Abdalla Kalanga — Statueta de fildes

ABDALLA KALANGA 


STATUETA DE FILDEŞ 


EDITURA TINERETULUI 


STATUETA 


În casa feeric luminată Georges Martin, unul din 
proprietarii trustului “Oleiul de Cocos", îşi primea 
oaspeţii, sărbătorind întoarcerea sa în metropolă. 


Totul era elegant, strălucitor, învăluit de dulceaţa 
catifelată a parfumurilor fine. Doamne din înalta 
societate îşi etalau toaletele scumpe şi linia graţioasă a 
umerilor goi, de un alb imaculat. în clinchetul cupelor 
de cristal se şopteau vorbe plăcute, uşoare ca fumul de 
țigară. Deodată răsună vocea plină de sine a 
sărbătoritului : 


- Da, domnilor, cine a spus că merit o deosebită 
admiraţie pentru cei doi ani pe care i-am trăit în Africa, 
s-a exprimat corect. Am trecut, doamnelor şi domnilor, 
prin clipe groaznice. Am străbătut jungla africană. 
Pentru binele indigenilor mi-am riscat viaţa într-o 
vînătoare de lei. Invitaţii murmurară admirativ. Dar asta 
nu-i nimic, continuă Martin. Fără să-mi cruţ energia, m- 
am străduit din răsputeri să-i civilizez pe indigeni. Astăzi 
însă mă întorc printre voi, cu inima plină de tristeţe şi 
resemnat. Negrii nu pot fi socotiți oameni. Ei au fost 
creaţi de dumnezeu ca brute, ca animale de corvoadă. 


Creierul lor neted, fără circumvoluţii, e incapabil să 
raţioneze, incapabil să judece cel mai simplu lucru. 
Cine a spus că adorm numărînd pînă la cinci, n-a 
exagerat cîtuşi de puţin. Cineva îl întrerupse : 


- Totuşi, dintre ei s-au ridicat oameni de Ştiinţă cu o 
mare capacitate. 


- Boah ! Mici excepţii fără nici o importanţă. Le-am 
construit şcoli la care am pus să-i ducă pe copii cu sila. 
Ei bine, au fugit după prima zi spunînd speriaţi că e 
prea greu pentru ei ! Văzind că populaţia scade 
îngrijorător din cauza bolilor, le-am construit spitale la 
care ei au refuzat categoric să vină. Să nu mai vorbim 
de caracterul lor de-a dreptul infernal. N-au pic de 
mîndrie, sînt de o  insensibilitate crasă. Nu-i 
impresionează absolut nimic. 


- Mă iertaţi, dar ştiu că aţi adus cu dumneavoastră o 
colecţie splendidă de statuete. N-am putea s-o vedem ? 


- A, da, desigur. Poftiţi. Ferri, tu care eşti artist, ai să-ţi 
dai seama încă şi mai bine de adevărul celor spuse de 
mine, se adresă el celui care-l întrerupsese. 


Georges Martin deschise larg uşile unei camere. Invitaţii 
rămaseră stupefiaţi. Atmosfera de acolo era cu totul 
diferită de aceea moale şi dulce în care stătuseră pînă 
atunci. Culorile închise, liniile aspre ale nenumăratelor 
statuete şi figurine cuprindeau clocotul unei vieţi amare 
şi intense. Ele aduceau ceva din nopţile luminate numai 
de focul molcom din colibele de pămînt şi purtau 
mirosul pielei de fiară sălbatică. 


- Ooo ! Dar sînteţi un adevărat Mecena al artei negre, 
exclamă una din graţioasele doamne. 


- Doamnă, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. 


Pe o măsuţă aşezată în mijloc era o statuetă de fildeş. 
Ferri se duse direct la ea. 


- E o piesă extraordinară. Ce simbolizează ? 


- Ce simbolizează ?! Ce naiv eşti, dragul meu... Negrii 
sînt incapabili de un raţionament abstract, nu poate fi 
vorba la ei de aşa ceva. Cel care a cioplit-o, a văzut un 
om în braţele unei gorile, a copiat cu atenţie scena şi 
asta e tot. O mică imitație a naturii. Nu e o creaţie, un 
produs al imaginaţiei sau al sensibilităţii. 


- E imposibil. Şi apoi artistul n-a terminat-o. Mai avea de 
spus ceva. Omul acesta ţine braţul ridicat... Nu ştiu, în 
tot cazul, gorila reprezintă o forţă uriaşă, groaznică prin 
esenţa ei, iar omul acesta neputincios, pe care vrea să-l 
sugrume... totuşi o să-nvingă... Asta cred că a vrut să 
spună artistul. 


- Extraordinar ! Tu confunzi, crezi că a sculptat-o un alb. 
Dar “artistul” de care vorbeşti tu era o brută, un 
sălbatic din junglă, care nici nu ştia să vorbească, şi a 
fost nespus de fericit cînd nu i-am mai cerut să 
sculpteze. Pentru el asta constituia o corvoadă. Ce să 
mai discutăm, negrii sînt o rasă ce constituie o treaptă 
inferioară a umanităţii. O rasă pe cale de dispariţie, 
care nu mai are forţa să trăiască măcar. Din fericire, 
pentru că a venit timpul ca civilizaţia noastră să se 
întindă pe tot pămîntul. 


Ferri rămase cu statueta în mînă, privind-o cu nesaţ. 


- Şi totuşi, e opera unui artist. Cine o fi făcut-o ? 


KIKO UKAVI 1 


Pădurea răsuna de chiotele vesele ale unei cete de 
copii. În vîrfurile copacilor bătrîni ca vremea, papagali 
cu pene strălucitoare băteau din aripi întrebîndu-se pe 
limba lor răguşită ce e cu larma asta neaşteptată. 


“Pădurea e mare. Vinat ? Se găseşte. 

înainte, copii, cu arcul pe braţ. 

Întîi pe aici, apoi pe acolo, pe dincolo şi iar pe aici. 
Uite un elefant ! Cine-l doboară ? 

Noi, ceata păzitorilor de capre. 

Dar cine-l mănîncă ? 

Păi, sigur că noi, ceata păzitorilor de capre." 


Copiii cîntau şi rideau cu gura pînă la urechi, născocind 
împreună cîntecul şi melodia lui. 


“Să tăiem elefantul. 
Lui Mutembo îi dăm coada". 
cîntă Makele, unul din puşti. 


- Aşa... rizi de mine. Ai uitat că eu sînt căpetenia cetei şi 
cel mai mare dintre voi ? se oţări Mutembo. Dă-mi 
fluierul înapoi ! 


Nota 1. Kiko ukavi - fluier vrăjit (în Suaheli, dialect 
vorbit în Congo Belgian). 


- Nu, mai lasă-mi-l. Uite, îţi dau fluturele, zise Makele, 
întinzindu-i un fluture mort. 


- N-am nevoie de aşa ceva. 


- Păi, uită-te, e mare cît fundul unui ceaun şi aripile le 
are negre pe faţă, iar pe dos albastre. 


- la-l, că e de noapte, se viri şi Areke în tirguială. 
- Bine. 


Mutembo îl luă, îi rupse aripile, aruncîndu-le printre 
tufişuri, apoi îi spuse lui Makele : 


- Na-ţi-l, acum seamănă cu un vierme şi nu mai îmi 
place. Dă-mi fluierul. 


- Ce-ai făcut, girafă bătrină ?! 


Mîniat şi cu ochii plini de lacrimi, Makele se repezi cu 
capul drept în burta căpeteniei cetei. Mutembo voi să-l 
prindă, să-l bată, dar îndrăzneţul o şi luase la picior. 


- Sînt şef şi nu pot să mă umilesc alergînd după un ţinc 
ca tine, dar am să ţi-o plătesc eu. 


Zicînd acestea, Mutembo porni atît de repede înainte, 
încît cei mici de-abia pridideau să se ţină după el. 
Makele venea în urmă îmbufnat şi bombănind. 


- Măcar de aş fi cîntat şi eu o dată pe săturate din 
fluier... 


După o bucată de drum găsiră nişte copăcei plini cu 
fructe dulci-amărui. 


- Aveţi voie să şi mîncaţi, dar mai ales să strîngeţi cît 
mai multe, zise Mutembo. Le facem provizii pentru 
vremuri de restrişte. 


Copiii ştiau că “vremurile de restrişte" aveau să 
înceapă, ca de obicei, peste puţin timp de la sosirea lor 
în sat, cînd şeful se apuca să mănînce singur tot ce 
adunaseră. Dacă cereau şi ei, îi lua la goană, zicîndu-le 
că sînt mici şi nu e nevoie să măniînce prea mult. Totuşi, 
îşi făcură fiecare cîte un cornet din frunze mari în care 
puneau cînd şi cînd cîte o fructă. 


- Uite o păsărică ! E cît un cărăbuş, exclamă Makele cu 
gura plină şi, lăsîndu-şi cornetul pe jos, începu să alerge 
după ea. 


Luînd asta drept bătaie de joc, Mutembo urzi în minte 
un plan de răzbunare. Clipind şiret, pisiceşte, se 
depărtă pe nesimţite de locul în care se opriseră. Tot 
culegînd şi mîncînd, copiii se luară după el. Numai 
Makele, căscînd gura după pasărea “cărăbuş", nu 
observă nimic. După ce se depărtară destul de mult, 
Mutembo le făcu semn să nu scoată nici un cuvint şi 
tiptil, tiptil o porni mai departe către sat, cu ceata după 
el. 


- Dacă i se întîmplă ceva ?! spuse Areke. 

- Tăcere ! porunci Mutembo scurt, încruntîndu-se. 
Cînd cel părăsit şi-a dat seama, ceata era departe. 
- O ! ooo ! ooo ! strigă el. 


Nici un răspuns. Speriat, fugi după ceilalți, sărind 
sprinten peste rădăcinile groase de copaci. 


- O ! ooo ! ooo ! 


Din nou nici un răspuns. De necaz îi ţişniră lacrimile în 
ochi. Mai strigă de cîteva ori, dar, văzînd că se 
osteneşte zadarnic, se hotărî să pornească de unul 
singur, deşi îi era cam frică. Cînd alergase însă, 
pierduse cărarea. Îl cuprinse deznădejdea, dar îşi aminti 
de ce îi spusese fratele lui, losu : “Să nu-ți fie frică 
niciodată. Cînd treci printr-o încercare mai grea, te 
opreşti, cumpăneşti bine cum să te aperi sau ce ai de 
făcut şi pe urmă te apuci de lucru". 


“Trebuie să găsesc cărarea'", şopti el. 


Fiind mic însă, ferigile şi buruienile înalte îl împiedicau 
să vadă chiar la cîţiva paşi. Căuta de zor, repetindu-şi 
întruna : 


“Ce e dacă am pierdut cărarea ? Am s-o găsesc ! Am s- 
o găsesc !" 


Tăria vitejiei i se topi după multe căutări zadarnice. 
Aşezindu-se jos începu să plingă, uitînd că unui băiat nu 
trebuie să-i fie frică niciodată. Plingea de răsuna 
pădurea, dar cărarea nefiind o mămică bună şi miloasă, 
nu voia să vină la el. Totuşi se găsiră curioşi să afle cine 
poate să scoată nişte urlete atît de Jalnice. Sărind din 
cracă în cracă, sosiră în grabă o grămadă de maimute. 
Makele le văzu prin perdeaua deasă de lacrimi ce-i 
acopereau ochii. 


- Chiau, chiau, uuuu ! Uu ! ţipau maimuţele, vrînd parcă 
să se ia la întrecere cu el. Simţindu-şi mîndria atinsă, 
Makele încetă să mai plîngă şi, ca să le arate că lui nu-i 
pasă de nimic, le scoase limba. 


- Eooa ! făcu el. 


Maimuţele, aşezate toate la rînd pe ramurile copacilor 
din jur, se grăbiră să facă întocmai. Văzînd cum stau 
treburile, Makele se trase de nas. Maimuţele făcură asta 
ceva mai greu, fiindcă n-aveau de ce să se tragă. Erau 
aşa de caraghioase cum se îmbulzeau care mai de care 
să privească şi apoi să-l imite în gesturile pe care le 
făcea, încît Makele uită de toată amărăciunea lui şi 
izbucni în hohote de ris. Codatele se uitară una la alta, 
parcă întrebîndu-se asta cum ar putea s-o facă şi apoi 


hohotiră şi ele într-un fel. Puştiul îşi puse în gînd să le 
zăpăcească făcînd mişcări multe şi repezi. Se sculă în 
picioare, se trase de urechi, se aşeză jos, scoase limba, 
căscă ochii mari şi-i închise, se lovi peste gură, iar se 
sculă în picioare, se trase de păr... Bietele maimuțe 
înnebuniseră de-a binelea. Căutind să-l imite, dădeau 
de zor din toate labele, din cap, din coadă, încurcîndu- 
se una pe alta, învălmăşindu-se, căzind claie peste 
grămadă de pe crăci, dar agăţindu-se la timp de altele 
şi începînd iar maimuţăreala. Pînă la urmă, zăpăcite, nu 
mai făceau decit să dea din capetele lor mici, păroase şi 
caraghioase. Căscaseră nişte ochi rotunzi, a mirare, şi 
îşi ţuguiaseră boturile negricioase, arătindu-şi astfel 
admiraţia. Parcă ar fi vrut să spună : 


- Uuuu ! Ce ştie puiul ăsta de om! 


Obosi şi Makele, mai ales din pricina rîsului. Acum îi era 
foame. Aducîndu-şi aminte de potecă, porni iar în 
căutarea ei. Maimuţele îl urmară, foşnind prin copaci. El 
hotări să nu-şi mai piardă vremea cu ele şi să nu le mai 
ia în seamă. Codatele răbdară cît răbdară, însă, 
plictisindu-se de atita aşteptare, începură să ţipe. 


- Tăcere ! strigă Makele, umflindu-şi ţanţoş pieptul. Nu- 
şi dădea seama că şi el îl imită pe Mutembo. 


- Hai, plecaţi, ce mai staţi ? Să nu vă mai văd ! porunci 
el. 


- Uu ! u ! uu ! făceau maimuţele, nedumerite de 
această schimbare. 


- N-aţi auzit ? Plecaţi ! mai strigă el şi, ca să se facă mai 
bine înţeles, zvirli cu o piatră. 


Vai, ce făcuse ! O ploaie de crengi, frunze, fructe, tot ce 
putea fi găsit în copaci se năpusti în capul lui Makele. 


- Staaţi ! Staaţi ! ţipă el, acoperindu-şi pe cît putea 
capul. 


Nimic. Maimuţele chicoteau încîntate şi aruncau de zor, 
îndemnîndu-se una pe alta. Zăpăcit, ameţit, Makele 
alergă şi se viri într-o scorbură adîncă. Nimerise bine. 
Crengile, nucile şi celelalte cădeau ca ploaia în jurul 
copacului, iar el înăuntru, la adăpost, nu se sinchisea de 
nimic. Codatele mai aruncară o vreme, apoi, plictisite, 
plecară aiurea să-şi caute altceva de făcut. 


Lui Makele îi era totuşi frică să iasă afară. Deodată, 
deasupra lui auzi un fişiit uşor. Nici cea mai iute 
săgeată de pe lumea asta, trasă de mîna celui mai 
iscusit arcaș, n-ar fi ţişnit aşa de repede. 


- Şarpelee ! zbieră el îngrozit. 


Din peşteră îşi luase zborul o păsărică cu doi pui după 
ea. Makele n-o văzu. Fugea mîncînd pămîntul, sărind 
peste vîrfurile buruienilor, mai dihai ca o căprioară. În 
goana lui se împiedecă de o rădăcină atîrnată de un 
copac şi căzu pe burtă, icnind. Întîi se uită în urmă, să 
vadă dacă nu cumva şarpele e chiar lîngă el. Apoi, deşi 
s-ar fi cuvenit să plingă pentru o asemenea căzătură, o 
luă mai departe la picior. Şarpele putea să sosească din 
clipă în clipă. Obosise însă şi şchiopăta, căci se lovise la 
genunchi, aşa că acum nu mai putea să alerge. 


Mergînd prin pădure şontic-şontic, auzi prin apropierea 
lui un sunet ciudat, dulce şi melodios. Se uită în 
dreapta, se uită în stînga. Nimic. 


- Tiuu, tiu, tiuu ! se auzea întruna. 


“Ăsta nu e fluierul lui Mutembo", gîndi Makele. Nu prea 
departe zări un omuleţ ceva mai răsărit decit el, care 
tot sufla într-un fluieraş şi cu o mînă întinsă arăta, 
poruncind cuiva parcă, încotro s-o apuce. Văzîndu-l, 
Makele era cît pe-aci să bufnească în ris. 


“E caraghios, nu glumă", îşi zise el. 


- Ce cauţi tu aici, în mijlocul pădurii ? întrebă răstit 
pigmeul. 


- Eu... eu... am fugit de şarpe. M-a lăsat Mutembo. A 
plecat cu ceata înainte, bilbîi Makele, mirat şi speriat de 
semeţia piticului. 


- Nu cumva ai venit să ne furi lighioanele din capcane ? 
- Nu! 

Piticul îl privea bănuitor. 

- Dă-mi mie fluierul, ceru Makele fără nici un înconjur. 


- Cum să ţi-l dau ?! De data asta, omuleţul se arătă nu 
numai bănuitor, ci chiar foarte supărat şi jignit. 


- De cînd vreau să am şi eu un fluier, mormăi Makele. 


- N-ai decît să-ţi faci unul din cele obişnuite. Ăsta nu e o 
jucărie ! Şi zicînd acestea, îşi luă coşul pe care-l 
atirnase de o cracă şi plecă. 


- Unchiule, dă-mi mie fluieraşul. Fac ce vrei, dar dă-mi- 
|! 


Piticul se opri. îi făcea plăcere că Makele îl numeşte 
“unchi”. De obicei, negrii rîid de pigmei din cauza 
trupului lor mărunţel. 


- Şi ce ştii tu să faci ? 
- Să păzesc caprele. 
- Noi n-avem capre. 


Makele tăcu, încurcat. Voia neapărat să capete 
fluieraşul, dar nu ştia cum să-l înduplece pe omuleţ. 


- Ţi-l aduc pe acela al lui Mutembo în schimb, propuse 
el. 


- Cine e Mutembo ? 
- Căpetenia noastră, a paznicilor de capre. 
- Aaa ! Totun copil. 


- Nu, el e mai mare. E înalt ca tine, îl luă gura pe 
dinainte. 


- Hm ! N-am ce face cu un fluier de-al vostru, care nu e 
bun de nimic, spuse piticul pufnind pe nas a supărare şi 
plecă. 


Makele - fuga după el. 

- Unchiule, stai puţin, unchiule ! 
Degeaba ; piticul mergea înainte, mîniat. 
- De ce nu e bun fluierul lui Mutembo ? 


Nu primi nici un răspuns. Omuleţul înainta, culegind de 
ici o ciupercă, de colo cîteva buruiene sau fructe, de 
dincolo melci, omizi sau alte vietăţi mici, punîndu-le pe 
toate în coşul pe care-l ducea cu el. 


- Ce faci cu toate alea, unchiule ? 

- Le mănînc. Ce, nu ştii ? De ce mai întrebi ? 

- Şi mie mi-e foame, suspină Makele. 

De data asta inima piticului se înmuie : 

- Dar tu n-ai coliba ta ? Nu te aşteaptă părinţii ? 

- Ba da, însă am rătăcit drumul şi vreau fluieraşul. 


Omuleţul se opri lîngă nişte frunze mari care se mişcau. 
Sub ele se zbătea o lighioană cam cit o pisică, cu 
lăbuţele prinse într-o capcană. După ce alese o piatră 
cu o muchie ascuţită, piticul o lovi o dată cu putere în 
cap, o scoase din capcană şi o puse în coş. Pregăti din 
nou capcana şi o porni iar la drum. 


“Ce friptură bună o să facă din ea", gîndi Makele. 
Foamea îl împunse mai aprig în burtă, dar voia să 
capete fluieraşul pentru care ar fi îndurat orice. 


- De ce e mai bun fluierul tău, unchiule ? 
- Pentru că alungă furtuna. E kiko ukavi. 
- Kiko ukavi ? Şi cum poate să facă o minune ca asta ? 


- Păi, a fost cioplit din lemnul unui copac lovit de 
trăsnet. Dacă sufli în el şi arăţi furtunii încotro să o 
apuce, ea acolo se duce. 


- Dă-mi-l mie ! 
- Să alungaţi voi furtuna către noi ? 


Piticul îl privi lar bănuitor şi porni mai departe cu paşii 
lui mici dar foarte luti. Deodată, se opri lîngă un copac 
şi aşa, tam-nisam, Începu să alerge în jurul lui. 


- De ce fugi aşa, unchiule ? 


- Tu nu vezi că sus e o scorbură mică şi în ea intră 
albine ? Inseamnă că îşi au fagurii acolo. 


- Şi le-ai vrăjit să facă mai multă miere ? 


- Nu ! Am strivit în picioare buruienile din jur, să se ştie 
că nimeni nu mai are voie să se atingă de copacul 
acesta şi nici să culeagă ce e bun de mîncat pe el. De 
aci înainte e al meu şi al familiei mele. 


- Aaa, făcu Makele. Am să-ţi caut copaci din aceştia şi 
am să ţi-i dau ţie. Vrei ? 


- Tot nu-ţi dau fluierul. 


Între timp, ajunseră într-un luminiş în care erau colibe 
făcute din crăci şi din frunze. Printre ele mişunau o 
mulţime de pitici, unul mai mic decit altul. 


Pe Makele îl bufni iar risul, dar se stăpîni pe cît putu, de 
frică să nu-l bată. Aşa, cîte unul, mai văzuse el, însă 
strinşi mulţi laolaltă, bătrîni, femei, copii, alergînd toţi 
de colo-colo, certîndu-se sau rîzînd, nu-i mai fusese dat 
să vadă. 


- Ce fac mătuşile acolo ? îl întrebă el pe prietenul său. 


- Pregătesc otravă pentru vînătoare, răspunse acesta, 
golind coşul cu merindele pe care le strinsese. 


Citeva femei mici stăteau ghemuite pe pămînt şi 
striveau de zor între pietre nişte liane pe care Makele le 
ştia că sînt foarte otrăvitoare. Din cînd în cînd se opreau 
din măcinat, scuipau peste buruieni şi le presărau cu 
piper sălbatic. După ce isprăveau treaba asta, veneau 
bărbaţii cu săgețile şi le înmuiau virfurile în zeama care 
mustea din terciul otrăvitor. Makele ar fi privit pînă în 
seară cum se gospodăresc piticii, deşi după felul cum se 
uitau la el, se vedea bine că nu le face plăcere. Nkili, 
prietenul cu fluieraşul, îşi luă coşul şi porni iar prin 
pădure. Se ducea să culeagă fagurii. Makele fuga după 
el. 


- Tot nu vrei să-mi dai fluieraşul ? se milogi el. 
- Nici nu mă gîndesc. E vrăjit. Fă-ţi singur dacă poţi ! 


- învaţă-mă tu. 


- Nu ştiu. L-a făcut un vrăjitor bătrîn care a murit de 
mult, minţi piticul ca să scape de el. Makele însă îl 
crezu. îşi aduse aminte că-i era îngrozitor de foame şi 
trebuie să se întoarcă în sat. 


Piticul îi arătă poteca pe care s-o apuce şi plecă 
nepăsător, cu fluieraşul vrăjit atîrnat de git. 


Mergînd amărit spre casă, Makele se gîndea. “Am să-mi 
fac un kiko ukavi ca al piticului şi o să vină odată o 
furtună mare, mare. Toţi copiii or să tremure îngroziţi, 
mai ales Mutembo, care cu fluierul lui n-ar putea să facă 
nimic. Eu am să ies în faţa lor să-i întreb : «Încotro vreţi 
s-o ia furtuna ? Într-acolo ? Bine, într-acolo». Am să 
fluier odată şi furtuna o să se năpustească unde i-am 
arătat. Ce-ar mai zice Mutembo ? Nu m-ar mai lăsa în 
pădure, că i-ar fi frică să nu trimit furtuna după el." 


Tot gîndindu-se aşa ajunse în sat. Soarele era aproape 
de scăpătat. 


- Makele, fugi repede acasă, că a venit fratele tău. Să 
ştii că are să te bată, îl anunţă Areke. 


- Nepot al lui Şeitan ! Unde ai stat pînă acum ?... Bine 
că n-ai păţit nimic, bodogăni baba Djilanga din pragul 
colibei. 


- A venit ! A venit Makele ! strigă Musalo, dînd buzna în 
uliţă. 


În faţa unei colibe se adunase o grămadă de lume şi 
mai că nu-i veni să-şi creadă urechilor cînd auzi nişte 
ţipete desperate. Tatane, tatăl lui Mutembo, îl bătea de 


zor pe acesta, de parcă ar fi pisat mei, şi băiatul zbiera 
ca o maimuţă muşcată de şarpe. 


- A venit ! A venit ! murmurară sătenii adunaţi, lăsîndu-l 
pe Makele să treacă printre ei. 


- Makele, copilul meu mic şi scump, strigă mama lui, 
repezindu-se să-l ia în braţe. Biata Azala avea ochii 
roşii, umflaţi de plins. 


“Cît trebuie că s-a chinuit în timp ce eu mă plimbam 
după fluier", gîndi el, lăsînd năsucul în jos şi luînd-o 
drăgăstos de git. 


losu, care-l căutase în ziua aceea de nenumărate ori 
prin pădure şi care pornise încă o dată pe urmele lui, 
auzind că în fine frăţiorul poposise acasă, alergă într- 
acolo. 


- Ei, viteazule, eşti viu şi nevătămat ? îl întrebă el. 
- Da, mormăi Makele cu oarecare teamă. 
- Te-ai speriat ? Te-a muşcat ceva ? îl mai iscodi fratele. 


- Nu ! M-am gindit mereu ce trebuie să fac şi nu mi-a 
fost frică, minţi el cu neruşinare. Voia să-i facă în necaz 
lui Mutembo, care sta deoparte, părăsit de toţi, 
smiîrcîind din nas. 


- Nu te-a muşcat ceva ? îl mai întrebă losu. 
- Ba era să mă muşte un şarpe mare, dar am fugit. 


- Ei, asta n-o cred. Dacă era şarpe te prindea el. 


- M-am luptat şi cu maimuţele, se lăudă Makele, gata să 
povestească peripeţiile prin care trecuse, bineînţeles 
înflorindu-le cît se poate de mult. Dar nu-l mai luă 
nimeni în seamă. Oamenii începură să se răspîndească 
pe la treburile lor, mulţumiţi că totul se sfirşise cu bine. 


Mutembo rămase ultimul şi, apropiindu-se cu o mutră 
foarte războinică, îl ameninţă : 


- Nu te mai iau niciodată prin pădure, cînd o să mai 
ducem găinile şi laptele la Ksingia Vakida 1. Şi miine 
dimineaţă te aştept sus, pe colină. 


Află că ai să capeţi de la mine atitea ciomege pe 
spinare, încît n-ai să uiţi toată viaţa cine e Mutembo. 


- Te lauzi ! se trezi Makele zicîndu-i. 


- Lasă, vezi tu miine dimineaţă. Şi se îndepărtă scrişnind 
din dinţi de necaz că nu-i putea face nimic : losu era pe 
aproape. 


Nota 1. Ksingia Vakida - Postul Militar. 


LEPROŞII 


A doua zi, Makele nu ştia ce să născocească, să nu se 
ducă pe colină. Caprele însă behăiau şi nu voiau să stea 
locului. Chiar i se păru că în behăitul lor îl chemau pe 
nume, bătîndu-şi joc de el. Parcă spuneau: 


- Makele-e-e... Makele-e-e-e... 


- Sigur, vouă ce vă pasă ? Mergeţi să vă umpleţi burta şi 
eu să mănînc bătaie, mormăi el. 


Drept răspuns, cele două capre începură să tragă de 
frînghia cu care erau legate, lungindu-şi giturile gata să 
se spînzure. 


losu ieşi în faţa colibei să-l aştepte pe Diara, prietenul 
lui. Erau amîndoi de o seamă şi lucrau la aceeaşi mină. 
Văzindu-l, lui Makele îi trecu prin cap o idee 
năstruşnică. Ştia că losu şi Diara se învoiseră de la mină 
pentru cîteva zile. Voiau să meargă la leprozerie, să-l 
vadă pe un bătrin de la care învăţaseră ei meşteşugul 
de miner şi care acum zăcea bolnav acolo. “N-am fost 
niciodată la leprozerie, ce-ar fi să merg cu ei ? gîndi 
Makele. Dar să-i iau mai pe ocolite. Tot am eu ceva de 
întrebat." 


- Cum poate un fluieraş să alunge furtuna ? 


- Cine ţi-a mai virit şi prostia asta în cap ? Ti-am spus 
odată pentru totdeauna : poveştile astea cu vrăjitoria 
nu sînt adevărate, i-o reteză scurt losu. 


- Mi-a spus un pitic pe care l-am văzut leri în pădure. 
Avea un Kiko ukavi. 


- Pigmeii au fel de fel de credinţe, aşa cum avem şi noi, 
dar ţi-am mai spus : nu sînt adevărate. 


- Vreau un fluier... şi Mutembo are unul. 


- Dacă ai să fii băiat de ispravă, am să-ţi cumpăr un 
cuţitaş de la oraş şi ai să-ţi faci singur unul. 


- Ce bine ! se bucură Makele, dar se întristă imediat. 
“Să fiu de ispravă înseamnă să mă duc cu caprele pe 
colină. Acum nu mai pot să-i cer să mă ia cu el", gîndi 
puştiul. 


De pe drum se arătă Diara, zimbind ca de obicei : 
- Hai să mergem, losu ! 

- Haidem ! 

Şi cei doi prieteni plecară. 

Makele dezlegă în grabă caprele şi porni după ei. 


Tocmai atunci se arătă din colibă Analia, o surioară de-a 
lui. 1 


- A zis mama să-i spui babei Djilanga să aducă deseală 
nişte leaculi, că pe mama ta o doale piţiolu, se peltici 
ea. 


- Da, bine, bine, răspunse Makele bucuros. Analia îi 
dăduse ideea salvatoare cum să fie băiat de treabă ca 
să capete cuţitaşul, dar să meargă şi cu losu şi Diara la 
leprozerie. 


Nota 1. Soră şi frate sînt numiţi şi fiii unchilor şi 
mătuşilor. 


Duse caprele la poalele colinei, de unde le dădu drumul 
să meargă singure unde erau şi celelalte. Mutembo se 
uită chioriş de sus de unde se cocoţase, dar nu îndrăzni 
să-i zică nimic, văzindu-l cum păşeşte ţanţoş în urma 
celor doi flăcăi. 


- Tu nu rămii aici cu caprele ? îi ceru socoteală losu. 


- Ba da, mă întorc... Mi-a spus mama să-i cer babei 
Djilanga nişte leacuri. 


Bătrina stătea tocmai la capul satului. Bineînţeles, 
Makele nu se opri acolo, ci merse după fratele lui. Cei 
doi vorbeau între ei cu foarte multă însufleţire şi nu 
luară seama la Ce face puştiul. Merseră aşa multă 
vreme. Trecură prin locuri pe unde Makele nu fusese 
niciodată. Ce de întrebări ar mai fi pus el ! losu venea 
foarte rar pe acasă şi lui îi plăcea tare mult să stea de 
vorbă cu fratele mai mare, care le ştia şi le pricepea pe 
toate. Dar trebuia să tacă chitic şi să meargă tiptil în 
urma lor. În fine ajunseră la o casă mare, făcută ca 
pentru albi. De acolo ieşiră doi poliţişti negri şi un alb 
îmbrăcat în nişte haine urite, cenuşii. 


- lambo, 1 zise el apropiindu-se de losu şi Diara, dîndu- 
le mîna prietenos. Asta îl miră foarte mult pe Makele. 
Ştia doar că albii nu dau niciodată mîna cu negrii. 
Tocmai atunci albul îl întrebă pe losu, arătînd către 


puşti : 
- De ce aţi luat copilul ? O să se sperie de ce o să vadă. 


- Cum ? Te-ai luat după noi ? Acum ce o să fac cu tine? 
îl luă la rost fratele lui. 


Nota 1. lambo - bună ziua. 


Makele tăcea, plecîndu-şi capul în jos. uitîndu-se cu 
coada ochiului să vadă ce-l aşteaptă, se gindea : “Te 
pomeneşti că mă trimite acasă şi nu mai îmi dă nici 
cuţitaşul. Dar eu am fost cuminte, am dus caprele la 
păscut". 


losu nu mai avu vreme să hotărască ceva, că din casa 
mare ieşi un Akida 1. Era înalt, cu talia subţire, bine 
strinsă în curele, avea ochelari şi purta o uniformă 
împodobită cu nasturi lucioşi şi alte zorzoane care îi 
stîrniră lui Makele admiraţia şi chiar simpatia pentru 
purtătorul lor. 


losu şi Diara se retraseră mai la o parte. Fiind negri, nu 
aveau voie să asiste la conversaţia albilor. 


- Bună ziua. Dumneata eşti agentul sanitar trimis pentru 
regiunea noastră, nu-i aşa ? se adresă locotenentul 
către Maurice, în limba franceză. 


- Da, domnule. 


- Henri Briault, se recomandă ofiţerul, uitîndu-se 
oarecum dispreţuitor la hainele agentului sanitar. 


- Michaut, răspunse acesta, strîngînd mîna întinsă. 


- Hainele dumitale nu sînt practice pentru aici. Ai venit 
de curînd din Europa, nu-i aşa ? îl iscodi mai departe 
locotenentul. 


- Nu. M-am născut aici, în Africa. 


- Probabil ai stat în oraş. în brusă 2 e cu totul altă 
situaţie. Nu se admite nici o neglijenţă. Albul 


Nota 1. Akida - ofiţer. 


Nota 2. Brusă - savană, corespondentul expresiei “la 
tară". 


trebuie să ducă o viaţă confortabilă şi de lux. Altminteri, 
indigenii îşi pierd respectul faţă de noi şi ne va fi mult 
mai greu să-i stăpînim. Trebuie să ştii că aici eşti ca şi 
un rege. Poţi face ce vrei, poţi să hotărăşti ce-ţi trece 
prin minte şi să iei ce-ţi place. Nimeni n-are să-ţi ceară 
socoteală. Cei mari, guvernatorul, inspectorii şi ceilalţi 
închid ochii mulţumiţi că tăcem din gură şi chiar le dăm 
concursul. Doar oricine le cunoaşte învirtelile... Noi nu 
putem face decit mici afaceri, la care nu iese cine ştie 
ce. Totuşi... O să ne înţelegem bine. Din partea mea vei 
avea tot sprijinul, te asigur. În regiune am suficienţi 
soldaţi ca să înăbuşim orice nemulţumire. 


Briault vorbea repezit, în timp ce privirea îi rătăcea de 
colo-colo. Altfel ar fi observat faţa lui Maurice hotărită, 
prevestitoare parcă de furtună. 


- Cu medicamentele se pot face afaceri straşnice, 
continuă locotenentul. Mărim impozitele negrilor, 
spunînd că aducem medicamente pentru ei. Cumpărăm 
de formă cîteva cutii de chinină, pe care de fapt o să le 
folosim noi, şi restul banilor îi împărţim. 


Maurice tăcea şi asculta spumegiînd de furie. Ofiţerul 
crezu că are de-a face cu un prostănac şi vru să termine 
cît mai repede cu lecţia pe care o socotea necesară, 
pentru ca să-l transforme într-o slugă credincioasă. “Cu 
cîţiva gologani îi astup gura !" îşi spuse el. 


- De pildă, mai putem mări impozitul la leprozerie. Pe o 
hîrtie oarecare o să scriem că fondurile vor servi la 
cumpărarea de medicamente şi la construirea unui 
spital. Bineînţeles, dînd cîte ceva ici-colo, pe la 
inspectori, nu se va afla nimic 


nicăieri. Grosul sumei ne va rămîne nouă. Ofiţerul se 
apropie de Maurice şi, bătîindu-l pe umăr cu un aer 
binevoitor, îşi încheie cuvîntarea : N-ai ce face, albul 
trebuie să ducă o viaţă de lux şi de petreceri. Dacă 
ăştia te văd muncind, zic că eşti ca ei şi s-a dus orice 
urmă de respect. 


După ce-şi scoase o ţigară fină dintr-o tabacheră mare 
de aur, îl luă de reverul hainei, zimbindu-i : 


- Ai înţeles, nu-i aşa ? 


Maurice se dădu în lături. Cînd vorbea, ofiţerul stropea 
cu salivă. 


- Da, am înţeles totul, miîrîi el cu o voce groasă şi 
adincă. 


Lui Briault nici nu-i putea trece prin cap că cineva s-ar 
gîndi să refuze o astfel de propunere, aşa că nu dădu 
nici o atenţie tonului şi minei lui Maurice. Ba îi şi spuse : 


- Aş putea să te iau cu maşina. Am de gînd să inspectez 
cîteva posturi şi mai tîrziu să trec şi pe la leproşi. N-ar 
strica să-i vezi, aşa, de formă. Treci în faţă lîngă şofer ! 


- Nu, domnule locotenent, nu vă deranjaţi. Pot merge şi 
pe jos. Mai ales că deocamdată am de vorbit ceva cu 
nişte negri. 


Ofiţerul se indignă : 


- Ttt ! Stai de vorbă cu negrii !? Dar ce ţi-am spus pînă 
acum ? Prestigiul... Ce dracu... se... 


- Am nişte afaceri de aranjat. 


- Aşa ! Bravo, bravo ! Văd că te pricepi, zise Briault, 
rînjind forţat. Apoi se urcă în maşină, se tolăni pe 
canapelele din fund şi porunci şoferului să-i dea drumul. 


- Ce canalie ! scrişni Maurice printre dinţi. 


- Ce v-a tot vorbit atita ? întrebară losu şi Diara, venind 
către el. 


- Hai să mergem, vă povestesc totul pe drum. 


Makele aproape că alerga ca să se poată ţine după ei. 
Voia să afle neapărat ce spusese akida cel mare. Cînd 
auzi însă că omul acela cu nasturi atît de frumoşi fură 
bani de la oamenii bolnavi ca apoi să-i zvirle pe 
nimicuri, se gîndi că Maurice minte de necaz că n-are şi 
el zorzoane strălucitoare ca locotenentul. Totuşi, văzu 
că losu îl ascultă cu foarte multă încredere pe agentul 
sanitar şi vorbeşte cu multă ură despre locotenent, îşi 


aminti că şi pe mama lui o auzise vorbind tot aşa. Nu 
ştiu ce să mai creadă. 


Ajunseră într-un sat care avea colibe ca şi ale lor, dar 
mai dărăpănate şi urite. Makele nu văzuse încă leproşi. 
Auzise doar povestindu-se despre ei că sînt cei mai 
nenorociţi oameni de pe pămînt. Lîngă una din cocioabe 
zări o femeie care, ca şi mama lui, pisa nişte mei într-o 
piuliţă de piatră. Mina cu care trîntea pisălogul mare cît 
un mai era sănătoasă, cealaltă însă atîrna 
neputincioasă pe lîngă trup, miîncată pe jumătate de 
bube mari, sîngerînde. 


Alături de ea zăcea pe pămînt un bătrîn slab, cu trupul 
descărnat, cu faţa brăzdată de zbircituri adinci şi cu 
degetele  noduroase. Părea un copac prăvălit, cu 
ramurile înnegrite şi dezgolite de frunze. Cum îl văzură, 
Maurice, losu şi Diara se duseră drept la el şi-ncepură 
să-i vorbească. Îi ziceau moş Abu. Makele sta deoparte, 
speriat. Fără să ştie de ce, îi era frică de leproşi. 


Pe drum se auziră scrişnind roţile unei maşini frînate. 
Din ea păşi ţanţoş locotenentul cu nasturi strălucitori. 
De undeva, din sat, alergară către el doi poliţişti negri. 


- Staţi acolo ! le porunci ofiţerul, nelăsîndu-i să se 
apropie. li era frică să nu se îmbolnăvească şi el de 
lepră. 


- Domnule locotenent, n-au toţi banii, raportară ei 
Înţepenind în poziţia de drepţi. 


- Cum n-au toţi banii ? A trecut o lună de la termenul 
fixat, ţipă Briault furios, înroşindu-se pe faţă şi pe git. 
Pentru cîţi n-au bani ? 


- Pentru şase oameni. 


- Să-i luaţi pe toţi şase şi să-i biciuiţi. Zece lovituri la 
fiecare, hotărî el. 


- Lăsaţi-i, domnule locotenent, o să plătească, interveni 
Maurice. 


- A, nu, dragul meu. Eu îmi fac treburile cum ştiu că e 
bine. Tu nu-i cunoşti. Cu păsuieli şi cu milă nu faci nimic 
aici. Nici nu te respectă. 


- Bine, dar sînt bolnavi într-un hal de... 


- Asta nu te priveşte, îl repezi Briault. În Europa să ai 
milă de bolnavi. Aici nu e vorba decit de negri, nu de 
bolnavi sau sănătoşi. 


Soldaţii se apucară să execute ordinele ofițerului. 
Scoaseră din colibe şase oameni slabi şi roşi de boală, 
cu trupurile pline de bube. De-abia aveau puteri să-şi 
tiriie picioarele. Nu degeaba li se spunea leproşilor 
“gubari veli" - nouri bolnavi. 


Soldaţii îi împingeau din urmă cu nişte bete. Şi lor le era 
frică să nu se molipsească. Apoi începură să-i biciuiască 
pe spinări, numărînd cu voce tare : unu, doi, trei, patru. 
Loveau amîndoi odată, ritmic. Bieţii leproşi îşi aşteptau 
îngroziţi rindul, căutînd să-şi înfăşoare rănile sîngerînde 
cu frunze. 


- Uite, băiatul acela seamănă cu Moke, spuse încet 
Makele, arătînd către un băiat de vreo nouă ani, care 
sta stingher în mijlocul drumului. Şi el trebuie să fie 
pedepsit. 


- E chiar Moke, îi răspunse losu. 

- Dar Moke a murit. 

- N-a murit. S-a îmbolnăvit şi l-am adus aici. 

- Ce are la ochi ? întrebă Makele, înfiorîndu-se. 


- l-au copt ochii. Puroiul acela verde de sub pleoape sînt 
ochii lui. l-au copt şi i s-au scurs. Acum Moke nu mai 
vede. E orb pentru totdeauna. 


- Nu mai vede, murmură Makele, cu glasul sugrumat de 
groază. 


Moke fusese cel mai bun prieten al lui. Cînd era mic şi 
nu putea să meargă, Moke, deşi nu era decit cu vreo 
trei ani mai vîrstnic, îl lua în cîrcă şi-l ducea să vadă 
cum se joacă copiii. Adesea îi prindea fluturi şi păsărele 
şi întotdeauna se purta blînd cu el. Acum Moke stătea 
acolo stingher, fără vedere, cu braţele atîrnîndu-i 
neputincioase pe lîngă trup, ca nişte crengi rupte. Unul 
dintre soldaţi îl împinse cu un băț şi începu să-l 
lovească pe spinarea goală şi slabă. Ceilalţi, pe care îi 
biciuiseră pînă atunci, răbdaseră gemiînd încet, dar 
Moke era încă un copil. Se zbătea, căutînd cu mîinile 
ceva de care să se agaţe, şi ţipa, ţipa îngrozitor. 


Makele izbucni în plins şi alergă către fostul lui prieten, 
ca să-l scape. losu însă îl prinse de mină şi-i trase o 
palmă. 


- Nu mai încurca lucrurile. Tot nu poţi să-l ajuţi cu nimic. 
Mai bine uită-te şi ţine minte. 


Moke ţipa şi se zbătea din ce în ce mai tare. 


- Trage-i cu biciul peste gură, că-mi sparge urechile, 
zbieră înfuriat ofiţerul. 


Soldatul ascultă şi-i însîngeră gura bietului orb. 


Makele  plingea întruna cu sughiţuri, agăţindu-se 
îngrozit de pantalonii fratelui său. 


- Eu mi-am isprăvit treburile aici. Dumneata n-ai decit 
să rămii. Văd că te-au înduioşat grozav pocitaniile 
astea, spuse Briault, cu o voce acră, către agentul 
sanitar. 


Se supărase fiindcă Maurice îl rugase să păsuiască pe 
leproşi, dar mai ales pentru că-l văzuse vorbind mereu 
cu losu. 


- Un idiot. Refuză să meargă cu mine în maşină şi 
vorbeşte cu negrii, bombăni el, trîntind uşa maşinii. 
Apoi porunci sergentului de la volan : Dă-i drumul ! 


Maşina porni stîrnind nori de praf. 


După ce-şi primi pedeapsa, Moke căzu jos, în nesimţire. 
Maurice se duse lîngă el, îi şterse gura de sînge şi-l 
stropi cu apă rece, ajutîndu-l să-şi vină în fire. Makele îi 


sări sanitarului de git şi-l sărută pe faţă, dar se sperie şi 
se retrase. Maurice era totuşi un alb. Acesta rise şi-l 
întrebă cu blîndeţe : 


- De ce m-ai sărutat ? 
- Pentru că l-aţi îngrijit pe Moke. 
- Bine ! Am să-i port de grijă şi de aci înainte. 


- Pot să vorbesc puţin cu Moke ? îi ceru voie Makele, 
văzîndu-l mai îngăduitor decit fratele său. 


- Da. vorbeşte-i. Să nu te atingi însă de el! 
Makele alergă către orb : 
- Moke, Moke, am venit la tine. 


- Cine eşti ?! Eu nu văd ! îi răspunse acesta, ferindu-se 
stingherit. 


- Sînt Makele, prietenul tău. 
- Aaa, Makele cel mic. şi Moke zîmbi plin de tristeţe. 


Faţa îi rămăsese aceeaşi, dar ochii care îl priveau plini 
de veselie atunci cînd era mic nu mai erau. "Cit trebuie 
că suferă, gîndi Makele. De ce mi-a spus losu ca să nu-l 
uit ? Cum aş putea eu să-l uit vreodată ?" 


- Şi tu ce cauţi aici ? la pleacă ! se răsti un poliţist, care 
se apropiase între timp de el. 


- Vreau numai să-i vorbesc, se apără Makele. 


- Marş de aici imediat, ţipă polițistul, îmbrîncindu-l. 


losu îl chemă lîngă el. Makele se supuse. N-avea 
încotro. Între timp, Maurice se îngriji şi de ceilalţi 
leproşi. Poliţiştii nu îndrăzniră să-i zică nimic, pentru că 
era alb. Mergea de la un bolnav la altul, curăţind rănile 
şi oblojindu-le cu doctoriile pe care le adusese cu el într- 
o geantă mică. Leproşii ascultau de el, lăsîndu-l să le 
facă orice, chiar dacă-i durea. Din cînd în cînd le cerea 
apă curată şi ei alergau imediat cîte doi, trei, fericiţi că 
s-a găsit cineva să le poarte de grijă. 


- Nici nu sînt toţi leproşi. Unii au alte boli mult mai uşor 
de vindecat, îi explică Maurice lui losu, lucrînd în acelaşi 
timp cu înfrigurare. Avea miini foarte îndemînatice şi 
nişte ochi plini de bunătate. 


- Dar moş Abu ? întrebă losu. 


- N-are lepră. Am să-l izolez de ceilalţi şi cu un 
tratament bun îl fac sănătos. Acum voi duce-ţi-vă, să nu 
vă ia la ochi poliţiştii. Eu mai rămîn, zise el. 


Makele trebui să plece şi el cu losu şi Diara. În capul lui i 
se învălmăşeau toate : “Soldaţii sînt negri, dar sînt răi, 
Maurice e alb, însă e bun, locotenentul are nasturi 
strălucitori şi e rău ca o fiară. A pus să-l biciuiască pe 
bietul Moke." Nu mai pricepea nimic şi îşi simţea 
sufletul plin de amărăciune. 


SE SCHIMBĂ CĂPETENIA 


Cum ajunseră în sat, losu îl trimise pe colină. Văzîndu-l 
întristat, îi spuse : 


- Aşa e viaţa. Eşti mic, dar trebuie să te înveţi cu ea. 
Acum fii bărbat. Du-te de ai grijă de capre, altfel nu-ţi 
mai iau cuţitaşul. 


- Nu mai vreau nici cuţitaş, nici fluier, nici nimic, 
mormăi Makele. 


- Ei, lasă acum. Hai, du-te, du-te ! 
Pe colină, Mutembo se repezi la el ca un rinocer turbat. 


- Aha ! Laşule ! Ai fugit azi dimineaţă. Dar acum n-ai 
mai avut încotro, că te-au trimis de acasă! 


- Şi tu ce vrei de la mine ? se răsti Makele, uimind toată 
ceata cu îndrăzneala lui. 


- Na ! Na ! Asta vreau ! şuieră Mutembo printre dinţi, 
lovindu-l cu nuiaua. Na ! Na ! Na! şi-l lovea întruna. 


Makele se feri la început, apoi, înfuriindu-se, se repezi, îi 
smulse nuiaua, o rupse, o călcă în picioare şi-l lovi pe 
duşman cu capul în burtă. 


- Eşti rău ca poliţiştii ăia. De ce dai în mine ? Poliţistule ! 
Locotenentule ! îl împroşcă el cu cea mai grea insultă 
pe care şi-o închipui. 


Ceilalţi copii, avînd şi ei nemulţumirile lor din pricină că 
Mutembo mîncase ca de obicei singur fructele pe care 
le adunaseră în ajun, săriră cu gura : 


- Poliţistule ! Locotenentule ! strigau ei, rizind de 
porecla pe care i-o născocise Makele şi mai adăugind 
încă : Tu eşti Muvura. Ala de stringe impozitele. 
Poliţistule ! Locotenentule ! 


În jurul lui Mutembo se prinse o horă. Copiii rîideau şi-i 
strigau ocările pe care le născociseră. 


- Stiîrpiturilor, urlă Mutembo, repezindu-se în ei şi 
lovindu-i. Copiii se risipiră, ţipînd. Areke, care primise o 
palmă zdravănă, începu să plîngă. 


- De ce dai în ei ? îl mustră Koro pe Mutembo. 


Koro era de o seamă cu el, aşa că avea dreptul să-i 
ceară socoteală. 


- Fac ce-mi place. Tu să taci din gură ! se strimbă 
Mutembo. 


- Ba, deloc ! Şi dacă mai baţi copiii, nu mai eşti 
căpetenia noastră, i-o întoarse Koro. 


- Ba da, pentru că şi tatăl meu e şeful satului. 


- Ei, şi ? Tatăl tău e bătrin şi cunoaşte legile 
strămoşeşti. De aceea îl ascultă oamenii ca pe un şef. 
Dar tu ? Tu ştii doar să baţi copiii. 


- Ne bate şi ne mănîncă proviziile, se plinseră păzitorii 
de capre smircîind din năsucuri. 


- Păi, ori avem un şef aşa cum au oamenii mari, sau nu 
ne mai jucăm, hotărî Koro. 


- Nu ne mai jucăm aşa, strigară copiii. Să avem şi noi un 
şef cum au oamenii mari. 


- Să fie Koro căpetenia noastră, zise Makele, căruia îi 
plăcuse cuviîntarea dinainte. 


- Da, sigur ! Koro ! Să fie Koro ! aprobară copiii. El 
împarte proviziile cu noi şi ştie să facă şi capcane. 


- Ei, na, de asta am să bocesc eu, că nu vreţi să fiu 
căpetenia voastră. Şi aşa tot voiam să plec la oraş, la 
fratele meu Andre. Acolo o să mănînc toată ziua ce-mi 
place şi am să-l ascult pe Andre cum cîntă în casele 
alea mari, unde beau şi mănîncă albii... 


- Ei, te duci la Andre, murmurară copiii cu invidie în 
glas, prefăcîndu-se totuşi că nu le pasă. 


- Ce staţi să ascultați ? Minte ! zise Koro. De ce Tatane 
se plinge la toată lumea că Andre e un fiu rău ? 


- Sigur că minte. Pleacă de aici ! îi strigă Makele. 
Locotenentule ! 


Mutembo se uită lung la el, mirîndu-se de unde i-o fi 
venit atita curaj. 


- Să mai ceri tu vreodată fluierul. Ai să vezi atunci ce ai 
să capeţi, îl ameninţă el. 


- N-am nevoie. losu îmi aduce un cuţitaş şi am să fac o 
grămadă de fluiere. O să avem fiecare cîte unul şi încă 
din alea fermecate, care alungă furtuna. 


- Ce fermecate ? Ce furtună ? N-ai să poţi ciopli nici 
măcar unul obişnuit. 


- Ba o să poată, îi sări Koro în apărare. 
- Şi eu ştiu să fac fluiere cîte pofteşti, se lăudă Areke. 
- Hai, acum pleacă ! N-auzi ? îi spuseră copiii. 


- la-ţi şi caprele, îi aminti Koro şi apoi începu să 
vorbească pe şoptite cu ceata. 


Mutembo mai zăbovi puţin, apoi plecă. Prea îi călcaseră 
mîndria în picioare. 


- Am să vă arăt eu cine e Mutembo, mirii el coborînd de 
pe colina unde domnise atita vreme nestingherit de 
nimeni, dar de unde îl prăvălise răscoala neaşteptată a 
unui puşti ca Makele. 


MKAVI 1 MAGONDAKUE 


Makele voia neapărat să afle taina fluieraşului care 
alungă furtuna şi era sigur că Magondakue, vrăjitorul, o 
ştia. Nu numai pentru că vrăjitorul lor fermeca şi 
desfermeca în fel şi chip, dar mai ales pentru că odată 
văzuse el însuşi că stăpînul duhurilor ţine în puterea lui 
şi trăsnetul. Era o noapte întunecată. Se întorcea cu 
mama lui dintr-un sat vecin. Pe cerul negru ca un 
tăciune stins nu licărea decit o stea şi aceea sclipea ca 
un ochi viclean de pisică sălbatică, chiar în dreptul 


cocioabei vrăjitorului. Deodată, nişte boa uriaşi de 
lumină spintecară bolta cerului care trosni într-un 
trăsnet năprasnic. În strălucirea fulgerelor văzu un 
copac înalt ce se înălța la o margine de drum. Apoi, de 
acolo izbucni un val de flăcări roşii ce păreau că 
mănîncă cerul. Chiar atunci trecu pe lîngă ei mkavi 
Magondakue şi, văzindu-le teama întipărită pe faţă, rînji 
dezvelindu-şi gingiile ştirbe. În noaptea aceea, vrăjitorul 
chemase trăsnetul asupra 


Nota 1. Mkavi - vrăjitor. 


copacului. Că asta era adevărat, nu mai încăpea nici o 
îndoială. Chiar el povestise a doua zi în tot satul. 


Makele ar fi vrut să meargă la coliba lui mkavi 
Magondakue, dar lumea spunea că duhurile îi luau ochii 
şi urechile oricui ar fi îndrăznit să păşească pragul ei, iar 
omul acela, deşi mai auzea şi mai vedea lucrurile, nu le 
mai putea pricepe rostul. losu zicea că sînt minciuni. Pe 
de altă parte, Musalo, nepotul vrăjitorului, se ducea în 
fiecare zi acolo şi nu păţea nimic. 


- Musalo, întrebă el, cum faci tu de nu-ți pierzi ochii şi 
urechile ? 


- Păi, eu sînt un fel de mkavi mai mic. Cînd am să fiu 
mare, am să fiu aşa ca bunicul Magondakue. Duhurile 
mă cunosc. 


- N-ai putea să faci într-un fel ca să mă cunoască şi pe 
mine ? 


- Păi, tu eşti om de rînd. 


- Mă fac şi eu mkavi cînd voi fi mare. 
- Nu se poate. Tu nu eşti neam cu nici un vrăjitor. 


Altceva Musalo n-a mai vrut să vorbească cu el. Zicea 
că e oprit ; de fapt, Musalo era altfel decît ceilalţi copii. 
Avea o căutătură de parcă îi era mereu frică să nu vină 
vreun duh să-l înhaţe de ceafă. 


În jocurile lor se ţinea mereu deoparte şi nu se 
amesteca decit rareori în vorbă, şi atunci o ţinea întruna 
cu : “Lasă, mai bine să nu ne băgăm în asta ! Lasă 
fluturele, c-o fi vreun duh ! Lasă, nu te mai uita acolo !" 
şi tot aşa întruna. Deşi avea vreo zece ani şi era deo 
seamă cu Mutembo şi Koro, rămăsese mic şi sfrijit. 
Mutembo ridea de el zicîndu-i : 


- Să ştii că mănîncă duhurile din tine. Ai grijă că într-o zi 
ai să pieri cu totul. 


Văziînd că Musalo nu-i poate fi de nici un ajutor, Makele 
se duse tot la losu să-i spună cum stau lucrurile. 


- Păi, ce stai pe gînduri ? Du-te la vrăjitor, îi zise acesta. 
- Să-mi pierd ochii şi urechile ? 

- lar începi ? 

- Dar tot satul ştie aşa. 


- Ştie pentru că Magondakue e deştept şi s-a priceput 
să ducă oamenii de nas. Tu vrei, cînd vei fi mare, să fii 
mai prost decît Magondakue, decit Musalo ? 


- Nuuu !... 


- Atunci, uite ce facem, zise losu, scoţind din buzunar 
ceva mic şi strălucitor. Asta e un cuțitaş de oțel. îl vezi ? 


- Daaa, ce frumos e ! strigă puştiul întinzînd mîna. 


- îl luasem pentru mine. Nu va fi al tău decit dacă te 
duci în colibă la mkavi Magondakue şi-mi spui tot ce 
vezi acolo. Bagă de seamă că eu am fost şi ştiu cum e. 


- Chiar înăuntru ?... 

- Da. 

- în ce bucluc am mai intrat ! se văicări Makele. 
losu rise şi plecă vîrîndu-şi cuţitaşul în buzunar. 


- Ai grijă să nu te prindă. Altfel, te sminteşte în bătaie şi 
zice că ţi-au luat duhurile mintea, îi mai spuse el. 


- Da, bine, răspunse Makele. 


Puştiul cumpăni cum stau lucrurile şi hotărî să se ducă. 
“Dacă ar fi să păţesc ceva rău, nu m-ar trimite losu", îşi 
zise el. Se gîndi ce se gîndi şi găsi o cale mai puţin 
periculoasă. Pîndi cînd vrăjitorul nu era acasă şi, pe 
furiş, ca să nu-l vadă nimeni, lărgi cu un beţigaş o 
crăpătură din peretele colibei. 


“Pot să văd foarte bine şi de aici cum e şi ce se petrece 
înăuntru", mormăi el bucuros. 


Seara, după ce se-ntunecă, se strecură tiptil la 
crăpătura ce şi-o pregătise. La început îi bătea inima să- 


i spargă pieptul, nu alta. Dar pe urmă privi cu nesaţ la 
ciudăţeniile care se aflau acolo. În mijlocul colibei era 
aprins un foc mic. Deasupra fierbea o oală cu nişte 
buruieni. Umbrele şi luminile flăcărilor jucau de-a lungul 
cocioabei, lăsînd să se vadă tot soiul de chipuri mici 
cioplite în lemn şi agăţate de pereţi. Erau elefanţi, 
rinoceri, căprioare, cîini, tauri sălbatici, tot ce vrei. Erau 
pînă şi nişte oameni mici şi cu capetele mari. Unii parcă 
plîngeau sau se strimbau, alţii rideau cu gura pînă la 
urechi. Lui Makele îi plăcu mai ales o căprioară care, 
deşi sta atirnată, părea că fuge speriată din locul acela 
blestemat. Vrăjitorul moţăia într-un ungher. Avea pe el 
o blană de leopard roasă, iar la git purta legate de 
şnururi tot soiul de lighioane ca şi cele de pe pereţi. 
Faţa îi era posomorită şi totodată rea şi vicleană. 


“Hai, trezeşte-te ! Fă un kiko ukavi !”, îl îndemnă 
Makele în gînd. Ca şi cum l-ar fi auzit, vrăjitorul se trezi 
şi se duse lîngă foc. Makele vru să fugă, dar, văzindu-l 
că s-a apucat să mestece liniştit în oala de pe foc, 
rămase pe loc nemişcat. îşi aduse aminte de ce i-a spus 
losu : “Vrăjitorul poate să te simtă sau să-ţi ghicească 
gîndurile numai dacă tu te dai de gol răsturnînd sau 
călcînd pe ceva care să facă zgomot". 


Bătrînul luă oala şi o dete la o parte de pe foc. 


- Arşi, lua-te-ar dracu ! bombăni el, trăgîndu-şi repede 
degetele. Se fripsese. 


Makele pufni în rîs la crăpătura lui. Vrăjitorul îl auzi şi-şi 
ridică repede privirea duşmănoasă şi vicleană. Puştiul o 
tuli, fugind cît îl ţineau picioarele. 


A doua seară îi aduse pe Koro şi pe Areke. Pindiră ei ce 
pîndiră, străjuind cu schimbul la crăpătură ; vrăjitorul 
însă nu cioplea nici un fluieraş. A treia seară crăpătura 
era astupată. Bătrinul o descoperise. Băieţii se lăsară 
păgubaşi, mai ales că losu îl răsplăti pe Makele pentru 
curajul lui dîndu-i cuţitaşul şi arătîndu-i cum să 
cioplească un fluier ce suna aproape ca al piticului. 


- Dar tu eşti mai vrăjitor decit toţi vrăjitorii ! se minună 
Makele. 


- Sigur că sînt ! Orice om e vrăjitor, fiindcă uite, aici, - 
zise losu ciocănindu-l pe frunte, - aici ai un farmec 
vrăjitoresc care se numeşte ninte şi cu ea poţi face 
orice pe lumea asta. 


Puştiul se apucă să cioplească fluiere. La început 
mergea greu, dar pe măsură ce tot tăia lemnul, mîinile 
lui se făceau mai dibace. După un timp avea fluiere 
pentru toată ceata, aşa cum se lăudase atunci pe 
colină, cînd se certase cu Mutembo. Făcu fluiere mai 
groase şi scurte care sunau gros, altele mai lungi şi 
subţiri cu un sunet uşor şi ascuţit. 


Pe unul îl reuşi atît de bine, de cînta mai frumos chiar 
decit cel al piticului, dar nici unul nu alunga furtuna. 
Nici chiar cele tăiate din copacul lovit de trăsnetul lui 
Magondakue. losu avea dreptate : furtuna nu asculta de 
fluiere. 


“Nu-l nimic, îşi zise Makele. Acum am să cioplesc 
lighioane ca cele de la gitul vrăjitorului. Cînd Le-o vedea 
Magondakue, o să plesnească de ciudă". 


PUIUL DE HIPOPOTAM 


Magondakue spunea că în nopţile întunecate, cînd luna 
zimbitoare şi plină de lumină stă închisă în coliba 
cerului, prin pădure şi de-a lungul rîului umblă fel de fel 
de duhuri rele. Atunci scorburile copacilor şoptesc ca 
nişte guri înveninate blestemele cele mai grele, florile 
se prefac în cuțite şi lănci tăioase, iar lianele în şerpi 
reci şi alunecoşi. Vai şi amar de sărmanul călător rătăcit 
într-o astfel de noapte ! Panterele cele mai hide şi mai 
viclene, ce se ascund înfricoşate în timpul zilei, se reped 
şi-l sfişie, sugîndu-i lacome sîngele. lar dacă în drumul 
lui întîlneşte un hipopotam e strivit, terciuit de 
picioarele fiarei uriaşe, plină de cruzime. Dar 
hipopotamii pricinuiesc rău omului şi în alte chipuri. 


În fiecare noapte, copiii şi cîţiva săteni se duceau la 
capătul dinspre pădure al ogoarelor, aprindeau focuri şi 
se culcau acolo. Făceau de pîndă cu schimbul, pentru 
ca turmele de maimuțe stricătoare şi obraznice să nu 
dea buzna prin mei şi prin grădinile de legume. La 
capătul dinspre rîu nu făcea nimeni de strajă, că nu era 
nevoie. De acolo n-avea cine să vină. 


Pe apa domoală a lui Mijinga se iviră însă într-o noapte, 
plutind alene, o turmă de şase namile cenuşii, cu 
trupurile ca nişte tăvălugi. Aveau ochii mici, înfundaţi 
sub fruntea joasă, boturile mari şi late, iar pe ceafă cute 
groase de grăsime. O vreme adulmecară şi cercetară cu 
teamă împrejurimile. Nu cunoşteau locurile şi simțeau 
urmele omului. Apoi se opintiră şi ieşiră greoi din apă. 


Cea mai grijulie se arăta una din namile care avea cu ea 
un pui mic, cît un căţelandru, cu picioarele scurte şi 
butucănoase. Puiul se poticnea mereu şi se oprea 
speriat, dar mama lui îl împingea cu botul şi cu un 
grohăit gros îi da să înţeleagă că deocamdată n-are de 
ce-i fie teamă. 


Nemulţumiţi de hrana ce o găsiseră în păduricea de 
lîngă rîu, hipopotamii se îndreptară domol spre ogoarele 
şi grădinile oamenilor. Cu o poftă uriaşă ca şi trupurile 
lor, se năpustiră asupra cartofilor şi asupra păstăilor de 
fasole. Fără să se mai sinchisească de nimic, începură 
să scormonească pămîntul, să strivească aracii sub 
labele lor butucănoase, să rupă, să smulgă şi să 
mănînce tot ce le ieşea în cale. Mestecau de zor 
legumele proaspete, pline de suc dulce, închizînd 
mulţumiţi ochii mici şi tîmpi. După ce răscoliră totul, se 
îndreptară spre cîmpurile acoperite de spice verzi şi 
fragede de mei. Fiindcă erau sătui după atita ospăț, 
începură să se tăvălească pe spate şi să frămiînte locul 
în picioare, terciuindu-l şi amestecîndu-l cu pămîntul. Se 
jucau. Numai puiul cel mic nu putuse să măniînce nimic. 
El mai sugea încă la mama lui. Turma nu merse mai 
departe fiindcă se zăreau focurile paznicilor, iar către 
ziuă, cînd dinspre sate se auzi trimbiţatul cocoșului, o 
porni domol, domol, grohăind încet a mulţumire şi a 
îndestulare, înapoi către apa lui Mijinga. 


Noaptea era pe sfirşite. Cum spunea Magondakue, 
fiarele pădurii şi duhurile rele se furişau tiptil în 
ascunzişurile lor. Peste puţin timp bolta cerului se făcu 


albastră-verzuie şi dinspre răsărit prinse să se-nalţe 
soarele, roşu ca miezul unei orhidee. 


Primul care văzu prăpădul ce-l făcuseră hipopotamii a 
fost Moze, unul din paznici. Moze era omul cel mai 
năpăstuit din sat. Femeia îi murise de curînd, iar pe 
deasupra avea şase copii şi pe mama lui, Dijilanga, o 
bătrină răutăcioasă, care-i pricinuia numai necazuri, că 
de ajutat nu mai era în stare să-l ajute. 


Moze alergă îndată la Tatane, şeful satului. 


- Ne-a lovit năpasta, Tatane ! Ne-a lovit năpasta ! Vino 
să vezi că n-a mai rămas nimic din truda noastră. Cu ce 
o să-mi hrănesc eu copilaşii, cînd tot ogorul meu l-au 
distrus ? Ale altora au mai scăpat, dar mie nu mi-a mai 
rămas nimic. O să murim de foame ! Vai de capul meu! 
se văietă sărmanul om. 


Vestea se răspiîndi ca apa. Oamenii se striînseră la locul 
cu pricina, unii văietîndu-se, alţii frămîntindu-şi mintea 
cum să iasă din bucluc. 


Priveliştea grădinilor răscolite şi a meiului tînăr, gata să 
dea în pîrg, strivit şi terciuit, era nespus de jalnică. 


- Saada ! Saada ! 1 Ce-o să facem ? ţipa baba Dijilanga 
cît o ţinea gura, deşi ea nu făcea niciodată nimic. 


- N-o să mai avem cu ce plăti impozitul, tună miîniat 
Tatane. 


- Sigur, el se gîndeşte la impozite că, de, e răspunzător 
de ele în faţa albilor şi a lui Muvura, dar noi ce o să dăm 


de mîncare copilaşilor noştri ? bombăneau femeile între 
ele. 


Makele şi Koro se ţineau mereu după losu, care 
strîinsese în jurul lui pe toţi flăcăii din sat. 


- la staţi, oameni buni. Ne tînguim acum de pomană, 
zise Tatane, acoperind larma glasurilor cu vocea lui 
groasă şi puternică. Mai bine să chibzuim ce-i de făcut. 


- Să ne scăpăm mai întîi de hipopotami, zise losu. Dacă 
pornim o vinătoare, ferim grînele şi legumele care ne- 
au mai rămas. 


- Dacă vînăm o dihanie din cele mari, avem o bucată de 
vreme cu ce ne ospăta, se bucură Moze. 


- Pielea o facem bice şi le vindem, iar pe colții namilei 
putem să luăm bani frumoşi, aşa că ne mai putem plăti 
din impozite, completă Tatane. 


- Din carne o să mai dăm ceva pe la vecinii noştri din 
celelalte sate, zise losu. In schimb le cerem să ne dea 
mei, atunci cînd s-o coace. 


- Ce mai, pornim o vinătoare să-i meargă vestea ! se 
bucură Kateke, un bărbat mic de statură, însă cel mai 
straşnic vinător de prin părţile locului. Şi acum, hai la 
treabă ! La amiază dăm drumul pirogilor pe rîu. 


- Aaa, nu ! Aşa nu merge ! N-avem învoirea albilor şi nu- 
i drept să facem ceva într-ascuns, ca hoţii, se împotrivi 
Tatane. 


- Pînă ne dă învoire akida cel mare, hipopotamii ne 
distrug şi restul ogoarelor şi pleacă în alte locuri. Mai 
vînează atunci dacă ai ce, zise Kateke. 


Nota 1. Saada - vai, nenorocire ! 
Tatane se răsti supărat : 
- Nu e drept să pornim vinătoarea fără învoire. 


Oamenii, obişnuiţi să asculte de cuvîntul şefului lor, dar 
şi înfierbîntaţi de gîndul vinătoarei, se uitau unii la alţii, 
încurcaţi. 


- Saada ! Saada ! O să-mi moară copilaşii de foame, se 
tingui Moze, deznădăjduit. 


Kateke zimbi batjocoritor : 
- N-au decit ! Asta e drept, dar... 


- De mine să nu te rizi că sînt om bătrîn, îi aruncă 
Tatane vorba cu asprime. losu, tu eşti mai învăţat. Du- 
te repede la Ksingia Vakida şi caută de ia învoirea. Pe 
urmă vedem noi ! 


- Plec chiar acum, zise acesta şi, luîndu-l pe Diara cu el, 
porni la drum. 


Ceilalţi se apucară să pregătească uneltele pentru 
vînătoare. Ce mai fierbere în sat ! Copiii duseră iute 
caprele pe colină şi, lăsîndu-le de capul lor, se 
întoarseră cu toţii să vadă pregătirile. Cine se îndura să 
lipsească dintr-o asemenea împrejurare ? Flăcăii, 
cîntînd şi chiuind plini de veselie, se întreceau care să 


ascută mai bine virful lăncilor şi harpoanele grele. 
Femeile fierbeau de zor ierburi otrăvitoare. Kateke îi 
muştruluia pe 


Toţi, în timp ce meşterea la frînghiile lungi pentru legat 
harpoanele. Văzind copiii cum zgiiesc ochii şi-i încurcă 
pe cei mari, vînătorul îi luă la rost: 


- Voi n-aveţi nici o treabă ? 


- N-avem, răspunseră ei în cor, dornici să-l ajute cu 
ceva. 


- Cine e căpetenia voastră ? 
- Koro ! ziseră ei, îmbulzindu-se în jurul lui. 


- Bine ! lată ce aveţi de făcut : mergeţi cătinel pe malul 
rîului şi-mi descoperiţi cam pe unde s-au aciuat 
hipopotamii. Dar băgaţi de seamă să nu vă înhaţe 
vreunul şi să vă strivească în picioare ca pe nişte 
banane coapte. Să-mi staţi la pîndă prin copaci, cum 
stau panterele. Tu, Koro, ai grijă să nu se răzleţească 
unul de altul. Să-i ţii strînşi laolaltă ca turma de tauri 
sălbatici. Ne-am înţeles ? 


- Da ! răspunse ceata păzitorilor de capre şi, fără să mai 
aştepte alte cuvinte, o tuli spre rîu. 


Găsiră hipopotamii nu prea departe de aşezarea satului 
lor, într-un cot al rîului, unde creşteau nuferi şi trestii 
din belşug. Se furişară printre ierburi. 


- Tii, ia uite un pui mic şi grăsuliu, strigă Makele. 


- Nu ţipa, că ne simt şi pleacă de aici, îi domoli Koro. 


- Hipopotamii sînt duhuri cu puteri uriaşe. Puiul e şi el 
un duh mai mic, şopti Musalo, cu mutra lui veşnic 
speriată. 


- Nu mai face pe prostul. Lasă că ştiu eu puterea 
duhurilor şi a vrăjitorilor, se umflă în pene Areke. Lui 
bunicul tău i-a fost teamă de noi şi a astupat crăpătura. 


Koro îi dădu repede un ghiont în cap, iar Makele, văzînd 
că Areke îl bagă în bucluc cu lăudăroşenia lui, începu să 
vorbească repede : 


- Trebuie să-i găsim un nume. Ştiţi ce ? Eu zic să-l 
botezăm Piki Iki, Puiul Grăsuliu. 


- Da ! da ! se învoiră copiii. 
- Ce crăpătură ? întrebă Musalo, nedumerit. 
- Mai încet, mai încet, că ne aud, se oţări Koro la el. 


Musalo ar mai fi voit să întrebe ce-i cu crăpătura, dar 
copiii îi făcură semn să tacă. 


Hipopotamii se scăldau nepăsători în băltoaca lor. 
Cufundaţi în apă pînă la git, moţăiau cu ochii pe 
jumătate închişi, încălzindu-se la soare. Din cînd în cînd 
mai rupeau cîte un smoc de ierburi de apă şi-l mestecau 
alene. De o parte şi de alta a botului lătăreţ le picurau 
stropi de salivă înverzită. 


- liii, ce uriîţi sînt, se strimbă Makele la ei. 


- Uriîţi şi răi. Ne-au mîncat cartofii şi fasolea, adăugă 
Koro. 


- Lasă că vă arătăm noi ! O să vă gonim de aici, 
nesuferiţilor ! le promise Areke, ameninţindu-i cu mîna. 


Musalo le făcea semne desperate să tacă: 


- Să nu ne audă. Credeţi-mă, sînt nişte duhuri grozav de 
rele. Au să se răzbune. 


Plictisindu-se să-i tot privească, copiii plecară înapoi în 
sat. îi găsiră pe losu şi pe Diara în mijlocul oamenilor, 
povestindu-le despre nepăsarea lui akida Briault: 


- Spune că nu-l interesează ce se petrece pe ogoarele 
noastre. El ştie numai atit : că hipopotamii 


sînt “Parc Naţional" şi noi, negrii, nu putem să ne 
atingem de ei. 


- Ce e ăla “Parc National" ? se trezi Makele întrebînd. 


Baba Djilanga, care stătea lîngă el, îl înghionti, răstindu- 
se : 


- Cum îndrăzneşti să tai vorba fratelui tău mai mare, 
cînd vorbeşte în adunarea bărbaţilor ? 


- Lasă-l să întrebe şi mai ales să fie îndrăzneţ, îi luă losu 
apărarea. Apoi îl lămuri : E vorba de un loc, unde albii 
ţin fel de fel de animale mai rare. 


- Şi noi ce o să facem ? Stăm să ne distrugă hrana 
noastră ? Asta nu e drept, se mînie Tatane. 


- Dar ce, zice cineva să ascultăm de akida Briault, rise 
Diara. 


Bătrînul îl străpunse cu o privire amenințătoare : 


- Rizi, rizi, ce-ţi pasă ! Vii o dată pe an cînd iei învoire şi 
apoi pleci cu losu la mină. iar eu rămîn aici să plătesc 
amenda. Nici asta nu-i drept! 


- Nu vă mai certaţi, sări Kateke. Acum că ne-am pregătit 
lăncile, ne-am ascuţit harpoanele, hai să-i dăm drumul ! 


- Aşa zic şi eu, întări losu. Ogoarele noastre stricate o să 
dovedească îndeajuns că i-am vinat ca să ne apărăm. 


- Cam ai tu dreptate, se înmuie Tatane. Să vină să vadă 
cum arată meiul nostru şi, de e om cu cap, o să ne dea 
pace. 


Flăcăii încărcară îndată trei pirogi cu lănci şi harpoane 
şi, vislind uşor, se apropiară de locul unde spuseseră 
copiii că văzuseră namilele. 


Hipopotamii stăteau tot acolo, toropiţi de lene şi de 
căldura înăbuşitoare. Din cînd în cînd, cîte unul vira 
capul către adînc, de unde, pufăind zgomotos pe nări, 
făcea ca apa să ţişnească în sus cu putere. Alţii îşi 
căscau boturile uriaşe, în care se vedeau dinţii puternici 
ca nişte căngi, şi scoteau cîte un muget aducînd a urlet. 
Se scăldau liniştii, nesimţind apropierea oamenilor. 
Păsările albe ce-i însoțesc pretutindeni, hrănindu-se cu 
lipitorile şi gizele ce stau parazite pe pielea lor, zburară 
speriate, vestindu-le primejdia. Hipopotamii porniră 
domol, domol, în jos, pe firul apei. Pirogile lunecară iute 


în urmărirea lor. Vinătorii ţineau harpoanele şi lăncile 
gata pregătite. 


- îl atacăm pe ultimul. E mai aproape de noi şi s-a 
răzleţit de ceilalţi, porunci Kateke. Toţi îl ascultară fără 
şovăire, cunoscînd priceperea lui. 


Vînătorul trebuia să arunce harponul cel mare. Diara îl 
ajuta, desfăşurindu-i frînghia groasă, împletită din 
tulpini de liane. losu ţinea două harpoane mai mici, pe 
care avea să le arunce numai dacă era nevoie. 


Pirogile se apropiau din ce în ce mai mult de turmă. 
Oamenii, numai ochi şi urechi, stăteau în picioare, cu 
arcurile în mînă, nemişcaţi, cu trupurile încordate ca 
nişte arcuri gata să zvirle săgețile. Cînd ajunseră 
aproape de ultimul hipopotam, acesta se întoarse 
deodată şi începu să bată furios din picioare, căscînd 
botu-i uriaş, gata să se repeadă. 


- Hai ! strigă scurt Kateke şi zvirli cu toată puterea 
harponul greu drept în gitlejul animalului. Nimerise în 
plin. 


Namila se afundă în apă, apoi ieşi căscînd din nou botul, 
acum plin de sînge şi cu harponul înfipt adînc. Oamenii 
aruncară lăncile. losu îşi pregăti harpoanele. Fiara se 
cufundă iar în apa înroşită de sînge. Apoi, aşa cum era, 
cu harponul şi cu lăncile în gitlej, se năpusti cu o putere 
uriaşă pe prima pirogă şi, prinzîndu-i unul din capete, o 
prefăcu în ţăndări. Vinătorii săriră iute din bărci şi, 
scufundîndu-se adînc în apă, înotară cit îi ţinu 
răsuflarea, cît mai departe. leşind pe mal se căţărară 


imediat în copaci. Fiara, neputînd să vadă sub apă, le 
pierduse însă urma. Scăpaseră cu toţii. De acum nu mai 
aveau altceva de făcut decît să-şi odihnească trupurile 
ostenite, aşteptînd ca dihania să-şi dea sufletul. 


În păduricea de pe malul rîului găsiră ceata de copii 
care, deşi primise poruncă să rămînă în sat, veniseră 
îndemnați de Makele să vadă şi ei vînătoarea. 


Fiindcă lucrurile reuşiseră de minune, nu primi nimeni 
nici o chelfăneală. 


Tirziu, aproape cînd focul soarelui avea să se stingă în 
apa rîului, vînătorii traseră la mal namila ce plutea pe 
firul apei, semn că murise. 


Se strînse tot satul, aşezindu-se temeinic pe treabă. 
Kateke şi Tatane, cei mai pricepuţi în treaba asta, 
jupuiră pielea groasă de două degete. Makele, care nu 
se mai despărţea de cuţitaş, vru să taie şi el, dar losu îi 
trase o palmă drept orice lămurire şi-l împinse 
deoparte. 


Bosumflat, se aşeză pe un bolovan lîngă ceilalţi copii, 
care stăteau şi ei fără nici o treabă. 


- Cînd o să fiu mare, mă fac vînătorul cel mai grozav de 
pe lumea asta, se făli Areke. 


Makele nu se lăsă nici el mai prejos : 


- Şi eu am să am un fluier cu care o să chem animalele 
la mine. Ce o să se mai înfurie losu cînd m-o vedea că 
fac vrăjitorie ! 


- lar vă lăudaţi, îi mustră Koro. Păcat că s-a înnoptat : 
am fi mers să vedem unde s-au dus dihăniile. 


- Eu, - zise Makele, - aş vrea să ştiu dacă Piki Iki n-a 
păţit ceva. 


Tocmai atunci se auziră nişte strigăte pline de veselie : 
- la uitaţi-vă la dolofanul ăsta ! A venit după mama lui ! 
Copiii alergară iute într-acolo. 


- Piki Iki, Piki Iki, Puiul Grăsuliu ! se bucurară ei, ca şi 
cum ar fi regăsit un vechi prieten. 


- Dar pe ăsta de unde-l mai cunoaşteţi ? se miră Kateke, 
ţinînd puiul de grumaz, ca să-l împiedice să se apropie 
de rămăşiţele mamei lui. 


- De azi dimineaţă, de cînd ne-ai trimis să-l iscodim, 
răspunse Koro. 


- Asta înseamnă că aţi fost Iscoade bune, îl lăudă 
Tatane. 


- Şi cu afurisitul ăsta ce aveţi de gînd să mai faceţi ? 
întrebă baba Djilanga, ţinîndu-se fricoasă deoparte. 


losu o linişti : 
- Nu vezi că e mic ? Mai sugea la maică-sa. 


- Ha, ha, ha, rise Diara. Ne-a venit un oaspete ales. Să-l 
ducem în sat, să-l creştem... 


- Fugiţi de aici. Ce, aţi înnebunit ? se sperie baba 
Djilanga. Ăsta e vreun duh blestemat. 


- Ba să-l ducem în sat! 
- Să-l ducem ! 

- Nue duh! 

- Să-l ducem în sat! 


Copiii ţipau dînd din picioare şi înghesuindu-se în jurul 
micului hipopotam. Cei mari se împotriviră la început, 
dar văzînd că nu e chip să se înţeleagă cu puştii, tăcură 
şi îşi văzură de treburile lor. Rotofei şi bondoc, Piki Iki 
grohăia speriat, zbătindu-se din răsputeri să scape din 
mîinile noilor săi stăpiîni. Diara reuşi cu greu să-l ia în 
braţe şi porni cu el spre sat. După el venea alaiul de 
copii cîntînd în gura mare : 


“Priviţi-l ! E Puiul Grăsuliu. 

Prindeţi-l ! E hoţul de pe rîu, 

Vînat ales şi durduliu ; 

Nu-l lăsaţi pe hoţul cel hazliu.” 
Numai Musalo nu îndrăznea să cînte. 


- îl fac hoţ şi e duh. O să vadă ei ce o să păţească, 
bombănea nepotul vrăjitorului. 


În prima noapte cu lună, satul sărbători după un obicei 
străvechi Siku Kun, izbînda în vinătoare. Bărbaţii 
aprinseră focurile mari de praznic, femeile aduseră în 


vase de lut bere proaspătă de banane şi tot satul se 
aşeză pe un ospăț straşnic, cu carne friptă de 
hipopotam. Pretutindeni răsuna voia bună a oamenilor 
care petreceau şi risetele copiilor ce se zbenguiau 
alergind în jurul focurilor. Numai Makele sta deoparte 
îmbufnat şi arţăgos. Analia, surioara lui, şi încă două 
fete îi ceruseră să le cioplească un hipopotam mic de 
lemn cu care să se joace, ele neavînd voie să se apropie 
de cel adevărat, în carne şi oase. 


El se grăbise să le promită : “Sigur, vă fac şi mai mulţi, 
nu numai unul". De, era în joc onoarea lui de bărbat. 
Dar cînd s-a apucat să cioplească, lemnul n-a vrut să 
asculte de cuţitaşul lui. S-a căznit ce s-a căznit, dar 
degeaba, nu reuşea. Ce făcea el numai a hipopotam nu 
semăna ! 


- Să vezi ce o să mai ridă proastele alea de mine, se 
plînse el lui Koro. 


- Nu te mai amări, îl mîngiie acesta. Magondakue a 
făcut unul şi l-a dat babei Djilanga, atunci cînd cu 
vînătoarea. Acum l-a luat înapoi. Să mergem la el cu un 
vas de bere şi să i-l cerem. 


- Da, dar lui nu se cade să-i dea de băut decit şeful 
satului. 


- Ai dreptate. Hai atunci şi fără bere. 


Vrăjitorul se înfăţişase la petrecerea satului împodobit 
în blănuri frumoase de fiare sălbatice şi avînd pe cap o 
găteală grozavă din pene de vultur şi gheare de leu. 
Văzind însă că nu i se da cinstea cuvenită, sta 


singuratic, cu o mutră acră şi duşmănoasă. Chipul lui 
mai păstra încă înfăţişarea poruncitoare şi hrăpăreaţă 
de odinioară, cînd era ascultat şi temut de toată lumea. 
Prin sat umblau vorbe că în tinereţea lui, vrăjitorul se 
răzbunase pe un puternic şef de trib care nu-l poftise la 
o sărbătoare, omorîndu-l prin vrăjitorie. Nimeni nu 
îndrăznise să-i pedepsească fapta. Acum Tatane îl 
aşezase în fruntea sărbătoarei pe Kateke, iar lui nu-i 
spusese decit urarea pe care o cerea datina. Femeile şi 
o parte din bărbaţi, care mai credeau în puterea lui 
Magondakue, şopteau pe furiş fel de fel de vorbe, 
privindu-l cu nişte ochi speriaţi, ca şi cum ar fi vrut să-i 
ceară iertare pentru purtarea lui Tatane. Din colţul ei, 
bătrina Djilanga începu să strige, căutînd să fie auzită 
de şeful satului : 


- Să-l ospătăm pe vrăjitor. Să-l cinstim, că el şi nimeni 
altul ne-a adus Siku Kun. 


- Ce vorbeşti, babo ? Şi noi care credeam că harpoanele 
şi lăncile noastre le-au venit de hac hipopotamilor, rise 
Diara, făcîndu-i semn lui Kateke. 


- Ei, aş, vă spun eu, îl înfruntă Dijilanga cu hotărire. 
Magondakue mi-a dat chiar în ziua aceea un talisman. 
la priviţi-l ! Şi luă din mîna vrăjitorului un hipopotam din 
lemn, cu gura străpunsă de lance, şi-l arătă oamenilor. 


- Tiii ! Ce frumos e ! se minună Makele. 


- Ei, vezi, ţi-am spus eu ? îi şopti Koro. Pe ăsta să i-l 
cerem. 


- Eu am pus hipopotamul ăsta în piroga lui Kateke, 
povesti mai departe bătrina. 


- De aceea te tot foiai pe lingă noi şi ne încurcai 
treburile, se dumeri losu. 


- Eu v-am Încurcat, bombăni ea. Fără talisman nu mai 
aruncaţi voi harponul şi lăncile cu atita putere, iar fiara 
nu s-ar fi lăsat aşa uşor doborită... Tu tot baţi capul la 
oameni că vrăjile nu sînt bune la nimic, dar uite că n-ai 
dreptate. 


Diara ridea să se prăpădească. 


- losu, cere-i hipopotamul ! Te pomeneşti că face treaba 
la mină în locul nostru ! 


- Dă-i pace ! Se minie vrăjitorul, şi după ce plecăm noi 
din sat, începe iar să sperie oamenii, îi şopti losu ca să-l 
potolească. 


Magondakue îl privea furios pe sub sprîncene, clipind ca 
o hienă încolţită. Tocmai atunci se găsi Makele să-i 
ceară hipopotamul. 


- Mînca-te-ar lepra, pe tine şi cu tot neamul tău... Să-ţi 
facă fratele tău, dacă poate, se stropşi bătrînul. 


- Makele ! la vino încoace, îl chemă losu, care auzise ce 
spusese vrăjitorul. Adu-mi o bucată de lemn şi cuţitaşul. 


Puştiul veni într-o clipă cu cele cerute. losu se apucă de 
lucru. Avea mîinile mari, bătătorite de muncă grea, dar 
lucra uşor şi cu multă îndemiînare. Din citeva tăieturi 
mica dihanie era gata. 


- Ooo 1... Ăsta seamănă chiar cu Piki Iki, făcu Makele. 


- Dă-l fetelor şi spune-le că l-ai făcut tu, îi zimbi losu 
şiret. 


Magondakue se făcea că priveşte cum ard focurile, dar 
se vedea că spumegă de furie. Intoarse spre losu faţa 
plină de răutate, dar n-apucă să zică nimic. începuseră 
dansurile Utumbuizu 1. 


Nota 1. Utumbuizu - dansurile de mare sărbătoare. 


Flăcăi împodobiţi ca de sărbătoare se aşezară roată în 
jurul focului celui mare. Erau înalţi, cu trupurile 
mlădioase şi puternice. În miini ţineau lănci şi scuturi. în 
mijloc, aproape de flăcări, sta Kateke înveşmîntat cu o 
blană minunată de leopard, unsă cu grăsime de 
hipopotam şi purtînd legaţi de glezne colții fiarei ucise. 
Vînătorul avîntă sulița în sus. Tam-tam-urile izbucniră 
toate într-un ropot tumultuos. Diara ridea, arătindu-şi 
dinţii albi, şi bătea aşa de îndrăcit în toba lui, că pînă şi 
bătrînii se sculară de pe viragourile lor şi începură să 
bată din palme ritmul dansului. Kateke îşi îndreptă 
trupul şi-şi înălţă capul cu semeţie. Picioarele lui loveau 
cu putere pămîntul. Tam-tam-urile răpăiau repede ca 
picăturile de ploaie, strecurînd în trupurile oamenilor 
putere, aşa cum apa învie ierburile şi copacii. 


“Kateke ! Kateke ! 


Îndrăzneţ vînător !" 

Cîntă Diara cu vocea lui plină şi melodioasă. 
“Kateke ! Kateke ! 

Priveşte în văi departe ! 

Priveşte cum în umbra înserării 

Se strecoară lin vintul !" 

Se avintară şi ceilalţi flăcăi în cîntec. 


Kateke îşi lăsa trupul pe spate şi înainta lovind pămîntul 
în vuietul tam-tam-ului. Lancea o ţinea sus, deasupra 
capului, stringind-o cu braţul încordat. 


“Kateke ! Kateke ! 
Nu te feri de primejdie, 
Căci de plins e cel fricos." 


Răsuna cîntecul tot mai puternic, iar flăcările se avîntau 
tot mai sus, către cerul înstelat. Viaţa clocotea fierbinte 
în inimile tuturor. 


“Kateke ! Kateke ! 
Fiara îţi stă în faţă !" 


Tam-tam-urile răbufniră toate odată, răpăind sălbatic. 
Trupurile vînjoase ale flăcăilor se avîntară ca apele unui 
riu de munte, în vreme ce miinile celor din jur băteau 
ritmul tot mai tare, tot mai repede. Kateke se depărtă 
cîţiva paşi de foc, îşi strînse mai bine lancea şi, 


încordîndu-se, sări peste flăcările înalte ce-i îmbrăţişară 
o clipă trupul. 


“Kateke ! Kateke ! 
Ne-ntrecut vînător, 
Tu fiara ai răpus !" 
Tam-tam-urile tăcură. Nu se mai auzi nici un zgomot. 


Kateke rămase o clipă cu lancea ridicată, purtînd pe 
spinare blana de leopard aprinsă. O aruncă apoi în 
mijlocul focului împreună cu lancea, mulţumind astfel 
naturii pentru dărnicia ei. 


“Kateke ai învins !" 


Se auzi murmurul cîntecului, care se stinse încet, 
vlăguit. 


Oamenii se aşezară osteniţi în jurul focurilor. Cu tot 
frigul nopţii, pe trupurile lor şiroia sudoarea. 


- Ce frumoşi sînt oamenii cînd dansează, murmură 
fericit Makele. Oare ar putea cineva să-l cioplească pe 
Kateke aşa cum a sărit printre flăcări ? 


Pe Puiul Grăsuliu l-au închis mai întîi în ţarcul caprelor. 
Acestea îl priveau speriate şi se ţineau departe de el. Se 
vede că ele îşi mai aminteau cite ceva din viaţa de 
sălbăticie de odinioară, cînd trebuiau să fugă repede din 
calea hipopotamilor, ca să nu piară strivite de furia lor. 
Frica lor se arătă însă fără temei. 


Piki Iki se sperie la rîndul lui mai ales de coarnele şi 
bărbuţele ţapilor şi, după ce rupse gardul de nuiele, o 
tuli înapoi pe malul rîului, ca s-o caute pe mama lui. 
Negăsind-o, se-ntoarse iar în sat, spre marea bucurie a 
copiilor. Primul îl văzu Koro, şi toată ceata alergă în 
grabă după el. 


- Unde e ? Unde e ? întrebă Makele gifiind. 
- La Tatane, în ţarcul vitelor, răspunse Koro din fugă. 


- Intru întîi eu, că pe mine mă cunoaşte mai bine, zise 
Areke. 


- Păi, da, o-ţi fi cumva neamuri, se stropşi Makele. 
Koro îi potoli : 

- Vreţi să se sperie şi să plece din nou ? 

- Poate să se şi supere, şopti cu teamă Musalo. 


Lui Piki Iki însă nici nu-i păsa. Se căţărase pe o moviliţă 
de pămînt şi sugea de zor la ugerul unei vaci care-l 
lingea duioasă pe pielea lui groasă şi cenuşie. 


- Hii ! ia uite ce mai vițel, rise Areke. 


Makele se apropie încet, cu băgare de seamă, nu 
cumva să-i taie pofta de mîncare. 


- Lasă-l, săracul, să se sature. A slăbit de cînd e la noi. 


- Numai să nu vie Tatane să vadă cum se duce untul şi 
laptele bătut, că ne dă la ciomege să avem şi noi şi Piki 
Iki pe săturate, se îngrijoră Koro. 


Makele născoci însă un şiretilic. 


- Eu zic să facem de pîndă pînă termină Iki de mîncat. 
Dacă pînă atunci vine cineva, Incepem să ţipăm. 
Grăsuliul o să se sperie şi o să lase ugerul vacii. 


- Bine, se învoiră copiii şi se aşezară cu toţii la pîndă. 


Puiul Grăsuliu, văzînd că vaca la care supsese nu mai 
are lapte, se duse la cealaltă şi-şi continuă prînzul. 


- Aoleu, ce ne facem, că ăsta nu se mai satură, se 
alarmă Musalo. V-am spus eu că e un duh. 


- Păcat că nu mai e şi vaca roşcată. A luat-o 
locotenentul ăla, zise Makele cu ură. 


Koro, grijuliu ca de obicei, îi făcu atenţi: 


- Băgaţi de seamă, parcă vine una din femeile lui 
Tatane. 


- Uite-o pe drum, hai să ţipăm. 


- Fugi, Piki Iki, fugi, n-auzi ? Fugi, că te prinde, strigau 
copiii. 


Degeaba. Hipopotamul nici nu visa să-şi întrerupă 
prînzul. 


- Fugi, că te prinde, strigau ei plesnind din palme şi dînd 
din picioare. 


Tot nimic. 


- Daţi cu pietricele în el, comandă Koro. 


Tot nimic. Piki Iki sugea în voie sub ploaia de pietricele, 
de parcă asta i-ar fi mărit şi mai mult pofta de mincare. 


- Mic, mic, dar pielea îi e groasă de nu simte nimic, îi 
lămuri Koro. 


- Ce căutaţi aici, puşlamalelor ? se auzi o voce răstită de 
femeie. 


- Gata, ne-a prins, murmură Areke înciudat. 


Femeia de-abia văzu hipopotamul, că şi începu să ţipe 
în gura mare: 


- Saada ! Saada ! Cum de nu vă e ruşine? 


Copiii îşi plecară capetele şi bătură în retragere. Makele 
rămase însă locului, pîndind ca nu cumva lki să 
păţească vreun rău de la acest nou vrăjmaş. 


- Pleacă de aici ! Pleacă ! Mînca-te-ar hienele, lighioană 
afurisită, încercă femeia să-l gonească pe Puiul 
Grăsuliu, dîndu-i ghionturi în coaste. 


- Murrii ! făcu Piki supărat. 


- Fugi, lighioană, lovi-te-ar boala somnului, strigă ea, 
căutînd zăpăcită un băț ca să-l lovească. 


Copiii o tuliră, făcîndu-se nevăzuţi printre copăceii din 
spatele ţarcului. Venea Tatane. îl văzuse şi Makele, dar 
nu se îndura să-şi lase prietenul singur în gheara 
duşmanilor. 


- Hai ! Ce mai stai acolo ? îl chemă Koro de după gard. 


- Dacă îl bate şi îl sperie ? spuse amărit Makele, 
nehotărit încă ce să facă. 


- Hai, nu mai face pe viteazul. Ştim noi că eşti fricos, îl 
luă Areke peste picior. 


- Ba am să stau aici. Na ! se încăpăţină Makele. 


Tatane se uită mai întîi mirat la cele ce se petreceau. 
Nu-şi închipuia că un hipopotam ar putea să sugă 
vreodată la o vacă, dar apoi se înfurie grozav : 


- Ce, femeie, ai înnebunit ? Ni se prăpădeşte laptele şi 
tu stai şi caşti gura ? Alungă-l odată ! 


- Păi, ce să fac eu ? Uite, afurisiţii ăştia de copii l-au 
adus, zise ea arătînd către Makele. 


Lovindu-l cu un ciomag gros, Tatane reuşi să-l alunge 
pe Puiul Grăsuliu de la ugerul vacii. Avea o burtă 
rotundă gata să plesnească, dar tot miriia nemulţumit 
că i s-a întrerupt suptul. Femeia îl alungă din ţarc, şi Iki 
se îndreptă încet, încet, pe cît îl lăsa burta prea plină, 
către rîu. 


Copiii şi puseră mina pe el. Makele însă trebui să 
asculte dojana lui Tatane. 


- Nu vă e ruşine... Vă bateţi joc de mine, om bătrîn... 
Doar ştiţi că din laptele ăsta fac unt pentru albi, pentru 
boana 1 Briault. Spune-mi, ce o să duc miine la Ksingia 
Vakida ? Spune ? 


Makele lăsă capul în jos, ruşinat. 


- O să se înfurie şi cine ştie ce o să-mi ceară în schimb. 
Mi-a mai luat o vacă drept amendă că am pornit 
vînătoarea fără învoirea lui. Că am zis eu atunci să nu 
ne avîntăm aşa. Cu albii nu e de glumit. Acum tot satul 
îmi dă dreptate, dar cînd e să pornească ei la o 
vînătoare, nu mai ştiu de nimeni şi se iau după gura 
fratelui tău şi a lui Kateke. Ba de la o vreme ascultă tot 
de losu şi nu mai ştiu de frica stăpînului. Şi asta e rău. O 
să iasă un bucluc. Glasul bietului bătrîn tremura de 
mîhnire şi mînie neputincioasă. Ce să mă fac acum ? Ai 
noroc că ai rămas aici şi n-ai fugit cu ceilalţi. Altfel ai fi 
mîncat şi tu o bătaie zdravănă, aşa cum o să capete ei 
de la părinţii lor. 


Dar bătaia nu l-ar fi speriat pe Makele, fiindcă losu era 
la mină, iar Azala, mama lui, nu-l lovea niciodată. 


După asta, Makele alergă pe colină, unde păzitorii de 
capre se jucau veseli cu Puiul Grăsuliu. 


- E supărat rău ? Ce ţi-a spus ? tăbăriră ei cu întrebările. 


- Că a mîncat untul lui boana locotenentul, le răspunse 
Makele. 


- Lui locotenentul acela rău care l-a lovit pe Moke atunci 
cînd ai fost la leproşi ? întrebă Areke. 


- Ăla ; care să fie altul ? 
Nota 1. Boana - domn. 


- Bravo, domnule Piki Iki, îl felicită Areke pe Puiul 
Grăsuliu, care se uita la ei cu ochii lui prostuţi. 


- Eu, drept răsplată, am să te pup în bot, spuse Makele, 
luîndu-l de git pe Iki. Acesta însă se trase înapoi, 
supărat. Nu înţelegea ce poate să mai fie şi asta. Mama 
lui îl lingea, aşa cum făcuse şi vaca. Asta îi plăcea. Dar 
Makele nu-i cunoştea gusturile. 


Şi Puiul Grăsuliu rămase mai departe împreună cu micii 
lui stăpîni, spre marea lor fericire. Fericire scump 
plătită, pentru că le cerea întruna lapte. De cite ori n-au 
mîncat ei bătaie din pricină că furau lapte pentru el ? lar 
dacă nu-i dădeau, lucrurile ieşeau şi mai rău. Piki Iki nu 
ştia prea multe. Pornea în căutarea oalelor în care 
femeile puneau laptele la prins. Văzuse el că acestea se 
păstrau de obicei pe jos, în colibele nelocuite de 
oameni. Prindea clipa cînd toată lumea era furată de 
treburi şi uita de grija lui şi, tiptil, intra în coliba 
păstrătoare de bunătăţi. Pentru că avea botul prea 
mare ca să poată bea din oală, le da mai întîi un 
bobîrnac cu nasul, le spărgea şi apoi bea frumuşel 
laptele de pe jos. Nu isprăvea nici pe jumătate o oală că 
se apuca de alta. Poc, o spărgea, bea niţel, şi alta la 
rind. Cînd veneau femeile să-şi ia laptele să-l dea 
bărbaţilor şi copiilor la cină, găseau băltoaca de lapte 
prefăcută jumătate în noroi şi un maldăr de cioburi. 


Văzind năpasta asta, cei mari au vrut să-l gonească ; 
dar orice i-ar fi făcut, el se întorcea ca să-şi ia porţia de 
lapte. Baba Djilanga se văicărea mai mult decit toţi : 


- Saada ! Saada ! Ce duhuri rele ne-or fi trimis 
blestemul ăsta pe cap ? 


Cînd îl întîlnea pe Iki, ocolea de trei ori drumul, 
strănuta, tuşea, scuipa şi repeta întruna : 


“Duh spurcat, pleacă în pustiu. 
Duh afurisit, pleacă în pustiu 
Şi acolo să te mănînce melcii de viu." 


Auzise ea că în pustiu trăiesc un soi de melci de care se 
tem duhurile. 


Duhul afurisit, crezînd că-i vorbeşte ca să-l îmbie să 
vină după ea, ridica botul, o privea şi o urma alergînd 
pe picioarele lui bondoace. Djilanga ţipa, neştiind unde 
să se ascundă mai repede. Gindindu-se că într-o zi 
duhul ar putea să-i facă cine ştie ce, se duse la 
Magondakue să-i ceară sfatul. Povăţuită de el, îi pregăti 
o capcană. Aşeză în mijlocul colibei ei două oale mari, 
pline cu lapte, în care puse nişte ierburi otrăvitoare, pe 
care însă uită să le fiarbă, şi se ascunse. Piki descoperi 
prinzul care i se pregătise şi bău laptele, ocolind 
ierburile care nu-i prea plăceau. Apoi plecă mirîind vesel 
şi mulţumit. A doua zi, cînd în burtica lui începură să se 
simtă semnele foamei, se îndreptă încet, încet, către 
coliba Djilangăi, pe care o găsi de data asta acasă. 
Baba începu să ţipe ca din gură de şarpe, ghemuindu-se 
în fundul colibei. Piki se apropie de ea şi-i ceru lapte, 
împingînd-o uşor cu botul. Cînd veniră oamenii, o găsiră 
leşinată şi pe Iki dormind liniştit lîngă ea. 


Djilanga îi mai pregăti o capcană tot cu două oale cu 
lapte, însă vrăjit cu o bucăţică din pielea mamei lui. II 
aşteptă să intre în colibă, apoi, unindu-şi puterile cu 


încă două bătrine, îl închise în colibă, astupînd intrarea 
cu trei pietroaie mari. Puiul Grăsuliu stătu acolo toată 
ziua, dar noaptea îşi pierdu răbdarea. Cum nu mai avea 
pe unde ieşi, rimă sub unul din pereţi ca să-şi facă o 
gaură. Coliba fiind şi ea bătrînă şi şubredă se surpă în 
întregime. Hipopotamul însă ieşi teafăr de sub bulgării 
de pămînt şi de sub paie, ce e drept puţin cam ameţit şi 
speriat. Fiindu-i foame, se duse să-şi caute de mincare. 
Nimeri tocmai bine în ţarcul vacilor lui Tatane, unde o 
găsi şi pe Djilanga dormind. După ce se ospătă, se duse 
lîngă ea să se culce, arătîndu-şi astfel prietenia şi 
recunoştinţa, că doar unde da de ea, găsea şi de 
mîncare. Bătrîna trezi tot satul ţipînd. Cînd se mai linişti, 
se duse la cocioaba ei ca să se odihnească. Văzînd cîtă 
putere şi răutate poate să sălăşluiască într-un duh, 
alergă la Magondakue să-i ceară adăpost şi ocrotire. 
într-adevăr, Piki Iki n-avea de ce să se arate pe la coliba 
lui Magondakue, care sta întotdeauna închisă şi mirosea 
a fum, nu a mîncare. 


Nu numai Djilanga voia să-l alunge pe Iki din sat, ci şi 
Kateke şi alţii. Pe zi ce trecea, creştea şi mînca tot mai 
mult. Cum laptele era mai bun, nu mînca ierburi decit 
aşa, cînd îl răzbea foamea prea tare. Copiii însă îl 
iubeau. Cu cit făcea mai multe pozne, ei îl îndrăgeau 
mai tare şi-l apărau înfruntînd orice pentru el. Totuşi 
Puiul Grăsuliu începu să-şi schimbe purtarea şi faţă de 
ei. De unde înainte se juca frumos, căutînd parcă să fie 
pe placul lor, de la o vreme începu să fie morocănos şi 
să se repeadă aşa, din senin, la cîte unul din ei. E drept 
că-l trîintea numai la pămînt, fără să-l calce în picioare. 
Cel mai rău a păţit-o, într-o zi, Tilipe, prislea cetei lor, 


care venise de curînd între ei. A păţit-o din pricina lui 
Mutembo. Acesta era furios că fratele lui nu mai voise 
să-l ţină la oraş şi-l trimisese acasă la Tatane, care l-a 
primit dîndu-i o bătaie zdravănă faţă de tot satul. Cum îl 
văzu pe Tilipe, începu să ţipe, dîndu-şi aere de şef: 


- Tu eşti prea mic să intri în ceata mea. Pleacă, n-am 
nevoie de tine. 


Koro îl puse la locul lui: 

- Ba ceata nu este a ta, că eu sînt şef, iar eu îl primesc. 
Mutembo nu se lăsă: 

- O fi ceata a ta, dar eu nu mă joc cu maimuțe de-astea 
mici ! 


- Dă-i pace, sări ţifnos Makele. Apoi adăugă, zimbind 
şiret : E mic, dar cînd l-am lăsat cu fructele pe care le 
adunasem din pădure, nu le-a mîncat, deşi îi era foame. 
A răbdat pînă am venit toţi. 


- Mare scofală, bombăni Mutembo. Eu în tot cazul n-am 
să-i port de grijă. Am altceva mai bun de făcut decit să 
fiu cu ochii în patru să nu-şi rupă lăbuţele sau gitul. 


- Lasă, ai grijă de gitul şi lăbuţele tale. Tilipe n-are 
nevoie de ocrotire, se răţoi Makele la el. 


Tilipe ascultase speriat cearta dintre băieţi şi, văzînd că 
Makele îi ţinea partea, se duse la el şi-l luă de mînă, 
zimbindu-i cu recunoştinţă. 


- De acum noi doi o să fim prietenii cei mai buni, nu-i 
aşa ? îi zise Makele. 


- Da, cei mai buni prieteni, murmură Tilipe fericit. 


Mutembo îi privea chioriş, mijind ochii şi uneltind iar o 
răzbunare. 


- la să lăsăm cearta şi să-l căutăm pe lki, propuse Koro. 


- Hai după el, după el, după el ! se aviîntară copiii şi 
după puţină căutare îl găsiră amărit şi plictisit, 
mestecînd în silă nişte ierburi. 


- Ooh ! oh ! N-are băiatul lapte, îl giugiuli Makele. Hai 
să-i căutăm, că altfel stă morocânos toată ziua. 


- Ba, deloc. Mai întîi să ne jucăm cu el, se împotrivi 
Mutembo. 


- Nu, nu e bine să-l supărăm, spuse Musalo. 


- Tu să taci din gură, fricosule, se răsti Mutembo. ŞI 
decit să tot stai deoparte fără să faci nimic şi numai să 
te uiţi, mai bine du-te la cocioaba ta cu duhuri. 


- Cam ai dreptate, dar vorbeşte şi tu mai frumos, spuse 
Koro. Musalo, de aci înainte să te joci ca toţi copiii, sau 
nu mai veni pe la noi. Cît despre Piki, acum nu putem 
să-i găsim lapte. Mamele noastre sînt în sat. Mai tirziu 
cînd or pleca, o să luăm din toate oalele cîte puţin şi o 
să-i dăm mîncăciosului ăstuia mofturos. 


Se învoiră cu toţi şi-l duseră pe grăsun pe colină, ca să 
mai aibă grijă şi de capre, în vreme ce se vor juca. Dar 


grăsunul crescuse. Nu mai era Puiul Grăsuliu şi se lăsa 
mai greu ademenit. Mai ales că oala goală pe care i-o 
arătau copiii ca să-l momească nu semăna deloc cu 
acelea în care se păstra laptele. 


Mutembo luă comanda cu de la sine putere: 


- O să ne jucăm de-a războiul. Ne împărţim în două 
triburi duşmane. Piki Iki e un trib care are bogății mari : 
are grădini cu banani şi cirezi întregi de vite. 


- Şi mai are şi un hipopotam, rise Koro. 


- Dacă vreţi să vă jucaţi aşa, bine, dacă nu, n-aveţi decit 
să plecaţi. 


- Şi să te lăsăm cu hipopotamul nostru ? sări Areke cu 
gura. 


- Cum, e hipopotamul vostru şi nu e şialmeu? 


- Pentru că atunci cînd l-am prins, tu nu erai în sat. Te 
făcuseşi domn mare la oraş, îi răspunse Koro. 


- Am fost la oraş ! Na ! Voi n-aţi fost nici unul! 


- Sora mea a fost, se lăudă Tilipe, care mai prinsese 
curaj. 


- Munanga, soră-ta, e o proastă. Vă face mîncare toată 
ziua pentru toţi. 


Koro nu putu să rabde nedreptatea : 


- Ce rău eşti, Mutembo. Munanga, deşi nu e decit o 
fetiţă, trebuie să muncească să-şi ţie frăţiorii ei. 


- Păi, după bunica am muri de foame cu toţii, spuse 
Tilipe cu tristeţe. 


Bunica lui era baba Djilanga. Areke le aminti însă de 
altceva. 


- lar ne certăm şi, uite, Piki Iki şi-a pierdut răbdarea. 


Porniră jocul de-a războiul. Căutară lut alb şi roşu, îl 
vopsiră pe lki şi se vopsiră şi pe ei. Făcură nişte scuturi 
din foi de banan, iar pe cel mai mare îl atîrnară 
grăsunului. Săgeţile le ciopliră din trestie şi le aşezară în 
tolbe de frunze. Piki primi, bineînţeles, tolba lui, deşi nu 
se arătă deloc bucuros să se prefacă în arcaş. 
Dimpotrivă, de unde stătuse pînă atunci cuminte, 
răbdînd să fie vopsit, întors pe toate părţile şi lăsase să 
i se atîrne fel de fel de zorzoane pe el, cînd începură să- 
| lovească cu săgețile şi să ţipe în jurul lui strigăte 
războinice, se năpusti asupra lor cu o furie pe care n-o 
arătase niciodată pînă atunci. Copiii o luară la fugă care 
încotro, numai Tilipe căzu, fiindcă îl îmbrîncise 
Mutembo. Cînd să se ridice, hipopotamul îl ajunse din 
urmă, îl trînti pe jos şi începu să-l frămiînte în picioare. 
Noroc că Tilipe se rostogoli pe poviîrnişul colinei şi, între 
timp, Koro chemă copiii îndărăt de-l potoliră pe 
Grăsuliu. Tilipe nu era lovit prea tare, dar leşinase de 
spaimă. Neştiind ce să facă, îl duseră acasă, unde baba 
Djilanga îi primi cu blesteme şi văicăreli. Munanga, 
pricepută şi înţeleaptă, îl stropi pe frăţiorul ei cu apă, îl 
aduse în simţiri şi apoi îi obloji rănile cu grijă. 


De la întîmplarea asta, copiii nu mai îndrăzniră să se 
joace cu Piki Iki. De altfel, şi el începuse să se 


înstrăineze. Nu mai stătea pe lîngă ei ca altădată, ci îi 
plăcea să colinde singur pe malul rîului sau să se 
bălăcească în apă. Se făcea tot mai morocănos, mai 
acru. Într-o vreme plecă departe pe rîu. Copiii nici nu-i 
mai dădură de urmă. Kateke le spuse că se ostenesc 
degeaba : 


- A început să iasă la iveală firea lui de fiară şi-şi caută 
prieteni printre cei de un neam cu el. Prietenia cu 
oamenii s-a sfîrşit. 


MOŞ ABU 


Cel mai întristat de plecarea lui Piki era Makele. ÎI 
îndrăgise mult pe Iki. În amărăciunea lui se luă după 
Musalo, deşi ştia că losu s-ar fi supărat dacă afla că se 
ţine de vrăjitorie. Se apucă să cioplească chipul 
prietenului său. Cu toată truda lui nu-i ieşi decit un fel 
de lighioană care numai a hipopotam nu aducea, iar 
nepotul lui Magondakue îi spusese că trebuie să fie 
neapărat aievea lui Piki Iki, altfel nu se întoarce. 


- De ce nu seamănă ? zicea Makele înciudat. 

Koro, Areke şi Tilipe căutau să-l ajute cu sfaturile lor. 
- Lighioana ta are capul prea mare, zicea Areke. 

- l-ai făcut burta prea mică. 

Tilipe, care o păţise, ştia şi el ceva: 


- Avea nişte picioare butucănoase şi grele... 


Cioplind mereu şi stricînd ceea ce făcea, Makele reuşi 
să taie în lemn un fel de hipopotam. Însă tot nu se arătă 
mulţumit. Ar fi vrut să-i întreacă dintr-o dată şi pe losu, 
şi pe vrăjitor. Firea lui iute se arătă nerăbdătoare. 
Totuşi dorinţa vie de a face un lucru frumos îl învăţă să- 
şi înfrîneze pornirea sufletului şi să muncească cu rîvnă. 
Deşi îl apuca adesea furia, Makele reîncepea în fiecare 
zi lucrul de la capăt. Trudea din greu, scrişnind din dinţi. 
Trudea, deşi i-ar fi plăcut mai bine să se joace. Pe zi ce 
trecea, lemnul şi cuţitaşul se supuneau mai bine 
miîinilor lui. Fiecare copil se alese cu un hipopotam 
destul de asemănător cu cei adevăraţi, dar Piki Iki tot 
nu se arăta. losu fiind plecat, Makele începu să dea iar 
crezare credințelor vrăjitoreşti pe care le auzea în sat. 
Sfătuindu-se cu Tilipe, hotărî să mai facă ceva ca să-l 
readucă pe prietenul lor Piki. 


- Fă-i un fluier ca acela din pădure, îşi dădu părerea 
Tilipe. 


- Nuuu 1... De acela nu ascultă nici furtuna. 
- Piki Iki e ceva mai puţin decit o furtună, spuse Koro. 


- A ! Staţi, am găsit ! se înveseli Makele. Pigmeii îşi fac 
arcurile şi săgețile din lemnul copacului de care şi-au 
frecat căprioarele coarnele. Astfel vînatul e vrăjit şi vine 
singur în calea săgeţilor. Piki al nostru se freca de 
copaci. Acum trebuie să ne aducem aminte de care 
anume. 


- Ştiu eu ! Ştiu eu ! sări Tilipe, bucuros că-şi poate ajuta 
prietenul. Cînd aruncam noi atunci cu săgețile, el se 


freca de copacul acela, spuse el arătînd un pom de pe 
colină. Pe urmă s-a repezit către noi şi... 


Koro îşi aminti şi el : 


- Are dreptate. Aşa a fost, dar cred că n-ar fi bine să-i 
facem arc şi săgeți că, ştii, nici atunci nu i-au plăcut. 
Mai bine fluier. 


- Sigur, fluier, hotărî Makele şi fără să piardă nici o clipă, 
tăie o bucată din copacul cu pricina şi se puse pe lucru. 


În vremea asta, Koro văzu că pe drumul ce ducea către 
sat venea un moşneag. 


- Cine o fi ? se-ntrebă el. Nu l-am văzut niciodată. 


- Nici eu, zise Makele, care lăsase puţin lucrul. Hai să 
coborîm în drum, să vedem cine e. 


Moşneagul păşea încet, luptîindu-se să-şi învingă 
bătrineţea grea care-l apăsa şi-i girbovea spinarea. 
Trupul descărnat, faţa brăzdată de zbircituri adinci şi 
degetele noduroase, îl făceau să pară aidoma unui 
copac scorburos cu ramurile înnegrite şi dezgolite de 
frunze. Păşea încet, oprindu-se să răsufle la fiecare pas. 


- Eu l-am văzut pe bătrînul acesta, dar nu ştiu unde, 
murmură Makele. 


- Ajutaţi-mă, copii, se rugă bătrînul. Nu mai pot să merg. 
M-au părăsit puterile. 


Avea un glas dulce, dar stins, istovit ca şi trupul, iar 
vorba îi era sugrumată parcă. 


Copiii se repeziră să-l sprijine. De aproape, Makele îi 
văzu privirea blîndă şi obosită a ochilor şi îşi aminti 
unde îl văzuse. 


- La leprozerie, şopti el. 


- Da, puiul moşului. De acolo viu. Merg şi merg, iar 
drumul tot nu se sfirşeşte. Credeam că am să mor 
înainte de a ajunge la capătul lui. 


- Dar unde te duci ? îl întrebară copiii. 


- Ehei, nu mă cunoaşteţi. Cînd am plecat de aici, părinţii 
voştri erau mititei ca voi. N-aveţi de unde să mă ştiţi. 
Staţi să mă odihnesc niţel. Pe urmă o să mergem mai 
departe. 


Se aşezară pe marginea drumului. Bătrînul răsufla 
greoi, căznindu-se să tragă cît mai mult aer în piept, de 
parcă se sufoca. 


- Unde ai fost de atunci de cînd ai plecat ? îl întrebă 
Makele. 


- Departe de aici. Departe, la o mină de aur. Acolo am 
lucrat toată viaţa. Cu miinile astea am scos un munte 
de aur din măruntaiele pămîntului. l-am îmbogăţit pe 
doi albi. Ei duc o viaţă de huzur, iar eu colind drumurile 
ca un cîine alungat cu pietre. Am muncit cu rîvnă, din 
tot sufletul. Aşa e firea mea. Nu-mi place să fac lucrurile 
în silă, pe jumătate. 


Moşneagul tuşea mereu şi se îneca. Tuşea şi scuipa 
sînge. Copiii îl ascultau atenţi, sorbindu-i cuvintele, iar 


el le povestea. Simţea nevoia să le spună ce avea pe 
inimă. 


- Ne-am dus mulţi acolo, în locul acela blestemat. Eram 
tineri, plini de putere şi cu o dorinţă nestăvilită de a 
munci, de a face ceva bun şi frumos. Loveam pămîntul 
tare ca piatra cu tirnăcoapele, îl fărimiţam, îl căram cu 
roabele, apoi îl cerneam... şi toate le făceam cîntînd. Nu 
ştiam că odată cu fiecare răsuflare, cu fiecare gură de 
aer, ne sorbeam moartea. Sorbeam pămîntul de aur 
care ni se lipea de plămiîni şi ne rodea încetul cu încetul 
viaţa noastră. Vedeţi voi ce greu răsuflu ? Nici nu ştiţi 
ce greu mă apasă pe dinăuntru. E aurul greu. Aurul pe 
care l-am smuls din mijlocul pămîntului să li-l dau lor. 
Rideam şi cîntam la început, dar cînd am văzut că mulţi 
dintre noi pier, că stăpînii noştri pe care îi iubeam ne 
răsplătesc încrederea şi truda cu înjurături, cu lovituri 
de bice şi cu umilinţă, am început să fiu altul. Am 
început să-i urăsc. Apoi, cînd am văzut cum îi prind cu 
poliţia pe cei care încercau să fugă, cum îi puneau să 
muncească cu grumazul sugrumat în lanţuri, fără să le 
dea nici un ban, cum stăteau ca de piatră cînd un om 
venea să-i roage să-i dea drumul pînă în satul lui pentru 
că femeia sau copilul îi erau pe moarte, i-am urit şi mai 
mult. Ne dădeau să mîncăm fasole putrezită şi carne cu 
viermi. Toate acestea ni le vindeau pe bani grei şi, la 
sfîrşitul unui an de muncă îngrozitoare, cînd credeam că 
o să ne putem odihni oasele frînte de trudă, eram datori 
faţă de societate. Şi chinul începea de la capăt. An de 
an. Nimeni nu putea să scape din puşcăria aceea 
blestemată. Ne păzeau ca pe hoţi cu poliţişti înşiruiţi de- 
a lungul gardului de sîrmă ghimpată. La început voiam 


şi eu să fug, pe urmă să mă fi alungat cu pietre şi n-aş 
mai fi plecat. Aveam de plătit ce-ndurasem eu şi 
tovarăşii mei de muncă. Simţeam că-mi plesneşte 
sufletul în mine de atita ură cît adunasem într-însul. Am 
început să-i string pe flăcăi în jurul meu, să le vorbesc. 
Şi n-a fost zi în care să nu ne împotrivim stăpinilor. 
Flăcăii mă ascultau. Albii s-au speriat. Au mai adus 
poliţişti, au adus alţi muncitori. Zadarnic. Noi am rămas 
neclintiţi, uniţi ca o pădure de liane. Au vrut să facă 
nişte dobitoace din noi, dar n-au reuşit. 


Bătrînul se opri. îşi închise ochii. Era obosit, dar pe faţă i 
se citea liniştea şi mulţumirea. 


- Şi acum cum e la mina aceea ? întrebă Koro. 


- Tot aşa... Locul meu l-a luat un tînăr din satul nostru. îl 
cheamă losu. 


- losu !! spuse Makele tresărind. 
- Da. îl cunoaşteţi, nu-i aşa ? 
- E fratele lui Makele, strigară copiii. 


- Da ? losu e încă şi mai puternic decit am fost eu în 
tinereţea mea. Omul acesta e o flacără care arde tot ce 
e nedrept în calea lui. 


- Dar la leprozerie de ce ai fost ? Nu ai răni ca leproşii, 
întrebă Koro. 


- M-au trimis nătărăii ăia ca să scape de mine, rise 
bătrînul. Aveam o boală care s-ar fi tămăduit la spital, 
dar costa bani şi biata societate n-avea, săraca de ea. 


Cum eram bătrîn şi nu mai puteam să muncesc ca 
înainte, m-au zvirlit ca pe un gunoi la leprozerie. M-a 
vindecat Maurice, un agent sanitar alb, prieten de-al 
meu. 


- Şi pe Moke l-a îngrijit, adăugă Makele. 


- Da, l-a îngrijit bine. Acum nu-i mai curge puroi din 
ochi, dar vederea lui a pierdut-o pentru totdeauna. 
Acum l-a dus Maurice la oraş la nişte muncitori ca să 
înveţe o meserie, şi o să aibă din ce trăi. 


- Ce bun e Maurice, parcă nici nu e alb, zise Makele. 


- Răutatea nu e pe culori. Ea stă aici, în sufletul omului 
şi întotdeauna cei răi şi pungaşi se îmbogăţesc şi 
huzuresc pe spinarea altora. 


Moşneagul se sculă şi porni către sat, ajutat de copii. 
Cînd îl văzură, femeile începură să strige de bucurie. 


- Moş Abu ! Moş Abu ! Bine că te-ai întors... 


De acum bătrînul putea să se odihnească liniştit. 
Fiecare om din sat îşi rupea cu dragă inimă din bucatele 
puţine pe care le avea, pentru că socotea ca o mare 
cinste să-l aibă oaspete la masă. Makele rămase pe 
lîngă moş Abu. Nu-i mai ardea să cioplească fluierul. 


Piki Iki se întoarse pe neaşteptate. Copiii îl înconjurară 
cu toată dragostea lor, uitînd purtarea lui urîtă de cînd 
cu jocul de-a războiul. 


- Vedeţi, băgaţi de seamă. Acum trebuie că s-a 
sălbăticit de-a binelea, şi dacă-l apucă furia nu mai 


scăpaţi voi aşa uşor, le spuse Kateke, privindu-l 
bănuitor. 


Piki Iki însă stătea cuminte. După felul cum se uita la 
copii, cu ochii lui mici, părea mai degrabă că-i e teamă 
de ceva şi că e tare amărit. 


- Iki Piki ! Piki Iki ! Prietenul meu drag, eşti bosumflat. 
Ce s-a întîmplat ? îl întrebă Makele mîngiindu-l pe bot. 


- Ptiu, ce mare a crescut lighioana ! se miră Tatane. 
Cînd l-am prins era cît un căţel şi acum ia uite la el. E 
aproape un hipopotam în toată firea. Apoi adăugă, 
ameninţindu-i pe copii cu degetul : Din laptele meu a 
crescut haimanaua asta ! 


- Acum că s-a întors după atita amar de vreme, nu-i dai 
Şi lui un pic de lapte ? se rugă Makele. 


Tatane îl privi bănuitor. 


- Şi cît e picul ăla ? O gustărică de vreo patruzeci, 
cincizeci de oale ? 


- Nu ! Numai o oală, se rugară copiii. Cît să-şi aducă 
aminte. 


- îşi aduce aminte şi pe urmă tăbărăşte noaptea pe 
vacile mele. Acum e mare cît ele, poate să mi le şi 
omoare. 


- Păi, uite-l, stă cuminte, spuse Koro. 


Makele începu să se milogească. 


- Dă-i lapte. Noi n-avem decit de capră şi nu-i place. Cel 
puţin dacă-i dăm o singură oală să fie bun, aşa cum îi 
place lui. 


Tatane se înduplecă şi-i aduse laptele într-un vas cu 
gura largă. Piki se apucă să bea fără nici un chef. Parcă 
ar fi spus : “Eu nu mai sînt de băut lapte acum. dar 
beau să vă fac voia." Bău puţin, apoi porni încet, încet, 
prin sat. 


- Kateke, - spuse Tatane, - ar trebui să prindem dihania 
asta şi s-o tăiem. L-am hrănit, l-am îngrăşat, s-au jucat 
şi copiii cu el, acum nu mai e bun de altceva. 


- Cum ? Să-l omorîm pe Piki Iki ? 

- Dar de ce ? Cea făcut? 

- Cum să-l omorîm ? se năpustiră copiii îngroziţi. 

- Nu se poate, mai bine mă tăiaţi pe mine ! ţipă Makele. 


- Ei, na, c-ai zis-o. Credeam că ţi-a crescut şi mintea 
odată cu trupul, dar văd că m-am înşelat. De ce vreţi să 
mai ţinem fiara asta pe lîngă noi ? 


- Dar n-o să mai stea, o să plece, spuseră copiii în cor. 
Kateke, văzînd miîhnirea lor, îi şopti lui Tatane : 

- Lasă acum. Vedem noi altă dată. Hai la treburi... 

Şi plecară. 


Copiii alergară cu lacrimi în ochi după Piki Iki. 


A 


- Trebuie să pleci, vor să te taie, îi spunea Makele 
hipopotamului, ca şi cum el ar fi înţeles. 


- Piki Iki, hai cu noi ! Hai la rîu, îl ademeni Koro. 


Piki mai zăbovi puţin, apoi se îndreptă singur către rîu. 
Ceata mergea după el, abia ţinîndu-şi plinsul. 


- Iki, eu nu mai sînt supărat, îl asigură Tilipe. Mai vino 
din cînd în cînd, dar vezi, fereşte-te să nu te vadă 
Tatane. 


- Uite, ţi-am făcut şi hipopotami mici, îi arătă Makele ce 
cioplise. 


Piki Iki se lăsă mîngiiat, mai stătu puţin, apoi plecă în 
sus pe firul apei, de unde coborise cu cîţiva ani în urmă. 


- De acum n-o să se mai întoarcă niciodată, zise Makele 
gata să izbucnească în plins. Dar şi el crescuse şi nu se 
cădea să mai plîngă. 


* 


Se înnoptase de-a binelea. Era frig. în sat îl găsiră pe 
moş Abu ghemuit lîngă focul din pragul colibei lui. 


Bătrînul se mai înzdrăvenise şi nu mai tuşea aşa de 
tare. 


- A plecat ? îi întrebă el. 


Copiii dădură din cap în semn că da. 


- Parcă v-aţi fi înmormîntat un frate, aşa mutre aveţi. la 
şedeţi lîngă foc, să mai vorbim niţel, îi îmbie 
moşneagul. 


- Poate dacă-i făceai fluierul acela vrăjit, nu-i mai da 
prin gînd lui Tatane să-l omoare, spuse Tilipe către 
Makele. 


- Degeaba. Ce, tu crezi că a plecat pentru că a înţeles 
ce gînd are Tatane cu el? 


- Fă-i unul de aci înainte, insistă Tilipe. Poate se întoarce 
şi e ferit şi de gîndul lui Tatane. 


- Ce tot vorbiţi acolo ? îi luă la rost moş Abu. Se poate, 
băieţi mari şi să credeţi în prostii ? Credeţi că un 
hipopotam nu are altceva mai bun de făcut decit să 
asculte de un fluier ? 


Tilipe dădu din cap în semn că nu mai încape nici o 
îndoială. 


- Bunica mea a zis că ascultă. 


- Ooo ! Baba Dijilanga crede în poveşti din astea. Şi ce o 
să se mai bucure cînd nu l-o mai vedea aici pe duhul cel 
rău, rise moşul. Ea e bătrină, n-are decit să creadă în 
vrăji, dar voi e păcat să pierdeţi timpul cu fleacuri. 
Makele, ia spune-mi, losu crede ? 


- Nu ! răspunse el categoric. 


- Păi, atunci tu ca cine vrei să fii ? Ca losu sau ca baba 
Djilanga ? De bună seamă ca baba Djilanga, altfel nu ai 


fi făcut lighioana aia din lemn. Mai ales că nici n-ai 
făcut-o bine. 


- Cum, nu e bine ? întrebă Makele jignit. Doar e mai 
frumos decit cel făcut de Magondakue. 


- Eei, vrăjitorul nu ciopleşte de dragul frumosului, ci 
doar ca să zăpăcească oamenii de cap. Dartu să te uiţi 
bine la ce vrei să ciopleşti şi apoi să-l faci ca şi cum ar fi 
viu. Hipopotamul ăsta nici nu merge, nici nu stă, blînd 
nu e, dar nici înfuriat. 


- Să ştii că de aceea era amărît Piki Iki, se grăbi să-i 
amintească Tilipe. 


Moş Abu ÎI privi lung şi-l mustră : 


- Ce ţi-am spus, gînganie mică ? Vezi cum mă superi ? 
Ei, ca să vă iasă năzbitiile astea din cap, ar trebui să 
învăţaţi. Să citiţi din cărți lucruri adevărate. 


- Dar nu ştim să citim, - spuse Koro, - şi n-avem unde să 
învăţăm. 


- Unde ? Uite, chiar aici lingă foc se poate învăţa, 
răspunse moş Abu. Acum douăzeci de ani eu eram gata 
bătrîn şi prăpădit, dar a venit la mină un flăcău cam aşa 
ca losu. Acela mi-a spus ce minunat e să ştii carte. Că 
un om, cît de amărit o fi el, dacă ştie citi şi socoti face 
cît doi oameni. Un om neînvăţat e ca un copac 
neroditor. Ţine umbră şi atît. Flăcăul acela ne-a mai 
spus că stăpinii noştri albi vor ca noi să nu ştim carte. 
să nu ştim nimic. Să stăm aşa ca dobitoacele. Altminteri 
le e mult mai greu să ne stăpinească şi să se 


îmbogăţească de pe urma noastră. Aşa s-a făcut că ne- 
am apucat să învăţăm să citim şi să scriem toţi ciţi 
eram în baraca noastră. în fiecare seară ne întorceam 
de acolo, din fundul minei, istoviţi, cu mîinile 
tremurînde de trudă şi nemîncare, cu trupul zgiriat de 
stînci şi cu pleoapele grele de nesomn. Şi totuşi ne 
aşezam toţi, uite aşa, în jurul unui foc şi învăţam, 
învăţam pînă noaptea tirziu. Şi ce greu a fost... Mai ales 
pentru cei bătrîni, cum eram eu. Dar într-o zi flăcăul 
acela, singurul care ştia carte dintre noi şi care era 
învățătorul nostru, a murit. A căzut un bolovan greu 
peste el şi l-a strivit. Îl iubeam toţi nespus de mult şi i- 
am cinstit amintirea învăţind mai departe. N-a fost uşor. 
Nu mai era cine să ne înveţe. Deci ne trebuia o carte. 
Am strîns fiecare ban cu ban, tăindu-ne zilnic din porţia 
de mîncare şi muncind cît pentru doi. Bănuţii îi 
îngropam la piciorul unui pat, ca nu cumva să-i 
găsească supraveghetorul şi să ni-i ia. Cînd am strîns 
atiţi cîţi aflasem că ar costa o carte kitabu 1 de care 
aveam nevoie, ne-am adunat, ne-am sfătuit şi s-a 
hotărit ca eu să fug la oraş s-o cumpăr. La oraş m-am 
oprit în faţa primei prăvălii în care se vindeau cărţi. 
înăuntru nu intrau decit oameni bogaţi şi graşi, nu 
prăpădiţi ca mine. M-am plimbat multă vreme prin faţa 
prăvăliei, neîndrăznind să intru. Mai era pe acolo şi un 
copil alb, zdrenţăros ca vai de el. Am vrut să-l rog să-mi 
cumpere cartea, însă nici asta n-am îndrăznit. Era alb. 
În fine, nu ştiu cum mi-am luat inima în dinţi şi am 
intrat. 


Nota 1. Kitabu - abecedar. 


Albul care vindea cărţile s-a înroşit odată la faţă şi a 


început să strige la mine : - “leşi afară ! leşi afară ! N- 
am bani pentru cerşetori." - “Nu, am zis eu. Am venit să 
cumpăr o carte Kitabu". - “O carte ? O carte ?mă 


întreba el de parcă aş fi zis cine ştie ce şi a izbucnit în 
hohote de ris: Ha! Ha! Ha! Ce-ţi trebuie ţie carte ? 
Eşti negru. Nu ţi-ai văzut mutra în oglindă ?" Atunci m- 
am încăpăţinat şi eu : - “Domnule, poftiţi banii, vă rog 
daţi-mi cartea Kitabu". - “Aaa, nemernicul, nemernicul ! 
tipa albul. O obrăznicie aşa de mare n-am mai pomenit. 
Daţi-l afară, daţi-l afară", zbiera el de i se umflaseră 
vinele de la git. Un servitor a venit şi m-a îmbriîncit, 
trîntindu-mă pe jos în faţa prăvăliei. Mi-am întors capul 
să mă uit la albul care striga şi m-am pomenit că-mi 
aruncă în faţă toţi bănuţii pe care-i adunaserăm zeci de 
oameni prin atita trudă. 


Puştiul acela zdrenţăros, pe care nu îndrăznisem să-l 
rog, s-a apropiat de mine, m-a ajutat să-mi culeg banii 
şi mi-a spus cu glas blind : - "Lasă, mă duc eu să-ți 
cumpăr cartea". Dar nu mai găseam toţi banii. 
Zdrenţărosul s-a căutat prin buzunare şi cu multă 
greutate a găsit cîţiva bănuţi. - “Acum ajunge", a zis el. 
M-am uitat în prăvălie să văd ce se întîmplă. Albul l-a 
măsurat din cap pînă în picioare, i-a luat banii şi a 
azvirlit cartea pe jos. - “Na ! la-o ! Ştiu că o iei pentru 
dobitocul acela negru". Şi pe micul meu prieten alb îl 
dispreţuia, pentru că era zdrenţăros şi pentru că făcuse 
un bine unui negru. De atunci am rămas prieteni. 


- Cine e ? Noi nu-l cunoaştem, spuse Koro. 


- Nu. Numai Makele îl ştie. E Maurice, agentul sanitar. 
Acela care m-a vindecat pe mine şi pe Moke. El e 
puştiul meu drag. 


Bătrînul tăcu. Un timp se auzi numai ţiriitul îndepărtat al 
greierilor. 


- Moş Abu, - se rugă Koro, - învaţă-ne pe noi să scriem şi 
să socotim. 


- Vreţi voi asta ? 
- Da ! Da! Da! răspunseră copiii. 


- Bine. Cartea kitabu a lui Maurice vă va lumina şi pe 
voi. Uite-o, spuse bătrînul, scoţind din desagă o carte 
veche şi roasă. 


Era noaptea tirziu. Stelele licăreau pe cer ca şi cum şi 
acolo ar fi fost colibe şi cineva ar fi aprins focuri în 
pragurile lor. Copiii furaţi de povestirile lui moş Abu 
uitaseră de frig şi de somn. Mai zăboviră însă multă 
vreme şi se sfătuiră. De a doua zi avea să înceapă o 
viaţă nouă pentru ei. Aveau să înveţe carte. 


* 
Într-o dimineaţă, pe cînd Makele cioplea cu sîrg la chipul 
unei căprioare pe care o văzuse adăpîndu-se la rîu, iar 


ceilalți copii învîrteau bostonul în care se pusese laptele 
pentru făcut unt, veni Tilipe alergînd într-un suflet. 


- Şi tu ce mai vrei ? se oţări Mutembo la el. 


- Nu vreau nimic. Mă duc şi eu la oraş, îi spuse el, 
făcîndu-i în necaz. 


- Te duci la oraş ? Cum ? Ce fel ? Unde ? se năpustiră 
copiii cu întrebările. 


- Nu chiar la oraş, dar aproape de oraş. Mă duc la un 
domn mare, mare de tot. 


- Care o mai fi şi ăla ? întrebă Mutembo cu nepăsare 
prefăcută în glas. 


- La locotenentul cela, şef peste toţi poliţaii. Intru 
servitor la copilul lui care e bolnav de friguri, se făli 
Tilipe. 


Makele avea însă altă părere. 


- Nu te duce acolo. Îi aşa de rău, că cine ştie ce o să-ți 
facă. 


- Păi, am să stau cu copilul lui, care are o grămadă de 
jucării. Tata mi-a spus că femeia domnului locotenent e 
o albă grasă, grasă de tot. Măniîncă într-o zi cît mîncăm 
într-o săptămînă noi toţi : eu, cu bunica, cu Munanga, 
cu Macia, cu Sita, cu Kabingi, cu Unieme cu tot. 


- Se laudă, zise Mutembo, invidios. 


- Nu se laudă. Au atîta mîncare în casa lor, că nu ar 
încăpea în tot satul dacă ar aduce-o aici. 


- Huiu 1... Unde ar fi s-o aducă... l-am face noi loc în 
burţile noastre, zise Mutembo, lingindu-se pe buze. 


Makele se mai înduplecă : 


- Bine, du-te ! Dar eu îţi spun că e un om rău. Are să te 
bată ! 


- Lasă să mă bată. lar eu am să mănînc, an să mănînc 
toată ziua şi n-o să mai alerg după capre. Pe deasupra, 
o să-mi dea şi bani, şi tăticu o să-mi cumpere un cuţitaş 
ca al tău. 


Tilipe nu-şi mai găsea locul toată ziua de bucurie. 
- Şi am să mănînc, şi am să mănînc întruna, se lăuda eL. 


Ceilalţi înghiţeau în sec. Îi durea pîntecele de foame, 
mai ales că nu se prinsese nimic în capcană şi nu 
miîncaseră decit cîteva fructe acre. 


A doua zi, Tilipe plecă împreună cu Moze, tatăl lui, la 
casa domnului locotenent Briault. Copilul privea 
fermecat la frumuseţile ce le vedea în jurul său. 


- Ooo ! Ce casă frumoasă şi ce grădină şi ce flori 
frumoase ! se minuna el întruna. 


Cînd îl duseră în camera micului alb, rămase de-a 
dreptul uluit de ceea ce i se arăta în faţa ochilor. Erau 
aşa de multe jucării acolo, atit de felurite, încît nu ştia la 
ce să se uite mai întîi. Noul său stăpiîn avea girafe, 
pantere, hipopotami ca Piki Iki, elefanţi, crocodili, apoi 
fel de fel de maşini şi, în afară de toate astea, mai avea 
un papagal viu, o maimuţă mică, ce se plimba prin casă 
şi un cimpanzeu mare, legat în curte. Ce mai, micul alb 
era un şef mare, stăpîn al unei întregi împărăţii. Vrăjit 


de cele ce vedea, Tilipe uită de frica ce-l cuprinsese la 
început şi se apropie de hipopotamul care-l privea cu 
nişte ochi de mărgele. 


- Ăsta e Piki Iki, zise el. 


Dar stăpînul său îl sfredeli cu o privire plină de răutate 
şi-i dete să înţeleagă următoarele : 


- Să nu pui laba ta neagră şi murdară pe vreuna din 
jucăriile mele, că te împuşc. Eşti servitorul meu şi pot 
să fac ce vreau cu tine. 


Tilipe rămase pe loc, zăpăcit. “Va să zică avea dreptate 
Makele", gîndi el, privind plin de amărăciune jucăriile. 


Apoi au început chinurile. Grozav îi plăcea băiatului alb 
să-l chinuiască pe Tilipe, care era şi mai mic decit el. 


- Uite, vezi ce de jucării frumoase am ? îţi plac ? Tu n-ai 
să ai niciodată aşa ceva, pentru că eşti negru ! 


- Ba cu banii pe care o să-i ia tata pentru că stau cu 
dumneavoastră o să-mi cumpere un cuţitaş frumos, cu 
care am să cioplesc singur jucării de astea. 


- Ba n-o să-ţi cumpere, fiindcă tatăl meu n-o să vă dea 
nici un ban. 


- Atunci n-am să mai viu. 


- Ba ai să vii, că altfel îl dă afară pe Moze şi o să crăpaţi 
de foame voi toţi, negri puturoşi. 


Tilipe tăcu miîhnit. îşi aduse aminte că îi era foame şi 
dacă pleca, începeau iar chinurile de pînă atunci. “O să 
mănînc pe săturate şi are să fie bine", gîndi el. Dar cînd 
servitorii  aduseră  miîncăruri multe pentru fiul 
locotenentului, acesta observă cu cîtă lăcomie se uita 
Tilipe, şi nu numai că nu-i dădu nimic, ci chiar porunci 
să fie lăsat toată ziua nemiîncat. 


- Ha ! Ha ! Ha ! Să vedem ce-ai să faci ? Acum adu 
papagalul lîngă patul meu şi necăjeşte-l. 


Tilipe se supuse. Pasărea se înfurie şi începu să-i zbiere 
ce-l învăţaseră stăpiînii : 


- Negru cărpănos ! Prostule ! Tîmpitule ! 


Copilul alb rînjea şi bătea din palme de plăcere, aţiţind 
mereu pasărea : 


- Zi-i ! Zi-i ! Zi-i tot aşa ! 


Tilipe, nemaiputînd să rabde, izbucni în plîns. Auzindu-l, 
Moze alergă repede să-l liniştească. 


- Dacă plîngi, o să ne dea afară pe amindoi şi acasă ştii 
că n-avem ce mînca. Noi doi sîntem singurii bărbaţi în 
familie şi trebuie să cîştigăm bani. Cînd o să crească 
Unieme, ne va ajuta şi el. Ce-ar zice Munanga dacă ne- 
am întoarce fără nimic şi i-am cere pe deasupra şi de 
mîncare ? Uite, ţine bucăţica asta de piine. Mănînc-o 
repede, să nu te vadă. 


Tilipe o înghiţi pe nerăsuflate. 


- Miine o să-ţi dea şi ţie o grămadă de bunătăţi. Să nu 
mai plîngi. Azi e greu, însă miine... miine o să fie mai 
uşor, îl încurajă tatăl lui, mîngiindu-l pe cap. 


Tilipe ascultă rugămintea tatălui său şi se întoarse la 
stăpîn, pregătit să îndure toate chinurile. 


Către seară, domnişorul alb ceru să i se aducă 
maimuţica poreclită ”Jaguarul”. Maimuţa îl primi cu 
multă duşmănie pe Tilipe. În primul rînd, aşa din senin, i 
se repezi la git şi-i smulse hipopotamul de lemn ce i-l 
dăruise Makele, zvirlindu-l cît colo. Tilipe se repezi să-l 
caute sub pat pe unde nimerise, dar copilul alb nu-l lăsă 
şi ţipă miîniat: 


- Necăjeşte ! Necăjeşte maimuța, că te dau afară. De ce 
crezi că te plătesc ? 


Maimuţa începu să zbiere şi ea, ţopăind pe loc înfuriată, 
trăgind mereu de zgarda cu care era legată. Lui Tilipe îi 
era teamă să se apropie. Ştia că atunci cînd o maimuţă 
dă semne că nu te poate suferi, cel mai bun lucru de 
făcut e să pleci cît mai departe de ea. Stăpiînul însă îi 
striga întruna, împingîndu-l cu un băț : 


- Necăjeşte-o, ce stai ? 


Papagalul îi striga : “Prostule ! Timpitule !", maimuța 
zbiera de-i asurzea urechile, încît Tilipe se zăpăci şi fără 
să-şi dea seama o trase de coadă. în aceeaşi clipă, ea i 
se repezi ca un fulger drept în cap şi-l muşcă adînc în 
obraz. 


A doua zi, Moze îl duse pe Tilipe la locotenentul Briault. 
| se umflase tot capul în partea muşcată şi ochiul stîng 
abia putea să-l deschidă. Ofiţerul nici nu se uită la copil. 
Spuse, dînd nepăsător din umăr: 


- Aaa, îi trece. N-are nevoie de nimic. 


- Nu trece, boana. Muşcătura de maimuţă e veninoasă 
ca cea a şarpelui. Din ea copilul poate să moară. 


Văzind că insistă, locotenentul se înfurie dintr-o dată, 
aprinzîndu-se la faţă. 


- Şi ce ai vrea să-ţi fac ? ţipă el. Crezi că te plătesc ca să 
vii să-mi urli aici ? Du-te şi munceşte, că te dau afară ! 
Marş de aici ! 


Moze plecă amărit, trăgindu-l pe Tilipe după el. 
- Mă doare, tăticule, mă doare, scîncea copilul. 


- Ştiu, băiatul tatei. Ce vrei, la noi vin toate nenorocirile. 
Rabdă şi tu, că aşa e viaţa. 


Lui Tilipe îi era din ce în ce mai rău. Avea fierbinţeli. În 
aceeaşi zi veni doctorul să-l vadă pe fiul locotenentului. 
Moze alergă într-un suflet la el şi-l rugă să se uite puţin 
şi la Tilipe. îl rugă cu atîta căldură, încît pe servitoarele 
care erau de faţă le podidi plînsul. 


- Fie-vă milă ! Vă rog numai uitaţi-vă la el! Vă rog ! E 
singurul meu băiat mai mare, spunea Moze ţinîndu-se 
după alb. 


Doctorul nu vru nici măcar să se oprească să-l asculte. 


- Nu ! În nici un caz. Eu îngrijesc numai albi. Pentru voi, 
indigenii, există doctori speciali. Apelaţi la aceia. 


- Unde să găsesc un astfel de doctor ? Spuneţi-mi 
dumneavoastră. îmi moare copilul. Vraciul din satul 
nostru nu poate să-l vindece şi copilul a fost muşcat pe 
cînd îl slujea pe fiul lui akida Briault. Dar, vă rog, 
ascultaţi-mă cel puţin... 


Moze, înnebunit de nenorocirea ce se abătuse asupra 
lui, se trezi ridicînd vocea la alb. Cînd îşi dădu seama ce 
făcuse, era prea tirziu. Locotenentul Briault apăruse în 
pragul uşii. 


- Cum ? Domnule doctor, vă rog iertaţi-mă că s-a 
întîmplat aşa ceva. îl dau afară numaidecit şi o să pun 
să-l biciuiască imediat pe acest animal sălbatic înrăit. 


- Chiar te rog. la măsuri. Trebuiesc puşi la respect, 
dragul meu, altfel cine ştie unde ajungem ! 


Şi doctorul făcu un gest cu mîna, care vrea să însemne 
şi revoltă, şi dezgust totodată. 


Moze fu biciuit pe spinare pînă căzu în nesimţire. Tilipe, 
ameţit de durere şi de fierbinţeli, udă faţa şi rănile 
tatălui său, Plecară apoi amindoi spre cocioaba lor, 
unde se cuibărise mizeria şi nenorocirea. 


- Biata Munanga, de acum n-o să mai aibă ce să ne mai 
dea de mîncare, suspină Moze. O să vină poliţiştii să ne 
ia tot meiul şi păsările, pentru că nu mai avem de unde 
lua bani pentru impozite. 


Copiii nu-l lăsară singur pe Tilipe. 


- Mergem la oraş să-l căutăm pe boana Maurice, spuse 
Makele. El îl face sănătos cu o singură înţepătură. 


A doua zi, întreaga ceată porni împreună cu Moze. 
Mutembo, care se arătase atit de rău pînă atunci, îşi 
schimbă purtarea pe neaşteptate : 


- Eu sînt cel mai mare şi mai voinic dintre toţi. Îl voi 
duce pe Tilipe în spinare, pentru că tatăl lui are răni şi 
nu poate. 


Pe drum, Tilipe se simţi mai bine. Durerile conteniseră 
Şi fierbinţeala scăzuse. Totuşi, faţa i se umfla mereu, de 
nici nu mai putea să ridă. Ajunseră la oraş seara tîrziu. îl 
căutară pe Maurice la spitalul albilor unde lucra ca 
infirmier, drept pedeapsă pentru că îngrijise leproşii. O 
călugăriţă le spuse că e plecat. Se duseră la periferia 
oraşului, la mină, să-l caute pe losu. Îi opri polițistul 
care păzea la Intrare. îl rugară cu toţii în cor să-l cheme 
pe losu sau pe Diara, dar omul legii nu se lăsă 
înduplecat de glăscioarele copiilor. Ei erau siguri că losu 
ştie unde l-ar putea găsi pe Maurice. Acum se spulberă 
şi nădejdea asta. 


Se duseră la spitalul negrilor. Aci totul era pustiu, 
ferestrele întunecate şi porţile zăvorite. 


- Haidem îndărăt la spitalul albilor, spuse Moze, din ce 
în ce mai abătut. 


La ferestruica din poarta spitalului ieşi tot călugăriţa 
albă cu mătăniile la git şi cu boneta pe cap. 


- Dumnezeul meu ! Ce dobitoci ! Nu puteţi înţelege că 
infirmierul acela e plecat în alt oraş ? 


- Şi cînd se întoarce ? întrebă Mutembo, cu o voce pe 
care călugăriţa o socoti obraznică. 


- Peste două săptămîni, răspunse ea cu răutate. 


- Uitaţi, băiatul ăsta mic a fost muşcat de o maimuţă, 
vorbi Koro. Vă rugăm frumos, uitaţi-vă la el, şi spuneți- 
ne ce să-i facem. 


- Nu pot, răspunse călugăriţa înţepată. 
- Uitaţi-vă măcar pe ferestruică, o mai rugă Makele. 


- Nu se poate. Noi aici nu îngrijim decit albi ; duceţi-vă 
la spitalul vostru. 


- E închis, spuseră copiii în cor. 


- Pe mine asta nu mă priveşte, se mai răsti ea şi trînti 
ferestruica. 


Noaptea o petrecură ghemuiţi pe trotuar în faţa unei 
prăvălii pline de bunătăţi. Le era foame şi nu aveau nici 
un ban, dar nu se plinse nimeni. Dimineaţa plecară spre 
satul lor. Baba Djilanga îl obloji pe Tilipe cu tot felul de 
ierburi, legîndu-i capul. Şi fiindcă puştiul nu putea să 
doarmă astfel, îl luară sus pe colină ca să-l mai 
înveselească. 


Caprele răbdaseră de foame toată ziua şi simțind că 
apusul soarelui, vremea cînd trebuie să intre în ţarc, e 
aproape, mîncau de zor. Nemulţumite cu iarba pe care 


o găseau, se căţărau tot mai sus, sărind din stincă în 
stincă. Copiii alergau să le oprească, dar ele nu ascultau 
defel, vroind parcă să se răzbune pentru că le ţinuseră 
închise prea multă vreme. 


Sus, în virful stîncilor, e drept că era mai frumos. 
Makele, care-l dusese în cîrcă pe Tilipe, îl aşeză binişor 
pe un pietroi şi începu să-i povestească despre 
gindăcelul care-şi croia anevoie drum prin iarbă. 


- Unde-i sînt femeia şi copiii ? întrebă Tilipe. 


- În vreo găurică, pe aci pe sub pămînt, îl lămuri Makele. 
Hai să-l urmărim, să vedem unde intră ! 


Gîndăcelul înainta, luptîndu-se cu pietricelele şi cu firele 
de iarbă. 


- Pentru el toate astea sînt piedici grozave, spuse 
Makele. larba e o pădure uriaşă ca aceea de palmieri, şi 
pietricelele sînt nişte stînci mari, greu de trecut. 


- Uite că intră într-o găurică, tresări Tilipe. 


Makele luă un beţigaş şi scormoni pămîntul în jur, pînă 
ce dădu de nişte găuri mici şi rotunde, legate între ele 
prin fel de fel de cărărui întortocheate. 


În găurelele rotunde se mişcau nişte bulgăraşi Cafenii. 
- Astea sînt ouăle lui ? întrebă Tilipe. 
- Nu ! Sînt puii. Nu vezi, au picioare. 


- Şi nevasta unde e? 


Makele mai scormoni pămîntul şi găsi al doilea gîndac, 
care începu să zbirniie, frecîndu-şi aripile mîniat. 


- Uite-o ! S-a supărat că i-am stricat coliba, rise Makele. 
- Fă-mi un gîndac înfuriat, ceru Tilipe. 


Prietenul lui luă un cocoloş de pămînt, îi crestă aripioare 
şi apoi îi făcu mustăţi şi picioruşe din paie. 


- Dar ăsta nu e înfuriat, mormăi Tilipe. 

- Văd şi eu că nu e. 

- Trebuie să-i faci aripile ridicate şi mustățile zbîrlite. 
Makele luă o bucată de lemn şi făcu întocmai. 

- Vezi, acum seamănă. 


- Păi, tu te pricepi mai bine ca mine ! Cînd te-oi face 
bine, am să-ţi dau cuţitaşul meu şi ai să ciopleşti şi tu. 


Makele îi mai arătă o lăcustă mare care ţopăia printre 
ierburi, un gîndac care pindea ceva mişcîndu-şi 
antenele, două furnici care se luptau cărînd o fărimă 
dintr-un fruct şi tot soiul de gingănii. 


- Vezi ce multe sînt şi încă sub pămînt, cîte mai mişună 
hrănindu-şi puii, clădindu-şi colibe, adunînd hrană ! în 
rîuri sînt alte gîngănii şi peşti care înoată cu puişorii 
după ei. 


- Mie-mi plac păsărelele, zise Tilipe. Nu ştiu de ce unele 
îşi fac cuibul în scorburi, altele în vîrful copacilor, unele 
zboară sus, sus în înaltul cerului, iar altele chiar pe 


deasupra apei ? De ce o lighioană stă în apă, alta se 
tirăşte sub pămînt şi alta zboară ? întrebă Tilipe. 


- Nici eu nu ştiu. Moş Abu spune că în cărţi scrie de ce 
trăiesc aşa vietăţile şi nu altfel. Cînd o să ştim să citim, 
o să aflăm şi noi. 


De sus, din înaltul stîncilor, se vedea tot ţinutul pînă hăt 
departe. Soarele poleia luciul apelor, rîul părea un şarpe 
cu solzi de aur, satele cu colibele acoperite de paie 
păreau grămăjoare de arici, iar arborii de piine nişte 
vrăjitori răi, înveşmiîntaţi ca pentru carnaval. 


O pasăre ciripi veselă pe o rămurică şi îşi luă zborul, 
alunecînd lin, ca o pirogă, pe apa străvezie a 
văzduhului. Jos, la poalele colinelor, susura un pirîiaş. La 
el se adăpa o turmă de căprioare sălbatice. Beau 
grăbite, speriate, deşi căpriorul stătea de strajă, pîndind 
cu grijă dacă se apropie vreun duşman. 


- Ce de lucruri minunate !... Mai frumoase chiar decit 
jucăriile copilului alb, spuse Tilipe. 


- Da ! Toate acestea sînt o împărăție pe care ţi-o dau 
ţie. Tu ai să fii stăpîn peste toate gizele, păsările, 
peştişorii care viețuiesc pe toată întinderea asta. de 
aici, pînă acolo, departe, în zare, spuse Makele arătînd 
cu braţele larg desfăcute ţinutul ce se desfăşura la 
picioarele dealului. 


- Dar astea nu sînt ale copilului alb ? 


- Nu, nu sînt, spuse hotărît Makele. 


- De ce nu sînt ? 

- Aşa. Pentru că nu se poate să fie ale lui. 
Tilipe îl crezu şi-i mulţumi sărutîndu-l pe obraz. 
Deodată se auzi un glas strigind : 


- Oooo ! oo ! Hai că au nimerit caprele în grădinile de 
legume. 


Makele îl luă pe Tilipe în cîrcă şi cobori iute într-acolo. 
Cînd ajunseră, îi pufni risul văzînd cum ţopăie caprele 
printre aracii de fasole. 


- Afurisitele ! Nu ştiam de ce se tot uitau la noi. Ne 
pîndeau să vadă cînd nu mai sîntem cu ochii la ele, ca 
să se repeadă încoace, spuse Koro jumătate rizind, 
jumătate supărat. 


Caprele începură să se caţere iar sus pe ţancuri. 


Koro şi Mutembo îl ajunseră din urmă pe tap, care era 
de fapt capul răutăţilor, şi îi traseră fiecare cite o palmă 
peste bot. Ţapul socoti aceasta drept o chemare la 
război şi se proţăpi pe picioarele dindărăt. Copiii însă îi 
întoarseră spatele şi porniră în jos spre drum, de unde 
se vedea venind moş Abu şi Kateke, vînătorul. Ţapul se 
luă tiptil după ei, iar caprele după ţap. 


- Ei, mai ştiţi, copii, ce v-am învăţat ? îi întrebă moş 
Abu. 


În fiecare seară se adunau la poalele colinei şi acolo, la 
lumina focului, învățau să facă semnele pe care li le 
arăta bătrînul lor dascăl. 


- Eu mă duc să pregătesc cina, zise Kateke. 


Vînătorul învăţa laolaltă cu ei. În seara aceea vînase o 
căprioară, pe care se apucă s-o pregătească. Tăie 
carnea în felii subţiri, încinse nişte lespezi late de piatră 
într-un foc viu şi aşeză cu grijă carnea pe ele. În curînd 
se răspîndi un miros tare îmbietor pentru burticile goale 
ale copiilor. 


În vremea asta, Koro, cel mai silitor dintre toţi, luă 
cartea, se aşeză pe un bolovan şi începu să silabisească 
cuvintele scrise acolo. Ţapul nu uitase de palma primită 
şi-l urmărise mereu. Văzîndu-l cum tot da din cap în 
timp ce citea, socoti aceasta drept a doua chemare la 
luptă. Nemaiputind să rabde, se repezi şi cu o lovitură 
măiastră îl răsturnă pe Koro cu carte cu tot. Pe urmă, 
văzînd că după toate astea Koro se vaietă în loc să se ia 
la trîntă, plecă dezamăgit spre sat, cu turma după el. 
Era şi timpul, că soarele sta gata să apună. [apul se 
arăta uneori foarte înţelept. 


După ce riseră pe săturate de păţania lui Koro, se 
aşezară la masă şi se ospătară din belşug din carnea de 
căprioară. Tilipe nu mai putea să măniînce. îl prinsese 
iar fierbinţeala. Makele îl luă în braţe, îl mîngiie şi apoi 
se aşternură pe învăţătură. Moş Abu venea la fiecare şi, 
luîndu-i mîna dreaptă într-a lui, îi arăta cum să zgiîrie cu 
beţigaşul pe nisip litera pe care o învățau. 


- Mai tirziu, cînd o să cunoaşteţi toate literele, vom 
strînge bani să luăm creioane şi caiete. Însă acelea sînt 
scumpe şi nu se cade să le stricăm de pe acum, spuse 
bătrînul. 


Cel mai repede învăţa Koro şi era tare bun la socoteli. 
Aproape că ajunsese să socotească tot atit de repede 
ca şi învățătorul lor. Makele, în schimb, era tare la 
zăpăceală. 


- Uită-te aici, îl îndemnă moş Abu, arătîndu-i cartea pe 
care o ţinea la mijloc, astfel ca să vadă toţi. Makele 
stătu atent cîtva timp, apoi auzi ţiriind o giză şi foşnind 
ceva printre ierburi. Se întoarse să se uite. 


- Lasă cuţitaşul, ai să ciopleşti pe urmă elefantul ăla, îl 
muştrului moş Abu. 


Makele însă nu putea să se despartă nici de elefant, nici 
de cuţitaş. Ba îi micşora o ureche, ba îi scurta coada, ba 
îl strica de tot şi începea de la capăt pe o altă bucată de 
lemn. 


- Ai să mă omori cu lighioanele tale, se văietă bătrînul. 
Lasă-le odată şi uită-te la litere, că n-ai să înveţi 
niciodată să citeşti. 


- Am găsit cum trebuie să fac ca să pară furios. Îi 
cioplesc trompa ridicată, ca şi cum ar vrea să apuce 
ceva şi să trintească la pămînt, răspunse Makele. 


Bătrînul tot nu se lăsă înduplecat. 


- Stai locului şi învaţă. Acum nu-ţi pasă, dar cînd ai să fii 
mare şi or să te înşele toţi, ai să mă blestemi că nu te- 
am bătut şi nu te-am silit să înveţi. Zăpăcitule ! Să-ţi fie 
ruşine ! Într-o zi o să te duci şi tu la mină şi o să-ţi dea o 
hîrtie pe care să-ţi pui degetul. Tu ai să-l pui ca un prost 
şi în loc de un an de muncă ai să faci şase şi cu plata pe 
jumătate că, de, aşa păţeşte cine nu poate să citească 
pe ce pune degetul. O să te înşele toţi şi bine o să-ți 
facă, îl ocări moş Abu. 


Makele ascultă umilit, cu capul plecat. 


- Eu nu vreau să muncesc la mina albilor, spuse el 
deodată. 


- Dar ce ai vrea ? 
- Să mă fac vraci ca Maurice, sau ca doctorul acela alb. 


- Şi eu vreau tot aşa, murmură Tilipe. Vreau să învăţ să 
vindec oamenii bolnavi şi pe copiii muşcaţi de maimuțe, 
că tare rău doare. 


- Nu mai spuneţi. Bine, Tilipe, tu să te faci vraci, dar tu, 
Makele, poţi să mergi la o şcoală mare unde învaţă 
tinerii să cioplească din lemn, din piatră şi din bronz fel 
de fel de chipuri, că doar la asta văd că te trage inima 
mai mult. 


- Eu, - zise Mutembo, - am văzut la oraş pe unul de-i 
zice “inginer”. Acela stătea doar şi poruncea : “Aici să 
faceţi aşa, colo aşa, dincolo altfel". Avea o geantă plină 
de cărţi şi caiete, pe care tot însemna cu fel de fel de 


creioane. Toată lumea asculta de cuvintul lui. Ce mult 
mi-ar place să fiu şi eu “inginer" ca domnul acela... 


- Păi, ca să fii inginer trebuie să fii un foarte bun 
socotitor. Cam aşa cum ar fi Koro, dacă ar merge la 
şcolile mari unde umblă inginerii. Dar tu nu prea te 
împaci cu socotelile, spuse moş Abu. 


- De aci înainte am să număr şi am să socotesc toată 
ziua. O să vedeţi, o să-l întrec pe Koro. 


- N-ai decit. Eu nu vreau să mă fac inginer, - zise Koro, - 
ci învăţător ca moş Abu. 


- Eu am să fiu şi învăţător, şi vraci, şi inginer, se lăudă 
ca de obicei Areke. 


- Ai uitat ceva : şi măscărici, rise Koro de el. 
Moş Abu îi luă apărarea, pasămite : 


- Lăsaţi băiatul ! Dacă el vrea să fie “nimic” ! 


- Cum nimic ? A zis învăţător, vraci, inginer... 


- Da, am înţeles, dar cînd un om face prea multe dintr-o 
dată, face ca pisica ce se învirte după coada ei. 


Copiii rideau plini de veselie de şotia lui moş Abu. 
- Ei, dar tu, Musalo, nu spui nimic ? 
- Nu pot să spun. 


- Cum vine asta ? 


- Poate m-aş face şi eu ceva, dar bunicul Magondakue 
nu mă lasă. Zice că sînt urmaşul lui şi trebuie să fiu 
vrăjitor. 


- Dar tu ai vrea ? îl iscodi mai departe bătrînul. 

- Nu. 

- Ba o să se facă, că-l bate bunicul lui, strigară copiii. 
- Spune, Musalo, te bate bunicul ? Întrebă moş Abu. 
- În fiecare zi... 

- Cînd a aflat că înveţi cu noi s-a supărat ? 

- M-a bătut încă şi mai rău. 


- Bine, rabdă. Strînge dinţii şi rabdă. În acelaşi timp 
hotărăşte ce vrei să te faci. Cînd ai să ştii, vino şi spune- 
ne şi nouă. 


Musalo tăcu privindu-l în ochi pe bătrîn. 


- Şi voi, băieţi, cînd v-aţi pus în gînd toate astea ce le-aţi 
spus astă-seară ? 


- De mult, de cînd ai început să ne înveţi, răspunse 
Koro. 


- Uite cum o să facem. Mai întîi terminaţi ce-aţi 
început. Cînd o să ştiţi să citiţi şi să socotiți bine, 
mergeţi şi munciţi, strîngeţi bani mulţi şi apoi vă duceţi 
la şcolile mari de care aveţi nevoie ca să deveniți 
doctori, ingineri, învăţători, iar tu, Makele, sculptor, 
adică artistul care ciopleşte chipuri. 


- Uuuu ! Minunat ! izbucni Makele. O să muncim, o să 
învăţăm, o să facem orice. 


- Da, sigur, o să muncim, o să învăţăm, strigară şi 
ceilalţi copii, bătînd din palme de bucurie. 


Pe feţele lor se citea o fericire neţărmurită. Numai 
zimbetul lui moş Abu era plin de amărăciune. 


- Bieţii copii, murmură el încet. 


Makele, în bucuria lui, se repezi la Tilipe să-l ia în 
braţe ca să se joace, darse opri deodată speriat. 


- Tată Abu! Tilipe nu ştiu ce bolboroseşte. Zice că a 
răsărit soarele... Şi nu visează, ţine ochii deschişi. 


- Vai, arde ca focul ! spuse Koro, luîndu-l pe băiat din 
braţele lui Makele. 


- Dogoreşte soarele, hai să stăm la umbră, murmură 
Tilipe. 


- Trezeşte-te, nu mai vorbi aşa, se rugă  Makele, 
mîngiindu-l uşor pe frunte. 


Moş Abu îl privea înduioşat. 


- Se chinuieşte, sărmanul de el, şi noi nu ştim ce să-i 
facem. Bunică-sa l-a oblojit, însă mai rău i-a făcut. Să-l 
ducem la Munanga. Ea e pricepută şi cu mîna ei uşoară 
de fetiţă o să-i mai alunge durerile. Cine ştie, poate 
mîine dimineaţă o să fie bine. Nu ştiţi, la început i-a fost 
mai rău, îl durea, avea fierbinţeli, apoi parcă-i mai 


trecuse. Aşa e cu muşcăturile astea ! Te chinuieşti, te 
chinuieşti, şi pe urmă te faci bine dintr-o dată. 


Dimineaţa, însă, cînd copiii se duseră să-l ia pe Tilipe 
sus pe colină, Tilipe nu mai era. Trupul lui mititel şi firav 
zăcea rece, fără viaţă, în coliba întunecoasă şi umedă. 
Munanga îl privea cu ochii pierduţi, secaţi de lacrimi. 


- Şi ieri s-a bucurat atit de mult cînd i-am dăruit 
împărăţia gizelor şi a peştişorilor... murmură Makele. 
Lacrimile îi şiroiau pe obraji, dar el nu mai voia să le 
oprească. Pierduse pe primul lui prieten, pe Tilipe. 


În mormîntul mic şi rotund, lîngă trupul neînsufleţit, 
copiii au pus ouă de păsărele şi fructe de piine. 


- A răbdat atita de foame, - spuse Koro, - să aibă măcar 
acum ceva. 


Makele i-a aşezat jucăriile dragi : giza înfuriată, 
elefantul cu trompa ridicată şi un Piki Iki mic. De acum 
Tilipe nu se va mai juca niciodată cu ei... 


* 
Nu mult după aceea veni în sat Mufala, vătaful de pe 


plantațiile de bumbac. Mufala era o namilă de om, înrăit 
la suflet şi plin de viclenie. 


- Bani n-aveţi, de muncit nu vreţi să munciţi şi nici 
impozitele nu le plătiţi, spuse el hirîind din gitlej. 


- Cine nu munceşte ? tună supărat Tatane. Nu ţi-e 
ruşine să minţi aşa faţă de un bătrîn ? 


- Păi, Mufala de cînd e slugă la albi se poartă tot ca ei, îl 
luă în rîs Kateke. 


Vătaful se miînie şi începu să ţipe cu vocea lui hirîită : 


- Eu nu sînt slugă. Sînt funcţionar, şi nici Mufala nu-mi 
mai zice, ci domnul Roudolph. Asta puteai s-o afli pînă 
acum, tu care cutreieri pădurea după viînat ca un 
sălbatic. 


- Mai bine sălbatic, decit “funcţionar" ca tine, i-o 
întoarse Kateke. 


- Eu n-am venit să-mi pierd vremea stînd de vorbă cu 
nişte hiene leproase ca voi. Să-mi daţi copiii mai mari la 
plantație. Le dau simbrie şi de mîncare. 


- Cum îţi baţi joc de noi, răspunse Tatane. Ne înjuri ca şi 
cum ţi-am fi datori cu ceva. N-avea grijă, că ţi-o plătim 
noi. Cît despre simbria şi mîncarea pe care o daţi voi la 
plantație, mai bine n-ai pomeni. Cu banii ce-i ia un copil 
pe săptămînă, nu cumperi nici o oală de făină de mei. 


- Tocmai de aceea vă oprim banii la impozite, rînji 
Mufala. 


Sătenii se învoiră totuşi să-şi dea copiii. Sărăcia îi 
încolţise din toate părţile şi nu ştiau nici ei cum s-o mai 
scoată la capăt. Cînd se duseră însă pe colină unde era 
ceata de păzitori de capre, Mufala nu-i alese decit pe 
Koro, Mutembo şi Musalo. 


- Ceilalţi sînt pricăjiţi ca nişte pui de cîine înfometați. N- 
am ce face cu ei, hotărî vătaful. 


- lar ne înjuri, se miînie Tatane. Slugă fără ruşine, care-ţi 
vinzi neamul şi-ţi faci de ris strămoşii pocindu-ţi 
numele. Hai, şterge-o iute pînă nu-ţi fărim ţeasta cu 
ciomagul ca la hoţi. Slugă vîndută ! 


Roudolph vru să tipe, dar se răzgîndi cînd văzu ochii 
bătrînului arzînd de ură şi furie. 


Cu o seară înainte de plecarea celor trei băieţi, moş Abu 
îi strînse pe toţi la coliba lui şi le spuse: 


- V-am învăţat tot ce am aflat şi eu în viaţa mea de om 
obidit. Mai mult nu ştiu. De acum, luptaţi-vă singuri să 
aflaţi adevăratul rost al lucrurilor. V-am minţit atunci 
cînd v-am spus că veţi merge la şcoli. V-am minţit ca să 
puteţi învăţa cu mai multă tragere de inimă. Poate unul 
din voi tot o să reuşească şi ar fi destul. Avem nevoie 
de atita lumină, că şi o singură picătură am sorbi-o cu 
sete. Oamenii trebuie să afle adevărul. Luptaţi-vă să-l 
aflaţi, pentru ca apoi să-l spuneţi şi la alţii. Fiţi dîrji ! Nu 
vă lăsaţi înfrînţi niciodată ! 


Copiii îl priveau pe bătrîn, care arăta slab şi ros de 
boală ca un lemn scorburos şi totuşi puternic. Viaţa 
lăsase urme adinci pe trupul lui, precum lasă vîntul şi 
ploile pe coama unui munte despădurit. Şi totuşi 
muntele rămăsese neclintit în măreţia şi puterea lui. 


Koro, Mutembo şi Musalo plecară departe, la plantațiile 
unde fuseseră angajaţi. Moş Abu le ură de sus, de pe 
colină : 


- Drum bun şi o viaţă aprigă, furtunoasă, plină de 
greutăţi pe care să le învingeţi. Drum bun ! Să nu-l 
uitaţi pe moş Abu şi nici ce v-a învăţat el. 


- Ya salamu ! Ya salamu ! 1 răspunseră băieţii. N-o să 
uităm nimic şi o să facem ce-am hotărit în seara aceea. 


Bătrînul privea drumul ce şerpuia printre sate şi ogoare, 
pierzindu-se departe către fortul militar. Fortul militar 
Ksingia Vakida, unde stăteau stăpinitorii înarmaţi cu 
puşti şi cu gloanţe. Oare reuşi-vor ei, Koro, Mutembo şi 
Musalo, Makele şi Areke să-şi înfăptuiască visurile ? 


Şi Makele se întrebă unde îi va duce drumul acela ce se 
deschidea în faţa prietenilor lui. Dar nu vedea altceva 
decit verdele gingaş al grînelor şi argintul viu al apelor. 
Sus, pe un pisc, se înălța îndrăzneţ un palmier tînăr. 
Frunzele lui foşneau încet sub adierea viîntului, 
murmurînd parcă un cîntec de bucurie închinat soarelui 
Şi vieţii. 

- Eu sînt ca palmierul acela, şopti Makele. Voi munci, voi 
lupta şi voi face ceva negrăit de frumos. Sîngele îi 
clocotea cu putere în vine şi în el creşteau puteri 


neştiute. Hohotind plin de fericire, se aruncă în braţele 
bătrînului său învăţător : 


- Moş Abu, cît de minunate sînt toate, şi riurile, şi 
pădurea, şi soarele, şi... dar se opri. 


Jos la poalele muntelui se înălța o moviliţă de pămînt 
proaspăt răscolit. Mormiîntul lui Tilipe. Şi el voise să fie 
vraci, iubise florile şi gîngăniile, dar a murit. 


Nota 1. Ya salamu - salut către un om mai virstnic sau 
mai de vază. 


Faţa lui Makele se înnoură. îşi luă cuţitaşul şi, tăcut, 
începu să cioplească. La început nici nu ştia ce vrea să 
facă, dar pe Încetul, bucata de lemn luă chipul unei 
păsărele ce se aruncă îndrăzneață în zbor. Aripile-i erau 
întinse de parcă ar fi ţişnit în văzduh. Felul însă cum 
ținea căpşorul arăta că i-ar fi teamă de ceva, că e 
îngrijorată. 


Makele fu ales căpetenia cetei păzitorilor de capre. 
Fiindcă nu mai era Mutembo să-i sperie cu poruncile şi 
pumnii lui, veniseră în ceată încă trei puşti, destul de 
răsăriţi ca să ocupe funcţia de paznici ai caprelor. 
Makele îi primi şi-i puse numaidecit să-i caute lemn tare 
pentru ciopliturile lui. Noii veniţi se arătau avînd firi 
foarte deosebite. Unieme, fratele mai mic al lui Tilipe, 
era veşnic informat de tot ce se petrece în sat, în 
pădure, pe colină, pretutindeni. Ştia cînd mamele lor 
pleacă la cîmp şi pot să-şi facă de cap în voie. Ştia cînd 
se învirteşte untul şi cînd poţi să bei laptele rămas, cum 
se frig lăcustele bune de mîncat şi cîte şi mai cite. 


În schimb, Tucu nu ştia mai nimic. Deşi era copilul 
iscusitului Kateke, se temea şi de umbra frunzelor ce 
tremurau sub adierea catifelată a vîntului. Nu ti-ar fi pus 
mîna pe o ginganie să-l fi legat şi de copacul cu furnici 
veninoase ! Mereu tresărea şi ţipa : “Vaai, leopardul ! 
Vai, leul !" - deşi nu văzuse niciodată aşa ceva. 


Diara cel mic cînd se apuca să dea cu pumnişorii îi 
punea pe fugă şi pe Tucu şi pe Unieme. îl porecliră 


“Diara cel mic" sau “Diara bătăuşul', ca să se 
deosebească de fratele lui, care purta acelaşi nume, dar 
era flăcău în toată firea şi avea cu totul alte purtări. 


Makele îi îndrăgi aşa cum erau şi se apucă să le arate 
să scrie şi să citească, deşi moş Abu îi spusese să-i lase 
în pace pentru că sînt prea mici. De fapt, îi era greu să-i 
stringă pe toţi la un loc, mai ales pe Unieme, care o 
pornea mereu razna ca să descopere cine ştie ce. într- 
adevăr, odată găsi ceva neaşteptat. 


Soarele mai strălucea încă pe cer, însă caprele nu mai 
voiau nici să pască, nici să mai stea pe colină. Ţapul 
care îl răsturnase pe Koro o porni spre sat cu turma 
după el, fără să mai dea ascultare nici ţipetelor, nici 
ciomegelor. 


- lar au înnebunit caprele, - zise Makele, - deşi le-am 
adus din vreme la păscut şi n-aveau de ce să se 
bosumfle. 


- Dacă nu vor să pască, hai după ele să le închidem în 
ţarc, spuse Areke, bucuros că scapă de treabă. 


Makele, zărindu-l pe Unieme că în loc să coboare urca 
pe altă colină, strigă la el: 


- Unde te mai duci ? Haide în sat să închidem caprele ! 


- Duceţi-vă că vin acum. Numai să văd ceva, răspunse 
acesta. 


Ceata plecă. Unieme o apucă pe o cărăruie ce trecea 
printr-o pădurice şi ducea spre virful celei mai înalte 


coline. Merse o bucată bună de drum şi tocmai se 
pregătea să se întoarcă fiindcă soarele era aproape de 
scăpătat, cînd zări la cîţiva paşi de el două animale 
mari, cafenii. 


- Ce-or fi ăştia ? Cîini sălbatici ? Huu ! Or să moară toţi 
de necaz cînd le-oi spune ce am văzut. 


Animalele îl priveau nepăsătoare şi plictisite. Unul 
şedea pe marginea drumului, aşezat cîineşte pe coadă, 
iar celălalt, care sta încă prin frunziş, avea o coamă 
mare, stufoasă şi ţinea capul în sus plin de mîndrie. în 
timp ce Unieme se uita ameţit de curiozitate, fiarele 
porniră mai departe spre vîrful dealului. Băiatul rămase 
pe loc privind în urma lor, dar în cap îi străfulgeră un 
gînd. 


- Sînt lei, şopti el cu glasul sugrumat şi cu ochii holbaţi 
de spaimă. 


Fugi înapoi mai iute decît o girafă, sărind peste tufe, 
peste ierburi, peste pietroaie, pînă cînd, în fine, cu 
răsuflarea tăiată, ajunse la marginea satului, unde o 
întîlmi pe baba Djilamga. 


- Leeii ! Leeii ! zbieră el îngrozit. 


Bătrîna, la început, nu pricepu ce vrea să spună, dar pe 
urmă se puse să alerge şi ea după el prin sat şi să ţipe: 
“Leeii ! Leeii !" 


Areke îi opri din fuga lor nebună. 


- Ce tot strigaţi ! Care lei ? 


- Sus pe colină, spuse Unieme, gifiind. 
- Ei, aş ! Te lauzi. Parcă ştii tu cum arată un leu ? 


- Avea coamă, mustăţi şi sta pe o coadă zbinlită, bilbii 
Unieme. 


- Vezi-ţi de treabă, spuse Areke, umflindu-şi pieptul şi 
dînd capul pe spate în semn de dispreţ. 


Cei mari, însă, văzînd teama vitelor care nu mai stăteau 
locului şi mugeau şi behăiau speriate, luară mai în 
serios spusele lui Unieme. Tatane povâăţui oamenii cum 
să-şi închidă caprele în locuri ferite şi el făcu la fel cu 
cele două vaci pe care le avea. 


În vremea asta, sus, în virful celei mai înalte coline, 
păşea purtîndu-şi semet coama bogată, leul, stăpînul şi 
duşmanul cel mai aprig al tuturor animalelor. Cu o 
privire sigură şi mîndră, el cerceta de pe înălţimea pe 
care se urcase toată cîmpia ce se desfăşura pînă 
departe, dincolo de pădure. Vedea satele şi forfota 
oamenilor care se trudeau să-şi ascundă vitele. Vedea 
acolo unde se îngrămădea prada mai bogată. Vedea 
fuga plină de groază a căprioarelor din marginea pădurii 
şi neliniştea maimuţelor ce se căţărau spre virful 
copacilor. Alături de el sta liniştită leoaica, ciulindu-şi 
din cînd în cînd urechile. 


Soarele cobori la apus, însîngerînd pentru o clipă cu 
vilvătaia lui undele rîului. Apoi se  aşternu deodată 
blana neagră de umbre a întunericului. Începea vremea 
vînătoarei. Leul îşi zbiîrli coama, ridicîndu-şi privirea 
încruntată. Ochii îi sclipeau în noapte plini de 


ameninţare. Din pieptul lui puternic scoase un răget 
surd, ca bubuitura unui tunet îndepărtat. Leoaica îi 
răspunse. 


Omm ! Omm ! se auzea din ce în ce mai tare răgetul 
lor. De pretutindeni  izbucniră zbieretele animalelor 
îngrozite, behăitul plîngăreţ al caprelor, mugetul jalnic 
al vitelor, ţipătul ascuţit al maimuţelor. 


Oommm 1... se auzi de data asta tunînd puternic şi plin 
de furie răgetul sălbatic al leilor. O linişte de moarte 
cuprinse toată firea. De pe virful colinei păşiră domol, 
cu pas catifelat şi sigur, cele două fiare. Se îndreptară 
încet, fără nici o grabă, spre aşezările oamenilor. 
Ocoliră satul lui Unieme, înconjurat de un brîu lat de 
focuri mari care arătau că oamenii vegheau treji 
dinăuntrul colibelor, şi se opriră într-un alt sat, unde 
oamenii fuseseră mai puţin prevăzători şi n- 
aprinseseră focurile de apărare. Printr-o săritură 
frumoasă, leul trecu un gard înalt cît doi oameni. 
Leoaica îl aşteptă supusă. După cîteva clipe, stăpînul ei 
sări înapoi prin acelaşi loc, purtînd în gură şi în 
ghearele lui un vițel. Căzu, împreună cu prada care se 
mai zbătea, chiar în faţa ei, împroşcind-o cu bulgări 
de pămînt.  Porniră amindoi spre pădure, ţinînd 
vietatea amorţită de groază. Lîngă gardul înalt cît doi 
oameni se vedea o groapă largă şi adincă. 


Era tot ce-i rămăsese gospodarului de pe urma 
viţelului pe care îl avusese. 


MARELE MISINGA 1 ALB 


Un kitale 2 a mers din sat în sat şi a strîns oamenii care 
să ceară la Ksingia Vakida învoirea pentru vînătoare. 
În fruntea lor l-au aşezat pe moş Abu, pentru că acesta 
muncise patruzeci de ani în slujba albilor şi le cunoştea 
mai bine firea. în urma aleşilor care trebuiau să 
vorbească venea mulţimea de gură cască de prin sate. 
Trimişii satelor se înţeleseseră între ei să fie respectuoşi 
şi să ceară cu multă cuviinţă ceea ce le trebuia. Dar 
cum ajunseră în faţa postului militar se  ciocniră de 
patrula de poliţai negri ce străjuia zi şi noapte fortul. Cei 
mai mulţi dintre poliţai erau aleşi dintr-un trib de la 
miazănoapte. Oamenii satelor de pe malul lui Mijinga 
fuseseră prădaţi şi hăituiţi odinioară într-o mulţime de 
războaie fără nici o noimă de către acest trib din Kibula 
3. Cum fiii vechiului trib vrăjmaş îi prădau şi astăzi, 
apăraţi 


Nota 1. Misinga - domn mare. 
Nota 2. Kitale - vestitor. 
Nota 3. Kibula - miazănoapte. 


de haina poliţienească, ura oamenilor se păstrase, mai 
mult, se înteţise. 


- Nu-l chemăm pe misinga locotenent, spuseră poliţaii. 


- Şi de ce, mă rog ? întrebă moş Abu, cu o voce plină de 
ameninţare. 


- N-aţi plătit impozitele. Faceţi-vă mai întîi datoria faţă 
de stăpîn şi pe urmă veniţi să-i cereţi ocrotire, spuse 


mai marele poliţailor, frecîndu-şi una de alta tălpile 
goale. 


- Care stăpîn ? Ce, crezi că sîntem muieri şi ne-au 
vîndut părinţii lui misinga al tău ? se oţări moş Abu. 


Poliţaiul se burzului. 


- Stai, scoică bătrină, că încarc puşca acum şi-ţi 
ţăndăresc carapacea zbircită, dacă mai trăncăneşti. 


Cineva din mulţime îi strigă : 


- Nu mai schelălăi, cîine pribeag, ia vezi cîţi sîntem. De 
sărim pe voi, vă facem ciorbă pentru amiaz!. Tot scriu 
albii în ziarele lor că mîncăm oameni, cel puţin să le 
mîncăm slugile, să vedem ce gust au. 


- De mîncat nu-i putem mînca că-s şerpi veninoşi, dar 
să-i hăcuim puţin, asta se poate, spuse moş Abu. 


- Staaţi... staaţi... oameni buni, îi domoli Tatane, văzînd 
ce întorsătură lau lucrurile. Staţi, să ne scăpăm mai întîi 
de leu, şi pe urmă ne răfuim şi cu ei! 


Tocmai atunci veni şi Briault cu maşina. Oamenii îl 
înconjurară din toate părţile. Poliţiştii se străduiau 
zadarnic să-i croiască drum şi să-l scape de mulţimea 
întăritată. 


- Daţi-ne învoirea ! 
- Daţi-ne cît nu ne-a mîncat toate vitişoarele. 


- Şi fără tărăgăneală !... 


Oamenii vorbeau toţi deodată, îmbrincindu-se şi 
certîndu-se între ei. 


Unii o luau razna cu gura, alţii căutau să-i domolească şi 
să-l lase numai pe moş Abu să vorbească. Locotenentul, 
care se pierdea întotdeauna cînd vedea mai mulţi negri 
strinşi laolaltă, se simţea ca o muscă deasupra unei 
oale cu apă fiartă. 


- Nu ştiu... Nu pot... Staţi liniştiţi, că poate pleacă leul, 
biîiguia el. 


- Ce să plece ! spuse cineva. Acum o să tăbărască şi pe 
vitele dumneavoastră, că tot aveţi mai multe. 


- Mai ştii, s-ar putea să vă aleagă chiar pe 
dumneavoastră, zise moş Abu. 


- Care e ăla ? Cine a îndrăznit ? se înfurie deodată 
ofiţerul. 


- Să nu-ndrăznească leul, că eu de unul singur nu pot să 
vă fac nimic, vorbi aceeaşi voce. 


La ţipătul locotenentului, poliţaii îşi încărcară puştile şi 
oamenii se domoliră ca prin minune, lăsîndu-l pe alb să 
treacă. Tatane ieşi din mulţime şi, ploconindu-se în faţa 
locotenentului, îi ceru aprobarea pe un glas de 
milogeală : 


- Mare “misinga", sînteţi părintele nostru. Daţi-ne 
învoirea şi scăpaţi-ne de urgia fiarelor... 


- Bine, am să văd, răspunse acesta, devenind mai 
autoritar. 


- Păi, noi stăm şi aşteptăm, zise moş Abu. Rîndul trecut 
am rămas fără mei şi ne-aţi luat şi o vacă drept 
amendă. 


- Trebuie să-i întreb pe superiorii mei. Nu pot să 
hotărăsc imediat, mormăi ofiţerul, urcînd treptele. Cu o 
mînă nervoasă smuci clanţa şi trinti uşa după el. 


- Nu trebuia să-l lăsaţi. O să stăm şi o să aşteptăm 
acum ca proştii pînă se îmbată el înăuntru cu whisky, 
zise moş Abu. 


- Păi, nu era să-l ţinem de mînă, spuse cineva. 


- Nu de mină, ci de beregată, i-o întoarse miîniat 
bătrînul. 


Din fort ieşi Muvura, poliţaiul băştinaş din satul lor, cel 
care le strîngea impozitele : 


Risipiţi-vă ! ţipă el. La amiaz' aveţi răspunsul. Acum, 
hait ! Marş !... 


- Ba nu plecăm, strigară oamenii. 
- Risipiţi-vă, că trag ! 


- Păi, nu-ți facem nimic. Te şi păzim. Dacă vin leii, îl 
înhaţă pe vreunul dintre noi în loc să te ia pe tine. Stăm 
aici şi aşteptăm răspunsul, spuse hotărît moş Abu. 


Ceilalţi soldaţi încercară şi ei să-i alunge, dar nu reuşiră. 
Oamenii rămaseră să aştepte în văpaia dogoritoare a 
soarelui. Şi aşteptară stînd neclintiţi în faţa fortului pînă 
în miezul zilei. Poliţaii veneau, se duceau încoace şi 


încolo, dar nimeni nu le arunca nici măcar o privire, ca 
şi cum ar fi fost nişte bolovani ce stăteau acolo de cînd 
lumea. Muvura aflase de la locotenent răspunsul ce 
trebuia dat oamenilor, dar nu vru să le spună nimic. 


- Lua-i-ar dracu de cîini, lasă-i să aştepte, spuse el 
soldaţilor. Azi dimineaţă au ridicat glasurile împotriva 
mea. Le-o plătesc ! 


Un soldat mormăi cu voce sfioasă : 
- Poate au şi ei treburi şi... 


- Păi, tocmai de aia îi ţin aici. Dacă nu le-ar face nici un 
rău, nu i-aş ţine. Omul te ştie de frică numai atunci cînd 
îi faci la tot pasul cîte o şicană. Altfel uită şi-şi ia nasul 
la purtare. Allah il Allah, nu sînt eu un şef mare, că ştii 
cum i-aş ţine ? Cu sîngele îngheţat în vine, cum stă 
maimuta cînd aşteaptă să se repeadă pitonul la ea s-o 
sugrume. 


Sătenii plecară unul cîte unul pe la treburile lor. Se 
gindeau s-o scoată singuri la capăt şi chiar începură să 
se adune pentru a ţine sfat, cînd o limuzină luxoasă 
claxonă cu glas cîntat şi zburătăci toate orătăniile de pe 
uliţă. Copiii care alergară buluc după ea văzură că 
adusese doi misinga albi şi graşi. Nu mult după aceea, 
Tatane şi Kateke fură chemaţi la akida Briault. Trebuia 
să le răspundă domnilor noi veniţi la cîteva întrebări. 


- Unde se află fiarele care v-au atacat ? întrebă domnul 
Martin. 


- Nu ştim, boana, răspunse Tatane. Poate în pădure. 
Poate sus pe vreo colină urmăreşte pe unde se ascunde 
vînatul ; cam aşa obişnuieşte leul să facă pe vreme de 
seară. 


- Aaa ! Cum se poate una ca asta ? se revoltă domnul 
Martin, scoţindu-şi ochelarii de pe nas. 


- Domnule director, oamenii aceştia n-au de unde să 
ştie unde stau leii, spuse Van Degen, celălalt alb nou 
venit. 


- Nu, dragul meu. Nu se admite aşa ceva. Păi, sălbaticii 
ăştia ce altă grijă au decit să urmărească leii, leoparzii, 
hienele ? Am citit într-o carte că le pregătesc chiar 
culcuşuri ca să nască şi cînd vine pe lume un pui de leu 
sau de leopard, fac o mare sărbătoare în cinstea lui. 


Tatane şi Kateke ascultau, dar se fereau să-şi sloboadă 
mînia ce le clocotea în suflet, pentru că aflaseră înainte 
de a se înfăţişa marilor misinga că domnul Martin e 
chiar directorul, şi unul din proprietarii trustului la care 
lucrau mai toate satele, iar celălalt e cumnatul lui şi e 
un inspector important la aceeaşi societate. Kateke se 
miră de ce-i întreabă domnul Martin, cînd de fapt 
domnul Van Degen era cel care venise să vineze, pe 
cînd proprietarul voia doar să privească. 


- la spuneţi-mi, - continuă directorul interogatoriul, - 
unde-l putem găsi miine dimineaţă, aşa, cam înainte de 
amiazi. 


- Pe cine ? întrebă Kateke. 


- Vezi, dragă, nici nu înţeleg întrebările. Sînt 
completamente dobitoci, se adresă domnul Martin lui 
Van Degen şi lui Briault. 


- Leul ăla, unde stă miine dimineaţă ? îi lămuri 
locotenentul. 


- Păi, unde o pofti el, că doar e slobod şi nu e vacă, nici 
capră să-l mine cineva din urmă, lămuri Kateke. 


- Să nu mai insistăm, zise Van Degen. Să stabilim unde 
să ne aştepte. 


- A, da... aprobă Martin. Credeam că se poate discuta cu 
ei, dar e imposibil. 


După citeva fraze schimbate cu ceilalţi doi, akida Briault 
le comunică hotărîrea marelui misinga alb : 


- Vă strîngeţi cîţi mai mulţi din toate satele şi vă aşezaţi 
la marginea pădurii vecine cu fortul. Aprindeţi focurile şi 
aveţi grijă ca fiarele să nu o apuce încoace. Staţi acolo 
pînă miine dimineaţă, cînd venim şi vă dăm noi ordine. 


După ce negrii plecară, domnul Martin îl luă la rost pe 
locotenent : 


- Trebuie să-l schimbi pe acest şef de trib obraznic. Care 
din aceşti doi era şeful ? 


- Cel tînăr... era vinătorul, cel bătrîn... 


- Aha ? Cel tînăr ?... A fost obraznic ! Un şef de trib ca 
ăsta nu poate să aducă decit neplăceri. Să-l schimbi 
neapărat. 


Briault vru să-i spună că a înţeles greşit, dar trustmanul 
s-ar fi putut supăra şi pe deasupra nici el nu-l avea la 
inimă pe Tatane de cînd cu întîmplarea de dimineaţă. 
“Şi-n definitiv ce-mi pasă mie cine-i şef la negri ? gîndi 
el. Îl dau afară, şi satul îl dau în grija lui Muvura, care o 
să-mi stringă mult mai bine impozitele". 


* 


Oamenii se ciorăvăiră multă vreme pînă să se hotărască 
să meargă noaptea în pădure. 


- Este ? Să merg eu în gura leului ca să-l păzesc pe 
marele proprietar şi pe inspector ca nu cumva să se 
sperie şi să rămînem fără ei ? spuse Kateke. 


- Păi, sigur, ce ne-am face noi fără ei ? Pentru cine ar 
mai trudi femeile şi copiii noştri ? îl completă moş Abu. 


- Nu mergem, murmurară oamenii. Noaptea, orice fiară 
e mai cutezătoare, că doar e vremea ei de vinat. 


- Staţi, staţi, cumpăniţi bine, oameni buni, se rugă 
Tatane. Nu vă luaţi după Abu. De ce să ne punem rău 
cu ei ? Sint şefi mari, sînt puternici, au soldaţi, au puşti. 
Gîndiţi-vă bine. Aţi uitat de zilele acelea cînd alergam 
cu sufletul la gură, înnebuniţi, căutînd să ne salvăm 
copiii din colibele cuprinse de flăcări ? L-aţi uitat pe 
tatăl lui losu, pe care l-au spînzurat ca pe un cîine în 
faţa fortului ? 


- Dar ce, losu acum s-a plecat în faţa albilor ? Le linge 
tălpile pantofilor, cum ne înveţi tu să facem ? sări moş 


Abu cu gura. Dimpotrivă, flăcăul aprinde vilvătaia luptei 
împotriva asupritorilor acolo, în mină, unde lucrează. 


- Rău face. Nu înţepa limba leului, că te înghite ! 


- O fi, dar leopardul moare cu ghearele lui şi leul cu 
coama lui, i-o întoarse moş Abu. 


- Eu ştiu una şi bună : trebuie să răbdăm ; să răbdăm, 
vorba ceea, ca ăla care a pus piatra în oală şi a fiert-o 
pînă a făcut-o ciorbă. Aşa e soarta noastră. 


- Ba noi ne-am cam săturat să fierbem piatra, mormăi 
un om şi cei adunaţi îl aprobară şi porniră spre colibele 
lor. 


Bătrînul şef al satului plecă. 


După el porni Kateke, care, fiind vînător, nu putea să 
lipsească dintr-o asemenea împrejurare, şi încă alţi 
cîţiva oameni. îl luară şi pe Makele cu ei, fiind destul de 
mare şi destul de voinic. Din celelalte sate veniră mai 
mulţi săteni la locul vorbit. Aleseră cu toţii un luminiş, 
pe care îl curăţară de rădăcini şi de ierburi şi aprinseră 
un cerc mare de focuri. Ei se aşezară în mijloc, în jurul 
altui foc, păstrindu-şi arcurile şi lăncile la îndemînă. 
Makele se plimba ţanţoş de colo, colo. Care va să zică îl 
luaseră la o vînătoare. Şi încă la una de lei. Pe el şi nu 
pe Areke. Simţea cum i se umflă pieptul de mîndrie. 


îşi încruntă faţa ca un om cu multe griji şi se aşeză lîngă 
foc. 


- Ce zici, Kateke, or fi numai doi ? întrebă Tatane, 
îngrijorat. 


- Unieme i-a văzut cu ochii lui. Sînt precis doi. Un leu şi 
o leoaică, zise Makele. 


- Unieme putea să dea de unul singur şi de frică să vadă 
doi, zise Kateke. Dar sînt dovezi mai sigure. Dacă mergi 
prin pădure de-a lungul piraielor, acolo unde pămîntul e 
jilav, ai să vezi urma a două mărimi de labe şi două 
feluri de mers, care nu pot să fie decit ale unui leu 
mare, bărbat, şi ale unui leu tînăr, mai curînd ale unei 
leoaice. Apoi sînt şanţurile pe care le fac ei tîrînd 
animalele ucise. N-am văzut decit trei pînă acum. Dacă 
ar fi fost mai mulţi ne luau mai multe vite, că vînatul nu 
e prea bogat în ţinutul nostru şi un leu nu se satură cu o 
căprioară pe zi. 


- Totuşi, atunci, noaptea, cînd s-au auzit răgetele lor, 
erau grozav de puternice, spuse Makele. 


- Ehei ! Leul are un glas foarte puternic. Mai demult, 
după ce am vinat unul din cei mari, Diara, prietenul 
fratelui tău, care era încă puşti pe atunci, s-a apucat să 
bată toba pe pieptul leului şi răsuna ca un tam-tam. În 
vremea aceea erau mulţi în regiunea asta. Odată i-am 
văzut încăierindu-se între ei, fiindcă după ce-şi luaseră 
fiecare cite o bucată de pădure în care să vineze, unul 
mai obraznic a trecut pe tărimul celuilalt, ceea ce nu se 
admite în orînduielile lor. Fiarele astea sînt foarte 
înțelepte şi drepte. Nu iartă mişelia nici la semenii lor, 
nici la oameni. 


- Cum n-o iartă ? întrebă Makele. 


- Păi, odată, Masu, un văcar de-al nostru, rudă cu Moze, 
a dus turma satelor la vaccinat, la un agent sanitar. Pe 
drum, cînd se întorcea, nu ştia de ce vitele o iau 
deodată aşa la goană, îngrozite. Se uită el mai bine şi 
zăreşte fiara care se plimba la marginea pădurii, 
aşteptind să treacă turma şi să atace vreun juncan 
rămas mai în urmă. Omul mai era şi cu fiul lui. Acela 
alerga în fruntea turmei, căutînd s-o oprească. Nu 
văzuse leul şi trecuse nepăsător pe dinaintea lui. Masu 
însă s-a speriat, a dat din colţ în colţ şi ce s-a gîndit ? Să 
se vire între vite, că leul n-o să-l găsească. Fiara, 
văzindu-i frica, l-a urmărit şi, croindu-şi drum printre 
vite, s-a repezit la el şi l-a sfişiat. Vacile au scăpat 
tefere. Leului i-a fost de-ajuns omul. 


- De aceea nu l-a mîncat pe Unieme, rise Makele. El n-a 
ştiut că sînt lei şi i-a privit ca pe nişte căţei. 


- N-a fost numai asta. Unieme e copil şi leul nu atacă 
mogildeţe de-astea mici. E prea mîndru ca s-o facă. Și- 
apoi ăştia, care au venit acum pe la noi, nu sînt învăţaţi 
cu carne de om. E mult pînă se învaţă, că pe urmă vai 
de zilele oamenilor din satele pe unde trec. Departe, 
dincolo de capătul celălalt al pădurii, sînt vreo şase sate 
tare curioase. N-ai să vezi nici o colibă aşezată ca 
lumea, pe pămînt, ci doar în copaci. Şi asta numai de 
frica acestui mare şef, care cînd îşi zbirleşte coama şi 
rage odată bagă toată firea în sperieţi. 


- Cred că arată foarte frumos, murmură Makele cu 
respect în glas. Mîndru, puternic, neînfricat, bun cu cei 


slabi, dar necruţător cu duşmanii lui, ca un adevărat 
şef. 


A 


- Adică aşa cum ar trebui să fie un şef, îl corectă 
Kateke, privind pe furiş către Tatane. Şi în poveşti se 
spune că ar fi un judecător drept şi cinstit. 


- Ştii vreo poveste ? întrebă Makele, domolindu-şi cu 
greu curiozitatea. 


- Păi, se spune că un crocodil se tîrîse pînă într-un sat să 
caute de mincare. Negăsind nimic, ce-i trece prin 
minte ? Să se ducă lîngă copacul pentru sfat unde se 
strinseseră bărbaţii şi să tragă cu urechea. Poate află 
unde ţin mîncarea. Cînd, ce îi e dat să audă ? Oamenii 
se sfătuiau cum să-l vîneze pe el. Auzind acestea nu se 
mai întoarse la rîu şi găsind o rogojină făcută sul, intră 
Şi se ascunse. 


A doua zi oamenii merg la vînătoare, nu-l găsesc şi se 
întorc cu traistele goale în sat. Unul din ei pleacă să 
caute lemne şi ierburi uscate pentru foc şi se împiedică 
de rogojina unde se ascunsese crocodilul. Crocodilul se 
roagă : - “Nu mă spune oamenilor". lar omul întreabă : - 
“Bine, dar de ce stai aici ?" - “Am venit să caut de 
mîncare şi v-am auzit cînd vă sfătuiaţi cum să mă 
vînaţi. Atunci am venit aici şi m-am ascuns. Acum du- 
mă la mine în apă", îi ceru crocodilul. 


Omul i-a ascultat rugămintea. S-a dus în sat, a adus un 
sac, a băgat crocodilul înăuntru, i-a legat gura, şi-a 
aşezat sacul pe cap şi l-a dus la rîu, unde l-a aşezat pe 
margine. - “Pune-mă în apă", i-a cerut crocodilul. Omul 


l-a luat, a intrat în apă pînă la genunchi şi l-a aşezat 
acolo. Crocodilul atunci îi spune : - “Du-mă mai 
departe". Şi omul intră în apă pînă la brîu. - “Înaintează 
încă un pic", mai zise crocodilul. Omul intră în apă pînă 
la piept. În sfîrşit crocodilul îi cere să-l scoată din sac, 
dar cum l-a scos, l-a şi apucat pe om de picior. Omul a 
strigat îngrozit : - “Ce înseamnă asta ? Lasă-mă, dă-mi 
drumul !" - “Nu te las", i-a răspuns crocodilul. În timpul 
ăsta vine pe malul rîului un leu ca să se adape. Văzindu- 
| pe om cum plînge, îl întreabă : - “De ce plîngi tu acolo, 
în mijlocul apei ?" Acela îi răspunde : - “Am făcut un 
bine unui crocodil şi el mi-o întoarce făcîndu-mi un rău". 
Atunci, leul întreabă : - “Crocodil, e adevărat ?" 
Crocodilul răspunde : - “Da !" 


- “leşiţi amindoi din apă, spuse leul. Am să judec pricina 
voastră, pentru că eu sînt un marabu, un mare 
judecător". Crocodilul se învoieşte pentru că, de, nimeni 
nu poate să n-asculte de lege. 


Aşa că lasă piciorul omului din gură şi împreună cu 
acela merge în faţa leului pe malul rîului. 


Leul îl întreabă : - “Crocodil, cum s-a purtat omul cu tine 
?" - “M-a scăpat de moarte ascunzindu-mă de semenii 
lui, iar pe urmă m-a adus în apă, acasă la mine. Eu l-am 
răsplătit făcîndu-i un rău", - “Bine, răspunse leul. Tu ai 
dreptate şi omul n-are". Apoi îl întrebă pe om : - “Cum l- 
ai adus aici ?" - “L-am virit în sacul ăsta şi l-am adus 


aici". Atunci leul se-nfurie, îşi zbirleşte coama şi zice cu 
o voce tunătoare : - “Minţi, omule ! Cum era să-l aduci 


în acest sac ?" - “Nu, zice crocodilul. Omul îţi spune 
adevărul. Nu minte". 


- “Nu-mi vine să cred una ca asta, spune leul. 


Omule, pune crocodilul în sac şi leagă-i gura ca să văd". 
Omul se supuse. - “Acum ia-l şi aşază-l pe cap". Omul 
face întocmai. - “În sat la voi se mănîncă crocodil ?" mai 
întreabă leul. - “Da", răspunse cel întrebat. - “Atunci ia- 
| şi du-te acasă. Crocodilul e al tău". 


Omul, nebun de fericire, îi promite un ied drept 
mulţumire pentru dreapta judecată. Leul primeşte şi îi 
spune : - “Te aştept chiar aici. Adu-mi iedul !" 


Ajuns acasă, omul îşi găseşte femeia greu bolnavă şi 
aceasta îi cere carne de leu ca să se vindece. - “Bine, 
zice el. Aşteaptă că-ţi aduc numaidecit". Mai ia cîțiva 
oameni şi se duc cu toţii la locul unde-i aştepta leul. 
Numai că acela cunoştea firea omului care adesea se 
arată tot atît de nerecunoscător ca şi crocodilul şi se 
ascunsese pe celălalt mal al rîului. Cînd i-a văzut pe 
vînători venind înarmaţi, a plecat păşind rar şi înţelept, 
aşa cum îi este obiceiul. 


- AŞ vrea să-l văd şi eu, spuse Makele. Poate aş putea 
să-l cioplesc.» 


Era noapte tirziu. Focul ardea, lingînd cu limbile lui roşii 
buturugile pe care le zvirleau oamenii, prefăcîndu-le în 
scrum. În jurul lui vînătorii stăteau ghemuiţi şi 
somnoroşi ca nişte mogildeţe negre. Şi mai departe, 
dincolo de cercul flăcărilor de apărare, se întindea 
pădurea. Pădurea cu nenumăratele-i poteci croite de 


trupurile greoaie ale elefanților, sau de picioruşele 
sprintene ale căprioarelor. Pădurea cu nenumăratele-i 
scorburi în care se cuibăresc şerpii uriaşi şi vînjoşi. 
Tăcută şi de nepătruns. Puternică şi înfricoşătoare prin 
întinderea şi ascunzişurile ei. Ea avea să păstreze 
prizonieri pentru o noapte pe cutezătorii care în timpul 
zilei îndrăzneau să-i străbată cărările şi să taie an de an 
cîte o bucată din trupul ei ca să-şi facă ogoare. Dar 
pentru noaptea aceea ea era stăpiînă. Pînă în zorii zilei 
niciunul dintre oameni n-ar fi cutezat să se avinte 
dincolo de cercul de foc. După orice copac se puteau 
ascunde o pereche de ochi sticlind de lăcomie, labe 
înarmate cu gheare ascuţite, şi un bot cu colţi puternici. 


Misinga cei mari au sosit tîrziu la locul stabilit. Amîndoi 
erau înveşmiîntaţi cu costume de viînătoare, iar puştile 
pe care le ţineau atîrnate de spinare printr-o curea erau 
grozave. în urma lor veneau însă o mulţime de soldaţi 
înarmaţi şi de servitori negri încărcaţi cu provizii de 
mîncare şi de băut. 


- Prea multă lume. N-o să facem nici o scofală, mormăi 
Kateke supărat. 


Din ordinele lui Van Degen, soldaţii înconjurară o mare 
porţiune din pădure, formînd un cordon dublu. 


- Hai să pornim, spuse Van Degen către cumnatul său. 
- Unde ? 


- În pădure, spre vizuina leului. 


- La vizuina leului ?!... Eu, eu rămîn aici, în spatele 
cordonului de soldaţi. îmi dai cîţiva care să stea chiar în 
jurul meu. Tu du-te. Te aştept aici. 


- Nu se poate. Hai prin pădure. Eşti aproape de un an de 
zile în Africa şi n-ai văzut cum arată această frumuseţe 
a ei. Gindeşte-te ce palpitant o să fie. Cum o să se 
îngrozească cei din Europa cînd ai să le povesteşti o 
astfel de aventură, îl îmbie Van Degen, cunoscîndu-i 
slăbiciunea. 


- Nu ! Lasă ! îmi spui tu ce ai văzut. E mai bine să rămîn 
aici. 


- Dar aici e mai periculos. Leii o să fie hăituiţi din 
cealaltă parte a pădurii unde am trimis negrii din sate şi 
e foarte posibil s-o apuce în direcţia asta. 


În fine, cei doi mari misinga porniră urmaţi de 
locotenentul Briault. 


- Ttttt ! făcu domnul Martin. Nu sînt nici drumuri... 


- Ba da. e potecă, îi spuse cumnatul lui, cu o nuanţă de 
ironie. 


După ce merse cîtva timp printre ferigile înalte cît omul, 
tot ocolind trunchiurile groase ale copacilor răsturnaţi 
peste potecile ce abia se zăreau ici, colo, boana Martin 
se aşeză pe scăunelul ce i-l ducea un negru şi refuză să 
mai înainteze. 


- Rămiîn aici. Am obosit. Sînt gras. sînt om în toată firea. 
E prea greu pentru mine. Şi mi-e foame. Boy ! la veniţi 


încoace. Desfaceţi o sticlă de whisky. Aduceţi-mi nişte 
sandvişuri. 


- Vai de mine, - se alarmă celălalt, - întîrziem. O să te 
ducă în tipoy 1, deşi e foarte greu. În tot cazul, nu bea 
alcool. În pădure e o căldură umedă, înăbuşitoare. N-ai 
să rezişti dacă mai şi bei. 


- Bine. Să mă ducă în spinare, dar daţi-mi sticla ; am 
nervii slabi şi lianele astea seamănă toate cu şerpii. 


Nota 1. Tipoy - un fel de litieră. 
- Te rog nu bea, insistă Van Degen. 
- Boy, pune sticla aici, zise Martin urcîndu-se în tipoy. 


Patru negri viînjoşi apucară hulubele tipoy-ului şi-l 
săltară pe spinare. De acum pentru ei începeau 
chinurile. încărcătura lor avea vreo sută douăzeci de 
kilograme şi poteca fiind îngustă, trebuiau să ia pieptiş 
toate ferigile şi lianele, să-şi însîngereze picioarele în 
rădăcinile lor tăioase. Convoiul porni totuşi mai repede 
ca înainte şi după o vreme ajunseră la vizuina leului. 


- Cum, pentru asta m-aţi adus tocmai aici, în inima 
iadului ăsta ?! exclamă domnul Martin văzînd-o. 


Era o groapă nu prea adîncă şi destul de mică, ascunsă 
printre tufişurile de ferigă. 


- Credeam că e ceva măreț, extraordinar, bombăni el. 
Totuşi trebuie să mă fotografiez chiar lîngă ea. Henri, 


fă-mi o fotografie, îi ceru el lui Van Degen. Dar stai, 
asta-l precis vizuina ?... 


- Da. Uite şanţurile pe care le-au făcut tîrînd animalele. 
- Cine ţi-a spus ? 


- Păi, vinătorii ăştia negri, spuse cumnatul său arătînd 
către Kateke şi ceilalţi oameni. 


- Atunci fotografiază-mă ! 


Boana Martin se aşeză pe marginea gropii punîndu-şi 
mîinile pe burtă şi luînd o atitudine gînditoare. 


- Cred că ar fi mai bine să ţii puşca în miini. Aşa... ca şi 
cum ai fi tras cu o clipă înainte şi acum te-ai odihni... 


- Da, da, ai dreptate. 


Cînd să-l fotografieze însă, se auzi o foşnitură în spatele 
lui boana Martin şi ceva trecu iute ca o nălucă chiar pe 
lîngă el. 


- Leul 1... zbieră el plin de groază, aruncînd puşca din 
miîini şi fugind cu mîinile ridicate în sus, ca şi cum ar fi 
vrut să se predea. 


- Staai !... Staai !... îi strigă Van Degen. Leul nu aleargă 
aşa ! Linişteşte-te !... 


Dar cumnatul lui nu se linişti pînă cînd nu se vîrî în 
mijlocul grupului de soldaţi care îl escortau. Cu toate 
insistenţele lui Van Degen, boana Martin refuză să mai 
stea în pădure. 


- Nu, dragă. E destul. Vii mîine tu singur şi, bineînţeles, 
cu soldaţii, cu negrii... Dar acum duceţi-mă acasă ! Şi se 
urcă în tipoy. 


Pe drum începu să bea. Doi servitori negri mergeau pe 
lîngă el. Unul îi turna în pahar, celălalt i-l da sus pe 
tipoy. În puţină vreme începu să se vaiete că-l doare 
capul. 


- Nu ţi-am spus să nu bei alcool ? îl mustră Van Degen 
supărat şi enervat. 


- Mi-ai spus. Asta nu-i destul. Trebuia să-mi smulgi sticla 
din mînă. 

La marginea pădurii îi aşteptau soțiile celor doi mari 
misinga şi a lui akida Briault. 


Boana Martin se preschimbă într-o clipită. Fluturîndu-şi 
plin de veselie casca colonială, strigă de acolo de unde 
era cocoţat în spinarea oamenilor : 


- Sărut mîinile ! Primiţi omagiile unui iscusit vinător ! 
Extraordinar, colosal ! Am fost chiar în vizuina leului ! în 
inima pădurii celei mai înfiorătoare ! Colosal ! 


- L-aţi vînat ? Unde e ? întrebară cucoanele. 


- Aaa ! Nu !... a fugit. A trecut chiar pe lîngă mine. Se 
speriase, spuse boana Martin zimbind şi făcîndu-şi vînt 
cu pălăria. 


Kateke sta deoparte şi privea. 


- Deseară iar trebuie să aprindem focuri şi mîine pornim 
singuri vîinătoarea, zise el către Tatane. 


Makele fugi spre colină să povestească cetei păzitorilor 
de capre comedia ce-o văzuse. 


Pe drum îl întîlni pe Unieme. 


- La Ksingia Vakida e tămbălău mare, îi spuse puştiul. 
Leul a mîncat un juncan din turma albilor. 


- Cum ? L-a mîncat ? Cînd ? 
- În dimineaţa asta. Cît aţi stat voi la vînătoare. 


Makele porni mai departe rizînd de unul singur. Cînd 
ajunse aproape de piriu se opri. Auzise în spatele lui un 
zgomot ciudat, ca un mormăit uşor şi totuşi puternic. 
Cînd se întoarse încremeni, cuprins de un sentiment 
ciudat. Groază şi ceva mai mult decit respect şi 
admiraţie. Pe drum păşeau încet, siguri de puterea lor, 
leul şi leoaica lui. Cu capul săltat în sus, încununat de 
coama-i bogată, cu privirea rece şi sigură, stăpiînul 
animalelor se îndrepta către apă. 


“E sătul, îşi zise Makele în gind ca să se liniştească. 
Trupul îi tremura ca varga. Dacă mă vede şi mă simte 
că sînt laş, o să mă sfişie..." 


Leii însă îşi văzură liniştiţi de drumul lor. Cu o săritură 
frumoasă şi arcuită trecură peste piriu şi plecară mai 
departe, stăpîni pe ei şi neînchipuit de frumoşi în 
măreţia lor. Ţinutul acesta plin de zarvă nu fusese pe 
placul lor şi-l părăseau. 


Makele alergă pe colină, îşi căută cu înfrigurare o 
bucată de lemn tare şi începu să cioplească. Lucra 
repede, aproape că nu-şi mai putea stăpiîni mîinile. 
Copiii îl sicîiră un timp cu întrebările, dar, neprimind nici 
un răspuns, îi dădură pace. Trebuia să cioplească şi 
nimic pe lume nu l-ar fi putut opri. Simţea în el o putere 
şi o bucurie fără margini. Nu ştia ce înseamnă asta, nu 
ştia decit că trebuie să lucreze şi cît mai repede. 
Cuţitaşul se supunea credincios miinilor mici şi 
tremurînde ale stăpînului. Aşchiile de lemn săreau una 
după alta dezvăluind pe încetul silueta animalului. 


De pe fruntea artistului picura sudoarea, dar el n-avu 
timp s-o şteargă. Cu gura întredeschisă, cu ochii 
îmbătaţi de o fericire fără margini, cioplea grăbit. În 
curînd, din bucata neînsufleţită de lemn luă naştere 
chipul mîndriei şi al puterii. Statueta era simplă, 
grosolană poate. Leul ţinea o labă ridicată şi coada 
lipită de pulpă. Makele îl privi şi-l puse deoparte... Nu 
mai trebuia nimic. Nici o zgîrietură. Prin bucata aceea 
de lemn spusese tot ce avusese în suflet şi zimbi liniştit, 
ştergindu-şi sudoarea de pe frunte. 


Mai tîrziu, moş Abu veni lîngă el şi îi spuse: 


- Tu eşti un palmier tînăr, dar miezul rodului tău nu e de 
lapte ca al nucilor de cocos, ci de aur. 


- Vreau să ţi-l dau ţie, tată Abu, se bucură băiatul. 


- Bine. îţi mulţumesc. Dar mai ţine-l să-l arăţi celorlalţi 
copii şi celor mari, apoi să mi-l dai mie. Eu am să-l 
păstrez cu grijă, pentru că e ceva neasemuit de frumos. 


Makele îşi legă statueta cioplită la git şi porni ţanţoş 
către ceată. 


Se însera şi copiii plecară cu caprele în sat. Acolo găsiră 
doi poliţai, care mergeau de la colibă la colibă ţipînd şi 
suduind. Unul din ei era Muvura. Stringeau găini, ouă, 
lapte, fructe pentru praznicul ce se da la boana Briault 
în cinstea marilor misinga. Copiii n-avură încotro, îşi 
luară coşurile încărcate cu bunătăţi şi plecară mînaţi de 


poliţişti. 


- Nu-i ţineţi mult, - se rugă Azala, mama lui Makele, - că 
n-au mîncat de azi dimineaţă. 


- Barem dacă nu ne daţi bani mai scădeţi din impozite, 
se milogi Tatane. 


- Nu te îngriji tu de impozite, că de aci înainte nu mai e 
treaba ta, rînji Muvura. Apoi, către copii : Hai, pornirea ! 


Pe drum îi apucă ploaia. O ploaie rece ca gheaţa, cu 
boabe mari de grindină ce le biciuia trupurile goale şi-i 
silea să alerge aşa cum erau, împovăraţi. 


Totuşi ajunseră la casa locotenentului după ce se 
înnoptase. Muvura îi îmbrînci în bucătăria mare, în care 
se pregăteau fel de fel de mîncăruri. Copiii se zăpăciră 
din pricina căldurii de acolo şi a aromei răspindite de 
mîncare. Văzură că veniseră băieţi şi din alte sate, tot 
cu provizii ca şi ei. Servitorii le goliră coşurile şi le 
dădură înapoi. 


- Hai, plecaţi, spuse bucătarul şef. Să rămînă însă vreo 
trei ca să-mi stringă grindină şi să-mi învirtească 


îngheţata. Şi-i opri pe Makele, Diara bătăuşul şi Unieme, 
ei fiind în preajma lui. 


- Ce a spus să facem ? întrebă Unieme îngrijorat, 
rostogolindu-şi în acelaşi timp ochii pe masă unde 
stăteau întinse farfuriile şi tăvile pline. 


- Lasă asta. Mai bine uită-te cum mai dichiseşte 
mîncarea aia. Bine că nu-i pune şi brățări, şi mărgele, 
se minună Diara. 


- Aşa e obiceiul albilor, mormăi Makele îngîndurat. îşi 
amintise cum venise Tilipe în casa aceea minat de 
foame şi fusese muşcat de maimuţă. 


Bucătarul le dădu o cutie mare şi-i trimise afară s-o 
umple cu grindină. Se întoarseră îndată, fericiţi să intre 
iar la căldură şi la mirosul acela îmbătător. 


În vremea asta, bucătarul fiersese laptele pe care îl 
aduseseră şi acum îl amesteca cu ouă, zahăr, cafea... 


- Vezi, ouăle roşcate sînt de la găinile noastre, spuse 
Unieme. 


- Taci din gură, să nu te dea afară, bombăni Diara. 


Bucătarul luă amestecul pe care îl făcuse, îl turnă într- 
un vas pe care îl acoperi şi-l vîrî în cutia cu grindină. 


- Acum învirtiţi, învîrtiţi pînă ce vă spun eu să vă opriţi. 


Copiii se priviră miraţi unul pe altul, dar se apucară de 
treabă, înghesuiți în colţişorul lor, ca să nu stînjenească 
forfota servitorilor care aşezau masa. 


învîrtiră ei o vreme cutia misterioasă, apoi Unieme 
începu după obiceiul lui : 


- Nu mai pot să rabd. Vreau să ştiu ce se întîmplă cu 
laptele şi ouăle alea. 


- Astîimpără-te ! se burzului Makele. 

- Numai un pic să ridic capacul. 

- Te plesnesc ! 

Unieme se potoli, dar pentru puţin timp. 

- Hai să vedem ce fel de vrăjitorie mai e şi asta. 
- Nu se poate. 

- Ba hai să deschidem, sări şi Diara cu gura. 


Fără să mai zică ceva, Makele se repezi şi le trase cite 
un pumn în urechi, Pedeapsă socotită ca fiind cea mai 
înjositoare şi pe care nici Mutembo nu o aplicase. 
Văzind asta, Unieme îşi înghiţi plînsul şi durerea şi 
deşurubă capacul. Ce văzu în cutie îl făcu să uite totul. 


- Allah, tu din ceruri... Asta nu-i lucru curat, exclamă el. 


- E vrăjitorie... S-au întărit ouăle de parcă le-am fi fiert, 
se minună Diara. 


- închideţi capacul ! porunci Makele încruntat. 


- Dacă ne-ai pocnit cu pumnul în urechi, barem să 
vedem dacă e tare într-adevăr sau ni se pare nouă, 
mormăi Unieme. 


Diara adăugă: 


- Eu trebuie s-o gust, pentru că ouăle sînt de la găinile 
noastre. 


- Am zis nu, şi aşa o să fie, şuieră Makele printre dinţi, 
înfuriat la culme de nesupunerea puştilor şi înşurubă 
capacul. 


O picătură de îngheţată se prelinse de pe capac şi căzu 
pe mîna lui Unieme. 


- E grozav de bun ! Şi rece !... 


- Nu mai spune ! bolborosi Diara, holbînd ochii şi 
lingîndu-se pe buze de poftă. 


Dar în aceeaşi clipă intră Muvura şi văzu cum Makele se 
căznea să înşurubeze capacul. 


- l-am prins ! Au furat ! Măniîncă din îngheţata stăpiînilor, 
urlă el. Hoţii ! Au furat ! Au furat ! Neam de cîini ! 


Bucătarul veni şi desfăcu aparatul. 


- Nu lipseşte nici un pic. Dacă ar fi luat s-ar cunoaşte, că 
a îngheţat. 


- Nu-i adevărat. l-am văzut eu cum cărau cu pumnii la 
gură. 


- la daţi mîinile încoace, zise bucătarul. 
Copiii îşi întinseră palmele reci ca gheaţa, dar uscate. 


- N-au mîncat, mormăi bucătarul. 


- Aşaa ! Ţi-ai adus tribul de acasă ca să-l hrăneşti din 
banii stăpînilor ? Hoţule ! Negru tîmpit ! 


- Dar tu ce-oi fi că eşti mai negru decit mine, i-o 
întoarse bucătarul. 


Muvura nu scăpă prilejul să-şi arate zelul faţă de stăpini 
şi începu să dea în copii. [ipetele lor adună 
servitorimea din toată casa. 


În sala cea mare unde se aşezase masa nu rămăsese 
nimeni. Nişte maimuţele curioase ce se căţăraseră sub 
tavan 1, coboriră pe perdele şi se puseră să cerceteze 
masa. Puii cotrobăiau printre farfuriile cu gustări, 
printre paharele înalte de cristal, printre sticlele cu 
vinuri scumpe. Părinţii găsiră un mijloc dibaci de a-i da 
jos : trăgînd de un capăt al feţei de masă. Se iscă o 
hărmălaie de neînchipuit. Puii zbierau din toţi bojocii, 
sticlele cădeau peste pahare şi farfurii, spărgindu-se cu 
zgomot. Cînd intră doamna Briault văzu un maldăr de 
picioruşe păroase care se agitau deasupra a ceea ce 
fusese odată o masă aranjată cu gust. 


- Dobitocilor, m-aţi nenorocit ! Aţi lăsat masa singură, 
ţipă ea la servitorii ce apăruseră între timp. 


- Miine o să luaţi zece, ba nu, douăsprezece lovituri de 
bici de fiecare şi vă opresc simbria pe o lună. Curăţaţi şi 
faceţi totul din nou. Mi-aţi stricat 


Nota 1. Casele albilor sînt construite în aşa fel că între 
pereţi şi tavan e un spaţiu liber pentru aerisire. 


vesela cea mai scumpă ! Dobitocilor ! Aşezaţi totul la 
loc cît ai clipi din ochi şi faceţi alte gustări ! 


Apoi madam akida Briault se duse să se plingă 
musafirilor de nenorocirea ce i s-a întîmplat şi mai ales 
de prostia servitorilor negri. 


- Hai, acum lasă copiii să care la masă, ca s-o aşezăm 
mai repede, zise bucătarul către Muvura îi baţi miine o 
dată cu noi. 


Makele, care primise cele mai multe lovituri, îşi şterse 
buza însîngerată şi apucă teancul de farfurii pe care i le 
întinse un servitor. Ceilalţi făcură întocmai, grăbindu-se 
să scape de urgia poliţaiului. Cînd totul fu gata, veniră 
stăpiînii şi se aşezară la ospăț. Makele, deşi nu mai avea 
voie să intre în sufragerie pentru că era neîmbrăcat şi 
murdar, luă pe furiş o farfurie cu sardele şi o duse 
acolo. Voia să-l mai vadă o dată pe misinga cel 
caraghios din pădure. Dar o picătură de sînge i se 
prelinse de pe buze şi căzu pe o margine a farfuriei. 
Doamna Briault văzu şi începu să ţipe revoltată. 


- Ce e porcăria asta ? Ce scîrbos... Luaţi-l de aici ! 


Boana Martin se uită şi el scandalizat, însă privirea îi fu 
atrasă de statueta leului ce atîrna de gitul băiatului. 


- la vino aici, porunci el. Dă-mi ce ai atîrnat de şnurul 
ăla. 


Makele se supuse. Trebui să-şi scoată leul de la git şi 
să-l dea. Avea lacrimi în ochi şi mîinile îi tremurau. 


- De unde ai asta ? întrebă boana Martin punîndu-şi 
ochelarii. 


- Am făcut-o eu, azi după-amiază. 


- Minţi ! Briault, este o piesă extraordinară. Tu mă ştii că 
sînt un pasionat colecţionar de piese de artă indigenă. 
De ce nu mi-ai spus că ai un cioplitor printre negrii tăi ? 


- Nu ştiam, se bilbii ofiţerul, înroşindu-se fisticit şi rînjind 
slugarnic cu gura pînă la urechi. 


- Cine a făcut-o ? îl întrebă boana Martin pe Makele. 
- Eu. 


- Nu minţi, că te pun s-o faci chiar acum, în faţa mea, şi 
dacă te prind că n-o poţi face, pun să te biciuiască. 


- Ştiu, - oftă Makele, - dar am făcut-o eu pentru tata 
Abu. 


- Pentru cine ? 
- Pentru tata Abu. 


- A, pentru vreun negru. Rămiîne la mine. Tu ia-ţi o 
bucată de lemn şi ce-ţi trebuie şi fă-mi altă statuetă, 
dar nu tot un leu. Deşi nu cred, mormăi albul ridicînd 
din umeri a nedumerire. 


Un servitor veni să-l scoată afară. 


- Nu, lasă-l să cioplească aici, chiar lîngă mine... Să văd 
eu cu ochii mei, ceru domnul Martin. Şi dacă faci ceva 
de valoarea acestei statuete, o să capeţi o sumă mare 
de bani pentru amîndouă. 


Makele fu aşezat la vreo zece paşi în spatele mesei ca 
să nu strice, prin apropierea lui, pofta stăpiînilor. Sta pe 
jos şi nu ştia ce să facă. îl durea capul şi buza care-i mai 
sîngera încă. Miîncărurile de pe masă răspîndeau un 
miros atît de îmbietor, că simţi o durere cumplită 
sfişiindu-i stomacul. 


Doar nu mincase toată ziua. Simţea cum îl cuprinde 
leşinul. 


- Ce faci ? Nu ciopleşti ? îl întrebă boana Martin, cu gura 
plină şi buzele unsuroase. 


- N-am lemn, spuse Makele. 
- Du-te la bucătărie şi ia-ţi, îi zise boana Briault. 


Makele porni într-acolo, nu pentru ca să ia lemn, pentru 
că ştia că lemnul care-i trebuieşte lui nu-l poate găsi 
acolo, dar ca să ceară ceva de mîncare. Pe jos găsi o 
bucată de piine albă şi pufoasă. Se repezi la ea şi o 
înfulecă lacom. “Fac şi eu ca Tilipe, gîndi el. Oare tot 
aşa o s-o păţesc ?" Katisu, un servitor mai tînăr, îi 
întinse o farfurie cu resturi de mîncare. 


- la-o. Era porţia mea. Nouă nu ne dă altă mîncare. Dar 
ce noroc a dat peste tine ? Te-au primit stăpinii să stai 
în aceeaşi cameră cu ei cînd mănîncă ! 


- Păi, zice să cioplesc o fiară din lemn. 
- Şi tu nu ştii ? 
- Ba da, dar n-am din ce şi mă doare capul. 


- Nu fi prost. N-ai auzit că-ţi dă bani mulţi ? Trimite pe 
unul din băieţii voştri să caute în curte. Acolo e un 
copac cu lemn tare. Pe urmă viră-ţi capul în butoiul cu 
apă ca să-ţi treacă durerea, îl povăţui noul său prieten. 


Makele făcu întocmai. Pe Diara şi pe Unieme îi găsi 
ghemuiţi pe scară, afară, laolaltă cu ceilalţi copii. 
Aşteptau să se facă dimineaţă să se întoarcă în satele 
lor, că noaptea nu puteau trece prin pădure. 


Unieme îi aduse ce-i trebui, iar cuţitaşul îl avea ca 
întotdeauna la el, legat de braţ. Se întoarse la locul lui, 
în sufrageria albilor, şi începu să cioplească. “Are 
dreptate Katisu, gîndi el. Misinga ăsta mare şi caraghios 
a zis că-mi dă bani mulţi. Trebuie să cioplesc. Am să 
pun bine banii şi am să mai strîng încă alţii şi am să 
merg la şcoală". 


Gîndul ăsta îl înveseli. începu să privească plin de 
curiozitate în jurul lui. Misinga Martin se ridică în 
picioare şi ciocni paharul cu doamna Briault : 


- În cinstea dumneavoastră am să beau în seara asta 
douăzeci de sticle de bere. 


- Fiţi mai prudent. E cam mare cantitatea, îl preveni Van 
Degen. 


- Ştiu, şi tocmai de aceea... Ca să-mi arăt cavalerismul 
meu faţă de o doamnă atit de fermecătoare, am să 
beau patruzeci. Pariez... 


“Ce fermecătoare... ca şi tine care semeni cu Piki Iki 
cînd spărgea oalele cu lapte", gîndi Makele şi, luîndu-şi 
cuţitaşul, începu să cioplească. Uitîndu-se la marele alb 
cum se tot ridica greoi de pe scaun şi ciocnea paharul, 
ciopli burta lui Piki Iki. Apoi, înconjurind camera, se 
aşeză în faţa lui şi-i văzu ochii înfundaţi în grăsime şi 
ascunşi sub fruntea teşită şi cheală. Ochii lui Piki Iki 
ieşiră aşa cum erau atunci cînd se repezea pe laptele 
lor : lacomi, vicleni, puţin veseli şi totodată cu o răutate 
ascunsă. 


A 


- Dumneavoastră sînteţi o sfintă, doamnă, îi declară 
Martin soției ofițerului. Prin gingăşia şi farmecul 
dumneavoastră înfrumuseţaţi jungla aceasta 
înfiorătoare. 


“AŞ, că mai mult o înfrumuseţa Piki Iki, care nici nu era 
atit de gras ca ea", gîndi Makele. 


- Sînteţi o sfîntă sortită să trăiţi printre brutele astea de 
negri. Ce păcat... 


“Cine-o fi sortit-o ?" se întrebă cioplitorul. 


- Brutele astea, - continuă Martin, - pocitaniile astea 
care trebuiesc puse să muncească, să muncească pînă 
crapă în picioare. 


- Da, aveţi dreptate, interveni locotenentul, socotind că 
a sosit momentul prielnic să-l linguşească. Eu, personal, 


admir şi aprob concepţia dumneavoastră. Mai mult, aş 
vrea s-o cunosc cu de-amănuntul, ca s-o aplic întocmai. 


- Dragul meu Briault, - zise mai departe Martin, 
scoţindu-şi pieptul în afară şi privindu-şi comesenii, - 
specia asta e o specie sortită corvezii şi eu, personal, cu 
cît Îmi văd muncitorul meu de la plantație mai mutilat, 
cu degetele strivite, cu spinarea încovoiată, cu 
picioarele rănite, cu faţa înnebunită de munca grea sub 
dogoarea îngrozitoare a soarelui, plin de răni, slab să i 
se vadă coastele, cu atît mă bucur. înseamnă că pe 
plantaţia mea lucrurile merg strună. Cu cit vor fi ei mai 
urîţi, mai bolnavi, mai năuciţi de muncă, ei bine, dragul 
meu, înseamnă că banii mei se înmulţesc, capitalul meu 
se rotunjeşte. lar eu, “Misinga cel Mare", pot face ce 
vreau. Devin stăpînul atotputernic ce poate cumpăra 
orice, spuse Martin şi-şi aşeză braţele grase deasupra 
burţii umflate de bere. 


Makele se uită la el cuprins de un sentiment de teamă 
şi scîrbă. Cuţitaşul alunecă dibaci pe lemn şi croi labele 
butucănoase şi puternice ale fiarei care-l strivise pe 
colină pe micul Tilipe. 


- Aceasta e teoria mea, doamnelor şi domnilor, asupra 
negrului, care nu este decit un animal cu muşchi 
puternici, care trebuie exploatat, exploatat, exploatat 
pînă la sînge, spre binele şi gloria civilizaţiei noastre, 
adăugă Martin, ridicînd paharul şi ciocnind cu ceilalţi. 
Concepţia mea e clară, precisă. Nu mă încurc niciodată. 
Nu-i aşa că-i sublimă, Briault ? chicoti el, aşezîndu-se pe 
scaun. 


Makele, care trecuse iar în spatele lui, văzu că 
pantalonii stau gata să plesnească pe el şi-i făcu lui Iki o 
codiţă mică şi strimbă, ridicată niţel în sus a veselie şi 
nesimţire. 


- E gata, misinga, spuse Makele, arătîndu-i hipopotamul 
lui Martin. 


- Formidabil ! Extraordinar ! Colosal ! lată că aceste 
brute mai pot fi întrebuințate încă la ceva, se bucură 
albul. Hipopotamul ăsta e plin de o putere sălbatică. 
Mănîncă ceva cu bucurie, ca şi cum ar fi fericit că 
distruge şi face rău cuiva. Nu-i aşa ? 


- Da, boana. 


- Extraordinar ! E o piesă rară. Priviţi, doamnelor şi 
domnilor ! Valorează pe puţin... 


Dar Makele nu mai află valoarea statuetei lui. La semnul 
lui Briault, un servitor îl luă şi-l îmbrînci afară, unde erau 
şi ceilalţi copii. 

- Domnii cei mari acum petrec, miine ai să capeţi banii. 
Makele se aşeză întristat pe scări. Ploua şi era întuneric 
beznă. Stătu aşa dirdîind de frig pînă a doua zi în zori, 


ascultind larma vocilor şi zgomotul sticlelor golite. 
Boana Martin voia să cîştige rămăşagul. 


MUNANGA 


În mintea lui Makele se învălmăşeau fel de fel de 
ginduri : “Dacă îmi dă bani am să-i dau, bineînţeles, şi 
mamei o parte, pentru că aşa face losu, gîndea el, dar 


mai ales am să-i pun deoparte şi am să string şi alţii ca 
să merg la şcoala aceea grozavă. Acum sînt mare. Am 
13 ani. Zilele acestea Muvura va veni să-mi ceară să 
plătesc şi eu impozitul ca un bărbat în toată firea, deci 
pot să mă duc să muncesc oriunde". 


Cu cît trecea vremea, Makele era mai nervos, mai 
nerăbdător. Oriunde s-ar fi dus, gindurile pentru viitor 
nu-i dădeau pace şi se schimbau şi se umflau, îi 
năvăleau în minte fără să vrea, chinuindu-l. “Am să 
cîştig bani şi am să-i pun bine, îşi repeta el mereu. 
Poate mama nici n-o să aibă nevoie şi atunci îi păstrez 
pe toţi pentru mine. Ce bine ar fi să-mi dea bani mulţi, 
mulţi, misinga acela şi să pot merge mai repede la 
şcoală. Ptii ! ce straşnic o să fie cînd o să mă întorc de 
acolo învăţat şi poate bogat. Am să-mi iau o nevastă şi 
am să mă plimb toată ziua prin sat. Oamenii or să se 
minuneze de cîte ştiu eu. Ce minunat ! Numai de mi-ar 
da banii, misinga acela..." 


Şi visul i se împlini. Makele fu chemat de către boana 
Martin, care-l puse pe locotenentul Briault să-i 
plătească statuetele şi să-i spună ce avea de făcut: 


- Începînd de azi eşti în slujba marelui misinga Martin. 
Ai înţeles ? Vei fi plătit cu bani tot atît de mulţi cît ai 
primit şi pentru statuetele astea două, dar... numai 
dacă tu te vei arăta altfel decît derbedeii de neamul tău 
şi vei ştii să munceşti. Dacă ai să cauţi să scapi de 
muncă prin tărăboi şi răscoale aşa cum a făcut tatăl tău 
şi face fratele tău acolo, în mină, să ştii că ne certăm. 


Să-i ciopleşti şi mai ales să-i fii supus şi credincios 
marelui misinga şi vei primi bani mulţi. 


Makele îl privi pe akida Briault cu nişte ochi îmbătaţi de 
fericire. Ceea ce auzise nu îndrăznise să giîndească nici 
măcar în visurile lui. Va să zică şi de aici înainte va 
primi bani, bani mulţi. Ofiţerul era îmbrăcat în aceeaşi 
uniformă cu nasturi strălucitori, în care îl văzuse atunci 
prima dată, la leproşi. În minte îi veni iar chipul lui Moke 
orb, cu gura însîngerată, dar uită totul cînd îl văzu pe 
locotenent numărîndu-i banii. Banii care aveau să-l 
ducă la şcoală şi să-l facă fericit pe el. Makele îi luă şi-i 
mulţumi fără să-şi dea seama, făcînd o plecăciune 
slugarnică, aşa cum văzuse că face Muvura. 


însuşi boana Martin îi mai spuse cum şi în ce chip să-i 
facă statuetele şi-l bătu pe umăr binevoitor. 


Plecă grăbit. Cum ajunse la un loc ferit, numără iar 
banii. 


- Să fie toţi ai mei ? Dacă mi-i cere îndărăt ? Ba nu, sînt 
ai mei, mi i-a dat şi am să cioplesc tot ce-o vrea. Am să 
string bani mulţi. 


începu să alerge, deşi n-avea pentru ce. Ridea de unul 
singur şi-i tremurau mîinile. Se îndreptă înspre colină, 
unde-l aştepta ceata. În drum era mormîntul lui Tilipe. 
Makele trecu însă repede, ferindu-se să-ntoarcă 
privirea. Misinga Martin era bun, neînchipuit de bun, la 
fel şi akida Briault. 


- Ce-ai făcut ? Ce ţi-a spus ? îl descusu repede Unieme. 


- Ei, ce mi-a spus. Tu care ai furat îngheţata lui boana 
Briault ai putea să fii mai cuviincios cu mine, că de aci 
înainte nu mai sînt aşa... un orişicare. Am fost angajat 
în slujba lui însuşi misinga Martin, care a vorbit frumos 
cu mine şi ia uite ce de bani am primit, zise Makele 
desfăcînd pumnul. 


- Ooo ! se minună ceata. 


- Dar şi eu am cîştigat bani, zise Areke. Am cărat la rîu 
ciorchini de banane şi manioc şi le-am încărcat în pirogi 
tot pentru misinga Martin. 


- Hm ! Mare lucru n-ai putut să cîştigi tu cu munca pe 
care ştii s-o faci, pufni Makele dispreţuitor. 


Copiii îl priveau miraţi de schimbarea lui neaşteptată. 
Areke însă nu se lăsă bătut: 


- În orice caz o să muncim cu toţii şi o să strîngem şi noi 
bani să mergem la şcoli din alea grozave. 


- Da, sigur, aprobă ceata. 


- Banii o să-i păstrăm împreună într-un loc ferit, spuse 
mai departe Areke. O să-i ascundem într-o scorbură de 
copac. 


- Ei, aş ! Vrei să vezi miine toate maimuţele din pădure 
jucîndu-se cu banii mei ? se stropşi Makele. 


- Nu ! îi punem într-un coş de paie acoperit şi-i 
îngropăm în pămînt, propuse Unieme. 


- Nici asta nu-i bine, că mi-i mănîncă furnicile. 


- Atunci să-i ascundem în paie, în acoperişul unei colibe, 
şi dacă se apropie cineva să ni-i fure, are de-a face cu 
mine, promise Diara bătăuşul. 


Makele nu era de acord nici cu asta : 
- Nu, că plouă şi putrezesc. 


- Am găsit, strigă Areke. Să-i dăm în păstrare lui moş 
Abu. 


- Da ! Da ! Lui moş Abu, aprobă ceata. 


- Să văd, spuse Makele. Dar eu în nici un caz n-am să-i 
ţin laolaltă cu voi, pentru că eu cîştig mult mai mult. 


Fără să se mai intereseze de soarta caprelor care se 
răzleţiseră pe ţancuri printre stînci, o porni înspre 
pădure să caute lemn de copac Usatu, care pe lîngă că 
e tare, are şi o culoare auriu-roşcată, deosebit de 
frumoasă. 


Acolo o întîlni pe Munanga, sora mare a lui Unieme şi a 
lui Tilipe. Munanga, deşi n-avea decit vreo zece ani, 
ţinea în grija ei pe cele trei surioare şi pe frăţiorul ei. 
Firavă la trup, dar plină parcă de un foc lăuntric ce-i da 
puteri  nesfirşite, alerga toată ziua de colo-colo, 
rostuindu-le pe toate cu pricepere, ca şi cum ar fi fost o 
femeie virstnică. Afară de asta, ea mai mergea la 
fiecare trei zile la pădurea de cauciuc, să ducă de 
mîncare tatălui ei care lucra acolo. Makele o vedea 
adesea pornind la drum atît de lung singură, plină de 


curaj, purtînd zimbitoare coşul greu de merinde. Odată, 
cînd i-a fost foame, a rugat-o să-i dea şi lui ceva. Ea i-a 
întins un fruct mare de arbore de piine, ce i s-a părut 
neînchipuit de gustos. Asta poate pentru că Munanga 
avea, cînd îl privea, o licărire dulce în ochii ei frumoşi. 
Lui îi plăcuse de mult această fată dirză, care lupta din 
răsputeri să izgonească sărăcia şi mizeria din coliba 
tatălui ei, care la prima greutate începea să se 
văicărească ca şi baba Djilanga. Acum cînd o întîlni în 
pădure, simţi ceva nou în inima lui. Ceva ca o bucurie 
caldă şi blîndă. Munanga îi era dragă. Se apropie sfios 
de ea şi murmură : 


- Ştii că am primit o grămadă de bani de la misinga 
Martin pentru statuete ? 


- Da ?! Ce fericit eşti, răspunse fata. 


- Acum am venit în pădure după lemn Usatu şi să 
cioplesc ceva. Vrei să-mi ajuţi ? 


- Nu ! Trebuie să mă întorc acasă repede. Am treabă, 
răspunse cu tristeţe în glas Munanga. 


- Hai, rămii !... o rugă Makele. N-o să întîrziem decit 
puţin. 


Cei doi prieteni porniră în căutarea copacului ales. 
Printre ramuri, o droaie de maimuțe se băteau şi se 
păruiau într-o hărmălaie de ţipete ascuţite. 


- Hai să-ţi arăt ce le-am învăţat să facă, spuse Makele. 
Şi ca atunci cînd era mic şi rămăsese în pădure părăsit 
de Mutembo, începu să dea din cap, să scoată limba, să 


se tragă de urechi. Maimuţele uitară de nuca pentru 
care se certaseră şi începură să-l imite. Munanga ridea 
să se prăpădească. Apoi Makele ciopli două maimuțe 
stînd una lîngă alta şi scoţînd o limbă de un cot. Îi ieşiră 
tare caraghioase. 


- Îţi plac ? Ţi le dau ţie, zise băiatul. 


- Nu. mai bine dă-le lui misinga. Mie ai să-mi faci mai 
tîrziu, după ce te vei întoarce de la şcoala aceea mare. 


Porniră înapoi spre casă. Makele era fericit că Munanga 
îl înţelege aşa de bine şi că nu i-a primit statueta aşa 
cum s-ar fi repezit s-o facă Areke, Unieme sau altul din 
ceată. 


De fapt, în ultima vreme, de cînd fusese chemat la 
marele misinga, nu se mai simţea bine cu băieţii. Îi 
plăcea să colinde de unul singur şi să se gindească la 
ale lui. Moş Abu chiar îi spusese că s-a sălbăticit ca Piki 
Iki cînd crescuse mare. Şi Makele simţea că e un altul. 
De multe ori nu se putea înţelege nici el singur. Parcă 
pierduse un drum şi o apucase pe altul străin, de care îi 
era teamă uneori. Apoi, din cauza banilor pe care-i 
cîştiga, oamenii începură să se poarte altfel cu el. Şi 
înainte îi preţuiau statuetele, dar acum, cînd văzuseră 
cît valorează, îi vorbeau într-alt fel. Ce mai, de la egal la 
egal. Dar ce-l făcu pe Makele să se umple de sine şi mai 
tare, a fost purtarea lui Muvura. Noul şef se apucă să 
strîngă impozitele pe care satul i le datora lui, cerînd de 
la fiecare o parte din recoltă, o parte din sălbăticiunile 
vinate, o dijmă de la cei ce lucrau la albi şi de la 
împricinaţii pe care îi judeca el şi cîte şi mai cite. 


Pămiîntul nu şi-l lucra singur. Ceru celor din sat să vină 
să-i stringă bucatele şi să semene pentru el şi pe alte 
pămînturi pe care le luase ca amendă de la nişte ţărani 
pentru că nu se duseseră la prestație. După obicei, 
Makele trebuia să se ducă şi el şi se duse. Dar cînd îl 
văzu, Muvura îi spuse de faţă cu toţi oamenii din sat: 


- Nu, frate dragă, cum să îndrăznesc eu să te pun pe 
tine la o astfel de treabă, cînd eşti în slujba marelui 
misinga Martin ?... El mi-a spus să te las să ciopleşti tot 
timpul, să nu te duc nici la prestație. Du-te şi vezi-ţi de 
treburile tale. Tu nu eşti ca toţi mocofanii ăştia. 


Şi cînd spusese Muvura vorbele astea, era de faţă tot 
satul, şi Munanga era chiar la cîţiva paşi de el. De 
bucurie, Makele crezu că i-a turnat cineva cerul în cap. 


După întimplarea asta, Makele se îngimfă pînă la culme. 
Nu se mai duse pe colină la păscutul caprelor. Odată, 
cînd era şi Munanga de faţă, Areke îi spuse : 


- De ce nu vii ? Ciopleşti acolo aşa cum ai făcut şi pînă 
acum. Şi eu plătesc impozit, merg la prestație la făcutul 
drumurilor o dată cu bărbaţii şi femeile, dar tot mă duc 
pe colină. 


- Ţie nu ţi-a intrat în cap că eu nu sînt ca voi, ci cu totul 
altceva ? Eu cioplesc cum nu ciopleşte nimeni în tot 
ţinutul... 


- Nu-i adevărat ! Şi pe plantaţia de bumbac unde s-au 
dus Koro, Mutembo şi Musalo, boana Martin a găsit pe 
unul de la care a cumpărat tot aşa ca şi de la tine nişte 
lighioane. 


- Nu cred ! Dar Koro ce face ? A strîns banii ? Numai pe 
el îl cred în stare să facă aşa ceva, în afară de mine, şi 
aş vrea să mergem o dată la şcoală. E aşa de deştept, 
că m-ar înţelege. M-ar ajuta. Nu ştii ce face ? 


- Nu ştiu. Atît am auzit că misinga Martin a cumpărat.» 


Makele, înciudat că Munanga aude ce spune Areke, zise 


- Ei, mai lasă-mă în pace. Mi-ai mai spus o dată. 


- Ba am să-ţi tot spun. Faci pe dihania grozavă. Ţi-ai pus 
o blană de leu şi pe dedesubt eşti un pui de şacal. 


- Mă înjuri ?... Dar-ar lepra... Şi cu o iuţeală fulgerătoare 
îl trînti pe Areke la pămînt cu o singură lovitură. Fără 
să-l mai lase să se ridice, se năpusti asupra lui şi începu 
să-i care la pumni. Munanga ţipă speriată, vrînd să-l 
oprească, dar Makele se bătea tocmai ca să-i arate ce 
fel de om este. Areke îi puse o piedică şi-l trînti jos, apoi 
îl încălecă prinzindu-i mîinile cu putere. Makele văzu 
privirea lui Munanga care i se păru batjocoritoare, şi cu 
o furie sălbatică îl apucă pe Areke de git şi iar îl trînti 
sub el. Cine ştie cum ar fi scăpat Areke, dacă nu venea 
moş Abu să-i despartă. 


- Nu ţi-e ruşine ? mormăi bătrînul, mînios. 
- M-a înjurat, se dezvinovăţi Makele. 


- Şi ce dacă ? Nu-ţi strică, pentru că te-ai schimbat de 
parc-ar fi intrat şeitan în tine. De ce nu mai păzeşti 


caprele ? De ce nu mai arăţi copiilor să înveţe să scrie şi 
să citească ?... 


- Le-aş arăta degeaba. Chiar dacă ar învăţa, după o 
vreme ar uita tot. 


- Lasă. N-o să treacă mult şi ai să-ţi muşti pumnii pentru 
ce faci tu acum. Şi bătrinul plecă, bombănind cu vocea 
lui groasă. 


Curînd după aceea veni la el baba Dijilanga. Bătrîna 
slăbise în ultima vreme şi trupul i se împuţinase de 
parcă era o surcică. 


- Bolesc şi tot bolesc întruna. Nu pot să mă duc în 
pădurea de palmieri. E prea departe pentru mine şi nici 
nu m-ajută puterile. Unieme n-o să poată face şi treaba 
care se cere pentru mine, iar Munanga trebuie să 
stringă nucile ce se cer pentru ea ca impozit. Nu cred că 
ai tu inima aia s-o laşi pe Munanga să robotească 
pentru doi oameni, că doar ştii ce greu e, zise bătrina, 
clipind şiret. 


- Bine, am să merg, vorbi Makele cu Jumătate de glas. 


Se duse la Muvura să-i spună că vrea să muncească în 
locul Djilangăi. Acesta îi rise în nas: 


- Ce prost eşti ! Tu n-ai să ştii niciodată să te porţi ca un 
şef mare. Ce-i dacă-i bolnavă ? Lasă cotoroanţa să 
muncească, doar e femeie şi tu eşti bărbat şi nu aşa un 
orişicare. Mai bine ciopleşte-mi şi mie un chip din 
acelea pe care le faci pentru misinga. Tare sînt 
frumoase şi aş vrea să am şi eu unul sau chiar mai 


multe. Sau dacă vrei vino în pădure să-mi ajuţi să 
socotesc coşurile pe care le string ei, că sînt nişte hoţi 
de te fură ca hienele. 


Cînd să plece la palmierie, Makele-i spuse babei 
Djilanga că n-o să lucreze pentru ea şi porni înainte cu 
Muvura, ca să se arate ca un bun prieten cu şeful, dar 
mai ales să scape de privirile dispreţuitoare şi încărcate 
de ură ale oamenilor din sat. 


După un drum obositor de o jumătate de zi ajunseră în 
inima pădurii de palmieri. “Ce frumoşi sînt", gîndi 
Makele, văzîndu-i înalţi, nesfirşit de înalţi, purtîndu-şi 
sprinteni coroana stufoasă cocoţată în virf, făcută din 
frunzele albastru-verzui şi fructele mari, pietroase, lipite 
de tulpină. Razele soarelui străpungeau jucăuşe bolta 
coroanelor şi răspîndeau o lumină străvezie peste florile 
mari, albe, ce-şi răsfăţau căpşoarele gingaşe şi 
parfumate pe frunzele late, cărnoase. 


Oamenii aşteptau în tăcere ordinele ajutoarelor lui 
Muvura. Se auzea numai foşnetul uşor murmurat de 
palmierii bătrîni. Ei parcă spuneau din ramurile lor o 
poveste pentru copacii tineri ce nu crescuseră încă 
destul de înalţi ca să privească azurul cerului albit de 
lumina puternică a soarelui. 


Pădurea părea un templu străvechi, de mii de ani, 
trunchiurile palmierilor - coloane înalte împodobite cu 
un capiteliu din nuci cu miezul dulce şi hrănitor. Mai sus 
foşnea bolta verde a coroanelor. Templu păgin de mii 
de ani, ce cu greu lăsa făptura mică şi trecătoare a 


omului să se strecoare înlăuntrul lui. Aci totul se închina 
celor două mari zeități ale vieţii : Soarelui şi Ploii. 


- E negrăit de frumos, murmură Makele. îşi simţi sufletul 
cuprins de teamă şi de nelinişte. Nu ştia nici el pentru 
ce. Poate din pricina căutăturii urîte cu care-l priveau 
copiii şi oamenii din jurul lui se simţea singur. 
Singurătatea pe care o căutase, acum îl apăsa. 


- Sus, ur-caţi !... se auziră ordinele tărăgăânate ale 
oamenilor lui Muvura. 


Se începea lucrul. Bărbaţii apucară securile tăioase şi 
începură să se caţere. Fiecare îşi legase mijlocul de 
trunchiul pe care urca, printr-un laţ de liane groase. 
Oamenii urcau, urcau tot mai sus şi din ce în ce păreau 
mai mici, ca nişte gîngănii slabe ce se avintaseră 
nebuneşte.  Trebuiau să lucreze la o înălţime 
ameţitoare. De acolo de sus, aruncau fructele învelite în 
coaja lor fibroasă şi tare. Jos, femeile şi copiii aşteptau 
şi culegeau rodul, punîndu-l în coşuri. Aşteptau cu 
teamă, pentru că de multe ori tatăl sau bărbatul drag, 
nădejdea lor, făcea un pas greşit, sau se rupea coarda 
care-l ţinea legat şi atunci zeci de ţipete îngrozite 
sfişiau liniştea apăsătoare, în timp ce omul se prăvălea 
cu iuţeală din virful copacului. Femeia lui privea 
neputincioasă cum îşi dă sfîrşitul în chinuri îngrozitoare. 
Apoi îl lua în spinarea-i istovită de muncă şi, împreună 
cu copiii năuciţi şi speriaţi, pleca spre sat, spre coliba 
lor. 


Makele se uita după Munanga. Voia să ştie ce face. 
Moze lucra departe în pădurea de cauciuc şi alt bărbat 


nu mai era în familia lui. O văzu la rădăcina unui 
palmier privind încordată în sus. Cînd se uită şi el, îl 
văzu pe Unieme, puştiul de şapte ani, căţărindu-se cu 
greu, cu mişcări din ce în ce mai nesigure, întîlni ochii 
lui Munanga şi citi în ei o mustrare mută. Alături de ea 
sta bătrina Djilanga şi în ochii ei văzu acelaşi lucru. 
Niciuna nu-i spuse nici un cuvint. Se zăpăci. Vru să 
spună ceva, dar tocmai atunci se apropie Muvura şi-i 
zise cu glas mieros : 


- Vino, hai să numărăm coşurile. Văzindu-l pe Makele 
privind în sus, rînji : Eu l-am pus pe Unieme să lucreze, 
pentru că trîntorii ăştia n-au plătit impozitele şi băiatul e 
zălog la mine. Va munci pînă vor plăti tot. Haide, şi-l luă 
de mînă trăgindu-l după el. Makele n-avu putere să se 
împotrivească, începu să socotească numărul coşurilor 
şi în curînd uită de Unieme. Plin de sine zgiria într-un 
registru numele oamenilor şi cifrele pe care le striga din 
cînd în cînd cu voce tare ca să audă Muvura. Femeile şi 
copiii stăteau la rînd în faţa lui, aşteptind să fie scrişi cu 
cantitatea pe care o culeseseră. Azala, mama lui 
Makele, se apropie leoarcă de sudoare şi cu faţa 
răvăşită de oboseală. Pe cap purta un coş de două ori 
mai mare decit al celorlalţi, plin vîrf cu fructele grele. 
Makele văzu asta, dar nu se întrebă de ce. O scrise ca 
pe toţi ceilalţi şi strigă cifra. Muvura rînjea stînd 
rezemat de un copac, cu mîna în şold. 


Din ziua aceea, Munanga îşi schimbă purtarea faţă de 
el. începu să-l ocolească şi cînd era nevoită să-i 
vorbească, nu se mai uita în ochii lui ca altădată. Acea 
flăcăruie minunată din privirile ei se stinse. Makele se 


simţea jignit şi căuta mereu s-o întrebe ce s-a întîmplat, 
ce e cu ea. Se simţea jignit şi totodată îşi dădea seama 
că o lubeşte din zi în zi mai mult. Munanga era 
frumoasă. În jurul ei se roteau mai mulţi băieţi, între 
care şi Areke. Gelozia începu să-i frigă inima. Simţea 
cum dragostea lui creşte, se preface cu încetul, 
apropiindu-se de aceea a unui om în toată firea. 
Munanga însă nu mai voia să ştie de el. înţeleaptă şi 
dirză îşi vedea de treburile ei, crescîndu-şi fraţii, 
ajutîndu-şi bunica şi tatăl. 


Văzind asta, Makele se înstrăină şi mai mult de ceilalţi, 
retrăgîndu-se în sinea lui ca un melc în cochilie. îşi 
cumpărase o pereche de pantaloni scurţi şi se plimba 
ţanţoş cu ei, ţinînd mîinile virite în buzunare. Privea din 
zori şi pînă-n seară cum bătrînele măturau locul din faţa 
casei, unde apoi femeile spărgeau nucile şi copiii le 
răsfirau pe rogojini, la soare, ca să se usuce. 


Clic-clac, Clic-clac ! din zori şi pînă în seară degetele 
strivite ale femeilor apucau mecanic o nucă după alta 
spărgîndu-le cu pietroiul. Sudoarea le şiroia pe frunte şi 
pe spinările încovoiate, înţepenite de oboseală. Copiii 
flămînzi alergau de colo-colo, alungind maimuţele 
lacome după acest ospăț cu nuci gata decojite. Muvura 
rînjea şi se plimba cu biciul în mînă, vorbindu-i întruna 
lui Makele : 


- În viaţă trebuie să te guduri pe lîngă cel mai puternic 
decit tine şi să-ţi verşi veninul pe cel mai slab. Pe ăla 
să-l încaleci pe grumaz şi să-i tot dai la cap. Uite aşa, 
cum sparg femeile nucile. Să nu faci bine nimănui, că în 


viaţă nu există recunoştinţă. Se spune că odată un 
şarpe a intrat în gura unui om şi i s-a cuibărit în mate. O 
pasăre s-a îndurat de el şi i l-a scos cu pliscul ei lung. 
Omul după ce s-a văzut scăpat a prins pasărea şi i-a 
dat-o femeii lui ca să i-o frigă, s-o mănînce. Femeia a 
luat-o, dar i-a fost milă şi i-a dat drumul, iar pasărea s-a 
repezit şi i-a scos ochii cu ciocul. 


Makele sta şi asculta, învăţa cum trebuie să se poarte 
un şef adevărat. Nu întîrzie să se arate un elev destul 
de bun. începu să prindă gustul trindăviei, cea mai 
mare calitate a unui şef. îi plăcea să stea ore întregi să 
sporovăiască la umbră cu Muvura sau cu vreunul din 
oamenii lui şi să privească cum femeile, bătrînii, copiii şi 
puţinii bărbaţi ce nu fuseseră încă trimişi pe plantaţii, 
munceau sub dogoarea ucigătoare a soarelui de 
amiază. Se defrişau şi se semănau pămiînturi noi, se 
stringeau recoltele de pe plantaţii, se cărau ciorchini de 
banane, iar în sat se spărgeau nucile pentru uleiul de 
cocos cu acelaşi zgomot sec şi monoton : clic-clac-clic- 
clac ! Toate acestea se făceau pentru Marele misinga. 
Briault îşi oprea partea lui pentru că era şeful poliţiei, 
şeful celor care mențineau “disciplina şi armonia", iar 
Muvura avea drepturile lui fixate de-a lungul veacurilor 
prin legile strămoşeşti. Era un şef impus cu sila, dar 
totuşi un şef. Ca şi superiorii lui, lua fără să ceară, fără 
să cruţe, fără să se gindească la nimic. Aşa trebuia să 
fie un şef adevărat. Aşa se cuvenea. Să ia chiar şi 
ultima oală cu mei din coliba omului sărac, dinaintea 
copiilor înfometați. 


Makele, deşi vedea toate astea, căuta să nu le bage în 
seamă. Se bucura că avea vreme să cioplească în voie. 
Şi gîndul şcolii la care credea că o să plece în curînd îl 
făcea să lucreze cu şi mai multă înverşunare. Cioplise o 
mulţime de statuete. Unele  caraghioase, altele 
frumoase prin gingăşia lor. Una stîrni chiar admiraţia lui 
moş Abu, care nu mai vorbea decit rareori cu Makele. 
Era o statuetă din fildeş. Ea reprezenta o colibă purtată 
de oameni şi cu un piton pe acoperiş. Din colibă era 
numai acoperişul, susţinut de cei trei stilpi, care era 
mutat de trei oameni, aşa cum e obiceiul cînd se dărimă 
o casă. Oamenii ciopliţi de Makele parcă într-adevăr 
alergau de-ţi venea să te miri de ce nu porneşte odată 
coliba aceea mică din lemn. Misinga Martin trebuia să 
vină în curînd, şi el cioplea, cioplea întruna. Voia ca 
stăpînul lui să fie mulţumit. 


Într-o zi pe cînd hoinărea de unul singur aşa cum îi era 
obiceiul, veni Munanga la el şi îi spuse: 


- Am fost la tata la cauciuc. Cînd m-am întors, am trecut 
printr-un sat, pe unde aveam nişte treburi. Acolo l-am 
văzut pe Koro muncind în lanţuri. E puşcăriaş. 


- Cum ? Băiatul o privi cu ochi mari, speriaţi. Nu, nu se 
poate. Dar ce a făcut ? 


- Spuneai că el ţi-e cel mai bun prieten, că te-ar 
înţelege. Dar Koro nu s-a purtat ca tine. El s-a ridicat 
împotriva lui Mufala, omul lui Martin, şi de aceea a fost 
pedepsit. 


Makele se uită la ea cu o întrebare mută în ochi. Nu 
putea înţelege ce puteau să însemne flăcările de ură ce 
ţişneau din ochii celei pe care el o iubea, o iubea 
nebuneşte. Munanga continuă, privindu-l drept în faţă, 
dîrză şi necruțătoare : 


- Koro s-a împotrivit lui Mufala, care ca şi Muvura e un 
mişel, o slugă a lui misinga al tău. 


- Ce tot vorbeşti ? Muvura nu-i chiar un mişel. 


- Ba da ! Aşa spune moş Abu, care e cinstit de tot satul 
ca un om drept şi înţelept. Koro, în loc să se înhăiteze 
cu un mişel, a ridicat mîna şi i-a tras o palmă pe obraz 
atunci cînd şi-a bătut joc de Musalo şi de alţi oameni ce 
muncesc acolo pe plantație. Pentru asta l-au trimis în 
lanţuri, la munca cea mai grea. 


- Munanga ! murmură Makele cu glasul sugrumat. 


- Koro n-a strîns bani, dar, uite, e un om, un om care 
seamănă cu moş Abu. El n-o să mai stringă bani pentru 
şcoală. Acolo ai să te duci tu... şi fata plecă izbucnind în 
plîns. 


- Munanga !... Munanga !... o strigă Makele alergînd 
după ea. Fata n-a mai vrut să-i vorbească. El mai căută 
să o înduplece în zilele ce urmară, dar nu reuşi. 
Rămaseră certaţi. 


Cînd veni misinga Martin, Makele îi dădu statuetele şi 
primi banii. Cu acest prilej îl întrebă pe boana Briault 
dacă i-ar ajunge suma să meargă la şcoală. 


- Dar ce-ţi trebuie ţie şcoală ? se răsti la el ofiţerul. 
Scoate-ţi asemenea prostii din cap. Lucrează cu rivnă 
pentru stăpînul tău şi ai să duci o viaţă uşoară. Sau nu 
cumva ţi s-a urit cu binele şi vrei să treci lîngă negrii 
ceilalţi sub biciul lui Muvura ? 


Makele primi răspunsul lui Briault ca pe o palmă grea, 
plesnită în plină faţă. La început crezu că n-a înţeles 
bine sensul cuvintelor, dar privind faţa înroşită de miînie 
a locotenentului şi ochii lui răi şi dispreţuitori, simţi cum 
tot visul lui se năruie. 


Porni spre sat, ţinînd în pumni banii care acum nu mai 
aveau nici un rost. Banii aceia care-l înstrăinaseră de 
moş Abu, de copiii din ceată, de tot satul lui. Banii aceia 
care îl făcuseră să uite tot ce era mai bun din viaţa lui 
de pînă atunci. îşi aminti de lecţiile ce i le da Muvura ca 
să devină un şef mare. Cum să trîindăvească privind la 
oamenii care munceau, pe care şeful îi jefuia fără milă. 
Dar el pornise pe drumul acela păcătos nu pentru că 
era lacom de bani, cum îşi închipuia ofiţerul şi Muvura, 
ci fiindcă voia să înveţe, să afle adevărul, să afle lumina 
pe care s-o dea apoi celorlalţi, aşa cum îi învățase pe ei 
acolo sus, pe colină, moş Abu. Se bucurase cînd 
împrietenindu-se cu Muvura, avea timp destul să 
cioplească şi să ia bani mai mulţi. Îl ascultase pe şeful 
acela impus de albi. Îi ascultase trăncănelile ce-i 
schilodiseră sufletul numai ca să intre în voia lui şi a 
stăpinilor albi, că doar la început îi spusese să fie supus, 
credincios lui misinga şi azi acelaşi akida Briault îl lovise 
ca pe un cîine cu vorbele acelea îngrozitoare. “Ce-ţi 
trebuie ţie şcoală ?" Asta înseamnă că va rămîne în sat, 


că nu-i va da învoirea să plece aşa cum se cădea, 
pentru că era şeful poliţiei. înseamnă că totul se 
terminase. 


Deodată o mînă îl apucă de braţ şi-l trase la marginea 
drumului. Pe lîngă el trecu în plină viteză maşina ce-l 
ducea pe misinga Martin. 


- Ce mergi aşa ca un bezmetic ? N-ai văzut lumina 
farurilor că vine din spate ? De claxonat hipopotamii 
ăştia nu pot să-şi ostenească labele, se auzi vocea lui 
moş Abu. 


- Mă gindeam... n-am băgat de seamă, murmură el. 


Alături de moş Abu mergea Moze, care venise de 
dimineaţă de la pădurea de cauciuc. 


- N-ai văzut-o pe Munanga ? îl întrebă el pe Makele. 
- N-am văzut-o azi. 


- O caut de cînd am venit şi n-am putut afla nici măcar 
unde s-a dus, spuse tatăl fetei. 


Se lăsă apoi o tăcere apăsătoare. Moş Abu mergea 
îngîndurat. Makele simţea că din cauza lui bătrînul nu 
scoate nici un cuvint. îşi aminti de vremea cînd fostul lui 
dascăl îl trăgea de urechi şi-l ocăra zîmbind. 


Ar fi vrut să-i spună zbuciumul din sufletul lui, să-i 
povestească ce s-a întîmplat, să-i ceară ajutor. Dar nu 
îndrăzni. 


Porni alături de ei. Tăceau toţi trei, mergînd pe drumul 
întunecat, luminat doar de licărirea tremurătoare a 
torţei făcute din ierburi, din mîna lui Moze. 


Munanga pornise dis-de-dimineaţă la oraş să cumpere o 
cămaşă albă pentru tatăl ei. Strinsese bănuţ cu bănuţ 
suma necesară, chivernisind cu chibzuială treburile 
gospodăreşti. Nu spusese nimănui şi plecase pe ascuns. 
Obişnuită cu drumuri lungi şi mergiînd întruna fără să se 
odihnească, reuşi să ajungă aproape de sat, în aceeaşi 
zi, dar după ce se înnoptase. Alerga fericită, strîngînd la 
piept darul pentru tatăl ei, şi se gindea cum va zimbi 
Moze, cum îşi va pune cămaşa albă şi frumoasă şi se va 
plimba a doua zi mîndru prin sat, arătînd la toţi ce-i 
dăduse fiica lui. Mergînd aşa, adîncită în gînduri, nu auzi 
zgomotul maşinii, iar la o cotitură a drumului fu orbită 
dintr-o dată de lumina puternică a farurilor. Vru să fugă 
în lături, dar era prea tîrziu. Auzi un scîrțiit îngrozitor de 
roţi şi simţi cum e trintită pe jos, apoi o durere 
sfişietoare în piept. Cineva cobori din maşină, înjură, o 
trase la marginea drumului şi limuzina luxoasă plecă 
mai departe. 


în vremea asta, cei trei trecură prin sat şi porniră tăcuţi 
mai departe pe drumul ce ducea înspre oraş. Deodată, 
Makele tresări şi spuse : 


- Parcă a gemut cineva. 


- Şi mie mi s-a părut, zise Moze, şi ridică torţa deasupra 
capului, cercetind drumul. Uite colo o mogildeaţă, la 
marginea şoselei. Trebuie să fie vreo căprioară rănită. 


Se apropie de locul acela, dar la cîţiva paşi se opri 
împietrit de groază. 


- E Munanga, e copilul meu, strigă el. 


Ceilalţi se repeziră într-acolo. Trupul fetei zăcea în 
nesimţire într-o baltă de sînge. Ca şi lui Moke, îi sîngera 
gura. 


- Mi-au omorît copilul. Aceia cu maşina mi-au omorît pe 
Munanga, bolborosi Moze, căzind zdrobit alături de 
trupul fetei. 


Moş Abu nu-şi pierdu cumpătul. Sfişie repede cămaşa 
nouă pe care Munanga o mai strîngea încă la piept cu 
mîna nezdrobită şi-i înfăşură rănile. Makele privea 
năucit la cele întîmplate. Nu îndrăznea să se apropie. îşi 
muşca mîinile şi murmura întruna : 


- Munanga, Munanga, iartă-mă. 


- Să mergem chiar acum la spital, se auzi vocea lui moş 
Abu. Makele, du-te în sat şi adu un virago, ca s-o ducem 
pe Munanga. Du-te şi spune-le şi lor că ocrotitorul tău, 
bunul misinga Martin, a călcat cu maşina lui o fiinţă 
omenească şi a lăsat-o în drum, să moară. Spune-le că 
e un criminal, iar tu eşti sluga lui credincioasă, adică 
“prietenul” lui. 


Makele porni în fugă. Simţea că o mină viînjoasă, 
nevăzută, îi sugrumă gitul şi nu poate să mai răsufle. 
Ochii i se umeziră, dar nu putu să plingă. Fugea, fugea, 
înnebunit de groază, pe drumul care nu se mai sfirşea. 
Cînd Makele ajunse în sat şi oamenii îi văzură faţa 


răvăşită, înţeleseră imediat că s-a întîmplat o mare 
nenorocire. 


- Munanga... a lovit-o maşina... repede un virago... 
bolborosi băiatul cu vorbe întretăiate, şi, fără să mai 
zăbovească, apucă în grabă prima rogojină ce-o văzu şi 
fugi îndărăt. Prin bezna nopţii revedea ochii frumoşi ai 
fetei care îl mustrau plini de ură : “Te-ai înhăitat cu un 
mişel... Koro e ca moş Abu... iar tu, tu ai să mergi singur 
la şcoală..." Nu, Munanga, - şoptea el dezvinovăţindu- 
se, - nici eu n-am să merg. M-au înşelat... Şi-au bătut 
joc de mine. Acum te vom duce la spital. Am să rămîn 
acolo cu tine şi-ţi voi spune tot. Ai să mă înţelegi, ai să 
mă ierţi. 


în spatele lui se vedeau licărind lumini. Erau oamenii 
din sat care veneau cu torţele aprinse. Cînd ajunse, 
văzu faţa speriată a lui moş Abu. El care nu-şi pierdea 
cumpătul niciodată. Se uită la Munanga. Singele-i ţişnea 
din răni şi înroşise toate legăturile pe care i le făcuse 
bătrînul. 


- Ce să fac ? bolborosi băiatul. 


Bătrînul îi sfişie hainele de pe el şi legă pieptul şi braţul 
fetei pe deasupra legăturilor pline de sînge. Pînza se 
înroşi în cîteva clipe. între timp sosiră oamenii din sat. 
Era şi Magondakue printre ei. îl aduseseră cu sila. Baba 
Djilanga îşi pierduse capul şi tot striga la el să-i facă 
ceva lui Munanga. 


După ce se apropie, acesta se dete în lături şi spuse cu 
o voce străină de aceea alui: 


- Moare. 


FUGA 


Ploua. Ploua aşa, întruna, fără nici o noimă, dintr-un cer 
pustiit şi rece. Era frig şi totul părea străin, îmbicsit de 
noroiul ce pătrundea pretutindeni pînă şi în colibe. 
Makele se simţea şi mai singur. Nu ştia ce să facă. Avea 
nevoie de cineva cu care să vorbească, de cineva care 
să-l ajute. Merse la coliba lui moş Abu şi se opri în prag 
fără să spună nici o vorbă. Bătrînul îl privi încruntat, 
dîndu-i să înţeleagă că la el nu va găsi iertare. 


- Pleacă, - îi spuse el într-un tîrziu, - coliba mea e prea 
mică pentru tine. Pînă acum ţi-ai purtat fericirea singur. 
Poartă-ţi ruşinea şi amărăciunea tot aşa. 


îl căută pe Areke, dar plecase undeva la muncă. 
Deodată auzi răsunind o voce în urma lui. îl striga 
Muvura. 


- Ce colinzi aşa drumurile pe ploaie ? Nu pierde vremea, 
dragul meu. Boana Martin pleacă în Ulaia 1 peste cîteva 
luni şi-i trebuiesc pînă atunci statuete multe. Cît de 
multe poţi să ciopleşti. Ce zici ? rînji şeful satului. Ai să 
primeşti iar o groază de bani. 


Makele dete din cap, nepăsător. 
- Nu mai vreau să cioplesc. 


- Cum ?... Păi, îţi dă bani ! O grămadă de bani! 


- Lasă-mă în pace. Şi plecă întorcîndu-i spatele. 


Muvura se duse numaidecit la boana Briault şi-i spuse 
totul. Acesta îl chemă pe băiat la el, la Ksingia Vakida. 


Makele se duse, neavînd încotro. 


Acolo aşteptau oameni din satul lui şi din cele 
învecinate. Akida Briault dădea tocmai ordin unor 
soldaţi ce să facă cu ei. Cînd îl văzu, îl şi luă în primire. 


- Muvura mi-a spus că ai început să faci mofturi. Nu-mi 
vine să cred. În tot cazul, bagă-ţi minţile în cap şi 
apucă-te imediat să ciopleşti ! 


Nota 1. Ulaia - Europa. 


Oamenii din sat priveau cum se răsteşte ofiţerul la 
Makele. Băiatul se simţi umilit. 


- Nu pot, boana, să cioplesc. 
- Ce e aia: "Nu pot să cioplesc" ? Dece? 
- Sînt supărat. Sînt obosit. 


- Ha ! Ha ! Ha ! rise Briault, batjocoritor. Supărat ? 
Obosit ? Ha, ha, ha !... 


- Nu vreau. 


- Cum ?! Muvura ! zbieră miînios şeful poliţailor. Biciul ! 
Douăzeci de lovituri. Să leşine. îl dai pe urmă negrilor 
ăstora să-l ducă în sat, să-l doftoricească, şi miine să se 
apuce de lucru. 


- Am înţeles, spuse şeful satului, lipindu-şi călcîiele 
goale. 


Makele simţi că se răstoarnă pămîntul deasupra cerului. 
Frica, groaza, ura puseră stăpinire pe el. 


începu să se zbată nebuneşte în mîinile lui Muvura. 
Acesta îl trînti pe jos şi doi oameni îi întinseră mîinile şi 
picioarele, ţinîndu-i-le strînse ca în nişte memghini. 
Începură loviturile : una... două... trei... Biciul şerpuia în 
aer, apoi se repezea în spinarea lui muşcînd adînc, 
dureros. 


Makele îşi întoarse faţa plină de ură şi scoase un țipăt 
înfiorător. Biciul se abătu o clipă din calea lui şi-l lovi în 
plin, pe obraz... Patru... cinci... şase. 


Gura i se umplu de noroi şi de sînge. Oamenii din jur se 
îndepărtară,  îngroziţi de sălbăticia celor ce se 
petreceau. Şapte... opt... nouă... Makele simţea că se 
sufocă. Răguşi ţipînd. Biciul însîngerat îl lovi de vreo 
două ori cu putere peste cap şuierind ascuţit deasupra 
urechilor lui. Nouă... zece... Durerea îi sfărima capul şi-i 
sfişia trupul şi creştea, creştea cu fiecare lovitură 
dincolo de orice limite omeneşti. Unsprezece... apoi 
doisprezece... şi întunericul îi învălui toată fiinţa. 


* 


În prima zi cînd îşi veni în simţire, Makele plănui cum să 
fugă din sat. Aşteptă să se înzdrăvenească puţin, apoi 
îşi luă banii din ascunzătoare şi plecă spre plantaţia 
unde aflase că lucra Koro. “Trebuie că i-au dat drumul şi 
poate şi el a strîns bani. O să-i punem laolaltă şi o să 


mergem la şcoală, la oraş. Dacă nu ne ajung, mai 
muncim. Ştiu să cioplesc ca nimeni altul şi o să le arăt 
eu oamenilor ăstora să-şi mai bată joc de mine. Akida 
Briault e un mişel care l-a biciuit pe Moke şi pe mine, şi 
Muvura e sluga lui. Moş Abu nu s-a îndurat să mă 
asculte atunci, după ce a murit Munanga. M-a alungat 
ca pe un cîine şi ieri venise să-mi vorbească ce să fac şi 
ce să dreg. Parcă după ruşinea şi umilinţa ce am 
îndurat-o acolo, la Ksingia Vakida, aş mai fi putut 
rămîne în sat. Nu. Lumea e mare. La oraş nu mai sînt 
mişei ca Briault şi Muvura. Acolo e cu totul altceva. Să 
scap numai din locul ăsta blestemat şi voi şti eu ce să 
fac". 


Makele mergea, mergea fără să se oprească, înaripat 
de nădejdi pentru o viaţă mai bună. Drumul desfundat 
de ploi i se părea un drum frumos ca din poveşti. 


Trăgea adînc în piept aerul proaspăt, limpezit de ploi, şi 
se simţea iar puternic şi vesel : “La oraş !... La oraş voi 
fi liber. Voi fi liber şi am să cioplesc ceva negrăit de 
frumos. Ceva care o să însemne libertatea. Şi statueta 
aceea o să i-o dau lui Koro..." 


Dar cînd ajunse în satul pe care îl căuta şi întrebă unde 
lucrează Koro, cineva îi arătă un om... da, un om... Un 
tînăr care dormea şi pe care nu-l cunoştea. Avea însă 
ceva ce-l făcu să se apropie de el. Era îngrozitor de 
slab, avea pleoapele umflate şi faţa tristă. Parcă... 


- E Koro, se auzi vocea omului ce sta în spatele lui. 


- Nu! ţipă el deodată, îngrozit. Nu e Koro ! 


- Ba da, el este, mai spuse omul care îl îndrumase şi 
plecă. 


Makele ştia ce înseamnă somnul acela adînc, cu capul 
căzut moale într-o parte, cu mîinile  atîrnînd 
neputincioase lîngă corpul slăbit. Boala somnului. Boală 
mai îngrozitoare chiar decit lepra şi decit orice alt 
blestem care ar putea să ajungă un om. 


- Koro ! strigă Makele, scuturind deznădăjduit trupul 
prietenului său. 


Acesta întredeschise puţin pleoapele şi-l privi cu nişte 
ochi toropiţi, acoperiţi parcă de o ceaţă deasă. 


Makele se trase îndărăt, speriat. Ochii aceia... Odinioară 
erau vii, plini de sclipiri repezi. Dintr-o singură căutătură 
vedeau totul... 


- Koro 1... Koro !... strigă Makele, scuturîndu-l iar cu 
putere. Din gura prietenului său auzi un bolborosit 
încîlcit, care nu însemna nimic. Îi tremura limba în gură 
şi nu putea să vorbească. Îi tremura tot corpul. 


- Koro, nu mă cunoşti ? 


Prietenul lui adormi iar. Makele îi aşeză capul pe 
buturuga pe care o avea drept căpătii. Îi privi faţa de pe 
care dispăruse orice urmă de viaţă şi deodată îşi dete 
seama că trupul lui Koro e mult mai rece decit al 
oricărui om viu. Dar nu murise. 


Dormea, dormea... şi avea să doarmă pînă în ziua cînd 
slăbiciunea avea să cheme moartea. 


Koro, căpetenia cetei lor, Koro, cel mai dezgheţat dintre 
ei toţi, cel care socotea mai repede decit moş Abu, cel 
care voise să se facă învăţător... Koro cel neîntrecut la 
răspunsuri iuți şi tăioase, cel priceput în orice s-ar fi 
apucat să lucreze... Koro nu mai era om. Boala îl dusese 
pe încetul departe, la jumătatea drumului dintre viaţă şi 
moarte. 


Makele se aşeză pe jos, alături de el. Deznădejdea îi 
cuprinse sufletul. Stătu multă vreme fără să se 
gindească la nimic, cu ochii pierduţi, fără să vadă ceva. 


Ca prin vis auzi nişte paşi apropiindu-se de el, apoi o 
voce întrebă încet : 


- Cine eşti tu ? 


îşi ridică privirea. Era un alb pe care îl cunoştea. Părul 
galben ca spicul copt... ochii negri şi buni, apoi mîinile... 


- Boana Maurice, tresări el. 


- Da, eu sînt. Dar tu cine eşti ? Nu cumva puştiul acela... 
frate cu losu. 


- Da, Makele ! 


- Te-ai schimbat. Ai crescut aproape cît losu şi eşti 
voinic, nu glumă. Ai venit să-l vezi pe Koro ? 


- Venisem să-l iau la oraş, să mergem la şcoală. Eu nu 
ştiam. Nu aflasem decit că a fost băgat în lanţuri şi dus 
la muncă forţată. 


- Asta a fost pînă mai acum citeva săptămîni. Şi eu am 
aflat tîrziu. Boala a mers nemaipomenit de repede la el. 
N-am putut să-i fac nimic. 


Makele vru să întrebe dacă o să moară, dar simţi că 
întrebarea e de prisos. 


- Cum s-a îmbolnăvit ? 


- Toţi cei trimişi la muncă forţată lucrează într-o regiune 
unde biîntuie musca ţe-ţe. De obicei, ei trimit acolo 
oameni care li se împotrivesc şi de care vor să scape. 
Am să-ţi spun eu cum s-a întîmplat. Hai cu mine la piaţa 
administrativă. Am nişte treburi pe acolo şi pe drum am 
să-ţi povestesc totul cu de-amănuntul. Acum ia-ţi rămas 
bun de la sărmanul tău prieten. 


Maurice îl privi cum îi ia capul lui Koro în mînă şi-l 
sărută încet pe gură. 


- L-ai iubit mult ? 


- Da. A fost cel mai bun prieten al meu. Aş vrea să-l duc 
în sat la noi. 


- N-o să-ţi dea voie. Să vedem dacă scapă losu din 
închisoare, poate... 


- Cum ?! Cum să scape din închisoare ? losu ?!... 
- Nu ştiai ? 
- Nu. 


- Hai cu mine, am să-ţi spun. 


Maurice mai vorbi cu omul care îl îndrumase la venire 
pe Makele şi îi explică ce să-i mai facă lui Koro, apoi 
plecară. 


- Spune, - întrebă Makele, - losu, fratele meu, e în 
închisoare ? 


- Da. 
- Dar ce a făcut ? 


- El a fost capul unei greve din mina lor. Oamenii n-au 
mai ascultat de el şi, în furia lor, au stricat maşinăriile 
de spălat aurul. 


- Păi, atunci de ce l-au închis pe losu şi nu pe cei care 
le-au stricat ? 


- Oo,dar vorbeşti ca şi cum n-ai fi fratele lui, ci un 
colonialist sau un poliţai din slujba lor. Ai pornit-o pe un 
drum prost. Chiar am vrut să te întreb de unde ai tu 
bani ca să mergi la oraş, la şcoală ? 


- Am fost în slujba lui misinga Martin. A avut multă 
încredere în mine şi uite ce de bani mi-a dat, zise 
Makele, arătîndu-şi averea lui. 


- Dar pentru ce ţi-a dat ţie atiţia bani ? 


- Am lucrat pentru el... Makele nu putu să termine ce 
avea de spus, că Maurice se repezi şi-l luă plin de furie 
de gulerul cămăşii. 


- Pentru Martin ? Proprietarul trustului, cel care a călcat- 
o pe Munanga cu maşina ? Şi tu ai “lucrat" pentru el ? 


Makele simţi cum vorbele lui Maurice îi redeschid rana 
din suflet şi faţa i se înfierbîntă de ruşine. 


- Aveam nevoie de bani, trebuia să lucrez, pentru că... 


- Sigur, dar crezi că losu n-ar fi vrut să fie liber, mie 
crezi că-mi vine bine să rătăcesc de colo-colo cu poliţia 
care mă spionează la fiecare pas ? Pe Munanga nici n- 
am văzut-o vreodată, dar cînd a venit la mine moş Abu 
şi mi-a spus ce s-a întîmplat, am scris articol peste 
articol la ziare şi i-am făcut scandal guvernatorului ca 
să-l pedepsească pe criminalul ăla. Leproşii nu au fost 
prieteni cu mine cum a fost Moke cu tine. Văd că l-ai 
uitat. Totuşi eu m-am zbătut să le fac spital, să le aduc 
un doctor acolo. N-am reuşit să fac nimic nici pînă azi, 
dar tot nu mă las. Tu crezi că minerii care au murit 
striviţi în galerii acolo, sub pămînt, şi pentru care a 
pornit greva, erau rude cu fratele tău ? Totuşi el s-a 
ridicat în apărarea lor. Şi în vremea asta tu îţi vinzi 
fraţii... 


- Dar nu i-am vîndut, izbucni Makele desperat şi zăpăcit 
de şuvoiul de cuvinte cu care tăbărise Maurice pe el. 


- Cum nu i-ai vindut ? Dacă ai “lucrat" pentru Martin... 
înseamnă că ai spionat ce fac ei prin sat, ce face moş 
Abu, cum ţine legătura cu losu... 


- Nu-i adevărat. Nici nu ştiu nimic din tot ce spuneţi. Eu 
am cioplit statuete. 


- Statuete ? Pe ele ai luat banii ? 


- Da. 


- Şi la şcoală te-au trimis ei, Martin şi Briault ? 


- Nu. N-au vrut să-mi dea învoirea. M-a silit să lucrez 
atunci, după ce a murit Munanga. Eu n-am vrut şi m-a 
biciuit. Apoi am fugit. 


Maurice îi privi rănile încă nevindecate ce-i crestau 
obrazul şi fruntea. 


- Cum ? Te-a biciuit pe faţă ? 


- Nu, pe spinare, şi Makele îşi ridică încet cămaşa, 
arătîndu-i lui Maurice cicatricele dese, sîngerii, ce 
brăzdau pielea neagră, sănătoasă. 


- Asta e un semn care îţi va rămîne pe toată viaţa. Vrei 
să mergi la şcoală ? Nu te vor primi cînd vor vedea asta. 
Ele sînt stigmatul ce-l poartă răsculatul. Ele arată că nu 
eşti un vițel bleg, care face tot ce i se porunceşte. ŞI 
chiar dacă te vor primi, n-o să-ţi ajungă banii. 


- Am să cioplesc şi am să cîştig. Nu vreau să mă mai 
întorc în sat. Boana Briault şi Muvura nu sînt oameni. 
Sînt nişte fiare. Şi-au bătut joc de mine, m-au umilit 
biciuindu-mă în faţa oamenilor din sat. 


- Ştiu, dar şi acolo vei da tot de soiul ăsta de oameni. 
losu nu e în puşcărie ? Doar ţi-am spus. Şi acolo vei 
intra la stăpin şi va fi încă şi mai rău. Apoi ziceai că 
Briault nu ţi-a dat învoirea să pleci din sat. 


- Nu. 


- Fără hirtia asta n-are nimeni dreptul să te primească 
nicăieri. Te prinde poliţia şi te duce îndărăt. Mai bine 


întoarce-te de pe acum în sat la tine. Caută să-i fii de 
ajutor lui moş Abu. Bătrinul acela, cu toate că e bolnav, 
e un om minunat. 


Ajunseră în piaţă. Drumul care ducea la aşezarea ei suia 
într-un repeziş greu de urcat, mai ales că plouase cu o 
zi înainte şi se acoperise cu noroi clisos şi lipicios. 
Intrară în rîndurile convoiului nesfirşit de femei ce 
înaintau anevoie, ducînd pe cap coşuri grele, încărcate 
cu miezul nucilor de ulei. Femei bătrine şi tinere, unele 
purtîndu-şi copiii legaţi în spinare, altele cu ei de mină. 
Multe din ele veneau de la mari depărtări. Erau de cinci, 
şase zile pe drum, străbătuseră potecile abia zărite ale 
pădurilor înciîlcite de liane, trecuseră prin apa rece a 
riurilor umflate de ploi şi dormiseră noaptea afară pe 
pămîntul ud. Toate erau istovite, cu trupurile murdare 
de noroi, strivite sub greutatea coşurilor de pe cap şi a 
copiilor din spinare. 


- Le auzi cum tuşesc ? spuse Maurice cu tristeţe în glas. 
Şi cîte nu mor înainte de a ajunge aici... Odată am văzut 
o femeie bocindu-şi ţîncul, care îi murise în spinare fără 
ca ea să fi ştiut. Frigul, foamea şi încă multe... 


- Soarta asta o aştepta şi pe Munanga, murmură 
Makele. 


- Da, desigur, aceeaşi soartă o aştepta, zise Maurice, 
privindu-l lung. Era frumoasă ? 


- Cea mai frumoasă fată din cîte am văzut pînă acum. 


- Uite-o pe mama ta, spuse Maurice. De ce duce un coş 
de două ori cît toate celelalte ? 


- Nu ştiu. 


- Cum nu ştii ? Ar fi trebuit să plăteşti bani şi s-o fi scutit 
de drumurile astea îngrozitoare. Ţie nu ţi-e milă de ea ? 


- Ba da, dar se spune că munca grea numai oboseşte 
femeia, însă îmbolnăveşte bărbatul. Cei din sat ar fi ris 
de mine dacă... 


- Nu te lua după toate prostiile. losu respectă femeia, 
care de fapt e mai slabă, şi trebuie apărată de către 
bărbat, nu pusă la o muncă prea grea. Acum bagă de 
seamă, trebuie să ne strecurăm repede în piaţă, să nu 
ne observe poliţia. Nu e voie să intrăm. 


Lîngă porţi erau doi poliţişti. Dincolo de intrare, în faţa 
unei bănci, se aflau oamenii lui Martin, care luau în 
primire coşurile aduse. Unul din ei le agăța de o 
balanţă, murmurind o cifră. Aducătoarea coşului era 
îmbrîncită mai departe, la cel care-i punea în mînă 
cîţiva bănuţi şi un altul o împingea repede spre ieşirea 
din piaţă. Totul se făcea cu o repeziciune uimitoare. 


Pe veranda casei pieţei bea şi mînca liniştit akida 
Briault împreună cu ciţiva albi, trimişi de misinga 
Martin. 


Makele i-l arătă pe Briault lui Maurice. 


- Dă-l dracului, spuse acesta. Hai să vedem cum 
cîntăresc şi plătesc ăştia. 


Băiatul urmări un timp balanţa, apoi îi şopti prietenului 
său alb : 


- Se scade mereu Jumătate din greutatea adevărată şi 
cel care le plăteşte mai scade şi acolo. 


- Păi da, am bănuit asta văzînd nişte hirtii ale trustului. 
De aceea am venit. Cei de aicea scriu cinstit pe hirtie 
cîte tone de nuci au primit cu adevărat, după cum arată 
cîntarul, apoi la plată scad pînă la jumătate, sau chiar 
mai mult. Banii s-ar fi cuvenit femeilor, dar îi opresc 
ăştia, Martin îi împarte lui Briault şi poliţailor lui. Astfel îi 
are la mînă şi pentru alte furturi pe care le face cu 
ajutorul lor, dar de la care nu le mai dă nimic. 


În hărmălaia şi înghesuiala din piaţă, Makele văzu cum 
mama lui se apropie de cîntar, dar omul care îi ia coşul, 
în loc să-l dea la cîntărit, răstoarnă toate nucile pe jos 
într-o grămadă unde se zvirleau aşa-zisele nuci stricate. 
De-abia atunci Makele observă că omul acela e Muvura. 
Azala începu să se certe, să strige că nucile erau bune. 
Şeful satului îi trase însă un pumn peste gură, umplînd- 
o de sînge, şi o îmbrînci spre ieşirea din piaţă. 


Totul se petrecu uimitor de repede. Makele se repezi 
îmbrîncind pe cei din jur şi-l înşfăcă pe Muvura de git, 
stringîndu-l cu putere. Maurice n-avu vreme să-l 
oprească. Cu o furie şi o putere nebănuită, Makele 
începu să-l lovească pe Muvura, dindu-i pumni repezi 
numai în cap. Şeful satului se zăpăci la început, pe 
urmă se apucă să-i întoarcă loviturile. Îi săriră în ajutor 
poliţaii. Văzînd că s-a întîmplat ceva, Briault îşi părăsi 
locul tihnit şi veni în grabă să vadă ce se petrece, dar 
pe drum îl zări pe Maurice. Fluierul lui răsună ascuţit, 
străbătind toată piaţa. 


- Prindeţi-l, zbieră ofiţerul. Prindeţi-l pe albul acela în 
haine cenușii ! Arestaţi-l ! 


Poliţaii şi Muvura îl lăsară pe Makele şi se repeziră la 
Maurice. Acesta începu să strige : 


- Nu puneţi mîna pe mine. N-aveţi dreptul. 
Briault scoase o hirtie din buzunar şi i-o arătă. 


- lată o copie legală după mandatul dumitale de 
arestare. Copii din acestea s-au trimis la toate posturile. 
Mă bucur, domnule, că am avut plăcerea să pun chiar 
eu în aplicare ordinele guvernatorului. 


- Pentru ce sînt arestat ? 


- Ştii pentru ce, ori te faci că ai uitat ? Pentru calomnii la 
adresa domnului Martin, directorul trustului. 


- Mulţumesc. Puneţi-mi cătuşele, i-o reteză scurt 
Maurice. 


Makele îl privea uluit cum întinde mîinile, aşteptînd să i 
se pună cătuşele. Şi pentru ce ? Pentru că o apărase pe 
Munanga, şi pe leproşi, şi pe tovarăşii lui losu, şi pe alţii 
ca ei ? Oameni pe care nici nu-i cunoştea. Străin şi de 
neam... 


Maurice aştepta. Pe gură îi flutura un zîmbet 
batjocoritor, iar privirea îi era sigură şi dirză. “Ce fel de 
om e acesta, parcă nici nu-i om", murmură Makele. În 
minte îi străfulgeră un gînd : “L-au arestat din cauza 
mea ; dacă nu mă repezeam eu la Muvura, akida Briault 


A 


nu l-ar fi văzut." Poliţiştii îl împresurară pe Maurice 


împingîndu-l înainte, cu mîinile legate. Porniră spre 
ieşirea din piaţă. 


Makele vru să se repeadă după ei, dar Muvura îl şi 
înşfăcă. 


- Stai, dacă ai fost dobitoc şi n-ai fugit pînă acum. Ştiam 
eu că prin căpăţina ta seacă nu poate să-ţi treacă un 
asemenea gînd. 


Makele se bucură văzînd că-i leagă mîinile cu o funie şi-l 
dă în paza unui soldat. “De m-ar duce acolo unde-l duce 
şi pe Maurice !" 


- Vei merge aşa legat ca un hoţ, înapoi în sat de unde ai 
fugit, îi şuieră Muvura la ureche. 


* 


Makele trebui să treacă prin tot satul cu mîinile legate şi 
îndurînd pumnii lui Muvura. 


Oamenii se Înghesuiau pe drum să-l vadă şi să afle 
unde fugise, ce a făcut, cum l-au prins. Unii rideau, alţii 
îl căinau, legănîndu-şi capetele : 


- la uite leul nostru, iar a venit să-i facă Muvura dosul ca 
de zebră, strigă Areke rizînd. 


- Ca o zebră îl are de pe acum. De aci înainte i-l face ca 
la o maimuţă, spuse o altă voce. 


Makele mergea încruntat, cu privirile în jos, răbdînd 
toate batjocoririle pe care le auzea. “Maurice spunea să 
mă întorc în sat. Uite acum ce amar de bine mă 


aşteaptă : biciul lui Muvura şi risul lumii", îşi zicea el în 
gînd. 


Muvura nu-l biciui, ci-l închise într-o magazie de lîngă 
fort. 


- Am să te ţin aici pînă vine boana Briault să judece el 
cîte lovituri ţi se cuvin. Pînă atunci, na şi ciopleşte, îi 
zbieră el zvîrlindu-i bucăţile de lemn şi cutia cu unelte. 


- Mînca-te-ar furnicile, lepra şi hienele, bombăni Makele 
în urma lui. 


încăperea unde-l închisese era rece şi întunecoasă. 
Gîndurile îl năpădiră muşcîndu-i amarnic sufletul. îl 
vedea pe Maurice arestat din pricina lui, încătuşat, 
mînat de poliţişti, apoi pe Koro cufundat în somnul acela 
groaznic. Pe Koro, cel mai bun prieten al lui, îl lăsase să 
bolească singur. Nu întrebase la timp de el. În vremea 
aceea se plimba prin sat şi se fudulea cu statuetele şi 
cu banii lui. 


îşi scoase din buzunar hirtiile mari, frumoase, verzi, 
roşii-cafenii. îi foşneau printre degete şi foşnetul lor îi 
zgiria sufletul. Dacă i-ar fi dat lui Muvura o parte din ele, 
mama lui n-ar mai fi fost nevoită să stringă nuci de 
două ori cît trebuia pentru ca să plătească impozitul. La 
piaţă aflase că Muvura, de la început, de cînd îl scutise 
pe el de corvoadă, o pusese pe Azala să muncească şi 
pentru el. Îi veni în minte faţa speriată şi trupul stilcit de 
trudă al mamei lui. Azala, mama lui dragă, care-l 
ocrotise şi-l răsfăţase în tot timpul copilăriei. Muncise 
singură şi nu-l pusese niciodată s-o ajute cum era 


obiceiul. Maurice avea dreptate. Era vinovat. Trebuia s- 
o ajute de îndată ce luase banii. Dar el n-o ajutase nici 
pe Munanga, pe care o iubise atît de mult. Atunci cînd 
ea zăcea pe marginea drumului, plină de sînge, moş 
Abu îl trimisese în sat şi îi strigase : “Spune-le şi lor că 
misinga Martin e un criminal, iar tu eşti sluga, adică 
prietenul lui." Dacă n-ar fi fost el, cu statuetele, misinga 
Martin n-ar fi avut de ce să vină cu maşina aia 
ucigătoare şi Munanga ar fi trăit. S-ar fi dus la pădurea 
de cauciuc cu merinde pentru Moze şi ar fi îngrijit de 
frăţiorii ei şi ar fi zimbit cu ochii şi cu gura ei nespus de 
frumoasă. Banii ce-i ţinea în mînă foşniră din nou aspru, 
sec, ca o mustrare rea. Da ! ei îl zăpăciseră, îl făcuseră 
să-şi piardă capul. Purtarea lui, care pricinuise atitea 
nenorociri, n-o înţelegea nici el însuşi. Dar el nu era un 
mîrşav cum se arătase. Se îmbătase de fericire şi nu 
judecase lucrurile. Se purtase ca atunci cînd alergase 
prin pădure, scoţind limba după maimuțe. Cel puţin 
atunci descoperise fluierul piticului, dar mai bine nu-l 
descoperea ; că din pricina lui a început să cioplească 
de a ajuns sclavul lui misinga Martin şi stă acum închis, 
ca un şoarece, în mîna lui Muvura. Mai bine răminea 
atunci printre pigmei, în inima pădurii. Ce fericiţi sînt ei. 
Albii nu reuşesc să-i prindă, nici să le ceară impozitul. 
Rătăcesc de colo-colo după vînat, liberi şi nestingheriţi 
de nimeni. Ce-ar fi să meargă la ei ? Pădurea te 
ocroteşte ; în ea nu l-ar mai găsi Muvura să-l lege, să-l 
aducă îndărăt... Da, va merge acolo... 


Se uită la banii ce-i ţinea în mînă, îi făcu ghemotoc şi-i 
zvirli cît colo. Gata, s-a terminat. E liber. E liber ca 


atunci cînd era mic. Se înnoptase. Putea să fugă pe 
ferestruică. 


Se auzi un zăngănit de geamuri sparte, apoi o umbră 
sprintenă sări jos şi se prelinse uşor pe lîngă ziduri. 
Peste cîtva timp, la marginea pădurii se aprinse un foc 
mic. În zori, Makele plecă mai departe, spre aşezările 
pigmeilor. 


GORILA 


Makele îl recunoscu pe vechiul lui prieten, ce cu mulţi 
ani în urmă îi arătase fluieraşul vrăjit. Dar nici asta nu i- 
a fost de vreun ajutor. Între timp, copilul scurt, bondoc 
se prefăcuse într-un flăcăiaş înalt şi voinic, iar pe faţa 
lui nu se mai citea nici uimirea şi nici naivitatea de 
odinioară. Dacă Nkili îl privise bănuitor şi atunci cînd era 
puşti şi căutase să scape repede de el, acum îl primi cu 
o duşmănie vădită. Orişicit i-ar fi spus Makele 
“unchiule", piticul care-i ajungea numai pînă la brîu îşi 
amintea de batjocura pe care neamul lui o suferise de 
veacuri de la negrii înalţi ca Makele. îşi amintea de risul 
acela răsunător ce izbucnea din gitul oricărui negru. 
Rîsul acela ce nu se mai putea opri, risul ce-i batjocorea 
trupul mic şi picioarele scurte de pigmeu. 


Apoi, era şi firesc ca ei, omuleţii ce cutreierau adîncurile 
pădurii ferindu-se de întîlnirea cu orice străin, să nu-l 
primească cu bucurie pe un om care apare aşa din 
senin şi spune că vrea să rămînă cu ei. 


- Cine te-a trimis ? îl întrebă pe Makele un pigmeu, ce 
părea foarte bătrîn. 


- Nimeni. Am venit eu. 
- Şi de ce vrei să rămii la noi ? 


- Mi-ar place să umblu aşa ca voi pe potecile cele mai 
neştiute şi... 


Piticii aşteptară cu multă răbdare ca Makele să 
continue, dar acesta nu mai avea ce să spună. 


- Cînd un sol nu ştie pentru ce e trimis, înseamnă căele 
duşman, îi spuse tăios bătrînul, scrutîndu-l cu privirea. 


- Nu sînt duşman, mă cunoaşte şi Nkili... 
- Nkili nu te cunoaşte, răspunse purtătorul numelui. 


Convorbirea luă sfîrşit. Piticii se retraseră, văzindu-şi de 
treburile lor. Nimeni nu vorbea cu el. Makele ştia că 
trebuie să plece, dar rămase. Cînd îl apucă foamea, 
porni după ei să stringă de mincare. Pădurea însă era 
săracă în merindele cu care era el obişnuit. Alergă de 
colo-colo, strecurindu-se printre tufişuri, cotrobăind 
după vreun melc, omidă, ciupercă sau cine ştie ce 
altceva. Dar ochiul lui nu era atît de ager ca al pigmeilor 
să zărească o furnică ce merge pe marginea unei 
frunze, de la o depărtare de zece paşi, şi nu avea nici 
răbdarea necesară ca să o urmărească apoi pînă la 
termitărie. Prima, a doua şi a treia zi se culcă flămînd, 
obosit de alergătură. Culesese puţine lucruri, şi chiar şi 
pe acelea nu putuse să le mănînce, pentru că de multe 


îi era scîrbă. În timpul acesta nu cîştigă prietenia 
pigmeilor. 


Într-o dimineaţă, dintr-un colţ al pădurii se auzi 
răsunetul unor topoare tăind copaci. Groaza şi panica 
se răsfrinse pe toate feţele. Omuleţii îşi depănară iute 
picioarele într-acolo şi văzură că negrii din satele de 
unde venise Makele defrişau pădurea chiar înspre 
aşezările lor. Nu spuse niciunul nimic, dar bănuiala din 
Ochii lor crescu. Makele îi urmă totuşi în locurile mai 
retrase unde-şi mutară aşezarea, construindu-şi noi 
colibe din crăci şi frunze. Pe de altă parte, şi lui îi venea 
greu să se apropie de pitici. Îi auzea vorbind toată ziua 
numai de fluiere vrăjite, săgeți vrăjite, copaci vrăjiţi. La 
ei totul era vrăjit şi el nu mai credea de mult în lucruri 
de astea. Odată se trezi explicîndu-i unei tinere pigmee 
că scoarţa arborelui pe care o fierbea din zori şi pînă-n 
noapte nu era vrăjită. Bătrînul care-l descususe la 
venire îl auzi şi-i spuse să plece de la ei. 


- Dacă vrei neapărat să colinzi poteci neumblate, fă-ţi 
tabăra ta, dar cît mai departe de aşezările noastre. 


Makele nu avu vreme să plece, pentru că în aceeaşi zi 
unul din pitici se întoarse din colinda lui cu patru albi şi 
o mulţime de negri, servitori ai acestora. Pigmeul cel 
bătrîn parlamentă cu albii şi făcu tîrgul. Aveau să le 
ajute la vînătoarea de gorile, arătindu-le pe unde 
sălăşluiau, şi în schimb fiecare din ei primea cîte un 
pumn de sare, pe care albii o aduseseră în nişte lădiţe. 
Un bulgăre uriaş de aur curat nu l-ar încînta pe nici un 
pigmeu, dar cîteva fire de sare murdară ţi-l fac prieten 


credincios pe toată viaţa. Sarea nu se găseşte nicăieri 
în pădure, iar albii cunoşteau slăbiciunea lor. 


Străinii nou veniţi îl priveau de asemenea bănuitor pe 
Makele. El însă merse cu ei să vadă vinătoarea. 


Pigmeii spun că undeva, în mijlocul pădurii, trăieşte o 
gorilă albă, uriaşă, care s-a născut o dată cu pămîntul. 
În fiecare dimineaţă ea se bate cu pumnii pe pieptul ei 
puternic şi scoate un urlet ce străbate tot cerul pînă la 
satul soarelui. lar soarele răsare, chemat de urletul ei. 


Ei mai spun că gorilele îşi fac colibe în copaci, unde se 
adăpostesc laolaltă cu puii şi femeile lor. Bărbatul cel 
mai puternic care şi-a învins duşmanii, adică celelalte 
gorile bărbaţi, stăpîneşte nestingherit de nimeni peste 
turma lui de femei. Ele îi cresc cu grijă puii şi-l îngrijesc, 
puricîndu-l,  mîngiindu-l pe brațele blănoase şi 
adunîndu-i fructe de baobab, frunze fragede de palmier, 
banane, popay şi cite şi mai cite. Ngagi 1 apără 
aşezarea lor cu străşnicie. Sigur pe puterea lui uriaşă, el 
colindă de-a lungul potecilor, pîndind printre copaci pe 
călătorul îndrăzneţ care s-ar îndrepta spre locul unde se 
joacă odraslele lui şi i se odihnesc nevestele. Cînd 
găseşte un elefant mort, îi smulge fildeşul, pentru ca 
atunci cînd un elefant viu pătrunde în ţinutul lui, să-l 
lovească peste trompă cu fildeşul smuls şi să-l 
stilcească în bătaie. De cine se teme gorila ? De nimeni. 
Leul în braţele uriaşe ale lui ngagi e o pisică jigărită, pe 
care o sugrumă stringind numai puţin degetele. 
Leopardul la fel. Şi cine este acest uriaş de care se 
teme pînă şi stăpinul animalelor ? Bătriînii pigmei ştiu şi 


asta. Cîndva, gorilele au fost oameni, dar s-au retras, 
ascunzîndu-se în mijlocul desişurilor 


Nota 1. Ngagi - gorilă. 


neumblate şi s-au prefăcut în fiare fioroase, numai ca să 
scape de robie. De robia pe care oamenii străini o 
aduseseră din ţinuturile depărtate. De aceea uneori 
ngagii bărbaţi pîndesc femeile oamenilor cînd merg la 
munca ogoarelor, le răpesc şi le duc cu ei. Alţi pigmei 
bătrîni spun că în trupul fiarei cu puteri uriaşe 
sălăşluiesc sufletele şefilor de trib care au murit de 
mult, iar furia şi cruzimea lor e tocmai firea cunoscută a 
foştilor stăpiînitori. Makele asculta nenumăratele poveşti 
pe care pigmeii le spuneau în drumul lor, dar, de cum 
urcară poviîrnişurile şi rîpele dincolo de care trăiau 
gorilele, îşi dădu seama că ei se mint singuri. Bărbatul 
ngagi nu se arătă nici pe departe atit de viteaz. Nu 
numai că nu-i aştepta la marginea drumului, dar 
foşnetul frunzişului din jurul lor şi ţipetele răguşite care 
se auzeau arătau că ngagi fuge vestindu-şi familia de 
primejdia ce se apropie. 


Colindară cîteva zile ţinutul acela poate nestrăbătut 
încă de nici o vietate omenească. Copacii uriaşi erau de 
un soi pe care Makele nu-l cunoştea. Adesea trebuiau 
să se oprească în faţa mlaştinilor acoperite de crengi 
putrede şi de plante verzi cu flori cît un talger. Pe 
încetul, piciorul se afunda tot mai adînc şi trebuiau să 


se lupte din răsputeri ca să-l smulgă din capcană. Se 
întorceau şi porneau din nou, croindu-şi alt drum cu 
topoarele. Albii şi servitorii lor negri erau istoviţi. 
Pigmeii însă se strecurau cu o iuţeală de titirez prin 
toate hăţişurile, veşnic neobosiţi şi căutînd întruna 
omizi, şerpi şi alte lighioane pe care le mîncau. Makele 
se apropie de unul din albi care părea mai binevoitor şi-l 
întrebă : de ce îndură ei atitea chinuri pentru o gorilă ? 
Acela îl văzu mai dezgheţat şi-i povesti că ei sînt nişte 
învăţători mari şi le trebuie namila s-o umple cu paie şi 
s-o ducă la Ulaia. Acolo o pun într-o cutie cu pereţii de 
sticlă ca s-o privească oamenii şi copiii. Makele îşi 
aminti de şcoală şi de dorinţa lui de a afla ce se petrece 
în Ulaia şi în alte ţinuturi. Se întristă şi se îndepărtă fără 
să mai întrebe altceva. 


Tocmai cînd nu se aşteptau, intrară într-un luminiş, 
unde zăriră la o depărtare de numai cîţiva zeci de paşi 
cîteva gorile. Bărbatul sta jos, rezemat cu spinarea de 
un copac. Două gorile îşi vegheau puii ce se jucau prin 
preajma lor. Ele urlară primele şi fugiră îndată cu puii. 
Gorila bărbat rămase pe loc să le apere retragerea. 
Văzînd că oamenii se îndreaptă spre el, se ridică încet 
pe două picioare, îşi înălţă capul mare, îşi boţi faţa a 
furie şi începu să-şi lovească pieptul puternic, scoţind 
un urlet îngrozitor. Urletul lui avea ceva neînchipuit de 
înfiorător. începu mai întîi printr-un lătrat scurt, apoi se 
prefăcu într-un răget surd, ca al unui tunet sau al unui 
leu ca apoi să întreacă prin puterea şi sălbăticia lui orice 
sunet care se poate auzi pe lumea asta. 


Din ochii verzi-cenuşii îi ţişniră flăcări de furie, de ură, 
de cruzime. Perii de pe creştet i se zbirliră. Rînji botul, 
arătîindu-şi colții ascuţiţi şi puternici. Trupul lui uriaş se 
aplecă puţin înainte şi începu să meargă, pe picioarele 
groase, păroase. Braţele lungi se  întinseră 
amenințătoare spre piticul ce-i sta în faţă. Era Nkili. Se 
zăpăcise. Groaza îl ţintuise pe loc şi nu mai putea să 
fugă. îşi aştepta moartea. Era de ajuns o singură 
lovitură a labei, cu ghearele ei lungi, pentru a-i strivi 
capul ca pe găoacea unui ou. Fiara se apropia din ce în 
ce mai mult, urlînd tot mai tare, mai sălbatic, 
strimbîndu-şi faţa urită, respingătoare. Pe măsură ce se 
apropia părea mai uriaşă. Makele îşi închise ochii. Voia 
să fugă, să nu mai vadă nenorocirea. 


Răsunară patru focuri de puşcă, care se pierdură însă în 
urletul îngrozitor al fiarei. Se auzi apoi un horcăit. Cînd 
deschise ochii, gorila zăcea întinsă pe jos. O 
împuşcaseră albii. 


Makele se retrase la umbra unui copac. De groază îi 
asudase tot corpul. Nu-i ieşea din minte ce văzuse cu 
cîteva clipe înainte. Privirile fiarei uriaşe, care se tot 
apropia plină de furie, urlînd năprasnic, semănau 
parcă... Da, semănau cu ale lui Muvura atunci cînd îl 
biciuise peste cap, cu ale lui Briault atunci cînd 
poruncise să-l biciuiască pe Moke orb, pentru că nu-i 
plătise banii. 


Fiara uriaşă semăna cu amindoi atunci cînd îi 
arestaseră pe Maurice la piaţa administrativă, semăna 
cu Martin atunci cînd o ucisese pe Munanga, semăna 


cu cei ce-l închiseseră pe losu în puşcărie pentru că 
apărase alţi oameni de moarte, semăna cu toţi albii 
ucigaşi şi cruzi şi cu negrii care erau slugile lor. Da, 
aceeaşi cruzime plină de furie. Aceeaşi putere 
sălbatecă, fără margini. 


Nkili împietrise de groază. Nu putea să fugă. Stătea în 
faţa morţii neputincios. O aştepta, pentru că oriunde 
ar fi fugit, braţele nesfirşite ale fiarei uriaşe l-ar fi ajuns. 
Aşa cum l-au ajuns şi pe el, deşi a căutat să fugă, aşa 
cum l-au ajuns şi pe Maurice şi pe losu. 


Se ridică să plece. Pigmeii se aşezaseră toţi la rînd cu 
mîinile întinse să capete sarea, răsplata lor. Servitorii 
negri le-o împărțeau, în vreme ce albii rîdeau 
batjocoritori. Makele le aruncă nişte priviri pline de ură 
: "Siînteţi siguri de puterea voastră de fiare lacome, şi 
cînd nu striviţi omul în picioare, atunci îl umiliţi", gîndi 
el. 


Porni spre satul lui. Nu mai avea rost să colinde 
drumurile. Pretutindeni îl aşteptau aceleaşi braţe uriaşe, 
cu gheare ascuţite ca ale gorilei. Se va duce la moş 
Abu, aşa cum l-a povăţuit Maurice. Drumul era lung, dar 
pasul lui era sigur şi iute. înnoptă numai de două ori în 
pădure şi a treia zi, pe la amiază, ajunse la marginea ei. 
Cînd s-o apuce spre sat, auzi în urma lui un fluierat 
scurt. Se întoarse şi rămase locului, uluit. Era losu. Slab, 
în zdrenţe, de nerecunoscut, totuşi era losu, fratele lui 
drag. Se îmbrăţişară vreme îndelungată, ca doi copii. 


- Ai crescut mare şi muşchii îţi sînt tari ca pielea de 
hipopotam, îi spuse losu, privindu-l cu admiraţie vădită. 


Makele nici nu mai putea să vorbească de bucurie. 


- Am auzit tot ce s-a întîmplat cu tine, continuă losu. 
Cred că biciul lui Muvura te-a învăţat să-i urăşti mai 
mult decit orice pe lumea asta. 


- Şi biciul lui Muvura şi încă multe altele, suspină 
Makele. 


- Nu-i nimic. Fruntea sus ! De acum răspunde-le aşa 
cum te-au învăţat ei. Pentru că nu-i destul să-i urăşti pe 
duşmani, ci trebuie să şi lupţi ca să-i răpui. Şi duşmanii 
noştri nu sînt numai Martin, Briault şi Muvura, ci încă 
alţii, mulţi ; dar odată şi odată tot o să-i învingem. 


- Da. Îi vom învinge, spuse Makele, privindu-şi fratele 
ţintă în lumina ochilor. 


- Bine. Dă mîna. Şi acum du-te la moş Abu. Spune-i într- 
ascuns, să nu audă nimeni, că eu am fugit din 
închisoare ieri dimineaţă pe cînd ne-au scos la muncă. 
Spune-i că-i mulţumesc pentru ajutor şi că peste trei 
zile îl aştept sus pe colină, la locul ştiut. Hai, du-te ! 


Şi losu îşi îmbrăţişă fratele şi plecă furişindu-se în 
pădure. 


De îndată ce ajunse în sat, Makele îl căută pe moş Abu 
şi-i spuse cele auzite de la losu. Apoi bătrînul porni cu el 
prin sat, ascultînd cu luare-aminte cele ce-i spunea. Îi 
povestea tot ce se petrecuse cu el de atunci de cînd 
akida Briault refuzase să-i dea învoirea să plece la 
şcoală. Cuvintele picurau de pe buzele băiatului pline 
de amărăciune. Pe măsură ce povestea, se simţea mai 


bine, mai legat de acel om minunat şi prin el de satul 
lui. Moş Abu îl asculta, mîngiindu-l cu privirea. 


- Da, dragul meu flăcău. Viaţa te-a învăţat mai mult 
decît am putut eu să te dăscălesc în nopţile acelea pe 
care le petreceam în faţa colibei mele laolaltă cu ceilalţi 
prieteni ai tăi. Eu v-am urat atunci o viaţă zbuciumată, 
dar cum să luptaţi în viltoarea ei, asta nu puteam să vă 
arăt. Tu n-ai de ce să te plingi. Ai avut învățătorii cei 
mai straşnici. Asuprirea, ruşinea şi biciul. 


Makele se simţea fericit. Cînd s-a apropiat Areke şi a 
vrut să-şi ridă de el făcîndu-l zebră, moş Abu s-a 
stropşit urit la el şi Areke s-a făcut pe dată cuviincios şi 
prietenos. La fel şi zimbetele batjocoritoare ale 
oamenilor din sat se preschimbau îndată sub privirea 
încruntată a bătrînului. Makele se simţea fericit şi 
puternic. Era primit iar în satul lui, printre oamenii pe 
care îi iubea atît de mult. 


Muvura nu întîrzie să vină cu biciul şi cu ocările lui. îl 
smulse furios de lîngă bătrîn şi-l tîrî spre închisoare de 
unde fugise. 


- la şi ciopleşte ! 


- Să cioplesc ? întrebă zimbind Makele. Da, vreau să 
cioplesc. Apucă în grabă cutia cu unelte din mîinile lui 
Muvura, care crezu că zbieretele lui l-au îmblinzit pe 
supusul răsculat. Deasupra uneltelor 


găsi o bucată mare de fildeş. Se apucă să lucreze, să 
taie, să cresteze şi să şlefuiască încet, cu migală. 
Fiecare tăietură o făcea punîndu-şi tot sufletul. Lucra 


încet dar cu înverşunare, strîngîndu-şi buzele, respirînd 
adînc, cu nesaţ, aerul sărac din încăpere. Ochii îi 
sticleau în bucuria răzbunării. Din ura lui se înălța pe 
încetul... gorila. Fiara uriaşă şi plină de cruzime şi furie 
sălbatică. Fiara care cu braţele-i enorme, nesfirşit de 
lungi, strîingea făptura mică şi slabă a unui om. Totuşi 
Makele îl făcu pe omul acela altfel decît pe Nkili. Nu ştia 
nici el de ce, dar omul avea un braţ ridicat şi pe faţă nu 
i se citea groaza, ci o ură hotărită. 


Pe seară, Muvura veni să-i ceară ce lucrase. El nu 
terminase statueta. Mai avea ceva de făcut... Nici el nu 
ştia ce. 


- Dă-mi ce ai cioplit, porunci Muvura. 
- Nu pot. N-am terminat. 


- Dă-mi ! Boana Martin e aci şi e grăbit să plece cu 
maşina. 


- Nu pot. 


Şeful satului îl îmbrînci afară. Acolo îl văzu venind pe 
misinga Martin împreună cu Briault şi încă vreo cîțiva 
albi. Muvura îl împinse înaintea lui. 


- Ce s-a întîmplat ? întrebă acesta. 
- Nu vrea să dea ce a cioplit. 
- Smulge-i din mînă statueta. 


Muvura făcu întocmai. Makele se trase îndărăt şi, 
stringindu-şi muşchii, se pregăti să sară asupra lui 


Martin. Acesta îl văzu şi-i făcu semn lui Muvura, care-l 
prinse la timp. 


Makele se potoli. Din mîndrie nu mai ceru statueta. De 
altfel ştia că tot nu o s-o capete. Spuse doar atit: 


- O ciopleam pentru mine, de aceea n-am vrut să o dau. 
- Plesneşte-l ! porunci Briault. 
Muvura îl lovi. 


- De aci înainte, - spuse Martin, - eu nu mai am nevoie 
de statuete. Plec în Ulaia. Am o colecţie foarte bogată, 
care mi-e de ajuns. Pe acest răsculat să-l 
supravegheați. Să-l puneţi la muncile cele mai grele şi 
sub bici. Să-l îmblînziţi repede, pînă nu e prea tîrziu. 


A doua zi, Makele porni împreună cu alţi oameni din 
satul lui la prestație, la munca forţată. Se construiau noi 
cazărmi, noi barăci, noi magazii şi o închisoare. În 
ţinutul lor aveau să vină încă şi mai mulţi soldaţi, pentru 
că oamenii uitaseră de vrăjitori şi jinduiau o viaţă mai 
bună. Makele mergea răbdînd laolaltă cu ceilalţi ocările 
şi loviturile poliţiştilor. Soarele dogorea revărsînd 
asupra pămîntului vilvătăi fierbinţi. Aerul încins le ardea 
gitlejul. Sudoarea le şiroia pe trupurile pline de praf. Dar 
trebuiau să meargă înainte, pentru că alături de ei 
şuiera sălbatic biciul lui Muvura. Cînd vreunul se 
poticnea în drum, se auzea urletul lui răguşit şi biciul îl 
plesnea cu putere. Biciul lui Muvura comandat de 
Briault prin porunca lui Martin. Biciul ca o gheară din 
laba uriaşei gorile ce-şi întinsese braţele pretutindeni, 


strivind la pieptul ei de fiară pe orice om ce cuteza să 
stea în calea poftelor ei lacome. 


Makele ştia că în vremea aceea chiar, moş Abu îl 
întîlnea pe losu acolo sus, pe colină. Puneau la cale 
ceva, pentru ca într-o zi ghearele gorilei să cadă 
neputincioase. Prin minte îi străfulgeră un gînd. Ştia ce-i 
lipsea statuetei : omul acela ce ţinea braţul ridicat 
trebuia să aibă un cuţit în mînă. Un cuţit ascuţit. 


Makele privi către cer, de unde se auzi un bubuit surd. 
Dinspre coline veneau minaţi de suflarea fierbinte a 
vîntului nori uriaşi, negri şi vineţi. Cerul se întunecă 
dintr-o dată. Un fulger îi despică bolta neagră. Makele 
răsuflă adînc şi murmură printre dinţi : 


- Vine furtuna ! 


- Sfirşit - 


Cuprins 


Statueta 5 

Kiko ukavi 9 

Leproşii 23 

Se schimbă căpetenia 36 
Mkavi Magondakue 40 
Puiul de hipopotam 47 
Moş Abu 77 

Marele misinga alb 117 
Munanga 148 

Fuga 169 

Gorila 185