Revista Cinema/1990 — 1998/013-CINEMA-anul-XIII-nr-11-1975

Tinerii: 
eroi 
și 
spectatori 


«Cinema» 


la clubul 
«Siderurgistul» 
din Hunedoara 


nr.11 
Anul XIII (155) 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 
Bucureşti — noiembrie — 1975 


«Este necesar ca în cît mai multe lucrări artistice de înaltă ținută tineretul patriei să se 
recunoască, să-și regăsească viaţa, idealurile şi aspirațiile sale revoluționare». 
Nicolae CEAUŞESCU 


Masa rotundă a revistei „Cinema“ 
la clubul „Siderugistul' 
din Hunedoara. Clubul 

unui Combinat cu 4.000 de tineri, 


Au luat cuvintul 
in ordinea intrării în discuţie: 


Aurel Botezan, jurist, 39 ani 

Angela Fotea, muncitoare 

loan Feriu, membru al cineclubului 
«Siderurgistul», 27 ani 

Liviu lacoboni, laminorist, secretar 
al Comitetului U.T.C. al Combina- 
tului siderurgic, 26 ani 

Nicolae Mărculescu, maistru prin- 
cipal, Erou al Muncii Socialiste, 
45 ani 

Constantin Donici, bobinator, 26 ani 

Emmeric Horovitz, director al Între- 
prinderii cinematografice județene 

Radu Paul, lăcătuș, 22 ani 

lacob Birlădeanu, laminator, 23 ani 

losif Cuşniriuc, laminator, 23 ani 

Angela Palaghiu, elevă, membră a 
cineclubului 

Lucia Coman, muncitoare 

Liviu Leca, lăcătuș, 23 ani 

Ovidiu Balog, administrator-coordo- 
nator al cinematografelor din Hu- 
nedoara, 35 ani 

Catinca Busuioc, bibliotecară 


Aurei Botezan: Există două categorii de 
cetăţeni care vizionează filmele mai des: 
tinerii sub 25 de ani şi cetățenii de peste 
15—50 de ani. Eu vorbesc de situaţia de 
aici, de la Hunedoara. Oamenii mai mult sau 
mai puţin tineri, între 25 şi 50 de ani, cum e 
şi cazul meu, merg la filme mult mai rar. 
Cauzele sint multiple. În primul rind,faptul 
că la această virstă omul dă cel mai mult 
societăţii, din punct de vedere productiv, 
face efortul material cel mai mare şi totodată 
e dator să pornească şi familia pe făgaşul 
dorit. 


2 


Cinema: Cei mai mulți dintre 
dumneavoastră aţi fost dimineața în 
schimb, la Combinatul siderurgic, apoi 
ati vizionat un film, în cadrul pregătiri- 
lor pentru discuția noastră. Mulțumin 
du-vă pentru acest tur de forță, pentru 
prezența dumneavoastră, după o zi 
atît de plină, la această masă rotundă 
a revistei «Cinema», organizată în co- 
laborare cu Întreprinderea cinemato- 
grafică a județului Hunedoara; 

mulțumind Comitetului municipal de 
partid, Comitetului municipal pentru 
cultură și educație socialistă, Comite- 
tului U.T.C. al Combinatului siderur- 
gic și conducerii Clubului dumneavoas- 
tră, pentru sprijin şi bunăvoință, 

vă propunem să pornim discuția 
chiar de la economia de timp a acestei 
zile, o zi oarecum obișnuită pentru 
dumneavoastră. 


@ Ce loc ocupă filmul în programul, 
printre preferinţele, în viața dumnea- 
voastră ?. 


@ Cit de des mergeţi la cinema? 


Sentimentul 


că îţi apartii 


Angela Fotea: Eu n-am decit 20 de ani, 
dar mă gindesc că şi dacă o să am 35 sau 45 
o să găsesc timp să merg să văd un film 
Cu toate că am anumite preferinţe, iar la noi 
nu sint decit trei săli şi filmele se schimbă 
o dată la trei zile, nu trece o săptămină să 
nu văd un film. Poate și pentru că sint 
temeie și imi plac filmele care te emoţio- 


Tinerii: er 


nează puţin, le caut, mă duc la cinema și 
nu mă mulțumesc cu televizorul, 


loan Feriu: Tot o contra-replică. Am 
peste 25 de ani şi nu cred că dacă ai familie 
nu te mai poți duce la film. După orele de 
muncă, filmul este pentru oricine o necesita- 
te obiectivă, o destindere și nu numai. Omul 
dă, cum spunea tovarășul, in orele de mun- 
că, mai mult sau mai puţin societăţii, dar 
m aceeaşi proporţie simte nevoia să-și 
dea și sieși ceva. Acest ceva, care este 
filmul sau altă formă de delectare spirituală, 
iti permite apoi să dai societății mai mult și 
totodată iți creează acel echilibru, acea 
senzaţie că îți aparții. 

Liviu lacoboni: Noi avem peste 4000 
de tineri în cadrul combinatului și majorita- 
tea sint cu școli profesionale absolvite, 
iar o parte dintre ei frecventează alte școli, 
he la liceul seral, fie la institutul de sub- 
ingineri, fie la şcoala profesională serală. 
Timpul care rămine este foarte puţin. Pot 
să spun că majorităţii tinerilor din Hune 
doara le place să meargă la film, dar se ridi- 
că tocmai această problemă a timpului, a 
dispoziţiei care lți mai rămine după orele 
de muncă şi alte obligaţii să mergi la cinema. 
Mai ales că se mai ridică și altă problemă, 
aceea a confortului cu care ne tentează 
sau nu sălile din orasul nostru. În cadrul 
municipiului Hunedoara, există citeva săli 
cu aparate de proiecție, aflate la clubu- 
rile întreprinderilor şi la casa de cultură, 
insă ele nu oferă un confort corespunzător 
vizionării unui spectacol în bune condiţii. 
Un pic dacă te-ai mișcat, scaunul scirțiie, 
cineva care e foarte atent să vadă filmul 
se simte deranjat şi protestează, se nasc 
discuţii care deranjează pe toată lumea şi 
așa mai departe. 

Nicolae Mărculescu: De acord cu dum- 
neavoastră că scaunele scirțiie, dar dacă 
ar fi să incep cu o critică eu m-aș referi la 
cei care veghează la rularea filmelor. Une- 
ori sint întreruperi, se mai sare cite o 
secvență, ceea ce e mai neplăcut decit 
un scirțiit de scaun. Cu toate aceste con- 
diții, eu vreau să spun însă că filmul vi- 
zionat la sală are pentru mine mari avan- 
taje, fată de cel de la televizor: mărimea 
imagii, culoarea, posibilitatea de a te con- 
centra exclusiv asupra imaginii de pe ecran. 
De aceea filmul văzut la cinematograf 
se plasează la un loc de frunte în timpul 
meu liber, şi socot că, în general, pentru 
cei care fac munci grele, un film destin- 


de mai mult chiar decit o piesă de teatru. 
Văd 2—3 filme pe lună, mai mult nu-mi 
permite timpul, dar să ştiţi că, atunci 
cind sint cel mai obosit,mă opresc,la una 
din sălile unde rulează un film şi aşa ajung 
seara mai liniştit acasă. 

Cinema: Există deci, pe de o parte, 
la mulți dintre dumneavoastră, un inte- 
res foarte viu pentru film, din rațiuni 
cit se poate de serioase. Dar, pe de altă 
parte, sint și unele semne de întrebare. 
Ar fi interesant de ascultat, înainte de a 
trece mai departe, cuvintul Întreprinde- 
rii cinematografice județene asupra a- 
cestui punct al discuţiei 

Emmeric Horovitz: Desi m-au impre- 
sionat cuvintele frumoase la adresa artei pe 
care o slujim, eu aș vrea ca hunedoreni: 
să vizioneze în măsură mai mare spectaco- 
lele cinematografice. Nu numai că am im- 
presia, dar noi minuim și cifre și știm că 
sint orașe In județ unde există o mai bună 
afluență a publicului spre cinematograf. 


Cinema: Cifrele dumneavoastră arată 
că un hunedorean merge de 8,6 ori pe 
an la film — sub media frecvenței pe 
țară — în timp ce la Deva se merge de 
două ori mai des — 17,3 ori anual. Aţi 
putea preciza unele cauze? 

Emmeric Horovitz: Înainte de a căuta 
vina la alții, sigur că trebuie s-o căutăm la 
noi, să vedem dacă reuşim să facem o bună 
publicitate, o bună intormare a populaţiei 
asupra repertoriului cinematografic, în noile 
cartiere și în întreprinderi. Pe de altă parte, 
nu-i mai puțin adevărat că la Hunedoara, 
deşi avem trei săli de proiecție, noi nu 
dispunem încă de nici un cinematograf 
propriu-zis, cu caracter lucrativ permanent. 
La sălile existente, la Clubul «Siderurgistul», 
la Casa de cultură și la «Constructorul», 
sint dese întreruperi în activitatea zilnică 
de proiectare a filmelor, pentru că sălile 
au o destinație multiplă. După cîte știm, 
planul de sistematizare a municipiului pre- 
vede construirea unor cinematografe inde- 
pendente, care apar imperios necesare, 
construire care va avea loc probabil în anii 
următori. 

Cinema: În ultimele zile, datorită In- 
treprinderii cinematografice a județului 
dumneavoastră, una din intreprinderile 
fruntașe pe tară, ați avut posibilitatea 
să vizionaţi, în cadrul unor proiecții 
speciale, chiar dacă n-aţi văzut dinainte, 
o serie de filme românești recente. Vă 


Epopeea naţională 


Oricine parcurge filmografia 
sfertului de veac care s-a 
implinit în acest an de la pre- 
miera celui dintii lung-me- 
traj realizat în anii socialis- 
mului, va constata că una 
dintre coordonatele defini- 
torii ale activității noastre cinematografice 
— de la creaţie la dituzare — este aceea a 
epopeei naționale. 

Peste 100 de milioane de intrări la filmele 
româneşti aparţinind diferitelor specii ale 
genului epopeei naţionale au demonstrat 
adeziunea publicului celui mai larg la a- 
ceastă importantă preocupare a cineaştilor 
noştri. 

Fără a include în această categorie te- 
matică şi de gen toate producţiile cu su- 
biecte din trecut — pentru că unele nu și-au 
propus sau n-au reuşit să surprindă şi nici 
să sugereze amploarea și patetismul dru- 
mului nostru eroic în istorie — dar cuprin- 
zind în mod firesc în această grupare de 
tiime şi realizările inspirate din epopeea mo- 
dernă şi contemporană a României, vom 
obţine tabloul unei experienţe consistente, 
apte să susțină în prezent și în anii care vin 
— la un nivel superior — efortul continuu 
de făurire a unor opere mari, valoroase. 
A unor opere reprezentative pentru marele 
destin al poporului român şi al umanism! 
lui românesc, în lupta pentru eliberarea n 
țională şi socială, pentru independenţă și 
unitate, Impotriva fascismului şi a dicta- 
telor imperialiste, pentru democraţie şi so- 
cialism, într-o lume mai dreaptă şi mai bună. 


De la Valurile Dunării și Cind primă- 
vara e fierbinte la Zidul, de la Dacii la 
Mihai Viteazul și Puterea şi Adevărul, 
de la Pădurea spinzuraților la Porţile 


albastre ale orașului şi Apa ca un bivol 
negru — spre a cita doar citeva titluri indi- 
cative dintr-o listă de peste 30 de filme — 
se pot semnala multitudini de formule și 
profiluri stilistice receptive la eroismul, spi- 
ritul de sacrificiu, abnegaţia şi generozita- 
tea marilor personalități, a oamenilor din 
popor și a maselor, în demersul nostru 
dubiu milenar pentru dreptul la o existență 
de sine stătătoare, pentru salvgardarea 
omeniei, a fiinţei naţionale şi atributelor ei 
suverane, pentru Infringerea oricăror vici- 
situdini şi inerţii, pentru afirmarea revolu- 
see iei comunistă, a noului în viața so- 
cial 

Perspectivele de definire a acestui gen 
atit de reprezentativ şi popular s-au precizat 
și au fost Inscrise în termenii cei mai pro- 
prii în programul cinematografiei naţionale, 
în urma întinirilor din 1971 şi 1974 ale secre- 
tarului general al Partidului Comunist 
Român, președintele Nicolae Ceaușescu, 
cu cineaștii. Referindu-se la filmele inspi- 
rate din «mişcarea revoluționară romă- 
nească, incepind — dacă vreti — de pe 
vremea Unirii și pină astăzi, de la crea- 
rea primului partid muncitoresc, în 1893, 
şi pină în zilele noastre», conducătorul 
partidului şi statului sublinia că asemenea 
teme trebuie să inspire «opere de mare 
valoare». Apreciind că «sint, deaseme- 
nea, încă slab oglindite perioada înfăp- 
plottere naționale antifasciste 

imperialiste, precum și 

rea României la războiul pal onian 
tovarășul Nicolae Ceauşescu arăta necesi- 
tatea «oglindirii lor corespunzătoare în 
opere cinematografice», ținind seama că 
«unele din filmele consacrate acestor 
perioade și evenimente suferă de o anu- 
mită lipsă de veridicitate». În aceeaşi or- 


dine de idei, referindu-se încă din 1974 la 
Centenarul Independenţei şi la obligaţia 
cinematografiei de a traduce în fapte artis- 
tice și alte subiecte inspirate din lupta pen- 
tru neatirnare, pentru constituirea statului 
naţional unitar, pentru cucerirea puterii de 
către clasa muncitoare și construirea socie- 
tății socialiste multilaterali dezvoltate, 
secretarul general al partidului preciza: 
«sigur, pentru filme de ocazie poate este 
timp, dar pentru filme cu adevărat bune, 
timpul este scurt». «Filmele cu caracter 
istoric cer, după cum se știe, o bună și 
destul de îndelungată documentare. Dar 
şi cunoașterea istoriei pe care o trăim 
acum necesită documentare, poate 
chiar mai profundă decit cea din hri- 
soave. Prezentul cere artistului să stu- 
dieze și oamenii — numai astfel îi va 
înțelege, va putea reda felul lor de a 
gindi». 

Printre scenariile aflate în prezent în pro- 
ducţie şi cele prevăzute în planul cincinal 
al cinematografiei, se află un nou film avind 
ca erou central pe Mihai Viteazui, concen- 
trindu-se asupra momentului primei Uniri 
politice a Țărilor Române, la 1600, filme 
dedicate figurilor ae grandioasă rezonanță 
ale lui Buerebista și Decebal, atestind pri- 
matul şi permanenta poporului român pe 
pămintul care-i aparține dintotdeauna, ori- 
ginalele tradiții de civilizaţie ale strămoşilor 
noştri, filme de largă respiraţie despre revo- 
luția de la 1848, Unirea Principatelor, cuce- 
rirea Independenţei de stat, constituirea 
primului partid marxist al clasei muncitoare 
din România, în 1893, luptele de la Mără- 
şești, care au pregătit desăvirşirea unității 
statale a tuturor românilor, în 1918, filme 
despre constituirea Partidului Comunist 
Român, lupta poporului nostru împotriva 


Di si spectatori 


propunem să le discutăm, îndeosebi 
prin prisma contribuției lor la educarea, 
la formarea personalității tinerilor. 

Cum apreciaţi aceste filme, față de 
alte producții românești sau străine, 
față de viața și preocupările dumnea- 
jiena reale? V-au plăcut? V-au intere- 
sai 

Radu Paul: Pe mine nici un film nu mă 
poate plictisi. Chiar astăzi am văzut Filip 
cel bun. Mie mi-a plăcut. Am plecat de la 
film cu ciţiva colegi, dar după ce ne-am 
despărțit eu m-am transpus în situaţia erou- 
lui principal din film şi am fost de acord cu 
calea urmată de el. 


In acest film 


ne-am recunoscut! 


loan Feriu: Eu nu ştiu cum poți să apre- 
ciezi dacă un film e bun sau nu atunci cind 
niciunul nu te poate plictisi. Trebuie să 
facem o diferențiere, chiar pentru a spune 
dacă un film sau altul ne-a plăcut sau nu. 
Dumneata spui că ţi-a plăcut rezolvarea 
din finalul filmului Filip cel bun. Bine, 
dar nu te-a șocat nimic la acest personaj, 
că era atit de firav și pur, atit de tăcut și 
amorf, nepregătit pentru viață? 

Radu Paul: Nu m-a șocat, eu l-am înţeles, 
pentru că nimeni n-a încercat să-i deschidă 
ochii de la inceput. Tatăl, plafonat de ideea 
că a făcut demult totul pentru copii, li dădea 
sfaturi mult prea generale — «Să mergi la 
serviciu, să fii atent ce faci» — şi nu reușea 
să afle ce-i cu cugetul lui. 

Cinema: Personaje ca Filip există în 
realitate? 

loan Feriu: Nu. 

Angela Fotea: Ba da, există. Mulţi 
tineri pe care-i cunosc sint ca “Filip. 
Lucrez aici în combinat şi am văzut foarte 
mulți de acest tip. Fie că provin dintr-un 
anumit mediu familial, fie că vin de la țară, 
fac o şcoală profesională şi apoi caută un 
loc de muncă. Tac şi lucrează. Se întimplă 
să nu le placă un loc sau altul, dar au o 
personalitate a lor. Încep ceva, apoi fac altă 
calificare, pleacă, acolo poate că-i mai bine 
sau sint ei mai potriviți. Eu nu-s de acord 
să tot schimbi locul de muncă, dar uneori 
trebuie să cauţi. Lui Filip, mulţi îi dau sfaturi, 


pe care el le ascultă, pentru că e «bun», 
modest, dar se fereşte să intre în combinaţii 
wecurate. A dat la facultate, n-a reuşit, dar 
vrea să muncească, nu vrea să stea acasă, 
Asta este foarte bine. Şi eu am terminat un 
liceu, n-am reuşit mai departe și muncesc. 
Şi chiar dacă el tace uneori, cum spune 
dumnealui, nu este amorf, el gîndeşte și gin- 
dește destul de bine. O condamnă pe sora 
lui că face ce face, nu se ceartă cu părintii. 
pleacă frumos de-acasă, cum pleacă mulţi 
și uite-așa, mai tirziu, ajunge un muncitor 
bun. Eu asta am înţeles. 

loan Feriu: Să soun dreot am întilnit 
şi eu oameni de felul ăsta. Chiar la noi în 
colectiv, in mintea mea e foarte clar, a existat 
un Filip. Dar ştiţi cit a durat acest Filip? 
O lună şi jumătate. Atit. Sub influența 
celorlalți și a unui program la care s-a 
adaptat, a devenit alt om. 


Angela Fotea: lar dacă pe cineva- re- 
voltă felul lui de a fi, pentru că e tăcut sau 


Filmul în liceu 


A pornit în aceste zile, pe calea puneri? 
în practică, o veche idee lansată cu ani 
în urmă de către un grup de oameni 
de cultură, şi anume, introducerea în 
licee, la anii superiori, a unor cursuri 
de informare privind teatrul și filmul. 
În acest secol, mult numit «al tehnicii», 
cultura umanistă îşi cere drepturile sale, 
își afirmă personalitatea sa, contribuie 
la educarea omului, iar informarea tea- 
trală şi cinematografică se integrează 
astăzi acestui complex fenomen al edu- 
cării, devenind chiar o cerință a epocii 
moderne, ca tinărul să posede un bagaj 
de cunoștințe umanistice cît mai divers 
şi cit mai solid. Astfel inițierea pentru 
început sub formă experimentală şi 
facultativă a unor cursuri de filmologie 
şi teatrologie în trei licee ale Capitalei 
— «Matei Basarab», «lon Creangă»și 
Liceul de arte plastice «Tonitza» este 
un început de drum binevenit. 

Cursurile se desfășoară sub directul 


retras, cu atit mai bine pentru film, fiindcă il 
determină pe spectator să evolueze mai 
repede decit personajul. 


lacob Birlădeanu: Văd că, discutind, 
putem Într-adevăr ajunge la un rezultat 
edificator In privința personalității acestui 
tinăr. Dar nu cred că pe noi ne interesează 
un singur film. Trebuie să vedem situația în 
ansamblu, să vedem care sint temele tratate 
în filmele dedicate tineretului și, pe de altă 
parte, care ar fi temele care dețin ponderea 
principală în preferințele tinerilor. Pentru 
aceasta ar trebui să cităm și unele filme stră- 
ine, măcar din ultimul timp: Strălucirea 
soarelui, Scurtă vacanţă și altele care au 
fost foarte apreciate și sint foarte iubite de 
către spectatorii tineri. Apropo de diferen- 
țierile calitative, aș vrea să fac o remarcă. Eu, 
cind mă duc la un film, incerc să văd cam 
cum reușesc actorii acea comunicare de 
sentimente care trebuie să existe intre 
ecran şi public. Pentru că, în ultimă instanţă, 


patronaj al Institutului de Artă teatrală 
și cinematografică «I.L. Caragiale», ca- 
tedra de artă şi metodologia spectaco- 
lului de tilm și de teatru. Studenţii 
acestei secții din anii III şi IV, îndrumați 
de cadrele didactice ale Institutului, vor 
susține o serie de prelegeri, «de lecţii 
active», în care sint cuprinse informații 
culturale privind domeniul filmului şi 
teatrului. Liceenii se vor familiariza cu 
«abc»-ul unor arte de mare popularitate, 
vor învăța să privească mai profund un 
film, să-i descopere valenţele educative 
şi estetice, să descifreze mesajul spec- 
tacolului. Se vor face teste de sondaj 
pentru stabilirea acumulării cunoştin- 
telor. În speranța că acest bun început 
va fi extins, cunoscind seriozitatea şi 
competența celor ce materializează 
ideea de cultură cinematografică şi 
teatrală — (unele țări europene şi de 
peste Ocean au acumulat o astfel de 
experiență), salutăm cu interes și căl- 
dură această inițiativă pe cit de culturală 
pe atit de educativă. 

Meana LUCACIU-COLOMIEȚ 


fascismului, pentru democraţie și socia- 
lism, filme despre mari personalităţi ale cul- 
turii naţionale. Angajindu-se în realizarea 
acestui plan, casele de filme vor ține fără 
îndoială seama atit de experiența valoroasă 
acumulată cit și de necesitatea evitării ero- 
rilor şi a depăşirii deficienţelor semnalate 
pină acum. Sufiul înălțător sau dramatic 
al epopeii, măreția figurilor legendare, no- 
biletea rolului istoric al poporului român și 
al României socialiste Iși vor afla în acest 
mod forme de înaltă ţinută artistică. Aceasta 
înseamnă depășirea decisă atit a oricărei 
improvizații facile, ch şi a grandilocvenţei, 
comuaurerea iustrativismului didactic, pre- 
cum și a fantazărilor fără suport științific. 
Militind în acest spirit, casele de filme vor 
reuşi să convingă pe toţi colaboratorii, 
prestigioși sau debutanţi, că filmul este 
efectiv o artă a creaţiei colective, de maximă 
responsabilitate. Aceasta va asigura, prin 
contribuții scenaristice calificate și mul- 
tiple, structurarea  dramaturgică rigu- 
roasă și cristalizarea limpede a scenariilor, 
de la idee la dialog, potrivit formelor evo- 
luate, moderne, de lucru în domeniul scena- 
risticii. De o importanţă hotăritoare este 
atragerea spre această tematică și acest 
gen a talentelor regizorale de primă mărime, 
atit din generaţia experimentată cit şi din 
rindul tinerilor care au vădit posibilități de 
excepţie și o înțelegere superioară a voca- 
tiei lor. În acest mod vom izbuti ca epopeea 
cinematografică românească să devină pe 
deplin un fapt de artă, de cultură, de educa- 
ţie patriotică, bucurindu-se de creditul in- 
tregului popor, înscriindu-se ea însăşi prin- 
tre valorile: durabile ale geniului românesc. 


«CINEMA» 


cinematograful este arta care are cele mai 
serioase implicaţii sociale și, pentru noi, 
tinerii, un film poate fi foarte educativ, dar 
altul ne poate lăsa indiferenți sau poate să 
ne creeze impresii false. 

De aceea aș prefera ca în revista «Cine- 
ma» să se scrie articole şi să se publice 
dezbateri cu o competentă analiză a feno- 
menuiui artistic, din care să se poată con- 
stata şi rezonanţa pe care fiecare film o are 
în diverse categorii de spectatori. Aici, la 
Hunedoara, majoritatea tineriior care merg 
să vizioneze filmele sint muncitori. Şi nu 
ştiu, de exemplu, dacă toţi tinerii ar putea să 
intuiască sentimentele care se vor comuni- 
cate sau diferite atitudini din anumite filme 
complicate. Complicate la suprafață, pentru 
că în ceea ce priveşte complicațiile de 
adincime, cu ele ne-am descurca mai ușor. 
Eu aş zice că atitudinea lui Filip este o 
atitudine complicată la suprafaţă și nu prea 
sugestivă pentru marea majoritate a tinerilor 
Eu l-am considerat pe Filip în primul rind 
un băiat şters, un băiat fără personalitate, 
care de fapt nu ştie ce vrea. În esenţă, 
Filip s-ar putea să fie un băiat bun, de unde 
şi numele care i se dă, datorită cinstei lui, 
ceea ce nu-i puţin lucru. Dar cred că marea 
majoritate a spectatorilor îl consideră pe 
Filip un ignorant. Din acest punct de vedere, 
consider că lustrate cu flori de cimp a 
fost mult mai sugestiv. A fost un film foarte 
educativ, dacă facem abstracţie de faptul 
că a avut un alt păcat, pe care nu l-a avut 
Filip... A fost pe alocuri artificial. Actorii 
noştri nu sint, din punctul meu de vedere, 
destul de comunicativi sau îngroaşă prea 
mult jocul, nu par destul de fireşti în expri- 
mare. Nu ştiu de ce am impresia că actorii 
noștri de film se află pe o scenă și fac 
teatru, iar de multe ori pare să fie o trupă 
mediocră, cu toate că de fapt avem de a 
face, luaţi individual, cu mari personalități 
artistice verificate în teatru. În sensul că, 
fie prin regie, fie prin text, fie din alt motiv, 
actorii nu fac destul abstracţie de faptul 
că joacă în fața unui aparat și că filmul e 
cu intenţie. Dar, dacă trecem peste aceste 
defecte, ideea comunicată in lustrate cu 
fiori de cimp mi se pare extraordinară. 

Cinema: Cum ați formula dumnea- 
voastră ideea filmului? 

lacob Birlădeanu: E vorba în primul 
rind de dragoste, de urmările unei anumite 
iubiri. Mulţi dintre tineri, fete, băieţi, după 
ce au plecat de la film, şi-au pus întrebarea 
dacă propria lor dragoste inseamnă ceva, 
dacă e destul de temeinică şi generoasă, 
nici atit de abstractă ca dragostea perso- 
najului lui Dan Nuţu, nici atit de egoistă 
ca a tipului insurat, pentru că şi într-un 
caz şi în altul, cu o asemenea dragoste te 
trezeşti, la un moment dat, în vid. 


=> 
3 


Masa rotundă a revistei „Cinema“ 


la clubul «Siderurgistul>» din Hunedoara 


(Urmare din pag 3) 


losit Cușniriuc: Am stat şi am ascultat 
acest schimb de păreri, fără să intervin, 
pentru că eu aş fi pornit de la altă idee. Eu 
cred că, în afara unor excepții la care am să 
mă refer, filmele vizionate de noi nu au atins 


Aurel 
Botezan 
Filme? 
Bineînțeles! 
Numai 
că la moi, 
la Hunedoara, 
nu prea avem 
timp 


de cinema. 


Nicolae Mărculescu 
Erou al Muncii So- 
cialiste: Eu cînd sînt 
cel mai obosit, mă 
opresc la una din 
sălile unde rulează 
wm film... 


Emmeric 
Horovitz: 

Este prima 
dezbatere 

de acest 
fel la noi 
la Hunedoara. 
Să facem 
totul ca ea 
să m fie 
şi ultima! 


suficient punctele de mare interes din viata 
actuală a tinerilor de la noi. După părerea 
mea, ele prezintă viața noastră într-o formă 
artificială, fără să pornească de la nivelul 
şi de la preocupările adevărate ale unor 
tineri ca aceia din Hunedoara și din alte 
părți. Să ştiţi că tineretul nostru este mai 
sincer, mai direct, are probleme mai con- 
crete și chiar mai interesante și mai atră- 
gătoare decit cele arătate pe ecran. 


Totuşi vreau să pomenesc de un film 
românesc care mi-a lăsat o bună impresie, 
mi-a ajuns la suflet. A fost filmul Căldura, 
văzut acum cîțiva ani, cu Vladimir Găitan 
în rolul principal. Era un film chiar despre 
viața tinerilor, despre dragoste, despre 
fatele care tind spre avantaje şi nu spre 
dragoste, despre un băiat plecat singur pe 
drumul vieții și la sfîrşit rămas tot singur. 
Era o dramă a sentimentelor pe care n-am 
uitat-o, deşi au trecut cîțiva ani. În ce pri- 
vește filmul Filip cel bun, îl trec de ase- 
menea printre excepții şi am altă părere 
decit colegul dinainte. Eu găsesc că tendința 
multor tineri care-și fac viața muncind este 
tocmai spre această comportare socială 
blindă, ca a lui Filip numit «cel bunk, Pentru 
că problemele intime, sufletești, Cind sint 
serioase, nu se expun în public și chiar la 
părinți apelezi de-abia In ultimă instanță. 
Eu mă regăsesc în Filip, pentru că am avut 
foarte multe eșecuri în viață și am trăit 
unele scene din acest film — nu tot filmul, 
nu vreau să spun că aș fi fost sau că aș fi 


4 


Radu Paul: Da, dar 
un film bun. Mie, 
de pildă, mi-a plăcut 
«Filip»... 


ca Filip, dar pricep timiditatea și griiiile 
acestei virste a adolescenței, pe care foarte 
mulți n-o înțeleg, pentru că adolescenţa e 
cea mai sensibilă virstă și ea se schimbă 
cel mai mult de la o generaţie la alta. Ca să 
arăt că un astfel de personaj există în reali- 
tate, aş mai putea da ca exemplu un coleg, 
de la şcoala profesională, venit de la țară. 
Era mai plăpind, mai însingurat, iar uneori 
ironic şi numai după doi am a reuşit să intre 
propriu-zis în colectivul nostru. Nu așa 
repede, într-o lună, cum a dat cineva un alt 
exemplu, mai înainte. Dar nu totdeauna 
viteza de adaptare sau tupeul sau prezența 
foarte sonoră în ședințe sint un semn al 
calității. 

Angela Palaghiu: Filip... este după mine 
mai firesc, ca film, decit Ilustrate... care 
este mai direct prin idee. Laura, eroina 
din Mustrate... este, într-adevăr, puţin arti- 
ficială cind vorbește. 

losif Cușniriuc: În general, unele filme 
româneşti nu obțin, să zic, sufragiile 
noastre datorită acestei artificialităţi. O 
soluţie cred că ar fi ca filmele despre tineri 


loan Feriu: Mie nu 
mi-a plăcut. Perso- 
naje ca Filip nici 
nu există... 


să se facă cu âctori tineri și în cadrul unor 
ambiante tinerești. Să se facă acolo unde 
trăiesc și unde muncesc tinerii. În acest 
mod, ele ar fi mai autentice și pe largul în- 
teles al tuturor. Pentru că mulți spectatori 
nu se află la un nivel de pregătire foarte 
înalt. Totuşi filmele, în general, se cere să 
aibă un nivel foarte ridicat, fiind pentru toată 
lumea. lar pentru ca noi să ne ridicăm la 
același nivel cu filmele, e bine ca acțiunea 
să se petreacă Într-un cadru care ştim sau 
simțim că este adevărat. Atunci le înțele- 
gem mult mai bine. Una este un platou de 
filmare, cum e Buftea, și alta e un combinat 
siderurgic sau o întreprindere. 

loan Feriu: Dacă m-ati întreba pe mine 
cum ar trebui să fie un film despre tineret, 
eu v-aş răspunde: la fel ca Puterea și 
Adevărul. Spuneţi-mi un film despre tine- 
ret, din zilele noastre, care seridică la nivelul 
dezbaterii de idei din Puterea şi Adevărul. 
Nu există. Eu cred că, în lipsa unor astfel 
de filme, acceptarea sentimentală a unui 
fiim sau altul nu trebuie confundată cu 
aprecierea calităţii lui adevărate. Sentimen- 
tal, personajul Filip, despre care s-a vorbit 


Ne trebuie filme 
care să ne meargă 


la inimă. 
Dar şi la minte! 


aici cel mai mult şi la care vreau să mă 
întorc, se poate potrivi cu experiențele pro- 
prii ale unuia sau altuia dintre noi. De aceea 
tovarăsului laminator, care a vorbit Inainte. 
i-a plăcut filmul. Dar eu personal, chiar 
dacă eventual am trecut prin încercări de 
tip Filip, vreau acum de la un film care imi 
ocupă o oră şi jumătate, să mă oblige să 
fac ceva în plus. Nu doar să-mi aducă 
aminte prin ce gunoaie am călcat sau ce 
greșeli am făcut. Mie chiar rezolvarea aceea 
din final, cu plecarea de acasă, mi se pare 
prea lașă pentru zilele noastre. Discu- 
tind în general, cred că filmul nu trebuie 
să-mi arate mie, de exemplu, că există un 


şef de piaţă care e bișnițar sau că există 
altcineva care a greșit înainte şi acum plă- 
teşte. Nu asta mă interesează, ce a fost 
ieri, mă interesează ce aș putea să fac de 
azi înainte. 

Cinema: Adică aţi vrea ca filmul să 
vă ofere concluziile gata formulate? 

loan Feriu: Nu, dar aş vrea un film care 
să nu constate anumite stări de lucruri, 
filmele despre tineret nu cred că trebuie 
să constate ce a fost ieri — că n-am intrat 
la facultate și din acest motiv fac o dramă 
şi iubita mea mă părăsește. Mai ales că, 
de cele mai multe ori, nici nu te părăseşte, 
chiar dacă n-ai reuşit. 

Cinema: Credeţi că filmul poate să 
vorbească despre viitor fără să constate 
ce se întimplă în jur? Şi aţi vrea, intr-ade- 
văr, ca filmele să prezinte numai ce se 
întîmplă «de cele mai multe ori»? Dum- 
neavoastră încă n-aţi luat cuvintul. 

Lucia Coman: Am văzut și eu Filip cel 
bun și vreau să spun că mie mi-a plăcut 
foarte mult. Eu găsesc că tinerii din ziua de 
azi pot să ia chiar exemplu de la el, și pentru 


nosc cîțiva Filipi, 
chiar aici, în Com- 
binat. 


prezent şi pentru viitor. Pentru că mulți 
sint în realitate altfel, nu muncesc, preferă 
să trăiască pe spatele părinților. Mie tocmai 
asta mi-a plăcut la Filip, că n-a tăcut o 
tragedie din faptul că n-a reușit la facultate, 
dimpotrivă, a insistat mult să lucreze. De 
fapt, n-a fost deloc laş, n-a vrut să stea 
acasă, fiindcă prefera să muncească. Noi 
trăim în secolul vitezei și de aceea eu apre- 
ciez un film nu după faptul dacă în el se 
întimplă ce se întîmplă «de cele mai multe 
ori». Dimpotrivă, îl apreciez dacă el te ajută 
să ieşi din această inerție a vitezei și să te 
ocupi mai atent de sufletul tău, de senti- 
mentele, de gindurile pe care fiecare și le 
face despre viața lui şi a altora. 


Liviu Leca: Eu m-aș referi la o experiență 
absolut personală. Pe mine m-a impresionat 
mult la timpul lui, cind și eu aveam altă 
vîrstă, un film cu tineri, numit Parașutiștii. 
A fost foarte frumos, colorat, cu acel coman- 
dant atit de volubil şi binevoitor, interpretat 
de Florin Piersic, comandant care de altfel 
pleca mereu de la unitate, mai ales pe lito- 
ral, cu o şahistă. În general, în film totul era 
lejer, surizător şi așa mi-am închipuit eu că 
e viața parașutiștilor, care în general plu- 
tesc în aer. Dar a trecut vremea, am fost 
luat la armată şi s-a intimplat să nimeresc 
exact la unitatea unde s-a turnat filmul 
Parașutiștii. N-am să divulg nici un secret 
militar dacă am să spun că la acea unitate 
era o mare strictețe, nu prea ploua cu învoi- 
rile, fiind o unitate de elită — ca să nu intru 
în alte amănunte — nici vorbă de acea lejeri- 
tate și de acel exces de zimbete fotogenice 
pe care le văzusem în film. Şi atunci m-am 
întrebat, în acel moment de spulberare a 
iluziilor adolescenţei, de care numai fil- 
mul era vinovat: la ce folosesc astfel de 
poveşti în care totul este o ficțiune și un 
carusel! de convenții spulberate la primul 
contact al tinărului cu realitățile şi obliga- 
tiile vieții adevărate? 

Catinca Busuioc: La fel, în Răutăciosul 
adolescent, există o tînără asistentă medi- 
cală care se plimbă, fără a fi în concediu, 
de la munte la mare, cind vrea şi cum vrea, 
fără să ai nici un moment în film putinţa 
să-ți dai seama dacă ea lucrează într-un 
colectiv, dacă are colegi, șefi, obligații, 
piăceri şi neplăceri ale muncii sau orar. 

Cinema: Ar fi interesant să spuneți 
care sint situaţiile și problemele de viaţă 


ansamblu. 


pe care dumneavoastră, tinerii, le consi- 
derați cele mai semnificative, care v-ar 
captiva să le vedeți transpuse în film. 
Angela Palaghiu: Am vrea în primul 
rînd niște filme cu subiecte care să ne 
meargă la inimă, cum a mai spus cineva, 
dar care să ne dea şi de gindit. Şi să dea şi 
altora. Pentru că gindirea noastră a evoluat 
în ultimul timp şi ea intră uneori în con- 
tradicţie cu anumite prejudecăţi. Această 
luptă între nou şi vechi ar fi cea mai capti- 
vantă pentru noi, tinerii, dacă n-ar fi pre- 
zentată la suprafață sau doar declarativ. 
Cinema: Mai concret, vă rugăm. 
lacob Birlădeanu: Există unele principii 
ermetice sau aristocratice de viață, care se 
perpetuează pe alocuri, în unele familii, 
principii care s-au format cu secole în urmă, 
influențate de religie, de mediul social care 
era cu totul altul decit cel de astăzi. 
Angela Palaghiu: Eu am, de pildă, o 
preocupare pe care o consider foarte serioa- 
să: sint la cineclub. Dar unii nu sint de acord 
cu această preocupare, își închipuie altceva, 
se tem că aș vrea să devin actriță și că, 


perficialitate... 


M-a durut 
cînd am descoperit 


că realitatea din film 
nu seamănă cu 
realitatea din viaţă 


avind eu 18 ani, asta ar insemna câ pornesc 
pe căi greșite. Nimic nu e mai dureros 
pentru un tinăr decit să întimpine răceala 
sau neincrederea față de o pasiune în tare 
crede. Aș putea spune că nu mi se înțeleg 
anumite intenţii, care sint poate cele mai 
bune din toate pe care aș putea vreodată 
să le am. În acest sens, eu cred că ar trebui 
tăcute multe filme psihologice, fiindcă sint 
mulți tineri dificili, dar interesanti. Aceste 
filme psihologice, dacă ar fi adevărate, dacă 
n-ar ocoli contradicţiile care apar, ar fi 
şi politice şi educative. Fiindcă noi, tinerii, 
în spiritul educaţiei pe care ne-a dat-o 
școala, societatea, partidul, nu privim mun- 
ca într-un sens limitat, cum o priveau şi o 
mai privesc unii. Mai auzi deseori spunin- 
du-se: «Să munceşti și să iei bani». Noi 
vedem Însă în muncă şi altceva, o anumită 
satisfacție, ne interesează dacă putem reali- 
za ceva deosebit și dacă ne putem «realiza» 
și pe noi. 

Angela Fotea: Răceala sau neîncrederea 
despre care vorbește dumneaei, ca și con- 
flictele care apar în viața noastră obișnuită 
îi preocupă într-adevăr pe tineri, deși ele 
nu ţin atit de diferența dintre generații cit 
de deosebirile dintre mentalități. 

Liviu lacoboni: În orice caz, ar trebui 
arătate și ar fi foarte educativ să se vadă 
în filmele despre tineri şi un aspect și 
celălalt: şi tinerii care ar merita să se bucure 
din partea părinţilor de mai multă încredere, 
dar şi cei care nu ştiu ce să facă cu liberta- 
tea care li se acordă. 


Angela Fotea: Şi aș mai avea o sugestie. 
dar de alt ordin. Să se facă filme, dar să fim 
şi ajutați să le vedem. De fapt, sincer vor- 
bind, eu n-am văzut decit Filip cel bun 
dintre filmele discutate astăzi. Nu ştiu, pe 


Angela_Fotca:_ Ba lucob___Birlădeunu: Iosif Cuşniriuc : Ti- 
da, există. Eu cu- Nu cred că ne inte- neret m iilmele 


resează doar un sin- noastre — s-o re- 
gur film. Trebuie să cunoaştem! — este 
vedem situația în tratat uneori cu su- 


celelalte nu le-am văzut pe afiş sau n-am 
fost eu atentă, sau poate am fost prea 
ocupată. 

Lucia Coman: Nici eu nu le-am văzut. 


Cinema: N-aţi văzut, de pildă,„dlustra- 
te cu flori de cimp»? 


Voci: Nu. 


Angela Fotea: Nu, şi chiar aș dori să 
mai vină odată la noi în oraș unele filme 
românești, de pildă Ilustrate cu flori de 
cimp, care bănuiesc că au rulat, ca de obi- 
cei cite trei zile, după care au dispărut, 
înainte ca unii dintre noi să fi aflat de ele. 
Sint multe filme românești despre care 
n-am auzit decit din reclame sau din reviste. 


Ovidiu Balog: Aş vrea să dau o expli- 
catie, în calitate de administrator-coordo- 
nator al sălilor de proiecţie din oraș. 
Aproape fiecare film rulat la clubul «Side- 
rurgistul», indeosebi dacă este din produc- 
ţia naţională, este rulat la celelalte două săli 


g filme de actualitate în 
care povestea să nu fie 
doar ficțiune ce se spul- 
beră la primul contact 
al tinărului cu viața ade- 


vărată... 


din oraș. Ilustrate cu flori de cimp a 
rulat în acest mod mai mult decit s-a spus 
aici. Am impresia că unii tineri cer filme 
despre tineri, dar nu se duc să le vadă. În 
ultima vreme, am sporit de asemenea ma- 
terialul publicitar expus în oraș. Unul dintre 
graficienii întreprinderii județene se depla- 
sează în mod frecvent la Hunedoara și 
confecționează panouri, afișe, fotoexpo- 
ziții. Este adevărat însă că în incinta combi- 
natului siderurgic, în secţii sau ateliere, 
nu avem încă peste tot puncte de afişaj. 


filmul românesc 
în cifre 


I spectatori 


Cinema: În afară de programarea fil- 
melor în cinematografe și de reclama 
din oraș, la care ar trebui să revenim în 
încheierea discuţiei, ar fi de întrebat, 


Da! Trebuie 
ă ne revedem. 
Trebuie să discutăm 


mai des împreună. 
Filmul e 
în primul rînd al dv., 
al spectatorilor! 


de pildă, dacă organizația U.T.C. din 
combinat nu a socotit că un film ca 
Ilustrate cu flori de cimp — pe care nu 


Angela  Palaghiu: 
„Dacă îi es 
pre noi, tinerii, ar fi 
mai adevărate, ar fi 
şi politice şi educa- 
tive... 


Catinca 
facem mai mult pentru 
atragerea tinerilor spre 
filmul românesc. Ne tre- 
buie acțiuni mai atrăgă- 
toare, ca această masă 


tineri nu participă suficient la spectacolele 
cu filmele româneşti. 


lacob Birlădeanu: Nu e suficient să 
distribui bilete, pentru că atunci efectul este 
contrar celui aşteptat. Tinerii care primesc 
astfel de bilete, mai ales gratuite, nu se duc 
deloc la cinema, crezind că e vorba de un 
film fără spectatori, deci slab, şi ei sint 
chemaţi doar să umple sala. Ar trebuie alte 
metode de convingere. 

Catinca Busuioc: Există și unele pre- 
judecăţi în privinţa filmelor româneşti, care 
diminuează participarea publicului. Dar toc- 
mai de aceea cred că ar trebui să facă mai 
mult şi întreprinderea cinematografică și 
organizația U.T.C. Ştiu eu? Nişte acţiuni 
mai atrăgătoare, acțiuni în genul acestei 
mese rotunde. De ce să se poarte astfel de 
discuţii numai cind veniți dumneavoastră? 
Nu sint de acord că tinerii ar fi refractari 
sau că n-ar avea timp. Adevărul adevărat 
este că tinerii noştri nu sint chiar aşa prinşi 
cu toții în atitea activități — bine ar fi să fie 
aşa — încit să nu găsească timp pentru 
film. Trebuie însă să existe o preocupare 
mai inspirată pentru a-i atrage și captiva. 
Dacă cerem filmelor astfel de calități, tre- 
buie să ni le pretindem şi nouă, în acțiunile 
cultural-educative prin care filmele îşi pre- 
lungesc existența dincolo de zidurile cine- 
matografelor. 

Emmeric Horovitz: Dacă mi se permite 
să mă exprim puțin concluziv, eu aș vrea 
să mă limitez la trei puncte. 

Un prim punct ne priveşte pe noi, cei 
care lucrăm în rețeaua cinematografică și 


Busuioc: „Să 


rotundă. 


l-au văzut tocmai fetele prezente aici 
— n-ar fi putut constitui chiar subiectul 
de discuţie în cadrul unei acțiuni cultu- 
ral-educative, speciale, de tipul unui 
proces literar? 


Liviu lacoboni: Acţiuni speciale n-am 
organizat, dar vreau să afirm aici cu tărie 
și cu responsabilitate, că la astfel de filme 
noi am dat chiar şi bilate gratuite din fondu- 
rile U.T.C.-ului. Partea proastă e că unii 


Cind Victor lliu turna Moara cu noroc, 
în 1956, producția noastră cinematografică 
de-abia depășea trei filme de lung-metraj 
anual. Cu atit mai surprinzător este marele 
salt pe care această creaţie l-a marcat în 
afirmarea unui stil cinematografic original. 
Filmografia relativ restrinsă a lui Victor 
Iliu — sănătatea precară şi dispariția prè- 
matură l-au împiedicat să fie mai productiv 
— este importantă prin semnificaţia ei. 
Cităm două dintre opiniile criticii de spe- 
cialitate: 

«Astăzi, o dată cu trecerea timpului, 
Victor lliu ne apare cu mai multă claritate 
ca una dintre figurile esenţiale ale vieții 
noastre cinematografice din ultimele două 
decenii, ca unul dintre puținii artiști-gindi- 
tori pe care i-a avut filmul nostru din acest 
răstimp». (George Littera — postfața la 
volumul «Fascinaţia cinematografului», ed. 
«Meridiane», Bucureşti — 1973). 

«Regretatul cineast a fost şi unul dintre 
puținii oameni de cultură ai cinematogratu- 
lui nostru care au meditat cu oarecare pro- 
funzime asupra artei lor şi mai ales asupra 
destinului «național» al filmului românesc» 
(Florian Potra, «Voci şi vocaţii cinemato- 
grafice», Ed. «Meridiane», Bucureşti-1975). 


poate şi pe cei din domeniul criticii cinema- 
tografice. Cred că trebuie să începem cu 
autocritica. Este prima masă rotundă orga- 
nizată de cinematografia noastră la Hune- 
doara. Şi cred că manifestări de acest gen 
vor trebui organizate frecvent în viitor, 
tinind seama atit de interesul și ciştigul 
ideologic al diferitelor categorii de specta- 
tori care participă la discuții, cit şi de faptul 
că la o dezbatere ca aceea de față sint pre- 
zenţi preşedintele Comitetului pentru cultu- 
ră şi educaţie socialistă al municipiului 


@ Moara cu noroc se înscrie printre fil- 
mele cu cel mai mare box-office din cine- 
matografia noastră. Cu toate că au trecut 
19 ani de la premieră, timp în care a fost 
transmis și pe micul ecran de mai multe ori, 
filmul continuă să ruleze în cinematografe. 
Numai în ultimul an, Moara cu noroc 
a fost vizionat de încă două sute de mii de 
spectatori. 

€ Înaintea filmelor de fidţiune, Victor Iliu 
a realizat scurtmetrajele documentare Anul 
1948 (în colaborare cu Jean Mihail) şi 
memorabilul Scrisoarea lui lon Marin 
către Scinteia. 

e Ca profesor, Victor lliu a avut printre 


Anul 


premierei 


În sat la noi (co-regie 
Jean Georgescu 


Hunedoara şi alți factori care au răspunderi 
în acest domeniu şi care pot folosi sugestiile 
formulate cu un asemenea prilei. 

Al doilea punct. Cred că trebuie să 
transmitem caselor de filme, prin interme- 
diul revistei «Cinema», că foarte mulți 
tineri şi virstnici din Hunedoara doresc să 
se facă filme despre tineri și despre Hune- 
doara. Ceea ce s-a înfăptuit şi ceea ce s-a 
întîmplat la Hunedoara, în anii noştri, pe 
planul creaţiei materiale și umane este, 
sub toate aspectele, demn de cercetat și 
transfigurat în filme. chiar dacă n-ar fi 
decit să cităm două cifre: în 1945 la Hune- 
doara erau 6000 locuitori, în 1975 sint 

10 000. 

În al treilea rind, cred că sint necesare 
o serie de acţiuni temeinice, bine concepute, 
prin colaborarea tuturor factorilor implicați, 
pentru răspindirea culturii cinematogra- 
fice, în general, pentru cultivarea spiritului 
critic şi elevarea gusturilor, pentru valori- 
ficarea sensurilor educative ale filmelor 
româneşti, în mod special. 

Cinema: Nu este pentru prima dată 
cînd revista noastră organizează o astfel 
de discuție. Am putea spune că avem 
chiar, dacă nu o tradiție consacrată, 
cel puțin o experiență repetată a dialo- 
gului cu spectatorii din mediile munci- 
torești, din toate categoriile sociale. 
Este adevărat insă că ne aflăm pentru 
prima dată la Hunedoara. Am vrea, în 
schimb, ca această discuție — sub- 
stanțială și pe cit de fermă pe atit de 
nuanțată și originală în unele aprecieri 
și sugestii — să marcheze un moment 


Ovidiu Balog: ...În 
ultima vreme, am 
sporit materialul pu- 
blicitar, am făcut 
panouri, afişe, foto- 
expoziţii. Dar se mai 
pot face multe... 


nou. Să transtormăm acest dialog spo- 
radic într-o metodă sistematică de co- 
laborare între opinia publică și critica 
de specialitate, la care să asociem şi 
factorii de răspundere ai difuzării filme- 
lor şi, dacă se poate, pe creatorii înșiși. 
De aceea, mulțumindu-vă încă o dată, 
am vrea să putem conta, la viitoarele 
întilniri, pe o participare de aceeași 
calitate ca la Hunedoara. 


Valerian SAVA 


discipoli, viitori cineaști de reputație, de la 
Liviu Ciulei, Gheorghe Vitanidis la Dan 
Pita şi Mircea Veroiu. 


e Victor lliu a fost primul președinte al 
Asociaţiei cineaștilor din România și pri- 
mul redactor-sef al revistei «Cinema». 


9 Critic de film, publicist, Victor Iliu a 
scris de-a lungul anilor un mare număr de 
articole și adnotaţii, adunate de Bianca- 
Sofia lliu şi George Littera, în antologia 
postumă «Fascinaţia cinematografului». 


Mihai DUȚĂ 


Autori 
scenariu 


Nr. de 
spectatori 


Victor Iliu 


2901 000 | Jean Georgescu 


Mitrea Cocor (co-regie 
Marietta Sadova) 


O scrisoare pierdută (co- 
regie Sică Alexandrescu) 


Valeria și Profira 
Sadoveanu 


film-spectacol 


3 741 000 


Moara cu noroc 


Al. Struţeanu 
Titus Popovici 


Comoara din Vadul Vechi 


V. Em. Galan 


filmul românesc în dezbatere 


O singură întrebare: 


ce spune filmul 
și cum spune filmul? 


O discuţie teoretică despre 
tematica filmelor noastre e 
practic foarte diticilă. Pentru 
că temele nu se pot desprinde 
şi analiza separat. Ele se zi- 
desc în povestire ca nevasta 
meșterului. Un film e acea 
temă, acea idee, una singură, nerepetabilă 
în alt context dramatic oricit de aproape ca 
zonă a iradiației spirituale s-ar afla o po- 
veste de dragoste din timpul ilegalității de 
alta care, coincidenţă, tot despre Incredere 
şi risc, răspundere și necesară prudență 
vorbește. ŞI tot doi tineri şi legile severe ale 
conspirației, și tot iubirea, şi tot tăcerea, 
suspiciunea sau buna credință stau în 
centrul poveștii. Dar cine ar putea confunda 
Duminică la ora 6 cu Întoarcerea lui 
Magellan sau Ceaţa, oricite asemănări 
de situaţii, caractere, stări dramatice am 
afla. Pentru că — nu-i o descoperire — 
filmul e în primul rind el, regizorul, ce asi- 
gură cum-ul povestirii, ce-ul anume spus 
în imagini. 


Două zboruri 


Cind scenaristul, cind regizorul ajung 
să-și înalțe tema, melodic, din fiecare amă- 
nunt de viaţă, din fiecare moment de acţiune 
al personajelor antrenate într-o întruntare 
reală şi nu inventată ad-hoc pentru a ilustra 
intenţia publicitară enunțată la primul tur 
de manivelă, atunci da, avem opere viabile 
respirind adevăr şi nu confecţii teziste, 
avem argumentele unei demonstraţii com- 
plexe, pline de sensuri, ca Filip cel bun, 
ca lustratele..., ca Zidul, ca Actorul și 
sălbaticii. Demonstrația artistică şi de- 
monstrația filozofică sint una în aceste 
filme, tema lor se înfiripă armonios din 
ambianţe sugestive, din faptele unor eroi 
cu identitate fizică şi spirituală concretă 
şi nu fantoşe mișcate ca marionetele de 
voința manifestă a autorului. Adevărurile 
susținute cresc simfonic din gindurile eroi- 
lor mai puțin mărturisite public, dar su- 
gerate tot timpul din tăceri elocvente ca 
acelea din Filip... Eroul nu rupe ostenta- 
tiv cu familia, nu-și ia zborul pe un drum, 
în fine al lui, decit tirziu, după ce consumă 
toate experiențele triste, umilitoare la care 
unii părinţi, printr-un cunoscut și pină la 
un punct firesc șantaj sentimental, își obli- 
gă copiii. El nu-și strigă niciodată ca o 
indicație învățată pe dinafară de la regizor 
şi scenarist, revolta, indignarea, tace şi 
primeşte zilnic porția de dăscăleală a ta- 
tălui, îndemnurile lui la căpătuiala măruntă, 
dar treptat simți cum molatecul, mielul, 
turbează. îsi scutură energic jugul. Un alt 
tinăr din altă plămadă decit Filip, e eroul 
Dimineților unui băiat cuminte, un ne- 
liniștit, dornic de acţiune. hotărit să-și 
traducă și el «zborul» de lingă ai lui dar pe 
alte căi decit confratele său întru nemulțu- 
mire. Doar că drumul lui Vive ca și drumul 
lui Filip sînt continuările fireşti ale tempe- 
ramentului lor diferit, rezultat al unei bio- 
grafii şi al unui alt univers de viață. Ambii 
găsesc aceeași cale a angajării sociale, a 
familiei largi care se cheamă lumea, dar 
pe drumuri diferite, deşi sint născuţi de 
același părinte spiritual, dramaturgul Con- 
stantin Stoiciu. Dar adevărul de viaţă e 
filtrat de sensibilitatea, de talentul și de 
inteligența a doi regizori cu personalități 
distincte, Andrei Blaier şi Dan Piţa. Ne- 
astimpărul lui Vive, ritmul precipitat al 
căutărilor lui de pe un șantier pe altul, 
instabilitatea, nervozitatea s-au tradus ci- 
nematografic prin mişcări energice de apa- 
rat, printr-un montaj alert, urmărind ochii 
neliniştiți, provocatori ai lui Dan Nuţu. Cu 
privirea lui întoarsă înăuntru, Filip scoto- 
cește cauza lucrurilor, învăţind să asculte 
şi să tragă concluzii în el şi pentru el 
Filmul e mai ales privirea aceea a lui Mircea 
Diaconu pertorind lent, cu migală de biju- 
tier, înțelesul lucrurilor. 

«ilustrate...» dezvoltă tema zborului ra- 
tat, a purităţii-victimă, printr-un subtil con= 
trapunct; nunta veselă a perechii încreză- 
toare și destrămarea altor cupluri, moartea 


6 


Un nou «zbor» 


în actualitate: 


(Viitoarea premieră a Casei de filme Unu) 


la pindă pregătindu-și din umbră prada. 
Prăzile, pentru că nefericirile celor două 
tinere atit de diferite sint gemene, au ace- 
laşi izvor: nepotrivirea tragică Intre puterea 
lor de dăruire, dragostea ce le scuză actele 
cele mai necugetate și calculul meschin al 
celorlalți: logodnicul odios la una, mama 
odioasă la cealaltă. O fată e omorită, alta 
se sinucide. Două deznodăminte, o singură 
cauză cu diverse nume în întregul film: cru- 
zimea, egoismul-călău, indiferența, obtuzi- 
tatea. Tema zborului ratat plutește în aer 
de-a lungul întregii acţiuni, în casa cu per- 
deluțe trase întunecind existența, ori la 
petrecerea grotesc tratată cinematografic, 
cu veselia ei obtuză, țipătoare, o veselie 
finalmente nefastă. 


Același refren 


Din păcate la cite din filmele noastre asis- 
tăm la armonioasa topire a temei în fiecare 
imagine, detaliu al dramei, gest semnifi- 
cativ al unor personaje cu adevărat semni- 
ficative prin ceea ce reprezintă, nu numai 
prin ceea ce afirmă ele? Mult prea ades 


Autorii sînt exigenţi. 
Ei nu-și fac 


autopublicitate? 


De obicei regizorii noştri au o con- 
cepție — desigur justificată — și bine 
stabilită despre publicitatea filmului lor: 
afișe cit mai atrăgătoare, fotografii (din 
păcate nu întotdeauna suficient de su- 
gestive), forșpanuri spectaculoase pe 
micul ecran. Şi ultimul dar nu cel mai 
lipsit de importanţă element al «lansării 
conferința de presă dinainte de premieră 
Conferinţă cit mai bine organizată după 
un tipic care nu demult decurgea cam 
aşa: cronicarii lăudau filmul (tema, in- 
tenția, imaginea), apoi cereau lămuriri 
suplimentare: unde, cind s-a filmat, 
cti oameni, ciți cai, cită sudoare. Apoi 
realizatorii povesteau mai ales greu- 


neverosimilitatea conflictului, falsa pornire 
sau miză a dramei compromittema oricit 
de ambițioasă ca intenție ar fi fost. lată 
de exemplu tema răspunderii profesionale 
şi cea a inconștienţei, a iniţiativei sau a 
contrariului ei, ilustrată de doi eroi de film: 
un inginer chipurile capabil, după spusele 
altora dar nedemonstrat în film, care nu 
face practic decit să se Impotrivească 
introducerii unei linii tehnologice moderne, 
în timp ce celălalt personaj-cheie al fil- 
mului, un tinăr stagiar se zbate cu înverșu- 
nare pentru ea. Aceeași temă altfel coafată 
într-un alt film. Eroul, șeful secţiei unei 
mari uzine, din rațiuni de plan sabo- 
tează repararea cuptoarelor, pe tată, fără 
să se sfiască, ajungind repede la situația- 
limită, absolut previzibilă pentru oricare alt 
personaj de film în afara celui în cauză, şi 
anume În situaţia de a fi destituit. Binein- 
teles că spectatorul nu poate participa la 
un suspens care de fapt nu există, la un 
deznodămint previzibil din primele cadre, 
din primele fraze rostite de «negativ». Două 
personaje mai vii, mai convingătoare (cei 
doi activişti de partid interpretaţi de Amza 


tățile întimpinate. Dar iată că la intil- 
nirea dintre creatorii «Orașului văzut 
de sus» și cronicari, protocolul a fost 
oarecum modificat. Aprecieri severe 
dar pline de căldură. De exigență față 
de talentul autorilor. Autorii s-au com- 
portat și ei altfel, adică nu şi-au mai 
«apărat» în mod copilărește opera, ci au 
Inceput să şi-o analizeze obiectiv, fără 
temeri publicitare, în fața viitorilor cro- 
nicari. Margareta Pogonat şi regizorul 
filmului Lucian Bratu au dat tonul 
acestor discuţii profesionale oneste, 
pline de răspundere față de produsul 
finit. Ton preluat cu seriozitate de sce- 
nariștii şi operatorul filmului și de direc- 
torul Casei numărul Unu, lon Bucheru. 

i în ajunul sărbătorii 
numită premieră, să se părăsească to- 
nul convențional-festivist. Totul e cit 
de sus Îți plasezi exigenţa faţă de pro- 


priul A.M. 


Pellea şi George Constantin) din alt film 
pe aceeaşi idee nu puteau salva nici ele 
schema puerilă a scenariului, maniheismul 
celorlalte personaje-demonstraţii, demon- 
straţii de «proprietar de tip vechi» și «pro- 
prietar de tip nou». Cei «vechi» erau repre- 
zentaţi de conducătorul uzinei ce raporta 
date de plan false numai ca întreprinderea 
să fie declarată fruntașă, ajutat de cițiva 
oameni «ai lui», acționind cu toţii absolut 
identic ca nişte mecanisme bine puse la 
punct, după un tipic drastic. Ceilalţi, cei 
noi, adevărații proprietari, alcătuiau și ei 
un bloc-monolit, de nezdruncinat în nici o 
împrejurare a vieții filmului. Pentru că în 
ea, În viața de toate zilele, apele nu se mai 
despart atit de cateaoric de uscat ca la 
tacerea lumii, între taberele în luptă mai 
circulă uneori cite un curent contagios de 
opinii, de presiune morală mai mult sau 
mai puțin vizibilă, mai răsare cite un virus 
social şi individual nou, contra căruia, 
poate, nu ne-am vaccinat toți și la timp. 

Ne supără in multe din filmele noastre 
de actualitate, lipsa de firesc, de profunzi- 
me a personajelor — aceiași nedreptăţiți ai 
aceloraşi șefi abuzivi, trași parcă la multi- 
plicator, pină ajungem să-i confundăm: mai 
toți desfac cu nesăbuință contractul de 
muncă al victimei, pînă ce intervine colec- 
tivul care repară într-o simplă şedinţă toată 
nedreptatea de pină atunci. Ne supără mult 
dihotomia caracterelor (rareori între cele 
două «maluri» apare cite un ezitant și acela 
repede convertit la procese de conștiință, 
gata să-și facă autocritica şi să scoale în 
toiul nopții responsabilul sindical care să 
facă dreptate plină la cintatul cocoşilor); 
ne întristează nenuanţarea conflictelor, ar- 
gumentaţia ostentativă, în fraze pur decla- 
rative, didactice. 


Entuziasme pentru mai tirziu 


Uneori critica, din sincera dorinţă de a 
descoperi noul chiar acolo unde el nu există 
(ori se găseşte în germeni atit de îndepăr- 
taţi incit trebuie folosit microscopul pentru 
a-i detecta), salută orice tendinţă de îm- 
bogăţire a peisajului moral al cinemato- 
grafului, chiar cind rezultatul artistic este 
neconvingător. 

Ni se întimplă ades să înnobilăm prin 
caracterizările noastre cărțile de vizită ale 
unor personaje în fapt sărace, neintere- 
sante, neconcludente pentru universul spi- 
ritual al omului nou. În acest sens unui 
inginer, de pildă, noi i-am zis tehnocrat 
numai pentru că tot timpul acţiunii stătea 
concentrat deasupra unei hărți impresio- 
nante a uzinii şi dădea prin telefon ordine 
scurte, indicații cît mai «tehnice» cu pu- 
tință. În rest,nu făcea altceva decit să per- 
secute un subaltern (în lipsă), să refuze 
să stea de vorbă cu colegii care-i luau 
apărarea. Dacă aceasta Inseamnă tehno- 
craţie!... În felul acesta încurajăm ilustrarea 
tezistă a unor idei poate juste, dar ne- 
transfigurate artistic, incapabile să con- 
vingă pe cineva. «Zidirea» temei în filmele 
noastre e nu odată deficitară, tencuiala 
subțire, sfărimicioasă, gata să se spar- 
gă la cel mai mic examen critic. lată 
un alt exemplu: două moduri de a ve- 
dea cinematografic fericirea în zilele noas- 
tre. Eroii demonstraţiei sint doi tineri la 
început prieteni, apoi unul rămine prin de- 
cizie ministerială să lucreze în învățămint, 
celălalt renunță la cariera universitară și 
pleacă de bunăvoie într-o uzină de pro- 
vincie. Cel rămas la Bucureşti devine în 
mod automat (ca o consecință geografică) 
sec şi cinic (trece la minister, ni se spune, 
doar ca să parvină); cel plecat pe șantier 
îşi foloseşte din plin inventivitatea tehnică. 
Cel din Capitală e pe lingă toate și frivol 
şi-şi părăsește logodnica, pe care, dealt- 
minteri, o iubește în taină și celălalt, om 
serios din fire, îndrăgostit constant și cu 
intenții matrimoniale faţă de tinăra actriță 
care, evident, îl preferă pe celălalt, uşura- 
ticul, negativul, don-juanul. Pină la urmă 
viața și meşterul uzinei îi oferă drept com- 
pensaţie celui harnic introducerea în pro- 
ducție a invenției sale şi pe deasupra mina 
fetei meșterului, fata moșului cea gospo- 
dină, care vine cu sutertașul cu papanași 
la locul de muncă pentru a-și hrăni alesul, 
A vorbi aici despre tema fericirii egoiste și 
generoase, despre două moduri dea conce- 
pe fericirea în zilele noastre, inseamnă a 
minimaliza însăși tema. Pentru că oricum 
arta a fost minimalizată. 

Este o privire cam aspră, desigur, asupra 
raportului dintre ce şi cum în unele din 
țilmele noastre de actualitate. Dar pentru 
că prea am greșit. prospectind excesiv ogo- 
rul bunelor intenții, să trecem și în partea 
cealaltă — poate tot cu riscuri — analizind 
numai ceea ce rămine finalmente din niște 
deziderate materializate. Pentru că, ne a- 
mintea la întilnirea cu cineastii secretarul 
general al partidului nostru, o idee oricit de 
bună «dacă e prezentată într-o formă 
plictisitoare poate avea citeodată o in- 
fluență mai rea decit dacă n-am fi 
prezentat-o deloc. Pe lingă conţinutul 
de idei care trebuie să stea permanent 
în atenția noastră, este necesar să 
avem în vedere că filmul își are legile 


lui artistice». 
Alice MĂNOIU 


4 


Din nou alături de $olohov 


Pe Serghei Bondarciuk l-am 
cunoscut la «Mostilm» — în 
timp ce lucra post-sincroa- 
nele la «Ei au luptat pentru 
patrie», film masiv, în două 
serii, în care cunoscutul ar- 
tist investise, după cum de- 
clara, foarte mult din capacitatea sa de 
muncă și creație — și în care, firește, credea 
toarte mult. «Ei au luptat pentru patrie» 
reprezintă în tilmogratia lui Serghei Bon- 
darciuk_o nouă întlinire cu literatura lui 
Mihail Șolohov. 


— După cum ştiţi — imi spune cunoscu- 
tul artist — nu sint la prima intilnire cy 
Mihail lohov pe genericul unui film. 
Primul film regizat de mine a fost «Soarta 
unui om». De data aceasta este un caz 
mai neobişnuit, pentru că romanul «Ei au 
luptat pentru patrie» nu este încă terminat. 
Şolohov m-a sfătuit să aştept, dar împreună 
cu scenaristul Vitali Kalinin l-am convins 
pe marele scriitor să facem filmul după 
fragmentele publicate pină acum în revis- 
tele literare. 


— După «Război şi pace» este primul 
film pe care îl regizați. O pauză lungă. 


— Patru ani. O lucrare care te-a solicitat 
intens lasă după ea un gol, ești vlăguit şi 
uneori te temi că vei rămine așa. Un artist 
nu poate crea decit cind este «arhiplin» și 
trebuie să scoată din el obsesia următoarei 
opere care va primi chip şi nume în ceea ce 
numim febra creaţiei. Patru ani am fost 
prezent pe platouri numai ca actor — am 
realizat de altfel citeva roluri care mi-au 
plăcut, pentru că erau foarte diferite şi, în 
plus, am muncit intens la catedră, la Insti- 
tutul de cinematografie unde am două 
clase. Îmi place mult să lucrez cu generația 
tinără. Dar găsim greu studenţi. Tinerii se 
simt tentaţi mai degrabă să urmeze insti- 


Pentru mine filmul este pîine, nu prăjitură 


tute tehnice. Cariera artistică nu mai exer- 
cită fascinația de altă dată. 

— Consideraţi îngrijorător pentru vii- 
torul artei? 


Soarta unui om 
ce nu se dă bătut 


Serghei Bondarciuk 


— Deloc. Drumul artei n-a fost niciodată 
lin, el a cunoscut mereu fluctuații, suişuri 
şi coborișuri. Sint sigur că este o etapă 
pasageră, ca toate etapele. Trebuie să ne 
ingrijoreze, dimpotrivă, starea de «lin», 
egală, monotonă, fără aceste suișuri și 
coborişuri. Faptul că mai puţini oameni se 
îndreaptă spre artă nu trebuie să insemne 
neapărat că arta va fi mai slabă. Poate dim- 
potrivă. Intorcindu-mă la filmul pe care 
l-am terminat ca întotdeauna, am senti- 
mentul că este lucrul cel mai important pe 
care l-am realizat. Poate că de data aceasta 
cu mai multă îndreptățire decit altă dată 
Am ținut mult să aduc pe ecran formidabila 
lume a lui Şolohov, din această lucrare, 
epopee eroică în care se regăsește întreg 
sufletul poporului meu. 

— Publicul românesc este și a fost 
interesat întotdeauna de marea școală 
sovietică de filme. Ca unul dintre repre- 
zentanții ei importanți, 
spune despre preocupările actua 
cineaștilor sovietici? 

— Ele sint foarte diverse ca stil, preocu- 
parea principală rămine filmul contempo- 
ran, tematica majoră a zilelor noastre, viața 
de zi cu zi a omului sovietic. Sint citeva 
reușite frumoase în acest sens. De exemplu 
filmul premiat la Karlovy-Vary, «Romanța 
îndrăgostiților» de Mihalkov-Koncealovski. 
Koncealovski lucrează acum la un alt film 


despre constructorii noii Siberii. Un film 
foarte original a făcut Tarkovski, «Oglinda» 
dar, mi se pare mie, un film steril, de un 
acuzat estetism individualist. Asemenea 
căutări, poate mai puţin talentate, mai sint. 
Probabil că ele sint utile pentru istoria artei, 
dar pentru mine filmul este pline nu prăji- 
tură. Eu nu mi-aş permite un asemenea lux. 
Eu simt că am o datorie față de mine, şi 
anume să exprim artistic viața poporului 
meu. Asta nu prea încape în căutările 
sterile, oricit de talentate, 

— După «Andrei Rubliov», care este 
o operă fundamentală, poate că și An- 
drei Tarkovski simte «golul» de care 
vorbeaţi mai sus. În sfirșit, n-am văzut 
«Oglinda», poate aveți dreptate. 

— Eu v-am exprimat părerea mea. 

— Pe dumneavoastră personal filmul 
cu poata contemporană nu vă atra- 
ge 

— Cred că toate filmele pe care le-am 
tăcut sint filme cu tematică contemporană. 
Lev Nikolaevici Tolstoi este foarte contem- 
poran în măsura în care este etern. Filmele 
despre marele război pentru apărarea pa- 
triei sint filme acut contemporane, pentru 
că ele exprimă poziția noastră, a contem- 
poranilor tată de marea dramă de acum 
treizeci de ani. Dacă eu n-am reușit,de 
pildă, în «Ei au luptat pentru patrie» să 
exprim aceasta, dacă n-am reușit să exprim 
relația dintre om şi patrie, dintre om și 
pămint, dacă spectatorul nu va găsi acolo, 
deschis şi estetic exprimat raportul dintre 
viață și moarte, relaţia dintre om și natură, 
categoriile veșnice caracteristice adevăra- 
tei opere de artă — înseamnă că l-am tră- 
dat pe Şolohov și că filmul meu este ratat, 
nu este nici istoric, nici politic, nici con- 
temporan. Acestea sint gindurile cu care 
încep întotdeauna un film, aceasta mi se 
pare a fi adevărata artă, cea care, dimpo- 
trivă, exprimă tot ce enumeram mai sus. 
Este crezul meu artistic pe care iată, îl mai 
afirm odată, pentru cititorii revistei dum- 
neavoastră. 


Smaranda JELESCU 


festivaluri: Pesaro 


Ajung la Pesaro intr-o simbă 
tă seară. În gară nimeni nu 
ştie de «Mostră». De 11 an: 
ea se încăpăținează să nu-s! 
facă publicitate, să rămină în 
cadrul restrins al specialiș- 
tilor. În faţa Teatrului experi- 
mental unde se va deschide retrospectiva 
«Noul cinema latino-american», o fanfară 
cîntă valsuri de la 1900 spre delectarea pen- 
sionarilor. Pesaro nu are poezia Veneției 
nici grandoarea Cannes-ului, aici nu se dau 
premii, de aceea nu se imbulzesc nici stelele- 
actrițe, nici stelele-regizori, nici stelele 
critici. Ba nu, greşesc, s-a rătăcit într-o 
seară la vizionare, Claudia Cardinale, dar 
nu în calitatea ei de astru din constelatia 
Ursei Mari, ci de fată a lui Bube — adică a 
viitorului ei soț, regizor necunoscut (încă). 
Într-altă zi l-am zărit trecind îngindurat pe 
Glauber Rocha. «Aşa e el de cind nu mai 
lucrează în Brazilia» îmi spune cineva. 
«Filmează la Roma dar sufletul li e la tropi- 
ce». Traversa Piazza del Popolo, absent la 
toate, părea că-și recită versuri din Mario 
Faustino ca şi eroul lui din Pămint în 
transă, poetul revoltat. «Revoltă în genun- 
chi» îmi șopteşte după vizionarea filmului 
un tînăr confrate pentru care «novo cine- 
ma» brazilian şi-a trăit traiul. S-a estetizat. 
Ştafeta a fost preluată în termeni politici 
mai limpezi, mai radicali, de către tinerele 
cinematografii naționale din Bolivia, Chile 
sau Peru, ferm angajate în bătălia revolu- 
ționară a lumii a treia. Am văzut puţine din 
filmele lor anul acesta la Pesaro. Mostra 
s-a axat pe cin6-novo brazilian. Voi afla 
deci cit de nou a mai rămas valul stirnit 
cu 13 ani în urmă de un grup de cineașşti de 
avangardă, hotăriți să se opună «chachade- 
lo» — «porcării comerciale»: muzicale, 
polițiste, westernuri à la Hollywood,produse 
În serie (cite o sută pe an) în marile studiouri 
din Sao Paolo și Rio. Căutam să descopăr 
un cinematograf și am descoperit un con- 
tinent, «Continentul brazilian», cu contras- 
tele lui străvechi — regiuni întregi pustiite 
de arşiţă, întinsele sertao străjuite de cac- 
tuși care apar obsesiv în mai toate filmele 
noului cinema. Paradisuri vegetale luxu- 
riante alături de viermuiala colibelor («fave- 
las») de la marginea orașelor care apar atit 
de des, în filmele de început ale lui Dos 
Santos, splendorile arhitecturii moderne 
din Sao Paolo ori din noua capitală, Brasi- 
lia, filmată cu ironie și tandrete de un mare 
regizor numit Carlos Diegues. Mizeria sub- 
dezvoltării,dar şi orgoliul uriașelor bogății 
naturale de care dispune țara, contraste ce 
explodează din fiecare imagine de film cu 
o violenţă şi o poezie necunoscute cinema- 


8 


Vedeta 
festivalului: -. 
o cinema- 


Un justițiar al deşertului, un mercenar al destinului — mit şi 
realitate tragică braziliană — pe nume Antonio das Mortes 


tografului european. Poate doar lancso, 
poate doar Polanski, dar nu, acest cinema 
nu poate fi comparat cu nimic din ceea ce 
cunoaştem. El şi-a creat o estetică proprie 
pe măsura «măreției mizeriei» ce o macină, 
estetica foamei şi a violenţei, cum o numește 
Rocha, teoreticianul «noului cinema». Deși 
mai toți regizorii brazilieni studiază în 
Europa (mulţi se declară elevii lui Eisen- 
stein, ceea ce nu-i împiedică să considere 
«Que Viva Mexico», «viziunea unui turist 
european ce descoperă exotismul sub- 
dezvoltării»), Intorşi acasă realitățile pro- 
priului continent trec Inaintea oricăror școli 
şi influenţe. Numai astfel au putut crea o 
adevărată școală națională — reacție la 
producțiile comerciale — o şcoală cinema- 
tografică modernă ca expresie dar profund 
ancorată în tradiţia culturală a Braziliei. 
Cultură eterogenă și totuşi unitară, strati- 
ficind în timp vechea cultură băștinașă a 
indienilor, ritmurile africane ale negrilor 
aduși aici de către primii colonizatori și, în 
sfirşit, influențele cultural-europene. Fără 
această «cheie» istorică e greu să întelegi 
amestecul însolit de teme și obsesii. mituri 
reale sau imaginare, stiluri şi expresii va- 


riate ce definesc cinematograful cel mai 
fascinant şi totodată cel mai derutant al 
Americii latine. 

Barravento. Primul film al lui Rocha e 
totodată una din primele manifestări ale 
noului cinema, cu care se deschide Mostra. 
Un sat de pescari își pregătește năvoadele 
să iasă pe mare, dar se stirnește vintul. 
Ploaia caldă de tropice, frunzele plamieri- 
lor stirnite de «barravento», adică furtună. 
O scenă de dragoste pe plajă de o puritate 


muzical-coregrafică. Cortegiul pescarilor. 


ce imploră în dansuri rituale încetarea 
furtunii. Pitoresc. Mult prea pitoresc,un fel 
de documentar-etnogratic, imi spun. Tru- 
puri de zeitate neagră în mișcare. Un ritm 
exploziv, realizat din filmare, din racorduri. 
Treptat exotismul se estompează, ori Incep 
să mă deprind eu cu șocul plastic. Prim- 
planurile ne apropie şi conflictul om-om nu 
doar om-natură. Siluetele capătă chipuri, 
chipurile — expresii ale durerii ori resem- 
nării. Proprietarul năvoadelor vine să-și 
ia plata: aproape tot peștele prins în ajun. 
Pescarii se supun. Aşa a fost dintotdeauna, 
stăpinii s-au schimbat doar. In acţiune 
intervine un student negru întors printre 


i ca drog 


ai lui care începe să le explice, în termeni 
foarte aspri, violenţi, să nu se mai supună 
Aici Rocha nu face folclor, biciuie inertii 
de secole. Indolența sclavului obișnuit sii 
implore mai bine cerul decit să înfrunte 
nedreptăţile de pe pămint. Regizorul acuză 
1esemnarea prin unghiuri energice, prin 
zoom-uri rapide, prin montajul ca un trăz- 
net. «Filmul nostru trebuie să fie un şoc 
dat paradisului inerţiei» spune teoreticia- 
nul noului cinema. O palmă dată indolenţei 
şi lenei, vorbăriei şi inacțiunii, moştenire 
la fel de dureroasă 'ca şi analtabetismul a 
jumătate din populaţie. Se strigă mult în 
noile filme,faimoasa retorică latină, dar cit 
de surd a fost — se vede — vechiul cinema 
arătind doar o Brazilie de carnaval, cu măști 
și artificii, cu sambe și terenuri de fotbal, 
cu exotism tropical sau modern cita- 
din. Se cintă şi acum samba în orice 
Imprejurare de film, ca-n viaţă, cînd ești 
îndrăgostit ori după ce te biciuie stăpinul, 
ca să te răcorești, cînd ţi se naște băiatul 
ori cînd îți e ucis pe un maidan din Rio de 
vagabonzii marelui oras. Dar cintecul nu 
mai e reclamă His Master's Voice ci glas 
al prea-plinului ori prea-pustiului. 

Ganga Zumba. Din nou exotism la 
prima vedere acest film de început al lui 
Carlos Diegues, inspirat de o revoltă din 
secolul trecut, revolta unor sclavi de pe 
plantaţii care dau foc caselor colonizatori- 
lor și fug spre munți. Hăituiţi de albi Inar- 
maţi, ei reuşesc să-şi înjunghie urmări- 
torii și să ajungă în virful muntelui la singu- 
rul trib rămas liber. În semn de omagiu, 
oferă capetele celor ucişi conducătorului | 
de trib. Primitiv, crud, violent, desigur. Dar 
după ce Diegues ne-a arătat biciul cu care 
sint minaţi spre trestii sclavii, după ce 
colonizatorii îi pedepsesc anticipativ, ca 
să nu fugă, răstignindu-i la răspintie în 
numele sfintei civilizaţii, oare ni se mai 
pare atit de crudă revanșa? Diegues spune: 
«Brazilia nu mai e astăzi colonie, capitalis- 
mul însă înlocuiește doar metodele vechi, 
represive, cu altele mai rafinate». Alt 
film ale lui Diegues, Moștenitorii, urmă- 
reşte mai departe dramatica istorie a ţării, 
şi întreprinde o critică socială complexă, 
subtilă a demagogiei burgheze și a com- 
promisurilor marilor partide politice. Dar 
regizorul nu va mai atinge ca în acest 
prim film rigoarea și directețea mesajului, 
lirismul său epic, suflul romantic-revolu- 
ționar tradus în teme dar mai ales în plasti- 
ca şi în ritmica de poem ce caracterizau 
mai toate filmele de început ale valului, 
înainte ca el să se estetizeze. 


Alice MĂNOIU 


Toate statisticile şi sonda- 
jele cu privire la preferințele 
publicului spectator duc 
la o aceeași concluzie: dintre 
toate genurile cinematogra- 
tice, melodrama întruneşte 
cele mai multe și cele mai 

constante sufragii. Desigur, în manifestarea 
acestei adeziuni pot să apară și apar 
diferenţe. Sint, de pildă, perioade în care 
melodrama pare mai căutată și altele în 
care e căutată mai puţin (deși tot în pro- 
porții considerabile); pentru unele categorii 
de virstă, melodrama are un răsunet mai 
mare decit pentru altele, după cum diferențe 
există și în raport cu gradul de instruire 
sau în legătură cu nivelul de dezvoltare al 
diferitelor comunități omeneşti. 

Dincolo de aceste (şi alte) deosebiri, 
succesul de public al melodramei se dove- 
deşte un fenomen de durată, care acoperă 
aproape întreaga istorie a cinematografiei 
și, în acelaşi timp, un fenomen de o foarte 
largă extindere. Aceasta în condi! în 
care nici o şcoală, nici un curent, nici un 
mare autor nu se revendică de la melo- 
dramă, în condiţiile în care acest gen a 
fost mai peste tot ignorat, desconsiderat 
sau ridiculizat de către o critică datorită 
căreia adjectivul «melodramatic» a devenit 
definitiv o apelaţiune peiorativă. De altfel 
nimic nu pare mai ușor decit să caricaturi- 
zezi melodrama, cu toate schemele ei naive, 
cu viziunea ei maniheistă despre oameni 
buni şi oameni răi, cu situaţiile ei nevero- 
simile şi apelul constant la șantajul senti- 
mental. E un exercițiu simplu și la indemina 
oricui, pe care, probabil, îl practică în mo- 
mente de bună dispoziţie chiar și unii dintre 
consumatorii obişnuiţi ai melodramei. Cari- 
caturile se succed, unele dintre ele sint 
chiar izbutite, dar milioane de spectatori 
continuă să se inghesuie în sălile în care 
sint proiectate sfişietoarele produse. Să ne 
aducem aminte de succesul pe ecranele 
noastre al unor filme ca «Vagabondul» sau 
«O floare şi doi grădinari». 

A încerca să folosești, în cercetarea 
acestui fenomen, criteriile valorii artistice, 
nu ni se pare de prea mare utilitate. Rete- 
rindu-se la un ciclu consacrat melodramei 
difuzat în precedenta stagiune a Cinemate- 
cii bucureștene, doi eminenţi critici cinema- 
tografici îşi exprimau părerea de rău că ală- 
turi de capodopere (fiindcă există și capodo- 
pere ale melodramei, semnate de mari 
maeştri, de la Griffith pină la Bergman) au 
fost prezentate și pelicule mediocre. Intere- 
sul ciclului era tocmai acela de a prezenta 
spectatorilor un dosar cuprinzător și variat 
asupra genului spre a facilita o eventuală 
comprehensiune a fenomenului evocat. De 
ce plac (sau mai bine zis, de ce ar trebui să 
placă) capodoperele nu e o intrebare prea 
dificilă; de ce plac filmele mediocre, iată 
o chestiune mult mai plină de interes. 


Cin ce aderă 


Melodrama și succesul ei merită să fie 
studiate nu (sau nu în primul rind) ca feno- 
mene artistice ci ca fenomene sociale, ca 
expresie a unor necesităţi difuze a unei 
mare părți a publicului. 


sondaj în cineuni 


Un antidot al melodramei: genul de aventuri. Dar și marii 


lui interpreți (Paul Newn 


an, Katharine Ross şi Robert Redford 


în «Butch Cassidy») 


Şi in această ordine de idei, ni se pare 
interesant să analizăm succesul melo- 
dramei în raport cu alte două genuri foarte 
populare: filmul de aventuri și comedia. 

Filmul de aventuri (considerat aici în 
sensul cel mai larg cu putinţă, care include, 
pe lingă aventura propriu-zisă, o bună parte 
din filmele istorice şi mai toate filmele 
istorico-mitologice, westernurile şi o mare 
parte din filmele polițiste) se bucură de 
favoarea publicului pentru ceea ce ele 
reprezintă ca mişcare antrenantă, bogăţie 
de peisaje şi decoruri, recursul la nepre- 
văzut și spectaculos, fantezie. Dar o parte 
însemnată din public — inclusiv aşa cum 
arată statisticile, cea mai mare parte dintre 
temei (și ele reprezintă o bună jumătate din 
publicul spectator) — se arată refractară 
la violența care constituie condimentul 
cvasi-obligatoriu al tuturor filmelor de 


filmele poetului 


Musicalul şi istoria 


Se pot spune adevăruri esenţiale şi cu zimbetul pe buze 
Actorul şi sălbaticii 


aventuri. În plus, deși situaţiile şi caracterele 
din filmele de aventuri nu sint cu nimic 
mai neverosimile decit cele din melodrame, 
cele dintii par totdeauna să se situeze 
într-un univers mai îndepărtat de realitatea 
obișnuită, au un caracter evazionist, mai 
direct, mai accentuat. Spectatorul simte 
că ceea ce se petrece în aceste filme e 
peste puterile lui, că pe ecran apare o lume 
din care el nu face parte, pe care o poate 
admira dar în care nu se simte prea implicat. 
Fenomenul de identificare «spectator-po- 
vestea de pe pinză» e de obicei mult mai 
puțin pregnant decit în cazul melodramei. 


Comedia — gen intelectual 


Probleme dificile sint şi cu celălalt gen 
la care ne-am referit. Comedia este, con- 


Titlul filmului american «Ca- 
baret», realizat de Bob Fosse, 
mă îndemna spre o lume 
foarte puțin austeră. n-aveam 
de unde să bănulesc că 
prin intermediul music- 
hall-ului se poate dezvălui 
cu subtilitate și gravitate ascensiunea fas- 
cismului. Socoteam musical-ul incompati- 
bil cu înțelegerea istoriei, uite că am greșit 
şi de această dată. Subtilitatea analizei psi- 
hologice e demnă de cele mai bune pagini 
ale lui Heinrich Băii din tulburătorul lui 
roman «Unde ai fost Adame?». Cu aju- 
torul programelor de music-hall, istoria 
naşterii nazismului este văzută cu forță și 
gravitate. Important e, deci, că music-hall-ul 
nu este rezervat în exclusivitate extazului 
mistic în fața picioarelor frumoase și el 
ne poate ajuta să intelegem lumea. 
«Actorul și sălbaticii» al lui Titus 
Popovici şi Manole Marcus își propune şi 
el să ne ajute să înțelegem istoria prin inter- 
mediul unui celebru actor de revistă. Se 
dovedeşte și în acest caz că music-hall-ul, 
revista, nu sint incompatibile cu seriozitatea 
în fața exigenţei. Graţia, feeria music-hall- 
ului pot să facă accesibile adevăruri dintre 
cele mai complicate. Chiar şi teoria relativi- 
tăţii expusă de un grup de cintăreţi și bale- 
rini multicolori,ar putea fi mai uşor înțeleasă 
Elisabeta Bostan a reușit in celebrul ei 
«Veronica» să trateze intr-o expresie 
feerică, gingaşe probléme de educaţie. 
Trebuie deci să dezrădăcinăm music- 
hall-ul din imperiul superficialității şi să 


trar aparenţelor, unul din genurile cele mai 
intelectuale, în măsura în care presupune, 
implicit sau explicit, o abordare critică, 
o punere în discuţie a lumii, a mituri- 
lor, prejudecăților și dogmelor cu care 
sintem  confruntați. Comedia burlescă 
a lui Keaton, Chaplin, Stan și Bran, 
Lagdon şi ceilalți, nu este un divertisment 
inofensiv ci e profund deranjatoare pentru 
toate inerțiile omenești, ridiculizează o 
mulțime de lucruri «sfinte» (printre care am 
putea cita, de pildă, stăpinirea omului 
asupra obiectelor) în a căror soliditate 
oamenii simpli tare ar vrea să creadă. 
Comedia contemporană.prin ceea ce are 
ea bun, este și mai dificilă și presupune 
(ca în filmele lui Woody Allen şi Mel 
Brooks) un bogat bagaj de cultură (inclusiv 
cinematografică). Woody Allen, de exem- 
plu, ironizează ponciturile cinematografice, 
el nu citează din cine ştie ce filmulet de 
două parale ci — spre inspăimintarea 
noastră — din Bergman sau din «Crucișă- 
torul Potemkin». Nu, hotărit nu, comedia 
nu e un gen lii it şi de foarte largă accesi- 
bilitate. Să nu uităm, de asemeni că pentru 
oamenii de cultură mijlocie-mică (să ne 
exprimăm ca in box), comedia e un gen 
reprobabil, o invitație inadmisibilă la ne- 
seriozitate, un atentat la responsabilitatea 
lor intelectuală greu cucerită, o pierdere de 
vreme. 


ntru cltev rimi în plus 


Melodrama e mai liberă de asemenea 
rezerve. În forma ei naivă şi schematică 
(și cu ajutorul acestei forme) ea corespunde 
imensei sete de dreptate a spectatorilor 
nesofisticaţi. Melodrama este genul cel 
mai accesibil pentru că este cel mai puțin 
intelectualist, pentru că este, în acelaşi 
timp dramatic și conformist, pentru că se 
situează totdeauna pe pozițiile unei filozofii 
clare, simple, rudimentare — dacă vreţi — 
dar larg împărtășite. Ceea ce place de 
asemeni spectatorului fără pretenţii — sau 
cu pretențiile lăsate provizoriu la vestiar — 
este și un anume fel de realism al melodra- 
mei. Oricit de abracadabrante ar fi peri- 
peţiile de pe ecran, oricit ar fi vorba de prin- 
tese, de vagabonzi, ființe demonice, spec- 
tatorul are sentimentul că în fond e vorba 
de marile şi profundele suferințe ale vieţii 
obișnuite, că filmul se adresează celor din 
sală «care au trecut și ei prin atitea». ȘI 
apoi melodrama declanșează plinsul, cea 
mai eliberatoare și mai puriticatoare dintre 
manifestările afective. Hărţuit de realitate, 
spectatorul găsește in melodramă o con- 
firmare a speranței sale neexprimate: că în 
viață toate par dificile şi complicate dar sint 
în fond simple. Finalul reparator întregește 
această viziune. 

S-a spus că melodrama se adresează 
unui strat infantil din conștiința specta- 
torului. Nimic mai greșit. Melodrama se 
adresează de predilecție maturilor (sau 
celor care s-au lovit de timpuriu de greutățile 
vieţii) cărora le oferă puţină visare, puţină 
speranţă și citeva lacrimi. 


H. DONA 


folosim în scopuri înalte marea lui putere 
de seducţie. De aceea cred că ale noastre 
case de film 1, 3, 4, 5 trebuie să in- 
teleagă că și cu ajutorul filmelor muzicale, 
revuistice se pot rezolva teme dintre cele 
mai importante. Decit un film psihologic 
tras de păr, prefer intotdeauna un music- 
hall care spune feeric și răspicat ce are de 
spus. 

Vă amintiţi cu toți de fermecătorul şi 
inegalabilul fiim «Umbrelele din Cher- 
bourg»? Discuţii dintre cele mai prozaice 
erau trecute și prin purgatoriul muzicii. 
Muzica le dădea o nouă și surprinzătoare 
dimensiune comică. Căci una e ceea ce 
spunem şi alta ceea ce cintăm. 

Uneori, în ceasurile mele de reverie, mă 
gindesc la un film asemănător, în care 
actorii şi cintăreţii principali ar putea fi, să 
spunem, Toma Caragiu și Stela Popescu. 
Filmul s-ar putea numi, de pildă, «De ce 
întirzii la masa de seară?» O văd pe Stela 
Popescu așteptindu-şi indignată soţul şi 
cintindu-şi cu o voce de mezo-soprană 
indignarea. 

— De ce ai întirziat pină la ora asta, 
iubitul meu? , 

Şi Toma Caragiu'să li răspundă cu vocea 
lui de bariton, în timp ce iși dezbracă demn 
pardesiul. 

— Am avut o şedinţă cu o ordine de zi 
foarte încărcată. 

Muzica înalță asemenea cuvinte într-un 
pisc comic, inaccesibil prozei. 


Teodor MAZILU 


Operaţiunea 
Monstrul 


— Manole Marcus, ați in- 
treprinso «investigație» 
nematografică în mai toate 
genurile. În ceea ce pri- 
vește comedia nu vă aflați 
la un debut Cu aproape 
două decenii în urmă... 

— Nu chiar două decenii: să nu mă im- 
bătrinesc atit de tare. Hai să zicem un 
deceniu și jumătate. Este vorba de «Nu 
vreau să mă însor», o comedie muzicală. 

— Un film care a avut mare succes... 
Recidivaţi cu o comedie — nemuzicală 
— “Operaţiunea Monstrul». 

— Este o comedie de caractere, dacă o 
pot numi așa, care se petrece în peisajul 
mirific al Deltei. O comedie cu pescari, cu 
obiceiurile lor, cu relaţiile dintre ei, cu micile 
lor ticuri inofensive, care, cred eu, sint foarte 
amuzante. Pescarii au un univers al lor, 
foarte special. 

— Un adevărat univers mitologic... 


Marin Moraru, Ovidiu Schumaher, ca și 
două debuturi care sper să fie de bună cali- 
tate: actorul Alexandru Manolescu și Cris- 
tina Hoffman, Incă studentă la I.A.T.C. 
Personajele le-am definit pe baza experien- 
tei mele personale, a cunoașterii in ceea ce-i 
priveşte pe actori, pe baza muncii cu ei din 
multe filme, a legăturii noastre zilnice pe 
platouri. Pentru Cotescu»aş aminti «Cap- 
cana» şi «Puterea și Adevărul». Pentru 
Toma Caragiu, «Actorul şi sălbaticii». Şi 
aşa mai departe. O veche experienţă mi-a 


„dovedit că încă din această fază e bine să-ți 


asiguri colaborarea actorilor. 

— «Operaţiunea Monstrul» este o co- 
medie din actualitate... 

— Ca pentru orice film de actualitate am 
evitat deliberat orice fel de sofisticare. 
Acţiunea se desfășoară clar, accesibil. E 
vorba de altfel de un realism pe care l-am 
probat în majoritatea filmelor mele. Atit 
stilistic, cit şi dramaturgic, nu cred în 


pleural sn d 
În. oviri me xperimentat 
f Morar Octavian Cotes Manee Marcus în o mare) 


— Exact. Această mitologie pescărească 
cred că poate constitui o poveste cu haz, 
pe un subiect foarte bine închegat de marele 
nostru profesionist, Titus Popovici. Am 
încercat un film nu de situaţii, ci de carac- 
tere. O comedie pe bază de tipologii. 

— În cadrul filmului pe care-l faceți, 
care va fi rolul gag-ului? 

— În sensul obișnuit al cuvintului, în 
această comedie gagul nu apare. Adică în 
sensul formal al cuvintului. În sensul ame- 
rican al cuvintului, pentru că de acolo se 
trage. Filmul nu e, și nu am vrut să fie, o 
colecție de gaguri. Şi nu au existat nici 
gagmen-i care să le creeze. Momentele 
de umor apar dintr-o suită de întimplări 
perfect verosimile şi în același timp perfect 
absurde. 

incă din perioada de idei, de concepție, 
fiecare rol a fost scris pentru un actor 
anume, ţinindu-se seama de paleta lor inter- 
pretativă, de posibilitățile lor. De altfel, mă 
bucur de o distribuție de prim ordin, în 
frunte cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu, 


telex Buftea 


Un scenarist 
numit lon Creangă 


099 Regizoarea Elisabeta Bostan, 
în colaborare cu scenarista Vasilica 
Istrate, cuplu cimentat de succesul celor 
două «Veronici», revine cu filmul Mama 
(titlu provizoriu) la o sursă sigură: lon 
Creangă. Mama va fi o adaptare liberă 
și muzicală după celebra poveste «Ca- 
pra cu trei iezi». Filmul va fi probabil o 
triplă coproducție: româno-sovieto-fran- 
ceză. eee ȘI lon Popescu Gopo se 
întoarce. De două ori. Odată se intoarce 
la lon Creangă (vă amintiţi «Dacă-aș 
fi Harap Alb»). ŞI Incăo dată se întoarce 
la filmul de animaţie (vă amintiţi, ehei...). 
Viitorul său film, pe jumătate animat, 


ceea ce se cheamă gen cinematografic. 
Sint chiar impotriva termenului. Nu cred 
în legile imuabile ale comediei,de exemplu, 
sau ale genului polițist sau ’ ale filmului 
muzical. Nu cred în legi fixe. Poate con- 
cepția asta a fost valabilă intr-o anume 
epocă a cinematografiei americane, din 
anii '30-'40. De atunci a intervenit însă o 
evoluţie a cinematogratului și a condiţiilor 
de receptare ale spectatorilor. Televiziunea 
a contribuit și ea la această educare a 
publicului. Filmul tinde să fie un amestec 
cit mai omogenizat de dramă şi de come- 
die, ca în viaţă. În această constă în primul 
rind actualitatea lui. 

— Aveţi dpi operatori se, prestigiu — 
Alexandru Întorsureanu Gheorghe 
Fischer, filmul este rodie după o me- 
todă color deosebită — graphiscolor. 
Asta îmi reamintește că au fost filme 
unde erați preocupat de structura plas- 
tică. Mă refer la «Canarul și vişcolui». 

— Am mai lucrat cu Fischer și Intorsu- 
reanu. Sint vechi colaboratori ai mei încă 


pe jumătate jucat de actori,se va intitula 
Povestea dragostei și este inspirat tot 
de Creangă: «Povestea porcului». Pro- 
ducătorul delegat al filmului, Atanasie 
Toma, de la Casa de filme Cinci, ne-a 
declarat că filmul acesta va fi «ceva 
unic în Europa». Cum se vede, lon 
Creangă pare a fi un scenarist în plină 
actualitate. ese Lipsesc fotografii de 
platou. Mai multe echipe se pling că 
sint private de serviciile indispensabile 
ale celui care trebuie să asigure foto- 
grațiile de racord sau cele necesare 
publicităţii filmului. Citeodată, la cite 
o echipă, apare mult doritul fotograf, 
dar numai pentru o zi sau două, după 
care pleacă. Să ne mai mirăm că foto- 
grațiile de reclamă la filmele noastre 
arată cum arată? Să ne mai mirăm că 
mai mult nu arată decit arată? eee În 
filmul lui Dan Pia și Constantin Stoiciu, 
«Filip cel bun», actorul Mircea Diaconu 
juca rolul unui băiat care-și căuta drumul 
în viață. În filmul lui lon Băieșu și Ale- 
xandru Tatos, Mere roșii, Mircea Dia- 
conu joacă rolul unui băiat care și-a 


O comedie cu pescari, 


o comedie iără gaguri 
dar 
cu haz 


de la primul meu film: «Viaţa nu iartă». 
Şi-mi sint de mare ajutor. În ceea ce pri- 
vește graphiscolor-ul, l-am ales cu o in- 
tenție simplă: de a nu face ceea ce se chea- 
mă un tehnicolor. L-am ales pentru capaci- 
tatea lui de a «paleta», de a nu îngroșa 
culoarea, de a da o structură cit mai rea- 
listă peisajului. Delta Iti oferă o tentaţie a 
pitorescului, pe care am vrut s-o elimin cu 
totul. Şi sper ca peisajul să nu-și depă- 
şească funcția dramaturgică propusă. Or 
graphis-ul are două calități: pe de-o parte 
stilizează, și pe de alta scoate culoarea 
din violenţa ei. 

— După această comedie de actuali- 
tate, ce planuri cinematografice aveți, 
care va fi etapa și pasul următor? 

— Lucrez cu Titus Popovici la un film 
de mare anvergură, de mare rezonanță 
politică. Se va chema «Savantul şi sălba- 
ticii». Este un titlu care prefigurează isto- 
ria, ca și în «Actorul...», fără să se refere 


direct la un personaj; în cazul de față este 
evocată indirect personalitatea marelui sa- 
vant român Nicolae lorga. Existenţa lui pe 
scena vieții româneşti este o sursă de 
generalizare politică și morală, fără a îi o 
biografie exactă, cu trimitere nominală (sa- 
vantul nu se va numi lorga în film) la per- 
sonajul istoric. Ca și în «Actorul şi săl- 
baticii». 


Dan COMȘA 
13 DI E PR PI 2 care 


Scenariul: Titus Popovici. Regia: Manole Mar- 
cus. imaginea: Alexandru Întorsureanu şi Gheor- 
ghe Fischer. Muzica: George Grigoriu. Decoruri: 
Virgil Moise. 

in distributie: Toma Caragiu. Octavian Cotescu, 
Marin Moraru, Ovidiu Ruma Alexandru Ma- 
Sonac Cristina 

O producție a Casei d de filme Trei. Director: 
Eugen Mandric. Producător — delegat: Dumitru 
Solomon. Directorul filmului Lucian Gologan 
Peliculă Eastman-color. Ecran normal. Metraj planifi- 
cal: 2500 metri 


găsit drumul în viaţă: un tinăr medic, 
intransigent şi plin de idei, în dispută 
cu un director de spital la fel de intransi- 
gent, dar cu mai puține idei. ese Cind 
centrala telefonică de la Buftea, de 
obicei foarte ocupată, răspunde în cele 
din urmă la apelurile dumneavoastră 
insistente, și vreți să cereţi echipa filmu- 
lui Pintea, rostiți titlul filmului cu toată 
dicția de care sinteți în stare. Dacă 
nu, riscati să vă dea echipa filmului 
Puntea. Şi viceversa. Diferenţă de o 
literă! eee Realizatorii și producătorii 
se pling adeseori de criticii care nu 
cunosc sau nu vor să cunoască procesul 
de elaborare şi de creaţie a filmelor 
noastre. Colegii din redacția revistei 
«Cinema», cei care scriu cronici sau 
fac reportaje pe platourile de filmare, 
se pling că e aproape imposibil să ob- 
țină un scenariu, măcar pentru o zi sau 
două, la filmele aflate în lucru sau gata 
de premieră. lar lectura acestor scenarii, 
ce să mai vorbim, le este indispensa- 
bilă. Încolo, să auzim de bine! 


Alarmă 


a — Filmografia dumnea- 
voastră, Gheorghe Naghi, 
demonstrează anumite 


MemMA preferinte spre două ge- 
nuri considerate, in 
neral, dificile: 
şi filmul pentu copii 
Aceste preferințe presupun și anumite 
responsabilități. Vi le-aţi asumat 
conştient? 

— Comedia și filmul cu şi despre copii 
sint «dificile» pentru cei care nu știu să le 
tacă. De altfel acest lucru este valabil pen- 
tru toate genurile. Să fiu bine înțeles. Nu 
mă consider un desăvirşit regizor de come- 
die sau de filme pentru copii, dar în aceste 
genuri mă simt în largul meu. lubesc umo- 
rul, face parte din viața mea de fiecare zi, 
poate că şi Moldova mea natală este de vină 
în această privință. lubesc copiii poate că şi 
proprii mei copii au o vină în această pri- 
vință. În general, mă străduiesc să fac filme 
pentru spectatori și aș vrea să vă asigur că 
cei mai severi și cei mai calzi spectatori 
sint copiii. Evident că filmele pentru copii ca 
şi comediile cer o bună cunoaștere a mese- 
riei, experienţă și un plus de... 

— Ce anume? 

— Responsabilitate. 
— Ce dificultăţi presupune astăzi rea- 
lizarea unui film pentru copii? 
— V-am mai spus. Pentru mine filmul 
pentru copii nu prezintă dificultăți deose- 
bite. Trebuie să ținem seama de dezidera- 
tele genului şi să ştim precis ce vrem să 
spunem cu filmul respectiv. 

De mplu cu «Aventuri în Deltă» 
ce vreți spuneți? 

— Epica este foarte clară. Ştim de la 
început cine şi de ce se înfruntă, ne-am 
fixat de la bun început care sint forțele 
binelui şi ale răului, şi ne străduim să înfă- 
țişăm în mod atrăgător lupta dintre cei buni 
şi cei răi. Filmul vrea să vorbească copiilor 
într-un limbaj cinematografic simplu despre 
eroism, prietenie, îndrăzneală, curajul de 
a învinge greutăţi în numele idealurilor pio- 
niereşti. Cei doi eroi acționează tot timpul 
împreună și sperăm că vor deveni modele 
pentru cei de virsta lor. 

— Dacă ar trebui să prezentaţi filmul 
într-un mod atrăgător, pentru un pliant 
publicitar să zicem, cum ați face-o? 

— Nu sint un ambițios. Aş dori să fiu al 
doilea și nu primul regizor care povesteşte 
dinainte subiectul unui film de aventuri. 

— Dar dacă aţi fi cronicar? Dacă ați 
privi totul cu exigență, cu detasare și 


Aventurile uno 


pionieri-detecti 
aflați 
în vacanța mare 


obiectivitate ce ați spune despre filmul 
dvs. Ce v-ar mulțumi și ce v-ati 
reproşa? 

— Mă aflu cu filmul într-o fază în care 
orice reproş mi-aş face ar mai fi posibil să 
intervin, să modific, să schimb ș.a.m.d. 
Ce mă mulţumeşte? Aş vrea să vă spun 
că, deşi am văzut de citeva ori materialul 
filmat, el mă atrage în continuare. Mă mul- 
țumeşte cind simt că povestea se incheagă, 
cînd îi privesc pe actorii cei mici,ca şi pe 
cei mari, cind privesc imaginea lui lon 
Anton, care este deosebit de reușită. Și 
dacă la acestea se vor adăuga sunetul de 
calitate al lui Florin Camil și muzica lui 
Dumitru Capoianu, v-am dezvăluit pe toți 
principalii mei colaboratori, la care se va 
adăuga în mod firesc, ca la mai toate filmele 
mele, montajul Eugeniei Naghi. 

— Cine sint eroii filmului dv? 

— Doi copii: unul de vreo 13, celălalt de 
vreo 9 ani. Numele lor nu spune acum nimic. 
Să sperăm că va spune după premieră. 

— Şi viitorul film? Tot pentru copii? 

— Poate. 

— Tot cu Luscalov? 

— Da. Dar asta nu inseamnă că nu 
aş dori să realizez filme scrise și de alți 
scenariști. Mi-am exprimat această dorință 
nu demult într-un alt interviu, numind trei 
scenarişti foarte talentaţi: Titus Popovici, 
Eugen Barbu şi Nicolae Velea. Din păcate 
însă formularea mea nu a fost cea mai 
fericită. Cred că pentru orice regizor este 
o mare satisfacție de a aduce pe ecran 
dramaturgia lui Titus Popovici, iar eu nu voi 
tace excepție în această privință. Din păcate 
n-am avut această șansă, după cum nu mi 
s-a adresat încă nici Eugen Barbu, poate 
pentru că nu mă consideră cel mai nimerit 
şi s-ar putea ca dreptatea să fie de partea lor. 


Andrei IRIMIA 


Scenariul: Petre Luscalov şi Gheorghe Naghi. 
Regia: Gheorghe Naghi, imaginea: jon Anton. 
erei Dumitru Capoianu. Decoruri şi costume: 

bu. 

n distribuție: Fabian Ferenc, Emanoil Petruţ, 
Ştefan Mihăilescu-Brăila, Matei Alexandru, Valeria 
Marian, Cornel Coman, Constantin Vurtejanu, Al. 
Alexandrescu Vrancea şi copiii Dan Popescu și 
Sorin Vasiliu. 

Producţie a Casei de filme trei. Director: Eugen 
Mandric, Producător delegat: Marcel! Păruş, Di- 
rectorul filmului: Nicolae Niculescu. Peliculă Orwo 
color. Ecran normal. Metraj planificat: 2.500 metri. 


Serenadă 


pentru etajul XII 


 Comediile au fost păsări rare 
| în ai mele taguri cinema- 
4 tografice. (Cam are dreptate 
MEMA Băieşu). Spectatorii n-au in- 
| cetat să le reclame, criticii 

să-i susțină, iar casele de 

film să le promită. Pare-se că 


anul acesta e anul promisiunilor ținute. Trei 
comedii, una sănătos păminteană («Toam- 
na bobocilor»), alta fantastico-interplane- 
tară («Comedie fantastică»), iar a treia 


plutind undeva între basm și realitate («Eli- 
xirul tinereții»). lată alte două filme de acest 


gen se află în stadii avansate de finisare 
Tufă de Veneţia, despre moravuri şi nă- 
ravuri fantastic de pămintene, şi Serenadă 


pentru etajul 12. un film care... 


Tudor Popescu (scenarist); 

«Serenadă pentru etajul 12 nu-şi pro- 
pune să stirnească risul satirizind și criti- 
cind birocraţi, ciubucari, fotbalişti, supor- 


teri, vinzători, cumpărători, frizeri, şoferi, 
ospătari, etc. Ca în orice comedie, desigur 
nu vor lipsi accentele critice, dar nu ele al- 
cătuiesc substanţa filmului nostru. „Sere- 
nadă pentru etajul 12" intenționează să fie 
o comedie care să vorbească cu anumită 
duioșie, chiar cu lirism despre noi înșine 
şi despre viața noastră de toate zilele. Oa- 
menii de pe o stradă dintr-un vechi cartier 
bucureștean, aflat în demolare, se vor muta 
cu toţii Intr-un bloc nou și foarte modern, 
Deci o mutare, care are semnificația unei 
adevărate mutații materiale, dar și spiri- 
tuale. Oamenii aceştia au trăit o viaţă în- 
treagă impreună, se cunosc şi-şi cunosc 
obișnuinţele. Vor fi în continuare împreună, 
dar în alte condiții. Într-o împărțire oare- 
cum didactică, filmul are trei părți: noaptea 
de dinaintea mutării, ziua mutării și prima 
noapte după mutare. Prima parte, mai ex- 
pozitivă dar foarte scurtă, înregistrează cu 
o anumită nostalgie o suită de modalități 
de a renunţa la trecut, reacţiile unor oameni 


difuzarea 


Reluări şi...reluări 


Este demn de toată lauda faptul că 
cei care se îngrijesc de alcătuirea re- 
pertoriului cinematografic au reușit 
să ofere spectatorilor, în ultima vreme, 
un program echilibrat, atent și judicios 
întocmit, în ciuda faptului că cinema- 
tografia mondială (asaltată de filme 
care propagă violenţa, de filme erotice 
şi pornografice), oferă prea puține 
titluri de interes pentru publicul ro- 
mânesc. S-a recurs, idee excelentă, 
la soluția reluării cu succes a unor... 
mai vechi succese (Cenușă și dia- 
mant, Moulin Rouge, Şapte mi- 
rese pentru şapte frați etc.); s-au 
adus, nu fără dificultăţi, citeva pelicule 
de aur din istoria cinematografului 
mondial (cum a fost seria de filme ale 


Peripeţiile 


unor locatari 


care vor părăsi pentru totdeauna locurile 
în care au crescut şi trăit. În partea a doua, 
ziua mutării propriu-zise, aceste reacții se 
amplifică pentru că oamenii mai în virstă 
se despart cu mult mai greu de trecutul lor, 
pentru că orice ciștig spre mai bine in- 
seamnă și o renuntare. Alţii vor să recu- 
pereze ceva din trecutul lor, să ducă cu ei 
în noua locuință ceea ce au mai frumos 
şi mai bun, indiferent că sint obiecte sau 
speranţe. În sfirșit, cei tineri, cei care s-au 
născut astăzi şi pentru care totul e firesc, 
renunță mai uşor, se adaptează mai ușor 
schimbărilor. În ultima parte, adică în prima 
noapte după mutare, se constată că oa- 
menii au adus cu ei obișnuințe, gesturi, 
reacţii, mentalități și modalităţi de compor- 
tament care nu mai rimează cu noile con- 
diții de viață, cu noua ambianţă. Atit. Dar 
sint convins că filmul va fi mult mai vesel 
decit s-ar părea la prima vedere.» 
Carol Corfanta (regizor): 


«Filmul e greu de povestit. E greu pentru 
că nu există un personaj sau două cu o 
poveste a lor. Există o mulțime de perso- 
naje cu o mulțime de poveşti care converg 
unele spre altele, se intersectează şi se 
desfac. Sint multe qui-pro-quo-uri, foarte 
multe gaguri, care nu se pot povesti, tre- 
buiesc văzute. Poate că unele gaguri vă 
vor părea știute, în fond s-au inventat puţine 
lucruri de la clasicii comediei mute încoace, 
altele vor fi revăzute şi adăugite şi, în fine, 
vor exista și citeva chiar în premieră. 


În acest film fără eroi principali în accep- 
ţia obișnuită a cuvintului, distribuția cu- 
prinde vreo 70 de actori de comedie, aproape 
tot ceea ce are mai bun la ora actuală scena 
românească. 


Între personajele care se mută in casă 
nouă, .le-aș aminti pe cele interpretate de 
Toma Caragiu (fost marinar, acum fami- 
list aşezat, chitarist apreciat în cartier, 


lui Charlie Chaplin, Luminile rampei, 
Luminile orașului, Piciul, Trinto- 
rul, la care se vor mai adăuga în cu- 
rind și altele); s-au căutat prin arhivele 
lumii și s-au găsit citeva filme demne 
de interes, care nu rulaseră pe ecra- 
nele noastre (Ziua cea mai lungă, 
Marea cursă, Fluviul fără întoar- 
cere, Fugarul, Hoinarii, etc.). Dar, 
parcă furați de un iureş iscoditor din 
cale atară de îngăduitor, programato- 
rii s-au grăbit să scoată din liniștea 
arhivelor prea multe filme vechi, nici 
bune, nici proaste, pur și simplu me- 
diocre. Westernuri vechi, unele de 
peste 15—20 de ani, care-și vor fi 
avut epoca lor de glorie, pe genericul 
multora fiind înscrise numele unor 
vedete astăzi glorioase, dar pe atunci 
departe de celebritate. Recompensă 
pentru şerif (1953), Legea preriei 
(1956), Înfringerea lui Wilkinson 
(1954), Ferma lui Cameron (1954), 


dintr-un bloc 
bucureştean 


care-şi vizitează vecinii escaladind bal- 
coanele pe verticală şi care, în cele din 
urmă, cîntă serenada de la etajul 12), de 
Octavian Cotescu (un profesor universitar, 
supranumit Balaurul, care rezistă cu pușca 
de vinătoare în mină asaltului a tot felul de 
oameni de bine care-i propun remedieri 
la noul apartament), de Constantin Guriţă 
(omul care a visat toată viața să facă un 
duș și e primul lucru pe care-l face în casă 
nouă, cu apă rece, pentru că apa caldă 
va curge peste 15 zile), de Florian Pittiș 
(băiat «dur», motociclist pasionat, îndră- 
gostit simultan de două fate, ceea ce-i 
creează, fireşte, încurcături), de Constantin 
Cojocaru (băiatul care-şi pregăteşte un 
examen chiar în timpul mutării), de Mihai 
Mereuţă (om în virstă care se desparte 
greu de casa în care a trăit o viaţă și aduce 
în balconul blocului toate florile grădinii 
sale). În fine, mai e şi Draga Olteanu-Matei; 
o provincială, mama a cinci copii, care caută 


o adresă a unei rude recent mutată» 
N.C. MUNTEANU 


Scenariul: Tudor Popescu. Regia: Caro! Cor- 
fanta. imaginea: Gheorghe Viore! Todan. Deco- 
ruri și costume: Mihai Beciu. Muzica: Paul 
Urmuzescu 


rectorul filmului: Romeo Orășeanu. Peliculă East- 
mancolor, ecran normai. Metraj planificat: 2 500 
metri. 


Ultimul pistolar din Cross-Creek 
(1956), Omul din Larime (1956) sint 
filme care nu mai spun nimic nimănui, 
nici chiar amatorilor de westernuri, 
şi parcă nici nu meritau osteneala de 
a se îndepărta de pe ele praful uitării. 
Cu atit mai mult cu cit, sintem con- 
vinşi, se mai găsesc suficiente filme 
bune, realizate în ultimele trei decenii, 
care n-au rulat încă la noi şi care ar 
putea fi aduse (la prețuri accesibile) 
cu folos pentru toată lumea. 


“e 


D-ale traducătorilor: 

—De ce «Delict din dragoste» şi 
nu «Delict de dragoste» care ar expri- 
ma toată ideea filmului lui Comencini? 


12 


Ultimul act 


Italia în primăvara anului 1945 
era o țară cuprinsă de febrele 
unei triple eliberări: de război, 
de prezența militară germană 
și de fascism. Zi după zi, 
inaintarea implacabilă a ar- 
matelor aliate, acțiunile din 
ce în ce mai de anvergură ale partizanilor 
italieni, slăbirea punctelor de rezistență 
ale Wehrmacht-ului și dezagregarea aproa- 
pe totală a administraţiei mussoliniene 
marcau colapsul regimului fascist, care 
vreme de mai bine de două decenii ținuse 
țara în negurile totalitarismului şi opresiunii 

Protagonistul ultimului act al acestei 
triste epoci de istorie nu putea fi decit 
însuși «marele dictator», «il Duce», Benito 
Mussolini, omul adus la putere de «marșul 
asupra Romei» din 1921, virtul piramidei 


Maximă latină: 
i să fie legea supremă 


poporul 


cămăşilor negre, aliatul slugarnic al lui 
Hitler, Mussolini aruncase Italia într-un răz- 
boi catastrofal, făcind cu Hitler un pact 
cu diavolul. Fanfaron şi grandilocvent, con- 
vins că are o statură istorică de im- 
părat roman, practicind regimul de te- 
roare ca pe un cult spectaculos, dictatorul 
italian nu era decit un cabotin pe care 
coniunctura epocii îl instalase în fruntea 
unui popor. Sfirșitul lui, adică momentul 
căderii măştilor, nu putea fi decit un ames- 
tec de tragic și grotesc, sintetizind perfect 
epoca pe care el o dominase. 

Regizorul Carlo Lizzani (in filmul «Pro- 


cesul de la Verona» cineastul povestea alt 
episod din finalul epocii mussoliniene: 
condamnarea Contelui Ciano, ginerele dic- 
tatorului) reconstituie cu minutie documen- 
taristă ultimele zile ale conducătorului pră- 
buşit, incercarea de a se salva împreună cu 
iubita lui, actrița Clara Petacci, nesăbuitele 
lui speranțe că germanii (dar germanilor nu 
le mai păsa de el) sau serviciile secrete 
americane din Elveţia se vor putea interesa 
de soarta lui, de putinţa lui de a mai repre- 
zenta ceva sau pe cineva în ltalia. 

Fuga lui, prin nordul Italiei, spre graniţă, 
dintr-o țară pe care o cirmuise fără milă 
două decenii, și unde acum era tot atit de 
străin ca ultimii nemți pe ducă, este semni- 
ficativă atit politic cit și istoric. Lizzani nu 
«comentează» desfășurarea evenimentelor, 
Le lasă să vorbească de la sine. Executarea 
grăbită a dictatorului din finalul filmului (în 
urma condamnării la moarte de către un 
tribunal al Comitetului Naţional de Eliberare) 
pune un punct definitiv în cartea istoriei. 

Precizia narațiunii, răceala ei voită, sint 
într-un tel umanizate de creaţia deosebită a 


Salvarea 


lui Rod Steiger, care reușește să dea dimen- 
siuni aproape patetice, prin deriziune, jalni- 
cului dictator față în faţă cu propria lui 
moarte. Lisa Gastoni, Franco Nero comple- 
tează distribuția unui film, sobru și lucid, 
despre sfirşitul unei tiranii și moartea unui 


tiran 
Dan COMȘA 


Producţie a studiounlor italiene. Regia: Carlo 
Lizzani. Scenariul: Fabio Pittoru, Carlo Lizzani. 
Imaginea: Roberto Gerardi. Cu: Rod Steiger, 
Franco Nero, Lisa Gastoni, Henry Fonda, Lino 
Capolicchio. 


Călătorie spre 
centrul pămintului 


O ecranizare după Jules Verne, în care 
fantasticul imaginat de scriitorul francez 
din secolul XIX este tratat de cineaștii 
englezi ai secolului XX cu mijloacele știmţi- 
ficului de mucava. 

Un spectacol pentru cei mici şi pentru cei 
nu prea mari, colorat și pe ecran lat, cu 
Pat Boone și James Mason, cu citeva (nu 
prea numeroase) replici amuzante și multă, 
multă peliculă de prisos. 

Dar poate că un asemenea film trebuie 
judecat doar ca un mod de a povesti în 
imagini o literatură pentru adolescenți. 

Păcat insă că previziunile ştiinţifice cu 
adevărat de geniu ale lui Jules Verne trec 
aici drept născocirile unui scriitor cu fante- 
zia prea clocotitoare. 

Oricum, filmul avind un număr respecta- 
bil de ani, să-l luăm drept ce şi-a propus 
atunci să fie: o lectură mai plăcută, mai 
accesibilă, mai «memorabilă» (de la a 
memoriza!) a romanului lui Verne. Un fel de 
bandă desenată pe Fastman-color. Un fel 
de rezumat filmat cu incetinitorul. 

Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor americane: Un film 
de: Henry Levin. Cu: James Mason, Pat Boone, 
Arlene Dahi, Diane Baker, Thayer David. 


Tentaţie 


Excelente schițele acestea două ce com- 
pun filmul după o idee-liant: atenţie adulți 
copiii ne examinează tot timpul, 

«Tentaţia»: doi fraţi — 6 și 8 ani — găsesc 
un portofel. După o amuzantă investigație 
în care puștii-detectivi dispar misterios de 
acasă și răscolesc cu îndirjire tot orașul 
pentrua da de urma păgubașului, «răsplata» 
va fi pe cit de neașteptată pe atit de păgubi- 
toare în plan moral. Filmul are haz, e con- 
dus cu dibăcie, culminind cu o poantă 
nostimă cum îi stă bine genului scurt. 
Film educativ fără ifose. Avertismentul 
reiese din cunoașterea mecanismului psi- 
hologic al copiilor şi al adulților, deopotrivă. 

A doua schiță: «Concertul de vioară» e 
si mai importantă ca semnificație sub as- 
pectul ei de farsă spirituală. Copiii sînt 
impinşi de ambițiile părinţilor să mintă, 
să devină «ingenioşi» în situaţiile absurde 
în care li aruncă orgoliul nesatisfăcut al 
adulților. Încintător acel grăsan domn Goe 
ce face troc de talente; foarte cinematogra- 
fică soluția acelui play-back... dar poanta, 
ea trebuie savurată pe ecran. Merită, 


Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor buigare, Un fiim de 
Ivanka Grabceva. Cu: Dimitr Ganev, Ognian Je- 
liazkov, Voitek Todorov, Mihail Lazarov, Vera Salieva. 


Cele mai bune 
momente cu 


Stan şi Bran 


«Muzica! Muzica!» — ar 
trebui să strigăm (precum 
în piesă) acum, cind ni se 
oferă regalul unei antologii 
cinematografice cu Stan şi 
Bran. E greu de lămurit pină 

- la capăt fascinația aproape 
misterioasă pe care apariția celor doi o 
exercită pînă şi asupra minţilor celor mai 
lucide şi cunoscătoare într-ale filmului, 
fără a mai vorbi despre spectatorul care 
nu știe nimic despre Stan şi Bran, dar își 
pierde repede stăpinirea de sine în fața 
unui film de-al lor. Care să fie explicația? 
Probabil aceea că pentru prima oară, odată 
cu apariţia acestdr personaje, cotidianul, 
cotidianul cel mai cotidian și mai «naturel» 
irumpe şi se desfăşoară pe larg, în toată 
«grandoarea» şi «mizeria» lui, pe terenul 
comediei cu gag-uri. Laurel și Hardy aduc 
pe ecran condiția individului mijlociu, cip 
banală existență (teoretic) şi «enorme» 
«nebune» probleme zilnic (practic). Con- 
diție «ruptă din viață», în care spectatorul 
se recunoaşte imediat. Eu nu fac acum o 
ierarhie a valorilor, ci observ numai printre 
altele că: nici un scurt sau lung metrai 
cu Buster Keaton, nici vreunul cu Chaplin 
(care, oricum am lua-o, sint totuși cei doi 
oameni esenţiali ai genului), nu dă senzaţia 
de concret, de cotidian, care lucește pe 
tiecare centimetru de peliculă cu Stan şi 
Bran. În filmele lui Buster Keaton intilnim, 
cu precădere, un «realism» învăluit mai 
curînd în aburul suprarealismului. La Chap- 


lin descoperim un realism care vrea și 
izbuteşte să sugereze anume condiționări 
mai largi sociale. Dar realismul acela mărunt 
al vieții de zi cu zi? Realismul ieșirii pe o 
uşă sau al imposibilității ieșirii pe acea 
ușă fiindcă te izbeşti de ea; realismul dificul- 
tății de a încălţa o pereche de cizme; rea- 
lismul vizitării unui prieten la spital, atunci 
cind el e cu un picior în ghips, vizită din care 
nu se știe ce poate ieși. Arătaţi-mi un singur 
film de Keaton, Chaplin sau de alții (dintre 
cei «mari», firește), arătați-mi un singur 
asemenea film în cinematograful aşa-zis 
burlesc (deși el e adesea dramatic), indica- 
ți-mi cine a mai izbutit afară de Laurel și 
Hardy să aducă în acest cinematograf aşa- 
zis mut (cu toate că el grăiește adinc) atita 
viață «aşa cum este», atita viață «de zi cu 
zi». Nu-mi amintesc să fi văzut aiurea, în 
alte bijuterii ale «marelui mut», asemenea 
realistă şi exuberantă luptă a omului cu 
«nimicnicia» sa cotidiană, cu nevasta și 
cu fratele geamăn, cu proprietarul care 
Îl terorizează și cu banii de care are nevoie, 
pe scurt, cum zice o vorbă de spirit a lui 
Chesterton: cu butonii de la cămașă care 
nu se vor lăsa închiși în vecii vecilor, semn 
al revoltei lucrurilor și al triumfului lor. Mai 
mult decit ulterioarele lor lung metraje, 
aceste «numere» de citeva minute fiecare 
luminează în toată strălucirea ei estetica 
«moftului» zilnic, cu urmări incalculabile, 
propusă în filmele cu Stan și Bran, «miti- 
cismul» lor, cind angelic (— Birjar, slobod? 
— Da! — Atunci mină!), cînd agresiv şi de- 
monic (— Eu l-am aruncat pe geam, cucoa- 
nă, minca-i-ai coada!) 


Aurel BĂDESCU 


Producţie a studiourilor americane. Fragmente 
prezentate de Hal Roach. 


Legătura pierdută 


Filmul lui Zolnay Pal se înrudeşte prin 
temă, stil, cîteva soluții dramaturgice (vezi 
și finalul), prin compoziția în alb și negru 
cu Zidul lui Vaeni. Amindoi regizorii fac 
parte din generația postbelică şi redau 
epoca necunoscută de ei printr-un ritm 
şi o expresie plastică proprie zilelor lor. 
Este o apropiere care-i flatează pe amindoi, 
filmele răminind fiecare în felul lor foarte 
personale. 

Tinerii comunişti ilegalişti maghiari se 
aruncă și ei cu trup și suflet în labirintul 
eroic, plin de capcane,al mişcării de rezis- 
tență. Este virsta arderilor totale, a sacrificii- 
lor necondiționate. Și de sacrificii era ne- 
voie atunci, în toamna lui '44, cind guvernul 
fascist Szalasi dezlănţuia o cruntă teroare. 
Unora teama le pătrunsese atit de adinc 
în suflet, încit își pierdeau omenia. Alţii 
sfidau pericolul. Îl sfidau pină la in- 


top cadru pe | 


Mireasa lui Zandy 


să-mi fie ac 


formule de 

mult sat 

mă pot ab je 

area unei atitudini ca, de pildă 
n cazul unor filme care e 

au indirect, ¢ 

Un asem 
lui Zandy. Ca și altă dată, în 


expresie, c mai 


teoret 


la marc 


cepție asupra feme 
Mireasa 


v Ullmar 


n elemer 


conştientă făcînd la rindul lor victime prin 
riscuri inutile. Dar teroarea exaspera. A 
acționa era o necesitate vitală. 

Destinele mai multor personaje — un 
tinăr evadat din închisoare, prietenul lui, 
iubita lui — sora prietenului, legătura lui cu 
partidul — se intersectează tăcut. Replicile 
sint scurte, respectind parcă şi ele jocul 
secret al ilegalității sau al spaimei: «cine 
era?», «unul care a mai fost...». Liniştea 
se lasă iar. Ușile se închid. Perdelele cad. 
Se stă la pindă. Eliberarea nu poate fi de- 
parte. Dar pină atunci se vor număra încă 
cîteva jertfe. 

Un film sobru, dens, în semnificatii, in 
imaginile căruia, în ciuda cenuşiului apăsă- 
tor, desluşim voinţa de a ajunge la lumină 


A.D. 


Producţie a studiourilor maghiare. Regi 
Zolnay Pál. Scenariul: Ko/l6 Miklos, Zolnay Pál. 
Imaginea: Ragályi Elemér. Cu: Zala Márk, Drahota 
Andrea, Szirtes Adam, Madaras József, Kozák An- 
drås, Kise Manyi 


ie să mă 
itāțile filmului, am simțit o a 
mpotrivire față de reactualizarea « 
alată a unor relaţii patr 


visătoare și cochetă; bărbatul-groso: 
an, femeia-gingaşă; bărbatul-neatent 
la detalii, femeia-cu 
) precum ş 
aer al acestei povești 
totuși, realistă, dacă nu 
sint extraordinar 
mereu pregnant 


simțul ambian 
tei, e 
care 
vrea, 


Hackman 
distanta 


ica eroină . a întruch 
Persona, dialoghează intr 


Nina CASSIAN 


Polițistul este polițistă 


(Mariangela Melato) 


O tinără stă în pragul vieții, 

adică pe peronul unei gări 

de provincie italiană și dă 

să fugă ca să scape de trei 

bărbați, trei simboluri ale 

tiranei, pentru moment să 
le numim ale tiraniei masculine: 1) patro- 
nul (el ar vrea să uzeze nu numai de ideile 
ei, ci şi de contururile ei, la fel de isteţe); 
2) logodnicul (el doreşte o arvună din a- 
vantajele unei eventuale căsătorii, dar 
căsătoria nu e deloc nici măcar eventuală, 
pentru că fata, se vede bine, nu prea e 
ceea ce se cheamă o partidă); 3) tatăl (el 
nu e un despot activ, dare totuși un despot 
cazanier). Mama îi spală părul făcind tot 
posibilul să nu-l deplaseze din poziția 
lui de Dalai-Lama, să nu-i deranjeze ta- 
bieturile, dar fata nu vrea să se trezească 
peste treizeci de ani în fața unui pașă 
care refuză ceașca de cafea dacă trebuie 
să-şi mestece singur zahărul... 

Punctele de plecare ale comediei sint, 
cum se spune, personaje tipice în situații 
tipice. Sub un văl ușor se zăresc clar ta- 
bloul sinoptic și acolada care unește 
calupul unor teze feministe elementare. 

Hazul acestei comedii, iscălită de pro- 
lificul și dedublatul Steno, farmecul meri- 
dional al acestei pelicule care nu va ră- 
mine în istoria cinematografiei, dar, pro- 
babil, se va strecura ca un scurt și năbă- 
dăios paragraf în istoria emancipării unei 
specii care trece sub ochii noștri de la 
starea de «majoritate minoră» la starea 
de «femeie majoră» (așa o numește și 
cartea apărută relativ recent în Editions 
du Seuil) —farmecul, zic, vine de la aceas- 
tă Mariangela Melato, frumuseţe icono- 
clastă, dinamită cu sex-appeal, navă cine- 
matografică de categoria Sputnik-Apaollo. 
Dar nu numai de la ea. 

Fiind o comedie, ca să zic aşa, revan- 
şardă, filmul are toate șansele să fie privit 
în mod diferit. Pentru publicul feminin 
povestea acestei fetișcane care vrea să 
fugă, dar se răzgindește și dintr-o intim- 
plare devine polizziotă, adică polițistă, 
şi nu dintr-o întîmplare, fireşte, începe 
să se ia in serios, atit de în serios incit 
devine spaima nu numai a celor care 
încalcă legea, dar și spaima celor care 
trebuie să păzească această lege, mai ales 
a lor, a acestora din urmă —pentru publi- 
cul feminin povestea este savuroasă şi 


flatantă Ea, povestea, asigură depăşirea 
unor complexe milenare, depășire ima- 
ginară firește, dar orice revanșă reală 
începe prin visul de revanșă şi revanşa 
există, bineințeles în stare fictivă, cind 
rolurile se inversează, cind sedusa și 
abandonata nu mai e nici sedusă și nici 
abandonată, cind sexul, prin tradiție slab, 
devine, prin călcarea tradiției, sex tare, 
atit de tare încit ajunge să-i pună cătușele 
(nu uitaţi, sintem în comedie) unui dur- 
duliu donjuan care devreme ce e atit de 
obraznic n-are voie să fie chiar atit de 
poltron. Mă-ntreb dacă publicul masculin, 
nu prin excepţiile, ci în totalitatea lui, va 
gusta această nostimă și in fond gravă 
comedie la fel de bine dispus. Sociologii 
ecranului ar trebui să înregistreze risetele 
finale şi să le compare intensităţile și 
după sexe. 

Căci tinalul e atoaterevelator. După 
ce se opune tuturor potentaţilor cu o 
îndărătnicie și o naivitate specifică unei 
specii care n-a avut ocazia să fie prea 
coruptă, adică să-și însușească «regula 
jocului», ca orice rotiță care refuză să 
se miște conform programării sale, po- 
lițista noastră va fi expulzată de structură. 
Grefa n-a prins. Prin urmare o comedie 
terminată în dramă, dar o dramă à Pita- 
lienne, adică pe muchia hohotului care e, 
concomitent, și de ris și de plins. 

Întrebările pe care le puneam mai sus 
sint cine va ride și cine nu va ride, sau 
mai exact cit vor ride femeile și cît băr- 
baţii în finalul acestei producţii care e 
film, dar pare un filmuleţ. 

Metamorfoza de la film la filmuleţ nu-i 
numai un truc mai mult sau mai puţin 
comercial. Aici e vorba de maturitatea 
unei cinematografii obsedată de social 
şi politic. Maturitatea filmului italian a 
atins azi o cotă atit de înaltă încit îi permite 
decrisparea problematicii majore. (Con- 
diția femeii, nu-i așa, e «o problemă ma- 
joră», la nivel planetar,nu numai în Anul 
internațional al femeii?) Decrispare in- 
seamnă că atunci cind e cazul — econo- 
mia politică şi sociologia pot fi predate şi 
explicate la toate nivelele. Inclusiv la 
nivelul glumei. Inclusiv în stil autoironic. 


Ecaterina OPROIU 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Steno. 

Scenariul: Luciano Vincenzoni, Sergio Donati. 

Imaginea: Alberto Spagnoli Cu: Mariangela Me- 

lato, Orazio Orlando, Mario Carotenuto, Alberto 

Sona Renato Pozzetio, Renato Scarpa, Gigi 
lista. 


Judecător: conştiinţa colectivă 


(«O anchetă») 


| «O anchetă»? lar o anchetă? 
arrens, de Ne ain cu 

mul lui Kazmierz Kutz în 

NEMA perspectiva unei anchete în- 
| treprinsă de un for superior 

| de partid într-un district al 

Poloniei zilelor noastre, ca 
urmare a unor «sesizări» primite de prin 
partea locului. 

lată cadrul investigaţiei: între organele 
locale și anume structuri administrative, 
tot locale, s-a născut o divergență, există 
chiar optici diferite asupra unora şi ace- 
lorași lucruri. Cine greșește? Şi mai ales 
cine plătește pentru greșală, căci «sesiză- 
rile» nu se fac fără scop punitiv (care de 
fapt ascunde de cele mai multe ori nişte 
reglări de conturi personale). Care scop 
ar avea două aspecte și el: ar pune la punct 
pe cineva și ar confirma părerea și deci 
biruința altcuiva. 

Dar Kazimierz Kutz nu se lasă angrenat 
în procedurile unui film-proces (ca să nu 
vorbesc că se lasă antrenat cu atit mai 
puţin în procedurile unui film polițist). li 
servesc doar aceste premise nu spre 
instruirea unui caz (căci de fapt o anchetă 
organizează cercetarea unui caz),ci pe 
regizorul polonez îl interesează, dimpotri- 
vă, ansamblul, atmosfera, îl interesează să 
depisteze stări de lucruri și nu aleargă să 
ofere el dezlegări procesuale, nu se lasă 
încintat de perspectiva anchetatorului de 
profesie. El povestește, vede, descoperă, 
arată fapte, oameni, comportamente, con- 
cepții,pe care le opune apoi altor oameni 
în scopul de a provoca poate nu o anchetă, 
ci ceea ce s-a și intimplat între spectatorii 
lui acasă — ample, generoase dezbateri nu 
despre un caz surprins în planul imediat 
al filmului de un foarte tonic personaj, ci 
despre ceea ce se vede pe toată adincimea 
cadrului sau cadrelor filmului. Pe Kutz nu 
l-a interesat, este sigur, să circumscrie 
cazul, ci să arunce o privire colectivă asupra 
colectivității, să provoace un fel de privire 
în oglindă, fără farduri și fără jocuri de lu- 
mini, o privire într-o oglindă imensă cum 
ar fi visat-o Maiakovski, care să-i vadă pe 
toți şi să se insiste asupra unora. lar lumea 
din sală să aprobe sau să dezaprobe, să 
nască ceea ce constituie, evident, obiectivul 
acestui film: dialogul dintre artă și benefi- 


ciarii ei. 
M.A. 


Producţie a studiourilor poloneze. Regia: Ka- 
zimierz Kuiz. Scenariul: Kazimierz Kutz, Jerzy 
Wawrzak. imaginea: Krzysztof Winiewicz. Cu: 
Czeslaw Jaroszynsii, Stanislaw igar, Joanna Bo- 
gacka, Kazimierz Iwinski. 


Cazul a avut un 
deznodămînt fericit 


Startul se face de la o intere- 
santă ipoteză: cind la o crimă 
asistă un singur martor — 
deci doi cunosc detaliile fap- 
tei — rolurile se pot inver- 
sa, criminalul poate denun- 
ta martorul ca făptaș asi- 
gurindu-și astfel sui generis o acoperire. 
In cazul dat, această demonstraţie inversă 
e susținută de două argumente. Primul, cel 
ce acuză este protejat de statutul său 
social mai presus de orice bănuială (e un 
cunoscut profesor trecut cu mult de virsta 
aventurii, locuind într-un princiar aparta- 
ment dintr-un palazzo din piața Navona). 
Al doilea argument e produs chiar de cel 
pe nedrept învinuit. Modest și cam naiv 
funcționar la poştă, nu demult stabilit în 
capitala italiană, tinărul incriminat este 
speriat aprioric de poliţie, de justiție, de 
orice formă a administraţiei de stat, teamă 
ce-l determină să se sustragă de la calita- 
tea sa de martor şi implicit să se autoacuze. 

Pe această pistă urmărirea psihologică 
dintre cei doi se derulează într-un palpitant 
joc de-a v-aţi ascunselea şi, ca în toate 
filmele italiene din ultimii ani, cazul parti- 
cular devine revelator pentru starea de 
lucruri a societăţii în ansamblul ei. Nesi- 
guranța cetățeanului simplu care nu se 
bucură de protecția nici unei mafii — poli- 
tice, financiare, sociale etc. — denaturează 
raporturile sale cu societatea și declanșea- 
ză o formă a violenţei implicite, cu nimic 
mai puţin dăunătoare decit cea a crimei 
lățișe, 

Un personaj aparte in această categorie 
de filme creează Enrico-Maria Salerno în 
persoana patronului de ziar. Rolul său nu 
este de astădată să vineze «monstrul pen- 
tru prima pagină», ci să declanșeze, cu o 
sagacitate detectivă, restabilirea adevăru- 
lui. Scenariștii abandonează însă acest 
drum preferind un final deus ex machina 
simplist și complet nepotrivit cu profilul 
psihologic al criminalului (admirabil inter- 


Acuzator: inalul 
Inculpat: martorul 


pretat de Riccardo Cucciolla). În rolul 
tinărului, Enzo Cerusico ne aminteşte de 
Nino Manfredi la început de carieră. 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Vitio- 
rio Salerno. Scenariul: A. Finocchi — V. Salerno 
Imaginea: M. Masciocchi. Cu: Riccardo Cucciol!a, 
Martine Brochard, Enrico Maria Salerno. 


Ultimul bal 
la piscina din Roznov 


Încă un film închinat acelor atit de dure- 
roase zile ale ocupației naziste în Cehoslo- 
vacia. Elevii dintr-un mic oraș pregătesc 
petrecerea de bacalaureati. O fac în taină, 
pentru că de aproape cinci ani în orașul 
lor orologiul nu bate orele balului, ci orele 
morţii. Naziștii, însoţiţi de ciini poliţişti, 
percheziționează, arestează, ucid. Tine- 
rețea își cere totuși drepturile; dar cine 
mai poate să ridă în umbra teroarei? O 
maturitate ciștigată într-o singură noapte, 
noaptea ultimului bal la care nimeni n-a 
dansat. O noapte sfirşită în șuieratul de 
gloanțe. O temă inepuizabilă. Sentimente 
generoase. Stilul unui regizor cunoscut: 
ivo Novak. Sintem totuşi obligaţi să notăm 
că secvența finală ratează prin naivitate 
atmosfera nuanţată a întregului. PP 


——————— 
Producţie a studiourilor cehoslovace. Un film 
de ivo Novák. Cu: Andrea Cunderiikova, Brano 
Krizan, Josef Somr, Petr Svojtka, Katerina Machâc- 
kova. 


la New York 


Sint lucruri pe lume care 
nu se uită şi nu se iartă. 
Charlie Chaplin, prințul co- 
iema mediei americane, nu putea 
să uite și să ierte că ţara lui de 
adopțiune, campioană decla- 
rată a democraţiei, îl silise, 
în plină isterie mac-carthistă, să emigreze 
înapoi pe continentul bătrinei Europe. Re- 
vanșa şi-a luat-o un deceniu mai tirziu, 
turnind în studiourile britanice această 
satiră orchestrată savant într-un crescendo 
implacabil. Mai întii se răfuiește cu automa- 
tismele modului de viaţă de peste ocean — 
obsesia publicitară, obsesia dolarilor, ma- 
nia chirurgiei estetice și a cumpărării tine- 
reţii factice, colecţionarii de tablouri inculţi, 
etc., etc. — şi tonul este blind, chiar duios 
amuzat. Dar sub mănușa de catifea nu 
întirzie să țişnească lovitura: reconstituirea 
proceselor organizate de Comisia pentru 
activități anti-americane, cind «vinătoarea 
de vrăjitoare» a ridicat delaţiunea la rang 
de indatorire civică. 


I s-a reproșat lui Chaplin în legătură cu 
Un rege ia New York că, renunţind în 
bună parte la verva comică, la cascada 
de gaguri, a mizat mai mult pe latura ideo- 
logică și pe aspectele sentimentale ale 
acţiunii. Într-adevăr, filmul nu are forța 
Dictatorului. Dar oare nu au şi geniile voie 
să obosească, chiar dacă pe noi asta ne 
întristează? Şi nu au voie să opteze pentru 
alte formule decit cele cu care ne-am 
obişnuit? Dovada cea mai bună că formula 
s-a schimbat este că, pentru prima oară, 
purtătorul de cuvint al cineastului nu mai 


Un mare 
cineast suedez 


Mireasa lui Zandy,care rulează acum 
la noi, ne-a permis să facem cunoştinţă 
cu un regizor suedez, Jan Troell, care 
lucrează deopotrivă în ţara lui şi în Sta- 
tele Unite. Are numai 42 de ani, și critici 
eminenți ca John Simon (de la revistele 
«Esquire», «New Leader» şi «New York 
Magazine») nu ezită să-l numească 
«a filmmaker of genius». Am putut per- 
sonal constata că cele două filme care 
l-au făcut celebru: Emigranții și The 
New Land (Ţara cea nouă), unde nu 
e vorba de altceva decit de plecarea din 
Suedia și instalarea în America a unui 
numeros grup de coloniști, este totuși 
o poveste fascinantă, care durează şase 
ore și totuși n-are nici o clipă de scădere 
a interesului. Încă de la al treilea film 
al său, Ole dole doff sau ini, Mini, 
Maini, Mo,el obține Marele Premiu la 
festivalul de la Berlin. 

Troell era invăţător și, pentru simpla 
lui distracție, îi plăcea să filmeze. Într-o 
zi, li vine ideea să facă pe școlarii săi 
să cunoască mai bine orășelul Malmă, 
unde trăiau și, pentru asta să filmeze un 
scurt-metraj de 20 de minute. ÎI va inti- 
tula, pur şi simplu, Orașul. Îl va lucra 
absolut singur. Şi nu va fi un ghid tu- 
ristic sau publicitar, ci o poveste dra- 
matică a unui băieţel disperat că i s-a 
furat o broască țestoasă pe care o 
adora. Asta îi va permite micului erou 
să scotocească prin tot orașul, căutind 
să-l prindă pe hoț. Dar pentru asta va 
fi obligat să prindă el, mai intii, deprin- 
derile, apucăturile oamenilor din casele 
prin care caută. În fiecare loc oamenii 
aveau altă conduită, potrivită cu desti- 


este el însuși, ci un copil. Ideea, excelentă, 
de a-l pune pe micul Michael Chaplin — 
într-un rol care aminteşte de «Piciul» — 
să facă apologia libertăţii, îl scuteşte de 
pericolul unui declarativism facil şi dă cu 
atit mai multă greutate dramatică finalului 
în care cel ce va fi fost obligat să-şi trădeze 
idealurile și să pășească pe calea compro- 
misului şi a delaţiunii este tocmai copilul, 
simbolul purității și al inocenţei. 

De asemeni, personajele feminine au 
căpătat o pondere mai mare decit inainte. 
Frumoasa și scinteietoarea Dawn Addams 
îi ține piept cu brio Idolului, care deşi pare 
să se dea curtenitor la o parte din imagine, 
continuă să polarizeze atenţia spectatori- 
lor. Dar atit de puternic ni s-a întipărit în 
minte Charlot cel de odinioară, incit în 
clipele cind dintr-un zimbet, un gest, o 
piruetă abia schiţată, regăsim, în ciuda 
pletelor cărunte şi a ridurilor, personajul 
lui veșnic tînăr, ne relaxăm fericiţi în Intu- 
nericul sălii şoptindu-i recunoscători în 
gind «Ce bine că mai exiştil» 

M-a frapat o secvenţă absolut extraordi- 
nară, care concentrează în citeva secunde 
întreaga carieră a lui Charlie Chaplin şi 
chiar intreaga dramă trăită de comedia 
cinematografică mută la apariţia sonorului: 
într-un restaurant, aşezat lingă o orchestră 
asurzitoare ca să se facă înţeles de chelner, 
eroul mimează. Mimează un morun şi mai 
ales mimează o broască țestoasă, cu dege- 
tele de la o mină şi cu o farfurie. Într-o stră- 
fulgerare, revezi pe ecranul memoriei Goa- 
na după aur cu dansul piinițelor şi uiţi că 
anii au trecut. 

E adevărat că se ride mult la acest film, 
doar e cu Chaplin, dar se ride puţin trist. 


Manuela GHEORGHIU 


Producţie a studiourilor engleze. Regia, sce- 
nariul, muzica: Charles Chaplin. imaginea: 
Georges Perinal. Cu: Charles Chaplin, Dawn 
Addams, Michael Chaplin, Oliver Johnston, Jerry 
Desmonde, Maxime Audiey 


nația imobilului, natura și Indeletnicirile 
celor care trăiau în el. Era o sinteză foarte 
reușită de peripeții şi cine-verită. Filmul 
a plăcut așa de tare celor care l-au văzut 
încit autorul consimți să-l prezinte tele- 
viziunii. Care îl acceptă. Şi astfel Troell 
trece de la catedră la ecran. Pentru a 
deveni în scurtă vreme o celebritate. 
O frază rostită de el explică bine această 
trecere, evoluție, metamorfoză. Întrebat 
de ce alesese meseria de institutor, el 
răspunde: «Nu aveam cine ştie ce vo- 
cație pentru dăscălie, dar pur şi simplu 
nu m-am gindit la vreun alt meșteșug». 
Această curioasă frază explică totul. 
Simţea instinctiv că singurul lucru pe 
care îl putea face bine era să învețe pe 
alții nu cunoştinţe şcolare, ci fapte de 
viață și tilcul acestor fapte. Într-un cu- 
vint exact ce face regizorul cu școlarii 
săi actorii. Încă fiind profesor și-a dat 
bine seama că pornise niţel greșit. Că 
pe oameni el ştie să-i înveţe nu carte, 
ci viaţă. Şi, pe loc, se apucă de asta. 
Pe loc se pune să compună cinemato- 
grafic o poveste jucată de acei actori 
siguri, garantaţi, care sint copiii. În 
acel filmuleţ el a fost și n-a fost dascăl. 
Căci nu-i învăța pe copii să citească, 
ci Îi învăța să descifreze. Şi cu aceeaşi 
ocazie, falsul belfer de clase primare 
s-a prefăcut în cineast de înaltă clasă. 

Enorma lui probitate artistică se vede 
din trei trăsături: nu admite ca altcineva 
să-i facă montajul; ba chiar se luptă din 
răsputeri să fie lăsat să facă și foto- 
grafia, imaginea; în sfirșit, deşi domnii 
de la Warner Bross îi taie copios (uneori 
45 de minute scoase afară din filmul său), 
nu se supără; aproape chiar că aprobă. 
căci e mereu speriat la gindul că va 
plictisi pe spectator. Şi citează urmă- 
toarea nostimă vorbă a lui Ingmar 
Bergman: «cind văd un film, iau cu mine 
şi o pisică şi aștept să vină pasajul care 
o interesează şi pe pisică». 


D.i. SUCHIANU 


Marele Gatsby 


Cred că nu întimplător de 

trei oi într-o jumătate de 

secol cinematograful s-a în- 

nema tors la un roman al lui Scott 

Fitzgerald spre a arunca o 

privire asupra lumii ameri- 

cane. «Marele Gatsby» (pe 

care mulți l-au socotit poate cu ușurință 

un roman autobiografic) vorbește cu o 

anume ironie, cu anume amărăciune despre 

parvenitismul unei anumite societăți în 

anii '20. Vorbeşte chiar cu o anume dispe- 

rare care era a acelora ce conveneau între 

ei să se considere «generaţia pierdută» de 

după primul război mondial şi care s-au 

autoexilat pe bătrinul continent spre «a-și 

căpăta conştiinţa de sine» şi a-și confirma 

emanciparea literară tocmai pe pămintul 

Europei. Căci «Marele Gatsby», romanul, 

avea să devină, în ochii oamenilor de litere 

de pe noul continent, simbolul «modului 
de-a scrie american». 

La distanţă de 50 de ani (primul film inspi- 
rat de lucrarea lui Scott a fost realizat în 
anii '20, încă în perioada filmului mut), 
«Marele Gatsby» polarizează două generații 
în jurul aceleiaşi obsesii, «visul american» 
și cu aceeași tristețe constată «pierderea 
ui.» 

Scott Fitzgerald arunca asupra lumii ame- 
ricane privirea lui de mare dezamăgit, aso- 
ciată cu o ironie uneori acerbă, alteori (de 
puţine ori) chiar tandră în faţa dezlănțuirii 
naive de bucurie datorată unei inexplica- 
bile prosperităţi. Dar Scott nu lasă inexpli- 
cabilă «prosperitatea» aceasta. Gatsby, de 
pildă, este un tipic «ajuns peste noapte» 
in posesia acelui zeu al vieţii mercantile: 
contul în bancă. A urcat pină aici graţie 
traficului de alcool în plină prohibiție. Cre- 
dința lui este că acest cont în bancă li poate 
permite orice: ascensiunea în lumea patri- 
ciană de pe noul continent şi chiar o alianță 
cu aceasta pe cale matrimonială. Pe firul 
acestei aspirații, în prelungirea idealului 
de «realizare» pe plan social a lui Gatsby, 
filmul englezului Clayton reconstituie «anii 
nebuni» (botezați astfel de cei din generaţia 
pierdută), iar operația — făcută mai întii 


prin invocarea unei mode, astăzi «iar la 
modă» — retro — readuce uneori cu nostal- 
gică plăcere amintirea unor dezlănţuiri mon- 
dene, iresponsabile desigur, deşarte, ce 
începea cu euforia vestimentară şi culmi- 
na în frenezia ritmului de jazz. Clayton 
strecoară în această frescă animată — în 
care luxul și plăcerea par a fi însăși rațiunea 
de a exista a personajelor lui — observaţia, 
cind tristă, cind sarcastică la adresa high- 
life-ului plăcerii (materializată în film cu 
contribuţia a peste 2000 de figuranți din 
cea mai aleasă societate de pe noul conti- 
nent: lumea bună de la New-Port). Lăsin- 
du-se uneori sedus de propria-i reconsti- 
tuire, Clayton insistă poate prea mult asu- 
pra cadrului, asupra argumentelor exte- 
rioare ale unei societăți (este evident că el 
filmează cu încintare obiectele, expresia 
însăși a afirmării insului în planul ierarhiei 
sociale. Obiectele acestea — fie că sint 
mobile sau haine, bijuterii sau mătăsuri — 
par a trăi ele însele o frenezie expoziţio- 
nală). Dar peste argumentele vizuale se 
insinuează sentimentul unei tristeți, al de- 
busolării, unor destine ce se zbat fără 
cauză, trezite pentru o clipă la realitatea 
dură (exprimată în film de condiţia existen- 
țială a garagistului) prin tragicul destin al 
lui Gatsby însuşi. 

Fresca lui Clayton — pentru care Coppola 
a scris scenariul — chiar dacă trece uneori 
cam la suprafața romanului lui Scott Fitz- 
gerald rămine totuși un film preocupat să 
depășească nostalgiile şi amintirile despre 
o epocă ce avea să se curme brusc într-un 
«crah economic. Şi face acest lucru în pragul 
altuia, cind iarăși «visul american» s-a 
dovedit fragil, o- iluzie, şi cind sentimentul 
este iarăşi acela al aratării» lui. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producție a studiourilor americane. Regia: 

Jack Clayton. Scenariul: Francis Ford Coppola — 

după romanul omonim al lui F. Scott Fitzgerald. 

Imaginea: Douglas Slocombe. Muzica: Nelson 

Riddle. Cu: Robert Redford, Mia Farrow, Bruce 

Den Karen Black, Scott Wilson, Cathryn Leigh 
ott. 

Globul de aur '74 — pentru interpretare, actritei 

Karen Black 

Oscar '74 — pentru costume, lui Theoni V. A+ 

drodge 

Oscar '74 — pentru adaptare muzicală, lui Nelson 

Riddle 


Zilele filmului mexican 


Lacrimi şi sete de dreptate 


Este foarte greu să judeci valoarea 
unei cinematografii cu o producţie de 
aproximativ 80 de filme pe an (locul 
Intti dintre țările Americii Latine) prin- 
tr-un eșantion. Şi totuși aceste şase 
zile închinate filmului mexican, semn al 
prieteniei dintre două popoare aflate la 
peste zece mii kilometri distanță, au 
fost în multe sensuri interesante şi 
edificatoare. 

Mai întii a ajuns la noi solia unei 
realități istorico-politico-geografice pe 
cit de diferită de a noastră, pe atit de 
fascinantă prin insolitul peisajelor şi al 
obiceiurilor, prin amestecul de rase și 
culturi îimbogățite de moștenirea unor 
strălucite civilizații. 

Filmele prezentate (cu excepţia lui 
Zorro) se petrec în vremea noastră. 
Totuși acțiunile lor par distanțate în 
timp — de la civilizația de azi plină la 
un virtual ev-mediu — datorită antago- 
nismelor sociale ce opun orașe cu 
orgolioasă arhitectură modernă unor 
aşezări umane, victime ale mizeriei. De 
la un subiect la altul, filmele mexicane 
gravitează constant în jurul a doi poli: 
apetitul pentru melodramă și violența 
temperamentului. Acest aliaj, exprimat 
întotdeauna într-un stil profund realist 
(interpretare, detalii, ambiante), dă fil- 
mului mexican o personalitate cu totul 
aparte, reușind un tulburător portret, 
concret, al vieţii contemporane. 


Melodramele, cu poveștile unor iubiri 
imposibile, boli incurabile, copii orfani 
şi adoptați, părinți pierduţi şi regăsiți... 
încheie cu un sfirșit fericit, menit să 
corecteze «soarta» conform ierarhiei 
valorilor morale — au întotdeauna acea 
forță a sentimentelor dezlănțuite,capa- 
bilă să trezească o nobilă stare de emo- 
tie, căreia spectatorul nu-i rezistă (Copil 
de sufiet — regia: Rogelio A. Gonzalez 
jr., Zidarul cintăreț — regia: José 
Estrada). 

Violenţa temperamentelor izbucnește 
de cele mai multe ori ca o consecinţă 
a condițiilor aspre de viață,cărora nu le 
poate face fată decit o inimă împietrită, 
uscată ca şi pămintul, ca și cerul zgircit 
cu fiecare picătură de apă (cele două 
drame țărănești: Jatul și Casa din sud, 
regizori: Carlos Enrique Taboada şi 
Sergio Olhovich). 

Micii spectatori au putut urmări Ma- 
rea aventură a lui Zorro — (regia 
Raul De Anda jr.) Haiducul mexican 
împarte dreptatea așa cum o cere le- 
genda și legile genului, fără să ocolească 
nici el lacrima melodramei sau violența 
înfruntărilor dintre caractere. 

Cinci filme, cinci regizori, aducind 
dovada de profesionalism a unei cine- 
matografii a cărei virstă e egală cu cea 
a artei filmului. 


Simona DARIE 


sala de cinema 


Poftiţi și pe la noi 


În primăvară, cind la Tulcea aveau loc 

filmări pentru Orașul văzut de sus de 
Lucian Bratu, am profitat de ocazie ca să 
vizităm şi cinematografele din localitate. 
Eram în intirziere cu articolul pentru rubrica 
de față, așa că ne pusesem mari speranțe 
în această vizită, mergind binelnţeles 
înarmaţi cu minitonul, gata să ne inre. 
gistrăm operativ impresiile şi să purtăm 
convorbiri revelatoare, spre a putea preda 
articolul imediat după întoarcerea la 
redacție. N-am înregistrat însă nimic 
şi n-am scris nici un articol despre cine- 
matografele din Tulcea. Deși nu sintem 
chiar așa de slabi de înger, fiindcă am 
vizitat foarte multe săli şi sintem obișnuiți 
cu tot felul de situaţii şi condiţii, cugetul 
nostru s-a dovedit prea slab pentru a pune 
cit de cit ordine în impresiile culese cu acest 
prilej. 

lată însă că o spectatoare din orașul 
de la porţile Deltei s-a dovedit mai tare și 
mai sistematică decit noi, scriindu-ne exact 
pe tema care ne depăşise total. Îi dăm cu- 
vintul, mulțumindu-i cu anticipație, fără să 
adăugăm, la urmă, decit semnătura noastră, 
pentru conformitate. 

«Stimată redacție, 

Vă invităm şi la Tulcea să vedeți felul 
în care se poate asista la un dublu spectacol 
în sala unui cinematograt. Şi asta nu doar 
într-un singur cinematograf din oraşul nos- 


publicitate 


0 idee pentru o firmă 


Atişele cinematografelor bucureștene 
au renunțat de un timp încoace la orice 
tentativă (măcar sumară) de originalitate, 
de atragere a publicului printr-o fotografie, 
un montaj de fotografii sau o gratică deo- 
sebită. invariabil, pe mari coli cenușii de 
hirtie, titlul este scris fără relief, ca orice 


travelling-avant 


Am văzut 
și regizori fericiţi 


Nici un peisaj, nici o poezie, nici o intim- 
plare, nici un film, nu poate fi un spectacol 
mai încintător, mai grațios, mai cuceritor, 
mai frumos, mai optimist, mai înălțător, 
decit zimbetul fericit al regizorului vorbin- 
du-ți despre ultimul său film. Şi nimic mai 
dătător de speranţe în destinele breslei, 
decit sinceritatea absolută a regizorului 
afirmind încrederea sa în filmul pe care l-a 
făcut, În faţa fericitului regizor simţi brusc 
cum îţi cresc aripi, pluteşti pe nişte nori dia- 
fani, sau dacă ai harul autotransplantării 
în medii potrivite, te prefaci inevitabil într-un 
vas comunicant în care începe să gilglie 
lichetiată fericirea celuilalt... Unde incepe 
filmul, în ce clipă? Începe în creuzetul 
cranian al regizorului, în clipa în care 
inspirația sa, ca un malaxor centritugal, 
transformă în substanţă asimilabilă organic, 
ideea scenaristului. Regizorul e un scena- 
ristofag sau e pămintul bun de cultură în 
care scenaristul plonijează cu încredere, 
transformindu-se în sămință din care, la 
recolta viitoare, va țişni în aer ca într-o 
poveste de Creangă, filmul. Unii regizori 


filmul și literatura 


Romane in retro 


Se poartă, toată lumea a observat, moda 
retro. Cu precădere acţiunile se petrec fie 
în anii începutului de secol, fie în cei ai 
începutului crizei, în jurul lui 1930. Epoci 
frămintate, contradictorii, epoci care au 
«moșit» contemporaneitatea. Nu știu dacă 
s-a observat că aceste două epoci 
corespund cu două momente foarte impor- 
tante din istoria cinematografului: nașterea 
lui şi — respectiv — inventarea sonorului. 
Putem conchide că astfel cinematograful 
își recuperează prin această modă un trecut 

e care îl constată incă destul de firav. 
şi recuperează două momente în care nu 
putea fi contemporan (încă) propriei sale 
deveniri: mijloacele tehnice, poate înainte 


tru, ci In toate. De ce spectacol dublu? 
Să vedeţi. Chiar dacă vii spre sfirşitul 
proiecției, ţi se dă voie să intri în sală (sin- 
gura condiție e să-ți plătești biletul). Cum 
sala este destul de mică, cel care intră şi-şi 
caută locul orbecăind, fi deranjează pe 
ceilalţi, fiind atenţionat cu fluerături şi vorbe 
tari. Asta se întimplă cam în tot timpul 
proiecției. 

Dar asta n-ar fi nimic. Mai sint copiii, 
admişi la orice film, copii care pling, dacă 
sint mici de tot, sau vorbesc dacă sint mai 
mărișori, fluieră sau Işi schimbă locurile. 
După cum v-am spus, principalul este să-ţi 
plătești biletul. Controloarea care îți dă 
drumul în sală sau responsabilul, dacă e 
de față, nu sint deloc jenaţi chiar dacă 
apare şi cite un spectator în stare de ebrie- 
tate. Așa că nu rareori pătrunde în sală şi 
cite un chefliu. Colac peste pupăză, sonorul 
este defectuos la toate cinematografele, 
cu excepția cinematografului în aer liber 
«Dacia», iar filmul.de obicei, se întrerupe 
de citeva ori, In timpul proiecției. 

Să nu mai vorbim cit de neingrijite sint 
sălile noastre și cu ce miros de petrosin 
şi perclorat te întimpină de la intrare şi te 
sufocă apoi tot timpul! Așa că, vă rugăm, 
pottiți și pe la noi (vă mulțumim, am fost şi 
vom reveni — N.R.). 

Nu de alta, dar am văzut în alte oraşe 
cinematografe de-ți era drag să stai în sală, 
nu mai vorbesc de proiecţie și de reper- 
toriu. Noi am așteptat mult timp reluarea 
unor filme bune, dar tot «Plingeți ghitare», 
«Ochii Shivanei», «O floare şi doi grădi- 
nari» ne-au fost oferite.» 

Aneta BOGDAN 
tehnician la 1.1.P. — Tulcea. 
(pentru conformitate: Val S. Deleanu) 


anunț care proclamă: «intrarea interzisă», 
sau «atenție, se lucrează pe schelel». În 
loc să fie, în peisajul orașului niște pete de 
culoare și de inventivitate vizuală, afişele 
sint doar nişte petice de hirtie. O exceptie 
de la regulă o constituie cinematograful 
Scala, unde se încearcă un contact cu publi- 
cul, prin afiș, prin grija acordată firmei. 
Atişul filmului «Ultimul act», de pildă, cu 
o fotografie negativată a dictatorului — 
erou principal, este chiar o interesantă 


metaforă vizuală a semnificaţiilor filmului, 


Singura oprelişte deci în calea celorlalți 
rolă de cinematografe apare a fi lipsa 
eilor. 


sint alcătuiți dintr-un cernoziom atit de 
fecund, încit dau chiar două sau trei recolte 
pe an. Humusul acesta roditor e uneori 
atit de bogat încă de la facerea lumii; alteori 
nu, şi atunci are nevoie de îngrăşăminte, 
iar unii regizori ştiu asta şi îngroapă în 
brazdele lui (brazde care de multe ori sint 
numite circumvoluțiuni), substanţe active 
rezultate din digerarea (sau arderea) in- 
ternă a multor kilometri de celuloid, de filme 
adică, şi a multor kilograme de celuloză, 
adică de cărți şi nu se poate ca pămîntul 
acela să nu rodească. Şi aceștia sint regi- 

ii fericiți. Dar mai sint şi alți regizori 

cei care înfig în brazdele lor bucăți 
de oglindă, adică cei care seamănă oglinzi, 
mai ales la marginile tarlalei lor craniene, 
acolo unde răsăririd strălucitoare în soare, 
tulpinile de oglindă nu vor da rod din rădă- 
cinile pe care nu le-au avut niciodată, ci vor 
reflecta recoltele vecinilor, mai înzestrați 
cu har şi cu simț gospodăresc... 

Dar n-am întilnit niciodată un regizor 
nefericit că filmul nu i-a ieşit aşa cum îl 
dorise; nefericit că recolta lui de celuloid 
e mai puțin impresionantă decit a altora; 
nefericit că nu şi-a lăsat filmul să se coacă 
mai îndelung la soarele chibzuielii... Pe 
scurt, a văzut cineva vreodată un regizor 
altfel decit fericit? 

Ah, această sfintă mare fericire... 


Radu GEORGESCU 


de orice, îi lipseau — acele mijloace tehnice 
necesare destăşurărilor epice solide, adinci, 
complexe. O mare literatură epică nu putea 
fi atunci trecută prin ecran — şi iat-o astăzi 
asaltind,cerindu-şi dreptul, după ce filmul 
şi-a căpătat puteri de expresivitate adecvate 
E o explicație — desigur nu singura. Astfel 
că e poate momentul să încercăm ecraniza- 
rea unor opere epice românești aparținind 
perioadelor amintite, opere de vază şi de 
generoasă expresivitate: romanele lui 
Camil Petrescu — mai cu seamă Ultima 
noapte, sau Întunecare de Cezar Pe- 
trescu, în sfirșit, fastuoasele cronici ale 
Hortensiei Papadat Bengescu. Lista 
poate încă fi mult lărgită — și nu trebuie 
uitat serialul de televiziune ce, şi altă dată 
semnalam, e încă foarte zgircit cu romanul 
românesc interbelic. «Materia» există. De 
ce n-ar apărea şi filmele ei? 


Gelu IONESCU 


aventura scenariului 


Filmul 
„de acţiune“ 


— Am încercat, din simplă 'curiozi- 
tate, să contabilizez toate faptele de 
arme ale personajului dumneavoastră, 
pădurarul. lată-le notate aici: aruncă 
în aer 9 trenuri cu armament şi muniții, 
împușcă 300 de hitlerişti, distruge 18 
tancuri, 24 tunuri, 6 cazemate, 5 depo- 
zite de muniții, 22 autocamioane, ava- 
riază la sol 8 avioane de luptă, captu- 
rează 2 batalioane cu armament cu tot... 
Asta în aproximativ treizeci de minute 
de film, restul fiind dialog. 

— Dacă vi se pare prea lung timpul 
afectat dialogului, mai scurtăm două- 
zeci de minute de dialog și le cîştigăm 
pentru acțiunea propriu-zisă. În două- 
zeci de minute, după un calcul sumar 
şi aproximativ — dar pentru mline, la 
prima oră, vă promit cifre precise — 
omul ar putea să mai distrugă o compa- 
nie sau două, să arunce în aer trei po- 
duri şi două tuneluri, să facă praf 8—10 


de acord? 


Actorii din afara 
Capitalei 


Sporul producţiei naţionale va soli- 
cita, printre altele, o mai intensivă co- 
interesare a întregului efectiv actori- 
cesc al țării în distribuțiile filmelor. Pe- 
liculele din ultimii doi-trei ani au arătat 
că regizorii au pornit, cutezători, la 
explorarea unor ținuturi îndepărtate de 
Capitală, cum ar fi Ploieşti, Piteşti; 
recent, chemarea, la probe, a unei actri- 
te din Piatra Neamţ — unde, dealtmin- 
teri, regizorul n-a călcat niciodată — 
a produs de-a dreptul senzaţie. E foarte 


~ posibil ca pină la sfirşitul secolului să 


mai fie descoperite scenele din Cluj, 
Arad, Baia Mare, lași şi altele unde 
există interpreți valoroși de toate gene- 
rațiile, cu chipuri net conturate, profesie 
îndelung și dens exercitată, capacitate 
creatoare, robustă, posibilități stilistice 
practic nelimitate. 

Galeria tipologică a unei cinemato- 
grafii nu se diversifică numai prin su- 
gestia scenaristică, ci, măcar, în aceeași 
măsură, prin artiștii creatori de tipuri 
şi prin modalităţile felurite de crearea 


Toamna 


Ca un făcut, imediat după Toamna 
bobocilor, a venit toamna-toamnă, să- 
lile de cinema au început să se umple, 
cozile de la Patria şi de la Luceafărul 
rivalizează cu cele de la Scala şi Capitol, 
E bine, e frumos, serile sint parcă mai 
lungi, revederile mai duioase, vorbele 
mai discrete, peste tot și toate plutește 
așteptarea, prevestirea frunzei galbene 
și a primilor fulgi de zăpadă. 

Admiratorii vedetelor de altădată se 
reîntiinesc cu Greta Garbo și Charles 
Boyer, Malec şi Charlot, admiratorii ve- 
detelor de acum cu Florin Piersic, Ana 
Szeles şi Marin Moraru, Elixirul tine- 
reții rivalizind cu tinerețea veşnică a 


posibilități posibile 


Ce oarbă e zeiţa! 


Plan detaliu @ Pe o ușă închisă o 
firmă: «comisia de Impăciuire». 

Plan general e O cameră, nişte oa- 
meni care se privesc cu dușmănie. 
Judecătoriile nu le acceptă cazurile 
şi-atunci asaltează comisiile. Ce vor 
aceşti oameni, de ce se judecă între ei? 
Aceşti oameni (trăiesc în al patrulea 
şi ultim pătrar al secolului XX) se dau 
în judecată unii pe alții: e pentru fo- 
losirea ilicită a umbrei unui pom din 
curtea alăturată; e pentru că vecinul 
de palier s-a exprimat urit de Dolă- 
nescu şi de familia acestuia, fiind ascul- 
tat cu geamul deschis, «intrucit și ve- 
cinii sint doritori să audă din cauză că 
discul nu se găsește și Dolănescu nu 


cuiburi de mitralieră şi să ia vreo 2—300 
de prizonieri... Asta în primul episod. 

— Aveţi mai multe? 

— Ca orice serial. Inițial mă gindeam 
la 26. Dar cred că putem merge la sigur 
cu 52. E o cifră mai rotundă, 

— Da, e drept, cit se poate de rotundă. 
Mă gindesc totuşi că, la capătul celor 
52 de episoade, pădurarul dumneavoas- 
tră va avea la activ (sau pasiv, cum vreți 
să-i spuneţi) cam trei sferturi din efec- 
tivul total al trupelor şi armamentului 
din cel de-al doilea război mondial... 
Minus flota, firește. 

— Vă-nşelaţi. Am avut în vedere opt 
episoade în care luptă pe mare. Scu- 
fundă 16 submarine, 5 crucișătoare, 9 
distrugătoare. 

— N-ar fi de preferat să acordaţi mai 
mult spațiu dialogului? 

— N-am nimic împotrivă. Mai băgăm 
în fiecare episod cite 15—20 minute de 
dialog, că nu-i mare scofală: «Sus mli- 
nile!», «Stai, că tragi» «Predaţi-vă!», 
«Halti», «Schnell», «lesi din groapă, 
sobolanule!», «Vă-nvăţ eu minte, pui- 
șorilori», «Nimeni nu miş...» 

— Staţii M-am grăbit. Mai bine ră- 
mineţi pe acțiune. Aveţi mai mult spor. 


Dumitru SOLOMON 


acestor tipuri de către artişti. Incercă- 
rile de a obține un grad mai înalt de va- 
rietate prin cooptarea amatorilor, a oa- 
menilor de pe stradă au dus și duc în 
genere la rezultate modeste, în orice 
caz fără continuitate. Avem, mi se pare, 
aproximativ o mie de actori profesioniști, 
rezervă excelentă a cinematografiei; can- 
tonarea creatorilor de filme exclusiv în 
perimetrul bucureștean devine necon- 
formă sub multiple raporturi. 

Încercările sporadice, oarecum întim- 
plătoare, de a atrage actori din alte 
orașe — Margareta Pogonat (cînd era 
la Ploieşti), Nicolae Radu (de la Craio- 
va), Cornelia Gheorghiu (de la laşi), 
Elisabeta Jar (de la Oradea), Jean Con- 
stantin (de la Constanţa), Ana Szeles 
(de la Tg. Mureș), și alţi clțiva au fost 
apreciate ca pozitive. Acţiunea se cu- 
vine însă a fi concepută pe plan larg 
şi continuată sistematic. Fiindcă au 
apărut şi apar mereu actori foarte tineri, 
excelenți, iar cită strădanie se depune 
deobicei în prospectarea locurilor de 
filmare, căutindu-se cele mai potrivite 
ambianţe în fundul Deltei sau în văgău- 
nile dintre crestele pleșuve ale Carpa- 
ților meridionali — se poate depune și 
pentru prospectarea integrală a celor 
peste patruzeci de trupe stabile ale 
teatrelor românești. 


Valentin SILVESTRU 


celor dintii, pentru două ore şi între 
două cinematograte, pentru două virste 
şi între două glorii, una bazată pe geniu, 
alta pe Gerovital. 

Frumoasă toamnă, repet, frumoase 
reîntiiniri şi frumoase surprize, mai ales 
că cinematografia noastră nu şi-a pe- 
trecut vara în anonimat, ne-a pregătit 
citeva filme bune, pe care le-am 
dorit și le-am așteptat, dintre care nu 
voi destăinui decit două: Jocul în regia 
lui Andrei Blaier şi Dincolo de pod 
în regia lui Mircea Veroiu. 

Sălile de cinema ne invită în staluri, 
pardesiul și umbrela ne vor însoți în 
marea aventură cinematografică a aces- 
tei toamne. Fiindcă, stimate cititor, sin- 
gura glorie pe care n-o laudă nimeni, 
dar autentică pină la capăt, este aceea 
de a fi spectator. 


Marcel PĂRUȘ 


e vinovat»; O pentru una pălărie veche 
(călcată din greșală de M.A, în picioare) 
și «nu accept impăcarea, vreau să-l văd 
la judecată, să-i fac inimă rea, că și el 
mi-a făcut mie, şi n-am nevoie de pă- 
lăria nouă care mi-o cumpără el că știu 
eu că o s-o ia de la solduri după Lipscani 
și nu de la Romarta»; E pentru încălca- 
rea hotarului unui mormint, «intrucit 
după informațiile culese, este certat 
cu disciplina severă a locurilor de veci» 
e pentru 2 (două) înjurături personale 
la adresa pisicii «care nu deranjează 
pe nimeni și nu miorlăie decit între 
14—16, așa că nu încalcă legea privind 
liniştea publică». 

— Şi nu mai sta aici tovarășe, cu apa- 
ratele alea, că te dau în Judecată pentru 
Incălcarea personalității umane. Și n-o 
să-ți meargă pentru că dreptatea n-o 
să se sperie de nu știu ce film. Dinsa e 


oarbă! 
Alexandru STARK 


16 


cronica 
sociologică 


Planeta 
roller-ball-ului? 


Roller-ball-ul este un sport al anilor 
2000—2020, cind pe pămînt — zice sce- 
naristul care vrea să depășească prin 
forța imaginaţiei sale «Planeta maimu- 
telor» — nu vor mai fi războaie, ci doar 
o lume nebună de 4 miliarde de oameni 
care vor privi meciurile de roller-ball, 
înlocuitoare, la urma urmei, a oricăror 
războaie... Jocul acesta e cristalizarea 
finală a celor mai violente sporturi di 
trecutul secol 20; un cocktail dement de 
fotbal american, rugby, hochei, curse 
de motociclete, karate — sporturi d 
venite inutile în fata groaznicei fasc 
naţii exercitate de roller-ball, la dimen- 
siunea planetei. Planetă nu a maimu- 
telor, ci a roller-ball-ului. 


cronica 
obiectelor 


Politica lucrurilor 


În citeva reflecții de indiscutabilă fi- 
nețe asupra filmului «Souvenirs d'en- 
France» (joc de cuvinte între «Amintiri 
din copilărie» şi «Amintiri din Franța»), 
film care se bucură de o presă favora- 
bilă pentru acuitatea observaţiilor sale 
sociale — cunoscutul critic literar Ro- 
tand Barthes dezvăluie cu un ochi cine- 
matografic sigur, o relaţie esențială 
pentru arta noastră, aceea dintre obiect 
şi politică. Credem că un citat mai amplu 
din acest articol va interesa pe orice 
cinefil: 


«În filmul lui André Téchiné, obiec- 
tele sint tratate politic. Cind Brecht 
vrea să descopere acest adevăr enorm, 
legătura dintre război și comerț, el pune 
în scenă o cataramă de centură. Cind 
Téchiné vrea să dezvăluie acest compli- 
cat complex istoric care este «jocul» 
moralei și al interesului în sinul unei 
familii burgheze, el ne arată cirpe bine 
călcate, monezi de argint, ochelari, mlini, 
dacă bătrina întreprindere industrială 
a familiei se îndreaptă cu ajutorul ca- 
pitalului american, aceasta apare sub 
forma unei mașini de scris roşii la care 
bate plictisită o dactilogrată care fu- 
mează intens și bea whisky; viermuiala 
claselor sociale? o grămadă de umbrele 
la ieșirea dintr-un cinema de provincie. 
Arta nu începe oare cind obiectele devin 
inteligente ?»... 


Şi Incă o idee memorabilă din această 
lecţie de cinema: «Cel mai serios cuvint 
în cinema este: Tăiați!» 


scurt — 
metraje 


@ idei Jeanne Moreau: Aşa cum 
şi-a propus mai demult, Jeanne Moreau 
a găsit posibilitatea de a regiza un film 
cu un scenariu-al ei, cu dialoguri con- 
cepute de ea, şi tot cu ea într-un rol prin- 
cipal. Filmul — intitulat «Lumină» — 
descrie destinele a patru artiste care se 
întretaie decisiv, o dată în viață. Alege- 


«Arta nu începe oare 
cind obiectele devin inteligent 
(Roland Barthes). © fotografie 
semnată de Bud Lee pentru a 
cere ocrotirea bogățiilor mării, 
periclitate de alarmanta poluare 

a lumii contemporane. 


rea regizoarei: Lucia Bosé, Caroline 
Cartier, Francine Racette şi, binelnţeles, 
Jeanne Moreau. Printre locurile-de fil- 
mare — redacţia  săptăminalului 
«L'Express»... 


@ idee de pace: Un film francez 
«jucat» avind ca scenariu poveștile şi 
veștile găsite în scrisorile soldaţilor 
germani de pe frontul de la Stalingrad, 
scrisori adevărate, despre adevărul răz- 
boiului şi grozăviile întringerii, scrisori 
către familie și interceptate de serviciul, 
hitlerist de contra-informaţii, niciodată 
ajunse la destinaţie pentru a nu decon- 
spira starea morală a trupelor lui von 
Paulus, scrisori găsite după război. 
Titlul filmului — la obiect: «Scrisori de 
la Stalingrad». 


Două echipe a cite 20 de oameni stau 
față în față, gata de luptă și măcel 
Echipele sint formate din 10 patinatori 
(cu crosele și mănușile lor dotate cu 
ghiare de oțel), 5 motociclişti și 5 aler- 
gători-marcatori. Jocul se desfășoară 
pe un fel de velodrom de 50/30 metri, 
tunuri aruncă de peste mantinelă obuze 
de 10 kilograme — ca bilele de popice — 
la o viteză de 500 km/oră, care o dată 
lansate pe viraje, tind spre centrul te- 
renului unde vor fi jucate ca un puc 
gigantic de către cei 5 marcatori (dacă 
nu vor omori în căderea lor năpraznică 
vreun jucător...) Numai că cei 10 moto- 
cicliști, pe mașinile lor, stau de veghe 
chiar lingă viraje, bătindu-se pentru 
obuz, ca «o grămadă» la rugby. La rindul 
lor, patinatorii barează drumul adversa- 
rilor — omorindu-i deseori cu crosele 
sau cu mănușile lor oţelite — și caută 
să aducă ghiuleaua în linia propriilor 
marcatori. Care şi ei pot fi striviți moto 
sau ucişi manual de adversari. Numărul 
morților se marchează pe tabela de 
scor lingă numărul golurilor, căci scopul 
— dacă mai Iințelegeţi ceva! — e marca- 
rea golurilor, adică introducerea ghiu- 
lelei într-o poartă sau aşa ceva... Re- 
cordul de jucători uciși într-un singur 


s-a filmat... 
miine 


———2 


La dolce vita 


La Stampa scrie despre scandalul 
izbucnit din pricina domnului Alessan- 
dro Paolini, inginer la Institutul supe- 
rior de telecomunicații, care și-a «de- 
nunțat» indignat superiorii, vinovați de 
15 ani de zile că-l plătesc pentru că nu 
tace nimic! Un alt funcționar, di. Renato 
Bonaccini s-a plins Curţii de conturi 
pentru faptul că de 5 ani el se socotește 
«sechestrat, condamnat la timp liber 
forțat, alienat de plictiseală». Într-ade- 
văr, însărcinat oficial cu misiuni spe- 
ciale, reclamantul s-a văzut confirmat 
anual în funcţiile sale fără să i se pre- 
cizeze vreodată care e conținutul a- 
cestor «misiuni speciale»... 


Trăim numai o dată... 


Una din cele mai prestigioase emi- 
siuni ale televiziunii engleze («Civili- 
zația», datorată lui sir Kenneth Clark, 
celebru istoric de artă care a sintetizat 
în 13 emisiuni a cite 50 de minute, în- 
treaga dezvoltare a artelor de la începu- 
turi pină în zilele noastre) a provocat 
o reacţie pasionantă a publicului. Rea- 
lizatorul ei afirmă că ar fi primit vreo 
3—4 000 de scrisori, de la miniștri și 
cardinali pină la sinucigași-sinucigași 
care au renunţat la gestul lor, după ce 
au urmărit emisiunile!... Ei au regăsit 
în acest extraordinar curs de istorie.a 
omului creator, credința în viață, în 
puterea umană. «Am răspuns tuturor 
acestor scrisori»... precizează sir Clark. 
«Aceasta mi-a luat un an din viață!» 
Emisiunea a necesitat — ca pregătire — 
alți doi ani... 


€ idee (nouă) de Pinocchio: Avin- 
du- ca scenarist pe celebrul Susi Cecchi 
d'Amico (scenaristul lui Visconti şi al 
altor «mari» italieni), Luigi Comencini 
a reinventat basmul lui Colodi, într-o 
(tele)viziune, ca acum să o transpună 
cinematografic: Pinocchio nu e o mario- 
netă ci un copil inteligent, demn, care 
nu vrea să asculte poruncile zinei, pro- 
pagatoare ale unor idei stupide, ipocrite, 
despotice. Pedeapsa zinei (interpretă: 
Gina nici mai mult nici mai puţin Lollo- 
brigida!) este transformarea băiețelului, 
de cite ori e neascultător, în cunoscuta 
paiață de lemn şi sfoară. Dar copilul 
rezistă, işi păstrează calitățile umane, 
«refuză a fi o oiță proastă» și biruie 
zina rea. Mare succes de public și de 
critică! 


meci: 9 (la întilnirea Roma-Chicago, 
4 decembrie 2012). 

Aproape că nu mai contează subiectul 
propriu-zis al filmului lui Norman Jewi- 
son... Nici dacă filmul e bun sau prost... 
Nebunia lui întrece măsurile criticii din 
anul 1975. Autorul scenariului, inventa- 
torul acestui joc de masacru e un uni- 
versitar american, William Harrison, ca- 
re a scris în '73 o nuvelă, după ce s-a 
întors de la un meci de basket sfirşit 
în singe, și-a deschis televizorul unde 
a dat peste un meci de box... Alt măcel, 

Nu se poate spune că imaginaţia lui 
a lucrat gratuit sau zănatic. În lumea 
aceea nebună, nebună, nebună, vio- 
lența sportului a atins nu o dată paroxis- 
mul. A transforma acele imagini singe- 
roase de pe stadioane într-o metaforă 
a unui coșmar planetar e excesiv, de- 
sigur, dar avertismentul cuprins în a- 
ceastă exageraţiune nu poate lăsa indi- 
ferent nici un spectator al lumii de la 
1975 care chiar dacă nu a aiuns la 
roller-ball, are suficiente, «ahiulele» pe 
«cap de locuitor» ca să găsească pute- 
rea de a se opune negrelor profeții 
dintr-un science-fiction exasperat de 
carnagiile unei civilizaţii nedrepte pină 
la inuman. 


Pasărea deșertului 


Subiect «căzut din cer» pentru un 
film-poem, cu metaforă transparentă, 
accesibilă, emoţionantă: pe micul atol 
Mururoa din Pacific — locul clasic al 
experiențelor atomice franceze — pe 
aceste stinci unde nu mișcă ginganie 
și nu zboară pasăre, a aterizat, rănit, 
un albatros. Fără putere, el s-a aşezat 
pe pista bazei aeronavale. Dus la infir- 
merie, îngrijit de toți cei care n-au pe 
cap decit «bomba», pasărea-simbol a 
găsit în două zile puterea să se înzdră- 
venească și să se înalțe în văzduh, 
spre alte zări, mai bune... 


Jeanne Moreau 
triumiul tenacităţii 


Documentul. sursă a filmului 


De ce se preferă 
filmul? 


lată citeva opinii ale actorului polonez 
nr. 1, Daniel Olbrychski — extrem de 
semnificative pentru situația interpre- 
tului în lumea de azi, prins între marile 
ispite ale teatrului, filmului și televi- 
ziunii: 

«Am părăsit sportul la 16 ani. Nu-l 
puteam armoniza cu celelalte chemări. 
Mi se părea că a apare la televiziune 
era mai atracțios decit a alerga pe sta- 
dioanele cu tribunele pe jumătate goa- 
le... Acum nu-mi mai place televiziunea; 
în afara condiţiilor de lucru îmi e deza- 
greabi! să vin cu Shakespeare și Norwid 
la oameni care în clipa aceea sint în 
pijama. Se zice că televiziunea are cel 
mai mare număr de spectatori. Nu sint 
sigur că-i aşa. În scrisorile pe care le 

' primesc după filmele mele, îmi sint 
deseori analizate gesturile, privirea. Nu 
am primit niciodată asemenea scrisori 
după un spectacol TV... Cinematograful, 
dimpotrivă, este un domeniu în care 
poți alege. Răspunu de mine însumi 
într-o măsură mai mare. În teatru, las 
regizorului grija de a hotări. Această 
părere diferă de aceea a actorilor care 
se consideră ca stăpini în teatru. E un 
fals: în teatru, actorul nu se vede. Con- 
trolul regizorului imi este deci necesar. 
Îmi trebuie un regizor in care să am 
încredere cit în mine însumi, dacă nu 
mai mult. Un regizor care să mă observe 
atent, fiindcă eu îi propun o mulțime de 
idei, iar el nu trebuie decit să rețină 
una singură. În cinema, mă pot vedea 
şi controla imediat... N-aş îndrăzni să 
vorbesc în numele «unor probleme de 
generaţie». Nu mi-aş permite o aseme- 
nea uzurpare. Dar cred în universalita- 
tea artei, în ciuda extremei ei subiecti- 
vități. Căci dacă un artist izbutește să 
se exprime pină la capăt, el va găsi cu 
certitudine o mulțime de oameni în 
care fiecare va spune: «acela sint eu». 


Cererea și oferta 
la piața zîmbetului 


Hamlet în viziunea contemporanului 


nostru, Daniel Olbrychski 


cronica 
afacerilor 


Un suris în anul 1975 


S-a mai văzut prin filme şi o să se 
mai vadă: fata aceasta a devenit celebră 
doar în 8 luni — nu se știe exact de ce, 
dar nu importă. La ora actuală, ea e plă- 
tită fabulos pentru a lansa în 1976 un 
parfum pe piața mondială... Revista 
«Time» — de mare prestigiu internaţio- 
nal — a preferat chipul ei, celui al prin- 
țesei Caroline de Monaco, pentru «o 
copertă»! Mare eveniment! Numele a- 
cestei fete este Margaux Hemingway. 
Nepoata scriitorului căruia nu-i plăceau 
deloc adjectivele... Dar se zice că nu 
acest antecedent biografic ar fi lansat-o, 
căci, la urma urmei, nu toate nepoatele 
romancierilor nemuritori au talent, şi 
încă talent publicitar... Unde am ajunge? 

Mai Indreptățită este ipoteza surisului 
ei într-adevăr fermecător, exprimind să- 
nătate, robustețe, acel tip de frumusețe 
simplă numit și e suriisețaa anilor '70», 
iar nu se știe de ce, fiindcă lumea 
niciodată nu se va plictisi de acest 
«tip». Cert este că i s-a propus deja un 
film în care să joace cu Anthony Quinn, 
i s-au oferit cintece pe care să le inter- 
preteze, cite și mai cite, mai toți oamenii 
de afaceri știind ce înseamnă să in- 
vestești capitalul într-o «abstracţie» ca 
această virstă de 20 de ani... Bunicul 
ei ar fi găsit aici, probabil, subiectul 
unei nuvele dintr-acelea ale lui, vitală, 
amară, încruntată. 


cronica 
eroului real 


Pietonul aerului 


Stind din cind in cind şi cu picioarele 
pe pămint, cosmonautul Alexei Eliseev, 
de două ori erou al Uniunii Sovietice, 
merge şi la cinema. Tot din cind în cind 
Din lipsă de timp. Din «incapacitatea 
mea de a trăi organizat»... Ultima oară — 
«spre rușinea mea» — a fost in urmă 
cu șase luni, cind a văzut «Călinul 
roşu» al lui Şukşin: «subiect captivant, 
actor plin de talent, mi-a plăcut foarte 
mult»... Altfel, omul nu-și aduce aminte 
cind a mers prima oară la cinema — 
dar ştie precis ce film a văzut cind s-a 
dus prima oară, fără părinţi, doar cu 
amicii: era un film tras după o poveste. 
Filmele preferate, azi? Cele cit mai ac- 
tuale... «Contemporanul tău», «9 zile 
dintr-un an», «Gara Bielorusă» — un 
gust, adică, sigur. De altele, cele proas- 
te — «nici nu vreau să vorbesc... le-am 
uitat imediat. Mi-a părut foarte rău că 
m-am dus să le văd»... Cum s-a simțit 
însă el în fața «camerei de luat vederi», 
ca erou de filme documentare? Cosmi- 
cul e tranşant: «Simţeam că nu pot 
lucra. Cum începea filmarea, gindurile 
mi se dedublau. Nu poți să te concen- 
trezi. Devii stingaci, limba ţi se încurcă» 
„Adică e preferabil să mergi pe cer? 
Poate 


Incoruptibilul 
și gangsterii 


Senzaţie in Franţa: un magistrat, pri 
mul judecător de instrucție al tribunalu- 
lui din Lyon, Francois Renaud, supranu- 
mit în lumea gangsterilor şi «şeritul» 
pentru intransigența cu care rezolva 
dosarele, om falnic la 53 de ani, fost 
luptător antifascist în rezistență, este 
împușcat de indivizi mascaţi, la orele 
3 dimineaţa, cind se întorcea acasă... 
7 gloanțe de calibrul 9 mm. Nu s-a mai 
auzit în Franța de o asemenea faptă 
în care chiar un înalt magistrat să fie 
asasinat de profesioniștii crimei. (Pen- 
tru coincidența temei, vezi și rubrica 
«Filmul politic» din «Cinema» nr. 10/'75) 
E adevărat că Renaud — incoruptibilui 


cronica 
telegenică 


Cea mai fantastică 
ficțiune: realitatea 


Emisiunea șoc a celui mai prestigios 
testival-concurs de televiziune «Pre- 
miul Italia» (Florenţa, 1975) a fost 
aceea trimisă de B.B.C. — «Memoriile 
lui Joey». Un reportaj semi-jucat, semi- 
nejucat, despre un puşti, handicapat 
mintal (caz autentic) care învață să 
scrie, să citească, să bată la mașină 
și în cele din urmă să trăiască, ajutat 
de alți doi copii «handicapați» și ei, 
dar inflexibili în voința de a învinge. 
Filmul începe chiar cu ziua naşterii 
lui Joey, în final apărind, în persoană, 
Joey, bătrin, azi. Rolurile medicilor, 
părinţilor, ale rudelor apropiate sint 
jucate de actori — Joey copil și Joey 
adult sint interpretaţi de neprofesio- 
nişti! Filmul e de o delicateţe şi o 
exactitate a tonului, extraordinare. El 
e cu totul semnificativ pentru tendința 
care a caracterizat marile reuşite ale 


Rubrica Filmul, document al epocii, 


avea în studiu două dosare grele, două 
afaceri cu gangsteri «grei» şi bine aco- 
periți... Unul din capii acestor bande, 
faimosul Vidal, s-a grăbit să scrie re- 
vistei «Paris Match» că oamenii lui 
n-au nici un amestec în «oribila crimă». 
Uimitor este însă faptul că după atitea 
săptămini de la săvirșirea omorului nu 
există nici un fel de indiciu revelator, 
nici o «pistă». Ceea ce nu împiedică — 
ba chiar favorizează — literatura și fil- 
mul «să sară» pe acest subiect. Doi 
ziarişti marseiezi scriu deia romanul 
«Judecătorul asasinat». Producătorul 
J.P. Guibert (cel cu «Marile familii») 
a cumpărat drepturile de ecranizare a 
romanului încă neterminat pentru un 
film în regia lui H.G. Clouzot — (cel cu 
«Salariul groazei»). Judecătorul asasi- 
nat va fi — foarte logic — cel care era 
comisar într-un alt compartiment al 
ucigașilor: Yves Montand, cine altul? 


Acest jude,ucis de gangsteri , 
va fi interpretat de Yves Montand 


testivalului: amestecul genurilor, tre- 
cerea neincetată de la ficțiune la real, 
de la real la invenție, pe scurt: «cin6- 
vérité-ul a fost redat televiziunii», după 
cum sintetizează critica fenomenul, 
«acest fals adevărat și acest adevăr 
falsificat prin artă»... («E ca și cum 
Flaherty i-ar cere lui Nanouk să joace 
gesturi învățate» — remarca un cro- 
nicar.) 

Marele premiu a revenit deasemenea 
B.B.C-ului pentru o altă realizare: «O 
sîmbătă ca toate celelalte» — inspirată 
din actualitatea cea mai fierbinte, con- 
flictul socialo-religios dintre” protes- 
tanți și catolici. Erou e surprins «pe 
viu», în fruntea mantfestaţiilor protes- 
tante, în luptă corp la corp cu adversarii 
religioși, lovind, perorind, apărîndu-se, 
ca în final— și aici intervine scenaristul 
cu «ficțiunea» lui — tinărul să-și dea 
seama de caracterul nefast al fana- 
tismului şi să părăsească, dezgustat, 
rindurile... Ficțiune şi real, dramă so- 
cială şi reportaj pe stradă, «totul se 
armonizează, se topește și se leagă 
de minune», apreciază cronicara fran- 
ceză Claude Sarraute, care adaugă: 
«Această confuzie, această punere în 
discuție a genurilor, afectează chiar 
ziaristica. Nu se susține oare azi că 
ziarele au ajuns nu numai să reflecte 
realitatea ci s-o şi fabrice?» 


sursă a filmului este redactată de Radu Cosașu 


E Cele trei serii ale unui suspens. 
După «Cele 17 clipe ale unei primăveri», 
un alt roman de lulian Semenov — 
O bombă pentru președinte este ecra- 
nizat într-un serial cinematografic (3 
serii) de către regizorul Anatoli Bo- 
brovski. Este vorba de un suspens 
politic desfășurindu-se în Germania, la 
citiva ani după sfirșitul războiului, în- 
tr-un moment de întruntare între fortele 
progresiste şi anumite cercuri milita- 
riste revanșarde. În distribuţia filmului 
apar. Donatas Banionis și Ekaterina 
Vasilieva. 

E O frescă flamandă Romanul lui 


Charles de Coster, Till Eullenspiegel, 
cunoaşte o nouă adaptare cinemato- 
grafică în studiourile Mosfilm. Un vestit 
tandem de cineaști — Alexandr Alov și 
Vladimir Naumov («Pace noului venit», 
Fuga») ecranizează străvechea poveste 
a lui Till din Flandra. Filmul va avea 
două serii și toate atributele unei super- 
producții: decoruri uriașe, armate de 
figuranți, o reconstituire cit mai fidelă 
a secolului XVI în Țările de Jos. 
Dacă în rolul lui Till apare un tînăr 
actor estonian necunoscut — Lembit 
Ulfsak, restul genericului este ocupat 
de nume de frunte ale actoriei sovietice: 
Mihai Ulianov, Larisa Maleavina, Alla 
Demidova, Innokenti : Smoktunovski, 
Vladislav Vordjeski, Anatoli Soloniţin, 
Oleg Vidov. 

E Reconstituirea unui film. in ma 
rea sală a Palatului Sporturilor din 
Paris, actorul şi regizorul Robert Hos- 
sein a pus în scenă un insolit spectacol 
unde se amestecă cinematograful, tea- 
trul, opera, pantomima și baletul. «Li- 
bretul» acestei aventuri scenice, inspi- 
rat de celebrul film al lui Eisenstein 
«Potemkin», este semnat de Alain De- 
caux şi Georges Soria. Pe un imens voal 
purpuriu sint proiectate imagini cine- 
matografice, și decorurile de pe scenă 
reconstituie rada portului Odessa, pun- 
tea cuirasatului şi chiar faimoasele scări 
pe ale căror trepte Eisenstein aflase că 
filmul înseamnă montaj, și că montajul 
înlănțuie imaginile într-o structură mu- 
zicală. Robert Hossein redescoperă ci- 
nematogratul pe o scenă și aduce cu 
acest super-spectacol popular-politic 
un omagiu original cineastului care, 
povestind revoluția, revoluționase arta 
filmului. Titlul afișat pe frontispiciul 
sălii din Paris este Prodigioasa aven- 
tură a cuirasatului Potemkin. 


E Marele magnat. Jack Nicholson, 
Robert De” Niro, Robert Mitchum și 
Tony Curtis sint nume ale unui presti- 
gios generic: este vorba de adaptarea 
romanului lui Scott Fitzgerald, Ultimul 
magnat, regizat de Elia Kazan și produs 
de Sam Spiegel, al cărui subiect evocă 
lumea marilor afaceriști producători din 
Hollywood-ul anilor '20—'30, cind «na- 
babii» din fruntea studiourilor făceau 
şi desfăceau destinele starurilor și pu- 
neau o amprentă decisivă pe întreg 
stilul unui cinematograf 

E Romanul unui cineast. O parte 
a vieții lul Elia Kazan era povestită în 
filmul lui «America, America». Mai pre- 
cis, tinereţea cineastului, emigrarea din 
Turcia, primul contact cu noul conti- 


Personajul 

feminin 

al unui suspens 
politico-polițist 
(Ecaterina Vasilieva 
în filmul 

O bombă 

pentru preşedinte») 


nent. Mai tirziu, Kazan a scris un roman 
«Aranjamentul», pe care l-a ecranizat, 
și unde apărea deziluzia unei reușite 
materiale în America, lipsită însă de 
liniștea Implinirii sufleteşti. În ultimul 
său roman, recent apărut, Un monstru 
sacru, Elia Kazan Işi face o autobio- 
grafie ca artist, transparentă sub vălul 
ficţiunii. Şi autoportretul nu e vesel. În 
culisele succesului apare «un bătrin 
cabotin laș care-și arde sinceritatea pe 
scindurile scenei și suferă cînd se lasă 
cortina peste singurătatea lui nealinată, 
în orașul fără sufleta Scriitorul (și pro- 
babil viitor regizor al propriei lui adap- 
tări cinematografice) se imaginează în- 
tr-un personaj dublu: actorul care a 
reușit în teatrul comercial, şi maestrul 
său, monstrul sacru, ratat şi silit să 
joace dubluri, dar care şi-a păstrat 
puritatea de artist. Unul 1 bintuie pe 
celălalt ca un demon interior. 


N Tiicul politic al unor premii. În 


cadrul tradiționalei manifestări «Medalia 
de aur — viața şi filmul», la Roma, au 
fost premiaţi următorii «regizori și ac- 
tori ai anului», conform statisticilor 
succesului unor filme, ca şi votului 
unui juriu de specialişti: regizorul Mario 
Monicelli și actorul Ugo Tognazzi pen- 
trul filmul Roman popular; regizorul 
Marcello Fondato și actrița Monica Vitti 
pentru La miezul nopții începe ronda 
plăcerii; regizorul (şi interpretul prin- 
cipal) Alberto Sordi pentru Cit e război 
e și speranță; actorul Nino Manfredi 
pentru Ne-am iubit atit de mult de 
Ettore Scola. Este semnificativ în 
această înșiruire de titluri, nu numai 
absenţa filmelor erotice, sau macabre, 
sau criminale, dar şi siguranța cu care 
publicul a ales (prin număr de bilete 
vindute) filme cu tematică socială şi 
politică. «Roman popular» este poves- 
tea tragi-comică a unui muncitor sărac. 
«La miezul nopţii...» este un pamflet 
pentru emanciparea femeii. «Cit e răz- 
boi» este o satiră antimilitaristă. 
«Ne-am iubit...» urmărește din timpul 
războiului și pină astăzi viața unor mili- 
tanţi de stinga. Medalia de aur confirmă 
politizarea nu numai a cinematografului 
dar şi;mai important, a maselor largi 
de spectatori. 


MN 7 ani de căsnicie.  Necazurile 
mici şi mari ale căsniciei, dificultatea 
de a se înțelege, de a se accepta ale 
celor doi soți, şi mai presus de toate 
îndoielile şi dezacordurile, dragostea 
care-i salvează — aceasta e tema fil- 
mului cehoslovac Ne potrivim dragă? 
de Petr Schuloff cu Jana Breichova şi 
Vlastimil Brodsky. O comedie despre 
acea criză, despre care se spune că 
apare după sapte ani de căsnicie. 
O criză matrimonială încheiată cum se 
cuvine, adică cu o îmbrățișare. 

E Moli violenței Doi foşti sa- 
crificato animal abator, retrași 
într-o casă părăsită, ies la drumul mare, 
răpesc oameni, şi-i masacrează cu fie- 
răstraiele electrice, fără motiv, cu o 
demențială voluptate a crimei. Filmul 
Masacrul cu fierăstraie din Texas 
de Tobe Hopper nu este din păcate o 
ficțiune maladivă a unor cineaşti în- 
cercind să-și sperie publicul, ci o rela- 


tare cvasi-documentară a unui «fapt 
divers» petrecut în 1973 și care a costat 
viața mai multor persoane. Cinemato- 
graful scăldat în singe încetează a mai 
fi o afacere nocivă: el devine oglinda 
unor realități violente pină la irațional ale 
societăţii de consum. 
N Mari cineaști, mari speranțe 


@ Liza Minnelli va fi «dirijată» de tatăl 
său, Vincente Minnelli, într-o super- 
producţie retro — Nina, a cărei acțiune 
se desfășoară în Italia, pe vremea rege- 
lui Umberto al II-lea, în mediile burghe- 
ziei care avea să aducă la putere fas- 
cismul. În distribuție vor mai apare 
Ingrid Bergman și Valentina Cortese. 

e Regizorul Carol Lizzani («Ultimul 
act») realizează la Milano un film — 
O crimă fără motiv, incercind o ana- 
liză a mediilor traficanţilor de droguri 
şi de prostituate, care infestează viața 
marelui oraș. 

e În Toscania, la Lucca, Luchino 
Visconti a început filmările la Inocentul, 
adaptarea unui roman de Gabriele D'An- 
nunzio. Este povestea dramatică a asasi- 
natului unui copil. Giancario Giannini, 
Laura Antonelli şi Jacqueline Bisset 
sint interpreții principali. Scenariul este 
scris de o colaboratoare credincioasă a 
cineastului: romanciera Suso Cecchi 
d'Amico. 

© Marco Bellocchio («Cu pumnii în 
buzunare», «Fapt divers în pagina în- 
tli») semnează cu filmul Marş trium- 
fal o satiră grotescă şi violentă a vieții 
militare și a atmosferei cazone. Stefania 
Sandrelli interpretează un rol principal 
in film. 

e După succesul obținut la Cannes 
anul acesta cu «Parfum de damă», 
Dino. Risi reia distribuția filmului — 
Vittorio Gassman și Agostina Belli 
într-o evoca lumii filmului din anii '30 
— Teletoa; albe. Acest titlu, care 
în istoriile cinematografului a denumit 
o epocă, ascunde povestea ascensiunii 
unei guvernante la statutul de divă. 

E Lino Ventura, Max Von Sydow și 
Charles Vanel sint interpreții principali 
ai filmului Contextul de Francesco 
Rosi. Este povestea unui complot poli- 
tic care generează o serie de crime și de 
atentate. 

@ Celebra poveste de dragoste de la 
Mayerling este interpretată într-o ma- 
nieră particulară, într-o «citire heraldică» 
de regizorul maghiar Miklos lancsă în 
filmul Vicii particulare, virtuți publi- 
ce. Lajos Biajovi€, Ann Savoy şi Laura 
Betti sint interpreții principali ai filmului. 

e O poveste de dragoste și de til- 
hărie, petrecută într-un cartier sărac 
din Napoli, imediat după debarcarea 
americanilor în Italia, în cel de-al doilea 
război mondial — iată subiectul ulti- 
mului film al regizoarei Lina Wert- 
müller. Pasqualino, șapte frumuseți, 
cu Giancarlo Giannini şi Elena Fiore. 


E Legendă şi istorie. Regizorul ma 
ghiar Zoltân Varkonyi a realizat un film- 
epopee-metaforă despre semnificaţiile 
sacrificiului revoluționarilor: mersul îna- 
inte al istoriei, saltul calitativ al revolu- 
tiei nu sint posibile tără singele vărsat al 
celor din avangarda tuturor luptelor so- 
ciale. Revoluția — a cincea putere 
este titlul filmului. 


E Tolstoi şi frații Marx. lată cum 
caracterizează revista L'Express ultimul 
film al comicului american Woody Allen, 
Război și iubire: «Este uimitoare cul- 
tura. lui Allen: Tolstoi, Dostoievski, 
Cehov, Prokofiev, Chaplin, Bergman, 
epopeea napoleoniană, bucătăria fran- 
ceză, totul dansează o strălucitoare 
sarabandă. Eşti uluit de delirul verbal 
a la Groucho Marx, cu derapajele lui 
spre non-sens și salturile spre schizo- 
frenie. Şi rămii entuziasmat de secvențe 
ca povestea ţăranului care-și poartă tot 
timpul cu el parcela de pămint. O 
reușită.» 


m Blitz italian 

e Alberto Sordi, Monica Vitti, Paolo 
Villagio şi Nino Manfredi se vor auto- 
regiza în patru scheciuri ale unui film 
intitulat Simțul normal al pudorii. 


@ Producătorul Carlo Ponti va investi 
petrodolari iranieni într-o serie de filme 
coproduse de guvernul de la Teheran, 
care consideră cinematograful o afa- 
cere tot atit de valabilă ca şi industria 
siderurgică sau impiantațiile de hoteluri. 
Primul titlu pe lista filmelor făcute din 
petrol: Cassandra Crossing cu Sophia 
Loren, Peter O'Toole, Burt Lancaster 
şi James Coburn. 

€ Regizorul Fernando di Leo ecrani- 
zează un roman de Alberto Moravia — 
Zeul Kurt. Autorul scenariului: însuși 
Moravia. 

N În amurg. inspirat de o piesă de 
teatru de Stanislaw Grochowiak, filmul 


| 


polonez Băieții de Ryszard Ber este un 
poetic şi amar portret al bătrineții. 
Băieţii sînt niște oameni în vîrstă, trăind 
împreună Intr-un fel de azil condus de o 
maică-soră, adeptă a disciplinei de tip 
militar. Bătrinii duc o dublă luptă: cu 
propria lor viaţă biologică, în prag de 
scadenţă, şi cu infirmiera care le răpește 
independenţa relativă şi libertatea miş- 
cării. Autorul piesei spunea că «Băieţii» 
este o schiță de dramă eroică, de dramă 
a eroismului epuizant şi ingrat, lipsit 
de sperantă. care se hrănește doar din 
amintiri şi dintr-o încăpăținare neobo 
sită, şi omenească, de a nu renunta, 
de a face «bună figură» pină la sfirșit. 


m Hollywood la cub. O adevărată 
tebră a reluărilor, continuărilor şi refa- 
cerilor i-a cuprins pe producătorii ame- 
ricani. Această trenezie unică în 
istoria Hoilywoodului este materializată 
astfel: se află în «șantie Nașul — 
partea IIl-a, Filiera partea Ili-a, Re- 
întoarcerea panterei roz, A fost odată 
un Hollywood partea Il-a, Cutremur 
de pămint Il, Chinatown Ii, Turnul 
infernal IL După cum se vede; produ- 
cătorii se agaţă cu disperare de formu- 
lele «încercate». Cu riscul de a ajunge 
să servească spectatorilor... o mincare 
reincălzită. 


E Un erou al timpurilor noastre. 


În 1964, Cassius Clay era campion al 
lumii la categoria grea: o dată în istoria 
sportului, dar şi în istoria contestatiei 
negrilor americani. Luind numele de 
Muhammad Ali, refuzind să plece ca 
militar în Vietnam, boxerul se transfor- 
ma într-un simbol. Cineastul franco- 
american William Klein i-a consacrat 


pS 


= 


hd 10 £ 


Cassius Clay, omul pentru care 
publicitatea este «o directă» în plus 
în falca adversarilor 


atunci un film — «Cassius cel mare». 
Au trecut mai bine de 10 ani. «Panterele 
negre» s-au asimilat spectaculosului de 
tip hollywoodian. Cei care erau «black 
muslims» au devenit afaceriști. Ali. 
«reabilitat» de legea americană, este 
întrînt de Frazier. Dar sfirșitul de carieră, 
pronosticat de specialiști, nu este decit 
un început: în Zair, Ali îl infringe pe 
Foreman într-un meci transmis prin 
Mondovision, uriaş happening, lansat 
ca o sfidare de Africa neagră. În Filipine 
îl doboară pe Frazier. Cine este acest 
tenomen desprecare Norman Mailer spu- 
nea: «Cassius? Un spirit al secolului 
XX, prințul oamenilor din regatul «Mass 
Media»? Un nou film, tot de William 
Klein — Muhammad Ali cel mare 
încearcă să dea răspunsul, Protagonişti? 
George Foreman, Sonny Liston, Mal- 
colm X, The Beatles, Joe Louis şi, 
bineînţeles, însuși Muhammad Ali. Cel 
pentru care filmul și televiziunea sint 
un K.O. psihologic al adversarului. 


Rubrică realizată de 
Dan Comșa 


Viaţa p 
ade iama 


Pie oare 


cam strimtă 


iilmele noastre? 


Tatţii 


de 


duminică 


si celelalte rude 


Cine ia ușurel la mină lista 
personajelor principale din 
filmele noastre care se 
petrec sub soarele lui'75 nu 
poate să treacă peste remar- 
cabila cantitate de fii şi de 
fiice, de mame și taţi, adică 
de părinţi şi copii care leagă şi dezleagă 
intriga și, din cind în cind, intrigile. La can- 
titatea asta de rude gradul |, corespunde 
o cantitate — pe măsură — de iubiţi şi iubite. 
de prieteni şi prietene, oameni care de-a 
lungul filmului se vor înrudi mai mult sau 
mai puțin convingător, dar se vor înrudi 
întemeind o familie din care vor descinde 
mai apoi, alţi copii şi copile. Statistic avem 
mulţi părinţi, mulţi copii, multe iubite, mulţi 
iubiţi (de remarcat şi prezenţa unei soacre 
într-un film românesc!), amici şi amice, 
cunoscuţi şi prea arareori necunoscuţi. 
Nu e rău. Familia nu s-ar putea spune că 
e ignorată de scenariile noastre. Ciţiva 


inema 


Sintem noi, spectatorii 
de film, mai îmblinziţi decit 
alţii, cinematograful ne-a 
prins oare, definitiv, în jocul 
convențiilor sale incit, une- 
ori, nici nu mai observăm 
că ne aflăm pe teritoriul unor 

paradoxuri. Nu numai văzind dar şi ascul- 
tind unele filme eşti indreptățit să-ţi pui 
astfel de întrebări. Bunăoară, contempora- 
neitatea — sau contemporaneizarea — 
unor filme istorice, găsirea corespondențe- 
lor umane, politice, intelectuale, dincolo 
de timp, este, realmente o pirghie de acţio- 
nare asupra psihologiei spectatorului, de 
prindere în horă, incit în bună măsură, 
acesta nu mai bagă de seamă elementele 
care vorbesc de însuși preţul acestei apro- 
pieri a trecutului de prezent. 

Auzindu-l pe lon Neculce și cele «o samă 
de cuvinte» ale sale din filmul Cantemir, 
am avut mai mult decit oricind conştiinţa 
acelui preț de care aminteam, a necesaru- 
lui sacrificiu pe altarul cuvintelor de care 
este legată existenţa filmului istoric. Sintem 
în epoca lui Neculce, a celui care ne 
povățuia: «deci, fraţilor cetitorilor, cu cit 
vă veţi indemna a cetire pe acest letopiseţ, 
mai mult, cu atit veţi ști a vă feri de primejdii 
şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la 
sfaturi ori de taină, ori de oştire, ori de 
voroave, la domni și la noroade de cinste». 

Dar mă intreb: ce s-ar fi intimplat dacă 
eroii filmului imprumutau, adoptau vorbirea 
cronicărească? Minunea lecturii s-ar fi 
pulverizat, farmecul structurilor arhaice ar 
fi fost nu numai înghiţit dar într-un fel, și 
umilit de convenţia jocului cu măşti celebre. 
Supunerea la obiect inseamnă, pentru 
autorii de filme istorice, crearea unui limbaj 
care să amintească neostentativ cinstea 
de care se bucura cuvintul frumos, gindit 


taţi — ca acela al lui Filip, ca acela de dumi- 
nică — unele mame de fiecare zi sau de 
penumbră, unii fraţi ca aceia ce au de im- 
părţit o biată sută de lei, sint memorabili 
şi memorabile. Cite un fiu — ca Filip — 
cite o fiică frumuşică, mai cuminţică sau 
nu prea — depinde de «ilustrate» și nu o 
dată de gradul de ilustrativism — au şi ei 
probleme, fie cu mama, fie cu tata, dar au, 
și nu trec indiferenți pe lingă noi. Cert e 
că viața familistă — chiar dacă nu atinge 
intensitatea conflictelor de muncă sau chiar 
dacă nu se îmbină prea armonios cu viața 
din cimpul muncii și ale sale flori — şi-a 
aăsit citeva expresii dramatice, de bine- 
de rău, firește, niciodată pe măsura realu- 
lui. 

În acest domeniu — al familiei — se ştie 
că la noi realul, cu marile familii de munci- 
tori, de moromeţi, de mame eroine cu copii 
mari răspindiţi de la Baia Mare pină la 
Constanţa, e fastuos. Nu mi-aş lua riscul 


să bat monedă pe această temă eternă, 
a marilor familii, a arborilor genealogici 
indelung foșnitori, răsuciţi pină-n rădăcină, 
în ale căror coroane bat fără incetare fer- 
tilele vinturi epice, de cind epica e epică. 
Nu. Aş risca să apar anacronic, fiindcă azi 
fresca familială se ştie că nu ma: «ţine», 
nu mai are căutare, nu mai e modernă... 


Aş putea apare facil sau utopic sau chiar 
schematic unor spirite care, pe bună drep- 
tate, nu pot uita ce-a însemnat trista ex- 
periență a unor «nepoți ai gornistului» în 
cinematografia noastră de demult. Nu-i 
mai visez nici noaptea — cum de i-aş 
mai dori ziua, şi mai ales in zilele noastre?! 


Nu, ferindu-mă şi de modernism și de 
tot ce nu este modern, clasic dar cu modera- 
ție, moderat dar iubind imposibilul, mă 
gindesc totuşi că prea lipsesc din filmele 
noastre de actualitate fierbinte, cumnații, 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


0 samă de cuvinte 


cu tihnă, în rostirea oamenilor de toată 
ziua, eleganța frazei cultivate, gustul pentru 
culoarea verbului. (A transpune la scara 
timpului de azi, retorismul sfătos, plin de 
înţelesuri, inimitabil al cronicarilor, este o 


eroare care, într-un fiim precum Ștefan 
cel Mare — Vaslui 147% şi-a arătat din plin 
dimensiunile). Cantemir (scenariul Mihnea 
Gheorghiu) ţine — pe cea mai mare parte 
a parcursului său — o dreaptă cumpănă a 


verii, verișoarele, unchii, mătușile... Bunica 

Bunicul. În nici un film al zilei de azi, aceste 
rude de mare importanţă psihologică, atec- 
tivă, dramatică, nu apar. Filmele noastre 
nu au bunici. Firește, aceasta nu eo obiectie, 
nu-i o judecată de valoare, dar ca judecată 
de realitate ea nu poate să nu ne trimită 
spre un mecanism de oarecare semnifica- 
ție în fixarea eroului prin timp şi pe pămint. 


Absența atitor rude de gradul |! dezvăluie 
într-un fel superticialitatea cu care omul 
nostru e plasat dramaturgic în spațiu. | 
se dă repede o mamă, un tată, e aruncat 
şi încurcat cu o iubită (sau invers), are 
parte de o soţie, din cind în cind apare și-un 
copil — viața de familie nu merge insă mai 
departe, nu ținteşște la o densitate mai plină. 


Funcţiile administrative, locul de muncă, 
meseria, profesiunea — cu toate conflictele 
lor — rețin îndreptăţit atenţia scenariști- 
lor. Dar directorul nu mai are timp pentru 
a-și vedea bunica. Un bunic n-are ce să 
caute intr-un film care dezbate aprig 
problemele de plan ale unui colectiv 
siderurgic. Mătuşa este incompatibilă cu 
oțelăria — mama şi tata (orfani nu prea 
găsim pentru a ne feri de melodramă, de- 
sigur) sint — se pare — suficienţi în viața 
producătorilor de filme. lar dacă înfruntarea 
depășește cimpul muncii şi, lărgindu-se, 
ajunge să îmbrățişeze şi «viața personală», 
atunci relația maritală nu mai permite apari- 
ţia altor rude de singe. Soţia nu prea are 
soră, soțul nu prea are frate, etc. etc., 


Nu pitorescul m-ar fascina, ci intinitele 
detalii majore, semnificative, in care cristali- 
zează aici relaţiile umane. Căci mama și 
tata nu deţin toate înțelesurile; neinţelesul 
nu se epuizează în amoruri cu un coleg de 
birou; neprevăzutul poate țișni din intrarea 
tulminantă a unei mătuși căzute în scenă 
peste noapte, de la Rădăuţi; monologul 
unui unchi — frate cu tata — nu trebuie să 
fii Călinescu pentru a-i remarca importanța 
într-o clipă esenţială de viaţă. O stranie. 
verişoară se amestecă nu o dată în afacerile 
interne ale existenţei, uneori mai subtil 
decit o mamă; logica unei vieţi se poate 
întoarce pe dos din pricina unui cumnat 
prea dramatic. În filmele noastre, toate 
aceste încrengături familiste nu există, 
arborii genealogici ai eroilor sint subţirei, 
mititei, chirciţi, în ramurile lor nu cintă nici 
mătușa sporovăitoare pină la delir, nici 
nepoţica timidă care vine de la țară să dea 
examen la facultate şi nu cade (!), spre 
uimirea rudelor citadine... 


Fără ei şi fără ele, viaţa familiilor în bloc, 
la ţară și deci pe pinză, devine săracă, 
uscată, strimtă. Fără ei, respirația drama- 
turgiei de familie n-are amploare, inspiraţia 
suferă, e mică, astmatică — şi asta într-o 
țară unde «saga» atitor loneşti, Vasileşti și 
Georgeşti, poate face faţă oricind celebri- 
tăților mondiale de la Forsyte la Rocco și 
fraţii săi. 


Radu COSAȘU 


vorbirii expresive, cu sugestive ancorări 
nu în sintaxa timpului, ci în înțelepciunea 
timpului, ceea ce accentuează lumina aparte 
a filmului și face, mai bine de trecut cu 
auzul, chiar şi unele alăturări de cuvinte 
prea din zilele noastre («vin de la Galaţi, 
unde am vizitat un mare șantier naval», 
spune un personaj, Erasmus). 

Replicile lui Cantemir au rotunjime, un 
echilibru lăuntric; important pentru noi, 
ca spectatori, era să simţim omul de carte 
şi nu să-l auzim glăsuind ca in scrieri. 
Eroul nu se incaieră în vorbe, ci răspunde 
superior: «mărimea sufletului nu după 
statul trupului se măsoară» ...«am făgăduit 
pace şi bună orinduială între vecinii mari și 
mici», «imperiile vin şi se duc, popoarele 
rămi aici este locul nostru, în vecii- 
vecilor». 

O anumită prețiozitate, în sensul bun al 
cuvintului, al încărcăturii metaforice, dă 
un contur nobil unor fraze menite să sur- 
prindă o personalitate umană, o stare de 
fapte. «Este puntea de aur intre orient și 
occident», spune sultanul despre Cante- 
mir. «V-a pus soarta ca un cui în papucul 
celor trei imperii», este concluzia neliniş- 
tită a turcului Mehmet cu privire la condiţia 
Țărilor române. Tot în această țesătură 
de sugestii, scriitorul Mihnea Gheorghiu, 
într-un moment fericit al filmului ne trimite 
cu gindul la Eminescu, descrierea din 
«Epigonii», acel «Cantemir urzind la planuri 
din cuțite şi pahară». «Mai lasă pana și 
ascute sabia», i se spune protagonistului, 
mai în glumă mai în serios, indemn de 
natură să cuprindă însă, dintr-o singură 
trăsătură de condei, fascinanta personali- 
tate duală a lui Cantemir, ginditorul și omul 
de acţiune. 


Magda MIHĂILESCU 


-e 


fve 


telescopuri 


able de materii 


Pentru cine «frunză- 
reşte» constant pro- 


gramele televiziunii, ul- 
timele săptămîni au 
adus  clteva noutăți 


mai mici sau mai mari, 

care depășesc zona in- 
teresului particular stirnit de o emi- 
siune sau alta, și vizează sfera interesu- 
lui general. Și oricit ar părea de ciudat, 
una dintre cele mai marcante inițiative 
de interes general poate fi descoperită 
într-o emisiune nouă cu adresă foarte 
specială, precis delimitată: o emisiune 
destinată telespectatorilor de virstă 
preșcolară. Voi încerca să mă explic, 
nu fără ajutorul proverbului clasic cu 
ziua cea bună și cu dimineața. 


Utilizind experiența acumulată pe 
parcursul ultimilor ani în domeniul tele- 
viziunii școlare integrate, realizatorii 
micului ecran au lansat un program 
destinat exclusiv telespectatorilor din 
«grupa mică» sau din «grupa mare» 
a grădinițelor. Important: programele 
televiziunii sînt corelate riguros cu pro- 
gramele grădinițelor. Două zile pe săptă- 
mină, așadar, cite zece minute (televi- 
ziunea «in doze mari» nu a fost nici- 
odată recomandabilă, mai ales la virsta 
şortulețelor albastre, ba poate fi con- 
siderată chiar contraindicată), cei mai 
mici telespectatori sint apropiati de 
școală, de tablele de materii ale vieții, 
de normele  conviețuirii sociale. 
Am văzut citeva din secvențele acestui 
program cu «bătaie îndepărtată», care 
mai are un merit (dintre cele esențiale): 
îşi propune să vegheze la creșterea multi 
laterală a copiilor fără a-i scoate pe pro- 
tagoniști din mediul familiar virstei lor, 
operind, așadar, pe nesimţite, şi utili- 
zind cu tact principii de psihologie şi 
de educaţie moderne. Ar mai fi de men- 
ționat un lucru, care nu este chiar un 
tele-scop, dar poate însemna o benefică 
tele-consecință: copiii se vor familiariza 
cu «fascinația tehnică» a micului 
ecran de la cea mai fragedă virstă; se 
vor evita, așadar, de «dimineaţă», unele 
erori ale timpurilor moderne, printre 
care şi aceea a multora dintre noi care 
întirziem — cu treabă sau fără — ore 
în şir (adică ani întregi de viaţă) în fața 
televizoarelor... Copiii noștri au toate 
şansele, cind vor fi mari, să fie mai 
teleselectivi. 


Televiziunea a patronat cu citeva 
săptămini în urmă (în colaborare) un 
interesant festival al cintecului pentru 
tineret și studenți. iniţiativă, dea- 
semenea, în premieră. În palmares, 
destul de multe melodii de muzică 
uşoară noi şi cintece revoluționar-patrio 
tice. Este bine că televiziunea (după alte 
inițiative similare) se preocupă de îm- 
prospătarea acestor genuri de mare 
audienţă. Mai ales că ar mai fi cite ceva 
de făcut în această direcție. Da, n-am 
mai auzit demult cintece din acelea de 
amplă respirație melodică și de frumos 
avint, pe care le mai fredonăm şi astăzi 
din cînd în cînd, nu numai cind recitim 
cărțile prietenului Radu Cosașu... Da, 
textele unor melodii de muzică ușoară 
continuă să fie — cu excepții, firește — 
o pastă incoloră de vorbe, de tipul urmă- 
toarei table de materii: sălcii au plins — 
codrul cîntă — s-au risipit norii — ne-a- 


nlănțuit iubirea — lacrimi mari — inimi 
de văpăi — ce-ar face luna fără raze? — 
ne-am certat așa, ca doi copii — amin- 


teșteți mereu că ești sufletul meu — 
păcat — vino iar, vino să mă cerți — glas 
de clopoței — chiar și-n somn numai 
pe tine eu te visez — peste marea des- 
părțirii am zburat — tresar cind te ves- 
teşti aproape iar — uiţi dragostea ia o 
răscruce și n-o poți cu vorbe readuce — 
imposibil să oprești vulturii să zboare 
— îmi pun întrebarea, cine e de vină.. 
Chiar, cine e de vină? 


20 


şi 


| 


+ 


Şi, în sfirşit, o altă tablă de materii, 
cu notații de diferite calibre: «Regele 
loan», în viziunea Letiţiei Popa, un spec- 
tacol excelent, de zile mari; o gală- 
serial a filmelor de animaţie întocmită 
cu haz şi pricepere de Viorica Bucur și 
Radu Cimponeriu; un reviriment al pro- 
gramelor de simbătă seara, de care nu 
este străin regizorul Tudor Mărăscu; 
un program de substanţă al mai multor 
emisiuni și o înnoire aproape generală 
de «ambalaje»... Se poate vorbi, cred, 
de un moment bun de profesionalism 
al televiziunii. 


Călin CĂLIMAN 


teleargumente 


Orgoliul efortului 


Nu despre filmul acela 
duminical, cu sportivi, 
fim de altfel foarte 
bine făcut — cum se 
spune — aș dori în primul 
rind să scriu, deși e a- 
devărat că acest film cu 

sportivi de performanţă care ținea seama 

cu o exactitate aproape aridă de «speci- 
ticul t.v.» mi-a dat ideea să scriu despre 

efort, despre spectaculoasa mutație a 

sensului efortului — așa cum apare el 

în aproape fiecare metru de peliculă care 
se derulează în fața noastră la televizor. 

În filmul cu sportivi-campioni este chiar 

o secvență antologică de film pur. Era 

filmată echipa de volei feminin a Japo- 

niei în cursul unui antrenament infernal, 
de neințeles, pentru că depăşea orice 
semnitficantă a jocului; antrenamentul 
acela părea monstruos, cu fetele izbite 
în piept, în frunte, de minge, izbite de 
terenul dur, aruncindu-se pe jos cu 
brutalitate. Ceea ce era teribil era chiar 
chipul lor. Expresia fetelor japoneze 
trecuse mult dincolo de concentrare, 
una chiar plingea de oboseală 
exasperată poate, expresia lor era pur 
şi simplu disperată. Numai că nu le 
obligă nimeni să facă parte din echipa 
de volei feminin a Japoniei, campioană 
mondială. Nu le obligă nimeni să pără- 
sească hai-kay-ul ceremoniei ceaiului 
ca să se arunce după mingea grea, 
trintite cu brutalitate la pămint de mingea 
care vine cu o viteză care depășește 
o sută de kilometri la oră. Poate că un 
resort secret de imens orgoliu face rime 
din singurătatea alergătorului de cursă 
lungă. Maratonistul, singur, e ovaţionat 
de tribuna în picioare care aclamă marea 
sa izbindă în lupta solitară cu îngerul. 
Într-un alt film de televiziune am văzut-o 
la antrenament pe Olga Corbut a cărei 
îndirjire, efort disperat, se desfăşurau 
într-o tăcere de catedrală. Dar nimeñi 
nu obligă fetele acelea atit de delicate 
să suporte ce suportă pentru a face parte 
dintr-o echipă. Poate că am ciștigat 
un campion mondial la înot numai pen- 
tru că tinărului aceluia australian i se 
spunea că nu are forță fizică. Oamenii 
se înving pe sine în atitea chipuri și 
depășesc starea de criză sub zodia 


Un teleevenimeni al serilor de teatru: spec 


atitor argumente, dar echipa şi efortul 
pentru echipă ni se par a fi forma 
orgoliului cea mai înaltă. 

Mă gindeam la asta văzind pateticul 
film despre Moisei şi eroii săi. Mă 
gindeam la asta privind filmul acela 
romantic al lui Dionisie Şincan despre 
cioplitorii de piatră dintr-un sat. ŞI el, 
cioplitorii, posesorii unui efort vizibil 
— efortul vizibil, adică fizic, s-a retras 
în sport şi artă, ca și cind singura lui 
noblețe ar fi aparenta inutilitate — făceau 
parte dintr-o echipă. O echipă fără 
nume proprii. Efortul ca atare s-a mutat 
în umbra frunții şi asta vedem, printre 
altele, ziinic, la televizor. Chiar în fața 
marilor cuptoare, chiar în amfiteatrele 
marilor platforme industriale, oamenii 
în salopetă au mutat etortul în umbra 
frunţii. Efortul fizic a rămas apanajul 
exclusiv al «orgolioșilor», al celor care 
cred despre ei înşişi că ne pot exprima 
pe toţi. Al celor care doboară recorduri 
cu sentimentul că exprimă condiția 
umană. Al celor care au orgoliul de a o 
tace într-o echipă. Al celor care lasă 
un chip al lumii în piatră sau bronz, 
în culoare sau sunet. Firește, din acest 
chip al lumii, sudoarea frunții în umbra 
căreia se nasc idei — efortul adică, nu 
poate lipsi. 


Smaranda JELESCU 


filme pe micul ecran 


e Nanuk din Nord 


(Robert Flatherty, 1922). Există o 
literatură despre  eschimoși, dar 
şi o literatură creată de eschimoşi. 
Există — nu vă miraţi! — chiar o lirică 
eschimosă. Care spune așa: «Am iz- 
bucnit în ris/ Cind mi-am rupt sania/ 
Pentru că s-au rupt tupiche; Asta m-a 
făcut să izbucnesc în ris/ Aici, la Tala- 
viuyah, m-am izbiț De sloiurile de 
gheață, şi m-am răsturnat/ Şi asta 
m-a făcut să izbucnesc în ris/ Dar, zău 
dacă-i ceva de ris în asta». 

În gindul meu numai Nanuk poate fi 
bănuit ca autor al acestei poezioare. 
Numai el, om care ştie mai bine ca ori- 
cine ce înseamnă frigul, și ce înseamnă 
supraviețuirea, om a cărui Impărăţie 
e mută şi nesfirșită, de gheață. Frigul 
poate face dintr-un om un filozof şi 
cred că asta e ideea ce se vede, în toată 
puritatea ei de cristal, pe fiecare centi- 
metru de peliculă al capodoperei lui 
Flaherty. Nanuk e filozoful care, cu 
simplitatea ce ţi-o conferă condiţia 
aceasta, nu poate spune altceva decit: 
«Am izbucnit în ris cind mi-am rupt 
sania»... 


e Incredere 


(Jerzy  Passendorier, 1970). Îmi 
amintesc că am văzut acest film în urmă 
cu citiva ani, în oraș, sub titlul Oaia 
neagră (la cinema Lumina!) Nu o ştiam 
atunci cind m-am așezat în fața micului 
ecran, dar m-am bucurat de îndată ce 
l-am recunoscut: filmul regizorului 
polonez e de văzut, de revăzut. El pune 
în discuţie de o manieră fermă, fără 
ocolişuri, cazul unui tinăr «dificil». De 
ce este tinărul «dificil»? — întreabă 
filmul. Unde sfirşesc erorile lui şi unde 
încep acelea ale oamenilor care s-ar fi 
cuvenit să încerce să îl înțeleagă şi să 
îl ajute? Creaţie nu o dată «ruptă din 


colul Letiţiei Popa cu 


` «Regele loan». Din numeroasele momente excelente am reținut această 
scenă cu Ştefan Iordache, Dina Cocea, George Motoi 


a 


AAN Vy DY 


- viaţă», nu o dată incomodă pentru un 


ochi obișnuit cu clișeele care i se mai 
perindă prin față în unele pelicule ce se 
vor de actualitate dar nu izbutesc. Păcat 
numai că admirabilul film a fost prezen- 
tat într-o copie a cărei «stare tehnică» 
a lăsat de dorit, întimplindu-se chiar, de 
pildă, ca ultimele citeva minute ale 
peliculei să se rupă, incit nu s-a ma 
putut vedea cum tinărul, strigat de cei 
care vor să-l ajute, să îi salveze viaţa, 
se ascunde de ei. E ultima lui greșeală, 
plătită scump. Căci acesta e sensul 
unui film ce nu se teme a avea un final 
amar: neincrederea oamenilor în 
oameni, a tinerilor în cei maturi sau a 
maturilor în cei tineri, absenţa înțele- 
gerii reciproce, pot avea urmări 
neașteptate. 


e Lupoaica 


(Ranghel Vilceanov, 1966) Tot un caz 
«dificil» e şi personajul principal din fil- 
mul lui Vilceanov. Lupoaica face parte, 
ca și Încredere (sau Oaia neagră, 
cum vreți să-i spuneți...), din categoria 
acelor creaţii care nu se sfiesc să pună 
punctul pe i într-o serie de chestiuni 
privind problemele educaţiei tineretu- 
lui, «Omul e stăpin pe fericirea lui» — se 
poate citi într-una din lozincile de pe 
pereții şcolii de reeducare în care se 
desfășoară acțiunea filmului, lozincă 
ușor înduioșătoare nu în conținutul ei, 
desigur, nu în ceea ce vrea ea, ci în 
modul decis și avintat în care o vrea. 
Firește că omul e stăpin pe fericirea 
lui, firește că toate fetele acelea din 
şcoală, în frunte cu cea denumită «lu- 
poaica», sint stăpine pe fericirea lor, 
dar numai o lozincă avintată nu le poate 
folosi prea mult — arată excelentul 
film al lui Vilceanov. Fetele acelea știu 
prea bine că — în principiu sint stăpine 
pe fericirea lor, nu mai e nevoie să fie 
convinse de acest lucru. Ceea ce le 
interesează este cum anume poate de- 
veni el, practic, realitate. Există o fericire 
la îndemina oricui, aşternută cu litere 
de-o şchioapă, vizibile, pe un zid, şi 
una mai greu de văzut, de găsit.. 


ə Frunze de toamnă 


(Robert Aldrich, 1956). Protogoniști 
Joan Crawford şi Cliff Robertson. 
Filmul face parte din şirul acelor opere 
nu tocmai uşor de realizat în care me- 
lodrama se iveşte din cea mai mare 
seriozitate. Un bărbat fermecător, care 
cucerește inima unei dactilografe 
înteriorizată şi singură, se dovedește 
a fi un bolnav de nervi, traumatizat 
psihic de infedelitatea unei foste soții. 
El parcurge drumul sinuos si dificil de 
la momentul cînd dă dactilogratei in 
cap cu maşina de scris pină la clipa 
cind, internat în ospiciu, se vindecă și 
se ocupă în continuare exclusiv cu 
îngrijirea răzorului de flori al spitalului. 
Dactilografa vine să îl scoată de acolo 
şi cei doi ies din cadru (şi din spital) 
tandru strinși unul lingă altul. Se poate 
plinge, dar se poate şi ride la un film 
de acest gen... Este, dacă vreţi, calitatea 


(Christian Jaque, 1952). Merită să 
se scrie mai mult de două rînduri despre 
acest film? Eu zic că da. De acord, 
Fanfan la Tulipe e un fleac ce n-ar fi 
figurat în vecii vecilor în dicționare sau 
în comentarii dacă n-ar fi jucat în el 
Gérard Philipe. Deci fleac, însă unul 
sclipitor, și aici cred că ar trebui să 
devenim dintr-odată plini de respect, 
căci fleacuri sclipitoare nu se nasc în 
fiecare zi. Prin ce anume sclipesc Fan- 
fan omul și filmul? Prin bonomie şi 
nonşalanţă, prin veşnic umor și ne- 
sfirşit romantism, prin voie buna și, 
mai ales, prin acel filozotic «ce-am avut 
şi ce-am pierdut...». 

Se spune că basmele sint pentru 
adormit copiii. (Psih) analizind copilul 
din mine pot mărturisi că basmul cu 
Fanfan și cu Gerard Philipe nu numai 
că n-a izbutit niciodată să mă adoarmă 
la ceas de seară, dar m-a întărit în copi- 
lăreasca-mi convingere că un dram de 
voioșie nu strică nici măcar atunci cind 
virful unei spade te atinge între ochi 
(lovitura lui Nevers, domnilor! — preci- 
zează «cocoşatul» din filmul cu același 
nume)... 

e Maria Stuart (Charles Jarrot, 1972) 
Glenda Jackson şi Vanesa Redgrave 
in prea ştiuta poveste. Film domol și 
teatral. 

@ La răscruce de vinturi (Robert 
Fuest, 1973). Cea mai recentă ecranizare 
a faimosului roman. Mister şi dragoste 
într-o peliculă corectă. 

e Așa cum mă dorești (G. Fitz- 
maurice, 1932). Greta Garbo într-un 
tilm după Luigi Pirandello. Opera lui 
Pirandello rămine, firește. La fel şi 
excepționala creaţie a Gretei Garbo. 


Filmul nu. 
Aurei BĂDESCU 


stagiunea s-a deschis cu: 
Shakespeare şi 
Caragiale 


Interesantă apropierea a- 
ceasta în programare la des- 
chiderea stagiunii a două 
mari ecranizări după două 
mari opere dramatice: Hen- 
ric al V-lea și O noapte 
furtunoasă, în două viziuni 
pe cit de diferite pe atit de originale. Ambele 
realizate în acelaşi an: 1944. 

Adaptarea engleză poartă blazonul lui 
sir Laurence Olivier, a încercărilor lui de a 
concilia scena cu ecranul nevitregind pe 
nimeni,mai ales pe Shakespeare. Fără acest 
exercițiu(după cite știu, unic în istoria cine- 
matogralului), lără francheţea formulei «vă 
prezentăm spectacolul teatrului Globe, așa 
cum era reprezentat el pe vremea Elisabet- 
hei, rămîne să-l transformați dvs, cu fante- 
zia şi talentul dvs. cinematogratic în film, 
adică în iluzie perfectă a vieții», n-ar fi fost 
posibil Hamlet şi tot ce i-a urmat în materie 
nu de ecranizare ideală ci de film-film, avind 
la origină teatrul. Teatrul Globe sau teatrul 
Houdin, tot din pălăria scamatorului a 
apărut şi cinematogratul. Henric e bruionul 
expus vederii, şevaletul la care lucrează 
pictorul în aer liber, sub ochii curioșilor, 
adăugind ici o pată de culoare, dincolo o 
linie, nemulțumit de rezultat dar expunindu- 
se, fără complexe, părerilor, «colaborării» 
cu privitorul. Prin aceasta Laurence Olivier 
a deschis o cale nouă cinematografului 
modern: el a implicat spectatorul, l-a asociat 
trudei actorilor, scenogratilor, compozi- 
torului — vezi încetineala cu care panora- 
mează fiecare compartiment al creaţiei, 
urcind etajele emoției, făcind complice 
publicul și cu scena și cu ecranul deodată. 


Inema 


80 de ani 
în 80 de filme 


Din ciclul-antologic ał lunii (15 octom- 
brie — 15 noiembrie), în prim-plan: 

E Crucișătorul Potemkin (1925, Ei- 
senstein). Capodopera tuturor timpurilor. 
Capul de listă al tuturor referendumuri- 
lor cinematografice. Cu el cinematograful 
intră în zona maximei responsabilități poli- 
tice. «Filmul apare ca o cronică a eveni- 
mentelor și acționează ca o dramă», spune 
Eisenstein... Şi ca o armă de luptă, va spune 
posteritatea: după vizionarea Crucişătoru- 
lui... marinarii olandezi dau semnalul unei 
răscoale. Construcţie clasică: cinci acte, 
gradatie riguroasă, unitate de timp. Temă 
modernă: revoluția. Perioada reconstituită: 
12-17 iunie 1905. Cinci zile care au zguduit 
omenirea. ŞI istoria cinematografului. Eroul: 
masa În acţiune. interpretează populaţia 
Odesei. 2000 de figuranţi Patru săptă- 
mini de filmare. 

E intoleranță (1916, D.W. Griffith). Cea 
dintii încercare de a concilia arta cu spec- 
tacolul. Prima superproducție din istoria 
cinematografului. S-au tras o sută de mii 


Există astăzi o evidentă con- 

descendență a spectatorului 

de cinema — «modern» — 

pentru filmele de odinioară, 

un fel de înțelegătoare com- 

| pasiune pentru cinematogra- 

FI ful mut, privit cel mai adesea 

cu ingăduința acordată unui infirm din 

naştere. Filmele «mute» sint socotite rudele 

sărace ale cinematografului sonor, primite 

cind şi cind pe uşa din dos unde le este — 

chipurile — locul: la Cinematecă. Mai mult, 

compasiunea se extinde şi asupra specta- 

torilor de odinioară, condamnaţi — sărmanii 

de ei — împreună cu filmele timpului lor, la 
tăcere. 

Uităm prea ușor, noi, cei care adesea 
doar «inregistrăm» filmele fără a le vedea, 
noi, care uneori mai mult «ascultăm» filme 
sau, dacă sint traduse, le şi «citim» toto- 
dată, uităm că filmele mute satisfăceau 
integral, un singur simț esenţial pentru 
«degustarea» celei de a şaptea arte: văzul. 
Proeminența vizualului — iată o calitate 
a cinematografului mut, a celui bun, fireşte, 
pe care spectatorii filmului contemporan, 
împătimiţi ai «sonorului», o ignoră uneori cu 
seninătate, 

Tocmai această wvizualitate» e ceea ce 
m-a frapat de curînd la Cinematecă, unde, 


După ce te-a plimbat ostentativ în travellin- 
guri lungi prin decorurile scenei, aşa încît 
să le vezi bine că sint fundale pictate ca la 
1600, te avintă deodată în goana cailor, peste 
adevăratele dealuri unde s-a desfăşurat 
bătălia de la Azincourt. Un Méliès ce-şi 
descoperă trucajele, dărimind iluzia, făcin- 
du-te să-i înţelegi mecanismul şi prin acea- 
sta să accepți voluntar magia. Regizorul 
îti sugerează doar formula, depinde de tine 
cită participare îţi vei oferi la acest prim 
«happening» din istoria cinematografului. 

La Jean Georgescu trucul rămîne ascuns, 
iluzia realității e completă. Ca-n afişul de la 
intrarea la Union, scamatorul scoate rind 
pe rind din joben, porumbeii şi iepurii de 
casă din grădina mahalalei bucureștene. 
Şi-odată cu ei Ziţele grăbite la întilnire 
străbătind alei cu verze la capătul cărora 
o așteaptă Venturiano înamorat care între 
două bilețele cu «Angel radios» combate 
atit de «profund» la «Vocea patriotului 
naționale». Din același joben apar Vetele 
fidele pină la mormint, apar Chiriacii ce 
consimt la onoarea de familist a jupinilor lor, 
apare întreaga faună şi floră a unei lumi pe 
care Caragiale, pe care Jean Georgescu, 
au incondeiat-o așa că ieșeau chiristigii din 
sală înjurind. Nimeni nu s-a mai jucat atit de 
perfid cu sufletele «mnealom atit de «sim- 
țitoare». 

De la Jean Georgescu nimeni n-a mai 
împins cinematograful la o asemenea identi- 
ficare cu rondul de noapte al lui jupân 
Titircă-inimă-rea de pe scenă si din viață 
De pe marea scenă a vieții. 


Alice MĂNOIU 


de metri de peliculă egalind 76 ore de pro- 
iecție (din care au rămas 6). 16.000 de figu- 
ranți, dintre care patru mii doar în scena 
festinului. lui Balthazar. Filmaţi dintr-un 
balon captiv: elicopterul deceniului doi. 
Babilonul construit la Hollywood avea 70 
de metri înălțime și 1600 adincime. Timp de 
10 ani nu s-au găsit fonduri pentru a fi 
dărimat. După Intoleranţă, Griffith e ruinat. 
Va plăti toată viaţa îndrăzneala de a fi primul 
autor al primului colos cinematografic. 

E Roma, oraș deschis (1945) și Paisa 
(1946, Rossellini). Clasicele uverturi. la 
opera-școală numită neorealism. 

Bla strada (1954, Fellini). Staţie 
terminus a  neorealismului. După ea, 
Fellini intră pe orbita marilor zboruri inte- 
rioare. 

E Copiii paradisului (1943, Marcel Car- 
n6). Operă singulară, n-a marcat un drum, 
a ilustrat o tendinţă. Aceea de a folosi 
filmul pentru a pune în scenă măştile-sim- 
bol ale lumii teatrului. Şi ale teatrului care 
e lumea. O frază din dialogurile scrise 
pentru film de Prévert: «Noutatea? E veche 
de cînd lumea!» ar putea sluji drept motto 
pentru o istorie a căutărilor cinematografice. 

E Procesul (1962, Orson Welles). Nici- 
odată filmul n-a fost mai aproape de sufle- 
tul operei literare. Şi totuși atit de personal 


O îotogramă 


U 


Un eveniment ła Cinematecă: 
Maiorul Dundee de Sam Peckinpah.Cu el, epopeea eroică 
a vestului sălbatic intră în etapa modernă a realismului istoric 
cu accente critice (Richard Harris şi Charlton Heston) 


mare poet: Prevert. 


n mare regizor: Carne. 
Doi magicieni ai spectacolului: 
Arletty şi Barrault. O 


capodo 


ră: «Copiii paradisului» 


aproape un document prin vechimea ei, reprezentind 
o scenă din filmul «Judex» al lui Feuillade, realizat in 1915 


în tălmăcirea angoasei kafkiene. Cu o 
singură excepție: finalul. Optimist la Welles, 
prin gestul eroului ce înfruntă, cu ochii 
deschişi, execuţia. Victima devine erou. 
Dar pentru aceasta omenirea trebuia să-și 
fi depăşit coşmarul. Să aibă acel necesar 
recul istoric şi sentimental. 

E Viridiana (1961, Buñuel). Autorul ei 
a marcat nu una, ci mai multe date în istoria 
filmului. Cea dintii: suprarealismul. De la 
Virsta de aur la Farmecul discret al bur- 
gheziei, paşii lui au mers spre realismul 
critic cel mai incendiar. «Ar fi suficient ca 
geana albă a ecranului să poată reflecta 
lumina care îi e proprie, pentru ca universul 
să sară în aer» — spunea Buñuel. Viridiana 
e unul din explozive. Ţinta: morala burgheză 
care pentru regizor e «antimorala». 

E Domnișoara și huliganul (1918, 
Maiakovski) Pentru prima dată Maiakovski, 
autor de film. Autor complet: scenarist, 
regizor, interpret. Poezie tristă a școlilor 
duminicale. lubire recuperatoare, stil Maka- 
renko. Incercare — din păcate rămasă 
unică — a poetului îndrăgostit de arta filmu- 
lui, pentru care «cinematograful e mai 
mult decit un spectacol, e aproape o 
concepție despre lume.» 


A.M. 


cu un ochi la Judex sau Fantâmas (capo- 
doperele serialului mut) şi cu un altul al 
minţii — la Mannix sau Columbo, incer- 
cam să îmi explic ce anume, dincolo de 
subiect, dincolo de epocă sau interpreți 
separă, în mod esențial, serialul mut de cei 
sonor. Era tocmai structura «vizuală» a 
celorlalte seriale realizate la 1915 de Feuil- 
lade, acea fantastică voluptate a privirii, 
conjugată cu foamea de narațiune. Judex 
și Fantâmas rupeau cu traditia — deja ince- 
tățenită, chiar pe atunci — a teatralismului, 
dezlănțuind o adevărată cavalcadă a fante- 
ziei în starea ei cea mai pură, o frenezie a 
imaginii neegalată pină astăzi de nici un 
serial contemporan. Nu întimplător Feuil- 
lade devenise idolul unor Andre Breton 
sau Apollinaire, căci în aceste filme (can- 
doare + fantezie. nelimitată) tot timpul se 
întimplă ceva, totul e povestire, epic pur și, 
este înainte de toate, imagine animată. 

Între Judex şi Kojak, între Păianjenii 
lui Fritz Lang şi Columbo, între Fantâmas 
şi Mannix e nu numai o jumătate de secol, 
ci o întreagă estetică a cinematografului, 
a două tipuri de cinematografii, ba, după 
unii autori, a două arte diferite. 


Petre RADO . 


Documentar 


Pe viaţă şi pe moarte 


Documentarul pe teme istorice iși Inde- 
plinește cu atit mai bine menirea cu cit se 
păstrează mai riguros în limitele datelor 
şi mărturiilor autentice. Este ceea ce in- 
țelege foarte bine Petre Sirin în această 
lucrare a sa dedicată războaielor pentru 
neatirnare și pentru apărarea civilizaţiei 
europene, purtate de Ştefan cel Mare al 
Moldovei la Podul-Înalt și la Valea -Albă. 
Imaginea se sprijină în exclusivitate pe 
filmarea locurilo; unde s-au desfășurat 
luptele, fără nici un fel de «reconstituiri» 
convenționale, pe fresce de epocă şi in- 
scripții pe care autorul nu încearcă să le 
«anime» artificios, lăsindu-le să ne con- 
vingă prin nemișcarea lor de piatră. Co- 
mentariul este, la rindul său, luat direct 
din cronicile timpului: «Acolo Ştefan Vodă 
mult au nevoit să nu-i lase să treacă», zice 
cronicarul despre înfruntarea dintre ro- 
mâni şi cuceritorul Constantinopolului care 
venea cu 150 000 ostași proprii şi 10000 
războinici tătari, în timp ce 300 de corăbii 
atacau pe apă Chilia și Cetatea Albă. 


Regia și scenariul: Petre Sirin. imaginea: 
Dumitru Predeanu. Redactor: loana Popescu. 


. _ Mărturii 
din Țara de piatră 


Un alt model de documentar istoric este 
ilustrat de Paul Orza care urmărește 
contemporanul nostru Pamfilie Albu, fn- 
văţător emerit din Transilvania. Acesta vine 
din cind în cind de pe malul Arieșului la 
București, la Muzeul de istorie, ca să vadă 
drapelul tricolor țesut de țărăncile din 
Lupșa și purtat de socrul și părinţii săi, 
împreună cu alti 50 de lupșeni. la Alba- 
lulia, în ziua de 1 decembrie 1918, spre a 


telex Sahia 


În curînd: 
documentarul 
Mihail Eminescu 


090 Pină la 31 octombrie, realizarea 
planului de producție a studioului ajun- 
sese la al 175-lea film. În momentul apa- 
riției acestor rînduri, vom fi la al 195-lea. 
999 Dintre filmele care au rămas să 
fie predate spre difuzare Centralei Ro- 
mânia-film cităm: Pescarii și lacul de 
Al. Gașpar, Parcul Retezat — regia 


Maria Săpătoru, imaginea Liviu Niţu, 
Stilul brâncovenesc — regia Dumitru 
Dădirlat, imaginea lon Năstase și Mi- 


hail Eminescu — regia Jean Petrovici, 
imaginea Jean Michel, scenariul Vasile 
Nicolescu. Materialul pentru acest din 
urmă tilm este de o expresivitate rar 
întiinită. 999 Ín acest an, studioul 
nostru produce 7 filme în colaborare 
cu Televiziunea română. În afara celor 
cunoscute de public, mai sint în curs 
de realizare Vida Geza de Mirel Ilieşiu, 
Corneliu Baba de Florica Holban, Me- 
topele de Petre Sirin. 999 La sfirșitul 


Mai presus 
de 
orice 


consfinţi unirea Transilvaniei cu țara. Apoi, 
întors la locul său de baştină, «intre cele 
mai frumoase dealuri» transilvane, unde a 
existat din timpuri imemoriale un cnezat 
românesc, Pamfilie Albu e surprins de 
cineaști între elevii săi, filmat cu simplitate 
în propria sa curte sau văzut mergind prin 
sat, spre a aduna piese pentru un muzeu 
de etnografie şi istorie, printre care și 
«o masă veche la care a mincat Avram lancu 
atunci cind venea în Lupșa». Vorbele in- 
văţătorului, înregistrate în spontaneitatea 
lor fermecătoare, mărturisesc vibrant crezul 
pe care dascălul îl împărtășește noilor ge- 
neraţii: «să fie oameni de omenie, să-și 
iubească comuna și, mai presus de toate, 
țara noastră românească». 


Regia și scenariul: Pau/ Orza. Imaginea: 
Petre Gheorghe. Redactor Adolf Elias. 


Costinești 


la Marea Neagră 


Prin acest film, Ada Pistiner îşi poate 
pune candidatura (vor fi mulţi concurenți) 
la Marele premiu «Cupa de cristal» cu care 
studioul Sahia onorează anual cele mai 
bune dintre realizările sale. Ceea ce admi- 
răm în acest documentar, dedicat Congresu 
lui U.T.C. şi Conferinței U.A.S.C.R., este — 
dincolo de ştiinţa de a filma expr 
pacitatea de a construi filmul. Autoarea nu 
face «reportaj», cum nu făcuse «documen- 
tar de artă» cind filmase muzeul Storck. 
Ea face pur şi simplu film, cu o remarcabilă 
putere de sugestie, pe deplin stăpină pe 
mijloacele de expresie. Contrapunctul in- 
tim dintre imagine și sunet, de care cine- 
matograful beneficiază de aproape 50 de 
ani, dar de care puţini cineaști se folosesc 
altminteri decit ilustrativ, funcționează in- 
spirat de versurile Ninei Cassian pe care 
le cintă, la o repetiţie, o formaţie studen- 


lunii noiembrie, în cadrul manifestări- 
lor prilejuite de a 25-a aniversare a stu- 
dioului, are loc un simpozion intitulat 
«75 de ani de film științific — filmul 
ştiinţific în ultimii ani şi perspectivele 
lui.» 999 Luna trecută, un grup de re- 
gizori din studioul nostru a participat 
la Festivalul filmului documentar Valea 
Jiului-1975, reuşită acțiune organizată 
de Întreprinderea cinematografică a ju- 
dețului Hunedoara. 999 Încă din luna 
iulie, în studioul «Sahia» a fost pus la 
punct procesul nologic pentru filme 
color pe 16 mm. Între timp, au fost rea- 
lizate pe această bază 8 filme utilitare. 
Beneficiarii: Centrala bumbacului, În- 
treprinderea Electromotor Timişoara, 
Unio — Satu Mare, Centrala de rul- 
menti, Dermatina și Publiturismul. eee 
Studioul face pregătiri intense în vede- 
rea trecerii la o producție anuală de 
25—30 filme pe 16 mm. Desigur, pentru 
Inceput. 998 La ediţia din acest an a 
Festivalului filmelor de scurt-metraj de 
la Leipzig, studioul nostru va prezenta 
filmele iscusința nu virsta 
de Titus Mesaroș, E: ile au crescut 
de Paula Segal, Costinești, la Marea 
Neagră de Ada Pistiner și Să nu-ți 
faci chip cioplit de Eugen Gheorghiu. 


Aristide MOLDOVAN 


țească. («Altă intensitate, mai luminoasă!», 
«Un mic aecenti», «Un sunet cald, învăluit, 
mai sugestiv, mai plastic» sint cuvinte cu 
care dirijoarea Florica Avramescu îi între- 
rupe din cind în cind pe coriști). Paralel, 
imaginile înfăţişează, din tabăra studen- 
țească de la Costineşti, studenți și studen- 
te pe plajă, pe cofrajele hotelurilor care se 
construiesc în vecinătate și la întiinirile 
de seară. Filmul se ordonează în strofe de 


montaj cu respirație generoasă («Marea 
cea mare», cum o numea voievodul, este 
o metaforă — leit motiv), cu mlădieri visă- 
toare («Cum vor fi relaţiile umane în vi- 
itori»), cu un patetism de cea mai pură 
vibrație. («Sintem tineri şi viy Neodihniţi 
în vis și căutare) ../ Ca şi marea cea mare»). 


Regia și scenariul: Ada Pisliner: imaginea: 
Oito Urbanski. Redactor: Marion Ciobanu 


Intr-adevăr 


0 
idee 


În primul său film din plastilină (Icar), 
Mihai Bădică înfățișa același moment al 
genezei, ca şi în filmul de față. Numai că 
personajul său, după ce se înfiripa din lut, 
încerca imediat să zboare și astfel urmă- 
ream o interpretare proprie a mitului lui 
Icar. Acum, dimpotrivă, ridicindu-se din 
aceeași magmă iniţială, ființa e văzută 
împotrivindu-se stihiei, apărindu-se de vin- 
tul care vrea să o desprindă de pămint. 
Şi astfel, nu mai urmărim un mit, ci o para- 
bolă modernă despre omul care învață să 
ridice ziduri şi case. Modernă, pentru că 
vedem și reversul medaliei: zidul, casa te 
pot izola de restul lumii. Omul are nevoie 
de ferestre, de orizont deschis. lar perso- 
najul din acest film își face fereastră trecînd 
cu propriul său trup prin zid, învingind încă 
o dată inerția lutului. Fereastra astfel de- 
cupată păstrează profilul personajului și 
filmul ne propune în acest mod, implicit, 
o nouă definiţie a omului, ca «o ființă cu 
fereastră». Fără risipă de fantezie în mode- 
larea sau colorarea plastilinei, filmul are 


în schimb marele merit al unei idei de o 
anume anvergură. Tratată limpede într-o 
manieră ieşită din comun. 


Un film de Mihai Bădică. Scenariul: Marcel 
Mihalaş. imaginea: Constantin Iscrulescu 


Virgil Mocanu deține rara facultate de 
a schița şi «tipiza» fulgurant, într-un desen 
accesibil şi fluent, o mare diversitate de 
caractere umane (facultate într-adevăr rară, 
într-un context populat, în filmele altora, 
fie cu maimuţoi travestiţi, fie cu figurine 
impersonale). Altminteri, asistăm, ajutaţi 
de textul binevoitor al lui Vasile Băran, la 
ironizarea taţilor şi copiilor care se scoală 
tirziu și implicit la o pledoarie sentimentală 
în favoarea mamelor care pleacă devreme 
la piată. 


Regia: Virgi/ Mocanu, Scenariul. Vasile Băran. 
Imaginea: Anca Barbu Crainic: Dem Rădulescu. 
Redactor: Marin Tarangul 


Un fiim publicitar despre «puterea mira- 
culoasă» a nămolului de Techirghiol poate 
porni foarte bine de la Sfinx şi de la frumu- 
sețea femeilor din Egiptul antic care se 
foloseau de milul Nilului. Totul este ca ase- 
menea asociaţii să fie făcute cu supleţe şi 
economie, pentru ca reclama să nu se 
transforme în contrariul ei. Risc pe care 
autorii (autoarele) de mai jos îl evită cu 
succes, ocupindu-se de produsele medica- 
mentoase şi cosmetice fabricate din nă- 
molurile noastre binetăcătoare și ornate 
cu eticheta: «Pel Amar» — doctor lonescu- 
Călinești», prezentindu-le drept «o taină 
la îndemina oricui și la vedere, ca toate 
marile taine». 


Regia: Eugenia Gutu. Scenarii 
şi Viorel Bindea. Comentari 
Imaginea: Vasile Minăstireanu. 

Film realizat la cererea Centralei de turism ONT. 


telex Animafilm 


999 Gindind la biografia eroilor că- 
rora le-a dat chip într-o frescă la Muzeul 
militar, pictorul Sabin Bălașa a fost 
fascinat de o nobilă umbră. Așa a ince- 
put elaborarea poemului cinematogra- 
fic dedicat vestitului Buerebista. 000 
Bărbatul care a sfirşit victorios o luptă, 
a inventat maşina cu aburi sau a zburat 
cu balonul, simte nevoia afirmării sale 
plenare și Incepe să sculpteze. Modelul 
care-i va poza şi-l va inspira este femeia. 
Dar de miinile ei este nevoie în altă 
parte: să legene copiii, să gătească, să 
spele hainele artistului. Asemenea si- 
tuatii sint surprinse în filmul satiric 
«Conditia Penelopei». Şi pentru ca, 
se ştie, că femeile n-au nevoie de 
avocaţi, autorii filmului sint autoare: 

Faur semnează scenariul, iar 
Luminiţa Cazacu regia. 999 Că sarea 
e bună în bucate am aflat-o demult. 
Dar că sarea poate fi şi actor intr-un 
film, asta nu se ştia incă. Proaspetei 
protagoniste i-au făcut probe filmate 
graficiana Felicia Puran şi regizoarea 


Mircea Săucan realizează un foarte su- 
gestiv film-atiș de protecţie a muncii, vă- 
dind un acut spirit de observaţie asupra 
tipologiei muncitorești și a mediilor in- 
dustriale. Ca și Andrei Blaier, pe care-l 
întlinim uneori în sectorul filmelor utili- 
tare, Mircea Săucan ne intărește convinge- 
rea că asemenea descinderi funcţionale 
printre oamenii care fac față celor mai mari 
solicitări, întruntind riscuri sint,un pun 
exerciţiu realist. 


Regia și scenariul: Mircea Sâucan. imaginea: 
Horia Bolboceanu. Redactor: Marion Ciobanu. 
Film realizat la cererea Ministerului construcțiilor 
de maşini. 


Vai. S. DELEANU 


Tatiana Apahideanu. Sub retlectoare, 
adunindu-se și strecurindu-se mereu 
în alte forme, sarea cu cristalele ei mici, 
a dovedit că poate spune povești emo- 
ționante despre oameni. În filmele cu 
sare (nu numai la propriu) nu desenezi, 
nu consumi acetofan, cheltuieşti doar 
un material pe cit de «ieftin» pe atit de 
rar: imaginaţie. 99 Mihai Bădică 
lucrează în prezent la decupajul regi- 
zoral al filmului de modelaj în plastilină 
«Orfeu», după un scenariu aparținind 
poetului Marcel Mihalas. Dificultățile 
elaborării acestui film decurg din inter- 
pretarea nouă pe care autorii o acordă 
personajului mitologic. Orfeu o va salva 
pe Euridice nu din infernul biblic. El va 
avea de imbiinzit şi de învins propriul 
său infern, zbuciumul, arderile infernale 
pe care le purtăm în noi și prin care și 
din care ni se distilează trăirile. 999 Re- 
gizorii Olimp Vărășteanu și Florin 
Anghelescu au încheiat episoadele 7 
și 8 din serialul «Pic și Poc», adică 
ajutaţi de cei doi copii năzdrăvani, 
(eroi ai filmului ce le poartă numele) 
continuă să facă dreptate în lumea bas- 
melor. Pic și Poc, ajutaţi de Scufita 
Roşie, o vor salva pe bunică, iar pe lup 
îl vor trimite la grădina zoologică; vor 
impăca, In sfirşit, furnicile cu greierii. 

Lucia OLTEANU 


în provincie 


999 În cadrul manites- 

tărilor închinate Anului 

internațional al femeii, 

regizoarea Malvina Ur- 

șianu a conferențiat, la 

Institutul de construc- 
tii, despre prezenţa femeii în cinema- 
tografie. A fost proiectat filmul Tre- 
cătoarele iubiri. La intilnire au luat 
cuvintul, de asemenea, actrița Silvia 
Popovici şi criticul de film Magda 
Mihăilescu. 999 Festivitățile și acțiu- 
nile culturale organizate la Constanţa 
sub egida «Pontica '75» au inclus o 
discuție — masă rotundă — cu tema 
«Valențele filmului de animație». Au 
participat, din partea A.C.I.N.-ului, lon 
Popescu Gopo, preşedintele Asocia- 
tiei și Marin Piriianu, directorul Casei 
filmului. 999 La implinirea a 302 ani 
de la nașterea marelui domnitor şi 
cărturar Dimitrie Cantemir, echipa de 
interpreți ai filmului Cantemir s-a 
intilnit cu spectatorii de la Clubul con- 
structorilor «Vitan». La premiera de la 
Pitești a filmului Muschetarul român, 
au luat parte regizorul Gheorghe Vita- 
nidis, compozitorul Richard Oscha- 
nitzky și actorii loana Bulcă și Alexan- 
dru Repan. 999 Potrivit dezideratelor 
exprimate în şedinţele Consiliului 
ACIN, sintem mereu în aşteptarea 
redeschiderii cenaclurilor (cenaclul de 
dramaturgie, cenaclul «Victor lliu», 
cenaclul criticii). Dar nu putem semna- 
la —din luna precedentă —decit două 
reuniuni ale birourilor unor secții: bi- 
roul secției de scenografie și biroul 
secţiei de producţie și economie a 
filmului. Reamintim că Asociaţia noas- 
tră are zece secții. 999 Cinefilii din 
Curtea de Argeș au celebrat Ziua 
Armatei Republicii Socialiste România 
printr-o întilnire cu realizatorii şi inter- 
preții filmului Evadarea: Ștefan Traian 
Roman, Emanoil Petruţ, Constantin 
Guriţă şi Andrei Prajovschi. Același 
important eveniment a fost marcat, la 
Pitești, prin prezentarea filmului Pe 
aici nu se trece. Au participat regizo- 
rul Doru Năstase şi actorii Eugenia Bo- 
sinceanu, Silviu Stănculescu, Cornel 
Coman, Mihai Mereuţă, Ștefan Velni- 
ciuc, care au purtat discuţii cu publicul 
la Şcoala de subofițeri, la Casa de cul- 
tură a sindicatelor şi la cinematograful 
«Dacia». 999 Cu prilejul celei de a 
26-a aniversări a întemeierii Republicii 
Democrate Germane, la Casa filmului 
a avut loc un spectacol de gală. Filmul 
lacob mincinosul a fost prezentat 
publicului de către Dumitru Fernoagă 
director al Casei de filme Cinci. eee 
lon Bucheru, director al Casei de filme 
Unu, a vorbit în deschiderea Sâptă- 
minii filmului din Republica Populară 
Democrată Coreeană, organizată în 
cinstea celei de a 30-a aniversări a 
Partidului Muncii din Coreea. 999 O 
delegație de cineaști sovietici a făcut 
un schimb de experienţă cu reprezen- 
tanți ai Asociaţiei cineaștilor din țara 
noastră. Delegaţia oaspeților a fost 
formată din Nana Mcedlidze, regizoare 
şi publicistă, Nikolai Sumenov, re- 
dactor-șet adjunct la «Iskusstvo-kino», 


i S 


I pectatori, nu fiți numai spectatori! j 


Noi ne-am gîndit. Dar dv.? 


Am văzut filmul Mastodontul. Și am 
pus acest film lingă îndemnul dumnea- 
voastră. Putem face filme mai bune? Dacă 
sintem convinși că putem face, atunci să 
le facem! 

Nu credeți că acțiunea filmului «Masto- 
dontul» contrastează cam prea mult cu 
limbajul deosebit de colorat al personaje- 
lor? «Mă şterg undeva cu hirtia voastră», 
«S-o calci pe mă-ta», «Ce bă, ţi-a căzut 
inima în pantaloni»? sint numai citeva din 
expresiile folosite în film. Credeţi că avem 
neapărată nevoie de asemenea cuvinte? 
De ce Gheorghe Dinică trebuie să aibă în 
toate rolurile asemenea expresii? 

Ne plac filmele istorice («Mihai Vi- 
teazul», «Cantemir», «Mușchetarul ro- 
mân»), ne plac filmele politice cu aspecte 
din lupta comuniștilor, dar am dori şi filme 
de actualitate, care să reflecte problemele 
din viața de toate zilele, probleme din viața 
tinerilor. Vrem mai multă sensibilitate, dra- 
goste, atecțiune, filme în care să fie un lim- 
baj tineresc adecvat. De ce nu faceți filme 
care să redea vacanţele studenților, activi- 
tățile lor și problemele lor sentimentale? 

Să lăsăm imitaţiile: după «Mannix» de 
acum 2 ani, apare şi «Pistruiatul» cu un 
generic asemănător. După «U.F.O», apare 
«Elixirul tinereții», cu laboratoarele ase- 
mănătoare celor din filmul englez. 

Avem peisaje atit de frumoase, avem 
actori buni, avem probleme, dar nu avem 
destule filme bune. De ce? Vă rugăm să nu 
luați în nume de rău scrisoarea noastră. 

În limitele cerute de buna cuviință ne-am 
spus şi noi «oful», în speranţa că această 
scrisoare va fi totuşi citită de cineva de 
specialitate și va da puțin, măcar puțin, de 
gindit! Dacă am fi regizori, am cere mai 
mult actorilor. Și acest mai mult înseamnă 
naturalete. Oameni buni, fiți cit mai naturali, 
căci numai atunci veți place! 

Și acum am terminat! Nu avem pretenția 
să ne apară scrisoarea în «Cinema». Noi 
doar sperăm că aţi citit-o. Oricum vă mul- 
tumim! 


În numele unui grup de eleve din 
anul IlI (17-18 ani) 


G Irina CRĂCIUNESCU, 
Str. Oltarului nr. 7, Sector 2, Bucuresti 


Evadarea 


e «...Filmul e bun. Distribuţia prestigioasă 
și gindit aleasă. Jocul actorilor — magistral, 
mai ales cel al lui Gheorghe Dinică. Maniera 
de realizare a filmului are ceva inedit. 
Ideea filmului: nobilă, frumoasă, captivantă. 
Şi, totuşi, deşi degajă mult, foarte mult 
dramatism, filmul pare deseori forţat. De 
ce, de pildă, personajul interpretat cu atit 
de multă ingenuitate şi talent de Jean 
Constantin să dispară tocmai cind se con- 
tura mai bine? lată un gol. Se putea incerca 
această dramatizare pe alte căi, nicidecum 
prin dispariția unui personaj ce se anunta 
reuşit», (Marina Popescu, Sir. Ciureapr. 9, 
Rucurești). 

e «...În general, filmul mi-a plăcut, ca mui- 
tor altor amatori de film românesc. Jean 
Constantin e „actorul-de-care-se-rlde», dar 
cred că el poate să și impresioneze, să în- 
duioşeze. El o putea face cu prisosinţă și 
în acest film, dar nu ştiu de ce a fost arun- 
cat corbilor înainte de jumătatea filmului, 
în dauna realismului și a gravităţii... După 
cum cred că nimeni nu se poate îndoi că 
realitatea luptei impotriva fascismului a 
fost mai crincenă decit aceea pe care în- 
cercăm să o etalăm cinematografic». (Co- 
lea Rusu, str. D. Gherea, BI. UJCC, Vaslui). 
e «...Mi-e greu să mă pronunt în privinta 
filmului „Evadarea”. L-am văzut de două 


ori şi tot „sărac” am rămas. Războiul nu e 
o glumă. Cred că regizorul conturind jocul 
eroului interpretat de Jean Constantin a 
neglijat rolul lui Emmerich Schăffer. Or, 
după părerea mea, cheia filmului consta 
tocmai în dezvăluirea acelor trăiri, a acelor 
frămintări ale medicului. S-a trecut prea 
repede peste nişte cotituri care ar fi dat 
filmului seriozitatea și pregnanţa „Pădurii 
spinzuraților”. Ceea ce mă bucură însă 
este larghețea operatorului, cadrele spa- 
țioase, pline, unghiurile abordate, plăcute, 
dar și adecvate scenariului. Mi-a plăcut 
mişcarea, distribuția corectă — cu acel 
unic defect, repet, al nerealizării jocului 
lui Schäffer». (lonel Teaha, sir. Armatei 
Roşii 23-25, Arad). 

e «...Am urmărit cu emoție acţiunile căpi- 
tanului Stoian, ale soldatului Ion lon, ac- 
țiuni pline de risc şi neprevăzut; cuplul 
Gheorghe Dinică-Jean Constantin e per- 
fect integrat în rol. Îmi plac amindoi foarte 
mult. Mi-a displăcut un singur lucru, care 
de mult mă supără: oare de ce în filmele 
noastre ostașii poartă uniforme noi, nouțe, 
deşi acțiunea ne spune că ei se află în plin 
război? Bubuie tunurile, ostașii luptă, dar 
parcă ar fi într-o piesă de teatru cu haine și 
arme din stoc! Regizorii noştri cad asttel 
într-o extremă teatralitate. De ce oare să 
imbrăcăm eroii în haine de gală? Publicati 
vă rog cele scrise de mine aici. Nu mă tem 
de eventuale atacuri. N-am spus decit ade- 
vărul». (Colea Cureliuc, Com. Măriteia 
Mică, județul Suceava). 

e «..Regizorul filmului, şi poate nu numai 
el, poate și scenaristul său, confundă ade- 
văratul sens al eroismului, eroismul sim- 
plu, eroismul cald, eroismul uman cu „ero- 
ismul-vedetă”. Căpitanul Stoian pornit în 
acea misiune aproape „imposibilă” pe care 
o tot anunțau reclamele filmului, își destă- 
şoară în fața ochilor noștri cu generozitate, 
cu prea multă generozitate, intregul arsenal 
de calități pe al căror nejustificat soclu îl 
ridică realizatorii. El este personajul evi- 
dent alpinist excelent, poliglot, el știe să 
arunce cuțitul cu precizie milimetrică, el e 
capabil într-o clipă să alcătuiască planul 
unei evadări „imposibile”, el are voinţă, are 
curaj, are putere şi, mă rog, aşa mai departe. 
Prea multe calități ca „eroul nostru” să mai 
convingă în mod profund, prea multe caii- 
tăți ca să mai semene cu un erou, prea 
multe calități şi prea puține defecte (adică 
niciunul), ca personajul să nu intre perfect 
în tiparul simplist al „vedetei-erou” intru- 
chipat în serialul „Sfintul”... Sub povara 
acestui personaj principal, acțiunea devine 
evident neverosimilă, în dezacord cu fi- 
rescul și logica. Suspensul este ieftin şi 
șablonard. Şi, un lucru foarte important, 
pe tot parcursul filmului nu simțim o clipă 
atmosfera războiului, nu simțim că intim- 
plările la care asistăm ar avea o cit de mică 
implicaţie în soarta acestui război». (Liviu 
Constantinescu, str. Dinicu Golescu 20, 
Focșani). 


Post restant 


e «liustrate cu flori de cimp»: «...În acest 
film, Blaier realizează un atac mai frontal 
al problemelor, se eliberează de fragmenta- 
rism şi o anume construcție prea eliptică; 
observăm cu plăcere un progres în ceea ce 


priveşte limbajul și limpezirea ideilor». (Mar- 


ga Gaţu, Com. Corod, jud. Galaţi). «...Stir- 
şitul filmului m-a cutremurat. Nu aș fi dorit 
deloc să se sfirșească aşa... dar filmul 
mi-a plăcut foarte mult. Chiar mai mult 
decit «foarte mult». (Carmen Mohorea, 
sir. Decebal! nr. 8, Panciu). 

e «Tată de duminică». «...Mi-a părut rău, 
am fost grozav de contrariată cind am putut 
să constat că în sala largă a cinematogra- 
fului nu se aflau mai mult de 50-60 specta- 
tori (N.R.: După cite ştim, în alte oraşe, și 
la Bucureşti, filmul s-a bucura! de un cert 


cinema 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 
Exemplarul 5 lei 


succes de public. Ceea ce nu inseamnă în 
ceea ce spuneţi mai departe că nu ați avea 
dreptate). Poate că la un western sau o 
siropoasă poveste de dragoste s-ar fi ape- 
lat la clasicul «n-aveţi un bilet în plus?» 
Şi atunci s-au născut întrebări firești: de 
ce filmele adevărate, care-și trag seva din 
prezent, au spectatori mai puţini decît fil- 
mele clădite pe ficțiuni, pe «aiureli», pe 
invenţii din alte lumi? De ce nu vrem să 
privim fără teamă durerile din jurul nostru?» 
(Carmen Dragomir, Lic. Gh. Gheorghiu- 
Dej, Birlad). 


Romanță 
pentru îndrăgostiți 


e «...Nimic spectaculos în această poveste, 
poate chiar banală, sau oricum prea cu- 
noscută, sursă a atitor clișee. Cine se o- 
prește însă la subiect nu se alege cu nimic 
din filmul lui Koncealovski. Dar dincolo de 
nivelul strict al fabulației, mai există ceva 
Filmul ne trimite la cuvint prin gest— aceas- 
tă superbă viață a gesturilor din care pu- 
tem înțelege raporturile dintre oameni... 
Sint în acest film citeva cuvinte, fraze și 
imagini cheie. Băiatul se întoarce din ar- 
mată, dar fata s-a căsătorit. Întilnirea dintre 
cei doi nu mai are nimic din patosul celei din 
gară, dinaintea plecării lui Serghei. Gravi- 
tatea a luat locul freneziei. Fata încearcă o 
explicație: «Era toamnă. Era frig. Păsările 
zburau şi vinătorii le împuşcau». Ea, cea 
care îi ceruse lui Serghei «să nu uite soa- 
rele», nu-şi mai recunoaşte vocea. E greu 
de înțeles acest copil devenit deodată fe- 
meie, nepregătit parcă pentru asta, e greu 
de înțeles, deși ea spune și aceste vorbe: 
«băiatul n-a mai venit și fata a murit». 
Poate, într-adevăr, Tatiana-copil a murit, 
există acum doar Tatiana — soția ho- 
cheistului, femeie bună şi la casa ei, fără 
putere şi fără dorinţă de putere, fără amin- 
tiri şi fără putinţă de amintiri. Şi există un 
stop-cadru, un stop-cadru pe Serghei așe- 
zat la o masă, cu mîinile impreunate. Lu- 
mina cade astfel incit ai sentimentul impie- 
tririi. Operatorul ar merita un premiu numai 
pentru această imagine-cheie... «Să nu 
uiţi soarele» îi spune Tatiana. Curind însă 
și Serghei va inceta să mai înțeleagă aceste 
cuvinte. Pentru că nu se poate altfel, pentru 
că dincolo de durere și bucurie, chiar din- 
colo de dragoste, cum spune trompetistul 
lui Smoktunovski, «totul se aranjează». 
«Se aranjează»... dar cu cită neliniște și cu 
cîtă durere! Şi oare «se aranjează?» (Mag- 
da Dinescu, str. Delfinului 24, București). 


În cîteva vorb 


Francisc Hegheduș, str. Coresi nr. 125, 
Timişoara: Cronica dumneavoastră la fil- 
mul japonez «A trăi» este admirabilă. De 
mult n-am mai citit o cronică atit de com- 
petentă sosită din partea unui neprofesio- 
nist, a unui «amator», a unui «naiv», cum 
vă definiti. Îndeosebi, apreciem puterea 
judecății dvs., independentă de verdictele 
criticii. Rezervele dumneavoastră la această 
capodoperă sint îndreptățite și pline de 
bun simț. Ne-a plăcut obiecţia majoră la 
soluția umilinței găsită de regizor pentru 
eroul său. Observaţia dumneavoastră — 
«umilința cu cit e mai convingător expri- 
mată cu atit e mai respingătoare» — e 
adincă. Din păcate, cronica e prea amplă 
pentru spațiul nostru şi s-o fi ciuntit sau 
rezumat nu ne-am indurat. Înțelegeți-ne. 
Nu vă răspundem formal. Ţineţi seama de 
posibilităţile noastre «spaţiale». Şi neapărat 
reveniţi cu cronici la fel de profunde, dar 
ceva mai concise. Încă odată felicitări. 


41017 


Dimitri Satillo, critic, Gavriil Eghea- 
zarov, regizor, maestru emerit al artei 
Filmul inedit al regizoarei Nana Mce- 
dlidze, Prima rindunică, a fost pre- 
zentat cineaștilor români. 999 Aurel 
Kostrakievicz, operator de imagine, şi 
Ştefan Staicu, director de film. au făcut 
o vizită de documentare la studiourile 
din R.D. Germană, 


Cititorii din străinătate pot face abonamente 
adresindu-se întreprinderii Romprestilate- 
lia — Serviciul import-export presă București, 
Calea Griviței nr. 64—66 P.O.B. — Box 2201 


Anul XIII (155) 
București 


Coperta I 


Trei actori, trei personaje, trei filme: 
Florin Piersic, Pintea din «Pintea 
Viteazul», Carmen Galin, un rol 
de compoziție în «Zodia Leului», 
lurie Darie, Mihut Gălățeanul din 
«Muşchetarul român». 


Foto: Radu Constantinescu 
A A 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


ză 


ZE, 


Prezentarea grafică: 


noiembrie 1975 loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


Marin PIRIIANU 


Ecaterina Oproiu 


23 


n -a 1. 


femeile 
cum ătură sai âturi 
t aduna 


cuvint uit 


nire,c =] tormă d 
| în bună măsură 


redev 


prin 


spune r 
filmului, un cuplu frun 
puri și reali 


ilişti Indrăgostiți, îndrăgostiţi 
s li lor, fiecare îi 

unul întru 
lalt întru 


brului uma 
fi 


miezul 


mă, 
otrivit 


pentr 
de pre 


A 


urprinzăti 


alist, finalul d 


il cel mai 
sus și 


eanu, Petre 
nt, Ovidiu 


ă a Consiliului 


i Educat