Dr.Ilie Gherghel — Prin-campi-si-plaiuri-strabune-(1923)

PRIN CÂMPI ŞI PLAIURI STRĂBUNE 
Dr. Ilie Gherghel 


1923 

Cuprins 

Cuvântul 3 
O călătorie pe „Rotile” la frați înstrăinați 3 
Cercetaşii 98 
Discurs ţinut cu ocazia zilei de 10 Maiu 103 
Din colindările cercetaşilor cantemireni 111 
Factorul moral în educația cetățeanului 134 
Turismul în şcoală 139 


O „plăienie” prin Munţii Rodnei 157 


CUVÂNTUL 


În scripturile următoare - publicate mai toate, pe 
alocurea, în răstimpuri - sânt îngemănate: dragostea de 
neam, picurată de timpuriu în suflet, în neagra 
„cordunului" străinătate, şi „placul plaiurilor” - învăscute 
în dorința de a inplanta aceste bunuri sufleteşti în inimele 
tineretului român, căruia-i sânt menite şi închinate. 

Dr. Ilie Gherghel 


O CĂLĂTORIE PE „ROŢILE" LA FRAȚI 
ÎNSTRĂINAŢI! 





Frunzuleană pădureţ, 
Oliolio, frate răzleţ! 
Că de când te-ai răzlețit, 
Pe la noi n'ai mai venit, 
Să vezi cât eşti de jelit. 
Cum te plânge maică-ta, 
Cum te plâng surorile, 
De cu zori ca florile! 
Cântec poporan. 


Dintre toate popoarele mici ale Europei, poate nici 
unul nu întruneşte mai multe ademeniri pentru cercetătorul 
cărturar, ca poporul român. 

Nobil prin originea sa în bună parte latină, mai mare 
între cei mici, stăpân pe nişte țări de Dumnezeu 
binecuvântate, înfăşurat cu brâul munţilor Carpaţi priveşte 





! Semănătorul, 1909 


peste câmpiile mănoase Marea, ce-i deschide orizonturi 
largi. 

Altoiu al încuscririlor latine-dace-slave, poporul 
român n'ar fi numai obiectul studiilor celor mai interesante 
antropologice, etnografice şi linguistice; ci e menit să mai 
fie, cum a mai fost, mijlocitorul între lumea latină şi cea 
slavă-tracă-latină din peninsula-balcanică. 

Şi aci nu ne gândim, că pământul românesc fusese 
mult timp adăpostul şi ocrotitorul năzuinţelor culturale şi 
politice ale Grecilor, Bulgarilor şi Arnăuţilor; nici că 
României i-a plăcut să facă pe sora mai mare şi mai cu 
vază, dând ospitalitate împăciuitoare, precum a fost la 
încheierea păcii între Serbia şi Bulgaria la 1886: ci la 
înrâurința de veacuri, ce a avut-o poporul nostru - 
cheltuindu-şi o parte din cultivabilitatea sa înăscută şi din 
cultura sa câştigată, romanizând pe Slavii dacici; şi 
jerfindu-şi existenţa sa naţională, civilizând pe Traco-Slavii 
balcanici; după cum se învederează aceasta din chipul şi 
portul unor frânturi sârbe şi bulgare, precum şi din 
întemeierea vieţei orăşeneşti de către Aromânii, ce s'au 
stâns printre aceştia!. 

În măsură cu menirea însemnată a Românilor este şi 
întinderea teritoriului, ce-l ocupă; căci acesta în limitele 
sale etnografice întrece cu mult pe cel al Ungurilor şi 
Polonilor, şi pe a tuturor popoarelor mici, afară de 
Scandinavia. 

Acest teritoriu etnic, ce are aproape forma unui cerc, 
tărmurit pe g” de râuri, ar fi destul de compact, de n'ar avea 
în inima sa două enclave puternice de Secui şi Saşi; fie 





! Dr. I. Coljic, Naselja srpskich zemlja, apud Filipescu, Coloniile 
române din Bosnia, Bucureşti 1906, p. 100 şi aiurea. 


pentru a stânjeni poporului român mersul cultural, fie 
pentru a-l sili, sa se încoarde mai puternic, spre a trimite 
către periferia trupului naţional valuri de energie potenţată. 

Dar dacă temeiul populaţiunii româneşti este 
compact şi rotunzii, eşind din acel cerc etnic, tot mai dai 
până în mari depărtări de mădulari ai poporului nostru. În 
această privință Românii dintre popoarele mici iarăşi sunt 
întrecuți numai de Greci şi Evrei. 

Fi-va fost în timpurile străvechi întunecate ale 
istoriei medievale energia rassei, ce a mânat aşchiile din 
tulpina neamului să se trunchieze deapururea, ducând apoi 
o viaţă neticnită în mijlocul unor seminţii neîngăduitoare; 
fi-vor fost cumpene istorice, ce au îmbrâncit unele frânturi 
de populaţiune românească spre apus, miază-zi şi miază- 
noapte: adevărul e că departe, peste mări şi țări, se mai 
cuvântă dulcea limbă romanică cu o îndărătnicie demnă de 
admirat. 

Şi de multişor unii cărturari români au cutreierat 
aşezămintele acestor frați răzleți şi ni i-a apropiat, 
cunoștinței şi inimelor noastre prin descrierile călătoriilor, 
făcute pe la ei. Un Joan Maiorescu ne-a înavuţit literatura 
cu un prea interesant „Intinerar în Istria" şi un dicţionar 
istro-român. D-l 7. Burada din laşi, na vizitat numai 
colonii răzlețe, ca cele de peste Nistru până la satul 
Voloska de pe Nipru, lângă Ekaterinoslav; ci şi 
populaţiunile, odinioară româneşti şi trecute astăzi 
etnograficeşte sub altă naţionalitate, ca cele ale Valachilor 
din Moravia sau cele ale „„Pisticoşilor” de pe coastele 
Anatoliei. 

Cu toate acestea tot mai licăresc din când în când 
ştiri despre alte sălaşuri româneşti, necunoscute până 
acuma. Astfel, afară de puţinii literați, toată lumea, care 

5 


vizitase pe timpul expozițiunii jubiliare pavilionul 
Românilor din afară de regat, zări cu mirare şi un 
compartiment privitor la Românii din Bosnia. 

D. T. Filipescu, Român bănăţean şi chimist în 
serviciul vamal din Saraievo, călătorind de pe la anul 1901 
prin Bosnia şi Herţegovina, a descoperit mai întâiu la 
Gipulic, lângă Bugoino, apoi şi în alte sate, rămăşiţe de 
populaţiune românească. Rezultatele cercetărilor sale le 
publică mai întâiu în limba sârbo-croată”. 

Existenţa Românilor în Bosnia a vestit-o însă 
publicului românesc d-l Isidor leşan, un alt funcţionar al 


— guvernului austriac, 

Mios bucovinean de fel, printr'o 
COLONIILE ROMÂNE comunicare făcută 
DIN BOSNIA „Academiei Române" la 


19  Noembrie 1904 şi 
publicată în analele ei”. 

În urmă se găsi 
îndemnat d-l T. Filipescu 
a tipari în 1906 o lucrare 


STUDIU ETNOGRAFIC ȘI ANTROPOGEOGRARU 


TEODOR FILIPESCU 


CU o MAȘTMAŢIUNI Şi O MANTA EENUGKAPICA 





amănunțită despre 
FDIŢIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE i > , 
„Coloniile române din 
n 3 A 


Bosnia", însoțită de hărți 
etnografice şi de probe din 
limba „Kara-vlahilor” din 
Bosnia. 





Interesul, ce am purtat pururea Românilor răzleţi, 





LI, Filipescu, Kafajdzije u Cipullcima, în „Glascik", Sarajevo 1902, 
XIV, 2, p. 297 sq. 

2? Tomul XXVII, seria II, p. 41-44. 

? op. cit. 


m-a îndemnat a compila în anul 1886 o mică lucrare despre 
„Românii din Serbia”, ce am cetit-o la una din şedinţele 
societății academice „România jună" din Viena. 
Importanța, ce se dădea în operele consultate, precum: 
Kanitz, Serbien, Milicevic, Kniazevina Srbija, în descrierile 
lui Ami Bouee, Lejean şi ale altora Românilor din Serbia, 
s'a împărechiat în cursul timpului cu resemnațiunea, că 
aceştia au rămas fără cuvânt cei mai uitaţi frați din străini, 
lăsați pradă unui şovinism naţional poate mai exclusivist ca 
aiurea. Cu amărăciune mă gândesc la timpul, când 
agitațiunea nesăbuită a unor agitatori internaţionali - pe 
tema unor reglemente şcolare, neluate în samă de şcolile 
bulgăreşti din Dobrogea, sau pe cea a presupusei 
romanizări a câtorva mii de Bulgari tot de acolo tulburaseră 
într'atâta raporturile de prietenie ca vecinii noştri, încât 
mai, mai era să ne pierdem sărita: pe când cele trei sute de 
mii de Români din Serbia nu au nici până astăzi o singură 
şcoală românească, nici s'a găsit până acuma cineva să 
pledeze măcar pentru o singură biserică din Kraina, în care 
cuvântul dumnezeesc şi cântarea liturgică să răsune ca 
acum vreo cinzeci de ani şi în limba româna. Că şcoli de 
fete săteşti se găsesc în Serbia numai în părțile româneşti, 
cum am aflat de la un Morav, ce se îndeletnicea cu 
vinderea de biblii ale societăţii biblice pare asemenea lucru 
de necrezut Ardoarea mea deci de a cunoaşte Serbia, era 
foarte legitimă. 

Astă vară, în fine, putui în parte realiza vechea-mi 
dorință. Pusei deci în gând, a întreprinde întracolo o 
călătorie pe bicicletă. Aşa dară plecai la 1 August de la 
Călimăneşti cu hotărîrea, de a trece în Ardeal, luând dela 
Sibiiu calea Banatului, peste Haţeg, a răzbate apoi prin 
Serbia în Bosnia şi a trece apoi în Dalmația, vizitând un 

7 


„fratello” italian la Spalato, cu care făcusem politică 
panlatină la Viena; iar la întoarcere, de a mă abate prin 
satele „țerenilor şi „frătuţilor” din Serbia. 

Crezând, că această călătorie ar putea să interezeze 
publicul românesc, din felurite puncte de vedere, am primit 
bucuros  invitaţiunea stimatului meu amic d-l Aurel 
Popovici, de a a tipări în „Sămănătorul”. 

După ce mă „trenasem" în timpul din urmă prin 
felurite excursiuni pe jos şi pe bicicletă sau -erte'mi falanga 
neologiştilor păcatul, de a încerca sa înlocuesc acest 
neologism cu un provincialism românesc foarte potrivit, 
fiindcă indică şi el un sistem de două roate - pe „rotile”, 
plecai în ziua de 1 August 1908 la 4 dimineaţa, de la 
Hotelul Jantea din Călimăneşti pe o vreme cam 





posomoriîtă. Călătoria până la Câineni, pe la „cheile" 
Coziei, pe la „Cârligele" Oltului şi prin minunăţiile, ce se 
desfăşoară până la Brezoiu şi de aci înainte - fu o 


8 


sărbătoare îmbătătoare de plăceri pentru întregul organism 
simţitor şi cugetător. Un potop de impresiuni te făceau să 
pluteşti în plin avânt cu natura înconjurătoare, care, în 
starea de afect, în care te năpădeau, se transformau lesne în 
energia motrice, atât de prielnică „rotilelor”. Prima 
amărăciune şi primul duş nu întârziară a se ivi, dând 
acestor dispoziţiuni sufleteşti umbra varietăţii. 


Gesprengte Brücke über den Olt 
j1 bei Caineni LA 





După ce ajunsei în trei oare la Câineni şi mă 
restaurasem, cum putui, în restaurantul ,„farmacopeic" de la 
gară, pornii spre frontieră în contemplațiuni istorice- 
naționale. De odată, tocmai când, visând-mergând, mă 
dedei în vorbă cu „tata" Traian, unde ar fi mai bine să 
aşezăm capitala Daciei, fui scuturat din aiurări de un 
puternic „Jo regelt kivanok" al unor excursionişti unguri, 
ce mă lămuri, că sunt aproape de graniță. 


Ori de câte ori părăsesc pământul Țării, mi se strânge 
inima de un fior nepătruns, de intensitatea doar a plăcerii 
reîntoarcerei între ai mei. De astă dată presimțirea 

9 


neplăcută era din nefericire justificată. La vama ungurească 
am întâmpinat adică mizeria de a trebui să depun o 
cauțiune de 60 coroane pentru maşină, şi suplimentul ei: de 
a schimba bunii mei bani româneşti după cursul „forţat" al 
unei jupânese săsoaice, ce ținea cârciumă la Râu-Vadului. 





Bahnstation Câineni 


După ce am perdut vre-o două ore cu formalitățile 
acestea, plecai cu un „Doamne-ajută” înainte. Când colo, la 
„Turnul spart" - o ruină din 
timpuri străvechi - mi se 
sparse şi mie camera gumei 
şi cu toate încordările mele, 
abia ajunsei până în seară, 
mai mult pe jos de cât 
bucuros, la Boiţa, făcând în 
prima jumătate de zi 68 kilometri. A doua zi mai făcui pe 


biciclistul pedestru, trecând culmea pe lângă ruina 





10 


„Landskrone" şi coborînd în satul săsesc Tălmaciu; de aci 
luai trenul şi ajunsei la Sibiiu. 
După o şedere de o zi, în 
timpul căreia îmi dresei 
maşina, plecai Duminica, 
la 3 August peste Selişte, 
Apold şi  Mercurea la 
Sebeş, făcând vre-o 60 
kilometri. Calea până aci 
foarte bună, ici colea, 
deluroasă şi plăcută. Mai 
ales interesant e scoborişul spre Apoldul-Mare peste o 
serpentină de toată frumuseţea, nu numai lungă vre-o opt 
kilometric dar şi aşternută pe o întindere largă. În cale mă 
apucă o ploae „bulbucată”, pe care în ferbinţeala, cu care 
„cuceream" în fugă Ardealul, o binecuvântaiu mai întâiu; 
după ce însă văzui, că se întunecă din ce în) ce, că nourii se 
îngrămădesc mereu asupra capului meu, că ploaea tindea a 
se preface în bae pentru mine şi în potop pentru lunie; că 
tunetele se înteţeau avan, iar fulgerele nu mai conteniau şi 
îmi dădeau rotogoale tot mai concentrice; şi în cele din 
urmă şi o grindină năstruşnică începu sa mă piseze de-a 
„râul: îmi abătui cu simţ de mântuire căruţul meu de oțel 
spre o cârciumă din drumul 
mare, unde găsii adăpost 
"i temporar ŞI bere 
înveselitoare la un 
cârciumar român, care era 
înconjurat de o droae de 
copilandri dolofani. 
După ce stătu ploaia, 
plecai şi  ajunsei prin 
11 








noroiu la şeapte oare seara la orăşelul Sebeş, pe Mureş, 
făcând de la Sibiiu vre-o 70 de kilometri. 


Luni în 4 August plecai de aci, după repararea 
ciclometrului şi înlocuirea a vre-o opt spiţe frânte, la 9⁄2 
ore dimineața, luptând amarnic mai toată ziulica cu un vânt 
tăricel, ce'mi sufla în față. La ora două ajunsei în Orăștia, 
unde poposii două oare. 

Seara la şeapte ajunsei la UWnedoara (65 km. unde 
nişte lăutari ungurești, ca vai de ei, cântau în piaţă, 
preaslăvind ajunul onomasticei „drăguţului de împărat". 
Pentru acelaş cuvânt trebueam să îndur şi iluminația 
ferestrelor odăei mele dela „Kozponti Szalloda”. 

A doua zi, 5 August, vizitai măreaţa cetăţuie de 
architectură gotică, pe care o restaurează guvernul 

F unguresc, şi care îţi 
aminteşte la fiecare pas 
prin graiul heraldic 
strălucirea familiei 
româneşti a Corvinilor, de 
a căror faimă se îngraşă 
istoria Ungariei. 





De aci peste culmi interesante la Hațeg (prânzul); 
apoi până la Grădişte pe o vale largă, pe un drum de vai 
Doamne!, cu vântul în față şi tot urcând; apoi de aci tot 
mereu urcând până la pasul „Porţile de fer", scoborînd apoi 
la Zăvoiu în Banat, unde ajunsei la opt oare pe întunecate 
(84 km.). 

Ardealul dealmintrelea găsitu-l-am ca totdeauna, 
frumos şi „pestrit"; nu mănos ca altă dată, ci secetos şi 
tânguind; şi pururea sperând într'o soartă mai bună. 

12 


Trecând prin târguleţele săseşti vedeam cu mândrie 
şi cu uimire, cum firmele româneşti se înălțau cu semeţie şi 
cu vigoare printre cele săseşti, ca în Mercurea; cum 
falnicele clădiri ale băncilor româneşti, precum a 
„Hotelului Central", a societăţii „Ardeleana" din Orăştia, 
sau a a „Haţeganei” din Haţeg, întreceau Ai celelalte. 


ZAS7VĂROS. - Vásár utca. 
Sag a ppa 


E =, AS 


Ri 
HA 





Spintecând apoi pe rotile amurgul, mă desfătăm, 
privind cu nesaţ turistic piscurile celor munți cărunți, ce 
salutau din zări fumurii. 

Urcând culmea şi Cetăţuia lui loan Corvin dela 
Hunedoara, sau trecând printre ruinele dela Grădiştea, 
amintirile istorice înecau impresiile pitoreşti, etnografice 
sau culturale, contopindu-le într'o notă melancolică, ce te 
stăpîneau dureros de dăinuitor. După Sarmisagetuza de 
odinioară, când văile se îngustează, spre a deschide calea 
spre „Porţile de fer" ale Ardealului, un monument original 
în forma unui buzdugan uriaş, aşezat pe o colină, arată 
parcă amenințător locul, unde „lancu Sibinian” al 
baladelor sârbeşti a frânt în luptă la 6 Sept. 1445 pe 
Sehabeddin Beglerbeg. Pe valea aceea se durează acuma o 
cale ferată, menită a fi gata până la toamnă, spre a efreca şi 
mai şi Ardealul şi Banatul de Ţara ungurească. 

Pe unde poposeam şi mă dădeam în vorbă cu vre-un 
Român, numai vaetele şi plângerile unor oameni amărîți 
de-apururi. Cu uimire ascultam, cum un biet cîrciumar, 
ce-şi avea căscioara la vre-o şease chilometri depărtare de 
Sebeş, spunea, că e nevoit să-şi trimeată copilaşii în 
depărtări, ca nu cumva „duhul cel rău", să le fure sufletul şi 
să-şi vadă odraslele înstrăinate de limba şi legea 
strămoşească! 

Câtă deosebire înduioşătoare şi înălțătoare între 
aceste duioase tânguiri ale poporului, însetat de românism, 
şi între declaraţiunile calculate ale atâtor politiciani 
vânzători de ţară şi conştiinţe! 

Şi câte bogății sufleteşti nu culege călătorul prin 
meleagurile fraților înstrăinaţi! 

Și aşa şi eu: 


14 


Tot mergeam, mai poposeam, 
Cale lungă străbăteam 

Pe şosele albicioase, 
Peste măguri săcetoase, 
Ce s'aştern mereu în zare 
Până-n fund în depărtare. 
Pogorând vâlcelele 

Sau furând colnicele 

Ziua 'ntreagă, zi cu soare, 
Până'n seara pe răcoare, 
Tot prin plaiuri româneşti, 
Tot prin sate răzăşeşti, 
Tot prin cuiburi vitejeşti. 
Şi-am tot mers neîncetat 
Din Ardeal până'n Banat, 
Când pe malul Streiului, 
Când pe al Timişului, 
Când privind urma traiană 
De pe coasta bănăţeană 
Prin câmpii cu râuri pline, 
Sau prin văi de jale pline. 
Râurile sorbi le” aş 
Vaetele stânge-le-aş. 


Ferice de acela, care pentru vre-o lună de zile poate 
să arunce grijile după spate şi să călătorească, fie pe jos, fie 
pe rotile, în automobil, corabie sau cu calea ferată, spre 
acele regiune fărmecătoare prin poziţiunile pitoreşti, prin 
reminiscenţele istorice sau etnografice, şi unde se frământă 
în doruri şi dureri de veâcuri naţia noastră mult inteligentă, 
iscusită şi prea îndelung răbdătoare. 

Trecerea peste Porţile de fer nu justifică de fel acest 

15 


nume prin niscaiva pozițiuni tari, văgăuni petroase sau 
urcuşuri prăpăstioase; ci sunt corelative cu credinţa, că la 
„cumpăna apelor" s'ar fi aflat odinioară întradevăr întărituri 
de peatră, încheiate cu nişte porţi de fer. Această numire şi 
relațiune aduce cu aşa numitele „Porţi de fer" ale 
Caucasului sau Derbendului, lângă Marea Caspică; căci în 
interesantul muzeu de la Tiflis se mai pot vedea porțile 
găurite de rugină, ce să fi stăvilat odinioară trecerea din 
Europa sau Asia. Toată calea aceasta între Haţeg şi 
Caransebeş aminteşte priveliştea, pentru o trecere prin 
munţi hotărnici cam searbădă, a Carpaţilor „pădurateci" 
(Supa ee Waldgebirge) din Galiţia. 


(Ma d 





Pentru sportsmeni mai trebuie adăogat, că şoseaua 
este cât se poate de mizerabilă pâră la Caransebeş. 

Plecând a doua zi, 6 August, la şase oare din Zăvoiu, 
ajunsei din acea cauză abia la prânz la Caransebeş. 

Dacă este plăcut a privi din tren panorama variată, ce 
se desfăşură pe un orizont cam îngust între Teregova şi 
„Băile Erculane", călătoria pe rotile pe „drumul ţării”, 
poate să încânte pe ori şi ce brav velocipedist. Dela 


16 


Caransebeş se văd muncelele, dealurile şi colinele, ce te 
aşteaptă, sportsman înfierbântat, să te cuprindă în văile şi 
vâlcelele lor răcoroase, să te umbrească cu cetinele 
brazilor, molizilor şi pinilor, ferindu-le de dogoreala 
soarelui arzător, să-ți şoptească prin păraele şi râurile 
spumegânde, să te încânte cu priveliştile, ce mereu se 
deschid ochilor setoşi oferindu-ți, ademenindu-te, mai în 
fiecare sătuleţ belşugul berii de Steinbruch. Culmea 
munţilor, ce desparte valea Timişului de a Cernei, e şi 
“culmea” frumuseţilor firii pe toată întinderea aceasta. 
Aparițiunea mea seara pe terasa „Cursalonului" din 
Băile Erculane, a pus în nedumerire pe vre-o câțiva 
Craioveni, cărora li se păru ceva extraordinar această 
călătorie „de plăcere" pe roată", în patru zile dela Sibiiu. 
Aci, în „Erculene", măsei. (101 km). 
TSN i —. 





Herkulesfârds. Gyâgyterem — Kursalon. 


A doua zi, adică a şeaptea dela plecarea din 
Călimăneşti, părăsii „Mehadia"”, îndrumându-mă spre 
Orşova. Calea până aci admirabilă, priveliştea mândră, 


17 


timpul frumos; iar eu vesel în adăstarea panoramei mărețe, 
ce o gustă privitorul, carele călătoreşte cu vaporul pe 
Dunăre în sus prin strâmtorile, ce încătuşează cursul 
acestui fluviu, ce desparte aci Carpaţii de sistemul munților 

















www.delcampe.net 


Balcani. 


În Orşova ajunsei 
pe la unsprezece. După 
un prânz admirabil, 
stropit cu o “bericică 
cristalină, guriță de 
floricea" în hotelul unui 
Sârb pe marginea 
Dunării, plecai la unu pe 
şoseaua renumită a lui 
Szecsenyi, construită de- 
a stânga fluviului după 
pilda şi chipul căei, şi 
mai renumite odinioară a 
lui Traian de-a dreapta 
sa, a cărei urme se văd 
adesea în cale. 


La intrarea în 
pasul Cazanului, 
Dunărea face un lac 
mare, unde nişte pescari 
sârbi îşi au sălaşul lor. 
Aci gustai o bae de 
Dunăre, neprețuită 
pentru un velocipedist, 
ce se luptase patru zile 

18 


cu vântul, arşiţa şi pulberea. 


Înviorat de puteri noue, eşii la mal, încălecai Pegasul 
meu de metal şi mă'ndrumai spre Cazan, trecând de aci 
înainte mereu în revistă frumuseţile, ce se ţin lanţ. 

Ca la 22 de kilometri de la Orşova, trecem pe lângă 
peştera Veterani, renumită prin 
apărarea vitejească a unei trupe 
austriace de sub comanda 
baronului de Arnau (300 soldați 
cu cinci tunuri, contra unei oști 
superioare turceşti la anul 1661 
timp de 45 zile). 

Cu totul nepotrivit i s'a dat acestei peşteri, ce are o 
lungime de 30 m., o lăţime de 20 m., şi o înălțime de 15 m., 
numirea după numele generalului, ce dăduse numai ordinul 
de a o apăra. 

Nu departe de aci mai întâlnim şi peştera „Liliacilor” 
şi multe altele, prin văgăunile calcaroase ale stâncilor 
colțurate, ce se clădesc uriaşe deasupra drumețului. 

Adeseori şoseaua se vâră pe sub stânca, ce formează 
aluneca un fel de baldahin, sub care suflul de aer, totdeauna 
puternic prin strâmtoarea Cazanului, încearcă pe alocurea 
melodii bizare. 

Călătorul nu mai ştie, căror simţuri să dea mai multă 
ascultare, căci toate îl copleşesc de impresiunile cele mai 
fărmecătoare. 

După ce ţi-ai răsplătit plăcerea „vitală” sau 
musculară, înghițind, sub sudoarea îmbelşugată a frunţii, la 
kilometri zile întregi - ce mai desfătare, nene biciclistule, 
de a te aşterne 





19 


«Ca şi floarea câmpului», 
«La bătaea vântului», 

- drumului dunărean, adesea în umbră de peatră, ferit de 
razele soarelui, ce scăpată curând după muncei, sorbind 
boarea răcoritoare din preajmă, sărutând cu ochii Dunărea 
spumegândă, culmile păduratece sau piscurile sârbeşti, 
culele şi turnurile răzlețe ale unei ruini, uitate de veacuri - 
ei! şi câte alte frumuseți, 
ca = ce mai întâlneşti în cale! 
La eşirea din pasul 
Cazanului, o treime de 





turnuri, numite 
„Triculele", aşezate 
răzlețe între şosea şi apă, 
atrage atențiunea 


călătorului. Pe înserate, aproape de târguşorul „Berzasca”, 
unde am mas în ziua aceea, globul electric de la un vapor, 
ce încărca cărbuni, pe o bună distanţă: 

«Calea'mi lumina», 

«Noaptea ca ziua», 
proectând apoi dinnainte-mi o umbră uriaşă a vehicolului, 
precum şi a călărețului. 


La descălecare ciclometrul îmi arătă 96 kilometri de 
la Mehadia. 

Vineri în 8 August, a opta zi de la plecarea din 
Călimăneşti şi a şeaptea zi de călătorie, am urmat calea 
de-alungul Dunării până la Baziaş, de unde am trebuit să 
apuc în dreapta spre Biserica-Albă, parte fiind că de aci 
încolo se retrag colinele şi încep năsipurile, parte fiindcă în 
cele două zile de la Caransebeş se frânse vre-o câteva spiţe 
la maşină. 

20 


Dincolo de Berzasca mai sunt demne de amintit 
culele de la Coronini, având de-a curmezişul, pe cealaltă 
parte a Dunării, o corespondenţă cu turnurile de la 
Golubac, (rost. Colubaţ). 


Desigur vor fi 
fost cândva sub aceiaş 
stăpânire, puse aci 
veghe la îngustarea 
Dunării, spre a aținea 
calea pe apă şi pe uscat 
celor ce ar fi dorit să 
apuce a deal sau a vale. 

În apropiere de 
localitatea din urmă se 
află şi peştera cu acelaş 
nume, renumită prin 
legenda despre muştele 
primejdioase, ce ar eşi 
din acea peşteră din 
gâtlejul smeului ucis de 


Între aceste localităţi se 
ridică în mijlocul apei şi 
colțul de peatră măreț, 
numit Babakai, ce a 
rămas încă ca vechiu 
martur  neînfrânt ai 
opintirilor Dunării de a 
despărți Carpații de 





Balcani. 
Până să sosesc la Moldova-Veche, târgușor locuit în 
bună parte de Români, şi carele îmi redeşteptă o amintire 
21 


aşa de plăcută despre „Țara dulce şi frumoasă”, atât de 
îndepărtată de aci; avusei un mic conflict cu un bivol, pe 
care o târhăroaică de fată îl mâna drept spre rotilele mele, 
crezând, poate, că are a face cu vreun Ungur, care nație 
„cavalerească" nu e deajuns considerată prin ţinuturile 
acestea. Scăpai, însă nu tocmai cu multă grație, deoarece, 
spre a ocoli dihania, mă pomenii cu bicicleta pe vârful unui 
muşuroiu de prund, şi cât p'aci, să cad în șanțul din stânga. 
Dar se vede că era scris, să paţe ceva neplăcut. Tocmai îmi 
făceam intrarea triumfală în Moldova mult dorită - era pe la 
prânzişor şi flămânzisem binişor - când de-odată îmi sări 
înainte nu un epure, ci un munz sburdalnic de-a curmezişul 
rotilelor, vrând să urmeze o căruță, ce apucase aci în 
răscruce, alt drum. 

În fuga-i nemanierată atinse cu butul de dinnapoi 
roata de dinnainte, încât îmi trânti maşina jos şi m'aşternu 
şi pe mine de-alungul drumului. În afară de deranjarea 
toaletei şi niţel şi a moralului, scăpai şi de astă dată teafăr,; 
dar rotilele mele căpătară un alt fason, strâmbându-li-se 
cârma cu vre-o 30 de grade. Până la ospătărie mersei cum 
putui. După ce mam răzbunat asupra neplăcutei întâmplări 
cu o admirabil de bine gătită cegă de Dunăre şi cu un 
pepene verde delicios, m'apucai să dreg cârma, căci aci nu 
se pomenea de mecanic. O desfăcui şi o îndreptai lesne; dar 
vrând să înşurubez „cordeaua" ce înfăşură şi fixează cârma 
de gâtul maşinei, nu mergea nicicacum. Dar nevoia, 
sireaca, te învaţă! întrebuinţând cornul drept al cârmei ca o 
pârghie, reuşii să aplec „cordeaua", până ce intră în capătul 
şurubului. În urmă, piulița de deasupra desăvârşi opera; şi 
mă simţii mândru de talentul de mecanic, ce descoperii în 
mine. 

După un popas de două oare şi jumătate, plecai spre 

22 


Biserica-Albă, unde ajunsei la cinci după prânz. E acesta 
un orăşel sârbesc-nemţesc de provincie cu strade largi, 
drepte, asfaltate şi - ferit de „molima palestiniana”. Aci e 
locul să spunem, că, pe când Românii au întrecut pe Sârbi 
în privința băncilor chiar şi în orăşelul de asemenea mai 
mult sârbo-german, Panciova, se răsfaţă banca românească 
„Panciovana" - Sârbii sunt stăpâni pe piaţă în orăşelele lor, 
începând cu Banatul şi până în Bosnia şi Dalmația. Cele 
mai chipeşe hoteluri din Orşova chiar sunt în mânile lor. 

Restul zilei acesteia, în care făcui totuşi 74 km., 
stetei la Biserica-Albă. Fiind aci bâlciu şi mecanicul foarte 
ocupat, iar eu având a face mai multe cumpărături de 
schimburi şi de reparaturi la toaleta neapărată; adăstai aci 
până a doua zi la trei după prânz, când abia putui urma 
calea. 

Din această cauză şi din altele, ce se vor învedera 
îndată, făcui în aceasta a noua zi, numai 40 de km. până la 
satul Gaia, locuit pe trei părți de Sârbi, iar pe o pătrime de 
Români, ce se perd încetul cu încetul între Sârbi, neavând 
şi chiar nedorind şcoală românească, 16 kilometri dela 
Biserica-Albă, aproape de râuleţul Caraş, de unde 
comitatul îşi trage numele, şoseaua se termină brusc; de aci 
înainte până la Gaia nu duc decât şleauri şi urme de căruțe, 
abia ghicite, prin năsipuri. Fusesem sfătuit a dibui calea 
până la Dubovac, de unde aş fi putut urma valul, ce tocmai 
se dura, spre apărarea câmpurilor mănoase a splaiului 
Dunărei de „unda" ei. Ajungând însă acolo, digul se dovedi 
nepracticabil pentru „placul” velocipedistic. În disperare 
sportică găsii oarecare mângâiere, admirând lucrarea 
uriaşă, ce era prețuită la 30 milioane de coroane, plătibile 
de către proprietarii şi proprietăraşii a căror pământuri erau 
periodic scăldate în timpul revărsărilor - în timp de 60 de 

23 


ani cu câte 14 coroane de „jugăr”. 

În timp ce priveam şi admiram, făceam reflecţii 
asupra progresului, ce am putea face şi noi, dacă tendința 
democratică nivelatoare, ce tiranizează capetele cărturarilor 
noştri prin imitaţiune, moştenire, naivitate sau rea credinţă, 
nar apăsa în mod dezastruos asupra geniilor noastre 
intelectuale-morale,  zădărnicind un progres adequat 
calităților acestora şi  micşorându-l, pogorîndu-l şi 
potrivindu-l priceperii, sau  aperceperii imorale a 
mediocrităților şi nulităților majorante! Căci pătura noastră 
cultă nu se inspiră dela înțelepciunea poporului, nici dela 
cea a străbunilor, fără multă carte, dar cu bună rânduială în 
creer, cu măsură şi cumpăneală în toate; nu! 

Cum Bucovinenii împrumută dela Poloni 
complimentele a la „padam do nog” şi felul dulceag, dar 
cam fățarnic, de a întreţine o convorbire cu un om mai 
puţin cunoscut; cum ziariştii şi cărturarii Românilor 
ungureni copiază - cum observase încă Eminescu - fără 
să-şi dea seama, pe Unguri în multe din manifestările 
publice şi chiar politice: tot astfel şi oamenii noştri politici, 
inspirându-se dela ideologii francezi şi din atmosfera 
socializătoare a Parisului, cârpocesc în toate chipurile 
antereul lui Arvinte, uitând că a sosit timpul, de a verifica 
dacă acel crez liberal - nu de a lucra pentru popor căci 
acesta se înțelege dela sine, şi noi îl aprobăm, îl iscălim şi 
jurăm întru el: ci - „de a lucra prin popor" - e şi mântuitor 
pentru totalitatea sau majoritatea sa; e şi sinonim cu 
fericirea sa; când, ştiut, majoritatea celor chemaţi, a-şi da 
părerea prin vot spre binele obştiei, stânjenind şi anihilând 
voturile acelor puţini, cari şi-ar da şi viaţa pentru naţiune - 
cern părerile prin sita trebuinţelor lor personale sau de 
clasă! 

24 


Dar văd că soarele a început să scapete spre toacă, şi 
mai aveam de înfruntat până în seară pusta sau pustiul 
„Deliblatului”, ca să nu m'apuce cumva amurgul sau chiar 
noaptea pe nişte drumuri de.... vai, Doamne!, bătătorite de 
lucrători din toată lumea, şi cu cine mai ştie ce fel de 
apucături. Deci la naiba cu toată filosofia politică şi să-mi 
văd de cale! 

Rouilele mele înnotând 
prin pulbere, iar eu 
sbuciumându-mă să 
respir ceva aer curat prin 
buretele ud, ce-l ţineam 


la gură, cu greu am 
răzbătut, când călare, 
când pe jos, prin 
şireagurile de salahori, 
ce furnicau între val, 
cantină, sat şi corturile 
lor. 





Eşind apoi din sat, mam mai uşurat niţel. Drumul 
devenise mai puţin colbos, dar în schimb era săpat adânc 
de două făgaşe, ceeace îmi îngreuia mersul, pedalele 
lovindu-se lesne când de-o lăture, când de inima" 
drumului. 

Calea printre porumburile  nesfârşite părea o 
vecinicie. De se bifurcau drumurile, numai pe ghicite 
porneam pe unul din ele. 

Soarele apuse foarte prozaic; începuse amurgul, şi de 
sat sau de vreun adăpost, nici poveste, înnoptase apoi 
de-abinelea, şi mă miram numai, cum de mai puteam 
călări. Ce-i drept, scăpai de vre-o două, trei ori netrântit,; 

25 


dar începusem acum să doresc chiar nişte căpiţe de fân, să 
mă aciuez şi să scap de pârdalnicul luminiş al stelelor. Şi 
atunci îmi zisei cu drept cuvânt: „Pân' vei ajunge la Gaia, 
o să te mănânce gaia". Intr'un târziu, auzii vocea unui 
„păcurar”, mânând oile în porneală. Apropiindu-mă de 
turmă, detei întrun ghâciu păstorului „Bună seara" pe 
româneşte. Care-mi fu însă mirarea, când îmi răspunse 
limpede „Mulţămim d-tale!" 

Era Român şi fusese chiar prin Țară, pe la Craiova, 
îmi dete apoi desluşire, că satul nu e departe, şi mă îndreptă 
şi către un cârciumar român, la care aş fi putut mânea. 
Mulţămindu-i, luai „rămas bun" şi în curând ajunsei la 8 
ore în Gaia, ţinta călătoriei mele de astăzi, făcând în 
jumătate de zi, pe nişte drumuri!.... vorba cântecului 
bătrânesc: 

«Pe cărări perdute», 

«Pe urme nevăzute», 
- frumoasa distanță de 40 kilometri, dintre cari vre-o 10 
chilometri pe jos. 

A zecea zi, Duminică în 10 August, ajunsei după o 
călătorie anevoioasă de patru ore, la orele 9 jum. dimineaţa, 
la Panciova. 

Pretutindeni, până aci, putui răzbate cu româneasca, 
sau găsii oameni cari o înțelegeau. 

Deoarece aci se face trecerea cu vaporul la 
„Beograd", căutând să-mi scot cauţiunea, ce fusesem silit 
s'o depun la Râul-Vadului, dar din cauza Duminicii vama 
era închisă. Mă hotărîi atunci să plec şi să rămân până Luni 
la Semlin, dincolo de Dunăre, care face aici un unghiu 
drept, schimbându-și cursul dinspre miază-zi, spre răsărit. 

În această zi iarăşi nu făcui decât 53 kilometri. 

Astfel într'o călătorie mai îndelungată de la sine se 

26 


ivesc popasuri, care apoi de sigur, îţi prind foarte bine. 
Curând după plecarea pe apă Timişul se varsă în 

Dunăre, şi vaporul nostru pluteşte pe din'naintea 

pitorescului Beograd, fără sa fi putut încă şti, de-l voiu 


putea vedea mai de aproape. 





ZEMUN — SEMLIN, 











Semlinul sau 
„Zemun'", după cum îi 
zic  Croato-Sârbii, căci 
localitatea se află în 
Croaţia, este un oraş de 
vre-o 25.000 de 
locuitori, mai ales Sârbi, 
despărțiți de capitala 
Serbiei prin râul Sava. 
El întreține un negoț viu 


cu Peninsula Balcanică şi a format încă din timpuri vechi 
un punct strategic, un fel de „,ochiu"” al Austriei asupra 
părților protivnice învecinate. Mărturie mai sunt ruinele 


27 


castelului lui loan Corvin de Unedoara, ce încununează 
colina, la poalele căreia se întinde Zemunul. 


In acest oraş interesant fui martor la o scenă, cât se 
poate de nostimă pentru ilustrarea referințele politico- 
sociale-etnice de aci şi mai ales rolului ce-l joacă Jidanii în 
Croaţia şi aiurea, ca un fel de „cameleoni” etnografici, 
neîntrecuți şi nu îndeajuns „apreciați”. 

Abia mă legănai vre-o jumătate de oră în braţele lui 
Morfeu, şi fui deşteptat pe la miezul nopţii de o larmă 
nemaipomenită în grădina restaurantului hotelului, cu 
discursuri contradictorii violente, strigăte de „Zivio” şi 
„Elyen", retuşate de tuşurile unei taraf de lăutari ungurești, 
cari căutau să mulțămească ambele tabere „beligerante". 
Desfăşurarea şi desbaterea chestiunii naţionale în localuri 
publice nu era ceva neobicinuit pentru cei ce au trăit în 
Austro-Ungaria. 

Cu toate acestea asemenea scene sunt totdeauna 
gustate acolo unde coarda naţională e întinsă la toate 
neamurile mult mai tare ca aiurea. 

Scandalul când se micşora, când se înteția cu mai 
mare furie; în fine, când se părea că a cuprins tot publicul 
din grădină, deoarece tot din alte părți se auziau unele 
glasuri vociferând, - răsunară dintr'un colţ alte voci noul 
strigând cu înverşunare: „Abzug Jidovi!” adică „Afară 
Jidanii!". Nu mai era chip de stat; neputând dormi, mă 
săturasem de a face pe martorul „auzitor” şi aş fi dorit să 
fiu şi eu faţă la acest „pronciamento” atât de spontan al 
antisemitismului sud-slav. 

Lucrul nu era tocmai uşor, deorece botinele mele 
dispăruseră de la uşă, spre a fi probabil lustruite, iar la 
sunarea mea disperată nu se ivi nici o ființă serviabilă. Aşa 

28 


dar, în fața acestei necesități „inexorabile”, mă scoborii 
tiptil în călțuni până jos, de unde, cucerindu-mi ghetele, 
intrai în arena luptei. 

Cearta începuse cu prilejul unor cântece sârbeşti şi 
ungurești, cerute când de Sârbi, când de nişte Ovrei, din ce 
în ce cu mai multă insistenţă, împletite apoi cu fel de fel de 
observări şi apostrofe la adresa adversarilor, şi cu 
intențiunea de a anihila tabăra protivnică prin câte un imn 
sau cântec naţional, tuşuri şi contratuşuri muzicale. Când 
spiritele, încinse de beţia pozitivă a tfeluritelor spirturi, 
ajunseră la cea comparativă a muzicei naţionale, ele îşi 
descărcară energia prisoselnică în cea superlativă a beției 
de cuvinte! 

Sârbu anume se indignaseră de rolul făţarnic al 
ludeilor, cari pe de-o parte afectau simpatia pentru 
cântecele Ungureşti, pe de alta se dădeau „oficial” drept 
Croaţi, căci începeau discursurile lor totdeauna cu 
stereotipicul „Mi Hrvati”, adică „Noi Croaţii”, trăind doar 
în Croaţia, iar inima lor bătând pururea pentru cei mai rari! 

Noi însă în acea nopticică avuseserăm fericirea 
intelectuală şi nefericirea morală de a vedea ceata de Ebrei, 
manifestându-se încă sub alte două „ipostase" sau înfăţişări 
naționale. 

Ei între ei întrebuințau în mod familiar dar astfel că 
orişice călător neamţ putea să constate şi să se bucure de 
„Simpatiile” evreieşti pentru Germani - limba sau mai bine 
zis - jargonul nemțesc. Dar abia după ce se retreseseră toți 
ceilalți de prin prejur - se făcuse acum două după miezul 
nopții - îşi deteră Jidovii noştri arama pe faţă; şi mie îmi fu 
dat sa ascult, ceeace nici prin gând nu-mi trecuse, nici 
auzisem pomenindu-se cândva: imnul israelit (7), comandat 
de o cotoroanţă coroiată de la masa „cohnațională”, care 

29 


după vaza de care se bucură la masa „Israelului" şi după 
inspirațiunea ce fiecare orator par'că sorbea din ochii acelei 
bătrâne „Megere" - părea un fel de preoteasă a „Zionului" 
obijduit! 

Mulţămindu-mă cu cele văzute, am lăsat 
comentariile pe altă dată şi am plecat să mă culc, căutând 
alinare în vise mai frumoase, decât „frumoasa" realitate! 

A II zi, Luni în 11 August, trecui cu trenul peste 
Sava la „Beograd”. Deci în ţara sârbească! Îmi făcui ochii 
în patru, să numi scape uimite din câte minunăţii 
întrevedea fantasia mea, aţâţată de cele ce auzisem şi 
cetisem despre aceşti faimoşi Sârbi. 

Orientul în ediţie sârbească este urzeala, iar 
tiviturile, râurile şi floricelele sunt tesute după un sistem 
franco-german-moscovit însă cu stângăcie națională. Bieţii 
Sârbi! „Un popor de ţărani, un popor democrat, după 
istorie şi după Constituţie”, ar zice cineva cu uşurinţă; de 
fapt însă un popor - ce fuse ocârmuit în vechime după 
vechiul drit slavic-sârbesc al „zadrugei", - unde bunicul sau 
cel mai în vârstă şi mai cu vază unchiaş administra 
comunitatea de bunuri, îngrijind ca un bun părinte de 
bunăstarea şi fericirea celorlalți mădulari ai familiei - este 
deodată smuls din străvechile-i datini, izvorite şi potrivite 
firei sale, şi silit să se acomodeze unei vieţi constituţionale, 
zămislite pe alte plaiuri, pentru alte firi şi pentru altfel de 
cultură! Cum să nu dea greş o asemenea naivitate 
constituțională? Şi întradevăr, pojghița de cărturari, cari 
mănuesc condeiele şi înneacă cu cuvintele lor amăgitoare 
poporul votant, se recrutează ca pretutindeni în țările latine 
sau balcanice mai cu deosebire din advocaţi. Aceştia, chiar 
dacă ar fi convinşi de îndrumarea greşită constituţională, au 
tot interesul menţinerii acestor stări de lucruri, ce le 

30 


garantează, deşi numai în răstimpuri, exploatarea Ţării. De 
aceea toată stăruința lor tinde în a face „„Marţi” de 
adversari, a ademeni şi a câştiga aderenți cât mai mulți. 
Oameni cinstiți, cărturari sau necărturari, sunt prinşi în 
mrejele celorlalți şi caută, prin conferințe şi discursuri să 
convingă pe pungaşi, că rău fac de nu-şi iubesc Ţara! Un 
cerc viţios, o genune de întunerec, rea credinţă şi naivitate - 
una din nenumăratele experimentări ale culturii omeneşti 
pentru timpurile d'apoi sau pentru oamenii înțelegători.!... 

Funcţionarii vamali sârbi, cu cari făcui mai întâiu 
cunoştinţă, m'au uimit prin felul lor de a fi prevenitori şi 
politicoşi. După ce s'au convins de bunele mele intenţiuni, 
au trecut peste formalismul aşa de crud şi supărător la 
Unguri bunăoară, şi mi-au făcut toate înlesnirile pentru 
trecerea şi petrecerea în ţara lor. Unul din ei vorbea chiar 
bine româneşte. 

După ce scăpai aşa de frumos de formalitățile 
vamale, primul meu gând era să mă duc la agenţia N.F.R., 
ca să salut tricolorul românesc, ce decora aşa de mândru 
vre-o câteva şlepuri pe Dunăre, şi să schimb două vorbe şi 
nişte bani cu compatrioții de acolo. La agenție fui foarte 
bine primit de harnicul agent, d-l Ioan Ioanelly, carele îmi 
dete indicaţiunile şi îndrumările necesare. Aci aflai şi de 
hotelul „Macedonia", ţinut de doi fraţi Armâni, a căror 
proprietate este. 

După ce mă instalasem aci, alergai să-mi fac şi 
datoria de sportsman, prezentându-mă la „Prvo srbsko 
velocipedsko drustvo", adică - ați înţeles! spre a mă 
informa despre drumuri şi altele. Oaspeţii români fund cam 
rari pe la Beograd, fui cât se poate de cordial primit de 
confrații sârbi, îndrumat, purtat şi preumblat, ba chiar şi 
ospătat, cu toate că mă apăram din răsputeri. Nu destul cu 

31 


atâta. Mecanicul clubului îmi drese chiar mai multe lucruri 
la maşină, fără, bine înţeles, să audă de vre-o remunerație 
oarecare. Prinseră cu un cuvânt, Sârbii dragoste de Români 
şi pace! Aşa deci, fui condus pe la toate minunăţiile 
capitalei sârbeşti. Văzui Luni între altele cetatea din 
Kalimegdan cu puţul roman imprejurul căruia conduc 207 
scări, în adîncime pînă la nivelul Savei, apoi muzeul 
armatei, cel etnografic, de toată frumuseţea, şi muzeul 
Țării. Marţi făcurăm apoi cu mai mulți inşi o exeursiune la 
minunatul parc Topşider, ce găseşte o frumoasă continuare 
firească în codrii şi colinele din împrejurimi. Acest parc 
mai redeşteaptă însă şi amintiri istorice îngrozitoare, ce par 
totuşi palide față de măcelul cumplit, prin care s'a stins sub 
ochii noştri dinastia Obrenovic. 

Marţi seara, pe când mă plimbam cu un biciclist sârb 
pe lângă Teatru Naţional, auzii deodată o puternică voace 
de bariton; întrebând pe “cicerone" al meu, dacă e vre-o 
probă, îmi răspunse: ..Ba, dar în casa de alături cântă într'o 
cafenea nişte Tigani sârbi. Cunoscând până acuma numai 
tarafe sârbeşti de „tamburiţe" - un fel de instrument, ce ţine 
mijlocul între cobză şi mandolină, - eram curios de a 
asculta şi asemenea lăutari, şi intrarăm înlăuntru. 

Aci văzui întradevăr o tarafă cam ca cele ungureşti. 
Puterea lor erau vioarele, şi mai întrebuinţau şi țimbala. De 
naiu, cobză sau tamburiță, nici pomeneală. 

Public era puţin; abia după teatru se umplea 
cafeneaua. Intr'o pauză se întâmplă ca o mâţişoară să sară 
peste nişte mese, ceeac ce atrăsese luarea aminte a unui 
lăutar. Gesticulând şi arătând celorlalți scena, se adresă 
spre marea mea mirare, acestora într'o românească curată: 
„Uitaţi-vă, cum sare pisica, mă! 

Acest incident mă făcu sa descopăr, că în Serbia - 

32 


afară de Românii, cari locuesc, precum se ştie, în Kraina, 
adică partea ce cuprinde judeţele între Morava, Dunăre şi 
Timoc, deci cam o treime din ţara întreagă mai sunt şi 
numeroase colonii de ,Caravlaşi" sau „Cara-vlahi” ( - 
Români negri), adică a unei populaţiuni de origine 
țigănească, care vorbeşte şi iubeşte limba românească ca a 
lor proprie, necunoscând vre-un graiu „romanicel". 

Întrebând anume pe lăutari de unde sunt ei, mi-au 
răspuns că sunt de la Şabac, adică vre-o 80 de kilometri 
spre apus de Beograd. Şi deoarece drumul meu spre 
Dalmația ducea prin părțile acelea, îmi pusesem în gând să 
cercetez vre-o câteva sălaşuri de ale Caravlaşilor. Eram 
acuma în cea mai mare nerăbdare de a vizita la faţa locului 
această populaţiune interesantă, despre a cărei viaţă, număr 
şi întindere în Serbia apuseană, nu aveam de cât indicaţiuni 
generale a 

După ce mi-am luat rămas bun de la confrații 
biciclişti, pornii Mercuri în 31 August din Beograd, 
întovărăşit, de un Dalmatin, d-l M. Mandic, funcţionar la o 
societate de asigurare, şi care intrase - pour l'amour de l’art 
în toate secretele mecanicei, deci un „fârtate” ideal în 
asemenea expediţiuni. 

Aceasta era sa se adeverească în scurt timp. Calea 
adică, ce ducea din Beograd, era sub toată critică, şi adânc 
sub conformaţiunea tecnică a şoselei Dorohoi-Brăești, pe 
care, în indignarea mea “judeţeană” o luam mereu drept 
măsură pentru cea mai mizerabilă şosea, din câte 
bătătorisem în îndelungata mea „carieră de velocipedist. 
Pentru a ocoli deci şi a scurta această, să-i zicem 
impertinenta şosea sârbească, am luat-o pe un drum de 





! 1. Ieşan, op. cit. p 70; Filipescu. op. cit, p. 256, 263. 
33 


țarină şi de câmp, bun şi neted la început, carele însă mai 
târziu îmi reaminti întrun mod prea puţin poetic cântecul 
„Barca pe valuri saltă uşor”. Ciclometrul meu civilizat, 
nefiind verificat pentru asemenea teren, înnecat pe alocurea 
în buruieni şi bălării, se „sminti", graţie însă amabilității şi 
mai ales iscusinţii d-lui Mandic, fu reparat “stande pede". 

Intrând la regăsirea şoselei pârdalnice iarăşi sat, am 
poposit la cafenea. Aci trebue să amintim cu glorie pentru 
vecina noastră Serbia, că mai toate cafenelele satelor, în 
felul cum sunt orânduite astăzi: în anumite dimensiuni, cu 
fereşti mari, cu tavanul înalt, aeroase şi arătoase, toate 
aşezate la marginea drumului principal din sat - sunt 
moştenire administrativă dela principele Milos Obrenovic. 

De nu poţi căpăta altceva acolo, apoi de cafea 
turcească şi de „mălina” (sirop de zmeură cu apă), ambele 
cu câte zece bani porția, poți fi sigur! 

După ce ne-am cinstit cu aceste deliciuri nevinovate, 
am luat „rămas bun" foarte cordial de la delegatul clubului 
sârbesc, acesta lăsându-mă să meditez asupra ultimului său 
cuvânt: „Să cauţi, să nu prea călătoreşti într'amurg prin 
„Serbia” noastră!" Cu sentimente foarte amestecate mă 
îndrumai aşa dară pe calea necunoscutului. 

Nu poate cineva, străin de meserie, să-şi închipue 
aşa lesne plăcerea deosebită, ce o simte un călător pe căi 
neumblate, înfruntând, în aşteptarea de lucruri, înfățişări şi 
impresiuni noue, nevoile drumului cu inima, vârtutea şi 
experiența sa. N'aş putea nici eu spune, că timpul mi-ar fi 
micşorat entuziasmul pentru asemenea întreprinderi, din 
contra. Cu lărgimea cercului de cunoştinţe se înteţeşte şi 
atențiunea putând mai uşor găsi atuncea puncte de înnodare 
cu vechile cunoştinţe, întrevăzând aci o continuare, aci o 
desvoltare, sau poate chiar o stare primordială. Iar dacă în 

34 


cazuri fericite te întâlneşti cu ceva original: mai uşor îl poţi 
distinge din cele îndatinate şi îl poţi prețui după adevărata-i 
valoare. 

Drumul meu ducea de aci înnainte dealungul Savei, 
care e pe aci un fluviu foarte însemnat şi navigabil pentru 
vapoare până la Sabat. După vre-o zece chilometri şoseaua 
se perde, şerpuind şi urcând o culme păduroasă. Căldura 
prânzişorului dogorea; un prilej bun, de a descăleca, de a 
mai varia mişcările musculare, de a te mai furişa sub umbra 
unui gorun stufos, de a mai privi liniştit câmpia, ce pe 
măsura urcuşului se desfăşură ochilor. 

Inconvenientul formal, de a lua din când în când la 
asemenea urcări „bicicleta” de-a brațeta, de mult l-am 
transformat - după pilda lui „Till Eulenspiegel" (un fel de 
Păcală al Nemţilor, tradus şi în româneşte pe la mijlocul 
secolului trecut la Braşov sub titlul ciudat de , Tilu-Buh- 
oglindă") - în plăcerea intelectuală: de a mă bucura la suiş 
de valea, ce negreşit trebue să urmeze dealului, şi de 
plăcerea alunecări apoi fără trudă din înălțime spre 
câmpie, asemenea unui aeronaut, al cărui aeroplan s'ar 
cobori cu oarecari scuturături sensuale spre şesul, ce-l 
atrage. 

După ce am plătit tributul meu de sudoare 
serpentinelor priporoase sârbeşti, mă răzbunai la scobortre, 
lunecând cu un „brio" spre şes, încât pluteam între plăcerea 
de a spinteca aerul ca un erete şi între teama de a frânge 
iarăşi, de nu gâtul, apoi totuşi vre-o câteva spiţe. Căci 
şoseaua aceasta de atâta timp nu mai fusese prunduită, 
încât bolovanii ce-i avea drept temelie, eşiseră pe alocurea 
la suprafață. Trecând pe neaşteptate peste asemenea 
petroae, rotilele mele lovindu-se săriau zăngănind în aer, 
parcă ar fi vrut prin saltul lor viu să protesteze şi să 

35 


respingă aceste obstacole necivilizate, în unul din aceste 
salturi se deschise tolba cu uneltele, şi îmi sbură din ea o 
şurubelniţă, ceeace mă făcu să mă întorc vre-o 300 metri 
din cale, spre a o regăsi. 

După asemenea mici neplăceri, ce sunt condimentele 
oricărei călătorii, drumul se îmbunătăți în mod 
surprinzător, astfel că putui face pe la prânz intrarea mea 
triumfală în Băile de la Obrenovac. In loc însă de a lua aci 
o bae caldă de pucioasă, cum mi se recomandase la 
Beograd, am preferat a mă scălda în râul Ub, unde putui 
înnota de-a binele. În birtul unde prânzii, numai vre-o doi, 
trei ţărani, oaspeţi de cură, cari nu se puteau îndeajuns mira 
de un oaspe aşa de îndepărtat din „Karavlaşka”, în această 
localitate şi pe râul Ub în sus, se găsesc primele aşezăminte 
de „Karavlaşi", cum aflai însă mai târziu. 

La 3,15 pornii de aici. Drumul devenea excelent. 
Apucându-mă în cursul călătoriei o durere de cap 
îngrozitoare, încercasem de vre-o câteva ori, a face între 3 - 
7 o bae în Sava, care e pe aci lată, cât Dunărea la Severin; 
dar malurile fiind glodoase, nu putui să mă răcoresc. De la 
o vreme, prinsei a osteni. Reţinându-mă de mai multe ori a 
bea apă, spre a nu descălica; dar mai la urmă mă răzbiră şi 
setea şi osteneala; astfel că, trecând pe lângă o casă, unde 
gospodina tocmai aşezase o căldare cu apă pe o laviţă lângă 
drum, mă scoborii şi băui nu mai puţin de cinci cupe. 
Calea, în cea mai mare parte bună, accidentată, devenea din 
ce în ce mai interesantă, cotea prin sate resfirate în case 
singuratice, cu livezi întinse, sau prin păduri. Unde 
ajungeam vre-o culme, faţa lucioasă a Savei saluta din 
depărtare pe dreapta; iar în preajmă - o dungă fumurie în 
zare, pe măsură ce înaintam, se prefăcea în muche de deal, 
se desfăcea în colnice, se împodobea cu sihle şi păduri, la 

36 


capătul cărora trebuiau să dau de Șabac, ţinta călătoriei 
mele de astăzi. Inserase la 7 şi jumătate, când ajunsei în 
acest port, însemnat prin negoţul său de producte agricole. 
Ciclometrul arată că făcusem în acea zi 90 de kilometri. 
Când eşii după cină să mă preumblu pe jos niţel, nimerii o 
berărie, unde o capelă de Ovreice din Bucureşti delecta 
lumea „aleasă" cu opere clasice şi cântece româneşti, destul 
de bine executate pentru un public necunoscător de 
asemenea bucăţi exotice. Cercetând despre Caravlaşi, aflai 
că ei nu locuiesc chiar în Şabac, ci vre-o 12 kilometri în 
susul Savei, la Drenovac. 

Aşa dar a doua zi, Joi 14 August, mă abătui din calea 
mea spre acest sat, plin de curiozitate pentru cele ce voiu fi 
având de văzut şi de însemnat. Ajungând acolo, mă oprii la 
cafeneaua satului, ce se află tocmai în dreptul locuinţelor 
Caravlaşilor, cari locuiesc, ca pretutindene, câte un „cot" în 
satele sârbeşti. 

Pe Caravlaşi îi cunoşti numai decât după coloarea 
feței, care e mult mai întunecată decât a Sârbilor. Cu toată 
dorința mea de a întâlni în ei Români curaţi, şi nu numai o 
populaţiune ce vorbeşte limba românească, să mărturisim 
că aceşti Caravlaşi au mai mult înfăţişare de Ţigani corciți 
decât de Români. Ei seamănă însă, ce-i drept, mai mult cu 
lăutarii noştri de pe la oraşe, decât cu Țiganii de lac, cu 
toate că pe alocurea, ca la Loznica, la frontiera Bosniei, am 
întâlnit trei Țigance leite, după chip şi asemănare, vorbind 
româneşte, limbă ce ei o consideră ca a lor. Copiii cresc cu 
această limbă, şi o vorbesc între dânşii din obicinuință şi 
pentru a nu fi înțeleşi de Sârbi, pe cari îi consideră de 
„proşti” din cauză că nu cunosc de cât limba lor. 

Apariţiunea mea între ei cu velocipedul şi vorbind 
româneşte a stârnit pe la toate casele lor o revoluțiune 

37 


întreagă. Toţi mă întrebau cu vioiciune; toți doreau sa mă 
„cinstească" pe la casele lor. 

Intrebându-i asupra aşezămintelor lor, ei mi-au 
răspuns că se găsesc aci de vre-o 20 de ani, venind de pe la 
Banopolia lângă Drina, unde au mai rămas patru familii. 

Din confruntarea diferitelor ştiri, am aflat că se mai 
află Caravlaşi pe Sava în sus, la Mitroviţa, Salaş, Zastoviţa 
şi Ramnea; apoi la Ruşevaţ, „la Tabanovici sunt mulți”. 
Asemenea la Lipolist, la Novoselo lângă Drina şi la 
Duvanişte. 

La Petcoviţa „mulți”, la Ciocleşina şi la Bielarieka, 
la Obrenovac, unde prânzisem eri, „mulți", apoi la Proova, 
lângă Sava, pe râul Ub şi aiurea! 

Dintre aceştia am vizitat a doua zi pe cei dela 
Duvanişte, fiind în cale; iar la Lipolist m'am abătut, fiind în 
apropiere. 

Portul  Caravlaşilor pe cari i-am văzut, este 
„european", atât al bărbaţilor, cât şi al femeilor. Dintre 
acestea însă, unele poartă un fel de maramă. Cosiţele le 
poartă pe spate, pe când Sârboaicele le leagă la cap. 

Întrebând dacă n'au cumva danţuri deosebite de ale 
Sârbilor, mi s'a spus, că da şi mi-au numit: „„Vlaşco 
cuconeşte", „Pârcoso" şi „Hora”. 

Dăm aci şi cuvintele unui cântec, ce mi-l cântară, şi 
care, ca melodie, mi se păru cât se poate de românesc: 


«Câte steale pângă lună, 
le ca'n stat la vreame bună 
Vai de mine, mama mea! 
Numa una nu-i ca lumea. 
Aia steaua mândrei meale. 
Vai de mine, mama mea! 
38 


Care omu al frumos, 

Când azunge, tornă'n coş, 
Care omu al urâtu, 

Nici la moară n'are rându». 


Apoi un alt cântec, din care am reţinut: 


«Mândra mea din Timişoara 
Cu papuci, cu ghiocei...». 


Fusei pe la două, trei case, neputând scăpa de 
rugămintele lor stăruitoare, „de a le face cinstea”, fiind 
primit pretutindenea cu apă rece şi zahăr, urmat de cafea 
turcească. 

Ce îndemn frumos pentru un filolog sau folklorist, 
de a studia această interesantă populaţiune de Caravlahi, 
după două zile de călătorie cu vaporul dela Turnu-Severin, 
prin minunatele strâmtori ale Dunării între Serbia şi Banat. 

Întorcându-mă după trei oare de la Drenovac, fiind o 
zi frumoasă şi călduroasă, iar Sava „făcându-mi cu ochiul" 
dela Beograd încoace, fără să mă fi putut pogori până 
acuma în undele ei - în apropiere de Şabac, la un loc 
potrivit mă detei pradă plăcerii unice, pentru cine ştie s'o 
prețuiască, a scăldatului şi înotatului. 

Sava curgând foarte lin, te poți avânta departe în 
larg, fără teamă ca valurile ei să te răpească la vale aşa de 
lesne. 

Ajungând la Şabac, observai pe la patru, în 
momentul plecării spre Lesnica, că lipsesc vre-o patru 
spiţe. După înlocuirea lor, fu însă cu neputinţă, de a umfla 
„camera", cu toate străduinţele mele şi ale mecanicului. 
După ce ne-am chinuit până'n seară, abia a doua zi observai 

39 


că ventilul dela cameră, sistemul ,„Michelin", era strâmb, 
ceeace pricinuise răsuflarea aerului din tub. 

Din această cauză făcui în această zi numai 24 de 
chilometri. 

A 15-a zi de călătorie pornii la 7 din Şabac. Treceam 
acuma prin mănoasa Maciva, colțul de ţară dintre Sava şi 
Drina, unde se găsesc cele mai multe aşezăminte de 
Caravlahi. Una din aceste localități este şi Duvanişte, ce-mi 
stătea tocmai în cale. Aci Caravlahii locuesc în 35 de 
familii. 

Bărbaţii cutrieră Serbia şi țările sârbeşti ca lăutari, pe 
când muierile lor văd de copii şi de munca câmpului. Aci 
mi s'a spus că ei se încuscresc şi cu Sârbii. Danţurile lor 
sunt: „Hora"”, „Prolonca"”, „Peste picior", „„Negotina”, 
„Duvanisco kolo", „Snininiaşco kolo". „Novoselsco kolo" 
şi „Lipolisca cuconița". 

Şi aci fui primit cu multă dragoste. Auzindu-mă 
vorbind româneşte, toţi făcură roată împrejurul meu. Unele 
femei mai naive mă tot întrebau, de unde ştiu eu limba lor? 
Grăbindu-mă să plec, mi-am luat rămas bun dela ei, urmat 
de strigătul: „Să ai bună cale!" 

De aci mam abătut vre-o câţiva chilometri spre sud- 
vest la satul Lipolist, unde asemenea o parte din sat este 
locuit de Caravlahi, şi unde se făcea tocmai în acea zi 
„rugă", adică hram. Mă bucurasem să pot vedea aci, ca la 
hram, ceva viaţă de sărbătoare a acestei populaţiuni, ce 
vorbea aceiaşi limbă cu noi, trăind întrun colț aşa de 
îndepărtat al Serbiei. 

În dreptul unei biserici arătoase era un loc deschis, 
unde se făcuse toate pregătirile pentru petrecerea poporană: 
mese şi lavite sub scutul unei pânzării, erau quartierul 
general al unui cârciumar, ce-şi răsucea musteaţa stufoasă 

40 


în aşteptarea unui „dever” frumuşel; lăutari, ce-şi încordau 
diblele, copii, ce jucau mingea, până să le dispute locul 
tineretul dănţuitor; căruţe deshămate, sub ceviltirul cărora 
se odihneau de cale oaspeţii satului, şi alte de asemenea. 
Din nefericire nu putui iarăşi perde o zi, pân' să văd abia 
după prânz, când se va mai fi răcorit, farmecul priveliştei 
jocurilor naţionale, de care aşa de greu îmi vine să mă 
despart, tot privindu-le. 

După un prânz frugal la cafeneaua satului din 
apropiere, mă îndreptai în spre partea unde locuiau 
Caravlahii. Ajungând acolo, mă surprinse vorba unor 
copilandri, cari strigau: 

„Uite bicicleta, mă!" Nu mă puteam dumeri, dacă 
acest cuvânt îl aveau şi Sârbii; şi mă miram, cum de a 
pătruns atunci acest neologism până la ei. 

Aci iarăşi mirare şi bucurie; şi fiindcă era 
Sărbătoarea Sântei Marii, chef şi ospăț. După ce le-am 
satisfăcut curiozitatea şi le-am spus planul drumului, nu se 
mai saturau întrebându-mă: cum se chiamă cutare lucru la 
noi, dacă s'au făcut bucate, dacă se vorbeşte sârbeşte la noi, 
în ce limbă vorbesc autorităţile şi multe altele. 

M'am executat cu multă poftă, văzând bucuria şi 
spontaneitatea lor. Am trebuit să le cânt cântece de pe la 
noi, după cum mau hărăzit şi ei cu cântece româneşti 
de-ale lor. În fine, deşi cu mult regret de a nu fi putut 
culege mai mult de la ei, am pornit la drum, urmat de toată 
„Jeuneuse dorée” a satului, ce se întrecea a fugi, care mai 
de care, în strigătele de „cale bună", „să umbli sănătos" şi 
altele în urma mea, stârnind o prăfărie mare şi alarmând tot 
satul. 

Ajungând la calea principală, întâlnu în drum sub un 
nuc crăcos un Sârb, care delecta lumea de prinprejur cu un 

41 


must de mere foarte gustos şi care, spre marea mea mirare, 
învățase puțină românească, trăind într'un sat cu Caravlaşii. 
Spre seară am 
ajuns la târguşorul 
Loznica, unde era bâlciu. 
Dela Duvanişte până aici 
calea iarăşi devenise 
nepracticabilă din cauza 
noeanului de năsip, în 
care se cufundau roatele 
mele. Mult alaiu la un 
asemenea târg. Şiruri 
nesfârşite de căruțe, ce 
stârniau o mare colbărie 
şi prefăceau văzduhul 
într'o mare „colbărie", 
vestiau cu 20 de 
chilometri înnainte, că 
acolo la obârşie trebuie să se fi adunat multă „strânsură”. 
Fiind Sântă-Maria, ce se serbează de Sârbi cu deosebită 
pompă, în dreptul tuturor locuinţelor din drum erau aşezate, 
în afară de ograda casei, mese, încărcate cu şipuri, cupe şi 
băuturi; iar alăturea de şanţul şoselei se rostogolea, înfipt în 
ţeapă, pretutindeni câte un miel, „tinerel, rotund şi gras", ce 
umplea aerul de o miroasnă destul de seducătoare pentru 
orice trecător. De toţi invitat, regretasem a fi mâncat cu 
temeiu la Lipolist; astfel că spre a nu fi silit cam „cu 
nepusă masă" a fi totuşi pus la masă: treceam încetişor pe 
la asemenea ospeţe, spre a mă opinti apoi deodată întrun 
avânt viu, întro fugă sprintenioară, urmat de chiote, 
lucrături şi alte manifestări a unor sentimente amestecate. 





42 


Intrând în vatra târgului, aproape de apusul soarelui, 
se putea întrevedea ce trebue să fi fost pe acolo în faptul 
zilei. Zgomot, pulbere în aer; mulțime de care, oameni, 
animale, ocupând toată şoseaua şi bătătura bâlciului, miros 
de carne friptă, sunete de sticle şi acorduri de vioare, 
dinspre ospătăriile improvizate, copii rătăcitori, copile şi 
baloane  „plângătoare", mânzi nechezând după epe; 
scrâncioabe legănând părechi îndrăgostite în slava cerului - 
şi un biet velocipedist trudit, flămânzit, însetat şi totuşi 
îmbrățişând cu nespusă desfătare a ochilor şi a minței, 
această privelişte interesantă, această amestecătură rară de 
diferite porturi, tipuri şi scene, străine şi chiar stranii, din 
care apoi are plăcerea, de a trăi o viață de amintiri. 

În acest târguşor, ce se află pe o coastă a vaei Drinei, 
deci la hotarul apusean al Serbiei spre Bosnia, s'ar fi aflând, 
după ştirile culese din fața locului, vre-o 200 de Caravlaşi. 
Chiar la sosirea mea, îndreptându-mă după sunetele unei 
tarafe de lăutari din apropiere, dedei de două familii de 
Caravlaşi, ce erau Tigani curaţi ca înfăţişare. Invitându-i pe 
toți la hotel, veni numai o păreche; întrebând de cealaltă, 
primii răspunsul: „Apoi, se duse şi el cu figanca lui acasă”. 

Deoarece în Serbia mai nu e sat fără lăutari, ai putea 
călători cu limba românească cu mai multă înlesnire decât 
cu vre-o altă limbă străină. În ziua aceasta făcui 76 de 
kilometri. 

A 16-a zi plecai din Loznica la 5,20 oare dimineaţa. 
Regiunea se schimbă de aci cu desăvârşire. Calea, ocolind 
făşia de coline, ce petrece râul Drina până în câmpia 
Macivei, părăseşte câmpul larg, se furişează spre stânga pe 
clina culmilor, mai întruna luptând cu  pripoare 
nenumărate, şi, adăpostită de păduri, îndeamnă pe călător 
pe aşternutu-i neted, a tot colinda de dragul drumului, 

43 


pătrunzând frumosul curs al Drinei, care din ce în ce 
limpezeşte trecătorului fugar văile şi apele ei. 

Dupăce drumul se lăsase iarăşi în câmpie, călătorii 
întruna pe lângă case vesele de sărbătoare, cu mese 
încărcate de udătură şi de ale mâncării, şi cu neapăratul 
mieluşel, ce se mai rostogolea încă în frigare. După un ceas 
de călătorie, în urmă pe o şosea umbrită de o admirabilă 
alee de plopi bătrâni de pe timpul lui Milos Obrenovici, 
ajunsei la băile de pucioasă dela Koviliaca, aşezate într'o 
pozițiune frumoasă. Un mic popas se impunea, pentru a 
gusta „apele", a vizita parcul şi băile, a lua o „gustare” la 
ospătăria băilor, în ascultarea muzicei din pavilion, şi a 
scrie şi vre-o câteva cărți poştale ilustrate amicilor din 
Ţară. 

Dintre ape, una e cam rău mirositoare şi are gust 
sălciu, alta aduce cu izvorul No. 5 dela Slănicul Moldovei 
şi se întrebuinţează ca şi aceea ca apă de ochi. Instalaţiunea 
băilor este modernă, prețurile foarte convenabile. O baie de 
lux în scalde de porțelan, costă 1,50 dinari, iar o baie 
comună numai 30 de bani. 

Dela Coviliaţa, valea Drinei iar se îngustează. 
Suntem în pozițiune muntoasă. Culmi cu păduri se văd 
presărate ici-colea cu colţi de piatră; din când în când câte 
un părăuaş, venind turbat de-a curmezişul şoselei, să-şi 
stâmpere niţel energia, se aruncă în scocul unei mori de apă 
sau unei piue, înainte de a se pierde în undele verzui ale 
Drinei, ce dă acestei „câmpenii" un farmec deosebit. Pe o 
zi de vară, când soarele balcanic de pe la prânzişor începe 
să-şi arate tăria; când sirenele Drinei te ademenesc a spori 
acest plac velocipedistic cu acel al unei scalde înviorătoare 
de putere şi înfiorătoare de plăceri; când fantazia în 
asemenea deslănţuiri priincioase ale cerințelor sufleteşti şi 

44 


trupeşti ştie aşa de „bine" sa le „combine" pe toate: 
preceptele higienice tind şi ele să se „îmbine" în „bine" cu 
cele poetice precum şi cu cele culinare ale unui ospăț „în 
lege" după baie. 

Îmi tupilai deci rotilele mele sub o punte, mă 
desbrăcai şi mă aruncai cu poftă în apele Drinei. Înnotând, 
îmi veni gândul semeţ, de a trece râul în Bosnia, cu toate că 
aveam de luptat cu îngrijirea scăldatului întrun râu 
necunoscut şi cu teama de a fi prins de jandarmii bosniaci. 
Dar înfruntarea primejdiei mi-a fost pururea o necesitate 
etică. N'o căutam anume; dar dacă o întâlneam în cale, şi 
părea că-mi tulbură planurile: o împleteam în ele şi o 
biruiam fără frică şi cu încordarea ageră a minții şi a 
muşchilor; ceeace mă făcea apoi să gust o împătrită 
plăcere: intelectuală, musculară, sufletească şi morală. 

Biruii deci şi Drina, cu toate că mă furase departe 

spre vale, şi vedeam că-mi cam slăbesc puterile. La 
întoarcere mam mai rugat de ea, sa nu-mi facă ruşinea, 
trecui cu bine, şi - la drum, băcte! 
Colinele dinspre Bosnia se clădeau din ce în ce, deveniră 
petroase de tot, luând forme bizare. Începeam să mă 
cutremur de ai în n aşteptarea frumuseţilor turistice, ce 
se vor defăşura de aci 
înnainte. Pe la prânz, am 
ajuns în fine la ultima 
stațiune sârbească „Mali 
Zvornik”, de unde aveam 
să trec în ţara romantică 
a Bosniei. 


optim, sara PRE 
ZVORNIK: grma 





Priveliştea, ce se deschidea de pe malul sârbesc 
asupra Zvornikulm din Bosnia este unică şi răpitor de 
45 


frumoasă. 

Un munte, numai piatră goală, cu o clină de vre-o 75 
de grade, ce se ridică în 
slavă, la o înălțime de 
vre-o 300 de metri 
deasupra albiei râului, 
abia lăsând loc 
orăşelului să-şi lipească 
casele ca nişte cuiburi de 
rândunele de stâncă. 
Zvornikul e o cetățue veche, ale cărei întărituri se târâe în 
zidării din vale până pe creasta muntelui, complectând 
tabloul pitoresc cu nota romantica a luptelor seculare, ce 
s'au purtat pentru apărarea sa. 





După ce autoritatea vamală sârbească îmi dete un 
document privitor la identitatea velocipedului meu pentru 
cazul reîntoarcerii mele în Serbia prin alt punct, îmi luai 
adio cu un „sbogom!" (cu Dumnezeu!) de la Sârbii mei şi 
trecui pe un timp admirabil şi pe un pod plutitor Drina - în 
Bosnia! 

De la plecarea mea din Călimăneşti intrai acum în a 
cincea ţară. Şi aci vom da de Români înstrăinaţi, fie prin 
sentimente, limbă, depărtare sau amestec cu altă „lege”. 

Dar intrarea mea în Bosnia a fost şi mai anevoioasă 
decât cea în Ardeal. Paşaportul meu, scris şi împlinit numai 
în româneşte şi franțuzeşte, nu avu destulă trecere înnaintea 
autorităților polițienești, nefiind vizat de vrun consul 
austriac, iar d-lor neajungând până la cunoştinţa limbei 
franceze. 

Plecai deci de la graniţă în colindă pedestră cu 
jandarmul de serviciu, mai întâiu la comandamentul 

46 


jandarmeriei. Aicea nici o deslegare. De aci o bună distanță 
până la „căpitanatul"” districtual (prefectură). „Căpitanul”, 
un Ungur, care însă ştia şi nemţeşte, îmi opuse şi el al său 
„veto”, astfel că eram pe punctul de a face „stânga 
'mprejur" şi a pleca pe unde am venit. Norocire însă, că 
putui în cele din urmă a-l aduce la înțelegere, punându-i 
sub ochi carnetul meu de călătorie şi nişte scrisori 
particulare, primite la Beograd dela nişte prieteni din 
Saraievo, din care putu, în fine, să se încredinţeze, că 
siguranţa statului nu va suferi întru nimic, dacă voiu fi lăsat 
să călătoresc prin Bosnia. 

După ce am scăpat în fine, mă îndrumai către 
restaurantul de primul rang din Zvornik, unde am prânzit 
minunat şi unde făcui prima cunoştinţă cu „excelentisima" 
bere a „Societății pe acţiuni bosniace pentru fabricarea 
berei din Saraievo”. 

La 3 oare am plecat pe o şosea ideală. La fiecare pas 
putui vedea că faima ce se răspândise de ani de zile despre 
administraţia exemplară austriacă a acestor provincii, 
secătuite de veacuri de Turci, nu era numai o vorbă goală. 

După cum caracteristica tuturor lucrărilor noastre 
publice este luxul; după cum confortul este o particularitate 
englezească; după cum tot ce trece prin mâna Francezului 
transpiră eleganța; a „Neamţului" este soliditatea. Șosele, 
pretutindeni bine întreținute, nu largi peste măsură ca să 
încapă, ca la noi, câte şease care, - „bombate", curăţite de 
burueni şi macadamisate; păduri, supuse regimului silvic, 
ferite de păşunat şi cu „tăetoare" rânduite; poșta şi telegraf, 
funcţionând minunat sub administrația militară, de la 
primul funcţionar până la cel din urmă „ajutor"; o industrie 
domestică, înflorind sub impulsiunile fericite a unei şcoli 
de meserii „poporane”, a unui muzeu etnografic „hors 

47 


concours" şi a unor inteligent conduse bazare şi locuri de 
desfacere a produselor bosniace în capitala împărăției şi 
aiurea în lumea largă; raționalizarea culturii prunăretului 
şi organizarea sa în „părtaşii” a unei întinse asociaţii; o 
administrație severă dar dreaptă: toate acestea ferite de 
molima  politicianismului demagogic „latino-balcanic- 
sublim-de-prăpăditor" - au făcut aici, ca şi Englejii în 
Egipt, în scurtul timp al ocupațiunii austriace de treizeci de 
ani şi cu sacrificii enorme de bani şi muncă, minunea, - ca 
acele ţări sărace să se poată susține din anul acesta cu 
propriile mijloace. 

Începând a străbate în asemenea împrejurări Bosnia, 
farmecul orientului necunoscut se îmbina pentru mine aşa 
de fericit cu binecuvântarea unei vechi şi încercate 
civilizaţii; iar împrejurimile cu totul alpine de pe la 
Zvornik şi de aci încolo potenţară şi încununară o plăcere 
sportică, ce cu greu sufere vre-o asemănare. 

S'ar părea totuşi o cimilitură psihologică, cum în 
culmea unor plăceri aşa de multiple starea de afect, în care 
te transpune bunăoară o câmpenie admirabilă, ar putea să 
se preschimbe şi să găsească continuare întro notă 
melancolică, ce te farmecă şi te mişcă totodată. Şi totuşi nu 
odată mi s'a întâmplat aceasta. Prima oară, într'o colindare 
pe „Schneealpe” lângă Murzsteg, renumit astăzi prin 
convenirea şi programul celor doi împărați, - când farmecat 
de panorama uriaşilor ghețari, ce străluceau îmbujorându- 
se de razele soarelui, fui mişcat până la lacrimi. 

În raport invers cu creşterea plăcerii estetice pentru 
frumuseţile firei, stă cea a neplăcerii, de a nu putea 
comunica şi gusta împreună cu cei ce-ţi sunt dragi, acele 
dumnezeieşti bucurii nevinovate, nu numai trupului 
înviorătoare, ci şi sufletului înnălțătoare. 

48 


Dacă aceste rânduri nemăestrite ar putea să convingă 
pe cineva de sinceritatea celor spuse; să-l facă să simtă 
măcar pentru o clipă beţia aceasta olimpiană turistică: 
reţie-le în memorie, meargă, guste apoi desfătarea în cupa 
plină a „placului” turistic - făcând parte întregului 
organism, nu numai ochilor, la acea metempsihoză a 
netrebnicei noastre fiinţe pământeşti în ,Nirvana" 
priceperii Şi gustării firei aevea! 

Şoseaua coboară mai întâiu niţel, spre a trece printre 
porțile „cetăţii din vale”. Aci ziduri vechi şi impozante, ce 
se urcă pe o pantă de vre-o 80 de grade spre creştetul 
coastei. O companie de unguri din Erlau, ce-şi blăstămau 
soarta, ţinea aci veghea. Trecând pe sub bolțile arcate, 
boarea răcoroasă, contrastând cu căldura de afară, par'că "ţi 
mai îngăima mersul. 
PE ae În afară de cetate 
şoseaua începe să urce 
binişor, lăsând Drina 
albastră, spumegătoare 
şi zgomotoasă din ce în 
ce mai în vale. Se 
desfăşură acuma o 
privelişte de O 
neînchipuită frumuseţă. Fiind deal şi spre a-mi întipări mai 
mult amănunţimile acelui tablou măreț, am descălecat, 
uitându-mă în toate părțile, împrejur, în vale şi spre 
înnălțimi. Am regretat atunci nu numai prietenii, pe cari 
n'am eloquenţa de a-i smulge vreodată dela table sau dela 
cărți, spre a-i face să guste din dulceaţa naturii: ci şi faptul 
că nu ştiam a desemna sau măcar a fotografia. 

Voiu încerca să prind însă măcar din condeiu acea 
unică privelişte a strâmtoarei Drinei de lângă Zvornik. 








49 


Din creştetul şoselei priviam în urmă pitorescul oraş 
de munte cu casele sale turceşti, de lemn, zăbrelate, printre 
care se înnalță, jucînd în foc de soare, ca nişte senine uriaşe 
de exclamaţiune - elegantele minarete, contrastând cu 
verdeața închisă a crângului de pe coasta sârbească din 
preajmă. 

Din apa Drinei se ridică zidul cetăţii, urcând păreții 
în linie dreaptă până la cetatea de sus ce încununează toată 
valea. 

Peste râu duce dealungul văei o şosea sârbească, 
străbătând colți pietroşi, înconjurându-i, dispărând şi iar 
albind prin desimea codrilor. 

Adânc în vale, dând viaţă ambelor maluri, se 
încovoae spumegătoare sprintena Drină verzue, mai închisă 
pe o parte în umbra ce-o aruncă coasta muntelui din stânga 
el. 

Albia şi splaiurile râului au în acest loc o topografie 
din cele mai variate şi mai răpitoare. Puțin mai în sus, 
Drina se îngustează şi formează un „grind”; ceeace se vede 
din bulbucarea apei şi din iuţeala, cu care plutele alunecă 
pe acolo spre vale. 

În dreptul nostru râul se lărgeşte ca un lac, în 
mijlocul căruia pe o insulă plană un sălaş de vrăbii se 
scaldă în nisipul cald. 

Alăturea de râpa dreaptă se vede mişcându-se roata 
unei mori de apă, în ale cărei cupe se aruncă cu vehemenţă 
unda unui sburdalnic părăiaş de munte. Tot în acel „lac” al 
Drinei se ridică spre partea Sârbiei nişte stei fantastici de 
vre-o 15 metri, încununaţi cu verziş de arbori tuf ari. 

Dacă veţi mai stropi acest tablou cu punctele negre şi 
roşiatice ale mioarelor şi caprelor, ce se vedeau acăţându- 
se pe munceii din față; de veţi acoperi totul apoi cu 

50 


albastrul dulce şi nepătat al cerului oriental; de vă veţi fi 
deprins în fine nu numai cu toarcerea viselor viitoare de 
fericire, ci şi cu resemnaţiunea, de a mai gusta şi din 
comoara trecutului: veţi pricepe de ce mereu duc jindul 
locurilor acelea; de ce mereu mă bate întracolo dorul de 
ducă! 

Am mers calea Drinei spre miazăzi până la 
îmbucătura Drinacei. În cătunul cu acelaş nume s'ar fi 
aflând şi vre-o câteva familii de Caravlaşi, despre care nu 
găsesc dealtmintrelea nicăeri vre-o pomenire în operele 
ce'mi sunt la îndemână. 

De aci cârmii spre apus pe Drinacea în sus, prin 
codri stufoşi, prin munţi păduroşi; pe un drum săpat de ape, 
mâncat; ocolind pripoare, „tăind" prin răzoare; mai 
poposind încă sub umbră de stâncă; apoi iar mergând, 
peptiş aburcând, codrii răsbătând şi tot n'ajungând, pân'la 
luminiş, pân' la păltiniş. 

Noaptea că venea şi mă cuprindea, cu luciul de stele 
- să tot caţi la ele! - cu vălu-i umbros, mândru fioros. 
Printre clocotici, roiu de licurici, drumul mi-l tăiau, 
calea'mi luminau. În jur, în verdeață, cu multă dulceaţă 
grierii cântau, de se prăpădeau, gându'mi desmierdau. 
Poezia dulce şi romantică a unei astfel de călătorii, noaptea 
prin pustii, prin țări depărtate, pe cărări uitate, singur 
singurel, o gustă însă în plin numai acela carele a intrat în 
acest sanctuar al fericirii pământeşti prin îndelungată 
străduință sufletească: de a fi stăvilat pe cât se poate, 
cerințele materialiste şi de a fi prețuit şi cules roadele 
îmbelşugate ale idealismului fără seamăn din monumentele 
maestre ale artelor şi literaturii, din comorile sufleteşti ale 
oamenilor aleşi şi din nepătrunsa carte a vieții. 

Pe  înnoptate ajunsei la Vlasenica, unde avui 

51 


norocirea să dau, spre marea mea mirare, de un hotel în 
toată regula, întreţinut de un Croat; aci îmi stâmpărai 
foamea - velocipediştii sunt pururea flămânzi - şi îmi 
odihnii trupul meu trudit pe un pat săltăreţ şi delicios de 
vârtos. Consultând ciclometrul, aflai că făcusem în această 
zi 78 de kilometri, cu doi adică mai mult ca ieri. 


Vlasenica 





Abia a doua zi dimineața văzui, că Vlasenica, care, 
fiind capitala unui judeţ îşi ia tot avântul, spre a deveni un 
orăşel plăcut de provincie, e aşezată întro poziție 
încântătoare, pe un tăpcean de deal, cu vederi în fundul 
ambelor văi ce-o mărginesc, şi în faţa măreţului podiş 
numit „Romania "(!), ce se ridică înspre apus, cu caracter 
alpin, pietros şi păduros, asemenea unui segment dintr'un 
amfiteatru. 

Ceeace isbeşte pe cetitor în această parte de 
descriere, e de sigur răsărirea acestor două nume, ce se 
întregesc unul pe altul, ca un răsunet îndepărtat în loc şi 
timp. Căci aceste nume, scumpe inimilor noastre, oglindesc 
timpuri medievale, când Românii sunt amintiţi în 
nenumărate monumente istorice ca păstori, negustori sau 
ostenit, trăind prin mai toate ţările şi provinciile balcanice, 


52 


ba şi prin Dalmația, Croaţia şi Slavonia, cu o aşa forță de 
expansiune, în cât unele teritorii ocupate de ei, capătă chiar 
o numire administrativă sau poate şi politică după 
naționalitatea lor.! 


PiantnskI pik nå Romanij 





Podişul „România" care are o lățime de vre-o 70 de 
chilometri şi o lungime aproape de trei ori pe-atât, apare ca 
un document topografic, a cărui însemnătate aşteaptă 
deslegarea. Adevărul e că în apropierea sa şi pe laturea 
răsăriteană a Bosniei, se află nu numai sălaşuri numeroase 
de Caravlahi, ci şi colonii de ale Aromânilor’. La Vlasenița 
mai aflai că atât într'un cătun, ce ține de acest orăşel, 
precum şi în Camenica şi Drinacea, pe drumul de la 
Zvornik încoace, ar locui asemenea Caravlahi. Ţin a releva 





! Astfel între altele „Parva Valiachia” în Slavonia însemna odinioară 
sângeacul Pozega şi Cernica; vezi despre aceasta I. Filipescu, op. cit. 
p. 40,21) sq. şi aiurea, unde se află şi litetura colindărilor Rumânilor 
şi Aromânilor. 
I, Filipescu, op. cit, harta alăturată. 

53 


aceasta, deoarece d-l Filipescu nu aminteşte în scriptura sa, 
aceste localități. 

Duminică în 17 August, deci a 17-a zi de la plecarea 
mea din Ţară şi a 14-a zi de călătorie, pornii pe un timp 
admirabil la 5 oare şi un pătrar din Vlasenica, pe o şosea 
„întinsă ca o curea", urcând în vre-o trei ceasuri, mai mult 
pedestru, serpentinele interminabile, ce şerpuiau prin toate 
coclaurile delurişului şi prin toate cotloanele măguroase ale 
României, deschizându-mi-se din ce în ce vederi în văi şi 
vâlcele tot mai prăpăstioase şi înspre zări tot mai 
îndepărtate. 

Urcând mereu vre-o 12 kilometri, clopotele bisericii 
din Vlasenica, ce chemau într'un ton jalnic pe credincioşi la 
liturghie, răsunau din ce în ce mai „perdendosi", ca vocea 
tăinuită şi duioasă a inimei sub impresiunea atâtor culmi de 
cele mai alese mândrețe. Soarele răsărise întrun noian de 
focuri; apele argintii ale pâraelor răcoreau verdele, gras al 
câmpiilor, calea  „împărătească" se  încovoea în 
neînchipuite întorsături, şi se desfăcea mai la vale în alte 
căi albicioase, ce se aşterneau apoi în linii drepte; în 
câmpii, întretăindu-se cu altele. Vlaseniţa în vale, cu casele 
ei acoperite cu olane şi cu turnurile răsărite ale bisericii, 
părea un buchet strălucitor în foc de soare. Pe culmile, 
colinele şi dealurile de prinprejur, acoperite parte cu 
sehelbe şi păduri, parte cu livezi, fânețe şi praturi licăriau 
din întregul câmpeniei de munte casele şi colibele 
singuratice bosniace,  ademenitoare, pentru ochii 
privitorului visător, mai mult încă pentru cei ai acerei, ce se 
roteşte falnic în slava cerului, pândind a pradă. Ajungând 
culmea şi poposind lângă un şipot cu o apă minunată, avui 
o întâlnire interesantă cu un “Huţean" bucovinean, pe care 
îl recunoscui îndată după cioarecii roşii şi după sumanul 

54 


său cel scurt. Știind „rupe" ruteneşte, mă dedei în vorbă cu 
el şi aflai, că ei lucrează de vre-o opt ani ca „lemnători" în 
codrii învecinaţi la o societate de Evrei, cari şi pe aci şi-au 
pus în gând să ucidă poezia şi să-şi umple pungile, sută 
până la două sute în sută. 

Incălecând apoi, detei goană „căluţului” meu ca să 
răscumpăr din timpul pierdut la suiş. Scoborînd pe o pantă 
dulce, cu picioarele întinse pe „răzămătoare", gustând 
repaosul meritat după trei ore de mers, sorbind aerul 
„învântat", ce se produce în fuga răpegioară a „rotilelor": - 
n'aşi fi schimbat sborul meu ondulat cu nici un alt „plac" de 
cât cu cel al „tălpigelor” sau patinelor de nea (ski). 

Calea accidentată ducea acum prin păduri sau poene 
întinse, pe alocurea însemnate cu tăblițe cu inscripțiunea 
„Zabraneno suma", „zabraneno liub" sau „zabraneno puț", 
adică „pădure, păşune sau drum oprit”. Pădurile erau în cea 
mai mare parte de mult tăiate, iar acuma aşteptau să fie din 
nou puse la contribuție pentru marile cheltueli, ce 
necesitează o administrație europeană. Ici-colea se mai 
vedeau şinele micelor căi ferate pentru transportarea 
buştenilor. Cum apa este foarte rară prin Bosnia, iar 
căldura tropicală, eram ţinut să mă abat adeseori pe la 
cafenele, ce întâlneam în cale. Astăzi fiind Duminică, mai 
aveam ocaziunea să studiez chipul şi portul poporenilor 
adunaţi acilea. Portul este cel turcesc, cunoscut îndeajuns şi 
la noi în Ţară. Caracteristice pentru părțile acestea sunt 
fesul şi cealmaua roşă, pe care o poartă fără deosebire şi 
creştini şi mahomedani. 

Cât priveşte chipul locuitorilor, mă voiu margini a 
spune, că întâlnim aci un amestec de fel de fel de tipuri, dar 
mai ales slave, romane şi a unui al treilea tip, deosebit de 
celelalte două prin expresiunea cam slutuiă şi sălbatecă a 

55 


feței, urechile lătăreţe, ochii şi părul negru - tip, pe care am 
fi dispuşi să-l punem pe seama populațiunei băştinaşe ilire. 

Se regretăm însă cu această ocazie, din punctul de 
vedere ştiinţific, că până în timpul de față ne mulțămim, cu 
privire la cercetarea antropologică chiar a popoarelor celor 
mai interesante numai cu indicaţiuni generale în loc de a 
întreprinde în fine prin monografii cercetările şi în privința 
stabilirii gradului de amestec a populaţiunii unei comune 
bunăoară - ceeace ar fi de un folos neprețuit între altele şi 
pentru a limpezi prin date sigure chestiunea arzătoare, dacă 
ŞI întrucât amestecul între cutare şi cutare popor e folositor 
pentru urmaşi sau din contră, duce la corcituri şi 
degenerare. 

În una din aceste cafenele la marginea drumului 
putui să mă încredinţez de ceea ce ştiam din literatură de 
multişor, că Mahomedanii numesc pe Sârbii ortodoxi 
Vlahi! !. 

După schimbări de vorbe stereotipe, asupra călătoriei 
mele, după sorbirea cafeluţei, îmbinate conform „chefului" 
turcesc cu câte o ţigărică din tutunul cam tare bosniac, 
după o duşcă de apă de cisternă porneam cu hotărîrea de a 
nu mă potrivi iarăşi ispitei cafenelelor din cale. 

Era pe la zece. Făcusem dela Şabac vre-o 190 de 
chilotmetri, şi rotilele mele deveniseră, sărmanele, văduve 
de vre-o şeapte spiţe. Eram deci cam îngrijorat, ca nu 
cumva căluțul meu să cadă şi el mort de oboseală. 

Tocmai pogoram o răpede vălcea, iar un austru sec 
îmi arunca în față o pulbere „arinoasă", maşina luase nițică 
goană şi nimerise un pietroiu: pe loc obada rotilei din urmă 





' În afara de tip, portul mahomedanilor e cel turcesc, al catolicilor cel 
slav, iar al ortodoxilor asemănător celui românesc. 
56 


începu să „târşiască" de furca sa, smuncind şi încetinind 
fuga bicicletei. 

Descălecai în grabă şi începui operaţiunea „centrării" 
spițelor, înşurubând pe cele din preajma târşiiturii şi 
desşurubând pe cele din partea ei, cu ajutorul unei unelte 
anumite. 

Pe când lucram, mă pomenii cu un turist englez, 
carele abia putea vorbi ceva nemţeşte, întrebându-mă, dacă 
calea până la Vlasenica este bună. El mergea în urma unei 
căruțe încărcate cu mobile, dar nam putut scoate dela 
dansul, cu ce rost umblă el pe acolo. 

Pe o căldură nemaipomenită ajunsei la prânz 
stațiunea de călătorie “Han pod România", unde se găsea 
numai un „han'”, câteva dependinţe şi o cazarmă cu un 
batalion de infanterie! 

De aci se vede cum administraţia militară a găsit că 
această localitate are o importanță strategică deosebită. 
Lipsa de apă, care împiedecă formațiunea de sate prin 
„România", a silit guvernul să dureze aci o mare cisternă. 
Prânziui aci admirabil şi mă răzbunai de arşiţa de afară cu 
bere, luată de pe ghiață. 

Din cauza căldurii nesuferite, fui nevoit să stau aci 
patru oare, cu toate dorința mea, de a ajunge încă astăzi în 
capitala Bosniei. Când încercam însă să ies afară, parcă 
intram într'un cuptor! 

La patru, în fine, plecai. M'apropiam acuma de 
cealaltă parte a podişului, la capătul căruia era să mân în 
ziua aceea. 

Drumul mergea mai mult urcând; din când în când se 
zăria câte o casă adăpostită într'o poiană din vale. În cale - 
țipenie de om! Către seară ajunsei la marginea nesfârşitului 
podiş. Priveliştea mândră asupra văiei largi („polie'), a 

57 


munților pietroşi dinspre Saraievo şi a serpentinelor, ce se 
lăsau în vale, încolăcindu-se ca un balaur - era sporită de 
amurgul roşiatic al cerului apusean. Adânc sub picioarele 
mele se ivea în umbra munţilor ,„Mokro”, unde trebuiam să 
curm astăzi calea; şi părea o minune, cum o să scoboare 
calea într-acolo. 

E o plăcere într-adevăr comparabilă, a gusta în 
sborul rotilelor - fără altă trudă, decât înfrânarea din când 
în când a maşinei cu piciorul - câmpenia, ce o îmbrăţişezi 
cu ochiul şi o sorbi prin toţi porii. Unde mai pui, că în 
acelaş timp trupul, odihnindu-se, mai scutură din lenevia 
lui sau mai bine zis din osteneala drumului. 

La Mokro ajunsei la 7 şi jum. seara; ciclometrul îmi 
indică 77 kilometri dela Vlaseniţa, 

A doua zi, Luni în 18 August, adică întra 15-a zi de 
călătorie, eram gata de plecare la 5 ore şi jumătate 
dimineaţa, având a mai face până la Saraievo, încă vre-o 27 
de kilometri, mai mult pe vale; dar în clipa plecării 
observai că o rotilă răsuflase. După ce mam necăjit trei 
oare, abia o pusei în regulă. Rotilei principale însă îi 
lipseau acuma nu mai puţin de opt spiţe; afara de aceasta, 
mai căpătase şi un cusur la “dințătură" (sistem „Crescent", 
fără lanţ), producând o scrâşnire foarte supărătoare. 

Câmpenia se schimbase cu totul. Ce vedeam in zare, 
era pustietate sălbatecă: munţi suri, goi de ori şi ce plante, 
apăsau  cugetarea privitorului, nededat cu asemenea 
privelişti. Chiar şi valea năvalnicei Milacica, ce-şi săpase 
adânc albia, devenea din ce în ce mai pietroasă. În 
prourmare era o adevărată minune, de mai zăreai undeva 
case omeneşti sau verziş de pomi ori de vie. Şi atunci te 
mirai, cum mai pot trăi fiinţe prin asemenea deşerturi! 

Calea se furişa acuma prin strâmtoarea formată de 

58 


stâncile drepte şi golaşe ale râului, ce-si urma cursul său 
încovoiat şi iute scoboritor, de parcă ar fi vrând să se 
strecoare în hăurile iadului. Innainte însă de a intra în 
Saraievo, calea caută să iasă din fundătură, căci râul 
aruncându-se aci într'o văgăună prăpăstioasă de o mare 
adâncime, ea e nevoită să se vâre pe sub spărturi 
anevoioase, spre a urca povârnişul şi pentru a ajunge la 
larg. În urmă, coborînd în şerpuiri admirabil de frumoase 
coasta muntelui, deschide primele vederi asupra cetățilei 
romantic aşezate pe muche de stâncă a capitalei bosniace. 

Ne aflăm aci într'un hârtop sau găvan. Sus pe sub 
colţi se distinge calea ferată de miază-zi, menită a străbate 
prin sangeacul Novibazar spre Macedonia şi Salonic. 
Şosele şerpuiesc pretutindeni, iar pe ele se văd colindând 
încetişor asini şi catâri, legaţi unul de coada celuilalt, 
încărcaţi cu diferite sarcine şi mânaţi de câte un Bosniac cu 
cealmaua roşă pe cap. Impunătoare vederii sunt şi albindele 
„aparii' i ŞI „apădusuri” - durate de guvernul austriac - ce 
mâna până la casele cele mai din deal, răcoroasa 
binecuvântare a apei. 

Ca printr'o uriaşă strungă de muncele, intrăm apoi în 
alt găvan mai larg, în carele se resfată Saraievo, strălucita 
capitală a Bosniei. 

Asupra prânzului trecem pe lângă o bae populară. Ce 
mai de vorbit? Intrăm, ne scăldăm şi ne înviorăm! Apoi în 
dispozițiunea cea mai bună, plin de curiozitate, mândrie şi 





PAL 


! Rezervoriu de apa; „apărie” are înţelesul de: „ce conţine apă", „apă 
multă"; având pentru noțiunea din urmă două denumiri: „apărie şi 
„apărae"; credem a putea propune diferenţiarea celei dintâiu în 
înţelesul de mai sus. Stăruim a crede ca poporul necunoscător 
pururea va da întâetate unei numiri, ce-şi are viţa în propriul graiu; 
„apădus", „apădusuri", ar fi un conduct „de apă". 

59 


mulțămire, călărim spre inima oraşului, luându-ne după 
splaiul drept al Milacicăi. Aci totul este modern. Râul este 
canalizat, stradele drepte, pardosite, chiar asfaltate; 
cafenele europene, chiar vieneze; ospătăriile deasemenea: 
„feciori" servind pe un braţ câte zece şi mai multe feluri de 
bucate, gustoase şi bine proporționate; magazine cu 
cravatele cele mai elegante, comisionari, tramvae electrice, 
telefoane, gramofoane - „mein Liebchen, was willst du 
noch mehr?" 

Mie însă îmi ardea inima, sau mai bine zis „tălpile” 
de un cizmar, căci dela Beograd nu mai dădusem pe la un 
asemenea meşter, iar pingelele botinelor mele se tociseră 
de atâta „frânare”. După puţin timp, călcam mai mândru şi 
mai cu temeiu. Unui mecanic îi încredințai rotilele mele 
„tânjinde". Apoi mai complectai unele albituri, cumpărai o 
duzină de cărți poştale ilustrate, şi mă îndrumai spre 
restaurantul cel mai aproape, căci flămânzisem ca un 
Bosniac. 

După prânz vizitai familia d-lui Filipescu, autorul 
lucrării migăloase asupra Caravlahilor, citată de noi mai 
sus, şi pe amicul şi conşcolarul d-l Z. Leşan, asemenea 
autor al aceluiaș şi ale multor alte subiecte. În societatea 
acestuia şi a d-lui consilier dela poşta centrală militară din 
Saraievo, d-l colonel C. Cosmuţa, am petrecut, ca între 
frați, în modul cel mai plăcut cele două zile, cât am stat 
acolo. Escursiunile pe la “cetatea”, la „bazar" şi la stațiunea 
balneară din apropiere „Ilige” mi-au răpit însă prea mult 
timp, astfel că „minunăţiile” rămaseră să fie vizitate la 
întoarcere. 

Numai cine cunoaşte frumusețile împrejurimilor 
Bosforului sau ale Salzburgului, poate să-şi închipuiască 
asemănătoarele privelişti ale capitale bosniace. Oraşul 

60 


actual are cu totul altă față decât sub dominaţiunea 
turcească, căci pe locul unde se întinde astăzi partea 
europeană. se tologiau pe atuncea vitele locuitorilor. 





Capitala pe de- 
antregul ni se înfăţişează 
astăzi astfel: un oraş 
aşezat întrun  găvan, 
străbătut de verdele viu 
al unui râuleţ ager de 
munte; un colan de 
tipice case turceşti, 
zebrelate, stăpânitoare 
urcuşurilor hârtopului şi 
înconjurând binalele şi 
palatele europene; mina- 
rete elegante contrastând 
cu pântecoasele cupole 
ale  bisericelor „bizan- 
tine";  gradinele vesele 
din centru  cutremu- 
rându-se de pusietatea 





împrejurimilor; iar 
„Stâncăria” şi Turcimea 
de sus privind 


6l 


amenințătoare asupra „pietrăriei” de case „ghiaure” din 
vale! 

Acestea le vedeam, acestea le simţeam de pe terasa 
unei cafenele turceşti, aşezate sus lângă, cetate, deasupra 
unei prăpăstii înfiorătoare, sorbind nectarul unei cafele 
turceşti şi gustând farmecul unui apus de soare, ce puse 
culme frumuseţilor firii. 

Marţi în 19 August dimineaţa, vizitai Muzeul ţării, 
interesant în privința etnografică şi mai ales cu privire la 
porturile osebitelor ţinuturi. Apoi făcui o preumblare de 
orientare pe rotile prin oraş, urcând cu nouă cifra 
kilometrilor călcaţi. Seara am petrecut-o însă în societatea 
Stimaţilor mei amici într'o grădină, unde cânta o tarafă de 
Caravlaşi. Prezenţa noastră le-a făcut mare plăcere, şi ei 
ne-au înveselit şi cu cântece româneşti. Dar vai! Nu 
cunoşteau decât pe „Ştii tu" şi vre-o două alte bucăţi, 
învăţate dela lăutarii unguri, cu cari veniseră în atingere. 

Mă resimţii de aceiaş împărechere stranie a plăcerii 
şi durerii morale, ce sapă aşa de adânc în inimă, precum ar 
fi: constatarea unui naționalism înflăcărat - la un „Român 
dela Bolechova”! ce şi-a uitat limba; graiul limpede şi 
dulce moldovenesc - al unui Jidan crescut la ţară în 7ară; 
gloria unui Român - desnaţionalizat; reuşita strălucită în 
străinătate a unui patriot expatriat, - fiindcă ţara sa i-ar fi 
primit serviciile sale cu prețul umilinţei faţă de politiciani. 

Noaptea târziu mă despărții foarte cordial de prețuiții 
fărtați amintiţi, în speranța de a continua petrecerea 
împreună la întoarcerea peste o săptămână dela Spalato. 





1 . R A ao pc E î 
Aşa se numesc in Bucovina Românii, cari şi-au uitat aproape limba, 
sau o vorbesc foarte rău. (Onciul, zur Geschichte der Bukowina. 


Czernowitz 1837, p. 19). 
62 


Mercuri în 20 August plecai la 7 şi jum. dimineaţa 
din Saraievo, după ce mă îndoldorai bine la o cafenea de pe 
splaiu cu o gustare „şviţerană" şi cu - „Neue Freie Presse”, 
ca să-mi ţie de drum. 

Calea mea ducea acum iarăşi prin ţinuturi înverzite şi 
populate, destul de frumoase şi variate, pentru ca inima să 
tresară adesea de plăcere la ivirea unor vederi seducătoare. 

La început, până ce am eşit din cuprinsul cetății, 
orientarea îmi fu cam anevoioasă din cauza deselor răscruci 
şi fiindcă aveam să las valea Milacicăi, spre a mă abate pe 
la băile dela Kisseliak. 

Pe la prânzul cel mare, tocmai când scoboram o 
vâlcea, o detunătură puternică, în imediata mea apropiere 
îmi spintecă deodată auzul. 

Un atentat, - nu mai încape îndoială - e prima ideie, 
ce-ţi fulgeră crierii. A doua, e, cum să cazi mai priincios, 
de vei fi fost nemerit. A treia - unde-o fi rana? lar a patra, 
cum să pleci mai departe, dacă te-a rănit la maţul - 
gumei?! 

Detunătura, ce se produce la spargerea violentă a 
camerii, este o emoțţiune velocipedistică, ce nu te lasă 
niciodată indiferent, de nu cumva eşti “englez”. 

Aşa dar, ca cearcănul păţaniilor sportice să fie cât se 
poate de „plinit" în cursul acestei călătorii, trebuia să mi se 
întâmple şi aceasta. 

Cum înţelesei pozna, mă şi „vântai" jos, blăstămând 
(de rândul acesta fără cuvânt) pe cel ce a născocit 
„aeroasele" acestea afurisite, cu dracu'n ele. Căci deşi mă 
bucur ca un bun creştin când crapă unul din ei, mă doare, 
pe de altă parte şi pe mine grozav, fiindcă în acelaş timp 
crapă şi inima în mine, când trebuie să încep şi să reîncep o 


63 


muncă „sisifană"!, pompând la aer, până mă trec sudorile. 
Ceea-ce-mi căşunase această mică, dar altfel „sudorifică” 
daună, fu un cuiu „teapăn" de bocancă, ce binevoise a 
străpunge „cămaşa" şi tubul rotilei. 

Această întâmplare cam neplăcută mă făcu să aflu 
însă - la o casă din vale, dela o Bosniacă de o frumuseţă 
clasică romană - despre existenţa unui puț de apă minerală 
acră (burcută) din apropiere. Şi cum eram însetat foarte, 
mă dădei după vorba fetei, de nimerii - şi mă răcorii. 

La întoarcere dresei „învălitoarea"”, punându-i pe 
dinăuntru un potlog, ce-l purtam în tolbă pentru asemenea 
întâmplări. 

—— După ce petecii şi 
ED MA tubul, pornii spre 
= Kiselhak prin tinuturi 
păduratice, cu grădini 
vesele sau livezi de 
pruni, când suind, când 
coborînd - şi ajunsei 
apoi pe la prânz acolo. 

Flămând, ca mai 
totdeauna în călătorie, 
căutai să inspectez mai 
întâiu ospătărule şi apoi 
hotelurile şi aşezămin- 
tele de băi. Aceasta însă 
nu se putea face cu 
temelii, decât îmbucând 
câte ceva. Mă aşezai, deci la masă în restaurantul ce-mi 


eiel, 
afan fi 












iana SIE PIER AL XA 
Sisifus, rege criminal, osândit a urca o stâncă în sus, ce mereu se 
rostogolea iarăşi la vale. 
64 


părea mai impunător, fiindcă zării înnăuntru pe lângă feţe 
mai simandicoase - şi fețe de mese; şi înfulecai nu mai 
puţin de cinci feluri de bucate, „bez" cafea şi ciubuc; 
plutind pentru acest belşug culinar, numai două coroane! In 
urmă trecui şi pe lângă şipotul cu apă „acră”, de un gust 
minunat. 

Aci sunt vre-o trei case, adaptate pentru hoteluri, şi - 

desigur - 'o fi aflând şi vre-un stabiliment de băi, pe care 
însă - o spun cu sfială - n'am avut destulă curiozitate sau 
dispoziție să-l vizitez. 
Rog deci pe criticii mei 
critici să nu-mi critice şi 
această criticabilă 
relațiune! 

După un popas de 
două oare plecai la 
drum. Pare minunat 
celor ce nu-s din tagma 
turiştilor, cum cineva poate s'o ducă zile, zeci de zile, 
mergând sau călărind, fără să obosiască, şi cititorul care 
m'a urmat până aci, şi-o fi pus deasemenea adesea această 
întrebare. Intâlnindu-se deci aci curiozitatea cititorului cu 
dorința povestitorului, de a lămuri această cimilitură 
turistică-psihologică, vom căuta să corespundem în cele 
următoare amândurora. 

Că omul şi orice vietate osteneşte după un timp 
oarecare de lucru, este firesc; şi natura a pus ostenelii 
margine în somnul periodic, ajutat în zona noastră şi de 
întunericul nopţii. Controversa poate deci fi numai asupra 
„catului” resistenţii. Aceasta însă atârnă foarte mult de 
îndeletnicirea „placului" turistic, velocipedistic sau oricărui 
altul. 





65 


În mers normal, un turist sau velocipedist sănătos 
poate să meargă săptămâni, fără să cunoască decât osteneli 
sau osteniri relative, nu şi absolute. 

Numai la început, când nu eşti exercitat sau trenat, 
sau când păcătueşti contra unor regule sportice de 
„training elementare, se poate întâmpla, ca un marş de o zi 
sau chiar de o jumătate de zi să te dea gata. 

În favorul biciclistului e că el nu-şi poartă trupul, ci'l 
duce numai, pe când la mers, picioarele sale trebuie să facă 
şi una şi alta, iar - stând în picioare, - trupul din contra e 
numai purtat, nu şi dus. În dauna sa e, că el are de dus ŞI 
maşina; mecanismul genial al bilelor de oţel însă, ce prefac 
mişcarea rotilei împrejurul osiei dintr'o frecare a două 
planuri curbe, opuse, într'o rotire „de-a vălătucul", uşurează 
într'atâta munca efectivă a velocipedistului, în cât îi trebuie 
pentru locomoţiunea sa mult mai puțină încordare decât 
unui pedestraş. 

Pe la 6 ore am sosit la Bialalovac, unde am făcut un 
mic popas. Aci am aflat, că s'ar găsi asemenea Caravlași, 
cari s'ar ocupa cu rudăria: ei s'ar fi aflând însă acuma prin 
pădurile din apropiere la lucru. 

De aci mai aveam 24 de kilometri până la Travnik, 
unde voiam să mân. Şoseaua, ce apucă de aci pe valea 
râului Laciva, e de toată bunătatea, dar urcă într'una spre 
Vlaşici-Planina. 

De prisos a mai spune, că e o supremă plăcere, de a 
călători prin ţinuturile acestea ale Bosniei. După ce mai 
făcui un popas lângă o staţie de cale ferată, spre a îmbuca 
ceva, plecai iar la drum, temându-mă să nu mă apuce 
noaptea. Dar de ce'mi fu frică, nu scăpai. Intrasem spre 
seară într'o regiune udată bine de ploaie. Cu anevoe puteam 
pătrunde înainte. Cerul fiind înnourat, se făcuse curând 

66 


întuneric, în cât nu mai vedeam aproape nimica. Abia mă 
putui orienta după băltoacele, cari se aflau cam pe la 
mijlocul drumului, pe când laturile, nefiind bătute, 
îngreuiau sau făceau cu neputinţă „pedalarea”. 

Roulele lunecau îngrozitor sub mine, şi mă aşteptam 
la fiece clipă să mă prăbuşesc. Intr'un târziu ajunsei la o 
barieră, îmi închipuiam că era Travnik, căci vedeam albind 
vre-o câteva case. Mă scoborti şi întrebai. Drept răspuns fui 
luat eu la întrebări, că de undei vin pe o vreme ca aceasta, 
etc. Din răspunsul cam îngăimat al unei femei, înțelesei că 
am ajuns la locul de destinaţie. Abia însă plecai de aci, şi se 
făcu iar întuneric beznă. Mai mersei încă vre-o doi 
kilometri; şi acum începui sa mă îndoesc, dacă nu cumva 
am trecut de Travnik. Când colo, la o întorsătură a 
drumului, văzui Oraşul 4 în splendoarea luminatului electric. 


-5 = FI 


T -e Travnik. E aa RR, E 
NF 
R URANG > 











Eram salvat. Trăsei la un hotel, cum se cade, unde 
găsii curând un cerc de funcţionari austriaci, cărora 
trebuiam să le istoricesc miezul călătoriei mele, pe care au 


67 


găsit-o şi  d-lor interesantă. Ciclometrul îmi arătă 95 km. 
dela Saraievo. 

La 21 August se împliniră trei săptămâni dela 
plecarea mea din Călimăneşti, dintre cari una au înghițit-o 
popasurile de voe sau de nevoe, astfel că aveam la răboj 15 
zile „călătorite". Ne apropiem de ţinta călătoriei noastre 
nespus de interesante şi frumoase, căci, după cum se va 
vedea, mai aveam de făcut trei zile, până să ajung la 
Spalato, pe ţărmul Mării Adriatice Dacă cetitorul 
îngăduitor m'a urmat până acilea, sper cămi va păstra 
bunăvoința şi de aci încolo; mai ales fiindcă cele mai 
frumoase, cele mai mişcătoare câmpenii ce ni le vor 
înfățişa câmpul şi cu florile, munţii cu vâlcelele, marea cu 
talazurile, le aveam încă înnainte. 

Cum părăsim oraşul Travnik, încep să se ivească 
munţii câmpoşi, pajişte ideală pentru turmele de capre şi 
mioare. 

Mai târziu drumul se înfundă iarăşi în valea Lacivei, 
trecând din când în când pe lângă o moară de apă, o piuă 
sau un ferestrei. Casele se răresc din ce în ce. În fundul 
văiei, unde calea începe să fure delurişul în serpentine 
mlădioase, vederea încântător de variată a muncelelor din 
față, acoperite cu brădet şi arbori răsfirați, capătă viaţă prin 
mieii, ce roiesc behăind în luminişuri, şi prin sunetul duios 
al clopoţeilor dela gâturile lor. 

Descălescai şi gustai cu poftă tihnită boarea cea 
răcoroasă şi pacea idilică, săturându'mi plămânii, ochii şi 
sufletul de frumuseţele întrolocate acolo. 

Deodată, sedus de aceste minune bosniace, mă lovi 
nostalgia de mândri mei munţi carpatini şi de farmecul ce 
se desprinde din dulci amintiri: ş-unde 'ncepui să doinesc, 
hăulind haiduceşte, cum deprinsei din popor, când eram 

68 


copilandru, prinzând în cânt de caval tânguirea Moldovei - 
şi par'că 'mi cereau ale inimei tainice cute, nu numai focul 
săl răstălmăcesc şi aleanu-i; cincă, putere-aş da viață 
clipelor moarte, să răscolesc în inimi înstrăinătate, să 
redeştept prin cântări simţiri adormite printre păstori cu 
priviri «vultureşti» de romane! 

x kK x 

Înnălțându-mă aevea şi prin cântec tot mai sus în 
slavă; încântându-mă ca ciocârlia de propria-mi cântare; 
îmbrățişând în urcare zări din ce în ce mai largi; beat de 
beatitudine şi răpit de culmea placului plaiurilor - rămăsei 
aiurit, poposind şi dus pe gânduri sub umbra unui pin din 
alte timpuri. Deodată mi se păru că aud nişte acorduri ca 
bâziitul monoton al unui bondar. Dar par'că semănau şi a 
glas omenesc. 

Plecai înnainte, şi sunetele conteniră. La o 
întorsătură a drumului putui însă distinge vocile a doi copii, 
ce îndrugau un cântec, zis şi cântat, de o monotonie 
nemaipomenită şi neînchipuită, căci nu cuprindea decât trei 
tonuri! 

Îmi fac o plăcere  „folkloristică”, servind aci 
cetitorilor melodia, ce-am îndurat-o, ascultând-o vre-un 
pătrar de oră, în timp ce urcam serpentinele culmei. 

Nu mă pot opri aici, să aduc întru asemănare, o altă 
pildă de monotonie muzicală ce am prins-o din auz din 
gura unui cântăreţ poporan francez la Geneva. 

Acestea dă! sunt cântece monotone şi protestul meu 
contra părerilor unor neştiutori, sugestionați de străini 
răuvoitori, că şi cântecele noastre ar fi monotone, nu e 
numai patriotic, ci şi ştiințificeşte îndreptățit. Faţă de 
motivele „răsucite” şi adesea searbăde ale Apusului, 
repeţirea aceleiaş melodii în cântecele poporane ale 

69 


oricărei naţii nu secondează, ce-i drept, toată gândirea, ce 
are pururea un caracter succesiv. Dar cântecul poporan n'a 
fost niciodată complinirea unei poezii, ci el a caracterizat o 
stare sufletească coexistență, ce nu suferea în afectul ei 
sincer o desvoltare succesivă sau o preschimbare măestrită 
a motivelor. Poezia trebuia să i se acomodeze, şi nu 
viceversa. A găsi cântecului poporan cusurul scurtimei, 
când el răsplăteşte prin calitatea sincerității, este a taxa 
poezia după mulțimea strofelor şi nu după miezul ideilor şi 
sentimentelor exprimate. În cele două „cântece" amintite 
însă melodia are şi mai puţină însemnătate; şi anume 
credem, că ea serveşte, împreună cu ritmul ei caracteristic, 
ca punct de razim, ca un apel la atenţiunea ascultătorului 
„ad captandam benevoletiam", pentru a putea toarce apoi 
pe această urzeală „firul din poveste", după cum „belferul" 
ovreiu învesteşte chiar seaca învăţare a alfabetului jidovesc 
într'o melodie, îndulcind-o astfel pentru auzul copilului; 
sau după cum părinţii noştri învățau tabla înmulțirii, 
apropiind-o memoriei prin îmbinarea ei cu o melodie 
„pedagogică”. 

Dacă ţinta unei astfel de călătorii este punctul 
neclintit, ce te atrage magnetic pe calea resfirată sute de 
chilometri, impresiunile ce le primeşti dealungul ei, se 
perindează pe dinaintea ta, călătorule, asemenea figurilor 
dintr'un caleidoscop. 

Din arşița soarelui dogoritor - încapi lesne în 
umbrosul crâng răcoritor; de pe culmea muntelui, câmpi şi 
zări cuprinzătoare, o tuleşti prea curând în vâlceaua 
primitoare; din superlativul placului turistic - te pomeneşti 
deodată... pompând, de-ţi ese sufletul, afurisind pe cel, ce a 
inventat pârdalnicele tuburi aeroase, bune numai pentru cei 
ce se răsfaţă în biciclete nichelate pe dinaintea cafenelelor, 

70 


pe pardoseli apusene. 

Mai ales cât priveşte năcazurile şi durerile sufleteşti, 
ce-ţi căşunează răsuflarea unui tub, nu scapi, cum nu scapi 
de durerea de măsele. 

Nici nu eşti sigur, un kilometru măcar, cu fabricatele 
cele mai lăudate; căci adesea cele mai cu multă reclamă 
întâmpină şi cele mai multe reclamaţii. 

După vre-o două ceasuri de urcare peste măgura 
„Radovan", ajunsei culmea, unde poposii la casa unui 
„drumar" şi mă 'nviorai cu o oală de lapte dulce, ce-l băui, 
însetat şi înfometat cum eram, de par'că aş fi sorbit sufletul 
unei alte vieți. 

De aici până în valea însemnată a râului „Vrbas", ce 
se perdea în adâncime, mă dedei pradă unui noian de 
plăceri sportice, căci serpentinele unor căi bine aşternute 
sunt poezia cea mai gustată de un velocipedist. 

Salți de plăcerea musculară a repaosului meritat; 
sbori ca o pasăre sau ca zeul Mercur, cel cu călcâele 
înaripate; cuprinzi ca vulturul sau ca un generalism 
întreaga topografie a împrejurimilor văei şi te arunci pe 
fugarul tău neobosit când pe o parte când pe cealaltă a văei, 
scociorînd cu privirea şi îndrumându-te şi aevea prin toate 
coclaurile şi vâlcelele dependente; sorbi în unde pline aerul 
„învântat", ce-ţi răcoreşte faţa, tâmplele şi tot trupul; bine- 
cuvîntezi apoi sporturile sau „placurile"; şi deplângi numai 
pe şerbii cafenelelor şi pe dracii jocurilor „la noroc". 

În avântul plin al unei fiinţe cugetătoare, ce a răpit 
acerei aripele, mă scufundai deci iară întrun zbor fugarnic 
în undele de aer, printre care licăria în fundul văei Dolni- 
Vakuj. 

Un orăşel aşezat dealungul unei văi înguste, cu 
bazare cât se poate de.... turceşti, cu figuri cât se poate de 

71 


sinistre, pârlite şi de soare şi de soartă, lâncede de căldură, 
de lene şi de stoicism mahomedan! Cu minarete subțirele, 
cu cadâne ocheşele, ce pândeau după zăbrele sau treceau pe 
stradă ca nişte fantome, înveşmântate în cel mai neestetic 
port din Europa: iată pe unde trecui ca săgeata, purtat de 
gândul mântuitor, de a ajunge până în seară la Livno, spre a 
nu fi silit să mân iarăşi în cine ştie ce cuibar bosniac. 

Şi poate aş fi ajuns acolo, dacă blăstămurile, 
aruncate de mine de atâtea ori în văzduh contra făuritorilor 
de tuburi, nu ar fi stârnit prin „telepatie” mânia lor, 
urgisindu-mă tot pe mine, a umfla mereu, mai la fiecare 
miriametru, tuburile rotilelor. Observasem în cele din urmă 
un cusur foarte ciudat la ventilul „Michelin". Mica mea 
pompă nu umfla îndeajuns camera, deoarece o mare câtime 
de aer eşia în timpul pompării. De întrebuințam însă în vre- 
un atelier o pompă mai mare, presiunea puternică interioară 
îl închidea aproape hermetic. În sudoarea frunţii, însă mi se 
lumină mintea, astupând răsuflaturile ventilului cu... cleiu. 

Mântuire şi fericire! 

Dela Dolni-Vakuf valea se lărgeşte foarte. Mersei tot 
într'o 'ntinsoare pe o şosea cam „gropăreaţă” până la 
Bugoino, unde ajunsei pe la prânz. 

Ospătai ca un paşă june-turc, care ştie să prețuiască 
şi udătura lui Gambrinus; apoi făcui un popas de trei ore. 
Nenorocul însă mereu mă păştea în ziua aceia. 

Plecai pe la trei din Bugoino, dar în loc să cârmesc la 
dreapta spre munţi, ținui valea înnainte; astfel că mă 
pomenii după vre-o 20 de kilometri tocmai la Gorni- Vakuf. 

Pornit deci îndărăt, de undo plecasem, pierzând în 
acea zi vre-o 45 de kilometri de muncă zadarnică; făcând 
însă în total 77 de kilometri. 

Vineri în 22 August plecai pe la 4 jum. pentru a doua 

72 


oară din Bugoino. Câţiva kilometri de aici, dăm prin satul 
Cipulici, locuit de o populaţiune de origine macedo- 
română, ce se îndeletniceşte cu meseria spoirei vaselor. 


D-l T. Filipescu, 
de care amintirăm la 


începutul acestei 
descrieri de călătorie, 
povesteşte, cum 


întâmplarea îl slujise, 
spre a descoperi primul 
sălaş românesc în 
Bosnia, trecând pe la 





anul 1901 prin acel sat. 

Cititorii îmi vor îngădui să reproduc aci interesanta 
sa relațiune: 

„Călătorind odată prin acest sat şi stând din 
întâmplare înaintea casei unui atare spoitor de vase de 
aramă, am auzit un moşneag spoitor zicând unui băiat, ce 
freca căldarea: frecai jos caldara", şi băiatul la aceste 
vorbe începu să frece căldarea şi mai tare. Mam gândit 
mult timp la aceste cuvinte şi în fine, am întrebat pe 
moşneag să-mi spue, ce limbă e aceea, în care a vorbit el cu 
băiatul. El îmi răspunse: că aceasta! e limba „kalaigiană”. 
La aceea i-am răspuns, că şi eu am înțeles ce a vorbit. 
Moşneagul mă privi mirat şi mă întrebă pe loc, de unde 
sunt. Eu i-am spus, că sunt din Saraievo şi l-am rugat să-mi 
spună, unde a învăţat ei această limbă, pentru că mă 
interesează mult. Atunci meşterul îmi răspunse, că aceasta 


= 


e limba „"caravlaşă", adică limba română, şi că această 





! Dela “kalai” (sârb. - cositor). 
73 


limbă au învăţat-o dela părinții săi, şi că mai înnainte cu 
mulți ani a vorbit-o ei bine această limbă, dar acum 
generaţiunea de acum o vorbeşte slab. Mi-a spus şi aceea, 
că numai meşterii cei bătrâni mai ştiu să vorbească bine 
această limbă, dar că ei nu sunt acum pe acasă, ci umblă 
prin lume cu meseria lor” '. 

Din spusele d-lui 
Filipescu nu putui nimic 
verifica privitor la graiul 
şi  populaţiunea din 


Cipulici, deoarece 
atuncea, când treceam pe 
acolo, nu aveam 





cunoştinţă exactă despre 
locuințele aromâne sau caravlahe din Bosnia. Totuşi, 
ajungând la Cuprest, aflai dela o cârciumăreasă despre acel 
graiu „calaingesc" şi despre unele cuvinte ca „apa", „casă” 
şi altele. 

Până să ajung la această localitate, trebuiam iar să 
urc un şir de munţi cu toate plăcerile, surprinderile şi 
desfătările lor neapărate. 

Lăsând în urmă satul Cipulici, calea începu să urce 
încetinel pe o vale îngustă şi răcorită de boarea dimineţii, 
de adierea aerului şi de respirarea arborilor „foioşi”. Din 
când în când întâlneam câte un Bosniac, mânând din urmă 
caii sau măgarii, încărcaţi cu găteje, aduse cale de 2 - 3 
oare, afurisind pe „Şvabii”, ce-i „chinuiau” în aşa mod. 

Pe la 9 şi jum., ajunsei culmea obcinei. O tablă 
indică acolo drumeţilor 1338 m. „nad morem" (deasupra 





! 1. Ieşan, op. cât. pag. 29 după Glasnik Mezea u Bosni i Hercegovini, 
Saraievo 1902. 
74 


mării)! în apropiere se află un han, unde, pe lângă 
cafeneaua nelipsită, mai poţi şi îmbuca ceva. După un scurt 
popas de un pătrar de oră şi după controlarea gumară a 
maşinei îmi detei semnalul de plecare! 

Dinnaintea mea, pentru nu ştiu a câtea oară, se 
aşternea încolăcindu-se în cele mai mlădioase întorsături, 
când pe o clină, când pe cealaltă a muntelui, o serpentină 
lungă şi nepătrunsă ca şi balaurul din poveste; iar la capătul 
ei din vale sătulețul Cupreşt, cu casele acoperite cu olane, 
cu turnuri de biserici şi cu ceva verdeață de copaci. 
Frumuseţă sălbatecă şi desfătare sportică până în vale, până 
la liman! Dar de aci încolo, jur împrejur - căsca dogoritor, 
dar fără simtire, fără milă, o stâncărie fără speranţă, o 
pustietate fără margine, un deşert african, mutat ca o „apa 
morților” nimicitoare în miezul Europei; - şi numai ici- 
colea mai licăriau la înspăimântătoare intervale mici 
grinduri de moină sau verziş de vie şi de olivet, încât te 
cutremurai la gândul a-ţi duce traiul prin ţinuturile acestea 
de Dumnezeu uitate şi blăstămate. 

Intro fugă inimoasă şi pătimaşă, ce-şi sporeşte 
sborul după calitatea drumului şi după avântul, inimoşia şi 
îndemnarea călărețului, mi se întâmplă, ca o biată 
păsăruică, ce zărise prea târziu năpăstuindu-se asupra ei 
prăpădul, se lovi în sboru-i de maşină şi-şi încurcă 
aripioarele în spiţele rotilelor, căzând jertfă placului 
velocipedistic. 

După un popas de un ceas în Cupreşt, în timpul 
căruia luai o mică gustare, pornii să înfrunt „deşertul"”, ce 
m'aştepta să mă mistue. 

Căldura se prefăcuse în ferbințeală. Razele soarelui, 
nestânjenite de vre-un nor sau de vre-o adiere, sunt mai 
darnice acolo în împărtăşirea văpaei decât la noi. 

75 


Dogoreala te mai pălia şi pieziş prin răsfrângerea căldurii 
de pe pietrele şi steii din juru-le. 

O groază te prindea. Cauciucurile puteau să 
plesniască, moleşindu-se de atâta ferbinţeală; de le mai 
desumflai - pietrişul putând mai uşor să-şi înfigă colții în 
guma interioară foarte gingaşă - te mânai spre aceiaş 
primejdie. 

Sudoare fiziologică, sudori de grijă, să nu te vezi 
cumva pedestrând prin acest bărăgan de peatră! 

În cale - nici tu sat, nici tu puț, nici tu pădure sau 
rediu umbros! 

Colindam de-acurmezişul unui podiş. lar în partea 
aceasta a Bosniei, ce se aseamănă după caracterul ei 
„carstic" cu Herţegovina şi Dalmația, străbătute în 
direcțiunea meridianelor de şirurile de munți numiţi 
generic „Karst”, numai „poliele" sau câmpiile sunt 
roditoare iar „pianinele" sau podişurile precum şi munții au 
fost „runculiţe" de păduri din timpuri vechi, astfel că numai 
cu anevoie sârguința omenească mai poate pe alocurea cu 
multă trudă aşterne pojghiţa de pământ, trebuincioasă 
culturii viței. 

Şoseaua nu mai avea nevoie să fie pietruită. Mai 
totul era piatră. Şanţurile trebuiau adâncite cu cazmaua. 
Din tot ce cuprindea ochirea până în fundul zărilor, abia 
dacă o pătrime era pământ, restul coloare sură de piatră. În 
asemenea pustietate se simte amarnic şi lipsa de apă. De 
aceia nu arareori guvernul bosniac a durat cisterne în 
mijlocul drumului la loc potrivit, ca apa adunată în timpul 
ploilor să poată sluji de beut şi adăpare. 

Calea deja un timp fugea tot în pripoare mereu spre 
vale. 

Innainte de a ajunge la Livno, unde o câmpie largă şi 

76 


mănoasă contrastează cu massivele granitoase dimprejur, 
mai scoborîm o vale, unde nişte case în drum, întocmite ca 
adăposturi pentru cei ce călătoresc în această mare de 
peatră, îmi păreau adevărate năluciri. 

De aci iarăşi prin pustietate goală mai furai în 
urcuşuri line o muche de deal, scoborînd apoi vre-o 6 - 7 
kilometri până la Livno, unde ajunsei pe la patru după 
prânz. 

Pe la această oară, mai ales dacă nai prânzit, cum 
trebuie, te poate ademeni sau prânzul sau cina. Pentru 
simplificarea lucrului m'am hotărît să îmbin însă amândouă 
ospeţe. 





eA 


„In jenno Lijevno. 
Inj ik Weisa & Dreykurs, Wien, 1980, 


După ce'mi mai urcai moralul astfel şi poposind în 
grădina hotelului, vre-o două oare părăsii acest drăguţ 
orăşel, mânând rotilele mele pe o câmpie mănoasă de o 
întindere neobicinuită. În fața mea se întindeau munții 
Dinarici, ce despart Bosnia de Dalmația. Vroiam să ajung 
până 'n seară culmea la „Vagan", unde chitiam a mânca la 


TI 


cazarma jandarmilor. Din depărtare se şi zăria albind 
şoseaua, ce trebuiam s'o urc mai în deseară. Cum soarele! 
scăpată spre asfinţire, iar razele sale se cam băgau 
indiscrete sub cozorocul şăpcei, grăbiam să scap cât mai 
curând sub umbra munţilor. Apropiindu-mă de ei, putui 
să-i studiez mai pe îndelete. 

O creastă „carstică" de vre-o 2.000 m înnălțime, 
spintecată de sus în jos de văgăuni, crăpături şi prăpăstii, 
din mijlocul sau fundul cărora însă nu licăria nici o 
speranță răcoritoare, nici o dunguliță de apă; un zid de 
apărare, dar şi un izolator de restul lumii; un câmp minunat 
de mânuire pentru turiştii „cățărători”; o câmpenie de 
munte înfiorător de frumoasă pentru pictori şi poeţi, dar şi 
o grijă necurmată în anotimpuri ernatice pentru agricultorii 
din câmpie, ca nu cumva hâdoşii munţi să le acopere agrele 
cu agest de prund şi arină. 

Aceştia erau munții Dinarici, ce-i pipăiam din ce în 
ce mai aproape cu ochii, până să pun mâna pe ei, până 
să-mi înfig călcâele „rotilate” în coama lor. Sălbateci- 
frumoşi-fioroşi ca şi locuitorii lor - erau apropiați 
civilizației numai prin cingătoarea albă, cu care îngăduiau a 
li se înfăşura în încovăeturi cochete, trupul lor pietros şi 
semet. 

Pe 'nserate ajunsei la poalele munților. Plănuiam să 
mân în cătunul resfirat pe marginea şoselei. Dar nici nu 
oblicii vre-un adăpost după gust, nici nu-mi venia sa mă 
despart de gândul de a ajunge astăzi frontiera Dalmației şi 
de a mai răscumpăra din întârzierea cu încunjurul de eri. 

Având a urca de aci înnainte şerpuirile până la 
Vagan, mă hotărîi să plec mai departe. 

După ce îmi astâmpărai setea cu apa cam caldă 
dintr'o cisternă, m'aburcăi la deal în fârtăția iubitelor mele 

78 


rotile. 

Livno, în depărtare de vre-o 15 kilometri, pălea în 
sărutatul ultimelor raze solare. O ceaţă subțire ca boarea 
răsuflării în timp de iarnă. se lăsase în straturile de jos ale 
aerului, acoperind verdele câmpiei cu un giulgiu străveziu. 
Pe măsură ce te urcai, îţi creştea inima: poate, fiindcă 
respirai aer din ce în ce mai curat şi mai răcoros; poate, 
fiindcă treceai din când în când la răboj câte o serpentină, 
dintr'atâtea nenumărate; poate, fiindcă te înnălţai tot mai 
sus spre cerul frumuseţilor lirei şi te îndepărtai de 
nemernicia omenească; sau poate fiindcă constatai, că n'ai 
fost încă asasinat de vre-un hoţ din tufă. 

Inserase şi plăcerile sportice ale unui asemenea 
anotimp, a unei asemenea împrejurimi, şi a unor asemenea 
împrejurări dorire-aş să le răstălmăcesc cu o pană măiastră, 
să le cânt în viers curgător şi să le pilduesc în chipuri şi 
icoane. 

Pe un jghiab de vale, săpate adânc în trupul 
muntelui, se răspândeau inelele serpentinei pe ambele ale 
ei aripe, asemenea unui schelei ade peşte uriaş, a cărui 
trunchiu alcătuia jgheabul. 

Calea străbătea cele mai neînchipuite „stâncării". Pe 
munții pietroşi mai erau sămănaţi pretutindeni stei şi 
pietroae de toate mărimile, rămăşiţe ale frământărilor 
pământului, căşunate de puteri titanice. Viaducte şi poduri 
minunate; ziduri întregi, durate, spre a face cu putință 
încovoiarea căei; defilarea aceia printre veghi uriaşe, 
alcătuite din colți pietroşi; din când în când câte un găvan, 
în care unda ploilor pe perdea ca într'o pâlnie: acesteaţi 
vorbiau şi te mişcau. 

Închipuirea fără de voie îţi mâna gândul la basmele 
româneşti despre faimoşii Strâmbă-Lemne şi Sfarmă- 

79 


Peatră, atât de impunătoare vederii erau acele înfățişări 
ciudate, acele mărturii pietroase ale opintirilor telurice, 
printre cari sârguința, ştiinţa şi stăruință omenească ştiu să 
pătrundă. 

Amurgise, şi nu ştiu de ajunsesem până la jumătatea 
căei. Cerul era înstelat, zarea îndestulătoare pentru 
continuarea drumului. 

Mă oprii la o întorsătură, privind în jos spre 
căminele caselor din vale, ce luciau ca dintr'un alt cer sau 
ca ochii lui Argus, cemi pândeau gândurile şi paşii. 
M'aşezai pe marginea unei prăpăstii, gustând cu trupul, 
inima şi mintea frumuseţile firei. 

Repaosul trupului ademenise şi pe cel al simţurilor; 
iar acestea încetinind şi apoi chiar încetând primirea 
impresiunilor şi transmiterea lor cugetării: fantazia îşi luase 
însărcinarea combinării acelora, împletind cele văzute cu 
cele întrevăzute, cele simţite cu cele aiurite, cele fireşti cu 
cele peste fire. Adormisem, vroind numai a cugeta visând, 
dând „audiență gândurilor” mele, cu toate că eram trudit 
după o munca încordată. 

O puternică hodorogeală a unei căruţe cu patru cai 
„buziş”, ce era cât p'aci să dea peste mine, mă făcu, spre 
nenorocire, să-mi pierd cumpătul şi să mă rostogolesc în 
prăpastie! 

În clipele acele nefericite mă vedeam sorocit 
pierzării. Şi 'ncercai desperat, aşa pe ghicite, să mă sbat 
ca'n undele mării: 


Când o volbura vijelioasă de vânt 
Ce vuia cu vuet din vale 
M'avântă în vârtej viforos în văzduh!! 
Mă trezii, căci visasem aevea! 
80 


Luna răsărise, iar eu parcă renăşteam pe un alt 
tărâm. Curând însă mă întorsei iarăşi la realitate şi îmi 
urmai calea. 

În drum, nici ţipenie de om. Şerpuirile nu mai 
conteneau; ba, după ce ajungeam vre-o muche de deal, 
răsăria alta deasupra-i. 

Intr'un târziu zării luminiş de foc. Apropiindu-mă, 
nimerii nişte drumeţi căruțaşi, ce'şi pregătiau merindele 
pentru cină. La cererea mea îmi deteră de mă înviorai, o 
cupă de apă, şi mânai înnainte. 

După vre-un ceas de mers, sclipiră în lumina lunei 
casele singuratice din Vagan. Sosind acolo, găsii totul 
încuiat şi ferecat. Hanul nu mă ademenia, iar „drumarul" 
trezit, îmi spuse cu toată umilinţa dar şi cu toată hotărîrea, 
că nu e pregătită casa sa, a primi oaspeţi aşa „însemnați 
(1). Mă dusei atunci la cazarma jandarmilor, unde îmi 
închipuiam că lătratul necurmat al unui dulău, ce 
m'adulmecase din depărtare, trebuia să fi trezit din somn pe 
cei cari se vor fi culcat. 

Dar... „Es war zu schon gewesen, es hat nicht sollen 
sein!" 

„Ar fi fost prea frumos, şi-a fost, să nu se întâmple!" 
Apăsai soneria şi bătui în zadar la mai multe uşi şi ferestre: 
„Jandarmăria" dormea dusă. 

Neavând încotro, fui nevoit s'o tulesc spre vale, 
să-mi găsesc scăpare. 

Luna se înnălţase bine şi-şi arunca luciul ei asupra 
văilor adormite. Mă îndreptai să văd şi topografia 
cuprinsului de ţară, ce se întindea înnainte-mi. Deodată 
rămăsei pironit de o mândreaţă fără asemănare. În zarea 
apusului lucia ca un salut de îmbărbătare, ca o rază de 
speranță, ca o cugetare poetică, sclpitoarea față a Marei 

81 


Adriatice. 


Fii salutată mare străbună latină, 

Ce ai legănat pe timpuri odrasla romană 

Spre a Tibrului mal, înfrățind cu spornică undă 

Pe Greci cu Romani în schimb de gândiri şi-avuţie, 

Sporind apoi faima romană mânând corăbii 

Spre-a Tracici țărmuri, spre-a Daciei aspre ţinuturi. 

Ajun visător de timpuri mijinde menite-ar 

Iar să devii purtătoarea ideiei romane 

Intre Râmleni de cea mai «aleasă» viţă, 

Mijlocitoare între câmpii roditoare 

Şi 'ntre vatra străveche! culturi latine! 

Negăsind în  neospitalierul „Vagan" nici o 
„văgăună”, unde să mă adăpostesc, porii înspre 
necunoscutul întunecos  într'o  dispoziţiune poetică- 
desperată. 

Frumoase, cum nu se mai poate, erau clipele acele, 
dar întârziasem rău de tot; şi de foame ce'mi era, şi de 
ostenit ce eram, aş fi făcut chef şi cu apă, numai de-aşi fi 
găsit-o! 

Goneam cu 'ncetineală la vale: „festinabain lente!" 
Căci deşi aş fi dorit „să sbor", ochii nemaidistingând 
pietroaiele, mă feream de ciocniri prea aspre, spre a nu-mi 
căşuna vre-o dauna. Adâncindu-mă din ce în ce în văi, 
intrasem în umbră. O linişte înfiorător de frumoasă te 
cuprindea. Dar dacă te-ai întâlni cu năpaste în drum? 
Teamă'mi era dar frica nu o cunoşteam: au pentru ce aş fi 
Român şi bărbat? Deci, mâna 'nainte, băete! 

Şerpuirile mă buimăciseră, atâtea erau. Şi ce păcat, 
că ochii erau aproape orbiţi de întunerec. Noroc că dunga 

82 


drumului mai sclipia. 

Pogorîi în fine muntele fără nici o sminteală. Dar ar 
fi fost o minune mare, să scap în noaptea aceea aşa teafăr. 

După încetarea serpentinelor, calea mai păstrează 
încă mult timp fugă la vale. Drumul fiind întins „ca o 
curea" şi fără încovăeturi, iar eu singur, singurel, numai cu 
stelele deasupra, începui să mai las goană rotilelor. 

Şi am mânat-o binişor o bucată de vreme cu 
picioarele răzămate. Intr'un târziu - trebue să fi fost aproape 
de miezul nopții - mă pomenii cu o turmă de asini, ce 
mergeau în aceiaşi direcţie şi prinseră tot latul şoselei. 

De sunam din cornet, ei fugiau niţel, apoi iar se 
adunau, neeşind din pasul lor cumpănit Cum această 
atitudine „„măgărească" nu putea să-mi convie pentru zeci 
de pricini, m'avântai a-i spăria cu sunetul cornetului şi a-i 
goni, până ce voiu fi reuşit: sau să-i răzlețesc în fuga lor 
neegală sau să-i împrăştii peste marginele căei. 

Goana promitea să fie pe atât de interesantă cât şi 
primejdioasă, căci asinii nu vroiau să se dea bătuţi cu una 
cu două. Fugiau spăriaţi din ce în ce mai tare; iar eu văzând 
că numai cu spaima şi cu iuţeala rotilelor mele de „de rasă" 
aş putea să-i birui, eram pe urma lor, mereu sunând 
cornetul şi chiuind mocăneşte. Fugiau îngrozite bietele 
animale, de „mâncau pământul", până ce în fine începură 
unul câte unul, care sa se prăbuşească peste moşoroaele de 
prund, care să se rostogolească în șanțul şoselei. 

Biruisem pe vrăjmaş, rotilele eşiseră învingătoare: 
dar în fuga desperată sbârniră, frângându-se, şi vre-o câteva 
spiţe, căci trecusem prea cu vigoare peste unele pietre din 
cale. 

Lozinca mea însă trebuia să fie „tot mereu înnainte”, 
de nu voiam să „câmpenesc" pe răcoare. 

83 


Dar cea din urmă zi astronomică de călătorie până la 
capătul acesteia era menită să fie nu numai cea mai 
frumoasă, cea mai aventuroasă, cea mai însemnată din 
punctul de vedere sportic, dar şi cea mai neplăcută, după 
cum se va vedea mai la vale. 

Cetind crâmpeie din această călătorie unora şi altora 
dintre prieteni şi cunoscuți, eram întâmpinat cu 
afirmaţiunea întrebătoare: „De sigur, ţi-ai luat însemnare de 
toate celea în cursul călătoriei? întrebarea era, bineînţeles, 
făcută numai din ochi. 

Deoarece bănuesc, că aceiaş nedumerire or fi avut-o 
şi mulți dintre cetitori, să-mi fie iertat a arăta, pe ce mam 
întemeiat, când am luat hotărîrea şugubeață, de a descrie 
această această călătorie, fără alt gând, dealtmintrelea, 
decât - răscolindu-mi inima şi memoria, şi alternând 
impresiile sincere pe hârtie - de a produce asupra cetitorilor 
un răsunet, o reoglindire şi o resimţire cât de apropiată a 
acestor întipăriri neuitate, ce mi-au regenerat ființa. 

În micul notiţ, ce-l purtam la mine, îmi treceam 
numai scurte indicaţiuni, care apoi sub farmecul amintirilor 
şi a nostalgiei după cele trecute, poate de-apururea, 
scânteiau la focul memoriei vii amănunte aproape date 
uitării. 

Eacă aci unele din acele indicațiuni, privitoare la 
cele ce vor urma: „Un obstacol neîntrevăzut - propirea 
instantanee - coborîrea „neregulată" de pe rotile - propirea 
şi fixarea roatei - „câmpenire" - două culcuşuri, unul pe 
peatră, altul pe lemne - repararea roatei - “heureka!”. Să 
urmăm acum desvoltarea lor. Abia scăpai de întâlnirea cu 
asinii, şi dădui după un kilometru de drum de o belea şi 
mai mare. Calea prin locurile acelea fiind chiar şi ziua 
foarte puţin umblată, nu puteam presupune a mai întâlni 

84 


noaptea târziu pe cineva. Cu toate acestea „era scris" să paţ, 
ceeace am pățit. Coborînd clina dulce dar „mai" nesfârşită, 
ce se lăsa din poala muntelui în spre şes, rotilele luaseră de 
voe un mers sprintenior; deodată văzui ceva alb sclipind 
înnaintea ochilor. Erau nişte vite mânate la vale. Nu era 
nici un chip, de a trece pe lângă ele, căci tot latul drumului 
al lor era. 

În asemenea clipe sbori, fără să-ţi dai bine sama, de 
pe maşină; şi te miri apoi, cum te-ai putut „avânta" jos aşa 
de lesne, fără să fi încercat vreodată mişcările prescrise de 
teorie. Eu trecusem de mult prin asemenea întâmplări, 
astfel că numai decât mă avântai la pământ, spre a 
înconjura o ciocnire, din care n'aş fi putut culege nici o 
glorie. 

De unde la descălecarea lină te laşi pe pedala ce 
scoboară, iar cu celălalt picior descrii un cerc în aer, 
sprijinindu-te cu manile de cârmă: la „avântare”, adică la 
scobortrea răpede ca vântul, te sprijini cu un picior (de 
obiceiu cu dreptul) pe pedala, ce urcă, astfel că ambele 
picioare conlucrează a te sălta în aer şi a te roti împrejurul 
cârmei spre pământ. 

Şi aşa şi eu acuma: întro clipă descâlceai, 
înclinându-mă dulce din cauza răpezelii rotilelor, până ce 
acoperii cu lungul trupului presupusă umbra mea. Cetitorii 
îmi vor erta acest eufemism, pentru a caracteriza o cădere, 
ce nu era cădere. Destul, că nu mam lovit. Dar aceasta a 
fost numai floare la ureche. 

Fericindu-mă că am scăpat şi de astă dată teafăr, 
dădui după scurt timp să încalec. Toate străduinţele mele 
însă fură zadarnice: rotila din-napoi nu se mişcă nici pe loc 
nici pe osie. 

Înţelegând, că înţepenise din pricina încordării 

85 


musculare a piciorului stâng, urmată de opintirea trupului, 
spre a mă avânta şi a scăpa de primejdie, desfăcui piuliţele 
„dinţăturei", folosindu-mă de palida lumină a lunei, care 
tocmai asfinţea. Dar nu fui mai norocos. Luna îşi trimetea 
ultimele ei raze, iar eu mă grăbi sa culeg piulițele şi 
sculele „„meseriei", spre a-mi căuta vre-un loc de aciueală, 
vre-un culcuş printre pietroaele, ce erau semănate pe 
amândouă laturi ale şoselii, căci nezărind nicăeri luminele 
vre-unui sat în apropiere, era vădit, că trăbueam să 
câmpenesc. 

Căutai deci mai întâiu să ascund rotilele, pentru ca 
luciul lor să nu descopere şi umila mea fiinţă la niscaiva: 


«Feciori buni de mână, 
Căliţi, tari de vână, 
Flăcăi groşi în ceafă, 
Voinici făr'de leafă», 


de care, deşi nu eram îngrijit, trebuiam totuşi să am grijă 
prin asemenea locuri. Apoi mai îmbrăcai două cămăşi de 
lână precum şi surtucul, pusei trăistanul drept căpătai, mă 
încolăcii ca feara în covru pe aşternutul pietros şi încercai 
să găsesc în câteva oare de repaos, alinare pentru osteneală, 
foame, sete şi năcaz. 

Adormii ca un buştean. După vre-o două oare mă 
trezii însă în scuturături. Nemaiputând de frig, mă sculai, 
rădicai rotilele, băgai capul în jugul lor şi pornii pedestru la 
drum, parte spre a mă încălzi, parte spre a mai scurta din 
cale. 

Mersei aşa, dibuind calea, orbecând vre-un 
kilometru şi dădui de nişte lemnării lângă un pod vechiu, 
menite pentru reconstruirea sa. Făcui popas şi m'aşezai pe 

86 


lemne şi între ele spre a mai răscumpăra din noapte şi din 
odihnă. 

Fiind aci mai ferit de o uşoară adiere, dormii mai 
bine. După vre-o oară mă trezii iarăşi în scuturături. 

E un chin foarte neplăcut; şi sub împrejurări ia 
proporții îngrozitoare acea împărechere a frigului şi 
nedormirii, câte odată şi a ostenelii. Fii mulțămit, dacă poți 
răpune timpul, rupând din noapte şi dormind, fie chiar în 
răstimpuri, pe apucatele. 

La răsărit se ivise alba, iar eu m'apucai să desfac 
rotila, să-i văd meteahna. 

Un lucru înțelesei îndată: dacă rotila nu se mişca 
nicidecum din loc, nu era cauza vre-un dinte frânt. Cusurul 
dințăturei trebuia să fi fost căşunat, fiindcă se smintise vre- 
un şurub. Această desşurubare însă trebuia să se fi 
întâmplat astă-noapte, când mă opintisem cu toată puterea, 
contrapedalând, spre a mă avânta jos. Trebuiam deci să 
încerc a întoarce rotila cu toată puterea în direcțiunea 
opusă, fără ca pedalele însă să se mişte. Aceasta insă n'o 
puteam face singur. De aceia binecuvântai sosirea a doi 
drumeţi, cari mă miluiră şi cu un strop de apă, de mai udai 
pălătuşul uscat de sete. 

După vre-o câteva încercări şi încordări, simţirăm, 
cum începu să se mişte rotila. 

O bucurie nespusă mă copleşi, văzând că socotelile 
mele mecanice nu dădură greş. 

În curând tocmii rotila, mulțămind călduros 
dalmatinului pentru ajutorul dat. Acesta îmi spuse că până 
la orăşelul Sini mai este „ura i pul", adică: o oară şi 
jumătate. 

Uitându-mă la ciclometru, ca să citesc calea bătută 
ei, văzui cu mirare că făcusem 160 de kilometri. 

87 


Sâmbătă în 23 August, în a 16-a zi de călătorie, 
plecai deci pe mânecate şi pe nemâncate din tabăra 
câmpenirei cu speranța dulce de a ajunge la Marea 
Adriatică, de a gusta din frumuseţile cele mai răpitoare ale 
acestor ținuturi minunate, de a îmbrăţişa pe un amic de 
mult dorit şi a da şi trupului meu, pus la grele încercări, 
repaosul meritat. 

Cu toate că şi în Dalmația sunt caracteristice pentru 
topografie “planinele" şi „poliele", de care vorbirăm mai 
sus, totuşi deosebirea în cultura pământului şi a oamenilor, 
faţă de Bosnia este izbitoare. Cultura vieţei copleşeşte pe 
toate celelalte. O luptă aprigă se încinge aci între iscusința 
şi sârguința mânată de nevoe a omului şi între asprimea 
munților  pietroşi, spre a-i apropia civilizației, 
înveştmântându-le trupul golaş cu pojghița de pământ 
trebuitor culturei viței. 

Ne pogorîm în valea râului Sini, mănoasă şi 
îmbelşugată ca cea mai arătoasă grădină de legume. 

Orăşelul cu acelaş nume, anunţat de vre-un pătrar de 
oară de o alee de plopi măreţi, e în sărbătoarea unui târg de 
săptămână. Trec prin stradele pavate sau numai pietruite, 
răcorite de boarea dimineţii, şi mă opresc întro piaţetă 
dinaintea unei cafenele europene. 

După ce prin îngăduința cafegiului mă spălai, îmi 
comandai cea mai îmbelşugată gustare şvițerană, constând 
din cafea cu lapte, ouă, unt şi miere, la care după vre-o 
jumătate de oară, am adăugat un kilogram de nişte struguri 
nemaipomenit de gustoşi şi mascaţi. 

În timp ce ospătam, piaţa dinnaintea mea furnica de 
o mulțime, ce târguia sau sta de vorbă. 

Cum ai trecut în Dalmația, te izbeşte chipul cu totul 
deosebit de al Bosniacilor. Dalmatinii sunt mai cu osebire 

88 


oacheşi, având fața lungăreață (dolichochefali) şi foarte 
adeseaori nasuri coroiate; sprinteni în mişcări, inteligenți şi 
inimoşi; întrun cuvânt, nu sunt, antropologiceşte vorbind, 
nici Slavi, nici Traci, ci Latini, deşi nu Romani. 

Suntem datori o lămurire. Cine a călătorit prin ţările 
latine şi a făcut studii cât de sumare asupra osebitelor 
chipuri, se va fi încredințat că afară de cele locale: 
germane, slave, france sau iberice, se găseşte pretutindeni 
sau chipul actualilor locuitori ai Romei, caracterizați astfel: 
oacheşi, faţa ovală, brună-rumenă, cu expresiunea blândă, 
prietenoasă, seducătoare şi inteligentă, nasul drept, crestat, 
sau chipul deasemenea latin, ce ni se înfăţişează astfel: 
oacheş, fața lungăreaţă, nasul coroiat crestat, expresiunea 
feţei marțială. 

Pe acest chip, ce se găseşte şi la Grecii din insulele 
ionice, ce au stat vre-o 300 de ani sub dominaţiunea 
Veneţienilor, îl confundă, unii fără cuvânt cu cel grecesc, 
care însă are cu totul altă înfăţişare, şi anume: oacheş, faţă 
lungăreaţă albă şi puţin rumenă; nasul drept, fără crestătură 
între frunte şi nas; expresiunea feței: maiestoasa, clasică, 
dar rece. 

Pe lângă chipul locuitorilor mai este demn de amintit 
şi portul lor pitoresc, ce se schimbă după localitate. În 
deosebi caracteristic este la bărbaţi tichia roşă, ce o poartă 
pe cap, şi care variază după sat, în privinţa găetanelor şi 
canafului negru, cu care e împodobită. Astfel portul 
bărbătesc se aseamănă cu cel bosniac-turcesc, pe când al 
femeilor aduce în unele localități foarte mult cu cel 
românesc. 

Plecând din orăşel, am dat pe la telegraf, spre a 
trimite o telegramă de întâmpinare amicului Dr. G. Savo la 
Spalato, unde speram să ajung pe la prânz. În Dalmația 

89 


limba italiană fiind pretutindeni recunoscută ca limbă 
oficială alăturea de cea croată, mă bucuram că puteam 
iarăşi auzi sunete cunoscute. Dar tenacitatea latină ce a 
ocrotit odinioară pe strămoşii locuitorilor de astăzi contra 
barbarilor, face astăzi zid de apărare şi contra reintrării 
Croaților în minoritatea italiană. 

Raporturile etnice între ambele popoare sunt cât se 
poate de încordate; şi în timp de sărbătoare se văd 
patrulând pretutindeni în localitățile dalmatine cu 
populațiune amestecată, jandarmi cu puştile „însuliţate”. 
Nu arareori ei trebue să intervie, ca să despartă prin 
împunsături şi focuri pe cei ajunşi la cuțite din cauze 
naționale. 

Eşind din cuprinsul orăşelului, privirea sau colinda 
printre şirurile butucilor de vii, semănate pretutindeni, unde 
huma pământului acoperea cu un strat, peatra a tot 
stăpânitoare, sau rătăciă desnădăjduită prin ceairul 
munţilor înconjurători, ce priviau parcă cu gelozie truda 
omenească de veacuri, nu arareori stânjenită de puhoaele, 
trimise din înnălțimile crestei.. Să nu-şi închipue însă 
carecumva, că pe munţii aceia ar fi traiu pentru locuinți 
omeneşti, păşune pentru oi sau capre măcar: cea mai seacă, 
cea mai curată peatra văroasă luceşte înspăimântătoare în 
văpaia razelor, de par'că, ar fi frântură de pe alte tărâmuri. 
Uneori zăreşti cu mirare în cursul drumului până la 
Spalato, în mijlocul stâncăriei, la un loc aşezat, câte un 
cuib de verdeață, în care stă tupilată câte o căscioară: şi te 
înfiori de viața ce o fi trăind-o oamenii în asemenea 
sălbăticie. 

Lipsa de apă este pe acilea o grijă necurmată, de 
aceia cisternele ţin iarăşi locul puţurilor şi fântânelor. 

Căldura era şi astăzi foarte mare, nu mai zic 

90 


nesuferită, căci în cursul unei călătorii mai îndelungate 
scoţi toată câtimea de umezeală netrebuincioasă din trup, 
astfel că nu mai asuzi nici un strop, afară doară dacă nu 
te-a mânat gândul să inspectezi toate cârciumele şi să guşti 
din toate cisternele ce le întâlneşti în cale. 

Astăzi însă, oricum ar fi fost, eram în culmea 
aşteptării şi plăcerii. Mereu la orişice deal ce-l biruiam, îmi 
aținteam privirile, scotocind zările, doar voiu da cu ochii de 
marea mântuitoare, de priveliştea, ce trebuia să fie 
încântătoare, de valurile, ce mar saluta din depărtări 
albăstrui. 

M'apropiam acuma de nişte stei colţoşi, printre care 
trebuia să se furişeze calea, spre a cobori clina spre mare. 

La stânga se clădea un munticel de mai bine de 1000 
de metri, îngăduind totuşi locuitorilor la poalele sale 
cultura anevoioasă a viței şi olivelor. 

Intre muncelul acesta şi între steii din dreapta căsca 
o ruptură văgăunoasă, peste care în naltul cerului pajure 
semeţe îşi întindeau falnic aripele, unind, asemenea 
vedeniilor unor aeroplane mărunte, pe nişte straturi aşa de 
elastice, pe un plan de aer numai de ele ascultător, ambele 
uscaturi ale mării văzduhului. Admiram măreţia acestei 
câmpenii, care din ce în ce mi se părea mai răpitoare; 
înnălțimile ambelor trupuri de munte creşteau, cu cât mă 
apropiam de ele, cu totul neaşteptat, de parcă sar fi 
învoltat şi ele din pământ, spintecând cu vigoare aerul şi 
înfruntând tările. 

Această creştere nu mi se părea lucru curat, mă 
temeam, să nu fi fost eu cumva jertfă unei resfrângeri a 
razelor de lumină şi căldură, ce dau naştere la multe 
vedenii aeroase. 

Privind mai cu luare aminte, mi se părea însă că nu 

91 


atât munții se ridicau în slavă, cât mai vârtos aerul înfuleca 
pământul din adâncime. 

Ochii mi se păinjiniau. Doar nu cumva? Şi totuşi! 

O minune, ziua mare: totul, ce vedeam în zare, până 
'n fund în depărtare, nu era cât cer şi mare! 

Da, marea era cea lină, ce n'o distinsesem de 
văzduhul, cu care îşi amestecase în zarea îndepărtată faţa şi 
undele. Şi ceeace mi se părea hău nepătruns de aer, era faţa 
neguroasă a genunei de apă. 

Ce pană ar fi atât de măeastră, să zugrăviască această 
covârşitoare, inimă şi minte seducătoare, măreață câmpenie 
a naturei? 

Te pierzi în admirarea frumosului; îmbrăţişezi totul 
cu nemărginită dragoste; îți pari şi tu fiinţa din alte sferi, 
având simţ pentru asemenea avânturi dumnezeeşti: şi totuşi 
dulcea melancolie dureroasă, ce'mi umbreşte pururea astfel 
de câmpenii ştiindu-mă numai om, ce trebue să mă despart 
de aceste măndreţe - îmi sapă adânc în inimă amintiri 
despre asemenea neuitate comori de frumuseți. 

În drum o ruină de cotăţue pe o muche de stâncă’, 
amenințând calea, ce începe să coboare spre Salona de 
odinioară; acel „buen retiro" al împăratului Dioclețian, 
unde se retrăsese reorganizatorul Imperiului, după ce 
domnise părtăşia de 20 de ani, durându-şi un măreț palat, 
unul din cele mai frumoase clădiri ale anticităţii. În 
cuprinsul acestui întins „palatium" se aciuaseră de groaza 
Avarilor năvălitori pe la anul 640 locuitorii din 
împrejurimi; şi astfel se întemeia oraşul de astăzi Spalato, 
ce poartă azi cel mai însemnat negoţ din Dalmația. 

Coasta acestei ţări căzând mai pretutindeni 





| „Clissa” pomenită încă de C. Porphyrogennet din sec. ai 10-lea. 
92 


prăpăstioasă spre mare; şi aci şoseaua se desprinde într'o 
mulțime nenumărată de încovăeturi, ce fac desperarea celui 
care le urcă, sau desfătarea celui, ce le coboară. Ceeace văd 
ochii  nesăturați, cuprinde un noian din cele mai 
neînchipuite privelişti. Muntele şi marca se întrec a 





po 


întemeia aci un raiu de frumuseți fireşti, demne a fi fost 
alese de un împărat între atâtea alte câmpenii ale unei 
împărății cât lumea. Cum muntele e încondeiat prin 
piscurile, văgăunele, văile şi păraele sale; prin cadrul de 
verdeață dela poalele sale: prin căile, ce se furişează în 
şerpuiri şirete spre culme; şi prin ruinele şi cetăţuele, ce-i 
încununează vre-o creastă: tot astfel şi marea se desprinde 
în golfuri, porturi şi subsuori; alcătueşte insule, gâturi şi 
canaluri; împuiază aceste câmpenii de mare cu mii de 
luntre, bărci, caice, nai, corăbii şi vapoare aruncă prin 
valurile şi talazurile sale umbre spumoase - şi farmecă „sub 


93 


rin coloritu-i de smarald. 





Cine a pogoriît vreodată coastele Adriaticei spre 
Fiume, poate să-şi închipue frumuseţea priveliştei ce 
încununează Spalato, dinspre culmea dinarică. 

Acest port este aşezat ca şi Constanţa pe o peninsulă, 
al cărei cap e scobit în forma unei cocioarbe. Şi ce mândru 
este a privi, cum albastrul mărei împrejmuitoare se 
desfătează la faţa roşcată a caselor şi turlelor acoperite cu 
olane, sau la verdele închis al brădetului şi pinetului de pe 
colina „„Marian", ce se ardică la capătul unui corn al 
portului, pe când la celălalt, pe patul îngust, legănat de 
marea pururea în neastâmpăr, dorm în „Cimiterio” somnul 
veciniciei leşurile celor ce şi-au trăit traiul. Energia cea mai 
potențată a vieţii alăturea de resemnarea sub legile 
neînlăturabile ale firei îndumnezeite. 

Prea multă frumuseţă, prea multă fericire parcă 
înneacâ slaba-ne fiinţă omenească: de aceea câteva picuri 
de amărăciune prefac o fericire îngerească mistuitoare 
într'o fericire simfonică omenească. 

Ne pripim pe serpentinele netede şi întortochiate 
spre vale, mereu descoperind noue pri-legiuiri de 


94 


mulțămire sufletească. 
Sălbătăcia înfiorătoare a pietrăriei golaşe numai de 
n'ar deochia mândrele culturi de vie din vale! 





În curând ajungem în câmpia Salonei de odinioară şi 
de astăzi. Zidării vechi sunt potrivite trebuințelor zilei. 
Gardurile dintre vii nu sunt garduri vii, ci-s alcătuite din 
pietrele, ce acopereau şi mai acoperă moina. Încă un colnic 
şi pe la prânz sosim la Spalato, ţinta de săptămâni a 
călătoriei noastre pe rotile. Un oraş de port, cu o 
poporaţiune de vre-o 30.000 de locuitori croaţi şi italieni; 
şcoli secundare, muzee şi bursă. 

ym Ea | Pe splaiul mării se află o 
fântână monumentală 
măreaţă, hotelul modern 
„Bellevue" şi cele mai 
chipeşe clădiri, învăscute 
de vechile zidării ale 
palatului lui Dioclețian, 
în care se disting “Porta 
aurea" şi „Porta ferrea" precum şi aşa numitul „Mausoleu" 
al aceluiaş împărat, o clădire superbă romană în formă 





95 


rotundă, cu coloane de marmoră suprapuse şi cu coperişul 
ca „pălătuşul"; una din puţinele clădiri antice aşa de bine 
păstrate şi încă întrebuințate. După ce găsii adăpost în 
falnicul „Hotel Bellevue", mă scuturai, spălai şi schimbai; 
ospătai apoi, cum nu se poate mai cu temeiu; gustai apoi un 
„dolce farniente" de o oră şi jumătate; făcui şi o mică 
preumblare de vre-o sută de paşi dealungul splaiului; în 
fine mă aruncai după îndeplinirea tuturor acestor 
precauţiuni higienice - în braţele dalbe ale lui Morfeu, ca să 
mă desdăuneze pentru câmpenirea poetică, dar vai, cu totul 
nepriincioasă de astă noapte. 


bsd jad| 


h £ RA s" i g Uma 22. 


PLUE GRAND HOVEL RELLEVUE 





După ce mă sculai, găsii la portar biletul amicului 

Dr. Giuseppe Savo, care mă căutase după telegrama mea 

pe la toate otelurile, pohtindu-mă la cină la zece oare seara! 

Eşind pe la patru la preumblare, ne întâlnirăm din 
întâmplare la o cofetărie. 

Vă puteţi închipui, iubiți cetitori, cum se întâmpinară 

doi amici, odinioară colegi la universitate, făuritori de 

96 


visuri de fericire panlatină, stând pururea în corespondenţă 
din timpurile seducătoare ale juniei! 

Isprăvind cursul acestei povestiri, rămâne să mai 
arătăm fărtaţilor „rotativului” plac al rotilelor, că am 
îndeplinit această colindă „rotilând", în cursul a 23 de zile, 
16!/+ şi făcând în totul mai bine de 1400 kilometri. 

Cu părere de rău iau acum rămas bun şi dela cetitorii 
cari mau urmat, poate, cu oarecare vârtute, şi dela 
îndeletnicirea, devenită plăcută, a descrierii nepretențioase 
a acestei călătorii: căci pe deoparte istorisirea celor văzute 
şi întâmplate la întoarcerea cu vaporul şi calea efrată ar 
trece peste cele propuse a le zugrăvi; iar pe de alta ar fi 
folositor, de a rupe cu povestirea tocmai, când părea mai 
frumoasă, spre a face pe cei, cari ar fi ținut să-i preumblu 
dealungul coastelor încântătoare ale Dalmației - să caute să 
toarcă ei înşişi din propriul fuior firul nepreţuit al unei 
astfel de călătorii. 

Dacă descrierea aceasta, în care s'a căutat a se 
împleti toate întipăririle şi toate cugetările, stârnite prin ele, 
o fi îndemnat şi pe alţii a face asemenea preumblări; dacă 
cultul pentru graiul neaoş românesc de pretutindeni ar găsi 
îndurare înaintea celor, cărora partea logică a lexicologiei 
le întunecă mintea asupra înrudirei cuvintelor cu restul 
limbei; dacă în fine încercarea îndrăzneață - în ochii celora, 
cari privesc limba românească drept graiul unor păseri 
cărturare, şi nu drept pânea şi sarea Românimei - de a crea 
cuvinte noue din propriul avut, va fi fost încununată măcar 
câtdecât de reuşită: cel, ce a înjghebat această scriptură, se 
va simţi îndeajuns răsplătit pentru tipetele cobitoare ale 
unor bufniţe literare. 


97 


CERCETAŞII! 


Cercetaşii? Ali, cum aş vrea sa fiu şi eu cercetaş! Ce 
frumos e să fii cercetaş! 

Dar cine sunt Cercetaşii? Un freamăt de bucurie 
parcă aud trecând printre rândurile micilor cercetași, 
viitorilor cercetaşi, cercetaşilor României, „eclerorilor”, 
lacomi după descoperiri în natura pururea mândră, dornici 
de a îmbrățişa în avântul tinereţei toată lumea în mersul lor 
triumfal. 

Şi cum lucrează ei oare ? 

Ei se 'ndrumează voioşi şi încrezători, plini de viaţă 
şi palpitând de emoţiune, cu căpitanu' lor în frunte, în spre 
vastul muzeu al naturei, departe de orizontul îngust al 
oraşului, spre a ceti, nu din cartea tipărită, ci din cea a 
vieţii, spre a culege nu experienţa catagrafiată a altora, ci a 
lor proprie; spre a descoperi ei însuşi - mai ştii? - ceeace 
subsumează gloria marilor cercetaşi ai culturii omeneşti. 

Dar ce fel sunt aceşti lăudaţi cercetători ai lucrurilor 
şi de unde vin? 

Cercetaşii sunt nişte revoluționari, veniţi de departe, 
de peste mări şi ţări, de pe tărâmul lui Soare-Apune!... 

Adâncimea din ce în ce a culturei în toate straturile 
poporului, şi concurenţa tot mai accentuată au îndrumat 
încetul cu încetul tinerimea spre culmile direguitoare, 
ceeace a creat un desacord în împărțirea firească a 
vocaţiunilor. Îngrămădirea crescândă a cunoştinţelor, 
cerințele tot mai pripite ale vieţii moderne a împins pe 
educatorii popoarelor, a prețui timpul din ce în ce mai mult, 
a concentra experienţa altora în.... teorie, rupându-se astfel 





! Minerva, Bucureşti, 190. 
98 


contactul intim şi practic, ce-l are omul rudimentar cu 
natura şi cu tot ce-l înconjoară, şi formând din tineret, până 
la isprăvirea chiar a celor mai înalte şcoli, maşini 
înregistratoare de felurite cunoştinţe,  neîndestulător 
rumegate şi prea puţin asimilate. 

Că diploma nu face astăzi nici pe doftor, nici pe 
profesor, nici pe judecător, e aproape o banalitate a o 
spune. 

Că învățământul trebuie să fie cât de intuitiv, o ştie 
fiecare dascăl. 

Dar ceeace se mai cere dela şcoala, fără ca ea totuşi 
să poată îndeplini în mod măcar schematic este formarea 
caracterului. Însă aceasta nu se învaţă din carte, cum nici 
curajul, nici ţinerea cuvântului dat, nici energia, nici atâtea 
alte lucruri, fără o exercitare nestingherită de „programă 
analitică". 

Îndeletnicirea prin urmare şi aplicaţiunea în mijlocul 
naturii a tuturor cunoştinţelor practice din domeniul 
cunoştinţelor şcolare în privinţa intelectuală; înviorarea 
sufletească şi trupească precum şi mulțămirea morală, ce te 
aşteaptă, când ţi se dă ocazia, de a resolva tu însuţi mici 
probleme în contactul cu natura încunjurătoare; exercitarea 
curajului şi a energiei, stimularea altruismului, ce dormitau 
până acuma ca nişte forțe latente în educaţiunea 
şcolăreasca; prilejul de a cunoaşte pe profesor nu numai ca 
învăţător, ci şi ca om; înfăptuirea unei prietenii, ce se 
cimentează mai bine între acei, cari au fost părtaşi la 
bucurii de ordin mai superior sau şi la suferinți comune, 
toate acestea formează marele cadru al „boy-scoutismului, 
acestei evanghelii noue în educaţiunea extra-şcolară a 
tineretului, sub stindardul căruia s'au înregimentat în patru 
ani de la zămislirea sa în insulele britanice 800.000 de 

99 


stegari cercetaşi 

Primit cu mare însuflețire în Franţa, acest nou sistem de 
educaţie face acum ocolul lumei. „Pfadfinder" i-a botezat 
Germanii, „proskopoi" Grecii, „eclaireurs" Francezii, iar 
noi îi putem numi: „cercetaşi”, după cum propune d-l GI. 
Giurgea, autorul unei broşuri asupra „scoutismului” şi 
împărțite de d-sa gratuit tuturor şcolilor secundare din ţară. 
Sunt prea mari şi prea general simțite lipsurile instrucțiunei 
şi mai ales educaţiunii noastre, ca factorii competenți să nu 
dea cuvenita atențiune nouei îndrumări venite din patria 
clasică a sporturilor. 

În baza acestor consideraţiuni s'a propus încă acum 
şeapte ani, cu ocazia congresului didactic din Bucureşti, 
regulamentarea  excursiunilor din  şcoalele noastre 
secundare. Nicăeri, nici la noi, nici în străinătate, nu s'a 
ajuns aşa de departe: fie din cauze religioase („exortele" 
obligatorii în statele catolice), fie pedagogice şi sociale 
(respectarea zilei a şaptea de repaos), fie şi din cauza 
inerției celor stabilite faţă de o idee nouă: propunerea s'a 
împotmolit în archiva ministerială Avântul însă cu care 
ideia „boyscoutismului” sau a „copiilor cercetaşi” s'a 
înfiripat în mai toate țările civilizate, ne dă curajul a relua 
gândul de acum câţiva ani, stăruind ca odată cu 
naționalizarea şi adoptarea acestui sistem englezesc, 
trebuințelor noastre, să-l îmbinăm cu sistematizarea şi 
obligativitatea escursiunilor elevilor împărțiți pe echipe, 
sub conducerea unui profesor în tot cursul anului, 
Duminecele între 8 - 12 după o scurtă vizitare a câte unei 
biserici. 

Dacă în clasă se cultivă mai cu deosebire intelectul, 
pe când trupul şi sufletul trebuie să stăpânească 
expansivitatea firească: în natura libera s'ar ţine cont de 

100 


aceşti factori, cari nu trebuiesc să fie prea încătuşați. 





101 


Dacă în clasă înveţi şi ceeace-ţi place şi ceea-ce-ţi 
displace: în echipe elevii s'ar grupa după predilecţiuni. Aci 
se va face parte largă şi altor ocupațiuni practice. Astfel, 
deci, clasa pe lângă un „pâlc" de botanişti, minerologi, 
zoologi, istorici sau geografi, ar mai număra şi unul de 
fotografi, cântăreţi, biciclişti ş.a., sub conducerea celui mai 
desăvârşit şcolar în specialităţile acestea. 

La finele anului ar urma apoi o excursiune mare, 
clasa I începând cu judeţul natal. 

Prin asemenea colindări, viitorul cetățean îşi va 
cunoaşte Ţara, şi pe locuitorii ei, va căpăta un interes mai 
viu pentru lucrurile, ce i s'ar înfățişa, nu numai în mod 
abstract, ca în carte ci în înlănţuire cu alte lucruri şi 
fenomene foarte concrete şi deci plăcute memoriei. 

Amintirile frumoase din asemenea „vânturări de 
țară”, vor cimenta nu numai dragostea între elevi şi 
profesori, ci vor contribui, sperăm, întrun mod spontan, a 
crea pentru şcolari alt ideal mai înălţător de cât cel oferit 
întrun mod atât de dăunător sufletului şi inimei, de 
atracțiile  nenorocite ale pseudo-culturei din focarele 
noastre de cultură modernă. 


102 


DISCURS ȚINUT CU OCAZIA ZILEI DE 10 MAIU 
D-le Director, Onoraţi colegi, dragi elevi! 


Istoria Românilor e plină de fapte glorioase, cari ar 
face mândria oricărei națiuni, întocmai însă cum în arta 
militară, învingerea trebuie să fie nu numai tactică, ci şi 
strategică, ca să aibă însemnătate hotăritoare asupra 
mersului campaniei, tot ca şi în politică, faptele în sine nu 
sunt destul de preţuite, cât ar fi, dacă ele ar avea consecințe 
folositoare dăinuitoare pentru urmaşi. 

Una din cele mai precumpănitoare fapte din istoria 
noastră a fost, fără îndoială, şi Unirea principatelor, 
Moldova şi Muntenia. 

Însemnătatea acestui act, datorit în prima linie fulor 
de boeri, cari au mâncat pâinea amară a străinătății şi au 
învăţat acolo să sufere, ba chiar să se jertfească pentru 
poporul lor, însemnătatea acestui act, zic, a trecut granițele- 
modeste a țărişoarelor noastre. 

Contopirea ţărilor surori a putut servi drept pildă 
bătrânelor naţiuni europene, deoarece ea se făcu (1959) cu 
12 ani înaintea celei a Italiei (1861, 17 Martie) şi cu 21 
înaintea celei a Germaniei (18 lanuarie 1871). 

Noi mai avem cuvânt a ne mândri de opera 
părinților: Pentru unirea Italiei, mult sânge italian s'a 
vărsat, iar la unirea Germaniei a prezidat gloria câştigată 
întrun războiu norocos; Moldovenii însă şi Muntenii, 
nesiliți de nimeni, au dat mână cu mână, au secat Milcovul 
şi au făurit unirea. 

Contopirea ţărilor române avea nevoe însă de a fi 
bine întemeiată, să fie ferită de clătinări lăuntrice şi de 
sguduiri din afară, ferită de pângărirea celor nesocotiți cât 

103 


şi de deochiul vrăjmaşului. 

În  reamintirea faptelor îndeplinite pentru 
consolidarea unirei principatelor dunărene, stă tocmai 
marea importanță a zilei de 10 Maiu. 

Protivnicii neamului nostru, îmbrăcând pielea oaei, 
grăindu-ne pe înțelese şi cu lacrimi fățarnice, au căutat să 
micşoreze însemnătatea acestei zile, propovăduindu-ne ani 
de zile, că ea ar fi o serbare dinastică, menită numai a mări 
gloria iubitului nostru Rege. 

Dar mai întâiu de toate, ce însemnează dinasticismul, 
ŞI e o însuşire rea a cetățeanului de a fi dinastic?... 

Dragii mei! Pusu-vaţi vre-odată întrebarea, ce 
însemnătate are pentru un militar drapelul?... 

El semnifică unirea, gloria, patria. 

Nu pentru a pierde un steag de mătasă se luptă 
soldaţii, ci pentru a nu pierde totodat şi odoarele sale ideale 
cele mai scumpe. 

Instituţiunea de Rege reprezintă pentru noi, - cari în 
epocile de tristă memorie am vărsat adesea sânge de frate, 
cari am milogit uneori ce-i al nostru de la potentaţii străini 
- regele reprezintă, zic, drapelul unirei poporului şi a 
stabilităţei aşezămintelor sale. 

De aceea, o seamă de străini, cari nu-şi pot obicinui 
Ochii la luciul Stelei României, au căutat şi caută a slăbi în 
Români alipirea tradițională către Tron. 

Cu atât mai mult cuvine-se nouă, cari ştim ce-i doare 
pe unii oaspeţi din casa noastră, de a deschide ochii la ai 
noştri şi a fulgera cu dispreţ pe cei ce vor să bage vrajbă 
între frați; pe cei cari lovind în păstor, vor să risipească 
turma. 

Dacă 10 Maiu e o serbătoare dinastică, apoi noi, cari 
ştim preţui binefacerile ce decurg din stabilirea domniei, şi 

104 


mai cunoaştem şi nenorocirile neamului nostru din trecut - 
ne facem o plăcută datorie de a exprima, în ciuda 
protivnicilor noştri, pioasele noastre mulțămiri Celui Atot- 
puternic, că regalitatea a ajuns să prindă rădăcini temeinice 
în țările române. 

Dar 10 Maiu nu e atât o sărbătoare dinastică, cât una 
națională, căci consolidarea unirei doar spre binele 
poporului se făcu. 

10 Maiu nu e numai ziua de mărire a regelui Carol I; 
10 Maiu e şi ziua Speranţei, ziua înțelepciunei româneşti. 

Prima grijă a patrioților era îndeplinirea punctului al 
3-lea din hotărîrile unanime ale divanurilor ad-hoc din Iaşi 
şi Bucureşti. „Prinţ străin cu moştenirea Tronului, ales 
dintr'o dinastie domnitoare de ale Europei şi ai cărui 
moştenitori să fie crescuţi în religia ţarei”. 

În ziua când fu detronat Cuza, la 11 Februarie 1866, 
Senatul şi Adunarea deputaților  proclamaseră în 
unanimitate de domn al Românilor pe contele Filip de 
Flandra, fratele regelui Belgiei. Dar acesta refuză scaunul. 
Alte frământări urmară. În fine fu ales prin plebiscit 
principele Carol din linia catolică a casei de Hohenzollern- 
Sigmaringen. 

Însă şi aci se iviră dificultăți. Turcia protestă şi ceru 
intervenirea puterilor. De altă parte războiul între Austria şi 
Prusia fiind gata să isbucnească, călătoria prințului Carol 
prin Austro-Ungaria era o întreprindere foarte îndrăzneață. 

Cu toate acestea prinţul, însoţit de Ion C. Brătianu, 
trecuse neobservat prin ţările austriace, ascuns sub 
pseudonimul Karl Hechingen din St. Gallen, astfel că la 10 
Maiu 1866 putu face intrarea sa solemnă în Bucureşti. 

Este oare acest fapt numai un act însemnat din viața 
iubitului nostru Suveran? Cine ar putea să zică aceasta? 

105 


Certele pentru domnie au căşunat țărilor noastre 
ranele cele mai sângeroase. Mai mult sânge de frate 
vărsatu-s'a în asemenea împrejurări vitrege, de cât pentru 
apărarea moşiei strămoşeşti. 

De aci în colo curmate sunt şi cu voia Domnului 
îngropate pentru vecie. 

Avem deci cuvânt a sărbători amintirea acestui act 
memorabil, pe care în zadar l-au aşteptat 6 veacuri să-l 
vadă în fiinţă. 

Ce însemnătate se atribue unui vlăstar dintr'o familie 
domnitoare cu vază, se vede bunăoară din faptul că Franţa 
a provocat nesăbuitul războiu din 1870 - 71, pretextând că 
ar fi amenințată prin candidatura la tronul Spaniei a 
Prințului Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al 
M.S. Regelui. 

Sub oblăduirea înțeleaptă a acestuia, Românii erau 
bine îndrumați spre calea propăşirei. 

Intru cât raporturile lor cu Poarta otomană nu 
corespundeau cu vechile tractate încheiate de bună voe cu 
această putere de Mircea şi Bogdan, Românii tindeau, față 
de nestabilitatea lucrurilor din Orient, a se emancipa de 
legăturile cu Sultanul. 

Un bun prilej se ivi cu desfăşurarea din nou a 
chestiunii orientale între 1875-1877. 

Dintr'o ceartă de graniță între Arnăuţi şi 
Muntenegreni la Podgorița, în toamna anului 1875, se 
încinse o răscoală la Herzegovina şi Bosnia, susţinută 
puternic de Muntenegru şi Serbia; în vara anului 1876 
declaraseră şi aceste două principate războiu Turciei. Urmă 
răscoala din Bulgaria, pe care turcii au înăbuşit-o, comițând 
cele mai înfiorătoare nelegiuiri, ce provocară în toată 
lumea civilizată şi mai ales în Rusia o indignare la culme. 

106 


Aceasta dete naştere la o conferință a Puterilor în 
Constantinopol, unde se propuseră felurite reforme pentru 
Turcia. Poarta însă răspunse că ar fi contra demnităței 
imperiului otoman de a primi propunerile Puterilor. 

Atunci ambasadorii părăsiră Tarigradul, Rusia 
mobilizează armata sa şi o concentrează în Basarabia. 
Românii trebuiau acum să-şi precizeze şi ei rolul lor. Ei se 
adresară, când ostilitățile erau gata să înceapă, puterilor 
semnatare a tractatului de la Paris, ca să li se indice linia de 
conduită, şi li s'a răspuns să se poarte astfel cum le va dicta 
înțelepciunea lor. 

Românii căzură deci mai întâiu la învoială cu Ruşii, 
în privinţa petrecerii acestora în Ţară prin convenția de la 4 
Aprilie 1877, în care Țarul Alexandru II garanta între altele 
şi integritatea teritoriului român. 

Cu toate că România proceda cu mult tact, era 
învederat că eram să fim şi noi târîţi în războiu. De 
altmintrelea aceasta era şi dorința arzătoare nu numai a 
armatei, ci şi a ţării întregi. Erau în neastâmpăr tinerii 
ofițeri, cari doreau să-şi vadă visul cu ochiu. Erau 
nerăbdători şi militarii de rând, sătui de viaţa nesuferită de 
tabără de-a lungul Dunării, lipsiţi de apă rece, de pâne 
proaspătă şi de ştiri de cei de-acasă. „Ci de-ar începe odată 
şi lupta aia, s'o sfârşim odată cu Turcul, căci mare mult ni-i 
dor de vetrele noastre”, ziceau plugarii uniformaţi. Erau 
revoltați cărturarii de insultele ce curgeau gârlă prin 
coloanele ziarelor vrăjmaşe la adresa armatei noastre. Ni se 
spunea acolo, că Românii n'au mirosit pulbere de tun, n'au 
purtat războiu 400 de ani şi o să pață ruşinea să fugă de 
groaza oştilor duşmane. 

Turcia arată o mare nemulțămire din cauza atitudinei 
României şi dădu expresiune acesteia, permițându-i a da 

107 


ordine directe Domnitorului nostru şi bombardând oraşele 
dunărene. Românii multă vreme păziau regula, de a 
răspunde Turcilor abia după a 10-a lovitură, spre a nu părea 
că ei provoacă. 

Deoarece însă ei nu conteneau cu bombardările şi cu 
prădăciunile, Adunările legiuitoare proclamară la 10 Maiu 
1877 independența României şi ruperea vechilor ei legături 
cu Poarta otomană. 

Un entusiasm de nedescris cuprinsese toată suflarea 
românească. Sute de voluntari, chiar băeţandri nevrâstnici, 
cereau a fi înrolați în armată. De la laşi plecară toți 
bărbierii români tineri, spre a se înrola de bună-voe ca 
voluntari, intonând în cale cântecul patriotic: 


Viaţa războiului nouă ne place, 
Viaţa războiului noi o dorim 
Pentru Moldova cea pătimaşă 
Jurăm cu toţi, cu toţi ca să murim ! 


Cete veniră din Bucovina şi din Ardeal. Am văzut 
chiar un ţăran de la Câmpulung, care îmi spuse că vrea să 
meargă şi el în război să se lupte, să vadă cum e! 
Regimentul al 5 de linie şi al 2 de artilerie era plin de 
„volintiri", cum le ziceau „deşdele”. 

În saloane nu se mai vorbea franţuzeşte ci dulcea 
limbă românească, mamele şi surorii făceau seamă pentru 
răniți. 

Românii se țineau în defensivă şi n'au trecut Dunărea 
de cât în urma telegramei memorabile a Marelui Duce 
Nicolae, adresată Domnitorului nostru în urma celor două 
mari înfrângeri a Ruşilor la Plevna la 8 şi 18 Iulie în care 
pierdură peste 10.000 de oameni. 

108 


Telegrama sună astfel: „Vennez a notre secours, 
quand vous voulez, sous quels conditions vous voulez; 
mais, venez, parceque la cause du cristianisme est perdue". 

La 20 August Carol I trecu Dunărea pe la Corabia, 
iar la 21 luă comanda peste întreaga armată ruso-română de 
la Plevna. 

Partea glorioasă ce a avut-o România în tot cursul 
campaniei ei e recunoscută astă-zi de toată lumea 
civilizată. 

Prin înălțarea României la rangul de regat la 10 Maiu 
1884, s'a pus ultima piatră la consolidarea regatului român. 
Coroana de oţel, făurită din înţelepciunea regelui şi a 
sfetnicilor săi precum şi din vigoarea bravilor, cari au 
luptat pe câmpiile Bulgariei, va sta mărturie secolelor 
viitoare; 


Că din vultur vultur naşte, 
Din stejar stejar răsare. 


Ceea-ce atâta timp fu dorinţa unor bărbați 
cunoscători ai istoriei poporului nostru, ceea-ce era dorul 
aproape ideal, spre a nu zice visul tinerimei noastre culte, a 
fost adus la îndeplinire de regele nostru. România a reînviat 
puternică şi glorioasă. 

Acestea fură evenimentele, a căror amintire ne 
redeşteaptă ziua de 10 Maiu. 

Dacă însă doriţi, ca să nu vă lipsească nici vouă 
avântul părinților voştri, trebue să luaţi azi aminte, că 
numai grație luptei ce au avut-o ei cu străinii, protivnici 
neamului nostru, au putut preţui unirea, care apoi i-a dus la 
izbândă. Luptă să duceţi deci şi voi, luptă fermă dar 
cinstită, contra acelora cari sunt ca o otravă pentru 

109 


încolțirea, creşterea şi învăpăerea unui naționalism 
neprihănit. 

Dat trebue să ne fie nouă a cultiva tot ce e strâns 
legat de naționalitatea noastră, pentru că atunci şi conştiinţa 
noastră națională se va într'aripa mai vie în inimile noastre. 

Originea, limba, portul, musica naţională, cultivate 
după normele ştiinţifice şi artistice, vor întări conştiinţa 
noastră naţională şi vor stârpi discordanțele de tot felul, 
causate prin amestecul etnic, demografic, linguistic, artistic 
etc. al străinismului în ţara noastră. 

Pentru recâştigarea independenţei interne; pentru 
naționalizarea negoțului; pentru întărirea naționalități 
noastre nu prin proselitism, asimilare şi desnaţionalizare, ci 
prin selecțiune naţională, prin aduceri de colonii româneşti 
şi italiene; pentru nobilarea, nu pentru corcirea rasei 
noastre; pentru îndeplinirea idealului lui Mihaiu; pentru 
înfrângerea duşmanilor şi nivelarea Carpaţilor ne trebue un 
timp de pace durabilă. 

Convinşi a avea în persoana iubitului nostru rege nu 
numai un brav căpitan al oştirilor, ci grație instituțiunilor 
noastre militare şi civile, necum şi a legăturilor sale 
familiare, o puternică pavăză a păcei; în iubita noastră 
regină o mamă dulce a poporului - să unim vocea noastră 
cu cea a României întregi în strigarea: 


Trăiască Majestăţile Lor Regale şi Regina! 

Trăiască Alteţele Lor Regale Principele Ferdinand şi 
Principesa Maria cu odraslele lor! 

Vivat, crescat, floreat mândra noastră Românie! 


110 


DIN COLINDĂRILE CERCETĂŞILOR 
CANTEMIRENI! 


Cărui băetan sau copilandru să nu-i placă nobila 
meserie a cercetăşiei? Cercetaşi în tot cuprinsul înțelesului 
râvnia - şi mai că a şi ajuns a fi - deşi în mod mai mult 
inconştient, toată suflarea şcolarească a Gimnaziului 
Cantemir Vodă mai “nainte chiar de a se fi precizat în ce ar 
consta această nouă evanghelie a tineretului studios. Niţel 
“vânt” numai trebuia să i se facă căci avîntul nu le lipsea de 
loc. 

Domnul director al gimnaziului, V. Şuteu, care în 
solicitudinea şi dragostea lui pentru şcoală a prins orişice 
îndemn dela care şcolărimea credinţată grijei d-sale, putea 
să tragă foloase, a binecuvântat încercarea noastră, de a 
scoate pe elevi la aer liber, a-i îndruma spre observarea 
proprie a lucrurilor şi fenomenelor din natură şi a-i apropia 
sufleteşte prin participarea deopotrivă la plăcerile şi 
nevoile unor colindări în afară de oraş. 

Împărtăşind cetitorilor această dare de seamă despre 
isprăvile noastre în ale cercetăşiei, nu înțelegem a fi făcut 
lucru mare, nici cumva a ne creşte numele sau a îndestula 
ambiția puerilă a unor copii, cari prin însuşi faptul 
participării la acele neuitate convieţuiri, pline de 





! D-1 Dr. Ilie Gherghiel, profesor la colegiul Cantemir Voda din 
Bucureşti este întâiul care a pus bazele principiile “Cercetaşilor” la 
noi în ţara. D-sa, fără vorbă, şi fără reclamă a înfăptuit această 
mişcare aşa de binefăcătoare pentru tineretul nostru şi însuşi cu un 
număr de elevi, a făcut 14 escursiuni începând de la Noemvrie 1912 
pînă la Prier 1914. În rîndurile ce urmează d-sa face o dare de seamă 
a “colidărilor şi isprăvilor cercetaşilor cantemireni”, Bul. Muz. Ped. 


Al Casei Şcoalelor. 
111 


învăţăminte, de haz şi de emoţiuni, îşi găsesc cea mai mare 
mulțămire. S'ar părea totuşi, că e o datorie de conştiinţă, de 
a nu lăsa să se cu funde în hăul uitării acele clipe de 
bucurie curată şi nevinovată, fie pentru repetarea lor mai 
înflorită sau mai îndemânatecă, fie pentru a da şi altora 
sămânţa imboldului către asemenea întreprinderi, ce au mai 
mult farmec, credem, trăindu-le, decât de a fi cetite sau 
văzute în proiecţiune cinematografică. 

„Cartea  Cercetaşilor” şcoalei noastre cuprinde 
notele principale ale „capilor de cete”, privitoare la 13 
excursii, făcute în anul şcolar 1913-14 sub conducerea 
subsemnatului. 

1. La prima excursiune, 24 Noemvrie, n'a venit 
decât doi şcolari: Leonescu Ct. şi Ştefan Gh. din clasa 
IV-a. Drumul parcurs a fost: Bucureşti - Chitila - Chiajna - 
Roşu - Bucureşti (13 km.), trecând pe lângă ruina măreaţă a 
mănăstirei Giuleşti. Neputând-o fotografia sau măcar 
desemna, ne-am mulțămit a o măsura. Am găsit-o lungă de 
36 m. şi lată de 18 m., iar zidul era de aproape 3 metri. 

Ca o curiozitate privitoare la istoria naturală se 
înființa privirilor noastre în drumul spre Chiajna o barză 
stingheră, văzându-şi de meserie, pe o toamnă atât de 
târzie. Timpul de altminterea era frumos, pământul uscat, 
iar soarele ne mai alinta cu razele sale; prânzit-am deci pe 
linia forturilor, sub scutul plantațiilor șanțului. 

2. La a doua „colindare”, în ziua de 1 Decemvre, 
numărul participanţilor se ridică la cinci. Calea urmată fu: 
spre Chitila, Valea Colentinei, şoseaua Buftea-Bucureştii- 
Noi, Bucureşti (14 km. 300 m.). Aproape de fabrica de 
zahăr am întâlnit un grup de lucrători ruteni, cu care mam 
întreținut niţel în graiul lor, explicând elevilor portul şi 
tipul caracteristic al acestor Slavi bucovineni. 

112 


Prânzul, binecuvântat, cu câte un pahar de ceaiu 
cald, fu luat în cârciuma din dosul gării. Dibuirea unei 
poteci apoi printre viroagele Colentinei a fost culmea 
petrecerei noastre în acea excursiune. „Sămânţa vorbirei" 
în tot drumul de aci înainte fu însă un accident comic, 
dintre acelea ce te face să leşini de râs, şi a cărui erou 
fusese elevul Dinulescu Ct. din clasa IV-a. Vrând anume să 
urce în goană un val de pământ, format din depozitele unor 
lucrări ale căilor ferate, simţi deodată, că „i se taie 
picioarele". Ce fuse? Valul acela era adică un “agestru"!, 
argilos - mocirlos, ce creştea mereu prin depunerile din 
nişte vagonete, ce se fugăriau, prinse în şine, pe muchia sa. 

Nebăgând de seamă şi nebănuind, cercetaşul nostru 
în fugă îşi înfundă picioarele până peste glesne. Mirarea sa, 
neputinţa de a-şi descleştă picioarele, cumpănindu-se, spre 
a nu cădea „plăcintă” în acest ambiant nebănuit, precum şi 
necazul său de a fi subiectul veseliei noastre neînlăturabile, 
îşi disputau întăetatea, proiectându-se de-a valma pe faţa 
sa, de obiceiu foarte serioasă. 

Aproape de şoseaua Buftea am descoperit un loc 
frumos pentru lupte şi jocuri de teren, unde am făcut 
oarecare exerciţii. 

3. În ziua de 8 Decemvrie n'au luat parte mai puţin 
de 20 şcolari. Ei, era o zi de luptă! Elevii fură împărțiți 
dela şcoală (locul obicinuit de plecare) în două cete, a 
„albilor” şi a „roşilor”, purtând fiecare drept semne 
distinctiv o şuviţă de lână albă sau roşă la braţul stâng. 

Plecăm la 8 jumătate, străbatem stradele Mercur, 
Icoana, Ţărani, Romana, Tunari, şoseaua Ştefan-cel-Mare 





! Provincialism bucovinean şi bistriţean, însemnând orice depunere 
după puhoae (cf. lat. aggestus). 
113 


şi alea Tonolla până la grădina Teiu, unde grupurile se 
despărțesc, având fiecare a merge una pe o parte, alta pe 
cealaltă a Colentinei până la podul de lângă fabrica de 
glucoza, unde era să se dea lupta, pentru cucerirea podului. 

Patrule,  cercetaşi, harţe  singuratice, ademeniri 
războinice: toate peripeţiile unei lupte se puteau urmări cu 
interes crescând; trupul şi spiritul îşi găsiau aci teren larg a- 
şi arată destoinicia. Albii sub conducerea lui Dinulescu 
C.A. au învins. După terminarea luptei făcurăm un prânz de 
împăcare la ospătăria d-lui Fronescu dela Herestrău, unde 
ne-am delectat cu toţii, împărtăşindu-ni-se povestea unui 
curcan, gătit pentru alții şi nimerindu-se admirabil pentru 
nişte cercetaşi pe atât de mirare uimiți pe cât şi de foame 
hămesiți. 

Un elev fu exclus dela excursiunile viitoare pentru 
„tembelism". Trecurăm la răboj 12 km. 

La a IV-a excursie în ziua de 15 Decemvrie au luat 
parte 13 cercetaşi, distanța Bucureşti Plmibuita - pădurea 
Andronache — Colentina - Bucureşti (17 km.). În cale 
făcurăm jocul  „epurelui”, reprezentat prin cercetaşul 
Iordănescu P. Acesta avea însărcinarea de a face fel de fel 
de evoluțiuni „epureşte”, o distanță anumită (până la 
„Câinărie"), marcând însă din când în când drumul său prin 
grăunțe. Ceilalți, resfirați, căutau apoi urma. 

Isteţ şi îndemânatec ne duse prin hârtoape şi 
cărămidării părăsite, sărise peste fire de ape, dâlme, râpi şi 
coclaure. Încât, de! ne ziceam şi noi: 


Urma-i ici, urma-i colea, 
Dar, mai, mai nu se găsia! 


Tot oblicind şi dibuind, patru cercetaşi prea zeloşi şi 
114 


întreprinzători au luat fără voie o baie la picioare, 
spărgându-se ghiaţa cu ei. Au fost - se 'nţelege - scoşi din 
„horă" şi trimişi la cea dintâi casă, ca să se usuce la foc, să 
nu pață mai rău. 

În drumul nostru ni s'a dat să vedem un spectacol, 
unic pentru noi, neaşteptat şi neînchipuit şi demn de a fi 
văzut de acei ce iubesc originalitatea în natură. Ne 
apropiem de „Câinărie”, cunoscută sub acest nume doar 
numai de locuitorii din partea locului. Ce ne-a fost dat să 
vedem? Sute de câini, veniți ca la un „congres" nu numai 
din mahalalele Capitalei, ci - judecând după pârtiele şi 
după lămuririle primite la faţa locului, - chiar din satele 
îndepărtate, împresoară locul îngrădit cu uluce şi apărat şi 
cu sârmă, ca nişte tranşee, unde se îngropau leşurile 
bietelor dobitoace, ce gustaseră în vieaţă ospitalitatea 
Societaţei pentru protecţia animalelor. 

Un schelălăit ca a unei haite de lupi, ce se ridică în 

slavă, stârneşte imediat un răsunet, de un protest, dela altă 
potaie, concentrată în altă parte. Era o revistă, ce merită a fi 
văzută de cei cari - bine înţeles - n'au răbdarea necesară de 
a aştepta desfăşurarea unui film cu asemenea scene 
„Câineşti”. 
Prânzul l'am luat pe nea, în nişte clăi de paie. Aci am fost 
ajunşi şi de cei trei „naufragiați”, pe cari, după ce se 
uscaseră la un foc de vatră nu îi răbda inima a se întoarce 
acasă şi a se despărți de colegii lor. 

Fiindcă în timpul prânzului se mai răcoriseră 
veştmintele pe noi, făcurăm o fugă de întrecere până la 
pădurea din apropiere în mai multe răstimpuri. Ajunşi 
acolo, îi dădurăm ocol în două cete, având ca ţintă cantonul 
11, pentru care era să se dea lupta. Petrescu H. cu 
“albaştri” învinse. Un şcolar fu exclus pe viitor, deoarece, 

115 


neascultând, zădărnici planul „albilor”. 

In ziua de 22 Decemvrie am făcut cu trei elevi, între 
cari şi unul dela liceul „Lazăr", ca oaspe, un marş până la 
mănăstirea Cernica, trecând pe lângă porcăria lui Paţac şi 
urmând apoi şoseaua până la Pantelimon. 

De aci apucarăm însă la dreapta drumul prin pădure, 
nu atât pentru a scurta din cale, ci mai mult pentru a căuta 
prilejuri de frumuseţă, exercițiuri şi de cercetări pe cărări 
mai puţin bătute şi pe urme, din cauza zăpezei, abia 
întrevăzute. 

Cine n'a străbătut iarna o pădure de brazi, pini sau 
molizi, să nu întârzie s'o facă, ca să-şi îmbogăţească 
sufletul cu impresiile multiple estetice şi emoţionante, ce te 
cuprind. 

Dacă un singur conifer îți evoacă silueta unui turn 
gotic, iar o pădurice interiorul unei biserici de acelaş stil: o 
pădure de răşinoase încărcată cu ţurțuri vegetale şi de 
ghiaţa, brumată pe de-a 'ntreg cu fulgi de nea şi sclipind ca 
o sumedenie de mici diamante, apare ca un adevărat templu 
uriaş al naturei în splendoare lucitoare de sărbătoare. 

Belşugul de frumuseță neașteptată te orbeşte, te 
bucuri nemăsurat de cele ce vezi, compătimeşti pe cei ce 
nu se pot împărtăşi cu tine de aceste mândreţe şi nu regreți 
deloc a fi măsurat cu pasul aceşti câțiva kilometri, până a 
ajunge în acest loc plin de farmece scânteietoare. 

Eşind din pădure, ne lăsăm la vale pe splaiul stâng al 
Colentinei, croind-o peste unele băltoace înghețate în 
direcția mânăstirei Cernica. În drumul nostru presărat cu 
mulțime de muşuroaie zărim pe ici, pe colo, pe zăpadă, pe 
scurte distanţe, urme de animale mici dela nişte găuri, iar 
întrun loc la încrucişarea unora din ele, pete de sânge de o 
culoare vie: bănuirăm atunci o luptă titanică între animale 

116 


pitice. 

Încă o muche de deal, cât o fugă de cal şi sântem la 
mănăstire. 

La Cernica Părintele călugăr arhondar, basarabean 
de baştină, ne-a făcut o prea frumoasă surprindere, dându- 
ne vre-o câteva numere din foaia românească scrisă cu 
litere cirilice „Glasul Basarabiei”. Distanţa parcursă în 
acea zi fu mai bine de 28 km. 

În vacanţa Crăciunului nu s'a făcut nici colindare, 
colinde însă fură de-ajuns! 


12 Ianuarie 1914. Bucureşti - stația Cățelu - 
mânăstirea Cernica - Pantelimon - Bucureşti (28 km.) 

Pe o zi geroasă s'au găsit totuşi 6 inşi şi anume: 
Dinulescu Ct., Georgescu A., Nicolaid N., Petrescu H., 
Ştefan Gh., şi Iordănescu P., cari au făcut acest drum, fără 
mantale sau pelerine, dar însă cu tricourile obligatorii pe 
trup. După indicaţiunile şefului stațiunei Căţelu, fusese în 
noaptea acelei zile -15° C. Pe drum începe să-i degere 
elevului Dinulescu o ureche. Observând cînd i se albia, îl 
pusei îndată s'o frece cu nea, până ce sângele începe din 
nou s'o coloreze. 

În prourmarea calei avurăm pe un început de viscol 
frumosul prilej de a ne face datoria de cercetaş faţă de un 
unchiaş, care nu putea urni cu o gloabă cam nevoiaşă din 
troian o căruţă încărcată cu lemne, îndeamnă el calul, îl mai 
arde cu biciul - de geaba. Ajutor? De unde? Atunci iacă că 
se ivesc, trimişi ca de Dumnezeu, numai şase băetani şi, 
înțelegând numaidecât pricina, punem umărul cu toții şi 
scăpăm pe bietul om din impas. 

În această excursie executarăm mai cu deosebire 
“mersul cercetaşilor”, mergând adică o bucată de cale la 

117 


pas, iar alta fugind. 

După ce prânzirăm la stația Căţelu într'o odaie ce ni 
se părea caldă faţa de „kaltul” nemţesc de afară, o 
întinserăm prin ceaţă, spre mănăstire, resfirându-ne după 
vre-un kilometru în mici distanţe, spre a dibui fiecare calea. 

La marginea unei păduri ne arătă drumul un paznic, 
care se încălzia la focul din colibă. Scoborând apoi spre 
luncă, am trecut pe ghiaţă Colentina, ajungând la ostrovul 
mânăstirei Sf. Nicolae. 

După ce vizităm cimitirul, căci biserica era închisă, 
luăm ceaiul şi ne îndrumăm apoi spre casă. Voind a scurta 
calea, am nimerit o ogradă largă, de unde nu era altă 
scăpare decât să ne acățărăm cu ajutorul bâtelor noastre, 
spre a trece un parcan (gard de uluce). 

După ce am biruit obstacolul, am înţeles că nu 
degeaba am învăţat şi noi ceva gimnastică. Luarăm apoi 
câmpul în primire, îndreptându-ne pe o clină de lan spre o 
pădurice şi de-a lungul ei. Apoi prin locuri interesante 
pădăratice, prin găvane şi hârtoape râpoase, unde omătul 
ondulat de crivăţ se „scrobise" la suprafață în formele cele 
mai bizare de pânză mototolită. Pe nea se mai putea ceti 
mersul, joaca, fuga şi sprintenia epurilor, după urmele, aci 
întrolocate şi dese, aci largi şi săltăreţe. 

Tot atunci mai furăm nevoiţi a mai face şi o 
gimnastică „sui generis”,  cumpănindu-ne între 
împrejmuirile unui ceair, împresurat cu sârmă ghimpată, şi 
între ghiaţa subţire a unei bălți; dar am ieşit bine la capăt, 
fără de nici o sminteală, cercetaşii noştri fiind bine călăuziți 
şi prin sfaturi, şi prin teorie; şi prin pildă şi prin dragoste; şi 
prin jertfă, dar şi prin disciplină la ascultarea 
necondiționată. 


118 


19 Ianuarie 1914. Bucureşti — Dudești — Popeşti - 
Conduratu (22 km.). 

Pe malul drept al Dâmboviţei până la Abator, apoi 
pe cel stând până la podul Vitanului apoi iar pe cel drept şi 
de-a curmezişul splaiului până la Popeştii-Români. Aci 
trecurăm pe lângă o biserică nouă cu o inscripție veche. 
Încă un kilometru şi ajungem la Popești-Paulicheni, unde 
peste aşteptare am dat de o cârciumă foarte bine înzestrată 
şi primitoare. 

Locuitorii satului mai păstrează ca un răsunet 
îndepărtat istoric-religios numele unei secte, din care apoi 
s'a desfăcut cea a bogomililor bulgari. Intrând în vorbă cu 
nişte flăcăi pavlicheni, am primit dela ei răspunsul, 
caracteristic: .,Noi nu suntem nici Sârbi, nici Bulgari; noi 
suntem Pavlicheni!" 

Întorcându-ne spre Bucureşti, avurăm în apropierea 
Văcăreştilor o surprindere foarte stranie, când apărură 
fantastic, de ceaţă înconjurate şi parcă plutind în ea, nişte 
case în forme de vile, ceva cu totul neaşteptat pe la 
marginea Capitalei. Puțin lpsia, să nu fi crezut, că era un 
soiu de vedenie aeroasă, aşa ne apărură de nemijlocit, când 
boarea prânzişorului ridicase marama de ceață - şi - 
străvezie ca un giulgiu - ele sclipiră deodată în vederea 
noastră apropiată, însă încă pe o temelie neguroasă. 

În dreptul închisorii Văcăreşti, puţin după ce 
trecurăm de poarta intrării, un soldat fuge după noi şi ne 
pofteşte cu dulce la domnul comandant. Cam intrigat, ce-o 
fi având cu noi, ne supunem. Intrând întrun fel de 
ospătărie, unde ni se spuse că s'ar află d-sa, care nu-mi fu 
mirarea când descoper pe unul din foştii mei elevi, care 
bănuia că trebuie să fie fostul său profesor, care „umblă 
drumurile”. Drept desdăunare îmi cere apoi grația să 

119 


cinstească pe cercetaşii mei cu câte un şip de limonada, 
ceea-ce încuviințez cu plăcere. 


26 Ianuarie 1914. Au luat parte 28 de şcolari. 
Distanţa: Bucureşti - Dobrești - Fundeni - Colentina — 
Plumbuita - Bucureşti (16,5 km.). 

Elevii aveau să-şi însemneze în memorie străzile ce 
era să străbatem, având apoi să concureze între ei. 
Străbatem străzile: Mercur, Icoana, Ţărani, Romană, 
Viitor, Moşi, Căluşei, Traian, Vaselor, Şoseaua Mihai- 
Bravu, Iancu şi Pantelimon până la Mărcuţa, iar de acolo să 
luăm drumul spre Dobroeşti. În cale am vizitat biserica 
frumoasă şi încăpătoare a Sf. Pantelimon. Pogorînd valea 
Colentinei din dosul Mărcuţei, am admirat câmpul acoperit 
de omăt şi râpele văei prăpăstioase. În sat am dat de 
locuitori bulgari. După un mic popas am „întins-o" spre 
Fundeni în „mers cercetăşesc”. Aici am prânzit într'o 
cârciumă foarte sărăcăcioasă şi friguroasă. După masă însă 
ne-am răzbunat, lunecând în faţa iazului înghezat, pe 
zăpada pe clina unei prăbuşiri la vale, apoi urcând de-a 
buşile sau cu mânuirea bâtei iarăşi panta, ceea ce dete 
prilejurile cele mai felurite de îndemânare, haz, întrecere şi 
privelişte. 

De aci ne-am despărțit în două cete de câte 14 inşi, 
dibuind drumul spre Colentina, prin ceață resfirați. Ceata 
din dreapta avuse ocaziunea de a face o trecere foarte 
interesantă peste râu, păşind peste două sloiuri desprinse ce 
trebuiau iute trecute, altfel cufundându-se în apă. 

Lupta pentru cucerirea  mănăstirei Plumbuita, 
aşezată pe o colină, înconjurată din mai toate părțile de văi, 
râu şi băltoace, a fost una din cele mai interesante. Ambele 
cete s'au desfăcut în pâlcuri şi patrule, păzind, cercetând, 

120 


ademenind pe vrăjmaş aiurea, spre a decide apoi prin 
superioritate relativă luarea cetățuei. Lupte mici, hărțueli, 
lupte pe mai multe fronturi, învingeri parţiale - până în fine 
după o încordare înteţită de un ceas din partea tuturor 
părtaşilor, ceata neagră sub conducerea lui Dinulescu Ct. 
ieşi învingătoare. 

Excursiunea a fost mai mult o preumblare 
dealtminterea foarte interesantă şi recomandabilă orişicui 
în jurul Bucureştilor, din cauza timpului şi mai ales a 
drumului nepriincios. Am luat Calea Victoriei la vale, 
strada Carol, Rahovei, de-alungul căei ferate, trecând pe 
lângă haltele Dealu-Spirei şi Cotroceni, trecurăm pe un 
terasament şi pe un pod înalt valea Dâmboviţei şi ieşind 
peste câmpul lui Grand în Calea Griviței, de unde apoi 
ne-am îndrumat spre casă. (10 km.) 

Pe jos se făcuse numai apă amestecată cu zăpadă. 


2 Martie. Luat-au parte 14 şcolari. Era o colindare 
voioasă de jumătate de zi. Pornirăm pe la 2 jum. d. p. şi ne 
îndreptarăm mai întâiu spre Dudești. Imprimăvărase şi era 
prima zi, când pe lângă plăcerile ce-ţi deschide anotimpul 
cu câmpiile încolținde şi cu speranţele înfiripânde, mai 
adăogăm plăcerea morală, de a fi înfruntat iarna, 
descoperindu-i secretele frumuseței ei specifice prin 
colindările noastre în împrejurimile Bucureştilor, ce s'au 
perindat, în afară de vacanţele Crăciunului, în tot cursul ei. 
Era timpul când soarele nici nu-l doreşti, nici nu te supără; 
timpul, când un zefir parcă mereu te ademeneşte să te tot 
dai dorului de ducă, să te tot alinte cu a sale desmierdări, 
ba, de s'ar putea, să te umfle în slavă chiar şi să te tot 
legene pe-ale sale aripi aeroplane şi aeropline în spre calea 
ca prin vis întrevăzutei fericiri. 

121 


În apropiere de pulberăria Dudeşti, pe un podiş 
frumos înverzit şi mărginit în spre Apus de o muche de 
deal, şcolarii se resfiră în două şiruri, formând un unghiu 
drept, şi fiecare ins în depărtare ca de vreo zece metri de 
vecinii săi. S'a jucat de-a „olacul”. Acest joc constă din 
transmiterea cât mai repede şi mai exactă a ordinelor date 
dela centru spre margini şi din înregistrarea lor de către 
capul fiecărei echipe, alergând fiecare cu vestea primită în 
spre vecinul din preajmă. Ambele cete concurează între ele. 

Apoi am asaltat dealul din față cun avânt 
„dorobănţesc"”. După aceasta mai făcurăm încă o joacă de 
cercetaşi, căutând fiecare a se apropia de comandant, fără 
însă să fie observat şi recunoscut. La un semnal toţi şcolarii 
trebuiau să stea drepți şi atunci era să se vădească, cine a 
fost mai dibaciu. 

Către seară am pornit-o iar la drum, dibuind resfirați 
vreo cărare sau pârtie în spre Dâmboviţa. 

Ajungând la gârlă, am nimerit tocmai un soiu de 
punte în formă de scară, care însă se cam clătina, când 
treceai pe ea. O parte din elevi au trecut „de-a buşile", iar 
cercetaşii Badea A.., Angelescu D., Petre Ilie, Marțian C. şi 
cu subsemnatul am trecut în picioare, cumpănindu-ne cu 
bâtele, cu mare băgare de seamă. 

După ce s'au împărțit oarecare mici premii, ca notițe, 
cupe de hârtie ş. a. pentru diferite isprăvi mai „răsărite", am 
luat-o iarăşi la picior pe sub nişte coaste, ce mărginesc 
albia veche a râului. Dase în amurg. Mulţămirea! şi nu 
multumirea, de a fi făcut iarăşi o escursiune reuşită, fu 
tradusă în cântece cadențate după mers, iar lătratul cânilor, 
din satul de pe şi după dâmb forma un fel de cadru acustic 





! De la a dori cuiva “mulţi ani”, de la mulțămi pe cineva. 
122 


foarte înveselitor. 

Înserase. Pajiştea fiind bine bătătorită, mergeam în 
voie, în cârd, orientându-ne după o lumină, ce lucia în 
calea noastră, întro depărtare de vreo doi chilometri. 
Urcând coasta, iar drumul devenind mai anevoios, 
aprindem cele două felinare, cu care ne înarmasem dela 
plecare. 

La 9 jum seara ajunserăm apoi cu bine în Capitală, 
făcând 19 km. 


9 Martie, zece inşi, pădurea Otopeni. Pe un timp 
frumos plecăm la 9 jum. dimineaţa, spre şosea, însă nu spre 
a face paradă, căci ne-am obiciniut a găsi în noi înşine 
mulțămirea fără să provocăm atenția publicului mare. 
Nefiind lume, am variat mersul, fugind în răstimpuri, 
ceeace anima trupul, dar şi dispoziţia cercetaşilor foarte. 

Tot mergând pe şoseaua Ploeştilor înainte şi prin 
Băneasa şi ajungând, la km. 10 între pădurea cu acelaş 
nume şi acea a Tunarilor, am ţinut sfat de războiu şi am 
stabilit următoarea ordine de bătaie: Un aviator (elevul 
Marțian Ct.) necunoscut, a căzut în pădurea R. Fiind 
observat de ambele armate, acestea au trimis câte un 
detaşament spre a-i da ajutor, de o fi „de-ai noştri”, sau de 
a-l prinde, de-o fi de ai duşmanului. Totodată însă trebuiau 
să aibă grijă de a nu fi prinşi de inamic, eventual de a 
zădărnici şi ei la rândul lor manevra partidei contrare. Fură 
lupte, foarte învierşunate, care însă nau degenerat peste 
marginile cuvenite. „Roşii” ieşiră învingători. 

La 12 s'a dat semnalul încetării luptei. A urmai apoi 
prânzul pe iarbă uscată la adăpostul unui tufiş. Ne-am 
întors apoi spre casă, unde am ajuns la ora 4 d. p. (17,200 
km.). 

123 


23 Martie. Plecarea la 8 jum. dela şcoală cu 10 elevi, 
spre Pipera. 

Folosindu-ne ca totdeauna în oblicirea pârtiilor din 
jurul Capitalei de admirabila hartă a Institutului nostru 
geografic 1:50.000, urmăm mai întâiu drumul obişnuit 
până la Teiu, apoi cel ce duce spre Pipera, însă numai până 
ce suim podişul: de acolo o luăm la stânga pe o toloacă 
frumoasă, în direcțiunea cantonului No. 7 (nu 8!), a calei 
ferate Constanţa. De aci apucăm spre N. Ost vre-o 700 m., 
când se deschide valea unei viroage lungueţe, ce ne mână 
apoi până la Pipera. 

Valea aceasta mocirloasă, plină cu plante şi vietăți 
de apă, presărată apoi până la o biserică singuratecă cu 
arbori înalți, unde fel de fel de păsăret de pe câmpie îşi dă 
întâlnire, amestecându-şi cântările şi ciripirile cu ale 
privighetoarei de baltă şi a  grangurului solitar - 
impresionează pe acela, care din întâmplare a prididit prin 
locurile acelea, cu atât mai plăcut, cu cât nu te-ai fi putut 
aştepta a da în plin câmp de bărăgan şi la marginea 
Bucureştilor de un asemenea mic raiu câmpenesc. Câte 
prilejuri aci de observare, culegere de plante sau de 
goange, precum şi de reculegere trupească şi sufletească. 

De aceste lucruri se resimțeau şi băieții noştri. 
Numai veselie şi sburdălnicie; alergau, săriau peste şanţuri, 
asaltau râpe sau pripoare; unii mai mărunți şi mai sglobii se 
dedeau de-a tumba sau se prăvăliau din deal în vale. 

Cum cuprinserăm noi astfel toată valea dreaptă, tot 
mereu înaintând, când mai a fugă zorind, când mai cu 
încetineală zăbovind: iacă că răsar înaintea noastră, la o 
întorsătură a văei, nişte oameni cari se opinteau a aburca 
coşcogemite copac trunchiat într'un car, desfăcut în câte 
două părechi de cotiuge. Lucrul se făcea cu oarecare 

124 


anevoinţă. Un semnal fluerat: „drepţi!”; un semn cu mâna 
şi mândrii mei cercetaşi se răpăd ca la un asalt în chiote de 
bucurie, punând mâna şi umărul, de au urcat apoi cu toții 
vre-o doi, trei arbori în car. Soarele însă se înălțase la 
prânzişor, iar Cercetaşii sunt pururea flămânzi sau cel puţin 
dispuşi a dumica ceva. Facem deci popas. Facem şi focuri, 
dar, ştii, mai cu meşteşug. C'un singur chibrit era lozinca. 
N. Nedelcu, care reuşi, primi drept răsplată o agrafă de 
pălărie. 

În timpul excursiunei s'au cules flori, ce le-am pus în 
urmă la dispoziţiunea d-lui profesor de botanică. Elevul 
Niculescu C. ne-a fotografiat apoi. 

Pornind în urmă spre pădurea Tunari, ne apucă o 
bură de ploaie, ce ne sminti planul şi ne făcu să facem 
„stânga 'mprejur”, luând-o iute la picior spre cantonul No. 
7. 

După ce mai stătu niţel ploaia, o luăm iarăşi de- 
acurmezişul pajiştei în spre Teiu. Aci ne adăpostim, stropiți 
binişor, sub şopronul unei cărămidarii. După vreun pătrar 
de oră urcăm deluțul şi ne oprim la o cârciumă, unde ne 
mai răcorim sufletul cu câte un şip de limonada ce aduce şi 
plăteşte uneori mai cât un vin spumos. 

După încetarea ploaei, vizitat-am biserica dela Teiu, 
interesantă mai ales prin frumoasele monumente de 
marmoră ale familiei Ghica, între care unul, ca un semn al 
timpului, cu un epitaf în franțuzeşte. 

Colindarea aceasta s'a terminat cu două lupte de 
întrecere: una de descoperire a vrăjmaşului, alta de cucerire 
a cetăţii închipuite (biserica dela Teiu). În ambele întreceri 
au ieşit roşii învingători. 

La ora 5⁄2 ne-am despărțit, ducându-ne fiecare spre 
casă. 

125 


In vacanţa Pastelor, de asemenea, nu s'a făcut nici o 
excursie. 


23 şi 24 Aprilie. Călătorie la mănăstirea Cernica şi 
Pasărea, 12 şcolari, între cari şi doi biciclişti. 

După ce am botanizat pe întrecere în pădurea 
îmbelşugata de plante, biciclişti Gherovici E. şi 
Grigorescu Lupu, fură trimişi cu cutiele pline la şcoală, 
având apoi a se întoarce şi a ne urmări după semnele, ce 
am convenit a le face la răspântii. 

Noi pedestraşii am luat până la Obor tramvaiul 
electric, spre a mai scurta din calea cea lunga. De aci 
încolo drumul nostru obişnuit: dela Mărcuţa cărarea pe 
stângă, de-alungul şoselei până la o râpă, apoi peste 
câmpie, pân' ce dăm în vale, la podul peste Colentina, iar 
de şosea. Dela Pantelimon însă la dreapta prin pădurea atât 
de frumoasa şi apoi în diferite variații prin câmp sau 
dumbravă spre Cernica. 

Ac. alaiu mare. Sute de căruțe şi birji, în toate 
formele şi cu fel de fel de muşterii încărcate, se întindeau 
întrecându-se întrun şir nesfârşit spre codrul din faţa 
intrării mânăstirii, unde, ajunse, îşi descărcau marfa, ce se 
pierdea apoi aci iute în bâlciul de oameni, trăsuri şi 
animale, ce forfoteau de-a valma. 

Țipete, chiote, sunete de vioare şi țimbale. strigăte 
de-ale bragagiilor, ce-şi lăudau udătura. pocnete de bice şi 
de pistoale; o lume, care mişuna în toate părțile, alta care, 
aşezată pe iarbă, mânca şi chefuia tineretul apoi, care juca 
ŞI copii, care se jucau. 

După ce ne-am împrospătat oarecare merinde 
străbătut-am prin acea lume, mirată şi ea de noi, văzându- 
ne cu „trăistanele" în spate, şi ne văzurăm de cale. 

126 


De sfântul Gheorghe e, deci, hram sau, cum zic 
foarte frumos Bănăţenii, „rugă” la Cernica, şi este destul 
de interesant a vedea acea viaţă populară răsfăţându-se sub 
scutul arborilor înfrunziți. 

Drumul nostru - vorbă să fie - ducea acum de- 
acurmezişul pădurei Cernica vre-o şase kilometri, spre a 
ieşi spre valea Pasării. Călăuza noastră era insa numai harta 
şi Busola! Noroc că pădurea era ridicată şi apoi şi 
străbătută de multe „linii", tăiate pentru parcelarea ei. Până 
la valea Băjeniei ne-am şi folosit de-una din ele, care ducea 
în direcția noastră. 

Aci, dând de locuri mocirloase, am oblicit cu toții, 
după obiceiu, o trecere, făcând apoi şi un popas, aşezându- 
ne pe un trunchiu gros şi lung, ce ne ispitise la şedere. 

Chiuind spre a scotoci din codru pe cei doi cercetaşi 
biciclişti, pe care îi bănuiam că trebuie să fi dat acum la 
întoarcere de urma noastră, după mai multe încercări, ni se 
părea, că auzim un răsunet. 

În urmă însă se distinse limpede o detunătură de 
armă, şi după vre-o zece minute, ordonanțele noastre fură 
primite şi ospătate cu mare bucurie de colegii lor. 

Apoi ne îndrumarăm cu toţii în spre nord-est, 
mergând pe diferitele cărări, însă întreținând mereu 
legătura prin semnale convenționale, sau mai bine zis, 
convenite. 

Călătorind astfel în umbra copacilor ceasuri întregi, 
în taina unui codru, ce părea fără capăt, pe lângă plăcerile 
multiple, cu care natura în largul ei ştie să te încânte, nu 
puţin, ne ademenia şi sporia placul nostru sportic şi 
împrejurarea, că ne puteam asemăna unor adevăraţi 
cercetaşi, ce ne încumetasem a străbate codrii fără vre-o 
călăuză, fără a cunoaşte vre-un drum sau potecă, fără 

127 


măcar a găsi vre-o cale oarecare. Ni se părea că toarcem un 
fir dintrun caer nemărginit;, parc'am asculta o poveste 
frumoasă, ce nu se mai isprăvia cu toate că am fi fost 
curioşi să vedem, cum se va isprăvi. 

Un drum sau vre-o cărare, un hățaş sau măcar o 
posibilitate de a pătrunde - se ivia când ici, când colea. Cel 
ce o găsia se bucura şi cu un ura! ne năpustiam cu toții 
întracolo. Dar, nu-i vorbă, mai merserăm şi prin 
luminişuri, poeni, iazuri, sehelbe nenumărate, până, către 
seară, dădurăm de capătul codrului. Case se ivesc şi un 
râuleț limpede, peste care trece pe un viaduct în formă de 
pod o cale ferată. Ne pogorîm în vale şi în albia asfaltată de 
sub viaduct luăm o baie de picioare, ce fusese apoi de toți 
considerată ca nepreţuită. Ne aflam la Brăneşti şi după baie 
am vizitat şcoala de agricultură sub conducerea amabilă a 
unui gardian. 

Bicicliştii noştri manifestând prea multă 
independenţă, fură concediaţi iar ceilalți ne urmarăm 
drumul spre mănăstirea Pasărea, unde am ajuns încă de 
vreme, pân' a nu însera. 

Aci furăm bine primiți. 

Fiind cam obosiţi de cale, ne culcarăm de vreme, 
după ce cinasem şi băusem câte un pahar de ceaiu. 

În ziua aceea am făcut vre-o 23 de kilometri. 

A doua zi luăm calea înapoi, trecem prin cătunul din 
apropiere, Cozienii, apoi peste valea şi apa Pasărea şi 
începem a străbate acum, cale de vre-o doi kilometri, 
frumoasa pădure Cernica, de-a latul. Este o pădure 
„civilizată”; parchete se văd, întretăiate de , linii", şi 
catagrafiate cu litere şi numere pe tăblițe: pădurea e, mă 
pot exprima astfel, „câmpul" de exerciţiu al viitorilor noştri 
sivicultori şi „brigadieri" dela Brăneşti. 

128 


În pădure, se 'nţelege, ne-am răspândit spre culege 
varietăți de flori, spre a umplea cutia de botanizat, 
regretând că n'avem decât una. Mai adunăm şi vre-o câteva 
vietăți, între care şi un brotăcel de culoarea frunzelor 
uscate. leşind la larg, mai scurtăm calea, cu toate că drumul 
din dreapta (cantonul No. 18), ce-l arată harta, nu mai este 
în ființă. Puțin am mers noi prin ţarini şi pe haturi şi dăm 
de obârşia văilor Tânganului, ce servă de păşune. Mersul 
pe aci e foarte plăcut şi orişicum mai interesant decât pe 
şosea. 

La Pantelimon ne-am oprit la cunoscuta bragagerie, 
spre a ne mai înviora niţel cu câte-o cupă de udătură 
bulgărească. Apoi am plecat şi am ajuns la Bucureşti la 21⁄2 
făcând în total, în cele două zile, vre-o 41 de kilometri. 


De Sf. Constantin şi Elena, 21 Maiu, în cea din urmă 
excursie din anul acesta şcolar. Luat-au parte la ea numai 
şase şcolari, fiind o zi mare, când familia îşi reclamă şi îşi 
recheamă odraslele! 

Dar ne făcurăm şi noi ziua noastră! Plecarăm la ora 8 
dimineaţa, luând drumul spre Herestrău, de-a dreptul peste 
bulevardul Colţei şi şoseaua Jianu. Trecând podul peste 
Colentina, am cârmit vre-o 300 m., spre dreapta, apoi am 
întins-o înainte şi drept înainte pe lângă o linie de case, căci 
drumul dela biserică o iea la dreapta, urmând apoi o zare de 
cale ce prelungind-o cu ochii, se opreşte în pădurea 
„ Tunari". Închipuitu-ne-am adică, că urma ceea trebuie să 
iesă într'acolo. 

Eram în frumoasa lună Maiu. Cireşii înfloreau, 
soarele ne cuprindea cu dulceaţă, iar ciocârlia nu mai putea 
de bucurie, văzând că Cercetaşii cantemireni veniau să 
admire şi ei frumuseţea câmpului. 

129 


În cale dădurăm mai întâiu de linia ferată, ce duce la 
Obor şi imediat după aceasta iacă şi ceeace duce la 
Constanţa. Arătai numaidecât elevilor punctul acesta 
interesant pe hartă. 

Tot înainte păşind, dădurăm într'o mică vâlcea de o 
băltoacă. De aci drumul se îndreaptă spre nord-est şi - şi 
pădurea, ţinta noastră, nu ne mai putea scăpa. 

Pe când noi studiam topografia locului şi pe unde ar 
fi mai bine s'o apucăm, zărim lângă baltă un hoit, iar lângă 
el un câine. Spre a-l speria, dădui un chiot. Animalul însă 
îşi văzu de treabă. Atunci chiuim toţi deodată după un 
semn dat. Dar abia ridică capul dihania. De oarece altă dată 
pe valea Piperei am gonit foarte lesne în asemenea fel un 
câine, ne mirarăm mult de îndărătnicia acestuia. Mai facem 
atunci şi ultima încercare: îi mai tragem o chiuitură şi mai 
straşnică şi începem să alergăm, vânturând bâtele în aer, în 
spre dobitoc, ce se găsia la o depărtare de vre-o 150 m. De 
astă dată reuşim: animalul lasă hoitu şi se îndepărtează 
încet, fără vre-o turburare. lar noi am rămas în credința, că 
am biruit - un lup! 

Dealungul bălței am cules apoi o mulțime de flori de 
mocirlă şi de baltă. Ca să fim însă sinceri, trebuie să 
declarăm, că nam adunat acele flori numai şi numai din 
interes ştiinţific, ci poate mai mult răpiți de frumuseţea 
acelor odoare plăpânde ale primăverei. 

În preajma apei un covor de „calce” (caltha palustris) 
saturau ochii cu portocaliul lor lucitor, iar în pozițiune mai 
retrasă strălucea ici-colea câte o floare broştească 
(rammculus aquatilis) în culoarea nevinovăţiei. Din baltă 
ieşia semeţ stânjenelul de baltă (iris pseudacorus), pe atât 
de ademenitor, cât şi inapropiabil în cetatea sa apătoasă. 
Dar cine putea trece pe lângă gingaşele „nu-mă-uita" 

130 


(myosotis palustris), să nu lege prietenie cu ele, ducând şi 
celor de acasă o mărturie de mândrețea câmpului 
primăvăratec ! 

Continuându-ne drumul spre pădure, întâlnim în cale 
un lucrător italian, care ne mărturisi că plecase şi el pe 
câmp de dragostea naturei. Încă o descoperire pentru 
Cercetaşii mei, ce le-a fost desigur priincioasă. 

Ajungând sub umbra copacilor, admirăm o cireadă 
de vaci sviţerane, păscând cu poftă ierburile grase, ce 
doldoriau prin rariştile şi luminişurile pădurii. 

La un colţ al acesteia, pe un podiş mai ridicat, facem 
ŞI noi popas, scoatem merindele şi ne dorim „poftă bună". 

După ospătare dădui cetire unei admirabile descrieri 
a d-lui prof. univ. Dr. I. Simionescu: „Pădurea în 
primăvară", publicată în revista „Natura" (An. IX-lea). 

Deodată, furăm scuturaţi din pacea noastră literară 
de un sunet de trompă de automobil, ce ne zugrăvi într'o 
clipeală „Calea Victoriei” cu toate ororile ei. Pasagerii 
vehiculului modern, văzând această idilă cercetăşească, 
păreau mirați, cum ne mirarăm şi noi, că asemenea 
frumuseți simple ale naturei au putut să ademenească şi pe 
alți muritori a le gusta. 

După masă ne urmarăm calea de-alungul pădurei, 
luând-o însă de aci spre răsărit. 

Încântătoare ni se pare şi acuma în amintire acea 
colindare sub farmecul celor cetite şi în vraja celor de noi 
înşine simţite. Pădurea e o lume pentru sine, cu umbrele ei, 
cu ascunzişurile ei, atât de ademenitoare pentru Cercetaşii 
isteți, cu poenile ei poetice, cu grădinile ei botanice şi cu 
concertele ei simfonice, în care frumosul bariton al 
grangurului cu glasu-i metalic s'aude din când în când, 
acoperind pe cele ale celorlalţi cântăreți. 

131 


Din spre câmp şi din naltul cerului ciocârlia numai în 
superlative cântă în cele mai frumoase ode laude Celui de 
sus. 

Holdele însuşi - sorbind cu nesat vlagă din glie, 
alăptată de toana curgătoare din slavă - nu numai că 
huzuresc de vioiciune dar mânate de un vânt sprintenel, se 
încreţesc şi se netezesc ca valurile mării, sporind 
privitorului impresiunile. 

Iar la zarea orizontului mai sclipeşte câte un turnuleţ 
sau coş de fabrică ca un punct de orietare pentru un puiu 
rătăcit al Capitalei. Şi am tot mers noi aşa pe aripa dorului, 
de călătorie, până ce zărirăm desenîndu-se după vre-o două 
ore, stâlpii de telegraf ai unei şosele, perpendiculară pe 
direcțiunea noastră. Am croit atunci şi noi „diagonala” şi 
am dat în calea ce duce la Pipera. Şi am tot mers voiniceşte 
înainte; iar la ora 7 seara am sosit în Bucureşti. (21 km.). 

Schiţând aci momentele principale ale colindărilor 
noastre din cursul anului şcolar expirat, nu va fi, cred, fără 
folos a arată în două vorbe şi rezultatele generale ale 
străduinţelor noastre. S'a făcut în total 14 excursiuni în 15 
zile, la care au luat parte 60 de elevi, făcând în total 258 de 
kilometri. 

Cele mai multe excursiuni (11) le-a făcut şcolarul 
Ștefan Gh., altul, Nicolaid (8), Dinulescu Ct. (7) din clasa 
IV-a. Cea mai mare parte din elevi (32) însă, au fost numai 
o singură dată! Cauza acestei frequențe slabe îşi găseşte 
explicarea după cercetările şi experienţele sub semnatului, 
în prima linie, în neîncrederea familiei de aceea am stăruit 
şi cu altă ocaziune! pentru obligativitatea acestor colindări. 
Văzând părinţii, că odorul lor s'a întors dela primblarea 





! Vezi articolul „Cercetaşii” din „Minerva” 7 Decemvrie 1913. 
132 


kilometrică pedestră mai rumen la față, se vor convinge, că 
nu e nici „nebunie”, nici prilej de îmbolnăvire, de a-i lăsa 
măcar odată sau de două ori pe lună să soarbă şi altă 
atmosferă decât cea de pe locurile obicinuite de preumblare 
ale oraşelor noastre. 

Ne mai rămâne a arată, că ne-am folosit cu 
îndrumare teoretică de cartea lui Dr. A. Leon, 
Jungdeutsclands Pfadfinderbuch, Munchen, 1913 - în cât 
priveşte cercetăşia propriu zisă; de cea a lui P. Kolbe, Wie 
findet sich der Tourist im Gelande zurecht?, Leipzig, 1910 
- încât priveşte cartografia, şi de admirabilul „Bilder Atlas 
der Fruhlingsblumen" de H. Schuhmacher ed. O. Maier, 
Regensburg - încât priveşte stabilirea identităţii plantelor. 


133 


FACTORUL MORAL ÎN EDUCAȚIA 
CETĂŢEANULUI! 


Stimaţi colegi, iubiţi şcolari! Convenind a Vă vorbi 
la această serbare de sfârşit de an, împart cu mult stimatul 
Domn Director Șuteu răspunderea acestei însărcinări 
onoratoare. Datu-ne-am doară seama prea bine, că mulți 
alți colegi ar fi putut cu mai mult talent oratoric să 
vorbească cu această ocazie inimilor  D-voastre, 
comunicându-Vă gândirea noastră. Dar m'am lăsat împăcat 
de cugetarea că experienţa anilor şi dirigenția clasei a IV-a 
implică şi obligaţiunea de a da şcolarilor, ce se despart de 
noi, câte o povaţă părintească, iar celor, ce vin sa le 
urmeze, a-i îndemna să culeagă de pe urmele înaintaşilor 
lor, pildele cele bune. 


Domnilor, 

D-nul Director V'a vorbit cu  competenţa-i 
recunoscută despre partea materială, despre rezultatele 
pipăite ale stăruinţelor comune. 

Eu aş dori să mă întreţin cu Dv. de asta dată asupra 
unui factor moral, care constitue temelia oricărei 
civilizațiuni. Căci Domnilor, înainte de toate, trebuie să ne 
dăm seama de un lucru. O societate, un stat, un popor nu e 
bine îndrumat pe calea progresului de cât, dacă are drept 
pavăză ordinea morală. State absolutiste sau republice se 
prăbuşesc, dacă nedreptatea şi desfrâul se lăfăe în ele. 

Aşa dar, ce ar putea pretinde societatea de la noi? Şi cine 
anume constitue societatea, căreia trebuie să-i dăm 
ascultare? Societatea, ar putea zice unul, suntem rând pe 





! Anuarul Lic. Cantemir 1925. 
134 


rând, insul cutare, apoi cutare şi aşa mai departe. Îi faci pe 
pofta azi unuia, mâine altuia, făcând pe placul măcar celor 
mai de seamă, învederat, Domnilor, aceasta nu se poate! 
Societatea, care ne răsplăteşte pentru munca noastră, ne 
cere pe lângă învățătură, şi dreptate şi - moralitate înainte 
de toate. 

Să-mi permiteţi deci să vorbesc despre acest factor 
important al vieţii şcolăreşti, de stat, de cultură. Ea este 
vecinica grijă a părinților şi a profesorilor. Ea se impune 
atențiune dascălului - care ar dori să servească ştiinţei, 
lăsând pedagogului sarcina a pune la locul lui pe cel, ce se 
abate de la buna rânduială. Moralitatea filosofică şi 
religioasă e studiată şi în mod teoretic în şcolile noastre. Ei 
îi servesc şi serbările religioase, instituite şi păzite de 
şcoală ca comemorare şi întru cultivarea raporturilor 
noastre cu Dumnezeirea. N'aş avea căderea să vorbesc Dv. 
despre însemnătatea ei. Dar dată fiind împreujrarea, că 
tineretul studios al Capitalei culege îndemnurile pentru 
înavuţirea cunoştinţelor sale nu numai din sânul familiei 
iubitoare; nu numai dela profesorii cu grijă, pentru viitorul 
neamului şi din cărțile didactice, cuprinzând descrierea 
fenomenelor; ci se lasă uşor ademenit şi de mediul 
înconjurător, adesea foarte dăunător şi în unele privinţi 
parcă creat pentru pustiirea inimilor generațiunilor, ce se 
ridică: să ne fie permis, ca buni creştini şi ca buni Români, 
a da expresiune îngrijorării şi revoltei patriotice contra 
acestor stări de lucruri, ce ameninţă a ne răpi tezaurul 
nostru cel mai scump, tineretul şcolar. Până la ivirea 
măsurilor, ce ar fi să ne garanteze o altă îndrumare, pavăză 
să ne fie religiunea creştină, naționalismul român şi o 
râvnă pătimaşă pentru înfăptuirea binelui. 


135 


Domnilor, 

În lumea aceasta a materializmului, a admirațiunii 
pentru ştiinţa pipăită şi adeverită, ce ne-ar face să susţinem 
această disciplină, a cărei temem e credinţa? Ea odinioară 
puternică şi biruitoare asupra păgânilor, pârghie puternică 
civilizațiunei sufleteşti, izvor de mângăere şi adăpost 
mântuitor pentru suflete desnădăjduite cere astăzi însăşi 
îngăduință. 

Religiunea, dragii mei, sublima  revelaţiune 
dumnezeiască, cugetarea cea mai adâncă, înviorată şi 
repercutată de simtire; temelia etică a oricărei conlucrări 
omeneşti, superioară în complexul şi concepția ei ştiinţelor, 
mărginite ca cuprins; şi chiar filosofiei, care nu înseilează 
şi elementele credinței, iar în morală îl face pe om 
judecător al proprielor sale fapte - este pârghia cea mai 
puternică, cum mai presus de ea nu poate să existe alta 
pentru omenire; dea-pururea menită a ridica năzuinţele 
oamenilor spre cer, spre ideal, este educătoare cea mai 
conformă cu firea dublă o omului, speranţa celor ce sufăr şi 
sprijinul celor obijduiţi. Religiunea, dragii mei, nu e numai 
teama de o ființă superioară, ci şi glasul conştiinţei, ce 
pururea arată judecății noastre calea dreaptă de urmat. 

Acest sentiment înăscut în om a fost apoi desvoltat 
în cursul civilizațiunei omeneşti, culminând în religiunea 
creştină, înțelegând oamenii rostul religiunii, ca al unei 
discipline menite, prin păzirea legilor dumnezeieşti, a 
educă pe om după cerinţele omeniei: ea a devenit cea mai 
însemnată podoabă sufletească şi intelectuală a omenirei, 
întru cât ea e o garanţie neîntrecută, pentru a scoate pe om 
din concepția animalică egoistică şi a-l face ființă sociabilă, 
folositoare prin iubire şi celorlalți semeni ai săi. Intrucât 
însă noi aparținem unei anumite religiuni şi am biruit sub 

136 


scutul acesteia, şi făcurăm şi în timp de pace zid de apărare 
al naţiunei din legea noastră străbună: ea devine se 'nțelege, 
un spin în ochii unor anumiţi venetici, ce nu-şi pot obicinui 
ochii la luciul tot mai viu al Stelei României. S'a început 
atunci campania contra ei sub cuvânt, că civilizația nu o 
îngăduie. Tocmai din potrivă. În străinătate numai 
semiculții se mai răzvrătesc contra religiunii, care e acolo 
în cinste tocmai la popoarele cele mai culte. 

Nici când religiunea nu va putea fi înlocuită cu 
morala filosofică, fiindcă etica, anticipând asupra 
constatărilor psihologiei, nu dă şi sancţiunea îndeplinirei 
învățăturilor ei. 

Fără însă de calitatea, dobândită prin grea trudă 
pedagogică, de a-l face pe om să simtă şi durerile 
semenilor săi, toată învățătura insului e dăunătoare 
societăţii. 

Aveţi deci datoria către părinţii Voştri sufleteşti şi 
către Voi înşi-vă nu numai să respingeţi cu indignare orice 
atac contra legii noastre drepteredincioase, ci să ne 
semnalaţi şi nouă pe cei ce s'ar încerca a Vă deslipi de la 
sânul religiunei şi a Vă înstrăina şi de inimile noastre. lar 
ca atitudine pozitivă sa cercetaţi bisericele numeroase ale 
Capitalei, să ascultați limba frumoasă străveche, să 
admiraţi cântările corale sau vocea argintie a Diaconului, 
să studiați apoi arhitectura la îndemâna cărților erudiților 
noştri, să Vă incumătaţi apoi a descifra şi literile străbune 
de pe crucile sau inscripțiile străvechi. A fost o rătăcire, şi 
o rătăcire amarnică, uitarea căei bisericii. 

Am ajuns să întrecem în ireligiozitate şi pe cei mai 
abraşi răstălmăcitori ai principiilor ştiinţei. 





! Cum recomandă d-l prof. 1. Găvănescul în Etica. 
137 


Tâmplele noastre se dărâmă şi numai credem - nu 
preoților, ci nimănuia! 

Idealurile ni se terfelesc de toți spurcaţii. Poeţii şi 
propăvăduitorii grăiesc în pustiu. Noi profesorii, cari am 
moştenit de la redeşteptătorii seminței româneşti vlagă 
sufletească caldă pentru întruchiparea idealurilor noastre, 
suntem revoltați; amarul aproape ne înneacă şi ne secătuesc 
vigoarea. 

Pentru acest cuvânt dorire-am să Vă facem să simțiți 
cu noi la fel, doar vom reuşi să scuturăm nepăsarea, ce ne 
învălue; să scuipaţi otrava, ce de-avalma cu microbii 
patogeni tind a Vă înăbuşi sentimentele frumoase. 

Urmând şi în această privinţă pilda bună a Apusului 
sau a bunicilor noştri, dragostea pentru moşie iarăşi va 
încolți, Românii iar îşi vor strânge rândurile, duşmanul nu 
va mai avea spor - iar noi vom putea încheia în linişte 
viața, fiind că am fi contribuit să ne regăsim iarăşi pe noi 
înşine şi să revenim ca fiul rătăcit iar la vatra părintească 
izvorul dragostei şi vredniciei noastre. 


138 


TURISMUL ÎN ŞCOALĂ! 


Unul din idealurile pedagogice, ce preocupă de o 
bucată de timp cercurile noastre diriguitoare, e mijlocirea şi 
înlesnirea contactului cât mai strâns cu natura, unde, în 
afară de încăperile şi laboratoarele şcolii, se desfăşoară 
viaţa aievea cu multiplele ei corelaţiuni, a cărui analiză şi 
sinteză abstracționată formează teoria celor în şcoală 
învăţate. 

Întrucât în vremurile noastre principiul predominant 
în efectuarea unui progres social pare a subsuma în sine, pe 
lângă forța convingerii şi pe cea a unei dulce sile - e 
învederat, că coeficientul său nu poate fi decât în funcția 
eficacității amândurora. 

Vă este îndeajuns cunoscut, cum unii elevi lipsesc 
regulat dela excursiuni, fie că au fost robiți altor 
ademeniri, fie că părinții se opun, găsind pentru odraslele 
lor, poate nefolositor, a-şi mâna picioarele pe alte tărâmuri 
decât cel al caldarâmului orăşenesc. 

Decretarea oficială a obligativității unei excursiuni a 
întregii şcoli şi alteia a fiecărei clase îndeosebi la anumite 
zile, în anul şcolar este, credem, începutul metodic al 
generalizării lor. 

Ajungând şcolari, părinți şi profesori prin 
metempsihosa unei line constrângeri în ceairul larg al 
convingerii depline, excursiunile, cu pricepere şi cumpăt 
îndrumate, vor putea ajunge să se impuie apoi prin forţa lor 
proprie, a ne scoate din toropeala orientală şi a ne apropia 
şi prin şi prin aceasta de popoarele apusene, cu care 
pururea râvnim a ne identifica în multiple privinți. 





! Gazeta Sporturilor 1925. 
139 


La liceul “Cantemir-Vodă" cultivarea excursiunilor a 
devenit tradițională. Ele s'au făcut de un şir de ani, 
întrerurpte doar prin perioada războiului pentru întregirea 
neamului. În afară de colindările mai mărunte în jurul 
localităților aşezate în raza cetății Bucureşti, excursiuni mai 
răsărite, pe la mănăstirea Cernica, Pasărea, Țigănești, 
Snagov şi Căldurăşani s'au efectuat încă de pe la 1914 
încoace. 

Colindările acestea în regiunile de câmp cu 
variațiunile de culori, culturi şi privelişti ce-ţi oferă 
pajiştile, pădurile, firele de apă, şi ondulaţiunile numai pe 
alocolea mai răpoase ale terenului, împreună cu localitățile 
sau clădirile singuratice au încă destul farmec pentru puii 
de orăşeni cu educaţiunea încă nepervertită. 

Ceeace însă întrevăd ei la deşteptarea acestui simţ al 
dragostei pentru muma natură - e plutirea în largul 
vacanțelor prin plaiurile umbroase ale codrilor, munților 
cărunţi, adăpostitorilor neamului şi a frumuseţilor poetice. 

E a doua oară abia, de când profesez la aceasta 
şcoală, când împrejurările mi-au prilejuit a pătrunde cu 
câţiva şcolari cantemireni până în rărunchii Carpaţilor. 

Împrejurările actuale anevoioase ale unei călătorii 
mai îndepărtate au apăsat asupra unei participări mai vii la 
această excursie, cu toate că trebue spus aci, că numărul 
participanților la asemenea colindări turistice n'ar trebui să 
depăşească pe cel al unui control apropiat al fiecărui ins. 

În ziua de 15 Iulie plecat-am aşadară la 6 dimineaţa 
cu „Predealul", după ce ne-am cucerit cu amar locurile în 
diferite compartimente ale clasei III-a, subsemnatul şi cu 
opt băetani, şcolari cantemireni cari mai făcuseră 
excursiuni şi promiteau a fi destoinici pentru o colindare 
pedestră de vreo 5-6 zile. 

140 


Îmbulzeala în tren nu era aşa de mare, încât nu ne- 
am putut concentra decât după scoborîrea din vagoane la 
Braşov, unde ajunsesem cu bine pe la 3 după prânz. 
Impresiunile de călătorie pe cale ferată până aci le voiu 
trece mai bine cu vederea şi cu scrisul, zăpuşeala şi 
grămădeala dinnăuntru precumpănind şi aproape stânjenind 
vederea priveliştelor exterioare. 





Coborînd din tren, par'c'am renăscut pe un alt tărâm. 
Un aer dulce al unui alt anotimp'mi învăluia în preumblarea 
până în oraş, alungând prin lina-i adiere stropii de sudoare 
adunaţi cu atâta belşug în înghesuiala de şease oare de cale. 
Oraşul era încă pitit ochilor, iar puţinele case resfirate 
„Strivite” de măreţia culmei priporoase a Tâmpei şi a 
Curmăturei, cari împreunate au înfăţişarea unui melc uriaş 
(nemţeşte „Schneckenberg"!). 
Înaintând vedem cu mirare desfăşurându-se mai mult 
o „câmpenie" de munte, cu colina „Cetăţuei" din dreapta şi 
cu munceii ce se clădesc în fund, deasupra văilor înguste şi 
141 


pe alocurea întărite cu stânci singuratice, ce răsar 
albicioase din verzişul brădetului. Când însă o stradă mai 
încheiată ne cuprinde pe furiş, cum învălue bunăoară pe 
nesimţite o vale de râu trenul, ce înaintează, privirile 
noastre se îndreaptă spre vieaţa interioară a oraşului cu 
aspecte destul de osebite pentru cei ce vin pentru prima 
oară din „[ară”. 





După ce am făcut mai multe cumpărături am apucat 
calea spre „Steajăriş" şi „Hohe Warte", pentru a vedea din 
înălțimi topografia Braşovului şi a colinelor, ce-l 
înconjoară cu atâta farmec. Pe la toacă ne coborîm în 
suburbia  „Schei', numire ce  redeşteaptă timpurile 
premergătoare  descălicătorilor. Ne oprim apoi la 
„„Gimnaziul” românesc, spre a mijloci sălaş pentru noapte 
la internatul liceului. Dar toate strărduințele noastre fură 
zadarnice. În clădirea internatului totul era ferecat, iar nişte 
servitoare, unguroaice, ce se iviră după desele ciocăneli ale 
portalului liceului nu voiră să deschidă cu toată vorba 
transmisă de acesta din partea unui profesor al liceului. 


Incuartirarea în Braşov în timpul verei fiind foarte 
142 


anevoioasă şi costisitoare, de nu imposibilă, iar noi având a 
ne obicinui şi cu masul sub cerul liber sau pe la stâne, ne 
hotărîrăm a lua-o bărbăteşte la picior spre culme pe o 
noapte, ce-i drept, seducătoare, liniştită şi luminată de o 
lună plină, „câmpenind" la nevoe într'un loc potrivit, după 
ce vom fi cinat gospodăreşte într'o ospătărie mai de 
Doamne-ajută. 

„Trupa" era încântată. După cină o pornirăm deci 
spre Tâmpa, ţinând dreapta spre curmătura dinspre „Schei”, 
unde arborii erau mai rari, iar vederea şi orientarea mai 
lesnicioasă. 

După un mers de vreo doua ore era pe la miezul 
nopţii - am tăbărît pe un tăpcean verde pentru un popas, 
carele însă fu încununat aşa cam pe nesimţite şi de un puiu 
de somn de vreo două ceasuri. Ne-am trezit cam înfrigurați, 
şi o întinsesem deci iarăşi voioşi spre „mal'. Un foc, ce 
lcăria abia prin rariştea copacilor în calea noastră la 
curmătură, ne călăuzia. Ajunşi acolo, deterăm de un sălaş 
de oameni adormiţi, pe când nişte cai şi nişte vite păşteau 
nestingherite în juru-le. 

De aci o luarăm la stânga pe muche şi ajungem la 
soclul, pe care se răsfăța înainte de războiu mândria 
ungurească, personificată în statuia lui Arpad, primul duce 
al Ungurilor, carele însă na avut nici o legătură cu 
Ardealul, cucerit abia sub Ştefan I. Furtuna, ce bântui într'o 
seară de iarnă cu furie şi-l aruncase - cică - şi pe Arpad de 
pe postamentul său era prevestitoarea furtunei războinice, 
ce a spulberat şi trufia ungurească de pe plaiurile 
Carpaţilor. 

De aci ne-am scoborit apoi la pavilionul încremenit 
în piatră, în parte suspendat de sub Tâmpa, de unde se 
desfăşoară cea mai frumoasă panoramă, ce se poate gusta 

143 


de pe o culme din apropierea vreunui oraş din România 
întregită. Cu drept cuvânt această privelişte s'ar putea 
asemăna cu cea dela Cetăţuia „„Hohensalzburg” din 
Salzburg, ce trece drept una din cele mai măreţe din lume. 

Panorama de acolo e înviorată de verdeaţa alpină a 
râului „Salzach" ce taie oraşul în două; Tâmpa Braşovului 
însă în schimb e aproape de două ori mai înaltă ca culmea 
„Hohensalzburg" (960 m.: 542 m.). Vedere deci unică, ici 
şi colo! 

A descrie un asemenea colț de rai pământesc e 
zadarnic. Palidă va fi orice descriere ce nu poate fi decât 
succesivă, faţă de frumuseţile, ce năvălesc simultan, cu mii 
de impresiuni asupra „plăianului”.. Dinaintea acestuia, 
eşind din întunericul brădetului, apare în adâncime aproape 
perpendiculară un oraş încântător, aşezat întrun ghioc de 
coline, presărate cu rediuri şi pajişti, pierzându-şi casele 
sale apoi prin îmbucăturile de ulicioare de-a lungul 
vâlcelelor, ce răspund în vatra târgului. 

Casele din locurile plane, acoperite cu olane roşcate, 
contrastează atât de dulce cu verzişul închis al brădetului 
împrejmuitor şi cu culmile din jur, răsărite unele în chiar 
raza oraşului, cum e bună oară colina „Cetăţuei”, sau 
muchea ce desparte fundăturile Scheilor. 

Ici, colea mai licăreşte din brădet câte o vilă, ce-ţi 
face cu ochiul, să guşti şi din balconul ei câmpenii de ale 
oraşului, ce poartă, cu drept cuvânt în stemă o coroană (de 
aci nemțeşte „Kronstadt"). Frumuseţea pozițiunii mai e 
sporită şi de întăriturile medievale ale „Cetăţuei” ale 
bastioanelor şi turnurilor, ce se ardică şi acuma semeţe de 
pe promenadele moderne din jurul oraşului, precum şi de 
rămăşiţele zidurile cetăței de odinioară, străpunse de porți 
urcate, încununate cu turnulețe şi prevăzute cu metereze ca 

144 


bunăoară poarta „Caterina”. 

Nu te mai saturi 
îmbrățişând cu o singură 
privire această simfonie 
a frumuseţilor fără 
pereche în jocul 
negurilor, ce se ridică pe 
alocurea, descoperind 
câmpenii noui, scăldate 
acuma şi de razele 
poleitoare ale soarelui 
răsărind. 

Dincolo de acest 
cadru, se întinde apoi al 
Țârii Bârsei, în colori de 
O ceață subțire 
molcomite, vârstat lăicer 
al câmpurilor şi ogoarelor, ce înconjoară dispre Miază 
Noapte cu belşugul său de roade „Braşovul'”. Dar ce 
contrast al vieţii! În acest punct strategic al frumuseţilor 
turistice s'a încuibat şi un microb al nemerniciei omeneşti. 
Fărtăția bizară a unui Grec şi a unei unguroaice jupoaie aci, 
cu toate prețurile maximale afişate, lumea ce vine să 
îmbuce ceva pe Tâmpa. Astfel avuse poltronul de patron 
îndrăzneala să pretindă pentru 7 pahare de ceaiu fără rom 
sau pâne suma banală, de 28 de lei! Bine înţeles, că nu 
ne-am potrivit la aşa ceva, oferindu-i în total 18 lei. El 
atunci zise, că dacă nu-i dăm cât i se cuvine, nu cere nimic 
dela nişte şcolari. Neprimind această galanterie simulată, 
i-am lăsat banii oferiţi pe masă, îndepărtându-ne. Atunci 
începu să devie arogant. Ne-am gândit atunci la vorba 
nemțească „„Was ein Esel von mir spricht, das acht ich 

145 





nicht!"; căci dacă ar fi fost să ne facem singuri dreptate, nu 
ştiu cum ar fi eşit Grecul la socoteală. Ne văzurăm deci de 
cale cu sentimente cam amestecate, mai gustând apoi din 
vârful „Tâmpei” unde ducea iarăşi poteca, încă o dată 
panorama neuitată a Braşovului, îmbinată aci şi cu ivirea 
Cristianului (1805 m.), a Bucegilor (2500 m.) şi a Pietrei 
lui Craiu (2241 m.) Cristianul sau Postăvarul (nemt. 
„Schuler”) părea o colină aşezată la capătul unui codru 
întins cam de vreo 12 km. în urcuş, aşa încât puteam fi 
mândri de a birui în vreo 6-7 ore această distanţă, ce cerea 
maximul de încordări tocmai la capătul ei! Pogorînd de pe 
Tâmpa iarăşi spre Curmătură, unde deterăm de sălaşul din 
zori, ne înfundarăm după vreo câţiva paşi în pădure, unde o 
potecă foarte bună, însemnată cu o linie roşie orizontala pe 
un cîmp alb ne făgăduia să ne conducă fără greş la casa de 
adăpost de sub Cristian. 

Preumblarea era delicioasă, căci plaiul pe cari 
păşiam, era neted pe alocurea, de regretam numai, că 
n'aveam la îndemână o bicicletă, să fac să zboare copacii 
de pe lături; umbroşi de nu putea pătrunde nici o rază de 
soare; răcoroşi încât puţin cam înfierbântaţi de mers, dar cu 
traistanele doldora pe spate, ne închipuiam a face o bae de 
aer slăvită. 

Aşa mergeam ceasuri întregi cu prea puţine 
variațiuni de teren sau de direcțiune, poposind din când în 
când, dacă nişte buşteni sau trunchiuri de arbori ne oferia 
prilejul. Dela o vreme plaiul începu să urce binişor, iar 
faptul zilei strecură căldura şi prin coridoarele înalte ale 
coniferilor. Apă nu aveam cu noi şi începu şi pălătuşul din 
cerul gurei să guste din uscăciune. Noroc că luasem din 
vale vreo 200 grame de bomboane eucaliptoase, cu care 
mai stârniam niţel vânt în gură, „plăenilor” mei. Când 

146 


căldura exterioară şi cea produsă de pedestrare îngăimează 
mersul, plăeanul încercat desbracă surtucul înainte de 
asudare, lăsând curelele trăistanului mai slobode la urcare, 
ca aerul să poată circula liber, iar cămaşa de lână, în 
bumbac sau mătasă împiedicând răceala. 

Preumblarea în asemenea condițiuni pe un drum 
admirabil croit înecată în umbra deasă, îmbălsămată cu 
mireasmă de brad şi şi molid într-o linişte dumnezeiască şi 
mai ales ademenitoare prin priveliştile cele mai variate ce 
ni le sugera închipuirea pentru orele şi zilele viitoare, ne 
făcea să ne cutremurăm de plăcere şi să ne credem cei mai 
de invidiat dintre cei, cari gustăm plăcerile vacanței. 

După vreo patru ore de mers, calea începe să urce 
pieptiş, de începură sudorile să curgă pe tot trupul. Partea 
cea din urmă a urcuşului Cristianului e şi cea mai 
anevoioasă. Picăturile amare, refac condimentul oricărei 
colindări mai serioase la munte, încep să ne tulbure 
plăcerea accentuată de  pân'acuma. În complexul 
impresiunilor însă ele contribue, ca şi unele griji, ce mereu 
te pasc, la farmecul întregului, - mai ales după ce ai scăpat 
de ele... 

Dar iată licărind dintr'un luminiş o colibă, ba colo o 
casă; se aud glasuri omeneşti - am ajuns la acioala 
societății carpatine ardelene (1590 m.). Era pe la 10. 
Aveam deci timp până la prânz să urcăm piscul muntelui. 
Am pornit deci mai departe împreună cu noi, înaintea şi 
înapoia noastră, alte cete de excursionişti, între cari şi nişte 
elevi dela institutul militar din Ardeal. Curând eşim din 
pădure şi culmea țuguiată a Cristianului ne apare măreaţă, 
pietroasă şi scăldată în razele unui soare stâmpărat. 

Pe o potecă scurmată în stâncă urci în sudoarea 
frunţii - căci n'ai încotro! - şi începi a gusta din raiul estetic 

147 


pământesc, ce-ţi înăbuşă toată ființa, văzându-te asemenea 
vulturului sau aeronautului - minus neplăcerea de a te face 
una cu pământul, de ţi-ar fi sortii să cazi. Toate zac la 
picioarele tale: păduri, codri, munţi, sate, cuprinsuri largi 
de Țară. Ferice cel ce ştie sa cetească o hartă bună de 
1:50.000 sau 1:75.000 din regiunile muntoase; şi mai ferice 
însă acela, carele vede lucrurile acelea aevea! 





mr 


Schuller- Wirtschaftsgebăude (1590 m.). 


În scurt timp am tulit-o aşa dar spre vale, spre 
ospătari a acioalei, unde am prânzit bine şi eftin, sorbind şi 
din izvorul admirabil din apropiere. Apoi cu un „Doamne 
ajută” am pornit-o spre vale; dar în loc sa luăm calea 
„galbenă", apucarăm pe cea „albastră". Prinzând de veste şi 
întâlnind în cale vreo doi turişti saşi, ne 'ndrumarăm la 
stânga spre Apus pe o potecă marcată, în jumătate de oră, 
spre peştera „Lăptoasă" (Milchsteingrotte), de unde însă 
aveam s'o croim pe dibuite în vale înspre „Poiana". Ajunşi 


148 


la peşteră, am renunţat a pătrunde înăuntrul ei scund şi 
presărat cu bolovani mari lipicioşi, neavând bate ci numai 
nişte bete culese în cale. 

De aci cu busola în mână şi folosind câte un hăţaş de 
feară, ce se potrivea cu direcțiunea noastră, am coborit 
priporos spre vale. 

lată însă, că viroaga, ce o urmăream, se prefăcu 
într'un jgheab, curmat mai în colo de un prag de vreo doi 
metri, transformându-se apoi întrun ogeag de vreo zece 
metri, cu o clină de vreo 60 grade. 

Mai întâi - în lipsa de uneltele trebuincioase ca funie 
de Manilla, colţari, de înarmat bocancii am crezut calea 
inaccesibilă. 

Dar după ce am cercetat singur topografia locului, 
am văzut că lucrul se poate face cu oarecare trudă, 
precauţiune şi puţină îndemânare gimnastică. 

Mai întâiu scoborî pragul cel mai sprinten dintre 
plăeni, folosindu-se de bâta mea de alun, dându-i de sus 
ajutor cu mâna şi înțepenind vârful ghetelor în scobiturile 
stâncei;, Apoi expediai trăistanele, cari îngreuna mult 
cățărarea şi primejduesc cumpătul foarte labil în asemenea 
situaţiuni. Trecurăm fără nici un incident cu toţii pragul, ce 
pentru unii fu şi peatra de încercare a sportului sau 
“placului ” turistic. 

După vreun ceas ne-am trezit în vale într'o poiană 
întinsă, iar după vreo zece minute am ajuns la izvorul 
„Trunchiului" (Baumstumpf-quelle) lângă o casă, unde se 
găsesc merinde şi băuturi pentru plăenii cari trec pe aci l-a 
răscrucea mai multor poteci turistice. 

Facem apoi cu toţii o bae la picioare şi ne înviorăm 
inima, sorbind cu nesaţ apa admirabilă de aci. 

Fuse un popas mai îndelungat, din cauză că un 

149 


participant şi-a lăsat la cobortrea stâncei drept peşcheş un 
toc dela gheată; şi acum încerca toate metodele de a-l 
prinde iarăşi la loc. În fine reuşi cu nişte piroane bătute, 
cum îl învățase... „Nevoia”. De aici încolo drumul nostru 
trebuia iar să-l ghicim, tăindu-i mai de-a dreptul, să nu ne 
apuce noaptea. Ne-am servit deci numai de orientarea 
generală, constând în luarea direcțiunii după busolă şi în 
indicaţiuni asupra culmilor, văilor şi pădurilor, ce aveam de 
străbătut. Călăuzit şi de o experienţă îndelungată, în ceeace 
se numeşte simţ de orientare am putut străbate fără greş, 
trecând deacurmezişul a vreo 3-4 coline împădurite şi 
nimerind pururea „cumpăna " apelor, ce despărţia două văi, 
până în amurg, când ajunsesem la casa de silvicultor, 
însemnată pe harta noastră turistică. De aci, ni spuse 
paznicul casei, arse din timpul răsboiului, să ţinem drumul 
spre Apus până la o culme, când trebuiam s'o luăm „ceala”. 
Când am ajuns acolo, înserase, iar noi ne-am 
aşternut pe iarbă, lăsându-ne în vraja adierei unui suflu de 
aer, care după osteneala zilei avuse darul să adoarmă în 
câteva clipe şi pe cei mai guralivi. Înaintea noastră se 
aşternea o câmpenie de muncei priporoşi, împăduriți şi o 
vale adâncă sălbatecă, fără semn de vreun drum, cărare sau 
potecă. Cum o să putem noi pătrunde prin acest codru fără 
viaţă! Totuşi am pornit cu direcţia schimbată spre Miază- 
Zi, pe o pârtie abia întrezărită. Bănuiam că trebue să ducă 
aproape spre culmea munceilor, ce se întindeau în spre 
Râjnov. Dar n'am apucat să mergem vreo 400 de metri şi 
poteca nu se mai distingea. Atunci, spre a nu ne rătăci cu 
totul, am hotărît sa câmpenim la adăpostul unor frunzări, în 
apropierea cărora se găseau vreascuri; crengi şi buşteni 
uscați, îndeajuns. Cu ajutorul hârtiilor cu care fuseseră 
înfăşurate merindele, am aprins şi aţâţat curând un foc 
150 


haiducesc, în preajma căruia ne-am tolănit cu toții cu 
picioarele spre jar. Nu era nevoe de vreun povestitor de 
basme, spre a ne face să ne aciulăm mai curând în brațele 
lui Morfeu. Adevărat că din când în când frigul înălțimei 
mă trezea şi îndemna să mai pun găteje şi câte o cioată în 
Jăratecul înspuzit, spre a nu-mi deştepta ciracii, încleştați 
unu'n altul ca nişte mâţişori adormiti. 

A doua zi pe mânecate răcoarea dimineței ne-a 
hărnicit, şi după stingerea focului am luat-o iar la picior. 
Dar, ce să vezi? La doi paşi de culcuşul nostru dăm de 
poteca ce abia se mai putea zări în ajun în iarba cea scundă. 
Ea ne conducea, cum bănuisem, dealungul culmilor spre 
Râjnov. În preurmare am dat de semnele galbene pe 
copaci, iar după vreo trei ore de mers, de o peşteră, în care 
se perdea unda unui pârâiaş. Curând se deschide apoi 
vederii o tăetoare părăsită, ce alcătuia acum un huciu, 
năpădit de fel de fel de bălării şi smidă, printre care se 
întrețeseau vrejuri de mure şi de smeură. Pe deasupra 
acestora privirea uimită zăreşte deodată răsfățându-se ca o 
vrajă aeriană Cetăţuia impunătoare a „Râjnovului", lucind 
pe o culme în bătaia razelor dimineţei. 

Curând apoi răsăriră la o cotitură a culmei, din 
brădetul închis nişte case, acoperite, ca mai pretutindeni 
prin ținuturile ardelene, cu olane roşcate. Spre a nu fi siliți 
a urca după cobortre iar măgura cetăţuei, am cârmit la 
dreapta pe un drum, ce ţinea direcția dorită. Dar de astă 
dată n'o nimerisem. În continuare se deschise un găvan, 
unde se desemna sub noi în fundul unei văi o pepinieră 
forestieră. Am coborit deci pe acolo, iar de aci am urcat 
culmea din dreapta, urmărind direcția țintei noastre. După 
un urcuş de jumătate de oară se deschide un drum bătut 
spre stânga, care, urmărindu-i, ne-a scos cu vreo 35 de 

151 


metri deasupra Râjnovului; ruinele cetăţuei însă şi de astă 
dată ne-au scăpat, fiind despărțiți de ele de o altă vale. Ne- 
am coborit deci în sat, unde am găsit, deşi cu oarecare 
trudă, primire ospitalieră. Călăuzit de un mădular sas al 
Consiliului Comunal, care ne-a fost la îndemână cu cea mai 
mare bunătate şi amabilitate, am găsit găzduire şi am 
vizitat în toate amănuntele şi vestita Cetăţuie, ce fusese în 
urmă în stăpânirea ţăranilor râjnoveni, după ce am scuturat 
în baia comunală toată oboseala zilelor trecute. 








Siebenbiirgische Karpathen 3 Rosenauer Burg bei Kronstadt 


A doua zi era sa luăm trenul spre Bran, dar 
personalul inferior a căei ferate particulare lungise 
proslăvirea Sf. Dumineci până Luni după timpul plecării 
trenului. Nemai având timp de perdut, am schimbat planul 
călătoriei noastre şi am hotărît s'o luăm iar la picior în spre 
Zărneşti, deasupra cărora ne saluta piscul stâncos al 
„Pietrei lui Craiu'. 

După un popas de vre-o două oare şi după 
împrospătarea merindelor am pornit-o pe o zi călduroasă în 

152 


spre „„Crăpătura", văgăuna ce desparte Peatra mare de cea 
mică a muntelui. Pân'sajungem la valea ce desprinde 
văzului din creştetul muntelui, Peatra Mare de cea Mică a 
Petrei lui Craiu, aveam de străbătut valea Bârsei, pururea 
desdăunându-ne de arşița zilei, cu vederea impunătoare a 
muntelui, din stânga şi în gând cu răcoreala, ce ne aşteptă, 
de vom intra sub aripa protectoare a brădetului. Gând era 
însă să părăsim Bârsa, n'am mai rezistat căldurei sau - fie şi 
ispitei de a mai scutura lenea ostenelei, dându-ne prada 
undelor râului răpede. 

O bae în asemenea împrejurări şi în astfel de 
împrejurimi, iacă ceva ce reclama multe superlative a 
condeiului şi a simţim, pentru a redă o slabă oglindire a 
realității. O  cutremurare a întregei fiinţe, o veselie 
neîngrădita a nervilor, o băicăreala de copilandru în apa, ce 
şerpuia pe tot trupul, avid de răceală, o beție a “placului” 
turist dintre atâtea culmi de sinceră şi sănătoasă plăcere. 

Apucând de aci calea codrului, ne-am ferit cât am 
putut de a intra în pădure, orientarea în câmpul liber fiind 
pururea mai lesnicioasă; ajungând însă în dreptul văei 
despărțitoare, am intrat în codru. După vr'un ceas de mers 
însă ne-am pomenit cuprinşi într'o sehelbe de nepătruns, 
unde smida şi buşteni tolăniți ne curmară pofta de 
pătrundere şi mai ales ne deteră a înţelege, c'am rătăcit 
calea, îndărăt deci şi mai spre stânga. După vr'un pătrar de 
oară nimerirăm valea şi zărirăm şi o pârtia slabă în iarba 
călcată. 

Priveliştea, ce-ţi înfăţişează de aci înainte ruptura 
adâncă a muntelui, despicat par'că în două, dar pe o pantă 
de 70-80 grade, cu stei răsăriți, aci ca nişte bastioane sau 
turnuri, aci ca nişte colțuri zimţaţi în mod fantastic, e 
covârşitoare. Mereu ţi se pare că poteca trebuie să se 

153 


înfunde undeva, de nu cumva ai nutri semeţul gând, de a te 
strecura printre ogeagurile crăpăturilor pe urma ciutelor 
săltărețe, spre a eşi la mal. Tot trupul e numai apă. 
Asudasem mereu, cu toate că temperatura nu mai era cea 
din vale şi razele soarelui nu se încumetau a picura lumină 
şi căldură în această văgăună decât pe la amiază. După o 
muncă încordată de trei ore ajungem - o deliciu al placului 
plaiurilor - la un izvor pe cât de modest ca debit, pe atât de 
răcoros pentru nişte plăeni însetaţi. 

Poposim, şi cele mai alese merinde alcătuiesc acum 
gustarea noastră, pe care o stropim apoi îmbelşugat cu 
udătura „Domnului”. După vreo jumătate de oară ajungem 
în fine la muche; iar după ce am admirat de aci frumuseţile 
unei câmpenii neasămănate, o tulim grăbiţi spre stâna 
speranțelor noastre de adăpost, căci orologiul ne arată 
oarele 6 şi mai aveam de străbătut o smidă de brazi şi 
molizi, doborîți de furtună, fără vre-o cărare sau hățaş de 
feară. 

Deci tule-o, băete, 'nainte spre vale. După vre-o oară 

de sbucium trupesc şi sufletesc, înaintând cu încetineală 
prin cetinele de răşinoase, tolănite de vreun vânturaş 
năprasnic în calea bietului plăian, eşirăm iar la larg întrun 
luminiş, presărat cu flori alpine şi întretăiat de scursuri de 
ape vii. Cobortsem binişor spre vale. Dar stâna? Mai 
urcând, mai coborînd, stâna-i ici, stâna-i colea, stâna mai 
nu se vedea! 
Ci, câinii ne-au adulmecat, iar lătratul lor ne-a călăuzit 
apoi, pân'ce deterăm de poiana, unde stăpâniă baciul cu 
dulăii săi stâna cu odoarele ei ademenitoare pentru nişte 
plăieni înfometați. 

Ce mai jintiță şi jintuit, urdă şi spumă dulce, ca 
primă gustare; apoi temeiul cinei cu mămăligă - cei drept 

154 


nu de făină de lux pretențioasă, dar aprinsă şi deci amărue 
la gust, ci trăsnită la râşnița sau moară de apă - cu brânză 
de burduf şi cu lapte dulce. 

După cină, învăliți în sarică, ne cuprinde curând 
somnul, mângâietorul tuturor trudelor: 

A doua zi desdedimineață o pornirăm, fără a mai 
adăsta mulsul oilor, spre creasta muntelui, şerpuind, pe un 
jgheab priporos pe albia unei gârle pietroase. După vreo 
jumătate de oară ocolirăm la stânga, traversând în direcția 
culmei sorbind boarea răcoroasă a dimineţei şi vederea 
încântătoare a cuprinsului mai apropiat sau mai depărtat a 
„Prăpastiei” şi îmbrăţişând totdeodată şi masivul uriaş al 
Bucegilor. Dar cerul începu să se întunece; negurile văilor, 
pe măsură ce soarele începu să le stârnească, îşi învederau 
năzuința să se îmbine cu abureala din ce în ce mai 
amenințătoare de sus; aşa că ne mutară şi nouă gândul 
semet de a „subpunc” piciorului nostru întreprinzător 
creasta „Pietrei lui Craiu" şi ne siliră să căutăm cât mai 
curând un adăpost. ÎL şi găsirăm - şi la timp - sub o stâncă 
precumpănitoare; căci abia ajunşi acolo, şi începu să se 
deslănțue o ploaie bulubcată, cu un sgomot troscănitor, de 
parcă zeci de mitraliere ar fi pârâind şi plescăit terenul 
pietros din jur. Vederea era îngăimată, şi ca prin ceaţă, 
începură să se desprindă văzului, cu încetarea cumpenei, 
şivoaele de pretutindeni, sburdând năvalnice peste praguri 
şi alcătuind apoi în poenişul din vale un lac curgător fără 
vad. 

După încetarea ploaei, zărirăm curând o lucină 
albăstrue pe cerul ce începu sa se răsbune; ci planul urcărei 
spre culmi ni s'a spulberat - ni l-a luat unda! 

Eşirăm după popasul nedorit de vreo jumătate de 
oară din ascunzişul nostru şi o tulim spre vale. 

155 


Dar, iată, o nouă piedică! Ajunsesem la marginea 
unei prăpăstii de neînvins, deasupra unui găvan larg, râpos, 
dincolo de marginea căruia stătea ademenitor în vale un 
sălaş de vaci mulgare. Ce-i de făcut? Scotocind, dibuind, 
căutând cu toţii geana prăpastiei, deterăm de-un ogeac, care 
cobora, înclinat cam de vre-o 75 de grade, prăpăstios spre 
vale. Noroc însă. că avea destui colți şi colţuri proptitoare; 
iar noi cățărându-ne, ne servirăm de astădată de uneltele 
turistice la îndemână. 

Înarmat cu bâta şi cu colţari la bocanci, mă pogorii 
de vreo două şchioape, punând stavilă celuia, ce ar fi fost 
mânat s'o ia mai sprinten spre vale. Şi aşa dar mai cu 
migăleală, mai cu încetineală, mai cu târîita, mai cu 
învârtită ne pomenirăm în toată legea „plăeni carpatini", 
ca să nu ne zicem turişti alpini, sau turing-clubişti! 

„Odaia" din vale ne primi cu ospitalitate şi cu toate 
bunătăţile locului. După o adăstare de vre-o jumătate de 
oară - începu între timp din nou să plouă - o luarăm iar la 
drum. Pe'n serate ajunserăm cu bine în una din comunele 
Branului, unde furăm cu multă bucurie primiţi de un 
fruntaş al satului. A doua zi apoi luându-ne rămas bun dela 
gazdă noastră, ce ne poftia să mai venim şi altă dată, am 
luat-o sprinten la picior, ajungând în aceeaşi zi la Zărneşti, 
unde am luat trenul spre Bucureşti, alegându-ne cu trupul 
înviorat, cu amintirea unor zile neuitate şi cu regretul, că 
cel mai frumos, şi sănătos şi cuprinzător de atâtea 
cunoştinți „plac" sau sport al plaiurilor abia şchioapătă 
îndărătul altora mai puţin desinteresate. 


156 


O “PLĂENIE” PRIN MUNȚII RODNEI 


Eră prin anii 80, era prin urzeala tinereții. 

Străbătând încă de pe la începutul studiilor 
universitare, an cu an, trecătorile Carpaților; unde numai 
fumega „carul de foc" - deoarece mă mânau într'acolo şi 
dorul de ducă, ce mă ispitea în preajma vacanţelor, şi setea 
de a scotoci cu ochii văgăunele pietroase sau culmele 
înpădurite, pe unde s'ar fi aciuiat Străbunii noştri „auşi" în 
decursul întunecatelor răstimpuri medievale ajunsei în cele 
din urmă pe isprăvite; şi nu'mi mai rămăsese altceva, de cât 
doar să combin călătoria mea, stereotipă ca ţintă şi loc de 
plecare, cu vre-o colindare pedestră prin locurile acelea 
fărmecătoare pentru orice inimă simţitoare, pentru orice 
minte cugetătoare. 

Împrejurarea aceasta în loc să-mi stâmpere avântul, 
din potrivă, mi-l înflăcărase şi mai şi eram doar „plăian”, 
cum mă măguliau fărtații transcarpatini şi de peste Molna, 
după tendința post-Pumuleană, glumeaţă în formă, dar 
aprins naționalistă în temeiul ei, de a înlocui, pe cât se 
poate neologismele noue, sau chiar învechite, cu cuvinte 
româneşti descoperite, adaptate sau chiar anume ticluite - 
cu condiția numai ca legile de făurire a limbei să nu fie 
smintite. Eram adicătelea, înscris mădular în uniunea 
„Osterreichischer “Touristen-Club" şi făcusem în cercul 
plăienilor vienezi cunoştinţă nu numai cu muncetele din 
„ Wienerwald", ci şi cu respectabilul „Schneeberg" (2076 
m.) şi cu prăpăstioasă „Raxalpe” (2007 m.), tărâmurile de 
îndeletnicire ale turismului vienez. 

Începuse acum vacanța şi de tinereţă nu mă 
plângeam. 

Pentru întreprinderi de călătorii eram parcă ursit şi 

157 


prin creştere, pe care nu mi-o făcuse mama; şi prin 
vânjoşenie trupească, de care mă bucuram; şi prin spiritul 
aventuros şi dorul de ducă, ce mi-l păstrasem încă din 
copilărie, de când cu istorioarele indiane în limba germană: 
ba mi-l şi sporisem şi aţâțasem, parte prin mici colindări 
sub înrâurinţa atmosferei gimnaziale cernăuţene; parte şi 
prin cetirea de scrierilor de călătorii africane, ca ale lui 
Anderson, Livingstone, Barth; sau nordice, ca ale lui 
Weyprecht şi Payer; sau a celor plăsmuite ale lui Cooper, 
Gerstacker, ş.a., necum cele fantastic închipuite, dar în 
parte după cunoştinți previsate şi apoi în principii şi 
înfăptuite ale maestrului neîntrecut şi genial, ce fuse Jules 
Verne. 

Mă avântam în timpul acela de flăcuan nedomolit cu 
nespusă plăcere, ba între timp, chiar cu o patimă 
neînduplecată, în nemărginitul ceair încărcat de frumuseți 
al naturii; mai târziu acest inbold sentimental căpătă sprijin 
prin pătrunderea psihologică şi îndreptăţirea cugetândă al 
acestui sbor din înecul civilizației orăşeneşti spre 
ademenirile nevinovate şi nepătimaşe, dar pline de 
frumuseți dumnezeieşti ale câmpurilor şi plaiurilor alpine 
sau carpatine. 

Cu „bâta" sau pe româneasca inconştienţilor în ale 
limbei, cu „bergştocu” (!) în mână, cu „trăistanul" (vă rog, 
nu traistă, ci „rucksack” sadea!), în spate, cu banii la 
chimir, şi cu voe bună în inimă, pornii din Viena iar şi iară 
într'o zi de vară, spre gară cu dorul aprins de Ţară! 

Şi mă 'ndrumai mai întâiu spre Sighetul Marmaţiei, 
trecând în sbor peste câmpia monotonă a Ungariei cu 
gândul la plaiurile româneşti şi la jandarmii ungurești, pe 
cari adesea-i întâlneşti, unde nici că te gândeşti. 

Părăsind calea ferată, plecai deci „per pedes 

158 


Apostolorum” pe „drumul împărătesc” ce duce spre 
„scaldele” dela poalele munților Rodnei şi la “băile” de la 
Capnic în Ardeal. 

Îmi propusesem să iau „obcina" munţilor Rodnei, 
începând cu ,„„Gutăiul" şi să mă pogor după vre-o zece zile 
la Iacobeni în Bucovina pe valea Bistriţei „aurii", unde se 
deteră lupte crâncene în războiul cel mare. Când ai intrat 
într'o regiune muntoasă şi ai luat-o la picior pe un drum 
neumblat, ochii ştiu că au ce privi, dacă numai şi ochiul 
interior al cugetării e destul de ager, şi inima ţi-i destul de 
caldă - şi aceasta nu e numai un atribut al tinereții - pentru 
atâtea lucruri interesante din toate domeniile firei cu atâtea 
comori de mândrețe. Şi ah! în ce ţară intram? Amintirile 
cele mai vechi ale neamului, începuturile Moldovei lui 
Dragoş, împletite cu atâtea legende, înfrumuseţate prin 
viersul duios al atâtor poeți, îmi răsăriau nemijlocite de 
după cutare muche de deal din negurile cuţărui sat păstrător 
al numelor din veacurile cele îndepărtate; iar figurile, ce 
întruchipau odraslele vechilor luptători, nu mişunau vioae 
şi nu cuvântau molatecul dulce graiu moldovenesc prin 
cătunele şi satele maramureşene, parcă n'ar fi fost ţara 
ungurească acolo, decât numai spre pomenirea 
blăstămatelor zile, când în preajma ultimilor năvălitori 
barbari  întunecatu-ni-s'au mințile,  înăduşind ideia 
mântuitoare  străbună a  înmănuncherii poporului şi 
bucurându-ne ca nebunii, că pe fiecare plaiu dacic putea să 
huzurească până mai de apoi câte o „ţară" românească? Dar 
adevărul  politic-social, că maximul de fericire a 
individiualități unui popor nu stă întro răşchirare 
provincială, cum nici într'un centralism exagerat era. şi pe 
atunci ca şi în timpurile noastre un secret pentru 
majoritatea capetelor necugetătoare. Poporul însă ispăşeşte 

159 


adesea în curs de veacuri păcatele înaintaşilor. 

Ceiace însă încântă pe orice călător român din Țară, 
însuflețit  naționaliceşte, când străbate regiunile 
transcarpatine, e mai ales conștiința de neam neasemănat 
de vie a poporenilor. 

De pe şoseaua spre Capnic mă abătui aşa dară pe în 
“Scaldele" cu izvoare „vinoase ” (burcută). 

Oaspeţii încă nu se arătaseră, astfel că eram unicul 
musafir la prânzul ce-l luam acolo. Ca turist şi ca român 
din Țară, fiind acolo un subiect de curiozitate, ovreimea ce 
arendase scaldele şi ospătăria, mă înghesuia cu întrebările 
în toate chipurile, iar eu nu osteneam sa le dau toate 
lămuririle despre ţinta drumului, ce urmăream. 

După prânz pornii însoțit de un „fecior” să urcăm 
culmea din preajmă a Ienișului, ce ținea de lanţul munţilor 
Rodnei, îmi făcusem obiceiul de a notă într'un notit locurile 
şi lucrurile de seamă, întipărind astfel întâmplările ce le 
întâmpinam în cale. Întrebat apoi la despărţire, unde aveam 
de gând să mân noaptea aceea, îi arâtai nişte case la culmea 
şoselei, ce era aruncată a lene ca o cordea peste ambele 
pante ale delurişului. 

Pogorînd apoi singur clina dulce a muncelului 
printre tufişuri răsfirate, ce lăsau totuşi pete de păşune 
pentru oiţele behăinde, mă trezit deodată, după un pripor 
mai ridicat, cu o stână maramureşeană de „sterpe" şi fui 
pironit pe loc de un mândru flăcăuandru de vre-o 16 ani, 
învestmântat într'o cămeşă şi în nişte ismene ungurești, 
largi de doi coţi, cătrăniți de mişcarea ce li se administrase, 
cu apărătoare tradițională contra unor „goange" şi mai 
tradiționale. 

Acest băetan desmierda ca pe un copil şi stropia pe 
dinăuntru cu apă, parcă spre a-i potoli setea, un 

160 


coşcogemitea bucium, pe care-l durase singur cu măestrie, 
înfăşurând despicăturile, din care era alcătuit, cu coajă de 
cireş lucitoare. 

Îndemnându-l să sune din el, porni cu o dibăcie rară 
să scoată din acel instrument arhaic românesc, lung mai 
bine de doi metri, o melodie caracteristică, ce o ţin minte şi 
acuma şi care se aseamănă aşa de mult cu melodiile din 
„Alpenhornul”  şviţerian sau cu aria de vânătoare din 
„Freischiitz”. 

În cursul convorbirei ce urmă, iecă şi baciul, carele, 
venind de la un drum, ne dete „bună seara", şi auzindu-mă 
vorbind româneşte, mă întrebă îndată: „Dar de unde ni-i fi 
domnişorule ?" li spusei atunci, că sunt din Ţară. În culmea 
mirărei şi bucuriei îmi întinse atunci mâna serbătoreşte, 
zicând: „Apoi, dacă eşti din țara românească, dă-mi mâna 
să ţi-o strâng!" Fui atât de robit de primirea ce găsii şi de 
farmecul originalității, ce mă 'ncunjură, încât mă hotărî să 
mân la ei, părăsind primul meu plan, de a petrece noaptea 
la casele de lângă şosea, ce populau acolo la Cumpătu 
văilor calea, ştiind bine, că de aici înainte vreo săptămână 
şi mai bine tot pe la stâni o să găsesc sălaş. 

Maramureşenii pe cari i-am întâlnit, erau un neam 
vioiu, iuți în mişcări, amărîți însă în suflet de neomenia 
ungurească. La întrebarea mea, cum o mai duc cu Ungurii, 
baciul îmi răspunse: „Ei, domnişorule, numai nu ne 
spânzură!" 

Din aceste vorbe şi din altele de acelaş fel, culese de 
pe aiurea prin locurile acelea, am înțeles, că propaganda 
cea mai stăruitoare pentru rezistenţa românească nu o fac 
ziarele, cari arareori ajung până în colibele maramureşene, 
ci jandarmii şi autoritățile ungurești. 

După ce ne mai întrebarăm şi ne tălmăcirăm unu pe 

161 


altul, ne culcarăm. 

În zorii zilei a doua îmi luai rămas bun dela 
„păcurarii" mei şi o tulii însoțit de flăcăiandrul buciumaş 
printre tufişurile tăpceanului până la drumul petruit. Ajunşi 
aci, numai eacă şi un Jidan maramureşean, în papuci şi în 
caftan, cu perciunii încârlionțați a la Galiţia, auzindu-mă 
vorbind cu tovarăşul meu răspicat româneşte, mă întâmpină 
cam răstit: „De unde vii şi unde te duci?", crezându-se, 
chipurile desobligat a se adresa tot aşa de politicos ca 
bunăoară faţă de un mădular al nației stăpânitoare. 

Văzând cum mă ia aşa din scurt şi cu o manieră nu 
tocmai delicată, îi răspunsei, spre a-i stânjeni gustul de a 
mă mai chestiona, cum li-i obiceiul, dârz, privind ţintă în 
ochii săi şi înfigând ca spre întărirea spuselor mele ba ț u în 
spinarea muntelui: „la din lumea 'ntreagă viu şi tot 
întracolo mă duc, jupâne". Cum eram singurei, ovreiul 
curmă vorba, simțindu-se izolat şi par'că 'nfricat față de un 
„valah" străin, cu apucături cam haiduceşti, cu trăistanu în 
spate, deşi înveşmântat altfel mai cât un nemeş sadea, şi 
mai ales cu bâta cea lungă, a cărui întrebuințare n'o putea 
de loc desluşi cu experienţa sa cam îngustă în ale turisticei. 

Mai era şi altceva. Feciorul ce mă întovărăşise pe 
plaiu, duse şi dase veste în vale şi în primul rând 
jandarmilor ce trecuseră în patrulare pe la scalde, că un ins 
suspect, aşa şi aşa trecuse pe la ei şi îşi luă mereu notițe 
într'un carnet despre cele ce observa în jurul său. 

Se înţelege, că lucrul trebuia să pue pe gânduri nu 
numai jandarmeria ungurească, pururea vigilentă, dar şi pe 
un biet ovreiu, curios, ce-i drept, dar nu tocmai voinicos, de 
a se pune unor astfel de oameni de-acurmezişul fie chiar 
numai cu o întrebare, ce putea fi năpăstuitoare pentru un 
om îngăimat, dar fără efect faţă de unu - cum spuse? "Ai 

162 


wei!" din lumea 'ntreagă!" 

Mă despărții deci de flăcăuanul meu cu un “Noroc 
bun, măi Tică", mai trântii şi puchiosului o căutătură, de-l 
băgai în răcori şi apucai calea codrului, ţinând culmea, 
înainte. 

Dacă ai ajuns în colindările tale aci, s'ar chema că 
eşti călare pe situaţie. Eşti stăpân cu privirea pe ambele 
laturi ale muntelui, rostogolite în faţa ochilor tăi vultureşti. 
Plaiul pe munte obcina ţine, şi tot de pe acolo se desprind 
şi celelalte căi sau poteci către stânele oilor mulgare. Pe 
spate în pânzătură pântecoasă a trăistanului „omnia mea 
mecum portabam" merinde, fanar, manta de vreme rea, 
funie de Manilla, farmacie, harta statului major austriac 
1:75.000; colţari pentru înarmarea bocancilor prin locuri 
prăpăstioase, făurite fiecare dintr'o singură bucată de fer, 
îmi stăteau la îndemâna, şi bani? - da, aveam şi vre-o câţiva 
florini la mine, dar fiecare plăian ştie ca în munţii noştri 
mai multă căutare are tiutiunul decât banii. 

Li s'ar părea tuturor neinițiaților în nobilul “plac” 
turistic o îndrăzneală aproape de nebuneală, de a te avânta 
singur în ţara străină, în nişte munți nu numai necunoscuți, 
dar îți cari primejdii de tot soiul te pasc pretutindeni. 

A opune temerii numai inimoşia, nu e nici 
convingător pentru cei fricoşi, nici rezonabil pentru cei 
cugetători. 

Este adevărat ca mai bine poate să-ți meargă la 
bunica pe vatră, de cât pe spinarea muntelui sau în 
împărăția codrului; şi dacă nu ştii să te apropii de stână din 
cauza cânelor; nu ai idee, cum se citeşte o hartă; te înfiori 
de orice tufă pe 'nserate; ori crezi că ursului îi place mai 
bine carnea de om de cât cea de oae; sau decât să renunți la 
cafea cu lapte, mai de grabă suferi să-ţi spună că eşti un 

163 


„Papă-lapte": atunci mai bine lăsareai turistica în pace; nici 
s'o îmbrățişezi; dar nici s'o defaimi. 

Căci mai întâiu pe cei nepregătiți, sau prea ambițioşi 
şi îndrăzneți întru înfruntarea tăriilor stâncoase nu-i 
apărăm, iar ceilalți crescuţi şi îndrăgostiți în lupta cu 
intemperiile şi greutățile de tot soiul, dar înstăpâniţi pe ele 
prin vigoare trupească şi sufletească, necum şi prin 
experiență şi îndeletnicire ne chezăşuesc o generaţie nouă, 
disprețuitoare nu numai a primejdiilor, ci şi a distracțiilor 
cotropitoare de moleşitoare şi demoralizatoare a focarelor 
noastre de civilizaţie problematică. 

Statistica ne mai adevereşte, că abia un mic procent 
din plăenii încercaţi, ce-şi îndulcesc viaţa prin „placul 
plaiurilor”, cad jertfa intemperiilor sau primejdiilor 
neprovocate. Aşa dar nu mai cobiţi, nu mai bârfiţi, nu mai 
judecaţi ca orbul despre colori; ci dați-vă măcar odată 
prada în fărtăția unui plaian „în lege" tuturor plăcerilor 
complexe şi variate, ce vi-l oferă raiul plaiurilor 
muncelelor şi munţilor cărunţilor cu mândreţele lor măreţe 
de înfiorătoare, cu şopotele izvoarelor, cu ciopoarele de 
miei şi mioare, cu sprintenele căprioare, cu ciutele 
cățărătoare prin cele stânci colţurâte sau părând ciurdă pe 
verzişul unor brâne; şi dacă aţi şi avea cuvânt seara la vatra 
focului a vă plânge de niscaiva incomodităţi ale mediului, 
de oarecare nepriinţi ale traiului sau a vremii, după două 
săptămâni, sânt sigur, veţi trece cu drag în revista 
amintirilor scenele plăcute, şi chiar cele mai puţin plăcute 
pentru unii, ale călătoriei petrecute; sau veţi toarce cu mai 
multă chibzuială şi îndemânare firul înfiripător al unei noue 
călătorii. 

Pe o zi de vară frumoasă mă îndrumai aşa dară să 
intru singur, singurel cu un fior a unor lucruri şi întâmplări 

164 


noue, dar poate şi primejdioase, în împărăția munţilor şi să 
bat calea de vre-o zece zile până la luminişul şoselei dela 
Rotunda, ce leagă Ardealul cu Bucovina. Doamne! Cum 
îmi tremură condeiul; cum mă troenesc amintirile, cât e 
neasemănat de frumoş a trăi pe 'ndelete clipe de cea mai 
îngerească fericire, gândintu-te la atâtea zile frumoase de 
vară, îndulcită sus pe munte de adierea unui avânt 
primăvăratec, sorbind cu ochii atâtea comori de privelişti 
alpine,  mângâindu-ți urechile cu sunetele talancilor 
mioarelor, sau ascultatul sgomotul izvoarelor din vale, ce 
în închipuirea, apăsată de o plăcută oboseală, îți acopăr sub 
scocul morei trupul gol şi-ţi udă pălătuşul tânjind de 
răcoreală. 

Dar cugetarea nu huzureşte de plăcere, când, 
asemenea unui generalism, înarmat cu stat-majorul de 
cunoştinţe şi experienţe turistice, cu coatele răzămate pe un 
tăpcean de verdeață, citeşti cu ochii cartografului harta 
aşternută înaintea ta şi, mai fericit ca un pictor, transpui 
irealul de pe harta împânzită pe icoana vie a muntelui din 
față, preumblându-ţi ochii ca un vultur printre văgăunele 
coastelor sau pe crestele muncelelor, urmărind poteca sau 
Jgheabul, ce ar fi să te conducă la ţinta dorită, adăstând o 
clipă la conacul de sub stâncă la amiază, sau învăluindu-ți 
închipuirea în fermecul repaosului “câmpenirei” la noapte, 
tremurând la văpaia focului din faţă, de răcorea din spate 
ori de grija unei aventuri neprevăzute. 

Aşa dară după ce'mi făcui ochirea roată, după ce 
aşezai harta, cu ajutorul busolei spre Miază-noapte, dupăce 
apropiai cu ocheana vârful cel mai apropiat, pe unde era să 
mă mâne calea. Îmi luai drumul spre poiana lui Pintea în 
direcțiunea a răsăritului. 

Pe lângă orientarea specială, ce se face consultând 

165 


harta şi luând, de se poate, şi îndrumări de la vreun păstor, 
e de mare însemnătate pentru cei, de străbat căi 
necunoscute în munți, a avea şi una generală, cum 
bunăoară, afară de direcțiunea mai pronunţată, ce ţi-o poate 
da busola şi harta: un pisc de munte, o vale caracteristică, 
ba chiar şi nişte stânci, o surpătură, o sehelbe sau nişte 
ciungi văzuţi de pe un luminiş. De pe un drum însemnat cu 
colori, conform catechismului turistic apusean, te poţi 
abate în neştire; dacă însă ai orientarea generală, eşi mai 
lesne din încurcătură; căci nu e la munte lucru de mirare de 
a sminti urma, ci ceva ce se poate întâmplă, ba de regulă se 
şi întâmplă şi celor mai adulmecători plăieni, iscusinţa de a 
dibui iarăşi poteca, sau măcar a reveni la direcțiunea 
principală. Complexul cunoştinţelor şi a presimțirilor 
inconştientului alcătuesc ceeace se numeşte talentul de 
orientare al plăianului. 

Şi începui aşa dar să bat calea codrului, înfrigurat ca 
totdeauna de farmecul frumuseţilor întrevăzute, ce pururea 
te călăuzeşte pe meleaguri necunoscute. Ceteşti poezia 
munților înpăduriți a piscurilor ce spintecă nourii, a 
pajiştelor florilor,  şopotelor izvoarelor,  cârdurilor 
mioarelor, vânturilor său furtunilor în luptă cu cetinele 
brazilor şi ale atâtor altora, nu numai cu ochii, ci prin toate 
simţurile externe necum şi prin cel intern al inteligenţei. 

De acum schiţa, novela, sau tragedia începe, 
întâmplări se vor ivi, aventuri ţi se vor înfățişă, izbânţi vei 
înregistra; dar şi seama bună de nu-ţi vei da, muma pădurei 
sau ştima codrilor şi capul tău teafăr ţi-l va mânca. Fii deci 
cu luare aminte, vorba plăianului neamţ: 

Bergauf sachte! 
Bergab achte! 
Gradaus trachte ! 
166 


sau, cum ar veni, pe românie: 


Urcă încet! 
Coboară 'nţelept; 
Şi tai-mi-o de a drept! 


In partea apuseană a munților Rodnei, cari despart 
Maramureşul de Ardeal, numai arareori deschid padine, 
preluce, lazuri, luminişurile culmei - priviri înspre 
„Carpaţii pădurateci”, ce alcătuesc hotarul nordic cu 
Galiţia, sau înspre munții ardeleneşti de Miază-zi. 

Tocmai ajunsesem la o asemenea poiană, ce-i zice a 
lui Pintea, după numele unui vestit haiduc de prin locurile 
acelea, preamărit şi în cântece „bătrâneşti” bucovinene; 
pusei traistanul pe pajişte, îmi făcui ochirea roată spre a mă 
orienta cu harta în mâna, de nu cumva voiu fi smintit calea: 
- deodată tresării, auzind un foşnet bănuitor în verzişul 
tufişului apropiat; abia mă uitai într'acolo, şi răsăriră din 
desiş doi jandarmi unguri cu puştile însulițate, îndreptate 
cruciş spre mine, ca nu cumva, de ar slobozi gloanţe, sa nu 
s'atingă unu pe altul. 

Înaintând aprinşi şi plini de sudoare spre mine, 
fruntaşul se răsti la mine în ungureşte, amenințându-mă 
spăimântâtor şi tremurând de emoție, văzând că nu-i 
înplinesc dorința. Atunci auzii şi glasul celuilalt, 
amestecându-se pe româneşte cu sbiarătul ungurului: „7ipă 
bâta jos!" înțelegând de ce le era teamă, aruncai cât colo 
bâta! şi ridicai după poruncă şi mânele sus, spre a fi 





' În locuri stâncoase şi pe tăpceanuri priporoase se întrebuințează mai 
cu folos „căta", un soiu de baltag turistic cu o punte de oţel cu două 
capete, dintre care unul în formă de sapă, iar altul crestat. 

167 


cercetat în pripă, de nu purtam cumva vreo armă. În urmă 
îmi puseră şi nişte cătuşe cu un lanţ la mâne şi apoi mă 
întrebară, dacă am paşaport. 

Neavând la mine decât un bilet de identităte ca 
student al facultății de filosofic din Viena şi o cartă de 
membru cu o fotografie stampa lată a societății turistice 
austriaco Oc.T.C. aceste documente nu au fost găsite 
îndestulătoare pentru siguranța Ungariei şi, menţinându-mă 
arestat, mau mângâiat cu dulcea perspectivă, de a măsura 
sub pază armată cale de vre-o 50 de kilometri până la Baia- 
Mare, în cuprinsul căreia zăcea locul unde fui prins. Am 
protestat cu toată tăria, dar bine înțeles şi cu toată prudența 
contra unui asemenea tratament, accentuând cu oare care 
răutate, drept răsbunare contra neomeniei ungureşti, că 
voiu reclama cazul la Viena. 

„Ce Viena? La noi Budapesta musai reclamat! „Veţi 
vedea D-v. că Viena e mai tare ca Budapesta”, răspunsei, 
ştiind că asemenea chestii cad în atribuţia Ministerului de 
Externe,  ceşi avea sediul în capitala Austriei. 
Comandantul, un ukrain maghiarizat, neştiind româneşte, 
primea protestările şi argumentările mele multiple prin 
mijlocirea celuilalt jandarm, care i le tălmăcea. 

Foarte caracteristic pentru aprecierea cumințeniei 
româneşti din partea stăpânitorilor de atunci, răsări din 
mărginită şi naiva inteligență a comandantului - sfatul 
precaut dat tălmăcitorului. „Nu mai întinde vorba cu 
Valahul, căci ştii cât sânt de ai dracului"! 

Cu asemenea condiții contradictorii ajunserăm pe la 
prânz la minele din Capnic, unde băeşii, eşiţi din hrube, 
erau adunaţi pe la răspîntii. Eu ţipam în gura mare protestul 
meu, invocând calitatea de student şi de mădular al unui 
club prea cunoscut, şi nu un „luat de pe drumuri”, ca să 

168 


audă românaşii mei că unul de ai lor ştia să înfrunte, cum 
se cuvine, o fără de lege ca aceasta, de-mi sângerau 
mânele: “Da dă. Viena a să-mi facă dreptate şi D-v. veţi 
purta răspunderea; căci nu poate să scrie la legea 
ungurească, ca să mă schingiuiţi. Aceasta e osândă, nu 
arestare”. Voiu afla eu cum vă chiamă şi doftorii va şti, ce 
să scrie în Certificat!" 

În Capnic fui predat postului de jandarmi locali, cari, 
mai omenoşi, îmi îndepărtară afurisitele cătuşe. 

Cerui atunci voe să telegrafiez legaţiunei din Viena. 
Aceasta mi se încuviință în dată, iar eu comunicai, că sunt 
arestat sub cuvânt că aş fi spion rusesc, cu toate că mă 
legitimasem ca student universitar, etc. 

În urma acestei telegrame mi se schimbă itinerariul, 
căci după vreo trei oare mă trezii cu o comisiune compusa 
din comandanții jandarmeriei  comitatense şi din 
silvicultorul şef erdofelugelyo Csik Imre, sosiți într'o birjă, 
cari mă luară pe sus şi mă duseră la Sighetul Marmaţiei. 

În cale ne abăturăm pe la scalda din ajun, unde 
prânzirăm. 

De plata fui împiedecat, lămurindu-mi-se că, fiind 
arestat, nu am de plătit nimica. 

Atunci, necăjit de întreruperea  neaşteptata a 
călătoriei mele, avut inspiraţia să ofer bacşiş părtăsia mea 
la socoteală feciorului, care ne servea şi care era tocmai 
denunțătorul, zicând că-l merită, fiindcă mi-a dat ocaziunea 
a face cunoştinţa Domniielor lor. 

Silvicultorul, cui adresasem pe nemţeşte explicația, 
deoarece cellalt ungur nu ştia de cât limba lui, nu bănuia 
ironia şi o primi cu o uşoară clătinare din cap drept 
compliment, întrucât tot drumul mă întreținusem afabil cu 
d-sa. 

169 


Aşa el îmi tăinui cu oarecare critică în ton şi gesturi, 
că sau mobilizat patruzeci de căruţe pe ambele laturi ale 
munților Rodnei, la dispoziția jandarmilor, ca să nu le 
scape „spionul rus", ori unde s'ar scobori în vale. De hogy". 
zicea el, „D-ta Rus; ai tip de Român; îi cunosc eu pe 
Români; am fost şi eu la Sinaia!" Ajungând după amiază la 
Sighet, fui „încuartirat" la oficiul Comitatului, unde mi se 
oferi o camera bine mobilată, ce purta inscripția în 
ungureşte „Odae de oaspeţi”. Ca să nu-mi fie urît înuntru, 
mi se dete, drept însoțitor, un gardian în uniformă şi 
înarmat, care era înlocuit la câte două oare de altul şi care, 
fiecare, intrând în cameră, lua poziţie şi cu mâna la chipiu 
rostea o formula, a cărei conţinut n'o putui aprecia după 
justa-i valoare, dar care face asupra celui nedeprins cu 
bizara şi stereotipa intonare pe prima silabă a fiecărui 
cuvânt maghiar impresia, că ai fi mereu ocărit. 

În prevenţia aceasta de trei zile, cât am fost oaspetele 
Comitatului, nu mă pot plânge că aş fi fost rău tratat, din 
contra. Mâncarea mi se servea de la cea dintâi ospătărie; 
țigări şi cafea nu lipseau. 

Dar ceeace îmi stâmpara întrucâtva necazul meu 
erau vizitele persoanelor oficiale de toată mâna, care 
înboldite de ştirea răspândita pretututindene prin viu graiu 
şi prin gazetele locale, avide de ştiri în timpul vacantelor 
caniculare, alergau să vadă pe spionul rus pe care 
„excelenta"” jandarmărie ungurească reuşise să puie mâna. 
Între cei dintâi, cari erau să mă onoreze cu vizita lor, era 
cum aflai dela unii funcționăraşi români de la Comitat - sa 
vie şi d-l Mihalca, „Viţe-spanul" Comitatului, carele în 
lipsa „„Comitelui suprem" plecat în concediu, îi ţinea locul. 
Mi se spuse, că M. ar fi Român de naştere, dar dat de 
partea Ungurilor, întradevăr după vreo oară apăru şi 

170 


Mihalea, înconjurat de mai mulţi domni civili şi militari, şi 
mă supuse unui interogator, pe care-l țin minte, ca şi ziua 
de eri. 

Voiu cruța cetitorii a reproduce scâlciatele vorbe 
româneşti, auzite în Maramureş, unde aproape ca în 
Basarabia, până şi preotul şi preoteasa vorbesc ca şi boerii 
şi boeroaicele moldovene, care se respectă, - numai în 
limbă străină! 

„D'apoi ce cauţi D-ta pe aici?" fu prima întrebare. 
„Am venit să văd ţara cea frumoasă a Maramureşului"! 
răspunsei. - „Aha, d'apoi, de ce călătoreşti D-ta tocmai pe 
aici, şi nu pe aiurea?" - „Să mă ertaţi”, zisei, „dar aceiaş 
întrebare aş întâmpina-o oriunde, m'aş ivi!" „No bine, da 
ungureşte ştii?" — „Puţintel”. „Ştiu, cum se zice „bună 
dimineaţa şi buna seara", începură domnii să râdă: „Apoi, 
cum de călătoreşti D-ta în ţara ungurească, dacă nu ştii 
limba?" Le explicai: „Plecând din Viena şi străbătând în 
tren pusta Ungariei, merindele luate şi biletul de tren în 
regulă mă scuteau de grija ide a da atenţiune energicei D-v. 
limbi; dar ajungând în Maramureş m'am servit aci de limba 
Ţării”. - “Cum, basama Teremtete da aici nu e zară 
ungurească?" îmi adresă amenințător vorba un domn 
procuror. „Pe mine nu mă interesează, Domnule, partea 
politică; eu am venit în colindare prin locurile acestea; iar 
pe aici n'am nevoe de limba ungurească!" — „Cum aşa?” 
întrebă mai departe aceiaş, căutând să mă pătrundă şi 
eventual să mă prindă. - „Uite aşa", zisei „dovada cea mai 
bună, că n'am nevoe, e că mă înțeleg cu D-v. foarte bine şi 
româneşte!" Uitându-mă la aceste cuvinte împrejur, ca şi 
când aş fi voit să iau martori pe toți cei de față, zării în 
fund pe Românaşii mei, ce-mi deteră informaţiile de mai 
sus, cum se încovăiau de bucurie, căci înfruntai aşa de 

171 


simplu şi categoric pe domnii unguri prin argumentul 
evidenţei. 

Schimbară vorba apoi şi mă întrebară, ce limbi mai 
ştiu, afară de româneşte. Le numărai: nemţeşte, franţuzeşte, 
italieneşte, acoperind într'adins ruseasca, ştiind bine că 
voiu fi întrebat şi despre aceasta, fiind bănuit ofiţer rus. 
Procurorul iar interveni: „D-ta, care, se vede, eşti poliglot 
nu cumva cunoşti vreo limbă slavă?" - „Da, zisei liniştit, 
ştiu şi puţină rusească!" întrebară atunci avizi mai mulţi 
inşi: „Dacă eşti din România”, cum mă recomandasem din 
capu locului, „cum de ştii ruseşte?” - „Foarte simplu", 
spusei „am învăţat la Cernăuţi, unde se aude multă 
rusească. Văzând că pe calea aceasta de investigaţie nu 
ajungem la nici un rezultat, mă băgară în politică. 

Aci luă cuvântul iarăşi vițe-şpanul Mihalea: „D'apoi 
D-v. Românii, vreţi să ne luaţi Transilvania!" „Să vedeți" îi 
răspunsei „visul acesta îl au, e adevărat, toți Românii; şi 
dacă veţi întâlni vreodată un Român care s-o tăgăduiască, 
vă autorizez să nu-l credeţi! Dar să ne înţelegem..." „Cum 
să ne înţălegem, bizony ?" mă întrerupse urât un ungur. - 
„Mă rog, aveţi răbdare", zisei, „aşa vine vorba; una nici 
una, nici două, iau sapa şi lopata şi masă cauţi, săl şi 
îndeplineşti. Ce aţi zice D-v., dacă eu, bunăoară, visând 
într'o noapte că am descoperit în munții iştea o vână de aur 
sau de argint, a doua zi în loc să-mi văd de treabă, nici una, 
nici două, iar sapa şi lopata şi mă apuc să scormolesc 
muntele? Aţi zice, că mi-am pierdut minţile. Ei bine, noi, 
cari mai dăunăzi abia am scos'o la capăt cu Turcii, scăpând 
pe Ruşi din încurcătură la Plevna, să ne punem acum 
mintea cu D-v., vitejii vitejilor?" Iar mă uitam furiş în fund 
pe la Românaşii mei; iar ei, sărmanii, de cum îi luasem pe 
Unguri pe subţire, numai prin mişcări îşi vădeau bucuria 

172 


lor, ducându-şi batista la gură şi râzând pe'nfundate. 

Văzând, că nu pot s'o scoată la capăt cu mine, doriau 
acum Ungurii, mirați, să-şi explice măcar, cum de plecai 
singur prin nişte munţi necunoscuţi fără măcar vreo armă. 
Și mă întrebă atunci un alt funcţionar ungur: „Dar de urşi 
nu te temi D-ta, umblând prin munţii noştri ?” 

De data aceasta, venindu-mi din ce în ce, cum sar 
zice, apa la moară, concentrând tot năcazul pe cele păţite şi 
toată repulsiunea contra neomeniei, cu care de veacuri 
năpăstuiau Ungurii pe bieţii Români; cunoscând batjocura 
adresată Românilor de stăpânitorii lor de odinioară, că s'ar 
asemăna cu urşii, confirmată şi prin caracteristica de 
„Surenland", adică „Ţara urşilor”, dată Ardealului de 
Nemţi; le răspunsei: „Noi Românii, nu ne cam temem de 
urşi, sântem obicinuiți şi ne'nţălegem cu ei; nouă nu ne fac 
nimica: ştim cum sa ne purtăm cu ei!" Ungurii simțind 
potriveala întoarsă, că adică urşii ne-ar recunoaşte numai 
pe noi de stăpâni, nu mai lungiră vorba, văzând că-i de-a 
surda, a o scoate la un capăt cu mine. Mă jucai îndeajuns, 
„de-a pitita" cu ei spunându-le „în bobote" multe adevăruri 
crude şi cuvinte „legănate", fără sa mă poată prindă măcar 
cu o vorbă. Apreciind însă inimoşia tinerească şi - least not 
last - îmbrobodirea rezervată a crezului meu patriotic, 
primii dela unul din ei complimentul, că le place cum 
le-am vorbit româneasca, osebită mult în formă şi în fond 
de cea rostită pe acolo. Cele trei zile, cât mai statui în 
prevenție, nu mai înfățişară vreun interes deosebit; dar pot 
spune că am fost mereu vizitat de somitățile oraşului, unde 
stârnisem în cel mai înalt grad curiozitatea cercurilor 
conducătoare. 

Dacă însă, ca a patra zi pe la prânzişor mi se spuse, 
că sânt liber să plec! Bucuria mea, auzind aceasta, era 

173 


nespusă, cum îşi poate închipui oricine. Nu m'aşteptam la 
aşa promptitudine. 

Înțălesesem că intervenţia mea  telegrafică la 
legaţiunea română din Viena îşi făcuse efectul. 

Nu mă putui atunci opri sa le spun domnilor mai 
mărunți de la Comitat: ‚Ei, acuma ştiţi pe cine ați 
găzduit?”. 

În urmă mi se înapoiară sculele mele şi vre-o câţiva 
florini, câți îmi mai rămăseseră, înpunân-du-mi-se să dau o 
adeverinţă, că am primit totul în regulă. Înainte de plecare, 
cerui sa fiu introdus la locţiitorul Mihalea, ca să-mi iau 
rămas bun. Acesta tocmai trecu să vadă dacă rânduelile 
sale au fost îndeplinite întocmai. 

Mă adresai atunci d-sale, mulțămindu-i de bună 
găzduire, rugându-l totodată să dispună să-mi facă 
socoteala pentru.... 

„Ce socoteală'?" mă întrerupse. „Ei, d-le Viţeşpan, 
pentru locuință şi mâncare". - „Locuinţa pentru cei arestați 
la noi e gratuită, iar mâncarea Comitatul plăteşte”, fu 
răspunsul. „Să mă cruțaţi Domnule Mihalea, asta e prea 
mult. Comitătul a avut destulă cheltuială cu mobilizarea a 
40 de căruţe pentru jandarmi; să mai suportaţi acum şi 
cheltuiala întreţinerii mele?" - No binie, dacă D-ta vrei sa 
plăteşti, foarte binie", zise. 

După ce achitai socoteala, cerui la rândul meu o 
adeverinţă de plată. Atunci Viteşpanul se înfuria: „Da cum 
crezi, că am să bag banii, în buzunar?" - „Ferit-a Sfântul, 
Domnule Mihalea; V-am cerut asta ca să mă pot justifica şi 
eu; să nu creadă care cumva, că anume m'am lăsat prins, ca 
să trăesc vreo câteva zile pe socoteala Comitatului. Apoi la 
noi în România e datul, ca pentru cea mai mică suma 
vărsată autorităților să ni se dea o adeverinţă”. 

174 


Mi se împlini atunci şi această dorinţă, şi era sa mi 
se dea şi un permis de drum înscris, ca să nu mai fiu oprit 
de nimene în cuprinsul Ungariei. 

Aci însă altă încurcătură: mi se scrise de cătră un 
oficiant numele ungureşte. Inapoiei scriptura cu vorbele: 
„Nu ştiu ce aţi scris D-v. aci, dar în orice caz nu sunt sunt 
acela trecut în țidulă”. „Nu eşti d-ta Ilie Gherghel? mă 
întrebă d-l Secretar. 

— „Ilie Gherghel, da, da nu Ileş". „Apoi aşa ie în 
ungureşte". O fi. D-le, dar eu sunt Român; Român am fost 
botezat o dată, şi nu vreau să mă botezați D-v. a doua 
oară!" Auzind ceilalți funcționari unguri între cari şi 
Mihalea şi procurorul, glasul meu mai ridicat de indignare, 
se apropiară; iar unul din ei, care se uita foarte urât la mine, 
se răsti cu cuvintele: „No, da D-tale ţi-ar fi ruşine, să fii 
Ungur. Văzând cursa ce mi-o întindea Maghiarul, îi 
răspunsei demn şi apăsat: „La asta nu mam gândit şi nici 
nu vreau să mă gândesc; ceeace ştiu însă foarte bine este că 
mă simt foarte mândru a fi pui de Român!" Mi se replică că 
aşa este în Ţara Ungurească, numele se scrie în limba 
Statului. „Dacă e aşa, rămas bun, Domnilor, prefer sa viu a 
doua oară între puşti, de cât să schimbaţi numele unui 
cetățean din România liberă, unde se respectă numele 
oricărei naționalități”. Asta făcu impresie şi la ordin s'a 
adăugat la numele meu un : „alias Ilie Gherghel”. 

Mulţămindu-le, întrebai: „De acum pot să fac ce 
vreau cu aceasta?" „„No bizony e al Dumitale; poţi să mergi 
fără nici o grija, unde-ţi place", răspunse secretarul. Luăi 
atunci iute condeiul şi ştersei numele unguresc şi pe „alias” 
- „D'apoi ce faci?" - „N'aţi spus, că pot să fac cu biletul ce 
vreu?" Şi cu acest ultim cuvânt o şi pornii din palatul 
Comitatului, de teamă să nu ieie cumva lucrurile o altă 

175 


întorsătură, lăsând pe Ungurii mei întrucâtva nedumeriți de 
atitudinea mea. 

În oraş mă îndreptai spre locuinţa doctorului oficial, 
obținând de la dânsul un certificat pentru rana căşunată de 
cătuşele jandarmilor din Ocna-Șugatag. În drum mă 
întâmpină un preut tânăr, trimis de Canonicul gr. cal. 
român din Sighet, carele, aflând de purtarea mea şi că 
aproape mă sleisem de puţinii bani, numai să nu rămân cu 
nimic obligat Ungurilor! - îmi trimisese vreo cinci florini, 
să-i am de drum. Privind acest gest ca o pornire patriotică, 
am primit cu recunoştinţă darul de şi cu oarecare şovăială. 

Dupăce adresai reclamaţia mea adeverită de 
certificatul medical, forului competent, plecai pentru a 
doua oară din Sighet pe valea Izei în sus, abatându-mă prin 
satele Dragomireşti şi Giuleşti, străvechi aşezări româneşti, 
amintite în lirice latineşti din secolul al 14-lea, drept 
proprietăți ale lui Dragomir şi Giuliu (Gyula), fu ai lui 
Dragoş, descălecător al Moldovei. 

Maramureşul e un colț al ţării, foarte bogat în 
izvoare minerale (vreo 160). 

Într'una din zile gustai, cât mi-aduc aminte, din 
numai puțin de şease din ele, pe lângă care trecui în cale. 
Ele erau fie “vinoase." (de bureută) fie „puturoase” (de 
pucioasă sau feruginoase). 

Părăsind văile, aburcai iarăşi culmea munţilor 
Rodnei, cei mai mulți şi mai mărunți împăduriţi. fibleşul 
însă şi Pietrosul Borşei se ridică pleşi la înălțimi mai 
respectabile (1842 şi 2305 metri). 

Primul e foarte caracteristic printr'o gradațiune de 
piscuri, unu după altul, care nu-ți dă răgaz să te bucuri de 
biruirea unuia, deoarece ajungând ţeţinul unuia, şi răsare 
altul în preajmă-i şi mai țanţoş. Silindu-mă să urc cât mai 

176 


curând ultimul pisc, mă apucă noaptea şi căutai în grabă un 
adăpost. După recunoaşterea terenului cu o mică ocheană, 
dibuii o colibă mică maramureşeană de sterpe, alcătuită 
dintr'un coperiş pieziş, şi doi păreți triunghiulari, păzită 
noaptea, intrarea fiind fără uşă, numai de focul unui 
buştean, aprins la un capăt, ce răspândea apoi căldura în 
interior şi te ferea de orice feară. 

De alte amănunte nu-mi mai aduc aminte. Atâta doar 
aş mai avea de adaogăt, că ajuns după o pedestrare de 10 
zile pe la 11 noaptea la postul de jandarmi de la Rotunda şi 
fiind acolo iarăşi întrebat de paşaport şi făgăduind a-l avea 
la mine fui din nou arestat, de asta dată spre deplina mea 
mulțămire, deoarece eram dorit după atâtea „câmpeniri" şi 
masul pe pământul gol şi înecat de fum de pe la stâne să 
mai gust şi plăcerea unui pat civilizat. 

A doua zi am rugat pe amabilele gazde să-mi dea 
voe să plec mai departe în temeiul biletului de voe de la 
Sighet. „D'apoi de ce nu ne-ai arătat aseară această hârtie?" 
- „Să mă ertaţi" zisei, „D-v. mi-aţi cerut „paşuşii” şi v-am 
răspuns că nu posed aşa ceva; iar de altceva nu maţi 
întrebat!" Domnii jandarmi au luat la cunoştinţă cu 
sentimente cam amestecate declarația mea, iar eu 
mulțamindu-le cu toată curtenirea de bună găzduire, mi-am 
văzut de drum. De aci acolo îmi urmai calea mai prozaică 
pe şosea până la lacobeni şi apoi iarăşi cu bine până acasă 
la Capitala „ării de sus" a Moldovei, care se zice, că ar fi 
fost Dorohoiul. 


177