Puncte Cardinale anul XX, nr. 3 (231), martie 2010

credinţă 
iubire 
speranţa 


Un proverb care hrăneşte scepticismul cu privire la etnia rromilor: 


“TIGANU-I ȚIGAN ȘI-N ZIUA DE PAŞTE...” 


PUNCLE 








ANUL XĂ 
Nr. 3/231 


MARTIE 





RI zori ae 2010 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


POPE 


Ti d de aie Și SEE e Î To 


CI] u să i NP, CE era 
1 n 0 Aia 
d cap i ie 
N m 


rr - 
e A 


3, d Bic .“ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





O REZOLVĂM SAU O ASCUNDEM SUB PREŞ ie 


Un subiect sensibil, ocolit sau tratat cu eufemisme şi infinite precauţii/ de 


teama milițienilor a ceea ce se numeşte political corectness, a fost repus pe tapet 


de d-l Teodor Baconsky [1], ministrul român de Externe, cu ocazia întrevederii, 
din 12 februarie, cu Pierre Lellouche, secretarul de stat francez pentru Afaceri 
Europene, 

Șeful diplomaţiei românești a spus, printre altele; „Avem nişte probleme 
fiziologice, naturale, de infracţionalitate în sînul unora dintre comunităţile româneşti, 
în special în rîndul comunităţilor cetățenilor români de etnie romă”, 

Imediat, gardienii “corectitudinii politice” şi apărătorii minorităţilor de tot 
soiul s-au mobilizat şi au cerut demisia d-lui Baconsky pentru declaraţii rasiste. 
Poate că demnitarul român va fi adus şi la judecata Consiliului Naţional pentru 
Combaterea Discriminării. Dar problema nu se va rezolva așa. Dacă d-l Baconsky 
va fi sancţionat, cel mult vom tăcea mai departe în chestiunile dureroase, pentru 
a nu fi consideraţi rasiști, xenofobi, naționaliști, antieuropeni etc, 

Nu trebuie neapărat să-l credem pe cuvint pe ministrul de Externe, dar 
realitatea ne obligă să ne punem cîteva întrebări de bun-simţ, la care, dacă 
răspundem cu acelaşi bun-simţ, riscăm să fim consideraţi “nazişti” sau “legionari”. 

De pildă, eu unul mă întreb: 

1. De ce majoritatea cerşetorilor “profesionişti” de pe străzile oraşelor 
româneşti (dar şi ale unor mari capitale europene) sînt țigani? 

2. De ce infracționalitatea în rîndul țiganilor este la un nivel mai ridicat decit 
în cel al românilor sau maghiarilor (cel puţin aşa reiese din relatările presei)? 

3. De ce gradul de alfabetizare este anemic în comunitatea țigănească? 





|. Am preferat să folosesc numele de scriitor al ministrului de Externe și nu pe cel din buletin 
(Baconschi), pentru că este mai cunoscut. 


4. De ce ajung atit de puţin țigani să absolve o facultate, în condiţiile în care 
au locuri rezervate, fără examen şi fără taxe, în universităţi? 

5. De ce pînă şi țiganii foarte bogaţi, cu case uriaşe (şi multe turnulețe), au 
O igienă precară? 

6. De ce, în pofida a nenumărate proiecte derulate de 20 de ani încoace pe 
banii statului român sau ai UE, comportamentul public al majorității țiganilor rămâne 
problematic, dacă nu chiar scandalos? (Aşa se explică faptul că, în toate sondajele 
de opinie, celelalte etnii nu vor să aibă vecini sau colegi de serviciu ţigani.) 

7, Ciţi țigani cinstiţi, gospodari, curaţi şi şcoliți cunoaştem fiecare dintre 
noi? Spune asta ceva despre majoritatea acestei etnii? [2] 

8, De ce mari state europene, ca Italia sau Franţa, altminteri considerate 
democratice şi tolerante, se pling constant că au necazuri tocmai cu țiganii emigraţi 
din România? 

Și mă opresc aici, dar puteţi completa dvs. cu numeroase alte întrebări, fără 
îndoială. 

Sigur că sînt multe explicaţii privitoare la conjuncturi, la context, dar oare să 
he suficiente şi acoperitoare? 

In condiţiile unui răspuns sincer la întrebările de mai sus, cred că ministrul 
Baconsky mai degrabă i-a scuzat pe țigani, decit i-a acuzat. lar distincția între 
cetățenie şi etnie trebuia operată, pentru că ne-am săturat ca românii să tragă 


ponoasele peniru țigani prin toată lumea. A 
Claudiu TARZIU 


2, În virtutea meseriei mele de jurnalist, mai ales, am cunoscut de-a lungul vieţii mulţi țigani. 
Unii mi-au plăcut pentru talentul lor (de muzicanți sau mici meseriaşi), dar foarte puţini mi-au 
cîştigat respectul (cam cite degete ai la o mină) şi doar unul mi-a devenit prieten (un foarte bun 
prieten, pe care îl preţuiesc şi pentru cum dezminte părerea generală că toţi țiganii sînt o apă şi- 
un pămint), 














PAG. 2 Nr. 3/231 Martie 2010 


PUNCTE CARDINALE 


Praznicul lunii 





Sf. Efrem Sirul (P G. 92, col. 809) compară căderea neamului omenesc 
prin neascultarea Evei cu mîntuirea neamului omenesc prin ascultarea Mariei — 
Noua Evă, Putem lesne dezvolta această comparație, spre a înţelege ceva mai 
mult din misterul feminității. Eva cea veche răspunsese afirmativ la chemarea 
şarpelui, spre pierzanie. Eva cea nouă răspunde afirmativ la chemarea îngerului, 
spre izbăvire. Cea „născută” din coasta lui Adam cel vechi se nevrednicise din 
trufie şi-şi agonisise „haine de piele”. Cea 
care va naşte ea însăşi pe Hristos — Noul 
Adam: — se învredniceşte din smerenie ȘI-Şi PAZNICUL 
agoniseşte veşmînt de slavă. Liberă de orice 
constringere, femeia căzuse atunci în păcat 
şi se făcuse mijlocitoare păcatului pentru 
Adam şi pentru toată sămînța lor. Liberă de 
orice constrîngere, femeia se înalță acum la 
virtute şi se face mijlocitoare virtuții pentru 
toți şi pentru toate. De aceea pe Eva — Viaţa” 
— cea vechg/Dumnezeu o blestemase să 
Zămislească în păcat şi să nască în chinuri. 
pe cînd pe Maria — „Stăpîna” vieţii primenite 
prin har şi adevăr — Dumnezeu o 
binecuvintează să zămilească neîntinat şi să 
nască fără durere. Pe Eva dintii „a luminat- 
o” purtătorul falsei lumini, Lucifer, duhul 
întunericului. Pe Eva cea nouă „a umbrit-o” 
tainic Duhul cel din Treime, Lumina cea 
adevărată, care „luminează în întuneric şi 
întunericul nu a cuprins-o”. Celei păcătoase 
i-a fost dat să nască pe Cain, ucigaşul de 
frate. Celei Preacurate i se dă să nască pe 
Domnul Învierii şi al dragostei frățeşti. Eva e 
soaţă lui Adam şi mamă odraslelor lui. Maria 
e Mireasa lui Dumnezeu şi Maică propriului AR, 
ei Mire. Pe maica noastră dintii a înghițit-o— RIA ZAZIE SĂ 
iadul, de unde sufletul ei a fost scos după | 1 
mii de ani, prin mila biruitorului morţii. Pe 
Maica Domnului a înghiţit-o cerul, cu suflet 
şi cu trup, rînduind-o mai presus de îngeri. 

„Troparul Bunei Vestiri numeşte această 
sărbătoare «începutul mîntuirii noastre» şi 
] «arătarea tainei celei din veac», iar Fecioara 
e numită «templu sfinţit» şi «sin de maică 
mai presus de ceruri». Sf. loan Gură de Aur 
numeşte Buna Vestire «praznicul Rădăcini», 
în sensul de început absolut al noului eon. 
Antropologia urcă astfel la «rădăcina 
mariologiei». Pentru Părinţi, naşterea lui 
Hristos, mai mult decît modalitate a Întrupării, 
are valoare de semn, replică vizibilă a naşterii 
invizibile — «născut de la Duhul Sfînt şi din 
Fecioara Maria». De aici imaginea naşterii 
credincioşilor ex fide er Spiritu Sancto: 
credinţa fiecăruia se include, se înrădăcinează 
în fapta Fecioarei, în fiat-ul rostit de ea” (P. Evdokimov, Femeia... p. 246). 

Toate acestea şi multe altele — înțelese sau neînțelese de mintea omenească 
— se vădesc în strălumina Bunei Vestiri, care de aceea s-ar cuveni să fie ținută 
drept adevărata zi creştină a Femeii, iar icoana ei s-ar cuveni să se impună 
conştiinţei creştine ca supremă reprezentare a „eternului feminin”. 





Buna Vestire — gr. Evangelismos, sl. Blagoveştenie, lat. Anuntiatio Beatae 
Mariae Virginis — a Întrupării lui Dumnezeu prin naştere neîntinată, unul dintre 
cele 12 praznice împărăteşti de peste an, ținut de toată creştinătatea la 25 martie, 
este preludiul minunat al Evangheliei, al Veştii celei Bune aduse de Hristos şi 
răspîndite în lume prin Apostolii Săi. Gavriil binevestind-o pe Maria — “Bucură- 
te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvintată eşti tu între 
femei... Duhul Sfint va pogori peste tine şi puterea Celui Prea Inalt te va umbri; 
pentru aceea şi Sfintul care se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” 
(Luca |, 28-35) — este una dintre temele iconografice cele mai răspîndite şi mai 
îndrăgite în lumea creștină, iar răspunsul smerit al Fecioarei — „lată roaba 
Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!” (Luca 1, 38) — înseamnă însuşi 
consimțămîntul firii omenești la marele plan mîntuitor al lui Dumnezeu. * 

Buna Vestire era prăznuită de Biserică încă dinainte, dar reprezentarea ei 
iconografică — după unele tatonări timpurii (ca de pildă cea din catacomba Priscilla, 
datată în secolul II și controversată tematic) — prinde contur mai precis abia prin 
secolele VI-VII, ca şi imnografia aferentă (în frunte cu Acatistul Bunei Vestiri, 
atribuit Patriarhului Serghie al Constantinopolului, din secolul VII). Ea se bazează 
pe textul evanghelic al lui Luca (citat mai sus), pe evocarea liturgică (“Astăzi 
este începutul mîntuirii noastre şi arătarea Tainei celei din veac, Fiul lui Dumnezeu 
fiu Fecioarei Se face, şi Gavriil harul îl binevesteşte,..” — Troparul Bunei Vestiri) 
şi, în unele variante, pe Protoevanghelia lui Iacob (XI, |: mai întîi Maria ar fi 


BUNEI VESTIRI 





auzit un glas la fintînă — aşa-numita şi rar reprezentata “înainte-vestire” — şi, 
întorcîndu-se în casă tulburată şi nedumerită, se apucă să toarcă sau să coasă). 

Îngerul coboară de sus, din stînga, fiind înfățișat de obicei cu picioarele 
depărtate, ca în plină alergare, uneori cu o aripă ridicată în sus şi alta lăsată în Jos 
(ceea ce întăreşte impresia venirii în zbor), în mîna stîngă ţinind toiagul sau 
sulița (simbol âl investiturii sale divine) şi cu mîna dreaptă întinsă în semn de 
binecuvîntare spre Fecioară, care stă dinaintea lui fie în picioare, fie aşezată în 
jilț, dar smerită şi cutremurată, cu capul înclinat în direcţia crainicului ceresc, 

dar parcă evitînd să-i înfrunte privirea (ochii 

ei caută mai degrabă spre privitorul icoanei, 

S] (NSE |iE! ca într-un fel de complicitate a umanului). 

Cu mîna dreaptă Fecioara schițează un gest 

de răspuns, iar în stînga ține fusul sau 

ghergheful (care uneori pare să-i scape din 

mînă, marcînd emoția puternică a momen- 
tului). 

“De obicei, icoana scoate în evidenţă 
unul dintre cele trei momente ale evenimen- 
tului. 

Primul moment: apariţia Arhanghelului, 
salutarea lui, tulburarea şi chiar frica Sfintei 
Fecioare. În această situație, ca se întoarce 
ŞI, în surprinderea ei, scapă din miini fusul 
cu care torcea. 

Al doilea moment: mirarea şi prudenţa 
Maicii Domnului. [...] Din cauza căderii 
strămoaşei noastre Eva, Fecioara Maria este 
reținută şi nu primeşte de îndată vestirea 
minunată din lumea de dincolo, ci pomeneşte 
de legea firii : «Cum va fi mie aceasta, de 
vreme ce eu nu ştiu de bărbat?!». Icoana redă 
acest lucru prin gestul miinii ei, pe care o 
ține în dreptul pieptului, cu palma întoarsă în 
afară — semn al umirii şi al ezitării de a 
accepta. 

În fine, al treilea moment: consimţirea 
Maicii Domnului. Aici, plecîndu-şi capul, îşi 
duce mîna la piept gest al acceptării, al supu- 
nerii, hotăritor pentru soarta lumii: «lată roaba 
Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!» [...]. 

Dar această evidenţiere a momentelor 
menţionate nu este o regulă generală şi multe 
icoane le combină, înfăţişînd, ca să spunem 
aşa, o sinteză a stării psihologice a Maicii 
Domnului. Ea îşi îndreaptă mina spre înger, 
cerîndu-i parcă răspuns la îndoielile care o 
asaltează, şi, în acelaşi timp, plecîndu-şi 
capul, îşi exprimă supunerea” (L. Uspensky, 
VI. Lossky, Călăuziri..., pp. 184-185). 

Arhitectura esențializată din fundal 
închipuie Biserica, dar şi pe Fecioara însăşi 
— Templu al Celui Prea Înalt. Duhul Sfint e 
înfățişat discret în partea de sus, ca mănunchi 
de raze ce ating nimbul Mariei (penetrînd o 
eşarfă roşie — vălul fecioriei) sau ca porumbel (cum apare în scena Botezului în 
Iordan). Istoric, reprezentarea a evoluat de la un aspect mai static spre unul mai 
dinamic. În programul iconografic al bisericilor răsăritene, scena este reprezentată 
de regulă în două părți: pe stilpii (coloanele) dintre altar şi naos (Arhanghelul în 
stinga, Fecioara în dreapta) şi pe uşile împărăteşti. 

“Incepind din secolul al XV-lea, cînd iconostasul şi-a găsit forma definitivă, 
cu mai multe registre, mergînd pînă la boltă, Buna Vestire va ocupa un loc central, 
pe uşile împărăteşti. Prin aceste uşi trece cortegiul preoților cu Evanghelia şi cu 
Cinstitele Daruri şi în faţa lor primesc credincioşii Sfînta Împărtăşanie. Astfel, de 
fiecare dată cînd se oficiază liturghia euharistică, taina Bunei Vestiri este 
reactualizată...” (E. Sendler, Icoanele..., p. 44). 

Să ne amintim că în limbajul liturgic Maica-Fecioară este numită ea însăşi 
“cheia Împărăției”, “uşă cerească” sau “uşă a mîntuirii”, “dumnezeiască intrare a 
celor ce se miîntuiesc”. Hodighitria (“ Îndrumătoarea”) ne călăuzeşte tainic, ca 
un rug aprins şi nemistuit, spre plinătatea bisericească a umanului şi ni se face 
nouă “poartă” duhovnicească spre Noul lerusalim, spre lumina neînserată a Zilei 
a Opta. 





A. 


3 pa 2 - 
14 it E), 


[a ac ZA 
TA AA 


a 
D= 


>? Ad PE im 


Răzvan CODRESCU 


Repere bibliografice: Acatistul Bunei Vestiri..., Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008; Biblia 
sau Sfînta Scriptură, E LB MBO.R., Bucureşti, 1988; Biblia sau Sfinta Scriptură, Ediţie 
Jubiliară a Sfintului Sinod, E.LB.M.B.O.R., Bucureşti, 2001; Ene Branişte, Liturgica 
generală, cu noțiuni de artă bisericească, E. |BM.BO.R., Bucureşti, 1985; Constantine 
Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005; Dionisie din Furna, 
Erminia picturii bizantine, Cd, Sophia, Bucureşti, 2000; Evanghelii apocrife, Ed. Humanitas, 
Bucureşti, 1996; Paul Evdokimov, Femeia şi mîntuirea lumii, Ed. Chrisuana. Bucureşti, 
2004, Sf. Maxim Mărturigitorul, Viața Maicii Domnului, Ed, Deisis, Sibiu, 1998; Mineiul 
pe martie, LLBMBO.R,, Bucureşti, 1977; Egon Sendler, /coanele bizantine ale Maicii 
Domnului, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008; Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în 
lumea icoanei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003 











PUNCTE CARDINALE 


Martie 2010 Nr. 3/231 PAG. 3 





105 DE ANI DE LA NAȘTERE 


Anul acesta se împlinesc 105 de ani de la naşterea (2 martie 1905, Cimpulung 
Muscel) şi 35 de ani de la moartea (29 aprilie 1975, București) lui Radu Gyr (pe numele 
adevărat Radu Demetrescu, fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu), rapsodul aproape 
legendar al “sfintei tinereți legionare” [1] și (des)cîntătorul crucificat al temnițelor comuniste, 
una dintre figurile umane şi artistice cele mai complexe şi mai mucenicite ale istoriei 
noastre contemporane. Cum lumea românească postcomunistă nu s-a învrednicit să-i 


Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere 
şi conferențiar universitar (din acea şcoală 
clasicizantă — adeseori pe nedrept hulită — a totuşi 
ingeniosului teoretician şi critic literar Mihail 
Dragomirescu[2]), de mai multe ori laureat (1926, 
1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, 
Institutului pentru Literatură şi Academiei Române, 
comandant legionar şi director general al teatrelor în 
timpul scurtei şi nefericitei guvernări legionare [3], 
Radu Gyr a împărtăşit crezul şi prigoana camarazilor 
săi sub toate cele trei regimuri de dictatură (dar mai 
ales sub cel comunist), însumînd 20 de ani de detenţie 
politică (la care se adaugă şi trimiterea sa abuzivă pe 
frontul din Est,de unde s-a şi întors rănit şi infirm [4]). 

__ A debutat absolut la 14 ani, cu poemul dramatic 
“In munţi”, publicat în revista Liceului “Carol I” din 
Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al 
Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, 
debutează editorial în 1924, cu volumul Linişti de 
schituri, în ton mai degrabă elegiac: 


Călugăriţe albe din linişti vechi de schituri, 
Atita de tăcule şi-atit de reci păreți 

În serile chiliei cu mohoriţi pereți, 

Cînd tînga vi se-ncuie în cărțile cu mituri... 


Poezia lui de tinereţe, desigur inegală, marcată 
de ispitele ultimelor tonuri ale simbolismului, dar Şi 
de cele ale temerităţilor verbale şi prozodice 
argheziene, este puternic adăpată la izvoare folclorice 
şi păscută de un anume manierism (unii i-au zis chiar 
“gongorism”), îndărătul căruia se simte însă constant 
talentul în căutare al unui poet de excepţie. Despre 
această primă fază a poeziei lui Radu Gyr, George 
Călinescu notează în 1941, în Jsforia... sa (ed. Al 
Piru — p..868), nu prea convins: “Sînt multe versuri 
frumoase în poezia lui Radu Gyr”, evocator liric “al 
Oltului zgomotos vitalist”, oarecum dezlinat şi 
redundant, “gata de a luneca pe panta prețiozităţii”, 


'“Sfintă tinereţe legionară” (versurile: Radu Gyr; muzica: lon 
Mânzatu) era imnul-marş cel mai cunoscut din bogatul 
repertoriu al cîntecelor legionare (cu faimosul refren: Garda, 
Căpitanul / ne preschimbă-n şoimi de fier / Țara, C ăpitanul/ 
şi Arhanghelul din cer). În afară de “Sfintă tinereţe legionară : 
şi “Cîntecul eroilor Moţa-Marin”, Radu Gyr a mai compus 
versurile pentru “Marşul legionarilor olteni” (el însuşi fiind 
oltean de origine), “Imnul muncitorilor legionari” (La luptă, 
muncitori!) şi “Imnul biruinţei”. De o popularitate egală cu 
cîntecele legionare s-a bucurat mai tirziu poezia mobilizatoare 
“Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” (pentru care, spre 
sfirşitul anilor '50, s-a pronunţat împotriva autorului o sentință 
de condamnare la moarte, pină la urmă neexeculată), 
: 1868-1942; estetician, teoretician al literaturii şi critic terar 
de orientare clasicizantă şi tradiționalistă, autor, între multele 
altele. al vastei lucrări La science de la literature, I-IV, Paris, 
1928-1938. 
' Caz unic în țările aliate Axei, arhtind cît de nuanțat cra 
“antisemitismul” legionar, în toamna lui 1940, sub directoratul 
lui Radu Gyr, se înfiinţează la Bucureşti un teatru evreiesc 
“Atunci cind eram director general al teatrelor în plin regim 
legionar, cind mă puteam manifesta în voie cu toate patimile» 
și «urile» mele, aşa mi-am dat eu arama pe față. creind teatre 
/Baraşeum) pentru evrei...” (din ultimul cuvint al 
comandantului legionar Radu Gyr în faţa aşa-numitului 
“Tribunal al Poporului”, la procesul din 1945; apud Gh. Buzatu, 
Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei 
româneşti: 1927-1944, Editura FE PRESS, Bucureşti, 1996, 
p. 318; integral, în Adevărul literar şi artistic, nr 207-208/ 
1994) 
+ Cf, între altele, Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, 
laşi, 2008, pp. 73-74 





găsind totuşi uneori tonul unei “remarcabile lirici 
chiuitoare” (O-he! Toamnă nouă cu sclipăt, / primeşte- 
mă-n tine cu chiot şi țipăt!...). Criticul evită să se refere 
la ipostaza lui Radu Gyr de “bard al Legiunii”, dar pare 
să facă discret aluzie la ea atunci cînd vorbeşte de un 
anume “abuz de vociferaţie”. Probabil că paginile cele 
mai pertinente despre creaţia lui Radu Gyr de pină-n 
anii războiului sînt cele pe care i le dedică, fără 
idiosincrazii ideologice, Ovidiu Papadima (pe atunci 
cronicarul literar al revistei Gândirea) în volumul 
Creatorii şi lumea lor (1943, încă nereeditat). 

Pînă în 1944 Radu Gyr a mai publicat următoarele 
volume de versuri: Plinge Strimbă-Lemne (1927), 
Cerbul de lumină (1928), Stele pentru leagăn (1936), 
Cununi uscate (1938), Corabia cu tufănici (poem 
dramatic — “comedie vegetală”, 1939), Poeme de război 
(1942), Balade (1943), precum şi o serie de poveşti 
versificate. A publicat, de asemenea, trei interesante 
studii critice (la origine — sau ulterior — cursuri 
universitare): despre. Invierea lui Lev Tolstoi (1927), 
despre eposul sîrbesc (1936, în colaborare cu folcloris- 
tul Anton Balotă) şi despre evoluţia criticii estetice şi 
curentele de avangardă (1937 — privind avangardismul 
ca pe o afacere pur evreiască[5]). Sub formă de 
broşuri, i-au apărut în epocă şi o seamă de conferinţe 
(ca Srudenţimea şi idealul spiritual sau Femeia în 
eroismul spiritual, moral şi național). A colaborat la 
numeroase publicaţii ale vremii, printre care Gândirea, 
Ramuri, Universul literar, Convorbiri literare, 
Adevărul literar şi artistic, Viaţa literară, Vremea, 
Revista Fundațiilor Regale, Falanga, Calendarul, 
Curentul, Cuvântul, Axa, Iconar Porunca vremii, 
Sfarmă-Piatră, Buna Vestire etc. 

In 1938-39 a fost internat şi el în lagărul pentru 
legionari de la Miercurea Ciuc (via Tismana), de unde 
a lăsat o relatare de mare valoare documentară 
(“Suferință, jertfă şi cîntec”). În acelaşi lagăr au fost 
internaţi, printre alţii, Nae lonescu[6], Mircea Eliade, 


"Ceea ce pină la urmă este un fapt (c// Ovid S. Crohmâniniceanu, 
Evreii în mişcarea de avangardă românească, Ed. Haseler, 
2001), răminind în discuţie doar în ce măsură a lost cl creator sau 
dizolvant. 

“Nae lonescu domina lagărul cu formidabila lui linie de pindire şi 
de scrulare n evenimentelor, cu prestigiul cu care, bolnav, suporta 


cinstească memoria pe măsură, iar leneșa cultură a începutului de veac și de mileniu n-a 
catadicsit să-i restituie integral şi profesional opera poetică, dramatică și eseistică (singurele 
eforturi constante în acest sens fiind cele ale admirabilei sale fiice, d-na Simona Popa, care 
nu poate suplini însă de una singură absența de la datorie a specialiştilor istoriei şi criticii 
literare), marele poet a rămas, pentru publicul mai larg, într-un nemeritat con de umbră, 
cum tinde să rămînă şi o mare parte a istoriei noastre recente. 


Iordache Nicoară sau lon Mânzatu, iar o vreme (pînă 
ce au fost parte eliberaţi, parte strămutați în alte lagăre, 
mai ales la Rîmnicu Sărat) şi alte figuri ilustre ale 
Legiunii: Gh. Clime, Neculai Totu, Bănică Dobre, prințul 
Al. Cantacuzino, Vasile Christescu, Mihail Polihroniade, 
Victor Puiu Gârcineanu, Ilie Gârneaţă, Vasile laşinschi, 
Mile Lefter etc. Dacă unii, între care şi Radu Gyr 
însuşi, au avut şansa să scape pe parcurs, majoritatea 
covirşitoare a celorlalţi au fost împuşcaţi în cumplitul 
măcel din noaptea de 21-22 septembrie 1939. 

Scurta ascensiune legionară din 1940-41 
(septembrie-ianuarie) a fost întunecată, din păcate, 
de un lung şir de răfuieli şi asasinate impardonabile. 
Nu numai Radu Gyr, dar numeroşi alți legionari din 
garda veche a lui Codreanu, deşi nu s-au lepădat 
propriu-zis, au fost indignați şi debusolaţi de cursul 
periculos al evenimentelor, generat de politizarea 
excesivă a Mişcării şi de prea larga deschidere a porților 
ei. În aceşti ani au apărut — și apoi s-au acutizat — 
conflictele interlegionare (cel fundamental fiind între 
“simişti” şi “antisimişti”, perpetuat pînă în ziua de azi 
şi luînd forme uneori groteşti). 

După 23 august 1944, Radu Gyr ajunge în 
închisorile comuniste. Chiar dacă mai tirziu, după ani 
grei de teroare inimaginabilă, va fi manifestat anumite 
slăbiciuni, poziţia inițială în fața noului regim roşu se 
arată de o rectitudine amară, dar incontestabilă: “Eu 
am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, 
dacă aş tăgădu-i-o, D-voastră toţi ar trebui să mă 
scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credință a 
mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, 
ea a fost, pentru mine, o credinţă adevărată. l-am 
dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu 
atît mai intens sufăr azi, cînd o văd însîngerată de 
moarte. Prăbuşiri de idealuri, năruiri de aspirații 
înregistrăm cu toții. Şi, poate, uneori greşim tocmai 
în credințele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. 
Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu”. 

Din 1963, după eliberarea din temniţele 
comuniste, este silit să colaboreze — ca şi Nichifor 
Crainic, celălalt poet exponențial al închisorilor — la 
Glasul Patriei (mai tirziu, Tribuna României)[7], dar, 
practic, este scos din circuitul valorilor publice (în 
țară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut 
îndrăzneala să-l antologheze, în 1968, în vol. Il din 
Poezia română modernă, desigur nu cu bucăţile cele 
mai reprezentative [8]), iar la înmormiîntarea sa, în 


(continuare în pag. 4) 
Răzvan CODRESCU 





suferința, cu demnitatea şi noblețea cu care întimpina toate 
şicanele jandarmereşti şi toate rigorile cumplite ale lagărului”, 
incit zbirii lui Armand Călinescu erau “exasperaţi de liniştea 
solemnă cu care Profesorul îşi ținea lecțiile universitare în faţa 
noastră, transformind lagărul în elită intelectuală şi zidurile triste 
ale dormitorului, în academie”, 

"Revistă editată de Securitatea comunistă şi destinată exilului, 
ca mijloc de propagandă mistificatoare 

* Antologia includea patru poezii de Radu Gyr: “Linişti de 
schituri”, “Fior de toamnă”, “Toamnă oltencască” (numai un 
(ragment) şi “Cintec pentru somnul Luminiţei”. În studiul 
introductiv al antologiei (“Metamorfozele poeziei”) — astăzi 
părind insuficieni şi banal, dar la vremea respectivă fiind aproape 
revoluţionar — consideraţiile referitoare la Radu Gyr (pp. XLVI- 
XIII) râmîn pe linia câlinesciană (“instinct artistic” insuficient, 
prea multe lungimi, sentimentalism excesiv, verbozitate, dar şi 
“mare abilitate” în versificare, simţ plastic, locuri izolate 
“admirabile” şi “*memorabile”). Acum, lirica de închisoare oferă 
O cu totul altă imagine a poetului, de care însă acelaşi Nicolae 
Manolescu a preferat să facă abstracţie în chinuita sa /storie... 
recentă, 








pusa 









PAG. 4 Nr. 3/231 Martie 2010 


A —” 2» ay 
Că a o II 

Lou EL] 
(A | le 





































(urmare din pag. 3) 


1975, singurul literat care a îndrăznit să meargă şi să 
citească din versurile celui răposat a fost, cum mi-a 
relatat un martor ocular, poetul Romulus Vulpescu). 

In vremea detenţiei (1945-1963), dar şi în ultimii 
ani petrecuți într-o dureroasă libertate, poezia lui Radu 
Gyr atinge o consistență nguă, fericit conjugată cu 
vechiul rafinament. Una dintre bucăţile cele mai 
frumoase şi mai semnificative (în cheie simbolică) 
pentru destinul lui şi al întregii generaţii legionare, ca 
ŞI pentru tensiunea general-umană dintre ideal şi 
realitate, este “Intoarcerea din Cruciadă”: 


De ce Gottfried, de ce ne înspăimintă 

O ranăze piepl şi-un hirb de scut beteag, 
cit încă-n noi Ierusalimul cîntă 

ŞI mai păstrăm prăjina unui steag, 

sau cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrintă, 
în singele rămas pe zale cheag? [...] 


Ne-ntoarcem frinţi, sub platoşe schiloade 
sau policniţi în zdrenţe de furtuni, 

dar miine-n burgul nostru cu arcade 
fecioarele cu ochi de rugăciuni, 

zimbind în cinstea altor cruciade, 

ne-or împleti mai fragede cununi. [...] 


Și iarăşi, spintecînd albastre spații, 
peste doi ani, sau peste încă trei, 
cu lănciile sus, în constelații, 

cu plaloşele evului în şei, 

ți-or sta în fața porţii cruciații, 
lerusalime care nu ne vrei! 


Și vom veni mai mulți dim Soare-Apune. 
şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim... 

Pe vechile morminte or să tune 

noi cavaleri cu chip de heruvim, 

şi ei sau alții tot te vor supune, 
strălucitorule Ierusalim! 


În mediul penitenciar, arta poeziei îşi depăşeşte 
cu mult simpla funcție estetică, căpătind o adevărată 
funcţie soreriologică. Cînd se va scrie istoria literară 


Lahovary realizată între 1885-1886 (astăzi Spitalul „Dr. |, Cantacuzino”). Intelectualitatea 
bucureşteană se perindă prin faţa acestui miracol de originalitate și de măiestrie, proclamând 


99.4 Lă Sa 





PUNCTE CARDINALE 


a temniţelor comuniste (Radu Gyr a fost acolo la 
originea unei adevărate “şcoli poetice”) va putea fi 
evaluată integral harismatica lui personalitate, dar şi 
miraculoasa dimensiune psiho-noetică a acestei aventuri 
transfiguratoare a /ogos-ului răstignit[9]. Acolo trebuie 
căutată cu precădere vocea din eternitate a lui Radu 
Gyr, bărbăteasca înțelepciune, maiestuoasă şi smerită 
deopotrivă, a celor ce au putut fi zdrobiți, dar niciodată 
învinşi: 


Că-nvins nu eşti alunci cînd sîngeri, 
nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s, 
adevăratele înfrîngeri 
sînt renunţările la vis 
(“Cîntec de luptă”). 


După 1989, în ciuda faptului că versurile sale 
(inclusiv cele din închisoare, în cea mai mare parte 
memorate de regretatul Dumitru Cristea[10]) au fost 
editate sau reeditate cu oarecare constanță (mai ales la 
editurile “Marineasa” din Timişoara şi “Vremea” din 
Bucureşti, de obicei în îngrijirea fiicei poetului, d-na 
Simona Carmen Popa[11]), Radu Gyr continuă să fie 
un nume “prigonit”, puțin cunoscut generaţiilor mai 
tinere (care abia de-au auzit vag, în cel mai bun caz cu 


”O primă antologie a dat, în exil, regretatul Zahu Pană (1921- 
2001), român macedonean, el însuşi poet (Cu acu! pe săpun, 
Hamilton, 1989) şi fost deţinut politic de extracție legionară: 
Poezii din închisori, Editura “Cuvântul Românesc”, Hamilton 
[Canada], 1982. Cea mai cuprinzătoare este reprezentată pină 
astăzi de şirul de volume intitulate Poeți după gratii, scoase de 
un alt poet al închisorilor, Constantin Aurel Dragovan (1919- 
2000, autorul volumului /rinerare în lanţuri. Bucureşti. 1992), la 
Bucureşti, sub egida Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici din 
România (AFD PR.) S-ar impune o resistematizare a întregului 
material, într-o ediţie profesională şi de mai largă circulație. 
'1927-2000: deținut politic cu o memorie proverbială, el însuşi 
poet (Zbucium şi poezie, Cluj-Napoca, 2001, cu trei cicluri de 
versuri originale şi cu facsimile din poeziile memorate şi transcrise 
ale lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic). 

1! De bază rămîne, deocamdată, ediţia Radu Gyr, Poezii, 3 vols. 
(| Singele temniței. Balade; |. Stimate, II. Poezia orală), Editura 
Marineasa, Timişoara, 1992-1994, 


Născut la Focșani în 
1852, lon Mincu (care a trăit 
până în 1912) avea să devină 
figura centrală a arhitecturii 
româneşti de la răscrucea 
veacurilor XIX şi XX. A 
absolvit Şcoala de Ingineri 
de Poduri şi Şosele din 
Bucureşti la 23 de ani, apoi 
a studiat Arhitectura la cea 
mai reputată școală de 
specialitate a timpului, Ecole 
de Beaux-Arts de la Paris, 
intre anii 1877-1882. 
Rezultatele sale strălucite i- 
au atras atenţia lui Al. 
Odobescu, pe atunci 
ambasador al României la 
Paris, care îi obţine o bursă 
pe timpul ultimilor doi ani de 
studii. Din 1884, Mincu se 
instalează la Bucureşti, 
incepându-şi cariera de 
arhitect cu transformarea 
unei case particulare (dr. 
Vitzu), căreia îi dă aspectul 
unui mic palat de renaștere 
franceză, Adevăratul său 
debut este însă Casa 


culturii naţionale. 


modestie. 








titlu de curiozitate, că oarecînd, într-un exotic fund 
de temniţă, cineva a scris o poezie stranie: Azi-noapte 
lisus mi-a intrat în celulă... ). De asemenea, se lasă 
aşteptată o ediţie critică integrală a versurilor sale, 
realizată cu pietate, dar şi cu profesionalism (aşa cum 
este deja în curs de realizare pentru celălalt mare poet 
al temniţelor comuniste din România, mai virstnicul 
Nichifor Crainic[12]). 

Acoperind întreaga gamă a poeticului, de la ludic 
la liturgic, Radu Gyr rămîne, înainte de toate, poetul 
cavalcadelor sublime şi al visurilor cruciate, profetul 
paulinic şi donquijotesc al nebuniei primenitoare, 
luptător şi mărturisitor al unei generații răstignite, a 
cărei tragică măreție e probabil tot ce va dăinui mai 
semnificativ din sinuoasa istorie românească a 
secolului XX. 


"2 În seria “Poeți români contemporani” a Editurii Eminescu din 
Bucureşti, avind-o ca îngrijitoare pe cercetătoarea loana Cracă 
(deocamdată n-a apărut decit volumul |, în 1997: Țara de peste 
veac. Poezii antume: 1916-1944). 





stâlpi de lemn, arcade, capiteluri), folosind materiale tradiționale (ceramică smălțuită, 
lemn, piatră). A fost membru fondator al Societăţii Arhitecților Români şi al doilea preşedinte 
al acesteia, după Al. Orăscu, precum şi profesor la Școala de Arhitectură din Bucureşti. De 
la catedră sau chiar de la tribuna parlamentului, ca deputat independent al județului său 
natal, el a apărat onoarea profesiunii de arhitect şi a reliefat rolul arhitecturii în îmbogățirea 


A realizat o serie de locuinţe particulare, atât în Bucureşti, cât şi în alte oraşe. În 
Bucureşti construieşte Casa Monteoru (1889), Casa Vernescu (1889), Casa Robescu (1895), 
Casa N. Pătraşcu (1906); în Sinaia — Casa Robescu (1897) etc. A construit, de asemenea, o 
serie de edificii monumentale: Școala Centrală de Fete din Bucureşti (1894); Palatul 
Administrativ din Galaţi (1904); Palatul Băncii Comerţului din Craiova (1906) etc. Tot în 
1906 a restaurat Biserica Stavropolos şi a proiectat mobilierul pentru Palatul Justiției din 
Bucureşti şi pentru Catedrala din Constanţa. 

În Cimitirul Bellu Ortodox există patru lucrări monumentale realizate de lon Mincu: 
mausoleul familiei Cantacuzino (1898), fig. 40-30, în stil feudal; mausoleul familiei Ghica 
(1901), fig. 41-5; mausoleul fraților Gheorghieft şi Evloghie Cristu (1901), fig. 47-28, în stil 
bizantin; capela generalului lacob Lahovary (1905), fig. 55-13, în stil național, 

Regretabil şi dureros e faptul că un monument de arhitectură precum capela generalului 
lacob Lahovary a fost înstrăinat de Administraţia cimitirului şi însuşit de primarul sectorului 
5, Marian Vanghelie! Generalul de divizie Iacob Lahovary (1846-1907) a fost ministru de 
Război (1891-1894), şef al Marelui Stat Major (1894-1895) şi ministrul Afacerilor Străine 
(1904-1907), Probabil că în curând se vor înstrăina şi celelalte monumente din acest cimitir, 
opere ale lui Mincu, pentru care deja au prezentat oferte nişte alogeni veniţi din hăul Asiei... 

În Cimitirul Bellu Ortodox mai există şi alte lucrări importante ale lui lon Mincu: 
capela Tache Protopopescu, fig. 18b-1; capela generalului Christian Tell, fig. 17-18; capela 
familiei Eugen Stătescu, fig. 28-7 etc. Propriul său mormânt (fig. 81-12) e un model de 


Opera lui lon Mincu se impune ca aceea a unui ilustru pionier, Majoritatea tinerilor 
arhitecți români afirmaţi la începutul secolului XX îi sunt direct sau indirect discipoli: Petre 
Antonescu, N. Ghica-Budeşti, State Ciortan, Culina Arghir, lotzu Constantin, Gr. Cerchez, 
Cristofi Cerchez, Gh, Balş, Şt. Burcuş, Paul Smărândescu, Nicolae Nenciulescu, Toma T. 





















I. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropoli- 
tul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, 
implineşte luna aceasta 89 de ani. O vîrstă pe care o 
onorează şi o sfidează deopotrivă. O onorează prin 
ințelepciune, prin autoritate, prin rotunjimea operei (atit 
teologice, cît şi literare). O sfidează prin robusteţe, 
prin luciditate, prin dinamism (atît pastoral, cît şi 
creator). Sînt oameni pentru care căruntețea nu-i decît 
o a doua tinerețe, mai echilibrată şi mai consistentă; 
vlădica de la Cluj se numără printre ei, ca o imagine 
vie a duhului care prisoseşte asupra vremii. 

Dincolo de prestanța sa teologică şi arhiereas- 
că, Părintele a fost şi rămîne un mare cărturar şi un 
creator harismatic (poet, dramaturg, prozator), 
răscumpărînd fără emfază şi cu sacră vrednicie 
complexele pe care uneori clerul ortodox le resimte în 
fața culturii şi provocărilor modernităţii. O dată în plus, 
înaltul ierarh — împărtăşit în tinereţe din spiritul de 
aprofundare mistică, dar şi de emulaţie culturală al 
“Rugului Aprins” — s-ar cuveni să fie un model asumat 
pentru tinerele generaţii de teologi ortodocşi. Dacă 
vrem să putem înfrunta eficient, pe limba noastră, 
cultura modernă, cu sofisticatele ei superbii, trebuie 
să avem priceperea de a o face cu ea cu fot, fără a-i 
ignora, adică, nici problematica, nici mijloacele. 
Altminteri riscăm să ne definim prin proverbul cu 
“vulpea” şi cu “strugurii acri”... 

Este regretabil şi în acelaşi timp simptomatic 
pentru vremurile proaste pe care le trăim că o 
personalitate atît de marcantă şi de complexă poate să 
rămînă destul de superficial cunoscută în afara cercuri- 
lor teologice şi tradiţionaliste, familiarizate cu literatura 
şi problematica religioasă. Şi este încă şi mai regretabil 
că o presă decerebrată şi semianalfabetă, înstrăinată 
de Dumnezeu şi de Biserică, în căutare de subiecte 
senzaţionale cu orice preț, s-a străduit să-i creeze mai 
degrabă o popularitate cu semn negativ. fără a reuşi 
însă vreodată să-şi probeze speculaţiile indigne. 

Ceea ce se cade să rămînă în conştiinţa 
publică românească de azi şi de miine este traseul şi 
mesajul unei vieți de vrednicie slujitoare şi creatoare, 
de om al Bisericii, dar şi de om al Cetăţii, a cărui operă 
(scrisă şi nescrisă) amendează prin ea însăşi turpitudi- 
nile şi circumspecţiile unei lumi încă ulcerate de 
experiența comunistă şi neocomunistă. 


II 


Născut pe meleaguri vilcene, la 18 martie 
1921, viitorul monah a primit la botez numele de 
Valeriu. Părinţii săi, oameni simpli, au fost Vasile Anania 
şi soția sa Ana (n. Mărgăritescu). Clasele elementare 
le-a făcut în comuna natală (Glăvile), după care a urmat 
Seminarul Central din Bucureşti (1933-1941), cu 
cursuri de diferenţă şi bacalaureat la liceele “Dimitrie 
Cantemir” şi “Mihai Viteazul” (1942-43). 

Tuns în monahism la Mănăstirea Antim din 
Bucureşti (2 februarie 1942) şi hirotonit ierodiacon 
(15 martie, acelaşi an), a făcut studii superioare de 
Teologie la Bucureşti şi Sibiu (unde a obținut licența 
în 1948), dar şi de Medicină şi Muzică la Cluj (rămase 
incomplete). A fost diacon la mănăstirile Polovragi şi 
Baia de Arieş, stareț la Topliţa, iar din 1948 a îndeplinit 
diferite funcţii pe lîngă Patriarhie şi Institutul Teologic 
din Bucureşti, 

În 1958, cînd a fost arestat de comunişti, era 
director al Bibliotecii patriarhale. Condamnat abuziv 
la 20 de ani de muncă silnică, execută 6, eliberindu-se 
în urma decretului general de grațiere din 1964, după 
ce trecuse prin aresturile Securităţii şi penitenciarele 
de la Jilava, Piteşti şi mai ales Aiud. 

Pe relativul fond de destindere politică şi 
culturală de după 1965, a îndeplinit, ca reprezentant 
oficial al B. O, R., diferite funcţii în cadrul Arhiepisco- 
piei ortodoxe misionare din Statele Unite, unde a ținut 
conferinţe în mai multe oraşe şi a publicat în presa 
emigrației române (Credinţa şi Noi din Detroit, Destin 
din Madrid). În 1967 a devenit ieromonah şi 
arhimandrit. A călătorit în mai multe ţări din Orient, 
cu delegaţia oficială a B. O. R, (1969), Intors în ţară, 











VH PETRISRH 
AL ROSTIRII 
ORTODORE 
RONIAREŞTI 


a fost director al Institutului Biblic şi de Misiune al 
Bisericii Ortodoxe Române (1976-1982), după care a 
ales să se retragă la Mănăstirea Văratec, spre a lucra 
masiv la revizuirea traducerii româneşti a Sfintei 
Scripturi (reînnodind tradiția Septuagintei). 

La începutul anilor 90 a făcut parte din Grupul 
de Reflecţie pentru Reînnoirea Bisericii (alături de 
clericii Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel 


„Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiş, Toader 


Crâşmariu, dar şi de mirenii Horia Bernea, Octavian 
Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu). 

La 21 ianuarie 1993 este ales Arhiepiscop al 
Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind înscăunat la 7 
februarie în catedrala arhiepiscopală din Cluj (pe care 
o va restaura între 1997-2000). Pe lingă restaurarea 
catedralei arhiepiscopale (ale cărei mozaicuri îţi taie 
răsuflarea prin frumuseţea lor), sub arhieria sa s-au 
restaurat numeroase alte biserici şi s-a inițiat construirea 
a aproape o sută de lăcaşuri noi. Pe de altă parte, revistei 
Renaşterea (din ce în ce mai consistente cu trecerea 
anilor, iar astăzi fără îndoială cea mai vie publicaţie 
bisericească de la noi) i s-a adăugat, începînd de la | 
mai 1999, postul de radio omonim, iar mai de curînd 
revista teologică Tabor. 

În ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 
2000, a avut loc slujba de sfințire a mausoleului de la 
Rîpa Robilor din Aiud (“Mormîntul celor fără de 
morminte”), săvirşită de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu 
Anania, împreună cu un sobor de preoţi ortodocşi şi 
greco-catolici, toţi trecuţi pe la Aiud şi prin alte temnițe 
comuniste. În cuvintul rostit cu acel prilej, Î. P. S. Sa 
a spus, între altele: „lată, am venit să sfinţesc acest 
prestol realizat prin grija deosebită a Asociaţiei Foştilor 
Deținuți Politici din Sibiu. [...] Şi am făcut sfinţirea 
după ritualul întreg, socotind că este bine ca această 
masă să nu fie doar un simbol, un jertfelnic pe care să 
se oficieze doar parastase, ci, cel puţin din cînd în 
cînd, să se săvirşească pe ea şi Sfinta Liturghie. Pentru 
aceasta este nevoie de o sfințire specială. În piciorul 
Sfintei Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir — 
în acest loc al martirajului — şi documentul care s-a 
citit în faţa frăţiilor voastre, şi care rămine aici, sub 
pecete, atit cît va dura acest jertfelnic şi cît va dura 
acest monument. [...] În numele lui Dumnezeu şi în 
numele morţilor noştri, vă mulțumesc tuturor celor ce 
ați jertfit și aţi ridicat acest monument memorial, celor 
ce aţi zidit acest Jertfelnic pe care astăzi s-a săvirșit, 
pentru întiia oară, Sfinta Liturghie a Sfintului loan Gură 
de Aur”. 

Din luna martie a anului 2006 a devenit 
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, 


Martie 2010 Nr. 3/23 1 PAG. 5 


Patriarh (pentru care a acceptat să candideze numai 
in ultima clipă, la insistenţele a numeroşi frați sau fii 


duhovniceşti). 
IL 


În ceea ce priveşte vasta şi variata operă 
scrisă, debutul absolut şi l-a făcut în revista Orfodoxia 
(cu poezia “Pămînt şi cer”), încă din 1935, continuînd 
apoi cu contribuţii diverse la Vremea, Dacia Rediviva 
(unde a fost redactor principal la o vîrstă foarte 
fragedă), Gândirea, Convorbiri literare, Glasul 
Bisericii, Telegraful român, Gazeta literară (ulterior 
România literară), Luceafărul, Tribuna, Magazin 
istoric, Renaşterea (unde a folosit uneori pseudonimul 
Vartolomeu Diacul) etc. Ca dramaturg a debutat în 
1938, cu scenariul radiofonic în versuri Jocul fulgilor. 
Cu un poem dramatic (prefațat de Tudor Arghezi) va 


debuta şi editorial: Miorița (1966), ce s-a şi jucat la 
Bucureşti şi Piteşti (1969-1970; în intervalul 1969- 


1974 i-au mai fost puse în scenă piesele Meşterul 
Manole şi Steaua Zimbrului). Au urmat volumele: 
Meşterul Manole (1968), Du-te vreme, vino vreme! 
(1969), Geneze (poezii, 1971), Steaua Zimbrului 
(1971), Poeme cu măşti (teatru în versuri, 1972), File 
de acatist (Detroit — 1976; Bucureşti — 1981), Istorii 
agrippine (poezii, 1976), Străinii din Kipukua (roman 
fantastic-parabolic, 1979), Greul pămîntului. O 
pentalogie a mitului românesc (poeme dramatice, 2 
vols., 1982 — Premiul Uniunii Scriitorilor), Roronda 
plopilor aprinşi (memorii şi evocări, 1983), Anamneze 
(poezii, 1984), Cerurile Oltului. Eseuri teologice 
(1990), Amintirile peregrinului Apter (proză scurtă, 
1991), Imn Eminescului, în nouăsprezece cinturi 
(1992), Pro memoria. Acţiunea catolicismului în 
România interbelică (1992), Cartea deschisă a 
Împărăției. O însoţire liturgică pentru preoți şi mireni 
(2005) ş. a. Deşi nepublicată în volum, nu trebuie 
uitată lucrarea “Poezie religioasă românească 
modernă”, apărută în Altarul Banatului, nr. 4-6/1992, 
pp. 14-28 şi 7-9/1992, pp. 33-50 (vezi şi “La possie 
religieuse moderne en Roumanie”, în Contac!s, nr. 2/ 
1993). La toate acestea se adaugă, ca o încununare 
deopotrivă literară, teologică şi erudită, seria de volume 
succesive cu noua versiune românească a corpusului 
biblic — începînd cu Noul Testament, versiune 
revizuită, redactată şi comentată de... (1993) — editate 
fie de Institutul Biblic, fie de Fundaţia Anastasia, şi în 
cele din urmă articulate în monumentala ediţie jubiliară 
a Sf. Sinod: Biblia sau Sfinta Scriptură. Versiune 
diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de 
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, 
sprijinit pe numeroase alte osteneli, E.L.B.M.B.O.R., 
Bucureşti, 2001. 

Apariţia masivului său volum de Memorii (la 
Editura Polirom din laşi) a reprezentat, fără îndoială, 
evenimentul literar al anului 200$, reprezentind în 
acelaşi timp o autobiografie mărturisitoare, dar şi o 
frescă istorică şi culturală a lumii româneşti din ultimele 
şase decenii ale secolului trecut, pe care poate că 
nimeni n-ar fi putut-o prezenta în termeni mai adecvaţi 
şi mai concişi decit a făcut-o, chiar pe coperta finală 
a ediţiei, d-l Teodor Baconsky (actualul şef al 
diplomaţiei româneşti); 

“Tragismul vieţii sale este refluxul voinţei de 
a reuni contrariile, în pofida unei istorii care 
absolutizează parţialitatea şi partizanatul. Nu e de mirare 
că atitudinea respectivă, ostilă oricăror încadrări 
definitive, a provocat animozităţi, acuzaţii virulente 
sau, după caz, nedumeriri. Unii au interpretat-o ca pe 
un riscant proiect polifonic, învecinat cu spiritul 
faustic al modernităţii. Alţii au văzut în ea proba unor 
ezitări esenţiale. În ce mă priveşte, cred că adevărul 
se află aiurea. Părintele Anania este prin excelenţă un 
om liber, un om care a refuzat să-şi sacrifice 
înzestrările pe seama modelelor ideologice, a 
imperativelor previzibile sau a obligaţiilor circumstan- 
iale, Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs 
contradictoriu? Nicidecum. Descifrez în ele, dimpotri- 
vă, vocaţia unei coerenţe paradoxale, care face din 
demnitate o supremă valoare şi cultivă neatirnarea ca 
pe un superlativ al smereniei”, 


R. C. 







iar în anul următor a fost la un pas de scaunul de 


——. 09 1 








PAG. 6 Nr. 3/231 Martie 2010 


Recent, într-o serie de articole din Evenimentul zilei, jurnalista 
Mirela Corlăţan, recidivistă în denigrarea Bisericii Ortodoxe şi a ierarhilor 
ei, a încercat să reia mai vechile tentative de acreditare a fanteziei 
calomnioase că Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, fost deţinut politic, ar [i 
desfăşurat activitate de veros colaborator al Securității. Dintre reacţiile 
legitime suscitate de această nouă mistificare jurnalistică, reproducem aici 


- MITROPOLIA CLUJULUI, ALBEI, CRISANEI SI MARAMURESULUI 
ARHIE PISCOPIA VADULUI, FELE ACULUI SI CLUJULUI 











d a 
pri 


CANCE LARIA EPARHIALĂ 


400117 Cluj-Napoca, Piata Avram lance |& tel: 02646-4).10.08, ax 02604-43,10.04 
web: srmw.arhispiteepa-edi-shi.m e-mail , epia si -4hjre 


Cluj-Napoca, 12 ianuarie 2010 
Nr. 46/2010 


Comunicat de presă 
+ Calomnii şi denigrări la adresa Mitropolitului Bartolomeu 


În urma apariţiei în paginile cotidianului „Evenimentul Zilei”, în zilele de 11 
si 12 ianuarie 2010, sub semnătura jurnalistei Mirela Corlăţan, a unor articole 
denigratoare la adresa Mitropolitului Bartolomeu al Clujului, dăm spre publicare 
următorul text: 


Articolele pun pe seama Mitropolitului Bartolomeu o serie de acuzaţii 
privitoare la colaborarea cu fosta Securitate, însoțite de documente din arhiva 
CNSAS. Semnatarul articolelor uită că pentru a demonstra calitatea de informator 
sub nume conspirativ trebuie să aducă probe concludente şi indubitabile 
(declaraţie olografă şi angajament de colaborare semnat) şi nu doar simple 
analogii literare şi alăturări de texte. 

Fără aceste probe, asupra demersului jurnalistic planează suspiciunea 
calomnierii si denigrării, fapte incriminate, în instanţă, de Codul Penal, soluție pe 
care o luăm în calcul, în cazul în care jurnalista nu își demonstrează limpede 
afirmaţiile, sau şi le retrage, după caz. 

E bine de ştiut că Mitropolitul Bartolomeu şi-a afirmat deschis poziţia ca 
dosarele deținute de CNSAS pe numele său să fie cercetate şi, la nevoie, 
publicate, declarând deschis că nu a colaborat cu serviciile secrete „nici în 
detenţie, nici în libertate; nici în țară, nici în străinătate; nici cu angajament, nici 
fără angajament; nici cu nume conspirativ, nici cu nume propriu”. 

Astfel de articole calomnioase apărute în presa ultimelor două decenii 
confirmă faptul că necesara purificare a societății româneşti postcomuniste, prin 
deconspirarea Securităţii s-a început prea târziu, pe o bază legală incertă şi cu 
instrumente incomplete, pentru ca acum să fie condusă de unii mercenari 
mediatici, care murdăresc şi ultimele repere morale ale vieţii noastre publice. 


Biroul de presă al Arhiepiscopiei 


Pr. Bogdan Ivanov 


PUNCTE CARDINALE 


“CAZLUL ”” ANANIA: 
MINCIUNA ARIE 
PICIOARE SCURIL 








comunicatele Biroului de Presă al Arhiepiscopiei Clujului şi Asociaţiei 
Ziariştilor şi Editorilor Creştini (A.Z.E.C.), precum şi fragmente din articolul 
teologului Radu Preda intitulat “Mercenarii memoriei”. Menţionăm că 
Patriarhia Română a reacționat şi ea, dar cu mare întîrziere şi în termeni 
“scăldaţi”, de o “bizantină” generalitate, drept care nici n-am reținut aici 
respectivul comunicat. (Redacția) 





Nr. 1/2010 


Comunicat 


Asociaţia Ziariştilor și Editorilor Creștini (AZLC) trace un semnal de alarmă priv md 
degradarea continuă a spaţiului nostru mediatic prin articole de pscudo-anchetă precum 
cele semnate recent de Mirela Corlățean în Evehimenari Zilei 

Avându-l drept țintă pe Miropolitul Bartolomeu al Clujului. articolul cițat parc că nu lasă 
nicio stralagemă nefolosită pentru ă induce publicului o anumită cheie a lecturii; folosirea 
pe post de "nole infomiative” a unor “declaraţii”; punerea la un loc u câtorva Iragmente 
de arhivă cu Memoriile celui în cauză: declanșarea unui varitabil proces de intenție penru 
că în final să avem parte de transformarea unui udevâral luptător anucomunist în banal 
înlormator, victinia "inocenţă” a acestuia fiind răposatul Mitropolit Antonie Plămădeală. 


Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creștini (AZEC) își exprimă dezaprobarea lermă faţă 
de co care, În mass-media fiind..uită că misiunea lor proiesională este corecta informare 
4 publicului 

Credem că luribunda câmpanic eleciorală sub al cărui neicricil semn a stat Romănia pe 
toata durata anului 2009 trebuie să se încheie. Este vremea concluziilor, nu doar pentru 
partidele politice sau pentru sponsori lor, ci inclusiv pentru actoni media care in ultimele 
luni au reuşit, la propriu, să ofere un spectacol nu dintre cele mai izbutite ori necesare, 
Anticole precum cele din Evenimentul Zilei continuă, din păcate, acel mod de a face 
jurnalism pe care-o Român europeană şi matură nu îl merită, 


Răzvan Bucuroiu 


Preşedinte AZEC 


12 ianuarie 2010 


PO DD N N A ga a a E E RR a E 


“ Polemicile, scandalurile şi discuţiile interminabile de la noi, mai ales 
de la înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii 
(CNSAS) încoace (0 instituţie pe cît de necesară, pe atît de prost croită, deciziile 
fiind luate prin negociere politică), demonstrează pe viu cît de greoaie procedural, 
cît de incertă juridic şi cît de toxică mediatic este deconspirarea celor care au 
lucrat pentru d alia regimului dictatorial sau a celor care sînt doar bănuiţi 
de complicitate. În absența unui corpus documentar complet, a unei legi a 
lustraţiei şi a unui jurnalism investigaţional de calitate, 
perioada comunistă ajunge o armă printre altele în luptele 
prezente. Complexitatea şi dramatismul unei jumătăţi 
de secol sunt deturnate conştient, reduse la tiparele unor 
interese imediate, complet străine de efortul de a înţelege 
cu adevărat mecanismele care au făcut posibilă 
sacrificarea a milioane de oameni în numele «omului 
nou», 

Rezultatul acestei strategii este pe măsura cinismului celor care o pun 
în practică: în timp ce funcţionarii sistemului defunct îşi consumă liniștiți pensiile 
consistente, aflate mult deasupra veniturilor unei întregi familii lucrînd în condiţiile 
fiscale de azi, victimele acestora sunt hărțuite, umilite sau, în cel mai bun caz, 
pur şi simplu uitate, [...] 

Un exemplu despre cum se operează cu memoria perioadei comuniste 
îl oferă atacurile recente la adresa Mitropolitului Bartolomeu al Clujului. Figură 
de prim-plan a vieţii noastre culturale şi eclesiale [...], Mitropolitul Bartolomeu 
ajunge să fie acuzat, pe baza unor documente incomplete de la CNSAS şi prin 





corelarea cu pagini de memorialistică ale unora şi altora, de colaborare cu 
Securitatea. 

Nu intrăm aici în detaliile argumentaţiei fragile şi chinuite a articolelor 
de presă. Reţinem pentru moment altceva; în lipsa unei confruntări reale şi detaliate 
cu sistemul totalitar, aşa cum deja am sugerat, ajung să fie expuse oprobriului 
public tocmai acele persoane care au suferit de pe urma metodelor aplicate de 
Securitate, Ca şi cum nu ar fi suficient de scandalos faptul că, iată, călăii 
profesionişti se bucură de amnistie generală, cei 
asupra cărora aceştia şi-au exersat «patriotismul» 
şi «profesionalismul» sînt, pentru a cita oară, 
aduşi în faţa unui tribunal imaginar. Mercenarii 
memoriei reuşesc de minune să creeze o perdea 
de fum densă în dorinţa lor de a face imposibilă 
vederea limpede asupra unei epoci impuse cu 
metode pe măsură, oameni precum Mitropolitul Bartolomeu trebuind să plătească 
foarte scump preţul libertăţii limitate de care, cu sincopele de rigoare, s-au bucurat. 
Ignorînd tocmai suferința aceasta, mizînd pe efectul spectaculos al bombei de 
presă, jurnaliştii noștri se joacă inconştient, dar la comandă, cu biografii în faţa 
cărora ar trebui cel puţin să îşi ridice pălăria...” 


Radu PREDA 


(fragmente din articolul apărut în revista Lumea credinței, 
anul VII, nr. 2/79, februarie 2010, pp. 37-39) 

















a ai tz: îi ga i Vi s-a încredințat misiunea de 
e A pui ZE inte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţilor 
| „ din care fac parte oameni care au pătimit 
Și S-au jer(fit pentru dreplate şi adevăr În acest ConIexi, vă 
rugăm să prezentaţi cilitorilor cartea dvs. de vizită 
Precizez de la început că aş avea foarte multe de 
spus despre viața mea, dar şi despre cei pe care îi reprezint, 
ceea ce ar putea umple multe volume, şi tot nu aş putea 
afirma că am spus totul despre lupta noastră, despre hinurile 
bestiale din închisorile comuniste şi despre cei care nu au 
mai apucat ziua libertăţii. De aceea mă voi limita doar la 
câteva repere din viața mea şi voi vorbi mai mult despre noi 
toți, care am supraviețuit regimului de teroare comunist de 
după 23 august 1944. 
să M-am născut la 26 august 1927, în com. Ludoș, jud. 
Sibiu, unde între 1934-1939 am urmat primele cinci clase, 
Cu toată dorința mea de a urma, la recomandarea 
invățătorilor, un liceu teoretic, deoarece în toți aceşti ani 
fusesem premiantul clasei, am îndeplinit dorința mamei (tata 
murise în 1931) de a urma o şcoală cu profil practic. Aşa că 
în toamna lui 1939 am intrat la Gimnaziul Industrial din 
Miercurea Sibiului, unde am urmat clasele 1 si a 2-a, după 
care şcoala a fost transferată la Gimnaziul Industrial din 
Sibiu, care, pe parcurs, s-a transformat în Liceu Industrial, 
şi pe care l-am absolvit în 1947. Dar, începând din clasa a 5- 
a de liceu, am devenit un pasionat cititor a tot felul de cărți, 
mai ales a celor cu profil filosofic, sociologic, politic, chiar 
şi a celor comuniste, ale unor dizidenţi. Cu toate acestea, nu 
m-am putut apropia de această ideologie, Din contră, criticam 
deseori comunismul, acuzând Uniunea Sovietică de crimele 
făcute în propria țară, cât şi de imperialism, pentru faptul că 
în 1940 ne-a răpit Basarabia şi Bucovina de Nord. Citindu- 
le cărțile, am recurs la corespondenţa sau chiar la vizitarea 
unor personalități ale timpului, critici ai comunismului, cum 
au fost profesorul universitar P. P, Negulescu, profesorul 
universitar Eugeniu Speranţia, profesorul universitar D. 
D.Roşca, profesorul universitar loan Lupaş, dar mai ales 
episcopul greco-catolic loan Suciu, Mitropolit locotenent al 
Blajului, toți aceștia fiind, în anii comunismului, daţi afără 
din universități, interzişi sau chiar arestaţi. Terminând liceul 


în 1942(an în care a acut loc şi stabilizarea) şi. nea ând, 


posibilități materiale de a'urma o facultate, m-am angajat 
ca pedagog la Liceul Industrial, pe care-l absolvisem. 
Refuzând să mă înscriu în PCR, am fost nevoit să plec de 
aici după două săptămâni şi m-am angajat, la | octombrie, 
la Întreprinderile Comunale din Sibiu, ca tehnician. Şi aici, 
refuzând de asemenea să mă înscriu în PCR, am fost dat 
afară de secretarul de partid, cu care am avut, de altfel, o 
discuţie cam dură. De la această întreprindere, pe la începutul 
anului 1948, am fost angajat ca profesor suplinitor, pentru 
unele materii de specialitate tehnică, la Şcoala de Ucenici 
nr. 2 din Sibiu, la recomandarea unor foşti profesori de-ai 
mei. 

Când a începul calvarul vieţii dvs., respectiv 
arestările, condamnările, închisorile, şi pentru ce aţi fos! 
urmărit şi condamnal? 

La 25 martie 1948, am fost arestat, pentru prima dată, 
de către Siguranţa Statului (transformată în august 1948 în 
vestita Securitate) şi de atunci a început calvarul. După trei 
săptămâni de arest, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1948, 
am fost eliberat chiar de inspectorul general al Siguranţei, 
viitorul colonel de tristă amintire Gheorghe Crăciun. Acesta 
a încercat timp de patru ore, între zece seara şi două noaptea, 
să mă lămurească să mă înscriu în PCR, deoarece „ar fi 
păcat ca un tânăr de origine socială sănătoasă şi pasionat de 
studiu ca mine să nu facă parte dintr-un partid 'unde mi se 
deschid mari perspective”, l-am răspuns că nu sunt convins 
de jdeologia comunistă și, ca atare, nu pot să joc teatru, 
susținând şi spunând ceea ce nu cred. In cele din urmă, mi- 
a dat drumul, spunându-mi să mă mai gândesc și să-l caut, 
s4 mai stăm de vorbă. Fac o paranteză şi trebuie să spun că 
propuneri de a mă înscrie în UTC şi PCR mi s-au mai făcut 
și mai înainte. De exemplu, în 1945, redactorul şef al ziarului 
comunist România Viitoare, studentul la Litere şi Filosofie 
Ioănichie Olteanu, care-mi era pedagog, mi-a propus să 
scriu la pagina tineretului. L-am refuzat pe aceleaşi 
considerente. La fel mi-a făcut propunere, ducându-mă chiar 
(a județeana de partid pentru lămurire, fostul meu coleg de 
clasă, loan Tiberian, ajuns mai târziu profesor la „Ștefan 
Gheorghiu”, pe care de asemenca I-am refuzat. 

Ce a urmat după ce aţi fost liberal din beciurile 


Siguranţei, după cele trei săptămâni de detenţie; 23 marile - 


15 aprilie 19457 









a a a a 


"Două decenii de la înființarea 
Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici 
INTERVIU CU D-L 


ILIE BERGHEZAN 
preşedintele 
Asociaţiei Foştilor Deținuți 
Politici din jud. Sibiu 





Se împlinesc două decenii de când şi în jud. Sibiu, 
conlorm reglementărilor postdecembriste, a luat ființă 
Asociaţia Foștilor Deţinuţilor Politici. Cu acest prilej, d-I lie 
Berghezan a avut amabilitatea să ne acorde acest interviu, 
prin care ne-am propus să rememorăm unele aspecte din 
viața celor care, cu 65 ani în urmă, s-au opus regimului 
totalitar comunist, instaurat și susținut de baionetele 
armatei sovietice, asupririi şi sovietizării României. Am 
conceput acest demers atât pentru a readuce în memoria 
cititorilor sacrificiile şi jertfele martirilor căzuți în luptele 
pentru idealurile libertăţii, democraţiei, dreptăţii şi 
independenţei patriei, dar şi ca omagiu celor ce şi-au dat 
viața pentru împlinirea acestor sfinte idealuri. 


A doua zi, după eliberare, când m-am dus la Școala de 
Ucenici să-mi reiau slujba, mi s-a spus că locul meu fusese 
deja ocupat, deoarece lipsisem trei săptămâni, Acest lucru 
m-a revoltat şi, drept urmare, nu m-am mai dus nici la 
inspectorul Crăciun, ci am plecat acasă, la țară, în com, 
Ludoş. În ziua de 3 iunie 1948, am fost din nou arestat chiar 
de inspectorul Crăciun, carea venit după mine, spunându-mi 
foarte „prietenos”: „Măi, Ilie, tu eşti foarte periculos. Eu te 
ştiam că ai legături numai cu ţărănişti şi greco-catolici, dar 
văd că ai şi cu legionarii”, Ce se întâmplase? Tocmai îi 
scrisesem o scrisoare, înainte cu câteva zile, consăteanului 
și prietenului meu loan Fulea, elev la clasa a 8-a la Liceul 
„Gh. Lazăr” din Sibiu, şi care făcea parte din grupul Asociaţia 
Studenţilor Legionari din Sibiu, de a cărui existență ştiam şi 
eu, să fie atent, că au început arestările de legionari. A doua 
zi a fost arestat şi i-au păsit scrisoarea mea. De aici, afirmaţia 
lui Crăciun că am legături „şi cu legionarii”. După trei luni de 
anchetă despre aceste „legături subversive” cu ţărănişti, cu 
episcopul loan Suciu, cu protopopul greco-catolic Onofrei şi 
cu legionarii, am fost depus la penitenciarul Sibiu, Dar în 
zilele de 21-25 ianuarie 1949, în urma denunţurilor din partea 
unor turnători, am fost duși din nou la Securitate, fiind supuşi 
unor anchete bestiale, fără să fim lăsaţi să dormim, patru zile 
şi patru nopți. În luna februarie 1949, alături de un lot de 24 de 
elevi și studenţi din Sibiu, am fost condamnat la 5 ani de 
închisoare corecțională, La începutul lunii martie 1949, am 
fost dus de la Sibiu la Gherla, unde am stat două luni, până la 
| mai 1949, când, în urma unei adrese trimise de Securitatea 
Sibiu, am fost trimis disciplinar la Aiud şi pedepsit cu o lună 
de izolare, singur în celulă, După regimul obişnuit de stat în 
celulă şi după câteva luni lucrate la fabrica de mobilă a 






Martie 2010 Nr. 3-231 PAG. 7 


Aiudului, la începutul lunii iunie 1950, am fost trimis la 
Canalul Dunăre-Marea Neagră, lagărele Saligny şi Poarta 
Albă. În iunie 1951, mi-a expirat pedeapsa de 3 ani şi 
aşteptam zi de zi să fiu pus în liberate. Dar iată că la sfârșitul 
lunii august sunt trimis, împreună cu alți deținuți în aceeaşi 
situaţie ca și mine, în lagărul de muncă Capu-Midia, unde 
mi s-a comunicat că Ministerul Securității Statului mi-a 
mai prelungit pedeapsa cu încă un an! A trecut și acest an şi 
acum, după sfârşitul lunii august 1952, aşteptam iarăşi, zi 
de zi, să fiu pus în libertate. Însă, intr-o zi din luna octombrie 
1952, a venit în inspecţie chiar colonelul Crăciun, care era 
acum directorul general al lagărului de muncă de la Canal, 
şi, când a dat cu ochii de mine, s-a mirat că mi se dăduset 
numai un an în plus, spunând că trebuia să mi se dea mai 
mult. Am început să fiu îngrijorat de faptul că acesta o să 
intervină să-mi prelungească pedeapsa. Dar n-a fost să fie 
aşa. Încât la 23 ianuarie 1953 am fost pentru a doua oară 
pus n liberate, după 4 ani şi 8 luni de închisoare în loc de 3 
ani, câţi am făcut iniţial. Ajuns acasă la Ludoș, după o lună 
m-am dus la Sibiu, unde m-am angajat ca tehnician 
proiectant la Întreprinderea Balanța. Sigur că în acest timp 
m-am mai întâlnit ocazional cu foşti deţinuţi politici, purtând 
diferite discuţii.inclusiv pe probleme politice. După 
evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956, 
Securitatea a început să intensifice urmărirea mea și a altora. 
Am fost avertizat chiar de cei care erau întrebaţi despre 
mine, şi chiar de un fost căpitan de Securitate, fost coleg de 
şcoală. Ba mai mult, un fost coleg de serviciu a fost arestat 
trei zile şi şantajat ca să dea declarații compromiţătoare 
despre mine. Acesta mi-a spus ce s-a întâmplat. Aşa că, 
după ce au strâns probabil ceva dovezi împotriva mea şi a 
altora, am fost arestat pentru a treia oară, de data aceasta 
la Sinaia, unde îmi petreceam primul meu concediu de 
odihnă, şi dus la Securitatea din Brașov. După 9 luni de 
anchetă, pentru aceleași genuri de așa-zise „infracțiuni 
politice”, am fost condamnat, într-un lot de 9 sibieni, la 12 
ani muncă silnică, după care am fost iniţial depus la 
penitenciarul Codlea şi de acolo trimis la Aiud pentru a 
doua oară. După câteva luni de regim celular, am ajuns din 
nou să lucrez în fabrică. Nu trecuseră decat trei luni şi am 
fost chemat de Securitatea închisorii, căpitanul Lorincz, 
să-mi propună să colaborez cu el. L-am refuzat, spunându- 
i că nu mă ocup cu aşa ceva. Atunci mi-a zis: „Acum o să 
pleci la Securitatea de la Bucureşti, dar după aceea o să ne 
întâlnim iarăşi”. Am rămas uluit de veste. Dar de întâlnit, 
nu ne-am mai întâlnit. Ajuns la Securitatea din București, 
am fost anchetat în legătură cu evenimentele din Ungaria, 
din 1956, „nefiind sincer” la Braşov, chipurile că acolo nu 
am vorbit despre aceste evenimente şi altele. După || luni 
de anchetă am fost condamnat, în 1962, alături de un lot de 
24 de persoane din diferite părți ale țării, dintre care nu am 
cunoscut decât câţiva, la 15 ani de muncă silnică, cu 
circumstanțe agravante, pentru aşa-zisa „nesinceritate” de 
la Brașov. După proces, am fost trimis la închisoarea Jilava, 
iar după 6 luni, la muncă în Balta Brăilei, lagărul Salcia, de 
unde am fost eliberat la 3 august 1964, în urma decretului 
de grațiere. 
La 3 august 1964 ați fost eliberat peniru a 3-a oară. 
Ce-a urmat? Aţi intrat din nou în vizorul Securităţii? 
Ajuns la Sibiu, la 1 septembrie 1964, m-am reangajat 
din nou la Intreprinderea Balanța, la acelaşi serviciu de 
proiectare şi pe aceeaşi funcţie, până în 1970, când am fost 
transferat la Institutul de Cercetări și Proiectări pentru 
Mecanică Fină, de unde m-am pensionat în1991 şi unde 
m-am bucurat de o bună apreciere. Trebuie să menţionez 
că în acest timp, mai exact în 1966, m-am căsătorit cu 
Lucia Florea, funcţionară la o întreprindere de industrie 
uşoară din Sibiu. În anul 1962 s-a născut primul copil, 
Ovidiu, în prezent inginer programator la primăria unui sector 
din Toronto, iar în 1970 s-a născut al doilea copil, Remus, 
inginer-economist şi patronul unei firme de maşini de 
ambalat şi etichetat din Braşov. lar eu, după decembrie 
1989, până în prezent, fac parte din AFDPR - Sibiu, şi din 
1990 până în 1998 am făcut parte din Comisia Judeţeană 
pentru aplicarea Decretului — Lege | 18-90, în prezent fiind 
preşedintele acestei Asociaţii. Trebuie să mai spun că după 
pensionarea din 199], colegii mai tineri de la Institutul unde 
am lucrat, au înființat o firmă de proiectare, unde m-au luat 
şi pe mine, lucrând până în 1998. După „a doua pensionare”, 
până în prezent, m-am ocupat de treburile familiei şi ale 
Asociaţiei, 
(Va urma) 
A consemnat 
Col (r) Victor Neghină 





PAG. 8 Nr. 3/231 Martie 2010 





ț CHRISTOS 
LAPPAS 


Sâmbătă 30 ianuarie, în Arizona, unde se 
afla în vizită la fiica sa, a trecut la cele veşnice cel 
ce a fost Christos Lappas. 

Născut în Grecia, la 12 noiembrie 1922, 
primul său refugiu politic a fost în România, unde 
însă la 19 iulie 1952 a fost arestat şi condamnat 
de Tribunalul Militar Constanţa la 3 ani muncă 
silnică, pe care i-a şi făcut, fiind eliberat la 26 iulie 
1955. 










Împrgună cu adorabila sa soţie şi cu cele 
două fete al€ lor, „Papu”, aşa cum frumos şi delicat 
îl alinta familia, a ajuns la Montrâal în 1969. Aici, 
şi mai ales în cadrul Bisericii Buna Vestire (BBV), 
„Papu” a fost foarte implicat. Contabil de meserie, 
a ținut evidenţa şi contabilitatea parohiei timp de 
23 de ani, dintre care 19 complet benevol, iar 
ultimii 4 retribuit mai mult simbolic. Ca unul care 
a participat la ridicarea şi înfrumusețarea 
Complexului Buna Vestire, l-a îndrăgit foarte mult, 
jertfindu-se și suferind enorm în ultimii ani pentru 
această mică insulă românească din metropola 
canadiană. 

În ultima perioadă i-am fost destul de 
apropiat. Probabil că din generaţia celor veniţi la 
Montreal după 1989 am fost singurul care l-am 
ajutat şi susținut în demersurile sale de a sluji 
biserica românească şi interesele ei. Durerea din 
sufletul său poate că nici eu nu am fost în măsură 
s-o înţeleg, deşi multe dintre nemulţumirile sale 
au fost şi ale mele. 

Ca un bun român, a susținut multe ziare 
româneşti. A fost abonat la vechea revistă 
Cuvântul Românesc de la Hamilton, Ontario, de la 
primul număr, cel din mai 1976, şi până la ultimul, 
cel din decembrie 2005. Revista Puncte Cardinale 
de la Sibiu o primea încă de la primul ei număr, cel 
din ianuarie 1991. lar mai recent, niciodată nu i-a 
lipsit publicaţia Pagini: Românești, unde mai şi scria 
din când în când despre problemele şi frământările 
comunităţii româneşti de la Montreal. 

După 1989, chiar dacă el nu a fost 
legionar, n-a ezitat să le ia apărarea şi să sară în 
ajutorul acestora, recunoscînd nedreptăţile la care 
au fost supuşi. Astfel, după ce Dumitru (Tache) 
Funda şi-a scris memoriile din închisoare şi de la 
Canal, în care mărturiseşte că l-a ajutat enorm pe 
evreul Şerban Samoil atunci când acesta a fost 
adus în aceeaşi colonie, Christu Lappas a făcut 
public ceea ce Șerban Samoil însuşi îi mărturisise 
lui personal în arestul de la Constanţa: „Dacă toţi 
legionarii ar fi fost ca Funda, şi eu m-aş fi făcut 
legionar”. 

Tot după Revoluţie, şi tot într-un spirit de 
dreptate şi adevăr, el a contribuit enorm la 
demascarea și denunțarea nedreptăţilor comise de 
către administratorii BBV, atât înainte de moartea 
Părintelui Petre Popescu, cât şi după, atunci când 
situația a devenit mult mai grea şi mult mai 
tensionată. Eliminat abuziv din această parohie, 
şi-a căutat dreptatea și demnitatea în instanţă. Dar, 
din păcate, nu a fost pregătit pentru toate minciunile 
şi manipulările celor de la BBV (pe care Dumnezeu 
nu le va lăsa nejudecate), 

Pe cât a fost hulit şi huiduit în biserica pe 
care a servit-o şi a iubit-o, pe tot atât de mult a 
fost iubit și susținut de familia care l-a înţeles și 
care a încercat să-i calmeze durerea. Dacă pe acest 
pământ a avut parte de multe nedreptăţi, ele 
insoțindu-l până-n ultimii ani ai vieţii, am 
convingerea că Dumnezeu l-a pus în rândul celor 
drepți și bravi, 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească 
în pace. 


































































Marian COSTACHE 





PUNCTE CARDINALE 











IOAN SA 
„PATRIARHUL 
UNEDORENILOR”? 
Există o localitate care n-a fost inclusă pe nici o hartă şi în nici un 
index din România până în anii '90, pentru că în ca trăia un om periculos 
regimului comunist: părintele loan Sabău. Satul se cheamă Folt şi se află 
pe dreapta Mureşului, nu departe de Orăştie. Spun oamenii de aici că până 
a venit preot părintele loan la ei în sat, niciodată n-au putut să-şi cultive 
holdele, din cauza mistreţilor ce năvăleau toamna. Pentru rugăciunile lui, 
însă, şi în ziua de azi câmpurile sunt bine lucrate, deşi în satul vecin, 
Bobâlna, de exemplu, mistreții dau năvală la fel ca odinioară! 

Părintele loan Sabău a fost, înainte de orice altceva, Preot. A fost 
unul dintre acei puţini preoți pentru care, atunci când te întâmplai să te- 
ntâlneşti cu el pe cale, treceai drumul şi-i sărutai cu evlavie dreapta cu 
care binecuvânta! 

S-a născut chiar în satul Folt, în 20 octombrie 1914. şi a trecut la 
cele veşnice în 16 februarie 2009, într-o zi de luni. Orfan de tată de la 10 
ani, a studiat Teologia la Cernăuţi (1935), unde s-a împrietenit cu părintele 
Adrian Făgeţeanu (pe care-l considera „un sfânt”, după cum mi-a mărturisit 
fiica lui), s-a însurat cu o bucovineancă, apoi a fost hirotonit preot în „cea 
mai văduvită parohie” pe care o avea mitropolitul Nicolae Bălan: Ceru Băcăinţi. De unde a fost mutat în 
Renghet, lângă Geoagiu (pentru că era o parohie cu probleme: erau foarte mulţi concubini!), şi izolat mai 
apoi în satul său natal. A făcut puşcărie pentru credinţă şi „a stat în închisoare pentru neamul lui” sub trei 
regimuri politice: ca antimonarhist sub Carol al II-lea, ca antidinastic pe vremea regimului lui Antonescu, iar 
ca anticomunist a făcut şase ani de temniţă prea la Aiud, restul la Gherla şi Deva. ..Abia în închisoare mi-am 
început misiunea preoțească. Acolo am înţeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoția nu e o meserie, ci o 
smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învățat să mă rog şi tot acolo am simţit dependenta de Dumnezeu, 
pentru că totul atârna de Dumnezeu şi toate veneau de la EI”. 

Părintelui Oprea Crăciun de la Cinciş — şi el un „locuit de Dumnezeu” prin temniţele comuniste — îi 
spunea că „nu noi am fost închişi. Ţinta lor era Dumnezeu. Pe EI Îl târau, de fapt, prin tribunale şi celule”. 
Aşa au ajuns temniţele „ferestre către Cer”, pentru că, de fapt, ele au fost „asalturi ale iadului către Dumnezeu”. 
Şi cu toate acestea, părintele loan a considerat că s-a „hodinit cât a fost în închisoare. Dumnezău o vrut 
aşa. Nu m-au învăţat şcolile şi cărțile cât de multe m-a-nvăţat puşcăria. Erau oameni foarte credincioşi 
acolo. De la ei am învățat în închisoare psalmii şi Evanghelia după loan pe de rost”. 

Părintele loan Sabău a fost primul om care a reuşit să ridice o biserică în regimul comunist: în 1953, 
la Vinerea, în judeţul Alba. Cei ce au trăit acele vremuri ştiu ce însemna să aduni peste 10000 de oameni la 
sfințirea bisericii şi să slujeşti cu un sobor de 120 de preoți în timpurile lui Dej. Regimul l-a răsplătit imediat 
pentru asta cu 8 ani de temniţă grea, pentru că a slujit în biserică cu „trei mitraliere”! Asta după ce toate 
încercările lor de a zădărnici târnosirea bisericii au dat greş — deşi aduseseră Teatrele de Păpuşi şi de Estradă 
din Deva, pe cel Dramatic din Petroşani, echipe de fotbal din Bucureşti ca să joace cu cei din Cugir, după ce 
au tăiat noaptea limba clopotului, au băgat zahăr în generatorul de curent electric şi au aruncat toată mâncarea 
pregătită pentru pelerini în drum! Dar el zicea: „Puneţi pe Dumnezeu deasupra şi veți vedea că biruiţi!”. 

Părintele a fost o definiţie a smereniei, pentru că după atâtea suferinţe îndurate din partea lor, i-a iubit 
pe oameni şi i-a considerat pe absolut toţi mai buni ca el! „Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea 
nefățărnicit” şi nu-l învăţa ceea ce el nu făcea. „Niciodată n-a predicat despre apă şi să bea vin”, a spus un 
fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar „viaţa lui a fost preoţia lui şi preoţia lui n-a fost alta decât 
viața lui”. Părintelui Vlad i-a încredinţat şi ultimile lui cuvinte, când l-a întrebat: 

- Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mergeţi? Ştiţi înspre ce îndreptați tineretul şi poporul? 

- Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeți că vă caut? 

- Măi, voi aveți datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria. Pentru că noi am înfundat puşcăriile nu pentru 
că ne-au închis comuniştii, ci pentru că asta era măsura lui Dumnezeu față de măsura istoriei! lar voi va 
trebui să dați măsura lui Dumnezeu faţă de vremurile de acum! 

Pentru că a fost cu adevărat Preot a fost foarte iubit şi căutat de către preoți pentru îndrumări şi, lucru 
minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei! 

Bolnav şi îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viaţă cuvântul „nu” la vreo chemare 
duhovnicească. Ardelenii îl ţin tare bine minte pe când le predica la Oaşa, Afteia, Prislop, sau oriunde 
altundeva era adus, cu perfuziile după el! Mi-au arătat şi fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, 
învelit într-o sanie cu care l-au coborât de la Mărgineni, din munte! „Vreo 3000 de oameni am plâns când 
ne-o cuvântat părintele! Și ne-o spus să credem în minuni, că pentru credință Dumnezău face minuni. Şi să- 
L ducem pe Dumnezău din minte la inimă şi nu invers, cum au făcut cei din Apus, Că ei or crezut că pot 
explica totul cu mintea, da' mintea nu acceptă minunile! Şi aşa ş-or pierdut credința!”, 

Aşa trăieşte şi astăzi părintele în inimile ardelenilor. Care ardeleni veniţi cu dragoste din câteva județe, 
au plâns și la parastasul de un an de lipsă din viaţa pământească a părintelui loan Sabău, dimpreună cu ÎPS 
Andrei de Alba lulia și PS Gurie de Hunedoara, părintele Vlad Vasile, preotul paroh Oliver şi celelalte câteva 


zeci de preoţi adunaţi la mormântul cuviosului, 
Dumnezeu să-l mângâie, să-l răsplătească și cu drepţii să-l numere! 








George CRASNEAN 








Martie 2010 Nr. 3-231 PAG. 9 


PUNCTE CARDINALE 


- 
p, o . 4 
» ai _ Ș - 
= 4 (A > 4 
* | F . LEA = i . .* . 
P 4 ; A Ş i - 4 ă ă d ă 
r . , _ - 3. A . = . W a 
» - = | D u, si! . IPN, - j î9 rii . 
„ E i [] bf i p d + RR , - &, y Li n = S . as $ 
— p. , Ă _ ă do . r 
î _ ă d. . ] ... 
E 3 . . 
- - 1" h 
Ei să . - 
d Ş . _ 
i ă ? p, , 4 * ş 
_ _ 5 
.. Tr, “A A LIN d ș s 
? ă - “ pi p 
_ >. Ș p sd + 
Ş si î ” 
x d IN . . . î X P 
| SE Ye 
b - X . Tri 
€ Y = o _ 
Î < Dă 
i. “ i și 
bi = 
= Ă 
i RE, 0 pa 
i = - = | 
pi « 5 - i 
, 
” = 
- 
E 
| | E . “ 
4 4 . 4 i A. pa a . E 
= = 
= = = 
E . Li . = - 
. ș d . N 3 ri ă 
A + _ i 
i Pal sia o 
Li e ă 13 _ p 
4 ps , E a = . = d, 
- . . . A i Di - . 
ă u N, 
i i ă CE E = 
- Lă 4 Î e e . Ş “1 a d = - 
_ 24 ş - a A ep se IP p.A g. $ ş ; , | 
“ X = .-ț . „e ă 
y = i 4" dă î . Li , [) 4 [3 * ă 
| . dă 4 “ he | în 
. = i . = 4 A „. - - - 
, (i x - ., .Z Î y 
ă = - - N să P 
S - 
A 4 
. SI d 
2 p - a a pie A _ rar | = 
i P | a ț F , j , i A PP A) E 4 gp. 8 Je | 
Y. A separe te Peraă tahliae AR e A | 
. d . . i 
. ă * 3 4 + i Fm i Praf 
ă | La ) „ fi. LEE 
- - 
| . N ă I i. P „4 2 E + $ î 
LA 4 Y 
. > Li p. E a _ ; P 0 . /] . ă 
. d * . Z « 4» . 
Ţă q i 2 2A0RfĂ € d Te “ > ; 
d, i y e ă | sat Ls N Da i - 4 j 
P E - . = Li] . i 
i DD A ip . v , ur. - . - ui Li Za 
) | A > P - a x _ _ 4 p 
a i Pa $.- ba si Ș î 
. | - i 7 . , 7 GE = | j 
- E >, p . 
i i e . pe, — .. rr, 47. i PL 
- X) 5 — x» c N i . ă = = x. 
K pp du i md d ă , , “ A & _ ” ry Li j d 
_ TEI, _ - - - „ Lai 
>= , ă A Pl goe ă a 3 e ae | 
i . + X p d - 4 Ă i 
_ E] p . e- în “ “ ză „= . 
- - ; ) ni i 
3 . - Pg. ă “ 4 -— = - . .r. 
i Ș “ 5 se ai ă ad , | 
A = .. . $ » i. . ă _ AA $ q 4 
i ă ji P | 3.87 a a . a , 
- x -. LE îi 4 i p a 457? € N 
_"$ . A sf Pi) 
Ă [NI 47 R i pf 7 [lg Ani tg în Ta D _ + Î . > 
- _ - „e. Pi P. n Pia. , hi Ă 
“ , p ră A > pp A ir d 2 de ă ă d ă 
" . i pi 4 a d ă ns + A Ă > pu Ce 
E ș . , 4 ti Pi Li N] id î . ş “N Y , 3 sist se 
” m îi TIP . . - & Ci: Pi, xy „i - ; d _ 3 i . 
ZT 4 î | /. - 4 z ru . 4; 4 
ă A 5 -- - Ă Ă « < Y ă 
a i mă . 4 A - , da , Pa „7 pă : d 
A - . , i 41 - sp, Vf . h a „i - Pi G, 5 d d 15 Th pasă 
ă î a - “ pă “ "? : A . > 4 aa A 
. N A Îi Ş 185 . că, € Y 4 7 a $ că PI m A A 
_” - = « E 4 “. - i 9% . A i 9, | A, va £ 
ei] 5 ! Rap y i . if N Tri zii 1 aa pi n Za i : 
v LA e E, L d Ș , , _ € €, | 
. . 3 ' . î 4 S i O tu (i a ş ă g . r 2 . 
i y _ | N E E 
PD . r, = . E, p» - P. d . _ 4 
f 7 a Sie. d / Pi i -“ Ş P, . x - i e, Y P a ă 
_ 4 5 . e i i _ 4 d pi Ă ci > . 
.. A €| (a i d LA 5 -, Pa î SE Ş Ş îi Y ? >> 
ă . 4 4 , A ŞI 
ă 4,75 _ as i _ = 11% 4 - ri a? e nul LD = pă . E, 4 . = 
ap m a ă , : P3 cu și CA r . - p, ” a) vă , m) 1 da - 
p a | î = 4 P d [] 
- A $ . af 4 d să £ x. Re, În, , 
- 1] af 4 Ă 4 4 i = a ; i g. : | 5 a v7 . 
În j 4 - și “ - ă 
NU « , . ă LE 5 . a y 
eX : d 4 - i „P y & ă _ 
) 4, Y . 2% . | pă. a Ys - ; > | 04 căii 
- = + = x. R _ . p > 45 , i 
. i Mia îi i „ £ . : PE: : e . i d i p- at n | 
E - - - U . “ _ A. 4 4 P4 + 
- . T Ş - Fi +, i eră A Ă ă ri 
7; ; d ja h R pă i aa Lă A i î» e YI: 4 . j 
Ș Da _ Ş i N . ă = x . 4 dă ă Fa) i = = . 
[e “ “ ? A ) X : E. e a d i ă = î azi K Pi, si, 
i Ă i ci - . 3 Li Ă > AX i 
ci & / $ 5 pg 4 1 - ”, . e . i pi pă 
5! e 5 ă S .. Pa PE 7 APE ş F, A fe "d Da E 
= > L = » î. - î Î L- = siP> 3 
y 4 , . _ . i 
Asu A - Și | >, Pi ră. , a - | . Ry fa i. “x, . 
> . d P * ma : [3 
€ d Si Pa E 3 im - rs | - i Ay ră, 
ru “ Pa 4. * [4 sf Ț, - i “ Y $ ( ă a A i - 
ID Î | / a. Sea . : L 5 - „d 990 eh - j a) 
î p . 24 - Lă ) . . 4 , 
| [; d ” A i * j i ă d - F, 
. d L P) a 34 Ş 4 -. e 
= i - e ş y . * ă „e | 
i | U 4 Ă . - G , 
ETA e 4 d + ă hai : ”£ 4, 7 Ş i ( A 4 : i 
A . . E . E $ . / 
p.- e + p _ LT) / 4. E: _i pa i Sp 7; . Pfa A 
. ” y ă A . | 
Par - _ . A md i d 4 f TA E. îi î 4 2 + * FC 1 
e i 3: . - b . y bă - N D , Ri aa f 
i . - . | ă fi i TAI ei | . % vs E, ră ri | 
Îi :P = - i * i _ . 
J Ia * 7 ş - .] h , . . . Ă - 
E, _ Î E] ş "e Pa e i - i v4 
in. a a . 7 ă . 
' . îpY . Pa r de fi 
A aa i 4 d Rl ni Îi LE 002 RE 
4 = - = - - îi L . e, 

Tg .“ p _ “ mă, B 3 > 

P.ă x _ + ) ă » 7, “ VE --| ă [. e A 
"sp „A p D d a A "a A Î « * Sr ? ră ă ea E 
Pi LI . ai i 4 . 

A p Ă . 4 și . v, pă - . E A d fe; î , p , aa A 

E dă ” E Â Și . A n Te $ Pa ca e] 

A eg +7 a să ip ) IE a - 4 ; fc d mă j , ? « 
4 > sii _ ă = NP E i - 4 . Ă 
i , - i | i p 

E] PA n bd Z i . - | dia n i să Fi . Y, - - 4 
fn. Ă . â in . d s, , ) 

pi P. i d i ă i d 

E, “ + vă , a. . AN , - 

Ca ” 7 pai î , i mi“ A PR A Pi A ADE vii, . A + 

- >p' PI d ki 4 A A | 

. (me he | » _ i ăi A 

. A a - - - aia € pi A cae | sai $ pi 
. 4, i - A . i Cp) 94 . O , Y . 
. La _ i = . A”, &: 
. 4 , A ș $Y7 E € Ş a, - * p 5 i] 
- VU - . . iz - 
Pi „i E bi . „. p fi - y e > 
' Ă . - “ ; E i, d A - 
ă i sd | i % 
i : J i 
ad mi * x * “ = _ . : . 4 - k +, î e ti 
"Sta | E: î . SA A Uj - d i Do j 
o ai 4 . . “ -4 DD 
L. e | j | ă E 
A E Li 2 >» 
. ” i ă + _ d 3 
2 e Ş > -- - + “ - î . . î 
„A pa _ . " D00 . . - 
a ad, - 4 - l 
A pi « 2? - A i dă i A. TA A 
p _ _ fă a Ş - * _ 
Ap ui rog | se TR $ 
> 0,7 A . . > ri? pi i j ă “T + 
pF 4 2 i. . . i j - / 
. 
- 
LU 
_ d 
. = = 





Părintele loan Sabău 
(desen de Nane Crasnean) 


PAG. 10 Nr. 3/231 Martie 2010 


PUNCTE CARDINALE 


d par) Hi 
fiti, a 


3 “TESTAMENTUL” 


î - 


Pe 30 august 2007, la Academia de Științe a Republicii Moldova, referat însă, în locul unui riguros discurs ştiinţific, calea . 
în ajunul sărbătorii “Limba noastră cea română”, regretatul Grigore - persuasiunii mai degrabă sentimentale şi a invocării tradiţiei 


Vieru (14 IL 1935 — 18 1 2009) a rostit un memorabil discurs cu 
ocazia încununării sale cu titlul de Doctor Honoris Causa al Acădemiei. 


şi „autorităților”. Și am încredințarea că ştia bine ce face, căci 
nu: pe dtademicieni. urmărea să-i convingă, ci pe 


respective. Discursul său mărturisitor a fost intitulat = simbolic ncacade micienii la care „testamentul” lui avea să ajungă 
“Testament”. Întrucît luna aceasta Grigore Vieru ar fi împlinit 75 ulterior. Pentru publicul larg, şi mai ales pentru unul manipulat 


de ani, reproducem și aici acest text, spre dreapta lui pomenire 


"ideologic de decenii întregi, argumentele ştiinţifice sînt mai 


Cei de dincoace de Prut, din țara-mamă, pot fi destul de sutphnşi» degrabă obscure şi oțioase, ca și terminologia-prea savantă. 
(dacă nu chiar amuzaţi) de faptul că aşa ceva se mai poate discuta Bătaia nu este aici în. primul rînd pe mințile oamenilor, ci pe 
în plin secol XXI, dar în Basarabia situația este mult mai complexă sufletele lor. Dacă ignoră tradiţia și dacă nu mai simt româneşte, 


şi mai îngrijorătoare decît ne-o reprezentăm noi... Nimic nu pare 


atunci orice demonstrație ştiinţifică, fie ea cit de riguroasă, 


mai ușor decît să spulberi, într-un riguros limbaj științific şi cu rămîne in“serantă. Cu acest preaviz trebuie citit și judecat 


argumente punctuale, mișeleasca ficţiune ideologică a unei limbi acest „testăă 
a de dramatică luptă cu istoria. (R. C.) 
. j i SPA SON e a-i 


19 moldoveneşti. Grigore Vieru, deşi vorbea într-un for academic, 


Stimate domnule preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 
Onoral Consiliu Suprem pentru Știință, 

Stimate domnule preşedinte al Academiei Române Eugen Simion, 
Stimaţi colegi academicieni, 

Iubiţi frați! 


O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara înțelepciunii regelui 
Solomon, sună astfel: Atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui. Şi 
azis una dintre femei: “Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născul în casa 
aceea. A treia zi după ce am născul eu, a născul şi această femeie şi eram impreună şi nu era 
nimeni străin cu noi în casă, afară de noi amândouă. Însă noaptea a muril fiul acestei femei, 
căci a adormit peste el. Şi s-a sculat ea pe la miezul nopții şi mi-a luat pe fiul meu de lângă 
mine, când eu, roaba ta, dormeam, şi l-a pus pe-al ei la pieptul meu. Dimineaţa, când m-am 
sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mori; iar când m-am uital la el mai bine dimineața, 
acesta nu era fiul meu, pe care-l născusem'. lar cealaltă femeie a zis: “Banu, fiul meu e viu, 
iar fiul tău e mori!”. lar aceasta îi zicea: “Ba nu, fiul tău este mort şi al meu este viu! Apoi 
azis Solomon: “Daţi-mi o sabie!”, şi i s-a adus regelui o sabie. Și azis regele: “Tăiaţi copilul 
cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte!”. Și a răspuns 
femeia al cărei fiu era viu regelui, căci i se rupea inima de milă pentru fiul ei: “Rogu-mă, 
domnul meu, daţi-i ei acest prune viu şi nu-l omorâţi! "”. lar cealaltă a zis: “Ca să nu fie nici 
al meu, nici alei, tăiaţi-l!”. Şiregele a zis: “Daţi-i acesteia copilul cel viu, căci aceasta este 
mama lui!" 

Conotaţia acestei geniale metafore biblice pare să izvorască din tragismul Limbii 
Române de pe teritoriul Republicii Moldova. Ca şi în Sfânta Scriptură, la noi, în Basarabia, 
copilul viu, care este Limba Română, fusese furat, tot pe întuneric. Şi tot el, care este aceeași 
Limbă Română, murise nu pentru că Basarabia adormise peste el, ci pentru că peste ființa lui 
se lăsase giganticul trup țarist. Singura neasemânare între pilda biblică şi dramaticele noastre 
realităţi lingvistice este aceea că și România, și Basarabia n-au născut în desfrânare cei doi 
copii, care, de fapt, era şi este unul singur şi se numeşte Limba Română. “Tot ce este frumos 
poartă ponos!”, zicea Anton Pann. Cu alte cuvinte, tot ce este frumos poartă în sine sămânța 
suferinței şi a jertfei. Exemplul cel mai potrivit în această privinţă îl reprezintă Brâncoveanu, 
Eminescu, lorga. Din păcate, în strivitorul întuneric țarist ce acoperise Basarabia lipsea un 
Solomon al nostru. Țarul nu putea fi Solomon. De altfel, el însuși tăiase în două miraculoasa 
ființă, care, din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, se numeşte Limba Română. Tot țarul a dat 
istoricei noastre limbi un alt nume: limba moldovenească, Cred că nu este cazul să explicăm 
de ce s-a recurs la acest criminal procedeu. Motivul este arhicunoscut, Noul nume al Limbii 

Române în Basarabia de sub ocupaţia țaristă, apoi de sub cea sovietică, jigneşte un popor ce 
a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au 
remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, așezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale 
lumii, [...] Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc și savanților străini, care, prin 
competența şi cinstea lor, ştiu mai bine decât cățeluşii noştri lingvistici cum se numeşte 
corect Limba lăsată nouă moştenire, Se pune fireasca şi logica întrebare: cum şi de unde 


acest „tesidiient”, care rezumă cel puţin o jumătate deveac 
. fân 
aaa 


s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea Română?! Au declarat oare cândva Stamati, 
Donici, Stere, Mateevici că scrisul lor este altfel decât românesc?! Aţi găsit undeva nişte 
mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă, B. P. Hasdeu, Russo, Sadoveanu, Bacovia 
vorbesc de limba moldovenească? Este adevărat că există un grai moldovenesc, care mi-e 
atât de drag, aşa cum există unul muntenesc, bănăţean sau oltenesc. Dar Limba este una 
singură şi ea se numeşte Română. 


bee DI 





Să-i lăsăm mai bine să vorbească pe ctitorii Limbii Române care sunt marii cărturari, 
scriitorii clasici şi moderni, lingviştii notorii: “Dragoş a adus în Țara Moldovei româneasca 
limbă” (Dosoftei, 1642-1693); ... măcară că ne răspundem acum moldoveni; iar nu întrebăm; 
ştii moldoveneşte? Ce: ştii româneşte?” (Miron Costin, 1633-1691), "Moldovenii, ardelenii 
şi muntenii alcătuiesc un popor întreg și aceeaşi limbă” (Alecu Russo, 1819-1859); “Simplul 
fapt că noi, românii câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură, ca nealte 
popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa 
voim să fim şi nu altfel” (Mihai Eminescu, 1850-1889); “Cugetarea românească/ Are portul 
românesc./ Nu lăsați dar s-o ciuntească/ Cei ce limba ne-o pocesc!” (Bogdan Petriceicu 
Hasdeu, 1838-1907); “N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de 
peste Prut” (Alexie Mateevici, 1888-1917); “Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite 
de limba română este, atunci când e de bună credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem 
de naivă; iar când e de rea credinţă, e o fraudă ştiinţifică” (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002); 
“Adevărul e că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, ci o singură limbă de cultură. 
şi că ea are o singură denumire: LIMBA ROMÂNĂ” (Silviu Berejan, n. 1927). Să cităm şi 
afirmaţiile unui clasic în viaţă, care este lon Druţă (n. 1928), inserate în eseul domniei sale 
Răscrucea celor proşti. “Cum o numim până la urmă? Fireşte, limba română. După ce am 
călătorit prin mai multe imperii, ne folosim de limba fiartă şi cizelată de fraţii de peste Prut în 
cazanele naționale”, lată ce zice un alt scriitor, academician, Mihai Cimpoi (n. 1942), atins 
şi el, ca şi Druţă, de aripa geniului: “Limba română este rostirea esenţială a ființei poporului 
nostru, din care putem deduce modul său de a gândi, de a simţi şi de a exista în şi întru 
istorie”, Și alți scriitori şi cărturari în viață: “Limba fiecărei etnii este creația sa cea mai 
profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea mai dăruită de harul frumuseţii şi al 
binelui” (Valeriu Rusu, 1935); “Fără îndoială, nu e absolut nimic condamnabil în faptul că 
cineva foloseşte expresiile vorbire moldovenească, a vorbi moldoveneşte, căci ele corespund 
unei realităţi incontestabile, Ba din contra, avem tot temeiul să ne mândrim că suntem 
moldoveni, că avem un fel al nostru de a [i şi de a vorbi. Dar când e vorba de denumirea 
oficială [...] trebuie folosit doar termenul de /imba română” (lon Etcu, n. 1935: Alexandru 
Darul, n. 1929); “Se fac referiri la argumente, dar argumentele se iau din diferite sfere. și ele. 
formal, parcă permit să tragem concluzii de diferită natură. Însă, până la urmă. formula Şi 
concluzia definitivă trebuie să fie una — cea care se bazează pe tradiția istorică. cea care se 
sprijină pe argumentul ştiinţific, De aceea, denumirea limbii literare, a limbii în care au scris 
toţi clasicii noştri, toți oamenii de cultură, a fost și rămâne una: limba română” (Haralambie 


(2 














PUNCTE CARDINALE 


Corbu, 1930), Vor rămîne în istoria na 


. lonală | + V id [i ca =] i) a) 
Moldova, Mircea Snegur: | Şi cuvintele primului preşedinte al Republicii 


Constituitei ina Sâ te + hp de înțeles că noțiunea de limbă maternă din art. 13 al 
corectal limbii noastre istorice. Îi en științific, cât de unul politic, Limba română este numele 
moubatla/Teatrul Nafiaraăi a art de cultură şi scriere”, Am vizionat spectacolul Ol/fea 
Balti, după pies “Mihai Eminescu” şi la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din 
Fostii "A i 3. a Andrei Strâmbeanu cu același nume, piesă care, după mine, va intra în 
ic) fi SI zi ramaturgiei româneşti. Mă întreb în ce limbă vorbea mama lui Ștefan cel 

„Oltea, care olteancă era, cu tatăl lui, moldovean, dar trăgându-se din viță ardelenească: 
oitene şie, moldoveneşte, ardeleneşte?! Mi-e jenă să mai discut acest subiect (al limbii 
moldoveneşti), clar ŞI pentru un copil din clasele primare. Știu că harul pe care mi l-a dăruit 
Dumnezeu este atât cât îl am. Dar limba şi literatura română, şi nu cea moldovenească, mi- 


= dat totul. Am răsărit ca poet din frumusețea, bogăția şi tainele Limbii Române, căreia îi voi 
rămâne îndatorat până la capătul vieții. 


Prima victimă în şirul de jertfe în lupta pentru Limba Română a fost poetul Nicolai 
Costenco, Numai pentru faptul că, în 1940, a declarat că nu există nici o diferenţă între limba 
moldov enească ŞI cea română fusese condamnat la 25 de ani de surghiun siberian. Dându- 
şi duhul Stalin, poetul îndurase urgiile infernului numai 15 ani din cei 25. De mare curaj 
bărbătesc a fost gestul generației Andrei Lupan de a readuce în spaţiul basarabean, în 1956, 
o parte din clasicii literaturii române — Eminescu, Alecsandri, Creangă, Hasdeu, Cantemir, 
Russo, Negruzzi, Stamati, pe care generaţia din care fac parte i-a cunoscut abia la facultate. 
Prin acest gest național, generația Lupan îşi spală păcatele ideologice. Mai tinerii scriitori de 
azi, dar şi unii mai vârstnici, se tot împiedică de Lupan. Or, dacă activau şi ei în aceleaşi 
condiţii draconice, cu siguranță că se alegeau cu aceleaşi păcate. Un coleg de generație 
afirma că eu am secerat pe Lupan la Adunarea Generală a Scriitorilor din 1987, în luarea 
mea de cuvânt. Chiar așa?! lată adevărul, iată ce am spus la acea adunare: “Andrei Pavlovici, 
mi-a întunecat adolescenţa piesa dumitale Lumina. Acum întunecă şi adolescenţa copiilor 
mei. Scoateţi, vă rog, din manuale această lucrare, scoateţi și versificările dogmatice, şi 
puneţi în locul lor poemele dumitale frumoase şi curate, că aveți de unde alege!”. Să se 
cheme oare asta “secerare”?! 

Un pamflet plin de vervă satirică publicase Vasile Coroban pe la sfârşitul anilor *50 ai 
secolului trecut în săptămânalul Cultura (redactor-şef: Petrea Cruceniuc). Distinsul critic 
ironiza pe pseudosavantul lingvist care se numea Borsci. Pamfletul era semnat Zama. O 
minunată şcoală de Limba Română au fost superbele traduceri din literatura universală 
semnate de Igor Creţu, Alexandru Cosmescu şi Aureliu Busuioc. De o covârșitoare importanță 
_ nu numai artistică, ci şi documentară — au fost romanele scrise pe teme istorice: Biserica 
Albă (1975-1981, 1986-1981) de Ion Druţă şi Sânge pe zăpadă (1985) de Vladimir Beşleagă, 
primul roman din trilogia despre Miron Costin. În acelaşi plan istoric se înscriu şi piesele 
Doina (1968) şi Horia (1973) semnate de acelaşi lon Druţă, apoi /oan Vodă cel Cumplit 
aparținând lui Dumitru Matcovschi. O satiră vehementă este piesa lui Aureliu Busuioc, Radu 
Ştefan Întâiul şi Ultimul, adresată falsificatorilor istoriei noastre, piesă care fusese montată la 
Teatrul pentru Tineret “Luceafărul”, în regia eminentului regizor Ion Ungureanu. Se jucase 
o singură dată, pentru că fusese interzisă de autorităţi din start. Vorbesc şi de istorie, deoarece 
ca este strâns legată de Limba Română. Lumea la Chişinău descoperea arta dramatică prin 
Teatrul “Luceafărul”, aflat atunci sub oblăduirea lui lon Ungureanu. Frecventam “Luceafărul” 

i de dragul Limbii Române, pe care o cultiva în mijlocul actorilor tineri acelaşi Ungureanu. 
În 1988, când încă nu se prăbuşise imperiul sovietic, apăruseră trei studii care sunt istorice şi 
ele: Veşmântul fiinţei noastre de Valentin Mandacanu, publicat în revista Nistru (redactor- 
şef. Dumitru Matcovschi), O limbă maternă, un alfabet de doctorul habilitat în istorie Lon 
Buga, studiu inserat în săptămânalul Învățământul public (redactor-sef. regretatul Anton 
Grajdieru) şi Dezvăluiri parțiale în istoria limbii de Constantin Tănase şi Vasile Băhnaru, 
publicat în aceeaşi revistă Nistru. O pagină de aur în istoria marii bătălii este Frontul Popular, 
Copiii au noroc de o fundamentală şi atractivă carte — În căutarea identităţii noastre - gândită 
şi simțită de Nicolae Dabija. Jertfă stau la temelia luptei noastre pentru Limba Română şi 
grafia latină Doina şi lon Aldea-Teodorovici, care scriseseră cu vocea lor pe fața cerului 
numele Limbii Materne și al grafiei latine. Murise, în mod misterios, Gheorghe Ghimpu, un 
om de o frumuseţe sufletească rară, inimos luptător pentru eliberarea naţională, care făcuse 
ani grei de pușcărie alături de Alexandru Usatiuc, Valeriu Graur, Alexandru Şoltoianu. Din 
cauza aceleiași iubiri pentru Limba şi pentru Istoria neamului fuseseră aruncaţi în temniţă 
bolșevică transnistreană Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Tudor Petrov Popa, Alexandru Leșco. Toate 
aceste victime și suferințe se uniseră într-un singur Şuvo! spiritual care începuse să rupă 
zăgazul antinaţional. Pe la sfârşitul anilor “80, apare în ilegalitate, la Riga, primul nostru ziar 
cu caractere latine, Glasul, fondat de Ion Druţă, redactor-șef fiind Leonida Lari, Săptămânalul 
Literatura şi Arta (redactor-şef: Nicolae Dabija) publica primele texte cu litere latine. Poţi 
oare să uiţi așa ceva?! E un noroc ca în elucidarea problemelor de limbă şi istorie alături de 
scriitori s-au aflat și se află mereu cei mai distinși istorici. Un noroc avusese Parlamentul 
Moldovei şi cel unional de personalități scriitoriceşti ca lon Druţă, Mihai Cimpoi, Leonida 
Lari, Nicolae Dabija, lon Vătămanu, Lidia Istrati, Andrei Strâmbeanu, Constantin Tânase, 
Paznici de nădejde la curăţenia Limbii noastre sunt scriitorii Valentin Mandacanu, lon Ciocanu, 
lon Melniciuc, (rc 

lată un document al zilelor noastre, poate cel mai important, pentru că este semnal de 

inței, intitulat Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei 


i întregul for al Ști | ei 
spin ? folaaval ae “A dunarea Generală Anuală [din 28.02.96 —n,n,] a Academiei 
de Ştiinţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din 


Că si tare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului ASM din 09.09.94) potrivit 
Republ CA GAS e S a i de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română”, 


i irea corec 7, 
et ap! tuturor academicienilor şi specialiştilor filologi care au semnat o asemenea 
declaraţie. Ea îmi adâncise mândria că fac parte și eu din cei care vorbesc şi scriu româneşte, 


Greul cel mare căzuse însă pe umerii Institutului de Lingvistică, al cărui director era 
unul dintre cei mai de seamă savanţi lingviști» Silviu Berejan, care a împlinit recent 80 de ani, 
Primiţi, vă rog, floarea inimii tuturor intelectualilor noştri, maestre! Alăturăm aceste cuvinte 
pe care le meritaţi din plin, venite din partea doctorului şi profesorului universitar Dan Mănucă, 
director al Institutului de Filologie “AL Philippide din laşi: “Model de demnitate națională, 
care de-a lungul întregii vieți şi-a urmărit mereu obiectivul ştiinţific, în ciuda numeroaselor 


Martie 2010 Nr. 3/231 PAG. 11 


e. încadrând cercetările sale în contextul socio-cultural al țării 


obstacole materiale și politic î | 
pe colegii de Institut lon Etcu, Alexandru 


sale frământate, Silviu Berejan, avându-i alături 
Darul, Vasile Pavel, Anatol Eremia, Nicolae Raievschi, Maria Coşniceanu ş. â., pe 
academiceinii-filologi Nicolae Corlăţeanu, Mihai Cimpoi, Haralambie Corbu, Anatol Ciobanu, 
Anatol Bileţchi, pe titularii ASM reprezentând alte domenii, între care Andrei Andrieş, 
preşedintele ASM, Vasile Anestiade, Dumitru Ghiţiu, Gheorghe Ghidirim, Mihai Lupaşcu, 
Vsevolod Moscalenco, Sergiu Rădăuțanu, Ilie Untilă, Gheorghe Şişcanu, a reuşit să dea 
expresie argumentată unui concept ştiinţific ce înnobilează imaginea Academiei noastre”, 
Post-factum, va concluziona academicianul, parlamentul a găsit de cuviință să solicite şi 
părerea Academiei în această privință. Drept răspuns, a urmat declaraţia Institutului de 
Lingvistică, apoi cea a Prezidiului ASM, prin care s-a pus punctul pe i. Sub aspect legal, 
lucrurile au rămas în continuare neschimbate, deşi, în fapt, întoarcerea înapoi a devenit 
imposibilă. 

Un rol important în rezolvarea unor probleme naționale avusese în parlament domnul 
profesor doctor lon Borsevici, şeful Cancelariei prezidenţiale, deşi, cu modestie, dânsul 
declara că, pur şi simplu, este acolo un om de porăială. Cu toate greşelile forului parlamentar, 
fără îndoială că avusesem atunci cel mai serios şi cel mai inteligent parlament. Dar şi cel mai 
operativ şi luminat guvern, avându-l ca premier pe Mircea Druc, ca ministru al Învățământului 
pe Nicolae Mătcaș, ca ministru al Culturii şi Cultelor pe lon Ungureanu, ca ministru al 
Apărării pe Ion Costa. Totodată, aduc adânci mulțumiri Academiei Române, în special ex- 
preşedintelui Academiei, domnul Eugen Simion, care, impreună cu savanții lingvistici de 
dincolo de Prut, ne-au dat o mână de ajutor în limpezirea unor dificile şi controversate 
probleme legate de numele autentic al limbii noastre. Aceleași mulțumiri trebuie să le aducem 
şi savanților ruşi, a căror opinie despre numele corect al Limbii noastre era greu de respins şi 
sub aspect științific, şi în plan politic. Ne face plăcere să cităm numele şi textele câtorva dintre 
ei, în dezacord cu poziţia unor falși lingviști şi istorici de la noi: “Numai pentru faptul că |. V. 
Stalin aminteşte de limba moldovenească, a apărut problema limbii moldoveneşti de sine 
stătătoare, deşi majoritatea lingviştilor consideraseră până acum că românii și moldovenii 
vorbesc aceeaşi limbă”. Aceste afirmaţii le făcea reputatul lingvist rus Ruben Budagov 
(1910-2001) încă în 1957. Răspicate, clare, întemeiate pe studiul ştiinţific sunt şi afirmaţiile 
unuia dintre cei mai autoritari lingviști din Federaţia Rusă, Rajmund Piotrowski (n. 1922): 
“Ocrotirea şi susținerea limbii române în Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei intensă 
în toate domeniile de activitate, dar mai întâi la nivel statal şi administrativ”. lată şi opinia altui 
celebru savant rus, Serghei Kapita, născut în 1930: "Academicianul Piotrowski, un mare 
romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din 
Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din rațiuni de circumspecție 
politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. 
Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, țin la această limbă tocmai din 
acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual şi datoria de a cunoaşte şi de 
a vorbi limba mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut”. 

Profunda noastră recunoştinţă pentru aceşti mari savanţi de viță nobilă. Nu am confundat 
niciodată politica imperială țaristă şi sovietică cu marea cultură rusă: cu Tolstoi, Dostoievski, 
Gogol, Pușkin, Lermontov, Ceaikovski, Esenin, Pasternak, Ahmatova, Ţvetaeva, Bulgakov, 
Soljeniţin, cu nobilimea rusă în general. Am citit de curând o zguduitoare carte documentară 
intitulată Că! costă un om, apărută sub îngrijirea doctorului în ştiinţe istorice şi academicianului 
Valeriu Păsat, în care o rusoaică basarabeană de viță nobilă, Eufrosinia Kersnovskaia, îşi 
povesteşte viața tragică trăită în GULAG, fiind urmărită şi umilită şi după ieşirea din infern, 
dar continuând să-şi trăiască restul vieții cu aceeaşi demnitate umană. Mărturisesc că, după 
lectura unor lucrări semnate de Soljeniţin, nimic mai tulburător nu am citit despre crimele din 
GULAG, lată că au avut de suferit şi ruşii în cea mai fericită țară din perioada stalinistă, țară 
care era împânzită de închisori, de GULAG-uri, de spitale de psihiatrie în care erau aruncați 
oameni nevinovaţi şi oameni sănătoşi. Suferinţelor noastre însă li se adaugă cele ale Limbii, 
ale istoriei propriului neam şi ale credinței strămoşeşti, comori falsificate ori şterse în general 
de pe fața pământului. Câteva distinse publicaţii de cultură şi istorie — Literatura şi Arta, 
Basarabia (redactor-şef: Dumitru Matcovschi), Limba Română (redactor-şef: Alexandru 
Bantoş) şi revista de istorie Cugetul (redactor-şef: lon Negrei) au ţinut mereu vie, prin articole 
şi studii, flacăra Limbii Române şi a istoriei noastre. Cu totul neaşteptat este şi faptul că 
jalnicii patrioți şi argaţi ai inventatei limbi moldoveneşti au cenzurat şi falsificat nu numai pe 
cronicarii, pe clasicii literaturii române, pe marii lingvişti şi istorici, dar şi pe dumnezeul 
religiei comuniste, Karl Marx! Or, iată ce zice creatorul ideologiei comuniste, care, teoretic, 
pare creştinească, dar, aplicată în viața de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a dat duhul 
O dată cu imperiul sovietic: “Limba română — zice Marx — e un fel de italiană orientală. 
Băștinașii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români, vecinii lor îi denumesc vlahi sau 
valahi”, Slujitorii falsului glotonim “limba moldovenească” ne pot replica: “Să vedem ce 
zice poporul!”. După ce i s-a băgat în cap, amar de vreme, ideea că vorbim o altă limbă decât 
cea română, e clar ce poate zice poporul, mai exact o parte a poporului. Savanţii ihtiologi ruşi 
au făcut un experiment interesant. Cităm dintr-o publicaţie datele experimentului: “Studiind, 
vreme de câţiva ani, comportamentul crapilor din bazinele crescătoriilor şi făcând diverse 
experiente de laborator, ei au remarcat că peştii, în principal crapii crescuţi în captivitate, sunt 
mult mai uşor de prins decât cei crescuţi în libertate. Spre deosebire de aceştia din urmă, 
crapii de crescătorie înoata mai aproape de suprafaţă, se deplasează în cârduri, se împotrivesc 
curenților de apă şi constituie astfel o pradă uşoară chiar şi pentru pescarii mai puţin 
experimentați”, Crescuţi în nelibertate, o bună parte a oamenilor noştri, mai ales cei vârstnici, 
plutesc în cârduri la suprafața Limbii Române și a istoriei neamului, prinzând grabnic şi 
orbește momeala. [...] 

Am citiţ, nu demult, în ziarul bucureştean 7 plus, din 28 iulie a, c. [2007], despre un caz 
real, cu totul neobişnuit, din Canada, În urma unei neînțelegeri cu regina, un roi de albine a 
evadat din stup, luându-și zborul într-o direcţie necunoscută. Prisăcarul a anunţat poliţia 
despre dispariţia roiului, iar slujitorii ordinii publice au purces în căutarea fugarelor aurii. 
Fericiţi oamenii care trăiesc într-o țară în care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine! 
Mă întreb cine şi cum Va întoarce înapoi roiul de moldoveni împrăștiați prin Canada, Italia, 
Franţa, Spania, Grecia, Portugalia, America?! Am vizitat în ultimii ani majoritatea acestor 
țări, Am stat de vorbă cu moldovenii de acolo, mulţi câştigând bine, este adevărat, dar 

(continuare în pag. 12) 












5 23 


Tie ALI 
LEI I ” 


mir 
a 


PAG. 12 Nr. 3/231 Martie 2010 


A! ErastCĂLINESCU 


. Li 


- 
<Î 





Profesionist tardiv, în Lumea Nouă 


“Cealaltă față a exilului” este, de fapt, o istorie trăită, o aventură în care te lansezi 
atunci când simţi că nu mai poți, că ți s-a umplut paharul... Şi-ţi iei atunci traista-n băț şi te 
duci, te tot duci, până la celălalt capăt de lume! 

Şi abia când ajungi acoloşi când dai piept cu realitatea, abia atunci descoperi cealaltă 
față a exilului. O faţă pe care trebuie s-o înfrunți nepregătit și cu pieptul gol, şi mai ales cu 
surpriza că nu mai ține încrederea oarbă în forțele proprii, convingerea ta înfumurată că “eu 
fac, eu trag”. Căci ispitele sunt multe şi de multe feluri, pe care nu le-ai întâlnit pe-acolo de 
unde vii. Unele chiar foarte grele... pe care poţi aluneca cu uşurinţă. Şi începi să simţi că ai 
avea nevoie de un sprijin, de un pai de care să te agăţi. Şi că trebuie să alegi cu mare grijă, 
căci sunt şi o mulțime de paie cu spini otrăviţi, care te pot pierde! Şi că în lumea aceea 
străină trebuie mai întâi să umbli la resursele tale proprii, care să-ți făurească un scut, o 
platoşă. De credinţă în Dumnezeu, de exemplu. Poate că, tot cotrobăind prin amintirile tale, 
prin subconștient, afli un strop de Credinţă care te-a ajutat vreodată, într-o situaţie-limită! Şi 
iată că ai găsit paiul căutat, soluția pentru care să optezi! Şi iată că te simţi mai întărit, mai 
capabil să înfrunți greutăţile! 

Luată, de fapt, la bani mărunți, cealaltă faţă a exilului este şi faţa strădaniei tale 
continue pentru integrarea în societatea cea nouă pentru tine, ca să eviți să devii marginalizat, 
ca un venetic ajuns acolo pentru a prinde job-uri ieftine, pe care localnicii le refuză; este şi 
fața strădaniei unuia, venit cu diplome în buzunar (chiar echivalate de autoritatea locală), 
dar cu povara unei vârste care îl împiedică să afle un loc de muncă în domeniul competenţei 
sale. 

Căci simți că te-ai îmbarcat într-un fel de sărăcie, în care autoritatea se îngrijește 
material de tine, asigurându-ți strictul necesar, minuţios calculat (hrană, chirie, telefon, 
abonament pe autobuze şi metrou), deci altfel de sărăcie decât cea de unde vii; ba îţi 
tolerează chiar să ai şi o maşină mai veche. Toate acestea, numai şi numai ca să-ți asigure 
condiţiile necesare de a umbla să-ți găseşti un loc de muncă! Dar dacă află că ai mai făcut 
rost de niște bani de undeva, îţi scade alocaţia cu suma respectivă şi te supraveghează mai 
atent. Prin 1984 erau atât de vigilenți cu nou-veniţi încât “Ajutorul social” te suna la telefon, 
venea şi erau cazuri când se uitau şi pe sub pat, dacă nu ai ascuns cumva vreun televizor, 
iar mai târziu vreun computer... Aceste procedee erau consecințele fireşti ale încercărilor 
permanente ale multor nou-veniţi de a-și ascunde unele câştiguri din munca la negru etc. Şi 
nu numai ale acestora, căci şi ai lor spun că “nu e păcat să furi de la guvern, pentru că şi el 
te fură pe tine”... 

Dar când omul vine aici în căutarea libertăţii şi nu pentru căpătuială, această atitudine 
de neîncredere şi de suspiciune îl face să simtă o cumplită umilință. Şi simte că problema 
sa cea mai grea devine să-şi înfrângă ORGOLIUL! 

Aşa că singura soluție care îi rămâne “profesionistului tardiv” este să muncească 
orice, pentru a-şi putea permite să se apropie de nivelul social al celor de-acolo, căci “a 
avea un job” se consideră că ești în rândul cetățeanului obișnuit şi nu un întreținut al 
societăţii, care trebuie să muncească pentru ca tu, un venetic, să ai ce mânca! Acesta este 
felul de “educaţie a muncii” din societatea capitalistă, spre deosebire de cel comunist, 
folosit ca un slogan pentru “munca patriotică” neplătită. (Dar despre acest aspect — ceva 
mai târziu.) Şi să mai muncească, orice, pentru a putea trimite câte un pachet celor de- 
acasă, celor care îi aflau scrisorile rupte în bucățele în fața uşii şi cărora, prin plecarea sa, 
le-a cioplit bugetul familial cu un salariu, și soției de care a fost nevoit să divorțeze pentru 
ca băiatul să nu fie dat afară de la facultate din cauza faptei tatălui. Câte un pachet cu 
conserve de carne şi de peşte, cu ciocolată, pe care o vedeau numai la televizor, cu cafea, 
căci se săturaseră de "nechezol”, şi cu niscai hăinuțe, aflate noi-nouţe pe la bazarurile 


| organizate de bisericile catolice, în preajma marilor sărbători... 


Și după toate acestea, necesare pentru introducerea cititorului în “atmosferă”, cred 


| că este timpul să vă povestesc aventurile mele personale, în LUPTA PENTRU JOB! 


Ajuns la Montreal în 30 octombrie 1984, după nişte peripeții care au durat nici mai 
mult nici mai puţin decât opt ani (acesta fiind alt subiect), am venit invitat de unchiul meu — 


PUNCTE CARDINALE 


CEALALTĂ FATA 
A EXILULUI(3) 






PI TETEI TA ADR E | 
O OMămtamnă 
i i 27 n e i . ma al: di 





sau Uncheşul, cum îi spuneam cu şi se enerva că nu-l tutuiesc, aşa cum cere îs peiul 
american. În tinerețe, Uncheşul fusese învățător într-un sat din Bucovina, iar prin anul 1920, 
când a pășit în Montreal și s-a întâlnit cu un fost elev de-al său, căruia i-a spus că are nevoie 
de un job, acesta, bucuros că îl poate servi la nevoie, i-a spus scurt (căci pe-acolo timpul 
este bani”): ga 

- Tu m-ai învățat să scriu şi să socotesc — eu te învăţ să speli farfurii în restaura 
meu, OK? 

O poveste care mie, plin de speranțe și încă de orgoliu, mi s-a părut atunci de domeniul 
trecutului. De fapt, uitasem că în familia mea istoria se cam repetă, dintr-o generație în, 
alta... 

Uncheşul locuia la 
rămas văduv, trăia mai mult pe la rudele noastre din Philadelphia. Noii proprietari îi 
insă o cameră în care să locuiască atunci când venea la Montreal. 

La venirea mea, transportul orăşenesc în comun era în grevă, așa că bietul meu unchi 
a fost nevoit să cheltuie o mulţime de bani pe taxiuri, pentru a mă plimba pe la toate 
autorităţile care urmau să mă bage în seamă, ca refugiat politic. 

Şi cum grija mea cea mare era să-mi aflu loc de muncă, Uncheşul mi-a cumpărat o 
maşină de scris, ca să pot comunica cu companiile care eventual publicau oferte în domeniul 
meu. La Immigration fusesem dat pe mâna unei consiliere poloneze, care mă învăța de 
toate, chiar şi ce biserică să frecventez, şi care, în privința lucrului, m-a pasat unui alt 
consilier pentru cadre, cu pregătire postuniversitară. 

Ceca ce mă făcea să-mi văd atunci viitorul mai în roz era faptul că acest nou consilier, 
după ce s-a uitat într-o carte mare, mi-a spus că, la calificarea mea, am dreptul la un salariu 
de 50-56000 de dolari pe an! Apoi, mi-a recomandat să-mi caut de lucru, că o să-mi caute 
şi el... Deci, m-am pus pe treabă şi căutam de zor, prin presă, prin Centre d-emploi, cât şi 
prin unele relații pe care începusem să mi le înfiripez pe la biserică. Mă instalasem cu 
maşina de scris în subsolul casei negrilor şi trimiteam zeci de c.w-uri, însoțite de listele de 
lucrări publicate sau susținute în sesiuni ştiinţifice. Era iarnă şi subsolul nu prea era aerisit, 
aşa că mai deschideam fereastra, până ce, într-o zi, m-a surprins proprietarul şi mi-a 
interzis-o, căci „ies dolarii pe geam”... 

Așa a trecut un an. Primisem ajutorul social şi locuiam singur, în apartamentul meu. 
Uncheșul plecase la neamurile din SUA. La Immigration, consilierul îşi schimbase culoarea: 
acum mă ajuta un negru haitian care îmi făcea impresia că situaţia mea îi aminteşte cumva 
prin ce a trecut și el. Era foarte simpatic, amabil și mai ales sincer. De la el am aflat că cel 
de anul trecut sigur că ştia că nu voi reuşi din cauza vârstei (58 de ani), dar că nu a vrut să 
mă descurajeze, din motive umanitare... Acest prim şut pe care l-am primit, l-am simțit din 
plin, dar nu m-a descurajat ci m-a îndârjit și mai tare în căutările mele. 

La zecile de cereri făcute, am primit doar câteva răspunsuri, bineînţeles negative, dar 
şi două care mi-au lăsat oarecari speranțe. Unul venea de la FAO, pentru care lucrasem 
câteva săptămâni la București, la un program de conservare a raselor de taurine în curs de 
dispariţie. Îmi răspundeau, foarte elegant, că da, corespund ca şi competenţă la cerințele lor 
şi că mă vor primi... când li se va elibera un loc. Al doilea a fost de la un institut din Moncton, 
care mă anunţa că focmai se ocupase un post corespunzător competențelor mele şi că voi 
fi chemat... imediat ce se va elibera altul. 

După doi ani, FAO m-a anunțat că nu mă poate angaja întrucât am împlinit 60 de ani... 
Acesta a fost al doilea şut major pe care l-am primit, dar pe care l-am suportat mai uşor, 
căci aveam deja un pic de antrenament. 

Dar nu bănuiam la ce îmi va folosi, peste un timp, răspunsul de la Moncton! 

Intre timp, rudele de la Philadelphia, care mă vizitaseră pe vremuri la Bucureşti şi pe 
care le vizitasem şi eu de Crăciunul 1990 în SUA, m-au întrebat dacă nu cumva aș vrea să 
lucrez acolo, „pentru guvern”, care are nevoie de tot felul de specialişti. Vorba românului: 
„Paşti, calule, iarbă verde?”. La acceptul meu cam neîncrezător, dar entuziast, mi-au 
trimis niște formulare de cerere pe care, după ce le-am completat, am descoperit o menţiune 
cu scris mărunt, că pot fi acceptaţi doar cetăţenii SUA şi cei ai Israelului... Acest al treilea 
şut nu m-a prea afectat, căci nu prea crezusem în succesul demersului respectiv, 

Restul şuturilor nu le-am mai numărat... 


ntul 


o familie de negri din Bahamas, cărora le vânduse casa lui când, 
păstraseră 


Erast CĂLINESCU 


“TESTAMENTUL” LUI GRIGORE VIERU 


(urmare din pag. 11) 


azi nu mai suntem deportaţi în Siberii de gheață 


— suntem aruncați în țări bogate, de unde mulți nu se vor mai întoarce acasă. Mă 


puteţi întreba ce legătură are Limba Română cu moldovenii pierduţi în furnicarul global. Are, şi încă una foarte strânsă! Dacă vom 
fi nevoiţi să părăsim pământul natal cu același ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai vorbească româneşte pe la noi. Or, 


sufletească, MA ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Știu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar 


marele Shakespeare zicea; 


“Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”. Am spus-o de 


nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul grădinii noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima. O suport, însă, cu îngăduinţă, ştiind că, 


aidoma Zidului Berlinului, va cădea şi ea atunci când vor dori organismele internaţionale, m 


arile puteri și, bineînțeles, atunci când 


va vroi poporul să o dărâme, Zidul, însă, dintre noi și Limba Română trebuie să cadă azi. Nu am nici o îndoiala că va cădea în 
curând. Lacrimi așteaptă la rând, aşteaptă la coadă să strălucească de bucurie în ochii noştri în acea măreaţă zi când vom fi şi noi 


în rând cu lumea — cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi intra în Europa cu granița în spate... 
Așa să ne ajute Dumnezeu! 


Grigore VIERU 

















PUNCTE CARDINALE 


Martie 2010 Nr. 3/231 PAG. 13 





DE LA NEPROFESIONALISM 
LA MISTIFICARE (LII)! 


(Urmare din numărul trecut) 


„. Patriarhul Nicodim a fost un opozant al comu- 
niştilor, fapt general recunoscut, însă ideea 
folcloristică privind moartea lui „misterioasă” a 
dispărut demult din orice studiu serios. E cât se poate 
de clar că Nicodim a decedat din pricina unor 
complicații de pe urma unei răceli, el fiind la o vârstă 
inaintată şi suferind de ani de zile. De fapt, el şi-a 
hotărât singur destinul, deoarece avea recomandări 
terme de odihnă, pe care le-a eludat, pentru a rămâne 
o prezenţă activă pe scena publică şi a nu lăsa pe 
comunişti să speculeze în spatele bolii sale. 

3 Sursa 13 (legată de Petru Groza): sunt texte 
mai relevante în ceea ce-l priveşte pe liderul Frontului 
Plugarilor, care în domeniul religios a desfăşurat o 
acțiune complexă, care putea fi valorificată din mai 
multe unghiuri de vedere. 

Acelaşi lucru e valabil şi în cazul Bisericii 
Greco-Catolice, măcar dacă avem în vedere că 
motivele care au condus la desființarea ei reprezintă 
şi azi un motiv de dispută istoriografică. Sursele 14 
şi 19, analizate comparativ, puteau să arate elevilor, 
pe de-o parte, motivele pentru care statul a desființat 
Biserica Greco-Catolică, pe de altă parte, rațiunea 
pentru care unii greco-catolici au ales să continue 
activitatea clandestin. Pentru statul comunist gestul 
a avut motivații politice, în timp ce majoritatea greco- 
catolicilor ar respinge categoric aserțiunile din sursa 
14, considerând că ei au fost persecutați exclusiv 
din raţiuni de ordin religios. În plus, sursa 14 este 
un citat dintr-un document al Securităţii şi nu o 
judecată de valoare a autorului Cristian Vasile. Un 
mic apud era prin urmare necesar. 

Sursele 15 şi 18 se referă la Patriarhul Justinian 
Marina. Complexitatea acestei personalităţi, viziunile 
foarte diferite asupra activităţii sale, îl făceau ideal 
pentru o abordare multiperspectivală. Nici de data 
aceasta textele nu sunt bine alese, dar chiar formula- 
rea unei sarcini prin care cele două citate să fie 
comparate ar fi adus o lumină în plus în cazul 
Patriarhului Justinian, atacat, după cum vom vedea 
imediat, extrem de urât în alt capitol al manualului. 

Dincolo de toate, erau absolut necesare nişte 
texte din care elevii să desprindă ce dorea regimul 
comunist de la cultele religioase, care erau limitele 
libertăţii de credinţă, cu ce pericole potenţiale veneau 
cultele la adresa regimului comunist. Nimic din toate 
acestea, numai ideea de ansamblu că Biserica 
Ortodoxă a fost „rea” (ca să vorbim în limbaj 
neacademic). 

Textul d-lui Muraru se încheie apoteotic cu o 
frază neterminată, după ce înainte emisese nişte cifre 
legate de numărul preoţilor arestaţi, fără fundament. 
Această neterminare e poate o greşeală de tipar, însă 
ea exprimă foarte bine caracterul „neterminat” pe 
care îl are contribuţia d-lui Muraru la manualul 
IICCR. E 
Capitolul 7, „Monopolul ideologic e scris de 
d-l Mihai Stamatescu. Domnia sa se vede că a mai 
lucrat la manuale, având o experienţă recunoscută 
în domeniu. Dumnealui are însă alte păcate, Cel mai 
mic e preţiozitatea, de care se pare că nu scapă mulţi 
autori de manuale de istorie proveniţi din mediul 
preuniversitar, care vor să demonstreze că statutul, 
extrem de onorabil, de profesor de liceu, e doar o 
întâmplare, iar ei deţin expertiză cât pentru 10 
profesori universitari. Cealaltă problemă, mai gr avă, 
O reprezintă faptul că domnia sa nu € specialist în 
istoria contemporană a României, după cunoștințele 
noastre participând la redactarea unor manuale 
dedicate antichității şi evului mediu. Din acest motiv, 
atunci când vine vorba de Biserică, ia de bun doar 
ce se scrie în „Raportul Tismăneanu (nu vedem 
altă sursă folosită), țiplându-şi ideile în Sp Tei de 
genul: „eșafodaj legislativ”, „instituţii ecleziastice , 
de negăsit la mai „terestrul”" domn Muraru, 





Capitolul 7, din câte ne dăm noi seama, doreşte 
să înfăţişeze modul în care ideologia comunistă a fost 
prezentă în toate straturile societăţii, precum şi vectorii 
acestei difuzări. Din această perspectivă, paragraful 
intitulat „Biserica” e pe dinafara problemei. D-l 
Stamatescu nu începe rău, împărțind problematica 
judicios. Un prim paragraf repetă ceea ce a spus de 
fapt d-l Muraru, însă mult mai limpede, aici 
ințelegându-se cât de cât că s-a urmărit controlarea 
cultelor prin măsuri legislative şi prin racolarea unor 
persoane fidele liderilor comunişti. Dar şi aici sunt 
unele greşeli. Astfel, fraza: „Popularitatea de care se 
bucura Biserica în rândurile populaţiei nu a permis 
însă eliminarea cultelor” e nefericit formulată. Era 
vorba de „popularitatea” de care se bucura religia, 
credința. Chiar dacă erau desfiinţate oficial cultele, 
credința continua să subziste, iar credincioşii găseau 
forme ad-hoc de organizare, care scăpau de controlul 
autorităţilor. O biserică controlată de autorităţi era în 
anumite cazuri mai utilă. Toate cultele, după cum am 
spus, au fost controlate de autorităţi, dar sunt extrem 
de puţine cazuri când șefii religioşi au devenit inamici 
ai propriului cult, aceştia încercând, în majoritatea 
cazurilor, să menţină vie credinţa religioasă, în pofida 
tuturor greutăților. 

Un asemenea lider religios a fost Patriarhul 
Justinian Marina. Ajuns în fruntea Bisericii Ortodoxe 
cu sprijinul, e adevărat, al unor lideri comunişti, 
patriarhul a acceptat să vorbească despre lupta pentru 
pace, să îndemne chiar la colectivizare, însă, atunci 
când a venit vorba de credinţă, el şi-a apărat Biserica 
chiar cu riscul de a fi scos din scaun sau asasinat. Ce 
dovadă mai mare de iubire față de propria credință 
poate fi decât menţinerea aproape a tuturor bisericilor 
deschise, cu preoți care să slujească necontenit Sf. 
Liturghie, în fața lui Dumnezeu şi a credincioşilor? 
Ce altă dovadă mai elocventă poate fi decît dezvoltarea 
fără precedent a monahismului ortodox în România, 
tocmai în acei ani negri? Ce dovadă mai clară poate fi 
decât sprijinul pentru marii profesori de teologie şi 
pentru marii duhovnici din mânăstiri? Prin urmare, 
citatul de mai jos e pur şi simplu o enormitate: „Prin 
Ministerul Cultelor, comuniştii au cerut «colaborarea 
necondiționată» a Bisericii în procesul de 
«democratizare». Desemnarea lui loan Marina, preot 
de ţară, în poziţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe 
Române, sub numele de Justinian, a fost momentul 
în care a început supunerea totală a Bisericii. Compro- 
misurile acesteia din perioad următoare au favorizat 
acțiunea de scoatere a oamenilor de sub influenţa 
religiei iniţiată de statul comunist”, 

D-l Stamatescu folosise şi în paragraful anterior 
denumirea generică de Biserică, care în acel context 
putea sugera că era vorba de toate cultele. Cel de-al 
doilea paragraf ne arată că, atunci când spune 
„Biserică”, d-l Stamatescu înţelege numai Biserica 
Ortodoxă Română, singura „rea”, care a făcut 
compromisuri care au ajutat la „scoaterea oamenilor 
de sub influenţa credinţei”. În comparaţie cu d-l 
Stamatescu, d-l Muraru devine în acest caz mic copil, 
Să lămurim însă chestiunile pe rând; 

1) loan Marina nu a fost „preot de țară”, asta 
dacă Râmnicu Vâlcea nu e cumva sat în mintea d-lui 
Stamatescu. A fost director de seminar teologic, mâna 
dreaptă a episcopului Vartolomeu Stănescu şi unul din 


religioase din România comunistă 
într-un recent manual şcolar 


George ENACHE 


Observații critice privind maniera 


de prezentare a realităților 


- 


liderii autoritari ai țărăniştilor olteni, care a fost propus 
în varii epoci, mai multor regim uri, drept un candidat 
foarte serios la un scaun episcopal, asta după ce soția 
lui a trecut la cele veşnice. Dej a fost adăpostit la 
preotul loan Marina tocmai pentru că acesta era 
cunoscut şi respectat de toţi liderii politici din Oltenia, 
şi nu pentru că era un personaj obscur şi şters. 
Apelativul de „preot de țară” l-a primit din partea 
unor clerici bucureşteni simandicoşi, miraţi de 
ascensiunea .„provincialului”. 

2) Nu s-a început cu Justinian „supunerea 
totală” a Bisericii, deoarece toate documentele 
Securității de la începutul anului 1949 arată limpede 
că noul patriarh a „schimbat macazul” şi nu era 
dispus să accepte toate cerințele puterii. „Adaptarea” 
pe care a realizat-o el are cu totul alte semnificaţii 
decât cele afirmate de Stamatescu. 

3) Niciodată nu s-a promovat ateismul prin 
biserică, iar credincioşii nu au fost îndemnați să nu 
mai participe la slujbe, după cum sugerează textul d- 
lui Stamatescu. „Apostolatul social” al Patriarhului 
Justinian nu a însemnat deloc, cum afirmă aiurea 
ignoranţii într-ale teologiei, pătrunderea ideologiei 
comuniste în corpul doctrinei creştine. 

4) Fotografia cu Justinian în faţa Prezidiului 
Marii Adunări Naţionale nu are altă semnificaţie decât 
indeplinirea unei proceduri standard, stabilite prin 
lege. 

Comparând textele d-lor Muraru şi Stamatescu 
se poate observa lesne că la elaborarea acestui manual 
nu a existat o minimă colaborare şi coerenţă. În 
primul rând, sunt reluate inutil elemente deja 
prezentate. Apoi, dacă d-l Stamatescu ar fi avut 
curiozitatea să citescă măcar sursele 15 şi 18 propuse 
de d-l Muraru, ar fi văzut că aserțiunile domniei sale 
sunt extrem de şubrede. 

Până acum am arătat că numeroasele erori din 
pasajele dedicate cultelor din manualul IICCR se 
datorează mai ales lipsei de profesionalism a autorilor, 
în ton cu întreg manualul, care nu poate fi calificat 
decât searbăd, prea greoi pentru elevi, şi, prin urmare, 
prea puţin atractiv, după cum arată deja unele opinii 
de pe internet. Dar oare, dincolo de greşeli, obsedanta 
culpabilizare a Bisericii Ortodoxe Române nu 
izvorăşte şi din alte interese, care nu au legătură cu 
ştiinţa? Unele elemente în sprijinul acestei idei au fost 
deja sugerate. Putem afla însă mai mult? 

Manualul IICCR, în ceea ce priveşte chestiunile 
de natură religioasă, e o „vulgarizare” a celor scrise 
în Raportul Tismăneanu, unde Biserica“ Ortodoxă e 
atacată în mod generos, dar parcă aici tonul e mai 
evident. Pentru a înțelege această situaţie, e necesar 
să ne întoarcem la interviul realizat de Armand Goşu. 
Negând cu vehemenţă că manualul ar fi unul de tip 
rollerian „pe invers”, autorii manualului admit că 
poate exista totuşi o „tendință”, afirmată (întâmplător 
sau nu) de Dorin Dobrincu: „Noi nu suntem afiliaţi 
politic, în schimb, avem cu toţii o orientare civică. E 
foarte important, Nu e scris din perspectiva 
oamenilor care au polițe de plătit, nu e scris din 
perspectiva nostalgicilor regimului comunist. E scris 
din perspectiva oamenilor care fie cercetează, fie 
predau istorie, oameni care au o înţelegere pentru 
dezastrul suferit de această țară în timpul regimului 
comunist, oameni care au încercat să înțeleagă ei şi 
la rândul lor să comunice şi altora într-un mod 
comprehensibil acest trecut”, 

Intrebarea firească este: care orientare civică, 
deoarece în România „societatea civilă” este extrem 


(continuare în pag. 14) 









RADU PREDA 
e TĂ pe A i e 3 
| O modernitate 
Eee Comisul eşuată. 
ic a, E a a y ei > A j Se e . a) 
pad T fu Ă 





EI LILI 2 NIEIE 


nous Dl0R Ea 
NI: riareiti LIT Ș 






TO YO PUIUL 3 10: 300| 
Cl Li Și 





de sita 
4" : Ei 
+ să 
ră 
Pi 
. Li si 
d d 
E: 
LY DR a cu ă 
pa wi pă ia aan SAI E va A 4 =€ sera. 
A SEA d A ue pe Lit 
g SDOAUS $, 
Eee DAIA ca 
Dv mrd e vi 





Radu Preda, Comunismul — o modernitate 
eşuată, Ed. Eikon, Seria “Theologia Socialis 
- 5”, Cluj-Napoca, 2009, 366 pagini. 

Întemeiată pe o solidă bibliografie la 
zi, bine ancorată în contextul european, scrisă 
fără jumătăţi de măsură, cu o lucidă conştiinţă 
deopotrivă politică şi teologică, recenta carte 
a profesorului de la Cluj este de departe cea 
mai bună radiografie a experimentului 
comunist (copilul monstruos al modernității) 
întreprinsă din perspectivă creştină şi ar 
merita cu prisosință să fie tradusă şi în alte 
limbi, oferind un temei în plus contorsionatelor 
discuţii care se poartă astăzi cu privire la 
necesara, dar mereu amânata condamnare 
oficială a comunismului de către instituțiile 
abilitate ale noii Europe. 


COLECȚIA "PERSONALITĂŢI BASARABENT 


43 = $ 


"OAMENII LULDUMNEZEU 
DIN BASARABIAIDE ALTĂ DATĂ 


Dicţionar istorico-biograjic: |. Oamenii lui 
Dumnezeu din Basarabia de altădată, Ed. 
Noua Galilee, Chișinău, 2009, 184 pagini. 

Dicţionarul alcătuit de Mihail Bortă 
deschide colecția “Personalităţi basara-bene” 
şi cuprinde 50 de nume de slujitori ai altarelor 
din Moldova de peste Prut, de la preotul 
Ștefan Ciuhureanu (1810-1896) la 
arhimandritul Felix Dubneac (1912-2008), 
prezentaţi de diferiți autori de dincolo sau de 
dincoace de Prut, dintre care nu lipsesc acad. 
pr. prof. dr, Mircea Păcurariu, ierom, Savatie 
Baştovoi sau tânărul istoric Adrian Nicolae 
Petcu (CNSAS). Este vorba, spune 
prefațatorul, de toți atâţia oameni care “toată 
viața lor, pe unde au mers, au semânat 
lumină”. 


PAG. 14 Nr. 3/231 Martie 2010 





ROBERT H. CHARLES 


; Doctrina vieții de apoi 
in Israel, în iudaism şi 


in crestinism 


EDITURA 46 HERALD 


Y 


a Ge DRE Le il 1 i nai ni ata 7 Dea Mie di DD Cate e o Di ae a aa N d die TIE 


i 
DĂ ID EI Ri ti Die Da te Di stă a 


Robert H. Charles, Doctrina vieții de apoi în 
Israel, în iudaism şi în creştinism, trad. de 
Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 
2009, 346 pagini. 

Lucrare clasică a unui mare savant 
biblic, cartea este o istorie critică şi comparată 
a eshatologiei iudaice şi creștine, aşa cum se 
desprinde atât din Vechiul şi Noul Testament, 
cât şi din numeroase texte apocrife (Ehoh, IV 
Ezra, Înţelepciunea lui Solomon etc.), cu un 
accent aparte pus pe eshatologia paulină. 
Probemele abordate sunt de cel mai mare 
interes pentru conştiinţa omului credincios: 
concep-ţia despre moarte şi nemurire, concepția 
despre înviere şi judecată, concepţia despre 
rai şi iad. Cartea urmăreşte atât dezvoltarea 
eshatologiei individuale, cât şi a eshatologiei 
comunitare. 


, Pi] 
w dna 










15 

i Pl 
LL 
A 


ENCICLOPEDIA 


egbiesi ft cil, ji 
+ Sei te e = 
Ei iai VI e ROBII i eee FĂ 
Do AATATURA INSTIUTULUI Mm a 
d) ORTODOMAĂ 4 îi 


a. > în Pe APD Si Aeite iri «i ardă 
Ra: At. uz 


şt 





Enciclopedia Ortodoxiei româneşti, Ed. 
Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 
Bucureşti, 2010, 767 pagini. 

Monumentala Enciclopedie a 
Ortodoxiei româneşti este probabil cel mai 
important titlu apărut în ultimii ani la Editura 
Institutului Biblic (noul director; teologul Vasile 
Bănescu), cu binecuvântarea şi cuvântul 
inainte al Prea Fericitului Părinte Patriarh 
Daniel, Realizată de un colectiv coordonat de 
Acad, Pr. Prof. Dr, Mircea Păcurariu (autorul 
Istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi al 
Dicţionarului teologilor români), lucrarea este 
prima de acest gen în cultura ortodoxă 
românească și cuprinde informaţia esenţială 
despre trecutul şi prezentul vieţii noastre 
bisericești, 


PUNCTE CARDINALE 












constantin virgil i 
gheorghiu 


3 
a 


care călătorea singur 


Constantin Virgil Gheorghiu, Omul care 
călătorea singur, trad. de Gheorghiţă Ciocioi, 
Ed. Sophia, Bucureşti, 2009, 294 pagini. 
Scriitorul român de limbă franceză 
Constantin Virgil Gheorghiu (care mai târziu a 
îmbrăcat şi haina preoțească) rămâne probabil 
unul dintre cei mai traduşi autori de origine 
română ai secolului 20. După părerea mai 
multor critici şi istorici literari, romanul acesta 
cu caracter autobiografic şi polemic (comba- 
terea acuzațiilor de antisemitism, pe fondul 
chestiunii basarabene), apărut acum pentru 
întâia oară şi în România, este una dintre cărțile 
cele mai bune ale regretatului romancier, 
tradusă deja în zeci de limbi şi venind în 
completarea celor două volume de memorii. 


Lector univ.dr 
Iulian Mihai L Constantinescu 


Biserica şi instituția câsăloriei 


CONDIȚIILE € 
ADMINISTRĂRII 4/ 
CĂSĂTORIEI | | 


Siudiu juridico-canonic 





Lect. univ. dr. lulian Mihai L. Constanti- 


nescu, Biserica şi instituția căsătoriei, 
Condiţiile administrării căsătoriei. Studiu 
juridico-canonic, ed. a I-a, Ed. Christiana, 
București, 2010, 272 pagini. 

Lucrarea, fără a se pretinde o tratare 
exhaustivă a dreptului matrimonial privind 
condiţiile pentru căsătorie şi cununie, va fi de 
folos atât teologilor, canoniştilor şi specialişti- 
lor în ştiinţele juridice, cât şi studenților teologi 
şi credincioşilor mireni interesaţi, fiind un 
impuls în lupta actuală a Bisericii pentru 
afirmarea pe baze canonice a căsătoriei şi o 
reconsiderare canonică, teologică şi juridică 
a căsătoriei ca Sfântă Taină a Bisericii, atât 
din perspectivă ortodoxă, cât şi în comparaţie 
cu tradiţia canonică a Bisericii Romano- 
Catolice, 





Arhimandrit 


Serafim Alexiev 
Răscumpărarea 
lucrare a 

iubirii si dreptatii 
dumnezeiesti 





Arhimandrit Serafim Alexie, Răscumpărarea 
- lucrare a iubirii şi dreptății dumnezeieşti, 
trad. de Gheorghiţă Ciocioi, Ed. Sophia, 
Bucureşti, 2009, 184 pagini. 

Aparţinând celui mai de seamă scriitor 
duhovnicesc din Bulgaria secolului 20 (autor, 
între altele, al cărților intitulate Leacul uitat, 
Rostul pătimirilor, Viaţa duhovnicească a 
creștinului ortodox, Tâlcuiri la Rugăciunea 
Sfântului Efrem Sirul, toate apărute şi în 
româneşte, în aceeaşi traducere şi la aceeaşi 
editură bucureşteană), cartea de faţă este o 
excelentă sinteză ortodoxă a problematicii 
mântuirii, în dialog indirect cu câţiva mari 
teologi ruşi contemporani: o carte despre cea 
mai bună veste adusă lumii vreodată şi despre 
cel mai înalt temei al nădejdii creştine. 


de dai 
FĂ Andrei Drăgulinescu 
m *iDoLil i 
Iau FARA FIR) I 


Telefonia. mob la; “ 


PS ad 


ei poloaraal 
ivenagnshiea > 





cira 
ce 






SI CI MEE re, de d e 
Lect. Univ. Dr. Ing, Andrei Drăgulinescu, 
Idolii “fără fir”. Telefonia mobilă şi poluarea 
electromagnetică, Ed. Ch ristiana, Bucureşti, 
2010, 376 pagini. 

j Apărută în colecția “Credinţă şi 
ştiinţă” şi prefațată de biofizicianul Vireiliu 
Gheorghe, autorul seriei intitulate Efectele 
televiziunii asupra minţii umane, cartea ne 
informează, cu responsabilitate creştin- 
ortodoxă, despre istoria telecomunicaţiilor, 
efectele biologice ale câmpurilor electro- 
magnetice, mărturiile unor persoane direct 
afectate de radiaţiile emise de telefoanele 
mobile, dependenţa de telefonul mobil Şi 
posibilele ei terapii, pornind de la constatarea 
că “prea puţini ştiu sau conştientizează cu 
adevărat efectele grave pe care acest tip de 
comunicare le are asupra sănătății”, 


















PUNCTE CARDINALE 


MOARA CU NOROC 


SAU MINIROMANUL UNUI SIMULACRU DE IUBIRE 


Incepând din numărul 
lucrări de doctorat a d-nei De 
perspectivă creştină. 
culturii noastre actu 
descreștinate ale culturii române 


plitera” să se reînalțe spre „duh”. (R. C.) 


Partea V 
- iadul smereniei... 


Ana nu eo femeie sofisticată, dar asta nu elimină 
complexitatea din ecuaţia personalității sale. Ea trăieşte 
dragostea asemenea eroului liric al eroticii populare româneşti, 
care nu idealizează ŞI nu abstractizează sentimentul iubirii, 
erotica face parte în viziunea sa, din însuşi cadrul existenţial 
vital, necesar, se identifică cu idealul natural de fecundație, de 
implinire în social. Acest sentiment, o dată înfiripat, rămâne 
pentru totdeauna: Duminică, în ziua de Paşti, după aproape un 
an de înstrăinare neînțeleasă a partenerului, Ana „a/â! își dorea: 
să rămână singură cu Ghiţă”. n limbajul folclorului acelaşi 
lucru sună astfel: „Frunzuliță, bob năut,/ Plecai să mă duc la 
târg. Auzii lumea vorbind/ Că dragostea s-a oprit./ Apele s-ar 
opri toale,/ Dar dragostea nu se poate” 

Căsătoria este considerată de popor ca o încheiere 
normală a unui ciclu erotic, dar şi o schimbare de statut social: 
fata devine nevastă, iar feciorul — bărbat. In perimetrul căsătoriei 
și dragostea are alte atribute decât cele pe care le avusese 
înainte de aceasta. Zbuciumului şi vâltorii iubirii feciorelnice 
le ia locul acum buna înțelegere, pacea sufletească, echilibrul, 
într-un cuvânt, o iubire aşezată, căci acesta trebuie să fie semnul 
sub care trebuie să decurgă o viață în familie. Despre toate 
acestea nici Ana nu gândeşte altfel. De aceea tendința 
centrifugă a vreunuia e sancţionată, în lirica populară, toane 
aspru, dorindu-i-se trădătorului să se usuce: „Cum usca vântiu/ 
Pământu./ Soarele,/ Izvoarele;/ Bruma, busuioacele”, mai cu 
seamă în cazurile în care intervin cumva alte rațiuni de 
despărțire, nedemne, din partea vreunuia din iubiţi — cum e şi 
cazul cuplului din Moara cu noroc. Atunci blestemele curg în 
potop, dragostea fiind poate starea cea mai compatibilă cu 
intransigența, mai inaptă de compromis: „Cine iubeşte şi lasă! 
Nu l-aş mai vedea cu casă!/ Aibă-şi casa cucului,/ Şi odihna 
vântului,/ Târătura şarpelui! Şi cinstea tâlharului. 

În nuvela lui Slavici, sentimentele şi resentimentele nu 
sunt departe de această viziune populară ancestrală. Aşa 
credem că simte şi Ana în momentul când are pentru prima 
oară conştiinţa părăsirii ei. Dacă avusese îndoieli legate de 
caracterul lui Ghiţă, nu se îndoise niciodată de iubirea lui: 
Atunci când Lică îi vorbeşte despre faptul că îi „va face el 
rând lui Ghiţă să plece şi să-i lase singuri”, Ana ar fi vrut să-l 
spună: „Tare te-nşeli dacă crezi că bărbatul meu ține atât de 


puțin la mine”. De aceea îşi mărturiseşte cu constanță 
afecțiunea: „Țiu la fine, Ghiţă” e spus des şi în variate feluri. 
Soţia vrea să păstreze trează flacăra iubirii lui prin reamintiri 
dese și concise ale propriei implicări. Plecarea lui Ghiţă e 
resimţită ca o lovitură ce zguduie din temelii casa ființei. Din 
acest moment, femeia nu va mai lupta pentru Picrola cal 
_ pentru ce să mai lupte? —, ci se va întoarce brusc şi categc 
ceia acestuia, er răzbunare urâtă, lipsită de Pi, 
necontrolată, aşa cum doar o Ana rănită de moarte poate. , h 
eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în 
haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decâl aşa” e peer ei, 
nu revelaţia celuilalt, pentru că suferința celui dez e direct 
proporțională cu energia, afecțiunea investită, de aceea 
urmările sunt atât de dezastruoase. Între blestem și jale, între 
plâns şi zvârcolire, între invocarea naturii protectoare şi a 
familiei ocrotitoare (a mamei, mai precis) se e batahră în 
popor, viaţa celui ce a pierdut iubirea, Înţelegem că, LE “A 
iubirii, nimic nu e cu putință a fi înfăptuit ca lumea, totu i jin 
de pe urma acestei neîmpliniri, de unde patosul pus N ia izarea 
şi menținerea ei. Ana cea cu obrajii aprinși de g ri d prea 
îndrăzneţe ale lui Lică, ce-o „atingeau tocmai acolo unde era 


mai simţitoare”, îşi priveşte bărbatul plecând, ADandonul!o 


ă 10 răcită în tot trupul”. „Privind apoi 
ir ij dans ca o băutură tare ce 


ca ieșită din fire”, vorbeşte despre un 

ar ză E Ra simţurile: „5 vrea e, VE, dei, 
împrejurul meu, oameni mulți, să-mi pelrec, și ji AA în. E 
perii în vârful capului, până ce nu cad "taţi pi EG e 
primul pas spre „moarte” pe care alege si-i ea 
tânără şi plină de viaţă, odinioară atât de „infeleap pai [, 
La o citire în paralel sau conse cutivă a două eta d Au “A 
centru pe Ana (una din capitolul al [V-lea: o dup 


pe octombrie, publicăm în serial unul dintre capitolele interesantei 
Ra nis-Steliana Brădescu închinată operei lui loan Slavici lecturate din 

una dintre puţinele realizări notabile de critică literară creştină din peisajul 
ale (istoria şi critica literară rămânând, din păcate, una dintre ariile cele mai 
şti). Să sperăm că astfel de întreprinderi se vor înmulți și vor ajuta 


duminică în familia lui Ghiţă; cealaltă din capitolul al XIV-lea: 
dialog Ana-Lică după părăsirea acesteia de către Ghiţă), 
descoperim brusc cel de-al doilea pas. Fară urmă de echivoc, 
nuvela aduce în faţa cititorului două... Ana. Nici una nu mai 
aminteşte prin nimic de cealaltă. Ana cea dintâi e o femeie 
care „se năcăjea” şi „se temea” văzându-şi copilul pus de 
Ghiţă în spatele câinelui, „ţipă înspăimântată”, „grăi jăluindu- 
se”, „strigă speriată”, apoi, pentru a readuce zâmbetul pe fața 
soțului, „îşi purtă(copilul) fricoasă” pe Cula. Această femeie 
îşi depăşeste propriile temeri, nu fără urmă de tremur interior, 
dintr-o dăruire şi o dragoste care emoționează. Ghiţă însuşi, 
impenetrabil şi adesea constant indiferent, e cuprins la vederea 
acestui tablou de „o înduioșare din ce în ce mai adâncă”. 
Stând jos alături de bărbatul ei, care „îi netezeşte părul de pe 
frunte”, femeia se simte în largul său. Acesta e locul în care îi 
este atât de bine: cu copilul pe genunchi sau în braţe țipând 
răsfățat, cu soțul alături privind-o lung şi mângâind-o ca 
întotdeauna. Schimbarea acestui bine pentru mai bine nu vine 
de la ea şi nici nu şi-o doreşte. Ana este femeia în sens generic, 
care a înțeles instinctiv şi s-a comportat aşa cum teologia a 
afirmat despre femeie cu claritate abia în ultimele secole, 
sprijinindu-se pe învățătura Sfântului loan Gură de Aur: „Mai 
interiorizată, femeia se simte bine în limitele fiinţei ei şi şi-o 
depăşeşte pentru a face din aceasta o simfonie pură şi limpede. 
Ea umple lumea cu ființa sa, cu prezenţa ei strălucitoare. 
Bărbatul, dimpotrivă, iese din ființa lui, mai exterior lui, harisma 
lui de expansiune îl face să privească dincolo de el însuşi.[...] 
Helvetius defineşte bine iubirea bărbatului: «a iubi înseamnă a 
avea nevoie»; formula feminină este; «a iubi înseamnă a 
satisface nevoia», a alerga în întâmpinare şi chiar de a o lua 
înainte”[1]. 

Mai mult decât atât, descoperim la Ana şi o altă calitate 
ce o individualizează în spațiul creaţiei lui Slavici. „Cel care s- 
a unit cu smerenia ca și cu o mireasă — scria Sfăntul loan 
Scărarul — este bun, blând, umilit, milostiv, senin mai mult 
decât toți, vesel, supus, nemâhnicios, priveghetor, sârguitor, 
într-un cuvânt nepătimaș, precum spune psalmistul..., de 
patimile şi de întinăciunile noastre”[2]. Așa e soția lui Ghiţă şi 
fiica bătrânei, căci acesteia îi venea să râdă când şi-o închipuia 
cârciumăreasă. Cu înțelepciunea şi intuiţia ei, bătrâna nu se 
putea înşela, cu atât mai mult cu cât era vorba de fata sa. Asta 
nu înseamnă că o cunoştea deplin — ca soțul în fața căruia 
femeia se descoperă plenar =, ci în adânc, asemenea unei 
mame calde şi iubitoare, pentru care liniile de forță ale 
personalității copilului său nu erau o taină. Asistase pas cu pas 
la formarea lor şi o însoțise în căutările ei, îi răspunsese la 
întrebări sau o ajutase să-şi găsească singură răspunsuri. 

Ana din partea finală a nuvelei e o altă femeie. Asta 
poate şi pentru că o citim într-un „cod” diferit: cel al relației ei 
cu alt bărbat, Celălalt. Nu mai identificăm aici nimic din 
gingășia, apropierea sufletească pe care o împărtăşeau cei doi 
parteneri ai cuplului de la Moara cu noroc — categoric 
identificabile dincolo de molozul ce a acoperit până la urmă 
totul. Vorbele şi faptele traduc, de această dată, o violenţă care 
nu e atât semnul unui instinct nerafinat, cât al unei coruperi 
prin păcat. Faţă în faţă cu Lică, de pe o poziţie care se vrea cel 
puţin de egalitate, dacă nu de adversitate dominatoare, Ana se 
impune de la început. „Să nu umblăm cu vorbe deşarie. Acu 
rămâi!” e răspunsul femeii la întrebarea retorică a sămădăului, 
teatrală de altfel: „Nu spuneam că trebuie să plec?”, Ea are 
inițiativa coabitării. Cu „obrajii aprinşi”, cu „ochii plini de văpaie 
sălbatică”, „cu buzele desfăcute ca și caisa răscoaptă”, „cu 
trupul înali, mlădios şi fraged”, Ana pune stăpânire pe bărbatul 
sedus de farmecul ei. Dintr-o Rebeca a lui Isaac, femeia se 
transformă într-o Dalila a lui Samson, „Se simţea stăpânit de 
dânsa şi parcă voia dinadins să se lase în stăpânirea ei”. Din 
stăpâna casei „pentru toată viața”, Ana devine stăpâna de o 
noapte a unui bărbat — stăpân pe sine și pe vieţile altora. Prima 
ei replică după debutul relaţiei cu Lică e una de aceeași factură 
autoritară; „Aşa crezi tu acum, grăi Ana, care şedea în cealaltă 


parte a mesei, faţă în faţă cu el”. 


' Paul Evdokimov, op. cit., pp. 40-42, 

: loan Scărarul, Scara Raiului, traducere, introducere şi note de 
Mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Amarcord, Timişoara, 
1994, pp. 389-390, 





Martie 2010 Nr. 3/231 PAG. 15 





A 
£ + dei 
2 
ai 
Dă (a A i 
Aj EA 
e d, 
sai 
Lă 
$ 


Jr. 


Ascultării îi ia locul răzvrătirea; smereniei, mândria; 
moderaţia e înlocuită cu desfrâul. Transformarea e atât de 
violentă, încât din Ana cea grijulie pentru toți și toate (chiar şi 
pentru Marţi sau Uţa) nu mai rămâne nici măcar gândul 
îndreptat spre ei. Femeia uită de copiii săi şi iubirea ce le-o 
purta necondiționat, de batrânăâ şi de sfaturile sale nepreţuite 
odinioară. O altă Ana ia locul celei dintâi. Schimbarea lui Ghiţă 
cu Lică stă sub semnul aceleiaşi permutări. Nu e vorba de 
omul din inima Anei, ci de acela de lângă ea. Nu credem că 
femeia trece — aşa cum susține Magdalena Popescu — de la un 
protector la altul dintr-o nevoie ce o defineşte ființial ca femeie 
(„leşind de sub autoritatea bărbatului care îi fusese soț şi 
aproape părinte, Ana trece, printr-o amoroasă identitate 
simpatetică, sub autoritatea rivalului. E femeia generică ce nu 
se poate lipsi de protecție”[3]). Mai întâi de toate pentru simplul 
fapt că protecția nu se înscrie între „nevoile de întâmpinare” [4] 
(care diferă la cele două sexe). Astfel, „necesitățile 
fundamentale ale femeii sunt: grija, înțelegerea. respectul, 
devotamentul, recunoaşterea, asigurările, iar ale bărbatului: 
încrederea, acceptarea, aprecierea, admiraţia, aprobarea şi 
încurajarea”|5]. In al doilea rând, nu de un protector are nevoie 
Ana, ci de un bărbat care să-i confirme feminitatea, să o facă 
se simtă iubită, admirată, apreciată ca femeie. Aici se produce 
identitatea simpatetică de care vorbeşte criticul. În fond, Ana 
cea nouă nu se gândeşte la nimeni altcineva decât la ea însăşi. 
La decizia lui Lică de a pleca după consumarea actului, prima 
replică a femeii nu conține nici un cuvânt despre sentimente 
trăite, pierdute, sau despre trădarea bărbatului ce fuge, Ana îşi 
exprimă frământarea în legătură cu statutul ei cel nou: teama 
de singurătate şi de oprobiul public; „Nu poţi să te duci şi să mă 
laşi pe mine singură şi aşa cum sunt”. Hotărârea bărbatului, 
reluată şi susținută cu vorbe sinonime ca formă şi sens 
(„Irebuie să mă duc şi nu vreau să rămân”), o determină să 
răspundă altfel, deşi preocuparea interioară e exact aceeaşi: 

„Ana îşi opri răsuflarea: îi era ca şi când nu el ar pleca, 
ci ea însăşi ar fi dată cu ruşine afară din casă, în mijlocul 
drumului, unde toți trecătorii îşi întorc faţa de la dânsa. Când îl 
văzu că pleacă, ea îşi înfipse amândouă mâinile în braţul lui şi- 
i zise cu liniştea încordării: 

- Dacă te duci şi te duci, ia-mă şi pe mine: nu vreau să- 
| mai văd; nu pot să mai dau faţa cu el!”, . 

Mesajul transmis atât pe cale verbală, cât şi non-verbală 
nu primeşte un răspuns satisfăcător. Ba dimpotrivă, se 
adânceşte brutalitatea cu care Lică îşi susține decizia plecării: 
„Ei! Ce să fac cu tine?! — îi răspunse el, şi-o dete, aşa cam în 
silă, cu cotul la o parte”. Cuvintele nu sunt însoțite însă de un 
gest care să le susţină. Acel „în silă” nu e echivalentul lui „cu 
silă”, sensul său este de „cu greutate, fără tragere de inimă”, 
„Alb ca varul la faţa neted rasă”, Lică este cel profund marcat 
de dificultatea despărțirii. Până una-alta, cruzimea Sămădăului 
nu 0 dărâmă pe Ana cea nouă. Lacrimile nu țâşnesc acum, 
ochii nu cer îndurare, vorbele nu traduc umilinţe (inutile, de 
altfel); „Ana se retrase şi rămase cu ochii la pământ şi neclintită 
în mijlocul casei, apoi, într-un târziu, îşi ridică ochii la el, ca şi 
când ar voi să-i zică: ce mai stai? ziceai că te duci!” Trupul îi 
comandă, aşadar, un gest de aceeaşi fermitate dominatoare 
ca toate celelalte care au caracterizat-o pe această Ana de pe 


urmă, 
(Va urma) 
Drd. Denis-Steliana BRĂDESCU 





' Magdalena Popescu, op. cit, p. 175. 

“John Gray, Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus, 
traducere de Nicolae Damaschin, Editura Vremea, Bucureşti, 
1998, p. 145. i 

* Ibidem, p. 106. 














PAG. 16 Nr. 3/231 Martie 2010 





MADRIDUL ȘI 
ACTIVITATEA LUI ȘEICARU 


(urmare din numărul trecut) 


Gheorghe Gheorghiu-Dej abia înmormântat, 
se şi alcătuise conducerea partidului. Ceauşescu, şeful 
cadrelor de partid din CC, responsabil cu organizarea, 
nu fusese informat ce se punea la cale. El cunoştea 
mersul partidului şi aranjase absolut totul din timp, 
ca să meargă ca uns cu unsoarea cea mai fină. Era 
către sfârşitul anului 1964 şi Gheorghe Gheorghiu- 
Dej se pregătea pentru ultimul drum. Pe timpul acela, 
Nicolae Ceauşescu căuta să pună mâna pe conducerea 
României şi organizase tot ce trebuia făcut, punându- 
şi oamenii lui de încredere acolo unde era nevoie. 
După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej), i se 
raportase că noua conducere a partidului se formase 
şi n-a stat mult pe gânduri. A dat imediat o lovitură ă 


PUNCTE CARDINALE 
AŞA CUM AFOST 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX (24) 


la Napoleon Bonaparte, devenind noul conducător al 
României. La preluarea conducerii partidului, Ceauşescu 
spusese; Conducătorul partidului sunt eu şi cine este 
de altă părere să dovedească că nu este aşa. Nu ştiu 
dacă este adevărat, dar aşa mi se raportase. Începuse 
să critice metodele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca să 
pună mâna pe conducerea supremă de partid şi stat, 
făcându-l complet inexistent. Numai că el, pe măsură 
ce vremea trecea, concentrase toată puterea posibilă 
în mâna lui. Foştii mei colegi de la “Europa Liberă”, 
aşa cum le era obiceiul, îmi ceruseră părerea. Am 
răspuns fără ocol şi nu le venea să creadă că în mai 
1965, la Congresul partidului, Ceauşescu va face 
schimbări excepţionale. Cele spuse de mine la întrebarea 
lor, în biroul meu, unde se țineau întotdeauna 
conferințele lor atât de importante, erau numai fantezii 
de Fleriste şi singurul lucru de mare valoare erau ideile 
lor geniale, Eram obişnuit, dar Nicolae Ceauşescu nu 
le-a făcut pe plac... 

În Spania, situaţia lui Şeicaru era din zi în zi 
mai grea. Constanţa Șeicaru trebuia internată şi pe la 
sfârşitul lui octombrie 1966 se fac primele cercetări. 
Doctorii descoperiseră că avea cancer la sânul drept şi 
trebuia operată. Cheltuielile căzute pe capul lui Şeicaru 
erau 0 lovitură colosală, n-avea bani, nu ştia cum să-i 
procure, de unde să-i ceară. Între timp, Constanţa se 
restabilise oarecum, dar n-a durat mult. În ianuarie 1967 
este reinternată pentru tratament într-un sanatoriu mai 
apropiat, unde Şeicaru se ducea de două ori pe zi, să o 
facă să uite singurătatea. Ştia că operația trebuia făcută, 
nu putea fi salvată şi rezultatul aşteptat nu era cel dorit, 
era mult prea târziu. Simţea că deznodământul fatal nu 
era departe şi căzuse într-o disperare catastrofală. În 
momentele lui atât de grele, vorbea în barbă câte ceva 
pentru sine însuşi: Eram singur, teribil de singur şi 


chinuit de gânduri cu privire la viaţa soției mele 
Radiografia făcută în octombrie 1967 îmi arăta 
sentința de moarte şi nu puteam face nimic 

Văzând că nu există nici un fel de scăpare 
pentru Vrăbiuța lui, făcuse la conducerea comunistă 
din Bucureşti demersuri disperate. Cerea o viză de 
ieşire pentru doctorul Virginia Munteanu-Şeicaru, sora 
lui, să-l ajute în deznădejdea lui şi în încercările 
dureroase în care căzuse. Virginia Munteanu-eicaru 
primeşte cu mare greutate viza de ieşire de la cei care 
conduceau ţara şi, în sfârşit, soseşte la Madrid. Imi 
face impresia că pe timpul acela regimul comunist de 
la Bucureşti îi ceruse să-l influenţeze, altfel viza de 
ieşire nu se putea rezolva. Cu sosirea sorei lui la 
Madrid, situaţia personală a lui Pamfil Șeicaru se 
ameliorase, nu mai era singur, dar soția lupta cu 
moartea. N-a durat mult şi Bădia rămăsese singur. 
Vrăbiuţa îşi luase zborul pe o cale fără sfârşit, lăsându- 
| singur. Rămăsese fără Vrăbiuță, proiectele lui de 
viitor erau răscolite şi lupta cu golul lăsat de Tanţi în 
urmă. Marea fericire în aceste momente grele era 
Virginia Munteanu-Şeicaru, care se afla lângă el. In 
tristețea lui, vorbea fără întrerupere şi nu se putea 
consola: Să te întorci acasă de la cimitir, unde ai dus 
0 mare parte din viaţa ta, n-a fost uşor... Virginia 
Munteanu-Şeicaru, sora lui, avea o vârstă mult prea 
inaintată, abia se mişca, dar şi-a pus toată puterea în 
mişcare, ajutându-şi fratele să pună stăpânire pe 
singurătate. 

Pe timpului când soția lupta cu o moarte 
nemiloasă, Şeicaru se apucase să scrie cu o furie 
nestăpânită, în limba franceză, cartea La Roumanie 
dans la Grande Guerre. Încerca să găsească uitare, 
dându-şi seama că singurătatea şi durerea cauzată de 
pierderea soţiei îl vor copleşi. Nu-mi vine să cred că 
a făcut-o la dorinţa conducerii comuniste de la 
Bucureşti. Cele puse de el pe hârtie erau numai o 
uitare momentană, dar trebuia să o facă. Cartea 
apăruse în decembrie 1968 in librării, aproape în ziua 
când el îşi dusese soția pe ultimul drum. 

Refugiații românii aflați în Occident ştiau că 
o carte formidabilă îşi va face apariţia în zilele 
următoare, o carte scrisă de marele ziarist român, şi 
apariția cărții era aşteptată cu nerăbdare. Presa română 
din exil n-a vrut însă să anunţe apariţia cărţii şi dădea 
impresia că istoria neamului românesc n-o interesa, 
cu atât mai mult că autorul era Pamfil Şeicru. Exilul 
naționaliștilor se revolta, nu puteau suferi ce susținea 
el, organizând conspirația tăcerii şi în jurul cărţii lui. 

(Va urma) 
Rene Al. DE FLERS 
(Minchen) 


DE LA NEPROFESIONALISM LA MISTIFICARE (II) vaze cneaz: 


de fragmentată? Un posibil răspuns îl putem afla dacă citim sursa 4 de la pag. 
157, din capitolul 11, redactat chiar de d-l Dobrincu. In text se spune la un moment 
dat că „idealul nostru, al creştinilor, este o biserică liberă într-un stat liber”. Or, 
dacă ar fi să judecăm dispariţia sistemului totalitar după îndeplinirea acestui criteriu, 
statul român de azi e încă unul comunist! 

Acest principiu reflectă o stare a relaţiilor Stat-Biserică care se găseşte de 
facto numai în Statele Unite ale Americii, tradiţiile europene fiind total diferite în 
această privință. Cu toate acestea, organizaţii religioase, originate pe solul american, 
promovează activ această idee, protestând împotriva legii cultelor adoptate în 2006, 
lege care a fost acceptată de majoritatea covârşitoare a cultelor din România. De 
aici se extrag şi o parte din „civicii” care raportează Departamentului de Stat al 
SUA tot felul de aberaţii despre pretinse abuzuri pe teren religios în România, 
aceste abuzuri fiind produse (foarte interesant) mai ales de Biserica Ortodoxă 
(vezi raportul pe 2008). 

SUA sunt, fără îndoială, un model în multe privințe, însă pretenţiile unor 
ideologi americani ca restul globului să adopte integral /he American Way of Life 
este cu totul exagerată, Modelul de relații Biserică-Stat din SUA e unul cu caracter 
particular, generat de anumite condiţii istorice, care nu se poate aplica oriunde şi 
oricum, EI însă e prezentat în mod forțat de unii drept un principiu general, strâns 
legat de drepturile universale ale omului. 


www,punctecardinale.ro 
e-mail: ligia,banea(4 yahoo.com 
PUNCTE CARDINALE S. A, L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO43BRDE3305Y 02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Andreea BANEA 
(secretar de redacție), Ligia BANEA (tehnoredactor), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


ERAI TE II a _ 

Dacă citim printre rânduri manualul, se poate observa următorul lucru: se 
argumentează „istoric” faptul că Biserica Ortodoxă a jucat un rol eminamente 
negativ în societatea românească, fapt care implicit poate fi valabil şi în prezent 
(în alte lucrări, de aceeaşi „specie” cu manualul IICCR, această idee a fost enunțată 
în mod explicit). De fapt, rolul (potenţial) uriaş pe care Biserica Ortodoxă îl poate 
juca în societatea românească apare multora drept o ameninţare, acest lucru trebuind 
să fie combătut chiar şi prin falsificarea istoriei. Legea din 2006, care a ţinat 
seama de tradiţiile istorice ale României în ceea ce priveşte relaţiile Stat-Biserică. 
a fost privită drept o expresie a voinţei Bisericii Ortodoxe Române de a-şi menţine, 
prin acte legislative, poziţia dominantă, Prin urmare, această lege nu este bună, 
relațiile Stat-Biserică în România trebuind să fie edificate pe baza modelului 
„universal” american. lar pentru atingerea acestui scop, trebuie folosite o gamă 
cât mai largă de metode, proteste, atitudini „civice”, rapoarte, inclusiv introducerea 
unor idei „subversive” într-un manual de istoria comunismului. 

De aici rezultă o întrebare foarte simplă: de ce un credincios ortodox sau 
aparținând altui cult care acceptă ordinea actuală a relaţiilor Stat-Biserică trebuie 
să înghită opiniile partizane ale unei minorităţi, ascunse sub masca „civismului”, a 
„drepturilor omului” şi, mai rău, a „adevărului istoric” expus într-un manual adresat 
tuturor elevilor de liceu? Este datoria d-lui Marius Oprea, director al unui institut 
subordonat guvernului care a elaborat legea cultelor din 2006, să ne lămurească, 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Tipar: NOBLESSE S.R.L