Aron Cotruș — Opere Complete (1978)

ARON COTRU5 

9 

OPERE COMPLETE 


EDITURA DACIA 
MADRID, 1978 


www.dacoromanica.ro 



ARON COTRUS 

OPERE COMPLETE 


EDITURA DACIA 
Madrid, 1978 


www.dacoromanica.ro 


Deposito legal: M, 29496-1978, Cedesa. Corufta, 26, Madrid 


www.dacoromanica.ro 



www.dacoromanica.ro 






ARON COTRUS IN ETERNITATE 


Poezia lui Aron Cotruş se extinde pe întreaga epocă dintre 
cele două războaie, îmbrăţişând şi o bună parte din exil. 

Nu mă pot încumeta să analizez valoarea operei poetului Cotruş 
în literatura română. Este misiunea criticilor literari şi a istori¬ 
cilor ca să fixeze locul ce-l ocupă în cultura naţională. .Aş vrea 
numai să exprim cum l-am simţit eu pe Cotruş citindu-i şi răsci- 
tindu-i versurile cu ocazia ordonării materialului din volumul de 
faţă. Din tot ce-a scris, din fiecare vers al lui, emană o mare 
dragoste de neam. Şi-a iubit cu atâta pasiune poporul încât nu 
a cunoscut un alt izvor de inspiraţie. Căci dacă lăsăm laoparte 
unele dintre primele lui poezii, născute în epoca adolescenţei, cu 
frământările intime comune acestei vârste, şi o poezie postumă 
închinată memoriei soţiei sale, intitulată « Rugăciune », în care 
poetul îşi permite un delicat lirism subiectiv, nu vom întâlni în 
volumele lui poezii pur intime în care să-şi descarce aleanul inimei. 
Se simţia parcă admonestat de propria lui conştiinţă să-şi exprime 
sentimentele personale, când în faţa lui se ridicau cât munţii, 
durerile neamului său. Aron Cotruş a fost un bard al neamului 
românesc, o permanenţă poetică în slujba durerilor şi aspiraţiilor 
lui. Dela acest drum nu se va abate niciodată. Uriaşele frământări 
naţionale i-au absorbit toate posibilităţile creatoare încât nu mai 
avea nici timp, nici energie şi nici chiar interes, pentru propriile 
lui stări sufleteşti, deşi a avut şi el mult de suferit şi ar fi avut 
ce să spună. Aron Cotruş a fost un poet naţional pur. Sub acest 
aspect cred că este un caz unic în poezia română, de integrare 
totală pe linia şi în slujba neamului, nerecepţionând şi neconver¬ 
tind în vers decât chemările colective şi sbuciumul istoriei na¬ 
ţionale. El însuşi ne desvălue această taină a sufletului său în 
neuitate versuri: 


«De mic eu visat-am mereu 
Să fiu împotriva oricui 
Să fiu pân’la capăt al lui 
Al neamului meu.» 

— 7 — 


www.dacoromanica.ro 


Sau în altă parte: 


«Mă ridic cu tot oţelul vrerii mele 
Nu m’am născut să număr stelele, 


M’am născut să dărui, să mă dărui.» 

* * * 


Aron Cotruş s’a născut la 2 Ianuarie 1891 în comuna Hagaş 
din judeţul Sibiu. Tatăl său era preotul satului. 

Studiile liceale le-a urmat la Blaj până în clasa VI a când, din 
cauza publicării unei violente poezii antimaghiare intitulată 
« Tisa », în revista « Ramuri » din Craiova, este obligat să le în¬ 
trerupă. Trece la liceul Şaguna din Braşov, iar după obţinerea 
bacalaureatului se înscrie la Facultatea de Litere din Viena. 

In anul 1913 intră în redacţia ziarului « Românul » din Arad, 
de unde trece în 1915, la ziarul «Gazeta Transilvaniei » din Braşov, 
ca redactor şef. 

In Ianuarie 1916 este chemat sub arme şi repartizat la regi¬ 
mentul 60 din Alba Iulia ca soldat cu termen redus. In luna Iunie 
a aceluiaş an este trimis pe frontul italian, dupăce suferă o con¬ 
damnare la Tribunalul din Braşov pentru un articol publicat sub 
semnătura lui în «Gazeta Transilvaniei ». 

Contactul cu frontul italian permite poetului trecerea în rân¬ 
durile aliaţilor, punăndu-se în slujba marelui vis secular rom⬠
nesc : dezrobirea ţării. II găsim spre sfârşitul acestui an la Padova, 
ca reprezentant al Ardealului întfo Comisiune Interaliată de Pro¬ 
pagandă, depe lângă Cartierul General al armatei italiene. Da¬ 
torită viguroasei sale activităţi, Românii Ardeleni strecuraţi peste 
front sau căzuţi prizonieri, sunt organizaţi în unităţi de voluntari 
ai Legiunii Române şi iau parte activă la ofensiva aliată de spar¬ 
gere a frontului austro-ungar unde se acoperă de glorie. 

După încetarea ostilităţilor pe frontul italian, este însărcinat 
cu organizarea unui serviciu de presă în Legaţia României dela 
Roma, post ce-l ocupă până la sfârşitul anului 1919 când se întoarce 
în ţară cu ultima unitate a Legiunii Române din Italia. 

întors în Ardealul desrobit, pentru care a luptat şi a suferit 
încă depe băncile liceului, Aron Cotruş îşi reia activitatea în di¬ 
ferite redacţii de ziare şi reviste din Arad şi Timişoara. In 1920 

— 8 — 


www.dacoromanica.ro 



este ales membru al Societăţii Scriitorilor Români, iar in anul 
1928, Preşedinte al Sindicatului Presei din Ardeal şi Banat. 

Apariţia, în anul 1928, a volumului său de versuri, «Mâine», 
produce o mare vâlvă în ţară. Ziarele liberale îl atacă cu înver¬ 
şunare şi merg atât de departe încât cer în mai multe rânduri ares¬ 
tarea poetului ca element subversiv. «Cuvântul » lui Nae Ionescu 
şi ziarele Naţional-Ţărăniste, i-au luat apărarea cu energie. 

La 1 Ianuarie 1929 este numit Ataşat de Presă la Roma, iar 
doi ani mai târziu este transferat, în aceiaş calitate, la Varşovia. 
Este rechemat în ţară în anul 1936 unde rămâne până la 1 Mai 
1939, când este numit Secretar de Presă la Legaţia României din 
Madrid şi Lisabona. In timpul războiului are o bogată activitate 
propagandistică antibolşevică, ceeace-i atrage destituirea, în anul 
1944, de către guvernul Sănătescu. 

A trăit în Spania ca refugiat politic până în anul 1957, fiind 
Preşedinte al Comunităţii Românilor din Spania şi Director al 
ziarului Carpaţi din Madrd. A desfăşurat o rodnică activitate 
culturală atât în limba română căt şi în cea spaniolă. Scrie chiar 
versuri în această limbă fiind premiat în anul 1952 într’un concurs 
de poezii lui Ramon Llull. înzestrează literatura spaniolă cu o 
poezie epică de mare calibru, «Rapsodia Iberică», elogiată de toate 
cercurile culturale din această ţară. Intfun studiu bogat asupra 
operei lui Aron Cotruş, filozoful şi criticul literar spaniol Sureda 
Blanes îl numeşte Rapsod al Latinităţii. 

In anul 1957 pleacă în Statele Unite unde îşi dă sfârşitul la 
1 Noembrie 1961 în Long Beach, California. 

* * * 

Activitatea poetică a Maestrului Cotruş este vastă. Operele sale 
au fost tipărite în mai multe ediţi şi în diferite traduceri. Apariţia 
lor în ordine cronologică este următoarea: 

SARBATOAREA MORŢI. Ed, Concordia, Arad, 1915. 

ROMANŢA (poemă). Braşov, 1920. 

NEGURI ALBE. Alba Iulia, 1920. 

VERSURI. Arad, 1925. 

IN ROBIA LOR. Arad, 1926. 

STRIGAT PENTRU DEPĂRTĂRI. Ed. lenei, Timişoara, 1927. 

MÂINE. Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1928. 

MÂINE. Ed. Societetea de Mâine, Cluj, 1928 (II” Ediţie). 

— 9 — 


www.dacoromanica.ro 


PRINTRE OAMENI IN MERS. Sosnoviec (Polonia), 1933. 
HORIA. Varşovia, 1935. 

HORIA. Brad, 1936 (II a Ediţie). 

ŢARA. Ed. Rânduiala, Bucureşti, 1937. 

HORIA. Bucureşti, 1938 (Ediţiile III, IV, V, VI). 

MARIA DOAMNA. Ed. Luceafărul, Bucureşti, 1938. 

PESTE PRĂPĂSTII DE POTRIVNICIE. Ed. Tiparul Univer¬ 
sitar, Bucureşti, 1938. 

EMINESCU (poemă). Editat de Primăria Bucureşti, 1939. 
MINERII. Ed. Universul, Bucureşti, 1939. 

RAPSODIE VALAHA. Madrid, 1940. 

RAPSODIE VALAHA. Ed. Luceafărul, Bucureşti, 1941 (II" 
Ediţie). 

ŢARA. Lisabona, 1940 (II" Ediţie). 

RAPSODIA DACA. Ed. Fundaţiile Regale, Bucureşti, 1942. 
DRUMURI PRIN FURTUNA. Madrid, 1951. 

RAPSODIA IBERICA. Ed. Carpaţi, Madrid, 1954. 

RAPSODIA VALAHA. Ed. Carpaţi, Madrid, 1954 (IU" Ediţie). 
INTRE VOLGA ŞI MISSISSIPI. Ed. Carpaţi, Madrid, 1956. 

Traduceri in limbi streine: 

MÂINE. Traducere maghiară de Bodo Pal, Timişoara, 1929. 
CULEGERE DE VERSURI. Traducere poloneză de Wladimir 
Lewic, Lwow, 1936. 

HORIA. Traducere maghiară de A. Kibedi, Cluj, 1938. 

PESTE PRĂPĂSTII DE POTRIVNICIE. Traducere spaniolă 
de Gayetano Aparicio, Madrid, 1941. 

RAPSODIE VALAHA. Traducere spaniolă de Gayetano Apari¬ 
cio, Madrid, 1941. 

PESTE PRĂPĂSTII DE POTRIVNICIE. Traducere spaniolă 
de Gayetano Aparicio, Madrid, 1944 (II" Ediţie). 

PRINTRE OAMENI IN MERS. Traducere spaniolă de Gaye¬ 
tano Aparicio, Madrid, 1945. 

RAPSODIA IBERICA. Traducere directă în limba spaniolă de 
Aron Cotruş, Madrid, 1946. 

Poezii scrise direct in limba spaniolă: 

POEMAS DE MONTSERRAT. Madrid, 1951. 

CANTO A RAMON LLULL. Mallorca, 1952. 

* # * 

— 10 — 


www.dacoromanica.ro 


L-am cunoscut pe Aron Cotruş deaproape, căci a stat de mai 
multe ori in casa noastră. Convorbirile cu el erau o adevărată 
delectare, nu numai prin evocarea bogatelor amintiri ale altor 
vremuri, dar şi prin vioiciunea expunerii. Era un povestitor neîn¬ 
trecut pe care puteai să-l asculţi ore întregi fără oboseală. Era 
bun, prietenos şi accesibil şi celor mai umili Români din exil. 
Dar acelaş om devenea o vijelie când înfiera pe cei nemernici, pe 
cei ticăloşi, pe cei ce s’au înstrăinat de neam sau care se puseseră 
în slujba duşmanilor acestuia. Numai atunci îşi dădeai seama din 
ce clocot de energie s’au plăsmuit poeziile lui de cremene, ce se 
rostogolesc în auz ca un uruit de stânci rupte din vârful Detunatei. 

L-am văzut ultima oară înainte de a pleca spre America. îşi 
pusese mari speranţe în lumea de acolo, în comunitatea românilor 
americani, pe care voia să o înfioreze în faţa suferinţelor neamului 
nostru şi să o facă mai activă în lupta noastră de eliberare. Nu a 
mai avut timp, însă. Boala care îl rodea de mult timp şi durerile, 
atât personale cât şi cele brăzdate în el de nenorocirea poporului 
românesc, l-au doborît. S’a prăbuşit ca un stejar falnic cu gândul 
îndreptat spre răsăritul patriei lui: 

«Dă Doamne putere şi uriaşă răbdare 
Neamului meu călcat în picioare.» 

Pentru poporul român, pentru cultura românească, Aron Co¬ 
truş rămâne un mare vizionar al destinului românesc, alături de 
Goga, de Radu Gyr. 


* * * 

Nu a fost uşor să găsesc volumele de poezii ale Maestrului, 
publicate dealungul anilor, începând din 1915 şi până când şi-a 
dat sfârşitul. Mult regretatul Dumitru Leontieş mi-a procurat c⬠
teva din ele aflate prin biblioteci germane şi italiane şi sunt re¬ 
cunoscător şi Domnului Ion Halmaghi pentru fotocopiile trimise 
din Statele Unite. 

Din toată opera lui Aron Cotruş nu am putut obţine de nicăeri 
poema «România», apărută în 1920 la Braşov, şi nici volumul 
intitulat «Strigăt Pentru Depărtări », tipărit în 1927 la Timişoara, 
fapt pentru care ele nu apar în volumul se faţă, ştirbind puţin 
condiţia de Opere Complete cu care am voit să cinstim memoria 
poetului. 


— 11 — 


www.dacoromanica.ro 


In compunerea prezentului volum de poezii s’a păstrat ordinea 
cronologică a apariţiei lor pe parcursul vieţii lui Aron Cotruş, aşa 
cum am putut să o reconstituim, începând cu «Sărbătoarea Morţii » 
care vede lumina zilei in anul 1915 şi terminând cu câteva din 
poeziile sale inedite pe care poetul jni le-a încredinţat la plecarea 
sa din Europa, sau pe care le-am putut găsi pela alte persoane. 

I-am respectat întocmai ortografia întrebuinţată în diferitele 
texte pe care le-ajn avut la îndemână şi am introdus aproape toate 
variantele poeziilor pe care le-am putut afla, încercând cu aceasta 
să salvăm dela uitare tot ceeace a produs poetul. 

Api exclus din prezentul volum poeziile scrise direct in limba 
spaniolă şi publicate în «Poemas de Montserrat » pe care nu le-am 
putut afla în traducere românească. Lipsa de spaţiu suficient ne-a 
împiedicat să contăm şi cu o prefaţă competentă asupra operei 
lui Aron Cotruş, care s’ar putea face ulterior, intr’o broşură aparte 
şi fără lipiitări. 

* * * 

Ceeace m’a determinat să mă ocup cu editarea poeziilor Maes¬ 
trului Cotruş, a fost pietatea pentru sbuciumul de o viaţă întreagă 
al acestui om şi pentru uriaşa rezonanţă ce-a avut-o opera lui in 
sânul poporului nostru. Nu a fost Român care să nu ştie de nu¬ 
mele lui Aron Cotruş sau să nu-i fi auzit o frântură de vers şi să 
nu-l slăvească. Poezia lui care a luat caractere mitice, trebue pusă 
şi la indejnâna nouilor generaţii, pentrucă a devenit un patrimoniu 
naţional, cum este Eminescu sau Coşbuc şi poate servi ca punte 
de legătură pentru a trece această perioadă întunecată din istoria 
neamului nostru. In vinele lui Aron Cotruş şi în versurile lui tumul¬ 
tuoase, ca nişte bice ale istoriei, clocotesc mileniile de viaţă rom⬠
nească. In el recunoaştem frământările şi luptele strămoşilor noş- 
trii, începând cu Boerebista până la Corneliu Zelea Codreanu. 
Chiar şi prin figura lui caracteristică, cu acel cap de senator 
ropian, Aros Cotruş a reprezentat o personificare vie a naţiunii 
noastre , 

Cu această bogată creaţie, pe care ajn încercat să o reconsti¬ 
tuiri astăzi, Aron Cotruş, plecat dintre noi, s’a prezentat în faţa 
eterjiităţii. Viaţa lui nu s’a scurs fără rost şi fără a fi restituit 
neamului românesc darurile cu care a fost înzestrat de Creator. 

Nicolae Rosca 


— 12 — 


www.dacoromanica.ro 


SARBATOAREA MORŢII 


www.dacoromanica.ro 


GEAMURILE SÂNGERII 


Ard case, şuri, jirezi de fân şi pae, 

In groaznicul incendiului vezuviu. 

Aleargă flăcările ca un fluviu 

Şi-un biet popor de-avuturi il despoae... 

Aleargă flăcările ’ngrozitor, 

Aleargă, 

Peste câmpia roşie şi largă... 

Fug flăcările ’ntr’una, fără frâu 

Şi ard hambare aurii de grâu 

Şi ’n pocnete, porumbu ’n poduri arde... 

Şi limbi de foc se ’ntind peste clădiri, 

In zăpuşala grea, care omoară 
Şi ca nişte siniştri şerpi de pară, 

Se ’ncolăcesc pe plopii albi, subţiri 
Şi peste cele ’nsângerate unde, 

In salturi, ca nişte pisici bizare, 

S’aruncă sprinten, cine ştie unde, 

Iar şurile schimbate ’n stâlpi de jar, 

In noaptea sângerie par. 

Schelete de-animale ’ngrozitoare, 

Din lumi, unde nu-i pace, nici visare. 

In sat, în case, prin ferestre sparte, 

Prin geamurile roşii, dedeparte, 

Se văd făpturi purtate brusc de spaimă, 

Cum vorbe ne ’nţelese, rupte ’ngaimă, 

Cum uşile le cată înzadar, 

Cum păru-şi smulg, cum plâng şi ţipă-amar, 
Cum leşină şi pe podele cad, 

— 15 — 


www.dacoromanica.ro 


Ca ’n fundul celui mai teribil iad... 
In râu par’ c’au căzut macabri sori, 
Şi apele murdare le-au aprins... 

In râu par’ c’au căzut macabri sori 
Ş’acum plutesc pe apele murdare... 
Pe apele aprinse şi murdare 


Şi focul creşte ’ntr’una ’n faţa lor... 
Cât vezi întinsu-i roşu ocean, 

Pe care-aleargă focul călător 
Şi’n care par’ c’armate crunt învinse, 
Ori turme mari de oi şi capre-aprinse, 
Aleargă ’n spaimă, fug din loc în loc. 
Purtând cu ele baia lor de foc 
Prin fum şi prin funinginea opacă, 

Pe unde cad şi ’n flăcări se îneacă... 


Şi ’mproaşcă tunurile ’n astă seară, 

Cu flăcări din plămânii lor de pară... 
împroaşcă ’ntruna cu putere grea, 

Din depărtări adânci, de undeva... 


Sinistru ard pădurile bătrâne 
Şi vânturile ’n drumul lor nomad, 
Aduc mirosuri grele, tari de brad, 
Aduc un suflu aspru, violent 
Şi boale din bolnavul Orient... 
Sinistru ard pădurile bătrâne 
Şi doar cenuşe fi-vor ele mâne, 
Pe-aicea când vor trece ’n roşii paşi, 
Imensele armii de ucigaşi... 


Sinistru ard pădurile bătrâne, 

Iar brazii cu coroanele macabre. 
Par uriaşe, roşii candelabre, 

Cu mii şi mii de braţe arzătoare, 
Ce ard la astă groaznică serbare, 
La agonia unei lumi de fiare... 

— 16 — 


www.dacoromanica.ro 



Şi creşte ’ntruna roşa ’nvălmăşeală, 

Mai groaznică, ca ’n Roma, când ardea, 
Iar acolo ’n codrii-acum în noaptea grea, 
Stă poate ca Nerone, cineva, 

Privind cu o privire infernală, 

La astă monstruoasă ’nvălmăşală... 
Intr’una creşte ’ngrozitoarea larmă 
Iar tunurile groaznice s’aud, 
Aproape-aproape, ’ntruna mai aproape 
Şi larma vine ca pe roşii ape, 

Pornită din plămâna infernală, 

A tunurilor grele ce s’aud, 

Venind în marşul lor de sânge ud... 


Ţărani îmbătrâniţi fără de vreme, 

Cu ochi ca nişte plăci de întuneric, 

Aleargă cu obrazul cadaveric... 

Ei vin şi trec cu feţele de ceară, 

Sdrobiţi de nedreptatea milenară... 

Ei vin şi trec, îşi duc copiii lor, 

Tot ce le lasă focu-ucigător... 

Copiii trişti sunt tot ce le rămâne, 

Copiii lor sdrenţoşi, dar drăgălaşi, 

Ce-odat’ şi-odat’ în vremile de mâne, 

Vor fi poate asemeni ucigaşi... 

Şi vântu ’nalţă 'ntr’una limbi de foc, 

Iar flăcările ce se sbat spre cer, 

Par roşii munţi ce nasc şi ’n urmă pier, 
Pentru-a renaşte mai grozavi apoi... 

Fug oamenii, — o turmă de strigoi — 
Treziţi din somn de focu ’ngrozitor 
Şi fugăriţi din paturile lor... 

Şi creşte focul aţâţat mereu, 

Iar tunurile durdue din greu, 

Lăsând pe cele drumuri lăcrimând, 

Un biet popor sdrenţos, murdar, flămând... 


Doar morţii ’n urma lor de mai rămân 
Şi-oştenii unui împărat 

— 17 — 


www.dacoromanica.ro 



Ce şi-or căta — când vor sosi — culcuşe, 
Aici în munţii-aceştia de cenuşe... 

De spaimă va ’ngheţa-atunci oricare 
Şi nebunia le-o pătrunde ’n oase, 

Când şi-or vedea făpturile scârboase, 

In geamurile roşii, ’ngrozitoare... 


Incendiul ăsta groaznic se îmbată, 
Cu flăcări infernale se îmbată... 

Nu vezi nimic pe străzile pustii, 

Decât doar geamuri lucii, sângerii 
Şi ’n satul ăsta mândru, care moare, 
Ele-s podoabe-atotstăpânitoare... 


In satul ars, străine-acum de vii, 
Tu n’o să vezi nimic in calea ta, 
Decât doar geamuri lucii-sângerii, 
Stropite ’ngrozitor de cineva... 


Nici râde n’o să poţi acum, nici plânge, 
Iar nebunia ’n creeri şi în sânge, 

Iţi va trezi dorinţi şi viziuni... 

Şi roşii fi-vor ochii tăi nebuni, 

Când, vei privi, 

Cum spectri fac satanice orgii, 

In dosul celor geamuri sângerii. 


— 18 — 


www.dacoromanica.ro 


NOCTURNA 


Se sparg granate ’n zări 

Şi se desfac in purpurii petale, 

Desprinse din corole infernale, 

De fuga unui foc ucigător... 

Se sparg şi se desfac strălucitoare 
Şi ’ntr’un superb, halucinant decor, 
Cad in noroi, 

Intre războinici duri ce-aproape goi, 
Dorm duşi pe şesul desfundat deploi, 
Dorm lângă-un cort, 

In car’ le zace prinţu ’n luptă mort, 
Pe şesul bolnav, desfundat de ploi!... 
Inrumenind văzduhul, cad mereu, 
Cad ploi de foc, strălucitoare ploi, 
Cad în noroi... 

Par’ c’o princesă magică acum, 
Aruncă printre flăcări şi prin fum 
Inelele, brăţarele-i de aur... 

Şi ’ntregul ei tezaur... 

Par’că le-asvârle-acum, 

Prin ploaie de rachete şi prin fum. 
Siniştrilor eroi, 

Ce dorm în aşternuturi de noroi, 

Pe şesul bolnav, desfundat de ploi. 


— 19 — 


www.dacoromanica.ro 


NU FU ’NTAMPLARE... 


Nu fu ’ntâmplare şi nici glumă, nu!... 
întâia zi fu zi de sărbătoare, 

Apoi pe ’ncetul fastul dispăru 
Şi ţara se umplu de ’nfiorare!... 


Nu fu ’ntâmplare şi nici glumă nu! 


Retrageri iuţi, ’nvingeri uriaşe 
Nelinişte în sate şi oraşe 
Şi rane, rane-adânci şi jale... 

Azi plânset, mâne marşuri triumfale 
Şi orbi şi şchiopi şi ciungi, 

Aduşi de trenuri în convoiuri lungi 
Şi lazarete pline, şi spitale... 

Plecară-atunci superbele armate 
Şi duc şi astăzi lupte blestemate, 
Plecară-atunci cu cântecele lor 
Şi cum le-au dus, le-aduc cu acelaş zor 
Nepăsătoare trenuri. 

Ce fac la gări acelaş scurt popas 
Şi lasă-acasă tot ce-a mai rămas: 

Armii de orbi, de şchiopi, de surzi, de ciungi, 
Ce-i duc pe tărgi ori în convoiuri lungi, 
Pe-aceeaşi tristă, neschimbată cale, 

Spre casă ori spre albele spitale... 


— 20 — 


www.dacoromanica.ro 



VIZIUNILE SANTINELEI 


Undeva ’n neguri cineva acum, 

Opritu-s’a din mers şi mă aşteaptă, 

Cu arma poate ţintă spre-al meu piept... 
Ii văd par’că prin neguri talia dreaptă... 


Undeva ’n neguri cineva m’aşteaptă... 
Cineva-aproape arma şi-o încarcă 
Şi paşii mei sunt tot mai slabi, mai rari... 
Ceva trecu pe lângă mine par’că... 

A fost al morţii suflu? Ori fu om, 

Ori chinu ’ngrozitorului pogrom, 

Ori sufletul voinicilor tătari, 

Cari au căzut astăzi de mâna mea, 

In lupta cruntă, lupta cea mai grea?!... 


Undeva ’n neguri cineva m’aşteaptă, 
Cu ochi grozavi, cu poftele-i de lup... 
Ceva furnică prin întregu-mi trup... 


Trecutul iar în mintea-mi se deşteaptă... 


Pe-o clipă gându-mi sboară iar departe, 
De lumea asta bolnavă, nefastă... 

Văd în iatac pe tânărarmi nevastă... 

Pe masa ei deschisă doarme-o carte. 

O văd pe ea în haina ei de noapte, 
Gândind la răul care mă răpune... 

Aud abia umilele ei şoapte, 

Din dulcea, din amara-i rugăciune... 

— 21 — 


www.dacoromanica.ro 





Văd curtea mea, văd porţile ’ncuiate 
Şi cânele ce odihneşte ’n cuşcă... 

Simt gerul ce din brazii-mi tineri muşcă 
Şi-aud cum vântul în obloane-i bate... 


M’au coborît pe cea mai joasă treaptă, 
Cărările destinului inept 
Şi după-atâtea lupte sângeroase, 

Fluidul nebuniii ’ncepe iar, 

Să mi s’afunde’n creeri şi în oase... 


Undeva ’n neguri cineva acum, 
Opritu-s’a şi duşmănos m’aşteaptă, 

Cu arma poate ţintă spre-al meu piept... 


Eu trec prin besnă făr’ să ştiu ce vreu, 
Iar paşii mei slăbesc, slăbesc mereu... 


SPRE LAZARETE 


Ne-adună de pe câmpii morţii crude, 

In vagonete ce se duc trândave, 

Cu legănări de ’nbătrânite nave... 

Ni-s hainele de sânge încă ude, 

Ni-s mânile de sânge încă ude!... 

Din lupte pe viaţă şi pe moarte, 

Aţâţi schilavi sunt duşi acum în cete... 
Simt duşi încet spre albe lazarete, 

Spre lazarete ’n zările deşarte... 

— 22 — 


www.dacoromanica.ro 




Şi de acolo iarăş, mai departe!.,. 
Iar soarele brutal ce-acum răsare, 
Aruncă raze calde-ameţitoare, 

Pe drumurile unde trecem noi, 
Noi ultimii pământului eroi!... 


Ne duc!,.. 

In monotone sgomote ne duc 
Şi nicicând nu ne-om mai întoarce-aici... 
Ni-i părul alb, suntem bătrâni voinici... 
Ni-s hainele de sânge încă ude,,, 

Ni-s mânile de sânge încă ude!... 


PE URMA-ARMATELOR GROZAVE 


Prin inima cetăţii străvechi, pline de slavă, 
Unde trecuse Moartea, cu noaptea ei grozavă, 
Se plimbă, mândru Sâtan cu negreled stafii 
Şi tristele patrule adorm pe străzi pustii... 

Se plimbă mândru Sâtan şi râsu-i se revarsă. 
Printre ruine moarte, peste cetatea arsă!,,. 
Armatele grozave se afundară ’n stepe, 

Iar corbii trec în stoluri cu sânge să s’adepe 
Şi peste tot cuprinsul, în urma lor acuma, 
Sunt regi atotputernici dihănile şi ciuma... 
Azi nime nu mai merge ’n biserici şi in lavre, 
Căci in cetatea moartă nu sunt decât cadavre. 
Iar mutele patrule, adese’n furii grele, 

Nebune schimbă focuri, luptându-se ’ntre ele. 

— 23 — 


www.dacoromanica.ro 


Pe străzile lugubre, pustii, însângerate, 

Se ’ntinde ca o apă o grea pustietate, 

Se ’ntinde ca o apă şi ’n nopţile pustii, 
învie toţi oştenii căzuţi în bătălii 
Şi urcă în palate şi’n teatrele cu faimă, 
Unde stafii în coruri, macabre arii ’ngaimă, 
Când miezul nopţii bate 
Şi umple cu ecouri satanica cetate, 

In care stăpâneşte o ne’nţeleasă spaimă... 


Şi trec, şi trec in noapte pe străzile pustii 
Sărmane vieţi schimbate de moarte, în stafii 
Şi trece mândru Sâtan şi-ursuzi în urma lui, 
In haite trec alene, câni bolnavi şi sătui... 


CA NIŞTE NEGRI MONŞTRI URIAŞI... 


Ca nişte negri monştri uriaşi, 

Cu gurile, cu creerii de foc, 

Cu suflet aspru, roşu şi flămând 
Şi cu plămâni de forţe sdrobitoare, 
Stau tunurile fioros urlând, 

Stau tunurile ’n zare 
Şi 'nproaşcă ’ntr’una înfiorător, 

Cu flăcări din gâtlejurile lor... 


Iar la lumina fulgerilor grele, 

Se văd pe-o clipă-armate ’ngrozitoare, 
Mişcându-se cu tunuri şi drapele, 

Sub ploaia de granate şi şrapnele, 

Pe şesurile fără de hotare... 

— 24 — 


www.dacoromanica.ro 


Văzduhul nopţii îl străbat urlând, 
Bolizi macabri-aducători de moarte 
Şi vin armate nouă de departe, 

Cu pofte mari, cu suflet sângerând, 
Ca brutele, mânate fără minte, 

De nebunia mergerii-’nainte... 


Prin besna înălţimilor pustii, 
Baloane uriaşe trec alene 
Şi cad din ele căpăţini de foc, 

Ca nişte sori ce s’au urit cumplit, 
De pacinicile lumi aeriene... 


Răsboinicii brutali, 

Răsboinicii de-atât omor sătui, 
Privesc pământul cu priviri de gâde, 
Iar demonul distrugerii azi râde, 

La cea mai mare sărbătoare-a lui... 


PRIN CODRII-ACEŞTIA JALNICI... 


Prin codrii-aceştia jalnici e-atât de monoton, 
Şi, pe cărări, pe şine, dorm trenuri răsturnate, 
Cari au pătruns semeţe acea pustietate, 

Ducând răsboinici sombri la lupte blestemate... 


Prin codrii-aceştia jalnici e-atât de monoton, 

Iar aerul e par’că ’ncărcat de plumb topit, 

Ce in văzduhuri fierbe pustiu, necontenit... 

Par’ c’a trecut pe-aicea un uriaş ciclon... 

Când văd culcaţi copacii, — armate schilodite, — 
Aud par’că şi-acuma trosniri necontenite... 

Şi văd armate aspre, cu tunuri infernale, 
Luptând, prin codrii-aceştia să-şi tae-odată cale. 

— 25 — 


www.dacoromanica.ro 


Pe-aici fu cândva viaţă şi lupte ’ngrozitoare, 

Cum niciodat’ pân’ astăzi nu s’au văzut sub soare, 
Pe-aici au fost dezastre şi ’nvingeri sângeroase... 
Cărările-s albite şi azi de-atâtea oase... 


Prin râpi şi prin prăpăstii dorm morţii, dorm grămadă 
Şi numai corbii ’n stoluri mai vin arar să vadă, 

Cum dorm in aşternuturi de vreascuri şi de foi, 

Cei ce au fost odată neprihăniţi eroi... 


Copacii rupţi şi schilavi, stropiţi grozav cu sânge, 
In vânturile grele, cu jale ii vor plânge, 

Iar sângele lor bolnav, nostalgic şi fecund, 

Va ingrăşa pământul în codrii fără fund. 


IN ŢARA MORŢII 


Din zare ’n zare, 

întreg văzduhul şi pământul pare, 

Un raiu îngrozitor, fără pereche, 

Aprins vijelios de-o ură veche, 

In noaptea astei groaznice orgii, 

Dată de Moarte ’n cinstea celor vii!... 


Ploi de rachete, 

Ploi roşii, albe, verzi şi violete 
Aprind văzduhul iar, 

Cu sborul lor halucinant, barbar... 
Ploi de rachete, ploi 
Ce cad să se sfârşească în noroi 
Şi ’n trupuri ostenite de eroi!... 


— 26 — 


www.dacoromanica.ro 





Iobagi viteji, voinici de fier, eroi, 

In şanţuri, prin zepezi ori prin noroi, 
Pe ger şi ploi, 

In marşuri, la atacuri sdrobitoare, 

Mi-e sufletul cu voi!... 

Iar când dormiţi, c’o dragoste rebelă, 
Iubirea mea vi-i tristă santinelă, 

Şi pănă la mormânt va fi cu voi, 

Fraţi dulci, iobagi, iobagi şi fericiţi eroi 


RĂNITUL 


Căzu pe pusta frământată ’n sânge, 
Căzu rănit de moarte, 

Gândindu-se la mama care-1 plânge, 

La turmele-i de oi, ce-i sunt departe... 

Căzu copilul munţilor, căzu 
In iarba roşe ca aţâţi de-ai lui, 

Cari au murit de-atât omor sătui, 

Cum moare el acu... 

In vaerele-atâtor camarazi, 

Moare tăcând al culmilor voinic... 
Moare ca ’n umbra codrilor de brazi 
Şi nu-i mai cere bietei vieţi nimic... 

De-odată, cu puterile lui toate, 

Se mişcă, se ridică ’ncet pe coate 
Şi stă aşa, îngândurat privind, 
însângeratul soare in apus... 


Cu capul luminat de-un calm nespus, 
In pulberea solară-acest cioban, 
Pare-un superb legionar roman!... 

— 27 — 


www.dacoromanica.ro 



CAZACII 


Pe cai crescuţi in stepe, încet şi monoton 
Trec în răsleţe cete cazaci grozavi de Don... 
Din ochi prin întuneric le fulgeră scîntei, 
Cum trec sătui de jafuri şi tinere femei. 


Se înfioară noaptea de suliţele lor, 

Iar caii plini de rane merg greu, încetişor... 
Potcoavele în neguri răsună stins şi sec 
Şi noaptea creşte oarbă pe drumul unde trec... 


In urma lor rămâne un sărăcit norod, 
Când trenuri duc aiurea al jafurilor rod, 
Iar corbii ’n cete dese rotesc voioşi pe-aici, 
Să s’ospeteze lacomi din bieţii lor voinici. 


Pe cai crescuţi in stepe, încet şi monoton, 

Trec in răsleţe cete cazaci grozavi de Don, 
Şi-aşa cum trec, par horde macabre de strigoi, 
Ce se afundă ’n neguri ca ’n noaptea de apoi. 


— 28 — 


www.dacoromanica.ro 


APUSUL ROŞU 


Coboară printre nouri in apus. 
Coboară ’ncet însângeratul soare... 
Dureri ascunse prind să mă ’nfioare: 
Simt sufletele celor ce s’au dus, 

La lupte uriaşe, ’ngrozitoare!... 


Cu ore roşii, grele şi pustii. 

Se ’ncheie încă-o zi, 

In care au pierit îngrozitor. 

Atâtea mii de inşi, 

învingători semeţi şi bieţi învinşi, 

Cari au plecat cu voe şi cu zor 
La lupte grele, pentru ţara lor!... 

Se ’ncheie incă-o zi, 

Cu ore roşii, grele şi pustii. 

Şi ’n pacea ăstor duioşii solare, 
începe iar aceeaş frământare. 

Cu neguroase vrăji să mă ’nfioare... 

Ca nişte corbi scăpaţi din reci morminte, 

Vin, vin mereu aducerile-aminte: 

Sunt sufletele celor ce s’au dus, 

Spre miază-noapte, miază-zi şi-apus, 

La lupte mari, cum n’au mai fost sub soare!. 


— 29 — 


www.dacoromanica.ro 


TRENURILE 


Jos lângă drum, pe unde trenuri trec, 
Cosesc în iarba 'naltă albi cosaşi... 
Cosesc încet, 

Moşnegi duioşi, cu plete albe, lungi, 

Cu ochii uzi şi cu nesiguri paşi... 

Şi când le văd că vin din fund de zare, 
Al lor bătrân şi pacinic piept tresare 
Şi se opresc de-odată din cosit... 
S’opresc duioşi şi se proptesc pe coase 
Şi-aşteaptă pân’ce ’n fugă, sgomotoase 
Se pierd in zarea fără de sfârşit... 

Şi-aşa privind pierduţi, cum trec cu zor, 
Pe feţe lacrimi le pornesc uşor, 
Gândindu-se l’ai lor, ce ele ’n chin, 
De-un an i-au dus şi-acasă nu mai vin... 


PE-AICI TRECURĂ ’NVINŞII... 


Pe-aici trecură ’nvinşii muţi, în fugă, 

Pe-aici trecură ei 

Şi semănară sânge ’n picuri grei, 

Prin ţara unde oamenii se ’njugă... 


Pe-aici trecură ’n marşuri triumfale 
Şi cu nădejdi în piepturile lor... 
Pe-aici sdrobiră ’n sânge şi in jale 
Mândria unui îndrăsneţ popor... 

— 30 — 


www.dacoromanica.ro 


Movile de cadavre au rămas. 

In urma lor, în zarea ’nsângerată... 

Şi cad şi cad la fiecare pas 

Din cei ce-au vrut pământu ’ntreg să-l bată... 

Bogatul sânge ce ’n pământ s’a supt, 

E-un fluid ce asmuţa ne’ntrerupt, 

E roşie sămânţă de pierzare. 

Sămânţă a râzboae ’ngrozitoare, 

Ce vor trăi din grozăvii şi-avânt 
Păn’ va trăi acest bătrân pământ!... 


VREMELNICE STÂNCI... 


Vremelnice stânci, 
împietrite în munţii grozavi, 
De veacuri amare şi rele, 

Cu ochii adânci, 

Privitu-v’au lacomi şi trişti, 

In zile de pace-ori restrişti, 
Trudiţii, nostalgicii sclavi... 
Vremelnice stânci... 

Pleşuve, vremelnice stânci, 

Cu ochii de tigri, în drum, 

Cu ochii adânci, 

Prin iaduri de flăcări şi fum, 
Vor trece ori mâni, ori acum, 
Grozave armate de sclavi, 
Pătând răzbitorul lor drum 
Cu sânge, 

Pe munţii grozavi... 


Vor trece, 

C’un rictus demonic şi rece, 
— 31 — 


www.dacoromanica.ro 


Spre văile voastre adânci, 
Pleşuve, vremelnice stânci!... 


C’un jind fioros, ne’nţeles, 
Privesc către culmi şi ades, 

Când soarele ’n voi se resfrânge, 
Vă văd parcă pline de sânge, 
Vremelnice stânci, 

Pleşuve, vremelnice stânci!.,. 


DE VA VENI ’NTR’O ZI... 


De va veni ’ntr’o zi, 
Albit, din lupta grea, 
Dă-i cheile-aurii, 

Dela odaia mea!... 


Acopere cu giulgiu, 
Oglinzile pustii, 

Să nu îi cadă rău, 
In ele de-o privi. 


Şi dacă-o fi bolnav, 

De drumul lung şi greu, 
Arată-i patul alb, 

In care m'am stins eu. 


Iar dacă te-o ’ntreba 
De min’, unde m’am dus, 
C’un gest sfios, supus, 
Dă-i cheia asta grea, 

Şi pe deschisul geam, 
Arată-i cripta mea!.,. 

— 32 — 


www.dacoromanica.ro 



DANŢUL UMBRELOR 


In raze şi umbre bizare 
Surîde nostalgic veranda, 

Iar palida Wanda, 

Stă singură-acuma şi coase 
Cu albă mătase... 

Stă singură-acuma şi coase, 
Stă singură Wanda... 

Şi ca şi în ora când el a pornit, 
Coboară acelaş bizar asfinţit 
Şi umple cu soare veranda 
Şi umple cu umbre veranda... 


Pe leneşa ei otomană, 

Ea cântă, suspină şi coase, 

Ca ’n zile frumoase... 

Şi lunecă acul de aur, 

Ca visele ei cari o mint... 

Şi lunecă acul de aur, 

Lăsând pe-a lui urmă podoabe 
Şi-albine şi fluturi de-argint, 
înfipţi în mătase, 

In neagra, în fina mătaşe, 

In care ea zilele-şi coase... 


Fugarele raze se joacă, 
Scăldând în lumină buiacă 
Pantofii-i de blană de jder 
Şi sinii ei albi, desveliţi... 

Iar ea se gândeşte posacă, 

Cu suflet stingher, 

La mândrii războinici ce pier, 
La bieţii războinici ce pier... 

— 33 — 


www.dacoromanica.ro 


Culcată, îi stă la picioare 
O neagră, trândavă ogarcă, 
Ce par’că 

Visează păduri seculare 
Şi lungi vânători princiare... 


Amurgu ’nfloreşte veranda, 
Iar Wanda, 

Priveşte mâhnită pe stradă 
Şi par’că aşteaptă să-l vadă, 
La poarta înaltă, 

Pe cel ce ea n’o să-l mai vadă. 


Iar acul de aur, 

Luceşte înfipt în mătase, 

In neagra, în scumpa mătase... 


LA GEAMUL CU PERDELE RUBINII.. 


La geamul cu perdele rubinii... 

Plângând rămas-am, când la drum pomi. 
La geamul cu perdele rubinii, 

Cu ochi inlăcrimaţi l’oiu aştepta, 

Cu dragoste, cu dor l’oiu aştepta... 

Şi tristă la venire m’o găsi. 

In casa cu perdele rubinii... 

La geamul cu perdele rubinii, 

Veghiat-am tristă şi m’oiu ofili... 
Veghiat-am într’o aşteptare grea 
Şi trandafirii de pe faţa mea, 

S’or ofili, 

La geamul cu perdele rubinii... 

-- 34 — 


www.dacoromanica.ro 


Iar într’o zi, 

Din lupta mare, dacă va veni, 

Nu m’o cunoaşte când mă va afla 
In patul alb, in patul meu de nea... 


Lacrimi aprinse ne vor podidi, 

In clipa dulce când ne-om întâlni, 
In casa cu perdele rubinii... 


IN ODĂIŢĂ PĂRĂSITĂ 


întors acum, 

întors din sângerosu-mi drum, 
Unde-am luptat de-atâta vreme eu, 
Visându-te, dorindu-te mereu, 

Cu sufletul amar, 

Te caut azi, te caut înzădar... 


întors în odăiţa ta, 

Inegurat de reci păreri de rău, 

Privesc frumoaso, tot ce-a fost al tău... 


Sub albele cearceafuri în alcov, 

Ale trupului tău urme se ascund, 

Şi revăd pe perna de atlaz, 

Urma mică unde s’a sbătut 
Şi-unde-a stat căpşoru-ţi muribund... 


Nemişcate, albele perdele, 

Au rămas ca ’n cea din urmă zi, 
Când cu suflet trist, cu ochi pustii, 
Ai privit tu mai pe urmă dintre ele. 

— 35 — 


www.dacoromanica.ro 




Iată şi romanu-ţi favorit, 

Stă pe scrin, cu fila îndoită... 
L’ai citit tu alba mea ispită... 
L’ai citit mereu, l’ai recitit... 


Un caet de note-al lui Chopin, 
Stă deschis şi-acuma pe clavir... 


Iar pe masa ta de lemn de trandafir, 
Am găsit c’o înduioşare grea, 

Cheia de-aur dela cripta ta!... 


SCRISOAREA CELUI DUS 


încep!... 

încep a nu ştiu câtea-oară... 
încep să-ţi scriu... 

Dar scrisul nu mai seamănă cu-al meu... 
Par’că ’ntr’un strâmt, hidos mausoleu 
Ar scrie-un bolnav, îngropat-de-viu, 
Cuvinte-otrăvitoare-amantei lui, 

Cuvinte dure, ne ’nţelese, reci 
Ca liniştea de veci. 

Cum n’a mai scris condeiul nimănui... 
încep să-ţi scriu, 

In ăst satanic, fioros pustiu. 

In care morţii dorm tăcuţi, de zile, 

In care morţii dorm, 

In groaznice, gigantice movile, 

Cari în zăduful soarelui ce arde 
Se frig mocnit ca ’ntr’un cazan enorm... 

— 36 — 


www.dacoromanica.ro 




Iţi scriu, 

Iar literile ce rămân în şir 
Schiloade, pe hârtia mea murdară, 

Par o osândă scrisă de un sbir... 
Murdare par, 

Scârboase şi murdare... 

Picuri murdari din creeru-mi murdar... 
Iar pe cerneala umedă şi groasă, 
Gândind acasă, 

Presar nătâng, presar nisipuri verzi, 
Nisipuri purpurii, strălucitoare, 

Spălate în sânge, arse sec de soare, 
Nisipuri roşii ce miroase-a mort. 

Ca pana mea, 

Ca haina care-o port... 

Şi ochii mei abia mai pot privi... 

Ei sunt acuma iară,. 

Ca o fereastră largă şi murdară 
Prin care nu mai poţi privi afară. 


In jurul meu răsboinici fioroşi, 
Aproape goi, 

Stau tolăniţi sub arborii-coloşi, 

Cu ochii ficşi şi sprijiniţi pe coate, 
Cu uitături grozave, idioate... 


Sub părul alb, ce-a început să cadă, 

In craniul lor pleşuv, sălbătăcit, 
Mijeşte-acuma nebunia, poate... 

Şi palizi in amurgul sângeriu, 

Ei mă privesc cum scriu 

Şi-un straniu râs pe-o clipă îi încearcă. 

Că ’n viaţă par’că 

Nicicând asemeni joc nu mai văzură... 
Privirea lor sălbatecă e plină, 

De scârbă-otrăvitoare şi de ură... 

In jurul lor, sub cruci de ei cioplite, 

— 37 — 


www.dacoromanica.ro 



In bolnave morminte de noroi 
Dorm bieţi eroi, 

Ce 'nebuniră ’n şanţuri blestemate, 
De insolaţii ori pustietate... 


... Dar tunurile nu vreau să mai tacă 
Şi tuşea lor de foc e sdrobitoare... 

Nu, nu mai tac şi nervii mei sătui 
Vibrează greu, 

Vibrează, ca firele de telegraf pe vânturi... 


Şi soarele aprinde ’ntreg pământul, 
Iar vântul, 

Aduce peste trupul meu inert 
Nisip arzând din jalnicul deşert, 

Şi după-atâtea lupte fioroase, 

Ce-au înălbit câmpiile cu oase, 

In ţara unde ne-am sdrobit duşmanii, 
Azi sângele în vine ni se 'nchiagă 
Şi creerii ni se topesc în cranii... 


Iţi scriu, iţi scriu!... 

Iar literile cresc ameţitoare... 

Cuvinte dure, fără înţeles, 

Din panarmi ies 

Şi leneş curg pe filele murdare... 

Iar la lumina bolnavă a lor, 

Te vâd ca ’n vis 

Intr’un satanic, dulce paradis, 

Văd camera ta albă şi bizară 
In sombrul ei decor, 

Te văd pe tine viperă-femee, 

Cu ochi, cu mers, cu trup de Salomee... 
Aprinsă de-al vieţii jind, 

Te văd stăpâna mea, te văd citind 
Un voluptos roman, 

Din vieţile amantelor faimoase... 

— 38 — 


www.dacoromanica.ro 


Stinsă-i lampa ta în astă seară, 
Lampa ta cu abajur macabru, 

Stins e şi superbu-ţi candelabru, 
Astă seară!... 

Şi tu citeşti, citeşti în noaptea grea, 
înconjurată la măsuţa ta. 

De luminări ce pâlpâie abia, 

De luminări îngrozitor de albe, 

Ce 'n fulgerări bizare, 

Pe braţe-ţi pun podoabe princiare 
Şi peste sini îţi desenează salbe... 


Iţi scriu, îţi scriu. 

Dar poate azi, ori mâni, ori mai târziu, 
Vr’un foc duşman mă va opri deodat’ 
Şi nu voi isprăvi scrisoarea asta, 

Ce-mi torturează ţeasta... 

Scrisoarea asta bolnavă şi-amară, 

Cu slove ce se svârcolesc şi ghiară 
In inima mea neagră, 
îmbolnăvită par’că 
De lepră ’ngrozitoare ori pelagră... 


Iţi scriu, îţi scriu. 

Dar poate azi ori mâni, ori mai târziu, 
Vr’un negru tren în sgomot de vagoane 
Spre răsărit va trece ’n aspre goane, 
Spre răsărit va trece 
Şi ne va duce ’ntr’una, ne va duce 
Spre răsărit departe, mai departe, 

In groaznice ’nchisori siberiane... 


Iţi scriu, iţi scriu 
Şi-aş vrea 

Să isprăvesc ’nainte de-a începe, 

Să isprăvesc nebuna mea scrisoare, 
Ce mi-o dictează par’că, un sălbatic 


— 39 — 


www.dacoromanica.ro 


Intr’un deşert, la gura unei peşteri. 
Unde trăia câdva cei mai meşteri, 
Din vrăjitorii cari au fost odată!... 


Iţi scriu, îţi scriu 
Şi-aş vrea 

Să isprăvesc ’nainte de-a începe, 
Să isprăvesc sălbatica scrisoare, 
Pe care-i aşteptaro înzadar. 

Pe care nu-i primi-o niciodată, 
Pe care nu-i citi-o niciodată 
Stăpâna mea!... 


— 40 — 


www.dacoromanica.ro 


NEGURI ALBE 


www.dacoromanica.ro 


1 


Ca un nour negru, plin şi greu, 

Ce’n noaptea ’nfuriată mut aleargă, 

Intr’o ciocnire oarbă să se spargă, — 

Peste pământul ăsta sec, 

Ce, poate, mâne-odihnă o să-mi dee, 
Splinatic eu 
In goană trec, 

Ducând sub haina arzătoare-a cărnii mele, 
înăbuşite fulgere rebele 
Şi nevăzute străluciri de curcubee!... 


2 


O, cum aş vrea, 

Cu lăcomia oarbă, cu privirea mea, 

Să te înmoiu, 

Să te înfrâng, 

Să te ’ngenunchiu 

Şi aspru ’nlănţuindu-ţi nepătrunsul trunchiu, 
Sub sărutări ce-aprind şi ’nghiaţă, 

Cu pofta mea nebună şi semeaţă, 

Cu dinţii mei de tigru, 

Eu sinii să ţi-i sfâşii, 

Din inimă secretele să-ţi smulg, 

Viaţă!... 


— 43 — 


www.dacoromanica.ro 


3 


Imprăştie-te ceaţă deasă, grea, 

S’o văd odat’, 

S’o văd culcată ’n faţa mea, 

Aprinsă de-un nebun, sălbatic jind, 
Mişcându-se trândav, 

Zîmbind, 

Voluptoasă, albă, goală, 
Vagabond’amantă ce mă ’nşală, 
Amanta mea sublimă — Depărtarea... 


4 


Mut stau pe ţărm, in pulberea de stele... 
De-odată, ca’n poveste, ele 
Se desprind uşor-uşor din neguri grele, 
Pe negre ape... 


Le simt, le văd, le-ating aproape... 

Şi iată-le!... 

Şi iată-le, din nou pierzându-se departe. 
Prin negură, pe unde lucii, moarte, 
Capricioase şi rebele, 

Corăbiile-vedenii ale aşteptării mele... 


5 


Cu mâna-mi de’ncăpăţinat copil, 

In fâşia de pământ a umbrei mele, 

La răsăritul primei stele, 

Am semănat un viu, exuberant grăunte; 

Şi palid, in picioare, 

Crezând în doru-mi fără de hotare, 

Intr’o nebună nerăbdare, 

Am aşteptat să crească pănă’n zori — un munte... 

— 44 — 


www.dacoromanica.ro 



6 


Inimă, eşti biată poamă coaptă, 
Gata să cazi în tină ’n orice clipă... 


Ce te-a făcut să te usuci aşa în pripă?... 
Bruscul soare de pe-un cer de nouri greu, 
Capriciosul cer al primăverii mele?... 

Ori viermii nevăzuţi, ce rod mereu, 

Ce rod neogoiaţi, fără să vrea, 

Din sâmburii şi carnea ta?! 

Sub coroana unui arbore înfrânt, 

Ce prinde’ncetişor a se pleca. 

Eşti poama coaptă, poama grea, 
Ce-aşteaptă-o aripă de vânt, 

Inima mea!... 


7 

S’aud sub glia aspră murmure înăbuşite, line... 
Ingaimă de cu sară, 

Ingaimă uriaşa rădăcină seculară: 

Tu creşti şi te hrăneşti din mine, 

Moliftule, 

Şi majestos te 'nalţi sub vânturi şi sub soare, 
Dar, vai! eu nu te pot vedea, 

Din noaptea mea, 

Cât eşti de 'nalt, de viguros, de mare!... 


8 


Credeam că nu va fi nici greu, nici lung, 
Drumul către muntele cu-atâta dor visat... 
Durerile încrezător le-am alungat 
Şi le alung — 

Şi de-ani şi ani, pribeag întârziat, 
Rătăcesc şi drumăresc neîncetat, 

Şi tot nu mai ajung... 


— 45 — 


www.dacoromanica.ro 



9 


Picioarele-mi de ’ntârziat nomad, 

Mă poartă zi de zi. 

Mai şovăind, 

Mai greu. 

Şi ’nţepenite braţele îmi cad — 

Prea le-am întins, in visuri dulci, mereu, 
Buiac, aprins, prin neguroase sfere, 
După fantome efemere, 

Pâinea mea de toate zilele — Durere!. 


10 


Din vasta noapte-a lanurilor coapte, 

Cu vântul vin amăgitoare şoapte... 

O, vântule, 

O, vântule moliu, 

Nu simţi cât e de beznă şi pustiu — 

Şi ’n mine ca şi-afară — miez de noapte?. 


11 


Visatu-te-am, halucinat, viaţa toată, 
Pe căi întortochiate şi streine, 

Pe tine, 

Grădină uriaşe, fermecată!... 

Putea-voi eu în calea-mi blestemată, 
Uitând de rău, de bine, 

Să gust măcar odată, 

In voia mea, din merele-ţi de aur?... 

— 46 — 


www.dacoromanica.ro 


12 


Intr’o pornire ne’mpăcată, furtunoasă, 

Pe rând, 

Am sfărâmat cu pumnul sângerând, 

Statuile, ce cu priviri poruncitoare 
Mă ţineau sub stăpânirea lor ca’ntr’o’nchisoare, 
Căci înţeleg să fiu despot la mine-acasă... 


13 


Cu haine şi cu gânduri întinate, 
Ostenit de aşteptări şi de păcate, 

Eu mă opresc şovăitor, pe-o clipă, 

La intrările-ţi neprietineşti, obscure, 
Catedrala mea sălbatică — Pădure!... 


Cu ochii umezi la pământ eu cad 
Şi lacrimile-amare svântu-le. 

Cu haina ta, duhovnice nomad, 
Vântule! Vântule!... 


14 


Ca un războinic orb, fără picioare, 
Ce-aude’n depărtări ameţitoare, 

Pe pusta fără de hotare, 

Un corn prelung sunând, 

Chemând, 

In oarba noapte ’n care moare; — 

Cu inima, cu trupul sângerând. 

Mă răsucesc, mă sting cu fiecare gând, 
Delirând 

In frigurile asprelor ispite. 

Cu nostalgia 

De noui cetăţi şi de pământuri cucerite... 
•=- 47 — 


www.dacoromanica.ro 


15 


Sătul de-a căuta în depărtări pustii 
Comori, 

Ce niciodată nu le voi găsi, 

Loveşte târnăcop himeric, 

Loveşte ’n munţii tăi de întuneric 
Si furişează-le adânc, adânc în măruntae, 
Un luminos. 

Un răzbitor grăunte de văpae... 

Şi, cine ştie, dacă mâne, 

Uriaşii munţi de întuneric, munţii tăi, 

Nu s’or topi ’ntr’o mare de văpăi?!... 

Loveşte crunt. 

Aicea vreau visurile, tinereţa să-mi îngrop, 
Nebun târnăcop!... 


16 


Rebel, 

Cu ură ’ntemniţat — 

In al nemărginirii bolnav dor, 

Pe-al nepuntinţei negru, aspru pat, 
Mă’ntorc, 

Mă răsucesc, mă zbat — 

Şi mor, 

Sub săpături ceţoase şi pustii, 

In ocna fără margini 
A vecinicei zădărnicii... 


17 


Iţi caut lacom gura ’n întuneric 
Şi sufletu-ţi neînţeles, himeric, 

Iar sînii-ţi calzi, sub sărutarea mea, 
In mătăsurile cenuşii, 

48 — 


www.dacoromanica.ro 



Palpită speriaţi, încetişor. 

Ca doi rotunzi şi tineri colibri, 
Surprinşi de-o mână aspră, grea, 

In primăvara dulce-a cuiburilor lor.. 


18 


Orice vorbă legănată, rea, 

Din gura ta, 

Cade zvâcnind, ucigător de grea, 
Şi-mi tulbură vijelios, profund, 
Creerul, fiinţa toată, 
întocmai ca o stâncă. 

Aruncată, 

In apa unui lac fără de fund... 


19 


In razele ce-ţi umplu’ncet veranda. 

In toată gingăşia ta, 

Stai tolănită leneş pe sofâ, 

Citind ca’n vis «Pescarul de Islanda» 
Stai tolănită leneş pe sofâ, 

Iar ochii tăi ce mint, 

Se’nchid şi se deschid, fără să vrea, 
Ca două libelule de iacint... 


Şi cum te pierzi în visuri dulci aşa, 
Pantofiorii tăi de catifea, 

Par două fine scoice de argint, 
Pescuite ’n nopţi de nebunii, 

In mări pustii. 

In mări de voluptăţi ce mint... 

— 49 — 


www.dacoromanica.ro 


20 


Ai trecut într’un landou aseară, 
Tristo, pe sub geamurile mele... 

Cu-a vieţii tale primăvară, 

Ai trecut într’un landou aseară, 
Orbitoare de mătăsuri şi inele... 

Ai trecut... 

Şi’n urma ta, doar praf 
A rămas pe uliţa deşartă, 

Ai trecut peste viaţa-mi moartă, 

Cum treceai prin norii suri de praf, 
Ce pluteau pe uliţa deşartă... 

Ai trecut intr’un landou aseară 
Şi-mi părea că mergi la cimitir... 
Aruncai din geam un trandafir, 
Aruncai un roşu trandafir 
Şi-l călcară caii in copite 
Şi landoul, când treceai aseară... 


21 

Am plecat de lângă tine — m’ai uitat, 
Femee svăpăiată!... 

Şi-acum te caut şi te caut ne’ncetat, 

Cu dorul încăpăţînat 

De-a nu te mai afla în viaţă niciodată !... 


22 

La ce te-abaţi din nou în calea-mi blestemată?... 
Te’mbată, 

Capriciile de altădată. 

De-a te trezi in noaptea-ţi fără stele, 

Seducător culcată, 

Pe patul alb al cântecelor mele?! 

— 50 — 


www.dacoromanica.ro 


23 


Te vreau pe tine!... 

Vreau gura-ţi, sărutările-ţi feline, 

Vreau trupul tău 

Şi ochii tăi prevestitori de rău — 

Te vreau pe tine!... 

Vreau trupul tău, 

Vreau trupu-ţi cald, bronzat în băi de soare 
Şi graiul tău neînţeles, 

Din care, 

Respiră voluptate fără frâu 
Şi-aroma ’ndrăgostirilor barbare!... 

Vreau ochii-ţi îmbătaţi 
De patimă nebună, de visare, 

Vreau fantezia ta aprinsă de viziuni, 

Vreau orele-ţi posace 
Şi voluptatea ta, ce toaleta-şi face, 

Intr’un delir de casă de nebuni!... 


24 

Dorinţa mea-i o mânză ne’mblânzită, 
O mânză fără splină, o ispită, 

Ce nu cunoaşte ’n pusta nesfârşită, 
Nici grajduri, 

Nici stăvari, nici stave... 

De vreai sări curmi capriciile grozave, 
S’o prinzi, s’o ’ncaleci, de socoţi — 
închide 

Cu ziduri pusta — dacă poţi!... 


25 

Cu-Adevărul, tată taciturn, avar — 
Dupăce, ca un tâlhar, 

— 51 — 


www.dacoromanica.ro 


Cu chei anume ’n nopţi târzii, 
Răpitu-i-am atâtea bogăţii — 

Am rupt-o scurt, brutal, pe totdeauna — 
Şi ’n ciuda lui, 

M’am logodit în taină cu Minciuna... 


26 

Gândurile mele pururea pe ducă, 

Ce cu neguri creeru-mi încarcă, 
Lacrimile, ce în gene-mi se usucă, 

In negri nori se preschimbară, par’că... 

Incepe-va, 

Vreodată ploaia mea, 

Ploaia cântătoare, deasă, grea, 

Ploaia mea de diamante şi de perle?... 


27 

Odinioară plin de-orgoliu am ieşit, 

Descoperit, 

Cu piept, cu braţe goale, în mulţime... 

Şi-a început o lume să cârtească... 

O, nu găsesc o haină să se potrivească, 

Cu capriciile, cu visul meu, 

De-aceea singuratec, rătăcesc mereu, 

Pe câmpuri, prin păduri, pe unde nu’ntâlnesc pe nime. 


28 

Inimă, tu tremuri încă, 

In pragul uriaşei nopţi ce te înghite?... 
Ai îngheţa de groază, pentru totdeauna, 
Dacă-ai ştii. 

Ce poticniri, 


— 52 — 


www.dacoromanica.ro 


Câte mortale salturi ţi-or mai fi 
De-acum ursite, 

Prin negurile dese, mute, neclintite, 

Păn’ ce pe ceru-ţi negru răsări-va luna... 


29 

In potopul de lumină de amiază, 

Cătunul pare că-i zidit din cărămizi de foc, 

Ce ’n arşiţa năprasnică vibrează... 

Beat de atâta soare, mă opresc uimit pe loc, 

Nou, vajnic sânge’mi clocote în vine — 

Par’că se sting şi munţii de’ntuneric ce-i simţiam în mine... 


30 

Unde de’ntuneric mi se urcă par’că 'n vine, 
Line, line, 

Ca nişte pui de şerpi 
Şi mă înghiaţă... 

Peste vederi îmi cade-un văl de ceaţă... 


E oare umbra morţii care vine. 
Viaţă?!... 


31 


Mă caut lacom, ne’mpăcat, mereu, 

Mă vreau, 

Mă chem pe mine însumi, eu, — 

Dar când mă întâlnesc la întâmplare ’n cale, 
Prin nopţile pădurilor spectrale 
Ale vieţii ne’nţelese şi brutale, 

Ca un lunatic făcător de rele, 

Ca un strigoi, 

Eu mă reped cu spaimă înapoi 
— 53 — 


www.dacoromanica.ro 




Şi mă topesc în negurile grele, 

Fulgerat de ochii cruzi de vasilisc. 
De’ngrozitorii ochi ai arătării mele... 

32 

Cu inima de aşteptare plină, 

M’am coborît în mine ca’ntr’o mină 
De aur şi de pietre scumpe... 

Ceva în carnea-mi par’că mut se rumpe, 

Se ruină, 

Căci n’am găsit prin bezna sângerie, grea, 
Decât un cap de mort cu masca mea... 

33 

Simt un întârziat pe-un negru ţărm de mare, 
Ţintuit pe loc de-o nepătrunsă aşteptare, 

Cu tot ce am în mine pământesc... 

Cu fiecare clipă care moare, 

In dragă voe, apele amare, 

Izbesc mereu, 

Izbesc — 

Şi-mi macină pământul sub picioare... 

34 

Ca un nostalgic tigru cu trupul plin de rane, 
Ce’n codrii lui străinu-i, 

Cu furiile-mi toate, 

Mă zbat, 

Mă rod, mă chinui. 

Mă gust cu voluptate, 

Păn’ haina arzătoare a că murilor supte, 

Ce trupul mi-1 înfaşe, 

Se va topi ’n zăduful acestor mute lupte, — 
Căci m’am născut cu dorul de lucruri uriaşe. 

— 54 — 


www.dacoromanica.ro 


35 


O, visuri îndrăsneţe, blestemate, 

Voi îmi răpirăţi bunurile toate, 

Cu zor nebun, 

Clipită de clipită, 

Ca horde de războinici hemesiţi, 
Intr’o cetate cucerită... 

36 

Cu disgust imens, cu’ncredere nebună, 

Cu jind sălbatec, diavolesc. 

Nu ştiu de ce, 

Mă opintesc 

Spre culmile ce’n neguri se înglugă — 
Pământiile, 

N’am fost, nu ţi-oi fi slugă!... 

Doar trupul meu, pe totdeauna ’nfrânt, 

II vei putea vr’odată-avea 
— Pâine blestemată, pâine rea — 

Pentru etemu-ţi nutremănt, 

Pământule, 

Flămând, necruţător, nemărginit mormânt 

37 

Cad întruna florile de pruni, 

Se risipesc în preajma mea ca o comoară 
Mă văd copil, 

Cu ochi duioşi, adânci şi buni, 

Cum le priviam căzând aşa odinioară... 

38 

Plecai în căutări chinuitoare 

Şi’n dorul mut de-a nu’ntâlni pe nime, 

Lăsat-am drumul alb şi neted, 

Şi’ntrat-am în a codrilor desime!... 

— 55 — 


www.dacoromanica.ro 


Dar vai! fazanii aurii ai căutării mele, 

Nu cresc în codrii ăstor clime grele... 
I-aştept, îi caut înzadar — 

Şi noaptea cade, cade oarbă şi mă ’nghiaţă 
Viaţă! Viaţă! Viaţă!... 


39 


O, a trăi, a trăi!... 

Risipindu-te cu dărnicie, zi de zi!... 

O, a străbate ne’mblânzit, biruitor, 

Ca un năprasnic colonizator, 

Pe trenurile şi pe navele voinţii tale, 
Prin văi, prin munţi, pe mările fatale, 
Pentru-a clădi, 

Surîzător, senin, în bine şi in rău, 
Clădiri să ’nfrunte vremuri şi urgii, 
Clădiri, 

Pentru risipitorii fii ai sufletului tău!... 


O, a trăi, a trăi! — 

Şi-a te ’nălţa, şi a te învinge, zi de zi!... 


40 


Visule! 

Tu nour vagabond, 

Când te încing 

Lung limbile de foc ale gândirii mele, 

La cea dintâi atingere cu ele, 

Tu te împrăştii, te topeşti în zările-arzătoare 
Căzând pierdut în tina lucitoare, 

Să te calce, vai! mulţimea în picioare, 
Visule! Visule!... 


— 56 — 


www.dacoromanica.ro 


41 


Că se re’ntorc în port atâtea uriaşe nave, 
Ce-ţi pasă, barca mea! 

Ce-ţi pasă!... 

Pe marea furtunoasă, 

Te-am logodit pe totdeauna, 

Cu vântul fără pace, cu furtuna, 

Cu uraganele grozave... 

In larg te vreau, 

Sdrobită ori biruintoare, 

Pe creste albe ori in adâncuri de vuitoare!... 

O, când lumina palidă de stele, 

Nu-ţi va mai tăia prin neguri grele, 

In goana spre necunoscut — o cale — 

In scârba şi revolta mea, 

Te-oiu scufunda, 

Cu vâslele fatale, 

Cu vâslele ’ncăpăţinării mele!.,. 


42 


Cine-a ’nvăţat să plângă-ades in viaţă, 
Să nu pornească spre ’nălţimi, spre vid, 
Căci sus pe piscuri lacrimile ’nghiaţă 
Şi văzul il ucid... 


43 


Cum stau gândind, că toate-s inzadar. 
Nimicnicie! sub urzirile-ţi obscure, 

Mă tulbur făr’ să vreau, 

Tresar, 

Ca pinul sub intâia lovitură de secure!... 
— 57 — 


www.dacoromanica.ro 


44 


Uriaşii noştri munţi sunt de-aur orbitor, 

De pietre scumpe. 

De fascinante şi fantastice metale, 

Cum nu văzură încă ochi uimiţi de muritor... 
O, unde-i? 

Unde? 

El, junele gigant, 

Minerul aspru, luminos şi colosal, 

Cu suflet multitudinar, 

Flămând, sătul, risipitor şi-avar, 

Cu inima electrică, adâncă, largă, 

Intr’o pornire de ciclon, să-i spargă, 

Să-şi spintece biruitoare cale, 

Spre-adâncurile lor întrezărite, 

Pline de comori-minuni şi de titanice ispite? 


45 

Din fumul ăstor vechi cetăţi mişele, 

Din prafuri groase, reci, 

De muzee, de străvechi biblioteci, 

Cu porniri sălbatice, rebele, 

Făr’ a mă opri prea mult la vr’o răscruce, 

Mă duc, 

Spre landele nemărginite, 

Spre codrii uriaşi şi cântători ai libertăţii mele. 
Pentru-a ieşi la larg în grabă, 

Iau drumul cel mai scurt, ce duce 
Peste închise, îngrijite, vechi grădini, 

Cu statui îmbătrânite şi faimoase... 

Rup garduri, 

Calc prin straturi şi pe flori, 

Arunc cu pietri ’n pomi, de par’ c’aş fi la mine-acasă 
Şi trec — 

Că vor cârti, c’or blestema atâţia ’n urma mea — 
Ce-mi pasă!... 


— 58 — 


www.dacoromanica.ro 


46 


In note pline, lungi şi grele, 

Ca niciodată 

Răsună clopotele în cetatea ’ndepărtată... 
M’opresc, 

Le-ascult, le sorb cu suflet sângerând... 
Când?... 

O, când, 

Putea-vei lung suna şi tu odată, 

Mut clopot al Duminecilor mele?... 


47 


îmbrăcat in carnea-mi ca’ntr’o haină grea de pară, 
Azi ard în pâlpâiri nebune, 

Dar soarele-mi se’ntunecă şi-apune — 

Se’nsară... 

Şi’n palida lumină dela stele. 

Lăsând cu mână grea cernitele perdele 
Ale uitării pentru totdeauna, 

Voi trage uşa mut şi voi pleca 
Şi’n urma mea, 

N’o rămânea, 

Decât cadavrul slut şi gol şi pieritor al umbrei mele... 


— 59 — 


www.dacoromanica.ro 


VERSURI 


www.dacoromanica.ro 


DE M’AŞ FI NĂSCUT, NATURO, 
DUPĂ VOIA MEA. 


De m’aş fi născut, Naturo, după voia mea, 
pe măsura visurilor mele fără de hotare, 
aş creşte poate peste timp 
ca peste-abis un brad deapururi verde. 

Ca munţii de puternic, aş trăi cit ei!... 

N’aş mai vedea: 

în dosul zîmbetului: rin jetul, 

în dosul cărnii fragede: scheletul 

şi’n dosul biruinţei omului: zădărnicia. 


SANIE PESTE ZAPADA 
VEACURILOR — GIND!... 


Sanie peste zăpada veacurilor — gînd! 

cînd lupii nopţii mi-or fi smuls urlînd 

din tine trupul singerind, 

ce-o mai rămîne vaiîdin sufletu-mi flămînd 

in aşternutul tău arzînd, 

sanie fantomă — gînd?!... 

— 63 — 


www.dacoromanica.ro 


Sanie peste zăpada veacurilor — gînd?... 
în depărtări s’aud ai morţii lupi urlînd... 
îi simt, îi văd prin neguri căutînd, 
oprindu-se din cînd în cînd, 
pămîntul mut adulmecînd 
şi’ntinderile ascultînd... 


Iar noaptea cade tot mai neagră, tot mai grea 
pe urma şi ’naintea ta, 
în sufletul şi carnea mea; 
pe visu-mi şi pe sîngele-mi de rînd, — 
sanie peste zăpada veacurilor — gînd!... 


DE-APROAPE SAU DIN DEPĂRTĂRI 


De-aproape sau din depărtări sihastre, 
mi-aşez mina obosită-a gîndului pe umerii voştri, 
prieteni ori vrăjmaşi, 

femei cari aţi avut şi pentru mine-un scaun şi un zîmbet 

sau care aţi trecut prin preajma-mi 

în trăsurile şi în maşinile de aur ale nepăsării voastre... 


Să mă bocesc în ceasurile-mi crunte, 
că inima mi-apasă pieptul ca un munte?!... 
să plîng că m’am ivit pe lume gol; 
că m’am arătat în toată urîţenia mea 
între suflete de soare şi nămol?!... 

Sunt mîndru, aspru, necioplit, nemernic? — 
cui ce-am stricat dacă-am călcat puternic, 
dacă-am rîvnit ca gindul meu stingher 
să fie punte de-aur între glie şi ’ntre cer?!.. 

— 64 — 


www.dacoromanica.ro 



La ce sunt eu de vină dacă n’am astîmpăr, 
dacă nu mă înspăimînt 
de orişice-ar veni; 

dacă de copil n’am vrut să fiu ca alţi copii... 
şi-am fost ce sînt 
şi sînt ce-oi fi?!... 

Cui ce-am stricat dacă-am voit să lupt, să ’nving, să mă ridic 

şi c’am întrezărit minuni 

acolo unde alţii n’au văzut nimic?!... 

Prieteni ori vrăjmaşi, 

femei cu suflete ’nflorite ori pustii, 

cine m’ar putea vreodată osindi: 

că din cale-afară mari îmi fură ochii, 

că m’am frămîntat o viaţă ca un tinăr plop sub vînturi, 

şi carnea mi-a fost numai foc şi vijelii?!... 


BRADUL 


De pe-al vieţii tale nestatornic prund, 
priveşte-1 sus, 

pe pieptul măcinat al celui sterp abis fără de fund!... 
Priveşte-1 dus, 

suflete ’ndărătnic, lacom, nespus!... 
s’ajungi pînă la el, 
să-i fii la fel, 

îţi trebue plămîni de vultur şi genunchi de oţel... 

Se’nalţă svelt, superb şi singuratic... 

stînca-mamă îl întinde parcă’n palmari peste-abis, cucernic, 
să-l înveţe cu nevoile, 
sâ-1 boteze ’n voie ploile, 

să-l crească vînturile ’n răsboirea lor: atot-putemic... 

— 65 — 


www.dacoromanica.ro 



îşi suge seva dîrz din stînca rece şi săracă, 

prin toate cetinele raze de-aur soarbe... 

s’a învăţat să lupte cu pămîntul şi cu cerul şi să tacă... 


Flămînd înfinge ’n piatra biruită rădăcini de fer 
şi-aşa frumos şi-aşa stingher 
pare-un vrăjit, primăvăratic gînd al stîncii oarbe 
rătăcit între prăpastie şi cer... 


CĂTRE CER 


Prieten uriaş, potrivnic surd, despotic — munte! 
spre înălţimile-ţi cărunte 
mă mină 

o sete dîrză şi păgînă, 

ce vrea primejdii fără număr să înfrunte... 


In însorita vale, 

pe nesimţite umbra ta imensă ’mi iese ’n cale, 
ca ’naintea unui sol trimis de şes împărăţiei tale... 


Trenuri nevăzute, repezi, parcă 

trec prin codrii-ţi şi furtuni încarcă şi descarcă... 


Spre tot mai sus 
cu pas supus, 

pe urma rîvnei mele — năzdrăvană-ogarcă, — 
cu suişurile ’n mut război vinjosu-mi trup se ’ncearcă 
prin codrii răcoroşi ce mă cunosc demult 
şi copacii ce pe-o gardă şi-i înşirue, 

prin codrii neguroşi ai gîndului-haiduc, ce vrea să birue... 

— 66 — 


www.dacoromanica.ro 


Munte! 

va putea iubirea şi răbdarea mea de fier 
să te înfrunte? 

va putea să smulgă lacom toate sevele şi tainele din tine? 
sărţi smulgă ’n foamea-i fără de hotare 
bogăţia, sufletul, eterna nepăsare?!... 

O, munte, munte! ascunziş de foc, de aur, de gheţare, 
cu orice pas ced fac pe cărăruile-ţi prăpăstioase şi haine, 
flămând de mine însumi şi stingher, 

parcă mă urc biruitor, cu cite-o treaptă tot mai sus în mine, 
prin întunericul, pe munţii arşi din mine, 
către cer! 


O, PLECĂRILE, PLECĂRILE... 


O, plecările, plecările, plecările 

din toate porturile şi din toate gările, 

pe toate mările, spre toate depărtările, 

spre toate ţintele şi aşteptările, 

spre marginile lumilor şi ale gîndului, 

spre marginile sufletului meu — flămîndului!... 

M’or înghiţi în murmure ’necate valurile? 
m’or aştepta în depărtări sărbătoreşte malurile? 
m’or înălţa pe creste încă nevisate visurile? 
m’or amăgi şi m’or atrage în adine abisurile?... 
ce-mi pasă mie unde mă vor duce trenurile, navele 
şi dorinţele-mi de foc bolnavele!... 

Iee-şi, încotro le place, sborurile 

ca un stol neobosit de paseri albe dorurile... 

cruţe-şi ceasurile cine-o vrea, şi de primejdii scape-le, 

ale mele-s drumurile lumii toate, munţii şi-apele... . 

moartea umbrele-i în preajma-mi înfiripe-le, 

suflete, deschide-ţi pentru ’nalturi, pentru depărtări şi vecinicii, 

[aripele!... 


— 67 — 


www.dacoromanica.ro 


ŞTII TU SA’NFRUNŢI, CA OM DEPLIN, VIAŢA?! 


Ştii tu să’nfrunţi, ca om deplin, viaţa?!... 
ca un colon 

ce c’o tărie mută, aspră, ne’ntreruptă, 

cu natura, dîrz şi îndrăsneţ, se ia la luptă, 

uscări bălţile trîndave, rînd pe rînd; 

tae-le, trezeşte-te cîntind şi asudînd, 

cu-al răbdării rodnic plug flămind; 

scormone-le zăcămintele de lut ce n’au rodit nicicînd, 

cu soare din belşug botează-le 

şi sufletul ţi-1 du şi samănă-1, 

in păminturile oamenilor de pe lumea ’ntreagă samănă-1!. 
Vreai să te birui? vreai să birui? 

eşti dintre cei ce ştiu să vrea puternic, să ’ndrăsnească? 

bucuriile? răsplata-ţi pămintească? 

ţi s’or feri din cale munţii, vad tăia-ţi-or apele; 

omul nou din tine birui-va lumea... 

vei face piatra stearpă — să rodească!... 


BIVOLII 


Pe şesul vast, prin sclipitor noroi, 
se mişc’ ursuzi, cu paşi înceţi, greoi, 
prin stuful dela margine de baltă... 
noroiul încă umed, în apus, 
le dă un luciu straniu, de nespus 
de monştri-aduşi din lumea ceialaltă... 
şi-amurgul pe spinări li se resfringe 
în fulgerări şi străluciri de sînge... 

— 68 — 


www.dacoromanica.ro 


Cu paşi trîndavi, cu cozile pe spate, 
păşesc încet, prin trestiile uscate, — 
nostalgice, posace animale... 

Sătui de streche, de zăduf, de muncă, 
din cînd în cînd priviri piezişe-aruncă 
peste pustia luncă... 
şi’n ochii lor adinei, neghiobi, 
se oglindesc mocniri pustii de robi; 
aprinse zări de-amiezi caniculare, 
tristeţi şi ’ntunecimi fără hotare... 

Şi-aşa cum trec, 
greu, 

unu ca celalt, 

par statui reci tăiate în bazalt, 
par statui grosolane, vii, masive 
de crunte animale primitive... 

Şi cînd peste mocirlele de fer 
multicolore raze trec uşor şi... pier, 
se mişcă ’ncoace ’ncolo ’ncetişor 
prin negurile parcă ’mprăştiate 
din nepătrunsa noapte ce e ’n ochii lor... 


PLEACA, PAHARNIC, 


Pleacă, paharnic! — 

nu-s voevod desfătamic, 

nici despot mueratic şi darnic... 

Doruri ce ’n veci nu adorm 
mă ’ncing, nu mă lasă să dorm. 
mă ’nping spre tot ce-i enorm... 

— 69 — 


www.dacoromanica.ro 


In sufletul meu un străinu-i 
ce vrea să-l isbesc, să-l învinui, 
să-l calc în picioare, să-l chinui... 

mă ’nvolbură patimi adinei... 
munţii aş vrea să-i birui, pe brînci, 
să sînger crîncen din stînci în stînci... 

aş vrea să urc, să cresc, să mă’mbăt 
de piscuri, de-azur, de omăt 
şi ’ntregului cer să m’arăt... 

marginile ’n mers să le ’nving, 
sufletul lumii s’ating, 
cu gîndu-mi: — lunatic paing... 

bivoli de flăcări să ’njug 
la lacomul veacului plug, 
cu holde ’n belşug... 

... spre goluri să fug... 


DE CE?! 


De ce gîndu-mi mereu rămîne 
cu aripi întinse peste ziua de mîine?! 
de ce oare, 
mi-e sete, mi-e foame, 
de-ale gîndului poame, 
ca de apă şi de pîine 
şi de soare?!... 

De ce gurarmi adevăr vrea să spue 
celor ce ’n trup îmi bat codri de cue, 
rîvnind să mă supue, 
să mă ’ngenunche, să mă răpue?!... 

— 70 — 


www.dacoromanica.ro 





De ce, — mîndră şi rece, — 
sălbătica-mi vrere nu vrea să se plece, 
ci, trece 
silhue, 
haihue, 

pe drum de spini, de foc şi de cue, 
spre piscuri ce ’n ceruri se sue?!,,. 


MA RĂSUCESC, MA SBAT... 


Mă răsucesc, mă sbat în gol, în glod... 
gîndu-mi — fir nevăzut — mi-1 inod 
mi-1 desnod, 

patimi flămînde mă muşcă, mă rod,.. 

Doamne, găsi-voiu spre tine vr’un pod, 
pentru foamea-mi de cer, 
pentru paşii-mi ce’n gloduri s’afundă şi pier, 
pentru trăirearmi fără flori şi fără rod?! 

Ca un haiduc 

sdrenţuit de plumbi, olog, năuc 
la răscruci sudorile de foc mi le usuc 
şi-mi înfrîn pornirile ce spre abis mă duc... 

Doamne, Doamne, încotro s’apuc?! 


DRUM DE ŢARA! 

Drum de ţară! drum de ţară!... 

pe-aicea am trecut într’o căruţă veche-odinioară, 

copil înduioşat, spre-oraşul cu biserici multe... 

Drum de ţară! drum de ţară!... 

la fiecare cotitură-a ta, în astă seară, 

parcă mă ’ntîlnesc cu cel ce-am fost odinioară... 

— 71 — 


www.dacoromanica.ro 


ASPRU, SINGURATIC 


Aspru, singuratic taiu 

brazi înalţi ca în poveşti 

din codrii căutărilor zădamice... 

trec peste pietri ascuţite, peste putregai, 

cu dorurile-mi uliţarnice, 

şi ’n arborii tăcerii vecinice isbesc 

cu tot avântu-mi pământesc... 

şi-aştept, aştept, 

din trunchiurile lor, 

să desprind comori de sgomote cereşti... 


AM ÎNFLORIT ÎNTOCMAI CA UN MAR... 


Am înflorit întocmai ca un măr în vîntul aspru şi fugamic 

am înflorit cum totul înfloreşte — 

zadarnic... 

M’au izbit atîtea aspre, repezi, trecătoare vijelii, 
şi dacă m’am bocit sau stat-am împietrit şi mut 
n’am cîştigat nimic, nici n’am pierdut... 

Oricît ne-am sbate, cit ne-am opinti, 
ca mîine toţi, la fel, ne-om întîlni, 
în tăcerile de vecinicii, 
frate vierme!... 


— 72 — 


www.dacoromanica.ro 


PUSTA 


Ca o sălbatecă ţigancă pusta îşi deschide sinii înaintea ta... 

ce mai aştepţi tu, dorule de ducă?!... 

netede se’ntind ’naintearţi drumurile toate... 

mai şovăi, poate! ? 

pe miine? poate mîine?!... 

trup bolnav, leneş şi greoi, 

cine-o să-ţi mai dee miine vraja clipei, 

care trece 

ucigător de rece, 

ca o iubită care pleacă pentru totdeauna 
şi uită să se uite încă-odată înapoi?!... 


VIAŢA, PORT FEERIC... 


Viaţă, port feeric, 
din rada ta pustie, 
rînd pe rînd, 
vrînd-nevrînd, 

plecarvom singuri, goi, săraci spre vecinicie, 
pe nevăzute nave de’ntuneric... 


COPILĂRIA 


In zăpuşala grea 
cintă-un cocoş departe undeva... 
un glas de clopot se aude-abia, abia, 
parc'ar veni de dincolo de viaţă... 

Ceva în mine se fărîmă şi înghiaţă... 

— 73 — 


www.dacoromanica.ro 


M’opresc pe deal şi parc’aştept din alte vremi pe cineva, 
iar dangătul ce se aude-abia, abia, 
parcă tingue prelung copilăria mea... 


PE UN TABLOU 


Mi-ai făcut un dar ca in poveşti: — 
în joc de umbre şi lumini vrăjitoreşti, 
mi-ai adus in casă Muntele... 

Şi-acum, de-asupra mesei negre şi străine 

parcă-mi freamătă păduri bătrine, romîneşti, 

iar noaptea, toată ţara-mi parcă doarme lingă mine!... 


DRUMURILE 


Oriincotro aş rătăci, uitat şi uitător, 
nainte-mi ies mereu, cu infinitul lor, 
drumurile, drumurile, drumurile... 

Uriaşe bogăţie de-a n’avea nimic!... 
m’au crescut gigant şi m’au scăzut pitic 
drumurile, drumurile, drumurile... 


— 74 — 


www.dacoromanica.ro 


SINGURĂTATE 


Cu apa-ţi făcătoare de minuni, mă spală 

să m’ odihnesc adine, sub bolta ta celestială, 

cu gîndurile şi cu vrerile ’mpăcate, 

eu, fiu-ţi rătăcit, 

sălbătică, enormă catedrală 

cu ferestre larg-deschise ’n infinit, 

singurătate!... 


CORABIE-N ALUC A... 


Corabie-nălucă, 

ce treci uşoară, fără dîre, ca un gînd, 
pe vrăjita apă-a visului, prin neguri grele, 
cînd, 
o, cînd, 

te voiu putea vedea, pe-o clipă ancorînd, 
în rada goală-a portului nădejdii mele?! 


PRIN CODRII NEPATRUNŞI... 


Prin codrii nepătrunşi, spre culmi înzăpezite, 
spre zările ce-s numai taine şi ispite, 
eu mă opresc, o clipă ’n drumu-mi, pentru tine, 
cucuie, cucuie, cucuie!... 

Şi cum te-ascult, sub aste vînturi grele, 
m’ascult parcă pe mine şi pe tine, 
în zările copilăriei mele, 
cucuie, cucuie, cucuie!... 

— 75 — 


www.dacoromanica.ro 


PRIMAVARA 


Prin geamul larg-deschis 

primăvara îmi întinde-un ram de liliac în floare... 

lacăte de linişte la uşi atârnă seara 

cu degetele ei de catifea 

şi-un liliac atins de-o mină nevăzută 

îşi ninge florile în amintirea mea... 


DUMINECA 


Răsăritul: blond, fantastic faur 
îmbracă’n aur 

biserica cu turlă şi cu ziduri albe... 

Eu trec pe-o cărăruie printre troscoţel şi nalbe 

şi printre tineri pruni în floare... 

trup al meu şi suflet de Duminecă, 

unde sunteţi voi?!... 

mai învia-veţi oare?!... 


IN CIMITIR 


E-atîta liliac în floare-aicea, Doamne, 

şi pe cruci atîtea nume de-oameni cari au fost şi nu mai sint... 

atîţia prieteni dorm şi’ngraşe-acest pămint, 

atîtea primăveri, atîtea veri, atîtea toamne, 

cu cari m’am coborît şi mă cobor şi eu 

mereu, 

înfrînt, 

fărîmă cu fărimă în mormânt!... 

— 76 — 


www.dacoromanica.ro 



VREAU SA FIU PICUR... 


Vrea să fiu picur îndărătnic, rece, 
pentru piatra cea mai tare... 
vreau să fiu furtună cotropitoare 
şi brad ce rămîne’n picioare 
pe unde ea trece... 

Vreau să fiu pîine albă şi bună 
pe masa şchioapă şi goală-a flămîndului 
şi pisc pe care cîntă’n furtună 
doar paserea neagră a gîndului... 

Vreau sa fiu cale plină de soare 
pentru toate biruinţele mari ale omului, 
să-mi simt zilele cum mă părăsesc nepăsătoare 
ca frunzele pomului... 


DIN OSTENITA GARA 


Din ostenita gară priveam cum piere trenul, 
spre linia de hotar, cu tine ’n alta ţară... 
triumfător pierea în dimineaţa clară 
şi’n mine era... seară... 

O, gîndul meu întreg, nebun pe urma ta 

pleca, 

se furişa, 

păzitele hotare cu tine la trecea, 
în trenul sgomotos al nostalgiei tale, 
spre-oraşul bucuriei ce te-aştepta în cale... 

O trenul alerga... 

pe şine lungi şi albe năprasnic alerga, 
cu oameni duşi de doruri, de aur, de veşti rele, 

— 77 — 


www.dacoromanica.ro 


pe şesurile vaste ale nădejdii mele, 
pe drumurile vieţii, pe drumurile morţii, 
împrăştiind pustiul pe urma mea şi-a ta... 


PE ŞESUL NESFIRŞIT AL GINDULUI 


Pe şesul nesfîrşit al gîndului, 
pe albe şine, 

un negru tren aleargă... vine... vine... 
depărtările călcîndu-le, sdrobindu-le în mers 
el vine, vine, vine 
şi cu tine, 

mi-aduce ’n braţe ’ntregul univers... 

Pe şesul nesfîrşit al gîndului, prin ucigaş zăduf, 
te simt cum vii 

din depărtările atîtor nostalgii... 

te simt cum vii, 

omorîtor de singură cum vii 

şi în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, 

eu te aştept o, Vecinicia mea, la gară, 

la a visului feerică şi nevăzută gară !... 


SE’MPRAŞTIE SĂLBATIC TINEREŢA MEA... 


Se’mprăştie sălbatic tinereţea mea şi-a ta 
ca florile de măr în vijelia grea... 
şi s’o adune de pe căile-mi şi căile-ţi pustii 
nu-i pe pămint putere, mină fermecată... 
o, nu-i 
şi nu va fi 

niciodată! niciodată! niciodată!... 

— 78 — 


www.dacoromanica.ro 


TOT MAI PALID, TOT MAI SINGUR... 


Tot mai palid, tot mai singur, tot mai cadaveric, 
mă’ndărătnicesc în mina asta de ’ntuneric... 

Isbesc mereu în straturi goale, mute şi pustii... 

şi voiu isbi 

pin’ voiu albi 

şi voiu orbi 

şi-oiu împietri... 

De dorul zorilor mă voiu lupta 

cu ceaţa grea, cu carnea mea, 

tot mai pleşuv, tot mai uscat, mai cadaveric — 

miner nebun în mina asta de ’ntuneric... 


PE PISC 


Te-ai urcat pe piscul cel mai ars de soare 

în solitudini şi-aier tare, 

pe unde nu mai creşte nici copac, nici floare... 

Belşugul tău de-acum iţi va ajunge oare? 

te-or slugi truditele picioare? 

şi ochii-ţi, nu s’or înopta de-atîta soare?... 


DOAMNE SUNT SATUL DE-A CAUT A... 


Doamne, sunt sătul de*a căuta ’nzadar necontenit... 

Doamne, nu mai pot să sufăr şi să lupt... 

în faţa ta, sdrobit, 

iată, îţi întind toiagul rupt 

al drumului fără ’nceput şi fără de sfîrşit!... 

— 79 — 


www.dacoromanica.ro 


PISCUL 


Ţi-e tot una 

de arde soarele, de iese luna... 

nu tînjeşti ca noi, 

după vreme bună, după ploi... 

sub recile bolţi 

nu te jelui, nu te revolţi... 

departe de firea-ne slabă, 

n’ai nevoe de nici o podoabă... 


LA ATAC 


Un ostaş s’a prăbuşit in preajma mea ca fulgerat... 
prin zeci de rane moartea i-s’a furişat în trup biruitoare... 
şi’n sbuciumu-i nebun, gîndirea mea neghioabă 
se chinuie, se sfîşie, se răsuceşte, se întreabă: 

„ce aspru glas 

de căpitan, 

de general, 

de împărat, 

l’ar mai putea sili, 

ca altedăţi, 

să salte în picioare?! 


NEBUNUL 


In pieptul meu se sbat puteri de uriaş 

cum nicicînd n’au mai fost pe lume ’ntr’altul... 

şi tari cum e bazaltul 

simt muşchii supţi pe braţu-mi ucigaş... 

şi ca o platoşă se ’ntind 

pe trupu-mi hărţuit de-al prăbuşirii jind... 

—- 80 — 


www.dacoromanica.ro 


iar nervi-mi — svâcnitoare sonerii — 
de larmă-mi umplu zilele pustii 
şi’n creer ca ’ntr’o poştă uriaşe, 
în sgomote demoniace 
pămîntul sufletu-şi desface, 
pe atîtea mii şi mii de fire 
şi-mi chinue aprinsul trup 


O, urlă, 

urlă ’n fomea ta de lup, 
tu, inimă cu mulţi stăpîni, 
căci azi ori mi ini 

te voi lăsa la corbi, la lupi şi ciini... 


* 


Cu-armate de copii şi de moşnegi, 
cu-armate de schilozi şi de bolnavi, 
plecat-am între miile de sclavi, 
nepăsător, sfios, sălbatic, 

— lup şi miel — 

plecat-am la mişelnicul măcel 

în car’pieri podoaba lumii ’ntregi... 

Şi-acum să urlu-mi vine, 

să urlu şi să plîng... 

cu braţu-mi greu, nătîng, 

crunt să-mi înfig în piept pumnalul ud 

la gândul: 

că nimeni nu-i destul de orb, 
că nimeni nu-i destul de tare, 
că nimeni nu-i destul de crud, 
spre-a închega 

cu inimă ’npietrită şi mişea, 
osînda cea mai aspră, cea mai grea 
la care cîndva-o fi rîvnit 
vr’o furie de om nepotolit... 


# 

* * 


— 81 — 


www.dacoromanica.ro 



Unde sunt cei ce m’au trimis aici? 

unde sunt ei acuma?... 

unde simt — 

mişeii, laşii?!... 

ei, cari mă învăţară, — 

din dragoste de oameni, eu valahul, 

să urăsc mai crud decît o fiară?!... 

Cu suflet neînfrânt, 

îi vom căta nebuni pin’ la mormînt, 

îi vom căta în albele palate, 

în pivniţă ori în turnurile lor, 

îi vom căta cu patimă şi zor 

şi vom urla in neguri, vom urla, 

haha . 

Vom spînzura a lor smintită gardă 

şi-apoi, apoi, . 

clădirile cînd vor pomi să ardă, 
i-om scoate goi 
din moleşala paturilor albe... 
îi vom lega de mâini şi de picioare 
şi îi vom duce, 

ca pe nişte urşi la vr’o răscruce. 

îi vom tîrî din paturi jos în stradă, 
întreg poporul chinuit să-i vadă 
şi ranele deschise ce ne dor, 
le vom lega cu zdrenţe moi de purpur, 
rupte, barbar, din mantiile lor... 


Ca mîini, ca mîini, năprasnica armată, 
în urlete sinistre şi rebele 
pomi-vom dîrz sub uriaşe, noui drapele, 
obrajii stinşi în sînge să şi-i spele 
pe drumurile-atîtor rele 
şi nu se va opri, 

nu!. 

niciodată!. 


— 82 — 


www.dacoromanica.ro 








Pomi-vom sub drapele ’nsîngerate, 
s’acoperim pămîntul vechiu cu noui păcate 
şi ’ntrun avînt sălbatic, blestemat, 
vom pustii pămîntu’n lung şi ’n lat, 
împinşi orbiş de-un vis nebun, buimac, 
în rîvna ne’nţeleasă de-a distruge, 
în nebunia noastră fără leac. 


Pomi-vom sub drapele 'nsîngerate, 
pe cari vom scrie: ziua de apoi... 
pustiu lăsa-om unde ne vom bate 
şi ca nişte armate de strigoi, 
vom trece muţi şi reci, 
noi, 

noi, ultimii pămintului eroi!... 


Vom trece’n cete palizi şi sătui, 
armate ne’nţelese ale nimănui... 
vom trece ’ncet 
şi fără nici o umbră de regret, 

— noi cari am fost odat’ iobagi umili, — 
ca nişte ’nfuriate horde de gorili, 
sfărma-vom tot ce creerii umani 
au zemislit în calea lor, 
de mii de ani. 


şi pe grumazii idolilor vechi, 
pe craniul lor, 
pe umerii de piatră, 

călca-vom zdrobitor cu greutatea ’ntreagă, 

de frenetici şi nebuni rebeli 

şi cu scîrbă’n locurile lor, 

în mijlocul largilor pieţe, 

înălţarvom statuia grozavă, 

strîmbă, zgronţuroasă, colosală 

a nemărginitei nebunii... 


— 83 — 


www.dacoromanica.ro 




Ce demon ori ce înger 
mă va scăpa din iadu’n care sînger 
şi-mi va vărsa în muşchi oţel fulgerător, 
pentru binele-omenirii viitoare, 
oameni-fiare — să omor?!... 

Aicea gem şi sînger... 
pentruce? 

o ştiu vai! mulţi şi-o ştiu demult şi eu 
şi frămîntarea creşte tot mai greu... 
sub freamătul pornirilor haine, 
căci ochii mei prea mari prea mult văd 
şi văd prea bine... 

Odat’ cu pană sprintenă scriam 
gîndiri de întuneric şi de foc, 
ce străbăteau cu faimă ţara mea... 
mi-e dor acum de neguri reci, profunde, 
mi-e dor de vecinicul: niciunde... 
vreau să reintru ’n noapte 
ca pe un fulg 

din suflet toate tainele să-i smulg, 
cu ura şi cu dragostea-mi de oameni — s’o 
din ruinele-i să se înalţe aurora mea... 
a mea şi-a celor mulţi... 


Viaţa mea de pîn’acum! 
de scîrba ta, 

mult n’o s’o mai amin... 
ca mîini, cînd tot pământul fi-va o ruină 
şi mort va fi şi cel din urmă om 
din cei ce-au fost, 

voiu căuta ’n natură ca ’ntr’un dom, 
un rost, 

o mîngăere’n viaţa mea de pulbere şi tină.. 

Cu fiarele voi face prietenie... 

mă voi muta în peşterile lor 

sub stînci pleşuve ’n codrii fără fund 

— 84 — 


incendiez, 


www.dacoromanica.ro 



şi-oiu încerca să le pătrund: 
plăcerile şi plictiseala, 
gîndirile sălbatice şi mute... 
mă voiu sili, mă voiu trudi 
din urlete, din uitături 
să le cunosc revoltele şi poftele! 
şi sufletul!... 

Dar vor păţi-o intr’o zi şi ele... 
o, vor păţi-o, 

cind ura mea va re’nvia grozavă... 
ca rm potop de lavă, 
ca un potop de flăcări şi de lavă, 
ca o boală ce’ntr’o clipă-omoară, 
le voi stîrpi întregul neam 

Hahâ . 

la voia mea, 

o panteră doar, singură cu mine, 
va răminea ca Eva cu Adam!... 


O, lumea ticăloasă şi smintită!... 
voi furişa cu mînile-mi de fer, 
voi furişa cu mlădieri de tigru, 
cu inima ’npietrită, 
un bloc vîrtos, enorm, atotputernic 
de ’ngrozitoare dinamită 
la temelia ei!... 

Dar, o, mişei! 

nici pe departe n’o să aibă forma, 

culoarea, 

forţa 

şi sufletul ce-1 are dinamita, 
ci fi-va uriaşa mea revoltă 
şi-urîtul meu cotropitor 
şi nebunia mea fără de margini, 
ce’n furiari nestăvilită, 
într’o clipită 


— 85 — 


www.dacoromanica.ro 



se va lăţi ca vîntul 

şi’n calea ei va molipsi pămîntul 

în toate colţurile lui... 


Bine văd: am devenit erou, 

nume greu, cu zdrobitor ecou!... 

stau la masă cu domni mari şi derbedei, 

stau la masă c’ucigaşii mei, 

cari au trimis, c’o tavă grea, 

moartea să-mi dea, 

inima mea, 

ca ’ntr’un nesaţ adine 

să mi-o măninc... 

şi creerul mi-1 duseră la bîlciu 

duşmanii mei cu pofte de-as asini. 


O, creerul: coroana mea de aur, 
întregul meu tezaur! 
o, creerul: coroana mea de spini, 
l’au schilodit nemernicii streini 
şi sufletu-mi — un sîngeriu vultur — 
în necuprinsul cerului obscur 
aripile măreţe şi le-a frînt 
şi-acuma se tîreşte pe pămînt, 
dintr’un mormînt într’alt mormînt, 
în cimitirul uriaş, 
pe care neamul meu l’a semănat, 
din Baltică la Alpi şi la Atlantic, 
pe munţi şi văi, 
în lung şi în lat... 


Duşmanii mei dădură într’o zi 
un fastuos festin, în cinstea mea... 
mişeii!... 
erau de faţă 

atîţia leneşi negustori de oameni... 

şi regii banului erau acolo 

şi-ai fierului ursuzi, mişelnici împăraţi... 

— 86 — 


www.dacoromanica.ro 




Obrajii lor rotunzi, mai roşi ca sfecla, 
plini de ’ntuneric ochii lor 
şi mîinile ’ncărcate de inele... 
şi fiecare dintre ei, alene bea 
alese beuturi, 

iar mie într’o cupă de cleştar, 
ce semăna c’o hîrcă de tătar, 
cu voluptate, 

ei îmi turnară sînge scump de frate 

roşu, 

viu, 

clocotitor, 
nostalgic, milenar, 

sînge cald, sînge scump, nerăzbunat, 
de frate!... 

Ah! îmi venea să mă reped la ei, 
şi ’ngrozitor, cu mină mea, 
gâtlejurile albe să le taiu 
şi piepturile grase să la spintec 
şi creerii să li-i strivesc sub talpă 
şi limba să le-o smulg din rădăcină, 
palpitând de ura mea de veacuri, 
ca un măcelar înfuriat 
beat de roşul vin al răzbunării!... 

Şi nebun, în prăbuşirea-mi grea, 
pe tapete, peste trupurile lor, 
c’un rictus tîlhăresc, ucigător, 
să urlu de delir, 
plămînii să mi-i scuip, 
în cele patru vînturi 
şi să mă’nec aşa, 
şi să mă sting aşa, 
în noaptea grea 

în noaptea blestemată, oarbă şi mişea... 
hahă... 


Februarie, 1916. 


— 87 — 


www.dacoromanica.ro 


MURIND 


Prin codri creşte ’ntruna noaptea grea, 

iar eu, în svîrcoliri îngrozitoare 

mă sting încet... 

regret după regret 

răsar din zarea vremii şi dispar.., 

şi inima mea bate tot mai rar.,. 

Prin codri creşte oarbă noaptea grea, 
cu vedenii mute, reci, cumplite 
ca’n oasele-mi sfărmate de copite, 
ca’n vinele-mi fierbinţi şi ’n ţeasta mea... 


Zac între morţi, 

dar parcă pleacă pe furiş şi ei, 

şi peste ochii-mi grei, 

peste viaţa mea, 

copleşitoare creşte noaptea tot mai grea... 


Piciorul sting mi-a dispărut, ca’n vis, 
şi’n pîntecele-mi larg-deschis 
parc’a crescut un uriaş abis... 
zac între morţi, 
dar parc’au dispărut şi ei 

să nu mai fie martori ăstor chinuri fără leac... 

lin pipăiu întunerecul, 

înfrînt 

întorcîndu-mi faţa la pămint, 
dar negurile lunecă şi fug 
spre-oraşele fantastice şi albe 
ce ard în zări... 

Şi se deşteaptă-amintirile de-avalma: 
văd încă uriaşa ’nvălmăşală, 
prin nourii de fum, 
parcă revăd şi-acum 


— 88 — 


www.dacoromanica.ro 


turbate hoarde de cerchezi şi de tătari 
şi baionete ’nfipte ’n mii de piepturi 
şi sînge cald curgind din mii de rane 
şi cai inspăimîntaţi in crunte goane 
prin codrii milenari... 


Dar minile de ce imi cresc aşa, mereu?!... 
le simt cum cresc — grozave, moarte, grele... 
şi singele’l aud... 
o, il aud... 

cum freamătă, cum plinge, cum furnică, 
cum clocote, cum gilgăe in ele... 

Un glas de om in noapte undeva 

s’aude murmurînd Încetişor... 

şi’n gemetu-i ce se răceşte şi inghiaţă 

s’adună atita dor, 

atita dor nesăturat de viaţă!... 

Un glas de om în noapte undeva 
s’aude ’ncet şi greu... 
cuvinte schilodite, rupte, ’nsingerate, 
isvorăsc in depărtări 
şi parcă 

se fărimă ’n vint şi cresc mereu... 

E glas de duşman ori de frate? 
e oare unul dintr’ai mei? 

(eşti tu, copilul meu fără noroc?) 
ori poate-i vr’un necunoscut, 
vr’un crud potrivnic 
venit aici din marginile lumii?!... 

11 aud din cind in cînd 

gemînd, 

strigînd 

ca trezit de-un junghiu fulgerător 
ce-i deschide ranele pe rînd... 

— 89 — 


www.dacoromanica.ro 





La răstimpuri îl aud strigind 
şi’n creeru-mi agonic, nici un gînd 
nu îşi mai află loc, 
decît durerea lui 

care-i durerea ’ntregului pămint... 


O, prieten scump, ori biet necunoscut! 
un singur gind 

a mai rămas în creeru-mi de rînd: 

un gînd de-a mă tiri prin noaptea oarbă, 

prin şanţuri, prin noroi, 

peste cadavre calde de eroi, 

de-a te găsi, o prieten bun ori duşman, 

şi de-aţi întinde mina mea de frate 

şi de-a te face să înceţi a plinge, 

ca zorile de miine 

să ne găsească morţi, lingă olaltă, 

in purpuriul soarelui de singe... 


UN OM CINTA ODiATA 


Aur! 

aur! 

tăcut şi gureş şi năprasnic faur 
de tragedii cumplite şi de repezi bucurii, 
de duşmănii şi de frăţii... 

duşman ne’mpăcat, vremelnic prieten al vieţii oamenilor, 
aur!... 


împotriva tatălui ridici pe fiu, 
pe fiice împotriva mamelor, 
pe frate împotriva fratelui, 
împotriva omului pe om... 


— 90 — 


www.dacoromanica.ro 


Clădeşti şi darmi — 

în puterea ta ţii pacea şi răsboaele... 

intri în pămînturile şi casa altora — stăpîn... 

vinzi şi cumperi: 

oameni, munţi şi şesuri, 

bogăţia mărilor, belşugul soarelui. 


Despotic calci pe foamea celor mulţi, 
vrăjite porţi deschizi spre toate desfătările 
şi-apoi cînd vreai, 

cuţitu’l faci să fulgere în mina celui răsvrătit, 
pustii să nu-ţi rămină temniţele... 


Unde inalţi o catedrală cu cupole de-aur, 
înalţi şi zeci de închisori, 

pentru oameni prigoniţi de trudă şi de strimbătate şi de foame... 


Ziditarai şcoli — prăpăstii... 

zidit-ai tribunale, bănci, cazarme, fabrici... 

şi circiume, în care vinzi în sticle nebunia 

şi întunerecul 

şi crima... 

şi spitale, 

în care ’ntârzii moartea victimelor tale... 


Legi ticlueşti, 

în biserici vechi şi noui te 'nchini... 

ţii pe graniţe armate gata de măcel 

sigure pe meşteşugul de-a ucide repede... 

vinzi şi cumperi — 

moarte şi viaţă, 

vrednicia celui hemesit, 

trupul de oţel, 

carnea tînără şi plină de ispite, 
sufletul sătul de hărţueli zadarnice... 
dai unora atîta întuneric pînă ce-i orbeşti, 
pe alţii îi orbeşti cu prea puternice lumini... 

— 91 — 


www.dacoromanica.ro 


Din iarnă primăvară faci, 

din negru alb, 

din om neom, 

din fetele curate — tîrfe 

şi din regele pămîntului — o fiară... 

Eşti judeţul ce împingi pe om la fărdelegi, 
ca să ai pe cin’să judeci şi să osîndeşti... 
speli crime, 
scaune înalte dărueşti, 

schimbi minia în surîs chiar regilor şi Papei — 
şi anatema ’n binecuvântare... 

Cu gîndul drept ca bradul — fu'gerat, 
cu mina ’ntinsă spre mirajul tău, 
înfruntă omul nevoiaş ruşinea şi ’nchisoarea... 
spionii ’nfruntă gîndul furcii pentru-a te avea... 
de groaza ta ostaşii-şi spintecă protivnicii... 
pentru tine: 

părintele copilu ’şi vinde, 
mama îşi vinde fiica trecătorilor 
şi fratele îşi vinde fratele... 

Aur! 

trăi-voiu să te văd îngenunchiat, 

al tuturor şi-al nimănuia?!... 

trăi-voiu eu să văd în toată strălucirea ei, 

deplina biruinţă şi frăţia pentru veci a omului, 

sub soarele şi pe pămîntul tuturora?!... 

Putea-va cineva vreodată ’n vremuri 
să se strecoare ca un tigru uriaş, 
atotcutezător, atotputernic, 
printre legile de fier şi împotriva lor, 
şi’n numele mulţimilor, 

in numele şi pentru fericirea omului de miine 
să sugrume într’o fulgerare, 
pe jandarmul cel din urmă 
al tiraniei milenare-a citorva?!... 

— 92 — 


www.dacoromanica.ro 




Sau, poate, 

copiii mei, nepoţii mei, în biciuite gloate, 
vor sîngera, 
vor flămînzi 

se vor trudi şi se vor răsboi, 
în răsboiul ăsta sfînt înspre mai bine, 
călcaţi năprasnic în picioare de ai tăi, 
de tine, 

ca miliardele de oameni din ’naintea mea, 
ca mama şi ca tata — 
şi ca mine?!... 


— 93 — 


www.dacoromanica.ro 


IN ROBIA LOR 


www.dacoromanica.ro 


IN ROBIA LOR 


Ce tainice, străvechi, nebiruite, vii porunci haine 
Se răsboiesc în trudnicele-mi vine, 

De nu găsesc un loc în care să mă simt la mine?... 
Ce blesteme, 

Ce patimi fără nopţi şi fără număr, 

Mă sbiciue, mă’nvolbură, mă hărţuiesc, m’apasă, 
Mă prigonesc să merg, 

S’alerg, 

Să fiu deapururi şi niciodat’la mine-acasă?!... 


Au fost străbunii-mi hoţi de cai?... 

Au fost ciobani pribegi, 

Stăpâni, fără hârtii de stăpânire pe pământul ţării ’ntregi?... 
Au fost haiduci năprasnici ei, 

Ce-şi prelungesc acum, pe drumuri fără zări, prin paşii mei, 
Sălbaticiie bucurii 

Şi sbuciumul vieţii lor vijelioase şi pustii, 

Şi aspra râvnă de-a fi slobozi... 

Şi neînvinsul dor de-a pribegi?!... 


Sătul de ale şesurilor bucurii mărunte, 

Când urc pe munţii lor, mă simt un munte... 

In codrii lor grozavi când intru eu tresar în bucurii de rând... 
Şi, sub potopul sângelui şi-al fiecărui gând, 

Subt bolta lor mă simt — crescând... 

Ochii-mi aprind priviri de leu flămând 
Ce fulgeră ca nişte noui pumnale, 

Dihănii sângeroase şi cumplite parc’aş vrea să-mi iasă’n cale, 
Chiote străbune se trezesc de-odată ’n mine 
Şi mă străfulgera ca mii de junghiuri îngheţate... 

Şi merg, şi merg, şi merg, 

Pe cărări înguste spânzurate pe prăpăstii, 

Pe unde au trecut aprinşi de prea neogoiat belşug de sănătate, 
Sau cu plete de argint, 

Ducându-şi viaţa în cuţitele din brâu, 

In vremuri de demult — străbunii... 

— 97 — 


www.dacoromanica.ro 



Vai! supt-am eu din sânii grei de întuneric şi de flăcări ai furtunii, 
Fulgere ce luminează drumuri cu răscruci la orice pas — 

f neîntrerupt?!... 


Ştiu: 

M’am născut să mă împrăştiu, să mă chinui şi să lupt, 

Cu alţii, cu nemărginirea şi cu mine; 

Să mă lovesc de mine’n orişice şi’n orişicine 
Gândul meu pribeag mereu să-şi piardă firu-i, 

Să mă caut, să mă prind, să mă rănesc 
Cu tot ce am în mine pământesc, 

Cu tăgada şi cu ne’mpăcarea mea... 

Pe cele mai înalte culmi din mine să mă’nalţ pentru-a cădea, 
In picioare să mă calc 

Şi pe mine însumi biruindu-mă — să birui... 


Vreau să fiu al meu, cu trup, cu suflet, tot! 

Sânger pentru-a fi în mine însumi despot 
Şi nu pot!... 

De vorbă stau cu mine cum aş sta 

C’un mut şi îndărătnic cunoscut — necunoscut... 

Lanţuri nevăzute, dragi mă ţin legat aşa 
De pământul ăsta românesc pe care m’am născut 
Şi’n care doarme mama mea,.. 

Pe pământul rodnic, ucigaş şi primitor, pe care-1 calc trecând 
Şi pe care-1 simt întreg ai meu, sub pasu-mi larg, flămând, 
Ca la porunci atotbiruitoare 

Spre văile nemărginite ale nopţii mă cobor visând, 

Cu trupul încă tânăr şi arzând, 

Cu creştetul încoronat de soare: 

împărat pe-o sărăcie dârză, darnică, făr’de hotare!... 


Ca un haiduc 

Greu-uşor de doruri netrăite, eu mă duc... mă duc... 

Al meu e orice drum pe care-apue... 

Nu m’a putut opri din drum nici gerul, nici primejdia, nici 

[furtuna — 


— 98 — 


www.dacoromanica.ro 



Genunchii-mi de oţel n’au şovăit nicicând... 

Frumoasa mea de fiecare gând, 

Vrăjitoare palidă de patimi, 

Mă vei putea tu oar’ opri din drum pe totdeauna?!... 

Ori poate mă vei opăci, doar de-azi pe măne 
— Stăpân şi rob vremelnic — 

Ca pe străbunii-mi furtunatici vre-o hangiţă oacheşe, ’ndrăcitâ, 
La răscrucile primejdiilor mari, 

La hanurile chefurilor lor păgâne?!... 


Din fund de vremi un crunt străbun se uită lung şi mustrător 

[la mine, 

Ca dintr’o cadră de ’ntuneric 

De pe-al veacurilor zid neţărmurit, feeric... 

Codrii se frământă parcă străbătuţi de milioane de vedenii... 


Toţi morţii gropile îşi părăsesc şi 'ncoace-o iau,— 

Mă cutremur făr’ să vreau, 

Mă ridic ca spre-a mă scutura 

De robii ascunse, ce m’opresc să mă înalţ de-asupra mea, 
Mă ridic cu tot oţelul vrerii mele, pentru-a lăpăda 
Trecutu-mi, 

Ca pe-o haină arzătoare, uriaşă, rea... 

De care astăzi — mi-e ruşine. 


— 99 — 


www.dacoromanica.ro 


ORAŞUL COPILĂRIEI 


Când trec arare prin oraşul ăsta somnuros şi liniştit 
In care am copilărit. 

Duioşii adânci-adânci mă ’ncearcă... 

Şi orice bătrânească-ori nouă casă, parcă, 

Se uită lung, 

Cu ochi plânşi de geamuri lucii după mine... 

O, toate mă cunosc aici aşa de bine!... 


In toate-am îngropat un vis, un dor, un gând... 

Copacii de pe margine de drum, pe cari eu i-am văzut crescând 
Când înfloria 
Copilăria mea, 

Se uită duşi, mă recunosc abia, 

Ca nişte ’mbătrâniţi, uitaţi, batjocoriţi părinţi, 

Scoşi din minţi, 

Albiţi, orbiţi, striviţi de nebănuite tragedii, 

Iar uliţele lungi, pustii, 

Parcărmi zic într’un abia ’nţeles şoptit: 

«Bine-ai venit))!... 


Oraş duios, în care am copilărit!... 

Eu te port în suflet cum te-am cunoscut: 
Frumos, fantastic şi nepriceput, 

Cu uliţi largi deschise ’n infinit... 

Cu şcolari săraci şi... fericit... 


Oraş ce’ntâii ani mi-ai însorit. 

In tine întâlnesc de ani şi ani, în fiecare seară, 
Furişindu-se printre puţinii trecători, 

Sfios, uimit, 

Cu ochii mari, plini parcă de comori, 

Un sprinten, mititel şcolar, 

Fluerând în drumul lui spre casă-un cântec dela ţară. 
Din lungul uliţelor înoptate, 

Din mahalale pline de şcolari şi de păcate 

— 100 — 


www.dacoromanica.ro 


El îmi răsare ’n drum necontenit 
Cu faţa macră, cu privirea lui pribeagă. 
In care îmi revăd copilăria ’ntreagă... 


Pe toate porţile il simt, il văd ieşind, 

Privind 

Cu jind, 

Vitrinele ce sufletu-i aprind... 

II simt cutreerând, in fiecare seară’n cale, 
Necontenit... necontenit... necontenit... 
Şcolarul mititel, vrăjit, — 

Oraş duios, în care am copilărit!... 


DOUĂZECI DE ANI 


Subt ăst copac străvechiu am odihnit odată de demult... 
Aveam atuncia douăzeci de ani; 

Creşteau în mine poftele într’un imens, ameţitor tumult; 
Ardea pământul paşii-mi lacomi şi tirani... 


Ţeasta mea făcută să ’ndrăsnească, 

Mi-o isbeam intrând pe uşa părintească... 

Gâtul meu era semeţ din cale-afară şi ’ndărătnic: — 
Nu m’aş fi plecat 

Nici pentru-a ridica de jos un sceptru de împărat!... 


Douăzeci de ani! 

Tot aurul de pe pământ! Tot aurul din soare!... 
Lumea: câmp de lupte şi de biruinţe — la picioare... 

— 101 — 


www.dacoromanica.ro 


Douăzeci de ani! 

Simţiam cum cresc, cum mă întrec şi cum mă oţelesc 
Cu fiecare dimineaţă albă şi strălucitoare, 

Cu fiecare-apus de soare... 

Strănepot de răsvrătiţi şi de iobagi, 

Mânat de pofte şi ’ndrăsneli fără hotare, 

Simţiam că sunt născut să birui lumea şi s’o stăpânesc!... 


Douăzeci de ani! 

Aş fi vrut să mă despic deodat’ pe toate drumurile! 

Să răsbun, cu pumn năprasnic, toate nedreptăţile; 

Aş fi vrut să fiu de-odat’ — clocolitor de viaţă — ’n toate locurile 
Şi să sărut deodat’, cu buze arse, 

Toate femeile frumoase de pe lume! 


Douăzeci de ani! — 

Nici zile şi nici nopţi prea lungi 

Nici o femee prea frumoasă, ca să-ţi uiţi la ea acasă minţile când 

[pleci; 

Nici o femee prea urâtă pentru-a şovăi să stai o clipă lângă ea; 
Nici zile şi nici nopţi prea lungi 
Şi nici o piedică prea grea... 


Douăzeci de ani! 

Dinţi albi, frumoşi şi tari. 

Păr învolburat, obrasnic, răsvrătit... 
Mâine? Poartă de triumf ’naintea mea... 
Nici o uşă ’nchisă şi nici un fruct oprit. 


Femeile pământului crescură pentru mine parcă, 
Depărtările simţiam cum pentru mine ’ncarcă 
Bogăţii şi bunătăţi pe toate navele... 

Râurile valurile ’şi îmblânzeau sub ochii mei 
Munţii se fereau din calea mea să trec... 

— 102 — 


www.dacoromanica.ro 


Douăzeci de ani! 

Trenurile de-aur ale visului treceau în depărtări de foc, 

Mările erau pline de corăbii de-ale mele... 

Şesurile n’aveau pâine nici destul de albă nici destul de neagră 

[pentru foamea mea, 

Munţii n’aveau vârfuri îndestul de nalte pentru setea mea de 

[înălţimi... 


Sub ăst copac străvechiu am odihnit o clipă... 

Aveam atuncia douăzeci de ani... 
îmi închid ochii, 

Tolănit la umbra-i uriaşă, 

Ca pe-o fiică adormită lângă mine, dulce şi cuminte, 
îmi mângăiu, îmi giugiulesc aducerea-aminte. 


Douăzeci de ani!... 


UN VOINIC FLĂCĂU TRECEA... 


Un voinic flăcău trecea printe cartofii verzi şi printre grâne, 
Intr’ o căruţă c’un cal alb, 
încărcată de lucemă proaspătă... 

Un cântec tărăgănat şi bătrânesc cânta flăcăul... 

Un cântec vechiu ca veşnicia 
întinerit mereu pe buze tinere... 

Printe grâne verzi, pe drumul lung şi neted 
Trecea un rumen şi voinic flăcău. 

In căruţa-i cu lucemă, prin amurgul leneş 
Ducând cu el, spre satul cu căsuţe albe, 

Tot sufletul şi tinereţa câmpului... 

— 103 — 


www.dacoromanica.ro 








Nu ştiu ce gânduri îl munceau, ce doruri îl rodeau, 

Dar dedeparte îl vedeam trecând 
Cântând 

In amurgul umed, sângerând, 

întovărăşit de umbrari ce mergea lângă căruţă ca un câine,,. 
Şi am simţit... 

O, am simţit, pe când trecea, 

Că aş fi gata să/-i îmbiu, 

In orice clipă, prietenia mea 

Ca pe-un pahar de apă ori un bruş de pâine!... 

O, cine poate şti ce mari, străvechi comori 
S’ascund de-atâtea ori, 

Intr’un flăcău cu piept de-oţel, cu palme aspre 
Ce trece-aşa cântând printre bogate grâne, 

Intr’o căruţa c’un cal alb!... 


Priveam în înserare satul românesc spre care se ducea 
Şi, îmi părea 

Că duce în căruţari cu cal alb 
Tot aurul din stele, 

Tot verdele câmpiilor copilăriei mele 
Şi toate cântecele ce, vrăjit, 

Le-am auzit, 

Pe’ntinderile humii, 

Pe drumurile ’ntorchiate, nesfârşite ale lumii... 


Şi’n sufletu-mi — şi-afară — 

Simţiam, pe nesimţite cum coboară 
Cea mai amară, ne’mpăcată seară... 

A anilor cumplită, neagră, ne’nţeleasă seară... 


— 104 — 


www.dacoromanica.ro 


SATUL SUNT DE VIAŢA... ŞI FLAMAND... 


Sătul sunt de viaţă, şi... flămând, flămând... 
Râvnesc nu ştiu la ce, cu suflet sângerând, 
Iubind, urând, tăcând, 

Şi blestămând 
Cu’npătimiri de rând, 

Şi blând iertând, şi binecuvântând... 


Cu sufletul meu tot 

Privesc mai mult la alţii, ca să mă uit, de pot. 
Iubesc mai mult la alţii, şi pentru ei, pământul, 
Şi m’am strivit pe mine 
Să nu strivesc pe alţii, 

Iar dintre doi în luptă, am suferit cu ’nfrântul. 


Ca ne’nţelesu-mi neam 

Am dăruit la alţii, furându-mi ce aveam... 

Am leşinat de foame dând pâinea mea la câini 
Şi milă mi-a fost, Doamne, de slugi şi de stăpâni. 
Şi să mă cruţ, să mă răsfăţ, să ţiu la mine — 
Mi-a fost ruşine!... 


Dulceaţă fără margini de-a te simţi prea plin! 
Mă chiamă-alâtea drumuri, şi toate de odată... 
îmi freamătă făptura de doruri, şi mă ’mbată 
Şi la răscruri, năuc, 

Nu pot alege drumul pe care să apuc... 


Ca în zările-mi haine 

Trândavul şes se luptă cu muntele în mine... 

Se logodesc mocirle cu cerurile mele 

Şi’n drumurile-mi grele 

M’am lăpădat de toate, să mă resfir in vid 

Şi m’am ucis, — să nu ucid... 

— 105 — 


www.dacoromanica.ro 


Sătul sunt de viaţă, şi — flămând, flămând... 
Sbătându-mă, visând, arzând şi apunând, 
Rătăcesc din hanu ’n hanu fiecărui gând... 

Cu cupa-i grea de mied, 

îmi face semn Tăcerea la masa ei să şed... 

Şi bând, 

Tăcând, tăcând, 

Ca într’o temniţă de taine, prins in mine şi în vid, 
Eu mă ucid mereu, de groaza că ucid... 


MA ŞTIU 


Mă ştiu! 

Neastâmpărat sunt ca argintul viu... 

Nu m’am născut să număr stelele pe cer 
Şi nici, stingher, 

Aurului să-i slujesc — argat neghiob — 

Şi raiuri pământeşti să-i cer... 

Nici să subjug, 

Nici să fiu rob... 

Eu m’am născut să dărui, să mă dărui 
Oricând şi-oricărui... 

Să mă clădesc cântând, să mă isbesc şi să mă nărui... 
S’aduc în casă-mi zarea, să’nalţ pământu’n cer 
Să dau, şi niciodată ’napoi să nu mai cer... 

Pământul ţării mele cu viforele lui, 

Cu munţii pân’la ceruri, cu nourii-i haihui, 

Mi-a dăruit un suflet pe care-1 dau oricui 
Ca pe o poamă grea 

C’un gust ce’n lumea ’ntreagă il are numai ea... 

O poamă pârguită abia. 

In ţara mea 
De arşiţă şi nea... 


— 106 — 


www.dacoromanica.ro 


Din noaptea-mi mută, aspră aşa cum alta nu-i 
Din casa mea pe care ’naintea nimănui 
N’o ’nchid şi n’o încui, 
întind o mână albă, de frate, orşicui, 

Căci m’am născut să dărui, să mă dărui 
Oricând şi-oricărui: 

Să-mi fac o sfântă lege din risipă 
Să mă clădesc cântând, cu fiecare clipă, 

Cu fiecare clipă să mă nărui... 


COPACUL 


Neclintit, puternic şi dumnezeesc, 

In râvna spre lumină şi ’n răbdarea mea, 

Stăpân despotic pe bucata de pământ ce o umbresc, 
Dornic mă înalt 
Şi cresc, şi cresc, 

Sub sori de foc ca sub furtuna grea... 

Şi ’ncăpăţinat, şi-ursuz, şi crunt. 

Pe asprul, pe avarul piept de stâncă, unde sunt, 

Cu trunchiu-mi uriaş şi vifore şi fulgere înfrunt... 

Şi ’n răsboirea asta zilnică, mocnită, fără pace, 

Ce mă învolbură până’n adânc — şi-mi place, 

Eu cresc tot mai puternic, 

Cresc mereu aşa: 

Sălbatic, tânăr, lacom, beat de seva mea... 

Călit la soare şi muşcat de geruri, 

Eu, 

Singuratic, dârz, crescut ca din bazalt, 

Simt furnicând prin trunchiu-mi seva — şi tresalt... 
Şi ca dintr’un adânc, vrăjit izvor, 
îndărătnic, nud, biruitor, 

M’avânt, ca’n vis, înalt, tot mai înalt, 

Căci nepătrunsul rost şi-adâncul dor al meu, 

E să mă ’nalţ spre cer, să cresc, să cresc mereu... 

— 107 — 


www.dacoromanica.ro 


MUNŢII 


In frământări aprinse, în lupte uriaşe, 

Unind într’o sforţare puterea voastră toată, 
Cotropitori, odată, 

Aţi spart pământul aspru ce v’a ţinut ca’n faşe, 
In coaja Ini tirană, în camea-i milenară... 

Şi aţi ţîşnit spre cer — revolte uimitoare — 

Să Împietriţi pe veci, în drumul către soare... 

Ca voi, o munţii mei. 

Am sângerat zadarnic, m’am opintit mereu, 

Ca dintr’o strâmtă ocnă să scap odat, din mine: 
Să ies, să scap, să fug, 

De piedeca-mi de humă, de-al cărnii mele jug 
Despotic, zilnic, slut şi-omorâtor de greu... 

Şi străbătând, în voe, nemărginirea oarbă, 

Cu sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă, 

Să mă înalţ — sălbatic, statornic curcubeu — 

In setea-mi de lumină. 

Cu creştetul în nouri. 

Ca voi, 

Duşmani şi prieteni, Munţii mei!... 


PE PUSTA 


Plâng vânturile... 

Mânjii se joacă şi nechează 

Şi pusta ’ntreagă plânge în dulcea după-amiază, 

Iar iepele robuste 

Pasc leneşe ’n răcoarea nemărginitei puste... 
Trec leneşe în soare, cu paşi mărunţi, superbi 
Şi din belşugul verde al fragedelor ierbi 
Brusc capetele mândre şi le ridică-arare 
Ca nişte voluptoase femei de viţă mare... 

— 108 — 


www.dacoromanica.ro 


Prin pulberea solară, ca subt vrăjite pânze, 
Neastâmpărate-aleargă strălucitoare mânze... 
Sălbatice, aprinse, capricioase mânze... 


Le ’mbată zarea albă şi vântu-aţâţător... 

Zefiri răsfaţă coama pe gâturile lor, 

Le umplu de fior... 

Şi ele-aleargă-aleargă 
Şi se opresc apoi, 

Pentru a pomi din nou, cu paşi tot mai vioi... 
In carnea ’nfloritoare porniri nebune ard 
Şi ca fardate straniu c’un nestatornic fard, 
Lucesc în ceasul ăstor însângerări solare... 


Pe pusta necuprinsă, cu iarbă grasă, ‘naltă, 
Aleargă furtunatic, 

Aleargă mânze una mai mândră ca celelaltă... 
Se in torc şi pleacă iarăş în salturi tot mai vii.. 
Parc’au scăpat din stranii, nomade herghelii... 


Din când în când în faţă-mi s’opresc... 

Şi — majestoase, 

Dulci mă privesc, asemeni femeilor frumoase.. 
Şi-uimit rămân cuprins de-o ’nfiorare veche, 
Ca’n faţa unor vii statui fără păreche... 


August anină’n coame multicolore jerbe, 

Iar vântu-aţâţă pofte în mânzele superbe... 


— 109 — 


www.dacoromanica.ro 


UN PLUG 


Un plug s’apropie din zarea fumurie-a şesului... 

Un vânjos, înnourat ţăran îl ţine liniştit de coarne, 
Şi ca un negru şarpe uriaş ce dă să se răstoarne 
Se ’ntinde brazda lucie, sub cer, pe urma lui, 

Iar înaintea ei, domol, 

Boi şi om s’apropie din depărtări spre mine 
Ca din altă lume... 


Zările se limpezesc uşor-uşor in faţa mea 

Şi nu ştiu cum, îmi pare că din fundul vremilor 

Un străbun puternic, cu obrajii arşi de soare, cu cămaşa albă, 

îşi mână prin ogorul ceţii şi al veacurilor, 

Plugul Ivii de lemn şi boii-i trudnici, către mine... 


MI-AM DESCHIS FERESTRELE... 


Mi-am deschis ferestrele spre toate orizonturile, 

M’au bătut toate ploile, m’au muşcat toate vânturile, 
Am băut din toate apele adâncului... 


Am ieşit posac din toate casele visate, 

M’am urcat şi-am coborât pe toate provâmişurile 
Şi m’am scăldat aprins în toate mările plăcerilor.,, 


Ca pe-o pâine caldă mi-am mâncat în lungul drumurilor: inima... 
Prădalnice albine de-aur, clipele 
Mi-au ofilit toţi trandafirii anilor, 

Dar mi-au lăsat un dar mai mare decât toate: 

Dulceaţa fără margini de-a visa 

Şi ochii ce-mi deschid tărâmuri de minuni in dosul depărtărilor. 

— 110 — 


www.dacoromanica.ro 


DOINA CIOBANULUI 


In vasta sală a palatului 

Răsună la pian tui cântec, ce mă face 

Să freamăt fără pace, 

Ca subt o trecere năvalnică de vânt, pe culmi — un cetin... 
11 cântă un vrăjmaş ce braţele-mi desface; 

Un uriaş 
Vrăşmaş 

Ce altceva nu-mi poate fi decât — prietin... 


Sub degete de foc plâng clapele rebele... 

Chiote străvechi străfulgeră şi se ’mpletesc pe ele: 
E cântecul copilăriei rasei mele,,. 


Ascult, ascult... 

In vasta sală ca într’o sălbatică pădure 

Prind gândurile zilei şi-ale veacurilor să mă fure 

In nesfârşitul lor tumult... 


Şi’n zarea fără zări a gândului 

Văd în fundul vremilor ca printr’o ceaţă sură, 

Cât ochii visului cuprind, 

Pe muntele ce se înalţă către cer din uriaşu-mi jind, 
In urma turmei lui, 

Un cioban valah domol suind, 

Cu flueru-i vrăjit la gură... 


— 111 — 


www.dacoromanica.ro 


MINERUL 


L’am văzut în fundul unei mine de-aur, 

Sus, în carnea ’mbelşugată-a celui munte 
Cu măruntae scumpe, ca crestele cărunte,., 


Când am trecut pe lângă el, 

Ca un enorm, neîmpăcat rebel 

Şi-a ridicat ursuz voinicul trup de-oţel 

Şi mi-a făcut, în silă, loc să trec, 

Iar ochii-i m’au izbit, grozav şi sec 
In inimă şi ’n frunte. 

Ca nişte gloanţe crunte,,. 


Sub ochii-i ce simţeam că ma pândesc şi mă străpung, 
I-am măsurat, în gându-mi, viaţa îndelung,,. 


Mă duceam ca ’n vis spre traiul lui, spre casa lui, 

Spre nevasta-i supta şi spre pruncii-i goi, flămânzi, desculţi,,. 
Mă simţeam aşa de înrudit cu ei, cu tragedia celor mulţi,,. 


Cu ce ’mpărat fermecător, pierdut de-alaiul lui de vânătoare 
Prin deşişurile seculare, 

S’o fi ’ntâlnît munteanca oacheşe şi iute: mama lui, 

De l’a născut aşa frumos, aşa puternic şi înalt: 

Un munte rupt din trupul unui munte de bazalt?!,,. 


Priveam la el, trăiam adânc, clocotitor revolta lui, 
Priveam la capu-i de proroc, la umerii-i pietroşi, gălbui.,, 
De-ar fi trăit în alte vremi, poate-ar fi fost 
Un crainic furtunos al vremurilor noui; 

Voevod temut şi drept ori sângeros haiduc,,. 

Ar fi înfrânt sultani şi strâmbătăţi, 

Sau ar fi jupuit ciocoi,,. 


— 112 — 


www.dacoromanica.ro 



Cu ale sufletului lui ascunse bogăţii, 

Dacărar trăi 

Acolo unde omul e ’mpărat pe trupul şi pe vremea şi pe munca lui, 

Ar fi o’naltă căpetenie, poate, 

Şi gându-i: lege sfântă a mulţimilor învolburate... 

Aici în munţii noştri de-aur nu-i decât un animal de muncă... 

Se sbate, cu plămânii sdrenţuiţi de trudă şi otrăvi, în noaptea 

[minei blestemate, 

Pentru trântorii, pentru risipa Şesului, 

Pentru-oraşele mişelnice, despotice, îmbelşugate, 

Dar tiranii muncii celor mulţi, 

Din aur, lui doar tina i-o aruncă. 

S’opreşte-o clipă cu-ochii mari pierduţi în gol 
Picioarele de uriaş de-abia pot să-l mai ţină... 

Vorbeşte singur şi visează parcă... 

Soţia-i şi copiii muşcă, rând pe rând, 

Din pâinea neagră-a caldului lui gând?!... 

Vede mulţimi nenumărate, ridicate de cuvintele-i de fier 
Cum se răzbună şi cum pier?!... 

Cum ard oraşele cu flăcări pân’ la cer?... 

Vede mări de capate 
In care 

Se înfig cuvintele-i de foc ca gloanţele ucigătoare?!... 

Sau peste blonde Californii, ostenit, domol, 

Vede străbătând din gol în gol, 

Al visurilor lui sălbatic stol?!... 

Ca trezit din vis de-odat’, unealtarşi smulge ’ncet din tină 
Şi ca un mut titan, 

Pe viaţă osândit fără de vină, 

Se coboară singur şi posac tot mai afund în mină: 

Copil ce se ridică împotriva tatălui, 

Sări fure bogăţiile şi sufletul; 

Bucată vie de pământ în luptă cu pământul şi călăii lui. 

— 113 — 


www.dacoromanica.ro 




UN OM 


Un om ciudat, enorm şi enigmatic 
Trecu pe strada largă mut pe lângă mine, 

Prin faţa luminatelor vitrine... 

Mâna şi-o ţinea, uitat, ’naintea pieptului căzut... 

Parc’ ar fi vrut 

S’oprească ’n cale gerul muşcător şi mut... 

Venea dintr’o săracă prăvălie ori din fabrică? 

Dintr’o mină umedă ori dintr’o şcoală? 

Dintr’un circ în care l’au lăsat puterile? 

Părea că se ridică dintr’o boală 
De moşteniri cumplite, blestemate... 

Şi cu durerea-i negrăită ’ncet trecând 
In lungul străzii înoptate, 

Ca pe-o vrăjită poamă proaspătă 

El inimari mi-a lunecat-o ’n suflet c’un surâs de frate... 

Ca atâtea mii şi mii, 

Trecu pe lângă min’ şi mă privi, 

Iar ochii lui flămânzi-sătui, pustii, 

Iluminaţi de nostalgii, 

Atoateiertătorii-i ochi de muribund, 

Mi-au despicat prăpăstiile din mine până’n fund... 

Trecea şi el spre viitor şi spre mormânt, uitat de sine, 

Ca alţii şi ca mine 
Şi ca tine... 

Trecea, fără să ştie unde, poate, 

Dar vai! nici când eu n’oiu putea să ştiu: 

Era în ochii lui pierduţi un raiu ori un pustiu... 

Un om ciudat trecu îngândurat pe lângă mine... 

Sub privirea lui simţeam că’n camea-mi ceva se sfâşie şi se rumpe, 
Pe trupu-i uriaş vedeam in loc de zdrenţe haine scumpe... 

— 114 — 


www.dacoromanica.ro 


II cunoşteam? Mi s’a părut aşa? 

Era străin? Vorbia în limba mea? 

Nu ştiu cine era... Nu ştiu ce căuta, 

Ce rost pe lume-avea... 

Dar am simţit adânc, adânc: 

Intr’o privire mi s’a dăruit pe veci de veci, întreg... 

Şi am simţit aşa, 

Că inima lui bate-abia, abia, 

Prea plină şi grea, 
întocmai ca a mea... 

In ochi ducea păcate şi dureri apuse 
Pe drumurile tuturor nădejdiilor. 

Printre mărăcinii tuturor durerilor, 

Prin lăcaşurile tuturor desamăgirilor... 

O, l’am simţit cum trece sigur de iubirea-mi, 

Pe sub privirearmi ostenită şi frăţească, 

Ca pe sub o nevăzută poartă de triumf... 

Inimă, flămândă de mai bine, 

Cine-a putut să fie omul cu priviri prea pline, 

Ce-a trecut, cu paşi abia simţiţi, 

In amurgul sângeriu pe lângă mine?!... 

Cine-a putut să fie? 

Cine? — 

Un fost ocnaş? Un rege detronat? 

Un ins din casa de nebuni abia scăpat?... 

Un biet martir al dragostei de oameni?... 

Era de bună samă: Unul care s’a sbătut stingher, 
Un om care-a luptat cu viaţa, pân’Ia sânge... 

Când mi-a zîmbit, părea că zîmbetul lui plânge... 
Sdrenţoase îi erau vestmintele, privirile... 

Haina lui: un colţ de ocnă; 

Ochii lui: două fâşii de cer... 

— 115 — 


www.dacoromanica.ro 


DRUMUL 


Ale mele sunt de-acuma toate libertăţile: 

De-a fi smintit ori înţelept. 

De-a fi un făcător de rele ori un sfânt... 

Am dat drumul în necuprins tuturor mânjilor neastâmpărului 
Am deslegat de ţărm toate bărcile dorului.,. 

Ale mele sunt de-acuma toate mările 
Şi toate drumurile către rai şi iad... 

Pământu’ntreg e casa şi ograda mea... 


Cin’ m’ar mai putea opri de-acum din drum?... 

Cin’ mi-ar mai putea arunca o vorbă dulce şi grea ca o ancoră, 
O vorbă de adâncuri?... 

Inimă, împrăştie-ţi comorile pe toate drumurile lumii!... 

Ai fost a ta, — vei fi a tuturora... 

Imbogăţeşte-te împrăştiind ca verile şi toamnele... 

Imprăştie-te în dureri adânci şi ’n bucurii ce fug aşa de repede!... 


M’opresc o clipă încă, şi privesc în urma mea 
Mai fără grijii ca un pribelnic cerşetor. 

Mai chinuit de gânduri şi nelinişti ca un împărat 
înconjurat pe duşmani nevăzuţi... 

’Naintea-mi plin de taine, de ispite şi primejdii: — Drumul... 


— 11.6 — 


www.dacoromanica.ro 


SPRE CULMI 


Mă vezi din depărtări şi parcă vii spre mine, 

Munte, 

Ca spre-un aşteptat şi drag prietin, ca spre-un om de bine... 
Ce moşteniri sălbatice, copleşitoare 
Mi-au plămădit in suflet şi în trup 
O iubire-aşa fără hotare, 

Pentru tine?!... 

O, munte, tu biserica, moşia, casa mea, 

«Sgârie-cerul» meu’ — 

Pe nesimţite, 

Ca nişte verzi şi nesfârşite scări vrăjite, 

Cărările-ţi mă urcă ne’ntrerupt spre crestele-ţi de nea 
Peste mine tot mai sus, spre Dumnezeu... 

Pe culmea ta’n nemărginire mă desmărginesc... 

Acolo sus, stingher, 

Respiră trupul meu şi sufletul 
De-asupra legilor de fer, 

De-asupra sbuciumului pământesc,... 


ZADARNIC 


In neguri aleargă in şuiere prelungi 
Trenuri ce nicicând nu poţi să le-ajungi, — 
Gânduri ce nicicând nu poţi să le-alungi... 

Şi tu’n aşteptare nu simţi şi nu vezi 
Cum gara se ’ngroapă în grele zăpezi, 

In albe, şi triste, şi moarte zăpezi. 

Un clopot in noapte răsună amarnic... 

O, ce mai aştepţi tu copil uliţarnic... 

Totu-i zadarnic, zadarnic, zadarnic... 

— 117 — 


www.dacoromanica.ro 



AM STRĂBĂTUT PUSTIURILE... 


Am străbătut pustiurile, mările 

Şi mi-am strigat zadarnic pretutindeni întrebările... 


Oriîncotro te-ar duce, la’ntâmplare vânturile, 
Nu răspund nici cerurile nici pământurile... 


Te’ngână doar, în toate poticnirile şi sfâşierile, 
Cu’ndepărtate clopote de întuneric surd —tăcerile. 


PORUMBIŞTILE 


Porumbiştile se’ntind la infinit, foşnind... 

In margine de drum m’opresc şi le cuprind, 
Cu ochi flămânzi, cu suflet numai jind... 


Apropie-te, trup de plumb!... 

Apropie-te de întâiul lujer de porumb, 
Ca de-un copil ce ţi-a adus o veste bună 
Din ţară ta străbună... 


Prin el, sub adierea caldă-a vântului, 

Iţi vorbeşte rodnicia veşnicăra pământului, 
Care, fără stâmbătăţi şi vicleşug, 

Iţi întinde părinteşte mâna-i de belşug... 

— 118 — 


www.dacoromanica.ro 


MĂRUL 


A mea e glia asta aspră’n care cresc,,. 

Eu o umbresc, 

O ocrotesc, 

O stăpânesc, 

O ’mpodobesc 

Şi altă ’mpărăţie nu visez şi nu râvnesc... 


Nu zăbovesc, nu mă grăbesc să freamăt şi să cresc,,. 
Aici, înfipt adânc în solul strămoşesc, 

Lupt, rabd şi deger ca să înfloresc şi să rodesc... 
Aici se desfăşoară surdă, necurmată lupta-mi grea, 
Aici mi-e patria 

De car’ mă leagă ca de-un sfânt tezaur: 

Glia, rădăcinile-mi de oţel şi merele-mi de aur, 
Acum şi pururea,,. 


AMIAZA 


Amiaza seamănă cu aur cald ogoarele 

Spre car’ mă’ntorc din drumuri lungi, picioarele,,, 

In zare, la odihnă fiarele ca rugurile,,. 

Privesc în depărtări, şi depărtările 
Lacome’mi deschid, spre nicăiri cărările... 


Oriunde m’au purtat în viaţă vânturile, 

N’am întâlnit, bătând pământurile, 

Un loc mai drag ca tine, petec de pământ străbun, 
Pe care mi-au venit la leagăn, ursitoarele, 

Pe care botezatu-m’a, întâia dată’n viaţă soarele... 

— 119 — 


www.dacoromanica.ro 


FIRUL DE IARBA 


Ca un viu şi verde cui 

Prin piatră şi-a făcut spre soare drum... 

Şi, fericit, se leagănă acum 

In mângâierea caldă-a vântului... 


Sătul de soare niciodată nu-i... 

Ca pe-un tărâm dumnezeesc, pe stânca lui, 
Mlădiu, tăcut şi singuratic, 

In pulberea de aur şi jeratic 

Ce încă dăinuie’n văzduh să fiarbă, — 

Stingherul fir de iarbă 

Din neumblatele viroage, 

îşi pleacă capul 

Şi’ ncepe, parcă, să se roage... 


PRIN ÎNTUNERIC DE PĂDURE 


Trec greu de duioşii printre copacii fără număr, 
înapoi spre valea sgomotoasă şi mişarcă... 

Şi cum păşesc, ca după-o grea furtună, 

Pădurea doinitoare, neagră, parcă 
In semn de: — «cale bună», 

La fiecare pas să mă oprească ’ncearcă 
Bătându-mă uşor şi prietenos pe umăr, 

Cu tremurânde braţe făr’ de număr... 


— 120 — 


www.dacoromanica.ro 


SUNT FRATE CU BRADUL... 


Sunt frate cu bradul, cu firul de nalbă, 
Biserică tristă, biserică albă... 

Pământul acesta de viaţă-i mă leagă... 
Biserică veche, biserică dragă... 

Dar grele nelinişti pe-aici mă frământă, 
Biserică mică, biserică sfântă... 

Şi căile mele se pierd sub furtună, 
Biserică mută, biserică bună... 


TINEREŢE 


Vesel, mohorit, sătul-flămând de drum, nepriceput, 
Te-am târât cu min’ pe unde-am vrut... 

Te-am culcat pe margine de drumuri şi’n hoteluri albe... 
Ţi-a fost tot una perna de mătase-ori piatra... 

N’a fost mocirlă ’n care să nu calci... 

Te-am dus ca un haiduc pe-o fată ’n codrii fără fund, 
Te-am culcat pe iarba caldă-a dragostei... 

Te-am dus la mare ca sări simţi nemărginirea, 

Te-am tolănit pe arzător nisip de dune, 

Să te sărute leneş 

Cu limba lor giugiulitoare — valurile... 

O, niciodată n’am crezut că nu eşti veşnică!... 

Am vrut să fac ocolul lumii 'ntregi cu tine: 

Să iau într’un apus de soare trenul de Constanţa, 

Să te-oţelesc în băi de soare la Sorrento. 

Să-ţi dau femei frumoase la Paris, 

Să-ţi deschid o locuinţă între nori la New-York, 

Să te-adorm în braţe-aprinse de creole. 

In patul verde-al pampelor... 

Şi să te plimb în barca morţii pe Maelstrom... 

— 121 — 


www.dacoromanica.ro 


Te-am dus pe jos pân’ ce ţi-au sângerat picioarele... 

Te-am urcat grăbit in toate trenurile dorului 

Şi in trăsurile de aur ale visului plimbatum-am cu tine 

Pe toate uliţile ’ntunecate ale poftelor... 

Mi-a fost atât de drag şi milă vai! de tine şi de mine... 
Piciorul meu a încercat să-şi urce glodul, gliei părinteşti 
Pe Himalaia celor mai înalte indrăsneli... 

Şi-acelaş neastâmpărat picior 
M’a coborât apoi pe valea duioşiei, 

Pe-ale zădărniciei şesuri nesfârşite şi ogoare veşnice... 

Pe toate drumurile lungi şi scurte care duc, sprea moarte... 


Şi-aşa 

Eu ţi-am deschis, la fiecare pas, mormântul 
In urma mea 
Pe ’ntreg pământul, 

Vedenie ce te destrami clipită de clipită — tinereţea mea!... 


M’AM ÎNTREBAT 


Pământul proslăvindu-1 şi cutreerându-1, — 

Ca un condamnat 
M’am întrebat, 

De-atâteori m’am întrebat: 

De ce piciorul omului nu poate să-i urmeze pretutindeni, gândul?!. 
Şi’ nebunit, 

M’am răsucit, m’am răsvrătit, 

M’am întrebat de-atâteaori olog, sdrobit: 

Dece a vieţii lege sau nebuna întâmplare, 

A semănat atâta dor de veşnicie şi de infinit 
In văzduhurile gândului neputincios şi mărginit, 

In trupurile noastre şubrede şi pieritoare?! 

— 122 — 


www.dacoromanica.ro 


PE-AICI A FOST UN CODRU URIAŞ... 


Pe-aici a fost un codru uriaş odinioară... 

Acum: — 

Pustietăţi, zăduf şi scrum 

Pe unde pacea zumzăe şi infioară... 

Dar iată: dintr’un trunchiu-cărbune, 

Ca prin minune, 

In pustiul fără margini — sol de viaţă nouă 
încoronat de zori şi miruit de rouă, — 

Un verde copăcel... 

Ca la un prieten aşteptat mă uit pierdut, Ia el... 
Şi cum mă uit, orbit şi beat de soare, 

Aud şi văd parcă prin vremuri 

In freamăte prelungi titanica pădure viitoare... 


IN NECUNOSCUT 


Frântări cea din urmă iedică 
Sub al vrerii crunt călcâi de-oţel 
Şi-oricât de ’ndepărtat ar fi nebunu-mi ţel, 
Mă duc spre el!... 

Drumurile înaintea mea cotesc, se rup, 
Câmpu-i numai spini şi gropi de lup... 

O, şubred trup, 

Nu mai simt prin tine sângele-alergând: 
Sunt numai vrere, numai gând.,. 

Ochii ca de-un vechiu păinjeniş mi-i şterg... 
Văd calea inainte-mi în prăpastie căzând 
Şi totuş 
Lacom calc 
Şi într’acolo merg... 

— 123 — 


www.dacoromanica.ro 


NE-AM ÎNTÂLNIT 


Ne-am întâlnit 

Peste potrivnicia dintre două neamuri, 

Ca peste-abis, 

Din doi copaci străvechi, două stinghere ramuri. 


Şi ne-am iubit... 


O, GANDULE HAINE... 


O, gândule haine, 

Gâde crud, 

De ce, în drumu-mi pământesc, 

Mă faci s’aud, 

Necontenit s'aud 

Cum clipele mă fură, mă sluţesc, 

Cum firele-mi de păr încărunţesc, 

Cum, peste rău şi peste bine, 

Creşte ’ntruna stârvul meu în mine?!... 


CUTEAZA 


Cutează!... 

Alege-te din milioanele de strâmbi şi de netoţi. 
Cutează!... 

Şi pentru marea ta amiază... 

Mută munţii uriaşi din calea zărilor, — 

De poţi!... 


— 124 — 


www.dacoromanica.ro 



CIOCAN SA-ŢI FIE VREREA!... 


Ciocan sărţi fie vrerea: răbdarea: nicovală... 
Dacă-ai căzut o clipă în marea ’nvălmăşală, 
Mai dârz, 

Mai drept, te scoală!... 

Şi c’o putere oarbă, cumplită, ne’ntreruptă, 
Intoarce-te în luptă... 


Odihnile înşală... 

Starea pe loc e boală... 

Ascunde-ţi orice rană! Nu-i timp de şovăială... 
Ciocan să-ţi fie vrerea; răbdarea: nicovală!... 


— 125 — 


www.dacoromanica.ro 


MÂINE 


www.dacoromanica.ro 


MIINE 


Din belşugul tău: doar aspră pîine, 
din timpul tău: ziua de mîine 
Cu gîndul departe merg făr' s’obosesc, 
calc slobod prin praf şi noroi românesc... 


Cu vrere dirză, cu privire’ndrăsneaţă 
învălui România zilei de faţă... 
şi’n traista umbletului cu-a nădejdii pîine, 
risipindu-mă pe treptele veacului 
cu dărnicia fără măsură-a săracului, — 
cu tot belşugu-mi pămîntesc 
trec, mă răspîndesc 

spre miile de Românii de dincolo de mîine. 


AI NOŞTRI SUNT ACEŞTI MUNŢI... 


Ai noştri sunt aceşti munţi 
pietroşi, mănoşi, cărunţi, 
căci noi ne-am căţărat pe ei spre cer, 
noi le-am deschis adîncurile de-aur şi de fier 
şi-am suferit prin ei pe ploi şi ger... 
noi le-am spintecat uriaşele pîntece, 
noi le-am proslăvit frumuseţile’n cîntece 
şi le-am cunoscut sufletul şi furtunile mai bine 
ca orişicine... 


In haiducie grea ori doinind domol după oi, 
nimenea pe lume nu i-a cunoscut şi îndrăgit ca noi... 

— 129 — 


www.dacoromanica.ro 


De-acest mănos pământ daco-român, 
cine-ar putea, mai mult ca noi, să spue 
c’al lui e?!... 


Cine l’a arat 

din începutul vremilor, neîncetat? 
cin’ l’a sămînat? 
cine i-a fost slugă şi stăpîn? 
care dintre neamurile vechi şi noui 
are îngropaţi în sinul lui atîţi eroi? 
a cui doină de veacuri pe-aicea plînge? 
cin’ l’a apărat mai dirz de-al năvălirilor puhoi 
şi l’a adăpat de-atîtea mii şi milioane de-ori, 
cu sînge 
şi sudori, 
ca noi?!... 


URMELE MELE SE PIERD 


Urmele mele se pierd într’un vijelios trecut... 
Carpaţii de milioane de ori i-am trecut... 
fîşii de came am lăsat, de-atîteaori, 
pe vîrfuri albe, prin trecători, 
alături de boeri pribegi şi aspri luptători... 


Ardealul l-am cutreerat — neogoiat: 
sub zidurile Albei-Iulii am veghiat. 

— ostaş şi împărat, — 
pe-un pămînt cu sînge tînăr îngrăşat... 


Mi-am minat, prin veacuri, turma, stava, ciurda, 
am murit la Gurăslău şi Turda 
spre-a re’nvia apoi, 

— 130 — 


www.dacoromanica.ro 


printre alte milioane de eroi, 
printre eroi ai săbiei şi-ai cuvîntului, 
să deschidem orizonturi noui, 
să deschidem pofte noui de lupte noui 
să dăruim vulcanici şi astrali eroi, 
cerului, pămîntului... 

Cînd aud străbune goarne, 
pe morminte, prind crucile să se răstoarne... 
Atunci, 
gol 

din mii şi mii de morminte mă scol... 


Spre graniţe fulgere ’ncep iar să scapere... 

Sufletu-mi dă ’nfiorat milioane de-alarme 
şi ridică, pe fiecare petec de glie, mii şi mii de arme, 
împărăţii nevăzute, de gînd şi pămînt, 
cu ele să apere... 


IN MUNŢI 


In aceşti munţi din cari foametea muşcă, 
din cînd în cînd 

ca din codrii nesfîrşiţi ai unui roşu gînd 
s’aud detunături de puşcă 
prin a veacului ceaţă... 

Moţi crunţi 
macri la faţă, 
pe cai mărunţi 
suie şi coboară prin munţi... 


Sub vasta, recea boltă: 

coviltir pentru un viteaz, tăcut popor nomad, 
creşte din piatră brad lingă brad 
şi’n suflete, revoltă după revoltă... 

— 131 — 


www.dacoromanica.ro 


Nu-i mălai, nu-i pline... 

Ce va fi mîine — poimîine?!... 

Gîndul, ca un om flămînd, înapoi rămîne. 


Foametea se’ntinde nevăzută ca ciuma... 
intră din casă în casă acuma; 

caută’n ogrăzi 
după prăzi, 

duce caii din ham şi boii din jug, 
pe drumuri porneşte cosciug după cosciug.. 

Şi’n zarea zărilor, se iveşte 
şi creşte 
tot mai mare, 
mai aţîţătoare, 
mai copleşitoare, 
fără de hotare 
ca istoria, 
învolburată, 
neîndurată, 
umbra lui Horia... 


STRĂMOŞESC PAMINT!... 


Strămoşesc pământ! 
aici m’am născut, aici vreau să lupt 
ne’ntrerupt 
şi cu ne’nfrînt 
avint 
să-ţi cînt; 

flăcăii arşi de soare şi copilele, 
muncile, izbînzile de toate zilele, 
ale isprăvilor tale mici şi uriaşe unelte, 
căci, aici visez să scoată, ca mîini, 

— 132 — 


www.dacoromanica.ro 



din fîntîni, 
cu găleţi de aur 
apa 

romîncele svelte... 


Reşiţe noui cu coşuri pin’ la cer 
vreau să proslăvesc 
în cald, înflorit grai românesc, 
in versuri de-oţel şi de fier... 

Reşiţe cari vor plămădi in pintecele lor enorme 
maşini pentru toate biruinţele, 
scări pentru toate cerurile, 
punţi pentru văzduhuri în furtună, 
locomotive cum n’au mai fost pe pământ 
pentru graba aspră a puterniciei româneşti, 
pentru uriaşele cuceriri ale muncii, 
pentru ostaşi macri cu ochi spre graniţe, 
pentru schimburile de bogăţii, 
pentru nevoile oamenilor, 
pentru larga îndestulare a lumilor... 


Aci vreau să mă macin cintind, luptînd, asudînd, 
lingă cupa-mi de apă, lingă bruşu-mi de 
pîine, — 
aici, 

unde se vor ridica mîndre, fumicînd de 

oameni noui, 

largi, 

puternice, 

îmbelşugate 

şi tumultuoase: 

lăcaşuri sfinte ale muşchilor şi ale creerului 
Romele, 

Parisurile, 

New Yorkurile 

izbînzilor româneşti de mi ine!... 

— 133 — 


www.dacoromanica.ro 


AICIA SUNTEM!... 


Locurile-acestea dornic batu-le 
străbatu-le... 
Aicia suntem! 


Pentru’nălţarea ta de fiecare ceas, de fiecare zi, 
vom răbda, vom lupta, vom munci şi’ndrăsni, 
părinţi şi copii, 

Banatule, Banatule!... 


Ce vom putea’mplini 
aci, 

prin sfîşieri, prin munci lungi, prin nevoi, 
dincolo de apă şi de pîine 
nu vom lăsa să facă alţii după noi 
mîine-poimîine... 


Sub bolta ta ca'ntr’o imensă uzină albastră 
vom porunci fierului să se mlădie după voia noastră, 
vom scutura pe cei ce plîng şi dorm 
şi-om porunci vieţii un ritm nebun, enorm. 
C’o’nflăcărare dîrză, năprasnică şi oarbă, 
c’o patimă năvalnică şi idolatră, 
cuceri-vom iarăşi, fir de iarbă după fir de iarbă 
şi piatră după piatră... 

Prin muncă aspră, veselă, prin rodnic chin 
c’o răbdare mută, supraomenească, 
sili-vom griul românesc să crească, 
înalt şi plin 

în largi invălurări alene, 
aşa cum niciodată n’a crescut, 
din al vremurilor început, 
pe şesuri bănăţene... 


— 134 — 


www.dacoromanica.ro 


Spre viaţă nouă, pentru noi, pietroşi, atletici oameni, 
suflete al meu, să te împrăştii, să te dărui, să te sameni, 
sub arşiţă, prin ger, 
pe ploi, sub grindini, 
pe pămînt, în cer, 
pretutindeni... 


Glia, văzduhul, ţi le-om preface în tumultoasă 
uzină albastră 

unde lege fi-va, unică, imensă: munca, vrerea noastră 
aprinsa noastră sete spre mai bine, 
spre uriaşe, ’mpărăteşti destine, 
in fruntea ţării şi a neamului, cu tine 
doinitorule, răsfăţatule, 

Banatule, 

Banatule, 

Banatule!,.. 


PE GRANIŢA 


Graniţă flămîndă, 
flămîndă, sîngerîndă, 
gînd românesc la pîndă... 
graniţă-osîndă, 
zare de foc şi isbîndă, — 
m’opresc aci, la marginea satului 
în ziua ce moare 

şi parcă-o simt, svîcnindu-mi sub picioare, 
ruptă’n două — inima Banatului... 


— 135 — 


www.dacoromanica.ro 


TRANSILVANIEI... 


Cu trupul: rană şi glod 
pe munţii tăi genunchii mi-i rod 
şi paşi de fier înod 
şi desnod 

spre piscuri ce ’n nori îmbrobod 
urme de mers fără rod... 


Doru-mi furtunatic vreau să-ţi fie, 
pe vecie: — 
cneaz 
treaz, 
viteaz, 

veghindu-te, fără răgaz... 


Sufletu-ţi sărmi fie voevod, 
să-ţi fiu ostaş-rapsod, 
dîrjenie, foc, strădanie, 
unic în viaţa ta valahă, aspră, mută, stranie, 
Transilvanie! Transilvanie!... 


CUVINTE CĂTRE ŢARAN 


Acest petec de pămînt, bun, rău, 
e-al tău!... 

ară-1, samănă-1, seceră-1 spornic, 
fi-i slugă şi stăpîn statornic 
şi apără-1, de-o trebui cîndva, 
cu toată vînjoşia ta: 
cu puşca, cu coasa, cu sapa, 
sîngele vrăşmaşilor ce-or vrea 
să ţi-1 ia, 

să curgă pe ’ntinsu-i ca apa!... 

— 136 — 


www.dacoromanica.ro 


tu l’ai udat cu lacrimi şi sudori 
şi l’ai muncit sub sori dogoritori... 
veacuri dearândul, 

te-ai încovoiat pe el arîndu-1 şi săpindu-1 
pentru grofiţe albe, pentru grofi semeţi, sătui, 
pentru ciocoii desfătamici ai pământului... 

de pe el grămezile de aur ale griului 
s’au scurs spre depărtări ca apele rîului... 
tu singur ai rămas aci, legat de sapă şi de plug: 
piatra grea, neclintită, sub ape ce fug... 
din intiii vremurilor zori, 
e-al tău de mii şi milioane de-ori 
petecul acesta de glie, 
şi-al tău o să fie 
pe vecie, 

dacă-1 vei şti munci 
şi răscoli 
şi apăra 

cu toată truda şi răbdarea şi dirjenia ta!... 


PATRU OPINCA 


Io, 

Pătru Opincă, 

ţăran fără ţarină, 

plugar fără plug, 

ciurdar fără-o vită, 

îmi duc viaţa năcăjită 

fără strîmbătăţi şi vicleşug 

şi bruşul de mucedă pită 

mi-1 plătesc cu singe din belşug... 

O vorbă a mea-i ca o mie... 
am slujit cu cinste şi-omenie 
satului 

şi împăratului... 

— 137 — 


www.dacoromanica.ro 


de sărac ce-s, toţi cîinii mă latră 
şi noaptea, cînd pe uliţi trec domol, 
nu mă aşteaptă pe nici un podmol 
fete mari cu ţîţe ca de piatră... 


sapa mea muşcă, rupe adine 
dar nu-mi aduce nici doară cât mine... 
la secere 

nime nu se ia cu mine la ’ntrecere... 
coasă ca a mea in ţara toată nu e... 
sprintenă trece prin ierburi ca de cue... 


rînza mi-e goală, blidul la fel, 
dar griul creşte drept ca de-oţel, 
să se ’mbuibe din el 
groful putred, ciocoiul mişel 


Io, 

Pătru Opincă 

ce ’ntre-atîtea moşii n’am doar o şirincă, 
înfrunt strimbele legi şi năpasta 
şi ’n răsmeriţa ce ’n mine creşte, 
suduiu vîrtos, mocăneşte, 
şi scuip pe toată rînduiala asta!... 


— 138 — 


www.dacoromanica.ro 


ION 


Groful întinde mina cioiului celui nou 
în castele cu uşi şi trepte multe... 
jandarmi cu puşti şi vine de bou 
stau la pîndă gîndul să-ţi asculte. 


Ioane, 
eşti imul, 

poţi fi milioane,— 
vrerile tale ne ’nfrînte 
să nu le ’nspăiminte 
nici temniţa, nici tunul... 


Ciocoiul şi groful, din totdeauna 
sînt una... 

Ioane, 
eşti unul, 
poţi fi milioane, 

să nu-ţi poată smulge nici tunul 
ogorul de puţine pogoane!... 


Spre caii tăi, spre voinicii tăi boi 
se uită, cu ură, şi grofi şi ciocoi... 
Ioane, 

tu eşti uriaşul 

ce poţi osindi la pierzare oraşul 
de trântori semeţi şi mişei,— 
numai să vrei,.. 


Ioane, ia sama bine! 
ţara aceasta se razimă pe tine — 
cu pumnii tăi iuţi 
poţi tu să mai cruţi 
ciocoii bulgari, grecotei, amăuţi, 
ce-au venit cîndva, goleţi, de peste Dunăre 
să j ţi smulgă muncă şi supunere?!... 

— 139 — 


www.dacoromanica.ro 



Eşti unul, 
poţi fi milioane, 

curajul tău să ’nfrunte temniţa, tunul; 
să crească voiniceşte, să crească,— 
vrerea ta românească,— 

Ioane! 


CĂTRE PLUGARI 


Ce-ar face mirşavii ciocoi 
de n’aţi fi voi, 
voi, boi greoi 
in juguri noui, 
la pluguri noui?!... 

Ce-ar zice putrezii ciocoi 
dacă-aţi ara doar pentru voi, 
dacă-aţi săpa doar pentru voi, 
de n’aţi mai îndura nevoi 
prin vînt, prin arşiţă, prin ploi 
pe lingă vaci, pe lingă boi, 
în juguri noui, 
la pluguri noui, 
pentru prăsile de ciocoi 
cu sufletele de noroi, 
cu cărnurile de puroi, 
cu gînd şi fapte de gunoi?!... 

Ce-ar zice scîmavii ciocoi 
dacă 'ntr’o bună ziuă, voi 
i-aţi pune ’n jug, în loc de boi, 
şi i-aţi purta, flămînzi şi goi, 
prin vînt, prin arşiţă, prin ploi, 
cum v’au purtat şi ei pe voi?!... 

in pacea aspră, in răsboi, 
a ţării talpă sunteţi voi, 

— 140 — 


www.dacoromanica.ro 





a ţării straje sunteţi voi 
ţărani pietroşi, ţărani greoi... 

sus! — zorii vremurilor noui 
vor isgoni de printre voi, 
cu sape noui, 
cu coase noui, 
ca pe o haită de strigoi 
pe cei de pe urmă grofi şi ciocoii... 


IN FABRICA 


tovarăşe de trudă grea, 

mai jos nici că mai poţi cădea... 

Ce-s temniţele ciocoeşti 
pe lingă iadu’n care te topeşti!... 
simbria, cu sudori de sînge-agonisită 
abia de-ţi ajunge de pită... 

ferul cald îl frămînţi, îl baţi 
pentru ciocoi, pentru magnaţi... 
isbeşti... şi scînteile trupul ţi-1 muşcă 
în lungile ceasuri de trude, 
ca şi funiile ude, 
ca şi patul de puşcă... 

ca’ntr’un iad te sbaţi, te istoveşti 
subt roşiile scînteilor ploi, 
pentru hîzi şi pîntecoşi ciocoi 
din Pesta şi din Bucureşti, 
pentru trîntori ce din munca ta 
şi din oarbarţi supunere 

îşi zidesc palate lingă Dîmboviţa, lingă Dunăre... 

Orice sîngeroase fărdelegi ai face, 
mai jos nu poţi cădea vreodat’, ortace!... 

— 141 — 


www.dacoromanica.ro 


N’AM TATA, N’AM MAMA... 


N’am tată, n’am mamă... 

sînt cel mai singur om pe pămînt, debunăseamâ... 

oamenii-mi zic: Achim... 
se spune că m’aflară lingă ţintirim 
subt un pod, — 
biet plod 

sortit să cresc în ocară şi’n glod... 

am trecut fără vină, din osîndă’n osîndă, 
nimeni nu mi-a spus vreodată-o vorbă blîndă... 
am fost prin lume drumeţ fără preţ, 
am dormit cu boii ’n grajd, cu ciinii ’n coteţ... 

fără neamuri, fără părinţi, 
am venit pe lume să capăt palme, 
să ’nghit sudalme, 

să tac, să rabd, să scrişnesc din dinţi... 


ION CODRU 


sînt Ion Codru: 
om colţuros, fără modru,.. 
averea-mi: — un fluer şi-o măciucă, 
merindea-mi: dorul de ducă... 
muntele mi-e vatra, 
perină: piatra... 
am avut turmă, — 
de ani nu-i mai dau de urmă... 
am slugit la oi 
la grofi, la ciocoi... 

pădureţ, oier, — 

am îndrugat rugi nătingi lingă cer... 

din ce-am avut mi-a rămas: dorul de ducă, 

un fluer bătrînesc şi-o măciucă... 

— 142 — 


www.dacoromanica.ro 


CEL TARE NU PLINGE 


Cel tare nu plînge!... 
sparge temniţi, lanţuri frînge, 
răspunde sîngelui cu sînge... 


Moşia, de ţi-a luat-o cineva, 
dacă-ai lăsat, fără luptă, s’o ia, — 
n’a fost, nicicînd, a ta!... 

al tău e tot ce ştii să ţii 
într’o mină ca’n sute de mii — 
şi aperi crunt, pin’ pumnii ţi-s vii!... 


IN ADINC DE CODRU 


Dau pinteni calului 
şi-aplecat pe-oblînc, 
intru-adînc, 
tot mai adine 
în codrul fără fund... 

Cărările subt frunze se ascund, 
la chiotu-mi ecouri iuţi răspund,., 
parc’aş intra în fuga calului 
în străvechiul suflet al Ardealului... 


— 143 — 


www.dacoromanica.ro 


CUCUL 


te-ai oprit ca o poamă pe-o cracă, 

cucuie haihui... 

şi nu mai vreai să spui 

câţi ani de trai 

îi mai dai 

ostaşului bălai 

ce spre graniţă pleacă... 


MOŞTENIRI 


subt fiecare petec de pământ ce-1 calc pe-aci, 
cu pasul tînăr, iute, nebun, 
îşi doarme somnul de veci vr’un străbun 
în luptă ori trudă răpus... 
din orbul lor apus, 
ca din adînci şi neclintite temelii, 
mi se nalţă, caldă, îndrăsneaţă 
fiecare nouă dimineaţă... 


în numele trecutului de svîrcoliri mă sbat aici 
şi’ntr’o lume de hrăpăreţi şi pitici 
cînt aspre, bărbăteşti, năvalnice cîntece 
pentru mame pietroase cu rodnice pîntece 
pentru oşti de iuţi şi năprasnici voinici; 
pentru copiii sprinteni şi vioi 
ai vremurilor noui... 

pe-aci mă simt liber, ca la mine acasă: 

Ardealul îşi deschide pe a ţării masă 
inima fără pereche 

ca pe-o rară, ruptă, sîngerată cronică străveche... 

— 144 — 


www.dacoromanica.ro 


Negoiul cu nemărginirea şi cu piscurile lui 
parcă mi-a crescut la căpătui... 

Mureşul ce leneş apa galbenă şi-o poartă 
parcă mi-ar fi curs, o veşnicie, pela poartă... 


o, cită ne’ntreruptă sîngerare pentru tine 
Ardealule, în lupta asta spre mai bine!.,, 
dar nu mă plîng: în lupta-ţi dreaptă, mută, surdă, 
inimarmi flămîndă de primejdii — sîngeră şi sburdă... 

şi, poate, intr’o zi putea-va şti oricine 
pe şesurile munteneşti, pe plaiuri carpatine, 
că’n a lui Horia ţară 
jelania-i de ocară 
şi plînsul e-o ruşine!... 


PE-O STRĂVECHE CRONICA 


ascult... 

prin al veacurilor împietrit tumult 
aud — 

multitudinare ropote, 
iuţi, sălbatice tropote, 
dangăte stinse de clopote... 
şi văd, 

pe nesfîrşite seşuri, înapoi 
prin zăpezi şi noroi, 
în drum spre Belgrad: 
ostaşi valahi, ca brad lingă brad, 
şi’n fruntea lor, 

cu’nfăţişare ’mpărătească de biruitor, 
în aspre cavalcade, — 
pe Ion Huniade... 


— 145 — 


www.dacoromanica.ro 


ascult... 

ascult 

stingîndu-se titanicul tumult 
şi-ale inimii bătăi se înteţesc... 
frămîntarea mea demonică 
m’afundă’n zările-ţi de foc, străveche cronică, 
şi trăesc şi retrăesc, 
în risipe 
de clipe, 

cu toate viforele lui, trecutul românesc... 


AICI E DIRZIA-MI TOATA!... 


Aici e dirziarmi toată! 
Cu inimă neînfricată 
ca Horia, 
crunt 

vreau să ’nfrunt 
a nedreptăţilor roată... 


MUREŞ... 


Mureş, Mureş, apă domoală, — 

cu sufletu ’n răscoală 

te privesc de pe nisipul malului 

şi, prin al trecutului prăpăd, 

parcă simt, parcă văd 

cum creşte, cum răsbate ca ’n poveşti 

în revărsări şi lupte româneşti: 

sufletul de flăcări al Ardealului... 

— 146 — 


www.dacoromanica.ro 


N’AM TRECUT CU NEGRU-VODA... 


N’am trecut cu Negru-Vodă peste munte 
ci rămas-am pe Tâmave şi pe Mureş şi pe Olt, 
să rabd , să lupt, să m’oţelesc, să mă revolt, 
să’nfrunt: — 

sasul, săcuiul, ungurul crunt... 

s’ajung, după veacuri, din coadă în frunte... 


pe-aici vecuit-am cu stave, cu turme, 
pe şesuri, prin codri, pe piscuri de cremene... 
n’a fost om cu min’ să s’asemene 
în lupta cu muntele, în umblet pe creste... 
darnic lăsat-am, prin timp, ca’n poveste 
nume romane şi dacice doruri şi urme... 


N’am trecut cu Negru-Vodă peste munte 
ci rămas-am, în dîrjenii crunte, 
să lupt 
neîntrerupt, 

să pornesc în uriaşe cruciade 
în oştile lui Ion Huniade, 
să-l primesc la Bălgrad, cu alai, 
ca pe un nou crai 
pe furtunosul voevod Mihai... 


Cu Horia şi Cloşca murit-am pe roată 
pentru românimea toată... 
aprins-am mulţimile de uri şi curaj 
pe Câmpia Libertăţii la Blaj... 
în rîndurile moţilor mindri şi crunţi 
alături de Iancu luptat-am în munţi... 

— 147 — 


www.dacoromanica.ro 


apoi, 

ieşit ne’nfrînt din al popoarelor răsboi, 
în ruptă tunică, numai răni şi noroi, 
tot mie mi-a fost dat, într'un nebun avînt, 
întîiul steag românesc să-l împlînt, 
cu mînile amîndouă. 
pe Alba-Iulia vremilor nouă... 


CU GINDUL DEPARTE 


Furtunaticu-mi jind 
îşi schimbă în platoşe haina 
şi trece Dunărea să-şi ducă taina, 
prin Timoc, prin Craina, 
spre Pind... 


Ţărani din Pind, din Timoc şi Craina, 
ca Dunărea 
aceeaşi pururea, 
valahă visez să vă fie, 
pe vecie: 
inima 
limba, 
haina!... 


Strănepoţii-mi, de vor trece cindva Dunărea, 
duşi de-o pornire ne’nţeleasă, 
în orice casă-a voastră ar intra, 
să se simtă ca la ei acasă... 

— 148 — 


www.dacoromanica.ro 


IN ŢARA ASTA... 


In ţara asta cu hambare şi silozuri pline, 
cine-i mai bogat, mai îmbuibat ca mine?!... 
Moşia mea se ’ntinde dela Bucureşti 
până ’n zarea ultimelor sate româneşti 
dincoace şi dincolo de graniţe... 
ostaşi pietroşi cu grele raniţe, 
ce vorbele i-le ascultă ca poruncile, 
îi păzesc hotarele şi muncile... 

gîndurile-mi: mute, vajnice patrule 

o străbat pe drumuri nesătule 

treze din hotare ’n hotare 

şi-o vreau, o visează: puternică, mare, — 

holdă imensă, cuptor de gînd înalt şi de pîine 

pentru omenirea de miine... 


ISBINZI IŢI VESTESC!... 


In versu-mi colţuros, crud, 
isbînzi îţi vestesc, nu prăpăd, 
patrie cu milioane de raniţe, 
patrie cu vii, nevăzute graniţe 
din milioane de urechi ce-aud, 
din milioane de ochi ce văd, 
din milioane de minţi ce gîndesc, 
din răbdare şi-a vînt strămoşesc... 

Slova mea aş vrea să fie purtată, 
prin oraşe, prin sate, pe ’ntinderea^ţi toată: — 
sabie ’nsângerată 
ce’n zăngănire neîntreruptă 
chiamă la luptă, 

la grea, năprasnică, neîndurată luptă!... 


— 149 — 


www.dacoromanica.ro 



NOAPTEA S’A OPRIT LA FEREASTRA MEA 


Noaptea s’a oprit la fereastra mea 

şi mă priveşte cum m’a privit de treizeci şi cinci de ani... 
m’a privit în leagăn, mă priveşte-acum pleşuv şi ostenit... 

tăcere... s’aud freamătele gîndului 
şi ’n freamătele sobei freamătele codrului... 
muncă dîrză, leneviri adinei, visuri de înfrăţire, 
sete de-a fi mai drept şi mai bun... 

în rafturi de stejar din străvechi codri ardeleneşti 

am înfrăţit apusul cu răsăritul 

şi miazăziua cu miazănoaptea: 

francezul odihneşte lingă neamţ, 

parcă Rinul n’ar fi curs între ei niciodată... 

slavul, ungurul, românul 

uită care-a fost sluga şi care stăpînul; 

uită c’au sîngerat şi s’au sfîşiat întreolaltă, 

pentru sdrenţe de pământ, 

aţâţaţi de uri, cari nu erau ale lor, 

ca de năprasnice rachiuri scump plătite... 

între ei mă simt şi mai adine al neamului din care sunt 
şi totuş, frate bun cu ei şi cetăţean al lumii ’ntregi,— 
om al pămîntului românesc, 
care răspunde deschis, 

celor ce trec pe lingă cimpul ostenelii lui şi dau bineţe, 
om gata să-şi împartă pîinea şi-apa cu oricine 
făr’ să ’ntrebe cine-i, unde merge, de unde vine; 
om cu uşa deschisă, cu masa ’ntinsă, cu vorba verde, 
ce ’n dăruiri se creşte şi se pierde... 

Aşa întreg, slobod, 
m’amestec în vorbele lor, 
ca ’ntr’un sobor 

de ’nţelepciuni uscate şi pleşuve 

un sănătos, fraged, simplu proverb românesc... 

— 150 — 


www.dacoromanica.ro 


VISURI DE COPIL 


In patul mic şi alb 

şcolarul luptă tot mai frint cu somnul... 


Scene repezi, ca la cinematograf, 
prin gîndu-i tînăr se perindă... 

Se vede mare, călărind pe cai sălbatici 
prin imensitatea verde-a pampelor... 

Ca un atlet, se vede, printre turme de bizoni şi bivoli... 
nu-1 înspăimântă şerpii uriaşi, nici puma. 

Pribegeşte singur 
— vînător fantastic, — 

prin codrii multimilenari din toate continentele... 
Magnetice prinţese il aşteaptă 
în palate de oţel... 

Femei cu ochii grei de depărtări ca pustele 
îl primesc cu groază, 
în «sgîrîie-nouri» de ’ntuneric... 


Coboară ’n baruri 
între matrozi, cocote şi bandiţi 
şi dispare, neatins, din faţa morţii sigure, 
în automobile fatale... 


Se răsuceşte încă-odat, sub plapumă, în patul alb, 
apoi somnul şi liniştea inundă camera... 

Adorm în rafturi cărţile fantastice 
şi pe pereţi portretele eroilor ecranului... 


— 151 — 


www.dacoromanica.ro 






CIMPIE DE CINEPA 


Cîmpie de cînepă!... 
pe-un cal tînăr, în sălbatice goane 
aş vrea să te bat, să te străbat pe mii de pogoane 
să fac apoi popasuri lungi, lungi 

să mă îmbeţi, să mă opreşti, să m’oţeleşti, să mă alungi 
fulger 

subt bolta fierbinte, 
mereu înainte, 
cu gîndire flămîndă 
de-abis, de izbindă, — 
cîmpie de cînepă, 

imensă, răscolitoare cîmpie de cînepă!... 


ÎNTREBĂRILE SE ’NFIG IN MINE CA NIŞTE 
SIRME GHIMPATE... 


întrebările se’nfig în mine ca nişte sîrme ghimpate 
ce opăcesc luptele pe frontierele înoptate ale dorului... 
Mânjii timpului fug cu paşi deopotrivă înaintea mea... 
O, nici un deal nu-i aşa de’nalt ca dealul gândului!... 

Am închis atîtea porţi în urmă-mi, cu mină caldă, 
am lăsat atîtea cuiere goale 
urmărit de priviri cari nu se uită... 

Inima mi se strînge şi sîngeră... 

Doamne, dă-mi cheia fermecată 
cu care să-mi încui toate uşile 
in faţa aducerilor-aminte!... 

Beat de depărtări mă’ntorc acum acasă 

să mă caut pe mine însumi, ca pe-un juvaer drag, 

uitat la plecare, 

undeva, în casa părintească!... 

— 152 — 


www.dacoromanica.ro 


IN URMA-MI 


In urma-mi: casa părintească, 

grămadă de bîme, de muşchiu şi de iască.,, 

in faţa ei: biserica şi făuriştea celor doi ţigani,,, 

parc’ar fi mii de ani, 

abia imi mai aduc aminte... 


Mina pe volan! 

Nainte! — 

Ne chiamă amiaza nebună, fierbinte,,. 


Sboară peste poduri, peste-abisuri, peste munţi cărunţi 
ca peste nevăzute punţi, 
pe loc bătut, pe loc nebătut, 
pe drumul fără capăt şi’nceput!,,, 

Calea’n urma noastră ţipă, urlă, şueră, latră 
şi-aruncă după noi cu pumni de piatră,,. 

Mina pe volan!... 

Amiaza ne aţîtă ca un soare african,,. 

Suflete mut, 

trup în flăcări, spectru de lut, 
drumul aşteaptă să fie bătut... 

Ceasul nostru fatal a sunat, 
în mii de turnuri noui a sunat, 
nu-i timp de-adastat, 
nu-i timp de pierdut!... 


— 153 — 


www.dacoromanica.ro 


N’AM FOST CA ORIŞICARE ALTUL 


N’am fost ca orişicare altul: 

m’a vrăjit prăpastia, m’a 'nebunit înaltul... 

am fost şi tigru, am fost şi miel, 

am fost şi aluat, am fost şi oţel... 

am ştiut să tac, am ştiut să ţip... 

am fost şi munte şi fir de nisip, 

am vrut drumurile lumii toate, 

am râvnit prea dirz ce nu se poate... 


In mine: cer şi baltă 

se unesc, se simt bine laolaltă... 

şi ura cu iubirea 

şi lenea cu munca ’npreună, 

in mine se ’mpacă şi duc casă bună... 


Mă ’mparte noroiul şi 'naltul... 

de ce n’am fost, Doamne, ca oricare altul?! 


IN GOANA 


Am lăsat la marginea abisului 
calul ostenit al visului 
şi-aprins m’am aruncat 
— mecanic dirz, halucinat — 

pe năprasnica locomotivă-a dorurilor fără de hotare 
pentru ţinte, cine ştie unde, dincolo de zare, 
pentru goane aspre şi biruitoare, 
pentru prăbuşiri fulgerătoare... 

— 154 — 


www.dacoromanica.ro 


Drumurile’n urma şi’naintea mea aleargă, 

se poticnesc şi cad, se rup, cotesc, aleargă... 

inima îmi bate’n piept sări spargă, — 

viaţă tu, vijelios, sublim prăpăd. 

trecînd în goană văd, 

ca prin mii şi mii de ochi eu văd 

ce strîmtă-i lumea, şi ce largă!... 


UŞOR, IN UŞOARE VEŞMINTE... 


Uşor, in uşoare veşminte, 
sandale de-oţel pe drumul fierbinte. 
Legea-mi de fier: «ÎNAINTE». 


Pofta-mi: să lupt. 
să sînger, 
să risc... 


Ţinta-mi: ultimul pisc... 


CIUNG 


Ciung — 

răgazu-i pare gol şi lung, 
ceasurile zilei nu-i mai ajung... 
pretutindenea 

cată munca cea mai aspră şi mai grea... 
şi’n luptă cu ea 

simte crescîndu-i atletici plămini 
şi sute de mini... 

— 155 — 


www.dacoromanica.ro 


CIOBANUL 


Cind m’opresc la crîşmă o leacă, 
oamenii plătesc pe furiş, şi pleacă... 
mi-aduseră vestea, pe-aicea, pe semne, 
ciobani răi de gură şi hoţii de lemne... 

urşii, din bîrloguri, ii scot 
de bot... 

isprăvile mi le ştie 
muntele şi’ntreaga cimpie... 
cit ţine 

din Negoi in Ceahlău, 
bărbaţii mă grăesc de rău, 
femeile, de bine... 

oţel sint la coapse, oţel sint la umăr 
şi ’n dragoste, sălbatic şi uitător... 
iama cind cu turma la şes mă cobor 
ibovnicele nu mai ştiu să le număr.. 


AEROPLANULUI 


Aeroplan ameţitor! 
vreau să sbor: 
biruitor 
condor, 

nemărginirea s’o măsor... 
ca un fulg 

de pe pămint să mă smulg, 
să mă ’nalţ in văzduh, 
fremătind, 
numai gînd, 
numai duh... 

— 156 — 


www.dacoromanica.ro 


din leneviri să mă rup, 
să trec furtunatic, păgîn: — 
român la trup, 
la suflet: român, — 

peste şesuri, peste ape, peste munţi înalţi, 
de-azur, de isbîndă flămînd, 
cu patria-mi în inimă şi’n gînd, 
unic, pe deasupra patriilor celorlalţi,,. 


NU-ŢI CER SA BAŢI DIN PALME 


nu-ţi cer să baţi din palme 

nicicînd la auzul numelui meu... 

ţie vreau să mă dărui mereu 

chiar de m’ai răsplăti cu huidueli şi sudalme... 

inima mi-e numai dor şi poftă grea de danie 

şi sînger că nu-s destul de bogat 

să dărui, să mă dărui neîncetat, 

luptelor tale de azi şi de mîine, Transilvanie!. 


PE URMA PLUGULUI 


Ogorul cu privirea îl mănînc 
şi ar adine, ar adine... 

trupul mi-1 încord tot mai sălbatic, 
parc’aş ara să samăn jeratic... 

dealul cit vezi, vreau să-l îmbrac 
cu holde de aur... dealul sărac 

— 157 — 


www.dacoromanica.ro 


griul să crească mare şi des 
prin pîrloagele largi ca pe şes... 

ogorul cu privirea îl mănînc 
şi ar adine, ar adine... 


PLUGARULUI 


Ară, ară, 

plugar cu pas de plumb!.,, 
oştile-ţi de grîu şi de porumb, 

— oşti fără puşti, fără raniţe, — 

cu veşnice graniţe 

vor incinge-această ţară nouă... 

de durdue, de plouă, 
ară înainte, ară 

pentru lume, pentru tine, pentru ţară 
şi samănă darnic grîu şi porumb 
plugar pietros cu pas de plumb!... 


CĂTRE PLUGAR... 


pe petecul de glie care l’ai arat 
şi l’ai frămîntat 
ca pe-un pietros aluat, 
din leat în leat, 
neîncetat, — 

eşti singurul stăpîn şi împărat!... 

pe cei ce s’or abate cu gînd rău 
spre-acest pămint pe veci de veci al tău, 
fie ţanţoşi grofi, fie spurcaţi ciocoi, 
prinde-i la jug, în loc de boi, 
şi, subt bici cu plesne de seîntei, 
ară-ţi moşia cu ei!... 

— 158 — 


www.dacoromanica.ro 


PRIMAVARA 


inima mea: 

Mureş 

tulbure, gureş, 

împins fără veste 

de şuvoae iuţi de pe creste, 

se simte ’n primăvarari grea: 

largă, mănoasă, năprasnică Dunăre 

pornită pe nebune revărsări şi nesupunere. 


STRĂBUNII 


Mi-a fost străbunul proconsul ori dac sălbatic?! 
Sîngele-mi ce-aleargă furtunatic, 
nimic nu-mi spune 
de străbuni, de străbune!... 


Mi-a fost străbunica patriciană albă, buiacă, 
ori pietroasă, dîrză, dornică dacă, 
învinsă ’ntr’un fior năzdrăvan 
de vr’un mănos legionar roman?!.,. 


Simt în sufletu-mi titanice ispite, 

linişti de plumb, furtuni nemărginite. 

prăpăstiile ca şi piscurile mă cheamă, 

mă sfîşiu între curaj şi teamă... 

sîngele-mi ce nu vrea să m’asculte 

mă poartă, om cu pofte mari, pe drumuri multe... 

— 159 — 


www.dacoromanica.ro 


DEALUL M’A INVAŢAT SA SUI 


Dealul m’a învăţat să sui, 
zarea: să umblu haihui, 
muşcătura: să muşc, 
pocnetul de puşcă: să ’mpuşc, 
pumnul ridicat împotrivă-mi: să isbesc, 
moartea: să vreau să trăesc, 
cuţitul ce’n mină îl scapăr: 
să lovesc eu întîiu, să mă apăr... 
primejdia: s’o infrunt, 
mişeii: să fiu iute, crunt, 
bunătatea: să mă plec, s’ascult, 
belşugul: să rivnesc şi mai mult, 
adîncul: să vreau inaltul, 
un lucru ştiut: să ştiu altul, 
neastimpărul: să n’am căpătîiu, 
voinţa de putere: să fiu cel dintîiu!... 


BUCUREŞTI 


Amurgul: uriaş zidar şi faur 

te’mbracă ’n pulbere de-argint şi aur 

şi iarăş trec prin tine, ca’n poveşti... 

te văd cum am visat că eşti, 

ca atunci, cînd prin zăpezi şi prin prăpăd, 

muntele l’am înfruntat, — copil — să viu şi să te văd... 

Pe drumul dintre răsăritul meu şi dintre-apus, 
îmi uit de ce-am putut să fiu — şi nu-s... 
şi aşa, cu gîndul dus, 
ardelean rebel, pe-un ceas, supus, 
te văd cum te rivnesc, te văd cum eşti, 
cu sufletu-mi te simt cum te întinzi şi creşti, 
cum smuls din linia vieţii tale de-azi, te răspîndeşti 
în trupuri tari de case mici şi de palate boereşti, 
subt schimbătoare ceruri româneşti, 

— 160 — 


www.dacoromanica.ro 


halucinant, 

tumultuos, 

înfrigurat, 

haotic, 

oraş flămând, oraş sătul, destrăbălat, clocotitor, despotic, 
Bucureşti, Bucureşti!... 


ŢARII MELE... 


pat mi-a fost cîmpia ta, 
muntele — căpătîiu... 
cînd mă va chema 
cu goamele-i de foc — inima ta, 
EU, cel din dintîiu, 
ca un sălbatic voiu pleca 
pe-al primejdiei cal călare 
unde-o fi lupta mai mare... 


O, CUM AŞ VREA!... 

O, cum aş vrea, 
patria mea, 

să fiu o aripă de foc din veşnicia ta!... 
să mă ’nalţ în văzduh 
numai ochi, numai duh, 
cu mii de priviri să pîndesc 
hotarul românesc... 
s’oblicesc: 

cine te pîndeşte tîlhăreşte; 
cine stă gata, cu foamea de lup 
să-ţi împlînte, pe furiş, în trup, 
milioane de cuţite 
şi baionete otrăvite!!!... 

— 161 — 


www.dacoromanica.ro 


ca ’ntr’un imens cînt-cutcurig, 
aş vrea să-ţi strig 

primejdiile ce ’n umbră cresc şi se coc 
şi mersul oştilor de-otrăvuri şi foc 
ce, într’o zi, s’or ridica, 
cu furie ’mpotriva ta... 
tu-ţi laşi inima să uite, să sburde, 
iar căpeteniile-ţi scîmave, surde, 
îţi fură de pe trup, cu lăcomie neghioabă, 
podoabă după podoabă... 

o, patria mea, n’ai tu 
nici acu: 

temniţi şi gloanţe şi ştreanguri destule, 
pentru căpeteniile-ţi strîmbe, nesătule, 
ce te calcă ’n picioare ca pe-o otreapă 
şi ’ncetul cu ’ncetul groapa ţi-o sapă?!... 


FANARUL S’A MUTAT LA BUCUREŞTI 


Fanarul s’a mutat la Bucureşti. — 

Noui, cruzi Tudori Vladimireşti 
îţi trebue ţie 
Românie, 

cu neînfrînte vreri româneşti, 

cu năprasnice arme 

să-l isbească, să-l darme... 

Fanarul prins-a rădăcini la Bucureşti 
şi din palate ciocoieşti 
vrea, cu pumnul să cîrmuiască 
răbdarea, vrerea, truda românească... 

— 162 — 


www.dacoromanica.ro 



Fanarul e stăpîn la Bucureşti 
şi nu mai pleacă, nu mai pleacă... 
pe unde prind lăcustele-i să treacă, 
ca ’n vremurile năvălirilor turceşti 
după-un iute, uriaş pîrjol, 
rămîne ţara tristă şi săracă, 
cu trupul sîngerînd şi gol... 

O, cînd vor coborî odat, din munţi 
oamenii tari, oamenii crunţi, 
oamenii de fier, de omenie 
ce trebue să vie, 
ca prin minune 
să facă să răsune 
de munci 
de porunci 
şi de vreri româneşti 
un nou, vitejesc, românesc Bucureşti?! 


INVALIDUL 


Zi de zi îl zăreşti 

istovit cerşind din poartă 'n poartă... 
un picior ciunt, un ochiu stins, o mină moartă 
adus-a şi el dela Mărăşeşti... 


N’are o fişie de pămînt 

din cel făgăduit, pe front, de rege... 

pentru el nu-i blîndă nici o lege 

şi nici un jurămînt nu mai e sfînt... 


Regele, sub ploile de-oţel 
drepturi şi pămînt făgădui la toţi, 
dar sfetnicii lui nesătui, netoţi şi hoţi 
joc bătutu-şi-au de ţară şi de El... 

— 163 — 


www.dacoromanica.ro 


Cei ce i-au primit pe duşmani cu alai, 
îl isbesc şi-i scuipă vorba: «ţoapă»! — 
lui, ce n’are nici doar loc de-o groapă 
în ţara asta care pentru hoţi e rai... 


Cu piciorul ciunt, cu ochiul stins, cu mina moartă, 
orbecăe şi se târeşte trudnic prin noroi, 
ferindu-se de limuzine de ciocoi 
ce se opresc mereu la cîte-o poartă... 

Nătîng cu bîta prinde drumul, zidul 
şi bate cu disgust pela porţi ciocoieşti, 
în acest desfătamic şi crud Bucureşti,— 
el, cel uitat de toţi — INVALIDUL... 


— 164 — 


www.dacoromanica.ro 


PRINTRE OAMENI IN MERS 


www.dacoromanica.ro 


IATA-MA!... 


iată-mă! lacom de arşiţe, aspru, ne’nfrînt, — 

parcă pe-un cal năzdrăvan 

am ţîşnit cu părul în vînt, 

dintr’un vulcan 

ori din fund de pămînt... 


îmi cîntă încă ’n auz 
ca un milion de săbii 
ce trec spre ţărmi răzimaţi pe corăbii: — 
oştile mele de verde cucuruz... 


mireasmă de cînepă, aspră şi tare, 

mi-aduce de departe din zare 

vin tul cu bateri de foc... 

o, viaţă de prăpăd şi de noroc, 

despică-mă în mii de-auzuri şi de braţe ’n mers 

peste timp şi univers!... 


iată-mă! de drumuri şi de bucurii flămînd... 

neastîmpărul îmi arde inima, picioarele, 

visul m’aşteaptă ’npodobindu-şi ponoarele... 

mă văd în gînd 

pămîntul străbătind 

şi alte stele aprinzînd... 

parcă astăzi, pentru ’ntîiadată, 

privirea lacomă şi beată, 

mi-o scald 

in apa lanurilor de smarald... 
parcă astăzi pentru ’ntîiadată 
văd soarele... 


— 167 — 


www.dacoromanica.ro 


DINTRU ’NCEPUT DE ’NCEPUT 


dintru ’nceput de ’nceput 
aici să rămîn aş fi vrut, 
cu veacul să cresc şi s’ascult, 
cum cîntă, cum cîntă mereu 
lumea adusă de vrăji şi tumult 
la morile albe ale gîndului meu.,, 

pe-ogorul de jar asudind 
plugul aş fi vrut să-l implint 
flămind, 

în pămint, — 
cu bivolii vrerilor aspre brăzdind 
din nimic spre nimic, 
pină ’n adincuri de-adinc să-l despic... 

şi-aş fi vrut cit stejarii să crească, 

să le-aud cum foşnesc, să le văd cum se coc..., 

grele de roadă cerească, 

cucuruzele mele de foc, 

cucuruzele mele de foc... 


CASA DE ŢARA 


casă de ţară pe muche de deal pietros, 
vîntul ţi-a smuls de-atâteaori ca pe-o păstae 
căciula de pae... 

doar stîlpul din mijloc rămas-a mereu neclintit 
în viscolele ce te-au pălmuit. 

casă de ţară ieşită din mini de dîrji ţărani ardeleni, 
pe peretele-ţi din fund, prin fum 
atîma odată 
cu uitătură ’ngîndurată, 
acelaş la nunţi, botezuri şi pomeni, 

— 168 — 


www.dacoromanica.ro 


chipul lui Francisc Iosif I-iul... 

iar acum, 
tot acolea, 
ca şi-atunci atîmă, 
subt aceeaşi veche bîmă, 
chipul lui Carol al II-lea... 

schimbatu-şi-a plugul lemnul în fier 
şi mîne-acelaş plug se va schimba ’n tractor 
pe-acelaş ostenit ogor 
şi subt acelaş cer... 

dar orice s’ar schimba in lume, ’n ţară, 
orice-ai sta să legi şi să deslegi, — 
peste gloanţe, peste regi, 
peste datini, peste legi, 
peste azi, peste mine, 
veşnic ca pămintul va rămine — 
omul ce ară!... 

casă de ţară zidită puternic ca din granit! 

Moş-Pătru îşi aduce-aminte cum a cătănit 

jandarm la curtea ’mpărătească... 
ascultindu-i vorbele mărunte, 
nora copilul şi-l leagănă’n 
leagăn 

şi-aşteaptă, pentru prasnic, să sosească 
Ion al ei ce slujeşte la vînători de munte... 

casă de ţară, 

aceeaşi astăzi ca odinioară 

zidită pe piatră de aspre datine, 

nu-s viscole ce pot să te clatine! 

între lumi ce se frământă şi se prăbuşesc 

aceeaşi mămăligă pe acelaş cîrpător strămoşesc, 

acelaş mers de iute flăcău 

gata la toate, pe bine pe rău, 

aceeaşi vorbă domoală de bătrin uscăţiv 

ca pe vremea cind Francisc Iosif 

de sus din perete l'ai casei se uita 

cum se uită-acuma din icoana lui — Carol al II-lea... 

— 169 — 


www.dacoromanica.ro 


CINT OMUL 


II slăvesc pe-al visului şi-al faptei vistiernic!.,, 
cînt omul ce păşeşte aspru, apăsat, puternic 
de ’i rămîne ’n piatră urma pasului 
şi peste vreme, unda glasului... 

cint omul ce cu vrere năvalnică, largă, 
veacului îi porunceşte 
împărăteşte 
şi ca un proroc, 

cu deget de foc 

i-arată calea pe care să meargă... 

cînt omul ce crîncen se smulge din cruce 
şi ştie ce vrea şi unde se duce... 
cînt omul cu pas de fulger şi piatră, 
omul care pe unde trece 
face totul să i-se plece 
şi ’n închinare idolatră 
lumea ’n cutremur să glăsue: iată-1! — 
şi legile străvechi le împleteşte într’o nouă lege 
vrînd să fie căpetenia, tatăl 
mulţimilor mari 
dintre cari 

uriaşe călăuze omenirea-şi va alege... 

cînt omul oceanic, solar şi mănos 
pe car’ femei cu şolduri tari, cu carnea trează 
îl pîndesc, îl visează 
ca pe-un despot, ca pe-un rege, 
din îmbrăţişarea-i zdrobitoare să lege 
şi să nască 
în zbateri păgîne, 
o nouă seminţie, iute, vitejească, 

cu paşi flămînzi 
de izbînzi, 
cu paşi trufaşi, 
uriaşi — 

— 170 — 


www.dacoromanica.ro 


pentru prăpăstiile dintre vis şi ’ntre piine, 
pentru furtunateca pace de mîine, 
pentru bătăliile crunte, de mîine!... 


FAURUL 


învîrt ciocanul, şi fierul încăpăţinat, 
îl chinui, îl frămint, il bat 
pe schilava nicovală a zilelor mele... 
şi-ostenit de lovituri, de ’npotrivire beat, 
ca pe-un argat, — 
nebun 

îl înfrîng, îl supun,., 
scîntei ţişnesc şi-mi împletesc inele 
— şopîrle iuţi, rebele — 
în jurul capului înfierbîntat. 


îmi va scăpa pe veci de veci, ca mini, 
după atîtea mii de săptămini, 
ciocanul îmblînzit, din mini? 
pin’ ce noaptea grea 

îşi va lăsa 

creanga neagră peste fruntea mea, 
fierul îndărătnic ca pe-un roşu aluat 
vreau să-l bat, vreau să-l bat 
cu poftele, puterile şi-asprimile-mi toate, 
doar aşa, doar aşa 
din foamea năprasnică, grea, 
din crincena plăcere de-a bate 
flăcări zadarnice pe ilăul himeric... 
străfulgerindu-mi lung trăirea sumbră 
prăpăstii să trec pe poduri de umbră 
pe punţi de ’ntuneric... 
uşor ca un fulg 

din glodul pămintului spre-azur să mă smulg... 

— 171 — 


www.dacoromanica.ro 


BRADUL 


în zăduf, pe-a craterului vatră, 

subt suliţe ştirbe de vînturi ce latră 

ruptu-şi-a drum îndărătnic prin piatră... 

şi, lacom de soare, şi svelt, şi stinger, 

ca din rădăcini enorme de fier, 

din trîndavă lavă bolnavă, 

fără zor şi zăbavă, 

drept, dornic, crescut-a spre cer, 

subt fulgere fără de număr, 

sus, pe-al vulcanului umăr... 


INTRE VRERE ŞI TAGADA 


intre vrere şi tăgadă — rupt, 

şi ’ntre cutezanţe şi datine, 

calc singur pe drumuri ce ’ncep, dedesupt 

lumea pin’ la capăt s’o clatine... 


şi ’ntre vatră şi dărmare — vrînd 
după crîncena trupului lege-ne, 
vrea cuiburi de flăcări gîndu-mi flămînd 
peste vreme şi hăuri să legene... 

între culme şi prăpastie — zburd 
dincolo de biruinţă şi ’nfringere... 
cu mine tot mai crud, tot mai orb, tot mai surd, 
vreau inima-mi doar pentru alţii să singere... 

— 172 — 


www.dacoromanica.ro 


PARA PĂRINŢI ŞI URMAŞI... 


fără părinţi şi urmaşi — 
fiu sunt întreg al timpului meu... 
rănile rupte de vajnicii-i paşi 
sîngeră ’n mine mereu... 

suiu din adâncuri de-adînc 
şi trec, ca un fulger, prin veac; 
pîinea de jar i-o mănînc, 
cu hainari de flăcări mă ’mbrac... 


ION 


purta opinci şi-l chema Ion... 
şi cunoscut-a truda, birul ucigaş şi hula... 
cînd trecea pe drum vr’un grof ori vr’un baron 
îşi lua dela o poştă de pe cap căciula... 

o, nu ştia el, bietul, obidul Ion 
că spicul lui de grîu şi firul lui de păpuşoiu 
îl poate ’ngenunchia pe grof şi pe baron, — 
căci e mai tare ca o oaste gata de răsboiu... 

şi nu-şi da seama de tot cerul ce e ’n el 
şi pe care-1 duce peste veacuri, înainte, 
prin lupte necurmate, peste fier şi-oţel, 
peste străvechi şi proaspete morminte... 

dar vremea lui Ion nu e trecută încă... 

le va şti el toate astea într’o zi... 

atunci cu vrerea, cu puterea şi dirjenia lui adîncă 

patria şi-o va schimba din temeli... 

— 173 — 


www.dacoromanica.ro 


ION 


ţăran pietros cu paşi voinici 
ce drag mi-ai fost şi drag îmi eşti, — 
pentru tine, pentru-ai tăi arar au curs pe-aici, 
prin vreme, rîuri de cerneli cereşti... 

pentru truda ta, pentru voi, 
schimbatu-mi-am ades condeiu ’n retevei 
şi-am izbit mânios în grofi şi ’n ciocoi 
şi ’n cămătarii putrezi şi mişei... 

singur, şi subţire, şi tînăr: un cetin 
în codrii voştri de copaci de rînd, — 
cine v’a fost ca mine mai prietin 
decînd v’aţi pomenit arind şi sămănînd?!... 

ţăran pietros, in munci călit, 
pe petecu-ţi de glie te visez — împărat, 
zidind subt sori de foc, cu sîrg într’aripat, 
lumi noui pe temelii de neclintit...! 


DACA-AI FI VRUT... 


dintru ’nceput de ’nceput 
plugul aspru l’ai fi’ mplîntat 
în pâmîntul cel mai bogat, — 
dacă-ai fi vrut!... 

far’ de oşti, făr’ de scut, — 
învingîndu-te ai fii învins 
peste glie, peste om şi necuprins, — 
dacă-ai fi vrut!... 

— 174 — 


www.dacoromanica.ro 



TODOR SACURE 


numele meu: Todor Săcure... 
inima mea: ciuntă pădure,., 
slujit-am pe-aicea la oameni deavalma, 
simbrie fostu-mi-a: foamea, sudalma.,. 


în minile altora — biată unealtă — 
aşa poate fi-voiu şi pe lumea cealaltă,., 
că lumea aşa-i: 

pentru unii — iad; pentru alţii — rai... 


uite-1 şi pe Todor Săcure! 

toţi vreau să-l suduie, toţi vreau să-l fure... 

cine să-i spună 

şi lui o vorbă bună 

cînd lucră cit zece flăcăi împreună!?... 


cînd pică de somn nu-1 lasă să se culce 
şi-l scoală cînd hodina-i mai dulce... 
nu-s oameni ca toţi oamenii, pe semne, 
tăietorii de lemne!... 


am adunat atît amar în viaţa mea 
că ’n blid o lacrimă de mi-ar pica, 
zama orişicît de dulce ar fi, 
s’ar înnăcri... 


sînt Todor Săcure 
cel cu inima ca o ciuntă pădure 
pustiită de foc 
de foc şi nenoroc,.. 

— 175 — 


www.dacoromanica.ro 



c’am venit pe lume cu piciorul sting, 
că-s iertător, că-s poate nătîng, — 
cui să stau să mă plîng, 
cui să stau să mă plîng?,,. 


se lasă ceaţă grea peste pădure 
şi-acopere cu veascuri şi cu frunze sure, 
ca pe-un pierdut topor 
gîndul mut, pietros şi răbdător 
al lui Todor Săcure... 


COSAŞUL 


sprinten, voiniceşte 
coseşte, coseşte... 
şi ’n urma-i şesul slobod rămîne 
pentru iarba de mîine... 


singur în pustietate, 
subt soarele arzînd, 
din cînd în cînd 

s’opreşte — 
şi coasa şi-o bate... 


şi-al coasei ecou pin’ departe 
se rupe, se ’mparte... 
par’că pretutindeni lingă el 
şi-ar bate aspru coasele de-oţel 
mii de străbuni ce-odată, voinici, 
cosiră prin vînt şi zădufuri, pe-aici. 

— 176 — 


www.dacoromanica.ro 


ION ROATA 


Io, 

Ion Roată, 

unul din pietroasa, aspra gloată 
trec pe-al vremii cal fără de frîu, 
fără cuţit şi pistoale la brîu... 
armă mi-e — spicul de grîu... 

tîrît din ziua de ieri, 

fără-averi, 

fără somn, 

sînger încă de palme, 
de paturi de puşti, de sudalme, 
fără-ogor, fără pîine, 
dar mîine, 
ca niciodată, 

fi-voiu mare, darnic Voevod şi Domn 
peste ţara românească toată... 


COPIL DE MOŢ 


fără sîrg, 

cu căciula cit un ciubăraş de mare, 

trece, domol, prin tîrg 

să-şi vîndă cele două ciubăre... 

cu faţa arsă de soare şi slabă, 
ca muntele el n’are nici o grabă... 
în ochii vineţi azurul îl poartă 
din uliţă ’n uliţă, din poartă in poartă... 

se pierde printre oameni, flămind, 
cu-al Detunatei cer, în gînd... 
în lupta asta grea pentru pîine, 
unde-1 va duce ziua de mîine?!... 

— 177 — 


www.dacoromanica.ro 


TRECUTUL — PLUG UITAT... 


trecutul — plug uitat pe-un deal înzăpezit... 
în ceaţa oarbă-au putrezit 
săniile aducerii aminte... 


şi peste amiaza-mi aspră şi fierbinte, 
pe moşia gîndului — trudit argat — 
prin veac mă razim cum m’am răzimat 
de fulgere şi curcubee. 


DESCĂLECARE 


cu văzul — vîrtej vulturesc, 
drumurile, zările le ispitesc... 
din creier aspru de munte cobor 
cu foame de holdă şi de ogor 


orice drum ce-1 bat p’aci mereu, 
cu pasul tînăr, iute, greu, — 
e-al meu! e-al meu! 


pus-am puternic piciorul aici 

spre-a nu mai da un pas înapoi 

şi ’ntre oameni greoi 

şi ’ntre cini ce latră, 

pîndit, duşmănit, 

adăpost mi-am zidit 

din cea mai tare piatră... 

— 178 — 


www.dacoromanica.ro 


clădind făr’ de răgaz 
cu pumn, cu gînd viteaz, 
stărui ca de piatră aici 
să leg paşi de paşi, 
urmaşi de urmaşi, 
să cresc pe urme de pitici, 
mănoşi, îndrăzneţi uriaşi... 


CINE N’ ARE NĂDEJDE FLAMINDA... 


Cine n’are nădejde flămindă 
de izbîndă, 

moare de teama de moarte... 
ochiul nostru îndrăsneşte 

şi priveşte vultureşte: 
sus şi departe... 


căci, — cine ne opreşte să clădim, 

— peste asprul ţintirim 
şi uriaşul gînd romano-dac, — 
într’un an ca ’ntr’un veac?!... 


cine ne opreşte 
să ’ncercăm voiniceşte: 
să fim ce vrem să fim?... 


şi ce ne împiedică oare, 
lumii sări dăm aur şi pîine 
şi să’nălţăm peste noi, 

— noi, strănepoţi de păcurari nomazi — 
în faţa Romei, Parisului, New-Yorkului de azi, 
biruitoare 

sub crivăţ şi soare, 

titanicele noastre Sarmisegetuze de mîine?!... 
— 179 — 


www.dacoromanica.ro 


IN FABRICA 


din bolta fără nici o stea 
s’a smuls un drug de fier de undeva 
şi drept în creştet l’a ajuns pe Niculae Pantea... 
un urlet, — spart, oprit în gît — 
şi-atît... 


lucra acolo doar de patru săptămîni, 
dar în rărunchi şi'n plămîni 
şi’n genunchii lui de vlagă beţi 
simţea puteri ca pentru patru vieţi... 

sprinten se mişca printre tovarăşi, ca la horă, 
numai vorbă bună, numai spor... 
îi stătea aşa de bine bluza lui de lucrător... 
uneori îi venea, ca pe cîmp, să sburde 
surd la supărări, printr« maşinile surde... 

luminile oraşului ce’ nşală şi orbeşte 
l’au momit, l,au rupt din munte tâlhăreşte 
şi ’n fabrica ce-atîta viaţă macină şi pierde 
intrat-a ca un miros crud de cînepă verde... 

cu ochii încă de copil, smead, 

svelt ca un brad, 

abia trecut de douăzeci de ani... 

venea să strîngă bani lingă bani, 

visa subt deal o casă albă între holde’mbelşugate 

şi-un plug în soare ca argintul să sclipească 

şi boi cum nu găseşti în şapte sate... 

o clipă... şi-or dispare om şi drug de fier, 
pentrucă maşinile făcute-au fost să meargă 
şi nimeni nu-şi aduce aminte să se fi oprit vreodată 
din mersu-i vreo maşină, 
ca o inimă înfiorată, 
grea, 
doar aşa 

pentru păţania unui ins ca Niculae Pantea... 

— 180 — 


www.dacoromanica.ro 


dus va fi a treia zi in ţintirimul săracilor, 
trupul sdrobit al lui Niculae Pantea... 
nu-şi vor şterge lacrimile 
pe urma coşciugului de scîndură aspră 
nici mamă, nici tată, nici soră... 
cîţriva tovarăşi doar din ace aşi fabrică, 
putrezi de sudoare, de trudă şi neodihnă, 
ducîndu-şi nătîng în mini sbîrcite şi negre 
pălăriile roase, 

îl vor petrece năuciţi pină la groapă, 

pentruca’ntorcîndu-se prin glod cu moartea’n oase 

să se oprească la cea dinţii circiumă din mahala 

să-şi uite, să-şi uite 

c’atîmă încă grele undeva 

în al fabricei văzduh nepăsător, 

c’atîmă încă undeva, 

printre grinzi enorme, undeva, 

atiţi alţi drugi de fier şi pentru creştetele lor... 


IN FABRICA 


cine dintre toţi 

s’o ivi ca un munte 

strîmbătatea s’o ’nfrunte, 

s’o arunce’ntre roţi?! 

să fie pentru toţi: 

şi trudă, şi folos, 

să fie pentru toţi: 

acelaş sus şi jos... 

să fie-acelaş cer 

pentru plugar, pentru boer, 

pentru ’mpărat, pentru miner... 

să fie, 

odată şi-odată, 
pentru vecie, 

pămîntul — mănoasă, frăţească moşie, 
pentru omenirea toată... 

— 181 — 


www.dacoromanica.ro 


fabrica chiuie, urlă’nainte 
în zarea fierbinte 
a luptei nebune 

dintre muntele de-aur şi pita de cărbune... 

cine dintre toţi 
s’o ivi ca un munte 
în pomirile-i crunte 
strîmbătatea s’o ’nfrunte, 
s’o arunce ’ntre roţi, 
s’o arunce ’ntre roţi?! 


ÎMPOTRIVIRI 


împotriviri mă muşcă şi mă clatină 
şi ne’ntrerupt îmi schimbă 
a gîndurilor limbă... 
mi-a ajuns răsmeriţa — datină?! 

m’asamăn, Doamne, cu minerul, 
ce neputîndu-şi înhăţa de gît tiranul,— 
ridică încruntat, ciocanul 

şi-ameninţă cerul... 


AEROPLAN 


în săgeţi de soare mă înghimp... 
atît îi merg de-aproape 
pe-ale văzduhului ape... 


şi din azur ca de pe-un nesfîrşit olimp, — 
cu neastîmpăru-mi iscoditor, 
în lacom, desfătamic sbor 
uliţi nevăzute-mi taiu prin timp... 

— 182 — 


www.dacoromanica.ro 




AEROPLAN 


ca un fulg, 

ca o horbotă de spumă, 

vreau de pe pămînt să mă smulg, 

năsdrăvan 

aeroplan, 

ia-mă ’n sbor biruitor 
peste grijile şi teama tuturor 
şi du-mă, du-mă, du-mă!,,, 
soarele să mă mirue 
oţelul vrerilor mele să birue; 
să simt cum mă’nalţi 
peste toţi ceialalţi... 


din văzduhul avîntului, 

dus de vreri ne’nţelese, 

ştiu: n’o să-mi mai pese 

de-o trebui curajul să-l plătesc, 

cu sînge tînăr să stropesc 

uliţele cerului şi-ale pămîntului!,,, 


RĂNITUL 


singur, în sînge şi’n seară, 
pe-un cîmp de verde cucuruz, 
cu larma cumplitei lupte'n auz... 
mie cald, mie frig... 
şi ’n noaptea oarbă ce coboară 
peste mine şi hău, 
peste bine şi rău, 
mi-adun puterile toate să strig 
încă odată numele tău, — 
ţară, ţară!... 

— 183 — 


www.dacoromanica.ro 


RABDARE 


pe milenara răbdare 
vrem de-acum să crească, 
dumnezeească, 
o răbdare şi mai mare, 
aspră răbdare 
cu care 

porţi de nimeni descuiate să descui 
şi tăcînd 
şi sîngerind 

să urmăreşti, viteaz, senin, un gînd 
pînă ’n ultimile ceruri ale lui... 


ARUNCA-ŢI FLUERUL!... 


aruncă-ţi fluerul de soc ori salcă 
şi pleacă de-acum 
aspru, sprinten, spornic, la drum... 
şi mergi bătîndu-1 voiniceşte, 
că de mai stai uituc pe loc, 
veacul cu-al lui mers de foc, 
în picioare te calcă — 
şi te striveşte! 


cine nu poate răsbate ’nainte 
piere subt călcîiul fierbinte 
al celor ce trec şi înving,,. 
adună-ţi puterile ca pentru ring, 
fără zăbavă şi temeri deşarte... 
fii gata la toate, 

de lupta aceasta scăpa nu se poate, — 
e luptă ce se dă pe viată şi moarte!... 

— 184 — 


www.dacoromanica.ro 


AM COBORIT MUNTELE 


am coborit muntele 
pe cal fără frîu 

cu foame aspră de şes şi de riu... 

am coborit muntele 

cu toată puterea de piatră a stincilor, 

cu iuţeala de tigru 

a părăului ce saltă şi trece ’nainte, 

in marea amiază fierbinte,.. 

de-acolo aduc eu răbdarea 
stejarului subt fulgere 
şi-a piscului bătut de veşnice ploi... 
de-acolo aduc 

fulgerătoare porniri de haiduc 
şi nepăsarea fără de margini a bradului 
pe piept de prăpastie,.. 

voiu supune şesul, Murăşul, Dunărea, 
şi le-oiu sili, precum voiu vrea, 
să trăiască după voia mea... 
am coborit muntele 
pe cal fără frîu 

cu foame năprasnică de şes şi de riu... 


ZARE DE PLUMB 


zare de plumb... 

zăduf ce nu mai vrea să scapete... 
firele de porumb , 
pleacă mii şi mii de capete 
ca mulţimi trudite de ostaşi flăminzi 
fără nădejdi, fără izbînzi... 

— 185 — 


www.dacoromanica.ro 


AM VRUT 


am sîngerat, şi îndărătnic am vrut 
peste răsmeriţe crîncene, mut, 
peste năpîrliri fără de număr... 

munţii din drum m’am zbătut, 
nebun, să-i strămut 
cu opintiri de umăr... 


FAR’A ’NTREBA 


făr’a ’ntreba pe cineva, 

voiu pune mina, voiu lua 

tot ce-a rodit din truda-mi grea... 

la ale trupului porunci 
aci m’am schilodit în munci 
şi-am învăţat robind aşa, 
am învăţat necontenit: 
c’al meu e tot ce s’a clădit 
din gîndul şi-osteneala mea... 


IES DIN FULGER 


ies din fulger, ies din piatră... 
pe unde trec 
nisipul sec 

subt paşii-mi aspri hîrăe, latră... 
scapără ’n vreme trupu-mi de cremene, 
o,să ard, să ard pin’la capăt, 
străfulgerat să scapăt 
subt un cer ce cu visu-mi să semene!. 

— 186 — 


www.dacoromanica.ro 


CRUCI 


cruce grea pe drum lung, 
cruce la capătul drumului... 
de-ajung, de n’ajung, 
soartea mea-i soartea fumului... 


NEAM AL MEU... 
neam al meu, 

cu flinte nevăzute la umăr, 
ţine-ţi treji şi ’n somn mereu 
ochii, puterile fără de număr! 

pin’ lingă coliba din urmă 
pe cea mai uitată piatră de plai 
fă să-şi sporească spornicu-ţi grai 
a vorbelor mare, noptatică turmă! 

drumurile către cer ţi-le număr 
peste prăpăstii fără număr... 
gîndu-mi: lotru, păduratic cine, 
neclintit la picioare-ţi rămine, 
cu văz peste noapte şi mine... 


N’AM PUTUT SA MA ’NCHID... 


n’am putut tihnit să mă ’nchid 
în drumul dintre pat şi blid... 
deschis-am spre gol cu pumnii ’n cătuşe 
ferestre, şi suflet, şi uşe... 

mă ’nping porniri ce-mi cresc peste trup 
să trec pe poduri ce se rup, 
şi unde-i marea mai afundă, 
pe nave-vedenii ce se scufundă... 

— 187 — 


www.dacoromanica.ro 


SUBT FULGERE 


schilav, spintecat de-ale ’ntîmplărilor suliţe, 
cătatu-te-am, voevod desţărat, — pe-ale visului uliţe 
şi prin zăpezi şi glod, cu paşii ’n aspră smulgere 
rătăcit-am fără cal şi-oşteni, subt fulgere... 

din trăirea-mi dirză, ca dintr’o pietroasă colindă 
aşteptat-am vorbele ca pierseci tari să se desprindă, 
dîre să-şi tae pe-a timpului glie de cremene 
cu-altele din neamul lor să nu se asemene... 

glndu ’n foamea lui de-a merge tot mai sus, tot mai repede, 
vrea de ştiute haine şi podoabe să se lepede 
şi ca o pajură de foc in sbor spre zarea’naltă 
din mine însumi să mă smulgă ca dintr’o baltă... 


ACOLO AM STAT 


acolo am stat, 
pe’nserat... 

acolo şi-a clădit gîndul ultimul sat... 
dincolo, 

printre pribegi cu faţa cadaverică 

n’ai să vezi în zare niciun turn de biserică... 


MA RISIPESC... 


mă risipesc ca şuviţele fumului 
în nemărginirea albă-a drumului... 
şi încă nu-i putere-a apelor şi-a focului 
să mă oprească, pentru totdeauna, locului... 

mă duc, vrăjită apă să-i dau murgului, 
din apele de foc ale amurgului, 
subt baterile de pe urmă ale vintului 
dincolo de capătul pămîntului... 

— 188 — 


www.dacoromanica.ro 


ZĂDUF 


zăduf... după prinz... 

nici o aripă de boare 

pe pusta fără de hotare... 

prin galbena iarbă, 

ce prinde parcă să fiarbă, 

cit vezi, pe ’ntinderea oarbă 

a mai rămas doar soarele şi-un mînz... 


FRATE 


frate, 

tu, ce te sperii de singurătate, 
gîndeşte-te, gîndeşte-te bine: — 
cine 

veni-va oare, din prieteşug, 
să doarmă, ca mîine, alături de tine, 
în noaptearaceluiaş coşciug?!... 


PESTE CRESTE UDE 


peste creste ude 
s’aude, s'aude 
turmă fără urmă 
pe căi ce se curmă 
coborînd spre baltă 
în zarea cealaltă... 

io, cioban lunatic 
cu piept de jeratic, 
ce să mă mai fac 
pe vîrful sărac?!... 

— 189 — 


www.dacoromanica.ro 




viscolele latră 

prin copaci, prin piatră... 

ai vîntului cîni 

m’au muşcat de mini... 

asprul vremii lup 

m’a muşcat de trup... 

mi-au rămas merinde 
doine şi colinde 
pe pustii poteci 
spre zăpezi de veci... 
ce să mă mai fac 
pe virful sărac, 
pe virful sărac?!... 


CALEA E GREA... 


calea e grea, 
paşii se ’ncurcă... 
cit vom mai avea 
cu mersul de furcă?!.. 

trupul mi’l răscoc 
în sbatere mută 
seve de foc 

ce munţii-i strămută... 

vrut-aş fi să am 
văz fără hotare 
şi puteri cit un neam 
în suişuri solare... 

sălbatic mă'mbuib 
cu sorii de miine... 
al visului cuib 
întreg ne-o rămîne?... 

— 190 — 


www.dacoromanica.ro 




cresc noui dorinţe, 
dar drumul scade 
şi paşii fierbinţi 
se răresc în tăgade,,. 


SUBT FULGER... 

subt fulger, subt vînturi ce latră: 
pernă de foc, piine de piatră... 
a vremii poruncă 

haină de flăcări pe umeri mi-aruncă... 
drumul meu aspru şi sprinten, Stăpîne, 
începe doar mîine!... 


PUNEA NOASTRA... 


pîinea noastră cea de toate zilele: 
puterea de-a ’nfrunta 
soartea cea mai aspră şi mai grea, 
dă-ne-o nouă, dă-ne-o, Stăpîne, 
astăzi şi mîine... 
şi pururea... 

nu ni-e încă văzul scurt, nici mina grea... 
avem încă de plugărit 
şi de gîndit 
şi de zidit 

din nesfîrşit în nesfîrşit... 

pentru asprul mers ce ne rămîne 

pe dincolo de azi şi mîine, 

dă-ne vreri de oţel 

şi braţe la fel 

şi inimi la fel... 

şi paşi de fulger, Stăpîne!... 

— 191 — 


www.dacoromanica.ro 


ALB A - IULIA 


www.dacoromanica.ro 


ALBA-IULIA 


Alba-Iulia — 1918... 

Ca un fulger nesfârşit — gândul, 
lunatic trece, 

prin timp — despicându-1... 


Oştile’şi încetinesc iureşul 
spre cetatea albă din zare... 

Despicatu-şi-a, parcă, pe-o clipă, apele Mureşul 
să treacă Mihai-Viteazul călare... 

Cu genunchi şovăielnici ii ies înainte 
nemeşii, vlădica, norodul... 

Cetatea îşi deschide porţile, cuminte, 
să intre cu ai lui — Voevodul... 


Horia ce aspru voia să împlânte 
steaguri valahe pe-aceeaşi cetate, 
cu oasele frânte 

stinsu-sa’n teascul unei crâncene roate... 

Şincai — cronicarul călcat-a şi el 
prin Alba-Iulia trecutului crud... 

Ale mersului lui încălţăminte de-oţel 
prin a veacului larmă parcă le-aud... 

Pe Iancu-1 pălmuiră acolo, mişeleşte, 
într’o oarbă şi surdă ’nchisoare... 

De-aceea, poate, Alba-Iulia crescut-a şi creşte 
în noi, peste noi, tot mai mare... 

In 1918, într’o Alba-Iulie nouă, 
veniţi de pretutindeni cât frunză şi iarbă, 
ruptu-ne-am, năvalnic, istoria în două, 
într’o pornire străveche şi oarbă... 

— 195 — 


www.dacoromanica.ro 






Fii ai aceluiaşi neam, ai aceloraşi datine, 
c’o dragoste dârză şi idolatră 

ridicat-am în faţa Europei ce prindea să se clatine, 
Ardealul acesta de foc şi de piatră... 

Şi din ăst traco-valah, năprasnic ţintirim 
dat-am mâna cu toţi fraţii pân’la Nistru şi la Mare. 
Şi’mpreună vrem să ducem lupte mari, să biruim — 
şi să zidim cântând ca nici un alt popor subt soare. 


— 196 — 


www.dacoromanica.ro 


HORIA 


www.dacoromanica.ro 


ÎNCHINARE 


te ridici uriaş, de departe, 
de dincolo de schinjuiri şi moarte, 
peste-al veacurilor praf şi glod, 
peste călăuze surde şi deşarte... 
iar eu, ca şi tine ieşit din norod 
vorbe de flăcări să’nnod, 
să desnod, 

ca unui vajnic voevod 
iţi închin această carte... 


HORIA 


de jos 

te-ai ridicat drept, pietros, viforos, 
pentru moţi, 

pentru cei săraci şi goi, pentru toţi... 
şi-ai despicat in două istoria, 
ţăran de cremene 
cum n’a fost altul să-ţi semene, 

Horia!.,. 

te-ai desprins aspru din gloată, 
cu-obraji supţi, 
cu ochi crunţi, 
să lupţi 
să ’nfrunţi 

din sălbatecii-ţi munţi: 
oştile craiului, temniţă, roată... 

vrut-ai să spinteci pe munţi, pe văi, 
largi, netede, slobode căi 
pentru-ai tăi 

cei mîncaţi de străini, despuiaţi 
de biruri, de sbiri, 
de rele-orînduiri... 
şi uitaţi 

de regi şi’mpăraţi... 

— 199 — 


www.dacoromanica.ro 


pin’la Bălgrad pe roată, 

uimind călăi, nemeşi, gloată, 

ţi-a bătut neschimbat sub ţundra săracă 

aceeaşi mare, ne’nfricată inimă romano-dacă... 


duhul trăeşte încă treaz în munţi 
şi va trăi dîrz cit vor domni peste moţi 
sbiri crunţi 
şi mişelnici despoţi... 


uriaş domn 

pe-al adîncurilor noastre sfişiat somn, 
pe-al răzmeriţelor roşu praznic, — 
mai roşi-vei oare vreodat, năpraznic, 
acestui neam, viaţa şi istoria, — 
tu, 

munte 

al vrerilor noastre celor mai crunte. 
Horia?!... 


UMBRA ROATEI 


umbra roatei pe care sîngerat-ai tu 
se ridică şi-acu, 
despărţitoare 

pe-aici între două popoare... 
şi cască încă 
o prăpastie adîncă 
ce, străjuită de aspri străjeri, 
deschisă prin timp va rămine 
între dirzul valah fără ieri 
şi’ntre putredul grof fără mîine... 

— 200 — 


www.dacoromanica.ro 



ŢUNDRA DE FLĂCĂRI... 


ţundră de flăcări ţi-aruncară pe umeri 
munţii înalţi — 

să suferi înmiit cit toţi ceialalţi 
şi rănile nicicînd să nu-ţi numeri,.. 


IN PAMINT, IN PIATRA... 


în pămint, in piatră, ’n văzduh 
trăeşte pe-aici războinicu-i duh... 
potecile toate şi-aduc aminte 
de mersu-i fierbinte,., 
implintată sus,în pieptul muntelui, 
o stemă roşie: inima lui, 
împărătească stemă a Ardealului, 
singură, 
una, 

pe totdeauna... 


UN VIERME AL CIMPIEI TE-A VINDUT... 


un vierme al cimpiei te-a vîndut, 

mişeleşte, pentru-un blid de linte 

şi răsmeriţa, in mersul ei fierbinte, 

s’a rupt în două... 

trupul ţi l-au dus, cu zile’n lut, 

dar gîndul tău aspru rămasu-ne-a nouă, 

c’o tărie trează, dîrză, nouă, 

sub steagurile lui să mergem înainte... 

— 201 — 


www.dacoromanica.ro 


INTILNIRE 


istoria 

in mersu-i de urcuşuri şi căderi, 
alături i-a pus, in vălmăşagul de ieri, 
pe Doja şi pe Horia... 


ei doi 

in gînd şi’n faptă s’au întîlnit 

peste prăpastia ce’ntre neamul lui Arpad şi noi 

de veacuri se sapă necontenit... 


LA PRAZNIC 


şuvoaie de norod, venit să vadă 
marea paradă, 

se bucurau dela opincă pină la vlădică... 
şi peste tot norodul ăsta desrobit, 
deodată, 
împietrit, 

ca într’un vis cumplit, 
eu l’am zărit 

cum, crunt ca dintr’o tragedie-antică, 
pe oase frînte se ridică, 
intr’o cămaşe’nsîngerată, 

Horia insuş — pe roată... 

— 202 — 


www.dacoromanica.ro 


SOMNUL VRUT-A SA MI-L ADUCA 


somnul vrut-a să mi-1 aducă: 

sfîntă nălucă... 
de pe roată ca de pe-o stîncă, 
din uităturari adincă 
simţii că mi-aruncă 
o cruntă poruncă, 
poruncă pe care, ca un lunatic, 
s’o samăn sălbatic, 
s’o împrăştiu păgîn 
din rumîn in rumîn, 
pe uliţi, in carte, 
pină la moarte... 


AH, NU E!... 


ah, 
nu e, 
încă nu e 

loc pe pâmîntul moţesc şi valah 
pentru colţuroasa ta statue... 


dar, poate, într’o zi, 
un meşter între cei mai meşteri moţi, 
un Horia al daltei, uriaş între toţi, 
va îndrăzni, 

minat de-o vrere idolatră, 
şi de-adîncuri prea pline, 
să te’ntrupeze, aspru, în piatră, 
Horia, pe tine!... 

— 203 — 


www.dacoromanica.ro 


DE-AI IEŞI DIN MORMINT... 


de-ai ieşi din mormint între noi 

şi-ai vedea atâţia moţi zdrenţoşi pe munţi goi 

şi neamu-ţi flămînd ca acu, 

ce-ai zice, Horia, tu?!... 

te-ai jelui, ai doini din fluer 

ori ai da un nou, şi lung, şi roşu şuer, 

munţii toţi să se cutremure, 

liftele cîmpiei să tremure, 

să le vezi, îngrozite, de pe culmea-ţi săracă, 

din ale belşugului tirguri cum pleacă?!... 

de-ai trăi tu 
acu, 

ce-ai face Horia, cu mişeii ce vind 
norodul flămind?!... 
nu ţi-ar veni să-i cauţi pe toţi, 
de gîturi să-i scoţi, 
din paturi, dela cini, dela prinzuri, 
şi’n mijlocul pieţilor celor mai mari, 
ca pe cei mai mişelnici tilhari, 
de limbă să-i spânzuri?!... 


GINDUL TAU 


gindul tău: curcubeu peste veac, 
s’a ivit peste furtunile din noi... 
ce grof l’ar fi putut stropi cu noroi 
să nu-1 mai vadă iobagul sărac?!... 

gindul tău: columnă de foc, 
dincolo de bezna zilei de azi, 
vesteşte prin vreme pentru moţii nomazi: 
o mare, statornică oprire pe loc... 

— 204 — 


www.dacoromanica.ro 






LA GROAPA TA 


cînd strivit, înfrint, 

trupul ţi l’au aruncat în mormint 

ai grofilor străjeri,— 

cu propria-i mină 

şi-a strîns întâiul bulgăr de ţărînă 

pentru propria-i groapă, Ungaria de ieri... 


N’AI FOST NICI BAREM CNEAZ... 

n’ai fost nici barem cneaz... 

bătut-ai tăcut al şesului glod 

şi-ai sîngerat pe piatra muntelui cu gînd viteaz... 

din norod te-ai ridicat, pentru norod... 

de-aceea, veac după veac, 
îţi va ridica statornice statui 
doar pe piatra gîndurilor lui 
poporul sărac... 


PRIN A VEACURILOR CRUNTA STRIMBATATE... 

prin a veacurilor cruntă strîmbătate, 
tu ai fost întîiul 

ce făcut-ai să i-se simtă opincii călcîiul 
şi după-ale grofilor uşi ferecate... 

ai stat ca de-oţel şi glăsuit-ai verde şi tare 
oriunde nedreptatearşi zomăia cătuşile... 
cînd n’a mai fost chip, deschisu-le-ai munţilor uşile 
şi-ai chemat la luptă fără cruţare... 

şi lupta curge de-atunci înainte: 
mare de foc prin vremuri pin’ la capăt... 
pe muchi de răsmeriţi mă rup azi şi scapăt: 
nour peste leagăne moţeşti şi morminte... 

— 205 — 


www.dacoromanica.ro 


GROFII AU CREZUT CA TE-AU INFRINT... 


grofii au crezut că te-au înfrint 
şi te-au închis, pe totdeauna, în mormînt, 
dar tu, cit Ardealul acesta de mare, 
pe-al primejdiei roşu cal călare, 
te-ai ridicat, peste mormînt, mai dîrz, mai tare... 
şi te-ai însutit, 
te-ai înmiit 
necontenit, 

ca iobagii’n suflet să te poarte, 
in lupta lor pe viată şi moarte... 


N’AI FOST NICI VOEVOD, NICI CRAI... 


n’ai fost nici voevod, nici crai, 
n’ai purtat sceptru nici mantie cezarică... 
aşa precum erai: 

cu căciulă, în opinci şi’n sarică, — 
cine-ar fi putut chipul să-ţi suie 
pe-o piatră de statuie?!... 


AM FOST ŢINUŢI IN ÎNTUNERIC... 


am fost ţinuţi în întuneric 
ca nişte osindiţi la moarte 
şi la ucigaşe tăceri... 
dar acum, descătuşaţi, in văzduhul feeric 
şi liber — al gîndului, 
văzul cui, 

dintre iobagii şi călăii de ieri, 

va străbate oare mai adine şi mai departe?!... 

— 206 — 


www.dacoromanica.ro 



IN MUNŢII TAI 


pe-aici vitejia, cu sînge 
drum şi-a spintecat spre desrobire... 
pe-aici trăeşte-un neam. ce nu ştie plînge... 
nici să se sperie, nici să se mire... 

pe-aici vitejiari o datină 
moştenită în sînge de fieştecare... 
potrivnicii ce cred că isbind-o, o clatină, 
o fac să crească şi mai mare... 

pe-aici legaţi de stînca săracă 
c’o patimă aspră şi idolatră, 
sbatu-se moţii ce sţiu să vrea şi să tacă, 
moţii tăi de fier şi de piatră... 


MORT E DE MULT IOSIF ÎMPĂRATUL... 


mort e de mult Iosif împăratul 
şi praf alesu-s’a de’mpărăţia lui... 
cit vezi pe-aici dealungul şi dealatul 
e slobod astăzi drumul moţului... 

altă rînduială, alte graiuri, alte legi... 
răsună dulce chiar şi asprele porunci 
date drept, pe limba noastră, naţiei întregi, 
cum pentru noi nu răsunau atunci... 

drumul nostru merge tot mai neted înainte 
dar departe pe întinsul colţuros al drumului 
o ruptă roată ne aduce-aminte 
de jertfa ta ce n’a pierit ca umbra fumului... 

— 207 — 


www.dacoromanica.ro 


IN CHIOTE DE LUPTA 


în chiote de luptă 

ai ţîşnit din liniştea odată ruptă... 

şi cine ştie unde-ai fi ajuns pe drumul început —• 

de nu te-ar fi vîndut!... 


NUMELE TAU 


numele tău: cucuvea uriaşă 
pe castelele grofeşti de-odinioară, 
pe turnuri şi pe porţi de oraşe... 


numele tău: pasăre albă 

peste-a moţilor pietroasă ţară 

şi pe trupu-i: roşie platoşe şi salbă... 


CALAUZA 


dreaptă călăuză pentru noul drum 
mai de preţ ca aurul din Zlatna, Brad şi Săcărîmb 
aşteptăm din munţii tăi de-acum: 
un Horia uriaş al gindului, 
cu străfulgerările şi văzul lui 
să lumineze drumul nostru orb şi strimb... 

— 208 — 


www.dacoromanica.ro 


ALBA-IULIE, DE PRAZNIC ÎMBRACA-TE... 


Alba-Iulie, de praznic îmbracă-te 

şi-adună-ţi cei mai drepţi şi mai pietroşi voinici 

din munţi, din cimpii, de pe maluri de ape, 

cu inima unii de alţii aproape, 

să-şi prăznuiască desrobirea aici 

unde Horia, de sub zăvoare şi lacăte, 

a fost dus să moară pe roată... 


HORIA, DORMI LINIŞTIT... 


Horia, dormi liniştit... 
gîndul tău de foc a biruit... 
grofii ca o apă tulbure s’au dus, 
pe totdeauna, spre apus... 

Horia, dormi liniştit... 
vreri aspre veghează necontenit 
şi’nchid, pentru năluci şi strigoi, 
toate drumurile’ntoarcerii’napoi... 


CE FURCI, CE SCAUNE DE FOC?!... 


ce furci, ce scaune de foc 

ne-ar mai putea opri, de-acum, pe loc?!... 

cînd tu ai vrut şi-ai îndrăznit atît, 

ce vorbe ne-ar putea rămîne încă rupte’n gît?!.. 

cutezanţă — viu cuţit de foc, 

iată, viaţa ca pe-un ban fără de preţ, mi-o joc! 

drumul ce’n prăpăstii, rupt, prin ceaţă-1 văd, 
crunt îmi creşte foamea de izbîndă şi prăpăd... 


— 209 — 


www.dacoromanica.ro 



TARA 


www.dacoromanica.ro 


ŢARA 


uite-i!... 

arşi de soare, aspri, ’ndrăsneţi, 
crainici iuţi ai unei noui vieţi... 

ca printre fulgere, prin furtuni, pe sub grindini 

vin voiniceşte de pretudindeni: 

pădure mişcătoare de goruni nebuni, 

oaste făcătoare de minuni, 

cu vrere năprasnică, vie 

de-atotputemicie... 

feţi-frumoşi ai unui nou noroc, 
cresc sprinteni, s’oţelesc, se răscoc, 
sub ceruri de plumb şi de foc... 

în foamea-i de faptă şi infinit, 
ţara cu trup tîlhărit, 
cu inimă arsă, 
dîrză, mănoasă-i revarsă: 
puhoi spre ’mpotriviri, 
peste porunci de sbiri, 
spre încleştări ce i-adastă 
pe cea mai înaltă creastă... 

rupţi de străbuni, de părinţi, — 
cu vreri, cu paşi fierbinţi 
calcă prin timp, biruindu-1 
cu truda, cu’ndrăsneala, cu jindul... 

sub paşii lor iuţi de-avangarde, 
piatra, pulberea scapără, arde 
şi drumuri de foc se rup, împărăteşte, 
spre-un aspru destin ce se împlineşte... 

— 213 — 


www.dacoromanica.ro 


tabere cresc, — veacul să-l clatine, 

peste tîngueli împietrite în datine... 

tabere cresc — vaste cetăţi, 

peste gemete şi strîmbătăţi, 

peste schilave răsmeriţi de-altedăţi, 

peste ’ntinderi de plecate capete, 

peste putrede robiri ce ’ncep să scapate. 

prin ierburi ca de cue, 
tabere, puterea năprasnică, şue, 
şi-o sue, 

pe muntele învins, despicat, 
pe care-1 calcă, neîncetat, 
mers apăsat, 
mers încruntat 

de-opincă năzdrăvană şi bocanc ferecat.. 

fruntea se’nfrăţeşte cu palma... 
flăcăi de bronz, în arşiţi, deavalma 
ţişnesc, în cete, cu sirg neînfrînt, 
ca din fund de pămînt, 
ca din piatră, 

spre-o nouă, veşnică vatră... 

le simţi dîrjenia, din ochi, din falcă, 
din felul cum calcă... 
din patima lor aspră şi idolatră, 
din pumnii de piatră... 
din foamea lor grea 
de cer şi de mîine... 
din mersul lor: roib fără frîne 
spre-un uriaş altceva... 

sprintene sape 
şi tîmăcoape 

schimbă trindave alvii de ape... 
le 'năbuşe răsmeriţa ce creşte — potop... 
le vindecă mersul zănatic şi şchiop... 
pe urme de bălţi cu ape schiloade, 
slobodă, glia fierbinte dă roade... 

— 214 — 


www.dacoromanica.ro 


ca ’n basm, biserici cresc 
din vis tineresc... 
sună altfel, prin veac, 
toaca peste satul sărac... 
sună, 

răsună-a furtună 
ca o goarnă nebună, 
mereu, 

peste inima neamului meu, 
peste zilele neamului meu... 

cu foame de lup 
drumuri noui rup, 
adine, pin’ departe, 
peste stîncile moarte... 

meşteri, 

în repezi, năvalnice creşteri... 
ţinte — 

dincolo de zarea ce minte, 
dincolo de blid şi cuvinte... 

nu-i furtună nebună, 
nu-i ploae de foc, 
să-i oprească pe loc... 
să-i oprească pe loc... 

dîrjenie fără ’nfringeri 
de flăcăi-îngeri, 
gata să treacă, aşa la noroc, 
prin gloanţe, prin apă, prin foc, 
să mute munte după munte, 
s’aprindă, să treacă în frunte, 
să ’nfrunte — 
răsmeriţe crunte 
şi nenoroc.,, 

aceleaşi porniri îi adună: 
oaste de gînd şi furtună, 
cu flintele, gata ’ncărcate, 

— 215 — 


www.dacoromanica.ro 


pentru cazne vechi şi strîmbătate... 
cu svelte, 

darnice şi ucigaşe unelte, 

din care ţîşneşte şi creşte ’ndrăsneaţă 

o nouă viaţă... 


cerul, într’o zi, 
împărăteşte va răsplăti 
nemărginita lor învolburare, 
vrerea şi dîrjenia lor fără hotare: 
stîncile ce-azi paşii li-i rod, 
împărăţiile de nisip şi de glod, 
ca mi ine darvor rod,.. 

paşii lor semeţi, în glia grea, 
urme fierbinţi vor lăsa, 
urme de foc vor lăsa, 
drumuri năprasnice de mergere vie 
spre slavă şi ’mpărăţie... 


din mulţimile oarbe unu s’alege... 
gîndul lui: rege... 
vorba lui: lege... 
vrerea-i: platoşe de neînfrînt... 
pasul lui: cutremur de pămînt... 

veacul, sub trăsnete, în sbatere grea, 
îi zice cum vrea, 
îl botează cum vrea... 

la masa de lucru adună: 
azurul văzduhului lingă furtună 
şi lingă-o inimă mai bună ca o piine: 
cruzimi de tigru, auzuri de ciine... 

noua lui limbă 

faţa ţării o schimbă: 

griul creşte mai plin din glia săracă, 

— 216 — 


www.dacoromanica.ro 


fetele se fac mai frumoase, să-i placă, 
flăcăii, pentru el, 

se’mbracă ’n muşchi mai tari ca de-oţel... 
pentru-o rază din privirea-i, ruptă, 
oricine-i gata, pentru el, să cadă ’n luptă... 
bătrînii sătui de viaţă, ar vrea să mai trăiască 
să stee drepţi la vorba lui împărătească.,, 

puşca, tunul, tancul, cu botul în tină 
i-se inchină... 

pacea-i mai pace, războiul — mai crunt... 
pentru el sunt toate-aşa cum sunt... 
ochii lui cu mii de uitături de-odată 
străfulgeră şi scoală in picioare ţara toată... 


se nărue tot ce-i putred şi rău 
sub furtunile destinului tău, 
pentru tot ce prin timp va rămîne, — 
ţară cu altă faţă, 
ţară ce creşti îndrăsneaţă 
peste glod, peste ceaţă, 
peste azi, 
peste miine, 

peste marea nesfîrşită de capete, 
ca un soare ce n’o să mai scapete... 


îndrăsneţi 
de alte ’ndrăsneli... 
supuşi-rebeli, 

crincen biciuiţi de sîrg şi fierbinţeli, 
beţi 

de alte poveţi, 

cu vreri ca pentru mii de vieţi, 

cruzi pin’ la uitare de sine, 

pentru-un îndărătnic pas spre mai bine, — 

vom alege, vom bate mereu, 

drumul cel mai lung şi mai greu, 

pin’ ce-om simţi că opinca răbdării se crapă, 

— 217 — 


www.dacoromanica.ro 


pin’ ce-om vedea că urmele’n veac şi le sapă 

cu opinca la fel, 

bocancul nostru putred, rebel... 

pin’ ce ’ntr’o zi, 

spre zările aceluiaş ţel, 

pe creştete ni s’o topi, 

de zăduful bătăliilor, — casca de-oţel... 


ieri: — stîrv... 

miine: — sîngerări pe munţii aspri pină ’n vîrf, 
fără sudălmi, fără scrişniri din dinţi, 
cu genunchi de fier, cu tălpi fierbinţi... 

pentru fîşiile de trup, rămase’n colţii ştirbi şi goi 
ai stincilor pe care crincen le-am învins, 
nu ne-om uita, cu ochii făr’ de nădejde, înapoi, 
n’om îngălbeni, inspăimintaţi de necuprins... 

cu privire aspră, caldă, indrăsneaţă, 
vom privi prăpăstiile, in faţă... 
şi pe marginile lor, colibe ne-om clădi 
din ceaţă şi din treceri iuţi de vijelii... 


în fiecare nouă dimineaţă, 

fi-va mai aspră şi mai semeaţă, 

foamea fierbinte 

de-a răsbate ’nainte 

spre piscul cel mai ascuţit, mai nins, 

pe care încă pas de om nu l’a atins... 

în trăiri tot mai aprinse, tot mai vii, 
zi după zi, 

vom stăpini din nou, din nou vom cuceri, 
—in împotrivirile ce hirăe şi latra— 
cu vrere sălbatică, oarbă: 
fir de iarbă după fir de iarbă 
şi piatră după piatră... 

— 218 — 


www.dacoromanica.ro 


a sorţii poruncă 

mantaua de flăcări pe umeri mi-aruncă.,, 
spintecă veacul — flamură ruptă — 
năprasnicu-mi chiot de luptă... 

crîncene pofte mă pradă, mă muşcă... 
cind, peste anii-mi lacomi şi netrebnici, într’o 
m’oiu poticni, 
m’oiu prăbuşi — 

mina vreau să-mi împietrească pe puşcă... 

te-oiu cinta, te-am cintat, 
prin veacul de furtuni spintecat, — 
pas de bocanc ferecat, 
în piatră lăsat, tăiat, 
pe unde-am călcat, 
pe unde-ai călcat!... 


in arşiţa de-amiazi 
creşte aspru mîine peste azi 
şi peste mîine: 

drumul de furtuni ce ne rămîne... 

paşi uzi... 
de-abia i-auzi... 

mii de spinări, de tălpi, pe schele... 
şi cutezanţe, pe căi fără număr... 
cot la cot 
cu-o ţelul lor tot, 
cu cerul pe umăr, 
trece, în marş zdrobitor, 
cu veacul aprins sub picior: 
oaste năprasnică, sprintenă, verde, 
ce nici o bătălie nu pierde... 


ce negustori de gînd mişelnic 
şi de vorbe rele, 

hulit-au visul furtunos al patriei mele?! 

— 219 — 


www.dacoromanica.ro 




îşi uită de pîine, de apă, 

de truda ce inima şi palma li-o crapă... 

vrerea flămîndă, nebună, ce-i mină 

şi răgaz nu le lasă, — 

li-e singura stăpină 

şi’mpărăteasă... 

milioane de paşi din genunchi de oţel 
samănă la fel, 
cu dărnicie după el, 

prin timp ca printr’o verde iarbă 'naltă, 
oricare din aceşti vremelnici inşi, 
solari şi neinvinşi, 

ce cresc sburdind pe şes, pe munte, laolaltă... 

pentru orice straşină valahă — nouă ori străveche, — 
unde-i pasărea măiastră: vorba fără de pereche, — 
poduri să ne-arunce peste vreme, peste zare, 
peste prăpastia cea mai mare?!... 

unde-i pasul mindru şi buiac, 
drum să bată intr’o ziuă ca ’ntr’un veac, — 
intr’un sălbatic salt 
spre ’nalt, 

să răsbune dintr’odată, mersul nou de foc, 
atitea şi atitea şovăeli şi putreziri pe loc?!... 


sus frunţile, cosaşi uriaşi!... 
coasele ’n zădufurile ce ne răscoc, 
să pară, pe cer, curcubee de foc... 

străfulgeră, ciocan!... 
izbeşte, timăcop!... 
flăcări să ’ngrop, 
să desgrob, 
sămînţă de foc, 
de foc şi noroc... 
din orice grăunte 
să crească — un munte... 

— 220 — 


www.dacoromanica.ro 




izbeşte năprasnic piatra mişea, 
scîntei să ţîşnească din ea, 
fulger să ne fie, soare ori stea, 
pentru truda cea mai grea... 

flăcăi dîrji, pe brînci, 

drum spintecă ’n stînci 

către cea mai bună, mai izbăvitoare pîine: 

către ziua de mîine... 

pumni se desfac, se închid fierbinte — 
frunze roşii pe unealta ce nu minte... 
creşte în ei, se frămintă mereu: 
soartea năprasnică a neamului meu... 

paşi... paşi... 

sprinteni, mărunţi, uriaşi... 

paşi adunaţi, împletiţi într’o zi, 

ca’n ajunul unor crunte bătălii, 

într’un lunatic marş, nebun, apăsat, 

spre zări sub care încă nimeni n’a călcat... 

de-o fi fulgerat să scapăt, 
printre chemări de goarne, 
mîine poimîine, — 
cine-o rămîne, 
puşca s’o joace, 
cazmaua s’o ’ntoame?!... 
cine va duce dornic, fierbinte, 
peste zări înainte, 

dîrz, dacicul drum pînă la capăt?!... 

latră cazmale deavalma... 
tresaltă inima, sîngeră palma... 

trudă mută, trează, surdă, 
la temelii de lumi ce se’mburdă... 
un veac putred se’ncurcă, se clatină... 
truda preschimbă-se ’n lege, in datină.., 

— 221 — 


www.dacoromanica.ro 




’nainte!... 

’nainte!... 

vrerea iuţeşte braţul fierbinte,.. 

pentru primejdii noui, bocancii vechi mi-i ferec,,, 
creşte peste mine, peste timp şi 'ntuneric, 
sub fulgere — un mîine feeric... 

troiţe, 

poduri, 

fîntîni 

cresc svelte din tinere mini, 
în zile ca’n lungi săptămini... 

ţara a cui e?!.,. 

timpul al cui e?!... 

cine ne bate braţele ’n cue?!,.. 

’nainte! 

’nainte!.,, 
trece fierbinte.,, 

cade, se scoală şi-aleargă spre faptă, 
calea cea dreaptă,., 

brînca se strînge brusc ca pe-o puşca, 
pe unealta ce se smulge şi muşcă.,. 

zi de zi, 
săptămâni, 
an lung după an, 

ne’nfrîntă se sbate, sporeşte, asudă, 
cu milioane de genunchi şi de mini, 
cu milioale de muşchi şi plămîni: 
truda zăludă 
izbînda zăludă 

cu ’ndărătnicie făr’ de hotare, 
bate mai aspru, mai tare, 
bate ciocan năzdrăvan, 
din graniţă ’n graniţă să se audă, 
ţara uimită să te audă!... 

— 222 — 


www.dacoromanica.ro 




vîrtos, voiniceşte, 
izbeşte!... 

izbeşte, ciocan năzdrăvan, 
piatra să geamă, să se ’nspăimînte, 
fierul să ’mproaşte flăcări, să cînte 
izbînzile muncii ne’nfrînte!... 

punţi peste munţi, 

pod lingă pod, 

peste ape ce rod... 

dirz, drumuri desnod 

prin piatră, prin glod, — 

pentru norocu-ţi, năvalnic norod!... 


peste gropi de trufaşi arîndaşi, 
peste gropi de tîlhari cămătari, — 
plugule, tot mai aspru să ari, 
petec pustiu să nu laşi, 
bruş nezdrobit să nu laşi!... 


peste mişelnice morminte de hoţi, 
de hoţi şi netoţi, 
ară adine, adine cit doar poţi!... 


căci e pe drum, 

un plugar cum altul nu-i să-i semene... 
după-al cărui pas ogor sălbatic n’o rămîne... 
plugarul năzdrăvan ce va ara prin foc şi scrum, 
cu pas de fulger, cu braţe de cremene... 
plugarul-împărat, de mîine... 


pîine ca de piatră... 
lenea străveche ’i latră... 
strigoi fără nume şi vatră, 
din scîmava lor şatră, 
îi hulesc, îi latră... 

— 223 — 


www.dacoromanica.ro 


pentru drumuri noui ce’n stînci se rup, 
uită-ţi foamea de lup!... 
uită-ţi de tine, trup!... 
pentru-ale zilei de mîine cîntece — 
uitaţi-vă foamea sălbatică, — pîntece!... 

strînge-te ’n trăiri tot mai iuţi, tot mai vii, 
năprasnică sete de-a stăpîni!... 
nestăvilită năvală 
de vrere imperială!... 


paşi de sudoare uzi... 
prin pulberea clipei i-auzi... 

ciocanul cîntă 

în pulpa stîncii cînd se implîntă... 
latră cazmale deavalma... 
plouă fruntea, singeră palma... 

veacul călit, frămîntat, 
şti-va pe unde-am călcat... 
ţara, peste vremi, aduce-şi-va aminte 
de urma noastră fierbinte... 


nu-i lege, nu-i fărădelege 
gîndul la ochi de-acum să ni-1 mai lege... 
nu-i furtună aspră să ne’ntoarcă ’n gît 
vorbele ce ’n noi dospit-au atît... 

ca un lunatic orb, pe-un flaut, 
prin beznele mele, te caut, 
te caut: 

cuvint fără samăn, intre cuvintele multe, 
cînd te-oiu urla, — dumnezeiască pradă, — 
ţara toată în genunchi să cadă 
şi, cu pumnul pe armă, să te asculte... 

— 224 — 


www.dacoromanica.ro 


timpul al cui e? 
al cui e? 

cine ne bate braţele ’n cue? 
ce ne’nţeles, neghiob nenoroc, 
putea-ne-ar vreodată opri iar pe loc: 
paşii de foc, 
gîndul de foc?!.., 

vremea uriaşe, izbăvitoare biserică, 
de blid şi şovăeli îi desferică... 
din aceleaşi străvechi, oloage cuvinte, — 
sprintenă, 
nouă, 
fierbinte, 

îi imbrinceşte ’nainte — 
o altă limbă... 

ţara se şterge la ochi şi paşii şi-i schimbă... 


Arad, 1935 


— 225 — 


www.dacoromanica.ro 


MARIA DOAMNA 


www.dacoromanica.ro 


MARIA DOAMNA 


Visterie uriaşe, fierbinte 
de cuvinte, 

ca cel mai mare neam 
din univers, 
ar trebui să am, — 
din vifore de vers, 
de vers imperial, 
sărţi fac piedestal 
ţie, 

statue vie 

şi făr’de-asemănare, 

furtunatecă strănepoată a lui Petru cel Mare.,. 

Depărtările, pe drumuri lungi de vis 
ni te-au trimis: 
cosînzeană-minune 
din soare apune.,. 

Vorbele mele: ţărance roabe, 
cum să s’aproprie de-atîtea podoabe?! 
Mîinele lor, nătîngi şi sărace, 
cum să’ndrăsnească să te îmbrace?! 

Cu ce măiastră unealtă să tai, 
din sălbatecu-mi grai: 
salbă şi strai 
să se potrivească, 
cu făptura ta împărătească,— 
lung şi alb strai, 
de pe umeri să-ţi cadă 
cascadă 

şi’n lumini orbitoare să te’nvelească?! 

Cum pot din văzduhuri eu rumpe, 
cu palme de lavă: 
fulgerul-faur, — 
cu-ale gîndului ciocane de aur, 

— 229 — 


www.dacoromanica.ro 


în freamăt de slavă, 
să-ţi bat 

cu pumn într’aripat 
de rapsod-împărat, 
pe-a piscurilor nicovală de cremene: 

nouă coroană de pietre scumpe 
cu visu-ţi făr’de margini să semene?! 

Ce somptuoasă hlamidă, 
cu copcii mai tari ca de fier, 
ar fi putut să-ţi închidă, 
ca’n grele cilicii de ger, 
fiinţa de freamăt şi cer?! 

Ai venit intre noi ca o stea... 

Imensă, de fier, vrerea ta: 
maiestoasă, britanică navă, — 
s’a ivit de-odat’, prin ceaţa grea, 
prin bezna trindavă, 
cu flamuri albastre, 
pe Dunărea, 

pe Marea Neagră a destinelor noastre... 

Şi’n porturile noastre adormite din care, 
nici un gigant învolburat de depărtare, 
nu s’a desprins, 

—crincen haiduc al apelor,— vreodată, 
aprins 

de necuprins, 

pe vreo corabie halucinată... 

Te-a ’nflorit a zărilor ispită... 

In toate trenurile visului urcatu-te-ai, grăbită... 
Te-ai legănat în ale duioşiei moi rădvane 
şi, cu chip fermecat, 
necuprinsurile le-ai cutreerat 
in sănii năzdrăvane... 

N’ai şovăit nicicind pe urmele piciorului, 
pe dealurile şi pe munţii uriaşi ai dorului... 

— 230 — 


www.dacoromanica.ro 


Nici un val 

şi nici o undă de peruzea 
din mările în care te-ai scăldat, 
n’a uitat, 
nu va uita, 

privirearţi şi surîsul triumfal... 

Ai troicelor lunari zurgălăi 
ş’au stins, ş’au stins 
clinchetul aprins 
in zarea fumurie a anilor tăi... 

Roibii de-atunci, în herghelii sirepe, 
pierdutu-s’au pe totdeauna, 
cu ploaia, cu furtuna, 
în necuprinsul necuprinselor stepe... 

Şi cind, ca din străvechi poveşti, 
paşii cereşti 

ţi i-ai oprit şi risipit printre noi, — 
ţara cea nouă, în lung şi’n lat, 
te-ar fi purtat 

in care trase de-o mie de boi... 

Cu neamul acesta-una-, 
ca a fericitului visată cămaşă, 
bucuria de-a trăi, te-a făcut uriaşă, 
te-a crescut peste tine-furtuna... 

Ştiut-ai buzele scurt să ţi-le muşti 
şi să treci înainte, vitează, 
în a vieţii tale măreaţă amiază, 
printre trandafiri, printre codrii de puşti... 

Grămădind în vrerea-ţi, vreri milenare, 
n’a fost nici om, nici munte 
să’nfrunte 

visul şi puternicia ta făr’de hotare... 

— 231 — 


www.dacoromanica.ro 


Prin geruri, prin vifor, prin ploi, 
prin oceane de roşu noroi, 
pe calul negru al înfrîngerii cutropitoare, 
prin crivăţul bătăliilor, printre-ostaşi în genunchi, 
cu-a curajului platoşe, pe pieptul fierbinte, 
ca o zeiţă a răsboaelor, trecut-ai înainte: 
albă arătare 
călare, 

cu văz peste moarte şi zare... 

Atunci, 

atunci, 

rănită de-ale sorţii sălbatice porunci, 
simţit-ai adine, răsboinică bălae 
cu ochi împărăteşti, 

că ţara asta pînă,n piscuri şi străfunduri, a ta e... 
şi că tu, pe veci de veci a ei împărăteasă eşti... 

Trecut-ai cu priviri de ’mpărat 
peste toate podurile rupte 
ale celor mai cumplite lupte 
pe care neamul acesta le-a dat... 

Tranşe nouă, de neluat 
s’au despicat 
adine, adine, 
pe unde-ai călcat 
cu mină de nea, pe oblînc... 

Ivirea ta, 
aşa 

ca din zarea unor crunte, străvechi tragedii, — 
într’un minut, 
ar fi putut 
potoli 

şi-opri pe loc, cu mlnile goale 
cu uitături ce’mpietresc şi subjugă, 
năprasnice răscoale 
şi’nebunite armate în fugă... 

— 232 — 


www.dacoromanica.ro 


Decebal, de-ar fi ştiut c’odată ai să vii, 
prin aceşti munţi, pe-aceste cimpii, 
ar fi adunat oşteni cit spuza 
şi fioroşi zidari făr’de somn... 
şi’n năpraznicari trufie de Domn, 
ar fi clădit, în singe şi sudoare, 
din piatra cea mai tare, 
pîn’la ceruri — Sarmisegetuza... 

De te-ar fi văzut 

pe-al Dunării ţărm de ape tari bătut, 
el însuşi, marele iber, 

Traian-Impărat, 

ar fi rămas înfipt in călciiul de fier, 
uimit, cutremurat... 

Basarab, Carpaţii i-ar fi smuls din rădăcină, 
să’ngroape sub ei orice oaste străină,— 
dacărar fi simţit, prin vreme, c’ai să vii, 
intr’o ziuă, pe Jii... 

Ştefan cel Mare 

şi-ar fi oprit oştile furtunoase, în zare, 
să te privească, pe gînduri cum treci... 
pe-ale Moldovei sîngerînde poteci... 

Şi-ar fi poruncit, în sîrg să se clădească 
moldoveneşti mănăstiri, 

pe locurile unde-au poposit mai mult adincile-ţi priviri 
şi pasul tău de viţă ’mpărătească... 

In faţa privirilor tale auguste 
s’ar fi oprit brusc din mîndrele-i cavalcade, 
cu ochi ca două puste, 
slăvi tul de toţi — Ion Huniade... 

Mihai-Viteazul, de te-ar fi văzut, 
albă şi vie, — 
pe unde-ar fi trecut, 


— 233 — 


www.dacoromanica.ro 


tara dintr’odată-ar fi crescut, 
sub pasul lui de fier, — împărăţie... 


Viaţa, cu-albe mini de vis 
toate uşile şi arcurile de triumf ţi le-a deschis... 
nici un uragan nu ţi-a isbit vreodată’n faţă 
vreo poartă surdă şi semeaţă... 

Cîmpiilor noastre le-a fost ruşine 
că n’au destule flori pentru tine... 

Munţii mari, ca’n basm s’au despicat, 
pentru pasul tău de neuitat... 

In porturi nici n’ai pus piciorul bine 
şi mările, prinzînd de veste, 
îşi îndreptau in grabă, ca’n poveste, 
corăbiile toate, spre tine... 

Desfăcutu-s’a ca un covor, întregul univers, 
pe unde-ai mers... 

Schilod e gindul 
şi nătîngă dalta... 

Versul olog în uragan cum să-l schimb 
şi’n răsboi solar învingîndu-1, 
din curcubee să ’mpletesc un vrednic nimb 
pentru vieţi o mie una, 
adunate laolaltă pentru totdeauna, 
într’o viaţă cum n’a mai fost alta?! 


* 

* * 


In asprele noastre suişuri solare 
numele tău va trăi, 
va trăi 

printre anii cărunţi, 
cît furtunile’n munţi, 
cît a Mării Negre frămintare... 

— 234 — 


www.dacoromanica.ro 


Acum, 

cind pleci pe cel din urmă drum, 
peste negre hotare 

acolo unde nu-i durere şi’ntristare, — 
ţara nouă care n’are încă douăzeci de ani, 
ca’n străvechi, neguroase balade, 
dela Vlădică pină la golani, — 
la picioare iţi cade... 


Trenurile visului tău s’au oprit 
pe totdeauna, in nesfirşit... 


Marea albastră 
sau infuriată, 

nu-ţi va mai cinta niciodată... 
in nopţile lungi, la fereastră... 

A dorului albă sanie-nălucă 
n’o să mai aştepte 
sub inaltele-ţi trepte, 
gata de ducă... 


Calul, zădamic va aştepta 
la poarta ta, 
să-l mai porţi, 
să te mai poarte, 
în voia schimbătoarei sorţi, 
pe drumuri fără moarte... 


Piramide de puşti pin’la cer am înălţat 
pentru surîsul tău inghetat, 
împărăteasă cu pasul încă fierbinte 
Printre-ale noastre albe aduceri-a minte... 


Bucureşti, 24 Iulie 1938 


— 235 — 


www.dacoromanica.ro 


PESTE PRĂPĂSTII DE POTRIVNICIE 


www.dacoromanica.ro 


PESTE PRĂPĂSTII DE POTRIVNICIE 


peste prăpăstii de potrivnicie, 
eu te slăvesc, năprasnică Rusie, 
pentracă nu dormi, 
pentracă ne pândeşti, 
cu ochi tâlhăreşti 
şi enormi... 

şi nu ne laşi să ne-odihnim, 
în picioare să putrezim 
lângă tine ca’ntr’un ţintirim,.. 


în vers împărătesc 
aş vrea să te slăvesc, 
pentru svârcolirile-ţi făr’de hotare, 
pentru foamea ta sfâşietoare 
care ne izbeşte 
fulgerător, hoţeşte, 

ca de pe-o nesfârşită, ’nfuriată mare — 
o sălbatică năvală de-aer tare,,. 


cine ţi-ar putea blestema 
râurile fără ţărm, întinderea, 
pumnii fără număr, ochii hoţi 
şi neastâmpărul de care scutura nu te poţi?!.,, 


pentra-un tânăr titan mereu nesătul, 
unde-i pământ şi cer destul?!... 


vreai peste noi să-ţi spinteci roşu vad 
spre Ţarigrad, 
cum am face şi noi, poate, 
răsuciţi de vreri nemăsurate, 

— 239 — 


www.dacoromanica.ro 


dacă-am fi stăpâni pe nesfârşirea ta, 
dacă-am fi mai cruzi, mai răi, 
dacă-am avea: 
pumnii tăi, 
plămânii tăi... 

dacă ni l-ar arăta, alb, din a vremilor zare, 
vr’un valah de statura lui Petru-cel-Mare — 


vreai să ne dai la o parte, 
să ne ’mpingi in beznă şi moarte, 
pentru ca să stăpâneşti cum vreai 
peste această gură de rai, 
până la Cornul de aur, supus, 
şi mai departe 
către apus... 


vreai, pumnul lui Lemn, crâncen închis, 
să ni s’arate roşu, pe cer, ca în vis... 
să răsune războinic poruncile-ţi crunte 
smulgând sângerândă-ascultare 
şi oarbă supunere, 
din munte 
în munte, 

dela Putna la Mare 

din Maramureş la Dunăre... 


până ’n adânc ai vrea să crape în două 
munţii lui Horia... 

pe toţi să ne’ngroape deavalma, ’ntr’o clipă, istoria, 
într’o surdă năruire nouă... 
să nu mai iese la drum moţul cu vorba şi doina lui, 
aspru, ca din piatra muntelui. 


dacă prin inimi nici o Volgă nu ni-a curs, 
am privit de pe ţărmuri, in cojoace de urs 
la hotare, în sbatere năvalnică, grea 
prin alviile veacurilor — Dunărea... 

— 240 — 


www.dacoromanica.ro 


ne crezi fără ieri, fără mâine 
şi uiţi c’am fost, — pentru cine ştie s’asculte 
cu-auzuri de câine, — 
sub ale vremii ape sălbatice, multe: 
piatra neclintită ce rămâne. 


într’o fierbinţeală ce n’o să mai scapete, 
Rusie, 

hidră cu milioane de capete, 
cu ochi şireţi 
şi semeţi, 
tu ne’nveţi 
gata să stăm de luptă, 
cu răsuflarea ruptă, 
cu puşca sătulă-flămândă, 
pe graniţa verde, la pândă... 


din zarea văzduhului, destinului tău, 
ni te uiţi, fremătând, 
ca’ntr’un tău, 
în gând, 
în blid... 

şi ne faci să facem zid 
din pofta de-apărare grea, 
în faţa ta... 


vom călca peste viaţă şi moarte... 

vom creşte mai înalţi 
ca toţi ceialalţi, 
ca să vedem departe... 


piepturile noastre se vor oţeli 
zi de zi 

pentruca ghiulelele-ţi atinge să nu poată: 
mulţimile ce, gloată după gloată, 
cu pas haiducesc, 

la spatele nostru, s’adună şi cresc,.. 

— 241 — 


www.dacoromanica.ro 


desculţi — 

ne-om încălţa cu bocanci şi opinci de oţel... 
cu umblete la fel... 


puţini — 

vom creşte mulţi, tot mai mulţi, 

pentruca ruşine să nu-ţi fie, 

puternică, trufaşe Rusie, 

că’n ale bătăliilor de mâine văpăi, 

zece dintre roşii tăi flăcăi 

înfruntă pe-unul singur dintre-ai noştri. 

te aşteptăm in gând, în porniri, 
cu mii de Horia şi de Cantemiri, 
cu mers şi cu dârjenie far’de pereche, 
cu-aceeaşi năvalnică fierbinţeală străveche... 

în cutremurarea oarbă, adâncă, 

Ioni uriaşi vor creşte ca din stâncă 
şi, poate, n’o să ai nici tu Ivani destui, 
să-i potoleşti pe-aceşti ciobani hai-hui, 
în potrivnicia crâncenă a muntelui... 

cruzimea ta cumplită şi rece 

putearva Dunărea până’n adânc s’o sece?!... 

Uralii ţi-or trimite oare-atâtea puşti, 
să ne ’nchizi în vrerile-ţi lunatice ca’n nişte cuşti 
destrăbălate ciurzi de hoţi, 
de boi, — 
să ’mpuşti 
şi stârpi să poţi 
vulturii şi şoimii toţi, 
din noi, 

de peste noi?!... 

ţi-or trimite stepele atâtea tunuri grele, 
să mături Carpaţii cu ele?!... 

— 242 — 


www.dacoromanica.ro 




sântem dintre cei ce nu se dau la o parte... 

orice prăpăd ne-ar împarte, 

orice sfârşit zdrobitor ar avea — 

gata cu toţii de moarte 

primim, neşovăelnici, lupta cea mai grea... 


au la răspântia primejdiilor mari 

n’am trăit vânjoşi, voioşi, voinici?!... 

şi dăinuirea noastră-aici 

peste cimitire de barbari, 

peste urma de pârjol a Sciţilor şi-a Hunilor, 

nu-i oare o minune a minunilor?! 


milioane de Ioni se razimă pe plug, pe sapă, 
pe coasa fierbinte, 
pe-aduceri aminte 

şi privirile în depărtări şi le adapă, 
cântându-şi fiecare, după voia şi aleanul lui, 
cântece ieşite ca din fundul pământului... 


dar cântecul nostru făr’ de hotare, 
cântecul năprasnic pe care 
să se razime în spornice suişuri solare 
neamul acesta, în mersul, în truda lui 
şi ’n sângerările-i rodnice, crude, 
încă nu-i... 
încă nu-i... 
nu se aude 
în sboruri zălude 
în auzul oricui 
şi ’n cuprinsul văzduhului... 


nu creşte încă... 
nu creşte, 
nu răsbeşte, 
voinic, vultureşte, 
din bezna adâncă: — 
fulger 


— 243 — 


www.dacoromanica.ro 



din străfunduri oarbe de stâncă — 
cântecul-faur, 
cântecul-munte, 
cu creste cărunte, 
cu-adâncuri şi umeri de aur... 

fără-acest împărătesc, sălbatic cântec, 
cu aripi de flăcări şi veşnicii, 
pământul nu ne poate primi 
in nesfârşitu-i pântec... 

îţi mulţumesc de mii de ori, Rusie, 
ţie, 

dăscăliţă năbădăioasă, cruntă, şaşie 
a vrerilor şi furtunilor noastre de-acuma... 
de n’ai fi tu, 

n’ar acoperi, pe-aci, şi-acu, 
rugina, buruenile şi bruma, 
ca ’ntro sălbătică pustietate, 
armele noastre ciunte, uitate?!... 

de n’ai fi tu, 

ne-am ascuţi noi oar’, aşa de iuţi, acu, 

cu-atâta şue patimă şi zor: 

auzurile, gândurile, vârful baionetelor?!... 


eu te slăvesc, 
te pândesc 

pentrucă eşti puternică şi nesfârşită, 

vrednică de vecini cu vrere de cremene, 

de vecini la mers să ţi s’asemene, 

să nu răspundă potopului tău de pietre, cu pită... 

eu te slăvesc, cu mâna pe puşcă, 
de piatră, la pândă, 
printre primejdii cu limbă flămândă 
ce ţipă şi muşcă... 
eu te slăvesc, sângerând, 

— 244 — 


www.dacoromanica.ro 




fremătând, 

cu neamul meu întreg, în gând, — 
ţară a beznelor, 
tu 

deşteptată brusc din milioane de som 
in căţărări lunatice, de fier 
spre cer... 

vrerea noastră iute, neînfrântă 
cântă 

in bezna de chiote sălbatice, ruptă... 
izbeşte-ne, de vreai, de poţi, 
şi dacă ne-om feri de luptă, — 
sdrobeşte-ne, subjugă-ne pe toţi 
şi ară cu noi, 
sub vânturi şi ploi, 
in miazănoaptea de sloi, 
in miazăziua fierbinte, 
stepele roşii, sprintene, noui, 
ale mergerii tale ’nainte!... 


potrivnică fără margini, Rusie, — 
de fierberi, de puternicie 
beat, 

te-am blestemat, 
te-am blestemat atât... 
te-am iubit, 
te-am urât... 

cuvintele-mi sângeră încă in gât, 
pentru sufletu-ţi de vedenii junghiat, 
pentru foamea ta de infinit, 
pentru ce-ai dârmat 
cu suflet uriaş ori pitic... 

pentru ce-ai zidit 
din scrum, din nimic... 
pentru umbletele ’mpărăteşti 

in care creşti, te ’mpleteceşti, 
între da şi nu. 

Rusie, tu 

— 245 — 


www.dacoromanica.ro 


ţarină ’n delir, — 

trup în care milioane de pofte zănatice latră, 
ţarină târâtă de-ostaşi şi mineri, 
peste miile-ţi de primăveri, 
în paturile lor de piatră... 


ţarină sălbatică 

ce peste veac, apocaliptic, te întinzi, 
aşa la noroc, 

ca peste-o gigantică terasă de foc 
şi vreai să cuprinzi, 
să aprinzi, 

cu arma şi cuvântul — 
şi vreai să striveşti 
în îmbrăţişeri împărăteşti, 
sub pieptul tău de fulgere 
pământul... 


paşii noştri ’n tot mai sprintenă smulgere 
din glodurile putrede ale stării pe loc, 
gândul nostru ’n goană tot mai repede 
vor şti de poveri şi deşertăciuni să se lepede, 
să scapere dârzenie şi foc, 
să schimbe nenorocu ’n noroc, 
şi peste drumuri noui să străfulgere... 


încă nu ne-am revărsat in necuprins 
până unde setea noastră de hotare ne-a împins... 
pietre de hotar de nestrămutat 
sau iuţi ca răsmeriţa, 
cresc pe unde-am călcat, 
pe unde-om călca... 

de ce nu m’ai sortit 

să fiu, o, Doamne, peste-un veac împlinit: 
aspră căpetenie de nebiruit, 
om dârz, solar, cu steauă în frunte, 
gata pământul întreg să-l înfrunte, 

— 246 — 


www.dacoromanica.ro 


din isbândă ’n isbândă, aprig mereu, 

să smulgă ochiu pentru ochiu şi dinte pentru dinte, 

pentruca neamul acesta al meu 

să meargă năvalnic, mănos înainte... 


nu ne-am cântat împărăteşte încă 
de pe cea mai albă şi înaltă stâncă 
a Carpaţilor noştri de cutezanţă şi vis, 
peste veşnicii pustii, 
peste ape sângerii, 
peste furtuni, peste abis, 
peste lupte uriaşe, peste ţintirim, 
cântecul mare pentru care-am trăit, 
pentru care ne sbatem, 
sângerăm 
şi trăim... 


drumul pe care însăr azi, şi scapăt, 
aşteaptă să fie bătut pân’ la capăt... 


— 247 — 


www.dacoromanica.ro 


EMINESCU 


www.dacoromanica.ro 


EMINESCU 


Pe drumuri sprintene si fără moarte, 
din Tisa până’n Bug şi mai departe, 
din Istria uitată pân'Ia Marea mare; 
din Maramureş prin Timoc şi Pind, 
cuprins de-o necuprinsă’nfioarare 
şi de-o’nvolburare fără hotare, 
aşi vrea, ca’n basme, să-ţi aprind, 
peste ziua de azi 
şi peste mii şi mii de săptămâni, 
cu aspre şi cucernice mâni, 
luminări ca nişte brazi, 
in amintirea Ta statornică şi vie, 
pentruca de-acuma să se ştie 
pe-unde in crudă şi sălbatică trudă 
se’ncrâncenă, şi rabdă, şi-asudă, 
şi sângeră deavalma Români; 
să se ştie pân’Ia capătul lumii de-acu: 
cine-ai fost Tu, 

ce peste prăpăstii aruncatu-ţi-ai punţi, 
cu desmărginirea să te înfrunţi, 
ca'n visuri să-ţi cânte l’a sorţii fereastră 
al enigmelor cântec de pasere măiastră 
şi fântânile dorului, duios să te îmbie 
ca pe-un arhanghel, cu apa lor vie... 


De copilandru, ca pe-o coastă de munte, 
după pasul tău mare, las urme mărunte 
şi prin viscole oarbe, ce şuieră şi latră, 
mă samăn prin spini, prin mocirle, pe piatră... 


Şi gându-mi, sălbatic tot ară şi ară, 
pe-a neamului Mare, furtunoasă şi-amară,,. 

— 251 — 


www.dacoromanica.ro 


Ca’ntr’un bun şi străbun ajun de Crăciun, 

în jurul tău haiduceşte aş vrea să adun, 

ca la un pretutindenesc ospăţ himeric, 

ţara smulsă din lanţuri de’ntuneric 

şi printre-aduşi de vânturi daţi de gol, ce se’ncruntă, 

să te ducem pe braţe cu nemurirea la nuntă... 

Şi după-atâtea păcate la ceruri strigătoare, 

neamul intreg sărŢi cadă la picioare 

şi, cu ochii in lacrimi, să-Ţi ceară iertare!... 

Fior şi drum al cântecului meu rebel 
crescut subt fulgere şi vânturi de oţel, 
pe urma ta eu sânger, cad, mă scol şi scapăt, 
pălmuit de furtuni, până la capăt!... 


Dintr’un ochiu adânc de orb potop, 
ca spălat cu isop, 

din mine mă desbaer, mă desgrop!... 

Şi de tot ce’n mine-i josnic, mă desfalc: 
pe urmele tale să calc, şi să calc!... 

Ca un bătrân şi neinfrânt haiduc, 

ranele — ca pe vechi medalii — Ţi le aduc, 

cu tâmplele albe de-a anilor ninsoare, 

cu dacoromanică, smerită închinare, 

ca unui legendar Ştefan-cel-Mare al cuvântului, 

scos de Dumnezeu de sub legea mormântului, 

O, cetitor in stele 
şi’n adâncuri, proroc 
în calendarul de criveţ şi foc 
al zilelor mele!... 


După botezul din leagăn al vieţii şi-al harului, 
iată-te, singur, pe suişul Calvarului, 

— 252 — 


www.dacoromanica.ro 


cu privirele’n jos 
de surpat Făt-Frumos 
al gândului într’aripat şi-al versului: 
ales între aleşii Universului!... 

Scris Ţi-a fost Ţie, singuratic, să sui şi să sui, 
prin timpul care fos1>a şi nu-i, 
pe-unde pasul clătinat ţi-1 pui!... 

Pe când valea zadarnică te-aşteaptă la fereastră, 
a eternităţii noastre pasere-albastră. 

In golul orb al acelei groasnice gherle, 

fără privighetori şi fără mierle, 

părăsită de-orice pasere-a raiului, 

cin’Ţi-ar fi putut ghici ultimele svârcoliri ale traiului? 

Ce lunatică, atotpătrunzătoare limbă, 
ar fi putut să prindă, ca o divină splimbă, 
clipa’n care laurii în spini se preschimbă 
şi aureola măreaţă, 
în sdrobitoare coroană de ceaţă?!... 

O, Doamne al lumii, se poate oare 
o prăbuşire mai cutremurătoare 
a unuia ales să strălucească ca un soare?! 

Ce cumplită răscumpărare pe-a chinului cruce 
pentru neamul, pe care’n gând l'a dus şi îl duce 
peste curmă de curmă, 

pân’l’a timpului clipă şi prăpastie din urmă!... 

Ce iad mai fioros ca orice iad, 
când fluerele fermecate dintre degete-ţi cad, 
ca de fum 
şi de scrum, 

în clipa cea mai dulce şi înaltă, 
când gândul, paşii de azur şi-i pune 
din minune’n minune, 
în lumea ceealaltă!... 

— 253 — 


www.dacoromanica.ro 


Şi când se rupe scurt, de-odată, 
ca o pânză de păianjen, vraja toată. 

Şi Făt-Frumos, ca într’un somn luciferic 
simte pe creştet un coif de’ntuneric, 
ca fulgerat de-un ucigaş dedeochi... 
cu fluturi negri pe gând şi pe ochi. 


De pe priviri, Domnul vălul ţi l’a rărit, 
să vezi ca’ntr’o Biblie, dela’nceput la sfârşit, 
cu văz fără taine şi fără eclipsă, 
ca’ntr’o limpede şi fără margini Apocalipsă!.,. 


Peste-a vorbelor traco-romanică gloată, 
peste visteria lor, în mii de locuri îngropată, 
crai, 

peste-un mănos şi mândru grai, 
tăcerilor noastre, ca nimeni niciodată, 
glas ai venit să le dai!... 


Din orice nouă, îndărătnică rană, 
Ţi s’a rupt, Ţi s’a desprins, 
în sbor aprins spre necuprins, 
câte-o uriaşă-aripă năsdrăvană!... 


Şi-azi cântecul tău: steag în al timpului vânt, 

ca ţâşnit din adânc de pământ, 

din ale dorului şi doinei izvoare, 

din Dunări şi Mări-Negre multimilenare, 

se’nalţă, ca o mie de albi Negoi, 

peste prăpăstiile, peste furtunile din noi!... 


Despicat-ai, cu uitătură fierbinte, 

cu văz ascuţit ca o spadă, 

cu gând flămând, la pândă mereu, 

straturile de’ntuneric şi de oseminte, 

dela temeliile de neguri şi sori ale neamului meu, 

Ochiul tău vrut-a până’n străfund, să vadă... 

— 254 — 


www.dacoromanica.ro 


Munţii pentru tine, şi-au lepădat platoşele de piatră: 
să se scufunde—viu scafandru—văzul tău, 
din hău în hău, 
peste zine şi rău, 

prin măruntaele lor, in care cânii pământului latră... 


Mulţimile mari, cu Tine de-aceeaşi limbă, 
în frământări zălude, 

pe urmele Tale, în sângerări şi năpârliri se schimbă 
într’un neam, ce ca şi Tine vede şi aude... 


Peste-ale timpului Tău neghioabe leneviri şi glume, 
Tu, ca un nou, curat Adam, 
deschisu-i-ai ca’ntr’un pustiu, acestui neam, 
drumuri fără capăt şi datu-i-ai un nume 
şi cântece ca de’nceput şi de sfârşit de lume!... 


Cu pană vie de vultur 
sau c’un vârf de suliţă, 
aş vrea să-ţi scriu, cu flăcări, numele’n azur, 
pe orice şold de stâncă şi pe orice uliţă! 


Dante valah, Măria-Ta! 

In foamea ce sălbatic trupul Ţi-1 muşca, 
ca o vulpe mişea 

ascunsă adânc subt haina Ta grea, 
în trecerea scurtă pe-aici 
Ţi-ai mâncat, în taină, inima, 
printre-aduşi de vânturi şi pitici... 


N’a curs nicicând şi pentru Tine, Dunărea, 
nici cât pentru un hoţ de cai... 

Nu Te-a’nfiorat cu-a apelor ei potcă, 
nu Ţe-a legănat pe-al valurilor rai 
ori subt ale vânturilor năprasnice săbii, 
nici o lotcă 

şi nici bătrâne ori albe corăbii... 

— 255 — 


www.dacoromanica.ro 


Marea-Neagră, neagră şi uitucă, 
n’a trimis nicicând spre ţărmuri, nici o navă; 
s’aştepte ca pe-o albă Cosânzeană, inimarŢi bolnavă, 
ori ca pe-un Făt-Frumos, nemărginitu-Ţi dor de ducă... 


Râvnind nemărginirea şi înaltul, 
cu-obrazul supt 

ai ridicat din lumea de desupt 
ca pe-o minune nouă, ţara asta... 
i-ai înălţat în soare, peste lume, creasta, 
ca nimeni altul. 


Printre-ai tăi trecut-ai palid şi tăcut, 
cu’nfăţişare de necunoscut... 


Cine’n ţara Ta, te-ar fi putut înţelege? 
Pentru ei statura Ta era; o făr-delege! 


Cum ar fi putut cei dela masa din frunte 
să vadă cu privirile strâmbe şi ciunte 
dela poale până’n pisc un munte?! 


Pe unde ai călcat uitat, apăsat, 
sfâşiat 

de nelinişti oarbe, de gânduri cărunte, 
viforele s’au isbit de Tine ca de-un munte. 


Furtunile surde şi urile, cu botul căscat, 
Te-au hărţuit, Te-au căutat 
ca pe un ciumat halucinat 
şi cu-ale lor săgeţi, ascunse şi crunte, 
lovitu-Te-au drept 
in frunte 
şi’n piept... 


— 256 — 


www.dacoromanica.ro 


O, năprasnică, neînţeleasă Soarte! 

Din milioane oarbe şi deşarte 
din surde mări negre şi moarte, 

Tu ni l’ai ales şi ni-1 alegi; 
l’ai înălţat şi mereu ni-1 înalţi 
peste toţi ceialalţi: 
peste voevozi, peste regi, 
peste veacuri întregi, 
el singur, cu—adevărat— 
împărat! 

Dintru’nceput, de’nceput, 
până’n asfinţitu-i fără asfinţit, 
fără scaun, fără-arginţi, fără scut, 
prin moartea-i de năpăstuit şi de uitat, 
pe-al neamului cer, ca un luceafăr s’a înălţat! 


Dar ce ne-a lăsat neagra şi-amamica soarte, 
din înfăţişarea Lui de Făt-Frumos, 

decât o amară privire în jos 
şi un nume viu pe-o carte fără moarte! 


Şi-un aspru testament, de pumnul lui scris: 

«Doina» s’o ştim pe de rost până şi’n vis! 

Apă vie să ne fie, lege şi pâne, 

pentru Româniile albe de mâne, 
pentru Româniile aspre de mâne, 
pentru Româniile dârze de mâne!... 


— 257 — 


www.dacoromanica.ro 


MINERII 


www.dacoromanica.ro 


MINERII 


prin munţi prădaţi, prin strimte văgăuni, 
se nasc şi, ca prin temniţi, trec prin viaţă... 
i-ademenesc comori ce-orbesc, comori-minuni... 
şi ca pe nişte negre gloate de nebuni 
i-atrag, încet şi uitător, prin ceaţă... 


ii tilhăresc nădejdi, nelinişti milenare 
ce le lunecă—lunatici şerpi—în singe... 
ii tilhareşte cenuşia depărtare 
şi noui lumini în suflet le resfringe... 


şi zi de zi, în minele afunde, 
cu trup, cu suflet in tăcute lupte, 
se sbat să smulgă tot ce muntele ascunde: 
mineri posaci, cu bluze negre rupte, 


mineri-năluci, cu grele tîmăcoape, 
cu lămpi din aripi vii de întuneric, 
cu cari încearcă să surprindă, să desgroape: 
comori avare, aurul himeric... 


cazmauna muşcă ’n straturi aspre şi rebele... 
scîntei ţişnesc, străfulgeră din ele... 
şi cum se mişcă grei, nătingi prin neguri grele, 
cu ochii inoptaţi, 

par groasnici, schilavi făcători-de-rele, 
ucigaşi de regi şi de ’mpăraţi... 

— 261 — 


www.dacoromanica.ro 


cu lăcomie oarbă sapă, sapă... 
şi se opresc ursuzi cînd viaţari întrerupe, 
iar cînd petrec, din grelele lor cupe, 
în duminicile lor vijelioase, 
în loc de pace, cu răsmeriţi se adapă... 
zăduful pălmuie sălbatic, muşcă... 
crâşma-i cuptor zidit din praf de puşcă... 
uităturile li-s ascuţişuri tari de ţeapă... 
cuţite scapără în pumni ce crapă... 


dar mina 'năbuşe—sălbatice scîntei— 
furtunile ce prind să crească, iuţi, în ei... 
ca funiile se ’ntind, sub stînci, ale lor vine, 
pe gîturi de oţel, pe braţele robuste, 
iar ochii ’n scînteeri, de ei parcă străine, 
împrăştie tristeţi de nesfirşite puste... 
vorbele trîndave, ciunge ce-şi iau sbor 
din inimile lor de ’ntunecimi, sătule, 
par grele, sdrenţuite libelule 
ce se lovesc de ziduri reci şi... mor... 


şi ei trăesc, se sbat, se sting aşa, 
visînd comori 

ce zac poate sub focul altor sori, 
în neştiute, moarte-adîncuri, undeva, 
dincolo de timp şi viaţă, undeva... 


muncesc uitaţi cu braţe şi cu gînduri de văpae, 

cu uitături de cîine... 

şi cînd tîrziu, tîrziu apoi, 

de griji lumeşti, de gînduri, goi 

la poala jefuită-a muntelui enorm, 

în case joase şi colibe putrede, adorm, 

cînd peste lume visele-s stăpîne: 

la masa largă şi ’ncărcată-a zilelor de mîine, 

veseli, cu cuţite de-aur tae 

din cea mai albă şi mai bună pâine... 

— 262 — 


www.dacoromanica.ro 


PRIN GLODUL MINEI SURDE 


prin glodul minei surde 

ce stă să se ’mburde, 

pentru pită şi apă, 

uite-i cum sapă, 

cum asudă, cum sapă, 

ca alţii să ce ’mbuibe, să sburde,,. 


acră-i bezna şi-adîncă, 
răbdareari beată încă, 
beată şi—oblîncă,.. 
surpă-te, stîncă!... 
sîngeră, brincă !... 


cazmaua căţeaua, 
le muşcă, mişeaua, 
în cuşca adîncă, 
le roade, le mîncă, 
tîlhăreşte, deavalma, 
inima, palma,,. 


IOANE, FLĂCĂU FRUMOS 


Ioane, flăcău frumos 
poţi tu cădea mai jos?! 
pentru tirişul pe brinci 
nu capeţi nici doară cit minei... 

robire-ai tu oare mai rău 
în viscolul traiului tău, 
de-ai fi trăit, de-ai trăi 
în temniţă, pentru hoţii?!.,. 

— 263 — 


www.dacoromanica.ro 



aurul ce-1 scoţi pentru toţi, 
îl duce o mina de hoţi... 
ce rânduială pe dos, 

Ioane, flăcău frumos!... 


crîncen asuzi, te sbaţi 
pentru stăpîni blestemaţi.,, 
poţi tu mai jos cădea. 
Ioane, decît aşa?!... 


MINA 


pentru patron, vistiernic, 
de-aur se Iapădă... 
pentru miner, — nemernic 
doar ceaţă şi-apă dă... 


cîtorva — rîu darnic — 
belşug aduce, dă... 
minerului, — amarnic 
doar pită mucedă... 


dar iată, la rindu-i, 
mina se clatină... 
de cîndu-i?!... de cîndu-i 
hoţia, — datină?!... 


minerul supt, jalnic 
pumni peste mutre dă... 
sue singe năvalnic 
în carnea lui putredă... 

— 264 — 


www.dacoromanica.ro 


PRIN MINA OARBA.,, 


prin mina oarbă, udă, 
cu feţe hidos pămintii, 
se mişcă, beţi de trudă, 
minerii, ca ciurzi de stafii... 

ca schilav se tirăşte oricare 
cu văzul căzut, cadaveric, 
putrezi pin’ la os de sudoare, 
de glod şi ’ntuneric... 

bezna dospită li-e pită, 
mina: spital, biserică... 
foamea: zgripţuroaică ’ndrăcită 
minia lingă ginduri li-o ferică... 

pieri-vor dearindul ei oare, 

— robi negri in mina adincă, — 
făr’ să străfulgere cîndva, în soare, 
cazmalele’n uscata lor brincă?!,,. 


IO, ION CIUR A 


Io, 

Ion Ciura, 

neam de mineri rumini, 
flămând, fără lucru de nouă săptămini, 
ca un strigoi 
vreau să plec dintre voi 
cu brincă oblîncă 
mi-am făcut cea din urmă pită 
din dinamită... 

Mîine, in nici o prăvălie, 
nu va mai cere pe datorie, 
minerul Ion Ciura... 
îşi va închide, singur, pentru vecie, 
gindul şi gura,.. 

— 265 — 


www.dacoromanica.ro 



De cele păminteşti, fără plîns, mă desbaer 
şi rece ca de piatră, 
cu rinza-mi: căţea ce muşcă şi latră, 
stau gata trupul să mi-1 risipesc in aer... 


CA DIN STERPE COLINDE... 


ca din sterpe colinde, 
foamea nebună, 
ca o furtună, 
ne-adună, 
ne prinde, 
ne vinde... 


oriunde-ar fi să pornim, 
ca ’ntr’un ţintirim 
tot aici nemerim... 


pe stăpin nime nu-1 ştie 
decit de pe hârtie... 
o fi frumos?! o fi urît?!... 
noi doar atit 
ştim pe sama lui: 
că om de omenie nu-i 
şi nu poate să fie... 


pentru aurul ce-i ridicăm grămezi 
ca griu ’n după-amiezi, 
precum vezi: 
cite-un bruş de piine, 
cit pentru-un ciine... 

— 266 — 


www.dacoromanica.ro 


IN OPINTIRI NEBUNE... 


în opintiri nebune... 
surp stînci de cărbune, 
pentru-o pită de tăciune... 

am uitat să mai rid... 
debunăseamă plînsul mi-e hid... 
trupul mi-e gol, 
blidul mi-e gol... 
braţul se face tot mai domol... 

pe-o zi de ger ca asta, 

mi-am dus, sub pămint, nevasta... 

copiii, galbeni ca ceara, 

mi i-a ’ngropat pe-amindoi primăvara. 

minia se stinge ca un tăciune... 
foamea ’ncovoaie, supune... 
surp stînci de cărbune, 
prin pustii galerii, 
printre sluţi morţi de vii... 

şi-s tot mai nătîng, tot mai urît, 
în praful gros ce mă strînge de git... 


SE DUCE CU NECAZURILE LUI... 

se duce cu necazurile lui... 
vinde-şi-ar trupul şi n’are cui... 
vinde-şi-ar sufletul şi n’are cui... 

ca o apă tinereţa-i sprintenă s’a dus... 
patroni tîlhari ca pe-aicea nu-s... 
trîntori graşi ca pe-aicea nu-s... 

gind năprasnic, inimă grea, — 

robia asta cruntă, mişea, 

ţinea-va pin, la capătul lumii, aşa?!.. 

— 267 — 


www.dacoromanica.ro 


MINERULE, TE ŞCOALA! 


mlnerule, te scoală, 
dărmi mina ta de smoală 
şi uită-te, uită-te bine, 
la mina mea goală, 
la mine!... 

din ale veacului mine 
de strîmbătăţi, de păcate, 
ies dirz, încruntat ca şi tine... 
aceaşi năpastă ne bate, 
minerule, frate!... 


MINA-I TOT MAI GLODOASA... 


patronul putred petrece 
in oraşul hrăpăreţ, departe undeva... 
mina-i tot mai glodoasă şi rece 
şi truda tot mai lungă şi mai grea... 


patronul putred petrece 
din belşugul minei tot mai sărace... 
flămânzi mi-s copiii, la număr zece, 
muerearmi de-un an îi că zace... 

împrăştie nebun, tilhăreşte 
aurul ingămădit de-un norod ce cerşeşte... 
bate’n cărţi cit mii, mincă, bea cit zece... 
patronul putred petrece,., 

— 268 — 


www.dacoromanica.ro 


PARC’AŞ FI DE-O MIE DE ANI... 


parc’aş fi de-o mie de ani... 
sdrobit miner, hulit rumîn, 
mă ’ntorc schilod, c’o sdreanţă de plămîn, 
din iadul iadurilor dela Petroşani... 

carnea pe mine-i ca arsă, ca fiartă... 
gîndul meu: rănită, oarbă muscă... 
cine intr’ aci, pe picioare se uscă... 
ciocoiul şi groful nu iartă... 


n’avem un loc al nostru sub cer 

pentru mese cu piciorul strîmb... 

n’avem pe pămîntul ăsta nici un dimb... 

cu grâne, pentru foamea noastră ce-ar mînca şi fier... 


de-atîta praf ni-e uitătura de cărbune, 

o, dacă-ar fi să am un petec de pământ şi-un plug, 

cu copiii mei m’aş rîndui la jug 

şi, slobod, aş ara din zori pîn’soarele apune... 


dar n’am decît aceste braţe grele, 
crăpate, ca de cuţite, de trudă... 
mai putea-voi izgoni eu oare foamea crudă, 
din bordeiul ăsta orb, cu ele?!... 


ciocoiul mişelnic, fudul, 

în aur vrea să schimbe cel din urmă cărbune... 
jandarmul sudue şi ’ndeamnă cu puşca, s’adune 
pentru trintori, aur şi argint destul... 

pentru-un strigăt m’au purtat din temniţe’n temniţe, 
m’au schinjuit zile ’ntregi, săptămîni... 
urma lanţului mi’ s’a săpat adine pe mini, 
dar gîndul nime nu poate să-l întemniţe... 

— 269 — 


www.dacoromanica.ro 



plămînii mi-s roşi, genunchii mi-s moi... 
de viu mă usc aici în munci şi putrezesc, 
in strîmbătăţi sub cer, sub pământ ramînesc, 
pentru-o mină de scîrnavi şi ucigaşi ciocoi... 


dar, vai aceste mii de grele târnăcoape 
când s’or ridica odat’, vijelios, în soare 
pentru lupta noastră cea mai mare, — 
ciţi dintre ciocoii nesătui vor mai putea să scape?! 


TRUFAŞI, MIŞELNICI STAPINI!... 


trufaşi, mişelnici stăpini! 
o zi 

va veni, 

cu aripi sălbatice de vijelii, 

cînd crunt ni-or scăpăra cazmalele ’n mini... 


atunci, 

atunci... 

smulşi, rupţi din munci, 
ieşiţi din minţi, 
cu pumni fierbinţi 
cu-oţelul nostru tot, 
sdrobi-vom celor ce’n picioare ne calcă, 
bot scimav după bot 
şi falcă după falcă!... 


— 270 — 


www.dacoromanica.ro 


S’OR ÎNGROZI... 


s’or îngrozi 
’ntr’o zi 

sălbaticii împăraţi ai fierului 
de isprăvile cutropitoare-ale minerului.,, 

foamea ce gîlgăe, roade şi latră, 
acuma în el, — 
cu ghiare de oţel 
îl va zgudui ’ntr’o zi 
şi n’o mai rămînea, cit vezi pe-aici 
piatră pe piatră... 

împăraţii cu pistrui şi fără de pistrui 
ai fierului, 

nu văd, din palatele în care se ’nchid, 
cum creşte, mereu pe orişice zid, 
pumnul uriaş, năprasnic, al minerului. 


MINERUL 


Acum: sătui, puternici, semeţi, 
nu-1 vedeţi, nu vreaţi să-l vedeţi: 
negru sobol, 
în sbateri nebune, 
caută, scurmă, 
flămând şi gol, 

în mine de aur, de fier şi cărbune... 

ce-i mai rămîne, 
peste apă şi pîine, 
e ziua de miine, 
e zarea de miine 
ce nesfârşite curcubee-aruncă 
peste crîncena-i muncă... 

— 271 — 


www.dacoromanica.ro 


mi ine 

creşte-or, pentru hămeselile-i păgîne, 
rîuri de lapte şi codri de pîine,,. 

mi ine 
el, 

de pe rupte, putrede trepte, 
cu glas de vifor şi de oţel, 
va da porunci năprasnice, drepte: 
puştilor, ciocanelor, plugurilor, sapelor, 
satului şi-oraşului, 
piticului şi-uriaşului, 
uscatului şi-apelor... 

în fruntea mulţimilor, cu furia-i întreagă, 
va şti, fără greş, în cine să tragă 
pe cine să prindă, să rupă ’n bucăţi, 
pentru-atîtea şi atîtea strimbătăţi... 

azi n’are pat, n’are pîine, — 
dar miine, 

va stăpâni pământul, cerul, 
rodnic ca natura, atletic, de oţel, 
el, 

minerul... 


PRIN PIATRA, PRIN GLOD... 


prin piatră, prin glod, 
pe bine, pe rău, — 
pasul de pasul tău, 
prin veac, mi-1 înnod... 

de tine alături 

fulger, înfrunt 

pe cei ce, scurt, crunt, 

vreai din calea-ţi să-i mături... 

— 272 — 


www.dacoromanica.ro 


IACOB HAMPU 


în groapa rînjită de unde scot cărbunele 
să dau de prînz şi de cină locomotivelor; 

cu răsuflarea seacă, 
cu fulgere în trupu-mi de flăcău, 
m’opresc o leacă 
şi-mi pare rău 

că nu-s un uriaş din dinamită plămădit: 
cu pumni de foc 
să răsar năprasnic, la noroc, 
pe neaşteptate, 
prin bănci, prin palate, 
prin cuiburi de jaf şi răsfăţ. — 
pe trîntorii toţi de gituri să-i înhăţ, 
cu pumnu-mi de fier, 
crîncen socoteală să le cer, 
io, 

Iacob Hâmpu, 
rob neghiob, 
miner 

cu inima şi vorba verde, 

om care nu mai are pe lume ce pierde... 


PESTE PRĂPĂD... 

peste prăpăd de prăpăd 
vreau s’ajung, 
vreau să văd: 
pînă la umăr, — ciung, 
braţul prea lung, 
braţul dedat la rău, 
scîmavul braţ de călău 
al stăpînului tău... 

cu gîndul la pindă 
lingă mina flâmindă, 
zilelor mele atîta încă ceru-le,— 
minerule, minerule!... 

— 273 — 


www.dacoromanica.ro 


RAPSODIE VALAHA 


www.dacoromanica.ro 


RAPSODIE VALAHA 


făr’să vreai, 
datu-ne-ai: 
ani—şi grai 
rupt din rai... 
şi-aspri paşi 
de ostaşi, 
tu ne daşi... 
şi vrăjmaşi 
uriaşi, 
pe aceşti, 
fără vad, 
tîlhăreşti 
ţărmi de iad... 


drept inimă năprasnică, grea, 
datu-ne-ai Dunărea... 
şi văzuri la pîndă, 
prin besna flămîndă, 
pe hotare de-osîndă... 
şi vreri fără modru, 
în văzduh furtunos, 
sub cer albastru, 
aicea jos, 

din codru în codru, 
din castru în castru, 
din vatră in vatră 
pe ’ntinderea humilor,- 
Romă de piatră, 

Romă străveche, 
împărăteasă făr’de pereche 
a lumilor... 

— 277 — 


www.dacoromanica.ro 


dac dîrz ce moare 
’n picioare, 

apărîndu-şi cu furie şuie 
ce-al lui e,- 

cu răsmeriţa-mi,- carpatiodunărean mănunchi 
de furtunatică aromă,- 
cu sîngele oprit în piept 
şi ’n rărunchi, 
în faţa ta, Romă, 

gîndul meu drept 
cade ’n genunchi... 

şi-aş vrea, cu dorul—lunatic lup— 
din codrii veacurilor să mă rup... 
să trec, din poartă ’n poartă, 
prin vremea moartă, 
din uşe în uşe 

cu sandale ori opinci de cenuşe... 

cu veacurile sub picior, 
să m’opresc l’al timpului izvor... 

cu bruscă brîncă bătăuşe 
să smulg a clipelor cătuşe... 
să bea 
cit va vrea, 

setea mea aspră, fierbinte, 
din toate apele aducerii-aminte... 

să simt privirearmi cum se revarsă: 
mare de-argint peste vremea arsă... 
cu văz vulturesc să străvăd 
peste prăpăd de prăpăd... 
dintru ’nceput de ’nceput, 
ce nimeni niciodată n’a văzut, 
să văd... 
să văd... 

cu-auzul supt 

de svonuri surde de desupt, 

— 278 — 


www.dacoromanica.ro 


zălud, 
să aud, 
să aud, 

peste fîlfăiri şi fîlfăiri zălude, 
ce nimeni nu aude, 
să aud... 

pe sub cuşma-mi de ceaţă, 
prin noaptea ce suflarea mi-o îngheaţă 
şi haina putredă mi-o desprinde din umăr, 
veşnicia s’o privesc în faţă, 
cu taineie-i şi mormintele-i fără de număr... 

şi’n foamea de-a şti, ce măruntaele-mi muşcă 
şi, ca un plug ştirb, gîndul mi-1 scurmă, 
proptit pe uitătura-mi ca pe-o puşcă, 
s’ating 

—cuib de paing— 

nevăzuta, noptatica, năzărită urmă... 
şi pornite din ea, 
cit ţine ’ntinderea, 
alte turme 
şi turme 
de urme 
şi urme 
şi urme... 

să fac pripit popas, 
fără glas, 

de taine grele, greu, 
pe cel dintîiu pas 
al neamului meu... 

l’al începutului lui căpătîiu, 
halucinat, 

cu drumul înapoi uitat, 
să’mbrăţişez, să desmierd, să mingiiu: 
zorile şi ziua lui dintîiu... 

— 279 — 


www.dacoromanica.ro 


la răscrucile oarbe-ale tainelor, 

Pal copilăriei lui izvor, 
c’un fior copilăresc 
să m’opresc, 

apă să beau din apa zorilor... 

cu-auzul zăbavnic, zălud, 
să aud, 
să aud, 

cea dintîiu vorbă să i-o aud: 
sbor scurt de turturea 
cu toată mireasma pământului pe ea... 
şi’n aerul crud, 
de cutremur, sînge să asud... 

pe-ale veacurilor zori proptit, 

s’aduc din noapte şi nesfirşit, 
trecutul, trecutul—uragan împietrit... 

de piatră să rămân, 
cu inâma bătând ca un ciocan, 
ascultînd cum ţipă, năzdrăvan, 
dintr’ un aşternut de aspră dacă şi de-oştean roman, 
rodul lor cel dintîiu: —întîiul român... 

să-mi cînte—Mări Negre— ’n urechi, 
toate vetrele şi luptele străvechi... 
să fac să se ’nalţe, ca dintr’un vulcan, 
peste văzduhul nostru: umbra lui Traian... 
ca nişte oraşe-năluci, din cenuşe şi spuze, 
să crească uriaşe Sarmisegetuze, 
din pietre străvechi şi-oţele noui, 
stropite cu sudoare şi sînge din noi... 
pe Decebal din munte să-l scot 
cu curajul lui tot 
şi ’ntr’o ’nvolburare fără seamăn, 
ca un proroc, 
in cintece de foc 

peste neam, peste ţară să-l samăn... 

— 280 — 


www.dacoromanica.ro 


Rătezatul 

îngropatu-ne-a în stînci împăratul... 
Surul 

fostu-ne-a, prin besne, pandurul,,, 
munţii pe-aicea, dearindul, 

cunoscutu-ne-au pasul şi gîndul.,, 

veac de veac, ne’ncetat, 
muntele fostu-ne-a pat, 
pat fulgerat, 
sîngerat... 

dormit-am prin brazi prin brădui, 
cu-auzul pe inima lui... 

stincile pe cari văzduhul norii şi-i cerne 
şi cu mină de vifor cetini aşterne, 
fostu-ne-au perne, 
perne eterne... 

candelă fostu-ne-a: luna, 
goarnă: furtuna... 
şi, pe bolta albastră, 

pentru pasul nostru aspru şi spornic, 
soarele—singurul ornic 
peste veşnicia noastră... 

pădurea fostu-ne-a: verde biserică, 
poiana: mănăstire feerică, 
iar piscul solitar: 
altar,,, 

şi’n luptele noastre cu iadul, 
preot vremelnic 
fostu-ne-a bradul... 
şi cerul: molitvelnic... 

ogrăzi, cu miile, 
ne-au fost cimpiile... 
şesurile fără de hotare 
fostu-ne-au hambare 

— 281 — 


www.dacoromanica.ro 


şi, pină unde zările se ’nchid: 
Marea-Neagră şi Dunărea—zid... 

Carpaţii bătrîni 
fostu-ne-au tătini, 
tătini şi stăpini... 

Transilvania îndărătnică şi idolatră, 
prin viscole ce ţipă şi latră, 
ne-a crescut pe sălbateca-i vatră, 
in scutece de piatră, 
la ţiţe de flăcări şi cremene, 
nime’n primejdii cu noi să nu semene... 

cu piepturi ce nu se’nspăimintă, 
cu paşi sub cari piatra crapă şi cintă, 
luatu-ne-am cu lupii şi urşii la trintă... 
crescuţi cu bourii şi cu furtunile deavalma, 
strămutat-am stincile din loc 
şi-aşa, la noroc, 
prins-am fulgerul cu palma... 

pază aspră, de neclintit, 
spre răsărit, 
să fim,—vrut-ai tu,— 
din zilele lui Traian-Impărat pînă-acu: 
cu pluguri de foc 
smulse din loc în loc, 
tirite, parcă de vifomici bouri 
pe brazde despicate spre nouri... 

cosaşi 

uriaşi, 

cu diavoli in cuţi, 
cu coasele iuţi... 
cu piept aspru, gol, 
trecind ca nebuni, 
din furtuni in furtuni, 
din pirjol in pirjol... 

— 282 — 


www.dacoromanica.ro 


ciobani năzdrăvani 
peste ani... 
drumeţi Îndrăzneţi 
peste ceţi... 

plugari milenari 
peste gropi de barbari, 
printre secoli tîlhari,— 

Romă, cu tine una 
pe totdeauna... 

fără uşe 

la colibe de praf şi cenuşe, 
in răsboiri, ne’ncetat, 
in Dunăre rănile ni le-am spălat 
şi’n munţi cărunţi, 
ni le-am vindecat... 

din ţundra cu care tu ne-ai aflat, 

toţi lupii viforelor au muşcat, 
dar nu ne-au putut-o smulge din umăr 
furtunile fără de număr... 

Decebal şi Traian, 
de s’ar întoarce, pentru-o zi, înapoi, 
pe pămînt între noi, 
ne-ar găsi 
pe-aci, 

peste-al veacurilor putred puhoi, 
cu-aceeaşi ţundră, cu-acelaş suman, 
cu-aceeaşi cămaşe 
ce trupul ni-1 înfaşe, 
ca şi-atunci, 
cînd 
fierbînd 

de-ale singelui iuţi, prădalnice porunci 
şi de rîvne semeţe de nesupunere, 
treceam în drumul tău, 
cu gînd rău, 
ca peste-un părău 
peste Dunăre... 

— 283 — 


www.dacoromanica.ro 


opinca de-atunci, tot aşa e... 
aceeaşi urmă în tină. tae... 

ca ferecată pe eternitate, 
aceleaşi drumuri îndărătnice bate 
şi, sprintenă, trece prin glod 
şi pe drumul schilod, 
ca pe pod... 

crivăţul ce sîngele’l înghiaţă 
şi ne urlă’n auz al stepelor vers,— 
nu ne-a schimbat la faţă, 
nici la mers... 

cunoscut-am urgiile 
lungi cit veşniciile... 
pe casele noastre cîntat-au, fioroşi, 
roşii cocoşi 
ai focului 
şi-ai nenorocului... 

drumurile ţării cu sînge le-am udat, 
în lung şi’n lat, 
neîncetat, 

dar n’a fost iscoadă 
plingînd să ne vadă 
pe drumurile ciungi şi grele, 
scrise de-asupra noastră în stele... 

pajură neagră, spre mine, 
vine, 
vine, 

cu sborul uriaş, fierbinte, 
aducerearaminte... 
şi alunga eu n’o pot 
de-al cailor tropot, 
de-al luptelor ropot, 
de-al inimei clopot... 
de potopu’n trecere, 
de a morţii secere... 

— 284 — 


www.dacoromanica.ro 


şi de schimbătorul curcubeu, 
rupt mereu, ivit mereu, 
peste luptele surde ale neamului meu, 
ale sîngelui meu, 
ale visului meu... 

iuţi, dirji, răsbunători, 
cu pumnii pietroşi şi fierbinţi, 
n’am scăpat cuţitele din dinţi 
nici sub copite de cu tropi tori... 

sdrobit-am oşti năprasnice de turci, 
de unguri mîndri şi de tătari... 
şi le-am spulberat cum spulberi pleava, 
din Dunăre’n Şelimbru şi Suceava... 
trecut-am munţi înalţi şi ape mari, 
înfruntat-am temniţi tari 
şi furci,,. 

roata lui Horia 

creşte-va ’n adîncurile noastre, zi de zi, 

pîn’ce soarele pe cer s’o mai ivi, 

pin’ îşi va închide cartea de sînge—istoria... 

sîngele lui, 
sîngele lui 

mai tare ca tăria oţelului, 
în clocotitor puhoi 
s’a revărsat în sîngele din noi... 

şi nu-s pe pămînt Negoi de noroi 
şi nici pe leneşe puste, atîţia gropari, 
iuţi şi barbari, 

roata lui Horia s’o îngroape în noi... 

ca de-un j un ghiu în inimă străpuns, 
un ostaş, în cea din urmă clipă, 
viaţa mea, ca din străfunduri, ţipă, 
ţipă lung, prelung după-un răspuns: 

— 285 — 


www.dacoromanica.ro 


cine te-ar putea 
rupe vreodată ’n două,— 
Romă de veci, 

Romă nouă?! 

ce Vezuv de cenuşe şi de noroi, 
ar putea mînji văzduhul între noi, 
ca sîngele nostru mănos şi fierbinte, 
să nu-şi mai aducă de Roma aminte?! 

cine oare l’ar putea năzări, 
pe faurul tău de azi, într’o zi: 
furtunos aii an 
lui Traian?! 

peste ce cumplite, ucigaşe sfîşieri, 
ar putea trimite oar’vreodată, el, 
împotriva Romei de ieri: 
italic sînge şi oţel?! 

puteare-ar oare, italici sburători 
sbura spre Carpaţii noştri, lunatici, 
pe pajuri de fier, printre nori, 
peste solare, romane Adriatici?! 

puteare-ar oare noua Romă ’n univers, 
să facă-aceiaşi paşi 
spre răsărit, spre noi, în acel aş mers, 
cu-ai lui Attila şi Arpad urmaşi?! 

şi dacă-ar ţîşni, ca ’n ziua d’apoi, 
din crunte porunci latine, furtuna,— 
puteare-ar aripele ei sdrobi în noi, 
Romele noastre din totdeauna?! 

dacă tu, prin veacuri, ţi-ai uitat, 
de mii şi mii de ori, de noi, 
spre tine ca spre-un ţărîm fermecat, 
ne-am uitat, ne uităm înapoi... 

— 286 — 


www.dacoromanica.ro 


de mici, cu miini albe de gind şi de vis, 
toate porţile ţi le-am deschis... 
străzile ţi le-am bătut, cu pasul tremurat, 
şi-ale Cezarilor statui le-am sărutat... 

ca spre ’nflorita copilărie, 

Roma, Roma, spre tine mă ’ntom, 
ca după-un cîntec de corn 

venit din străfunduri de veşnicie... 

Dunări şi Dunări de-ar trece, 
pe-aici, in năprasnic puhoi, 
n’ar putea, pe veci, să înece 

toţi Traianii fără moarte din noi... 

o, cum aş vrea ’n daco-romanic grai 
să’ncerc un crîncen, decebalic vers, 
cum aş fi ’ncercat pe cînd erai 
stăpînă peste univers!... 

pe Guadalquivir, pe Tibru şi pe Dunăre, 
răsună acelaş grai năzdrăvan 
ce stepe străbătut-a, şi pampe, şi ocean... 
aceleaşi legi străvechi poruncesc supunere... 


dac, roman, iber,— 
acelaş pas de piatră şi de fier... 
aceleaşi drumuri şi văzduhuri noi... 
şi poduri nevăzute peste-ocean de-ocean... 
Decebal şi Traian 

s’au împăcat de mii şi mii de ori în noi... 

la naşterea, din ciocnirea cutropitoare 
a două vreri crîncene, a neamului meu 
cînd Roma vorbea, 
ca la o poruncă făr’de hotare 
pămîntul întreg se scula în picioare, 
cu ochii spre ea... 

— 287 — 


www.dacoromanica.ro 


pe urmele-i, iată-ne, cit frunză şi iarbă, 
neam de sălbatice seve svîcnind, 
c’un picior voinic înfipt în stepa oarbă, 
cu celalt, peste puste şi ape, în Pind... 
cu umeri răzimaţi 
de Carpaţi... 

cu Marea-Neagră la poartă, 
cu Dunări năvalnice de sînge şi jind, 
vuind, 

peste nămolul orb şi peste piatra moartă.., 
cu codri de-ostaşi, ca brazi lingă brazi... 
ce poţi mai mult să ne ceri, 

Romă de azi, 

Romă de ieri?! 

de n’am fi noi, cit aur şi cîţi oameni 
ar trebui prăpădul să-l înfrunte 
pe-aici, din munte ’n munte, 
şi cîte rîuri de sînge trebuire-ar să curgă, 
o, Romă-demiurgă, 
ca împărătescul grai al tău, 
pin’ la margini de hău, 

pe piscuri de Carpaţi şi prin stepe să-l sameni?! 

în împărăţia besnelor răsună surde 
şi fără număr goarne de goarne... 
visînd pămîntul din temelii să-l răstoarne, 
oşti aleargă şi cresc—uragan... 
caii viforului încep să sburde 

sub pinteni crînceni de nou Gengis-Kan... 
năvălind, cu copite de flăcări sirepe 
din stepe, 
goana sălbatecă, 
în Adriatecă 

şi’n Cornul-de-Aur vreau să şi-o adepe... 

aici, la pîndite hotare, 
unde pofte zănatece urlă şi latră, 
aşteptăm, ca de veacuri, în zare: 
ostaşi crescuţi ca din piatră... 

— 288 — 


www.dacoromanica.ro 


cu arme fără de număr 
la umăr... 

cu-auzul: clopot de-alarmă, 
cu bocanci ferecaţi ce fierul îl sfarmă, 
în vînturi şi ploi, 
în bălţi de noroi, 

stau gata, pe ţărmuri de besnă şi sloi, 
cu feţele arse, spre sorii lor noui, 
toate Romele nevăzute din noi... 

mă sbucium, ard, şi scad, şi scapăt 
şi ca dintre ruine de potop, 
din măruntaele-mi de flăcări mă desgrop, 
rapsod să-ţi fiu, în luptă pin, la capăt... 

acum, 

acum 

şi peste-acum, 

peste pasu-mi ars de praf şi scrum, 
peste numele-mi de negură şi fum, 
să-mi spintec sprinten drum 
tot mai departe, 
tot mai departe, 

peste mine, peste viaţă, peste moarte... 

gîndul sălbatec, fierbinte, 
trece—rîu orb—înainte 
şi’n valuri haiduce, 
cerul fără margini ţi-1 duce, 
printre vii, printre morţi, 
spre Marea-Neagră-a uriaşei tale sorţi... 

cum aş vrea din stînca mea să mă desprind 
şi c’o putere ce pe morţi îi reînvie, 
pe corabia cit o’mpărăţie 
a unui viforos, oceanic jind, 
pe ape haiduc 
să mă duc, 
să mă duc, 


— 289 — 


www.dacoromanica.ro 


de viscole şi valuri beat, 
să bat 
să străbat 
cu soarele: far, 
cu busolă: furtuna, 
cu îndrăsneala: singură pîine: 
mările veacurilor tale de mîine 
din totdeauna spre totdeauna.. 

dorul şi gîndul 
trec prin timp, despicîndu-1... 


aşa, 

ţi-a fost scris undeva, undeva, 
în tulburea, titanica tainelor carte, 
să mergi, să mergi în mergerea ta, 
pe calea cea mai lungă şi mai grea, 
neînfrînt, nesupus, 
tot mai sus 
şi tot mai departe... 


ca pe-o nouă Romă, să te aştepte, 
l’ale măreţiei tale porţi şi trepte, 
peste mii şi mii de ani, 
îngenunchiaţi: 

Carpaţi 
şi Balcani... 

sporind ca nisipul mării, mereu 
vei stăpîni 
pe-aci 
pe veşnicii, 
neam al meu, 
neam al meu!... 

pluguri purtate de braţe de viteji 
vor ara pe Ceahlău şi Bucegi... 
pe plaiuri, pe ogoare, pe moine, 

— 290 — 


www.dacoromanica.ro 


răsuna-vor, ca şi-astăzi, aceleaşi doine 
oacheşi ciobani, în glugi, ca ’n poveste, 
cînta-vor din fluer, pe-aceleaşi creste... 


sub ale soarelui suliţi, 
holde vor creşte pe piscuri şi pe uliţi, 
cu paiul cit săbiile, 
cu spice cit vrăbiile... 


peste prăsila vrăjmaşilor noştri de-acuma, 
cădea-va, de veacuri, rouă şi bruma... 
vintul—armăsar uriaş—călca-va uşor 
iarba pe mormintele lor... 


vor paşte pe ele ciurdă de ciurdă, 
bivoli de plumb şi minji ce sburdă... 


l’ale Tisei galbene ape 
tot cai valahi vor coborî să s’adape... 


şi-un neam de uriaşi 
năprasnici la paşi, 
în crîncene căutări de vrăjmaşi, 
cu cari să-şi măsoare, 
puterile făr, de hotare, 
peste prăbuşiri ce faţa lumilor o schimbă, 
vorbi-va cu Carpaţii, cu Bugul, cu Dunărea, 
cu Marea-Neagră şi cu Dumnezeu, 

ca ’ntr’un nou apocalips, deapururea, 
aceeaşi limbă, 

în care-şi cîntă azi furtunile şi-aleanul 
neamul meu... 


— 291 — 


www.dacoromanica.ro 


RAPSODIE DACA 


www.dacoromanica.ro 


RAPSODIE DACA 


Peste viaţă, peste moarte, 
peste ape mari, peste fruntarii sparte, 
peste uriaşe uragane jucăuşe 
de fum şi de cenuşe 
tot mai departe, 
tot mai departe 

durduie, durduie tunul mereu,,. 


neam al meu, neam al meu, 
înainte 

pân’ unde te duc aducerile-aminte, 
până unde-ajung să te îndemne 
noptaticele semne, 
lăsate în glie — năzărite turme — 
de străvechile străbunilor urme... 


tot ce calci voinic şi rupi pe-aici din hău 
e-al tău 
al tău 

de mii de ori al tău, 

cu hrisoave de ’ndrăzneli şi sânge, întărit, 
neîncetat, neîncetat, neîncetat, 
până unde paşii ţi-ai purtat 
şi risipit 

de mii de ani, din leat în leat... 

pe unde ostăşeşte treci acum, 
prin foc şi scrum, 
cu sprintene uitături de văpae, 
graniţe nouă, ca prin farmec, se tae... 
întinderea toată a ta e!... 


— 295 — 


www.dacoromanica.ro 


pe unde revărsatu-te-ai, fără răgaz, 
mănos şi solar 
din hotar în hotar, 
din zăgaz în zăgaz, 

ducându-ţi tăcerea, şi cântecul, şi taina, 
cu văzul viteaz, 
cu pasul mai tare ca piatra, 
dintr’o apă într’alta, 
din Tatra 
la Ialta 

din Tisa până ’n Caucaz, 
din Hotin până ’n Tesalia şi Pind, 
din Maramureş până ’n Craina 
şi ’n Timoc, 
din Marea de Azov 
la Marea Adriatică, 
cu-aducerea aminte — uriaş hrisov — 
azi, în frământare furtunatică, 
năvalnică şi la primejdie surdă, 
douăzeci de milioane de inimi s’aprind 
şi ard, şi cutează, şi zburdă, 
cu vrere — năpraznică durdă — 
pe graniţa aceluiaşi jind... 


douăzeci de milioane de gânduri de foc, 
de foc şi noroc, 

de când zarea scapără şi fulgeră tunul, 
făcutu-s’au unul... 
neam al meu, 

muşcat de zile amare, mereu, 
cu ţundre de flăcări pe umeri, 
tu, ce rănile-ţi nicicând nu le numeri 
şi nu te lauzi cu ele, — 
pe carele de foc, cu răsuflet fierbinte, 
ale aducerii-aminte, 
peste garduri şi ziduri de-oţele, 
peste morminte, 

peste Urali de hoituri fără nume, 
spre margini de lume, 

— 296 — 


www.dacoromanica.ro 


pe drumul cel mai aspru şi mai greu, 
cu Dumnezeu 
înainte, 

neam al meu, neam al meu!,.. 


uitând de strămbătăţi şi nevoi, 
ca la nuntă pleacă la război, 
flăcăii-ţi bătuţi de vânturi şi ploi,., 
parcă Dacii ’n uriaş puhoi, 
în strae noi, cu arme noi, 
s’ar fi ’ntors de peste lume înapoi, 
precum li-o fi în stele scris, 
să moară 

a mia şi a mia oară, 
pentru albe Sarmisegetuze de vis... 


pe orice petec de supusă glie, 
o Dacie, ca ’n poveşti, învie... 
şi pentru ţara ce creşte în crâncene spasme: 
noi Decebali, coborîtori din piscuri şi basme,,. 


curajul lor ca’ n platoşe se ’mbracă,,, 
parcă au acelaşi nume toti... 
se ’nfrăţesc in ei străbuni şi strănepoţi,,, 
in gândul lor, pe totdeauna, se împacă 
mândria Romei şi dârjenia dacă... 


a trebuit să se zmulgă crâncenă şi cenuşie, 
din hăuri şi din veşnicie, 
o ziuă ca asta... 
şi să vie, să vie, să vie, 
să ne ’nfierbânte ţeasta, 
cutropitoare, oarbă, ca ş’acuma, 
cum vine cu aripi de fulger, năpasta, 
cum vine, cu moartea de mânecă, ciuma,., 

— 297 — 


www.dacoromanica.ro 


parcă Uralii — apocaliptică sălbăticiune, 
cu milioane de capete şi labe de foc, 
s’ar fi urnit de-odată din loc 
ş’ar fi pornit — prăpăd — spre soare apune, 
ca aduşi de furtuni şi sudalme 
vin, răsfăţaţi de bice şi de palme, 
cu uitături de fiare şi cu pumni de hoţi, 
vin grămadă de grămadă, toţi, 
cu mârâituri de dulăi, 
mânaţi dinapoi de călăi, 
cu paşi-bolovani, 
cu ochi lunateci şi subterani, 
cu feţe strâmbe de urangutani, 
crescuţi in bezne de mii de ani.,, 
cu gând 
sângerând, 
diavolesc, 
cu paşii fierbinţi, 
cu cuţitele ’n dinţi 
năvălesc, 
năvălesc, 
năvălesc, 

ca ţâşniţi din măruntaie de vulcani.. 


din depărtări de glod şi foc se rup 
şi-aleargă, aleargă, cu foame de lup, 
cu diavoli în trup, 
fără de cântece, 
cu raiul in pântece, 
pe cai fără şele şi frâu 
să salte, în goană sălbatică, 
ca peste un râu, 
peste-Adriatică... 


să-şi învăluie vifornicul drum 
în volburi de scrum şi de fum, 
în Tibru armăsarii să-şi scalde 
năpraznica sete de ape calde.,. 

— 298 — 


www.dacoromanica.ro 


şi ’n cavalcade tamerlanice, păgâne, 
de azi pe mâine 

să ’nghită Europa şi pământul ca pe-o pâine... 


cu ale morţii unelte la umăr 

vin, vin fără de număr, 

cu trupuri de mocirlă asudă, 

cu oasele putrede de foame şi trudă: 

ocean de noroi ce ’n furia-i rece, 

spurcă totul pe unde trece... 

mongolica foame nomadă, 

visul scitic fără spovadă, 

visul stepelor, de veşnică pradă, 

hoardă de hoardă îi mână, 

cu iadul sub paşi, cu prăpădul de mână... 


e-aceaşi războire între bine şi rău, 
între lumină şi hău, 
între jos şi ’ntre sus, 
între Satan şi Isus... 


întinderea se cutremură, scapără, arde, 
de tunuri, de tancuri şi huiet de hoarde... 
ca ziduri titanice, oşti crâncene ’n mers 
gata să ’ngenunche întregul univers, 
vin spre-asfinţit, cu văzul schilod, 
ca aduse de-uragane de glod... 
din văzduh, dealuri de flăcări se varsă, 
cât vezi cu ochii, în zarea arsă... 


din depărtări în iureşe barbare 
ţâşnesc ca din iad, făr’ de număr, 
cu coase de fulger pe umăr, 
pe balauri de beznă călare... 
vin în furtunatic galop, 
ce crâncen se frânge 
şi creşte năpraznic la loc: 

— 299 — 


www.dacoromanica.ro 


potop, 
şi potop, 
şi potop 
de ropote 
de tropote 
de foc 

şi de sânge... 

meliţă-i puşca, durduie tunul... 

Ioane, 

fost-ai tu unul, 
azi, eşti milioane... 
pământul pe-aicea te ştie 
din inflorita-i copilărie 

şi chiotu-ţi, dus de corbii şi vulturii vântului, 
s’aude parcă până ’n fundul pământului... 

in faţa morţii, ca un verde Ceahlău, 
creşte, Ioane, curajul tău... 
bocancul in glie aspru se ’mplântă... 
prinsă, cu tărie ne ’nfrântă, 
puşca ta zbârnâie, ţiuie, cântă... 
baioneta ta dreaptă 
aşteaptă 

pe cei sortiţi să cadă, 
in juru-ţi, grămadă... 

soare şi lună 

lumina toată pentru ochii tăi şi-o adună, 
s’obliceşti, in tâlhăreşti ascunzişe, 
uităturile piezişe, 
ce stau pânditoare 
să te doboare... 

dus de puteri năzdrăvane, 
fost-ai prin veacuri, şi fi-vei mereu, 
prin furtuni şi pârjol, 

— pân’ ce pământul se va prăbuşi in gol — 
razim năpraznic al neamului meu, 

Ioane, Ioane!... 

— 300 — 


www.dacoromanica.ro 


Bucovina 

spălatu-i-a puştii tale rugina... 

Basarabia 

făcut-a să-ţi fulgere în soare sabia,.. 

Transnistria cernită şi mută 
urmele bocancilor tăi le sărută... 

Transilvania îşi trimite gândurile: grele plocoane, 
spre tine, Ioane, 

în orice dimineaţă, rugăciunea să ţi-o spui 
cu puşca desprinsă din cui... 

oşti româneşti — codrii în mers — 

gata să ’nfrunte întregul univers, 

calcă aspru întinderea mişarcă 
şi furia oarbă 
zburdând şi-o descarcă 
in năvală flămândă 
spre-o nouă izbândă... 

pe stepa arsă, 

roşiorii — Dunări de foc — se revarsă, 
parcă 

nemărginirea s’o soarbă... 

spre creasta dârză-a unui deal, 
în mers năzdrăvan 
c’un tânăr căpitan 
în frunte, 

trec potop la atac vânătorii de munte... 


mângăie-le frunţile, vântule!... 
priveşte-i, cerule! cruţă-i, pământule!... 

ca la o chemare surdă de goarnă, 
carele de-oţel cu sutele se răstoarnă... 
prin grindini de gloanţe ce plouă, 
parcă pământul se rupe în două... 
peste bălţi de sânge fierbinte 
întinderea toată aleargă ’nainte... 

— 301 — 


www.dacoromanica.ro 




prin ierburi aprinse, prin mocirle şi-omăt 
vrăjmaşii izbiţi de iuţi baionete, 
cu genunchi ologi, cu uitături bete 
se clatină ’n urlete şi dau îndărăt... 

bivoli uriaşi — tancurile — culcă-se ’n glod 
cu trupul schilod... 


din gol, 
corbi în stol 
coboară la prohod, 
prin zările ce ’ncet se ’nchid, 
ca zid lângă zid... 

gândul — armăsar năzdrăvan — 
începe iar să mă poarte, 
ca pe-un călăreţ făr’ de moarte, 
în galop uriaş, 
în mers de uragan, 

din groapă de-ostaş în groapă de-ostaş 
şi ’n sălbateca pustietate, 
în inimă şi ’n sânge însemn 
nume şi nume valahe, crestate 
pe cruci de lemn, pe cruci de lemn... 

încuie-te, inimă, cu mii de lacăte!... 
cât o creastă de munte 
înalţă^te, frunte!... 

pentru sufletele lor, genunche, pleacă-te!.,. 
ţiue puşca, bubuie tunul... 
braţele sânge asudă, 
frunţile plouă sub casca udă 
în stepa ce parcă prinde să fiarbă... 


niciunul, niciunul 
nu vrea să ştie, 
s’audă 

că duşmanii vin cât frunză şi iarbă... 

— 302 — 


www.dacoromanica.ro 




bine, bădie, 
ce-o fi, să fie!... 

baioneta valahă înfruntă tunul... 
niciunul, niciunul 
gândi nu vrea, 
nu poate, 
că vreo ghiulea, 

ori vr’un glonţ din gloanţele toate, 
ce cad ca plouate 
din ceruri de-oţel — 
e pentru el... 


când începe pe-aicea furtuna 
viaţa şi moartears tot una: 
două surori oarbe şi gemene 
cu inimi de cremene... 
un fir de umbră doar le desparte... 
calci prin viaţă... calci prin moarte... 


Doamne, ce lunatică ceaţă, 
se lasă, de-odată, pe ochii treji, 
pe uitătura ’ndrăzneaţă 
a acestor năvalnici viteji, 
peste toate drumurile înapoi, ce tac, 
când de zile scurt se scutură şi pleacă, 
cu nepătrunsă nepăsare dacă, 
la atac?!... 


ostaş de fier al neamului meu, 
cu glonţul în piept, cu moartea ’n rărunchi 
gându-mi, lângă tine, cade 'n genunchi 
şi dragostea mea mută 
pe obraji te sărută... 
iar lacrima mea — carpatică apă — 
ale stepelor vânturi pe-o clipă le-adapă, 
şi glasul meu, în vers de vitejie 
ar vrea suflarea să ţi-o învie 

— 303 — 


www.dacoromanica.ro 



din somnul cel mai negru şi mai greu, 
ostaş de fier al neamului meu, 
al neamului meu!... 

ceaţa de pe faţa ta, în iureş, ruptă 
ţi-am văzut sufletul cât o veşnicie... 
zările duhului nu ţi se văd, 
ostaş al ţării mele, ţie, 
decât în sângeros vălmăşag şi ’n prăpăd... 
cine-a vrut vreodată să te ştie, 
te-a căutat în răzmeriţi şi ’n luptă... 

cu oţelul din mine tot, 

lângă tine rămân, 

dârz, în picioare, până la capăt — 

ostaş rumân, ostaş rumân!... 

vreau, lângă tine, să mă mistui, să scapăt, 

ca lângă-un mândru munte, pe care, 

fulgerele şi viforniţele făr’ de hotare, 

clinti şi doborî nu-1 pot... 


• • 


de-ar veni al stepelor şi al pustelor puhoi, 
ca’n ziua de apoi, 
către noi... 
şi Balcanii flămânzi 
de jaf şi izbânzi, 
ne-ar găsi cum ne-au mai găsit: 

potop nepotolit, 

Carpaţi ce nu se dau laoparte 
de groaza de moarte... 

din alvii prea pietroase şi înguste, 
ne-am revărsat viforoşi pe stepe şi puste, 
îmbrăcând năvalnica-ne taină, 
în neschimbată dacică haină... 
nu-s pe pământ stăvilare şi-uragane de foc, 
să ne mai oprească pe loc... 

— 304 — 


www.dacoromanica.ro 


creşte în noi de pe-acum, aspră şi vie, 
priveliştea ţării ce va să vie... 
în mâinile noastre de flăcări şi cremene 
zvâcneşte unealta, 

să facem o ţară mai tare ca oricare alta, 
în frumuseţe doar cu raiul să semene... 


pe unde piciorul de-acum ni l-om pune, 
cu iute cutezanţă haiducească, 
pe măsura fără de măsură-a visului, să crească, 
neam al meu, minune lângă minune... 


răzmeriţele toate, intr’o uriaşă supunere, 

se vor revărsa mănos, cum se revarsă 

în al vii bătrâne şi largi de Dunăre: 

râurile şi pâraiele din ţara asta cu inima arsă... 


ne-om lepăda, ne-om vinde haina de pe noi, 
pentru arme noi şi pentru pluguri noi... 
pe unde fost-au doar pustietăţi şi uitare, 
spori-va un neam cu pas tot mai tare... 


şi unde zăcură bălţi oarbe şi bolnave, 
foşni-vor porumbiştele ca nişte dumbrave... 
pluguri brăzda-vor până ’n inimă, moina, 
şi cântece năpraznice naşte-va doina... 


pământul pe-aicea ne simte, ne cunoaşte, 
după grai, după mers, după moaşte... 
când pasul ni-1 punem pe-aicea, oriunde, 
alt pas din adânc de pământ ne răspunde... 


o murmură vântul, o ştie furtuna 
că suntem de-aicea din totdeauna... 
din zorile lumii, leat lung după leat 
aici ne-am zbătut şi-am sângerat... 


— 305 — 


www.dacoromanica.ro 


aici ne-am deschis îndrăzneţi, ca de cremene, 
braţele gemene 

şi chipurile ni le-am privit, de aproape, 
în limpezi, sprintene, dacice ape... 


cei dintâi ne-am suit, ca ’ntr’un început de poveste, 
pe neatinsele Carpaţilor creste... 
aici am crescut, cât stejarii, la trunchi 
şi câmpia căzut-a ’nainte-ne ’n genunchi... 


aici ne-am spus întâia rugăciune 

şi pe cea de pe urmă tot aici ne-o vom spune... 


iar strigoilor ce, cu grabă neghioabă, 
de veacuri şi veacuri, ne ’ntreabă, 
în urlete hunice ori în putrede şoapte: 

de unde-am venit? 
din ce răsărit, din ce asfinţit, 
din ce depărtări cenuşii, 
din ce miazăzi, 
din ce miazănoapte?!... 
le răspunde verde, scurt, răstit, 
ca o ’nvolburată şi vie hrisoavă: 
urma noastră lăsată ca ’n piatră şi lavă, 
neţărmurita năvală 
de telurică vrere imperială 
şi veşnicul, oceanicul şuvoi 
al bătrânilor Dunări de sânge din noi... 


pasul tău crescut de timp, şi crud, 
cu-auzuri şi-auzuri de câne zălud, 
îl aud, îl aud 

prin piatră, prin beznă, spornic şi greu... 
pasul tău voinic, de sânge ud, 
mereu, mereu, 

până ’n adânc de pământ îl aud, 
îl simt, îl aud, îl aud, 
neam al meu, neam al meu... 

— 306 — 


www.dacoromanica.ro 



printre şoapte de şoapte 
ce’n noapte, 

măduva din oase mi-o ’ngheaţă 
şi mă schimbă dintr’odată la faţă, 
aud, aud chiotul lui, 
chiotul pământului: 
ţara asta a cui e? a cui e? 
un glas din adânc răspunde nebun: 
tun şi tun 
azi o spun, 

şi-o să-o spuie, s’o spuie, 
cu răsuflet de scrum... 
şi care de-oţel, şi puşti fără număr, 
şi pajuri şi sprintene flinte 
cu cocoşul fierbinte, 
pe orişice umăr, 
din orişice cui, 
la orice căpătui, 
pe orişice drum, 
scurt o s’o spuie, s’o spuie 
haiduceşte, de-acum, 
pământul acesta dacic al cui e!... 


într’o năvală cutropitoare 
ca duşi de furtuni, vom zbura spre hotare... 
moartea însăşi de se va ’ntâlni cu noi 
va da ’ngrozită înapoi... 

timpul — Mare-Neagră — se va despica în două 
spre-o patrie năvalnică şi nouă: 
rai de meşteri 
făr’ de pereche, 
de crâncene creşteri 
peste vatra-ţi străveche, 
pe măsura vitejiei tale năzdrăvane, 

Ioane, Ioane!... 


— 307 — 


www.dacoromanica.ro 


INTRE VOLGA SI MISSISIPI 


www.dacoromanica.ro 


INTRE VOLGA Şl MISSISIPI 
— 1946 — 


Cu uitături piezişe şi crîncen jucăuşe, 
năbădăios, năzarnic al stepelor Balaur, 
cu ciubote de bivol şi cu pinteni de aur, 
cu brînci bătăuşe, 
îngrămădite în pumni-i fierbinţi, 
dănţue căzăceşte, cu cuţitul în dinţi, 
peste-a Europei Sahară de cenuşe... 


Rîde în pumni cu poftă drăcească, 
se strîmbă şi împroaşcă sudalme, 
in mulţimele cioambe de gurăcască, 
ce dau din coate şi bat din palme, 
duse cu grabă, 

ca spre-un tîrg, în care toate li s’ar da degeaba... 


Prin văzduhul de funingine încins 
sub care se înalţă, mîndră, dreaptă încă, 

— Montblanc de argint, — icoana lui Dante, 
mini ca de stîncă, 
mini călite, mini gigante, 
mini de fulger şi pierzanie au întins, 
înadins, 

regii oţelului din ţara, ce sburdă şi rîde, 
şi’n hohote, ca de poruncă, se strîmbă, 
spre laba, cînd sprintenă, cind tălălîmbă, 
ce le-o întinde de sus al pămîntului Gîde.., 


Beată de trufie, de sgirăe-nouri, de munci, 
de născociri triumfale, 
şi de minunile creerului şi minilor tale, 
legatu-te-ai tu, Americă, atunci, 
în ceasul tău rău, 
din orbul lui hău, 
să-l ridici şi să-l scoţi pe Călău... 

— 311 — 


www.dacoromanica.ro 


Legatu-te-ai, cu Diavolul roşu alături, 
oceane să treci şi pămîntul sări mături: 
să-l pui in genunchi şi, cu vrerea-ţi semeaţă, 
sări faci să se schimbe la porniri şi la faţă... 

Şi Gîdelui datu-i-ai tu, ca’ntr’o nebună petrecere 
c’o mină cit Atlanticul de largă: 
cicloane de seceri, cu ele sălbatec să secere, 
în năprasnice goane şi treapăte: 
piramide de genunchi şi de capete. 

şi năsdrăvane ciocane, 
cu ele pămintul in două să-l spargă... 

Şi dăruitu-i-ai diluvii şi diluvii de arme, 
orice aşezări din temelii să le darme; 
şi codri de coase, ascuţite şi treze; 
tot ce-i frumos şi măreţ să reteze, 
să piară fără nume şi fără de urmă, 
tot ce nu’ncape in măsură şi’n turmă, 
să crească prăpastia între frunte şi umăr, 
între insul ales şi’ntre număr; 
cei ce-a gîndi mai cutează, 
în ceafă cu-al pieirei pistol, 
de-al Rusiei rin jet şi groază, 
să tremure dela pol pân’la pol 
şi ca din a iadului tindă, 
supuşi, ei spre lanţuri să’ntindă, 
gata de moarte, 

braţele vinete, de vlagă deşarte... 

Trimisu-i-ai pîrjoluri de care de foc, 
să nu se mai oprească niciodată pe loc, 
în goanari de-a strînge, cu-a groazei unealtă, 
omenirea în ţarcuri, robotind laolaltă... 

L’ai îmbrăcat, ca’n poveşti pe Balaur, 
şi-Urali de ură cumpărat-ai cu Urali de aur, 
ca nimeni niciodată, 

din zorii lumii până’n clipa asta blestemată... 

— 312 — 


www.dacoromanica.ro 


Azi, pumnul strins, pindeşte’n beznă, gata 
să-şi îmboure’n ceafă şi pe frunte răsplata; 
să te izbească, pe ascuns, tîlhăreşte, 
oriunde pe pămint şi’n văzduh te’ntilneşte; 

să te inhaţe, să te suguşe 
in Niagare de sînge, in Evereşti de cenuşe... 


N’a cintat barem odată cocoşu 
şi iată-1 la pîndă pe Balaurul roşu, 
cu mulţimi făr’de număr de labe şi ghiare, 
prin vicleşuguri să te doboare.,. 


Toate dihaniile cu umblet ca el, 
se ’mbracă deavalma în cojoace de miel, 
şi aşa, ca din întîmplare, 
s’ascund mereu sub alte obrăzare... 


Negustorii de mulţimi şi’nmoaie glasul, 
şi, frecîndu-şi mînile, şi-aşteaptă ceasul, 
şi Viţei de aur, cari cu pas uşor, 
zi şi noapte se opresc la poarta lor... 


In fabrici, în porturi, la colţuri de uliţi, 
cu uităturile ca nişte suliţi, 
creşte din ceaţă şi din grămadă, 
cite-o iscoadă, 
pe care apoi, 
ca pe-o mogindă, 
ca pe-un strigoi, 

o’nghite, ’ntr’o clipă, mulţimea flămîndă, 
pe-al bulevardelor tale năboi... 


Pe unde nici cu gindul nu gindeşti, 
ciulesc nevăzute urechi tîlhăreşti... 

Unde-i larma mai surdă, mai multă, 
zidurile tac şi ascultă... 
Iscoadele cumpără, cu fum şi cu scrum. 


— 313 — 


www.dacoromanica.ro 


tot ce le iasă în drum 
şi dau pe nimica — păgîni Moşi Crăciuni — 
ţincuse de raiuri pentru nebuni, 
pentru puhoaele flămînde de robi, 
de robi şi neghiobi... 

Vorba ascunsă, ca o tainică boală, 
dela muncă, dela masă, fără veste, îi scoală, 
şi din aşternut, 

pe cei ce nimic nu mai au de pierdut... 

Pe subt munţii de argint şi de pietre scumpe, 
drum ca de umbră îşi rumpe, îşi rumpe, 
în talpa pămîntului, îndărătnic, domol, 
al pierzaniei sobol... 


Americă, Americă, tu 
nu auzi nici acu, 

cînd mîneci de-oţel şi de flăcări sufulci, 
cînd petreci, 
cînd te culci, 
cînd adormi, 
cînd te scoli, 

subt perna odihnelor dulci, 
chiţăit de soboli, 
de soboli nevăzuţi şi enormi, 
ce’n tălpile lumii nu înceată să scurme, 
şi îndărătnici să-ţi sape, să-ţi sape, 

prăpăstii subt gînd şi subt urme, 
ca neştiute gîngănii şi ape?!... 


Desmetici-te-vei, Americă, oare, 
să salţi, ca de-un junghiu sîngeros, în picioare 
curse cit munţii în grabă să pui, 
în drumul sobolilor îndrăciţi şi haihui, 
ce-ţi rod păn’şi haina şi cuşma din cui, 
al sobolilor roşii, cari intră prin zid, 
şi fără ca nimeni să te trezească, 
casele de fier pe rind ţi-le deschid, 

cu cheile tainice uitate în broască... 

— 314 — 


www.dacoromanica.ro 


Ah, pentru zidurile lumii de mîine, 
ce meşter năsdrăvan printre noi va rămîne, 
să iscodească o nouă plămadă, 
nici iadul din ele să nu poată să roadă!... 


Sue păros din piatră şi nămol 
din neţărmuritul nimic, 
cu gînd mărunt şi ascuns de sobol, 
cu piept uriaş, cu frunte de pitic, 
cu pas de pradă: omul gol, 
insul-rinză, 

ce umple şi-aprinde-a pămintului pînză, 
insul-număr, insul-taur, 
insul-gorilă, 

în adulmecări după aur 
şi după prăsilă... 


In faţa prăpădului, ce ţi-1 pune la cale, 
desprinde-te lume, de podoabele tale, 
de scumpele, neghioabele podoabe-ale tale!. 
Uite, în zare năprasnica secere! 

Nu-i timp de răsfăţ, nu-i prilej de petrecere!... 
Pentru mers prin furtună, de azi să te’ncalţi, 
groasnică-i vina de-a nu fi ca ceilalţi... 


La ce atîtea suspine şi jalbe!... 
Fărădelegi sunt mînile albe... 

Vinete zac în bălţi şi’n mocirle, 
frunţi mai înalte ca de’mpărat, 
frunţile în cari au veghiat şi-au cîntat, 
ale gindului privighetori şi mirle, 
şi paserea albastră, 
minunata pasere măiastră, 
ce cîntă in sufletul şi’n inima noastră... 

— 315 — 


www.dacoromanica.ro 


Subt biciul lor roşu, răstit şi neghiob, 

pe care mulţimile a răbda nu-1 mai pot, 
trupul e-al ciocanului şi-al secerei rob, 
iar gîndul — netrebnic robot... 


Lumea se calcă’n picioare, se’ndeasă, 

la şchioapa şi putreda veacului masă... 
Vatra, năprasnic în două se despică, 
între mamă şi’ntre fiică... 

Beat de roşă votcă, fiul încruntat e gata 
sa-şi inhaţe şi să-şi gituie tata... 

In văzul şi in risul tuturora, 
fratele işi desgoleşte sora... 
întrebat cu vicleşug, copilul spune, 
tot ce zice mama lui prin somn şi’n rugăciune... 


Ai gindului crai, ca toţi inşii de rind, 
fruntea, bărbăţia şi vorba şi-o vind, 
pentru mişelnice bătrîneţe de-alint 
şi pentru blide de aur şi-argint... 

Nechează rînzele, singeră frunţile... 
Dincolo de uitătura noastră, 
nici un semn de drum viteaz şi zare albastră? 
De ploi 
de puhoi, 

surpă-se podurile, drumurile, punţile, 
între tot ce-a fost şi tot ce stă să vie 
peste-a pămîntului sălbătăcie... 

Câtuşi făuresc, pe măsura oricui, 
strigoii ascunşi, strigoii să tui, 
ce, cu inima lor, turbată căţea, 
pămintul l’ar vinde, dacă-ar putea... 

Prăpăstii fără fund se deschid, 

subt orişice pas, subt orişice blid, 
subt orişice zid, 

— 316 — 


www.dacoromanica.ro 


lumea zănatică, lumea buimacă, 
muşcată de pofte, vrea să petrească, 
vrea încă să dănţuie şi să petreacă... 


Nimeni nu aude cum scurmă domol, 
din gol către gol, 
al năruirii haotic sobol... 


De-a traiului surdă sălbatică larmă, 
lumea nu simte cum ceva se darmă, 
zi după zi, 

in ale lumii străvechi temelii; 

cum cresc peste miine punţi iuţi de pîrjol. 

să treacă pe ele strigoii, prin gol, 

şi să ne schimbe cu deasila, pe toţi, 

în haite de fiare, în ciurzi de roboţi... 


• • 


Peste lumea ce-asudă, scrîşneşte şi plînge, 
în oarbele fierberi ce-o coc, 
sbîmăe-a schilod nenoroc, 
sbîmăe rubla de sînge, 
sbîrnăe rubla de foc: 
rubla ce arde deavalma, 
inima, fruntea şi palma: 
rubla ce lacrimi asudă, 
rubla de glod, 

ce sună-a pustiu şi-a prohod: 
şi ce deslănţue’n zănatic talaz, 
peste apele roşii ce izbesc în zăgaz, 
in chiote surde şi făr’de răgaz, 
stîncos, niagaric al dolarului jazz, 
ce sgudue-Adîncul şi’nfioară înaltul, 
dela un capăt al lumii la altul... 


— 317 — 


www.dacoromanica.ro 


Sunete oarbe se isbesc între ele, 
şchioape, smintite, rebele, 
pe-ale ritmului drumuri, prăpăstii şi schele; 

ţipă s’alungă, se muşcă, se vaeră, 
ca mii de nebuni, ce s’ajung şi se’ncaeră, 
după aprinsa şi neagra lor datină 
de parcă îţi sfîşie a inimii baeră 
şi cumpăna gîndului ţi-o isbeşte şi clatină... 

Intre Duh şi’ntre trup, 
toate punţiile se strîmbă, se rup. 

Cine va fi, pân’la urmă intîiul: 

Pistolul în ceafă? Gîndul? Călcîiul? 

Mulţimile mute, în lanţuri le ferecă, 
în stepe şi’n tundre făr-de hotare... 

Cit mai aştepţi, intr’o dungă, tu oare, 
sărţi schimbi iar în aripi bocancii de plumb, 
tu, fiică titanică a lui Columb, 
mănoasă, vitează, tumultoasă Americă?... 

Ca l’ale iadului haotice goarne, 
din temelii pămîtul iar tresaltă, 
şi-o jumătate peste cealaltă, 
parcă-ar sta prin gol să se răstoarne... 

Al pierzaniei trist, roşcat prooroc, 

cel ce vestea piezişa Sciţilor năvală, 

peste neamuri vechi, cu mina goală, — 

s’a stins fără de veste în al trupului foc, 

sub un cer de cenuşe şi de oţel, 

printre oameni cu strae şi cu gînduri la fel... 

Ca’n vis, peste noapte, sucitu-i-au gîtul, 
foamea, robia şi Urîtul, Urîtul, 
care, ca ciuma, îşi poartă unealta, 
prin ţările cnutului, dintr’o graniţă’ntr’alta... 


• » 


— 318 — 


www.dacoromanica.ro 


Omul? Vai, Omul? Număr şi marfă.. 
De vreai, îl poţi schimba în oţel... 
Sufletul? Biată, netrebnică boarfă... 
Cin’să-şi mai aducă aminte de el!... 


Registrele cresc: columne de numeri ca vii, 
sub ai cămătarilor ochi: iuţi codobature, 
dar ale aurului zăbrelite clădării, 
cin’ar putea vreodată să le umple, să le sature!.. 


Pîntecos şi jîmb, cu gîtul gros şi scurt, 
din ochi, ascuns, clipeşte veneticul agurţ, 
şi cu strîmbături hidoase, vinete şi acre, 
îşi plimbă privirile peste grelele lacre... 

Cei ce bolesc de doruri prea aprinse, ori de urît, 
visează alte raiuri pămînteşti în care să petreacă 
foametea prinde pămîntul şi văzduhul de gît 
şi milioane de copii adorm pe veci la ţâţa seacă.. 


Sub călcîiu de schingiuiri şi strîmbătate, 
neamuri şi neamuri întregi, 
în gîndul lor smerit, ca’ntr’o ascunsă biserică, 
se roagă, cu răsuflete întretăiate, 
şi te-aşteaptă, din câtuşi să le deslegi, 
cu pumnul şi cu vrerea ta năpraznică Americă!. 


Ţări fără-aduceri-aminte, şi fără de nume, 
pentru care această lume nu-i destul de largă, 
stau gata să se’nfrunte, să se sugrume 
şi urma, de pe unde sunt, să şi-o şteargă... 

Care, Doamne, dintre-aceşti uriaşi, 
fi-va mai iute la gînd şi la paşi? 

Care, care, 

se va ţine păn’la capăt, voiniceşte în picioare: 
lacăte să puie, 

— 319 — 


www.dacoromanica.ro 


ca’n treacăt, de-acuşi, 
lacăte şi grele câtuşi 
l'ale pămîntului braţe şi uşi?!... 

Ori zare albastră să ne deschidă, 
peste prăbuşiri şi peste obidă: 
pe toţi să-i aştepte cu rumenă pîine, 
pe mesele albe ale zilei de mîine... 


Oh, Doamne-al lumii, ce satanic ins, 
ce ins năzamic şi trufaş, de Diavol uns, 
laba neagră-a gîndului şi-a ’ntins 
cutezător, in necuprins, 
s’o furişeze, cu înfriguare, 
pănă-adînc in miez de soare: 
să smulgă tainele cutropitoare 
şi sîmburele cel de nepătruns?!... 


De pe-ale văzduhului şi-ale duhului turle, 
zările le-aud cum rup de-odat’ să urle, 
şi vajnic să vîjăe, ca năprasnice ape, 
tot mai aproape şi mai aproape... 


Ce ne-or aduce năbădăile zarului: 

temniţa rublei? Babilonia dolarului? 
Omenirea sătulă-flămindă, 
care din puternicii potrivnici la pindă, 
va lua-o de-acum în arîndă? 

Ori sub paza lui blîndă? 

Care va fi cel din urmă ce-o rîde? 

Al tundrelor şi-al stepelor Gîde? 

Ori cei ce’n Cristos se ’nfrăţesc, 
cu sbuciumatul meu neam românesc?!... 

— 320 — 


www.dacoromanica.ro 


Cazanele toate început-au să fiarbă 
între omul atlantic şi’ntre Rusia oarbă, 
între cântecul glonţului şi-a! tîmăcopului, 
între rublele morţii şi dolarii potopului, 
între urletul roşu şi’ntre munca măreaţă, 
între moartea ce mintuie şi’ntr’o nouă viaţă. 

Latră prelung, dedeparte, 
latră a hău, a pîrjol şi a moarte, 
dulăii gerului, sălbătăciunile vîntului... 

Ce taină dospeşte în rărunchii pămîntului?!. 


Neamul meu, ce este şi nu mai este, 
în calda-i cenuşe, ca’n Carpaţi de poveste, 
cu uitătură aprinsă şi dreaptă, 
aşteaptă, aşteaptă, 
ca de veacuri, într’una, 
cu mina pe plug şi pe puşcă, furtuna: 
sălbatecii cai din nou să şi-i adape 
în ale Prutului şi-ale Nistrului ape... 


Intre Volga şi Mississipi s’o alege: 
ce lege 

ori fărădelege, 
va pune stăpînire ca mîine, 
pe munţii şi-ogoarele de scrum ce-or rămîne; 

cîntecul roşu, iobăgesc al ciocanului 
şi-a stepelor ştirbă şi crîncenă seceră? 

Ori glasul de pe munte a! Galileanului, 
pururea viu, peste moarte şi trecere?!... 
Babilonia cea nouă, fără faţă şi nume, 
ori Roma, mai presus de timp şi de lume?!.. 


Madrid, 1946. 


— 321 — 


www.dacoromanica.ro 



DRUMURI PRIN FURTUNA 


www.dacoromanica.ro 


PUNEA NOASTRA * 


A vieţii noastre voinicească pîine: 
puterea de-a ’nfrunta şi ’ngenunchea 
soartea cea mai aspră şi mai grea, 
dă-ne-o nouă, dă-ne-o, Stăpîne, 
astăzi şi mi ine 
şi pururea!... 

Prin prăpădul ce ne spintecă mereu 
rândurile, unul după altul, 
şi ne-amînă spre izbindă saltul, 
nu ni-e încă văzul scurt, nici braţul greu: 
cu duhu’n vifore călit, 
avem încă de răsboit, 
de plugărit 
şi de zidit 

din nesfîrşit în nesfirşit, 
peste-a vremii zare neagră ori albastră, 
dincolo de zodia şi de umbra noastră!... 


Pentru mersul prin furtuni, ce încă ne rămîne 
pe dincolo de azi şi mîine, 
dă-ne vreri de oţel, 
şi braţe la fel, 
şi inimi la fel, 

să se cutremure vrăjmaşul mişel 
şi hienele putrede ce s’ascund după el!... 

Ca celor aleşi, dă-ne Tu încă: 
neclătinată răbdare de stîncă, 
belşug de viaţă înaltă şi-adîncă, 
peste-a nădejdilor spornică pîine, 
şi paşi ca de cremene şi de fulger, Stăpîne!,.. 


Variantă. 


— 325 — 


www.dacoromanica.ro 


RUGĂCIUNE 


Ca ’ntr’un codru ’ncins de flăcări, un haiduc olog, 
cu gîndul în genunchi, eu Te rog şi Te rog: 
dă-i, Doamne, putere şi-uriaşă răbdare 
neamului meu călcat în picioare... 

Şi credinţă mai tare ca munţii. Tu dă-i, 
pe rînd să-i alunge cu ea pe călăi... 

Trimite-i, in visuri, vedenii şi semne, 
la crîncene lupte mereu să-l îndemne, 
că dacă Tu-i uiţi şi de-acum înainte, 
cin, şi-o mai aduce de Tine aminte, 
pe-aceste păminturi de jaf şi de jale, 
şi de-ascunsele Tale puneri la cale? 

Ce ochi vor rămine, lăcrimind să desmierde, 
ogoarele negre şi întinderea verde, 
şi tot ce din mila cea făr, de hotare, 
ne-ai dat pe aceste meleaguri, sub soare? 

Ostaşilor schilavi pentru cruce şi ţară, 

dă-le amurguri şi-adormire uşoară, 

iar pe cei vrednici, ce dirji vor rămine, 

pentru bătăliile uriaşe de miine, 

coboară suflarea-Ţi-nevăzută porumbă- 

peste gîndul de cremene, peste pita lor grumbă... 

Mălaiul cel acru, fă-li-1 tuturor dulce 
şi dăde-aşternuturi, unde sdroaba să-şi culce; 
dă bietelor văduve, lungi, spornice zile 
şi scapă-le pruncii şi pe copile; 
străfulgeră braţele de străini, ce mişele 
se năpustesc tîlhăreşte spre ele... 

Apără-i, Doamne, şi-ocroteşte-i pe toţi, 
de hoardele strimbe de capcini şi de hoţi 
şi de nouii şi orbii haihui şi ciocoi, 
iviţi ca lingoarea şi ciuma ’ntre noi... 

— 326 — 


www.dacoromanica.ro 


Pe-ai mei fări să ducă spre culmi înstelate 
neclintita încredere în ascunsarŢi dreptate; 
tărie făr’ de margini dă Tu braţelor lor, 
dincolo de munci fără preget şi spor; 
fă verde şi veşnică străvechea lor urmă, 
în glia aceasta ce de veacuri o scurmă 
şi unde se sbat, cum mereu s’au sbătut 
delaral pămîntului nepătruns început... 


Nu vezi Tu cum ţara sălbatec ni-o calcă, 
prăpădul ce arde sub copita muscalcă? 
Ducu-ne pita şi cenuşa din vatră: 
muscalul ne sudue, calmucul ne latră... 


Ah, Doamne, îndură-te de ţară şi noi, 
şi cu foc şi pucioasă i-aruncă ’napoi, 
în stepele oarbe, de unde-au plecat 
să spurce pămîntul, în lung şi în lat... 


Mor cei mai drepţi dintre-ai noştri’n câtuşi, 
smulşi sunt, şi’n temniţe ca vitele duşi, 
cei mai falnici şi cei mai voinici 
dintre pietroşii flăcăi de pe-aici... 


Eu,rob al cuvîntului, ce doar pulbere sînt, 
mă rog pentru ei cu fruntea’n pămînt: 
neţărmuritul auz Ţi-1 apleacă 
spre vorba-mi nătîngă, spre ruga-mi săracă... 


Mă ’ntreb, ca ’ntr’o lungă, cumplită poveste: 
au, Doamne, greşala care ne este? 
Fărădelege neiertată e oare 
să-ţi aperi dîrz vatra şi locul sub soare? 

Din zorii pămîntului şi pănă acuşi, 
pus-am noi neamuri străine ’n câtuşi? 


— 327 — 


www.dacoromanica.ro 


Ucisu-le-am oamenii sub poverile muncii? 
Smulsu-le-am străinelor, flăcăii şi pruncii? 
Căutatu-şi-a neamul pe-ai lui undeva, 
peste undezi scrie graiul graniţa?... 


Ca de pe creste de valah Ararat, 

aş vrea să-ţi cînt cu glasul trăgănat, 

o amarnică doină înaripată, 

spre tronu-Ţi de taine să se abată, 

să sune şi să crească, mereu şi mereu: 

psalm furtunatic al neamului meu, 

din al cărui străfund, ca din ochiu de potop, 

cu pieptul în flăcări, eu azi mă desgrop, 

cîntînd sări vestesc, în lungi stihuri amare, 

robia şi durerile-i făr’de hotare... 


Cu fruntea’n ţărînă, lin, şoaptă de şoaptă, 
toată suflarea-mi spre Tine se ’ndreaptă: 
dă-i Doamne Tu, mană, drum slobod şi spor, 
neamului meu îndelungrăbdător; 
dă-i braţe, genunchi şi inimă tare 
şi fă-mi-1 să salte, ca de-oţel, în picioare: 
milioane de Lazări în năvalnic şuvoi, 
smulşi tainic din ceaţa şi noaptea de-apoi... 


Fă-i ca de acuma, în trudă fierbinte, 
cucernici, de Tine să-şi aducă aminte; 
cu braţele aspre, ce va fi să desfereci, 
schituri să-Ţi înalţe, şi măreţe biserici, 
şi’n ţara lor verde, ca o gură de rai, 
pe Tine să te aibă căpetenie şi Crai... 


Iar Roma să se uite uimită ’napoi, 
cu ochi ca doi sori uriaşi, către noi, 
ca peste-un neam, care’nvie din morţi, 
smerit şi statornic, l’ale soarelui porţi... 

— 328 — 


www.dacoromanica.ro 


ALBA IULIA * 


Alba Iulia — o mie nouă sute optsprezece!... 

Ca un fulger peste zarea nesfîrşită, gîndul 

nevăzut şi-apocaliptic trece 

prin timpul fără margini, despicându-1... 

Se ’ndreaptă oblu peste-al anilor şuvoi, 
trecutelor veacuri răscolindu-le spuza, 
şi se ’ntorarce — negru vultur — înapoi 
dintre cei ce-au zugrăvit cu singe Sarmisegetuza... 

Al lui Decebal dirz duh de neinfrînt, 
întors mereu de dincolo de lume, 
s’a întrupat de mii de ori, pe acest pămînt, 
sub alte strae şi sub alte nume... 

O, furtunaticele-i cavalcade, 

cum mă străfulgeră şi mă ’nfioară, 

cînd mă’ntîlnesc în gînd cu el, cu Ion Huniade: 

Negoi de foc, săltat din neam afară!... 

Şi inimarmi tresare, ca de-un fulger din senin, 
cind privesc icoana de ’mpărat roman 
a craiului Matei Corvin: 
vlăstar valah, suit pe tron duşman... 

Oştile încetinescu-şi deodată iureşul 
spre cetatea de argint din zare: 
parcă, peo clipă, opritu-şi-a apele Mureşul, 
să treacă Mihai Viteazul călare... 

Cu paşi şovăelnici îi ies înainte: 
nemeşii, vlădica, preoţimea, norodul... 

Cetatea îşi deschide porţile, supusă, cuminte, 
să intre cu ai lui, Voevodul... 


Variantă. 


— 329 — 


www.dacoromanica.ro 


Şi intră ca un soare, pentru totdeauna, 
în frunte de oşti pietroase, ce zburdă; 
intră năvalnic, cum intră furtuna, 
pe care n’o mai poate potoli nici o Turdă... 

Parcă-i însuşi Decebal, întors în ţară, 
cu oşti furtunoase ca ale lui: 
de-o nouă moarte, crîncen să moară, 
sub mişelnic şi-ascuns pumnal de hai-hui... 

Muşca îl mai pot, de călcîiu, pe furate, 
năpîrca la pîndă in drumu-i, şi hiena, 
dar numele-i ca fulgerul peste timpuri străbate, 
şi-l cintă poparele, din Beschizi la Atena... 


Horia şi Cloşca ce visară să ’mplînte 
steaguri valahe pe-aceeaşi cetate, 
dîrji pîn’la capăt, cu oasele frînte, 
sfîrşiră în teascul unei crîncene roate... 

Dar gîndul lor slobod, înfrăţit cu furtuna, 
în ciuda strimbătăţii ce joacă şi pierde, 
cu neamul, cu glia făcutu-s’a una, 
ca spicele, ca stejarii, ca pajiştea verde... 

Şincai rătăcit-a, sărac şi stingher, 
prin Alba Julia trecutului crud: 
ale paşilor lui încălţăminte de fier, 
peste-a veacului larmă parcă le-aud... 

Pe-ale anilor drumuri, hărţuit de furtună, 
ca’n visuri eu parcă audu-1 şi vădu-1, 
în cronica-i de piatră cum adună şi-adună 
flăcări ce’nfruntă şi ’ngenunche prăpădul... 

Trecut-o fi pe-acolo şi Andrei Murăşanu, 
cu gînd împărţit, cu inimă ruptă, 
şi-acolo, cine ştie, uitindu-şi aleanu’, 
schimbat-a dor şi fluer, în goarnă de luptă... 

— 330 — 


www.dacoromanica.ro 


Şi-un frumos copilandru cu ochi ca de înger: 
Mihai Eminescu să se’nchine venit-a; 
cu chipu-i în suflet, cresc parcă şi sînger, 
blestemîndu-i vrăjmaşii, blestemîndu-i ursita... 

De-atunci pîn’la moarte, al versului crai, 
în gîndu-i de cremene şi’n suflet închis-a, 
comorile toate, de cîntec şi grai, 
ale neamului aspru dintre Bug şi’ntre Tisa... 

Ca un alb păcurar, cu largi şi-aspre urme, 
venind din miazănoapte, de şesuri moi înfrint, 
spre mine drept îşi mină cuvintele’n turme 
Coşbuc, sunind din goarnă că noi vrem pămînt... 

Şi cea goarnă trecut-a din mină in mină, 
străbătînd tot mai aspru şi tot mai departe... 
Aud veşnicia cum prelung o îngînă 
de dincolo de viaţă, de dincolo de moarte... 

Lung goarna de atuncia răsună într’una, 
peste inima neamului, peste zilele lui; 
din ea cînd le-aduce crîmpee furtuna, 
se cutremură hienele şi lupii hai-hui... 


Pe Iancu’l pălmuiră acolo, mişeleşte, 
într’o surdă şi oarbă ungurească ’nchisoare, 
de-aceea, poate, Alba Iulia crescut-a şi creşte 
în noi, peste noi, cit Roma de mare... 

Şi tot de acolo, un Vlaicu Aurel, 
odraslă de vrednici ţărani din Binţinţi, 
inălţatu-s’a mindru, pe-un vultur de-o ţel, 
urmărit către cer de-un neam scos din minţi... 

In 1918, într’o Alba Iulie nouă, 
veniţi de pretutindeni, cit frunză şi iarbă, 
într’un glas despicat-am istoria în două, 
într’o pornire făr’de stăvili, şi oarbă... 


— 331 — 


www.dacoromanica.ro 


Fii ai aceluiaşi neam, ai aceloraşi datine, 

c’o patimă vifomică şi idolatră: 

ridicat-am în faţa Europei, ce’ncepea să se clatine. 

Ardealul acesta de foc şi de piatră... 

Şi c’o sprintenă oaste, adunată ’ntr’o doară, 
ca’n şagă plecat-am atunci, la noroc, 
năvălind voiniceşte din noi înşine-afară,— 
şi’n sînge oprit-am prăpădul pe loc... 

Şi iată-ne iarăşi, ca pururea, gata 
de vremuri de cumpănă, ce încă ne-aşteaptă; 
spre-oriunde, pe urme lăsate de tata, 
vor răsbate feciorii, pe calea cea dreaptă... 


Cămaşa ne-a smuls-o de pe trupuri năpasta: 
c’un pas în glie, cu-altul, în poveste, 
sbuciumul, ca nicăeri pe lumea asta, 
fostu-ne-a dascăl cumplit, şi ne este... 


Orice răsad străin, adus de vînt pe-aici, 
potrivnic, pămîntul îl încleaştă şi-l seacă; 
s’or trezi curînd, cei ce ne cred pitici... 
şi cine iute vine, ca din puşcă pleacă... 


Să ştie cei ce azi ne calcă în picioare, 
că’n potrivnicia, ce crîncen ne desparte, 
sub cuţitele răscoalelor fulgerătoare, 
moarte culeg, cei ce samănă moarte... 


S’o ridica într’o zi pe-aicea tot ce-i viu şi drept, 
în Volgă de foc schimbînd cele stepe,— 
şi năprasnic ţinînd cutropirilor piept, 
o ţară ca în basme, năvalnic va începe... 


— 332 — 


www.dacoromanica.ro 


CASA DE ŢARA * 


Casă de ţară pe muche de deal pietros, 
vîntul ţi-a smuls de-atîteaori ca pe-o păstae 
căciula de pae, 

doar stîlpul din mijloc rămas-a mereu neclintit, 
în viscolele ce te-au pălmuit... 

Casă de ţară, crescută din mini de dirji ţărani ardeleni, 
pe peretele-ţi din fund, prin fum, 
atîma odată, 
cu uitătură ’ngindurată, 
acelaş la nunţi, botezuri şi pomeni,— 
chipul lui Francisc Iosif I-iul, 
iar in sprintenul leat de acum, 
peste asprul lor trai, 
ca şi atunci atimă, 
sub aceeaşi veche bimă, 
chipul de copil al craiului Mihai... 


Dar cine ştie, mîine 
din străvechiul, ruginitul cui, 
chipul cui 

îi va privi pe-ai tăi încovoiaţi pe bruşul lor de pîine!... 


Schimbatu-şi-a plugul lemnul în fier 
şi mîine-acelaş plug se va schimba ’n tractor, 
pe-acelaş ostenit ogor 
şi sub acelaş cer... 

Dar orice s’ar schimba în lume şi în ţară, 
şi orice-ai sta să legi şi să deslegi,— 
peste legi şi peste regi, 
peste strîmbătăţi şi fărdelegi, 


Variantă. 


— 333 — 


www.dacoromanica.ro 


peste obidă şi peste ocară, 
peste azi, peste mîine, 
veşnic cit pămîntul va rămîne: 
omul ce ară! 

Casă de ţară, din plămadă mai tare ca de granit! 
Moş-Pătru îşi aduce-aminte cum a cătănit: 
jandarm la Curtea 'mpărătească... 
Ascultîndu-i vorbele mărunte, 
nora, lin pruncul şi-l leagănă’n 
leagăn, 

şi-aşteaptă, pentru praznic, să sosească 
Ion al ei, ce slujeşte la vînătorii de munte... 

Casă de ţară, 

aceeaşi astăzi ca odinioară, 
păzită de sălcii, de pruni şi de catine, 
prinsă ’n temeiuri de veşnice datine, — 
nu-s vifore ce pot să te clatine! 

Intre lumi ce se frămîntă şi se prăbuşesc; 
aceeaşi mămăligă pe-acelaş cârpător strămoşesc; 
acelaş străfulger de zare albastră 
în gîndul de cremene şi’n inima voastră; 
aceeaşi doină ce-adie dedeparte, 
de dincolo de basm şi de moarte, 
aceeaşi răbdare, mereu şi mereu, 
şi-aceeaşi împăcare cu Dumnezeu... 

Acelaş dor ce în trup ţi s’ascunde; 
şi nu-i mai afli cuibul niciunde; 

acelaş mers de iute flăcău, 
gata la toate, pe bine pe rău, 
ca’n leatul năvalnic şi ’nvolburat, 
cînd Horia era împărat... 

Aceleaşi albe şi smerite Dumineci 
în cari cu al neamului duh te cumineci 
gliei străbune credincios să-i rămîi, 
mai dîrz, mai statornic ca ’n ziua dinţii... 

— 334 — 


www.dacoromanica.ro 


Aceleaşi vorbe străvechi şi domoale 
de glume sburdînd, şi de zicale, 
în rostul acestui moşneag uscăţiv, 
ca pe vremea cînd Francisc Iosif 
se uita din perete la-ai casei, prin fum, 
cum Mihai din icoanari se uită acum, 
şi cum s’or uita, drept, crai de mîine, 
la ceice în tine neclintiţi vor rămîne, 
legaţi prin străbuni, prin trudă şi-ogor, 
şi prin farmecele tainice ale cuvîntului, 
de soartea vifomică a neamului lor, 
păn’peste ziua cea din urmăra pămîntului,,, 


HAIDUCEASCA 


Fiara-şi chiue isprava 
la Putna şi la Suceava; 
tămîia stinge, şi smirna, 
viforul la Dragomima,,, 


Surd s’aud şi dedeparte 
stins sunind prin neguri moarte, 
ca din zarea altor vieţi, 
clopotele’n Voroneţi... 


Numai ceaţă-i, numai nor 
cerul Cernăuţilor; 
numai poteri şi pribegi 
din Ceahlău până’n Bucegi... 


Din Bucegi la Severin 
doar tîlhari de neam străin; 
ţara ’n lanţuri crunt se sbate, 
între porţi însîngerate,,. 


— 335 — 


www.dacoromanica.ro 


Mor cu iniile rumânii, 
le mîncă inima cîinii; 
n’are cine să le sape 
gropi în care să-i îngroape... 

Bozu-i ţar, doamnă-i neghina, 
dela Doma la Tighina; 
ca un iad spre noi se’nhoalbă 
Marea, la Cetatea Albă... 

Duşi au fost sub bici să cadă, 
spre Siberii de zăpadă, 
ca muţi. macri mucenici, 
toţi flăcăii de pe-aici... 

Plinge-s’ar şi n’are cui 
sufletul Ardealului, 
că n’are voinicii-i toţi 
să se apere de hoţi... 

La graniţi ce se destramă 
îţi laşi sîngele drept vamă; 
smulg vrăşmaşii şi desleagă 
ce-ai în gînd, ce-ai în desagă.. 

Ca din piatră, ca din fum, 
unde calci îţi iasă’n drum; 
unde lucri, unde mături, 
te trezeşti cu ei alături... 

Iau măsura pasului, 
gîndului şi glasului, 
cuţitului din şerpar 
şi focului din amnar... 

Vreau sufletul să ţi-1 prindă 
din a ochilor oglindă, 
şi-apoi luat, pe grea dobîndă 
ca pe-o vită să te vîndă... 

— 336 — 


www.dacoromanica.ro 


Să te vîndă, să te ducă 
ca pe-un rob, ca pe-o nălucă, 
sub bătaia vîntului, 
spre fundul pămîntului... 

Stau la pîndă pe aproape, 
vreau de vii să ne îngroape, 
odată cu Dumnezeu, 
unde-o fi lutul mai greu... 

Garduri cad, se usca viţa 
la Hotin şi Suceviţa, 
cresc doar ghimpii spinului 
de-urîtul străinului... 

Pe-unde trec cu oşti şi oşti, 
ţara nici c’o mai cunoşti, 
pe-unde vin cu noui ciocoi, 
rămînem ca vai de noi... 

Moşnegi şi copii de-o şchioapă, 
n’o să-i ierte nici în groapă, 
pănă ’n veacul veacului, 
pe călăii neamului... 

Domnul ziua n’o amîie, 
să-i vedem numai călcîie, 
tălălîmbi şi fără spor, 
cu corbii pe urma lor. 

Cînd spre-Ardeal în gînd mă’ntom, 
parcă-aud furtuni de corn 
şi de-atîta furie oarbă 
prinde sîngele să-mi fiarbă... 

Trec dealul Feleacului 
tot nepoţi de-ai Iancului: 
geme drumul sub picior, 
cum gem ei în ţara lor... 


— 337 — 


www.dacoromanica.ro 


Tac tăcere ca de stîncă, 
parcă inima şi-o mîncă; 
parcă-odată cu mălaiul 
mîncă-şi doina, mîncă-şi graiul.. 

Gîndu-şi caută-adăpost 
în măririle ce-au fost 
şi de luptă ’ncins rămine, 
pîndind zilele de mîine... 

Şi cum trec cei moţi, domol, 
numai ochii-i dau de gol, 
ochii cu-ale lor cuţite 
de răsmeriţe mocnite... 

Duşi de semne, duşi de şoapte, 
drum îşi iau spre miazănoapte, 
cu-uitături şi feţe crunte, 
parcă-1 au pe Iancu ’n frunte... 

La răscruci pe unde-apuci, 
fulgerînd ţîşnesc haiduci, 
în năvala cailor, 
în drumul tîlharilor... 

Pe dealuri, ce’n ceţi se’nglugă, 
potere se ’ncurcă ’n fugă; 
peste rîuri fără punţi 
trec pietroşi voinci spre munţi. 

Trec să moară ca ’mpăraţii 
unde-s mai înalţi Carpaţii; 
drepţi să cadă, ca’n poveşti, 
cu ochii spre Bucureşti... 

Cit îi Maramureşul 
toţi le-aşteaptă iureşul 
şi, veghind, ne’nduplecată, 
îi aşteaptă ţara toată... 

— 338 — 


www.dacoromanica.ro 


Crunt să salte în picioare 
din hotare în hotare, 
să se scuture de jug 
dela Tisa pân’la Bug... 


Răsvrătind hotare ciunte, 
creşte mindră, cit un munte, 
din a stepelor hrisoavă: 
umbra lui Hatman-Potcoavă... 


Ah! cit ţine ’ntinderea, 
ţara fi-va cum vom vrea; 
stepa’n visu-mi se trezeşte 
grăind iar moldoveneşte... 


Cu iuţi arme, făr’de număr, 
drepte’n cremenea din umăr, 
cu cuţite grele ’n teacă, 
ţara ’n haiducie pleacă... 


Cu pornire dîrză, dreaptă, 
neamul rabdă şi aşteaptă 
cea din urmă încleştare, 
unde-o fi lupta mai mare. 


Nenorocul nu-1 alungă 
clopotele trase’n dungă... 
Ţara albă, ţara mea 
strînge pumnul pe prăsea... 


Şi cu arma grea, flămîndă, 
ţine-se de-oţel, la pîndă, 
pentru zorii-i ce-or să vie, 
pentru tot ce-o fi să fie... 


— 339 — 


www.dacoromanica.ro 


IOBAGUL 


Călăii neamului şi slugile lor, 
venite din temniţi, din maghemiţi şi şatră, 
îţi numără blidele şi pita ’n cuptor, 
ogrinjii din iesle şi cenuşa din vatră... 


Călăi neamului şi slugile lor, 
în ura ce-i roade, neghioabă şi oarbă, 
îţi numără ’n şopru, pe cîmp şi pe-ogor, 
spicele holdelor şi firele de iarbă... 


Grăbiţi sunt să ducă stăpînilor lor, 
prăzile din casă, din hambare şi-ogradă; 
şi-adună, deavalma, cu tremur şi zor, 
tot ce mai poate în ghiare să le cadă... 


De pe cîmp pe copii, ei pe rînd ţi i-au luat, 
şi dusu-i-au, în ciopoare, peste Nistru pe toţi; 
ţie, braţele şi ochii doar ţi i-au lăsat, 
să ai cu ce trudi, şi plînge, de mai poţi... 


Ah, cîţi mişei şi cîte scimave cozi de topor, 
venite de pe întreaga scoarţă-a pămîntului, 
găsit-au pe-aicea, după poftele lor, 
muscalii mişelnici, tălălîmbi şi tehui!... 

De-ar fi întru totul după toanele lor, 
lacăte ţi-ar pune pe gînd şi la gură; 
din toporîşti ei ţi-ar smulge coasă, topor, 
şi chiar răsufletul ţi l’ar da cu măsură... 

Noaptea, păzit te-ar ţine sub zăvor, 
cu câtuşi la mini şi la picioare, 
doar dimineaţa ţi-ar da drumul, binişor, 
cu truda ta să-i duci pe trîntori în spinare... 

— 340 — 


www.dacoromanica.ro 


Ah, cît n’ar da aceste haite de mişei 
răpi să îţi poată şi-aducerea aminte: 
să nu mai cunoşti pe niciunul din ei, 
în a zilei de mîine răfuială fierbinte!... 

Ei vreau pe crunta iobăgie-a tuturor, 
cu inimi cît purecii să nu mai doarmă, 
şi’n iadul năzarnic al somnului lor, 
să nu mai tresară cu tîmpla pe armă... 

Că, uneori, jandarmii nu aleargă cu spor, 
la gingava şi acra călăilor poruncă... 

Şi, cine ştie, Ioane, ce-i în inima lor, 
şi pentru cine cruţă cele gloanţe ’n lăduncă!. 

Pietroasele potere, cu mersul uşor, 
de macri şi ageri jandarmi români, 
au vrearvor încă ele, cu armele lor, 
să mai tragă în fraţi, cum ar trage în cîni?!. 

Nu sînt oar’ şi ei, mai toţi de pe-aici: 
odrasle din casele şi colibele noastre?!... 

N’aţi sdrobit împreună, oşti întregi de mujici, 
sub steaguri roşii-galbene-şi-albastre?!... 

Imbuibatu-l’ai, Ioane, pe-acest cutropitor, 
cu-atîtea gloabe, şi biruri, şi daturi, 
dar, după sălbaticile porunci ale lor, 
tu nu mai ai dreptul să minei păn’te saturi!. 

Ca un cine flămînd, să pîndeşti ce ţi-aruncă, 
cei ce-s stăpîni acum pe ţara asta? 

Vreai tu să fi de astăzi doar vită de muncă? 
Să-ţi fie pită şi-apă doar jugul şi năpasta? 

Suduind şi răcnind, ei iţi bat din picior, 
pentru veci să plăteşti toate oalele sparte... 
îşi uită, în vârtejul hoţiilor lor, 
ce moarte i-aşteaptă, ce năprasnică moarte! 

— 341 — 


www.dacoromanica.ro 




Să te facă ei vreau, cu vîrf să plăteşti, 
cu trudă şi sînge, cu scrîşniri şi necaz, 
fugile mişeînice de oşti muscăleşti 
pe Nistru, pe Nipru şi ’n Caucaz!... 

Cu-ascunsa-ţi dîrjenie, fără nume şi număr, 
tind tu vei sălta viforos, în picioare, 
cu milioanele de Ioni, umăr la umăr, 
cin’va mai putea cu voi să se măsoare?!.,. 


ION * 


Purta opinci şi-l chema Ion, 
şi cunoscut-a truda, birul ucigaş şi hula: 
cînd trecea pe drum vr’un grof ori vr’un baron, 
îşi lua dela o poştă de pe cap căciula... 

Din străfund de vremi venea cu pas domol, 
cu răbdare aspră cum e piatra: 
la luptă şi ’n furtuni, cu pieptul gol, 
dîrz apăra hotarele şi vatra... 

Ducea pe umeri ţara şi pe toţi ai ei, 

dar nu-i părea că face lucru mare; 

cădea ’n răsboi pentru străini mişei 

şi nu se văeta că n’au ai lui acasă de mincare... 

Nu ştia pe-atunci el, preasmeritul Ion, 
că spicul lui de griu şi firul lui de păpuşoi, 
ii pot îngenunchea pe grof şi pe baron, 
că sunt mai tari ca orice oaste gata de răsboi... 


Variantă. 


— 342 — 


www.dacoromanica.ro 



Şi nu-şi da sama de tot cerul ce e’n el, 
şi pe care-1 duce peste veacuri înainte 
în lupte necurmate, printre fier şi-oţel, 
peste străvechi şi proaspete morminte... 

In a vieţii bătălie fără de sfîrşit, 
învăţat din veac in veac a pierde, — 
iată-1 pe Ion peste Nistru pornit, 
cu pas ca de fulger, cu inima verde.,, 

Pămîntul intreg să se mire începe 
şi se uită la Ion cum năvalnic înfruntă, 
potopul cel roşu din fierberi de stepe, 
în goana lui surdă, neghioabă şi cruntă... 

Culcat-a în drumu-i potrivnici destui, 
svîrlindu-i năprasnic peste hotare, 
dar cheile ţării, pe mînile-oricui, 
deschis-au larg porţile spre soare-răsare... 

Curteni cu văz ciunt, cu minţile strîmbe, 
plecară vulpeşte frunţi reci în noroi, 
şi-ale stepelor hoarde, în sălbatece trîmbe, 
năvăliră flămînde, şi oarbe, spre noi... 

Şi pusu-ne-au neamul in lanţuri, deavalma, 
dela opincă şi până la vlădică: 

Siberia îi mincă pe muncitorii cu palma, 
cînd muşcaţi de mînie dîrji fruntea-şi ridică... 

Ciocoii cei negri, cu cei roşii, la pîndă, 
pe ţundra lui Ion ca lăeţii se ceartă; 
vrere-ar de-acuma pentru veacuri să-l vîndă, 
odată cu ţara cu graniţa spartă... 

Unii de-aproape şi alţii, de departe, 
la colţuri de uliţi isprava şi-o urlă; 

Ion singur rămas-a, dirz, gata de moarte, 
pe-ogoare s’aştepte a răsmeriţei surlă... 

— 343 — 


www.dacoromanica.ro 


El nu-şi poate strînge moşia ’n desagi, 
şi munţii, şi codrii, şi Dunărea ’n glugă, 
şi’n traistă cu casa şi mormintele dragi, 
ca orice adus-de-vînturi, să fugă... 

Şi-ajuns-a Ion iarăşi rob în propria-i ţară, 
pravili să-i scrie orice roşu haihui, 
dar, trecut prin potopul ce s’apropie iară, 
va ţine-a ţării cheie doar strinsă’n pumnii lui... 


PUSU-NE-AU IN RIND CU VITA... 


Pusu-ne-au in rind cu vita... 

Ne duc griul, ne dau pita 
hienele, cu ţirăita... 

Doamne, asta ni ursita?!... 

Cei ce-au dus cînii la apă, 
se răsfaţă şi se 'ndoapă; 
largă groapă că ne sapă, 
ţara ’ntreagă ’n ea să ’ncapă... 

Noi la bir şi noi la trudă, 
ei de trîndăvie-asudă... 

Biată inimă zăludă, 
nu-i auz să ne audă?!... 

Mut mocnirea muşcă, mîncă 
din răbdarea-ne de stîncă, 
ca din inimă oblîncă... 

Au nu-i plin paharul încă?!... 

Căpcăunii urlă, zburdă 
şi de tălălîmbi se ’mburdă... 
Rusia roşă, Rusia surdă, 
ne-a schimbat din neam în ciurdă? 

— 344 — 


www.dacoromanica.ro 




De-atiţi inşi cu chipuri hîde 
şi de strîmbături de gîde, 
ţara nu mai ştie rîde, 
ţara nu mai poate rîde... 

Unul singur se aude, 
ceilalţi, beţi şi muţi de trude, 
au doar dreptul să asude, 
pentru Rusia să asude!... 

Ni s’aprinde ’n gît sudalma, 
ne-arde inima şi palma: 
să sărim pe ei deavalma, 
să-i sdrobim pe toţi deavalma... 

Cerul îl rugăm anume 
să trimită foc şi ciume, 
cit o mai fi lumea lume, 
să nu le mai ştim de nume... 

Cit ai spune-o rugăciune, 
Feţi-frumoşi din soare-apune, 
dirji, pe pajuri iuţi, nebune, 
prin văzduhuri să s’adune... 

Din hotare în hotare, 
cu lungi stele căzătoare, 
stepele să le presare, 
să le-arunce pănă’n soare!... 

Rusia roşă, Rusia oarbă, 
s’o încingă şi s’o fiarbă, 
şi Uralii scurt să-i soarbă, 
goluri făr’de fund să-i soarbă... 

Niprul, Volga ’n roşii ape, 
s’o înghită, s’o îngroape: 
de-ale Rusiei potoape 
lumea pentru veci s’o scape!... 

— 345 — 


www.dacoromanica.ro 


PATRU OPINCA * 


Io, Patru Opincă, 
ţăran fără ţarină, 
plugar fără plug, 
ciurdar fără-o vită, 
îmi duc viaţa necăjită 
fără strîmbătăţi şi vicleşug, 
şi bruşul de mucedă pită 
mi-1 plătesc cu singe din belşug... 

O vorbă a meaă ca o mie... 

Am slujit cu cinste şi-omenie 
satului 

şi împăratului... 

De sărac ce-s toţi cînii mă latră, 
iar noaptea cînd pe uliţi trec domol, 
nu mai aşteaptă pe nici un podmol 
fete mari cu ţ-îţe ca de piatră, 
pe cei flăcăi ce nu se mai întoarnă, 
din a Siberiei grea, veşnică iarnă... 

Sapa mea muşcă, rupe adine, 
dar nu-mi aduce nici doară cit mine; 
la secere 

nime nu se ia cu mine la ’ntrecere; 
coasă ca a mea în ţara toată nu e, 
sprintenă trece prin ierburi ca de cue... 

Ochii ni-s orbi?Braţele, ciunte? 

Scăpaţii din temniţi şed la masa din frunte!... 
Ah, singe glodos şi porniri de pirjol!... 

Hambarul ni gol, 

şi pita ni parcă de ogrinji şi nomol... 


Variantă. 


— 346 — 


www.dacoromanica.ro 


Rînza mi-e goală, blidul la fel, 
dar griul creşte drept, ca de-oţel, 
să se ’mbuibe din el 
trîntorii roşii, muscalul mişel! 


Io, Pătru Opincă, 

ce ’ntre-atîtea pămînturi n’am doar o şirincă, 
înfrunt strîmbele legi şi năpasta, 
şi’n răsmeriţa ce’n mine creşte, 
sudui vîrtos, mocăneşte, 
şi scuip pe toată rînduiala asta! 


DINTRE ZIDURI STRĂINE 


Peste graniţi, jandarmi şi câtuşi, 
gîndul meu vine şi-acuşi, 
sărţi bată ’n fereşti şi la uşi... 

Prin zidul cel roşu şi greu, 
vine spre tine mereu, 
neam al meu, neam al meu!... 


Păn’ce ’n mormint voi cădea, 
fi-voi, în trecerea-mi grea: 
inimă din inima ta... 


Lege, poruncă mi-eşti tu... 
Dela paşii dinţii păn’acu, 
spusu-ţi-am vreodată eu:nu?! 


Acelaş, pe bine pe rău, 
pe culmi ori pe margini de hău: 
ostaş al destinului tău... 


— 347 — 


www.dacoromanica.ro 


Cu văzul spre sorii tăi noui, 

păn’peste clipa de-apoi 

de tot ce-i pămînt mă despoi... 


Cu pasul prăpădul il capăr; 
vorbe de cremene scapăr: 
cu ele prin veac să te apăr. 


Gata de-un drum ce s’amînă, 
drept, pentru tine in mină 
ţiu inima asta bătrină... 


Păn, sbaterea-i scurt va ’nceta, 
chiar peste ea de-ai călca, 
dirz, dacic răspunde-va: da! 


Cu limbă de moarte iţi las 
tot focul nestins ce-a rămas: 
stihiile din gînd şi din glas... 


Ca’n visuri intrebu-mă-aşa: 
mai sunt eu oar’cineva, 
ori chiot din inima ta?! 


Ca pe-o culme de dacic Horeb, 
in rugăciuni ce înjgheb, 
eu mă întreb, te întreb: 


Putea-va străinul mişel, 
legat să te ţie de el 
in lanţuri de besnă şi-oţel?! 


In gînd te aud, te aud, 
şi de mînie zălud, 
sînge şi moarte asud... 

— 348 — 


www.dacoromanica.ro 


Robi jalnici cu gînd mohorît, 
de trudă smintiţi, şi de-urît, 
jug roşu ţi-atîmă de gît... 


Hoţi grabnici, ce patrie n’au, 
ce de frică păn’ieri iţi ştiau, 
cojocul din spate ţi-1 iau... 


Grînele, vraf după vraf, 
pleacă, sub nouri de praf, 
din cîmpiile tale de jaf... 


De-acolo de unde asuzi, 
sub biciul străinilor cruzi, 
tu mai auzi? mă mai auzi?! 


Atunci cînd tu sama-ţi vei da, 
de tăria uriaşă a ta, 
cătuşile ’n bucăţi vor sălta... 


Ca de-un junghiu, haiduceşte mă scol, 
cu uitături de pîrjol, 
cu ochii spre tine, prin gol... 


Mă cutremur de moarte, mi-e frig, 
şi’n fierbinţeală mă frig, 
neam al meu, cînd te strig!... 


De lacrimi şi de-obidă, uituc, 
sămînţă de fulger ţi-aduc, 
neam al meu, neam-haiduc!... 


In noaptea-mi de sbucium şi jind, 
aud al învierii colind, 
l’ale soarelui porţi adiind... 

— 349 — 


www.dacoromanica.ro 


Dincolo de roşul prăpăd 
ce peste lume-1 străvăd, — 
voi mai trăi să te văd?! 


Ori scris mi-e de fulger să cad, 
în funduri de hău, ca un brad, 
prădat de azur şi răsad?! 


ION * 


Muscalul întinde mina ciocoiului celui nou, 
în palate cu uşi şi trepte multe... 

Jandarmi cu armele gata, şi cu vine de bou, 
stau la pîndă, gîndul să-ţi asculte... 


Ioane, 
eşti unul, 
poţi fi milioane: 
vrerile tale ne’nfrînte 
să nu le înspăimînte, 
nici temniţa, nici ştreangul, nici tunul!... 


Aduşii-de-vînturi, din totdeauna 
sînt una, 

cînd vin pe furiş ori în grămadă, 
după răsfăţ şi după pradă, 
şi ţara ţi-o spurcă, nesătui şi neghiobi, 
şi ţi-o calcă ’n picioare ca pe-o ţară de robi... 


Variantă. 


— 350 — 


www.dacoromanica.ro 


Ioane, 
eşti unul, 
poţi fi milioane: 

să nu-ţi poată smulge nici puşca, nici tunul, 
ogorul de pietroase şi puţine pogoane!... 

Pe caii tăi, pe trudiţii tăi boi, 
pusu-şi-au ochii muscali şi ciocoi... 

Turmele pleacă, ciopor de ciopor, 
lăsînd doar pustiul pe urmele lor... 


Ioane, ia sama bine, 
ţara aceasta se razimă pe tine! — 

S’o mături de trintori trufaşi şi de hoţi, 
doar tu o mai poţi!... 


Ioane, 

tu eşti uriaşul, 

ce poţi osîndi la pierzare oraşul 
cu-aduşii-de-vînturi, căpcăuni şi mişei, 
numai să vrei!... 


Cu pumni-ţi de piatră, cu mîniile-ţi iuţi, 
poţi tu să mai cruţi, 
până peste ziua de-apoi, 
pe roşii ciocoi, 

ce-au venit goleţi de peste Prut şi Dunăre, 
să-ţi fure muncă şi supunere?!... 

Eşti unul, 
poţi fi milioane! 

Curajul tău să ’nfrunte temniţa, tunul: 
cu bice năprasnice de fulger şi pară, 
să-i alungi pe hoţii toţi din ţară-afară; 
să crească voiniceşte, să crească 
vrerea ta românească, 

Ioane!... 

— 351 — 


www.dacoromanica.ro 





NEAM VALAH 


Neam valah, neam al meu, 
cu paşi de fier, cu pumni de cremene,— 
cine-ar putea ’n izbînzi să ţi-s’asemene, 
dacă-ai vrea să vreai mereu,— 
neam valah, neam al meu!... 

Neam valah, neam al meu,— 
peste putrede, potrivnice rînjete, 
tu ’n rînduri năprasnice strînge-te, 
gata de lupte fără capăt, mereu,— 
neam valah, neam al meu!... 

Neam valah, neam al meu, 

hoarde vin urlînd, să clatine 

Carpaţii tăi de aspre datine, 

şi’n pulberea lor să te ’ngroape mereu, — 

neam valah, neam al meu!... 

Neam valah, neam al meu, 
ridică peste-a lumii cruntă întrecere: 
pumni, puşcă, frunte, sapă, secere, 
şi fă-le să fulgere peste vreme mereu,— 
neam valah, neam al meu!... 


Neam valah, neam al meu,— 
oştile oarbe ce vin să te spulbere, 
fă-le să-şi muşte înfrîngerea’n pulbere, 
sub pasul tău aspru, sub călcîiul tău greu,— 
neam valah, neam al meu!... 

Neam valah, neam al meu,— 
căliţi de trudă şi de lupte crîncene, 
de ne-om cruţa de-acum, prăpădul mînce-ne, 
robiţi de aduşii-de-vinturi, mereu, — 
neam valah, neam al meu!... 

— 352 — 


www.dacoromanica.ro 


PE SUB GORUNUL LUI HORIA 


Pe sub al lui Horia uriaş, gorun 
s’aude parcă-un fluer dureros: 

Avram Iancu, din mormînt ieşit, bătrîn şi nebun, 
trece ca o umbră pe-o cărare ’n jos... 

El cîntă sbuciumul şi aspra j ale-a moţilor 
coborind încovoiat şi ’ncetinel, 

dar pe şesul clocotind de larma gureşilor şi a hoţilor, 
cine-ar sta să-şi bată capul cu ce cîntă el!... 


Duce-s’ar pănă la Cluj ori Bucureşti, 
la călăii noui să facă o’ntrebare, 
dar ciocoii de-azi sunt vistavoi muscăleşti,— 
şi preari pănă acolo depărtarea mare... 


Ah, de s’ar putea întoarce iarăşi înapoi, 
la anii lui de tînăr crai al munţilor!... 
Pentru-a! moţilor sînge ce-aleargă şuvoi, 
groaznică moarte-i plecarea frunţilor... 


Văzul mîndru, vulturesc al Iancului, 
s’o fi stins şi el pe totdeauna oare?! 

Ah, Doamne, nici un leac de izbăvire nu-i 
pentru neamul acesta crunt călcat în picioare?! 


Pe cer ni s’arată vechi, tainice semne, 
ce’n cete năvalnice vreau iar să ne poarte: 
e duhul căpitanilor ce vine să ne ’ndemne, 
la crîncena luptă pe viaţă ori moarte?! 

Muţi, munţii îi sue străini cu gînd rău, 
şi codrii nu-s destui pe-aici să-i mai încapă... 
Vrea oare-al neamurilor căpcăun călău, 
să ne prefacă ţara toată ’n groapă?! 


— 353 — 


www.dacoromanica.ro 


Săminţa prăpădului şi-a morţii, mereu 
o samănă pe-aicea străinii mişei... 

Ah, dare-ar, în minia lui, Dumnezeu, 

să ne prăbuşim cu munţii toţi deavalma, peste ei 


DAI ŞI DAI DIN NEAM IN NEAM... 


Dai şi dai din neam în neam,— 
şi tot tu să zici: mulţam?!... 

Dat-ai, dat pită la hoţi 
şi-acum sar pe tine toţi... 


Rob la coasă, rob pe-ogor, 
minei mălai din mila lor... 


Şi de cum ţi-1 dau, şi cit, 
ţi s’opreşte parcă ’n gît... 


Pusu-ţi-au muscalii bir, 
pe lobodă şi pe ştir, 


Pe podmoale şi copaci 
şi pe paşii cari îi faci... 

Păn’ ce sama îţi vei da, 
ţi-or fura şi Dunărea... 


De-unde, Doamne, atîţi haihui? 
E oar’ coada veacului?... 

— 354 — 


www.dacoromanica.ro 



De-unde-atîţia hoţi şi hoţi, 
tăbărîţi pe ţară toţi?... 


Vin şi vin, lihniţi şi goi, 
şi smulg ţundra de pe noi... 


Vai şi-amar, rumân sărac,— 
grîu-1 duc, pitari de leac... 

Iau din plin şi din puţin, 
şi tot ei spun că te ţin... 


Iau şi duc cit pot, cit vor, 
şi tot tu rămii dator... 


Bate-i, Doamne, crunt şi du-i 
spre fundul pămîntului! 


Să mai vie înapoi, 

cînd chemari-om noi de noi!... 


NOI, LIHOZI DE FOAME 


Noi, lihozi de foame, cu privirile crunte, 
o, asupritul meu neam! 

Ei, cu slugoii lui StaJlin în frunte, 
ca’n sinul lui Avram... 

Noi la plug şi la coasă, înainte mereu, 
alături stăpîn şi argat; 
ei vrere-ar să-l gîtue pe Dumnezeu, 
şi inima ţării s’o scoată la mezat... 

— 355 — 


www.dacoromanica.ro 


Viaţa din leagăn pe brazdă ne-aruncă 
şi’n fabrici, la munci fără spor; 
ei, după făţarnica hoţiei poruncă, 
furt spun că-i totul ce nu-i încă-al lor... 

Pentru noi vatrăd, străbuni şi părinţi, 
ţara aceasta cu inima arsă; 
pentru ei: Carpaţi de arginţi 
şi Dunări, ce ’ntr’una aur revarsă... 

Noi: răsboire cu viaţa flămândă, 
cu drepte uitături, ce strătae; 
ei: vulpi, şi năpîrci, şi hiene la pîndă, 
şi lupi îmbrăcaţi în piei albe de oaie... 

Noi, frînţi sub cea arşiţă, ca’ntr’un cuptor, 
holda cu sînge boim-o sub secere; 
ei, cu rotundele ţiitoare-ale lor, 
viaţa şi-o ’mpart între jaf şi petrecere... 

Noi, scuturîndu-ne de strîmbătate, 
drumul haiduciei luămu-1 spre munţi; 
ei, cu lăzile de aur pe-aicea furate, 
pot face peste Mare şi Dunăre punţi... 

Noi, înfrăţiţi de sînge şi limbă, 
de dangăte dragi din tainice turle; 
ei, după vînturi cojocul şi-l schimbă, 
gata cu toţi lupii de pe lume să urle... 

Noi, răbdători şi-oropsiţi ca la jug, 
o, jefuitul meu neam; 

ei, sburdă de podoabe, de răsfăţ şi belşug, 
ca’n sinul lui Avram... 

Noi cu privirile către hotare, 
cu armele-ascunse sub căpătui; 
ei, cu ţara noastră in buzunare, 
gata s’o vîndă oriunde şi-oricui... 

— 356 — 


www.dacoromanica.ro 


UMBRA LUI HORIA 


In aceşti munţi din cari foametea muşcă, 
surd s’aud şi greu, din cind în cînd, 
ca din codrii răsculaţi ai unui crîncen gînd, 
de răsunătoare răsmeriţi flămînd, 
s’aud detunături de puşcă, 
prin vînăta veacului ceaţă... 

Moţi crunţi 
macri la faţă, 
cu priviri ce te’ngheaţă, 
pe cai mărunţi, 
peste putrede punţi, 
sue şi coboară prin munţi... 


Sub nepăsătoarea, seaca boltă: 
coviltir pentru-un viteaz norod nomad, 
creşte ca de cremene brad lingă brad 
şi’n suflete, revoltă după revoltă... 

Ce trai mai amar ca de cîine! 

Nu-i mămăligă, nu-i pîine... 

Ce va fi mîine, poimîne? 

Gîndul, ca un om flămînd, înapoi rămîne... 

Din mana pămîntului blagoslovită, 
nu-i şi pentru noi o fărîmă de pită?! 

Este scris undeva pentru moţi, 
să moară de foamete toţi?! 

Ce obrăzare de neguri şi sloi, 
împarte iar foametea pe-aici pela noi! 
Umblă pe uliţi ca lingoarea, ca ciuma; 
trece din casă în casă acuma; 
dă, încruntată şi surdă, tîrcoale 
meselor şchioape, blidelor goale... 

— 357 — 


www.dacoromanica.ro 


Caută’n poduri, în şoproane şi-ogrăzi, 
cu ochii în patru, prăzi după prăzi; 
se’mpiedecă ’n uşi, în pridvoare şi’n porţi, 
de oameni murind şi de morţi; 
duce caii din ham şi boii din jug, 
pe drumuri porneşte cosciug după cosciug... 

Şi’n zarea zărilor de-odat’ se iveşte, 
ca din fund de pămînt se iveşte, 
şi creşte, 
şi creşte, 
şi creşte, 

din hotare ’n hotare 
tot mai neagră şi mare, 
mai copleşitoare, 
mai cutropitoare, 
cu călciiul pe roată, 

— crunt neamului umindu-i, din străfunduri, istoria, 
învolburată, 
neîndurată, 

cu coroană de fulgere, umbra Iui Horia... 


ROBUL 


Strigă nebun o vorbă ce nu-i pe plac călăilor lui, 
o vorbă ce se ’mplîntă pe-acolo oricui 
în auz, ca un cui... 


Sub soarele roşu în asfinţit, 
îşi urlă cumplit, 

marile, sfintele uri, ce’n el pănă-acum au mocnit... 

Scurte şi sdravene paturi de puşcă 
din trupu-i de jar şi de cremene muşcă, 
dar nu pot să facă 

— 358 — 


www.dacoromanica.ro 


să tacă 

dîrza lui ură buimacă, 
ce-1 strânge de gît şi-l îneacă... 

Casa-i din deal, dintre nuci şi gutui, 
parcă se uită după urmele lui, 
cu fereştile-i lucii, de sus de pe stîncă, 
pănă departe peste valea adincă... 

Mîniile sue ca năpîrcile ’n el, 
şi-i schimbă muşchii toţi în oţel... 

Scurt ar sdrobi sub picior, ca pe-un hirb, 
ţeasta jandarmului sîrb, 
pieptul jandarmului sîrb, 
dar greaua cătuşă 
i-opreşte furia bătăuşă, 
i-opreşte brînca bătăuşă... 

C’o dîră de sînge pe fruntea semeaţă, 
cu fălci haiduceşti, ce te ’nghiaţă, 
în uitătura-i străfulgeră-şi focul, 
răsmeriţa oarbă şi nenorocul, 

Craina toată şi tot Timocul... 


CHIOT DE LUPTA 


Ţara asta nu mai e ta? 

Ceasul cel mare e încă departe? 

Gata de luptă, gata de moarte, 
stringe, Ioane, pumnul pe prăsea!... 

Gata de lupta cea mai aspră şi grea, 
peste-ale Rusiei graniţe sparte, 
alături de-ortacii de neam şi de soarte, 
calcă năvalnic spre noua ta stea!... 

— 359 — 


www.dacoromanica.ro 


Glia asta e din veac a ta! 

Fi-vei iar stăpîn, pe unde azi eşti slugă, 
că’n ţara unde oamenii se ’njugă... 

Nu-i rob rumânul, cînd rob nu se vrea!... 


Nu-s neamuri să te poată ’ngenunchea!,.. 
Peste robia muscălească de-azi pe mîine, 
eşti piatra neclintită ce rămîne 
din lupta cu valurile ce se sparg peste ea... 


Mînia oarbă iţi înjunghe inima 
şi gîndul iar prinde să ţi-1 răscoale, 
cînd te uiţi la leagănele goale 
şi la mamele ce nu se pot mingăia... 


In jurul tău e oare cineva 

dintre aduşii-de-vînturi, să poată înghite 

atîtea milioane de cuţite, 

ci te în inimă le puteţi împlînta?!... 


Fie-ţi vrerea cum e cremenea!... 

Ca de-oţel şi de flăcări, crunt creaseă-te poama, 
pentru ziua în care chema-ne-va goarna, 
din creste carpatice de undeva!... 


Cînd mai străin te vei simţi în ţara ta, 
galben la gindul că neamul se pierde, 
năzdrăvani haiduci cu ţundra verde, 
peste fuga vrăjmaşilor ca din cer vor pica... 


— 360 — 


www.dacoromanica.ro 


PRĂPĂSTII DE JURrIMPREJUR... 


Prăpăstii de jur-împrejur 
şi potere fără de număr,.. 

Trupul străpuns, cum să mi-1 fur, 
cu el şi cu gîndu-mi pe umăr, 
cu pas nevăzut, de azur, 
pe piscuri, prin neguri, haiduc, 
spre cer, peste timp, să mă duc!,,, 

Şi cum să preschimb în cremene oare, 
pământul ce-mi fuge de sub picioare! 
Scăpare pe-aici nu mai este, 
decît în cîntec şi în poveste?!,,. 


Arme năprasnice vrut-am să am, 
pentru tine, prădatul meu neam! 

Din stîncă în stâncă, din runc în runc, 
roşile pbtere în hău să le-arunc! 


Prăpăstii de jur-împrejur 
şi potere fără de număr,.. 

Sprintenă-mi sburdă încă pe umăr, 
ca nouă străvechea mea flintă de-azur!, 


— 361 — 


www.dacoromanica.ro 



VRUT-AM 


Vrut-am c’o vorbă să umplu un veac, 
împotriviri şi răsmeriţe să ’mpac 
şi racile surde şi fără de leac,— 
şi-apoi, ca un pustnic, posac şi sărac, 
să tac, 
să tac... 

C’un chiot teluric, ca din nimic 
un neam năsdrăvan să ridic, 
să ridic, — 

şi drum prin potop să-i despic... 

Şi subt dacica glie, apoi, 
subt zăpezi şi subt ploi, 
subt zorii, subt sorii lui noui, 
subt pasu-i mănos şi enorm, 
să dorm, 
să dorm... 


DESTARARE 


Ah, desţărare: pîine amară, 

pernă de ghimpi şi de piatră, 

viscol ce somnul ni-1 latră, 

gind ostenit ce se’nsară, 

în singurătatea pustie; 

apă moartă, apă sălcie, 

ce setea nicicînd nu ni-o omoară!... 

Cîţi oare, Doamne, dintre noi, 

de-aici dela soare-apune, 

s’or mai întoarce cindva înapoi, 

duşi val-virtej de năbădăi nebune, 

ca tigrii pe duşmani să sară, 

în a Carpaţilor şi-a Dunării ţară?! 

— 362 — 


www.dacoromanica.ro 



DOINA 


Vintule grăbit, 
pe cel drum oprit, 
către răsărit, 
inima mea du-i 
şi să-i spui, să-i spui, 
să-i spui muntelui, 
că încă nu sînt 
doborît de vint, 
culcat subt pămint; 
că m’am dus, m’am dus, 
ca de viscol dus, 
dus către apus, 
gata să trec balta, 
dintr’o ţară ’ntr’alta, 
dintr’o lume’ntr’alta, 
tot pe drumuri noui 
cu-ochi de flăcări goi, 
cu gindu’napoi, 
spre cel neam durut, 
de străini vindut, 
la străini vindut... 

Tu să-i spui, să-i spui, 
că pe lume nu-i, 
munte nu-i, să-l sui, 
fără să n’aud, 
cu suflet zălud, 
lung prin golul crud, 
care ne desparte: 
corn sunind, departe, 
a pîrjol şi-a moarte... 

Străbun fără-ogoi, 
mă cheamă ’napoi 
pleşuvul Negoi, 
şi-aştept glas de corn, 
glas de dacic corn. 


— 363 — 


www.dacoromanica.ro 


paşi spre el să ’ntom, — 
vîntule grăbit 
pe cel drum oprit, 
către răsărit, 
ce sufletu-mi furi 
cu dor de păduri, 
de străvechi păduri.,, 


PRINTRE FULGERE 

Trupul meu, hoţi, 
trupul meu, iacă-1! 

Huidue-1 toţi, 
prin suliţi treacărl! 

Smulgă lupi, corbi 
fîşii dintrinsul: 
în dam ciocli orbi 
pîndescu-i plînsul!.,, 

Gîndul înadins 
în viforniţă lasu-1,,. 

Putea-va vr’un ins 
să-i gîtue glasul?.,. 

Ani lungi şi amari, 
şi-arhanghelul, dascăl: 
pe urmarmi, tîlhari, 
crunt pasul meu pască-1!,,, 

Las pe-alţii pe loc, 
în al tihnei larg staul: 
bordeiu-mi de foc 
în viscol eu vreau-1, 

Pe unde acuşi, 
gindu-mi dîrz, ca haiducul, 
spre-un neam în câtuşi, 
printre fulgere, ducu-1!... 

— 364 — 


www.dacoromanica.ro 


CĂTRE ZORI MA ’NTORN... 


Către zori mă ’ntorn 
şi’n flăcări cerul vădu-1... 
al hăului corn 
surd vesteşte prăpădul... 

Crunt crivăţ cărunt, 
lung cutreeră sudul: 
prin tot ce simt şi sunt 
potopul audu-1... 


Peste-orice adăpost 
ridicu-mi dîrz capul: 
pe cel ce ieri am fost 
in ape repezi scapu-1... 


Orice cuget nedrept 
dela mine aruncu-1: 
duc neamul strîns la piept 
cum duce-mi-aş pruncul... 


Spre ce ’nverzit liman 
la pieptul meu ducu-1? 
Moare orb şi sărman 
în mine, haiducul? 


Şi cum mă îngreoi 
în suflet ascunzîndu-1, 
ca mii de morţi Negoi 
crunt apasă-mă gîndul... 


Nu mai văd peste leat? 
Năzdrăvan cornul âdu-1: 
de ce-am vrut şi-am visat 
să se nărue iadul! 

— 365 — 


www.dacoromanica.ro 


Mi-e sortit ceasul rău, 
ce din poartă alungu-l? 
Cum să văd peste hău 
cu văzul meu ciungul? 

Ah, ce mări de noroi, 
dealungul, dealatul!... 
Pentru ciţi dintre noi 
va’nflori Araratul? 


STRĂINĂ STRĂINĂTATE 


Străină străinătate: 
rai cu porţile 'ncuiate... 

Vai de cine’n ele bate 
cu răni grele, nelegate... 

Dacă-adus de vînturi vii 
de pe stepe cenuşii, 
din pierdute bătălii, — 
uşile se’nchid ca vii... 

Străine cu chip de sfînt, 
tu mă’ntrebi de ce tot cînt, 
cu privirile’n pămint 
şi cu zimbet trist şi frint... 

Strănepot de Daco-geţi, 
cu-ochii de vedenii beţi, 
între-aceşti străini păreţi, 
îmi cînt ţara dintre ceţi... 

Că dacă n’aş şti cinta, 
fruntea mi s’ar înnopta, 
plînsetul m’ar sugruma, 
inima mi s’ar seca... 

— 366 — 


www.dacoromanica.ro 


URMELE MELE * 


Urmele mele se pierd într’un vijelios trecut... 
Carpaţii, prin furtuni şi ger, i-am străbătut 
şi dîre de sînge am lăsat, făr’de veste, 
prin trecători, pe poteci şi pe creste... 

Ardealul l’am cutreerat neogoiat: 
pe zidurile Albei-Iulii am veghiat, 
de sori de foc şi vifore muşcat, 
din veac în veac, din leat în leat, 
pe-un pămînt cu sînge dacic îngrăşat... 

Mi-am minat sub ceruri turma, sta va, ciurda. 
Am sîngerat la Gurăslău şi Turda, 
cu-ostaşi stîncoşi şi iuţi, umăr la umăr, 
şi’n răscoale năprasnice şi fără de număr, 
spre-a mă întoarce acasă apoi, 
pe brazde străvechi şi ’ntre craii cuvîntului: 
peste strîmbătăţi şi-amamice nevoi, 
să deschidem zări şi drumuri noui, 
stăvili să-i punem pe-aicea pămintului, 
şi măreţe icoane să-i batem în cue: 
în lumea întreagă să se ştie, al cui e!... 

Gîndul fierbinte, 

abia de-şi mai poate aduce aminte, 
de vălmăşagul ce fost-a odată, 
de-a neamului soarte învolburată... 

Vă miraţi de ce mi-e mută buza 
de mîhnire, ca pe munţi moţeşti? 

Lungu-i drumul dela Sarmisegetuza, 

păn’ la Clujul românesc şi păn’la Bucureşti!. 


Variantă. 


— 367 — 


www.dacoromanica.ro 


Cînd din străfund de lumi aud străbune goarne, 

prind crucile să se răstoarne, 

rînd pe rînd, de pe morminte, 

şi, ca’n vis, trecutul îmi răsare înainte.,. 


Atunci, ca încins de porniri şi pîrjol, 
tare cit o ’mpărăţie, 
gol, 

din mii şi din mii de morminte mă scol!... 


Spre graniţe fulgere încep iar să scapere, 
şi ţara, dintr’un capăt la altul, s’o capere? 
Sufletu-mi dă ’nfiorat uriaşe alarme 
şi smulge din glie milioane de arme: 
cu dîrjenie şi-avînt neinfrînt, 
ţara asta de gînd şi pămînt, 
cu ele năprasnic s’o apere, 
pănă la capătul lumii, s’o apere... 


HAIDUCUL 


Mamei, de-o ’ntreba, 
mîndrei, de-o ’ntreba 
să le spui aşa: 
că m’am dus, m’am dus, 
dus pe munte ’n sus, 
tot înspre apus, 
rupt de omenime, 
făr’ s’aud pe nime, 
fără să văd pe nime, 
prin ploi fără număr, 
cu gluga pe umăr, 
cu ceaţa pe umăr. 

— 368 — 


www.dacoromanica.ro 


Că unde-am rămas, 
la loc de popas, 
flintă frîntă las... 

Că pe cel drum lung 
potere n’ajung, 
gloanţe nu străpung; 
că ’n cojoc de piatră 
subt a gliei natră, 
cîni nu mă mai latră... 


DE MIC, EU VISAT-AM MEREU... 


De mic, eu visat-am mereu, 
ca pe-un aprins căpătui: 
să fiu împotriva oricui, 
să fiu păn’ la capăt, al lui, 
al neamului meu, 
al neamului meuî... 


Copilandru, cu paşi ca de lup, 
cu neamul şi clocotul lui, 
departe de grija oricui, 
din piatră şi volburi crescui, 
cu flăcări în suflet şi’n trup, 
cu flăcări în suflet şi’n trup... 


Azi, inimă, poţi tu să-mi spui, 
ce-i pentru mine mai greu, 
din tot ce mi-a dat Dumnezeu: 
moartea ce mă muşcă mereu, 
ori crincenul sbucium al lui, 
sbuciumul făr’de margini al lui, 
al neamului meu, 
al neamului meu?!... 


— 369 — 


www.dacoromanica.ro 


CINTEC HAIDUCESC 


N’a spus mierlă, n’a spus cuc, 
pe-unde-a fost poteci s’apuc, 
nici ce gloanţe ’ntrup eu duc... 

Şi nici bunii brazi bătrîni: 

cîte poteri de capcîni 

ne-au căzut de-atunci în mini... 

N’a spus codrul nimănui, 
ce picui mi căpătui 
şi armele unde le pui... 

N’a spus frunză, n’a spus ram: 
cîţi ciocoi pe suflet am, 
cîţi muscali pe suflet am... 

Fie vremea bună-ori rea, 
din mini puşca mi-o va lua 
numai moartea, săraca!... 


MINA 


Pentru roşul vistiernic, 
de-aur se lapădă; 
pentru miner, nemernic 
doar ceaţă şi-apă dă... 

La alţii — rîu darnic- 
belşug aduce, dă; 
minerului, amarnic 
doar pită mucedă... 

— 370 — 


www.dacoromanica.ro 


Porunca-i: «fii spornic, 
peste-orişice stavilă!», 
biet miner, rob datornic 
după roşa lor pravilă!... 

N’ai loc nici de-un cui, 
după ciocan şi secere... 
Spre foloasele cui, 
atîta întrecere?!... 

Blid pustiu, hodorog, 
şi-o ştirbă lingură,— 
şi-un neam, luat zălog, 
într’o temniţă singură... 

Peste sufletul gol, 
dor nu mai freamătă: 
pentru-un pas mai domol, 
munceşti drept camătă... 

Răsufletul greu 
abia de mai ţine-te: 
creşte moartea mereu, 
din mînile-ţi vinete... 

In noul tău rai 
şi’n flăcări frigărte, 
tu miner, nu mai ai 
dreptul la strigăte!... 

Călăul obraznic 
ţipă şi suduie; 
de-al jafului praznic, 
ţara se sguduie... 

E raiul lor falnic, 
ce pe-orbi sbuciumă? 
Cîntecu-mi, zadarnic 
a răscoală mai buciumă? 


— 371 — 


www.dacoromanica.ro 


Oriunde îl urci, 
gîndul în cleşte dă... 
Cad umbre de furci 
pe fruntea ta veştedă... 


Muscalul sălbatec, 
moare de milarvă? 
El vrea-te ostatic, 
în ţara ta schilavă! 


Ah, acest Vavilon, 
ce-adinc înacră-mă! 
Cit aur — plocon 
din arsa ta lacrămă! 


Dar, iată, la rindu-i, 
lung mina se clatină... 
De cîndu-i? De cîndu-i, 
hoţia iar datină? 

Minerul supt, jalnic, 
pumni peste mutre dă: 
suie sînge năvalnic 
în carnea lui putredă... 

Ca prinşi de pîrjol, 
sub flamuri ce flutură, 
mulţimi cu pieptul gol, 
de lanţuri se scutură... 


— 372 — 


www.dacoromanica.ro 


SURGHIUNUL E GREU 


Surghiunul e greu, 
şi paşii se ’ncurcă... 

Mai avearvom mereu 
cu furtuna de furcă?!... 


Mai muşcarvor din noi 
lupii lumii deavalma?!... 
Pentru pini de noroi 
mai crăpa-ne-va palma?!... 


Mă încing, mă răscoc 
svircoliri dedeparte, 
cu limbi ca de foc, 
cu fiori ca de moarte... 


Dar gindul amar, 
in chiot se schimbă,— 
şi iarăş tresar 
de-a răsmeriţei limbă! 

Crunt vrut-am să am 
văz făr’de hotare, 
şi puteri cit un neam 
in furtuni sdrobitoare!... 


Azi pe toate, nebun, 
in Carpaţi de cuvinte 
să pot să ţi-le pun, 
neam al meu, înainte! 


Aprins să te văd, 
să Iţind in picioare, 
şi’n mers, prin prăpăd, 
către soare-răsare,.. 

— 373 — 


www.dacoromanica.ro 



S’ajungi, ca’ntr’un vis, 
atît dedeparte, 
pan, unde ţi-ai scris 
greu paşii, prin moarte... 


Să treci mări de glod, 
ce’nghit şi inghiaţă: 
l’al Rusiei prohod 
să poţi fi de faţă! 


CINE GRIJA SA-I MAI POARTE?! 


Cine grija să-i mai poarte?!.. 
Neamul geme ca de moarte, 
că ţara-i pe mini de hoţi, 
de mişca nu te mai poţi, 
şi-i pe mini de-aduşi de vînt: 
duc şi morţii din mormînt!... 


Din răscruce în răscruce, 
parcă diavolul i-aduce: 
vin urlînd muscali nătîngi, 
şi nu poţi de git să-i strîngi... 

Vin şi smulg cu anasîna, 
şi duc tot pe ce pun mina!... 

Ne-arde pumnul, ne-arde pieptul!... 
Cînd o să păşim cu dreptul?!... 
Ne-a ajuns la os cuţitul!... 
Doamne, care-o fi sfîrşitul?!... 

— 374 — 


www.dacoromanica.ro 






Nu s’aud prin noapte, 
şoapte, 

şi nici semne, 
să ne ’ndemne, 
doar cu pumnul şi cu palma, 
să săltăm pe ei deavalma: 
de mînie şi’ntărit, 
să pierim cu ei de gît?!... 


SA ÎNALŢ RUGĂCIUNI... 


Să inalţ; rugăciuni, doar pentru mine: 
să mă ocroteşti 

de nenoroc şi de năpaste pămînteşti, 
Doamne, Doamne, mi-ar fi ruşine 
de sbuciumul neamului meu, şi de Tine!... 


Ruga mea din douăzeci de milioane 

de glasuri, să crească ar vrea, 

şi să se’nalţe spre-acel Undeva, 

ca un geamăt rupt din tot atîtea rane, 

ce leacuri aşteaptă, şi vindecări năsdrăvane, 

din atotputernicia şi din mila Ta!... 


Singuratec, glasu-mi ostenit s’ar pierde, 
spre nevăzutul Tău tron, 
ca o boare, ca un svon, 
ori ca un freamăt doinitor de frunză verde... 


— 375 — 


www.dacoromanica.ro 


PRIN VINTURI CE LATRA... 


Prin vînturi ce latră, 
sui cu paşi de piatră, 
poteca răsleaţă: 
căţeaua ’ndrăzneaţă, 
ce şchioapă şi’ngheaţă, 
către stîni de ceaţă... 

Arşiţe mă coc, 
umbra-mi: greu cojoc, 
parc’ar fi de foc, 
parc'aş duce aşa 
pe cărarea grea, 
veacurile’n ea... 

Şi aşa cum sui, 
pieptul muntelui, 
un gînd ca un cui 
mă izbeşte, şui: 
uite turma!... Nu-i!.,, 

Caută-o, de poţi, 
peste munţii toţi, 
peste munţii toţi!.,. 

Cum mă întărit 
dupăratît urît, 
sîngerînd, în gît 
se’ntîlnesc deavalma: 
ruga şi sudalma... 

Prin brazi, prin brădui, 
pe poteci haihui, 
ochii-mi văd ce nu-i... 
Paşii, smulşi domol, 
calcă parcă’n gol, 
peste munţi silhui: 
paşi ai nimănui, 
paşi ai nimănui... 

— 376 — 


www.dacoromanica.ro 


Flueru’n şerpar, 
în şerpar de jar, 
glas vrea să înjghebe, 
munţii să-i întrebe... 

Printre crengi de sin ger, 
cînd diavol, cînd înger, 
cu soarele sînger... 
Pîrîul: alb ţap, 
se dă peste cap, 
vîntul: orb dulău, 
se prăvale’n hău, 
codru’mbătrînit 
pleacă spre-asfinţit... 

Şi-ori pe unde-apuci, 
ca nişte năluci, 
tufe, stînci tresar, 
parcă’s oi de jar, 
parcă’s oi de jar... 

Ochii văd, nu văd... 
E-ajun de prăpăd? 
Furtună’ncepută ? 

Ori munţii se mută?... 

Parcă mii de cini, 
de cini dela stîni, 
ca ieşiţi din piatră, 
din hăuri mă latră... 

Cum sui, cum nu sui, 
unde ochii-mi pui, 
un gînd ca un cui 
mă înjunghe, şui: 
uite turma!... Nu-i!... 

Caut-o, de poţi, 
printre anii hoţi, 
peste munţii toţi, 
peste munţii toţi!... 


— 377 — 


www.dacoromanica.ro 


RUGĂCIUNE 


Doamne al cerului şi al pămîntului, 
dă-mi duh să fiu, pe bine şi pe rău: 
argat îndelungrăbdător al cuvîntului, 
al îndreptărilor Tale şi-al harului Tău!... 

Din drumul meu, dă tihna la o parte, 
şi dă-mi tărie, de-orice joc şi jind, 
şi de toate bucuriile deşarte, 

ca de haine şi podoabe diavoleşti, să mă desprind! 


Fă ca maşterile zile ce mi-au mai rămas,— 
cu pas neşovăelnic şi fierbinte, 

— ca şi cînd aş fi mereu la ’ntiiul pas, — 
să le duc, prin spinii vieţii, înainte!... 


Anii, pentru alţii lungi, ceţoşi şi grei, 
cu toată greutatea lor, aruncă-i, Doamne, 
pe bătrânii şi şubrezii umeri ai mei, 
prin negurile nesfîrşitei mele toamne!... 


Tu mustră-mă mereu, şi crincen mă învaţă, 
cum pe-atiţia alţii i-ai mai învăţat: 
să nu mă leg de lume şi de viaţă, 
cu suflet sterp, de om ce crede-se bogat!... 


Fă ca nici trufie, nici fărădelege, 
în mine brazdă caldă să-şi găsească, 
şi neghina, spic netrebnic să nu lege, 
pe-ogorul meu de osteneală pămintească !... 

Deslănţue in faţa mea, cu limbi de foc, furtuna, 
şi’n bezna oarbă-alungă-mi dela poartă, 
cu fulgere şi grindini, pentru totdeauna, 
orice ispită dulce şi deşartă!... 

— 378 — 


www.dacoromanica.ro 


Peste orişice măsuri, învaţă-mă să vreau 
şi vrerea vrerilor s’o dărui ca pe-o pîine, 
celor ce merinde şi răsuflet aprig n’au, 
năvalnic să treacă, prin prăpăd, către mîine!... 

C’un pas în aste vremi ce-au fost să vină, 

cu altul: în miile de ani, cari au fost,— 

în luptă cu viaţa: flămîndă jivină 

doar Tu mi-eşti, o Doamne, drum drept şi-adăpost 


HORIA 


Neguri mă năpăd, 
şi-ard să mi te vad: 
Domn peste prăpăd, 
cu vâz încruntat, 
cum, din leat în leat, 
neamul te-a visat 
şi te-a aşteptat!.,. 

Vîlvătăi de jind 
mă cuprind, m’aprind : 
să te văd venind, 
ca din stînci ieşind, 
strîmbătăţi sdrobind, 
străini potopind... 

Cu plete cărunte, 
cu doui sori subt frunte, 
printre cete crunte, 
dîrz, din munte’n munte, 
să treci ca pe punte; 
ca pe poduri iuţi 
peste ruşi bătuţi, 
şi peste vînduţi; 


— 379 — 


www.dacoromanica.ro 


ca pe punţi de fier, 
cu ochii la cer, 
cu gîndul la cer, 
peste ruşi ce pier; 
ca prin sparte porţi, 
peste vii şi morţi, 
către alte sorţi, 
cal de foc să porţi!... 

Spurcata mogindă, 
satele perindă... 

Ţara-i numai pîndă, 
pîndă şi osîndă... 
ţara ta flămîndă!,.. 

Nu vezi cum ne fură, 
pita dela gură, 
grînele din şură, 
copiii din casă, 
blidul de pe masă, 
iarba de subt coasă, 
vite făr’de număr, 
cenuşe şi humăr 
şi ţundra din umăr?!... 

Neamu’mbărbătîndu-1 
şi’n cîntec cîntîndu-1, 
de grei ani dearîndul, 
îmi tot spune gîndul: 
lupta vi-e orîndul!,.. 

Ne-a prins oare’n cue 
Rusia tehue, 
aste braţe şuie, 
şi scăpare nu e?!... 

Nu-i vr’un glonţ flămind, 
drept şi şuierind, 
să-l simtă-ajungind, 

— 380 — 


www.dacoromanica.ro 


şi’n piepturi intrind, 
de-astăzi, rind pe rînd, 
cei ce fraţii-şi vînd, 
cei ce ţara-şi vînd?! 

Nu mai sint pe-aici, 
ghioage mari şi mici, 
ghioage de voinici, 
de sdrobit mujici?! 

Nu-s cuţite iuţi, 
să mi le ascuţi 
în muscalii sluţi, 
şi’n ciurzi de vînduţi?!,,. 

Au nu-s coase tari, 
de cari să tresari; 
şi păduri de pari, 
buni pentru tilhari?! 

* * * 


Flăcări mă năpăd, 
şi-ard să mi te văd. 
Domn peste prăpăd: 
cu neamul în gînd, 
codrii luminînd, 
zodiile schimbînd, 
potopu ’nfruntînd, 
să te văd trecînd... 

Cete iuţi şi multe, 
ca din piatră smulte, 
drepte să te-asculte, 
cum te-au ascultat, 
cînd le-ai fost odat’, 
frate şi’mpărat!... 

Ca de foc, se scoală, 
ca de griji se spală, 


— 381 — 


www.dacoromanica.ro 


gata de năvală, 
gata de răscoală... 

Cu privirea dreaptă, 
fără vorbă-ori şoaptă, 
doar pe tin’te-aşteaptă, 
doar porunci aşteaptă !... 

Oaste-i de haiduci!... 
Fulgerînd s’o duci, 
prin izbînzi s’o duci, 
păn’ departe ’n zare, 
spre străvechi hotare, 
spre marea cea mare, 
spre ţara de glod, 
spre cel neam nărod, 
l’al Rusiei prohod... 

Aruncaţi în hău: 

Rusie şi călău,— 
ca după-un vis rău, 
strîns în jurul tău, 
ca printr’o minune, 
neamul să s’adune 
iar la rugăciune, 
cu-uitături de rouă, 
ca’ntr’o viaţă nouă, 
ca’ntr’o ţară nouă, 
a lui Dumnezeu 
şi-a neamului meu... 


Neguri mă năpăd 
şi-ard să mi te văd: 
Domn peste prăpăd, 
cu văz încruntat, 
cum, din leat în leat, 
neamul te-a visat 
şi te-a aşteptat... 

— 382 — 


www.dacoromanica.ro 




RAPSODIE PRIBEAGĂ 


Ah! Carpaţi româneşti, 
şi tu, Mare Neagră! 
Neam al meu ce boleşti, 
de-a robiei pelagră! 


Paşi de-oţel şi văz drept, 
prin furtuni ce ne mîncă; 
ţinem muţi vieţii piept, 
dîrji, cu frunţi ca de stincă... 


Ciţi vai, cad dintre noi, 
de sbucium şi boală, 
dar cu gîndu’napoi 
şi mai aprigi se scoală!,.. 


Ne încerci, ne căleşti 
în dîrjenia ta dreaptă, 
pentru pînde lumeşti, 
ce încă ne-aşteaptă... 

Ascultînd glasul tău, 
trup, gînd ne tresare: 
peste bine şi rău 
creşti în noi tot mai mare! 

Inimi bat fără scut, 
piepturi, frunţi să ne spargă: 
sub un steag nevăzut 
înfruntăm lumea largă... 


Peste ţări, peste munţi 
peste sute de ape, 
în noi toţi te încrunţi, 
puşti ne-aduni pe aproape... 


— 383 — 


www.dacoromanica.ro 


Cu ce-ai fost, cu ce eşti, 
şi cu tot ce ne leagă, 
calci în noi, ca’n poveşti, 
cu ţara întreagă... 

Cum mai pot să’nmănunchi 
tot ce’n mine se darmă? 
Cade doru'n genunchi, 
dar cu pumnul pe armă!... 

Cu-aste braţe fierbinţi, 
svîcnind tot mai tare,— 
ne va scoate din minţi, 
sîngeroasa răbdare? 

Te-au vîndut orbi ciocoi, 
în sfaturi de taină, 
dar te-om lua înapoi 
în alba ta haină!... 

Australie, Americi, 
lăsa-le-vom baltă: 
trup nou să desfereci 
cu noi toţi laolaltă... 

Pe iuţi ăripi de foc, 
pe poteci sburătoare, 
vom pleca la noroc 
către soare-răsare... 

Printre sprintene-armli, 
cu dorul ce ne poartă, 
îţi vom bate’ntr’o zi, 
crunt cu puştile ’n poartă... 

In oţel îmbrăcaţi: 
haiduci ce se desglugă 
ne-om lăsa prin Carpaţi 
peste-a hoardelor fugă... 

— 384 — 


www.dacoromanica.ro 


Şi prin graniţe sparte, 
peste steaguri străine, 
vom ţîşni ca din moarte, 
neam al meu, pentru tine!... 

C’am venit înapoi, 
or s’o ştie de-odată, 
toţi roşii ciocoi 
şi cea Rusie toată!... 

Din gropi, morţii toţi, 
cu-ai noştri alături, 
te-or ajuta, de hoţi 
crunt ţara s’o mături... 

Vor isbi cu necaz, 
năduful să-şi adepe, 
cei morţi in Caucaz 
şi pe’ntinderi de stepe... 

Cit cu văzul ajungi, 
întîlni-vom deavalma: 
oşti de şchiopi şi de ciungi, 
urlîndu-şi sudalma... 

Vor simţi cei slugoi, 
prăpădul pe-aproape: 
de clocotul din noi 
nici în gropi n’au să scape!... 

Cu braţ de fier să-i prinzi 
din gloata ticăloasă: 
sări spînzurăm de grinzi 
pe tîlharii din casă!... 

Să treacă, rînd pe rind, 
cu braţele ca ciunte, 
spre crudul lor orînd, 
cu călăii in frunte!... 


— 385 — 


www.dacoromanica.ro 


Cum oar’ să mai înod 
ale anilor coarde: 
dîrz să trec ca pe pod, 
peste hoituri de hoarde!... 


Dus de volbura-mi grea 
ce spre tine se pierde, 
glia-ţi s’o calc aş mai vrea, 
cu pas încă verde... 

Şi cu ochi-mi ce văd 
dibuind ca prin natră, 
prin cenuşi de prăpăd, 
drum să-mi rup către vatră 


De-aici, gindul meu, 
spre Carpaţi se întoarnă 
şi aşteaptă mereu, 
glas năvalnic de goarnă!... 


O, ţară: ţintirim, 
sub puhoiuri străine,— 
de mai vrem să trăim, 
e doară pentru tine! 

Dar zorii ce-i aştepţi, 
nu-s atăt dedeparte: 
vom sosi, iuţi şi drepţi, 
călcînd peste moarte!... 


— 386 — 


www.dacoromanica.ro 


DUH DE DIRJENIE 


Duh de dîrjenie, o Doamne, revarsă, 
şi de răbdare 
făr’ de hotare, 

peste fruntea-mi de cremene, peste inima-mi arsă!. 


N’au pită şi sare ai noştri departe, 
şi toţi ca pe flăcări aşteaptă, 
răfuiala cea cruntă şi dreaptă, 
răfuiala de mîine, pe viaţă ori moarte!... 


Tu, drumuri deschide-ne către soare-răsare: 
să fim împreună 
prin pîrjol şi furtună, 
cînd neamul întreg va sălta in picioare!... 


— 387 — 


www.dacoromanica.ro 


RAPSODIA IBERICA 


www.dacoromanica.ro 


RAPSODIA IBERICA 


Din dacice porţi de soare-răsare, 
de pe străvechi şi ’nvolburate hotare, 
de departe, de-atît de departe, 
de dincolo de viaţă şi moarte, 
din mii şi mii de Vîrfuri-cu-dor, 
de pe al neamului teluric pridvor,— 
ca un cioban: 

—Caraiman 

în glugă de zăpezi şi furtuni, — 
cu ochii nebuni, 

cu aripi parcă la braţe şi picioare, 
cobor 
şi cobor, 
fără zor, 

pe uşoare covoare 
de soare, 

pe schimbătoare chilime 
de fulgere şi’ntunecime, 
pe poteci fără număr, 

cu-a năpastelor durdă ce-mi sburdă, pe umăr, 
cu-a veacurilor ţundră de flăcări, pe umăr 
şi cu-a trecutului poveste, care vine 
ca o iarnă fără capăt, peste mine. 


Prin viforul anilor, amarnic şi crud, 
zimbrii veşniciei parcă i-aud, 
şi Marea izbind şi săpînd, ca’ntr’un zid, 
în ţărmul blestemat şi cîntat de Ovid. 
De dincolo de neguri şi piscuri ce sperie, 
fără odihnă, gindul meu vine, 
vine 

spre tine, 
de mii de ori soră 
a ţării mele dela porţi de auroră, 

Iberie, Iberie! 

— 391 — 


www.dacoromanica.ro 


Sol mă trimite neamul meu şi soarele... 

Carpaţii, Dunărea şi-ogoarele, 
încărcatu-mi-au cu daruri, pentru tine, carele... 

De-acolo-aduc, din munţi şi bărăgane, 
ca’n ale visului aurite rădvane 
şi’n sănii-vedenii, de crivăţ şi foc, 
de pe-ale lui Traian îndrăzneţe hotare: 
un corn ce, de veacuri, tot chiamă şi chiamă 
din inimi de codri de-aramă, 
într’o Transilvanie de ’ncruntări şi nenoroc, 
şi’n ţara dela Dunăre şi Marea cea mare. 

■Şi ca pe-o, dela furtunoşi voevozi, hrisoavă, 
cu povamică pecetie: potcoavă de lavă, 
şi cu’nchinare, peste depărtări şi veacuri, dela ei, 
cu viscole ce’n codrii lor plesnesc şi se răstoarnă, — 
ţi-aduc la poarta ta de cremene din Pirinei, 
ca’ntr’un freamăt vifornic de moldavă dumbravă 
şi de carpatică goarnă: 
neastîmpărul şi mărirea străbunilor mei... 

Ca dintr’ale neamului străvechi poveşti împărăteşti 

—stalagmite de-aur ale sufletului nostru de-altădată— 

în inima-mi, — rană nevindecată, — 

aduc, de pe drumuri de fum şi de scrum: 

pir joi de năprasne şi de prăpăd, 

şi pe-al lui Santiago lung şi verde drum, 

peregrin pleşuv, spre tine viu acum, 

Iberie, cu aripi de munţi, cu came de piatră, 
viu să te văd, să te văd, 
cum peste tine te reverşi şi creşti, 
şi, împotriva vrăşmăşiilor ce te pîndesc şi latră, 
c’o falcă în cer şi cu alta’n pămînt, 
ca şi cum de diamant ţi-ar fi orice munte, şi deal, şi coclaur 
şi de aur 

orice armăsar şi orice taur, — 
cu’nfiorat alean dacoromân, 
în vers furtunatic şi grumb, 

— 392 — 


www.dacoromanica.ro 


neînfrint 
să te cînt, 

cu tot al harului sbor alb de porumb, 
ca’ntr’o carpatică doină din fluer, 
peste-al apelor vuet, peste-al vîntului şuer, 
divină patrie a lui Traian, 
a lui Seneca şi-a lui Columb! 

* * * 


Saguntul şi Numancia aducu-mi aminte mereu, 
peste prăbuşiri şi peste furtuni, 
de dacii cumpliţi şi nebuni, 
de dacii de cremene din sîngele meu, 
pe care nu-i îngrozeau nici potrivnici, nici zei, 
ci cerul doar: că se prevale peste ei... 

Născutu-ne-am în viscole, ’n pîrjol şi’n răsuciri, la fel 
ca din muchi de stînci, ca din oţel, 
din ucigaşa încleştare cu pietrosul uragan 
al oştilor lui Scipion şi Traian,., 

Cînd n’a mai fost modru, 

furtunatic să-i aruncăm înapoi, 

cu piepturi deschise, cu ţestele sparte, 

săltat-am deavalma în moarte, 

din munte în munte, din codru în codru, 

cu-al sîngelui nostru năprasnic şuvoi, 

spre-a ne ivi, şi mai iuţi, şi mai crînceni, apoi, 

în vajnice trupuri de neamuri cu noi. 

Sau rug făcutu-ne-am din Numancia şi Sarmisegetuza: 
să nu ne mai afle vrăşmaşii nici spuza... 

Brazi aprinşi şi drepţi, din zare în zare, 
am ars şi ne-am stins, cu toţii în picioare,^ 
să se cutremure în depărtarea ei albastră, 

Roma Cezarilor, de furia noastră, 

şi de cele din urmă-ale noastre chiote, crescute de vînt, 

să se scoale’n picioare întegrul pămînt... 


— 393 — 


www.dacoromanica.ro 


Plămădiţi, neinfrinţi din înfrîngere, 
înfruntînd atotputernicia Romei în lume, — 
inima, trupurile noastre sortite fost-au să sîngere, 
pe veci de veci, subt noul nostru nume,,, 


Ostaşii ce-au învins şi cei ce’nfrînţi au fost, 
dar fruntea nu vrură să şi-o plece’n noroi, — 
în al sufletelor noastre noptatic adăpost, 
luptă încă’ntre ei, pentru Romele de soare din noi,,. 


Şi lupta incinsă-i ca intre şesuri şi munţii înalţi, 
păn’ce intr’o zi, destinul vostru, şi al nostru, va alege 
intre zadarnice răsmeriţi şi’ntre dreapta, atotputernica lege; 
între cel ce’n turn de fildeş, ori de fier, vinul vieţii şi-l soarbe 
şi’ntre mulţimile flăminde, şi surde, şi oarbe; 
intre cel singuratec şi’ntre lava caldă-a celorlalţi. 


In străvechiul singe: aur ce nu minte, 

creşte peste abisuri şi-abisuri, mereu: 

statornic, nevăzut curcubeu, 

înălţat din veşnicia noastră fierbinte, 

din străvechi şi frămîntate zăcăminte, 

din toate apele aducerii aminte, 

ce’n adine de-adîncuri ne-au lăsat-o 

sufletul lui Decebal dacul, şi-al mîndrului iber Viriato. 


Dela Roma —a pământului împărăteasă— 
Seneca întorsu-s’a, de mii de ori, acasă, 
între şoapte şi şoapte, 
pe drumuri de noapte, 
printre legănate oşti de holde coapte, 
şi cu mînile-i meştere, 
pus-a, aspru, piatră lingă piatră 
la a Iberiei veşnică vatră, 
in flămîndă, solară şi-oceanică creştere... 

Şi, pe temelii, ce nu se clatină şi încovoae, — 
din ale pămîntului vii măruntae, 
de pe-ale gindului largi schele de stele, 

— 394 — 


www.dacoromanica.ro 


cu-ale sufletului taine şi oţele în ele, 
adîncurile le-a legat şi le-a supus 
flăcărilor şi poruncilor de sus... 

Ca într’o nouă, neîndurată cosmogonie, 

vestitoare de timpuri gata să vie, 

gîndul lui Seneca prinde, ca’n stîncă vie, să lege 

şi să crească’n rădăcini de lăuntrică lege, 

în împărăteasca Iberiei carne,,, 

Privirile încep spre cer să se întoame, 
tot ce-i şubred, s’ofileşte şi îngheaţă, 
si se isgoneşte singur din viaţă... 
răbdarea se schimbă’n hispanică datină 
ce, pănă’n străfunduri, pămintul îl clatină 
şi-l schimbă, pentru totdeauna, la faţă,,. 

Cu tării şi neînduplecate neclintiri de stincă, 
cum, din copilăria-i, lumea nu văzuse încă, 
pămintul, în lung şi’n lat, ţi-1 bat, ţi-1 străbat, 
cu văz peste lume, cu paşii fierbinţi: 
eroi, şi apostoli, şi sfinţi, 

pentru cari, vremelnic trecerea de-aicea, de jos, 
nu-i decît castra de toate clipele, şi cîmp de bătae, 
pentru cei mulţi şi slabi, şi pentru Cristos. 

* * * 


Pe trapul tău în platoşe de munţi, călit şi scris, 
zări ca de basm, ca de vis, 
s’au deschis, 
se deschid 

şi, ca printr’un albastra, făr’de margini zid, 

—ivit din al tainelor tale abis— 
îl văd călărind, în volburi, pe Cid... 


Pămintul se clatină subt pasul de fier 
al furtunosului iber, 
creştetul i-ajunge păn’la cer, 


— 395 — 


www.dacoromanica.ro 


Privirile-i: săbii fulgerătoare, 

îi spintecă şi-i doboară de pe picioare 

pe cei ce vreau să ţină trupul Spaniei încă, şi’ncă, 

cu grumazul subt piciorul lor de stîncă... 


In învolburarea-i, pornită pe biruinţi şi pedeapsă, 
ruptu-l’a Castilia din crunta ei coapsă, 
ca pe o furtună tropicală să-l pornească, într’o zi, 
împărăteşte, spre Miazăzi.., 


Dacă stihiile s’ar prăbuşi peste-ai lui, in puhoi, 
între el şi-ntre vrăşmaşi doar moartea va alege.,. 
Nu mai îngădue nici un singur pas înapoi, 
crîncena Numanciei şi-a Saguntului lege... 


Pus-au ursitoarele puteri făr’de margini în el, 
in al Cizilor Cid, 

şi-apoi, de statura-i de uriaş se’nfioară, 
şi, pizmaşe’l doboară 
şi ca pe un om din mulţime’l ucid, 
în mormînt îl coboară 
şi de grabă’l închid, 
ca pe-o cumplită nălucă: 
de chipu-i aminte să nu-şi mai aducă, 
întrupa să nu mai poată altul, la fel, 
a doua şi a mia oară,,. 


* * * 


Castilia’n revărsările-i de oameni şi de piatră, 
cu goamari uriaşă la şold, 
se cutremură pănă’n rărunchi 
şi, ca la un de peste lume imbold, 
se simte iarăşi aspră, năvalnică vatră, 
gata să crească cum creşte furtuna 
spre-o Spanie liberă, creştină şi una, 
cu-Atlanticul aşteptind in genunchi,,, 

— 396 — 


www.dacoromanica.ro 


Maurii la arme şi la porţi se reped, 
ca treziţi de năzăriri cutropitoare; 

Pămîntul le fuge de subt picioare, 
şi parcă, 

puştile deavalma li se descarcă, 
ca apăsate de sute si sute 
de mini nevăzute... 

îşi uită desfriul, îndrăsneala străveche; 
îşi rută cadînele făr’de păreche, 
mai albe de cum e zăpada, 

din Sierra Nevada; 
îşi uită alcazarele de vraje, şi pradă, 
cei ce’n numele lui Mohamed 
smulgeau, prin foc şi sabie, supunere, 
apocalipticii năvălitori 

din a deşertului rasă 
năprasnic aleasă, 

cu cari ne-am înfruntat şi noi, de-atîteaori, 
cu piepturile goale, în Carpaţi şi pe Dunăre... 


Ca im speriat şi rătăcit copil, 
părăseşte-Alhambra’n plinset, Boabdil 
pe cînd, cu aceeaşi măreţie ce’nfioară şi subjugă, 
Spania, ca la o cerească poruncă 
poduri de-argint şi de mîntuire aruncă 
pretutindeni, în faţa duşmanilor în fugă... 


După veacuri şi veacuri de surdă furtună 
între cruce şi ’ntre semilună, 
ibericele ceruri se răsbună: 

Isabela şi Femando, peste cenuşă arabă şi maură, 
cu laurii Spaniei întregi se înlaură... 


Şi.ncep de-odată, ca prin minune, 
să sune, 
să răsune, 

chemînd de pretutindeni, la rugăciune, 
în dangăt lung, prelung şi tremurat, 


— 397 — 


www.dacoromanica.ro 


ca niciodată, 

clopotele’n Covadonga, clopotele'n Monserrat 
clopotele’n Spania toată. 


* * * 


Roma, căpetenie şi mamă, 
în măreţia ei făr’de samă, 
întorsu-şi-a ochii spre-apus 
şi asuprarţi uităturile, uitată, şi-a pus... 

Şi te-a ales, Iberie, şi ţi-a întins, 
sceptrul ei, pe necuprins: 
prin foc, prin apă şi peste moarte, 
drept drumul să i-1 duci mai departe, 
in revărsări şi revărsări viteze, 
cum nici un Cezar n’a ’ndrăsnit să viseze: 
subt al istoriei cer negru ori albastru, 
lege să fii- şi castru... 

Şi peste-al păgânătăţii gigantic ţintirim: 
alb, înrourat şi nou Ierusalim. 

Şi gîndul tău, din toate cîte sînt, 
să fie şi să fie, 
de-acum pe veşnicie, 
vestitor neodihnit, jertfelnic sfînt: 
de legămînt, 

între cer şi’ntre pămînt; 
cale grea, pălmuită de vifore, cale vie, 
intre puternicie şi-atotputernicie j 
pasere de foc, ţîşnind din propria-i spuză moartă, 
pentru timpul ce ne bate, cu deget de fulgere’n poartă, 
pentru timpul de flăcări şi de pucioasă, ce va să vie... 

Ca nimănui pe lume, soartea ţi-a deschis, 
ca subt un arc de triumf, cu fulgere scris: 
drumuri şi-oceane, cum nicicînd n’ai visat 
şi pe cari, după veacuri, —vis şi gînd întrupat, — 
ca pe-un covor al soarelui, împărăteşte le-ai călcat... 

— 398 — 


www.dacoromanica.ro 


Darnică, nemărginirea solară ori sumbră, 

ţi-a coborît, parcă, pe drumuri a raiului umbră, 

şi piscuri cu cer înstelat, 

pe cari picior de om nu le-a călcat: 

peste întinsul dimineţii lor căpătîi, 

pasul tău să fie pasul cel dinţii, 

subt ale Americilor ceruri rebele, 

peste rîuri cu ape ca plumbul de grele, 

de parcă duc aur, şi soare, şi stele 

şi-oceanele le strămută’ntre ele, 

în zări de ispite în veci nesătule, 

spre cea de pe urmă, noptatică Thule, 

pănă unde’n depărtări de nepătruns, 

nici pas de om, şi nici corabie n’a ajuns,,, 

* * * 


Regina Castiliei şi a Leonului 

roaba lui Cristos, Isabel, 

vrea cu vreri mai tari ca de-oţel, 

cu inima de dorul mîntuirii flămîndă, 

să’nfrunte’n întunericul orb şi rebel, 

a păgînilor putredă, prădalnică pîndă, 

şi spre-o ’ntrezărită, nouă Atlantidă, 

netede drumuri şi zări să deschidă, 

pasului şi cuvîntului Spaniei, şi-al Dommului,,, 

Şi ’mpotriva nordului de crivăţ şi ceaţă, 

şi de tăgadă semeaţă, — 

Romei să-i dărue o nouă dimineaţă... 

Subt ale puterniciei aripi, ca subt un sbor 
de milioane de vulturi în stol, 

—stăpîni şi regi pe nesfîrşitul gol, 
ca suflete de-arhangheli înflorind înaltul, 
netulburat de vorbă şi de-omenească suflare, — 
Atlanticul, necălcat şi cosmic covor, 
întins de-odat’ de braţe de-uragan, 
ţi s’a desfăşurat, 
legănat, 

— 399 — 


www.dacoromanica.ro 


uşor, supus, 
şi moale, la picioare, 
ca un împurpurat apus 
şi răsărit de soare, 
cum n’a mai fost altul, 
spre-un nou, abia visat Canaan, 
spre marginea nemărginită a pămintului, 
până unde-ajung doar condorii şi rîndunelele vîntului; 
unde-şi culcă şi-şi uită ostenelile sborului 
doar privighetorile albe ale dorului 
şi unde minuni-s toate cîte-ţi ies în faţă, 
ca într’a pămintului intîie dimineaţă... 

Ca la porunci de undeva, din necuprins, 
tulburatu-s’au oceanele, şi s’au aprins, 
cu ape, ca rupte de vaduri de plumb, 
peste cari, despicînd istoria în două, 
ca după-un verde, lung sbor de porumb, 
peste zilele-i maştere, — 
spre-o lume nouă, 
spre-o lume în năprasnică naştere, 
amiral al uraganelor, —trecu Columb... 

Şi sufletul ţi l’a smuls, Iberie, şi ţi l'a dus, 
năvalnic, pe ape, către apus: 
pe-oriunde piciorul semeţ ţi l’ai pune, 
să freamete numele-ţi, şi să răsune 
din minune’n minime, 
cum dela-al lumii măreţ început, 
pămîntul şi-oceanele n’au mai văzut... 

* * * 


Spre tot ce-i uimitor şi-anevoios, păşeşţi şi creşti, 
minată de-aceeaşi fierbinţeală străveche; 
tărîmuri noi ivitu-s’au din svircoliri pămînteşti, 
cu măsură dumnezeiască 
să răsplătească 

cutezanţa şi tăria ta făr, de pereche... 

— 400 — 


www.dacoromanica.ro 


Se revarsă: mănoase furtuni tropicale, 
dealungul şi dealatul, oştile tale... 

Pretutindeni răsbat şi trec biruitor: 

parcă-ar merge însuş Dumnezeu în fruntea lor... 


Pe unde, îndrăzneaţă şi milostivă, ai mers, 
în numele lui Crist şi-al tău, prin univers, 
vitează, din pîndă în pîndă, 
de-a necunoscutului foame flămindă; 
cu vrere ne’ntreruptă, 
din luptă în luptă, 
cu voe bună, nebună, 
din furtună ’n furtună, 
într’o dulce, cruntă 
şi rodnică nuntă 
cu-America, — 
ca la o poruncă de undeva, 
din inima lumii, de undeva, 
pămîntul făr’de nume, la faţă se schimbă 
şi’n noul suflu care-1 luminează şi-l înnimbă, 
graiul tău se răspîndeşte, iute, ca un svon; 
mulţimile îşi lasă vechile altare, şi hainele, 
şi’ncep să-şi desvălue durerile, bucuriile, tainele, 
în a lui Cervantes şi Lope limbă 
şi’n biblicul grai al lui Calderon... 


Precum ţi-a fost în stele scris: 

viaţa se schimbă, îndrăzneaţă, 
în vis... 

şi visul se schimbă în nouă viaţă... 


Acelaş făr’de asemănare grai, 
sortit, prin el porunci şi legi pământului să-i dai, 
şi gîndului iberic: alb şi nesfîrşit alai 
de papi, de împăraţi, de crai, 
prin cari cu cerul la taină să stai; 
grai, ce le-a fremătat îngereşte’n auz 
Sfintei Teresa din Avila şi Sfîntului Juan dela Cruz, 

— 401 — 


www.dacoromanica.ro 


şi’n care, în neţărmurita sufletului lor Duminecă, 
din potirul de-aur al eternităţii se cuminecă, — 
azi, ca o veste bună, 
în Anzi, în savane, în pampe răsună, 
în imperiali 
codrii tropicali 

şi’n uriaşe oraşe de marmoră şi de podoabe, 
ca într’o Mie şi una de Nopţi arabe, 
în cari auzul, ca’ntr’o fierbere zăludă, 
nu se mai satură s’audă, şi s’audă, 
şi’n cari privirile, în a luminilor orbitoare cascadă, 
nu se mai satură să vadă, şi să vadă, 
printre mulţimile cit frunză şi cit iarbă, 

—ocean ce nu mai conteneşte să fiarbă, — 
subt cerul belşugului şi al norocului 

din Mexicul aspru la Ţara Focului... 


* * * 


Ingropatu-te-ai, Iberie, in milioane de morminte, 
subt al Indiilor tale soare fierbinte, 
subt lespezi de piatră cit Anzii de grele, 
şi acum te ’nalţi la cer, de subt ele, 
ca’n neamuri de noi atlanţi, 
în toţi ceialanţi, 

pe cari pămîntul abiari mai încape, 
între munţii lor uriaşi şi’ntre ape; 
şi cari pe veci aminte o să-şi aducă, 
de corabia-nălucă, 
în drum din zarea lumii celeilalte; 
de-ostaşii tăi solari, 
aprinşi de vuetul apelor mari; 
de-ai conquistadorilor enormi armăsari, 
gata, riuri făr’de ţărm, şi Anzii să-i salte... 


De pe-ale Pirineilor şi-ale istoriei creste, 
ca dintr’o căruntă poveste: 

din gol în gol, 
din pristol în pristol, 

— 402 — 


www.dacoromanica.ro 


dela pol păn’la pol 
şi pănă’n Oceanul domol, 
de galben, niponic pîrjol, 
ca soarele, ca norii, ca vîntul, 
străbate, făr’de stăvili, pămîntul, 
ca un dar al cerurilor: graiul spaniol... 


Parcă-ale cerului paseri maestre, 
l’ar fi cîntat la-ale veşniciei ferestre; 
parcă l’ar fi semănat, în trecerea-i neodihnită, soarele, 
departe şi-aproape, 
pe pietre, pe ape, 
pe munţi, pe văi, 
pe toate ponoarele, 
bătute de bocancii ostaşilor tăi, 
bătute de paşii călugărilor tăi, 
frămîntînd îndărătnici dirzenia lutului, 
prin codrii şi pustietăţile necunoscutului, 
gîrboviţi de drumuri, şi de merinde, 
ce nicăeri pe pămînt nu se vinde: 
de cuvîntul Spaniei şi-al lui Dumnezeu, 
care creşte’n cei ce-1 risipesc mereu, 
ce pe-o pîine a mîntuirii, ca pe-o cupă de apă vie, 
spre cel din urmă drum, ce va să vie... 


* * * 


Cum aş putea, o Spanie, să prind, să’nchid, 
ca’n aspre năvăliri de zid peste zid, 
într’un fierbinte 

Escorial, ori piramidă de cuvinte, 
viaţa lui, 

de împărat al Apusului, 
carele, 

rege peste regi, 

gata s’apuce ’n dreapta-i sceptrul lumii întregi 
şi să-i întindă către cer pămîntului hotarele, — 


— 403 — 


www.dacoromanica.ro 


Carol al V-lea 
în împărăţia căruia 
nu apunea 

nicicînd, în trecerea-i prin necuprinsuri, soarele!? 


Ca douăzeci de epopei, în spornic, magic mers, 

—nemărginite, atlantice şi vii Mahabharate, — 
douăzeci de ţări iberice, îţi scriu, cu duh şi sînge’n univers, 
zi de zi, gloria, în eternitate!... 


* # # 


O, Manhattan, Manhattan, 
pietrificat uragan!... 
o, piramide şi-obeliscuri ale dolarului, 
fabrici, vrăşmaşe ale odihnei şi-ale somnului,— 
dintre vulcanii clocotitori, 
dintre cuptoare: temniţi de sori, 
dintre cicloane de sgîrîe-nori, 
dintr’al timpului vostru titanic talaz, 
ruptu-v’aţi voi oare, vreodată, răgaz, 
Cezarului să-i daţi ce-i a Cezarului, 
şi Domnului, ce-i a Domnului!?... 


O, Buenos-Aires! O, El Plata! 

O, pampa, şi tu dulce şi-aspră argentinitate, 
de toate drumurile şi desmărginirile, gata! 

Al gîndului gaucho, te bate, te străbate, 
în nemărginitarţi singurătate, 
pe sprintenii pampelor mînzi, 
de sălbatice salturi flămînzi, 
pe mînzii făr’de şea, făr’de frîne 
ai zărilor tale de mîine! 
ai creşterilor tale mănoase de mîine! 


Cu uriaşa Anzilor hlamidă ’mpărătească, 
pe goii şi pietroşii tăi umeri, 
cu-al pampei ameţitor şi verde covor, 

— 404 — 


www.dacoromanica.ro 



subt neastîmpăr de teluric picior, 
cu rîvnă, într’o zi ca’n mii, să păşească, 
aprins ca de lavă, de zăduf patagon, — 
n’ai încă răgaz comorile să-ţi numeri, 
sărţi desgropi, cu visteriile-i, şi primăverile, 
din adîncul tău de flacără, Iberiile, 
şi peste Anzii cărnii tale, brusc să te înalţi 
mai sus ca ceilalţi, 

subt al soarelui tău uragan de lumină... 
Ţi-e destinul, destin de-Amazon, 
şi de Anzi de argint, Argentină! 

* * * 

O, Mexico cu pumni şi cu plămini de munţi! 
în svircolirile cu cari, ca nimeni, te înfrunţi, 
din ocean în ocean, pe întinderea ta, 
cit vezi, în lung şi-’n lat, 
pănă unde lava numele şi-l scrie 
cu litere grele de tragedie, 
lege-i răsmeriţa 

şi cutremurul de pămînt: zălud împărat. 


O, Jalisco, cu inimi ce sburdă. O, Veracruz, 
cu-aceleaşi chiote primăvăratice ’n auz! 

In cîntecele-ţi, sprintenă şi verde, reînvie 
şi freamătă duios ca nicăeri pe lume, 
cu mlădieri şi cu miresme fără nume, 
a Iberiei înrourată copilărie, 
ce parcă lăsatu-ţi-a în şuerul vîntului, 
în pietrele scumpe ale cuvintului, 
cheile cerului şi-ale pămîntului... 


Prădalnic te clatină vulcanii în smulgere, 
şi de pe drumuri şi stînci ce-ţi fug de subt pas, 
şi-ţi rup în două inima, 
cu trupul tău uriaş, parcari vrea, 
în neastîmpăratul apocaliptic ce ţi-a rămas, 
la cer să te înalţi pe braţe şi aripi de fulgere... 


— 405 — 


www.dacoromanica.ro 


In răscoale mă tîrăşte, făr’ să vreau, cu ea, 
ca volbura; 

pe culmi ameţitoare, din drumu-mi aţine-mă, 
O, Mexico, epica, şi uriaşa ta inimă! 


* * 


* 


O, eroic, împărătesc, spaniol univers, 
în mănos şi mindru mers! 

Drum cît pămintul, ce deschis ne rămîne: 

spre asprele zile de peste mîine: 
zare de bunăinvoire ’ntre oameni, speranţă unică, 
în depărtările ce se destramă şi se ’ntunecă, 
pe drumurile lungi ce de subt paşi ne-alunecă! 


Spaniolitate, spaniolitate, 
inimă in care-al lumii ritm şi singe bate, 
tu singură columnă de foc, crescînd peste veac, îndrăsneaţă, 
pentru cei ce şovăe, se poticnesc şi înghiaţă, 
pentru cei rătăciţi în întuneric şi’n ceaţă, 
pentru neamurile pămîntului, pentru toate!... 


Clocote ’n vulcanii vechi şi noi 
din voi, 
de peste voi, 

clocote, saltă, se’nvolbură încă, 
cu coamă de zimbru, cu pieptul de stîncă, 
c’o steauă de aur in frunte, 
peste-al uitărilor aprins întuneric, 
gata cu cicloanele să se înfrunte, 
cît un Chimborazo taurul iberic! 


Ori încotro l’ar duce anii, norocul, furtuna. — 
cine nu-şi, aduce aminte, cu duioşie, 
de infloritad copilărie, 
şi de mamă, care nu-i decît una?! 

— 406 — 


www.dacoromanica.ro 


Nu-s pe lume prăpăstii, nici mări de noroi, 
să rupă podurile de-aur dintre voi, 
nici ochi frăţeşti, ce se’ntorc şi se’nchid, 
cu ’ncremeniri de zid, 
peste zările şi drumurile lungi din ei, 

spre-a nu se mai uita nicicînd înapoi: 
soarele vine spre Anzi şi Sierra Madre, din Pirinei... 

Şi peste Castilia, pe unde-ţi ies înainte, 
ca iviţi din ale pietrei zăcăminte, 
ţărani cu tăioase uitături de văpae, 
una cu piatra ce de mii de ani au călcat-o: 
nimic nu-i clinteşte şi nu-i încovoae, 
parcă viaţa din steiuri îi tae, 
parcă-1 intîlneşti înadins, 
în fiecare ins, 

de neingenunchiat şi de neînvins, 

tăcut şi de piatră, pe Viriato... 


O, singele, Iberie, sîngele, 
urile, împotrivirile, depărtările frînge-le... 
Sîngele-i armă, 

ce clatină, şi răstoarnă şi darmă, 
şi, ca ’ntr’un tainic joc, 
pune viaţă, ca prin farmec, la loc... 


E soarta grăuntelui ce, dintru ’nceputuri ne’nvaţă, 

că scris i-a fost in întuneric să moară, 

ca să reînvie, să rodească-a douaoară, 

şi aşa, pe veşnicii, mai departe, 

cu viaţa călcînd, uitător, peste moarte, 

cu moartea călcînd, ca pe drumuri de ceaţă, 

peste trecut şi peste viaţă... 


Creşte azi, şi’n mîine se revarsă: 

Nil cu ape de aur, în pustietatea stearpă şi arsă— 
ducem către făr’de număr morţi şi învieri, 
potopul zilelor de azi şi de ieri... 

— 407 — 


www.dacoromanica.ro 


Ca la o prelungă chemare de goarnă, 
tot ce din tine plecat-a, spre tine se’ntoarnă, — 
valurile, vînturile de dincolo parcă te caută, 
neastâmpărate parcă te strigă, te caută, 

Iberie, Iberie, divină argonaută! 

* * * 


Cine-a mers, Iberie, mai departe 
peste cutezanţe, peste moarte? 

Cine-a întins şi-a suit atîtea scări de mister, 
ca tine, spre cer?! 

Cine ziditu-i-a tainei mai vajnică vatră 
din vorbă, din jertfă, din piatră?! 

Cine şi-a ’ntors mai dirz a zidirii lui lăuntrică oglindă, 
ale cerurilor semne să li-le prindă?! 

Cine a ajuns 

peste pasul tău, în nepătruns? 

Ce altă aripă de duh atins-a oare 
ale năzăririlor ascunse isvoare? 

Şi ce conquistador, împărat ori sultan, 
de cari mai aminteşte piatra şi cuvîntul, 
cucerit-a mai sprinten, dela un capăt la altul pămîntul, 
ca pe-al visului armăsar năsdrăvan, 
ciungul şi divinul tău atlant 
dela Lepant?... 

Cine făuritu-i-a vrerii mai tari nicovale, 
şi ciocane de-oţel şi de aur, 
ca năprasnicul faur, 
ca faurul din Loyola al asprimilor tale? 

Vestit-ai pretutindeni, sus şi tare, 
putinţa mîntuirii pentru orice ins; 
mini mai albe ca zăpada ai întins, 

— 408 — 


www.dacoromanica.ro 


dintr’nceput de inceput, 
deopotrivă spre fieştecare, 
spre orice om învins, 
spre orice ins căzut; 
noui sori, pentru orbi, ai aprins, 
pe surzi făcutu-i-ai cu inima s’audă; 
dat-ai somn de rai celor schilavi de trudă, 
şi din a nemişcării lor închisoare, 
pe ologi i-ai făcut să salte în picioare,.. 

Mers-ai singură, cu Dumnezeu, spre toate întrebările, 
zări deschizînd, şi uşi, spre taine şi răspuns; 
peste toate sîngerările şi depărtările 
dincolo de tine ai pătruns, 
pănă unde învingîndu-i trupului furtuna, 
moartea şi viaţa părutu-ţi-s’au una, 
şi dulci 

ghimpii şi pietrele, pe cari trupul ţi-1 culci.,, 

Orice gînd înalt al tău şi orice dor aprins, 
în fapte mai tari ca piatra s’au aprins, 
în foamea ta de necuprins... 

Paşii de pămînt ţi s'au desprins: 
peste biruinţi şi peste ’nfrîngeri te-ai întins, 
şi, până şi învinsă, ai învins... 

La picioare căzutu-ţi-a lumea întreagă, 
în timpul ce s’oprise parcă locului, 
şi-ai jucat-o, zîmbind, ca’ntr’o şagă 
la roata nebună şi oarbă a norocului. 

Fără odihnă, fără şovăeli şi istov, 
pe bine, pe rău, 

cintă ca o mare fără ţărm, sîngele tău; 
intîiul tău atlantic hrisov, 
făr’de-asemănare hrisov... 

Cine, dus de furii şi de toane neghioabe, 
vrea într’un scrîşnet să-l sfâşie, 

— 409 — 


www.dacoromanica.ro 


de tot ce-a fost, să nu se mai ştie, 
să sfarme pămîntui din temelie 
şi să-l vîndă’n bucăţi, pe spurcate tarabe! 

* * * 

Pirineii îşi înalţă tot atit de mindrii încă, 
spre-aceleaşi ceruri, frunţile de stîncă; 
numele lui Dumnezeu aceleaşi sunete’l închid 
din a Mexicului inimă pân’l’al Anzilor zid, 
şi la fel răsună ca’n Madrid... 

Nu i-au secat Iberiei isvoarele: 

pe-aceleaşi drumuri trece şi-azi, peste Atlantic, soarele, 
spre nouile Spânii, de subt cerul aprins şi înalt 
de pe ţărmul celalt, 

pe unde implintatu-şi-au arcul, in noile păminturi să stee 
pe veci de veci, ale lui Columb curcubee, 
şi pe unde-ajunge doar in adieri şi şoapte 
tot vuetul furtunilor din Miază-noapte. 


Nemărginită rămas-ai în orice pusderie, 
din tot ce-ai dat, din tot ce-ai lăsat, 
în depărtările în cari te-ai revărsat, 
în lupte semeţe 
şi’n biblice ospeţe, 

ca o rodnică năvală făr’de stăvilare, Iberie! 


Peste împărăţia visului şi-a somnului, 

pe scări de fulger pogorîtu-s’a aevea Maica Domnului, 

şi aşezatu-ţi-a, pe totdeauna, 

pe creştet, soarele; pe inimă, luna 

şi stele, stele fără număr, 

pe falnicul şi dalbul tău umăr. 

Şi-un corn de aur datu-ţi-a, 
ţie uneia, 

cind din el vei suna, 

— 410 — 


www.dacoromanica.ro 


pămîntul spre tine se va uita, 
şi’n vînturiie ce a rău îl vîntue, 
în năpastelele şi urile ce-1 bîntue 
aştepta-va vorba, care vindecă şi mintue... 


* 


* * 


La a pămîntului cîrmă şi judecată, 
răsuna-vor, peste’nverşunări, odată şi-odată, 
ca din gură de biblic proroc ori de arhanghel-sol, 
într’aripate vorbe în grai spaniol, 
în numele Spaniilor de pe faţa pămîntului toată. 


Atunci, ai vrâşmăşiilor năzamici strigoi, 
şi balaurii cu milioane de ghiare şi capete, 
in svîrcoliri şi treapăte, 

ca’n faţa unui alb Santiago, se vor trage’napoi: 
şi ca după-un nou potop, se va ivi, subt un cer luminat, 
al lumii de miine albastru, şi desmărginit Ararat, 
cu soare pentru vulturi şi pentru furnici, 
pentru uriaşi şi pentru pitici, 
pentru-ai gîndului prinţi, şi pentru netoţi; 
cu poale, cu freamăt şi piscuri, pentru toţi... 


Subt cerurile de furtuni, vulcani şi sori fierbinţi 
a douăzeci de mănoase, iberice ginţi, 
douăzeci ce nu-s decît una 
cu Spania din totdeauna, 
şi’n cari, o nevăzută Romă nouă 
întinde Numanciei larg braţele-amindouă, 
într’o făr, de hotare, telurică nuntă, 
şi cu-a lumii năvală spre prăpăstii, se’nfruntă, — 
ca la un semn şi’ndemn din lumea ceealaltă, 
umbra lui Columb, cit cerul de înaltă, 
se cutremură de-un cin tec ce-opreşte valul şi vintul, 
şi umple, dela un capăt la altul, pămîntul, 
nou cîntec pe-al globului bătrîn rotogol, 

— 411 — 


www.dacoromanica.ro 


cîntat în spirit şi’n grai spaniol, 
de Spaniile toate, ce cresc şi se’nfrăţesc 
şi de puternicie făr’de margini, tresaltă, 
cu neamul meu romînesc, 
şi cu Carpaţii mei laolaltă, 
cu sufletul pămîntului întreg, laolaltă. 


— 412 — 


www.dacoromanica.ro 


POEZII PUBLICATE IN DIFERITE REVISTE 


www.dacoromanica.ro 


CÂNTECUL LIBERTĂŢII 


Gata, ostaşi de ne’nfrânt 
cu cei deopotrivă cu noi: 

Pe-ai Rusiei capcâni şi strigoi 
să-i ştergem de pe pământ. 

Gata, voinici de oţel! 

In stepe şi’n tundre de ger 
ne-aşteaptă mulţimi, care pier 
ca’ntr’un amarnic măcel. 


Ne-aşteaptă popoare întregi, 
ce’n ţările baştinei lor 
de sdroabă şi foamete mor 
de groază şi fărădelegi... 


Ne-aşteaptă în zarea de foc 
Carpaţii, ca nişte părinţi 
cu piepturi şi cu braţe fierbinţi 
de atât de cumplit nenoroc... 

Şi muţi, cu cuţitul la os 
robi pe pământul străbun 
ne-aşteaptă bieţi semeni, ce-şi pun 
încrederea toată’n Cristos!... 


Dar zometul lor de câtuşi 
sună-a furtună’n galop, 
a crâncen galop prin potop 
prin ţara strămoşilor duşi... 


Din Danzig la Vladivostok, 
din Zagreb la Cluj şi Shanghai, 
pe-oriunde de vaere dai, 
de lanţuri şi de cnuturi de foc... 

— 415 — 


www.dacoromanica.ro 


Gâzi aspri, cu rânjete reci, 
duc oameni netrebnici şi goi, 
ce-aşteaptă, cu văzuri de sloi 
glonţul, care culcă pe veci. 

Iadul lui Ivan cel Cumplit 
plumbi are şi avea-va destui, 
pentru fruntea şi ceafa oricui 
în ţarcul cu foc îngrădit... 

In mers, voi voinici de ne’nfrânt, 
spre-al stepelor puhoi de noroi!.,. 
Dârji calcă alături de noi 
ostaşi de pe’ntregul pământ!... 

In mers spre Rusalii de foc 
c’o turmă şi-un singur stăpân; 
spre cei ce’n picioare rămân; 
să schimbe nenorocu’n noroc. 

Veni-vom pe rând înapoi 
cu gândul şi cu frunţile sus, 
nu ca atunci când ne-am dus 
cu Mările Negre din noi. 

In cântece iuţi haiduceşti 
cu pieptul şi cu creştetul gol, 
întra-vom ca duşi de pârjol, 
în Praga şi’n Bucureşti... 

O, Baltică! O, Pont Euxin! 

Pe aripi de pajuri, curând, 
vom trece subt ceruri, cântând: 
cruci să’mplântăm pe Kremlin! 

Lungi stele şi fulgere noi, 
cum altele n’au fost şi nu-s, 
prin gol arunca-vom de sus 
în Rusia de glod de subt noi!,.. 

— 416 — 


www.dacoromanica.ro 


Din Dunăre şi până’n Urali, 
vedea-vom, prin nouri sburând, 
izbite de-un crâncen orând 
în fugă, oştiri de muscali. 

Vom sparge ale iadului porţi 
şi roşiile zăvoare şi uşi , 
şi Uralii de grele câtuşi, 
ce’n trup, Europă, tu-i porţi! 

Ca mâne, duşi parcă de vânt, 
vom pune-un năprasnic picior 
în inima Moscovei lor, 
cu-ostaşi de pe’ntregul pământ!... 

Şi’n strâmba lor lume pe dos, 
vedea-vom cum lanţuri se rup 
scurt de pe-al Rusiei trup, 
de beznă şi de racile ros... 

Şi’n groaznicul lor povârniş, 
cu cuget făţarnic ori drept, 
cruci albe şi-or pune pe piept 
muscalii cu văzul cruciş. 

Ca după porunci de nou rost 
vedea-vom cum ţări se desfac 
ca după boli fără leac, 
din putreda Rusie ce-a fost. 

Şi ca de pe-un alt Ararat, 
după potopul de plumbi, 
zări-vom în stoluri ai Romei porumbi 
peste pământul descătuşat... 

Peste roşul şi sterpul noroi 
boit de călăii trufaşi, 

Isus cu albii, nevăzuţii lui paşi, 
păşi-va noptatic alături de noi!... 


— 417 — 


www.dacoromanica.ro 


In inimi, în gânduri şi’n suflet cu El 

vom arunca în văzduh 

cu armele Craiului-Duh 

ziduri şi temniţi de beznă şi-oţel!... 

Şi’n frunte cu Arhanghelul Lui, 
cu bocanci ferecaţi ca pe pod 
vom duce prin marea de glod, 
pane şi pace oricui... 

Scurt vom opri cel prădalnic puhoi 
dela un pol păn’ la celalt: 
l’om arunca înapoi dintr’un salt 
cu Romele albe şi aspre din noi! 

In marş uriaş, de ne’nfrânt 
spre-ale soarelui porţi de acuşi: 

Ai Rusiei Urali de câtuşi 
în praf să-i prefacem şi’n vânt!... 


Madrid, 1952 


MARAMUREŞUL 


In numele celor fără nume şi mulţi 
călcaţi în picioare, lihniţi şi desculţi, 
robi ca într’o ţară a nu mai ştiu cui, 
muscalii mişei, tălâmbi şi tehui, 
cu grohăituri ca de eterni păgubăşi, 
ne fură pădure după pădure 
şi munţii ni-i lasă golaşi; 
ne măsură la pumni şi la paşi 
şi până şi graiul se’ndârjesc să ni-1 fure... 

— 418 — 


www.dacoromanica.ro 


Ca într’o ţară de bieţi desţăraţi, 

găsesc şi pe-aicea mişelnici argaţi, 

ce, scrântiţi de cuvinte ce nu le’nţeleg, 

stau gata pe-un zâmbet să se dea în arândă 

şi ţară la străini să şi-o vândă, 

odată cu ai lor şi cu neamul întreg... 

Românul, cu grele şi ştirbe topoare, 
se macină’n luptă cu codrul şi moare, 
subt colţii gerului, subt plesnele vântului, 
ca’n zorii cei dintâi ai pământului... 


îmbrăcaţi în răbdare ca’n trainică sarică, 
uitat-au oare pădurarii că 
nu-i nici muscalul de fier şi de-oţel 
să nu se împlânte cuţitul în el?!... 

In el şi’ntr’ai lui, ce ciopor de ciopor, 
s’aşează pe-aicea ca in Rusia lor. 


Şi din codrul ce’ntr’una se răreşte, 
nu se mai iveşte 
vultureşte 

a lui Dragoş-vodă umbră’mpărătească: 
Maramureşul sări sguduie şi să-l trezească... 
Şi crunt să-l încingă şi să-l strătaie 
de codri de coase, de securi de văpaie... 


Cel care din jafuri şi fărădelege 
făuriturşi-a armă şi lege, 
pentru trupul şi gândul şi vrerea oricui, 
vrea lumea întreagă subt ciobotele lui, 
subt roşiile ciobote-ale lui!... 

După tâlhărească şi smintita ei lege, 
Rusia roşă vrea brusc să deslege 
cu brânca ei lungă, hrăpăreaţă şi bleagă, 
tot ce în ceruri s’a legat şi se leagă... 
Ţăranii cu văzuri şi cu feţe cumplite 

— 419 — 


www.dacoromanica.ro 



şi cu năzamice uitături ca de vite, 

par mujici flămânzi, scăpaţi ca din gloduri de stepe, 

ce cu rachiu şi cu’ntuneric au prins să s’adepe, 

în codrii-aceştia, codri ca’n poveşti, 

cari au fost odată româneşti... 


Pentru răbdarea lor de bivoli şi de îngeri, 
până când, o, inimă, va trebui să mai sângeri? 
Cu gându’n răsmeriţă, pe mii de poteci, 
mă muşcă’ntrebările cu colţii lor reci: 

Cine va opri, o, Doamne, iureşul, 
ce gol de-ai noştri lasă Maramureşul? 

De sufletul lui, nu-i nimeni pe-aproape 
dela foame, de temniţi şi pierzanie să-l scape? 
Ori cerul i-aşteaptă cu amarnice semne, 
pe’ndobitociţii tăietori de lemne, 
să se stingă cu’ncetul, cu pumnul pe topor, 
în codrii cari au fost odată ai lor?!... 

Doamne, braţele fulgerător Tu li le desleagă 
şi’n loc de pită pune-le gloanţe’n desagă! 

Că robii robilor demult stau gata 
să le facă muscalilor cumplit judecata: 

din răscruce’n răscruce 
să nu mai ştie pe unde s’apuce, 
pe drumul aprins, pe drumul pândit, 
spre stepele roşii de unde-au venit! 


Madrid, 1954 


— 420 — 


www.dacoromanica.ro 


CÂNTEC DE SLAVA 


slavă ţie, 

vrere făr’de hotare, 

sete de-a ’nfrunta năvalnic, in picioare: 
nenorocul şi primejdia cea mai mare!.,. 


in mersu-mi aspru, in sbuciumu-mi orb, 
tăria mi-o sorb, 
din zăcăminte milenare, 
de neam crescut 
fără scut 

sub fulgere şi năvăliri cotropitoare... 


in sângele-mi trăeşte, 

se sbate voiniceşte: 

romanul pietros alături de dac, 

boerul, plugarul sărac, 

tăietorul de păduri din Maramureş, 

bănăţeanul iute şi gureş, 

Moţul cu gând de jeratic, 
ardeleanul dârz şi noptatic, 
moldavul cu mers domol, 
olteanul cu văz de pârjol, 
solarii ciobani, beţi de jind, 
din Tesalia şi Pind, 
pădurarii de foc 
din Timoc, 

cosaşii năprasnici din Craina 

ce scapără şi se sfâşie 

pentru-o sgârcită sdreanţă de glie... 


din ei din toţi, 
răsmeriţa, fiorii mei hoţi 
îşi trag tăria şi taina... 

— 421 — 


www.dacoromanica.ro 




cu-auz, cu văz de câine 
peste pâine 
şi mâine, 

cu mii de auzuri aud 
dincolo de gândul zălud... 
prin veacuri de veacuri aud... 
peste prăpăd de prăpăd 
cu văzuri de văzuri străvăd 
prin besnele vremii, mereu, 
năprasnica năvală ’nainte, 
mersul mănos, fierbinte 
al neamului meu... 


paşii lui, in marş de sânge ud, 
îi aud... 
îi aud... 

pe mii şi mii de drumuri ii aud... 


străfulgerat de aspre, iuţi puternicii, 
printre chemări de goarne tot mai vii, 
îl simt, prin veacuri, năzdrăvan, împărăteşte 
cum creşte 

de timp, de cer, de zări flămând, 
cu moartea pe moarte călcând, 
din izbândă ’n izbândă mereu, 
pasul titanic al neamului meu, 
sufletul vecinie al neamului meu... 


— 422 — 


www.dacoromanica.ro 


CÂNTECUL GRAIULUI 


Intru amintirea Virginiei, în apropierea 
căreia am scris aceste versuri. 


Ce fiori, ce vrajă dă 
vorba verde, fragedă, 
de-al cui lin dainu-daină 
ne tresaltă inima, 
ca sihla de cetene, 
de cetene prietene!... 


Cine-i surd, să n’âudă 
cântecul de laudă 
al craiului-graiului, 
al graiului-craiului?... 


Pe pânza pământului, 
sunt podoabe ca-ale lui?... 
Cunună cui poţi să-i pui 
ca din floarea gândului, 
prinsă-n vorbe—pietre scumpe—, 
anii să n’o poată rumpe?... 


Din străfundul timpului, 
peste sufletul oricui, 
sună ca-ale nimănui, 
sună clopotele lui, 
sună fluerele lui... 

In rostul prorocului 

ia flacăra focului, 

fulgerul norocului; 

în versul rapsodului: 

răsmeriţa glodului, 

chiotul norodului, 

iar când schimbă-se în goarnă, 

— 423 — 


www.dacoromanica.ro 


flăcări peste inimi toarnă, 
lumi din temelii răstoarnă; 
şi-şi rup cale îndrăzneaţă 
şi’n răscoale se răsfaţă 
alte chiote de viaţă,.. 


Când ajunge sa se prindă 
în doină şi în colindă, 
cerului îi face tindă 
din acest pământ, pe care 
numai cântecul nu moare,. 


Pajură-i spre peste lume, 
prin văzduhuri fără nume... 
Pentru-un sbor prin nesfârşit 
preţ iţi cere înmiit, 
dar pentru povara ta, 
plată vrea şi plată-ţi ia 
mai nimica: inima. 


Sborul lin ori sborul rău 
printre stele, peste hău, 
prin cuţite lungi de creste, 
fără veste, 

ca pe drumuri de poveste, 
îl plăteşti cu trupul tău, 
îl plăteşti cu gândul tău. 


Cămaşă-i cu mii de zimţi, 
pân’ peste morminţi s’o simţi, 
dacă vreai şi vreai mereu 
să baţi drumul cel mai greu, 
să dai ochi cu Dumnezeu! 

Şi s’ajungi câtuşi să-i pui 
trupului cu jugul lui, 
dorului, cu rugul lui!... 

* * * 

— 424 — 


www.dacoromanica.ro 


Cu-ochi semeţi 
de veghe beţi, 
peste ceţi şi dimineţi, 
pe lungi urme de drumeţi, 
crai pe bucurii de-o zi, 
cu vrăjite chei de dor, 
cu chei ca-ale raiului 
vreau, prin flăcări să descui, 
visteria tuturor 
şi a mea şi-a nimănui: 

visteria graiului, 
care strălumină-mă, 
unde’n taină ţine-mă 
a neamului inimă... 


Dorul calcă fără urmă 
peste-a plaiurilor curmă, 
după vorbe duse’n turmă 
ce subt ploi, subt ceţi, subt vânt, 
umplu-al neamului pământ, 
până’n marginile lui: 
daruri ale nimănui, 
daruri ale orişicui!... 


* * * 


Zace’n taină, taina lui, 
zace’n taina graiului, 
tot ce-a fost, şi-o fi, şi nu-i: 
visul orb al raiului; 
dorul fără căpătâi, 
şi chiotul lui dintâi, 
chiot lung făr’de răspuns 
înecat în nepătruns; 
volburile vântului, 
mireasma pământului, 

— 425 — 


www.dacoromanica.ro 


chemările cucului, 
şuerul haiducului, 
verdele molodrului 
răsufletul codrului, 
mohorirea moinelor, 

Dunările doinelor, 

glas de fluer fermecat 

de viforniţă alungat; 

freamăte şi fâlfâiri, 

năzăriri de nicăiri 

şi chemări de undeva 

de peste viaţa mea, 

cari îşi fâlfăe aripa 

dulce să ne facă clipa, 

şi să ducă pân’departe, 

peste vis şi peste moarte, 

tot ce’n suflet ne-a rămas 

dela’ntâiul nostru pas: 

sori străvechi şi sorii noi 

duşi cu nopţile din noi, 

viscole ce ne-au bătut, 

datine ce ne-au crescut 

delaral lumii început; 

drum de scrum şi drum de fum 

între-atuncia şi’ntre-acum; 

zări de foc 

şi nenoroc; 

treceri iuţi, cu pieptul gol, 
peste râuri de pârjol, 
călcând aspru, călcând tare 
din hotare în hotare, 
între lună şi’ntre soare 
pe subt stele căzătoare, 
între apă şi’ntre piatră 
dintr’o vatră’ntr’altă vatră, 
pe-unde cânii morţii latră, 
pe-unde soartea ne-a ales 
vetre’n munţi şi vetre’n şes, 
de unde să nu mai poată 
veacurile să ne scoată... 

— 426 — 


www.dacoromanica.ro 


Intre Răsărit şi Apus, 
între-Apus şi Răsărit, 
pe-unde paşii ne-au tot dus 
în lupte făr’de sfârşit, 
cu Dumnezeu am grăit, 
cu apele şi cu vântul, 
cu cerul şi cu pământul... 


Zorile, cu glas de-Adam, 
pe nume strigatu-le-am, 
şi-odată cu zorile 
botezat-am florile, 
şi-odată cu soarele, 
munţii şi isvoarele 
şi tot ce era aproape 
intre munţi şi între ape,.. 


Şi cu mânile-amândouă, 
ne-am spălat cu-ntâia rouă: 
cu Marea Neagră şi cruntă, 
să ne pregătim de nuntă... 


Drumărind şi drumărind 
duşi de paşi şi duşi de jind, 
pe unde umblat-am craina 
în aprinsă căutare 
de statornice hotare, 
întrebatu-ne-am mereu, 
munţi şi ape iscodind: 
care-d calea, care-i taina, 
care-i steaua, steaua lui, 
care-i steaua neamului, 
a neamului lor şi-al meu, 
botezat de Dumnezeu 
din smulgere’n smulgere 
cu furtuni şi fulgere; 
din trecere’n trecere 
cu-a pierzaniei secere... 

— 427 — 


www.dacoromanica.ro 


Un glas stins de undeva, 
nu înceată-a mă’ntreba: 
din ce plaiuri smulsu-s’a 
furtunatic viţa ta, 
de-i sângeră inima, 
cum nu-i sângeră nicicui 
pe faţa pământului?... 

Aina daina şi iar daina, 
dainei cine-i ştie taina, 
că nu-i nu şi nu-i nici da, 
de ne seacă inima! 

Hotarele graiului, 
noapte, poţi să mi-le spui, 
şi-alte pietre’n şir să-mi pui 
pe-unde a fost ce-a fost, şi nu-i 

* * * 


Peste truda traiului, 
grâu din grâul graiului 
ne dă pânea raiului: 
pâne veche, pururi nouă, 
ne-o dă cerul, ne-o dă nouă, 
cum dă ploaie, cum dă rouă, 
şi’n svon de Duminecă... 
cu har ne cuminecă... 

Arcul năsdrăvan mi-1 iau 
pentru zări ce margini n’au 
şi la şold, domol, înod, 
corn de-argint de voevod: 
să pătrundă glasul lui, 
peste munţi şi munţi silhui, 
şi din depărtarea grea, 
să răspundă tot aşa, 
lung peste’noptarea mea, 
Carpaţii şi Dunărea, 

Carpaţii şi Dunărea, 

— 428 — 


www.dacoromanica.ro 


Vorbă! 

Torbă, 
su săgeţi, 

pentru anii-mi îndrăsneţi, 
pentru’mpărăţii de ceţi, 
pentru mii şi mii de vieţi, 
pentru vânătoare-anume 
de mogâlde şi balauri, 
peste bauri, 
peste plauri 

şi păduri de peste lume,,. 

Ca de-un grai din altă viaţă, 
zarea schimbă-se la faţă: 
pe ţărmul isvorului, 
căprioara dorului; 
pe marginea-abisului, 
uite, cerbii visului, 
visului, flămândului, 
şi vulturii gândului, 
arşi de îndrăzneli, să sboare 
până dincolo de soare, 
peste ceţi, tot mai aproape, 
de-ale veşniciei ape, 
unde, peste bezna-adâncă, 
golul vorbele le mancă... 

Trec prin codrii deşi şi şui 
bourii trecutului... 

La al timpului isvor, 
beau din apa zorilor 
şi’n nemărginirea oarbă 
pasc şi pasc a morţii iarbă... 

Peste crivăţul zălud, 
ca din alte lumi aud, 
peste’ntinsul gol şi crud, 
clopote bătând în dungă, 
dangăte ce se alungă, 
peste vremea rea şi lungă... 


— 429 — 


www.dacoromanica.ro 


Năvăleşte înapoi 

viu trecutul către noi, 

greu de sori cu mers fierbinte: 

Dunări iuţi cu ape sfinte... 


• * 


* 


Din prăpastia somnului 
întind mâna, Domnului, 
întind mâna şi îi cer, 
mut merindea mea de cer: 
să nu’nsăr şi să nu scapăt, 
să bat drumul pân’la capăt; 
după vrerea-i, şi cuvântu-i 
din ăst trai să mă desţintui, 
şi din orice adăpost, 
ca şi cum n’aş mai fi fost... 


Din pustiu’n care pier, 
către cer mă’ntorc, şi-i cer, 
cu foc timpul să-l îmbour, 
crunt izbit, să nu mă’nour, 
să’nfrunt drept al morţii bour!. 


De zăduf şi frig 
îi strig, 

cerului îi strig şi-i strig: 
drept simbrie, Doamne, dă-mi 
văz peste-ale lumii vămi, 
sâmburii pârjolului 
şi cheile golului; 
vorba orbului noroc, 
vorba-pasere de foc, 
capul pentru ea să-mi joc... 


* * * 

— 430 — 


www.dacoromanica.ro 


din dealul ce zarea sorbi, 
peste munţii suri şi orbi, 
stol de stol, ai morţii corbi... 

Suflet fermecat de corn, 
cu ce cântec să-i întom, 
cu ce farmec să-i întorn, 
cu ce suflu să-i alung, 
către drumul cel mai lung?.,. 

Din zale cămaşă-mi pui, 
din jarul amurgului, 
cu dainu şi cu dainâ, 
să se ardă moartea’n ea: 
cu paşi lungi şi cu paşi şui 
munţii până’n vârf să-i sui, 
munţii, munţii visului, 
şi de-acolo să văd ce-i 
în zarea de peste ei, 
în golul de peste ei... 


Cu fulgerul —lung lămpaş,— 
şi cu pasul uriaş, 
în svâcnetul glesnelor, 

—vânător al besnelor,— 
culmile-ţi eu taiu-le, 
taiu-le, strătaiu-le, 
grai carpatic, graiule!... 


Fără tine, pe aci 
nimeni viaţa nu ne-ar şti, 
nici de-am fost n’ar mai ghici, 
după grai şi păscălii... 

N’ar mai fi poveşti şi şoapte 

de-am pierit ori nu, în noapte, 

şi nici vis 

cu sânge scris, 

subt peceţi de cărţi închis, 

— 431 — 


www.dacoromanica.ro 


şi nici doine şi nici vers, 
pe-unde urma ni s’a şters, 
după-atâta mers şi mers... 

Ca din flori de rouă ude, 
se aude, se aude, 
peste chiote şi trude, 
peste casne 
şi năprasne, 

tot mai stins şi mai departe, 
până dincolo de moarte, 
ca’n furtună sămănat, 
freamătu-i în lung şi-n lat, 
cu miresme de pământ 
din păduri ce nu mai sânt... 

Vorba: pasere măiastră, 
cu cuib în inima noastră 
şi’n straşini de zare-albastră, 
câţi n’au vrut de jos, din stuh, 
s’o doboare din văzduh, 
să ne’ngroape odat’cu ea, 
Graiule, MăriarTa!... 

Ce ţintaşi pizmaşi, trufaşi, 
şi ce uriaşi vrăjmaşi, 
cu văz lung de temnicer, 
putea-o-ar vâna din cer, 
de pe stânca sânului, 
din pieptul Românului?... 

Pe semne, cerul nu vrea, 
gloanţele să prindă’n ea... 

Ne-a venit din cer ca mana, 

feritu-ne-a de Satana; 

ne-a fost chiot şi liuiliui 

si’n restrişti ne-a adunat 
» » 

— 432 — 


www.dacoromanica.ro 


viforniţa graiului, 
goarna năsdrăvanăra lui, 
ca un glas de împărat 
din fundul pământului... 

Culmi i-am dat, drept adăpost, 
în bejeniile ce-au fost... 

De balaur şi de vruh 
ne-a păzit ca Sfântul-Duh, 
şi de neagra coarbă oarbă 
ce vrea văzul să ni-1 soarbă 
şi cu-a ciocului undrea 
să ne sece inima 
şi să surpe’n zarea-albastră, 
drumul înaintea noastră, 
cerul de deasupra noastră... 


* * * 

Până’n veacul veacului 
scris mi-a fost să fiu al lui, 
alb ostaş al graiului, 
pe graniţa sângelui, 
pe graniţa gândului, 
de unde schimbare nu-i, 
de unde potecă nu-i, 
de unde scăpare nu-i... 

Scurt prăpastia rupe saltul: 
locul tău nu-i pentru altul!.., 
I-ai dat sângele zălog, 
i-ai dat sufletul zălog, 
şi-acest cântec greu şi-olog... 

• * • 

Cum poţi doar să te cunoşti, 
dintr’atâtea oşti şi oşti, 
şi să semeni, 
ca fraţi gemeni, 


— 433 — 


www.dacoromanica.ro 


şi să mergi umăr la umăr 
cu mulţimi fără de număr; 
şi să cânţi 
şi să descânţi, 
din tin’să te desmormânţi: 
ca prin alvii tari şi seci, 
râuri fără ţărm să treci, 
să le treci, 
să nu te’nneci, 
şi să creşti 
ca în poveşti, 
să te simţi la tine-acasă 
stând cu îngerii la masă, 
stând cu Dumnezeu la masă, 
în a veacurilor vatră 
mai tare ca orice piatră, 
fără taina, taina lui, 
fără taina, graiului, 
fără-a vorbei sfântă pâine, 
pentru azi şi pentru mâine, 
pentru dincolo de mâine, 
făr’să’nfrunţi, viteaz, furtuna, 
ce cu-ai tăi te face una, 
peste sbucium şi nevoi, 
până’n ziua de apoi... 

Mai tare ca orice arme 
e trecutul ce’n grai doarme, 
trecut, ce pe rău, pe bine, 
în picioare, drepţi, ne ţine, 
ca ţâşniţi cu ochi arzui 
din fundul pământului: 
s’apărăm în noi şi peste, 
tot ce este şi nu este: 
isvorul ce doarme’n. stâncă, 
aurul din piatră-adâncă, 
tot ce-o fi şi nu e încă... 

Fraţi de vorbă şi de gând, 
fraţi de sânge şi de jind, 

— 434 — 


www.dacoromanica.ro 


de vreri aspre clocotind, 
unul şi-unul, împreună, 
ca mânaţi de-o grea furtună, 
trecem peste ani arând, 
trecem peste ani cântând... 


In pământul neamului, 
în faţaralianului, 
rădăcini ca de oţel 
sunt mormintele din el. 


Dârza sângelui poruncă 
peste flăcări ne aruncă: 
inşi de pară, laolaltă, 
către lumea ceealaltă... 


Unde-i unu fără tângă, 
mii de-arhangheli crescu-i lângă, 
şi de dă în drum de moarte, 
se dă moartea la o parte!... 


Veac de veac, lup după lup, 
haina de pe trup 
ne-o rup, 

dar acest străvechiu cojoc, 
numai sânge, numai foc, 
din prăpăd, din nenoroc, 
creşte zi de zi la loc, 
din umăr până’n călcâiu, 
mai tare ca’n ziua’ntâiu... 


Ca’ntr’un necuprins puhoi, 
peste stahii şi strigoi, 
către lumea de apoi, 
ducem veacurile’n noi... 

— 435 — 


www.dacoromanica.ro 


Dedeparte, fremătând, 
eu aud şi-aud, în gând, 
pe călăi-ţi gomănind, 
gomânind, hălălăind, 
şi la groapa ta săpând... 


Gând în flăcări, ochii uzi, 
neam al meu, mă mai auzi?... 


Glas aş vrea să am, ceresc, 
să m’auzi când iţi grăesc, 
şi profetic văz, să văd 
cum te sbuciumi in prăpăd; 
să mă simt pe bine-ori rău 
că sunt trup din trupul tău! 


Grele ca de stâncă vie, 
măguri am visat să-mi fie, 
măguri mari, cuvintele, 
să-ţi însemn mormintele, 
cu-a cerului apă toată 
ploi spăla să nu le poată: 
aspru, ca din moşi-strămoşi, 
să crezi dârz în Feţi-frumoşi, 
şi, ca pentru frunţi crăeşti, 
verzi cununi să le’mpleteşti, 
s’aud iar prin ani schilozi 
treceri iuţi de voevozi, 
subt arcuri de curcubeu, 
crainici ai lui Dumnezeu... 


Aibă gură, frunte sfântă, 
pe Feţi-Frumoşi cine-i cântă, 
şi-al lor nume scris rămână, 
scris de-a timpurilor mână, 
ca un semn de legământ 
între om şi’ntre pământ... 

— 436 — 


www.dacoromanica.ro 


Cine craiu-i peste grai, 
fără strai domnesc şi-alai, 
e mai crai ca orice crai!... 


* * * 


Peste timpul surd şi crud 
paşi pietroşi s’aud, s’aud, 
tot mai mulţi şi tot mai şui, 
la porţile soarelui... 


Ca de mii de ani mereu, 
curge sânge, curge greu, 
din trupul neamului meu, 
ce, cu răni nevindecate, 
se tot bate şi se bate 
cu pământul jumătate, 
pe brazda străbunilor, 
în drumul furtunilor; 
pe marginea golului, 
în drumul pârjolului; 
pe ţărmurii apelor, 
în drumul potoapelor, 
subt flamura-ţi, Craiule, 
grai carpatic, graiule!... 


Madrid, Mai 1944. 


— 437 — 


www.dacoromanica.ro 


UNDE OR FI ACUM EI OARE? 
23 August 1944 - 23 August 1954 


Aceia cari, ca’n anii buni la 10 Mai, 
au primit cu alai 

pe străzi, la balcoane, la fereşti şi la porţi, 
intrarea hoardelor cotropitoare, 
unde-or fi acum ei oare? 

Unde zac ei azi, murind ori morţi, 
cu câtuşi la mâini şi la picioare? 

Dădeau din coate haitele de gurăcască 
şi golănimea gureşe şi tuciurie 
se’mbulzea în chiote de bucurie 
slugarnică şi cu priviri prosteşti, 
să vadă-aievea oastea muscă lească 
cum, cu priviri piezişe intră’n Bucureşti... 

Pe-alocurea în blănuri de osânză 
gata pe toţi deavalma să ne vânză, 
iată şi vulpoi bătrâni cu raiu’n rânză: 
ei vin să-i vadă, pentru orice întâmplare, 
pe cei ce’n pas de roşă sărbătoare, 
treceau în fruntea hoardelor, călare. 

Ii prinde-un dulce şi prelung fior 
că vor descoperi şi recunoaşte-uşor, 
pe vr’un maimare din prăsila lor... 

Numai Ion nu se vedea în nici-o parte, 
de parcă s’ar fi stins în Carpaţi şi în moarte!. 
Numai Ion, 

nu s’a dus să-şi ducă inima plocon 
şi să-şi dea-n primire arma ruptă, 
celora cu cari s’a măsurat în luptă 
pe Prut şi pe Nistru, pe Nipru şi pe Don 
şi i-a culcat grămadă de grămadă 
pân’ pe-ai Caucazului picui de zăpadă...! 

— 438 — 


www.dacoromanica.ro 


Neamul românesc era atunci departe, 
ca’n doagă de moarte, 
pe-ale omeniei lui străvechi şi aspre pietre, 
departe de acei străini Bucureşti 
de cămătari de coconi, de târfe şi de şetre, 
şi de râsetele mişeleşti 
ale celor ce-alergau grămadă 
pe protivnici sări vadă 
şi ca după zănatice ospeţe 
de tancurile lor să se agheţe, 
să ştie toţi deştepţii şi toţi proştii 
«că pleacă-ai noştri şi sosesc ai noştri»! 


Printre miile de gurăcască şi de coategoale 
se văd şi mulţi şacali sătui, cu pas agale, 
cu ochii puşi pe câteunul care merge’n frunte, 
cu gând să se prefacă in luntre şi punte, 
cât mai curând să-l aibă, cu femei petrecăreţe, 
în palatele lor, la ospeţe, 
şi’n clipa când fi-va frăţia mai vie, 
între pahare, mieros să-l îmbie 
la vr’un mănos negoţ, de care din «prostime», 
să nu afle nime, 
că negustoreşte dacă socoteşti, 
arginţii n’au miros, de te’nvârteşti 
la Moscova ori Bucureşti... 


Ai regelui prieteni la petreceri s’aruncă 
şi’n ţara schimbată în junglă şi speluncă 
ca’ntr’un vârtej dănţuesc pănă’n zori 
alături de năvălitori, 
cărora, între cupe şi cupe, 
ar fi gata pân, şi cizmele să li le sărute 
doar, doar vor pune-o vorbă bună, sări mai ţie 
in înalta lor dregătorie... 


De pe-un tron ce se nărue, Mihai dă poruncă 
lui Ion cel supus şi cuminte, 

— 439 — 


www.dacoromanica.ro 


să nu mai creadă ce-a crezut înainte 
şi să-şi întoarcă spre soare- asfinte 
şi paşii, şi gândul şi puşca şi tunul 
şi, cu arma întoarsă, 
să lupte, să sângere, cu inima arsă, 
alături de Muscalii ce spre-apus se revarsă, 
pân, ce n’o mai rămâne din neamu-i niciunul! 

Şi pe când sufletul şi-l dădeau flăcăii 
câmpiilor şi dealurilor româneşti, 
în strâmbul lui palat din Bucureşti 
regele lor ciocnea paharul cu călăii! 

* * * 


Cei ce-aşteptau cu gând petrecăreţ 
gazul să şi-l vândă, şi grâul, mai la preţ, 
şi să-şi ducă’n tihnă traiul mai departe, 
netemători de Dumnezeu, netemători de moarte, 
unde-ai mai putea acum să-i întâlneşti 
în scumpele lor strae englezeşti?! 


Credeau deştepţii că s’or pune bine 
pe pământul ăsta cu oricine, 
cum au mai făcut-o de atâteaori 
neam de neamul lor, cu alţi cutropitori... 


Credeau orbeşte’n şiretenia lor măiastră: 
de nu pe uşe, intră pe fereastră!.., 

Şi-apoi, puternicii din hrube, n’or pune-o vorbă bună, 
la adăpost cât mai sigur să-i pună, 
departe de orice neajuns şi furtună?! 

Dar unde se ascund, de-atâţia ani încoace, 
cei ce ca la jocuri de cărţi vreau să ne joace 
ale mulţimilor opinci şi cojoace, 

— 440 — 


www.dacoromanica.ro 


şi ţara flămindă 

să ni-o ia în arândă, 

ori la mezat să ni-o vândă, 

la orice lacomă, venetică naibă, 

care-ar râvni să o aibă?! 

* * * 

Intrebu-mă: unde-i plata şi răsplata, 
celor cărora prin gând nu le-a trecut, 
cu piepturile goale şi cu armele gata 
pe Muscali să-i aştepte pe Nistru şi Prut? 


Roşul crainic al hoardelor cutropitoare, 
ce le-a pus pe piept şi’n pungă oare, 
pentru gândul de vultur, pentru fruntea de sloi 
a celui mai viteaz şi mai dârz dintre noi, 
în inima căruia, care bătea pentru ţara întreagă 
Ionii ţării lui n’au vrut să tragă?! 


Unde-i vânzătorul de ţară, care l-a dat pe mâna călăului? 
încă nu l-au înghiţit beznele hăului? 


Unde-i cel ce Moscovei i-a dat poftirea ticăloasă 
că hoardele-i vor fi primite ca la ele acasă? 

Şi i-a dat ţara, de la un capăt la altul pe mână, 
odată cu-a strămoşilor ţărână? 

Glasul nu i-1 mai auzim, 

pe tron de-aur nu-1 mai zărim, 

în ţara preschimbată’n roşu ţintirim! 


Şi unde ni-s Vlădicii, cari visau cu ochii’n rouă, 
că Moscova va rupe Roma în două 
şi una le va face pe-amândouă?! 

Şi că odată şi-odată, 

pravoşlăvnicia va supune lumea toată 

şi-şi va duce, prin foc şi sabie, făţarnicul credo 

dincolo de Roma, de Montserrat şi Toledo?! 

— 441 — 


www.dacoromanica.ro 


Cine, Doamne, va spăla atâtea mitre româneşti mânjite, 
în ucigaşe ape şi mocirle moscovite?! 

Totul se plăteşte scurt, tăios şi pe viu 
pretutindeni, mai curând sau mai târziu! 

Abia acuma văd că a ieşit pe dos 
jocul lor ascuns şi ticălos! 

Cum? Doar izbituri şi temniţi pentru capul lui Ion, 
pe care s’au grăbit să-l dee plocon, 
in loc de pâne şi sare, 
roşilor spărgători de moldovene hotare?! 

Acum, ajunşi cu toţii la aman, 

nimeni nu mai dă pe prietenia lor un gologan! 

Abia acum văd că toate-s foc de scumpe! 

Şi-ar rumpe hainele, de-ar mai avea ce rumpe. 

Au orbit de-atâta foame şi de boală, 
nu mai văd că i-au lăsat in pielea goală, 
cei cu cari credeau c’or bate sdravăn palma 
şi sor veseli nebuni cu ei deavalma... 

Azi, asemeni unor «ţoape», unor Ioni, 

poartă sape şi lopeţi păn’ şi coconi, 

cot la cot cu turme de ciocoi, 

păn’ieri călăi pe truda celor goi; 

cu unghii lustruite, cu obraz ca scris 

şi vorbind franţuzeşte mai pe nas ca’n Paris, 

pe unde pe semne vor fi auzit 

«că lumina vine dela Răsărit», 

şi că înseamnă să fii huligan ori prost 

să crezi că bolşevicii mai sunt precum au fost! 

* * * 

Azi când ţara-i numai praf şi oseminte, 
infrână-ţi clocotul, biet sânge fierbinte, 
şi-alungă corbii aducerii aminte! 

— 442 — 


www.dacoromanica.ro 


Pune călcâiul pe gâtul oricărui necaz 
şi cu pieptul încă viu, ţine-te treaz 
pe-al sbuciumului tău colţuros Caucaz!.,, 


Prăpădul spulberat-a şi spulberă pleava 
între pierdute şi zăvorâte hotare, 
din Cernăuţi şi Hotin pân, la Marea cea mare, 
din Timişoara pănă’n Sătmar şi Suceava.., 


Când vântul morţii peste frunte mi-adie 
şi sufletul neamului mă cată’n străinie, 
un glas din adâncuri îmi şopteşte mereu: 
Ion, talpa de cremene a neamului meu, 
cu toată tăria ce i-a dat Dumnezeu, 
abate-va apele puhoiului greu 
şi ca un munte de foc va rămâne, 
in ţara albă de peste mâne!.,. 


In ciuda călăilor de azi şi de ieri, ce-1 pândesc, 
subt fulgere ce peste soartea lui se’ntâlnesc, 
adu-ţi aminte, Doamne, de neamul românesc!... 


Mănăstirea Montserratului, la 23 August 1954 


— 443 — 


www.dacoromanica.ro 


CÂNTECUL DESTARARII 


Desţăraţilor de totdeauna ai Neamului românesc 


Din inima Spaniei, de-aici din Madrid, 
ale gândului aripi eu spre voi le deschid 
şi pe pânza pământului, din prăpăd in prăpăd, 
simt că vă aud şi parcă vă văd 
păşind ca’n vedenii, venind ca in vis, 
mulţimi abătute, fără nume şi număr, 
cu-a desţărării traistă la umăr, 
spre masa la care, ca’ntr’un pustiu, 
întârziu să scriu 
şi, cu junghiuri în trup, 
cuvinte de fulger din suflet să-mi rup: 
să le trimit cu vulturii vântului 
pe tot rotogolul pământului, 
pe unde al sorţii lung vifor cumplit 
v’a încolţit, v’a risipit,.. 

Ajung păn’la mine amarnice şoapte 
din miazăziuă, din miazănoapte, 
dela soare-răsare, dela soare-apune 
şi parcă se schimbă în rugăciune: 
să sue aspră din al nostru rost 
peste toate vitregiile ce-au fost 
şi-asupra noastră crunt s’au abătut 
din al veacurilor început... 

In vântul care vâjăe vifomic afară 
îşi cântă păţaniile bietul Ion Fărăţară, 
ce-şi duce, în inimă şi’n fluer văpaia, 
de subt Anzi şi păn’ subt Himalaia... 

Cântă de dor, de urât şi necaz, 
visându-se iarăşi pe Caucaz, 
ori printre cei pe cari el i-a văzut cum cad, 
pe stepele oarbe şi la Stalingrad... 

— 444 — 


www.dacoromanica.ro 


De dincolo de munţi uriaşi şi de ape 
cântă de parcă ar fi pe aproape, 

printre câmpuri şi case străine, 
în drum către mine... 


De pe ce colţos şi nevăzut picui 
vine, spre mine, cântecul lui 
printre freamăte şi printre şoapte 
în acest miez de noapte, 
de parcă l-ar trimite Dumnezeu 
din alba copilărie a Neamului meu! 


Şi vin către mine sălbatice şuiere 
şi doine scăpate din frunze şi fluere 
şi spulberate chemări ca din goarnă, 
ce munţii departe parcă-i răstoarnă, 
şi-aruncă năprasnic spre-ale Rusiei uşi, 
obloane de fier şi Carpaţi de câtuşi, 
peste hoarde muscăleşti în lungă fugă 
spre ţara ’n care oamenii se ’njugă... 


Ah, neam al meu, neam al meu, 
sufletul ni-a rămas unde trăit-am mereu 
şi unde cu urşii şi cu crivăţul ne-am luat de gât, 
şi nu ne-au doborît!... 


Carpaţii parcă scurt s’au smuls de unde sânt, 
să umble ca’n basme după noi pe pământ: 
nu cumva de-atâtea amărăciuni şi nevoi, 
să uităm care-i drumul ce duce ’napoi... 


Prin somn eu tresalt şi râu sânge asud 
şi parcă milioane de glasuri aud, 
cum vin şi tot vin de-acolo, de departe, 
dintre viaţă şi moarte... 

— 445 — 


www.dacoromanica.ro 


E-un semn dela-al tăriilor Domn? 

E neamul meu ce chinuie prin somn, 
visându-se liber, la adăpost 
de crunta iobăgie muscălească ce-a fost? 
şi de calmucii ce lătrau şi nu mai latră 
în străvechea lui vatră?!... 


* * * 


Din albe, duioase aduceri aminte 
voi îmi ieşiţi, ca din piatră, ’nainte 

de pretutindeni, de pretutindeni; 
ca de subt fulgere, de subt fulgi, de subt grindeni, 
nu cu inimi şi cu ulcioarele pline, 
să sburde bucuria în voi şi în mine, 
ci cu lacrimi amare, ce mereu se arată 
pe faţa voastră de sbucium mâncată, 
crunt osândiţi de soarte să ne’ntâlnim, 
pe toate drumurile lumii, ca’ntr’un ţintirim... 


Robi ai aceluiaş orb nenoroc 

din Alasca, din Mexic pănă’n Ţara de foc, 

prin Brazilia, Noua Zeelandă şi-Australia, 

ne ducem dorul de ţară şi jalea 

şi subt grele furtuni, ce somnul ni-1 latră, 

ne visăm mereu întorşi la vatră, 

de pe toate drumurile nevăzute ale vântului 

şi din marginile cenuşii ale pământului... 


* * * 


Hai, gândule grăbit, opreşte-te oleacă, 
osteneala să-mi mai treacă 
şi sărmi aduc mai pe’ndelete aminte 
dacă’mbătrânita frunte nu mă minte... 

— 446 — 


www.dacoromanica.ro 


Lumea n’am putut, în voe, s’o cutreer, 
că Domnul Dumnezeu m’a vrut doar greer 
şi greerii, precum o ştiţi, 
simt cam nătângi şi nesocotiţi 
şi-aşa lipiţi pământului cum sânt, 
cin’ să-i bage’n samă pe pământ?!,.. 


Aşa cum sânt, cum mă vedeţi acum, 
ca pe-un musafir de ceaţă ori de fum, 
din care pănă mâne 
nimic n’o mai rămâne, 
cu mânile goale, cu părul în vânt, 
am bătut şi eu destul pământ 
şi-am trecut prin frig şi prin furtună 
celora de-un neam cu mine să le duc o vorbă bună, 
să-i mângâi blând pe creştete pe toţi 
dela străbuni şi păn’la strănepoţi... 


Beat de vinul vieţii şi de-a lumii frământare, 
mi-am făcut din cântec armă de-apărare 
împotriva foamei, şi-a frigului şi-a sorţii 
şi-ale morilor de vânt ale morţii... 


Am mătuşi, unchiaşi, verişoare şi veri 
printre’ntâii desţăraţi din Ungaria de ieri, 
din ţara aspră, care-a fost şi nu mai este 
decât o urâtă poveste... 


La Cleveland am avut şi am neamuri de-aproape, 

plecate peste munţi şi peste ape, 

smulse de-ale aurului nebune năluci 

din satele lor albe de mierle şi cuci, 

pe unde le lăsa legănarea vaporului 

să bea apă străină din ulcioarele dorului... 


Acolo a fost firul vieţii să i-se tae, 
şi bunului meu unchiu Nicolae... 

— 447 — 


www.dacoromanica.ro 


Câte dintre-ale mele trudite neamuri 

n’au trăit şi trăiesc sub înstelatele flamuri 

ale acelei uriaşe şi mănoase Americi, 

pe unde clăditu-şi-au aşezări şi biserici 

din piatră de neclătinat, 

mai tari ca’n Ardealul de unde-au plecat?!... 


Dar în singurătatea lor, vai, cât timp şi-or mai spune 
în româneşte smerita rugăciune?!... 

Şi peste-un veac, pe câţi din ei o să-i mai doară 
de-a doinei şi de dorului ţară?!... 


Unii s’au întors la sărăcia lor, alţii au rămas pe loc, 
căliţi de nenoroc şi de noroc, 
strivind sub călcâie necaz după necaz 
într’o dârză viaţă ce nu dă răgaz, 
în calea fierbinte, mănoasă şi flămândă, 
de izbândă după izbândă, 
izbutind într’o zi, ca aiurea’ntr’un an 
păn’ce soarele nu se afundă'n ocean... 


Acolo, între fii şi fiice, între nepoţi şi nepoate, 
mătuşa Ana, îşi duce bătrâneţele împăcate 
şi nu mai visează de-acuma, parcă, 
în Oarda copilăriei să se mai întoarcă... 


Viaţa lor a prins acolo adânci, puternice rădăcini 
şi-azi nu se mai simt străini între străini... 

Au făcut legământ cu noul pământ, 
credincioşi să-i rămână păn’peste mormânt: 
săi dea lucrători, cărturari şi ostaşi 
sprinteni la braţe, la gând şi la paşi, 
să fie cei dintâi, fără zăbavă ori teamă, 
oriunde ţara lor cea nouă îi cheamă... 


Gândule, încă zănatec şi svăpăiat, 
vreai America s’o bat în lung şi in lat? 

— 448 — 


www.dacoromanica.ro 


Păn’la Detroit, nu cred că-i drumul lung 
şi chiar astăzi eu aş vrea acolo s’ajung... 

In acel oraş, o, gândule grăbit, 
un prieten al meu a trăit şi-a murit. 

Hai să batem drumu’ntr’acolo, haiduceşte, 
s’aflăm în ce ţintirim odihneşte, 

Un Tatăl Nostru să rostesc încetinel 
să-l audă numai Dumnezeu şi el, 
că n’am venit de-atâta de departe 
să nu arunc o uitătură şi peste moarte... 

Tot acolo trăesc, de-a norocului mână alese, 
două românce ca doua prinţese... 

Le văd zâmbind în zarea amintirii mele... 
Mândru poţi să fii, Ardealule, de ele!... 

* * * 


Când, ca un vultur rănit, spre New York 
gândul ostenit mi-1 întorc, 
cam încurcată inima mă’ntreabă 
de cunosc pe-acolo şi oameni de treabă, 
cărora, ca unui unchiu ori mătuşă, 
bate să le pot, fără teamă, la uşă... 

Stau în cumpănă să nu dau cumva peste-un ins 
care, din întâmplare ori din adins, 
văzându-mă la faţă, să nu se’ncrunte 
scurt să-mi trântească uşa în frunte 
sau cu vreo vorbă aspră de ocară 
să mă’mbrâncească pe scară afară.,, 

Vrednicia care nu ţipă şi latră 

îşi tae drum prin oţel şi prin piatră, 

cu paşi neînvinşi 

printre cele opt milioane de inşi, 

ale celui mai clocotitor şi mai mare 

oraş de subt soare... 


— 449 — 


www.dacoromanica.ro 


Pe-acolo trăesc şi mulţi oameni de bine, 
ce apa şi-o împart şi pita cu tine, 
în inimile mari şi mărunte 

predica lui Isus de pe munte 
răsună, cu putere destulă, 
şi peste lumea sătulă... 


mi** 


Cu toiagul nevăzut al vântului-năsdrăvanului, 

las acest pământ de mii de ori mai rodnic ca al Canaanului! 

Las cu bine-această ţară a sgârâe-norilor, 

şi-o iau spre miazăzi, pe drumul cocorilor... 

Americă de grai englez, pentru veci de veci eu te las, 
cu un duios şi românesc bun rămas!... 


In Mexic, pe unde m’aş înţelege mai bine 
în grai spaniol cu oricine, 

printre munţi ameţitori şi printre lacuri albastre, 
pierd cu totul urma trecerilor voastre... 


La San Paulo, la Santos şi la Rio 
mulţi din ai noştri adresa mea şti-o 
şi, poate, vor fi auzit mai mult vorbe de bine 
despre bietul de mine... 


Acolo’nfrăţiţi de aceeaşi doină ori daină, 

aş putea cu mulţi să stau la taină, 

dar când ştiu cu câţă dârză tărie de stei 

se hulesc şi se mâncă’ntre ei 

după ce dealungul anilor imparţeau apă şi pâne, 

gândul meu mut, în picioare rămâne, 

în traista umbletului pune-a vorbei unealtă, 

în urmă toate lasă-le baltă, 

şi cu-o strângere de inimă, vestitoare de moarte, 

toiagul şi-l întoarce spre altă parte... 

— 450 — 


www.dacoromanica.ro 


Când intri la unul, cum să te descalţi, 
să nu prindă de veste ceilalţi, 
şi să te trezeşti rănit în al capului moale, 
de-ale lor încă nesparte oale? 


In această amarnică lume pe dos, 
cum, Doamne, i-ai lăsat să cadă-atât de jos, 
când, prădalnici stau potrivnicii la pândă: 
pe nimic să ne cumpere şi scump să ne vândă?! 


* * * 


Dacă silit aş fi fost să spun că-1 preţuesc pe cutare, 

ar fi trebuit să trec Atlanticul călare, 

dar eu călătoresc pe corăbii de dor şi de gând 

şi pot pleca spre-oriunde şi oricând. 

Eu călăresc pe-al cântecului armăsar năsdrăvan 
ce saltă peste mări şi peste ocean, 
că, Doamne Dumnezeule, dacă ar fi fost altfel, 
mi-ar fi crescut împrejur dinţate ziduri de-oţel 
şi aspre vămi cu vameşi deochiaţi, 

cu toane de regi şi de’împăraţi, 
cari ca de-un vifomic Ion Vodă cel Cumplit 
îşi tem parcă tronul închipuit 
şi coroana de fum, 

scăpată pe drumuri de praf şi de scrum... 


Bieţii lui feţi-logofeţi 
cu mutre de şireţi târgoveţi 

pun, in gând, de pe-acum, ca pe-un oriental covor, 
ţara subt paşii şubrezi ai «Măriilor Lor»... 


* * * 


— 451 — 


www.dacoromanica.ro 



De-ar fi să fie după-al vameşilor plac, 
în a morţii cămaşă ar fi trebuit să mă’mbrac 
şi ca’ntr’un zid, de viu să mă’nchid, 
pe-un loc cât umbra-mi, aici în Madrid: 
pe vre-un părete surd, să scriu, cu sânge, 
şi mâna voastră să n’o mai pot strânge!... 


* * * 


Pe unde străbătut-am pământul dearândul 
cu dorul, cu păsul, cu pasul, cu gândul, 
dus ca de-o soarte neghioabă, 
inima mea doar de voi mai întreabă... 


Drumul îl caut şi pierdu-1 mereu, 
chiar când mă duce de mână Dumnezeu! 


Când vă simţiţi mai frânţi şi mai mâhniţi, 
pe lângă voi păşesc, fără s’o ştiţi. 

Freamăt de codri româneşti aşi vrea să fiu, 

sufletul în voi neîntinat să-l ţiu, 

să vă fac să mergeţi împotriva gerului şi-a vântului 

oriunde aţi osteni pe întinsul pământului, 

drepţi ca stejarii să staţi 

chiar de-aţi vorbi cu regi şi cu’mpăraţi, 

adevărul, chiar şi-atunci când v’ar pierde, 

să-l spuneţi verde!... 


In fabrici, după plug, ori după oi, 
voi duceţi neamul românesc în voi... 

Subt haina americană, acuma purtată, 
văd ţundrele şi cioarecii de altădată, 
pe creştetele voastre, ca’n străvechi poveşti, 
cresc parcă şi-acuma căciuli ciobăneşti, 
ca o nevăzută pasăre măiastră 

— 452 — 


www.dacoromanica.ro 


dragostea-mi, în nopţi târzii, vă bate la fereastră, 
când dorul de ţară, de copii şi de casă 
să aţipiţi nu vă mai lasă... 


Cu sufletul în pânea voastră-aş vrea să mă cobor, 
traiul să vi-1 fac mai bun şi mai uşor... 

Dela cea dintâi înfăţişare, 

dintr’o uitătură vă cunosc pe fiecare... 

Vai, câţi Horia, Cloşca şi Crişan în strai nemţesc, 
printre voi eu întâlnesc! 


Ioane, şterge ’n taină-a lacrimilor rouă: 
Românul nu se dă bătut cu una două! 

Grea e azi robia roşă şi necazul, 
dar alţi Ioni vor mai sui vr’odată Caucazu1, 
şi’ntr’o zi, aprinşi de clocot şi’ntărât, 
în Moscova pe muscali îi vor prinde de gât, 
când de fierbinţeală şi de mănos neogoi 
topi-se-vor lanţurile iobăgiei pe noi, 
că neamul ce-1 ducem în inimi şi’n gând 
mai tare-i şi mai viu acum ca oricând!... 


* * * 


Un chiot prelung îmi străfulgeră somnul... 
Se nărue lumea ori glăsue Domnul?!... 
Strigăte aspre s’aud de departe, 
parc’ar veni de dincolo de moarte... 


Dar visul viu şi zugrăvit rămâne 
de nevăzutul pumn al zilei de mâne: 

Subt cerul unui alb răsărit românesc, 
Horia, Tudor şi Iancu se întâlnesc, 
cu uitături încă crunte, 
pe-o coastă de munte, 
şi mâna şi-o dau frăţeşte, fără teamăt 
în faţa unei mări de capete în freamăt... 


— 453 — 


www.dacoromanica.ro 


Şi de-odată, ca prin minune, un clopot începe să sune, 

să cheme neamul la rugăciune 

şi de-această rugăciune uriaşă şi fierbinte, 

pământul păn’la Roma şi New York ia aminte 

că l’ale soarelui măreţe şi puternice porţi, 

neamul românesc a înviat din morţi: 

i-a ridicat, ca pe-un fulg, roşa piatră a mormântului, 

împăratul cerului, Domnul pământului!... 


Madrid, 1956. 


CÂNTEC LUI RAMON LULL 


Ce mi te-aduce atât de aproape 
de peste amarele timpului ape?! 

Ce tainică mână atoatestăpână, 
spre zările tale înalte mă mână: 
paşii să-ţi număr, greu, urmă de urmă, 
acum când pământul mormântul şi-l scurmă, 
când nu ştie-o ziuă cealaltă ce-aduce, 
când trec înainte, din răscruce’n răscruce, 
şi paşii din glie sângerând mi-i desgrop, 
să’nfrunt în picioare şi noul potop?! 

Spre aspru îndemn şi spre întărire, 
ca de peste fire 

corabia ta albă printre sorburi străbate, 
spre greaua şi stearpa-mi pustietate, 
adusă, ca’n basme, de-a apelor voe, 
ca’n vremuri apuse, corabia lui Noe... 


Parcă s’aprinde şi, uşoară, se rumpe 
din Atlantide de pietre scumpe... 
Mallorca se smulge din zare, şi vine 
goală în soare, şi lin, către mine... 

— 454 — 


www.dacoromanica.ro 


Fii binevenit cu Domnul Dumnezeu, 
pe ţărmul sălbatic al gândului meu: 
pe fruntea-mi zadarnică, peste paşii mei şterşi, 
ploi de argint şi lumini să reverşi, 
şi răcoare de rouă peste ochii mei grei, 
cu-ale pământului vii pânze pe ei!... 

Cu gândul, cu pasul, grăbit şi fierbinte, 
pe toate potecile tu îmi ieşi înainte: 
pe suişuri de munte şi pe ţărmuri de ape, 
departe şi-aproape 
cu sufletul aprig, de arşiţe ars, 
ca Saul din Tars, 

după’ntâlnirea întru foc şi ’ntru scrum, 
pe dârzul şi dreptul Damascului drum... 

Titanic sihastru, năvalnic atlant, 
cu uitătură de diamant 
şi cu frunte de sfânt, 
ajuns ca din margini cenuşii de pământ, 
iarmă’n corabia-ţi, şi dorul meu du-1, 
spre-a tainelor taină, fericitule Lull!,.. 

Prin a anilor pulbere, prin zări de prăpăd, 
ca’n visuri măreţe eu, falnic te văd: 
prieten în zale, de crăese şi crai, 
vulcan de mândrie, aşa cum erai... 

Privirile spunu-mi cu mii de săgeţi 
din ochii-ţi semeţi, 

că fruntea de piatră nu ţi-ai fi plecat 
în faţa niciunui pământesc împărat... 

Sângele-ţi subt sprinteni pinteni de jind, 
ale vieţii zăgazuri le izbea clocotind, 
în îndrăsneli fulgerătoare, 
peste-ale datinei neclintite hotare: 
ce adăpostea Mallorca mai rău, 
strânsu-s’a parcă în sbuciumul tău, 
care’n năvalnica ciudă-a oricui, 
voia să trăiască după toanele lui... 

— 455 — 


www.dacoromanica.ro 


Dar, într’o noapte—mare ’ntre toate— 
în alba căminului singurătate, 
privirile-ţi mândre căzură în jos 
subt ochii blânzi, limpezi ai lui Cristos, 
care venit-a să te vadă, ca'n vis, 
pe uşi ce nu s’au mai închis... 

Şi ’ntr’o răpire—fior care ’nghiaţă—, 
într’o năprasnică schimbare la faţă, 
scurt desbrăcatu-te-ai de cel care-ai fost 
şi-ai căutat in furtuni adăpost: 
dincolo de bucurii pământeşti şi de păsuri, 
cu nemărginirea, pe culmi, să te măsuri. 

Porţi de lumină ai simţit că se rup 
spre Cel-fără-Trup, 
spre Cel fără masă şi căpătui, 
ce ţine pământul în mânile lui... 

Ce taină putut-a de-odată să spargă 
temniţa mută, şi oarbă, şi largă, 
între cel care-i fost şi ’ntre cel ce rămâne, 
drept ca un cedru peste ziua de mâne?!... 

Scris fostu-ţi-a ţie, pe semne, aşa, 
în al lumilor rost nepătruns, undeva: 
drumul-pod uriaş peste hău 
până’n Bugia sfârşitului tău, 
sfârşit ce-a fost doar roşu pas întins 
spre taină şi spre necuprins... 

Iute, cu vrere mai tare ca piatra, 
lăsatu-ţi-ai regele, copiii şi vatra: 
acel pământesc, înflorit adăpost 
al omului mândru şi mănos, care-ai fost, 
şi singur plecat-ai, ca dintre ruine, 
trântind ale tihnei largi uşi după tine, 
ca unul ce caută şi, in grabă, împarte 
reci bunuri ce poartă pecete de moarte... 

* * * 

— 456 — 


www.dacoromanica.ro 


Ca o umbră robită, gându-mi te ţine 
pe-oriunde-ai umblat după tine... 

Iţi caut pribelnic şi trist pan’ departe, 
paşii de foc, peste timp, peste moarte... 
C’un palid călugur de neam mallorchin, 
pe căi neumblate, mă pierd şi mă’nspin, 
şi tot căutându-te, mă caut mereu 
pe toate drumurile spre Dumnezeu! 

Muntele Randa il sui, şi mă ’ntreb: 
fostu-ţi-a oare Sinai ori Horeb? 

Ce şoapte, mai presus de gând şi de glas, 
în suflet de-atunci ţi-au rămas? 

Lumina prea mare oare orbi nu ne lasă? 
Nu ne aprinde şi creştet, şi casă? 

Nu ne aruncă fără ’ndurare 
unde-i prăpădul şi golul mai mare, 
şi gândul, ca de-o haină cumplit de săracă, 
de veac şi de trup ni-1 desbracă? 

Nu ne smulge din zilele maştere 
spre-o nouă şi serafică naştere? 

Minte de om urmări nu te poate, 
în cea mormântală singurătate, 
pentru vulturi făcută, şi pentru îngeri, 
în care tu vrut-ai să veghezi şi să sângeri, 
să te ’ntâlneşti pe drumul lung şi greu 
faţă în faţă cu Dumnezeu. 

Subt jocul de fulgere al marilor taine, 
gândul mai poate cuvinte să ’ngaime? 

Pas de pas eu mă pierd pe unde ai mers 
ca un neostenit profet, prin univers: 
subt uităturarţi împărătească, 
nisipul şi piatra să le faci să rodească; 
lumini din lumini să inmănunchi, 

Saharele toate să cadă’n genunchi, 
şi să-şi îndrepte uităturile’n zare 
spre soarele vieţii, ce din Roma răsare... 

* * * 

— 457 — 


www.dacoromanica.ro 


Poteca aleargă, coboară şi sue: 
parcă-aş călca pe foc şi pe cuie, 
singur, pe sprintenul drum, care duce, 
drept către cer şi către cruce... 


Să-mi schimb în piatră, patul şi perna, 
dus să pot dormi ca un Blanquerna, 
subt botezul ploilor, în cântecele vântului, 
cu inima lipită de inima pământului?!.,. 


Intre burueni, pe cari a zugrăvit mereu, 
noapte de noapte, chiar Domnul Dumnezeu! 
semne ascunse, silabe pribege, 
pe care doar îngerii le-ar putea înţelege, 
cărţi mai cât stâncile, sonore şi grele, 
căzut-au, parcă de sus, dintre stele, 
pământul întreg să-l preschimbe’n amvon 
pentru glasu-ţi de tunete, fericite Ramon!... 


Parcă din mii şi mii de oglinzi 
a sufletului albă mână mi-o 'ntinzi, 
şi’n şoapte uşoare, când calde, când reci, 
peste auzul meu te apleci, 
şi eu, ca doborit de simun, şi năuc, 
uit întrebările ce le-adun şi le-aduc 
dela părinţi de părinţi, 
ca pe nişte crâncene junghiuri fierbinţi... 


In asprul tău mers către soare-răsare, 
spre stepele oarbe, şi pânditoare, 
pe cari, ca un Crist, tu ai vrut să le ’nfrunţi, 
călcat-ai tu cumva şi prin munţii cărunţi, 
pe unde duceau-şi greu traiul nainte 
Dacii, de cari tu aduci-ţi aminte?!... 


* * * 

— 458 — 


www.dacoromanica.ro 



Lumea’n Catedrală ai vrut să o schimbi, 
şi’ntr’o singură limbă ale lumilor limbi; 
să scrii pe latinie ca in grai catalan: 
cărţi mai presus de Talmud şi Coran, 
precum ca să’nţeleagă cei ce nu înţeleg, 
spre Roma să se ’ntoarcă pământul întreg, 
spre piatra unde Petru piciorul şi l’a pus, 
pecetluind cu sânge porunca lui Isus. 


Ah, cum te-aş fi vrut alb, etern Deceneu, 
în amarnicul sbucium al neamului meu: 
peste-atâtea asupriri şi strâmb ătăţi, 
drumul spre Roma să i-1 arăţi 
şi’ntre iuţi prădălnicii şi pânde pământeşti, 
în statornicia lui să-l creşti, să-l oţeleşti!... 

* * * 


N’a cunoscut sufletul tău, nici sandala, 
urâtul ce nărue şi osteneala... 

Mers-ai pe corăbii şi umblat-ai pe jos 
după blânda poruncă a lui Cristos, 
cu suflet aprins, cum nimeni n’a mai mers, 
să pui stăpânire pe timp şi-univers 
şi’n cucernicii atotbiruitoare, 
să i-1 aşterni, în genunchi, la piciocare, 
Celui dintâiu 

ce pus-a moartea pe veci subt călcâiu... 


Nu’n zale şi cu lucie armură de fier, 
ci cu inima’n mână, sărac şi stingher, 
ai mers tu, năvalnic, cu genunchi de oţel, 
şi cu priviri de copil, după El, 
visând să împăciui cu sufletul, trupul, 
şi mielul cu lupul, 

Africa, în loc de suliţi şi plumbi, 
s’o ’nvingi cu-al cuvântului sbor alb de porumbi, 
şi pe totdeauna să ’nfrăţeşti întru Cristos, 
pe toţi cei de sus cu toţi cei de jos; 

— 459 — 


www.dacoromanica.ro 


să trezeşti subt pasul tău enorm, 
flăcările cari în piatră dorm 
şi peste paşi şi patimi pământeşti, 

Montserrat de azur, spre-arhangheli să creşti... 


* * * 


In sufletul meu, flămând şi înnoptat, 
Randa se înalţă ca un nou Ararat 
şi de-ale vântului vii, vâjietoare săgeţi, 
scurt mi se ’ntunecă ochii ca beţi. 

S’a mai întors cândva gândul tău înapoi, 
spre Palma de aur şi de noroi, 
pe-ale cărei mohorâte-ori însorite uliţi 
ţi-ai plimbat privirile ca nişte suliţi?!... 


Ce şoaptă, mai presus de vedenii şi vis, 
în desmărginire, drum alb ţi-a deschis? 
Poduri eu caut, spre nepătruns, 
între ce-ai fost şi ce ai ajuns, 
şi chei, cari deschid 
al tainelor zid, 

dar, orb şi olog, drumul meu verde, 
în crunte desişuri de bezne se pierde... 


Rapsod al luminii atotmântuitoare 
şi-al gândului sprinten şi făr’de hotare, 
dârz tu suit-ai din stâncă în stâncă 
pe piscuri de flacără, ce nu erau încă, 
pe-unde nu sunt desbinări şi nici moarte, 
şi unari tot ce-aicea ne desparte... 


Ce fulgere fruntea măreaţă ţi-o’nimbă, 
de mută rămâne sărmana mea limbă 
şi pana tocită in mână îmi îngheaţă, 
când gându-mi se ’ntoarce spre schimbarearţi la faţă 

— 460 — 


www.dacoromanica.ro 


Te văd ca’n vedenie, te văd ca în vis: 
pisc peste zările cuvântului scris, 
cu asprul toiag fără-astâmpăr al vântului 
bătând la surda poartă-a pământului, 
şi’ntr’o fulgerare, care dă fiori, 
visând cu simunul să te măsori, 
de parcă-ai veni de pe culmea Calvarului, 
în ochi cu ascunsele puteri ale harului... 

Pe unde călcata sandala-ţi umblăreaţă 
visat-ai să se schimbe pământul la faţă: 
l’ale Romei porunci şi ’ntr’aripate cuvinte 
lumea întreagă să iee aminte, 
ca prin minime, 

dela soare-răsare pân’la soare-apune, 
şi fără porniri şi potrivnice şoapte, 
din miazăziuă la miazănoapte... 

Ai sămănat în furtuni, cu pumn puternic, fierbinte, 
albastre uragane de cuvinte, 
printre fulgere şi printre ploi de diamante, 
ca un sublim, ne’nduplecat, iberic Dante!... 

Ah, cum ar fi’nflorit între mânile-ţi dârje 
a lui Sfântu-Petru cârje!... 

Şi Roma, cât de neînvins s’ar fi întins, 
peste tundre şi Sahare ’n necuprins, 
pân’ l’ale pământului neguroase hotare, 
c’un singur păstor şi o turmă, subt soare!... 

Şi, poate, într’o bună zi, din asprul Răsărit, 
pe tronul pământului s’ar fi suit, 
vr’un uriaş pietros anume uns de Dumnezeu, 
din oarbele străfunduri ale neamului meu... 


Madrid, 1950. 


— 461 — 


www.dacoromanica.ro 


PSALM ROMANESC 


Ruptu-mi-am, Doamne, drum, prin nămeţi şi prin cuţitele vântului 
copilandru, cu crucea de foc a cuvântului... 

Carpaţii trecutu-i-am peste vămile cucului, 
cu pasul fără de popasuri al haiducului.,. 

Fermecat, ca’n poveşti, de ţara doinei şi a visului 
apucat-am drumul întortochiat al proscrisului... 

Cu trupul îngheţat sub cojocul nenorocului, 
sufletu-mi mergea prin ger ca pe carele focului... 

Lung, se uitau după mine toate florile răului 
pe viclenele şi-ameţitoarele lunecuşuri ale hăului... 

Din trandafirii sălbatici rămasu-mi-au doar ghimpii spinului: 
Doamne, beut-am până’n fund paharul amar al destinului! 

Aripi parcă duceam in sburdalnica traistă a mersului, 
pe drumul de flori şi furtuni al universului... 


Sângele mi-1 risipeam pe râpele amarului, 
în lipsa aurului şi gologanului... 

Prin veacul orb, cu tot-dragul dragului, 
vream să strâng mâna crăpată a iobagului!... 

Azi, aici, lângă groapa de fiecare zi a Soarelui, 
muşcat de cânii timpului-tâlharului, 
cu inima sfâşiată în crengile uscate-ale cuvântului, 
iată-mă, Doamne, gol şi singur spre chilia cea strâmtă a 

[ mormântului!... 


— 462 — 


www.dacoromanica.ro 


POSTUME 


www.dacoromanica.ro 


ION ROATA * 


Io, 

Ion Roată, 

unul din pietroasa, dârză gloată, 
trec pe-al vremii cal fără de frâu... 
N’am cuţit şi pistoale la brâu!... 

Armă mi-e spicul de grâu... 

Rupt aspru din urgia de ieri, 
fără-averi, 
fără somn, 

sânger încă de palme, 
de paturi de puşti şi sudalme, 
fără-ogor, fără pâine, 
păzit de roşii temniceri, 
dar, mâine, mâine, 

peste muscăleasca pleavă spulberată, — 
ca niciodată 

fi-voi alb şi drept stăpân şi domn 
peste ţara românească toată!... 

Variantă. 


ŢARA* 


Din belşugul tău, doar grumba pîine; 
din timpul tău: ziua de mîine... 

Calcu-ţi pămîntul, cu gîndul departe, 
pe aripi albastre, fremătînd peste moarte... 

Cu vrere de cremene, cu privire’ndrăsneaţă, 
învălui azi ţara ce-mi creşte in faţă, 
şi’n a mersului traistă cu-a visului pîine, 
resipindu-mă pe stîncile şi-ogoarele veacului, 
cu dărnicia făr’de măsură-a săracului, 

— 465 — 


www.dacoromanica.ro 


spre soare-asfinte 
cu frunte fierbinte, 
cu tot avutu-mi pămîntesc, 
darnic mă samăn, mă risipesc, 
spre Româniile năvalnice de dincolo de mîine.,. 


Variantă a poeziei Mâine. 


CORABIA VERDE 


Corabia se frământa şi se răsuceşte 
in lupta cu valurile ce-o izbesc tîlhăreşte 
şi apele cresc ca din hău năsdravane, 
căpitane! căpitane! căpitane! 


învinsă pe-o clipă, sub valuri se pierde 
par’că deapururi, corabia verde 
năprasnic muşcată de uragane, 
căpitane! căpitane! căpitane! 


Prin potopul ce zălud o răstoarnă, 
s’aud prin văzduh ca o goarnă, 
peste-ale mării nesfîrşite noiane, 
poruncile tale de proroc, căpitane! 


Şi iată, de odată se’nalţă semeaţă.,, 
iarăşi, Crăiasă peste timp, peste ceaţă, 
peste-ale apelor titanice toane, 
corabia ta verde, o, căpitane! 


Zănatec aleargă prăpădul pe ape, 
tot mai aproape şi mai aproape, 
dar duhul mai tare-i ca-ale mării prigoane, 
căpitane! căpitane! căpitane! 

— 466 — 


www.dacoromanica.ro 


Gata cu toţii să murim în picioare, 
pe marea aceasta ce crîncen ne doare, 
spargem talazuri, înfrîngem bulboane, 
cu gândul la tine, o, căpitane! 


Lupta e cîntecul şi biblia noastră, 
holde vor creşte de samulastră 
din cremenea oarbă, din pietroase mormane 
şi din sîngele nostru, o, căpitane! 


Moartea însăşi de-ar sălta pe punte, 
sărire-ar fulgeriş cine s’o’nfrunte, 
printre mii şi mii de uragane, 
căpitane! căpitane! căpitane! 

Bucureşti, Mai 1939. 


TÂLHARUL TÂLHARILOR * 


O armă să crească din pumnul oricui, 

Şi braţele neamului năpraznic deslege-le. 
Să muşte ţărâna printre sfetnicii lui, 
Tâlharul tâlharilor: regele. 


* Variantă. 


ASCULTA-NE, DOAMNE, RUGĂCIUNEA 


Ascultă-ne Doamne, rugăciunea pribeagă: 
de robia cea nouă Tu ne desleagă 
şi fă ca de roşa Rusie întreagă, 
praful şi pulberea să se aleagă!... 


— 467 — 


www.dacoromanica.ro 


DESŢARARE 


Batem şi batem dîrji trepte străine, 
ţară, cu gîndul rătăcind către tine; 
trepte de marmură, ce parcă se rup 
subt plumbul ce-1 ducem cu toţii în trup; 
trepte de sloiuri şi de văpaie; 
crîncene coase ce genunchii ni-i taie; 
trepte cu-oglinzi în cari ne’ntîlnim, 
cu-ale noastre priviri de uitat ţintirim, 
şi facem de spaimă un pas îndărăt, 
galbeni la faţă, cu frunţi de omăt: 
parcă vedenii de gît ne înhaţă, 
scurt să ne-arunce peste viaţă!... 

Trepte suim, fără nume şi număr, 
de parcă ne-am duce toţi crucea pe umăr, 
spre uşi care suie cit munţii de sus, 
şi’n cari dacă-ar bate azi însuşi Isus, 
ori îngerii, herubii şi arhanghelii Lui, 
nu s’ar deschide în faţa nicicui!... 

Pieptul l’ascundem subt pălmi, ca pe-o taină, 
inima nu cumva să se vadă prin haină: 
ca pe-o crîncenă rană, cu scîrbă s’o vadă, 
cei ce trec pe lingă noi pe stradă... 

Atîţia lupi cu umblet omenesc, 
de-ale noastre aprinse priviri se feresc, 
ca de leproşi ori ca de strigoi, 
ce-ar strînge cuţite în pumnii lor goi.,. 

Batem şi batem dîrji drumuri străine, 

ţară, cu gîndul rătăcind către tine; 

către porţile tale, ce larg le-ai deschis, 

ca spre tărîmuri de basm şi de vis, 

celor ce de veacuri, cu traista deşartă, 

ţi-au bătut, cu gînd ascuns ori bun, la poartă... 

— 468 — 


www.dacoromanica.ro 


Sbate-se dorul de-a ne’ntoarce ’napoi, 
să nu ni-1 înghită Marea Neagră din noi, 
ci toiag înflorit prin furtuni să ne fie: 
să nu ne doboare străina străinie! 


O ARMA SA CREASCA 

O armă să crească din pumnul oricui 
pentru ceasul mare ce-o să vie: 
să muşte ţărîna, printre slugile lui, 
Stalin cu’ntraga-i Rusie!... 


GROZA TICĂLOSUL 


Ne-aleargă năprasnic singele ’n vine, 
cuţitul foametei ajunge-ne osul; 
doar sluga lui Vâjinski spune că-i bine, 
el, Petru Groza ticălosul. 


STRIMTA-I CURMA MALULUI 


Strîmtă-i curma malului, 
grea minia valului... 

Vai de pasul calului!... 

Dar nu-i vina locului, 
nici a nenorocului, 
ci e vina focului, 

ce-arde’n jarul dorului 
şi’n flacăra zorului, 
pieptul călătorului, 

— 469 — 


www.dacoromanica.ro 


care-şi lasă spinului, 
spinului străinului, 
toţi arginţii chinuim... 

Şi-asemenea fumului, 
uită’n lungul drumului, 
în zarea sudumului: 

volburile anului, 
lacrimile-aleanului 
şi-amarul amanului... 


IN NOI TOŢI, URIAŞ REÎNVIE... 


In noi toţi, uriaş reînvie 
Horia, ca de foc şi de cremene: 
împotriviţi, smintită şi trufaţă Rusie, 
crîncenă ură şi răsmeriţi să semene!... 

In veacul acesta, ce se sbate şi moare 
în crunte şi zănatece cumpene, 
o roşie roată, cit ţara de mare, 
trupul şi sufletul rumpe-ne!... 

Dar de-om rămîne subt curmele-i crincene, 
cu trunchiul şi braţele ţapene,— 
corbii prăpădului sfîşie-ne, mînce-ne, 
şi iadul în bezna-i îngroapă-ne!... 

De încleştări pe viaţă ori moarte, 
neam al meu, ca’n poveşti, tu căleşte-te: 
gloanţele lor, ca nimicuri deşarte, 
să ni se spargă deavalma pe creştete!... 

In noi toţi, uriaş reînvie 
Horia, ca de foc şi de cremene: 
împotrivă-ţi, mişelnică şi oarbă Rusie, 
ură făr’de margini să semene!... 

— 470 — 


www.dacoromanica.ro 


FAR’ DE VESTE TRECE.. 


Făr’ de veste trece 
vremea-neagTă pîine; 
urmă nu-i rămîne 
lingă blidul rece... 


De bătrîn, orbeşte 
gîndul: şoim în cuşcă... 
Vînturi iuţi mă muşcă 
pe culmi, tîlhăreşte... 


Pe zilele scurte 
veac cumplit apasă... 
piscul ars mi-e casă; 
prăpastia: curte... 


DE VREAI, DE NU VREAI. 


De vreai, de nu vreai, 
crunt călău bălai, 
ţara, tot a mea-i!... 


Io i-s rob şi crai 
pe cuprins, pe grai, 
şi ea 

îmi va da, 

de-i vrea, de nu-i vrea: 
dulci şi-amare poame, 
să nu mor de foame, 
şi izvoare ’ncete, 
să nu mor de sete... 

— 471 — 


www.dacoromanica.ro 


îmi va da, va da, 
făr’a mă ’ntreba, 
încotro mă duc, 
cu văz de haiduc: 
codri fără fund, 
unde să m’ascund, 
ceaţă ca de iad 
lingă orice brad; 
pe cer, sori destui, 
să-i am căpătâi, 
prin munţii silhui, 
cînd in mila-i, Domnul 
mi-o trimite somnul... 

Şi îmi va mai da, 
ca o mamă, ea, 
ploi cite voiu vrea: 
rănile să-mi spele, 
să nu mor de ele, 
rănile de foc, 
să nu stau pe loc, 
pe cea cale lungă, 
moartea să m’ajungă... 


Dîrz, din creastă ’n creastă, 
ţundră de năpastă, 
pădurea: nevastă... 

Vîntul, orb dulău, 
alergînd prin hău, 
latră iar a rău... 

Graniţi, ca de stuh 
trec prin ele, duh, — 
fără de zapis, 
calc cu paşi de vis... 

Ursita străbuna 
mi-a lăsat, nebuna, 
pentru totdeauna, 

— 472 — 


www.dacoromanica.ro 


luminare: luna, 
colibă: furtuna... 


Mers din stîncă ’n stincă, 
răsuflarea-mi mincă, 
cărări de văpaie 
genunchii mi-i taie... 

Mă chiamă pe nume... 
glas din altă lume... 

Mersul ciung şi şchiop, 
unde sări îngrop? 

In ce hău afund 
rana sărmi ascund?!... 


Cin’ te-a pus, din foc, 
să-ţi spinteci cojoc, 
să vezi, prin prăpăd, 
ce-atîţia nu văd?... 


Cin’ te-a învăţat 
încăpăţinat 
şi cine ţi-a spus, 
să ţii fruntea sus?!... 


Cînd eram de-o şchioapă, 
cei de peste groapă, 
fioroşi strămoşi 
şi iuţi Feţi-Frumoşi, 
mi-au şoptit, în vis, 
ce mi-e ’n stele scris... 


In singele-mi scrie 
tot ce-o fi să fie, — 
ce sărţi pară rău, 
voevod peste hău, 
că eşti iar al tău! 

— 473 — 


www.dacoromanica.ro 



Cu bouri la jug, 
brazdă-mi trag spre rug... 
Pentru tine: rai, 
pentru mine: iad; 
de cad, de nu cad, — 
ţara tot a meari!... 

Viaţă, viaţa mea, 
pe unde-oiu călca, 
cu inimă grea, 
de răni să nu cad, 
pe rînd, brad de brad, 
de mină m’or duce, 
pe poteci haiduce... 

Culmile de nea 
şi întinderea, 
vor îngenunchia, 
înaintea mea... 

Dus de pas mă las, 
ca de-un lung potop 
şi sub orice pas 
inima mi-o îngrop... 

Simte, vai, şi piatra 
de ce-mi lăsai vatra, 
simte, crîncen, glia 
că io-i port solia... 
că muri nu pot, 
doar cu neamul tot... 

Frate-al celor mulţi 
flămînzi şi desculţi—, 
mă sbucium şi scapăt 
cu ei, păn’ la capăt... 

Pe unde trec eu, 
cu răsuflet greu, 
fără de răvaşe 

— 474 — 


www.dacoromanica.ro 


din vrerea-ţi trufaşe— 
neamul mut mă strînge, 
la sînu-i de sînge, 
mă strînge, şi plînge... 

Pe unde treci tu, 
ţara urlă: nu!, 
la gîndu-ţi de gîde... 

Şi de mersu-ţi ride... 


TARA 


Pat mi-a fost cimpia ta, 
muntele: căpătii... 

Cind mă va chema 

cu goamele-i de foc inimarţi grea, 

eu, cel dinţii, 

ca dus de vifor voi pleca 

pe-al primejdiei cal călare 

la năprasniea’ncleştare, 

unde-o fi lupta mai mare... 


AH, CE SBUCIUM GREU!... 


Ah, ce sbucium greu 
al neamului meu! 
N’am puteri să-ţi spui 
durerile lui!... 

Vreai Tu, făr’de popi, 
de vii să-i îngropi? 

Ori să-i laşi de mini, 
pe mini de căpcâni? 


— 475 — 


www.dacoromanica.ro 


Cu ei, Doamne, sint 
una pe pămint, 
că eu singur ce-s 
dintre ei de ies!... 

Pasul simţu-1 sec, 
dintre ei cînd plec, 
cind cu ei la greu 
nu pot fi mereu!... 

In ei toţi mă văd, 
încins de prăpăd: 
de zăduf şi frig, 
lung pe nume-i strig!... 

Cu frunte de stei, 
mă răscol cu ei: 
peste vălmăşag 
le-aud glasul drag... 

Parcă-i văd pe toţi, 
năvălind pe hoţi, 
subt gloanţe fierbinţi, 
către biruinţi... 

Subt grindeni de foc 
şi de nou noroc, 
spre cea mare zi 
care va veni... 

Doamne, pănă cind 
s’aşteptăm gemind: 
crîncen să-i dobori 
pe cutropitori!... 

Ah, ce sbucium greu 
al neamului meu!... 
N’am puteri să-ţi spui 
năpastele lui!... 

— 476 — 


www.dacoromanica.ro 


PONTICA 


Cum mai poţi 

la cap s’o scoţi, 

cu potoapele de hoţi?!... 

Neamul geme, vai şi vai! 
Corn tu n’ai, 
chiot să-i dai?!... 


Flăcăii să i-i căleşti, 
şi’n cîntece haiduceşti, 
crîncen peste ei să-i creşti?!... 

Dacă taci, — 

pe-atîţia Daci, 

cu ce basme-i mai împaci?! 

Pe cei Geţi 

de vifor beţi, 

cu ce iureşe-i desbeţi?!... 

Cu ce Dunări îi opreşti: 
să-i momeşti 
cu peşti cereşti?!... 

Gînd întinzi: 
ce-a fost, să prinzi 
pe-ale Pontului oglinzi... 

Dacă-auzul îl ciuleşti, 

prinzi din vînt sudălmi şi veşti, 

şi urlete muscăleşti... 

Cele oşti, 
ce le cunoşti, 

cu ce foc o să le’mproşti!... 

— 477 — 


www.dacoromanica.ro 



Para arză-le pe rînd, 
să le-aud ţipînd şi-urlînd 
şi prin flăcări alergînd!... 

Mi’ntind dorul ca un zid 
către Tomis, din Madrid: 
poarta soarelui s’o ’nchid... 

Aud parcă’n depărtări 
peste ţări şi peste mări, 
un doinaş ivit subt zări... 

Nu-i doinaş de pela noi, 

dela turmele de oi, 

nici din curţi de noui ciocoi... 

E-un doinaş cum altul nu-i, 
aruncat din Roma lui 
pe-asprii ţărmi ai Pontului... 

E-un pribeag cu glas lumesc, 
dintr’un neam împărătesc... 
Cînd l’aud, tresar şi cresc!... 

Surghiunit spre Răsărit, 
pe-aste ţămuri asvîrlit, 
soartea grea l’a pedepsit: 

Să rămînă printre noi, 

— trup de sloi şi gînd de sloi, 
până’n ziua de apoi... 

Visînd zile de alint, 
visînd Rome de argint, 
şi chemări de mint şi mint... 

Peste-al apelor noian, 
aud glasu-i năsdrăvan 
de duios doinaş roman... 

— 478 — 


www.dacoromanica.ro 


Şi cu fulgere’n săgeţi, 
îl ascultă Geţi semeţi, 
cu-ochi de flăcări şi de ceţi... 

Roma, cu ’mpăraţii ei, 
şi cu împietriţi-i zei, 
l’au uitat printre ai mei... 

Să se stingă, aşteptînd, 
cu’mpăraţi şi Rome ’n gînd, 
şi cu suflet sîngerînd... 

Dar noi îngropatu-l’am, 
ca pe-un nou, cărunt Adam, 
în adincul ăstui neam... 

Poţi tu, Rusie, să-l scoţi, 
poţi să-l scoţi din noi din toţi, 
şi să-l dai pe mini de hoţi?!... 

Să-l îngropi de mii de ori, 
în morminte de ninsori, 
dincolo de-ai lumii zori?!... 

Cnuturi n’ai destul de lungi 
cin tecul să i-1 ajungi 
şi din noi să i-1 alungi!.,. 

Peste zări de foc i ’ntind, 
mini de dor şi mini de jind, 
geţii noi, ce-i simt suind... 

Şi-azi, la graniţa de-oţel, 
cîntă apele cu el, 
cîntă neamul meu cu el... 

Şi aşteaptă ’n vînt şi ploi, 
să se ’ntoarcă înapoi, 
toate Romele din noi... 

— 479 — 


www.dacoromanica.ro 




RUGĂCIUNE 


Ca de-un junghiu 

în suflet, în piept şi’n rărunchi, 

ca un copil să cad în genunchi, 

cu plumbul fierbinte ce portu-1 în trunchiul... 


Şi cu gîndul, vultur adormit şi olog, 
cu inima-mi toată, la Tine zălog, 
smerit să mă rog, 
să mă rog, 

pentru neamul românesc să mă rog; 
pentru pâmintul întreg să mă rog!... 


CU DORUL DEPARTE 


In platoşa de diamant desţăratul meu jind 
încinsu-şi-a pieptul de flăcări şi haina: 
să treacă Dunărea, să-şi ducă taina, 
taina şi daina 

prin Negotin, prin Timoc şi prin Craina, 

tot mai departe, tot mai departe, 

pe drumuri de pânde şi moarte, 

cu gândul, haiduc, haiducind, 

spre tine neam dârz şi martir, 

spre Macedonia şi Epir, 

spre Tesalia şi Pind!... 

Pân’ce-o curge, între fraţi de-acel aş sânge, Dunărea, 
acum şi pururea, 
vitează şi vie să vă fie, 

cutezanţa şi inima!... 

S’o ştie alianul s’o ştie furtuna 

— 480 — 


www.dacoromanica.ro 


că suntem una 
pe totdeauna 

în partea aceasta a lumii, subt soare, 

şi nimeni nu poate să ne doboare, 

dacă vrem să rămânem, ca de-oţel, în picioare! 

Şi-aminte să-şi aducă şi Domnul Dumnezeu 
că’n grai traco-romanic noi ne rugăm mereu 
împotriva prigoanei, a omorului, a pârjolului 
şi-a Patriarhilor din scaunul Constantinopolului, 
cari, din umbră, aţâţă cu şerpii cuvântului, 
pe cei ce vor să vă şteargă depe pânza pământului! 

De neclătinat în curaj şi’n pietroasă tărie, 
ca din aluat năsdrăvan să vă fie, 
mai tari decât trecerea tiranicăra timpului: 
gândul şi cântecul, bărbăţia şi haina, 

Români din Timoc, din Vidin şi din Craina 
şi pân’de pe verzile creste-ale Olimpului!... 

Când fraţi din miazănoapte, peste ani, cândva, 
dornici către voi vor trece Dunărea, 
cu fruntea sus mulţimile în cale să le iasă 
şi’n orice casă-a voastră ar intra, 
să se simtă ca la ei acasă! 


SATUL MEU 


Acolo, copil, mă suiam pe deal, 
să văd departe munţii, 
munţii vineţi ai Sibiului 

Acolo am auzit, pentru intiiadată, vorba Ardeal, 
dela mama şi dela tata... 

Acolo m’a alungat din leagăn un frate mai mic, 
pe al cărui cosciug de brad, cit o jucărie, 


— 481 — 


www.dacoromanica.ro 


eu am aruncat întiiul bruş de ţarină, 
într’un ţintirim cu pruni mulţi, 
ţintirim verde, pe care l’am văzut, de-atîteaori, in vis, 
la Blaj şi la Braşov, 
la Arad şi la Viena, 
la Sulmona şi la Padova, 
la Roma şi la Varşovia 
şi aici, la Madrid, 

şi pe care il voi mai vedea, poate, într’o bună zi în ţara mea 

[descătuşată, 

şi în Alba-Iulia, care m’a văzut în ziua cînd Aurel Vlaicu 
îşi deschidea aripile spre cer; 
şi în Clujul, care m’a văzut, în floarea anilor, 
trecînd cu ochi aprinşi, pe uliţele lui, 
şi în Bucureştii cîntecului nostru de mîine, 
şi în Bucureştii întoarcerii noastre la vatră... 


Cu toată tainica putere a pămîntului lui, 
mă chiamă de pe drumuri străine, mă chiamă satul meu, 
mă cheamă să dorm, 

să dorm creştineşte până la plinirea vremii, 
acolo, undeva, 
în acelaş pămînt, 

unde îşi dorm somnul morţii, străbunii mei, 
şi mama şi tata, 
şi frăţiorul, 
pe cosciugul căruia 
eu am aruncat întiiul bruş de ţărână, 
în ţintirimul cu pruni mulţi, 
subt poala dealului, de pe culmea căruia, 

—copil fermecat, —mă uitam să văd în depărtare, 
munţii, munţii vineţi ai Sibiului.,, 


— 482 — 


www.dacoromanica.ro 


CINTEC HAIDUCESC 


Păn’ce-i neamu’n iobăgie, 
mustră vîntul cînd adie 
dinspre şes şi către şes, 
peste codru 'nalt şi des... 

Am jurat pe frunza verde, 
să pierim, ţara de pierde... 
Şi-am jurat pe munţii toţi, 
să scăpăm ţara de hoţi!... 

Cele hoarde de muscali, 
cum ai vrea să le ţăsali, 
tot cu puşca şi cu tunul: 
să nu mai rămîie unul!... 

Cu răsufletul fierbinte 
oşti s’adună ’n soare-asfinte... 
Neam al meu, cu-ele alături, 
crîncen ţara să ţi-o mături! 


TARA 


Uşă deschisă furtunatic, de-odată, 
spre-o zare de cumplit letopiseţ, — 
ce-mi face oare inima mai tare să bată?!... 
Cine mă cheamă pe nume, de’ngheţ, 
ca pălmuit de vînt şi de sloată?!... 

Cine mă cheamă din mine afară, — 
mut, de pe-a veacului putredă scară, 
pănă ’n străfund de veac, să te văd, 
cum ai trecut din prăpăd în prăpăd, 
ţara mea, ţară?!... 

— 483 — 


www.dacoromanica.ro 



MANUSCRISE 


www.dacoromanica.ro 



\o yuje do dkpfasr 


J# dgl/lflvcji Jh'nJu* j/$rad% 

^d&Tt &j^t f/' 

Ck^CţtJ'd (fa Jy%e&£ 

tfrfc tht / 7)64ij/{'i*ttfttef m Sfidr/L^ 

G< d^&'fai cjloittyctdd*}/ftCJ&kf 
^ jfaZ/Ti r d? £/rrfc r 

CC cUfiwS: a 'cdfivfttj d (/e*c*w 

foi &&f<L j/c^f jJfr&L f 
A P^h / 

A (dddfa6-&* / ’ **- 


/ s 



— 487 — 


www.dacoromanica.ro 


dtcdo de &* £*-£** ^ 
Jăcm/c JţSr&tu de 'dvd** i 

- - 



Ci jfe dd,/* ‘yfd- • - 

-£ 


lirrucc 



2<d 

71? ir> c& f/d 7A*S / y6rd* M '**/ 
jfe 2?r*gdr 7«f*4/ - 

d&^zi?cu? l 


-o /■ 

— 488 — 


www.dacoromanica.ro 



d<t y -ad: j^ift / ^ ** ^cjs 2«? 

yt&2c ZfaÂe CZZ^aJ&' -— 

j4<JÎ& 7st>^?£k Ce £eZs«\^ 

&z , Cy£^ C&toj cfa <J*& 

2eŞ//i*sic£* &/' jgZG *^ 2 ^ £>£>;£*& 

S 

9fc lAi / bkce7*r j£,*7/*^ts fo J^C^Sf - - 



f<£i2£& 

Cx (j/Âci^S *>7r&&rj&'4 pj4zc st£*~ cadk:, 


— 489 — 


www.dacoromanica.ro 




— ?&*< 

7 '2** / s<*j* *" ^ ^ ^ ' 

<3, 


2fz£<- '/fr- X> c ^- i "'~'~ S ~’ r4 ' /<&*%*-*•* *6 


cjfa* 5 ^^^ ^ 

y" - ^ 

fy o*-*-*) ag^ 

/w. 

c ’^* 


H- 


✓ii» 

C^yz -^vVy^ 5c~ 




/ _y 




— 490 — 


www.dacoromanica.ro 





******** 
tâ* 0jQj**> '*#**.'. .. ' 

/r 3 Aftab **}$tÂ-i/sut jsrf ' 

4 ^My*<ăt y r 


C4&<L> CfeJ'dTfr 

/fyhx t& Jnfa '7rJ>fr/' 

&Î^T‘ tâ J ^'ej&s2& f 

Wc A'tytg fcarftnrff fa 

dc'ufil O^lldd^ 


ytm&'AfoMfv 

M^Mkţfw ~%TMJp 

& fi tom*/... 

$ 2)t fttotdd 

fytfevu&A hĂjjfipt-r ' 

(AM6.L-df£*-d>°-■• 


mt 


&A 



fi) !âj /fa/ăafi / 

tft''A$toJjrt*r wf& $/£,</j 
dc'd (ild^âfajljiavh f... 


d %itâe f di*ji'/t&kj? <4? **+/,— 
Jfy MitoljfâfCiTzrti 4fi~ 

tidrfigk 'd? Ap hlrtfaP /#nukf~/ 

Jito 

iatţif 

fa de fia&u , 

3 r â dk^m d?jk^Zptâd fi. 




— 491 — 


www.dacoromanica.ro 







^ - - - 







4X /*^t& iZ> *ZJ9 ^ ' - - 

C 


^rr<^ %/■<«_*»— 
^J2zS/£ - « « ? / *s^*-^F^- 

^ir - - - 

jrf‘*-**t <£ <î<J^tc 

«■ * »• <"* 


— 492 — 


www.dacoromanica.ro 




Ojt\ 


de IstCt/aisjtt‘_, di A-TMa^c. 

/ A £L ^ / < 2 c 

y[a df%LtA~n~(A/~dl C04 ... 
■?’****&- 

< 2 v «• Agf. ... 

/*#*" 

de *K&*ţis' 

/(^ Cerdac jf.swautf#^' 

gy de urz*£&. -£rr 
/te CAe^^/e^y 


Jl/ALsda 

o » 7&k2% r£»/'Je~2V**Ă - - 
s/dd+dit' 

Ge c*-~. £*r~£*-A*- 

jUtxZjje î2x£t*& r - 


de 

/ --eededd. . . 
,//<**»' / 5 > dz£.md-' 


deg,- d*j4* J ,/+fS 

-* &Cfirr'd ■d'^J' iZ.: y^ 


ifc}*-&. - * • 

s 




r /£>d*w*/ 


jZe '*- dld, 





— 493 — 


www.dacoromanica.ro 






foi0L<-7&Jv#te , 

jjecîjrfftt J£z7l*l ţ 

jf; e:/mM' CIC j 



cfcZtt* 

scujt ck k pk^bkj 
& *h«j w***, 
e<r l p-ui n ■ - - 

yffjl'i V< p r ‘ ^ n 'n . 

dp/jiÂtk Jdtmie 

mntL-ni hPf. 
WdîţlkfliCf 
jcct^pl /l<Z/i<L-^ 

$ZMjl & £ 

(b^r/ice Vpw A (fi; 4 * 
(k'Mce c./ 

pi ib'CTi ct MjZflr®* '' * 

fa* itihy^tub' 

ia£p-pt- (P?t 



— .494 — 


www.dacoromanica.ro 






MÂ C /a ifeî 

ac&)/h'' j 3 $uc/âI. 



JitJJki 


' Y' IS 

‘ ^Âw/styr $ /p^tr^e^ /bted&Ş 

a.^' /lalâic Ur C%0$tK 
4 % c *-rif'da<' /«• ^s 7 jLUT ./^ 

$lh. Ot Tiu- 4 a6câ /^ 

ty QU'TXetu' %lt M*'j&d Ab'Jt^ *2+ **/* 

ftm * SzAfi &t y ^^ 7 - - * 

$x\£?Âi U^A * £U ‘ /feayzi * $ ~sU ‘ c3iS^*^*- • 


— 495 — 


www.dacoromanica.ro 




o& 3 

eA/fe a 

pl Aţf frfrttCtA.fa*d*f 9Sl&l 71//7MÎT, 

^£hd*<£^/ 'Ac J^ie 7fap ZZ/ fpyAr, 
J^L^a^T# aP^jiţyA/s* ' Jfm C'flayQs/fcât* ' .,. 



—.496 — 


www.dacoromanica.ro 






TABLA DE MATERII 


Pag. 


I. ARON COTRUŞ IN ETERNITATE . 7 

II. SARBATOAREA MORŢII. 13 

Geamurile sângerii. 15 

Nocturnă. 19 

Nu fu ’ntâmplare. 20 

Viziunile santinelei. 21 

Spre lazarete. 22 

Pe urma armatelor grozave. 23 

Ca nişte negri monştri uriaşi. 24 

Prin codrii-aceştia jalnici. 25 

In ţara morţii. 26 

Rănitul. 27 

Cazacii. 28 

Apusul roşu. 29 

Trenurile. 30 

Pe-aici trecură ’nvinşii. 30 

Vremelnice stânci. 31 

De va veni ’ntr’o zi. 32 

Danţul umbrelor. 33 

La geamul cu perdele rubinii. 34 

In odăiţa părăsită. 35 

Scrisoarea celui dus. 36 

III. NEGURI ALBE. 43 

1,2..., 47. 43 

— 497 — 


www.dacoromanica.ro 


























Pag. 


IV. VERSURI. 61 

De m’aş fi născut, naturo, după voia mea. 63 

Sanie peste zăpada veacurilor m gind! . 63 

De-aproape sau din depărtări. 64 

Bradul. 65 

Către cer. 66 

O, plecările, plecările. 67 

Ştii să ’nfrunţi, ca om deplin, viaţa?. 68 

Bivolii. 68 

Pleacă, paharpic. 69 

Dş ce?!. 70 

Mă răsucesc, mă sbat. 71 

Drum de ţară! . 71 

Aspru, singuratic. 72 

Am înflorit întocmai ca un măr. 72 

Pusta. 73 

Viaţă, port feeric. 73 

Copilăria. 73 

Pe un tabloiţ. 74 

Drumurile. 74 

Singurătate. 75 

Corabie-nălucă. 75 

Prin codrii nepătrunşi. 75 

Primăvara. 76 

Dumineca. 76 

In cimitir. 76 

Vreau să fiu picur. 77 

Din ostenita gară. 77 

Pe şesul nesfârşit al gândului. 78 

Se’mprăştie sălbatic tinereţa mea. 78 

Tot mai palid, tot mai singur. 79 

Pe pisc. 79 

Doamne simt sătul de-a căuta. 79 

Piscul. 80 

La atac. 80 

Nebunul. 80 

Murind. 88 

m 498 -rr 


www.dacoromanica.ro 






































Pag. 


Un om cînta odată ., . 90 

V. IN ROBIA, LOR. 95 

In robia lor., . 97 

Oraşul copilăriei. 100 

Douăzeci de ani. 101 

Un voinic flăcău trecea. t .. 103 

Sătul sunt de viaţă... şi flămând. 105 

Mă ştiu. 106 

Copacul . 107 

Munţii. 108 

Pe pustă. 108 

Un plug. 110 

Mi-am deschis ferestrele. 110 

Doina ciobanului. 111 

Minerul. 112 

Un om. 114 

Drumul. 116 

Spre culmi ... tt . ... M . ,,. 117 

Zadarnic. 117 

Am străbătut pustiurile. 118 

Porvjmbiştile., . 118 

Mărul. 119 

Amiaza. ,. 119 

Firul de iarbă. t . t . 120 

Prin întuneric de pădure., . 120 

Sunt frate cu bradul.,. ... 121 

Tinereţe., . 121 

M’am întrebat. 122 

Pe-aici a fost un codru uriaş. 123 

In necunoscut ... . ,.. .., .., ... 123 

Ne-am întâlnit. ,.... 124 

O, gândule haine., ... ... ,. ,,. 124 

Cutează. M .,. .,. 124 

Ciocan să-ţi fie vrerea ... ,.. .,., . 125 

VI. MÂINE.,.,. .., . 127 

Milfle ... ,.. .., . 129 

— 499 — 


www.dacoromanica.ro 






































Pag. 

Ai noştrii sunt aceşti munţi. 129 

Urmele mele se pierd. 130 

In munţi. 131 

Ştrămoşesc pământ. 132 

Aicia suntem! . 134 

Pe graniţă. 135 

Transilvaniei. 136 

Cuvinte către ţăran. 136 

Pătru Opincă. 137 

Ion. 139 

(?ătre plugari. 140 

In fabrică. 141 

N’am tată, n’am mamă. 142 

Ion Codru. 142 

Cel tare nu plânge. 143 

In adânc de codru. 143 

Cucul. 144 

Moşteniri. 144 

Pe-o străveche cronică. 145 

Aici e dârzia-mi toată! . 146 

Mureş. 146 

N’am trecut cu Negru-Yodă . 147 

Cu gîndul departe . 148 

In ţara asta. 149 

Izbânzi îţi vestesc! . 149 

Noaptea s’a oprit la fereastra mea. 150 

Yisuri de copil. 151 

Cîmpie de cînepă. 152 

întrebările se ’nfig în mine. 152 

In urmă-mi. 153 

N’am fost ca orişicare altul . 154 

In goană. 154 

Uşor în uşoare veşminte. 155 

Ciung. 156 

Ciobanul. 156 

Aeroplanului. 156 

Nu-ţî cer să baţi din palme. 157 

Pe urma plugului. 157 

— 500 — 


www.dacoromanica.ro 








































Pag, 


Plugarului ... ... .., ... 

’ 11 

*ii 

111 

* 11 

*ii 

111 

158 

Către pluerar 

^ m m n , n . , 

i * i 

i * i 

i * i 

i * i 

111 

1Ş8 

Primăvară m tll .„ n . 

■ ’ 1 

111 

iii 

111 

111 

111 

1Ş9 

Străbunii m m .., 

111 

**i 

i * * 

ri 

in 

i * * 

1Ş9 

Dealul m’a invăţat să sui 

111 

ir 

** i 

iii 

ir 

i*i 

160 

Bucureşti (ll IM ni . n 

III 

ii * 

iii 

i* * 

i* i 

in 

160 

Tă riî me lc ,,, In .|| ,,, m 

111 

in 

ri 

iii 

iii 

*n 

161 

O, cum aş vrea! n , in M1 

’ *1 

iii 

i*i 

iii 

ii* 

*n 

161 

Fanarul s’a mutat la Bucureşti 

' 11 

iii 

i * i 

* * i 

i * i 

111 

* 11 

162 

Invalidul 

In m 

ir 

iii 

* 11 

iii 

111 

163 

PIţINTIţE OAMENI IN ME^S 

ri 

* * i 

11 * 

i * i 

i * i 

111 

16Ş 

Iată-mă! 

i' i ii- * * i i-i iii ri "i mi 

111 

11 * 

i * i 

i * i 

in 

in 

167 

Dintru’nceput de început ,,, ... 

■ ■ i 

* * i 

i * i 

111 

i * i 

11 * 

168 

Casă de ţară m .,. m ,,, , 

i*i 

* 11 

111 

111 

ni 

111 

168 

Cint omul M1 ,,, m ... 

111 

111 

ni 

in 

111 

111 

170 

"K’îîllT’lll 

’ 11 ”1 111 111 111 ”1 111 *11 

i*i 

iii 

111 

iii 

111 

11 * 

171 

Bradul n , 1M m m ,,, ,,, - M m 

111 

* 11 

11 * 

i * i 

11 * 

172 

Intre vrere şi tăgadă n) 

r* 

ri 

* 11 

i * i 

iii 

i * i 

172 

Fără părinţi şi urmaşi M , n , .,. 

* *i 

i’i 

”i 

iii 

iii 

i * * 

173 

iii i■ i iii ■ ■■ i■ i ir -ii ut -ii ■ 

iii 

iii 

* 11 

i * i 

* 11 

11 * 

173 

Ion ,,, .,. .., | ■ | i.. i ■ i ■ 11 i ■ i 11 • -ii 

i * * 

i * i 

ii * 

11 * 

i * i 

111 

174 

Dacă-ai fi vrut ,., 


111 

* 11 

i * i 

i * i 

i * i 

174 

Todor Săcure ... ,. n 

ni 

ir 

i * * 

* * i 

iii 

111 

175 

Cosaşul m m m .., ,,, .., 

i'i 

ir 

* * i 

* ii 

**i 

111 

176 

Ion Iţoată m 

i * i 

i * i 

i ** 

* 11 

* 11 

111 

177 

Copil de Moţ 1M Itt .„ in ... 

i*i 

i*i 

i * i 

i * i 

iii 

iii 

177 

Trecutul — plug uitat nl 

* 11 

ir 

iii 

iii 

11 * 

iii 

178 

Descălecare .„ „. m „. „. 

ii* 

i*i 

•ii 

i*i 

iii 

iii 

178 

Cine n’are nădejdie flămîndă m 

iii 

ri 

* * i 

i*i 

iii 

iii 

179 

In fabrică ,,, ,,, .., ,,, .,. ,,, ■ •, ,, 

i i*i 

i in 

in 

in 

ni 

iii 

180 

In fabrică ri ,,, m m ,,, 

i **i 

i ir 

in 

iii 

ri 

iii 

181 

împotriviri ,,, ... ... 

•ii 

* i * 

111 

iii 

iii 

* ii 

182 

Aeroplan m , tl ,.. m ... ,,, ,■, 

* • i 

* 11 

iii 

111 

* 11 

111 

182 

Aeroplan .., m ,.. m ,■ ( u 

111 

i * i 

111 

i * i 

111 

111 

183 

Rănitul 1M ... ,.. .„ 

iii 

111 

111 

iii 

iii 

111 

183 

Răbdare ,,. ,,, ( ,. (ll ... ,• ţ In m 

iii 

111 

111 

iii 

iii 

ii * 

184 


_ 501 — 


www.dacoromanica.ro 



Pag. 

Aruncă-ţi fluerul. 184 

Am coborît muntele. 185 

Zare de plumb. 185 

Am vrut. 186 

Făr’a ’ntreba. 186 

Ies din fulger. 186 

Cruci. 187 

Neam al meu. 187 

N’am putut să mă ’nchid. 187 

Sub fulgere. 188 

Acolo am stat. 188 

JVEă risipesc. 188 

Zăduf. 189 

Frate. 189 

Peste creste ude. 189 

Calea e grea. 190 

Sub fulger. 191 

Pîinea noastră. 191 

VIII. ALPA-IULIA. 193 

Albarlulia. 195 

IX. pORIA. 197 

închinare. 199 

poria. 199 

Umbra roatei. 200 

Ţundră flăcări. 201 

In pământ fa piatră. 201 

Un vierme al câmpiei te-a vândut. 201 

Intîlnire. 202 

La praznic. 202 

Somnul vrut-a să mi-1 aducă. 203 

Ah, nu e! .,. 203 

pe-fti ieşi din mormânt. 204 

Gîndul tău.,. 204 

La groapa ta. 205 

N’ai fost nici barem cne^z. 205 

— 502 — 


www.dacoromanica.ro 





































Pag. 


Prin a veacurilor cruntă strimbătate. 205 

Grofii au crezut că te-au înfrînt. 206 

N’ai fost nici voevod nici crai. 206 

Am fost ţinuţi în întuneric. 206 

In munţii tăi. 207 

Mort e de mult Iosif împăratul. 207 

In chiote de luptă. 208 

Numele tău. 208 

Călăuză. 208 

Albarlulie, de praznic imbracă-te . 209 

Horia, dormi liniştit. 209 

Ce fruci, ce scaune de foc?! . 209 

X. ŢARA. 211 

Ţara. 213 

XI. MARI A DOAMNA. 227 

Maria Doamnă. 229 

XII. PESTE PRĂPĂSTII DE POTRIVNICIE. 237 

Peste prăpăstii de potrivnicie. 239 

XIII. EMINESCU. 249 

Eminescu. 251 

XIV. MINERII. 259 

Minerii. 261 

Prin glodul minei surde. 263 

Ioane, flăcău frumos. 263 

Mina. 264 

Prin mina oarbă. 265 

Io, Ion Ciura. 265 

Ca din sterpe colinde. 266 

In opintiri nebune. 267 

Se duce cu necazurile lui. 267 

— 503 — 


www.dacoromanica.ro 
































Pag. 


Minerule, te scoală ! . 268 

Mina-i tot mai glodoasă. 268 

Par’aş fi de-o mie de ani. 269 

Trufaşi, mişelnici stăpini! . 270 

S’or îngrozi. 271 

Minerul. 271 

Prin piatră, prin glod. 272 

Iacob Hârnpu. 273 

Peste prăpăd. 273 

XV. RAPSODIE VALAHA. 275 

Rapsodie Valahă. 277 

XVI. RAPSODIE DACA . 293 

Rapsodie dacă. 295 

XVII. INTRE VOLGA ŞI MISSISIPI. 309 

Intre Volga şi Missisipi. 311 

XVIII. DRUMURI PRIN FURTUNA. 323 

Piinea noastră. 325 

Rugăciune. 326 

Alba-Iulia. 329 

Casă de ţară. 333 

Haiducească. 335 

Iobagul. 340 

Ion. 342 

Pusu-ne-au in rînd cu vita. 344 

Pătru Opincă. 346 

Dintre ziduri străine. 347 

Ion. 350 

Neam valah. 352 

Pe sub gorunul lui Horia. 353 

Dai şi dai din neam in neam. 354 

— 504 — 


www.dacoromanica.ro 
































Pag. 


Noi, lihozi de foame. 355 

Umbra lui Horia. 357 

Robul. 358 

Chiot de luptă. 359 

Prăpăstii de jur-împrejur. 361 

Vrut-am. 362 

Desţărare. 362 

Doina. 363 

Printre fulgere. 364 

Către zori mă ’ntorn. 365 

Străină străinătate. 366 

Urmele mele. 367 

Haiducul. 368 

De mic, eu visat-am mereu. 369 

Cîntec haiducesc. 370 

Mina. 370 

Surghiunul e greu. 373 

Cine grija să-i mai poarte?! . 374 

Să înalţ rugăciuni. 375 

Prin vînturi ce latră. 376 

Rugăciune. 378 

Horia. 379 

Rapsodie pribeagă. 383 

Duh de dîrjenie. 387 

XIX. RAPSODIA IBERICA. 389 

Rapsodia Iberică. 391 

XX. POEZI PUBLICATE IN DIFERITE REVISTE ... 413 

Cântecul libertăţii. 415 

Maramureşul. 418 

Cântec de slavă. 421 

Cântecul graiului. 423 

Unde or fi acum ei oare?. 438 

Cântecul desţărării. 444 

Cântec lui Ramon Lull. 454 

Psalm românesc. 462 

— 505 — 


www.dacoromanica.ro 





































Pag. 


XXI. POSTUME. 463 

Ion Roată. 465 

Ţara. 465 

Corabia Verde. 466 

Tâlharul tâlharilor. 467 

Ascultă-ne Doamne, rugăciunea. 467 

Desţărare. 468 

O armă să crească. 469 

Groza ticălosul . 469 

Strîmtă-i curma malului . 469 

In noi toţi, uriaş reînvie. 470 

Făr’de veste trece. 471 

De vreai, de nu vreai . 471 

Ţara. 475 

Ah, ce sbucium greu! . 475 

Pontică... 477 

Rugăciune. 480 

Cu dorul departe. 480 

Satul meu. 481 

Cîntec haiducesc . 483 

Ţara. 483 

XXII. MANUSCRISE. 485 


— 506 — 


www.dacoromanica.ro 

























ES MANUSCRITO. 


www.dacoromanica.ro 


EDITURA DACIA 

Madrid 

Director: Dr. Faust Brădescu 


Publicaţii apărute: 

General Platon Chimoagă: Un chapitre d’histoire roumaine 
(1940-1945). 1962. 

Dr. Faust Brădescu: Antimachiavelisme legionnaire. 1963. 
Grigore Manoilescu: Integration de l’Europe Danubienne. 
1963. 

Mihail R. Sturdza: România şi Sfârşitul Europei. 1966. 

N. Iancu Păltinişanu: Tălmăciri. Versuri. 1966. 

Paul Guiraud: Codreanu et la Garde de Fer. 1967. 

Chirilă Ciuntu: Din Bucovina pe Oder. Amintirile unui le¬ 
gionar. 1967. 

Mărturii despre Legiune (40 de ani dela întemeierea Mişcării 
Legionare). 1967. 

Horia Sima: O homem novo. 1968. 

Demetrius Leontieş: Prin mlaştini şi furtuni. Versuri. 1968. 
Ion Cârjă: întoarcerea din Infern. 1969. 

Emest Bemea: Testamunhos para un homem novo. 1970. 
Neculai Totu: Notas del Frente Espahol. 1970. 

Louise David-Ion Mării: A Grenoble. Sur Ies trauces du Ca- 
pitaine. 1971. 

Horia Sima: Ce este Comunismul? 1972. 

Horia Sima: Histoire du Mouvement Lăgionnaire. 1972. 

N. Iancu: Sub steagul lui Codreanu. 1973. 

Ion Roth Jelescu: Şi cerul plângea. 1974. 


www.dacoromanica.ro 


www.dacoromanica.ro