Revista Cinema/1963 — 1979/1970/Cinema_1970-1666897506__pages251-300

...56 trezesc dintr-un somn lung... 


componentă fără de care nu se pot inte- 
lege realitățile cinematografice transo- 
ceanice. Cannes-ul a arătat că există la 
ora asta in lumea capitalistă detașamente 
— multe! foarte multe! — de cineasti 
contestatari (contestatari de la refuzul 
nihilist și uneori infantil al realității pină la 
conştiinţa revoluționară) detașamente care 
nu-şi mai pot găsi loc în structurile exis- 
tente. Această cinematografie net anti- 
capitalistă, lipsită adesea de abilitatea 
mestesugarilor, intotdeauna lipsită de a- 
tractiile spectacolului de fast, aproape 
intotdeauna stăpinit de o fanatică convin- 
gere că Kasa nu mai merge», această 
cinematografie detestată de comercianți, 
dispretuitë de presa mondenă, necunoscu- 
tă încă marelui public, simpatizată în 
cinecluburi si salutată cu fervoare de cri- 
ticii de stinga (si-aici e cazul de amintit 
neapărat că marii critici ai Italiei, Franţei, 
Angliei sint aproape fără excepție «de 
stinga») această cinematografie iși cro- 
iește azi drumul ei sub soare nu numai 
datorită festivalului dela Pesaro (asta n-are 
de ce să ne mire) ci și datorită «celui 


„dinea Zile! 


— nu mai aduce bani. 


la o 


Tames Bond 


Maigret — nu mai interesează. 
Romantele — nu mai înduioşează. 
Cinematografia are azi 0 
singură mare atracție : 
filmul politic. 


dar «piața erotică» a avut loc undeva la 
periferia festivalului. Ea se adresa numai 
negustorilor și a avut tot timpul un carac- 
ter închis. 

lată deci o socoteală cu filme: două săp- 
tămini pentru 30+ 12+ 70+160 filme. Este 
chiar atit de ușuratic un festival care 
izbutește să-și alcătuiască un asemenea 
repertoriu? 


Contestaţia 


S-a spus că este un festival comercial. 
Dar acest festival comercial a lansat anul 
acesta pe orbita internațională filme lipsite 
de cele mai mărunte atu-uri comerciale. 
Prin supapele acestui festival lumea filmu- 
lui a luat cunoștință (nu de puţine ori cu 
uimire) cit de largă și uneori de incan- 
descentă este azi acea cinematografie 
care a apărut și se dezvoltă la marginea 
(sau chiar in afara) rețelei tradiționale. 
Prin Cannes s-a înțeles că underground- 
ul (cinematograful subteran american) 
care era acum citiva ani doar o curiozitate 
mai mult erotomană — azi a devenit o 


de citiva ani incoace doar concursul 
propriu-zis, cu cele treizeci de filme ale 
sale. În jurul traditionalei curse cinema- 
tografice incep să graviteze sateliti de 
maximă importanţă: 

1. Săptămina criticii (tradiţie de 9 ani) 
a prezentat în primăvara aceasta 12 filme, 
opera primă sau secundă a unor regizori 
remarcabili, dar inapti incă 58 98 
anonimatul debuturilor non sau anti-co- 
merciale. «Săptămina» a aruncat o rază 
edificatoare şi asupra unor cinematogra- 
fii (cum este cinematografia canadiană 
sau portugheză sau mauriană). Fără ase- 
menea ocazii, asemenea cinematografii 
rămin mai departe niște mari (sau mici) 
necunoscute. 

2. Chenzina realizatorilor, organizată 
de către Societatea Realizatorilor (orga- 
nism apărut în mai '68 cu contestaţia pe 
buze) a fost un forum al filmului de calitate 
şi de inovaţie. În cadrul chenzinei s-au 
prezentat 70 de filme. 

3. Piaţa filmului. A proiectat anul a- 
cesta 160 pelicule, dintre care, ce-i drep! 0 
bună parte o alcătuiesc filmele erotice; 


după 


Cannes 170 


Amatorii de flori si iubire... 


Azi toată lumea știe că cele 
mai fertile epoci din istoria 


filmului au fost acelea in 


`~ VA care s-a spus cel mai rëspi- 

cat: filmul e mort. Cinema- 
togralia este printre altele si arta para- 
doxului si de aceea nu trebuie së ne mi- 
rëm cë anul acesta, anul celor mai sumbre 
presimtiri despre festivaluri in general si 
despre festivalul de la Cannes in special, 
in anul acesta, a 23-a editie face Cannes-ul 
să renască cu o vitalitate stupefiantë 
De fapt — nu e numai vitalitatea unei com- 
petiții. E poate o nouă etapă de dezvoltare 
a filmului. Este găsirea sau regăsirea 
unor mari surse de energie. Dar să ne 
limităm deocamdată la festival. 


Maratonul 


S-a spus că este un festival frivol. Dar 
acest festival frivol a izbutit anul acesta să 
organizeze un maraton cinematografic 
de o complexitate, după știința mea, fără 
precedent. Pentru că festivalul de la 
Cannes nu a însemnat și nu mai inseamnă 


20 


ce cauză cel mai important festival s-a 
așezat in avanpostul gindirii cinemato- 
grafice apusene. Important acum mi se 
pare că el este acolo.. 


—  “ سس‎ 


Fenomenul 


Fenomenul este de altfel mai larg și el 
ar merita nu un singur moment de recule- 
gere, ci mai multe. Pentru că iată citeva 
fapte semnificative: 

Dependenţa cinematografiei americane 
de marele capital este de mult o axiomă. 
Hollywood-ul a fost si a rămas o uzină 
de vise si cu toate că această uzină poate 
trece prin perioade înfloritoare şi prin 
altele de acalmie, legea de fier a oricărei 
unităţi comerciale rămine rentabilitatea. 

Depinzifilozofic de cine depinzi financiar, 
am repetat adesea și aproape intotdeauna 
am fost înclinați să vedem aici un raport 
direct, prin urmare simplu. lată-ne însă în 
situaţia de a ne întreba dacă acest raport 
este într-adevăr atit de simplu. Warner 
Bross, vechiul bastion al filmului ameri- 
can, una din cele cinci «major companies» 
(în ajunul celui de al doilea război mondial 
producea 100 de lung metraje anual și 
controla 360 de săli în S.U.A. și 400 de săli 
in străinătate, iar azi stëpineste 40%, din 
acțiunile studioului britanic Elstree). War- 
ner Bross, zic, a trimis la Cannes Woods- 
tock,un film de 3 ore si junătate, dedicat 
sărbătoarei contestatiei. E vorba de festi- 
valul de muzică pop: trei zile și trei nopți, 
in tovărășia idolilor, folk singers, 500,000 de 
pelerini, candoare, cununi de flori, nul 
razboiului din Vietnam, milionari tra- 
vestiti in vagabonzi, vagabonzi travestiti 
in tribuni etc. Nu vreau să discul aici 
nici tilcul unei asemenea cruciade cintë- 
toare (mă întreb dacă de la o prea mare 
distanță geografică — şi nu numai geogra- 
fică — cineva este în măsură să înțeleagă, 


21 


„pentru a injunghia vitelul de aur. 


tori, care tin pentru prima oară aparatul 
în mină, iată-l nu pe ecranele marilor 
cinematografe — de mai multi ani marile 
cinematografe «nu mai au ce face» cu 
Sodard — iată-l deci pe Godard din nou 
in centrul atenției, grație Cannes-ului 


Internaționala 


S-a spus că este un festival conformist, 
Acest festival «conformist» a prezentat 
însă anul acesta un amplu ciclu de filme 
închinat memoriei lui Lenin şi cred că nu 
greşesc dacă afirm că Internaționala a 
fost melodia care s-a auzit în acest răstimp 
cel mai des pe ecranele din această 
porțiune a Coastei de Azur, burdusitë de 
Rolls-uri, de Jaguare, de vizoane si de 
milionari. Pe ecranele acestui festival 
conformist a fost proiectat Tovarësii de 
Marin Karmitz, autor al unui film în care 
am regăsit multe din schemele prea bine- 
cunoscute și nouă. Acest film este unul 
din foarte puținele producţii occidentale — 
cum bine spunea Jean Delmas — în care 
condiția clasei muncitoare nu mai este 
decorul, ci însuși obiectul peliculei. Sigur 
că pelicula suferă de pe urma unui anu- 
mit simplism legat de «bolile copilăriei». 
Dar filme ca Tovarășii trebuie discutate 
nu în contextul mentalității noastre, ci în 
contextul apariției lor; în mijlocul unei 
cinematografii din ce in ce mai inrobite 
cerintelor comerciale, apare un film 
care nu acceptă nici un fel de concesii 
comerciale, un film care işi propune nu 
să te facă să rizi, nu să te facă să plingi, nu 
să te induioseze. El iți propune să iei parte 
la o dezbatere politică cinstită și uneori 
aridă. 

Contestaţia — se ştie — e la modă si 
poate Cannes-ul, festival incorijibil mon- 
den,vrea pur și simplu isë fie «dans le 
vent». Se poate. Eu-una, rămin cu totul rece 
in fața unei asemenea bănuieli, pentru 
că în acest moment nu mă interesează din 


ca să facă un film, un film care renunţă 
deliberat și chiar cu o anumită vanitate la 
orice «pretenție artistică». Mărturisesc că 
«Vintul de Est», ultima sa producție reali- 
zată după un scenariu co-semnat de Cohn 
Bendit, mi s-a părut anost, uneori chiar 
insuportabil în patosul său plin de formule 
stereotipe, în exaltarea cu care descoperă 
adevărurile pe care o parte-din lume le-a 
consumat demult, iar intre timp le-a mai 
nuantat si chiar le-a rectificat pe ici pe 
colo. M-am plictisit la «Vint de Est», dar nu 
pot să neg că această experiență este 
fertilă și demnă de cel mai adinc respec! 
pentru că acolo numai prin asemenea 
gesturi excesive se mai poate schimba 
ceva. Fireşte că de aici, de la o anumită 
distanță geografică şi istorică, gesturile 
tinerilor care privesc în jur cu minie 
(«a privi în jurul tău, înseamnă a fi liber» — 
zice Godard) ca si circul hippy sau pop 

ni se par adesea ridicole si nu de puține 
ori ne şochează. Dar această lipsă de 
măsură face parte din legea furiei și 
numai cind te afli înăuntrul acestei socie- 
tati, în care dominaţia banului nu mai este 
o formulă, ci realitatea fiecărui minut — 
realitatea metroului, realitatea vitrinei, rea- 
litarea veekend-ului si a săptăminii lucră- 
toare — numai cind începi să respiri în 
măruntaiele vitelului de aur, numai atunci 
începi să înţelegi că orice formă de respin- 
gere a tiraniei banului este legitimă, chiar 
și formele care iau pentru noi, de la distan- 
të, o înfățișare ridicolă sau infantilă. lată 
deci festivalul acuzat pe drept ani de-a rîn- 
dul că este cea mai comercială competiție 
cinematografică, proiectind filmele care 
după părerea mea nu vor intra nicicind 
in rețeaua comercială! lată-l deci pe acel 
care între bogăție. si sărăcie a preferat 
sărăcia, între celebritate si renunțare la 
celebritate — a optat pentru renunțare, 
iată-l deci pe Godard care avind de ales 
intre echipele fastuoase ale marilor firme, 
a hotărit-să lucreze cu echipe de munci- 


mai comercial festival din lume». Toate 
cele 70 de filme prezentate de Chenzina 
realizatorilor, toate, indiferent de gradul 
lor de reuşită artistică — au făcut parte din 
acest val al contestatiei. 

n această ordine de idei,cea mai semni- 
ficativă dintre prezenţe, mi se pare fără 
doar şi poate cea a lui Godard. ۱۲ 
turmentat de ideea incapacității sale de a 
înțelege lumea și pe el însuși, Godard 
a făcut intotdeauna din film nu un expo- 
zeu al concluziilor sale despre viaţă, 
ci un mijloc de a sfredeli viața pentru a o 
intelege. Mereu obsedat de ideea nepu- 
tintei sale de a-și depăși găoacea socială. 
(Bunicul său a fost bancher și el scria în 
Cahiers du cinema 1962: as vrea să vorbesc 
despre muncitori — dar nu-i cunosc!) 
Din această cauză 10 1954 intră ca munci- 
tor la barajul Grande-Dixence din Elveţia. 
E mereu siciit de ideea că s-a născut prea 
tirziu (e născut în 1930), că face parte 
dintr-o generație predestinat neeroică 
(«fac parte dintr-o generaţie care regretă 
că nu a avut 20 de ani în timpul războiului 
din Spania»).Fascinat de filozofie şi cultu- 
ră, dar incababil de a se așeza mai multă 
vreme sub semnul unui anumit ginditor, 
el a lansat si relansat ani de zile un cine- 
matograf stil presă-filmată, un film-eseu, 
dispretuind retetele clasice, stăpinit de o 
dorință dureroasă de «a înțelege». Ulti- 
mele sale experienţe cinematografice, stu- 
pefiante poate pentru spectatorul înfipt 
fără apel in filmul tradițional, sint neatrac- 
tive, dar tulburătoare. În numele unor 
asemenea experienţe (vrea să transforme 
filmul într-o artă de «pură agitație politică») 
Godard, regizorul la modă, pe numele că- 


ruia acum citiva ani puteau să jure cei mai 


mari producători, a renunțat manitest 
(poate chiar cu un plus de ostentatie) 
la toate avantajele. unei «mari cariere», 
s-a proletarizat și a pornit în lume cu apa- 
ratul în mină, într-o condiţie financiară 
mai aproape-de sărăcie decit de modestie, 


să afirme sau să nege sensul unei atit de 
complicate explozii juvenile). Nu vreau să 
discut nici filmul. Cel mai semnificativ 
mi se pare faptul că Warner Bross găsește 
cu cale să trimită la Cannes un asemenea 
film si că în ziua premierei, autorul — 
salariatul Warner Bross-ului — simte ne- 
voia să urce pe scenă (gestul nu intră în 
uzantele festivalului) si să spună foarte 
răspicat că «acest film este inchinat celor 
4 studenti omoriti de poliția americană 
la Universitatea Kent, precum și celor care 
merg să moară în Vietnam și Cambodgia» 

S-ar putea crede că Warner Bross este o 
excepție, o extravagantë a unui milionar 
roşu. Dar să vedem ce fac celelalte com- 
panii. Să ne întrebăm cum reacționează 
temuta Metro-Goldwyn-Mayer, pentru că 
leul acela care rage pe generic de citiva 
zeci de ani, leul acela care a inventat 
star-systemul, leul care a scris mitologia 
filmului și a fabricat cei mai puternici idoli 
ai peliculei, inclusiv pe Garbo, leul acela 
o mai fi știind el ceva. M.G.M., (acelaşi 
M.G.M. care a finanțat Zabriskie Point, 
filmul dinamitei hippy) a trimis la Cannes 
un film lucrat de un regizor de 29 de ani, 
după un scenariu al unui student de 19 ani, 
mai bine zis după o carte, care consemnea- 
ză tulburările dintr-o universitate ameri- 
cană: Fragi și singe — după titlul fran- 
tuzesc, Stravvberry-statement pe engle- 
zeste (un titlu care face aluzie la replica 
unui decan — sau rector? — de la o uni- 
versitate americană: «pentru mine actiuni- 
le studenților nu valorează nici cit o lëditë 
cu fragi», sau cum am spune noi pe româ- 
neste nici cit o ceapă degerată. Cum insă 
un titlu «Ceapă și singe», ar fi mai puţin 
răsunător,să-i spunem în continuare Fragi 
Un zeu recent: tineretul şi sînge.) Criticii de extremă stingă din 


la ordinea zilei: 


FILMUL POLITI 


Un personaj frecvent: omul de culoare Franța si Italia au reprosat acestei peli- 
cule un anumit «stil plăcut», propriu 
televiziunii americane (regizorul vine de 
la televiziune). Ei au reproșat acestei 
pelicule o anumită lipsă de duritate, pre- 
cum si «geana de speranță», lăsată in 
final. Mărturisesc că nu i-am înțeles pe 
colegii mei din Franţa și din Italia. Un film 
lipsit de duritate? Poate că da,in sensul că 
oroarea nu se instalează din prima clipă. 
in primele scene un băiat «aleargă după 
libelule», cintă, hoinărește, sare balustra- 
dele și se amorezează din prima clipă de o 
dulce loană d'Arc. Amorul îl aduce în 
tabăra combatantilor si tandretea ii des- 
chide ochii. Filmul este povestea unei 
greve studentesti. Este fresca unei lumi 
tinere, agitate, nemultumite, indurerate, 
desi deplin satule in regiunea stomacului. 
Ce mai vreți? pot striga tlăminzii. Ce vă 
lipsește? pot intreba cei de pe tuse, care 
nu vor să înțeleagă că mai există și o 
hămesire a sufletului; că oamenii, acele 
ființe raționale, coborite din copaci de 
multe milioane de ani, acum, de abia 
acum, în aceste decenii, au putut incepe să 
sufere in masă, nu numai pentru motive 
proprii si concrete, ci si pentru cauze 
abstracte (abstracte pentru că sint ale 
altora). Ce vă lipseşte? pare a striga po- 
litia în Fragi și sînge. Tot filmul — de la 
un cap la altul — e un răspuns: ne lipsește 
sentimentul dreptăţii și dacă nimeni nu 
poate trăi fără piine, unii incep să nu mai 
poată trăi fără dreptate. Pare uimitor. 
M.G.M. finanţează acest film, turnat în 
condiții cvasi-clandestine, pentru că nici o 
municipalitate n-a acceptat să servească 
drept cadru pentru o asemenea operă, şi 
cea care a acceptat a considerat necesar 
să ceară discreție, iar regizorul, multu- 
mindu-i pe generic, n-a putut s-o numeas- 
că. Deşi nu are niciuna din acele scene 
care duc la «interzis minorilor», filmul e 
interzis tinerilor sub 17 ani (cu specificarea 
că totuși pot intra în sală, «dar numai înso- 
titi de părinți»).Pentru acest film construit 


Un erou dezeroizat: intelectualul în criză de conştiinţă 


cind Cannes-ul, festival în plină ebulitie a 
curentelor de stinga,incheie in două săp- 
tamini, in numele acestor impulsuri de 
stinga, tranzacţii de 1 miliard franci, asta 
arată că raportul acela între finanțe și 
ideologie nu mai e azi de loc atit de simplu 
pe cit ni-l inchipuiam cu ani in urmă. 
Apusul incepe să trăiască momentul în 
care contestaţia devine bun de consum. 
Situaţia nu mai are de loc claritatea de 
altădată: dependenţa și independenţa idei- 
lor cinematografice se judecă acum in- 
tr-un joc infinit mai complicat, iar întrebă- 
rile care se pun acum sint: va reuşi pro- 
ducătorul să ţină contestaţia numai in 
limitele condiției sale de bun de consum? 

Ucenicul vrăjitor va repeta figura? 

Sau ne aflăm înăuntrul unei fabule in 
care toate animalele l-au citit pe La Fon- 
taine? 


Ecaterina OPROIU 


care organizează azi şedinţe de jazz re- 
ligios și permite păstorilor ei să-și dea jos 
sutana, ca şi Hollywood-ul care devine 
contestatar pentru că altfel ar sucomba, 
cel mai mare festival al lumii a căpătat 
supletea organismelor care vor şi ştiu 
«să se adapteze». Prin aceasta forța lui 
nu scade. Dimpotrivă îşi diminuează ad- 
versarii. De pildă: Pesaro a criticat tot 
timpul Cannes-ul pentru că nu-și însu- 
seste ideile pesaroiste. În '70, Cannes-ul 
și le-a insusit și a devenit un mare Pesaro. 
Dar intrebarea este acum ce-o să facă 
Pesaro însuşi? 

2. Fără îndoială că toate aceste filme 
contestatare inchid crezul autorilor lor 
in planul financiar aceste filme nu se mai 
leagă de nici o credință. Cind marele capi- 
tal îşi asumă răspunderea de a arunca pe 
piață marile filme ale negării sale, cind 
Hollywood-ul se transformă în purtă- 
torul de cuvint al revoltei anticapitaliste, 


Un decor favorit: hippy ă la belle ëpoque. 


"= 
Po 


,پیج 


ce in ce mai nevinovat crude) sau cum a 
fost filmul lui Igmar Bergman, Pasiunea 
(patru oameni intr-o insulă vor să se iu- 
bească, și in calea iubirii este întotdeauna 
ceva peste care «nu se poate trece», vor 
să nu fie singuri, și-n jurul fiecăruia este 
un cerc de foc, vor să evadeze — dar în- 
cotro 7).Interesant este că nici chiar aceste 
reale succese artistice n-au putut să mute 
centrul de greutate al interesului. Şi inte- 
resul public și de critică s-a numit anul 
acesta la Cannes: film politic. 

Aşa se explică și dezamăgirile legate de 
festival. Prima pe listă a fost cinematogra- 
fia franceză. E simptomatic că niciunul din 
filmele franceze n-a ajuns în palmaresul 
acestui festival francez, deși nu se poate 
spune că festivalul nu cunoaşte influența 
spiritului înfocat pro-francez, deși aproa 
pe toate candidaturile franceze erau con- 
siderate «favorite» (in special Les choses 
de la vie). Şi totuși, intr-o atmosferă 
încinsă de dezbatere — mai ales politică — 
tot ceea ce s-a situat în afara acestei 
dezbateri — chiar si opera de artă — a 
trecut pe planul doi, trei, patru. De aceea 
ideea de a deschide festivalul cu Balul 
contelui d'Orgel a trezit un val de 
nemulțumire, deși Radiguet (după cartea 
lui s-a făcut filmul) rămine în continuare o 
diafană slăbiciune a publicului, deși Brialy 
a fost odată mai mult strălucitor, deşi 
filmul reconstituie cu destulă grație at- 
mosfera «anilor nebuni». În fata distinctiei 
aristocrate a contelui d'Orgel toată lumea 
a avut însă un sentiment de stinghereală. 
Rafinat — de acord! Suavitate — de acord! 
Dar ce avem noi acum cu toate acestea? 
păreau să spună criticii și o parte din 
spectatori. Toată selecția franceză — care 
n-a fost rea în sine, dimpotrivă! — a dat 
această senzație de «alături de drumul 
principal». Senzatia aceasta a dat-o si 
filmul reputatei regizoare Chytilova, Fruc- 
tul paradisului (o comedie de un supra- 
realism à la vameșul Rousseau) si bine- 
inteles în această senzaţie intră şi absentii 
(printre care ne numărăm cu consecven- 
ta). 


Concluzii 


Două din nenumăratele concluzii care 
se desprind din experiența unui aseme- 
nea festival: 

1, Marea șansă a structurilor fluide! 
Pină în ultima clipă Cannes-ul a fost un 
festival care, dacă ar fi rămas consecvent 
cu el insusi,trebuia sau să-și inchida por- 
tile sub presiunea contestatiei (cum s-a 
intimplat in '68) sau să se transforme într-o 
anexă a unor producători marginiti, măr- 
giniti la interesele lor exclusiv comerciale 
Cannes-ul n-a rămas consecvent, mai 
exact spus, nu s-a incapatinat în formele 
lui primordiale. Ca şi biserica catolică, 


pe sloganul: «daţi păcii o șansă», terminat 
cu tipatul caratati că sinteti vii inainte de a 
cădea cortina», pentru acest film «poli- 
tistii au făcut ore suplimentare» ca să 
filmeze scena represiuniii, războiul cu 
gaze, ofensiva dubelor, încercuirea cu 
bastoane de cauciuc, maltratarea, stilci- 
rea, desfigurarea, moartea — o scenă de o 
fortë agitatorică, pe care mărturisesc Si 
remărturisesc că n-am mai intilnit-o de la 
«Crucișătorul Potemkin». 


Preluarea 


Capitalul cinematografic american pre- 
ia contestaţia si se face purtătorul ei, 
pentru că ea, contestaţia, se dovedeşte 
azi cel mai rentabil produs ideologic, mai 
rentabil decit toți James Bondzii, mai 
rentabil decit orice Maigret. Conform aces- 
tei noi tactici,planurile de lucru ale marilor 
companii sint răsturnate. Se renunţă la 
filmele apolitice. Se renunţă la romanțe, 
la gangsteri. 2/3 din marea producție 
«se reprofilează pe problemele tineretu- 
lui și ale contestaţiei». Se abandonează 
tonul criticii distantate. Se adoptă tonul 
patimii si al exasperării. Violenţa e păstra- 
tă, pentru că ea e tot atit de tipic ameri- 
cană ca şi chewing-gum-ul. Si nu numai 
din această cauză. Dar ea părăsește 
domeniul crimei de drept comun. Hip- 
pies-ii gandhisti, tembelizati de droguri, 
infasurati in flori, insetati de iubire, așezați 
turcește, cu brațele încrucișate, au incetat 
de mult să mai reprezinte o forţă de atrac- 
tie. Cele mai multe filme sint violente, in 
sensul că eroii se trezesc dintr-un lung 
somn pentru «pentru a injunghia vitelul 
de ۰ 

Fenomenul se lëteste. Anglia,tara unui 
respect tradițional față de coroană, a 
prezentat la Cannes pamfletul antimo- 
narhic şi anticapitalist Ultimul Leo. Mas- 
troianni-Leo, principele fără coroană, este 
intelectualul. O viață întreagă a cutreierat 
lumea (a se citi cărțile) studiind viața pă- 
sărelelor (a se citi propriile lui ciripiri). 
Moartea regelui in exil, deci moartea 
tatălui (a se citi moartea unei epoci) îl pune 
în situația de a se intoarce din lungile sale 
călătorii de studiu, de a uita de păsărele. 
Dincolo de binoclul prin care observa 
altădată zborul porumbeilor sint acum 
vietëtile fără aripi: oamenii. Filmul «Leo 
the last»,reprezentantul Angliei la Cannes 
se termină cu un incendiu simbolic. Drep- 
tatea incepe cu ceva care trebuie ars din 
temelii. 

Reprezentantul Italiei la Cannes — An- 
chetarea unui cetățean pe deasupra 
oricărei bănuieli,filmul lui Elio Petri,nu a 
fost nici el mai putin incendiar. În acest 
film, compus ca un studiu pe jumătate 
sociologic, pe jumătate psihanalitic, eroul, 
— comisarul — conducătorul anchetei 
este însuşi asasinul. Asasinul are sarci- 
na să se autodescopere şi să se autodea 
pe mina poliției. După părerea mea, nici- 
odată nici o tarë nu a filmat un rechizitoriu 
mai alarmant și mai drastic al propriei 
sale poliţii. 


Politica 


Da, in primul moment situația e cel 
puțin derutantă. Marele premiu «al celui 
mai conformist festival» este MASHco- 
medie iconoclastă, grotesc dispretuitoare 
a tuturor valorilor burgheze, pătimaș an- 
tirăzboinică. Palmaresul este de la un cap 
la altul în posesia filmelor angajate (Pre- 
miul pentru regie: Ultimul Leo, premiile 
juriului: Anchetarea... „Fragi si sînge.. 
și filmul maghiar Şoimii). Succesele ce- 
lui mai monden festival au fost filmele cele 
mai angajate, mai nedisimulat politice 
Insuccesele lui cele mai răsunătoare au 
fost tocmai filmele frivole; anumite intenții 
critice, rostite pe ton alumet, într-un cadru 
prea fotogenic — vezi «Palatul ingerilor», 
film brazilian despre «problemele prostitu- 
tiei de înaltă clasă». Acum cîțiva ani un 
asemenea film ar fi fost predestinat suc- 
cesului cannez pentru că avea totul ca să 
placă pe Coasta de Azur: decor somptuos, 
fete încintătoare, subiect picant, tratat 
nu cu vulgaritate, ci cu acel grăunte de 
ironie, capabil să dea picanteriei o «aureo- 
lă de critică socială». Anul acesta la 
Cannes «Palatul ingerilor» a fost fluierat. 
Interesant este că nici chiar realele succe- 
se artistice — cum a fost filmul lui Buñuel, 
Tristana (analiză dură și în același timp 
serafică a raportului dintre batrinete, din 
ce in ce mai nevinovat laşe, şi tinereţe, din 


epopeea 
lui Mihai Viteazul 


palatul Topkapi, la Hrad-ul din 
Praga și la Roma, la Vatican. 
Ne indeplinim promisiunea fă- 
cută în numărul trecut, prezen 
lindu-vi-l pe lon Besoiu în ro 
lul lui Sigismund Bathory. 


se apropie de sfirsit, după ce 
a parcurs un impresionant spa 

tiu geografic, prin filmările des 

fășurate la Alba-lulia, Șelimbăr, 
Mirăslău, Gorăslău, Călugăreni, 
Pasul Turnu, București, pre- 
cum şi la Constantinopol — 


5 minute cu 
Vladimir Drujnikov 


— Vă mărturisesc — si figura 
uriașului s-a topit într-un zim- 
bet — că l-am revăzut nu de. 
mult și l-am revăzut, probabil ca 
multi alții, cu aceeași plăcere. 
Regret doar că a trecut atit 
amar de vreme de atunci. Dar... 
Să lăsăm nostalgiile. Pot să vă 
spun că aș juca și astăzi cu 
entuziasm un rol asemănător. 


— Pentru cë veni vorba, ce 
jucaţi acum și cum vi se pare par- 
titura? 


— Filmez în «Suflet de mari- 
nar», pe un scenariu de Sobo- 
lev, în regia lui Juravlev. Rolul 
e cu totul altceva decit cel din 
«Balada Siberiei», dar as min- 
ti dacë v-as spune cë nu-mi 
place. 


— Ingëduiti-mi o ultimă între- 
bare. Vă amintiţi vreun film ro- 
mânesc ? 


— Da, desigur. Am văzut anul 
trecut, la festival, «Răutăciosul 
adolescent». Am admirat deo- 
potrivă munca regizorului şi 
performanța interpretativă a Iri- 
nei Petrescu. 


Cu prilejul aniversării a 100 
de ani de la nașterea lui V.I. 
Lenin, ne-a vizitat tara, făcind 
parte din delegația sovietică, 
Vladimir Drujnikov. Actor foar- 
te des distribuit în jurul anilor 
'50—'55, el a provocat în întil- 
nirea cu publicul nostru o su- 
medenie de nostalgice amin- 
tiri, de induiosate zimbete la 
adresa epocii in care filmul-ope- 
retë «Balada Siberiei», prin- 
tre ai cărui interpreți s-a nu- 
mărat și Vladimir Drujnikov, 
bucura săli întregi de specta- 
tori surizători. 

L-am abordat pe uriașul cu 
fața senină, rugindu-l să ne 
acorde cinci minute: 


— Vladimir Vasilievici, ce im- 
presie credeți că v-ar face reve- 
derea, după 20 de ani, a «Baladei 
Siberiein 2 


— Cred că mi-aş păstra con- 
vingerea de acum 20 de ani, că 
munca echipei care a realizat 
filmul, în măsura în care a 
reuşit să descreteasca fruntile, 
şi-a implinit menirea, a făcul 
un bine oamenilor. 


— Dar din punct de vedere ab 
solut subiectiv 7 


Cine-amatori cine-exersează în Cismigiu 


ecran-club 
Grozăvești 


atelierelor de creaţie de regie- 
actorie-scenarii şi circa 65 de 
membri ai grupelor de opera- 
torie şi-au insusit noțiunile de 
bază, iar apoi, treptat, cunostin- 
وا‎ de tehnica filmului, sub în- 
drumarea unui grup de regizori, 
operatori şi scenariști de la 
studioul «București». Ei au por- 
nit acum la realizarea, cu puteri 
proprii, a unor filme de diverse 
genuri. Din cele 150 de scenarii 
concepute de cineamatori, trei 
au şi fost terminate: «Cafeaua 
cu lapte» al lui Cornel Dumitriu 
este un film de ficțiune, în timp 
ce Cornel Coman este semna- 
tarul unui documentar — «Eco- 
nomii de metal», iar «Emotii in 
examene» e reportajul realizat 
de un colectiv. Alte documen- 
tare și reportaje sint în pregă- 
tire: «Ritm tineresc», «Cluburile 
tineretului», «Monumentele Ca- 
pitalei». Filmele aflate în lucru 
dovedesc varietate tematică, 
iar titlurile, deși nu pot spune 
mare lucru despre peliculele 
respective, alcătuiesc o listă 
cuprinzătoare:  «Derdelușul» 
(Bunela  Bărdașu), «Mindrie» 
(Viorel Maier), «Blocul D-2» 
(Benone Moşie), «Dezrădăci- 
naţii» (lon Licuriceanu), «A- 
tentiel Stop! Atenţie!» (lon Cris- 
todulo), «Hoţul», «Scara» si 
«Detinutul» (Sergiu Selian). 


Denumită astfel datorită acti- 
vitatii sale principale, Casa de 
cultură din Grozăvești este în 


fapt un Cineclub al tineretului, 


Infiintat în noiembrie '69, acest 
club de iniţiere în arta si tehni- 
ca filmului este orientat in două 
direcții: cultură cinematografică 
și realizarea de filme. 

În cite trei proiecții săptămi- 
nale, filmele din cadrul cercu- 
lui de cultură cinematografică 
sint împărțite in cicluri: «11 
stele ale ecranului» (actrițe care 
au incarnat mitul vedetei de la 
Viviane Romance la Sophia Lo 
ren), «Ecranizări», «Tinărul si 
societatea» (teme ca prietenia, 
dragostea, bucuria muncii, pa 
siunea dreptăţii, cunoașterea 
lumii), «Lenin și Revoluţia din 
Octombrie» (cu prilejul cente- 
narului Lenin) și altele. Vizio- 
nările sint precedate de pre- 
zentări făcute de critici de film 
(printre invitaţii de pină acum 
s-au numărat D.I. Suchianu, 
lon Cantacuzino, Mihai Tolu 
Tudor Stănescu). Întilnirile cu 
oameni de specialitate s-au ex 
tins, de altfel, la schimburi de 
opinii și discuții, printre alții 
cu Virgil Calotescu, Geo Saizes 
cu, Bob Călinescu, scenogratul 
Constantin Simionescu, criti- 
cul Manuela Gheorghiu. 

Cei peste 100 de membri ai 


Mamaia,capitala ۰ 
animației 


laborării, Mamaia îşi onorează 
cu cinste (și sperăm, și cu 
soare prielnic) calitatea care 
îi revine din doi în doi ani, de 
capitală mondială a genului. 

Urăm succes tuturor celor 
porniţi în cursa pentru Pelica- 
nul alb, autorilor de desene 
animate și păpuși din tara noas- 
tră şi din celelalte 30 de tëri 
reprezentante, ca și tuturor par- 
ticipantilor la Adunarea Gene- 
rală a Asociaţiei Internaţionale 
a Filmului de Animaţie. 


Festivalul international al fil- 
mului de animaţie şi-a adunat 
concurenții, filmele și juriul pe 
malul Pontului Euxin. Creatorii 
şi iubitorii celei de-a opta arte 
se bucură astfel din nou de 
zilele faste, după întreruperea 
de un an (la Annecy, în 1969, 
competiția a fost anulată din 
rațiuni economice) a șirului a- 
cestor plăcute și utile reuniuni. 

Promptë, ospitalieră si ani- 
mată constant de cele mai bune 
sentimente ale prieteniei si co- 


Șerban Creangă: 
altceva si altfel . 


— Șerban Creangă, ce impre- 
sie ti-au făcut cronicile la «Căl- 
dura»? 


— Bună 


— Ți-au spus lucruri noi? 


— Nu. Cele mai bune dintre 
ele mi-au spus ceea ce ştiam 
şi eu, fiindcă oricine se ocupă 
de ceva iși cunoaște in primul 
rind greşelile. 


— Nu te consideri, deci, in 
război cu ۰ 


— Nu, deloc. 


— Dar crezi efectiv în utilitatea, 
pentru creator, a dialogului cu 
critica? 


— Nu, ca artist trebuie să știi 
singur foarte bine ce ai de făcut, 
chiar dacă la un moment dat 
nu ești pregătit, nu eşti in mă- 
sură sau nu te afli incă in sta- 
diul de a realiza ce vrei. 


— În «Căldura» exista o anu- 
mită... idealizare a unor perso- 
naje, o anumită naivitate... 


— Da, e adevărat. 
— Cum va fi 7 


— Va fi altceva. «Căldura» 
infatisa un moment de deschi- 
dere, de inceput de viață. «Aş- 
teptarea» se ocupă de un mo- 
ment de totală răsturnare, de 
reconsiderare a unei vieți — e 
vorba despre drama unui om în 
virstă. Voi încerca deci să tre 
de la aparenţă la fondul uman, 
analizat mai în adincime, mai 
amplu. De asemenea, planul al 
doilea — in «Căldura» mai pu- 
tin animat — va deveni functio- 
nal. 


— Aşteptăm uAsteptareav 


۱9۰۷۷ u mm 


۱ E në 


le reme: 
۳ ۷ mata i 


Natalia Fateeva si Dan Spătaru incearcă un suris... 


pe Marea Neagră 
dar si pe uscat 


Între Constanţa نو‎ Soci, în- 
tre București si Leningrad con- 
tinuă turnarea filmului 


nu, «Cintecele mării», realizat 
in coproducție  româno-so- 
mu- vietică. 


zical al lui Francisc Muntea- 


„lar Ștefan Bănică şi Dumitru Chesa încearcă să facă muzică. 


continuă 
colaborarea 


rea cu aceeași regizoare, fă- 
cînd parte din distribuţia filmu- 
lui «Serata». 


Lucia Mureșan, remarcată pen- 
tru apariţia ei in primul film al 
Malvinei Ursianu, «Gioconda 
fără suris», continuă colabora- 


Lucia Mureşan, așa cum nu va fi în film 


Romania film 


Incepind cu numërul de 
față, oferim sub acest ti- 
tlu o coloană permanentă 
Direcţiei rețelei cinemato- 
grafice și a difuzării fil- 
melor, pentru a ne pre- 
zenta, succint, aspecte din 
viața puțin cunoscută a 
filmelor — viața lor con- 
cretë — de obicei carac- 
terizată prin cifre şi date 
tehnice: număr de spec- 
tatori, rețetă, import si 
export de filme, săli de 
cinema, 0 


Festivaluri 


e Prezenţa la 52 de festiva 
luri internaţionale și 24 de premii 
și distincții a înregistrat filmul 
românesc în anul trecut. 


e Productii ale cinematogra- 
fiei noastre au fost proiectate 
anul trecut in cadrul unor Zile, 
Gale sau Retrospective in 35 
de tëri, printre care Uniunea 
Sovietică, Franța, Polonia, Nor- 
vegia, R.D.G., Finlanda, R.F. a 
Germaniei, Ungaria, Canada, 
Iugoslavia, Tunis, Italia şi altele 


Clasamente 


Există clasamente curente 
propuse de critici şi există cla- 
samente retrospective stabilite 
de conclavuri de critici. Există 
de asemeni clasamente valo- 
rice pe care numai timpul le 
definitivează. Dar pe parcurs, 
nu mai puţin discutabile decit 
altele, există si clasamente fi- 
xate de spectatori (în măsura 
in care numărul de intrări la 
un film poate fi, la un moment 
dat, edificator). 


e lată, strict informativ, în 
ordinea numărului de specta- 
tori înregistraţi, filmele care în 
1969 au implinit un an de cind 
au fost prezentate in premieră: 


Filme românești: 1. «Colum- 
fan. 2. «Răpirea fecioareloi 
3. «Răzbunarea haiducilor». 4 
«Împuşcături pe portativ». 


Filme din țările socialiste: 
1. «Marele șarpe» (RDG) 2. 
«Un nabab maghiar» (RPU) 3. 
«Testamentul unui pașă» (RPU) 
4. «Am întilnit tigani fericiţi» 
(R.F. lugoslavia). 


Filme din alte tëri: 1. «Că- 
derea imperiului roman» (SUA) 
2. «Un dolar găurit» (Italia) 3. 
«Pentru citiva dolari în plus» 
(Italia) 4. «O lume nebună, ne- 
bună, nebună» (SUA), 


Valerian STAN 
Director adjunct D.R.C.D.F. 


km. 25 


aceea a parodiei, vizindu-se tra- 
tarea parodică, în schiţe dis- 
tincte, a nu mai putin de trei 
cunoscute specii cinematogra- 
fice: filmul de capă şi spadă, 
westernul și filmul polițist. Sce- 
nariul celor trei schițe este sem- 
nat de lon Băieșu, Fănuş Neagu, 
precum și de Cezar Grigoriu 


Belmondo si Jobert 


vor fi oaspeții şi colaboratorii 
noştri cu prilejul unui film care 
a trecut repede peste stadiul 
de proiect. Plictisit probabil de 
romantismul sihastru al «Vieții 
de castel», un alt Jean-Paul, si 
anume regizorul Jean-Paul 
Rappeneau va cobori în mijlocul 
multimii entuziaste a revoluției 
tranceze. Filmul va avea în cen- 
trul atenției pe cei doi actori, 
temporar tineri insuratei ai anu- 
lui 1790, in filmul cu titlul provi- 
zoriu «Mirii anului Il», 


Trei titluri 


O dată cu colaborările cunoscu- 
te cu cineaști sovietici, bulgari 
si francezi, înregistrăm , sub 
titlurile «Joe printre pirați», 
«Lup de mare», «Fiul soarelui», 
o experiență comună cu reali- 
zatori de la televiziunea din 
R.F. a Germaniei. Emotia si 
curajul, situatiile disperate si 
nesansa se vor reuni, pa- 
re-se, pentru a crea farmecul 
si atractivitatea unui serial inspi- 
rat de Jack London. 


al 7-lea rol in 5 ani. Dar curios, 
remarcë actrita, aproape toate 
sint roluri in filme de război sau 
cu multe războaie. 


Irina Gărdescu 


Buftea, 


Un nou debutant 


pe platourile de la Buftea este 
absolventul Institutului de arta 
teatrală și cinematografică, Mir- 
cea Moldovan. El isi incearcă 
primele șanse în regia de film 
pe un text despre care în re- 
dactia studioului se spune că 
este «un bun scenariu tëra- 
nescy, purtind semnăturile lui 
Nicolae Tic și Constantin Bor- 
deianu. Titlul (provizoriu) ar fi 
«Înaintea unei ploi de vară». 
Din aceeași sursă aflăm că 
filmul îşi propune să fie o 
secțiune transversală şi calel- 
doscopică prin satul contempo- 
ran, surprinzind procesul de 
pătrundere a elementelor urba- 
ne în viața rurală. 


Ciobotărașu, Maftei, Găitan 


sînt primele nume fixate pentru 
distribuția noului film al lui 
Serban Creangă, realizat după 
un scenariu de Horia Pătrașcu 
— «Aşteptarea». 


Cine nu iubește moare 


ar fi acel proiect de sce- 
nariu menit să urnească din 
loc mult discutatul si mult do- 
ritul gen al filmului-scheci. For- 
mula aleasă de autorii proiec- 
tului cu acest frumos titlu este 


pe care am revăzut-o de curind 
in «Castelul condamnaților», in- 
terpretează principalul rol femi 

nin din «Mihai Viteazul». Este 


ORASUL a: 


n Sa 


ta 
از‎ 


۱ 
1 
1 
1 
| 
| 
l 


-gri 
A 


y 


~y 


personalitatea... 


— Presupun că ştii cum va arăta 
în linii mari portretul... 


— În linii mari, este așa cum ni se 
impune el prin ceea ce am văzut: 
un oraș al poeziei, al dragostei, un 
oraș prietenos, dar și revoluționar. 
Trebuie să vezi materialele filmate 
ca să-ți aduci aminte că orașul ăsta 
a fost principalul centru al mișcării 
revoluționare din România şi ca să 
descoperi că în fiecare moment al is- 
toriei lui a existat o reacţie specifică. 
Încerc să fixez în film reacţiile astea, 
începînd cu întilnirile socialiste din 
sala «Dacia» din 1910 şi marile eve- 
nimente legate de înființarea Parti- 
dului Comunist Român, si pinë la 
acea revărsare de elan revoluționar 
din anii '45—'46.Am descoperit in 
Arhivă un București revoluționar 
care se impune ca una din trăsătu- 
rile cele mai pregnante ale filmului. 


— Cred că de fapt toate orele de 
vizionare la Arhivă au fost un lanț 
de descoperiri... 


— Dar ştii care-i cea mai senza- 
ţională? Am descoperit că tradiţiile 
cinematografiei noastre sînt mult 
mai serioase și mai vechi decit cre- 
deam și spuneam. Că basmul cu 
«cinematografia noastră foarte ti- 
nără» nu stă în picioare. În filmele 
vechi există secvențe excelente — 
si lucru demn de a fi notat — ele sînt 


despre 


filmele artistice. De fapt,ele repre- 
zintă modul de a vedea al unor re- 
gizori la epocile respective. 


— De unde, din ce an începe por- 
tretul ? 


— Bineînţeles de la începuturile 
cinematografului. Deci, din jurul 
anilor 1900 și... 


— Pină in zilele noastre? 


— Nu. Filmul se opreşte la 6 Mar- 
tie 1945. 


— De ce? 


— Pentru că nu vreau să fac un 
film documentar despre Bucu- 
restiul de ieri si de azi. Va exista o 
parte filmată astăzi, cu care însă nu 
fac decit să fixez acele trăsături per- 
manente ale oraşului. Ceea ce este 
de neschimbat în caracterul lui. 


— De pildă? 


— O anume psihologie, o anume 
filozofie de viață, un anume fel de 
umor, un anume fel de a lua lucru- 
rile — amestecul acela de entuziasm 
si nonşalanţă specifice nouă. Pe 
scurt, trăsăturile care se transmit 
din epocă în epocă, din generație 
în generație. 


NS 


BERARIA: BODEGA 


BA CELONA 


SË 


HALA c BE 
BRAGADI 


Un portret care să vorbească... 


montaj e un prilej nemaipomenit 
pentru un asemenea contact. Am 
văzut foarte mult material. Cam 
200 de titluri, mai mult de 60 000 
metri de peliculă. Unele senzatio- 
nale, de-a dreptul senzaţionale. Am 
văzut de fapt tot ce se poate numi 
film vechi despre Bucureşti, nu 
numai jurnale de actualități ci şi 
filme artistice, si am să-ți spun de 
ce: iniţial, ai fi tentat să faci un film 
despre Bucureşti numai din jurnale 
de actualități. Eu însă aș vrea să 
fie un film-portret al orașului si al 
locuitorilor lui. Un portret cine- 
matografic. Dar și portretul ăsta se 
putea face în o mie de feluri. Eu 
vreau însă neapărat portretul ora- 
sului văzut de cinematograf. Prin 
cinematograf. Pentru că am con- 
vingerea că așa cum un prim-plan 
dintr-un film oarecare poate spune 
foarte multe — fără vorbe, fără 
dialog mult — despre psihologia 
personajului respectiv, tot așa un 
asemenea portret cinematografic 
poate vorbi despre personalitatea, 
caracterul, psihologia orașului. 
Exact pentru asta încerc să mă eli- 
berez de orice prejudecată — nu- 
mind prejudecată, ceea ce știu eu 
despre oraş — și caut să extrag 
trăsăturile lui şi ale oamenilor lui, 
numai din ceea ce s-a filmat. De 
asta-ti spuneam că nu va fi un film 
făcut din jurnale de actualități, ci 
voi folosi foarte mult material din 


Despre Bucureşti s-au 
făcut tot felul de filme. 
Documentare, pseudo- 
` documentare, poetice, 

- comemorative, artis- 
tice; nemaisocotind sutele de jurnale 
de actualități care, intr-un fel sau 
altul, cu o ocazie sau alta, tot despre 
Bucureşti vorbesc. S-au făcut și dorm 
în Arhivă, acolo unde dorm uitate, 
sau nici măcar cunoscute, tot felul 
de minundtii fixate odată pentru tot- 
deauna de fantezia cuiva pe peliculă. 
Si iată că în timp ce Mircea Mureşan 
răscolea Arhiva pentru filmul lui des- 
pre cel de-al doilea război mondial, 
Radu Gabrea făcea acelaşi lucru, cău- 
tind in zecile de mii de metri de pe- 
liculă miezul unui film despre Buku- 
resti. De ce un film de montaj ? De ce 
un film de arhivă? 


— De ce faci filmul ăsta, Radu 
Gabrea? 


— Pentru că îmi place, îmi place 
foarte mult. Şi pentru cë il soco- 
tesc foarte util — nu numai, dar și 
pentru mine. 


— Chiar aşa? De ce? 


— Uite de ce: cred că în activi- 
tatea mea de cineast trebuie să 
existe nişte contacte cu filmul mai 
adinci şi mai serioase decit simplele 
vizionări de lucru. lar un film de 


26 


Radu Gabrea face 


un fel de cinema pe dos. 
El reconstituie din imagini 
o lume nouă, o lume reală. 


şi psihologia oraşului nostru». 


— Spuneai la început că socotesti 
filmul acesta foarte util. În ce sens? 


— ÎI socotesc chiar necesar. Este, 
dacă vrei, un fel de dublă invitaţie: 
hai să ne cunoaștem orașul, hai să ne 
cunoaștem filmul vechi românesc, 
istoria filmului românesc. Dar pen- 
tru că sint egoist — ca tot omul — 
si profund interesat, trebuie să-ți 
spun că în primul rînd îmi este util 
mie și că sper ca în viitorul meu film 
să folosesc foarte multe lucruri pe 
care le-am învățat acum. 


Ceea ce face Gabrea cu filmul lui 
este un fel de cinematograf pe dos. 
El reconstruieşte dintr-o lume de ima- 
gini o lume reală. Ceea ce face de 
fapt orice film de montaj, de arhivă. 
Mă întreb chiar dacă nu cumva acest 
film de arhivă nu începe să devină 
acum, cind arhivele lumii au adunat 
atita material, un gen foarte modern, 
foarte la ordinea zilei, o prezență din 
ce în ce mai frecventă şi mai pasio- 
nantă. Dacă nu vom porni din ce în ce 
mai des (din curiozitate, din nostal- 
gie, din necesitate) in căutarea timpi- 
lor pierduţi. În căutarea adevărului, 
poate. 

Și më mai intreb cum ar fi arătat 
«În căutarea timpului pierdut», scris 
pe peliculă de acelaşi Proust... 


Eva SÎRBU 


27 


de gaze, în tribune apar reprezentan- 
tii hitleriştilor, pe urmă legionarii — 
care sînt de-a dreptul înfiorători — 
si așa, într-un deceniu, blajinele pa- 
răzi devin niste bilciuri mascate si 
fioroase. Vezi că nu e nevoie de 
nici un montaj special. Legăturile 
se fac singure. Ajunge să realizezi 
evoluția lor așa cum a înregistrat-o 
aparatul de filmat. 


— Îmi închipui că banda sonoră 
are si ea un cuvint de spus intr-un 
asemenea film... 


— Are o importanţă covirsitoare. 
Trebuie iscodit în Fonoteca de aur 
a Radiodifuziunii și găsită muzica, 
vocile celebre, ale epocilor respec- 
tive. Dar de fapt, locul principal in 
banda sonoră il ocupă comentariul 
filmului... 


— Ai să-l scrii singur? 


— Nu, nici vorbă. Textul va fi 
realizat de George Macovescu care 
e un scriitor, eseist și ziarist cu 
mare experienţă. De altfel, un ase- 
menea film nu se poate face fără 
ajutorul unor oameni competenți 
şi foarte în problemă. Pentru asta 
sint recunoscător directorului Mu- 
zeului de Istorie a orașului Bucu- 
resti, Florian Georgescu, și lui Du- 
mitru Fernoagă — directorul Arhi- 
vei de filme. 


wurr 


۱ 


despre caracterul... 


— Nu. Sint convins că oricine 
le-ar vedea cu plăcere. Dar fiindcă 
vorbeai de prejudecăți — și cu asta 
mă întorc la filmul meu — știu că 
există o prejudecată a publicului 
față de filmul de montaj. Foarte 
tare mi-ar place s-o spulber. Adică 
aș vrea să fac un film de montaj care 
să meargă la public. Poate că am să 
si reuşesc. Poate că oamenii vor 
dori să vadă, ştiu eu, să spunem o 
secvență de patinaj din anul 1909, 
sau să-l vadă, şi să-l audă pe Tănase, 
sau pe Stroe si Vasilache, sau ima- 
gini pe viu de la curse... Adică cred 
că sint lucruri de interes general 
omenesc. 


— Mă întreb cum ai să legi toate 
astea. De fapt cum vezi filmul? 


— Din legătură în legătură. La 
filmul de montaj contactele între 
planuri sînt foarte importante pen- 
tru că ele coordonează sensuri și 
idei. Am să-ți dau un exemplu: din 
jurnalele de actualități din anii 1930 
—40, nu lipsesc niciodată parăzile. 
Era moda parăzilor. E însă foarte 
interesant să urmëresti cum au evo- 
luat ele într-un deceniu. La început 
erau foarte blinde, foarte blajine. 
Cu care alegorice ale vechilor bresle 
sau ale copiilor de la orfelinatul 
«Culcușul» (chiar așa se chema,«Cul- 
cușul»). Pe urmă, treptat, copiii în- 
cep să aibă arme, defilează cu măști 


tocmai acelea în care regizorii au fil- 
mat realitatea așa cum 6۳۵, 
din «Lia», din «Manasse» sau «Ecate- 
rina Teodoroiu» ar trebui să consti- 
tuie și azi un model de actualitate. 
Am mai descoperit virtuțile unei 
şcoli de comedie româneşti nebă- 
nuite. Am văzut de exemplu un 
tilm făcut in 1920 — autorul e ne- 
cunoscut — care se cheamă «Gogu- 
lică-CFR» şi care e o foarte perso- 
nală şi autentică replică dată de fil- 
mul românesc comediei-bufe ame- 
ricane... 

Am mai descoperit un actor pe 
care nu l-am apucat ce-i drept si 
poate de-asta e o revelație pentru 
mine, un actor genial numit Tă- 
nase. Absolut genial. Filmul «Visul 
lui Tănase» este de-a dreptul fasci- 
nant. L-am văzut cel putin de opt 
ori. În altă ordine de idei nu înțeleg 
de ce nu se face o difuzare serioasă 
a filmelor noastre mai vechi? Pentru 
că există, crede-mă, filme foarte 
vechi care oricind ar face săli arhi- 
pline: «Noaptea furtunoasă» a lui 
Jean Georgescu, «Visul lui Tănase», 
acel «Gogulică-CFR» și o mulțime 
altele... 


— Nu crezi că de vină e «ochiul 
cineastului»? Că vibrezi la filmele 
astea numai pentru că eşti de meserie ? 
Publicul are prejudecățile lui in legă- 
tură cu filmele vechi... 


PLATINA 


„al animației... («Pasărea Phoenix» de S. Bălașa) 


Cu Norman McLarren, desenul ani- 
mat intră fără tăgadă in zona sublimu- 
lui, iar prin Gopo în esentialitatea pa- 
rabolei. 

Şi dincolo de încîntarea continuă pe 
care mi-o provoacă, vreau să subliniez 
ceea ce mentionam doar în cadrul unei 
anchete şi anume, că această artă mi 
se pare a fi poate cea mai creatoare 
dintre toate artele vizuale, cea mai 
puțin supusă greoaiei materii sau ca- 
priciilor naturii umane, fiind totodată 
una din cele mai comunicative și mai 
sintetic sugestive. 

«Viitorul de aur» al animației nu-mi 
lasă nici o îndoială. Va şti să îndrăz- 
nească nemăsurat și va şti să-și echi- 
libreze excesele ca orice artă majoră. 
Şi vom avea parte si de asceza și de 
bonomia lui, pentru foamea variată a 
virstelor noastre simultane. 

Cit despre mine, admirind tot ce 
este de admirat, voi rămîne credin- 
cioasă predilectiei pentru Feerie, pen- 
tru acel tërim fluid si magic, în care se 
petrec evenimente turburate sau nës- 
trușnice — care ne dau speranța că 
imposibilul e posibil si care aștern 
peste rănile noastre duhul răcoros al 
visului şi al copilăriei. 

Nina CASSIAN 


școlară) în care m-am împrietenit cu 
Donald,rățoiul isteric, cu Pluto, ciine- 
le cam prostănac dar plin de bune 
intenţii, cu Betty Boop, posesoarea a 
şase cirlionti negri si simetrici, cu 
Popey , cel care știa să transforme 
spanacul în bicepși, cu iepuri și pisici 
şi purcei de diferite caractere și con- 
ceptii despre lume! Si m-au fascinat 
izvoarele de platină despicind pădurea, 
zorii verzi peste pămintul trandafiriu, 
copacii cu ochi de bufniță! Am văzut 
de cite şase ori Albă-ca-zăpada, Pinoc- 
chio, Calutul cocoşat, Vrăjitorul din 
Oz si le-as fi văzut și la 6 ani si la de 
6 ori 6 ani. De atunci, l-am omagiat, 
nu odatë si nu numai cu memoria pe 
marele Walt Disney căruia i se pot 
reproşa sumedenie de cusururi dar 
numai acela de a nu fi geniu — nu. 
De atunci, basmele s-au complicat, 
iar desenul animat a urmat îndeaproa- 
pe evoluţia celorlalte arte, ba uneori, 
a si precedat-o. 

Deopotrivă de adecvate universului 
infantil şi problematicei adulte, mij- 
loacele lui s-au diversificat, iar pute- 
rea lui de expresie e în măsură să aco- 
pere stările cele mai diverse, de la jocul 
umorului pinë la coșmar si pinë la cel 
mai pur extaz estetic. 


de Gopo) 


PA Am mai mărturisit si altă- 
datë cë iubesc filmul de 
animaţie cu o consecven- 
`A të care începe din prima 
copilărie si care va sfirși 
probabil cu ultima. Fantasticul feeric 
adie în existența mea ca o necesitate, 
fie că emană din cărţi, din ecrane, din 
acvarii, din jucăria numită caleidoscop 
sau din orele de seară ale Tirgului 
Mosilor. lubesc vitrinele sărbătoreşti, 
iluminatiile festive, misterele familiare 
sau inedite ale imaginației umane; sînt 
fericită cînd pietrele își depășesc reg- 
nul devenind animale; cînd animalele 
devin plante, cind plantele devin idei 
Mă tulbură haosul colorat căruia ii 
presupun și îi recunosc legile suple, 
gratioase, legile-funde, legile-flori, legi 
tutelare dar neagresive ale frumusetii 
Imi place si dulcea spaimă pe care o 
incerc suportind socurile unor lumi 
inventate in care proiectëm binele si 
răul nostru, participind la lupta lor 
cu toata candoarea și cu toată expe- 
rienta noastră. 

Ce altceva mi-ar putea stirni și sătu- 
ra mai plenar setea de toate acestea 
decit filmul? Neuitate îmi rămîn mati- 
neele din virsta preșcolară și școlară 
(şi de ce să nu recunosc? şi post- 


Animatia e o artă cu perspective. Ce fel de perspective 7 Luminoasel 


izvoarele 


Viitorul de aur... («Sărutări» 


Rămân 
credincioasă 
predilecție: 

pentru 

feerie 


Animapa 
e inefabilă 
si luminoasă 
ca o sirenă 


„nici o îndoială (Norman Mclarren) 


dacă (şi numai dacă) aș intra într-un 
leagăn. De acolo as sări ca Arhimede 
din baie, strigind victorios: «Evrika» 

E ceea ce, de fapt, fac toți marii 
regizori, marii animatori, cînd se culcă 
pe-o ureche în cel mai copilăresc lea- 
găn cu putință și descoperă cele mai 
nastrusnice năzbitii, care fac fala ge- 
nului. Nu pretind cu asta să fim copii 
Să lăsăm însă spiritul și imaginația să 
lucreze în voie, cum lucrează copiii mo- 
riştile pe nădușala celor mari, care 
curge girlă şi înalță zmeele sub nasul 
părinţilor, critici siciitori. — «Vom pluti 
şi vom vedea» — le spun zmeele co- 
piilor. 

Văd însă că-mi vin prea multe meta- 
tore. E rindul animației să descopere 
sensuri noi, să descopere America în 
oul lui Columb. E rindul animației să 
facă si să dreagă. Aseară pe faleză, 
am auzit un vuiet surd. Valurile? Ori 
ni se băteau nouă ideile cap în cap? 

Vom trăi şi vom vedea. De se va 
cufunda întreaga artă, singură, ani- 
matia se va salva de un pai. 


Marin SORESCU 


lor conferă realității o dimensiune 
nouă, mai umană. În basme, realita- 
tea este mai reală. După cum în viată 
basmele sint mai fantastice. Anima- 
tia, greu de încadrat într-o formulă, e 
inefabilă și lunecoasă ca o sirenă. 
Dacă în lumea sirenelor ar exista cea 
de-a șaptea artă, ea n-ar mai fi jumă- 
tate păpușă, jumătate desen, ca la noi, 
ci ar avea la bază cu totul alte legi; 
iar festivalurile internaționale nu s-ar 
tine pe litoral, ci în larg, sub largul 
mării. Asta este însă o altă problemă, 
n-o putem clarifica acum, nu putem 
rezolva totul dintr-o dată, într-un sin- 
gur articol teoretic. Deci inefabilul 
animației? Toti criticii mari, ajunşi la 
inefabil,au căzut in nas.(S-ar putea face 
un film animat cu niste nasuri-pătlăge- 
le, care să reprezinte critica mondială 
după ce a căzut in nas vrind să explice 
esenţa artei. O să-l facem si pe ăsta). 

Ideea de mai sus cu sirena jumătate 
păpuşă, jumătate desen, călare pe 
jumătate de iepure schiop, nu e rea 
Aşa s-ar putea reprezenta avintul ani- 
matiei, fuga în concret, din general în 
particular, s.a.m.d. Nici speculatia 
asta nu e rea. Eu intuiesc, ştiu sigur 
cë as putea descoperi cele mai ale 
dracului legi teoretice ale animatiei, 


Nu-mi lasă ...(“Paiaţa» de L. Mocanu) 


ză ciorapi. Deși la demisol, reprezintă 
un fel de etaj al beciurilor. Nu încap 
aici decit ciorapii, mă mir întotdeauna 
cum mai are loc si femeia care rema- 
iază, plus cele care așteaptă, cu picioa- 
rele bine întinse să vadă cum le vin 
În astfel de cëmërute se fac marile 
descoperiri, ideile secolului sint extra- 
ordinar de modeste şi-şi iau zborul 
de pe pămint, din beci și din balcon. 
Aşa au apărut si marile filme de opt și 
zece minute. Cînd păpușile au început 
să vorbească, lumea «mare» a devenit 
ceva de neînchipuit, fantastic și poate 
monstruos. A vedea un bou mergind 
în patru picioare de lung metraj, ca să 
zic așa, înseamnă pentru o fitë de 
păpușică simpatică foc și cu tărițe ne- 
vinovate în cap că a văzut caii apoca- 
lipsei. Dar văd că mă obsedează filme 

le animate. Să intru în subiect, cit e 
cald. 

Amindoi sint nişte copii mari, niste 
bunici minori, sub zece ani, poate sub 
o sută de ani, care ۵ 8 
să rămînă în lumea basmului și a pă- 
pusilor, a desenelor și asta nu pentru 
că ar refuza realitatea, ci tocmai dim- 
potrivă: într-o vreme în care lucidita 
tea e la modă, spiritul practic, ştiinti 
fic, viziunea rece care ucide «joaca» 


Cit de luminoase? Vom pluti şi vom vedea... 


PA N Animatia e o artã cu pers- 
pective. Ce fel de pers- 
pective? Luminoase. Cit 
`A de luminoase? Vom pluti 

şi vom vedea. Aceasta 
este și lozinca înecatilor, care vinează 
paiul în ocean, să se agate de un pai 
Ce e frumos în desenele animate, e că 
acest pai într-adevăr ține. Nici n-ai ne- 
voie mai mult de un pai, ca să ieși la 
in liman, după ce ti s-au scufundat 
toate corăbiile. Norocu! lui Disney 
e c-a stat într-o casă cu mulți, foarte 
multi șoareci. Il siciiau toată ziua, ciu- 
pindu-l de parale pentru astupat găuri- 
le, pină cînd i-a venit ideea să-i bage 
în filme. Așa a scăpat Disney de 
mausi. Această deratizare artistică pre 
vesteste și o nouă epocă în cinemato- 
grafie, după cum apariția primilor so- 
bolani la Oran prevestea ciuma lui 
Camus. Se spune că dracii au apărut 
ca nişte comentarii negre la facerea 
lumii. Cam ceea ce reprezintă subso- 
lul la «Divina Comedie». Desenul an: 
mat e un fel de subsol la divina come 
die a cinematografului serios. Dar un 
subsol dat dracului de vioi și tentant 
Un beci tentant, cum nu sînt toate 
beciurile. N-am văzut nimic mai în 
gust decit cămărutele unde se remaia 


HUMPHREY 


۳ pës th ۱ 3 
KA 


FILMOGRAFIE 


«Pe fluviu» (John Ford — 1930), 
«Femei din toate natiilen (Raoul 
Walsh — 1931), «Pădurea impie- 
trită» (Archie Mayo — 1936), «Le- 
giunea neagră» (Archie Mayo 
— 1937), «Periferie»(WilliamWy- 
ler — 1937), «Îngeri cu fete mur- 
daren (Michael Curtiz — 1938), 
«În umbra prohibiției» (Raoul 
Walsh — 1939), «Virginia City» 
(Michael Curtiz — 1940), «Şoimul 
maltez» (John Huston — 1941), 
«Străbătind Pacificul» (John 
Huston — 1942), «Casablanca» 
(Michael Curtiz — 1943), «A avea 
și a nu avea» (Howard Hawks — 
1945), «Pasaj întunecat» (Del- 
mer Daves— 1947), «Comoara din 
Sierra Madre» (John Huston — 
1948), «Regina africană» (John 
Huston — 1952), «Mai tare ca 

“ diavolubu(John Huston — 1954), 
«Furtună pe Caine» (Ed. Dmy- 
tryk — 1954); «Contesa desculță» 
(J. Mankiewicz — 1954), «Ore dis- 
perate» (William Wyler — 1955), 
«Cu atit mai grea va fi căderea» 
(Mark Robson — 1956). 


Bogart seducătorul 
(«Dead Reckoning» cu Lizabeth Scott) 


Un adversar metafizic: moartea 


Regizorul a creat cu Bogart citeva 
«filme-bogart». A înțeles că Bogart 
înseamnă marele duel cu moartea. Moar- 
tea (scrie Enno Patalas în «Sozialges- 
chichte der Stars) moartea, pentru alti 
actori, avea alte semnificații: «La Cag- 
ney ea era chitanta care trebuie plătită 
pentru o viață greșită; la Gary Cooper, 
moartea dacă ar fi survenit, ar fi în- 
semnat ۵ răsturnare a tilcului întregu- 
lui personaj. La Bogart, moartea în- 
seamnă împlinirea mitului. Şi mitul aci 
se numește «die Niederlage», infringe- 
rea, dezastrul. Dezastrul cu care orice 
înfrîngere trebuie să se termine. Cagney 
şi Cooper luptau contra unor oameni, 
unor polițiști, unor concurenţi. Bo- 
gart luptă contra unui adversar meta- 
fizic: moartea. El nu are (zice Andre 
Labarthe) «nimic de salvat, nimic de 
cîştigat. El nu acționează nici din in- 
teres, nici din pasiune, ci acționează 
(«agit») pur şi simplu». Şi iarãşi Patalas: 
«in actiune, în faptã, îşi realizeazã el li- 
bertatea. Demarează, porneşte la faptă, 
fără ezitări, fără rezerve, drept spre 
ajungerea telului, dar demarajul către 
tel este pentru el mai important decit 
ajungerea acestuia». Şi nu-i vorba aici 
ca în Laokoon-ul lui Lessing, de volup- 
tatea vinătorii mai mare decit prinde- 
rea vinatului. Patalas scrisese: «impor- 
tant», nu «plăcut». Important ca o 
fatalitate, ca un blestem. 


În căutarea imposibilului 


Cum am mai spus, Huston a creat 
citeva «filme-bogart», unde amărăciu- 
nea eroului va fi exprimată cutremură- 
tor. În «Şoimul maltez» femeia care از‎ 
cere s-o apere (Mary Astor).este aceea 
care va încerca să-l ucidă, deşi îl iubește. 
lar obiectul după care toți acolo umblă 
este o statuetă bătută cu pietre scumpe. 
El, Humphrey, o va găsi. Dar pentru a 
constata că nestematele erau false. 
Altă poveste de John Huston: «Co- 
moara de la Sierra Madre», unde saci 
întregi cu pulbere de aur sînt luați de 
furtună in deșert si risipiţi în cele patru 
vinturi... Toate acestea amintesc de 
fraza amară a lui Gabriel Tarde: «La 
vie est la recherche de l'impossible 
à travers l'inutile» — viața e căutarea 
imposibilului de-a lungul inutilului. 

Acest om tandru în fundul sufletu- 
lui și aprig pe virful limbii — acest om, 
cu citeva săptămîni înainte de a muri, 


Bogart sedus 
(«Șoimul cel mare» cu Bacall) 


îl vedem trecînd de partea cealaltă a 
baricadei, de partea legii. Îl vedem 
detectiv, îl vedem procuror. Dar va 
trebui să lupte cu propria lui mitologie. 
Casele de filme, la cea mai mică ocazie, 
îl readuc înapoi la Duke Mantee din 
«Pădurea împietrită». Ba chiar se căz- 
nesc să întrețină legenda că «Bogie» 
(Bogart) este chiar personal, în viata lui 
particulară, un om violent, artëgos, bru- 
tal, cinic, scandalagiu, cusurgiu. In rea- 
litate Bogart avea un suflet tandru 
Fără să fie propriu-zis timid, era (asta 
o spunea chiar el)» anti-social, neso- 
ciabil». Pasiunea lui cea mare era ma- 
rea pe care nu se sătura s-o privească. 
De altfel se va purta ca un adevărat 
erou, ca ofiţer de marină în timpul 
războiului. Dar nemiloasa zeiţă care 
se numeşte Publicitate apucase să mi- 
zeze pe Bogart-gangster, pe Bogart 
«tought guy», si făcea totul ca să-i 
întrețină această legendă. 


Marea lui pace 


La cele două pasiuni reale ale lui 
Bogart, filmul și marea, se adaugă mai 
tîrziu o a treia. Această a treia pasiune 
se chema Laureen Bacall. S-au căsătorit 
în 1946 şi timp de peste zece ani dra- 
gostea lor n-a fost întunecată de nici 
un nor, de nici o infidelitate, de nici o 
vorbă aspră. Filmul în care se întilni- 
seră prima oară fusese «Somnul cel 
mare» de Howard Hawks, după cele- 


“brul roman al lui Raymond Cheind- 


ler. Ironic titlu. Somnul cel mare era 
acolo moartea, o moarte sordidă și 
meritată a bogatilor, a fetelor de mi- 
lionar toxicomane. Dar același titlu 
se mai potrivea și altfel. După viața 
conjugală de stupida agitație cu Mayo- 
Methot, o mare pace, ca un somn bun 
si larg, se asternuse peste viața acestui 
om. SË kri reputatiei sale publi- 
citare de cusurgiu şi scandalagiu, Bogart 
va duce o viață de simplă fericire. Ală- 
turi de scumpa lui tovarësë de drum, 
va cunoaşte voluptatea calmă de a tăcea 
împreună, de a privi lungi ceasuri îm- 
preună valurile mării, «marea cea 
mereu reincepută», cum spunea Valery. 
De acolo, din liniştea vieții sale do- 
mestice, el va ieși, va pësi pe platoul 
de filmare, acolo unde va aduce sufle- 
tul cel mai frămîntat din cite au existat 
vreodată. Era sufletul pe care i-l incre- 
dintase Providența ca să-l arate oame- 
nilor pe scenele cu lume multă. Cum 
spuneam, John Huston fusese Pygma- 
lionul care descoperise personajul a- 
cesta. 


idoli 


de ieri 


şi de azi 


ا اد se‏ 


٩ 


nu 


ial 


Bogart spion 
(«Adevăr in noapte») 


Bogart indrăgostit 
(«Casablanca» cu Ingrid Bergman) 


۳ N, Actorul care la ora actua- 
la posedă in America cea 

mai mare încărcătură di- 

ht Vd vistică a devenit foarte 


tirziu celebru. Avea aproa- 
pe 40 de ani Humphrey Bogart cînd 
rolul gangsterului Duke Mantee din 
«Pădurea impietrită» l-a ridicat brusc 
de la compars la vedetă. Mai erau pe 
atunci pe piață si alți «tough guys» 
(adică «duri») sau «heavies» (adică: 
băieți «grei»: Cagney, Robinson, Raft, 
Muni; dar toți au fost eclipsati de 
«Bogie». O dovadă impresionantă, fiind- 
că e de substanță mitologică, fetisista: 
toți delicventii din Statele Unite înce- 
puseră să poarte ca dinsul pălăria pleoș- 
tită pe ochi. 


~~ 
Succes tîrziu — legendă falsă 


Foarte ironic este uneori destinul 
de vedetă. Un rol de gangster produ- 
sese saltul sideral al acestui actor care 
nu avea nimic de gangster în sufletul 
său. Marele regizor John Huston va 
descoperi mai tirziu adevăratul suflet 
al lui Bogart, adică va descoperi origi- 
nalul personaj pe care actorul Bogart 
e capabil să ni-l înfățișeze. Un tip ome- 
nesc foarte departe de psihologia ban- 
ditului, de care Bogart, dealtminteri, va 
încerca mereu să scape. Foarte adesea 


30 


31 


un Caz 


jează mersul aerian de fostă balerină, 
care abureste mistere în ochii desenati 
de Modigliani (si cine alta ar fi putut să-l 
inspire pe marele pictor retrăit cinema- 
tografic de Gerard Philipe în «Mont- 
parnasse '19» decit tinăra de o frumu- 
sete ieșită din obișnuit?). 

Să vorbeşti de talent la o actriță de 
rasa ei ar însemna o banalitate. Anouk 
respiră cu aceeași fagilitate nepămin- 
teană si cînd e medicul modern, inte- 
lectuala stăpinită și lucidă din€8 1/2». 
care privește cu nobilă ingaduinta fri- 
volitatea partenerului de viață, incer- 
cind — zadarnic — să-i insufle ceva din 
harul spiritului ei — si cînd e Lola lui 
Demy, eterna așteptare a unei iubiri 
eterne. Prostituata pură, păstrindu-și 
candoarea adolescentină printre desha- 
billë-uri negre şi pasagere intilniri cu 
oameni ce n-ajung s-o jignească pentru 
că ea e mai presus de oameni. E ideea 
unui sentiment, e tiparul unei veșnicii 
croit din trecătoare deceptii. Anouk- 
actrița, ca și Anouk-personajul e un 
Sisif modern, vulnerabil și tocmai de 
aceea învingător. Fragil şi tenace. Dă- 
ruit și ascuns. Orgolios și generos prin 
aspiraţia către dificil. Către frumosul 
luptei interioare. O amazoană a suferin- 
tei. Anouk e femeia ucigindu-si fanto- 
mele din filmul lui Lelouch; e artistul 
sinucis printr-o dragoste fără răspuns, 
ca în «O seară, un tren» al lui Delvaux. 
Amintesc două momente de pură ne- 
bunie: dăruirea-refuz, sinucidere şi su- 
pravietuire în scena de amor cu Trin- 
tignant din «Un bărbat si o femeie». 
Aici lupta cu fantomele e halucinantă, 
lucrată in delicatețuri de filigran. În 
ascutimi de diamant. Dar scena din 
«Trenul» lui Delvaux e compusă din 
tăceri rotunde. Din vorbe ce nu se mai 
spun, pentru că nu-și pot găsi nicicind 
în celălalt, ecoul. E dragostea oprită la 
marginea drumului care nu poate cersi 
pentru că e mindră, care nu poate muri 
pentru că e prea intensă, dar care își 
prelungește, prin resemnare, agonia. Ea 
moare în rate şi asta e — poate — cea 
mai subtilă dramă întrezărită cu deli- 
catetea specifică acestei actrițe nobile, 
în filmul lui Delvaux. Agonia trăită 
într-o supremă eleganţă, intensitate chi- 
nuitoare, de marea harpă a suferinţei 
lucide, a dialogului cu moartea noastră 
cea de toate zilele, harpa care e Anouk 
prea puțin iubita. Pentru că e prea 


dificila. Alexandra BOGDAN 


idoli de azi 


anouk, 


“Les mauvaises rencontres» 
sau bunele intilniri cu filmul. 


«...Eu cu lumina mea 
sporesc a lumii taină»... 


Un caz aparte în istoria filmului. Cu 
cit lipsește mai mult de pe ecrane cu atit 
mai tulburătoare îi sint apariţiile. Mira- 
col ce-și sporește prin taină, strălucirea. 
Poti să n-o vezi cîțiva ani. Poti s-o_în- 
tilneşti doar în treacăt, intr-un film 
mare, călătoare singuratici în lumea 
supraaglomerată a divelor. 

Anouk Aimée debutase — aproape 
anonim pentru public, dar revelator 
pentru critică — în «Amanţii din Vero- 
na» (1948). Astruc — cel cu camera- 
stilou — o distribuise cu succes în «Per- 
deaua purpurie» si în «Les mauvaises 
rencontres» (1955). Dar să vorbeşti 
despre succes la o actriță de rasa ei, 
înseamnă să stirbesti blazonul unei no- 
bleti de secole. Pentru că Anouk pare 
descinsă din Olimpul cu zei păgini. Cu 
idoli orientali ce-ţi zimbesc straniu de 
dincolo de lucruri. O comparasem cindva 
cu Nefertiti. Greseam. Nu desăvirșirea 
profilului ei regesc, grația spiritualizată, 
flacăra albastră dintr-un templu al cre- 
dintei ideii compun postamentul acestei 
unice, inimitabile personalități a ۰ 
mului modern. Ci combustia ei inte- 
rioară, heliul ușor şi profund care-i diri- 


«Un bărbat si o femeie» 
sau imposibilele intilniri cu banalitatea 


rol care l-a făcut cele- 


menea sentiment de machizard generos, 
sentiment foarte nou după o lungă 
viață de cinism, nepăsare, beție si 
gheșeftărie. Si invers. 

De altfel, chiar rolul său de la înce- 
put, primul 
bru, popular şi exemplar, rolul de 
gangster feroce, conținea o notă, nu 
zic de duioșie, dar de bizară omenie. 
Bizară si paradoxală, căci avem acolo 
un bandit care ucide ca să dovedească 
ce om de treabă este! Faptul merită 
amintit. În «Pădurea împietrită» el 
fusese gangsterul Duke Mantee care 
poruncește, cu mitraliera în minë, u- 
nor milionari de ambe sexe, ascunși 
sub mese cu burtile de podea. Leslie 
Howard, în această poveste, este un 
intelectual care se știe ratat și care a 
descoperit subit că viata lui, la urma 
urmei, tot ar putea servi la ceva. Gă- 
sise acolo, în barul acela din deșertul 
Arizonei, o chelneriti (Bette Davis) 
aprig doritoare de cultură, de călătorie, 
de iubire, de ridicare sufletească, și 
care nu avea nici un ban, nici o rudă. 
Atunci el se gindeste să-i transmită po- 
lita sa de asigurare pe viață. O poliţă 
de 5 000 de dolari. Pentru asta trebuie 
însă să moară. Nesinucis, căci societă- 


E de asigurëri nu admit sinuciderea. 


| va ruga atunci pe ایدم‎ Duke 
Mantee să-l omoare. li spune cë se va 
preface că vrea să fugă, sau că vrea să-l 


Bogart-paria 


avusese un leșin ceva mai prelungit. Cu 
voracitatea caracteristică presei ameri- 
cane, ziarele şi revistele se și grăbiseră 
să-i cînte prohodul. Atunci, mucalitul 
muribund cheamă acasă citiva repor- 
teri, le spune că știrea morții sale i 
s-a părut cu totul exagerată, și le 
dictează o scrisoare deschisă citre ad- 
miratorii săi cărora le cere un mic 
serviciu. Cu organele, zicea el, treaba 
se aranjase. Ce-l supăra însă era că 
pierduse 40 de kilograme. De aceea 
făcea apel la devotatii lui prieteni să 
deschidă o listă de subscripţie și fie- 
care, după cit va crede de cuviinţă, să-i 
dea o bucăţică mai mare sau mai mică 
pentru a putea acoperi lipsa. «Atrag 
atenția — adăuga el, că-mi este abso- 
lut egal din ce parte a corpului provine 
bucățica». În fața morţii, cetăţeanul 
Bogart avea aceeași amară, sarcastică 
purtare,ca și personajul din filmele lui 
Huston. Era tandru și dur. Era pasionat 
si zeflemitor. Era impulsiv și reținut, 
irascibil şi tăcut. Marele său prieten, 
regizorul Huston, zicea despre dinsul 
așa: «An după an, el devenea tot mai 
conştient de demnitatea profesiunii 
sale. A fost actor. Nu star. Nu s-a prea 
luat niciodată în serios, dar a privit 
cumplit de serios munca lui. Imaginea 
nitelus extravagantă a lui Bogart-vedeta 
el o privea amuzat; dar pentru actorul 
Bogart avea o imensă, înaltă stimă» 


(«Regina africană» cu Katharine Hepburn) 


atace, si atunci banditul ar avea «pre- 
text» să tragă. Bineinteles, nu-i explică 
de ce îi cere asta. Dar Duke Mantee a 
înțeles că dacă cineva cere așa ceva, 
este pentru că are socotelile lui, soco- 
teli desigur foarte stimabile. Deci ii 
pe c-o să-i facă acest «serviciu». 
n zăpăceala situațiilor (se vedea poliția 
sosind) Bogart uită însă să tragă în 
Leslie Howard și pleacă. Dar îşi aduce 
aminte şi se întoarce în bar, ca să-și 
tinë, corect, făgăduiala si cuvîntul dat... 
În această scenă-cheie, care explică 
așa de bine amestecul de duritate și 
bunătate a personajului, atunci pentru 
prima oară compus de Bogart, în această 
clipă de psihologie, publicul a înțeles 
toată cariera viitoare a lui Bogart, și a 

votat pentru ea. 
D.I. SUCHIANU 


lar soţia lui zicea: M-am măritat cu 
un om de altădată, cu un om din veacu- 
rile trecute, cu un puritan, cu un om 
care, o să vă mirati, cit de putin seamă- 
në cu imaginea pe care v-o fëcuseti 
despre dinsul». 

Amestecul de duritate او‎ ۶ 
din sufletul său, Huston l-a arătat cel 
mai bine în «Regina Africană». Bogart 
era acolo un marinar, căpitan de mic 
barcaz, un om aspru, cinic, primitiv, 
betiv si jegos, care sfirseste prin a 
iubi cu o tandrete infinită pe o fată cam 
trecută, celibatară și austeră, distinsă 
şi delicată: Katharine Hepburn. O va 
convinge să execute o faptă de spionaj 
patriotic, o lovitură îndrăzneață. pe- 
riculoasă. El însuși se aprinsese destul 
de greu (si în mare parte grație influen- 
tei purificatoare a prezenţei ei), la ase- 


miniaturi 0 


Al doilea regizor al filmului 


un cineast complex: 
adina georgescu 


— Ce e montajul, Adina? 


— Nu mă aventurez în definiţii noi. Rămin la cea clasică: «a doua 
regie». Dacă mizanscena reprezintă intenția, montajul e realizarea ei 
Nașterea filmului, după îndelunga gestație începută cu scenariul. 


— Cind intră în rol monteurul? 


— Încă de la decupaj regizorul te poate consulta asupra construc- 
tiei dramatice a viitorului film, asupra arhitecturii lui. Dintre regizorii 
cu care lucrez, Andrei Blaier sau Dinu Cocea îmi cer părerea inainte, 
alții numai în cabină. Cind e prea tirziu si nu mai poți decit repara sec- 
venta. Reechilibra ansamblul. De obicei cind citesc scenariul văd filmul 
gata montat. Descopăr timpii partiturii. Desigur că aceeași scenă poate 
fi povestită în mai multe feluri. Ritmată diferit. Avantajul unei experiențe 
indelungi e că din cele citeva variante te opresti la cea mai bună. Care 
ti se pare tie cea mai bună. După gustul, temperamentul, personali- 
tatea ta. 


— Nu a regizorului 


— Regizorul imprimă stilul general'al filmului și stilul său particular. 
Tu încerci să rimezi cu el. Dar practic, pină cind vine la masa de montaj, 
te descurci singur cu materialul brut. Cu dublele, cu metrajul imens, cu 
schimbările care se cer pe parcurs. Împreună cu regizorul alegi mate- 
rialul util tinind cont de jocul actorului (un monteur, ca și un operator, 
poate avantaja un interpret prin lungimea prim-planului, printr-un amă- 
nunt, ori dimpotrivă); tii cont si de mișcarea aparatului ori de ritmul ca- 
drului, cadru pe care regizorul îl poate filma 30 de metri, dar dacă tie, 
in funcţie de cursivitatea dramatică a secventei ti se pare că treneaza, 
îl scurtezi «după ureche». 


— Asta presupune o ureche muzicală şi un simţ al ritmului. 


— Am noroc că am debutat în cinema făcind aranjamente muzicale 
la filmul documentar. Am fost apoi monteur de imagine pe vremea cind 
meseria de regizor nu exista la studioul Sahia. Operatorul trintea pe 

"asa de montaj bobinele si monteurul trebuia să povestească în imagini 
un subiect. Să-l construiască după toate legile gramaticii cinemato 
grafice. Ţin minte că primul meu subiect montat a fost o cursă de atle- 
tism. Concurenţii săreau zece garduri, dar eu îi aveam filmati din cinci 
parti, aşa încît, dacă nu m-aș fi interesat la I.C.E.F., cred că le-as fi sta- 
bilit un record de 50 de garduri. E o școală fantastică documentarul! La 
ea am învățat cind institutul nu avea decit o singură secţie de specia- 
lizare: operatori. Am făcut-o și pe asta. Mi-a plăcut. 


— Ai aşadar o specializare multiplă. 


— Un monteur trebuie să cunoască noțiuni de compoziție, să aibă 
cultură plastică. Dacă nu mi-ar fi plăcut pictura (e o slăbiciune de fami- 
lie), dacă n-aș fi filmat și eu color, mi-ar veni poate mai greu să urmă- 
resc în montaj racordul de culoare. Racord pe care operatorul, în focul 
filmărilor îl uită, iar eu trebuie să fiu atentă în cabină ca alăturarea cadre- 
lor së nu socheze. Dacă de pildă mi-a apărut o pată roșie în stinga cadru- 
lui, în următorul ea nu trebuie să «sară», ori să se impiedice de o pată 
de o altă culoare violentă. 


— Deci, să recapitulăm: regizor, muzician, pictor și ce-ar mai trebui 
să fie un monteur? 


— Arhitect care să vadă în timp si spațiu construcția. Să-i rimeze 
structurile interioare. Să imprime ansamblului mișcarea, armonia mu- 
zical-vizuală. Pentru că în perioada filmărilor schitezi doar, impreună cu 
regizorul, construcția fiecărei secvențe. Ea nu capătă valoare decit 0 
raportul lor dinamic. Filmul modern își trage poezia din acest rafinat, 
uneori neprevăzut raport. «Marienbad»-ul e un poem în vers clasic. Se 
bazează pe rimarea, pe revenirea muzicală a secventelor. « Absenta» 
lui Colpi e melopeea aşteptărilor. Incantaţia tărăgănat orientală. «Nemu- 
ritoarea» lui Robbe-Grillet e scrisă în vers alb. Pur si incandescent, 
fulgerind prin intermediul montajului, stări, nu acțiuni. Emotii fără încăr- 
cătură epică. Montajul de azi renunță la funcția lui strict narativă, bazată 
pe racorduri logice şi creează armonii noi, emoții puternice provenite 
din sugestii, aluzii, sarade vizuale. Timpii povestirii sint mai ۷۵۲۱۵۱۱ Nu 
mai conjugëm doar la indicativul clasic ori la perfectul compus, ci şi la 
condiționat, la subjonctiv, la viitorul doi. 

— E viitorul doi-al filmului despre care vorbeşti 7 
—— Bine mai gtisulacë-nosi mairiegrabă-o revenire la trecutut de glorie 


al montajului emotional... 
A.M. 


MARIELLA 


PETRESCU 


A debutat în 
«Omul de lingă ۰ 


A deținut 


FOTO: A. MIHAILOPOL 


Plutire între real și ambiguu („Jurnalul unei cameriste“) 
í 


semnificația legăturii dintre Cëlës- 
tine și Joseph printr-o proiecție în 
viitorul apropiat: un final apoteotic 
ne-o prezintă pe Celestine la braţul 
tomnaticului căpitan Mauger în timp 
ce Joseph, acum patronul unui bis- 
trou din portul Cherbourg, zimbeste 
încurajator manifestantilor care 
trec prin fața. magazinului său, agi- 
tind lozinci nationalist-sovine. Bu- 
fuel, analistul riguros, întreprinde 
studiul minuţios al unei celule fami- 
liare investite — simbolic — cu ta- 
rele psihico-morale ce anuntau creș- 
terea valului reactionar din anii' 30, 
În acest cadru — îmbibat de viciu si 
perversiune etico-socială — se pe- 
trece „duelul“ celor două forte ome- 
nești dornice să se supună reciproc: 
Cëlëstine si paznicul Joseph. În ana- 
liza relaţiilor dintre ei, Buñuel ur- 
mărește procesul de contaminare al 
indivizilor. 

Filmul, declarat tezist, este poate 
cea mai angajată creaţie a regizoru- 
lui. Buñuel preferă bogăţia descrierii 
caracterelor celei a relatării eveni- 
mentelor. proprie lui Mirbeau. Sim- 
bolistica e uneori facilă (melcul pe 
trupul cadavrului fetiţei), planurile 
lungi, expozitive. Interpretarea lui 
Jeanne Moreau și Michel Piccoli este 
imaginativă, deosebit de bogată în 
nuanţe, cu valori tipologice. „Jurna- 
lul unei cameriste”, opera unui crea- 
tor conștient de răspunderea pe care 
o are pentru munca şi ideile sale, o 
operă împlinită şi rotundă, este 
poate mai puţin spectaculoasă ca 
alte filme ale maestrului spaniol, 
dar are un echilibru de un mare cla- 
sicism. Așa era Luis Buñuel în 1964, 


Cornel CRISTIAN 


33 


„jurnal“, cu Paulette Godard în rolul 
principal. Dar Buñuel nu dă numai o 
replică la Mirbeau si Renoir, ci si o 
replică lui însuși. Pentru cë povestea 
acestui film începea de fapt acum 
aproape 40 de ani, în sala unui cine- 
matograf din Montmartre, unde în- 
tr-un decembrie al anului 1930 se 
proiecta pelicula lui Buñuel „Virsta 
de aur“ — unul dintre primele docu- 
mente suprarealiste care atestau ma- 
turitatea noii arte ajunsă pe punctul 
de a-și consolida un limbaj propriu. 
Erau acolo imagini insolite de rea- 
litate și vis, dispuse după reguli sin- 
tactice noi, violente pînă la nesupor- 
tare pentru cei care se obisnuisera 
să considere cinematograful un apen- 
dice al artelor tradiţionale. 

Și iată că Georges Sadoul saluta 
premiera pariziană a „Jurnalului“ 
ca pe o „revanșă“ a „Virstei de aur”. 
Bufiuel nu este un om care să uite 
o dată cu trecerea anilor impresiile 
ce se sedimentează, se clarifică, se 
cristalizează, Filmele sale nu fac alt- 
ceva decît să denunțe — cu fortë, 
cu credinţă, cu fanatism chiar — 
reacţiunea sub orice formă s-ar de- 
ghiza, cu tot cortegiul său de opre- 
siuni, închistări. „Jurnalul“ reface 
într-un plan simbolic cîteva episoade 
din biografia psihologică și spirituală 
a celei mai crîncene forme de reac- 
tionarism social: fascismul. Regizorul 
preia de la Mirbeau cîteva elemente 
anecdotice pe care le dispune însă în 
funcţie de propriile sale intenții. 
Mai important decît să respecte pe 
un scriitor, pentru Bufiuel este să nu 
se trădeze pe sine. lată-l transferind 
timpul acţiunii în anul 1925 (la Mir- 
beau — 1900), introducîndu-l pe 
di. Rabour în familia Monteil (în ro- 
man fetisistul nu are nici o legătură 
cu familia Monteil) sau amplificînd 


lutkevici își va organiza filmul ca o 

suită de flash-back-uri alternind cu 

imagini ı ale prezentului, pentru a 

descoperi astfel în faţa ochilor noș- 

tri, încetul cu încetul, una dintre 

cele mai tulburătoare povești de 

dragoste din cîte au existat vreodată. 

Cehov însuși scria la terminarea 

„Pescărușului“: „Am scris această 

piesă în care există puţină acţiune, 

mult dialog despre literatură și cinci 

tone de dragoste“ — și poate că toc- 

mai aceste cuvinte, dincolo de ironia 

care ascunde o tristețe amară, au 

legat conştiinţa dramatică a acestui 

film. Un film în care nu se întîmplă 

aparent nimic, în care se spun însă” 
foarte multe, vorbindu-se foarte pu- 

tin (,Cehov, spune lutkevici, era el 

insusi un poet al tëcerilor dinainte 
de furtuni”), un film în care se con- 

sumă lent, dar inexorabil, tragedia 
unui artist aflat în permanent avans 
față de epoca sa, dar care nu va re- 
nunta niciodată la fidelitatea față de 
vocația sa. Și cum ar putea fi rezu- 
mată mai bine condiţia scriitorului, 
dacă nu prin cuvintele Ninei ۳۵ 
cinaia, eroina din „Pescărușul”: „Trea 
buie să-ți porti crucea si să creezi 
pinë la capăt". Un film în care dra- 
gostea este imensă 1۵۳ 4 
„În lumea noastră închisă și măruntă, 
spunea Cehov, sentimentele capătă 
adeseori o intensitate mortală”, Citia 
sem undeva, că la una din lungile 
scrisori de dragoste pe care Lika 
Mizinova i le trimetea lui Cehov pe 
cînd acesta călătorea departe, în 
insulele Sahalin, răspunsul său fusese 
doar acesta: „Scumpa mea Lika, ail 
au înflorit agrișele”. Într-adevăr, 
doar un om ca Cehov ar fi putut 
avea puterea și puritatea de a spune 
atit de multe și de dureroase lucruri, 
în atît de puţine cuvinte. 

Acum, după ce am văzut filmul lui 
lutkevici, cred că singurul acto care 
ar fi putut să spună aceste lucruri, 
aşa cum doar Cehov știuse să le 
spună, rămîne acest Nikolai Grinko, 
în care veţi regăsi, poate, ceva din 
imaginea lui Cerkasov care ne lipsește 
atit de mult. 


Eduard CONSTANTINESCU 


Jurnalul unei 
cameriste 


kkk 


Coproductie franco-italianã; Regia: Luis 
Buñuel; Scenariul: Luis Buñuel, Jean-Claude 
Carriëre, după romanul lui Octave Mirbeau; 
Imaginea; Roger Fellous; Cu: Jeanne Moreau, 
Georges Gëret, Daniel lvernel, Françoise 
Lugagne, Michel Piccoli. Premiul de interpre- 
tare femininë lui Jeanne Moreau la Karlovy- 
Vary 1964. 


lată un Buñuel realizat trei ani 
după acea capodoperă numită ,, Vi- 
ridiana”, care-şi adjudecase în 1961 
ex-aequo Marele premiu al Festiva- 
lului de la Cannes. Un Buhuel trecut 
prin experienţa mexicană a „Îngeru- 
lui exterminator", pentru a realiza o 
replică cinematografică a romanului 
lui Octave Mirbeau. Să notăm aici 
că filmul este totodată un remake: 
Renoir realizase şi el up asemenea 


Subiect 


pentru 
o schiţă 


kkk 


Coproducţie sovieto-francezi: Regia: Serghei 
lutkevici; Scenariul: Leonid Maliughin; ۲ 
ginea: Naum Ardașnikov; Cu: Nikolai Grinko, 
Marina Vlady, lia Savina, luri lakovlev, 
Evgheni Lebedev, Aleksandra Panova 


Surprinzător prin rafinamentul cu 
care reușește să se miște în lumea 
acelor sentimente, aparent atît de 
fragile dar în realitate atît de mis- 
tuitoare care, de la un capăt la altul, 
străbat întreaga viaţă și operă a lui 
Anton Pavlovici Cehov, și prin pu- 
doarea cu care a știut să sugereze, 
în loc să spună ceea ce de fapt nici 
nu putea fi spus, filmul lui Serghei 
lutkevici rămîne înainte de orice o 
demonstraţie exemplară a unui cine- 
matograf poetic si modern care a 
înţeles și a reușit, în sfîrșit, să-și 
folosească resursele expresivitatii 
formale, în favoarea autenticizării 
adevărului istoric și al vieţii pe care-l 
conţine. Din acest punct de vedere, 
al preocupărilor pentru formă și 
stil, filmul transformă metafora poe- 
tică dintr-un simplu mijloc de expre- 
sie într-un element de structură. 
„Subiect pentru o schiță" reprezintă 
astfel o operă polemică, care oferă, 
prin experienţa si meritele sale, încă 
un argument în favoarea acelui prin- 
cipiu care, respingind naturalismul 
si căutînd autenticitatea, admite și 
susține necesitatea creării adevăru- 
lui în opera de artă. Refuzînd să se 
plaseze pe poziţiile unei fidelități 
exterioare, concentrată pe. deta- 
taliile naturaliste ale unor reconsti- 
tuiri de tip istoric („Război și pace“, 
„Anna Karenina”), lutkevici împinge 
căutarea formală pină la o imagine 
situată la limita dintre realitate şi 
fantasticul poetic. Decorurile sale 
sînt pînze pictate plat, în stilul dese- 
nelor animate, pe fundalul cărora se 
decupează în prim-plan doar cîteva 
detalii reale, viu colorate. Căutînd 
să plaseze lectura filmului la nivelul 
mult mai profund al unei înţelegeri 
superioare pentru viata si opera lui 
Cehov, lutkevici a reușit să restituie 
cu acest film mai mult decît imaginea 
unui artist și a epocii sale; ela reușit, 
și aici este marele său merit, să sur- 
prindă spiritualitatea profundă din 
care se naște misterul și fascinația 
operei lui Cehov, tristeţea și dispe- 
rarea surdă a existenţei sale tragice 
consumată într-o lume prea strimtă, 
pentru un suflet atît de mare. Pornind 
de la convingerea că personalitatea 
artistică si umană -a personajului 
ău nu ar putea fi pe deplin înţeleasă 
decit într-o condiţionare reciprocă, 
utkevici a ales ca punct de plecare 
al filmului, momentul în care viaţa și 
opera artistică a lui Cehov se intil- 
nesc la confluenţa lor cea mai semni- 
ficativë: ziua de 17 octombrie 1896, 
ziua în care premiera piesei „Pescă- 
rușul“, avea să-l readucă în preajma 
Likăi Mizinova, femeia căreia îi în- 
chinase întreaga sa dragoste, întreaga 
sa viață. În jurul acestui moment, 


a! luptei. Cinematografic, acestea de 
pe urmă rămîn secvențele care im- 
plică cel mai mult interesul specta- 
torului. 

Patetismul și grandoarea pe măsura 
eroismului trăit sînt prinse în citeva 
dramatice secvenţe de luptă unde nu 
numai efectele pirotehnice creează 
tensiunea morţii. Încleștarea nu este 
numai a tehnicii și a mașinilor blin- 
date, ci în primul rînd a oamenilor. 
Jertfa și patriotismul răzbat în des- 
tinele omenești sfirsite eroic. Există, 
ca în atitea filme de război, un mo- 
ment după bătălie. Singurul supra- 
vietuitor al unui întreg batalion so- 
vietic, cutreeră cîmpul pe care zac 
ca niste monștri rëpusi cuirasele 
tancurilor, dar pe care au fost râpuse 
si atîtea vieți. Plastica și interpreta- 
rea acestui episod ne duce gîndul ta 
eflectiile interioare încărcate de 
atîtea semnificaţii, prilejuite eroului 
tolstoian, Pierre Bezuhov, în zorii 
unei dimineti, după o noapte petre- 
cută pe cîmpurile de luptă ale aitu! 
mare război dus pentru apărarea 
pămînturilor bătrînei Rusii. Acestea 
(bătălia de la Kursk, lupta pentru 
Orel, cucerirea Kievului) sînt hotărît 
secvențele ce vor atrage spectatorii 
mai mult decit cele plasate pe funda- 
lul hărților în fata cărora, într-un 
dialog cu totul convenţional, se ho- 
tărau strategiile. 

La compunerea acestei părţi din 


“adevărata față a războiului şi-au dat 


concursul actori sovietici, germani, 
italieni, polonezi. Florin Piersic în 
rolul lui Otto Skorzeny marchează 
o prezență românească pe generic. 

Cu finalul celei de-a doua seri! 
ajungem în pragul noului an 1944. 
Desfășurarea marșului contra Berli- 
nului, încheiat la 9 mai 1945, îl vom 
vedea în seriile viitoare. 


Adina DARIAN 


Intrusa 


kx 


Producţie a studiourilor poloneze. ۶ 
Vyladyslav Slesicki; Scenariul: Kazimierz Or- 
los, Wladyslaw Slesicki: Imaginea: Wieslaw 
Rutowicz: Cu: Malgorzata Braunek, Marek 
Walczewski, Grzegorz Borowski. 


Autor de filme. documentare (mul- 
te dintre ele premiate la festivalurile 
cinematografice de la Cracovia, Ber- 
gamo, Veneția, Edinburgh, Ober- 
hausen), polonezul Wladyslaw Slesi- 
cki îşi face debutul în lungmetraj cu 
„intrusa". Precizarea este necesară, 
deoarece calitățile ca şi defectele fil- 
mului pot fi discutate pornind toc- 
mai de la experiența sa de documen- 
tarist. 

Este evidentă, în primul rînd, inte- 
ligenta cu care Slesicki și-a ales sū- 
biectul — „un foc de-a aventura” a 
unui tată și a fiului său, care își pe- 
trec vacanţa în ţinutul unor dune 
pustii — ceea ce permite regizorului 
să-și desfășoare virtuțile de docu- 
mentarist, relevindu-si capacitatea sa 
de fin analist al relaţiilor om-natură, 


Vulnerabilë, puternică, dezarmantë („Așteaptă pinë se fntunecë”) 


mentul „dur“ pe care fotograful îl 
aplică soției sale oarbe, o adevărată 
pedagogie a iubirii, este una din sur- 
sele forţei infirmei și a victoriei ei 
asupra morţii. Această aureolă uma- 
nistă înnobilează filmul, ridicîndu-l 
deasupra „genului“, 


Nina CASSIAN 


Eliberarea 


kx 


Productie a studioului Mosfilm. Regio: lur 
Ozerov; Scenariul: luri Bondarev, Oskar 
Kurganov, luri Ozerov; Imagineo: Igor Slab- 
nevici; Cu: N Olialin, L Golubkina, B. Zai- 
denberg, S. Nikonenko, Florin Piersic, lon 
Englert, Ivo Garrani. 


Primele două serii, din cele patru 
propuse de echipa cineaştilor sovie- 
tici, ne- lasă să deducem construcția 
şi scopul întregului film. 

Sărbătorind 25 de ani de la ziua 
victoriei împotriva fascismului, „Eli- 
berarea” reconstituie file dintre cele 
mai semnificative ale jurnalului celui 
de-al doilea război mondial. Fie în 
prima linie de foc, fie în spatele fron- 
tului, urmărind aspecte ale luptelor 
de partizani sau relatind intilniri po- 
litice ale conducătorilor principale- 
lor puteri implicate în război — 
refacem momentele cruciale din 
ultima conflagrație mondială. 

Poate că reproducerea atmosferei 
veridice ar fi fost mult mai bine slu- 
jită dacă interpretarea actoricească 
ar fi alternat substanțial cu secvențe 
din jurnalele vremii. Cu atît mai 
mult cu cît intenţia de a crea o deli- 
mitare între documentarul reținut 
ca atare si reconstituirea spectacu- 
loasă a unor evenimente dramatice 
este manifestată prin intercalarea 
scenelor alb-negru (discuții între 
șefii de state, dezvăluirea mecanis- 
melor din culisele statelor majore) 
cu cele color, menite să sporească 
autenticitatea plein-air-ului — decor 


O altă prezență „memorabilă este 
aceea a lui Alan Arkin. L-am văzut 
în filmul „Inima e un vînător singu- 
ratic“, jucînd rolul unui: surdo-mut 
care nu trăiește decît pentru alții și 
care în clipa cînd „și-a făcut datoria”, 
cînd i se pare că nu mai e nevoie de 
el, se sinucide. Cu un cap mai degrabă 
inexpresiv, nici urit, nici frumos, 
nici ,sarmant”, actorul transmitea, pe 
un foarte zgircit registru de semna- 
lizări, o colosală bogăţie interioară, 
de la candoare la tandrete, pînă la 
mînie si disperare. În „Așteaptă pînă 
se face întuneric”, Arkin este insul 
total rău, criminalul rece al cărui 
mecanism de distrugere funcționează 
impecabil. După două roluri atît de 
dificile si de opuse, credem că nu 
gresim propunind atenției cerceta- 
torilor si iubitorilor de film numele 
acestui artist de primă mina. 

Insistind asupra celor două creații 
actoricești, se deduce oare că regia 
lui Terence Young nu este principa- 
lul factor de reușită al producției? 
Într-adevăr, regia nu strălucește 
prin inventivitate sau tensiune sau 
prin vreo „punere în pagină“ deose- 
bită. Ritmul e mai degrabă teatral 
decît cinematografic, iar enunţul: 
„Pe întuneric, o fată oarbă e mai 
puternică decît un asasin sănătos" 
— nue tratat decît cu o corectitudine 
profesională, ce-i drept, de calitate. 

Desigur, Hitchcock știe să picure 
timpul, ca pe o picătură chinezească, 
din eprubete mai rafinate. Aproape 
unicul decor din „Așteaptă pini se 
face întuneric” ar fi trebuit construit 
mai pregnant şi mai funcțional, fără 
a-și pierde caracterul realist de „in- 
terior mic-burghez”. Finalul e totuşi 
convenţional. Dar psihologia perso- 
najelor e excelent compusă şi urmă- 
ritë și spectatorul simte că nu riscă 
stîngăcii şi gafe. 

in încheiere, vreau să subliniez 
încă una din calitățile de esenţă ale 
acestui film. Dincolo de factorul 
poliţist, de factorul „spaimă și oroa- 
re”, o altă temă, aparent subsumată, 
domină pelicula, şi anume: reedu- 
carea psihică a unei invalide, trata- 


Pro san Contra 


informată dar cam rigidă, cronica 
la „jurnalul unei cameriste” trece, 
cred, pe lingă două lucruri impor- 
tante: atmosfera filmului — acea rafi- 
natë plutire între real și. ambiguu, 
aducind cu ea ceva din „misterul Bu- 
fuel" — și portretul pe care-l compune 
Jeanne Moreau cameristei Cëlëstine 
portret care reconstituie, în tot ceea 
ce are mai intim, universul sufletesc 
ol personajului. 


ALR. 


Aşteaptă 
pînă se 
întunecă 


kx 


Producţie a studiourilor americane, Regio 
Terence Young; Scenariul: Robert si Jane 
Howard Carrington, după piesa lui Frederick 
Knott; Imoginea: Chas Lang: Cu: Audrey 
Hepburn, Alan Arkin, Richard Crenna, Jack 
Waston, Frank O'Brien. 


Citisem şi auzisem despre acest 
film şi aşteptam cu interes să asist 
la un „suspens*“ de un fel deosebit, 
la un senzaţional „de cameră“ deci, 
care poate prilejui analize mai apro- 
fundate. Nu m-am înșelat. La acest 
film încordarea de spaimă se produce 
rar. În schimb, emoția e continuă. 
Si această emoție se numeşte: Audrey 
Hepburn. 

Cu excepția unui film mai vechi în 
care juca alături de Fred Astaire, nu-i 
înregistrasem (nici în „Război si 
pace”, nici în „My fair lady”, dar ceva 
mai mult în „Cum se fură un milion”) 
prezența absolut ieșită din comun. 
Sentimentul unei astfel de prezenţe 
nu-l dau neapărat actrițele de mare 
valoare. Absolut ieșită din comun e 
şi Anna Magnani și Sophia Loren, 
deși sînt de valoare inegală. Absolut 
ieşită din comun e Brigitte Bardot, 
dar întrucitva ieșită și din perimetrul 
artei. 

De data asta, Audrey Hepburn 
mi-a impus net caracterul ei de ar- 
tistă „de excepţie”, pe dublul plan aj 
personalităţii ei „civile” si „scenice“. 

întregul film este această Oarbă 
tremurătoare, pasională, vulnerabilă, 
puternică, dezarmată, combativă, ig- 
norantă și lucidă, această oarbă com- 
plexă și completă în ciuda infirmită- 
tii ei. De obicei, astfel de performan- 
te se numesc recitaluri de actor. 
N-as întrebuința această formulă, 
pentru că nici o clipă n-am avut sen- 
28412 elaborării, n-aş putea semnala 
un moment aparte, „de virf“, sau 
un efect special, sau un ton memo- 
rabil, sau o pozë care să presupună 
studierea minuțioasă a ei. Audrey 
Hepburn este de la prima ei apariție 
şi pînă la penultima (la ultima, regizo- 
rul obosise pesemne, mai mult chiar 
decit eroina), de o exemplară lipsă 
de ostentatie, cu atit mai notabilă cu 
cît rolul conținea destule ispite pe 
linie melodramatică sau morbidă. 


34 


KË 


XKkkk 
kk 
Kk 


Am mal văzut... ==; 


puţin la perspicacitatea spectatorului (fără 
să-l! ducă însă intr-un hatis din care să nu mai 
poată ieși), să ştie să atragă simpatia asupra 
eroului care restabilește echitatea ç.a,m.d, 
„24—25 nu se în à” nu elipsit de o pro- 
mitëtoare dozë de ster, Filmul are si citeva 
secvențe lucrate cu pricepere profesionalë şi 
cu simţ cinematografic. Ceca ce face ca aceste 
puncte ciştigate să nu ducă decit la o reușită 
parțială este incilcirea povestirii, hatisul din 
care spectatorul abia reușește să scape la sfir- 
situl acţiunii, Firul principal al subiectului 
(taxiul 24—25) este combinat nu tocmai abil 
cu alte fire, pe ele negative sint prea 
fugar şi adesea n rosimil conturate, nara- 
tiunea merge în linie frintă si Își pëseste cu 
greu echilibrul. „24—25 nu se inapoiaza” ar fi 
putut fi un film atrăgător cu două condiţii: 
repizorul să-şi fi stabilit cu limpezime miza 
centrală a acțiunii si apoi să fi utit să-și 
concentreze în jurul ei toate elementele de 
tensiune, de suspense. Așa cum este însă,filmul 
lasă gustul lucrului făcut pe jumătate, 


Cazul sergentului 
Grisa 
تست‎ ËT E TE SË VET 
B 


Regia: Helmut Scheimann 
Cu: Joseph Karlik, jutta Wachowiak, Chevvel 
Buzgan, Günter Naumann. 


Sînt filme care vor cu orice pret să fie dra- 
matice. Şi această dorinţă în sine se răzbună în 
cele din urmă pe autorii lor, „Cazul sergentu- 
lui Griga” este un asemenea exemplu. Într-o 
povestire suprasaturată de fapte, artificial 
lungită (proiecția durează aproape două ore) 
filmul încearcă să ne înfăţișeze destinul unui 
ostaş care-şi sfirșeşte viata sub gloantele pluto- 
nului de execuţie. Secvente descriptive (am- 
bianja primului război mondial), amestecate, 
fără un simţ al gradatici, cu altele, voit ,psiho- 
logice”, duc la o lucrare cinematografică rigidă, 
neomogenă, lipsită de o adevărată vibrație 
emoţională, ALR 


Dansînd sirtaki 


| 


Regio: George Scalenakis 
Cu: Aliki Vujukladi, Dmitri Papamichae 
Dion Papayannopoulos. 


Pretext pentru a prezenta un recital de cin- 
tece precesti susținut de cintëreti de muzică 
ușoară cu renume pe plan national. De fapt o 
dramoletă simpluță plasată în mediul muncito- 
resc si colorată contrast, încearcă să imite, fără 
succes, stilul musicalului. Hazul și verva ce con- 
ditioneazë genul trebuie căutate însă cu lumi- 
narea și încă și atunci existëriscul să treacă ne- 
observate. Miezul moral: acuza împotriva pu- 
teri i de corupţie a banului rămine doar în in- 
tenjie meritorie. Dacă mai menționăm frumu- 
setea si farmecul interpretei, lipsa de farmec si 
personalitatea interpretului, dansurile frumoa- 
se, dar prea asemănătoare unele cu celelalte, 
introduse cu regularitate de ceasornic pentru a 
menţine eventualul tonus al spectatorilor, n-ar 
mai ramine mare lucru de spus. 


E.H. 


Hei, tu 


| 


Regio: Rolf Rëhmer 
Cu: Annekahrin Burger, Brigitte Beyer, Erika 
Gëpelt, Frank Obermann. 


Existë aproape intotdeauna, chiar in filmele 
mai putin reusite, un moment asupra cëruia, 
după ce ieşi din sala cinematografului, simți 
nevoia să revii. Rolf Rohmer nu ne oferă 
această şansă, Dar dacă totuşi ecranul a fost 
pretextul prin care am luat cunoștință de 
acest film, atunci nu-l putem trata decit ca for- 
spanul unor viitoare filme în care recunoaştem 
toate penurile posibile, începind cu filmul 
educativ şi terminînd cu ce! sexy. Păcat că tema 
propusă — investiparea tineretului azi — ră- 
mine doar intenţie ncerealizată, 

REA. 


Rubrica „Pe ecrane“ a fost intoc- 
mită conform programării comuni- 
cate de D.R.C.D.F., la data încheierii 
numărului. 


R 


Vă recomandăm: 


pe răspunderea noastră 
pe răspunderea dumneavoastră x 


capodopera 
neapărat 


nu vă deranjati 


Afurisitul de bunic 


xxx 


Regio: Jacques Poitrenaud 

Cu: Michel Simon, Marie Dubois, Yves Lefeb- 
vre, Thalie Fruges, Serge Gainsbourg, Mary 
Marquet. 


Dramă a sentimentelor, casnică, dar vitali- 
zatë de ace! de neinlocuit umor francez si mai 
ales vegheată de bonomia inimitabilului Michel 
Simon. El, bunicul jeticho, ce nu înțelege de ce 
lacrima si surisul nu și-ar da replica pentru a 
construi un deznodamint fericit în viaţă sau pe 
ecran. Ce-i drept si bine poate triumfa fără ca 
„banalitatea” unui astfel de sfirşit să impieteze 
asupra exuberanţei şi firescului interpretării, 
fără să facă filmul plicticos. Revedem cu plă- 
cere pe Marie Dubois și ipreciem întiinirea ca 
actor cu compozitorul parizian de muzică 
uşoară de ultimă vogă, Serge Gainsbourg 


Vrăjitorul 


Regia: Palisthy György 
Cu: Antal Páger, Agard Gábor, Gobbi Hilda, 
Tëth Judith, Egri Istvan. 


De astă dată rolul principal îl are o bunică, 
Fără legătură cu familia Jericho, Sintem la un 
spectacol numai şi numai pentru copii, unde 
poate, printr-o complicitate de înţeles, să fie 
admise si... bunicile, Pentru că doar o injelep- 
ciune de bunică şi zburdălnicia de copil pot 
să-și pună mintea și răbdarea cu atitea vrăji- 
torii cu roboti si cai năzdrăvani, ce au loc în 
perimetrul mult prea strimt al unui aparta- 
ment de bloc nou şi al unei inventivitëti cam 
limitate. 


Timp petru a trăi 


Regio: Horst Seemann 
Cu: Leon Niemczyk, jutta Hoffmann, Jürgen 
Heutsch, Traudi Kulikowsky. 


De acord cu titlul. Dar marile teme, marele 
idei generoase nu se metamorfozează de la 
sine in clipe de film. Dialogul faptelor dintre 
generaţia celor care au făcut războiul şi au 
construit apoi o altă lume, cu generația pentru 
care prezentele realizări sînt daruri obţinute 
fără luptă — e redus simplist la citeva exemplis 
ficări didactice, banale relatări, Responsabi- 
itatea, dăruirea, idealul care insufletesc eroii 
acestei povestiri (prea tipic pozitivi pinë și în 
momentele de șovăire), nu reușesc să inoculeze 
filmului omenescul de care avea atita ۰ 


Dreptul de a te naşte 


Regia: Tito Davison 
Cu: Fernando Soler, Aurora Bautista, Julio 
Aleman, Maricruz Oliver. 


Povestire moralë, lacrimopenë si color, de 
unde se vede cë dreptul de a te naste nu poate 
fi interzis nimënui, dar cel de a face filme ar 
trebui controlat mai sever, O idee peneroasă 
servită de mijloace facile gi de citeva june pri- 
me, vorba bancului; nici tinere, dar urite. 


A.D, 


24-25 nu se 
înapoiază 


| 


Regio: Alois Brecis 
Cu: J. Bolotova, A. Beliavski, G. Tilinski, E. 
Pavuls, K. Sebris. 


Un film polițist trebuie să rămînă pinë la 
capăt un film polițist. Adică să respecte regu- 
hile suspense-ului, să apeleze mai mult sau mai 


N 


Kr KS 


În apărarea patriei (,Eliberarea”) 


împunge cu acul, batjocoreste, sati- 
rizează, este îndeobşte morala micu- 
lui burgheza 

Dar de la bonomia „Bunicii Sabel- 
la”, si pinë la ,,Monstrii” umorul res 
gizorului s-a ,innegrit” puţin. Nu ne 
mai întîlnim cu stupizi cumsecade, 
cu obtuzi inofensivi. „Monştrii“ sînt 
instantanee de cele mai multe ori 
acide, dacă nu chiar crude, despre 
răul pe care aceeași morală micbur- 
gheză, altădată aparent inofensivă, 
l-a generat prin instalare, generali- 
zare, consacrare, la diverse nivele 
ale societăţii. Filmul e o suită de 
scheciuri minuscule, dacă vreţi „pas- 
tile”, ilustrind cele mai diverse si 
neapărat nocive consecinţe ale aces- 
tei morale greșite, prost înţeleasă, 
ipacrit aplicată și cît mai des contra- 
zisă de realitatea umană. Proasta 
educaţie datorită unor și mai proaste 
exemple paterne, ipocrizia în cîteva 
variante, lipsa de omenie, fabricarea 
miturilor moderne, demitizarea celor 
vechi, abrutizarea impusă de socie- 
tatea de consum și altele și altele. 
Cheia fiecărui scheci e ۵ ۵ 
spectatorului fiindcă Risi a știut 
exact ce a vrut și nya pierdut timpul 
spunîndu-ne-o. Directe, concise, pas- 
tilele sînt cîteodată numai o sclipire, 
o fotografie, un insert dintr-un jur- 
nal, un stop-cadru. Dar intenția e 
totdeauna limpede, concluzia ușor de 
tras. Poate prea ușor, filmul nefo- 
rînd la mari adincimi. Balanța calita- 
tivă se vrea reechilibrată de inter- 
pretarea lui Ugo Tognazzi și Vittorio 
Gassman, al căror nume spun: far- 
mec, meserie, popularitate, înţeie- 
gere perfectă a partiturilor. Parti- 
turi numeroase (cei doi fiind rîn- 
pe rînd interpreții tuturor schițelor) 
şi nu lipsite de oarecare dificultate, 
variind prin diversitatea psihologică, 
gradarea umorului și dozajul perfect 
al cabotinismului, care să fim drepţi, 
lui Ugo Tognazzi și Gassman le stă 
bine. Încă, 


Rodica ALDULESCU 


și dindu-ne citeva secvenţe de docu- 
mentar de o autentică descendență 
flahertianë. Plimbarea micutului Wi- 
netou printre-dune, dialogul sëu cu 
vietëtile pëdurii, cu marea, frumu- 
setea romantică și poezia odihnitoare 
a acestor locuri pustii, iruptia bru- 
talë a veseliei excursionistilor în li- 
niștea dunelor — ne fac să ne gîndim 
la acel minunat „Louisiana Story“: 
De aceea — prima parte a filmului 
— adică atîta timp cit Slesicki își 
propune să înregistreze numai o 
stare de lucruri, relația om-natură 
este excelentă. 

Atunci însă cînd se încearcă dra- 
matizarea filmului în sensul de a 
contura mai precis o acţiune, regizo- 
rul eșuează, De ce? Poate pentru că 
aici subtilitatea observaţiei documen- 
tare trebuia dublată si de sensibili- 
tatea observației psihologice, frumu- 
setii plastice a imaginii era necesar 
să i se adauge și o încărcătură emo- 
4100818 corespunzătoare. „Intrusa“ 
rămîne un film oarecare în imagini 
frumoase. 


Viorica BUCUR 


Monstrii 


kx 


Producţia. a studiourilor italiene. Regia: 
Dino Risi: Scenariul: Age—Scarpell i —Petri — 
Scola—Maccari —Risi: Imaginea: Alfio Cons 
tini; Cu: Vittorio Gassman, Ugo Tognazzi, 
Marisa Melini, Lando Buzzanca, Rica Dialine. 
Premiul penru cea moi benë interpretare 
mosculină tui Vittorio Gassman si Ugo 
Tognazzi — Buenos Aires 1964. 


Cu cinematograful lui Dino Risi 
am făcut cunoştinţă. Și nu o dată. 
Regizorul italian afectioneazë come- 
dia de moravuri şi ceea ce ironizează, 


poezie, dramaturgie originală anume 
pune în circulație micul ecran), cu 
calitatea comentariului - aplicat, cu 
personalitatea realizatorilor de pro- 
grame. 

Se pare însă că rolul decisiv îl 
joacă, totuşi, cel puţin deocamdată, 
latura informaţională a acestor pro- 
grame, latură pe care un estetician 
modern serios, Gillio Dorfles, o 
socoate, în cartea sa recentă („La 
oscilazione del gusto“-Milano, 1968) 
drept o determinantă a educării es- 
tetice a telespectatorului. 


Decantari in statistică 


Acest fapt ar fi probabil atestat si” 
de statistică, dar noi de-abia dezvol- 
tam sondajul de opinie si nu avem 
încă instrumentarul de specialitate 
pe baza căruia să cunoaștem indea- 
proape opțiunile telespectatorului 
şi capacitatea formativă pe obiecte 
a televiziunii. 

Statistica are o considerabilă im- 
portanță practică. O interesantë 
statistică cehă! a constatat, de pildă, 
că 64%, din tineri văd programele de 
televiziune .acasă,12% „la vecini, 
13,5%, la prieteni, 2,5% la şcoală 
etc., numai 4,7% nu urmăresc emi- 
siunile. Cifra privind şcoala a stimu- 
lat un studiu special, în consecinţă, 
asupra felului cum sînt folosite şi de 

ătre cine—televizoarele din școli și 
care sînt, aici, modalităţile de vi- 
zionare. 

O impresionantă cercetare asupra 
serialelor la televiziunea italiană, în- 
treprinsă timp de trei ani de către 
Antonietta Libri Santoro (cu rezul- 
atele publicate în tabele, pe cîteva 
zeci de pagini, în revista „Lo Spetta- 
colo, Anno XIX, nr. 2, aprilie-iunie 
1969) se soldează cu multiple conclu- 
zii: serialele originale sînt vizionate 
de mai multi telespectatori decît: cele 
realizate după opere literare cunos- 
cute. Biografiile culturale-serial (Dan- 
te, Mark Twain, Caravaggio, Cavour) 
sînt agreate doar de 45% din tele- 
spectatori. Serialele de tip poliţist 
îl au în frunte (pentru perioada 1965 
—1968) pe „Comisarul Maigret“. 
Dar interesul scade treptat: în 1965, 
aventurile morocënosului polițist 
francez jucat în engleză era manifes- 
tat de 85% din totalul telespectatori- 
lor italieni; în 1966, de 78%; în 
1967, de 75%. 

La noi ar fi pasionant de aflat ce 
emisiuni plac îndeosebi tineretului 
și dacă programul, adeseori încîntă- 
tor, intitulat „Bună seara fete — 
bună seara băieţi!” se bucură real- 
mente’ de audiența pe care i-o pre- 
supunem. O schiță dramatică de 
Arghezi, „Negustorul de ochelari, 
un poem admirabil realizat cu Sin- 
ziana Pop, la mare, în ziua echinoxu- 
lui de primăvară, utilul „Dialog cu 
o umbră", nedidacticist, pe teme edu- 
cative si altele, demonstrează un efort 
creator notabil, care ar avea nevoie 
însă de o confruntare, în vreun fel, 
cu destinatarii. 


Nici o seară fără film 


Din unele date mai modeste, pu- 
blicate sub -diverse forme de Ofi- 
ciul de studii şi sondaje al Radiote- 
leviziunii române, ar reieși că telepu- 
blicul nostru are o atracție deose- 
bită pentru majoritatea programelor 
cinematografice. Deși fluctuante ca- 


Realism aspru și frămîntat („Vii si morți" 


Expresionismul în epoca sa de glorie („Cabinetul doctorului Caligari“) 


cit eforturi de apropiere au fost în- 
treprinse de ambele părţi. Conti- 
nuăm însă să nu avem mărturii ve- 
ritabile de creaţie scriitoricească pe 
micul ecran, Există o cronică tea- 
trală, două muzicale (una de muzică 
cultă şi alta, „Muzicorama“, isteata 
si vioaie, de muzică ușoară), citeoda- 
tă una plastică, lipsește încă cronica 
literară. Nu cunoaștem prin tele- 
intermediu, viaţa cărților, şantierul 
editorial, opiniile scriitorilor despre 
fenomenul literar. Nu avem nici un 
telecomentariu despre cartea româ- 
nească pe glob. 

Salonul literar e o experienţă ra- 
tată, Initiat în mod lăudabil, a eşuat 
în discuţii otioase care nu-i interesau 
nici măcar pe parteneri. La televi- 
ziune, unde timpul e atît de măsurat 
şi caracterul concret a] programelor 
atit de (firesc) acuzat, navigarea în- 
timplătoare prin generalităţi dizol- 
vă ideile propuse dezbaterii. Ultimul 
„Salon“ (sper să fie ultimul!) a fost 
o adevărată bălăceală în abstractiuni, 
o încercare căznită de natatie pe 
uscat, 

Nu forma însă e vinovată, nu ea 
trebuie pedepsită cu desființarea, 
ci formula. Nu. participanţii invitaţi 
trebuie îndemnați spre simpozion 
literar autentic, ci redacţia de resort. 
Dezvoltarea gustului literar prin te- 
leviziune e într-o corelaţie strînsă cu 
cantitatea de informatie literară se- 
lectivă (intelegind aici și ce proză, 


gura. Ar fi, probabil, o experiență 
originală, prizabilă, socot, cu interes 
şi care şi-ar prelungi ecourile în 
întreaga masă de telespectatori. O 
discuție pe platou, între diverși fac- 
tori de opinie, despre o emisiune, o 
direcție, o orientare, o idee, chiar 
si despre o ipoteză de programare 
ar fi de cel mai bun augur. Cutez, 
de asemenea, să mă întreb, ce-ar fi 
dacă, o-dată pe lună, telecronicarii 
ar stabili, în văzul si auzul lumii, un 
palmares al emisiunilor, ori al tele- 
ideilor noi, ori 21 7 
Consultul ar putea fi întreprins 
și cu alte categorii de oameni -de 
cultură, socotindu-se că un asemenea 
folos l-ar trage şi aceștia — dacă ci- 
tesc cu atenție simptomatica anche- 
tă întreprinsă de revista „Luceafă- 
rul” printre scriitori (Nr. 16/1970), 
La întrebarea: „De ce deschidem te- 
levizorul?” scriitori si critici lite- 
rari dau răspunsuri frumoase, unele 
serioase si, deopotrivă, spirituale, dar 
ici-colo răzbate și surpriza retractilă 
față de fenomen, „descoperirea“ 
lui tirzie, ba chiar și cîte o inhibitie 
de percepţie a acestei noi și funda- 
mentale realități a lumii moderne, 


Nataţie pe uscat 


Există impresia că amplul și pu- 
ternicul colectiv al scriitorilor ră- 
mine încă departe de televiziune, 
fapt cu atît mai puţin explicabil cu 


Ce-ar fi 
dacă 

o dată 
pe lună, 
tele- 
cronicarit 
ar stabili, 
in vazul 
si auzul 
lumii, 

un 
palmares 
al 
emisiunilor, 
al tele- 
ideilor 
noi. 

si al 
teleaştilor? 


(SS SE REI SR Sta CE» E 
Prima dezbatere teoretică 


Primăvara anului 1970 înregistrea- 
ză prima dezbatere teoretică despre 
televiziune (relatată pe larg în „Con- 
temporanul” nr. 14). Deși n-am par- 
ticipat la ea (cu o excepție, criticii 
n-au fost prezenţi), mi-am putut da 
eama, din ceea ce s-a tipărit, că una 
din dominantele discuţiei a fost ce- 
۲۱۳۹۵ de proprietate adresată tele- 
iziunii noastre, dorinţa tuturor de 
۵ vedea cit mai personală, mai ori- 
ginală, mai specifică. Prin acest im- 
portant colocviu, televiziunea a fost 
consacrată ca un domeniu spiritual 
care se cartografiază cu suprafaţa, 
reliefurile si coloritul său propriu 
e harta gîndirii și creaţiei româ- 
nești contemporane. 

Recomandarea, excelentă, formu- 
lată în încheierea discuțiilor, de a 
se întreprinde „cit mai multe dezba- 
teri publice pe marginea programe- 
lor de televiziune“, deschide un ca- 
pitol nou în preocupările pentru 
acest domeniu — și ar trebui neapărat 
s-o traducem în practică sistematic. 


۷ 


O posibilitate de introspectie 


De ce n-ar face începutul chiar ۰ 
leviziunea? — mă întreb, întrucît 
cea mai largi audiență pentru o cer- 
cetare asupră-i, tot ea o poate asi- 


36 


N 


` 5 


37 


, foamea 


Dincolo de foamea de exotic 


turismul ینت‎ 
si tropicele triste 


Vrind-nevrind, destinul “unor genuri literare depinde 
acum de cinematograf. lată, cazul jurnalului de călătorie, 
gen de mare tiraj, care nuse mai poate mulțumi, ca acum 
un secol, cu o simplă descriere a locurilor depărtate. Si 
apoi, în epoca noastră, nu mai există locuri atit de depăr- 
tate. Dar, spre a nu fi ipocriti, există destule încă la care 
omul cel de toate zilele nu va ajunge niciodată, Există apoi altele care 
nu interesează. Idealul meu nu este, bunăoară, să vinez lei în Congo 
sau să mă opresc pentru cîteva zile în Insula Paștelui. La colțul străzii 
„joacă“ un film de călătorie: vrei Amsterdam? Poţi vedea Amsterdam! 
Vrei Matto Grosso? Ai Matto Grosso! Cinematograful ne scutește de 
drum. Firește că nu e același lucru şi fireşte că e preferabil să vezi 
Amsterdamul decît să stai la televizor sau într-o sală și së primesti 
cîteva poze la discretia operatorului. 

Dar această situație ceter mină pe cei care nu-și pot stăpini condeiul 
de atîtea impresii, să iasă din descriptivism și îi silește să mediteze, 
Jurnalul de călătorie e obligat să devină mai literar, mai meditativ, 
mai încărcat de semnificaţii. Lumea se poate cunoaște si prin gîndurile 
ce avem despre ea, gînduri pe care le comunicăm fără poze. 

Filmul face așadar oficiul pe care, la zonă de limită, literatura îl făcea 
acum un secol sau două. El vine să hrănească imensa foame de imagine 
a omului ce va imbëtrini în secolul 21. Curiozitatea, pentru „exotic“, 
pentru existența și peisajul altfel decît ace! ce ne întonjoară, e ri N 
de cînd lumea. Herodot o satisfăcea pentru greci acum 2500 ani. Incre- 
dibilul se sfarmă încet odată ce aparatul de filmat defrișează păduri 
virgine, relieful fundului apelor; ne-a fost dat să ne vedem pe lună. 
Jurnalul şi filmul de călătorie nu sînt numai rezultatul unei deplasări 
în spaţiu, ci și în timp. Vrem să ne vedem semenii din arhipelagul 
Samoa, vrem să vedem pigmeii și indienii Bororo; vrem să vedem ce 
fac meloanele în City şi japonezii la Ex po'70 Osaka. Călătorim în viitorul 
si prezentul și trecutul globului — și dacă jurnalul zilnic ne pomenește 
nume de orașe si locuri de revoltă sau, din nefericire, de' masacru, 
atunci vrem, cu o legitimă dorinţă, să le și vedem. Spuneam și altădată că 
într-o bună zi, zilnicul şi iubitul nostru ziar cotidian va muri, iar noi 
vâm intra pentru 15 minute într-o sală și vom vedea știrile. Vom „vedea“ 
știrile. Televiziunea ne-a împins către acea epocă și ne-a făcut să simţim 
nostalgia acelei zile în care cafeaua se va bea fără ziar او‎ va 
începe fără ultimele știri sportive. 

Caracterul informational al jurnalului de călătorie e încă de pe acum 
un semn de vetust. Cind cinematog! raful va “ medita în locul autorului 
(așa cum nu se prea întîmplă nici în filmul de ficțiune) marii călători, 

un Marco Polo, un Milescu, un Goethe. un Chateaubriand, un Barrës, 
un lorga vor intra definitiv în istorie. Ei vor fi tac din trecut. Dar 
înainte de aceasta, filmului de călătorie nu-i lipseșt> sanșa de a cerceta ce 
face lumea de azi. Înainte de arhivi, filmu dëcalitoria peste fa-e ca lumea dë 
azi să nu rămînă doar în imagini întimplătoare ci să se arate în structuri 
inteligente prin care să putem înregistra documente definitive. 

Cotitura aceasta a avut loc în jurnalul scris de călătorie: cine vaciti 
„Tropicele triste“ ale lui Lévy Strauss va înțelege ce s-ar putea face în 
cinematograful de călătorie. Sîntem în sec olu! turismului. Dar nimic nue 
mai superficial decit turismu Lumea trebuie cunoscută cu mijloacele 
supraturismului. Cu mijloacele meditaţie 

Un duel al viitorului, încă un duel, apare la orizontul acestor tro- 
pice vesele sau triste: duelul între filmulși literatura călătoriei de medi- 
12116. Această grabă, această foame de imagini se va calma într-o bună zi, 
omul va trebui să se întoarcă la gindire. La “călătoria locurilor prin interi- 
orul său. 

De-abia atunci vom fi liberi 


inema 


pe planeta noastră, 
Gelu IONESCU 


í 


Aşteptăm cît mai multe 


dezbateri publice 


pe marginea 


programelor de televiziune. 


banu, Constantin Visan) ne-aamintit 
că explorarea Capitalei e încă la 
început; de asemenea că sîntem încă 
săraci în filme proprii de televiziune. 


„Antigona“ și fiorul telecreatiei 


Au fost vizionate cu satisfacţie 
„Mama din Torino” (italian), „Din- 
colo de Cercul Polar" (finlandez — 
din viata laponilor — într-un pro- 


gram plăcut, alcătuit de studioul 
din Helsinki) si „Antigona“, realizat 
de cehul Pavel Hobl, cred că în 


1964 (ari 65). 


Acest film extraordinar a compen- 
sat tot cea fost mediocru în progra- 
mele cinematografice din primele 
patru luni ale anului 1970 si ne-a dat 
din nou o idee înaltă despre nemai 
pomenitele posibilități ale televi- 
ziunii. Realizatorii au lucrat pe un 
text si o partitură de operă moder- 


nă, cu tonuri patetice si răscoliri 
profunde, proiectînd piesa antică 
pe fondul marilor convulsii sociale 


ale epocii noastre. A rezultat o tra- 
ge lie cosmică tulburătoare desprein- 
fruntarea veșnică a iubirii și a urii, 
experienţă în metafore de o super- 
bă cutezantë și, uneori, de o uimi- 
toare originalitate. Creon, tiranul, 
filmat mereu în negativ, era un vul- 
can în flăcări amenințătoare, care 
calcinaseră parcă materia: Polinice, 
statuie, era spulterat de o lovitură 
nevăzută, dar ţăndările se recom- 
puneau, datorită actului de minuna- 
tă nesupunere a surorii sale; vulturi 
uriași, talazuri înfricoșătoare, vaiete 
de îndurare se placau pe milenare,. 
încremenite chipuri de piatră; ex- 
plozii solare şi cutremure lunare 
erau urmate de groaznice încleștări 
pe bătrînul nostru pămînt, plinsul 
amar al eroinei de odinioară, rever- 
terind în lacrimile a mii de mame 
si fete de azi, cărora ۳8200866 
militare şi civile le sfîrtecă fiii, frații, 
bărbaţii, părinţii. 

În această splendidă odă închinată 
înfruntării mîndre a suferinței, am 
regăsit ceva din frumusețea muzicii 
ere'ciene din „Oedip” si din origi- 
nalitatea compoziţiei radiofonice ,,Ifi- 
genia" a lui Pascal Rentoiu, si am 
meditat încă o dată la vastele poten- 
te creatoare pe care se poate bizui 
și televiziunea noastră în îrcercările 
ce se cuvin afi făcute pe terenu-i 
propriu de creaţie. 

Dacă se poate vorbi de o „ecriitură 
te'evizualë”, care ar fi marca unei 
arte noi — cum pretince Rotert 
Bordaz („Pentru o artë televizua- 
la”, în „La revue des Ceux mondes", 
nartie 1970), atunci în „Antigona“ 
o atare scriitură există. 


Ultima oră 


În sfîrșit, pentru a încheia, o Sim- 


plă ştire. din publicația O..R.T., 
„Informations" (martie a.c.): „Uni- 
versitatea ce cirema și televiziune 


din Perlinul cemocrat are un nou 
rector in persoana realizatorului 
de te'eviziune Dr. Lutz Këhlert. 
Prin colaborare cu studioul central, 
studenții au la dispoziţie, mensual, 
un program propriu, „Prisma”, de 
aproximativ o jumătate de oră." 
Nu știu: noi avem o facultate — sau 
o catedră — de televiziune la In- 
Stitut? 
Valentin SILVESTRU 


litativ, aceste programe au acum o 
fizionomie — ca să zic așa, distinctă 
— şi o compartimentare pe cate- 
gorii de actractivitate. Volumul foar- 
te mare de peliculă obligă .şi el la 
rubricări, e cert însă că şi redactorii 
își pun problema în chip avizat. Ni 
se servesc, așadar, filme de telecine- 
matecă — în lunile de primăvară, 
mijlocii (eram obişnuiţi aici cu pro- 
ductii care au jalonat istoria filmu- 
lui) — romane cinematografice în 
capitole, seriale după opere literare 
celebre — cu solide producții bri- 
tanice („Oliver Twist”), filme pentru 
cinefili (ne-ar face plăcere dacă ar 
continua să fie din producția mo- 
dernă și să nu se confunde cu cele 
așezate în telecinematecă), seriale de 
aventuri — simpaticul „Răzbunăto- 
rii”, rămas însă singular pe micul 
ecran — filme româneşti și străine 
din produtia curentă — alese în- 
deobste cu destulă grijă (cînd ai de 
unde aleze) — filme dccumentare 
(printre e'e, cele mai nefericite pe- 
licule ale Studioului ,,Sahia”), filme 
proprii — rare, oscilante — și filme 
străine ce televiziure care, nu 
de puține ori, sînt o adevărată în- 
cîntare. 

Lucrurile s-au orinduit -astiel, în- 
cît nu mai e seară fără film. Cum pre- 
tutindeni în lume se discută aprig 
despre prezența filmului la tele- 
viziune, cred că sîntem în drept a 
constata, la noi, o bună organizare 
şi repartizare a emisiunilor cinema- 
tografice. Un cronicar francez, Claude 
Elsen, cerea de curind studiourilor 
din tara sa së ,specializeze” serile de 
telecinema (o seară filme clasice, alta 
westernuri, apoi filme „populare“ 
comedii, etc — în „La revue de Pa- 
ris“, februarie 1970). Cred însă că o 
asemenea parcelare ar fi inferioară 
ca valoare artistică și informationa- 
lă; ciclurile și modalităţile noastre 
actuale sînt mai eficiente. 

Rëmine însă mereu în discuţie exi- 
genta în selecție, pentru fiecare ca- 
pitol în parte. 


-—  ———————— 


Pendulări 


س 


Am avut impresia, de exemplu, că 
primăvara s-au aglomerat intrucitva 
filmele inspirate din evenimentele 
ultimului război. Printre e'e, am 
reținut cesigur „Vii și morţi“, cupă 
romanul masiv al lui Simonov, în 
transcrierea cinematografică robus- 
tă a lui Aleksandr Stclper, în care nu- 
mai abundența ce comentariu în- 
tunecă uneori imaginea aspră şi fră- 
mintata. 

„Căpitanul Blood” (1936) are ceva 
din savoarea lui „Monte Cristo”; ni 
i-a ۲۵۱۱۲11521 pe sveltul'Errol Flynn 
si frumoasa Olivia de Havilland, unul 
din faimoasele cupluri hollywoodie- 
ne de acum trei decenii. l-am re- 
văzut ca printr-o pînză de tul. Ce 
mult a trecut de-atunci! Și ce puţin 
a rămas... „Un pahar cu bere” 
(R. P. Ungară), făcut cînd Felix Mari- 
assy era foarte tînăr, cu toate naivită- 
țile implicate, și Eva Rutkay la înce- 
putul carierei ei remarcabile. Dra- 
gostea e, firește, tot atit de autenti- 
că aici, pe cît de falsă e melodrama. 
„Cabinetul doctorului Caligari“ a 
continuat, util, istoria unui curent, 
expresionismul. Cindva vom avea, 
probabil, o expunere periodizati 
a principalelor tendinţe ale secolu- 
lui — şi ne vom bucura. 

Zece minute de hoinăreală simpa- 
tică, poate prea locvace, prin Bucu- 
rești (,Magnoliile” — Boris Cio- 


Opiniile sint libere 


dar nu şi obligatorii 


I.L. CARAGIALE 


N.R.: La scrisoarea dvs. din mortie, 
nu vă putem spune — din păcate — 
decit nu. Tineti-ne totuși la curent 
cu ceea ce se mai întimpiă. 


Posta cronicii spectatorului 


ILEANA POPESCU — Constanţa: 
Într-adevăr, nu vă putem răspunde. 
indignarea dumneavoastră e prea 
mare. 


FRANCISCA DELEANU — lași: 
Nu ne-ati plictisit deloc. Scrieţi-ne 
în continuare, la fel de sincer.Păs- 
trati în observații aceeaşi aseutime, 


IONEL BEJENARU —  Botoșa- 
ni: Părăsiţi generalitatile. Mai mul- 
tă atitudine personală. Reveniti. 


+ z 2 3 
D.C. + Piatra Neamţ: E bine cë 
v-aţi eliberat de aceste ginduri, 


POROSANU CORNEL — Com. 
Verguleasa: Din nou mult haz, ۴ 
de ce nu ocoliti vulgaritatea? Vă mai 
așteptăm. 


MARIA ZORNIG — Timişoara: 
Ne emotioneaza cit sinteti de emo- 
tionatë cu privire la „Craiul Mihai al 
Românilor”. 


G. BRUCMAIER — Suceava: Am 
reţinut obiecțiile aspre la Antonioni, 
precum și cît de mult v-a displăcut 
„Căldura“. Contăm si în viitor pe 
spiritul d-voastră intratabil. 


NICHIFOR MIHAI — București: 
Aveţi dreptate si pace: „Blow-up'e 
un film foarte bun. 


C. MUNTEANU — Piatra Neamţ: 
Şi dumneavoastră aveţi dreptate, dar 
parcă ar mai trebui ceva... 


DAN PLAIESU — Dorohoi: Nu, 
v-a plăcut deci „Adolescentul... „Aş- 
teptim së nu vă placă și alte filme, 
mai aproape de zilele noastre. 


Viața - 
spectatorului 


Un strigat... 


„EU personal doresc să nu mai 
existe pe ecranele noastre decît fil- 
me în care să mă văd pe mine însu- 
mi, să-mi văd durerile رو‎ 6 
mele sufletești. Vreau filme ca „Ma- 
rienbad” de unde să plec cu capul 
cît o baniţă. „Blow-up” de unde să 
plec cu capul cit u) cazan, „Deşer- 
tul roşu“, ,Eclipsa” de unde să plec 
cu capul cît o capsulă „Apollo”. Şi 
cu un asemenea cap, de n-ar face ex- 
plozie, plin cu idei, framintëri, în- 
trebări și căutări să fiu obligat să fi- 
lozofez nopţi întregi. Viva Antonio- 
ni, Bergman, Fellini, Resnais, etc. 
Căci numai filmele lor sînt bune şi 
pline de adevăr. Numai filmele lor 
au succes de casă și fac săli pline... 


„gustului spectatorilor pentru ieftine 
încîntări, hollywoodiene si frumuseți 
artificiale”. Eu nu cred că cei care 
au părăsit sala au fost impresionați 
de „povestioarele mai mult sau mai 
puţin sentimentale” sau de îmbrăcă- 
mintea luxoasă a actorilor, de decoru- 
rile bogate sau de apartamentele 
fastuoase, ci de curajul realizatorilor 
de a arăta publicului ce se ascunde 
sub acest lux, dezvăluind viata acestor 
„Păpuşi-staruri”, bintuitë de dra- 
me, roasă de invidii, bolnavă de 


droguri"... 
Rodica D. 
Lugoj 
@ .... Vë asigur că sint او‎ eu îm- 


potriva „telefoanelor albe”, sînt îm- 
potriva banalității și melodramei de 
prost gust, împotriva a tot ce dena- 
turează adevărul artei. Să știți că 
noi cei care am „făcut” coadă la 
„Valea păpușilor” nu am făcut-o din 
„nerecunoaştere de sine”... L-am ad- 
mirat pentru adevărurile sale, pentru 
părţile lui bune,interesante: am în- 
teles lupta din culisele teatrelor de 
varietati, modul de a trăi și a gîndi 
despre tine si ceilalţi, atunci cînd încă 
ești „jos“ si după ce-ai ajuns foarte 
„sus“ în această lume, într-o lume în 
care numai banul contează... Cînd 
săptăminal sîntem invitați să vedem 
atîtea filme de aventuri, filme de 
multe ori sub orice critică, cînd ti- 
nerii noștri văd pe ecrane atîta vio- 
lenta, aceleaşi crime, bătăi și urmăriri 
spectaculoase — e cazul să ne alar- 
măm pentru „Valea păpușilor'?" 


Valentin CHIRIAC 
Str. Stejar nr. 60 
laşi 


@,.... Nu e chiar o melodramă, dar 
e o dramă prea adusă din condei: 
prea fără noroc pe undeva, prea cu 
noroc pe altundeva. Siht totuși ca- 
zuri pe deplin posibile care pot stir- 
ni interesul unora. E bun în orice caz 
pentru „pe răspunderea noastra”, 
adică a ,,Cinema”-ului. 


Sandu IONEL 
Com. Scutelqici 
jud. Buzau 


N.R.: În legătură cu articolul dum- 
neavoastră „Film şi spectator” — măr- 
turisim că împărţirea pe genuri ni se 
pare prea ambigenă. Altfel interesul 
pe care ni-l purtaţi ne mdguleste si 
vom căuta să-i facem față. 


Anti Montiel 


۵ „Nu ştiu, emblema cea enormă 
care apare la începutul filmului si care 
sună în feiul următor: „Cea mai reu- 
sitë creaţie a Saritei M.“ e o tradu- 
cere sau o compunere liberă? Dacă 
este într-adevăr o creaţie şi încă cea 
mai mare, mă întreb care dintre fil- 
mele acestei brave cintarete, zeitate 
feminină, a putut fi mai prost? Ero- 
ticul păcat a fost totuși o interesantă 
creație de modă..." 


Sorellina 
Caransebeș 


e .....Iladmir total pe Kramer, „nu 
aproape”, şi protestez pentru epi- 
tetul de „samaritean”. Nu „cina“ 
mi-a părut indigestă, ci cronica dum- 
neavoastră... Noi bărbaţii, cînd vom 
îmbătrîni, ne vom reaminti cu plă- 
cere și nostalgie de acest film. Si mai 
ales de cele trei stele ale cinei"... 


Alex. DEAC 
Str. G. Coșbuc 14 
Bistriţa 


e .....Filmul lui Kramer aparține 
acelei epoci nu prea îndepărtate în 
care bunica își aduna în jur nepoteii 
او‎ le istorisea basme cu Feti (neapărat 
frumoși) si zîne bune (cîteodată și 
rele). Consider că a te juca cu cea mai 
spinoasă problemă socială, âșa cum a 
făcut Kramer, reprezintă o eroare. 
Regizorul american a tratat rasismul 
ca pe o înduioșătoare idilă roz-bom- 
bon, punctată cu discuţii teoretice 
pe probleme generale... Totul e tra- 
tat în fugă — din fuga mașinii, din 
fuga avionului. Nicolae Velea ar avea 
o expresie“ mult mai potrivită — în 
treacăt. Exact așa e tratat filmul — în 
treacăt. Luaţi staniolul lucitor cu care 
și-a împodobit Kramer filmul — ca pe 
un brad de Anul Nou — dați la o 
parte adică lacrimile acelea fotogeni- 
ce, pictate insistent pe obrazul nefoto- 
genic al doamnei Hepburn, discuţiile 
savante potrivite mai degrabă unui 
retor sau unui avocat, imaginile-tip 
ilustrată în culori — şi veti vedea ce 
mai rămîne. Dacă mai rămîne ceva.“ 


luliana MICU 
Magistrala Nord-Sud nr. 15 
Bucureşti 


e Inteligent şi subtil, Kramer a 
semnat și această peliculă pentru care 
nu putem decit să-i mulțumim, ۵ 
oară? În filmul său izbîndește ade- 
vărul, întunericul este neglijat, 
nu e nevoie de el (!? — n.r.), fețele 
se destind, sufletele sînt ugurate, 
veselia cuprinde totul, uritul este în- 
lăturat. O victorie a dragostei, a 
frumosului... Ati analizat prea su- 
perficial filmul, l-ați cotat şi judecat 
prea în fugă. E un mare păcat...“ 


În apărarea ,pëpusilor” 


Dezacorduri pentru opinia nefavo- 
rabilă formulată la „Valea ۰ 
lar nu ne mirăm, iar nu ne speriem: 


e ,..Nu sînt de acord cu cele 
scrise referitor la „Valea păpușilor” 
ca „exemplu tipic că cinematograful 
telefoanelor albe a reînviat“. Succe- 
sele filmelor de calitate nu trebuie 
alăturate aparentelor succese ale 
unor filme ca „Valea păpușilor“. Sînt 
absolut convinsă că ,succesul” acestui 
film (adică succesul de casă) s-a da- 
torat prezenţei printre protagoniste 
a repretatei Sharon Tate și nu 


Cronica 
spectatorului 


„Prea mic pentru un război...“ 


@ „incertitudinea cu care filmul 
a fost primit atît de o parte a criticii 
cit si de unii spectatori nu trebuie să 
ne deruteze. Am fost prea obişnuiţi cu 
copii-eroi care la 10—11 ani trăgeau 
cu mitraliera ca niste plămădiţi din 
zeul Marte și care prinși de dușman 
rezistau eroic groaznicelor schingiuiri 
etc., etc. Din această perspectivă, 
eroul filmului nu poate decit să ne 
mire: Gabrea şi D.R. Popescu ne 
prezintă un copil veşnic întrebător, 
devenit tăcut pentru că simte cum se 
petrece ceva în jurul lui, asteptind un 
om care să-l înțeleagă și prin inter- 
mediul căruia să poată da un sens 
împrejurărilor pe care e nevoit să 
le trătască. Pe front, el nu va comite 
nici un act de mare eroism cu care să 
intre în istoria marilor fapte... Și 
totuși acest erou e realmente auten- 
tic, ipostaza în care e pus avînd sem- 
nificatia ei aparte, profundă și uma- 
në. Umană în deosebi căci, detasind 
înțelegerea personajului de tot com- 
plexul acțiunilor războinice, filmul 
ne antrenează gîndirea spre o op- 
tiune, spre un răspuns pe care tre- 
buie să-l dăm naivitëtii dureroase a 
copilului, celui care ne întreabă neîn- 
cetat de ce ?... Ce se întîmplă cu acest 
copil cînd va veni pacea?Și-a regăsit 
el oare încrederea în oameni? Ce 
putem noi să-i spunem despre ei? 
Tăcînd în fața lui, tăcem de fapt în 
fata noastră"... 


Adrian GHEORGHIU 
Str. Branişte 7 
Cluj 


ŞI, totuși, cine a venit la cinat 


Polemică aprinsă, suscitată de cro- 
nica apărută în revista noastră ia 
filmul lui Stanley Kramer. Nu ne 
mirăm, spicuim: 


۵ ....Am o deosebită stimă pentru 
competenţa și obiectivitatea croni- 
carei dumneavoastră, dar în momen- 
tul de față nu pot fi de acord cu din- 
sa... Nu avem de-a face în acest film 
cu scurte ezitări formale, cu împăcări 
rapide, cu replici duioase rostite „în 
grădini multicolore şi vile conforta- 
bile” — ci cu o admirabilă lecţie de 
umanism. La sfîrșit, lumea nu se îm- 
brățişează „ştiind că un viitor de aur 
viaţa noastră are”, ci pentru că oa- 
menii tot oameni rămîn, indiferent 
dacă au pielea neagră, albă sau gal- 
benë.”... 


Maria-Magdalena Dinescu 
Str. Verşeni nr. 15 
București 


$ 


dhi 


indulcit, ori, 


DRE TEE 


Cînd ceri cuiva indulgență, îi ceri dispreţ 


după împrejurări, agravat cu bunăvoință. : 


G. IBRĂILEANU 


Personal am văzut „Rebel fără cau- 
za”, care o fi melodramatic, desuet 
etc., etc. dar singurul lucru neperi- 
mat mi s-a părut jocul lui James Dean. 
Poate să mă înșel. Aștept răspuns." 


D. MARINESCU 
Bucureşti 


N.R.: Vă publicăm și pe dumnea- 
voastră — „tel quel"... 


Tinem la dispoziția corespondentei 
care a semnat „Verushka „(Cinema 
nr. 3/1970) scrisorile polemice pro- 
vocate de observaţiile antilelouchiene, 
semnate de: Isuf Moise-Cluj, Elena 
Murgu-Bucuresti, L. Necsa — Tir- 
ndveni, Dan lacob — Brașov (care ne 
mai atrage şi atenția „să-l mai lăsăm 
în plata domnului pe Alain Delon...) 
Fireşte, dacă o interesează aceste 
păreri, i le putem expedia acasă, cu 
condiția să aflăm adresanta. Dacă nu 
— vorba glumei celebre — nu... 

De asemenea, dacă o interesează, 
comunicëm inginerei Dorina Ungur 
din Oradea că am primit o scrisoare 
extrem de interesantă din partea unuia 
dintre cei mai abundenti corespon- 
denti ai noștri — lon Manea, “str. Mo- 
vilei 36 — Galati — referitoare la 
dialogul dinsii cu poeta Nina Cassian. 
li tinem textul la dispozitie. Lui lon 
Manea fi multumim in mod deosebit 
pentru interesul cu care ne onoreazd, 
precizînd însă că abundența materia- 
lelor domniei sale, oricît ne-ar tul- 
bura prin sinceritatea și pasiunea cu 
care sint scrise, ne-pun într-o dificul- 
tate reală in trierea si publicarea lor. 
Așa cum noi înţelegem fiecare rind 
al său, îi cerem si noi o oarecare în- 
telegere față de spaţiul acordat cu: 
rierului”, 


م 


Sîntem de acord cu: 


مس 


Mihai Anitei-Bod-Brasov: (deși! lu- 
crurile şînt mult mai complicate.) 
Jean Matei — Tirnëveni: Niki ۷ 
— Bucureşti; S.P. — lași (scrisoare 
extrem de interesantă. Vă așteptăm 
cu noi opinii); Petre lvancu — Cra- 
iova; C. Booc — Bucutesti: llie Ber- 
ghezan — Sibiu (memorabil cita- 
tul filozofului indian); Lena Liveanu 
— București, A.A. — Bucureşti (cu 
invitația expresă de a ne mai scrie); 
jean Boşnigeanu — Constanța; Gigi 
Perianu — Tg. Jiu. 


p 


Nu sintem da acord cu: 


Nicolae Rusu-Vaslui („Filmul “Viri- 
diana “e un film bun. Dar ce-a făcut 
el ca să fie educativ? Nimic. Mai 
mult rău a creat”...) 

Tututor celor care ne-au cerut 
insistent informații omple cu privire 
la filmul „Război si pace“, le precizăm 
că revista noastră nu practică o 
ostean 2 ga pentru cei care 

or să concureze la premiile oferite 
ea, o instituție culturală. Am depășit 
virsta cînd suflam la teză... 


7 


Dialog 
între cititori 


Respectindu-ne tradiția, dëm cu- 
vintul, în replică, lui SORIN CORBU 
din Bucuresti, criticat atit de vehe- 
ment în nr. 2/1970 al revistei pentru 
opiniile domniei sale cu privire la 
incompatibilitatea dintre artë si re- 
laxare: 

mln dicţionarul limbii române în- 
tîlnim: a relaxa = a slăbi, a destin- 
de. În cazul filmului și al artei în ge- 
neral, dacă recunoaștem că filmul 
este artă, ar fi vorba de slăbirea în- 
cordării nervoase. Or, acest lucru 
filmul nu cred că-l poate face, chiar 
dacă ne-am mărgini la o simplă „pri- 
vire" a unei pelicule. Filmul, tovarășe 
Munteanu, reflectă realitatea, filmul 
reflectă „sfera preocupărilor zilni- 
ce”, de care dumneavoastră amin- 
teati. Nu vëd cum filmele vë scot 
din afara sferei preocupărilor dum- 
neavoastră. Nu cumva această sferă 
este restrinsa la cimin-servicit Dum- 
neavoastră nu vă ginditi în fiecare 
zi la dragoste, la discriminarea ra- 
sială, la ce-a fost sau la ce-ar putea fi 
un război, la problemele civilizației 
noastre? Asemenea probleme nu fac 
parte din sfera problemelor dvs. 
zilnice? Nu-mi amintesc, tovarășe 
caporal Motataianu, să fi confundat 
patul cu sala de cinematograf. Și 
dacă vë ginditi bine, veti constata 
că trebuie să ridem numai atunci cînd 
înţelegem, iar ca să înţelegi trebuie 
să te gindesti puţin, iar a te gindi 
înseamnă a te încorda cit de cit. 
Lupta vă relaxează, tovarășe Cons- 
tantinescu? Cred că nu. În schimb 
vă relaxează bucuria victoriei — zi- 
ceti. Dar dumneavoastră n-aţi pier- 
dut chiar niciodată? Nu-i nimic, mai 
aveți timp. Nu më îndoiesc că și 
dumneavoastră, ca toată lumea, vă 
ginditi, vă relaxaţi, trăiţi. Asta în- 
seamnë că sinteti si om care iubiți 
arta? Da, tovarășe Drăgan, și eu aș 
vrea să văd un film bun înaintea unor 
acțiuni importante pe care urmează 
să le întreprind. Dar nu pentru că 
m-ar relaxa, ci pentru că ar fi un 
imbold, pentru că m-ar ambitiona, 
m-ar hotărî. De hotărire avem ne- 
voie în asemenea ocazie, nu de rela- 
xare! Atita timp cit filmul ne va so- 
licita intelectual și afectiv, nu cred 
că ne va relaxa.“ 

Sorin CORBU 
Pictor Andreescu 1 
București 


Pro Dean și anti Dumitrescu 


„Revista dumneavoastră practică, 
de la o vreme, un fel de cronică 
vëritë, adică se ia o corespondență 
de la cîte un cititor mai răsărit și se 
publică integral „telle quelle“. Fără 
comentarii. Așa ajungem să citim de 
pildă sub semnătura lui N. Dumi- 
trescu că talentul lui James Dean 
consta în „calitatea mai de grabă 
pp = să a ţine capul în piept 
Era poate cazul ca 
atitudine față de această 
zare o calificde teribilism. 


Privind, plivind, plivind,privind... 
Fotomontaj trimis de lon Manea 
— Galati 


N.R.: Într-o scrisoare trimisă din 
Cluj, un corespondent, semnind cu 
inițiale, D.S., ne atrage atenţia că si 
în acest ۵۳۵۲" difuzarea filmelor con- 
tinuă a se face alandala, aşa cum o 
semnalase cu cîteva luni înainte un 
olt corespondent, Isuf Moise. 

n același timp, am primit din 
partea serviciului de presă al In- 
treprirdzrii regionale-Cluj, o scrisoare 
care contestă în bloc aceste observa- 
tii critice. Care e adevărul? 


S-o uitam pe Angelica? 


„Nu pot înțelege de ce de atitia 
ani, tot criticati seriile cu Angelica? 
Cind vreţi să arëtati cë un film e 
„ pare” îl comparati cu Angelica pen- 
tru ca së pară si mai mare, cînd vreţi 
sa arëtati că un film e foarte slab 
il asemuiti tot cu Angelica pentru ca 
să para si mai slab... Departe de mine 


„ gîndul de a o apăra pe această doam- 


nă. Am văzut o singură serie, nici 
nu mai tin minte care, e de prisos 
să mai spun că filmul mi-a lăsat o 
impresie foarte proastă şi că am 
fost de acord cu cronicile atît de as- 
pre la adresa lui. Eu cred că marea 
majoritate a cititorilor vă împărtă- 
sesc părerile: în probleme atit de 
clare ca aceasta, dar cei care se mai 
înghesuie pentru un bilet la Angelica 
sînt convinsă că nu vă citesc, așa că 
dumneavoastră vreţi să-i convingeti 
pe cei convinși. Și atunci pinăcînd 
„Angelica, neichii dragă”? Mi-ar face 
plăcere să mai văd și alte filme proas- 
te — lovite, zdrobite, aşa cum a fost 
acesta”. 

Mihaela D. 

Rm. Vilcea 


N.R.: Sperăm să vă putem satisface 
periodic sadismul. Dar سر‎ aa șa 
fie? Să fim condamnaţi 


pe cei اور‎ e 
ا‎ or = revistă 
din lume. Nu vrem s-o rtësim. 


Jos cu Sergio Leone, Borderie etc. 
Nu mai vreau comedii si vvesternuri, 
Las Vegas-uri şi pumni de dolari! 
Nu mai vreau së rid, nu mai vreau së 
më distrez, nu mai vreau së më des- 
tind dupë opt ore de calcule si so- 
coteli pe care trebuie să le fac la 
birou. lar tovarësii critici së nu mai 
scrie în presă fiecare ce vrea, ci să 
se stringë după premieră într-o șe- 
dintë unde să elaboreze de comun 
acord un singur'text și să-l publice 
apoi în toată presa...” 


Teodor VULTURE 
București 


P.S.: Cinematografelor unde vor 
rula filme comerciale le voi sparge 
geamurile, 


N.R.: Sperăm ca toată lumea să 
guste pamfletul dvs. cu plăcerea cu 
care l-am înțeles noi, si să se tinë 
cont, precum spuneţi, „moi mult 
sau mai putin", de cele arătate, 


Viaţa la ţară 


„...În acest loc numit sat — cel 
puţin în unele — nu mai poți fi spec- 
tatorul unui cinematograf. Si dacă 
nu poți trăi fără film, parcurgi oda- 
tă pe lună cîțiva zeci de kilometri, 
mergi în cel mai apropiat oraș, vezi 
cîte filme apuci și astfel reusesti să 
vizionezi într-un an cel puţin 12 
filme. Pierzi filme mari care ar fi pu- 
tut să-ți spună ceva, pierzi filme care 
te-ar fi putut face să înţelegi ceea 
ce n-ai înțeles pinë atunci... Șidacă 
totuşi în unele sate rulează filme — 
constati că satul a devenit o cinema- 
tecă a filmelor slabe.', 


Profesor HITCHCOCK 
judeţul Mureș 


Viaţa la ۷ ۵ 


m. Vă rog să luați această scrisoa- 
re drept un S.O.S. În Tirgoviste, 
oraș cu tradiţii culturale foarte vechi, 
municipiu și reședință de judeţ, 
filmului de artă i se închid toate por- 
tile, avind în schimb acces, aproape în 
exclusivitate, filmele proaste și me- 
diocre. „Billy mincinosul“, „Oameni 
impietriti”, „Deșertul roșu“ nu au 
rulat în orașul nostru, cu toate că au 
apărut de mult în tarë. „Fraţii Ka- 
ramazov” a fost scos din prografn 
după numai două reprezentanţii și 
înlocuit cu „Winnetou în valea or- 
tii”. ,Cëlugarita” a trebuit să cedeze 
tocul „Păcatului dragostei“. Cinema- 
tografele orașului mai rezervă spec- 
tatorilor şi surpriza ajustării filme- 
lor, adică a scurtării lor intenţionate 
de către operatori, cum a fost cazul 
Cu „My Fair Lady” şi ,Cëlugërita”...“ 


Edda REMIZOWSCHI 
St T. Vladimirescu 138 
Tirgoviste 


Aventura nu-i o ۵ 


monotonă de fapte 


senzaţionale, ci o dramă în 
care cineva devine altcineva 


monstruoasă caracatiță) — dar nic 
pic de aventură, adică de mutație 
biografică, salt dintr-o lume sufle- 
tească în alta. 

Cu oarecare bunăvoință s-ar putea 
găsi asta în „High Noon" (La amiază), 
„Le trains siffleră trois fois“ de 
Zinneman, cu Gary Cooper, Grace 
Kelly, Thomas Mitchell, Lon Chaney 
jr., Otto Krüger. Ca western, ca 
film istoric, este original şi veridic. 
Seriful nu are de luptat numai cu 
cei trei desperados care terorizeaza 
orașul, ci mai ales, ca să zic aşa, cu O- 
pinia publică, cu indolenta, lasitatea, 
comoditatea, imbecilitatea populației, 
inclusiv a. funcţionarilor săi proprii, 
nclusiva propriei sale soţii care este 
o quaker, deci contra oricărui soi 
de violență. Totuși șeriful îşi va 
duce treaba si lupta pînă la sfîrșit. 
Și va triumfa. Interesant e că de 
primii doi bandiți scapă singur. Dar 

treilea îl scapă propria sa soţie, 
care, quaker 'sau nu, văzîndu-şi 
soțul în primejdie, trage! Să fie 
asta „punctul nodal” al saltului ei 


atunci la o concepție de viață ceva 
mat western? Nu știm. Ce ştim însă 
e că la el „saltul autobiografic“ se 
produce. Invers faţă de cel al lui 
Wyat Earp din „Clementine“. Căci 
după izbindă, șeriful Gary Cooper 
hotărăște să nu mai fie în viaţa lui 
șerif şi să-și cultive, liniştit, amărit, 
dezabuzat, grădina. Așa că oarecare 
aventură tot se găsește în această 
poveste. 


Saltul diri repertoriu 


Unde însă aventură nu se găsește 
de loc e în „Le corbeau" de Clouzot 
(cu Fresnay, Ginette Leclerc, Lar- 
quey). Este un perfect film poliţist, 
cum mai făcuse și Agatha Christie 
unul, o poveste de scrisori anonime 
-un orășel din. Franţa, scrisori de 
birfe adevărate, născătoare de si- 
nucideri. Filmul e splendid lucrat, 
fiecare personaj e suspect cu tot att- 
tea motive ca și celelalte personaje, 
și adevăratul vinovat este un om 
care părea pîinea lui Dumnezeu, 
Nici pic de aventură. 

De asemenea, nici pic de aventură 
în „Touchez pas au grisbi“ (Nu 
v-atingeti de gologani!) cu Jean 
Gabin şi Jeanne Moreau. Gabin e 
un gangster sentimental care retro- 
cedează comoara furată în schimbul 
restituirii camaradului său kidnapat 
de banda rivală. Bineînţeles, filmul 
e magistral jucat. Păcat că cea mai 
importantă calitate a lui, savurosul, 
metaforicul argou parizian în care 
e vorbit, scapă. publicului cinema- 
tecii din pricina unei defectuoase 
traduceri orale. 

Oarecare aventură s-ar găsi poate 
în filmul „The amazing Doctor 
Klitterhouse”  (Misteriosul doctor 
Klitterhouse) de Litvak cu Edw. Ro- 
binson, Humphrey Bogart, Claire Tre- 
vor. Căci avem, aici, realmente, 
salt de la o biografie la alta. Un 
medic de mare reputaţie face stu- 
dii asupra psihozelor care bintuie 
în ۱۳۸32 infractorilor şi se amestecă 

ersonal printre gangsteri, organi- 
zind, cu un deosebit succes, lovi- 
turi. Dar aici nu-i vorba de un om 
care alege o biografie nouă, un 
alt fel de a trăi, e vorba de un caz 
patologic, de un simplu bolnav, 
egal de amorezat de ambele sale 
existente. Performantë de nevrozat, 
poveste de bolnav, un film de aven- 
turi. Ceea ce nu-i ia nimic din va- 
loarea sa artistică, ci doar arată că 
nu se potrivește cu firma „filme de 


aventuri”, 
D. ti SUCHIANU 


conspirative. Aventurë concentrata 
în cel mai exact înţeles al cuvit 

În „39 de trepte“ avem acel 
special de aventură pe care autorii 
poveştilor „de serie neagră" îl nú- 
۱ c upinzë de păianjen” Robert 
Donat si Madeleine Carol 
fara voie la o crimă. lată-i 
A foarte particulara situație 
urmăriţi. Asta îi afundă în tot soiul 
de buclucuri, păţanii, primejd i, din 
care scapă numai devenind ei, din 
urmăriţi, urmăritori. 


Pânza de păianjen 


mai tot ce fa 110711 ce westernu 
Lucrul nu e grav, ca dovadă căi 
autorul recunoaşte că s-a ab 
cu nepăsare, de la adevărul ist 
deși personajele principale: VVyat 
Earp şi Doc” Haliday erau personaje 
celebre cărora Ford le-a cam schim- 
bat pe ici pe colo, biografia 
schimb, psihologia personajelor 
ceva mai adincita decit in ma 
tatea westernurilor, unde totul se 
reduce la un pa-pa-pâm pa-pa- pam 
ecvestru, la pac-pac-pac pirotehnic 
si la un apus de soare final, unde 
frumoasa satului capătă un pusi de 
la neinfricatul texan, sub focul unui 
amurg. care topeşte. cele do mi 
inlantuite într-un ,,fondu-enchainë”. 
Dar aventură? Aventură, oare, este? 
Poate că da. Căci Ford prezintă pe 
marele - pacificator al vestului, pe 
legendarul Wyat Earp (Henry Fonda) 
la înce putul carierei sale cînd, simplu 
crescător de vite, piecase să caute 
pe ucigașii unui frate al său. Inter- 
vine aici, tipic, „pinza de păianjen”. 
Cu ocazia cercetărilor sa el con- 
simte să fie serif, adică ceva care 
pînă atunci nici prin minte nu i-ar 
fi trecut. Şi pinza de păianjen îl va 
prinde în mrejele sale, făcînd din 
pașnicul bivolar cel mai viteaz, mai 
ingenios și mai victorios erou al 
Far Westului. Asta poate că s-ar 
potrivi cu ideea de aventură. 


ă in 


Në 


Saltul pe loc 


in schimb, celelalte cinci filme nu 
corespund deloc rubricii. „Seceră 
vintul sălbatic" (cu Ray Milland si 
Paulette Godard) are peripeții be- 
rechet si performanțe de cascador 
(de pildă o senzationalë luptă cu o 


E ? 
Fiecare personaj e suspect... 
Helena Manson în „Corbul“ 


fi 


aventura- 
un salt biografic 


Am mai avut ocazia sa felicitëm 
Arhiva de {filme pentru a fi ascultat 
de sugestia făcută Ce revista noastră, 
anume ce a alcătui cicluri axate pe 


teme din terre a fost actuali- 
tatea, omul contemporan. Cealaltă, 
1 ce cerea lumii si pinë 
De data”asta tema e: aventura. 
in acest scop s-au ales opt filme, tot 


unu-si-unu, cu regizori iluştri si 
Pëcat e însă, cu exce0: 


tia lui „A 
„39 ce trep (Hitchcock) şi poate 
“My darling Clementine” (Ford), că 
niciunul din celelalte cinci nu-s 

de aventuri, ci cel 
de peripeții. Cînd 
se alege o noţiune drept criteriu 
de grupare, prima grijă e să ştii 
ce înseamnă acea noţiune. Un mare 
Z german, 62۵۵۲۵ Simmel, a 
scris un studiu despre aventună, pe 
care o definea așa! uneori părăsim 
matca largă a vieţii noastre obişnuite, 
normale, curente, si ne abatem pe o 
albie laterală, de obicei mai scurtă, 
în care tot ce se vede, aude si intim: 
plă este total diferit de lucrofile care 
figurează în albia părăsită. Este ca un 
salt de la o biografie la alta. Dacă 
aventura este un lucru aşa de tul- 
burător, este pentru că nu-i o simplă 
înşirare monotonă de fapte senza- 
tionale, ci o dramă, în care cineva 
devine altcineva. Este o : 8 
schimbare de Eu, și nu ' un „montaj 
de atracţie” şi o colecție de eveni- 
mentė: tari. 


mult 


În „African Queen“ se produce, net 
şi tare, acel „salt autobiografic“ de 
care vorbea filozoful german. Un 
căpitan de barcă, mizantrop, cinic 
si betiv (Humphrey Bogart) face un 
viraj sufletesc de 180 de grade si 
devine tandru, sentimental, delicat 
graţie unui amor foarte gin 
pentru o domnişoară nu tocmai 
tînără (Katharine Hepburn). Ceva 
mai mult. Saltul e un „dublu salt”. 
Căci şi la ea are loc o mutație psiho- 
logică de același fel. Contagiată de 
firea brutală, energică, belicoasă 
a lui Bogart, ea îl ajută, consimtind 
să se angajeze foarte activ, foarte 
militant, într-o operaţie primej- 
dioasă cu bombe și spionaj. Este 
complet sedusă de eroismul acțiunii 
şi astfel începe pentru ea o viață 
cu totul opusă celei de pinë atunci. 
De două ori opusă: o naștere la 
dragoste şi o naștere la activităţi 


cinemateta 


Uneori 
parasim 
matca 
larga 

a vietti 
noastre 
obişnuite 
1 

ne abatem 
pe o alta, 
laterală, 
in care 

tot ce se 
vede, 

se aude 

së 

se întîmplă, 
este diferit 
de ce figu- 
reaza 

in albia 
parasita. 
Asta 

sa fie 
aventura? 


Un viraj sufletesc de 80 de grade ( Katharire F 


burn şi Humphrey Bogart în „Regina africană") 


popesco 


letopiset 


accentul e de aur! 


a se dezbăra de accentul 
românesc, așa cum au făcut 
alți mari actori români din 
Franţa, De Max, Yonnel, Alice 
Cocea, Maria Ventura, Jany 
Holt, Mihalescu. Dimpotrivă, 
ea l-a cultivat, l-a transfor- 
mat în port-drapel și toți au- 
torii care au scris pentru ta- 
lentul ei au scris si pentru 
acest accent. 

Tot din cauza accentului, 
parte integrantă din voga El- 
virei, această stea a teatrului 
parizian încă din 1924, n-a 
fost însă solicitată să joace 
în nici un film francez din 
epoca filmului mut. Tot far- 
mecul și autoritatea sa nu 
erau suficiente, de vreme ce 
lipsea accentul. Îndată însă 
ce filmul a devenit sonor, 
acest dar a putut fi speculat 
şi pe ecran, iar Elvira Po- 
pescu a devenit o vedetă. 

A jucat în zeci de filme, fie 
reluind roluri de succes de 
pe scenă, fie în scenarii scrise 
special. Dar nu se poate spu- 
ne că vreunul din aceste sce- 
narii a reuşit să valorifice 
darurile Elvirei Popescu, așa 
cum ar fi meritat-o. Pe scenă, 
aceste daruri au ajuns să se 
cristalizeze într-un tip de ro- 
luri, într-un personaj proto- 
tip, pe care autorii l-au reluat, 
pe măsura ei, în diferite i- 
postaze. Dar pe ecran acest 
lucru nu s-a întîmplat, si e 
păcat. Într-o cronică de acum 
aproape 40 de ani, o compa- 
ram pe Elvira cu Douglas 
Fairbanks — cu riscul para- 
doxului — fiindcă mi se pă- 
rea că, pëstrind proporțiile 
pe care i le conferea lui Doug 
virilitatea, se puteau regăsi 
la amindoi, în ultimă analiză, 
aceeași exuberanță, aceeași 
fantezie, acelaşi gest larg si 
neterminat în spațiu, aceeași 
trepidatie interioară, același 
optimism fundamental. Și mă 
gindeam atunci la ce ar fi 
putut da această mare artistă 
într-o ecranizare a «Femeii 
îndărătnice»... 

Dacă producătorii n-au 
ştiut să facă din Elvira Po- 
pescu un prototip în mitolo- 
gia ecranului, aşa cum ar fi 
meritat, ea va rămine însă 
în cinematecile lumii cel putin 
prin colaborarea sa la filmele 
unor regizori din generaţii 
deosebite. Unul este Abel 
Gance, care a avut-o pe Elvi- 
ra interpretă în filmul «Pa- 
radis perdu» (1939) şi în rolul 
mamei lui Napoleon din fil- 
mul «Austerlitz» (1960). Cel 
desal doilea este René Clé- 
ment, în al cărui film «Plein 
soleil» (1959) Elvira face o 
excelentă creație, alături de 
Alain Delon și Maurice Ronet. 
Ne putem deci dori o retro- 
spectivă Elvira Popescu, în 
care ceea ce s-ar putea regăsi 
din creaţiile sale să fie recu- 
perat şi prezentat de Arhiva 
noastră de filme. 


lon CANTACUZINO 
41 


Elvira Popesco 
cu André Lefaur în filmul «Dora Nelson» 


compromisă. Sala era închi- 
riată, trupa angajată, piesa 
scrisă special pentru un anu- 
mit gen de interpretă, dar o 
asemenea interpretă lipsea. 
În acea clipă, Verneuil și-a 
adus aminte de românca pe 
care o văzuse la Teatrul 
«Oeuvre» si, pentru a-și sal- 
va spectacolul, i-a propus te- 
legrafic să intre în rol într-un 
termen foarte scurt. Elvira 
s-a urcat în tren imediat, a 
sosit la Paris, a jucat si a bi- 
ruit într-un chip fantastic. A 
doua zi, Parisul consacra o 
nouă vedetă, o stea de primă 
mărime. 

Dar, lucru tot atit de ex- 
ceptional ca si acest start 
neobisnuit, cariera acestei ve- 
dete continuă cu aceeași stră- 
lucire de aproape o jumătate 
de veac. În Parisul în care glo- 
riile se tocesc atit de repede 
şi consumul de vedete este 
industrial, Elvira,românca,de- 
venită o glorie a Franţei, con- 
tinuă să fie pe primul plan 
şi cred că a bătut de mult 
recordul longevititii succe- 
sului. Numai un Maurice Che- 
valier, pe planul music-hall- 
ului, poate sta alëturi de ea. 
Un mare procent din acest 
succes — si acesta este un alt 
element neobisnuit — se da- 
torează si farmecului pe care 
l-a dat întotdeauna interpre- 
tei accentul său. Marea inte- 
ligentë scenică a Elvirei Po- 
pescu a intuit acest lucru, și 
ea n-a făcut nici un efort de 


În 1915, premiera piesei 
«Patima roșie» la Teatrul Na- 
tional din București lansa, în 
același timp, pe autorul ei, 
Mihail Sorbul, şi pe crea- 
toarea rolului Tofanei, tînăra 
Elvira Popescu. Se vorbea 
despre ea, de cîțiva ani, ca 
despre o autentică speranță, 
dar acest succes a asezat-o 
pe primul plan al unei ge- 
neratii actoricești care nu 
ducea lipsă de valori. Citiva 
ani mai tîrziu, în 1923, cînd 
pleca să joace citeva spec- 
tacole cu aceeași piesă la Pa- 
ris, Elvira era una dintre 
vedetele scenei româneşti si 
conducea propria sa trupă. 
Dar pentru ca impresia făcută 
de jocul său în acele reprezen- 
taţii pariziene, să determine 
începutul unei mari cariere 
mondiale, a mai trebuit să 
intervină și degetul cel mic 
al destinului. 

n vremea aceea, unul din 
autorii de succes ai teatrelor 
de comedie pariziene, Louis 
Verneuil, scrisese o piesă cu 
rolul principal conceput pe 
măsura unei actriţe de la 
Budapesta, în mare vogă pen- 
tru temperamentul ei vulca- 
nic şi autoritatea prezenței 
sale scenice: Sari Fedak. Bine- 
înțeles că rolul era prevăzut 
să fie rolul unei străine, cu 
accent. Dar — pentru motive 
de sănătate, cred — actrița 
ungară a trebuit să renunțe 
la rol în ultimul moment, iar 
autorul și-a văzut premiera 


la so de ani 


Maurice Chevalier este un fel de Brigitte Bardot la masculin — un 
personaj pentru care timpul lucrează în favoarea lui și care rezistă 
nu de un deceniu ca B.B., ci de peste cinci. Deși a trecut de 80 de ani, 
iar aniversările lui au devenit un fel de evenimente ale Parisului ar- 
tistic, Chevalier se opune scurgerii vremii, parcă anume pentru a-și 
confirma deviza «Eu merg împotriva vîntului» şi a adăuga «ca si impo- 
triva timpului». Reţete magice nu are, dar dacă este întrebat «cum vă 
petreceti vacanța» răspunde prompt: «N-am ce face cu vacanța; lu- 
crez într-una împreună cu pianistul Fred: asta e terapeutica mea». 

Într-adevăr rețeta cea mai impresionantă a realizat-o la... 75 de ani. 

La 80, a înconjurat pămintul într-un turneu de cintece în 60 de mari 
orașe ale lumii. Ultimul film — un musical — l-a făcut nu mult înainte 
de a împlini 80 de ani. Între timp a scris 10 volume de amintiri intitu- 
late «Bravo, Maurice». 

Deci, bravo, Maurice Chevalier... Care, aşa cum apare înfățișat de 
Averty în filmul medalion pentru TV, la peste 80 de ani,crede că «la 
vîrsta asta trebuie să fii cel mai bun» și că «în fața spectatorului trebuie 
să creezi un tip care să nu fie privit cu stringere de inimă sau cu com- 
pasiunea pentru un octogenar». 

S-ar putea ca centenarul lui să-l apucăm și noi! 


setn CIOBOTAR AŞ 


Bătrin înțelept în «Columna» 


cit ai senzația că acest actor a trăit 
pinë acum nu șaizeci de ani, ci şaizeci 
de vieți. Scriam mai demult că Fory 
Etterlë are calitatea de a trece cu usu- 
rintë de la un personaj la altul, cë «ne- 
gativii» îi vin la fel de mënusë ca și 
«pozitivii». Filmografia lui Ştefan Cio- 
botërasu confirmă si amplifică (de la 
20 la 25 de roluri) această rară perfor- 
mantë. De la «Desfășurarea» (1954) si 
pinë la «Războiul domnițelor» (1969) 
filmele ni l-au infitisat cind ca pe un 
om simplu si tată iubitor, cînd ca pe un 
boier viclean şi ros de ambiţii, cînd 
marinar, cind ţăran, cind scriitor, cînd 
luptător comunist neînfricat. 
După fiecare rol regizorii l-au solici- 
tat în realizările lor ulterioare: Paul 
Călinescu după «Desfășurarea» in 
«Porto-Franco», Mircea Drăgan în «Se- 
tea» — o creaţie strălucită pe care am 
mai citat-o, apoi în «Lupeni'29» unde 
discursul de la final constituie una din 
cele mai frumoase si emofionante pa- 
gini de transpunere cinematografică 
din istoria mişcării muncitoreşti a țării 
noastre, în «Neamul Şoimăreştilor» — 


adamo, ringo 


Adamo nu este, de fapt, la pri- 
mul său film. Recent a terminat 
«Ardezie» în regia lui Bernard 
Aubert (un film polițist în care 
Salvatore este muza unui hold- 
up de pe urma căruia pierde doi 
prieteni şi cîştigă o prietenă, pe 
Elisabeth Wiener). 

Dar, cum s-ar spune, pină a- 
cum pe platoul de filmare el a ju- 
cat... cum i-au cîntat alţii. «Ceea 
ce mă agasează cei mai mult — 
mărturisește el — este neince- 
tata si sistematica escaladă a 
erotismului. A ajuns atit de 
departe incit nu mai spune ni- 
mic. De altfel, în filmul pe care 
am să-l realizez în cursul anului 
vreau să merg Împotriva acestui 
val». 

Filmul, care se va numi, deo- 


Taran obidit in «Pădurea spinzuratilorn 


«pompare de sentiment», capătă la 
Stefan Ciobotăraşu dimensiunile si fio- 
rul miracolului, pentru cë sub ochii in- 
frigurati ai regizorului, sau cei somno- 
rosi ai mașinistului, în văzul privitorilor 
ocazional inghesuiti in spatele aparatu- 
lui, acest om se transformë de la un mi- 
nut la altul, devine reprezentarea fizică 
a inspiraţiei, propulsează emoții în toate 
părțile, se confundă cu personajul şi-i 
amplifică sentimentele transfigurin- 
du-le în fenomen artistic. La «Străi- 
nul», în scena în care Sabin tatăl îi 
anunță fiului său Andrei că «mama a 
plecat de la noi», la sfîrşitul cadrului 
nu numai Ştefan lordache il urmărea cu 
ochii în lacrimi, ci şi asistentele de ma- 
chiaj, garderobierele şi secretara de 
platou. 


O uimitoare cunoaștere a omenescu- 
lui în toate variatele lui înfățișări a fă- 
cut ca Stefan Ciobotăraşu să-l întru- 
chipeze în peste 25 de ipostaze în cine- 
matografie şi peste 300 în teatru, toate 
la fel de bogate în particularizări de 
«specific», de detaliu caracteristic, în- 


filmul şi muzica 


Joacă cum li cîntă alții 


Boier viclean in «Neamul Şoimăreştilor» 


Toate comparatiile suferă 
pe lumea asta, dar cred că 
acest Jean Gabin de limbă 
moldovenească ar putea 
fi ta fel de bine asemuit 
cu Wallace Beery sau cu Harry Baur, 
ca şi cu una din variantele în ghips ale 
lui Rodin pentru Balzac, sau cu un tată 
în care trăiește propriul său copil; cu 
tot ce reprezintă fortë şi masivitate, 
ascunzind fondul unei rare sensibili- 
tăţi, una mai mult decit artistică, © 
sensibilitate aproape bolnăvicioasă. 

Sint datele contrarii, capabile să des- 
cifreze excepția si disponibilitatea unui 
talent a cărui paletă coloristică, practic, 
nu are limite — de la negrul cel mai 
opac pină la albul cel mai violent. De la 
primarul din «Setea» la bătrinul dac 
din «Columna », ca să exemplificăm cu 
filmele acelorași autori. 

Portretul artistului poporului Şte- 
fan Ciobotăraşu nu mi-l imaginez nici o 
clipă ca pe un omagiu scris într-o emo- 
tionantë circumstanta. La cei 60 de ani, 
sërbëtoriti nu demult, actorul s-a ară- 
tat foarte putin festiv, minat de aceeași 
sfintă autonemultumire care i-a cizelat 
timp de 40 de stagiuni cu multă minutie 
rolurile, la fel de tranşant, dornic de 
lucru, obsedat chiar de necesitatea unei 
partituri dificile, de compoziţia unui 
rol care să-l definească, să-l fixeze în 
evoluția teatrului si filmului românesc 
şi mai ales în propria-i conștiință. 


De puţine ori mi-a fost dat să văd 
un actor mai preocupat de mobilarea 
textului cu acţiune fizică, de reliefarea 
mişcării, de îmbogățirea situațiilor cu 
detalii semnificative, un atit de filmic 
interpret, stăpin în același timp pe 
expresivitatea macroscopică a scenei. 
Întotdeauna mi s-a părut că la Ştefan 
Ciobotăraşu funcţionează două talente 
inrudite si distincte, două geun-uri, 
două personalități: una teatrală si alta 
cinematografică. Trăsătura lor de unire 
o reprezintă instinctul firescului în ros- 
tirea replicii, autenticitatea şi vigoarea 
sentimentului. Actorul se consumă în 
fiecare moment, dăruindu-se total si- 
tuatiei cu o sinceritate care-i riscoleste 
pină în cele mai intime fibre resorturile 
temperamentale, cu o credință apro- 
piată de uitarea de sine a fanaticilor. 
Ceea ce unii numesc în sens pejorativ 


“es: 
و‎ 


Tată iubitor in «Străinul» 


Revoltat în «Lupeni '29» 


Comic în «Apoi s-a născut legenda» 


Amsterdam la ora cinestud-ului. 
gaudeamus igitur 


ë t d 8 
PA N În ziua de 26 februarie, cînd carilloanele Amsterdamului 
© vesteau ora 10, în sala tundatiei «Kriterion» se ridica cortina 


celei de-a patra ediții a festivalului internațional al filmului stu- 
dentesc — «Cinestud '70». 

2 La Amsterdam au fost prezente peste 30 de şcoli cinemato- 
gratice, in competiție fiind înscrise aproape 200 de filme de scurt-metraj 
realizate de studenti, sintetizind tendințe, căutări, experimente ale celor mai 
tineri cineasti, de pe toate meridianele globului. 

institutul nostru de teatru şi film, deși repurtase o serie de succese la fes- 
tivaluri simiare (Marienbad, Mannheim, Locarno, etc.) participa pentru prima 
oară la Cinestud. Cele cinci filme prezentate de şcoala noastră: «Divorţ ro- 
mânesc», «Viața in roz», «Cercul», «Rătăcire» şi «Nostalgie» aduceau in 
fața exigentului public din Kriterion tot atitea genuri şi căutări, o comedie 
spumoasă, un destin tragicomic, o metaforă filozofică cu nuanțe polițiste, o 
dramă psihologică si un modern poem de dragoste. Autorii lor: Carol Corfanta, 
Pita Dan, Mircea Veroiu, Nicolae Mărgineanu si Youssif Apdaby — din Sudan. 
Deși aceste nume acum nu spun aproape nimic, s-ar putea ca în scurt timp 
să ocupe coloane și pagini întregi ale revistelor de specialitate. Ele au fost 
pronunțate la Amsterdam în repetate rînduri, cu stimă și aprecieri, atit de 
către membrii juriului al cărui preşedinte a fost regizorul polonez Skolimovski, 
cit şi de cineasti reputați ai Olandei. Să nu uităm că aici Jan Nemec — reputatul 
cineast ceh de astăzi — obținea, în 1960, prima lui distincție internaţională 
cu scurt-metrajul «O îmbucătură», realizat în anii studenției. 

Prima zi a festivalului ne-a oferit și prima mare bucurie. Programul inau- 
gura! a fost alcătuit din cele trei filme distinse cu marele premiu Cinestud 
în anii '60, '63, '67, iar în partea a doua au fost selecționate de Comitetul de 
organizare şi comisia de preselecție trei din cele mai bune filme ale ediției 
actuale. Printre acestea se numără si filmul lui Dan Pita, «Viaţa în roz». 

Zilele se scurg cu un program de spectacole puțin obișnuit, cu circa 40 
de scurt-metraje zilnic. Pentru a putea oferi marelui public cele mai bune filme 
ale zilei, sint selecționate din totalitatea filmelor 5—6 dintre cele mai bune 
si sint proiectate a doua oară într-un aşa-numit «Selected program». 

Bilanţul final ne este favorabil si din acest punct de vedere. Patru dintre 
cele cinci filme ale țării noastre sint reluate in aceste programe speciale 
de selecție. 

Pauzele dintre programe sint tot atitea prilejuri de schimburi de păreri, 
de dezbateri fructuoase, de descitrare a profilului fiecărei școli superioare 
de film. Sigur că în atara competiţiei dintre autori şi filme, asistăm şi la o 
competiție dintre şcolile superioare de film. Se remarcă unele tendințe ma- 
nitestate în filmele «Expresul» (Iugoslavia), «Hey Mama» (SUA), «L'Babou» 
(Belgia), «Orbis Pietur» (Cehoslovacia), «O scrisoare lumii noi» (Ungaria). 

Este firesc ca într-un festival fără profil tematic, rigid si bine definit, să 
pătrundă și unele stridente, ridicind la rang de artă neputinta biologică sau 
acte pur biologice («Blues negru»), scene de violență absurdă («De ce pisi- 
ca?»), film în care asistăm la ciopirtirea unui biet animal neputincios si ino- 
fensiv cum este un pui de pisică. 

La această inegalitate de ordin tematic și artistic s-au adăugat şi marile 
inegalităţi din punct de vedere tehnic. Alături de filme pe ecran lat, în culori, 
cu toate atributele filmului profesionist, s-au prezentat şi filmele pe două 
benzi, pe 8 și 16 mm,ingreunind desfășurarea normală a spectacolelor. 

Acesta este și motivul principal pentru care juriul festivalului CINESTUD 
"70 a hotërit să nu atribuie în această ediție nici un premiu, el exprimindu-si 
preferințele în programele zilnice de selecție. 

Festivalul rămîne pentru noi o experiență deosebit de utilă. importantă 
mai ales pentru prilejul de a studia psihologia unui public mai puțin cunoscut 
nouă si de care nu avem voie să nu tinem seama, un public care nu trenuie 
judecat superficial, după unele aspecte exterioare, dimensiunile profunzimii 
şi competenţei lui impunindu-se a fi căutate pe alte coordonate. 

Au fost aplaudate acele filme cu idei profund umaniste care ay găsit o 
modalitate modernă de a povesti, după cum au fost fluierate facilități si sche- 
mele desuete. 8 

Să nu uităm că acest public și-a format si cultivat gustul plastic in contex- 
tul care a născut marea personalitate a lui Rembrand Van Ryin, a unui secol 
de aur care renaste la fiecare pas pregătind confirmarea pe plan mondial a 
acestei mari metropole spirituale si artistice a Ţărilor de Jos, care a fost 
şi este Amsterdamul. 

Cu privire la şcoala noastră superioară de film, se fac afirmații demne de 
reținut: 

— Marele cineast olandez Bert Haanstra este impresionat de profesiona- 
lismul filmelor noastre. 

— Televiziunea din Olanda achiziționează «Divorţ românesc» si «Viața 
în roz». 

— Directorul Academiei de film din Amsterdam, membrii juriului afirmă 
că,dacă la această competiție ar fi trebuit decernat un premiu unei școli de 
film, pe primul loc s-ar fi situat şcoala din București. 


Gheorghe VITANIDIS 


un jean gabin de 


limbă moldovenească 


Tragic în «Războiul domnitelorr. 


şi-a legat, încă de la «A fost prietenul 
meu», evoluția cinematografică de pre- 
zenta lui în tipologia pe care s-a stră- 
duit să o fixeze pe celuloid: («Dimine- 
tile unui băiat cuminte» si «Apoi s-a 
născut legenda»). 

La rindul său, Virgil Calotescu, după 
«Subteranul» şi-a dorit perpetuarea 
colaborării cu actorul, uneori dificil, 
dar întotdeauna sigur, care e Ștefan 
Ciobotărașu și l-a solicitat în «Războiul 
domniţelor». Am mai putea insirui 
«Omul de lingă tine» al lui Horea Po- 
pescu, «Mindrie», «Merii sălbatici», 
«Pasărea furtunii», «Ripa dracului» si 
încă nu am epuiza lista filmelor în care 
prezența sa a strălucit măcar într-un 
crimpei de adevăr, măcar într-un mo- 
ment de «necontrafăcut», de firesc, de 
simplitate (de simplitate artistică), de 
forță actoricească. _ 

Talentul e un dar şi un chin, iar me- 
seria de actor presupune o îndrăcită 
perseverență, o ingereascë răbdare si o 
permanentă si omenească nemultumi- 
re. Stefan Ciobotăraşu le are pe toate 


din plin. IACOB 


Mihai 


Eu am valoarea si personalitatea 
mea și le voi dovedi curînd». 
De unde se deduce nu numai că 
vrea să facă film, ci şi că vrea să 
fie un mare comic. Hey Jude, 
nu te speria...! 


La rindu-i, Johnny Hallyday a 
terminat de curind  «Specia- 
listul»,un western în care el este 
un cavaler al dreptății, poposit 
la  Blackstone-Texas să-și răz- 
bune fratele ucis. | se spune 
«Omul de otel» si pentru că 
este dirz dar si pentru că poartă 
un fel de cămașă protectoare 
făcută din plasă de oțel. Filmul 
e plin de suspensuri dramatice 
şi cînd Johny intră în saloon-ul 
din Blackstone  amutesc toți si 
în primul rînd muzica. 


atit de veridic în privirile-i piezise si 
viclene, şi, în sfirsit, in  bătrinul dac 
din «Columna», rolul Ciungului, înti- 
părit în memoria milioanelor de spec- 
tatori ai filmului ca un adevărat simbol 
al demnităţii si dirzeniei. După «Va- 
lurile Dunării», Liviu Ciulei l-a distri- 
buit în «Pădurea spinzuraţilor», unde 
chipul ordonanţei pare că adună în el 
tot omenescul simplu al ţăranului obi- 
dit, toată cumsecădenia în stare pură, 
tăinuită de tăceri şi gesturi molcome, 
dar și toată vigoarea unei făpturi telu- 
rice, de o milenară incrincenare. 

Francisc Munteanu i-a încredințat 
roluri în «Cerul n-are gratii», «La 
virsta dragostei» — un tată asemănă- 
tor si diferit de cel din «Străinul», rol 
care i-a adus premiul de interpretare 
la Mamaia in 1964 — si în «Cerul începe 
la etajul Ill», un personaj putin prea 
pitoresc în intenția scenaristului, uma- 
nizat de actor. 

Filmul Elisabetei Bostan, «Amintiri 
din copilărie», ni l-a înfățișat hitru si 
moldovean, puţin melancolic, intruchi- 
pîndu-l pe Creangă, iar Andrei Blaier 


tar si hallyday 


camdată, «O insulă plină de maci» 
(si nu vedem de ce şi-ar schimba. 
acest titlu) îl va avea pe Adamo 
ca producător, actor și regizor. 
Evident muzica filmului îi va 
aparține tot lui, dar va fi doar 
un fundal sonor căci Salvatore 
nu va cinta. Quand la rose fleu- 
۲155210... ! 

Pe de altă parte, cel mai ex- 
presiv dintre beatles-i, Ringo 
Star, este foarte convins de apti- 
tudinile sale actoricești și vrea 
să treacă în tabăra cineastilor. 
«Cred că sînt apt să joc, să fiu un 
bun actor — spune el cu dezin- 
voltură, convins că în cinema- 
tograf îl așteaptă o strălucită 
carieră, Nu vreau, bineînţeles, 
să fiu comparat cu Buster Keaton, 
Chaplin sau cu alti mari comici. 


dinastii 
de actori 


Mindră de singele de scaw 


Indiana Tina 


Tina Aumont, fiica lui Jean-Pierre 
Aumont și a Mariei Montez, se prevalează 
de singele ei «indios» pentru ultimul rol 
pe care-l deține: o indiană piele-rosie — 
intr-un western (partener Giuliano 
Gemma). Şi Gregory Peck, și Glenn Ford, 
printre alții, își mărturisesc cu mindrie 
singele de scaw; există de altfel un val 


mulţumiri 


Am înlocuit fosta adaptare muzicală cu o com- 
poziţie a mea. Din orchestra — care se afla pla- 
sată în dosul ecranului — făceau parte artisti 
proeminenţi, printre care românii Nicolae Ca- 
ravia, Constantin Bobescu și Gheorghe Drăghici, 
la care am apelat cu acest prilej. Presa din Paris, 
care a asistat la repetiţia generală, s-a aratat entu- 
ziasmată și a răspindit știrea despre un uimitor 
film, «La rue sans joie», care are o muzică extrem 
de interesantă si rulează într-o sală nouă din 
str. Ursulinelor, o sală în care se lansează filme 
cu idei noi, avansate. 

După primele reprezentații, străzile mărgi- 
nase erau aglomerate în fiecare seară de zecile 
de automobile luxoase ale elitei 
letele erau vindute toate cu două săptămîni 
înainte. Era firesc ca și presa vieneză să se sesi- 
zeze și să comenteze faima actuală a filmului care 
fusese înainte un eşec. 

După putin timp, am fost prezentat într-o 
seară regizorului G.W. Pabst şi protagonistei 
filmului, Greta Garbo. Ei veniseră la Paris să se 
convingă personal de miracolul produs cu filmul 


pariziene; bi- 


În aceeași seară, la un ospăț dat în onoarea mea, 
Greta Garbo, extrem de emoționată, m-a cople- 
sit cu mulțumiri. Ea mi-a arătat verbal şi în scris 
recunoştinţa ei, deoarece — așa cum mi-a afir- 
mat — după succesul de la Paris, o serie de im- 
presari de peste ocean o solicitau si îi ofereau 
roluri importante. 


Au trecut de atunci 45 de ani. Greta Garbo 
a făcut — după cum se ştie — una din cele mai 
strălucite cariere artistice. 
«Uliţa durerii», este citat de toți istoricii de 
film ca o creaţie remarcabilă. Nu ştiu dacă con- 
tributia mea a fost decisivă, dar ştiu că am adus-o 
dezinteresat şi că resimt o puternică mulțumire 
la gindul că modestul şi anonimul meu aport a 
servit la afirmarea unor valori de prestigiu mon- 


Filmul lui Pabst, 


George SIMONIS 


0 lume 
este filmul... 


un colectiv compus chiar din membrii 
comitetului de grevă și muncitorii grevisti, 
care au reeditat în fața camerei de luat 
vederi propriul lor rol. 


Datorii 


Una din cele cinci mari societăți de 
producție japoneze, Nikatsu, trebuie să 
inchidă porţile din cauza datoriilor. Tre- 
buie subliniat că, de trei ani, criza cine- 
matografului din Japonia este mai ca- 
tastrofală decit oriunde. Chiar, oricit ar 
părea de straniu, decit la Hollywood 


Panem et circenses 


In Franta, din 1962 pinë acum, recordul 
măririi preţurilor a fost atins de biletele de 
cinema; produsele alimentare s-au mărit 
de la 100 la 128, îmbrăcămintea de la 100 
la 120, locuinţele de la 100 la 141. Prețul 
biletelor de cinema a crescut de la 100 
la 191%, 


Soldaţii păcii 


Documentariştii moscoviți și-au con- 
sacrat filmul intitulat «Soldaţii păcii» lau- 
reatilor premiului Lenin pentru Pace. Din- 
tre protagonisti cităm pe Frédéric Joliot- 
Curie, David Alfaro Siquieiros, Paul Ro- 
beson, Jean Effel, Joris Ivens, Pablo 
Neruda, Manolis Clezos etc. 


lor. 


dial. 


Tinăra fată cu numele de Greta Gustafson, 
fostă vînzătoare într-un magazin de mode din 
Stockholm, care avusese norocul să fie remar- 
cată de un regizor de filme, a apărut la început 
în cîteva pelicule, dar nu a cucerit publicul. Fil- 
lui Pabst, «Ulița durerii», in care Greta 
interpreta — cu multă măiestrie — rolul prin- 
cipal, a înregistrat pretutindeni un eșec de pu- 
blic. De aceea a fost depozitat în magazia de re- 
zerve de la Casa de locatiune a filmelor din Paris. 

Greta Gustafson (care adoptase încă de pe 
vremea aceea pseudonimul de Greta Garbo) a su- 
ferit o mare dezamăgire, cu atit mai mult cu cit 
era conștientă de valoarea ei și simţea o puternică 
chemare pentru cariera artistică. 

Dar ca să revenim la subiect, trebuie să spun 
că eu, semnatarul acestui articol, terminasem 
la Paris prin 1922 studiile superioare de profe- 
sorat si de compoziţie cu marele Vincent d'indy: 
în aceeași perioadă am compus si anumite lucrări 
muzicale care au fost apreciate. Într-o bună zi 
a anului 1925, doi actori francezi, domnul A. Ta- 
llier şi asociata sa, d-ra Myrga, care achiziționa- 
seră o sală de cinematograf cu 280 de locuri în 
mica și îngustă stradă a Ursulinelor din Paris, 
mi-au propus să mă asociez şi să colaborez cu ei. 
Rolul meu era să compun o muzică ieșită din 
comun la filmele pe care urma să le aleg tot eu, 
după criteriul calităţii. La Casa de locatiune nu 
prea existau filme bune; toate cite se aflau acolo 
fuseseră achiziţionate de marile firme comerciale 
din Paris, care nu erau preocupate de criteriul 
artistic. Deoarece data deschiderii sălii din strada 
Ursulinelor se apropia, am recurs la filmul lui 
G.W. Pabst; acesta corespundea — după părerea 
mea — exigenţelor; «Uliţa durerii» este de fapt 
o dramă psihologică, care se petrece la Viena, 
în vremea primului război mondial. 

Cei doi actori, Tallier si Myrga, s-au arătat 
dezamëgiti de alegerea mea; eu i-am convins 
însă că ficusem o alegere bună; mi-am dat seama 
că filmul fusese o cădere numai din pricina fap- 
tului că ilustrarea muzicală era total inadecvată 


Prea multi actori 


Sindicatul actorilor britanici e nelinistit 
de numărul crescind în ultimii ani al voca- 
tiilor de interpret. Sindicatul, care acum 
zece ani număra nouă mii de membri, are 
astăzi aproape cincisprezece mii. 


Ce sint «cinegiornali liberi»? 


ne spune chiar inițiatorul lor, Cesare 
Zavattini, scenaristul care a avut un rol 
fundamental la crearea neorealismului: 

«Cinematograful nu mai izbutește să 
tinë pasul cu evenimentele. El urmăreşte 
adesea de pe tușă istoria, de multe ori 
fascinantă şi revelatoare, și ajunge la 
«locul crimei» cu intirziere. Am denumit 
cinegiornalele mele (jurnalele cinemato- 
gratice) libere, pentru că ele vor să fie 
non-filme, pentru că ele sint concepute 
într-un spirit de contestare a jurnalelor 
oficiale. Principalul e ca fiecare să în- 
semne un act de revoltă impotriva mono- 
polului informaţiei deținut de «sistem», 
să deschidă calea viitorului prin «lovituri 
de cameră de luat vederi». 

Cel mai interesant dintre «cinegiorna- 
lele» aflate în circulație prezintă ocuparea 
imprimeriei romane Apollon. El a fost 
realizat de regizorul Ugo Cregoretti cu 


m-a copleșit cu 


“Stud 


mul 


şi inexpresivă. 


Sovinfiim 


Uniunea Sovietică a căpătat o pondere 
importantă în cursa internaţională a co- 
producţiilor. Agenţia Sovinfilm, special 
organizată în vederea promovării copro- 
ductiilor, asigură, după declaraţiile direc- 
torului Otar Teneishvili, şi locaţii de filme 
pentru toți producătorii străini cu proiecte 
eficiente. 


U. AA. ۰ 


Cenzura britanică a stabilit o nouă cla- 
sificare a filmelor: 

U: fără restricții; 

AA: interzis celor sub 14 ani; 

X: interzis minorilor sub 16 ani. 

Cenzorii au explicat că vor să impace 
protecția și moralitatea publică cu liber- 
tatea de expresie a autorilor. 


La Monte Carlo 


Filmele cehoslovace «Jocul din vara 
trecută» și «Țara fanteziei» au obținut 
marile premii la festivalul internaţional de 
la Monte Carlo. Tot acolo, Ungaria a cis- 
tigat cu filmul «Epica morţii» premiut 
Nimfa de aur și,de asemenea, premiul 
catolic, Unda. 


amintiri 


Biletele se vindeau cu 2 săptămini înainte. 


În trecut. cînd pe ecrane rulau filme mute, 
vizionările erau acompaniate şi susținute de o 
adaptare muzicală. Rolul orchestrelor — mari 
sau mici — care, prin puterea de influențare a 
muzicii, contribuiau la emoția pe care o comunica 
filmul spectatorilor era deci extrem de impor- 
tant. Publicul se găsea uneori atras de muzică 
în aceeași măsură ca de celelalte componente 


ale filmului. 


Cind muzica, subiectul si interpretarea se 
îmbinau perfect, pelicula se bucura de succes 
şi rula pe ecrane săptămîni si chiar luni in şir; 
așa s-a întîmplat la Paris, cu filmele «Ben Hur» şi 
«Uliţa durerii», care au bătut recordul de durată. 

Ca să arăt mai bine importanţa si rolul muzicii 
mă voi referi la istoricul filmului «Uliţa durerii» 
de G.W. Pabst. Filmul a rulat în multe tëri dar 
nu a avut succes de la început. Abia după doi ani 
filmul s-a impus. Mai mult decit atit, cu acest 
prilej a fost lansată o tînără artistă debutantă — 


Greta Garbo. 


raiul 
pe pămînt 


EN‏ سب 


... viziunea Chytilovei 


Vera Chytilova, cunoscuta regizoare ce- 
hoslovacă, semnatară a îndelung discuta- 
tului «Micile Margarete», a terminat de fil- 
mat la Studioul Barrandov cel de-al treilea 
lung-metraj, intitulat «Mincăm fructele po- 
milor din rai». Filmul urmărește complica- 
tille inerente vieții sentimentale a oame- 
nilor moderni, încercînd să determine 
certitudinile și adevărul acestor trăiri. 
Concluzia replicii finale este: «lartă-mă, 
dragul meu, te rog, nu mai încerca să 
cunoşti adevărul; nici eu nu mai vreau 
să-l cunosc, pentru că numai aşa vom 
putea fi din nou fericiţi». 


rivali pe toate 
fronturile 


Sean Connery, ca un englez care se 
respectă, are pasiuni sportive tipic insu- 
lare: el va participa la campionatul mon- 
dial de golf. Unul dintre rivalii săi cei mai 
redutabili este... actorul britanic Stanley 
Baker. 


lueta devine prezentë, o prezență abia 
insinuată, ciudată, nu foarte conturată 
şi poate de aceea oarecum neliniștitoare 
Si așa rămine în memorie. lar peste un 
timp, cînd se caută o interpretă, de exem 
plu, pentru un film de epocă, parcă de la 
sine, imaginea personajului se suprapune 
cu ținuta ei, cu privirea ei uneori tandră, 
alteori glacială, nu rareori crudă. Se i- 
veşte rolul unei adolescente moderne, 
dezorientată şi protestatară și, din nou, 
parcă de la sine, se impune zimbetul ei 
ușor crispat, vag dezabuzat, poate cinic, 
sau poate trist. O privire și un zimbet — 
suficient pentru a desemna în mulțime 
pe cea care va fi aleasa. Dovada — popu- 
laritatea Polei Raksa. Păcat doar că în 
ultima vreme i s-a cerut prea des să ridă. 


SETE ` 


Între inverşunare şi tristete 


revoluție 
minut cu minut 


De cind filmul lui Peter Fonda, «Easy 
Rider», care a costat 50000 dolari, a 
raportat 5 milioane, producătorii au în- 
ceput să-și indrepte atenţia — şi capila- 
lul — spre filmele de buget redus, turnate 
in exterioare şi adresindu-se tineretului. 
Gurile rele spun că acesta e și motivul 
pentru care Stanley Kramer a început 
turnarea unui film închinat contestatiei 
studențești: «R.P.N.» (inițialele pentru 
«Revoluția minut cu minut). Partizanii lui 
Stanley Kramer, care il consideră drept 
regizorul filmelor-mărturie ale epocii noas- 
tre, salută însă consecventa cu care re- 
gizorul se apropie de temele-cheie ale 
societății americane. Ca intotdeauna, Kra- 
mer şi-a ales o echipă de actori excelenți 
În rolul unui profesor portorican — An- 
thony Quinn, iar în cel al studentei con- 
testatare — Ann Margret. 


vreau 
să mă afirm! 


— Care este, după dv., exemplul-tip de 
carieră reușită? 

— Katharine Hepburn. Nu mi-ar place 
o carieră ca a Marylinei Monroe, căci 
viața ei personală a fost în întregime con- 
diționată de viata ei de actriță. Nu cred că 


— Nathalie Delon, de ce faceţi cinema? 
— Nu din joacă. Aveam o viață foarte 
plăcută, un sot celebru, un copil. Multe 
femei s-ar fi mulțumit cu atit. Am înțeles 
insă că o asemenea viață nu mă putea 
satisface. Trebuia să muncesc, să mă 


afirm. starul trebuie să domine femeia. 
Un rol în care Nathalie se simte în on ei piele». 
e- e za 8 


Un fiu modern şi lucid 


Hollywood. N-o are, poate, spre norocul 
lui; altfel Michael Douglas ar fi devenit 
o copie a tatălui său şi atit. Figura lucidă 
a lui Douglas jr. apare astăzi pe multe 
ecrane americane: el a turnat in două 
filme: «Eroul care e aclamat» și «Adam 
la ora 6 după-amiază». Michael Douglas 
nu intenționează însă, ca Adam, să fie 
alungat din paradisul cinematografic: dim- 
potrivă se instalează bine în el, devenind 
si producător al unui film intitulat «Cu- 
rentul» 


Nume vechi — vedete noi 


© Roc Brynner, fiul lui Yul, joacă 
intr-o adaptare după «Opium» a lui Coc- 
teau, la Hampstead Theater Club din 
Londra. 


o Christian de Sica, 19 ani, va fi 
pe ecran însuși împăratul Caligula într-un 
film pe care-l pregătește Roberto Rossel- 
lini. 


$ Pia Lindstrom, cea mai mare fiică 
a lui Ingrid Bergman, cunoaște și ea cele- 
britatea. Arborind surisul de neuitat al 
mamei sale, a devenit cea mai populară 
corespondentă a canalului 2 alteleviziunii 
americane. Cea mai mică fiică, Isabelle, 
avind prospetimea lui Ingrid Bergman din 
«intermezzo», îşi aşteaptă rindul la start. 
Visul ei e să joace alături de mama ei, 
în regia lui Roberto Rossellini, tatăl ei. 


Bergman + Rosellini = 


Isabelle 


totul despre 
Pola Raksa 


Siluetă fragilă, aeriană; mișcare reținut 
elegantă, în care abia dacă distingi pașii, 
gesturile; figură gravă, de copil înțelept. 
Cam așa ne-o amintim pe Pola Raksa, 
cea din «Beata» și din «Cenuşă». Nu este 
imaginea unei vedete, a unui star. Pola 
Raksa nu corespunde unui gen anume 
definit, nu este o frumusețe orbitoare și 
nici o personalitate debordantă, acapara- 
toare. La inceput trece neobservată. Pină 
cind aparatul de filmat nu se apropie, nu 
insistă asupra ei, rămîne doar schiţă, 
filigran, de nuanţe pastelate. Apoi din 
ce in ce mai mult, privirea zăboveşte. Si- 


de filme, in care personajele principale 
sint vechii stăpini ai continentului ameri- 
can. În westernuri ei nu mai apar ca per- 
sonaje negative sau ca «buni sălbatici», 
iar în filmele de actualitate ei nu mai re- 
prezintă doar un condiment exotic, ci o 
problemă. Ca intotdeauna însă există şi 
riscul de a sări de partea cealaltă: s-au 
creat pelicule in care toți indienii sint 
imaculati, iar toți albii sînt ticăloşi. Sau, 
măcar, cum s-a intimplat în recentul film 
interpretat de Anthony Quinn, titlul «Ni- 
meni nu iubește un indian beat» a fost 
schimbat în «Nimeni nu-l iubește pe Vul- 
tur». Ce să-i faci, nici pieile roşii nu scapă 
de literatura roz. 


Trei generații 


Un debut cinematogratic foarte remar- 
cat a fost cel al lui François Simon, în 
filmul elvețian «Charles, viu sau mort». 
Debutantul este fiul lui Michel Simon şi 
are... 55 de ani. Cu această ocazie, lumea 
largă a aflat că actorul elvețian este unul 
dintre cei mai apreciați interpreţi de tea- 
tru. Tot în același film işi face prima apa- 
ritje Maya Simon, nepoata marelui actor. 
Sperăm că și ea a moştenit talentul buni- 
cului ei, Michel Simon. Sperăm că nu i-a 
moștenit și chipul 


Tarzan 


Fiul lui Tarzan — Johnny Weismiller 
jr. — nu este un erou al junglei, nici al 
junglei oraşului. Tinărul cu nume celebru 
nu și-a găsit loc la Hollywood. El poate 
fi intilnit — si ușor recunoscut după tră- 
sături şi statură —. in docurile new- 
yorkeze, unde este un simplu hamal 


AȘ 


i 


5 
- 


m : 


Tisa Farrow: fragilitatea lamei de oțel 


Trei femei 


Partenera lui Tarzan, fragila Margaret 
O'Sullivan, continuă să-și impună talen- 
tul în filme și la televiziunea americană. 
Ea știe totodată să cultive si talentul dar 
și cariera fiicelor ei. Mia Farrow a devenit 
în doi ani un nume de largă circulaţie. 
De curind a debutat și mezina familiei — 
16 ani — Tisa Farrow. Şatenă, pistruiată, 
frumusețe neconvenţională, Tisa Farrow 
joacă un rol romantic și neconvențional 
într-un film închinat tinerei generaţii ame- 
ricane. 


Un fiu independent 


Nu are fotogenica gropita din bărbie 
a tatălui — care l-a făcut pe Hall Wallis 
să-i ofere lui Kirk Douglas, obscur actor 
de pe Broadway, un strălucit contract la 


Un tată modern şi lucid 


۵ ۲ ]آر) 


vedeta 
cascador 


Cow-boy-ul de 350 cai putere 


Campion de tir; campion de motocicletă 
(in 1964 a cistigat campionatul mondial la 
Garmisch); interpret ideal de western, 
actorul Steve McQueen este şi un as 
al automobilului. La o recentă cursă de 
12 ore de la Sebring a ieşit pe locul doi, 
deşi era accidentat de pe urma unei alte 
curse de motocicletă. Cu această ocazie, 
chiar și spectatorii cei mai sceptici și-au 
dat seama că actorul nu a fost dublat în 
celebra urmărire in automobil din filmul 
«Bullitt». Dar ambiția cowboy-ului cu 350 
cai putere tinteste mai departe: el consi- 
deră această cursă doar o repetiție pentru 
filmul «pe viu» asupra cursei de 24 ore 
de la Mans. Steve McQueen va fi inter- 
pret și producător. Scenariul va fi compus 
ad-hoc, în funcție de peripetiile reale ale 
cursei, iar regia e asigurată de John 
Sturges. Un amănunt senzațional: co- 
echipierul lui Steve McQueen pe Porsche 
917 e campionul lumii, Jackie Stewart. 


Charles Dodgson, zis Lewis Carrol, 
matematician și autor al fanteziei «Alice 
in fara minunilor».apare pe genericul unui 
pes dansat şi cintat, inchinat năzdrăvanei 
Alice. 


Erich Kästner (75 de ani, autorul lui 
«Emil şi detectivi») a profitat de faptul că 
incă nu e clasic dar e în viatã, ca să scrie 
singur scenariul primei comedii muzicale 
vest-germane: «Conferinţa animalelor». 


Hans Christian Andersen — cine ar fi 
putut-o bănui? — este autorul de basme 
favorit al japonezilor: drept care poveștile 
lui sint ecranizate în Țara soarelui răsare. 


Charies Dickens — «Cel mai naţional, 
cel mai tipic, cel mai mare scriitor englez» 
devine a doua oară în doi ani furnizor de 
subiecte în comedii muzicale. Povestirea 
ecranizată in '70: «Un colind de Crăciun». 

Recunoasteti in acest batrin de 70 de 
ani cu trupul diform pe robustul si dina- 
micul Albert Finney, actorul de 33 de ani 
pe care filmul «Tom Jones» l-a făcut re- 
numit? În musical-ul inspirat de «Un 
colind de Crăciun», Albert Finney este 
bătrinul avar Scrooge. «Rolul imi cere un 
mare efort nu numai de creaţie, ci şi fizic: 
mă scol zilnic la orele 5,30 ca să fiu la 
studio la 7, unde m-așteaptă două ore 
de machiaj, 12 ore de lucru, 1 oră de de- 
machiaj și apoi o oră şi jumătate de drum 
acasă. Socotiti și dumneavoastră cit mun- 
cesc într-o zil» 

O bagatelă: 17 ore şi jumătate. 


Tom Jones la 70 de ani 


Ceea ce izbutește Adina Darian în cartea pe care o dedică furioşilor filmului englez 
este o temeinică radiografie a unui curent,. «Mişcarea noastră a fost importantă, poate 
chiar foarte importantă, mai ales pentru că noi am ţinut în egală măsură la spiritul nou 
numit Free cinema și la spiritul tradițional al documentarului britanic. Noi am urmărit 
să aducem un suflu poetic, chiar romantic, în același timp să ne păstrăm rădăcinile adinc 
înfipte în climatul social al vieţii. lată valoarea Free cinema-ului și în această concepție 
stă diferenţa dintre noi și la Nouvelle Vague care este mult mai aproape de cadrul bur- 
ghez al artei». (Lindsay Anderson). Radiografia (mai exact suita succesivă de radiografii) 
duce la un diagnostic critic precis, afirmat cu siguranţă şi susținut de o «fişă clinică» bine 


argumentată. 


Poate că principala particularitate stilistică a micro-monografiei o reprezintă struc- 
tura ei aproape cinematografică (un fel de documentar, scris de data asta pe hirtie, nu 
pe peliculă, despre geneza, evoluţia, punctul culminant şi deznodămintul curentului 
Free-cinema ). Ca pe vremea filmului mut, fiecare secvență-capitol e deschisă de un 
insert-motto, sugestiv, caracterizant, rezumativ pentru ceea ce va urma. Din secvență 
în secvență (şi fără «sărituri de montaj» care să îngreuneze cursivitatea expunerii) sintem 
purtaţi în lumea Free-cinema-ului. li aflăm astfel precursorii (şcoala de la Brighton, cine- 
ochiul lui Dziga Vertov),rădăcinile sociale, momentul debutului public (programul de. 
scurt-metraje prezentat în februarie 1956 la National Film Theater de regizorii Lindsay 
Anderson, Tony Richardson şi Lorenza Mazzetti), programul estetic («un stil înseamnă 
o atitudine, o atitudine înseamnă un stil»); îi descoperim legătura intimă cu literatura 
«angry» (de la «Priveşte înapoi cu mînie» la «Viaţă sportivă»), îi urmărim evoluţia eroilor 
de la faimosul jimmy Porter la nu mai putin semnificativul personaj care este Frank Ma- 
chin din «Viaţă sportivă», îi aflăm interpreţii favoriţi şi pe cei patru regizori (Lindsay— 
Anderson, Tony Richardson, Karel Reisz si John Schlesinger). 

Discutind filme care s-au văzut gi care au 'retinut atenția spectatorului contemporan, 
putind astfel să-și permită să îmbine informaţia cu analiza detaliilor semnificative (a carac- 
terelor unor personaje, a jocului unor actori), cartea Adinei Darian este una din lecturile 
utile çi agreabile pe care ni le oferă Biblioteca cinefilului. 


AL RACOVICEANU 


biblioram 


Maleavina alege feeria 


dragostea celor 
trei portocale 


Feeriile par să devină una din preocu- 
pările principale ale cineaștilor sovietici: 
două din piesele dramaturgului italian 
Carlo Gozzi sint în curs de dramatizare. 
Opera feerică «Dragostea celor trei por- 
tocale», pe muzica lui Serghei Prokofiev, 
in regia lui Viktor Titov, se lucrează in 
colaborare cu cineastii bulgari. «Regele- 
cerb», în regia tinărului Pavel Arsenov, 
numără printre alții in distribuție pe Va- 
lentina Maleavina, pe care am avut ocazia 
s-o apreciem in «Copilăria lui Ivan» si 
«Tunelul». 


~ Clasicii 
cîntă şi dansează 


Robert Louis Balfour Stevenson va 
figura de acum încolo nu numai în Larous- 
se ci şi în enciclopediile de film: romanul 
de aventuri «Insula comorilor» va deveni 
un spectacol muzical. 


free-cinema 


ba... 
X,Y,Z 


Richard Burton şi Elizabeth Taylor 
sint cîştigătorii premiului italian «La Ma- 
donnina». Dirijorul Herbet von Karajan a 
obținut «La Madonnina» pentru sectorul 


muzical. 
9 


Orson Welles oferă... greutatea nume- 
tui său filmului unui debutant — Daniel 
Mossman — «Biribi». Neuitatul general 
Othello va fi un general care comandă 
mutarea unui tinăr soldat într-un bata- 


lion disciplinar unde i se va aplica un tra- - 


tament inuman. Generalul Welles nu va 
avea remușcări şi nu-şi va oferi aceeaşi 
soartă. 


Viaceslav Tihonov, cunoscut publi- 
cului nostru din «Casa de la răscruce» şi 
«Război şi pace», va fi partenerul lui Bibi 
Anderson — una din interpretele prefe- 
rate ale lui Ingmar Bergman — în prima 
coproducție sovieto-suedeză. Filmul, în 
regia lui Vasili Egorov, se petrece in 
vremurile zbuciumate ce au urmat anu- 
lui 1917, şi se va intitula «De partea cea- 


altă». 
EJ 


` Olinka Berova turnează in filmul lui 
Juraj Jakubisko, «Pe curind, prieteni». 


Pierre Brice, vedeta nr. 1 a filmului și 
televiziunii germane, a început in sfirşit, 
să fie remarcat in propria lui tarë: el tur- 
nează pentru micul ecran filmul «Doamnă, 
sinteti liberă?» şi e contractat pentru 
«Lovituri gratuite» — un film polițist a 
cărui acțiune se petrece in Senegal. 


Marlon Brando a zburat peste ocean 
într-un suflet ca să fie prezent la naşte- 
rea celui de-al doilea copil al său. Fetița 
a fost botezată Tarita, după numele ma- 
mei, actrița tahitiană, co-partenera sa din 
«Răscoala de pe Bounty». La acest drum 
Brando nu a fost lăsat singur. Fiul său 
Teihotu, în virstă de şase ani, iși însoțea 


tatăl. 

$ 

Louis de Funës este, după părerea re- 

gizorului Serge Korber, actorul comic cel 
mai uimitor al Franţei de la Max Linder 
incoace. Obrazului său atit de specific el 
ştie să-i alieze o fineţe de joc puţin co- 
mună. Funăs nu este numai un comic. 
El e de asemenea un umorist și un uimi- 
tor dansator. 

3 


Asta Nielsen, marea divă de origine 
suedeză din epoca filmului mut, s-a aflat 
din nou în atenția publicității. Motivul: 


propria ei căsătorie. Octogenara mireasă, 


mărturisindu-şi singură virsta, 88 de ani, 
a declarat fotoreporterilor: «Şi eu care mă 
credeam uitată!» 


Margarita Kassymova este prima fe- 
meie tadjicë ce și-a ales meseria de re- 
gizor. Deja autoare a două filme, ea şi-a 
făcut studiile cu Aleksandr Dovjenko. 


Andrzej Wajda se bucură cu ultimul 
său film, «Vinătoarea de muște»,de un 
imens succes de public. În numai două 
luni de la premieră s-a înregistrat cifra 
record de 500 000 de spectatori. 


46 


AT 


In epoca noastră bucătăria tinde să se apropie mai mult de ceea ce ar în- 
semna un laborator decit de tradiționala «cuhnie» a părinților si bunicilor noștri 
Aceasta nu numai pentru că omenirea pătrunde tot mai adînc în faza alimentației 
raționale, ci si pentru argumentul că, într-un apartament modern, spaţiul rezervat 
artei (sau științei) culinare trebuie integrat în particularitățile ansamblului de 
locuit, tinind seama de estetismul zilelor noastre, bazat pe eleganta formelor 
liniare, pe frumusețea sobră a suprafețelor plane, pe influența odihnitoare a culo- 
rilor pastelate si, bineînțeles, pe distribuirea avantajoasă a volumelor în spațiu. 

Știind cit este de mare diversitatea preferințelor marelui public si cit de hotă- 
ritor este cuvintul gospodinelor, întreprinderile Ministerului Industriei Lemnului 
au creat şi lansat în fabricație, pe scară industrială, nu mai putin de trei tipuri de 
bucătării, care reprezintă tot atitea solutii moderne la problema spațiului culinar 
in apartamentul dumneavoastră. 


plelor necesități ale activității culinare printr-o soluție constructivă, 

simplă: un dulap format din trei corpuri. Primul — înalt — avind două 

uși și trei polite, al doilea, de fapt un dulap-masă, cu trei uşi si trei ser- 

tare. Apoi, un corp suprapus cu trei uşi, vitrină cu poliţă și patru sertă- [d 
rase. O masă demontabilë și trei taburete cu placa ușor curbată, asigură 

confortul atit în timpul preparării alimentelor cit si — avantaj deloc 

neglijabil pentru gospodine — în timpul servirii mesei în același cadru 


Astfel, bucătăria DAFIN este o rezolvare magistrală a multi- و‎ 


O altă soluție nu mai putin inspirată si care și-a cucerit în timp 
record o adevărată celebritate prin avantajele irezistibile pe care le 
oferă: minimum de volum — maximum de utilitate este garnitura de 


bucătărie DITRĂU. 


Compusă dintr-un dulap cu corpul superior împărțit în 
două compartimente prevăzute cu uşi, cu trei sertăraşe pentru 
paste făinoase, două vitrine de mărimi diferite şi cu geamuri 
culisante, precum si cu o nișă pentru cintarul de menaj, plus 
un corp inferior cu două uşi şi un compartiment mai mic, 
deschis, această garnitură, la care de asemenea s-au adăuga 
o masă și două taburete comode, exercită o atractie deosebită 
asupra cumpărătorilor. 


POIANA este o altă garnitură de bucătărie 
concepută anume pentru confortul culinar modern: 
un dulap cu utilităţi diferite, construit astfel încît 
să permită lucrul pe placa corpului inferior, precum 
si păstrarea accesoriilor de menaj cit mai la înde- 
mină. Corpul superior este dotat cu două com- 
partimente laterale și uși prevăzute cu geamuri, 
pentru veselă și garnitura de condimente, plus un 
compartiment central cu ۰ 

Corpul inferior este amenajat deosebit 
de sistematic: trei sertare încăpătoare 
pentru tacimuri, fete de mese si serve- 
tele, douë compartimente laterale — cu 
una si respectiv doua polite — un com- 
partiment central prevăzut cu trei cosu- 
lete de sirmë — glisante — pentru păstra- 
rea fructelor şi legumelor, avind ușa cu 
orificii pentru ventilație. 

Cele două corpuri sînt unite printr-o 
placă de PFL înnobilat — imitație de 
faianță — consolidată cu doi suporti me- 
talici nichelati, ansamblul avind astfel 
un aspect decorativ şi original. 


practice şi rezistente. La toate 
aceste garnituri de bucătărie, 
culorile pastelate, moderne, 
aduc o notă de elegantë si acu- 
ratete care completează in mod 
fericit însuşirile estetice و‎ 
funcționale ale intregului dum- 
neavoastră apartament 

De altfel, o vizită în magazi- 
nele de specialitate va fi mai 
mult decit convingătoare. Să 
nu uităm însă să lăsăm ultimul 
cuvînt gospodinei! 


ES 
ËSE 
ËSE 
Pl 
FF 
=> 
ËS 
ëm 
Masë de servit, 3 taburete Kë 
SE 
Se 
Kësi 
چ‎ 
BE 
E 
SE 
FR 


nr. 
ANUL VIII (90) 


revistă lunara 


de cultură 


inematoqrafica 


c 


București — lulie 1970 


inematogratica 


Li 


de cultură 


revistă lunara 


ANUL VIII (91) 


ر 


CINEMA 
ANUL VIII NR.7 (91) IULIE 1970 


Redactor şef: Ecaterina Oproiu 


COPERTA | COPERTA ۷ 


Marlène Jobert, antivedeta cu lon Besoiu revine pe ecranele 
pistrui, cunoscută la noi din: noastre, în filmul lui Sergiu Nico- 
«Operaţiunea Leontine» si «Prea- laescu, «Mihai Viteazul». 
fericitul Alexandre». 


Foto: UNIFRANCE Foto: A. MIHAILOPOL 


La ordinea zilei scenariul ! Dumitru Carabët 
Faţă în faţă cu... Mihnea Gheorghiu: 

«Ce facem pentru școala națională de film?» 

Actualitatea: If... Radu Cosașu 
Filmul românesc si ideile lui fixe: 

A fost odată ca niciodată... Alice Mănoiu 
Gaudeamus igitur: Producătorul 


Gheorghe Vitanidis 
A. Săgeată 


Eva Sirbu 


Eva Havaş 


delegat 
Blitz: Moarte părerilor albastre 


DOCUMENT 


După mai... 


PANORAMIC '70 


Eu, tu şi o umbrelă 


PROFIL '70 


Meseria mea este să pozez vedete: 

Vedeta în... 14 secunde! A. Mihailopol 
Idoli de ieri şi de azi: 

«Blestemata» Hepburn D.I. Suchianu 
Micromonografie: 

Losey, un american neliniștit Savel Stiopul 


ÎN DIRECT DIN... 


Berlin: Încotro bate vintul? Ecaterina Oproiu 
Roma: Ce-l frimintë pe Signor Visconti? Zsugan ۷ 
Moscova: Cine ești d-ta, Oleg Efremov? Elena Azernikova 
Londra: Talentul nu curge, tot, în 

aceeași albie Dilys Powell 


FILM SI LITERATURĂ 


Serialul, primul manual pentru anul 2000 Gelu lonescu 
Bibliorama: «Erich Von Stroheim» de 
D.1. Suchianu Radu Gabreo 


În pag. 21 rugăm a se citi 
explicaţiile la fotografii după 


cum urmează: sus — Filmul cel 
mai important: «Edenul și apoi»; 
jos — 1 3 

de mulțimea dezlănțuită», «Omul care nu a Bing یس سس‎ i 
poate fi acuzat», «Salariul groazei» etc. 

TV: File răzlețe dintr-un notes păstrat Valentin Silvestru 
Cinemateca: Un regal cinematografic 


Pe ecrane: «În arsita nopții», «Dincolo 


CINEMA 


Prezentarea artistică. Radu Georgescu R Qa - ndmindovraqie: Prezentarea grafică: lon Fëgërësanu 


Pjata Scînteii nr.1—Bucuresti 


Tiparul executat la Combinatul poligrafic «Casa Scinteii» — București z 
Cititorii din străinătate se pot abona la această publicație adresind comenzile la Cartimex, P.O.B. 134—135, Bucureşti, România. = 
i 7 


LA ORDINEA ZILEI: 


d SCENARIUL! 


A ” 
1 Principala Principala Principalul Principala 
| direcție: cerinţă: erou: metodă: 


FILMUL ANGAJAREA| OMUL SPIRITUL 
gi CONTEMPO- |PARTINICĂ | CARE DE RASPUN- 


RAN A CREATO- | CREEAZĂ | DERE 
COLECTIV 


1 7 JE 
gp, SHKAS 


discuție cu Dumitru Carabăţ, 


directorul artistic al studioului „Bucureşti“. 


(pag. 9-12) 8 


Jurămintul 
4 (Emmeric Schäffer si lon Besoiu) 


«Statul major» al platoului condus de Sergiu Nicolaescu. 


` LA POA 


panoramic 
“70 


6 000 de ostasi, 
0 echipă 

de filmare 

ŞI o singură 


secvenţă : 
3 bătălia 
de la ۰ 
wa 
E. 


Cardinalul (György Kovacs) 
in deplasare două zile pentru această secvență. 


t 


st 
I 


R. îi La poalele Făgărașului s-a înălțat o cruce înaltă de 

m. 

Zece oameni dau foc crucii. MOTOR!!! Caii se string 
în zăbale, spuma lor alunecă sub șei, amestecindu-se cu 
transpiratia oamenilor, freamătul creşte, sulițe cresc din 
pămînt, drepte, macaraua înscrie o buclă de jos în sus, 
cuprinzind desfăşurarea unei armate uluitoare, cu flamu- 
rile în vînt, imprimindu-se strigătul «Pater noster qui 
es in caeli», imprimindu-se pe peliculă o singură sec- 
ventë: bătălia de la Keresteș. 

Un podium enorm în care se desfășoară orchestratia 
de valori, culoare, compoziţie, respectul adevărului istoric, 
atmosferă, ritm, grandoare, frumuseţe, o viziune a iadului 
pe pămînt, într-o copleșitoare emoție. 

Eroul principal: MIHAI VODĂ VITEAZUL 
Dirijor: Sergiu Nicolaescu. 


۲.۵ 1 را وی ی‎ Ope sive i: i E ry 1 ۷ 
4 e Pg یا‎ ۲ 7 dë AP ی وی مر‎ PRET 
SË „ta s „A hë vë 2 tr. ۱۳ msa بد رون‎ iţi £ Ea TG E 
"mre ب‎ a A “ SA ba e MË با نخ‎ pë ht Kar “i păi paa kjene” 
e اه‎ e së ge pe e ی‎ tea i pp. a ۳۹ ۳ ki < m a p’ > a 
j - - ~ pa ۱ نت‎ oiee poi me ۶ ia) = K gh g کر‎ 
wa ra s sf P ,رجا‎ EF pepe 9 $ ر وه‎ 1. ai — i 4 . Aa A 


AU LA PRET THAT ERE‏ یه DCI. Piti Daia” e ONE A De E E‏ قح موی sac NR a herr ST‏ ن صمو he‏ چو EI‏ هن کر رت ھ Za‏ گر 


.„„Toate acestea... 


genunchi...» Pinë la briu, pinë la git... Toti 
spun aceeasi poveste si vorbesc despre apë 
ca despre o ființă vie: «Am văzut-o cum vine». 
«Am văzut-o cum imi ia hainele». «Măcar 
butelia să mi-o fi lăsat». «Am văzut-o cum 
ia cu ea dulapul». «Aveam o bundă, că eu sint 
friguroasă, măcar bunda să mi-o fi lăsat». 
«Am văzut-o cum vine...» 

Plecăm spre Arad pe drumul acela incre- 
dibil de frumos, mărginit de salcimi uriași 
în floare. Pe partea stingă a drumului, cît 
vezi cu ochii, apă. Nu mai e Mureșul. Este 
EA. Plouă. Oprim pentru o clipă si in li- 
nistea locurilor ne acoperă pe toți un 
concert de broaște. EA stă întinsă și luci- 
toare si calmă în fata ochilor noștri. Din 
loc în loc o cumpănă de fintină, un acoperiș, 
coroanele copacilor ieșite ca niste moturi, 
stilpii de telegraf (pină la git). EA... Aş 
cobori în adincuri să văd unde e butelia 
femeii din Ilia... Depășim niste camioane cu 
ajutoare pentru sinistraţi. Trecem prin co- 
mune frumoase scăpate de furia Ei. Pe un 
cîmp, la intrarea în comuna Petrești, niste 
copii joacă fotbal. Unul dintre ei iese din 
joc în fugă, caută un loc mai ferit şi se des- 
cheie candid la pantaloni. Doi pași mai încolo, 
o bătrină în negru, cu buchet de bujori albi 
în minë, se cațără pe postamentul unei 
cruci imense de piatră. În ce film am văzut 
asta? 

La Arad e linişte și pace. EA n-a apucat 
să intre decit pină în parcul de pe malul 
Mureșului. Oamenii au oprit-o cu un dig 
din pietre și saci de nisip. Oamenii vin, vin 
în pelerinaj să vadă ce face digul. Să vadă 
ce are de gind EA. Plecăm spre Satu-Mare. 


eşti?» «De aici, casa mea e colo!» Casa lui 
e pe jumătate în apă. «Do' să vedeți ce e la 
Satu-Mare !» Ce falsă mi s-ar fi părut replica 
asta într-un film. 

În satul Oarda de Jos, lingă Alba-lulia, 
dăm peste un cimitir înecat. Doi pași mai 
incolo, o alimentară. Vinzătoarele spală 
nasturi si papiote. Unde am mai văzut 
filmul ăsta? Dar nu era film! Se întîmpla 
la Sighişoara, pe strada Libertăţii... Printre 
cutii, sticle și baloturi care așteaptă să fie 
spălate, o cutie cu mërtisoare. Ciupercute, 
coșari, flori, girgërite. Fetele au së le poarte 
la primăvară. Dar asta nu mai e film, asta 
e viatë. 


Ea, întinsă, lucitoare si calmă 


La llia sosim într-un final de film docu- 
mentar: se golește ultimul camion cu piatră 
în calea Mureșului. Oamenii stau pe străzi 
si ascultă zgomotul pietrelor care se pră- 
vălesc în apă. Fotografiez o casă desfăcută 
spre stradă ca un dulap cu ușile date de 
perete. Pe un rest de acoperiș, antena tele- 
vizorului. Mă întorc de partea cealaltă a 
drumului şi dau cu ochii de o fată în pulover 
albastru și pantaloni maro. E foarte fru- 
moasă. Îndrept aparatul spre ea. Nu știu 
ce-mi vine s-o întreb unde sint stăpinii 
casei pe care tocmai am fotografiat-o. «A 
noastră a fost». Aici totul e la timpul trecut. 
Totul «a fost». Pinë si întrebarea noastră 
e mereu aceeași: ««Cum a fost?» «Cum să 
fie? M-am dus în grădină, am văzut ceva 
lucind, acolo. Cind mă uit mai bine, ea era. 
Pină să strig la om, ea imi şi ajunsese pină la 


vor deveni filmul... 


pereți rămași în picioare, o scară care duce 
la cer și într-un colț o cuvetă albă de fa- 
ianta. În ce film de război am văzut imaginile 
astea? Sau: în mijlocul unei camere udă 
pină la tavan, o mașină de spălat rufe, o 
mașină de cusut, o mașină de gătit, un raft 
de bucătărie pe care stau de-avalma o răză- 
toare ruginită, o oală cu sare, citeva farfurii, 
o oală de noapte. Alături, un balot cu haine 
acoperit cu nylon şi peste el fotografia de 
nuntă. În ce film pe care l-am categorisit 
drept melodramatic, am văzut imaginea 
asta, cu fotografia de nuntă scăpată ca prin 
minune din dezastru? Oare va trebui să-mi 
revizuiesc chiar tot ce am apucat să gindesc 
despre film și viață, despre adevărat si 
făcut? 


Toate filmele posibile 


Pe urmă intrăm din ce în ce mai adinc 
într-un univers burdușit cu subiecte, cu 
eroi, cu imagini de film. Fiecare dintre 
oamenii intilniti poartă in sine, în creier, 
pe retină, în privirihimul său, care a inceput 
intr-o noapte sau într-o zi de 0۱۵۱, 
filmele astea pe străzile dărimate, pe casele 
dărimate, pe obiectele strivite. Il întîlnesc 
în ochii animalelor. În ochii unui ciine care 
păzeşte o casă pe jumătate cufundată în apă. 
in ochii unei pisici (galben cu alb cu negru) 
care nu-și mai găsește locul și miaunë la o 
margine de drum spre oricine trece pe-acolo. 
În ochii unui minz priponit într-o curte 
farë casă. Filmul ăsta începe să se intipë- 
rească încetul cu încetul pe chipurile oame- 
nilor ‘din echipa de filmare, iar noaptea 
cind ajung în camera de hotel, îl găsesc 
şi pe figura mea răsfrintă în oglindă. Pentru 
noi el rulează o singură dată. Pentru oamenii 
de aici s-a reluat după zece zile, după ce 
deabia apucaseră să scoată milul din du- 
lapuri și din paturi, după ce spălaseră pa- 
piotele și nasturii, după ce spălaseră casele 
şi străzile cu furtunul. 

Pe urmă nu mai contează. Locurile încep 
să-și piardă numele și identitatea. Dărimă- 
turile sînt la fel peste tot, briul acela negru 
înseamnă la fel casele rămase în picioare, 
oamenii povestesc același lucru (pină la 
glezne, pină la genunchi, pinë la briu), zim- 
besc cînd aparatul de filmat se oprește 
asupra lor si pling cind încep së poves- 
tească. Nu vreau să mă supun acestui «la 
fel» şi-mi însemn numele orașelor, ale sa- 
telor cu o încăpăținare probabil inutilă. Si 
totusi...: la ۲۱۳۵۵۷6, dispecerul de servi- 
ciu care ne însoțește printre ruinele sec- 
tiei de carbid și povestește cum a fost 
explozia, are o privire foarte calmă. O pri- 
vire albastră și calmă. Mă uit la el, mă uit 
la grinzile solide de beton frinte ca nişte 
bete de chibrituri și ascult cum spune că 
n-a lipsit mult să sară în aer cuptoarele 
încinse la 3 000 de grade. «Ar fi fost o 
explozie de puterea unei bombe atomice». 
E prototipul eroului pozitiv, plin de calm 
şi stăpinire de sine. Ne spune că o echipă 
specială încearcă să salveze butoaiele de 
carbid care n-au explodat. Dar pot exploda 
în orice clipă... Filmul eroic... 

La ieșirea din Tirnăveni străzile sînt încă 
sub apă. În casele cu ferestrele și ușile 
smulse, arde o flacără de gaz metan. În fata 
uneia, două femei în cizme de cauciuc și un 
bărbat (în sort, dar cu cizme) cu un-catel 
legat de sfoară să nu se piardă. Pilote roz 
de nanghin, rufe si covoare întinse pe frin- 
ghie. Femei care spală în mijlocul curților 
inundate. La o răscruce, o femeie în doliu 
cu o plapumă galbenă în braţe. Imagini de 
film neorealist... Echipa se oprește să fil- 
meze o coloană de camioane trecind prin 
apă. Două sînt cu ajutoare pentru sinistraţi. 
Drapelele flutură în aer. Mi-aduc aminte că 
am vazut drapele multe, undeva, nu mai 
ştiu unde, întinse la uscat pe un gard. Un 
şofer vine la mașina noastră, se interesează 
ce facem. După ce află ne spune: «Da' së 
vedeţi ce e la Satu-Mare ly «Dumneata de unde 


Am parcurs de nenumărate 

ori drumul de la Brașov la Si- 

ghisoara. Cu sau fără treabă. 
۲ Cu sau fără o echipă de filmare. 
۰ Pe zăpadă, pe ploaie, sau pe 
o zi însorită ca cea de azi. Sint tot cu o echipă 
de filmare — regizorul Mihai lacob, operato- 
rul Ovidiu Gologan, asistentul său, Marcel 
Reinstein, electricianul Călin Gheorghe și 
șoferul Gheorghe Dumitru. Inghesuiti toți 
într-un microbuz printre cutii cu aparate și 
peliculă. Undeva, în fata sau în spatele nos- 
tru, mai sînt două mașini. În una se află Marin 
Preda și Lucian Pintilie, în cealaltă Radu Ga- 
brea. De filmat, filmează numai Mihai lacob. 
Ceilalți au venit să vadă, să se documenteze, 
să scrie. 

Parcurgem același peisaj verde de primă- 
vară, proaspăt spălat de ploile care au tre- 
cut, peisaj care a slujit de fundal, mai mult 
sau mai puțin turistic, mai multor filme. 
Dar azi e 26 mai (frumosul mai!) 1970 și la 
capătul drumului nu ne așteaptă nici un 
decor construit, nici figuratie, nici actori 
machiati. La capătul drumului de azi ne 
aşteaptă Sighişoara după «al doilea val». Cu 
toții am citit ziarele si am văzut pe micul 
ecran ce era de văzut. Și totuși, cînd pri- 
mele case iși arată acoperișurile smulse, 
pereții prabusiti sau însemnați de un briu 
intunecat de apë, amutim in aceeasi nedu- 
merire indurerată: chiar asa? Pe urmă, 
oprim si,in cel mai veridic decor cu putinţă, 
Ovidiu Gologan începe să filmeze: strada 
Clujului. 6 Martie. Ștefan cel Mare. Liber- 
tăţii. Case prăbușite de tot sau pe jumătate, 
Case din care apele s-au retras lăsind în 
urma lor milul cenușiu. Dărimăturile de 
sub care iese un pian sau un cărucior de 
copil, o mașină de scris, un aragaz, cărți, 
haine, sticle, aparate de radio, lămpi. Tot 
ce se găsește de obicei intr-o casă, acum e 
afară, strivit, răsucit, acoperit de mil. 

Oamenii povestesc. Sint aceleași poveşti 
cu iz de basm popular: «intii mi-a ajuns pinë 
la glezne, apoi pină la genunchi, apoi pină la 
briu». «Întii m-am suit pe șopronul acela, pe 
urmă în pom, pe urmă pe acoperiş». «Uitaţi, 
în părul ăsta a stat o bătrină numai în cămașă 
de noapte optusprezece ore». «Dincolo, un om 
cu fiul său». «Acolo a fost casa lui Otto Lurtz» 
(un gard verde cu marginile vopsite în roșu). 
Fotografiez o biserică de piatră cu o canapea 
pusă drept în față la uscat. «Biserica asta 
are vreo 600 de ani». Informaţia, aproape 
turistică, pe care mi-o dă un bătrin, mă 
lovește în moalele capului. «La mata n-a 
intrat apa?» «Dară...!» Şi-mi arată o dëri- 
mătură. Pe strada Libertății pompele scot 
milul din canalele înfundate. Peste drum, 
pe un geam, cineva şi-a pus la uscat foto- 
grafiile de familie. La colțul celălalt, vinză- 
toarele de la un magazin de mëruntisuri, 
spală papiote de atë și nasturi mărunți si 
colorați, unul cite unul. Un bărbat în salo- 
petë si în cizme de cauciuc se uită la Ovidiu 
Gologan care filmează si spune zimbind: 
«Diseară o să vedem ceva la televizor». Peste 
drum, unde e un salon de frizerie deabia 
scos de sub mil, frizerul stă în prag şi își 
așteaptă clienții. Prin fata lui trece o pe- 
reche de îndrăgostiți. De mină. Pe strada 
principală, în școala cu pereții uzi pină la 
jumătate, se tin cursuri, iar alături, între 
o legătorie de cărți (cărțile spălate au 
fost puse la uscat și arată ca niște manu- 
scrise vechi)și o magazie în fața căreia niste 
femei spală cizme, un grătar cu floricele. 
Mă uit fascinată la porumbul care începe 
să înflorească alb, pufos şi mirosind dulce 
şi dintr-o datë am o senzație copleșitoare 
că tot ce văd nu e adevărat. Că mă aflu pe 
un platou de filmare. Aproape că-mi vine 
să-l întreb pe Mihai lacob cine i-a făcut 
decorul ăsta nemaipomenit. Pentru că iată: 
o spărtură într-un zid, ca o arcadă, prin 
care se vede agățată pe peretele opus o 
fotografie. Un perete căzut cu totul, aco- 
perisul de asemenea; în unghiul celor trei 


6 


„Cum a fost ët 
„Cum să fie 2 


Am văzut ceva lucind în grădină. 
Cînd mă uit, era EA...“ 


„Şi în eastman color... 


drum, lucrind la terasamentul de la Teiuș 
sau la profil, sau într-un sat, oriunde; o 
cumpănă de fintină e cumpăna din mijlocul 
Mureșului; niste saci uitaţi pe cimp sint 
digul de la Arad, toate pisicile sint galben 
cu alb si cu negru si miaună a pustiu și a 
disperare, iar o troiță cu un Crist ruginit 
pe ea, e troita care străjuia o ruină de casă. 
Nu, nu se termină nici cînd ajungi acasă. 
Nici cînd intri în cameră si te intilnesti cu 
patul, cu masa, cu cărțile. Toate au fost sub 
apă — la trei metri, la doi metri, totul a 
fost plin de mil, totul a fost strivit, răsucit, 
frînt si te cuprinde o uimire fără seamën 
cînd vezi antenele de televizor stind drepte 
pe casa de vis-ă-vis. Şi pentru că totul poartă 
un nume, în film asta se cheamă flash-back. 

Filmul ăsta se termină așa: e luni, sau 
marți, sau miercuri. Au trecut două-trei zile 
de cind ai venit de «acolo». Mergi pe stradă 
şi descoperi că au înflorit trandafirii în 
curtea vecinului. Începe o ploaie cu picături 
mari şi,o dată cu ea, un miros dulce de pă- 
mint, de flori, de primăvară. Tragi aerul 
acela cunoscut si recunoscut în fiecare an 
in plămini, simţi un început de zîmbet — 
zimbetul reflex, zimbetul tău de primă- 
vară — şi în secunda imediat următoare, 
fără să-ți amintesti nimic, incremenesti in 
mijlocul drumului cu fața schimonosită într-o 
jumătate de zimbet, pe care ai da orice 
să-l retragi de pe față, dar nu se mai poate. 
Şi pentru că totul poartă un nume, în film 
asta se numeşte stop-cadru. 


Fotoreportaj de 
Eva SÎRBU 


ăsta) și nu știu de ce îmi aduc aminte deo- 
dată că la cinematograful din Dumbrăveni 
rula «Vremuri minunate la Spessart», iar 
printre afişele mici: «Cetăţeni, nu consu- 
mati decit apă fiartă si răcită» era un afiş 
mare care anunța Opereta din Brașov cu 
«Secretul lui Marco-Polo». 

Dintr-o dată ochii nu mai înghit nici o 
imagine. Încerc să mă gîndesc la altceva, 
dar tot ce-mi vine în minte e cum vor arăta 
toate astea pe ecran lat și în Eastman-color. 
Pentru că filmul lui lacob așa va fi. 


În termeni cinematografici 


Pe urmă se întîmplă așa: ai ieșit din zonele 
«acelea». Cimpul e verde, un verde tandru 
de început de lume. Soarele — soarele din 
frumoasa lună mai — bate peste el și undeva, 
foarte departe, luceste ceva, poate un ciob, 
poate un ochi de apă si stomacul ti se stringe 
dureros («Am văzut ceva lucind in grădină. 
Cind mă uit era EA»). 

Pe urmă se întimplă așa: treci prin sate 
întregi, şi undeva la o margine de drum e 
o casă fără acoperiș si te îneacă o panică 
imensă: si aici? 

Pe urmă se întimplă aşa: briiele caselor 
sînt briiele acelea întunecate de umezeală; 
pilotele de nanghin roz puse la aerisit pe 
garduri sint pilotele «acelea»; ferestrele 
date de perete sint ferestrele caselor ră- 
mase în picioare si aștepți să vezi flacăra de 
gaz metan arzind în mijlocul camerei; sol- 
datii dintr-o gară, sînt soldații intilniti pe 


Pe ecran lat... 


stivuiesc de-o parte. Se uită la noi fără 
interes — au trecut atitea echipe de filmare 
pe-acolo — și-și văd mai departe de treabă. 
Dar ajunge să întrebi «cum a fost?»... 
Ovidiu Gologan a filmat ceasuri întregi 
străzile acelea. Cind ne-am întilnit în mi- 
crobuzul nostru burdusit cu aparate, n-a 
spus decit atit: «Nici pe front n-am văzut 
așa ceva». 


Mergem în comunele din jurul orașului. 
Auzim același: «Aici a fost (aici a fost cămi- 
nul cultural, aparatul de filmat l-au găsit, 
colo la colț în apă); ne-am suit pe acoperiş, 
pe urmă în copac; am stat 18 ore, 24 de 
ore; aici au pierit 14 mii de păsări; din- 
coace am dus vitele la sediu și le-am băgat 
în birouri; aici a fost copilul acela cu bunicii 
(venise tocmai de la Turnu-Severin); aici a 
fost, a fost, a fost...» O bëtrinë stë pe ruinele 
unei case. Stă ca într-o gară; pe valiză... În 
comuna Berindan, întreb niste oameni unde 
au să-și ridice, acum, casele: «Apoi tot aici, 
că doar asta nu se-ntimplă în tot timpul !»... 
si pe urmă: «Încă am avut noroc că a venit 
primăvara şi nu toamna»... 

Mergem la profil, la Solidaritatea, la 
Competrolul cu rezervoarele golite de ben- 
zinë. Mergem in nestire peste tot, ascultăm 
în neștire aceleași povești. La Iprofil, mo- 
bilele inecate de mil au fost spălate cu furtu- 
nul si stau suite pe acoperiș, dreptunghiuri 
multicolore, ca într-o pictură abstractă. 
Soldaţi care încarcă si descarcă materiale, 
femei care spală ceva, ceva al lor, sau nas- 
turi, sau cutii de conserve sau stofă de mo- 
bilă, oameni care stivuiesc cărămizi, bărbaţi, 
femei (ce puțini copii am văzut în drumul 


... 40۸/۷۱۶۸۷۱, APE, OAMENI». 


7 


ARE Să 


O stradă, două, cinci, șapte... 


Pe drum, încerc să aflu de la Mihai lacob 
ce fel de film va face. Cu neputinţă. E, ca 
si noi toți, intrat pinë peste cap în filmul 
pe care-l trăim de trei zile. Sau poate că 
nu vrea să-mi spună. Sau poate că nici nu 
trebuie să vorbească despre acest film... 
Trecem printr-o pauză de dezastru și nu 
ştiu de ce ne amintim cu toții în același 
timp de şoferul de la Tirnăveni: «Să vedeți 
ce e la Satu-Mare!» 

La început nu e nimic decit un fel de 
agitație mută, ca o neliniște, ca o spaimă 
adunată în aer. Un convoi cu ajutoare. O 
stație de purificare a apei pe care cineva a 
pus un borcan cu flori. Pe străzile orașului, 
mașinile pompierilor circulă purtind inscrip- 
tia «Apă de băut». Înainte să ajungem la 
străzile «acelea», trecem printr-o colonie 
de corturi. Bleu cu ciucurași albi. Sint cor- 
turi de vacanță, făcute pentru malul mării, 
făcute pentru răsărituri de soare văzute 
prin deschizătura fermoarului. Se stă pe 
scaune pliante în fata lor ca-n fața caselor. 
Cu نون‎ şi cu pisici în jur. Pe un cort, două 
colivii cu păsări. (Dumnezeule mare, cineva 
s-a gindit la canarul din colivie cind EA 
venea asupra lui într-un val de doi metri). 
Pe urmă intrăm pe străzile cu- nume fru- 
moase: Trandafirilor, Margaretelor, Frater- 
nitëtii, o stradă, două, trei, cinci... Strada 
Chendi. Grigore Ureche. Panait ۰ 
Scinteii. Fabricii. lon Ghica. Oamenii umblă 
printre dărimături şi scot de acolo un rest 
de televizor, de masă, de radio, o gheată, 
o furculitë. Adună cărămizile întregi si le 


E Ee AIE 


AR 


Gaudeamus igitur 


Producătorul 


delegat 


de producție? Administrator...? Ce studii 
să aibă? De unde să-i selectăm? 

Este timpul — 252 cum pentru toate 
celelalte funcții de răspundere ale echipei 
de filmare s-a găsit modalitatea organizării 
in sistemul invëtëmintului nostru superior 
specializarea corespunzătoare — să se orga- 
nizeze în cadrul ۱۵۸.۲. — I.L. Caragiale 
specializarea superioară și pentru functia 
de producător delegat. Majoritatea școlilor 
superioare de film pregătesc alături de re- 
gizori, operatori, filmologi sau scenariști si 
producători sau administratori de film. 

Există toate condițiile pentru ca în cadrul 
Institutului nostru de teatru și film să se 
poată organiza o specializare suprauniversi- 
tară de 2—3 ani pentru această profesie 
Poate este util și un curs universitar, fără 
frecvenţă sau seral, pentru cei care vor să 
se dăruiască producţiei de film 

Fiinteazë deja în cadrul |.A.T.C.-ului o 
serie de cursuri menite să asigure acestei 
noi specialități cultura cinematografică ne- 
cesară privind estetica filmului, tehnica fil- 
mului, măiestria regizorului, măiestria ope- 
ratorului, sunetul şi muzica de film, istoria 
creației si producţiei de film, montaj şi 
scenografie de film, etc. Se impune atra- 
gerea celor mai buni specialiști pentru dez- 
voltarea cursului de organizarea produc- 
tiei, care să devină specialitatea de bază 
in care să fie aprofundate elementele orga- 
nizării si economiei filmului, pentru a asi- 
gura celor interesați toate condițiile pentru 
۵ pregătire universitară, care să dea pro- 
ductiei noastre de film si televiziune pe acel 
specialist care se numește producător de- 
legat. 


“Si întimplarea 


Tinind seama de creşterea numărului de 
filme destinate marelui și micului ecran 
aceasta devine o necesitate majoră. Şi dacă 
alte exemple nu ne stau la indemină pentru 
a introduce şi la noi această denumire, 
pentru a defini această funcție de bază 
dintr-o echipă de filmare, să urmărim un 
timp pe cei care reprezintă casele de film 
«Gaumont» sau «Franco-London» si care 
se află printre noi 

Fiecare film este un fel de intreprindere 
independentă, cu o finanțare proprie, un 
deviz propriu. care uneori se cifrează la 
zeci de milioane, fonduri ce se minuiesc 
direct de către producătorul delegat, cu 
semnătura lui, el reprezentind curent pe 
producătorul principal. pe directorul casei 
de film. Avem aşadar datoria să onoram 
această funcţie la valoarea ei reală, să spo- 
rim exigenţele, să eliminăm improvizatia si 
intimplarea. 

Standardizarea tehnicii cinematografice, 
alinierea unor norme de producţie pe plan 
mondial, reclamă producători specializați, 
care să cunoască de asemeni tarife, moduri 
de organizare si legi economice internatio- 
nale, pentru a face filmele, prestațiile si 
coproductiile noastre rentabile si eficiente. 


Gheorghe VITANIDIS 


i 


Dezvoltarea artei si industriei cinerhato- 
grafice a determinat, în ultima jumătate 
de veac, conturarea și specializarea unor 
funcții bine distincte, devenite uzuale in 
practica mondială de film. O astfel de func- 
tie este si aceea a producătorului delegat. 

Filmul este o antrepriză costisitoare si 
complexă, a cărei necunoastere a grabit, 
de multe ori, falimentul celor nechemati si 
nepregătiţi. a celor care n-au cunoscut 
bine normele si legile organizării producţiei 
cinematografice. 

De aceea, marii producători, conducă- 
torii caselor de filme, cărora timpul fizic 
nu le ingăduie să se ocupe, direct, de mai 
multe filme aflate in producție simultan, 
au, pentru fiecare film, un conducător si 
organizator al activităţii echipei de filmare 
și care, împreună cu regizorul, alcătuiesc 
conducerea echipei. 

Producătorul delegat este în general un 
bun cunoscător al artei, tehnicii și economiei 
filmului, capabil să organizeze in modul cel 
mai eficient munca echipei de filmare, să 
coordoneze activitatea echipei cu sectoa- 
rele de deservire ale studioului, cu colabo- 
ratori externi, în așa fel incit să poată reuni 
pentru locuri distincte de filmare, în zile 
bine delimitate calendaristic, la ore fixe, 
toate elementele necesare filmării: decor, 
recuzită, costume, actori si figuratie, apara- 
tură de filmare, sunet si iluminare, masin 
speciale, atelaje, care, animale, etc., pază si 
securitatea lór, cazarea și masa intregii 
echipe, transportul tuturor în locuri uneor 
inaccesibile. Şi e suficient ca un singur «de- 
taliu» să lipsească, o puşcă să nu tragă, un 
actor să fi «pierdut» avionul, o maşină să fi 
rămas în pană, să se fi uitat un accesoriu 
al aparatului de filmat (ca să vorbim de 
pericole zilnice, normale) pentru a fi ratată 
o zi de filmare care costă zeci sau sute de 
mii de lei. 


سسس — 


Să eliminim improvizatia... 


latë deci o primë calitate, cea de excelent 
organizator, pe care trebuie să o aibă pro- 
ducătorul delegat. Dar pentru a organiza, 
a coordona, a conduce această complexă 
muncă, trebuie së ai, in afara unor calităţi 
native, o pregătire temeinică, de speciali- 
tate, care nu se poate căpăta de la o zi la 
alta, el avind în subordine directă creatoare 
şi tehnicieni, operatori, scenografi, mon- 
teuri, masinisti, electricieni, șoferi, etc.,ale 
căror unelte și necesități trebuie să le cu- 
noască pentru a le putea planifica şi asigura. 

In sistemul nostru de producţie, s-au 
specializat in decursul anilor «la locul de 
muncă» oameni destoinici, care au putut 
lucra la norme și coeficienți comparabili cu 
cinematografiile cele mai dezvoltate. Tot 
atit de, adevërat este insă că uneori și-a 
făcut loc improvizatia. Nu de puţine ori în- 
timplarea sau necesitatea de a găsi utilitatea 
unor oameni eliberaţi din alte munci, au 
dus la mărirea numărului de posturi de 
directori de film, de administratori sau șefi 
de producție. La noi, nici astăzi nu se știe 
cum să fie numit producătorul delegat. Sef 


ka Nagy, actriță la Teatrul din Tirgu 
res in rol destudentë cu ochelari si 
ambitii artistice in filmul lui Francisc 
nteanu, «Cintecele Mării». 


52 


SCENARIUL! 


Oameni care, avind intuiţia unei 
idei, a unui subiect, să aibă darul 
renunţării, să nu se lase tentaţi de 
a duce de unul singur scenariul pînă 
la capăt, să devină conştienţi că nu 
pot, să-și dea seama că specialitatea 
lor este o anumită invenție funda men- 
talë, temelia pe care de-abia urmează 
să se înalțe scenariul. Să avem apoi 
acei oameni capabilisă ofere, pornind 
de la invenţia fundamentală a altora, 
conflicte, situaţii... 


O invenție secundă 


în ordine cronologică. O invenţie care 
să împlinească, sub raportul faptelor 
dramatice si epice, un subiect ci- 
nematografic. Deci specialişti în su- 
biect. Ne lipsesc de asemenea, deși 
virtuțile nu ne lipsesc, dialoghistii. 


— Să vedem totuși care sînt cele 20 
de scenarii existente, 


— Am impresia că revista „Cinema“ 
a scris deja despre filmele aflate în 
producţie. |Voi cita deci, într-o, 
ordine de loc calculată, scenarii noi 
aflate încă în lucru. 


20 -- 2 scenarii 


|. „Pasarela“ e un scenariu de actua- 
litate, scris de Constantin Stoiciu 
şi adaptat de Andrei Blaier. El 
se află în pragul intrării în pro“ 
ductie, fiind dedicat temelor tra- 
ditionale ale celor doi autori: 
tineretul contemporan, rapor- 
turile lui cu maturii, în cadrul 
specific al societății noastre. 

2 „Vin apele“ este titlul provizoriu 
al scenariului pe care-l scrie 
Eugen Mandric pentru Mihai 
lacob, după un larg sinopsis, deja 
prezentat studioului. E o incer- 
care de reflecţie asupra resoarte- 
lor de natură umană, socială, filo- 
zofică, pe care recentele catas- 
trofe tragice din ţara noastră 
le-au pus în evidenţă. 

8. Avem un scenariu de foarte bună 
calitate, de Titus Popovici — 
„Puterea“, care are ambiția, după 
părerea mea acoperită de virtu- 
tile sale artistice, de a oferi o 
imagine de sinteză asupra unui 
capitol importantal istoriei noas- 
tre contemporane, din momen- 
tul preluării puterii de către clasa 
muncitoare, pînă în anii recenți. 

4. Scenariul „Porţile“ de Dan Deşliu 
si Gh. Vitanidis (film contem- 
poran). 

5. Alt scenariu aflat într-un stadiu 
avansat, chiar , în producţie, este 
o comedie polițistă, mai precis 
seria a doua a acestei comedii — 

—> 


9 


mai sînt şi alţitineri prozatori 
sau autori dramatici fnclis 
nati spre cinema. Ei trebuie 
cultivați, aduşi, pusi să lus 
creze, 


— Subscriind fntru totul la ultima 
idee, ۷-۵۶ propune să vedem acum 


„II. Care 
sînt 
scenariile? 


Care este recolta momentului? Care 
ar fi, să zicem, ultimele 20 de scenarii 
pe care redacția dumneavoastră ar 
fi gata să le ofere producției? 

— Întrebarea pe care. o puneţi 


mă trimite 


Într-un Eden cinematografic 


pe care-l visez. O cinematografie 
sau un studio, care să aibă la un mo? 
ment dat 20 de scenarii, citabile 
într-un interviu pe care îl la un 
critic pretentios, ar fi o situație de 
mare fericire, de mare prosperitate. 
E ca si cînd am visa ca o editură, de 
la noi sau din altă parte, să aibă în 
portofolii 20 de romane remarcabile. 

Da, totuși, cînd vë referiti astfel 
la 20 de scenarii, ele , într-o formă 
sau alta, există. Aș vrea să fac însă 


Un ocol necesar. 


Am vorbit despre interesul progre- 
siv pentru cinematografie, din partea 
celor care scriu scenarii. Dar, finala 
mente, 


alături de prozatorii care 
scriu cërti si scenarii in 
paralel, va trebui ajuns in 
situaţia ca o serie de au- 
tori, fie cë sînt în mod 
exclusiv scenariști, fie că nu, 
să devină scenariști de pro- 
fesie. 


Această categorie de scenariști pro- 
fesioniști, al căror program să fie, 
aproape în exclusivitate, crearea de 
scenarii, este la noi extrem de rară, 
extrem de restrînsă. Or, într-o cines 
matografie care se. respectă, această 
categorie este obligatorie. 


Tot atît de obligatorie este 
si formarea acelor specialisti 
care să fie capabili să facă 
față fiecărei etape metodo- 
logice si tehnologice din 
scrierea unui scenariu, 


E o experiență estetic-umană extrem 
de utilă cinematografiei. Un caz 
foarte interesant mi se pare a fi 
Nicolae Breban. Cu cîţiva ani în 
urmă, cînd Breban nu era afirmat 
ca prozator, redacția a avut capaci= 
tatea de a sesiza virtuțile certe ale 
scriitorului pe atunci încă neafirmat 
public. Din această colaborare, pora 
nită în acel moment, a ieșit un sce= 
nariu, după părerea mea, d2 foarte 
bună calitate, care a fost ,,Rëutë: 
ciosul adolescent“, 


— Ce-i drept, după mai multi ani. 


— Într-adevăr, prezenţa scria 
itorilor este uneori în mod 
artificial... 

— întirziată... 

— Întîrziată, de lipsa de 
reflexe o- cinematografiei. 


Cazul la care vă referiti, al lul 
Breban, este concludent. Scenariul 
„Răutăciosul adolescent“ -a stat vreo 
trei ani, înainte de a intra în pro- 
ductie. A stat fără nici un motiv 
temeinic, 

— Să continuăm. 

— Lista poate fi continuată cu 
scriitori de seamă, ca Fănuș Neagu, 
lon Băieşu, D.R. Popescu, Nicolae 6 
gl alţii. 

_Mai sînt apol o serle de scriitori 


care, cel putin deocamdată, s-au. 


afirmat mai puțin ca prozatori, dar 
în activitatea cărora primează, este- 
ticeste vorbind, necesitatea de a 
scrie scenarii. Acesta e un fenomen 
nou, incurajator. De pildă, așnumi pe 
Horia Pătrașcu sau pe Constantin 
Stoiciu, a căror activitate scenaris= 
tică, mi se pare —sub raportul 
preponderentei si al captării aten- 
tlei — superioară activității lor de 
„prozatori“ pur şi simplu. 

— Un Zavattini nu e mai puțin scriià 
tor de seamă, prin faptul că n-a 
strălucit în romane. 

— Simplul fapt că faceţi această 
precizare înseamnă cë... 


moi persistă o prejudecată: 
că activitatea de scenarist 
ar fi, artistic vorbind, peri- 
fericë. E o prejudecată care 
trebuie combătută cu toată 
violenţa, 


Există oameni croiti pentru cinemaa 
tograf. De pildă, Dumitru Honciu, 
care a publicat unele schiţe în „Lu- 
ceafërul”, poate si în alte reviste, 
dar care este el însuşi conştient că 
prima sa vocaţie e cinematograful. 
Honciu este autorul mai multor 
scenarii, aflate în momente diferite 
de elaborare, unele neavînd încă un 
titlu definitivat, scenarii în care se 
poate realmente descoperi o viziune 
originală asupra realității, o viziune 
de o factură cinematografică certă. 
Nu e de ignorat faptul că Honciu, de 
pildă, a terminat secţia de opera- 
torie la IATC după ce terminase 
filologia. Si... 


— Vă propun să începem dialogul 
nostru — maraton despre nevralgica 
problemă a scenariilor, văzînd 


|. Cine 
sînt 
autorii? 


— Este evident, în ultima vreme: 
un spor de interes din partea 
unor scriitori, care s-au apropiat de 
cinematografie si de o meserie — 
dificilă şi specifică. Uneori. această 
meserie se poate numai arta de a 
scrie scenarii. Şi acei colaboratori; 
care socoteau altădată cinematogras 
fia o artă inferioară, perisabilă, 
neinteresantë, un soi de bilci fotos 
grafiat, realizează în momentul de 
față necesitatea filmului, ca o prezen- 
të de prim rang în viaţa si arta con- 
tem poranë. 

— Probabil cë unele reziduuri ale 
vechilor conceptii mai existë. 

— Slavă domnului! E interesant 
totuși că anumiţi scriitori mari, 
consacrați — cum e Marin Preda, 
s-au apropiat de cinematografie cu 
o ușurință si cu 


O nobleţe exemplară. 


Mă refer, de pildă, la „Desfășurarea“, 
care a provocat un film excelent, 
turnat de Paul Călinescu, film care 
poate fi vizionat, știți doar, cu 
multă plăcere și azi. Ceea ce inseam- 
nă că 
acolo unde talentul este ve- 
ritabil şi se conjugă cu inteli- 
genta, cu receptivitatea, cu 
spiritul de răspundere, exis- 
tă toate șansele ca scriitorul 


să devină si un scenarist de 
bună calitate, 


— Marin Preda, cu „Desfăşurarea“; 
or fi un caz simbolic? 

— Dacă ar fi vorba doar de „un 
caz simbolic“ — indiferent de no- 
bletea pe care o conţins acest caz — 
situația scenaristicii ar fi tristă. Ma; 
sînt și alţi scriitori care au contri- 
buit în mod direct la dezvoltarea 


dramaturgiei cinematografice ro-, 


mënesti. Nu poate fi ignorată con- 
tributia importantă pe care a avut-o 
Titus Popovici, unul dintre cei mai 
buni şi mai consacrați scenariști 
români. De asemenea, Eugen Barbu. 
Sînt cunoscute filmele lui. Noi sîn- 
tem în continuare in tratative cu 
el şi sperăm să obținem de la el si 
un scenariu de actualitate. Este unul 
dintre scriitorii care cunosc dramele 
omului de la oraș, ale muncitorilor, 
ale oamenilor simpli din cartiere. 


Scenarist autentic 
înseamnă: 

talent, specializare, 
„răspundere. 


față în producție vor depăși, sub 
“raportul interesului de public și al 
celui estetic, producțiile anterioare, 

Mai avem un proiect,alunui foarte 
talentat regizor, Dan Pita, pentru 
un film de aventuri, dintr-o epocă 
mai apropiată Istoriceste de zilele 
pe care le trăim. Autorul a pre- 
luat istorisirile lui Mihai Stoian 
despre haiducul Pantelimon. Într-un 
moment pe care prefer să-l proiectez 
într-un viitor nu prea îndepărtat 
dar nici imediat, s-ar putea ca Pita — 
regizor care nu s-a produs încă decît 
în Institut — dar cu cîteva filme 
remarcabile — să completeze prin 
această lucrare contribuția noastră 
la dezvoltarea acestei specii cinemas 
tografice. 

— Care sînt actualmente exigenţele 
dumneavoastră ide principiu față de 
scenariile genului istoric? 

— Socotesc că, în privinţa filmului 
istoric, în care,iavem o experienţă 
substanțială, trebuie făcută o pauză 
= nu seacă, nu'goalë, ci meditativă, 


O pauză... din mers 


— Dacă s-er putea, ۵ pauzë... din 
mers... 
— Oricum, se impune o medi“ 


tatie, eficace Îşi productivă, asupra 
experienţei: acumulate, asupra “ciss 
tigurilor şi miăusurilor, asupra vai 
lorilor de stil Cîștigate sau de cistis 
gat, valori dintre care aș sublinia 
îndeosebi caracterul popular al aces- 
tor filme. 


S-ar putea ca acest moment 
al meditotiei să descopere 
necesitatea realizării unor 
filme istorice de o mai mare 
simplitate, mai puţin baroce, 
mai ieftine, mai ,stilizate”. 


Dar ar fi, cred, o mare eroare, dacă 
filmul de acest gen ar fi împins spre 
experimentalism şi dacă s-ar dimi- 
nua, pe ansamblu, caracterul său 


popular, 


V. Dar filmul 
de 
actualitate? 


— Citeva filme de actualitate 
interesante, meritorii sau chiar 
cu calități de excepție s-au 
realizat în ultima vreme, dar 
lacune serioase de ordin ide- 
ologic, artistic si de construc- 
tie, s-au semnalat tocmal 
in unele filme de actualitate. 


Pe de altë parte, noi filme cu teme 
contemporane întirzie să apară. 

— Ar fi într-adevăr nedrept să 
ienorăm (si critica, după părerea 
mea — nu vreau s-o judec in ansam- 
blu, dar n-avem acum timp pentru 
a face nuanțări — a ignorat) unele 


— deşi unele scenarii sînt extrem de 
încurajatoare — mie personal nu mi 
se pare a cuprinde scenarii nici sufi- 
ciente si ۱ 

Dacă sub raportul genurilor — filme 
polițiste, comedii, filme cu caracter 
spectacular, filme de epocă, etc — 
am putea să ne declarăm relativ 
mulțumiți (mulțumire şi ea cu un 
caracter limitat, pentru că diversi- 
tatea în cele 15—16 filme pe care 
le producem anual poate să însemne 
la un moment dat si lipsă de echis 
libru) 


personal as prefera o pros 
ductie-masiv unitară, përpro- 
blemëleractualitëtii, în per- 
spectiva filmului serios, a 
filmului meditativ, a filmu- 
„lui care să privească cu gra- 
vitate si răspundere proble- 
mele omului contemporan, 
din perspectiva societăţii so- 
cialiste, a idealurilor  noase 
tre, 


— Totuși... 


Ce direcții promovează cu deose- 
bire și cu continuitate redacția 
în creația scenaristică? 


Ati vorbit despre filmul de actuali- 
tate, Dar am impresia că nici. filmul 
istoric nu este mai limpede situat 
si urmărit. Văd un singur titlu: „Muşe 
chetarul moldovean“. 

— În anul viitor — asta nu depinde 
numai de scenarii — există posibili- 
tatea realizării acestui film, deci 
posibilitatea unei continuități a aces- 
tei direcţii, Trebuie avut însă în 
vedere și posibilitățile materiale ale 
producției studioului, care pot de- 
termina, nu aminarea filmului, dar 
neterminarea lui cu certitudine în 
1971. 

— Pe deasupra acestor. 064 
robile ale producției, se are însă în 
vedere o continuitate, o suită organică 
de filme, in cutare sau cutare specie — 
fie cë e vorba de filmul psihologic 
de actualitate, de drama intelectuală, 
de filmul adolescentei, fie că e vorba 
de aventura de serial sau de marea 
montare istorică? Cum se are în vedere, 
să zicem, o anumită "dezvoltare a 
experienței acumulate în filmul istoric, 
maturizarea formulelor încercate, un 
cistig de calitate, de stil? 


IV. Speciile 
. filmului 
istoric 


— Filmele cu caracter istoric sînt 
bogat ilustrate, după părerea mea, în 
producția noastră, chiar dacă nutoate 
ating o împlinire artistică catego- 
rică si o unitate stilistică remarca- 
bilă. Sper din toată inima ca „Mihai 
Viteazul“ — am un (înalt grad de 
certitudine în privinţa asta — să fie 


un film foarte bun.După mine, filmele 
cu haiduci care sînt în momentul de 


17 . Continuwind această suită de ti. ۵ 


tiluri, într-o ordine voit liberă, 
aşcita „Treptele“, scris de Alexan- 
dru Siperco și Dorel Dorian, 
scenariu dedicat rezistenţei impo- 
triva ocupaţiei germane. 

18. Un prozator foarte interesant, 
Mihai Tunaru, ne-a propus un 
subiect cu titlul „Caut amioza” 
care „înfățișează“ — cum se spu- 
ne în cronicile de film — lupta 
unor comunişti români în bri» 
găzile internaționale din Spania. 
Precizez că acest prozator expe- 
rimentat e deosebit de înzestrat, 
după părerea mea, pentru cine+ 
matografie. 

19. „Focul“, scris de Florian Avra- 
mescu, căruia chiar' astăzi Radu 
Gabrea îi capsa decupajul. 

20, Un scenariu încă fără titlu a fost 
scris de Dumitru Honciu, împreu- 
në cu tînărul regizor Dan Pita, 

2۱۰ Marin Preda — ca să facem ra- 

~ cordul cu începutul discuţiei si 
coutinuind în aceeași ordine li- 
berë — ne-a oferit spre ۵ 
nizare una din schițele sale — 
„Despărțirea“, publicată nu de 
mult în (۰ 

22. Și, să trecem neapărat, ,,Musches 
tarul moldovean", un scenariu 
scris de Mihnea Gheorghiu, în 
regia lui Gheorghe Vitanidis, 
film pe care-l vom realiza în 
coproducție cu studioul Mos: 
film — un film deepocă, un film 
de aventuri. 

— Aceste scenarii — dintre care 
unele sînt deocamdată proiecte — 
cînd or urmo să devină filme? Ele 
contează pentru anii 1971—19727 

— Evident. 

— Care ar fi structura acestui lot 
de viitoare filme? 


Ili. Structura 
peisajului 
scenaristic 


— Dac-ar fi să analizăm în mod 
lucid și cinstit titlurile propuse — 
din care, evident, lipsesc multe, unele 
din ele scenarii existente; n-am vrut 
să dau decît 22, ca să nu întrec decît cu 
2 cifra propusă de redacție — trebuie 
mai întîi să fac o constatare de 
ordin general. 


Ce este un portofoliu? 


— În primul rînd, nu toate aceste 
scenarii sînt finisate, nu toate sînt 
în faza de a intra mîine în producţie. 
În mod cinstit spus, nu toate pot 
alcătui ceea ce înseamnă un porto- 
foliu, pentru că 


un portofoliu nu înseamnă 
o sumă de scenarii probabile, 
ci un numër de scenarii 
sigure. 


Ele nu sînt toate sigure. Ele nu pot fi 


ve sigure. 
ceca ce priveste directia pe 
care o numim a filmului contemporan, 


„Brigada mëruntisuri se afirmă", 
scrisă de Nicolae Fic şi Mircea 
Drăgan si turnată sub regia lui 
Mircea Drăgan. - 

6. În momentul de față, D.R. Popescu 
și Geo Saizescu (îl trec în paran- 
teză pe „Păcală”, care va mtra 
în producție anul viitor) lu- 
crează la un film contemporan — 
„lin “in care se preia 
tipologic cazul lui Papă din „Ba- 
but de: sîmbătă seara“, pus in 
noi ipostaze, într-o povestire 
unitară, mai putin picarescë 
decît cea din filmul anterior. 

AK De la D.R. Popescu așteptăm și un 
alt scenariu — „Medicii“. Este 
vorba despre examinarea, pri- 
lejuită de o întîlnire la ۱0-5 
ani de la absolvire, a destinului 
unei promoţii, 

6. „De: miercuri pinë vineri" sau 
„fanul piraţilor” — ştiţi cum e cu 
titlurile în cinematografie — va 
fi un film poliţist după un sce- 
nariu de Tudor Popescu. 

9. O comedie de actualitate a lui 
Horia Pătrașcu, scrisă împreună 
cu Serban si Mihai Creangă, se 
intitulează ,,Astia sîntem“. 

10. „Singuri împotriva morţii“ e un 
scenariu al insurecției, de Savel 
Stiopul și Nicolae Radu Cocea. 
Va fi un film de tip eroic. 

۱۱۰ Un scenariu intitulat „Fabule“ de 
Elisabeta Bostan e un muzical 
pentru copii. Sper să fie un 
film de mare succes. 

12. „Pilotul de pe Dunăre", o copro- 
ductie cu cineaștii bulgari — un 
film de aventuri după Jules 
Verne ; scenariul — Petre Sălcu- 
deanu și Luben Stanev: regia — 
lvan Terziev (Bulgaria). 

13. „Cine nu iubește moare" —un film 
de scheciuri, film de atitudine 
estetică, ca să nu spun parodie, 
care-și propune să preia într-un 
mod critic,vdistantat, acele ele- 
mente si exagerări de limbaj ale 
tipului de filin negru-potitist, ale 
westernului şi ale filmului lacri- 
mogen, de capë și spadă. Un 
tînăr regizor — Andrei Băleanu 
a decupat deja două din cele trei 
părți ale scenariului, într-un mod 
rafinat și inteligent. 

14, „Legenda pragului albastru" — 
scenariul lui ND. Sîrbu, în regia 
lui Horea Popescu — e deja 
aprobat și va putea intra în pro- 
ductie, probabil în primăvara 
anului viitor. 

15. Un scenariu care poate provoca 
un film remarcabil și un debut 
remarcabil este „De ce?" al lui 
David Esrig, care folosește într- 
un mod inspirat, după opinia 
noastră, o suită de nuvele de 
Caragiale, într-o viziune nouă 
si în același timp profund fi- 
reascë. 

16. Pentru filmele închinate luptei 
itegale a partidului nostru comu- 
nist, Alecu Ivan Ghilia este gata 
cu un scenariu — ,,Procesul”, ur- 
mărind evoluția unui intelec- 
tuat, un avocat după sine neutru, 
care, în timpul procesului unor 
comuniști, trăiește un proces de 
radicalizare. 


10 


E 
kë 
; 


É 
۳ 
t 
3 
|: 


i 


Ír 2 që 3 


DE 
Scenariu 


+ 
۰ 


în primul rînd ën tavoarea filmului 
contemporan, a lilmului contempo- 


ran ieftin, simplu — din punctul de 


vedere al producţiei — în favgarea 
filmului la care spectatorii, intrind 
cu preocupările si problemele ۳ 
proprii, să se poată regăsi si eventual 
să poată descoperi şi răspunsuri sau 
propuneri de răspunsuri. 


Avem nevoie de un tip de 


- 


Film contemporan tandru, 


de filme legate de problemele specifi- 
ce, particulare, ale diferitalor cete- 
gorii de''oameni sau colectivități 
restrinse, care evident să reflecte 
într-un grad cît mai înah problemele 
omeneşti si sociale. Pentru aceasta 
trebuie neapărat mai multe unghiuri 
de vedere, deci mai multe filme. 
Altminteri, fiecare film de actualitate 
are de suferit în articulațiile tui 
intime, se extinde prea mult, devine 
prolix, “încărcat ş.a.m.d. Deci, 


cerința cantității nu răspunde 
doar adevărului după core 


cantitatea determină cali- 


tatea — deși spi acesta reste 
un aspect —:ci e legată de 
posibilitatea artei cinemato- 
grofice, în totalitatea ei, de 
a privi realitatea atent, într- 
un mod concentrat si pene- 
trant si nu prihtr-o fotogra- 
fiere sumară, globolë, de la 
distanţă. 


— Ar fi, poate, util să precizati 
dacă studioul ca instituție și-o momies- 
tat, dacă el își manifestă opinic, gon- 
cretë si colectivă, fotë de filmele de 
actualitate he core le produce? Ne 
putem întreba, de pildë: Andrei Bioier 
si Şerton Ceng? vu. prezentei «nul 


trecut «două film: de actualitate — . 


respectiv „Apoi a fost legenda” și 
„Că-darn" — plime. de interes, dor si 
de „probleme“, cu multe elemente de e 
distinsă si rară calitate, dar cu tot 
otitev aspecte lisate în Suspensie Sou 
cu trimiteri bremice nefinolimote. Ca 
responsabil al scenariilor, ce goronții 
avei si ne puteți da, că unele defi- 
ciente nu se wor penpetua in sgenoriile 
pe care le-aţi citat? 

— Cai doi regizori, făcînd parte 
totuși din promoţii diferite ale insti- 
tutului, sînt cu deosebire destinati 


filmului cu probleme contemporane. 
چ‎ 


Filmul politic, 


filmul care să surprindă modul spe- 
cific de gindire al tipului de om, 
cu un “termen impropriu numit, 
activist — nu neapărat în sens orga- 
nizatoric. 

— Activist, luat ca adjectiv. 

— Omul care creează, omul care 
pëseste lăsînd urme, omul care deter- 
mină. Cred că dacă particularitatea, 
în sens estetic, a epocii noastre este 
aceea de construcție — mă refer la 
construcția sub raport uman, a 
pătrunderii ideilor socialiste, comu- 
niste, în sufletul omului, în conștiința 
lui, în ceea ce are el particular, în 
reacţiile lui, în morala lui — apoi 
cinematografia trebuie să resimtă 
ca o necesitate de prim ordin reflec- 
tarea acestui proces, În ţara noastră 
au loc fenomene de o spectaculoasă 
valoare umană, mutații pe care le 
determină procesele sociale — mur 
taţii chiar în sensul cel mai propriu, 
absorbția enormă pe care o exercită 
industria, orașul, civilizația — au 
loc confruntări între civilizaţia mo- 
dernë, de tip socialist şicea traditio- 
nală, schimbarea mentalităţii în legë- 
tură cu noțiunile fundamentale de 
dragoste, de moarte, de muncă, de 
răspundere. Toate acestea alcë- 
tulesc ceea ce numim îndeobște 
climatul ideologic al ţării. 

— Există promisiuni în acest sens 
în cele 22 de filme pe care le-aţi 
citat? 

— Voi da un exemplu. Citasem; 
printre altele, un scenariu pe care 
îl scrie Eugen Mondric pentru Mihai 
Jacob. Este vorba de un film coman- 
dă. Sper ca într-un timp scurt să 
avem de-a face cu un film bun. El 
răspunde unei necesități care la un 
moment dat a devenit extrem de 
evidentă, cea legată de solidaritatea 
pe care oamenii cei mai diferiţi au 
resimtit-o ca pe o vocaţie, într-un 
moment grav care ameninţa colec- 
tivitatea — mă refer la inundaţiile 
tragice care au avut loc în ţara 
noastră. Un regizor a cerut permisiu- 
nea studioului, pentru a filma pe 
viu cadre care să se înscrie pe linia 
unor gînduri pe carè i le-a impus 
realitatea însăși. imediat s-a găsit 
și un scenarist, foarte dotat, dar 
altminteri cam inactiv, care a răspuns 
cu un reflex impresionant acestei 
necesităţi gi care ne-a dat în cîteva 
zile un subrect excelent. Si nu este 
singurul exemplu de acest fel. 

— Dor subiectele . core  imbracă 


„expresia reclității curente? 


— La nivelul producției studioului 
nostru, 


7 o primă direcţie de preo- 
cupëri este in prezent aceea 
a cantităţii. Se poate trece 
acum, dacă nu la o sporire 
spectaculoasă, în orice caz 
la o sporire considerabilă a 
„producției, 


Totul începe în acest domeniu 
cu metoda. Sint absolut con- 
vins că vocația există. Am 
fi într-o situație descurojantë 
— dar nu sîntem Într-o ase- 
menea situație — dacă n-ar 
exista vocaţie, dacă n-ar exis- 
ta taiefle, în regie, în sce- 
ngriu. Ceea ce ne jipsește cu 

2۷6۲0۲ este metoda de lu- 
cru. lor prima componentă 
a metodei este angajarea par- 
tinică, ortisticë a creatorului, 
existența unui climat colece 
tiv de răspundere, 


nu numai a celor care au răspunderi 
si funcţii pe statele de serviciu; 
Ci sia tuturor colaboratorilor cinemas 
tografiei, a sçenaristilor si regizo- 
rilor in primul rind. Deocamdatë — 
n-aş vrea să ilustrez cu cazuri cone 
crete — 


multi scenariști se declară 
nemudtumiti poate din lipsă de 
experiență sau de familiari- 
zare cu tehnica specifică 
cinematografiei, pentru neac- 
ceptarea unor mărunte biza- 
rerii, pentru neacceptarea 
unor facile imitații, dar de- 
vin  dezormaţi în fața pro- 
blemelor cu edevărot origi- 
nale si patetice pe care le su- 
gerează realitatea noastră. 


Ce poate face studioul? Totul! 


— Ce ar putea face studiou! pentru 
ca o metodë de lucru, in ocest domeniu, 
să se impună? 

— Totul. Totul trebuie luat de 
la capăt, nu în sensul că cega ce 
s-a făcut pînă acum ar fi atît de 
descurajant, atît de mediocru, încît 
ar putea fi complet ignorat. Dar, 
după părerea mea, 

munca de atelier, munca de 
specialitate pe fiecare direc- 
tie necesară producției, in 
primul rind munca osupra 
scencriilor, de-abia trebuie 
organizată. > 


— Cu ce së: începem? 

— Înainte de toate, pentru a se 
ajunge la o metodă fertilă de reali - 
zare a scenariilor de actualitate, este 
necesar ca studioul și creatorii săi 
să-și aprofundeze o atitudine ideo- 
logică si estetică fermă şi limpede: 
Foarte important este ca studioul 
să ştie ce vrea și pe această bază să 
alcătuiască ceea ce se cheamă un 
program. Potrivit acestui program 
studioul să ştie ce să ceară și cui să 
ceară. Mă refer la scenariști și re- 
gizori. Pentru că, sub raportul nece- 
sitatilor sociale, al obiectivelor “de 
natură politică, ideologică, cinema- 
tografia stă în prima liniea oricărei 
culturi moderne. 

Am să încerc să definesc una 
dintre direcţiile noastre de lucru, 
unde, după părerea mea, cinema- 
tografia noastră este deficitară: 


filme contemporane cu virtuţi im- 
portante, Dar asta nu modifică cu 
nimic realitatea că filmul contem- 
poran este deocamdată, dacă nu într- 
un impas continuu, în orice caz 
într-o inerție care pe cei care lucrează 
in studio îi oboseste si care, desigur, 
pe spectatori îi îngrijorează. Nu 
spun nici un fel de noutate dacă 
afirm că originalitatea unei cinema- 
tografii, fiinţa ei particulară ca școală 
naţională, sînt determinate de valoas 
rea filmelor care devin martore ale 
propriei lor epoci. Martore nu blas 
zate, ci active, ele însele trebuind să 
fie 


Obiecte și factori ai istoriei 


Problemele sînt foarte complicate si, 
dacă am încerca totuşi să punem o 
ordine în ele, vom vedea că ele 
pornesc de la scenarii, 


În domeniul observërii fea 
menelor umane, socia'e, po- 
litice, ideologice există, după 
părerea mea, in cinemato- 
1 grafia, importante cusururi. 
privinţa problematicii fil- 
melor noastre, se observă un 
anumit periferism ideologic, 
politic, intelectual. Nişte no- 
tiuni fundamentale, cum sint 
cunoaşterea vieții, mărturia 
pe care o oferă artistului în 
mod direct realitatea, tu- 
—crul, nu de birou, nu de 
cofenea, participarea într-o 
formă sou alta la procesul 
concret ol construcției so- 
ciale se reclamă cu o deose- 
bită stringentă. 


Ceea ce s-a numit o dată „docu- 
mentare", exersarea măcar a privirii 
regizorilor, a operatorilor, a scena- 
riştilor, în peisajul tării — nu o 
exersare de tip turistic, ci o intele- 
gere a atmosferii societăţiinoastre, o 
atmosferă pe care imaginea cinema- 
tografică ar trebui sã o surprindă si 
să o impună, făcînd spectatorul con- 
ştient de propriul climat în care 
trăieşte — după părerea mea, o ase- 
menea documentare lipsește din 
cinematografie. E un defect de obser- 
vatie care provin= dintr-un minus de 
participare, dintr-un tip periferic de 
existenţă, poate dintr-o lipsă-de me- 
todă în apropierea de fenomenele 
contemporane, în aşa fel încît nici 
bagajul informațional existent nu 
se transformă, pe ecran, decît rare- 
ori, în structuri emoţionale si drama- 
tice semnificative și reprezentative. 

E sigur. că lipsa de experienţă 
în cazul acesta, a scenariști or si a 
regizorilor, se manifestă în modul 
cel mai violent. Pentru că, dacă 
într-un film istoric schema destine- 
lor, schema dinamicii faptelor, sînt 
oferite de istorie, în cazul filmului 
contemporan, creatorul este complet 
liber. El nu știe încă să-și utilizeze 
această libertate. 


Portofoliu autentic 
înseamnă: 
scenarii sigure, 


nu probabile. 


CS RE E DC E A E E PRE E RE E eae e PE E 


— La nivelul unui atelier vor fi 
obligatorii 


contactul si colaborarea di- 
rectă ۵ regizorilor cu scriito- 
rii — ca dimensiune esen- 
۲۱۵16, productivăa întregii ac- 
tivităţi — raporturile cu 
criticii cei mai competenți, 
raporturi de lucru, perma- 
nente, ca si consultarea unor 
specialisti ai producţiei, ai 
tehnicii, ai difuzării filmes 
lor în rîndurile spectatorilor, 


— Formula vechilor grupe se pare 
a fi eșuat, tocmai din cauza caracte- 
rului lor îngust, strict intern, limitat 
la regizori si redactori. 

— E, poate, un adevăr. Esenţial 
mi se pare ca în componenţa acestor 
ateliere să existe oameni suficienți 
ca număr, dar neapărat nişte spirite 
ascuțite sub raportul necesităţilor 
estetice și materiale ale producţiei, 
al finalizării lor ideologice, al exi- 
gentelor de maturitate ale unei 
şcoli naţionale de film, în cadrele 
bine definite ale culturii noastre 
socialiste, 


Convorbire realizată 
de Valerian SAVA 


și aprobării proiectelor pe care 
juriștii studioului si ai Centrului na- 
tional al cinematografiei le-au intoce 
mit. 

— Cum vedeţi dumneavoastră 


Constituirea atelierelor de creație? 


— Există mai întîi posibilitatea 
creării unui portofoliu de idel 
compus în primul rînd din ceea ce 
oferă în mod spontan librăria, gaze- 
ta, revistele. Trebuie „organizaţi“ în 
interiorul studioului o sumă de ochi 
atenţi, care să'colecteze aceste idei, 
apte să sensibilizeze pasiunea regi- 
zorilor. Această formă de lucru poate 
acoperi o parte din necesități. Dar 
esența problemei rămîne aceea a 
atelierelor, înlăuntrul cărora regizorii 
să fie puși în situaţia de a avea rës- 
punderea nu numai a filmelor pe care 
le fac in mod individual, ci și a fil- 
melor pe care le fac în mod colec- 
tiv, 

— Ce garanții vedeți, prin constis 
tuirea acestor ateliere, pentru spori rea 
spiritului de iniţiativă, a productivi- 
tății, pentru evitarea repetării vechilor 
confuzii de valori? 


CONCURS 


În dorinţa de a extinde şi de a adinci problematica de actua- 
litate a filmului românesc, de a aduce pe ecrane cele mai semni- 
ficative si mai emotionante aspecte din realitatea contemporană 
a patriei, Studioul „Bucureşti“ inițiază un concurs de subiecte și 


idei cinematografice. 


Se recomandă participanţilor la concurs să se orienteze spre 
întîmplările caracteristice ale vieţii de fiecare zi, oglindind uni- 
versul spiritual al omului de azi, eforturile sale creatoare, pro- 


blemele vieţii de familie etc. 


Concursul se adresează scriitorilor, publicistilor, oamenilor 


de cultură și artă, tuturor iubitorilor filmului românesc. 


Ideile vor fi expuse sub forma unui subiect (5—10 pagini dac- 
tilografiate) și trimise pe adresa: STUDIOUL CINEMATOGRA- 
FIC „BUCUREŞTI“, Bd. Gheorghe Gheorghiu-Dej nr. 65, sector 
VI, cu specificarea — PENTRU CONCURS — pinë la data de 
15 septembrie a.c. (data oficiului poştal). 


Pentru cele mai bune idei de film, Studioul va acorda 10 premii 
în valoare de 10.000 lei fiecare. 


De asemenea, ideile interesante, apte de a constitui baza unor 


scenarii de film — chiar dacă nu au fost premiate — vor fi achizi- 


tionate. 


Manuscrisele vor fi nesemnate si însoțite de un motto. Într-un 
plic închis, pe câre va figura același motto, vor fi scrise numele 


şi adresa autorului. 


oferite în ultimii ani — pentru a lua 
un criteriu obiectiv — regizorilor 
premiaţi la festivalurile de la Mamaia; 


Liviu Ciulel, lon Popescu Gopo, 
lulian Mihu, Mircea Dragan, Mihai 
lacob, Mircea Mureșan, Lucian 
Pintilie, Lucian Bratu, Geo Sai- 
zescu, Manole Marcus si alţii 


De ce fac acesti regizori doar un film 
la 3—4 ani odată? 

— Întrebarea are o latură obiec- 
tivă, deci profund adevărată. Dar, 
în același timp, nu că întrebarea ar 
fi ea formulată naiv, dar ea constată 


` 


află colectivitatea regizorilor 


o stare naivă în care se 
noştri — starea de așteptare. 


Dacă am muta cumva întrebarea 
într-o sferă mai largă, să zicem în 
aceea a noţiunii de artist, dacă am 
racorda această noțiune la condiţia 
particulară de poet, ar fi cam aşa: 
Poetului X, ce temă de poezie i s-a 
pus la dispoziţie? 

— Dar studioul nu e o editură: 
lar... 


— Într-adevăr, o anumită inactivi: 
tate sau activitatea în spaţii de timp 
prea largi a regizorilor se datorează, 
e drept, nu numai lipsei de profesio- 
nalism scenaristicsi pasivității unor 
regizori, ci şi studioului, faptului că 


în raport cu proprii'e sale 
necesități, studioul nu a soli- 
citat întotdeauna pe regizorii 
cei mai talentați, chiar atunci 


cînd avea posibilitatea să o 


facă. 


— Cum se explică acest fapt? 

— Prin confuzia de valori. Apol 
sînt foarte puțini oameni, în general, 
nu numai la noi, capabili ca, singuri, 
să-şi ducă inspirația originală, din 
momentul cînd au intuiţia unei idei, 
îndeosebi în filmul de actualitate, 
pînă la forma finală a scenariului. 


buie să-i opunem o muncă 


Acestei munci singulare, tre- 
colectivă, de atelier. 


Această muncă de atelier; de migală, 
care trebuie efectuată cu răbdare, 
cu credință nestrămutată, fermă, în 
șansa fiecărei idei, în ambiția fiecărui 
film, acest efort colectiv, specializat 
şi de durată, este singurul care poate 
deschide o perspectivă fertilă fil- 
mului contemporan. Depășirea pre- 
judecății unicitëtii, a autorului com- 
plet și ultim, care este o prejudecată 
de tip filologic, acordarea tuturor 
energiilor pe direcțiile importante 
ale creaţiei, este ceea ce are de făcut 
în prezent studioul și ceea ce aș zice 
că trebuie să impună însăși legislația 
cinematografică, în urma discutării 


De pildă, Andrei Blaier, deși are 
vreo 37 de ani, a făcut destule filme 
şi e un regizor cu experienţă. Mai 
mult decît atît, în ultimele filme, el 
a făcut un anumit progres în ceea 
ce privește limbajul si limpezirea 
ideilor. 


Un progres remarcabil 


Într-adevăr. Mai mult, el a 
obținut un cistig în ordinea naturas 
letii reacției, a povestirii,a surprin- 
derii cu o mai mare elasticitate, cu 
un ochi mai fluent, a întîmplărilor 
prin care-și trece eroii, Cu toate 
acestea, într-adevăr, am avut de 
înfruntat, la discutarea noului sce+ 
nariu, „Pasarela“, dacă nu opoziţia 
programatică a cuplului scenarist= 
regizor, opoziția stadiului în care, el 
înșiși, ca artiști, încă se află, În mod 
normal, noul lor film nu trebuia 
să suporte atîtea dezbateri în redac- 
tie — dacă la astfel de dezbateri vă 
referii, ele se fac, slavă domnului! — 
dezbateri la urma urmelor cu valoare, 
de logaritm pentru întreaga noastră 
producție. Ultimele filme ale lul 
Blaier او‎ Stoiciu, -pe care le pot 
defini ca bune, au suferit totuși de 


Oarecare moliciune si aritmie, 


care în esență nu tin doar de tehnica 
montajului ci,* după “părerea mea, 
de gradul de sincronizare a propriilor 
reacţii cu reacţiile sociale, cu dinas 
mismul social. Dezbaterea concretă 
a acestor chestiuni, a necesității apro- 
fundării subiectului, a cazurilor de 
viață expuse, a problematicii vizate, 
au preocupat redacția și o preocupă 
în continuare şi — dacă acestea 
sînt dezbaterile reclamate, chiar das 
că ele au un caracter particular — 
asemenea dezbateri consumă in esen 
të activitatea direcției artistice, la 
nivelul realizării scerâriului si a des 
cupajului. 

— Dor dincolo de acest efort de 
cabinet? 


— Trebuie găsite acele forme 
de organizare, acele forme 
de viață cinematografică, 
care să ducă la dezbateri 
fundamentale, eficiente, cu 
efecte operative, asupra to- 
talitdtii problemelor care al- 
cătuiesc pină la urmă su- 
marul existenţei noastre pro- 
fesionale. 


— În ce măsură sint, în genere, 
angajaţi regizorii 'a rea'izarea sce- 
nariilor? Sau ce scenarii au fost 


12 


— Dă-mi ۰ 

— N-am... 

— Nu ai sau nu vrei? 

— Nu vreau să-ţi dau. 

— (Adio! 

— Adio!) k 

„Cine spunea că doar „Romeo si 
Julietta“ e povestea eternă şi actuală 
a lumii? Subiectul de mai sus e la fel 
de „etern“ — de tern și actual. A 
nu-l vedea la capătul fiecărui film 
care rulează azi pe ecranele lumii 
— avînd ca mobil fie banul, fie pur 
și simplu puterea — înseamnă a trăi 
pe altă lume decît a noastră. Filmele 
nu se fac cu prietenie ci cu bani, cu 
putere; înainte de a avea caracter 
trebuie să ai bani. Drama nu e aici, 
drama nu e cine are dreptate — 
Truffaut sau Godard, Newman sau 
Oldman — drama nu constă în a 
desemna martirul, niciunul nu e 
martir, înger, fiecare are dreptate, 
de aceea avem o dramă si nu o melo- 
dramă — drama mea (și a lor) nu 
constă în a alege de partea cui sînt, 
cu cine tin (deși de mic copil — ca 
Don Quijotte vorbind despre co- 
medieni — tin cu cei care n-au bani 
cînd au nevoie de bani...) ci în alt- 
ceva; deși inegalitatea e stabilită: 
arta nu e egală cu caracterul, talentul 
nu se măsoară în fidelitatea față de 
prieten, lașitatea nu duce la non-ta- 
lent, mica și marea ticilosie a vieţii 
fiecăruia nu e obligatoriu să inter- 
vină în ecuaţia pură a operei de artă 
— totuși, pe undeva, cumva, apare 
în adîncul creației umbra enormă a 
unei suspiciuni care încearcă să răs- 
toarne toate aceste formule ,linisti- 
toare“: nu e ciudat că de cînd aceşti 
doi bărbați de talent s-au despărţit 
în aprecierea ,normalului” şi a „anor- 
malului“, de cînd banii i-au interesat 
mai mult decît caracterele, de cînd 
succesul a devenit mai obsedant decît 
adevărul prieteniei lor, de cînd pro- 
pria persoană și „persoanele“ au 
căpătat mai multă importanţă decît 
etc., etc. — nu e ciudat, oare, că de 
atunci operele lor „normale“ sau 
„anormale“ n-au mai zguduit lumea, 
inspiraţia lor n-a mai ajuns la „Jules 
et Jim“ şi nici la „Pierrot-nebunul”, 
iar lumea a ajuns să-i privească si 
să-i consume „normal“, ca pe doi 
artişti normali, care azi o nimeresc, 
mîine plictisesc, poimîine nu mai au 
nici un haz, iar la sfîrşitul vieții nu mai 
au nimic „de spus”? Nu vine o vreme 
cînd ceea ce sacrifici omeneşte — 
vremelnice iubiri, trecătoare devota- 
mente, provizorii elanuri, fără im- 
portanță în planul artei eterne — 
se plătește tocmai în planul artei? 
Nu vine o vreme cînd o lasitate — 
rapidă cît cauterizarea unui neg — 
se transformă într-o tumoare a ope- 
rei? Dacă mica ticalosie de azi, dacă 
porcărioara de miine, dacă simpla 
lașitate de la sfîrşitul săptămînii — 
săvîrșite, desigur, cu conștiința îm- 
păcată că n-au nici o legătură cu 
arta, așa cum viaţa nu contează în 
fata ,Ooooperei” — se acumulează 
lent, imperceptibil, fără analize şi, 
deodată, în cîţiva ani buni de creatie, 
cancerizează opera, îi rup echilibrul 
celular si — ca şi-n oncologie — ni- 
meni nu-ţi va putea spune cînd și de 
la ce ti s-a tras? Dacă trăim într-un 
secol cînd — revoluționară noutate! — 
viata artistului e la fel de impor- 
tantë ca opera, sau mai mult: o in- 
fluenteazë decisiv? Dacă stringenja 
cu care viața îmi cere să-mi apăr 
demnitatea si fidelitëtile este chiar 
mai importantă decît o nuvelă sau 
un film? Dacă o ticăloşie — mare 
sau mică —în planul vieţii, poate 
ticăloși o operă? Dacă — în sfîrşit — 
e mai bine să nu te ticëlosesti 
decît să creezi? 

Mi se poate replica: tot ce gîna 
deşti e „cinema“, cum spun francezii 
cînd ideile devin prea patetice. Eu 
răspund: Foarte bine. E „cinema“, 
dacă așa spun francezii, dar cine 
încearcă să facă acest film, filmul 
morții unei prietenii între doi băr- 
bati, fără apariţia nici unei femei? 


Radu COSASU 


13 


Era o vreme ۰ 


SHE SST 


KEJT 


Truffaut.. 


..Cine spunea că „Romeo şi Julieta“ 
e o poveste eternă a lumii? 


Cei doi regizori 
fel de „etern“... 


proaspătă, cu alte maluri, cu altă 
faună, cu altă floră. Cei doi tineri 
sînt săraci, tenaci şi văd pe lună vîr’ 
colaci, Ei lasă stiloul şi pun mîna pe 
aparate de filmat ca să-și filmeze vir- 
colacii. Ei dau 400 de lovituri, una 
mai dură decît cealaltă, una mai fru- 
moasă ca cealaltă. Aruncă bănci în 
aer, distrug statui și monumente 
care păreau nemuritoare, compro- 
mit prestigii, au succes, înfricoșează 
public, critică si populaţie, cuceresc 
producători, cinefili, inteligente, ad- 
jective, își creează armate de fideli, 
feude, vasali, sclavi, grupuri de guer- 
rilleros pe alte teritorii ale filmului. 
Cei doi devin nu numai eroi, nu nu- 
mai bonapartisti, nu numai revolu- 
tionari — ci şi bogaţi, si dacă nu 
bogaţi, oricum printre degete le 
curg aurul, dolarii, francii. Din aceas- 
tă clipă, cei doi prieteni se diferen- 
tiazë, devin alții, gîndesc altfel, lu- 
crează altfel... Îşi despart armatele, 
credincioșii, rup contracte, fac alte 
pacte, alte alianţe, în numele unor 
interese divergente. Fiecare vrea să 
rămînă integru, demn, consecvent 
— fără să se atingă de talent. Inutil. 
Sînt prinși in angrenaj, în sistem. 
Fiecare vrea să-și apere ideile, pielea, 
viziunea sau vizonul — se sacrifică, 
de la sine, fără filozofie, prietenia. 
A-ti apăra pielea înseamnă a-ți ucide 
sentimentele ? A-ti cîştiga bungalow-ul 
duce ia a-ți pierde sufletul, chiar dacă 
ai iluzia cë nu ţi-ai pierdut talentul? 
Se âjunge, ca în matematică, mate- 
matic, la acea inegalitate acceptată: 
suflet nu e egal talent, talent nu e 
egal caracter, caracter nu e egal sce- 
nariu bun. ۱ 

„E nermil", cum spune Truffaut, 
E normal să nu ne mai vedem de un 
an şi jumătate. E normal să nu mai' 
vrei să ne vedem. Totul devine anor- 
mal. Eu vreau să fac filme normale, 
după ce am distrus filmele normale 
ale altor ani. Eu vreau să fac filme 
anormale — zici tu — dar eu ştiu că 
filmele mele „anormale“ sînt pentru 
mine cele normale. 
cînd ne intelegeam, știam ce e nor- 
mal și ce nu e normal. Acum nu mai 
ştim. Cînd doi prieteni nu se mai 
înțeleg asupra normalului şi anorma- 
lului, lucrurile devin într-adevăr 
fără ambiguitate: 


-+ 


au ajuns la un subiect la 


poapte. Eram departe de București 
ind am citit interviul lui Truffaut 
tordat revistei „Nouvel Observa- 
eur“, la începutul lul martie. Eram la 
Frafikfurt, și ajuħgînd lā această seç: 


Vetë, am simțit imediat çë vreau să 
y d bulevardul Bălcescu, 4 vreau să 
iau la dreapta, pë vtrëduta ۵ 


fostă Apltolë și Institutul de gaze, 
Unde è Instalat telefonul public pre- 
ferat, të vreau să dau yn telefon lul 
R., lui M., bărbați cu care am împări 
tit zile de foame, de paflcă, de Go: 
ol, de „Război în pace“ —şi un auto- 
uz 31 să-mi bruieze glasul cu care-i 
întrebam dacă pot veni pînă la Uni- 
on, la o bërë... Vroiam la București; 
acasă, la ai mei — din cauza a două 
vorbe schimbate de doi bărbaţi la Paris 
care n-aveau nici o legătură cu reas 
litatea mea. Era ciudat — ciudat 
pînă la prostie, dar asta era și arâ 
suportat: 
— Ați rămas în termeni buni cu 
Godard? > 
Truffaut: Nu l-am mai văzut pe 
Godard de un an si jumătate. E nor= 
mal. Nu cred că vrea să mă mai vadă, 
Ultima conversație am avut-o la tele- 
fon. Mi-a cerut bani pentru o poveste 
cam aventuroasă în care vroia çë se 
lanseze: un film de ۱2 ore pe të mm.; 
reolizat de muncitori, pe care el i-ar 
fi supervizat. El credea tă eu voi mar- 
ga: n-am marțat. M-a întrebat: „Nu 
poti?" l-am răspuns: „Nu, nu vreau“... 
Aşa, cel puţin, nu există nici o ambi- 
guităte. Am simţit că nu o să ne mai 
revedem. El face un altfel de cinema, 
el consideră ő după Mai nu se mai 
podte face ëcelasi cinema şi are pică 
pe tëti cei care toftinuë. Dar eu am 
ales, am mintea foarte limpede, vreau să 
fac filme normale, asta e viața ۰ 
Scena însăşi, 6 fără ambiguităţi; e 
o scenă clară, nu din Godard, poată 
dip Truffaut, precis dintr-un filo 
america, eficate, strîns, 3۱۳۵6, fa 
obiect. Obiectul ` pare a fi banul. 
Subiectul é însă în altă parte: Su 
biectul e așa: » a 
Doi tineri hotărăsc, în tinereţe, să 
răstoarne lumea. Ei pun mina pe 
stilou, gi çët ñ fou cinema, o nouă 
viaţă pë pînză, alți cai vëfzi pe pës 
rëti, alte certitudini, alte speranţă, 
alte iluzii. Ei €feează yh Nou val, 
dirîmînd parapetii, murind obis- 
nuintele vechi, proiectind o albie 


Godard... 


actualitatea 


„..Poate că acești doi bărbaţi nicl 
n-au fost vreodată prieteni. Poate 
că s-au urît dintotdeauna, deși unul 
dintre ei îl socotea pe celălalt genial 
și, în naivitatea mea, 50601656 cë uh 
om care recunoaște că altul e genial 
nu-l poate, simultan, urt. Eu, cel 
puţin, nu voi intelege niciodată de 
ce — în lumea talentelor — cei ge- 
niali trebuie să fie neapărat priviţi 
cu ură. Geniile să fie — precum 
zice generalul de Gaulle despre sta- 
tele mari — oameni fără prieteni? 
Accept mai de grabă că din prietenie 
poți numi un mare talent-geniul 
Prietenia ne poate aburi gîndirea, 
poate dilata calitățile, poate împinge 
exagerarea pînă la extaz. Ca și invidia, 
la urma urmei. De ce n-aș admite, 
deci, că Truffaut îl socotea pe Go- 
dard — genial, şi-i invidia filmele 
nu din ură, ci din amicitie abuzivă? 

Inutil a specula. 

Ce știu este că acești doi bărbaţi 
mi-au fost şi-mi sînt prieteni, prin 
tot ce au făcut pentru mine („400 
de lovituri”, , Pierrot-nebunul”, idei- 
le critice, anii de la „Cahiers“...). 
Prieteni desëvirsiti — fiindcă nu-i 
cunosc și sper să nu-i cunosc vreo- 
dată. Am rămas prieten cu cel mai 
mare prozator român, fiindcă nu ne 
mai vedem, nu mă mai cheamă la 
şuetă, nu mă mai întreabă la ce lu- 
crez. ÎI citesc. lubesc fiecare rînd al 
său. Mi-e deajuns. Nu syfër de 
loc, de departe. Am suferit cînd l-am 
văzut de-aproape. Nu orice priete- 
nie suportă prim-planul. Prietenia 
care rezistă la prim-plan (între băr- 
bati, între femei, şi mai ales între 
bărbaţi si femei) se numeşte altfel. 

Și iată-mă, de cîteva luni, în fața 
unui prim-plan apartinind acestei 
prietenii Truffaut-Godard. E o sec- 
Ventë care mă obsedează mai mult 
decît un film întreg — din filmele 
actualitëtii nu mă obsedează mai 
nimic, doar italianca de cîteva secun- 
de din „Splendoare în iarbă”, aceea 
care apleacă uşor capul spre umăr 
privind un bărbat înfometat și care 
descrie, deodată, dintr-un gest, o 
curbă spre fericire. Dar prim-planul 
Truffaut-Godard nu mă lasă în pace 
de mult mai multă vreme, fiindcă el 
intră în filmul vieţii mele, al actuali- 
tăților mele sufleteşti și al atitor sce- 
narii scrise zilnic şi ratate noapte de 


۱ mihnea 
ce facem pentru 


— Filmul nu trebuie să treacă și el 
prin acest moment de definire a per- 
sonolităților 7 

— Filmul, prin esenţa lui, este oartă 
socială, de o mare anvergură cultu- 
۳۵۱5, În esenţa lui, el cuprinde toate 
aceste atribute de ,, personal”, „naţio- 
nal”, „internațional“, Analiza omului 
elementar nu interesează decît @ 
prin perspectiva omului evoluat. 
Fără să exclud, deci, citusi de 
puţin, posibilitatea investigaţiei so- 
litare, presupun că aceasta nu este 


specifică artei cinematografice așa AS LI 

cum vrea s-o facă orice cineast se- Accesibilitatea 
rios şi cum ۵ așteaptă orice public A . 

serios, Si prin „serios“ înţeleg avi- in cinema 
zat, nu supus nu Știu căror dogme . 
despre estetică,etică ș.a.m.d, lar cînd Ca ȘI 


zic că filmul este o artă socială, nu A ۲ v 
înțeleg cîtuşi de puțin că el este o in literatura 
artë de sociologie statistici. Este v 
doar vorba de a nu separa omul, e 0 problemë 
prin chipul lui, prin mișcarea lui, 

prin comportamentul lui fizic și de 

social, de toată această lume care îl 
caracterizează și îl determină, ca om 
evoluat. 

— Mi se pare că dumneavoastră 
insistati asupra necesităţii ca filmul 
să aibă propria lui experiență de crea- 
tie si propria sa orientare şi înclinați 
mai puţin să descoperiţi filiatii între 
mișcarea literară și cea cinematogra- 
fică, e 

— Legăturile dintre arte si reuni- 
rea lor in film, deci teoria filmului 
ca artë de sinteza... 

— Este falsă. 

— Nu este falsă, dar este insufi- 
cientă în clipa în care vrem s-o Arta 
luăm ad literam. Eu nu vreau să se- A 2 ند‎ 
par filmul de celelalte arte, dar nu cinematografică 
vreau să reunesc filmul cu celelalte 
arte în mod exclusiv. Eu zic că un este 
cineast se uită دا‎ un scriitor sau la un 


educație, 


muzician cu aceeaşi luare-aminte, inseparabilă 
sau invidie colegială, cu care se uită pe 

un scriitor la alt scriitor sau un mu- de specificul 
zician la alt muzican. Nu neapărat o و‎ . 
ca să-i urmărească şi să-i imite te- civilizației 


lurile sau metodele. Aș numi-o com- ۴ 2 
petiție, dacă... > 

— Dar dumneavoastră, vorbind des- unei națiuni, 
pre calitatea filmului ca o artă socială 
— care trăiește în cimpul unei culturi 
după principiul voselor comunicante — 
nu credeţi că o parte componentă a 
acestei calități ar fi și o anumită con- 
sonantë mai precisă, tematică si de 
formule, cu literaturg ţării ? Se vor- B 
beşte foarte mult, së Spunem, despre 
precedentele titerar& fle neorealismu- 
lui, in verismub Aiilor'santerioare, 
sou despre paralelismele literare ale 
free cinemasului, În: Special cu tea- 
trul englez contempotan. După cum 
noul val francez ny Se poate separa 
nici de spiritul şi ick formula struc- 
turală a noului roman, Sau-poate sin- 
tem un caz diferit, pentru că totuși, 
colaborarea scriitofilor cu cinemato- 
grafia română estedestulëtie sporadică 
si se desfășoară în forme foarte simple, 


Colaborarea 
filmului cu 
celelalte arte 
nu trebuie 


fără specializarea și diferenţierea impusa 
practicată în ale tinematografii ? Nu PI a 
s-a ajuns la stadiul unei conlucrări, “pina la 
al unei convergente.' s ; : 

— Pentru că nu toată lumea se identitate, 


poate exprima la fel de bine în mai 
multe arte, Eu cred că în cinemato- 
grafie nu se poate exprima bine 6 
sine însuși decît scriitorul care s-a 
găsit pe sine însuși pe deplin, în i a 
literatură, Asemenea cazuri, noi avem 

foarte puține, 

— În genere însă marile experiențe 
cinematografice — mă refer la curen- 
te, la școli — nu se bazează pe trece- 
rea directă a scriitorului în cinema — 
sînt doar citeva cazuri. De obicei Sis 


xz "= سیک هچ ورد دص‎ Pe e E Die 
pr ۹ e al 


— Nu există nici o pură conver- 
genta şi nici o infranșisabilă distan- 
15, Sînt două preocupări culturale a 
căror deosebire este evidentă şi a 
căror cooperare trebuie să fie nu 
mai puţin evidentă. Nu vreau să for- 
mulez remarci cu caracter critic sau 
istoric la adresa literaturii noastre 
contemporane. Eu cred că nivelurile 
de expresie, că varietatea stilurilor, 
cum se spune în limbaj curent şi 
vulgar — eu as zice diversitatea per- 
sonalitëtilor — si mai ales multitu- 
dinea nuantelor in care viata spi- 
rituală a acestor personalități este 
transmisă în poezie, în proză, sînt 
remarcabile. N-aș putea spune ace- 
lași lucru despre alte însușiri pe care 
o cultură naţională le solicită de la 
literatura ei într-o anumită perioa- 
dă. Anume, despre exprimarea uma- 
nitëtii secrete a societății noastre, a 
umanității ei specifice, în termeni 
de relații de producție, de relaţii 
sentimentale, de relații politice, 
în termenii civilizației veacului nos- 
tru. 

— Credeţi că această limită e de 
notură să îngreuneze dialogul, cola- 
borarea de care vorbeati7 

— Exact, Arta cinematografică, 
prin toate structurile pe care ea 
se fundează, este o artë inseparabilă 
de prezență efectivă în toate stra- 
turile ei, a specificului civilizației unei 
națiuni, la un moment dat. Ea este 
o exprimare imediată — şi dacă nu 
este o astfel de exprimare imediată, 
nuanțată, modulată, cum vrem să-i 
spunem, ea dispare ca film. Pentru 
că spectatorul cu cartenu o acceptă 
altminteri. O acceptă ca literatura 
filmată, o poate accepta ca psiholo- 
gie filmată, o poate accepta ca poe- 
zie filmată, dar el de la film așteap- 
tă altceva. Aşteaptă ca filmul să ex- 
prime specificul activ al civilizaţiei 
sale, al personalităţii sale, de la in- 
divid la marile straturi sociale. Or, 
filmul nostru, chiar atunci cînd nu 
este un film de bună calitate, dacă 
e cinstit, el a conținut și va conține 
în continuare asemenea elemente. 
Deci diferența între cele două arte 
sau forme de cultură constă în mo- 
mentul acesta, în ţara noastră, în 
aceea că pe cînd mijloacele artis- 
tico-culturale de comunicare ale 
filmului s-au ameliorat mai putin, 
iar profundele lui intenţii de a ră- 
mîne fidel specificului cinematogra- 
fic există, sînt evidente, de cealaltă 
parte, în literatură, expresia acestei 
spiritualități specifice a epocii, a 
timpului, a societății noastre, nu este 
foarte evidentă, cu toate că însuşirile 
ei specific „literare“ sînt mult mai 
evoluate. 

— Ar însemna otunci că cinemato- 
grafia trebuie să aștepte alt moment 
in dezvoltarea literaturii, pentru a 
realiza o conlucrare? 

— Nu, nu trebuie. Pentru că vom 
face greșala în care critica noastră 
cinematografică a căzut prea adeseori. 
Aceea de a transforma paralelismul 
de țeluri generale între arte într-o 
cooperare inseparabilă, împinsă pînă 
la identitate. E problema „libertății 
reciproce”. Caracterizarea mai adin- 
că în literatură, a fiecărui creator în 
parte, prin opera lui, a fost un lucru 
foarte bun pentru noi şi continuă să 
fie. Personalitatea este un datum de 
extremă importanță în orice cul- 
tură, dar ea poate implica, la un mo- 
ment dat, unele primejdii — pris 
mejdia de a nu înțelege că în conexiu- 
nea personalităților se naște sîmbu- 
rele conexiunii naţionale a unei جات‎ 
turi, se nasc noile ei structuri, 


— Sinteti primul cineast membru 
al Acodemiei de ştiinţe sociale si 
politice. Aveţi o circulație omplă în 
cîmpul culturii contemporane, atit pe 
planul creaţiei, al preocupărilor gene- 
rale de cultură, cit si pe cel al cu- 
noasterii unui peisaj foarte concret, 
de la noi si pe alte meridiane. Cum 
se situează, cum se orientează, in 
acest peisaj, filmul românesc? 

— Eu cred că problema de bază 
a fiecărui stat în domeniul culturii 
nu este îndrumarea unilaterală, pe 
discipline sau pe ramuri, ci este po- 
litica lui culturală conjugată, de an- 
samblu. În cazul țării noastre, poli- 
tica culturală, așa cum este ea gin- 
dită de forurile conducătoare ale 
națiunii noastre socialiste, de parti- 
dul nostru comunist, este o politică 
de mare deschidere spre viitor și 
de o mare luare aminte față de datele 
fundamentale ale spiritualității noas- 
tre si față de gîndirea contemporană. 
Instituțiile de stat și persoanele în- 
sărcinate cu traducerea în fapt a 
acestei concepții despre cultură, au 
înfăptuit această politică, după cum 
se spune, de la caz la caz. Și aici s-au 
înregistrat succese, dar și erori, şi- 
ruri de erori, care s-au corijat pe 
parcurs sau nu s-au corijat încă, dar 
care puteau fi evitate dacă principi- 
ile, dacă concepţia de la care s-a 
pornit erau respectate. Prin urma- 
re, în privinţa politicii culturale de 
stat aplicate filmului și televiziunii 
— şi leg aceste sectoare, fiindcă le- 
gătura lor, pînă la urmă, trebuie să 
se facă într-un fel sau altul și în tara 
noastră, sau cu atit mai mult în tara 
noastră — cred că este necesar ca 
gindirea noastră să se aplice mai mult 
la practica socială a acestei zonei ideo- 
logice, decît la „cazurile“ ce survin 
din ea. , 

— În ce sens? 

— Eu cred că trebuie să ne gindim 
la cinematografie — atît la producția 
cît și la difuzarea filmelor — sub 
toate formele și aspectele pe care 
arta și știința lor le include! Ele nu 
pot fi considerate decît ca un tot 
inseparabil în contextul comunicării 
cu publicul. Cultura cinematografică 
si pe ansamblu politica culturală a 
statului trebuie să aibă în vedere lu- 
crul acesta. lar dacă pe-alocuri ac- 
cesibilitataa înregistrează un gol în 
raportul emisie-receptie, este vina 
unei politici culturale care n-a urmă- 
rit ca educaţia, cultura artistică — 
în speță cultura cinematografică a 
spectatorului — să poată să se dez- 
volte la nivelul culturii generale a 
populaţiei. Departe de mine gîndul 
de a spune că orice fel de mesaj este 
uPrins” de orice fel de receptor. 
Aceasta este una din categoriile ade- 
vărului relativ definit de Marx — 
nu e vorba de o neputinţă a cunoaș- 
terii, ci de o necunoaștere tempo- 
rară; Prin mijloacele educației, acest 
moment poate fi depășit. Va exista 
însă totgeauna un grup social mai 
mic sau mai mare care va accede la 
acest mesaj — cînd el este autentic 
omenesc — va vibra la el și-l va pune 
într-un fel sau altul în acțiune. (Aten- 
tie însă la impostură!). Deci proble- 
ma accesibilitatii, în cinema ca și în 
literatură, este o problemă de edu- 
catie și pinë la urmă ea tingde mis- 
tere, de Ministerele educației. 

— Pentru a încerca unele roportëri 
mai precise, cum vedeţi dumneovoas- 
tră cinematografia românească ra- 
partotë, de pildă, la literatura con- 
temporană, la valorile, la direcţiile 
sale, Există o convergență de preocu- 
pări sau poate, dimpotrivă, există 
۵ prea mare distantë între ele? 


14 


— E o chestiune asupra căreia eu 
nu am nici un dubiu, În clipa de față; 
producătorul reprezintă in: cinemas 
tografia mondială un element de pons 
dere absolută. Într-o cinematografie 
socialistă, dată fiind diferența cri- 
teriologică, chestiunea se pune în 
cadrul politicii culturale generale 


a statului. 

Se constată că din acest punct 
de vedere noi stăm încă destul de 
precar. Și să nu uităm că nu se poate 
crea în cinematografie, ca şi în poes 
zie, suficient de bine dacă nu se 
creează suficient de mult. 

În momentul de față, în poezie 
si în plastică se creează enorm, 
față de cantitatea reală de lu- 
cruri bune. În cinema se creează 
foarte puţin, dintr-o viziune din 
trecutul apropiat, profund eronată 
după părerea mea, că „mai bine 
puțin și bine", Niciodată — si cineva 
a spus-o foarte clar — dacă nu există 
cantitate, saltul calitativ nu se pro- 
duce, iar pe de altă parte, este vor- 
ba de a scoate la iveală toate forţele 
creatoare posibile, pentru ca această 
cantitate să producă nu doar o şansă 
pentru un talent potenţial, izolat, 
ci şi o școală permanentă de afinități 
colective. 

Am început să patronăm Festivaluri 
Internationale. Atenţie, la nivelul lor. 
Producătorul național este un „inter- 
național“ fără voie; echipa lui din 
studio și de pe piaţă trebuie să 
cunoască bine conjunctura mondială 
a produselor respective. Multi 
coechipieri ai producătorului nati- 
onal nu mai corespund competiţiei. 
Deși ies mereu la aplauze cu reali- 
zările lor din off-side, galeria a 
început să-i fluiere. Respectul fati 
de munca si talentul fiecăruia ex- 
clud în primul rînd suficiența și 
include în primul rînd modestia, 
dimensiunea exactă a oricăruia care 
intră în circuitul producției. E nevoie 
de o informare mai bună și de o par- 
ticipare mai calificată. Dar aceste 
imperative (morale) nu pot intra în 
t>oria producătorului naţional, decit 
după ce contactul său cu ce a fost 
filmul nostru ieri şi cu ce este 
filmul altora azi, îl va putea impie- 
dica să zică un da sau un nu coh- 
traindicat, despre filmul nostru de 
miine. 

Cum zicea un personaj din,, Mo- 
„Este o problemë...” De 
fiindcă tara 
aceasta n-a dus niciodată lipsă de 


rometii” 


fapt, nu e niciuna, 


oameni practici și inteligenţi și tot- 
deauna nici de caractere. Să le cëu- 
tăm și să le oferim şansa succesului, 
Talentul nu va întîrzia së li se ală- 
ture; e o lege străveche asta, a me- 
cenatului. Sau poate că mă înșel, 


Val, S. DELEANU 


15 


tuite, care ar trebui doar së fie puse 
in contact: cineastii, regizorii, lu- 
cratorii din televiziune — si pe de 
altă parte scriitorii. Nu. Preocupă- 
rile lor se adună, se întretaie, se in- 
terferează, există vizibile confluenţe, 
relaţii “de la om la om“, Atitudinea 
fiecărui autor față de opera lui tre- 
buie să semene cu atitudinea celuilait 
autor față de opera lui, chiar dacă 
operele în sine (literare, cinematogra- 
fice, etc.,) nu seamănă. În clipa în 
care aceste atitudini coincid, pun- 
tea, poarta s-a constituit si ei vor 
putea conclucra asupra unui subiect 
pe care-l vor hotărî împreună. A 
avea atitudini similare, afinități — 
cum se zice — aici este problema cea 
mai grea. Aceasta înseamnă aptitu- 
dini similare, însemnează o vocaţie 
culturală, socială, similară, însem- 
nează niște idealuri de comportament 
şi de civilizaţie similare, înseamnă o 
viziune istorică similară. Deci este 
o problemă de formaţie, mai puţin 
decit una de exprimare. În clipa în 
care formatia social-culturală este co- 
munë, conlucrarea se va produce, 
cu diferențele de temperament pe 
care fiecare le va aduce, în mod obli- 
gatoriu, în această cooperare. Or, 
în momentul de față; eu cred cë ra- 
portul dintre literatură și cinemato- 
grafie, pe de o parte, si științele so- 
cial-politice pe de altă parte, nu este 
suficient de strîns si de bine valori- 
ficat, lar, în al doilea rînd, ceea ce se 
petrece azi în ţara noastră او‎ 
hotare,prin prizma politicii interne 
şi externe a țării noastre. nu bate 
suficient de tare la porțile atenție; 
si ale unora şi ale altora, pentru ca 
aceste confluenţe să se producă sub 
augurii cei mai buni pentru „o şcoa- 
lă națională”. 

— Dar pentru viitorul apropiat? 

— Să reunim anumiți scriitori cu 
anumiţi regizori între care există 
o anumită afinitate, iar cooperarea 
spiritelor avizate din cinematogra- 
fie, din literatură, din critică, să se 
producă de așa natură încît această 
coeziune, odată realizată, să-și asi- 
gure audiența şi să nu facă din două 
personalităţi o singură personali- 
tate inexpresivă. Momentul acesta 
trebuie dobindit printr-o cooperare 
îndelungată, nu neapărat prin numă- 
rul de filme, ci prin conversațiile și 
relaţiile colegjale între cei care 
vor să creeze această operă care se 
cheamă filmul, ca unitate si cinema- 
tografia, ca parte a culturii unei na- 
tiuni. Asta intră şi în raza de acţiune 
a Asociaţiei cineaștilor. 

— Poate că multe virtualități exis- 
tă si ele nu sint stimulate, să zicem de 
către producător. 

— Aici este, de asemenea, o pro- 
blemă de politică culturală. 

— Producătorul de film este destul 
de ۷۵8 definit la noi. 


gheorghiu: 
scoala naţionala de film > 


militudinile se fixează prin persona- 
lităţi proprii ale filmului, care intră 
în consonantă cu alte zone ale cul- 
turii naţionale. 

— Aici e o problemă mult mai se- 
rioasă, mult mai profundă. E o pro- 
blemă de politică culturală și revin 
la asta. Vreau să spun că nivelul 
general al expresiei noastre ,,litera- 
re“ nu este suficient de apropiat de 
necesitățile tehnicilor actuale de co- 
municare din lume şi chiar din tara 
noastră, în raport cu circulația idei- 
lor care reprezintă în gindirea mon- 
dială, astăzi, o rațiune impresionantă 
— vezi futurologia — zone față de 
care literatii noștri, din motive de pu- 
tinë informare, de prea puține con- 
tacte cu radio-televiziunea ş.a.m.d., 
sînt puțin devansati. Încercarea de a 
fi un mic Dostoievski în secolul 20, 
sau de a imita niște formule din anii 
trecuţi ale unor scriitori la care ac- 
cedem prin versiuni românești, deci 
cam pe ocolite, sînt demne de luat 
în seamă, dar uneori întristătoare. 
În acest caz este greu să te transpui 
în climatul de tehnicitate vie pe care 
îl reprezintă cinematografia și te- 
leviziunea, Aceasta în primul rînd. 

Cealaltă problemă este că regizorii 
noștri n-au reușit, la rîndul lor, să-și 
facă un antrenament filozofic si cul- 
tural deajuns de bun ca să găsească 
puncte de contact cu cei mai avizaţi 
si talentaţi scriitori sau ginditori 
contemporani pe care-i avem. În 
ceea ce privește „tehnicile“ lor, ale 
regizorilor, eu fără îndoială am pu- 
ține lucruri de spus, însă subtilitatea 
transpunerilor lor, în nuanţări ome- 
nesti, n-a cîștigat prea mult în ulti- 
ma vreme. Ei suferă de pe urma unei 
tinereti greu de recuperat, tinereţea 
în care acumulezi o mare cantitate 
de experiență intelectuală şi de via- 
të, datorată unor contacte directe, 
dese, multiple, de lungă durată sau 
fulgurante, cu alte medii decit ale 
tale. Si reușita lor în aceste con- 
tacte mi se pare că n-a fost în- 
totdeauna optimă. Poate că nu s-a 
protejat deajuns clipa deliberării 
şi a meditatici. Şi eu m-am ciocnit 
deseori de această opacitate nedorită 
față de sensibilitatea lumii înconjură- 
toare. Ei n-au reușit decît prea pu- 
tin un „transfert al eului“ în persona- 
۱۱14116 ambiante, pentru că s-au ocu- 
pat prea mult sau prea puţin de 
ej înșiși, reduși la „ce mai lu- 
craim”, adică la propria lor „tehnicita- 
te”, 

— Mi se pare că, așa cum e firesc 
în cazul unei arte care traversează 
momentele dramatice ale genezei, 
confruntindu-se cu probleme grave, 
ati definit cu precizie unele stări de 
lucruri, atit într-un cîmp, ‘cît şi în 
celălalt, aducind discuția pe un teren 
foarte real.-Cum se pot mişca atunci 
lucrurile moi departe? z 

— Lucrurile sînt mai complicate 
decît par da prima vedere. Pentru 
că de o parte și de alta nu avem de- 
aface cu grupuri compacte, consti- 


Să ne oferim șansa succesului... 


FOTORRAME® 


tradiţie, e un bun al nostru? Faţă de 
acest bun care se cere îngrijit si 
ocrotit nimeni nu se simte obligat? 
Toroipanul ignoranței vatămă noti- 
unea tradițiilor sub masca „noului“ 
şi confundă noțiunea de a gîndi 
vechi cu clădirile vechi dar, fru- 
moase, care trebuiesc ocrotite, res- 
taurate în culorile vii de cdinioară. 
Acești ,,factori'' care într-un orës al 
nqstru au topit un pod făcut de 
celebrul inginer Eiffel, tind la 
Baia-Mare să lase localul de lîngă 
hotelul „Minerul“, în care se află un 
vast cinematograf, într-o continuă 
macerarea timpului. Trăim din exem- 
ple, pentru cë altfel vid cë nu se 
înțelege nimic. O vastă sală cu firide 
și staluri, cu colonade pline de tran- 
dafiri din gips, se topeşte într-o mi- 
zerie urit mirositoare, Simti acest 
lucru imediat,deoareceBaia-Mare,oraș 
plasat lîngă munţi, are un aer grozav 
de bun. De altfel așa se și explică de 
ce simţul rentabilitëtii la acest cine- 
matograf zace pe undeva, lipsit to- 
tal de chef. 


Nimeni nu  restaurează 
Doar miros de mucegai, o plasa- 
toare care bijbiie într-un hol în- 
tunecos si un pogon de sală cu 
treizeci și doi de spectatori intr-insa. 
Despre celălalt cinematograf, nou, 
„Dacia“, pot afirma cu mîna pe inimă 
că cei de pe'Broadyray i-ar invidia pe 
cei din Baia-Mare că au o asemenea 
clădire. 


nimic! 


A. M. 


„Să simtă“ că evenimentul săptămînii 
e un film românesc. Slavă domnului, 
în decursul unui an e destul timp 
și pentru filmele străine, fie ele, 
chiar și — toate — filme bune, 
Destul timp și destule săli... 


Tudor STĂNESCU 


Splendoare 
fără 
splendoare 


Nu dintr-un prea la-ndeminë joc 
de cuvinte am pus acest titlu, ci 
pentru că el este sugerat de o si- 
tuatie reală. Filmul se chema „Splen- 
doare în iarbă“; el a fost văzut și 
apreciat de un mare număr de spec- 
tatori care, probabil, că nu s-au 
lăsat convinși să intre în sală de 
afișul care ar fi trebuit së li-l re- 
comande. Pentru că cele două miini 
cenușii, impietrite parcă într-o rugă 
si încremenite astfel de o lovitură 
nemiloasă ori de vreo explozie ato- 
mică a cărei ciupercă ar sugera-o 
mai degrabă, ar fi fost poate mai 
nimerite să dea glas ororilor Hi- 
roșimei şi nimicirii decît zbuciumului 
si totuși profundei vitalitëti a pres 


, sonajelor filmului lui Elia Kazan. 


Splendoare SA 


iarba: | 


Afișul n-are într-adevăr nici o le- 
gătură nici cu adevărul filmului, nici 
cu splendoarea. lin materie de 
afiș nu sîntem la prima 6, 
deși promitem să ne schimbăm o- 
pinia atunci cînd ni se va oferi 
prilejul. 

Aşteptăm, sperăm, dar nu ne vom 
abtine să comentăm afișul de film, 
pozitiv sau negativ, după caz, 


„Vechi edificii“ 
Atenţie! 


Cui trebuie së explicăm că o clë- 
dire veche, frumoasă ca stil — și 
stilul, știm cu toții, este legat de 


desfăşoară spectacolul. „Dacia“ este 
una din ele (a doua, despre care am 
scris cu alt prilej, este „Timpuri 
Noi“). În această sală cu „vad“, prins 
cipalul „spectacol“ îl oferă publicul. 
Din păcate, un spectacol cu totul 
dezagreabil. O mulţime de „feţe“ bus 
levardiste, o mulțime de pierde- 
vară se înghesuie, vociferează, chis 
1816 pe toate tonurile. Un du-te- 
vino perpetuu însoțit de uși trîns 
tite din minut în minut completează 
vacarmul. ldeea cu spectacolul în 
continuare o fi ea rentabilă, dar este 
sigur opusă unei reprezentații de 
cinema desfășurată în condiţii civi- 
lizate. La „Dacia" e nevoie urgentă 
de curățenie. Dar pentru asta nu de 
mătură e nevoie, ci de altceva. 


Al. R. 


Cum difuzăm 


filmele 
noastre 


Este vorba de premierele obis- 
nuite ale producţiilor noastre, premi- 
ere care au loc la cinematograful 
„Republica”. A devenit îngrijoră- 
toare osîrdia cu care, de fiecare 
dată, nu știm să oferim filmelor 
noastre climatul necesar lansării. Gea- 
bași reclama, adică trei panouri mari 
si urite expuse în cîteva locuri cît 
mai ascunse privirii, geaba și flutu- 
rasii lipiti pe geamurile troleibu- 
zelor intre viu coloratele prospecte 
“Cumpërati mobila de bucătărie 
Modul" sau „Evitaţi abuzul de me- 
dicamente”. Geaba tot, pentru că 
spre exemplu, în timp ce la „Repu- 
blica" avea loc premiera filmului 
„Legenda“, alături, la „Patria“, în cea 
mai mare sală de cinematograf din 
tarë avea loc în aceeași zi premiera 
filmului „Rolls-Royce-ul galben“, un 
film oarecare, dar cu o distribuţie 
care include cîţiva monştri sacri, cî- 
teva “vedete, plus nume de cert 
viitor.. Exemplele pot continua: 
„Baladă pentru Mëriuca” era la con- 
curentë cu violenta melodramă „Pă- 
catul dragostei“, „Prea mic pentru 
un război atit de mare” cu ,,Stëpin 
pe situaţie"; „Căldura“ cu tandemul 
Taylor-Burton din „Femeia indë. 
rătnică“, iar „Războiul domnitelor' cu 
„locul care ucide”, Valea păpușilor“ 
şi „Winettou În Valea Morţii“. A fost 
şi o excepție. Dar numai în ce pri- 
veste sala: la „Patria“, ,,Baltagul” era 
Strategic înconjurat de „Mai peri- 
culoose decit bărbaţii”, film găzduit 
de „Republica“, Sala Palatului şi 
„Luceafărul“. 

Să nu se spună că acestea sînt doar 
simple coincidente care nu au nici 
o repercusiune. În alte părţi, pro- 
tectia filmului autohton e legiferată, 
Noi ceremun climat favorabil pentru 
ca spectatorul bucureştean să știe, 


7 lăzi de 
frucola 


Mama natură glumeste. Făgăraşul 
zimtuit îşi oferă poala darnică 
plină de minunëtii și clorofilă sănăa 
toasă. Mama natură se tine de sotii, 
înscriind, în contratimp, raze de soare 
de care astăzi nu este nevoie. Cons 
form „planificării“ era necesar: ca 
la polalele munților să fie pîclã, 
creasta lor abia să se întrezărească, 
iar deasupra crestelor să fie negură, 
E soare și nori deși, Cumulus, de-ti 
vine să-i tai în calupuri pëtritoase 
și să-i dai la rațe. Peste 500 de cai 
au insolatie dind cu coada, moale, 
în dreapta lor. Se filmează și pe 
cîmpul de luptă și-a făcut apariţia un 
cărucior pricëjit cu șapte lăzi 
de Frucola, fiert să-ți frigi limba, 
Adaug acest „amănunt“ pentru că în 
atmosfera de iad a filmării este de 
neconceput ca cele șapte lăzi cu 
sticle să fie împărţite la 5 000 de 
luptători. Atits deocamdată despre 
acest „mic" capitol ignorat de atîta 
vreme, pînă la exasperare, În ge: 
neral, se observă, fără a fi un ob- 
servator de specialitate, că acest ser- 
viciu, căpbia ise spune de producţie, 
suferă cumplit de dureri de dinți. 
Şi nimeni nu se dumireste de ce 
dumnezeu nu-și tratează, sau nu i 
se tratează odată pentru totdeauna, 
cariile, 


A. Mih. 


Un cazan pentru fiecare... 


Igiena morală 
a sălii 


Sînt săli în București unde te ne- 
mulțumesc scirtiitul scaunelor, pro- 
iectia de proastă calitate, lipsa de 
aerisire, Dar sînt și altele (din feri- 
cire puţine la număr) unde te de- 
ranjează profund ambianța în care se 


16 


panoramic 
70 


Se 


filmează 
la 


Constanţa 2 


Expresia uşor încruntată a lui Stefan Sileanu (centru, pe scară) nu trebuie să inducă 
în eroare pe nimeni. E menită doar să accentueze, prin contrast,veselia debordantă si conta- 
gioasă a grupului de tineri ce-l înconjoară. Pentru că veselia si entuziasmul domină, in reali- 
tate, fără umbră de încruntare, atmosfera echipei de la coproductia româno-sovietică in 
regia lui Francisc Munteanu,«Cintecele mări. Cîntecul si voia bună îi însoțesc pe cineasti, 
pretutindeni. Prin Moscova si București, la Constanţa si la Soci, muzica si dansul îi antre- 
nează în egală măsură pe cei ce lucrează ca şi pe spectatorul de ocazie. Pe vapor sau în troică, 
prin vuietul valurilor sau în tropotul cailor, melodiile te fură, te invită să le refit, să le fredo- 
nezi. Tinerețe si energie, ris si mai ales muzică, multă muzică va oferi spre destindere publi- 
cului «Cintecele mării. Regretăm că unul din nenumăraţii pescdrusi ce se roteau în raza 
portului Constanţa şi-a luat zborul cu o clipă înainte de a fi imortalizat alături de o parte 
din interpreții filmului. ۱ 


WEU, TU ŞI OU 


Curiozitatea 
marinarilor 

si a docherilor 
din portul 
Constanţa 
oferă 

zilnic filmului 
un prim lot 


de spectatori 
în 


avanpremieră 


E plăcut să faci o comedie muzicală? 


Un suris ușor de recunoscut 
Valea Marianova 


Natalia Fateeva 


: 55 + 


Hossu, Paulhoffer şi Sileanu, 
colegi, prieteni, parteneri 


v 


petë 


«Noi, laicii, nu ne batem capul cu dificultățile 
Mirela Ghitescu, studentă la 1.S.E. 


Cealalta fata a zimbitorului 
Dan Spëtaru 


Të 


ën 


Între două cadre. 
Francisc Munteanu, Anca Pandrea, Dan Spătaru 


pierdusem nădejdea să găsesc ceea ce 
căutam de vreo două ceasuri — echipa 
de filmare — cind, în vacarmul de sunete 
străine, disting unul cunoscut, uruitul, 
atit de dulce în această clipă, al grupului 
electrogen. În sfirșit. Pe vasul «Tulcea» 
se filmează în plin. 


Intii a fost muzica 


lui Temistocle Popa și a lui Mark Fratkin, 
a mărturisit într-un moment de răgaz Fran- 
cisc Munteanu. De fapt, intii a fost Dan 
Spătaru, pentru care s-a scris muzica. 
Toată povestea e doar un pretext, pe cit 
se poate original și amuzant, pentru a-l 
filma pe Dan Spătaru cintind cele 14 exce- 
lente melodii, în compania fermecătoarei 


۳ MI Intr-acolo... Suerte, Siba, 
Brescia, Caransebes..., Izu- 

mi Maru... 
N PA Vapoare pretutindeni... Ori- 


zont sufocat de port la 
mare... Constanta. 

Poteci cotite, ocolite, printre mașini si 
baloturi. Pe aici — spun toti — scurtëm 
drumul. Trecem printre șine, peste sine, 
din nou legăm și dezlegăm poteci. — «A- 
tentie, mai uitați-vă și-n sus, să nu vă 
lovească ceva!» exclamă, gazdă grijulie 
si ghid providential. directorul filmului, 
Beioglu. Mă-neacă praful — firesc, undeva 
deasupra se încarcă griu. Mă surprinde 
mirosul — era de așteptat, vasul din stin- 
ga e un petrolier. «Panoramez» cu privirea 
ca să găsesc ceea ce caut. Aproape îmi 


18 


Soare, apă, muzică. 


Se dansează, se filmează 


pentru «Cintecele mări, 


coproducție româno-sovietică. 


Încotro? 


Si pentru că iar ne-am lăsat atrași pe 
panta anticipatiilor, să mai adăugăm cite 
ceva. După terminarea filmărilor de la 
Constanţa, echipa se va îndrepta din nou 
către Moscova, Leningrad si Soci. Pentru 
autenticitatea atmosterei, secvențele dru- 
mului spre Soci vor fi filmate pe un vas 
ce se va afla chiar în drum spre Soci. 
Să le urăm ca ploaia să nu le tulbure 
peregrinările, norii să nu le-ntunece se- 
ninul și, considerind sfirșitul (care in 
acest film — n.n. — este un obiect) deja 
găsit, să dăm glas ultimei curiozitëti față 
de Francisc Munteanu: 

— După «Cintecele mării», vë veti in- 
drepta spre ce anume? 

— Sper că spre «Încotro?», un scena- 
riu mai puțin vesel, la care tin foarte mult 
și-mi doresc de multă vreme să-l văd ajuns 
pe platou. 

Eva HAVAS 
Foto A. MIHAILOPO 


«Sper să iasă cit mai prost» 


DA, oricit ar părea de ciudat, aceasta 
este suprema dorință manifestată de Fran- 
cisc Munteanu în legătură cu materialul 
filmat pinë acum și de-acum încolo, Să 
iasă prost, adică nefiresc, artificial, sarjat 
şi naiv. Pentru că filmul său vrea să fie nu 
o comedie muzicală, ci o parodie a șablo- 
nului de comedie muzicală. 

Hazul nu va izvori atit din gag-uri, cit 
din comentariul lor. Momentele grave vor 


„ fi subliniate grav, iar cele melodramatice 


— profund melodramatic prin inserturi ce 
vor funcționa pe post de contrapunct 
comic. Vrind-nevrind, spectatorii vor fi 
obligaţi să refuze apa de roze. «Cintecele 
Mării» tinde să se inchege, pe măsură ce 
se adună materialul, ca o farsă pe care 
actorii o joacă mai degrabă între ei insisi, 
spre propria lor derută și spre propriul 
lor amuzament. Cu seriozitate, deși nu 
fără voie bună, e tratată numai muzica, 
tot muzica. 


«Cu sau fără transfocator, cadrul trebuie tras astfel», 
hotărăşte regizorul Francisc Munteanu 


FYTI 
AE 


unei epoci. Arta unui film care nu 
este de fictiune stë in emotia umanë 
si spiritualë pe care o poate trezi 
un fapt obisnuit, un fapt real privit 
in ceea ce are el nevizibil, conside- 
rat în semnificația pe care a căpă- 
tat-o în raport cu ceea ce la vremea 
lui nu se putea bănui sau presu- 
pune. Această introspectare a epo- 
cii războiului mondial — cu ceea ce 
s-a stins odată cu ea sau a rămas 
îmbrăcind alte veșminte — este 
opera comentatorului unor imagini 
autentice. Şi această operă este o 
adevărată artă a gazetarului cine- 
matografic. M. Al. 


19 


pe micul ecran 


cumente și nici din literatura, fie 
ea şi cea mai lucidă și mai pers- 
picace, a vremii sau despre vremea 
respectivă. Evenimente, oameni, în- 
timplări se prezintă în acest film 
în obişnuitul ritm şi succesiune de 
imagini, dar peste toate este pre- 
zent şi pregnant comentatorul. Spi- 
ritul viu al gazetarului, conştiinţă 
vie a epocii sale, extrage din ceea 
ce este caracterizant, culege şi 
leagă între ele firele ascunse și 
absconse ale unor întîmplări mili- 
tare ori civile disparate, care au că- 
pătat apoi sensul unui curs istoric 
devenind evenimente, simboluri ale 


de-ndreptare. Altă figurantă a schimbat 
ordinea intrării. O a treia a făcut plajă și 
s-a bronzat. «Nu e racord! Atenţie la ra- 
cord! Aveţi grijă de racord!». Rodica Con- 
stantinescu — asistentă — se incruntë — 
pentru a cita oară? lon P. lon — asistent — 
se agitë. Mihai Constantinescu — secun 

dul — comandë autoritar pentru a cincea 
oară: «Toată lumea înapoi!» Oscar Co- 
man — inginerul de sunet — scăpat de 
comanda «Play-back!» înregistrează in 
schimb pentru a cincea oară aceeași 
bandă-ghid. «Motor... Stop!» Singurii care 
se gindesc la ziua de miine sint direc- 
toarea de producție Sidonia Caracaș, care 
trebuie să asigure cele necesare filmării şi 
scenogratul Giulio Tincu — care trebuie 
să aibă decorul gata la vreme. Mereu 
calm, Francisc Munteanu își folosește din 
plin ziua: «Motori... Stop!» E plăcut să 
faci o comedie muzicală, dar nu chiar în 
felul în care ne imaginăm noi din afară. 
Se părăsește portul. Miine «Tulcea» nu 
va mai fi aici. Rămin Izumi Maru, Caran- 
sebes, Siba, Brescia, Suerte... Citeva zile. 


ILIRI RENEE apr 
pi 


Un mare film 


cea de-a doua în liniștea miezului 
nopții ceea ce, într-o zi de lucru, 
imbie mai mult la odihnă decit la 
meditație). 

Filmul acesta ar trebui, după mo- 
desta noastră opinie, reluat de tele- 
viziune şi, poate, dat si în rețea 
într-una din săli. Pentru că din 
frinturile de jurnale și documente 
cinematografice ale prăpădului ca- 
re a zguduit timp dë patru ani lumea 
si s-a întins pe aproape toate meri- 
dianele, autorul filmului de față a 
ştiut să releve imaginea unei lumi 
aşa cum nu poate fi ea desprinsă 
numai din jurnale, fotografii ori do- 


MBRELA 


Natasa Fateeva. Si pentru a ne dispune, dë 
drumul la banda cu muzica despre care 
Temistocle Popa bombëne cu nëduf si 
mindrie totodată: «M-am chinuit îngrozitor 
pină am izbutit să tac în așa tel, incit se 
poate tăia de oriunde, după cum e nevoie 
la montaj». Ceea ce pe noi, laicii, nu ne 
frămintă citusi de puțin. Noi reținem doar 
temele, leit-motivele. Nu ne batem capul 
cu dificultățile de compoziție, orchestra- 
tie, durată și sincronizare. Așa că plec 
fredonind uşor «Eu, tu, și-o um-bre-lă...», 
pentru ca, peste un ceas, întilnindu-l pe 
Cornel Patrichi, maestrul de balet al fil- 
mului, să-l aud fredonind aceeași melodie; 
«Scrie formidabil de simplu, dar după ce 
ai ascultat o bucată, te urmărește, ti se 
întipăreşte in auz. Cred că o să împart 
dansatorii în patru grupuri — efectul e mai 
puternic. Şi aş vrea ca ritmul să fie marcat 
si de aparat, prin cit mai multe mişcări 
de aparat». 


Play-back 


Încă nu e locul potrivit pentru anticipa- 
tii, aşa cë să ne întoarcem la pentru un 
moment abandonatul vas «Tulcea», ac- 
tualul platou de filmare. Izbitoare — atmo- 
sfera entuziastă și vitalizantă. Soare, apă, 
cald, muzică. Se dansează, se filmează. 
Jur-imprejur numai tineret îmbrăcat în 
culori vii, vesele. Se pare că e o plăcere să 
lucrezi la o comedie muzicală. «Stop»! 
Muzica se opreşte. Zumzăitul aparatului 
de filmat de asemeni. «Toată lumea ina- 
poi! Gata! Motor! Cadrul 54 dubla 3. Play- 
back! Pornitil... Stop! Încă una!» Se trag 
multe duble, pentru că e nevoie nu de 
unul, ci de două negative, unul pentru 
sovietici, celălalt pentru români. Se vor 
face două montaje independente. Este o 
vreme superbă. «Ştiţi că pinë ieri, în fiecare 
zi se lăsa pe la ora 14 o ceață că nu mai 
vedeai nici la 3 metri? Nici vorbă de fil- 
mări după amiază». Nu, nu ştiam. Totul se 
desfăşoară atit de firesc, de legat. Totuși 
se simte o nuanţă de incordare, de cris- 
pare. Orice s-ar intimpla,astëzi trebuie ter- 
minate cadrele de pe «Tulcea». Vasul 
pleacă miine. De altfel, trei dintre actori 
pleacă astăzi. Anca Pandrea are repetiție 
la Craiova, Ştetan Sileanu are spectacol 
la Sibiu, iar Emil Hossu la București. Miine 
o să aibă de filmat numai Reka Nagy cu 
Peter Paulhofter. Așa că cei trei foşti 
colegi de facultate, Stefan, Emil si Peter, 
pentru care «Cintecele mării» este o de 
mult rivnitë ocazie de a fi din nou împreună, 
vor fi pentru citeva-zile risipiţi. 

Dar deocamdată, astăzi, sint încă ală- 
turi şi se filmează. Se filmează cit se poate 
de repede. «Încă o blendë, sus, în stinga! 
Gata!» — dau plecarea operatorii A. Şe- 
lenkov şi lolanda Cen-Fen-lu. «Motor! 
Stop!» O figurantë a venit cu un pulover 
de altă culoare decit i s-a cerut. Ecaterina 
Iliescu — asistenta pictoriţei de costume 
Nelly Merola — se enervează fără putință 


TV 


Am aşteptat să vedem, pus la 
locul ce i se cuvine, am aşteptat 
apoi — dezamăgiţi că incă nu văzu- 
sem 0 consemnare pe măsura me- 
ritului — am aşteptat aşadar să 
vedem, tie si cu intirziere, reținut 
ca un moment de virtuozitate cine- 
matografica, filmul de montaj rea- 
lizat pentru televiziune de Eugen 
Mandric: filmul despre cel de-al 
doilea război mondial. Televiziu- 
nea a avut un mare merit — al ini- 
tiativei — si o mare vină, de a nu 
fi ştiut să-l exploateze cum s-ar fi 
cuvenit. (Prima parte a fost pre- 
zentată la o oră mai convenabilă, 


Ce anume? 


Din mulțimea reacțiilor — unele anarhice, 
nihiliste, contradictorii — este destul de greu să 
distingi poziţii bine conturate, dar se poate 
surprinde direcția unor porniri, se poate inte- 
lege întrucitva încotro bate vintul. 

Aşa cum s-a întimplat la Cannes, așa cum se va 
întîmpla fara îndoială și la Veneţia, festivalul din 
Berlinul occidental a demonstrat si el (cu 
zgomot și furie) că vintul bate cu toată tăria în 
pinzele filmului politic. Imi vine să adaog numai 
si numai in pinzele filmului politic. Această 
preferință face parte dintr-un proces mai larg 
pe care festivalul nu face decit să-l pună mai bine 
în evidență; conștiința cinematografică a lumii 
occidentale se radicalizează, se indignează, se 
lasă cuprinsă de o minie din ce în ce mai violentă. 
Relativa prosperitate a unor medii nu mai 
este un argument de calmare, ci unul de incrin- 
cenare suplimentară, pentru că acești oameni 
care-și contestă societatea natală, văd în confor- 
tul înconjurător un anesteziant al constiintelor. 
Plecăm în week-end — spun ei — ca să scăpăm 
nu numai de aerul poluat, ci si de remuscarea 
Biafrei. Alergăm cu automobilul ca să fugim 
nu numai de oraș, ci si de noi înșine. Casa de la 
tarë ne linişteşte și nervii, dar si conștiința. 
Udăm florile de pe terasă, ca să uităm că udăm 
pămîntul cu sînge. Tinem cură de slăbire ca să 
uităm că sînt oameni care mor de foame. Facem 
filme sofisticate ca să uităm că locuim o planetă 
în care atitea viețuitoare nu știu să citească. 


Eden cu coca-cola 


Această stare de spirit a creat aversiune 
faţă de cei trei «l»: intelectualism, indi- 
vidualism, intimism. Alain Robbe-Grillet a fost 
fluierat cu o patimă poate disproportionatë și 
criticii care altădată îi țineau isonul s-au asvir- 
lit cu sete peste ultimul lui film: «Edenul și după 
aceea» — nu numai pentru că acest film este 
dezlinat si voit exotic, ci pentru că «Robbe- 
Grillet nu înțelege», pentru că a încremenit în 
vechiile-i obsesii, pentru că spune «poate da, 
poate nu» într-un timp care cere «un da defini- 
tiv», «un nu înfocat». Cum spuneam în altă 
parte, filmul său e un joc în imaginaţie, un joc 
pe care îl joacă un grup de studenți într-o cafe- 
nea, «Edenul». În acest Eden cu coca-cola, farfurii 
de plastic și oglinzi deformante, se prefac că 
iubesc, că suferă, că sint fericiţi; aici scornesc 
poveşti atitëtoare cu amoruri imposibile, răpiri 
misterioase, torturi sadice, sechestrări absurde. 

Acum citiva ani, un film ca «Edenul» (explo- 
rări în memorie, incursiuni în subconștient, 
aventuri kafkaiano-freudiste la capătul pămiîntu- 
lui, adică printre nisipurile deșertului și printre 
cămilele berberilor) acum citiva ani un aseme- 
nea film ar fi făcut deliciul criticii intelectua- 
lizante. Dar în ultimul timp critica și-a schimbat 
preferinţele și nu poate să-i ierte lui Robbe- 
Grillet că el a rămas neschimbat; cë e si azi tot 
așa cum l-a lăsat atunci, atunci cind ea, critica, 
nu spunea despre el că «e minor», dimpotrivă 
îl ridica în slava cerului. 

Vintul şterge cu dispreț din cale subiectul 
derizoriu, furtuna de cameră, tarcul filozofic, 
delicatetea excesivă, poezia prea diafană. Vintul 
bate în direcția temelor mari și aspre. Vintul 
celei mai luminate părți din filmul occidental 
răspindește cu patimă si deseori cu brutalitate 
nu puf de păpădie, ci semne de întrebare: 
pentru ce atita absurd într-o epocă predestinată 
a fi elogiul raţiunii? Pentru ce atitea cituse și 
atitea cãluşuri? Pentru ce omenirea se apropie 
de anul 2000 atitind rugurile Evului Mediu? 


Aţi discutat destul! 


Vintul mai bate si în direcția unui tip de film 
care nu se mai mulțumește să mai răspîndească 


INCOTRO BA 


Filmul care a provocat scandalul: «O.K.» 


Filmul surprizelor: «O poveste de dragoste suedeză» 


4 Nu, festivalul din Berlinul occi- 
= dental nu beneficiază nici de 


| ispite exotice, nici de prea deo- 


sebite atracţii turistice, El nu are 

de partea sa nici reputaţia Coastei 
de Azur, nici miturile lagunei venețiene. El se 
desfășoară în fragmentul unui oraș zbirniitor, 
dezodorizat, corect, disciplinat. Presa îi dă o 
atenție destul de mare. Organizarea este ire- 
proșabilă. Competiţia nu are intimitate, dar 
are rigoare și impune prin cadru (Europa Cen- 
tre, sediul festivalului, e un complex arhitecto- 
nic de 22 etaje, cu 60 de prăvălii, galerii, baruri, 
restaurante, cabarete, planetarium, două cine- 
matografe, piscină, patinoar, sauna etc.). 


De la Lilian Harvey la Fred Astaire 


Amator de vedete (anul acesta Mireille Ma- 
thieu a fost invitată să cinte pentru balul tradi- 
tional, iar Udo Jiirgens a dat un show pentru 
animarea atmosferei) vizitat qe viitoare, pre- 
zente sau foste vedete (Mylène Demongeot, 
Eddie Constantine, Sylva Koscina), festivalul 
nu mizează totuşi pe numele de afiș decit pentru 
reuniunile mondene sau pentru a alimenta 
nostalgiile unui anumit public (de pildă se des- 
chide o expoziție de fotografii comparative. 
«Ei» cu 30 de ani în urmă si azi. Kristina Sëder- 
baum, îngrășată și îngroșată, nu e o fermieră 
care-și aduce produsele la piață — așa cum s-ar 
bănui după pozele expoziției. E fotografă la 
Munchen. Lilian Harvey, geniul blond al come- 
diei vieneze, blond și poliglot — turna de două 
sau de trei ori același film schimbind partenerul, 
pentru ediția engleză și franceză — Lilian Har- 
vey se stinge pe Riviera. Asta Nielsen iși revine 
după pierderea copilului ei — copilul a murit a- 
cum trei ani în virstă de 67 de ani — si se recă- 
sătorește la 88 de ani. Gustav Frohlich trăiește în 
Elveţia. Ziariștii spun «din gloria unei palme pe 
care i-ar fi dat-o cîndva lui Goebbels» etc.) Cine- 
mateca organizează paralel cu festivalul o retros- 
pectivă Fred Astaire — Ginger Rogers (o, ce 
tonică această cură de naivititi voioase ; o, cit de 
dulce simplicitatea în acele comedii «sofisticate» 
cu băi în spumă, — ce îndrăzneală să-ți arăţi 
umărul! — cu alcovuri matlasate cu satin, cu 
lift-boy-ul care aduce un buchet mai înalt ca el, 
cu cățeluşi lëtosi si bărbaţii in smoking, cu 
transatlantice super-lux și impresari gălăgioși, 
o, cit de reconfortantă inconstienta acelor 
vremuri patriarhale cind negri nu ajungeau pe 
pinzë decit ca servitori tandrii și melomani. 


Succesul insuccesului 


س 


Toate acestea nu alcătuiesc decit un înveliș mai 
mult sau mai puțin pitoresc. Publicul sensibil 
la cultul vedetei si la romanturile istoriei cine- 
matografiei se restringe si e în mod vizibil căzut 
în dizgrație. E clar: festivalurile încetează să mai 
fie festivități. Ele sint pe cale să se transforme 
în forum. Ele sînt din ce în ce mai dezinteresate 
de dans, din ce în ce mai interesate de dezbateri. 

Festivalul din Berlinul occidental a eșuat anul 
acesta. Polemicile provocate de filmul «O. K.» au 
dus competiția într-o stare de criză (demisia ju- 
riului și pe urmăa direcţiei, protestele ziaristilor, 
retragerea ostentativă din concurs a o serie de 
regizori, toate ca semn de desolidarizare cu 
președintele juriului, care depësindu-si atribu- 
tiile, a criticat faptul că a fost acceptat în concurs 
«un asemenea film», adică un film de demascare 
a unor orori săvirşite de soldatii americani in 
Vietnam). Neintelegerile au făcut ca festivalul 
să-și închidă porţile înainte de termenul fixat 
şi — paradoxal — acest prim insucces a fost 
socotit ca primul succes istoric al unui festival 
care de douăzeci de ani nu izbutește să acapareze 
o atenție specială. Eșecul ediției din acest an 
a făcut să se discute despre Berlinadă mai mult 
decit oricare succes din edițiile precedente. 
Contestat festivalul este azi infinit mai stimat, 
pentru că toată lumea a avut sentimentul că 
«ceva fierbe» acolo. 


20 


Vintul bate spre teme mari 


E 
st aspre. 
Vîntul bate spre filmul 
maximei angajari 
0 Vintul vuteşte : aşa nu 


mai merge. 


sëminta nelinistii, un film nu numai al între- 
bărilor, ci şi al răspunsurilor, al răspunsurilor 
răspicate şi simple. Spre uimirea multora,din ce 
in ce mai evident cîştigă teren filmul demonstra- 
tiilor clarissime. Un anumit schematism peda- 
gogic usucă deseori seva acestor filme, dar — 
iarăși uimire — acest schematism nu supără în 
clipa în care pornește din patima contestatiei nici 
pe cei mai subtili critici. Dimpotrivă, o foarte 
mare parte a criticii manifestă in momentul de 
față o pronunțată afecțiune pentru filmul di- 
dactic. Acesta face parte tot din spiritul momen- 
tului. Nuantele estetice, caracterele complexe. 
conflictele alambicate, interesează din ce în ce 
mai puțin. Așa se explică relativa răceală 
cu care a fost primit filmul lui Bertolucci, 
«Conformistul» (cu Trintignant). Bertolucci, 
incontestabil unul dintre cei mai talentaţi, 
mai interesanti și mai angajați regizori ai Italiei 
a dat în acest film o impresionantă analiză a 
unui proces de importanţă istorică, un proces 
care închide una dintre cele mai tragice meta- 
morfoze umane: omul trecînd din starea de ani- 
mal ginditor în starea de fascist. Estetica filmu- 
lui este admirabilă. Descrierea Italiei lui Musso- 
lini și a Franţei, care se pregătește pentru 
Vichy, sînt scăldate în adevăruri de fin cunoscă- 
tor. Totul poartă o marcă de respingătoare 
autenticitate: psihologia și mecanismele apara- 
tului fascist; arhitectura fascismului: sălile de 
marmoră, imense, despuiate, înghețate, veghea- 
te de vulturi singuratici ; confortul mic burghez 
cu fotolii cubiste, patefoane cu fox-trot-uri si 
fete tunse à la garconne, care pleacă in călătorie 
de nuntă si doar acolo, în vagon-lit, izbucnesc în 
lacrimi şi mărturisesc soțului gata să stingă 
lumina, că «nu sint demne de el». Scirba regi- 
zorului nu lasă nici un dubiu. Nici minia sa anti- 
fascistă. La festival, «Conformistul» lui Bertoluc- 
ci a fost însă primit cu o indiferență ostentativă. 
Meritele artistice ale filmului au fost ignorate sau 
enumerate pripit și chiar cu oarecare iritare. 
Majoritatea criticilor s-au declarat deceptio- 
nati. De ce? De ce? — se poate întreba buimăcit 
un ins din afara contextului. — «Pentru că — 
răspund criticii contestatari — noi nu așteptăm Filmul cel mare: «Conformistul» 

de la Bertolucci «un film mare». Un film mare 

este relativ uşor de făcut cînd ai cîştigat incre- 

derea unor producători generosi. Noi n-așteptăm Filmul cel mai ironizat: «Edenul si apoi». 
de la Bertolucci o frescă istorică. E relativ 

uşor azi să pulverizezi fascismul lui 1940. Pe noi x ای‎ d $, 

nu ne interesează Bertolucci în anul ۰4۵, ci în 
anul '70». 

Vintul suflă, suflă fierbinte şi ultima lui pală 
se cam depărtează, nu numai de ratiunile artei 
pure, dar si de ratiunile realismului critic, ale 
impresionismului critic, ale expresionismului 
critic. Contestanta strigă: am vorbit destul. 
Acum treceţi la fapte. Ati discutat destul. Acum 
treceţi la concluzii. Ati stat destul printre 
stele. Acum coboriti pe pămint. 


Spre pămînt 


Stelele cinematografului suedez se numesc 
erotismul igienic şi o parte din cineastii suedezi 
renunță azi la obsesia sexului, coboară pe 
pamintul dramelor sociale si nu mai aduc la 
festival specialitatea casei (variante ginecologice 
pe motive freudiste) ci povestea tandră a doi 
copii, un Romeo cu motocicletă și o Julietă cu 
Volvo. Verona acestui film e prosperă. Tomba 
di Giulietta e plină de frigidere. Viaţa e plină 
de gadget-uri, iar vidul sufletesc e plin de pustiu. 
Ca pe vremea Capuletilor. 

Stelele cinematografului sud-american se nu- 
mesc exotismul fastuos. Dar cea mai mare parte 
a cineastilor sud-americani au coborit pe pă- 
mintul cruzimii. Jungla s-a mutat în orașe. Lotusii 
otrëviti cresc în structurile sociale. Cinema 
nuovo scoate tipete de deznădejde. Se transfor- 
mă în port drapel. lar pe drapel scrise: «așa nu 
mai merge!» 

Stelele filmului mondial se numesc: Iluzia 
Alinarea, Deconectarea. Cei mai lucizi si mai 
aprigi cineasti ai lumii strigă: filmul nu e iluzie, 
filmul nu e alinare, filmul nu e deconectare. 

Încotro bate vintul? 

Vintul bate spre ora de trezire. 

Şi bate cu furie și باه‎ ۵۵ 


Ecaterina OPROIU