Nikolai Vasilievici Gogol — Portretul

Nikolai Vasilievici Gogol 


Portretul 


PARTEA ÎNTÂI 


Micăieri nu se oprea lume mai multă ca în fața prăvălioarei de 
tablouri din bazarul Sciukin. În adevăr, prăvălioara asta avea o 
colecție cu tot soiul de minunățu. Tablourile, în rame de bronz, erau 
pictate mai mult în ulei, acoperite cu un str.at de lac verde închis, O 
iarnă cu copacii albi, o seară purpurie ca vâlvătzaa unui incendiu, un 
țăran flamand cu pipă şi cu o mână sucită — aducând rai curând a 
curcan cu mangete, decăt a om — iată motivele obisnuite. Afară de 
tablouri, se mai găseau în prăvălioară şi câteva gravuri: portretul lui 
Hozrev-lhirza — cu o căciulă de oaie - portrete de generali cu 
tricornuri şi cu nasuri strâămbe, iar pe ugă, cum e obiceiul la astfel de 
prăvăloare, atârnau legături de litografii grosolane, pe cozie mari, dar 
care totusi vădeau talentul înnăscut al rusului. Una dintre ele o 
infățişa pe prințesa Miliktrisa Kirbitievnai, alta arăta orașul 
lerusalim, peste ale cărui case şi biserici se întindea nestingherntă 
vopseaua rogie, acoperind o bucată de pământ şi doi pelerini mugici, 
purtând mănugi cu câte un singur deget. 

De obicei, numărul cumpărătorilor acestor apere e rruc, în schimb, 
există o mulțime de spectatori, Câte un lacheu, pierde-vară, cască 
gura la ele, ținând în mână sutertagul cu mâncarea luată de la burt, 
pentru boierul lui care, fără îndoială, n-are să mănânce o supă prea 
Herbinte. Înaintea lacheului stă un soldat, acest „cavaler al târgului 


da nzrhihtiiri arând de vârnsara ră Preana iar alătiri a rreariireată 


Nikolai Vasilievici Gogol 


Portretul 


PARTEA ÎNTÂI 


Nicăieri nu se oprea lume mai multă ca în fața prăvălioarei 
de tablouri din bazarul Şciukin. În adevăr, prăvălioara asta 
avea o colecție cu tot soiul de minunății. Tablourile, în rame de 
bronz, erau pictate mai mult în ulei, acoperite cu un str.at de 
lac verde închis. O iarnă cu copacii albi, o seară purpurie ca 
vâlvătaia unui incendiu, un țăran flamand cu pipă şi cu o 
mână sucită - aducând mai curând a curcan cu manşete, 
decât a om -— iată motivele obişnuite. Afară de tablouri, se mai 
găseau în prăvălioară şi câteva gravuri: portretul lui Hozrev- 
Mirza - cu o căciulă de oaie - portrete de generali cu 
tricornuri şi cu nasuri strâmbe, iar pe uşă, cum e obiceiul la 
astfel de prăvălioare, atârnau legături de litografii grosolane, 
pe coaie mari, dar care totuşi vădeau talentul înnăscut al 
rusului. Una dintre ele o înfățişa pe prințesa Miliktrisa 
Kirbitievna'!, alta arăta oraşul Ierusalim, peste ale cărui case 
şi biserici se întindea nestingherită vopseaua roşie, acoperind 
o bucată de pământ şi doi pelerini mujici, purtând mănuşi cu 
câte un singur deget. 

De obicei, numărul cumpărătorilor acestor opere e mic; în 
schimb, există o mulțime de spectatori. Câte un lacheu, 
pierde-vară, cască gura la ele, ținând în mână sufertaşul cu 
mâncarea luată de la birt, pentru boierul lui care, fără 


îndoială, n-are să mănânce o supă prea fierbinte. Înaintea 
lacheului stă un soldat, acest „cavaler” al târgului de 
vechituri, având de vânzare două bricege, iar alături o 
precupeaţă din Ohta cu un coş plin de ghete. Toţi îşi arată 
admiraţia în felul lor: de obicei mujicii umblă cu degetele pe 
tablouri, „cavalerii” se uită serios, lacheii tineri şi ucenicii râd 
şi se tachinează, privind caricaturile, pe când lacheii bătrâni — 
în mantale de postav gros — se uită numai ca să caşte gura la 
ceva, iar precupeţele, rusoaice tinere, se grăbesc instinctiv să 
se apropie şi ele, ca să audă ce trăncăneşte lumea şi se uită, 
pentru că se uită alții. 

Tânărul pictor Ceartkov trecu într-o zi pe acolo şi fără să 
vrea se opri în fața prăvăliei. Mantaua veche, hainele 
sărăcăcioase arătau că se devotase cu totul muncii lui şi că n- 
avea timp să se îngrijească de îmbrăcăminte, care întotdeauna 
are nu ştiu ce farmec tainic pentru tineret. El se opri în fața 
prăvăliei şi râse în sinea lui de tablourile acelea groaznice. Pe 
urmă puse stăpânire pe el un gând. Se întrebă cine are nevoie 
de astfel de lucruri. 

Nu i se părea curios faptul că poporul rus se uită ca vrăjit 
la Fruslan Lazarecici, la Flămânzilă şi Setilă sau la Foma şi 
Erioma. Poporul înțelege uşor astfel de subiecte. 

Însă unde erau cumpărătorii acestor mâzgălituri pestrițe în 
ulei? Cine are nevoie de aceşti țărani flamanzi, de aceste 
peisaje roşii şi albastre, care pretind să se înalțe la un nivel 
mai ridicat de artă, dar în care, de fapt, se vede înjosirea ei 
profundă? 

După cât se pare, nu era opera unui copil autodidact, 
altfel — cu tot caracterul de caricatură fadă a ansamblului — 

ar fi trădat totuşi un avânt. Aceste picturi dovedeau însă pur 
şi simplu tâmpenia, neputința şi o senilă lipsă de talent 
intrată în chip samavolnic în rândul artelor, când de fapt locul 
i-ar fi fost printre meseriile vulgare, acea lipsă de talent care, 
credincioasă menirii sale, a introdus în artă meseria. În toate 
aceste mâzgălituri, stăruiau aceleaşi culori, aceeaşi manieră, 


aceeaşi mână greoaie şi rigidă, aparținând mai degrabă unui 
automat construit în chip grosolan, decât unui om!... 

Ceartkov rămase vreme îndelungată în fața acestor tablouri 
murdare, de la un timp cu gândul aiurea, departe de ele. În 
răstimp, negustorul - un omuleț cu o înfăţişare ştearsă, 
nebărbierit de duminică, într-o manta de postav păros — îi 
vorbea întruna şi se tocmea cu el asupra preţului, fără să fi 
aflat întâi ce-i place sau ce-i trebuie. 

— Pentru ţăranii aceştia şi pentru peisaj, să-mi dai 
douăzeci de ruble... Ce tablouri! îți încântă ochiul. Abia le-am 
primit... Nici nu s-a uscat încă lacul! Dacă doriţi, luaţi „larna” 
aceasta! Cinsprezece ruble... Numai rama cât face! Uitaţi-vă 
ce iarnă! Spunând astfel, negustorul pocni uşor pânza, ca să 
arate — probabil - buna calitate a iernii. 

— Doriţi să vi le împachetez şi să vi le trimit acasă? Unde 
staţi? Băiete, dă-mi o sfoară! 

— Stai, frate, nu mă lua aşa repede! - spuse pictorul, 
trezindu-se din gânduri şi văzând că negustorul se şi apucase 
să lege tablourile. 

Îi era ruşine să nu cumpere nimic după ce stătuse atâta 
vreme în prăvălie, de aceea spuse: 

— Stai să văd, poate găsesc ceva care să mă intereseze. 

Se plecă şi începu să ridice nişte mâzgălituri vechi, 
îngrămădite pe jos, şterse şi prăfuite, pesemne fără nicio 
căutare. Erau acolo portretele unor oameni ai căror urmaşi 
poate că nici nu se mai aflau pe lume: figuri cu totul 
necunoscute, pe pânze rupte, în rame cu poleială ştearsă, într- 
un cuvânt, gunoi şi vechituri. „Poate găsesc ceva”, gândea 
pictorul, cercetând mai departe acele lucruri. Auzise de multe 
ori că la negustorii de tablouri grosolane s-au găsit uneori 
picturi de-ale marilor maeştri. 

Văzându-l ce fel de marfă caută, negustorul îl lăsă în pace, 
îşi reluă obişnuitul aer important şi se duse din nou la uşă, 
unde prinse iar a chema trecătorii, arătând cu mâna spre 
prăvălie: 


— Pe-aici, taică... Avem tablouri! Poftiți, poftiți, chiar 
acuma le-am primit. 

Strigă mult şi aproape degeaba. Abia după ce se sătura de 
grăit cu negustorul de haine vechi, care sta şi el în uşa 
prăvălioarei de peste drum, îşi aminti în sfârşit că are un 
client în prăvălie. 

— Ai ales ceva, drăguțule? — îl întrebă pe Ceartkov, după ce 
se întoarse cu spatele la lume şi intră înăuntru. 

Pictorul stătea de câtva timp nemişcat în fața unui portret 
într-o ramă mare, splendidă odinioară, dar pe care acum 
urmele de poleială abia mai luceau. 

Era un bătrân cu fața slabă, de culoarea bronzului, şi cu 
umerii obrajilor ieşiţi. Trăsăturile feței păreau să fi fost prinse 
într-o clipă de contractare nervoasă şi trădau o forță 
neîntâlnită la miazănoapte: purtau pecetea unui sud 
înflăcărat. Bătrânul era înfăşurat într-un veşmânt larg, 
asiatic. Cu toate că portretul era prăfuit şi fusese prost 
păstrat, Ceartkov, după ce-l şterse de praf, descoperi numele 
penelului unui pictor de seamă. Părea că portretul era 
neisprăvit, însă puterea penelului era izbitoare. Te minunai 
mai ales de ochi: aveai impresia că pictorul îşi pusese în ei 
toată puterea penelului şi toată grija. Erau vii cu adevărat, 
priveau din portret, parcă stricându-i armonia prin ciudata lor 
putere de viață. Când Ceartkov duse portretul la uşă, ochii 
prinseră a privi cu o putere şi mai mare. Aproape aceeaşi 
impresie o avură şi oamenii aflați în fața prăvăliei. 

— Parcă se uită... parcă se uită! — strigă deodată o femeie şi 
se dădu înapoi. 

Pictorul puse portretul jos, cu un sentiment neplăcut, pe 
care nici el nu-l înțelegea. 

— Nu-l luaţi? — îl întrebă negustorul. 

— Cât ceri pe el? 

— N-am să vă cer mult... Daţi-mi şaptezeci şi cinci de 
copeici! 

— Nu! 

— Dar cât? 


— Două grivne, — spuse pictorul dând să iasă. 

— Ce preţ! Cu două grivne nu iei nici măcar o ramă! Se vede 
că aveți de gând să-l cumpăraţi mâine... Domnule, domnule, 
poftiți înapoi! Mai puneţi măcar o grivnă. Hai, luaţi-l cu două 
grivne... Numai ca să fac saftea, zău aşa! Sunteţi primul client 
astăzi. 

Făcu un gest, ca şi cum ar fi spus: „Fie, ducă-se! 

Astfel, într-un chip cu totul neaşteptat, Ceartkov cumpără 
vechiul portret. 

„Pentru ce-l iau! Ce să fac cu el?” se întreba în acelaşi timp. 

Dar nu mai avea încotro. Scoase din buzunar o monedă de 
două grivne, o dădu negustorului, luă portretul la subțioară şi 
porni spre casă. Pe drum, îşi aduse aminte că moneda dată pe 
portret era ultima. Gândurile i se întunecară deodată, fu 
cuprins de ciudă şi-şi simţi sufletul pustiu. 

— La naiba! Prost se mai trăieşte pe lume! - spuse el, ca 
orice rus căruia treburile îi merg rău. 

Călca aproape maşinal, cu paşi repezi fără să-i pese de 
nimic, în timp ce casele, aşezate cu fața la apus, reflectau 
roşeața caldă a amurgului care mai stăruia la jumătatea 
cerului, tot mai tare creştea lucirea rece şi albăstrie a lunii. Se 
întindeau pe trotuare umbrele străvezii şi uşoare ale caselor şi 
umbrele de picioare ale trecătorilor. Pictorul se uita tot mai 
lung la cerul scăldat într-o lumină nedesluşită, străvezie şi 
gingaşă, exclamând: „Ce culori vaporoase!”... „Păcat de bani!” 
spuse îndată după aceea. Îşi iuți pasul, îndreptând portretul 
care-i tot aluneca de la subțioară. 

Ajunse acasă, pe insula Vasilievski, în strada a 15-a, obosit 
şi asudat. Răsufla din greu, urcând scara murdară de lături şi 
împodobită cu urme de pisici şi de câini. Servitorul nu era 
acasă, aşa că nu-i răspunse nimeni când bătu la uşă. Pictorul 
se rezemă de fereastră şi se puse pe aşteptat. În sfârşit, în 
spatele lui, se auziră paşii flăcăului în cămaşă albastră, 
ajutorul lui, care îi servea şi de model şi de preparator de 
culori; tot el îi spăla şi mătura podelele, pe care tot el le 
murdărea îndată cu cizmele. Se numea Nikita şi cât îi lipsea 


boierul sta la poartă. Acum, din pricina întunericului, se 
strădui vreme îndelungată să nimerească gaura cheii. În cele 
din urmă, uşa se deschise. Ceartkov intră într-un antret, unde 
era un frig de neîndurat, ca la toți pictorii, dar dealtfel el nici 
nu-l băgă în seamă. Fără să-şi scoată mantaua, Ceartkov 
intră în atelier, o odaie mare, pătrată, scundă, cu geamuri 
înghețate, ticsită cu tot felul de boarte, cum vezi de obicei la 
pictori: bucăţi de mâini de ghips, de rame, pânze, schițe 
începute şi neisprăvite şi draperii atârnate pe scaune. Era 
foarte obosit. Îşi scoase mantaua şi după ce aşeză, distrat, 
portretul între două pânze mici, se trânti pe canapeaua despre 
care nu se putea spune că e îmbrăcată în piele, deoarece şirul 
de cuişoare de aramă, în care fusese prinsă pielea odată, nu 
mai avea nimic comun cu pielea sub care Nikita băga ciorapii 
murdari, cămăşile şi toate rufele de spălat. După ce se întinse 
cât îi îngăduia îngustimea canapelei, pictorul ceru o 
lumânare. 

— N-avem lumânări, — spuse Nikita. 

— Cum n-avem? 

— Păi, nici aseară n-am avut. 

Aducându-şi aminte că într-adevăr n-avusese luminări nici 
cu o seară mai înainte, pictorul se linişti şi tăcu. Nikita îl 
dezbrăcă şi îi puse un halat vechi. 

— A fost proprietarul! - spuse el. 

— Îmi închipui că iar a cerut bani, — răspunse pictorul, 
făcând un semn cu mina. 

— N-a fost singur... 

— Dar cu cine? 

— Nu ştiu... parcă era un comisar! 

— Şi comisarul ce voia? 

— Nu ştiu ce voia... Spunea că n-aţi plătit chiria! 

— Ei, şi ce-o să fie acum? 

— Ştiu eu? A spus că dacă nu plătiți, să vă mutaţi. Ziceau 
că mâine vin din nou. 

— N-au decât! - spuse Ceartkov, cu o nepăsare plină de 
tristeţe, şi se simţi cuprins de o apăsare puternică. 


Tânărul Ceartkov era un pictor talentat, promitea mult. 
Erau sclipiri şi momente când penelul lui trăda spirit de 
observaţie, inteligență şi năzuința fierbinte de a se apropia de 
natură. 

— Bagă de seamă, frate! — îi spusese nu odată profesorul. — 
Ai talent şi ar fi păcat să-l prăpădeşti. Dar n-ai răbdare. Dacă 
te interesează ceva, dacă ţi-e drag un lucru, te ocupi numai de 
el; de rest nici nu-ți mai pasă şi nu-i bun de nimic. Vezi să nu 
ajungi un pictor la modă. Culorile tale sunt ţipătoare de pe 
acum; nu-ți îngrijeşti desenul şi câteodată e chiar slab de tot; 
nu se distinge linia. Cauţi de pe acum culoarea la modă, cauţi 
ceea ce sare în ochi. Vezi să nu cazi în maniera englezească. 
Bagă de seamă, văd că a început să te atragă lumea... Uneori 
te văd cu fular elegant şi cu pălărie cu lustru... Asta e foarte 
ispititor. Poţi să te apuci să faci tot felul de picturi la modă şi 
portrete neînsemnate, pentru bani. Dar, în felul acesta, 
talentul nu se dezvoltă, se distruge. Ai răbdare... Chibzuieşte 
fiecare lucrare. Lasă luxul! Lasă-i pe alții să facă parale. Ce-i 
al tău, va rămâne al tău. 

În oarecare măsură, profesorul avea dreptate. Într-adevăr 
pictorul nostru simțea câteodată dorința unui chef, îi venea să 
se îmbrace elegant. Într-un cuvânt îi venea să facă tot ce fac 
tinerii de vârsta lui. Se putea stăpâni, totuşi. 

Uneori, când sta cu penelul în mână, putea să uite de toată 
lumea. Când îşi întrerupea lucrul, i se părea că se trezeşte 
dintr-un vis frumos. Gustul i se dezvolta văzând cu ochii. Nu 
putea încă pătrunde toată profunzimea lui Rafael, dar se 
entuziasma de penelul vioi şi avântat al lui Guido, se oprea 
înaintea portretelor lui Tizian şi admira pe maeştrii flamanzi. 
Vălul de pe vechile pânze încă nu se ridicase pentru el de tot, 
întrezărea ceva în ele, şi în sine nu era de părerea profesorului 
cum că maeştrii cei vechi sunt la o înălțime de neatins. 

Credea chiar că veacul al XIX-lea i-a şi întrecut simțitor în 
unele privințe şi că natura e mai vie în arta modernă, e mai 
caldă şi mai plină de sevă, într-un cuvânt gândea aşa cum 
gândeşte un tânăr care a înțeles ceva şi se mândreşte de asta. 


Uneori, îi era necaz când vedea cum vreun pictor străin, 
franțuz sau neamț - care câteodată nici nu era artist din 
vocaţie ci numai datorită rutinei, agerimii, penelului sau 
vioiciunii culorilor — făcea în scurt timp vâlvă grozavă şi avere. 
Nu-i veneau aceste gânduri când, absorbit de vreo lucrare, 
uita de mâncare, de băutură şi de toată lumea, ci îi veneau 
când era în mare lipsă, când n-avea cu ce să-şi cumpere culori 
şi uleiuri, şi când proprietarul îl sâcâia de zece ori pe zi, 
cerându-i chiria. Atuncea i se înfățişa în imaginaţia flămândă 
soarta plină de ispite a unui pictor bogat, îl străfulgera gândul 
care adesea le trece ruşilor prin minte, să lase toate lucrurile 
baltă şi să-şi înece necazul într-un chef. Acum avea aceeaşi 
dorinţă. 

— Da... răbdare! — spuse el cu ciudă. - Dar orice răbdare 
are margini. Să ai răbdare! Dar ce-am să mănânc mâine? 
Nimeni n-o să-mi împrumute bani. Dacă m-aş duce să-mi 
vând toate tablourile şi desenele, n-aş căpăta pe ele nici două 
grivne! Fireşte, simt că tablourile şi desenele mi-au fost de 
folos. Niciunul nu l-am făcut degeaba. Am învățat câte ceva, 
cu fiecare. Dar ce folos din asta: studii şi încercări... încercări 
şi studii! şi asta n-are să se isprăvească niciodată... Cine le 
cumpără, dacă nu-mi cunoaşte numele? Şi apoi, cui îi 
trebuiesc nişte reproduceri după opere de artă din antichitate, 
nişte desene de student, „Dragostea Psychei” încă neisprăvită, 
perspectiva odăii mele, ori portretul lui Nikita, cu toate că e 
mai bun, zău, decât portretele unor pictori la modă! Ce 
Dumnezeu? De ce să mă chinuiesc tocind abecedarul ca un 
şcolar, când aş putea străluci şi eu ca şi ei şi să mai am şi 
bani? 

Spunând acestea, pictorul se cutremură şi îngălbeni 
deodată. O față schimonosită convulsiv îl privea, parcă vrând 
şase desprindă dintr-o pânză din fața lui. Doi ochi 
înspăimântători îl priveau ţintă, gata parcă să-l înghită... 
Gura amenințătoare îi poruncea să tacă... Cuprins de spaimă, 
pictorul vru să-l strige pe Nikita, care sforăia voiniceşte în 
tindă, dar se opri şi începu să râdă; frica i se împrăştie într-o 


clipă: în fața lui se afla portretul cumpărat şi uitat cu 
desăvârşire. Razele lunii luminând odaia căzură şi pe portret 
şi-i dădură o ciudată putere de viață. Pictorul începu să-l 
cerceteze şi să-l şteargă. Muie buretele în apă, îl trecu de 
câteva ori pe pânză şi-l curăță aproape de tot praful şi 
murdăria de care se îmbâcsise, îl atârnă pe perete dinaintea 
lui, minunându-se şi mai mult de extraordinara lui artă... 
Fața parcă prinsese viață, ochii îl priviră în aşa fel, încât 
pictorul tresări şi se dădu înapoi, spunând uimit: 

— Se uită... se uită ca un om! 

Îi veni în minte povestea auzită odată de la profesor, despre 
un portret al vestitului Leonardo da Vinci, la care marele 
maestru lucrase câţiva ani şi totuşi îl socotea tot neisprăvit, 
cu toate că — după cum spune Vasari — era socotit de toți 
drept „cea mai desăvârşită şi mai cizelată operă de artă”. Cei 
mai  desăvârşiți erau ochii care stârneau uimirea 
contemporanilor. Erau redate pe pânză până şi cele mai mici 
vinişoare, cele abia văzute. 

Dar portretul aflat înaintea lui Ceartkov avea ceva ciudat. 
Asta numai era artă: era ceva care strica armonia. Ochii erau 
vii, omeneşti! Parcă fuseseră scoşi de la un om viu şi puşi în 
portret, în timp ce se uita la tablou, Ceartkov nu simțea 
desfătarea înălțătoare care-ţi cuprinde sufletul când priveşti 
opera unui pictor, oricât de înspăimântător ar fi subiectul: 
avea un sentiment bolnăvicios, chinuitor. 

— Ce-o fi asta? — se întrebă el. - E doar natura... natura 
vie. Atuncea de unde vine acest sentiment ciudat şi neplăcut? 
Sau imitarea servilă, literară, a naturii, e o greşeală şi pare un 
strigăt strident şi spart, sau tratarea cu nepăsare a unui 
subiect, fără suflet, fără să te identifici cu el, îți înfăţişează 
numai groaznica realitate, neluminată de scânteierea gândirii 
de nepătruns, ascunsă în tot ceea ce există? E ca şi cum ai 
vrea să înfățişezi un om frumos, dar te înarmezi cu bisturiul, 
îi spinteci pântecele şi arăţi o ființă dezgustătoare. De ce oare 
la unii pictori o natură obişnuită şi urâtă parcă are nimb şi 
nu numai că nu te impresionează urât, dar parcă te desfată, 


încât tot ce te înconjoară curge şi se mişcă într-un ritm mai 
calm, mai egal? Şi de ce la alt pictor — aceeaşi natură îţi pare 
urâtă şi murdară, cu toate că şi el a lucrat cu fidelitate? Acea 
natură pare urâtă şi murdară, pentru că-i lipseşte 
transfigurarea. Aşa şi cu peisajul: oricât de minunat ar fi, tot 
îi lipseşte ceva, dacă nu-i luminat de soare. 

Ceartkov se apropie de portret din nou, să vadă mai bine 
ochii aceia stranii şi văzu cu groază cum se uită la dânsul. 
Asta nu mai era o copie fidelă a naturii, era expresia ciudată 
de pe fața unui mort ieşit din mormânt. Fie datorită razelor 
lunii care aduc cu ele delirul visului şi îmbracă totul în alte 
forme, opuse zilei pozitive, fie datorită altei cauze, dar 
pictorului i se făcu deodată frică să rămână singur în odaie. 

Se depărta de portret încet, şi se întoarse cu spatele la el, ca 
să nu-l mai privească. Totuşi, se uita pe furiş, împotriva 
voinţei lui. În cele din urmă i se făcu frică să mai umble prin 
odaie. Îşi tot întorcea capul cu teamă, ca şi cum l-ar fi urmărit 
cineva. Nu era fricos din fire, dar în seara aceea i se ascuţiseră 
nervii şi imaginația, şi nu-şi putea da seama de ce-l 
cuprinsese acel simțământ de frică instinctivă. Se aşeză într- 
un colț dar şi acolo i se păru că se uită cineva la el, peste 
umăr. Nu putea să-i înlăture frica nici sforăitul lui Nikita din 
antret. Se ridică, în sfârşit, merse cu ochii în pământ până 
după paravan şi se culcă. Văzu întâi, printre crăpăturile 
paravanului, odaia luminată de lună şi portretul atârnat pe 
perete, drept înaintea lui. Ochii aceia se ațintiră spre el, mai 
îngrozitori, mai misterioşi. Parcă numai pe el voiau să-l 
privească. Ceartkov se sculă, cu un sentiment apăsător şi 
acoperi portretul de sus până jos, cu un cearceaf. Se culcă la 
loc, liniştit, gândindu-se la sărăcie, la trista soartă a pictorilor 
şi la spinoasa cale pe care urma s-o străbată pe lumea asta... 
Dar fără voia lui ochii i se îndreptară, printre crăpăturile 
paravanului, spre portretul acoperit. Cearceaful părea şi mai 
alb sub strălucirea lunii. Ochii înspăimântători parcă se uitau 
prin pânză. Ceartkov privi portretul cu groază, cu o şi mai 
mare încordare, să se convingă dacă nu cumva i se năzare. 


Deodată, văzu aievea... că cearceaful nu mai era... Descoperit 
în întregime, portretul se uita drept la el, pătrunzându-l până 
în adâncul sufletului. 

Inima i se opri cu groază şi iată ce-i fu dat să vadă: 
bătrânul din tablou se mişcă deodată, se sprijini de ramă, se 
ridică în mâini, îşi scoase picioarele afară, ieşi din cadra... Se 
vedea prin crăpăturile paravanului rama goală. Se auzi în 
atelier zgomot de paşi, apropiindu-se de paravan. Bietul pictor 
simțea cum îi zvâcneşte inima din ce în ce mai tare. Aştepta 
cu răsuflarea tăiată clipa când bătrânul se va uita după 
paravan. Şi se uită în adevăr... Avea aceeaşi față ca de bronz, 
iar ochii mari i se roteau întruna. Ceartkov vru să strige, dar 
simți că i s-a stins glasul, încercă să se mişte, dar trupul îi era 
țeapăn. Cu gura căscată şi cu răsuflarea tăiată, se uita la 
vedenia înaltă, învăluită în veşmântu-i larg, asiatic, şi aştepta 
să vadă ce are să facă. Bătrânul i se aşeză aproape la picioare 
şi scoase ceva dintre cutele veşmântului. Era un sac. Îl 
dezlegă, îl luă de cele două colțuri şi-l scutură. Fişicuri lungi 
şi grele căzură pe podele cu zgomot surd. Erau învelite în 
hârtie albastră şi pe ele scria: „1000 cervoneți”. Apoi, după 
ce-şi scoase mâinile lungi şi osoase din mânecile largi ale 
veşmântului, bătrânul începu a desface fişicurile. Se văzură 
sclipiri de aur. Cu tot sentimentul apăsător şi cu toată spaima 
nemărginită ce-l stăpânea, pictorul îşi aţinti privirea asupra 
aurului. Privea nemişcat cum îl dezveleau mâinile osoase, cum 
strălucea, cum suna înfundat şi cum fişicurile se făceau la loc. 

În aceeaşi clipă văzu că un fişic care se rostogolise mai 
departe, se oprise chiar lângă piciorul patului. Pictorul îl 
înhaţă cu o mişcare aproape convulsivă şi se uită cu spaimă, 
să-şi dea seama dacă bătrânul nu l-a văzut. Dar el părea 
foarte ocupat; îşi adună fişicurile, le puse din nou în sac, apoi 
fără să se uite la pictor, se duse după paravan. Inima lui 
Ceartkov zvâcnea puternic, auzind cum răsună în odaie 
zgomotul de paşi îndepărtându-se. Strângea fişicul în mână 
tot mai tare, tremurând din tot trupul, când auzi deodată 
paşii apropiindu-se din nou de paravan. Se vede că bătrânul 


îşi dăduse seama că-i lipseşte un fişic. Îl privea iar, de după 
paravan. Deznădăjduit, pictorul strânse fişicul în mână din 
răsputeri, îşi adună toată vlaga ca să facă o mişcare, scoase 
un strigăt şi se deşteptă. 

Era scăldat de sudori reci. Inima îi zvâcnea cum nu se poate 
mai puternic. Simţea în piept o greutate atât de mare, încât 
parcă şi-ar fi dat ultima suflare. 

„Am visat oare?” se întrebă el, cuprinzându-şi capul cu 
mâinile. 

Dar impresia înspăimântătoare a întâmplării nu era aceea 
a unui vis. Aşa treaz, văzu cum bătrânul intră la loc în ramă, 
şi chiar cum îi flutură poalele hainei largi prin fața ochilor... în 
acelaşi timp, simțea limpede că ţinuse în mână o greutate, cu 
un minut înainte. 

Din ungherele întunecoase ale atelierului, razele lunii 
scoteau la iveală pânze, o mână de ghips, o draperie uitată pe 
masă, o pereche de pantaloni şi nişte cizme murdare. Abia 
acum îşi dădu seama pictorul că nu stă în pat, ci în picioare în 
faţa portretului. Nu se putea dumiri cum a ajuns acolo. Îl 
surprinse şi mai mult faptul că portretul era descoperit şi că 
nu mai era nici pomeneală de cearceaf. Îngrozit, privea ţintă 
portretul şi vedea ochii vii, de om, pironiți asupra lui. O 
sudoare rece îi broboni fața. Vru să se dea la o parte dar parcă 
picioarele îi erau ţintuite de podele. Îşi dădea bine seama că 
nu visează: bătrânul îşi mişcă trăsăturile feței, buzele i se 
întinseră spre pictor, ca şi cum ar fi vrut să sugă toată vlaga 
din el... Ceartkov scoase un țipăt deznădăjduit şi... se 
deşteptă. 

— Oare şi asta a fost vis? 

Pipăi lucrurile din jurul lui, cu inima gata să-i spargă 
pieptul. Da, era culcat în pat, în poziţia în care adormise. 
Paravanul îi sta în față, iar razele lunii umpleau atelierul. 
Întocmai aşa cum îl acoperise cu cearceaful, portretul se vedea 
la locul lui prin crăpăturile paravanului. Va să zică şi asta 
fusese un vis. Şi totuşi mai simte şi acum că mâna lui 
încleştată a ţinut ceva. Inima îi bătea atât de repede, încât îl 


înspăimânta şi simțea în piept o greutate de nesuportat. Se 
uită ţintă la cearceaf, prin crăpătura paravanului. Şi deodată 
cearceaful prinse să se desfacă, parcă sub el s-ar fi zbătut 
nişte mâini, spre a-l da la o parte. 

„Doamne, Dumnezeule, ce-o mai fi şi asta?” strigă Ceartkov, 
făcându-şi cruce deznădăjduit şi se deşteptă. 

Şi ăsta fusese vis! Sări din pat ca ieşit din minţi... Nu-şi da 
seama dacă e coşmar, nălucire ori aiureală din pricina 
frigurilor, sau o arătare vie. Se duse la fereastră şi deschise un 
geam, căutând să-şi potolească turburarea sufletului şi 
sângele răscolit, care-i zvâcnea năvalnic prin toate vinele. Îl 
învioră un val de vânt rece şi înmiresmat. Razele lunii mai 
scăldau acoperişurile şi zidurile albe ale caselor, cu toate că 
nori mici treceau pe cer tot mai deşi. Era linişte. Din când în 
când îi ajungea la ureche, din depărtare, scârțâitul unei birji, 
al cărei vizitiu — legănat de leneşa lui mârțoagă — dormea în 
vreo ulicioară întunecoasă, în aşteptarea unui muşteriu 
întârziat. Pictorul se uită mult afară scoțându-şi capul prin 
ochiul ferestrei. Apoi, când prinseră a se arăta pe cer semnele 
zorilor, simţi cum începe să moțăie; închise fereastra, se culcă, 
şi, după puţin, căzu într-un somn greu. 

Se deşteptă târziu cu senzaţia neplăcută că parcă ar fi 
respirat aer încărcat cu bioxid de carbon. Îl durea capul. O 
lumină slabă se revărsase prin odaie şi o umezeală neplăcută 
plutea în aer, pătrunzând prin crăpăturile ferestrelor cu 
pervazuri, unde se aflau îngrămădite cartoane şi pânze 
pregătite pentru pictat, întunecat la față, abătut - ca o curcă 
plouată - Ceartkov se aşeză pe canapeaua cu pielea ruptă, 
neştiind ce să mai facă. În cele din urmă, îşi aminti de vis. Pe 
măsură ce-i revenea în memorie, visul era aşa de apăsător şi 
de viu, încât începu a se îndoi că visase, sau că fusese doar un 
delir; nu cumva era vorba de altceva, nu văzuse aievea acel 
chip? 

Trase cearceaful şi cercetă ciudatul portret la lumina zilei. 
Ochii îl izbiră, într-adevăr, prin vioiciunea lor neobişnuită, dar 
Ceartkov nu mai descoperi în ei nimic înspăimântător, doar 


că-i lăsau în suflet un sentiment neplăcut şi nelămurit. Cu 
toate acestea, nu era deplin convins că visase. Şi chiar de-ar fi 
fost aşa, visul avusese o frântură de înspăimântătoare 
realitate. Bătrânul parcă-i spunea cu privirea şi cu toată fața 
lui că fusese la el în noaptea aceea, iar pictorul simțea că 
ținuse în mână, cu câteva clipe mai înainte, o greutate pe care 
i-ar fi smuls-o cineva. Simțea că dacă ar fi ținut fişicul mai 
bine, i-ar fi rămas în mână şi după ce s-a trezit din vis. 

— Dacă aş avea măcar o parte din acei bani! Dumnezeule! — 
spuse Ceartkov, oftând greu. 

Îşi închipuia fişicurile pe care le văzuse vărsându-se din sac, 
cu ademenitoarea însemnare: „1000 cervoneți”. Fişicurile se 
desfăceau, aurul strălucea, şi fişicurile se strângeau la loc. 
Pictorul sta buimac, se uita ţintă în gol, şi nu-şi putea lua 
ochii de la vedenia aceea, ca un copil care stă înaintea unei 
tăvi cu dulciuri şi înghite în sec, văzând cum mănâncă alții. O 
bătaie în uşă îl făcu să se trezească din gânduri în chip 
neplăcut. Intră proprietarul şi comisarul cartierului, a cărui 
vedere - după cum se ştie — e mai neplăcută pentru oamenii 
simpli, decât mutra unui solicitant pentru bogați. Proprietarul 
micii case unde locuia Ceartkov era o creatură cum sunt de 
obicei proprietarii de case din strada a 15-a de pe insula 
Vasilievski, din Petersburgul vechi, sau din fundul Kolomnei, 
făpturi cum sunt multe în Rusia şi al căror caracter e tot atât 
de greu de definit, ca şi culoarea unei redingote mult purtate. 
În tinereţe fusese căpitan şi îi plăcuse să zbiere; fusese 
întrebuințat şi în treburi civile; era bătăuş, scandalagiu, un 
om descurcăreț, fercheş, dealtfel, însă prost. Toate aceste 
particularităţi i se contopiseră la bătrâneţe într-un tot 
neprecis şi şters. Acum era văduv, fusese pus în retragere, şi 
nu mai era fercheş, nu se mai lăuda, şi nici nu mai căuta să 
stârnească zâzanii: nu-i mai plăcea decât să bea ceai, 
discutând fel de fel de nimicuri, sau să se plimbe prin casă, 
îndreptând mucul lumânării; punctual, la sfârşitul fiecărei 
luni îşi vizita chiriaşii, să-şi încaseze chiriile; ieşea în stradă cu 
cheia în mână, ca să se uite la acoperişul casei, alunga 


portarul din maghernița unde se ascundea să doarmă -— într- 
un cuvânt, era un pensionar, care, după o viață zbuciumată şi 
dezmățată, nu mai păstrează decât apucături meschine. 

— Vezi şi dumneata, Varuh Kuzmici, - spuse el 
comisarului, făcând cu mâinile un gest de deznădejde - nu-mi 
plăteşte chiria! Nu-mi plăteşte şi pace. 

— Ce să fac dacă n-am bani? Mai aşteaptă puţin, şi-ţi 
plătesc! 

— Nu pot să mai aştept, omule! - spuse proprietarul 
mânios, făcând o mişcare cu cheia în mână. - Uită-te, 
locotenentul colonel Potogonkin stă la mine de şapte ani... 
Anna Petrovna Buhmisterova ține cu chirie şi magazia şi 
grajdul cu iesle pentru doi cai, şi are trei slugi. Vezi ce chiriaşi 
am! Ca să fiu sincer, la mine nu s-a mai pomenit aşa ceva - să 
nu plăteşti chirie... Fă bine şi dă-mi banii ce mi se cuvin şi 
cară-te de aici! 

— Da, dacă te-ai obligat, plăteşte! —- spuse comisarul 
clătinând uşor din cap şi-şi vâră un deget după un nasture al 
uniformei. 

— Cu ce să plătesc, vă întreb? N-am niciun ban! 

— Atunci, plăteşte-i cu produse ale meseriei dumitale! — 

spuse comisarul. —- Poate dumnealui ar primi tablouri. 

— Nu, taică, n-am nevoie de tablouri! Măcar dacă ar avea 
subiecte cuviincioase, să le pot atârna în casă... Dacă ar fi, să 
zicem, un general cu stea, sau portretul prințului Kutuzov! 
Dar aşa, uite ce-a zugrăvit - un mujic în rubaşcă... pe 
servitorul care-i freacă culorile. Auzi dumneata, să-i facă 
porcului ăstuia portretul! Am să-l iau într-o zi la bătaie, că 
mi-a scos toate cuiele de la broaşte, ticălosul! Uită-te ce 
pictează tânărul acesta: Odaia în care locuieşte... S-o fi pictat 
barem când era orânduită şi curata! Insă a înfățişat-o cu 
toată murdăria şi gunoiul dintr-însa. Uită-te şi dumneata, 
cum mi-a murdărit odaia! Am chiriaşi care stau la mine de 
şapte ani... colonei, pe Anna Petrovna Buhmisterova... Să ştii 
că nu există chiriaş mai rău decât un pictor! Trăieşte mai rău 
decât un porc... Să te ferească dumnezeu! 


Bietul pictor fu silit să asculte toate acestea cu răbdare 
între timp, comisarul începu să examineze tablourile şi 
studiile dovedind îndată că sufletul lui e mai viu decât al 
proprietarului şi nu e străin de impresiile artistice. 

— Hm! — spuse el, arătând cu degetul o pânză care înfățişa 
o femeie goală. - Uite un subiect... cum să spun... Cu tâlc. 
Dar ăsta de ce are negreaţă sub nas? S-a mânjit cu tabac? 

— Aceea e umbra! - răspunse aspru Ceartkov, fără să se 
uite la comisar. 

— Puteai s-o pui în alt loc! Sub nas, prea bate la ochi. Dar 
portretul ăsta al cui e? - urmă comisarul, apropiindu-se de 
portretul bătrânului. - Prea e înspăimântător. Oare a fost în 
adevăr atât de înfricoşător? Aoleu, se uită cu adevărat, nu 
altceva... Parcă ar fi Gromoboi. Cine ţi-a pozat pentru tabloul 
ăsta? 

— Un... — începu Ceartkov, dar nu sfârşi. 

Se auzise un trosnet... Comisarul apăsase pesemne prea 
tare rama portretului cu mâinile lui vânjoase şi grosolane de 
polițist: scândurile laterale intrară înăuntru, una din ele căzu 
şi odată cu ea căzu cu un zgomot surd un fişic albastru. 
Ceartkov văzu îndată însemnarea: „1000 cervoneți”. Se aplecă 
să-l ridice; ca un nebun îl apucă, îl strânse convulsiv şi mâna i 
se lăsă în jos sub greutate. 

— Parcă ar fi zornăit bani! — spuse comisarul, auzind 
numai zgomotul lucrului căzut, căci de văzut n-avusese timp 
să-l vadă aşa de repede se plecase pictorul să-l ridice. 

— Ce te priveşte pe dumneata? 

— Mă priveşte pentru că trebuie să plăteşti imediat chiria. 
Pentru că ai bani şi nu vrei să plăteşti! 

— Bine, am să-i plătesc astăzi! 

— Atuncea de ce n-ai vrut să-i plăteşti mai înainte, de ce 
necăjeşti proprietarul şi mai pui şi poliția pe drumuri? 

— Pentru că n-am vrut să mă ating de banii aceştia! Dar 
diseară îi plătesc tot şi mâine mă mut. Nu vreau să mai stau 
la un proprietar ca dumneata. 


— Ei bine, Ivan Ivanovici, are să-ți plătească! - spuse 
comisarul proprietarului. — în cazul când n-ai să fii mulțumit 
până diseară... să nu se supere domnul pictor! 

După aceste cuvinte comisarul îşi puse tricornul şi ieşi în 
tindă. leşi şi proprietarul după el, cu capul plecat şi parcă pe 
gânduri. 

— Slavă Domnului că s-au cărat! — spuse Ceartkov când 
auzi că s-a închis uşa de afară. 

Apoi, scoțându-şi capul în tindă ca să-l expedieze şi pe 
Nikita — şi să rămână singur -— încuie uşa în urma lui, se 
întoarse în atelier cu inima zvâcnind şi desfăcu fişicul. Erau 
acolo cervoneți. Noi, sclipitori ca focul. „Oare nu-i un vis?” se 
tot întreba stând lângă grămada de galbeni, aproape nebun. 
Fişicul avea 1000 de cervoneți în cap. Arătau întocmai ca 
aceia văzuţi în vis. Timp de câteva minute, îi tot lua în mână, 
îi tot examina şi nu-şi putea veni în fire. Îşi aminti deodată 
toate poveştile cu comori şi casete cu sertare secrete, lăsate de 
unii strămoşi nepoților lor, cu toată ferma lor convingere că 
aceştia îşi vor risipi în viitor averea. 

„Nu cumva s-o fi gândit vreun bunic să lase un dar vreunui 
nepot în rama unui portret de familie?” gândi Ceartkov. 
Cuprins ca de un delir romantic se întreba dacă nu există vreo 
legătură misterioasă între întâmplarea asta şi soarta sa. Oare 
n-o fi fost legată existența portretului de existența lui - iar 
cumpărarea n-o fi fost cumva un lucru dinainte hotărât? 
începu să cerceteze rama, curios. Într-o parte se afla o mică 
scobitură, acoperită cu o scândurică într-un chip atât de 
meşteşugit şi de discret, încât dacă n-ar fi rupt-o mâna grea a 
comisarului, cervoneţii ar fi rămas acolo în pace până la 
sfârşitul lumii. Examinând portretul, Ceartkov se minuna din 
nou de execuția minunată şi de modul extraordinar în care 
erau executați ochii. Nu i se mai păreau înspăimântători 
acuma, dar privindu-i, încerca totuşi, fără voie un sentiment 
neplăcut. „Bunicul oricui vei fi fost, spuse el, dar pentru asta 
am să-ţi fac o ramă de aur cu geam”. 


Gândind astfel, acoperi grămada de aur din fața lui cu 
mâna. Atingerea îi grăbi bătăile inimii. „Ce să fac cu banii? 
gândea el, privind ţintă cervoneţii. Acum existența mi-e 
asigurată pe cel puţin trei ani. Pot să mă închid în casă şi să 
lucrez. Am bani pentru uleiuri, pentru masă, pentru ceai, 
pentru cheltuială şi pentru chirie. De acum înainte nimeni n-o 
să mă mai tulbure şi nimeni n-o să mă mai sâcâie! îmi 
cumpăr un manechin bun, comand un tors de ghips, modelez 
nişte picioare, şi o voi avea astfel pe Venus; îmi iau copii de pe 
cele mai bune tablouri... Dacă muncesc vreo trei ani pentru 
mine — fără grabă — şi nu numai spre a-mi vinde lucrările, îi 
întrec pe toţi, pot să ajung un pictor vestit”. 

Astfel îşi spunea, astfel gândea, dar auzea din lăuntrul lui 
alt glas mai puternic, mai răsunător. Privi aurul încă odată, 
iar cei 22 de ani ai lui şi tinerețea înflăcărată vorbiră altfel!... 
Tot ce privise mai înainte cu invidie, tot ce admirase de 
departe, înghițind în sec — era acum în puterea lui. Ah, cum 
începu a-i zvâcni inima, numai gândindu-se la toate acestea! 
Să-şi pună un frac modern, să se poată înfrupta după un post 
îndelungat, să-şi închirieze o locuință bună, să se ducă la 
teatru, la o cofetărie... fi aşa mai departe. Luă banii şi fugi în 
stradă. 

Mai întâi se duse la un croitor, şi se îmbrăcă din cap până 
în picioare privindu-se întruna în oglindă ca un copil; îşi 
cumpără parfum, pomăda şi-şi închirie pe Nevski Prospekt, 
fără să se tocmească, o locuinţă luxoasă, cu oglinzi şi ferestre 
dintr-un singur geam. Fără să stea la gânduri îşi cumpără un 
lornion scump, îşi luă o mulțime de cravate, mai multe decât 
ar fi trebuit, apoi se duse la coafor şi-şi ondulă zulufii, se 
plimbă de două ori cu cupeul prin oraş, mâncă fără măsură 
bomboane la o cofetărie şi intră într-un restaurant francez, 
despre care auzise până atuncea lucruri tot atât de vagi ca şi 
despre statul chinezesc. Mâncă cu ifose, aruncând publicului 
priviri destul de arogante, sau îndreptându-şi întruna zulufii 
în fața oglinzii. Bău o sticlă de şampanie de a cărei existenţă, 
de asemenea, ştiuse până atuncea numai din auzite. Băutura 


îl ameţi puţin şi ieşi din restaurant înviorat, sprinten, ca şi 
cum toată lumea ar fi fost a lui. Se plimbă pe stradă îngâmfat, 
privind lumea prin lornion. Pe un pod întâlni pe un fost 
profesor de-al lui şi-i trecu prin față semeț, ca şi cum nici nu |- 
ar fi văzut, încât dascălul se opri şi rămase nemişcat pe pod, 
vreme îndelungată cu fața plină de mirare. 

Tot calabalâcul lui, şevalet, pânze, picturi şi lucruri au fost. 
Duse la locuinţa luxoasă în aceeaşi seară. Ceea ce era mai 
bun fu pus la loc de cinste, iar ce era mai prost, într-un colț. 
Ceartkov se plimba prin odăile splendide, tot privindu-se în 
oglindă. În suflet i se născu dorința de neînvins de a câştiga 
gloria imediat şi de a deveni cunoscut. Parcă auzea lumea 
spunând: „Ceartkov! Aţi văzut lucrările lui Ceartkov? Ce penel 
minunat are Ceartkov! Ce talent viguros are Ceartkov!” Umbla 
prin odaie entuziasmat şi gândurile îi zburau aiurea. A doua 
zi, luă zece cervoneți şi se prezentă la directorul unui ziar de 
tiraj, să-i ceară un sprijin generos. Fu primit de către ziarist în 
chip cordial; acesta îi spuse numaidecât; „prea venerabile”, îi 
strânse amândouă mâinile şi-l întrebă de numele lui, de al 
tatălui şi de adresă. A doua zi apăru în ziar, sub un anunț de 
un nou fel de lumânări de seu, un articol cu următorul 
cuprins: 


„Despre neobişnuitul talent al domnului Ceartkov”: 


„Ne grăbim să facem o bucurie locuitorilor culți ai capitalei, 
anunțându-le o achiziție despre care se poate spune că e 
minunată din toate punctele de vedere. Toată lumea e de 
acord în ce priveşte afirmaţia că avem multe figuri şi chipuri 
strălucite, dar până acum n-am avut mijloace de a le 
transpune pe pânza miraculoasă, spre a fi, transmise 
posterității. Acum, această lipsă a fost împlinită. Există un 
pictor care întruneşte toate condiţiile trebuincioase.. O femeie 
frumoasă poate fi acum sigură că va fi redată cu toată grația 
şi cu tot farmecul ei vaporos, fin, încântător, plăcut şi 
minunat, ca un fluture care trece primăvara de la o floare la 


alta. Un tată de familie respectabil se va vedea înconjurat de 
toată familia. Un negustor, un ostaş, un cetățean, un bărbat 
de stat, oricine îşi va continua drumul cu un nou zel. Grăbiți- 
vă, grăbiţi-vă! De la o plimbare, de la o petrecere la un prieten, 
sau de la verişoara dumneavoastră, de la o prăvălie luxoasă, 
ori unde v-aţi afla, grăbiți-vă! Atelierul minunat al pictorului 
(Nevski Prospekt, numărul cutare) e plin de portrete datorită 
penelului său demn de mâna unui Van Dyck, sau a unui 
Tizian. Nu ştii de care lucruri să te minunezi mai întâi: de 
exactitatea desenului şi de asemănarea cu modelul, sau de 
extraordinara strălucire şi frăgezime a coloritului. Fii lăudat, 
pictore! Ai tras un loz norocos. Vivat, Andrei Petrovici! (Precum 
se vede, ziaristului îi plăcea să fie familiar). 

Preamăreşte-te pe dumneata şi preamăreşte-ne pe noi. Vom 
şti să te prețuim. Afluenţa publicului şi, împreună cu aceasta 
şi banii - cu toate că unii dintre confrații noştri, ziariştii, se 
ridică împotriva lor — îți vor fi răsplata." 


Pictorul citi acest anunţ cu o tainică mulțumire, se însenină 
la față. Faptul că vorbea despre el presa era ceva nou. Reciti 
articolul de câteva ori. Comparaţia cu Van Dyck şi cu Tizian îl 
măguli. De asemenea îi plăcu mult expresia: „Vivat, Andrei 
Petrovici!” În coloanele unui ziar i se spunea pe numele mic şi 
pe numele tatălui său: o cinste necunoscută de el până 
atuncea. Începuse să se plimbe repede prin odaie, zburlindu-şi 
părul... Ba se aşeza în fotoliu, ba se scula şi se aşeza pe 
divan - închipuindu-şi mereu cum are să-şi primească 
vizitatorii şi vizitatoarele - sau se apropia de câte o pânză şi 
făcea înaintea ei o mişcare repede cu penelul, căutând să-şi 
deprindă mâna cu gesturi grațioase. A doua zi, clopoţelul de la 
uşă începu să zbârnâie. Pictorul fugi să deschidă. Intră o 
doamnă, însoțită de fata ei, de optsprezece ani, şi de un lacheu 
în livrea îmblănită. 

— Dumneata eşti monsieur Ceartkov? - întrebă doamna. 
Pictorul se înclină. 


— Despre dumneata se scrie atâta? Se spune că portretele 
dumitale sunt culmea perfecțiunii. 

După ce rosti aceste cuvinte, doamna îşi puse lornionul la 
ochi şi începu să cerceteze pereţii goi. 

— Unde-ţi sunt portretele? 

— Le-am scos! — spuse pictorul, puţin fâstâcit... - Abia m- 
am mutat aici şi picturile sunt încă pe drum... n-au ajuns 
încă. 

— Ai fost în Italia? - întrebă doamna, fixându-l cu 
lornionul, pentru că nu găsise altceva de privit. 

— Nu, n-am fost, dar am vrut să mă duc... De fapt, mi-am 
amânat deocamdată călătoria... Şedeţi vă rog! Sunteţi 
obosite? 

— Mulţumesc, am stat destul în cupeu. Ah, în sfârşit, văd 
lucrări de-ale dumitale, — spuse doamna şi se îndreptă repede 
spre peretele din față, privind prin lornion nişte studii, schițe, 
perspective şi portrete, aflate pe jos. C'est charmant, Lisei Lise 
venez  ici!*:). O odaie pe gustul lui  Teniers. Vezi! 
Neorânduială... neorânduială... o masă, pe ea un bust, o 
mână, o paletă... lată praf... Vezi cum e pictat? Cest 
charmant! lar pe pânza asta, o femeie care se spală pe față... 
Quelle jolie figure!*. Ah, iată un mujic! Lise, Lisei Un mujic în 
rubaşcă! Uită-te, un mujic. Vasăzică dumneata nu faci numai 
portrete! 

— Oh, astea sunt nimicuri... sunt studii. M-am amuzat 
numai. 

— Spune-mi, ce părere ai despre portretiştii de azi? Nu-i aşa 
că azi nu mai sunt pictori de talia lui Tizian? Le lipseşte 
vigoarea coloritului, le lipseşte acea... îmi pare rău că nu pot 
să-ți spun în ruseşte. (Doamna era amatoare de pictură şi 
colindase cu lornionul toate galeriile din Italia). Totuşi, 
monsieur Noi... ah, cum pictează el! Ce penel extraordinar! 
Cred că figurile pictate de el au mai multă expresie decât ale 
lui Tizian. Dumneata nu-l cunoşti pe monsieur Noi? 

— Cine-i acest Noi? 


— Monsieur Noi? Vai, ce talent! I-a făcut portretul Lizei 
când n-avea decât doisprezece ani. Trebuie să vii neapărat la 
noi. Lise, să-i arăţi albumul! Ştiţi, am venit ca să-i începi 
imediat portretul. 

— Cu plăcere... Sunt gata numaidecât! 

Într-o clipă, Ceartkov trase spre el şevaletul cu pânza 
pregătită pentru pictat, luă paleta în mână şi îşi aţinti privirea 
pe chipul palid al fetei. Dacă ar fi fost cunoscător al firii 
omeneşti ar fi citit numaidecât începutul unei pasiuni 
copilăreşti pentru baluri, un început de melancolie şi de părere 
de rău că orele de dinainte şi de după masă sunt atât de lungi, 
dorința de a-şi arăta rochia nouă la plimbare, şi urmele grele 
ale unei sârguințe reci pentru studierea diferitelor arte, 
impuse de către mama ei, pentru înălțarea sufletului şi a 
simțămintelor. 

Dar pictorul nu vedea pe acest chip fraged decât 
străvezimea cărnii - amintind aproape porcelanul - atât de 
ademenitoare pentru penel, uşoara şi atrăgătoarea cei 
paliditate, un gât alb şi subţire şi o aristocratică subțirime a 
taliei. Se şi pregătea să triumfe, să-şi arate uşurinţa şi 
strălucirea penelului, care până atuncea avusese de-a face 
numai cu trăsăturile aspre ale unor modele grosolane, sau cu 
severele opere de artă antice şi cu copii de pe operele unor 
maeştri clasici. Îşi şi închipuia cum are să arate acest chip 
vaporos. 

— Ştii, — spuse doamna cu o expresie oarecum mişcătoare 
pe față, — aş vrea... e îmbrăcată cu o rochie... N-aş vrea s-o 
pictezi într-o rochie cu care ne-am obişnuit atâta. Aş vrea ca 
fata mea să fie îmbrăcată simplu şi să stea la umbra unui 
copac, pe fondul unui câmp... iar în depărtări să fie o cireada 
sau un crâng... Să nu se vadă că s-a pregătit să meargă la un 
bal sau la o serată, îți spun sincer că balurile noastre ne 
omoară sufletul, ne atrofiază şi cele din urmă rămăşiţe ale 
sentimentelor... înţelegi? Aş vrea să fie mai multă simplitate... 
Cât mai multă simplitate! 


Dar vai! Pe fața mamei şi a fetei era scris că dansaseră atât 
de mult la baluri, încât amândouă aveau figurile aproape ca 
de ceară. 

Ceartkov se apucă de treabă, îşi aşeză modelul, apoi chibzui 
câteva clipe şi trase cu penelul în aer câteva linii, fixându-şi 
puncte de reper în gând. Închise un ochi pe jumătate, se dădu 
puțin înapoi, aruncă o privire de departe şi făcu schița într-un 
ceas. Începu să picteze, mulțumit. Lucrul îl absorbi. Uită de 
toată lumea, uită până şi că se află în prezența unor doamne 
din aristocrație, începu chiar să-şi arate unele apucături 
specifice pictorilor, scoțând diferite mormăieli şi fredonând din 
când în când, cum face un artist adâncit cu tot sufletul în 
munca lui. Fără să se sinchisească, silea modelul să ridice 
capul, printr-o mişcare a penelului, în cele din urmă, fata 
începu să se sucească şi să arate o oboseală grozavă. 

— Ajunge! Pentru prima oară, ajunge! — spuse mama. 

— Încă puţin, — se rugă pictorul, absorbit cu totul în 
muncă. 

— Nu se poate, e timpul să plecăm! Lise, e ora trei! - spuse 
doamna, uitându-se la un ceasornic mic cu lanţ de aur, prins 
de cordon şi exclamă: - Vai, ce târziu el 

— Numai un minut! - repetă Ceartkov, cu un glas 
nevinovat şi rugător ca de copil. 

Dar pesemne că doamna nu era deloc dispusă să-i 
îndeplinească dorințele artistice, însă îi făgădui, în schimb, să 
stea mai mult data viitoare. 

„Păcat, se gândi Ceartkov, tocmai când începea să mi se 
dezmorțească mâna”. Îşi aduse aminte că în atelierul de pe 
insula Vasilievski nu-l întrerupea nimeni când lucra. Nikita 
şedea nemişcat pe acelaşi loc şi putea să-l picteze cât voia. 
Adormea chiar în poziția în care sta. 

Puse penelul şi paleta pe scaun, nemulțumit, şi se opri 
tulburat înaintea pânzei. 

Îl readuse la realitate un compliment spus de către doamna 
din societate. Porni grăbit spre uşă, să-şi conducă 
vizitatoarele. 


Pe scară, primi invitația să vină săptămâna viitoare să 
mănânce la ele, şi se întoarse în odaie vesel! îl fermecase 
această aristocrată, până atuncea privise asemenea ființe ca 
pe ceva de care nu te poți apropia, crezând că sunt născute 
numai ca să treacă în goana cailor într-o trăsură splendidă, 
cu lachei în livrele, cu vizitiu fercheşei să arunce doar priviri 
nepăsătoare omului care merge pe jos, îmbrăcat într-o manta 
sărăcăcioasă. Şi iată că acum, una din. Aceste ființe îi intră 
încasă, el îi face portretul, şi e poftit la masă. Într-o casă 
aristocratică. Îl cuprinde un sentiment de adâncă mulţumire. 
Încântat, se cinsti cu o masă bună, cu un spectacol de seară, 
şi făcu din nou o plimbare cu cupeul prin oraş, fără să fi avut 
nevoie de aşa ceva. 

În zilele următoare, nu se mai putu gândi la lucrările 
obişnuite. Nu făcu decât să se pregătească şi să aştepte clipa 
când va zbârnâi clopoţelul. În sfârşit, aristocrata veni din nou, 
împreunat cu fata ei palidă. Pictorul le pofti să şadă, trase 
pânza spre el - de data aceasta cu mişcări precise şi cu 
pretenții de maniere-mondene - şi începu să picteze. Ziua 
însorită şi lumina vie îl ajutară mult. Descoperi la acest gingaş 
model o mulțime de detalii care, odată prinse pe pânza, 
puteau da portretului calități înalte — îşi dădu seama că ar 
putea să facă ceva deosebit, dacă ar executa portretul în 
întreaga desăvârşire în care i se înfățişa acum modelul. Inima 
începu să-i tresalte, simţi că va exprima ceea ce alții nu 
băgaseră încă de seamă. Pictura îl absorbi în întregime. Se 
adânci în lucru, uitând cu totul de obârşia aristocratică a 
modelului. I| se tăia răsuflarea, când se vedea reînviind pe 
pânză trăsăturile fine şi carnea fragedă, aproape străvezie, a 
tinerei fete. Prindea fiecare nuanţă, uşoara paloare a feței, 
albastrul abia perceptibil de sub ochi, şi se pregătise să fixeze 
chiar şi un mie coş ieşit pe frunte, când auzi deodată, pe 
deasupra umărului, glasul mamei: 

— Vai, pentru ce faci asta? Nu-i nevoie! Poftim, aici, în 
câteva locuri... parcă e prea mult galben... iar aici sunt mici 
pete de culoare închisă! 


Pictorul începu să dea lămuriri că tocmai aceste pete şi 
această paloare dau farmec chipului, că fac ca tonurile feței să 
fie plăcute şi vaporoase. I se răspunse însă că ele nu dau 
niciun farmec, că nu fac ca tonurile să fie plăcute şi că numai 
lui i se pare. 

— Daţi-mi voie să pun puţin galben aici, într-un singur 
punct! — spuse pictorul pe un ton naiv. 

Nu i se îngădui însă nici acest lucru. Il se spuse că Lisee 
astăzi cam bolnavă şi că, de obicei, nu e câtuşi de puţin 
palidă... Dimpotrivă, fața ei te uimeşte prin deosebita 
prospețime a culorilor. 

Dezamăgit şi întristat, Ceartkov se apucă să retuşeze ceea 
ce pictase până atuncea. Astfel dispărură multe trăsături, 
aproape imperceptibile, iar odată cu ele dispăru în parte şi 
asemănarea. Nepăsător, începu să dea figurii de pe portret 
acel colorit general care se poate da şi din memorie şi care 
transformă până şi fețele pictate după natură, în chipuri 
ideale şi reci, ca acelea ce se văd pe modelele şcolare de desen. 

Doamna era însă mulțumită, că acel colorit jignitor fusese 
îndepărtat. Îşi arătă însă mirarea că lucrul durează atât de 
mult, adăugind că - după cât auzise —- Ceartkov ar fi putut 
face un portret în două şedinţe. Pictorul nu ştiu ce să 
răspundă. Doamnele se ridicară şi se îndreptară spre ieşire. El 
puse penelul deoparte şi le petrecu până la uşă. Apoi, 
tulburat, rămase vreme îndelungată în fața portretului pe 
care-l picta. Privindu-l prosteşte şi zburau prin cap trăsăturile 
feminine, fine, şi toate tonurile şi nuanțele vaporoase pe care el 
le sezisase, dar le nimicise fără milă cu penelul. Cu gândul la 
acele trăsături, dădu portretul la o parte şi începu să caute 
capul Psychei, schițat odinioară pe pânză şi lăsat să zacă într- 
un ungher. Era un chip pictat cu îndemânare, dar ideal, rece, 
în trăsături generale, lipsite de viață. Neavând altceva de 
făcut, începu să-l reîmprospăteze, fixând pe el tot ce 
remarcase în figura vizitatoarei aristocrate. Trăsăturile, 
nuanțele şi tonurile prinse se fixau acolo purificate; aşa se 
întâmplă de obicei, pictorilor după ce contemplă natura 


îndeajuns: se îndepărtează de ea şi înfăptuiesc o creaţie egală 
ei. Încet, încet, Psyche prinse viaţă, iar ideea abia întrezărită 
înainte se întruchipa treptat într-un trup vizibil. Fără voia 
pictorului, trăsăturile tinerei fete din societate trecură la 
Psyche, dându-i astfel o expresie deosebită, încât putea fi 
socotită drept o operă cu adevărat originală. Se părea că 
pictorul izbutise să prindă şi amănuntele şi caracterul de 
ansamblu al modelului. 

Ceartkov se cufundă cu toată ființa lui în muncă. Se ocupă 
numai de această lucrare timp de câteva zile. Când veni 
doamna, împreună cu fata ei, îl găsiră lucrând la Psyche. N- 
avusese timpul să ia pânza de pe şevalet. Doamna şi fata 
scoaseră strigăte de bucurie şi uimire şi bătură din palme. 

— Lise, Lise, câtă asemănare! Superbe, superbe! Ce idee 
fericită ţi-a venit s-o îmbraci în costum elen! Vai, ce surpriză! 

Pictorul nu ştia cum să le arate că sunt victimele unei 
plăcute erori. 

— E Psyche, — spuse încet, ruşinat, cu capul plecat. 

— Ai făcut-o în chip de Psyche. Cest charmant!“ spuse 
mama, zâmbind. Fata zâmbi şi ea. — Lise, nu-i aşa că-ți stă 
minunat de bine să fii înfăţişată în chip de Psyche? Quelle idee 
delicieuse!: Dar ce manieră! Asta e Corregio! Am citit şi am 
auzit mult despre dumneata; dar îţi mărturisesc că nu mi-am 
închipuit să ai asemenea talent! Trebuie să-mi faci neapărat şi 
mie portretul! 

După cum se vede, doamna voia să fie pictată şi ea în chip 
de Psyche. 

„Ce să le fac? se gândi pictorul. Dacă le place, lasă să treacă 
Psyche drept ceea ce vor ele...” 

— Vă rog să mai staţi puţin, că mai am de retuşat câte 
ceva, — spuse cu glas tare. 

— Vai, mi-e teamă să nu-l strici... Seamănă atât de bine! 

Pictorul îşi dădu seama că vizitatoarelor le era frică de 
galben. De aceea le linişti, spunându-le că nu vrea decât să 
dea ochilor mai multă strălucire şi expresie. În realitate, îi era. 
Ruşine şi voia să dea chipului de pe pânză o asemănare măcar 


ceva mai mare cu modelul, ca să nu i se spună că e lipsit de 
scrupule. Într-adevăr, trăsăturile fetei palide începură să se 
distingă mai limpede pe chipul Psychei. 

— Ajunge! — spuse mama, fiindu-i teamă ca asemănarea să 
nu devină prea mare în cele din urmă. 

Pictorul fu recompensat cu de toate: cu zâmbete, cu bani, 
cu complimente, cu o sinceră strângere de mână şi cu o 
invitație la masă - într-un cuvânt primi o răsplată 
măgulitoare. Portretul făcu vâlvă în oraş. Doamna îl arătă 
prietenelor. Toată lumea se minuna cum izbutise pictorul să 
păstreze asemănarea înfrumusețând totodată şi modelul. 
Fireşte că acest din urmă lucru era notat nu fără uşoară 
rumeneală a invidiei pe obraz. Deodată, pictorul fu asaltat cu 
lucrări. Părea că tot oraşul voia să fie pictat de el. Clopoţelul 
de la uşă suna întruna... Lucrul acesta, pe de o parte putea 
să-l bucure, pentru că îi îngăduia o practică nesfârşită, prin 
mulțimea şi varietatea figurilor. Din nenorocire însă, toți 
clienții lui erau oameni cu care greu te puteai înțelege: erau 
sau grăbiţi sau ocupați, sau aparțineau înaltei societăți, deci 
erau încă şi mai ocupați decât alții, şi de aceea din cale afară 
de nerăbdători. Toată lumea cerea ca portretele să fie făcute 
frumos şi repede. Pictorul îşi dădu seama că nu putea să dea 
lucrări desăvârşite, şi că arta trebuia înlocuită prin dibăcie şi 
grabă în mânuirea penelului. Trebuia să prindă doar liniile 
generale ale modelului, fără să-i adâncească amănuntele mai 
fine. Într-un cuvânt îi era cu neputinţă să redea natura în 
toată perfecțiunea. Trebuie adăugat că aproape toţi cei ce 
voiau să li se facă portretul aveau gusturi diferite. De pildă, 
cucoanele cereau să li se înfățişeze în portrete numai sufletul 
şi caracterul, iar dacă se poate, de rest să nu ţină seama; 
toate colțurile să se rotunjească, iar lipsurile nu numai să le 
fie atenuate ci pe cât era cu putinţă, să fie înlăturate în 
întregime... Într-un cuvânt, să fie înfăţişate în aşa fel, încât să 
nu-ți mai iei ochii de la ele, ba chiar să le şi îndrăgeşti. De 
aceea, uneori, când începeau a poza, luau atitudini atât de 
nefireşti, încât pictorul rămânea uimit... Una încerca să pară 


melancolică, alta visătoare, alta -— vrând cu tot dinadinsul să-i 
iasă gura mai mică -— îşi strângea buzele aşa de tare încât în 
cele din urmă gura i se prefăcea într-un punct nu mai mare 
decât gămălia unui ac. Cu toate acestea fiecare cerea 
asemănare, naturaleţă şi atitudine degajată. Nici bărbaţii nu 
se deosebeau de femei în această privință: unul cerea să fie 
înfățişat într-o atitudine energică a capului, altul cu o privire 
inspirată, îndreptată în sus. Un locotenent din gardă cerea ca 
privirea lui să-l amintească neapărat pe Marte“, pe când un 
slujbaş civil voia ca fața lui să arate cât mai multă sinceritate 
şi nobleţe, iar mâna să-i fie rezemată pe o carte, pe care să fie 
scris, cu litere citețe: „A apărat totdeauna adevărul”. La 
început, când auzea asemenea pretenții, Ceartkov simțea cum 
îl trec toate sudorile. Toate acestea trebuiau chibzuite, iar 
termenele erau aşa de scurte. Când în cele din urmă îşi dădu 
seama cum stau lucrurile, nu se mai frământă şi nu se mai 
osteni. Ghicea câteodată de la primele vorbe ce voia o 
persoană. Celor ce voiau să semene cu Marte, le aşternea pe 
figură trăsăturile lui Marte, cui voia să semene cu Byron, i se 
da o atitudine byroniană. Dacă vreo doamnă dorea să fie 
Corina, Ondina sau Aspasia, Ceartkov primea orice cu multă 
plăcere, punând pentru fiecare din belşug frumusețe şi 
distincțiune, daruri care niciodată, cum se ştie, nu strică şi 
pentru care pictorului i se iartă uneori până şi lipsa de 
asemănare. În scurt timp, începu să se mire el însuşi de 
minunata repeziciune şi vioiciune a penelului. Cât priveşte 
modelele, se înțelege de la sine că erau extaziate şi-l 
proclamau geniu. 

Cum s-ar zice, Ceartkov ajunse un pictor la moda. Era 
invitat la masă, însoțea doamnele prin galeriile de pictură şi 
chiar la plimbare, se îmbrăca elegant şi susținea cu glas tare 
că un pictor trebuie să aparțină societăţii şi să se poarte după 
starea lui socială, şi nu ca unii care se îmbracă adesea ca 
nişte cizmari, nu ştiu să se poarte cuviincios, nu respectă 
manierele mondene şi sunt lipsiți de orice cultură. Introduse 
în atelier o rânduială şi o curăţenie deosebită, tocmi doi lachei 


impozanți, primi elevi fercheşi, îşi schimba hainele de câteva 
ori pe zi, îşi ondula părul, se apucă să studieze felul cum să-şi 
primească vizitatorii, se apucă să-şi înfrumusețeze înfăţişarea 
prin toate mijloacele cu putință, spre a face doamnelor o 
impresie plăcută. Într-un cuvânt, în scurt timp nu mai puteai 
recunoaşte în el pe pictorul modest care lucrase odinioară 
nebăgat în seamă în maghernița din insula Vasilievski. 

Despre pictori şi despre artă se exprima acum pe un ton 
categoric: susținea că artiştilor vechi li se atribuiau prea 
multe calități, şi că toți - până la Rafael — făceau scrumbii, nu 
trupuri omeneşti, iar ideea că ar exista în operele lor ceva 
divin, era numai rodul închipuirii admiratorilor. Susținea că 
nici lui Rafael nu i-au reuşit toate operele şi că multe dinele şi- 
au păstrat faima numai în virtutea tradiției; că Michelangelo 
era un lăudăros; se fălea el cu cunoaşterea anatomiei, dar era 
cu totul lipsit de grație; strălucirea, vigoarea penelului şi 
coloritul adevărat, trebuie căutate numai acum, în veacul 
nostru. Aici, fără să vrea, fireşte, aducea vorba şi despre el. 

— Nu pot pricepe, - spunea Ceartkov, - nu pot pricepe 
încordarea cu care stau şi migălesc la un tablou unii oameni! 
După mine, unul care roboteşte luni de zile la un tablou, e 
meşteşugar nu artist!... Nu cred ca un astfel de om să aibă 
talent! Un geniu creează repede şi cu îndrăzneală. Eu, de 
pildă, — spunea el de obicei vizitatorilor, - am pictat portretul 
acesta în două zile; capul acesta într-o zi, asta în câteva 
ceasuri, asta într-o oră şi ceva... Nu! În ce mă priveşte, nu pot 
socoti artă ceea ce se face cu migală sau încet, încet. Aceasta e 
meşteşug, nu artă! 

Aşa vorbea vizitatorilor. Ei se minunau de vigoarea şi 
agerimea penelului său ba chiar scoteau exclamațţii de uimire, 
auzind cât de repede lucra. 

— E un talent, un adevărat talent! — spuneau între ei, pe 
urmă. - Uitaţi-vă cum vorbeşte, cum îi strălucesc ochii! Il y a 
quelque chose extraordinaire dans toute sa figure!*: 

Pictorul se simțea măgulit, auzind asemenea vorbe despre 
el. Se bucura ca un copil când era lăudat în presă, cu toate că 


laudele acelea erau cumpărate cu banii lui. Se ducea peste tot. 
Locul cu revista, o arăta ca din întâmplare prietenilor şi 
cunoscuților, şi se bucura ca un copil de lucrul acesta. Cu cât 
îi creştea faima, i se înmulțea şi numărul lucrărilor şi al 
comenzilor. Cu timpul, se plictisi să facă tot aceleaşi portrete 
şi figuri, cu atitudini şi expresii învățate acum pe dinafară. 
Picta fără prea multă plăcere, schița doar chipul la repezeală, 
lăsând restul în grija elevilor. Înainte, căuta să dea modelului 
o atitudine nouă, să uimească prin vigoare şi printr-un efect 
neaşteptat. Cu timpul, însă, se plictisi şi de aceasta. Creierul îi 
obosi, tot născocind şi chibzuind lucruri noi. Nu mai era în 
stare de aşa ceva şi dealtfel nici nu mai avea timp: viața de 
distracții şi societatea, unde căuta să joace un rol de om 
monden, îi ţineau departe de muncă şi de gândire. Penelul îşi 
pierdea căldura şi agerimea. Se închise pe nesimţite în forme 
monotone, rigide, învechite demult. Figurile de slujbaşi militari 
şi civili, uniforme şi reci — înțepate şi artificiale — nu erau 
pentru penel un câmp prea larg de activitate: aceste figuri îl 
făcură să prindă a uita podoabele superbe, mişcările pline de 
vigoare şi pasiunile. Nici nu putea fi vorba de grupuri, de 
zugrăvirea unei acțiuni dramatice, sau de gândul sublimului. 
N-avea înaintea lui decât uniforme, corsete şi fracuri, care te 
lasă rece şi ucid avântul imaginaţiei. Lucrările lui nu mai 
aveau acum nici cele mai obişnuite calități; se mai bucurau 
totuşi de faimă, cu toate că adevărații cunoscători şi artişti, 
privindu-le, ridicau din umeri. Cei ce-l cunoscuseră mai 
înainte nu puteau să priceapă cum de i-a dispărut talentul, 
atât de viu la început; degeaba încercau să ghicească cum s-a 
putut stinge harul, la acest om abia ajuns la cel mai înalt 
grad de dezvoltare a tuturor puterilor. 

Dar pictorul, ameţit, n-auzea aceste vorbe. Ajunsese la 
vârsta când - după cum se spune - omul e mai aşezat la 
minte, şi începuse să se îngraşe. Acum citea prin ziare şi 
reviste epitete ca: „Venerabilul nostru Andrei Petrovici” sau 
„emeritul nostru Andrei Petrovici”. Ajunsese să i se propună 
posturi de onoare, să fie poftit la examene şi în comitete. 


Începuse - aşa cum se întâmplă întotdeauna la o vârstă 
respectabilă - să ia apărarea lui Rafael şi a pictorilor vechi, nu 
pentru că s-ar fi convins de marile lor calități, ci spre a-i face 
pe pictorii mai tineri de ocară. Începuse — potrivit vârstei — să 
reproşeze tuturor tinerilor, fără deosebire, că sunt imorali şi 
că au pornit pe un drum greşit. Începuse să creadă că totul e 
simplu pe lume, că nu există inspiraţie, că totul trebuie supus 
unei ordini unice, aspre, unei exactități şi unei uniformități 
absolute. Într-un cuvânt, ajunsese la vârsta când tot ce se 
cheamă elan scade, când arcuşul inspirat nu mai găseşte în 
inimă răsunetul adânc de odinioară şi când contactul cu 
frumosul nu mai transformă forțele proaspete în foc şi 
flacără - la vârsta când simțurile tocite sunt mai sensibile la 
sunetul aurului, îi ascultă ispititoarea muzică cu mai multă 
luare-aminte, şi, încet, încet, pe nesimţite, se lasă adormite de 
ea. Gloria nu-l poate desfăta pe cel ce o câştigă prin furt şi nu 
prin vrednicie: gloria palpită neîntrerupt numai în haina celui 
ce o merită. De aceea, toate sentimentele şi elanurile 
pictorului se îndreptară spre aur. Aurul îi era patima, idealul, 
spaima, desfătarea şi rostul vieţii. Îi creşteau în lăzi teancurile 
de bancnote. Ca toţi cei cuprinşi de acest dar îngrozitor, se 
plictisi, deveni nepăsător la tot ceea ce nu era aur, un zgârcit 
şi un absurd strângător de bani. Era gata să devină una din 
făpturile ciudate de care e plină lumea noastră nesimţitoare, 
una din acele făpturi pe care omul de omenie şi plin de viaţă le 
priveşte cu groază, ca pe nişte sicrie care umblă, care au în ele 
morţi, nu inimi. Însă un eveniment îl zgudui şi-i deşteptă 
toată făptura. 

Într-o zi găsi pe masă un bilet, prin care Academia de arte 
frumoase îl ruga -— ca pe un demn membru al ei —- să vină să-şi 
dea părerea despre o lucrare nouă, trimisă din Italia de un 
pictor rus, care îşi desăvârşise studiile acolo. Acest pictor era 
unul din foştii lui colegi, pasionat de artă încă din copilărie, 
adâncit în ea cu toată ființa, muncind cu râvnă, şi care 
renunțase la rude, la prieteni, la obiceiurile dragi şi trăia 
acolo, unde sub cerul fermecător, înfloreşte o măreață 


pepinieră de artă, în Roma minunată, la al cărei nume inimile 
înflăcărate ale tuturor pictorilor bat mai puternic. Acolo, ca 
un pustnic, se adâncise în muncă şi în studiu, şi nimic nu-l 
putea abate de la artă. Puțin îi păsa ce credea lumea despre 
firea lui, despre felul de a se purta cu oamenii, despre faptul 
că nu respectă conveniențele mondene şi că-şi înjosea tagma 
prin îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă şi lipsită de eleganță. 

Nu-i păsa dacă se supără pe el sau nu ceilalți pictori. 
Neglijase şi jertfise totul pentru artă. Vizita neobosit galeriile 
de pictură, stătea ceasuri întregi în fața operelor marilor 
artişti, spre a le pătrunde taina minunatelor peneluri. Nu 
sfârşea nicio lucrare, fără s-o confrunte cu creațiile marilor 
maeştri şi fără să citească în ele un sfat tăcut şi grăitor. Nu se 
băga în discuţii zgomotoase, nu ţinea cu puriştii, dar nici nu 
se ridica împotriva lor. Da fiecăruia ce i se cuvenea şi nu lua 
de nicăieri decât ce era frumos. În cele din urmă, şi-l luase ca 
maestru numai pe dumnezeiescul Rafael, după pilda unui 
mare poet care, după ce scrisese multe şi felurite opere pline 
de măreție şi frumuseţe, îşi luă în sfârşit, drept carte de 
căpătâi, numai „lliada” a lui Homer'!9%,) pentru că descoperise 
că are în ea tot ce şi-ar putea dori omul, şi că nu există niciun 
lucru care să nu fie răsfrânt în ea într-o perfecțiune adâncă şi 
sublimă. Aşa îşi însuşise acel pictor, din studiul lui Rafael, 
măreața idee a creaţiunii, viguroasa frumusețe a gândirii şi 
sublima splendoare a unui penel divin. 

Intrând în sală, Ceartkov găsi o mulțime imensă adunată în 
fața tabloului. O adâncă tăcere, cum rareori se întâmplă să fie 
în mijlocul unui număr mare de amatori, domnea de data 
aceasta în sală. Ceartkov se grăbi să-şi ia un aer grav de 
cunoscător şi se apropie de pictură. Ce-a văzut, doamne! 

Opera îi apăru în față, curată, imaculată şi frumoasă ca o 
mireasă. Se înălța deasupra tuturor, într-un chip modest, 
dumnezeiesc, nevinovat şi simplu, ca un geniu. Părea că 
figurile cereşti, copleşite de atâtea priviri aţintite spre ele, îşi 
plecaseră ruşinate minunatele lor gene. Cunoscătorii priveau 
cu un sentiment de involuntară uimire acest fel de pictură, 


nou şi neîntâlnit până atuncea. Parcă îmbinase în el şcoala lui 
Rafael, prin deosebita distincție a atitudinilor, cu aceea a lui 
Corregio, vădită prin neîntrecuta perfecțiune a penelului. Dar 
mai covârşitoare ca orice era puterea de creaţie a autorului. 
Se vedea că studiase şi cele mai mici amănunte ale picturii, 
sezisase legea şi puterea lăuntrică a fiecărui lucru şi peste tot 
era redată vaporoasa rotunjime a liniilor, aşa cum se află ea în 
natură şi cum numai ochiul unui artist creator o vede, dar pe 
care un pictor copist o face colțuroasă. Se vedea că toate 
lucrurile luate din afară fuseseră mai întâi închise în sufletul 
lui şi numai după aceea porniseră ca un şuvoi, ca un cântec 
unic, armonios şi solemn. Atuncea, până şi cei neinițiați şi-au 
dat seama limpede de prăpastia grozavă dintre o creaţie şi o 
simplă copie după natură. E aproape cu neputinţă de redat 
liniştea neobişnuită a privitorilor: nu se auzea niciun zgomot, 
niciun foşnet; în răstimp, tabloul părea tot mai depărtat, tot 
mai înalt. Tot mai luminos şi mai minunat se desprindea de 
ceea ce-l înconjura, până când se transformă, în sfârşit, într-o 
străfulgerare - rod al unei inspiraţii divine - străfulgerare 
pentru care omul se pregăteşte toată viața. Lacrimile erau 
gata-gata să lunece pe fețele privitorilor. Părea că toate 
gusturile, cu toate devierile lor cele mai îndrăzneţe, se 
contopiseră într-un singur imn mut, închinat unei opere 
dumnezeieşti. 

Ceartkov rămase nemişcat în fața picturii, cu gura căscată. 
Îşi reveni abia într-un târziu, când vizitatorii şi cunoscătorii 
prinseră să vorbească şi să discute despre calităţile tabloului 
şi când, în sfârşit, i se adresară, rugându-l să-şi spună 
părerea. Îşi veni în fire; voia să-şi ia un aer nepăsător, 
obişnuit, să-şi spună o părere banală de pictor blazat, cam în 
felul acesta: „Da, fireşte, e adevărat că pictorului nu i se poate 
contesta talentul... Tabloul are calităţi, se vede bine că artistul 
a vrut să exprime ceva, totuşi, în ceea ce priveşte esenţialul...” 
Apoi, să adauge câteva dintre acele laude care-l pot distruge 
pe orice pictor. Voise să se exprime astfel dar vorbele îi 


înghețară pe buze, lacrimile prinseră să-i curgă, izbucni în 
hohote de plâns şi ieşi în goană din sală ca un nebun. 

Acasă, rămase un timp nemişcat şi buimăcit, în mijlocul 
splendidului său atelier. 1 se trezise într-o singură clipă toată 
făptura, toată viața, parcă ar fi întinerit la loc, parcă i s-ar fi 
aprins la loc scânteile stinse ale talentului. Vălul de pe ochi îi 
căzu deodată. Dumnezeule! Cum de şi-a distrus atât de 
nemilos cei mai buni ani ai tinereții? Cum dea lăsat să i se 
stingă focul ce-i pâlpâise poate în piept? Oare dacă nu l-ar fi 
lăsat să se stingă nu s-ar fi dezvoltat în toată frumuseţea şi 
măreția şi ar fi stors lacrimi de uimire şi recunoştinţă? Cum 
de a distrus totul fără îndurare? Deodată, i se păru că renasc 
în el toate avânturile, toate aspiraţiile de altădată. 

Îşi luă penelul şi se apropie de o pânză. Simţea cum îl trec 
sudorile de încordare. N-avea decât o singură dorință şi un 
singur gând: să zugrăvească un înger căzut. Ideea asta era 
cea mai potrivită cu starea lui sufletească. 

Dar, vai! Toate figurile, toate atitudinile, toate grupurile s 
aşterneau nefiresc, fără nicio armonie, ca şi gândurile. Prea i 
se închiseseră ca într-un tipar şi penelul, şi imaginația; 
avântul nu mai putea trece limitele ce şi le impusese; nu mai 
putea sfărâma cătuşele ce şi le făurise; ieşiră doar 
incorectitudini şi greşeli. Nesocotise scara lungă şi obositoare 
a cunoştinţelor însuşite încet, încet, şi a legilor fundamentale 
ale câştigării gloriei. Îl apucă ciuda. Porunci să-i fie scoase din 
atelier ultimele lucrări „toate tablourile acestea lipsite de 
viață, făcute după cerințele modei, şi toate portretele de 
husari, de doamne şi consilieri de stat. Se închise singur în 
atelier, porunci să nu-l tulbure nimeni, şi se adânci în lucru 
cu toată făptura lui. Lucra ca un tânăr răbdător, ca un elev. 
Dar ce lucruri neîndurător de jalnice îi ieşeau de sub penel. Se 
oprea întruna căci nu cunoştea nici cele mai elementare 
principii, iar mecanismul simplu, neînsemnat, pe care nu-l 
stăpânea, îi răcea tot avântul şi era o piedică de netrecut 
pentru imaginație. Fără voia pictorului, penelul se întorcea la 
formele învățate: mâinile se împreunau în acelaşi fel, ca de 


obicei, capul nu îndrăznea să ia o atitudine nouă. Până şi 
faldurile hainelor erau redate după vechiul tipic şi nu voiau să 
se drapeze pe noua poziţie a trupului. O simțea, îşi dădea el 
bine seama singur de acest lucru. 

„Oare am avut într-adevăr talent? Nu m-am înşelat 
cumva?” se întrebă pictorul în cele din urmă. Se apropie de 
vechile lui lucrări, făcute cu gând curat şi dezinteresat în 
sărăcăcioasa magherniță din insula Vasilievski, departe de 
oameni, de belşug; şi de capricii. Se apropie de ele şi începu să 
le examineze cu luare-aminte. Înaintea ochilor i se înfățişa 
toată viaţa lui mizeră de altădată. 

— Da, am avut talent! — spuse el deznădăjduit. — I se văd 
pretutindeni urmele şi semnele... 

Se opri şi se cutremură. Ochii lui se întâlniră cu alți ochi 
care îl priveau ţintă. Era portretul acela neobişnuit, cumpărat 
odinioară în pasajul Şciukin. Rămăsese tot timpul în spatele 
altor tablouri şi-l uitase cu totul. Acum însă, după ce fuseseră 
scoase toate picturile şi portretele la modă, de care era plin 
atelierul, ieşi din nou la iveală - parcă anume — împreună cu 
lucrările din tinereţe. Îl cuprinse furia când îşi aduse aminte 
acea întâmplare curioasă şi faptul că, în oarecare măsură 
straniul portret fusese pricina transformării lui, şi că acea 
comoară descoperită într-un chip atât de miraculos deşteptase 
în el toate pornirile deşarte, care îi nimiciseră talentul. Porunci 
numaidecât ca odiosul portret să fie scos din atelier. Însă nici 
după aceea nu i se potoli tulburarea: toată ființa şi toate 
simțurile i se zguduiseră până în temelie. Cunoscu un chin 
îngrozitor, deosebit de rar, care ca o excepţie surprinzătoare 
apare uneori în viață — chinul unui talent slab care vrea să 
creeze ceva ce-i întrece puterea, chinul care la un tânăr se 
preface în lucruri mari, dar la un om trecut de hotarul 
visurilor se transformă într-o sete stearpă, chinul care îl face 
să fie în starea de nelegiuiri înfiorătoare. O cuprinse o invidie 
groaznică, plină de furie. Îi plesnea fierea când vedea vreo 
lucrare cu pecetea talentului. Scrâşnea, o devora cu ochi de 
vasilisc'%. | se născu în suflet cea mai infernală dorință ivită 


vreodată la un om şi se apucă s-o îndeplinească cu o energie 
plină de furie. Începu să cumpere tot ce producea plastica mai 
frumos. După ce cumpăra tabloul pe un preț mare, îl aducea 
acasă cu băgare de seamă şi începea să-l sfâşie ca un tigru 
înfuriat, să-l taie în bucăți, să-l calce în picioare, râzând cu 
adâncă satisfacție. Averea lui nemăsurată îi îngăduia să-şi 
îndeplinească dorința asta satanică. Îşi dezlegă toţi sacii cu 
aur, deschise toate cuferele. Niciun monstru ignorant n-a 
distrus vreodată atâtea obiecte de artă minunată ca acest 
răzbunător sălbatic. Când îl vedeau venind la licitaţii, 
concurenții pierdeau nădejdea de a mai putea cumpăra vreo 
operă de artă. Era ca şi cum cerul încărcat de furie ar fi trimis 
anume acest îngrozitor bici pe pământ spre a-i lua tot ce are 
mai armonios. Patima aceasta îngrozitoare îl făcea 
înfricoşător; era mereu supărat şi veşnic îi sta zugrăvită pe 
față răutatea. Trăsăturile chipului arătau blestem şi hulă, ca 
şi cum s-ar fi întruchipat în el demonul înspăimântător 
descris într-un chip maestru de Puşkin. Gura lui nu spunea 
decât cuvinte pline de venin şi de dezaprobare. Când era văzut 
pe stradă, toată lumea, până şi cunoscuții lui, căutau să-l 
ocolească încă de departe, ca pe o harpie, spunând că le strică 
tot restul zilei. 

Din fericire pentru lume şi pentru artă, asemenea viață 
încordată şi violentă n-a putut dura mult: prea era anormală 
patima şi prea tare față de slabele puteri ale făpturii lui 
Ceartkov. Crizele de furie şi de nebunie îl cuprindeau tot mai 
des, până ce se transformară în cele din urmă într-o boală 
îngrozitoare. Frigurile crâncene, însoţite de o oftică galopantă, 
îl cuprinseră cu atâta putere, încât în trei zile Ceartkov era o 
umbră. Se mai adăugară la boală şi toate simptomele unei 
nebunii fără leac. Uneori nici câțiva inşi nu erau în stare să-l 
țină. Câteodată i se năzăreau ochii vii şi demult uitaţi ai 
ciudatului portret. Atuncea, nebunia îi era îngrozitoare. ] se 
părea că toţi oamenii aflați lângă patul lui sunt portrete 
înspăimântătoare. Portretul bătrânului asiatic se dubla o dată 
şi încă o dată, încât parcă pereţii se căptuşeau în întregime cu 


portrete şi toate îl priveau ţintă pe Ceartkov cu ochii lor vii, 
împietriți. Alte portrete la fel de înfricoşătoare îl priveau din 
tavan, în jos. Odaia se lărgea, se prelungea la infinit şi era 
plină toată de ochi împietriți. Medicul care-l trata auzise ceva 
despre viaţa lui ciudată şi se străduia din toate puterile să 
descopere misterioasa legătură dintre vedenii şi viața lui, dar 
nu putu afla nimic. Bolnavul nu-şi mai dădea seama de nimic 
şi nu mai simțea nimic afară de chinuri. Se văita îngrozitor, 
înşira vorbe neînţelese. În cele din urmă firul vieţii lui se 
rupse, într-o ultimă crispare de suferință, de data asta mută. 
Cadavrul îi era înspăimântător. Nu se mai găsi nimic din 
bogățiile strânse. Abia după ce văzu rămăşiţele operelor de 
artă cumpărate pe preţ de milioane — lumea pricepu groaznica 
întrebuințare dată averii lui. 


PARTEA A DOUA 


În faţa casei unde avea loc licitaţia, se opriseră nenumărate 
trăsuri, cupeuri, căleşti; averea care se vindea fusese a unui 
iubitor de artă, bogat, unul din acei ce-şi duc viața într-o 
somnolență dulce, pasionaţi după amoraşi şi zefiri, cu faimă 
de Mecena!” şi care cheltuiesc cu nevinovăție milioanele 
adunate de părinți chibzuiţi, şi câteodată chiar şi milioanele 
câştigate prin munca lor. După cum se ştie, astfel de Mecena 
nu mai există azi; veacul nostru, al nouăsprezecelea, are mai 
mult chipul trist al unui bancher care se desfăta cu milioane 
înşirate pe hârtie. 

Sala lungă era plină de o mulțime pestriță de vizitatori ce se 
năpustiseră ca păsările de pradă asupra unui hoit încă 
neridicat. Erau acolo mulți negustori ruşi din Gostinii-Dvor şi 
de la hala de vechituri, îmbrăcaţi toţi în redingote albastre, de 
croială nemţească. Arătau energici, liberi în mişcări, nu mai 


aveau serviabilitatea dulceagă a negustorului rus, aflat în 
prăvălia lui, în fața clientului. Aici nu făceau fasoane, cu toate 
că în sală se aflau o mulțime de aristocrați, înaintea cărora — 
în alt loc - ar fi fost în stare să facă plecăciuni atât de adânci, 
încât ar fi măturat până şi praful de pe jos adus de cizmele lor. 
Erau cu totul nestingheriți, puneau mâna pe cărți sau pe 
tablouri, fără să se jeneze, căutau să afle valoarea lucrurilor, 
concurându-i cu îndrăzneață chiar şi pe conții pricepuţi în 
materie. 

Erau aici mulți vizitatori nelipsiți, care aveau obiceiul ca, în 
loc să ia micul dejun, să viziteze în fiecare zi sălile de licitații. 
Aristocraţii pricepuţi, aflați acolo, socoteau de datoria lor să 
nu scape niciun prilej de a-şi îmbogăţi colecţiile; veneau 
dealtfel şi pentru că n-aveau ce face între orele douăsprezece şi 
unu. Mai erau, în sfârşit, şi unii domni nobili, stând prost cu 
hainele şi cu buzunarul, dar care vin totuşi la licitaţie în 
fiecare zi, fără niciun scop, ci numai ca să vadă cum se 
sfârşeşte licitaţia, cine dă mai mult, cine mai puţin, cine pe 
cine se concurează şi cine cumpără până la urmă. 

O mulțime de tablouri erau împrăştiate fără niciun rost 
printre mobile şi printre teancuri de cărți cu monograma 
fostului proprietar, care poate nici n-avusese lăudabila 
curiozitate de a le răsfoi. Vase chinezeşti, plăci de marmoră 
pentru mese, mobile noi şi vechi cu linii curbe, cu grifoni, cu 
sfincşi şi cu picioare de leu, lămpi cu poleială de aur ştearsă, 
candelabre îngrămădite unele peste altele, fără ordinea 
obişnuită în prăvălii. Sala înfățişa o dezordine artistică. 

De obicei, ne îngrozim când vedem o licitaţie, pentru că 
totul seamănă a înmormântare. O sală de licitaţie e totdeauna 
întunecoasă. Ferestrele astupate cu mobile şi tablouri, abia 
lasă lumina să pătrundă. Tăcerea de pe fețele oamenilor, 
glasul de îngropăciune al celui ce conduce licitaţia, bătaia lui 
în masă cu ciocanul, parcă slujind parastasul bietelor obiecte 
de artă întâlnite acolo unele cu altele într-un chip atât de 
ciudat, te impresionează şi mai neplăcut, îți întăresc şi mai 
mult impresia stranie de la început. 


După cât se părea, licitaţia era în toi. Oameni mulți, cu 
înfăţişare respectabilă, se frământau care mai de care. 
Sunând din toate părțile cuvântul „ruble” nici nu dădeau 
portărelului răgaz să repete prețul sporit, căci într-o clipă se 
împătrea. Mulțimea se frământa mai ales pentru un portret, 
care nu putea să nu atragă atenţia oricui ar fi avut o cât de 
mică idee despre pictură. Arăta clar penelul unui pictor de 
seamă. Se vedea că fusese restaurat de mai multe ori. Înfăţişa 
un asiatic îmbrăcat într-un veşmânt larg, cu un chip 
neobişnuit de ciudat. Pe toți cei adunaţi în jurul lui îi izbea 
mai ales vioiciunea neobişnuită a ochilor. Cu cât îi cercetai 
mai mult, cu atât se părea ca te vor străpunge. Ciudăţenia 
asta şi iscusința extraordinară a artistului atrăseseră atenția 
tuturor. Mulţi părăsiră licitaţia, pentru că se ajunsese la un 
preț fantastic. Rămăseseră numai doi aristocrați, cunoscuți 
iubitori de pictură, şi nu voiau cu niciun preț să renunţe la 
achiziție. Se înfierbântaseră amândoi şi ar fi urcat prețul mai 
grozav, dacă cineva dintre cei de față n-ar fi spus: 

— Daţi-mi voie să întrerup licitația pentru o clipă... Cred că 
eu am dreptul la acest portret mai mult decât oricine. 

Vorbele atraseră într-o clipă atenţia tuturor. Fuseseră 
rostite de un bărbat zvelt, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu 
lungi zulufi negri. O față plăcută de o senină nepăsare trăda 
un suflet străin de chinuitoarele zguduiri lumeşti. Hainele lui 
nu cereau să fie socotite moderne şi toată înfăţişarea lui trăda 
artistul. Era, într-adevăr, pictorul B., cunoscut personal de 
către mulți dintre cei de față. 

— Oricât de ciudate vi s-ar părea vorbele mele, - continuă 
el, văzând că toți îl priveau cu luare-aminte, - dacă ați fi 
dispuşi să-mi ascultați scurta istorisire, v-aţi da seama că 
eram îndreptățit să le rostesc. Totul mă face să cred că 
portretul acesta e cel pe care-l caut! 

O curiozitate firească se întipări aproape pe toate fețele. 
Până şi portărelul se opri cu ciocanul ridicat şi se pregăti să 
asculte, cu gura căscată. La început cei mai mulți se uitau, 


fără voie, la portret, dar pe măsură ce povestirea îi prindea 
mai tare, se uitau ţintă spre povestitor. 

— Cunoaşteţi cartierul numit Kolomna, — începu pictorul. — 

Acolo totul e altfel decât în alte cartiere ale Petersburgului: 
partea asta a oraşului nu-i nici capitală, nici provincie. Când 
intri într-o stradă a Kolomnei, simţi cum toate dorințele şi 
toate pornirile tinereşti ţi se spulberă. Viitorul n-are acolo 
niciun orizont, totul e liniştit, retras, departe de zbuciumul 
capitalei. Acolo se stabilesc slujbaşi în retragere, văduve sau 
oameni săraci, «are au de-a face cu senatul! şi care de aceea 
s-au condamnat să locuiască acolo aproape toată viaţa; 
bucătăresele care şi-au făcut suma se învârtesc toată ziua 
prin piaţă, trăncănesc cu vreun mujic prin dugheni, 
cumpărând de acolo de cinci copeici cafea şi de patru copeici 
zahăr, în sfârşit, zăreşti acolo oameni, pe care i-ai putea numi 
cu un singur cuvânt - oameni cenuşii. Hainele lor, chipul, 
părul, ochii le sunt tulburi şi cenuşii, ca o zi fără furtună, dar 
şi fără soare, când ceața întunecă conturul tuturor lucrurilor. 
În această categorie intră plasatorii de la teatru, la. Pensie, 
consilierii titulari în retragere şi slujitorii lui Marte, pensionați 
cu câte un ochi scos şi cu câte o buză umflată. Tuturor 
acestor oameni nu le mai pasă de nimic. Când merg pe stradă, 
se uită în jos, fără să ia nimic în seamă şi tac, fără să se 
gândească la nimic. Avutul lor e o nimica toată, uneori averea 
li-i doar o sticlă de votcă, din care trag pe îndelete toată ziua: 
încetineala asta îi fereşte de beţiile tari, cu băutură multă, ca 
acelea pe care le fac. Duminica tinerii meseriaşi nemți, aceşti 
eroi ai străzii Meşcianskaia, singurii stăpâni ai trotuarului 
după miezul nopții. 

Viaţa e peste măsură de liniştită în Kolomna. Rar trece ţie 
acolo câte un cupeu al vreunui actor şi tulbură liniştea prin 
zgomotul, scârțâitul şi uruitul roților. Acolo, toată lumea 
umblă pe jos. Birjarul trece fără mugşteriu de cele mai multe 
ori, ducând doar fân pentru mârțoagă. Acolo poţi găsi casă cu 
cinci ruble pe lună şi chiar şi cu cafea dimineaţa. Văduvele 
care primesc pensie sunt aristocrația cartierului. Au o purtare 


cuviincioasă, îşi mătură cu grijă odaia, discută cu prietenele 
despre scumpetea cărnii şi a verzii, unele au câte o fată 
tânără, tăcută de parcă n-ar avea glas, uneori drăguță, câte 
un căţel scârbos şi câte o pendulă cu bătaie tristă. Vin la rând 
actorii, cărora nu le îngăduie leafa să se mute din Kolomna; 
sunt oameni liberi - ca toți artiştii — şi trăiesc numai pentru 
plăcerea lor. Stau în halat, îşi repară pistolul, fac din carton 
diferite lucruri folositoare pentru casă, joacă dame sau cărți 
cu câte un prieten venit în vizită. Aşa îşi petrec toată 
dimineața; seara, au cam aceleaşi îndeletniciri, doar că uneori 
s-adaugă punch-i. După aceşti aşi şi aristocrați ai Kolomnei, 
urmează puzderia oamenilor mărunți. Ca să stai şi să-i 
aminteşti pe toți, ar fi ca şi cum te-ai apuca să numeri 
mulțimea de musculițe dintr-un oţet învechit. În Kolomna 
stau bătrâne evlavioase, bătrâne care o duc într-o beție, 
bătrâne care se închină lui dumnezeu şi beau de sting, 
bătrâne care îşi câştigă bucata de pâine prin mijloace cu 
neputinţă de înţeles sau care, ca nişte furnici, cară boarfe şi 
albituri vechi de la podul Kalinkin până la hala de vechituri, 
ca să le vândă acolo cu cincisprezece copeici. Într-un cuvânt, 
ultima drojdie a societății, pentru care nici cel mai virtuos 
economist n-ar găsi mijlocul să-i îmbunătăţească situația. 

V-am vorbit despre aceşti oameni, spre a vă arăta cât de des 
sunt siliți să caute un ajutor urgent sau să recurgă la 
împrumuturi. De aceea, printre ei se stabilesc cămătari de un 
soi deosebit, care le dau cu împrumut, pe amanet, sume mici 
cu dobândă mare. Toţi aceşti cămătari mici sunt mult mai 
neomenoşi decât cei mari, pentru că ei apar în mijlocul 
sărăcimii şi al zdrențelor expuse în văzul tuturor, pe care un 
cămătar bogat nu le vede, căci el are de-a face cu oameni care 
umblă în cupeu. De aceea, omenia le moare prea de timpuriu 
în suflete. 

Printre aceşti cămătari era unul... Trebuie să vă spun, însă, 
că întâmplarea începută s-a petrecut în veacul trecut, anume 
sub domnia împărătesei Ecaterina a ll-a. Puteți să vă 
închipuiți cât de mult s-a schimbat Kolomna de atuncea, ca 


înfăţişare şi ca viață. Aşadar, unul dintre cămătarii de acolo 
era o făptură extraordinară din toate punctele de vedere şi se 
stabilise în Kolomna demult. Purta un veşmânt asiatic, larg. 
Culoarea închisă a feței îi trăda obârşia sudică, dar nimeni nu 
putea spune exact ce nație era: indian, grec sau persan. 
Statura lui aproape neobişnuit de înaltă, fața slabă şi 
negricioasă, de o culoare îngrozitoare, indescriptibilă, ochii lui 
cu un foc neobişnuit, sprâncenele stufoase, îl deosebeau 
izbitor de locuitorii cenuşii ai capitalei. Nici casa lui nu se 
asemăna cu micile căsuțe de lemn din jurul ei. Era o clădire de 
piatră de felul celor clădite odinioară de către negustorii 
genovezi — cu ferestrele de formă neregulată, cu obloane de fier 
şi cu zăvoare. 

Acest cămătar se deosebea de alții şi prin aceea că putea 
împrumuta pe oricine cu orice sumă, de la cerşetoarea 
bătrână şi până la risipitorul demnitar de la curte. În faţa 
casei lui se opreau adeseori cupeuri luxoase, pe fereastra 
cărora privea uneori capul unei femei din înalta societate, 
îmbrăcată în veşminte bogate. Se zvonea, cum e dealtfel 
obiceiul că cuferele lui de fier erau pline de bani fără număr, 
de giuvaeruri, de briliante şi de alte lucruri lăsate zălog, însă — 
în ciuda acestui fapt - n-avea lăcomia de câştig obişnuită la 
cămătari. Dădea bani cu plăcere şi, pe cât se pare, eşalona 
plata într-un mod foarte avantajos. Însă prin operaţii 
aritmetice ciudate, făcea ca dobânda să ajungă la sume grozav 
de mari. Cel puţin aşa spunea lumea. Insă, ceea ce părea mai 
ciudat şi mai izbitor, era faptul că toţi acei ce luau bani cu 
împrumut de la el aveau o soartă stranie: toți îşi încheiau 
viața într-un chip nenorocit. Nu ştiu dacă acestea erau simple 
presupuneri sau pălăvrăgeli superstițioase şi absurde sau, 
dimpotrivă, erau zvonuri anume împrăştiate. Dar, câteva 
cazuri petrecute într-un timp scurt, sub ochii tuturor, sunt 
exemple vii şi izbitoare. 

Pe vremea aceea, se remarca un tânăr aristocrat care, în 
ciuda vârstei, se evidenţțiase în serviciul statului. lubea cu 
înflăcărare tot cea ce era adevărat şi înalt, apăra tot ceea ce 


crease arta şi mintea omului şi făgăduia să fie un Mecena. În 
scurt timp fusese distins după merit de către însăşi 
împărăteasa, care îi încredințase un post important, potrivit în 
totul cu cerințele lui, un post unde putea să facă mult pentru 
ştiinţă şi pentru binele omenirii. Tânărul dregător se 
înconjurase de pictori, poeți şi învățați. Voia să le dea tuturor 
de lucru şi să-i încurajeze pe toți. Scosese pe cheltuială proprie 
o mulțime de publicaţii folositoare, comandase numeroase 
lucrări de artă, instituise premii de încurajare, dar cheltuind 
sume mari de bani, îşi prăpădise în cele din urmă toată 
averea. Însă avântul generos nu-l lăsa să renunţe la 
îndeletnicirile lui şi începu să caute peste tot bani cu 
împrumut, iar în cele din urmase adresă cămătarului 
pomenit. După ce făcu un împrumut mare, omul acesta se 
schimbă cu totul, încât în scurt timp începu să prigonească 
tot ce era inteligenţă şi talent în dezvoltare. Vedea în toate 
scrierile numai părțile slabe şi răstălmăcea fiecare cuvânt. Pe 
vremea aceea izbucni, din nefericire, revoluția franceză. Acest 
eveniment îi servi de armă pentru toate mârşăviile posibile. În 
orice acțiune vedea o orientare revoluționară şi aluzii 
suspecte. Devenise atât de bănuitor, încât — în cele din urmă — 
începu să se bănuiască până şi pe el însuşi şi se apucă să 
facă denunțuri neîntemeiate, nenorocind multă lume. Se 
înțelege că asemenea fapte nu puteau să nu ajungă la 
cunoştinţa tronului. Mărinimoasa împărăteasă s-a îngrozit şi, 
plină de noblețea sufletească ce împodobeşte capetele 
încoronate, a rostit nişte cuvinte, al cărui înțeles adânc, deşi 
n-a ajuns la noi cu toată exactitatea, se întipări în multe 
inimi. A spus anume, că sub un regim monarhic nu se 
prigonesc pornirile înalte şi nobile ale sufletului şi că sub un 
astfel de regim nu se disprețuiesc şi nu se împilează creațiile 
minții, ale poeziei şi ale artei. Dimpotrivă, monarhii le-au 
ocrotit totdeauna. Un Shakespeare, un Moliere au strălucit 
sub protecţia lor generoasă, pe când un Dante n-a putut să-şi 
găsească adăpost în patria lui republicană. Adevăratele genii 
se nasc sub strălucirea şi puterea suveranilor şi a imperiilor, 


iar nu pe timpul unor fenomene politice monstruoase, sau pe 
timpul terorii republicane, care n-au dăruit până acum lumii 
niciun poet. Poeţii şi artiştii trebuie răsplătiți, pentru că dau 
sufletului o pace şi o linişte minunată, nu tulburare şi 
nemulțumire. Învăţaţii, poeţii şi toți promotorii artelor sunt 
perlele şi briliantele unei coroane imperiale, şi ele măresc 
frumusețea şi strălucirea epocii unui mare suveran. 
Împărăteasa era de o frumusețe dumnezeiască în clipa când 
rosti acele cuvinte. Mi-aduc aminte că bătrânii nu puteau 
vorbi despre asta, fără să plângă. Toată lumea urmărea cu 
interes desfăşurarea acelei acțiuni. Spre cinstea mândriei 
noastre naționale, trebuie să subliniem că, într-o inimă de 
rus, sălăşluieşte totdeauna dorința nobilă de a lua apărarea 
asupritului. Demnitarul care înşelase încrederea ce se pusese 
în el a fost pedepsit în chip exemplar şi îndepărtat din slujbă. 
Însă o pedeapsă mult mai grozavă se citea pe feţele 
compatrioţilor: un dispreț hotărât şi general. Mi-i cu neputinţă 
să vă descriu cât a suferit sufletul lui vanitos! Mândria, 
ambiția înşelată, speranțele spulberate, toate s-au strâns 
laolaltă şi viața lui s-a stins în accese de nebunie şi de grozavă 
furie. 

Acum, să vă povestesc alt caz izbitor, petrecut la fel, sub 
ochii tuturor. Era o fată, mai frumoasă decât toate fetele de pe 
atuncea ale capitalei noastre. Se îmbina în ea minunat, 
frumusețea noastră nordică, cu frumusețea Sudului... Un 
briliant cum rar se întâlneşte pe lume. Tatăl meu spunea că 
nu văzuse ceva asemănător în toată viața lui. Părea să 
întrunească bogăția, inteligența şi frumusețea sufletească. 
Avea o mulțime de pretendenți, dintre care cel mai de seamă 
era prințul R., un tânăr nobil, frumos, cu porniri generoase şi 
cavalereşti, idealul cel mai sublim al romanelor şi al femeilor, 
un adevărat Grandisson. Prințul R. o iubea cu patimă, 
nebuneşte... Frumoasa fată îi răspundea cu o dragoste tot 
atât de înflăcărată. Dar rudele ei socoteau că partida nu-i 
egală. Moşiile moştenite de prinţ de la părinți nu mai erau ale 


lui demult. Familia îi căzuse în dizgrație, iar situaţia proastă 
era cunoscută de toți. 

Deodată, el părăsi capitala pentru un timp, sub cuvânt că 
se duce să-şi aranjeze afacerile şi se înapoie după scurtă 
vreme, înconjurat de un lux şi de o strălucire de nedescris. 
Balurile strălucitoare şi petrecerile date l-au făcut cunoscut la 
curte. Tatăl frumoasei fete s-a îmbunat şi în oraş s-a făcut o 
nuntă dintre cele mai interesante. Nimeni nu ştia precis cauza 
acestei schimbări şi de unde avea mirele o bogăţie aşa de 
nemaiauzită. Se zvoni că ar fi încheiat o înțelegere cu ciudatul 
cămătar şi ar fi împrumutat de la el bani. Oricum, nunta 
pasiona tot oraşul. Mirii erau invidiați de toată lumea. 
Dragostea lor pasionată şi statornică, suferinţele îndurate de 
atâta timp şi calităţile lor deosebite erau îndeobşte cunoscute. 
Femeile înflăcărate îşi şi închipuiau fericirea de paradis în care 
vor trăi tinerii căsătoriți... 

Alta însă a fost realitatea. Numai într-un an, soțul s-a 
schimbat îngrozitor. Caracterul lui, până atuncea nobil şi 
frumos, se otrăvi de gelozie, de intoleranță şi de nesfârşite 
toane. Începu să-şi tiranizeze şi să-şi chinuiască soția şi — 

ceea ce n-ar fi putut nimeni să prevadă - trecu la fapte lipsite 

de omenie şi chiar o şi bătea. După un an, nimeni n-ar mai fi 
putut recunoaşte în ea pe femeia strălucitoare de mai înainte, 
care atrăsese o mulțime de admiratori supuşi. În cele din 
urmă, nemaiputând să-şi rabde soarta grea, ea pomeni de 
despărțire. Bărbatul se mânie grozav. Nebun de furie, intră în 
camera ei cu un cuțit şi fără îndoială ar fi omorât-o, dacă n-ar 
fi fost împiedicat. Într-o izbucnire furioasă a nebuniei şi a 
deznădejdii îşi îndreptă cuțitul asupra lui şi îşi încheie viața în 
chinuri groaznice... 

Afară de aceste două cazuri, petrecute sub ochii întregii 
societăți, lumea povestea numeroase alte întâmplări din viața 
oamenilor simpli, aproape toate cu un sfârşit îngrozitor. Un 
om cinstit şi cumpătat s-a dedat la beţie, un vânzător de 
prăvălie şi-a prădat stăpânul, un birjar - care ani de-a rândul, 
lucrase cinstit — şi-a omorât un mugşteriu, ca să-i fure câţiva 


gologani... Nu se putea ca asemenea întâmplări - uneori 
exagerate de către povestitori - să nu-i fi îngrozit pe modeştii 
locuitori ai Kolomnei. Nimeni nu se mai îndoia că acest 
cămătar era în puterea diavolului. Se spunea că punea 
debitorilor asemenea condițiuni încât li se zbârlea părul şi să 
le mărturisească nimănui; că banii lui au o însuşire ciudată, 
se înfierbântă de la sine şi te ard, sau că poartă semne 
ciudate... Într-un cuvânt circulau multe zvonuri absurde. 
Ceea ce era mai interesant însă, era faptul că toată populația 
Kolomnei, toată acea lume a bătrânelor sărace, a micilor 
slujbaşi şi artişti, pe scurt, toată puzderia de oameni mărunți, 
pomenită mai sus, prefera să îndure cea mai grozavă lipsă 
decât să se ducă la înspăimântătorul cămătar. Au fost aflate 
bătrâne moarte de foame, care găsiseră că era mai bine să-şi 
ucidă trupul, decât să-şi piardă sufletul. Cine-l întâlnea pe 
stradă, simţea cum îl cuprinde spaima. Trecătorii se dădeau la 
o parte şi încă multă vreme după aceea îşi întorceau ochii cu 
teamă, urmărind silueta de o neobişnuită înălțime, pierzându- 
se în depărtare. Chiar şi chipul lui, tot atât de neobişnuit, te 
făcea să crezi, fără să vrei, că avea în el ceva supranatural. 
Trăsăturile puternice, ca nişte brazde adânci, nemaiintâlnite 
la nimeni - culoarea de bronz topit a obrazului, sprâncenele 
nemaipomenit de stufoase, ochii înspăimântători, a căror 
privire nu o putea suporta nimeni, şi până şi cutele largi ale 
veşmântului său asiatic -— toate parcă îți spuneau că pe lângă 
patimile puternice ce frământau acest trup, toate patimile 
celorlalți oameni erau nimic. Tatăl meu, de câte ori îl întâlnea 
pe stradă se oprea locului şi de fiecare dată nu se putea abține 
să nu rostească: „E un diavol, un adevărat diavol!” Trebuie să 
mă grăbesc însă să vi-l prezint pe tatăl meu, căci — dealtfel — el 
e eroul principal al povestirii. Tata era un om remarcabil din 
multe puncte de vedere. Era un pictor, cum puţini sunt, una 
din acele minuni ce zămisleşte în sinul ei Rusia cea nemăsurat 
de bogată în talente, un autodidact care, fără maeştri şi fără 
şcoală, îşi găsise singur reguli şi legi în sufletul său. Nu era 
mânat decât de setea perfecționării şi îşi urma numai drumul 


sufletului, din motive necunoscute bine nici de el. Era una 
dintre acele minuni, calificată adeseori de contemporani cu 
vorba jignitoare de „ignorant” şi pe care injuriile şi insuccesele 
nu-i descurajează, ci, dimpotrivă, îi ambiţionează şi le dau 
forțe şi râvnă noi şi care prin puterea sufletului lor se ridică 
tot mai mult deasupra acelor opere pentru care fuseseră 
calificați cu titlul de ignoranțţi. În orice lucru, simţea instinctiv 
prezența gândirii. A pătruns singur adevăratul înțeles al 
cuvântului „pictură istorică”. A înțeles de ce un simplu cap 
sau un simplu portret de Rafael, de Leonardo da Vinci, de 
Tizian sau de Corregio, poate fi numit pictură istorică şi de cer 
câteodată, un tablou imens, cu subiect istoric e un simplu 
tableau de genre, cu toate că autorul are pretenţia de a spune 
că e tablou istoric. Un sentiment lăuntric, convingerile, i-au 
îndreptat penelul spre subiecte creştine, treapta cea mai înalta 
a sublimului. Nu era ambițios, nu se enerva, ca mulți pictori. 
Avea o fire hotărâtă, era cinstit, drept, puţin cam necioplit, era 
parcă închis într-o carapace şi era totodată mândru, trata 
oamenii cu indulgență şi în acelaşi timp cu asprime. „Ce-mi 
pasă mie de oameni? spunea el de obicei. Doar nu muncesc 
pentru ei. Nu fac picturi pentru saloane. Ele vor fi aşezate în 
biserică. Cine mă va înțelege, are să-mi mulțumească; cine 
nu - tot are să se roage. Pe omul de societate nu-l putem 
învinui că nu se pricepe la pictură; se pricepe în schimb la 
jocul de cărți, la vin, la cai. Ce-i mai trebuie unui boier? Te 
pomeneşti că dacă va gusta şi din una, şi din cealaltă, se va 
apuca să facă pe deşteptul şi n-ai să mai poți trăi din cauza 
lui... Fiecare trebuie să-şi vadă de treabă. În ce mă priveşte, 
cred că e mai cinstit omul care spune pe față că nu se pricepe 
la un lucru, decât cel care se preface că ştie ceea ce nu ştie şi 
strică lucrul de care se apucă”. Se mulțumea cu onorarii mici, 
adică lua atât cât îi trebuia ca să-şi întrețină familia şi să 
poată munci. În afară de asta, nu refuza niciodată să-i ajute 
pe alții şi întindea totdeauna o mână de ajutor pictorilor 
săraci. Credea în dumnezeu, cu credința simplă şi cucernicia 
strămoşilor. Poate că, de aceea, chipurile pictate de el căpătau 


o expresie înălțătoare neîntâlnită nici în lucrările celor mai 
strălucite talente. Urmându-şi drumul «roit prin muncă 
stăruitoare, cu vremea câştigă până şi stima celor ce-l 
cinstiseră cu titlul de ignorant şi necioplit. Avea mereu 
comenzi pentru biserici şi nu ducea lipsă de lucru. 

Una dintre lucrări l-a pasionat mult... Nu-mi aduc aminte 
ce subiect avea. Ştiu doar că trebuia să înfățişeze şi un duh al 
întunericului. Tata s-a gândit mult ce întrupare să-i dea; ar fi 
vrut ca fața aceea să exprime tot ceea ce oprimă ființa 
omenească. De câteva ori se gândi la chipul misteriosului 
cămătar, spunând fără voia lui: „lată cine ar trebui să-mi 
pozeze în diavol!” 

Închipuiţi-vă cât a rămas de uimit, într-o zi, când, în vreme 
ce lucra în atelier, auzi un ciocănit la uşă; îndată îl văzu 
intrând pe groaznicul cămătar. Tata nu-şi putu stăpâni un 
fior. 

— Eşti pictor? - îl întrebă cămătarul fără prea multe 
fasoane. 

— Pictor! — răspunse tata nedumerit şi neştiind ce are să se 
mai întâmple. 

— Bine! Atuncea fă-mi portretul. Poate că am să mor în 
curând şi n-am copii. Dar n-aş vrea să mor cu totul, vreau să 
mai trăiesc. Poţi să-mi faci un portret viu în toată puterea 
cuvântului? 

„Ce mi-aş mai putea dori? gândi tata. Vrea el singur să-mi 
pozeze în diavol, pentru tablou”. Îi făgădui să-i facă portretul. 
S-au înțeles asupra timpului şi prețului; a doua zi, tata se 
duse la el cu paleta şi cu penelurile. 

Curtea împrejmuită cu zid înalt, câinii, uşile de fier şi 
zăvoarele, ferestrele arcuite, cuferele acoperite cu covoare 
ciudate şi, în sfârşit, însăşi ciudata gazdă, stând nemişcat 
înaintea lui, toate i-au făcut o impresie stranie. În fața 
ferestrelor erau îngrămădite parcă anume atâtea lucruri, 
încât numai prin partea de sus putea intra puţină lumină în 
odaie. „Drace! Cât de frumos îi e luminată fața!” îşi spuse tata 
în gând şi începu să lucreze cu patimă, ca şi cum s-ar fi temut 


să nu dispară lumina aceea atât de potrivită. „Ce forță! gândi 
el. Dacă l-aş face măcar pe jumătate de cum este, mi-ar omori 
toți sfinții şi îngerii; ei ar păli în faţa lui. Ce forță diabolică. 
Dacă am să fiu cât de cât credincios naturii are să sară jos de 
pe pânză. Ce trăsături extraordinare!” 

Tata îşi spunea mereu aceste cuvinte şi îşi sporea râvna. 
După câtva timp, băgă de seamă că unele trăsături ale 
cămătarului se şi întipăriseră pe pânză. Dar pe măsură ce 
lucrarea înainta, îl cuprindea o apăsare şi o nelinişte 
nelămurită. Totuşi, se hotări să urmărească şi să redea întru 
totul orice trăsătură, cât de neînsemnată, întâi începu să 
redea ochii. Aveau în ei atâta forță, încât nici nu te-ai fi putut 
gândi că-i vei putea reda aşa cum sunt. Totuşi, tata se hotări 
să le descopere cu orice preț cele mai mici amănunte şi 
nuanțe, să le pătrundă taina... Dar când începu a picta, 
adâncind aceste amănunte, simți un dezgust atât de ciudat, o 
stare sufletească atât de apăsătoare încât fu silit să lase 
penelul din mână pentru câtva timp. În cele din urmă, îşi 
dădu seama că nu mai poate răbda. Simţea că ochii aceia i se 
înfigeau în suflet şi năşteau în el o nelinişte nelămurită. A 
doua şi a treia zi, acest sentiment crescu. Simţi că-l prinde 
frica! Lăsă penelul şi spuse hotărât că nu mai poate lucra. Să 
fi văzut dumneavoastră cum se schimbă înspăimântătorul 
cămătar la aceste vorbe. Îi căzu tatei la picioare şi-l imploră 
să-i sfârşească portretul, spunând că de el depinde soarta şi 
existența lui, că îi prinsese cu penelul trăsăturile vii, că dacă 
le va reda întocmai cum sunt, va trăi şi mai departe, în 
portret, printr-o putere supranaturală, că nu va muri de tot 
că trebuie să fie prezent în lume. Tata se îngrozi la asemenea 
vorbe; i se părură atât de ciudate şi de îngrozitoare, încât 
aruncă penelurile şi paleta şi se repezi afară din odaie ca un 
nebun. 

Gândul la toate acestea nu-i dădu pace toată ziua şi toată 
noaptea. A doua zi de dimineață primi portretul de la cămătar 
printr-o femeie, singura ființă aflată în slujba lui, care-i spuse 
că stăpânul ei nu mai vrea portretul, nu i-l plăteşte şi-l trimite 


înapoi aşa. În aceeaşi seară află că ciudatul cămătar murise şi 
că va fi înmormântat după ritualul religiei lui. Toate acestea i 
se părură tatii din cale afară de stranii. Trebuie să vă spun că 
din acest moment firea tatii se schimbă simţitor. Era neliniştit, 
tulburat, fără să ştie din ce pricină. Peste puţin făcu o faptă de 
necrezut. De câtăva vreme lucrările unuia dintre elevii lui 
atrăseseră atenția unui cerc restrâns de cunoscători şi 
amatori. Tata văzuse că are talent, de aceea îi arăta o 
bunăvoință deosebită. Deodată, începu să-l invidieze. Nu mai 
putea răbda s-audă lumea vorbind despre el, să-i vadă pe toți 
înconjurându-l cu simpatie. 

În sfârşit, ca o culme a ciudei, află într-o zi că acest elev 
fusese însărcinat să facă o pictură pentru o biserică bogată, de 
curând clădită. Acest fapt îl scoase din sărite. „N-am să admit 
să triumfe un mucos! spunea tata. Încă n-a sosit timpul să se 
nesocotească bătrânii. Slavă domnului, încă mai am putere. 
Să vedem care pe care...” Şi acest om, odinioară atât de drept 
şi curat la suflet, începu să se dedea la intrigi şi uneltiri, 
lucruri privite totdeauna de el cu scârbă. În cele din urmă, 
obținu instituirea unui concurs, la care puteau lua parte şi 
alți pictori. Apoi se închise în atelier şi începu să lucreze cu 
patimă. Părea că vrea să-şi pună în lucrarea asta toate forțele 
şi toată făptura. Făcu într-adevăr una dintre cele mai bune 
lucrări ale sale. Nimeni nu se îndoia că va avea întâietatea. 
Picturile fură prezentate la concurs şi toate erau, pe lângă 
pictura tatii, cum e noaptea pe lângă zi. Deodată, unul dintre 
membrii comisiunii - dacă nu mă înşel o față bisericească — 
făcu o observaţie care îi izbi pe toți. 

— Pictura asta arată mult talent, — spuse el, —- dar chipurile 
nu arată sfințenie. Dimpotrivă, ochii lor au ceva demonic, ca şi 
cum mâna pictorului ar fi fost condusă de un sentiment 
necurat. 

Toată lumea privi lucrarea şi nu putu să nu recunoască 
adevărul vorbelor. Tata se repezi la tablou, parcă spre a 
controla observaţia atât de jignitoare, dar îşi dădu seama cu 
groază, că făcuse ochii cămătarului pe aproape toate 


chipurile. Aveau toţi ochii aceia o expresie atât de satanică şi 
de ucigătoare, încât tata tresări fără voia lui. Pictura îi fu 
respinsă şi, spre marea ciudă a tatălui, trebui să audă că 
întâietatea rămase de partea elevului său. Mi-e cu neputinţă 
să vă descriu cât de înfuriat s-a întors acasă. Era gata-gata s- 
o bată pe mama, goni din casă copiii, îşi rupse penelurile şi 
şevaletul, smulse portretul cămătarului de pe perete, ceru un 
cuțit şi porunci să se facă foc în cămin, vrând să taie tabloul 
în bucăţi şi să-l ardă. În clipa aceea, veni un prieten al său, 
pictor şi el, om vesel, totdeauna mulțumit de sine, fără 
năzuinţe îndepărtate, fără pretenţii; se apuca vesel de orice 
lucrare îi cădea în mână şi era şi mai vesel când era vorba să 
se pună pe mâncare sau pe chef. 

— Ce faci? Ce vrei să arzip — îl întrebă el pe tata, 
apropiindu-se de portret. — Asta e una din cele mai bune opere 
ale tale... E cămătarul mort de curând! Da, e o lucrare 
desăvârşită! L-ai prins minunat, parcă e viu! Ba, ceva mai 
mult. Pe când era în viață, ochii lui nu s-au uitat niciodată 
aşa cum se uită acum, în tabloul tău. 

— Să vedem cum au să se uite din foc! — spuse tata şi făcu 
o mişcare, vrând să arunce portretul în cămin. 

— Stai, pentru numele lui dumnezeu! - spuse prietenul 
apucându-l de mână. - Mai bine dă-mi-l mie, dacă te 
stinghereşte atâta! 

Tata se opuse la început, pe urmă i-l dădu. Prietenul, vesel, 
mulțumit din cale afară de achiziţie, luă portretul şi plecă. 

După aceea, tata se simţi deodată mai liniştit, ca şi cum 
odată cu portretul i s-ar fi luat şi povara de pe suflet. Se 
minună de răutatea şi de invidia lui, ca şi de schimbarea 
vădită a întregii lui firi. După ce îşi analiză fapta, se întrista şi 
spuse cu sufletul îndurerat: 

— M-a pedepsit dumnezeu! Mi s-a cuvenit să nai se 
respingă tabloul... îl concepusem cu gândul de a-mi distruge 
aproapele. Nu se putea ca sentimentul diabolic al invidiei, care 
mi-a condus penelul, să nu se răsfrângă şi asupra tabloului! 


Îl căută pe fostul lui elev, îl îmbrăţişa cu căldură, îl rugă să- 
| ierte şi căută - pe cât era cu putință - să-şi îndrepte 
greşeala, începu să lucreze din nou, liniştit ca şi mai înainte, 
dar chipul îi era tot mai des gânditor. Se închina mai mult şi 
mai des, tăcea mai mult decât înainte şi nu mai judeca pe 
nimeni aşa de aspru. Şi treptat, trăsăturile aspre ale firii sale 
se îndulciră. După puţină vreme, îl zgudui şi mai mult o 
întâmplare. Nu se văzuse demult cu prietenul care-i luase 
portretul. Tocmai se pregătea să se ducă să-l vadă, când 
prietenul intră pe neaşteptate. Spuse, după ce schimbară 
câteva vorbe şi întrebări: 

— Dragul meu, nu degeaba ai vrut să arzi portretul. Are în 
el ceva ciudat, naiba să-l ia... Să ştii că nu cred în vrăjitorii 
dar, crede-o sau nu, tabloul are în el pe diavolul! 

— Ce spui? — întrebă tata. 

— Din clipa când l-am atârnat în casa mea, am simţit o 
mâhnire şi o nelinişte grozavă. Îmi venea să strâng pe cineva 
de gât. Eu, care nu ştiusem ce-i insomnia, am cunoscut-o, am 
avut coşmaruri... Nu ştiu dacă erau visuri sau altceva: parcă 
voia să mă gâtuie un strigoi, şi mi se tot năzărea afurisitul de 
bătrân. Într-un cuvânt, nu pot să-ţi descriu starea în care mă 
aflam. Nu mai pățisem niciodată ceva asemănător. Rătăceam 
ca un nebun, mi-era frică, presimțeam o primejdie! Simţeam 
că nu mai pot spune un cuvânt vesel şi sincer, ca şi cum s-ar 
fi aflat mereu lângă mine un spion.. Numai din clipa când am 
dat portretul nepotului meu - care mi-l ceruse cu insistență — 

am simțit că mi-a căzut o piatră de pe umeri. Am devenit din 
nou vesel precum vezi... 

Da, dragul meu, l-ai pictat pe diavol! 

Tata, după ce ascultă povestirea cu deosebită atenţie, 
întrebă: 

— Acum portretul e la nepotul tău? 

— Da de unde! N-a putut nici el să-l sufere în casă! Poate că 
sufletul cămătarului trecuse în portret. Bătrânul iese din 
ramă, umblă prin odaie... ceea ce povesteşte nepotul meu e 
pur şi simplu de necrezut pentru o minte omenească. L-aş fi 


socotit nebun, dacă n-aş fi încercat şi eu ceva asemănător. 
Nepotul meu a vândut portretul unui colecționar de tablouri, 
dar nici el nu l-a putut răbda şi l-a vândut mai departe. 

Această povestire îl mişcă puternic pe tatăl meu. Deveni 
gânditor, căzu în ipohondrie, în cele din urmă începu să 
creadă «a penelul lui fusese într-adevăr o armă a diavolului, că 
o parte din viața cămătarului trecuse în portret, cu adevărat, 
iar acum tulbură lumea, insuflă porniri drăceşti, iscă în 
suflete chinurile îngrozitoare ale invidiei şi abate pictorii din 
drumul lor... îndată după aceea, i s-au întâmplat pe 
neaşteptate trei nenorociri: i-au murit pe rând soția, fata şi un 
băiat, încât el le socoti moartea drept pedeapsă a cerului şi 
hotări să se ducă la călugărie. 

Când am împlinit nouă ani, tata m-a dat la Academia de 
arte frumoase şi, după ce şi-a achitat creditorii, s-a retras la 
un schit depărtat şi după câtva timp a fost tuns şi făcut 
călugăr. Minună tot schitul prin viața de ascet şi prin 
respectarea neclintită a tuturor legilor monahale. Starețul află 
despre penelul lui meşteşugit şi-i ceru să picteze o icoană 
mare pentru biserică. Însă călugărul răspunse smerit dar 
hotărât, că nu-i vrednic să pună mâna pe penel, pentru că-l 
profanase, iar spre a mai fi vrednic de el, trebuie să-şi purifice 
întâi sufletul, prin muncă şi mari jertfe. Starețul nu-l sili. Tata 
îşi înăspri viața monahală cât putu. Socotind în cele din urmă 
că traiul nu-i era destul de aspru, ceru binecuvântarea 
starețului şi se retrase într-un loc sălbatic, să fie cu totul 
singur. Acolo îşi clădi un adăpost din crengi, se hrănea numai 
cu rădăcini crude, căra pietre dintr-un loc în altul sau sta — de 
la răsăritul şi până la asfinţitul soarelui - în acelaşi loc, cu 
mâinile ridicate spre cer, rostind mereu rugăciuni; într-un 
cuvânt, căuta prin toate mijloacele să atingă cele mai înalte 
culmi ale răbdării şi lepădării de sine, lucru pe care-l 
întâlneşti doar în vieţile sfinților. Aşa şi-a istovit trupul câțiva 
ani, dar întărindu-şi-l totodată prin puterea dătătoare de viață 
a rugăciunii. În sfârşit într-o zi se întoarse la schit şi spuse 
hotărât starețului: 


— Acum, sunt gata! Dacă vrea Dumnezeu, fac lucrarea. 
Subiectul era naşterea lui Isus. A lucrat un an, fără să iasă 
din chilie, hrănindu-se atât cât să nu moară de foame şi 
rugându-se întruna. După un an, pictura fu gata. Era o 
minune a penelului. Trebuie să vă spun că nici călugării, nici 
starețul nu se prea pricepeau în pictură. Totuşi, toți au fost 
mişcați de extraordinara sfințenie a chipurilor. Smerenia şi 
blândețea dumnezeiască de pe chipul maicii domnului plecată 
asupra pruncului, adânca înţelepciune din ochii pruncului 
dumnezeiesc, care a şi început parcă să vadă ceva în 
depărtare, solemna tăcere a regilor căzuţi la picioarele lui 
Isus, pătrunşi de minunea sfântă, în sfârşit, adânca şi divina 
linişte din întreaga pictură, toate erau înfăţişate într-un tot 
atât de armonios şi într-o frumusețe atât de covârşitoare, 
încât impresia a fost magică. Toţi călugării căzură în 
genunchi, iar starețul spuse înduioşat: 

— Un om nu poate face un tablou ca acesta, numai cu 
ajutorul artei omeneşti. Penelul ţi-a fost condus de o putere 
mai mare şi sfântă, iar binecuvântarea cerurilor s-a pogorât 
asupra lucrării tale. 

Eu tocmai îmi terminasem studiile la Academia de arte 
frumoase, şi căpătasem medalia de aur, ca şi îmbucurătoarea 
nădejde a unei călătorii în Italia, cel mai frumos vis al unui 
pictor de douăzeci de ani. Nu mai aveam decât să-mi iau 
rămas bun de la tata, de care mă despărțisem cu doisprezece 
ani în urmă. Mărturisesc că uitasem cum arată la faţă. 
Auzisem câte ceva despre viaţa lui sfântă de ascet şi credeam 
că am să văd un chip aspru de pustnic, străin de tot ce se află 
pe lume, că nu mai ştie nimic afară de chilie şi rugăciuni, un 
om istovit şi uscat de post şi de veşnică veghe. Vă închipuiți 
cât am rămas de uimit, când am văzut înaintea mea un 
bătrân frumos, aproape sfânt. Chipul lui, fără niciun semn de 
istovire, răsfrângea lumina unei bucurii cereşti. Barba albă ca 
zăpada şi pletele uşoare, aproape vaporoase, de culoarea 
argintului, i se împrăştiau frumos pe piept şi pe cutele rasei 
negre, ajungându-i până la funia care-i încingea sărăcăcioasa 


haină de călugăr. Ceea ce m-a mişcat însă mai mult au fost 
cuvintele şi ideile despre artă, auzite din gura lui, şi pe care 
mărturisesc că am să le păstrez totdeauna în sufletul meu, 
dorind sincer ca toți confrații mei să facă la fel. 

— Te-am aşteptat, fiule! — îmi spuse el, când m-am apropiat 
să mă binecuvânteze. - Ai înaintea ta o cale pe care de azi 
înainte ţi se deschide viața. E o cale curată, să nu te abaţi de 
la ea... Ai talent! Talentul e cel mai preţios dar al lui 
dumnezeu. Nu-l distruge! Cercetează, studiază tot ce vezi, 
supune totul penelului... Dar învață să găseşti în toate ideea 
lăuntrică şi mai ales caută să pătrunzi marea taină a 
creațiunii. Fericit este alesul care a pătruns taina! Pentru un 
asemenea om natura n-are subiecte vulgare sau neînsemnate. 
Un pictor creator e tot atât de mare într-un lucru neînsemnat, 
ca şi într-unui mare. Un lucru demn de dispreț nu mai e demn 
de dispreț în opera lui, dacă-şi pune în el minunatul suflet; 
lucrul demn de dispreţ arată sublim, pentru că a fost trecut 
prin purgatoriul sufletului. Arta dă omului ideea de rai ceresc 
şi dumnezeiesc, şi asta e de-ajuns pentru a fi pusă mai presus 
de toate celelalte lucruri. Cât de superioară e solemna linişte 
față de frământările lumeşti, tot atât de superioară e 
creațiunea față de distrugere. Cât de superior e un înger 
numai prin lumina şi curăţenia lui, față de nenumăratele 
forțe, patimi şi ambiţii ale diavolului, tot atât de superioară e o 
înaltă creațiune artistică față de tot ce există pe lume... 
Sacrifică tot pentru artă şi iubeşte-o cu toată patima, dar nu 
cu o patimă plină de pofte pământeşti, ci cu una blândă şi 
cerească. Fără ea, omul n-are putere să se înalțe deasupra 
pământului şi nici nu poate crea minunata muzică a 
împăcării, căci opera de artă superioară pogoară pe lume 
pentru liniştirea şi împăcarea tuturor oamenilor. Ea nu poate 
sădi revolta în suflet, ci se înalță pururea către dumnezeu ca o 
rugăciune tremurătoare. Dar sunt clipe... clipe negre. 

Tata se opri. Băgai de seamă că fața lui luminoasă i se 
întunecă deodată, ca şi cum ar fi trecut peste ea un nor. 


— Am avut în viața mea o întâmplare! — continuă el. — Nici 
azi nu-mi pot da seama al cui a fost chipul ciudat, pictat de 
mine. Parcă mi s-ar fi arătat diavolul... Ştiu că lumea nu 
crede în existența diavolului. De aceea, n-am să-ți vorbesc de 
el! Am să-ți spun doar că am pictat chipul acela cu dezgust şi 
că n-am simţit nicio dragoste pentru muncă. Degeaba 
încercam să-mi înving împotrivirea, să înăbuş tot ce simțeam 
şi să rămân credincios naturii. Portretul pictat n-a fost operă 
de artă! De aceea, toţi cei ce-l privesc sunt cuprinşi de nelinişte 
şi tulburare, nu de sentimentul artistului, căci artistul e plin 
de pace chiar şi în mijlocul neliniştii. Mi s-a spus că portretul 
acela trece din mână în nună şi lasă în urmă numai chinuri, 
sădeşte în inima pictorilor ură neagră împotriva semenilor, 
dorința răutăcioasă de prigoană şi hulă. Să te ferească 
dumnezeu de astfel de patimi! Nu există nimic mai îngrozitor 
ca ele. Mai bine îndură tu toată amărăciunea prigoanelor, 
decât să prigoneşti tu pe cineva măcar cât de puţin. Salvează- 
ți curăţenia sufletului! Cine are talent, trebuie să fie mai curat 
la suflet decât toți! Ceea ce se iartă altora, nu se iartă celui ce 
are talent. Pe omul care iese de-acasă îmbrăcat în haine 
curate de sărbătoare e destul să cadă un singur strop de 
noroi, pentru ca toată lumea să se strângă în jurul lui, să-l 
arate cu degetul şi să spună că e neglijent. Dar lumea aceea 
nu vede cât de multe pete sunt pe hainele de fiecare zi ale altor 
trecători, pentru că pe o haină de toate zilele petele nu se văd. 

După aceea, tata mă binecuvântă şi mă îmbrățişa. 
Niciodată n-am avut un sentiment atât de înălțător. M-am 
strâns de pieptul lui mai curând cu evlavie decât cu dragoste 
de fiu şi i-am sărutat părul de argint revărsat pe rasă. În ochi 
îi luceau lacrimile. 

— Fiule, îndeplineşte-mi o singură rugăminte! — îmi spuse 
el înainte de despărțire. - Poate dai undeva de portretul 
acela... Ai să-l recunoşti repede după ochii neobişnuiți şi după 
nefireasca lor expresie. Caută să-l distrugi cu orice preț... 

Spuneți şi dumneavoastră dacă puteam să nu jur că-i voi 
împlini rugămintea! De cincisprezece ani n-am văzut Nicio 


lucrare care să semene măcar de departe cu aceea descrisă de 
tata. Şi, deodată, aici, la licitaţie... 

În clipa aceea, fără să-şi sfârşească fraza, pictorul îşi 
întoarse ochii spre perete, să mai vadă odată portretul. Aceeaşi 
mişcare spre ciudatul portret o făcu în aceeaşi clipă şi 
mulțimea ascultătorilor. Dar, spre marea uimire a tuturor, 
portretul nu mai era pe perete. Un murmur tulbure trecu prin 
mulțime, apoi se auzi limpede: „A fost furat!” într-adevăr, îl 
furase cineva, folosindu-se de lipsa de atenție a publicului 
prins de povestire. Toţi au stat multă vreme nedumeriţi, 
neputând să-şi dea seama dacă văzuseră într-adevăr ochii 
aceia extraordinari, sau totul fusese năzărire de-o clipă în 
ochii lor obosiţi de îndelunga cercetare a vechilor picturi. 


Sfârşit 


WD Personaj dintr-un basm popular rus. (N. red. rom.) 

'2 Monede de aur de cinci sau zece ruble, în Rusia țaristă. (N. red. rom.) 

SI E încântător, Liza! Liza, vino aici (în limba franceză). (N. trad.) 

tt Ce figură drăguță! (în limba franceză). (N. trad.) 

W5 Minunat, minunat (în limba franceză). (N trad.) 

'9 E încântător (în limba franceză). (N, trad.) 

II Ce idee fericită (în limba franceză). (N, trad.) 

'9 Zeul războiului, la romani. (N red. rom.) 

'9 În toată figura lui e ceva extraordinar (în limba franceză). (N. trad.) 

119 Ar fi trăit, după Herodot, pe la 850 î.e.n. Este autorul marilor epopei Iliada şi 
Odissea şi al epopeii comice Batrocomyomachia. (N. red. ruse) 

un Şarpe fabulos care, după credința celor vechi, ucidea pe oricine numai cu 
privirea. (N. red. rom.) 

112 Caius-Cilnius Mecena— (secolul I. î.e.n.) Om politic şi scriitor roman. Sfetnic 
al împăratului August. Protector al poeziei şi al ştiinţei. Numele său a devenit 
sinonim cu protector al artelor. (N. red. rom.) 

113) Instituție superioară juridico-administrativă, în Rusia țaristă. (N. Red, rom.)