Alexandru Vaida Voevod — Memorii — Vol.II (1995)

ALEXANDRU VAIDA 
VOEVOD 


MEMORII 


www.dacoromanica.ro 


ALEXANDRU VAIDA VOEVOD 
MEMORII VOL. II 


www.dacoromanica.ro 


Coperta de CĂLIN STEGEREAN 


Colecţia REMEMBER 
Apare în coordonarea lui 
VASILE IGNA 


© Editura Dacia, 1995 


Asemeni primului volum din aceste Memorii, şi al doilea apare cu 
sprijinul oferit de Fundaţia SOROS pentru o Societate Deschisă 


www.dacoromanica.ro 


ALEXANDRU VAIDA VOEVOD 


MEMORII 


VOL. II 


Prefaţă, ediţie îngrijită, note 
și comentarii 
de 
ALEXANDRU ȘERBAN 


EDITURA DACIA 
Cluj-Napoca, 1995 


www.dacoromanica.ro 


ISBN: 973-35-0456-4 


www.dacoromanica.ro 


PREFAŢĂ 


Primul volum al memoriilor lui Alexandru Vaida Voevod 
se extinde de la îndepărtatele relatări ale bunicilor săi, din 
vremea luptei de afirmare naţională a anilor 1848—49, pină 
lu înfăptuirea Marii Uniri din 1918, ideal pentru care a mi- 
litat neîntrerupt încă din timpul primei tinereți. 

Astfel, implicat încă din studenție în viața politică, Ale- 
xandru Vaida Voevod se dedică tribunei parlamentare, la 
numai 33 ani, pentru a ajunge — după mai putin de un de- 
ceniu și jumătate — să comunice Camerei din Budapesta 
„Declaraţia pentru validarea dreptului la autodeterminare 
al Natiunii Române din Ardeal, Banat şi Părțile Ungurene“, 
la 18 octombrie 1918. Apoi, ca purtător al mesajului Unirii, 
catre vechea țară şi către Regele ei, Alexandru Vaida Voe- 
vod este cooptat în noul guvern al Rominiei întregite şi în- 
soțeşte în mârtie 1919 pe primul ministru Ion I. C. Brătianu, 
în calitate de reprezentant al Ardealului și vicepreședinte al 
delegației, la Conferinţa de Pace de la Paris. 

Cel de al doilea volum ol memoriilor lui Vaida Voevod 
începe cu revenirea sa în ţară, în toamna anului 1919, parti- 
ciparea la ședințele Consiliului Dirigent de la Sibiu, apoi 
deschiderea Corpurilor Legiuitoare la Bucureşti — după ale- 
geri — promovarea lui Vaida ca președinte al Camerei De- 
putaților şi constituirea unei coaliții majoritare de guver- 
nare („Federaţia“) compusă îndeosebi din partidele regionale 
ale provinciilor alipite, împreună cu grupul Iorga-Cuza și 
„lăraniştii“ din Vechiul Regat. La numai cinci zile după 
această înscăunare, la propunerea lui O. Goga (se pare în în- 
țelegere cu I. Maniu), sfatul „Federaţiei“ recomandă Regelui 
numirea aceluiaşi Vaida Voevod ca președinte al Consiliului 
de Miniştri. Urmează activitatea febrilă de constituire a gu- 
vernului, de colaborare cu Parlamentul, de participare la 
consfătuirile „Federaţiei“ şi ale clubului Partidului ' Naţional 
Romån, de prezentare a programului guvernului, iar în pa- 


5 
www.dacoromanica.ro 


7alel, tratativele cu miniştrii marilor puteri, acreditaţi la Bu- 
cureşti, pentru înlăturarea preambulului umilitor din Trata- 
iul de Pace, în vederea reîntoarcerii României la Conferinţa 
de la Paris. Încă înainte de a pleca în Franța, primul-ministru 
organizează repatrierea din Rusia a foștilor voluntari arde- 
leni şi o dată cu aceștia a românilor prizonieri, din fosta ar- 
mată austro-ungară, introduce calendarul gregorian, în co- 
relare cu ţările vest-europene, asigură alegerea mitropolitu- 
lui primat, viitorul patriarh al României şi convinge pe prin- 
tul moştenitor Carol să renunte, în favoarea dinastiei, la căsă- 
toria sa cu Zizi Lambrino, 

In decembrie 1919 Vaida Voevod se reîntoarce la Paris, 
de data aceasta ca prim-ministru şi preşedinte al delegației 
române. În numai 3 luni de prezență la Paris și la Londra, 
desfăşoara o amplă activitate diplomatică, făcându-se cu- 
noscut de toate personalitățile politice europene, redresând 
atmosfera de ostilitate creată României și câștigând simpatia 
mărturisită a corifeilor Conferinţei, Georges Clemenceau şi 
Lloyd George. Sesizând puterea forţelor oculte ce dirijau. din 
umbră hotărârile Conferinţei se înscrie în loja masonică din 
Paris, împreună cu principalii săi colaboratori. 

După ce Alexandru Vaida Voevod câştigă întâi ade. iunea 
Frantei, continuă tratativele la Londra, care se înche * cu 
recunoaşierea alipirii Basarabiei, la 3 martie 1920. 

La îndemnul Angliei, interesată să tatoneze relațiile ce 
se pot iniția cu noul stat sovietic, delegaţia română — ca 
acordul prealabil al regeiui Ferdinand — ia legătura cu Co- 
misarul Poporului pentru afacerile externe al U.R.S.S., în 
vederea bunelor relaţii de vecinătate şi a încheierii unui tra- 
lat de neagresiune. Dezavuată la București, această orientare 
duce la demiterea guvernului Vaida — Cicio-Pop, la 12 mar- 
tie 1920. , 

Un capitol intitulat Iuliu Maniu de către autor tratează 
despre prietenul și coetanul său, începând cu originea aces- 
tei ' prietenii și cu activitățile complotist-revoluționare, carac- 
teristice tinereții, pentru a constata cum — prin vârstă şi expe- 
riență — ajung amândoi la înțelepciunea latină festina lente. 

În prelungirea acestei idei, autorul -— neglijând voit or- 
dinea cronologică a evenimentelor — inserează amintiri de 
la Conferința Naţională de la Sibiu din 1893, despre audiența 
la arhiducele Iosif de Habsburg din 1918, despre incidentul 
citirii unei poezii-pamflet în camera maghiară etc. 

Bun cunoscător al vieţii politice interne şi internaţionale, 


www.dacoromanica.ro 


Al. Vaida-Voevod îşi conduce cititorul prin labirintul vieţii 
publice, prezentându-i oameni, fapte şi întâmplări din epoca 
interbelică, până la 1933. 


Ca notă specială asupra ediţiei trebuie arătat că la alcă- 
tuirea ambelor volume ne-am confruntat cu dificultăţi de 
ordin structural privind succesiunea textelor, doar unele din 
caiete purtând datarea scrierii, cât şi datorită caracterului 
de adevărat remember, aşternut oarecum în voia aducerilor 
uminte. Pe lângă firul conducător al cronologiei evenimen- 
telor, adesea neglijat, apar reveniri la teme anterioare, cu 
noi precizări şi chiar repetiţii, care evident nu au fost re- 
Citite de autor, cele mai supărătoare fiind înlăturate tacit 
lc editare. 

Aducem mulțumiri Dnei. Prof. univ. Dr. Frieda Edelstein, 
pentru competentele traduceri din limbg latină. 

Volumul al treilea și ultimul va cuprinde îndeosebi pe- 
rioada din 1933 până la sfârşitul celui de al doilea război 
mondial, pe lingă alte reflecţii ale autorului. 


ALEXANDRU ȘERBAN 


www.dacoromanica.ro 


PRIMA CAMERĂ ȘI PRIMUL GUVERN 
PARLAMENTAR AL ROMÂNIEI MARI 


(6 1 1946 Sibiu) 


Rcintors de la Conferinţa din Paris, în toamna 1919, am 
participat la şedinţele din Sibiu, ale Consiliului Dirigent. De 
obicei se ţineau într-o odaie a hotelului „Bulevard“ ori a 
Prezidenţiei, la etajul I. Toţi șefii de resort întrerupându-și 
munca și audienţele, aceste ședințe se perpetuau la infinit. 
Țineau de pe la orele 10 11, până pe la 3 4 după-amiază. 
Apoi, Maniu? le suspenda iar, reîncepându-le pe la 7—8—9 
seara, erau continuate până noaptea târziu. Astfel, nu prea 
apucam să ajungem la masa de prânz, decât după vorba: 
tarde venientibus ossa, még abbol is a rossza3. Noaptea, res- 
taurantele se inchideau la 11, conform ordinului iar noi, dând 
exemplu de supuşi ordinelor noastre, nu fnai găseam putinta 
sa cinam. In două rânduri am uzat de șunca uscata şi pâi- 
nea ca piatra, din straița lui V. Braniştet, aduse ca merinde 
din Lugoj, mainte cu zece zile. Iar publicul, opinia publică, 
colporta că „Domnilor le este uşor, ei huzuresc ın bine...“ 

Discuţiile erau foarte importante pentru binele națici și 
viitorul ţării. In fruntea mesei prezida Maniu. Goga” şedea 
de-a dreapta lui, noi ceilalți de-a lungul mesei și alăturea pe 
scaune. Ședeam şi ascultam, tot mai plictisiți, dialogul ne- 
sfârşit între prezident şi Goga. Zile şi nopți de-a rândul ei 
rumegau aceeaşi temă, aproape fără variație. Goga susținea 
că trebuie să luăm contact cù Partidul Țărănesc, în naştere, 
şi să trecem în opoziție. După pertractări interminabile, Goga 
se lăsă :nduplecat să plece la Bucureşti, spre a studia situa-,. 
ţia. O dată. cu reîntoarcerea lui se schimbă macazul. Se rein- 
cepură persuasiunile, prin pertractări în dialog. Ascultam, 
uimiţi de răbdarea inepuizabilă a lui Maniu. Colegii ieşeau, 
stăteau câteva „minute afară fumând o ţigarctu, reintra; 
plictisiţi, se indepărtau spre a absenta tot mai mult. Curând 
am învăţat şi eu metoda aceasta, care înlesnea suportarea 
vorbăriei lui Goga. El pleda acuma pentru Averescu. Un 
om excepţional, de o popularitate imensă, armata întreagă 


9 
www.dacoromanica.ro 


e cu dânsul. Ce 1907? Totul e uitat, căci Averescu a adus pa- 
cea (de la Buftea); poporul îl iubeşte pe „taica Averescu“. 
Dânsul a refuzat să candideze, după ce nu i s-a încredinţat 
formarea guvernului. Să vadă Regele cum va fi!.?. Nouă, 
ardelenilor, ni se impune o singură tactică: să urmăm pilda 
lui” Averescu, să ne abţinem de a participa la această Cameră, 
să-l silim pe Rege să o dizolve şi să-l demită pe Văitoianu’, 
omul de paie al lui Brătianu. 

Maniu asculta cu linişte stoică noile elucubraţii aduse de 
Goga din Bucureşti. Când ajungea și el, intermitent la cu- 
vânt, încerca să-l convingă pe preopinentul său de absur- 
ditatea “unei astfel de tactici politice. Cum s-ar putea — 
argumenta Maniu — ca noi ardelenii să demonstrăm contra 
primului Parlament al „României Mari“, care simbolizează 
jnsaşi unirea noastră naţională!? Chiar noi, ardelenii și bă- 
naţenii, pentru care România a intrat în război, care de atâ- 
tea generaţii am adus nesfârşite jertfe, să tulburăm cele mai 
înălțătoare momente ale istoriei neamului nostru? Și cum 
să profanăm noi memoria eroilor României, căzuţi pentru 
Ardeal? Nu a rămas nici un argument neînşirat de Maniu, 
atât de consideraţii politice interne şi externe, cât şi de na- 
tură sentimentală. Când controversa dintre Goga şi Maniu 
se întrerupea -— acesta din urmă fiind chemat la telefon 
interveneam noi, ceilalţi, stăruind să-l convingem pe Goga 
de absurditatea propunerilor sale. El nu accepta nici un aran- 
jament, nici o altă soluţie, decât demonstraţia prin absenţa 
deputaţilor și senatorilor, de dincoace de Carpaţi, de la des- 
chiderea Corpurilor Legiuitoare române. Această atitudine 
absurdă, ncinţeleasă de noi, şi-a găsit mai târziu tâlcul sim- 
plu. Goga nu era nici prost, nici incapabil de a-şi da seama 
de monstruozitatea planului politic, pentru care ar fi voit 
să ne câştige. E] se reîntorsese din capitală, înțeles cu Ave- 
rescu, prin Octavian Tăslăuanu. La Sibiu începuse numai 
intriga, pe care apoi, ca ministru în primul guvern, a încer- 
cat să o pună în practică ga București. 

Goga era scutit de orice scrupule, prin pavăza reputației 
sale de poet laureat al epocii, datorită atât talentului său 
cât şi marelui premiu ce i s-a conferit de Academia Română. 
Eu i urmăream cu atenţie activitatea, prin poeziile publicate 
în diferite ziare şi reviste, mai cu seamă în „Luceafărul“, 
întemeiat de P. Bănuţ și, acaparat, prin metode nu de tot 
lipsite de iz şantagist, de către O.C. Tăslăuanu?, Poeziile lui 
Goga dovedeau talentul superior, în câmpia aridă a lanului 
tabricatelor prost rimate, de ritm siluit, lipsite de idei, gân- 


10 i 
www.dacoromanica.ro 


dire şi concepţie originală. După Eminescu şi Coşbuc, iată, 
Ardealul promite, în fine, un nou poet mare. Nu era nein- 
flmenţată, prin sentimentul regional, judecata opiniei pu- 
blice — şi a mea — în ceea ce-i priveşte pe ardeleni. lar 
regățenii - mai gingași decât noi — vedeau în Goga un crai- 
nic al românismului ardelenesc, lor tot atât de străin pe cât 
de necunoscut. Noţiunea lor despre ardeleni oscila şi osci- 
lează între imaginea unui ţăran luptător, în lanţuri, şi între 
rândaşul boanghen, pripășit în capitală. Goga deveni, în mod 
firesc, simbolul romanțat al „frachelui ghe ghincolo“: 


Un fat balan, ce adumbrit de spice 
A adormit pe-un aşternut de glugă.!? 


care aşteaptă să se trezească, după ce îl va fi „răzbunat Ol- 
tul“, cum zicea Aurel C. Popovi.i.i! 


Când apăruse primul volum de poezii al lui Goga, găsin- 
du-mă la Bucureşti, mi-am procurat toate produsele literare, 
apărute în timpul din urmă şi un teanc de fotografii regale 
(de la „Mandy“). Fireşte, am dus cu mine la Olpret şi vo- 
lumul poeziilor lui Goga. 

Adunând toți membrii familiei am citit în auzul lor, poe- 
zie după poezie, de la început până la sfârşit. Cu toţii au ră- 
mas adânc impresionați și însufleţiţi. Nimic mai firesc, eon- 
siderând atmosfera politică apăsatoare din acea epocă. Ori- 
câte dezamăgiri am îndurat mai târziu, în viaţa politică, [de] 
pe urma frivolităţii atitudinilor lui Goga, totuşi mi-a rămas 
în suflet un reziduu de simpatie faţă de el; oricât de necru- 
ţător îl combăteam și îi detestam lipsa lui de caracter în 
viața politică, relațiile personale dintre noi nu au fost în- 
trerupte. Din astfel de imponderabili sentimentali se naşte 
acel halo, în jurul unui om, care reprezintă opinia publică 
ce-l înconjoară. Ca mine erau mulţi şi de aceea a putut Goga 
să-şi permită a fi cum a fost şi a face tot ceea ce a făcut. 

Sosit din Paris la Sibiu, am dat de o situaţie stranie în 
sânul Consiliului Dirigent. Când, la 2 decembrie 1918, Ma- 
niu al constituise la Alba Iulia — în casa avocatului Dr. 
Velican — după un expozeu în fața „Marelui Sfat“, el fu- 
sese ales prezident în unanimitate. Repartizarea resorturilor 
nu-i fusese chiar uşoară. Sfătuindu-se în prealabil cu mine, 
am fost de acord cu el, stăruind numai pentru numirea lui 
Fmil Haţieganul?, pe care refuza să-l coopteze în Consiliul 
Dirigent. Refuzul său nu l-am putut înfrânge decât declarând 


11 
www.dacoromanica.ro 


că fără a fi considerat şi E. Haţieganu, refuz și eu să primesc 
de a face parte din guvernâl provizoriu. 

Pe când Maniu se găsise la Viena, în noiembrie 1918, ocu- 
pat cu organizarea regimentelor româneşti — cum organi- 
zarea revoluţiei acasă, în Transilvania, căzuse cu totul în 
sarcina mea — puteam aprecia munca prestată de Emil Ha- 
teganu, datorită talentului său organizatoric și firii sale ex- 
peditive, neşovăitoare, ca om de acţiune în mijlocul haosu- 
lui. Realizând, la Budapesta, acordul cu Oszkár Jăszil, mi- 
nistrul pentru chestiunile nemaghiare în guvernul revoluţio- 
nar M. Kărolylt, am plecat cu ultimul tren la Cluj. Sosind, 
în loc de ora 7 dimineaţa, pe la 11 — prin D-na Dora Poru- 
ţiu şi fratele ei Eugen!” [Bianu] — le-am comunicat clujeni- 
lor acordul cu guvernul revoluţionar, conform căruia trebuie 
să organizăm „garzile noastre naţionale“, separat de ale ma- 
ghiarilor şi saşilor, administraţiile financiare judeţene având 
să ne pună la dispoziţie sumele necesare pentru susţinerea 
lor. De asemenea, „consiliile comunale vor trebui organizate, 
fără amânare, în fiecare comună, pentru menţinerea ordinei. 
Dr. Amos Frâncu’! fantaza să constituie „legiuni, centurioane 
şi decurioane“, după modelul lui Iancu din 1848 şi, speriat 
de venirea secuilor, stăruia ca românii din Cluj și comitatele 
de nord sa se refugieze în Munţii Apuseni, pentru ca, scu- 
tiți de aceștia, să-şi înfăptuiască organizarea. 

Sosind la Dej pe la ora 4 a după-amiezii, i-am dictat nu- 
maidecât lui Dr. Ionică Moldovan!” (din Rebrişoara), secre- 
tarul lui T. Mihali!6, instrucţiunile ce aveau să le pună în 
practică românii, fără amânare, în toate judeţele ardelene, 
conform acordului ce-l încheiasem cu Jăszi. Punându-l pe 
Mihali să iscălească, le-am tipărit la tipografia Bernath. Dr. 
Onea (din Sângeorzul Român) a şi plecat cu acestea spre a le 
răspândi. Aşa s-a pus capăt anarhiei haotice. Căci, pe lângă 
fanteziile lui Frâncu unii îşi mai pierduseră capul şi în alte 
părţi, de exemplu la Sibiu şi la Braşov, unde organizaseră 
în pripă gărzi, impreună cu ungurii şi saşii. Promiscuitatea 
aceasta a încetat apoi numaidecât. 

Deja pe la ora 5 Emil Haţieganu ne comunică la telefon 
că la Cluj — constituindu-se „Consiliul Naţional Român“, în 
frunte cu dânsul — el s-a prezentat în faţa „C.N. Maghiar“, 
aducându-i la cunoştinţă lui Apăthy,l? care prezida, că ro- 
mânii vor proceda ca oganizaţie independentă. Plângându-se 
Haţieganu de greutăţile pricinuite prin propaganda fan- 
tezistă, demoralizatoare, desfăşurată de vorbăriile lui Frâncu, 
l-am însărcinat să ia în mână, ca prezident, conducerea orga- 


12 
www.dacoromanica.ro 


nizării. Prin aceasta s-a pus capăt fâţâielilor şovăielnice în 
Cluj şi în Transilvania iar opera de organizare consolidată 
s-a putut înfăptui repede. 

In sfatul ţinut la Oradea-Mare (12 oct. 1918) hotărăsem 
ca fiecare dintre noi Șt. C. Pop,% Goldiş?! şi Suciu? la 
Arnd, Mihali şi eu la B-Pesta, Cluj, Dej etc. să poată de- 
creta şi aplica măsurile impuse de împrejurări, în numele 
Comitetului Partidului Naţional. In astfel de circumstanţe, 
Emil Haţieganu a restabilit neobosit ordinea cea mai perfectă, 
De aceca nu puteam să mă împac să se comită contra lui 
nedreptatea de a nu face parte din Consiliul Dirigent. 

Totuși, Maniu cu eleganță ştiu să-l aşeze „matt“, con- 
stituind două resorturi juridice: cel al legislaţiei incredin- 
ţându-l lui E. Haţieganu iar cel al organizării justiţiei, lui 
Dr. Aurel Lazăr%. În fapt, potriveala lor ar fi pretins rolu- 
rile inversate, Lazăr fiind pregătit ca sociolog iar Haţieganu, 
bin organizator și magistrat foarte apreciat încă sub vechiul 
regim, cu toate că era român. Maniu repartizându-mi mie 
resortul pentru minorităţi, Goldiş şi-a manifestat dorinţa ca 
acel resort să-l aibă el. Văzându-l pe Maniu şovăind, m-am 
grăbit să declar că sunt de acord. S-a hotărât ca părintele 
Dr. V. Lucaciu? şi O. Goga, fiind membri în Comitetul Par- 
tidului Naţional dar aflaţi atunci în străinătate, să fie mem- 
bri în Consiliul Dirigent. 

O smântă? a fost omiterea lui Dr. Teodor Mihali. Ca fost 
prezident al clubului naţionalist nemaghiar în cameră şi ve- 
chi viceprezident al Comitetului P.N.R., trecând cu vederea 
animozităţile unora, ar fi trebuit evitată această greşeală de 
tact. Intrigile lui Goldiș au izbutit însă iar Maniu şi-a luat 
revanşa, dovedind că nu ştie să ierte. 

Apoi fiind trimişi la Bucureşti — ca delegaţie a Adună- 
rii de la Alba Iulia — episcopii Dr. Iuliu Hossu%, Dr. Nico- 
lae Cristea??, Vasile Goldiş şi cu mine, spre a preda M. Sale 
Regelui Ferdinand Actul Unirii, am fost numiţi miniştri fără 
portofoliu: Ștefan C. Pop, V. Goldiș şi eu. 

Ca şi la 12 oct. 1918, în decursul ședinței Comitetului Par- 
tidului Naţional, în casa lui Aurel Lazăr din Oradea Mare, 
izbucnirile isterice ale lui I. Suciu se repetau mereu şi în 
consfătuirile Consiliului Dirigent la Sibiu. De data aceasta, 
Suciu îşi îndrepta furia contra lui Aurel Lazăr. Insă, în afară 
de permanenţa acestei râncori%, Suciu izbucnea pe neaştep- 
tate, pe tema unor mici divergențe de opinii, vocifera nestă- 
pânit [şi] sărea de pe scaun, oferindu-și demisia. Se cerea 
numai puţin timp de răbdare spre a-l calma. Cum [insă] dez- 


13 


www.dacoromanica.ro 


lănţuirea acestui fel de scene nu putea fi prevăzută, nici pe 
lângă cea mai mare precauţiune şi cum acestea se repetau 
zilnic de mai multe ori, se poate înţelege cât de anevoios 
înaintau lucrările Consiliului Dirigent. 

Armata română, îritregită cu contingentele ardelene, lup- 
tase pe Tisa şi ţinea ocupată Budapesta. Se manifestau pri- 
mele conflicte între feciorii unităţilor de dincoace de munţi 
şi ofiţeri sau subofiţeri de dincolo. Ardelenii nu erau încă 
obişnuiţi să fie trataţi per: „tu“, „mă“, „Mamă-ti“ etc. şi 
pe deasupra cu palme şi cu pumni în faţă; nici cu reținerea, 
in beneficiul plutonierului, ba şi al comandanților superiori, 
a ceea ce li se cuvenea lor. Protestul era calificat drept re- 
beliune. Nu puteau obţine dreptate, ci persecutări (Acest obi- 
cei al pământului a mai înflorit şi în decursul regimului an- 
tonescian şi după aceea. Poate „democratizarea“ armatei să-i 
găsească remedierea. Carol II a încercat totul ce a putut, 
[dar] fără rezultat.) Mobilizarea se făcuse pentru românii de 
confesiune gr. orientală şi gr. catolică, neputând chema sub 
arme ungurii şi nemţii, de altă limbă şi alte legi. 

Se iviseră şi afaceriştii ardeleni. Oameni care nu-şi bă- 
tuseră capul cu „cauza naţională“, deveniseră subit fervenţi: 
protagonişti ai acesteia. Aveau pricepere pentru toate pro- 
blemele, dispuneau de soluţii radicale, savurau rolul de cri- 
tici indomptabili2?, ai tuturor celor muncitori. Natural, ni- 
meni nu era atât de competent ca dânşii, de a fi candidat 
pentru cameră. Vânătorii de posturi înalte şi grase repre- 
_zentau o categorie mai inofensivă. Cei mai periculoși erau însă 

fanaticii, sincer entuziaştii care, orbiţi de șovinism, tindeau 
să dea cu barda în lună, lipsiţi şi de pregătire, de picepere 
şi de judecată politică, fie în chestii interne fie în cele ex- 
terne. Colaborarea cu asemenea elemente, pentru conducerea 
unei ţări, e cea mai gravă problemă. Unul, şi e suficient să 
răstoarne, ba chiar să nimicească o ţară, dacă e ridicat de 
valul forţelor colective elementare şi cuvântul lui exprimă 
declanşarea patimilor izvorâte din instinctele mulțimilor. 
Aceste instincte se condensează din componente contradic- 
torii, generoase şi bestiale: dorul de „ceva nou“, de „ceva 
bine“, libertate (a rupe zăgazurile vechii legalităţi, dentate 
(socială — „la fel pentru toți“), răzbunare “(individuală sau 
însumată în grupuri colective), ură (de clase, de naționali- 
tate, de credinţe), mania de jefuire (a „răbăli«30 averea pri- 
vată ori a comunităţii), patima de a distruge orice şi a oricui, 
fară interes personal, de dragul setei de distrugere. Prin 
această etapă a cataclismului trecuserăm în 1918—19. La 


14 
www.dacoromanica.ro 


slârșitul lui 1919 se mai iveau doar unele fenomene răzlețe 
de spasmuri întârziate. Totuşi, ce importanţă mai aveau, după 
înfăptuirea Unităţii Naţionale! 

Ne-am dus la Bucureşti pentru deschiderea Corpurilor Le- 
giuitoare. Liberalii (id est Brătianu) au priceput să regizeze 
cu multă dibăcie  încurcarea greutăților politice. Resursele 
țarii le secătuiseră nemţii. Intrigile şi zavistiile dintre parti- 
dele vechi au perseverat prin război şi [prin] Conferinţa de 
Pace. Marghiloman“? care, jertfindu-se pentru binele obștesc, 
salvase tot ce se putuse salva, până şi o importantă forță a 
armatei, era timbrat drept „trădător“, de presa liberală. Take 
Ionescu’, de „vânzătorul Banatului“. Averescu (fostul gene- 
ralisim), ca „pactizatorul cu Mackensen“. Hotărârile de la 
Alba Tulia erau interpretate de şefii tuturor partidelor isto- 
rice, ca fiind Unirea cu Vechiul Regat, fără condiţii, obliga- 
toare de a recunoaște vechea Constituţie a Regatului. Recu- 
noscând pe Regele Ferdinand şi dinastia, am fi recunoscut şi 
Constituţia. Ergo şi dreptul electoral, cu cele trei Colegii și 
repartizarea pe judeţe a numărului mandatelor pentru Ca- 
mera şi Senat, fixate în acea Constituţie. Și alte absurdităţi 
perfide. 

Cei aleşi în Ardeal, Banat, Bucovina şi Basarabia sosise- 
răm la deschiderea Camerelor cu iluzia de a participa la crea- 
rea noii şi democraticei constituții. Aveam un întreg plan de 
întaptuiri legislative, generoase, progresiste. Acestea erau 
menite să ne ridice neamul la înălțimea ţărilor cărora, dato- 
rita instituţiilor, le era asigurat progresul spre civilizaţie, prin 
administraţie, justiţie [şi] cultură, întemeiate pe control con- 
stituţional, garantat de Camere liber alese. La Bucureşti am 
dat de un haos, care era temelia însăși a vieţii publice. Ne 
simţeam ca într-o casă de nebuni. Autohtonii găseau că to- 
tul e firesc şi bine. Ei vedeau în concepţiile noastre lipsa 
experienţei de a guverna. Eram, pentru ei, oameni de opozi- 
ție, străini de arta şi beneficiile guvernării, un fel de ţărani 
maniaci, bieți boangheni declasați. Nu ne-o spuneau dar ne 
lasau sa ne simţim inferioritatea şi politică şi socială. Gran- 
domania „grofilor“ unguri, în contactul lor politic şi con- 
venţional, era democratică, în comparaţie cu aceea a proti- 
pendadei parveniţilor politici bucureşteni din zilele acelea. 
Situaţiile de forţă majoră, cărora trebuia să le satisfacă viaţa 
politica, sub raport intern şi extern, se desfășurau în mod 
automat. Regizorii — Ion I. C. Brătianu, Știrbei5, regina 
Maria și „dobie“% Ferdinand — manevrau abil. Noi, pe 
atunci, nu puteam pătrunde şi pricepe nexul cauzal,% care 


15 
www.dacoromanica.ro 


provoca efectele. Auzeam ce auzeam despre camarilă, însă ea 
funcţiona atât de discret, încât ne-au trebuit ani de zile de 
amare experiențe spre a-i pătrunde misterele și a-i învăţa, 
macar în parte, rosturile. Pe deasupra, tulbura apele și ches- 
tia căsătoriei prinţului Carol cu D-na Zizi Lambrino și alte 
atitudini ale lui (abdicarea Nr. I), viaţa publică... 

Cocea3 (un psihopat sexual şi „scriitor“ amoral, ca mulţi 
alţii, care îşi făceau mutual reclama de efemeră reputaţie ca 
„autori“ prin „volume“ şi critici reciproce), atacase înainte 
de război familia regală, fără rușine. In „Facla“, revista 
saptămânală, reoglindind propriul său nivel sufletesc, satis- 
făcea setea de pornografie a marelui public, inclusiv a liceeni 
lor. Între altele, prezentase familia regală, pe copertă, ca 
un cârd de ploşnițe de diferite mărimi. În 1919 continua, 
număr de număr, insultele murdare pe aceeași coardă, pre- 
zentând pe Ferdinand (,„unificatorul“) ca beţiv — iar pe Ma- 
ria („mama răniților“) ca o Venus vulgivaga.38 

In alegeri, doctorul Lupu? se întovărăși cu Cocea şi cu 
alți câţiva reprezentanţi ai „democraţiei integrale“ şi reuşi să 
aleaga patru deputați în capitală, cu semnul „clopotului“. 
Alegerile fiind conduse de generalul Văitoianu — pe atunci 
liLeral — dintre partidele „istorice“, liberalii erau reprezen- 
taţi destul de numeros în acea prima Camera a României în- 
trogite (mi repugnă să o numesc „Mare“, conform uzului 
grandoman al unei țari mici şi a unei naţii de cca. 15 mi- 
lioane). Marghiloman izbutise să fie ales, cu toate atacurile 
și calomniile cu care fusese combătut ca „trădător“. In rea- 
litate, dânsul îşi jucase rolul făcând „săritura lui Curtius“ 40 
în timpul ocupaţiei ţării de către germani. La recomandarea 
lui Brătianu — refugiat în Moldova — Regele îl numise 
constituţional, pe Marghiloman, ca prezident al Consiliului. 
CI şi colaboratorii săi au ţinut piept greutăților, jucându-st 
rolul, au salvat vieţi şi averi, au induplecat pe nemți să pună 
la dispoziţie „trenul Take lonescu“t! etc.; au ştiut să tăinuiască 
organizarea unităţii de armată care a fost cadrul şi pavăza 
ordinii interne şi a apărării contra Ungariei lui Bela Kun, 
dupa retragerea germanilor. Totuși: „trădatorul“! 

Averescanii şi Takiştii s-au abținut de a candida. Vuia 
presa liberală de atacuri în' contra lor. Averescu era timbrat 
și el de „trădător“, că a „pactizat cu dușmanul“, scriind un 
hilct lui Mackensen, în plină desfăşurare a războuului, ce- 
rând să-i cruțe de devastare via din Turnu Severin. „Îndrep- 
tarea“, ziarul averescan, răspuhdea punând în discuţie „răs- 
punderile“ pentru consecințele nepregătirii războiului. Am- 


16 
www.dacoromanica.ro 


bele părţi aveau temeinice argumente de a se spurca reci- 
proc, uzând de libertatea presei, conform tradiţiei, mai mult 
ţigăneşti decât românești, a obiceiului pământului bucureş- 
tean. 

Take era şi el încolţit de penele plătite ca „trădător“. Ne- 
gociază cu Pašić [Pasici]t9 la Paris, pe tema Banatului, înainte 
de sosirea lui Brătianu. Revendicarea sârbească era un „cap 
de pod“ în faţa Belgradului, pe teritoriul țărmului stâng al 
Dunării, ceea ce Take Ionescu acceptase în principiu. Bră- 
tianu, refuzând consecvent, spre a-l scoate pe T. Ionescu 
„vânzător al Banatului“, am pierdut 'Torontalul. Diversiu- 
nea a izbutit. „Opinia publică“ l-a recunoscut pe Brătianu 
ca revendicatorul drepturilor integrale românești. Take a 
„trădat Banatul“. Că Brătianu declarase în şedinţa din 22 
februarie 1919, a Comisiei Teritoriale, prezidată de Tardieu: 
„Ori ne daţi Banatul întreg, ori trageţi hotarele fără con- 
cursul României. Cu cât mai nedrepte vor fi graniţele, cu 
atât mai curând îmi va da istoria dreptate!“. 

Aceste cuvinte  grandilocvente au fost uitate, iar când 
le-am citat în ședința [Camerei], din 25 dec. 1923, la sfâr- 
şitul discursului meu, ele au fost omise — comiţându-se un 
fals , din stenograma publicată în ,,Monitorul Oficial“. Aşa 
se fabrică istorie pentru un public, din care, dacă unul la 
100.000 şi-a luat ostencala să arunce o privire pe hartă spre 
a afla unde este Banatul. Fireşte, nu simte nici o lipsă să se 
documenteze, despre relațiile etnografice, istorice, sociale, 
înainte de a susţine o părere. Cu atât mai puţin de cele ex- 
terne | 

Iorga savura situaţia, având largă ocazie sa strâlucească 
în aureola de mare pontif al naţionalismului integral, criti- 
când pe toţi şi totul. Stăpânea un haos de opinii, de siâşieri, 
insulte, critici trase de păr, discuţii asupra gradului de vi- 
novăţie a oamenilor politici şi a partidelor. Pe deasupra, se 
pretindea demobilizarea armatei. Cei demobilizaţi pretindeau 
locuinţe, îmbrăcăminte, hrană. Faptul unic în istoria politică 
— a unfăptuirii „României Mari“ — era copleşit de vuietul 
diversiunilor, aruncate, praf în ochii lumii, cu premeditare 
politicianistă, spre a asigura Partidului Liberal şi Brătieni- 
lor prerogativele de dictatură, cu ajutorul colaborării prin 
camarilă. 

Deputaţii din noile provincii nu înțelegeau nimic. Erau 
buimaciţi în mijlocul acestor stări, pentru ei cu totul noi şi 
ncexplicabile. Eram aproape singurul care îmi puteam da 
seama întrucâtva de miile de mașinaţiuni politicianiste. De 


2 -- Memorii, vol. II 17 
www.dacoromanica.ro 


pe timpul memorandiștilor — mergând la Bucureşti an de 
an, apoi în cei 18 ani petrecuţi acolo de Aurel C. Popovici, în 
fine, având rude și amici iar pe urmă, vizitând medicii şi 
pacienţii în diferite oraşe, pe lângă cei din capitală, cât şi 
pe fruntașii partidelor politice — cunoşteam multă lume din 
Regat. În afară de aceste experienţe, citisem, pe cât mi-au 
fost atcesibile, produsele literare, reviste (,Convorbiri“, ,„Va- 
tra“, „Viața Românească“, literatură beletristică embrionară 
pe atunci), urmărisem activitatea „generoşilor“ și capitularea 
lor în brațele „colectiviştilor“*t, propaganda socială şi socia- 
listă (Mai mult m-am documentat din Neoiobúyia lui Ghe- 
rea). Urmărisem destituirea în mod infam — prin Sturdza% — 
a mitropolitului * primat, Ghenadie. Avusesem cunoştinţă 
personală şi întâlniri cu cei mai mulţi conducători ai vieţii 
politice și culturale din Regat: Brătianu, Sturdza, Cantacu- 
zino (Nababul)% şi fiii săi, Marghiloman, Take Ionescu, C.C. 
Arion, V. A. Urechia, Morţun! Radovici? Stere, P. 
Carp,5t Maiorescu,5 Disescu,5% I. Lahovary,! cei din condu- 
cerea „Ligii“,58 diferiţi ziarişti, între ei mai importanţi Q. 
Mille,5? Beldiman, Ionaş Grădişteanuj6l Virgil Arion,62 feţe 
bisericeşti ca monseniorul Netzhammer și arhimandritul Dio- 
nisic, apoi stareţ al Mănăstirii Buşteni (ulterior al Sinaei) şi, 
în sfârșit, N. Filipescu,6% Nicolae Iorgaôt și alţi deputaţi, din 
diferite partide etc. etc. 

Cu toate impresiile dobândite intuitiv şi prin lectură, şi 
asupra mea plana ceața vârtejului, tulburătoare de judecată. 
Şi pe mine mă stăpânea înălțătorul sentiment — trezit în 
urma realizării idealului naţional — înclinat să aprobe, cu 
generoasă superficialitate [şi] fără mult discernământ, tot ce 
era ramânesc. Dacă după 20 de ani de colaborare cu regăţenii 
şi după colaborarea — la Conferinţa Păcii - - cu I. I. C. Bră- 
tianu și cu oamenii săi, mă găseam însumi în astfel de dis- 
poziţie, ce puteam să aştept de la ceilalţi ardeleni, bucovi- 
neni şi basarabeni? Curând, ne-am convins că nici nou-năs- 
cuţii membri ai Partidului 'Ţărănist — regăţeni — nu se deo- 
sebeau mult de noi. De asemenea, micul grup al iorghiştilor. 
Aceştia şi ţărăniştii ni se păreau nouă prea obsedaţi de groaza 
liberalilor, dar urgiseau şi celelalte partide istorice şi „politi- 
cianismul“, o noţiune neînţeleasă pe atunci, pentru „alipiţi“. 
Nouă ni se părea naivă teama lor. Noi avuseserăm de furcă 
cu rafinata oligarhie maghiară. Degeaba încercau prietenii 
regățeni să facă accesibil înţelegerii noastre ceea ce ei nu- 
meau  „politicianism“, „sectarism“, „ocultă“, „camarilă“. Noi 
lămâneam convinşi că ei exagerează, că „dracul nu e aşa de 


18 
www.dacoromanica.ro 


negru“ (totuşi, viitorul ne-a învăţat că nici cele mai extreme 
exagerări nu sc apropiau de realitatea himalaică a ramifi- 
cării şi înălţimii practicilor politicianiste). 

Diferitele partide regionale luând contact între ele și cu 
țărăniștii, respectiv iorghiştii, s-a desemnat de fiecare gru- 
pare un comitet de câte 10 inşi: ardeleni, bucovineni, basa- 
rabeni și ţărănişti. Pe iorghișşti îi reprezentau doi prezidenţi: 
Iorga și A. C. Cuza65. Ne întâlneam zilnic în salonul lui Dr. 
Dumitrache Popovici (Str. Lascăr Catargiu 24, mai târziu 
[pe] Str. Biserica Amzei Nr. 30). Iorga şi Cuza şedeau la 
mijloc, faţă în faţă şi se tachinau în cursul discuţiei, prin dia- 
loguri controverse; Maniu se trudea să conducă discuţia me- 
todic. Noi, ceilalţi, şedeam răzleţi [şi] ascultam surprinși, neo- 
Lișnuiți cu dezbateri atât de dezlânate. A ţinut zile întregi 
până ce am izbutit să "încheiem o colaborare între cele cinci 
partide, pentru alcătuirea unei majorităţi de guvernare, nu- 
mită „Federaţia“, A urmat apoi discuţia asupra persoanei care 
să fie propusă Regelui de prim-ministru. Iorga şi Cuza au 
refuzat categoric. Maniu a fost rugat mai mult să primească, 
astfel încât şi acest punct al ordinii de zi a pretins dezbateri 
cu continuări. În afară de discuţiile în plen, continuau stă- 
ruințele în culise, pe lângă Maniu. Zadarnic. Atunci, după ce 
se făcuse apel la dânsul din toate părţile, întâmpinându-se 
rezistența lui, cu motivarea că nu poate primi=— fiind da- 
tor să desăvârșească organizarea Ardealului ca prezident al 
Consiliului Dirigent — Goga, luând cuvântul, mă propuse pe 
mine. El făcu apel la mine, declarând că sunt dator să pri- 
mesc, situaţia politică internă și externă nemaipermițând tă- 
răgănarea. Restul expunerii lui erau cuvinte obişnuite în ase- 
menea situații. Maniu şi Iorga se alăturară propunerii lui 
Goga iar ceilalţi aplaudară, aclamându-mă. 

De cinci zile eram prezidentul Camerei. Alegerea mea se 
întâmplase între următoarele: în ziua când înceta funcţia pre- 
zidentului de vârstă, a venerabilului V. Stroiescu,66 fiind ve- 
rificate jumătate din numărul mandatelor, trebuia să se aleagă 
prezidentul Camerei (Discursul lui V. Stroiescu a fost şter- 
pelit, recte confiscat din „Monitorul Oficial.“ A fost prea ne- 
plăcut potrivnicilor şefi „istorici“, ca idei critice şi concepții 
democratice. Aceasta a fost prima falsificare de legi, regula- 
mente şi opinii, cu care s-a deschis seria falsurilor, continuate 
cu timbrul legal, în România „Mare“). 


În acea zi pe la 12,30, Maniu trimise pe şeful său de ca- 
binet, C, Savu,” la mine, spre a-mi comunica urgent să merg 
la ora 2 la Cameră, pentru a primi să fiu ales de prezident. ⁄ 


19 


www.dacoromanica.ro 


&rau la mine, cu necazurile lor, orfanele gcnerosului meu 
amic, Dr. N. Ciurcu.8 Nu am putut întrerupe conversaţia încât 
abia după ora 1 am reușit să-mi schiţez câteva puncte pentru 
chscursul ce trebuia sa-l rostesc. -Că trebuia să primesc era 
atât de firesc, încât nici nu puteam sta pe gânduri. Plictisit 
de atâtea ședințe, în care se codeau cu toţii şi îmbiau unii 
altora demnităţile, ce impuneau și răspunderi şi, obişnuit ca 
atunci când nimeni nu lua iniţiativa, să sar în breșă (Decia- 
rația pregătită pentru ședința din Oradea Mare — 12 oct. 
1918; audiența la arhiducele Iosif® în Buda; întâlnirea cu 
M. Károly etc.), am luat la cunoştinţă ordinul lui Maniu, ca 
o datorie firească ce am să îndeplinesc. La ora 2 am fost la 
Cameră. 

Acolo am fost rugat să primesc o delegaţie a Partidului 
Liberal. Au venit în cabinetul prezidial (Camera era în Ate- 
neu) corifeii liberali: Vintilă Brătianu,” Dr. C, Angelescu,” 
Sassu,'2 Mârzescu’? etc., cu totul vreo 10—15 inşi. Purtăto- 
rul de cuvânt a fost Vintilă Brătianu. Dânsul mi-a comunicat 
că Partidul Liberal a hotărât ca toți deputații lor să voteze 
pentru alegerea mea ca prezident, asigurând astfel o frumoasă 
solidaritate, prin unanimitatea alegerii unui prezident arde- 
lean. Cum însă ei stau pe punctul de vedere — din care 
caută şi demisionase guvernul lor — de a nu semna „trata- 
tul minorităților“, impus Țării de Conferința Păcii, deputații 
liberali nu vor putea vota pentru alegerea mea, decât dacă 
mă angajez să declar, în discursul meu inaugural, că aştept 
de la viitorul guvern, oricare ar fi acesta, că va refuza, de 
asemenea, semnarea „tratatului minorităţilor“. 

Perfect informat şi în curent cu toate nuanțele şi greşe- 
lle concepţiei celor „mari“ de la Conferinţa Păcii, am simțit 
numaidecât scopul ascuns al demersului ademenitor liberal. 
Fără a sta pe gânduri, le-am răspuns domnilor că le multu; 
mesc pentru încrederea ce mi-au manifestat din partea Par- 
tidului Liberal, dar că nu mă pot angaja să fac o asemenea de- 
claraţie în calitate de prezident al Camerei Deputaţilor, fiindcă 
nu pot angaja moraliceşte viitorul guvern. Printr-o asemenea 
declaraţie, fiind ales în unanimitate, ar însemna nu numai să 
prejudiciez atitudinea tactică a viitorului guvern, stânjenin- 
du-i libertatea de acţiune, dar aş angaja şi pe aceia care ar 
vota alegerea mea. Astfel, i-aş crea dificultăţi nu numai gu- 
vernului ci şi Ţării, care i-ar putea periclita interesele su- 
perioare, 

De aceca, multumind încă o dată Partidului Liberal pen- 


20 


www.dacoromanica.ro 


tru încrederea ce mi-a dovedit, spre regretul meu, nu pot 
accepta condiţia. 

Ne-am despărţit în pace. 

A cincea zi după alegerea mea ca prerident [al Camerei], 
ı urmat propunerea lui Goga, în sfatul „Federaţiei“, de a 
recomanda Regelui numirea mea de prezident al Consiliului 
ac Miniștri. 

Cât de pe neaşteptate se intâmplase acea scenă, pe ati 
de liniştit am luat la cunoștința proclamarea, mulţ'n.indu-le 
|si] declarând ca primesc. Era timpul sa se termine cu per- 
tractarile şi îmbierile şi sa ne putem apuca de lucru, de 
muncă constructivă. 

După experienţa cu Goga și Maniu, în decurs de ani de 
zile şi ın situaţii atât de variate, nu pot suprima banuiala ca 
ar fi procedat conform unei inţelegeri. Maniu era îndemnat 
de simţul datoriei sa nu lase Ardealul pe muini nedibace. În 
acelaşi timp se simţea stânjenit, nestapânind nici o limbă 
straină şi era obişnuit [ca], in chestiuni externe, să mă pună 
pe mine In treaba. Ajuns prezidentul Consiliului Dirigent şi 
pentru dansul se indeplinise sufleteşte dictonul: es wächst 
Jer Mensc? moii seinen hâcheren Zic:enit 3 poate cu cra in- 
demnat să ma vadă intr-o situație pe care eu o primusem cu 
cuvintele: „ajute-mi Dumnezeu sa scap fără de a mă blama“ 
Goga avea interes să mă expună izolării ori nertralizării prin 
luncţie, ca sa-şi poată ţese intrigile pledând, mai la largul 
sau, pentru Averescu. Asemenea reflecţiuni nu mă puteau 
însă influenţa căci de aceea sunt acţiunile oculte ale prie- 
tenilor concurenţi, in calea omului politic, ca să le paralizeze, 
iar atacurile făţișe, ca să le învingă, combătându-le. 

Prima preocupare mi-a fost să iau măsuri pentru alimen- 
tarea populaţiei capitalei. Nu mai era făină decât pentru câ- 
teva zile. Am dispus ca grâul pe care nemţii îl adunaseră în 
şlepuri, prin porturi, să fie adus la Bucureşti ca să fie măci- 
nat. Refugiații se reintorceau din Moldova, de asemenea cei 
internaţi şi confinaţi'» de ocupanţi etc. Lipseau şi locuinţele, 
hainele, rufele (,lingeria“, cum îi zic neofrancezii inculţi). 

Compunerea guvernului nu era uşoară. Trebuia să-l com- 
pun astfel] încât „Federaţia“ să fie mulțumită, aceasta con- 
stând din deputaţi și senatori care — pentru mine și pentru 
ei înşişi — erau „iluștri necunoscuţi“. Cu cei din noile provin- 
cii nu am avut prea mare trudă. Goga intră la culte, Bon- 
tescu'6 la industrie şi comerţ, A. Vlad”! la finanţe. I-am ofe- 
rit lui Take Ionescu externele, dar a refuzat. (Mai târziu, 
intr-o conversaţie, când i-am imputat acest refuz, cât şi nead- 


21 


www.dacoromanica.ro 


miterea intrării lui Cămărăşescul8 — cu ocazia remanierii 
guvernului —după demisia lui Averescu, el a ascultat ]iiş- 
tit. Apoi, netezindu-şi mustaţa cu arătătorul drept şi stâng — 
gestul lui caracteristic — mi-a răspuns: „Ai dreptate, D-le 
Vaida, am făcut o prostie“... Protestând eu, dânsul a ripos- 
tat: „Nu o greşeală, ci o prostie am făcut. Recunosc, ce pot 
face mai mult?“ Aşa era „Tăchiță, gură de aur“, cum îl nu- 
meau partizanii din popor: intim, cald, fără fasoane, spiri- 
tual, cult, multilateral şi, nediscutat, primul orator al epocii. 
Între timp, am depus toate stăruințele, direct şi prin in- 
termediari, spre a-l îndupleca pe generalul Averescu să pri- 
mească portofoliul internelor. Ştiam că, dintre ardeleni, sfă- 
tuitorii lui erau Goga şi Tăslăuanu, ambii lipsiţi de scrupule 
când era în joc parvenirea şi hămisirea lor de auri sacra fames”. 
Ei nu dubitau, făceau totul spre a-l convinge că prestigiul său 
nu va scădea prin intrarea în cabinetul prezidat de mine. Și 
aşa, acel cabinet va putea fi răsturnat cu ușurință. Astfel, 
aveam cel mai bun sprijin în cei doi inși, pe lângă contac- 
tul zilnic ce-l susțineam cu generalul. Și acţiunea ocultă a 
lui Brătianu Îmi venea într-ajutor. Dânsul avea interes ca să 
mă blamez, luându-l în guvern pe Averescu „trădătorul“ şi, 
cunoscându-i firea haină a omului, cât şi nedibăcia hui în 
chestii politice, nutrea speranţa lichidării accelerate a doi 
contrari politici, între care era exclusă colaborarea sinceră. 
Între alţii, veni la mine C. Argetoianu, pe atunci intim 
al lui Averescu. El reclamă trei portofolii. Viceprezidenţia, 
pentru „şeful“, al internelor, pentru sine. I-am arătat greu- 
` tăţile repartizării resorturilor, trebuind să ţin seamă de gru- 
purile diferite. "Ţărăniştii, timizi şi lipsiţi de experienţă, îmi 
fugăduiseră tot spirjinul lor, prin Bujor (profesor universitar 
dın Iaşi) și Mihalacheti, dar au refuzat să desemneze miniştri. 
Trebuia să-i împac şi pe bucovineni şi basarabeni. Astfel, nu 
am putut ajunge la înțelegere cu Argetoianu. A cincea zi, pe 
când mă găseam tocmai la Averescu (în palatul Soutzou: 
Șuţu)t?, în mijlocul unui nou asalt de „persuasiune“, intrând 
Oteteleşeanu8, îmi comunică invitarea telefonică a Regelui, 
pentru audienţă, Întrerupând discuţia, am alergat la Palat. Am 
fost primit numaidecât: 
— Ce e cu formarea guvernului? Sẹ tărăgănează cam mult. 
— Majestate, mă năzuiesc să-l înduplec pe generalul Ave- 
rescu să intre în guvern, primind portofoliul internelor. 


— Crezi că va accepta? 
— Sper, Majestate şi, dacă voi reuşi — nu e vreme pierdută 
— întârzierea numirii cabinetului. Prefer să aduc Majestății 


22 


www.dacoromanica.ro 


Voastre lupul legat de plociumb, în mijlocul staulului, decât 
să amenințe turma, dând târcoale în jurul gardului. 

Regele făcu semne vii de aprobare şi mă concedie, în 
bună dispoziţie. 

Reîntorcându-mă la Averescu, am rezumat sumar decursul 
audienței, comunicând generalului că Regele a aprobat intra- 
rca sa ca ministru de interne în guvern și, fără a mai intra 
în discuţie, am terminat cu vorba că voi cere Regelui oră, 
pentru depunerea jurământului. Luându-mi rămas bun şi ri- 
dicându-mă să plec, Averescu a acceptat. 

Jurământul avu loc în aceeaşi seară. Terminându-se for- 
malităţile, regele Ferdinand l-a luat pe Averescu de mână 
şi l-a tras după sine, mergând înainte, spre cabinetul său. 
A doua zi s-au şi început mici semne de intrigi. Generalul 
Răşcanu a refuzat să primească portofoliul războiului. Pre- 
textul era că A. Vlad ar fi ofensat armata. Ofițerii primind 
solda în lei, cei din armata de ocupaţie din Ungaria schim- 
bau leii în coroane. Acestea, trimise la Bucureşti, erau pre- 
schimbate, la curs de favoare, în lei. Acest trafic se repeta în 
stil mare. Uzau de el şi unităţile aliate şi acaparatori civili. 

Albina achitase, în coroane depreciate, un debit pe care 
| avuse la o bancă budapestană. 

Atacat în cameră, Aurel Vlad, ca ministru de finanţe, a 
ripostat că din partea unor membri ai armatei se abuzează 
de acel schimb (Se confiscase un sac întreg de coroane, tri- 
mise cu trenul de poştă la Bucureşti. Ele aparţineau unui 
ofiţer dintr-o trupă aliată). 

După declaraţia lui Vlad, acesta primi o scrisoare insul- 
tătoare de la maiorul I. Antonescu, adjutantul generalului 
Prezan. Ministrul era timbrat de „sclav-unguresc“, eliberat 
de armata pe care ar fi insultat-o. 

În urma rectificărilor cuvenite, date de Vlad în Cameră 
şi de mine în Senat, intervenind eu la Rege, acesta chemă în 
audiență pe generalul Prezan, generalul Răşcanu — care, la 
ordinul Regelui intrase în guvern —, pe Maniu şi pe mine. 
Ascultând relatarea celor petrecute, atât de către mine, cât 
vi de către generalul Prezan, Regele a hotărât:... „S-a dat 
satisfacţie şi prin urmare trebuie ca maiorul I. Antonescu 
să ceară scuze de la A. Vlad, în prezenţa generalilor Prezan 
şi Răşcanu, a lui Maniu şi a primului-ministru. Nu pot ad- 
mite ca -un ofițer subaltern să ofenseze pe un ministru al 
meu, în funcţie“. Generalul Prezan, şezând la stânga Rege- 
lui, şi-a ciocnit călcâiele laolaltă: „la ordinul Majestății 
Voastre“ (Dar nu a executat ordinul ci, numai după violente 


23 
www.dacoromanica.ro 


insistențe din partea mea, după săptămâni de tărăgănare, „I 
Antonescu fiind în concediu.“ Datorită lui Iorga a pus la cale 
o palidă scrisoare de scuze a adjutantului său favorit. Cum 
s-a revanșat apoi I. Antonescu — faţă de protectorii săi, DI. 
şi D-na Prezan — când a ajuns „Conducătorul Statului“ 
rămâne să deseriu la timpul său). 

Averescu, s-a grăbit, deja în primul Consiliu de Miniştri, 
să intre în acţiune. A pus în discuţie intenția sa de a numi 
prefecţii; tonul era indiferent, potrivit unui fapt divers. În 
acelaşi ton, l-am rugat să compună lista, ca să o putem dis- 
cuta în primul Consiliu de Miniştri. Când ne-am adunat [în] 
ziua următoare, am observat că scaunul — cu spătar mai 
inalt -— care fusese în fruntea mesei, era mutat la mijlocul 
mesei de consiliu. Averescu era aşezat pe el. M-am aşezat 
lângă el. Tot timpul cât prezidase I. I. C. Brătianu, Phere- 
kydet ori generalul Văitoianu, ordinea scaunelor ramăsese 
neschimbată. Cine era să se ocupe cu asemenea fleacuri? Moş 
Tănase, ușşierul, din propria iniţiativă, ori femeia de servi- 
ciu? Faptul că generalul ocupa locul dovedea a cui a fost 
ideea, 

Abia se începuse discuţia [că] se auzi zgomot, ca din do- 
sul scenei, când se apropie tumultul mulţimii. Atunci gene- 
ralul: „Vine poporul să manifesteze...« şi sculându-se: „să-i 
primim, sunt invalizii ...“. Ieşind, i-am oferit întâietate dar 
apoi, în mijlocul aclamaţiilor ritmice, învăţate la cazarmă: 
„ura, ura, ura“, am făcut un pas înainte și le-am mulțumit 
„fraţilor“, în numele guvernului; „ura, ura, ura“. Apoi, cu 
un gest de politeţe, i-am oferit locul generalului. Dânsul le-a 
mulțumit, de asemenea, „invalizilor“. Erau cu totul vreo 
40—50 de mahalagii, între ei şi câţiva invalizi. Demonstrația 
de „simpatie“ fusese improvizată de agenţi ai siguranței, cum 
am aflat ulterior. Tot în primele zile ale guvernului, Regele 
plecând la Sinaia, guvernul se prezentase la gară, conform 
protocolului (destul de absurd). După plecarea trenului regal, 
miniștrii ne-am oprit în sala de aşteptare, discutând chestia 
înlăturării unui abuz. Averescu ascultase i tăcere. Deodata, 
se repezi la noi zicând: „Ce? Credeţi că v-am eliberat ca să 
fiți stăpânii noștri? Nu vom tolera!“. In vocea lui calmă, era 
atâta pornire dușmănoasă, încât era intrecută numai de pri- 
virea plină de ură. Cei doi-trei ardeleni, însă şi colegi regă- 
teni, am rămas consternaţi încercând să-l îmbunăm. 

Între timp, Goga și Tăslăuanu reușiseră să-i ademenească, 
într-o anumită măsură, pe Vlad şi pe Bontescu. Ziua, noaptea, 
Goga stăruia pentru fuziunea Partidului Naţional Ardelean 


24 
www.dacoromanica.ro 


cu Averescu. [Ca] acesta se bucură de popularitate imensă în 
Vechiul Regat, are experienţă politică, va şti să dea „la mir“ 
liberalilor. Cântecul răsuflat din Sibiu îl continua la Bucureşti. 
Am convocat Consiliul de Miniştri la mine acasă (fosta casă 
Titu Maiorescu). Sufeream de amigdalită şi am prezidat, cu 
toate că eram chinuit de febră. 

Goga pledă [acum] neobosit, pentru necesitatea demisiei. 
Am ascultat și am opus argumente, fără a fi prea stăruitor, 
căci doream să-i încurajez să provoace criza [de guvern] prin 
demisia lui Goga și Averescu. Atitudinea lor demoraliza; în 
loc de a se apuca de muncă, miniştrii şi parlamentarii discu- 
tau pro şi contra campaniei susținute de Goga şi [de] gru- 
pul său. 

După un timp i-am rugat pe domni să discute mai de- 
parte, eu fiind silit să mă retrag pentru câteva minute. Am 
trecut în altă odaie şi m-am întins pe pat. Reîntorcându-mă 
după vreo 20 de minute, mi s-a comunicat că ei sunt aproape 
cu toţii de părere că guvernul trebuie să-şi dea demisia. Mă 
asteptam la acest rezultat. Le-am răspuns că sunt hotărât 
se nu demisionez, cât timp dispun de încrederea majorității 
şi a Regelui. Nu am nimic în contra ca aceia ce preferă să 
se retragă din guvern să-şi dea demisia. La aceasta Averescu 
şi Goga mi-au anunţat demisia lor. Ne-am despărţit apoi ama- 
bil şi, chemându-l pe Vlad, i-am arătat situaţia. 

În fiecare noapte ne  întâlneam cu miniștrii Americii, 
Franţei (Saint Aulaire), consilierul de legaţie englez şi dis- 
cutam, sprijinit de Maniu, condiţiile între care aş putea semna 
tratatul de pace. Acestea erau: eliminarea preambulului umi- 
litor pentru prestigiul Țării; de asemenea, a articolelor care, 
tacând impresia că evreii ar beneficia de privilegii, ar fi pro- 
vocat curente antisemite. Suntem pe cale bună să obţinem 
câștig de cauză. Demisionând, am trezi În sânul Consiliului 
Suprem impresia lipsei de seriozitate. Brătianu ar avea pro- 
fitul demagogic iar Țara ar avea de suferit. De aceea, şi din 
multe alte cauze pe care le-am expus, voi cere Regelui re- 
mauierea. Totodată, i-am adus la cunoştinţă diferitele iţe, 
îacâicite de intrigi. Aurel Vlad, cap politic clar şi caracter 
leal, străin de falsitate ori de interes — fie din vanitate, fie 
din arivism — a înțeles repede situaţia. Rugându-l să-l con- 
vingă pe V. Bontescu, mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt. 
In dimineața următoare m-am înţeles cu Bontescu în cinci 
minute. Pe la 11 a.m. am discutat cu Bujor şi Mihalache. Ei 
nu erau constituiți. Nu se puteau hotărî a alege prezident, 
crezând că nu e „democratic“. Prezidează unul ori altul, la 


25 


www.dacoromanica.ro 


întâmplare. Bujor (ca mai bătrân; prezidentul senatului) şi 
Mihalache au refuzat mai întâi să delege miniştri. Atunci, 
expunându-le situaţia Țării, sub raport intern, dar îndeosebi 
din punct de vedere extern, le-am comunicat — ca un ulti- 
mat — că trebuie să am răspunsul Partidului Țărănesc, până 
la 1 !;, când voi avea audienţă la Rege. Dacă ei nu-mi de- 
Jeagă doi inşi ca miniștri, poartă răspunderea. Voi fi silit să 
propun Regelui să numească un guvern din liberali şi naţio- 
»alişti, din noile provincii. Ţara nu poate rămâne fără gu- 
vern, în chiar momentul când trebuie votată şi promulgată 
„Unirea“ şi aceasta trebuie aprobată — prin tratat — de ma- 
rile puteri. La 12 1/> domnii s-au reîntors, acceptând să delege 
doi membri în guvern în locul lui Goga și Averescu (L-au 
refuzat pe Mirto&?. fiindcă abia îi făcuseră cunoştinţa. De ase- 
menea, pe Răducanu%, cu motivarea că e omul băncii Blank). 
Am căzut repede de acord ca, pentru culte, să intre Borcea”, 
profesor universitar din laşi, iar pentru instrucţie publica, 
Bujor,”!^ profesor la aceeaşi universitate. Regele a aprobat 
această soluție. 

Între timp, Consiliul Suprem din Paris acceptând modifi- 
cările propuse de mine, am dispus telegrafic ca generalul 
Coandă să semneze Tratatul, în numele guvernului romun,.%2 

Fram în impas cu privire la alegerea ministrului de in- 
terne. Pentru prezidenția Camerei, după ce demisionasem, 
fusese propus Vasile Goldiş. Nu-l luasem în guvern, iar când 
mă întrebase Maniu cum de nu i-am oferit un portofoliu, 
i-am răspuns că, atunci când va forma el guvernul, va putea 
să-l ia de colaborator, Maniu m-a avertizat ză Goldiş se va 
răzbuna făcând intrigi, la care eu l-am liniştit spunând că — 
fiind membru în cabinet — i s-ar înlesni și mai mult intri- 
gile şi le-ar creşte valoarea. Goldiş a fost apoi candidat pen- 
tru prezidiul Camerei, din partea conducerii „Federaţiei“. 
Iorga, acceptând în ultimul moment să-și pună candidatura, 
a obținut majoritatea de voturi. Contra lui Goldiș şi pentru 
Iorga au lucrat câţiva ardeleni, care cunoşteau firea com- 
plexă a lui „Lați“®3, 

Numărul deputaţilor era atât de mare încât abia încăpeau 
în sala Ateneului. Iorga practica o disciplină spartană. (De 
multe ori regele Ferdinand lungea vorba. Îi plăceau și anecdo- 
tele, nu numai să le audă ci şi să le povestească. Într-un rând, 
văzând pe ceasornicul de pe biroul regal că trecuse 1 1/2, 
mi-am permis să mă scuz: „Majestate, Vă rog să nu fie cu 
supărare, dar eu trebuie să fiu, pe la 2, în scaunul meu la 


26 


www.dacoromanica.ro 


Cameră. Altfel mă ceartă Dl. Iorga, cum nu am mai fost 
certat de când eram în clasele primare“. Regele m-a concediat, 
râzând. Îl cunoştea pe Iorga ...}. Conform regulamentului de 
pe atunci, şedinţele ţineau nelimitat; oratorii puteau să vor- 
Fească în prelungiri, ore după ore. Astfel, de exemplu, A. C. 
Cuza nu mai isprăvea, spre marea delectare a deputaţilor ti- 
neri. Era o reprezentaţie interesantă cu glume ieftine la adresa 
„zidanilor““ şi cu înţepături reciproce — mai mult ori mai 
puţin spirituale — între orator şi prezident. Ei aparţineau 
aceluiaşi „partid“. Totuşi, nu se cruţau ci se întreceau în a 
nu-şi rămâne datori. Iorga îşi aşeza căciula de blană alătu- 
rea pe birou, ca prezidentul Camerei franceze, cilindrul. Când 
sunetul clopotului prezidențial nu răzbea să calmeze zgomo- 
tul, lua căciula în mână, semnalizând că va suspenda ședința. 
Neizbutind să restabilească liniştea cu gestul magic, se ri- 
dica şi punându-și căciula pe cap, părăsea sala. Întreaga scenă 
era ca în Camera franceză, adaptată obiceiului „surorii de la 
"gurile Dunării“, datorită înlocuirii cilindrului (numit la Bucu- 
veşti „Jobin“, după firma de-pălării care i-a obişnuit pe bucu- 
reşteni să poarte cilindrul) cu căciula naţională. 

Iorga fiind obsedat că, „dacă nu lucrăm“, Regele va chema 
pe Brătianu la putere, forţa nu numai infinitele şedinţe de 
Cameră, ci şi consfătuirile „Federaţiei“. Acestea se ţineau 
seara şi urmau să fie consultaţii, pentru a da instrucţiuni gu- 
vernului, ca să cunoască voinţa reprezentanţilor naţiunii. Na- 
tural că şi ardelenii, membrii Partidului Naţional, voiau să 
fie informaţi asupra activității guvernului. De aceea, ei se 
întâlneau la club. Acolo ascultau expuneri fără rost, păreri 
şi idei de valoare platonică şi rapoarte care, în fond, nu spu- 
neau nimica. Eram un biet om chinuit. Din ședințe de Ca- 
meră, la şedinţă de club de partid, de acolo, la şedinţa „Fe- 
deraţici“. Când, în fine, scăpam, mă grăbeam cu Maniu la 
întâlnirea cu miniştrii marilor puteri. Comunicaţia lor tele- 
grafică cu Consiliul Suprem întâmpina greutăţi din cauzele 
tehnice ale timpului postbelic. Deputaţii şi senatorii voiau să 
fie „informaţi“ şi despre aceste relaţii, dar nu era cu putinţă 
să se etaleze toate chestiile discutate, fără a comite indiscreţii 
şı fără de a risca atingerea nuanţelor de ordin tactic, apârţi- 
nătoare rezervației mintale. 

Intre astfel de împrejurări s-au suspendat şedinţele corpu- 
rilor legiuitoare. Fiind legi în pregătire, nu era ce să se pună 
la ordinea de zi. Intriga unora a găsit tărâm roditor în lipsa 
de experienţă şi [în] naivitatea altora, spre a germina buru- 
iana nemulțumirii. Sosit la clubul ticsit de parlamentari, în- 


27 
www.dacoromanica.ro 


prijorat de a nu întârzia de la întâlnirea cu miniștrii străini 
— pe la miezul nopţii — episcopii Radu și Frențiu m-au 
întâmpinat cu ultimatum-ul că, parlamentarii fiind dornici 
să lucreze, dacă guvernul nu dispune convocarea camerelor, 
ci vor convoca şedinţele. Le-am yipostat că ar comite o ile- 
galitate şi i-am întrebat: 
— De când urnesc arhiereii revoluţii? 
La care, Coltor% se amestecă în vorbă: 
Cum de le faceţi astfel de imputări arhiereilor? 
Dacă se pretează la asemenca ameninţări puerile... 
de altcum de ce te amesteci în discuţie? 


Apoi am făcut un referat banal — lucruri comune — care 
a calmat spiritele. Oamenii îşi păreau sieşi foarte importanţi, 
in calitatea de nou-născuţi parlamentari. Se plictisiseră în 
lipsă de ocupaţie, mai cu seamă cei doi apolitici căci — fiind 
greco-catolici — nu găseau îndeletniciri distractive în patria 
lui Jon Luca Caragiale. 

Pe tema numirii ministrului de interne, am avut destule 
greutăţi. Făcusem apel la Cămărășescu. Dânsul mi-a spus că 
trebuie să ceară aprobarea şefului său, Take Ionescu. Apoi 
„ni-a comunicat că nu i s-a dat voie, dar va fi fericit oricand 
pe viitor să poată colabora cu mine. Un om bine crescut şi 
civilizat, insă eu i-am răspuns tot complezant, dar mai puţin 
bine crescut: „sper că astfel de situaţie nu se va oferi“. Iorga 
mă îmbulzea să mă hotărăsc pentru cutare ori cutare per- 
svană. Intre acestea stăruia mai cu seama pentru Lupu. Il cu- 
noștea și, fiindu-i frică de scandal in Cameră, dorea să-l neu- 
tralizeze, aşezândi-l în fotoliul ministerial şi prinzându-l la 
muncă serioasă. Am cedat, în fine, persuasiunilor, nu însa 
fară a-mi lua precauţiunile de acoperire. I-am poftit, pe ge- 
neralul Rășcanu — ajuns ministru de război, din ordinul Rc- 
gelui — pe Iorga şi pe Maniu, în cabinetul de prim-ministru 
al Camerei. Apoi am trimis să-l invite pe D-rul Lupu. După 
ce i-am comunicat că D-nii Iorga și generalul Rășcanu îl re- 
comandă pentru portofoliul internelor, i-am adresat întreba- 
rea despre convingerile ce mărturiseşte cu privire la ideca 
monarhică şi dinastie, cât și în privinţa armatei. Dânsul a 
invocat ca martori pe Iorga şi pe Rășcanu, care ştiu cât de 
patriotic s-a purtat ca prefect, în timpul răscoalelor din 1907. 
Dânsul e pentru armată, din convingere, e dinastic şi devotat 
ideii monarhice şi Regelui. Domnii prezenţi, Iorga şi Răşcanu, 
au exprimat garanţii pentru dânsul, autorizându-mă să mă 
refer Ja ei — faţă de Rege — când îl voi propune pe D-rul 
Lupu ca ministru de interne. 


28 
www.dacoromanica.ro 


Bujor era un om înţelept şi înțelegător, totuși a provocat 
un incident penibil, considerând atmosfera timpului. La toate 
ocaziile solemne, serbări, aniversări etc., era vechiul obicei 
ca acestea să fie precedate de slujbe. Preoţii îşi primeau ono- 
rariul, publicul asculta indiferent, nimenea nu-şi înălța gân- 
durile. (La o serbare de acestea, în aer liber — prin 1938 — 
stând eu lângă Iorga, cu cilindrele în mână, cum ne găseam 
la umbră şi bătea un vânt rece, Iorga îl opri pe D-rul Angc- 
lescu, ministrul cultelor şi al instrucției, care trecea prin 
faţa noastră: „Domnule ministru, dă ordin ca popii D-tale 
sa o mai scurteze. Vântul ne va îmbolnăvi. Asta nu mai e au- 
tocraţie, ci o adevărată po-po-crație“ ... Vorba volantă carac- 
teriza spiritul colectiv.) Bujor reprezenta punctul de vedere 
că nu ar mai trebui oficiate slujbe cu ocazia deschiderii uni- 
versitaţilor. Inaltele şcoli sunt pentru toate confesiunile și, 
asticl, deasupra tuturor credintelor. Avea omul dreptate. Pe 
cât știu, la nici o universitate din lume nu există acest ritual. 
Totuşi, Bujor a rămas singur cu opinia sa, dar nu a mai stă- 
ruit, dându-și seama de unanimitatea opiniei publice solidare 
cu popocraţia, de care tot insul îşi batea joc în particular. 

Intre timp, şedinţele Camerei vuiau de discuții. Era ca- 
racteristic că temele de critică nu se deosebeau ca pornire, 
fic că oratorii aparţineau opoziţiei, fie că făceau parte din 
Federație. Supăratoare a fost numai — pentru tendinţa anti- 
ardelenească — chestia cu traficul de coroane și cu armata. 
In rest, interpelările socialiștilor, Cristescu-,,Plăpumarul“? 
și Moscovici, erau întemeiate. Acestea se refereau la pro- 
blemele muncitoreşti: lefuri, hrană, locuinţe, îmbrăcaminte. 
Ei veneau şi în audienţe şi discutau ce ar trebui şi ce s-ar 
putea face, considerând greutățile momentelor prin care tre- 
ceam. Cristescu se agita, răpit de temperamentul său sangri- 
nic. Devenea patetic, ca în faţa unei adunări. Il ascultam şi 
mă delectam, pană ce îl întrerupeam pentru a-l calma: „De 
ce te iriţi, D-le Cristescu? Nu e sănătos... vezi Dl Mosco- 
vici şi eu ce liniștiți discutam ...“; râdea şi cl, calmându-sc. 
Moscovici era nu numai agitator, ci un socialist convins și 
cu larga pregatire, încât îmi făcea plăcere a discuta cu el. 
Nu era un „ergoteur“ ci un doctrinar rezonabil, care nu 
confunda în afirmarea credințelor sale de soluții posibilită- 
ţile din ţara noastră cu acelea din ţările apusene, de mare 
industrializare. Oameni înţelepţi erau şi Flueraşi% și Juman- 
call, socialişti delegaţi în Consiliul Dirigent de catre gru- 
pul socialiștilor români din fosta Ungarie. 

Cu ocazia validării mandatelor, deputatul I. Zelea-Codreanu 


29 
www.dacoromanica.ro 


(tatăl „căpitanului“ de mai târziu), aparținător grupului Iorga, 
împreună cu un număr de colegi, a contestat validarea lui 
Cocea. Acesta își zicea „scriitor“ și trecea drept un individ 
pervers şi amoral. Zelea-Codreanu, în şedinţă secretă, a dat 
citire procesului-verbal — dresat în faţa tribunalului — cu 
ocazia ascultării acuzatului, în procesul atentatului comis con- 
tra lui Davila. Acela relata orgiile perverse practicate de Co- 
cea pe trupul victimei, pe care acest fecior rustic nu le-a mai 
putut suporta. Revoltat, Cocea şi-a descărcat furia. 

Camera a rămas foarte impresionată. Totuşi, Cocea apar- 
ţinând grupului Dr. Lupu — ca unul dintre cei patru deputaţi 
aleşi sub semnul „clopotului“ — intervenţia desfășurată de 
D-rul Lupu, în alianţă cu Goga, la deputaţii „scriitori“ şi la 
ardelenii prieteni personali ai lui Goga, a reuşit să salveze 
mandatul lui Cocea. 


Astfel, prima Cameră a României „Mari“ s-a onorat de 
a avea în sânul său pe Cocea, declarat specialistul oficial de 
pPhallo-lingvus!2. Incurajat de acest record, Cocea s-a avân- 
tat în „Facla“, caracterizându-l pe regele Ferdinand că ar fi 
beţiv iar pe regina Maria ca o Ninon de Lenclosi%. Ștefan 
Cicio Pop, ca ministru de justiţie, veni revoltat la mine. Îmi 
ceru autorizaţia să dispună a intenta proces pentru lezma- 
iestate, Firește, naiv ori prost cum eram, nu am şovăit nici 
un moment să aprob. 

Am alergat la II.C. Brătianu, l-am expus chestiunea, 
cerând să nu fiu atacat de ziarele liberale, în numele „„liber- 
tăţii presei“. Brătianu m-a ascultat cam plictisit, apoi mi-a 
răspuns că nu voi fi atacat. Ar dori şi el să obţin rezultat, 
dar acesta e exclus, deoarece nu voi face proces. Am protestat, 
declarând că nimic nu mă va împiedica. Brătianu a rămas 
pe lângă convingerea sa. In dimincaţa următoare, Ştefan Ci- 
cio Pop, plouat, îmi raportă că procesul nu se poate intenta. 
S-a consultat cu primul prezident al Înaltei Curți de Casaţie, 
care l-a convins că nu trebuie intentat proces. Nu numai tra- 
diţia e în contra, căci Carol I nu a permis nici un proces 
de lezmaiestate, dar procedura ar deschide avocaţilor largi 
posibilități de a_îneca procesul în scandal. S-ar cerc citarea 
de martori, tot Personalul de la palat, problema s-ar discuta 
din punct de vedere constituţional şi al libertăţii presei, sub 
Tel de fel de aspecte. Presa s-ar ocupa de comentarii etc. M-am 
convins şi eu, îndată, că Brătianu avusese dreptate și m-am 
dat tătut, renunțând de a intenta proces... 

Numirea primarului capitalei era urgentă. Toate informa- 
tiile asupra diferitelor persoane care puteau veni în combi- 


30 
www.dacoromanica.ro 


nație m-au determinat să mă hotărăsc pentru doctorul Gheor- 
ghian, un ginere al lui Bragadirul'. Regele a aprobat. Pe când 
în incinta Camerei se vota alegerea lui Cristea ca mitropolit 
primat, D-rul Lupu a intervenit pentru un domn Musceleanu, 
unul dintre cei trei tovarăşi ai lui, ales deputat sub semnul 
clopotului. Cu tot talentul de demagog, dovedit în campania 
electorală, împreună cu Cocea şi D-rul Lupu, totuşi, Musce- 
leanu nu se bucura de o reputaţie şi un prestigiu suficient, 
spre a ocupa postul de primar în capitala României „Mari“. 

Se poate că voi fi apreciat greşit. Căci cei patru deputaţi, 
inclusiv Dr. Lupu, izbutiseră să fie aleşii, pentru Cameră, ai 
acestei capitale. Ei cutreierau mahalalele cu un clopot mon- 
tat pe un automobil, dăngănind strident clopotul şi făgăduind 
totul. Oamenii serioşi râdeau de aceşti iresponsabili, alegă- 
torii i-au onorat cu votul încrederii lor, de dragul clopotu- 
lui, spectacol nou „ca la Paris“. Astfel „clopotul“ a sunat la 
scara ascensiunii politice a D-rului Lupu. Iorga și generalul 
Rășcanu i-au deschis ușa, eu l-am propus [iar] Regele l-a nu- 
mit ministru, pentru a-i oferi ocazie să schimbe demagogia 
în. reforme democratice. Ajuns la suprafaţă a ştiut să plu- 
tească toată viaţa, datorită firii sale labile, temperamentului 
său sangvinic şi lipsei de scrupule — camuflată eu lozinci de 
democrație — în mijlocul vâltoarei caleidoscopicel% a schim- 
bărilor. A variat lozinci, partid, atitudini, după cum îi cerea 
oportunitatea schimbării avantajelor reasigurării. A ajuns re- 
cordul naţional, jucând rol politic şi trăind la un standard 
larg, fără a îi dispus de câştig profesional, de avere moşte- 
nită ori dobândită. Fireşte, nu a fost singurul dar, în mij- 
locul mulţimii acestui fel de existenţe, produse ale stărilor 
sociale — politice — culturale ale timpului, dânsul merită să 
fie recunoscut, vrednic de a obţine cununa de lauri naţio- 
nali. 

Protejatul său, Musceleanu, veni la mine, la ministerul de 
externe, pe la 41/2, împreună cu un iorghist şi cu un țărănist. 
La ora 5 trebuia să fiu la Cotroceni, având audienţă împreună 
cu Iorga, la Regina Maria și la Rege, în chestiunea prinţului 
Carol. leşisem din birou ca să plec, când mă întâmpiiară dom- 
nii. Mi-au comunicat că vin din însărcinarea celor trei par- 
tide — susținătoare ale guvernului — ca să-mi ceară numi- 
rea D-lui Musceleanu ca primar al capitalei (însuşi portpa- 
rol-ul). Grăbit, ca să nu sosesc nepunctual la Cotroceni, m-am 
scuzat şi l-am invitat pe acesta să urce cu mine în maşină, 
pentru a discuta. Am plecat. Pe drum îmi expuse dorinţa lui. 
I-am răspuns că sunt deja angajat. Fără a fi numit de Dr. 


31 


www.dacoromanica.ro 


Gheorghian, Musceleanu, ridicând tot mai mult vocea, în- 
fierbântându-se, începu atunci o critică acerbă în contra can- 
a:datului meu: 

—- Da, zise el, am crezut că ardelenii sunteţi mai demo- 
craţi. Acum vreţi să ne impuneţi — ca primar — pe acest 
cârciumar de al lui Bragadiru. Eu sunt din neam boieresc, 
mă bucur de încrederea poporului capitalei. De aceasta ar 
trebui să vă daţi seama... 

Maşina ajunsese între timp pe podul Sf. Elefterie. Ascul- 
tasem liniștit, dar atunci îl întrerupsei: 

— Domnule, nici când eram student n-aş fi tolerat un 
astiel de ton. Scade momentan vocea şi tonul; dacă nu, voi 
lasa să oprească şi te dau jos! 

— Scuzaţi, D-le prim-ministru, temperamentul mcu, zise 
ei, dintr-o dată calm. 

— Aşa da, pofteşte, continuă. 

— Vedeţi, eu mă bucur de o mare popularitate. Împreună 
cu D-rul Lupu, Vă putem asigura, în alegeri, mandatele din 
capitală şi majorităţi în ţară... 

— Nu încerca să mă ademeneşti, D-le, căci dacă e vorba 
de mandat, e destul de mare ţara aceasta. Știu cu să conduc 
campanii electorale. Nici Tisza nu a reuşit să mă împiedice 
s: dobandesc mandat. Te rog să ici la cunoştinţă că — pen- 
tru postul de primar al capitalei îl ţin mai potrivit pe 
D-rul Gheorghian decât pe D-ta. Hotărârea mea e luată, Ma- 
icstatea Sa a aprobat-o. Prin urmare, să nu mai discutăm 
ci să facem pace. 

Sosisecm la Cotroceni. Ne-am despărţit amabil, dispunând 
c. maşina să-l ducă în oraş. Când Gheorghian a rămas pri- 
mar și după alegerile averescane din 1920, Musceleanu evita 
si ne întâlnim în incinta Camerei, ba chiar să ni se întâl- 
nenscă privirile. Omul era precaut, ca nu cumva — observând 
Averescu — să-i piardă bunele graţii. ' Mai târziu, ne-am în- 
tâlnit din nou, după fuziunea cu Partidul Țărănesc, în care se 
reintorsesc. In acel timp, Musceleanu „a rămas un devotat“ 
cure nu şovăia să stea — la adunări publice — în şirul inti- 
milor de pe tribună, subliniind cu „aplauze frenetice“, expu- 
nerile mele (Parcă ar fi fost singura astfel de experienţă pe 
care am făcut-o cu oamenii, în decursul vieţii!?...) 

Că regele Ferdinand cra un timid, mi se părea firesc, 
după toate dezastrele trăite în timpul războiului. De aseme- 
nea, nu am fost prea surprins că — asimilat obiceiului pă- 
mântului (obicei turcesc-bizantin) şi datorită celui prusac, adus 
cu sine prin educaţie (de la „burcuşi“, cum li se spunea în 


32 


www.dacoromanica.ro 


tradiția grănicerească) — găsea drept cel mai bun remediu, 
„bătaia ruptă din cer“. Totuşi, aveam greutăţi din cauza firi 
lui. 

Cu ocazia unei „conlucrări“, îmi atrase atenţiunea că pe 
tramvaie sunt arborate steguleţe roșii, stăruind ca acestea să 
fie înlăturate și să se păzească prin soldaţi ori prin jandarmi, 
ca să nu mai fie arborate din nou. Sperând să-l liniştesc, 
i-am spus ca aceste steguleţe, cu mărimea cam de 15 X 30 cm 
— fiind de hârtie — sunt muiate de ploaie şi se zdrenţuiesc 
intre două staţii terminale iar contingentul armat, disponibil 
în capitală, e prea mic spre a posta câte doi oameni pe plat- 
formele vagoanelor de tramvai. S-a împăcat cu explicaţia, dar 
fără a se linişti. Neintervenind âăutorităţile, ploaia a topit re- 
pede simbolurile revoluţionare, fără de incidente. Prin pază 
armată aş fi instigat, provocând conflicte. 

Regele era bun de inimă şi generos. Avea simţ cavaleresc. 
Se îmbărbăta câteodată. Firea lui molatică, lipsită de iniția- 
tivă, era însă accesibilă sugestiilor. Contemplativ, prefera de- 
sigur botanica, plimbările în natură și tolecţia de timbre, fiind 
filatelist pasionat. Cu agendele politice propriu-zise a putut 
şi a trebuit să înceapă să se ocupe, abia în 1918..., 

Prezentându-i eu două chitanţe, pe care senatorul Pocol 
de Baia-Mare le obținuse de la colonelul regimentului de ro- 
şiori — avansând suma de câteva sute de mii pentru solda 
restantă — nelichidată de minister, Regele a dat numaidecât 
dispoziţii. Aducându-i la cunoştinţă un caz monstruos, pe- 
trecut la Târgu Mureş, s-a revoltat. Un ofiţer îşi junghiase 
amanta cu sabia, şi o aruncase moartă de la etaj. „Un astfel 
de individ nu poate rămâne în cadrele armatei“, declară re- 
gele. Stăruinţele lui — după cât am aflat indirect — nu au 
putut [însă] obține rezultat. În cazul locotenent-colonelului 
Diamandy a izbutit să impună dreptatea, în alte cazuri, nu 
(general Domăşneanu, colonel POPA; ofițerii preluaţi din ar- 
mata austro-ungară şi rusă etc.) . 

Pentru aducerea acasă, de la “e adibvatole a “voluntarilor 
ardeleni, alegerea mea căzuse pe căpitanul de rezervă V. Că- 
dereiW. {1 cunoșteam şi personal dar mai mult îl recomanda 
„Memoriul“ său, din timpul războiului. Mişul0, pentru mo- 
ment ministrul palatului, se prezentă la mine împreună cu 
Madge (asupra acestuia va trebui să revin. Era informator al 
guvernului englez, dar şi al meu, când eram la Londra). Mișu 
veni în numele Majestății Sale Regina Maria să-mi comunice ' 
că dorinţa M. Sale este să însărcinez pe prințul şi prinţesa 
Bibescu cu misiunea de a-i repatria, de la Vladivostok, pe vo- 


3 — Memorii, vol. M 33 


www.dacoromanica.ro 


Juntarii ardeleni. Perechea princiară nu cere diurne şi retri- 
buţii, ci se mulţumeşte numai cu cheltuielile de transport. 
(Prezenţa lui Madge era, evident, un mijloc de presiune mo- 
rală asupra mea). Am răspuns că sunt foarte recunoscător, 
atât M. Sale Reginei, cât şi perechii Bibescu, pentru bună- 
voinţă. Nu pot însă să-mi schimb hotărârea. E un abuz ce se 
practică în diplomaţia română, de a numi ca miniștri în străi- 
nătate fie oameni bogaţi, fie cu soţii bogate, ori [de] a trimite 
astfel de oameni în misiuni speciale. Aceasta înseamnă că 
statul român primeşte bacşiș. Averea particulară a ministru- 
lui ori zestrea soţiei înlocuieşte, în multe cazuri, ceea ce sta- 
tul ar fi dator să contribuie drept cheltuieli de reprezentare. 
Dacă m-am decis să-l trimit pe Cădere la Vladivostok, am 
fost determinat de cunoașterea şi aprecierea lui, ca potrivit; 
totodată, având însă şi în vedere că are să îndeplinească mi- 
siunea, ca slujbaş al statului, în subordinea mea. Ca atare, 
are să execute ordinele mele. Şi cum aş putea da eu ordine 
perechii Bibescu, acceptând ca aceasta să facă, din amabili- 
tate, un serviciu statului?! Nu am cedat stăruinţelor lui Mişu, 
ba, apelând la judecata lui Madge — mie abia cunoscut pe 
atunci — am obținut chiar identificarea lui cu punctul meu 
de vedere. (Conversaţia a decurs în limba franceză.) 

Va fi datoria lui Victor Cădere şi a lui Voicu Niţescul% de a 
descrie ce au avut de pătimit pentru munca executată în 
mod strălucit. „Anabasis-ul“109 lui Niţescu, din Iaşi la Vladi- 
vostok — în plină revoluţie — e numai în parte descris. Jar 
ceea ce a prestat şi a suferit V. Cădere, făcându-şi integral 
şi cinstit datoria, va trebui să fie relatat de dânsul... 

Intre timp, apropiindu-se Crăciunul, trebuia [ca] — înainte 
de reîntoarcerea mea la Paris şi Londra — să aranjez alegc- 
rca mitropolitului-primat. Arhiereii din Vechiul Regat erau 
compromişi cu toţii ca „antipatrioți“. În timpul ocupaţiei, 
aceştia se oploşiserăl!0, care cum a putut, şi au semnat apelul 
către armată de a înceta lupta contra nemților. Nu este aici 
locul să explic cauzele mai adânci şi mai vechi ale atitudinii 
înaltului cler. Fapt e însă că acesta a rămas consecvent înain- 
taşilor săi. (De exemplu, în martie 1821, mitropolitul-primat 
Dionisie, [impreună] cu patriarhul 'Țarigradului, Grigorie, în 
fruntea celor 18 arhierei, se adresă arhiereilor şi poporului 
valah, între altele: „... zice Scriptura că nu este împărăție 
şi stăpânire decât de la Dumnezeu şi veri-care se împotriveşte 
acestei de Dumnezeu, peste noi orânduită puternică împă- 
răție, acela se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu“. Și apoi 
„+... să îi urâţi (pe oamenii lui Tudor Vladimirescu) şi să 


34 
www.dacoromanica.ro 


fugiți de dânşii... ca de nişte călcători ai legilor D-zeieşti... 
ei sunt blestemați, afurisiţi, neiertaţi și nedezlegaţi după moarte 
ci supuşi veşnicei anateme; pietrele, lemnele şi fierul să se 
topească, iar ei niciodată ş.c.]. ...%). 

Favorizat în acest chip de soartă, cunoscut în Regatul Ve- 
chi ca naţionalist, fost secretar mitropolitan şi episcop la Ca- 
ransebeş, ales de naționaliști şi confirmat prin intervenţia 
acestora la Viena — încheindu-și compromisul şi cu Buda- 
pesta, prin Burdea, între culise — pe deasupra, doctor (în 
filosofie) şi figură de Hristos, a fost uşor să cad de acord cu 
toate partidele să fie ales Cristea de mitropolit-primat, în 
unanimitate. 

Cu o zi înainte de alegere, l-am chemat pe Cristea la mi- 
nisterul de externe. Comunicându-i să se pregătească, că 
mâine va fi alegerea, el în ton calm-afon îmi răspunse că ar 
prefera să se facă alegerea după Crăciun, dorind să fie la 
Caransebeş de sărbători. L-am lămurit că ar risca să-şi piardă 
mitra de mitropolit-primat. Fiind vacant şi Sibiul, candida- 
tul aproape fără concurent este Bălanii!. Poate că Saftull2 îşi 
va crea un partid destul de puternic. Apropiindu-se vacanța 
corpurilor legiuitoare, nu mai pot amâna fixarea zilei pentru 
alegerea mitropolitului de Sibiu, iar dacă ar fi ales altul, 
acesta — ca nou mitropolit al Ardealului — poate căpăta 
pofta de a candida pentru șcaunul de mitropolit-primat al 
ţării. În fine, pricepu şi Cristea ce riscă în această situaţie. 
Atunci m-a întrebat cum am de gând să realizez atât de re- 
pede alegerea. L-am lămurit că Sfântul Sinod este complet 
în capitală [în] afară de episcopul Ignatie al Aradului. Voi 
dispune ca mâine dimineaţa să fie şi el aici. (Am dispus să 
i se pună la dispoziţie tren special.) Cristea, fireşte, nu a mai 
sporit vorba... În aceeași zi, suspendând Iorga şedinţa, când 
era să ies şi eu din sală, m-a oprit un preot basarabean, în 
reverendă brună-cenuşie: A 

— D-voastră vreţi să faceți mâine alegerea mitropolitu- 
lui-primat? 

-— Da. 

—- Dar nu ne-aţi spus pe cine propuneţi de candidat. 

— Pe cel mai potrivit: pe Dr. Miron Cristea, episcopul 
Caransebeşului. i 
Apoi, eu cred că ar trebui mai întâi să întrebăm pe 
alegători dacă ei l-ar primi. 

— Când v-au ales, ei v-au dat depline puteri să votaţi 
după cum vă dictează ştiinţa şi conştiinţa. D-voastră, depu- 
taţii, puteţi judeca mai bine şi în cazul dat cine e vrednic şi 


35 


www.dacoromanica.ro 


cine nu să ocupe scaunul de mitropolit-primat. De unde vrei 
ca alegățorii D-tale să-şi poată da seama? 

— Am crezut că sunteţi democrat. 

— Eu o cred şi acuma! 

Am redat acest dialog ca să ilustrez cu un exemplu felul 
de interpretare a noţiunii [de] „democraţie“, de către mulţi 
membri ai corpurilor legiuitoare, îndeosebi din sânul basara- 
benilor. 

Şedinţele Camerelor, [ale] clubului, audienţele, rezolvarea 
chestiunilor curente și consiliile de miniştri îmi răpeau orice 
moment liber peste zi. Eram mult stânjenit şi prin faptul că, 
fie că eram invitat, fie că trebuia să iau masa la restaurant, 
pierdeam timp. 

Voi aminti numai marea şedinţă când am comunicat pro- 
gramul guvernului şi aceea în care a avut loc răfuiala între 
Brătianu şi Marghiloman, respectiv între mine și Brătianu. 
Semnificaţivă pentru atmosfera momentului a fost scena 
când Marghiloman a urcat la tribună. Atunci, părintele Dr. 
Vasile Lucaciu, ieşind de la locul său, a strigat: „nu-l ascul- 
tăm“ şi, păşind în faţa tribunei, i-a aruncat vorba „tiădăto- 
rule“... apoi a ieşit singur din sală, rămânând credincios 
sieşi ... 

Rezolvarea problemei modificării calendarului deveni tot 
mai necesară, mai cu seamă în urma contactului cu străină- 
tatea, a traficului poştal, telegrafic |şi] comercial. Nu mai 
mergea veşnica recalculare a datelor la calendarul stil vechi, 
nici metoda lui Ionel Brătianu de a introduce calendarul gre- 
gorian — la diferite ministere — pe rând, pe nesimţite. (Pre- 
textul lui Brătianu fusese ca să nu ,„froaseze“ clerul. De 
fapt, nu voia să ofere opoziţiei ocazie pentru atacuri. Ne-au 
făcut ulterior basarabenii destule neajunsuri, pe tema calen- 
darului, cu privire la sărbătorile pe care le voiau ţinute după 
stilul vechi, iulian. In Transilvania, Mangra luase iniţiativa 
introducerii în biserică a calendarului nou. Mitropolitul Dr. 
V. Mihali!!5 a rămas intransigent, considerând că deoscbi- 
rea faţă de confesiunile maghiare — prin calendar — asigura 
şi un scut contra maghiarizării). 

Am numit o comisie pentru studierea şi stabilirea intro- 
ducerii calendarului gregorian. Dintr-însa făceau parte toți ar- 
hiereii greco-ortodocşi şi greco-catolici. Prezident era Borcea, 
fiind ministrul cultelor. La început am participat şi eu la şe- 
dinţe. Nuanţa confesională s-a manifestat dintru început. Un 
alt neajuns s-a ivit în urma faptului că Paştele evreilor că- 
deau deodată cu cele creștine. Norotul era 'că ministrul Bor- 


56 


www.dacoromanica.ro 


cea, fiind zoolog şi pe cât de zdravăn, pe atât de sangvinic, 
stăpânea discuţiile, cu glasul său de stentor. Iniţial unii episcopi 
încercaseră — din habotnicie ignorantă — discuţia pe tema 
de credinţă. Totuşi, în final, au trebuit să accepte că în reali- 
tate nu e vorba decat de astronomie. Însă, câtă vreme pier- 
dută cu îmblătit de pleavă. A 

Intre timp, Goga nu contenea să încerce a face propagandă 
averescană între deputaţi şi senatori. Şedinţa Partidului Na- 
ţional ardelean fiind convocată, într-o zi, la mine acasă (lo- 
cuiam împreună cu Mihai Popovici, în casa fostă Maiorescu), 
pe cand se adunau participanţii, Goga îşi continuă veşnicul 
cântec, în prezenţa mea, fără cea mai mică consideraţie. L-am 
ascultat şi l-am combătut câtva timp, dar apoi i-am spus: 

— Nu înţeleg atitudinea ta. Ori aparţii Partidului Naţio- 
nal, ori nu ştiu în ce calitate participi la şedinţele noastre? 

Va să zică să plec? 
Depinde de tine. 

A plecat. Își provocase pretextul. Apoi a urmat pledoaria 
lui la club, în plenul parlamentarilor ardeleni pentru fuziu- 
nea cu averescanii. L-am combătut cu toată verva, încât a 
rămas izolat cu o mână de oportuniști (Tăslăuanu, Grozal!f, 
Givulescu, cumnatul său, Bucşanu, fratele său Jeni Goga şi 
câţiva „oțeliţi«115). 

S-a prezentat la mine o delegaţie de saşi, compusă din se- 
natori şi deputaţi. S-au interesat îndeosebi în privinţa viito- 
rului şcolilor şi bisericii lor. Le-am dat toate asigurările li- 
niştitoare. La o observaţie a tânărului deputat — pe atunci — 
Hans Otto Rothl6, că saşii nu au fost şi nu pot fi iredentişti, 
fiind departe de masivul etnic, i-am răspuns: „D-ta eşti tâ- 
năr în politică, eu sunt specialist în privinţa aceasta. Ungurii 
şi-au aranjat raportul cu Germania ca să poată maghiariza 
mai întâi elementul german catolic din Ungaria, D-voastră 
[saşii] era să urmaţi ca desert“. 

Esenţial era pentru saşi să nu li se etatizeze școlile ci să 
rămână confesionale, sub conducerea bisericii, doar contro- 
late de stat... 

Primii o telegrama din Londra, iscălită Boerescu, ministrul 
nostru. Era o cauză — pentru mine de neînțeles — împotriva 
ataşatului militar, colonelul Rosetti. În ziua următoare sosi 
o altă telegramă, semnată tot de Boerescu, prin care îmi adu- 
cea la cunoştinţă că cea precedentă fusese expediată de A. 
Bibescu, în absenţa lui şi fară asentimentul său. Despărţin- 
du-mă numai câteva zile de plecarea la Paris şi Londra, am 
răspuns că voi lua dispoziţii la sosirea mea. Anton Bibescu 


37 
www.dacoromanica.ro 


se supărase că Rosetti -— însărcinat să compună registrul 
membrilor legaţiei noastre, pentru protocolul ministerului de 
externe englez — nu-l introdusese ca „prinţ“, ci ca simplu 
„A. Bibescu. Acesta, ginerele lui Asquithii?, în supărarea sa, 
a expediat telegrama, semnându-l pe Boerescu. Aflând Boe- 
rescu de acest procedeu, mi-a relatat faptele, iar eu, sosind 
ulterior la Londra, i-am primit pe domnii de la legaţie. A. 
Bibescu a început: 

— Excelenţă, permiteți să Vă expun, exprimându-mi re- 
gretele.. . 

L-am întrerupt: 

— După ce D-ta îţi exprimi regretele în faţa D-lui Boe- 
rescu, sunt convins că D-sa e mulţumit cu satisfacția primită. 
Daţi-vă mâinile, incidentul s-a încheiat. 

Și-au dat mâinile şi am vorbit despre chestiuni mai im- 
portante... 

Mult mi-a dat de lucru căsătoria prințului Carol cu D-şoara 
Sisi (ori Zizi) Lambrino, fiica unui ofițer superior. Ea fusese 
logodnica secretarului lui Marghiloman şi aparținea protipen- 
dadei sociale bucureştene. După ce Prințul, părăsind frontul, 
a trecut prin liniile frontului românesc, austro-german, rusesc 
şi se cununase la Odesa cu D-şoara Lambrino, părinții lui au 
tolerat să stea împreună la moşia Izvoarele (proprietatea prin- 
ului), petrecându-și lunile de miere. Cum armata ocupase 
Budapesta, generalul Văitoianu (Weithofer?) se prezentă la 
Prinţ, din ordinul Regelui, obligându-l să meargă cu dânsul, 
spre a-şi face datoria de soldat. Când am format guvernul, 
se găsea în garnizoană la Bistriţa. Dânsul coresponda clan- 
destin cu soţia sa. Scrisorile erau interceptate de siguranţa 
civilă şi militară. Șeful serviciului, Ghica, mi le prezenta spre 
cenzurare. Acestea erau, aproape fără excepţie, frazele obiş- 
nuite de dor şi suspine. limonada poetică, stil Werther, minus 
talentul lui Goethe. Fiind inofensive, dispuneam să fie pre- 
date. Mai serios a trebuit să mă ocup cu chestia abdicării 
Prințului. Acesta îşi trimise simultan — abdicarea ca moşte- 
nitor al tronului — Regelui, lui Iorga, unui deputat socialist 
om serios (al cărui nume îmi scapă) şi unui deputat care îşi 
zicea republican. Pe toţi îi autoriza să aducă actul la cunoştinţă 
publică. 

În înţelegere cu Regele, ne-am hotărât atunci cu Iorga, 
să facem împreună un demers personal, pe lângă Carol. Toţi 
cei care au primititextul abdicării, dându-și seama de răspun- 
dere, au renunţat să divulge imprudenţa lui Carol. Pentru 
a provoca o diversiune, am dat profesorului Daşcovicilid un 


36 
www.dacoromanica.ro 


interviu care, înainte de a fi publicat în „Dacia“, fusese pre- 
zentat M. Sale şi aprobat de Rege. Vorbeam acolo despre o 
nemţoaică generoasă, care a ştiut să renunțe de a pretinde 
căsătoria. Ziarele de senzaţie au avut ce rumega câteva zile. 
Eram îrisă zeflemist căci întrelăsasem să spun că nemţoaicei 
nu-i făcusem un copil, ceea ce Carol nu evitase să-i lase, 
drept suvenire, D-nei Zizi. 

Un ofiţer canadian ştiuse să ajungă în intimitatea perechii 
regale, pe timpul refugiului de la Bicazul Românesc. Regele 
mă sfătui ca, înainte de a pleca la Bistriţa, să iau contact cu 
acesta. Ei, părinţii, ascultaseră de sfaturile lui în privinţa ati- 
tudinii lor față de Carol. Dânsul îl cunoaşte bine pe Prinț şi 
va fi în măsură să-mi dea preţioase indicaţii. Invitat de mine, 
canadianul s-a prezentat spre a cina împreună, într-un se- 
pareu la Capşa. Un tânăr locotenent, Capşa, a asistat la con- 
versaţie, făcând pe interpretul. i 

Abia începusem să mâncăm, când chelnerul veni să-mi 
comunice că doi domni, deputaţi olteni, mă roagă să-i pri- 
mesc, având să-mi aducă Ja cunoştinţă ceva foarte urgent. Ie- 
şind la aceştia, cei doi — se înţelege, în numele deputaților 
şi senatorilor din Oltenia — m-au rugat, cam Categoric, con- 
siderând programul democratic al guvernului, ca prefecţii să 
fie propușşi de parlamentarii din fiecare judeţ. Mă obişnuisem 
în decursul deceniilor — ca ministru de externe voluntar, 
neretribuit, al cauzei naţionale ardelene — de a asculta cele 
mai mari prostii, cu seninătate, şi de a face pe prostul, cu 
succes depiin, când trebuia să mă documentez asupra gândului 
ascuns al cuiva. Prin contactul cu sute de oameni politici — 
Viena, Budapesta, Karlsbad, Bucureşti, Paris, Londra, Berlin 
— fiind trecut peste şcoala autoeducațţiei, de a nu mă lăsa 
blufat prin surprindere, am ascultat cu indiferenţă pe cei doi 
„democrați“ olteni. Felul democraţiei lor îl cunoşteam din 
Neoiobăgia lui Gherea şi din literatura politico-socială, de la 
Eminescu până la Cocea. Ei, fie credeau că iau de a face cu, 
un fanatic, orbit de patimă doctrinară, fie că erau emisarii 
pentru a executa o intrigă puerilă, din partea lui Averescu 
ori Brătianu. Le-am răspuns promt — tot în ton cam cate- 
goric — că nu admit amestecul puterilor în stat. Cauzele? Ei 
fiind avocaţi şi deputaţi, îşi pot da seama. 

Am plecat cu o amabilă strângere de mâini, la canadianul, 
pedagog de prinţ. Dânsul mi-a comunicat din fir a păr tot ce 
încercase perechea regală — la sfatul lui — cu prinţul Carol. 
S-a obţinut tocmai rezultatul contrar. Am răspuns că, vero- 
simil, chiar încercările prea aspre vor fi fost cauza insucce- 


3%) 
www.dacoromanica.ro 


sului. I-am povestit cum tatăl meu — sosit la Viena spre a 
participa la promoţia mea de doctor — plecase supărat, cu 
proximul tren, aflând că fusesem la Bayreuth, la Adela Morano 
(Miller)!:%. Trecând vreo două săptămâni, fără să ne scriem, 
primii o scrisoare, în care tata ceda: dacă numai cu dânsa 
îmi pot giisi fericirea, fie; tata o va primi ca pe fiica proprie; 
vorbă de reproş nu-i va spune nici ei, nici mie; câte zile va 
avea îşi va indeplini datoria de a se îngriji — după puterile 
sale — ca să fim scutiţi de lipsuri etc. Aceste şiruri m-au 
zguduit adânc. Cum? Bătrânul rămas văduv — în urma naş- 
terii fratelui meu — nu s-a mai recăsătorit ca să nu fie silit 
să-şi împartă dragostea, păstrând-o întreagă pentru copii. După 
ce ne-a îngrijit mai bine decât o mamă, găsindu-şi scopul 
vieţii în educaţia noastră, acum să fiu eu atât de orbit şi in- 
grat, să-i distrug toate aşteptările, să nu ţin seama nici de 
sfaturile sale -izvorâte din cea mai sinceră iubire altruistă? 
Aș fi fost un ticălos! Şi am găsit tăria să reduc tot mai mult 
corespondenţa, până ce ea s-a măritat cu un dirijor de or- 
chestră, potrivit unei cântărețe wagneriene. Pe tatăl meu 
l-am liniştit cu întorsul poştei. 

Concluzia mea a fost că metoda aplicată de tata față de 
mine, care în acel timp eram un obsedat, a fost cea nimerită, 
pe cind cu severitate, m-ar fi mânat verosimil înainte, pe 
calea cerbiciei dârze. Poate ar trebui încercată metoda conci- 
lierii şi cu prinţul Carol. La aceasta, canadianul mi-a răspuns: 

„D-ta ai avut un părinte care s-a interesat şi s-a ocupat 
o, viață întreagă de educaţia copiilor, care s-a jertfit pentru 
ei. Prinţul nu a avut parte de acest noroc. El a crescut ală- 
turea de părinţii săi“. Totuşi, din tot schimbul de idei cu ca- 
nadianul, nu a rezultat pentru mine altceva decât întărirea 
convingerii că, față de firea prinţului Carol, vor trebui fun- 
damental schimbate metodele întrebuințate până atunci. 

Inainte de a pleca la Bistriţa împreună cu Iorga, ne-am 
prezentat la Cotroceni în audienţe. Am fost primiţi, mai în- 
tâi de Regina Maria, în budoarul ei. Întregul aranjament al 
încăperii era de un distins estetism armonic. Totul, indivi- 
dualitatea, mobilierul, până la ultimile nippes-uri!2 şi îndeo- 
sebi toaleta, exterioriza personalitatea ei dintr-o bucată şi 
simţul ei pentru frumos. Păşirea Reginei, felul ei de a se 
comporta, la orice ocazie şi cu oricine, manitesta cea mai 
spontană naturaleţe. Odaia în care ne-a primit era luminată 
temperat. Intrând, Maiestatea Sa începu numaidecât să ne 
spună că e de acord ca să mai facem o încercare cu Carol. 
Nu crede însă că vom reuşi. „El e englez“, continuă Regina. 


40 
www.dacoromanica.ro 


„Are sângele meu, când şi-a pus ceva în cap, nu e chip sa-i 


poată îndupleca cineva să cedeze. O, femeia aceea... mi l-a 
înstrăinat pe Carol... eram aproape copilă când l-am năs- 
cut... am trăit ca doi camarazi... acum a căzut cu totul sub 


stăpânirea ei» Și aceste mici canalii, Șeicarul!2l şi tovarășul 
său, care se pretează să le contrabandeze corespondenţa... 
„Je voudrai les étrangler ces petites canailles!“12, Şi Regina 
sublinia exclamaţia patetică, cu gestul pumnilor strânşi. În 
timpul scenei stăteam amândoi în fața ei iar dânsa, stăpâ- 
nită de revoltă, făcea câte un pas și gesticula cu braţele, in 
mânecile largi. 

Noi am asigurat-o că ne vom da toată silinţța spre a-l 
aduce pe Prinţ pe calea cea bună şi că avem speranţa de a 
reuşi. Apoi ne-a primit Regele Ferdinand. Ca şi montura 
scenei, s-a schimbat şi ambianța. Regele, foarte liniștit, ne-a 
poftit să şedem. I-am cerut autorizarea să putem proceda cu 
totul liber, dupa cum vom crede pentru a obţine revenirea 
Prințului asupra abdicării. Dânsul ne-a concediat. Ambele 
audienţe, împreună, nu au durat mai mult de 15 20 de mi- 
nute. 

Pe drum spre capitală, Iorga a observat în maşină că 
Regina e stăpânită de gelozie, pentru pierderea iubirii şi în- 
crederii fiului ei. Nu am putut decât să împărtășesc aceeaşi 
impresie. Totodată am mărturisit cât de mult m-am delectat 
în scena mare, atât de naturală, de care ne făcuse parte re- 
volta Reginei (vrednică de o mare tragediană, în rolul lady-ei 
Macbeth; numai de nu ar fi sfârşitul „inaintarea pădurii 
Birnam, către Dusinan“ . .. 123). 

Seara am plecat cu tren special. Telefonasem la Braşov 
şi astfel, acolo, s-au urcat în tren şi Mircea cu Aurell24, La 
cină şi după cafeaua de dimineaţa, Iorga, în 'bună dispoziţie, 
se ţinea de glume. ” 

După sosire, Prinţul ne-a avizat, prin aghiotantul său, 
maiorul Condeescul35, că ne va primi după amiază, între 4 şi 
6. Pentru ora 6 s-a convocat o adunare publică în „Gewer- 
beverein-Saal“136, 

Dimineaţa am vizitat bisericile, unită şi ortodoxă. Aceasta 
din urmă era instalată într-o încăpere modestă. La cea greco- 
catolică, Iorga a excepţionat stilul baroc, rămas pe urma 
catolicilor, de la care fusese cumpărată de uniţi. Directorul 
liceului săsesc, Berger, fost şi arhivar al oraşului, ne-a pri- 
mit apoi, prezentându-i lui Iorga diferite documente vechi, 
care puteau să-l intereseze. Era extraordinară abilitatea sa- 
vantului, cum citea la prima privire, cutare act scris în limba 


41 
www.dacoromanica.ro 


` 


şi cu litere slavone. Ba [pe] altul îl traducea, prima vista, în 
româneşte, fără să-l mai fi citit în limba originală. 

Mdsa am luat-o în vagon. Fiind eu prim-ministru, Iorga 
a stăruit — cu toate protestele şi opunerile mele — ca să mă 
prezint eu primul în audiență. „Ştii“, zise el, -, Prinţul mi-a 
fost elev. D-ta vei netezi drumul, eu am să-l iau mai fără 
mănuși“. 

Prin Ghica, directorul general al Siguranţei, eram în le- 
gătură cu aghiotantul Condeescu şi astfel perfect informat 
despre tot ce făcea Prinţul şi despre ceea ce se referea la 
dânsul. Prin Siguranţă fusese trimisă la Bistriţa o „duduie“, 
cu care fusese „colat“!?? mai demult, Prinţul. Dânsa era în- 
sărcinată în luna a şasea, tot după Carol, cu toată căsătoria 
survenită. Ea adusese cu sine și copiliţa de 5—6 ani, de ase- 
menea, un rezultat mai vechi al aceluiaşi colaj. Siguranţa îi 
angajase duduii o odaie la hotelul din Ungarn-gassel?8, Prinţul 
o vizita acolo. La Bistriţa, noaptea bunilor burghezi se începe 
pe la ora 9.'După ce se întuneca, Prinţul își dădea capela pe 
ochi, ridica gulerul mantalei şi se furişa până la hotelul du- 
duii. Credea că precauţiunile luate îl scuteau de priviri in- 
discrete. Firește că precauţiunile luate oficial, prin postarea 
de agenţi, ofereau o garanţie mai prevăzătoare decât măsu- 
rile lui. Condeescu era nu numai un soldat distins, ci şi un 
om cult, devotat Prințului, la care ţinea cu iubire sinceră. 

La ora 4 m-a primit Carol în casa medicului-colonel pen- 
sionat, Reinl, unde locuia. l-am mulţumit şi i-am declarat că 
va trebui să fiu cu totul sincer, rugându-l să mi-o permită, 
în interesul ţării şi al dinastiei. Dânsul m-a ascultat cu un 
fel de atitudine indiferentă, apatică. Încerc să redau, în re- 
zumat, cele expuse: 

— Poporul român, aşezat de destin între mare, Nistru şi 
Tisa, între Asia şi Europa apuseană, a fost în tot trecutul 
său — ca suprafaţă geografică a ținutului locuit de el — 
jertfa luptelor dintre Asia şi Europa. Minunea că a rezistat 
şi s-a putut închega ca naţiune se datorește limbii şi confe- 
siunii sale. Pe stratul de cultură bizantină s-au aşezat multe 
influenţe, bune şi rele, din partea popoarelor riverane şi con- 
locuitoare, rămânând totuşi specificul său etnic consolidat. 

Poate că adormirea în care a vegetat veacuri de-a rândul 
poporul român, veşnic împiedicat de a se putea consolida în 
naţiune organizată cu viaţă de stat, i-a cumulat calităţi şi 
energii latente, care îşi vor produce rezultatele în viitor. Lup- 
tele interne pentru obţinerea unei stăpâniri efemere au îm- 
piedicat şi ele putinţa evoluţiei liniștite. Totuşi, când s-au 


4 


IND 


www.dacoromanica.ro 


împlinit vremurile, s-a găsit înțelepciunea şi abnegaţia în ma- 
rea generație, de a înfăptui Unirea Principatelor. În Ardeal, 
lupta ` pentru recunoaşterea ca naţiune a elementului româ- 
nesc, începută de marele episcop Ingcenţiu Micu-Clain!29, 
nu a încetat până la înfăptuirea României Mari. Pentru această 
luptă a fost determinant faptul existenţei Statului Român 
liber. Mulţi factori internaţionali, ai echilibrului european, au 
contribuit la posibilităţile înjghebării Principatului şi apoi, a 
Regatului român., Între Şincai 1% şi Petru Maiori!, Napoleon 
al III-lea!3 şi Bismarck! au fost multiple componentele care 
au contribuit să conflueze prin nex eauzal la rezultatul naş- 
terii Statului Român, de care generaţia noastră se poate 
bucura. Totuşi, credința mea adâncă este că, fără înţelepciu- 
nea şi metodica răbdare a regelui Carol I, neamul românesc 
nu ar fi putut dobândi unirea aproape integrală a tuturor 
conaţionalilor săi. Pe lângă înalta sa înțelepciune, regele Ca- 
rol I dispunea de rara calitate de a nu pripi nimica, ştiind 
că rezultatele mari se obțin numai când pregătirile îndelungate 
le-au premers, aşteptând ca timpul să producă momentul 
prielnic înfăptuirii acestora. Acceptând coroana României — 
nici stările sociale arierate, nici incultura, nici lipsa de pri- 
cepere a maselor, nici necuviinţele nu l-au putut clătina în 
îndeplinirea datoriei asumate, de a regenera stările din ţară. 
Ardelenii priveau cu sufletele înălțate de nădejde şi cu vene- 
raţie la întemeietorul dinastiei române. Venind adeseori la 
Bucureşti, pe când nu existau atât de răspânditele cărţi poş- 
tale ilustrate, eu cumpăram la atelierul Mandy numeroase 
fotografii ale familiei regale şi le împărţeam printre cunoscu- 
ţii de dincolo de munţi. Cu nimic nu le-aş fi putut face o 
bucurie mai mare. Între alte fotografii era una pe care regele 
Carol I apărea cu Alteţea Voastră Regală, în uniformă de 
mic dorobanț. „Carol cel Mare şi Carol cel Mică, scrisei [eu], 
pe când bunicul meu, în vârstă de aproape 80 de ani, privea 
cu drag pe cei doi Caroli. Omul care în trecutul său trăise 
o viață politică zbuciumată, mă corectă indicând portretele: 
„Nu! Acesta e Carol întemeietorul Crăieşiei, dar Carol cel 
Mare va fi acel copil. Sub el se va naște Daco-România.* 
De când Alteța Voastră aţi văzut lumina zilei, acesta a fost 
visul fiecărui ardelean. Cu această credință mângâietoare în 
inimi, au trăit şi am murit ai noştri. lar acum, s-ar putea ca 
Alteţea Voastră Regală să nesocotească toată această iubire, 
devotamentul întregului popor român, adus prinos viitorului 
mare rege; să le nesocotiţi, să le jertfiți, pentru o femeie?... 

De ar fi o lleană Cosânzeană, nu se poate să jertfiți o 


43 


www.dacoromanica.ro 


țară, o coroană şi adorarea unei naţiuni, in schimbul unui 
amor. Dar, nimic nu Vă împiedică să Vă satisfaceţi și dato- 
ria de prinţ moștenitor al tronului şi dragostea totodata. Cum 
ar putea fi oprit primul bărbat al ţării, după rege, de a be- 
neficia de acelaşi drept ca ultimul cetăţean? Voiţi să corespon- 
daţi? Voi da ordin ca, în fiecare oră, să Vă stea la dispoziţie 
câte un curier, prin care — de câte ori veţi dispune — să 
transmiteţi şi să primiţi scrisori. Voiţi să Vă întalniţi? Nu 
aveţi decât să alegeţi unul din castelele din Ardeal şi puteţi 
sta împreună în deplină libertate, cu tot confortul. Nu să 
pe ascuns. 

— Fără a provoca senzaţie ... 

— Totul depinde de libera hotărâre a Alteţei Voastre Re- 
gale. 

- Da, D-le Vaida Voevod, aşa nu s-a vorbit cu mine ni- 
ciodată. 

— Sunt autorizat de Maiestatea Sa Regele de a executa 
orice dorinţă a Alteţei Voastre Regale. 

Simţeam că s-a spart gheaţa. Prinţul îmi confirma im- 
presia, prin-Antreaga lui atitudine. Invocând faptul că Iorga 
aşteaptă, am cerut voie să plec. Iorga desigur va fi descris 
cum a decurs audiența lui. 

La ora 6, în Gewerbevereins-Saal, ticsită de lume, Prin- 
tul fiind aşezat într-un fotoliu, în faţa estradei, am ţinut câte 
un discurs, mai întâi eu, apoi Iorga. Publicul a aplaudat cu 
însuflețire omagiile pe care le-am adus amândoi Prințului. 
De acolo am mers cu toţii la colonelul Bob, comandantul pie- 
ţii, unde Doamna (o soră a D-rului Gottfried Knall) ne-a 
ospătat cu un bufet delicios. 

La un semn al aghiotantului, sub pretext că am o chestie 
oficială de aranjat, mi-am luat învoirea de la Prinţ şi căseni. 
Era totul aranjat ca să o vizitez pe „duduia“ din hotel. Înainte 
de a apuca să urc în maşină, pe când coboram treptele, au- 
zind că Prinţul începuse să coboare, m-am tupilat în gârli- 
ciul pivniţei, până ce el a trecut şi a plecat cu maşina. Apoi 
agentul acoperit m-a condus la hotelul din Ungarn-gasse, 

Intrând în ultima odaie, de-a stânga treptelor, la primul” 
etaj, i-am predat mai întâi duduii cutia cu bomboane Capşa. 
Suferind eu de aversiune contra parfumurilor prea violente, 
m-a izbit un miros de parfum cam comun. Prezentându-mă 
duduii (era fata unui membru al orchestrei filarmonice, de 
origine vienez), am rugat-o să-mi comunice cum a procedat. 
Ea, de statură mijlocie, castanie bătând în blond, nici urâtă 
nici frumoasă, rotogoală — era cam în luna a şasea — sprin- 


44 
www.dacoromanica.ro 


tenă în mișcări, îşi ştiuse şi-şi aplicase lecţia cu care fusese 
trimisă în misiune specială la Bistriţa. De câte ori o vizita 
prinţul, dornic nu numai de femelă, ci şi de un surogat de 
viaţa familială, era întâmpinat cu căldură, dar şi cu scene de 
reproş, jucate cu rafinăria proprie chiar şi celei mai puţin 
intehgente femei. „Cum?&, îi imputa ea Prințului, „copila 
aceasta nu Tu mi-ai făcut-o? Burta asta nu poartă fătul dra- 
gostei Tale? Că sunt de familie modestă e adevărat, dar eu 
Te-am iubit de dragul Tău, nu ca să te căsatoreşti cu mine... 
Acum ai uitat? Ti-ai uitat copiii?“ şi în tonul acesta năzuia 
sa-l instrăineze de soţia sa, de cauza hotărârii sale de a abdica. 
In patul de copil dormea o fetiţă, de 4—5 ani, blonda, izbitor 
de asemanatoare cu Carol. 

Misiunea mta de prim-ministru, în rolul de agent secret, 
era terminată. Mi-am luat adio de la „duduia“ complice, cu 
vorbe de laudă şi de încurajare. Impresiile zilei mi-au întărit 
convingerea că, pentru prinţul Carol, factorul principal de 
carc erau determinate ciudatele lui escapade era de ordin 
psihologic: lipsa căldurii mediului familial, din copilăria lui, 
1] mâna spre căutarea acesteia, ceea ce îl ducea fata] la gă- 
sirca de surogate, de „Ersatzuri“l34, Remediul? Poate l-ar fi 
putut descoperi profesorul Freud!3%. În nici un caz însă nu 
oamenii politici. Și totuşi, „opinia publică“, de cafenea şi [de] 
sindrofii, căuţa vulgare diagnoze fiziologice, ori anatomice, 
pentru explicarea fanteziilor princiare. lar dânsul orbecăia 
pe plaiuri aride în loc să-şi fi căutat vindecarea în braţele 
uneia din splendidele femei anglo-saxone. Dar cine ar fi putut 
să-l îndrumeze? 

Pentru oamenii serioşi, de tipul călugărilor de la mănăsti- 
rea Neamţu, al celibilor din Blaj, al lui „Candide“13, ori al 
preoţilor „sociologului“ Chevalier, din realistul său studiu 
„Clochemerle“!37, totul se reducea la „morala creştină“. Ast- 
fel de medicament nu era aplicabil unui prinţ, necum unuia 
de firea lui Carol. Şi ursitoarele au continuat să încâlcească 
firele destinului său și ale destinului țării... 

Pe drum, în gară la Braşov, ne-am întâlnit cu perechea 
regală. Părinţii au ascultat: mulţumiţi referatele noastre. Erau 
plecaţi, cu tren special la Bistriţa, ca să petreacă sărbătorile 
Crăciunului împreună cu fiul lor împăcat, dezminţind astfel 
toate zvonurile, în legătură cu „abdicarea prinţului Carol“. 

La Bucureşti ne aştepta, pe Iorga şi pe mine, din nou vår- 
tejul politic. Trebuia să plec urgent la Paris şi [la] Londra. 
Pregătirea materialului îmi răpea tot pe atâta timp ca [şi] 
rezolvarea problemelor curente, audienţele, participarea la şe- 


45 


www.dacoromanica.ro 


dințele de partid şi de corpuri legiuitoare, lungi consilii de 
miniştri etc. 

Nu ajungeam în pat înainte de ora 3 noaptea. Mai ci- 
team „Candide“, de Voltaire, spre a da gândurilor o diversiune, 
până mă copleşea somnul. La 8 dimineaţa săream din pat, la 
9 reiîncepea munca zilei. 

În acord cu Regele am luat măsura — fiind iminentă naş- 
terea copilului D-nei Zizi Lambrino — „ca acesta să nu fie 
înregistrat nicăieri în țară, ca fiul legitim al lui Carol, prin- 
tul moştenitor de tron al României. Pe această cale arbitrară, 
trebuiau evitate multele urmări grele, care s-ar fi putut ivi 
în viitor. Ștefan Cicio Pop, ca ministru interimar al justiţiei 
(titularul Ion Pelivan13 era la Paris), a trebuit să dea dispozi- 
ţii, telegrafiind tuturor oficiilor de stare civilă din ţară, să 
se conformeze acelui ordin. (La drept vorbind, a fost o ne- 
dreptate, o ilegalitate şi violare de constituţie. Pretextul era 
că acea căsătorie [de] la Odesa, fusese încheiată cu nesocoti- 
rea statutului pentru membrii familiei regale. De fapt, acel 
statut a fost alcătuit, când lui Carol II îi trebuia un pretext 
pentru excluderea prinţului Nicolae — din sânul membrilor 
familiei regale — tot din cauza mezalianţei. Copilul lui Carol 
cu Zizi Lambrino a fost însă născut din pat legal, căsătoria 
bisericească fiind pe atunci în Rusia instituţie legală de stat. 
“De aceea, oricât am fi invocat arguităţiI3 juridice şi interese 
superioare de stat, totuşi a fost o infamie de a decreta de 
spuriult! — copil născut din flori — pe copilul care era să 
se nască, iar pe mamă-sa, de concubină. Chestiunea dreptu- 
rilor copiilor nelegitimi rămâne şi ea controversată şi nu în- 
cape îndoială că, până la urmă, va fi soluţionată în “favorul 
lor şi al mamelor sucumbatei!l legilor biologice din Olpret: 
„sângele poruncește“. Carol a fost apoi trimis în călătoria din 
jurul lumii. Ca aghiotant şi mentor i-a fost ataşat înțeleptul 
«ondeescu. Reîntors, a fost vindecat de obsesia Zizi Lambrino. 
Durere însă, nu şi de complexul căsniciei de surogat... 


www.dacoromanica.ro 


[CONFERINȚA DE PACE] 
Paris şi Londra 


Am descris în alt loc unele din întâmplările mai intere- 
sante, petrecute cu ocazia şederii mele — din decembrie până 
în martie — la Paris şi [la] Londra. Poate unele dintre acestea 
le voi repeta. Totuşi, țin să amintesc câteva pe care le cred 
de importante şi caracteristice pentru acel timp, cât şi pentru 
felul meu de a proceda... 

Reîntors la Paris, am avut necaz cu presa. Administratorul 
ziarului „Le Temps“ încheiase înţelegerea cu Brătianu, în 
numele celor cinci mari cotidiene. Reprezentanţi de ai acestora 
se prezentau zilnic la legaţie, spre a primi ştiri şi informaţii. 
În schimb, Brătianu achitase un milion de franci. Acest servi- 
ciu era condus (cu puţină pricepere) de V, Antonesculf2. Din 
momentul numirii guvernului de sub prezidenţia mea, ziarele 
au încetat să mai aducă vreo ştire în legătură cu România. 
Insistenţele ataşaţilor de presă din grupul meu rămaseră za- 
darnice. L-am chemat pe administrator. Dânsul stăruia că zia- 
rele franceze sunt administrate pe bază comercială. De aceea 
acestea sunt silite să-şi ajute finanţele [atunci] când se iveşte 
ocazia, iar Conferinţa le-a oferit o epocă de recoltă. Ceea ce 
a cheltuit Brătianu a fost pentru timpul cât a fost dânsul 
prim-ministru şi prim-delegat. Scurt: trebuie să achit şi eu 
un milion, spre a putea fi servit. Silit de împrejurări — fiind 
așteptată sosirea lui Apponyil%3 — aş fi plătit bucuros, dar 
nu aveam disponibil decât un milion, la o bancă franceză. 
Căci metodele politicianiste ale timpului au fost puse în prac- 
tică, în contra mea, de guvernanţii antecesori. Toate credi- 
tele deschise la Paris, pentru dispoziţia guvernului român, au 
fost ridicate de V. Antonescu — afară de acel singur milion 
— în preziua sosirii mele. Se apropia scadenţa pentru diferite 
comenzi făcute de Brătianu, când continuarea plăţilor ar fi 
trebuit să urmeze. Nu puteau fi suspendate diurnele mem- 
brilor diferitelor comisii şi cheltuielile reprezentative. Oferte 
de credite bancare aveam, însă nu mă puteam hotări să fac 


47 


www.dacoromanica.ro 


uz de ele, ca să nu-mi stric reputaţia, în interesul creditului 
mare de conversiune a bonurilor de tezaur, moştenite de la 
Brătianu și a creditului de investiţii. 

intre aceste împrejurări, am apelat la Ph. Bertheloti%, 
fără ca recomandarea lui să-mi fi ajutat la Kamerer, şeful con- 
tabilităţii oficiului de externe francez (caz descris în alt loc). 
Târguielile şi pertractările mele au izbutit, în fine, să împace 
presa pariziană cu 500.000 franci, ca să deschidă coloanele ei 
şi pentru cauza României. 

Cred că am descris tot în alt loc -cum Banca Naţională a 
României nu a găsit suma derizorie ce j-am cerut, pentru 
cumpărarea, în valută franceză, a biletelor de tren, pe Sim- 
plon, pentru trei persoane, până la Paris. Aflând de acest 
impas al meu, bătrânul Blank!%5 s-a grăbit să-mi pună Ja 
dispoziţie orice credit. Tot liberalii puseseră la cale ca — 
sosind la Conferinţă — să mă pomenesc cu rezervele tinan- 
ciare ridicate. Prin redactorul Tavernier am aflat că Tardieul%6 
crede despre ardeleni că sunt atașați, cu simpatiile lor, ideii 
de reîntoarcere a Habsburgilor. Fireşte că şi această opinie 
era pusă la cale de V. Antonescu, în urma sugestiei şefului 
său. Dar că absurditatea a putut prinde la un om din fruntea 
bărbaţilor francezi, ca Tardieu, dovedeşte pe ce şubred ma- 
terial clădesc naivii noştri, atribuind judecată politică bine 
documentată celor care determină în anumite momente soarta 
statelor şi a neamurilor. 

L-am cercetat pe Tardieu. Ne-am lămurit. Et m-a inter- 
pelat că de ce nu am dezminţit astfel de zvonuri printr-un 
interviu. I-am răspuns că nu aflasem mai curând de acestea, 
iar după ce aflasem îmi păreau prea absurde. M-am dus apoi 
la Robert de Flersit? care — aflând despre ce e vorba — mi-a 
cerut material şi a scris un articol în „Le Figaro“, ce a în- 
semnat, ca redactare şi conținut, mai mult decât zeci de in- 
terviuri. Fireşte că am publicat — pupăză pe colac — şi u 
interviu... ; 

La o zi după sosirea mea, mă chemă la telefon secreta- 
rul lui Ph. Berthelot. El îmi comunică, din partea şefului 
său, că acesta se interesează de cauza pentru care armata ro- 
mână nu deschide frontul, spre a permite trecerea unor tre- 
nuri cu cartofi cumpăraţi în România pentru populația înfo- 
metată din Budapesta. Mă roagă să iau măsuri. Am stăruit 
la Dl. Ph. Berthelot să mă primească, dorind să-i dau lămu- 
riri, Prezentandu-mă la ministrul de externe, am' expus ca- 
zul (l-am mai descris?): „În Wahllenbergasse ori în Schwindt- 
gasse Nr. X, arondismentul IV din Viena locuieşte D-șoara 


48 
www.dacoromanica.ro 


Cyorty, agenta guvernului maghiar. Dânsa a încheiat un con- 
tract cu contele Auersperg — care locuiește în palatul său 
din Auerspergplatz — arondismentul XIII. Conform acestui 
contract, Ungaria va primi din arsenalul austriac un număr 
de atâtea puști Manlicher, cu muniţiile trebuincioase și atâ- 
tea baterii de tunuri. Plata se va face cedând Vienei vagoa- 
nele de cartofi pe care Ungaria le negociase — pentru Bu- 
dapesta — în România. Trenurile cu armament, vagoanele 
Nr. atât şi atât, sunt în cutare staţii austriece, lângă frontiera 
Ungariei“. Ținând în mână raportul, i-am citit D-lui Ph. 
Berthelot cifrele şi localităţile. Apoi am: continuat: „Marii 
aliaţi au comisia de experţi militari la Viena şi la Budapesta 
(faimosul maior Vix). Desigur, ei îşi îndeplinesc (omeniţi de 
magnați şi magnate) cât de corect misiunea. Totuşi, cople- 
şiți de muncă, le mai scapă din vedere câte un detaliu, de 
care noi statele succesorale — trebuie să ţinem seama. 
Astfel, în cazul dat, am pune cu plăcere la dispoziţia Buda- 
pestei înfometate furnitura de cartofi. Nu putem însă admite 
ca aceasta să fie întrebuințată pentru procurare de arma- 
ment, spre a servi uciderii soldaţilor noștri, care au eliberat 
Ungaria de vandalismele lui Bela Kun. Excelenţa Voastră 
aveţi desigur posibilitatea să controlaţi datele ce am avut onoa- 
rea să Vi le servesc. Guvernul francez dispune de agenţi aco- 
periţi iscusiţi, care sunt în măsură — fără să froaseze sus- 
ceptibilitatea comisiei interaliate — să confirme ori să dez- 
mintă aceste date. Dacă ele nu vor fi confirmate, Vă rog 
să-mi comunicaţi şi eu voi da ordin fără întârziere ca frontul 
românesc să se deschidă, pentru trenurile de cartofi, pe seama 
Budapestei infometate“, 


Ph. Berthelot a ascultat expunerea mea cu obișnuita lui 
răceală, fără a răspunde ceva. I-am predat apoi copia docu- 
mentului, cu datele. Ne-am despărţit cu amabilitatea oficială 
obişnuită. Despre „cartofi“ nu a mai căzut vorbă între noi, 
însă atitudinea lui Berthelot faţă de mine a devenit mult mai 
călduroasă, la toate întâlnirile ulterioare. 

Aceste date importante le primisem de la D. Isopescu-Gre- 
cul!4%, numit ministru la Viena. Dânsul, ca fost deputat în 
Reichsrat şi profesor universitar, se bucura de nenumărate 
relaţii personale în lumea politică şi socială din Viena. Con- 
siderând luptele între partidele din Viena, pentru Isopescu-Gre- 
cul, ca român, excelent jurist şi om iscusit, postul de minis- 
tru nu a fost o simplă sinecură de factor poştal, spre a preda 
şi primi „note“, ci împlinirea unei înalte datorii patriotice. 
Cunoscător temeinic al tuturor subtilităţilor politicii austriece 


4 — Memorii, vol. II 3y 


www.dacoromanica.ro 


şi perfect înţelegător al celor externe, avea intuiţia clară ce 
trebuie să facă spre a promova interesele româneşti. Cum? 
La aceasta se pricepea, ştiind să trateze pe diferiţii şefi ai 
momentului şi mai zăpăciţi şi mai blegi decât antecesorii lor. 
Viena de pe atunci avea un om cu capul treaz şi cu judecata 
politică limpede, pe Dr. Karl Renner (Rudolf Springer)!49. Cu 
acesta Isopescu-Grecul și-a continuat prietenia, spre binele 
său şi al României. Totuşi, îndată ce — datorită intrigilor — 
liberalii au putut acţiona direct, l-au înlocuit pe acest om che- 
mat, cu un protejat. 

La Budapesta a fost întronat, ca potrivit de a împiedica 
democratizarea instituţională a Ungariei, G. Diamandy, cel 
mai lipsit de scrupule din corpul apaticului rest diplomatic 
„liberal. S-a făcut la Budapesta totul ce trebuia evitat şi ni- 
mica din ceea ce ar fi fost să se facă, în interesul Ungariei și 
al României: guvern maghiar care să înfăptuiască sufragiul 
universal, direct şi secret, impozite progresive şi reforma 
agrară. 

La Paris se lansează intrigi că ardelenii ţin la Habsburgi 
şi se anulează creditele; la Bucureşti se refuză de a pune la 
dispoziţie, prin Banca Naţională, a francilor pentru biletele 
de tren ale primului-ministru. Mai târziu, furtul şi escamo- 
tarea telegramelor mele, de la Paris şi Londra, falsificarea 
numelui meu, sub o radiotelegramă, dată din Bucureşti, când 
eu mă găseam la Londra; trimiterea, în numele meu, la Var- 
şovia, a lui Morar şi Băluţă şi tot la Varşovia a unei comisii 
de ofițeri ca să se plimbe calea mânzului, în timp ce, trimis de 
mine, Ciotoril5l era în pline negocieri la Copenhaga, ajutat 
de englezi. În acelaşi timp, tărăboi mare pe tema „trădării“ 
Banatului, prin Take Ionescu, a „vânzării ţării“ către nemți, 
de. Marghiloman şi a „complicităţii“, cu Mackensen, a gene- . 
ralisimului Averescu. Contraacţiunea acestora, de apărare prin 
ponegrire, funcţiona şi ea, pe tema „răspunderii“, sprijinită 
de Goga ca ardelean, de Bocul5l ca bănăţean şi de părintele 
Lucaciu ca martirul cauzei naționale pentru „dezrobirea* Tran- 
silvaniei, 

In mijlocul acestei atmosfere de ţiganiadă politică, în ju- 
rul reputației României, creată de „cei mai distinşi fii ai ei“, 
credincioşi „legii pământului“, a trebuit să duc negocierile 
cu „marii aliați“... 

Mai întâi m-am prezentat la Clemenceaul%2. În tot decursul 
acestei audienţe era de faţă şi Ph. Berthelot (externe). Am 
fost primit de „moşul“ cu toată bunăvoința. Era mulţumit că 
tratatul minorităţilor — cu modificările condiţionate de mine — 


50 


www.dacoromanica.ro 


fusese semnat de generalul Coandă, conform ordinului meu 
telegrafic. Apoi am adus vorba asupra recunoaşterii Unirii 
Basarabiei. Clemenceau a divagat în reproşuri la adresa com- 
portării lui Brătianu şi mi-a comunicat că, începând de mâine, 
dânsul va înceta să mai fie prezidentul Consiliului Suprem. 
Atunci, prinzând ocazia, eu i-am mulţumit pentru tot ce a 
făcut, ajutând România să-și poată realiza Unitatea Naţio-= 
nală (cred că am redat scena în alt loc). I-am descris cum în 
satele ardelene, poporul revoltat (Suia, Vasilică Ludoşan), dor- 
nic de răzbunare, se potolea la amintirea numelui de Cle- 
menceau. Toţi îl cunoşteau şi îl respectau cu venerație şi re- 
cunoştinţă. Nu am putinţa de a exprima mai bine sentimentele 
țăranilor români, faţă de dânsul, decât descriind scena pe- 
trecută. Întrucât va pleca de mâine și nu mai am să mă tem 
că ar putea face impresia unei intenţii de măgulire, îl rog 
acuma să primească această povestire ca un omagiu adus 
marelui Clemenceau, prin ţăranii români din Carpaţi. 

Bătrânul m-a ascultat, fără a mă întrerupe. Apoi, ridi- 
cându-se de la birou, a venit la mine şi strângându-mi mâna 
-a zis: „Sunt foarte mişcat (je suis très touché) de ceea ce 
mi-aţi spus. Fiţi asigurat că Dl. Millerand, succesorul meu, 
este perfect informat asupra tuturor problemelor româneşti. 
Cauza D-voastră voi recomanda-o atenţiei lui şi interesului 
său deosebit“. 


În după-amiaza zilei următoare primii, prin telefon, in- 
vitarea să mă prezint în faţa Consiliului Suprem. Era numai 
o oră până la termenul fixat şi nu-mi puteam explica ce va 
fi cauza acestei grabe. Mi-am aranjat dosarul cu actele care 
presupuneam că, eventual, vor putea să-mi trebuiască. 

La Quai d'Orsay! i-am găsit întruniţi pe cei „mari“. Spre 
surprinderea mea, prezida Clemenceau. Dânsul şedea la o 
masă separată, pe un podiu. Eu am fost invitat să mă aşez 
la cca 2 m distanţă, în faţa lui. La stânga mea şedeau în şir, 
unul lângă altul: Tittoni,!5 Lloyd George,!55 Hoover,!5? Bal- 
four!%8; în fund, în capătul sălii, Fochi!% şi numeroşi secre- 
tari, raportori delegaţi. În spatele lui Clemenceau şi la stânga 
lui, stătea în picioare Ph. Berthelot. 

Salutând în toate părţile, m-am aşezat. La toate asemenea 
ocaziile mă cuprindea o dispoziţie ironică, din cauza solem- 
nităţii scenei, solemnitate ce şi-o impuneau aceșți oameni 


„mari“, supuşi — în împrejurări normale — aceloraşi nea- 
junsuri, griji şi slăbiciuni omeneşti. Totodată, mi se părea că 
aş sta ca un acuzat în fața lor, pe când — pledând pentru 

5] 


www.dacoromanica.ro 


o revendicare ori alta ei erau de fapt acuzaţii, de a nu fi 
găsit soluţiile făgăduite . .. 

Dispunând ca Ph. Berthelot să-mi citească telegrama pre- 
zidentului Wilson,i5 Clemenceau îmi comunică dorinţa aces- 
túa de a fi informat cum de România nu și-a retras incå 
trupele din Ungaria, pe linia stabilită la Conferinţăit!. Am 
răspuns că stările climaterice din ţara noastră nu au făcut 
cu putinţă retragerea trupelor, zăpezile fiind mari. Trebuia 
considerată şi liniştea populaţiei din Ungaria şi îndeosebi si- 
tuaţia din Budapesta. După cum înaintase frontul nostru, 
armata a transportat echipamente, rezerve de aprovizionare, 
armament, depozitându-le în magazii pe teritoriul maghiar. 
Intemperiile sezonului au stânjenit returnarea acestor bunuri 
etc... (Ştiam din. gura mareșalului Foch că fiecare soldat 
transportând 3—5 kg pe zi, numai câte 1 km, spre linia de 
front stabilită de Conferinţă, armata noastră ar fi ajuns de 
mult dincolo de Dealul Craiului!62. Pe când îmi făceam ex- 
punerea, ştiam că la spatele meu, mareşalul Foch mă ascultă. 
Eram convins că nu mă va trăda, căci dânsul ne susținuse şi, 
in complicitate cu dânsul — în urma sugestiei sale, controlat 
și aprobat discret de el — cerusem printr-un memoriu con- 
vocarea şedinţei prezidate de Clemenceau, în care pledasem 
pentru intrarea în acţiune contra lui Bela Kun. 

Incolţit de Lloyd George şi constrâns de Clemenceau care 
îmi puse verde întrebarea — ca să-i răspundă lui Wilson — 
am declarat că voi da ordin telegrafic ca frontul nostru să 
fie retras pe linia stabilită de Conferinţă. 

Lloyd George zise atunci: 

— Ce garanţie avem că ordinul primului-ministru va fi 
executat? Noi avem experienţa că ordinele se dau ca să nu 
fie executate, cum făcea DI. Brătianu. , 

Am primit palma pentru tactica specific bucureşteană, 
când Brătianu telegrafia ordine lui Pherekyde, de care acesta 
ştia că nu trebuiesc executate. Natural că şi cei „mari“ dis. 
puneau de largă experienţă, în privinţa acestei tactici balca- 
nice prea simpliste. Ce puteam însă face? Am căutat să scap 
„prin tangentă“ şi am replicat: 

— Eu sunt al treilea prim-ministru după Dl. Brătianu. 
Conform Sfintei Scripturi şi Dumnezeu iartă păcatele părin- 
ților celei de a treia generații de copii. 

Cu un zâmbet, Lloyd George mă corectă instantaneu: 

O nu, nu într-a treia, ci numai într-a şaptea genera- 
tie... eu cunosc bine Sfânta Scriptură. 

Asistenţa a râs, eu am dat din umeri cu resemnare. Însă, 


www.dacoromanica.ro 


apropo-ul meu — conştient adaptat situației create prin re- 
proşul grav, ce mă silise primul ministru englez să-l înghit 
şi rectificarea lui spusă cu zâmbet — schimbă întreaga at- 
mosferă. Folosind această schimbare, am continuat: 

Voi da ordin ca armata să se retragă, cu cea mai mare 
urgenţa posibilă, pe linia stabilită de D-voastră, iar dacă s-ar 
ivi imposibilul ca, din orice cauze, să nu-mi execute sau 
să nu-mi poată executa ordinul, îmi voi înainta telegrafic 
demisia Maiestăţii Sale Regelui. . 

In câteva cuvinte, Clemenceau s-a declarat mulţumit şi a 
spus că acum se va trece la chestiunea Basarabiei. Înainte 
de aceasta însă, a dispus ca Ph. Berthelot să dea citire tele- 
grnmei pe care Consiliul Suprem decisese să o trimită la Bu- 
cureşti. Ascultând această admonestare, am cerut cuvântul şi 
am spus: 

— Găsesc firesc că, interesându-se şi prezidentul Wilson 
de starea lucrurilor privitoare la România, s-a hotărât trimite- 
rea acestei telegrame. Totuşi, îmi permit să atrag atenţiunea 
Consiliului Suprem că — rămânând redactarea neschimbată 

dacă ar ajunge la cunoştinţa presei, acest text s-ar putea 
exploata de ziarele germane şi maghiare, în sensul de a face 
impresia că România nu este o ţară aliată, ci fostă inamică. 
Ţara noastră a suferit o ocupaţie dușmănoasă şi a fost ne- 
milos exploatată (am citat cazuri concrete). Pentru români 
ar fi dureros să se ofere ocazie publicisticii ostile, să poată 
face comentarii pe contul relaţiei ţării lor cu Consiliul Suprem. 
De aceea îmi permit să cer să fie atenuate unele pasaje ale 
telegramei. 

Clemenceau îşi întoarse privirea întrebătoare spre cei „mari“. 
Atunci Balfour veni la Ph. Berthelot şi, luând hârtia din 
mâna acestuia, fugi cu ochii peste şirurile telegramei. Apoi 
zise că modificările se vor face. Ulterior, am aflat prin 
Madge, că telegrama fusese redactată de Balfour. 

După această scenă, Lloyd George îşi aşeză pe masă o hartă 
a Basarabiei, ceea ce făcui și eu. M-am sculat şi, mergând îna- 
intea lui Lloyd George, i-am atras atenţiunea că harta sa 
geografică nu dă relaţia reală a stării etnografice din Basa- 
rabia. Petele colorate, prin forma lor compactă, arată greşit 
repartizarea etnică, întrucât comunele sunt în parte curat ro- 
mâneşti, bulgare, ruseşti etc. Insă sunt şi amestecate şi nu 
reiese clar tabloul celor cu preponderente majorităţi româneşti. 
A urmat o scurtă discuţie, în decursul căreia Clemenceau îmi 


53 
www.dacoromanica.ro 


luă indirect parte. Nici Lloyd George nu era prea stăruitor, 
însă repeta că noi cerem să ni se recunoască şi Basarabia, cu 
toate că nu ne-am supus verdictului Conferinţei şi nu am re- 
tras nici măcar trupele... Clemenceau, cu vădită intenţie bi- 
nevoitoare, rezumă: 

— Vom discuta problema chestiei basarabene după ce veţi 
fi retras trupele din Ungaria. ` 

Eu, atunci, am riscat o sugestie, adresându-mă preziden- 
tului şi lui Lloyd George: 

— Vă mulțumesc. Va să zică ne veţi recunoaşte aparte- 
nența Basarabiei — hotărâtă de basarabenii înşişi, în virtu- 
tea autodeterminării — după ce vom fi retras armata... 

Lloyd George, vioi dar cu bunăvoință: 

— Nu! Atunci abia vom lua chestiunea în discuție. 

Eu am făcut o mişcare trădând decepție şi uitându-mă la 
Clemenceau, voiam să cer cuvântul. Bătrânul însă se grăbi 
să rezume: ' j 

— Chestia va fi dezbătută după ce veţi retrage trupele... 
şi în acelaşi timp, privindu-mă, făcea semne cu mâna stângă, 
care îini dădeau să înţeleg să nu mai continuu. Mâna lui, fiind 
acoperită de masa prezidenţială, nu se vedea de la locul unde 
şedeau ceilalţi. Am înţeles gestul patern al bătrânului iar 
dânsul a declarat discuţia închisă, spunându-mi că pot pleca. 

M-am ridicat şi salutâhd pe cei „mari“, am plecat spre ușă. 
Clemenceau mi-a făcut cinstea de a mă întovărăși, luându-și 
călduros adio de la mine, când i-am exprimat îndatoratele 
mele mulţumiri. A fost pentru ultima dată că a prezidat iar 
pentru mine, ultima oară că l-am văzut. Păstrez memoriei lui 
cel mai recunoscător devotament. Din partea lui m-am bucurat 
întotdeauna de sprijin binevoitor, politic şi personal. 


... Nittil63 ‘devenise primul ministru al Italiei — în tim- 
pul absenței mele în ţară — şi se găsea la Paris. Făcându-i 
vizita protocolară, dispăru repede banalitatea conversaţiei. 
Nitti, un om de evidentă cultură universală (vezi scrierile 
lui, publicate; ulterior) şi de temperament, era la curent cu 
firele politicii care se torceau în culisele celor „mari“. M-a 
pus în cunoștință cu multe chestiuni, atrăgându-i şi eu aten- 
ţia asupra altora. Mai important, între cele aflate de la el, 
a fost comunicarea că Englitera tinde la o înţelegere cu So- 
vietele, fără a proceda solidar cu aliaţii ei. Natural că nu l-am 
întrebat cum şi prin cine i-a ajuns la cunoştinţă, însă, ex- 
„primând eu unele nedumeriri, a ţinut să-mi dea indicaţii 


54 


www.dacoromanica.ro 


lămuritoare. Totodată, mi s-a confirmat, din mici impon- 
derabile, că Italia continua să-i ţină la cald pe unguri. Aceste 
informaţii m-am grăbit să le exploatez; ele mi-au servit apoi 
şi ia Londra, față de Loyd George. 

Primind invitarea, pe ziua următoare, am luat prânzul, 
singur cu L. BarthoulS, într-o odaie separată. Barthou a fost 
un om de mari calităţi şi &ra prezidentul comisiei pentru 
afaceri externe a Camerei franceze etc. etc. Câte teme nu 
s-au discutat în timpul mesei! Problema Basarabiei era pen- 
tru mine cea mai arzătoare. În legătură cu aceasta am arun- 
cat vorba — ca un fapt divers — [despre] greutatea ce voi 
avca cu englezii, aceştia fiind în discuţii cu U.R.S.S. ca, pe 
cale de întrepuși neoficiali, să găsească un aranjament. Bar- 
thou avu atunci o izbucnire: 


— Nu se poate! De unde aţi aflat? 


— Regret că nu sunt în măsură să vă pot numi izvorul. 
D-voastră sunteţi însă în situaţia să controlaţi veracitatea 
spuselor mele. 


-— Ai dreptate. Ei bine, dacă se confirmă, atunci nu vom 
putea permite ca Lloyd George să ne-o ia din nou înainte. 
Prea își iau englezii libertatea să procedeze de capul lor. 


Şi la ministerul de externe i-am prezentat nedumerirea 
mea lui Maurice Paleologuel65, în acelaşi chip. Când am fost 
în audienţă la Ph. Berthelot — înainte de a pleca la Lon- 
dra — punând iarăși în discuţie chestia Basarabiei şi mă scu- 
lasem să-l părăsesc, dânsul, petrecându-mă până la trepte 
mi-a spus: „Veţi avea întregul nostru sprijin. Ministrul nos- 
tru la Londra o să vă stea într-ajutor. Tâchez â convaincre 
les Anglaises“ . . .166 

O delegaţie de trei șvabi bănăţeni venise la Paris, în 
numele conaţionalilor lor, să ceară Conferinţei să-i încorpo- 
reze României, cu întregul Banat. L-am însărcinat pe Noti 
Constantinide!$7 cu elaborarea memoriului acestora, care şi-a 
îndeplinit, cât se poate de perfect, mandatul. De asemenea, s-a 
prezentat o delegaţie de trei slovaci, în numele slovacilor 
din părţile Ciabei, cu cererea ca ei să fie încorporaţi statului 
român. Memoriul lor a fost elaborat de Gh. Crişani6, care şi 
el s-a distins, în mod deosebit. i 

V Antonescu mi-a refuzat orice colaborare, cu motivarea 
că el nu mai face parte ca delegat la Conferinţă, ci e numai 
ministrul României la Paris. Era prea ocupat cu încercarea 
executării meschinelor intrigi contra activităţii mele, cores- 


55 


www.dacoromanica.ro 


punzând practicii sectariste liberale, fără de nici o conside- 
raţie faţă de interesele și reputaţia ţării... 

Pe drum spre Anglia, ca ataşat militar pentru Londra, 
Ion Antonescu fiind în trecere prin Paris, ne-am întâlnit 
în faţa hotelului „Powers“. Eram însoţit de Mișu. Atunci 
i-am făcut cunoştinţa personală acestui maior, care provo- 
case incidentul cu Aurel Vlad. Totuşi, atitudinea lui fudulă, 
de om încrezut, nu se manifesta în toată amploarea gran- 
domaniei de mai târziu, a ,„Conducătorului Ţării“. 

La D-şoarea Elena Văcărescul6? făcusem vizită împreună 
cu Lencica. Din când în când participam și eu la săptămâ- 
nalul ei „five o'clock tea“, Cercul ei de prieteni era inter- 
naţional, ın frunte cu personalităţile politicii, culturii şi artei 
franceze. Pe lângă înalta cultură, ea dispunea de mare ta- 
lent retoric, superior poate şi celui al Doamnelor Alexandrina 
Cantacuzino (Didina)!”l şi Pop (Craiova). Conferinţele D-şoarei 
Văcărescu erau perle. Mai distinsă propagandistă, desigur, 
nu ar fi putut găsi România. Se zvonea că Brătianu o aju- 
tase — cam pe subţire — la îndeplinirea rolului ei reprezen- 
tativ. Despre Titulescu [ulterior] ştiu că a fost de largheţea 
lui obişnuită şi faţă de dânsa... 

Maniu îmi reclamase că bănăţenii se plâng mereu că nu 
s-a făcut destul în interesul dobândirii întregului Banat: Ar 
trebui ca ei [înşişi] să poată pleda pentru Banat. I-am spus 
s+-mi trimită la Paris pe cei mai înverșunatţi. I-a trimis pe 
Dr. Ion (Niţă, Ravaşol) Sârbu, autorul istoriei lui Mihai Vi- 
teazul (popa din Rudăria) şi pe Imbroane.!72 l-am dat pe 
mâna lui Caius!” ca să le pună la dispoziţie toate dosarele 
cu întregul material intrebuinţat la Conferinţă, în chestia Ba- 
natului. S-au convins curând că nu a fost nimic întrelăsat, 
[ceea] ce rezonabil a putut fi invocat pentru sprijinirea re- 
vendicărilor noastre. Cei doi nu ar fi fost bănăţeni şi, şi mai 
puţin cu firile ce le aveau, dacă s-ar fi împăcat cu situaţia. 
Ca să-şi dovedească priceperea specială, unul ca istoric, altul 
ca bănăţean, s-au apucat să elaboreze un memoriu. Eveni- 
mentele însă nu se opreau. Sediul Consiliului Suprem s-a 
mutat pe atunci la Londra. Am plecat şi eu acolo, iar mai 
târziu au venit şi Sârbu cu Imbroane, cu un studiu volumi- 
nos. Căutau să dovedească — cum făcuseră sârbii cu cultura 
lor — că evoluţia culturală, şi astfel renaşterea politică ro- 
mânească, a luat naștere din mănăstirile bănăţene. În rest, 
repetau cele susținute pe timpul lui Brătianu. Ar fi dorit să 
fie primiţi de Lloyd George, spre a-l convinge că trebuie să 
cedeze întregul Banat. Acea audienţă nu a putut fi obţinută 


50 


www.dacoromanica.ro 


și ar fi fost desigur infructuoasă, căci Conferinţa se înche- 
iase, după ce— prin comisii speciale — studiase stările etno- 
grafice din părţile Torontalului, care nu pledau pentru postu- 
latul nostru. 

Brătianu aştepta liniştit uzarea reputației lui Averescu 
şi Take Ionescu, tocind, prin goghişti, solidaritatea în sânul 
ardelenilor şi paralizând coerenţa membrilor Consiliului Di- 
rigent, Marele regizor știa să aştepte, pregătindu-și momen- 
tul prielnic. Brătianu, ajungând şef al guvernului, după Ave- 
rescu şi Take, chestiunea Banatului a fost lichidată „în inte- 
resul bunei vecinătăţi cu Iugoslavia“, votându-se legea şi 
bătandu-se ţăruşii de frontiră. Cine îşi mai bătea capul cu 
declaraţia ce o făcuse în şedinţa Comisiei Teritoriale, pre- 
zidate la 22 februarie 1919 de Tardieu: „Ori ne dați Bana- 
tul întreg, ori trageţi hotarele fără concursul României. Cu 
cât vor fi mai nedrepte, cu atât mai curând istoria îmi va 
da dreptate“. Citind aceste cuvinte patetice ale lui Brătianu — 
în discursul meu din Cameră, de la 25 decembrie 1923 — 
ultima propoziţie profetică a dispărut din textul stenografic, 
publicat în „Monitorul Oficial“. Cum oficialitatea liberală nu 
găsea la îndemână urne sau fonduri, se împăca să falsifice 
texte, furând cuvinte... 

Sosind la Londra, Boerescu!74 mi-a comunicat că suntem 
invitaţi amândoi la cină la Cozens-Hardyl'5. În afară de noi 
nu erau de faţă decât stăpânul casei şi fiica sa. Am descris, 
în alt loc, menu-ul. (Mâncărurile autohtone: supa de lapte 
cu tăiței şi tocană de miel, Irish-stewl'6). Cunoscusem, din 
Paris şi cu ocazia primei mele vizite la Londra, pe unii din- 
tre miniştrii englezi. 

Darea de seamă asupra activităţii mele la Londra e foarte 
bine rezumată în cartea lui V. V. Tilea, Acțiunea diplomatică 
a României," care a rămas singura publicaţie serioasă după 
Conferinţa de Pace, întemeiată pe documente de presă şi 
oficiale. După cât am reuşit să mă documentez, literatura 
asupra celor petrecute e foarte mancălă, în toate lim- 
bile (polemica lui Clemenceau şi Foch; amintirile — lip- 
site de seriozitate — ale lui Nicholson, care poartă timbrul 
de petulant!?? al autorului; Tittoni, Nitti — fragmente). Opera 
de mare valoare a memoriilor lui Lloyd George dă ca un 
întreg — cu multă obiectivitate — materialul asupra răz- 
boiului şi a Conferinţei, explicând şi geneza războiului. Emil 
Ludwig180, descriind pe Kaiser-ul, are multe caracterizări ale 
individualităţii acestuia. Totuşi, ca monografie documentată, 
în literatura postbelică, a rămas singură cartea lui V. V. Ti- 


57 
www.dacoromanica.ro 


lea. Astfel, îmi rămâne să descriu numai unele amintiri, din 
timpul activităţii mele la Londra. 

Arhiepiscopul de Canterburyl8l mi-a făcut cinstea de a 
primi invitarea mea la masă, împreună cu şefii unor secte 
importante. După masă am avut o discuţie pe tema memo- 
riului celor trei episcopi maghiari. Unitarianul englez pre- 
zent, polemizase de mai multe ori, într-un ziar, cu Ciotori — 
înaintea sosirii mele — susţinând că, în Ardeal, coreligionarii 
săi ar fi fost persecutați. Am arătat că venerabilul episcop 
unitar, Ferencz József, om de 90 ani, s-a născut chiar în ace- 
laşi sat cu mine. Tatăl său fusese administrator la o moşie, 
care între timp trecuse în proprietatea familiei mele. 

Fiind stare de război şi neliniști în ţară, Consiliul Diri- 
gent a pus la dispoziţia episcopului organele administraţiei 
locale din judeţe, să-i stea la îndemână, spre a-i înlesni vi- 
zitațiile canonice. Dar în „memoriu“ nu e citat nici un in- 
cident fiindcă nu s-a întâmplat nici unul. În privinţa uni- 
tarienilor din, Ardeal, să mi se permită a mă ţine drept foarte 
competent. Tatăl meu a locuit ca licean în familia fostului 
lor superintendentlt2. Pe noi, copiii, ne-a dat la şcoală în 
Cluj, la liceul unitarian. În clasele primare, eu însumi am 
îăcut catehizare împreună cu colegii unitarieni. Tatăl meu 
zicea că e indiferent unde vom învăţa istoria jidanilor (bi- 
blică), aceasta fiind aceeaşi. Făcând lecţiile de religie la uni- 
tarieni profităm învățând limba maghiară, pe care nu avu- 
sesem ocazia să ne-o însuşim de copii mici. 

— Vă înşir şi astăzi pe cei 7 profeţi, aşa cum m-au în- 
văţat unitarienii (i-am înşirat în continuare). 

Domnii au zâmbit, unitarianul noros s-a muiat. Totuși, 
acest habotnic, chaplainIt Bowie, a început să frunzărească 
în memoriul episcopilor maghiari. Atunci, eu: 

— D-voastră căutaţi cazul plebanului romano-catolic din 
Cluj şi al celui din Gherla? 

Cerându-i memoriul, cu un gest, l-am deschis la punctele 
respeciive şi am continuat: 

— Îmi pare bine că pot să invoc arbitrajul unor feţe bi- 
scriceşti şi apărători ai libertăţii conştiinţelor, ca D-voastră. 
lată aceste cazuri. După cum sunt redate în memoriu, ele 
sunt revoltătoare pentru orice om cu simţ de dreptate, ne- 
prejudecat. Dar ce s-a întâmplat în realitate? =- 

Comandantul trupei române din Cluj a lăsat să-l dețină 
pe plebanul romano-catolic, pe când părăsea catedrala, după 
ce îşi terminase predica, E un abuz din partea armatei? Da, 
în aparenţă. De fapt, însă, predica a fost ţinută de ziua Sfân- 


5B 
www.dacoromanica.ro 


tului Ștefan, primul rege al Ungariei şi încreştinatorul aces- 
teia. Era o zi oficială de sărbătoare a Ungariei. Plebanul 
Hirscher, om cult şi mare orator bisericesc — întretesând 
texte biblice — a ştiut să desfășoare o agitație politică, de- 
ghizată cu creştinism şi onctuozitate.184 

Cazul plebanului (Csiky?) din Gherla e tot pe atât de 
edificator. Predica lui a fost rostită în ziua Sfintei Mării. 
Cum? Autorităţile trupelor române de ocupaţie, care s-au 
luptat contra lui Kun Béla, nu respectă cultul Sf. Mării? Ei 
bine, Sfânta Maria este patroana Ungariei, care își zice „Reg- 
num , Mariannum“185. Biblia a trebuit iarăşi să servească la 
ațăţarea contra trupelor şi administraţiei române, cu invoca- 
rea mamei lui Isus Hristos. De altcum, şi acest pleban a fost 
pus în libertate, după avertismentul primit cu arestarea. 

Arhiepiscopul de Canterbury clătina înţelegător din cap, 
ceilalți aprobau spusele mele prin tăcere. Chaplain Bowie 
tăcea şi el, mahmur. Atunci am continuat: 

— Rezultatele acestui fel de agitaţii au dus la catastrofe 
pentru familii maghiare şi au contribuit la îngreunarea po- 
liticii de stat, care îşi dă toată silinţa spre a asigura mulţu- 
mirea minorităţii maghiare. De exemplu, la liceul catolic-ma- 
ghiar din Arad, elevii claselor superioare au organizat un 
complot — în ţară ocupată — conspirând statutar să ocupe 
cu forţa: primăria, prefectura, poliţia, poşta şi comenduirea 
garnizoanei. Fireşte că acest complot copilăresc a fost des- 
coperit. Arestaţi, elevii au fost condamnaţi la închisoare. Ei 
şi-aii distrus cariera, familiile sunt disperate. Voi interveni 
la Maiestatea Sa Regele, după ce se vor mai uita faptele lor, 
ca să fie graţiaţi. Vina lor e vârsta, când tineretul e accesi- 
bil sugestiilor romanelor de detectivi şi predicilor pline de 
sugestii, cu invocări de texte biblice. De aceea, preoţii care 
abuzează de amvon, fiind ei adevărații vinovaţi, ar merita 
mai curând să primească, în public, câteva lovituri de vargă, 
decât ca tinerii, care au fost instigaţi de ei, să îndure ani de 
zile de închisoare şi distrugerea viitorului lor. Îmi dau seama 
că această părere -— din gura unui prim-ministru — trebuie 
să facă impresia că aş fi un barbar, însă nu am crezut de 
bine să nu vă fac. mărturisiri sincere. 

Arhiepiscopul de Canterbury a aprobat părerea mea, de- 
clarând că e condamnabil abuzul de a folosi religia pentru 
propagandă şi instigaţii politice. Înţelege pe deplin situaţia 
iar pe viitor îşi va controla informaţiile care i s-ar adresa. 
Acum judecă cu totul altfel acel memoriu. Era un bărbat 


59 


www.dacoromanica.ro 


zdravăn, un cap viril, model de englez frumos, însprânce- 
nat. Venise la masă în costumul de gală. 

Unitarul, invitat de mine să vină în ţară spre a cunoaşte 
stările din proprie intuiţie, mi-a mulțumit pentru informaţii. 
Totuşi, caracteristic pentru reputaţia de care „ne bucuram“ 
în Imperiul Britanic a fost gestul său privitor la broşura cu 
programul meu. Mă rugă să-mi pun semnătura pe marginea 
filei, cu punctul referitor la libertatea cultelor. Zâmbind, i-am 
îndeplinit dorinţa. 

Cu cardinalul catolic de Westminster, pe care îl vizitasem 
ia el acasă, am aranjat mai uşor chestia acuzațiilor din me- 
moriul celor trei episcopi maghiari. Terminând expunerea 
mea, el mi-a dat asigurarea că pe viitor, orice reclamaţii şi 
plângeri i-ar parveni, le va trimite scaunului papal de la Roma. 


Un alt şef, al unei secte importante, m-a primit tot la 
el acasă. După ce mi-a oferit loc, dânsul s-a zgulitI8 pe per- 
vazul şemineului, lângă focul deschis. Mi-a oferit şi mie să 
mă aşez de-a dreapta lui. Am mulţumit dar nu mi-ar fi fost 
la îndemână să vorbesc, cu un înalt demnitar bisericesc, în 
astfel de atitudine. Am găsit şi la dânsul întreaga înţelegere. 

Marele rabin, Dr. Herz, m-a primit, de asemenea acasă şi 
a rămas pe deplin mulţumit cu explicaţiile mele. Totuşi, dupa 
câteva zile m-a vizitat, impreună cu Dr, Gaster, pe! care ıl 
cunoscusem şi personal, după ce — par renomâelt! — îmi 
era de mult cunoscut. Marele rabin mă rugă să introduc m 
viitoarea constituţie un pasaj că evreii vor beneficia de toate 
drepturile cetăţeneşti. I-am arătat cum în constituţie nu pot 
fi înşirate nominal unele minorități, iar altele omise. No- 
ţiunea de „cetăţeni, fără “deosebire de limbă, religie etc“, 
cuprinde pe toţi cetăţenii, astfel şi pe evrei. Dacă ar fi nu- 
miți numai evreii, ar face impresia ori că la mijloc e un 
privilegiu, ori că este rezultatul unei presiuni, căreia corpu- 
rile legiuitoare române au fost silite să-i cedeze. La tot ca- 
zul s-ar provoca nașterea unui curent de antisemitism, care 
nu le-ar fi folositor evreilor, dar nici ţării. Datorită şi in- 
tervenţiilor în discuţie ale D-rului Gaster, confirmând argu- 
mentele mele, rezultatul explicaţiilor a fost că marele rabin 
m-a părăsit pe deplin mulţumit (Gaster fusese persecutat de 
Sturdza, prin anii 90. Stabilindu-se la Londra; nu i-a păs- 
trat totuşi ranchiună ţării. Din contra, în toate manifestările 
sale era solidar cu interesele românești. A fost savant etimo- 
log). 

Millerand, cu care am avut a face la Londra, era un om 
surmenat, obosit. Tittoni, un domn echilibrat. Scialoja!8, in- 


60 
www.dacoromanica.ro 


iocuitorul său, un om neted. Când s-au hotărât tratativele cu 
Rusia, tuturor celor mari le era „răcoare“ să ne ofere ospita- 
litate pe teritoriul lor. Italienii nu au șovăit ci, după 24 ore, 
ne-au pus la dispoziţie oraşul din Sicilia, pe care îl vom 
alege. Considerând cât de greu era accesul, apoi legătura ie- 
legrafică şi telefonică, i-am mulțumit D-lui Scialoja, pentru 
amabilitate. 

Intr-una din şedinţele plenare, s-a întrerupt discuţia pen- 
tru ceaiul de ora 5. La bufete era obișnuita aglomerare. În- 
tâmplător stăteam lângă Scialoja — prim-delegat în absenţa 
lui Tittoni — când îndărătul meu o voce anunţă: 

— Monsieur le président! 

Dându-mă la o parte îi făcui loc lui Clemenceau. Scialo'a, 
care şi el făcu loc, primise în acel moment ceaşca de ceai. 

S'il vous plait Mr. le president.189 

Se adresă moşului oferindu-i ceaşca. Dar Clemenceau: 

— O non mon chère, merçi, mais vous appartenez à la 
famille des Borgias . . .19% 

Am râs cu toţii, fireşte şi italianul. 

Lordul Curzon, un bărbat zdravăn, m-a ascultat cu des- 
tul interes şi mi-a spus să-i elaborez un memoriu. Nu ştiam 
în acel moment că peste 24 ore voi primi ştirea demiterii 
mele. Trebuie să rectific o nuanţă în expunerea relatată în 
cartea lui Tilea, referitor la Ucraina. Luptele interne din Ru- 
sia crau la apogeu. La Bucureşti se ridicau voci ca să inter- 
venim alături de Polonia, de Kolceak, Judenici, Kornilov!9%2 
etc., şi din sânul unor eroi civili de cafenea, ba şi de acei în 
uniformă. Abia înainte cu o generaţie îşi părăsiseră mormin- 
tele antecesorilor, fie pe plaiurile Bosforului, Caucazului, 
Leopold-Stadt-ului vienez, ori ale Alt-Stadt-ului din Praga, 
fie pe aiurea în larga lume, ei invocau pe Ştefan cel Mare, cu 
impulsiunea copiată de Ja Bucureşteni. Eram însă de acord 
cu Brătianu că România avea să-şi satisfacă destule îndatoriri 
urgente, decât să-şi permită gesturile pripite ale unei încercări 
de eroică sinucidere. Firește, nu am şovăit nici o clipă in 
rezistența de a nu băga degetul ţării între scoarță şi copac. 
In acest punct lealitatea lui Brătianu a fost perfectă. Nu am 
fost atacat de presa liberală, în numele patriotismului. 

In mijlocul acelei atmosfere, mă vizită un domn care uşi 
zicea „ministru al Ucrainei şi conte Margoline“ (?). De fapt, 
am rămas cu impresia că era polonez, cooptat ca ministru, 
ori de unii ucraineni, ori de la sine putere. Pe atunci, în 
Ucraina era o incredibilă secetă de oameni cărturari. Nepu- 


61 
www.dacoromanica.ro 


tând să-i fiu de vreun ajutor, i-am dat unele informații şi 
vorbe bune. (Acelaşi caz ca şi cu primirea la Bucureşti a re- 
prezentantului populaţiei din Arcibeidjean.)19% 

Având loc un banchet al asociaţiei de sub prezidenţia lor- 
dului Cecil, întemeiată pentru propaganda în interesul Li- 
gii Naţiunilor, m-am întâlnit din nou cu „ministrul ucrainean“. 
Discursul a fost ținut de Venizelos, în numele tuturor. Ca să 
nu fie vreo nemulţumire protocolară, eram aşezaţi tot câte 
cinci inşi, la mese rotunde. Astiel, fiecărui participant i-a 
revenit câte un loc de frunte. (Cei mari nu sunt mai puţin 
caraghioşi decât vulgul, când reprezintă „şefi“ democrați.) 
După terminarea mesei, ucraineanul venind la mine, mă în- 
trehă dacă l-aş putea prezenta prinţului Sapieha!%. Mergâu:] 
la acesta, am stat de vorbă cu el, interesându-mă cum stă 
Polonia în faţa zvonurilor din ziare, că bolşevicii sunt în 
preajmă de a-i ataca. La sfârşitul convorbirii cu ministrul po- 
ionez, am făcut doi paşi şi i-am strâns mâna ucraineanului. 
Apoi, reîntorcându-mă la Sapieha, i-am cerut voie să i-l pre- 
zint. Acest prinț polonez mi-a făcut impresia prototipului 
schlachtiţului!%. Băiat frumos, înalt, elegant, cu alurele mul- 
tor indivizi acreditați ca miniştri în străinătate. Sila meseriei 
le impune veşnică politeţe siluită. Totodată, neputând mani- 
festa o opinie personală dar nici să persevereze în misticismul 
de a apare ca un tâmpit spiritual ilustru, ei îşi însuşesc tim- 
brul unei individualităţi de suficiență labită. 

Prinţul Sapieha mă asigură că armata poloneză (cârpită 
din unităţi provenite de la armatele ţaristă, austriacă, ger- 
mană şi nou-recrutaţii voluntari polonezi), e perfect instruită. 
Nu au dispus de armament şi echipament. America, însă, 
le-a trimis, iar acum sunt siguri că-i vor înfrânge pe bolşe- 
vici. Ei, polonezii, au drepturi istorice asupra Ucrainei, până 
la Marea Neagră, inclusiv Odesa etc. (Acest polonez dorea 
să-i fie prezentat sărmanul „ministru al Ucrainei“ ca să se 
„înţeleagăţ. Halal înțelegere, dar i-am făcut micul serviciu.) 

Ţin să inserez şi impresiile ce mi-au rămas, cu privire la 
Paderewski1%, alt polonez. El a fost prezidentul delegaţiei po- 
loneze la Conferinţa Păcii. Era, incontestabil, unul dintre cei 
mai mari artişti la pian, ai timpului său, cunoscut şi admirat 
în toate ţările. De statură mijlocie, destul de robust, părul 
său buclat, amestecat cu fire albe şi fața mai mult lată, îl 
deosebeau de capul cu păr neted al lui List!9% şi de înfățişa- 
rea de semiindian a lui Saueri%. Mișcări vii şi atitudini ele- 
gante desăvârşite îl caracterizau pe polonez şi artist, care a 


62 


www.dacoromanica.ro 


încântat — cu virtuozitatea sa — o lume întreagă. Ce contrast 
între Paderewski şi Sapieha! 

Primind cotele graniţei proiectate între Polonia şi Româ- 
nia, l-am chemat pe Flondor2%, expertul pentru chestiuni bu- 
«ovinene. I-am supus aprecierii trasarea, prin care Valea Cere- 
muşului urma să fie cedată Poloniei. Flondor constată cu supă- 
rare pierderea acelui teritoriu. Ca să-l consolez îi spusei: 

— În definitiv, Valea Ceremuşului e un ţinut stâncos, ro- 
mantic, cu păduri exploatate, locuită de huţului săraci şi de 
evrei, tot săraci. Stânci pitoreşti avem destule în ţară şi în 
Bucovina. Dacă însă, d-ta ţii la Valea Ceremuşului, am să 
fac o adresă către delegaţia poloneză, rugând să renunţe la 
aceasta, în favorul nostru. Mă voi duce însumi la Paderewski. 

Flondor a acceptat vesel. Spre a-i potenţa buna dispoziţie — 
petrecându-l — am observat zâmbind: 

— Mă tem că Paderewski ne va împlini dorința... 

Pregătind nota, m-am prezentat la Paderewski. Expunând 
verbal conţinutul ei, dânsul, foarte gentil, mi-a dat asigura- 
rea că o va supune hotărârii delegaţiei. În prealabil însă, 
trebuie să ceară expertiza generalului Rozwadovski2l, dacă 
Polonia nu are un interes strategic special, pentru menţinerea 
Văii Ceremuşului. Rezultatul a fost că, după 48 ore, am primit 
aotificarea delegaţiei poloneze, după care, conform copiei ală- 
turate, s-a cerut Conferinţei ataşarea Văii Ceremuşului către 
România, ţara vecină, amică. Au ştiut polonezii ce fac, rẹ- 
ducându-și cu un gest de călduroasă amiciţie numărul mino- 
ritarilor, a căror prezență însemna numai litigii şi sarcini 
bugetare. 

Mă reîntorc însă la conversaţia cu lordul Curzon. Ceea ca 
ru s-au priceput nemţii să facă poate înfăptui Englitera, un 
stat ucrainean, de cel puţin 20 milioane de locuitori. Întru- 
cât contele Czernin??? a găsit reprezentanţi de-ai acestui po- 
por, îi va găsi şi Imperiul Britanic şi, dând educaţie engleză 
viitoarei generaţii, ar putea să europenizeze, nu numai statul 
ucrainean ci — prin pilda pașnică a acestuia — să înduplece 
și pe ruşii mari, albi, cât şi pe celelalte naţii din Rusia, să 
ia aceeași evoluție. pu 

Pentru România, o astfel de organizaţie statală ar fi de 
cel mai mare interes vital căci, având ca vecină o Ucraină 
amică, i-ar fi asigurată putinţa liniştitei dezvoltări etc. etc. 
Lordul Curzon m-a ascultat și mi-a pus diferite întrebări, 
însă nu înceta să revină asupra faptului că ucrainenii nu dis- 
pun de o pătură de intelectuali şi că, din cauza acestui manco, 


63 


www.dacoromanica.ro 


au s-ar putea organiza o administraţie de stat normală, Ad- 
miţând eu fireşte că la început acel stat ar fi departe de a se 
putea compara, în funcţionarea serviciilor publice, cu cele en- 
zleze, ori ale vechilor state europene, însă capabil de a evo- 
lua foarte repede — ucrainenii fiind un popor viguros şi 
deştept — Curzon a început să prindă inţeres, pe încetul, şi 
mi-a cerut, în fine, să-i elaborez un memoriu. Dar, îndată 
după această audienţă, căzând eu prin demiterea de la Bucu- 
reşti, totul a rămas baltă. Presupun că, deoarece în sânul. 
guvernului de coaliţie al lui Lloyd George şi între acesta şi 
celelalte guverne aliate, divergenţele de păreri deveniseră tot 
mai numeroase şi mai acute, apoi faptul că situaţia lui Wilson 
in senatul american se dezvolta tot mai dificilă — împreju- 
rări pe care Curzon le cunoştea — îl împiedicau pe ministrul 
de externe englez să se ocupe de planuri, care trebuiau să-i 
pară irealizabile, Şi critica pe care a făcut-o Churchill2%, în 
faţa mea, referitor la tactica aliaţilor în Rusia, de asemenea 
nu mai puţin sprijinul ce mi l-a dat Lloyd George — spre a 
putea să aranjez relaţia noastră cu bolşevicii pledează pen- 
tru temeinicia acestei presupuneri. În fine, mai concludent 
este eşecul lui Curzon cu încercările sale de a impune aranja- 
mentul între greci şi turci, Atatirk204 reuşind să nesocotească 
hotărârile Conferinţei. 

Lordul Hardinge?’ (fost vicerege a] Indiei) a asistat la pri- 
ma mea audienţă la Lloyd George. Pe dânsul l-a pus premie: 
ral să-mi citească telegrama prezidentului Wilson, referitoare 
la garanţiile libertăţii cultelor, în viitoarea constituţie română. 
De asemenea, oferta de tratative de pace, adresată Poloniei 
de Cicerin2%. Invitat de dânsul, Hardinge a discutat cu mine 
oferta unui „vas militar de instrucţie“, pentru dezvoltarea 
marinci noastre. Pe tema aceasta aiunsesem în impas. Mă 
găseam în embarras de richesseă?. St. Aulaire2%8, ministrul 
Franţei la Bucureşti şi mare amic al României îmi făcuse 
acecaşi ofertă. Călătorind cu trenul special — care ne-a dus 
la Paris, în frunte cu generalul Coandă — contele de St. Au- 
laire îmi mai “orbise despre avantajele. ce le-am obţine de la 
Franţa, în comparaţie cu cele ce mi le-ar oferi Anglia. 

Considerând microscopicul nostru litoral, îmi dădeam seama 
că graba dezvoltării marinei noastre va fi determinată de alte 
cauze, Acum, îmi explică lorul Hardinge cât de importantă 
ar îi pentru noi acceptarea ofertei engleze. Englitera e prima 
putere maritimă mondială. Când s-a reîntors dânsul din In- 
dia a văzut întreaga flotă franceză. Este aceea o flotă, în 
comparaţie cu flota engleză? Sunt francezii marinari, în com- 


64 


www.dacoromanica.ro 


paraţie cu marinarii englezi? Apoi au urmat explicaţii amă- 
nunţite, datorită cărora mi-am îmbogăţit modestele cunoștințe 
marinăreşti. Importantă era însă pentru mine nuanţa de mic 
conflict de interese între cei doi mari aliaţi, pe tema „vasului 
de instrucţie“. Cu aceeași atenţiune, cuvenită gentileţei ami- 
cale, de care mă învrednicea reprezentantul Imperiului Bri- 
tanic, îl ascultasem şi pe St. Aulaire. La sfârșit îi dădui și 
lordului Hardinge răspunsul pe care îl dădusem francezului, 
că sunt foarte recunoscător şi că, îndată ce o voi fi primit, 
voi supune oferta marelui stat major, respectiv amiralităţii 
noastre... 

Invitat, împreună cu Boerescu, la guvernatorul Băncii An- 
glici, am cinat fiind de față nepoata amfitrionului cu soțul 
ei, speakerul Camerei. Conversația a fost caracterizată tot 
timpul de acea firească familiaritate, proprie ospitalităţii en- 
gleze Pentru englezi, ori eşti dintru început un prieten — 
parca ai crescut împreună cu ei şi cu ai lor, de când erai co- 
pil — ori eşti inexistent. Un fluid, liber de tensiune ori re- 
tinere, pluteşte între oameni; un ton de firească omenie reci- 
procă. Aceeaşi ambianță şi la cina la care am participat îm- 
preună cu Albert Thomas%®, invitat de Asquith (numai vreo 
cinci bărbați). În mediul francez stăpâneşte o vioiciune de 
alta expansivitate, poate determinată de temperamentul ra- 
sei, insă sinceritatea parcă este mai acoperită de formulele 
politeţii, care sunt o notă specifică a limbii franceze. Ge- 
miitlichheit-ul2i0 german e foarte plăcut, însă deosebirea din- 
tre acesta şi cel englez, cred a o exprima mai bine calificând-o 
ca deosebirea dintre umorul nemtesc al lui W. Busch?!! sau 
cel din Fliegende Blătter?!2 şi între cel englez, care e aromati- 
zat de obicei cu un accent de corozivitate. În mediul garman, 

xteriorizarea dispoziţici dominante s-ar putea simboliza ca 
en anând din Bigelfalte?i3, corectă ca pe strună metodică; în 
cel englez, ca reoglindind smokingul ori fracul, drept veștmânt 
obișnuit în societate... 

Cred că e destul de interesantă — ca să o rețin — o con- 
versație cu A. Bonar Law2lf, fost prim-ministru, iar în cabi- 
netul Lloyd George, reprezentantul partidului conservator şi 
vice prim-ministru. M-a primit şi el în fața şemineului. Inte- 
rcsându-se asupra tratamentului ce au avut de suportat ne- 
germanii şi nemaghiarii, în decursul războiului, i-am schiţat 
internările şi deportarile în „confinare“, procesul înscenat 
de agentul provocator David Pop, depresiunea sufletească, an- 
tagonismul dintre armatele austro-ungare şi germane, între 


5 — Memorii, vol, I 65 


www.dacoromanica.ro 


contingentele maghiare și austriece, între cele slave, române, 
italiene şi cele maghiare sau nemțeşti. Popoarele erau dușma- 
nele cele mai dârze ale monarhiei habsburgice. Fiecare slav, 
italian, român ori neamţ-naţional dorea înfrângerea centrali- 
lor, era un membru firesc al mafiei duşmanilor interni. 

Fusesem la o nuntă, cu fetița mea de 7 ani. Copiii și-au 
avut masa lor, La sfârşitul mesei, un băieţaş de cca 13 ani 
întrebă de mamă-sa dacă i-ar permite să o peţească pe fetiţa 
mea. Doamna îmi povesti râzând nostimada iar eu, fireşte, 
îmi dădui învoirea. Băiatul era în uniforma elevilor din The- 
resianum“215, având astfel şi săbioara de paradă. Pe drum, 
spre casă, avu loc următorul dialog între mine şi fetița mea: 

— Te felicit, Ileana, ai făcut o cucerire. Băiaţul a între- 
bat dacă mamă-sa îi permite să te peţească. Dânsa m-a în- 
trebat iar eu sunt vesel să capeţi un bărbat așa de drăguţ. 
Dar ţie ți-ar plăcea? Fetiţa mă asculta şi se gândea... apoi 
zise: 

— Băiatul îmi place dar nu m-aş mărita cu el. 

— Pentru ce, dacă-ți place? 

— El e neamţ... 

— Căsătoriile se încheie în cer. Nu se poate şti cine va fi 
hotărât să devină bărbatul tău. Dacă băiatul va fi om de 
treabă, de ce nu te-ai mărita cu el, numai pentru că e neamţ? 

Eram foarte surprins, așteptând răspunsul. Fetiţa se tru- 
dea, căutând cuvintele spre a-mi explica. În fine, zise: 

— Uite, tată, el e neamţ, eu sunt româncă. Nu mi-ar plă- 
cea să trăiesc cu el. De câte ori i-ar bate pe nemți, eu să mă 
bucur și totuşi să fac aşa parcă mi-ar părea rău. Apoi, de 
câte ori îi bate pe români, el să se bucure şi eu să mă prefac 
că nu sunt tristă. Nu mi-ar place aşa o viaţă... 

Astfel se reoglindeşte, între popoarele habsburgilor, dispo- 
ziţia lor sufletească, drastic şi tragic. Bonar Law a ramas 
foarte impresionat... 

La Londra, Balfour m-a primit în biroul său de la minister 
şi mi-a oferit loc în faţa şemineului. M-a poitit să mă simt 
comod, asta însemnând să-i imit pilda. Dânsul se așeză în 
fotoliul larg şi scund, întinzându-și picioarele pe un scaun 
plasat înaintea focului deschis. Neobişnuit cu o astfel de ati- 
tudine, am șezut totuşi normal (nici la Bucureşti nu am putut 
învăţa să-mi arunc un picior pe scaun şi să mă așez pe căl- 
câi, nici la Londra să stau culcat la foc). 

La ceaiurile din Paris şi Londra, în casa lui H. W. Steed?!6, 
pe atunci directorul ziarului „Times“, ne întâlneam, așa-zi- 
când, toate neamurile, îndeosebi sud-est orientalii şi balcani- 


66 


www.dacoromanica.ro 


cii, dar şi până la japonezi. Cu stăpânul casei eram în priete- 
neşti raporturi personale încă din Vienă, unde fusese cores- 
pondentul „Times“-ului şi prezidentul asociaţiei presei străine. 
Onorurile casei le făcea M-me Rose. Era cel puţin cu 10 ani 
mai în vârstă decât Steed. Locuinţa lor era comună. Dânsa 
era corespondenta unui ziar englez. Ajunseră cunoscuţi, pe 
când Steed fusese corespondentul ziarului „Times“ la Roma 
iar, mutat la Viena, îl întovărăşi şi dânsa. Contesă italiană, 
cra o femeie de cultură universală, cu mult umor şi tempera- 
ment viu, cunoscătoare adâncă a culiselor politicii externe eu- 
ropene, cât şi în relaţii personale cu o mulțime de oameni 
politici, din toate neamurile. 

Împreună cu Lencica, aparţineam cercului intim al casei 
Steed-M-me Rose. Dânsa prinsese prietenie deosebită față de 
Lencica. Pe când mă găseam la Londra, i-a scris scrisoarea 
pe care Lencica a păstrat-o şi pe care o copiez în cele ce ur- 
mează: 


Pe plic: Notting Hill W. II Notting Hill II Timbru 
11. 450 M 11. 45 2 1, Two Penny 
1 Feb. 20 1 Feb. Half Penny 
[Scrisoarea] 
Te'ephone Landdowne House 7 
Park 2347 Holland Park. W 


Janvier 31. 1920 


Très chère Madame Vaida?! 


Commeprende qu'il ne vous garde pas rancune de lui avoir 
nié ce que vous affirmez qu'il vous a pris sans permission, 
M. Steed me prie de vous rendre compte du grand succès 
personnel qu'a obtenu à Londre Son Excellence le President 
du Conseil de Roumanie. Des discours qui ont eté prononcés 
en public, le télégraphe vous aura informé mais il est plus 
important que vous sachiez quels propos ont été tenus au 
sujét de votre mari et a son insu. Afin que vous ne soyez 
trop orgueilleuse, il faut vous avertir que M. Vaida doit keau- 
coup à son prédécesseur. Sa simplicité, sa sincerité et son 
franc-parler ressemblent si peu aux façons de M. Brătianu, 
que tous les gros bonnets ici se sont mis a chanter en coeur: 
„For he is a jolly good fellow“. Plaisanterie à part, des per- 
sonnages aussi importants que Lord Hardinge, le chef perma- 
nent du Ministère des Affaires Etrangères, ancien Vice Roi 


67 


www.dacoromanica.ro 


des Indes et M. Bonar Law, le Vice President du Conscil, ont 
dit à M. Steed qu’ils avaient été très impressionees par lhon- 
nêteté et la droiture de M. Vaida et qu’ils étaient persuadés 
qu'avec des gens comme lui, à la direction de ses affaires, la 
Roumanie aurait bientôt une situation morale et politique très 
differente de celle qu’elle a eue jusqu'ici. En entrant au- 
jourd'hui avec M. Steed au dejeuner, donné par M. Boeresco, 
Lord Hardinge a dit „Bon type ce Vaida! Nous somme très 
contents de lavoir connu. Il ne fait pas des phrases“. Pour 
ceux qui connaissent les diplomates et les hommes politiques 
anglais cela veut dire beaucoup. Ils ne se donnent pas faci- 
lement et ils ont horreur de la finesse et de la lombardise. 
Je ne sais pas quelles ont été ou quelles seront les consequen- 
ces positives imm€diates du voyage de lami Vaida, mais je 
sais qu'il a crée en deux ou trois jours, dans les sphcres 
officielles, une atmósphére plus favorable à la Roumanie que 
la diplomatie roumaine a su créer depuis que le rayaume 
existe. 

Nous n'avons eu qu'un regret — celui de ne pas vous 
avoir vue à coté de votre mari. Cela espérons n’est qu'un 
plaisir remis. 

Choisissez pour votre visite un moment où le temp sera 
plus favorable qu'il n'a été ces jours-ci et nous tacherons de 
vous faire voir Londres et ses environs. 

Aujourd'hui, Samedi, bien que déjà fatigué, le Premier 
Ministre nous a honoré de son visite pour le thé. Cn entrant 
il m'a dit „Madame, vous ne m'embrassez pas comme quand 
nous nous sommes quittés à Paris?“ 

Tranquillement je lai embrassé sur les deux joues et 
Tilea m'a dit doucement: „C'est la vengeance de Vaida“. Tant 
mieu puisque C’est moi qui I gagne! 

Soignez-vous bien afin que l'évènement se passe vite ct 
dans les meilleurs conditions. Espérons aussi qu’il scra le 
messager de la vraie paix. 

Il vous embrasse tendrement chère madame Vaida, comme 
on embrasse les êtres bons et beaux pour lesquelles on a de 
ladmiration et de lamour. 


Bien à vous Clemence Rose 


Pe ultima pagină a scrisorii, Steed adaugă cu scrierea lui 
măruntă: 


P.S. Lu et approuve. Dans toute cette histoire veridique, 
c'est moi qui fais la plus pietre figure. Tristesse du sort! 
Mais je me console en pensant que je dois être une espèce de 


68 
www.dacoromanica.ro 


mascotte. Voilă tous mes amis et compagnons de conspiration 
qui deviennent de grands personnages!: Masaryk2l8, Benes?19, 
Trumbiteh?2 et maintenant Vaida, sans oublier Pinoubliable 
Lupu. Je pourrais dire d'eux comme Waldeck Rousseau??! a 
dit ce Lesseps 222—2%5, par rapport à la France, qwils ,„m'ont 
fait Paumâne d'un peu de gloire“. Si seulement leurs meilleurs 
moitiés voulaient me faire l'aumône d'un peu d'amitie. N'im- 
porte. Contre toutes les cruautés il faut endoucir le coeur. 
Vive la Roumanie! quand mâme la Roumanie, à qui la visite 
de Vaida a fait tout bien. Puissent tous ceux qui ont le triste 
courrage d'ître jaloux de son succès, le lui pardonner pour 
le bien de la patrie! 

Wickham Steed 


Pentru iugoslavi şi noi românii, casa lui W. Steed şi a 
M-mei Rose era o oază. Steed lua şi atitudine critică, în „Ti- 
mes“, contra politicii guvernului englez, îndeosebi a lui Lloyd 
George şi a lui Wilson. Era, împreună cu Seton Watson (Sco- 
tus Viator)?24, aprig susţinător al cauzei anti-austriece, adică 
al popoarelor negermane şi nemaghiare. În definitiv, interesul 
cauzei engleze, mai apropiat şi mai îndepărtat, aşa cum íl 
vedea dânsul, îi determina judecata politică. Ca temeinic cu- 
noscător al stărilor din monarhia Austro-Ungară îşi dădea 
scama că Francisc Iosif? şi evoluţia pe care ideea naţională 
o luase în veacul al XIX-lea măcinaseră temeliile statului 
habsburgic. A-l salva în mod artificial, prin pilaştri diplo- 
matici — precum marile puteri prelungiseră agonia Turciei 
sultanului, cu cârji efemere, de dragul „echilibrului european“ 
—, ar fi însemnat a contribui la renașterea unei Germanii în- 
tărite. 

Forțe intrinsece nu mai putea produce monarhia danu- 
biană. Rusia era şi ea zguduită în toată existența ei. Era lo- 
gic ca politica engleză să-și pregătească aranjamentele vii- 
toare — pe plan extern, sub perspectiva veacului XX — ca 
mare putere dominantă, europeană şi mondială. Era logic. 
Logica însă, în relaţiile dintre oameni şi colectivităţi, nu ur- 
mează totdeauna — în butul?2 axiomelor şi premizelor clare 
— înfăptuirea rezultatului final, prevăzut ca apodictic. Atât 
Germania, cât şi Rusia (U.R.S.S.) s-au reîntărit şi reorgani- 
zat. Şi astfel, prin 1943—44, pe când ţara noastră era sub 
ocupaţie germană, ne-a fost dat să ascultăm la radio sfaturile 
amicului W. Steed, de a ne da de partea ruşilor — aliaţii 
anglo-americanilor — pe care ruşii i-au slavat de cotropirea 
germană. Aşa se dezminte „logica“ în poltică, interpretarea 


69 


www.dacoromanica.ro 


noţiunilor variind după interesul celor MARI, iar cei mici 
trebuind să accepte şi să aprobe ca „logic“ ceea ce învăța- 
seră să creadă că e absurd. Aceasta se numeşte adaptare. 


... Şicanele urzite prin intrigile din Bucureşti, pe lângă 
falsificarea telegramelor mele, se manifestau şi în alte forme, 
datorită secretarului general de la externe, Docan, cu com- 
plicitatea lui Mârzescu şi, în afară de furtul şi întârzierea 
transmiterii acestora, regizate sub conducerea lui Brătianu. 
De exemplu, chestia numirii lui Boerescu, ca ministru al Ro- 
mâniei la Londra: înainte de plecarea mea din Bucureşti îl 
propusesem Regelui spre numire. Regele aprobase şi sem- 
nase decretul. Astfel, sosind eu la Londra, îl prezentasem ca 
pe noul nostru minitru cu ocazia diferitelor întâlniri cu 
membrii guvernului şi cu alţi înalți demnitari englezi. To- 
tusi, decretul de numire nu era publicat. Zadarnic telegra- 
fiam lui Ștefan C. Pop. Zadarnic îmi răspundea că zilnic 
stăruieşte la palat. Norocul meu şi al lui Boerescu era greu- 
tatea circulației de pe atunci, cu care puteam învinui în- 
târzierea. 

Problema macedo-română era pe cale bună, să fie 
aranjată satisfăcător. Venizelos?” sosind la Londra, mă vizită. 
După ce s-au discutat diferite chestiuni de actualitate, am des- 
chis conversaţia asupra macedo-românilor. Voi căuta să re- 
dau, pe cât se poate de fidel, dialogul nostru: 

— Cum D-voastră repatriați grecii refugiaţi şi astfel, păşu- 
nile din Valea Vardarului nu vor mai putea fi folosite de 
turmele macedo-românilor, comune întregi de-ale conaţiona- 
lilor noştri caută să fie colonizate în România. Pe_de altă 
parte, tranşeele din război au trecut, în multe locuri, astfel 
incât populaţia satelor a fost silită să plece. Și din aceasta, 
o parte doreşte să se stabilească la noi în ţară. 

„_Mi-aș permite să Vă fac o propunere concretă, ca bază de 
discuţie, pentru definitiva aranjare a problemei macedo-ro- 
mâne. Cred că este în interesul ambelor ţări şi naţiuni ca, 
acest singur litigiu vechi şi dureros să fie rezolvat defini- 
tiv. În acest scop să se instituie o comisie greco-română, 
pentru evaluarea averilor acelora care ar dori să emigreze la 
noi, spre a fi despăgubiţi de statul român. Statul grec nu 
ar avea de a face cu particularii emigraţi, ci ar face decon- 
tarea cu statul român. 

Aceia însă, dintre macedo-români, care nu ar voi să se 
expatrieze, să primească dreptul de a-şi susține şcoli şi bi- 
scrici şi de a beneficia de limba lor, chiar în dezbaterile 


10 


www.dacoromanica.ro 


Consiliului Comunal. Aceste drepturi ne-au fost recunos- 
cute de guvernele ostile din Ungaria, chiar și în timpul ce- 
lui mai exagerat şovinism. (Aceasta a fost esenţa expunerii 
mele, ilustrată cu invocări şi exemple.) 


— Sunt de acord cu D-ta, că trebuie să aranjăm chestia 
cuţo-valahă.2% Am impresia că propunerea D-tale oferă po- 
sibilitatea să o traducem în practică. Întrebuințarea ca limbă 
de instrucţie, în şcolile primare, am admis-o şi în trecut. Nu 
înţeleg chestia cu limba de dezbatere în Consiliul Comunal. 

— Vorbind între ei şi în familie limba lor, e firesc să 
dezbată agendele comunale tot în această limbă, în care se 
pot exprima mai precis. Procesele-verbale și actele pentru 
autorităţile superioare s-ar redacta în limba greacă. 


— Aceasta s-ar putea admite, în fine, şunt convins că 
vom găsi soluția, deși, să-ți mărturisesc, aş regreta foarte 
mult emigrarea cuţo-valahilor. E un popor deosebit de ta- 
lentat. Ei au dat Greciei o mulţime de artişti, comercianţi, 
industriași de frunte. Apoi advocaţi, medici și alţi intelec- 
tuali distinşi. Dintre bărbaţii noştri politici și dintre mem- 
brii corpului diplomatic grec, sunt mulţi inşi de origină cu- 
țo-valahă. De exemplu, și dintre cei mai eminenţi colabora- 
tori ai mei sunt cuţo-valahi (a înşirat mai multe nume, din- 
tre care mie abia unul-doi îmi erau cunoscuţi). Emigrând nea- 
murile lor, Grecia ar suferi o reală pierdere pe viitor; to- 
tuşi, va trebui să ajungem la o înţelegere. Oricât aș regreta, 
mă consolez cu faptul că între România și Grecia a existat 
și în trecut o reciprocitate în privinţa aceasta. Noi am be- 
neficiat, în viaţa de stat, de energiile şi priceperile cuţo-va- 
lahilor, la D-voastră în schimb, au fost asimilați nenumărați 
greci. Între alții, membrii corpului D-voastră diplomatic sunt 
în majoritate de origină grecească: Pherekydes,22 Diamandy, 
Germany, Philodor. Mytilenys2% etc. etc. Așa ne-am com- 
pensat reciproc... 


Oferta de împrumut, în numele unui grup american, prin 
căpitanul Shwab, am menţionat-o în alt loc. Pentru înlo- 
cuirea bancnotelor vechi, cu altele noi, a făcut ofertă o firmă 
engleză, de renume mondial. Aceasta tipărea și bancnote ame- 
ricane, de dolari. A rămas ca să-şi trimită reprezentantul la 
Bucureşti, spre a trata cu o comisie pe care trebuia să o 
numesc după reîntoarcere („Schimbul bancnotelor“ s-a fă- 
cut apoi sub guvernul Averescu, împreună cu loviturile mari 
de „șperţ“, prin cei informaţi la timp, că se va conta cu 1:3). 

Compania „Marconi“, din acţiunile căreia, se zicea că Par- 


T1 


www.dacoromanica.ro 


tidul Liberal al lui Lloyd George ar deţine importante pa- 
chete, mi-a făcut o ofertă avantajoasă: ne va organiza re- 
ţeaua de telegraf şi telefon şi va pune la dispoziţie funcţio- 
nari-instructori. Telefonia fără fir e pe cale de a fi pertecţio- 
nată şi, îndată ce invenția va putea fi aplicată practic, va fi 
introdusă şi la noi în ţară. Achitarea se va face prin amorti- 
zare, timp de 30 de ani, când întreprinderea va avea să treacă 
la stat, ın stare perfectă, la înălţimea progresului tehnic de 
pe atunci. Cota de participare la beneficiu, a statului, va 
creşte an de an iar, în caz de mobilizare, toţi funcţionarii 
vor fi militarizaţi. 

A rămas ca acea companie sa-şi trimită reprezentantul 
la Bucureşti după reîntoarcerea mea iar eu să numesc co- 
misia de experți cu care va avea să negocieze. Cât l-a cos- 


tat ulterior pe Stat — căzând guvernul — abandonarea ideii 
de a moderniza tehnica telefonică şi telegrafică?.... 
Un grup englez — Conzens Hardy — oferea construirea 


reţelei feroviare în Basarabia. Caracostea, şeful comisiei de 
experți pentru chestiuni C.F.R. — fost subdirector al C.F.R. 
şi înrudit cu Brătianu — s-a opus măcar să discute oferta; 
„avem noi inginerii noştri“, „prin noi înşine“. Zadarnic am 
opus argumentele mele: Lipsa capitalului de investire, care 
nu ne va permite nici după 30 de ani un export reniabil al 
produselor basarabene căci, nici dupa 30 de ani, rețeaua nu 
va fi construită. Ce pierdere rezultă pentru populaţie şi pen- 
tru stat din cauza aceasta! Apoi, interesul Angliei ca să-şi 
apere capitalul investit ar asigura — mai mult decât o ar- 
mată — buna vecinătate cu Rusia. 

Când însă „prin noi înşine“ era în pericol să fie aplicat, 
în beneficiul bugetar și politic al statului, nu găseai un sin- 
gur liberal să poată pricepe. Zic „să poată pricepe“. Căci, cre- 
dința că ei sunt singurii chemaţi de a reprezenta adevăra- 
tele interese ale statului era atât de mult trecută în convin- 
gerea acestui partid de sectari, încât, identificând statul cu 
partidul lor şi interesele statului cu ale lor, nu puteau pri- 
cepe nici cele mai logice argumente, care atingeau credinţa 
şi sentimentele lor, fixate în instinctul de autoconservare al 
indivizilor. 7 

Timp de 20 ani nu s-a putut face nimica pentru asana- 
rea sufletească, în urma veşnicelor schimbări de guverne. 
Rezultatul luptei, susținute -pentru salvarea dictaturii libe- 
ralc, a fost dezastrul țării când, împlinindu-se vremurile, 
ne-am pomenit în fața socotelilor ursitei. lar românul plă- 
teşte şi ispăşeşte, dar totuşi nu învaţa minte... 


72 


www.dacoromanica.ro 


În mijlocul preocuparilor grave şi a răspunderii, de fie- 
care clipă, a funcţiei, mi se impuneau şi preocupari banale 
care atingeau câteodată grotescul. Norocul meu că firea îmi 
permitea să trec cu umor, găsind cu ușurință soluțiile. 


Intr-un timp, — la Paris — se născuse, în sânul cola- 
Foratorilor mei ardeleni, un curent, dorind ei să fie ,„infor- 
maţi“ asupra activităţii mele de ordin tactic. Sfredeluşul dra- 
cului era Coltor: Veşnica nemulțumire, pe:tema de ambiţie 
nesatisfăcută fusese fomentată%l de Moroianu%?. Acesta nu 
se putea impăca să nu fie el șeful comisiei financiar-eco- 
nomice. Şerban%3 era mai tânăr, dar extrem de muncitor, 
priceput şi pedant ın implinirea datoriei. Moroianu, excelent 
pentru propaganda verbală printre publiciști şi oameni poli- 
tici, era lipsit de pasiune pentru munca măruntă, de miga- 
leala, fără de care nu se poate construi temeiul rezultatelor, 
nici mari, nici măcar mici. 

Fireşte, colaboratorii mci își aveau instrucţiunile, dupa 
caz şi imprejurări: nuanţarea ştirilor pentru presă care — 
în cazul că nu vedeau tiparul — circulau de la ureche la 
ureche. De exemplu: referatele lui Tocineanu, maiorul-ofi- 
ter de legătură în Banat, care ştiuse să procure textele te- 
legramelor lui Fontenai, însărcinatul Franţei la Belgrad, re- 
feritoare la „republica bănăţeană“; purtarea maghiarofilă a 
generalilor francezi la Timişoara (De Labit); telegrama lui 
Bela Kun, radiografiată pentru Lenin etc. Puse discret la 
dispoziţia cutărui corespondent („numai pentru D-ta“), aces- 
tea ajungeau în câteva zile la cunoștința şefilor „mari“. De 
altadată trebuia înscenată provocarea motivării unei recti- 
ficări ori a unei desmințiri. 

Prin Coltor susțineam legătura cu italienii. Când intrigile 
acestora şi atitudinea lor față de unguri, la Budapesta, nu 
mai erau de suportat, i-am spus lui Coltor că, dacă el continuă, 
voi fi silit să nu mai intervin ca presa bucureşteană să cruțe 
de atacuri tactica italiană. Rezultatul a fost intervenţia lui 
Nitti. El ordonă, pe cale radiofonică, ca ambasadorul Imperial, 
din Londra, să-mi comunice urgent, în numele guvernului 
italian, că s-a dispus să nu se mai facă greşelile din trecut, 
Italia dorind să sprijine interesele române. Un consilier de 
legaţie aştepta în salon, spre a-mi face această comunicare, 
în timp ce, în odaia de alături, eu primeam prin Caius şti- 
rea telefonică de la Paris, despre demiterea mea şi despre 
numirea guvernului Averescu. Trecând la italian, în salon, 


am ascultat mesajul lui Nitti şi — cerând Lugoşianu2%4 bi- 
roul nostru din Paris — i-am dictat româneşte ordinul meu, 
73 


www.dacoromanica.ro 


ca să nu se aventureze băieţii din biroul presei la colportarea 
de ştiri dăunătoare amiciţiei noastre cu Italia. Voind apoi 
să-i traduc consilierului ce telefonasem, acesta îmi declară, pe 
deplin mulţumit, că a priceput cuvânt de cuvânt. Nu e de 
mirare, căci grijisem de [alegerea] cuvintelor dictate, 

In nenumărate cazuri am izbutit cu tactica mea, dobân- 
dită prin experienţa de aproape trei decenii, în contact cu 
rafinații oameni politici maghiari, zăpăciţii austrieci, teore- 
ticienii doctrinari germani, cehii  repeziţi, croâţii subțiri, 
sârbii brutali, francezii superficiali şi englezii realiști. Am . 
învăţat însă, înainte de toate, că nu-i poţi transmite de-a- 
proapelui tău apercepţia de a citi în sufletul cuiva gândul 
său ascuns prin vorbe şi că — în interesul reuşitei — nu e 
permis să comunici tactica ta, nici celor mai intimi ai tăi. 
Accasta ar putea fi divulgată ori schimbată, în interesul ob- 
tinerii rezultatului, dacă nu chiar invertită. De aceea l-am 
trimis pe Moroianu, cu un grup de distinși corespondenți 
străini, prin Transilvania, iar Maniu l-a numit secretar ge- 
neral la prezidenţia Consiliului Dirigent. Pe ceilalţi colabo- 
ratori i-am împăcat, cu ocazia unei excursii — în decursul 
mesei — mai cu glume, mai cu vorbe de tâlc... 

Penibilă era să devină prezenţa la Londra a d-nei Hor- 
tensia (Tani) Goga.2% Într-o zi' mă pomenisem cu ea la Pa- 
ris. Venise, zicea, ca să cumpere rufărie şi pânzeturi, pe 
seama unei şcoli sau a unui orfelinat. Zilnic era prin bi- 
roul unde lucrau secretarii. În mod firesc se interesa de toate 
chestiile. Le-am spus tuturor.să se poarte față de dânsa, cât 
se poate de prevenitor și complezant. 

Câtva timp mai târziu, urcându-mă în compartimentele 
rezervate pentru mine şi suita mea, spre a pleca la Londra, 
o găsii și pe D-na Tani în tren. Pleca la Londra, după ce nu 
găsise la Paris albiturile (,,„lingeria“) căutate. 

Sosind în capitala engleză, după primirea oficială, fie- 
care membru al delegaţiei am obţinut câte un apartament 
rezervat la unul din marile hoteluri. Zilele următoare luam 
masa în largul restaurant al hotelului. Când intram, în frunte 
cu D-na Tani, tot publicul se întorcea spre noi iar, după ce. 
ne aşezam, se mai furişa câte o privire scrutătoare, lunecând 
peste societatea noastră. Ce puteam face decât pe „prostul“, 
oferind, bineînţeles, locul din fruntea mesei, singurei doamne 
din societate. A treia, a patra zi, Magde, care îmi era unul 
din valoroşii informatori, ţinu să mă avertizeze, în franţu- 
zeasca lui stâlcită, că eu poate nu cunosc unele prejudecăţi 
englezeşti, De aceea îşi permite să-mi atragă atenţiunea asu- 


14 
www.dacoromanica.ro 


pra impresiei nefavorabile ce ar putea să se nască în opi- 
nia publică, văzându-mă mereu în societatea D-nei Goga, ın 
timp ce soţia mea e la Paris şi însărcinată. 

I-am răspuns: „D-ta cunoşti relaţia dintre Goga şi ne- 
vastă-sa şi aceea dintre el şi mine. Sărmana femeie a venit 
desigur ca informatoare a lui Goga, încercând să-i fie ser- 
viabilă, prin trimiterea de rapoarte asupra activităţii mele. 
Puțin îmi pasă. Însă, secretarii mei sunt bănuitori şi cum 
dânsa este zilnic în biroul lor, interesându-se de noutăţi, ei 
țin actele sub cheie. Cunosc felul de prejudecăţi engleze în 
chestii matrimoniale, rămase ca tradiţii din timpul victorian. 
La tot cazul, îți mulţumesc că mi-ai atras atenţia. Am luat 
prea ușor şi mai mult cu umor, decât grav, prezidarea prin 
D-na Goga a mesei primului-ministru român, într-un restau- 
rant din Londra ticsit de public. Voi căuta să remediez farsa.€. 

Sfătuindu-mă cu V. V. Tilea, am aranjat un plan stra- 
tegic. Valer Branişte şi Petre Poruţiu2% având un aparta- 
ment dublu, ni s-a servit tuturor masa, la prânz şi la cină, 
în salonul lor larg. Cum între timp sosiseră şi Niţă Sârbu 
cu Avram Imbroane, din Paris, ei luau masa în restaurant. 
Astfel D-na Tani nu era singură. Greutatea de a nu o ofensa 
a fost evitată prin intrarea lui Tilea în biroul unde dânsa îşi 
făcea de lucru la ora prânzului şi — fiind uşa deschisă spre 
antecameră — el o închidea. Folosind momentul, eu o tu- 
leam furişându-mă afară şi dispăream peste culoar în apar- 
tamentul de refugiu. Un joc cam copilăresc în vremuri aşa de 
serioase, dar a trebuit să-l joc şi pe acesta. 

Când, după numirea guvernului Averescu, ne reîntorceam 
cu toţii la Paris, se găsea şi D-na Goga printre noi. Nu aflase 
nici la Londra „lingerie“. Apoi, după întrunirea camerei ave- 
rescane, şedea zilnic înmpreună cu soru-sa, Lucia — în loja 
de la Ateneu —lângă scaunele noastre, spre a putea comu- 
nica lui Goga impresiile şi frânturile de conversații pe care 
reuşeau să le prindă. Colegii, deputaţi mai tineri, au prins 
intenția și le serveau cu năzbâtii, spuse ca din nebăgare de 
seamă. lar la tribună — printre apropourile, mult-puţin spi- 
rituale, ale prezidentului Camerei — se dezbăteau legile pen- 
tru România „Mare“. Aşa a fost, este şi rămâne tragicome- 
dia speciei umane, în toate timpurile şi pretutindeni... 

La Paris nu am stat decât două zile, pentru audienţele 
protocolare de adio şi predarea agendelor, profesorul I. Can- 
tacuzino%? rămânând prim-delegat interimar iar Caius Bre- 
diceanu subsecretar de stat. PDânsul a fost primul în ţară cu 
acest titlu, pe care reuşisem să i-l obţin prin Mişu. Rămâne 


75 
www.dacoromanica.ro 


să mai notez unele observații referitoare la oameni şi împre- 
jurări, de pe timpul Conferinţei. 

Brătianu era matinal, gurmand şi gurmet2%, În schimb, 
se culca pe la ora 9, cel mult 10 seara. După o masă abun- 
dentă şi selectă, trebuia să-şi facă siesta, dormind până la 
ora 4. Când îl ajungea un necaz, remediul lui era somnul. Se 
povestea în familie (Pillat)23% că, cu ocazia morţii tatâne-său, 
ar fi dormit 24 ore. La recepții serale mergea numai silit de 
indatorirea protocolară a funcţiei şi căuta să plece cât de 
curând. Îi plăcea să conducă maşina şi o lua cu iuțeală verti- 
ginoasă. Doamna Eliza îl trata câteodată repezindu-l, chiar 
şi în faţa mai multora. Era o femeie superioară ca intelect şi 
cultură. Desigur, Brătianu avea o bună şi rafinată sfătuitoare 
intr-însa, în chestii de tactică politică, intrigi de partid, ex- 
pediente. Faţă de mine, ea făcea pe neinformata, interesân- 
du-se de mersul lucrurilor, căci „de la Ion“ nu ar putea auzi 
nimic. Dânsa m-a poftit cu sine la ceai, la amica lui Aristide 
Briand240, unde a venit şi contesa de Noailles24l, poeta, năs- 
cută Brâncoveanu. Îndemnat de D-na Eliza, am caracterizat, 
în fața acestor doamne, purtarea unora dintre generalii fran- 
cezi, în părţile ungurene şi bănăţene. Asupra delicatei poete 
franceze, de origine greacă, am făcut impresia de Phome sau- 
vage??? dar, deschizându-se anchetă, a urmat condamnarea 
generalului-comandant din Timişoara, 

Brătianu era un Realpolitiker2%% şi totuşi un sentimental, 
Fiind tip limfatic, suferea permanent cu gâtul, tonsilile2% şi 
corzile vocale, ceea ce îi răguşea vocea aproape permanent 
şi-i îngreuna modularea, ca printr-o surdină. Dispunea de un 
umor simpatic şi de un cuceritor farmec al personalităţii. 
Aveam impresia că poza de rigiditate îl costa un efort. Era 
antrenat să ia uşor meschinăriile, intrigile şi lipsa de omenie 
a contemporanilor şi să le exploateze pentru scopurile sale 
politice. Se debarasa de colaboratorii care nu-i erau cu to- 
tul devotați, plasându-i pe linie moartă și se pricepea să-şi 
slăbească contrarii de partid, atrăgând dintre fruntaşii lor pe 
aceia care puteau să-i facă lui servicii, ori neutralizându-i 
ca să fie contrarii lipsiţi de serviciile lor. 

Colaborând şi combătându-mă cu fruntaşii politici ai tim- 
pului, am avut ocazia să-i cunosc destul de intim, începând 
cu gencrațţiile bătrâne, până la cei din „generaţia de jertfă“. 
Aşa le plăcea să se numească ai lui Codreanu2%5, Această ge- 
nerație se sporise în mod vertiginos, după înfăptuirea Uni- 
taţii, datorită pletorei de absolvenţi ai diferitelor școli pri- 
mare, medii şi superioare, fără a îi fost selecționați, Inter- 


76 
www.dacoromanica.ro 


venţiile politice ușurau dobândirea certificatelor şi diplome- 
lor, pe seama nedotaţilor şi a lipsiţilor de strădanie şi de 
caracter, din toate straturile sociale. Orgoliul de a fi în po- 
sesia unei calificări era, fireşte, invers proporţional talen- 
tului şi hărniciei depuse pentru dobândirea acesteia. Toţi 
voiau o ascensiune rapidă şi, cum nu-și puteau satisface ari- 
visniul exagerat, se tânguiau că sunt generaţia de jertfă. Ar- 
delenii, bănăţenii şi macedonenii se simțeau şi ei — în 
dreptul lor de fii ai patriei române libere — să aştepte ca 
statul să le aşeze mura în gură. Cum însă liberalii stăpâneau 
la centru funcţiile importante şi vegheau cu gelozie, ca să nu 
li s> slăbească forta acestei mafii, noile provincii (,„alipiţii“) 
au fost inundate cu funcţionari favoriţi din Bucureşti. 

Era lupta pentru hegemonie a Partidului Liberal. Furtul 
de urne și asigurarea majorităţilor parlamentare prin vio- 
lenţe şi abuzuri nu au fost decât mijloace asiguratoare pen- 
tru hegemonia „partidului istoric“. Masele mari țărănești abia 
înccpeau să se trezească din letargia neoiobăgiei. Burghezia, 
strat subțire, era compusă din funcţionari care, nefiind ina- 
movibili, tremurau pentru existenţa lor. Dintre ei se alegeau 
şi tipurile lui I. L. Caragiale. 

„Cele trei colegii garantau majorităţi oricărui guvern: în 
suflete perseverau tarele sădite dinainte cu generaţii în adân- 
curile instinctelor de autoconservare prin metodele stăpâni- 
rii fanariote. (Pe lângă Istoria lui Tudor Vladimirescu, de 
Aricescu,2%6 este poate mai instructivă cărticica Despre fana- 
rioți, de Marcu-Filip Zallony, cu o prefață de Iorgu P. Balş, 
Ed. Alcalay — Bucureşti şi Neoiobăgia,2* pentru explicarea 
sociologică a fenomenelor patologiei societăţii bucureştene. 
Aceste fenomene sunt mai bine reoglindite în personajele 
scrierilor lui Cezar Petrescu248. 

România antebelică, nedispunând de industrie, nu dispu- 
nea nici de un strat de muncitori conştienţi. „Tinerii generoşi“ 
(Stere? Morţun, Radovici ş.a.) descoperind, după zbuciu- 
mări zadarnice, că bat apa în piuă, în splendidă izolare doctri- 
nară, s-au dat după păr, intrând în Partidul Liberal. 

În urma cataclismului social, drept consecinţă a războiu- 
lui mondial 1914—18, din stat centralist dictatorial, şi Ro- 
mânia Nouă fu silită să se drapeze cu hlamida democratică 
a sufrajului universal, croită pe trupul social al beneficia- 
rilor reformei agrare. Clasa muncitorilor din industrii îşi zi- 
cea socialistă, fără a fi dispus de număr şi de un interes su- 
ficient în sânul muncitorimii, împestrițate prin sezonieri. În 
afară de Cristescu (patron şi incult), Moscovici (cult şi evreu), 


77 


www.dacoromanica.ro 


mai erau doi-trei advocaţi, şefi în 1919. Presa liberală făcea 
mare tărăboi pe tema „comunistului“ Constantinescu-laşi,250 
Coloman Müller (Timişoara) şi Rakovsky2! În Ardeal această 
presă salva patria de primejdia comunistului Rosvan, din 
Oradea. Rakovsky era doctrinarul, făcea însă impresia că doc- 
trinele sale serveau mai mult spre acoperirea bulgarismului 
său, ca şi la Boris Ștefanov, iar că şvabul Müller, servind 
cauza maghiară, deghiza acest rol cu comunism era evident. 

Idila antebelică, de pe vremea regelui Carol I, cu schim- 
bările de guverne dispuse de Rege, la intervale corespunză- 
toare aprecierii sale a gradului de hămiseală ce stăpânea în 
sânul opoziţiei, a făcut loc unor probleme cu care nici un 
şei de partid nu-și bătuse capul în trecut. Zbuciumările pen- 
tru guvernanţi, spre a se adapta trebuinţelor impuse de vre- 
murile noi, s-au declanşat prin revoluţia din 1907. Lascăr 
Catargiu%2, cinstitul boier, murise. Partidul Liberal, în faţa 
alternativei — de a se sinutide prin inaniție, în urma şe- 
fiei lui Sturdza, ori de a-l înlocui pe omul maniac — a pre- 
ferat să-și trimită „şeful“ la sanatoriu. 

Greutățile moştenite de I. I. C. Brătianu, ca postulate ale 
vremii, care trebuiau înlăturate şi înlocuite printr-un popor, 
cu colaborarea unei societăţi turbulente — străine de pro- 
blemele sociale, economice, culturale şi de moravuri — îi im- 
puneau o operă, asemănătoare sculptorului, în faţa unei gră- 
mezi de lut, din care ar trebui să creeze statuia Pallas Athe- 
nei, în câteva luni. Poate să reuşească să o facă, dar lutul 
tot lut rămâne, iar dacă o va turna în gips, opera lui tot 
nu se va putea apropia de perfecțiunea închegată a marmurei. 

Las să-mi alerge gândul la cele trecute vremuri şi la oa- 
menii care erau întruchiparea vremurilor. Cum s-ar fi putut 
adapta unii ca I. Ghica, Kogălniceanu,25 Ioan Maior (Maio- 
rescu),255 I, C. Brătianu,2%6 lumii noi? Dar acea generație, mai 
apropiată de Rousseau,2%7 în sentimente şi mai străină de is- 
pita maimuţăririi  Machtpolitik%8-ului  bismarkian, cred că 
s-ar mai fi putut conforma perioadei neutralității, din 1914—16 
şi apoi evenimentelor în legătură cu războiul şi tratativele 
de pace. Cred însă că nu mă înșel dacă sunt convins că 
Lascăr Catargiu, Sturdza, Carp? ori T. Maiorescu%0 nu ar fi 
putut vâsli luntriţa României prin valurile politice din 1914—19, 
cu atâta dibăcie ca I. I. C. Brătianu. Dintre contemporanii 
săi, Take Ionescu, distins ca jurist, strălucit ca orator, cu- 
noscător de limbi străine şi dispunând de vastă cultură, per- 
sonalitate plină de farmec, bărbat frumos, era totuşi lipsit 
de nuanţa bruscheţei virile proprie lui Brătianu, atât de 


78 
www.dacoromanica.ro 


oportună în anumite momente. Rolul franco-anglofil, jucat 
de Take Tonescu în mod sincer şi firesc, i-a facilitat mult 
lui Brătianu susținerea neutralității, până în ultimul mo- 
ment. Ceea ce îi lipsea lui Take Ionescu era mitos-ul în 
jurul numelui său, de care se bucura Brătianu, în largă 
măsură. Că a ştiut beneficia, în profitul ţării, de acest im- 
ponderabil, care cade atât de greu în cumpăna prestigiului 
şi reputației unui şef, este însă integral meritul lui Bră- 
tianu... 

P. P. Carp, desigur un cap politic excepțional, ar fi fost 
în Prusia un excelent şef de fracțiune conservatoare. Dar 
în România țăranilor arierați prin biserică, a boierilor „lu- 
xurioşi* şi franțuziți, a băcanilor şi funcționarilor semidocț, 
nu am putut înţelege cum de a făcut politică militantă. Nici 
cea mai bună ideea politică nu se poate realiza fără directa 
ori indirecta colaborare a poporului. El avea dispreţ suveran 
contra vulgului şi admira Prusia. Pe Aurel Popovici şi pe 
cei care îl urmam, ne ţinea de un fel de nebuni inofensivi. 
Căci, atât de distrugerea monarhiei habsburgice — prin ori 
fără a fi realizat „Grossâstreich“-ul — îi apărea o imposibi- 
litate, ca şi înfrângerea  prepotenţei hegemoniei maghiare. 
Titu Maiorescu se deosebea de P. P. Carp numai la coloritul 
şi exprimarea concepţiilor sale... 

Nicolae Filipescu%l era un temperament vindicativ, per- 
manent gata „la datorie“ — de atac; om de fierbinţi sen- 
timente de patriot. De unde şi cum şi-ar fi putut impune 
Filipescu calmul nonşalant al lui Brătianu, spre a-şi stă- 
pâni sângele şi a-şi echilibra ori a-şi înfrânge limba? Cu 
toate că şi dânsul se mai calmase, de când îl răpusese în 
duel pe Lahovary şi — condamnat la închisoare — scrisese 
înțelepţeşte: Către un nou ideal, totuşi nu i-a fost dat să 
poată persevera prea mult pentru realizarea unei idei... 

Nababul, Grigore Cantacuzino, a fost un bătrân, distins 
mai cu seamă datorită faptului că era cel mai mare latifun- 
diar al ţării. Era unul dintre acei oameni politici care îşi 
permiteau luxul de a sta departe de meschinăriile intrigilor 
de partid, considerând că astfel îşi pot salvgarda mai sigur 
interesele particulare... Între aceştia l-aş seria și pe Ionaș 
Grădișteanu (numit „Cerceluş“, pentru că a purtat până la 
moarte un cerceluş de aur în ureche, pe care „cucoana mares, 
mama-sa, i l-a aplicat la sfatul unei ţigănci, ca scut contra 
deochiului şi a bolilor molipsitoare). Era un om de inimă 


şi — nu numai pentru că luptele noastre din Transilvania 
erau obiect de admiraţie la Bucureşti — ci din sincer in- 
79 


www.dacoromanica.ro 


teres, era un sprijinitor şi devotat sfătuitor al memorandiști- 
lor. Ceilalţi conservatori, takişti şi liberali din lotul II, nu 
pot veni în consideraţie alăturea de Brătianu. 

Ar mai fi de înşirat Nicolae Iorga, ca om politic prin- 
tre „şefii“ timpului. El e insă caracterizat prin sine însuși, 
A fost un imens magazin de ştiinţă, subiectiv în criticile 
sale de orice natură, intolerant când se simţea atins în 
punctul său nevralgie al vanităţii copilărești şi tot pe atât 
de uşor de câştigat printr-o măgulire, chiar şi lipsită de fi- 
neţe. Cât de sumar judeca, rezultă suficient dacă redau o 
scenă, petrecută scurt timp înainte de plecarea delegaţiei 
noastre la Conferinţa de la Paris: încercam să-l înduplec — 
la redacţia „Neamului Românesc“ — să vină cu noi, ca un 
mare şi competent istoric. Credeam — în ignoranța mea — 
că la Conferinţă, istoricii ar putea avea un rol hotărâtor 
(noroc că nu a fost aşa). Iorga, ofensat că nu fusese invi- 
tat ca delegat — ceea ce eu nu puteam şti — îmi răspunsese 
arătând asupra uşii closetului, pe care erau desemnate obiş- 
nuitele 00: 

— Aveţi doi delegaţi! 

— Nu înţeleg... 

— Brătianu şi Take Ionescu, 0+ 0=0! 


(18 II 1946 Sibiu 


Aş comite o întrelăsare vinovată, dacă nu i-aş recunoaşte, 
ceea ce după judecata mea i se cuvine lui Alexandru Mar- 
ghiloman. Fiul unui fost mare arendaş, Uevenit mare pro- 
prietar, A. Marghiloman dispunea de o importantă avere. 
Dotat cu calităţi intelectuale excepţionale, având b cultură 
universală superioară, era gentleman-ul desăvârşit în toate 
manifestările  individualităţii sale şi un Lebenskiinstler262. 
Grajdul său de cai de curse era celebru. Hainele şi le co- 
manda la Paris, iar rufăria îi era spălată tot în oraşul lu- 
minii. Menu-urile sale, gătite de bucătar francez, erau ser- 
vite de lacheu francez, iar când sunai, tot servitor francez, 
in livrea, îţi deschidea ușa casei. Prima lui soţie a fost prin- 
tesa Eliza Stirbei.. În protipendada bucureşteană, A. Marghi- 
loman era magister elegantiarum. Totuşi, acest bărbat ele- 
gant şi distins, impregnat cu cultură socială exterioară şi nu 
mai puţin cu cea ştiinţifică şi literară franceză, era, în su- 
fletul său, prototipul românului de baştină. Nu numai dis- 
cursurile se distingeau printr-o limbă neaoş românească, ci 
şi conversaţia sa particulară se caracteriza printr-un timbru 
colorat de ecourile unor cuvinte şi metafore, evocatoare ale 


80 
www.dacoromanica.ro 


izvoarelor înrudite cu acelea inspirate ale limbii lui Creangă. 
Străin de frazeologia dulcegăriei sentimentale patriotice a 
epocii, discutând probleme politice, el analiza situaţia cu 
obiectivitate nepărtinitoare. Când era consultat în chestiu- 
nea noastră naţională, nu se oprea la vorbe, ci găsea e 'pe- 
ditiv sfatul potrivit, adesea mai valoros decât- intervenţia 
sau ajutorul material. Va trebui să pomenesc unele cazuri 
de acestea: 

Prin discursul său, singurul ţinut în prima Camera a 
României Unite — pledoarie mai mult de acuză contra lui 
Brătianu decât un expozeu de apărare — a dobândit sim- 
patia şi stima deputaţilor (în afară de liberali şi de marele 
copil, care a fost omul de suflet curat, părintele Lucaciu). 
Pe cât îmi repugnau pseudo-francezii bucureșteni, snobi ai 
Parisului, faţă de Marghiloman nu am avut, niciodată, mă- 
car o adiere de repulsiune. Impresia mea era că stau în faţa 
unui om întreg și a unui român nefalsificat de francofilie. 
(21 III 1946) 


Am avut şi la Londra câteva incidente „amicale“. După 
obținerea sprijinului ce mi-l oferise Lloyd George, spre a în- 
cepe tratative de pace cu o comisie rusească, trebuia să de- 
semnez localitatea pentru întâlnire. Opinia publică engleză 
era pornită contra comuniștilor. 

Primind telegrama comisarului resortului externelor al 
U.R.$.S., Cicerin, răspunsesem acceptând negocierile şi comu- 
nicându-i că-i voi propune ulterior localitatea. Lloyd George 
îmi dădu să înţeleg că Englitera nu ar fi ţara potrivită. (Eu 
eram cobaiul de experiență. Acceptând rolul, am dobândit re- 
cunoașterea Basarabiei ca parte integrantă a României.) Lloyd 
George spusese — aşa în treacăt — că poate o localitate de 
lângă unul din lacurile Alpilor italieni ar fi potrivită. Eu, 
simțind tâlcul sfatului, m-am adresat mai întâi ministrului 
Franţei, Cambon, vorbind despre Cannes ori Nice. Prevăzu- 
sem. că voi fi refuzat iar Cambon, după o noapte de chibzuire, 
foarte diplomatic, mi-a înşirat motive care ar împiedica gu- 
vernul francez să ne acorde ospitalitatea, oricât de mult ar 
dori să o facă. 

Scialoja, italian de esenţă pură, amabil, mi-a propus Si- 
cilia. Ştia bine că marea insulă era relativ greu accesibilă 
pe atunci şi nepotrivit situată pentru comunicaţia telegrafică 
şi telefonică. Făcusem toate aceste demersuri senin, spre a le 
demonstra că tuturor le aduceam un serviciu politic, de care 
se fereau cu toţii: de a relua contactul cu ruşii. 


6 — Memorii, vol. II 81 


www.dacoromanica.ro 


Lloyd George mi-a recomandat, în fine, Kopenhaga, unde 
se găsea insărcinatul englez, neoficial, O'Grady. 

Vanutelli, delegat italian din diplomaţie (nepotul cardi- 
nalului), om tânăr, ţinea adeseori contact cu mine. Sub pre- 
text de indiscreţie amicală, mi-a arătat procesul-verbal al 
şedinţei (secrete), a discuţiei comisiei pentru stabilirea frontie- 
relor: cehoslovaco-ungare, româno-ungare şi sârbo-croato-un- 
gare. Dânsul pledase pentru atribuirea, dorită de România, ` 
a graniţei bănăţene. Eu, citind, i-am mulţumit călduros, cu 
toate că era uşor de citit şi gândul lui Vanutelli, că în comisie 
pledase pentru o frontieră care să asigure pe viitor veşnice 
conflicte şi frecături între Iugoslavia şi România. Diagnoza 
intenţiei frățești a lui Vanutelli mi-a fost confirmată după 
câteva săptămâni. 

Plimbându-mă cu Alexandru Lapedatu, ne-am întâlnit cu 
savantul DE MARTONNE?®, Era unul dintre consilierii spe- 
ciali ai Conferinţei, pentru probleme geografice, etnografice 
etc. şi, desigur, cel mai temeinic şi obiectiv cunoscător al 
chestiei Banatului. Cunoştea toate ţinuturile locuite de ro- 
mâni, pe care le cutreierase şi era un sincer simpatizant al 
poporului român. De Martonne ţinu să ne avertizeze ca să 
primim una dintre cele trei propuneri ale comisiei pentru 
delimitarea frontierei bănăţene, între Serbia şi România. Lo- 
cuind el la câţiva paşi, ne-a poftit în biroul său. Pe drum 
i-am reproșat că în şedinţa comisiei am fost nedreptăţiţi, ro- 
mânii fiind susținuți numai de Vanutelli care, fiind majorat, 
s-a văzut silit să accepte decizia. Atunci, de Martonne scoase 
cu indignare procesul- -verbal din dosar şi ne arătă textul dis- 
cuţiei. Adevărat’ că italianul pledase în sensul textului ce 
mi-l dăduse spre citire, însă, în continuarea dezbaterii, re- 
nunţase să ne susţină. Acelaşi şiretlic îl încercase şi în chestia 
frontierei ceho-slovacă-maghiară, pledând, în numele echi- 
tăţii, pentru reducerea teritoriului ceho-slovac, în favorul Un- 
gariei. Fireşte, până la urmă renunţase să insiste şi în punctul 
acesta. Îşi crease însă un alibi tipărit, oficial, ad usum „vakuly 
maguar“2%4, arătându-mi mie, „ca prieten“, cele spuse de el 
referitor la România, iar ungurilor cele referitoare la Ungaria. 
Am descris această apucătură „diplomatică“ italiană ca un 
eşantion... 

De Martonne ne-a prezentat apoi trasările discutate de 
cei patru „mari“ şi ne-a comunicat dispoziția de cătrănire ce 
stăpânea în sânul lor, contra lui Brătianu. lar Brătianu fiind 


în preajma demisiei, de Martonne ne-a recomandat — in- 
contestabil sincer — să nu ezităm a începe tratative, căci am 
82 


www.dacoromanica.ro 


avea şanse să putem obţine — deşi nu întregul Banat — dar 
la tot cazul o graniţă prin care am izbuti să salvăm ţinuturi 
româneşti amenințate, 


Alexandru Lapedatu, cu mine, am declarat că nu avem 
autorizarea lui Brătianu, care e şeful delegaţiei şi prim-mi- 
nistru în funcţie, plecat la București. De fapt, Brătianu făcuse 
diversiunea răsunătoare pe tema Banatului spre a-l compro- 
mite pe Take Ionescu ca „trădător“, pentru că discutase cu 
Pašić un eventual compromis, pe baza unei zone sârbești, 
„cap de pod“ în fața Belgradului. Fireşte că şi Brătianu îşi 
dădea seama că majoritatea cotropitoare din Torontal nu era 
românească. În anul 1921, după Averescu şi Take Ionescu, 
urmând din nou la guvern I. I. C. Brătianu, el a dispus fără 
nici o emoție să se voteze legea „baterii ţăruşilore de frontieră 
bănăţeană, între sârbi şi noi — cu toată opoziţia noastră bă- 
năţeano-ardeleană — căci: „nu putem să trăim în conflict cu 
un stat vecin, amică. 

R. PINAUD, colaborator la „Revue des deux Monds%265 
intim cunoscător al tuturor relaţiilor de partid şi al oameni- 
lor politici din Viena, dar şi al organizaţiei monarhiei (dua- 
lismul), era pentru rămânerea Burgenland-ului265 în teritoriul 
ungar. L-am ascultat cum urmărea să slăbească, şi pe calea 
acesta, elementul german din Austria etc. Apoi i-am răspuns: 


— Afară de prof. Eisenmann, D-ta ești singurul francez, 
din câţi mi-a fost dat să cunosc, care a pătruns în priceperea 
încurcatelor stări austro-ungare; acestea rămân, pentru un 
străin din Apus, cu atât mai greu de înțeles, cu cât mai adânc 
încearcă să le pătrundă. Totuși, sper să te conving că ai apu- 
cat-o pe calea greşită. Interesul puterilor Antantei este ca ele 
să se asigure, prin slăbirea elementului germari, contra unei 
viitoare agresiuni. Ce contingent armat poate da teritoriul 
Burgenland-ului, ce capacitate economică reprezintă? Con- 
siderând că regele Ungariei jură, cu ocazia încoronării, că 
„va păstra teritoriul ţării şi va redobândi teritoriile pierdute“, 
cred că, primind mica enclavă de nemți din Burgenland, pe 
jumătate maghiarizată, s-ar naște între Ungaria şi Austria un 
litigiu perpetuu, o rană pe care discuţiile de drept public, 
atât de proprii pasiunii de dominație a maghiarilor, nu ar 
lăsa--c niciodată să se închege. Considerând că Ungaria va 
râmâne şi pe viitor satelita şi aliata Germaniei, cred că prin 
cedarea Burgenland-ului în beneficiul Austriei s-ar obține 
un profit moral-politic mai mare decât prin cedarea către 
Ungaria a unui mic petic de pământ şi a unei picături de 
germani. 


83 


. 


. www.dacoromanica.ro 


Pinaud a discutat cu mult interes ideea şi s-a lăsat con- 
vins. Reîntors de la Viena, împreună cu soţia sa, a primit 
invitaţia Lencicăi la masă. Cu multă satisfacție mi-a comu- 
nicat că Burgenland-ul a fost atribuit Austriei. 

PASIC37 era primul-ministru şi şeful delegaţiei sârbeşti. 
Barba lui mare, căruntă îi acoperea faţa, împiedicând privirea 
indiscreta care ar fi încercat să-i scruteze gândul din mimică. 
Arta cu care, afară de limba sârbească, nu pricepea nici o 
limbă decât ceea ce îi convenea, îi înlesnea situaţia, conform 
trebuinţei. Era incontestabil un om politic de mare experienţă 
şi un vulpoi balcanic, călit în multe focuri. Cu invocarea îm- 
prejurării că nu prea îi este de-a'ndemână limba franceză, 
restrângea conversaţia la timpul necesar, pentru a exprima cu 
multă competenţă dorința va Vestnic, Trumbić ori Popović să 
discute chestia neplăcută, spre a-i referi. 

VESTNIC, fost ministru şi diplomat sârb, făcea, veşnic 
impresia omului supărat. (Socrul lui Aristide Blank, la o doua 
soție). 

POPOVIČ, în vârstă de cca 42—43 ani, era ministrul Ser- 
biei la Londra. După plecarea lui Pašić şi-Vestnic, lipsind şi 
ministrul de externe Trumbic268 (delegat şi el), Popović a fost 
şeful ad interim al delegaţiei sârbeşti. Am lucrat impreună cu 
el fiind şi eu singurul delegat român. Ne-am înţeles să nu 
discutăm chestia Banatului. Cei „4 mari“ aduseseră deja de- 
cizia lor. Ar îi însemnat numai să ne dezbinăm zadarnic. În 
schimb, ne-am înţeles ca atitudinea noastră, în contact cu 
Consiliul Suprem, verbal şi prin note, să rămână solidară. 
Însă încercarea mea de a-l convinge despre necesitatea solu- 
ționării problemelor bisericeşti-școlare, cu toate argumentele 
stăruitoare, a rămas zadarnică. Eu propuneam ca, pentru creş- 
terea preoţimii române din Serbia, să se finanțeze de către 
statul român o academie teologică la Belgrad, condusă de un 
episcop român. Eparhia română din Sèrbia să fie bugetată 
de România. În schimb, o episcopie sârbească la Timişoara 
să aibă sub oblăduirea sa o academie teologică, pentru educa- 
rea preoţimii pe seama parohiilor sârbești din România. Ambii 
arhierei să dispună de şcoli normale confesionale, pentru 
creşterea învăţătorilor din eparhiile lor. Sârbul, la toate ar- 
gumentele mele, îmi contraargumenta, susținând că e inad- 
misibil ca să funcţioneze două episcopii ortodoxe pe același 
teritoriu. Eu invocam cazul patriarhiei de Karlovac, care în 

_vremca stepânirii maghiare avea sub jurisdicția sa comunele 
sârbești dın Banat, pe când parohiile românești erau sub 
aceca a diocezei române din Caransebeş. 


84 
www.dacoromanica.ro 


Am căutat să-l înduplec ca să facem deinersuri spre a 
obţine o dispoziţie de la Consiliul Suprem, prin care Ungaria 
să fie obligată să-și schimbe emblema. Nu era admisibil ca 
râurile: Dunărea, Tisa, Drava şi Sava, cele trei piscuri Ma- 
tra, Tatra şi Fatra270 şi simbolurile de zoologie heraldică ale 
provinciilor trecute la statele succesorale să fie uzurpate de 
Maghiaria. Arătam cum, începând din clasele mici, copiilor li 
se infiltrează misticismul simbolismului heraldic, trezind orgo- 
liul grandomaniei în sufletele generaţiilor viitoare. Acesta 
produce şovinismul naţional la maghiari iar la nemaghiari un 
complex de inferioritate, substrat psihologic pentru predispo- 
ziţia indiferentismului faţă de propria naționalitate, dacă nu 
de dispreţ față de aceasta, ca premiză a maghiarizării. De la 
sălile de învățământ ale grădinițelor de copii mici, emblema 
Ungariei era afişată şi interpretată în toate şcolile. De ase- 
menea, e explicată noţiunea „Sfintei Coroane a Ungarieif. 
Aceasta e definită astfel ca noţiune de drept constituțional; 
sfânta coroană a Ungariei este reprezentanța liber aleasă a 
naţiunii maghiare, împreună cu regele încoronat. Această for- 
mulă cuprinde: 

1. Tot poporul Ungariei, fără deosebire etnică, alcătuieşte 
națiunea maghiară. 

2. Camera reprezintă această totalitate (cens, falsificări elec- 
torale, vot pe faţă etc.). 

3. Regele nu intră în exerciţiul drepturilor sale decât dacă 
s-a încoronat (prestând prin jurământ semnat pe „diploma 
inauguralăt şi apoi cu ocazia încoronării că va respecta pri- 
vilegiile oligarhiei maghiare). 

4. Aceste privilegii sunt astfel asigurate, garantarea lor 
rezidând în îmbinarea rituală de credinţă: jurăminte regale, 
ceremonial religios, „sfânta“ coroană, cruce — deşi strâmbă 
== pe coroană; coroana primită de la Papa înainte cu 1000 de 
ani, conform legendei inventate mult mai târziu, după „sfân- 
tulf Ştefan, primul rege creştin al Ungariei; Ungaria sub pa- 
tronatul Maicii Domnului, deci „Regnum Marianumf. 

Nici un neam pe rotogolul pământului, decât ungurii, nu 
au fost mai iscusiţi inventatori de metode şi falsificări, pro- 
quse spre a-şi servi interesele de clasă şi cele politice. În re- 
petate întâlniri am ilustrat — cu pilde reale — interpretările 
practicate de regimurile politice ungurești, încercând să-l În- 
duplec pe sârbul meu să recunoască importanţa schimbării 
heraldicii emblemei Ungariei. El persevera în intransigenţa 
lui, răspunzându-mi râzând: „Lasă-le jocul cu animalele heral- 
dice şi necazul ce-i va roade privind simbolurile râurilor noas- 
tre. Noi rămânem cu teritoriulf, 


85 
www.dacoromanica.ro 


Frapantă identitate de concepţie politică a sârbului cu 
aceea a lui I. I. C. Brătianu! De multe ori încercasem să-l 
conving şi pe dânsul de importanţa schimbării emblemei Un- 
gariei. Şi Brătianu mă asculta cu un zâmbet plictisit, ca, la 
urmă, să-mi răspundă tot: „lasă-le ungurilor emblema, bine 
că noi rămânem cu pământul.“ Nici unul, nici altul nu-și 
luau osteneala să încerce măcar a pricepe firea maghiară, de 
care totuşi, pe viitor — considerând tratatul minorităților — 
ambele ţări trebuiau să ţină seama, atât în interesul aranja- 
mentelor interne, cât şi al relaţiilor externe. Ambii se mul- 
țumeau să savureze triumful momentului. Erau individuali- 
tăţi congeniale, sub un anumit raport, produsul mentalităţii 
evoluţiei istorice [şi] social-politice, de pe teritoriul. situat 
geografic între gradele 35 şi 45 de latitudine şi 20—30 de lon- 
gitudine. 

DMOWSKY?!, primul delegat polonez [era] un bărbat zdra- 
văn, tip frumos, burlac, din ţinutul fost rusesc al Poloniei. 
Neted, în contactul oficial şi personal, de cultură universală, 
logic şi documentat în argumentare. Fiind invitat la masă, 
la dânsul, împreună cu Brătianu, am petrecut, trei inşi îm- 
preună, câteva ore foarte instructive, înfrumuseţate prin am- 
bianţa caldă poloneză. Instructive, pentru multele informaţii 
autentice, primite în privința stărilor reale politice, sociale 
şi economice din Polonia în statu nascendi2'72. Realizarea re- 
nașterii statului lor naţional, după martiriu şi nenumăratele 
jertfe, era supremul lor ideal. Însă faţă de întreg teritoriul 
Rusiei ţariste, industria fusese mai progresată pe teritoriul 
polonez. Debuşeul lor era asigurat în întreaga Rusie, până 
la Oceanul Pacific. Una dintre problemele mai grele, ce aveau 
de soluţionat nou-născutul stat, o crea viitorul marii industrii, 
nu numai din cauza pierderii pieţii, ci şi considerând preîn- 
tâmpinarea şomajului muncitorimii. 

GRABSKI, ministru polonez, om de la roată, participa re- 
gulat la sfaturile de la hotelul lui Trumbić. 

TRUMBIC ajunsese ministru de externe sârb. Fusese de- 
putat în Reichsrat-ul din Viena şi primarul frumosului oraş 
Ragusa Vecchia?’ din Dalmația. De profesiune advocat, era 
la Paris împreună cu doamna. Despre dalmatini era veche 
vorbă la Viena că ei sunt francezii între slavi. Acest renume 
se datora infiltrației culturii itălice în Dalmația, de pe timpul 
stăpânirii venețiene (şi anterioară). (La Viena, studenţii dal- 
matini vorbeau, între ei, de obicei italieneşte). 

Trumbić era un bărbat arătos, elegant, de maniere fine 
şi fire simpatică. A avut mult de furcă cu firea balcanică a lui 


86 a 
www.dacoromanica.ro 


Pa-ic şi tovarășii politici ai acestuia, veritabili „Balkandiplo- 
maten“2'4 în comparaţie cu care, bărbaţii noștri politici bucu- 
reşteni erau fiecare un Richelieu. De mai multe ori am avut 
chestii de aranjat cu Trumbić. Ce contrast între dânsul, ade- 
vărat european, respectiv Pašić şi semenii lui. Relaţia noastră 
cu Trumbić, înţelegerea cu el, era tot aşa de civilizată ca şi 
cu dalmatinii Smodlaka, Cingria ş.a. dar ei aveau destul de 
furcă cu fraţii lor din Belgrad. 


Americanii noştri români, cuprinși de febra nostalgiei, uzau 
de toate mijloacele spre a obţine posibilitatea de a se repa- 
tria. Nu numai tembelismul bucureștean, ci sfiala de acest 
element contaminat de libertatea americană — reprezentând 
un ferment progresist pentru guvernanţii metodelor fanariote 
ale partidelor „istorice“ regăţene — a adus cu sine aplicarea 
sabotării „americanilor“, prin oficialitatea română. În loc de 
a trimite în America un ministru plenipotenţiar inimos, care 
să stea într-ajutor acelor zeci de mii de români ardeleni şi 
bănăţeni, la legația [noastră] americană a fost lăsat un tip pa- 
tologic, un secretar Lahovary, cu „sfinţi la Jerusalim“, care 
se ascundea dinaintea românilor şi le făcea încurcături. Acest 
Lahovary, fireşte, se ferea să ia contact, măcar neoficiale cu 
lumea oficială. Brătianu trimise, în fine, în America, pentru 
repatrierea românilor, un comandor, Pantazi, în vara lui 1919. 
Pretextul era că acesta avea soţie americancă. Obişnuit, la 
sfârşitul carierei sale de ofiţer, cu metodele de disciplină bru- 
tală, dânsul, în contact cu românii transilvăneni, îi trata ca 
pe nişte recruți, puşi la dispoziţia inapelabilului său arbitrar. 
Ei, scandalizaţi, neobişnuiţi cu asemenea maniere, nici din 
partea jandarmilor unguri, s-au revoltat (păcat că nu l-au 
învăţat omenie). El i-a declarat de „bolșevici“. Autorităţile 
americane pentru emigranţi au făcut un raport, caracterizând 
cu aspră critică procedeele oficialităţii române faţă de cetă- 
țenii proprii şi [ai] României. Acest capitol al gestiunii co- 
mandorului Pantazi (recte Brătianu) este una din paginile mai 
compromiţătoare ale reputației guvernării române, în fata 
străinătăţii (în fruntea oficiului american pentru emigranţi 
era o inimoasă femeie). 

Scârbiţi de reprezentantul guvernului bucureştean, româ- 
nii, ajutaţi de bunăvoința autorităţilor americane şi de cele 
ale Serbiei, îşi luau vizele de repatriere la consulatul sâr- 
besc şi debarcau în cete-cete la Le Hâvre. Acum dădeam în 
Europa de etapa nouă a prostiei și lipsei de omenie oficiale 
bucureştene. Eu delegasem la Le Hâvre un tânăr (Gabor din 
Voila) și altul în gara Paris, spre a sta în ajutorul celor so- 


87 
www.dacoromanica.ro 


~ 


siți. La legația română nu voia nimenea să stea de vorbă cu 
ei. Ministrul Victor Antonescu — om de casă al lui Brătanu 
— sub pretext că nu-i cunoaşte şi că actele nu le sunt în 
ordine, dispusese să fie trimişi la mine, scuturându-se de sar- 
cina de a-i primi. Ei erau ardeleni, dânsul fluşturar, şi urcau 
bicţii oameni cele trei etaje la Hôtel Powers şi-mi caiau pa- 
țaniile lor cu autorităţile române. Trebuia să certific pentru 
fiecare că e român, din comuna cutare, judeţul cutare. Iden- 
tificarea era foarte uşoară. Abea rostea câteva cuvinte, știam 
că românul este de prin vreun judeţ din sud, de pe valea So- 
meșului, de prin Bihor, Maramureş etc. îl întrebam cât de 
departe e satul lui de capitala judeţului, cine e preotul etc. 
Nu mă adresam însă în ton de investigaţie, ci prieteneşte, 
oferindu-le ocazia să tocească cu pantalonii lor fotoliile ım- 
brăcate cu moir62%. (Curând românii mei au zdrenţuit stofa 
iar hotelierul a înlocuit-o — fără dezdăunare — cu altă garni- 
tură.) Zadarnic am căutat să-l înduplec pe Victor Antonescu 
să simplificăm metoda p ntru obţinerea vizei. El se ferea „să 
nu se furișeze în ţară vreun cetățean străin“. Parcă râvneau 
ţăranii străini să vină din America în țara noastră, în loc sa 
rămână acasă. În schimb, năpădeau: peste graniţă galiţienii și 
kazacii276 din Rusia. 

Românii transilvăneni după un scurt popas la Paris —- 
unii deosebit de grăbiţi, chiar fără a se opri în Franţa — ple- 
cau acasă, traversând Iugoslavia. Ce-i păsa legaţiei române, 
lui Victor Antonescu, de ei? Ce-şi bătea capul consulul Ro- 
mâniei, fudulul cumpărător al grânelor latifundiarilor valahi, 
D-lui Dreyfuss277, cu soarta lor? El — francmason de grad 
superior — îşi oferise ospitalier palatul de pe Champs Elisées, 
primului-ministru român, pe tot timpul Conferinţei, ca lo- 
cuinţă, cu bucătăria şi cu bucătarul. Astfel, se demonstra că 
antisemitismul românesc nu este decât o calomnie. 

Totuşi, guvernul de la Bucureşti nu a putut rămâne, faţă 
de românii reîntorşi din America, la infinit consecvent tac- 
ticii sale de dolce far niente. Căci pe liniile ferate din lugosla- 
via, genţile şi lăzile românilor erau sistematic jefuite. Plân- 
gerile și reclamaţiile lor au silit, în fine, guvernul, să ordone 
o intervenţie diplomatică. Victor Antonescu fiind la Bucureşti 
— împreună cu Brătianu — legația s-a declarat lipsită de atri- 
buţia îndeplinirii unei misiuni diplomatice atât de delicate. 
De aceea, ne-am hotărât, la propunerea lui Mişu, doyenul di- 
plomaţilor români, să ne prezentăm împreună la Trumbić, 
ministrul de externe al Iugoslaviei. Primindu-ne, noi am ră- 
mas în picioare în faţa lui, într-o atitudine de oarecare gravi- 


88 
www.dacoromanica.ro 


tate oficială iar Mișu i-a comunicat ordinul primit de la gu- 
vernul nostru, de a-i aduce la cunoștință. guvernului sârb, 
jacmănirea suferită de cetăţenii români în trenurile de tranzit 
sârbești. Trumbić a ascultat liniştit și a răspuns că e sur- 
prins de cele aflate şi ne mulţumeşte că i le aduceam la cu- 
noştinţă. Va trimite raport urgent guvernului său, care de- 
sigur va grăbi să înlăture ue aia acestor cazuri. Apoi ne-a 
oferit loc şi toţi ne-am aprins ţigaretele. 

„Da, D-lor colegi“, zise Trumbić, „ştiu că se întamplă 
multe abuzuri și vă asigur că guvernul face tot ce poate pen- 
tru a stabili ordinea legală și stări normale în ţară. Veţi 
înțelege insă că după toate suferinţele războiului, retragerea 
truoclor noastre, repatrierea lor — regimentele verzi de prin 
puduri și munţi, provenite din armata austro-ungară — greu- 
tăţile cu organizarea administraţiei şi comunicaţiei nu au 
putut fi încă pe deplin înlăturate. Totuși, fireşte, voi stărui 
și sunt sigur [că] guvernul meu va da dispoziţii urgente.“ 
Apoi, luând o cartolină, mi-o întinse zicând: „am primit 
această hartă, de pe care au dispărut aproape de: tot sârbii...“ 

Dispusesem editarea unei mici hărți etnografice, pe o carte 
de corespondenţă, ca un memento de propogandă a stărilor 
etnice din Banat. Caius Brediceanu o executase, pe baza da- 
telor statistice oficiale. „Regret că ai primit-o, D-le Ministru, 
pentru că, spre a nu-ţi face supărare, am dispus să nu ţi se 
trimită. Ca sunt aşa de puţini sârbi indicaţi pe harta noastră 
se datoreşte cartografului Dr. Cviic. Pe hărţile lui au dispărut 
aproape de tot românii, ca să reapară pe ale noastre.“ 


„MICA ANTANTĂ< s-a născut din inițiativa lui VENIZE- 
LOS, la 18 mai 1919. Dânsul invitase, în biroul său de la 
hotelul angajat de delegaţia greacă, pe reprezentanţii „Sta- 
telor succesorale“. Brătianu m-a avizat şi ne-am prezentat 
împreună. Din partea Cehoslovaciei a venit Kramai, a Polo- 
niei, Dmowski, a Iugoslaviei, Trumbić. Afară de Venizelos 
era prezent şi Politis, delegat [grec] şi pe atunci profesor la 
Universitatea din Bordeaux. Venizelos a propus ca pe viitor 
să rămânem în contact permanent şi să ne coardonăm atitu- 
dinea față de Conferință. Principial am căzut de acord, fără 
discuţie. S-a stabilit să ne întâlnim zilnic la hotelul sârbilor, 
in salonul spaţios al lui Trumbić, amfitrionul nostru. , 

În afară de iugoslavii amintiţi până acuma, participau, 
când unii, când alţii, la discuţiile cu noi. Îndeosebi ţih să amin- 
tesc pe dalmatinii Smodlaca şi Cingria. Cu primul locuisem 
impreună în Viena, la Pension Zenz, după ce fusesem operat. 


89 
www.dacoromanica.ro 


Chemându-mă seara târziu, sub pretextul unui consult me- 
dical, făcusem cunoştinţă prin Frau Zenz, evitând astfel orice 
suspiciune de relaţie politică între noi. La Paris reluasem 
cunoştinţa la ceaiurile săptămânale de la H. W. Steed şi 
Madame Rose. 


Dintre cehi, prim-delegat era Kramat (căci Masarik lucra 
mai mult din umbră, între culise, pe la cei ,„Mari“). Cu Kra- 
mař eram în veche cunoştinţă din Viena. Dânsul fusese unul 
dintre cei mai activi deputaţi din Partidul Cehilor Tineri în 
Reichsrâtul austriac. În timpul primului război mondial, fiind 
implicat într-un proces de înaltă trădare, fusese condamnat 
la moarte şi apoi grațiat de Împăratul. Tip caracteristic slav; 
părul tuns potrivit, vertical, mustăţi şi barbişon; înalt de 
cca 175 cm; temperament viu; om cu pregătire politică, ru- 
sofil fervent, deghizat în carapacea slavofilă. Se temea că Ro- 
mânia se va angaja să-i dea armament lui Petlioura27%8 şi in- 
tervenea la ocazii potrivite şi nepotrivite, pe lângă Brătianu 
si pe lângă mine — la o ocazie şi pe lângă soţia mea, pe 
Champs Elisecs — căutând să ne demonstreze ce greşeală 
am comite, dacă am face-o. (Firește, nimic nu era mai de- 
parte de noi decât intenţia de a vâri degetul român între 
scoarța şi copacul rusesc). Era penibil să-l vezi pe vajnicul 
şef ceh din camera austriacă, 'în discuţiile cutărei comisii a 
Conferinței de la Paris. Mai cu seamă să-l auzi zicând de 
exemplu: monsieurs nous ne pouvons pas regarder avec les 
mains dans le poches que... — meine Hern, wir können nicht 
mit den Händen in den Taschen zuschanen dass...279%. Unii 
secretari francezi, fanți tineri, notau pe ascuns astfel de „bo- 
şisme“?80 din gură cehă şi lăsau colecția să circule, în jurul 
mesei. Tot pe atât de puțin se deranja Kramař de-a ține la 
scadență angajamentele luate — fără preaviz — ca şi Beneš, 
însă amândoi ştiau să le ia în prealabil cu cea mai firească 
amabilitate. De concurenţa omului cinstit şi superior ambilor, 
Milan Hodza281, s-au ferit ca de foc. Cu toate stăruinţele mele 
şi făgăduinţele lor, nu l-au chemat la Conferinţă. Prezenţa 
lui era indispensabilă, acasă în Slovacia, cu toate că Hodza 
vorbea şi englezeşte, iar franceza lui cultivată ar fi putut 
dispensa urechile necehe de cacofonia iremediabile! pronun- 
țări a lui „que“ pe ceheşte: quă, quă, quâ... din gura lui 
Beneš, 

Îndată ce „chestia minorităților“ se puse în discuție; Bră- 
tianu mă însărcină să iau contact cu conducătorii cehi, dân- 
sul va discuta cu cei polonezi, pentru a cădea de acord asupra 
unei tactici solidare de rezistență contra „tratatului minori- 


90 


www.dacoromanica.ro 


tăţilor*, refuzând cu toţii semnarea. Kramař era pe atunci 
ministru de externe şi delegat al Cehoslovaciei. Revoltat con- 
tra interpretării „Punctelor wilsoniene“, ce le dădeau până 
și cercurile guvernamentale engleze, Kramai .însă promise că 
ceho-slovacii vor fi solidari, refuzând semnătura acestora, îm- 
preună cu noi şi cu polonezii. Pe lângă cei din urmă vor de- 
pune şi ei toată solicitudinea, în acest sens; de asemenea, 
contra încercărilor de salvare a Austro-Ungariei. Brătianu a 
obținut acelaşi rezultat satisfăcător din partea polonezilor. 
În sânul „marilor aliaţi“ stăpânea naiva concepţie că prepo- 
tența germană ar putea fi definitiv înfrântă prin condiţiile 
tratatului de pace, perpetuând — pe lângă mici ciungăriri de 
frontieră — existenţa monarhiei habsburgice. Wilson ţinea 
morţiș la infailibilitatea celor 14 puncte ale sale, care la po- 
ziţia X enunţau: „Va conveni să li se acorde popoarelor Aus- 
tro-Ungariei, cărora voim să le asigurăm locul lor între na- 
ţiuni, uşurările (les facilités) cele mai întregi (entières) de 
dezvoltare autonomă“, Acea „cea mai întreagă dezvoltare au- 
tonomă“ ar fi rămas un petic de hârtie, aranjată în Ungaria 
în beneficiul oligarhiei etnice maghiare, privilegiată pe dea- 
supra — în ţinuturile nemaghiare — şi de tratatul minorită- 
ţilor, mulţumită tradiţionalei perfidii maghiare. Iar în Austria, 
prin imbecilitatea tembelismului tacticii si metodelor de 
Fortwursteln?2 s-ar fi continuat mai departe fărămiţarea ener- 
giilor naţionale, în profitul pangermanismului şi panmaghia- 
rismului, aliaţii urmându-și calea spre Orient, spre triumful 
lor final. Dacă până la sfârșit Conferinţa s-a terminat totuşi 
cu dezmembrarea Austro-Ungariei şi cu crearea statelor na- 
țiunilor succesorale, acest rezultat nu se datoreşte nici pă- 
trunderii, nici înţelegerii, nici prevederii celor „Mari“. Aceştia 
erau lipsiţi de cunoaşterea situaţiei politice germane — re- 
zultatul tradiţiilor sociale şi al ideologiilor — (H. E. Cham- 
berlain, Gobineau, Nietsche28). Iar în labirintul austriac or- 
becăiau, pe când în labirintul maghiar nu puteau nici măcar 
încerca să se orienteze, orbiţi de culorile „liberale“, „.progre- 
siste“, falsificate şi strălucitoare în lumina :generoaselor re- 
flectoare francmasonice. Hotărâtoare, pentru crearea statelor 
succesorale, a fost neobosita acţiune a ziarului „Times“. Acest 
ziar a combătut zi de zi absurdele încercări de soluţii și com- 
promisuri, născute din ignoranță şi din graba încheierii tra- 
tatelor de pace. Nu erau decât trei oameni care, din patriotism 
englez curat, au dus această grea şi mare luptă. Unul a fost 
HENRY WICKHAM STEED, directorul „Times“-ului. Dânsul, 
ca fost corespondent al ziarului londonez, ani de zile, la Roma 
şi Viena, a pătruns cu sârguinţă şi clarviziune toate misterele, 


91 
www.dacoromanica.ro 


cauzele şi culisele fenomenelor politice din monarhia habsbur- 
gică. Dispunând de o pregătire politică vastă, teoretică şi 
practică, se bucura de cunoștința personală a tuturor cercurilor 
sociale şi a personalităţilor conducătoare politice, din sânul 
diferitelor naţionalităţi ale monarhiei. Pentru judecata lui, de 
imuabilă obiectivitate şi claritate — în privinţa Austro-Unga- 
riei — cu adevărat: 


Quidquid latet adparebit 
Nil inultum remanebit?84 


Combătând ziua-noaptea, în redacție, în şedinţe, interve- 
nind pe la puternicii zilei, alergând, dovedind absurditatea 
soluțiilor prin formule tranzacționiste, a putut avea satisfac- 
ţia deplinului triumf final la Paris şi la Londra. 

LORDUL NORTHCLIFFE, proprietarul-editor al ziarului 
„Times“, convins de competența indiscutabilă a punctului de 
vedare susținut de Steed, a fost neclintitul sprijinitor al aces- 
tuia — nu numai prin autoritatea şi prestigiul de care se 
bucura în cercurile politice ale Conferinței — ci şi datorită 
influenței ce o exercita asupra opiniei publice engleze, prin 
ziarele sale. Dar aceşti doi bărbați, providențiali pentru înfap- 
tuirea statelor naționale succesorale ale monarhiei dualiste, 
vor trebui să-şi găsească biograful, în sânul acestor națiuni 
eliberate care, cu gratitudinea oferită lor prinos, să le eterni- 
zeze meritele şi memoria. 

SETON WATSON (Scotus Viator) a fost al treilea publi- 
cist englez, temeinic cunoscător al stărilor din Austro-Unga- 
ria şi al națiunilor negermane şi nemaghiare. Și dânsul şi-a 
avut partea de merit nepieritor în lupta pentru împrăștierea 
nebuloasei concepţii wilsoniene şi a oţelirii concepției lui Lloyd 
George contra tentaţiei oportuniste de a ceda presiunii unora 
dintre membrii cabinetului său, aderenţi ai salvării monarhiei 
habsburgice. 

Nu am putut evita să intercalez aceste amintiri şi reflec- 
țiuni, fiind vorba de ceho-slovaci. Rămâne numai să notez, 
că mai târziu, când a devenit actuală semnarea tratatului mi- 
norităţilor, polonezii i-au adus la cunoştinţă lui Brătianu — 
cu regrete şi scuze — neputinţa de a se ţine de vechiul an- 
gajament. Polonia fiind un stat in statu nascendi și evreii fiind 
în dosul tratatului minorităţilor, ei nu pot să-şi permită ca — 
refuzând semnarea — să-i indispună pe cei „Mari“. Alergând 
la Beneš, care între timp — sprijinit de Masaryk — ajunsese 
leaderul cehoslovac, el mi-a mărturisit că cehii semnează deja, 


92 


* 


www.dacoromanica.ro 


căci un stat a cărui existență se datorește Conferinţei, nu 
poate să-i bruscheze pe cei „Mari“. Aceeaşi experienţă am 
făcut-o cu Beneš mai târziu, când, după reîntoarcerea mea 
la Conferinţă — ca prim-ministru — ar fi trebuit să ne înţe- 
legem, conform făgăduinţei primite de mine de la Beneš, asu- 
pra cedării prin compensaţii a comunelor apşene28 din Ma- 
ramureş. 

EDUARD BENES. Nu mă voi ocupa cu biografia lui. E 
treaba cehilor. Am să notez numai impresiile mele personale 
despre felul lui de a fi. Era un individ de statură mijlocie, 
blond, agil, sprinten la vorbă. Când intra într-o sală de şe- 
dință se fofila, furișându-se costiș de-a lungul peretelui, ca 
o pisica precaută. Făcea impresia că, parcă, grăbit, ar voi să 
ascundă ceva. Norocul lui a fost marea autoritate și pestjgiul 
de care se bucura eruditul Masaryk. La umbra acestuia își 
putea trage sforile, exploatând cu dibăcie, fără scrupule, ig- 
noranța naivă a apusenilor — în privinţa stărilor încurcate 
austriece şi ungare — pentru ei imposibil de relevat. Mai stă- 
pânea în cercurile apusenilor un cuvânt magic, născut pe urma 
groazei de nemți şi a urii trezite contra lor, de acea groază. 
Acest „Sesam deschide-te“ — care avansa încrederea fran- 
co-engleză — era invocarea martiriului suferit în trecut de 
cehi, din cauza boch%-ilor și interesul mondial de a-i neu- 
traliza pe bochi, prin crearea unui stat independent ceho-slo- 
vac, care să izoleze elementele boch, absorbind ca o meşă vi- 
rulenţa războinică a boch-ilor. De panslavism şi de firele sub- 
terane, cu Moscova şi Petersburg-ul, era uşor să se debaraseze, 
invocând față de unii catolicismul, faţă de alţii masoneria şi 
curentele „ilusite“287 din sânul lor. Pentru anglicani servea, 
ca paravan, minoritatea calvinistă slovacă. Astfel, adaptarea 
tacticii lui Beneš era mult înlesnită, în comparaţie cu a noas- 
tră. Căci, faţă de ortodoxismul nostru, plana umbra opacă 
a bisericii rusești, ca un avertisment, lipsa unei confesiuni 
protestante între români şi neputința apusenilor de a pă- 
trunde misteriosul amalgam al noţiunii de „greco-catolic“ (les 
„Uniates“). 

Francofilia românească nu trezea un ecou sincer, decât 
Ja unii francezi, care cunoşteau situaţia geografică a Ţării, 
în sud-estul Europei. . 


OAMENII PRESEI. Cu „Trenul Take Ionescu“ plecaseră 
la Paris mulți oameni distinși din Bucureşti. Între ei, şi nu- 
meroşi profesori universitari şi publicişti. Meritul a fost al lui 
Marghiloman, sprijinit din flanc de Stere, V. Verzea ş.a., 
reuşind să convingă pe factorii politici germani din jurul lui 


i 93 


www.dacoromanica.ro 


Mackensen că — expediindu-i din ţară — agitația contra ocu- 
panţilor va pierde virulenţa. 

TAKE IONESCU era tartorul în ochii nemților. Lipsa de 
pricepere politică și de capacitate imaginativă în a-şi da seama 
de realitatea sentimentelor şi gândurilor altor popoare — 
acest manco al diplomaţiei germane — nu o dovedeşte ni- 
mica mai drastic decât faptul că Take Ionescu era supraevaluat 
ca demagog primejdios şi, în același timp, taxat ca om ne- 
serios. Astfel] s-a jucat cu succes piesa, pe scenă dublată, cea 
pe seama nemților cu violenţe de agresiuni şi antipatii reci- 
proce de verbalism politic, şi cea de după culise, în familie, 
unde fiecare actor pricepea iscusit să contribuie — şi fără 
probă generală — la completarea ansamblului, jucându-şi ro- 
lul, în interesul cauzei comune. Așa se explică şi ideea despre 
individualitatea lui Take Ionescu, sugerată conducătorilor ger- 
mani din Berlin și Bucureşti — la nașterea căreia a contribuit 
şi dânsul, prin atitudini potrivite şi declaraţii premeditat „scă- 
pate“ — spre zăpăcirea metodicei diplomaţii nemţești. 

Sosind la Paris oamenii „trenului Take Ionescu“, energi- 
ile lor, refulate sub ocupaţia de acasă, s-au declanșat instan- 
/aneu într-o vie activitate propagandistică pentru cauza ro- 
mânească. Prin presă, în discuţii cu factorii intelectualităţii 
literare şi politice, prin informarea membrilor guvernului fran- 
cez, s-a înviorat interesul, simpatia și aprecierea pentru Ro- 
mânia, Sub conducerea expeditivă şi pricepută a lui Take 
Ionescu, un curent de energii renăscute a dat impulsuri noi 
activităţii neoficiale româneşti. Take Ionescu, bucurându-se 
de simpatii în Franţa, ca dârz antantofil dintotdeauna şi în- 
deosebi din timpul neutralității, dar şi de aprecierea multor 
bărbaţi de stat englezi, a putut contribui, în mare măsură, la 
potolirea impresiei ce o lăsase „Pacea de la Buftea“2%8 în 
opinia publică a ţărilor apusene. Colaboratorii săi se recrutau 
din toate breslele și partidele. Că vor fi fost mai numeroşi 
amicii săi de partid nu era decât firesc. Astfel, ziarul „La Rou- 
manie“ era editat în limba franceză, de fraţii Fayure şi de 
Honigmann, apoi, în chestii financiare se consulta cu banche- 
rul Aristide Blank; intimitatea consfătuirilor sale se perpe- 
tua cu Pavel Brătăşanu (Nenea Păulică)% şi cu alti vechi 
adepţi ai săi, ceea ce nu excludea munca lui continuă cu 
bănăţeanul Traian Vuia (primul om care, cu aparatul con- 
struit de dânsul, a izbutit să se ridice în aer, prin mijloace 
proprii de bord), cu S. Bocu, Octavian Goga, G. Moroianu, 


Vasile Stoica?® etc., ardeleni care se găseau în Franţa. 


94 


www.dacoromanica.ro 


Astfel au contribuit nemţii — datorită priceperii, jertfirii 
de sine şi abilității lui Marghiloman — să ofere ocazie 
largă bărbatului politic român, celui mai simpatizat în străi- 
nătate şi mai potrivit, prin firea lui caldă şi atrăgătoare, în 
rolul de a pregăti la Conferinţă o ambianţă binevoitoare pen- 
tru cauza românească, 

Durere, rigiditatea vechiului exclusivism sectar, brătienist, 
al Partidului Liberal, pe de o parte, iar de alta orgoliul năs- 
cut din antagonismul politicianist al amândurora, au împie- 
dicat orice posibilitate de a stabili între ei o „treuga Dei“2!, 
pe timpul Conferinţei (încercările mele [sunt] descrise. la alt 
loc). Astfel, criticile reciproce dintre ei nu au încetat până 
la plecarea lor din Paris. Treacă-meargă atitudinea personală 
dintre „Take“ şi „Ionel“, dar mai păgubitoare se manifesta 
comportarea partizanilor „takiști“, Simpaticul bătrân, Pau- 
lică Brătăşanu, în fața celei mai precaute încercări de pacifi- 
care, chiar şi numai la pomenirea calmă a numelui lui Brătianu, 
era cuprins de o furie spastică. Goga practica predilecta lui 
îndeletnicire a intrigii, ca „artă pentru artă“ şi a zeflemelei 
cinice contra lui Brătianu. Ca bănăţean, Bocu se mulțumea 
să atribuie lipsei de dibăcie a lui Brătianu vina pentru că 
ni se refuza cedarea „întregului“ Banat. La rândul său, Bră- 
tianu, pe calea presei liberale la București, iar la Conferinţă 
prin informaţii date gazetarilor, arunca vina pentru „pierde- 
rea Banatului“ în sarcina lui Take Ionescu. Ca argument era 
invocat faptul că Take Ionescu şi Pašić, luând contact înainte 
de deschiderea Conferinţei, au încercat să cadă de acord, sâr- 
bul mulţumindu-se cu un „cap de pod“, de 50 km rază, în 
fața Belgradului (vezi cartea lui Bur€?). A fost un simplu 
schimb de idei neoficial, al unei formule de compromis. Cum 
însă „opinia publică“ de acasă în loc de a-i proslăvi pe Bră- 
«tianu, Marghiloman şi Take Ionescu, pentru înaltul lor pa- 
triotism — dovedit în interesul Țării, prin perseverarea con- 
secventă în neîntrerupta abilitate mlădioasă, de şei al guver- 
nului pe timpul neutralității [iar] pe secundul ca „agent al 
Antantei“ — cârcotaşii lor partizani îl atacau pe Brătianu 
pentru „înfrângerea în război“, pe Marghiloman ca „trădător“, 
iar pe Take Ionescu pentru că „a vândut“ Banatul. Toţi trei 
crau bărbaţi de calităţi excepţionale, de cultură şi experienţă 
politică superioare şi dispuneau de un temperament stăpânit, 
spre a suporta criticile uşuraticilor, meschinilor şi ignoranţi- 
lor stupizi, cu resemnarea filosofică a conștiinței datoriei 
împlinite. Fiecare ştia că ingratitudinea este nu numai „obi- 
ceiul pământului“ românesc, ci al tuturor neamurilor şi că 


95 


www.dacoromanica.ro 


nu există minciună istorică mai mare decât: Senatus popu- 
lusque romanus beneficiis atque injuriae memor esse solet2%2, 
In schimb se confirmă peste milenii: Proprium est generi 
humano odisse quem laedere.??3 În definitiv, toți trei au ră- 
mas până la sfârşit şefi mai proeminenți şi respectați ai par- 
tidelor istorice. 

Take lonescu se bucura de mai multe simpatii între aceş- 
tia şi a putut să „beneficieze“, timp de o lună de zile, de şe- 
fia unui „guvern schelet“. Ajutat de temperamentul său no- 
rocos, a suportat cu ușurință votul de neîncredere al camerei 
moştenite de la Averescu. Complotul era bine pregătit. Cul- 
mea nerușşinării ariviste a atins-o Goga, propunând la tribună 
votul de neîncredere, el care, atât în timpul stăpânirii ma- 
ghiarc, cât şi ulterior, la Paris, era satelitul cel mai bugeto- 


fag al fondurilor lui Take Ionescu şi aderentul cel mai gălă- 


gios în consecinţă. i 

Marghiloman şi-a luat întreaga revanșă față de atacu- 
rile lui Brătianu şi a bârfelilor presei liberale şi pseudode- 
mocratice, răspunzând lui Brătianu în marele său discurs, 
cu ocazia dezbaterii, în Cameră, a programului meu de gu- 
vernire (la Ateneu). Nou aleşii deputaţi, necontaminaţi încă 
de virusul politicianist, au, dovedit multa obiectivitate de ju- 
decată şi bun simţ, recunoscând prin aplauze meritele lui 
Marghiloman. Singur părintele Lucaciu, ridicându-se din 
scaun si mergând în faţa tribunii, strigă: „Nu te ascultăm, 
trad torule!“ şi părăsi sala, neurmat de un singur om. 

Bratianu a ramas stăpanul situaţiei până la sfârşitul Con- 
ferinţei. Demisionând la lași?%, a lăsat ca Marghiloman să-l 
substituie, în partibus2%, ca prim-ministru „trădător“, la Bu- 
cur ști. După aceea, in momentul potrivit, lăsă să fie numit 
ge ci 1lul Coandă, omul său de paie. Chestia Banatului şi a 
tratatului minorităţilor a știut să le exploateze abil contra lui 
Take Ionescu. Astfel, după Marghiloman, devenise şi acesta 
„trădător“. A mai rămas să fie lichidat Averescu, guvernarea 
mea fiind intercalată numai spre a fi și eu admis, ca „bol- 
şevic“. Maniu s-a ferit de „grătarul naţional“ al „lealului 
Rege Ferdinand“, făcând între timp experiența că acel gră- 
tar e servit de jarul lui Ştirbei, ațâţat de foiul lui Brătianu, 
iar frigerea mielului manevrată de mâna delicată a M. S. 
Regina Maria. 

Recunosc totuşi, că nici unul dintre cei care ne-am suc- 
cedat ca preşedinţi la consiliu, prin manevrarea dibace a lui 
Bratianu, ba nici cu toţii împreună, nu am fi fost atât de 
potriviţi ca dânsul, pentru rolul ce l-a jucat în timpul neu- 


96 


www.dacoromanica.ro 


tralităţii şi după părăsirea Conferinţei de Pace. Căci dânsul 
își cunoştea ţara şi poporul. Take Ionescu era prea „euro- 
pean“, Marghiloman prea „francez“, Averescu prea apoli- 
tic — zmâcit?% dintr-o extremă într-alta — de ultraariviștii 
Goga şi Tăslăuanu şi de cinicul şi deșteptul Argetoianu, iar 
Maniu şi cu mine, prea doritori de a accelera înstăpânirea 
metodelor de legalitate și constituţionalism în administraţia 
de stat. Bratianu însă ştia cum trebuie guvernat pentru a 
mulțumi apetiturile singuraticilor, proporțional cu valoarea 
lor pentru partid şi cum trebuie stâmpărată setea de scan- 
dal a „opiniei publice“ naive. Căci rutina unui bărbat de 
stat, pe lângă un sac de minte, trebuie să dispună şi de fan- 
tezie prodigioasă, în inventarea diversiunilor, pe seama mul- 
țimii lacome de senzaţii şi de înfăptuiri folositoare obştei. 
Cum fantezia şi superficialitatea judecății mediteraniene e 
mai vie și mai pripită decât a nordicilor, timbrarea de tră- 
dători, pe calea presei, a contrarilor politici, oferă cel mai 
comod şi mai ieftin mijloc. Cetăţenii au temă cotidiană, de 
discuţie controversată — pro şi contra — conform tempera- 
mentului lor subiectiv şi după partidul căruia îi aparţin pen- 
tru moment. Şefii calomniațţi, imunizaţi faţă de „libertatea 
presei“ — nestematul bun „constituțional“ — îşi văd de 
treabă. Prin gazetarii bine selecționați, Brătianu dispunea de 
un stat major de pene măiestre în arta de a murdări pe con- 
trariu, fără a-l otrăvi serios. Astfel, nu-i închidea calea de a 
se inscrie în Partidul Liberal, matamorfozându-se din takist, 
conservator, averescan etc. — cam trădător, cam şperțar, cam 
hoţ — într-un liberal curat „ca şi cristalul“ (de exemplu Th. 
Florescu,2% Stelian Popescu2% etc.). Brătianu mai dispunea 
de avantajul alianţei de nezdruncinat datorită cumnăţiei cu 
prinţul Ştirbei, pe sora căruia avusese prevederea să o di- 
vorţeze, în timp util, de Marghiloman, Ajunseseră amândoi la 
limita de vârstă matrimonială, iar Brătianu și-a asigurat ast- 
fcl permanenta colaborare a familiei regale. Ce uşor a putut 
să mă înlăture — ca „bolşevic“ — pe când absentam din ţară 
şi eram pe cale de a intra în tratative de pace cu U.RS.S. 
Timid cum era, Regele Ferdinand mi-a dat să înțeleg destul 
de lămurit. În audiența de 4 ore (17—21), prima după sosirea 
mea de la Londra, referind asupra activităţii mele şi a re- 
zultatelor obţinute, a fost tot timpul foarte amabil. Numai 
cand am pomenit telegrama trimisă lui Cicerin — despre care 
li raportasem telegrafic — a făcut observarea: 


— 'Trebuia să ceri aprobarea Regelui. 


7 — Memorii, vol. II 97 


www.dacoromanica.ro 


— Pentru a expedia telegrama? Aveam doar autorizarea 
Maiestăţii Voastre de a proceda cu deplină latitudine. 

— Da, însă vezi, D-ta ai telegrafiat: „România doreşte 
pace şi înţelegere cu toate ţările învecinate, ca să poată pro- 
gresa pe bază de instituţii democratice“. .. 

— Dar, Maiestate, e firesc că Tara va trebui să progre- 
seze creându- -Şİ instituții democratice, iar când răspundeam 
lui Cicerin nici că puteam răspunde altfel 

A continuat apoi conversaţia amabilă, cu care Regele aşi 
acoperea jena. Căci nu am evitat să-i expun contrastul din- 
tre calmul cu care primisem ştirea cà am fost demis — după 
primirea aprobării regale de a mă duce şi la Roma — şi 
dintre proasta impresie ce o făcuse demiterea asupra bărba- 
tților de stat străini, cu criticile lor disprețuitoare la adresa 
Țării. În Apus procedura părea cam balcanică. De altcum, 
mă prezentasem la audienţă zâmbind şi cu un cadou sim- 
bolic, pentru Ferdinand „lealul“, un exemplar de lux al vo- 
lumului Tratatului de la Versailles, pe care lăsasem să-l com- 
pacteze cu o legătură deosebită. Pe faţă coperta era îmbră- 
cată cu o placă de argint, lucrată artistic în relief, cu sta- 
tuia celebră, fără cap, scoasă din mare în portul Samotrake. 
Aceasta reprezintă pe zeița Nike, splendid sculptată, în ati- 
tudine triumfătoare şi este aşezată la Louvre în faţa intră- 
rii. Volumul l-am oferit Regelui zicând: „mi-am permis să 
aduc M. Voastre acest suvenir, ca un simbol al păcii, care 
s-a încheiat tot fără cap“. Mi-a mulţumit, zâmbind şi ofe- 
rindu-mi loc. 

După cele 4 ore de audienţă mi-am îngăduit, cu politeţea 
cuvenită, să fac atent pe M. Sa că e aşteptat la Cotroceni. 

Dar să revin asupra oamenilor presei din Paris şi Londra: 

În urma ordinului lui Clemenceau, presa din Paris era 
oprită să publice ştiri referitoare la Banat. Eu stăruiam să 
edităm un buletin în limba franceză. Brătianu s-a lăsat in- 
duplecat cu mare greutate, să se învoiască cu finanţarea. 
Redactarea a încredinţat-o însă blândului profesor de filo- 
zofie Mircea Djuvara,2% fire cu totul străină de calități ga- 
zetăreşti şi necunoscător al problemelor ardelenești şi bănă- 
tene. 

Poetul futurist, Emil Isac,3%W fusese trimis de Maniu la 
Berna. Eu stăruiam să trimitem ca propagandişti, în Elveția, 
pe gazetarii rutinați, Iosif Şchiopul şi Ghiţă Pop, împreună cu 
Petrescu Comnen. Brătianu s-a opus — motivând cu lipsa 
de fonduri — până ce am declarat că voi îngriji eu de finan- 
ţare, primind sumele necesare de la Consiliul Dirigent, 


98 
www.dacoromanica.ro 


Atunci, în fine, după târguieli şi scărițări32, a aprobat mi- 
nimul necesar. În afară de veşnica marcare de economii, Bră- 
tianu nu avea încredere în Petrescu Comnen, nefiind încă su- 
ficient politicianist. Mai târziu, înscriindu-se la liberali şi 
jertfind numele patriotic comun de -Petrescu, în beneficiul 
celui imperial al Comnenilor, a avansat repede în grad, pri- 
mind cu precădere un mandat şi făcând carieră de diplomat, 
din graţia lui Brătianu. 

La Berna, cei trei au făcut bună ispravă printre corespon- 
denţii străini. 

JEAN VIGNEAU, redactor la „Presse Parisienne“ a fost 
tot timpul un călduros susținător al cauzei noastre. 


R. de FLERS avea un distins dar de scriitor şi un re- 
nume respectat, Colecţia sa de cărţi rare reprezenta o va- 
loare istorică remarcabilă. Un volum cuprindea semnăturile 
originale ale tuturor regilor Franţei şi portretele lor, de când 
se găseau xilografii. Avea manuscrise de-ale lui Jean Jacques 
Rousseau şi alţi contemporani ai acestuia. Manuscrisul Noii 
Heloise e scris într-un caiet cu scrierea citeaţă a lui Rousseau, 
pe linii trase la aceeaşi distanță. După ce, prin operele sale, 
a zăbăcit omenirea, a rămas nemuritor prin rafturile biblio- 
tecilor, făcând dovada că „a avut multă minte, dar n-a fost 
toată bună“. Apoi, manuscrise de-ale lui V. Sardou, so- 
crul sau. Soţia sa era o distinsă blondină, liberă de orice gest 
care ar fi tulburat naturaleţea ea. 


PERTINAX (Marchizul de Geraud), unul dintre princi- 
palii comentatori francezi ai problemelor internaţionale, era 
prieten cu Steed. Invitat la masă, în prezenţa doamnei, i-am 
adresat câteva cuvinte de mulţumire pentru serviciile aduse 
intereselor României, oferindu-i o decaraţie, în numele M. 
Sale. Brediceanu, deschizând cutia cu decorația, o aşeză în 
fața lui Pertinax, privind buimăcit cu ochii săi miopi, cău- 
tând răspunsul. Doamna însă era atât de impresionată, în- 
cât izbucni în lacrimi. Ce ţinută a avut Steed care, în de- 
cursul mult activei sale vieţi, de mari succese politice, a avut 
consecvent tăria să refuze orice decorație! 

Presa şi presă. În afară de rare excepţii, ziariştii bucu- 
reşteni au, în general, însușirea obiectivităţii profesionale. 
Ca să poţi fi obiectiv, trebuie să te epurezi de reziduurile 
oricărei opinii subiective. Numai datorită unei astfel de ex- 
purgâţii poţi obţine perfecțiunea de jurnalist bucureştean. O- 
dată astfel calificat, viitorul îndrumător al opiniei publice 
trebuie să facă, cu precauţiune, alegerea patronului său. Dacă 
patronul are interes să bârfească şi că calomnieze un partid 


99 
www.dacoromanica.ro 


ori un şef politic, tânărul ziarist trebuie să dovedească fan- 
tezie fecundă şi o variaţie zilnic nouă în privinţa pletorei de 
cuvinte insultătoare, savuroase. Ordin de la șef. Când „DI. 
Director“ — în schimbul unui portofoliu ministerial ori a unci 
acaparări mai grase — face stânga'mprejur, înscriindu-se in 
partidul contrar, oferind şi ziarul său ca zestre, de azi pe 
mâine, colaboratorul gratifică pe prietenii vechi cu urdorile 
penei sale şi înălța imnuri de slavă foștilor adversari. În con- 
tul pungii unui arhiereu, a unui mare industriaș, comerciant, 
pe tema impogitelor sustrasejy a unor aventuri amoroase 
ş.a.m.d., publicistul de mare renume al zilei de mâine, mai 
pişcă şi personal „taxa legală“ obişnuită a tăcerii binevoi- 
toare. Puțin noroc nu-i va lipsi, pe ascensiunea spre etajul 
al 12—lea al viitorului său blockhaus. Scurt: nu pregatirea, 
ştiinţa, talentul, nici omenia, convingerea, onestitatea, asi- 
gură gazetarului bucureştean un „viitor de aur“, ci „obiecti- 
vitatea“ profesională. Succesul îl oferă libertatea presei, ga- 
rantată prin constituţie. 

Literaţii care au ambiţie trebuie să ţină mână bună cu 
deţinătorii privilegiului obiectivităţii gazetăreşti, iar tinerii 
scriitori, dacă vor să obţină un renume de efemeră glorie, vor 
şti să bage de seamă. Presa determină calificarea lor de „mari“ 
ori de „fleac“, nu talentul lor real, nici publicul care, înainte 
de a citi scrierile, îşi însuşeşte judecata din cotidiene. 


Presa franceză e moaşa morală a celei bucureştene. Era 
în preajma sosirii la Paris a contelui A. Apponyi. Propaganda 
maghiară lucrase în tot timpul — prin Elveţia — dibaci şi 
intensiv.. Cu asiduitate neobosită pricepuseră ungurii să ac- 
tiveze şi la Conferinţă prin interpuşi iscusiţi, rubedenii şi 
prieteni aristocrați, preoțime catolică, protestantă, evrei, 
francmasonerie. 

Cinci ziare mai erau angajate în interesul propagandei fa- 
vorabile României. Brătianu achitase un milion de franri în 
scopul acesta; Redacţiile trimiteau zilnic câte un secretar la 
legaţie, unde ministrul Victor Antonescu le comunica ceea ce 
Brătianu judeca necesar să apară în acele ziare, în interesul 
tacticii sale. 

Eu, rămas singur — după plecarea lui Brătianu şi a lui 
Antonescu — am continuat personal, ori prin Noti Constanti- 
nide, Coltor, Gh. Crişan sau I. Pillat, să aranjez acest ser- 
viciu. Reîntors însă, ca prim-ministru la Paris, după întru- 
nirea Parlamentului, am găsit situaţia cu totul alta. Toate 5 
ziarele au încetat să ne pună la dispoziţie coloanele lor. In- 


100 
www.dacoromanica.ro 


formându-mă, am aflat că va trebui să plătesc şi eu un mi- 
lion administratorului ziarului „Le Temps“, care va aranja 
la rândul său cu celelalte 4 ziare. Aceasta mi-a cumunicat-o 
însuși directorul lui „Le Temps“. Dânsul mi-a declarat că 
nu are dreptul să se amestece în chestiune, aceasta aparţi- 
nând atribuţiei exclusive a şefului administraţiei. Acesta, pre- 
zentându-se la mine, mi-a spus următoarele: „Ziarele mari 
sunt întemeiate de societăți pe acţiuni ori pe altă bază co- 
mercială. Administraţia lor se face comercial. Nu e uşor de 
a le susţine, capabile să răzbească în concurență. Conferinţa 
de Pace a adus cu sine un sezon măhos. Ne-am folosit de 
situația favorabilă, dar Conferinţa se apropie de sfârşit. Dl. 
Brătianu nu a considerat această stare faptică. Schimbân- 
du-se guvernul român, va trebui şi Dvs. să ne achitaţi un 
milion de franci iar eu voi repartiza suma între cele cinci 
administrații ale noastre“. 

A urmat o discuţie, în decursul căreia eu am înşirat 
toate argumentele imaginabile, spre a obţine amânarea, până 
ce m-am văzut silit să-i mărturisesc adevărata situaţie finan- 
ciară în care mă găseam, pe care de altcum înţelesesem că 
dânsul — vechi client al lui Antonescu — o cunoștea. Cu 24 
de ore înainte de sosirea mea la Paris, Antonescu ridicase, 
până la ultima centimă, toate sumele aflătoare la bănci, de- 
pozitate pentru trebuinţele statului român. O singură depu- 
nere de un milion nu reuşise să o ridice, în urma unei îm- 
prejurări' oarecare. Cu ocazia plecării mele din Bucureşti, 
contasem pe totalul sumelor depuse la: Paris şi eram prevă- 
zut cu actele de acreditare. Se apropiau termenii de scadență 
pentru mai multe comenzi încheiate de guvernul Brătianu. 

Rămas fără resurse, mă vedeam constrâtis să caut un îm- 
prumut de cca 10 milioane, spre a putea face scadenţele, 
evitând alergarea după un credit de consolidare a datoriilor 
flotante, ori de a mai spori imensul număr de bonuri de te- 
zaur uzurare. A încerca găsirea unui împrumut mai mare ar 
fi însemnat să măresc, de la început, discreditul guvernării 
mele. f 

Cu ce mijloace meschine, politicianìste eram lucrat din 
partea liberală, experimentasem când cu plecarea mea la Pa- 
ris. Banca Națională îmi refuzase un credit de 100 mii franci 
francezi, pentru a putea achita biletele la trenul Simplon. 
Pretextul a fost că Banca Națională nu dispune de valută 
franceză. La sfatul lui Trifu3%, mă adresai cinstitului bătrân, 
bancherul A. Blank’ care, venind la mine mi-a pus suma 
la dispoziție, oferindu-mi credit nelimitat. Față de procedura 


101 


www.dacoromanica.ro 


Băncii Naţionale nu a manifestat decât un gest de dispreţ. 
Eu mă mulțumeam cu costul celor trei bilete, pentru mine, 
Trifu şi Gh. Crişan, ştiind că sumele depuse la Paris sunt 
suficiente pentru toate cheltuielile curente şi scadente. Aces- 
tea fiind ridicate de V. Antonescu, m-am trezit fără resurse. 
Astfel, l-am chemat pe Brediceanu şi am lăsat să-i prezinte 
administratorului ziarului „Le Temps“ cartea de contabili- 
tate, spre a-i dovedi că — pentru a nu rămâne fără resurse, 
chiar şi pe seama diurnelor funcţionarilor, nu-i pot achita 
decât jumătate de milion. Tot ajutorul presei franceze, din 
trecut, şi-ar pierde orice valoare dacă — în preajma sosirii 
lui Apponyi, în fruntea delegaţiei maghiare — ni s-ar re- 
fuza posibilitatea propagandei româneşti, din partea ziarelor 
franceze. Dânsul a plecat spre a se sfătui cu administratorii 
celorlalte 4 ziare. Reîntors, a căzut -de acord, primind un 
cec de 500.000 franci. 


Presa engleză. Cu Steed am avut vechi relaţii prietenești, 
de la Viena. El fusese corespondent la Roma al ziarului „Ti- 
mes“ din Londra. Numit apoi la Viena, ne întâlneam ade- 
seori. Locuia împreună cu M-me Rose, o contesă italiană, 
corespondentă şi dânsa, a unui ziar londonez. Antecamera 
lor era comună, apartamentele se găseau în dreapta şi în 
Stânga. Relaţia dintre ei era familiară, însă ea era mai în 
vârstă decât dânsul cu peste 10 ani. Cred că rolul ei se măr- 
ginea la camaraderia colegială şi la conducerea menajului co- 
mun. Perechea era în relaţii familiale cu Dr. George Moroianu 
(de origine din Săcele), atașatul comercial al României la 
Viena, pentru Austria şi Germania. Moroianu a fosţ un aprig 
propagandist al cauzei noastre ardelene, de pe timpul când 
fusese student la Anvers, Paris și Londra, întreținând prie- 
teneşti relaţii cu corespondenţii marilor ziare engleze, fran- 
ceze şi belgiene, cât și cu distinși fruntaşi din străinătate 
(lordul Fitzmaurice307), j 

La Viena luam masa împreună cu Steed şi M-me Rose, 
Moroianu, Aurel C, Popovici, eu şi alți prieteni români, dis- 
cutând probleme politice. Pentru discuții politice îi vizitam 
şi acasă. 

Sosind la Conferință, în iarna 1919—20 şi aflând că pe- 
rechea Steed—Clemence Rose locuia la Paris şi primea lu- 
mea la ceai în fiecare săptămână, ne-am grăbit să-i vizităm, 
Lencica şi cu mine. Cu ocazia revederii, M-me Rose şi Len- 
cica s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat călduros, reînnodând ve- 
chea lor prietenie din Viena. Știind cât de mult îi plăceau 


102 


www.dacoromanica.ro 


lui Steed ţigaretele românești, luasem cu mine o cutie şi i-o 
oferii. Primind-o, dânsul o şi deschise şi îi îmbie pe oaspeţii 
prezenţi. Ţin minte că majoritatea lor erau croaţi dalmatini, 
între ei Cingria şi vechiul meu cunoscut din „Pension Zenz“ 
Smodlaka. Nu-mi aduc aminte să fi întâlnit la acele ceaiuri 
cehi ori polonezi. Nu lipseau însă dalmatinii şi adeseori erau 
prezenţi şi japonezi (Mitsui?). Conversaţiile erau stăpânite de 
chestiunile politice de actualitate, de ceea ce se spunea des- 
pre singuraticii „mari“, controversele dintre ei, anecdote, cer- 
turi. Steed era desigur mai bine informat decât oricare din- 
tre „factorii hotărâtori“, iar ei recurgeau — destul de des — 
spre a-i cere părerea, sfatul şi intervenţia. M-me Rose par- 
ticipa la -discuţie, cu multă cunoştinţă de cauză, interes și 
vioiciune. Când se întâmpla o ciocnire de păreri, între doi 
inşi, ea îşi arunca judecata în cumpănă, tranşând obiectiv 
litigiul, cu maternă bunăvoință,  decretând: mes chers mi- 
nistres, ne parlez pas des bâtises39%8 şi calma cu umor spiri- 
tele. Individualitatea ei, respectată şi iubită de toți, răs- 
pândea acel farmec de atmosferă familiară, de euforie şi in- 
timitate. 

Văzând ce plăcere îi produsesem lui Steed cu ţigaretele 
românești, am lăsat să mi se trimită câteva pachete, prin cu- 
rierul săptămânal. Când ne-am dus proxima dată cu Lencica 
la five o'clock tea M-mei Rose, am luat cu mine un pachet 
cu 1000 țigarete şi mă bucuram anticipat de plăcerea ce am 
să i-o procur lui Steed. La sosire, M-me Rose îmi spuse ca 
dânsul lucrează retras în birou. Am bătut la uşă şi, intrând, 
i-am comunicat în două vorbe că nu am să-l deranjez, ci ţin 
numai să profit de ocazie, de a-i preda aceste țigarete ro- 
mânești. Cu aceasta am şi făcut un pas spre a ieși. Steed 
însă mă pofti să şed, punând stiloul deoparte «şi deschizând 
următoarea discuție: 

— Îţi mulţumesc pentru atenţiune dar, te rog să nu te 
superi că mă găsesc în imposibilitatea să primesc. 

— (Eù, surprins.) Cum se poate, D-le Steed? 

— Am primit o cutie cu plăcere dar nu pot primi 10 cu- 
tii. Sunt dator să refuz, faţă de liniştea conştiinţei mele. 
Trebuie să apreciezi, D-le ministru, că în situaţia mea sunt 
silit să-mi păstrez, cu totul neinfluenţată obiectivitatea ju- 
decăţii politice. Imi cunoşti părerea politică în privinţa ches- 
tiei iugoslave şi române. Prietenii mei dalmatini mi-au ofe- 
rit acest suvenir de Mestrovic (arată spre un portret al său, 
desenat în peniță). L-am primit cu plăcere. Mai târziu mi-au 
oferit un tablou, tot de Meštrović, de 3x2 metri, care valora 


103 
www.dacoromanica.ro 


cel puţin 100.000 franci. „A trebuit să refuz căci era prea va- 
loros, nu numai ca operă de artă, dar şi prin renumele ar- 
tistului. M-aș fi simţit prea obligat să risc de a fi expus pe 
viitor să mă suspectez întruna, eu însumi, în legătură cu 
chestia iugoslavă, de a fi stânjenit în privința  desăvârșitei 
obiectivităţi a judecății mele. Am preferat să mă scutesc de 
acest pericol, iar prietenii mei, în frunte cu Meštrović, au 
respectat decizia mea. í 

— Pricep şi cunoscându-vă destul de bine, precum cred, 
stimez considerațiile acestea frumoase, de complex sufletesc. 
Spre scuza mea însă, fie-mi permis să constat că, deşi nu 
mă țin de omul cel mai cuminte, până în momentul acesta 
nu m-am ținut de un mare prost. Acum văd că sunt timbrat 
ca atare. 

— Cum aşa? 

— Trebuie să fiu cel mai mare prost, să mă fi putut 
gândi că — oferind lui Steed un pachet cu 1000 de ţiga- 
rete — aş putea tulbura, măcar cu o adiere, limpezimea ju- 
decății sale politice şi iubirea sa de adevăr. Certific că tre- 
buie să fiu un prost excepțional. 

Zâmbind, Steed îmi întinde mâna: 

— Mulţumesc pentru'ţigarete. 

GIBBONS, publicist american, era un bărbat de cca 45 
de ani, zdravăn, plin de naturaleţe firească, americană, În 
relaţia cu dânsul dispărea orice reticenţă, făcând loc unei 
dispoziţii firești, ca între doi inşi legaţi prin veche cunoş- 
tinţă intimă. De la dânsul am aflat cele mai documentate şi 
exacte informaţii, referitoare la problema sionistă — palesti- 
niană. Însărcipat de revista sa, studiase la faţa locului — în 
Palestina  —această complexă problemă, din toate punctele 
de vedere. Referatul, retipărit în broșură — ce l-am primit 
de la dânsul — se găsea, până la refugiu, în biblioteca mea. 

Condiţiile lui de colaborator la revistă erau de a trimite 
lunar un studiu asupra celor petrecute la Conferinţă. Ono- 
rarul ce-l primea era suficient ca să ţină locuinţa şi să poată 
trăi la Paris împreună cu soţia, cu doi copii şi cu bonele 
acestora. Dânsul mai era angajat şi de corespondent al unui 
mare ziar american, pentru informaţiile curente. Soţia lui 
era, de asemenea, corespondenta unui ziar ori a unei reviste. 
Ultimul semn de viață primit de la acest distins american a 
fost o cartă ilustrată din Tonkin, Indochina, la 4 IV 1931: „Sa- 
lutations chaleureuses, Herbert, Adams Gibbons“. 


104 
www.dacoromanica.ro 


Oferind un dejun la „Ambassadeurs&, unui grup de 12 
corespondenţi de ziare mondiale, din diferite ţări, pe Steed 
îl aveam în faţa mea, la mijlocul mesei, iat în dreapta mea 
cra plasat H. A. Gibbons. Stăpânca o conversaţie animată. 
Steed nu-și impunea nici o rezervă în privinţa criticii celor 
„4 mari“. Avea ce avea cu Wilson, care încurcase ițele de-a 
binelea şi, încăpățânându-se asupra unor puncte, încerca za- 
darnic să se descurce. Aducându-mi aminte că în „,Declara- 
ţia“ mea de la 18 octombrie, din Camera ungară, îl compa- 
rasem cu Hristos, aplicand prima bombă la fundamentul pu- 
tred al „Ungariei milenare“, abia făceam — din când în 
cînd câte o observaţie. Ştiam că Gibbons fusese elevul lui 
Wilson, la Universitatea Columbia și credeam de bine să am 
faţă de el consideraţia ca amfitrion. Totuşi, cum ‘gurile come- 
senilor deveniseră tot mai slobode, când meniul ajunsese la 
friptură şi şampanie, am crezut de potrivit momentul, să-mi 
arunc şi eu „groşița“309 în joc. „Ca român — începui'eu — 
simt cea mai adâncă recunoştinţă faţă de prezidentul Wilson. 
Cu cele 14 puncte el a ridicat perdeaua de nori ce întuneca 
speranţele poporului nostru şi ne-a trezit credința că, pe 
urma acestor raze de răsărit, se va înălța soarele libertăţii 
naţionale și pentru noi românii, ca pentru toate neamurile 
nemaghiare din Ungaria. Uzând de dreptul de autodetermi- 
nare, ne-am proclamat, la Alba-lulia, „Unirea“ noastră cu 
Regatul Român, la 1 decembrie 1918. Asemenea au procedat 
şi frații noştri din Basarabia — care fuseseră răpiți de Ru- 
sia Țaristă — din trupul etnic românesc — ca şi cei de sub 
stăpânirea habsburgică a Bucovinei. Astfel, pe baza intenții- 
lor wilsoniene, prin liberă hotărâre, ne-am autodeterminat 
apartenenţa statală sub suveranitate română. 

Eu, reprezentând Transilvania şi Banatul, ca membru al 
guvernului Brătianu şi unul dintre delegaţii României, recu- 
noscut ca atare din partea Conferinţei, ascult cu adânc re- 
gret criticile dvs. contra prezidentului Wilson. Căci, aceste 
critici — a căror îndreptăţire nu pot să nu o simt şi eu — 
mă ating, ca [pe] bunul creştin, când cineva îi critică miste- 
rul credinţei, suferind momente de zguduire în intimitatea 
sufletului său. De mult Dl. Brătianu a cerut să fie primit de 
prezident, fără să fi fost invrednicit cu un răspuns. Aşteptăm, 
mereu așteptăm, dar răspunsul nu vine. Am înţelege, dacă 
ni S-ar spune: prezidentul are probleme mai importante de 
aranjat, mai aveţi răbdare; de asemenea, dacă ni s-ar tri- 
mite vorbă că prezidentul își împarte audienţele după sim- 
patii şi că Dl. Brătianu nu-i este simpatic, de aceea nu-și 


105 
www.dacoromanica.ro 


jertieşte timpul problemelor româneşti. Dar a ne ţine în 
această penibilă situaţie de nesiguranţă, mi se pare în contra- 
zicere cu uzanţele internaționale, practicate în măsură atât 
de largă de prezidentul Wilson, conform tradiţiilor demo- 
cratice americane“. 

Aceasta a fost esența expunerilor mele. Cei prezenţi au 
comentat cu observații, cât timp vorbeam, iar apoi a început 
Steed — cu întregul său registru de mici maliţii şi mari iro- 
nii — să analizeze purtarea lui Wilson față de primul-mi- 
nistru român. Gibbons a observat numai că trebuie să fie 
vreo neînțelegere, greşeală de notare ori aşa ceva. Între timp 
ajunsesem cu meniul la fructe. Când ne aşezaserăm la masă, 
Gibbons îmi spusese că va fi silit să plece înainte de termi- 
narea prânzului şi începând servirea fructelor, el se scuză 
față de mine, sculându-se. L-am petrecut până la trepte, iar 
de adio mi-a spus: „Am să vorbesc cu prezidentul. Sunt si- 
gur că-l va primi pe Dl. Brătianu, fără amânare. Nu poate fi 
la mijloc decât un malentendu3l, 

Câteva zile după aceea, Brătianu ne-a chemat la sine şi 
ne-a comunicat că Wilson l-a chemat în audienţă, unde va 
pleca împreună cu Mişu, peste o jumătate de oră. Să-l aş- 
teptăm. După cca 35 de minute s-au întors. Eram de față: 
Mişu, Diamandy, Antonescu, Derussi3i1 şi eu. Asupra audien- 
tei Brătianu a alunecat, fără a intra în detalii. În schimb, 
în prezența noastră, a dictat lui Derussi „decretul-lege* pri- 
vitor la încetăţenirea evreilor. Bebe Brătianu lua filă după 
filă, spre a le bate la maşină. Cei prezenţi ascultau în tăcere. . 
Când dactilograma întregului decret fu prezentată, aceasta fu 
citită cu voce tare şi Bébé a plecat să expedieze telegrafic 
textul, pe adresa lui Pherekyde. Acesta era prim-ministru 
ad-interim şi ca atare a dispus publicarea decretului-lege, 
fără întârziere. 

Precum am aflat ulterior, conţinutul corespundea ideilor 
lui Wilson. Asistenţa noastră, în timpul redactării, va fi însce- 
nat-o Brătianu, verosimil, spre a da actului caracterul unei 
hotărâri luate în consiliul de miniştri. Aşa s-a petrecut ul- 
tima scenă a „demagogiei ţanţoşe liberale“, de genul „prin 
noi înşine“. Dar cine va şti în viitor să profite mai mult de- 
cât în trecut, din adevărul fabulei lui Alexandrescu — ade- 
văr atât de instructiv şi tragic — referitor la soartea broaştei, 
când ea, „mică cât un ou, a vrut să fie cât un bout? 

RENE PINAUD, colaboratorul revistei „Revue des deux 
Monds“, despre care am mai vorbit în legătură cu plecarea lui 
la Viena, ca expert, cu comisia pentru plebiscitul din Bur- 


106 
www.dacoromanica.ro 


genland, era bine orientat asupra relaţiilor politice din Austria. 
Nu am cunoscut al doilea francez atât de orientat, cu care 
să-mi fi putut face iluzia de al convinge despre oportunita- 
tea cedării către Austria, prin plebiscit, a acelor ţinuturi ale 
Ungariei. În linii mari, cunoscător al încurcăturilor interne 
ale gâlcevilor habsburgice, mai era profesorul Eisenmann și 
R. Cheradam, gazetarul care, dându-și aere de atotştiutor, 
în realitate nu pricepea problema. 

TAVERNIER, de la „Le Temps“, îşi făcea datoria ca an- 
gajatul lui Brătianu, executând rolul de corespondent la Iaşi 
şi la Paris. Locuia într-un apartament de la etajul II sau IIII 
al unei case de raport. Doamna, model de gospodină fran- 
ceză, ajutată de o servitoare, servea o masă gătită de dânsa 
şi, femeie cultă, îşi îndeplinea cu eleganţă rolul social de 
doamnă. Ca mamă a celor 5 copii, conducea educaţia lor; 
soţul ei fiind ocupat cu îndatoririle sale profesionale. Ca 
aproape toţi intelectualii francezi, el era francmason, ea însă, 
catolică practicantă. Fiind introdusă în Franţa separarea bi- 
sericii de stat — prin guvernul Combes3i?2 — Doamna Taver- 
nier și-a aranjat educaţia religioasă a copiilor, ca multe alte 
mame, ajutată de preoțimea cultă, susţinută de credincioşi. 

Dimineaţa, copiii cartierului erau îmbarcaţi în camioane 
de ale preoţilor şi duși la şcoală. La amiazi, îi adunau aceiaşi 
preoţi, le serveau masa, le supravegheau învățatul, purtarea, 
jocurile, iar seara, îi transportau acasă. Astfel] se neutraliza, 
prin mame, efectul lozincii congresului învăţătorilor Fran- 
tei: Ni patrie, ni dieu5l3 şi eliminarea din cărţile didactice a 
cuvintelor Patrie şi Dieu. Iar soţii, buni francmasoni, ştiau 
să-şi conserve liniștea în viaţa publică, coordonându-și senti- 
mentele de liber-cugetători cu cele de iubitori ai liniştei cas- 
nice. Nu a păţit-o însuși Jaurâs3it cu fiica sa, care nu s-a 
lăsat reţinută de a se face călugăriţă? . .. 

Ce absurde fenomene sociale nu produce credinţa, fie în 
diavol, în concepţia imaculată, în minunăţii misterioase, fie 
în doctrine ideologice, ca ale lui Rousseau, Marx, Gobineau, 
Nietzsche, democraţie etc. îndată ce acestea degenerează în 
ortodoxism? 

Tavernier a fost corespondent al marelui ziar francez 
în timpul „triunghiului morţii“, a refugiului la Iaşi şi la 
Bicazul Românesc. La Paris amândoi eram în contact perma- 
nent. Acest contact deveni mai călduros când m-am reintors ca 
prim-ministru la Paris, pentru ca, mai târziu, prin 1923, pre- 
Juând Brătianu guvernul şi Tavernier fiind la Bucureşti, să 
năzuiască a mă convinge de avantajele unui compromis de 


107 
www.dacoromanica.ro 


înţelegere cu liberalii. Cunoşteam însă, pe atunci, destul de 
exact oamenii şi culisele, pentru a-mi da seama de izvorul 
sentimentelor sale liberaloide-gazetărești. Am schiţat şi rolul 
lui Tavernier în preajma plecării lui Pinaud la Viena, ca 
sfătuitor în problema plebiscitului apartenenţei „Burgenland- 
ului“. 

Pe HERVESI5 l-am cunoscut prin generalul Iliescu2'6, Cle- 
menceau hotărâse expulzarea din Franţa a generalului Ili- 
escu (Turtucaia). Brătianu alergase la generalul Joffre, spre a-i 
cere intervenţia. Reîntors, m-a însărcinat să-l caut pe Ili- 
escu în tot Parisul şi să-l avertizez. Era pe la amiazi. Am 
făcut pe Sherlock Holmes, până ce, mergând pe urma lui, 
l-am găsit pe general într-un restaurant, la masă cu prieteni. 
„Intrând, le-am fost prezentat şi atunci l-am cunoscut pe Herve, 
celebrul gazetar care scrisese că tricolorul Franţei ar trebui 
împlântat în vârful grămezii de gunoi (fumier). insă l-am 
cunoscut prea fugitiv ca să-mi fi putut face o părere despre 
el. Impresia mea a fost că este un om puţin serios şi cam 
palavragiu. . 

L-am poftit afară pe Iliescu şi i-am comunicat mesajul lui 
Brătianu: să fie pregătit pentru orice eventualitate căci Cle- 
menceau poate va dispune ridicarea şi expulzarea lui. Să 
meargă acasă la hotel şi să-şi înlăture eventualele dosare. 
Surprins şi revoltat, generalul a intrat împreună cu mine în- 
tre convivii săi şi le-a comunicat ştirea primită. S-a născut, 
în miniatură, o scenă ca odinioară la clubul iacobiniloril, 
apoi în mijlocul girondinilor3l8, în preseara petrecută împreună, 
înainte de a pleca la ghilotină. Cei 8—10 inși vociferau, gesti- 
culau și protestau, cu temperament francez. 

Iliescu a declarat că nu se va supune. El, fostul generali- 
sim al armatei române, aliata armatelor Antantei, nu poate 
fi expulzat. Se va opune cu forţa. Dacă însă un astfel de or- 
din ar fi dat, el va pretinde să fie condus la gară de generali 
francezi, de gradul lui, se va îmbrăca în uniforma de paradă. 
cu toate decoraţiile franceze şi va merge pe jos până la gară. 
Eu l-am mai rugat din nou să plece la hotel, promiţându-i 
să vin şi eu acolo. Apoi m-am grăbit să-l înștiințez pe Bră- 
tianu. Dânsul ne-a“ trimis, pe Bebe Brătianu şi pe mine, la 
hotelul generalului Iliescu, fără întârziere, spre a-i sta în- 
tr-ajutor. Sosiţi, ne-am plimbat pe culoar aşteptându-l. Între 
timp sosiră doi agenţi, care erau uşor de recunoscut. Ei s-au 
aşezat discret, acoperiţi, la distanţă de la camera generalu- 
lui, astfel că sosind omul pândit, a intrat neobservat de ei 
în odaie şi ne-am putut furişa și noi, deodată cu el. A scos 


108 
www.dacoromanica.ro 


repede mai multe dosare. Bébé cu mine am luat câte am pu- 
tut ascunde sub pardisiele de ploaie şi, coborând repede pe 
scări laterale, le-am aşezat în automobilul ce ne aştepta, Apoi, 
reîntorcându-ne, am repetat, salvând restul de dosare. Astfel 
nu am ajuns să prânzesc decât după ora 4. Nu am întrebat 
şi nu mi s-a spus ce mister acoperea toată această procedură 
tainică. S-a zvonit că Iliescu s-ar fi îndeletnicit cu unele spe- 
culaţii (de bursă?), care l-au indispus pe Clemenceau. Fapt e 
că un advocat bucureştean, locotenent-colonel în retragere, 
fost adjutant al lui Iliescu în timpul războiului, era un individ 
suspect şi că acesta — susținea lumea bucureşteană — no- 
toric nu era gingaş în alegerea unor afaceri mănoase. De 
altă parte, generalul Iliescu aparţinea puţinilor intimi fami- 
liari ai lui Brătianu. Clemenceau s-a lăsat înduplecat să-i 
dea păsuire lui Iliescu, până ce fiica lui a fost operată de 
„apendicită“. Astfel a mai putut rămâne 2—3 săptămâni la 
Paris, când apoi a trecut, fără alai, în Belgia. Era un om jovial, 
căruia îi plăcea traiul bun şi larg. În legătură cu dânsul, cred 
că am datoria Să expun cazul colonelului V. Verzea. Ca li- 
cean în clasa a Vl-a a liceului românesc din Beiuș, Aurel C. 
Popovici organizase o modestă societate secretă. Cel mai agil 
colaborator al său fusese liceanul din clasa a III-a secundară, 
Victor Verzea, fiul preotului Verzea din Săcelele Braşovului. 
Ei citeau puținele cărți româneşti, pe care le adunaseră de 
la părinţi şi cunoscuți. 

Primind veste despre acest complot, guvernul maghiar a 
ordonat o cercetare. „Biblioteca primejdioasă“ (de exemplu 
Poezii de Iosif Vulcan, planul şi descrierea Parisului, Dorul, 
editat de Socec — Bucureşti şi alte asemenea cărți criminale), 
a fost exilată prin confiscare, liceul ameninţat cu închiderea, 
copiii ascultați iar capii răutăţii, Aurel C. Popovici şi Victor 
Verzea, au fost pedepsiţi cu Consiliul habeundis!9. Popovici 
a trecut la liceul din Braşov iar Verzea la școala militară din 
București. 

După refugiul la Bucureşti în urma condamnării sale '— 
în procesul Replicei — Popovici s-a întâlnit din nou cu Ver- 
zea, spre a-şi continua prietenia de complotiști din copilăria 
beiușană. Am descris în alt loc cum am prestat şi eu jură- 
mântul conspirativ, dictat de Verzea în muzeul unui regi- 
ment de artilerie, la București, primind şi cărticica cu statu- 
tele organizației etc. Făcând eu pe curierul Memorandiştilor 
închişi la Seghedin şi Vác, treceam adeseori munţii şi mă 
găseam în intimă prietenie cu Popovici şi cu Verzea, în tim- 
pul celor 18 ani, înainte ca Popovici să se fi mutat la Viena. 


109 


www.dacoromanica.ro 


Verzea, căpitan prin 1893, avansase, încât prin 1900 era co- 
lonel. Câte planuri şi idei nu s-au discutat între noi, spre 
emanciparea şi unirea naţiei. 

Fiind tineri, temperamentul vulcanic al lui Popovici gă- 
sea, la început, terenul înfierbântat în sufletele noastre, pentru 
încercări de fel şi fel de comploturi, atentate, conjuraţii. Tre- 
când anii şi sporindu-ni-se experienţele, am învăţat să ne 
dăm seama de realitatea stărilor de evoluţie politică, socială, 
culturală şi economică, în care se zbătea poporul român din 
patru unghiuri. Tot aşa să nu nesocotim situaţia geografică 
a românismului, abia trezit la conştiinţa existenţei sale etnice, 
un embrion ča număr şi un uriaş ca fantast, în imaginaţia 
pumnului său de cărturari, la mesele de cafenea, Am desco- 
perit că sentimentele noastre ne seduc pe cărări care se pierd 
în prăpăstii ori în mocirle, în mijlocul stabilităţii momentane 
a „echilibrului european“, ameninţat permanent cu prăbuşirea. 
Şi coborându-ne din stratosfera avântului planurilor noastre, . 
pe petecuţul de pământ destinat nouă de ursită, între Asia 
şi Europa, am descoperit că mica noastră ulcică de lut se 
oploşeşte între uriașul cazan slav şi între uzinele germane ale 
lui Krupp. 

Tămăduiţi de mareâ decepţie provocată de această desco- 
perire, Aurel C. Popovici a scris şi publicat cartea sa despre 
„Grossâsterreich“, eu şi generaţia mea am trecut la „activi- 
tate“, -spre a dobândi pe cale de trudă infinită ceea ce nu se 
putea lua prin asalt. 

Lui Verzea i-a revenit rolul de a face pe informatorul şe- 
filor politici. Trecând la Cluj, Budapesta, Viena, dânsul ne 
aducea şi ducea informaţii. Adeseori venea şi direct din în- 
credințarea Regelui Carol I. După înlocuirea lui D. Sturdza, 
datorită înţelepciunii lui I. I. C. Brătianu — ajuns şeful Par- 
tidului Liberal — politica românească a fost emancipată de 
intrigile care — încercând aservirea activităţii Partidului Na- 
tional Român, de dincolo de munţi, scoparilor politicianiste 
liberale — susținuseră dezbinările în partidul nostru, prin 
angajaţi clerici. 

Pe colonelul Verzea l-am văzut mai pe urmă, înainte de in- 
trarea României în război, când am reuşit să conduc delegaţia 
— Ştefan C. Pop, Aurel Vlad, Goldiș, Niţescu — la înmor- 
mântarea Regelui Carol I, (Înscenarea mea a reuşit datorită 
tacticilor: „tehnica tăcerii, marea artă a disimulării, măiestria 
de a observa şi cunoaşterea sufletelor. Cum? Am descris în 
alt loc.) Era în plin război european. Verzea mi-a spus: ,„Pu- 
teţi fi pe deplin liniștiți. Când vom intra în acţiune, nu ne 


110 
www.dacoromanica.ro 


vom opri până la Budapesta. Vom intra alegându-ne mo- 
mentul. De fâțâielile lui Goga şi ale părintelui Lucaciu, nu 
vă, pese. În momentul când lui Brătianu nu o să-i mai con- 
vină, ei vor dispare de pe scenă, undeva în Italia. Pe Regele 
Carol îl deplâng. Totuşi, a fost un noroc pentru dânsul că 
prin moarte a scăpat de suferinţele trupeşti şi de zbuciumă- 
rile sale de. conştiinţă. De altcum, ajungea tot mai mult în 
conflict cu unanimitatea voinţei naţionale. Eu îi păstrez o 
pioasă amintire, recunoscătoare pentru înalta încredere cu 
care m-a onorat. Când m-am reîntors mai pe urmă de la Bu- 
dapesta, după ce mă trimisese cu ocazia dezbaterii ce aţi avut, 
respingând oferta de înţelegere a lui Tisza, m-a primit în 
audienţă. l-am referit asupra executării ordinului său, dar 
cu unanimitatea celor 70—80 de fruntaşi cu drept de cuvânt, 
nu aţi putut lua în considerare sfatul transmis prin mine. 
La sfârşitul audienței mi-a mulţumit, zicând: 

— Nu-ţi pot da, în public, un semn al recunoștinței mele, 
pentru toate serviciile ce mi-ai făcut în legătură cu condu- 
cătorii români de dincolo. De aceea, îți dau personal, ca o 
amintire din partea mea, această decorație“. 

Şi colonelul Verzea, scoțând din pupitrul bibliotecii cu- 
tia cu cordonul Coroană României, o deschise spunând: „Cu 
atât mai mult ţin la acest suvenir“, iar ochii í se umplură 
de lacrimi... 

A trebuit să redau pe scurt aceste date referitoare la Ver- 
zea, conturate sumar, ca să poată fi înțelese cele ce urmează. 


Eram în preziua întoarcerii mele la Paris şi Londra, în 
1919, când am fost ascultat de magistratul militar superior, 
ca martor în procesul intentat contra colonelului Verzea. Cu 
ocazia refugiului, din Bucureşti la lași, al familiei regale şi al 
guvernului, Brătianu trimisese o maşină după Verzea, care 
era directorul general al poştelor şi telegrafelor. -Dânsul ză- 
cea în pat cu febră. Voind să se scoale, doamna Verzea şi 
fiică-sa, cu accese de ţipete şi izbucniri isterice, s-au aruncat 
asupra lui, conjurându-l să nu le părăsească şi, bolnav cum 
cra, să nu se expună gerului. Stăruinţele lui nu au reuşit să 
calmeze iritarea şi rezistenţa fizică a femeilor. (Argumentele 
cele mai logice nu erau considerate de firea geloasă a d-nei 
Verzea, precum experimentasem şi eu, în chip destul de 
drastic: 


Sosit la Bucureşti ca să fac o importantă comunicare lui 
Brătianu şi Regelui — prin Verzea — acesta era absent. Era 
la vie. L-am chemat la tefelon şi s-a prezentat doamna. I-am 
comunicat că am să-i spun soţului ei ceva foarte important 


111 
www.dacoromanica.ro 


şi urgent, rugând-o stăruitor să-l cheme la aparat, aratându-i 
că drumul lung îl făcusem numai pentru a putea vorbi câ- 
teva minute cu Colonelul şi că sunt silit să plec cu proximul 
tren. Doamna a refuzat să-l cheme, cu motivarea că el trebuie 
să-și vadă de culegători. Ştie ea că noi, cu politica noastră, 
îl înduplecăm să plece. Insistentele mele rugăminți au ră- 
mas zadarnice, Tonul în care cererea mea era refuzată 
însemna în sine o insultă. Crescendo, se apropia vertiginos 
de expresii violente. De aceea am avut precauţiunea să bat 
în retragere, cerând scuze pentru incomodare şi terminand 
cu un „sărut mâinile“, spre a salva reputaţia ardeleană, de 
oameni „bine crescuţi“, vrednici de a fi admişi în societatea 
„înaltă“ bucureşteană. A trebuit să mă întorc la Viena, fara 
ispravă). 

Pentru că Verzea rămăsese la Bucureşti în 1916, i s-a in- 
tentat pocesul în 1920. Pretextul a fost refuzul de a executa 
ordinul primit. Pedeapsa ar fi fost însă prea mică, pe acest 
temei, spre a produce senzaţie. Dar, în fața evidentei și mult 
discutatei trădări încercate de coloneii Sturdza și Crăiniceanu, 
guvernul Brătianu trebuia să poată dispune şi de un „trădă- 
tor“ ardelean, de marcă. Fiul fostului șef al partidului liberal 
nu putea rămâne timbrat de trădarea comisă — după discursul 
de la „Dacia““ şi scuzele trădătoare ale parintelui — fără să 
fie acoperit de un „trădător“ autentic ardelean. Acuzele con- 
tra lui Verzea, deși nu puteau atinge culmile celor dovedite 
în sarcina lui Sturdza, trebuiau totuși să excite măcar fante- 
ziile, în măsură similară. De aceea se colporta printre gaze- 
tari şi, prin aceştia, în public, că Verzea ar fi vinovat pentru 
că a primit să fie primarul capitalei, sub guvernul Marghilo- 
man, pe timpul ocupaţiei nemţeşti şi că a comis trădare ca 
director general al poştelor, înformându-i pe nemți, prin te- 
lefonie subterană clandestină. 

(Sturdza fusese la Cluj şi apoi la Alba Iulia, la adunarea 
din 1 decembrie 1918. Prin E. Dăianu’? îi dăduse un me- 
moriu lui Mihali, cu rugămintea să-l predea lui Brătianu. 
Mihali mi l-a dat mie, iar eu, venind la Bucureşti cu „Actul 
Unirii“, l-am predat lui Brătianu. Conţinutul e o disculpare, 
Sturdza arătând cum ajunsese — pe timpul respingerii, prin 
nemți, a armatei române peste Carpaţi — la ideea că salva- 
rea țarii nu se poate spera decât prin imitarea generalului 
conte Yorck32l, cu ocazia înaintării lui Napoleon în'Rusia. Vezi 
Ranke322.) 

Ascultat ca martor, m-am prezentat în fața ofițerului in- 
structor. Era şi Verzea de față, împreună cu advocatul său. 


112 


www.dacoromanica.ro 


Am răspuns la întrebările ce mi le-au pus. În esenţă, am 
descris toate cele expuse asupra cazului Verzea, în rezumatul 
de mai sus. La sfârşit am tras concluzia că, dânsul primind 
rolul de a face pe primarul capitalei, a adus cetăţenilor un 
serviciu, în colaborare cu Marghiloman. Care e meritul mai 
mare? A te refugia, lăsând ţara în baltă, ocupanților, ori a 
salva cu demnitate ce se mai poate salva, spre binele comu- 
nităţii naţionale şi a ocrotirii intereselor cetăţenilor? În pri- 
vința caracterului şi a vredniciei de român a lui Verzea, el 
a fost crainicul tuturor bărbaţilor politici ai României, în 
frunte cu Brătianu, Take Ionescu, Filipescu, de asemenea al 
membrilor conducatori ai biroului Partidului Naţional Român 
din Transilvania. Deţinător al tuturor tainelor politice, dece- 
nii de-a rândul, ce proşti ar fi trebuit să fim cu toţii dacă 
ne-am fi încrezut într-un om nevrednic de încredere. Dar 
fie! Regele Carol I-ul însă, nu se poate suspecta că ar fi 
fost victima necunoaşterii sale de oameni şi a lipsei de in- 
formare asupra lui Verzea, înainte de a-l onora cu încrederea. 


După ce se terminase ascultarea mea, anchetatorul m-a 
petrecut în biroul său. Acolo am repetat mai pe larg amintiri 
în legătură cu Verzea. Fiind sceptic că un om cu trecutul lui 
poate fi dat în judecată pe un astfel de temei şubred, ma- 
gistratul a mai atins suspiciunea cu zvonul telefoniei clan- 
destine subterane, care pe atunci era departe de a fi fost 
pusă în practică. Verzea a fost, în fine, condamnat, deşi eu 
rămăsesem cu impresia că nici ofiţerul instructor nu era mai 
convins decât mine, de vinovăția sa. 

Brătianu a ţinut să rămână credincios politicianismului 
şi în „România Mare“. Ba, a îmbogăţit viaţa constituţională 
a ţării cu o măsură originală: demiterea guvernului, în ab- 
senţa şefului său susținut de majoritatea parlamentară şi de 
autorizarea telegrafică din partea Regelui, de a-şi continua 
activitatea în străinătate. Politicianismul liberal nu dorea ın- 
țelegere, colaborare, metode constituţionale, ci haos şi încurcă- 
turi, care se pot perpetua mai sigur prin frecvente schimbări 
de guverne şi alegeri frauduloase. 

Mulțumită obișnuinţei Regelui Ferdinand, de a -aşeza po- 
picăria guvernului după pofta inimii lui Brătianu, transmisă 
prin Știrbei, Brătianu răsturna cu ușurință „toate nouă“ şi, 
fără a-şi obosi majorităţile liberale, își putu vota şi legea 
electorală și constituţia, după plac, ori mai precis, potrivite 
confortului politic al Partidului Liberal. Cu atât mai mult, 
membrii opoziţiei, eram siliţi să ne trudim. 

În mijlocul alergăturilor şi activității parlamentare, ui- 


8 — Memorii, vol. II 113 
www.dacoromanica.ro 


tasem şi cu de Verzea. Numai câte o vorbă ticăloasă, „trăaă- 
torul Verzea“, din gura D-rului Lupu — ireparabilul dema- 
gog — îmi mai aducea aminte „cazul“. Dar fiica sa, măritată 
cu un inginer (Lupașcu?), venind la mine, îmi solicită in- 
tervenţia, în interesul amnestierii tătâne-său... Comunicân- 
du-i la o ocazie că atât Alexandru Lapedatu, cât şi generalul 
Iliescu sunt tot pe atât de convinşi şi ei de nevinovăția lui 
Verzea, ca şi mine, am luat contact cu aceștia. Iliescu fusese 
generalisimul armatei române, în 1916. Nimenea nu putea fi 
mai autentic documentat, cu privire la vinovăția ori nevino- 
văţia lui Verzea. Prezentându-mă la dânsul, mi-a povestit 
pe larg tot cazul şi s-a declarat gata să mărturiseasea, în fața 
oricui şi oricând, că Verzeu suferă nevinovat, fiind condam- 
nat printr-o sentință nedreaptă. Mi-a promis că va interveni 
pe lângă Brătianu, în favorul eliberării lui. Cu Lapedatu 
ne-am înţeles de asemenea uşor. Fiind şi el convins că, în 
cazul condamnării lui Verzea s-a comis un ,„Justizmord“32%, 
discuţia noastră s-a ocupat numai cu modul de procedare. 
Eu trebuia să iau garanţia că — fiind în opoziţia neîmpăcată 
contra liberalilor — nu se va ridica nici o voce care să-i atace 
pe aceștia, pentru graţierea „trădătorului“. Am izbutit, aju- 
tat şi de Maniu, pe când Lapedatu s-a angajat, autorizat de 
mine, să garanteze discreția opoziţiei faţă de Brătianu. Și 
presa de partid cât şi aceea pur profesională, de scandal, au 
tăcut. Și parlamentarii au trecut la ordinea de zi, asupra eli- 
berării lui Verzea. Dânsul s-a mutat la vie. Era vecin cu via 
lui Mihalache şi se întâlneau sub cerul liber. Liberalii fiind 
iarăşi cu picioarele în scăriţele puterii, maurul Verzea îşi fă- 
cuse datoria, putea să plece. 


CINA CU GENERALUL ILIESCU ȘI MINISTRUL FAVRES24. 


Nu ştiu în urma cărei împrejurări am fost invitat la cină, 
împreună, de generalul Iliescu. Favre era un bărbat de cca 
46—50 de ani, de statură mijlocie. Cum în Franţa, la dife- 
rite resorturi, funcționau mai mulţi subminiştri — cum au 
fost introduşi mai târziu subsecretarii de stat, la ministerele - 
noastre — Favre ocupa un astfel de post la ministerul de 
interne. Pentru mine această întâlnire era cu atât mai inte- 
TN Puteam să aflu unele informații autentice, direct de 
a izvor. 


114 


www.dacoromanica.ro 


Conversaţia s-a desfăşurat viu, dintru început, pe tema 
maşinaţiilor electorale. Gratulându-i pentru succesul majori- 
iăţii lui Clemenceau — obţinută mulţumită strategiei lui Fa- 
vre — acesta nu s-a lăsat rugat, ci a început să-mi trădeze 
unele din apucăturile sale profesionale. Greutatea era să do- 
bândească în alegeri cât mai multe voturi rurale. Metodele 
puse în practică au fost aceleaşi în toate departamentele Fran- 
tei. Ţin să amintesc una care, conform spuselor lui Favre, a 
dat rezultate pe deplin mulţumitoare. Pentru acele alegeri, 
Leon Blums” întocmise programul „nouf, pentru „omul nouf. 
Diferitele partide de stânga emulau care de care, cu lozinci 
ademenitoare, „democratice“, salvatoare a republicanismului. 
Favre, însărcinat din partea guvernului cu conducerea campa- 
niei electorale, conta, firește, pe voturi burgheze şi ţărăneşti. 
Dar cu ce lozinci demagogice să combaţi radicalismul, fără 
a te compromite drept conservator, reacționar? 

Când tensiunea agitaţiei între partide îşi ajunsese culmea, 
în pieţele tuturor oraşelor din departamentele Franţei apă- 
rură agenţi electorali îmbrăcaţi în salopete. Precupeţele aş- 
teptau mușşterii. În toiul târgului, oamenii în salopete in- 
trară în acţiune: „Cu cât ouăle? Cu cât ceapa? Cartofii, fruc- 
tele, smântâna, mierea etc. „Cum? Vreţi să ne înfometați? 
Uzurari antisociali! Exploatatori ai clasei muncitoreşti!f Şi: 
răstoarnă coşurile cu ouă, răstoarnă lăzile cu fructe, împrăştie 
grămezile de legume. Proteste violente, ţipete, tot târgul în 
fierbere, pentru şi contra precupeţelor. Acestea reclamă in- 
tervenţia sergenţilor de poliţie, care asistau pasiv, privind 
învălmăşeala. Ei însă dând din umăr răspundeau: sunt sindi- 
calişti, se încred că vor obţine majoritatea de voturi pentru 
Dl. Leon. Rezultatul a fost un val de revoltă, de azi pe mâine, 
contra acelor radicali, care a contribuit mult la obţinerea 
majorităţii guvernamentale. 

În decursul mesei au urmat discuţii în legătură cu pro- 
bleme româneşti, dar şi franţuzeşti. Cum pe mine mă interesa 
de mult demografia Franţei, am adus vorba la această fatală 
chestiune. Deputatul Franklin-Bouillon, raportorul comisiei ex- 
terne al Camerei — după o discuţie documentată asupra pron 
blemei natalității în Franţa, îmi dăduse volumul care conţinea 
referatul depus în Cameră de comisia însărcinată cu studie- 
rea acelei probleme vitale. Sub amintirea datelor autentice, 
înşirate în acel studiu, rămăsesem foarte impresionat. Favre 
confirmă, cu multe detalii, stările triste care îngrijorau fac- 
torii conducători ai destinelor Franţei. „Daf, zise el, „avem 
un deficit de cca 30.000 de naşteri pe ţară, faţă de cifra de- 


115 
www.dacoromanica.ro 


ceselor. Pe o rază de 50 km în jurul Parisului nu se găseşte 
o doică. În Bretania, partea cea mai conservatoare a Franţei, 
în odăile de dormit, irigatorul nu lipseşte de lângă pat“. 
L-am ascultat cu mult interes, fără a afla vreun detaliu nou. 
Apoi l-am întrebat ce măsuri se pregătesc din partea statului 
pentru combaterea lentei sinucideri a naţiei. El mi-a mărtu- 
risit că tot ce se poate face de stat şi de societate se poate 
rezuma la următoarele: legi şi proceduri prohibitive contra 
fabricării şi vânzării mijloacelor de îrpiedicare a concepţiei 
(prezervative, pesare3%, irigatoare etc.). În acelăși timp o in- 
tensivă propagandă, prin erudiți conferenţiari, în interesul 
perpetuării neamului, menit să-și trăiască continuitatea eter- 
nităţii pe pământ. Aceste conferinţe s-ar ţine în biserici. Efec- 
tul lor ar fi trezirea sentimentului colectiv al instinctului 
maternității. Expoziţii de copii, elogiul mamei, premii, în- 
lesniri fiscale ademenitoare, în proporţie cu numărul copiilor 
şi sarcinile familiale etc. 

După ce terminase cu toate proiectele de dispoziţii pa- 
triotice, îi răspunsei: i 

— Toate aceste intenţii de propagandă, opreliști, condiţii 
de realizări, filosofări sunt frumoase, bune la o discuţie de 
savanţi francmasoni. 

— Eu sunt francmason! 

— Şi eu... dar eu sunt şi medic... 

— Şi eu (ne strângem mâinile zâmbind). 

Amândoi: „ne vom înţelege mai uşor“. 

Achitând niște prăjituri într-o cofetărie, o întrebai pe vân- 
zătoare dacă e pariziană, dacă e măritată şi dacă are copii. 
Era o femeie splendidă: forța vitală îi strălucea în ochi. Răs- 
punsul ei confirmând toate întrebările mele, îmi exprimai re- 
gretul că o franceză, aşa splendidă, nu are decât un copil. 
Ea îmi ripostă: „eu mi-am făcut datoria, să şi-o facă şi al- 
tele“, Iată lozinca femeii franceze... 

Acum să presupunem că un Demostene ar izbuti, într-o 
biserică, să entuziasmeze patriotismul femeilor adunate, la 
dimensiuni atât de active, încât mergând acasă, fără excepţie, 
toate câte au fost hipnotizate de avântul conferinţei, să se 
lase fecundate cu succes. Când însă vor începe primele deza- 
gremente ale sarcinii, câte vor renunţa să caute o debarasare? 
Și câte dintre ele vor putea fi înduplecate să urmeze sfatul 
conferenţiarului şi pentru a doua oară? 

Prohibirea polițienească a mijloacelor anticoncepţionale? 
Cum? Un prezervativ ocupă un loc minimal. Un mamoş com- 
plezant prescrie şi aplică un pesar oclusiv, un cetăţean viti- 


116 
www.dacoromanica.ro 


cultor dispune de o oală, o ţeavă de cauciuc şi un cui, spre 
a-şi improviza un irigator iar un bleg, prea neîndemânatic 
pentru a pune însuşi în practică metoda de coitus interrup- 
tus527, va primi, desigur cu mulţumire, graţioasa smucitură de 
zăch-zărăk38, din partea soţiei. 

Cu asemenea mijloace ştiinţifice, filosofice, poliţiale, fiscale, 
nu se poate tămădui răul. Nu există decât realizarea prin 
educaţie a vechiului dor normal al femeii de a avea copii, 
trezirea acestui instinct la viață nouă. Favre întrebă: '’ 

— Dar cum? 

— Nu există decât o singură posibilitate, practicată până 
nu de mult — la toate popoarele creştine: educaţia religioasă 
a fetelor, a viitoarelor mame. 

— Să ne reîntoarcem la trecut, la superstiție, la incultură? 

— Parcă bărbaţii — luând media — am fi cine ştie ce 
culţi şi parcă femeia, însușindu-și anumite cunoştinţe superfi- 
ciale, ar dobândi o cultură care să merite acest nume? În 
comparație cu bunicile ei, ea nu reprezintă decât o fiinţă pe 
jumătate dezrădăcinată din solul credinţei sale milenare. Acea 
credinţă îi servea de reazem solid, în mijlocul zguduirilor din 
viaţă şi de un îndreptar indicator al cărării drepte, spre ţinta 
mulțumirii sufleteşti. Educată în conştiinţă că menirea femeii 
este să nască în dureri, considera o nenorocire de a rămâne 
stearpă, şi un păcat, pierderea sarcinii. „Cultura“ a învăţat 
femeia să citească, să creadă în echivalenţa ei biologică cu 
bărbatul, să desconsidere deosebirile fiziologice dintre sexe, 
să se zbată după dobândirea „drepturilor egale cu ale băr- 
patului“. În loc de a determina prin educaţie ocupațiile po- 
trivite firii şi organismului viitoarelor mame, prin educarea 
identică cu aceea a viitorilor bărbaţi, „progresul“ a realizat 
în toate statele „culte“ hibridizarea fetelor, defeminizarea 
lor, suprimarea instinctului de a râvni să fie fecundate şi 
substituirea acestuia prin sinamăgiri falacioase, împrumutate 
din arsenalul demagogic al cutărei virago“%-isterice, care de- 
testă „femeia fabrică de copii“ şi glorifică femeia profesio- 
nistă, concurentă a bărbatului. Nu sunt contrarul egalei în- 
dreptăţiri între sexe, în lupta pentru existenţă. Dar ar trebui 
realizate, pe calea educaţiei, următoarele premize: 

1. Vocaţii care nu distrug instinctul de mamă şi nici nu 
impun snobismul ori avantajele sterilităţii. 

2. Glorificarea, începând din şcolile primare de fete, a 
chemării de mamă. 

3. Reducerea cantităţii materialului de învăţământ ştiin- 
tific, pentru toate şcolile de fete 


117 
www.dacoromanica.ro 


4. Educaţia fizică și îndeosebi tuţistică, mai sistematic 
cultivate. 
| 3 Educația religioasă prin personal cult (maici şi cati- 
aeti). A 
— Toate bune.. Sunt de acord, în afară de punctul ultim. 

Am ajunge din nou la evul mediu... 

— Cred că suntem destul de progyresaţi în pyivinţa ştiin- 
țelor pozitive, decât să ne temem că revelaţia va înlătura evo- 
luţia. Ambele credințe împreună pot şervi omenişii, în bună 
înţelegere. Că doctrinele dominante în veacul al XIX-lea, 
născute pe urma Revoluţiei Franceze, au contribuit la dezvol- 
tarea ştiinţelor şi, în urmare, la progresul confortului omeniţii, 
e un miracol al progresului. Însă, acest progres nu a schimbat, 
prin înnobilare, firea omenească, nici nu a contribuit — prin 
sporirea potenţialului capacităţii de judecată a stratuţilor largi 
ale omenirii — la ridicarea valoţii lop moşale. Răutatea, in- 
vidia, pizma, micimea de suflet, cpedulitatea şi toate viciile 
bestiale ale profunzimilor sufletului omenesc ne demonstrează 
contrarul, 

Femeia, ţinută relativ departe de arena luptei pentru exis- 
tenţă a vieţii publice şi sub scutul sentimentului de ocrotire 
al gererozităţii conştiinţei obşteşti, acum, în numele ideilor 
democţatice, a primit egala îndreptăţire de a participa la 
brutalitatea luptei de concurenţă cu bărbaţii. 

Nici o feministă nu şi-a dat seama că despre egalitate de 
dreptuți nu poate fi vorba, decât dacă premizele condițiilor, 
între care se dă lupta, sunt egale pentru concurenţii sexeloy, 
prin handicapare. Ce ap zice maţii bărbaţi de stat, conducătoşi 
ai legislaţiilor, alătuea cu paylamentaţii demagogi ai „pro- 
gresului“, în frunte cu miniștrii instrucției publice, dacă la o 
cursă de cai, între alepgătoşii concurenți, nu s-ar practica 
handicaparea?330, S-ar mai găsi cineva în public, să piște mă- 
car un ban, mizând pentru vreunul din caii concurenţi? La 
tot cazul, rezolvarea problemei feministe este o ruşine pentru 
epoca noastră. În majoşitatea statelor, femeile spopindu-se mai 
mult decât bărbaţii, problema existenţei lop a devenit acută, 
iar rezolvarea s-a accelerat superficial şi uşuratic —- de mån- 
tuială. Că în cele mai multe cazuri obţinerea, de către o fe- 
meie, a unei diplome, echivalează cu un brevet antisocial — 
pentru individ şi colectivitate — nu interesează pe modeşnii 
biopoliticieni, sociologi, publiciști şi mai puţin pe oamenii po- 
litici. 

Pentru Favre, multe dintre observaţiile mele au fost sur- 
prinzătoare. Discutându-le, le-a primit pe unele în principiu, 


118 
www.dacoromanica.ro 


nu găsea însă că s-ar putea pune în practică, fiind mai cu 
seamă în contrazicere cu spiritul timpului şi din cauza re- 
zistenţei femeilor culte. Când însă, am apelat la dânsul, ca 
medic, a rămas pe gânduri. Anume, l-am pus în faţa urmă- 
toarei imagini: cu toată injecţia de ser Behring, aplicat la 
timp, micul copil moare de difterie. Ce consolare îi dai ma- 
mei cu ştiinţa şi arta D-tale? Dacă însă e credincioasă, mân- 
gâierea ei rămâne imaginea copilului, ça îngeraş în rai şi spe- 
ranța că Maica Domnului îi va ajuta så mai aibă copii. In- 
stinctul de perpetuare a neamului este înviorat prin credinţă. 
Dacă credința ar fi un ser, am refuza oare întrebuinţarea 
acestuia? 

Truda de a corci femeia întru bărbat e o degradare bio- 
logică, antifeministă, antisocială. Cât timp bărbatul, prin or- 
ganismul său, e predestinat să secreteze spermă iar femeia, 
prin ovarele ei să producă ovule, „egala îndreptăţire“, în sen- 
sul demagogiei vulgare de astăzi — va rămâne un nonsens 
biologic, absurd şi tragicomic. Căci, pe lângă aceste două se- , 
crețiuni specifice, câte altele nu determină heterogenele cri- 
terii ale sexelor şi manifestările vitale produse de acestea... 

Cu FRANKLIN BOUILLONSI am avut mai dese ocazii de 


a mă întâlni şi de a discuta. Un temperament viu, de dema- 
gog, vorbind despre unul ori altul, avea ticul să sublinieze 
opinia sa proprie, cu frecvente exclamări de je m'en fou şi 
fantu332. La început m-au frapat aceste rafale de interjecţii, 
căci în decurs de 10—20 minute ele au succedat mai des şi 
mai numeroase, din gura simpaticului deputat, decât suma 
acestui fel de interjecţii auzite părăsind guri franceze. Apoi, 
obişnuindu-mi-se urechile, mă simții ispitit de a arunca şi eu 
câte un „je m'en fou“, la adresa celor „patru mari“, pentru a 
fi la unison cu distinsul meu preopinent. Totuși, lipsind pro- 
nunției mele aroma pariziană, am suprimat tentaţia ca să nu 
mă descalific ca olpretean. 

Despre Phillippe Berthelot şi Camerer (ori Kamerer), şe- 
ful contabilităţii la Ministerul de Externe Francez, am vorbit 
în alt loc. 

HUARD era redactor la „Le Temps“ şi „Venerabilul“ lo- 
jei francmasonice „Ernest Renan“. Am descris cum, în înţele- 
gere cu Brătianu, am făcut cunoştinţă cu dânsul şi am intrat 
în lojă, împreună cu C. Brediceanu, M. Şerban, Gh. Crişan, 
I. Pillat, Tr. Vuia şi V. Niţescu. După îndeplinirea formali- 
tăţilor rituale am participat de 4—5 ori la „lucrările“ lojei. 
La „templul“ din Rue Cadette au fost abonate ziare şi reviste 
anglo-americane, când trupele aliate, retrase de pe fronturi 


119 
www.dacoromanica.ro 


inundaseră Parisul. Dar scurt timp după aceea nu a mai pus 
piciorul în acel local nici un soldat aliat. Cauza a fost destul 
de stranie. De la conducerile anglo-americane sosise ordinul 
care interzicea promiscuitatea. Francezii erau sub altă obe- 
dienţă decât anglo-americanii. Mi s-a explicat. Francmasone- 
ria franceză urmărea scopul de a răspândi, în toate clasele 
sociale, educaţia gândirii politice prin discuţii libere în şe- 
dinţele săptămânale ale lojelor. Englezii erau obligaţi să evite 
discuţii publice şi datori să se ocupe cu opere caritative. Pe 
de altă parte, după ani de zile de discuţii spre găsirea înţe- 
legerii, a urmat dezbinarea, din urmatoarea cauză: cu ocazia 
primirii în francmasonerie, englezii depuneau jurământul pu- 
nând mâna pe Sf. Scriptură, pe „Marele Ziditor“. Francezii 
aveau nedumeriri. Ei invocau faptul că prin aceasta i-ar 1m- 
piedica pe mahomedani, pe evrei şi pe unii din aparţinătorii 
altor credinţe necreştine, de a intra în organizaţie, ori i-ar 
sili să fie sperjuri şi în aceeaşi situaţie i-ar sili să ajungă şi 
pe ateii francezi. De aceea au adoptat făgăduinţa solemnă, cu 
mâna dreaptă pe inimă. Din această cauză s-a rupt legatura 
între francmasoneriile franceze și engleze. Ce confirmare a 
experienţei mele de acasă! Parcă aș fi auzit refuzul protopo- 
pului „ortodox“ din Lugoj de a admite înmormântarea „uni- 
ților“ în cimitirul greco-oriental și a episcopului „unit“ de a 
intra în acel petic de pământ „sfinţit de concurentul său; 
absentarea clerului arhieresc „unit“ de la încoronarea rege- 
lui Ferdinand, pentru a nu intra în catedrala din Alba Iulia; 
rugămintea protopopilor „ortodox“ şi „unit“, ce o adresară 
ziariştilor prezenţi, ca să nu publice în „Gazeta Transilva- 
niei“ că ei au sfinţit împreună banca „Cetatea“, ca să nu fie 
supuși dojenilor mitropoliţilor respectivi; refuzul cutărui preot 
dintr-un sat în Moldova, de a permite înmormântarea copi- 
lului unui „sectant“ în cimitirul satului, ci silind părinții să-l 
îngroape într-o râpă, de unde câinii au dezgropat și au sfârte- 
cat cadavrul; cearta absurdă între „ortodocşi“ şi „uniţi“ pe 
tema Pater Filioque? și a „Duhului“, respectiv ai „Spiritului“ 
Sfânt; mișcarea stilistă absurdă şi erezia psihopatologică cu 
Petrache Lupu etc. etc. 

Habotnicia culturii ori inculturii francmasonice apusene 
şi a celei claricale româneşti izvorăşte din aceleaşi tenebroase 
porniri? Risum teneatis amici!334, 

La lucrările lojei se discutau şansele partidelor franceze 
în apropiatele alegeri (1919). Conversaţia se învârtea mai mult 
în jurul lui Leon Blum. Majoritatea burghezilor prezenţi, as- 
culta expunerile celor câţiva inşi, care trudeau să-i lumineze. 


120 
www.dacoromanica.ro 


Procopseala nu va fi fost prea mare, în afară de satisfacția 
prezenţilor de a fi în treabă. Fireşte că rostul adevărat al 
Trancmasoneriei e cu totul altul: protecţia reciprocă frăţească 
de a reuşi, parvenind... 


COLABORAREA REPREZENTANȚILOR 
STATELOR SUCCESORALE 


După înţelegerea din 18 mai 1919, în casă la Venizelos, a 
urmat prima întâlnire la hotelul sârbilor, în salonul spaţios 
al lui Trumbić. Pe lângă Trumbić mai veneau când unii, când 
alţii, dintre sârbo-croaţi-dalmatini; Grabsky, dintre polonezi; 
Kramat, din partea cehilor, din partea noastră, nu am lipsit 
decât arareori, G. Diamandy şi cu mine. Nu au luat parte ni- 
ciodată Brătianu, Pašić, Dmovsky, Masarik, Beneš, Venizelos, 
în schimb, la toate consfătuirile a participat Politis5%4. Fie- 
care parte venea cu textul său, referitor "la cutare chestie de 
supus Conferinţei. După ce se cădea de acord urma redactarea. 
Din expunerea propunerilor şi părerilor diferite, Politis for- 
mula textul definitiv, cu multă dităcie,: satisfăcând cererile 
tuturor părţilor. Era un om suleget, tânăr, brun, tip frumos, 
cu manicrele netede greceşti, proprii culturii eline. Această 
cultură, moștenită prin milenii, şi lustruită de eleganța for- 
melor estetice ale etichetei rafinate bizantine, este o însușire 
gencrică grecească. Ca profesor al Universităţii din Bordeaux, 
Politis era nu numai stăpân perfect al limbii şi terminologiei 
juridice franceze, dar şi un maestru al stilului. Aşa s-a năs- 
cut, în mod firesc, obiceiul că redactarea notelor noastre că- 
tre prezidiul Conferinţei a căzut în sarcina lui. După împre- 
jurari, întâlnirile acestei „Mici Antante“: (botezată astfel mai 
târziu de Take Ionescu), aveau loc zilnic ori din când în când. 
Acestea au ţinut până ce şi-au mutat cei „patru mari“ sediul 
la Londra. G. Diamandy a fost cel mai expeditiv colabora- 
tor. Mai multe intervenţii ne-au costat aplanarea divergen- 
telor iugoslavilor (ei îşi ziceau sârbi, revendicând pentru Ser- 

` bia meritul unirii lor naţionale). Oricât de deosebiți am fost 
ca firi, Mişu, Antonescu, Diamandy şi eu, am ştiut totdeauna 
să ne prezentăm la unison. 


121 
www.dacoromanica.ro 


DUPĂ FORMAREA PRIMULUI GUVERN AL ROMÂNIEI 
MARI 


În tot timpul colaborării mele cu Brătianu, am avut ocazia 
să-mi dau seama de dezavantajele ce rezultau pentru delegaţia 
română și îndeosebi pentru situaţia lui Brătianu, în urma fap- 
tului ca guvernul român nu era ieşit dintr-o reprezentantă 
parlamentară. Am atras atenţia primului-minsitru. Dânsul 
curma discuţia, invocând imposibilitatea de a ţine alegeri. 
Avea dreptate, căci pe lângă legea electorală în vigoare, s-ar 
fi născut un torso3% de cameră, în Vechiul Regat, iar pentru 
părțile unite nu se putea improviza de azi pe mâine, introdu- 
cerea sufragiului universal. 

O dată Camerele întrunite şi guvernul constituit — cu 
câte peripeții! — programul acceptat de unanimitatea majori- 
tăţilor deputaţilor şi senatorilor, m-am grăbit să plec la Paris 
şi Londra. Trebuia să fac tot ce se putea, Spre a dobândi sim- 
patia şi bunăvoința conducătorilor marilor puteri. Dar nu mai 
puţin important era şi dobândirea creditului moral, regenera- 
torul celui material, pentru a putea începe reclădirea, pe te- 
melii noi, a ţării mărite. Am descris — în alt loc — vizita 
mea de prezentare ca prim-ministru la Clemenceau, Poincaré, 
M. Paleologue şi la alte persoane oficiale franceze. De ase- 
menea, reluarea contactului cu Barthou, Ph. Berthelot, de 
Flers şi întâlnirea cu Nitti etc. 

Interpretarea programului meu de guvernare îşi făcea efec- 
tul, încât ambianța atmosferei în jurul României se îmbună- 
tăți repede. De mare folos îmi fusese faptul că după forma- 
rea guvernului, reuşisem să obţin, de la „Consiliul Suprem“, 
eliminarea preambulului umilitor pentru Ţară, a tratatului 
minorităţilor şi a articolelor privilegiatoare pentru evrei. Dis- 
pusesem în schimb, telegrafic, semnarea tratatului de pace ' 
[cu Austria], prin generalul Coandă, care se găsea la Paris. 
Eliberat de rolul ingrat de a seconda tactica de semeţie — 
excelentă, când aveai ce vinde — dar puţin compatibilă cu 
situația de slăbiciune a beneficiarului dependent, consideram 
că Brătianu prea întinsese coarda. Pe baza principiilor wilso- 
niene, susținea cu intransigență că unirea Basarabiei, Buco- 
vinei şi Transilvaniei, deci „Unirea“, s-a înfăptuit prin libera 
hotărâre a poporului. Totodată, invoca tratatul cu marile pu- 
teri, cu toate că în acesta nu era înglobată întreaga Bucovină, 
necum Basarabia și nici precizate graniţele în vestul județe- 
lor Transilvaniei şi Banatului, noţiuni geografice neprecise. 
Acestui punct de vedere susţinut de noi i se obiecta că alter- 


122 
www.dacoromanica.ro 


nativa trebuie să fie: ori tratatul cu aliaţii, ori autodetermu- 
narea. Dacă acceptăm tratatul din 4 august 1916, ca existent 
de plin drept, cu toate consecinţele derogării prin actul de 
pace de la Buftea, nu mai poate fi în discuţie Basarabia [şi] 
părțile Ungariei până la Tisa, cu populaţii de altă aparte- 
nență etnică decât cea românească. Prin tratatul din 4 august, 
România a devenit aliată cu Rusia şi cu puterile apusene ale 
Inţelegerii. Cu toate schimbările interne rusești, tratatul din 
4 august 1916 nu a fost denunţat de părți. Cum să dispună 
totuşi puterile aliate şi asociate asupra unui teritoriu aparţi- 
nător uneia dintre ele, în beneficiul României, aliatei lor şi 
a Rusiei? În privința Torontalului nu se poate contesta faptul 
că majoritatea acelui ţinut nu e românească, ci sârbească, 
germană şi maghiară. Brătianu a rămas intransigent, susţi- 
nându-și pretenţiile, iar dictatorii Conferinţei s-au revanşat 
cu preambulul şi condiţiile, umilitoare pentru noi, ale „trata- 
tului minorităţilor“, anexat tratatului de pace... Pe baza ra- 
poartelor reprezentanţilor din Bucureşti, marii aliați s-au lă- 
sat convinşi că-mi voi da demisia, dacă nu-mi vor aproba 
modificările condiţionate pentru a putea semna tratatul mi- 
norităţilor. Au cedat în fine, iar eu am dispus semnarea tra- 
tatului. Mare sprijin mi-au dat Vopica, ministrul Americii la 
Bucureşti şi Saint Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti, în 
decursul tratativelor ce le-am avut cu aceştia, împreună cu 
Maniu. Negocierile puteau continua numai noaptea târziu, 
căci imensul număr al deputaţilor şi senatorilor voiau să „lu- 
creze“. Trebuia să-i ţin la curent, iar eu nu puteam să spun 
în public, nici tactica mea, nici că pertractam cu reprezen- 
tanţii marilor aliaţi, nici că „Supremul Consiliu“ al Confe- 
rinţei nu putea să răspundă, „cu întorsul poștei“, referatelor 
reprezentanţilor şi propunerilor mele, mai având şi alte ches- 
tiuni de rezolvat. Intrigile liberalilor — în numele patrio- 
tismului — prindeau mai cu seamă în şirurile parlamentari- 
lor ardeleni. Şedinţele corpurilor legiuitoare ţineau zilnic, până 
seara. Atunci urma un sfat al celor 5 partide ale majorităţii, 
unde Iorga încurca mereu iţele, cerând lămuriri. Ca prezident 
al camerei, el era stăpânit de vanitatea lui feminină, să nu 
pară mai puţin patriot decât liberalii, precum şi de obsesia 
că schimbarea guvernului, pusă la cale- de camarila liberală, 
nu se poate împiedica decât prin continua „muncă“ parla- 
mentară. Eu eram silit să asist la acele şedinţe fără rost. 
Iorga nu admitea suspendarea. şedinţelor, pentru pregătirea 
anteproiectelor de legi urgente. Pe la 9 seara, în sala „Clu- 
bului ardelenilor“ se adunau mulțimile tumultoase, îmblătind 


123 


www.dacoromanica.ro 


paie de idei şi silindu-mă, la rândul meu, să îmblătesc paie 
de diversiuni. Cei mai apolitici şi accesibili intrigilor unora 
(liberali, averescani, Goga) sau naivităţii altora — ajunşi par- 
lamentari, lipsiţi cu totul de pregătire — au fost episcopii 
Radu şi Frențiu. Turma greco-catolică, grupată în jurul lor, 
se înşira alăturea cu cea ortodoxă, condusă în tovărăşie de 
consistorialiştii manevraţi de Goga, supralicitându-se reciproc 
în manifestarea râvnei de a „munci“. lar eu trebuia să vâs- 
lesc barca guvernului, prin valurile zăpăcelii acestei colecti- 
vităţi, băgând de seamă ca sărmana barcă să nu se sfarme nici 
de stâncile intrigilor politicianiste, nici să se împotmolească 
pe nisipurile însufleţiţilor naivi și ale ignoranţilor, lipsiţi de 
putinţa orientării în chestiunile externe şi căzând cu atât 
mai uşor jertfă coaliţiei alcovurilor bucureştene. 

Pe deasupra, eram silit să rezolv agendele oficiale curente, 
audiențe, consilii de miniştri, „lucrări“ cu Regele, să pierd 
vremea în frac — la parăzi, la slujbe, la mese şi ceaiuri de 
la Palat (în jachetă), ba să-mi rup minute şi pentru a mă re- 
pezi la restaurant, spre a mânca ceva la repezeală şi, în fine 
— târziu după miezul nopţii, înainte de a mă culca — să dau 
dispoziţii în chestia amorului prinţului Carol, care, ca plocon 
adus României Mari, îşi începuse seria renunţărilor la succe- 
siunea la tron. 

O, ce senzaţie de euforie am savurat când, în sfârşit, pu- 
team privi liniștit munţii şi câmpiile înzăpezite, prin fereastra 
trenului Simplon, în drum spre Paris. Iar la Paris şi Londra? 
Acolo mă aşteptau discuţii cu oameni, pe a căror obiectivitate, 
ba chiar simpatie, puteam conta şi asupra “cărora, ca ardelean, 
puteam face uşor impresia dezinteresării și obiectivităţii. Acei 
oameni nu erau conduşi în hotărârile lor de interese politi- 
cianiste, nici de partid, nici de familie şi nu le tulburau ju- 
decata, nici râvna de a parveni, nici auri sacra fames. Pe ei 
voi reuşi lesne să-i fac să priceapă ceea ce nu puteai spera 
să înţeleagă un Frențiu ori Radu — plini de orgoliul demni- 
tăţii lor ierarhice — ori un Bălan, sclav al iluziei de a putea 
deveni succesorul lui Șaguna, prin şezutul în scaun; ori un 
Goga, care de mult îşi resemnase ţinta politică finală: „să ne 
mutăm în altă ţară“ iar testamentul său politic pentru Ardeal 
era: „Tu Oltule să ne răzbuni“ (Amorem meum populis meis3%, 
pe statuia hidrocefalului împărat Francisc al II-lea). 

Ce uşor voi putea duce la bun sfârşit obţinerea unui tra- 
tat de pace satisfăcător, cu acei apuseni având experienţe poli- 
tice externe şi interne călite. Avusesem ocazie să-i cunosc 
suficient, ca să le pătrund firea, calităţile, slăbiciunile lor 


` 


124 


www.dacoromanica.ro 


sufleteşti şi sentimentale. Tot atât de bine am pătruns cali- 
tăţile lui Brătianu, Take Ionescu şi Marghiloman, datorită co- 
laborării intime cu ei —- îndeosebi cu Brătianu — în privinţa 
tacticii comune austriacante3” a acestora, ca susţinători ai 
alianţei României cu Austro-Ungaria, până la semnarea, cu 
puterile „Înţelegerii“, a abandonării măştilor, la 4 august 1916, 
iar a rolului meu, până la 18 octombrie 1918. Grea a fost si- 
tuaţia lor în timpul „neutralității“ şi a ocupaţiei, dar şi a 
mea, rămas un actor izolat, timp de peste doi ani, pe scena 
austriacantă. Faptul însă că am reuşit să găsesc posibilitatea 
de a-l înlătura pe Tisza din postul său de dictator neîmpăcat 
— întru înfrânarea curentelor centrifugale ale popoarelor mo- 
narhiei habsburgice şi de zbir al românilor — a echivalat toate 
riscurile. Certificatul că am fost la înălțimea situaţiei l-am 
obţinut chiar de la Tisza, în momentul când — primind su- 
gestia de la Berchtold, Funder şi Montlongi3 — a dispus ca 
Burg Kornel, şeful poliţiei de frontieră din Predeal, să mă 
lase să trec cu prietenii, fără paşapoarte, la înmormântarea 
Regelui Carol I, spre a stărui ca România să se alăture Pu- 
terilor Centrale. Brätianu ne-a primit, împreună cu Vlad, 
după ceilalți ardeleni şi ne-a dat răspunsul, publicat în „Tran- 
silvania“. Pe noi doi ne cunoştea şi de ani de zile avea în- 
credere deplină atât în discreția, cât şi în complicitatea co- 
laborării noastre. 

Cum, în liniştea compartimentului, treceau atâtea scene! 
prin amintirea mea, îmi dădeam seama ce şcoală îndelungată 
am parcurs, evoluând prin contactul de decenii cu atâţia frun- 
taşi politici austrieci, unguri, germani şi români, militari su- 
periori, diplomaţi francezi, englezi, italieni, cehi, sârbi, spre 
a-mi fi putut însuşi unele abilităţi de la mari fregoliştiă? ai 
diplomaţiei, Machiavelli3%, Talleyrand%! şi Fouché.. %42 

La Paris am luat mai întâi contact cu Madge. El fusese 
trimis ca accoucheur la Bucureşti, când principesa Maria de 
Edinburgh născuse pe principesa Mărioara. Regina Victoria 
ținea să asiste și un specialist englez la naşterea strănepoatei 
sale românce. Mai târziu — fiind membru în consiliul de ad- 
ministraţie. al „Reşiţei“ — intim cu Știrbei şi cu Brătianu, 
„opinia publică“ a medicilor români revoltată, s-a împăcat cu 
prezența lui Madge în ţară, an de an, de mai multe ori. Fi- 
reşte că el servea ca informator familiei regale şi lui Bră- 
tianu-Știrbei, tot aşa ca şi oficiului de externe englez. Mă 
găseam în bună relaţie cu el de la Paris și apoi pe timpul pri- 
mei mele vizite, ca prim-ministru, la Londra. L-am invitat 
la masă și l-am găsit dispus să-mi dea toate informaţiile re- 


125 


www.dacoromanica.ro 


feritoare la cele ce se petreceau între culisele celor din Con- 
siliul Suprem. La Londra mă informa în prealabil iar ulterior 
zilnic, despre tot 'ce mă putea interesa, încât, la o oră după 
terminarea şedinţelor oficiale, eram orientat. Pentru mine avea 
importanţă deosebită să ştiu mai cu seamă ce-se discuta şi 
se hotăra de sfatul celor patru mari, după ce eram ascultat și 
concediat. Aceştia erau hotărâtorii, fie că se schimba reprezen- 
tantul unuia ori altuia dintre state. În realitate însă, şedin- 
țele se prezentau ca o mică adunare populară, din cauza pre- 
zenței experţilor, secretarilor, unor militari superiori, delegaţi 
specialişti etc. 

Avea omul senzaţia de a fi un biet acuzat, în faţa unui 
tribunâl, mai cu seamă dacă aparţinea corpului diplomatic. 
Eu m-am vindecat curând de această obsesie, după ce mă 
familiarizasem cu feţele celor întotdeauna prezenţi şi fiind 
obişnuit, ca vechi parlamentar, de a vorbi în public. 

Importante au fost audienţele mele la Ph. Berthelot, Cle- 
menceau şi întâlnirile cu Barthou şi Nitti, înainte de a pleca 
la Londra. Mirosind la Nitti înclinări de maghiarofilie, l-am 
însărcinat pe Coltor ca — după plecarea mda — să informeze 
pe prietenii lui din presa italiană că la Bucureşti nemulţu- 
mirea este în creștere, contra italienilor, pentru tendinţele lor 
promaghiare. Am izbutit momentan să o zăgăzuiesc dar nu mă 
voi mai expune mult timp dacă nu vor înceta ţinuta lor echi- 
vocă. Pentru potenţarea efectului i-am spus să-i dea „infor- 
mației* caracterul unei indiscreţii ce o comite, ca om de în- 
credere ul meu, de dragul prieteniei italo-române. Coltor şi-a 
îndeplinit rolul în chip măiestru. Nitti, informat, a ţinut să 
dispună prin Imperiali, cu telegramă fără fir — de pe contra- 
torpilorul pe care trecea din Genova la Roma — să fiu asi- 
gurat de sincera prietenie italiană etc. 

Pe Clemenceau l-am înduioșat povestindu-i, drept simbol 
de gratitudine, calmarea revoltaţilor din Suia şi împăcarea 
lui Vasilică Ludoşanu prin invocarea numelui lui Clemenceau. 
El a mai prezidat Consiliul Suprem, pentru ultima dată, după 
ce îmi comunicase că de mâine începând va prezida Millerand, 
căruia i-a recomandat problemele româneşti şi chestia Basa- 
rabiei. Totuşi a mai prezidat în altă zi, vădit pentru a-mi sta 
în ajutor. Barthou, odată pus pe lucru, mi-a pregătit calea 
pentru arânjamentul — cu ajutorul lui Lloyd George — a 
relației dintre Rusia şi noi. Ultimele cuvinte ale lui Berthelot, 
luându-și adio pe trepte, au fost referitoare la recunoaşterea 
Basarabiei: tâchez a gagner les anglais, nous avons donné des 
instructions, que notre ambassadeur vous aide . ..3%3 


126 


www.dacoromanica.ro 


În preajma plecării mele la Londra, fiind în societatea mi- 
niştrilor Mişu, V. Antonescu şi Pelivan, ne-am întâlnit în 
Rue de Boetie cu maiorul lon Antonescu. Nu-l cunoscusem 
personal până atunci, dar prin conflictul cu Vlad îmi făcuse 
destul necaz ca să nu doresc cunoştinţa cu acel om zvăpăiat, 
grandoman. Ne-am dat mâna cu destulă răceală. În acele 
câteva minute cât a stat grupul nostru împreună, Antonescu 
a exteriorizat întreaga sa „morgă“ de dispreţ suveran, faţă 
de nişte bieţi miniştrii civili... 

Prezenţa D-nei Tani Goga (n. Cosma, prima soţie şi prima 
lui treaptă spre ascensiunea dintru poet spre „viitorul de aur 
politicianist“), în compartimentul rezervat mie şi colaborato- 
rilor mei, m-a surprins. Venise la Paris, zicea ea, pentru procu- 
rarea de rufărie pe seama unui orfelinat (,,lingerie“, în lim- 
bajul mahalagiilor bucureşteni), Negăsind, pleca acum la Lon- 
dra, sub acelaşi pretext. Sosind cu vaporul la Dover, ne-am 
urcat cu toţii în compartimentul rezervat pe seama noastră. 
In gara Londra primirea oficială, reprezentantul guvernului 
englez, membrii legaţiei române. La hotel, apartamente re- 
zervate pentru noi, cină la Cozens Hardy; seara, de la 11, până 
noaptea târziu, primirea la hotel a gazetarilor de la marile 
cotidiene şi pe aceia ai revistelor financiare, feministe cete., 
aşa încât, în dimineaţa următoare, interviurile mele au inun- 
dat Englitera. Meritul acestei organizări a fost al lui V. V. 
Tilea. Rolul meu era uşor, căci nu, era decât să variez lecţia 
programului guvernului. 

Rămâne să schiţez impresiile mele cu privire la unii oa- 
meni politici englezi, deşi am mai vorbit despre ei. 

LLOYD GEORGE, premierul, era de statură mijlocie, sprin- 
ten, plin de vioiciune. Atitudinea mea în fața Consiliului Su- 
prem — ultimul prezidat de Clemenceau — îi câștigase sim- 
patia. Era o notă comună a felului său de a fi, cu felul meu. 
Când plecam, după prima mea vizită la Londra, el îmi spu- 
sese de adio: 

— Cu omul de şes, înţelegerea nu a fost cu putinţă, dar 
noi suntem amândoi shepherds (ciobani). D-ta din Transilva- 
nia, eu din Wales, oameni din munţi, noi ne înţelegem. Voi 
face tot ce voi putea pentru România... 

La acestea eu i-am răspuns: 

— Sunt foarte recunoscător Excelenței Tale pentru aceste 
cuvinte bune, dar, dacă nu ni se recunoaşte apartenenţa Ba- 
sarabiei, omul din şes sapă groapa în care omul din munţi 
va fi împins. 

Am descris în alt loc discuţia mea -cu Steed şi-mi este 


127 


www.dacoromanica.ro 


suspectă contribuţia sa la amabilitatea excepţională a premie- 
rului englez. Părerea lui Steed se reoglindește, de altcum, 
din scrisoarea trimisă Lencicăi de M-me Rose şi din reflecţiile 
marginale ale lui Steed, pe acea epistolă... 

In prima dimineaţă la Londra, am aranjat, fără anchetă, 
conflictul de la Jegaţie [...] Nu înţelesesem nimica [la Bucu- 
reşti, din telegramele succesive]. La Londra m-am lămurit. 
Anchetă, scandal? Am procedat cum era mai simplu. 

Prezentându-se certaţii la mine, m-am adresat mai întâi 
ministrului: 

— D-le Boerescu, ești supărat pe D-l Bibescu? 

Nu. 

— D-le Bibescu, eşti supărat pe D-l Boerescu? 

— Nu. 

— Daţi-Vă mâna şi să trecem la ordinea de zi. 

Și-au dat mâna, veseli că au scăpat fără anchetă. De multe 
ori se pot aranja litigii între români, apelând la sentimentul 
lor de bunătate iertătoare. Mai cu seamă cu regăţenii, care 
sunt mai generoşi în fundul sufletului decât ardelenii. Aceştia 
din urmă ţin minte şi rar renunţă, de dragul păcii, la satis- 
facţia răzbunării. Între oamenii politici — majoritatea corci- 
turi rasiale — putem face adeseori procentajul sangvin, după 
atitudinea diferită. „Sângele porunceşte“: cel bulgăresc nă- 
tång, dar totuşi mai tratabil decât cel armenesc. Cel grec, 
romanesc, ucrainean, mai conciliant. Sârbescul, italianul, alba- 
nczul trebuie să aibă măcar mulţumirea unei aparenţe de 
revinşe. Cel unguresc, să strice cel puţin acrul cu un viscol 
de .njurături grotesco-fantastice, înainte de a putea fi conci- 
liant, 

Neamţul — înainte de Hitler — trebuia câștigat prin „im- 
perative categorice“: citate din Goethe, invocări din Nietsche, 
H. E. Chamberlain*%, evitând pe Heine. Sentimentalism, tra- 
diţionalism, acceptarea absurdităţii că individualitatea lui Frie- 
derich cel Mare este cea mai germană, numai aşa izbuteai să 
te poti apropia şi de sufletul pangermanului. În potirul hipno- 
tic e bine să arunci şi câteva picături de_sentimentale amin- 
tiri din Suferințele tânărului Werther3%5 și puţină dulcegărie 
ci aromă de Gartenlanbe35. În epoca lui Hitler acestea tre- 
buiesc înlocuite cu Detlev von Lilienkron%? şi Rainer Maria 
Rilke?48, 

Francezul cere vioiciune şi, fără a folosi cuvintele, să-l 
laşi cu impresia că eşti admiratorul acestei grande nation3t%. 
Deplânge scăderea biologică a Franţei căci, „dispărând limba 
franceză, omenirea ar pierde mai mult din frumuseţea vieţii 


128 


www.dacoromanica.ro 


decât prin dispariţia cântecelor şi a muzicii“. Pe lângă că 
această metatoră întrebuințată de mine o consider adevărată, 
orice francez o aude cu satisfacţie, ca un omagiu datorat lim- 
bii sale. 

Englezii, în închipuirea continentalilor, sunt nişte oameni 
flegmatici, până la indiferentism. Acest tip l-au creat revistele 
umoristice germano-evreieşti, franceze, austro-ungare, anec- 
dotele evreieşti şi caricaturiștii diferitelor foi umoristice. Ima- 
ginea realizată está falsă, născută în urma contrastului între 
timpul, apucăturile şi felul de a fi propriu englezului şi acela 
al continentalilor, cu care el venea în contact în călătoriile 
sale. Cum putea să fie comunicativ bietul fiu al Albionului3%, 
cu oameni care nu-i cunoşteau limba, precum nici el nu le-o 
vorbea şi nu le-o pricepea pe a lor. Nu prea avea posibilita- 
tea să se înţeleagă cu cineva, afară de portarul şi eventual cu 
chelnerul hotelului. În rest se orienta din călăuza Bădeker%!, 
în izolarea sa, de vorbă cu sine însuşi, pe plaiurile ondulate 
mioritice. La ei acasă însă englezii sunt un popor plin de vi- 
talitate, fără snobism, sociabil, plin de ,„„Gemiitlichkeit“352, 
în măsură cu mult mai mare decât germanii, prin căldura 
notei de intimitate firească. Cu englezul, omul ajunge repede 
a nu-l simţi ca străin, ori rămâne ca un ins oarecare, ca mul- 
țimea de necunoscuţi, el pentru tine și tu pentru el. Faptul 
cel mai surprinzător a fost pentru mine — în contactul social 
dar şi în cel politic — predilecţia englezilor pentru vorba de 
gluma „în doi peri“. Ungureste se zice „szőrős nyelvű oláh“ 
(Valah cu păr pe limbă}. Am practicat în multe ocazii, re- 
ciproc cu englezi, această aromatizare a conversaţiei: ridendo 
dicere verumi5t. 

Italienii, prin temperament, dau impresia de bucureşteni. 
Extremele se ivesc la tot pasul: deştepţi sunt toţi, dar repre- 
zentând toate nuanțele şcolii, între înţelepţii serioşi şi uşura- 
ticii pripiţi. Înjurăturile sunt un dezastru biologic -pentru ita- 
lieni, ca şi pentru români. Ce dicționar îmbelșugat nu cul- 
tivă unii, între corpo di Bacco? şi între p... Madona3% şi cu 
câta fantezie — a progeniturii de origine romană — nu păs- 
trăm noi la ţară prin „scăunaşul pe care Maica Precistă i-a 
dat ţâța lui Isus Hristos“, plus anexele de epitete ornante? 
Jar până şi în colțuri de saloane, cu domii în fracuri, se aude 
pomenirea parţială a mamei de- -aproapelui. Această delapi- 
dare de pletoră [defulare] a energiei supărării acumulate este 
un tic, prin care se descarcă complexul neputinței refulate, 
la popoarele dintre zona bizantină-mediterană şi cele „euro- 
pene“. „Legalitatea“ pentru cele dintâi era peste multe ge- 


9 — Memorii, vol. II 129 


www.dacoromanica.ro 


neraţii, totalitarismul arbitrariului diriguitor. „Capul ce se 
pleacă sabia nuzl taie“, determina etica pedagogică pentru 
dezvoltarea caracterelor. Înjurăturile înlocuiau curtea de ca- 
saţie, procurând măcar satisfacția de a-l fi putut insulta vir- 
tual, pe tiran. De aceea, nici românul nu e capabil, fie de a 
completa, fie de a se preta la acte individuale de violenţă. 
Energiile necesare pentru acţiuni şi le-a prădat în explozii, 
nocive numai curăţeniei gurii sale, dar cu totul inofensive 
pentru liniştea celui înjurat. În ţările „culte şi civilizate“ a 
stăpânit un alt obicei de „legalitate“. Coduri scrise detineau 
ceea ce trebuia respectat ca legal. Instanţe judecătoreşti pre- 
scriau minuţios procedura civilă, penală, comercială etc. Până 
şi metodele „cele mai umane“, pentru pedeapsa prin foame, 
erau ştiinţific aplicate —,pe bază de calorii — în capitolul 
munca silnică pe viaţă. Iar spânzurătoarea se practica nu nu- 
mai lege artis%?, ci estetic şi conform științei biologice exacte, 
adaptate prescripţiilor strict creştineşti: „iubeşte-l pe aproa- 
pele tău ca pe tine însuţi“; după ce arderea pe rug ieşise din 
modă. 

Pe american l-aş caracteriza ca un simpatic ştrengar, de 
o naivă şi nezdruncinată fire copilărească, în același timp un 
mut hunczuti5, adică un şiret rafinat, mimicrizat [mimetizat] 
prin acea fire. Englezii şi americanii impun în mod firesc 
simpatie prin cuvântul lor natural, sincer şi drept. Oamenii 
din sud-estul Europei au învăţat la şcoală şi în familie: „să 
nu minţeşti!“ Viaţa însă i-a silit să experimenteze că limba 
le-a fost dată de Dumnezeu ca să-şi poată ascunde gândurile. 
Căci: Willst du nicht mein Bruder sein schlag'ich dir den 
Schädel ein, 

Hoinărind, în propagandă, prin toate ținuturile, printre co- 
munele apșene, în Mehedinţi, Munţii Apuseni, Năsăud, Gorj, 
Cadrilater, Storojineţ, Bugaz, Moldova-Veche, Sătmar, Vâl- 
cea, Neamţ, Mureş etc. etc., cunosc nu numai tabloul florei 
şi faunei — în suficientă măsură — dar şi tipurile antropolo- 
gice, atât de diferite ale oamenilor. Din acest punct de ve- 
dere, pretutindeni se prezintă o mare variaţie rasială. Prin 
1902—1903 am încercat să selecţionez tipul românesc. În pri- 
vința măsurătorilor craniene, m-am orientat după metodele 
lui 'Topinard30. Pentru simplificarea determinării brahi-doli- 
ho-mezo etc. cefalieis6l mi-am comandat din Paris un aparat 
special. Am început să experimentez, măsurând craniile în 
familie şi în satul meu natal. Cu cât mi se sporea materialul 
măsurătorilor, m-am convins că pe această bază ar trebui să-mi 
fixez un mare număr de prototipuri româneşti, care să-mi 


130 


www.dacoromanica.ro 


servească de stereotipuri, încât inevitabil aş ajunge chiar la 
rezultatul opus decât cel urmărit şi astfel am abandonat ideea. 
Totuși, pot constata.că între saşi (Sibiu) şi între albanezi 
(Bucureşti), dolihocetalia este destul de frecventă. Între ro- 
mâni, pe alocuri și sporadic. i 

Bucura Dumbrava?, în romanul Haiducul — tradus în 
mod maestru În româneşte de D-na Eliza I. Brătianu — ob- 
servă în introducere cum în văile înguste ale Carpaţilor se 
găsesc sate, care sunt vădit descendentele unui fragment de 
populație alogenă, de origine străveche. Această impresie am 
avut-o şi eu şi cred că am relatat-o în alt loc. 

În toată abundenta lor literatură rasială, nemţii nu-l po- 
menesc pe Bismarck. Nici portretul lui nu e reprodus în 
vreuna din colecțiile de tipuri nordice publitate în editura 
Lehmann din München.. Cum? Pe de o parte cultul marelui 
cancelar, pe de alta, totschweigen3, în galeria iluştrilor crea- 
tori ai Germaniei unite? Da, căci — spre ruşinea lui — Bis- 
marck a fost brahicefal iar greutatea lui encefalică nu a în- 
trecut media creierilor unui om normal. Diagnozele rasiale, eu 
le făceam fireşte, de obicei discret, pentru mine însumi. Nu 
puteam fi atât.de temerar să risc afirmaţia că Madgearu nu 
e numai somatic un armean veritabil, ci şi mai mult psihic; 
Iunian, cu tot numele neoromân, este un armean de pesima 
specie, dar Aznavorian, care a avut omenia să nu-și schimbe 
numele, face dovada că și între armeni se găsesc „buni ro- 
mâni“. Că Scurtopoulus (Lupiso) şi Poulopoulos (din mamă 
izraclită), împreună cu mulţi Gheorghiade (s), au ştiut să se 
asimileze şi sentimental ethnos-ului român, dovedeşte vechea 
afinitate greco-română. De asemenea, este completă contopi- 
rea a atâtor Minovici, Popovici, loanovici, dată de apropiata 
înrudire a sârbilor. Distinse elemente reprezintă — în legiu- 
nile alogene asimilate — minoritatea celei mai pure rase stră- 
vechi europene, a albanezilor şi macedo-românilor. Dar oare, 
tără să fi studiat pe Gobineau şi Topinard şi fără a fi încercat 
să se înalțe la aprecierea lui H. E. Chamberlain şi Giinther3$t, 
care moldovean va şovăi un moment să pronunţe diagnoza că 
în Potârcă%5 pulsează şi sânge de străbuni bulgari, iar în 
distinşii publicisti Pamfil Șeicaru şi Nikifor Krainic3%, cu tot 
numele de botez prea grecesc şi cel patronimic prea legendar 
românesc (Crai = Kiraly), N. Dobre? nu s-a putut meta- 
morfoza ca să nu-l trădeze culoarea de „pastă Schmoll“. Mie 
personal ţiganii îmi sunt simpatici, ca propagandiştii folcloru- 
lui nostru muzical. Că sunt capabili de a înainta repede, ur- 
când scara cultural-socială, o dovedește organizaţia „Romilor“. 


131 


www.dacoromanica.ro 


Prezidentul e un arhimandrit al bisericii noastre dominante 
— ortodoxe —, Șeicaru a fost prima pană a ziaristicii roma- 
nești, iar Crainic, ca profesor de estetică bisericească, şi-a 
întrecut toţi concurenţii în frumuseţea de a pleda pentru hie- 
rocraţia368 românească. , 

Nu am putut suprima reflecţiile precedente, care s-au ri- 
dicat la suprafaţa amintirilor mele, trezite la deplina inten- 
sitate din clipa naşterii lor. După întâlnirea mea cu Ion An- 
tonescu la Paris şi după împăcarea celor doi înalți demnitari 
ai României la Londra, făcând eu asemenea reflecţiuni in- 
terne — cu deplina demnitate impusă de funcţia mea, atitu- 
dinii mele externe — dar şi savurând orgoliul cu care prinţul 
accepta formula mea democratică paternă, amintirea m-a abă- 
tut de la contifuarea schiţării celor petrecute în capitala en- 
gleză. Dar să continuu. 

Am vizitat diferiţi şefi de secte, convingându-i că prin 
noua constituţie, în România va fi respectată libertatea tutu- 
ror credințelor. Informat de Madge şi de prietenii lui V. V. 
Tilea, Leaper şi H. Nicholson, asupra diferiților bărbaţi de 
stat englezi, am izbutit să dobândesc bunăvoința lor. 

LORDUL HARDINGE, a asistat la cea dintâi primire’ a 
mea la oficiul de externe, Dânsul făcea, pentru Lloyd George, 
pe interpretul limbii franceze. M-a primit apoi, stăruind să 
cumpărăm un vas de şcoală, pe seama viitorilor noştri mari- 
nari. M-am pomenit cu un embarras de richesse39, căci Franţa, 
prin St. Aulaire, ne îmbiase anterior cu un vas francez. Ambii 
îşi lăudau marfa. Francezul mai cu rezervă, englezul vorbind 
peste umăr de marina franceză, cam în tonul: „aceea e o 
flotă?“ Eu a trebuit să mă refugiez în portul sigur al exper- 
ţilor tehnici, pe care îi voi consulta după reîntoarcerea ın 
ţară. În afară de vas ar fi trebuit să plătim şi lefurile perso- 
nalului de instrucţie. ASQUITH era un om liniştit, cărunt, 
cap de înţelept. CURZON, bărbat robust, făcea impresia că 
îl apasă gândurile. Am vorbit cu el despre pacea de la Brest-Li- 
tovsk şi despre Ucraina. 

H. FISHER ministrul instrucției publice, era amic şi sfă- 
tuitor al lui Lloyd George. Am început să-i cer profesori pen- 
tru limba engleză şi ajutor personal pentru terminarea re- 
dactării textului formulei pentru recunoaşterea unirii Basa- 
rabiei. Îl ticluisem în prealabil, iar Boerescu îl tradusese în 
limba engleză. În conversaţie, fără a întrebuința manuscrisul, 
eu ajunsei să-] propun franţuzeşte, iar Boerescu să-l inter- 
preteze, traducând în englezeşte, până ce am obţinut apro- 
barea. 


132 
www.dacoromanica.ro 


W. CHURCHILL. Am avut şansa să-i câștig încrederea, 
încât a devenit comunicativ. Conversaţia şi felul său vioi de 
a fi l-am descris în alt loc. 

BONARD LOW era zvelt, fin, sentimental. Spre caracteri- 
zarea intuitivă a situaţiei sufleteşti ce stăpânea, în timpul 
războiului, între români, i-am descris scena şi conversaţia 
avută cu Ileana, în halta de tramvai, după cununia lui 
A. Racoți cu D-şoara Lupu: „Îmi place băiatul dar el e ncamţ. 
Când îi bate pe nemți eu să mă fac că-s tristă şi când îi bate 
pe români să mă prefac că parcă îmi pare bine... Şti tată, 
nu mi-ar plăcea...“ etc.. B. L. a rămas foarte impresionat. 
Câte o păţanie trăită, povestită intuitiv, ori o anecdotă reve- 
latoare, un apropo pot produce — între $mprejurăţi — 
un efect, ba și un rezultat mult mai mare decât datele sta- 
tistice, etnografice, istorice ori de drept. 

BALFOUR. QGm înalt, liniștit, fără porniri şi prejudecăţi. 
Am descris ultima şedinţă a Consiliului Suprem, unde Mişu, 
decanul diplomaților noștri, a asudat un litru de transpiraţie, 
obișnuit a nu avea opinie personală şi mărginindu-se a răs- 
punde că va comunica guvernului. Sosind ca prim-ministru 
la Paris, Clemenceau mi-a dovedit simpatie paternă, prezi- 
dând încă înainte de a se retrage din politică. Eu, nefiind „de 
carieră — cuviincios — am ţinut să-mi manifestez opi- 
niile, Citind Philippe Berthelot telegrama adresată guvernului 
român, mi-am permis observaţiile descrise în alt loc. Nu 
aveam idee că textul era redactat de însuși Balfour. Cum 
Berthelot stătea lângă biroul unde prezida Clemenceau, Bal- 
four se ridică de la locul său, dintre Lloyd George, Tittoni, 
Hoover și, mergând la estradă, luă blancheta din mâna lui 
Berthelot. După ce o citi, zise: „da, modificările se vor face“. 

Ulterior, Balfour m-a primit în biroul său, la Londra, când 
mi-am luat adio, înainte de plecare. A venit înaintea mea şi 
mi-a oferit loc într-un fotoliu, lângă al său, invitânduzma sa 
mă aşez. Dânsul, așezându-se, şi-a întinş picioarele spre fo- 
cul deschis, punându-le pe un scaun special, în faţa flăcărilar 
şi invitându-mă, franțuzeşte, să-i urmez exemplul. Ar fi tre- 
buit şi eu să iau o poziţie aproape orizontală, ceea ce mi-ar 
fi fost deloc la îndemână. Am preferat să șed în capul oaselor, 
cum eram dedat de pe continent iar conversaţia a decurs to- 
tuşi călduros, datorită naturaleţei marelui englez (Asemănă- 
tor am păţit cu unul din şefii unei secte importante, care, 
primindu-mă, s-a așezat pe bordura șemineului, încălzindu-şi 
tot timpul palmele peste focul deschis şi invitându-mă să mă 
aşez şi eu, zgulit lângă toc, de cealaltă latură a bordurii. Nu 


133 


www.dacoromanica.ro 


am făcut uz de amabilitatea sa ospitalieră, dar am discutat 
apropierea dintre bisericile anglicană şi ortodoxă şi l-am li- 
niştit pe deplin, în privinţa libertăţilor confesionale din Ro- 
mânia) 

Am ţinut să mă prezint personal la capii confesiunilor en- 
gleze mai importante iar ei s-au revanşat, primind invitaţia 
mea la o masă comună, în frunte cu arhiepiscopul de Canter- 
bury, al bisericii de stat, La cafea, am reuşit să-mi acorde în- 
crederea pentru viitor. Nu au putut urma invitaţia mea ma- 
rele rabin, din cauza regimului ritual, şi cardinalul roma- 
no-catolic, din cauze asemănătoare. Cu primul aranjasem însă, 
în cea mai deplină înţelegere, datorită cinstitului profesor Gas- 
ter. Cardinalul de Westminster — după ce ascultase expune- 
rea mea, cum e întrebuințată biblia abuziv, din partea con- 
fesiunilor maghiare, ca paravan pentru scopuri politice — mi-a 
mulţumit, promiţându-mi că pe viitor va trimite, spre rezol- 
vare la Vatican, toate memoriile şi jalbele maghiare. 

Discuţie mai grea am avut cu unitarul Chaplain Bowie. 
Acesta polemizase cu Ciotori, în zeci de numere de ziar, pe 
tema că unitarienii ar fi persecutați în România şi se ţineau 
de mine ca scaiul de oaie. Am reușit totuşi să-l împac, încât 
a făcut şi declaraţii pe calea presei. În chestiuni de opinii şi 
de libertate a credinţei, anglo-saxonii — de orice confesiune 
s-ar ţine — sunt solidari. Respectarea şi libertatea convinge- 
rilor individuale sunt principii sacrosancte, pe care tot,însul 
are dreptul de a le mărturisi. Reputația că ortodoxismul ro- 
mânesc este intolerant şi faima antisemitismului ne-au cau- 
zat cele mai penibile greutăţi în străinătate şi mai cu seamă 
în opinia publică a ţărilor anglo-saxone. (Și ne vor crea şi pe 
viitor ...) i 

Nu voi intra în înşirårea diferitelor banchete, mese, cea- 
iuri la care am participat ori pe care le ofeream eu, datorită 
prevederii şi sfaturilor lui V. V. Tilea. Observ numai că în 
situații de aranjamente internaţionale şi diplomatice, acestea 
işi au importanța excepțională evidentă, pentru crearea unci 
atmosfere de destindere şi de relaţii personale şi sociale, eli- 
berate de formalitățile rigide ale reticenței oficiale. 

. În chestiile bisericeşti, am avut norocul să le cunosc 
suficient de clar. În clasele primare, la unitarienii din Cluj, 
învățasem şi religia, în acelaşi timp cu limba iar ulterior ră- 
măsesem la curent cu trecutul acestei confesiuni. M-am_putut 
orienta tot aşa de bine ca şi asupra confesiunii luterane_A. C. 
şi a celei calvineşti H. K., făcând liceul la saşii din Bistrița. 
Scriind broşura Postul virtute, petrecerea păcat? şi mai târ- 


134 
www.dacoromanica.ro 


ziu articolul pentru a ne reîntoarce la ortodoxie — în faţa 
amenințării de înglobare a bisericii unite în autoritatea ro- 
mano-catolică — acestea au contribuit la permanentul meu 
interes faţă de problemele bisericilor noastre. Mai intensiv 
a trebuit însă să mă ocup de acestea când cu crearea diecezei 
maghiare de Hajdudorogh (Întâlnirea mea, în vagonul de dor- 
mit cu fantele frivol, uditorele3%0 Rossi, pe care ignoranja spe- 
culantului de voturi, pentru viitoarea alegere papală — cardi- 
nalul Merry de Val — îl însărcinase ca organ de legătură cu 
guvernul, clerul şi societatea înaltă din Budapesta). Atunci 
* am elaborat mai multe memorii, unul pentru arhiducele Fran- 
cisc Ferdinand, altul pentru Filipescu, spre a fi trimis iezui- 
tului Ghica [la Roma], iar altul pe seama iezuiţilor din Viena. 
Astfel, eram perfect documentat asupra tuturor confesiunilor 
din ţară. Stagiul, în chestiunea semită, mi-l făcusem pe tim- 
pul lui Lueger, apoi ca ministru de stat la Bucureşti, com- 
pletând cunoştinţele mele speciale dobândite în camera un- 
gară. Cunoscusem și consistorialismul ortodox și blăjenismul 
unit, influenţele rămase asupra firii primului, de pe timpul 
bizantin şi cele ale iezuitismului infiltrat în cel de al doilea, 
după scăparea de calvinism. Pentru cel ce vrea să le vadă, 
urmele epocii calviniste sunt manifeste, la ambele confesiuni, 
până în zilele noastre, tot așa ca şi paleo-slavismul cultului 
bizantin. În masele largi, dar şi la intelectuali, formele exte- 
rioare: bizantinism-slavism şi calvinism-catolicism sunt în in- 
terferenţă” Misticismul e ancorat în cuitul icoanelor şi în po- 
liteismul antic, păstrat de credincioşi şi tolerat de cler. Știind, 
pe de altă parte că, în lumea anglo-saxonă, diferitele culte 
(secte) se împacă şi cu francmasoneria — în frunte cu pere- 
chea regală — dispuneam de toate posibilităţile de-a dobândi 
încrederea confesiunilor. Pe cât de uşor îmi era mie (relativ) 
de a manevra cu acestea, e firesc că Brătianu nu se putea 
descurca în păienjenişul confesional. El era obișnuit cu ,„bi- 
serica de stat, dominantă“. Adică, în realitate dominată de 
Partidul Liberal, de exemplu înlăturarea mitropolitului pri- 
mat, Petrescu%l, prin Sturdza -— cu poliția — şi internarea 
lui în mănăstire. Sau înlocuirea episcopului cinstit şi savant 
de Roman, printr-un preot, care avusese norocul ca mult ta- 
lentata lui soţie să divorţeze în momentul când ministrul de 
interne — din cabinetul Averescu — ajunsese în situaţia să 
se cunune cu ea. Serviciu pentru contraserviciu, mitră con- 
tra mitră372. 

Unul dintre miniștrii diplomaţi din anturajul lui Brătianu, 
acreditat la Viena pe timpul agitaţiei din cauza întemeierii 


135 


www.dacoromanica.ro 


diecezei de Hajdudorogh, se interesa de ce ne opuhem noi. 
ardelenii? Spre marea mea surprindere, excelența sa nu 'avea 
idee despre ceea ce este biserica unită. Alt ministru, diplomat 
de carieră, asista la o discuţie cu cel mai pornit apărător al 
punctului de vedere că unitarienii ar fi persecutați în Româ- 
nia. El, diplomatul, voind să mă ajute, începu să-i explice că 
greco-catolicismul e tot un rezultat al mișcării de retormaţie. 
Am aşteptat să vad cum o scoate la capăt. Însă, observând că 
Chaplain Bowie începe să se enerveze, am luat vorba din gura 
diplomatului și — fără a-l dezavua, — am confirmat expunerea 
lui, spre a întoarce apoi direcţia comentariului cu 180°. Apoi, 
de! În astfel de împrejurări, zadarnic ne ascundem după ve- 
chea noastră formulă tocită: „Ungurii sunt susținuți, au prie- 
teni. Noua ne sunt toţi dușmani“, 

Cei mai mari duşmani ne sunt: ignoranţa şi indolenţa 
noastra. Cu diplomaţi „de familie“, tembeli, care au să re- 


prezinte interesele ţării — prestând cheltuielile de reprezen- 
tare ale legaţiei — din zestrea soțiilor, nu se poate face brânză 
— s-o spun mocăneşte — în concurența internațională. Fi- 


reşte, nici cu oameni improvizaţi, remunerându-i pentru ser- 
vicii politicianiste, cu o legaţie ori o ambasadă şi cu ocazia de 
a specula cu valută. În legătură cu afirmarea ignoranței oa- 
menilor politici regăţeni, invoc numai încă unele întâmplări 
trăite: 

Armand Călinescu mă întrebă — pe când era prim-mi- 
nistru — dacă şi la uniţi altarul bisericii se zideşte spre răsă- 
rit. I-am răspuns că de acest obicei se ţine seamă la toate 
confesiunile creştine şi astfel, fireşte, şi de către cea unită, 
când se poate. Căci de exemplu, în satul meu, biserica unită 
fiind zidită de unchiul meu pe un platou, are altarul exact 
spre răsărit. Gen ortodoxă, în al cărei document ctitorial sunt 
și eu semnat — fiind iniţiatorul şi sprijinitorul construirii 
acesteia — are altarul aşezat spre sud. Căci frontispiciul nu 
putea fi în locul unde e altarul, întorcând partea posterioară 
spre piața din-faţă şi spre şoseaua principală. Călinescu s-a 
declarat mulțumit. 

În preajma intrării în vacanţa de Paşti a Camerei, sub 
guvernarea Averescu, Take Ionescu, Ministrul de finanţe, 
coborând la băncile noastre, ne spuse: „Am vorbit cu prezi- 
dentul să enunţe vacanţele mai lungi, să puteţi sta și voi de 
sărbători în sânul familiilor.“ Ardelenii ne-am uitat surprinşi 
la dânsul, răspunzând că nu pricepeam. La aceasta el ne în- 
trebă dacă nu suntem uniţi. Aflând că suntem uniţi şi orto- 
docsi, dar că ritul şi sărbătorile sunt la fel, nu a mai sporit 


136 


www.dacoromanica.ro 


vorba, ci s-a întors la scaunul său ministerial, mai bogat cu 
o informaţie asupra stărilor din tenebrosul Ardeal. Şi totuşi, 
dânsul era cel mai bine orientat dintre bărbaţii de stat re- 
gaţeni, ın privinţa stărilor de dincoace de munți. 

În afară de unii gazetari, fiind disparent numărul acelora 
care au cultura şi pregătirea spre a merita onoarea de a fi 
astfel numiţi, restul nu are nici cea mai mică idee despre sta- 
rile confesionale din Ardeal. Între ei s-a distins celebrul „scrii- 
tor“, doyenul scriitorilor, Duiliu Zamfirescu (Viața la țară). 
Acest diplomat fudul şi ingâmfat a fost, la timpul său, unul 
dintre primii care a publicat literatură. Nu e de uitat că, înca 
prin 1880—90 Coşbuc se trudea — „în poşta redacţiei“ a re- 
vistei „Vatra“ să facă pe colaboratorii benevoli să priceapa 
care este deosebirea intre ritm şi rimă. Literatura română era 
încă în stadiul plamădirii. După Alecsandri, Bălcescu şi sen- 
timentalismul primitiv al lui Bolintineanu, ca şi al tovarășilor 
săi de suferinţă, Zamfirescu își cuceri uşor situaţia de Inter 
vaccas bos est abbas3'3. Camerei averescane, din 1920, trebuin- 
du-i un prezident „reprezentativ“, fu ales Zamfirescu, Stà- 
pân asupra mişcărilor și formelor protocolare însușite și de 
el — ca de toţi diplomaţii noştri — în jurul meselor de cărţi 
din străinătate, de la păşire, până la modularea vocii şi a in- 
tonării cuvintelor; bietul om era poză și aplomb pseudoaristo- 
cratic. Intr-o şedinţă, deputații grupului săsesc au ridicat o 
chestiune în privinţa drepturilor autonome-ale confesiunii lor. 
Spre a-i mulţumi, prezidentul a ţinut să le dea atenţiune chiar 
el, ca mai documentat în probleme bisericești, de pe timpul 
când fusese la legația română din Roma. Ridicându-se cu 
multa demnitate din scaunul prezidenţial, Zamfirescu se adresă 
Saşilor: „Ţin să asigur pe d-nii reprezentanţi ai bisericii lu- 
terane germane că, fiind iminentă încheierea Concordatului 
cu- Sf. Scaun, toate plângerile lor vor fi aranjate în chip mul- 
țumitor.“. Şi încet, păzind demnitatea mişcărilor, se așeza. 
Întorcându-mă catre saşi, eu îi felicitai pentru suceesul că 
vor deveni, pe viitor, fii obedienţi ai Papei de la Roma: 

Am aruncat pe hârtie aceste amintiri, în chiar ziua de 11 
iunie 1947, după ce văzusem pe mitropolitul Bălan sosind la 
vila mitropolitană, cu patriarhul Moscovei la dreapta sa, ın 
trăsură cu 5 cai albi. De ce s-a trudit o viaţă întreagă I. Č. 
Brătianu — tatăl, ca să scape de „iconari“? Bizanțul e viu! 


SPICUIRI. Voi reda unele spicuiri din amintirile mele de 
la Paris şi Londra: 
MASA LA LORDUL MAYORS4, Primit de Doamna, pe care 


137 
www.dacoromanica.ro 


o conduc la masă. Masă lungă, decorată la distanţe de 1—1,5 
metri cu obiecte de artă din aur. Sunt cadourile foştilor pri- 
mari. Doamna pieptănată neted, în haină sură de lână, ca 
preotesele noastre pe timpul copilăriei mele. Conversaţia in- 
timă în limba franceză: Sunt căsătorit? Am copii? Soţia la 
Paris, din nou însărcinată, în luna a 8-a., Să trimit și D-nei o 
ilustrată ca să se bucure cu noi de nou-născutul. Ea, durere, 
nu a avut norocul să aibă copii. Dacă sunt credincios? Între 
timp, banchetul se termină. 

Banchetul oferit de guvern. Exprim mulțumiri pentru 
sprijinul dat Ţării şi bunăvoința amicală de care, personal, 
am avut parte. Conversaţia în limba franceză. 

Masă la guvernatorul Băncii Angliei, „în familie“ (ergo, 
seara în smoking). Guvernatorul, nepoata sa, soţia speaker-ului 
Camerei, eu şi Boerescu. Atmosferă intimă, conversaţie, in- 
formaţii importante. Ş 

Mese diferite, cu invitați de ai mei ori numai eu însumi 
invitat. . 

Vizitez Loyds3%5. . 

Vizitez, cu Şerban şi Niţescu, sediul central al Francmaso- 
neriei engleze. Doi domni ne primesc cu politețe rece. Noi nu 
ştim englezeşte, ei nu vorbesc franceza. Ne arată muzeul lor de 
decorații şi podoabe profesionale, ne dau diferite imprimate şi 
anuare. Din anuar vedem cum se încheie lanţul solidarităţii 
trăţeşti, prin francmasonerie (social — economic — cultural — 
sentimental), în frunte cu regele şi până la ultimul englez, 
undeva pe o insulă ascunsă, la mii de kilometri de Londra, 
în Commonwealth-ul imens, fără a se ocupa de „pater filioque“. 

La Paris, numai de două ori am putut să-mi rup timp, 
pentru a vizita imensa comoară culturală, Louvre-ul, iar la 
Londra, o singură dată am putut da o roată, mult prea neîn- 
semnată, -prin British Museum, comptimarea întregii culturi 
umane a tuturor epocilor. La Paris am mai putut avea răgaz 
să vizitez expoziția din Grand Salon şi din Petit Salon, cu 
operele lui Meštrović şi cu colecţia marilor pictori spanioli: 
Goya, Murillo, El Greco, Velasquez etc. 

La o expoziție modernă de pictură am avut mulțumirea 
de a vedea apreciată, după merit, arta marelui artist Stoe- 
nescu3'6, dar acceptate şi tablouri ale D-şoarei Miţi Popea din 
Braşov. 

Am vizitat mai multe redacţii în ambele capitale. Tipogra- 
fiile lor sunt astfel organizate încât — putând uza de toate 
înlesnirile tehnicii moderne — cel mai mare ziar poate fi 
redactat, editat şi expediat în câteva ore. Directorul oricărui 


138 ; 
www.dacoromanica.ro 


„mare cotidian“ din Bucureşti, pe lângă o muncă de 12 are, 
este un biet salahor în comparaţie cu turnătorul plumbului 
pentru cilindrul stereotip, într-o uzină de redactie din capitala 
Franţei ori a Angliei. 


PARCURILE ȘI PĂDURILE franceze sunt deosebit de în- 
grijite. Toată ţara e o grădină. Semănăturile, câmpurile sunt 
plivite, buruienile smulse, arse, ca să nu se sporească prin 
sămânță. De-a lungul şoselelor — asfaltate şi drumurile vi- 
cinale -— sunt stârpite buruienile, pomii curăţiţi de omizi iar 
crengile rărite. Normandia întreagă este Canaanul merilor şi 
perilor fructiferi, pentru poamele specifice producerii cidru- 
lui, vinului uşor din mere şi pere. Rar, când aveam o după- 
amiază liberă, mă lovea dorul pădurii. Mergeam cu Lencica 
într-un codru din apropierea Parisului, lăsam maşina într-o 
poiană şi, pătrunzând între copaci, ne întindeam în desişul 
răcoros. În excursia până la St. Malo am observat că până 
şi în unele sate mici nu lipseşte cazarma cu inscripţia Gen- 
darmerie nationale. Democraţia a separat biserica de stat, dar 
— se vede — a trebuit să sporească paza ordinii publice. 

Pivniţele, în ţinuturile din Champagne, sunt săpate în 
subsolul calcaros, de cretă moale, iar omul fără conducător 
ar putea să se rătăcească prin ele. Excursiile în oraşele bom- 
bardate (Reims, Arras — locul natal al lui Robespierre), apoi 
până la Nantes, St. Malo — cu maşina prin Normandia şi 
Bretania +— ofereau multe impresii şi revelații. Mormanele 
de pietre şi moloz, de sub care ieșeau ca in peşteri oamenii 
„intorşi acasă“, catedrala arsă din Reims, ici-colea câte un 
rest de zid la Arras, cu vase de bucătărie ori o firmă rămasă 
intactă — ca prin minune — pe bucata de perete. Oraşele de 
provincie ofereau un contrast izbitor cu Parisul. Mediul şi 
oamenii patriarhali, păstrarea şi conservarea monumentelor, 
bisericilor vechi etc. dădeau aspectul unui colţ al epocilor 
demult trecute. Puţini locuitori cu mult Gemiithlichkeit bur- 
ghezesc democratic, de oraş provincial. Mont-Saint-Michel, cu 
vechea mănăstire, este o minune a arhitecturii şi sculpturii, 
dar nu mai puţin o dovadă de pricepere artistică şi a spiri- 
tului pios de păstrare, francez. Celebra specialitate culinară 
de Mt.-St.-Michel, clătitele subţiri (crêpes) — fără dulceaţă 
ori brânză cu mărar — sunt cu tot dreptul celebre, deşi, în 
amintirea mea, rămân superioare cele de la familia Comşa, 
din Sălişte. 

După reîntoarcerea la Paris m-a impresionat izbitor con- 
trastul între capitală şi provincie. Parisul, „oraşul lumină“, 


139 
www.dacoromanica.ro 


modern, strălucitor, plin de viaţă, o frumoasă în toaletă de 
lux, împodobită cu giuvaierele artei, ştiinţelor, progresului şi 
totuşi de căldura familiară ce răspândeşte farmecul senti- 
mentului de patrie, în sufletul tuturor cetăţenilor lumii. 

Provincia este bunica păstrătoare a tradiţiei virtuţilor su- 
fleteşti ale vechii rase galo-franceze, conservatoare și în pre- 
zentarea exterioară. Amabilitatea, și naturaleţea, izvorâte din 
străvechea cultură socială — cultivată odinioară la curţile ma- 
rilor regi şi până în casele ultimilor cetăţeni — calităţi au- 
reolate de maniere democratice, de sine înţelese, încălzesc 
timbrul contactului social. Și totuşi, efectul administraţiei cen- 
traliste este o piedică fatală, retardatoare în calea renașterii 
energiilor franceze acumulate. 

Cum se poate explica fenomenul paradox că poporul cel 
mai democratic şi cel mai dotat cu calităţi politice a ştiut să 
fie în fruntea naţiunilor numai când a avut în frunte condu- 
cători mari, care au uzat de metode dictatoriale?... În epoci 
democratice, francezii nu au putut ieşi din încurcăturile ideo- 
logice şi din conflictele doctrinare. 

Ținutul Parisului e bogat în cariere de cremene. Plim- 
bându-ne cu Lencica — între trandafirii expoziţiei din Ba- 
gatelle3/? — am zărit şi ridicat un vârf de săgeată din epoca 
neolitică, dintre bucăţelele de cremene, cu care era pietruită 
cărarea. Fulgerător mi-am dat seama că în acel ținut geografic 
a trebuit să fi fost, în timpurile străvechi, un important cen- 
tru de geneză culturală. Căci cremenea se găsea în abundență, 
subsolul oferea posibilități uşoare pentru adăposturi sigure 
în stâncile de calcar moale, iar pământul le era priincios 
plantelor hrănitoare (careţi,37% ghindă, jir, fructe de pădure 
etc.); de asemenea, hranei animalelor. 

Fireşte că am vizitat şi castelul istoric Malmaison. Ca 
toate castelele istorice, epigonii l-au păstrat şi pe acesta de 
muzeu. Ce amintiri nu sunt păstrate şi acolo! Dar când ni s-a 
arătat baia modestă, în care losefina37 nu s-a putut scălda 
decât zgulindu-se, am văzut şi iscusitul mecanism prin care 
vana se putea ascunde cu ușurință dinaintea privirilor in- 
discrete. Căci, a lua baie trecea de necuviincios pentru o 
femeie onestă. Amant, da! Baie? ba! Imi veni aminte desenul 
din Fliegende Blătter3, de odinioară. Vecina o întreabă pe 
țăranca din Bavaria, la care locuieşte o familie de englezi: 


— Ce oameni sunt? 
— Sunt nişte porci! Închipuieşte-ţi, ei îşi spală zilnic pi- 
cioarele, ca noi fața... 
140 
www.dacoromanica.ro 


LOUVRE. Caracterul Louvrului e deosebit de acela al 
muzeelor vieneze. Intrând, am nimerit mai întâi în sălile asi- 
riene și egiptene. Statuile și toate obiectele acestea — ori de 
câte ori le-ar vedea omul — impresionează prin grandoarea 
concepţiei și perfecțiunea tehnică a executării lor. De acolo, 
rătăcind calea, am ajuns în sălile artei medievale creştine, 
bisericeşti. Altare, amvoane, hristoşi şi madone, sfinţi, asceți, 
în majoritate sculpturi din lemn, pictat. Contrastul cu sculp- 
turile masive de granit dinainte a produs un efect deprimant 
asupra mea, tăindu-mi elanul sentimentului estetic, deşi arta 
creştină mă impresiona intotdeauna, la orice muzeu, vizitat 
în trecut. Am încercat să-mi explic acest fenomen psiholo- 
gic prin aversiunea mea contra ascezei. Întâmplarea m-a con- 
dus apoi în sălile sculpturilor antice greceşti. Și instantaneu, 
am fost cuprins de seninătatea dispoziţiei ce o trezeşte reo- 
glindirea perfecțiunii vieţii, fie într-un aspect simplu, un pei- 
saj, un portret, o scenă, statui sau edificii. Corpul omenesc 
ramâne însă cel mai perfect model pentru adevărații sculptori 
mari. lar grecii vechi rămân totuşi — cu toţi Mestrovicii 
veacurilor — maieștrii neîntrecuţi. Francezii au ştiut să adune 
o ceată întreagă de zeițe şi zei de-ai mitologiei antice, Într-o 
săliță e rezervat locul de onoare pentru Venera de Milo. Aici 
ne-am aşezat cu Lencica pe o bancă, admirând zeiţa. Câţiva 
demobilizaţi din armatele aliate îşi exprimau, cam indiscret, 
mulțumirile şi nemulțumirile faţă de plastica anatomiei, după 
gustul lor subiectiv. Originalul tabloului de Leonardo da Vinci 
- Mona Lisa — nu m-a extaziat. Văzusem mai înainte multe 
copii. Ca şi acelea, şi originalul îmi evoca impresia că modelul 
a fost o nefritică. 


www.dacoromanica.ro 


IULIU MANIU 


Cu Iuliu Maniu am făcut cunoştinţă personală când eram 
pe anul II la Universitate. „Casina Română“ din Cluj era 
frecventată de studenţime, fiind susținută de intelectualii ro- 
mâni, ca local de întâlnire pe seama studenţilor români, care, 
după dizolvarea societăţii „Iulia“, duceau o viaţă de cafenea. 
Fiind la Cluj, la moşul meu, obișnuiam să merg la Casină, 
iar între colegii cu care ne întâlneam 'era şi Iuliu Maniu. 

Hotărârea de a răspunde — la „,Vâlaszirat“-ul3! studenți- 
mii maghiare, prin care aceasta intrase în polemică cu ,„Me- 
moriul“ studenţimii din Bucureșşti-şi laşi — a fost luată într-o 
şedinţă ţinută de 20—30 de studenţi români, la Casină. „Me- 
moriul“ fusese publicat şi în limbile franceză şi germană iar 
apoi răspândit în străinătate. El denunța lumii persecutările 
românilor ardeleni, prin metodele politicii guvernului maghiar. 
„Vâlaszirat“-ul a fost răspunsul semnat colectiv de „studenţi- 
mea maghiară“ din Budapesta şi Cluj. 

Din partea noastră, la propunerea lui Maniu, s-a acceptat 
textul unei declaraţii, semnată şi trimisă ziarelor maghiare 
şi române, dezminţind cele susţinute în ,,Valaszirat“ şi în 
ziarul lui Moldován Gergely32, renegatul politic, numit de gu- 
vern la catedra de limba română a Universităţii din Cluj, în 
locul vrednicului profesor Gr. Silaşi. Urmând apoi acţiunea 
lui Aurel C. Popovici, pentru redactarea şi editarea „Repli- 
cei“, după condamnarea lui Popovici, tot la Casina din Cluj 
s-a luat hotărârea, de către studenţime, să se răspundă prin- 
tr-un „Memoriu în chestia procesului Replicei“. Acel memoriu 
[urma] să-l semneze personal întreaga studenţime română, 
de la universităţile din Viena, Budapesta, Graz, Cluj etc., 
fiecare semnatar declarându-se solidar răspunzător cu Aurel 
C. Popovici, ca autor şi răspânditor al „Replicei“. Comiţând 
astfel Laudatio (nem) criminis55, guvernul unguresc va tre- 
bui să dispună darea în judecată a noastră, a tuturor. Acest 
proces va dezvălui şi compromite metodele asupritorilor gu- 
vernului maghiar, în faţa lumii „culte şi civilizate“. 


142 
www.dacoromanica.ro 


Cum iniţiatorii şi susţinătorii acestei idei erau Iuliu Ma- 
niu şi cu mine, plenul colegilor a primit propunerea noastră 
„cu mare însuileţire şi unanim“, însărcinându-ne să redactăm 
şi să prezentăm colegilor spre semnare „Memoriul“. Stabilind, 
împreună cu Maniu, în mai multe discuţii, planul colaborării 
şi executării, a rămas ca eu să mă angajez cu redactarea. 
Reintors la Viena m-am apucat de lucru şi, terminând bro- 
şura, ne-am întâlnit cu Maniu la Budapesta şi am căzut de 
acord asupra definitivului ei conţinut. 

Am descris în alt loc peripeţiile colectării semnăturilor 
colegilor clujeni şi budapestani, după ce semnară vienezii şi 
puţinii colegi din Graz. Dorind şi teologii blăjeni să se soli- 
darizeze cu acţiunea noastră, am călătorit la Blaj, unde am 
izbutit să obţin toate semnăturile, fără ca prezența mea şi 
contactul cu studenţii facultăţii de telogie să fie bănuit de 
corpul profesoral. ; 

La Sibiu, Ion Moţa3&, consultând pe Eugen Brote3%, mi-a 
reţinut manuscrisul, refuzând să participe la acţiunea care 
putea să aibă „urmări grave pentru interesele bisericii“. Cei 
de la episcopia Gherlei fiind informaţi, din partea mitropo- 
liei sibiene, asupra demersurilor mele — sosind la Gherla — 
rectorul seminarului mi-a făcut cu neputinţă să iau contact 
cu teologii. - 

În vacanţa de vară am stat la Timişoara pentru tipărirea 
„Protestului studenţimii române, în chestia procesului Repli- 
cii“, Tipografia sud-ungară, la care se tipărea „Dreptatea“, 
făcuse ofertă mai avantajoasă. Executarea lucrării — datorită 
posibilităţilor tehnice — a durat peste 6 săptămâni. Atunci 
am început să colaborez şi în redacţia „Dreptăţii“. Când am 
terminat, iar broşura, editată în 1000 de exemplare, era gata 
spre a fi expediată, veni Maniu la Timişoara. Împreună cu 
el, cu V. Branişte, N. Comşa şi C. Diaconovich38, ne-am sfă- 
tuit asupra greutăților răspândirii. Căci era de prevăzut or- 
dinul guvernului maghiar ca „protestul“ să fie numaidecât 
confiscat. Să împărţim broşura printre studenţi, ca fiecare să 
le expedieze în aceeaşi zi, la poşte diferite din ţară, să o ex- 
pediem de la poşta centrală din Budapesta ori Viena, pe ce 
adrese, căror ziare și reviste etc. etc.? 


În mijlocul acestor discuţii primii o scrisoare de la câţiva 
colegi clujeni, prin care îmi aduceau la cunoştinţă că își re- 
tractează semnăturile (Epistola se găseşte în dosarul actelor 
referitoare la demonstrațiile contra serbărilor ,„Mileniului“). 

Considerând blamul ce ar fi rezultat, dacă solidaritatea 
noastră ar fi fost dezavuată de colegii intimidaţi, am hotă- 


143 
www.dacoromanica.ro 


rât, împreună cu Maniu, să renunţăm la răspândire şi să ni- 
micim întregul tiraj. (Datorită generoasei solidaritaţi de con- 
cepţie a tatalui meu, dânsul nu mi-a făcut nici o imputare 
pentru cheltuielile — destul de considerabile — ce costaseră 
călătoriile mele, tiparul etc., nici pentru semestrelc pierdute.) 

Din Colaborarea aceasta a rezultat, între Man'u şi mine, 
o prietenie intimă, politică şi personală. Petrecând dânsul 
două semestre la Viena, eram permanent împreună. În sânul 
tinerimii universitare fermenta idei revoluţionare. Acestea 
s-au condensat, în fine, în hotărârea de a organiza o tovara- 
şie clandestină de complotiști. Studiind metodele iredentiști- 
lor italieni, idealul zilei era Marrini%?. „Tineretul universi- 
tar“ — eram vreo 20—25 inşi — convocat de noi, termină 
prin alegerea unei comisii de trei, însărcinată cu elaborarea 
statutelor societăţii secrete. Comisia era compusă din Pompi- 
liu (Pompi) Dan, din Zârneşti, Iuliu Maniu și cu mine. Ne-am 
apucat de elaborarea statutelor. Mai întâi am căzut de acord, 
ca numele societăţii să fie „Avram Iancu“. Ștampila să aibă 
ca emblemă: un vultur care ţine în ghiare un şarpe, sfărmân- 
du-i capul cu ciocul. Odată hotărât acest important fapt con- 
spirativ — după discuţii temeinice şi introdus în procesul ver- 
bal — ne-am sfătuit -asupra definirii „scopului societăţii“. O 
astfel de definiţie pretinde o redactare precisă. Fiecare cu- 
vânt trebuie să fie bine rumegat ca să nu poată fi interpretat 
îals, nici aplicat abuziv. Apoi, aplicarea practică: nici un 
membru nu avea să ştie cine îi erau tovarăși. Avea cunoştinţă 
numai despre acela care l-a învrednicit să-l coopteze în so- 
cietate. Orice ordin îl primea de la acesta şi avea să-l execute 
fără discuţie. La această obedienţă era angajat prin jurămân- 
tul, a cărui redactare izbutisem să o precizăm, după înde- 
lungate şi scrupuloase discuţii. Am luat toate precauţiunile 
necesare, ca să nu fim descoperiţi de poliţie. Nu ne întâl- 
neam la aceiaşi dintre noi, la care fusesem în prealabil. Aşa 
puteam fi liniștiți că poliţia ne va pierde urma. În cel mai 
rău caz, va crede că ne întâlnim pentru a ne pregăti împreună 
un examen (unul era la drept, altul la filosofie, iar eu la me- 
dicină). 

După luni de zile de temeinice pertractări, lucrarea s-a 
terminat. Colegii convocați s-au prezentat la şedinţă. Maniu 
şi Dan m-au propus pentru oficiul de raportor. În decurs de 
câteva şedinţe, am isprăvit cu cititul şi însușirea articolelor. 
Toţi eram foarte mulţumiţi, mai cu seamă însă noi, trei inși, 
care lucraserăm cu atâta zel. Au rămas numai de luat unele 


144 
www.dacoromanica.ro 


dispoziţii pentru punerea în practică a funcţionării societăţii 
„Avram Iancu“, 

Îndată, la deschiderea conventiculului3, a luat cuvântul 
Dr. Lazăr Popovici. Dânsul promovase nu de mult şi făcea 
a doua jumătate de an ca medic militar (Asistenzarztstellven t- 
reter3®9), Foarte grav, ne făcu o mărturisire de credință. Se 
găseşte în dilema, zicea, de a depune juramântul pentru „Avram 
Iancu“ şi a-și încălca pe cel prestat față de împăratul, ori de 
a rămâne credincios împăratului, renunțand să jure pentru 
societatea secretă, spre a evita să devină sperjur. Noi — mem- 
brii comisiei de trei — să căutăm a soluţiona problema spre 
a-i face cu putinţă solidarizarea sa cu noi. 

Am rămas cu toţii ca trăzniţi. Opinia celor prezenţi s-a 
scindat numaidecâţ. Dan şi eu am apelat la sentimentele na- 
ționalge ale lui Popovici, argumentând ca jurământul faţă de 
Francisă Iosif — „Cătaramă“ nu-l poate lega pe un român 
să nu-şi îndeplinească datoria față de neam. Acela fiind un 
jurământ impus, contra voinţei lui, un şantaj) etc. Lazăr Po- 
povici (din Otlaca39%), susţinut şi de Victor Colceriu (Baia Mare) 
a rămas intransigent, susținând convingerile sale morale, creş- 
tine. 

Când, după lungi discuţii, cei trei am acceptat propunerea 
lui Lazăr Popovici, ca să încercăm găsirea unui procedeu de 
compromis, deodată, Victor Colceriu ne puse în faţa unei în- 
trebări şi mai grele. El nu mai avea de făcut decât ultimul 
riguros, spre a fi promovat de doctor. „Fraţilor — începu el 
— curând voi lua diploma şi mă voi așeza undeva, acasă. Fi- 
reşte că mă voi căsători. În statutele societăţii „Avram Iancu“ 
se dispune, pe lângă jurământ, păstrarea celui mai desăvârşit 
secret. Aș Vrea să ştiu dacă nici soţiei nu e permis să-i co- 
municăm nimica?%, 

Eu fiind raportorul, cum V. Colceriu mi se adresa mie 
fixându-mă, îi răspunsei revoltat: „Bine Victore, să, legi un 
astfel de secret de gura unei femei? Cum îţi închipui aşa ceva?“ 
Dânsul însă, foarte calm, continuă: „Relaţia între soţi e cu 
totul alta decât ne-o închipuim noi. Dar oricum ar fi, daţi-vă 
seama că statutele, pe a căror respectare jurăm cu ocazia in- 
trării în societate, prescriu că — primind un ordin — trebuie 
să-l executăm, fără amânare. Ce se întâmplă însă dacă mă 
cheamă 'un bolnav şi sunt în provincie, într-un sat de munte, 
de exemplu la o naştere. Reţinut, eventual câteva zile, so- 
seşte scrisoarea cu ordinul ce mi-l trimite „Avram Iancu“, 
Ca să mă poată informa, nevasta desface scrisoarea şi află se- 
cretul. Eu am jurat să-l păstrez. Ce mă fac? Mi-am călcat 


10 — Memorii, vol. II 145 


www.dacoromanica.ro 


Jurământul ori nu? Ar trebui prevăzute toate eventualităţile 
şi modificate statutele, corespunzător realităţilor vieţii“. 

S-a încins apoi o vie discuţie, care a continuat în decurs 
de câteva şedinţe, fără să putem — cei trei membri ai co- 
misiei de redactare — să născocim o formulă acceptabilă. Cum 
şedinţele de redactare, apoi dezbaterile anteproiectului de sta- 
tut s-au tărăgănat de primăvara până la începutul vacanței 
de vară, problemele au rămas nerezolvate, continuarea discu- 
tiei amânându-se pe toamnă. O parte dintre colegi s-au pro- 
movat, alţi au plecat la alte universităţi, cei nou sosiți erau 
„embrioni“ tineri, iar eu, rămas singur, m-am apucat de stu- 
diu şi de gazetărie. Maniu plecase la facultatea din Buda- 
pesta, Pompi Dan la cea de filosofie din Cluj. Totuşi, expe- 
rienţele ce le-am dobândit au fost destul ge importante pen- 
tru tpată-acea generaţie: festina lente3l. 


După câţiva ani, pe când mă bucuram de încrederea în- 
tregii generaţii tinere, Mangra??? stărui, la o ocazie, să încep 
organizarea unui complot în sânul studenţimii, „pentru a 
arunca în aer edificiul parlamentului din Budapesta“. L-am 
ascultat liniştit până ce și-a stors toate argumentele. În acel 
timp, Mangra era martirul atitudinii sale naţionaliste. Gu- 
vernul unguresc îl destituise din postul de profesor al semi- 
narului teologic (academia), din Arad. Eram şi eu un mare 
admirator şi stimător al lui. Totuşi, i-am răspuns categoric 
că a organiza comploturi ar fi un dezastru naţional. Suntem 
aproximativ 200 de studenţi români la universităţile din Au- 
stro-Ungaria. Complotul ar fi desigur curând descoperit şi 
întreaga studenţime română luată la goană iar viitorul ei ni- 
micit. Naţia ar rămânea, pentru 30—40 de ani, lipsită de con- 
ducători. Prin bombe nu se pot soluţiona litigii între popoare. 
Noi, românii, trebuie să facem şcoală politică, să progresăm 
ca neam pe toate tărâmurile şi nu putem risca să expunem 
strivirii modestul nostru număr de viitori conducători. Discu- 
ţia a ţinut timp mai lung. Asista şi Valeriu Braniște. Rămași 
singuri, Branişte zise: „Pe cât îl vezi de radical pe Mangra, 
bagă de seamă şi fereşte-te de el“. Era natural ca părerea lui 
Branişte să întâmpine contraziceri categorice din partea mea. 
Totuşi, prevederile lui Branişte au fost mai târziu confirmate, 
prin ruşinoasa trădare a lui Mangra. 

După ani de zile râdeam împreună cu Lazăr Popovici şi 
cu Victor Colceriu când — întâlnindu-ne — venea vorba de 
societatea „Avram Iancu“. Ni se năzărise nouă, celor trei din 
„comisie“, că cei doi colegi mai bătrâni au ştiut să-i pună 
capăt râvnei noastre de complotiști, prin complotul lor. Ei au 


145 


www.dacoromanica.ro 


sfârşit, torpilând în ultimul moment toată ideea complotului, 
pe tema chestiei jurământului şi a secretului faţă de nevastă. 
Bănuisem noi şiretlicul, însă, în faţa seriozităţii atitudinii lui 
L. Popovici şi V. Colceriu, cât şi a respectului față de ei, 
nici unul nu am cutezat să ne trădăm bănuiala. 

Tot ín anii aceia mai participasem, împreună cu Maniu, 
la un complot, păstrând secretul cu atâta sfinţenie, încât nici 
unul nu l-a comunicat celuilalt, decât după decenii, în 1921. 
Între timp ajunsesem la o prietenie atât de intimă — politică 
şi personală, de nu mai existau reticenţe între noi. Totuşi, 
am păstrat jurământul dat în scris. După ce Aurel C. Po- 
povici, condamnat în procesul „Replicei“ şi, întovărăşit de V. 
Branişte, se refugiase la Bucureşti — prin. Fiume şi Con- 
stana — eu îl vizitam trecând foarte adeseori, fără paşaport, 
prin Predeal. Dânsul era în cea mai strânsă prietenie cu căpi- 
tanul Victor Verzea. Pentru a fi organizat o societate literară 
clandestină, între elevii de la liceul din Beiuş, fuseseră eli- 
minaţi — Popovici pe a VI-a, Verzea pe a IV-a clasă liceală 
— în urma ordinului guvernului unguresc iar, modesta lor 
bibliotecă (Alecsandri, Rousseau, Vulcan), confiscată. Popovici 
a trecut la liceul din Braşov, Verzea în România, la școala 
militară. Între anii 1895—1910, la Bucureşti, erau zilnic îm- 
preună. Naţionalişti însufleţiți, făureau planuri: ridicarea cul- 
turală a românilor, emanciparea lor politică, economică, ire- 
dentism. Fiind eu mult în societatea lor, solidaritatea concep- 
țiilor noastre era tot pe atât de nezdruncinată, pe cât de ne- 
stăpânită râvna de a păşi la înfăptuiri care să fericească 
naţia. 

Într-o zi, fiind singur cu căpitanul Verzea, acesta mi-a 
comunicat că există o societate secretă, în care aş putea fi 
primit de dânsul. Fireşte că am acceptat cu mare entuziasm. 
și nu mai puţină emoție. Mergând cu mine la Muzeul Artile- 
riei, mi-a dictat formula de jurământ, pe care eu am scris-o 
pe o fișă cu cerneală violetă (pe atunci la modă în Regat) şi 
am semnat-o conştient de gravitatea momentului. Mi-a predat 
apoi o cărticică, de mărimea unei cutii de chibrituri, cu sta- 
tutele tipărite. Eram obligat să le învăţ şi apoi să nimicesc 
carneţelul. 

Trecând spre casă peste un pod, pe Valea Prahovei, am 
aruncat acel volumaş prin fereastra compartimentului în vâl- 
toarea valurilor. Conţinutul, fireşte, îl ştiam pe de rost. La 
Budapesta m-am oprit, ca de obicei, câteva zile, în societatea 


colegilor români. Am fost înscris un semestru, prin Maniu, şi 


www.dacoromanica.ro 


la facultatea de drept. Întârziind cu o ocazie, am dormit la 
Maniu, într-un pat „picioriș+3%, cu dânsul. Dar secretul l-am 
păstrat. 


Cafenelele naţiei, pe atunci, erau Cafe Micsek și Cafe Tu- 
rin. Între studenţi era şi un lugojan, student la farmacie. 
Fiind eu iarăşi la Budapesta, acesta mă rugă să ne așezăm 
singuri la o masă. Mi-a spus că dânsul a moştenit 20 mii de 
fiorini, dar cu viaţa uşuratică ce o dusese la universitate, şi-a 
cheltuit toată moştenirea. Viaţa lui nu mai are nici un rost 
şi e hotărât să-i pună capăt. Dar e hotărât să-și facă datoria 
de român, săvârşind o faptă mare, istorică. De aceea mă roagă 
să-i aduc din Bucureşti o bombă, fiind decis să arunce în aer 
parlamentul unguresc. 

I-am răspuns că toată ideea este o prostie. Nici la Bucu- 
rești nu stau bombele pe garduri. Cum îşi închipuie că eu 
aş putea căpăta şi aduce cu mine o bombă? Dar, nici edifi- 
ciul monumental al parlamentului, nu se poate arunca în aer 
cu o bombă, ba nici cu zece. Să se apuce de studiu şi să re- 
nunțe la ideea sinuciderii romantice. Dânsul însă, nu a încetat 
să mă roage stăruitor să-i procur o bombă. Atunci, i-am 
explicat că, specialitatea lui fiind chimia, poate să-şi constru- 
iască singur câte bombe 'vrea, de exemplu procurându-şi ful- 
micoton şi producând explozia cu ajutorul unor acizi, care 
[întâi] izolaţi şi apoi ajungând în contact, să producă o căl- 
dură peste 100*C. Ori cu ajutorul unei Baterii electrice, pro- 
ducând detenta explozibilului prin electriciţate. Contactul 
electrozilor îl poate aranja cu ajutorul unui ceas Wecker3%, 
la oră şi minută ş.a.m.d., schițând pe masa de marmură ordi- 
nea de lucru. Restul îl poate găsi în orice carte de fizică şi 
chimie. După un timp, el fiind mulţumit, ne-am despățit 
prieteneşte. 

După câteva, luni, când mă găseam din nou la Budapesta, 
colegii români mi-au comunicat că elevul meu în chimia 
tehnică, din Café Turin, le povestise ce-mi ceruse, însă totuşi 
a renunţat să se sinucidă ca atentator. Urmând sfatul meu 
frăţesc a preferat să-și asigure traiul, primind un post de 
detectiv-informator, la poliţia de stat ungurească... 

După decenii, stăteam la masă, în 1920 sau '21 cu Maniu, 
în societatea prietenilor, care participaseră la primul congres 
al Partidului Naţional, ţinut la Alba Iulia. Discutam amin- 
tirile care ne legau, de pe timpul unguresc, de acest oraş is- 
toric. Vorba ajunsese asupra revoluțiilor şi conspiraţiilor. Deo- 
dată, Maniu exclamă: „Am fost şi eu membru într-o socie- 


148 
www.dacoromanica.ro 


tate secretă“ şi povesti exact păţania mea, trăită şi de dânsul, 
cu căpitanul Verzea. Pe el îl chemase Aurel C. Popovici la 
Bucureşti, într-o chestie de drept, iar Verzea se folosi de 
ocazie să-l coopieze. Tot în Muzeul Artileriei îi dictase Ver- 
zea formula de jurământ, iar el o scrisese şi semnase, tot cu 
cerneală violetă. Ajuns prezidentul Consiliului Dirigent, i-a 
fost trimis actul original, din Bucureşti. Tot aşa am primit şi 
eu — pe când, în 1919, eram prima dată prim-ministru — 
manuscrisul meu cu jurământul semnat de mine. Cerneala 
e violetă, un cuvânt e şters. Nu am putut afla cine mi-a tri- 
wis acest document (era între hârtiile arhivei mele). 

Complotul urzit de Aurel C. Popovici şi de căpitanul Vic- 
tor Verzea rămăsese steril, în decursul deceniilor. Cu oca- 
ziile deselor noastre întâlniri, cu Maniu şi Popovici, după 
semnarea jurământului, nu a mai căzut niciodată vorba des- 
pre acesta. 

Popovici a întemeiat la Bucureşti institutul „Minerva“, 
impreună cu un număr de acţionari entuziaşti, în majoritate 
ardeleni şi bănățeni. A fost primul institut modern de arte 
grafice şi tipografice în România. După ce se lovise de situa- 
ţia reală; focul de paie, politicianismul, starea arierată a ma- 
selor de, la ţară şi din provincie, suficiența numărului restrâns 
al intelectualilor „colectivişti“ din capitală, Popovici a cre- 
zut să poată urni — prin ziarul „România Jună“ — apatia 
tembelă, din balta vorbăriilor grandilocvente, spre acţiuni 
serioase, culturale, sociale, politice. „Ce ne ajută deșteptă- 
ciunea? Trebuie să creştem caractere!“, repeta el întruna 
strigătul în pustiu. Publica zilnic articole în ziarul „România 
Jună“. A editat o carte de poveşti, [o] colecţie de proverbe 
din înţelepciunea poporului, „Naţionalism şi Democraţie“. Dar 
sfârşitul a fost falimentul „Minervei“ şi cumpărarea acțiuni- 
lor depreciate, cu cca un milion, de [către] Grigore Cantacu- 
zino, fiul „Nababului“ (bărbatul D-nei Alexandrina C.), care, 
în 1914, a vândut „Minerva“, cu două milioane, propagandei 
germane. 

Intre timp, Aurel C. Popovici legase prietenie politică cu 
Nicu ' Filipescu. Concepţiile lor conservatoare i-au apropiat. 
Cedând sugestiilor lui Popovici, stăruințele lui Filipescu au 
izbutit să înfiinţeze „Micii Dorobanţi“, Prima încercare de a 
intemeia o organizaţie, în sânul tineretului, pentru trezirea 
spiritului de solidaritate naţională şi de închegare a caracte- 
rului, Lipsindu-i generaţiei de atunci priceperea şi interesul 
pentru scopul urmărit, după ce fusese organizată cu însufle- 
tire, „Micii Dorobanţi“ a fost condamnată să dispară curând 


149 


www.dacoromanica.ro 


în noianul indiferentismului. Atunci, Aurel C. Popovici reuşi, 
prin neîncetate stăruinţe, să îl înduplece pe N. Filipescu — 
ajuns ministru de război — să întemeieze liceul „Mănăsti- 
rea Dealului“. Întregul program şi organizarea sunt în con- 
formitate cu ideile lui Aurel C. Popovici. Ani de zile dânsul 
a profesat acele idei cu însufleţire perseverentă şi a putut 
avea satisfacția de a le vedea realizate, datorită faptului că 
Filipescu a dovedit deplină pricepere pentru ele, încât — 
ajungând ministru de război — le-a pus în practică. 

Cât studiu, cât zbucium sufletesc, ce tărie de convingere 
a desfășurat Aurel C. Popovici şi câte greutăți materiale mu 
a trebuit să învingă, în timpul refugiului său din Bucureşti! 
„Minerva“ îi consumase aproape toate resursele materiale, 
de care dispusese dânsul și soţia, în momentul procesului 
„Replicei“. Veniturile sale la Bucureşti constau din două pro- 
fesuri de limba germană. Una era la Şcoala de Război. Nu 
ştiu cât vor fi profitat tinerii ofiţeri de limba lui Kant şi a lui 
Goethe, dar ştiu cu ce entuziasm ascultau strălucitele lui 
’ expuneri asupra necesităţilor de a îndruma viitorul curs al 
evoluţiei neamului, pe calea reformelor culturale, naţionale 
şi sociale. Numai astfel se putea asigura îndreptăţirea ro- 
mânismului, de a se învrednici de o ascensiune, în mijlocul 
naţiunilor lumii. Cunoscând el temeinic virtuțile, dar şi slă- 
biciunile românilor din toate ţinuturile, îşi dădea seama ce 
tară ereditară apăsa trecutul, asupra generaţiei sale. Stările 
din Principate, descrise cu atâta cunoştinţă de cauză şi so- 
brietate cinstită de Sulzer3%, dăinuiau încă fatal în Regat. 
„Alte măşti, același cântec“. 

Astfel, în gândul lui -Aurel C. Popovici s-a cristalizat tot 
mai mult ideea că, românii fiind acelaşi neam între Tisa şi 
Nistru, deosebirea dintre cei din Ardeal şi Banat, respectiv 
fraţii lor de dincolo de Carpaţi, se datoreşte numai educa- 
ției, prin instituţii și metodele guvernării, de care cei dintâi 
s-au putut bucura — soit disant3% — dar totuşi mulţumită - 
Habsburgilor. 


În faţa raporturilor internaţionale, care păreau de ne- 
zdruncinat, în Europa stăpânind în acea perioadă: Tripla Ali- 
anţă39, „Echilibrul european“, vârsta lui Francisc Iosif etc. 
— pentru înfrângerea prepotenţei maghiare şi emanciparea 
spre autodeterminare a românimii de dincoace de Carpaţi — 
în timpul celor 18 ani petrecuţi la Bucureşti, Aurel C. Po- 
povici a ajuns la convingerea pe care a sintetizat-o în cu- 
vântul Grossosterreich3%., Odată înfăptuită regenerarea mo- 
narhiei, ca Staatenbund3%, unirea naţională devenea o ches- 


150 
www.dacoromanica.ro 


tiune de logică istorică a evoluţiei sociale. Iar tendinţa spre 
instituţii şi metode apusene, trebuia să urmeze şi în Vechiul 
Regat, în mod firesc [şi] în mod automat. 

Deosebirea între concepţia soluţiei, prin ideea lui Dr. 
Karl Renner (Rudolf Springer), de a organiza monarhia hab- 
sburgică, pe bază de Bundestaat1% şi a lui Aurel C. Popovici, 
de a o reîntineri ca Staatenbund, se caracterizează prin aceste 
criterii de bază ale ideologiei. Semnificativ e de constatat 
fenomenul politic, cum a fost primită — de lumea politică 
românească — expunerea temeinic fundamentată a ideii Gros- 
sâsterreich în cartea publicată de Aurel C. Popovici, cât şi 
propaganda, pe care el o făcea, atât prin săptămânalul Gros- 
sâsterreich, cât şi verbal. În Regat reuşise să câştige de fer- 
vent susţinător pe Nicu Filipescu şi pe numeroșii partizani 
ai acestuia. Take Ionescu era sceptic, fiind convins că descom- 
punerea şi lichidarea monarhiei habsburgice e numai o chestie 
de timp şi este inevitabilă. A. Marghiloman, fire distinsă, 
străină de temperamentul agresiv, francofil în toate, observa 
— în chestia Grossâsterreich — o atitudine de Laissez faire, 
laissez allert. Carp aproba teoretic, practic însă — ca toate 
mişcările şi manifestările naţionalismului — şi zbuciumările 
lui Aurel C. Popovici i se păreau ca tentative contra morilor 
de vânt, ori ca încercări de a sparge, cu capul, catedrala Sf. 
Ştefan. I. I. C. Brătianu, cel mai realist bărbat politic român 
al epocii, sobru şi cumpătat, stătea în expectativă. Regele 
Carol I aprecia cu vădită bunăvoință propaganda lui Aurel C. 
Popovici. (Subvenţiile destul de modeste pentru editarea ope- 
rei lui Popovici, date de miniştrii din diferitele partide, sunt 
un indiciu al atmosferei de la palat.) Stere — reprezentantul 
democraţiei radicale — antagonist al conservatorului „reac- 
ţionar€, Popovici, se întâlnea totuşi cu acesta în punctul 
Grossâsterreich. Iorga, în perpetua luptă pentru deținerea 
monopolului naționalismului — în orice formă şi pe orice 
tărâm s-ar fi manifestat — se ferea de atacuri făţişe şi se 
mulțumea ca din când în când să-i aplice câte o înţepătură 
copilărească indirectă „marei Austrii“. (Întrebându-l pe Po- 
povici [de] cauza atitudinii lui Iorga, el îmi răspunse, izbuc- 
nind într-un râs de bariton sănătos: „i-am trimis vorbă să se 
astâmpere, de altcum, îl sfărâm“. . .) 

În Ardeal, la început eram cam singur susținător al con- 
cepţiei lui Popovici. Apoi s-au ataşat, dintre deputaţi: Mihali, 
Vlad, Maniu, Ştefan C. Pop. Într-un discurs ţinut la cameră, 
am cutezat să discut şi chestiunea Popovici şi despre Gross6s- 


151 
www.dacoromanica.ro 


terreich. Ministrul de interne, contele Andrăssy42, m-a com- 
bătut în replică. 

Alexandru Mocioni4%, aflând prin telefon, despre audiența 
la Francisc Ferdinand, a lui Cristea (pe Bunea l-a retăcut 
Cristea), a spus: Dann müssen wir unsere Politik einer Revi- 
sion unterziehen, (Mi-a comunicat V. Branişte, mare mo- 
cionist, care nu-l pomenea și nu-l agrăia altfel pe Alexandru 
Mocioni decât: Sein Hochgeborener — Ilustritatea Sa, Melto- 
sága . . 495, | 

La Budapesta am fost înscris ca membru la societatea 
„Petru Maior“ şi, fiind ales în comisia de candidare a comi- 
teiului, l-am propus pe Maniu de prezident ... 

Ca la Cluj şi la Viena, patima jocului de cărți în sânul 
colegilor români era o boală cronică, iremediabilă. Eram aproape 
singurul care nu jucam cărţi şi nici nu am învățat arta „Ca- 
labrias-ului“ ori a „„Alşoş-ului“4%, Când căutai pe vreun co- 
leg, puteai fi sigur că la ora cutare îl vei găsi la masa de 
cărți. De aceea, interesul pentru literatură era foarte scă- 
zut, aproape inexistent. Cu toate biletele puse la dispoziţia 
studenţilor, cu preţ redus, din partea universităţii (la Viena), 
rar se găsea un student român să folosească ocazia de a vizita 
un teatru. Şi mai rar puteai să-ţi găseşti tovarăş pentru opere, 
operete, muzee, expoziţii de artă, concerte, conferinţe. Astfel, 
am fost silit să rămân singur, savurând repertoriul întreg al 
divinei Dusa, la Karl-Theater şi — scurt timp după aceea 
— al concurentei — deja în declin — Sarah Bernhardt4% 
(aproape acelaşi repertoriu: Ibsen, Dumas: Dama cu camelii 
etc.). Adevărat că ele uzau limba italiană, respective fran- : 
ceză, dar piesele puteau fi citite în prealabil, în traducere 
germană. Atracţie faţă de literatură și arte, nu prea aveau 
contemporanii anilor 1890 1900, afară de absolvenţii liceu- 
lùi rorhânesc din Brașov şi ai liceelor săsești. Aşa se explică 
indiferentismul celor veniţi de pe la alte licee, maghiare de 
stat şi confesionale româneşti. Nu era numai neglijența pro- 
tesorilor de limbă şi literatură, care emulau în truda de a 
dovedi rezultate în limba maghiară şi în exagerata elogiere 
a mărimii operelor autorilor maghiari, ci şi întreaga ambianţă 
socială, culturală, a mediului din oraşele şi orășelele în care 
se găseau gimnaziile şi liceele. O mică burghezie, funcţionari 
şi ţărani, reprezenta elita locuitorilor. Aceştia, în afară de 
grijile existenţei, discutau politică [şi] clefete locale, iar ca 
distracţie, intelectualii români şi unguri cultivau jocul de 
cărţi, recreindu-se cu „spriţuri“ de vin acru, amestecat cu 
„borviz“. 


152 
www.dacoromanica.ro 


N Cărți, nu; teatru, nu; conferinţe, nu; reviste literare de- 
cât două-trei ungurești, iar româneşti: „Familia“ lui Iosif 
Vulcan, dincoace de munţi şi „Convorbirile“, dincolo. Aces- 
tea vegetau cu un număr ultramodest de abonaţi nerestan- 
țieri Între aceste împrejurări, fireşte, nici colaboratorii nu 
se prea puteau dezvolta şi îmbulzi. Nu analfabestimul era 
cauza, căci pentru editorii-tipografi „Calendarul plugarului“, 
acela al „Astrei“ şi „Visul Maicii Domnului“ asigurau an de 
an rentabilitatea. 

Dar să nu uităm că primul roman după Ciocoii vechi și noi 
(roman?), dincolo de munţi şi după Tiganiada (epos?), „de 
dincoace, a fost Dan al lui Vlahuţăt?, dacă nu voim să-i 
recunoaştem. dreptul de prioritate Mopţilor carputine, a lui 
Pop-Florentintld, 

Muzee, expoziţii de arte frumoase? Nu existau nici în ca- 
pitale [in] afară de rudimentare începuturi. Muzica țigănească 
cra abundentă şi între „primaşi“ nu unul atingea culmea ge- 
niului de compozitor şi de tehnician (Barbu Lăutaru, Bihari, 
Șalamon, Pongrácz, Köcze, Gogi etc.). Căci, de! cheful fără 
muzică nu ar fi fost chef. Dincoace de munţi s-au distins ca 
pedagogi culți şi componiști Iacob Mureşianuti! la Blaj, Gheor- 
ghe Dimati? și apoi N. Popoviciti la Braşov, iar mai târziu, 
Tiberiu Brediceanut!t şi Guillaume Șorbanti5, elevi ai lui Mu- 
reșianu. Bucovineanul Porumbescuti6 murise de tânăr. Valurile 
Dunarii, compoziţia strălucită a maestrului Ivanoviciti?, de 
muzica militară din Regat, a dobândit celebritate mondială. 

Dar tinerii, ieşiţi dintr-un astfel de mediu, nu puteau, 
decât excepţional, să nu fie contaminaţi de obiceiul pământului 
lor natal. Aceasta explică ciudata întâmplare ce am avut-o în 
camera de lectură a „României June“4i8, când eram pe anul 
II la universitate. Citeam revista „Die Zeit«419, când intră un 
„rigorozant“, un coleg cu semestrele terminate. El citi zia- 
rele. Apoi mi se adresă: 

— Ce citeşti „embrioane“*? 

— O poezie foarte bine scrisă — şi îi întinsei revista. 

— Ce, cu fleacuri de acestea te ocupi? 

Nu am răspuns nimica de surprins ce eram. Căci colegul 
„bătrân“ era unul dintre puţinii care fusese și prezident al 
„României June“. Nu era cartofor şi venise la universitate 
de la un liceu de stat din Ungaria. El îşi făcuse studiile cu 
hărnicie, însuşindu-şi, la Viena, limba germană. 

Erau şi excepţii. Locuiam la aceeaşi „babă“, împreună cu 
un coleg bănăţean mai tânăr. Odăile ne erau vecine. Termi- 


153 


www.dacoromanica.ro 


nase liceul romano-catolic din Timişoara. Sârguincios la stu- 
diu, nu juca cărţi, vizita concerte, expoziţii de bellearte, tea- 
tre, se străduia — jenat, pentru! a nu fi zeflemisit — să se 
cultive şi prin lectură. Dar toate aceste îndeletniciri le prac- 
tica cu o anumită sfială, tăinuind că a fost la operă, la con- 
cert etc. 

Într-o dimineaţă, intrând pe neaşteptate în camera sa, 
el în pat, ascunse ceva grăbit sub pernă. Oricât s-a zbătut 
contra agresiunii mele, am izbutit să-l înfrâng şi să pun mâna 
pe obiectul ascuns. Era un fascicol al ediţiei ‚Reclam‘, o 
pieşă de Ibsen. Mi-a mărturisit apoi că voise să-l cunoască 
pe acel autor, pe atunci la modă, spre a mă putea blufa, pe 
neobservate. 

Un original era „Kultur-snobul“ T. M. din Orăștie. Lite- 
ratura germană era pasiunea şi marota lui. După-masă făcea 
un sport, întrebând de exemplu când s-a născut cutare scrii- 
tor ori poet, când a început Goethe să viziteze pe Friderica 
Brian, ce opere a scris Gottfried Keller, unde s-a refugiat 
Schiller din şcoala militară etc. etc. Mi-am cumpărat dicțio- 
narul biografiilor autorilor germani, în ediția „Reclam“ şi am 
învăţat câteva biografii ale unor Fr. Müller, I. Maier, Wagner, 
Schuster etc. Când a început apoi examinarea în fața comese- 
nilor, mi-am recunoscut completa ignoranță, dar mi-am luat 
totodată revanșa. L-am examinat eu asupra datelor referitoare 
la autorii înşiraţi mai sus, aducându-l foarte repede pe prie- 
tenul T. M. în cea mai penibilă situaţie de ignorant al date- 
lor referitoare la diferiți Mülleri şi Maieri etc. Apoi am scos 
volumaşul cu datele biografice din buzunar şi l-am așezat pe 
masă zicând: „şi eu îmi port ştiinţa în buzunar“. 

T. M. era cam snob şi înainte de a ajunge la 30 de ani 
s-a îmbolnăvit de schizofrenie. Poeziile publicate de el în 
diferite ziare şi reviste, prin anii '90, erau apreciate ca ori- 
ginale de critica timpului. Eu le cam ironizam. Spre a-i face 
o surpriză, cât de mult m-a impresionat poetul prin metafo- 
rica sa caracterizare a „muzei“, învăţasem şi i-am declamat 
următoarea alocuţiune, adresată poetului de muza sa: Eu n-am 
un omnibus de gânduri / Pentru mulţimea de pe stradă / Cel 
mult în slujbă mai înaltă / O birje fină de paradă. T. M. a 
fost un precursor, vestitor al futurismului, inventator de com- 
paraţii paradoxe bizare, culori şi senzaţii de miros, auditive, 
sunete vizuale (Heine, în Flor entinische Năchtet%, "mult pla- 
giat de cârpaci poetici). 


. Preocupările politice comune au dat naştere unei intimi- 
tăți şi ataşament tot mai prietenesc, între Maniu şi mine. În 


154 


www.dacoromanica.ro 


timpul de un an, cât a stat la Viena, eram mult împreună. 
Străini de aventuri sexuale, fiind ambii „embrioni, practi- 
cam experienţe sfioase, de cunoaştere a lumii, nouă necunos- 
cută, imaginându-ne că este o datorie socială de a contribui 
la îndreptarea viciilor şi la salvarea, prin sfaturi înțelepte, 
măcar a unor rătăciți, de pe calea moravurilor creştine. 

In exercițiul acestei funcții voluntare, frecventam din când 
în când diferite cafenele de noapte. Odată introduşi de co- 
legi — din semestrele împlinite — în tainele comportării 
prin acele,locuri, ne-am desăvârşit adaptarea metodică pro- 
tocolară, a procedurii misionare. Preferam să rłscăm a hoinări 
numai noi doi inși — fără experți tehnici — spre a fi scutiți 
de zeflemelele cinice, care ne stingeau elanul. 

Începeam inspecția în suburbia Hernals, la „Café Austria“, 
coboram în Josefstadt, la „Cafe fin de siecle“?i, descindeam 
la, Schottenthort?? în „Cafe Seitz“, spre Am Peter (s Platz42%3) 
la „Eldorado“. Astfel ne închegam tabloul nuanţelor sociale, 
de diferite clase, între democratic, burghez și aristocratic. 
Căci „Eldorado“ mai păstra tradiţia amintirilor neuitatelor 
nopţi, când moștenitorul de tron, Rudolft24, descindea în se- 
parul de lângă intrarea subterană la „Eldorado“ [împreună] 
cu tovarăşii săi de chef, ba şi cu vizitiul său favorit (Fischbein 
ori Bratfisch?). z 

La început, nu ne simțeam prea la îndemână în noul me- 
diu. Acasă, lumânări (de seu ori stearină) sau modeste lămpi 
de petrol, iar aici candelabre şi lustre bogat luminate. Apoi 
domni veseli şi cheflii. Impresionantă era, mai cu seamă, mi- 
şunarea cucoanelor, gătite în toalete moderne, cu pălării co- 
chete, care se răsfățau discret, ca la ele acasă, chicotindu-se 
cu cunoscuţii ler. Nici în ziua de Paști nu se puteau vedea la 
Bistriţa ori la Şimleu, ba nici chiar la Cluj, atâtea femei ele- 
gant gătite, ca în aceste cafenele. Ne simţeam — mărturisesc 
— foarte străini în acest mediu aristocratic. Totuşi, ne dă- 
deam seama că dezbrăcarea acestei senzaţii de stângăcie era 
pentru noi o datorie de autoeducaţie. Și am răzbit, mulţu- 
mită faptului că, pe cât de modest şi de reţinut era curajul 
nostru, pe atât de expresivă se manifesta şi tindea să se pună 
în practică validitatea femeilor. Cu o privire — fără risc de 
a da greş — ele ne făceau numaidecât diagnoza, că suntem 
„boboci“ din provincie. 

Aşezându-ne, abia apucasem “n câtva să ne dezmceticim, 
când o femeie frumoasă, dichisită, trecând pe la masa noastră 
se opri şi, întrebându-ne dacă se poate așeza, luă loc pe scaun, 


155 
www.dacoromanica.ro 


fără a mai aştepta răspunsul. Ea a fost moaşa fecioriei noastre 
provinciale. Dar ce să vorbim cu ea? Eram perplecşi. Dânsa, 
însă, ne-a condus cu multă siguranță şi peste această punte 
fără gardinăt5. Darf ich mir'was bestellen?4% a fost prima ei 
întrebare, Noi, galanţi şi instinctiv destul de precauţi, cu 
gândul la bugetul nostru, ne-am grăbit să-i comandăm şi ei 
un „Schwarz“, ce ni se servise şi nouă. În schimb, s-a re- 
vanşat, comunicându-ne întregul roman sentimental, pe urma 
căruia ajunsese la cariera ei de acuma. lubea pe un tânăr, 
părinţii preferau pe altul. Nu se putu hotări să se mărite fară 
iubire. A fugit cu iubitul ei. Era un băiat drăguţ dar sărac; 
a trebuit să se lupte cu greutăţile. S-au separat, dar ea nu 
s-a putut hotări să se reîntoarcă la părinți. Nu-i permitea 
demnitatea. Şi astfel, a preferat umilinţei viaţa liberă de 
acuma. 

Episoade augmentau savoarea povestirii. Noi am rămas 
impresionați. Eram uşor accesibili sentimentelor generoase. 
Apoi am început, cu puteri unite, Maniu argumentând cu mo- 
tive morale, eu cu pilde intuitive igienice, să o persuadăm pe 
noua noastră prietenă, ca să se reîntoarcă la casa părintească, 
la viața morală de femeie casnică. Ea ne-a ascultat cu buna- 
voinţă maternă, opunând contraargumente. Dar, de la un timp 
— se va fi plictisit? — a plecat cu servăs Kinder, tschau, auf 
Wiederseh'nt7. Iar noi am plătit Schwarz-urilet, ca sa ne 
continuăm inspecția. Pe când eram la uşă, ne întâlnirăm cu 
duduia care ne onorase masa, Pleca, în societatea unui domn 
cu guler lat de blană. Ne salută amabil ca pe vechi cunoscuţi. 
Primirăm salutul, cu tot respectul cuvenit unei distinse prie- 
tene. 

Experiențele noastre sociale se îmbogăţiseră repede. Indi- 
ferent de cafenea ori [de] fată, poveştile biografice se repe- 
tau întruna: tânărul iubit făcea loc unui locotenent (de obi- 
cei, husar), ori unui baron etc. Urma amorul, fuga de acasă, 
abandonarea din partea seducătorului, ori lipsa lui de mij- 
loace, orgoliul caracterului ei, de a se reîmpăca în familie, 
cafeneaua de noapte. Iar stăruințele noastre morale? 

Ne-am consolat ajungând la convingerea că nu am ales 
bine tărâmul pentru asanarea moravurilor sociale-sexuale. 
După experiențe, de câteva decenii, în medii sociale de grade 
şi etnicități diferite, comunicându-ne impresiile cumulate, am 
constatat, cu resemnare mioapă că prin persuasiune nu se 
poate vindeca nici prostia, nici ticăloşia şi, cu atât mai puţin, 
năprăsnicia imboldului sexual. Vietăţile se trudesc să-şi gă- 


156 


www.dacoromanica.ro 


sească complementul întregitor, spre a-şi asigura perpetuarea 
speciei. Naturalia non sunt turpiat%, pentru țărănimea noas- 
tră: 


Hai, să mer(gjem lele'n lunci 
Să ne măsurăm de lungi... 
Tu pe spate, io pe foale 

Tu să numeri stelele 

Eu tie mărgelele. 
Hopa-ţupa, io deasupra 

Io pe tine, tu sub mine 
Și-un dărab din mine-n tine, 
Ca să meargă şi mai bine. 


Câte asemenea „chiuituri“ am cules eu în diferite ţinuturi! 
(Coşbuc le ştia aproape pe toate. Avea o colecţie bogată.) 


Res non verba petunt nuptae, 
Non nomina, da res. 

Gratius est quam si 

Carmina mille dares450. 


Au şi ungurii, dar sunt fără perdea. Nemţilor nu le per- 
mite limba nici înjurăturile triviale, nici subtilitățile porno- 
grafice. Muzicalitatea limbii înnobilează orice cuvânt şi dă sa- 
voare estetică oricărui gând necurat. Cu atât mai mult sunt la 
largul lor francezii. lar clasicii lor, Voltaire şi Anatole France, 
sunt neîntrecuţi în literatura lumii (Chevalier, cu Clochemerle, 
a ajuns de asemenea un record). 

Şi astfel ne-am stabilit, împreună cu Maniu, la echilibrul 
filosofic, dânsul rămas credincios postulatului calvinesc de 
morală creştină, eu cu sfatul lui Goethe. 


(Mefisto în Faust) 

Ihr durchstudiert die gross und kleine Welt 
Um es am Ende gehn zu lassen 

Wie's Gott gefălttăl, 


Ei + 


Primul contact cu colegii studenţi, de la Bucureşti şi Iași, 
l-am avut cu ocazia „predării steagurilor“, la Predeal. 


157 


www.dacoromanica.ro 


La „Conferinţa“ Partidului Naţional, ţinută la Sibiu în 
1893, participaseră fruntaşi din toate ţinuturile de dincoace 
de munţi. Adunarea se desfăşurase în Freundschaftsaal4%2 (o 
sală mare, pe locul unde s-a zidit edificiul administraţiei fi- 
nanciare). Ţărănimea prezentă, în frunte cu săliștenii, în haine 
de sărbătoare. Prezida Dr. loan Raţiut3%, raportor, secretarul 
general Dr. Vasile Lucaciu (Descrierea, adaptată tacticii 
pentru publicitate, se găseşte în „Tribuna“). Regizorul execu- 
tării aranjamentului a fost Ion Russu-Șirianu. În culise, Bu- 
gen Brote, viceprezidentul P.N.R., trăgea sforile. Între oaspeţii 
din București se găsea fruntaşul Partidului Liberal, Gogu 
Cantacuzino%5, ulterior ministru în guvernele Dimitrie 
Sturdzat%6. Rolurile pentru înscenarea aplauzelor, în momen- 
tele potrivite, le împărţise cu dibăcie I. Russu-Şirianu%7, între 
tineretul, împrăştiat prin mulţime. Fireşte, noi, studenţii în- 
sufleţiţi, satisfăceam inconştienţi o. misiune de propagandă 
„memorandistă“ anti-mocionistă. Alexandru Mocioni rămă- 
sese consecvent pe lângă concepţia sa că, împăratul Austriei 
nu putea primi în audienţă — în calitate de rege al Ungariei 
— de deputaţie de cetăţeni ungari, care dezavuau guvernul 
regelui Ungariei, la Viena, în faţa împăratului Austriei. Di- 
mitrie Sturdza asigurase însă Comitetul P.N.R., prin E. Brote, 
că deputaţia va fi primită. Mocioni pledase pentru amânarea 
ducerii Memorandumului. Dr. I. Raţiu, ca prezident, îşi dă- 
dea seama că, în cazul unui eşec, politica P.N.R. ar ajunge 
pe linie moartă, când aceeaşi opinie publică -— ce pretindea 
plecarea „fără amânare“ a deputaţiei memorandiste — s-ar 
întoarce contra Comitetului P.N.R., acuzându-l de lipsă de 
prevedere. Mocioni trecea de „trădător“ al intereselor naţio- 
nale. Ion Slavici45%8 îl calomniase că e maghiaron, serveşte in- 
teresele politice ale „Casinei magnaţilor“ din Budapesta, al 
cărui membru este şi e înrudit cu unguri (cumnat). Dilema 
în care se găsea Dr. I. Raţiu era: a conduce deputaţia la Viena 
şi a nu fi primită, ori a amâna din nou plecarea. Atmosfera 
era atât de otrăvită încât, unanim, membrii Comitetului P.N. 
stăruiau pentru prezentarea Memorandului „fără amânare“. 
Pentru Dr. I. Raţiu se RD să se supună opiniei publice 
a naţiunii, ori să se retragă de la prezidenţie şi din viaţa pu- 
plică. Nimenea nu ar fi înţeles, în acele momente, o astfel 
de atitudine. Nu ar fi înţeles nici dacă ar fi destăinuit intri- 
gile, cărora se datora seducerea opiniei publice, intrigi politi- 
cianiste, urzite de D. Sturdza şi lansate prin I. Slavici, E. 
Brote şi I. Russu-Şirianu, pe calea ziarelor, şoaptelor, min- 
ciunilor și calomniilor contra lui Alexandru Mocioni. Firește 


158 


www.dacoromanica.ro 


că odiul se revărsa, cu înverșunare, contra oricui, dacă cuteza 
să exprime, oricât de timid, intenţia de a discuta punctul de 
vedere susținut de Mocioni. Timbrat numaidecât „mocionist“, 
trecea de trădător. 

Prea multe nădejdi erau nutrite, în legătură cu rezulta- 
tele aşteptate pe urma prezentării Memorandului în faţa Im- 
păratului. Era firesc. Generaţia în vârstă de 40—60 de ani îşi 
aducea aminte de timpurile dintre 1849—1867, când românii 
se bucurau de tratament de favoare, când limba română era 
limbă oficială, când deputaţiuni românești erau primite la 
Împăratul şi „Rescriptele preaînalte“ se adresau „Națiunii 
credincioase române“, în limba română iar Șaguna şi Șuluţiu, 
primiţi de Împăratul şi de miniştri săi erau personalităţi gratissi- 
maet3%. Prea îşi băteau joc ungurii de împărat şi de dinastie. 
Impăratul va fi trezit la realitate prin „Deputaţia Memoran- 
distă“, vd vedea că se poate sprijini pe români în contra un- 
gurilor. Generaţia mea, întregul tineret însă, care avusese de 
suferit în timpul Dualismului, de la 1867 încoace, îl detesta 
pe Francisc Iosif, slăbiciunii și răutăţii lui îi atribuiau toate 
suferințele, nedreptăţile, persecuțiile îndurate de neamul ro- 
mânesc şi toate jignirile, umilințele şi preterărilet%0, ce avu- 
sese să le rabde fiecare dintre noi, fără a putea reacționa, 
numai pentru că era român, Şcoala primară, medie și universi- 
tatea, nu mai puțin decât viața publică, oficiile statului, până 
şi contactul cu ungurimea diferitelor clase sociale, trezea, în 
sufletul tinerei generaţii române, sentimentul că ungurii sunt 
privilegiați, ei s-au născut cu brevetul superiorității, iar tu, 
fiind român, trebuie să te pleci şi [să te] umileşti, oploşindu-te 
în complexul inferiorităţii. 


Huzd meg magad a mamaliga mellet 
S nu fâcse lárma, moi Mokăâny!4%l 


răsuna când în surdină, când strident, din partitura disarmo- 
nică a'ciardaşului în „Dur“, contra doinei, în „„Moll“4%2. 
Reacţiunea sufletească vibra însă puternic în sufletele ro- 
mâne tinere. Aceasta s-a condensat în aversiune contra Îm- 
păratului, din ura tradiţională, refulată, contra ungurilor. Pen- 
tru acel tineret, ducerea Memorandului era singura soluţie ce 
trebuia dată problemei noastre naţionale. Căci, dacă Împăra- 
tul primea deputaţia — cum asigurase Sturdza, prin Brote —— 
atunci nu putea întârzia înfrângerea ungurilor. Dacă însă re- 
fuza să-i primească pe memorandişti, atunci urma, în mod fi- 
resc renunţarea la „politica noastră tradiţională“, abando- 


159 


www.dacoromanica.ro 


narea oricărei urme de speranţă, că Împăratul ne-ar putea fi 
de ajutor. Ce român ar mai putea fi atât de prost să nu fie 
convins că Împăratul ori nu poate să ne ajute fiind prea 
slab, ori nu ne face dreptate, fiindcă nu voiește... 

Pe viitor vom trece la concentrarea forţelor naţionale, 
spre a lucra pentru Unirea cu fraţii noştri din România (Această 


concepţie am exprimat-o — ca raportor asupra chestiei na- 
tionale — la congresul studenţesc din Buzău, la câre condu- 
sesem delegaţia ardeleană — vezi „Tribuna“, lar la o „în- 


frăţire“ cu colegi slovaci, la Viena mi-am terminat discursul: 
„de mult stă strâmbă crucea pe coroana Sfântului Ștefan483, 
Să încercăm să o îndreptam. Dar dacă nu se va îndrepta, 
franga-se!“ 

Citind mitropolitul V. Mihali acel discurs în „Tribuna“, 
mă avertiză prieteneşte să fiu mai prudent.) 

Epoca dintre 1890—1910 e căracterizată prin două curente 
distincte, în privința nuanţei de păşire a reprezentanţilor ro- 
mânilor şi de exprimare a concepţiei lor, în contact cu ofi- 
cialitatea maghiară: 

— Bătrânii, cu amintirile „absolutismului“ împărătesc, 
"epocă de renaştere pentru români, prin Plevna, când comanda 
suprema fusese a prințului Carol. Acesta îi restitui sabia eroi- 
cului Osman Paşa“, in numele triumfătoarei oștiri române. 
Bagheta magică e tot la Impăratul, amicul regelui Carol, al 
României libere (Că România „liberă“ fusese silită, între timp 
sub presiunea diplomatică, pusă la caie de unguri — să re- 
traga din circulaţie monedele cu inscripţia: „Carol Regele Ro- 
mânilor“, era ignorată ca un fapt divers, fără importanţă. De 
asemenea, că „Țara“ se legase de Tripla Alianţă, faptul [era] 
tinut ın mare secret de regele Carol I şi de şefii partidelor 
romane). 

— Tineretul, mai cu seamă studenţimea, pe cât de mo- 
destă la număr (cu totul cca 200 de inşi la toate universită- 
tile din Austro-Ungaria,) dar cu atât mai turbulentă, ireden- 
tistă, stăruia pentru intransigenţă. 

În mijlocul acestei presiuni, între ciocan şi nicovală, pre- 
zid.ntul Dr, I. Raţiu a trebuit să se supună voinţei naţionale, 
iără a demoraliza obştea prin discuţii. Efectele politice de- 
zastruoase ale insuccesului — fie că deputaţia era primită 
ori nu -— i-ar fi fost reproşate tot Comitetului Vemorandist. 
Ca să-şi dea demisia din prezidenţie ar fi însemnat o dezer- 
tare de la datorie şi provocarea unei anarhii în sânul Parti- 
dului Naţional. Bătrânul luptător a tăcut cu resemnare şi, 


160 


www.dacoromanica.ro 


luând asupra lui cu abnegaţie răspunderea, a executat hotă- 
rârea reprezentanţilor naţiei. 


După reîntoarcerea, fără rezultat, de la Viena, a urmat 
conferința în continuare. Regizorii, tot cei vechi, oamenii lui 
Sturdza. Decepţia politică se consola, fireşte — ca de obicei - 
ținându-se de critici, nu atât contra guvernului unguresc, nici 
contra Împăratului, ci în contra conducătorilor. Căci pentru 
„opinia publică“ românească este mai fără risc, de a uita „con- 
ving.rea“ de ieri, ignoranţa propriei lipse de judecată politică şi 
de a face pe profetul post festum*5, decât de a împărtăşi vi-: 
novăția cu conducătorii. lar aceştia, fie că se simt criticati 
pe nedrept, nu sunt nici deţinătorii puterii de stat, nici dom- 
nitori, ci de ai „noştri“, inofensivi, siliți să înghită şi să rabde. 

In numele micului grup de mocionişti, în plenul conferin- 
tei, luă cuvântul Alexandru Mocioni. El excepționa ca mem- 
brii din Comitetul Memorandist să facă parte din comisia în- 
sărcinată cu examinarea şi referatul gestiunii Comitetului. 
Primit cu întreruperi, sala a respins considerarea punctului 
său de vedere. Sala ştia că are a face cu un „trădător al so- 
lidarităţii naţionale“. Pe lângă aceasta, membrii Comitetului 
se bucurau de multe simpatii personale. 


În afară de iscusința regizorilor, mai contribuia însă o 
împrejurare, la lipsa de popularitate a mocionișştilor. Oameni 
de cea mai mare bună-credinţă, dispunând și de experienţe 
politice bogate, ca Dr. Aurel Mureşan“%, directorul-proprictar 
al „Gazetei Transilvaniei, susțineau în coloanele ziarelor 
punctul de vedere reprezentat de Alex. Mocioni. Apoi și 
numeroși fruntaşi bănaţeni. În schimb, din sânul ardelenilor, 
mulți inși — oameni care preferau a nu se expune prin ac- 
țiune — dar dornici să joace un rol de arbitri, criticând tot 
ce făceau alţii, se oploşeau ın dosul discuţiilor, cu aparenţe 
de neutrali, între Mocioni și Comitetul Memorandist, Fără 
să aibă astfe] riscurile răspunderii şi ale cheltuielilor „na 
tionale“, ei formau clica supranaţionaliștior. Prototipul lor « 
fost, in decursul întregii sale vieţi, Dr. Amos Frâncu. Om de 
cultură, dotat cu talent retoric şi cu spiritualitate maliţioasa 
feminină, nici unul dintre fruntașii vieţii publice românești, 
nu a rămas cruțat de observarile lui corozive, începând cu 
regele Carol I şi până la Partenie Cosma. Pe el îl imitau 
alţi inşi, care preferau să stea deoparte, lipsindu-le vlaga 
dinamismului pentru acţiuni. Astfel de indivizi încurcă lu- 
crurile, la sfaturi, zăpăcind pe cei dezorientaţi şi creând con- 
diţii prielnice celor de rea credință. Generaţie de genera, 
aceste tipuri există, în detrimentul cauzei. Ei sunt perpetuu- 


1l — Memorii, vol. IE 161 


www.dacoromanica.ro 


rea acelor îngeri, pe seama cărora Dante nu găseşte ispășire 
pentru vina de a fi rămas nehotărâţi, să se supună Domnului 
ori lui Lucifer. 

La atmosfera de intransigență naţională a contribuit, în 
mare parte, entuziasmul ignoranței şi inexperienţei politice 
a tinerimii. Noi nu ne lăsam stăpaniţi decât de sentimentele 
noastre. Noi eram propagandiștii şi claceurii“%8 cei mai agili, 
contra mocionismului. 

Cum în sala conferinței nu s-au putut arbora steaguri 
tricolore, domnişoarele sibiene au decorat-o cu țesături ro- 
mâneşti iar trei steaguri mari, unul roșu, altul galben, al 
treilea, albastru, fluturau — la distanțe, de pe galerie — 
deasupra publicului ticsit. Această împrejurare a servit frun- 
taşului bucureştean Gogu Cantacuzino ocazia binevenită pen- 
tru declanşarea unei viforoase izbucniri de entuziasm. Cum 
după conferinţă, o grădină publică era plină de lume — adu- 
nată la mese — s-au ridicat diferite toasturi. Între acestea şi 
unul în onoarea ilustrului oaspe bucureștean, amic al arde- 
lenilor. Acesta a mulţumit printr-un „vibrant“ discurs. Urcat 
pe o masă a exprimat sentimentele sale de admiraţie faţă de 
ardeleni şi [de] luptele lor. Îndeosebi a elogiat marele entu- 
ziasm al generaţiei tinere, în fraze emoţionale perfecte, pro- 
prii demagogilor bucureşteni, cu care ei acoperă necunoştința 
subiectului ce-l tratează. La sfârşit a propus ca cele trei 
steaguri, care au împodobit sala Conferinţei, să fie împărțite 
studenţilor din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, până în ziua în care 
tricolorul se va închega, unind pe veci acest mândru sim- 
bol. O delegaţie să plece numaidecât, spre a le preda la Pre- 
deal, delegaților colegilor universităţilor din Bucureşti şi 
Iaşi. 

Acest discurs a fost primit cu aplauze şi ovațiuni cu ade- 
vărat delirante. Oratorul a fost ridicat în brațe, de pe masă. 
Însufleţirea noastră, a numeroşilor studenți, atinşi în senti- 
mentele noastre iredentiste, nu mai cunoştea margini. Dl. 
Gogu Cantacuzino ne-a comunicat apoi că dânsul va da dis- 
poziții ca delegațiile studenților din Regat să sosească la Pre- 
deal, poimâine după-masă, cu trenul accelerat; apoi, ca pentru 
reprezentanții noştri să se trimită permise de trecere a fron- 
tierei, pe nume fictive. 

Repede, am organizat grupul care trebuia să ducă stea- 
gurile la Predeal. Bilanţul nostru financiar nu era însă su- 
ficient, pentru a putea călători apoi, şi acasă. Totuşi, pentru 
doi-trei inşi, puteam acoperi, pe deasupra cheltuielilor per- 
sonale şi drumul la Predeal. Dar, mai doream să ne prezen- 


162 
www.dacoromanica.ro 


tām într-un număr mai impozant. Mangra, bun sfătuitor al 
nostru, ne-a îndrumat atunci la Brote, vice-prezidentul Par- 
tidului. Comitetul ne va pune, desigur, la dispoziţie sumele 
necesare, din casa Partidului, fiind vorba de un scop atât de 
frumos. i 

Brote ne-a spus că profesorul Barcianut% este casierul 
care, îndată ce va avea aprobarea D-lui prezident Rațiu, ne 
va solvi sumele necesare. Din partea sa ne doreşte bun succes. 
Prezentându-ne, doi inşi, la Doctorul Raţiu, spre marea 
noastră surprindere, dânsul a încercat să ne înduplece să re- 
nunțăm la predarea steagurilor, invocând argumente de or- 
din politic. Noi însă, argumentam cu părerea lui Brote şi a 
celorlalţi susținători ai frumoasei şi simbolicei manifestări 
naţionale. Omul, stăpânit şi calm, care era prezidentul Ra- 
tiu, zadarnic s-a enervat încât, de la un timp, curmând dis- 
cuţia ne-a autorizat să-i comunicăm profesorului Barcianu 
că ıl autorizează să ne pună 100 fl. la dispoziţie. 

La Braşov, fiecare „delegat“ am primit câte un certificat 
de trecere a frontierei, pentru trei zile, ca Popescu, Niculescu, 
Dumitrescu etc. Autorităţile de la graniţa austro-ungară nu 
ne-au făcut nici o dificultate. Grupul nostru, de 10—15 inși, 
a fost primit dincolo de tanţul frontirei, pe peronul românesc, 
de o mulțime, în urale. În fruntea publicului, înconjurat de 
vreo 15—20 studenți şi alti intelectuali, ne aștepta sim- 
paticul şi venerabilul bătrân V. A. Ureche, prezidentul Ligii 
Culturale. Urcându-se pe o masă din restaurantul gării, el 
citi un discurs pregătit cu aluzii politice. În numele grupu- 
lui ardelean, vorbi seniorul nostru, Doctorand Lazăr Popo- 
vici, fost prezident al societăţii „România Jună“, din Viena, 
iar eu am declamat o poezie de-a lui loan5%, din care îmi 
amintesc o strofă: 


Să trăiască-n veci Unirea 
Tuturor românilor, 

Cel mai mândru şi mai falnic 
AL națiunii noastre dor, 
Gloria să-i strălucească, 

Ca și soarele ceresc, 
Răspândind în lumea largă 
Numele cel românesc. 


Apoi s-a făcut predarea steagurilor, pentru colegii din Bu- 
cureşti şi laşi, fiecare reprezentant răspunzând, tot în sens 
iredentist, că le vor păstra cu sfinţenie, până va suna ceasul 


163 


www.dacoromanica.ro 


mare, ca acestea să fie unite cu steagul galben, rămas în păs- 
trarea ardelenilor, ca etern simbol al unirii tuturor româ- 
nilor. 

Luând masa în restaurantul gării, până la sosirea altui 
tren — cu care am plecat la Sinaia, invitaţi de colegii din 
Regat — s-a ţinut. lanţ seria discursurilor înflăcărate. Era 
seară şi întuneric pe când am sosit la Sinaia. Colegii regățeni, 
4 5 inşi improvizaţi întru delegaţi, faceau impresia că sunt 
tot atât de străini de localitate, ca şi noi. Ne-am dus prin 
niște cârciumi de mahala, iar punguliţele lor fiind, evident, 
și mai goluţe decât ale noastre, modestele consumaţii le-am 
achitat noi, grijind să nu depășim bugetul rezervat pentru 
biletele de tren pe seama reîntoarcerii. Plimbându-ne apoi 
haimana, până după miezul nopții, pe străzile pustii ale Si- 
naiei, ne-am adăpostit, în fine, în sala de aşteptare a garii, 
moţăind pe bănci şi [pe] mese, până la sosirea primului tren 
spre ‘Transilvania. O parte a însuflețirii, cu care pornisem 
din Sibiu, se evaporase în urma impresiilor că elanul dis- 
cursurilor nu era în concordanță cu seriozitatea rctorilor. 
Aveam senzaţia unor străini naivi ce am fi — precum ne-o 
mărturisirăm — după ce, plecând colegii spre București, ră- 
măsesem singuri. M-am reîntors la Cluj, rămas cu o „piţulă“ 
în buzunar (10 creiţari). 

Farmecul ce era adânc sedimentat în sufletele noastre, din 
prima copilărie, în privinţa Regatului Român, nu a fost atins 
de micile deziluzii suferite în noaptea de la Sinaia. România 
reprezenta, pentru noi, ţara visurilor de basme, a zânelor, 
eroilor, miracolelor. Încă nu eram de vârstă școlară când; 
acompaniat de tata la pian cântam pe lângă Deșteaptă-te Ro- 
mâne, Hai să dăm mână cu mână, Drum bun, driim bun, toba 
bate, Astăzi cu bucurie românilor veniţi, însă și Romanie, mamă 
dulce şi Latina gintă e regină. Iar de Crăciun, declamam în 
fața bunicului Peneș Curcanul ori altă poezie de glorie româ- 
nească. 

Deccpţia a urmat mai târziu, când am aflat adevărata 
farsă pe care — fără a bănui culisele —- o jucasem Ínsuflețiți 
si nebănuitori, puși la cale în serviciul politicianismului bu- 
cureştean de partid. Gogu Cantacuzino, fruntaş liberal, omul 
lui Dimitrie Sturdza (,„Mitiţă“! Se putea să nu fie beneficia- 
rul unui nume de dezmierd, după obiceiul slav?) voia să vină 
la putere. „Predarea steagurilor“, pe pământ românesc, a fost 
o demostraţie iredentistă, prima aranjată de studenţi români, 
de dincoace şi de dincolo de munţi. Faptul că aceasta s-a ți- 
nut la Predeal era agravant, încât guvernului conservator, 
Lascăr Catargiu, i se crease o situație penibilă — note, cx- 


164 


www.dacoromanica.ro 


plicaţii — faţă de ministerul de externe austro-ungar. La tot 
cazul, nu putea să scape de aparenţa că tolerează manifestații 
iredentiste şi astfel nu merită încrederea marii sale aliate 
austro-ungare, pe când Sturdza şi partidul său, fiind „leali“, 
ştiau să le oprească şi [să le] suprime, Mai târziu — până și 
după 1918 — am avut ocazia să-mi îmbogăţesc experienţele, 
că liberalii îşi angajau anumiţi „şefi“ studenţeşti, care însce- 
nau acțiuni, prin colegii lor nevinovaţi, entuziaşti, manifesta- 
ţii similare cu „predarea steagurilor“. Naționalismul era scân- 
teia, antisemitismul bomba. Obiceiul pământului! 


ik 
kod wk 


Regele Carol I nu admitea decât două partide. Cu juni- 
miştii a avut noroc. Petre Carp era germanofil din convin- 
gere şi detesta intrigile politicianiste. Pe deasupra nu-i făcea 
greutăţi Regelui. Firea lui de grandseigneurtii şi de je men 
fich-ist?52 dispreţuia meschinăriile politicianiste, de care se 
folosea cuscrul său Sturdza—bigot, dar fără scrupule — spre 
a acapara şi menţine puterea. Partizanii lui Carp se recruiau 
din elita intelectuală şi morală a ţării, bărbaţi pentru care 
politica nu însemna mijloc de exiştență şi [de] acaparare. 

Lascăr Catargiu, boier moldovean, tradiţionalist, ca şef 
al Partidului Conservator, se interesa călduros de „chestia 
naţională“, evitând să o exploateze în interese de partid. 
Păstrând corectitudinea faţă de „Tripla Alianţă“ — careia i se 
alăturase în taină şi România — totuși observa tactica, faţă 
de românii de dincoace de munţi şi faţă de cei din Macedo- 
nia, „să nu ştie dreapta ce face stânga“. 

Cât timp D. Sturdza le-a fost şef, liberalii hămesiţi — 
fiind un conglomerat — nu puteau fi ținuți prea mult în opo- 
ziţie, fără a se destrăma. De aceea, Sturdza, întemeindu-se 
pe firul Ariadnei’ a] celor trei colegii, a remuneraţiei prin 
numiri, a pedepsei prin destituiri, pe lozincile de „liberalism“, 
„democraţie“ şi „naționalism“, maestru în arta bizantinismu- 
lui tradiţional, moştenit ca obicei al pământului, îşi crea 
situaţii pentru a-şi duce — la păşunea puterii —-— turma sa 
flămândă. Regele „aviza“. Când Carol I aprecia că Partidul 
Naţional (pleonasm demagogic), Liberal (masca lipsei de scru- 
pule) și Democratic (satrapie volnică) a ajuns la limita aştep- 
tării de a se putea întrupta, trimitea vorbă lui Lascăr Ca- 
targiu, iar acesta, oferindu-şi demisia, [ii] făcea loc lui Sturdza. 

Carp era o cantitate, dacă nu neglijabilă, dar în nici un 
caz primejdioasă, tot aşa nici conservatorii, neavând în cete- 


165 
www.dacoromanica.ro 


le lor mulțimile de hămesiţi, care, din partea lui Sturdza, se 
îmbulzeau la troaca cu lapte. Concepţia lui Carp era atât de 
disprețuitoare, despre lupta partidelor, încât, între el şi 
Dr. Teodor Mihali avu loc — în 1914 — următorul dialog: 

Carp: „Contele Tisza vă oferă numiri de secretari de stat, 
prefecţi, magistrați, slujbe. De ce nu încheiaţi pace cu un- 
gurii?“ 

Mihali: „Dacă ne-am vinde pe un blid de linte, cauza na- 
tională ar fi pierdută. Noi nu ne luptăm pentru posturi, pe 
seama unuia sau altuia dintre români, ci pentru recunoaşte- 
rea întregului popor român, ca factor politic egal îndreptăţit 
în viața de stat.“ 


Conversaţia a continuat fără ca Mihali să reuşească a-l 
convinge pe Carp că noi, conducătorii românilor de dincoace 
de munţi, nu suntem un fel de nebuni. 


Take Ionescu, om genial, a încercat să-şi realizeze sănă- 
toasele sale idei reformatorice, în cadrul Partidului Conser- 
vator. Între timp, G. Cantacuzino-Nababul ajunsese şeful 
acestui partid. Acest moşulică, de modeste calităţi politice, 
împreună cu boierii săi nu puteau tolera ca fiul unui comer- 
ciant să-i adumbrească. Atunci, Take Ionescu încercă să al- 
cătuiască un nou partid (Conservator-Progresist). Fiind [însă] 
în contra tacticii Regelui, care nu admiiea decât alternarea 
la putere a celor două partide „istorice“, curând după orga- 
nizarea „takiştilor“, cu multă însuflețire promițătoare, cetele 
lui Take Ionescu au început să se destrame, pierzând spe- 
ranţa de a ajunge la guvern. 

Totuşi, tactica regală dovedeşte, încă o dată mai mult, 
inţelepciunea lui Carol I şi adânca lui cunoaştere a stărilor 
şi firii poporului său. Căci să ne închipuim ce haos ar fi stă- 
pânit în ţară dacă toți nechemaţii reformatori ar fi avut li- 
ber acces la „putere“. Ce anarhie neînfrânată ar fi caracte- 
rizat stăpânirea lui Carol I şi ce piedici desfrânate ar fi ză- 
dărnicit înaintarea României! În schimb, cu cele două par- 
tide s-a perpetuat un singur rău, deşi destul de mare, cel 
exprimat atât de plastic, pe cât de real, de Eminescu, în 
Satira a III-a. Acesta nu se va putea însă elimina decât prin 
cultură lentă şi muncă de generaţii. Căci latina gintă va fi 
fost — odinioară — regină într-ale lumii ginte mari. Iberi- 
cul Traian a avut însă inspiraţia să colonizeze Dacia — epu- 
rată de dacii neastâmpăraţi — cu pletora de agricultori, ţă- 
rani şi ciobani, cu vieri şi băieşi (nu „mineri“, ca să spo- 
rească panem et circenset, pe seama proletariatului alegă- 
tor din Roma. Descendenții. câte unui legionar căsătorit cu o 


166 


www.dacoromanica.ro 


dacă şi ai câte unui fenerator Alfiust55, din urbea eternă, vor 
fi lăcomit să rămână în această Dacie Traiană şi după „retra- 
gerea legiunilor“, în mijlocul țărănimii daco-romane de plă- 
madă. Aceasta, desigur, ca orice țărănime, a preferat să nu-și 
părăsească pășunile şi a continuat paterna rura bobus exer- 
cere%56, decât să fie mutată de Roma, ca o figură pe tabla 
șahului roman. 

În câmpiile deschise de la sudul Carpaţilor, amestecul po- 
pulaţiei a fost, desigur, supus mai multor fluctuații. Ca în 
toată Peninsula Balcanică, se vor fi efectuat colonizări ofi- 
ciale mai puţin masive, dar cu atât mai numeroase mutări şi 
amestecuri, în urma refugierii dinaintea valurilor de invazii 
barbare. De unde au răsărit de altcum atât de variatele ti- 
puri antropologice, prin văile sudice ale Carpaţilor? De unde 
numele: German, Man, Tătar (escu), Avar(escu), Coman şi 
Comanescu, Bulgăr(ași), Harap, Sârbu, Chira, Magher, Mad- 
gear, Grecu etc.? 

Popoarele Imperiului Bizantin erau latinizate numai prin 
limbă. Originea lor etnică a fost însă foarte variată, cum in- 


dică — mai mult decât vocabularul — portul, ţesăturile, fol- 
clorul, obiceiurile, poveștile. Prin creştinismul bizantin se în- 
treţese — tot pe atâta ca prin numirile calendaristice — fru- 


moasa, poetica, antropomorfizanta mitologie antică: sărtă- 
torile (Zeus, Sf. Ilie), naiadele (ielele), oreadele (fata pădurii), 
sânzienele  (zânele), cultul amorului (,legatul“, mătrăguna, 
ceremonialul slujbei asupra unui obiect), cultul Mithra (ira- 
nic), originea cuvintelor cioban, bostan etc.), Sfântul Soare, 
şolomonarul (Riibezahl)4%58, pricolicii (vezi Peer Gynt’, vezi 
mostrele ţesăturilor, ritmul dansurilor nordice; de altă parte, 
bisericile de lemn în stil gotic; vezi mostrele de covoare în 
linii şi culori egiptene) etc. etc. 

Ce vreau să ating prin aceste observâţii? Doresc să atrag 
atenţia viitorilor noştri specialişti etnologi asupra unor fe- 
nomene care indică originea bizantino-balcanică a neamului 
românesc, impregnat tot mai subțire cu aceste reziduuri, pe 
cât el se întinde din sud-est spre nord-vest, arătând la li- 
mita din nord-vest urme — şi lingvistice — mai surprinză- 
toare, de romanitate vestică. Cei din zilele noastre nu pot 
izbuti să-şi facă măcar o palidă imaginație despre ce forță 
morală nestemată, de rezistență națională, a reprezentat con- 
știința de nezdruncinat a originii romane, în sufletele gene- 
rațiilor româneşti ale veacurilor XVIII şi XIX! Această cre- 
dință fantastică vibra mândră în copiii generației mele, bieți 
români răzleți, izolaţi prin şcolile maghiare, expuşi orgoliului 


167 
www.dacoromanica.ro 


și Eatjocurilor „rasei dominante“, tratamentului de milogiţi- 
torelaţi. opunându-i disprețul fiilor Romei, contra barba- 
rilor turanici. Iar dincolo de munţi, soartea lui Gheorghe La- 
zărâ0 ne poate servi ca pildă intuitivă pentru întreaga am- 
bianțı sociala-culturală-etnică a epocii de la începutul vea- 
eului al XIX-lea. De asemenea, ostilitatea cu care a fost 
intâmpinat, în 1848, secretarul „Adunării“ de pe Câmpul (nu 
Câmpia!) Libertăţii, Ba.iţiu$6l, timbrat de „comunist“ din par- 
tea autorităţilor românce, era să fie extrădat ungurilor şi nu- 
maj datorită armatei „reacţionarului“ ţar a putut să se sal- 
vezc pe teritoriu austriac. Șaguna“62, sosit în capitala Prin- 
cipatului Munteniei, spre a cere intrarea în Transilvania a 
armatei ruseşti, contra oştirilor kossuthiste maghiare, a fost 
expulznt fără răgaz de oficialitatea română şi a trebuit să se 
întoarcă, în dricut ierni), la Sibiu, 

Dacă istoriografia noastră este să servească educaţiei ge- 
neraţiilor viitoare, ca să-şi însușească o gândire politică so- 
bra, prin orizont istoric, [aceasta] are datoria să arate cinstit 
şi veridic starea precară a epocilor trecute. Are să demon- 
streze intuitiv gradul inferior în care evenimentele au sur- 
prins evoluţia poporului român, din punct de vedere al ni- 
velului cultural, social, economic [şi] al conştiinţei politice 
naţionale, dincoace şi dincolo de Carpaţi. Trebuie să arate — 
făra romantism sentimental — numarul disparent al inte- 
Jectualilor, atât de heterogeni ca doctrine împrumutate, greu- 
tăţile materiale ale călătoriei, lipsa de a putea primi informa- 
ţia asupra celor ce se petreceau în ţară, la Viena şi în Eu- 
ropa. Nu se poate o apreciere mai tendenţios schimonosită 
şi mai superficială, decât, de exemplu, ediţia franceză a isto- 
riei Transilvaniei, de N. Iorga. Şi nu mi-a fost dat să găsesc 
o istorie mai nepartinitoare decât cea în limba engleza de 
Seton Watson (Scotus Viator). Decât a romanţa în proză tre- 
cutul neamului, mai bine să acceptăm poeziile lui Bolinti- 
neanu, Alecsandri63 şi ale contemporanilor lor, ca istorie na- 
țională! Nu e mai glorios pentru înălțarea conştiinţei na- 
tionale [de] a mărturisi adevărul? Cruda realitate: un popor 
al cărui cheag e unitatea limbii, o turmă lipsită de orice 
mijloc de progres politic și o ceată de preoţi inculţi. Apoi: un 
Şincai, P. Maior, G. Lazăr, Bărnuţiu, Barițiu, Șaguna, Iancu, 
generaţia Unirii Principatelor, cu sprijinul lui Napoleon III; 
Ion Maiorescu, Cuza Vodă, dascălii ardeleni, Ion Brătianu, 
L. Catargiu, Rosettit66, Kogălniceanu, Alecsandri, Titu Maio- 
rescu, Eminescu“ şi Carol I, anii 1849—1867 — un salt mare 


168 
www.dacoromanica.ro 


pe calea progresului în Ardeal şi Banat, temeiurile unci ge- 
neze de stat ordonat, Regat Român, 1919 — România Marc. 
Ce progres, ce realizări miraculoase, în timp de câteva 
generaţii! Calitaţi atavice uriașe s-au declanşat din corpul 
etnic valah, când s-a deșteptat din somnul cel de moarte, la 
conştiinţa fiinţei sale româneşti. Explicarea acestui fenomen, 
unic în istoria neamurilor, nu e o datorie pentru istoricii nos- 
tri? Când se vor lepada de văicăreala romanţată, deprimanta, 
care le formează râvna trudei că „toata lumea a fost şi este 
duşi ana românilor“, „Împăratul i-a inşelat“, „da, iobagia“ 
(parca nu ar fi fost iobăgie în lume decât pentru români) etc. 
Numai idei mari pot da naștere unei acţiuni mari. De la 
generaţia lui Șincai şi P. Maior, întemeietoare a credinţei 
originii romane, Ardealul nu a mai produs istorici de con- 
cepţii epocale. Cârpaci epigoni au polemizat pe tema „con- 
tinuităţii« cu cârpaci maghiari. Nu adânceau cauzele sociale 
care au determinat Unio Trium Nationum, nici ale con- 
flietului politic de-a lungul secolelor „întunecate“, între eclc- 
ziile militante apusene şi între cele contemplative răsăritene, 
ci se împirau cu afirmarea că românii au fost expuși perse- 
cutării, pentru „credinţa“ lor. Ba, unii mergeau pâna acolo sa 
atribuie feudalilor calvini o parte din meritul de a fi con- 
tribuit la trezirea conştiinţei naţionale româneşti, pe când 
alţii revendicau, pe seama obtuzilor zeloţit? iezuiţi această 
parte de merit. Totuşi, determinant pentru feudalii calvini ca 
şi pentru cei catolici, în luptele lor contra admiterii români- 
lor ca a patra „naţiune“, a fost interesul politic și prostia 
religioasă a epocii. De asemenea, în conflictele cu Habsbur- 
gii, pe care feudalii i-au declarat detronaţi, în două rânduri. 
E mai mult ridicol decât ruşinos de tragic să-ţi fie dat, 
în veacul al XX-lea, ca „savanţi“ membri ai Academiei, pre- 
zentând istoria — fragmentară — românească de acum 150— 
200—300 de ani, când abia mijea ori nu exista deloc ideea 
naţionala stăpânitoare, să-i vezi judecând stările de atunci, 
sub perspectiva opinici publice stăpânitoare în zilele noastre. 
Ba, s-au găsit pene savante care le făceau imputare Huniazi- 
lor de a fi „trădat“ naţia, magbhiarizându-se şi, totodată, îi 
condamnau ca apostaţi pentru că au trecut la catolicism. (Sa- 
vanţi pentru babe și copii. Durere şi pentru mulţi bărboşi cu 
creieri infantili.) 
Ungurii „istorici“ retac faptul convertirii la calvinism a 
lui Rákoczi şi reîntoarcerea sa la catolicism, pe urma insis- 
tențelor mamei sale. De asemenea, „istorici“ români îi atri- 


169 


www.dacoromanica.ro 


buie mare merit mamei lui Șaguna, pentru că, cedând in- 
sistențelor ei, Şaguna nu a trecut la catolicism. 


Considerând datinile epocii, când femeile erau scutite şi 
in societatea cultă de a cădea pradă ispitei, fiind crescute în 
analfabetism (a beti 61!)%70, bigotismul se explică. Râkoczi a 
preferat să nu-şi piardă tovarășii magnați catolici, tot aşa 
cum a revenit asupra aplicării făgăduinței de a înfăptui „re- 
[orma agrară“, la care râvneau mulțimile sărmanilor, ruteni 
şi români. lar Şaguna, cap politic prevăzător, ce rosturi pu- 
tea avea în cadrele intolerantei şi copleşitoarei mafii a cle- 
rului catolic maghiar, pe când în sânul bisericii ortodoxe 
române arierate, geniului său i se ofereau posibilități de în- 
tăptuiri organizatorice epocale. Mare noroc a avut şi în spi- 
ritul de echitate al baronului P. Josikat!l (sângele nu se face 
apă), de origine română, care a recunoscut înaltele sale cali- 
tăţi şi l-a impus ca vicar, contra magnaţilor şi „consistoria- 
liştilor« ortodocşi români, după episcopul Mogat?2. 

Fenomenul mai interesant pe care l-a demonstrat veacul 
al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea a fost lupta între 
doctrinele feudalismului oligarhic absolutist și ale ideilor marii 
Revoluții Franceze. Cât de grea e trecerea gândirii politico-so= 
ciale a celor mai luminaţi și bine intenţionaţi conducători de 
popoare, de la concepţiile mediilor şi curentelor, care le-au 
determinat geneza individualităţii! Şi ce rezistenţă enormă 
întâmpină realizarea celor mai salutare reforme, din partea 
mulțimilor seduse, la fanatism radical-utopic, de unii dema- 
gogi de bună credinţă și de exploatatorii speculanțţi ai situa- 
tiilor create de aceştia, în interesul lor egoist. „Progresul“ 
este însă stânjenit mai mult prin inerția reziduurilor avi- 
tice473 din sufletele popoarelor, care în definitiv sunt aceleaşi 
pretutindeni. Revoluţia Franceză, condusă de tineri culți, a 
cedat dictaturii lui Napoleon, au urmat apoi acelea a lui Met- 
ternich, Bismark, Wilhelm al II-lea, Hitler; în Franţa, aceea 
a iluziei democratice, deghizată prin Francmasonerie; în Spa- 
nia şi Portugalia acelea a lui Franco şi Salazar. Și care e 
deosebirea între ţarismul totalitar şi între practicile de gu- 
vernământ ale U.R.S.S.? Care e criteriul deosebirii dintre to- 
talitarismul hitlerist şi cel stalinist? Prin ce se deosebește 
„democraţia“ anglo-americană de cea rusească, dacă nu prin 
iluzia sugestiei de fiecare zi că, fie Truman ca succesor al lui 
Fr. D. Roosevelt şi adjutanţii săi din Congres — fie Marele 
Soviet, cu Stalin în frunte — nu ar fi decât executanţii voin- 
ței acelor alegători, care din libera lor hotărâre i-au împu- 
ternicit, prin votul lor, să le determine soartea. 


170 


www.dacoromanica.ro 


Und heilig uird's die Menge dir bewahren. 
Und die Gewohnheit nennt er seine Amme. 
Sei im Besitze und du wohnst im Recht 

Und heilig wird's die Menge din bewahren. 


Iar bunul neam valah, romano-bizantin, muncitor, deş- 
tept, tolerant, scutit în timpul veacurilor de intoleranță şi 
prostie mondială prin „sângele său de broască şi paciența sa 
de oaie“, cum zice Barițiu, îşi arăta numai din când în când 
dinţii, spre a se scufunda iarăşi în apatia așteptării zilelor 
mai bune: 


Nu ştim ce e scris în stele, 
—Pot să vină zile grele... 
Nu ştim vremea ce aduce 
„Dar românu-şi face cruce 
Și se-ncrede în puterea 
Unui mare Dumnezeu! 


Fatalismul resemnării i-a fost inoculat de situaţia sa geo- 
grafică. Ea l-a oprit să poată progresa, dar i-a asigurat exis- 
tența amorfă. Teama de iad şi speranța recompensei în rai, 
i-a susținut mistica morală iertătoare, filosofia proprie apli- 
cată de: tout comprendre c'est'tout excusert'5. Dar i-a atro- 
fiat simţul încrederii în sine, substituind vechii zei ex ma- 
chinat ai mitologiei sale bizantino-romane, cu divina provi- 
dență creștină. Odată trezit însă la conştiinţa existenței şi 
valorii sale naţionale, ajutat de agera exploatare a situațiilor 
internaţionale şi de noroc, a putut în timp de câteva generaţii 
să-şi cucerească locul cuvenit între neamurile civilizate ale 
lumii. Pentru imaginea mea, etapele ascensiunii sale se pre- 
zintă astfel: 

I. Generația descoperitoare a originii romane 

II. Horia, Iancu, Bărnuţiu 

III. Sadova (Kâniggrătz)t?, 1849—1867, Șaguna; pătrun- 
derea în școli şi funcţii a numeroşilor români; separarea bi- 
sericii ortodoxe de sârbi; Statutul Organic. 

IV. Acţiunea Partidului Naţional Român, pasivitatea, Me- 
morandul. 


V. Continuarea acţiunii memorandiste de organizare şi 
instruire a poporului prin „intrarea în activitate“ (Aurel Vlad); 
şcoala politică prin discursuri de propagandă a „activiştilor“ 
asupra rosturilor politice, în adunări pe sale. 


171 
www.dacoromanica.ro 


Fără de această activitate nu am fi dispus, în 1918, de 
mulțimi conştiente şi pline de încredere faţă de conducere. 
Prestigiul nostru moral şi faptul că nu numai numele, ci şi 
persoanele noastre erau cunoscute de țărănime, ne-au asi- 
gurat unanimitatea încrederii sale şi executarea disciplinată 
a tuturor ordinelor şi instrucţiunilor date de noi în 1918. 

Fără de lupta activă, începută în 1903 (Aurel Vlad) și 
continuată până în 1918, iar apoi din 1920, nu ar îi fost cu 
putinţă dârza rezistență dovedită de întreg neamul românesc, 
cu ocazia alegerilor din 19 noiembrie 1946. De o asemenea 
atitudine nu e capabilă decât o naţiune politicește matură. 
Să sperăm că pe viitor această nație nu va mai tolera să 
fie condusa de stratul viciat al oamenilor caracterizați de 
Eminescu în Scrisoarea a III-a. 

Instituţiile au mai mare influenţă educativă asupra mulți- 
milar decât pedagogia şcolară, practicată în cazurile cele mai 
numeroase, de nechemaţi (nu ca artă şi vocaţie, ci ca me- 
serie). Referitor la educaţia prin familie şi şcoli, sunt cu to- 
tul de acord cu părerile lui Gustave Le Bon, expuse în cartea 
sa La psychologie de Peducationt'8. Oameni vrednici, care au 
meritat titlul de enoare de pedagog şi memoriei cărora le 
datoresc recunoştinţă, nu am cunoscut — la liceu — decât 
foarte puţini. În clasele primare ungurești, la unitarienii din 
Cluj, pe Bartok şi Binder, la liceul săsesc din Bistriţa, pe 
Fr. Klein şi Arz, la liceul românesc din Braşov pe I. Popea 
şi A. Bârseanut'9. Ceilalţi au fost submediocri, nepricepuţi, 
mai cu seamă cei de matematici. Pe unul singur, dintre cei 
vreo inci inşi de muzică şi canto, trebuie să-l numesc pe 
Nicolae Popovici, care, fire caldă, cu multă iubire şi price- 
pere, ne-a învăţat să cântăm în cor, un bogat repertoriu de 
cântări românești. Cei de desen și caligrafie au fost niște 
fluşturatici. Noroc că tata era un excepţional pedagog, în- 
ţelept din graţia lui Dumnezeu şi din lectură. 

Dar instituţiile din Ungaria? Ele erau copiate după cele 
austriece. Fireşte, aplicarea practică lăsa de dorit, din cauza 
personalului insuficient pregătit şi neseleceţionat. în România, 
începând cu Constituţia, toate legile sunt copiate şi neadap- 
tate stărilor şi firii noastre. S-a scris mult, indicând această 
anomalie, reliefată cu mult talent în ziare, de fostul primar 
al capitalei, Dem. Dobrescu, Miniştrii suferă de vanitatea 
puerilă să-şi imortalizeze numele, improvizând legi. În cele 
mai multe cazuri nu uită să lase câte o strunguliţă pentru 
posibilitatea de interpretare ambiguă. Firea de avocaţi bal- 


172 
www.dacoromanica.ro 


canici nu li s-a tocit prin legile şi tencuiala franceză. În 
timpul anilor de universitate, realitatea politicianismului re- 
găţean îmi era cu totul străină. De asemenea, stările sociale, 
culturale, economice, de dincolo de munţi. Pentru mine şi 
pentru contemporanii mei — şi poate în grad mai mare pen- 


tru generaţia tătâne-meu — tot ce era dincolo de Predeal era 
un Eden4l. 


- Când aflasem despre moartea lui Vasile Alecsandri, ca 
licean la Bistriţa, cu ce sentimente de pioasă venșraţie am 
cântat la vioară, în amurg de seară, minunata melodie a „Ste- 
luţei“, ca prinos amintirii marelui bard de la Montpellicr482! 
Mai târziu însă, după ce citisem Neoiobăgia şi îl cunoscus6m 
pe Gherea, când superficialitatea „colectiviştilor“ mă revol- 
tase, am trecut în altă extremă, raiul românesc înfăţişân- 
du-mi-se ca un iad, în comparaţie cu purgatoriul din Tran- 
silvania. Prin contactul cu Aurel C. Popovici şi destul con- 
tact cu lumea bucureşteană, mi-am modificat apoi părerea, 
ajungând la o altă judecată politică. În privinţa lumii bucu- 
reştene (acest oraş = cloaca gentium, cum îl caracterizase 
Dipsi45, ea nu poate fi judecată aplicându-i comparații cu 
Viena ori cu alt oraș apusean. Ca un copil care a suferit 
foame, frig, întunecime, brutalităţi, întemnițat de o mamă 
vitregă, când scapă la început de vară în belşugul unei bo- 
gate grădini cu fructe, e cuprins de frenezia zburdatului, tot 
aşa şi bucureșşteanul — după nesfârşita urgie a trecutelor ge- 
neraţii — scăpat la libertate, cum ar putea găsi în resortul 
trecutului moștenit prin sânge inhibiţiile necesare pentru în- 
frânarea impulsurilor firii sale?! 

Metodele Regelui Carol I, mai cu seamă liniştea sa înde- 
lung răbdătoare, au început pe încetul să imprime timbrul 
său specific şi bucureştenilor. Cât timp nu va progresa această 
modificare prin educaţie, ori nu urmează o catastrofă poli- 
tică, unirea românilor, [a] celor din afară de Vechiul Regat, 
cu cei de dincolo, va rămâne sufleteşte irealizabilă. Ajunse- 
sem la această convingere, în anii 1890—1900, mai cu seamă 
şi prin contactul permanent cu Aurel C. Popovici. Tot prin 
dânsul am ajuns să mă ocup cu lectura „politică şi istorică, 
procurându-mi cărțile ce mi le recomanda el, ori citindu-le 
la biblioteca universităţii. 

Făcând cunoştinţă, la Viena, cu tot mai mulţi oameni po- 
litici, deputaţi, publiciști, ziarişti, din diferite partide, ger- 
mani-austrieci, cehi şi alţi slavi, creştini-social-luegerieni, 
Alldeutsch şi Grossdeutsch44,' sioniști, socialişti, liberali, con- 
servatori, români bucovineni, pe încetul, paralel cu rezulta- 


173 
www.dacoromanica.ro 


tul la care ajunsese Aurel C. Popovici stând la Bucureşti, 
am ajuns şi eu să-mi modific perspectiva sub care mi se 
prezenta indicată tactica politicii noastre naţionale. Totuşi, 
Popovici evoluase între timp şi, după 18 ani de frământări, 
îşi sintetizează concepţia în opera sa monumentală: Statele 
Unite ale Austriei Mari. Pentru acest stadiu prealabil al Ro- 
mâniei Mari, dânsul a izbutit să găsească înţelegere deplină 
la mulţi bărbaţi politici din România. Cu atât mai putini 
germani-austrieci şi din Reich au apreciat ideea lui şi pot 
afirma, în deplină cunoştinţă de cauză, că nici un singur om 
politic slav din Austria. Miezul aderenţilor lui se recrutau 
aproape numai dintre partizanii lui Lueger% dar și aceştia 
cam cu mult scepticism, „de silă ca de voie bună“. Toate po- 
poarele erau doritoare să-şi găsească independenţa națio- 
nală, prin dezmembrarea moriarhiei habsburgice. Dintre şefii 
politici ai românilor, în afară de Maniu și Mihali — cu care 
ne sfătuiam Popovici şi cu mine — aveam sarcina să susțin 
singur cu Hodža, ideile grossâsterreich-iste la Belvedere“. 
Activam înțeleşi, cu roluri de actori împărţite pe scenă ori 
trăgând sfori între culise. Ceilalţi colegi deputaţi aprobau efor- 
turile noastre, fără a fi iniţiaţi şi fără a participa activ la ele, 
ca să fie cât mai puţini compromişi în caz de insucces. In 
afară de noi trei, ceilalţi nici nu erau informaţi asupra au- 
diențelor mele şi ale lui Popovici la Francisc Fardinand şi 
asupra deselor mele vizite pe la coloneii Brosch şi Bardolfţ4%7. 
Astfel, am izbutit să fie păstrat secretul relaţiei, până ce 
recomandasem primirea în audienţă a lui Cristea şi Bunea48. 
Limbuţia lui Cristea s-a grăbit să divulge, spre a-și da im- 
portanță — retăcând prezenţa lui Bunea — şi prezentând 
invitarea lui, nu ca un fapt pus la cale de mine, ci ca unul 
datorat iniţiativei moștenitorului de tron. Adevărat că, aflând 
Mocioni despre audienţă, s-a convertit: dann mussen wir 
unsere Politik einer Revision unterziehen, însă şi pândirea oca- 
ziei, prin Tisza, de a mă compromite — direct şi prin agenţi 
provocatori — s-a intensificat. Ş 

Dintre slavi, numai Milan Hodža şi Cornel Stodolat% au 
lucrat ca Grossâsterreich-eri, primul împreună cu mine, la 
Brosch și prin memorii, sprijinind din flanc referatele mele, 
al doilea, ca panslav — grossâsterreich-ist, ceea ce, fireşte, 
era şi Hodža. Dintre oamenii politici maghiari, micul Kristof- 
1y1%, ajutat de bravul evreu Szakolczaitl (Stern), s-a pretat 
de panaustriac voluntar. Kristofiy era, fireşte — prin contele 
Khuen — Héderváry!” şi L. Lukâcs4% — în aceeaşi relație 
cu Tisza, ca şi mine cu I. I. C. Brătianu, Take Ionescu, A. 


174 
www.dacoromanica.ro 


Marghiloman şi N. Filipescu, iar Hodža cu cehii Udizal, Sta- 
nek şi Kramai4%, 

Cât timp a fost în viaţă arhiducele Francisc Ferdinand, 
colaborarea noastră cu Brosch și Bardolft era totuşi animată 
de încredere şi speranțe. Considerând permanenta tensiune 
între Țar şi împărații Wilhelm II şi Francisc Iosif, între Franța 
şi Germania, [pe] de altă parte, antagonismul ce stăpânea 
între Englitera victoriană și Rusia, iar apoi între Kaisser-ul 
şi Eduard al VII-lea, nu puteam prevedea cum se va opri 
noua aşezare a „echilibrului european. După atentatul de 
la Sarajevo şi declanșarea ' primului război mondial, ni s-a 
spulberat orice nădejde în Grossâsterreich. 

Toată activitatea noastră, după moartea năprasnică a moş- 
tenitorului de tron, nu a fost decât o adaptare la situaţiile 
ce ni le impuneau momentele, în mijlocul vârtejului. Nu pot 
dispune de suficientă artă, spre a încerca să descriu abilitatea 
conversaţiei, potrivită întotdeauna — în nuanţare — interlo- 
cutorului. Căci rolul se modula după rolul omului: una tre- 
buia să fie perspectiva în discuţie cu Tisza, alta cu arhiducele 
Iosif (homo regius) alta cu baronul Beck, alta cu Beth- 
mann-Hollweg%6 ori cu s. secretar de stat Zimmermann 
ş.a.m.d. Ajunsesem, în arta întrebuinţării acestui proteism+%? 
de abilitate dialectică, la o perfecţiune cu adevărat virtuoasă; 
desfășurând filme variate de căi şi mijloace potrivite „sal- 
vării“ Puterilor Centrale. De altă parte, în același timp, în 
a aţâţa disprețul german contra aliaţilor lor austrieci şi ura 
acestora împotriva fuduliei germane; vechea duşmănie ma- 
ghiară, în contra casei de Habsburg şi nestăpânita poftă sa- 
dică ungurească de a-i înfometa pe vienezi, cărora le lăsa 
gura apă, când auzeau lista bogată de mâncăruri din resta- 
urantele budapestane și traiul sibaritic4% prin satele din Un- 
garia. Contele Şt. Tiszat%, fire de corcitură maghiaro-germană 
(din mamă contesă Degenfeld), ne era cel mai aprig colabora- 
tor. Dânsul era dictatorul Puterilor Centrale. Încăpăţânarea 
lui dâcoasă, întovărăşită cu grandomania fudulă, adumbrea 
atât cultura lui cât şi calităţile politice de care dispunea in- 
contestabil. Ajuns în situaţia de a putea impune supremaţia 
Ungariei în monarhie, i-a realizat, prin dispoziţii faptice, 
„independenţa“ economică, abuzând de cea politică, concen- 
trată în mâinile lui, Cum însă Tisza era singurul om politic 
în Austro-Ungaria, de voință hotărâtă şi ar fi putut contri- 
bui la găsirea unei soluţii de expedient pentru salvarea prin 
compromis a situaţiei Ungariei, pe contul Austriei, interesul 
tuturor nemaghiarilor pretindea înlăturarea lui. Dat deo- 


175 


www.dacoromanica.ro 


parte el, se destrăma de [la] sine boltitura închegată a cla- 
sei privilegiate maghiare, cimentată prin energia lui. 

Appony [era] mare orator, cult, dar lipsit de talentul ne- 
astâmpărului omului de acţiune şi iniţiativă. Ca mare jon- 
gleur al cuvântului, rutinat în fineţuri de probleme consti- 
tuţionale, a putut să blufeze la Paris pe Aliați şi la Geneva 
pe oamenii Ligii Naţiunilor, cât timp nu şi-a găsit maestrul, 
suprajongleurul în şiretenie retorică de blufare. Titulescu5®™ 
a știut, cu neîntrecuta lui vervă şi sinteză, cunoscător al fie- 
cărui membru şi coleg al său, de la Liga Naţiunilor — pană 
în slăbiciunile sufleteşti şi în ascunzișurile gândurilor să-i 
fascineze pe acei diplomaţi, spulberând tot efectul năzuințe- 
lor lui Apponyi... 

Andrâssi nu a izbutit să dobândească încredera tânărului 
monarh! cu toate străduințele prinţului Windischgraetz502 
(din mamă contesă maghiară). De altcum, soluţiile lui — sa- 
tisfacerea croaților — nu ar fi însemnat altceva decât „a da 
cu bâta în baltă“. Wekerle”, om cuminte, dar nu era decât 
prăştiaş5%4 în mafia conților. Respectat de opinia publică, nu 
se bucura de reputaţia tradiţionalismului patriotard. (Era fiul 
unui berar, venit din Bavaria, căsătorit cu o şvăboaică din 
Buda.) Contele Pathiânyi%5, cu tot marele său nume istoric, 
a fost mai mult exploatatorul situaţiilor politice de ocazie, 
vizând realizarea prin şiretlicuri a Ungariei 1848-iste, inde- 
pendente. Teleki — Bethlen — Bánffy-eştii, ca ardeleni, cu 
toată situația lor de sânge maghiaro-secuio-valahă, nu pu- 
teau juca un prim-rol conducător între marii latifundiari din 
Ungaria. 

Acoliţii oligarhiei, ca Szterenyi (Stern), Vazsony (Weiss), 
Farkas Pál (Wolf), Hatvâni (Deutsch), Siimegi e tutti cvanti5?, 
deputaţi, dar evrei cu nume maghiarizate, nu făceau totuşi 
parte din clica supremă a „Casinei Magnaţilor“ (oficial nu- 
mită Casina Naţională). 

Împăratul, fără experienţă, necunoscător de oameni, era 
înconjurat tot de tembeli, ori de oameni cărora cariera le 
determina atitudinile şi sfaturile. Cât timp Tisza era tare şi 
mare, cine ar fi cutezat să rişte o altă părere decât cea agreată 
de el? Şi cine s-ar fi încumetat să dea lui Carol, „rege înco- 
ronat al Ungariei“, alt sfat decât cel dorit de Tisza. Primul- 
ministru austriac, prof. Lammasch5B8, ministrul a latere, ba- 
ronul Burjân30% ori alte asemenea moluște politice? Sărmanul 
secretar particular al împăratului, Polzer Graf von Huditz 
şi prietenii săi, baron Hold şi de Pattere, prin Huditz510, ca 
foşti grossosterreich-eri, se sfătuiau cu noi (Hodža, Stodola 


176 
www.dacoromanica.ro 


şi [cu] mine mai făceam sugestii). Când cu succes: demiterea 
lui Tisza, când fără: numirea lui Esterhăzy5ll ca “prim-minis- 
tru ungar (din mamă prinţesă Schwarzenberg). 

În mijlocul haosului tot mai pronunţat, contele M. Ka- 
10ly a crezut că i-a sosit momentul. M. Hodža mi-a adus vorbă 
din partea omului de incredere al lui Károly, Diener Dénes 
Iosif (se putea să nu-şi aibă magnatul pe evreul sau de casă?), 
că are să-mi comunice „ceva urgent“, din partea şefului sau. 
Ne-am întâlnit la „Cafe Jägerhorn“, Diener-Denes a adus 
invitația lui M. Károly la o întâlnire cu câţiva dintre condu- 
cătorii românilor. Era în 17 octombrie [1918]. Fiind eu anun- 
tat la cuvânt în Cameră, din ziua precedentă, a rămas stabi- 
lit ca, îndată după ce voi fi vorbit, seara la ora nouă să mcrg 
la Kăroly, cu colegii pe care îi voi invita eu. După ce ın 18 
octombrie — primind cuvântul — facusem „Declaraţia“, în 
numele Partidului Naţional Român, stând la masă cu Mi- 
hali şi Şt. C. Pop, le-am propus să vină la Károly. Mihali, 
care pe cât putea evita asemenea întâlniri, şovăia și de data 
aceea. Ștefan declară, în felul său impulsiv (de obicei se 
lăsa convins de argumente) că el nu se duce, pentru că de- 
sigur Károly vrea să ne tragă pe sfoară. Nu am stăruit, prea 
mult, după ce nici obiecţiunea mea — că şi noi ne ducem 
capetele cu noi — în loc să le depunem în closetul de la „Jă- 
gerhorn“ — nu l-a putut calma. Au venit apoi cu mine Au- 
rel Vlad, Ioan Erdelyi5!? (Iani) şi Aurel Lazăr. (Într-un nu- 
măr din „Transilvania“, revista „Astrei — prin 1937—39? 
— am redat discuţiile care au avut loc între M. Károly, in- 
vitaţii săi, Oscar Jászi, Pau] Szende5!3 Diener Dénes Iosif şi 
noi.) 

Nu intru în descrierea acţiunii lui Károly. Aceasta e ca- 
racterizată în numeroase memorii. Undeva, el însuşi pome- 
neşte că a avut o discuţie cu Goldiş. Poate e o confuzie ce 
o face, poate că „Laczi“ s-a găsit în treabă — ca de atâtea 
ori, fără să ne-o fi comunicat. Bine e descrisă tulbureala 
timpului în memoriile lui Windischgraetz, fostul ministru al 
alimentării, editat de Payot. Este surprinzător faptul, care se 
reoglindeşte din această lucrare, cât de ignorant al stărilor 
reale a putut fi acest prinţ, sfătuitor al monarhului. Chestia 
naționalităților o retace aproape de tot, fie din necunoștinţă 
de cauză, fie din perfidie. În schimb, sugerează soluţii prin 
„omul de aspic“ Andrásy şi crezând că croații sunt tot cei 
de pe timpul bunicului său, Windischgraetz, din 1848—49 
(Mit Rebellen verhandele ich nicht514). 


12 — Memorii. vol. II 177 


www.dacoromanica.ro 


Între numeroasele publicaţii aferente, scrise de contempo- 
Tani, sunt mai intuitive cele ale fraţilor J. Tharaud5!5 Cunos- 
cători intimi ai stărilor din Ungaria, ei au realizat mai mult 
decât tablouri istorice, adevărate fotografii ale vieţii reale, în: 
Quand Israel est roi şi Quand Israel n'est pas roi5l6... 

În cele precedente prea m-am lăsat ispitit să fac reflec- 
țiuni. Vreau să mă restrâng [în] a descrie episoade trăite. 

În 19 octombrie am plecat cu acceleratul din Budapesta 

şi am sosit în altă zi la amiazi în Dej. Eram înghesuit ca al 
optulea într-un compartiment de clasa I, când conductorul 
întrebă, din cupeu în cupeu, de deputatul Vaida. Îmi spuse 
că deputatul Șerban mă invită în compartimentul său şi, 
luându-mi geamantanul, mă mută în al patrulea vagon. Acolo 
găsii pe Şerban şi pe Mihali, întinşi comod, singuri. Liţă 
Şerban? nu călătorea, de obicei, fără un geamantan special, 
prevăzut cu diferite „termosuri“ în care avea: cafea cu lapte 
cald, apă minerală rece, vinuri pentru „şpriţ“, cât şi vinuri 
de 'Ţelna, reci. După şedinţele Camerei, achitarea de discursul 
meu şi riposta primului-ministru Wekerle, eram toţi trei în 
dispoziţie de chef. Şerban scoase pahare şi ciocnirăm pentru 
„România Mare“. Şi stăturăm veseli, ascultând până târziu 
repertoriul nesfârşit de anecdote originale — multe inventate 
de el — pe care nu era al doilea să le povestească cu atâta 
haz ca Liţă. La Dej, am continuat veselia la Mihali şi i-am 
redactat lui Șerban o scrisoare, prin care îi cerea lui „badea 
George“, prezidentul, să fie reprimit în Partidul Naţional 
“Român. El plecase dintre noi şi se oferise [de] a intra în 
partidul lui Tisza, ca să-l poată elibera pe bătrânul său tată 
din „internare“. Tisza însă a refuzat să-l primească. Pop de 
Băsești, la rândul său, i-a trimis scrisoarea lui Mihali, spre 
soluţionare, sub pretext că, fiind chestia unui deputat, se 
ține de atribuţiile lui ,„Toderaş€. z 

Sosind seara: la Olpret, i-am găsit pe toți ai mei bine. A 
treia zi am plecat din nou la Budapesta. Ţin să.mărturisesc 
un incident ori simptom psihic personal: 

În grădina cea mare, vântul răsturnase un păr bătrân, 
pe jumătate uscat. Șezând pe cioată, am ridicat o aşchie şi, 
meditând, am cioplit o bucăţică de cca 5 cm lungime, 3 cm 
lăţime şi 0,5 cm grosime. Lustruită, avea un desen frumos 
de fibre. Această părticică din părul vechi, am purtat-o ani 
de zile în buzunarul drept al pantalonilor, mutând-o ori de 
câte ori schimbam costumul. Nu-mi pot da seama dacă a re- 
prezentat un fel de amintire a „Declaraţiei“, prin care soli- 
darizasem nația, pe lângă ideea despărțirii de Ungaria şi îi 


178 


www.dacoromanica.ro 


demoralizasem pe oamenii politici maghiari, ori un simbol că 
din părul prăbuşit rămăsese atâta ca din „Ungaria milenară“, 
ori fusese numai o veche înclinare spre fetişism. 

După ani de zile l-am auzit cu surprindere pe Dr. N. 
Lupu spunând, la tribună în Camera din Bucureşti, că înainte 
de a pleca de acasă, din Arsura, şi-a rupt din grădina o 
crenguţă, pe care o poartă cu sine ca amintire. De asemenea, 
fiind împreună cu Voicu Niţescu, lângă albia Oltului, ne-am 
surprins reciproc cum culegeam pietricele frumoase, mărtu- 
risindu-ne între râsete, că ambii aveam acea slăbiciune de a 
aduna pietre din toate râurile ţării. Poate că la toţi trei inşi, 
din ţinuturi atât de îndepărtate se manifestau reziduuri an- 
cestrale atavice, cu toată „cultura“ noastră modernă. 

Înainte de a proclama „independenţa“ Ungariei, Camera 
de la Budapesta a mai ţinut câteva ședințe. A vorbit şi Tisza. 
Nu eram decât trei deputaţi români de față: Mihali, Şt. C. 
Pop şi cu mine. Întrerupt mereu de deputaţii unguri şi de 
noi, noi comentam cu violență expunerile sale, ca trei dulăi 
de păcurari. Mai în urmă, cerându-se şedinţă secretă, ne-am 
înţeles din două vorbe să plecăm. A fost ultima oară că am: 
văzut sala aceea somptuoasă şi pentru noi, istorică. Mihali 
şi Cicio ieşiseră, pe când eu am mai zăbovit, aplecat peste 
spătarul scaunului meu, din dreapta intrării de mijloc, în 
ultimul şir, sub lojă. Îmi luam rămas bun, în gând de [la] 
câmpul meu de lupte, de 12 ani. Dar, strigăte din incintă 
m-au întrerupt în gândurile mele: „fugiţi, fugiţi?* lar eu le 
răspunsei: „nu fugim, ci ţinem să nu vă deranjăm, să puteți 
discuta în familie“. Apoi le-am întors spatele şi am ieşit din 
sală ... 


* * 


În 29 octombrie, citind ziarele de dimineața, sorbeam mo- 
destul surogat de ceai la „Café Jägerhorn“. Eram singur cu 
„tal-ul“. Lipsea şi detectivul obişnuit, bunul nostru camarad. 
Deodată se deschise uşa dintre intrarea hotelului şi Mihail 
mi se âdresă, fără să intre: „Te rog, vino puțin, Alexandre“. 
Mi-a comunicat că arhiducele Iosif a trimis un aghiotant ca 
să-l invite la o audiență, pe la ora 11. El, Mihali, a răspuns 
însă că, fiind bolnav, va delega un deputat, anume pe mine, 
ceea ce a fost acceptat” „Sunt sătul de audienţele pe la eif, 
a continuat; „nu știu ce rost are audiența asta, tu știi să vor- 
bești cu Arhiducele și îţi face haz“. Era cătrănit. Ne-am ur- 


179 
www.dacoromanica.ro 


cat în odaia noastră, unde au venit apoi şi Şt. C. Pop, Goldiş 
şi Hodza. Cum nu adusesem cu mine decât costumul ce era 
pe mine, un „Lacco“, care fusese întors în timpul războiului, 
am ţinut să corespund situaţiei măcar printr-un Ersatz518 de 
atitudine protocolară. Întrucât moda timpului erau gulerul 
şi cămaşa scrobite — numai la Conferinţa din Paris m-am 
obișnuit, datorită Lencicăi, să port şi eu cămăşi şi gulere moi 
(„democratice cum le zice Oswald Spengler!) — pe când 
îmi schimbam gulerul şi cravata, prietenii se sfătuiau. Nu 
aveam însă în geamantan decât o singură cravată de rezervă. 
Era cea negru-galbenă, cu care fusesem la contele De Monts520, 
Am înnodat-o pe aceea, să-i fac plăcere — cu culorile habsbur- 
gice — lui Iosif (a legmagyarabb Fâherczeg52l). Cât timp mo- 
coșeam cu toaleta, fiecare prieten îmi dădea câte o instruc- 
ție, câte un sfat bun, despre ce ar trebui să-i spun Arhidu- 
celui. Eu răspundeam ironic cu câte o vorbă: „da, desigur... 
chiar aşa-i voi spune... perfect“ etc. Atunci Ştefan C. Pop 
izbucni: 

— Tu, Alexandre, nu-ţi poţi dezvăţa năravul ca şi în 
momentele cele mai grave să te ţii de ironii. Să-ţi dai seama 
însă, că misiunea ta este acuma să vorbeşti ca mandatar al 
nostru. Ba că, în faţa acestui mizerabil, reprezinţi întregul 
neam românesc. De aceea ai datoria să-i spui că el, ca şi 
comandant suprem al armatei din Transilvania, a fost un 
zbir, un călău al românilor. Internările, confinările522, de- 
portările, persecuțiile contra românilor s-au ţinut lanţ, din 
ordinele lui, Că... 

— Ce bine că-mi aduci aminte Ştefane, căci uitasem... 

— Iarăşi o întorci pe glumă... ai să-i spui că cu noi a 
isprăvit, nu mai vrem <ă stăm de vorbă cu el şi neam de nea- 
mul lui.., 

— Și să-l trimit în arhiducesa care l-a născut... 

— Cu tine nu se poate vorbi serios... 

Ştefan începuse calm, ca de obicei, dar după primele cu- 
vinte, glasul lui deveni tot mai patetic, căci vrând-nevrând, 
nu-şi putea schimba firea. Atunci m-am adresat colegilor, 
spunându-le: | 

— Voi sunteţi serioşi, de mă îndopaţi cu sfaturi, când 
știți tot așa de puţin ca şi mine ce va fi voind Arhiducele? 
De altcum, mă cunoaşteţi destul de bine şi v-am dovedit-o 
de nenumărate ori, că nu sunt în perplexitate, nici în privința 
ripostelor, nici în privința abilitării de a încurca ițele con- 
versaţiei, când nu vreau să dau un răspuns clar. De ce în- 
cercați să mă încărcaţi cu merinde de sfaturi, ba să fiu pre- 


180 
www.dacoromanica.ro 


caut că e mare lucru de a vorbi cu acest arhiduce, ba să-i 
trag la înjurături. Nu simţiţi cât de zadarnică e toată discu- 
ţia şi că am dreptate când o primesc cu ironie? 

S-au calmat cu toţii iar Goldiș a venit cu mine. În ante- 
camera Arhiducelui am găsit pe un conte din Croaţia, care 
descria aghiotantului stările prerevoluţionare de acasă, cu „re- 
gimentele verzi“5%, Aghiotantul a intrat apoi să anunţe so- 
sirea mea. După cca 10 minute a ieşit Cernoch524 (pe atunci 
deputat, ulterior mitropolit-primat). Până ce aghiotantul a 
zăbovit câteva minute la Arhiduce, Cernoch ne salută căl- 
duros — fuseserăm colegi deputaţi — şi fiind el fiu de ţăran 
slovac, cu toată politica maghiară ce o servea, exista o afi- 
nitate firească între el și noi. Oprindu-se zise: „Ce bine îmi 
pare că vă întalnesc. I-am spus Alteţei Sale Regale că ar tre- 
bui un guvern, din care să facă parte şi românii. Tu, Vaida, 
ai fi un excelent ministru şi tu, Goldiș, sub-secretar de stat 
excelent la ministerul de culte şi instrucţie publică“. Goldiș 
a răspuns ceva de circumstanţă, eu am tăcut şi, invitându-mă 
aghiotantul, am intrat la audienţă. Goidiş m-a aşteptat în 
antecameră, conversând cu cei doi inși. , 

Arhiducele Iosif stătea la câţiva paşi de uşă. Veni spr 
mine şi întinzându-mi mâna, îmi mulţumi că am venit. Apoi 
mă pofti să şed într-un fotoliu, vizavi de fotoliul său. Piep- 
tul uniformei sale, de general de husari, era acoperit de am- 
bele părţi cu decoraţii. Era un om de statură proporţională, 
bărbat frumos. Conversaţia a deschis-o în limba maghiară. 
Mi-a spus: i i 

— Sunt trimis de M. Sa Regele, în calitate de Homo Re- 
gius, cu depline puteri, spre a aranja, cum voi crede de bine, 
criza de guvern din Ungaria. Mă interesează astfel foarte 
mult părerea bărbaţilor reprezentativi ai românilor. Te rog 
să-mi spui, cu toată sinceritatea, parcă ai fi chiar faţă în 
faţă cu însuşi M. Sa Regele, ce curente stăpânesc în sânul 
românilor şi cum s-ar comporta poporul român în cazul unui 
plebiscit. ` 

— Alteță (Fenség — fără „kiraly%5%), ca să pot da un 
tablou real asupra dispoziției care stăpâneşte între români, Vă 
rog să-mi permiteţi să fac o descriere succintă a evoluţici 
politice, prin care a trecut poporul român. 

— Pofteşte, pofteşte.., 

A român nep (întrerupându-mă brusc), kaiserliche Ho- 


heit erlauben giitigst, dass ich deutsch fortfahre, es ist mir 
vie! gelăufiger . . 5% 


181 
www.dacoromanica.ro 


-— Aber, ich bitte . . 526A 


(Continuând tot timpul în limba germană şi dânsul dove- 
dind că nu şi-a uitat limba maternă, în decursul conversatiei, 
eu i-am zis cu intonație kaiserliche Hoheit şi nu kiraly Fen- 
ség): 

— Kaiserliche Hoheit, poporul român a păstrat prin ge- 
nerații, cele mai recunoscătoare sentimente de cultivare a 
dinasticismului, față de înalta Casă domnitoare. Amintirea 
gratitudinii ce o datora națiunea noastră Habsburgilor, pen- 
tru eliberarea de sub feudalismul maghiar, stăpânitor în Tran- 
silvania, era vie, până în adâncul maselor. Memoria împăra- 
ţilor, care s-au trudit să încerce a-i apăra pe români contra 
feudalismului maghiar şi a-i scuti pe tărâmul credinţei lor, 
o păstrau românii din tată în fiu. Maria Theresia şi Iosif al 
II-lea erau veneraţi ca sfinți. În mijlocul persecuțiilor neîn- 
cetate, pe care românii le-au îndurat din partea maghiarilor, 
consolarea noastră a fost credința întemeiată pe experienţele 
trecutului, că „dreptatea e la împăratul“, împăratul va face 
dreptate şi românilor. A venit însă, după 1867—68, epoca 
Dualismului şi naționalităţile nemaghiare au ajuns date pradă 
maghiarizării şi persecuției, prin puterea de stat, de care 
dispuneau exclusiv maghiarii, ca oligarhi privilegiați. Româ- 
nii, scoşi astfel din drepturile constituţionale, tot nu au pier- 
dut speranța că împăratul le va face dreptate. Sentimentul 
dinastic era prea adânc înrădăcinat în suflete, decât să nu fi 
rezistat. Nici procesul Memorandului nu l-a putut elimina, 
totuşi acesta a fost zguduit și pe încetul a început să devină 
mai palid, făcând loc unui scepticism firesc. Atunci, prin 1907, 
Arhiducele, fericitul în Domnul, Francisc Ferdinand, a în- 
ceput să se intereseze de soartea românilor. Noi nădejdi de 
mai bine au înviorat vechiul sentiment dinastic, amorţit în 
sânul poporului român. A urmat războiul şi cetele de români 
s-au prezentat cu entuziasm la mobilizare, cu drapele naţio- 
nale românești, plini de convingerea că, făcându-și datoria 
față de împăratul, M. Sa le va face românilor dreptatea de 
mult așteptată. Cele întâmplate în decursul războiului au 
dovedit că această convingere a românilor a fost deşartă. Con- 
tele Tisza având puterea nelimitată a statului la dispoziţie, 
a sistematizat persecutarea românilor. Mii de români au fost 
ridicaţi şi internaţi, confinați, întemnițați, de la arhierei până 
la ţărani. Până şi femei. Ca să nu pomenesc decât un caz, 
o mătușă a soției mele, din elita românească braşoveană, ri- 
dicată noaptea, a fost întemniţată în pivniţa cazărmii de hon- 
vezi din Cluj, după ce fusese transportată în vagon de cai. 


„182 
www.dacoromanica.ro 


Bărbaţi şi femei aveau un vas comun pentru lipsurile lor 
trupeşti. Hrana era de neconsumat, încât acea doamnă își 
stâmpăra foamea cu bucăţile de pâine ce i le arunca senti- 
nela de pază — un glotaş milos — pe neobservate, pe be- 
tonul temniței comune. Nu voi abuza de indulgenţa Alteţei 
Voastre Imperiale, continuând cu înşirarea infinitelor fapte 
de brutale atrocități, ce le-au avut de suferit românii. Ape- 
lurile, plângerile deputaţilor români, la contele Tisza, nu dă- 
deau nici un rezultat. El se arăta înţelegător, dar se scutea 
de răspundere, spunând că nu se poate amesteca în condu- 
cerea războiului, în Transilvania. Organele administrative sunt 
silite să execute ordinele ce le primesc de la comandantul su- 
prem al oastei din Transilvania. 

Arhiducele mă întrerupse, întrebându-mă: 

— Cine era comandantul suprem? 

— Alteță imperială (pozând că îmi dau silinţa să îmi 
amintesc), nu-mi pot aduce aminte... Era, în fine, o perfi- 
die maghiară acea tactică a contelui Tisza. Ea urmărea să 
înstrăineze pe româfii de armată, care era a Împăratului, ca 
să vadă românii că puterea nu e la Împăratul, ci la dânsul, 
reprezentantul „națiunii dominante“. Nu în dinastie ci în 
maghiari trebuie să se încreadă naţionalităţile Ungariei. În 
toate județele erau români luaţi la ochi și familii în sufe- 
rinţă. Cu cât:se prelungea războiul, nemulţumirile s-au răs- 
pândit şi [s-au] adâncit. Tactica lui Tisza, cu învinuirea co- 
mendurii superioare a armatei din Ardeal, a produs o slă- 
bire a sentimentului dinastic... 

— Cine era în timpul acela comandant suprem al arma- 
tei în Ardeal?... (stă pe gânduri, eu fac parcă m-aş gândi, 
fără a-mi putea aduce aminte), deodată exclamă: nu am fost 
eu?.., Ba da, eu am fost! 

Parcă atunci îmi adusei aminte: 

— Da, Alteță Imperială, adevărat, acum îmi reamintesc, 
Alteța Voastră Imperială aţi fost comandant suprem... 

Arhiducele, cu vioiciune: 

— Da, trebuie să recunosc că am făcut greşeli, bănuin- 
du-i pe români. Eu nu-i cunoșteam şi am fost greşit infor- 
mat asupra lor. Însă, în decursul războiului, am avut ocazia 
să mă conving ce popor brav sunt... şi ce soldaţi minunați, 
mai cu seamă având sub comanda mea regimentul de grăni- 
ceri din Caransebeş, un regiment de eroi, soldaţi admirabili. 
Și am învăţat să-i iubesc şi să-i apreciez (schätzen) pe ro- 
mâni... Și ce crezi, cum ar vota românii, în cazul unui 
plebiscit, pentru Austro-Ungaria ori contra rămânerii în 


183 
www.dacoromanica.ro 


monarhie, adică sub dinastia lor moștenită (angestimmte Dy- 
nastie521)? 

— Dispoziţia mulțimilor depinde de multe impondera- 
kile. În cazul dat e greu de prevăzut rezultatul unui plebis- 
cit. De exemplu, un ţăran român batrân, care şi-a pierdut 
doi fii şi un ginere şi el însuşi a fost obligat să facă „muncă 
de război“ (hadimunka), povestindu-mi jalea lui, a oftat: „Pen- 
tru noi, românii, nu mai este dreptate. Ar trebui să ne cău- 
tăm o alta ţară şi un alt împărat“. Dar totul ar depinde, na- 
tural, de faptul dacă plebiscitul s-ar face în deplină liber- 
tate ori nu. Noi, românii, ne avem tradiţiile procedurale po- 
litice. Poporul îşi alege delegaţii după circumscripţii electo- 
rale. Aceştia, întruniţi în „Conferință Naţională“, sunt auto- 
rizaţi să ia hotărâri în numele întregii naţiuni. Judecata in- 
telectualilor poate să fie cu totul alta decât a mulțimilor. 
“Mulţimile uşor se lasă conduse de sentimente, pe când inte- 
lectualii cântăresc oportunitatea politică. 

— Și cum s-ar comporta reprezentanţii aceştia ai româ- 
nilor? Care e părerea D-tale? i 

— Precum am spus, e greu de prevăzut. Totuşi, părerea 
mea este că, în cazul unui plebiscit făcut prin delegați, 
cinstit şi liber aleşi, dacă nu unanimitatea, dar aproape una- 
nimitatea voturilor ar fi date contra Ungariei (Arhiducele 
a tăcut, dus pe gânduri, eu am continuat, întrerupând tace- 
rea penibilă). Cu permisiunea preaînaltă a Alteței Voastre 
Imperiale, mi-aş permite să Vă atrag atenția asupra unor 
anomalii: 

Arhiducele, cu vioiciune: 

— Pofteşte, pofteşte. e 

— Dualismul a fost fatal pentru monarhia totală (Gesam- 
mtmonarchie). În perioada dintre 1848 şi 1867, sub diferite 
metode de stăpânire ale Monarhului, toate popoarele au pu- 
tut beneficia de egal tratament legal şi le-a fost dat sa pro- 
greseze — cu tot absolutismul — pe baza afirmării naționa- 
lismului, în privința culturală, economică, socială şi politică. 
Acest proces a fost brusc întrerupt prin Dualism. 

Monarhia unitară a devenit o instituţie de stat herma- 
frodită: Legalitate în provinciile de dincoace de Leitha5%; ab- 
solutism al oligarhiei maghiare în Ungaria şi Croaţia-Slove- 
nia; frustrarea popoarelor nemaghiare de orice posibilitate de 
libertate politică, de orice validare naţională normală. Liceele 
noastre, organizarea bisericească, până și societăţile caritative 
de femei sunt datorite timpului când Împăratul era stăpân 
şi în Ungaria. Este caracteristic faptul că, de la moartea ma- 


184 


www.dacoromanica.ro 


relui arhiereu român, Șaguna, [din] 1873 încoace, nici unui 
roman nu i-a fost cu putinţa să aibă ocazia de a fi primit 
la Hofburg5%, în chestii politice. Încercarea de a supune Im- 
păratului un Memorand, printr-o Deputaţie, in numele popo- 
rului roman, a avut ca urmare pedepsirea cu temniţă a re- 
pre entanțţilor noştri. Generaţia mea, Alteță, s-a nascut şi 
a crescut ın mijlocul acestor împrejurări de tiranie politică. 

Va puteți imagina, Alteță Imperiala, ce stare spirituală 
stăpânea în privinţa ideii dinastice. Şi atunci, pe neaşteptate, 
a venit intervenţia înaltului defunct (des hochgottseeligen)2% 
arhiduce Francisc Ferdinand. Dânsul a chemat la sine repre- 
zentanţi de-ai românilor şi de-ai altor nemaghiari, informân- 
du-se călduros de soartea popoarelor persecutate din Unga- 
ria. Astfel, fiind bine şi autentic informat, a putut trezi spe- 
ranțele lor în zile mai bune şi a izbutit să dea un nou im- 
puls sentimentelor că, totuşi, ar putea veni din nou timpuri 
când impăratul va fi iarăşi stăpân şi în Ungaria și va putea 
face dreptate. Dispariţia Lui şi suferinţele îndurate de ro- 
manii ajunși VogelfreiSl, în timpul războiului, au distrus acele 
nădejdi. Ceea ce, cu permisiunea Alteţei Voastre Imperiale, 
mi aş permite să Vă sfatuiesc, este — fiind autorizat să vor- 
besc sincer, parcă aş vorbi cu Maiestatea Sa — ca pe viitor, 
membrii Dinastiei şi Maiestatea Sa să nu tolereze de a fi 
impiedicaţi de clica maghiară, de a se informa numai prin- 
tr-insa asupra stărilor politice din Ungaria. Să se emancipeze 
de această tutelă interesată și să ia contact şi cu celelalte po- 
poare din Ungaria, în public, nu în mare taină, cum a fost 


silit sa o facă — der hochgoitseelige — arhiducele Francisc 
Ferdinand. O judecată dreaptă şi obiectivă nu poate rezulta 
decit pe urma ascultării ambelor părți. 7 


Arhiducele mă ascultase vădit impresionat. Tăcând eu, 
cl mă privea cu ochi îngândurați, pierduţi în reflecţiunc, iar 
apoi, deodată, îndreptându-se în fotoliu, izbucni: 

— Da, ai dreptate, recunosc, s-au făcut multe greşeli, 
neiertate. Am şi eu partea mea de vină, am greşit şi eu în 
privinţa românilor. Vor trebui să fie îndreptate stările. Te rog 
să le spui, din partea mea, că voi stărui ca M. Sa să fie pe 
viitor informat corect asupra nemulțumirii românilor. Am 
fost în rătăcire (Irrtum) când, în loc de a le asculta plânge- 
rile îndreptăţite, am dat ascultare numai acuzelor ce li se 
aduceau... 

A urmat o tăcere penibilă, căci nu mai aveam ce să-i 
spun. Alunecam cu mâinile încet, peste perniţele braţelor 
fotoliului. Audienţa ţinuse bine peste o oră. Afară aștepta 


185 
www.dacoromanica.ro 


magnatul din Croaţia, Goldiş şi aghiotantul. Arhiducele s-a 
ridicat şi, petrecându-mă până la uşă, îmi zise: 

— Îţi mulţumesc pentru lămuririle ce mi le-ai dat. Și, 
dându-mi mâna, m-a concediat. 

Trăsura ne aştepta. Până la hotelul „Jägerhorn“ nu i-am 
spus lui Goldiş decât că am satisfăcut instrucţiunile date de 
colegi. În gând am recapitulat conversaţia, iar în faţa priete- 
nilor am redat-o. (Seara mi-am făcut notițele.) Apoi s-a re- 
dactat de Hodža un comunicat pentru presă, acceptat de toţi 
cei prezenţi. Erau cuvinte fără conţinut, vorba urgurească: 
semmit sem szolt mondván . . 532 


Pe când arhiducele Iosif, jucând rolul ingrat de rege, mai 
încerca să formeze un cabinet cu grăsunul conte Hoios53, 
încercare absurdă, citeam seara ziarele, în „Cate Jägerhorn“. 
Auzeam prin uşă că în vestibulul hotelului se petrece mişcare. 
Deodată intră un domn în mare grabă, alergând la mine. 
„D-le deputat, v-am văzut prin fereastră — zise el agitat — 
scuzați, ştiu că sunteți medic. Vă rog să veniţi să-i daţi un 
prim-ajutor unui rănit, pe care l-au adus încoace“. Am ieşit 
numaidecât. Vestibulul era ticsit de oameni. Pe un scaun şe- 
dea un tânăr de cca 28—30 de ani. Dintr-o rană cam de 10 
cm, pe creştetul capului, curgea sângele abundent. Am în- 
cercat să apropiu marginile rănii cu o batistă şi am sfătuit 
ca rănitul să fie transportat, cât de urgent, la clinica chi- 
rurgicală. Tot domnul care mă chemase, îmi spuse că ma- 
şina ce staţiona la poarta hotelului este a unui redactor, care 
stă la masă în restaurant. Am alergat în restaurant şi ne- 
cunoscând pe redactor, am strigat numele lui. El s-a anunţat 
iar eu l-am rugat, prezentându-mă, să permită ca mașina lui 
să transporte pe rănit până la spitalul „Rochus“, ceea ce 
dânsul a aprobat imediat. Cum mă prezentasem, fără a-i 
da mâna, văzând-o plină de sânge m-a întrebat ce s-a ın- 
tâmplat. Nu ştiam nici eu, dar am aflat că „poporul“ Buda- 
pestei, care a voit să treacă la Buda, peste podul suspendat 
(Lânczhid5%), spre a face o demonstraţie în fața palatului 
regal, a fost împiedecat de jandarmi călări. Voind să treacă 
înainte călăreţii au dat drumul cailor şi au tras la lovituri cu 
săbiile, respingând şi împrăștiind poporul. „Poporul“ erau 
masele puse la cale de smintitul conte Károly M., farma- 
cistul I. Földes, abatele I. Hock, Béla Kun şi complicii lor, 
cărora le ardeau călcâiele pentru o Ungarie independentă, 
„democratică“. 


186 
www.dacoromanica.ro 


Astiel, am ajuns în situaţia să-mi scald mâna în primul 
sânge unguresc ce s-a vărsat în revoluţia din toamna anului 
1918, în Ungaria. Bietul tânăr rănit, ce vină a avut, ca să 
cada pradă unei iluzii deşarte? 

Apropo, referitor la M. Károly, nu pot reţine o reflecţie. 
Ultimul generalisim al ultimului Rákóczi% a fost strămo- 
şul acestui descreierat, M. Károly. Acela a încheiat cu împă- 
ratul pacea-de la Sătmar, prin capitulare. Nu e dovedit do- 
cumentar dacă acea capitulare a fost rezultatul neputinței 
de a continua revoluţia, ori al unui acord prealabil, aprobat 
de Rákoczi. Rămâne însă un fapt, că din averea lui Rákóczi, 
confiscată de împărat şi împărţită între magnații rămași cre- 
dincioşi, imense latifundii i-au fost cinstite fostului genera- 
lisim al lui Rákóczi, strămoșul lui Kâroly. 

x 
* * 


Multe atitudini şi fapte ale omului sunt determinate de 
componente sufleteşti, rezultate din impresii vechi, uitate, 
adormite undeva în subconştientul instinctelor. Spre a putea 
pricepe ce m-a înduplecat să declanşez cel mai formidabil 
scandal, pe care l-a văzut Camera Ungariei și a relata desfă- 
şurarea etapelor, mă văd silit să înşir cronologia genezei cau- 
zelor subiective şi urmările pe care le-a provocat. Pe când 
eram copii, în clasele primare la Cluj, tata locuia într-un 
apartament modest, de două camere şi bucătărie, din curtea 
vechii noastre case. Vreo 4—5 odăi separate din aceeaşi curte 
erâu locuite de studenţisă: Cum tata atribuia mare importanţă 
nutritivă laptelui, se îngrijise ca două bivoliţe și o vacă, bune 
de lapte, să fie instalate în grajdul casei. Mentorul lor ,„Pu- 
țântică“ din Olpret, mulgând belșugul ugerelor, casa era pre- 
văzuta permanent, pe lângă lapte, și cu smântână, lapte 
acru, sămăchişe (brânză de vacă) și unt. Între tata şi stu- 
denţii locatari, curând se născu o relaţie familiară. Colegi de 
ai lor, de la diferite facultăţi, au ajuns, prin ei, oaspeţi de 
toate zilele la noi. Fiind casă de văduv, băieţii nu erau stân- 
jeniţi. Tata cânta, acompaniindu-i la pian pe cântăreţi, pe 
violonişti, încât întruna se improvizau mici concerte. Fireşte 
că, pe lângă libertatea mediului, vor fi contribuit la familia- 
rele vizite şi muzica şi obiceiul casei de a le oferi perma- 
nent toate victualiile557 disponibile, tata bucurându-se de ex- 
celentul apetit ce-l dovedeau tinerii săi prieteni. Unul şi altul, 
când ajungeau la câte un examen ori nu dispuneau de o taxă 
de înscriere, ştiau că nu apela zadarnic la tatăl meu. Pe 
atunci, şovinismul maghiar era în statu nascendi. 


187 
www.dacoromanica.ro 


După ce Francisc Iosif îl spânzurase în efigie, Andrâssy5%8 
senior izbutise să fie acceptat — datorită simpaticei protecţii 
a Împărătesei — ca pe cel mai de încredere bărbat politic 
maghiar. Împreună cu Fr. Deak59, Andrássy — servial cola- 
borator al politicii de îndepărtată scadenţă, ţesută de Bismark 
— reuşi să se impună ca stăpânul Ungariei. Prin dualism, pu- 
terea în Monarhie trecu în Austria în mâna elementului etnic 
german, iar dincoace de Leitha sub dictatura oligarhiei ma- 
ghiare. Amăgit prin formule de drept public şi încătuşat in 
jurămintele ,„Diplomei Imperiale“, cât şi ale încoronării, Fron- 
cisc Iosif, din stăpân, deveni tot mai mult un promotor al 
pangermanismului. În acelaşi timp, susținând „mâna liberă“, 
cedată în scopul himerei dezlănțuite a maghiarizării fără ră- 
gaz, s-a pretat să fie urzitorul iredentismului popoarelor ne- 
maghiare din Ungaria. Prin anii 1880—1890, curentele sovi- 
niste se simțeau încă relativ suportabil. Era timpul organi 
zării cadrelor fundamentale ale sistemului maghiarizării mc- 
todice, pe cale instuţională, sub masca liberalismului. 

Relaţia otrăvită mai târziu, între maghiari şi români, in 
Clujul şovin şi intolerant, nu era virulentă pe atunci, în 
afară de şcoală (vezi căluşerul și bătuta, dansate de mine ın 
costum împodobit cu tricolor românesc, cocardă tricolora pe 
căciula Mihai Viteazul [şi] în opinci). Publicul maghiar, care 
a asistat la „balul şcolii de dans“ a lui Holländer, a aplaudat 
călduros dansul valah al copilului de 10 ani. Casa tatălui 
meu cra frecventată nu numai de studenţi români, ci şi de 
colegi maghiari de ai lor. Între ei se găsea şi consăteanul lui 
Pálfy Gyula, Györffy Gyula. Experiențele mele din clasele 
primare, făcute la unguri, le-am descris în cadrul unui discurs 
rostit la bugetul instrucției publice, în Camera maghiară, la 
1907. Continuând apoi liceul, împreună cu fratele meu Ioan, 
la saşii din Bistriţa şi la liceul român din Braşov, amintiri!e 
jignirilor suferite, de dragul însuşirii limbii maghiare, la 
Cluj, au devenit tot mai palide, acoperite de reminiscentele 
caldei camaraderii, de egal între egali, cu conşcolarii sași și 
români. 

Ca studenţi, prin primele semestre la Viena, ne găseam 
în vacanţa de vară acasă, la Olpret. Într-o zi, pe la ora 2, 
sosi poşta. Luând-o tata în primire, ne întinse „Tribuna“. 
Domnia Sa, conform obiceiului păstrat prin decenii, citi mai 
întâi „Gazeta Transilvaniei“. Apoi, scoțând din ambalaj un 
volum luxos, citirăm toţi trei: Györffy Gyula, Politikai sza- 
tirdk0. Nouă, băieţilor, nu ne spunea nimica acest titlu. Însă 
tata, vădit plăcut impresionat, zise: „Săracul Györffy, ce om 


188 
www.dacoromanica.ro 


de treabă. Se vede că i-a ajutat D-zeu să ajungă la creangă 
verde. Și-a adus aminte că i-am fost om bun când se lupta 
cu sărăcia. Îmi pare bine de acest semn de recunoştinţă şi 
amintire. Sunt aşa de puţini cei care nu uită“. Şi, punând 
deoparte cartea lui Györffy, continuă — fumând liniștit — 
lectura „Gazetei“. Noi băieţii însă, curioşi să cunoaștem poe- 
ziile satirice, începurăm să frunzărim volumul. Deodată ın- 
trerupserăm liniştea idilică: 

— Frumoasă amintire îți dovedeşte, tată, acest poet. Iată 
mandatul poştal şi invitarea să-i trimiţi prețul cu întorsul 
poştei. 

— Bine, bine, are dreptate, tipărirea va fi costat cine 
ştie cât. Mi-ar fi părut rău să primesc gratuit... 

Şi în loc de a înapoia volumul, a expediat banii, cu toate 
cele ce au urmat. Anume aceste „satire politice“ ale lui 
Györffy, nu erau nici poezii, nici satire, nici politice, ci erau 
o colecţie de brutale bârfeli şi insulte ia adresa naţiunilor 
nemaghiare din Ungaria. Nemţii, slovacii, sârbii, românii 
erau luaţi pe rând și Stropiţi cu zeamă de gunoi, stoarsă 
dintr-un suflet de brută. 

Interesant şi caracteristic, pentru sentimentele întregii clase 
conducătoare maghiare, se prezenta fapiul că fiecare astfel 
de „satiră“ se distingea printr-o dedicație de identificare ideo- 
logică, din partea unei somităţi a ştiinţei, literaturii ori [a] 
vieţii publice maghiare. În fruntea acestora, pilduitor se pre- 
zenta cardinalul-primat Claudiu Vaszari (slovac renegat). Prima 
față bisericească din statul Sfântului Ștefan nu a între- 
lasat să piardă ocazia de a se afişa ca mare patriot maghiar. 
Ungaria era Regnum Marianum, având pe Sf. Maria de pa- 
troană. Totuşi, primul ei slujitor de altar, lepădându-şi fa- 
riseismul creştin, a ţinut să se solidarizeze cu solfataruliti 
lui Györffy. Cartea era editată pe hârtie de lux, cu tipar spe- 
cial şi detorată de autografele facsimilate ale celebrităților ma- 
ghiarimii, drept recomandaţie. Ca specimen voi reproduce 
prima strofă a „satirei politice“, dedicată neamului româncsc. 


A Mokânyok 


Gézengúz nép valitok kezdet óta, 

Azt sem tudjátok, honnan jöttetek, 
Csak annyi áll, hogy ennek a hazának 
Egy ellenséggel több lett veletek. 
Befogadott, de.meg is jegyzett népünk, 


189 


www.dacoromanica.ro 


Mert irva áll vajdătok homlokán: 
Húzd meg magad a mamaliga mellett 
S nu fácse lárma moi mokâny5t2 


(Versurile se găsesc în întregime în procesul-verbal al 
şedinţei Camerei, de la începutul lui aprilie 1907 şi în zia- 
rele budapestane). îi 

Fratele meu, Ioan, pe atunci în Academia Orientală“ (con- 
sulară), din -Viena, era adânc revoltat şi scârbit de toate prac- 
ticile şi metodele politicii „tradiţionale“ austro-ungare. Ca 
intern al Academiei era supus disciplinei regulamentare, care 
îi impunea o atitudine de rezervă, greu suportabilă firii sale. 
Acest complex de dependenţă îşi căuta descărcare şi diver- 
siune în discuţii politice cu mine şi cu colegii mei români. De 
asemenea, o uşurare în scrierea de poezii, pe care eu le ex- 
pediam „Tribunei“, la Sibiu. Cele mai multe au apărut sub 
pseudonimul „Nucleolus“ (eu semnam „Nucleus“). „Excelenţa 
Sa Nr. I“; „Ex. Sa Nr. II“; „Ex. Sa Nr. III“, biciuiau dispozi- 
ţiile diferiților miniștri unguri, contra memorandiștilor şi con- 
tra activităţii Partidului Naţional Român. Pentru poezia ,„Mi- 
hai Viteazul“, „redactorul de paie“5% al Tribunci, [ca] „res- 
ponsabil“ a primit 3 luni de închisoare de stat. Lira politică 
a lui loan a fost singura care a răsunat pe atunci viril în 
coloanele presei noastre. Restul versurilor epocii au fost dul- 
cegării amoroase şi văicăreli rimate, pentru soarta crudă ce 
o îndură românul. Cum loan citise A Mokanyok, plecă cu 
cartea lui Györffy în grădină. De pe timpul claselor primare 
la Cluj fel] nu avusese de a face cu „limba statului“, decât 
în orele şi cu tezele de limbă maghiară, prescrise şi la liceele 
confesionale săsești şi româneşti. Totuși, izbuti să scrie o 
ripostă care, ca limbă, idei şi artă versificatoare, kate în 
limba maghiară fabricatul lui Györffy. Cei ce ştiu ungureşte 
şi cunoscând trecutul luptelor ardelene dintre cetele lui Iancu 
și unităţile lui Hatvâny (la 1848)% pot înţelege aluziile şi vor 
aprecia. 

Tata, care dispunea, pe lângă excepţionalul său simţ mu- 
zical, de o subtilă pricepere critică în chestii literare, a pri- 
mit acest răspuns spontan dat de Ioan, ca o satisfacție pen- 
tru purtarea bădărană a lui Györffy: 


A Magyarok 


Gézengúz ncp valátok kezdet óta, 
Azt sem tudjátok, honnan jöttetek, 
De annyi áll, hogy ennek a hazának 


190 
www.dacoromanica.ro 


Adáz 6rdâgeive lettetek. 

Tiz átkos század óta élősködtök, 

Mint vérszomja poloskák e hazán 

Es sokat türt, de semmit sem felejtett, 
Mert czinye mintye a Román. 

Hiába hods honvédek Jáncu ellen, 
Hiába kös tyukászok vittanak, 

Turini szent Kossuth s Hatvâni végre 
Esküszegéshez folyamadtanak; 
Esküszegést bosszult meg Jáncu népe, 
Esküszegést bosszult meg a Mokány, 
Mert békés nép, de védelmezi jogát, 
Es czinye minte a Román. 

Hiába minden, minden, elveszesz te, 
Jogtipró ázsiai söpredék, 

Hiúba alkudozol Isteneddel, 

Hogy öseid jövőd megbünhödék, 

Ok, saját vétkükért biinhădtek akkor, 
Te, vétkezel e század alkonyán 

Es feltámasztod botorul a bosszut, 
Mert czinye mintye a Román!5® 


Scenele descrise s-au petrecut în familie, pe la 1893 —- 
1895. Cartea lui Györffy a stat undeva la Olpret, într-un 
colț de bibliotecă, împreună cu răspunsul valah instantaneu, 
dat în cea mai savuroasă limbă maghiară. 

Anii s-au scurs, uitasem de mult pe Györffy şi „satirele“ 
lui. Prin 1907, la începutul primăverii, deputații români ho- 
tărâsem începerea combaterii dârze, în Cámeră, a legilor de 
maghiarizare prin şcolile primare, prezentate spre dezbatere 
de contele A. Apponyi. Mai întâi a fost pusă pe ordinea de 
zi, legea referitoare la şcolile primare de stat. 

Luând cuvântul, am ţinut un discurs de.4 ore, adică în- 
treaga şedinţă, onorat de continua avalanşă de întreruperi 
insultătoare, deşi lipsite de spirit. Pentru mine era o plăcere 
să vâr — cu câte o aluzie ori [o] vorbă — fumul ironiei în 
viesparul şoviniştilor. Zbierăturile lor îmi stimulau dispozi- 
ţia şi improvizaţia /de riposte. Când viceprezidentul Șt. Ra- 
kovszky5%5 (slovac renegat şi celebru duelgiu), după regle- 
mentarele avertismente că timpul de dezbatere s-a terminat, 
îmi retrase cuvântul — declarând şedinţa închisă — eu toc- 
mai spusesem: „Onorată Cameră, după expunerea introduc- 
tivă a discursului meu, voi trece acuma la partea meritorie 
a proiectului de lege“. Riposta prezidială, prin retragerea 


191 
www.dacoromanica.ro 


cuvântului, a urmat prompt, dar tot atât de prompt şi 
protestul meu în contra violării libertăţii mele de cuvânt, în 
mijlocul scandalului înscenat de deputaţii maghiari şi a apro- 
bării colegilor români şi slovaci naționaliști. La dreptul vor- 
bind, eram vesel că se terminase reprezentaţia. Patru ore de 
expunere, pe aceeaşi temă — cu o singură pauză de 5 mi- 
nute — oricâte variaţii, citate şi riposte la întreruperi ai în- 
treţese, obosesc nu numai respiraţia ci şi picioarele. 

La scurt timp după acea şedinţă a urmat la dezbatere 
proiectul de lege asupra maghiarizării şcolilor confesionale, 
adică nemaghiare. Într-o zi de sâmbătă, între alţii, colegul 
Vasile Goldiș rostise un discurs minuţios pregătit. Departe 
de a fi ironic şi liber de orice aromă tăioasă, analiza legea ca 
proiesor, considerând numai interesul pedagogic. Camera, plic- 
tisită, îşi manifesta indiferentismul prin părăsirea incintei. 
Abia mai rămăseseră câţiva inșşi, povestind printre scaunele 
pustii. Am simţit că, în loc să continue cu întreruperi şi scan- 
dal, majoritarii -coaliţioniști primiseră ordin să demonstreze 
prin absenţă, că nu le pasă de obstrucţia noastră. Căci, des- 
pre şediniele furtunoase, publicul putea să afle din ziare şi 
să aprecieze activitatea noastră. Ucigandu-ne prin tăcere, 
guvernul putea” neutraliza efectul luptei noastre. Astfel, de 
ea«mplu, despre discursul lui Goldiş, tot reportajul presei nu 
relata decât: „luând cuvântul deputatul Goldiş (naţionalist 
român) a vorbit contra“. Atât. Eram cu toţii revoltați, îndeo- 
scLi şi pentru faptul că inscenarea tacticii schimbate urmase 
tocmai în ziarele de duminică. 

Luni veneam eu la cuvânt. Duminică după-amiază, mă 
aşezai la maşina de scris spre a-mi dactilografia dispoziţia 
cronologică a discursului de mâine-zi. Ca să dau o pildă dras- 
tică contra politicii de maghiarizare, prin şcoli, mă hotărâ- 
scm să citez [în] paralel strofele din A Mokanyok a lui 
Györffy şi acelea din A Magyarok, al cărui autor — mie ne- 
cunoscut — nu putea fi decât un român care, datorită școlii 
maghiare, stăpânea perfect limba maghiară. Pe când copiam 
versurile, intrară în birou Lenica şi Lencica. Ambele, oricât 
de straine de limba ungurească, totuşi, citind titlmile celor 
doua poezii, au avut impresia ca mă las condus de un gând 
rău. Şi au început să mă avertizeze să nu mai fiu agresiv 
in discursurile parlamentare. Eu însă le-am răspuns: „Să nu 
fiu agresiv? Am să le dau o lecţie răsunătoare! N-au să 
aşeze la oglindă ceea ce am să le servesc“. Văzând cerbicia 
mea, nu au mai stăruit. 

Discursul meu din ziua următoare nu a ţinut decât cca 


192 
www.dacoromanica.ro 


2 ore. După ce vorbisem ca 11/, ore, sala se golise aproape de 
tot. Atunci am trecut la inutilitatea forțării maghiarizării 
prin şcoli: „Singurul rezultat ce se obţine prin această poli- 
tică ește că românul — stăpânind limba maghiară — ripos- 
tează tot în urgureşte când este insultat. Ca pildă înspăimân- 
tătoare am să vă comunic două poezii“. (Am citit titlul şi 
editura cărţii lui Györffy şi spusei că deodată cu cartea primi- 
sei şi un răspuns care, cu tot anonimatul, nu poate fi atri- 
buit decât penei unui român.) 

Apoi începui să citesc, alternând, câte o strofă de-a lui 
Györffy şi câte una de-a anonimului. A. Vlad, impresionat, 
zise; „las-o dracului, a fost destul“... eu însă continuam. 
Prezidentul mă provocă să termin, dar eu mă grăbii să ter- 
min hodorogind tot mai repede textul. Era uzul în cameră 
că stenografii încetau să scrie când un orator cita, ca apoi 
„să ia textele citate şi să le copieze, la locul potrivit în discurs. 
Abia terminasem, stenografii luară, ca de obicei, tot mate- 
rialul meu de citate, astfel şi copiile celor două poezii. 

Oratorul primea, îndată după terminarea discursului, în- 
tregul text dictat dactilografelor, după stenograme. Acest 
serviciu funcţiona cu cea mai mare perfecțiune. Un steno- 
graf recitea în prealabil dactilograma şi corecta eventuale 
greşeli de topică, limbă etc., apoi, bătrânul şef făcea ul- 
tima revizuire, prezentând-o autorului, care avea dreptul să 
facă corecturi şi modificări. Toată această procedură tre- 
buia terminată până în seara aceleiași zile. Noaptea se ti- 
părea întregul proces-verbal  stenografic al şedinţei. Dacă 
oratorul era împiedicat ori renunţa să-şi revizuiască discursul, 
se mulțumea cu corecturile efectuate de biroul stenografilor. 
Astfel, procesele-verbale stenografice puteau fi expediate în 
toată ţara — cu primele trenuri, fără amânare — ca anexe 
la „Monitorul Oficial“. Căci principiul tradiţional parlamen- 
tar, legal, era că dezbaterile din Cameră nu-i priveau numai 
pe cei prezenţi, ci acestea trebuiau aduse la cunoștința întregii 
opinii publice. Acest serviciu al Camerei ungare era mai ire- 
proșabil organizat chiar decât acela al corpurilor legiuitoare 
engleze. (El păstra şi pe calea aceasta aparențele falacioase 
“ale constituţionalismului democratic, deghizând fondul or- 
ganizaţiei feudale, asigurat prin jurământul regal cu ocazia 
încoronării, înspre sus, iar prin legea şi procedura electo- 
rală, înspre jos. De fapt, răspândirea dezbaterilor parlamen- 
tare, in sânul maselor maghiare, servea scopul ațâţării per- 
manente a spiritului de forndă şovină contra „Vienei“ şi con- 
tra nemaghiarilor.) 


13 — Memorii, vol. II 193 


www.dacoromanica.ro 


Înainte de şedinţă, colegul deputat, Novac, mă rugase ca, 
terminând discursul, să-i fac un serviciu: un frate al său, 
găsindu-se în tratament la institutul din Angyalfăld5, să 
iau contact cu medicii, spre a mă informa asupra stării bol- 
navului. Eu, neavând ambiția să ajung membrul Academiei 
Maghiare de Ştiinţe, prin discursuri pieptănate — corectând 
provincialismele ardeleneşti — cum răspundeam a batjocură 
sfătuitorilor, am preferat, şi de data aceea să las stenografi- 
lor corectura şi revizuirea discursului. Îndată după ce ur- 
mase la cuvânt proximul deputat, părăsii Camera spre a mă 
duce la îndepărtatul institut Angyalföld. 

Trecând prin culoarul lung îi întâlnii pe deputaţii I. Cio- 
can58 (bun român, deşi guvernamental) şi R. Schuller (sas şi 
vechi prieten încercat al meu). Mă oprii un moment la ei. 
„ki -— zisei — au fost unii colegi care au crezut că voi pro- 
voca un scandal monstru prin cele două poezii, dar s-a tre- 
cut cu somnolenţă asupra lor“. Ambii îmi răspunsera ca dacă 
ar fi fost de excepţionat ceva, ar fi făcut-o prezidentul, aver- 
tizat de stenografi. Nu se mai poate reveni... Am plecat şi 
"m-am reîntors acasă abia după 3 . Lencica zăcea în pat cu 
febră. Era începutul poliartritei, de care a suferit luni de 
zile. După ce mâncasem, obosit cum eram şi eu, m-am imn- 
tins, moţăind vreo oră. Apoi am plecat la Cafe Jägerhorn sa 
mă întâlnesc cu prietenii. (După plecarea mea, la 12, canad 
Ştefan C. Pop uză de pauză, şi redeschizându-se ședința, în- 
fieră atitudinea mea. Apoi vorbi Apponyi, mă apară Maniu. 
In fine, se hotărî ca în ziua următoare să mă prezint în 
faţa Camerei.)- 

Toţi m-au întâmpinat îngrijoraţi despre „ce va urna“. 
Am plecat apoi la „Club“, o odaie a locuinței mele din strada 
Kiraly Păl-ne, colț cu Váczi Kărut5%9, Au venit şi slovacii 
şi sârbii. Aceştia doi — Musitski şi Manoilovics — au deschis 
discuţia. Foarte îngrijoraţi, au propus ca eu să-mi exprim re- 
gretele în fața Camerei şi să cer omiterea — din procesul-ver- 
bal al şedinţei — a versurilor ofensatoare pentru maghiari. 
Eu am susținut că dacă acel citat ar fi fost interpretat ca 
neparlamentar, desigur ar fi intervenit prezidentul. Dân- 
sul însă m-a avertizat să citesc mai tare numai când eram 
cu cititul pe sfârşite, pe când la începutul lecturii nu a făcut 
nici o observaţie, ba deputatul Ugron, când am accentuat ne- 
cesitatea unei înţelegeri, ca introducere, a făcut o întreru- 
pere aprobatoare. De asemenea, a fost ascultată în linişte 
citirea titlului cărţii şi a poeziilor, numirea editurii unde a 
apărut etc. 


194 


www.dacoromanica.ro 


. Totuşi, şi colegii români şi cei slovaci s-au solidarizat 
cu sârbii. Nu am mai discutat ci i-am lăsat să vorbească. Ei 
l-au rugat pe Maniu să redacteze declaraţia ce ar îi trebuit 
s-o rostesc în Cameră, în şedinţa de mâine-zi. Conform re- 
gulamentului, un deputat putea fi condamnat de a da expre- 
siune „regretului său“ în faţa plenului (nu scuze). Cuvântul 
megkövetni e un arhaism greu de tradus exact, „megkövetni 
a Hăzat5 nu însemnează a cere iertare, scuze Camerei, ci 
o nuanţă a exprimării regretului față de plen. Am făcut ob- 
servaţia că din partea colegilor mi se cerea mai mult decât 
„megkovet6s“, decât maximul la care m-ar fi putut condamna 
însăşi Camera, la cererea prezidentului. Manoilovics stăruind 
din nou pe lângă Maniu, acesta începu să dicteze formula 
scuzei mele. Am ascultat cât l-am ascultat, apoi l-am între- 
rupt: 

— Voi ştiţi că metoda mea nu este învățatul unui discurs, 
pe de-a rostul. Eu îmi notez anumite idei, în cuvinte lapi- 
dare — pe hârtie ori în memorie — îmi aranjez citatele pe 
care vreau să le intercalez, iar restul improvizez. Cu mult 
înainte de a îi deputat, de când eram student şi până astăzi, 
am fost şi [am] rămas un improvizator. Cum vă închipuiţi, 
că la noapte, eu voi avea dispoziţia să memorez subtilele 
exerciţii de stil, pe care voiţi să mi le puneţi în gură, prin 
Maniu? 

M-au întrebat: 

— Dar atunci cum vei vorbi, ce vei spune? 

— Nu ştiu, veţi auzi mâine, voi spune ceea ce îmi va 
dicta inspiraţia momentană. 

Ne-am despărţit. A rămas numai Ștefan C. Pop. Dânsul 
urma ca primul orator la cuvânt, în Cameră. Invocând toate 
argumentele posibile, dânsul a stăruit să merg numaidecât 
la tipografia „Atheneum“ şi să dispun să fie eliminate versu- 
rile imprimate în zaţ-ul discursului. S-au mai dispus aseme- 
nea corecturi de [către] oratori. 


— Ştiu şi eu, dar în acord cu prezidentul şi la ordinul 
lui. Altcum înseamnă o falsificare. i 

El a continuat până ce, în urma refuzului meu categoric, 
brutal, a plecat şi dânsul. ` 

Obosit şi plictisit m-am aşezat lângă patul Lencicăi şi am 
încercat să mănânc din tocana cu mămăligă. Abia îmbucasem 
o înghiţitură, când sună telefonul. Era Ştefan. Invocând fap- 
tul că mâine va trebui să vorbească, mă rugă să plec ime- 
diat la tipografie şi să dispun omiterea versurilor lui Györffy, 
cerând ulterior aprobarea prezidentului. Dacă refuz, el mă 


195 


www.dacoromanica.ro 


face răspunzător pentru toate consecinţele ce ar urma pentru 
cauza noastră, cât şi pentru el personal. Dialogul devenise 
dramatic, până ce i-am promis, în fine, că voi pleca, fără 
amânare, la tipografie. 

Hala mare la „Atheneum“ era pustie. Meteurul5l a ple- 
cat la cinematograf, îmi spuse în fine un muncitor. La ce- 
rerea mea l-a chemat pe meteurul substitut. Acesta a obiectat 
că necunoscându-mă nu-mi poate satisface cererea. Atunci, 
spre a termina incidentul, îl întrebai dacă îl cunoaşte pe re- 
dactorul Lakatos? Confirmând el că da, mi-a declarat că e 
gata să primească identificarea mea prin Lakatos. Acesta cra 
redactorul parlamentar al ziarului „Az Ujság“52?, Ne-am ur- 
cat cu ascensorul de bagaje până la etajul ultim. Intrând în 
cabinetul lui Lakatos, i-am comunicat scopul deranjului noc- 
turn, rugându-l să constate identitatea mea. „Dl. deputat 
Vaida“, răspunse dânsul, arătând asupra mea. „Vă mai pot 
servi cu ceva?* Mulţumindu-i i-am zis „noapte bună“. 

Liftul greoi ne-a coborât, împreună cu muncitorul, în 
sala culegătorilor. Tovarăşul meu, mânuind cu dibăcie o scoabă, 
a început să desprindă versurile din coloana zaţ-ului. Nu au 
trecut nici două minute când, alergând în mare grabă, un 
om de serviciu trimis de Lakatos opri procedura. Şi până 
atunci fusesem indispus de hărțuielile anterioare, dar tare pe 
poziție şi dârz. În acel moment însă m-a cuprins un fel de 
senzaţie de clarviziune a scenelor care au urmat să se pro- 
ducă. Era pe la miezul nopţii când am ajuns în pat. 

Dimineaţa, fix la ora 10 am intrat în incinta Camerei. 
Sala, lojile şi galeriile erau ticsite, până la ultimul loc. Nicio- 
dată, în timpul obstrucţiei „Coaliţiei“ contra lui Tisza, nu a 
fost măcar aproximativ o astfel de înghesuială. Șovinismul 
maghiar era setos să savureze un Autodafe5% aranjat de re- 
prezentanţii naţiunii contra unui eretic valah. Rumoarea era 
ca un zumzet alor mii de roiuri în zbor. M-am așezat la 
locul meu, singurul liber. Mi-l desemnaseră de la începutul 
sesiunii, în şirul celor din urmă, sub arcada lojilor, primul 
spre dreapta, a culoarului de intrare către mijlocul sălii. Ni- 
ciodată nu vorbisem din acel loc, din cauza că acustica şi 
dimensiunile sălii înghiţeau vocea, silindu-te să o ridici [cu] 
eforturi obositoare. Mergeam înainte la un scaun liber, de 
obicei la locul din stânga, având pilastrul arcadei în spate. 

Înainte de a intra în ordinea de zi, prezidentul I. Justh55t 
a schiţat incidentul crimei me.e, dându-mi cuvântul spre a-mi 
expune apărarea. Ridicându-mă, am fost întâmpinat cu ur- 
lete, însutit de tumultuoase, ca întreruperile reglementare, care 


196 
www.dacoromanica.ro 


fragmentau discursurile mele. Norocul meu că mă obişnui- 
sem cu acestea, încât, pe cât mă impresionaseră la început, 
pe atât — un fel de sentiment sadic — îmi oferea compensa- 
ție şi îmi stimula dispoziţia combativă. De data aceea am 
avut şansa că scandalul unanim al majorităţii îmi dădu ră- 
gaz să-mi redobândesc calmul deplin. Căci, în faţa unei si- 
tuaţii necunoscute, fantezia mea funcţionează prea vertigi- 
nos în imagini, pe când în vederea realităţii periculoase ori 
penibile, obsesia îmi dispare. În fine, prezidentul izbuti să 
stabilească liniştea. Abia pronunţasem însă tisztelt Ház555, 
când vuietul izbucni din nou şi răcnete furioase pătrundeau 
prin uraganul de glasuri: „Înainte!... Nu sta ascuns!... La- 
şule! ...«. Părăsindu-mi atunci locul, eu mă dusei pe culoar 
în jos, mai întâi până la şirul băncilor din mijloc, apoi, după 
câtva timp, până îndărătul fotoliului ministrului de interne, 
contele I. Andrassy, în mijlocul sălii. Nu voi încerca să redau 
nici ceea ce am spus, nici neîntrecutele zbierăte şi explozii 
unanime, care au acompaniat discursul meu — dacă poate 
fi astfel numit. Tot ce am spus am spus calm şi liniștit. Intre 
împrejurările normale, conţinutul putea fi rostit în câteva mi- 
nute, dar abia izbuteam să încep o propoziţie căci scandalul 
[reizbucnea] acoperind vacea mea, [aşa că] aşteptam să treacă 
valul. 

Sărmanii stenografi, au prestat cu adevărat o operă de 
artişti, reuşind totuşi să întocmească procesul-verbal. Două 
momente petrecute în timpul Autodafe-ului meu mi se par 
mai remarcabile. Când în mijlocul improvizaţiei mele — vor- 
beam liber — am zis: „am rostit eu de multe ori lucruri mai 
grave...%, atunci s-a născut un Vacarm de ţipete şi insulte 
care le-a întrecut pe toate de până atunci. La sfârşitul ple- 
deariei mele, când am terminat cu declarația că nu am avut 
intenţie ofensatoare, dar fiindcă a fost astfel interpretată ati- 
tudinea mea, megkövetem a Házat, s-a repetat din nou ura- 
ganul: „Afară cu el, să renunţe la mandat!“ şi diferite po- 
recle din regnul animal se amestecau în concertul de Tohu- 
wabohus6. Eu, uşurat,. stăteam liniștit. Prezidentul constată 
că expunerea mea nu a fost satisfăcătoare. De aceea propune 
Camerei să-și exprime dezaprobarea contra mea. În preseară 
se hotărâse ca, în caz de vot, colegii să se abţină. 

Când deputaţii săriră cu toţii în picioare, la propunerea 
prezidentului, [în] afară de Maniu și Jaso Mârksic (ţăranul 
sârb), veni secuiul Nagy Györffy şi, ridicând piciorul, zise: 
„Scoală-te, porc de sârb, de altcum te scol cu piciorul“, iar 
cinstitul ţăran se ridică. Atunci m-am întors spre Maniu, ru- 
gându-l româneşte: „scoală-te şi tu, să se termine reprezen- 


197 


vw 


www.dacoromanica.ro 


taţia“. După ce se ridică şi el, prezidentul enunţă că unani- 
mitatea Camerei şi-a pronunţat dezaprobarea contra mea. 

Seara, la club, s-a hotărât ca un timp oarecare să absentez 
de la ședințele Camerei, spre a nu le face imposibilă activi- 
tatea colegilor. Oricât de inofensiv îi descriam Lencicăi cele 
întâmplate, totuşi, ea, zăcând cu febră în pat, mai arunca 
privirea în câte un ziar. Eu eram îngrijorat de relaţia mea cu 
Moștenitorul. De aceea am plecat la Viena, de unde m-am 
întors după câteva zile. La Belvedere nu se schimbase nimic 
în privinţa încrederii faţă de mine (vezi corespondenţa de la 
Brosch). 

După suspendarea şedinţei, ieşind în culoar, deputatul 
Betegh Imre, din judeţul meu, om de peste 50 de ani, pe 
care nu-l cunoşteam decât din Cameră, veni în mijlocul în- 
vălmășelii și, luându-mă de braţ până la ieșire, îmi oferi ast- 
fel scutire contra unei eventuale agresiuni patriotarde. Se 
găseau și între unguri oameni înţelepţi. 

Redeschizând şedinţa Camerei, după plecarea mea, pre- 
zidentul a dat cuvântul contelui Apponyi, ministrul cultelor 
şi instrucției publice. Acesta, înfierând purtarea mea, şi-a. 
exprimat regretul că regulamentul Camerei nu dispune de 
nici o pedeapsă, pentru a putea fi aplicată contra mea, în 
afară de reprobare. E] speră însă că voi fi având simţul dem- 
nităţii şi recunoscând că m-am făcut culpabil de incompa- 
tibilitatea cu publicae honestatis’, îmi voi trage singur con- 
secinţele, renunțând la mandat. Apoi au improvizat, în co- 
Misia de imunitate, contra mea şi stenografilor, acuza că 
versurile ar fi fost contrabandateS58 în procesul-verbal al şe- 
dinţei şi au hotărât ca ele să fie scoase din acesta (Aceeaşi 
hotărâre a luat-o şi prima Cameră română, contra discursului 
prezidentului său de vârstă, altruistul şi distinsul boier ba- 
sarabean, Stroiescu, discurs rostit cu ocazia constituirii. Parcă 
neruşinarea minciunii, prin meschine falsificări, ar putea 
ucide adevărul). 

Colegii au hotărât în unanimitate ca eu să nu mai merg, 
câtva timp, la Cameră, spre a putea ei continua combaterea 
legilor lui Apponyi. În intervalul până la aniversarea jubi- 
leului de 40 de ani al încoronării lui Francisc Iosif, ca Rege 
Apostolic al Ungariei — reîntors după câteva zile din Viena 
— am stat pe acasă, îngrijind de Lencica şi participând la 
consfătuirile clubului. După-amiază mergeam la cafenea şi 
jucam şah. Apropiindu-se jubileul regal, conform programu- 
lui, Regele sosea în preziuă la Budapesta, spre a participa la 
slujba de mulţumire, că bunul Dumnezeu l-a învrednicit de 


198 


www.dacoromanica.ro 


lunga domnie, pentru binele Ungariei și al Națiunii maghiare, 
Pe lângă parăzi, discursuri şi alte deşertăciuni, fireşte şi Ca- 
mera trebuia să-și exprime sentimentele „de adâncă lealitate 
faţă de regele încoronat“ (koronás király). 

Cu cât se apropia ziua solemnă, istorică, pentru Ungaria, 
mă socoteam, frământându-mă gândul că o astfel de ocazie 
nu poate rămâne neexploatată în interesul cauzei naţionale. 
Puteam noi să ne zbatem organizând poporul, candidand de 
deputaţi, înfruntând — noi şi alegătorii noştri — toate cioc- 
nirile cu jandarmeria, toate ticăloşiile organelor statului: pri- 
mari, notari comunali, pretori, pădurari etc., liberi din ordi- 
nul guvernului de a comite orice abuz în alegeri, pentru ca, 
ajunşi câţiva inşi în Cameră, să fim insultaţi, cuvântul nostru 
să rămână nesocotit, ilogalităţile dovedite să fie aprobate ca 
acte de patriotism. Pe cele sate, de prin coclaurile noastre, 
zadarnic se zbăteau eroic bieţii români, perseverând în lupta 
pentru dreptate. Zadarnic rosteam noi sute de mii de discursuri, 
Camera onora prin tacere activitatea noastră. „Biroul de co- 
respondență ungar“ informa cu succes, prin presă, toată străi- 
nătatea, că în nici o ţară, nici în Anglia, nu este o viaţă liberă 
constituţională ca în Ungaria, iar „agitatorii“ români şi slo- 
saci sunt elemente reacționare care, spre a putea exploata 
poporul, susțin nemulțumirea în sânul lui, pentru a-l îm- 
piedica să accepte păşirea pe calea culturii și prosresului, pe 
care guvernul dorește să le conducă. 

Când se abate prin Transilvania câte un corespondent de 
ziar englez, la 10—20 ani, ori unul francez. (Raoul Cheradam), 
uşor cade pradă informaţiilor, falsificate ru cea mai rafinată 
dibărie, prin organele statului, înstrunate pe aceeaşi coardă 
a neîntrecutei perfidii maghiare, desăvârșită datorită practicii 
perfecţionate în decurs de generaţii (O capodoperă, în privința 
aceasta, este discursul de acuză ţinut contra lui Aurel C. Po- 
povici, la procesul „Replicei“, de procurorul Alexandru Jezsen- 
szky şi răspândit — tradus în mai multe limti apusene — 
prin lojile franecmasonice. 


Iar Împăratul? De când a murit marele mitropolit Andrei 
Șeguna, nici un singur fruntaş politic român nu a mai putut 
intra pe poarta Hofburgului, la audienţă. Pentru noi e o bat- 
jocură inscripția de pe acea poartă: Iustitia regnorum funda- 
menium!%9 Bismark a pregătit viitoarca Germanie Mare, 
promovând crearea Dualismului. Nemţii domină politica în 
Austria, ungurii în Ungaria. Sfârşitul nu va putea fi decât 
o stăpânire pangermană, ori o distrugere a monarhiei prin 
naţiunile slave şi nemaghiare. Pe unguri îi susţine şi „echili- 


199 
www.dacoromanica.ro 


. 


brul european“, în frunte cu împăratul Wilhelm al II-lea. 
Nouă ne rămâne singura nădejde, mult calomniatul Francisc 
Ferdinand. Pe el îl urgisesc şi prietenii maghiarilor şi ai lui 
Wilhelm: evreii. Roma catolică, ostilă României ortodoxe, va 
susține pe moştenitorul de tron, simpatizant cu românii? Pen- 
tru nemți noi aparţinem categoriei minderwertige Nationen360. 
Pentru francezi, italieni şi englezi, maghiarii sunt „naţiune 
cavalerească“, nobilă, națiunea marelui revoluţionar contra 
lui Metternich! şi a „Sfintei Alianțe“ habsburgo-prusaco-ţa- 
riste. România oploşită în Tripla Alianţă, satelită Austro-Un- 
gariei. Noi? Primitivi — necunoscuţi, În faţa acestei stări de 
lucruri, ce putem conta — cu vorbăriile noastre, tipărite şi 
rostite de asupriţi — în combinaţiile politice europene? Nu 
existăm ca factor de forță, abia ne ştie lumea că trăim ca 
ciobani, prin munţii Ardealului, păzind turmele şi vânând urși 
cu securea. Ce înseamnă toată truda mea, la ce serveşte in- 
triga la Viena, alergările prin toate ţinuturile de acasă, cu 
trăsura, [cu] maşina, pe jos, lupta parlamentară, directoratul 
„Luptei“ şi articolele publicate în ziar sau prin Deutsches 
Volksblatt, Reichspost52 şi alte foi, audienţele la Francisc 
Ferdinand, rapoartele ce le bat la maşină pentru dânsul, in- 
formarea lumii politice vieneze, de la Lueger la Kadisch, a 
celei bucureştene de la Regele Carol I, I. I. C. Brătianu până la 
C. Mille?563 

Trebuie fapte! Ocazia se oferă. Va fi ce va fi... Ce fru- 
mos şi potrivit, după sute şi sute de ani, este şi în cazul meu 
ceea ce — conform redării lui Salust — a grăit Catilina, în 
fața tovarășilor săi conjuraţi: None emori per virtutem pra- 
estat, quam vitam miseram atque inhonestam, ubi alienae 
superbiae ludibrio fueris, per dedecus amittere?%4 Și în cazul 
acesta opportuna res cecidit35, ocazia unică ce nu e permis 
să rămână nefolosită .. . 

Aşa s-a întărit în gândul meu hotărârea să nu scap mo- 
mentul, pentru a depune — de jubileul Împăratului — carta 
mea de vizită pe masa Maiestăţii Sale, în numele românilor, 
după ce decenii de-a rândul ai noştri au încercat zadarnic 
să aştearnă memoranduri „la treptele înaltului tron“. Pla- 
nul meu nu l-am comunicat nimănui. Când a sosit Împăratul, 
publicul gură-cască stătea înşirat pe parcursul dintre gară şi 
palatul din Buda. Era o zi senină. Am privit şi eu alaiul. 
Întâlnindu-mă cu redactorul Anda, de la „Pester Lloyd&566, 
în stat împreună de vorbă. De adio m-a întrebat în trea- 
căt: 

— Ist es wahr das Herr Abgeordneter, morgen ins Parla- 
ment gehen?567 


200 


www.dacoromanica.ro 


La care eu, cu zâmbet ironic i-am răspuns tot în treacăt: 

— Ich möchte wiedermal gern bei Sacher speisen sagte 
Moritz. Hast du den schon bei Sacher gespeist? fragte sein 
Freund. Nein, aber ich habe schon ofter gemocht .. 568 

Era un jidan plăcut şi dispunea de un organ de clarvi- 
ziune gazetărească. 

Seara, după ce plecaseră ceilalți colegi deputați, am ră- 
mas singuri, Mihali, Maniu şi cu mine. Deschizând pupitrul 
mesei am scos cartea contabilităţii cheltuielilor „Luptei“: 

—- Vă rog — zisei — să faceţi socotelile. Am avansat 
pentru achitarea tipografiei şi expediției ziarului vreo 5—6 
mii de coroane. Mâine merg la Cameră. Nu ştiu ce se va 
mtâmpla. După ce am cheltuit destul pentru politica româ- 
nească şi am condus ziarul, nu aş vrea să-mi rămână familia 
fără mijloace în Budapesta. De aceea, voi veţi aranja .resti- 
tuirea sumei pe baza decontării. 

Ei stăteau surprinşi. Am închis cartea în pupitru şi i-an: 
întins cheia lui Mihali. Amândoi au început să mă asedieze 
cu vorbe că e dreptul meu să merg la şedinţă, că nu se va 
întâmpla nimica etc. Eu răspunsei: 

— Dacă voi sunteţi siguri că mâine, pe vremea aceasta 
vom putea conversa tot atât de liniștiți ca și acuma, şi că eu 
voi fi în dispoziţia să fac socotelile, bine. 

Am scos portmoneul, dar înainte de a aşeza cheia în- 
tr-însul, i-am mai întins-o lui Mihail. Dânsul a luat-o fără 
a mai zice un cuvânt, Petrecându-i la uşă, le-am zis noapte 
bună. La 9:/ dimineața am găsit la Cafe Jägerhorn vreo 5 
colegi. Stantepede%% s-a hotărât — la propunerea lui C. Bre- 
diceanu — ca Mihali şi Brediceanu să plece la Cameră, spre 
a-i anunţa prezidentului că mă voi prezenta la şedinţă. Pe 
la 93/4, când era să plec, Şt. C. Pop zise că vine cu mine. Eu 
i-am răspuns: 

— Tu ai 5 copii şi eşti luat la ochi, să vină cu mine Laţi, 
căci el nu are copii, 

Goldiş s-a executat numaidecât. Ne-am urcat într-un cu- 
peu cu un cal, iar când trăsura porni, el zise să ne facem 
crucea... şi, luându-și pălăria din cap, îşi făcu cruce. Si- 
multan cu dânsul, cu aceeaşi seriozitate solemnă, executai şi 
eu acelaşi gest mistic, 

Trecând primgarderoba din stânga, intrai singur în ascen- 
sorul larg. Câteva clipe l-am aşteptat pe Goldiș, care însă 
intrase prin garderoba din dreapta. Ascensorul se opri re- 
pede la etajul II], iar eu coborând, mă pomenii faţă în faţă 
cu perechea Dr. Meheş din Vârșeț, condusă la şedinţa Came- 


201 
www.dacoromanica.ro 


rei de Caius Brediceanu. Ne-am salutat foarte sumar, căci 
eu trebuia să trec prin culoarul lung, ca să ajung la locul 
meu din sala de şedinţe. De aceea, îl rugai pe Brediceanu să 
mă însoţească. Cu toate că era ora 10 fix, în sală nu erau 
mai mult de 50—60 deputaţi. Dintre ai noștri — nefiind avi- 
zaţi — în afară de Mihali şi Maniu se. găseau de faţă, pe 
cât îmi aduc aminte, numai I. Suciu, A. Vlad, Gh. Popovici, 
V. Goldiș şi A. Novac. Lencica zăcea în pat cu febră mare, 
încât fiind o zi fierbinte de vară, ca să nu bănuiască reîn- 
toarcerea mea la Cameră, îmbrăcasem un costum de mătase 
albă. Totuşi, întrebându-mă unde mă duc, îi spusei că tre- 
buie să conduc o deputaţie de moţi din Munţii Apuseni, la 
Ministerul de Finanţe. Ea se miră că am îmbrăcat acel cos- 
tum. Am reuşit însă să-i înlătur orice suspiciune, căci îmi 
cunoştea obiceiul de a merge la Cameră în costum închis. 
Cum în toată incinta eram singurul „corb alb“, observai că, 
vrând-nevrând, potenţasem senzaţia şi prin costum, pe lângă 
întoarcerea mea. 

Minutele treceau încet. Prezidentul Justh, extrem de punc- 
tual, deschidea totdeauna şedinţa la ora 10. Trecuse însă 10 
Şi 1/4, fără ca membrii biroului să intre la tribună. Deputaţii 
din incintă povesteau liniștiți, când intră primul-ministru 
Wekerle. Trecând pe lângă scaunul meu se opri şi dându-mi 
mâna cu un bună-dimineaţa, zise „ai venit?€. Ridicându-mă, 
l-am resalutat și am răspuns: — Da, trebuie să-mi fac da- 
toria faţă de alegătorii mei. Dânsul a coborât la fotoliul său. 
Abia a stat însă un moment și ridicându-se a ieşit din nou 
din sală, trecând pe lângă mine. Arătătorul orologiului din 
faţă parcă stătea pe loc, iar Mihali și cu mine ne terminasem 
de mult pofta şi tema de conversaţie. Totuşi, situaţii de ten- 
siune sufletească, provocate prin așteptarea relevării eveni- 
mentului necunoscut, dau simultan şi senzaţia trecerii acce- 
lerate a timpului. Deodată, Wekerle intră din nou şi se opri 
lângă mine: 

— Te rog — zise el — să pleci din Cameră, căci mă tem 
să nu provoace scandal prezenţa ta. Astăzi aş dori să decurgă 
în liniște serbarea Maiestăţii Sale. Vino mâine şi îți garantez 
că nu se va întâmpla nici cel mai mic incident. 

Stăeam lângă dânsul răspunzându-i: 

— Am fost destul absent. Trebuie să-mi reiau împlinirea 
îndatoririlor de deputat. 

— Te rog să-mi faci mie personal serviciul amical, să 
amâni pe mâine reîntoarcerea ta. 

— Excelență, cum puteţi cere ca acuma eu să plec, după 


202 
www.dacoromanica.ro 


ce toți deputații prezenţi şi publicul din lojile ticsite, ne-au 
văzut vorbind. Aş fi timbrat cu drept cuvânt de laş și de- 
zertor de la datorie. Regret sincer că nu vă pot îndeplini do- 
rinţa. 

El a ieşit din nou afară. Ora înaintase. Pe la ora 101% 
intrară apoi în sală, prezidentul şi miniştrii. Justh dispuse 
citirea sumarului şedinţei precedente. Când declară ședința 
deschisă, începu zarva pe toate băncile ocupate între timp. 
Se agitau mai cu seamă zmeii aripii stângi, căci afară de noi 
— cei 15 români, 7 Slovaci şi 4 sârbi, naționaliști — toţi de- 
putaţii coaliţionişti erau guvernamentali. Luând cuvântul Eit- 
ner Zsigmond (neamţ maghiarizat în prima generaţie), re- 
voltat, dădu expresie indignării sale, cum de cutează să fie 
prezent în Cameră, un ins care a ofensat națiunea, fapt com- 
promiţător pentru Cameră. După el se ridică la cuvânt Râth 
Endre (neamţ maghiarizat, fiul unui fost primar al Buda- 
pestei, din sămânță şvăbească). El, un omuleţ cât un pumn, 
bălăuc5”, vibrând de emoție patriotică, declară sumar că de- 
putaţii nu pot permite să se dezbată, cât timp în incintă pe- 
trece individul, care s-a încumetat să pângărească demnita- 
tea NAȚIUNII! Aplauze şi aprobări furtunoase izbucniră iar 
prezidentul părăst-tribuna, ieşind din sală. (Prin absenţa lui, 
incinta pierdea caracterul oficial. Ceea ce urma să se petreacă 
devenea un fapt divers.) Plecarea prezidentului fusese, evi- 
dent, semnalul convenit în prealabil, pentru punerea în prac- 
tică a marii scene de senzaţie, oferită „naţiunii unitare şi in- 
divizibile maghiare“. O mare parte din deputaţi năvăliră spre 
mijlocul sălii şi se îmbulzeau să pătrundă în aleea din mij- 
locul băncilor, spre a ajunge la mine. Vlad şi Suciu, cu un 
pas mai aproape de mine, încercară să le ţină calea. Proptiţi, 
fiecare cu câte un picior în bănci şi ţinându-se zdravăn cu 
mâinile de pupitrele din dreapta şi stânga, ei au reuşit să 
reziste câteva clipe. Între timp, asaltanţii mai grăbiţi au să- 
rit peste bănci ori au înconjurat prin culoar și au intrat pe 
ușa din dosul scaunului meu. Unul, căruia Mihali “îi împiedica 
trecerea, sări sprinten peste el. În tot timpul acestor minute, 
eu şedeam liniștit la locul meu. Când însă haita ajunsese la 
mine, înconjurându-mă de toate părţile, ca zăvozii pe urs, m-am 
ridicat. Btăteam gata, cu un picior înainte, sprijinindu-mă 
pe celălalt, cum îmi dicta reflexul atitudinii de boxer, din 
copilărie, Gata de bătaie, aşteptam. În loc de bătaie au con- 
tinuat vociferări. Cei din apropierea mea strigau: „Cum ai 
cutezat să intri în Cameră?... Ce cauţi aici?,.. Pleacă în 
Valahia!“ şi asemenea strigăte cu care mă familiarizasem în 


203 
www.dacoromanica.ro 


mediul parlamentar maghiar. Eu răspundeam calm, dar ca- 
tegoric: „E dreptul meu şi datoria mea faţă de alegătorii 
care mi-au dat mandatul“. Dar această controversă, de drept 
constituţional, nu a decurs deloc academic. Vociferări din 
toate părţile pretindeau: „Afară cu el! Ce tot discutaţi cu 
ticălosul de trădător de patrie?%. Iar Vlad şi Suciu fiind îm- 
pinşi în lături, agresorii, aglomeraţi în gangul din mijloc, îm- 
bulzeau ca o coloană închegată pe cei care stăteau în faţa 
mea, Aceştia nici nu voiau nici nu puteau rezista torentului. 
Ca să nu fiu cotropit, tot păstrând ţinuta de gladiator, când 
pfalanz-ul”! era să mă atingă, eu făceam câte un pas cu 
spatele înainte. Ajuns la uşa care se găsea în imediata apro- 
piere, aceasta a fost larg deschisă iar cercul de oameni ce se 
formase în jurul meu, încolăcindu-se și tot evitând atingerea 
cu ei, mă pomenii în culoar. Acolo mă aştepta din toate păr- 
tile o mulţime enormă, cu răcnete. Oprindu-mă, Ráth Endre, 
iritat, îmi adresă din nou întrebarea, cum de am cutezat să 
mă reintorc în Cameră. Eu îi răspundeam calm. Oricât de 
scurt a durat acest intermezzo, totuşi s-a putut petrece o scenă 
de „luptă romană“, de trântă, de toată nostimada, unică în 
viaţa parlamentelor. Dintre tinerii titani gălăgioşi care îşi 
însuşiseră rolul de întrerupători şi insultători ai colegilor lor 
nemaghiari, mai activ dar şi mai caraghios era un jidănaş 
scurt şi gros, ale cărui trăsături de rasă dezminţeau numele 
său, neaoş maghiar, dobândit prin timbru de 1 coroană. Acesta, 
împotmolit în coloana care urcase spre mine prin gangul de 
mijloc, întârziase de la praznic. Ajungând la ușă, pe când 
eu polemizam cu Râth, voi să sară la mine, când zdravănul 
coleg deputat G. Popovici, protopopul Lugojului, luându-l în 
braţe, îl ridică în aer, cu un categoric „stai!“, Oricât se zbă- 
tea grăsunul, prota572 îl ţinu ca în cleşte, strângându-l de 
brâul roşu. Biruinţa asaltului înscenat pentru expulzarea mea, 
a suferit astfel, chiar în momentul apogeului victoriei, un 
debaclu, prin acel knock-out în aer, provocator de râs cal- 
mant. Dar toate aceste peripeții s-au desfăşurat vertiginos, în 
timp de 5—10 minute. În faţa uşii, Maniu răzbi să pătrundă 
până la mine, prin mulţime. El mă însoţi apoi, stând de-a 
stânga mea, pe când Râth mă întovărăşea de-a dreapta, iar 
mulțimea dindărăt, până la capătul culoarului lung dinspre 
bursă. Pe drum mă mai oprisem discutând cu Râth, dar to-. 
varăşii care îmi improvizaseră, în spate, garda de onoare, se 
grăbeau să strige: „Înainte, ce tot discuţi cu el? Afară“. So- 
sind la ușa cu geam, care dă spre trepte, mă oprii iarăși. 
Atunci o voce din mulţime strigă: „Acuma afară, riu-i mai 
facem onoarea să-l petrecem până la poartă“. 


204 
www.dacoromanica.ro 


Râth deschise larg uşa. Am ieşit fără întârziere, împreună 
cu Maniu. Coborând, m-am oprit zicând: „En fin seuls5%5,; tot 
mai plăcut e să fim singuri“. leşind din Cameră ne-am urcat 
într-o birjă elegantă. După ce l-am dus pe Maniu pe la ho- 
tel, am continuat drumul spre casă. Lenica, soacră-mea, pân- 
dea neliniştită la o fereastră de la etajul I. I-am povestit 
totul, iar Lencicăi i-am prezentat cele întâmplate ca un mic 
incident, fără importanţă, ca multe altele. Fireşte, am reușit 
să o împiedic să citească ziare. Lenica mi-a fost de un neuitat 
sprijin moral. Expunându-i situaţia şi concepţia mea, dânsa 
a aprobat, zicând: „Orice s-ar întâmpla, nu poţi proceda alt- 
fel. Dacă ai păți ceva, eu mă voi îngriji de copiii tăi şi de 
Lencica, poţi fi liniştit, câte zile voi avea“. În toate proble- 
mele, am avut într-însa o înţeleaptă sfătuitoare. Agerimea 
judecății ei întrecea capacitatea de judecată a celor mai mulţi 
bărbați. 


x E] 


Abia sosisem acasă [că] mi-a fost anunţat Anda, de la 
„Pester Lloyd“. Dânsul asistase la şedinţa tumultuoasă a Ca- 
mrerei. S-a interesat de ce voi face pe viitor, ce zic la su- 
gestia lui Apponyi ca să renunţ la mandat, de ce am fost în 
haină albă, ce spune soţia mea la toate acestea? Știind că nu 
va comite nici o indisereţie în ziar, dar că va referi directo- 
rului Singer, iar acesta, protipendadei politice şi financiare 
a Budapestei, i-am răspuns: 

— M-am hotărât, în ultimul moment să mă prezint din 
nou la Cameră. Ce rost au toate discursurile noastre şi scan- 
dalurile ce mi se fac? Afară de „P. Lloyd“, nici un ziar nu dă, 
măcar în rezumat, esenţa discursurilor noastre. Francisc Io- 
sit a şi uitat că mai sunt şi români pe lume. Pentru mine al- 
ternativa era simplă: ori mă prezint în Cameră ca un tole- 
rat, grațiat, ca să fiu veşnic sâcâit, pierzând siguranța păşirii, 
ori mă impun tare, prin afirmarea dreptului meu şi oblig 
Camera să-mi recunoască dreptul liber al cuvântului, nu de 
dragul meu, nici din spirit de toleranţă, ci din respect da- 
torat Maiestăţii Sale. Dacă însă guvernul va prefera scanda- 
lul — căci un Eitner, Ráth, Somogyi, popa Markos şi cei- 
lalţi imbecili inculţi cutează să facă scandal în această zi — 
dacă li se permite — atunci guvernul se blamează pe sine, 
ca lipsit de autoritate, blamează şi pe „Regele Apostolic“, 
care l-a adus şi-l ţine la putere. Jar mie îmi asigură o rein- 
trare în drepturile mele de deputat, cu atât mai triumfală, 
cu cât circul constituţional va fi mai destrăbălat. Lui Apponyi 


205 
www.dacoromanica.ro 


îi datorez recunoştinţă pentru fenomenala recomandaţie, ca 
să renunţ la mandat, invocând faptul pretinsei ofense comise 
de mine la adresa naţiunii maghiare, impedimentum publicae 
honestatis. Românii ţineau la mine, dar în urma primului 
scandal din aplilie, versurile ominoase5'4 mi-au urcat popu- 
laritatea şi [mi-au] sporit simpatizanţii. După ce românii au 
citit că acele versuri, în sine, sunt un impedimentum publicae 
honestatis, întâlnesc la tot pasul oameni care le-au învăţat pe 
de-a rostul. Astfel, mulţumită lui Apponyi şi scandalului de 
astăzi, cariera mea parlamentară abia acuma îşi porneşte as- 
censiunea. Culoarea hainelor întrebi, da? Nevastă-mea a lăsat 
să mi le facă din mătase chinezească. E rezistentă şi se poate 
spăla de orice pată. Am crezut că unul sau altul se va freca 
de mine în Cameră, încât am îmbrăcat, din precauţiune, ţe- 
sătura chinezească. Dealtcum, când am fost copil cultivam 
boxul în măsură moderată. Apoi am practicat provocările şi 
satisfacția aşa-numită cavalerească. Fiind acuma deputat ales 
de ţărani, ei nu m-au trimis în Cameră ca să dovedesc vir- 
tuţi de duelgiu ori de bătăuș. De aceea — precum i-am spus 
lui Șt. Rakovsky — nu am nici o dorință să trec de „cavaler“ 
în ochii domnilor, nici să devin un campion al duelului, ca 
dânsul, ci să rămân numai un simplu ţăran, cu însuşirile de 
omenie ale unui ţăran. În faţa unei astfel de filosofii, vei 
admite că aş fi suportat — ad majorem Hungarie gloriam5?5 
— cu plăcere şi câteva lovituri. Scandalul de azi, oricât l-ar 
retace Biroul de Corespondenţă Ungar, va atrage mai mult 
atenţia străinătății asupra problemei naţiunilor nemaghiare, 
decât o mie de discursuri de ale noastre. În privinţa soţiei 
mele, când e sănătoasă, ea se împacă cu soartea şi e solidară 
cu mine în bine și în rău. Durere, e bolnavă, astfel încât, 
pe cât pot, nu-i comunic toate aventurile parlamentare. 


Efectele scandalului s-au arătat curând. Din toate părţile 
soseau la redacţia „Luptei“, scrisori şi telegrame de solidari- 
zare, pe adresa mea. Am dispus să nu se publice ca să nu 
expunem lumea meschinelor şicane ale mărunţilor satrapi 
provinciali. Apoi am făcut cunoştinţă cu diferiţi corespondenţi 
de ziare mari din străinătate, care s-au prezentat la mine, în 
Budapesta şi Viena. Între ei, cel mai distins a fost Seton 
Watson (Scotus Viator), pe atunci absolvent al universității. 
Pe dânsul nu l-au putut duce în rătăcire nici străduinţele 
perfide ale lui Apponyi. A făcut cunoştinţă cu oameni poli- 
tici de-ai tuturor popoarelor din monarhia habsburgică şi 
prin studierea cu seriozitate, la faţa locului, şi-a dobândit 
cea mai temeinică cunoştinţă, dar şi pricepere, a problemelor 


206 
www.dacoromanica.ro 


naţiunilor negermane şi nemaghiare. Dânsul şi Henry Wick- 
ham Steed au fost, pe timpul Conferinţei, singurii englezi 
care au putut da sfaturi obiective, cu privire la necesitatea 
lichidării Austro-Ungariei şi în privința metodelor de acce- 
lerare a terminării războiului. Wilson, Lloyd George, Cle- 
menceau şi numeroşi alți bărbaţi politici — membri ai gu- 
vernelor engleze, franceze şi americane — erau ignoranţi ai 
problemelor din Monarhie, atât de încâlcite şi greu de pă- 
truns pentru un străin, probleme naţionale, sociale, econo- 
mice şi politice. Asupra rolului şi activităţii — determinante 
pentru cauza românească — ale acestor doi bărbaţi clar-vă- 
zători, va trebui să revin mai amănunţit. Observ, numai în 
treacăt, cât de lipsite de preciziune erau redactate punctele 
wilsoniene şi îndeosebi al X-lea: „vor trebui acordate (il 
conviendra)’ popoarelor Austro-Ungariei, cărora voim să 
le vedem asigurat locul (lor) între națiuni, facilităţile cele mai 
depline a dezvoltării autonome“ 

Însemna această redactare vagă: România întregită (Mare), 
cu Ardealul, Banatul, Bucovina și Basarabia? Iugoslavia Mare? 
Ceho-Slovacia? Ori un aranjament hermafrodit, graţie impo- 
tenților bărbaţi politici austrieci, expuşi tradiționalei violări 
politice, prin feudalii maghiari perfizi şi volnici, în detrimen- 
tul popoarelor negermane şi nemaghiare? Să recunoaștem însă 
verde că gândirea lumii politice internaţionale s-a putut adapta 
numai pe încetul stărilor create de victoria aliaţilor, eman- 
cipându-se de nebulozitatea concepţiei „echilibrului european“. 

Stăruințele neobosite şi rezultatele obţinute de către H. 
W. Steed şi Seton Watson, în culisele Conferinţei, nu vor 
putea fi apreciate niciodată, cu deplină recunoştinţă, de po- 
poarele eliberate ale Austro-Ungariei. Seton Watson a fost 
introdus la mine prin slovacul Stefanek, amicul lui Hodza. 
Cu oamenii politici fruntaşi din Viena, situaţia mea a ajuns 
de acum la o reputaţie și notorietate bine stabilite, a devenit 
de o intimitate liberă de reticenţe. Fie slavi, fie germani na- 
ționalişti, fie ei între ei contrari, ne întâlneam ca aliați fi- 
reşti, pe platforma antimaghiară comună. 


Francisc Ferdinand, în urma ordinului unchiului său, a 
trebuit să-l însoțească la Budapesta. Totuşi, găsise o moda- 
litate spre a-şi rhanifesta sentimentele antimaghiare. Pe când 
Francisc Iosif sosise în preziuă cu tren regal, moştenitorul 
tronului dispusese ca să-i ataşeze un vagon-salon, la ultimul 
tren de persoane şi sosise, din Viena la Budapesta, numai în 
dimineața zilei sărbătoreşti. De la gară se duse direct la bi- 


207 
www.dacoromanica.ro 


serica de încoronare, să asiste la slujba solemnă. Aflând des- 
pre scandalul din Cameră, se îndepărtă apoi, fără a saluta 
pe vreun demnitar — nici pe Primatele5?? — şi petrecu res- 
tul zilei, până la plecarea ultimului tren de persoane, la ami- 
cii săi, conții Karácsonyi. De aceştia îl legau amintirile în- 
tâlnirilor de odinioară de la Ecica-Română3, cu Sofia, con- 
tesă Chotek, devenită soţia sa, ducesă de Hohenberg... 

A urmat apoi vacanţa de vară, episodul întâlnirii şi con- 
versaţiei mele cu înaltul comisar guvernial Boer, iar toamna, 
şedinţa Camerei, în care — din ordin — prezenţa a fost tre- 
cută cu totul neobservată. Totuşi, când am luat cuvântul, 
ridicându-se voci: „Nu-l ascultăm, să plecăm!“, toţi deputații 
unguri au părăsit incinta. Rămas singur, cu 4—5 colegi na- 
ționalişti şi cu membrii biroului, mi-am rostit discursul stân- 
jenit prin lipsa gălăgiei şi întreruperilor, care îmi stimulau 
elanul. Aprobările prietenilor nu-mi serveau decât de un slab 
surogat. Întrebat de ziarişti ce impresie am avut în faţa sălii 
goale, le-am răspuns: 

— Eram copleşit de sentimentul mândriei, văzând că, în 
faţa unui singur valah, o tulesc la fugă atâția maghiari pa- 
triotici. Nu mă aşteptam să mi se facă o manifestaţie atât 
de solemnă. Nu știu dacă au fugit temându-se de cele ce voi 
spune, de exemplu, oarecari versuri, ori temându-se de ei 
înşişi, să nu comită din nou vreo prostie. 


Am descris, cu toate detaliile, circumstanțele aruncării 
mele din Camera budapestană. Am căutat să mărturisesc şi 
momentele subiective care mi-au determinat atitudinile în 
diferitele faze ale desfăşurării întâmplărilor. În parte, acele 
atitudini au fost premeditate, altele impuse prin dictatul im- 
pulsului declanşat instinctiv de situaţia momentului. Totuşi, 
bravând pericolul, am savurat satisfacția revanşei, pentru mul- 
tele insulte ce a trebuit să le suport şi pentru disprețul ma- 
nifestat al numeroaselor nulităţi, la adresa românilor. Dar, 
în definitiv, precum ei erau talmi-patrioţis724, mulți ca sânge 
iar toți ca mentalitate şi exteriorizare de sentimente, tot ast- 
fel, nici ura, nici fudulia lor nu erau veritabile, sincere, ci 
pozate şi de paradă, 

Revanşa mea întreagă am luat-o însă în 18 octombrie 1918. 
Cu ce plăcere pătimaşă am bătut la mașina Yost, în Olpret, 
textul „Declaraţiei“! Eram pregătit pentru suportarea orică- 
ror insulte, dar hotărât să dau acel aviz de ţinută unitară, 
solidară românilor — neorientaţi din lipsă de ziare necenzu- 


208 
www.dacoromanica.ro 


rate — pe calea stenogramei discursului meu, răspândit în 
toată ţara prin „Monitorul Oficial. i 

De altă revanşă am avut parte în audiența la arhiducele 
Iosif, când am putut să-i spun adevărul în fată acestui pseu- 
do-maghiar care, prin intrigile oligarhiei ungureşti visa să 
uzurpeze tronul României5'%, În schimb, nu mai mică mulțu- 
mire îmi procura, ca ministru şi prim-ministru, să-i primesc 
pe unguri cu deplină urbanitate, să vorbesc cu ei ungureşte, 
să le satisfac micile cereri. Ei suportau atitudinile mele ca 
umiliri, venind din partea unui valah, până ieri expus ne- 
cuviinţelor tuturor ţiflinderilor maghiari și talmi-maghiari. 

Li 


ko * 


La Conferinţa din Paris — 1919 — Brătianu și Take Io- 
nescu au dovedit abilitate mai subtilă, în relaţia lor faţă de 
Transilvania, decât 'sârbii prin Pasi€, ın cazul provinciilor 
foste austro-ungare. Pe când Pasit reprezenta, faţă de acele teri- 
torii, tactica dictatorială de cuceritoare a Serbiei (cu tot pactul de 
la Corftu)580, pe atunci Brătianu susținea şi admitea să facem ex- 
tinsă propagandă privind hotărârile spontane ale Unirii, prin 
adunările de la Alba Iulia, Cernăuţi şi Chişinău. Simultan 
însă, Consiliul de Miniştri din Bucureşti, în colaborare cu 
Consiliul Dirigent, urmărea tactica de a paraliza drepturile 
autonome ale administraţiei Transilvaniei „până la votarea 
Constituţiei“. De asemenea, şi ale Bucovinei, iar Basarabia 
era guvernată prin guvernul din Bucureşti, cu toată lipsa de 
înţelepciune în contact cu obiceiurile locale şi firea populației. 
În colaborarea mea cu Brătianu m-am văzut silit, în câteva 
rânduri, să iau atitudini hotărâte, făţişe, spre a impune să 
țină seama de interesele ardelene. După sosirea mea la Paris, 
asistam şi eu la întâlnirile din fiecare duminică, la ora 11, 
în salonul palatului Dreyfus, locuința lui Brătianu. Aceste 
întruniri nu aveau nici un rost. Cum la ele participau toți 
delegaţii și membrii referenţi specialişti, Brătianu nu comu- 
nica nimic important ci, terminând sumar, ne concedia. Sem- 
nificativă a fost atitudinea generalului Coandă — unul dintre 
cei 7 delegaţi români — care din prima duminică şi-a aran- 
jat situaţia. L-a întrebat pe primul-ministru dacă are să-i 
dea vreo însărcinare ori instrucţie, Primind răspunsul nega- 
tiv, îşi reluă libertatea pentru viitoarea săptămână, părăsind 
adunarea şi nemaibătându-şi capul cu necazurile noastre. Bră- 
tianu vorbea rareori în faţa mai multora. El chema la sine pe 
acela căruia voia să-i dea ʻo misiune şi aranja cu dânsul 
chestia între patru ochi. Tactica, fireşte, nu şi-o trăda, cu- 


14 — Memorii, vol. II 209 
www.dacoromanica.ro 


noscându-şi colaboratorii şi limbuţia lor bucureşteană. La în- 
ceputul colaborării cu Brătianu nu înţelegeam misterioasa lui 
rezervă şi reticenţă, în contact chiar şi cu cei mai vechi co- 
laboratori ai săi. Mai târziu mi-am dat seama cât e de nece- 
sar — spre a reuşi să ajungi la rezultatul dorit — ca strate- 
gia executării practice să rămână ferită de divulgare. _Aceaste 
nu se poate realiza decât uzând astfel de colaboratorii tăi, 
încât ei să rămână în necunoșştință de cauză, ori măcar ne- 
dumeriţi şi, executând parţial instrucţiunile primite, să con- 
tribuie la tactică, spre realizarea țintei urmărite, fără a bă- 
nui ce scop final urmăresc. Această atitudine de şef devine, 
cu timpul, prin obișnuinţă, o artă, însă are inconvenientul 
de a indispune pe colaboratori dacă este aplicată şi în cazuri 
lipsite de oportunitatea unei exagerate precauţiuni. 

Trecuseră vreo 10—15 zile când, stăruind eu pe lângă 
Brătianu să fiu prezentat oamenilor politici de seamă fran- 
cezi, dânsul a venit cu mine la PICHON?! şi l-a însărcinat pe 
Victor Antonescu — noul ministru român la Paris şi unul 
dintre cei 7 delegaţi români — să mă introducă la Clemen- 
ceau. Tonul și atitudinea lui Brătianu în decursul conversaţiei 
cu Pichon m-au surprins. Cum Pichon (ministru de externe) 
era un bătrân, care şedea ghemuit în scaunul de la biroul 
său, în faţa zdravănului prim-ministru român, el părea că 
se zguleşte intimidat. La această impresie contribuiau şi tonul 
şi privirea lui Brătianu, care aveau un timbru dojenitor. Pi- 
chon, calm, răspundea cu oarecare jenă, dezvinovăţindu-se, 
un vâj582 în comparaţie cu Brătianu. (Tema discuţiei o forma 
atitudinea guvernului francez în relaţia sa cu Comitetul Ro- 
mân — Take Ionescu, prezident — ca factor neoficial). Cre- 
deam că pe Brătianu îl indispunea faptul că guvernul francez 
stătuse de vorbă cu o grupare, neautorizat de dânsul, primul- 
ministru în funcţie. Ajutat de barba şi mustaţa ce-i acope- 
reau gura, Brătianu uza de variate mascări, spre a-şi subli- 
nia expunerea şi a da să se înţeleagă, prin mimică, nuanţa 
gândului său. Faţă de bărbaţii politici francezi, dânsul ra- 
reori manifesta o altă dispoziţie, decât aceea a amicului ne- 
mulțumit cu nedreptatea ce i se făcea României şi cu maltra- 
tarea la care e] însuşi era supus din partea lor. De aceea 
Clemenceau — „Tigrul“, omul de fire dictatorială, nu-l sim- 
patiza. Totuşi, poate că în multe situaţii să fi fost un avantaj 
— pentru cauza noastră — dârzenia intransigentă a primului 
nostru delegat, care se apăra şi riposta ca un zimbru din Car- 
paţi, asalturilor râsului francez — micul tigru european — 
din familia felinelor agresive. 


219 
www.dacoromanica.ro 


CLEMENCEAU ne primi, pe Antonescu şi pe mine, pe 
la ora 11, în biroul său. Se ridică, venind înaintea noastră şi 
dându-ne mâna înmănușşată, cu mănuşă de aţă, pe cap cu 
tradiționala șapcă [şi] ne oferi loc. (Se zicea că purta perma- 
nent mănuşile din cauza unei eczeme. Se poate însă că, fiind 
medic, pretexta numai eczema, ca să se scutească de o even- 
tuală infecţie, fiind zilnic silit să dea mâna cu nenumărate 
persoane.) Acest bărbat aspru ne-a întâmpinat cu amabilitatea 
proprie francezului. De statură mai mult submijlocie, mişcă- 
rile lui erau elastice, pline de vioiciune. Faţa lui avea o urmă 
de trăsătură mongoloidă, poate provocată și prin mustăţile 
ce-i arcuiau gura. Asemănarea lui Clemenceau cu Mihai Ve- 
liciu (memorandistul) era frapantă: statura, faţa, mustaţa, pri- 
virea, mișcările, ritmul vorbei, gesturile, ca la doi gemeni. 
Povestindu-i ocazional amicului meu, prof. dr. Marius Sturza, 
prima impresie ce-mi făcuse Clemenceau, impresie ce se re- 
peta de câte ori îl întâlneam, am primit următoarea infor- 
maţie: Veliciu, ca şi Sturzeştii, sunt familii din partea nu- 
mită „Tătarii“ a satului Şepreuş, din judeţul Aradului. Le- 
genda spune că la timpul său — oarecândva — ar fi fost co- 
lonizaţi acolo tătari. Eu, atunci: „Vreun prizonier, după lupta 
de pe Câmpia Catalană, va fi lăsat sămânță tătărească (mon- 
golică) în Franţa. Cum mendelismul aplicat la procreaţia 
umană e încă în scutece, știm totuşi atâta din experienţa in- 
tuitivă, că generaţii după generaţii, tipurile familiale alter- 
nează în urma noului sânge din partea femeiască. Totuşi, 
deodată, într-o generaţie, se iveşte prototipul caracteristic fa- 
miliar al unui răstrăbun ori răstrăunchi (un exemplu: buza 
habsburgilor; nasul semitic; ochii mongoloizi bohățeleşti, de 
origine ucrainieni etc. etc.). Genele şi cromozomii, care au 
căzut în adormire şi nemişcare, s-au impus, deşteptându-se 
cu forțe noi“. Considerând numărul omenirii pe suprafaţa glo- 
bului, nu mi se pare absurdă ipoteza ca Veliciu şi Clemenceau 
să -îi avut stră-străbuni mongoli ori mongoloizi, din acelaşi 
neam. Dispuneau ambii şi de trăsătura comună a unei ener- 
gii excepţionale, a calităţilor politice şi a farmecului oratoriei 
lor. 

ARISTIDE BRIAND locuia într-un fel de mansardă. Nu 
mă voi incumeta să încerc a descrie calităţile acestui om ex- 
cepțional al epocii sale. Ca vigoare şi frumuseţe retorică voi 
remarca numai o pildă dintre capodoperele sale oratorice. 
Este discursul de primire a germanilor în şedinţa Ligii Na- 
țiunilor. Ceea ce m-a surprins, oarecum straniu, cu prima 


211 
www.dacoromanica.ro 


ocazie când m-am prezentat la dânsul, a fost_observarea că 
tolera o ştirbitură în gură, lipsa unui dinte incisiv. 

VIVIANI" făcea impresia unui om de fire mai moale. 
Oratoria lui nu dispunea de [o] vigoare asemănătoare cu a lui 
Briand, dar era mai îngrijită ca limbă. 

R. POINCARFS%4 (prezidentul Rep. Franceze) făcea impre- 
sia de om exact, pedant, obiectiv, superior, însă lipsit de cu- 
rentul ce-l trezeşte oratorul în sufletul ascultătorilor, prin 
farmecul fluidului magia ce emană din cuvântarea sa. 

TARDIEU, mâna dreaptă a lui Clemenceau, neted în 
contact cu lumea, când mai cald, când mai rece, adaptat situa- 
ției. Până la plecarea lui Brătianu, când am rămas eu prim-de- 
legat (Diamandy a mai stat scurt timp, pasiv), Tardieu era 
sedus să creadă că ardelenii am fi pentru reîntronarea Habs- 
burgilor. Stăruind eu într-o discuţie cu redactorul Tavernier 
de la „Le temps“, cât de absurdă e izida55 de energie şi bani, 
pentru susținerea unei Republici Renane, pe când soluţia dez- 
binării germane era aşa de simplă, el a insistat să am o în- 
tâlnire cu Tardieu. Pe ziua următoare, înainte de masă, a şi 
aranjat această întâlnire. Începând eu cu criticarea Republi- 
cii Renane, Tardieu mi-a făcut reproşul că dorim reabilitarea 
Habsburgilor. Foarte surprins, să aud chiar din gura lui uh 
asemenea reproş, nu m-am lăsat impresionat. Îmi dădusem 
seama momentan că din ce parte primise astfel de informații. 
Am continuat să-i expun cum Republica Renană, chiar în 
cazul înfăptuirii ei, nu e viabilă. O dezbinare a Germaniei 
s-ar putea realiza numai pe o altă bază, întemeiată pe stări 
faptice existente. Anume, creând o Germanie catolică, cu Ba- 
varia ca centru şi prinţul Rupprecht? ca rege — şeful ca- 
sei de Wittelsbach — iar o altă Germanie luterană, cu o nouă 
dinastie, aleasă în înţelegere cu provinciile protestante, 
„De Habsburgi sunt sătule toate popoarele Austro-Unga- 
riei şi mai cu seamă noi, românii, care dorim Unirea cu Ro- 
mânia, sub dinastia regelui Carol I. Cine colportează alte 
informaţii, ori nu cunoaşte stările adevărate, îndeosebi în sâ- 
nul celor din Transilvania, Banat și Bucovina, ori se foloseşte 
de calomnii, ca să răspândească informaţii diametral opuse 
adevărului. Tardieu mi-a replicat că pentru ce nu dezmint, 
dind un interviu. L-am asigurat că am aflat, din gura lui, 
pentru prima oară de existenţa unui astfel de zvon şi că mă 
voi grăbi să dau, fără întârziere, dezminţirea, în formă de 
interviu. Sfătuindu-mă [apoi] cu ROBERT DE FLERS, i-am 
pus acestuia la dispoziţie un bogat material de informaţii, pe 


212 
www.dacoromanica.ro 


baza căruia ilustrul scriitor a publicat un admirabil şi docu- 
mentat articol de fond în „Le Figaro“, sub semnătura sa. 
Acesta a apărut simultan cu interviul meu (Tardieu nu a 
putut primi informaţiile calomnioase decât din anturajul lui 
Take Ionescu ori al lui I. I. C. Brătianu. Căci după plecarea 
primului-ministru român, bunul meu amic, devotatul său om 
de casă, V. Antonescu nu avea ocupaţie mai favorită, ca mi- 
nistru al României, decât să născocească a-mi crea greutăţi, 
prin fel de fel de meschinării, inventate cu bogată fantezie 
orientală). 

PHILIPPE BERTHELOT, subsecretarul de stat pentru ţă- 
rile sud-est europene, la Ministerul Afacerilor Externe, era 
un om rece, scump la vorbă. Fusesem de mai multe ori pe la 
el, împreună cu Brătianu în chestia tratatului cu minoritățile, 
apoi când m-am întors ca prim-ministru, ministru de externe 
si prim-delegat. Am descris în alt loc cum am izbutit să-l 
încălzesc, când cu intervenţia lui în favorul livrărilor, pe 
seama Budapestei, de lemne din Bihor şi a cartofilor. Un- 
gurii voiau să dea cartofii Vienei, contra armamentului din 
arsenalul acesteia (negociau contele Schönborn şi D-şoara 
Györffy). Isopescu-Grecul, ministrul nostru la Viena, aflase 
şi procurase dovezi, trimise mie de Maniu. Am redat con- 
versaţia mea „— cu actele în mână — avută cu Berthelot. Apoi, 
cea referitoare la Kamerer, şeful contabilităţii la Ministerul 
Afacerilor Străine etc.). 

LOUIS BARTHOU. Om sprinten, temperament viu, de cca 20 
ani, plin de viaţă, multă naturaleţe şi nonşalanţă în privinţa 
îmbrăcăminţii, ca de altcum și numeroşi alţi francezi (Cle- 
menceau, Briand etc.). Era, pe timpul Conferinţei, prezident 
al comisiei de reparaţii, al comisiei pentru afecerile externe 
a senatului francez, secretarul general al cooperativelor fran- 
ceze etc. etc. Întâlnirile cu dânsul erau întotdeauna fructuoase 
şi plăcute. Cea mai importantă a fost aceea, după reîntoarce- 
rea mea ca prim-ministru la Paris şi înainte de a pleca la 
Londra, când — invitându-l la Prunier5? — am luat masa 
înpreună şi i-am comunicat că englezii au luat contact cu 
U.R.S.S. (fără a-i spune că informaţia o deţineam de la Nitti). 

— Sans nous? De nouveau? Mais c'est trop58, a izbuc- 
nit, plângându-se de similare procedee unilaterale ale aliați- 
lor lor. Am temei să cred că totala schimbare a lui Ph. Berthe- 
lot, în privinţa Basarabiei, am avut să o mulţumesc acelei 
conversații cu Barthou. 

Când eram ultima dată la Ph. Berthelot, înainte de a pleca 


213 
www.dacoromanica.ro 


la Londra, el m-a concediat — petrecându-mă până la trepte, 
cu asigurarea: 

— Căutaţi să-i convingeţi pe englezi în chestia recunoaşte- 
rii Basarabiei. Din partea noastră veţi avea tot sprijinul. 

Când Barthou a trecut cu trenul, în drum spre Bucureşti, 
prin gara Cluj (1934), publicul neguvernamental a fost re- 
ținut pe peron, la mare distanță de vagonul ministerial. În- 
tâmplător stăteam între episcopii Hossu şi Ivan, reţinuţi şi 
ei, cu suitele lor, pe peron. Trenul era gata să pornească, 
dar Barthou făcu semn să oprească şi coborând de pe treapta 
vasonului, veni la mine, îmi adresă câteva cuvinte amabile, 
strângându-mi mâna şi se reîntoarse în vagon. Dăduse cu 
ochii de mine în ultimul moment. Astfel, francezul a zădărni- 
cit succesul izolării complete a lumii neoficiale române, aran- 
jată de diplomaţia noastră balcanoidă, liberală. La câteva zile 
după aceea, Barthou căzu jertfă atentatului de la Marseille, 
deodată cu regele Alexandru al Iugoslaviei. Am regretat foarte 
mult moartea năprasnică a acestui călduros amic al Româ- 
niei şi convins susținător al intereselor acesteia. Ultima lui 
fotografie, luată de Borteş, când a trecut prin gara Cluj, era 
excelentă. Am dat-o „Astrei“, cu celelalte obiecte. 

Casa lui din Paris era o imensă bibliotecă. S-a vândut 
în licitaţie publică, împreună cu comorile artistice, de către 
moştenitorii săi. 

Observaţie: La un banchet, trei membri ai Academiei Fran- 
ceze au ridicat toasturi pentru România; între ei Barthou și 
Lacour-Gayet. Ultimul îmi era vecin de masă. Surprins, m-am 
adresat acestuia: 

— Cu toată urechea mea barbară observ că Dv., trei mem- 
bri ai Academiei, aţi pronunţat în trei feluri diferite aceeaşi 
limbă clasică franceză. Cum se poate? 

— E foarte natural, mi-a răspuns. La Academie suntem 
membri din toate ţinuturile Franţei. Fiecare îşi păstrează o 
nuanţă a ținutului său natal. Iar eu: 

— Ne putem atunci consola, ca străini, că nu reuşim să 
ne însușim pronunţarea pariziană. 

După terminarea banchetului, lumea a stat împreună un 
timp mai îndelungat. Atunci am avut norocul să-l cunosc 
personal pe excelentul savant Gustave Le Bon. Eram de mult 
admiratorul operelor sale, scrise cu aceeaşi erudiție enciclo- 
pedică, cât şi claritatea argumentării. Mic de statură, cu păr 
negru abundent şi temperament francez vioi, şi-a exprimat 
bucuria că scrierile sale au găsit aderenţi în Transilvania 1n- 


214 
www.dacoromanica.ro 


depărtată. Amabilitatea franceză ştie să găsească întotdeauna 
o formulare instantanee, potenţând efectul prin modestie. 

NITTI, L-am găsit, la reîntoarcerea mea la Paris, ca prim- 
ministru al Italiei. În alt loc am relatat importanta conver- 
sație [avută] cu dânsul la Paris şi telegrama lui, dată de pe 
contratorpilorul pe care se reîntorcea la Roma, trimisă am- 
basadorului Imperiali, la Londra, spre a mi se aduce la cu- 
noştinţă. 

Era de statură mijlocie, grăsun, vioi, comunicativ, nemul- 
tumit de purtarea celor trei aliaţi față de Italia. Atitudinea 
lui lăsa impresia de oarecare fudulie, 

TITTONI, ministru de externe al Italiei, era un domu 
calm, liniştit. Situaţia lui a fost deosebit de grea. Partidele 
cereau să se ţină cont de tratatul aliaţilor cu Italia, în pri- 
vinţa cedării teritoriilor reclamate de sârbi, în baza punctelor 
wilsoniene; Orlando şi Sanino5 au avut şi ei în prealabil 
destule greutăţi din cauza acordului de Ja Corfu, al iugosla- 
vilor şi a tendinței unor bărbaţi politici francezi, de mare in- 
fuenţă [cât] şi a unor miniștri englezi susţinători ai Austro- 
Ungariei şi mai cu seamă ai Ungariei. 

Delegaţia noastră trebuia, de asemenea, să ducă în sur- 
dină, o luptă permanentă contra intrigilor maghiare. Norocul 
nostru a fost că punctele wilsoniene noi le-am interpretat 
in sensul Declaraţiei şi al discursului meu din Camera un- 
gară, la 18 octombrie 1918 si al consecinţelor, realizând efec- 
tiv Unirea cu România, pe cale plebiscitară, prin hotărârile 
de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Oricât s-a tărăgănat 
aceasta, Conferinţa celor mari a fost totuşi silită să recunoască 
meritul armatei române de a fi eliberat Ungaria de comunis- 
mul destrăbălat al lui Kun Béla. Cu Wilson în frunte, ne-au 
șicanat pe tema retragerii armatei noastre din Ungaria şi a 
tratatului minorităţilor, pentru care de fapt nu aveau nici un 
interes, în afară de cuvinte încurcate, din cauza necunoaşterii 
situaţiei reale din Ardeal — les communites Szekler et Sa- 
xons5% — şi a altor absurdităţi. 


Umilirea din preambul şi privilegierea evreilor erau evi- 
dent redactate prin sugestia unor evrei anglo-americani, igno- 
ranți şi nesăţioşi, [plasate] nobilului şi generosului prezident 
Wilson, tot pe atât de ignorant ca acei sfătuitori ai săi, dar 
mai zăpăcit decât ei. De altcum nu ar fi pretins în preambul 
— ca o pedeapsă — ca România, ,neexecutând hotărârile 
Congresului de la Berlin“ (1878), acuma în 1919, să fie obli- 
gată a da subvenţii şcolilor evreieşti, inexistente în ţară din- 


215 
www.dacoromanica.ro 


colo şi dincoace de munţi, a nu ţine alegeri în zile de sâm- 
bătă şi de sărbători israelite, nici târguri etc., adică a impune 
privilegii pentru evrei. Tactica noastră revoluţionară, premer- 
gătoare Alba Iuliei şi a lui Brătianu, după proclamarea Uni- 
rii — cu toate metodele ei bizantine — cât și cea de la Pa- 
ris, cu refuzul de a semna Tratatul minorităţilor, preferând 
să-şi dèa demisia, a fost incomparabil superioară celei urmată 
de Pasii. Există multe nuanţe de bizantinism [între] cel tras 
cu odgon, perceptibil chiar şi celui mai punihos*l apusean şi 
între cel tras cu fire de sfori din mătase subţire, impercepti- 
bil până şi cinstiţilor diplomaţi anglo-americani ori francezi. 

Urmând apoi guvernarea mea, am izbutit să obţin de la 
„cei patru mari“ omiterea preambulului, umilitor pentru dem- 
nitatea noastră naţională şi radierea articolelor care — pe 
socoteala suveranității ţării — voiau să impună privilegii pen- 
tru confesiunea israelită, provocând izbucniri virulente de anti- 

* semitism. , 

SCIALOJA5% ţinea locul ministrului de externe italian, în 
absenţa acestuia. Un om subțire, nu numai la statură ci şi la 
îpurat. Două momente referitoare la dânsul mi-au rămas 
ueuitate: 

Cu ocazia şedinţei plenare a Conferinţei, în preajma pri- 
mirii delegaţiei germane, pentru a i se înmâna condiţiile de 
pace (după ciocnirea dintre I. I. C. Brătianu şi Clemenceau, 
discursul plin de temperament al Pontighialului% Costa şi 
sobrele observări profetice ale civilistului paraponisit?%, ma- 
reşal Foch, referitor la cele trei strungi*% ale frontierei Fran- 
tei), şedinţa s-a suspendat pe la ora 5. Domnii delegaţi erau 
prea obişnuiţi să-şi alunge moţăiala cu câte un ceai. Întovă- 
răşindu-mă şi eu curentului de oameni, șpre sala vecină unde 
erau buftetele şi oprindu-mă un moment, mă pomenii atins 
de o mână pe umăr, cu avertismentul: monsieur le President! 
Întorcându-mă spre a face loc, îl lovii cu cotul în coastă — 
cu un „pardon“ — pe prezidentul Wilson, care își continuă 
drumul cu un zâmbet. La bufet, înşiraţi om lângă om. În- 
tâmplarea a vrut că Scialoja stătea înaintea mea. Chelnerul 
îi întindea tocmai ceaşca cu ceai şi, luându-o în mână, Scialoja 
se întoarse să iasă din, îmbulzeală când, văzându-l pe Cle- 
menceau, care tocmai sosise lângă mine — eu dându-mă ia 
o parte — se grăbi să-i ofere ceaşca. Dar Moşul, cu vioiciu- 
nea şi privirea lui ștrengărească, ripostă zâmbind cu o aluzie 
la antecedenţa Borgia a italienilor [descrisă mai sus]. 


216 
www.dacoromanica.ro 


TAKE IONESCU (un instantaneu) 


ÎI cunoscusem pe Take ionescu pe când eram prezidentul 
„României June“. Doctorul Sterie N. Ciurcu din Viena (care 
ar merita o biografie pentru multele manifestări românești 
organizate de el) mă provăzuse5% cu sfaturi şi recomandări 
pentru Bucureşti. Pregăteam jubileul de 25 de ani al „Ro- 
mâniei June“. 

Mai întâi m-am prezentat la Titu Maiorescu (am descris 
acea audiență?). Cu carta de vizită a lui Măiorescu m-am 
prezentat la Ministerul Instrucţiei Publice, unde — fără a fi 
predat recomandaţia — m-a primit numaidecât secretarul ge- 
neral Laurian. Dânsul m-a prezentat ministrului. Felul cum 
m-a primit Take Ionescu m-a încântat, câştigându-mi simpa- 
tia tare — în decursul anilor — a sporit tot mai mult. Era 
un charmeur’, Bărbat frumos, simţeai superioritatea lui in- 
telectuală şi căldura unui suflet generos. După cinci minute 
de conversaţie răspândea o ambianţă caldă, intimă, lipsită 
de orice reticenţă şi tensiune. La întrebările ce le punea, abia 
începeai să răspunzi, dânsul prindea esenţa, pricepea ceea ce 
mulţi fruntași politici de dincolo nu erau în stare să pri- 
ceapă, nici după decenii: instituţii din Ardeal, stări sociale, 
confesionale, etnice, economice etc. 

Observațiile, sfaturile, criticile lui erau clare, obiective, 
expeditive, sincere. I. I. C. Brătianu, rezervat până la reti- 
cență (cu care te obișnuiai); Marghiloman, grand-seigneur în 
alură şi gesturi; Grigore Cantacuzino, un babac bun, străin 
de problemele ardelene; Carp, „je m'en fiche“-ist; Iorga atot- 
știutor, plin de suveran dispreţ contra tuturor, coroziv şi ma- 
lițios în butadele lui critice — individualitatea lui Take Io- 
nescu reprezenta o înviorătoare oază sufletească. 

Cum, în tot anul, treceam de mai multe ori la Bucureşti, 
nu întrelăsam niciodată — după ce îl cunoscusem — să-l 
vizitez pe Take Ionescu. Fie că era în opoziţie, fie că (mai 
rar) era în guvern, mă primea întotdeauna cu aceeaşi jovia- 
litate familiară. Mare ca orator şi în concepţii politice, to- 
tuşi, în România epocii lui nu a putut ajunge să fie prim-mi- 
nistru. Nu i se ierta originea lui dintr-o familie de comer- 
cianţi ploieşteni, orgoliul protipendadei conservatoare, de mari 
latifundiari — boieri sau ciocoi — care aveau cuvântul ho- 
tărâtor în conducerea treburilor partidului, ştiind să împie- 
dice ascensiunea lui. Take Ionescu avusese neşansa — scârbit 
de liberali — să se fi înscris din convingere în Partidul 


217 


www.dacoromanica.ro 


conservator. Astfel deveni prizonier, căci nu mai putea trece 
la liberali, pe de o parte în urma întregii concepţii pe care 
o mărturisea, iar pe de alta din cauza sectarismului liberali- 
lor, cumulat în jurul familiei Brătianu. Ei operau cu lozinca 
„democraţie“, „naţional“ pe faţadă, iar în culise cu cele trci 
colegii electorale5%, cu demonstrații. de stradă, atacuri la 
adresa regelui etc. şi cu dificultăţi provocate pe tema simula- 
crului de iredentism. Fireşte, conservatorii la putere şi regele 
nu doreau perpetuarea acestor feluri de atacuri. Urma schim- 
-barea guvernului şi chemarea la putere a liberalilor. 

Aşa a fost cu predarea steagurilor la Predeal, după Con- 
ferinţa din 1893, la propunerea lui Gogu Cantacuzino, frun- 
tas literal şi cu sprijinul lui Eugen Brote. Apoi, când ne îr- 
torceam după congresul studenţesc de la Buzău, unul dintre 
colegii conducători, a dat la Bucureşti îndemnul: „la Mihai 
Viteazul“ iar noi ardelenii i-am urmat cu mare însuflețire. 
Am înconjurat statuia, am cântat „Deşteaptă-te Române“ (co- 
legii din Bucureşti nici atunci nu cunoşteau textul) şi am 
„rupt cordonul“ celor câţiva sergenţi. Mircea Petrescu s-a 
urcat pe căluţul lui Mihai, apățându-i o cunună de grumaz, 
apoi a declamat o poezie bomtastică, aciamat de noi cu en- 
tuziasm. Re bene gesta5%, am cedat intervenţiei prietencşti 
a unui „zbir“ (comisar de poliţie) şi am plecat. 

Ştiam că guvernul lui Lascăr Catargiu va trebui să dea 
explicaţii lui- Galvehowschi — ministrul plenipotenţiar al 
Austro-Ungariei — din cauza demonstraţiei noastre ireden- 
tiste. Ceea ce nu ştiam însă era că Sturdza își avea agentii 
săi, între studenţi, care ştiau să improvizeze în tot momentul 
demonstratii pentru „fraţii robiți de unguri“. Pe încetul, în 
decursul anilor, ni s-au deschis ochii. (Experiențele cu „De- 
cemvirii&600, cu Slavici şi Mileniul, cu Brote, I. Rusu-Şiria: u, 
Slavici şi popa Câmpian din Prigor — în serviciul lui Tisza, 
prin Mangra — în preajma alegerilor din 1910. Apoi rolul lui 
Goga — Kristoffy etc.) 

Cartea lui Jancsó Benedek, deşi cu tendinţă şovină — 
făcând abstracţie de retăcerea unor lucruri (conflictul Vai- 
da-Goga) — lasă destul de lămurit să se înțeleagă adevăratul 
rol al lui Sturdza şi metodele liberalilor de a abuza de cauza 
naţională în interes de partid. 

Pentru un bărbat politic de talia lui Take Ionescu nu ar 
fi fost greu să-și formeze un partid. Se ştia însă că Regele 
Carol I nu admitea decât două partide și astfel tot amânând, 
Take Ionescu a cam întârziat, înființând în 1908 Partidul 
Conservator-Democrat. 


218 
www.dacoromanica.ro 


În 1919 când am plecat la Conferinţa din Paris, l-am vi- 
zitat pe Jorga, stăruind să primească a face parte din delega- 
ţia română, de sub conducerea lui I. I. C. Brătianu. Aveam 
asentimentul acestuia din urmă. Dar abia auzise Iorga des- 
pre ce era vorba, când mă întrerupse şi nici nu mă lăsă să 
ajung la cuvânt: , 

„Lasă, sunt ei acolo cei doi. Suntem perfect reprezentați. 
A văzut D-ta că pe câte o uşă sunt reprezentate — indicând 
întrebuinţarea — câte doi (făcu un mare zero cu mâna în aer), 
care vor şti să reprezinte interesele ţării“. Apoi urmă un 
potop de batjocuri. 

La Paris am încercat pacificarea dintre Brătianu și Take 
Ionescu. Zadarnic. Cauzele le-am expus documentar, în dis- 
cursul ţinut în Cameră, la 25 decembrie 1923 (stil vechi), în 
legătură cu chestiunea Banatului. Nici una, dintre diferitele 
delegaţii, nu a oferit la Conferinţa de Pace o atitudine de 
perpetuu scandal, ca aceea românească. Brătianu era perma- 
nent batjocorit de Take Ionescu şi de cei din jurul acestuia 
din urmă. La mese cu gazetari, corespondenţi de ai ziarelor 
mondiale, cu oameni politici francezi, englezi, americani ş.a., 
aranjate de srupul takist, erau tot atâtea ocazii ca, prin dis- 
cursuri şi conversații, să fie terfelit Brătianu şi politica lui. 
Goga ca ardelean, Bocu ca bănăţean ţineau isonul. 


La stăruinţele mele de a se împăca, Take Ionescu termină 
cu vorba stereotipă: „Va veni vremea când o să-ţi dau toate 
explicaţiile. De două ori m-am lăsat tras pe sfoară de Brătianu. 
A treia oară nu mă mai pretez. D-ta ai cea mai bună inten- 
ție, dar nu-l cunoşti pe Brătianu.“ (Ulterior mi-a pus la dis- 
poziție documentele: pe care le-am publicat în cadrul dis- 
cursului referitor la ratificarea frontierei în Banat602. 

Inainte de a pleca [eu] din Bucureşti la Paris şi Londra, 
ca prim — ori mai exact ca unic delegat — Victor Antonescu, 
reîntors de la Bucureşti la Paris, declară că el e ministrul 
ţării, dar nu mai e delegat [la Conferinţă], făcându-mi în cu- 
lise toate greutăţile ce mi le-a putut face, sprijinit în sur- 
dină și de Mișu. L-am vizitat pe Take Ionescu şi am insistat 
să-l lase pe Titulescu — pe atunci takist fervent — să fie 
numit ca delegat. Stăruințele mele au rămas zadarnice. Ti- 
tulescu nu era încă lansat, trecea însă de favorit al lui Take 
Ionescu şi om de talent excepţional. Nu-l cunoșteam perso- 
naY, credeam însă că — fiind de concepţiile lui Take Ionescu — 
voi putea colabora armonic cu dânsul, spre a drege atmos- 
fera neprielnică pe care o lăsase Brătianu la corifeii Confe- 
rinţei. Aveam planul ca — obișnuind lumea cu Titulescu, ca 


219 
www.dacoromanica.ro 


delegat — să-l numesc pe Take Ionescu de prim-delegat, în 
locul meu. l-am comunicat întregul meu gând lui Take Io- 
nescu, totuși, mulțumindu-mi pentru încredere, a refuzat. 

Când constituisem primul guvern, în 1919, Averescu, in- 
stigat de Goga şi Tăslăuanu, a încercat după o săptămână 
să provoace o criză de guvern, demisionând împreună cu 
Goga. Am oferit apoi portofoliul interneior lui Cămărâșescu 
„seide“S% a lui Take Ionescu. Acesta îşi ceru un timp de 
cugetare, spre a se consulta cu șeful său. Apoi refuză, cu 
fraze de recunoscătoare sentimente, asigurându-mă că se va 
oferi poate altă ocazie când îmi va putea dovedi devotamentul 
său. I-am răspuns că poate fi sigur că o astfel de ocazie nu 
se va mai ivi. Am tăiat nodul gordian cu ajutorul regelui 
Ferdinand, fiind numit Dr. N. Lupu, pe lângă garanţiile lui 
Maniu, Răşcanu, Iorga şi Inculeţ604, 

După reîntorcerea mea de la Londra, în martie 1920, Ave- 
rescu fiind numit prim-ministru, Take Ionescu intrase în gu- 
vernul acestuia. Prin pactul electoral, Averescu îi oferise lui 
Take Ionescu un număr important de mandate, pe când, la 
fixarea candidaturilor, acesta a fost răstălmăcit, micşorându-se, 
fără ruşine, numărul deputaţilor takişti. În zilele când bursa 
clefetelor bucureştene era în toi, pe tema acestei mişelii po- 
licianiste — la care bucureştenii îi zic cu satisfacţie dezmier- 
dătoare „,șmecherie“ — l-am vizitat pe Take Ionescu. 

Am vorbit despre originala demitere de care avusese 
parte primul guvern al României „Mari“. Apoi îi spusei: 

— Decât situaţia ce o aveţi astăzi, nu ar fi fost de pre- 
ferat situaţia ce ați fi avut-o dacă aţi fi primit ideea mea, 
la timpul său, cu Cămărăşescu ca ministru de interne, cu 
Titulescu ca delegat, iar Dvs, prim-delegat la Paris şi la Lon- 
dra? Nu ar fi fost şi pentru ţară întreaga situaţie politică 
mai bună? 

Take Ionescu își netezi cu arătătorii ambelor mâini — 
gestul său obişnuit — frumoasa-i mustăcioară neagră şi îmi 
răspunse: 

— Domnule Vaida, am făcut o prostie. 

I-am replicat: 

— Pardon, Take Ionescu poate greşi, dar nu poate face 
prostii, trebuie că aţi avut cauzele D-voastră. Iar el: 

— Nu, D-le Vaida, am făcut o prostie! O constat şi o 
admit... Ce cauze mai vrei? 

Apoi nu am mai sporit vorba, ci am continuat discuţia 
asupra mizeriilor de actualitate. 


220 
www.dacoromanica.ro 


AVERESCU (câteva instantanee) 


Averescu, numit prim-ministru — în absenţa mea la 
Londra — era cu totul dezorientat în ale politicii. Acest manco 
încerca să-l înlocuiască prin meschinării şi tertipuri. La cor- 
pul electoral era de o popularitate covârșitoare, căci demobili- 
zaţii fuseseră prada sugestiei că lui „taica Averescu i se da- 
tora pacea şi reîntoarcerea lor la vetre“. 

Pe ardeleni îi ura iar în contactul cu ei nu reuşea să-şi 
acopere ura, Cu ocazia compunerii primului guvern, în 1919, 
l-am înduplecat totuşi, să intre în cabinet. Dar el, sfătuit de 
O. C. Tăslăuanu, un nepregătit şi incapabil politiceşte, cât şi 
de Goga, căruia reputația lui de poet și  camaraderia cu 
„scriitorii“ (Cocea et Co, ejusdem farinem65) îi servi ca 
trambulină spre a sări în apele tulburi ale arivismului poli- 
ticianist. Ajungând la putere nu a izbutit nici prin abilită- 
țile capului politic Argetoianu să-și salveze popularitatea. 
Trei arivişti, dintre care doi proşti şi un frazeolog — lipsiţi 
şi de scrupule şi de omenie — sunt de neînfrânat printr-un - 
singur tovarăş deştept. [...] 

Când se terminase înmormântarea Regelui Ferdinand — 
văzând că Averescu abia se ţine pe picioare la ieşirea din 
biserică — l-am condus peste. pajişte la o bancă, iar apoi am 
plecat împreună la gară, cu maşina mea. Cum primarii erau 
înşiraţi de-a lungul şoselei, iar după noi veneau alte maşini, 
l-am făcut atent pe şofer să scadă viteza. Averescu mă în- 
trebă de ce am dat acest ordin şi i-am răspuns: 

— Ca să cruţăm lumea să înghită praful ce se ridică, 
primarii şi cei ce vin după noi cu maşinile. Dar el, spre sur- 
prinderea mea: 

— Ce-ţi pasă D-tale de ei... şi zâmbi. 

Nu-i păsa nici de o minciună, mai mult ori mai puţin. 
Așa de exemplu, când mi-a dat cuvântul de onoare că — 
ofițerul care îi împrăştiase, din avion, manifestele electorale, 
peste circumscripțiile în care candidase Averescu — a fă- 
cut-o cu un avion particular. Eu obiectasem că nu existau 
avioane particulare. La aceasta, el fiind atunci prim-mi- 
nistru: 

— Pe cuvântul meu de onoare, de ofiţer. Iar eu: 

— Vă mulţumesc, D-le general! M-aţi convins. 

Și am fost silit să mă prefac că-l cred. Ce puteam face 
în fața primului general al țării şi a omului bătrân? 

In absenţa mea, la Paris şi Londra, în martie 1920, Şte- 


221 


www.dacoromanica.ro 


fan Cicio Pop dispunea de interimatul Prezidenţiei Consi- 
liului de Miniştri şi de acela al Ministerului de Externe. 

Brătianu, primind la externe, de la secretarul general 
Docan, prin Mârzescu, toate telegramele mele descifrate, 
adresate Regelui şi interimarului, era perfect orientat asu- 
pra rezultatelor ce le obținusem şi asupra planurilor mele. 
De aceea a accelerat demiterea mea. Căci, dacă aş îi putut 
să fac o expunere în fața corpurilor legiuitoare — în calitate 
de şef al cabinetului — tăinuirea succeselor mele şi schimba- 
rea guvernului nu s-ar fi putut realiza. Clarviziunea lui 
Brătianu şi camarila sa atotputernică asupra Regelui Ferdi- 
nand i-au asigurat putinţa de a mă înlocui cu Averescu. Pe 
acesta îl cunoștea temeinic şi astfel nu putea avea nici o 
îndoială că mârea popularitate a lui Averescu nu e chip să 
nu se evaporeze şi să se distrugă, decât prin nepriceperea şi 
stângăcia sa proprie, o dată ajuns la putere. 

Cât de grăbit a fost acest militar să-şi lichideze reputa- 
ţia politică nu o dovedeşte nimica mai izbitor decât urmă- 
torul fapt: Ştefan Cicio Pop, invitat de Regele Ferdinand să-i 
prezinte demisia guvernului Vaida (după ce îmi dăduse tele- 
grafic autorizaţia de a-mi prelungi absenţa din țară), a obiec- 
tat neconstituţionalitatea procedurii. Interimarul meu a încer- 
cat să-l convingă pe Maiestatea Sa, dar în cele din urmă a 
plecat să execute ordinul regal, Chemaţi telefonic, miniştrii 
au semnat cu toţii demisia. Toată procedura a ţinut cca o 
oru. Ștefan C. Pop locuia atunci în strada Romană. Coborând 
să meargă la Palat, unde Regele aştepta actul, nu a mai găsit 
maşina, A trebuit să alerge în dreapta, în stânga până ce a 
găsit o birjă. Ulterior, Vlahide, secretar general la Preziden- 
ţie, i-a comunicat că — în urma ordinului lui Averescu — 
fusese silit să dispună ca şoferul să se prezinte la D-l ge- 
neral Averescu, îndată după ce va fi dus pe Șt. C. Pop, cu 
demisia de la Palat, acasă. 

Balcanismul nu se dezvaţă prin urcarea la supremul grad 
militar, nici datorită cățărării în fotoliul de prim-ministru. 
Vanitatea e cea mai dezastruoasă sfătuitoare pentru un băr- 
bat politic. Averescu suferea de vanitatea arivistului ajuns. [. ..] 

Cât de îngrijorat era moşul de a-și satisface vanitatea şi 
a-şi da aparenţa de prestigiu, m-a convins un gest copilăresc 
al său. În fruntea mesei Consiliului era un scaun cu spătar 
mai înalt decât scaunele miniştrilor din jur. Acolo şezuse 
I. I. C. Brătianu, apoi Pherekide, după plecarea primului la 
Conferinţa de Pace. După ce prezidasem o dată, șezând pe 


222 


www.dacoromanica.ro 


acel loc, sosind la al doilea consiliu de miniștri îl găsii pe 
Averescu pe scaunul cu spătarul mai înalt. Însă scaunul nu 
mai era la vechiul loc. Fusese mutat la mijlocul laturii lon- 
gitudinale a mesei de dezbateri, iar mie îmi rezervase scau- 
nul din stânga sa. M-am făcut prost ca să trăiesc mult. Ce 
să-mi bat capul cu asemenea copilării, care mă învățau să ` 
cunosc firea omului? Ca un lucru de puţină importanţă, ne-a 
comunicat — printre altele — că va numi cât de curând pre- 
iecţii. N-am zis nimic dar, rezumând la sfârşit agendele vii- 
toare, i-am rugat pe diferiţi şefi de resort să prezinte refe- 
rate urgente până la proximul consiliu de miniștri și între. 
altele, pe ministrul de interne, să prezinte lista viitorilor 
pretecți, ca să poată hotărî consiliul de miniștri. 


PRIMA IMPRESIE CE MI-A FACUT-O PRINȚUL CAROL 


Într-un separeu, la Capşa, pe la 11 noaptea, mă informanı 
asupra antecedentelor „problemei Carol“, cand am fost ru- 
gat — prin cheiner — de doi parlamentari oiteni să-i pri-, 
mesc, având să-mi comunice ceva foarte- urgent şi important. 
Am ieșit iar ei, după ce s-au prezentat, au stăruit ca pre- 
fecţii să fie numiţi pe baza propunerii parlamentarilor din 
judeţele respective. Am terminat sumar acea audiență de 
antecameră, refuzând categoric să :cedez atribuţiile adminis- 
trative membrilor corpurilor legislative, neputand nici dis- 
cuta încâlcirea celor trei puteri în stat. Am continuat apoi 
discuţia referitoare la chestia Carol, pe care Averescu nu-l 
putea sufori. De aceea i-a prisosit timpul să-mi trimită pe 
cap, noaptea, pe parlamentarii olteni. 

În separeu stăteam de vorbă cu colonelul canadian Boyle. 
Ace] canadian ajunsese să dispună de toată înr:rederea pe- 
rechii regale. Dânsul stătuse în timpul refugiului şi la Bica- 
zal Românesc, ţinându-i de urât Reginei. 

Nu-l văzusem decât o dată pe prinţul Carol, la masa ofe- 
rită de Rege deputaţiei săsești, care venise cu actul Unirii 
în România, hotărâre luată de ei la Mediaș. La acel] banchet 
şezusem lângă Prinţ. Când a intrat, mi-a făcut o penibilă 
impresie, pășşind plictisit, cu o atitudine neglijentă. În tm- 
pul cinei încercam să-i comunic unele informații, care tre- 
buiau să-l intereseze: Alba Iulia, minoritățile, Bela Kun cte. 


223 


www.dacoromanica.ro 


Asculta apatic, abia silindu-se să audă cu jumătate ureche. 
Hamletism, mă întrebam? Îl vor fi preocupat mai mult amo- 
rurile şi urmările lor, efectele relaţiilor de culise asupra po- . 
liticii, cât şi gândul la D-na Zizi Lambrino? 

Canadianul Boyle ajunsese — ca om de încredere şi intim 
al familiei regale — sfătuitorul pedagogic în privinţa modu- 
lui de tratament ce-l pusese la cale energia geloziei de mamă 
a Reginei şi neajutorarea iertătoare a Regelui, faţă de fiul 
lor. Conversaţia mea cu Boyle am descris-o în alt loc. De 
asemenea, circumstanţele între care ajunsesem să primesc 
prezidenția Camerei şi, la cinci zile după aceea, formarea gu- 
vernului. 


[PROMOVAT LA PREZIDENŢIA CAMEREI, APOI A 
CONSILIULUI DE MINIȘTRI] 


Nu mi-am putut explica de re Maniu, Goga şi Iorga, fără 
a fi iînţeleşi între ei, au operat — fiecare declinând răspunde- 
rea — să creeze situaţia de a-mi impune ambele demnități. 
Pe deasupra îmi dădeam seama că şi Brătianu — mult ata- 
catul lor antagonist — sub rosa le promova acţiunea la Pa- 
lat. Toţi cei patru inşi erau determinaţi de aversiune reci- 
procă, unii contra altora pe faţă şi prin medisanţesi?, numai 
în privinţa manifestării de a mă încărca cu răspunderea si- 
tuaţiei” pe mine, se simţea convergenţa tacticii ce o urmăreau. 
Maniu argumenta că nu poate abandona aranjarea Consiliu- 
lui Dirigent, lăsând neîncheiată organizarea Transilvaniei. 
Parcă nu ar fi putut desăvărşi mai eficace, ca prim-ministru, 
noua ordine statală. Iorga şi Goga criticau cu exacerbare si- 
tuaţia raporturilor cu aliaţii şi greșelile lui Brătianu la Con- 
ferinţa de Pace. De fapt şi lor şi lui Maniu le era „răcoare“ 
de aranjarea tratatelor de pace, rămase ca o moştenire com- 
plicată, pe urma refuzului lui Brătianu de a semna, gest de 
mare efect demagogic patriotard, în favorul reabilitării po- 
pularităţii sale, imitat şi de interpusul său, generalul Văi- 
toianu. 

Maniu mă cunoştea şi făcuse de nenumărate ori expe- 
rienţa că ori de câte ori se ivea o situație dificilă, compli- 
cată, neplăcută, mă însărcina cu tranşarea ei. „Te rog, 
Alexandre“ ... iar eu nu mă dădeam îndărăt. Pertractările in- 
finite mă plictiseau, mă tentau greutăţile şi rezistențele, în- 
cât aveam pasiunea să sar în breşă şi să caut a duce la bun 


224 


www.dacoromanica.ro 


sfârşit cauza, cu mijloace simple ori tranşante. Adevărat că, 
ajuns prezidentul „adunării populare“, ceea ce era prima 
cameră cu sutele ei de deputaţi şi senatori, a trebuit să re- 
fuz darul danaic6% al voturilor liberale pentru prezidenţia 
Camerei şi că, primind formarea guvernului după cinci zile 
de prezidenţie, îmi dădeam seama de imensele greutăţi, pe 
care le cunoşteam, cât şi de cele necunoscute, de priy. ascun- 
zișurile noului mediu politic bizantin. Nu-mi cunoşteam per- 
sonal nici măcar pe toţi colegii. În schimb, eram pe deplin 
în clar cu situaţia de la Paris şi Londra, cât şi cu concepţiile 
şi felul specific al tuturor factorilor hotărâtori de acolo. Mă 
încredeam în bunăvoința şi poate în simpatia lui Clemen- 
ceau, Briand, Lloyd George, Balfour, Pichon, Ph. Berthelot, 
Poincaré, Foch, Tittoni, Venizelos etc. şi în prietenia francma- 
sonilor ... 

Formând guvernul, că nu i-am oferit lui Goldiș un por- 
tofoliu, Maniu a stăruit aproape disperat să-l iau pe Laczi 
ca ministru de culte şi instrucţie publică. Am refuzat. M-a 
avertizat că-mi creez dificultăţi, că Laczi va pune la cale in- 
trigi confesionale etc. 

— Ştiu, i-am răspuns, dar prefer să le facă fără ca eu 
să colaborez, uşurându-i situaţia prin portofoliu. De altcum, 
nu am nimic contra lui, ba pot zice că mi-e simpatic, dar îmi 
place să mă delectez îm intrigile lui în afară de casă. Tu când 
vei face guvernul îl vei lua de colaborator ca să-ți tragă 
chiulul! 

Adevărat că am aflat [aceasta] „în familie“, fără a-mi pierde 
elanul combativităţii şi optimismul: Doamne dă să reuşesc 
a mă blama numai 500%% şi 500/ să am noroc în realizări. To- 
tuşi am obţinut maximum de succes iar — ca primă specială — 
satisfacția de a fi înlăturat prin demitere, pe când reuşisem 
să obţin la Londra succes-după suces. Se speriase Brătianu 
şi mi-a accelerat demiterea. Puteam spera un debut mai re- 
cord în conducerea politicii „României Mari“? 


CARACTERIZAREA LUI BRĂTIANU. 
ROLUL LUI MARGHILOMAN 


Apropo de Brătianu, sunt totuşi dator să-i recunosc ceea 
ce rămâne pe veci a lui. Cea mai mare calitate â unui mo- 
narh este — după ce a dat de un colaborator de superioare 


15 — Memorii, vol. II 225 


www.dacoromanica.ro 


însușiri — să ştie să reziste intrigilor ce se dezlănţuiesce pen- 
tru înlăturarea acestuia și ticălosului sentiment vulgar de 
gelozie, pentru succesele colaboratorului. i 

Cei doi Ludovici ai Franţei nu au renunţat la providen- 
țialii lor Richelicu şi Mazarini. Maria Theresia la Kaunit7610 
al ei; nici Francisc la Metternich; iar Wilhelm [1512 — în 
contra tuturor atacurilor opiniei publice, interne şi externe, 
până şi în contra cercurilor lui intime, chiar şi ale celor fa- 
miliale — nu a cedat să-l ţină şi să-l susţină pe Bismark. Ce 
ar fi însemnat stăpânirea acelor monarhi fără ingeniul politic 
al numiţilor conducători? Nu se poate stabili. E cert însă că, 
lipsite de conducerea marilor cancelari, țările şi popoarele lor 
nu ar fi putut ajunge apogeul de epoci istorice strălucite nu- 
mite după respectivii domnitori. 

Prestigiul regal nu poate substitui potenţa atât de excep- 
țională, pe cât de rară şi de complexă, a geniului politic. 
Acest dar de la Dumnezeu e calificat de psihiatrul Lombroso6l3 
ca superior tuturor calităților geniale omenești, celui muzi- 
cal, artistic (sculptural-pictural-arhitectonic) şi literar. 

În epoca stăpânirii regelui Ferdinand, Ion I. C. Brătianu 
a fost singurul între bărbaţii politici români care a dispus de 
toate calităţile pretinse de momentele, pe cât de grele, pe 
atât de hotărâtoare, pentru neamul, ţara şi regele său. Ce 
forță de convingere şi de rezistenţă neșovăitoare nu a dovedit, 
în decursul celor doi ani de neutralitate! Pe atunci a trebuit 
să reziste zilnic tentaţiunii marilor puteri beligerante, care 
stăruiau prin ameninţări şi ademeniri să-l atragă de partea 
lor. Şi cât umor amar nu a dovedit, trecând cu zâmbet iro- 
nic peste undele de aer puse în vibrare de strigătele patrio- 
tarzilor „vrem Ardealul“, „pretindem intrarea în acţiune“, 
„pân-la Tisa“ etc. Îşi cunoştea bucureştenii uşor inflamabiti, 
accesibili faimelor, ca şi fitilului de zvonuri, aprins în ante- 
camera unei legaţii, ori la cutare masă de cafenea, printr-un 
gazetar „bine informat“ (dar şi iubitor de fonduri). 

Arta lui mai desăvârşită a dovedit-o însă în privinta tac- 
ticii tăcerii, în ascunderea gândului prin discuţiile şi argu- 
mentele servite miniştrilor străini. Apoi, când i s-a oferit 
totul despre ce era convins că ţara lui trebuie să obțină, a 
trecut fără şovăire la fapte, luând asupra sa, curajos, întreaga 
răspundere grea pentru.intrarea în război alături de Antantă. 
Nimic nu poate face o dovadă mai glorioasă a superiorității 
lui I. I. C, Brătianu decât volumul lui Sazonov, apărut în 
editura Payot: Documents diplomatiques secrets russes 
1914—1917, capitolul: Entre la Russie et la Roumaniefit. Te- 


226 
www.dacoromanica.ro 


legramele publicate aruncă o lumină vie asupra clarviziunii, 
iscusinţei, tacticii dârze şi 'stăpânirii de sine, dovedite de 
Brătianu în timpul anilor grei ai neutralității. Și nu trebuie 
pierdut din vedere 'că, spre a putea rezista și amâna să măr- 
turisescă gândul şi sentimentul său, trebuia să se ştie stăpâni 
şi învinge pe sine însuşi, căci personalitatea lui sintetiza, în 
acei ani, însăși România. lar acea Românie însemna o ţară 
de cca 131.390 km?, cu (exagerat) 7 milioane de suflete, în- 
conjurată de duşmani, dependentă de străinătate în privinţa 
armamentului, ţară care era stăpânită de politicianismul de 
partid, de fantezia focului de paie patriotic şi de presa co- 
ruptă, exploatatoare a credibilităţii, iluziilor şi sentimentelor 
cititorilor, care nu puteau deosebi realitatea politică de gran- 
domania ignoranței subiective. Ţin să reproduc din volumul 
mai sus citat, al ministrului de externe țarist Sazonov, ultima 
telegramă primită de el de la ministrul Rusiei din Bucu- 
reşti: 


Télégramme secret de ambassadeur à Bucharest 
Ungheni 5/18 août 1916 No. 505 
Aujourd'hui 4 août à 11 heurs du matin, ont été signée 
Ventente politique et la convention militaire d'apres lesquelles 
Voffensive de l'armée de Salonique doit commencer le 7 août; 
la date extrême de lentrée en action de la Roumanie a été 
fixée au 15 août. Pour eviter toute publicité, la signature 
a eu lieu dans la maison de Vintila Bratiano®!5 où je suis 
rendu avec tous les exemplaires de Ventente politique et de 
la convention militaire, deja signés par les ambassadeurs et 
attachés militaires des Etats de VEntante, et où m'attedaient 
Bratıano, son frère Vintila, DukaSl6, ministre de l'Instruction 
Publique et Diamandi, Pambassadeur de Roumanie à Petro- 
grad. Quand les documents que javais apportés eurent été 
lus à huate voix et Bratiano les eut signés, Bratiano déclara 
en termes émus qu'il attachait une importance énorme à ce qu'il 
venait de faire, non seulement parce qu'il esperait que cela 
aiderait à la réalisation des désirs de la nation roumaine, mais 
aussi parce qwune entente signée entre la Russie et la Rouma- 
nie inaugurait pour ces deux pays une ére nouvelle d'ami- 
tié et de confiance, en laquelle il voyait un gage de plus pour 
la fortune à venir de nos pays. 
” Bratiano demanda ensuite que seule une des ambassades 
alliées télégraphiát de Bucarest que Ventante et la conven- 
tion militaire a était signées, car il craint que l'envoi par 
toutes les ambassades de télégrammes identiques ne fasse 


227 
www.dacoromanica.ro 


venir un soupçon à nos ennemis et ne leur facilite le -dechif- 
frement de nos telegrammes. Etant donné que l'armee de 
Salonique doit être immédiatement informée du jour de la 
signature de l'entente et de la convention, nous avons decide 
que seul l'ambassadeur de France telegraphierait d'ici par fil 
direct, et que les autres enverraint leurs telegramme d'Ungheni, 


où jenvoie expres un de mes fonctionaires. 
Poklevsky®™ 


Jertfa mare, patriotică, ce a adus-o A. Marghiloman, pri- 
mind guvernarea sub ocupația nemțească, îl onorează şi îb 
înalță în panteonul marilor bărbați ai istoriei româneşti. Su- 
perioritatea lui a fost pavăza țării şi a multor inşi luați la 
ochi de nemți. (Un moment grăitor despre micimea sentimen- 
telor timpului îl constituie însemnările zilnice ale lui Kan- 
ciovô!8, în două volume. Ce nu a făcut Marghiloman şi pen- 
tru acest isteric, pentru a fi la înălțime patriotardă! Autorul 
însemnărilor zilnice vede totuşi în Marghiloman un „trăda- 
tor“). 

Sufletul curat de copil naiv al părintelui Vasile Lucaciu, 
incapabil de a-şi emancipa judecata de sentimentul copleşi- 
tor, ori Mihai Popovici6!% în aceeaşi măsură dornic de a-și 
realiza scopurile tactice ariviste, cât şi de asigurarea unui 
titlu de mare patriot, nu dădeau tonul atâtor hahalere, igno- 
ranți, naivi ori oploşiţi, contra tarei trecutului lor politic re- 
petând refrenul: „Marghiloman trădătorul!* Și totuşi, Mar- 
ghiloman a fost primul ministru al Regelui Ferdinand... şi 
nu e de uitat că în conformitate cu uzanţa constituţionala, 
înainte ca Regele să numească succesorul, cere mai întâi sfa- 
tul primului-ministru demisionar. Se ştie de altcum că Regele 
nu lua hotărâri fără aprobarea lui Brătianu. 

Cu manierele sale, cu alurele lui de grand seigneur, nu 
s-ar. fi putut găsi un interimar mai potrivit, pentru timpul 
ocupației ca Marghiloman, spre a se înţelege, în limba fran- 
ceză ori prin interpret cu nemţii ocupați. Și cine ar fi izbutit 
— ajutat şi de Stere şi alții — ca să trimită, în frunte cu 
Take Ionescu, un tren special întreg, de propagandişti anti- 
germani, decât „neamţofilul* Marghiloman, român mândru, 
dar în privinţa culturii şi obiceiurilor vieţii un desăvârşit 
aristocrat francez. i 

P. P. Carp era neamțofil intransigent din convingere. 
Putea să joace pe o singură carte pilitica României în 1914? 
Take Ionescu a fost un excepțional bărbat de stat, mare orator, 
de pregătire enciclopedică, fascinant. Totuşi îi lipseau unele 


228 
www.dacoromanica.ro 


dintre calităţile lui I. I. C, Brătianu: dârzenia, consecvenţa 
în a-şi ascunde gândurile şi poate — înainte de toate — 
curajul personal de a-şi asuma o răspundere hotărâtoare. 

Pe când Brătianu a divorțat pe sora prinţului Știrbei, 
spre a o lua de soţie — el fiind da „limita de vârstă“ — asi- 
gurându-şi astfel situaţia la Palat, Take Ionescu, rămas vă- 
duv, a încheiat o căsătorie „de amor, ajuns şi el la limita 
de vârstă. Brătianu se bucura, în urma numelui, de pâpulari- 
tate tradiţională şi conducea un partid istoric. Take Ionescu 
spre a-i da satisfacție „tinerei“ sale neveste, de a se vedea 
prim-ministreasă, nu a avut tăria de a refuza numirea pentru 
o lună — fără a obţine decret de dizolvare [a Camerei] pen- 
tru alegeri — distrugându-şi prestigiul prin acceptarea acestui 
umilitor jug caudinic620. 

În afară de aceşti patru oameni politici, alţii nu "puteau 
veni în considerare ca potriviţi să conducă, pe timpul războ- 
iului mondial, După junimiştii62! tomnatici ai lui Maiorescu, 
a urmat la guvern Partidul Liberal. Pacea de la Bucureşti, 
prin dobândirea Cadrilaterului, atât de pestriţ etniceşte, a 
fost înregistrată ca un câştig pentru ţară şi un merit pentru 
guvernul Maiorescu. În realitate, ea a creat multe dificultăți 
tuturor guvernelor care s-au succedat. De fapt, ţarismul sus- 
ținea Serbia iar Austro-Ungaria, Bulgaria. Marile puteri ne- 
voind să se amestece în lupta îratricidă sârbo-bulgară, de 
teama încăierării între ele, din cauza împărţirii Turciei, do- 
rită de toți şefii „echilibrului european“, România a luat, 
cu învoirea lor, asupra sa, pacificarea, trecând Dunărea [1913]. 
Toţi se temeau de încăierarea între ei — neizbutind să se 
poată înţelege asupra prăzii din jaf şi temându-se unul de 
altul să nu fie „hoţul păgubit“, pe chestia Dardanelelor, Asiei 
Minore şi a „chestiei balcanice“. De fapt, popoarele balca- 
nice sunt mai de omenie decât „marile puteri“. Dacă în Bal- 
cani au stăpânit stări care au dat acelui ţinut porecla de 
„butea cu praf de puşcă a Europei“, neliniştile permanente 
între balcanici erau neîntrerupt aţâţate de intrigile agenţilor 
şi fondurilor marilor puteri concurente. Între asemenea îm- 
prejurări Pacea de la Bucureşti va trebui să fie contată de 
istoricii români imparţiali, ca o ipotecă în sarcina moştenirii 
politice preluate de I. T. C. Brătianu. 

Nu se poate contesta că în tactica lui, Brătianu, la Con- 
ferința de Pace fde la Paris], a dat de greutăți şi a între- 
buințat mijloace — ca toți adevărații diplomaţi — care se mai 
abăteau de la stricta observare a „moralei creştine“. Având 
însă Palatul de partea sa — de silă ca de voie bună — prin 


229 
www.dacoromanica.ro 


învinuirea lui Take Ionescu de a fi trădat „cauza Banatului, 
în acord cu Pašić, a zăpăcit „opinia publică“ română în de- 
favorul concurentului. Dar opinia publică era tot pe atâta de 
ignorantă în a-şi da seama ce este acela Banatul, pe cât de 
puţin avea idee Clemenceau ori Lloyd George că Banatul este 
suprafața geografică aşezată de-a stânga Mureșului, care se 
extinde la apus până la Tisa şi spre miază-zi până la Dunăre. 
Cinstitul savant de Martonne, expert tehnic geograf şi etno- 
graf, va fi fost singurul francez „perfect documentat în pri- 
vința Banatului. Era hotărât romanofil, fără a-şi exagera sim- 
patia pentr cauza noastră până la „mici corecturi“ [de fron- 
tieră]. De Martonne trebuie să fi avut impresia că toţii ro- 
mânii eram cuprinşi de ţicneală, de un „complex“ în chestia 
Banatului. Brătianu şi ardelenii — eu ca delegat, alţii ca 
referenţi — nu cedam o iotă pe tema Banatului „întreg“. 
Căutam să-l convingem pe Take Ionescu. Acesta opunea con- 
traargumente serioase. Goga îl susținea, ca ardelean, zefle- 
mindu-l pe Brătianu, Bocu însă, ca bănățean, nu ceda în 
chestia Banatului, dar îrr rest critica la unison cu Goga orice 
făcea Brătianu și se solidariza cu Take Ionescu. De fapt, 
toată campania din Paris şi cea dezlănţuită prin presă, acasă, 
era menită să creeze o diversiune şi o paralizare a lui Take 
Ionescu... 

Stăruiam pe lângă Brătianu să dea ordin armatei noastre 
să treacă Tisa, spre a curăţi Ungaria de regimul lui Kun 
Béla (numit de bucureşteni Bella Kun). El suporta și bunele 
mele consilii cu resemnare şi-şi pregătea momentul. La 4 
august [1919], cam pe la ora 11, intrând la el îl găsii dic- 
tând o telegramă lui Bébé Brătianu5%?, pe care mi-o citi. Era 
ordinul dat lui Pherekyde ca armata să treacă Tisa. Fireşte 
ca gândul său nu-l trădase în prealabil, cred, nimănui. 

La o ocazie, plimbându-se, treceam chiar prin Place de 
la Concorde, prin fața hotelului americanilor. Brătianu mă 
întrebă pe care dintre diplomaţii români îl cred de mai bun. 
Fără a ezita i-am răspuns: 

— Pe Mişu. Dânsul însă, oprindu-se, îmi spuse: 

— Pe Diamandy. 

Şi a avut dreptate, precum am putut ulterior avea des- 
tulă ocazie să mă conving. Dintre oamenii politici îl apre- 
cia mai mult pe I. G. Duca şi avea, de asemenea, dreptate. 
Dar, întrebându-l tot atunci cum de l-a ţinut pe Porum- 
baru623 ca ministru de externe, în timpul neutralității, iar 
la Viena pe Mavrokordat, doi ignoranţi obtuzi, care nu aveau 


230 l 
www.dacoromanica.ro 


idee de politica externă, Brătianu mi-a răspuns cu unul din 
caracteristicele sale zâmbete ironice: 

— Astfel de oameni îmi trebuiau, nu unii care să ştie 
totul mai bine. 

Pe cat desprind din impresiile firii şi a contactului cu 
I. 1. C. Brătianu, dânsul era nespus de precaut în relațiile 
cu oamenii. În chestiuni interne şi de partid, desigur se sfă- 
tuia cu A. Constantinescu P.52%, omul deştept, şiret, făra 
scrupule, expeditiv. Ceilalţi erau minorum gentium, Duca, 
stofă bună, cult,  combativ, muncitor, mai tânăr, „elevul 
Duca“, dar prezumtivul şef politic, desemnat şi cducat de 
Brătianu. Cu Diamandy se sfătuia desigur intim, în toate 
chestiunile mari şi de tactică externă. Presupun că, de multe 
ori înainte de a lua o hotărâre, voind să audă o părere sinceră 
și înţeleaptă, o comunica soţiei sale. D-na Elisa Brătianu, 
„Tante Elise“ (numită după obiceiul perechii Pillat,6% la masa 
noastră), era o femeie de mare inteligență şi cultură. La 
tot cazul, dispunea de acea calitate proprie femeilor, de a 
simţi esenţa unei probleme politice şi de a da soluţia cea 
mai corespunzătoare. Dânsa va fi fost singura persoană că- 
reia îi comunica gândurile, frământările şi planurile sale. 
Astfel, mă invită odată să petrec la ceai la „prietena“ lui 
Briand. Pe drum mă întrebă ce mai e nou în politică, pen- 
tru că zicea: 

— Ion nu-mi spune nimica. 

l-am povestit atitudinea generalului francez, comandan- 
tul trupelor aliate la Timişoara. Acesta se lăsă ademenit de 
societatea maghiaro-şvăbească, la atitudini antiromânești. La 
„0 ocazie, întâlnind pe stradă un biet om zdrenţăros, îşi per- 
mMisese faţă de însoţitorul său, observarea spirituală: 

— Un reprezentat de la nation dominante627. 


Gafele şi afacerile sale se comentau viu în cercurile ro- 
mâneşti, adânc decepţionate şi revoltate. Primind eu un ra- 
port al ofițerului nostru de legătură, cu privire la toate in- 
trigile (Varjasi — ministrul Franţei la Belgrad; republica 
bănăţeană, schimbul de telegrame între Kun Béla şi Lenin 
etc. etc., pe care le-am relatat în alt loc), i-am pus la dis- 
poziţie materialul unui ziarist prieten — în mare secret — 
ştiind bine că se va grăbi să-l divulge. După cca 8—10 zile, 
intrând la Brătianu, îl găsii împreună cu un domn (omul de 
încredere al Vaticanului la Conferință). Brătianu, cu un 
semn discret mă rugă să aştept. Apoi, concediindu-l pe vizi- 
tator, îmi arătă raportul, întrebându-mă dacă nu e chiar 
cel elaborat de mine. Era o copie, pe care i-o adusese vizi- 


231 
www.dacoromanica.ro 


tatorul, aidoma celei încredințate de mine gazetarului prie- 
ten. Totuşi, se prezenta mai solemn, fiind bătută la maşina 
de scris şi pe hârtie anglo-americană, de care nu se găsea în 
toată Europa. Astfel a fost uşor să reconstituim odiseea me- 
moriului meu, tradus în limba franceză de Ion Pillat, dictat 
de el Ioanei şi bătut de ea la mașină, pe hârtie franceză 
comună. 

Că D-na Brătianu ştia de acest mic truc o dovedeşte in- 
teresul ce-l avea pentru detaliile în legătură cu ţinuta ge- 
neralului (De Labit?) la Timişoara. Evident, mă invitase să 
o acompaniez la ceaiul amicei lui Briand, spre a expune aces- 
teia cazul. Pe când am sosit, plimbându-ne, terminasem po- 
vestirea iar dânsa îmi spuse la uşă ca să o repet, fără de nici 
o înfrumusețare, doamnei la care intram. 

După conversațiile banale, îndemnat de D-na Brătianu, 
fiind de faţă contesa — poetă de Noailles — sora lui Bran- 
covan — am descris metodele prin care generalul francez 
distruge iluziile, legate de francezi, ale bănăţenilor. Nu am 
cruțat ironia. Ulterior generalul a fost dat pe mâna consi- 
liului de război. D-na Brătianu mi-a comunicat că contesa 
de Noailles s-a exprimat zicând; 

— Brr, am cunoscut un român ardelean sălbatic. 

Am ţinut să recapitulez acest episod pentru ilustrarea 
relaţiilor în ale politicii dintre soţii Brătianu. 

Asupra' lui Brătianu voi mai reveni. În rapoartele mele 
scrise noapte de noapte, spre a-i oferi lui Maniu — pe cât 
puteam de fidel — ambianța de la Conferinţă, se găsesc am- 
ple varii şi chiar contrazicătoare întâmplări descrise, referi-. 
toare la Brătianu. Mai țin numai să observ că în familie, nu 
găsea la toţi membrii aceeaşi înțelegere pentru felul lui de 
a fi, ca de exemplu la surorile sale Sabina şi Pia. O nepoată 
de soră nu se sfia în intimitate să-l caracterizeze ca pe un 
om apatic, care la Florica se plimbă, se duce în grajd, stă, 
se uită la câte o tufă, atâta tot; nu e nimica extraordinar 
de capul său. De ce să ne mirăm? În definitiv, nici losefina 
nu a avut o opinie mai brează despre Napoleon, iar ca şi ea, 
infinite soţii şi rude ale unor bărbaţi politici iluştri și ale 
unor luceferi ai ştiinţei. 

Mai este de notat o ciudăţenie particulară a lui II.C. 
Brătianu: când era afectat de un doliu mare ori copleşit de 
griji grele, leacul său vindecător era somnul. [...] Că la 
Conferinţa Păcii — putea să ploaie cu note diplomatice — 
era de obşte cunoscut că el îşi împlinea somnul de după-masă. 


233 
www.dacoromanica.ro 


Prefera să se culce de cu vreme, oricărei recepții sau festivi- 
tăţi, fiind matinal la trezire. 

Fără energia brutală a lui Clemenceau şi Lioyi George, 
fără generozitatea lui Wilson şi ingeniul lui Foch, cât şi fără 
norocul Aliaților, toate jertfele României ar fi fost zadarnice. 
Norocul lor a fost şi norocul naţiunii române. Şi acest noroc, 
legat de norocul lor, e emanaţia calităţilor individualităţii lui 
I. I. C. Brătianu. 

Epoca Regelui Ferdinand se datoreşte perseverentei susți- 
neri, prin monarh, a lui I. I. C. Brătianu. Astfel a binemeritat 
Ferdinand I, pentru neam şi pentru ţară, devenind nemu- 
ritor, Meritul de a-i fi susținut atitudinea perseverentă a so- 
ţului ei, pentru Brătianu, nu e mai puțin datorat energiei 
marii Regine Maria. (Dar această chestiune pretinde un ca- 
pitol special.) 


www.dacoromanica.ro 


FACT DE NEAGRESIUNE CU U.R.S.S. — 1932 


TITULESCU. DEMISIA MEA. 


În 1932 eram în plin succes de a încheia un „pact de fea- 
gresiune“ cu U.R.S.S. A doua zi după ce ocupasem Ministe- 
rul de Externe, refuzat de Titulescu, se prezentă la mine — 
în minister — contele Sembek, ministrul Poloniei la Bucu- 
reşti. Mi-a comunicat că, prin iniţiativa Franţei, sunt în curs 
tratative între Polonia şi U.R.S.S., pentru încheierea unui 
pact de neagresiune. A fost invitată şi România să participe, 
“Polonia lăsându-ne o săptămână să ne hotărâm etc. 

I-am răspuns că găsesc ciudat acest ultimat, din partea 
unui aliat. Voi studia dosarul în chestiune. Sub guvernul 
Iorga fusese acceptat — din partea U.RS.S.-ului — să se 
discute încheierea unui pact de neagresiune. Printr-unul din 
miniștrii noştri, acreditat într-o ţară nordică (Suedia?), s-a 
întrebat la București răspunsul ce poate să-l dea. Iorga,'după 
obiceiul său pripit, i-a dat înţeleptului ministru de externe 
Ghica5% instrucţia să răspundă că vom sta de vorbă, dacă 
se recunoaşte Unirea Basarabiei, altcum nu. La aceasta nu 
a mai venit nici o declaraţie din partea rusească. 

Între timp, guvernele francez şi polonez ʻau reluat — ori 
au continuat — urmărirea sondărilor. Atât ele cât şi Rusia 
doreau ca şi România să participe. Fireşte că am acceptat 
numaidecât. Bineînţeles, nu am mai pus în discuţie chestia 
Basarabiei, ci am căutat găsirea unei formule astfel redac- 
tate încât să prezinte o interpretare corespunzătoare. Schimbu- 
rile de propuneri au fost înlesnite datorită faptului că am izbu- 
tit ca Franţa (Herriot)629 să facă un iunctim6% între accepta- 
rea iscăliturii noastre de către U.R.S.S. şi a primirii semnă- 
turii Franţei. Polonia şi Franţa făceau pe 'intermediarele. 

Din partea noastră am redactat, în decursul negocierilor 
trei formule care — în textele cifrate transmise prin miniştrii 
noştri din Varşovia şi Paris — aveau diferite denumiri pen- 
tru uzul intern. 

În toiul verii, ministrul nostru din Varşovia — Victor Că- 


234 
www.dacoromanica.ro 


dere — ne-a comunicat că Litvinov, comisarul pentru aface- 
rile externe ale U.R.S.S., îl invitase pentru o întâlnire perso- 
nală. Dânsul, trecând prin Polonia spre Berlin, îl ruga să-l 
însoţească din Varşovia până la frontiera germană, spre a 
avea ocazia să discute. I-am răspuns imediat că are aprobarea 
mea, luând ad referendum tot ce-i ya comunica Litvinqv. 
Cunoşteam priceperea şi abilitatea diplomatică a, lui Cădere. 
Întâlnirea a avut loc iar Cădere ceru aprobarea să refereze, 
venind la Bucureşti. A venit. 

Între timp, cât au durat discuţiile pe tema încheierii „pactu- 
lui de neagresiune“, se înstăpânise un obicei straniu la mi- 
nisterul nostru de externe. Titulescu, ministrul nostru, la 
Londra şi reprezentantul nostru la Liga Naţiunilor, refuza sa 
preia resortul. externelor (de trei ori). Însă, fie că era la 
Geneva, la St. Sebastian, la Gastein, Veneţia ori la St. Mo- 
ritz, stăruia să fie informat zilnia asupra celor ce se petre- 
ceau la resort. Altfel, zicea el, nu poate să-şi aranjeze tactica 
la Londra. Bietul GafencuSlA, subsecretar de stat la externe 
— sub mine — a dus-o nu greu, ci a pătimit un adevărat 
martiriu. Acest om echilibrat, cult, manierat şi cuminte, slă- 
bise chiar şi trupeşte de veşnica iritare, încât jucau hainele 
-pe el. Îmi repeta întruna: 

— Domnule prim-ministru nu mai suport. Vă rog să-mi 
acceptaţi demisia. 

— D-ta suferi de grandomanie. Nu-ţi dai seama că Titu- 
lescu nu are nimic contra D-tale? D-ta eşti şaua pe care o 
bate, ca să simtă măgarul şi să-şi piardă răbdarea. Eu însă 
mă voi supăra când voi voi, nu când vrea el. Stai pe pace şi 
vezi-ţi de treabă. 

Nu era puţin ceea ce îi ceream mult chinuitului Gafencu. 
Dânsul trebuia să fie permanent gata ca, îndată ce suna te- 
lefonul, de undeva „de prin Europa“, să sară la telefon și 
să-i comunice lui Titulescu ce s-a întâmplat la minister în 
ultimele 24 ore. Nu era destul cu atâta, trebuia să-i citească 
textele descifrate ale telegramelor sosite din străinătate şi 
răspunsurile date de noi. Aceste operații nu decurgeau însă 
în tonul calm, oficial, obişnuit înţre „înalți demnitari de stat“. 
Titulescu găsea totdeauna multe de excepţionat. Îl întrerupea 
pe Gafencu: 

— Nu așa, ci astfel, corectează, măgarule; mută cutare 
cuvinte mai la urmă (ori mai înainte; bine, boule, cum poţi 
comite aşa o tâmpenie! ...) Şi aşa, întruna. 

Acestea se petreceau, la urma urmelor, în familie, dar 
mai făcea observaţii histerice şi la adresa francezilor, rușilor 


235 


www.dacoromanica.ro 


poionezilor; lapidar, brutal, caracterizând la telefon miniștri, 
Daţii, state, peste țări şi munți. 

Urmarea enervării lui Gafencu a fost — între altele — 
cedarea faţă de „sugestiile“ telefonice ale lui Titulescu şi în- 
dulcirea unor întorsături de fraze, prin schimbarea unui sau 
altui cuvânt. Astfel, redactând eu textul româneşte, acesta. 
era tradus în limba franceză. Găsindu-l schimonosit, ziceam: 

— Pricep intenţia, dar intenţia mea e alta. Norocul meu 
că ştiu şi eu atâta franţuzeșşte ca să corectez — aşa cum cred 
eu de potrivit — având eu răspunderea, E bine din punct de 
vedere lingvistic şi gramatical? 

— Da. 

— Ne-am înţeles. Nu vă mai trudiţi cu redactarea, îm- 
păcațţi-vă şi traduceţi, 

Vorbeam la plural căci, pe lângă Titulescu, Gafencu tre- 
buia să sufere şi calvarul secretarului general, Mişu Arion, mi- 
nistru, diplomat de carieră, om cu suflet arid de arivist, lip- 
sit de vlagă — dezbrăcat în cursul ascensiunii de cutezanţa 
sa să gândească — veşnie tremurând să nu piardă cumva 
bunele graţii ale lui Titulescu. Gafencu avea un duşman ar- 
tist în acest „colaborator“, pe care nu l-am schimbat, spre 
a-l lăsa moştenire, în momentul potrivit, acelui ce-l proteja. 
Un singur om întreg — cu coaie, cum zice-se oarzăn®3? româ- 
neşte — aveam la serviciul central, pe tânărul Creţeanu;6% 
restul — buni pentru sinecure de factori — pentru transmi- 
terea de note primite de la resort; prin diferitele capitale, 
unde erau acreditaţi pe la legaţii, ca miniştri ori ca funcţio- 
nari de diferite grade. 

Se întâmplase că Herriot ne trimisese o lungă telegramă. 
Aceasta fusese primită prin legația franceză (Puaux6%), fiind 
cifrată cu cifru special, Redactasem răspunsul şi fusese ex- 
pediat fără amânare. Resortul externelor îmi răpea mai mult 
timp decât celelalte două resorturi, împreună cu prezidenţia. 
Mai erau şi audienţele, camera etc. Sosind pe la ora 4!/; sa 
externe, Gafencu îmi comunică cum Titulescu îl făcuse pe 
el şi pe Herriot în fel și chip, de asemenea, privitor la re- 
Jactarea răspunsului nostru etc., astfel că dânsul nu mai 
suportă şi mă roagă să-i primesc demisia. A primit următo- 
rul răspuns: 

— D-ta iarăşi ai un acces de grandomanie. Nu, D-le Ga- 
fencu. D-ta vei demisiona împreună cu mine. Nu e încă mo- 
mentul. Însă prea ţi-ai pierdut nervii. Titulescu e la Gastein 
iar D-ta îi comunici textul lui Herriot şi răspunsul nostru. 
Adevărat că nu mai există „diplomaţie secretă“, însă Herriot 


226 


www.dacoromanica.ro 


foloseşte cifru special; noi îi răspundem tot prin legația 
franceză cu cifrul lor. Jar Titulescu ne expune ca să afle 
ungurii şi austriecii şi nemţii conţinutul schimbului de tele- 
grame. Căci evident, când Titulescu cere — din Gasteinf% — 
ministerul nostru de externe, ungurii cheamă mai întâi la 
telefon stenagraful lor român; de asemenea austriecii, şi nu- 
mai după ce stenografii s-au prezentat, apoi ne dau legă- 
tura. Astfel se cunosc şi înjurăturile lui Titulescu, la Bu- 
dapesta, Viena şi Berlin. Ar fi mai simplu să trimitem tex- 
tele celor trei legaţii, aici în Bucureşti. Prin urmare, nu te 
lăsa impresionat de istericalele lui Titulescu. Te rog spune-i 
că am dispus să nu mai comunici nimic la telefon, căci altcum 
te voi demite eu, nemaiașteptând să-ţi oferi demisia. Astfel 
mă va înjura direct pe mine şi vom cruța o mulţime de pa- 
rale, cheltuite până acum pe taxe de telefon „cu Europa“, 
de câte o jumătate oră şi o oră zilnic. 

Maniu şi Mihalache erau ţinuţi la curent, în fiecare zi 
— de mine şi de Gafencu — asupra tuturor chestiunilor de 
importanţă, de la externe şi îndeosebi asupra demersurilor 
în chestia „pactului de neagresiune“ de asemenea Regele. 
Dispoziţia şi sabotarea lui Titulescu a fost manifestată şi în 
momentul când a decurs conversaţia descrisă între mine si 
Gafencu. Abia ne răfuisem că sună telefonul, iar Gafencu 
emoţionat luă receptorul şi-mi făcu semn că este Gasteinul 
„are cheamă. În proximul moment schimbă salutări cu Ti- 
tulescu şi îi spuse — precum îi șoptisem eu — că îmi predă 
receptorul, eu fiind de faţă. Nu am mai vorbit despre „pac- 
tul de neagresiune“. Ştiam părerea şi duşmănia lui Titulescu. 
El nu admitea, o dată cu capul, să stăm de vorbă cu U.R.S.S. 
şi îl critica pe Cădere (de fapt, pe mine), pentru întâlnirea 
lui cu Litvinov. De aceea, întrebându-l de sănătate, i-am atras 
atenţia că, peste câteva zile, se deschide la Geneva sesiunea 
Ligii Naţiunilor. Prin urmare îl întrebam — dacă ar fi ceva 
de importanţă — să comunice sosirea şi adresa lui din Ge- 
neva. Dânsul îmi răspunse că din cutare şi cutare motiv, în 
fine, nu va putea“fi de faţă la Geneva. Stătuinţele mele re- 
petate au rămas zadarnice. De aceea am fost silit să-i trimit 
pe Mihai Popovici şi pe Lugoşanu6% la Geneva, spre a nu 
rămânea fără reprezentant. m T 

Pentru a curma orice intrigă din partea lui Titulescu şi 
spre a nu putea fi acuzat că sunt bolșevizant, am cerut Re- 
gelui o audiență specială. În ziua următoare, după masă, am 
fost primit la Sinaia, împreună cu Gafencu şi Cădere. Am 
luat cu noi întregul dosar referitor la „pactul de neagresiune“ 


237 


www.dacoromanica.ro 


cu U.R.S.S. Regele era la curent, cădi dorea apropierea de 
Rusia şi crearea unei atmosfere amicale între noi şi ţara ve- 
cină şi fusese informat permanent. Totuşi, după ce făcusem 
o expunere în rezumat, îl rugai pe.Maiestatea Sa să permită 
ca situaţia să fie ilustrată, din etapă în etapă, prin Gafencu, 
întregind-o cu textele de la dosar. În fine, Cădere a redat 
conversaţia lui cu Litvinov. Am subliniat rezistenţa lui Titu- 
lescu contra tratativelor cu U.R.S.S., combaterea şi sabotarea 
de către el a tratativelor în curs, privind „pactul de neagre- 
siune“. La sfârşit am cerut ca Regele să hotărască, eu nemai- 
putând lua altcum răspunderea. 

~ Regele ştiind că ministrul nostru la Paris, Cesianu, so- 
sise de o zi, două în vacanţă la Sinaia, suspendă discuţia până 
ce va fi chemat şi el. Trimise după Cesianu şi, sosind acesta, 
Regele rezumă cele discutate până atunci şi hotărî următorul 
demers: 

Cădere va pleca la Aix-les-Bains,6% unde se va întâlni 
cu Litvinov, ca să nu fie observată întâlnirea, dacă aceasta 
ar avea loc la Geneva. Pe drum spre Aix-les-Bains, Cădere 
se va abate pe la Gastein şi-l va informa pe Titulescu asu- 
pra celor hotărâte. Cesianu va pleca pe cât se poate de cu- 
rând — în două-trei zile — la Paris spre a-l informa pe 
Herriot. De altfel, Regele aprobă tot ce s-a făcut şi speră că 
vom izbuti să încheiem „pactul de neagresiune“ cu Sovietele. 

Sărmanul Cădere, ce mulțumit a plecat, nebănuind ceea 
ce îl aştepta. Plecând fără amânare, el a încercat să execute 
hotărârea luată sub prezidiul Regelui, ca să se continue tra- 
tativele cu Litvinov şi să fie duse la bun sfârşit. Trebuia să 
sosească la Aix-les-Bains pe ziua convenită cu Litvinov. Prea- 
labil însă — în urma instrucţiunilor primite tot din gura 
Regelui — trebuia să se abată pe la Gastein, pentru a-l pune 
la curent pe Titulescu cu cele decise. Sosind la Viena, Că- 
dere află că Titulescu venise acolo din Gastein şi se prezentă 
la hotelul unde acesta descinsese (Grand sau Bristol). Titu- 
lescu era la masă în societatea suitei sale (Nenişor, Buzdu- 
gans38, Caius Brediceanu, ministrul României la Viena etc. ). 

La intrarea lui Cădere, salutul său abia a fost primit şi 
nici nu a fost poftit să se aşeze. De aceea, simțind atmos- 
fera ostilă, s-a mărginit a-l ruga pe Titulescu să-i fixeze ora 
când l-ar putea primi, având să-i comunice ceva din partea 
Maiestăţii Sale. La aceasta, Titulescu l-a bruftuluit, declarân- 
du-i că nu-l interesează (C. Brediceanu mi-a confirmat acele 
scene la care asistase), 

Cădere mi-a telefonat apoi că Titulescu nu admite întâl- 


238 


www.dacoromanica.ro 


nirea Cu Litvinov, este împotriva continuării tratativelor, că 
i-a făcut scene grozave, pline de cuvinte insultătoare etc. 
I-am referit Regelui şi l-am pregătit că se apropie timpul 
când mă voi vedea silit să-mi dau demisia (Cele de mai sus 
au premers — în 1932 — în relaţiile çu Titulescu, Mihalache 
şi Maniu, până în preziua plecării lui Mihalache cu Titu- 
lescu la Geneva, Londra şi Riviera, pe când Maniu plecase 
la Beausolei]639 — chestiunea Skoda-Seletzhki640, 

După discuţia pe care o voi descrie — avută la Ministe- 
rul de Externe şi în preseara plecării lui Mihalache, îi re- 
ferii Regelui că mi se pun toate piedicile ca să nu pot izbuti 
să încheiem „pactul de neagresiune“ cu U.R.S.S., căci şi 
Maniu şi Mihalache s-au dat de partea lui Titulescu. Maiesta- 
tea Sa trebuie să fie pregătit că nu voi putea evita demisia. 
Regele mi-a spus că va interveni pe lângă Titulescu, printr-o 
persoană, şi să mai aştept. L-a trimis apoi pe Tabacovici6tl la 
Titulescu, intim al amândurora. Zadarnic. Dar am aşteptat 
liniştit. 

I-am spus însă Regelui că Titulescu nu va ceda şi că în 
acest caz îmi voi trage consecinţele. Maiestatea Sa va trebui 
să-l cheme ori pe Titulescu, ori pe Manju, să formeze gu- 
vernul. L-am întrebat dacă am reuşit să-l conving că va fi 
necesară chemarea lui Maniu. După ce s-a uitat un timp cu 
capul plecat spre masă şi'cu buza inferioară bulbucată, după 
cum avea obiceiul, mi-a răspuns: 

` — Dacă ar cere interesele ţării, da. Însă Dl. Maniu are 
obiceiul să-mi ţină prelegeri. Nu cu plăcere, dar dacă inte- 
resul ţării o va cere... 

L-am asigurat că va putea lucra foarte bine cu Maniu 
(precum a şi fost cazul, până la incidentul absurd cu Gavrilă 
Marinescu642). i 


Împresurat de nemți, francezi şi englezi, având pe ruşi 
în spate, pe unguri, bulgari şi sârbi în flanc, năzuința lui 
Carol al II-lea a fost susţinerea neutralității "Țării. Greşeli în 
politica internă i se pot imputa. În privinţa politicii externe 
însă, a încercat totul — ce situaţia neîncetat labilă — i-a făcut 
cu putinţă. 

Prin 1932 — ajutat de străduințele mele — a aprobat să 
se realizeze „pactul de neagresiune“. Fireşte, criticele — că 
asemenea pacte nu oferă nici o garanţie contra unei even- 
tuale agresiuni — erau armele pertizilor, pe seama naivilor 
și proştilor. Parcă Regele ori eu şi colaboratorii mei ne-am 
îi făcut un singur moment iluzia că, prin încheierea „pactu- 
lui de neagresiune“, am fi asigurat Țării o relaţie de eternă 


239 


www.dacoromanica.ro 


pace cu uriașul din răsărit? Însă acel pact ne deschidea largi 
posibilităţi de apropiere amicală și indulcea situaţia de ten- 
siune între U.R.S.S. şi România. Odată întemeiată apropie- 
rea, se crea ambianța spre a ajunge tfeptat, treptat la o cu- 
noaştere reciprocă şi — prin colaborare — la o obligatorie 
încredere. Tratând „pactul de neagresiune“, mă preocupau 
din nou toate acele idei ale căror realizări nu mi s-au părut 
deloc iluzii degarte în 1919, când — sprijinit de Lloyd George — 
am avut schimbul de telegrame cu Cicerin şi l-am trimis 
pe Ciotori spre a lua contact cu ruşii. i 

Ce perspective economice largi ni se deschideau! Con- 
siderând chiar şi numai tranzitul prin România, spre şi din 
U.R.S.S., acesta ar fi însemnat o înviorare însemnată a re- 
naşterii noastre economice. Contactul tot mai intim cu evo- 
luţia U.R.S.S. ar fi asigurat paralizarea naşterii de curente 
extremiste — crearea de instituţii cu adevărat democratice şi 
aplicarea cinstită a acestora, prin înlăturarea politicianismului 
veros şi a celei mai spurcate minciuni, a afişării democraţiei 
de fraze, spre acoperirea celor mai neruşinate practici şi abu- 
zuri ale tiraniei de partid. lar corolarul acelei colaborări ar 
fi înflorit cu timpul spontan, prin închegarea unei alianțe 
cinstite între noi, Mica Antantă, Bulgaria şi U.R.S.S. Prin 
aceasta viitorul ţării ar îi fost definitiv asigurat, contra tu- 
turor grandomaniilor maghiare, oricât le-ar fi sprijinit ger- 
manismul. 

Nu am găsit înțelegere în ţară şi spre a nu fi ostracizat 
ca „bolşevic“, a trebuit să mă refugiez prin acțiunea hotă- 
râtoare — determinând în şedinţa de la Braşov a conducerii 
ardelene — fuziunea cu ţărăniştii, trecând în braţele „na- 
ţional-ţărănismului“. 

Combătând comunismul am stăruit pentru pactul de 
neagresiune. Nimeni dintre colaboratorii mei — în afară 
poate de Gafencu — nu au avut pricepere pentru tactica 
mea în aşa măsură ca Regele Carol al II-lea. Titulescu, după 
ce câştigase de partea sa pe Maniu şi Mihalache, a provocat 
demisia mea în noiembrie 193264, 

Cronologic, va trebui să premitâtt cele ce voi descrie eve- 
nimentelor relatate în prealabil, în legătură cu „pactul de 
neagresiune“ cu U.R.S.S. (Va trebui să le intercalez la tim- 
pul lor.) 

Maniu mă invită, prin septembrie [1932], să-i fac o ex- 
punere asupra tratativelor cu Rusia. Gafencu a adus cu sine 
— la Maniu acasă, str. Clopotarii Vechi — întregul dosar 
şi au asistat, chemaţi de mine, Mihalache, Ștefan C. Pop, 


240 
www.dacoromanica.ro 


Costăchescu, Mironescu45 şi Mirto.57 S-au referit demersu- 
rile tratativelor, act de act, în ordine cronologică. Pe la 71/, am 
trecut apoi cu toţii la Ministerul de Externe, unde discuţiile 
au durat până la 1—1:/, noaptea. A 

La început Maniu mai făcea câte o observaţie. Pe la 10 
s-a întins pe un divan. Era obosit, căci petrecuse la un dan- 
cing până dimineaţa, privind dansurile. Fusesem şi eu cu 
el, însă am plecat pe la ora 1. Mihalache avea un carnet gro- 
su, în care nota sprinten tot ce spunea unul ori altul. Dânsul 
a făcut fel de fel de obiecţii. Lămuririle pe care le cereau 
ceilalţi şi pe care trebuia să le dăm — Gafencu şi eu — au 
răpit timpul, încât ne-am pomenit că se făcuse miezul nopții. 
Mihelache pleca în ziua următoare cu Titulescu la Geneva, 
Londra şi Riviera. 

Pe la miezul nopții Maniu se sculă. Îşi aranjă frizura 
cu piaptănul, apoi, luând o foaie de bloc, scrise o formulare 
şi zise. 

— Dacă ruşii primesc această redactare, atunci conti- 
nuăm tratativele, dacă nu primesc, renunțăm să mai stăm de 
vorbă. 

Noi ne chinuisem cu trei nuanţe de redactări, ajutaţi de 
francezi şi de polonezi. Ne sileam ca implicit să fie recunoscută 
Unirea Basarabiei adică „România Unită în limitele ei et- 
nice“, ori în expresia „națiunea română desăvârşindu-şi uni- 
rea sa etnică“ etc. etc,; fireşte că nu mai ţin minte detaliile, 
dar Gr. Gafencu le are., Rușii veneau cu contrapropuneri re- 
dactate sobru... 

Propunerea lui Maniu însemna, pur și simplu, ruperea 
tratativelor. Eu am încercat să salvez situația, spunând că 
nici un ţăran, când vinde un porc, nu dă un răspuns atât de 
categoric încât să alunge pe cumpărători. A intervenit şi Ga- 
fencu, apoi şi ceilalţi. Cu toate că Maniu declarase categoric 
„această* redactare, ori „rupere“, totuşi în timp de 1/2 oră 
a mai modificat de câteva ori textul său iniţial. 

Între timp s-a întâmplat o mică ciocnire între Mirto şi 
Mihalache. Mirto pledând pentru continuarea tratativelor, 
Mihalache l-a întrerupt, observând că Titulescu e împotrivă. 
La aceasta Mirto a replicat: 

— Eu judec cu capul meu... 

Iar Mihalache: 

— Nu dau capul lui Titulescu pe zece capete ca al tău. 

Dar Mirto prompt: 

— Fiecare judecă capetele altora cu capul său, eu mă 
încred în judecata capului meu... 


16 — Memorii, vol. II 241 


www.dacoromanica.ro 


În fine, tot Mirto a pus astfel chestiunea, că fiind noi 
un partid democratic, respectăm întotdeauna hotărârile ma- 
jorităţii. Suntem cu toții unanim de părerea că trebuie con- 
tinuate tratativele. Numai Maniu şi Mihalache sunt în con- 
tra. Ei vor trebui să accepte opinia majorităţii. 

Suportasem intrigile puse la cale de Maniu și de Mad- 
gearu$% prin Gh. Crişan, Cornel Bianu, sovatiştiettA şi alţii, 
contra guvernării mele; am trecut liniştit peste tactica im- 
pusă de Maniu, ca toate anteproiectele de legi — până şi 
pentru stârpirea viilor de producători direcţii? — să fie pre- 
zentate cenzurii sale, înainte de a le discuta în Consiliul de 
Miniştri, fiind el prezidentul partidului. 

După ce îi ţinusem la curent pe Maniu şi Mihalache în 
prealabil şi nu au obiectat tot timpul nimic, contra năzuin- 
telor mele, am perseverat toată noaptea, cu argumente, pen- 
tru „pactul de neagresiune“. Când Mirto îşi făcuse propune- 
rea, am răspuns: 

— Nu, D-le Mirto. Ar fi destul ca singur Maniu, ori sin- 
gur Mihalache să fie împotrivă şi ar trebui să renunţ. Cum 
însă amândoi vor să împiedice încheierea acestui „pact de 
neagresiune“ — solidari cu Titulescu — ar însemna să nu-mi 
dau seama de situaţie, dacă aș continua tratativele! 

Apoi, adresându-mă către Maniu şi Mihalache, am spus: 

— De când mi-aţi promis tot concursul, silindu-mă să 
primesc guvernul, m-aţi ghiocelits50 din spate, m-aţi chinuit, 
m-aţi scuipat pe din dos. V-am ţinut în spate guvernul și 
partidul. Acuma însă m-am săturat. Închid discuţia şi, fiind 
silit să mai stau la minister, ca să aştept să se termine des- 
cifrarea unor telegrame, vă zic: noapte bună. Totodată vă 
aduc la cunoștință că mâine îmi voi da demisia. Pregătiţi-vă 
să preluaţi guvernul. Noapte bună! 

În dimineaţa următoare trebuia să plec la ora 8 spre 
Sinaia, ca să sosesc la timp spre a asista la prezentarea nou- 
lui ministru ceho-slovac, I. Seba. Drumurile nu erau încă 
asfaltate. La ora 8 fără 10', când să mă urc în maşină, îmi 
telefonează Mihai Popovici că merge la prezidenţie, spre a-mi 
comunica un mesaj urgent şi important din partea lui Maniu. 
Sosind la prezidenţie am așteptat cu ceasul în mână până la 
8 şi 10'. Atunci am coborât şi, când să urc în mașină, soseșțe 
Mihai: 

— Ce e Alexandre, doar nu vei face nebunia să-ţi dai 
demisia? ... 

— Ba voi continua să fiu nebunul vostru! ... 


242 
www.dacoromanica.ro 


— Iuliu îţi trimite vorbă că vrea să se întâlnească cu 
tine şi să te convingă... 

— Convingă-l acuma pe Regele Carol... Adio, nu mai 
am timp de pertractat. 

După ceremonialul cu Seba, a urmat masa oficială şi apoi 
audiența mea de lucru. l-am arătat Regelui situația. Maiesta- 
tea Sa a străruit să mai aştept, căci va încerca să aranjeze 
lucrurile cu Titulescu, trimițând la dânsul un om de incre- 
dere (l-a trimis zadarnic pe, Tabacovici). 

Dar să revin la Cădere. După incidentul cu Titulescu, de 
la Viena, s-a dus la Aix-les-Bains ca să se ţină də cuvântul 
ce-l avea cu Litvinov. Titulescu plecase din Viena la Paris. 
Fireşte că nu s-a ogoit. Era permanent în legătură telefonică 
cu amicul său Stelian Popescu, încât „Universul“ devenise un 
fel de monitor special al lui Titulescu. Fireşte că îl prezenta 
ca pe marele om, pe când politica oficială a guvernului era 
blamată cu dibăcie, printre rânduri. 

Iorga trecuse biroul de propagandă la externe. Eu l-am 
readus la prezidenţie. Într-o zi îmi telefonă Mihalache, de 
la Londra, că Titulescu e foarte supărat şi pretinde ca „pro- 
paganda“ să fie mutată din nou la externe. Dacă nu, atunci 
Mihalache e hotărât să-și tragă consecinţele. I-am răspuns 
ca nu pot să împlinesc dorinţa lui Titulescu. Să vină acasă, 
să primească portofoliul externelor, apoi facă ce va voi cu 
propaganda. Nu puteam să dau pe mâna lui Titulescu şi po- 
sibilitatea de a contracara în presa străină [propriile] lui in- 
trigi. Mihalache mă mai ameninţă la sfârşit, că dacă nu ce- 
dez, va fi şi el silit să se solidarizeze cu Titulescu. I-am răspuns 
că aş regreta, însă nu pot ceda. 

Din „Universul“ mă informam zilnic asupra temperaturii 
intrigilor isterice care îl preocupau pe Titulescu. Pe atunci 
el a publicat faimosul său interviu, prin agenţia Reuter. Acest 
interviu a fost şi rămâne un document clasic al timpului. 
Prin el, ministrul Titulescu — în funcţie la Londra și la Ge- 
neva — face obiect de critică politica externă a guvernului 
său. Fireşte, prin oficiul de propagandă am. dat răspunsul 
cuvenit, destul de lămurit. 

Între timp s-a anunţat, pe ziua următoare, sosirea în ţară 
a lui Titulescu. Era o zi de duminică; totuşi apăru o ediţie 
specială a „Universuluj“. Se anunţa audiența lui Titulescu la 
Herriot, cum a ieşit bine dispus şi le-a comunicat gazetarilor 
că nu e nici o neînțelegere între el şi guvernul român, că 
s-a înţeles perfect cu D. Herriot etc. etc. Rezulta că înţele- 


243 


www.dacoromanica.ro 


gându-se Titulescu cu Herriot, guvernul din Bucureşti (adică 
eu) nu va mai avea ce zice şi se va da după păr. 

Noaptea, mai mult am bâiguit decât am dormit. Cw clag- 
viziunea proprie stării dintre „vis şi viaţă“, îl vedeam pe 
Titulescu ieşind de la Quai d'Orsay65l şi parcă-l auzeam cum 
perverteşte situaţia în faţa oamenilor presei. Simţeam că mă 
aşteaptă o mină, pe care — amicul meu şi al cauzei române 
— o va face să explodeze. O simţeam clar, fără a putea pre- 
ciza detalii. Dimineaţa mă trezii cu hotărârea definitivă. Până 
mi-am făcut toaleta, veni Gafencu, apoi Şt. C. Pop. Amândoi 
supăraţi, revoltați, voiau să-mi aibe părerea. Erau sub im- 
presia ştirilor din ediţia specială a „Universului“. I-am ascul- 
tat cât i-am ascultat, apoi: 

— D-le Gafencu, ai o dactilografă bună? 

— Cum să nu... 

— Te rog nu te boci. Du-te la externe şi pregăteşte-o 
pe dactilografă. Vin şi eu, îndată ce termin cu cei care mă 
aşteaptă în salonaş. (Eram în „catacombele celeste“ de la 
etajul I din casa generosului unchi Dr. Dumitrache Popovici 
şi a nobilei sale soţii Victorine n. Eftimiu). 

— Voiţi să dictaţi?... La care, Şt. C. Pop: 

— Doară nu vrei să demisionezi; Dar eu: 

— Ce-i năzăreşte, Ştefane? 

Gafencu a mirosit că i se apropie dezrobirea. A plecat 
vesel, ca din pușcă. Am mers apoi şi eu la Ministerul de 
Externe. În biroul ministrului, am închis ușa spre sală. L-am 
poftit pe Gafencu să se aşeze la masă şi dezbrăcat de vestorı 
— fiind foarte cald — i-am dictat demisia, plimbându-mă. 

Nu cred ca acel parafulger al istericalelor lui Titulescu 
să fi scris ceva mai cu plăcere în viaţa lui. Scria cu faţa ra- 
dioasă şi numai deodată a izbucnit într-un hohot plin de sa- 
tisfacţie, când i-am dictat: o i 

„++ „în Politica noastră externă nu s-a putut înfăptui ni- 
mic mai important decât ideea — acceptată de toate perso- 
nalităţile competente — a D-lui ministru Pela52, cu privire 
la crearea unui cod penal internaţional. În rest, am stat la 
remorca D-lui Beneş“. Cam acesta era textul, iar Gafencu 
exclamă: 

— Ce se va enerva Titulescu! ... 

— Nu va afla decât dacă-i va comunica Regele (Fireşte 
că pi atu şi Titulescu şi Pela e tutti quantis55, deşi nu de la 
mine). 

Pe când dictam, va fi fost cam pe ia 101/2—11, deodată 


244 


www.dacoromanica.ro 


intră V. V. Tilea, prin ușa dinspre sala descifrărilor. Foarte 
indiferent, în aparenţă: 

— Am trecut pe aici... Dictaţi? Nu vă deranjez? 

— Deloc, dar te invidiem că nu ai nimic de lucru la pre- 
zidenţie ... 

— E o telegramă? (arătând spre manuscrisul de dinaintea 
lui Gafencu.) 

— Da, când vom termina ţi-o vom pune la dispoziţie. 

A plecat, iar eu am continuat să dictez. Peste 20 de mi- 
nute, pe aceeaşi ușă ca Tilea, intră E. Mirto: 

— Trecând pe aici, am intrat să vă zic bună ziua. 

Munciţi, munciţi? 

— Da, muncim. Aici nu mai încetează sosirea şi expe- 
dierea de telegrame, note etc. Ce bine e la resortul D-tale. 
Trenurile merg de la sine. D-le Mirto, voi mai veni să te 
iau cam pe la 5, ca să mergem împreună ia Sinaia. 

Pe la 121/2 ne pomenirăm cu Costică Anghelescu: 

— Trecând pe aici... etc. 

— Pofteşte, D-le Anghelescu, ce bine că la ora asta gu- 
vernatorul Băncii Naţionale ne surprinde. Pot să-ţi ofer o 
ţigară. Nu... D-ta nu fumezi decât după-masă. Înainte de 
a pleca la Sinaia vin să-ţi cer unele sfaturi. 

Pe la aceeași oră suna telefonul cu disperare. Sinaia, Dl 
secretar al Maiestăţii Sale, spuse telefonista. 

— Alo? 

— Alo, alo. D-le prezident, nu aţi plecat? 

— Unde să plec? 

— La Sinaia! Dl. Titulescu soseşte la 4. 

— Ştiu. 

— Mai aveţi 10 minute până la ora 1, când pleacă ultimul 
tren încoace. Dacă nu vă grăbiţi, pierdeţi trenul. 

— Voi veni cu automobilul. Seara voi fi la Sinaia. 

— Dar la 4 soseşte Dl. Titulescu. Nu-l veţi putea primi 
la gară dacă plecaţi cu maşina, 

— O să fiți destui curteni pe peron şi fără de mine. Mai 
am de terminat unele chestii urgente. La revedere. (Am aşe- 
zat receptorul.) , 

„Puiu“ (Dumitrescu)®4t, văzând că nervozitatea lui şi stă- 
ruințele rămân zadarnice, nu a continuat. Cu toate întreru- 
perile, pe la 2i/ am terminat dictarea, iar la ora 3 am luat 
masa. Pe la 5 Tilea mi-a adus trei exemplare ale dactilogra- 
mei. Exemplarul original îl aşezase într-un dosar special. Când 
a intrat, l-am întrebat: 

— E bine? 


www.dacoromanica.ro 


pă 


— E bime. 

Apoi am plecat la C. Anghelescu. I-am citit textul. 

— E bine? 

— E bine. 

M-am dus la Mirto şi am plecat împreună. Pe drum a 
citit şi el demisia şi a fost de acord. Când am sosit la Sinaia 
era cam ora 9 şi am descins în vagonul ministerial, care mă 
aştepta în gară. Nu au trecut 10 minute şi veni Madgearu, 
apoi şi Mihalache. Sosiseră şi ei din străinătate cu Titulescu. 
S-a încins o conversaţie banală. Numai Mirto mai aplica 
mici înțepături deghizate. Ceilalţi doi nu se avântau. evi- 
tând să manifeste opinii, ci balansau în echivoc neutral. Nu 
ştiau de care parte vor cădea sorții. 

După cca o jumătate de oră, tună în casă „Puiu“, 

— D-le prezident, Maiestatea Sa vă așteaptă cu masa, 
până la 9. Vă rog să poftiţi numaidecât. Maiestatea Sa şi 
D! Titulescu vă aşteaptă, 

L-am poftit în compartimentul vecin. 

— Nu pot veni în acest costum vechi de stradă. Vezi şi 
D-ta, este o haină întoarsă. E şi târziu. Te rog să-i predai 
Maiestăţii Sale acest dosar... 

— Vai de mine.., ce e? Doar nu e demisia... atunci nu 
o dau... 

— Eu te rog, în calitatea mea de prim-ministru, ca pe 
secretarul particular al Maiestăţii Sale, să-i predai acest do- 
sar. Dacă refuzi, am să-l trimit cu şeful meu de cabinet ca 
să-l predea adjutantului de serviciu ori, în absenţa acestuia, 
portarului. 

Atunci a luat dosarul, întrebând: 

— Pot să văd ce este? 

— Eu nu îţi cunosc atribuţiile, încât după ce vei ieşi de 
aici, vei face ceea ce vei crede de bine. 

A plecat. După jumătate de oră s-a reîntors. 

— Maiestatea Sa Vă roagă să veniţi îndată, fără a schimba 
toaleta. 

— Vin, cu condiţia că Maiestatea Sa mă va primi singur. 
(Convingându-se că discuţiile sunt zadarnice, mi-a promis că 
Maiestatea Sa mă va primi singur.) 

Sosind la palatul Peleş, am urcat povestind, până în sala 
de recepții (cu acoperişul de sticlă). Traversând sala, urca- 
răm câteva trepte în stânga, spre etajul II. Deodată mă oprii: 

— D-le Dumitrescu — zisei — pe aici e drumul la apar- 
tamentele Maiestăţii Sale. Noi am avut o înţelegere, că Ma- 
iestatea Sa mă va primi singur. 


246 


www.dacoromanica.ro 


` 


La aceasta, el a început să stăruiască, să mă ia cu buna, 
ca eu sunt om generos, că în afară de Titulescu nu e nimeni 
la Maiestatea Sa. I-am arătat punctul meu de vedere: 

— Nu vreau să am discuţii cu Titulescu în fața Regelui. 
Prea aș fi în dezavantaj. Căci eu nu mă sfiesc a-i spune sincer 
părerea Maiestăţii Sale, precum cred că aceasta îmi este princi- 
pala datorie, față de interesele ţării și ale Regelui. Tonul meu 
insă nu-mi permite să fie decât cuviincios şi atitudinea demnă, 
cum cred că sunt dator să o am, atât faţă de Regele ţării, 
cât şi faţă de funcţia ce o am în stat. Titulescu îşi dă drumul, 
ţipă, se agită, sare, bâţâie, dă drumul unei avalanşe de cu- 
vinte, încât m-aş vedea condamnat să fiu dezarmat şi să tac. 

Pentru Titulescu ar fi fost tot așa de uşoară situaţia, pe 
cât de imposibilă pentru mine. Căci el a obişnuit pe toată 
lumea şi pe Maiestatea Sa cu istericalele sale, cât şi cu poza 
de actor, care copleşește tactica cu scene bine jucate, înecând 
orice posibilitate de discuţie obiectivă, în contradictoriu. Prin 
urmare îl rog să-l informeze pe Maiestatea Sa că-i stau la 
ordine. Dacă nu o face ori dacă nu e dispus să mă primească 
singur, plec la gară, mă culc şi apoi poate veni să mă cheme 
că nu mă mai scol. 

în fine, Dumitrescu a priceput. M-a anunţat şi Maiestatea 
Sa a coborât. M-a primit într-un birou din etajul I. Con- 
+crsaţia a fost scurtă: 

— Vă mulțumesc că m-aţi primit. Aţi citit? 

— Da, însă, D-le Vaida, s-ar putea găsi o formulă de 
tranzacţie . . 

— Maiestate, cunoaşteţi toate etapele acestei crize Veţi 
judeca. Am stat ferm pe poziție cât timp am avut de a face 
cu Titulescu singur. După ce însă s-au întovărăşit cu el Ma- 
niu şi Mihalache, trebuie să-mi trag consecințele. De altcum, 
intră dihonia în partid, în majoritatea membrilor. Zadarnic 
am stăruit şi ați stăruit şi Maiestatea Voastră ca Titulescu să 
primească portofoliul de externe. Demisionând eu, Maniu va 
trebui să formeze guvernul iar Titulescu va fi fixat la ieslea 
externelor. Vor trebui să dovedească ce ştiu şi ce pot, nu 
prin intrigi şi critici, ci purtând răspunderea. 

— Dar suntem în preajma sosirii fiului meu (din Flo- 
renţa) şi a zilei Regelui. Cum să se aranjeze o criză de ca- 
binet? p, 

-— Maiestate, eu îmi voi îndeplini toate datoriile proto- 
colare, parcă nu aş fi demisionar. Voi fi la gară spre întâmpi- 
narea Alteţei Sale Regale a Prințului, voi adresa Maiestăţii 
Voastre felicitările în numele guvernului, voi rosti discursul 


247 
www.dacoromanica.ro 


radiodifuzat la masa festivă iar apoi luni — cerându-mi de 
pe acuma audiență — mă voi prezenta la Maiestatea Voastră 
spre a-mi primi demisia. 

Stăteam amândoi în picioare, în tot -decursul audienței. 
Regele, atunci mi-a dat mâna, zicându-mi: 

— Noapte bună! 

Şi întorcându-se în uşă: 

— Mai gândeşte-te, D-le Vaida; la nuit porte bon conseil655, 

Mâine zi, de la gară, după primirea Prințului, m-am dus 
la vila Tabacovici, unde locuia Titulescu. M-a întâmpinat ca 
de obicei, îmbrăţişându-mă cu efuziune şi sărutându-mă; pe 
amândouă feţele: 

— Sărută-mă, pupă-mă! 

L-am sărutat şi eu. 

— Mai sărută-mă! 

Așa, de câteva ori. Eu atunci: 

— Bine, D-le Titulescu, ce să ne tot pupăm bărbaţii în- 
tre noi? 

— Da, tu nu mă iubeşti. Ţi-ai dat demisia, nu ai venit 
nici la gară, nici la masă, nu mă iubeşti. De ce nu mă iu- 
beşti? etc. etc. 

În fine, ne-am aşezat. Au urmat reproşuri pentru câ îmi 
dădusem demisia, stăruința să nu perseverez, să o reiractez. 
Repetarea că nu-l iubesc, pe când dânsul mă iubeşte. În 
decursul expunerii când sărea în picioare, se plimba țipând 
prin odaie, când se așeza din nou, apoi se arunca pe pat, în 
fine, îşi juca toate ponturile repertoriului obişnuit. 

L-am ascultat liniștit. Când şi-a suflat toată nervozitatea, 
am ajuns în sfârşit la cuvânt. l-am arătat că după ce diver- 
gența de concepţie dintre noi a izbucnit în public — prin 
publicarea interviului dat de dânsul agenţiei „Reuter“ — iar 
demisia mea fiind deja ajunsă la cunoştinţa publicului din 
țară şi din străinătate, revenirea asupra acestei demisii ar 
însemna să ne prezentăm, în fața tuturor cancelariilor din 
lume, ca o ţară de copii. Pe deasupra, declaraţiile pe care 
le-a făcut gazetarilor, ieşind de la Herriot şi publicate în 
„Universul“, prezintă situaţia aşa că guvernul român (adică 
eu în cazul dat) ar fi acceptat punctul de vedere al lui Titu- 
lescu, ceea ce nu e cazul, căci eu nu mi-am schimbat con- 
vingerea despre interesul ţării, în încheierea „pactului de 
neagresiune“ cu U.R.S.S. Litvinov, polonezii şi Herriot ar 
„crede că sunt un om lipsit de seriozitate, dacă nu mi-aş sus- 
ține demisia. d 

Cu toate întreruperile şi văicărelile lui Titulescu, am reu- 

, 


248 


www.dacoromanica.ro 


șit să-mi expun ceea ce am redat mai sus, în rezumat. Titu- 
lescu tot nu s-a dat bătut. A scos din portofel o foaie de 
bloc, cam cât o cartă poştală: 3 

— Iată — zise el — l-am pus pe Herriot să-mi dea în 
scris această declarație. E chiar propriul său manuscris. Am 
să ţi-o citesc: 

Și mi-a citit (redau esenţial): „Franţa recunoaşte dreptul 
României de a proceda după cum crede că interesele sale o 
cer şi nu are nimic împotrivă să se procedeze astfel...“ 

— Vezi — continuă Titulescu — relaţiile noastre cu Franţa 
rămân neatinse, încât nu ai nici un motiv să demisionezi, 

Eu însă simţeam că ceva nu este în ordine şi întinsei li- 
niștit mâna după hârtia, pe care nu puiea refuza să mi-o 
predea. „Să o citesc și eu“ — zisei — şi citii textul lui Herriot 
cu viu grai. Spre surprinderea mea, după ce acesta își sta- 
bilea părerea firească, referitor la România (textul citit de 
Titulescu), continua şi termina: „Franţa își rezervă liberta- 
tea de a proceda asticl precum o cer interesele sale“. Fără a 
remarca falsificarea ce o comisese Titulescu prin retăcerea 
pasajului final, zisei: | 

— Da, asta înseamnă că Franţa va încheia pactul de nea- 
gresiune cw U.R.S.S. şi, de asemenea, Polonia. Pe noi ne 
lasă în grija sorții, după ce Herriot fusese destul de generos, 
să ia — faţă de U.R.S.S. — atitudinea de a cere ùn iunctim 
a iscăliturii Franţei şi a României. En fin seulș66. 

Titulescu, jenat, nu a mai insistat. 


A urmat apoi guvernul Maniu, iar Titulescu a fost astfel 
silit să ia portofoliul externelor şi toate râspunderile pentru 
politica externă. „Epuraţia“, obișnuită de câte ori se schim- 
bau şefii, a fost una dintre îndeletnicirile lui favorite: mu- 
tări, avansări, numiri de „titulescieni“. Savel Rădulescu®? era 
subsecretarul său de stat şi paravanul la externe. Prin 
Paul-Boncourt6%, amicul și aliatul său şi prin Sorant — care 
a încheiat „pactul de neagresiune“ cu U.R.S.S. în numele 
Franţei — Titulescu a ştiut să pună la cale ca cinstitul mi- 
nistru Puaux să fie mutat din București şi avansat ambasador 
al Franţei la Viena. Puaux îmi fusese un bun ajutor în tim- 
pul tratativelor cu Litvinov. La Bucureşti fu numit un om 
fără vlagă care — se spunea în cercurile de la Ministerul de . 
Externe — nu expedia nici un raport la Paris fără aprobarea 
lui Savel Rădulescu, iar acesta, raportând telefonic lui Ti- 
„tulescu în străinătate, cerea în prealabil aprobarea textului. 

Tărăgănându-se astfel lucrurile, pe când Titulescu a in- 


249. 
www.dacoromanica.ro 


trat în contact personal cu Litvinov, Sovietele nu au mai 
avut interes să încheie „pact de neagresiune“ cu România. 
Îl încheiaseră cu Franţa şi Polonia. lar mai târziu, au în- 
cheiat alianţa de amiciţie cu Germania, în urma căreia nem- 
ţii au ciungăritt29 Cehoslovacia și Ardealul, nemaivorbind de 
Basarabia. . 

La Liga Naţiunilor, Titulescu se ferea să facă cunoştinţă 
personală cu Litvinov. Neputând însă evita întâlnirile — 
dupa ce se cunoscuseră, la sfatul lui Mihalache — a ajuns 
atât de „amorezat de el încât l-am făcut atent — îmi povesti 
Mihalache — să nu exagereze€. 

Nu mi-am putut explica motivele determinante ale ati- 
tudinii lui Titulescu, de a, torpila tratativele mele cu U.R.S.S,, 
pentru „pactul de neagresiune“. Maniu şi Mihalache, infor- 
maţi de mine și, la început de acord, s-au dat de partea lui, 
ceea ce a provocat demisia mea. Pe Mihalache l-a putut orbi 
Titulescu, relativ ușor. Atitudinea lui Maniu nu mi-am putut-o 
explica decât prin veşnica lui preocupare de a-i face greu- 
tăţi lui Carol al II-lea. Căci trei firi de dictatori își revendi- 
cau conducerea ţării: Carol II, Maniu şi C. Zelea Codreanu. 
Fiecare îşi avea repertoriul de lozinci demagogice: „Regele 
reformelor democratice“; „reprezentantul constituţionalismu- 
lui englez (în România) și al moralei creştine și al convin- 
gerii că o naţiune, fie chiar numai de 15—16 milioane, care 
nu vrea să-şi mărească teritoriul în infinit e menită sa dispară, 
şi „Statul Legionar“, nebulos, mistic, *dictatoric, reprezentat 
de „Căpitanul“. i 

Acestea erau componentele timpului, care trebuiau molco- 
mite, spre-a putea guverna. Frivolitatea puerilă a mediului bu- 
cureștean, de versatilitate proteică6 superficială, grandomania 
semidoctismului lipsit de seriozitate a celor mai mulţi oameni 
politici, publicişti etc., pasiunea și interesul egoist de a slăbi 
pe contrariul politic — prin calomnii şi intrigi ale politicia- 
nismului de partid — erau, sunt şi vor rămâne componente 
minore ale aparatului de piedici, cu care am avut zilnic de a 
face, toți câţi făceam politică activă. i 

Titulescu a fost incontestabil un om genial, în sensul unei 
intelectualităţi sclipitoare şi a unui talent oratoric unic, al 
epocii sale. Câţi oratori de mare renume nu mi-a fost dat să 
aud! Titulescu a fost însă — după gustul și judecata mea — 
superior tuturora. Ceea ce trebuie remarcat în beneficiul său 
este că nici figura, nici vocea nu-i veneau într-ajutor, spre a 
produce efect. Totuși, fascina. Pe când era ministru de finanţe 
luase cuvântul la legea reformei financiare .Nici că se putea 


250 
www.dacoromanica.ro 


o temă mai aridă şi nepopulară. Opoziția P.N.R. şi P. Țărănesc, 
hotărâsăm fireşte că nici un ministru nu va fi aplaudat, din 
contra. Şedeam în al patrulea scaun, la dreapta de la tribună 
şi aveam rolul de a da semnalul de dezaprobare, ori de apro- 
bare în sprijinirea întrerupătorilor. Ar fi trebuit să-l agasăm 
şi pe Titulescu. Cu cât se încălzise în expunere cu atât mai 
liniștită asculta întreaga opoziţie. Izbutise să ne formeze în 
aşa măsură încât admiram pe artistul cuvântului. Aveam sen- 
timentul net că ar fi o neomenie să nu-i recunoști omului ceea 
ce merita. Cumulându-se acest sentiment și admiraţia pentru 
prestaţia în desfășurare a marelui artist, m-am pomenit în- 
tr-un moment că mâinile mele încep să aplaude, iar pilda mea 
iu imitată de întreaga incintă — majoritate și opoziţie — cu 
însufleţire. La câte ocazii nu a mai secerat dânsul astfel de 
succese record! Nu numai în ţară, ci şi ła Liga Naţiunilor — 
de exemplu când l-a dat gata pe Apponyi — discursul său 
rămâne un exemplu de oratorie clasicăsti, 

În discuţii personale dânsul jongla între pupături şi în- 
jurături, între ton sentimental și brutalitate, rămânând în li- 
mitele admisibilului, suportabilului, încât nu cred să fi indis- 
pus pe cineva — nici chiar pe irascibilul în exces, Iorga — în 
aşa măsură încât să-i fi purtat râncoare28). Fireşte că Titu- 
lescu avea şi arta de a individualiza ton, cuvinte, patos, de la 
om la om. Cu toate câte au fost între noi, relaţia personală a 
rămas amicală. După ce mă călărise el, acum îmi luam revanşa, 
căci tachinarea ce se desfășura spontan între noi era chiar 
o plăcere. Ţin să mai descriu două întâmplări în legătură cu 
Titulescu. i 

Era spre -capătul guvernării mele din 1933. Paul Boncourt 
fusese la Bucureşti, Aflasem că — după ce se despărţise de dom- 
nul care fusese detaşat pe lângă el — se retrase în apartamen- 
tul său de la hotelul Athenee Palace. Terminase cu recepţiile 
şi banchetele din ziua aceea. Totuși, după ce trecuse timpul 
util, ca să se creadă neobservat, și-a îmbrăcat fracul și a vi- 
zitat-o pe D-na Lupescu. Faptul acesta, în aparenţă neimpor- 
tant, își avea pentru mine semnificaţia. Era un simptom că 
Titulescu clocește ceva. (Pe timpul guvernării lui Maniu, Mi- 
ronescuS2 fiind ministru de finanţe, am fost silit să punem la 
dispoziţia (ei, da!) a D-şoarei Ventura$63 10 milioane lei pentru 
a-și realiza teatrul. Nu în rate, ci deodată, căci altfel se su- 
pără Paul Boncourt și ne face buclucuri la Liga Naţiunilor, 
an loc să ne ajute. E metresa lui, ne asigură Titulescu. Metresă? 
El la Paris şi Geneva, ea la Bucureşti? El hodorog, ea climac- 
terică şi cu reputaţia de lesbiană ocazională. (Titulescu nu a 


251 
www.dacoromanica.ro 


admis plata sumei în rate căci — în urma unei crize de gu- 
vernare — „Sappho“664 s-ar fi putut să rămână de pagubă). 

Titulescu făcea mare tărăboi prin presă pentru „pactul 
balcanic“. „Mica Antantă“ mai avea un rost contra ungurilor. 
„Pactul balcanic“ nu era și nu putea fi o sperietoare contra 
Germaniei şi Rusiei și s-a dovedit că a îndeplinit numai rolul 
de narcotic, pentru flușturatica „opinie publică din capitală 
și din cluburile și cafenelele din provincie. Lozincile că „marii 
noştri aliaţi“ (cu nici unul nu aveam nici o alianţă!), „Mica An- 
tantă“ şi pe deasupra „pactul balcanic“ serveau numai iluzia 
„securităţii“. Şi de asemenea „convent-ul“ Ligii Naţiunilor, 
„pactul Kellog66 etc. Bucureșteanul se simţea tare, Titulescu 
„ştia ce face“. Iar Titulescu se „hodinea“. Spre a-și încorona 
opera „pactului balcanic“, a pus la cale întâlnirile regilor Ca- 
rol al II-lea și Boris al Bulgariei, pe Dunăre. Bulgaria înfeu- 
dată Germaniei, noi alergând după Rusia și francofili, cu ac- 
centuată admiraţie pentru Englitera. 

Nu a fost prima şi, sper, nici ultima farsă politică pe care 
am savurat-o asistând. Ori ai umor şi faci politică, ori te că- 
lugărești. Publicul se însuflețește” de farse, luându-le în se- 
rios şi lăsându-ţi răgaz să poţi face reforme necesare, admi- 
nistrative, financiare, asigurări sociale, chiar și câteceva bine 
în politica externă pentru țară. 

Titulescu era pasionat regizor. Şi dusu-ne-am la Giurgiu, 
unde — debarcând regele Boris, în sunetele imnului — trecu 
în revistă compania de onoare. Apoi, ne-am îmbarcat şi, cu 
aceeași ceremonie, am trecut la Rusciuc. După terminarea re- 
prezentaţiei protocolare, cu Regele nostru în frunte, ne-am 
urcat pe vaporul românesc, împreună cu înalții oaspeţi bul- 
gari. Şi luatu-o-am apoi în sus pe Dunăre, în timp ce s-a servit 
masa regală, 

După prânz, Titulescu, Savel Rădulescu, Mușanovt$f şi cu 
mine, ne-am așezat pe punte, până ce regii au „petrecut“, în 
cabina regală. După aceea ne-am coborât tuspatru în cabina lui 
Titulescu. Muşanov era un om foarte simpatic şi în acelaşi 
timp îţi lăsa impresia că este din generaţia — tot mai rară 
— care a beneficiat de cultură clasică şi literară. Dovedea că 
dispune de spirit şi de predilecție pentru a uza de umor când 
situaţia, în urma discuţiei, ajungea încurcată ori penibilă. 

Titulescu a deschis focul cu toate mitralierele vervei sale 
de vrăjitor prin vorbe. Mușanov asculta liniștit și răspundea 
concis și fără emoție. Avantajele pe care Titulescu i le flu- 
tura pe dinaintea fanteziei, ca o fata morgana (în Banat se 
zice „apa morților“), importanţa solidarizării în „Frontul Bal- 


252 
www.dacoromanica.ro 


canic, prin atașarea şi a Bulgariei, nu-l emoţionau câtuși 
de puţin, nici nu-l impresionau. Își formula foarte politicos 
refuzul, dar nu ceda o iotă din non passum’, Savel tăcea 
şi tăceam şi eu. O singură dată, când Mușanov făcuse o pauză 
cam lungă, mă amestecai în discuţie cu câteva cuvinte, remar- 
când ce frumos ar fi ca şi ţările noastre să fie cuprinse de o 
atmosferă atât de amicală, cum e cea care stăpâneşte între 
noi. Vorbă de clacă. Bulgarul — precum îi spusei ulterior lui : 
Titulescu — pe când asculta declarațiile de amor, se gândea: 
„toate bune, dar eu trebuie să mă reîntorc la Sofia și Boris 
de asemenea. Iar acolo avem diferiţi comitagiis, italieni, so- 
vietici, macedoneni. Nu putem avea divergențe de păreri cu 
ei, nici Regele, nici eu. Apoi de, suntem şi noi bulgari şi-ne 
gândim la Cadrilater.“ 

După ce i-am debarcat pe.bulgari, ne-am urcat la Giurgiw 
în trenul regal. În drum spre București am avut mai întâi o 
conversație, în compartimentul meu, prin care m-am convins 
că succesiunea guvernului o aranjaseră la Paris, Duca și Titu- 
lescu, bancherii și Boncourt. Firește că a fost departe de mine 
să adresez întrebări directe. Am discutat situaţia din Franța 
şi de la noi. 

Dar, oricât de dibaci era Titulescu, tot nu putea să rişte 
a doua oară cu mine, ceea ce încercase la timpul său — neiz- 
butind însă — cu declaraţia scrisă de însuși Herriot (preve- 
derile mele au fost ulterior confirmate printr-un articol din 
„Revue des deux mondes“, de R. Pinau, cu ocazia asasinării 
lui Duca). 

Am trecut apoi în salonul vagonului, unde se aflau doi 
ofiţeri din suita regală. Erau generalul Uică şi aghiotantul 
său. Acest general Uică poate să fi fost un distins soldat, Ca 
om politic a fost cel mai'tâmpit dintre numeroșii demnitari 
cu care am avut contact în viaţă. Voi înșira câteva experienţe 
în alt loc. De altcum şi episodul petrecut în vagonul salon, pe 
drum de la Giurgiu la București, îl caracterizează. 

Titulescu nu era în dispoziţie prea bună după eşecul dis- 
cuţiilor cu bulgarii. Când călătorise din străinătate la Sofia, 
spre a pregăti atmosfera, mult trâmbiţată a „uniunii balcanice“, 
studenţii macedoneni din București i-au făcut cea mai pe- 
nibilă surpriză. În preseara sosirii lui în capitala Bulgariei au 
înconjurat pe gardianul din fața legaţiei bulgare, împiedi- 
cându-l să poată telefona. Au spart câteva geamuri cu pietre, 
apoi, încolonându-se, au mers,cântând la „Universul“, unde 
l-au aclamat pe „marele patrioti, Stelian Popescu. Fireşte, 
publicul gură-cască, de pe străzile și bulevardele bucureștene 


253 
www.dacoromanica.ro 


-— ca întotdeauna — s-a alăturat studenților, fără să ştie 
ceea ce se întâmplase. Aclamat, directorul „Universului“ a pri- 
mit ovaţiunile studenţilor și le-a mulţumit „frumos, fără a 
bănui antecedentele. „Universul“ era toba mare a reclamei lui 
Titulescu à outrancest?, Stelian Popescu fiind şi prieten intim 
personal cu Titulescu. Susţinea însă și „cauza macedonenilor“, 
mai mult din interesul reclamei patriotarde şi al tirajului, 
decât din convingere. „Universul“ dispunea de cele mai co- 
mercializate practici administrative și redacţionale. 

Sărmanul Titulescu, sosind la Sofia, ne putem închipui cât 
de încântat va fi fost, aflând cele petrecute în preseară în 
București. Mironescu era ministru de interne. Revoltat, îmi 
comunică dimineaţa cele întâmplate, terminând cu reproșuri la 
adresa „,Siguranţei'!, căreia va trebui să-i punem la dispoziţie 
fonduri, ca să poată fi informată pe viitor, când se pregătesc 
astfel de înscenări. l-am răspuns zâmbind: 

— Se vede că D-ta ai fost, începând de la liceul din Bo- 
toşani, până la diploma din Paris, întotdeauna un student 
model. Să-ţi spun eu — care am fost veșnic un revoltat și 
complotist — cum au procedat băieţii. Organizatorul le-a spus, 
separat, la doi inși: iei lângă tine 10—20 băieţi și vei fi în 
punctul cutare, din strada cutare la ora 81/4, cu pietre în bu- 
zunare. Vii din stânga (Celuilalt i-a dat aceleași instrucțiuni, 
însă vii din dreapta). Ne-am înţeles? Da, dar ce pregătești? 
Vei vedea. Restul s-a desfășurat de la sine. 

Aşa se aranjează lucrurile acestea, D-le Mironescu. 


Fireşte că Siguranţa vrea fonduri, dar nu i-ar fi de nici 
un folos, în afară că ar beneficia câţiva inși. 

Așezându-ne cu Titulescu în salonașul unde — în afară de 
generalul Uică — mai erau un ofiţer superior (colonel ori 
lt. colonel) şi şeful de cabinet al lui Titulescu și al meu (Mişu 
Arion), conversaţia se învârtea la început în jurul impresiilor 
ce ni le făcuseră bulgarii. M-am fololsit de ocazie spre a-i 
servi lui Titulescu o lecţie intuitivă, din care să profite a-şi 
cunoaște ţara şi obiceiurile pământului, ca să știe cu cine are 
a face îndărătul frontului său de lărmuitoare și subtilă diplo- 
mație. Cât nu avusesem eu de suferit și pentru Titulescu, din 
partea generalului Uică, șeful regimentului de grăniceri și co- 
mandantul capitalei! ... Voi căuta să reproduc conversaţia 
in oratione recta3%, pe cât se poate de fidel. Sunt vorbe care 
nu se uită! f 


A.V.V.: Ei, pe bulgari nimenea nu-i cunoaşte aşa de 
bine și nu-i ştie trata ca Dl. general Uică. 


294 
www.dacoromanica.ro 


tJică: 


Titulescu: 


Uică: 


A.V.V.: 
Uică: + 


Titulescu: 


Uică: 


Yitulescu: 


Uică: 


A.V.V. 
Uică: 


A.V.V.: 
Uică: 


(S-a și ambiționat, um{lându-se în pene). Da, 
am avut ocazie să-i cunosc, pe când am stârpit 
comitagii în Cadrilater. 'Treceau frontiera 
noaptea iar dimineata dispăreau. Patrulele mele 
de grăniceri nu-i puteau găsi. Percheziţiile do- 
imiciliare, din casă în casă, erau fără rezultat, 
Odată mi se anunţă că au dat de urma unui 
comitagiu, care s-a ascuns într-un puț sec pă- 
văsit. Simplu! Dau ordin, se aruncă pietre si 
pământ peste el, până se umple puţul. 
Cum? Pe omul viu? Fără anchetă? 
(Cu compătimire în voce şi gest)... Anche- 
tă! 2... 
Dar cea cu salcâmii, D-le general?.... 
Da, erau semnalați mai mulţi comitagii. Pre- 
zența lor era constatată, căci au fost observați 
și lăsaţi să treacă, Au fost percheziţionate toate 
casele, grajdurile, ungherele. Nimic. I-a înghiţit 
pământul. Atunci, un grănicer privind întâm- 
plător în sus, observă că ei erau ascunsi în 
frunzișul des al salcâmilor bătrâni. Ordin: jos 
cu ei. 
Şi cum i-ați coborât? 
(Cu un zâmbet compatimitor) Simplu de tot. 
Câte o împușcătură pentru fiecare a fost de- 
ajuns. 
Cum? 
Ca pe vrăbii. 
Titulescu schimba la fețe. 
Dar aceea cu ciobanii? 
Aflasem că la un post bulgar de graniţă, sol- 
daţii grăniceri sunt comitagii. S-a aranjat. În- 
tr-o noapte, de-ai noștri, îmbrăcaţi ca ciobani, 
cu cojoace mari, i-au dat gata, ca să le treacă 
pofta. 
Dar cu acela ce se furișa la nevastă-sa?... 
Era să uit. Ştiţi, femeile bulgare sunt soţii 
foarte credincioase. Observasem că una al 
cărei bărbaț trecuse în Bulgaria, era însărci- 
nată. Eram convins că bărbatul ei se ţinea de 
comitagii şi —- trecând frontiera — petrecea 
noaptea cu dânsa. 

O patrulă a făcut pe?cheziţie, fără rezultat. 
„Cine te-a umflat? Bărbatul tău? Că încoace, 


255 
www.dacoromanica.ro 


că încolo... grănicerul i-a tras un picior în 


burtă...“ 

Titulescu: Cum? Unei femei însărcinate? (fața lui Titu- 
lescu era crispată de groază). 

Uică: Da, desigur. Ea a mărturisit apoi, că bărbatu- 
său o vizita noaptea şi — pândind casa — l-am 
prins. 


Aşa am stârpit pe comitagii. Trebuia să 
ştie omul cum sunt de tratat. 


A.V.V.: Cu unul din satele mari alți avut insucces, până 
ce... 
Uică: Adevărat. A fost satul X. Orice făceam nu le 


puteam da de hac. Nişte încâiniți. Atunci am 
dispus ca o companie să intre în sat și ca nici 
o femeie între 15 şi 60 de ani să nu fie cru- 
țată. Să le ia băieţii pe rând. 


Titulescu: Extraordinar, grozav! (faţa i se strâmbă și tot 
corpul ii zvâcneşte). 
Uică: După 24 de ore m-au implorat în genunchi să 


retrag compania, făgăduind să-i extrădeze pe 

comitagii. Aşa trebuie procedat cu comitagiii. 

«© „Comitagiii“ erau țărani refugiați de groaza lui 

Uică. Ei se furişau peste graniță, venind la familiile lor. Dar 

Uică trebuia să-şi câștige merite în faţa bucureştenilor. So- 
sind la Bucureşti, îi spuse lui Titulescu ia despărțire: 

— Cred că ești edificat. Cu astfel de colaboratori — cu 
tradiţii și practici din războiul de 30 de ani, cum vei 
realiza „blocul balcanic“? Ce am avut de furcă cu el 
îți voi spune ocazional. 

— E de necrezut! Și se mai laudă... 


Titulescu suferea din naştere de criptorhidie0!i. Aceasta 
explică permanenta lui labilitate psiho-patologică. Pe timpul 
când la extirpări totale ale uterului, unii chirurgi extirpau 
și ovarele, avusesem ocazia să observ grozavele simptome de 
isterie, care se iveau pe urma acestei castrări, Titulescu nu 
numai că era spân şi avea vocea de clapon, dar întreaga lui 
configuraţie anatomică prezenta tip şi linii feminine. Curba 
bazinului şi a feselor, a femurelor adipoase, sânii îi imprimau 
acel caracter, încât fotografia luată la Lido, în Veneţia, unde 
se scăldau cu Lugoșanu — reprodusă în „Universul: ori „Ade- 
vărul — impresionas€t, stârnind aceeaşi impresie, până și lui 
Călinescu?2, străin cu totul de probleme anatomice. 


256 
www.dacoromanica.ro 


Cei din anturajul său spuneau că Titulescu își angaja — la 
hotelurile unde descindea — compartimentele din dreapta şi 
din stânga lui, ca să nu fie deranjat prin vecini. La Geneva își 
trezea noaptea secretarii şi le dicta ori stătea de vorbă cu ei. 
Aceştia s-au aranjat încât, sub pretext că nu se găsesc camere 
libere, se adăposteau în hoteluri îndepărtate. 

Marota lui era veşnica preocupare ca să nu se „răcească“. 
Suferea de otite, încât doctorul Dumitrache Popovici singur i-a 
făcut tot atâtea paracenteze ca profesorul Henric Naumann din 
Viena şi alţi specialişti de prin Paris, Geneva, împreună. Cauza 
nu era însă „curentul, ci prostul obicei de a priza tutun, prin 
care îşi irita parmanent trompa lui Eustachi5'3 şi urechea in- 
ternă. Era penibil să vezi cum i se scurgea prin nări lichidul 
brun, pe care uita, în conversaţie, să-l şteargă cu batista, 
până ce îl făceam atent. 

Când cu vizita regelui Alexandru al Iugoslaviei la Sinaia, 
după plecarea înaltului oaspete, Titulescu trimise după mine. 
L-am găsit la vila Tabacovici într-un hal de disperare. Stătea 
întins pe pat, într-o căldură insuportabilă, de 26—28%, îm- 
brăcat în jachetă, cu gulerul tare, încheiat și se văicărea ge 
mând. Nu a fost chip să se dezbrace, ca să nu „răcească“, nici 
aerisirea nu o permitea. Simptomele erau clare. Și el își știa 
diagnoza și ţipa după doctorul Popovici. Chemat telefonic, 
cu toată vremea urâtă, acesta sosi pe la 91/2 seara. Mai întâi 
îl eliberă de gulerul scrobit, nu izbuti însă să-l înduplece să 
dezbrace jacheta. Constată necesitatea intervenției şi-şi pre- 
găti în mare linişte instrumentarul, pe când Titulescu gemea şi 
se văita de durere. 

Fiind toate pregătite, Popovici mă puse să-i ţin capul bol- 
navului, ca să-i poată face anestezia. Titulescu vocifera în- 
truna: „Mă tai? O să mă doară? Vai, vai...“ Aşa au mers tot 
timpul bocetele, însă Popovici era obișnuit cu plânsetele lui 
Titulescu. Calm, îl molcomea, asigurându-l că nu-l va durea. 
Apoi ordonă: „Tine- i capul, Alexandre, ca să pot vedea dacă 
anestezicul şi-a făcut efectul. L-am prins zdravăn, Popovici 
i-a făcut paracenteza, fără ca pacientul să fi simţit. Puroiul 
s-a scurs, durerea s-a alinat iar bietul om s-a liniştit. 


Titulescu, ajungând ministru de externe în cabinetul Ma- 
niu, care mi-a urmat, nu și-a putut schimba imediat atitudinea 
veche în contra „pactului de neagresiune“: cu Rusia. Când, după 
trei luni, s-a provocat criza de guvern, prin Mihalache şi Ma- 
niu din cauza ordinului de Anul Nou al lui Gavrilă Mari- 
nescu, a urmat din nou — în ianuarie 1933 — guvernul 


17 — Memorii, vol. II 257 


www.dacoromanica.ro 


prezidat de mine. Apoi guvernul Duca, iar după tragicul sfâr- 
şit al acestuia, guvernul Tătărescu, E 

Titulescu a rămas ministru de externe şi, pe încetul, a 
încercat apropierea de U.R.S.S. Se zvonea că ar fi sugerat 
ideea unui angajament în conversații personale cu reprezen- 
tanţii Rusiei la Geneva, în sensul că — România păstrând neu- 
tralitatea, în caz de agresiune germană — armatele ruseşti să 
poată intra în părţile nord-vestice ale ţării. Am discutat a- 
ceastă eventualitate cu dânsul și am rămas cu impresia că a 
căutat mai mult să mă sondeze el pe mine, decât eu pe dânsul. 

Cum evenimentele s-au desfășurat vertiginos sub raport 
extern, în toată Europa, năzuinţele lui Titulescu — de a aranja 
relaţia între U.R.S.S. și România — nu au mai putut fi urnite 
spre îndulcire. Mai târziu a stăruit și Gafencu, tot zadarnie. 

Ajuns ministru de externe, Titulescu a schimbat personalul 
pe la legaţii, a avansat, a numit protejaţi de ai lui. Nu e 
nimic de vis, a fost în nota tradiţională a pământului. Totuşi, 
a tăcut dovadă de micime sufletească feminină. Un exemplu: 
într-o audiență — eram în opoziție — i-am spus Regelui: 

— Maiestate, Cădere a fost un om devotat al M. Voastre. 
Și-a îndeplinit datoria cu multă pricepere şi conștiinciozitate, 
ca ministru la Varşovia. A executat un ordin, pe care l-a dat 
Maiestatea Voastră, după ce ne-aţi primit la Sinaia, pe mine 
împreună cu Gafencu, Cesianu şi Cădere. Între timp, Titulescu 
fiind sosit la Viena, Cădere a voit să-l informeze — conform 
ordinului M. Voastre — asupra celor hotărâte la Sinaia. Nici 
măcar nu l-a ascultat. Atunci, tot în urma ordinului M. Voas- 
tre, s-a dus la Aix-les-Bains, ca să se întâlnească cu Litvinov. 
Titulescu, fiind în contra tratativelor cu U.R.S.S., pentru un 
„pact de neagresiune“, s-a supărat pe Cădere, care își făcea 
doar datoria, executând un ordin 'primit. Îmi permit să Vă in- 
formez, Maiestate, că lumea nu pricepe cum de Cădere a 
trebuit să îndure o nedreptate atât de mare, încât — fără an- 
chetă — să fie destituit, scos din diplomaţie, numai pentru 
că a executat un ordin al meu, șeful său ierarhic, dat pe baza 
aprobării și hotărârii Maiestăţii Voastre. 

Carol al Il-lea m-a ascultat liniștit. A privit apoi în aer şi 
întorcându-se, în fine, la mine, a zis: 

— Ce puteam să fac, D-le Vaida? Titulescu a tot stăruit, 
până ce, într-un moment dificil, mi-a pus alternativa: „ori 
e destituit Cădere, ori îmi dau demisia“. Am fost silit să cedez. 

— Am priceput, Maiestate. . 

După plecarea lui Titulescu, "Cădere a fost reintegrat. Așa 
sunt obiceiurile pământului. Și.. . aşa vor rămânea, căci toți 


258 


www.dacoromanica.ro 


se plâng contra ilegalităţilor politice, dar, îndată ce se urcă 
în copac, devin autocraţi, fie că își zic liberali, naţional-ţără- 
nişti și, fireşte, democrați. (Cazul G. Mironescu — Pavelescu, 
cazul P. Andrei, ca ministru al culturii — parlamentarii; ca- 
zul Madgearu — funcţionarii etc.)674, 


În ianuarie 1933, ajungând să formez guvernul — silit mo- 
ralicește de partid şi de Rege, iar Maniu silindu-mă prin fap- 
iul că demisionase din cauza conflictului caraghios „constitu- 
tional“, cu Gavrilă Marinescu — Titulescu a continuat să ră- 
mana la ministerul externelor. De atunci nu m-am amestecat 
in treburile acelui resort. Când ministrul Franţei mi se adresă, 
într-un rând, i-am răspuns că trebuie să vorbească cu Titulescu. 
Dânsul o să-mi comunice căci are autorizarea mea nelimitată 
in chestii externe, ca să poată proceda nestăpânit. Despre ce 
era vorba? Francezul mi-a comunicat în mod  confidențial 
(à titre d'amiti6)$'5 că în proxima sesiune a Ligii Naţiunilor 
se va pune în discuţie — precum se zvoneşte — revizuirea 
statutului. (începuse să-i zică „convent“), A doua chestiune, în 
privinţa căreia era însărcinat din partea guvernului său — să 
sondeze oficial părerea guvernului român == se referea la ce- 
rerea Germaniei de majorare a contingentului armatei sale 
(contingent de pace, conform tratatului de la Versailles). Franţa 
și marile puteri sunt gata să acorde sporirea. Franţa nu vrea 
să să pună problema în discuţie, fără a şti şi opinia foştilor 
ei aliaţi. 

I-am răspuns: Titulescu se va pronunţa oficial. În ceea ce 
mă priveşte îi spun şi eu excelentei sale à titre d'amitié că 
zadarnic s-ar încerca o modificare a tratatelor de pace, în 
sensul revizionismului unguresc. Nu s-a născut încă acel ro- 
mân care să se supună unei astfel de hotărâri. (Am fost, evi- 
dent, neprecaut, considerând toate câte le-a adus mai târziu 
ursita asupra ţării şi a mea). 

În privinţa sporirii contingentului armatei germane, răs- 
pund şi eu d titre d'amitie: Franţa şi-a creat reputaţia în 
istoria lumii că, datorită generozităţii sale, elle travaille pour 
le roi de Prusse$?%6. Nemţii sunt un popor de sportivi, toţi, 
de la ţărani şi muncitori, până la prinți, ba chiar şi femeile 
fac exerciţii sportive, de gimnastică și militare, de când sunt 
copile. Dacă își pòt majora contingentul, înseamnă că li se lăr- 
gesc cadrele armatei, pe care — în momentul potrivit — nu 
vor avea decât să le umple cu numărul de care vor avea tre- 
buinţă. Cred însă că Titulescu va fi de acord, în numele Ro- 
mâniei, după ce marile puteri își dau desigur seama de ceea 


259 
www.dacoromanica.ro 


ce fac şi pentru ce o fac. Numai să nu se confirme din nou, 
că Franţa a fost generoasă pour le roi de Prusse. 

Rezultatul generozităţii s-a arătat apoi destul de tragic. 
Toate cele descrise în prealabil, referitoare la chestiunea „pac- 
tului de neagresiune“ cu U.R.S.S. pot fi confirmate prin mar- 
tori clasici și anume: Grigore Gafencu și Victor Cădere. Do- 
sarul întreg l-a luat cu sine Gafencu, atunci când a plecat de 
la subsecretariatul externelor, „ca să nu se supere Titulescu. 
Nu se poate ca Gr. Gafencu, entuziastul și convinsul meu co- 
laborator — care a suferit sufletește şi fizic, persecutat de Ti- 
tulescu — pentru munca depusă de noi, spre a înfăptui apro- 
pierea de Rusia, să fi nimicit documentele. Nu se poate ca 
el să nu confirme toate faptele descrise de mine. Pe de altă 
parte, Victor Cădere are desigur cele mai multe acte în copie, 
căci, fiind ministrul nostru la Varşovia, acestea au trecut prin 
mâna lui. Apoi mai sunt arhivele ministerelor de externe din 
Moscova, Varşovia şi Paris. Mai curând sau mai târziu ade- 
vărul va ieşi la lumină din noianul de minciuni, pe care — 
după zece ani, și îndeosebi de la 23 august încoace — îl susţin 
gazetari ignoranți şi politicieni interesaţi, despre rusofilia lui 
Titulescu şi rusofobia lui Carol al II-lea, pe când adevărul a 
fost chiar invers. 


GUVERNUL MANIU 


A urmat guvernul Maniu, din [20] octombrie 1932. Cele 
ce urmează s-au petrecut la Sinaia (hotel Caraiman). După 
demisia mea, Maniu fiind însărcinat cu formarea guvernului, 
membrii biroului [executiv ál P.N.Ţ.] am fost convocați la ṣe- 
dinţă. Maniu a făcut un expozeu asupra situaţiei, stăruind, pe 
lung, ca să mă înduplece să primesc din nou formarea guver- 
nului. A apelat la patriotismul meu, la datoria ce o am faţă 
de ţară, partid și Rege, față de care trebuie să fiu cu grati- 
tudine, pentru încrederea ce mi-a dovedit-o etc. Nu mai sfâr- 
șea. Eu însă, șezând într-un fotoliu în fața lui, obosit cum 
eram și după-masă, am început să moţăiesc în amintirea com- 
portamentului său de la consfătuirea când — se culcase pe 
divan, după ce, la invitația dânsului — ne trudeam cu Ga- 
fencu să-i dovedim necesitatea continuării tratativelor cu 
U.R.S.S. În. sfârşit, cum nu mai contenea, mă trezii și zisei: 


260 


www.dacoromanica.ro 


— Te rog nu continua să mai stăruieşti zadarnic. Ştii 
bine că nu e obiceiul meu de a mă juca cu de-a demisia. 
Discutaţi mai bine compunerea noului cabinet, 

Atunci, Maniu se adresă lui Costăchescu, dar acesta refuză 
net. În fine, într-un expozeu amănunţit îi aduse aminte lui 
Mihalache că există între ei doi o înţelegere, conform căreia 
Mihalache va lua asupra sa formarea guvernului. Trebuia 
să-și îndeplinească angajamentul. Mihalache a replicat, des- 
criind conversaţia la care se referea Maniu, susținând că, 
chiar din contra, Maniu se obligase să ia prezidiul, 

După ce rectificările reciproce au ţinut câtva timp, Maniu 
a invocat faptul că, având obiceiul să-și noteze toate con- 
versaţiile importante, îi poate dovedi în scris lui Mihalache că 
acesta s-a angajat față de el, făgăduind să primească formarea 
„guvernului. Mihalache protestă categoric, spunând că şi el și-a 
notat conversaţia la care se referea Maniu. Cu notitele lui 
e gata să dovedească contrarul, fiindcă Maniu luase acel an- 
gajament. 

Se desfășurase o scenă foarte penibilă, situaţia luând o 
înfățișare penibilă şi pentru noi, care asistam în tăcere la 
controversele celor doi șefi ai noştri. Eu m-am ridicat, zicând 
în surdină către Mirto, care şedea lângă mine: 

— Satul arde, baba se piaptănă. 

Iar acesta a replicat, în auzul tuturor: 

— Acest partid admirabil, disciplinat, puternic, plin de zel 
“să muncească pentru binele ţării, aşteaptă ca şefii să-l în- 
drume. Șefii însă își notează tot ce vorbesc între ei, căci nici unul 
nu are încredere în celălalt. Fiecare stă cu pumnalul la spatele 
celuilalt, gata să-l înfigă. Frumoasă conducere de partid. 

(Aceste cuvinte i-au fost fatale lui Mirto. Nici Maniu, 
nici Mihalache nu i le-au iertat, iar Madgearu s-a folosit de 
ostilitatea lor, spre a realiza ostracizarea lui Mirto). 

Eu am ieşit revoltat de atmosfera din „birou“. Plimbân- 
du-mă în parc, nu peste mult veni Mihai Popovici și stărui să 
miă reîntorc, ca să nu creadă lumea că a fost un conflict între 
„birou“ și mine. 

După terminarea sfatului, Maniu mă invită la sine în odaie. 
În timp ce şi-a îmbrăcat fracul, mi-a expus că ar putea evita 
să primească prezidenţia consiliului dacă-l autorizez să declare 
gazetarilor că „virtual“ tot eu sunt prim-ministru încât, îndată 
ce Titulescu şi eu vom fi ajuns la inţelegere, voi continua ac- 
tivitatea mea în guvern. Jar până atunci fac parte „virtual“ din 
guvern. Va să zică sunt de fapt „virtual“ ministrul regelui 


261 


www.dacoromanica.ro 


Carol și membru în cabinetul pe care dânsul, Maniu, îl va 
forma. 

“Am ascultat saasăd arguțiile. La sfârșit am declarat că 
nu pricep cum sunt și nu sunt ministru, Demisia mi-am dat- -0, 
a fost primită, se formează alt guvern. Efectiv ar urma să nu 
fac parte din acesta, nedepunând jurământul. Sunt totuși „vir- 
tual! ministru, ca praștiaș, real în afară de cabinet și „virtual“ 
in cabinet, contra voinței mele? Totul e prea complicat pentru 
mintea mea. Maniu mi-a mai repetat interpretarea tezei sale, 

„cu multă bunăvoință, fără a izbuti să mă dumirească. Cum 
între timp își terminase toaleta, ajutat și de mine, i-am spus: 

— Tu vrei să spui gazetarilor ceea ce îmi explici, fără a 
putea eu pricepe. Este însă indiferent pentru mine ce vei 
spune. Nu am nimica în contra. Doreşti ca eu să nu comentez 
ceea ce vei spune. Bine, sunt de acord. 

A plecat la palatul Peleș și a depus jurământul pe consti- 
tutia din 1923, pe care o declarase de „nulă și neavenită“. 
D-na Lupescu? era tare și mare, de asemenea, „camarila“. În 
viața politică haotică, labilă, a epocii, proştii și nevropaţii se 
revanșau înjurându-și prietenii  intriganţi. Eu am preferat 
să-mi iau revanșa, reușind să-l văd pe Maniu jurând pe con- 
slituția din 1923, la umbra d-nei Lupescu, iar pe Titulescu 
legat de ieslea. ministerului de externe, cu dezlegarea autografă 
a lui Herriot în buzunar. Și eu, scăpat, „virtuale liber. 


Invitat la masă de Rege, a fost de faţă numai prințul Mihai. 
Căzuse prima zăpadă şi copilul, primind permisiunea părin- 
telui său, se grăbi să plece la plimbare cu mașina, îndată ce 
terminase prânzul. 

De adio, Regele îmi spuse că eu am rămas „virtual“ tot 
ministrul său. Zâmbea şi zâmbeam și eu. Mi-a dat Cordonul 
Carol I, spunându-mi că nu are decât pe al său personal, pri- 
mit de la unchiul său. l-am mulțumit subliniind că prin 
„prețul afecţiunei“678 devine şi mai valoros. Apoi m-a îmbră- 
țișat, sărutându-mă pentru prima dată, popeșşte, ca părintele 
Lucaciu, nu savuros ca Titulescu, la toate ocaziile. 

Că din partea Regelui m-am bucurat de înţelegerea și spri- 
jinul nelimitat, spre a realiza „pactul de neagresiune“ cu 
U.R.S.S., pot face dovadă arhivele Franței, Rusiei şi Polo- 
niei. De asemenea, Gafencu, Cădere și Crețeanu. Acesta din 
urma fusese cel mai intim colaborator al lui Gafencu la ex- 
terne, În acel timp, iar sub Antonești a demisionat de la ex- 
terne, fiind în conflict cu M. Antonescut?? (Ică), pe tema po- 
liticii acestuia. Creţeanu (Kretzeanu) dezaproba „axofilia“680 


262 


www.dacoromanica.ro 


îrazeologică, etalată de Ică, fiind de convingere contrară, ală- 
turi de Vasile Stoica. Creţeanu era cel mai valabil ministru 
la externe, dispunând de experienţa continuității trăite. Ambii 
frați Creţeanu sunt oameni de calităţi distinse. 

La Ministerul de Externe din Bucureşti nu se găseşte nici 
un document în arhivă, referitor la funcţionarea mea, în re- 
petate rânduri, ca titular și interimar. Toate au fost furate de 
Liberalii care s-au perindat pe acolo. 


www.dacoromanica.ro 


ASEMĂNAREA ȘI DEOSEBIRILE DINTRE 
METODELE GUVERNĂRII OLIGARHIEI 
MAGHIARE ȘI A CELEI LIBERALE 
ROMÂNE 


Oligarhia maghiară era' un conglomerat etnic şi social, de 
origini foarte diferite. În decursul secolelor s-au contopit pe, 
bază feudală, familii de latifundiari din principii cuceritori 
huni, maghiari, pecenegi (Bântty)%:, cumani şi autohtoni. Privi- 
legiile îi închegau şi — fiindcă toţi nobilii beneficiau de ace- 
leași privilegii, de sus şi până la cel din urmă — era recu- 
noscut dreptul fetei oricărui nobil de a putea deveni regina 
Ungariei, prin căsătorie cu regele (era ebenbiirtigs82), Conti- 
(6siseg), ceea ce se practica în felul următor: nobilul își putea 
zălogi (amaneta) moşia şi putea să sărăcească. Totuși, dacă 
după generaţii — fie printr-o moştenire, fie cedând dreptul 
unui ginere bogat (nobil) — cel îndatorat putea să restituie 
creditorului suma zălogirii, proprietatea se retroceda fostului 
proprietar, folosința proprietăţii servind drept camătă pentru 
timpul zălogirii. Era un fel de majorat asigurator al proprie- 
tăţii familiale. 

Promiscuitatea aristocrației maghiare, cu alogeni germani, 
slavi, francezi, români etc., s-a desfășurat mai intermitent până 
în epoca așa-numită constituțională, De la a doua jumătate 
a erei constituţionale, din veacul al XIX-lea încoace, s-a sporit 
amestecul cu elemente capitaliste îmbogăţite, creștine (Mocio- 
neștii etc.) și evreieşti (conții Nemeş) etc. Dar s-au adăugat și 
elemente burgheze mai cu seamă din pătura de gentry, stratul 
de nobili minorum gentium684. Până la renaşterea conştiinţei 
naționale maghiare — după revoluțiile rakocziene şi îndeosebi 
după naşterea şovinismului maghiar kossuthist, din 1848 până 
la 1867 — nu a existat antagonism naţionalist pronunţat în 
stratul nobiliar. 

O consecinţă firească a situaţiei de drept, practicată sute 
de ani, a fost estomparea — mutatis mutandis! — a uzan- 
telor de drept și a prejudecăţilor sociale asupra tuturor insti- 


264 
www.dacoromanica.ro 


tuţiilor create după 1867. Timbrul întregii politici de stat ungar 
era caracterizat printr-un centralism întemeiat pe interes oli- 
garhic şi deghizat prin aparenţe progresiste — democratice: 
virilismul, legile electorale şi procedura în aparență demo- 
cratică, metodele fiscale judeţene, legea silvică, congrua6s$, 
legile școlare, dreptul autonom comunal, dreptul de întruniri, 
de târguri, mori, pescuit etc. etc. Toată practica legală a Unga- 
riei era întemeiată pe legi dibaci ticluite — pe de o parte cu 
strălucire democratică — dar şi pe un: comentariu care făcea 
legal posibil ca, prin aplicare, să fie invertite toate procedeele 
practice, în chiar contrariul intenției făgăduite, respectiv dis- 
puse prin litera legii. În ultimele decenii ale veacului al 
XIX-lea, doar justiţia funcţiona mai europeneşte, datorită unui 
corp de magistrați corecți. Totuși, conform uzului, advocatul 
putea să „informeze“ pe referent. De mituire însă nu am po- 
menit decât de un singur caz (Soos), care a fost larg comen- 
tat şi prin presă. Reformarea spiritului justiţiei s-a datorat mi- 
nistrului justiţiei Szilagyi, corcitură românească. 

Agricultura, în sine, produce însuşiri conservative: boul, 
oaia, creșterea animalelor, ca și aratul, așteptarea producţiei 
plantelor, rodul pomilor, impun aşteptare, răbdare. De aceea, 
omenirea a fost menţinută în mentalitate conservativă și în 
feudalitate până în veacul al XX-lea. Numai emanciparea li- 
bertăţii scrutării științifice a deschis calea emancipării sufle- 
tești și posibilitatea progresului tehnic. Ca stat agrar, Ungaria 
a rămas inevitabil conservativă şi, ca atare, supusă uzanțelor 
centraliste. Însușirile atavice ale populației, cumulate prin 
ocupaţia agrară — din tată în fiu — prin multe generatii, 
sunt și vor rămâne determinante pentru evoluţia ei politică 
viitoare: individualism particular, dragostea pentru proprieta- 
tea particulară, asigurătoare a suveranităţii individuale, iar 
drept criteriu al formei de stat, aparenţe de descentralizare fe- 
derativă, condusă de o guvernare centralistă. 


Statul România, născut la 1918, după multe zbuciumări, 
a avut și va mai avea să treacă prin etape de evoluţie inerente 
firii claselor sociale, în urma trecutului acestora. Clasa boie- 
rească, autohtonă pură, s-a stins aproape cu totul. Ea trecuse 
printr-o soartă atât de tragică — de pe urma perioadei fana- 
riote — încât aproape nu găsim o asemănare, decât în vechea 
istorie a Angliei, ori a Spaniei. Infiltraţia de sânge balcano- 
asiatic și ucrainean, prin continua refugiere a populaţiei şi a 


claselor conducătoare — începând de pe timpul stăpânirii rox 
mane — nu a încetat până în zilele noastre. Asimilarea, nu 
i 265 


www.dacoromanica.ro 


absorbția desăvârșită, fără reziduuri heterogene, nu s-a putut 
desăvârși. Elementul grec a contribuit cu un important con- 
tingent, la acest conglomerat etnic suprapus celui autohton. 
Străinul, emancipat de consideraţiile datinilor care îl leagă 
pe bășştinaș, parvine mai ușor. 

Confesiunea ortodoxă, neschimbată de pe timpul imperiu- 
lui bizantin, înlocuia sentimentul etnic și înlesnea superficiala 
asimilare, Străinul nu era supus destinului fatal, din care 
românul autohton (moldoveanul, munteanul, olteanul) nu se 
putea descătușa. Un feudalism legal nu s-a putut dezvolta 
niciodată; nici iobăgia în sens apusean, căci „vecinătatea687 
era un abuz, nu o situaţie statorită ca datorie și drept. Astfel, 
poporul era înstăpânit de clasele posedante, în care prepotența 
dezvoltase arbitrariul, precum și de o preoţime încultă, hră- 
păreaţă. (vezi Ch. Diehl: Despre Fanarioti, traducere de Balş 
in „Bibl. pentru toţi“). Generaţii de-a rândul, preoțimea in- 
culti şi călugării, ca stăpâni moșieri, scoteau pe draci, dezle- 
gau de păcate și contribuiau la perpetuarea promiscuității 
populației, aplicând în mod practic tradiţiile obiceiurilor bizan- 
tine, moștenite de la împărați și mai cu seamă de la împără- 
teasa Irina. i 

Iobăgia legalizată, de dincolo de munţi, era atenuată prin 
interesul feudalilor agrarieni de a dispune perpetuu de mate- 
rial uman producător, pe când „neoiobăgia“, practicată de aren- 
daşi şi proprietari vremelnici, era determinată de interesul mo- 
mentan al stoarcerii maxime de beneficii. 

Influența apuseană (,„Reforma“, în concurenţă cu papa- 
litatea, înrudirea familială cu feudali austrieci, cultura apu- 
seană) a colorat ideologia clasei privilegiate din Ungaria. Asu- 
pra clasei posesoare din România, precum şi asupra celei 
din diferite ţări balcanice de astăzi (pe atunci de sub stăpânire 
turcească ori rusească) au continuat să rămână hotărâtoare cre- 
dinţă bizantină și concepțiile de multe generaţii. Pe deasupra, 
continua nesiguranţă a proprietăţii a produs alterarea firilor 
spre pripire și ușurință. Populaţia autohtonă se deosebea nu- 
mai prin limbă. i 

Iar asupra acestor ținuturi, de diferite limbi şi tempera- 
mente — ca să nu zic nuanțe de compoziții etnice — dar de 
acelaşi caracter sufletesc, bizantin (euro-asiatic), s-a declanşat 
— prin straturile conducătoare — noianul de doctrine născute 
de pe urma revoluției franceze şi a epocii napoleoniene. Noro- 
cul generației de la 1848—1860 a fost că numărul intelectua- 
lilor boieri şi neboieri a fost foarte modest, căci de altcum 
ei s-ar fi certat până astăzi — de lana caprina — asupra 


266 
www.dacoromanica.ro 


noțiunilor şi tezelor potrivite de a crea statul şi de a ferici 
neamul, fiecare cu nuanţa lui favorită de doctrină. Dar și mai 
mare noroc că s-au găsit între ei bărbaţi înţelepţi ca Ion Maior, 
M. Kogălniceanu, Ion Brătianu, fraţii Golescu, Ion Ghica», 
Alecsandri şi alţi câţiva, care știau să cugete real şi care erau 
destul de orientaţi asupra situațiilor internaţionale și a indi- 
vidualităţii bărbaţilor de stat din Apus, determinanțţi ai epocii. 
Cum să se fi putut aduce în congruenţă discrepanţa dintre po- 
porul rămas cu limba, legea, obiceiurile și metodele de muncă 
milenare şi între elementele conducătoare ale ţării? 

În loc de o dezvoltare, născută din firea genuinăt?! a popu- 
laţiei băștinașe şi clădind etapă după etapă — cum își clă- 
desc albinele fagurii spre a-și depune mierea — s-a improvizat 
o constituţie de import, copiind Apusul. Având creat statul, 
trebuia și o constituţie. Realizate cadrele doctrinare, prin fru- 
moasa copie a constituţiei, golul palatului democraţiei a tre- 
buit umplut prin legi. Dar, a crea o lege potrivită trebuin- 
telor reale, nu e lucru uşor. Discrepanţa dintre poporul cu in- 
teresele sale, cu ignoranţa sa în ale constituţionalismului, cu 
varietatea — după ţinut şi localitate — a năzuinţelor sale eco- 
nomice, sociale şi culturale, iar pe de altă parte dintre legisla- 
torii săi cultivați după modelele apusene, i-a înduplecat, ba 
chiar i-a silit pe aceştia din urmă la metode mai simple. Ceea 
ce e bun pentru apuseni trebuie să fie potrivit şi pentru 
români. Vrem şi putem fi mai pricepuţi, mai cuminţi decât ei? 
lar golul constituţiei copiate s-a umplut cu legi copiate. S-a 
creat tradiția că ceea ce e bun pentru francez ori pentru bel- 
gian e bun şi pentru român. lar dacă s-ar dovedi că nue 
bun, n-avem decât să modificăm: „treaba guvernului care va 
urma!“ Dezbracă, române, cojocul şi îmbracă fracul! Îți par 
caraghioase cozile acestuia? Se pot tunde! E. prea îngust? 
Se poate lărgi! Nu-ţi ţine cald? -Va fi căptușit și îmblănit! 
Aşa a ajuns această fericită ţară să aibă și o lege pentru com- 
baterea „lapin“-ilor“* si a „lapiniere“-lor. Urmarea a fost, până 
în 1945, că poporul a experimentat permanent ceea ce fran- 
cezul exprimă prin: on lui a posé un lapin’, adică pe româ= 
neşte: i s-a făcut o promisiune care să nu fie ţinută. Căci 
legile și procedurile își încurcă ițele parcă dinadins şi impun 
practica: „hatâr, bacșiș, sictir‘. De altcum, toate s-ar fi în- 
curcat. 

Să nu creadă cititorul că am dispoziţie de a glumi. E re- 
volta care îmi conduce stiloul, pentru că abia în anii din urmă 
— înainte de debaclu6%i — s-a început o timidă încercare de 
îndreptare. Mă revoltă când îmi aduc aminte că deputaţii — 


ca 
. 237 
www.dacoromanica.ro 


care aveau pretenţia de a fi luaţi drept oameni serioşi, pe 
' timpul guvernării Maniu — îşi bătea joc de hotărârea gu- 
vernului de a vota legea pentru crearea statisticii. 

Chiar și oameni ca Madgearu, D. R. loaniţescu, lunian6%5 
şi alţii — fiind miniștri — trăncăneau cât puteau mai ires- 
ponsabil, discutând la bufetul Camerei şi făcând glume nesă- 
rate, că e păcat de cheltuiala bugetară pentru conscrierea 
statistică ! Cât a avut de suferit — in urma ignoranței ori 
rezervei mintale a oamenilor politici contemporani — bărbatul 
cinstit şi priceput, Dr. Sabin Manoilă6%, până ce a răzbit să 
înfăptuiască statistica română! 

Câte legi nu s-au promulgat decât pe baza datelor de re- 
sort improvizate! Firește, încurcăturile şi neplăcerile suferite 
de cetăţeni au fost urmarea perpetuă a neglijenţei în interes 
de partid. 

Mihai Popovici, ca ministru de finanțe, studiind în pat 
colile cu impozitele advocaţilor din Timişoara, mă întrebă: 

— Tu cunoşti lumea din Timişoara? Ce crezi, X a fost 
impus cu..., nu crezi că e prea puţih? 

— Ce pot şti eu? Cum îţi închipui că mi-aș putea permite 
să dau o părere în chestii atât de importante pentru cei în 
cauză. .. Ştiu ca și tine că la finanţe — de sus și până jos — 
este un lanţ de „mito-craţi“. Controlează-le standardul vieţii 
lor, al femeilor legitime și al amantelor. Dă-le lefuri suficiente 
ca să poată trăi cinstit și mai scapă-te de lichelele corupte, 
statuând astfel avertismente răsunătoare. 

Apoi ne-am ciondănit pe tema aceasta. 

Am mai amintit cum am fost tras pe sfoară de Madgearu, 
el fiind ministru de finanţe în cabinetul meu. După ce discu- 
tasem legea, aceasta fiind primită sub prezidarea mea şi cu 
observaţiile mele — el a furișat dispoziţia dorită și de Mihai? 
că — pentru datorii ale statului, judeţului și comunei — cetă- 
țeanul nu poate să valideze o sentinţă judecătorească, sigilând 
casele administraţiei financiare (cum se procedase la Cluj). 

Într-o dimineaţă — pe când eram prim-ministru, în 1933 — 
veniră la mine Maniu și Mihalache, primul instigat de cel de 
al doilea. Maniu era prezidentul Partidului. Mihalache, ca și 
mine, unul dintre viceprezidenţi. Bianu îmi adusese la cu- 
noștință un caz de mituire la Ministerul de Război. Un ofițer 
se angajase să pună la cale ca o importantă livrare de muniții 
să fie atribuită cutărei firme, iar ofițerul (colonel) să primească 
în schimb, de la firmă, procentele fixate. Însumarea procen- 
telor însemna milioane. Bianu cerând instrucţiuni, i-am răs- 
puns să-mi procure dovezi pozitive. La aceasta el îmi prezentă 


268 
www.dacoromanica.ro 


în fotocopie contractul, în toată regula, bătut la mașină și 
iscălit, cu semnătura colonelului, a reprezentantului firmei şi 
a doi martori. I-am ordonat ca deocamdată să-mi lase timp 
de cugetare. ) 

La Ministerul de Război (al Apărării Naţionale) nu existau 
inspectori! Am sugerat Regelui ca să fie numit favoritul său, 
„generalul Manoilescu, fiind convins că e om cinstit. Abia 
iu numit când cei doi șefi ai Partidului se prezentară la mine. 
Mihalache era evident astfel informat, încât se simţea îndată 
că era pornit. Începu să zeflemisească numirea în sine şi să 
arate că un asemenea controlor nu are nici un rost, procedeele 
de control la armată fiind desăvârșite. Pe deasupra, Manoi- 
lescu era bătrân şi în grad inferior cutărora. Ce funcţie va 
putea el îndeplini, provocând în schimb numai revoltă în sta- 
tul major şi în întreaga armată? Maniu îl seconda fără elan. 
În definitiv, putem trimite un inspector general de la finanţe... 
Simțteam că vocea este a lor dar mâna (păroasă a iedului6%) era 
a lui Madgearu. Nu puteam însă comunica prietenilor desco- 
perirea lui Bianu. Era evident că documentul-contract fusese 
denunţat de un complice rămas nesatisfăcut, care va mirosi 
îndată că e undeva un nod în ițe şi va folosi ocazia să-și 
avertizeze complicii în schimbul unui șperţ. Am răspuns că 
voi mai studia chestiunea cu Manoilescu, iar lui Bianu i-am 
ordonat să ţină la arhivă contractul fotocopiat. Sfârşitul: Mad- 


gearu a ştiut să-l înduplece — indirect — pe Manoilescu să 
se retragă (hinausgeruckelt100). 
Incercând — ca prim-ministru — să introduc ţiţeiul drept 


combustibil la trenuri, am mai făcut o experiență supărătoare. 
I.am chemat pe directorul general (un general) şi l-am între- 
bat — făcând pe prostul — care era cauza că, pe timpul 
dinainte de 1914, când treceam Carpaţii, puteai veni în haine 
albe, cu trenul, de la Predeal la București, fără ca să ţi se 
murdărească îmbrăcămintea cu o singură picăţea de funin- 
gine, pe când acum înghiţi la fum și te umpli de scrum. Mi-a 
explicat că pe atunci se ardea țiței. L-am întrebat dacă s-au 
stricat maşinile de atunci şi, spunându-mi că are sute de loco- 
motive pentru ardere de ţiţei, l-am rugat să-mi facă un proiect 
paralel asupra costului cu cărbuni şi cu ţiţei. Totodată l-am 
rugat să-mi trimită trei bilete de liber parcurs pe C.F.R., fără 
fotografii, pe seama agenţilor de control ai siguranţei, fiind 
multe furturi în trenuri. 

Deja, a doua zi dimineaţa, venind Mihai la mine, mă sur- 
prinse cu întrebarea dacă am de gând să introduc ţiţeiul, de 
combustibil la C.F.R. Eu l-am întrebat dacă fantazează; de 


269 
www.dacoromanica.ro 


unde o scoate? Mi-a răspuns că „se vorbește în oraș. Cam 
repede, gindii eu, după ce nu trecuseră 24 de ore de la con- 
versaţia mea cu directorul general. Dar am priceput numai- 
decât. După ce plecă Mihai, l-am trimis pe Gașpar?0! să-mi 
aducă raportul general al Societăţii Petroșani, fireşte, fară a 
spune pentru ce. Şi iată, între membrii foștilor şi viitorilor 
consilieri găsii și colegi din cabinetul meu. Țiţeiul a fost sabo-, 
tat cu pricepere încât guvernarea s-a terminat mai curând 
decât să mi se prezinte lista cu costul cărbunilor şi al țițeiului. 
Se încercase şi sabotarea trimiterii biletelor de liber parcurs 
pe C.F.R. Numai datorită unui telefon brutal, dat de mine 
funcţionarului — pe care zadarnic încercase să-l mobilizeze 
un şef de cabinet — am putut să-l înduplec să-mi execute 
ordinul dat prin directorul general. 

Nu voi continua cu asemenea amintiri. Poate să mai revin. 
În tot cazul, şi cele înşirate sunt suficiente, spre a indica pe ce 
temei îmi făcui experienţa şi cât de mare e deosebirea între a 
voi să reformezi relele într-un stat și între putinţa de a o face, 
M-am convins cât fusesem de nedrept faţă de Brătianu, când îi 
reproșam veșnicele reticențe. Era păţit, știa că îndată ce un 
colaborator, ori prieten consultat, a aflat intenţia „şefului“, 
numaidecât lucrul se divulgă. Unii adepţi vor să fie serviabili, 
închipuindu-şi că sunt mai perspicace, alţii, fiind contrari, se 
pregătesc să bage bețe în roate. Dar, fără a comunica unor 
intimi nu-ţi poţi controla judecata, - 

Pe lângă lipsa de autodisciplină a românului, în fiecare 
caz mai este de considerat [acel] cherchez la femme'0?, căci 
limbuţia femeilor e inimaginabilă și — de asemenea — 
slăbiciunea bărbaţilor, în privinţa confidenţelor faţă de femei. 
Cazul lui Averescu ẹ tipic. Chemat la Regele Carol al II-lea, 
acesta discută cu el demiterea lui Tătărescu şi îi oferi succe- 
siunea. În după-amiaza zilei audienței, Averescu le comunică 
secretul câtorva intimi politici cu care era înţeles. Apoi plecă 
la Turnu-Severin. A doua zi, şeful siguranţei, Eugen Cristescu, 
aflând de la o informatoare cele petrecute în audienţă, bătu 
el însuși la maşină un raport exact şi îl prezentă lui Tătă- 
rescu, care, consternat, alergă la Rege plângându-se. Regele 
revoltat, aflând că informaţia era de la siguranţă, purtă supă- 
rare şefului în loc să-i fi dat o tinichea. Toată arta acestuia 
a constat în angajarea — de cu bunăvreme — a „amicei“ iscu- 
site a unuia dintre fruntașii averescani. Dar, moşul Averescu 
a crezut că Regele comisese indiscreţia și — printr-o scri- 
soare — declară că nu mai vrea să aibe pe viitor ceva comun 
cu acest monarh (scrisoarea era în arhiva mea). 


270 
www.dacoromanica.ro 


La Paris, în decursul Conferinţei de Pace (1919—20) am 
avut impresia că I. Brătianu se sfătuia — cu totul intim — 
numai cu „Tant Elise“ (Doamna Brătianu). Ea avea obiceiul 
să ne întrebe, pe cei din jurul soțului ei, despre ce este nou 
la Conferinţă şi în politică. Totuşi, această femeie superioară, 
cu minte de bărbat, era perfect informată și orientată. Dar ştia 
să fie discretă şi ştia să fie intolerantă. 

in Consiliul de Miniştri nu se lua proces-verbal. Nu a 
reuşit Maniu să introducă uzul, nici eu, căci notițele, pe care 
il lăsam pe Tilea să le facă, nu puteau înlocui oficialitatea, 
Totuşi, câte discuţii nu au urmat pe seama celor susţinute” 
— inainte cu săptămâni — de unul sau altul și despre cum 
a fost luată cutare hotărâre. 

Pentru elaborarea reformei administrative, Maniu numise 
o comisie de patru, în frunte cu C. Stere. Făceau parte pro- 
fesorii: Paul Negulescu (București), Alexianu (lași) și R. Boilă 
(Cluj). Toţi specialişti, primii trei de drept administrativ, ulti- 
mul de drept constituţional. Ei își ţineau şedinţele în camera 
lui Stere, la Athenee Palace Hôtel. Luni de zile au dezbătut, 
căci erau foarte savanţi, cunoscând toate subtilităţile teoretice 
franceze. Îndeosebi Negulescu şi Alexianu. Boilă singur dis- 
punea de experienţe practice, iar Stere era stâncă democraţiei. 
„Pe lângă experienţa practică în chestiile administrative, pe 
care şi-o dobândise E. Mirto — ca magistrat în Teleorman — 
înainte de a fi deputat și ministru, le-a prins foarte bine şi 
mintea ascuţită a acestui subsecretar de stat. Foarte adeseori, 
când eram în toiul muncii la Ministerul de Interne, venea 
Mirto anunţându-mă că e chemat telefonic la "Comisie. Apoi 
pertracta cu cei patru specialişti, ore în şir, subtilităţi, de 
redactare ori de expresii, până ce reușea să-i împace pe un 
numitor comun. ` 

Când, în fine, am primit textul dactilografiat al antepro- 
iectului legii, l-am luat cu mine la Cluj. Stere își rezervase 
posibilitatea să-i dea anteproiectului ultima pieptănătură. Şi 
îl corectă după plac. Prezidentul, Maniu, sosind a doua zi la 
Cluj, i-am comunicat că nu am să iscălesc această lege, în 
calitate de ministru de interne. Era un monstru de repetiţii 
ca redactare şi un conglomerat de termeni tehnici nou inven- 
taţi. Maniu m-a rugat să mă consult cu Boilă, căci se grăbea 
la tren. Arătându-i lui Boilă nedumeririle mele — cu textul 
în mână — dânsul avu izbucniri violente şi-mi relată cum 
Stere modificase ad libitum toată tehnica redactării. Reţinu 
anteproiectul ca să-l supună din nou domnilor din Comisie, 
convins în câteva minute de temeinicia criticii mele, Apoi am 


271 
www.dacoromanica.ro 


prezentat Camerei anteproiectul şi acesta s-a împărţit între 
deputaţi. 

În ziua următoare s-au prezentat vreo 6—8 deputaţi, preoți 
(grade respectabile) şi au cerut să modific unele dispoziţii. 
Trebuie introdus în lege că aceia „care au case de toleranță“ 
ori care „nu sunt căsătoriţi și trăiesc în concubinat“, nu bene- 
ficiază de drept electoral. O, câtă ponderie?01 creştină! I-am 
ascultat cu seninătate, apoi le-am declarat că din parte-mi 
nu am nimica în contra îndeplinirii cererii lor. Totuşi ţin să 
le atrag luarea aminte că proprietarii caselor de toleranţă nu 
ar putea fi uşor identificați, practicându-şi meseria sub o 
rasă™5 cu denumire burgheză respectabilă ca, nome de guere, 
iar în realitate funcţionând sub numele unei femei sau ca 
părtaşi acoperiţi. Pe deasupra, dând area dispoziţie în lege, 
ne-am prezenta ca o ţară copleșită de o pletoră de protectori 
de bordele, de ale căror voturi am încerca să scăpăm prin 
prohibiţie neserioasă. De asemenea, ar fi foarte greu să se con- 
state convieţuirea ori cohabitaţia nelegitimă — pe cale ofi- 
cială — când se conscriu alegătorii. Ba, ne-am expune repu- 
taţia clerului de diferite grade, călugări, văduvi etc., să devină 
obiecte de contestaţii, de exemplu prin broşuri cu scrisori 
amoroase tipărite facsimilat, cum mi s-au trimis unele exem- 
plare. După ce am citat cazuri concrete (cazul cu amanta mi- 
tropolitului primat de Iaşi), i-am întrebat cu candoare dacă 
prea sfinţiile lor mai stăruiesc pe lângă cererea cu care s-au 
prezentat la mine în numele deputaţilor clerici. Ei au renun- 
țat fără a mai discuta. Și totuşi, ce sumă ademenitoare ar fi 
putut rezulta din taxele cununiilor, între multele perechi care 
— considerând numai capitala — ofereau în largă măsură un 
venit legal pentru sacul popii... Da, taina căsătoriei şi unii 
arhierei. .. Chestiunea cu preoțimea a mai avut un mic epilog. 
Amicul „Popa Manu“707 sosise de acasă la Cameră. Fără a ne 
fi întâlnit, dânsul luă cuvântul în şedinţa de mâinezi, în plen 
și propuse cu oncţiozitate?08 modificările la care renunțaseră, 
în prealabil colegii săi. Luând cuvântul, i-am ripostat destul 
de sub rosa70 şi cu bonomie, încât a renunțat să mai sporească 
vorba. La bufet apoi, râzând, îmi reproșă că l-am „luat în 
balon“. 

Abia fusese distribuit anteproiectul Legii Administrative, 
între deputaţi, că Mihalache veni la Cameră. Sosea de la Con- 
stanţa, unde era cu doamna la băi de mare. Dorind urgent 
să vorbească cu mine, începu să mă interpeleze cu o pornire 
neobişnuită firii lui. Cum de am dat în lege dispoziția ca și 
femeile — care au mai mult decât trei copii — să participe 


272 
www.dacoromanica.ro 


e 


\ 

la alegerile comunale. Zadarnic i-am arătat că la baza acestei 
dispoziții sunt, înainte de toate, considerații biopolitice. Dân- 
sul îmi declară că aceasta ar fi o insultă la adresa femeilor 
care nu au copii. Argumentele mele că, din contra, e un omagiu 
adus mamelor — pe lângă văduvele de război și celelalte ca- 
tegorii de femei admise la vot — un omagiu de recunoștință 
ce îl datorăm mamelor etc. Viceprezidentul partidului nu a 
încetat să stăruiască, La sfârşit l-am rugat să vorbească cu 
Maniu. Dânsul, ca prezident, şi-a dat aprobarea. Atunci, Miha- 
lache m-a ameninţat că, dacă nu omit din lege dispoziţia [în 
cauză), dânsul va ataca legea la tribună, propunând eludarea 
acestei ofense adusă tuturor femeilor măritate, fără copii. 

Maniu s-a lăsat înduplecat de protestele colegului Miha- 
lache, dispunând să fie modificată legea, conform dorinţei vice- 
prezidentului. Mirto, aflând cele petrecute, mă întrebă sugând 
un fum de ţigaretă: 

— Știţi cauza? 

— Nu o ştiu, dar o presupun. 

— L-a trimis D-na Nicolina la Bucureşti. S-a simțit ofen- 
sată, 

Ce nu poate determina soarta legilor şi a cetăţenilor unei 
țări arierate? 

O contesă unguroaică (cred, Teleki), cunoscută ca foarte 
activă pe tărâm politic, m-a căutat aflând că sosesc la Cluj. 
Am primit-o ca pe o doamnă de distincţie, cunoscând-o din 
reputaţie. M-a agrăit în tot decursul conversaţiei per maga’, 
obișnuitul apelatiy între persoane de egală şi intimă clasă 
socială maghiară. Fără pornire, în ton și nuanţări de cuvinte, 
mi-a făcut imputarea că — prin dispoziţiile anteproiectului 
legii administrative — se nedreptăţesc femeile maghiare. Ele 
ar beneficia [de dreptul de vot] în număr mai redus decât 
româncele. I-am arătat că proporţia etnică rămâne păstrată 
(reuniunile, asociaţiile culturale de binefacere, calificarea etc.). 
De altcum, intenţia legii este de a obişnui femeile să benefi- 
cieze, prin participare activă, de dreptul de alegător şi de a fi 
ales. Este o etapă în conferirea dreptului electoral pentru fe- 
mei. Trebuie să facă şi ele școală, dar și opinia publică să se 
obișnuiască cu dreptul electoral feminin: 

— Credeţi că femeile se vor grăbi să voteze pentru con- 
tese? Va fi o aprigă concurenţă între clasele sociale. 

Şi i-am servit date statistice lămuritoare, A plecat du- 
mirită. Analoagă discuţie am avut de suportat şi cu veşnic 
efervescenta Doamnă Alexandrina Cantacuzino, ea revendicând 
sufrajul universal pentru femei, dar, fireşte, cu aplicarea pe 


18 — Memorii, vol. II 273 
www.dacoromanica.ro 


A 


seama celor „cultei. Cum Iorga zăpăcea lumea prin judecăţi 
doctrinare, idei culturale, literare şi financiare subiective, tot 
aşa se ţinea la ordinea de zi a modei controverselor timpu- 
lui Doamna Didina —ca feministă ortodoxă — uzând de fru- 
moasa ei cultură și de remarcabila ei elocvenţă (mai cu seamă 
în limba franceză); a luat exemplul. 

Când s-a discutat legea în comisia parlamentară, am avut 
greutăţi cu fals interpretate concepţii democratice ale unor 
deputaţi răsăriteni. Minoritarii, cunoscându-și colegii români, 
dar și tabloul etnografic al țării — de care mulţi bieţi depu- 
taţi români nu aveau habar — au combătut participarea preo- 
ilor români ca membri de drept în consiliile comunale. Ba 
au încheiat un pact secret cu Stere, spre a provoca respinge- 
rea din lege a dispoziţiei care asigura prezenţa unui român 
în comune cu majorităţi închegate minoritare. I-am lăsat să 
vorbească, ba i-am incitat chiar să se avânte. Mai aprigi erau 
Hans Otto Roth!!! din partea germană și Jakabffy Elemér”! 
(armean) din partea maghiară. Apoi, luând cuvântul i-am com- 
bătut, invocând “argumente plastice din experienţele mele tre- 
cute, grăitoare pentru anteluptătorii tulburaţi de fărâmiturile 
neînţeleselor și nemistuitelor lozinci democratice. 


Ca prim-ministru, am găsit sute de cereri pentru acorda- 
rea indigenatului'!2. Unele erau semnate de Iorga!3, Am pe- 
trecut nopți întregi cu aceste cereri. Trebuiau zece semnături 
ministeriale pentru ca documentul de cetățenie al fericitului 
recipiat!i1 să poată fi publicat în Monitorul Oficial. Dacă pri- 
mul-ministru semna, miniştrii urmau în mod automat exem- 
plul. Într-o noapte am lucrat de la ora 10 până la 4 în salo- 
nașul de la etajul Victoriei?i5, studiind actele și terminând 
câteva sute dintre acestea. Oricât de repede mă lămurea o 
privire asupra situaţiei insului petiționar, totuși, când era vorba 
de un nume balcanic ori din răsărit, trebuia să citesc și teme- 
iul cererii. Dacă un Scurtopol cerea cetățenia — pe care îl 
cunoscusem ca Scurtopulos — controlam referatul spre a ve- 
dea de când este în țară. Când însă cutare pantofar, cu nume 
maghiar, care era așezat de exemplu la Tecuci;-de 26 de ani, 
căsătorit cu o româncă, având fii care au făcut serviciul mili- 
tar, mă grăbeam să iscălesc numaidecât. Prin acest mod de 
procedură căutam să evit sporirea — din punct de vedere 
rasial — a numărului haimanalelor şi pechelendrilor”!6 — peste 
destul de numeroșii autohtoni. 


Cât a fost de prisos această precauţie, m-am convins la 
scurt timp după demisia mea. Urmând „cascada guvernelor, 


274 : 
www.dacoromanica.ro 


N 


curând s-a întâmplat că — în drum spre Cluj — Vlahideii:? s-a 
așezat in compartimentul meu. Între vorbe l-am întrebat, când 
mai muncesc miniștrii, dacă tot fac vizite în dreapta, în stân- 
ga. El a râs: 

— Depinde de metode. Erau câteva mii de cereri de indi- 
genat. D-voastră vă stricaţi nopţile cu ele. S-au rezolvat prin- 
tr-o decizie a Consiliului de Miniştri, declarându-se „apro- 
bată“ întreaga listă a cererilor înregistrate. Astfel D-nii mi- 
niștri și Dl. Prim-ministru nu a trebuit să semneze decât 
o dată. 

Când ştii că cu vorbă bună nu răzbești să înlături nici 
indiferentismul, nici neglijenţa, nici sabotarea colaboratorilor 
şi te apuci tu însuţi să faci pe reformatorul, să știi că se 
apropie timpul demisiei. Prim-ministru? Zadarnic este să dis- 
pui de încrederea Regelui, a partidului, a ţării. Colaboratorii 
tăi din guvern, conștient.-ori inconştient, doresc — din fire — 
schimbarea iar „năravul din fire n-are lecuire'i. Experiențele 
mele, cu ceea ce trecea în acel timp de „patriotic“, de „bun 
român“ ar merita un capitol special. Cuvântul scuza magic 
orice abuz. i 

Am descris la alt loc manevra ce a trebuit să o aplic în 
legătură cu Iorga. Mai întâi era pentru reforma administrativă. 
Apoi, hârâindu-l Stere, a rostit un discurs veninos contra 
acesteia și a aplicat, prin N.R.™8, pișcături răutăcioase împo- 
triva ei. Participând eu la deschiderea cursurilor din Văleni 
și rostind un discurs, cu pleonasme de exagerări nauseabonde?!5, 
măgulitoare, în faţa copilandrilor și a fetițelor adulatoare ale 
„maestrului românismului“, Iorga şi-a schimbat atitudinea po- 
litică. (Fără a mai roși l-am caracterizat pe Iorga: „ca filosof, 
un Kant, ca poet, un Goethe, ca satiric spiritual, un Voltaire 
român. Nici Iorga nu a roşit, ci a savurat, Îmi dădu cuvân- 
tul îndată după ce ţinuse discursul quodlibet?20, de deschidere). 

Eram demoralizat prin Kraft-Ebing?2l, Jenant pentru mine, 
însă mă gândeam „scump, dar face“ şi am beneficiat din 
aceeaşi gură, a lui Iorga, de un elogios discurs pentru reforma 
administrativă, de la aceeaşi tribună, după atacul contra ace- 
leiaşi legi. 

Cu Madgearu aplicam tactica intrigilor autocrate cezariene, 
prin intrigă deghizată cu aparenţe naive („tată, fă-te prost“) 
ori prin categorica afirmare dictatorică. Dar era un permanent 
chin de a guverna cu asemenea colegi. Totuşi, ce a însemnat 
Madgearu în comparaţie cu Iunian?!??? Acesta era un adevă- 
rat monstru de răutate, un sadic speculant., Ei doi emulau întru 
difuzarea discuţiilor şi hotărârilor secrete din Consiliul de Mi- 


275 
n www.dacoromanica.ro 


niștri. Zilnic apăreau în „Adevărul“, ca un fel de comunicat 
oficial, informaţii sub semnătura lui Blumenfeld (,„Scrutator“), 
în baza confidențelor acestor miniştri. În schimb, orice făceau 
ei era aprobat ori retăcut în coloanele „Adevărului“. Că mi- 
nistrul de finanţe achita 10 milioane lei — costul de blan- 
chete — „Societăţii tipografice Adevărul“ — nu ziarului — 
fireşte nu era criticat că tipăriturile nu s-au făcut la „„Monito- 
rul Oficial“, Că ministrul de justiție a modificat un articol de 
lege, în urma căruia o bancă a putut descărca o datorie de 
sute de mii de lei, pe membrii în consiliul de administraţie, 
redacţia „Adevărului“ mu a găsit de revoltător — spre a fi 
pomenit măcar, Aceasta s-a publicat într-o revistă juridică 
editată de-advocaţii Soare şi Perieţeanu'2 etc. ete. 

Tovarăş acoperii al lor a fost şi Răducanu. Acesta, adă- 
postit pe de o parte de prietenia familială a lui Mihalache, pe 
de alta, de protecţia lui Iunian şi Madgearu, putea să-şi des- 
carce simțul social în discursuri de reclamă demagogică. Dar 
că fratelui său i-a asigurat privilegiul vânzării tuturor măr- 
furilor necesare muncitorilor „Reşiţei“ s-a putut legifera fără 
protest parlamentar serios şi fără să izbucnească în presă un 
val de proteste morale. Leneș, lipsit de iniţiativă, bonvivant?24, 
în contactul personal, ca om, era un neutnu. De altcum, ca 
părtaș al grupului regățean din guvern, se orienta cu grijă să 
fie în nota acestuia, când împrejurările îl sileau la o atitudine. 


VIRGIL MADGEARU. Ambiţios, muncitor, violent, fără 
tact când era în joc să-şi impună voinţa. Dispunea şi de şire- 
tenia orientalului (ca armean), astfel sforăriile lui erau perma- 
nente. Scopul sfinţea mijloacele. Ori izbutea să obţină, cu sa- 
vantlâcuri aprobarea Consiliului de Miniştri (sub Maniu ori 
sub mine), ori proceda conform părerii sale, deghizat sau ar- 
bitrar. 

Maniu luase obiceiul că — înainte de a aproba prin semnă- 
tură un proiect de lege — îl studia articol de articol, după ce 
fusese acceptat în Consiliul de Miniștri. Totuşi, s-a întâmplat 
„Monitorul Oficial“ și în tipografia Monitorului. Eu am păţit-o 
mai frumos. Era un fel de malum necesarium?% faptul că — în 
fiecare guvern de al nostru — portofoliile „economice“ reve- 
neau lui Madgearu şi lui Mihai Popovici. Când unul era la 
finanţe, celălalt era la industrie şi comerț şi invers. 

Mihai Popovici fiind la finanţe (sub guvernul meu) şi ve- 
nind seara acasă, mă apostrofă serios: 

— Ce scandal! La Cluj au fost sigilate casele administraţiei 


276 
www.dacoromanica.ro 


financiare. O parte, făcând proces statului iar tribunalul dis- 
punând plata, s-a dispus achitarea [datoriei] etc. . 

I-am răspuns qalm că statul trebuie să fie pilduitor în 
aranjarea datoriilor sale, altaum e falimentar. Nu poate se- 
chestra şi licita averea cetăţenilor, pe când el, statul, trage 
chiulul etc. 

— Am să vin cu o lege, care va opri acest abuz, continuă 
Mihai; la care eu: 

— Dar unde e primul-ministru care să-ţi semneze aşa o 
lege? Ți-ar râde în faţă când ai umbla cu astfel de practici.. 

Pe când eram prezident al Consiliului, în 1932, am inter- 
venit la Madgearu, deţinător al resortului finanţelor (Mihai 
era la justiţie) ca să dea dispoziţie să se plătească o sumă de 
cca 300.000 lei (de nu mă înșeală memoria) lui T. Mihali. Mi- 
hali livrase lapte, de la Sâlciova™? pentru spitalul din Dej 
și cerea ca — în fine — să se achite suma cumulată. Mad- 
gearu îmi răspunse senin că nu are bani în buget. De altcum, 
sa poftească să facă proces, căci conform prevederii legii, nu 
se poate face proces statului, judeţelor şi comunelor, pentru 
sume neachitate. La întrebarea mea că sub ce guvern s-a putut 
emite o astfel de lege, el îmi răspunse că legea a fost contra- 
semnată de mine. Am înghiţit gălușca. Era departe de mine 
să mai puric o lege discutată în plenul Consiliului de Miniștri. 
Iar Virgil şi Mihai, aprigi concurenţi, care cu plăcere s-ar fi 
înecat unul pe altul într-o lingură de apă, știau să fie conci- 
lianți între ei.' Contra acestui fel de solidarități de bandiți 
— avertizaţi prin experienţă — am încercat să mă scutesc pe 
viitor prin precauţiune mai vigilentă. Am avut satisfacția să 
reușesc. Dar, cum să te poți feri de tâlharul din casă ori de 
colaboratorul lipsit de scrupule de omenie? 

Dem. Dobrescu??? era primar al capitalei. Alegerea lui de 


deputat al capitalei, contra lui I. I. C. Brătianu fusese o vic- 
torie răsunătoare, 


Veni la mine Schorr, marele rabin ortodox şi se plânse 
— apropiindu-se Paştele evreieşti — că el nu a primit (încă) 
autorizarea primarului, pe când Niemerawer, rabinul neolog 
își putu coace pasca în cuptoarele comunale. Lucrul e urgent, 
timpul fiind scurt; el vrea să coacă câteva vagoane de pască. 
E o chestiune importantă căci, prin vânzarea pascei, comuni- 
tatea lor îşi acoperă multe nevoi culturale, de binefacere etc. 
Mă roagă deci să intervin la primar. În aceeaşi zi am vorbit 
la Cameră cu primarul şi mi-a promis că se va interesa de 
problemă. Schorr îmi telefonă însă a doua zi că tot nu s-a făcut 
nimica. Interpelându-l după-amiază pe Dobrescu, în „sala pa- 


277 
www.dacoromanica.ro 


şilor pierduţii!28, el îmi mărturisi că nu ştie ce să facă. E in 
corn de capră. Dânsul a avut la alegere şi evrei neologi şi 
ortodocşi, din cele două comunităţi ale capitalei. Dacă aprobă 
cererea lui Schorr, îi indispune pe ai lui Niemerawer, care a 
primit ca primul permisiunea. Ce să facă? Să-i dau eu — mi- 
nistrul — soluția. Poate să cer eu actul și să semnez aproba- 
rea pentru Schorr. Am acceptat numaidecât în calitatea mea 
oficială, neavând să țin cont de nici o consideraţie față de vreo 
categorie de alegători, când era la mijloc respectarea unui 
drept legal. 

În ţara bacşișului, ținând cont de obiceiul pământului, nu 


am putut fi nedelicat şi ulterior am primit — din partea lui 
Schorr — un pachet de pască, cu mulţumită. 
Din cabinetul alcătuit în 1932 — după lorga — făcea 


parte şi Virgil Potârcă, fiind ministru de justiţie. Lui lunian 
i-am depus, pe când nu era acasă, o cartă de vizită cu colţul 
îndoit?284, Se pregătea legea restabilizării?2? iar o dispoziție 
pretindea ca toţi debitorii să-şi anunţe — la judecătoriile 
de ocol — sumele ce le datorau la diferitele bănci. Ultimul 
termen era fixat pentru 1 îunie, iar cine nu respecta dispo- 
ziţia pierdea dreptul de a fi considerat (Dispoziţia era imposibil 
„de realizat practic, într-o ţară rurală, cu oameni necăjiţi, ocu- 
paţi cu munca câmpului; dar „se va putea fixa un nou termeni“, 
aceasta fiind în tradiţia mecanismului de guvernare.). Totuşi 
în apropierea scadenţei, aflai că din partea ministrului de jus- 
tiție se publicase un comunicat că termenul va fi prelungit. 
Mironescu, ministrul de finanţe, nu ştia nimic despre comu- 
nicatul lui Potârcă. De aceea l-am rugat să mă interpeleze în 
Consiliul de Miniştri şi, şezând la dreapta mea — la un 
semn — şi-a exprimat mirarea, întrebându-mă ce e adevărat 
în privinţa acestui zvon. Eu, calm, am dat cuvântul colegului 
de la justiție, rugându-l să ne lămurească. Potârcă ne-a ex- 
plicat: 

— Vedeţi, mulţi alegători nu s-au ţinut de termen. Acum, 
vedeți, dacă s-ar vedea omiși, aceștia s-ar supăra pe partidul 
nostru. De aceea am dat acel comunicat. Natural că nu are 
nici o valoare, dar calmează indispoziţia alegătorilor. E o apu- 
cătură oltenească, o șmecherie. Eu am replicat: 

— Totuși, îl rog pe Dl. coleg ca pe viitor să aplice ase- 
menea șmecherlicuri oltenești, în calitate de oltean, la dânsul 
acasă și nu în calitate de ministru. Nu e admisibil ca un mi- 
nistru să abuzeze de situaţia sa, în contul intereselor cetă- 
țenilor. 

În jurul mesei Consiliului a trecut un murmur de râs în 


278 
www.dacoromanica.ro ! 


- 


surdină. După alegeri, când am constituit noul guvern, nu l-am 
mai luat pe Potârcă în cabinet. Legea restabilizării a fost ca- 
lificată drept „neconstituţională“ de casaţie. Totuși, ulterior 
au înfăptuit-o' liberalii, fiind găsită fireşte „constituţională“, 
de aceeași casaţie. Câtă trudă am prădat însă, pentru ca să 
pregătesc o lege, prin care să servesc interesul public, fără 
a face o nedreptate particularilor. A învins însă și în acest 
caz intriga egoismului de partid, prin filiera liberalilor la ca- 
sație şi cu complicitatea cuvântului palatului (Ionel-Barbu- 
Maria?75%0). 


— Alexandre, mă întrebă odată Maniu, ca prim-ministru, 
tu îi controlezi pe miniştri, ca şef'al siguranţei? 

— Cum să-i controlez, cu copoii de la siguranţă? 

— Fireşte, la Consiliul Dirigent avem zilnic raport, care 
cu cine se întâlnește și ce relaţii întreţine. 

— Ştiu, şi ai expulzat o curvulice rotunjoară din Buda- 
pesta. Ai dispus să fie petrecută până la Copșa-Mică, de însuşi 
şeful siguranţei şi aşezată în trenul spre Budapesta. Nu pre- 
supun că acel coleg — de pe atunci — să fi avut de discutat 
cu ea înalte probleme de stat, pe cât probleme de alcov8i. De 
altaum, părerea mea este că, pe bărbaţii căsătoriţi, nevestele, 
au dreptul să-i controleze asupra bilanţului potenţei. Dacă 
sunt geloase, facă-le scene, scoată-le ochii. Ca ministru de in- 
terne nu pot face pe p... csösz?? iar dacă un ministru e afa- 
cerist, el va şti, conform uzului bucureştean, să-l mituiască pe 
bietul meu agent, prost plătit. Controlul nu poate da nici un 
rezultat, ci numai compunerea cabinetului din oameni care să 
fie corecţi. Dacă nu reuşeşti, cei vicleni tot te trag pe sfoară. 
Cu oameni care nu merită încredere, nu ai decât să nu te 
aşezi la aceeași masă verde, în Consiliul de Miniştri. Alt leac 
nu există. 

Sărmanul prim-ministru. Controla pe cât putea, dar ce 
folos! Dacă ar fi pus mâna pe un dosar compromiţător, putea 
el să facă uz contra unui coleg? Presa întreagă, mituită de 
culpabil, l-ar fi apărat făcându-l martir al datoriei. Maniu a 
dat din umeri cu resemnare. Cu „persuasiune“ nu poţi schimba 
năravul din fire. ` 

Ce să facă mulțimea cetățenilor în fața acestui fel de con- 
ducători, care sunt siliți de sus până jos — fie funcționari, 
fie comercianți, meseriași, băcant etec. — să se adapteze „obi- 
ceiului pământului“? (corriger la fortune!™). Urmarea. este 
o complicitate în arta sustragerii de la impozite — prin bună- 
voință reciprocă — începând cu marile întreprinderi finan- 


279 
www.dacoromanica.ro 


ciare, industriale, comerciale și până la ultimul băcan, 
căci şi acesta din urmă ştie să se aranjeze cu funcțio- 
narul de constatare: Pe lângă această metodă moştenită de pe 
timpul suzeranității turcești, mai rămâne bacșşişul ca promotor 
al „hatârului“ (turcism). Dar pe seama gangsterilor vieţii pu- 
blice care dispun de „legături“ personale (prin poziţie), fami- 
liale (prin încuscrire cu protipendada — cuvânt grecesc), ori 
politice, rămâne „sictir“-ul (cuvânt de import, tot turcesc). Tra- 
dus în autohton, acesta înseamnă rostit sau înţeles dintr-o pri- 
vire: „ştii cine sunt eu“? încât serviabilitatea de complice e 
asigurată eo ipso, 

Exemple? În loc de a înşira prea multe, mă voi mulţumi 
cu citarea următoarelor cazuri trăite: 

Gigurtu — având întreprinderile minelor din Brad — mi 
s-a plâns, pe când eram prim-ministru, de comunicarea admi- 
nistratorului că agentul de constatare a cerut 500.000 lei bac- 
şiş, ca să scutească de impozite mașinile în funcţiune, pentru 
care se plătiseră toate taxele legale, cu ocazia instalării lor. 
Cum Gigurtu oprise orice aranjamente prin mită, se prezentă 
la ministrul de finanțe Mititză Constantinescu'35 (scris cu 
această ortografie germană pe bancnotele semnate de el ca 
guvernator al Băncii Naţionale). Erau în relaţii prietenești. Ex- 
punându-i ministrului pățania, acesta îi răspunse liniştit: 

— Am să-l mut; la care Gigurtu: 

— Cum să-l muţi, pentru ca să continue în alt loc cu ban- 
ditismele sale? Trebuie să-l destituieşti! 

Iar Mititză: 

— Nu am cu cine să-l înlocuiesc, căci toţi sunt la fel! ! 


— D-le Madgearu, am zis. D-ta, ca ministru de finanţe 
ai pedepsit Fabrica de Zahăr din Târgu Mureş — pentru frau- 
de dovedite — cu 50 milioane lei. Siguranţa se plânge că 
Ministerul nu îi dă ce i se cuvine denunțătorului, care a făcut 
arătarea şi a dovedit sustragerea. 

— Am redus pedeapsa la 10 milioane. 

— Cum se poate? 

— Dacă ar fi să încasez 50 milioane, ar însemna să preiau 
fabrica. Ce să fac cu zidurile, care nu pot contribui cu nimic 
la buget? 

— Modifică legea, dar cât timp este în vigoare, aplică-0! 

— Parcă ar fi aşa de uşor să modifici o astfel de lege etc. 


Aducându-i la cunoștință regelui Ferdinand că regimentul 
de roşiori „Regina Maria“, staționat la Baia Mare, luase îm- 
prumut în două rânduri câte 100.000 lei de la Pocol — senator 


280 j 
l www.dacoromanica.ro 


de Baia Mare —- i-am prezentat chitanțele colonelului. Regele, 
aşezându-şi ţvicherul pe nas, citi chitanţele, apoi dădu din 
cap: 

— Dar Ministerul? mă întrebă. 

— Nu a putut lichida solda. 

— Voi cerceta! ` 

Era la începutul primei mele guvernări, în 1919. Apoi i-am 
arătat anomalia cu mituirile, Regele, care era un om bun dar 
fără vlagă, a zis: 

— Ce să facă bieţii funcţionari, dacă nu le ajunge leafa 
ca să poată trăi. 

Am răspuns că, pe cât pot eu judeca, oricât s-ar ridica impo- 
zitele directe și indirecte, totuși acestea nu s-ar ridica la înăl- 
țimea sumei ce sunt siliți cetăţenii să cheltuiască, mituind. 
Discuţia a continuat, dar fără mare rost. Singura clasă socială, 
care participa mai modest la mituire, cred că a fost țără- 
nimea. 


lie Jeleriu, vecin cu Joan”%, zidise o casă. Era îndată după 
războiul din 1914—18, liberalii fiind la guvern, după Averescu. 
Pretorul (din Ciachi-Gârbou)737 declară că va trebui să-i fie 
demolată casa, Jeleriu necerând aprobarea prealabilă. Ilie, care 
în război şi apoi în timpul revoluţiei din 1918 se dovedise unul 
din cei mai cuminţi gardiști din Olpret, era disperat. Zadarnic 
alergă la pretor, acesta rămase intransigent. Am pus vina pe 
obiceiurile administrative din timpul unguresc şi l-am sfătuit 
pe Ilie să încerce cu 100 lei. Omul nu prea cuteza, dar după 
câteva zile, venind la mine îmi referi: 

— Am fost la Gârbou şi am ciocănit la ușa Preturii. * 

L-am găsit pe scriitorul D-lui solgăbirău75. I-am spus pen- 
tru ce am venit, apoi i-am pus pe masă băncuța de 100 lei. 
El a luat-o și a zis: poţi pleca, treaba-i în rând. 


Ardelenii s-au adaptat repede „obiceiului pământului“. Pe 
când m-am întors de la Conferinţă și ei erau „unificați“ de-a 
binelea. Jandarmeria era pacostea satelor. Cea ungurească, 
afară de abuzurile contra mișcărilor noastre politice, era strict 
disciplinată. Aceasta reprezenta abia o fracțiune din numărul 
jandarmilor români, în majoritate soldaţi detașaţi sub comanda 
unui plutonier. 

Am încercat să introduc excelenta organizaţie, dovedită ca 
atare — prin experiență — in Ungaria. Maiorul Barbu a 
elaborat proiectul, zadarnic. (Cazul pentru care și-a cerut pen- 


i 281 
www.dacoromanica.ro 


sionarea ca general este pe cât de revoltător, pe atât de ca- 
racteristic pentru epoca aceea.) Sabotarea înfăptuirii reformei 
s-a făcut în numele naţionalismului, prin crearea de atmosferă 
pe calea clefetelor și a presei: mie, ministrului de interfe, 
„Mi-ar fi drag ceea ce e iinguresc'i. Absurditatea, deşi evidentă, 
servea totuși scopului: solidarizarea uniformelor contra mea. 
S-ar fi putut cruța două treimi din cheltuieli, prin reduce- 
rea contingentelor şi se putea face un serviciu mai bun de- 
cât cel practicat. Bugetul total, de cca 70 milioane lei, se putea 
reduce astfel la mai puţin de jumătate. 

în Ungaria erau primiţi în jandarmerie numai foştii subo- 
fiţeri [sergenţi majori], reangajaţi după o pregătire specială. 
Fiecare unitate era condusă de un plutonier. Făceau exerciţii, 
precum şi patrularea la ore prescrise. Intrând patrula într-un. 
sat, se prezenia la primar, introducând în condică ora sosirii şi 
a plecării. Dacă era un caz de anchetat, anchetau în prezenţa 
primarului. Controlul îl făcea comenduirea, prin ofiţeri trimişi 
de la centrul din Budapesta. Ofiţerul sosea la un punct geo- 
grafic din ţară. Patrula trebuia să treacă pe la acel punct — 
chiar pe câmp — la ora prescrisă prin program. Ofiţerul aş- 
tepta cu ceasul în mână. Dacă patrula nu sosea punctual — 
trecând un timp de toleranță — el pleca şi aştepta la postul din 
sat. Şeful postului trebuia să justifice întârzierea. Apoi pre- 
zenta problemele unităţii etc. În zone de șes (Alföld739) func- 
ționau jandarmi călări. 

La noi, în România, plutonierul trebuia să se mulțumească 
cu soldaţi [în termen], care, după instrucţie, erau detaşaţi sub 
comanda lui. Gospodăriile posturilor, conduse de o gospodină 
bătrână, s-au desfiinţat. Generalul comandant — numit nu din 
corpul de jandarmi — ci din armată, mi-a spus şi a susţinut cu 
îndârjită convingere că: 

— Este în interesul serviciului ca jandarmeria să fie ți- 
nută la o viaţă simplă, fără lux. Mâncarea fiartă de o bucată- 
reasă, conducătoare a menajului postului, este lux. Jandarmul 
să ducă cu sine ceaunul (căldare de pe timpul 'turcilor) si să- 
culețul cu făină de mămăligă. 

Fireşte, această educaţie nu producea spartani, ci paraziți şi 
șperţari. Ei erau hrăniţi de populaţie și erau paraziţii, impușşi 
satelor, de către guvernare. Sub pretext că nu sunt rânite740 
șanțurile, impuneau amenzi şi se împăcau cu bacșiş. Ori iertau 
de pedepse, dacă i se dădeau — D-lui plutonier — lapţii?t! 
turmelor pe două zile — până la o săptămână. Firește că ţuica 
era la discreţia lor. 


282 
. www.dacoromanica.ro 


Garda financiară fiind dizolvată, controlul cazanelor îl 
faceau agenţi de la administraţia financiară, S-a întâmplat că, 
fiind eu în opoziție şi venind acasă la Cluj, Lencica să-mi co- 
munice: E 

— La Valea Seacă am fiert țuica. Am anunțat căldăruşa, 
cerand să vină controlul, pentru a lua sigilele de plombare, 
Domnii au răspuns să le trimit automobilul (distanță până la 
Valea Seacă 4—5 km) și le-am trimis. Când s-a terminat fier- 
tul țuicii, mi-au trimis iar vorbă că aşteaptă mașina. Le-am 
trimis maşina. Dănilă — ispravnicul — le-a declarat canti- 
tatea, după plac, ei au completat blancheta, au primit fiecare 
cantitatea sa de sticle cu ţuică şi s-au întors la Cluj cu mașina. 


Când am stăruit să se introducă „garda financiară“, statul 
pierzând sume enorme prin lipsa de control, Mihai, ca ministru 
de finanţe, a încercat să o organizeze. Fireşte că numaidecât 
s-a născut în sânul parlamentarilor și în presă un puternic cu- 
rent împotrivă. Era desigur o inovaţie. nepopulară, căci cine 
nu e ţuicar și iubitor de țuiculiță în România? 

Pentru acea gardă s-au ânunţat o mulțime de candidaţi. 
Văzând calitatea acestui rând de oameni, mi-am dat seama că 
— fără o selecţie severă — am risca doar să mai organizăm 
o instituţie de şperțari plătiți şi o plagă de lipitori pentru sa- 
tele date pe mâna lor. Am avut norocul că era epoca de cas- 
cadă a guvernelor. Căzând noi de la putere, a căzut și legea. 


Într-un sat ucrainean din nordul Basarabiei, un plutonier 
făcuse denunţ contra unor zeci de ţărani. Pretextele erau de 
ordin administrativ, ori grija pentru siguranţa statului (naţio- 
nalism). Escortaţi la judecătoria oraşului, pedepsele variau. 
Erau mici ori prea mari sau oamenii erau achitaţi. Specula era 
evidentă. Am chemat şefii de cabinet și i-am întrebat dacă 
ştiu vreun sat în care poporul e ca acela din Țara Oașului 
care — de când e lumea — nu tolerează să-și bată joc de el 
jandarmii. Gaşpar .mi-a numit un sat bănăţean, în munţii 
deasupra Aninei, unde nici în timpul unguresc, jandarmul 
neomenos nu scăpa de răzbunarea oamenilor. Prin maiorul 
Barbu am dat ordin ca plutonierul să fie mutat din satul ba- 
sarabean în cel bănăţean. Anchetă? Pedeapsă? O mutare este 
mai pedeapsă, iar bănăţenii nu sunt basarabeni. Plutonierul, 
care folosea pe ţăranii neobedienţi lui — ca să înveţe pe viitor 
a-i fi serviabili — plimbându-i escortaţi cu jandarmii săi la 
oraş, va învăța astfel omenie. 

După scurt timp, plecând de la Dumitrache, o doamnă mă 
întâmpină în curte. Se prezentă ca nevasta plutonierului mu- 


283 


www.dacoromanica.ro 


tat. Era „sinaşe“7:2, cum se spune în Banat şi gătită magis 
quam, necesse est rusticae'43, Pentru mine diagnoza a fost in- 
stantanee: ca să-i satisfacă poftele cucoanei, soţul îşi inventase 
metoda de câştig, plimbându-i pe sărmanii ucrainieni la jude- 
cătorie, ori jăcmănindu-i. Aspectul ei mi-a întărit sentinţa. 


Am pomenit de pensionarea generalului Barbu'44, Îl cu- 
noscusem la Viena, unde în 1917—18 fusese adjutantul colo- 
nelului Traian Popa. Când regimentul 64 fu trimis pe front, 
ambii fuseseră lăsaţi la centrul acestuia, fiind P.U. (Politisch 
Unzuverlăsslich)!*+ Barbu avea pe atunci gradul de Oberleu- 
tnant?45, Ca maior în armata română a fost detaşat de Maniu 
la Ministerul de Interne, când eram eu şeful resortului. Tre- 
ouse la jandarmerie şi era un om priceput şi un familist 
model. Înaintând în grad, se apropia, prin 1939, de gradul de 
general şi de vârsta de pensionare. 

Concurenţii de a fi numiţi, în baza împlinirii condiţiilor le- 
gale, în postul de comandant al Jandarmeriei —- inferiori ca 
grad şi ani de serviciu — îi exceptează numirea. Ei îl acuză 
de falsificarea actului său de naştere (de botez), indicând naş- 
terea cu un an mai târziu, spre a putea beneficia încă de un 
an de serviciu. Barbu ceru uri juriu şi trei generali, pe baza 
cărţilor oficiale de botez, [care] constatară netemeinicia acuzei. 
Fotuși acuzatorii reînnoiră acuza. Sătul de şicane, Barbu mi 
ceru sfatul. Am studiat dosarul şi am opinat: ambiția e o calitate 
frumoasă, a-şi apăra totodată cinstea e firesc într-un mediu de 
oameni de omenie. Dar, a aspira să ajungi la sfârşitul unei 
vieţi şi a unei cariere onorabile, în situaţia faimosului general 
Dumitrescu (tatăl lui „Puiu“) şi a te lupta cu concurenți ban- 
diţi, care nu se jenează să se folosească de „Topor“-ul unei 
calomnii — şi stupide şi puerile — ştiindu-se scutiți de profec- 
tori, nu e decât o zbuciumare sisilică. Ergo?''6 Barbu şi-a cerut 
pensionarea. Topor a urmat la titlul demnităţii de „Comandant 
al Jandarmeriei“. 


Ziarul „Universul“ susținea „creştinismul“ şi „legea stră- 
moşească“ în contra sectanților, catolicilor ete., iar duminica 
apărea „pagina bisericească“, încasând în schimb 1 milion lei 
(Credinţă!).. În acest zel religios, un preot a interzis înmor- 
mântarea, în cimitirul satului, a topilului unui sectar din 
comună. Părinţii l-au înmormântat într-o râpă, pe câmp iar 
câinii au dezgropat şi au necinstit cadavrul (Creştinism bi- 
zantin!). Presa a aprobat credinţa popii, iar administrația a 
tolerat ticăloşia (asemenea inepţii se mai întâmplă însă și prin 


284 


www.dacoromanica.ro 


țări şi la popoare „culte şi civilizate“. Vezi „Andreas Vâste 
de L. Thoma”, cât şi multe alte erezii de fanatism religios 
catolic, protestant sau persecutarea lui Lloyd George, pentru 
religie când era copil. 

Relaţia sufletească între ţăran şi administraţie o caracte- 
rizează următoarea pățanie a mea: eram la secţia de votare 
din Grojdibod?45, judeţul Romanați. Nu eram încă fuzionaţi cu 
Partidul Țărănesc. Ei aveau semnul „secera“, noi, naţionalii, 
„snopul“. Din când în când, plimbându-ne printre alegători, ne 
întâlneam cu Mihalache, stând de vorbă. Mihalache îmi co- 
munică impresia că cei care după votare îl salută veseli e sigur 
că au votat cu ţărăniştii. Aceia care îl salută jenaţi, desigur 
că au votat cu noi, naţionalii, iar cei care, oploşindu-se, se 
furişează, făcându-se a nu-l cunoaşte, erau de partea liberală. 
Despărțindu-ne m-am adresat unui ţăran din Dăbuleni, zdra- 
văn şi bine îmbrăcat. După port era descendent din oameni 
coborâţi din munți. 

— Cine să trăiască? l-am întrebat 

— Cel care va avea majoritatea. 

— Atâta ştiu şi eu, dar D-ta ai votat cu secera ori cu 
snopul? : 

— Votu-i secret, fiecare votează cum crede de bine. 

— D-ta mă cunoşti pe grai că sunt de dincolo de munți. 
Am venit numai să văd cum se fac alegerile pe la D-voastră. 
Vezi că nu sunt nici pretor, nici altfel de funcționar. De 
ce nu-mi răspunzi drept, de ce întorci vorba românească? 

Între timp veniseră mai`mulți înși, înconjurându-ne. El 
continuă: 

— Nu de frica D-tale, D-le. Dar vezi — arătând cu mâna 
spre un vecin, apoi spre altul — De frica ăstuia şi ăluia. 
Unu-i frate-meu, altul cumnatu-meu. Trăim bine, în pace... 
astăzi ca şi ieri. Cine ştie ce se poate întâmpla? Unul se su- 
pără pe mine şi, dacă ştie cum am votat, mă spune; apoi dă 
pe mine pretorul, jandarmul şi ceilalți. De asta mi-e frică 
D-le, nu de D-ta. De aceea-i secret votul, ca omul să se pă- 
zească de rău. 

Se poate o mai grozavă tragedie sufletească, decât aceea 
care apasă asupra conştiinţelor tuturor cetățenilor români, de 
la ţăran, până la miniştri? Nimic nu poate reda mai drastic 
simțul penibil al nesiguranței de drept și al efectelor politici- 
anismului de partid decât ceea ce au mărturisit cuvintele ace- 
lui ţăran, atât de plastic pe cât de simplu. Ce calităţi înalte 
trebuie să rezideze în acest popor român, dacă a putut totuşi 
să desăvârşească — în timp de trei generaţii — vertiginoasa 


285 


www.dacoromanica.ro 


ascensiune! Cât de neînchipuit de mare e distanţa între epoca 
lui Tudor Vladimirescu și între votarea legii reformei agrare! 


Cum fiecare casă își are ambianța sau sufletul ei particular, 
specific — greu ori imposibil de definit — tot aşa dispune un 
ținut de un suflet al său propriu, Regiunea, oamenii, portul 
lor, deosebirea tipurilor anatomice, formaţia geologică, clima- 
tică, vegetaţia, animalele, hrana populaţiei şi nenumăratele 
detalii imponderabile îți dau impresia exteriorizării unei va- 
rietăţi, în comparaţie cu altă ţară, alt ţinut. Câtă deosebire 
între părțile grănicereşti năsăudene şi cele bănăţene! Ce deo- 
sebire — ca impresie de ambianță — între satele şi oamenii din 
Munţii Apuseni şi cei de pe Valea Somâșului, din şesul săt= 
mărean. Tot aşa comparând întregul ţinut dintre Făgăraş şi 
Orșova, pe de o parte și între Dorohoi şi Baia de Aramă, 
pe de altă parte, ca ansambluri geografice. 


În ce priveşte Moldova, Muntenia şi Oltenia, impresia mea 
a fost că este o zonă stăpânită de dorul meastâmpărat de a 
acționa, de a înfăptui. Energii imense, în fermentație, îi de- 
termină ambiția. Timbrul diferă în privinţa calităţii, nuanțat 
numai în intensitate. S.ncronismul este însă accentuat pe mo- 
dulație identică. Plaiurile extreme sunt Moldova şi Oltenia, 
culminația este Valahia. Nu numai oamenii ci şi întregul pei- 
saj moldovenesc. are ceva Liniştit, pe când Oltenia exhală a 
înviorătoare senzaţie, prin ambianța proprie acesteia. Vioiciu- 
nea prea caracteristică a Valahiei, printr-un fel de nervozi- 
tate, parcă permanent gata să izbucnească, contrastează cu o- 
mogenitatea socotită a celor de peste Carpaţi. Omogenitatea 
de gândire a acestora din urmă a fost imprimată datorită con- 
cepției despre legalitate în baza instituţiilor de drept şi a 
luptei pentru înfăptuirea și apărarea lor peste generaţii, în 
butul“4? deosebirii după ţinuturi, ca mentalitate, peisaj, tip 
antropologic, port etc. 


Nu voi înşira cazuri despre abateri de la o viaţă cucer- 
nică ale unor înalți clerici, nici ale clerului mic, numai două 
fenomene grăitoare să fie înregistrate, Într-un rând, fiind la 
masă la Dumitrache, împreună cu Cristea, cu Maniu şi Mihai, 
Patriarhul ne-a comunicat necazurile sale, cerându-ne sfatul. 

La teologie primeau în seminar băieţi cu 4 clase primare. 
Ei erau crescuţi pe cheltuiala veniturilor ctitoriale, iar după 
terminarea teologiei, erau sfinţi şi numiţi preoţi. Promoţia 
de teologi, care terminaseră în acel an, a adresat o cerere 
Patriarhului, prin care declara că nesimţind „inclinare pentru 
vocaţiunea de preot“, cere să fie dispensați de a intra în ca- 


286 


www.dacoromanica.ro 


rieră, ca să se- poată înscrie la diferite facultăţi, spre a intra 
în funcţii laice. Toţi absolvenţii iscălind cu propria semnătură, 
s-a creat o situaţie penibilă. Nu mai ţin minte ce părere au 
exprimat ceilalţi. Știu însă că eu i-am recomandat lui Miron 
Cristea să aprobe cererea lor. Căci, dacă după 12 ani de teolo- 
gie, tinerii nu simt îndemnul sufletesc spre a deveni slujitori 
ai altarului, li s-ar silui conștiința — sfinţindu-i — şi ar deveni 
doar nişte preoţi netrebnici. Nu ştiu cum a ieşit Cristea din 
încurcătură. 

Cu altă ocazie, teologii nemulțumiți cu tratamentul de care 
aveau parte, în urma unor greşeli ale directorului Matei şi 
ale soţiei acestuia (vipt“5-ul), au tăiat firele de telefon și 
“electrice de”la locuința directorului şi i-àu bombardat noaptea 
ferestrele, cu pietre şi cărămizi. Familia surprinsă, împreună 
cu copiii, a fost silită să se refugieze sub paturi. Cazul ni l-a 
povestit Cristea tot la masa lui Dumitrache. Cei prezenţi au 
fost de părere că o asemenea brutalitate, nevrednică de viitori 
preo.i, nu poate fi ispăşită decât prin consilium abeundi™!, 
Astfel tinerii şi-ar putea aranja înscrierea la altle facultăţi, ca 
să nu rămână pe drumuri. 


Cum să scape omul de sarcina şi de răspunderea enormă, 
de a participa la conducerea statului, în care stăpâneau stări 
ce le-am ilustrat înşirând schiţele amintirilor precedente? 
Când firea şi destinul îți impun patima pentru activitatea po- 
litică, când o viață întreagă te-ai zbuciumat şi ai ajuns la 
sfârşit să poţi încerca înrâurirea activă asupra înlăturării abu- 
zurilor — pe care le-ai combătut — şi să poţi iniţia reforme, 
spre asigurarea unei evoluţii normale a naţiei tale? lată fm- 
plinirea visului tău suprem! Când destinul impus prin toată 
înclinarea firii tale, te mână să acţionezi iar tu să te dai de-o 
parte, de dragul — nu de dorul — unei vieţi tihnite, ar în- 
semna să-ți siluieşti firea, gândirea, sentimentul, instinctul, 
Este ca şi când — în cârdul păsărilor migratoare — conducă- 
torul cunoscător al ministerului direcţiei s-ar da de-o parte, 
lăsând în prada sorții ceata semenilor săi! Și totuși, omul po- 
litic trebuie să aibă înţelepciunea ca să ştie alege momentul, 
spre a-şi impune: „trebuie să- faci loc forțelor tinere!“ Ca 
bunicul meu, Alexandru Bohăţel. 


Comparând mediul unguresc cu cel românesc, am rămas 
cu impresia că specificul unguresc este mult mai -puțin adap- 
tabil stărilor noi, pe care le impune viitorul omenirii, decât 
cel românesc. Obișnuit ab ovo%:, să beneficieze de o situație 


287 


www.dacoromanica.ro 


privilegiată, prin clasele sale conducătoare, va întâmpina multe 
impedimente, datorită însușirilor sale atavice intrinseci ca: 
orgoliul național de clasă şi [de] rasă; prejudecățile de ordin 
confesional; tradiţionalismul; aplicarea aceleiaşi tactici de abi- 
lităţi şirete în relaţiile cu elemente alogene; bizarul obicei — 
ba manie naţională — de a fi cuprinşi periodic (ciclic) de 
izbucniri revoluţionare, contra unui imaginar dușman. Aceste 
izbucniri s-au manifestat de la începutul aşezării lor în Pa- 
nonia, contra propriilor regi, apoi contra Habsburgilor (Onod, 
Rákoczi, Kossuth, Dobriţân'55). De fapt, considerând situaţia 
internaţională și economică a maghiarimii și a monarhiei hab- 
sburgice, elementul maghiar nu a avut decât să profite. Dar, 
peste generaţii, a fost cultivată aversiunea, ca să nu zic ura, 
contra „neamţului“: eb a Német, kutya nélkül îs154, Datorită 
falsificării istoriei, s-a uitat că trupe şi generali germani au 
eliberat Ungaria de sub cnutul turcesc şi că, în afară de 
habsburgi şi de monarhia lor, maghiarii nu aveau nici un 
aliat firesc în lume. Au wmitat că Austria le oferea debuşeu 
sigur pentru produsele lor de stat agrar. Magnaţii latifundiari 
au otrăvit timp de 1000 de ani sufletul întregii lor naţiuni cu 
virusul xenofobiei. Astfel au ajuns ca în 1918 să rămână izolaţi 
în lume. lar în timp ce cultivau sistematic şovinismul lor na- 
tional, încercau cu metode arbitrare să maghiarizeze majori- 
tatea nemaghiară a ţării, fără a-și da seama că naționalismul 
maghiar contribuie la excitarea sentimentului național în sânul 
nemaghiarilor, atât de heterogeni ca limbă, credinţă, obiceiuri, 
temperament şi încurajați de state şi fraţi, de aceeaşi obârşie 
cu ei. 

Oamenii conducători ai maghiarilor nu vedeau oare toate 
aceste fapte? Nu-şi dădeau ei seama de ele? Evident că da! 
Dar fiind în cumpănă lozinca unei mentalități disperate: sal- 
varea stării privilegiate, de o parte şi riscul existenţei ţării, de 
altă parte, cumpăna a înclinat spre riscul fatal: Magyarország 
vagy magyar lesz, vagy nem lesz (Ungaria, ori va fi maghiară, 
ori nu va fi). 


Pentru România şi românime, condiţiile erau cu totul al- 
tele în momentul Unirii. Acestea s-au cristalizat în sufletul 
colectiv, pe urma trecutului comun de generaţii, ca obiceiuri, 
abuzuri devenite uzuri, stratificare socială, stăpânire străină, 
biserică, tradiţii etc. Cele mai multe obiceiuri românești sunt 
de origine păgână, travestite în datine creştinești, datorită to- 
leranţei şi priceperii bisericii bizantine. Cum procesul de în- 
creștinare s-a săvârşit în timp, se menţin — chiar până în 


288 
www.dacoromanica.ro. 


zilele noastre — destule reziduuri ale frumoasei şi poeticei mi- 
tologii antice. Acestea diferă în multe privințe de obiceiurile 
infiltrate ungurilor, prin ritul apusean şi mai cu seamă prin 
calvinism. 

Noi nu avem decât două denumiri ne-păgâne de zile ale 
săptămânii şi atâtea reminiscenţe din vechime: Sânzâienile, 
cultul Venerei — a nu coace pâinea vinerea; marți „nu mi se 
arata“ (a noroc); a oferi „paos“ (repaus); a oferi apă şi hrană 
gratuit călătorilor care trec prin sat, întru repausul sufletelor 
„din ceca lume“; obolul pentru Charon, dat mortului'5; gestul 
de a vărsa din ol'56 — ca jertfă zeiţei Ceres — înainte de a-i 
oferi însetatului să bea; fata pădurii (oreadă); ielele; zânele; 
duhurile rele, șolomonarul; pricolicii; Sf. Ilie (Jupiter Ionans 
sau Joie), zi în care nu se lucrează. Cizmele roşii, purtate de 
sărbători s-au păstrat în multe ţinuturi până în secolul XX. 
Acestea erau simbolul împăraților bizantini, când luau puterea. 
VPodoabele portului femeiesc? Priviţi, în orice reproducere pri- 
mitivă, tabloul în mozaic al împărătesei Theodora şi al împă- 
ratului Iustinian, din Ravena. Cui nu-i amintesc decorul şi po- 
doabele costumelor de porturi românești festive? 

Când în 1929, la festivitățile de la Alba Iulia a defilat 
splendid costumat — în portul său vechi — mândrul convoi 
al braşovencelor, în fantezia mea a apărut împărăteasa bizan- 
tină în mijlocul curtenelor ei, de acum 1000 de ani, în vioi- 
ciunea splendorii reale. Îmi dau seama că în acele momente 
trebuie să fi contribuit și imaginile, trezite din ceața anilor, 
ale împărătesei şi fetelor de împărat, din multele poveşti au- 
zite în primii ani ai copilăriei mele, în satul natal. Iar fiul de 
împărat bizantin îşi căuta, în toată lumea, viitoarea soţie, 
până şi-o găsea pe cea mai fermecătoare fată, fie într-un palat, 
fie într-o colibă, spre a o ridica lângă sine, de împărăteasă 
(notă democratică a bizantinismului). 

Nu ştiu întrucât să fiu convins de continuitatea elemen- 
tului românesc în Dacia, cred însă în continuitatea acelor pasto- 
ves romanorumi5!, care au susținut tradiţia din generaţie în 
generaţie, păzindu-și turmele între coamele munţilor Pind, 
Bucegi şi Tatra şi povestind până astăzi măreţia — ca în po- 
veste —- a celor trecute timpuri. 1 

Întregul nostru folclor diferă de cel al ungurilor, iar ei 
nu au muzică creată de popor. Ceea ce numesc ei astfel e 
muzică țigănească și compusă de ţigani lăutari, pe care îi fac 
uitaţi (Bihari, la începutul secolului al XIX-lea, Salamon, 
Pongrácz, Köcze ete. la sfârşitul secolului al XIX-lea). Bartok 
— de celebritate internaţională — e un prăștiaș'58 al folclo- 


19 — Memorii, vol, II 289 


www.dacoromanica.ro 


rului adunat din popor de Brediceanu, Mureşianu, Şorban'5% 
ş.a. ori „expropriat“ direct, cu „mici aranjări“, fără a fi po- 
menit că sunt de origine valahă. Cum muzica, arta, cât și 
poveştile unui popor indică mai plastic adâncimile fondului său 
sufletesc, am ţinut să ating această esenţială  deschilinire?60 
între unguri şi români. Apoi doinele româneşti sunt în ,Mol“761 
iar cele ungurești (ţigăneşti) în „Dur*162. 

Ungurul e cerbicos, lăudăros. Românul preferă să se împace 
cu compromisuri şi să facă pe necăjitul. Este ceva specific 
românesc în predilecția pentru ironie și sarcasm. În felul cum 
se manifestă această însușire, seamănă foarte mult cu englezii. 
Ungurul se ţine de anecdote, la un pahar de vin. Românul 
ararpori e bun povestitor de anecdote. O excepţie a timpului 
său a fost Niculiţă Şerban de Voila, feciorul popii din Voila. 
Pentru umor, în sensul nemțesc (Wilhelm Busch'6%), nici ro- 
mânul, nici ungurul nu sunt dotați cu talent. 


Oricât de straniu pare ca românul să fi rămas în fond in- 
fluenţat de amestecul etnic strămoșesc şi dacic, iar ungurul 
croit cu atâta sânge şi înrâuriri indo-germane, să fi rămas, 
după 1000 de ani, cu cerbicia mongolică a firii, totuşi acest 
fapt nu conţine nimic extrăordinar. Neamţul de azi, cu Kant 
şi Goethe în cap, dar cu Nietsche la subsuoară, nu a rămas la 
înclinările gărzilor angajate, dintre germani, de imperatorii 
romani? Cu francezii de astăzi nu ştie Herriot să isprăvească 
treburile Galiei, cu aceleași metode, pe care le aplica odi- 
nioară Iulius Cezar?4, francezilor lui Vercingetorix1765? 


„Nu mor străbunii niciodată 
Războiul lor în noi şi-l poartă“. . . (Goga) 


Mai ţin să amintesc o observație, pe care am avut de 
multe ori ocazia să o:'remarc, în decursul îndelungatei şi in- 
tensivei mele activităţi politice. Cum — conform teoriei lui 
O. Weininger, Geschlecht und Charakter'56 — omul e un 
umestec de calități masculine și feminine, tot aşa şi în firea 
-fiecărui om se pot descoperi unele însuşiri, mai mult ori mai 
puțin caracteristice, indicând proveniența sa socială şi a me- 
diului său etnic şi sufletesc. Nu-mi pare ireproşabilă „teoria 
estică şi vestică“, prin „indicele sanguin“. Dar manifestările, 
prin atitudini şi hotărâri, în faţa realităţilor vieții, exprimate 
prin individ îmi par grăitoare. Astfel, se găsesc tot așa de rar 
unguri (în Transilvania) care să înţeleagă felul de a fi româ- 
nesc, pe cât de rar vei găsi român care să-l priceapă pe un- 
gur, fiind în clar cu ceea ce ungurul gândeşte aievea, ce simte 


290 


www.dacoromanica.ro 


şi unde tinde. Fireşte că un român din părţile Braşovului sau 
ale Sibiului nu va putea evita poticnirea judecății sale poli- 
tice, când va avea a face cu unguri. Şi invers. În același timp 
este de remarcat că românii din sus de Mureş şi someşenii 
sătmăreni, sălăjenii şi bihorenii, cu un cuvânt, cei din apus, 
au produs un contingent mai important de conducători poli- 
tici decât restul fraţilor din Ardeal şi Banat. Lista lor începe 
cu Petru Maior, Șincai, Bărnuţiu, Șaguna (crescut şi trăit între 
unguri), apoi generația din 1848—76, de deputaţi din vest: 
Babeş, P. Cosma, I. Raţiu, G. Pop de Băseşti, I. Maniu, T. 
Mihali, V. Lucaciu etc. şi de asemenea lista arhiereilor. 

În luptă cu firea maghiară se impunea neîncetat calitatea 
de a simţi, de a „mirosi“, nu ceea ce era intenția ungurească, 
ci de a prevedea ceea ce aceasta ascundea. Iar în privinţa 
aceasta importantă nu era atât agerimea judecății, pe cât 
şoapta instinctului. În fond, la ceea ce fatal trebuiau să tindă 
românii erau drepturi democratice, împlinirea cărora însemna 
fărămițarea prerogativelor clasei privilegiate ungurești, iar de 
la 1867 încoace, a întregului popor maghiar. Acesta era cri- 
teriul problemei naţionale din Ungaria. Ungurii saturați beati 
praesidents"s?, românii şi ceilălți nemaghiari, arivişti, hămesiţi 
de a ajunge (şi cei din familii nobile ţărăneşti) la exerciţiul 
drepturilor pe care progresul evoluției realizate şi jertfele pres- 
tate de ei, cât şi concepția democratică internaţională, tot mai 
concretizată — de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace — 
îi indreptățea să le realizeze. 

Pe viitor ungurii, reduși la justa lor valoare a calităţilor, 
energiilor şi capacităţii proprii, vor dispune de superionitatea 
experienţelor cumulate avitic, prin exerciţiul practicat în arta 
administrării statului, ceea ce este baza oricărei politici in- 
terne. Sub raport extern, în politica austro-ungară, ei au avut 
poziţia de a nu ţine seama de interesele întregii monarhii, ci 
numai în măsura în care acestea — fals interpretate — se 
puteau coordona intereselor ungurești, mai cu seamă de clasă: 


Românii, dispunând timp prea scurt de un stat propriu al 
lor nu au avut posibilitatea suficientă de a trece peste ex- 
perienţele începutului, în arta administraţiei, corespunzătoare 
firii şi trebuințelor reale româneşti. Trecerea de la modele şi 
proceduri străine (oricât de dragi ne-ar fi francezii), copiate 
cu ori fără retușuri, va trebui fundamental înlocuită, ceea ce 
nu se poate realiza într-o generaţie. Dar în privinţa condu- 
cerii treburilor externe, românii dispun de superioritatea edu- 
caţiei copilului crescut prin necazuri a self-made-man-ului”, 
dedat să se ştie adapta situaţiilor variate, în fața cărora așe- 


291 


www.dacoromanica.ro 


zarea geografică a țării l-a silit să înveţe a cuteza să ia o 
hotărâre (Aportul sângelui grecesc, fatal, în privința adminis- 
trației interne, a fost tot pe atât de avantajos pe tărâmul celei 
externe, în afară de organizarea diplomaţiei!). 

Atât în Ungaria cât şi în România, nu se va putea conso- 
lida viaţa normală de stat, fără o reformare profundă a ree- 
ducării moravurilor şi viciilor personale înrădăcinate. Pentru 
obținerea trainică a acestui ţel vital existenței statului, vor 
trebui înfăptuite următoarele reforme: 

1 Combaterea severă, dar şi înțeleaptă a coruptibilității 
(mai atenută în Ungaria, datorită lui Francisc Iosif „primul can- 
celist“769 al statelor sale). 

2. Având în vedere acest scop sunt necesare: 

a) Un cler corect —:ca în statele apusene — căci satele 
noastre au cea mai urgentă trebuinţă de un conducător şi de 
o familie model, care să le servească cu exemplu şi sfat, pe 
calea respectării Decalogului. ; 

b) Educarea tineretului, prin obişnuirea la concepții şi 
vavravuri simple de viaiă; să-i intre în sânge mulțumirea cu 
un standard adecvat stării sociale a familiei. (Promovarea po- 
sibilității ca familiile muncitorilor şi ale funcționarilor să 
poată dispune de o viaţă rustică, locuind la ţară ca fermieri. 
Asociaţii femeieşti pentru inițiativa şi combaterea, prin exem- 
plu, a luxului şi a maniei unor soţii de a afişa o superioritate 
socială în mijlocul semenelor lor.). 

c) Controlul standardului vieţii fiecărui funcţionar de stat, 
prin şeful său de resort, : 

d) Prohibirea jocurilor de cărți şi a jocurilor de hazard 
(sub -pretext de jocuri sociale). Acestea alterează caracterele şi 
fură timpul lecturii şi a conversațiilor utile, spre înlocuirea 
semidoctismutui superficial şi a limbuției pretențioase. Statul 
va putea însă să organizeze ori sã concesioneze cazinouri (tri- 
pouri), unde pătimaşii viciului de joc să-şi poată stâmpăra în 
public pofta. Totodată îmbuibaţii maniaci să-şi piardă în tară 
ban'i furaţi, fie „legal“, fie ilegal, în loc de a călători în străi- 
nătate. ; 

Nici furtul prin $peri nu reprezintă o pierdere mai impor- 
tantă pentru binele obștesc, decât demoralizarea așa-numitei 
„societăţii“ prin pierderea de timp cu jocuri de trântori. Îndeo- 
sebi cucoanele, care pretind a se ţine de clasele „culte“ — în 
realitate însă multe inferioare personalului lor de serviciu, de 
care se deosebesc numai prin toaletă şi pretenţii, plus o viaţă 
de plictiseală şi toane — reprezintă o categorie socială de 
pierde-vară, sui generis, în toate oraşele, în frunte cu capitala. 


- 


292 
www.dacoromanica.ro 


Ele îmbogăţesc fauna cititoarelor literaturii scrise pentru Orient, 
trăind măcar în fantezie — când lipseşte ocazia de a încerca să 
le practice — experimente de cutumiere adultere, tolerate de 
opinia publică cu asentiment binevoitor. lar educaţia copiilor? 
prin pilda mamei, pentru viaţa generaţiei viitoare! 


e) Pentru a putea începe reformarea moravurilor publice 
trebuie puse bazele schimbării celor particulare. De altcum 
s-ar clădi pe nisip. În atingerea acestui scop, va trebui, prin 
legea presei, să se stânjenească și mania zeflemelei publice. 
Zeflemeaua este un torso™? de umor incisiv sau o ironie per- 
plexă. Cel mult pişcă ori ustură, încât se vindecă printr-un 
scărpinat, fără a lăsa urmă. Dar insistând, consfințeşte răul şi 
îndeamnă la rău, ca fiind un obicei al pământului. 


Partidul care s-ar hotărî — fără a considera interesele 
de partid — să aşeze viitorul țării pe principii sănătoase, 
nu va putea izbuti decât având forța morală şi materială de 
a se impune, sprijinit fără şovăire de opinia publică. Spre a 
dispune de o astfel de forţă, conducerea acestuia trebuie să 
fie compusă din personalități ale căror calităţi de ingeniu po- 
litio, de omenie şi de corectitudine să le asigure aderenţa ele- 
mentelor bune şi înțelegătoare ale naţiunii. Principala calitate 
a unui astfel de partid va trebui să fie solidaritatea sinceră 
între membrii săi componenți, soidaritate netulburată prin mes- 
chine vanități, ale unuia ori altuia, de a apărea mai reliefat 
decât tovarășii săi (Madgearu, lunian sau Iorga, determinat 
permanent de puerila sa vanitate). 


Guvernarea lui I.I.C. Brătianu ar fi putut înfăptui miracolul 
asanării țării. Brătianu era însă singur. Al. Constantinescu 
P.77i dispunea de calităţi politice superioare, dar reputaţia lui 
morală — întemeiată sau nu — îi adumbrea autoritatea. Ceilalţi 
miniștri rămâneau la o distanţă atât de îndepărtată — în 
sentimentul public — după Ionel Brătianu, încât dânsul era cu 
adevărat singur. Să ne aducem aminte ce figuri şterse erau 
în jurul său fruntaşii: Sassu, Banu, Vintilă, Mârzescu, St. Po- 
pescu şi ce tip senil era Dissescu”??, parazit al propriului său 
trecut. Lupu nu era decât un beneficiar efemer, angajat al 
tăcerii sale, în interesul guvernării şi al agresivității pentru 
strivirea prin violenţă a criticilor. Lipsa de oameni, la înăl- 
țimea situaţiei lui Brătianu iar — după înfăptuirea Unirii Na- 
ţionale — oboseala prin politică şi plictiseala căşunată de oa- 
meni, a fost boala de care cuprins, i-a ciuntit aripile avântului, 
determinându-l să-și reducă activitatea la rolul de „şefi ad- 


ca: 293 


www.dacoromanica.ro 


ministrativ al unui partid îmbătrânit în sforării politicianiste 
condus de senili, veterani ai intrigilor de acabit?’ caragialesc. 

Totuşi, guverne ca acelea conduse de Brătianu tatăl, Lascăr 
Catargiu”'4 şi I. Brătianu-fiul, au fost cele mai proeminente, 
iar prin acestea poporul român regăţean a putut realiza pro- 
gresul spre cultură şi unirea naţiei, în timp de două generaţii! 
Va şti acesta — mulțumită înrâuririi calmante ardelene — 
să-şi continue ascensiunea şi spre o viaţă de stat ordonată! 

Presa ar trebui să rămână liberă, însă procedura în procese 
de calomnie, de siguranţă a statului, vătămare de onoare ar 
trebui să renunţe la şarlatana iluzie a juriului”, care este 
un fel de primă de asigurare pentru orice ticăloșie. O libertate 
a presei cum era practicată în România nu servește decât unei 
categorii de iresponsabili, care își zic ziariști. Chiar dacă se 
iveşte printre ei câte o individualitate de seamă şi de un 
caracter moral curat, el e silit să se asimileze apucăturilor ga- 
zetăreşti, întemeiate pe felul de a fi al publicului. De această 
contaminare nu poate fi scutită presa, dar și mai puţin zia- 
riştii şi publicul, decât prin legi şi proceduri înțelepte, ca de 
exemplu cele existente în ţările anglo-saxone. 

O presă serioasă şi publicişti de seamă nu va putea avea 
țara noastră, cât timp publicistica nu va fi în măsură să dis- 
pună de largi mijloace financiare. O presă silită să se menţină 
din vânzarea cu exemplarul, prin ţigănuşi, ori din abonamente 
veșnic în restanţe, din câteva inserate sărăcăcios retribuite şi 
din mica publicitate — plus fondul o.p.7%6 al ministerului de 
interne, metodic jăcmănit prin şantaj abil — rămâne o înaltă 
școală a artei de şantaj. Presa e scutită de a fi cumpărată și 
pusă în serviciul străin ori contrar intereselor ţării numai prin 
gradul de intensitate a sentimentului moral şi de patriotism 
al conducătorilor şi colaboratorilor acesteia. Dar care cunos- 
cător al vieții politice române va cuteza să susțină că acest 
scut reprezintă o mai mare securitate decât odinioară — când 
nu era descoperit nici salvarsanul, nici sulfamidele — văpaia 
de cauciuc subțire, protectoare (Ola)? Ori s-a uitat oare atât 
de repede — datorită retăcerii unanime din partea presei — 
faimoasa afacere a „Dosarului Giinther“ şi experiența altor 
„afaceri“ similare? Românii, în loc de a-şi face o sinceră 
diagnoză de Wassermann social şi de a aplica terapia drastică 
necesară, vor persevera şi pe viitor să-şi fure căciula? În acest 
caz nu falacioasele ademeniri americane, ci numai metodele 
bolşevice ruseşti vor fi în stare să-i vindece. 


www.dacoromanica.ro 


NOTE EXPLICATIVE 


1. Referire la prima delegaţie română, la Conferinţa de Pace, con- 
dusă de I. I. C, Bfătianu, în cere Al. Vaida Voevod a fost reprezen- 
tantul Consiliului Dirigent ardelean. Nemulțumit de nerecunoașşterea 
tratatului din 1916 (a intrarea României în război) și datorită clau- 
zelor umilitoare impuse României, privitor la minorităţi etc, preşedin- 
tele delegaţiei române, plecate în martie 1919, s-a reîntors în țară, 
cu majoritatea delegaţiei, la sfârşitul lunii iunie 1919. Autorul memorii- 
lor a rămas la Paris, ca locţiitor al președintelui, fără putere de deci- 
zie, până în toamna aceluiaşi an. Al. Vaida Voevod a revenit apoi la 
Paris, ca prim-ministru al guvernuui de coaliție şi sef al delegaţiei 
române, în decembrie 1919. 

2. Maniu Iuliu. Notele 329 și 504, vol. I/s. 1. 

3. Dicton latin: celor întârziaţi oasele, completat cu rima maghiară: 
dar și din acestea partea cea mai rea. 

4. Braniște, Valeriu. Nota 112, vol. 1/seria 1. 

5. Goga, Octavian. Nota 137, Vol. I/s. 1. 

6. Averescu, Alexandru (1859—1938), ca ministru de război (1907— 
09) a reprimat răscoala țărănească din 1907. Şef al Marelui Stat Major 
(1911—13), s-a remarcat la comanda armatei a II-a (1916—18), în lup- 
tele de la Mărăşti (1917). Prim-ministru (ian.-mart.) 1918; mart. 1920— 
dec. 1921; mart. 1926—iun. 1927 şi apr. 193l—iun. 1932) şi ministru 
în guv. Vaida, 1919, respectiv în guv. Miron Cristea, 1938. Fondator 
şi președinte al „Ligii Poporului“ (1918), apoi al „Partidului Poporului“ 
(1920). > 

7. Văitoianu, Arthur (1864—1957), genrral, comandant de corp ce 
armată în primul război mondial, om politic liberal, de mai multe ori 
ministru, între 1918—38 şi prim-ministru în sept —nov. 1919. 

8. „Luceafărul“, revistă pentru literatură și artă, apărând bilunar 
la Budapesta (1902—06), la Sibiu (1906—14) și la Bucureşti (1919—20). 
Bănuţ Aurel (1881—?) a fost fondatorul și redactorul responsabil în 
anii 1902—03. 

9. Yăslăuanu, Octavian, Codru. Nota 477, vol. I/seria 1. A fost 
“ministru în guv. Averescu (19%X)—21). 

10. Vèrsuri din poezia Clăcașii, de Octavian Goga (129 versuri), cu 
continuarea: / Ea blând ridică-l, stând îngenunchiată / ȘŞi-ncet îi dă 
copilului $ä sugă /. 

11. Popovici, Aurel, C. Notele 116, 231 și 251. vol. I/seria 1. 

112. Haţieganu, EPmil (1878—1959), prof. univ. de procedură civilă 
şi rector la Cluj, ministru în guv. Mironescu (1930) și Vaida Voevod 
(1932, 1933). Conducător a! românilor din Ardealul de Nord, după ce- 
dare, lansează un apel pentru stăvilirea exodului populaţiei românești. 
Reprezentant al P.N.Ț. în guv. Groza, de la 6 martie 1946, primeşte 


295 


www.dacoromanica.ro 


apoi domiciliu forțat 1a Călimănesti, condamnare la Caransebeş (1948— 
51), este rearestat după eliberare şi deținut la Sighetul Marmaţiei 
(1951—54). 

13. Jászi, Oszkar. Nota 504, vol. I/seria 1. 

14. Károly, Mihály. Nota 517, vol. I/senia 1, 

15. Bianu, Eugen, ulterior director al Siguranței Statului, apoi de- 
ţinut politic la canal și Aiud. Familie de pe Târnave (6 frați). Cornel, 
B., trimis în 1940 cu misiune în Angi'ia, apoi rezident in S.U.A., Sora, 
Dora, căs. Poruţiu (Petre — Nota 236 vol. II). 

16. Frâncu, Amos. Nota 448, vol. 1/seria 1. 

17. Moldovan, Ionică. Nota 377, vol. 1/seria 1. 

18. Mihali, Teodor Nota 99, vol. I/seria 1 

1. Apâthy, Ştefan, histo'og și zoolog magh., președinte al Consiliu- 
lui Magh. din Cluj (1918); a manifestat adversitate naționalităților ne- 
maghiare din fosta Monarhiie. 

, 20. Pop, Ștefan, Cicio. Nota 446, vol. 1/seria 1. Prim-ministru inte- 
rimar în timpul lipsci lui Vaida Voevod — plecat la Paris (dec. 1919— 
mart. 1920). i 

31. Goldiș, Vasile. Nota 327, vol. 1/seria 1. 

22. Suciu, Ion, membru în Comitetul Executiv al P.N.R. și în Con- 
siliul Dirigent (1918—19). 

23. Lazăr, Aurel. “Nota 430, vol. 1/seria 1. 

24. Lucaciu, Vasile. Nota 115, vol. I/seria 1. 

25. Regionalism: defecţiune, deficiență, de la verbul a sminti. 

26. Hossu, Luliu (1885—1970), profesor !a teologia greco-catolică din 
Lugoj (1913—17), episcop de Gherla şi Cluj (1917—48), purtător la Bucu- 
veşti al mesajului Unirii din 1918. După interzicerea bisericii greco- 
catolice (1948) este surghiunit la diverse mănăstiri din exteriorul Chr- 
paţilor, murind la Căldărușani, în 1970, după ce este ridicat la gradul 
de Cardinal (1969), de către Vatican. 

27. Cristea, Nicolae (1896—1939). Nota 419, vol. I1/seria 1, cunoscut 
sub numele de Miron, ca patriarh al României. Purtător al mesajului 
di la Bucureşti, împreună cu Al. Vaida Voevod, V. Goldiş şi I. 

ossu. 

28. Regionalism arhaic: ranchiună, adversitate. 

29. Neîmblânziți (din franc. dompter: a îimblânzi, a supune). 

30. Din magh., rabolni: a jefui. 

31. Acesta e Brătianu (în latină), vezi şi nota 138, vol. I/seria 1. 

32. Marghiloman, Alexandru, unul din conducătorii Partidului Con- 
servator, de mai multe ori ministru între 1888—1914, partizan al in- 
trării României în război, alături de Puterile Centrale. Prim-ministru 
sub ocupație germană (mart.—oct. 1918), a semnat, cu Germania, parea 
de la București (24 apr./7 mai 1918). 

33. Ionescu, Dumitru-Take. Nota 403, vol. 1/scria 1. 

34. Ştirbei, Barbu (sau Ștyrbei), prim-ministru conservator, ministru 
de interne şi externe (4—20 iun. 1927). Om influent la Palat, prin M- 
gina Maria, în ale cărei graţii se pare că a fost, 

35. Ferdinand, cel mai bun (în 1. rusă). 

36. Legătură cauzală (din latinul nexum: legătură, înnodare). 

37. Cocea, N. D. (1880—1949), scriitor şi publicist, pamfletar vigu- 
ros, de orientare comunistă. Romane sociale satirice: „Vinul de viaţă 
lungă“, „Fecior de slugă“, „Nea Nae“. 

38. Venus râtăcitoare a vulgului. Nota 456, volumul 1/seria 1. 

39. Lupu, Nicolae (1876—1947), prefect liberal de Iaşi 1907, apai 
presedinte al Partidului Țărănesc (1924—26), vicepreședinte a! Partidu 


296 


www.dacoromanica.ro 


lui Naţional Țărănesc, 1926. Ministru în guv. Vaida (1919—20), apoi în 
guvernele liberale Ştirbei și Brătianu (1927—28). În 1946 constituie Par- 
tidul Țărănesc Democrat. 

40. Marcus, Curtius. Nota 465, vol. I/seria 1. 

41. „Trenul Take Ionescu“ tren mediat de Al. Marghiloman, cu 
autorităţile de ocupație germane şi cu Ministerul de Externe german 
(1918) prin care români profrancezi — inclusiv Take Ionescu — au fost 
conduși la Paris, în p'in război, cdându-li-se ocazia să facă propagandă 
antigermană. 

42. Kun, Bela (1886—1939), unul din întemeietorii Partidului Co- 
munist din Ungaria. Conducător al Republicii Sovietice Ungare (1919), 
după prăbuşirea căreia, prin campania armatei române, emigrează în 
Austria, apoi în U.R.SS., unde participă la crearea Cominternului. 

43. Pasic, Nikola. Nota 324, vol. I/seria 2. 

44. Generoșii: fracțiune a Partidului Social Democrat al Muncito- 
rilor din România, care a trecut la liberali în 1899. În 1910 s-a recon- 
Stituit P.S.D. din România. 

Colectiviştii: social-democraţi de stânga, procomuniști, opuşi indi- 
vidualismulu: burghez. 

45. Dobrogeanu-Gherea, Constantin (1855—1920), sociolog şi critic 
literar, academician. Unul din conducătorii social-democraţiei române 
si pionier al marxismului în România. Autor al sintezelor marxiste asu- 
pra societății românești: Neoiobăgia (1919) și Socialismul în ţările îna- 
poiate (1911). 

, 46. Sturdza, Dimitrie, A. Nota 128, vol. 1/seria 1. 

47. Petrescu, Ghenadie. Nota 131, vol. 1/seria 1. 

48. Cantacuzino, Gheorghe, Grigore (1837—1913), latifundiar, pore- 
cla derivând de la avere. Președintele Partidului Conservator Român 
(1899—1907), de mai multe ori ministru între 1870—99, şi prim-ministru 
(1899—1907 şi 1904—1907). Poreclit: Nababul. 

49. Arion, C. C., om politic conservator, de mai multe ori ministru 
şi viceprim-ministru între 1900—18. 

50. Urechia, Vasile, Alexandru (1834—1901), istoric, scriitor, profesor 
universitar la Iaşi și Bucureşti, Academician, om politic liberal și mi- 
nistru 1881—82. Autor al Istoriei românilor (14 vol.), Istoriei şcoalelor 
etc. i 

51. Mortun, Vasile, G. (1860—1919), ziarist, membru în conducerea 
Partidului Social Democrat, primul deputat socialist (1888). In 1899 
a trecut cu „generoșii“ în Partidul Liberal. De mai multe ori ministru, 
între 1907—16. 

52. Radovici, Alexandru, ministru liberal al industriei și al comer- 
tului (1914—16). 

53. Stere, Constantin. Nota 141, vol. I/seria 1. 

54. Carp, Petre, P. (1837—1918), preşedinte al Partidului Conserva- 
„ tor (1907—12), de mai multe ori ministru, între 1870—95, prim-ministru 

(1900—1901 şi 1910—12). „Adept al intrarii României în război alături de 
Puterile Centrale. 

55. Maiorescu, Titu (1840—1917), critic literar, estetician, prâfesor 
universitar la Iaşi şi Bucuresti. academician. Autor à numeroase lucrări 
de critică literară, logică, memorialistică, discursuri parlamentare. De 
mai multe ori ministru: conservator între 1874—1912 şi prim-ministru 
1912—14. 


56. Dissescu, Constantin, G. %1854-—1932), jurist, profesor universitar 
la București, autor al primului curs românesc de drept internaţional; 
de mai multe ori ministru conservator, între '1899—1914. 


297 
www.dacoromanica.ro 


57. Lahovary, familie aristocrată de origine grecească. Mai proba- 
bilă referirea la Ion, L., de mai multe ori ministru conservator, între 
1904—1912. 

58. Liga culturală (Liga pentru unitate culturală a românilor) în- 
ființată la Bucureşti în. 1890, animată îndeosebi de N. Jorga, a funcționat 
până în 1940. 

59. Mille, Constantin (1861—1932), ziarist şi scriitor; în tinereţe 
a frecventat cercuri socialiste din țară și străinătate; co'aborator la 
„Contemporanul“, a condus ziarul „Adevărul“, (1895—1926), editând și 
ziarul „Dimineața". Autor de versuri și romane. 

60. Beldiman, Alexandru, V. (1832—4081), ziarist, adept al dormito- 
rului A]. I. Cuza, adversar al dinastiei Hohenzollern. A întemeiat săp- 
tămânalul „Adevărul“ la Iaşi (1871), apoi cotidianul cu acelaşi nume 
la București (1888). 

61. Grădișteanu, Ioan, C. (1861—1932), jurist, ziarist şi om politic 
conservator, între 1900—1907 de mai multe ori ministru. 

62. Arion, Virgil. Prof. univ., deputat, director la Banca Naț. 

63. Filipescu, Nicolae (1862—1910), fruntaş conservator, fondator al 
ziarului „Epoca“, de mai multe ori ministru între 1900—13. 

64. Iorga, Nicolae. Nota 404, volumul I/seria 1. 

65. Cuza, Alexandru, C. (1857—1947), publicist, profesor universitar 
la Iași; a înființat Liga Apărării Naţional-Creștine (1932), apoi a con- 
dus, împreună cu O. Goga, Partidul Naţional-Creştin (din 1935), fiind 
ministru secretar de stat în guvernul Goga (1937—38). 

66. Stroiescu, Vasile (1844—1922) mecenate basarabean, ajutând tine- 
retul studios și societăţi culturale („Astra" Sibiu). Președinte al Sfa- 
tului Ţării din Chişinău (1918), decan de vârstă al primului Parlament 
al României întregite. 

67. Lipsesc informaţii ulterioare despre Savu, C. Este posibilă o 
confuzie a autorului cu Eugen Savu, ulterior guvernator al Băncii 
Naţionale a României, ipoteză confirmată de D-na Boilă-Lupaş, nepoata 
lui Iuliu Maniu (mort relativ tânăr, sub 40 de ani, din cauza unei: 
intoxicații). 

68. Ciurcu, N., Sterie, medic la Viena şi îndrumător al autorului în 
timpul studenţiei sale. 

69. Iosif de Habsburg, ultimul prinț moştenitor al Imperiului, exer- 
citând la Budapesta — cu prioritate — funcția de rege al Ungariei, 
în timpul împăratului Carol al IV-lea, ultimul împărat habsburg (1916— 
nov. 1918). ` 

70. Brătianu, Vintilă (1867—1930), frate al primului-ministru ïon 
T. C. Brătianu, preşedinte al Partidului Liberal (1927—30), unul din 
inițiatorii politicii „prin noi înşine“, de mai multe ori ministru, între 
1914—27 şi prim-ministru 1927—28. 

71. Angelescu, Constantin. Nota 168, vol. I/scria 1, cu completarea 
că a participat ca ministru până în guvernul Tătărescu din 1940. 

72. Sassu, V., P., de mai multe ori ministru liberal, între 1927—37. 

73. Mârzescu, George, G. (1869—1926), jurist de mai multe ori mi- 
nistru Liberal. 

74. Omul crește o dată cu ţelurile sale mai înalte (în germ.). 

75. Surghiuniţi, îndepărtați (din franc. confiner). 

76. Bontescu, Victor, colaborator qu autorul la redactarea ziarului 
„Lupta“ în Budapesta antebelică, ministru în guvernul Vaida Voevod 
(1919—20). 

77. Vlad, Aurel. Nota 326, vol. 1/seria 1l. 


298 ; 
www.dacoromanica.ro 


- 


78. Cămărășescu, Ion, mare moșier, ministru în guvernul conser- 
vator Take Ionescu (1921—22). 

19. Blestemata foame de aur, din Eneida de Vergilius, setea de 
avere determinându-l pe regele Traciei, Polimnester sa-l ucidă pe 
Polidor, fiul lui Priam, care îi fusese încredinţat împreună cu aurul 
Troiei. 

80. Argetoianu, Constantin (1871—1952), adept al Ligii Poporului, 
apoi lider al Uniunii Agrare (din 1932); de mai multe ori ministru 
(1912—1938) și prim-ministru (sept.—nov. 1939). 

81. Mihalache, Ion (1882—1965), conducător al Partidului Țărănesc 
(înființat în 1918), apoi al Partidului Naţional-Țaranesc (din 1926) și 
preşedinte al celui din urmă (1934—37); de mai multe ori ministru între 
1919—33. A fost condamnat şi închis de regimul comunist în 1947, 
apoi eliberat în 1954. 

82. Actualul Muzeu de Istorie a Bucureștiului, peste colț de Uni- 
versitate şi Spitalul Colțea. Construit la începutul sac. XIX-lea de pos- 

inicul Costache Şuţu (arhit. Vitul şi Konrad Schwink), cu aspect neo- 
gotic şi cu elemente romanice. 

83. Oteteleşeanu. Date bibliografice se referă numai la generaţia 
anterioară O. Ion (1795—1876), ministru de finanţe în 1866. 

84. Răşcanu, Ion, general de brigadă, ministru de.război în gu- 
vernul Vaida şi Averescu (1919—21) şi ministru secretar de stat în gu- 
vernul Iorga (1931—32). 

85 „Albina“, cea mai importantă bancă românească din. Transil- 
vania, cu sediul central la Sibiu, având ca director-fondator pe Visa- 
rion Roman (1872—85) A fost naționalizată în 1948, cu întreg patri- 
moniul circulant şi imobiliar. 

36. Antonescu, Ion (1882—1946), viitorul mareşal şi „Conducător al 
Statului“ (1940—44). 

87. Prezan, Constantin (1861—1943), mareşal și academician. În 
primul război mondial a comandat Armata 4 de Nord (aug.—oct. 1916), 
apoi Grupul de armate din sud (nov.—dec. 1916). 

88. Pherekyde, Mihai, de mai multe ori ministru liberal între 1876— 
1919; prim-ministru interimar în timpul absenței din ţară a lui I. I. C. 
Brătianu (dec. 1918—iul. 1919). 

89. Mirto, Eduard, jurist, de mai multe ori ministru naţional-ţără- 
nist la industrie-comerţ şi la lucrări publice în guvernele din 1928—33. 

90. Răducanu, Ion, ministru al muncii, cooperaţiei și asigurărilor 
sociale în guvernul Maniu (1928—30), respectiv în guvernul G. G. Miro- 
nescu (1930—31). 

91. Borcea, Ion, ministru al cultelor în guvernul Vaida (1919—20) 
cumulând se pare şi departamentul instrucției publice, pentru care 
autorul desemnase pe prof. Bujor. 

91.A. Bujor, Paul (1862—1952) profesor universitar la Iaşi, biolog 
şi scriitor (nuvele inspirate din viața ţăranilor). 

92. Coandă, Constantin, C., general; prim-ministru și ministru de 
externe (oct.—nov. 1918), a rămas ca șef al delegaţiei române la 
Conferința de Pace din Paris, primind în decembrie 1919, din partea 
lui Vaida Voevod, mandatul de a semna tratatul de la Versailles cu 
Germania, refuzat de I. I. C. Brătianu în vara aceluiași an. Ulterior, 
generalul C. Coandă a mai fost ministru în guvernul Averescu (1926). 

93. Diminutiv în maghiară pentru László (Vasile), scris Laczi;, refe- 
rire la V. Goldiș. 

94. Pe lângă nuanţa antisemită, A. C. Cuza era renumit ca peltic. 

95. Episcopii greco-catolici: Radu Demetru (1862—1920), profesor la 


: 299 
www.dacoromanica.ro 


seminarul teologic din Bucureşti si paroh la biserica Sf. Iosif (1886— 
96), episcop la Lugoj (1896—1903), apoi la Oradea (1903—20). Ucis în 
Parlament de bomba anarhistului Goldstein, împreună cu ministrul 
Dumitru Greceanu. Frențiu, Valeriu, Traian (1875—1952), episcop de 
Lugoj din 1912 şi de Oradea din 11922. A murit în detenţie la Sighet. 

96. Coltor, Ioan, preot celib. greco-catolic, canonic de Blaj, cu 
studii la Blaj şi Roma, consilier cultural în delegația Românici la Con- 
ferința de Pace din Paris, apoi ministru subsecretar de stat la muncă, 
sănătate şi ocrotiri sociale în guvernul Vaida Voevod (1932). 

97. Cristescu, Gheorghe (,Plăpumarul“, 1882—?), deputat socia- 
Hst, secretar general al P.C.R. (1922—24), membru al Comitetului Exe- 
cutiv al Internaționalei Comuniste. Din anul 1928 a activat în cadrul 
Partidului Socialist Unitar (1928—36). 

98. Moscovici, Ilie (1885—1943), membru al conducerii Partidului 
Socialist din România, apoi al P.S.D.R. (1927—43). 

99. Cârcotaș, chiţibuşar (din franceză). 

100. Flueraș, fon (1882—1953), deputat și lider social-democrat, mem- 
bru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918—20), presedinte al 
Confederaţiei Generale a Muncii (1926—1938). 

101. Jumanca, Iosif (1893—1949), deputat şi lider social-democrat, 
membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918—20). 

102. Perversiune sexuală definită prin termenii anatomici latini, 

103. Ninon de Lenclos (1616—1706), scriitoare franceză, celebră prin 
frumuseţea şi spiritul ei, frecventată mai ales de liber-cugetători şi 
pentru libertinismul ei. 

104. Bragadiru, fabricant de bere şi spirt în comuna suburbană 
a Bucureştiului, cu același nume. 

105. Comparaţie a variaţiunilor politice cu nesfârșitele imagini ce 
apar prin rotirea unui caleidoscop. è 

106. Cădere, Victor, jurist, ulterior profesor de drept internațional 
la Universitatea din Cluj. A fost combatant pe frontul din Moldova, 
cutreierând apoi Rusia şi Siberia pentru a recupera — sub numele 
de voluntari ardeleni — şi pe prizonierii români din fosta armată aus- 
tro-ungară (trimis de guvernul Vaida Voevod în 1919). Ca ministru 
al României la Varşovia a condus apoi tratativele cu Maksim Litvinov 
pentru un pact de neagresiune româno-sovietic. Astfel a acumulat 
bogate observații asupra influențelor generatoare ale caracterului ru- 
sesc, relatate în conversațiile personale ävute în anii 1954—55 (fata- 
lismul format prin întinderea ţării şi prin puterea nemârginită a stă- 
pânilor; neîncrederea asiatică etc.). 

107. Mișu, Nicolae, ministru plenipotenţiar al României la~ Viena 
inaintea primului război mondial, apoi la Londra în 1919, şi membru 
al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris. 

108. Niţescu, Voicu, jurist brașovean, de mai multe opi ministru în 
guvernele Maniu și Vaida (1928—33), apoi în guvernul Miron Cristea 
din 1938, A participat la acţiunea de recuperare a ardelenilor din Si- 
beria, împreună cu V. Cădere. 

109. Descrierea de către Xenofon (sec. IV a Chr.) a expediției lui 
Cyrus cel Tânar, contra fratelui său Artaxerxes. Xenofon a descris 
îndeosebi epopeea retragerii mercenarilor greci, conduşi de el însuși, în 
solda lui Cyrus. Autorul aseamănă dramatismul acţiunii cu Anabasis-uli 
antic. 

110. A se oploși: a se pune la adăpost, a se aciui, a găsi un refu- 
giu, a se pripaşi (arhaism). 


` 


300 i 
www.dacoromanica.ro 


11]. Bălan, Nicolae (1882—1955), profesor la Seminarul Andreian 
din Sibiu, ales Mitropolit al Ardealului în 1920. 1 se datorează res- 
taurarea bişericii mănăstirii de la Sâmbăta (Făgăraș), bătută de ar- 
tileria austriacă pentru opoziţia mănăstirii față de catolicizare. 

112. Saftu, Vasile (1863—1922), profesor la Seminarul Andreian din 
Sibiu, apoi protopop al Braşovului. Numit în 1921 cel dintâi episcop 
militar, dar decedat înainte da sfințire. 

113. Mihali, Victor (1841—1918) studii la Roma,” episcòp greco-ca- 
tolic de Lugoj din 1874 şi mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş, cu 
sediul la Blaj, din 1895. În primul război mondial internat de gu- 
vernul maghiar la Oradea, cu alţi episcopi ortodocşi şi greco-catolici. 

114. Groza, Petru (1884—1958), deputat în 1919—27, ministru în 
guvernele Averescu (1920—21 şi 26—27), fondator și preşedinte al Fron- 
tului Plugarilor (1933—53), vicepreşedinte al guvernului (1944—45), prim- 
ministru (1945—52), preşedinte al Marii Adunări Naţionale (1952—58), 

115. Oţeliţii: curent politic al tineretului din P.N.R. din Ardeal, 
în jurul revistei „Luceafărul“ (Octavian Goga, O. Tăslăuanu şi adepţii 
acestora), cu tendința de a lua rolul conducător faţă de generaţia „bă- 
trânilor“ (I. Maniu, A]. Vaida Voevod etc.). 

116. Roth, Hans-Otto, conducător politic al sașilor din Transilvania 
în anii interbelici (nu era din aceeaşi familie cu martirul Ștefan Lud- 
wig Roth), de mai multe ori deputat, începând din 1919; ministru sub- 
secretar de stat al minorităţilor în 1940. 

117. Asquith, Herbert Henry, conte (1852—1928), deputat englez libe- 
ral, ministru de interne (1892—95), prim-ministru din 1908, angajează 
țara în război în 1914 şi predă puterea lui I.loyd George în 1916. 

118. Daşcovici, Nicolae (1888—1969), profesor universitar la Iași şi 
Bucureşti — drept internaţional public. 

119. Morano (Miiller), Adela, prietenă a autorului din timpul studen- 
tiei (unul din nume este pseudonimul de cântăreaţă la Bayreuth). Opo- 
ziția tatălui la căsătoria cu o germană a fost determinată de conştiinţa 
naţională, vizând continuitatea românească a generaţiilor ardelene (vezi 
vol. I). 

120. Bibelouși (germ.), găteli vestimentare (franc.). 

121. Seicaru, Pamfil, ziarist şi literat român, s-a distins prin talent 
pamfletar. Director al ziarului „Curentul“, a continuat publicarea aces- 
tuia şi în emigrație, după al doilea război mondial. 

122. Aş vrea să sugrum pe aceste mici canalii (în franc.) 

123. Finalul piesei Machbeth — conform prezicerii vrăjitoarelor — 
este legat de „înaintarea pădurii Birnam“ spre castelul părintesc de 
pe dealul Dusinan, realizată de oastea potrivnică, ce înaintează sub 
scutul câte unei crengi verzi, ca o pădure vie. 

124. Cei doi fii ai autorului, de 17 şi 16 ani. 

125. Condeescu, Nicolae, aghiotant al prinţului Carol, l-a însoţit pe 
acesta într-o lungă călătorie. Ulterior, ca general de divizie — aghiotant, 


a fost ministru al armatei în guvernele Maniu şi Mironescu (1980—31). 
126. Sala Asociaţiei Meseriașilor (germ.). 


1127. Lipit, cuplat, încleiat (din franc.). 

128. Strada Ungaria (în germ.). 

129. Micu-Clain, Ioan, Inocenţiu, Nota 492 vol 1/seria 1. 

130. Șincai, Gheorghe (1754—1816), istoric şi filolog, corifau al „Șco- 
lii Ardelene“, preocupat de originea limbii și a poporului român, de 
continuitatea acestora la nord de Dunăre (Hronica românilor si a mai 
multor neamuri, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae). A 
militat pentru introducerea alfabetului latin şi pentru învățământul în 


301 
www.dacoromanica.ro 


limba română, sporind școlile românești la aproape 300, în calitate de 
director al învăţământului primar unit din Transilvania. 

13]. Maior, Petru (1715—1785), istoric și filolog, reprezentant al 
Şcolii Ardelene (Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Orto- 
graphia romana sive latino-valachica). A urmărit să demonstreze lati- 
nitatea poporului român şi a limbii române. 

132. Napoleon al IIl-lea (1808—73), nepot de frate al lui N. I. 
preşedinte al Republicii (1848—52), s-a procamat împărat la 1852, 
după lovitura de stat din 1851. A participat la Războiul Crimeii 
(1853—56), la războiul împotriva Austriei (1859), la intervenţii în China, 
Indochina și Mexic. Nepregătit pentru războiul franco-prusian (1870—71) 
a capitulat la Sedan și este detronat de revoluţia din 1870, 

133. Bismarck, Otto, prinţ de (1815—98), prim-ministru al Prusiei, a 
urmărit unificarea Germanici, purtând războaie împotriva Danemarcei, 
Austriei și Franţei, devenind Cancelar al Imperiului German („Can- 
celarul de fier“) 

134. Înlocuitori, surogate (în germ.) 

135. Freud, Sigmund. Nota 293, vol. 1/seria 1. 

136. Candide, roman satirico-filozotic, anticlerical, al lui Voltaire 
(pseudonimul lui François-Marie Arouet). 

137. Ohevalier, Gabriel (1895—?) Clochelmerle (1934), roman sa- 
tiric privind expedientele a doi preoţi celibi care — recurgând la 
menajerele lor — se spovedesc reciproc şi alte frământări locale. 

138. Pelivan, Ion, om politic basarabean, magistrat, prof. univ. 
Chişinău. Ca deputat în timpul guvernului Marghiloman, în plină ocu- 
paţie germană, a cerut în Cameră — în aplauzele generale — sa nu 
se renunţe la cele două perle ce lipsesc din coroana României: Ardealul 
și Bucovina. Participant la unirea Basarabiei, a fost apoi ministru de 
justiţie în guvernul Vaida (1919—20) şi reprezentant al Basarabiei la 
Conferinţa de Pace de Ja Paris, Închis pentru agitaţii politice în Rusia 
(1902—05), de mai multe ori ministru în România (1919—37). 

139. Arguitate sau arguţie: subtilitate exagerată în argumentare 
sau argumentare sofisticată, bazată pe fapte nesemnificative 

140. Alăturea cu adevărul (regionalism). 

141. Supuse, subordonate (din franc.). 

142. Antonescu, Victor, de mai multe ori ministru liberal între 
anii 1914—37. Ministru plenipotenţiar al României la Paris, în tim- 
pul Conferinţei de Pace şi membru al primei delegaţii române, condusă 
de I.I.C. Brătianu. 

143. Appony, Albert (1846—1933), jurist, deputat din 1872, şeful Par- 
tidului Naţional Maghiar, ministru al instrucției publice, autor al 
legii de maghiarizare prin şcoli 41907). Mare orator si propagandist al 
revizuirii Tratatului de la Trianon. Reprezentant la Liga Naţiunilor. 

144. Berthelot, Philippe (1866—1934), secretar general la Ministerul 
de Externe al Franţei în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, 
consilier al lui Briand, apoi al lui Clemenceau. _ 

145. Blank, Aristide, directorul băncii Marmoros-Blank, sprijinitor 
al acțiunilor culturale româneşti, ca editarea clasicilor literaturii prin 
Editura „Cultura Naţională“, sub conducerea lui Nae Ionescu. 

146. Tardieu, Andre (1876—1945), de mai multe ori ministru, în- 
cepând din 1919, apoi prim-ministru al Frantei (1929—30 şi 1932), 
căutând să aplice o politică socială şi economică novatoare, în preajma 
crizei mondiale. 

147. De Flers (pseudonim al lui Robert Pelleve, marchiz de La 
Moatte-Ango, 1872—1927), autor dramatic şi diplomat francez. 


302 
www.dacoromanica.ro 


148. Isopescu-Grecul, Eusebiu Constantin, jurist, coetan în studenţie 
cu autorul, la Viena, profesor universitar la Cernăuţi, preşedinte al 
Cons. Naţ. Român din Viena (1918—19) şi ministru al României la 
Viena (1919—20); senator din 1932. 

149. Renner, Karl (1870—1950), social-democrat austriac, membru al 
Reichsrat-ului imperial, apoi primul cancelar al Austriei (1918—20) și 
ministru de externe în 1920, președinte al Nationalrat-ului. Acceptând 
în 1938 Anschluss-ul cu Germania, în 1945 revine ca prim-ministru al 
guvernului provizoriu, apoi preşedinte al Republicii. Austria (1945—50). 
Pseudonim folosit: Rudolf Springer. 

150. Ciotori, N.D., bun cunoscător al stărilor din Rusia şi a pro- 
blemei Basarabiei — la îndemnul primului ministru englez Lloyd 
George — a fost trimis de Al. Vaida Voevod în ianuarie 1920 spre 
a negocia cu Maksim Litvinov, la Copenhaga, un tratat de neagresiune 
cu Sovietele în condiţiile: 1. recunoașterea reunirii Basarabiei la Ro- 
mânia; 2. restituirea tezaurului; 3. neamestec reciproc în chestiunile 
interne; 4. abținerea reciprocă de la orice propagandă (după V.V. Tilea 
— Acţiunea diplomatică a României nov. 1919 — mart. 1920). 

151. Bocu, Sever, reprezentant al Banatului (împreună cu Caius 
Brediceanu) în delegaţia română la Conferinţa de Pace din Paris. 
Ministru în guvernul Maniu din 1928—30. 

152. Clemenceau, Georges. Nota 327, vol. 1/seria 2. 

153. Millerand, Alexandre (1859—1943), deputat radical (din 1885), 
apoi socialist. Realizează importante reforme sociale ca ministru al 
comerțului şi industriei; ministru de război (1914—15), prim-ministru 
(1920) şi preşedinte al Franţei (1920—24). 

154. Sediul de atunci al Ministerului de Externe Francez. 

155. Tittoni, Tommaso (1849—1931), ministru de externe al Italiei 
(1903—1905) 1909 şi 1919), apoi președinte al Senatului italian. 

156. Lloyd, George, David. Not% 328, vol 1/seria 2. 

157. Hoover, Herbert Clark (1874—1964), director general al subzis- 
tenţei S.U.A. în primul război mondial, ministru al comerțului (1921), 
președinte republican al S.U.A. (1928—32). 

158. Balfour, Arthur James, conte (1848—1930), deputat conservator 
englez, apoi prim-ministru (1902—1996). Ca ministru de externe (din 1916) 
își leagă numele de „Declaraţia“, care pune bazele unei patrii naţionale 
evreieşti în Palestina (1917). Se retrage din activitate în 1922. 

159. Foch, Ferdinand (1851—1929), mareșal francez. Remarcat în 
bătăliile de pe Marna şi Somme (1915), devine şeful statului major 
general, apoi comandant şef al armatelor aliate și este numit mareșal 
în 1918. Unul din organizatorii intervenţiei militare împotriva Republicii 
Sovietice Ungare şi a U.R.SS. 

160. Wilson, Thomas Woodrow (1856—1924), avocat, preşedinte al 
Universităţii Princeton, devine lider al Partidului Democrat, guvernator 
de New Jersey (1910), preşedinte al S.U.A. din 1912 și angajează ţara 
în război (1917). Reales, promovează pacea (din 1919) și creează Liga 
Naţiunilor, dar nu obţine adeziunea propriului popor la aceasta. 

161. Linia Ciucea, orientată aproximativ nord-sud. 


162. Extremitatea nordică a M. Vlădeasa, între localităţile Corniţel 
și Bucea, la vest de Ciucea. 


163. Nitti, Francesco (1868—1928), profesor universitar la Neapole, 
ministru italian de finanțe (1911—18) și prim-ministru (1919—20). A 
încercat schimbarea Tratatului de la Trianon în favorul Ungariei. Pro- 
pagandist al revizionismului. 


303 
www.dacoromanica.ro 


164. Barthou, Louis (1862—1934), de mai multe ori ministru francez, 
remarcându-se a lucrări publice, apoi prim-ministru (mart.-dec. 1913). 
Ca ministru al justiției introduce o importantă reforma judiciară, iar 
ca ministru de externe urmăreşte un sistem de securitate colectivă 
europeană (1934). Este asasinat la Marseille, împreună cu regele 
Alexandru al Iugoslaviei, căruia îi era destinat atentatul (1934). 

165. Paleologue, Maurice (1859—1944), ambasador francez în Bulgaria, 
apoi în Rusia (1914—17), secretar general al afacerilor externe 1920. A 
publicat mai multe volume despre Rusia, inclusiv situaţia României. 
Membru al Academiei Franceze. 

166. Daţi-vă silința să-i convingenţi pe englezi (ultima propoziţie, 
în franceză). 

167. Constantinide, Noti, membru în delegaţia română la Confe- 
rința de Pace din Paris. 

168. Crişan, Gheorghe (Ghiţă), membru în deegaţia română la 
Conferința de Pace din Paris. Ulterior ministru în guvernele Vaida 
şı Maniu din 1932—33. 

269. Văcărescu, Elena (1866—1947), scriitoare de limbă franceză, 
stabilită la Paris din 1891, membră de onoare a Academiei Romane 
(versuri: „Chants d'aurore" „Le Rapsode de la PDâmbovitza“; proză: 
„Amor vincit“, „Le Sortilege“ şi teatru cu frecvenţe teme româneşti). 

170. Ceaiul de ora 5, uzual la englezi şi ca relaţie socială. 

171. Cantacuzino, Alexandrina (Didina), Publicistă, activ. feministă. 

172. Dr. Sârbu, loan?. Dr. Imbroane, Avram (1880—1938), preot şi 
ziarist, deputat (1927—38). 

173. Brediceanu, Caius. Nota 337, volumul 1/seria 1. 

174. Boerescu, Mihai, însărcinat cu afaceri al României la Londra, 
însujlețit şi competent colaborator al delegaţiei române in problema 
Basarabiei. 

175. Cozens-Hardy, H.W. (initial Sir, în urmă Lord), reprezentant al 
unui consorţiu englez care a oferit României creditarea exploatărilor 
subsolului în Transilvania. 

177. Titlul complet: V.V. Tilea, Acţiunea diplomatică a României, 
nov. 1919 — mart. 1920. Tipografia Poporului, Sibiu, 1925. 

178. Cu lipsuri (din franc.). 

179. Neserios, săltăreţ, certăreţ, neruşinat (din latină). 

180. Ludwig, Emil (1881—1948), romancier și publicist german, refu- 
giat în Elveţia de sub regimul nazist. Biografii romanţate: Napoleon, 
Bismarck, Beethoven, Goethe, 

181. Arhiepiscopul primat al bisericii anglicane, cu sediul la Can- 
terbury. 

182. Episcop unitarian. 

183. Capelan (în engl). 

184. Comportare insinuanlă, mieroasă. 

185. Regatul patronat de Sita Maria (Regatul Mariei, în latină). 

186. A se zguli: a se strânge ghem, a se ghemui. 

187. Prin renume (în franc.). Referire la șef-rabinul Angliei și a 
Peninsulei Iberice, Dr. Gaster Moses (București 1856 — Abingdon 1939), 
lector la Universitatea din Bucureşti 1885, lector de limbi bizantine 
și slavone la Oxford, din 1886, a scris: Literatura populară română 
(1883) şi Crestomaţia Română, neterminată până la 'moarte. 

188. Scialoja, Vittorio (1856—1933), jurist şi om politic italian, mi- 
nistru de justiție (1909—10) şi ministru de externe (1919—20). 

189. Dacă vă place (poftiţi), D-le preşedinte (în franc.) 


304 
www.dacoromanica.ro 


190. O, nu dragul meu, mersi, Dvs. aparţineţi familiei Borgia 
(în franc). i 

191. Curzon, George Nathaniel, marchiz de Kedleston (1859—1925), 
ministru de externe britanic conservator (1919—24), unul din prin- 
c:palii organizatori ai intervenţiei antisovietice. A cerut oprirea ofensi- 
vei Armatei Roşii în Polonia, pe o linie de demarcație numită Curzon, 
corespunzând în mare măsură frontierei poloneze din 1945. 

192. Kolceak, Alexandru Vasilievici (1873—1920), amiral rus, condu- 
cător „alb“ în războiul civil (1918—20). înfrânt de Armata Roşie, con- 
damnat şi executat. 

Iudenitch, Nikola! Nikolaievitch (1862—1933) se distinge ca şi co- 
mandant al armatei din Caucaz (1916). În 1919 organizează, cu sprijin 
englez, o armată „albă“, pătrunzând până în periferia Petrogradului. 
Dar, părăsit de estonieni şi de englezi, trebuie să se retragă şi se refu- 
giază în Franţa. 

Kornilov Lavr Gheorghevici (1870—1918), general rus — numit 
generalisim de guvernul provizoriu Kerenski — este opirt în înaintarea 
contrarevoluţionară spre Petrograd (1917). Reia lupta alături de ar- 
matele albe din sud, dar este omorât în luptă. 

193. Pare a fi o denumire veche a Azerbaidjan-ului. 

194. Cecil of Chelwood, Edgar, viconte (1864—1958), om politic en- 
glez, deputat conservator din 1906, ministru al blocadei (1916—18), apoi 
secretar de stat adjunct la Ministerul de Externe; unul din principalii 
redactori ai Chartei Societăţii Naţiunilor — premiul Nobel pentru 
pace (1937). 

195. Sapieha, Eustachy Kajetan, print, (1881—1963), politician şi di- 
plomat polonez, membru al Comitetului de la Warşovia (1916). 

196. Sclachcic, în poloneza: aristocrat, nobil, inițial fiecare polonez 
care avea o feudă şi făcea serviciul militar călare, chiar särāciți dar 
membri cu drept de vot în adunarea, „Slachta Zagonova“. În tran- 
scrierea germană Schlachtschitz (poate chiar originea germană, de la 
Schlachischiitze sau pușcaș de luptă). Românescul șleahtă pare a fi de- 
rivat din denumirea poloneză. 

197. Paderewski, Ignacy Jan (1860—1941), pianist, compozitor, ce- 
lebru interpret al lui Chopin. Prim-ministru şi ministru de externe al 
Poloniei (ian.-dec. 1919), participant la semnarea tratatului de la Ver- 
sailles. În 1940 prezidează guvernul în exil al Poloniei. 


198. Liszt, Franz (1811—86) pianist și compozitor maghiar (poeme 
simfonice: Mazepa, Preludii, simtonii programatice: Faust, Dante, două 
concerte pentru pian, 19 rapsodii). 

199. Sauer, Emil (1862—1942), pianist austriac format de Rubinstein 
(Moscova) şi Liszt (Weimar); interpret virtuos, profesor şi compozitor. 

200. Flondor, Iancu (1865—1924), președinte al Consiliului Naţional 
al Bucovinei, care a votat Unirea cu România la 14/27 oct. 1918. Re- 
prezentant al Bucovinei la Conferința de Pace de la Paris. N 

201. Rozwadovski, Tadeus (1866—1928), general polonez provenit din 
armata austro-ungară, șef de stat major (1918—20). 

202. Czernin, Ottokar von (1872—1932) om politic austriac, ministru 
plenipotenţiar la București (1913—16) şi ministru de externe (1916—18). 

203. Churchill, sir Winston Leonard Spencer (1874—1965), la început 
liberal (1904—24), apoi conservator și lider conservator (1940—55). Mi- 
nistru din 1906, ministru de razboi (1919—21), a încercat organizarea 
unei intervenţii majore împotriva Rusiei Sovietice. Şeful guvernului 
de coaliţie în al doilea război mondial (1940—55) şi a] guvernului 


20 — Memorii, vol. I 305 
www.dacoromanica.ro 


conservator (1951—55). Pentru Memorii asupra celui de al doilea răz- 
boi mondial, a primit pre:niul Nobel pentru literatură. 

204. Atatürk (părintele turcilor), pe numele adevărat Mustafa 
Kemal (1880—1938). După succese militare în Tripolitania (1911—12), 
în Războiul Balcanic (1912—13) şi în Dardanele (1915), față de debaclul 
turcesc din 1918, organizează rezistența naţională în 1919, iar prin 
victoriile împotriva kurzilor, armenilor şi grecilor, inclusiv masacrări 
de populaţii, ocupă teritoriile promise acestor naţiuni, fără îmnotrivirea 
puterilor Antantei, obosite de război. Este primul președinte al statului 
modern turc, ca republică (1923—38) abolind sultanului, dominaţia re- 
ligioasă, europenizând alfabetul etc. 

205. Hardinge, Charles, baron de Penshurst (1858—1944), ambasa- 
dor englez la St. Petersburg (1904—1906), vicerege al Indiei (1910—16), 
subsecretar la externe (1916—20) și ambasador la Paris (1920-—?). 

206. Cicerin, Gheorghi Vasilievici (1872—1936), diplomat sovietic, 
comisar al poporului pentru afacerile externe (1918—30). 

207. Încurcătură, nehotărâre de tezaur de plată. (în franc.). 

208. Saint-Aulaire, Charles, conte de (1866—1954), diplomat francez 
în Maroc (1904—1907), apoi în România, contribuind la intrarea acesteia 
în război, ulterior în Spania (1920) şi în Anglia (1921—24). Autor al 
unor lucrări de istorie diplomatică. 

209. Thomas, Albert 1878—1932), deputat francez, socialist (1910), 
ministru al armamentului (1916—17), seful biroului internaţional de 
lucru (1920—32). 

210. Confort, atmosferă plăcută (în germ.). 

211. Busch. Wilhelm (1832—1908) celebru umorist german în ver- 
suri, însoţite de desene caricaturale amuzante („Max şi Moritz“ etc.). 

212. „Foi volante“, revistă umoristică germană. 

213. Dunga călcată la pantaloni. 

214. Low, Andrew-Bonar (1858—1923) deputat englez din 1900, par- 
ticipă la guvernul de coaliţie și de război (1916—18) ca reprezentant 
conservator în guvernul Lloyd George, este plenipotențiar britanic la 
Conferinţa de Pace (1919—20) şi prim-ministru (1922—23). 

215. Theresianum. Nota 190, vol. 1/seria 1. 

216. Steed, Henry Wickham (1874—?), cerespondent de presă englez la 
Roma, apoi la Viena, unde a fost prietlen-al autorului şi sprijinitor al 
naționalităților dominate din Imperiu. După război a ţinut un curs 
de istorie a Europei Centrale la universitatea din Londra. 

Intrucât scrisoarea ce urmează nu a fost cuprinsă în cartea lui 
V.V. Tilea (aşa cum afirmă autorul în vol. I, pag. 274), o redăm in- 
tegral din textul memoriilor, inclusiv traducerea acesteia (Mme Rose 
convieţuia cu H.W. Steed). 

217. Prea scumpă doamnă Vaida, - 


Înţelegând că el nu vă poartă rancună pentru a-i fi negat, ceea 
ce afirmaţi că v-ar fi luat fără permisiune, Dl Steed mă roagă să vă 
informez despre marele succes personal, pe care l-a obţinut la Londra. 
Excelenţa sa Președintele Consiliului României. Telegraful vă va fi 
informat despre discursurile ce au fost pronunţate în public, dar este 
mai important să știți ce cuvinte s-au susținut la adresa soțului 
D-voastră și fără ştirea sa. Pentru ca să nu fiţi prea mândră, trebuie 
să fiți avertizată că Dl. Vaida datorează mult predecesorului său. Sim- 
plicitatea sa, sinceritatea sa, vorba deschisă, se aseamănă atât de 
puțin manierei D-lui Brătianu, încât toţi marii corifei s-au pus să 
cânte din inimă „Pentru el, că este un flăcău voios și bun“ [urare uzu- 
ală la aniversări]. Lăsând gluma la o parte, personaje atât de impor- 


306 
www.dacoromanica.ro 


tante cum sunt Lordul Hardinge, fost vicerege al Indiei și Dl. Bonar 
Low, vicepreședintele Consiliului, s-a spus D-lui Steed, că aceștia au 
fost foarte impresionați de onestitatea şi de echitatea D-lui Vaida și 
sunt convins că, cu astfel de oameni la conducerea afacerilor sa'e, 
România va avea curând o situaţie morală şi politică foarte diferită de 
cea avută până acum. Intrând astăzi cu Di Steed, la dejunul oferit de 
Dl. Boerescu, Lordul Hardinge a spus: „Plăcut tip acest Vaida. Suntem 
foarte bucuroși de a-l fi cunoscut. El nu face fraze“. Pentru cei care 
cunosc ‘diplomații și oamenii politici englezi, aceasta spune mult. 
Ei nu se dau cu ușurință și au oroare de şiretenii şi de palavrageală. 
Eu nu știu ce au fost și care vor fi consecinţele pozitive imediate ale 
călătoriei prietenului Vaida, dar ştiu că în două sau trei zile a creat 
— în sterele oficiale — o atmosieră mai favorabilă decât a știut A 
creeze diplomaţia româna, de la existența regatului. 

Nu avem decât un regret, acela de a nu vă fi văzut alături de 
soțul D-voastră. Sperăm că aceasta nu este decât o plăcere amânată. 

Alegeţi pentru vizita D-voastră un moment în care vremea va fi mai 
favorabilă, ceea ce nu a fost în aceste zile, şi ne vom strădui de a 
vă face să vizitaţi Londra și împrejurimile sale. 

Astăzi, sâmbătă, deşi deja obosit, Primul Ministru ne-a onorat 
cu vizita sa pentru ceai. Intrând el mi-a spus: „Doamnă, D-voastră 
nu mă îmbrăţişaţi ca atunci când ne-am despărţit la Paris?“ Liniştită 
l-am sărutat pe amândoi obrajii, iar Tilea mi-a spus în surdină: 
„Aceasta este răzbunarea lui Vaida“. Cu atât mai bine pentru că 
eu sunt cea câştigată prin aceasta. 

Aveţi grijă ca evenimentul să se petreacă repede şi în cele mai 
bune condițiuni. Sperăm de asemenea că el va fi mesagerul ade- 
văratei păci [D-na Vaida aștepta cèl de al patrulea copil, Alexandru, 
nascut la Paris, în 26 apr. 1920). 

Vă îmbrățișează tandru, scumpă D-na Vaida, cum se imbrăţi- 
șează ființele bune și frumoase, pentru care ai admiraţie şi dragoste. 

Cu bine pentru D-voastră Clemence Rose 
P.S. (adaus de H. W. Steed] Citit și aprobat, în toată această poveste 
veridică eu sunt acela care face cea mai slabă figură. Tristeţea sortii. 
Mă consolez însă gândind că trebuie să fiu un fel de mascotă. Iată 
toți prietenii și camarazii mei de conspirație care devin mari perso- 
naje!: Masaryk, Beneš, Trumbiteh iar acum Vaida, fără a uita pe neui- 
tatul Lupu. 


Aş putea să spun despre aceștia cum a zis Waldeck Rousseau des- 
pre Lesseps, în relaţie cu Franța, că ei mi-au făcut pomana unui pic 
de g'orie. Dacă numai jumătatea lor mai bună va voi să-mi facă 
pomana unui pic de prietenie. Nu contează! Faţă de toate răutățile 
trebuie să-ţi căleşti inima. Trăiască România! Oricum România, că- 
reia vizita lui Vâida i-a făcut atâta bine. Toţi aceia care au tristul 
eră de a fi geloşi pentru succesul său pot să i-o ierte, pentru binele 
patriei. 

SS Wickham Steed 

218. Masaryk Thomâs Garrigue (1830—1937) filozof și sociolog, lider 
al Partidului Popular Ceh, deputat de Moravia în Parlamentul ma- 
ghiar. În timpul primului război mondial a organizat unități militare 
cehoslovace în Anglia, Franţa, Italia şi Rusia. Primul președinte al Re- 
publicii Cehoslovace (1918—35). 


219. Beneš, Edvard (1884—1948), ministru de externe al Cehoslo- 
vaciei (1918—35), prim-ministru (1921—22), preşedinte al republicii 
307 

www.dacoromanica.ro 


(1935—38) și preşedinte în emigrație, la Londra (1944—45). Principal 
promotor al Micii Antante. Obligat să cedeze în 1948 „Loviturii de la 
Praga“, care aduce comuniștii la putere. 

220. Trumbit, Ante. Nota 325, vol. 1/seria 2. 

221. Waldeck-Rousseau, Pièrre (1846—1904), ministru de interne fran- 
cez (1881—82), prim-ministru (1899), ministru al apărării 1902. Autor 
al Legii asociaţiilor profesionale (1884). 

222—223. Lesseps, Ferdinand, viconte de (1800—94), fondator al com- 
paniei internaționale pentru Canalul Suez și dirigent al lucrărilor 
(1859—69). Din 1870 conducător al societăţii pentru Canalul Panama 
care a falimentat în 1899. 

224. Seton-Watson, Robert William (pseud. Scotus Victor, 1879— 
1951), istoric britanic, specialist al Europei orientale şi de sud-est, pro- 
fesor universitar, autor al: „A history of the Roumaniens from Roman 
times to the comp'etion of Unity“, susținător al continuității şi drep- 
turilor româneşti. își 

225. Francisc Iosif I (Franz Joseph I), împărat al' Austriei (1848— 
1916) şi rege al Ungariei (1867—1916). A reprimat revoluţia din 1848— 
49 din Ungaria şi Transilvania, dând satisfacţie tot aristocrației ma- 
ghiare şi nu oastei lui Avram Iancu, ridicată în sprijinul imperiului, 
A pierdut războiul austro-franco-piemontez (1859) și războiul austro- 
prusian, slăbirea după cel din urmă determinându-l la concesia dua- 
lismului austro-ungar. 

226. Ţinta (din franc.). 

227. Venezilos, Eleutherios. Nota 321, vol. 1/seria 2 

228. Cuţo-valahi (sau Cuţo-vlahi), populație aromână de munte, 
denumirea trăgându-se de la mersul legânat al muntenilor, asemănă- 
tor şchiopatului. 

229. Pherekide (S) Mihai. Nota. 88, vol. WI. 

230. Mytilineys (Mitilineu), M.I., ministru liberal român în anii 
1918 şi 1926—27. 

231. A ațâța (din franc.). 

232. Moroianu, George (1874—1945), economist, secretar general al 
Consiliului Dirigent (1919), consilier la Conferința de Pace din Paris, 
deputat din 1928, profesor și rector al Academiei Comerciale din Cluj. 
Autor al unor lucrări economice și politice. 


233. Şerban, Mihai (1887—1947), autor al unui amplu studiu susţi- 
nând reforma agrară în Regatul României, ca asanare socială (1914), 
ofițer voluntar ardelean 1916, șeful resortului economic al delegației 
române la Conferința de Pace din Paris; în perioada interbelică pro- 
fesor universitar şi rector la Agronomia din Cluj. De mai multe ori 
subsecretar de stat şi ministru (1932 şi 1939—40). 

234.Lugoșşianu, Ion (scris şi Lugojanu), membru al delegaţiei ro- 
mâne la Conferinţa de Pace din Paris, ulterior de mai multe ori mi- 
nistru în guvernele Maniu, Mironescu şi Vaida (1928—33). 

235. Horfansa, prima soție a lui Octavian Goga, (1906—1920), născ. 
Cosma. 

236. Poruţiu, Petre, membru al delegației române la Conferinţa de 
Pace de la Paris, ulterior prof, univ. la Facultatea de drept din Cluj, 
căsătorit cu Dora Bianu (Nota 15, vol. I1). 

237. Cantacuzino, Ioan C. (1863—1934), medic,  bacteriolog, prof. 
univ. Bucureşti, academician. Ministru în guvernul Vaida (1919—20) şi 
membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris. 

238. Cunoscător în ale mâncarii. 


308 


www.dacoromanica.ro 


239. Pillat, Ion (Ionel, 1918—1945), cunoscut poet, nepot de soră al 
lui II.C. Bratianu, secretar al lui Al. Vaida Voevod la Conferința de 
Pace de la Paris. 

240. Briand, Aristide (1862—1932), politician şi diplomat francez, 
de mai multe ori prim-ministru (1909—29), de mai multe ori ministru 
de externe. Iniţiator al pactului Kellog-Briand şi al creării blocului 
Pan-Europa. Premiul Nobel pentru pace (1926). i 

241. Noailles, Anne- Elisabeth prințesă Brâncoveanu, contesă Ma- 
thieu de) — 1876—1933 — poetă lirică de limbă franceză. 

242. Omul sălbatic (în franc.). 

243. Noțiune introdusă de Ludwig v. Rochau (1853) tinzând să 
marck a fost considerață ca realistă (faţă de cea „de interese“ și cea 
„de forță“). 

244. Amigdale. 

245. Codreanu, Corneliu Zelea (Zelinshi) 1899—1938, şef al organi- 
zației legionare-fasciste sau Garda de Fier, promotor doctrinar al asa- 
sinatului politic, ucis în închisoard sub dictatura carlistă. : 

246. Aricescu, Constantin D. {1826-—66), istoric, publicist, partici- 
pant la revoluția din 1848, din Țara Românească, autor al Istoriei Re~- 
voluţiei Române de la 1821. 

247. Nota 45, vol. II , 

248. Petrescu, Cezar (1892—1961), romancier, academician: „Comoara 
regelui Dromichete“, „Aurul negru“, „Calea Victoniei“. 

249. Stere, Constantin. Nota 141, vol. I1/seria I. 

250. Constantinescu-lași, Petre (1892—1977), istoric, istoric de artă, 
academician, militant comunist din 1932. 

251. Miller, Coloman (1891—1957), militant al mișcării muncitoreşti 
comuniste din Timişoara, membru al Comitetului internaţional al „Aju- 
torului Roşu“. 

Racovski, Cristian (1873—1941) militant social-democrat, ales în 1910 
în Comitetul Executiv al P.DS.R. În 1917 a trecut în U.R.SS. cu „sarcini 
de partid şi de stat“. 

252. Catargiu, Lascăr (1823—99), lider al Partidului Conservator, şef 
al primului guvern al Principatelor Unite, a mai fost prim-ministru (1865, 
AET 1889, 1891—95), participant la detronarea lui Al. Ioan Cuza 
1 A 

253. Ghica Ion, Gr. G. (1829—91), general și om politic român. De 
mai multe ori ministru (între 1866—71), agent diplomatic la Constanti- 
nopol în timpul proclamării independenței României. 

254. Kogălniceanu, Mihail (1817—91), om politic, istoric, scriitor pu- 
blicist şi orator român. Profesor la Academia Mihăileană, academician 
(Ilistoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanu- 
biens). Ideolog pakoptist, are un rol important în Unirea Principatelor, 
apoi este ministru şi prim-ministru (1863—65), legându-şi numele, ca 
ministru de externe, (1876—78) de proclamarea independenţei naţionale. 

255. Maior (Maiorescu, inițial Trifu) Ioan (1811—1864), trecut din 
Transilvania ca profesor secundar la Craiova, agent diplomatic al gu- 
vernului revoluționar de la 1848 pe lângă Dieta germană de la Frank- 
furt. : 


256. Brătianu, Ion C. (1821—91), președinte al Partidului Liberal, 
participant la Unirea Principatelor şi la răsturnarea lui A. I. Cuza. 

De mai multe ori ministru, apoi prim-ministru (1876—88), orientat 
spre Puterile Centrale. 


309 
www.dacoromanica.ro 


> 


257. Rousseau, Jean Jacques (1712—78), gânditor iluminist, sciitor 
şi muzician francez. Consideră poporul, totalitatea cetățenilor uniţi 
printr-o voinţă comună, cu adevărat suveran, puterea de stat trebuind 
să se întemeieze pe „contractul social“. Doctrina lui R. devine plat- 
forma democraţiei radicale iacobine, în timpul Revoluţiei Franceze. 

=258. Politică de forță. 

259. Carp, Petre P. (1837—1918), șef al Partidului Conservator ro- 
mân (1907—12) și prim-ministru (1910—12). Adept al participării Ro- 
mâniei la război alături de Puterile Centrale. 

260. Maiorescu, Titu (1840—1917), fiul lui Ion Maiorescu, critic li~- 
terar, estetician şi om politic, profesor universitar de logică la Iaşi 
şi Bucureşti. De mai multe ori ministru conservator, apoi prim-ministru 
(1912—14). , 

261. Filipescu, Nicolae (1862—1916), fruntaș al Partidului Conser- 
vator, de mai multe ori ministru (1900—13), adept al intrării României 
în război alături de Puterile Antantei, cmigrează în Franţa de sub 
ocupaţia germană, unde are o intensă activitate de propagandă ro- 
mânească. De mai multe ori ministru al agriculturii şi domeniilor între 
1900—1933. i 

262. Om ce se descurcă în viaţă (din germ.). 

263. Martonne, Emanuel de (1873—1955), prof. univ. francez, autor 
al unui Tratat de geografie fizică. A lucrat mai mulţi ani la geologia 
M. Apuseni, însoţit de asistentul Robert Ficheux, care, rămas în con- 
tinuare, a fost supranumit de populaţie: „moţul francez“. La recoman- 
darea lui E. G. Racoviţă, Ficheux a ţinut timp de trei ani cursul de 
geografie fizică la Universitatea din Cluj. 

264. Spre folosinţă (în latină); orbeşte, maghiarule (în magh.). Dic- 
tonul complet: orbește, maghiarule, nu vedea, slovacule, în sensul de a 
se preface că nu văd. 

265. „Revista celor două lumi“ (în franc.). 

266. Burgenland, cel mai mic Land austriac, situat sud-estic, la 
frontiera cu Ungaria. A fost disputat între acestea după primul răz- 
boi mondial şi a revenit Austriei prin plebiscit. Capitala Eisenstadt 
(Kis-Mârton) a fost reşedinţa familiei Esterházy, cu castelul acesteia. 

267. Pašić, Nikola. Nota 324, vol. 1/seria 2. 

268. Trumbić, Ante. Nota 325, vol. I/seria 2. 

269. Karlovac: oraș croat situat la sud-vest de Zagreb. 

270. Fatra (Fatry), două creste de munte în Carpaţii nord-vestici 
(£. Mare și F. Mică). 

271. Dmowski, Roman (1864-—1939), fondator al Partidului Naţional 
Democrat polonez, luptător pentru restaurarea Poloniei. 

272. În stare născândă (în latină). 

273. Raguza, azi Dubrownik (Croaţia). 

274. Diplomaţi balcanici (în germ.). 

275. Stofă mătăsoasă lucind în „ape“. 

a 276. Probabil expresie arhaică; referire la imigrarea cazacilor din 
usia. 

277. Dreyfus, consul al României la Paris şi negustor de cereale, ex- 
portate dir țară. 

278. Petlioura, Simon Vassilievitch (1877—1926), unul din fonda- 
torii Partidului Social Democrat Ucrainian (1905). În martie 1917 par- 
ticipă la consiliul central constituit la Kiev, răsturnat de germani în 
apr. 1918. În dec. 1918 formează un directoriu de 5 membri la con- 
ducerea Republicii Unionale Ucrainene, care se aliază cu Polonia în 
războiul antisovietic. Refugiat la Paris, este asasinat în 1926 de un 


310 


www.dacoromanica.ro 


evreu, ca răzbunare pentru pogromuri!e săvârşite de trupele sale în 
Ucraina. 

279. Dicton german: Domnii mei, noi nu putem asista cu mâinile în 
buzunar, ca..., intraductibil în franceză, dar sinonim cu românescul 
a privi cu mâinile în sân. 

280. Expresii traduse în germană, aceștia fiind denumiți cu peiora- 
tivul: boche. 

281. Hodža, Milan (1878—1944), politician slovac, propagator al uni- 
unii depline între cehi și slovaci, ministru, apoi prim-ministru al Ceho- 
slovaciei (1935—38), pleacă în exil după Conferința de la München. 

282. A cârnăţări mai departe (în germ“ cu sensul: a cârpăci, a face 
de mântuială. | 

283. Filozofi precursori ai şcolii 'antropologice a super-omului şi 
a rasismului: 

— Gobineau, Joseph Arthur, conte de (1816—82), diplomat şi scriitor 
francez. Încearcă să stabilească o ierarhie între rasele umane în Essai 
sur linegalite de races humaines (1835—55), teză preluată de teoreti- 
cienii pangermanismului; . 

— Nietsche, Friedrich (1844—1909), Nota 503, vol. I/seria 1 

— Chamberlain, Houston Stewart (1855—1927) filozof politic ger- 
manofil, susținând superioritatea elementului arian în cultura euro- 
peană, precum şi pangermanismul, iar în particu'ar nazismul. A publi- 
cat studii filozofice despre Kant și Goethe, dar şi Rasă și persona- 
litate. 

284. Orice stă ascuns Va ieşi la iveală, nimic nu va rămâne nerăz- 
bunat, nepedepsit {in latină). 

285. Comune pe valea Apşa (azi Apşița-Ucraina) foste preponderent 
românești: Apșa de Sus, de Mijloc şi de Jos. Locul de origine al fami- 
liei Mihali (Teodor, Victor). A 

286. Expresie peiorativă franceză (boche, citește boş, vezi şi nota 
280/vol. I1) adresată germanilor, incluzând pe austrieci şi austro-ungari. 

287. Francmasoneria, asociaţie secretă, cu scopuri politice, etico-reli- 
gioase şi de dominare, îmbinată din tradiţiile de solidaritate ale corpo- 
raţiilor de zidari cu diverse manifestări oculte. Astăzi răspândită în 
țările europene, cât şi în America. Despre curente ilusite lipsesc in- 
formaţii bibliografice. 

288. Referire la „Preliminariile de la Buftea“, tratat preliminar de 
pace semnat la Buftea de România cu Puterile Centrale ocupante, la 
5/18 martie 1918, prevăzând cedarea unei însemnate părți din teri- 
toriul României și subordonarea ei economică. A fost completat și de- 
finitivat prin „Pacea de la Bucureşti“, din mai 1918. 

289. Brătășanu, Paul-Mircea (1898—?), consilier la Preşedinţia Con- 
siliului de Miniştri (1929—31), deputat de Romanați. 

290. Stoica, Vasile, ulterior ministru plenipotenţiar și subsecretar 
de stat al propagandei naționale (1940). 

291. Armistiţiu în numele Domnului (în latina medievală). 

292. Nota 84, vol. 1/seria 1. 

293. Este caracteristic speciei umane de a uri pe acela pe care 
l-ai lezat (în latină). 

294. Referire la demisia guvernului Brătianu, la 28 ianuarie 1918, 
urmat de scurta guvernare Averescu (29 ian. — 4 mart. 1918) şi de 
guv. Marghiloman, în zona ocupată (5 mart. — 23 oct. 1918). 

295. Parţial (în latină). 

296. Formă regională pentru smucit. 

297. Florescu, Jean Th., Nota 169, vol I/seria 1. 


311 
www.dacoromanica.ro z 


298. Popescu, Stelian, proprietar şi director al ziarului „Universul“, 
ministru liberal de justiţie în anii 1921—22 și 1927—28. 

299. :Djuvara, Mircea (1886—1945), jurist şi filosof neokantian, prof. 
univ. la București, ministru fără portofoliu în guv. Tătărescu (1936—37). 

300. Isac, Emil (1886—1954), poet, membru corespondent al Acade- 
miei Române, simbolist, cu substrat social, evocând satul, oraşul arde- 
lean şi istoria. 

Curentul futurist în artă și literatură a încercat să sugereze ritmul 
trepidant al vieţii moderne. 

301. Şchiopu', losif, colaborator al autorului la redacţia ziarului 
„Lupta“ din Budapesta (1906). Pop Gheorghe (Ghiţă) ulterior ministru 
în guv. G. G. Mironescu (1930—31) şi în guv, gen. Rădescu (1944—45), 
inclusiv semnatar al convenției de armistițiu, cu U.R.S.S., din partea 
P.N.Ţ. Petrescu-Comnen, N., ulterior ministru în guvernele Miron Cris- 
tea (1938—39). | 

302. A scărița (regionalism transilvan şi bănăţean): a scădea prețul 
prin târguire; scărițat, aspectul zimţat al unei creste împădurite cu 
rășinoase. 

303. Sardou, Victorien (1831—1908), autor dramatic francez (Madame 
Sans-Gène, 1893). 

304. Idem nota 167, vol. II. 

305. Trifu. Lipsesc date bibliografice. 

306. Idem nota 145. vol. II. 

307. Fitzmaurice, Edmond George, baron (1846—1335), diplomat şi 
om politic britanic, sprijinitor al desăvârşirii unității românești. 

308. Dragii mei miniştri, nu vorbiți prostii (în franc.). ` 

309. Groșiță: monedă de argint austriacă circulând în sec. al 
XVIII-lea în Transilvania şi Țările Române (de la germanul Grosche). 

310. Neînțelegere, interpretare greșită (în franc.). 

311. Derussi, Gheorghe, delegat român la Conferinta de Pace, ul- 
terior ministru de externe în guv. Take Ionescu (1921—22). 

312. Combes, Emile (1835—1921), om politic francez, prim-ministru 
(1902—1905). Doctor în teologie, rupe cu aceasta şi este, ca prim-mi- 
nistru, anticlerical viguros. 

313. Nici patrie, nici Dumnezeu (în franc.). 

314. Jaurés, Jean (1859—1914) profesor, conferenţiar la Toulouse. 
deputat de centru-stânga, apoi socialist pronunţat de stânga. Fondează 
ziarul „l'Humanite“ (1904). 

315. Hervé, Gustave (1871—1944), ziarist, avocat, prof. agregat, silit 
să părăsească universitatea în 1901, datorită unui articol antimilitarist. 
După declansarea războiului din 1914 manifestă ardoare patriotică, sus- 
ţinând guv. Clemenceau. 

316. Iliescu, Dumitru (1855—?), ministru de război în preajma 
primului război mondial. Subșef de stat major la intrarea în acţiune 
(în locul gen. Zottu care era bolnav), a condus operațiunile până în 
1917 când a fost înlocuit de generalul Prezan. Supranumit Turtucaia, 
pentru înfrângerea suferită de la bulgari în acea zonă. 

317. Iacobini; societate politică democrat-revoluţionară din timpul 
Revoluţiei Franceze, dominată de personalitatea lui Pétion şi îndeosebi 
de Robespiere. 

318. Girondini: grup politic burghez din timpul Revoluţiei Fran- 
ceze, format la 1791 în jurul lui Brissot. 

319. (sau abeundi) Consiliul a decis excluderea (demiterea, elimi- 
narea — în Intină). 

320. Dăianu, Elie (1869—?), protopop greco-catolic al Clujului din 


312 
www.dacoromanica.ro 


1901, redactor la „Tribuna“ şi „Răvașul“, profesor de istorie la Blaj» De 
mai "multe ori parlamentar în România întregită. 

“321. Yorck, Ludwig, conte de Wartenburg (1759—1830), feld-mareșal 
prusac. Comandând în 1812 corpul prusian în Marea Armată (Grand 
Armee) contra Rusiei, a negociat cu aceasta convenţia de la Taurogeen, 
trecând de partea inamicilor Franţei. 

322. Ranke, Leopold von (1795—1686) istoric german, prof. univ. la 
Berlin. Pe langă istoria politică a ţărilor apusene din sec. 16—17, a 
scris: „Nouă carți de istorie prusiană“, remarcabile prin generalizări 
ample, critica izvoarelor și măiestria scrisului. 

323, Justizmord: crimă judiciară (în germ.) 

324. Favre (neretiriut exact de autor, cu variantele Fabre sau Tavre), 

nu figurează în nici o enciclopedie franceză consultată, probabil perso- 
naj nereținut de istorie. 
« 325. Blum, Leon (1872—1959). Scriitor, critic literar, lider al Parti- 
dului Socialist Francez, prim-ministru în guv. Frontului Popular (1936— 
37 şi mart. 1938). Deţinut în timpul războiului, revine prim-ministru în 
1946—47, începând războiul din Vietnam. 

326. Pesare: mijloace anticoncepţionale, de obturare a colului uterin. 

327. Coitus interruptus: act sexual întrerupt (în latină). 

328. Zăch-zărâk: trage inapoi (în săsește), tehnică anticoncepţională 
a saşilor, pentru limitarea la „sistemul de doi copii“, ca să nu fărâmi- 
teze averea. 

329. Virago, viragonis: fecioară voinică (în latină). 

330. Tertipuri de punere în inferioritate a concurenţilor hipici, prin 
abilitatea exploatării capacităţii de efort a calului, prin avans în por- 
nire, obstrucţionări etc, 

331. Bouillon, Franklin, deputat francez. Lipsesc alte date biblio- 
grafice, nu figurează nici în encia'opedia franceză de nume proprii. 

332. Puțin îmi pasă (în franc.). 

333. (De la) Tatăl și Fiul (în latină) — versiunea catolică a purce- 
dederii Duhului Sfânt, faţă de cea ortodoxă: de la Tatăl. Este de re- 
marcat că lipsa clerului arhieresc „unit“, de la încoronarea din Alba 
Iulia, este criticată de Vaida Voievod care era el însuşi greco-catolic. 

334. V-aţi putea ţine râsul, prieteni! (din latină, Horaţiu Ars 
poctica, ca subliniere a unui fapt ridicol). 

334 A. Politis, Nikolaos Sokrates (1872—1942), jurist, profesor a- 
gregat la facultăți de drept franceze. Ministru de exterene al Greciei, 
delegat la Conferințele de la Londra (1912), București, (1913) şi la Con- 
ferința de Pace de la Paris (1919—20). 

335. Torso. Termen neidentificat, folosit de autor cu sensul de în- 
torsătură, trunchiere. 

“ 336. Dragostea mea (ataşamentul meu) față de popoarele mele (în 
latină). 

337. Cu caracter ostentativ austriac (în latină). 

338. Berchtold, Funder si Montlong: Funder, ziarist vienez favo- 
rabil naționalităților nemaghiare, menționat de autor în volumul I. 
Pe ceilalţi doi nu îi putem identifica. Totuşi, fată de importanţa po- 
litică atribuită trimiterii studenţilor ramâni la înmormântarea regelui 
Carol I, se pare că primul menționat este: Berchtold, Leopold Graf von 
(1863—1942), diplomat austriac, exponent al Partidului Războinic, sem- 
natar al ultimatumului către Serbia, prin care s-a declanșat primul 
război mondial (interesat să câștige România ca aliată). 

339. Fregoliști: artiști complecși, de la Fregoli, Leopoldo (1867— 


313 


www.dacoromanica.ro 


1936) actor italian, cântăreţ, dansator, mim, iluzionist, celebru pentru 
darul său de comediant în continuă transformare. 

340. Machiavelli, Niccolo (1469—1527), politician, scriitor şi istoric 
florentin, secretar de stat în Consiliul seniorilor republicii Florenţa. În 
Il Principe demonstrează prioritatea intereselor şi a forţei în politică, 
faţă de considerentele morale. 

341. Talleyrand, Charles Maurice prinţ de (1754—1838), ministru 
de externe francez, pe timpul Directoratului, 'Consulatului, Imperiului 
şi Restauraţiei. La Congresul de la Viena (1814—15) a stăvilit expan- 
siunea Prusiei și a Rusiei, invocând „principiul legitimității“, statele 
trebuind să revină suveranilor legitimi. 

842. Fouché, Joseph duce de Otrante (1759—1820), participant la Rce- 
voluția Burgheză din Franţa, ministru al poliţiei în timpul Directora- 
tului, Consulatului, Imperiului și Restauraţiei. Maestru al intrigilor 
politice. i 

343. Siliţi-vă să câștigați pe englezi, noi am dat instrucțiuni ca am- 
basadorul nostru să vă ajute... (în franc.). 

344. Idem nota 283, vol. II. 

345. Suferințele tânărului Werther: analiză a vieţii sentimentale, 
în proză, de Johan Wolfgang Goethe. 

346. Revistă familială (în trad.: Chioşc sau filigorie de grădină), 
citită de autor în perioada liceală. 

347. Liliencron, Deilev baron de (1844—1909); poet liric şi nuvelist 
german, autor ai une. epopei umoristice. 

348. Rilke, Rainer Maria (1878—1926), poet austriac de formație 
umanistă, poeme de inspiraţie religioasă, evocări neoromantice, meditații 
asupra dragostei, a morţii şi a artei; proză autobiografică, eseuri. 

349. Mare naţiune (în franc.). 

350, Abion: denumire antică a Britanici, datorită falezelor albe (un 
special în zona Dover). 

351. Ghid turistic german. 

332. Atmosferă plăcută, comoditate, confort (în germ.). 

353. Pe lângă semnificaţia dată de autor, a ascuţimii de limbă sau 
a vorbirii în doi peri, de regulă noţiunea a avut sensul peiorativ de 
popor român sălbatic, primitiv, cu păr pe limbă. Astfel nonagenarul 
avocat Andrei Macavei din Gherla, copil de ţăran din Năsal, relata re- 
cent această ofensă aruncată de colegul său Bela Kun, la liceul ma- 
ghiar din Gherla. Strângându-i capul între genunchi, copilul de va- 
lah i-a tăiat perciunii cu briceagul, astfel încât, tatălui chemat de 
director, i s-a pus în vedere să-şi „ducă copilul acasă la boi“. Replica 
părintelui a fost că-l va duce la Blaj „că acolo e școala noastră“. 

354. Râzând se spune adevărul (în latină). 


355. Corpul lui Bahus (sau per Bacco), cu sensul de: fără îndoială 
sau evident (in ital.). 


356. Înjurătură italiană: scroafa de Madonă. 

857. Regula artei (în latină). 

358. Expresie rimată între mutul românesc şi şiretul maghiar. 

359. Dacă nu vrei să fii frate cu mine îti sparg capul (în germ:). 

360. Topinard, Paul (1830—1911), medic şi antropolog francez, pro- 
fesor la școala de antropologic. 

361. De la craniile „scurte“ sau brahicefale, cu raportul aproape egal 
între lățime şi lungime (indice cefalic 81,0—85,4), trecând peste raportu- 
rile medii (mezocefale), cranile alungite sau dolihocefale (și dolicocefale) 
au indicele cefalic de 75—80,9, întâlnite îndeosebi la nordici. 


314 


www.dacoromanica.ro 


362, Dumbravă, Bucura (?—1926), pseudonimul Fany-ei Seculici, 
scriitoare românca. A publicat inițial subiecte româneşti în limba ger- 
mană (Der Haiduc, Der Pandur 1997 1912), apoi în românește (Cartea 
Munţilor, Ceasuri sfinte) 

363. Tăcere de mormânt (în germ.). 

364. Nota 283 alin. 3 și Günther Hans F.K. (1891—?), antropolog 
social şi cercetător al raselor, scrierile sale fiind legate de supraesti- 
marea idealizată a rasei nordice. 

365. Potârcă, Virgil (1888—19...) jurist, om politic naţional-tără- 
nist, de mai multe ori ministru între 1928—38, deputat şi senator. 

366. Crainic, Nichifor (1889—?), scriitor, poet, prof. la Teologia 
din Chişinău, premiul naţional pentru poezie 1930. Opera principală: 
Darurile Pământului (poezii). A condus revista „Gândirea“. Ministru 
al Propagandei Naţionale în guv. Gigurtu (iulie—sept. 1940). Autorul 
înstrăinează voit ortografia nume.ui, pentru a întari căutarea pseu- 
donimului purtat ca nume românesc. 

367. Dobre, Nicolae (după autor), Ion (după surse bibliografice) ar 
îi numele de origine l lui N. Crainic. În fapt numele cunoscut, N. 
Crainic, poate fi pseudonimul lui Dobre. 

368. Hierocraţia românească (domnia preoţilor sau formă de gu- 
vernare bisericească) (de la hieraticul, care ţine de cele sfinte). 

369. Încurcătură de avere, de patrimoniu (în îranc.). Idem nota 207. 

370. Rossi, Luigi (1867—1941), profesor de drept internaţional (udi- 
tore: consilier juridic), ministru al coloniilor (1919—20), ministru de 
justiție pe lângă primul-ministru Nitti (1922). 

371. Petrescu, Ghenadie. Nota 131, vol. I/seria 1. 

372. Referire la cea de a doua soţie a lui Octavian Goga, cântă- 
rcaţa de operă „Privighetoare a Ardealului“, Veturia Triteanu, născută 
Mureşan. Dar Goga a fost ministru secretar de stat, nu de interne, 
în guv. Averescu (1920). 

373. Între vaci bou' este tati (în latină). Abbas derivă din ara- 


mceicul: abb, prin grecescul «3fa, părând a fi aceeaşi tulpină cu 
italianul-catolic: abate (părinte). 

374. Lord Mayor: primarul sau lordul primar. 

375. Societate de asigurări navale şi concern bancar englez. 

376. Stoenescu, Eustațiu (1884—1957), pictor român: naturi statice şi 
virtuos portretist („Amatorul de tablouri“). i 

— Popea, Elena, pictoriţă braşoveană (naturi statice, peisaje, scene 
cu ţarani, impregnate cu lirism) 

377. Bagatelle: parc parizian cu castel mic ce a aparținut Mariei- 
Antoinette. Renumit pentru colecțiile de lalele şi trandafiri. 

378. Careţi: viermişori pe substanțe organice în descompunere. 

379. Joséphine: Marie Josâphe Tascher de la Paguerie (1763— 
1814), soţia vicontelui de Beauharnais (cu două fiice), apoi a genera- 
lului Napoleon Bonaparte (din 1796) şi împărăteasă a Franţei (1804—1809). 

380. „Foi volante“ (în gcrm.), revistă umoristică, citită de autor 
în perioada liceală. 

381. Scriere de răspuns (în magh.). 

382. Insinuare la originea română a lui Moldovân Grigore. 

383. Delict de clogiere sau mărturie favorabilă criminalului (în 
latină). 

384. Mota Ion, senior, viitor protopop al Orăştiei, se pare că era în ’ 
acel timp student la teologia din Sibiu. 

385. Brote. Eugen (1850—1912), agronom, vicepreședinte al P.N.R. 
din Transilvania (1890—1912), susținător al „activismului“, ca tactică 


315 
www.dacoromanica.ro 


politică; unul din iniţiatorii şi conducătorii acțiunii memorandiste 
(1892—1894) dar nu a compărut în proces, refugiindu-se în România. 

366. Branişte, Valeriu, nota 112, vol. 1/seria 1; Comşa, Nicolae, coleg 
al autorului la facultatea de medicină din Viena; Diaconovici, Corneliu, 
nota 111, vol. I/scria 1. 

387. Marrini, luptător antiaustriac, pentru independenţa provincii- 
lor ocupate. 

388. Conventicul: mică întrunire, îndeosebi secretă 

385. Locţiitor de medic de asistenţă (în ge'rm.). 

390. Azi Otelec, jud. Timiş. 

391. Grăbeşte-te incet (în latină). 

392. Mangra, Vasile (laic, Vichentie). Nota 126, vol. I/seria 1 

393. Picioriș: culcaţi unul-la picioarele celuilalt (cap la picioare), 
arhaism. 

394. Ceas deșteptător (în germ.). 


395. Sulzer, Franz Joseph (?—1791), militar austriac stabilit în 
țările române. Într-o Istorie a dacilor transalpini a susţinut originea 
sud-dunăreană -a românilor (reluată ulterior de Roesler) și a înregisrat 
pe note melodii populare românești. 

- Nota 1 a autorului: Geschichte des transalpinischen. Daciens, das 
ist: der Walachei, Moldau und Bassarabiens, als ein Versuch einer 
allgemeiner dacischen Geschichte mit kritischer Freiheit entworfen, 
von Franz Joseph Sulzer ehemaliger k.k. Hauptmann Auditor. Wien, 
bei Rudolph Gräffer. 1782 (3 Bände). Traducerea redactorului: Istoria 
Daciei Transalpine care este a Valahiei, a Moldovei şi a Basarabiei, 
în context cu istoria restului Daciei, ca o încercare a unei istorii ge- 
nerale a Daciei, concepută cu libertate critică de Franz Iosif Sulzer, 
fost căpitan k.k — auditor, Viena, la Rudolf Gräffer, 1782 (3 volume) 
Nota redactorului: inițialele k.k., uzuale pentru perioada dualismului 
austro-ungar (kaiserlich und könglich; împărătesc şi regesc); de după 
1867, nu-şi găsesc explicația la 1782, în titlul căpitanului k.k.-auditor. 

396. Aşa zicând (în franc.). 

397. Bloc politic şi militar, constituit din alianța Germaniei cu 
Austro-Ungaria (1879), la care a aderat Italia (1882), alianţă destrămata 
în 1915 prin trecerea Italiei de partea Antantei. Primul război mondial 
a izbucnit din creşterea tensiunii între Tripla Alianță (Puterile Cen- 
trale) şi Antanta (Tripla Înţelegere constând din Anglia, Franța şi 
Rusia, formată în 1904—1907). 

398. Austria Mare (în germ.). 

399. Uniune de state, confederație (în germ.). 

400. Stat federal (în 'germ.). 


401. Lăsaţi să facă, lăsaţi să meargă (mai uzual... laissez passer = 
să treacă, în franc.). 


402. Andrassy, Gyula (Iuliu) senior (1823—90), conte, amnestiat ca 
revoluționar în 1857, ministru de externe la luarea în administraţie 
a Bosniei-Herţegovina (1871), favorit al împărătesei Elisabeta. A.G. 
junior (1860—1929), credincios dualismului, ministru de interne din 
1905, opozant al lui Tisza Istvân. Ministru de externe comun al Austriei 
şi Ungariei (1919) apoi unul din. conducătorii mişcării antiaustriece. 
Referirea autorului la A.G. jun. 

403. Mocioni Alexandru. Nota 394 vol. 1/seria 1. 

404. Atunci trebuie să supunem politica noastră unei revizuiri (în 
germ.). 

405. Titluri de distincţie; primul: înalt prin nastere (în germ.); al 


316 
www.dacoromanica.ro 


treilea, apelativ de rang aristocratic, clerical sau militar: excelenţă 
(în magh.). 

406. Joeuri de cărţi în moda timpului. 

407. Duse, Eleonora (1858—1924), tragediană italiană, interpretând 
cu mare succes piesele lui Dumas-fiul, Ibsen şi D'Annunzio. 

408. Bernhardt, Sarah (1844—1923), tragediană franceză, a dat me- 
morabile interpretări din dramaturgia lui Racine, Corneille, Musset, 
Hugo și Dumas-fiul. 

409. Vlahuţă, Alexandru (1858—1919), scriitor şi publicist, colabo- 
rator la „Vieaţa“, „Semănătorul“, „Lamura“. Autor al volumului Poezii; 
proză: Din goana vieţii, memorialistică România Pitorească, proză sa- 
tirică Câţiva paraziți şi a romanului psiho'ogic Dan. 

410. Pop-Florentin (sau Florantin) Ioan (1840), profesor la Botosani, 
Bârlad și Taşi. Alte scrieri: Cântece voinicești (1870), Estetica (1874), 
Avram Iancu (1891). 

411. Mureșianu, Iacob (1857—1917), compozitor și pedagog (muzică 
simfonică, balade simfonice, piese instrumentale, o operetă), şi a fun- 
dat revista „Musa Română“. 

412. Dima, Gheorghe (1847—1925), compozitor și dirijor de cor (can- 
tate, balade vocale, coruri, lieduri, prelucrări de melodii populare), 
primul director al Conservatorului din Cluj. 

413. Popovici, Vasi.e (1900—?), compozitor (lucrări cora'e de in- 
spiraţie folclorică, cântece patriotice). 

414. Brediceanu, Tiberiu. Nota 337, vol. 1/seria 1. 

415. Şorban, Guillaume (Wili). Nota 332, vol. 1/seria 1. 

416. Porumbescu, Ciprian (1858—1883). compozitor (opereta Crai Nou, 
Balada pentru vioara și pian, muzică orală Trei culori). 

417. Ivanovici, Iosif (1845—1902) dirijor de fanfară şi compozitor 
(valsul liric Valurile Dunării). 

418. „România Jună“, asociaţia studenţilor români din Viena. 

419. Ziarul „Timpul“ "(în germ.). 

420. Nopți florentine de Heinrich Heine (1797—1856), poet german 
romantic. 

421. „Cafeneaua sfârsit de secol“ (în franc.). 

422. Poarta scoţienilor (pe latura de nord a inelului central al „Rin- 
gului“ Vienei, în germ.). 

423. În Piaţa Peter cu forma prescurtată: pe Peter. 

424. Rudolf de Habsburg, unicul fiu al împăratului Francisc Iosif I, 
a cărui sinucidere învăluită în mister este cunoscută sub numele „dra- 
ma de la Mayerling“ (1889). Disputa din presrară dintre tată şi fiu, 
privind relaţiile celui din urmă cu Maria Vecera, se pare că a dus la 
decizia fatală a îndrăgostiţilor, după ce prințul a aflat de sarcina ce 
o purta iubita sa. S-au făcut şi speculaţii asupra unui omor din Be- 
lozie etc, 

425, Balūŭstradă, grilaj. 

426. Pot să-mi comand ceva? (în germ.). 


427. Saluturi în argo şi normale: servus copii, ciau, la revedere 
(în germ. şi ital.). 

428, Cafelele negre (în germ) 

429. Cele naturale nu sunt rușinoase (în lat,). 

430, Obiecte nu vorbe cer soțiile / Nu da cuvinte, dă lucruri / 
/ (Le) este mai plăcut decât dacă / (Lejy-ai da o mie de poeme /. 

431, Mefisto în Faust: Voi cercetaţi lumea cea mare şi mică / Pen- 
tru ca la urmă să lăsaţi să meargă / în voia domnului / (în ` germ.). 

432. Sala prieteniei (în germ.). 


1 


317 
www.dacoromanica.ro 


433. Raţiu, Ioan. Nota 114, vol. 1/seria 1. 

434. Lucaciuș Vasile (1852—1922), preot: în Siseşti (Satu-Mare), se- 
cretar general al P.N.R., unul din iniţiatorii Memorandului (1892—94), 
membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918). Vezi şi vol. I, 
pag. 132—134. 

435. Cantacuzino, G. C. (Gogu), ministru liberal de finante, în trei 
guverne conduse de Dimitrie Sturdza (1895—99). 

436. Sturdza, Dimitrie A.S. Nota 128, vol. 1/seria 1. 

437. Rusu-Şirianu, Ioan. Nota 135, vol. 1/seria 1. 

438. Slavici, Ion. Nota 134, vol. 1/seria 1. 

439. Foarte agreate, foarte bine văzute (in latină). 

440. Preterări: exceptări, omisiuni (din latinul proetereo). 

- 441. / Trage-te lângă mămaligă / Şi nu fă larmă, măi mocane! / 
(parţial în magh., parţial în rom.). 

442. Dur: gamă majoră; moll: gamă minoră, moale. 

443. Ștefan I cel Sfânt (907—1038), încoronat la 1001, membru al 
dinastiei arpadiene, încreştinează pe unguri, adoptând catolicismul ca 
religie de stat, Dupa tratative inițiale de increştinare, prin Bizanţ, 
regele s-a orientat spre Roma, rezultând două etaje de construcţie a 
coroanei (inelul inferior bizantin și partea în cupolă, cu braţe încruci- 
șate, catolică, iar crucea constituie o a treia fază). Se pare că după 
încoronarea regelui Vencel, la 1301, acesta fiind obligat să abdice 
în favorul lui Otto de Bavaria, coroana transportată într-o ladă de 
lemn s-a pierdut într-o mvaștină şi a fost regăsită cu crucea strămbată. 
Referirea autorului este la legile strâmbe care trebuiesc îndreptate. 

444. Osman Nuri Pasa (supranumit Al Ghazi) 1837—1900, partici- 
pant la Războiul Crimeii, comandant al fortăreței Plevna, asediată şi 
cucerită de trupele româno-ruse.. 

445. După festivitate (sărbatoarc), în latină. 

446. Mureşianu, Aurel (1847—1909) jurist și publicist, apăråtor în 
procesul Memorandului. 

447. Cosma, Partenie (1837—1923), al doilea director al Băncii „Al- 
bina” (1886—1916), primul socru al lui O. Goga. 

448. Aplaudorii (preluat din franc. claqueur). 

449. Barcianu, Daniil P. Memorandist, judecat şi închis la Vác la 
27 iulie 1894; între cei grațiați de împărat la 15 sept. 1895. 

450. Vaida, Ioan, fratele cu un an mai mic, al autorului, în acel 
timp student la Academia Orientală şi la Facultatea de Drept din 
Viena. 

451. Distins om de lume (in franc.) preluat de la feudałul mare 
senior. 

452. Puțin îmi pasă, mă doare în cot (în franc.). 

453. Ariadna, fiica regelui Minos, prin ghemul dat lui Teseu, ca fir 
conducător, l-a ajutat la reîntoarcerea din labirint după uciderea Mino- 
taurului (din mitologia greacă). 

454. Pâine şi circ (în latină), 

455. Cămătarul Alfius (în latină). 

456. A lucra ogoarele părintești cu boii (săi) — în latină. 

437. Sau Mithras, zeitate arică veche, venerată iniţial în Persia şi 
India ca zeu al dreptăţii şi al luminii. 

458. Ribezahl. Nota 113 vol. I/seria 2. Personaj imaginar, ca şi 
„solomonarult moţesc, variind de la un duh al munţilor până la 
diavol. 

459. Peer Gynt — personajul dramei lirico-satirice a lui H. Ibsen: 
mic ţăran rus, palavragiu, care se lansează în cele mai nebănuite 


318 
www.dacoromanica.ro 


aventuri, spre disperarea mamei sale. Transpus în muzică de E. Grieg. 

460. Lazăr, Gheorghe (1779—1823), cărturar iluminist transilvănean, 
cu studii superioare la Viena, fondator al învățământului în limba 
naţională în Țara Românească. Conducător al Școlii de la Sft. Sava — 
Bucureşti, autor de manuale matematice. În urma revoluţiei lui Tudor 
Vladimirescu pe care a sprijinit-o activ, Școala de la Sf. Sava a fost 
închisă temporar. Dezamăgit și bolnav, Gheorghe Lazăr s-a retras 
în satul său natal, Avrig, unde a murit. , 

461. Barițiu, Gheorghe. Nota 189, vol. 1/seria 1. 

462. Şaguna, Andrei, baron de. Nota 121, vol. I/seria 1. ? 

463. Referire la poeziile patriotice ale lui Dimitrie Bolintineanu 
şi Vasile Alecsandri. 

464. Bărnuţiu, Simion. Notele 120, 493,-vol. 1/seria 1. 

465. Cuza, Alexandru loan (1820—73), domnitor al Principatelor 
Unite (1859—62) şi al statului naţional român (1862—66). 

466. Rosetti, Constantin A. R. (1816—85), om politic şi publicist, 
conducător al liberalilor radicali, participant la Revoluția din 1848, 
luptător pentru Unirea Principatelor şi pentru independenţă. A fost 
de mai multe ori ministru între 1856—1882. 

467. Înşirarea marilor personalităţi culturale, între făuritorii mi- 
racolului naţiunii române — de la Școala Ardeleană până la Statul 
Unitar din 1918 — dovedește înțelegerea autorului pentru suportul 
intelectual, atât de des accentuat de acesta, începând cu vol. I al 
Memoriilor. 

468. Uniunea telor Trei Națiuni (în latină). Nota 260, vol. 1/seria 2. 

469. Zeloţi: membrii unei grupări politice de clasă din Palestina 
antică, respectiv ai unei răscoale din Bizanţ (1342—1349). Prin extin- 
dere, membri ai grupării de castă iezuite. 

470. Litera omoară (în magh.), este doar una din glorificările neştiin- 
tei de carte a societăţii feudale maghiare. Redăm în traducere dic- 
tonul în versuri: Eu nu scriu, eu nu citesc, eu sunt nemes unguresc. 

471. În istorie cunoscuți numai Jósika Sámuel senior, baron (1805— 
1860), şef al Cancelariei Ardealului, servind “politica austriacă şi după 
revoluţia din 1848 şi J.S. junior (1848—1923), baron, preşedinte al Ca- 
merei Superioare (a magnaţilor). 

412. Moga, Vasile. Nota 7, vol. I/seria 1, fraza 2. 

473. Avitic: strămoșesc, vechi arhaism regional, utilizat şi ca ter- 
men de drept civil asupra proprietăţilor și titlurilor moștenite. 

474. / Căci din vulgar este făcut omul / Iar obișnuința o numeşte 
doica sa / Asigură-ţi posesiunea şi vei locui de drept / Iar mulţimea 
ţi-o va confirma cu sfinţenie / (în germ.). 

475. Nota 20, vol. 1/seria 1. 

476. Din mașinărie (în lat.). Rezolvare neverosimilă în piesele an- 
tice, prin coborârea pe scenă a unui personaj supranatural, cu ajutorul 
unui mecanism. Dictonul complet: Deus ex machina. 

477. Sadova, localitate din Rep. Cehă de astăzi, unde armata pru- 
siană a înfrânt decisiv pe cea austriacă (3 iul. 1866), cunoscută şi ca 
bătălia de la Königgrätz. 

478. Le Bon Gustave (1841—1931), medic şi sociolog francez. Pe 
lângă Psihologia educaţiei, menţionată, a devenit 'telebru prin Psiholo- 
gia nebunilor (1893). f 

479. Popea, Ion şi Bârseanu, Andrei. Nota 64, vol. I/seria 1. 

480. Dobrescu, Demetru I. ł1869—1948), jurist şi om politic, a fost 
ministru în guv, Marghiloman (1918), primar general al Capitalei sub 
Național-Țărănişti. 


319 


www.dacoromanica.ro 


481. Rai sau paradis. Din sumerianul edin (stepa) devine în ebraică 
grădina desfătării. 

482. Autorul îl numește ca atare pe Vasile Alecsandri, pentru câş- 
tigarea la Montpelier a concursului cu cea mai bună poezie despre 
ginta latină. 

483. Cloaca neamurilor (în latină). 

484. Totul german şi Germania mare (în germ.); ca manifestări 
pangermane şi expresioniste, 

485: Lueger, Carol. Nota 248, vol. 1/seria 1. 

486. Castelul Belvedere din Viena era reședința prinţului moşteni- 
tor al Austriei, Franz Ferdinand, simpatizant al naționalităților mino- 
ritare, reformist şi adept al unei federalizări a imperiului. Autorul a 
dus tratative cu el pe aceste teme. 

487. Brosch, A. şi Bardolf, aghiotanţi ai prinţului moştenitor Franz 
Ferdinand şi oameni de legătură ai politicienilor români. 

488. Cristea, pare a fi Nicolae (viitorul patriarh Miron C.). Nota 
419, vol. 1/seria 1, iar Bunea a fost probabil Augustin (1857—1909), pu- 
blicist, istoric şi om politic. 

489. Stodola, Cornel, deputat slovac în Camera de la Budapesta. 

490. Kristofty, Jozsef. Nota 176, vol. 1/seria 1. 

491. Szakolczai. Secretarul particular al lui Kristoffy. 

492. Khuen-Héderváry Carol. Nota 19, vol. 1/seria 2. 

493. Lukács László (1850—1932), ministru de finanţe al Partidului 
Liberal Maghiar (1895—1905), apoi director de bancă. Reîntors în poli- 
tică sub guvernul Tisza, în Partidul Muncii, devine prim-ministru în 
1912. 

494. Kramář, Karel (1860—1937), politician ceh, partener al lui 
Masaryk, conducător al mișcării de eliberare în timpul primului război 
mondial. În 1918, preşedinte al Comitetului Naţional de la Praga. Pri- 
mul prim-ministru al Cehoslovaciei constituite. (Ceilalţi doi militanţi 
cehi neidentificați). : 

495. Omul regelui — Arhiducele Iosif (print moştenitor). 

496. Bethmann-Hollweg, Theobald von (1856—1921), cance'ar al 
Germaniei (1907—17). Nu a reusit să împiedice conflagrația mondiala 
din 1914 şi a eşuat în tentativa unei păci de compromis (1916). 

497. Proteism: om schimbator în păreri, obiceiuri (dupa Proteus 
sau Enterobacter). E 

498. Viaţă de huzur, îmbelșugată. De la colonia grecească Sybaris 
din -sudul Italiei (golful 'Tarent-Calabria), distrusă la 510 a. Chr., în 
ciocnirea cu colonia vecina Crotone. 

sg Tisza, István (Ștefan), conte de. Noto'e 132 şi 380, vol. 1/ 
seria 1. 

500. Titulescu, Nicolae (1882—1941), om politic şi diplomat, stră- 
lucit orator, profesor universitar la Iaşi, academician. Ministru de 
externe (1927—28 și 32—36), delegat permanent al României la Liga 
Naţiunilor (1920—36) şi vicepreședinte (1930—31). 

501. Referire la Carol IV, ultimul împărat habsburg (1916—18). 

502. Windischgraetz. Nota 307, vol. 1/seria 2. 

503. Wekerle, Sándor (1848—1921), politician maghiar, ministru de 
finanțe (1870 şi 1889—92), prim-ministru (1892—95, 1906—10) şi 1917— 
18, când încearcă să împiedice destrămarea monarhiei. 

504. Prăștiaș {regionalism arhaic), derivat de la luptătorii antici 
cu praștia. Sensul utilizat de autor està de subordonat, pedestraș. 

505. Batthyâny Layos, grof (1806—1849), primul-ministru al guver- 
nului independent maghiar (17 mart. 1848—oct. 49). Nereuşind înțelege- 


320 
www.dacoromanica.ro 


rea cu Viena a renunțat la președinție. Deşi membru în comisia de 
pace, este arestat la Budapesta, condamnat la moarte prin ştreang şi 
executat apoi prin împușcare. 

506. Astutia în latină, astuce în franc., viclenie, şiretenie, vorbă 
de spirit muşcătoare. Referire la şiretenia rezultată din mixtura de 
sânge menţionată de autor. 

507, Şi toţi ceilalţi, de aceeași factură sau şi toţi câţi (în ital.). 

508. Lammasch, Heinrich (1853—1920) jurist, profesor universitar la 
Innsbruck şi Viena, ultimul prim-ministru al Austriei vechi, delegat 
al Austriei la Conferinţa de Pace. 

509. Burjân, Stephan, Graf von Rajecz (1851—1922), diplomat austro- 
ungar, ministru de finanţe comun, în preajma anexării Bosniei-Herţe- 
govina (1908—12), este apoi guvernator al provinciei anexate (1915—16). 
Ministru de externe 1918. Termenul de ministru „a latere“ se referă 
la caracterul de sinecură, colateral, secundar. i 

510. Polzer Graf von Huditz. Lipsesc date bibliografice. 

511. Esterházi, Moricz. grof (1881—?), prim-ministru după demi- 
sia lui Tisza István (1917), transmițând puterea în aug. 1917 lui We- 
kerle. Emigrat în Elveția după revoluția din 1956. 

512. Erdely, Ioan (Iani), avocat clujean, ministru plenipotențiar 
român în perioada interbelică. 

513. Szende, Paul (Pâl) 1879—1935, avocat. politician și publicist 
maghiar, preşedinte al Partidului Radical Popular, ministru de finanțe 
în guvernul de coaliţie (1918—19). 

514. Nu tratez cu rebelii (în germ.). 

515. Tharaud Ernest, zis Jerome (1874—1953) şi Charles, zis Jean 
(1877—1952) scriitori francezi, ambii membri ai Academiei Lucrările 
menţionate de autor: Când Izrael este rege (1920) şi Când Izrael nu 
mai este rege (1932). 

516. Când Iztael e rege și Când Izrael nu e rege (în franc.). 

517. Serban, Nicolae de Voila, deputat făgărășean în Camera de la 
Budapesta, cu mare popularitate în electoratul român local. 

518. Surogat (în germ.). 

519. Spene'er, Oswald (1880—1936) filozof german Considerând suc- 
cesiunea culturilor în istorie, similară naşterii, înfloririi şi morţii bio- 
logice: Der Untergang des Abendlandes („Declinul Occidentului“). 

520. De Monts, conte, neidentificat bibliografic. 

521. Iosif de Habsburg: Cel mai maghiar arhiduce (prinţ meșţeni- 
tor, din magh.). 

522. Arestări, deținere în spaţii strâmte (din îranc.). 

523. Trupe libere constituite din patrioţi sud-slavici (1917—18), can- 
tonate în păduri, cu sprijinul populaţiei, luptând contra armatei Austro- 
Ungare. 

524. Lipsesc alte informaţii bibliografice (Černoch). 

525. Alteță — fără regală (în magh.). 

526. Poporul român (în magh.), alteță imperială, binevoiţi a permite 
să continuu în germană, îmi este mult mai lesnicioasă (în germ.). 

527. Dinastia consimţită (în germ.) şi cu sensul de aclamată, con- 
sfințită. 

528. Creastă muntoasă care a format frontiera dintre Austria şi 
Ungaria în timpul Dualismului, cu altitudine maximă 500 m. Astăzi 
trecută Austriei prin plebiscitul din 1919. 

529. Palatul imperial din Viena (în germ.). 

530. Înaltul adormit în Domnul (în germ.). 

531. Liber ca pasărea, în sensul lipsei de drepturi (în germ.). 


21 — Memorii, vol. II 321 


www.dacoromanica.ro 


532. N-a spus nimic, zicând (în magh.). 

533. Hoios, conte. Lipsesc alte dațe bibliografice. 

534. Podul de lanţuri. 

535. Rakoczi Francisc II. Notele 389 şi 499, vol. I/seria 1. 

536. Pentru localităţile Petrilaca şi Viarfaiva (Viforoasa), vezi notele 
40 şi 41, vol. 1/seria 1, iar înşirarea numelor în vol. I, p. 25- 

537. Resurse alimentare (de la latinul victus: hrană, mâncare). 

538. Andrassy, Gyula (Iuliu) sen. Idem prima frază a nptei 402, 
vol. II. 

539. Deak Ferenc (Francisc) (1803—76), om politic liberal maghiar. 
Împreună cu Andrassy G., promotor al creării statului dualist Austro- 
Ungaria. 

540. Satire politice (în magh.). 

541. Analogie cu emanațiile postvulcanice, cu gaze toxice (hidro- 
gen sulfurat, dioxid de carbon etc.). 

542. Mocanii. / Aţi fost un neam de terchea-berchea, de la început / 
Nici măcar nu stiţi de unde aţi venit / Singurul lucru” tert este că 
prin voi această patrie s-a ales cu un duşman în plus / Primit dar 
totuşi marcat de poporul nostru / Căci scris a stat pe fruntea voe- 
vodului vostru / Trage-te lângă mămwigă și nu fă gălăgie, măi mo- 
cane (în maghiară). 

543. (Nota 1 a autorului): „Redactorul de paie“ devenise o insti- 
tuție pentru ziarele românești. Semnând ca „responsabil“ conform pro- 
cedurii, dacă autorul unui articol incriminat nu se putea da în jude- 
cată — instrucţia neputându-l identifica — răspunderea cădea asupra 
redactorului responsabil. Culegătorul Balteş îndeplinea cu plăcere această 
funcţie naţională. Beneficia de vacanţa temniţei de stat, primea leafă, 
familia era întreținută de ziar. 

544. Hatvâny Imre (?—1850) avocat, comandant maghiar în tim- 
pul revoluției kossuthiste (1848—49). Deşi în condiţii de armistițiu 
pentru tratative, între români și unguri, Hatvâny ocupă şi prădează 
T Abrud. Avram Iancu a ripostat nimicindu-i trupele la 8/20 mai 
1848. 

545. Maghiarii. / Aţi fost un neam de terchea-berchea, de la în- 
ceput / Nici nu știți de unde aţi venit / Cert este că aţi devenit dracii 
periculoși ai acestei patrii / De zece secole blestemate sugeți această 
patrie, ca ploşniţe insetate de sânge / Şi mult a îndurat dar nimic nu 
a uitat / Căci ține minte românul. / În zadar eroici honvezi împotriva 
lui Iancu / În zadar eroici găinari se dispută / Sfântul Kossuth de 
la Torino și Hatvâni, în cele din urmă / Recurg la trădare; / Trăda- 
rea a răzbunat-o poporul lui Iancu / Trădarea a răzbunat-o mocanul / 
Căci e popor paşnic dar își apără drepturile / Şi ţine minte românul. / 
In zadar, căci totul, totul a pierdut / Măturătură asiatica uzurpatoare 
de drepturi / În zadar te tocmesti cu Dumnezeul tău, / Ca strămoșii 
să-și ispășească viitorul / Ei şi-au ispăşit atunci propriile păcate. / Tu 
păcătuieşti la amurgul acestui secol / Şi reînvii temerar răzbunarea / 
Căci românul ține minte. / 

546. Râkovszky, istvân (1858—?) politician maghiar, participă la 
constituirea Partidului Poporului, adversar al Partidului Muncii, depu- 
tat din 1902. 

547. Angyalföld, aşezământ spitalicesc din 1883 pentru boli incu- 
rabile. Astăzi cartier industrial și rezidenţial alipit Budapestei. 

548. Ciocan, Ion, deputat guvernamental de Năsăud în Camera din 
Budapesta, dar apărător al drepturilor și intereselor grănicereşti. Pre- 
zentat de autor în vol. I, pag. 138—147. 


322 ` 
www.dacoromanica.ro 


B girada a a de centură a Vácz-ului (în magh.). 

solicita îngăduința sau scuzele Camerei. Ca expresie latină 
daa sau îndepărtarea unui rău prin scuze. 

551. Muncitor tipograf şef, care pune în pagină, de la francezul 
mettre: a pune sau mise en page: punere în pagină. 

552, „Noutatea“ sau „Ziarul“ (în magh.), 

553. Autodafe, arderea pe rug a celor conäaimriati de inchiziție 
pentru erezie. Prin extensiune: ardere, nimicire (în franc.). 

554. Justh Gyula (Iuliu). Nota 25 vol. I/seria 2. A fost şi preşedinte 
al Camerei Deputaților din Budapesta. 

555. Onorată Cameră (textual: Casă; în magh.). 

556. Tohuvabohu: dezordine, peste-olaltă (din ebraică, având şi 
sensul de: pustiu, deșert, gol). 

557. Nota 407, vol. 1/seria 1, 

558, Cu sensul de introduse fraudulos. 

559. Justiţia (dreptatea) este fundamentul imperiilor (guvernării) — 
în latină. 

560. Națiuni inferioare (în germ.). 

561. Metternich, Klemens, prinz Wenzel von (1773—1859), ministru 
de externe al Austriei (1809—48) și cancelar (1821—48). A avut rol 
important în Congresul de la Viena (1814—15) şi în fommarea Sfintei 
Alianțe (1815). Înlăturat de ia putere de revoluţia din martie 1848 
(Kossuth este marele revoluţionar). 

562. Ziare austriece. Notele 260 şi 433, vol. I/seria 1. 

563. Mille, Constantin (1861—1927), ziarist și scriitor de nuanţă 
socialistă. 


564. Oare nu e preferabil să mori bărbătește decât să-ţi pierzi în 
infamie o viaţă mizeră şi dezonorantă, dispreţ în care ai fost obiect de 
batjocură trufiei altora? (in latină). Din Salustius: „De Conjuratione 
Catilinae“, 20, 9 — „Despre conjuraţia lui Catilina“. 

565. A intervenit un lucru oportun (în latină). 

566. Nota 280, vol. 1/seria 2. 

567. Este adevărat, Dl. deputat, că mergeţi mâine în Parlament? (în 
germ ). 

568. Aş dori încă o dată, cu plăcere, să iau masa a Sacher, spuse 
Morit. Ai dejunat deja vreodată la Sacher? întrebă prietenul său 
Nu, dar am dorit de mai multe ori. 

569. De îndată, imediat (din latină), 

570. Bălăuc: diminutiv de la hâlai, blondin. 

571. Falangă: unitate militară antică, în formaţie compactă de 
luptă, înarmată cu lănci; mai ales macedoneni, tebani. 

572. Prescurtare bănăţeană pentru protopop. 

573. Nota 358. vol. 1/soria 1. 

574. De rău augur”tdin 'atinul omniosus). 

575. Pentru mai marea glorie a Ungariei (în lat.nă). 

576. Va fi convenabil (sensul exact al expresiei pa 

577. Episcopul primat al Budapestei. 

578. Ecica Română, localitate neidentificat pe teritoriul actual al 
României. 

578.A. Patrioţi de imitație (în germ. şi rom.). 

579. Referire la intenţia austro-ungaro-germană de a-l înscăuna ca 
rege al României, în timpul ocupației ţării (1917—18). 

580. Sau declaraţia de la Corfu, încheiată la 20 iulie 1917 între 

Comitetul iugoslav, reprezentat de A. Trumbić şi guvernul sârb din 


323 


www.dacoromanica.ro 


“a 


exil privind constituirea unui stat iugoslav (viitorul „Regat al sârbi- 
lor, croaților ṣi slovenilor“). 

581. Pichon, Stephen (1857—1933), om politic şi diplomat francez, 
ministru de externe (1906—11 şi 1917—20) A făcut parte din Comite- 
tul de război şi a semnat tratatul de la Versailles. 

582. Vâj: bătrân, mosneag (regionalism). 

583. Viviani, René-Raphael (1863—1925), om politic francez, ministru 
al instrucției publice (1906—10), în cabinetul Clemenceau. Inițial depu- 
tat socialist creează partidul moderat „Republican-Socialist“. Prim-mi- 
nistru radical-socialist (1914), ministru de justiție în guvernul de uniune 
națională (1915—17). 

584. Poincaré, Raymond (1860—1934), prim-ministru francez (1912— 
13, 1922—24 şi 1926—29) şi preşedinte al Franţei (1913—20). Prin pre- 
zența la Londra (1913) şi la St. Petersburg (1914) consolidează Antanta 
Cordială și alianța franco-rusă împotriva Germaniei. 

585. Risipă (arhaism). 

586. Rupprecht, de Bavaria, prinţ moştenitor, fiul mai mare al lui 
Ludwig III (1869—1955), comandant grup de armate vest (1914—16). 
În al doilea război mondial suspectat și urmărit de conducerea hitle- 
ristă. 

587. Restaurant parizian având un prun în grădina de vară. 

588. Fără noi? Din nou? Dar aceasta e prea mult... 

5e9. Orlando, Vittorio Emanue'e (1860—1952) jurist şi om politic ita- 
lian, ministrul justiţiei (1907—9 și 1914—16), ministru de interne (1916— 
17) şi prim-ministru (1917—19), criticând sever nedreptătirea Italiei la 
Conferinţa de Pace. Pentru Sanino nu am găsit date bibliografice. 

590, Comunitățile secuieşti şi săsești. A 

591. Punihos sau ponihos: om cu vedere slabă şi fmpiedecat, 
datorită bâjbâielii (regionalism transilvānean). 

592. Scialoja, Vittorio (1856—1933), jurist şi om politic italian, mi- 
nistru de justiție (1909—10), ministru de externe (1919—20), delegat ita- 
lian la Societatea Națiunilor. 

393. Pontighial: adjectiv sau distincție» neidentificată de redactor. 

594. Paraponist: nemulțumit, supărat, dezamăgit (arhaism). 

995. Strungi. Analogie cu trecerile oilor la muls, puncte slabe ale 
frontierei tranceze. 

596. A prevedea, a îngriji de (din latinul provideo). 

597. Fermecător, vrăjitor. 

598. Referire la sistemul electoral al României vechi, în baza con- 
stituției din 1866, modificată în 1882, având o cameră a deputaţilor 
> un senat, alese de trei sau patru colegii, prin vot direct şi indi- 
rect, după avere (venit) și știința de carte. Programul liberal din 1912— 
13 prevede votul universal, aplicat din 1917, respectiv reforma agrară. 
realizată după primul război mondial. 

599, Lucrul bine făcut (în latină). 

600. Conjuraţii legionari, care l-au asasinat în 1936 pe Mihai Ste- 
lescu, pentru scrisoarea de ruptură faţă de Corneliu Zelea Codreanu. 
În contextul menţionat se pare că au fost și alţi „Decemviri“ înainte 
de primul război mondial. 


601. Jancs6, Benedek (1854—?), istoric maghiar, inclusiv autor a 
două volume despre România anilor 1896—1899. 

602. Referire la discursul parlamentar al autorului, de la 25 dec. 
1923, menţionat mai sus, privitor la ratificarea frontierei bănăţene, 
propusă de guvernul liberal, după ce pierduse o parte din Banat, dato- 
rită antagonismului I. I. C. Brătianu— Take Ionescu. 


324 


www.dacoromanica.ro A 


603. Adept al lui Take Ionescu (expresia seide neidentificaţtă ca 
origine). 

604. Incu'eţ, Ion (1855—?) medic, preşedinte al Sfatului Ţării de 
la Chişinău, la Unirea Basarabiei (1918). Ministru al Basarabiei (1919) 
şi al sănătăţii (1926—28), ministru de interne (1933—36), vicepreşedinte 
al Consiliului de Miniştri (1926—36). 

605. Din aceeaşi făină (în latină). 

606. Sub trandafir (în latină), cu sensul: discret, pe dedesubt. Ex- 
presie folosită şi în germană: Unter der rose. 

607. Bârfeli, clevetiri (din francezul medisance). 

608. Referire la calul troian, ca dar înşelător al grecilor (danailor). 

609. Referire la Ludovic XIII (1610—1643), tutelat de Richelieu: 
Armand Jean du Plesis de (1585—1642), cardinal şi om politic francez, 
prim-ministru (1624—1642). 

— Ludovic XIV — Regele-Soare (1643—1715) a fost condus în 
timpul minoratului său (până în 1661) de cardinalul Mazarin, Jules 
(1602—1661), prim-ministru al Frantei (1643—61), italian de origine. 

610. Kaunitz, Wenzel Anton. prinţ von Kaunitz-Rietberg (1711—94), 
cancelar al Austriei (1753—92), a condus politica internă şi externă a 
Austriei sub împărații: Maria Tereza, Iosif II și Leopold II. 

611. Metternich-Winneburg, Klemens, Prinz Wenzel von (1773-— 
1859), ministru de externe al Austriei (1809—48) şi cancelar (1821—48), 
creator al „Sfintei Alianțe” şi participant la coaliţiile împotriva lui 
Napoleon 1, împreună cu împăratul Francisc 1 al Austriei (1804—35). 

612. Wilhelm II (1888—1918), rege al Prusiei şi împărat al Ger- 
maniei. A contribuit, prin politica expansivă şi agresivă, la declanşa- 
rea primului război mondial. Răsturnat de revoluţia din noiembrie 1918 
a abdicat și s-a stabilit în Olanda. 

613. Lombroso, Cesare (1835—1908) medic şi criminolog italian, au- 
tor al teoriei „infractorului înnăscut“. 

614. „Documente diplomatice secrete, rusești, 1914-1917", capito- 
lul: „Între Rusia şi România“. 

615. Brătianu, Vintilă, I. C. (1867—1930), frate cu Ion, T. C., pre- 
sedinte al Partidului Naţional Liberal (1927—30), ministru în mai multe 
guverne (1914—1927) şi prim-ministru (1927—28). 

616. Duca, Gheorghe D. (1879—1933), fruntaș liberal, ministru în 
mai multe guverne (1914—28), prim-ministru nov.-dec. 1933. Asasinat de 
membri ai „Gărzii de Fier“ după scoaterea din legalitate a formaţiei 
de către Consiliul de miniştri, la initiativa lui N. Titulescu. 

617. Telegrama secretă a ambasadorului la București. Ungheni 5/18 
august 1916, Nr. 505: 

„Astăzi 4 august la orele 11 dimineaţa au fost semnate înțelegerea 
politică şi convenţia militară, după care ofensiva armatei de la Salo- 
nic trebuie să înceapă la 7 august; data extremă de intrare în acţiune 
a României a fost fixată la 15 august. Pentru a evita orice publicitate, 
semnarea a avut loc în casa lui Vintilă Bratianu, unde m-am dus cu 
toate exemplarele înţelegerii politice şi ale convenției militare deja 
semnate de ambasadorii și atașaţții militari ai statelor Antantei si unde 
mă aştepta Brătianu, fratele sáu Vintilă, Duca, ministru al instrucției 
publice şi Diamandi, ambasadorul României la Petrograd. Când docu- 
mentele ce le-am adus au fost citite cu voce tare și Brătianu le-a 
semnat, Brătianu a declarat în termeni emoţionali că el acordă o 
importanță enormă la ceea ce făcuse, nu numai pentru că spera că 
aceasta va ajuta la realizarea dorințelor naţiunii române, dar de ase- 
menea pentru că o înţelegere semnată între Rusia şi România inau- 


Lă 


3235 


www.dacoromanica.ro 


gurează pentru aceste două ţări o eră nouă de prietenie şi încredere 
în care el vede o asigurare în plus pentru bunăstarea ţărilor noastre. 

Brătianu ceru apoi ca una singură din ambasadele aliate să tele- 
grafieze de la București că înţelegerea și convenţia militară .au fost 
semnate, întrucât el se teme că expedierea telegramelor identice de 
către toate ambasadele să nu dea de bănuit dusmanilor noştri și să nu 
le faciliteze descifrarea telegramei noastre. Dat fiind că armata de 
la Salonic trebuie să fie imediat informată despre ziua semnării înţe- 
legerii şi a conventiei, noi am decis că singur ambasadorul Franţei 
va telegrafia de aici prin fir direct, iar ceilalţi vor expedia telegra- 
mele lor de la Ungheni, unde voi trimite în acest scop pe unul din 
funcţionarii mei. a 

Poklevsky 

618. Cancicov, Mircea, ministru liberal în mai multe guverne (1934— 
39), este consacrat cu inițiala C, autorul folosind K, probabil datorită 
originii slave a numelui. 

619. Popovici, Mihai. Nota .336, vol. 1/seria 1. 

620. Referire la guvernul. Take Ionescu (17 dec. 1921—19 ian. 1922) 
Pentru jug caudinic: nota 210, vol. I/seria 1. 

621. „Junimea“, grupare literar-cultura’'ă și politică, inițiată de Titu 
Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzzi şi alții la Iaşi, apoi la Bucu- 
reşti. 

622. Brătianu, Bebe, pare a fi Constantin Ion (sau George?), fiul 
marelui 1.I.C. Brătianu. A fost ultimul preşedinte al P.N.L., deținut 
şi mort în închisoarea comunistă de la Sighet. 

623. Porumbaru, Emanoil M., de mai multe ori ministru liberal 
între 1896—1916 (lucrări publice şi externe). 

624. Constantinescu, Alexandru, de mai multe ori ministru liberal 
între 1909—24 (agricultură-domenii și lucrări publice). Iniţiala P? adău- 
gată de autor, se referă la lipsa de scrupule menționată, care i-a adus 
epitetul public de „Porcu“. 

625. Gintă sau grup inferior, de al doilea rang (în latină). 

626. Pillat, Ion (1891—1945), membru corespondent al Academiei Ro- 
mâne, numit de regulă Ionel, om de legătură cu I.C. Brătianu, (v. şi 
nota 239). 

627. Un reprezentant al națiunii dominante (în îranc,) 

628. Ghica, Dimitrie I.,: ministru de externe în guvernul lorga 
(193ł—32). 

629. Herriot, Edouard (1872—1957), om politic francez, profesor univer- 
sitar, scriitor şi istoric umanist. Președinte al Partidului Radical (1919— 
57). Ca prim-ministru din 1924, recunoaște U R.S.S., în 1925, apoi se 
retrage din președinția guvernului. Preşedinte al Camerei (1936-40) 
apoi al Adunării Naţionale (19405-55). 

630. dunctim: unul lângă altul (în latină), utilizat de autor în sensul 
de a alătura semnătura Franţei și a României pe un pact comun de 
neagresiune cu U,R.S.S. 

631. Pentru referire (în latină). 

631. A. Gafencu, Grigore (1892-1957). Debutând ca ministru subse- 
cretar de stat la lucrări publice şi comunicaţii, în guvernul Maniu și 
Mironescu (1929—30), trece la externe în guvernul Vaida (1932), .este 
ministru plin de externe în guvernele M. Cristea, A. Călinescu, Arge- 
șeanu, Argetoianu şi Tătărescu (1939—1940). 

632. Oarzân: a spune deschis, neaoș, în față, fără ocoluri. Are și 
sensul de fructe timpurii. - 


326 


www.dacoromanica.ro 


633. Creţeanu, Gheorghe (scris şi Kretzeanu), devine ministru de 
finante în guvernul Ion Antonescu (1940—44). 

634. Puaux, Gabriel (1883-—?), director al Comisariatului de Răz- 
boi pentru afacerile franco-americane, apoi ministru plenipotenţiar ał 
Franţei în România (1928—33). 

635. Bad Gastein, localitate în Elveţia centrală, de. asemenea St, 
Moritz localitate climaterică-turistica în Elveţia de sud (menţionată 
mai sus). 

836. Lugoşanu, Ion (scris și Lugojanu), ministru în guvernele naţio- 
nal-ţărăniste din 1928—33. 

637. Aix-Les-Bains, localitate cu băi termale sulfuroase şi carbona- 
tate în Savoie (sud-estul Franţei). 


638. Buzdugan, Ion, ministru în guvernul Iorga, 1932. 


639. Beausoleil, localitate în sud-estul Franței, pe Mediterana, aproa- 
pe 'de Monaco. 


1 
640. Chestiunea Skoda-Seletzki: referire la o afacere de corupție 
prin mită. Seletzki, reprezentant al firmelor cehoslovace Skoda şi 
Zbroiovska-Brno a mituit pe generalul Sică Popescu, secretar general 
al Ministerului Apărării, pentru comenzi de armament. S. Popescu s-a 
sinucis, dar se pare ca afacerea a avut implicaţii mai largi între re- 
prezentanţi ai P.N.T. 


641. Tabacovici, nepot ål D-nei Titulescu şi om de casă al lui Ni- 
colae Titulescu. 

642. Marinescu, Gavrilă (?—1940), sprijinitor al reîntoarcerii re- 
gelui Carol al II-lea, în calitate de comandant de regiment, prefect al 
Poliţiei Capitalei 1932—33, apoi ministru secretar de stat în guvernul 
Tătărescu (1937) și subsecretar de stat la interne în guvernul A. Căli- 
nescu (1939). Incidentul relatat de autor s-ar fi datorat unui ordin de 
Anul Nou 1933 al prefectului Poliţiei, determinând demisia ministrului 
de interne I. Mihalache și a primului-ministru I. Maniu, care au ple- 
cat din ţară, Al. Vaida-Voevod acceptând să reia guvernarea. 

Acuzat de asasinarea în detenţie a lui C. Z. Codreanu și a altor 
comandanţi şi membri legionari, G. Marinescu, inchis -din septembrie 
1940 la, Jilava, este la rândul său asasinat de un grup de legionari, 
în noaptea de 26/27 nov. 1940, împreună cu alți foşti demnitari, ofițeri 
etc. N 

643. În fapt demisia: este semnată la 14 oct. 1932, iar guvernul Vaida 
a fost înlocuit la 20 oct. 1932, astfel că autorul nu a reţinut exact luna 
demisiei. Redăm textul acesteia după copiile rămase în familia Vaida 
Voevad, respectiv în arhiva părinţilor mei, dactilografierea fiind încre- 
dinţată iniţial — spre discreţie — mamei redactorului: 

SIRE, 

Mi-am făcut un examen de conştiinţă și simt datoria faţă de Maies- 
tatea Voastră să aduc la înalta sa cunuştintă hotărârea la care am ajuns. 

în convingerea că datoria omului politic este să-și asume răspun- 
derca în momente grele, jerttind orice interes personal, punându-se 
în serviciul Țării şi al Regelui, am primit cu adânc devotament, față 
de Maiestatea Voastră, mandatul de a forma actua'ul Guvern. Toţi 
fruntasii partidului nostru mi-au făgăduit sprijinul lor. Ar fi fost 
din partea mea o lipsă de colegialitate față de tovarăşii mei, o lipsă 
de împlinire a datoriei față de partid şi inainte de toate o ingratitu- 
dine faţă de Maiestatea Voastră, de a nu lua sarcina alcătuirii guver- 
nului, asupra mea. Căci Maiestatea Voastră, cu largă înţelegere și 


327 


www.dacoromanica.ro 


inimă caldă, a deschis corpului electoral şi partidelor politice porţile 
spre a intra într-o viaţă parlamentară constituţională. 

Guvernul a izbutit, sprijinit de majorităţi și neintâmpinând rea 
voinţă din partea grupărilor de opoziţie, să ducă la bun sfârşit legi- 
ferarea în timpul sesiunii extraordinare a Parlamentului. A reuşit 
prin muncă asiduă să satisfacă angajamentele sale, atât în privinţa 
plâţii salariilor funcţionarilor, cât şi în privința normalizării vieţii admi- 
nistrative. A luat dispoziţii pentru ca viaţa economică și financiară, pe 
încetul, să poată evolua spre asanare. 

Opinia publică, trebuie să recunosc, apreciind străduințele Guver- 
nului, a dat dovadă de înţelegere şi, în locul agitaţiei de mai înainte, 
a păstrat liniște și calm. 

Politica externă a ţării, în momentul când am fost însărcinat cu 
alcătuirea Guvernului, se găsea în următoarea situațiune: În mijlocul 
febrilei activităţi a tuturor Cancelariilor europene, România era con- 
damnată la o atitudine pasivă. În cadrul Micei Înţelegeri, rolul nostru 
modest se mărginea de a sta la remorca altora. În faţa tendinţelor de 
grupare a statelor europene, care se desemnau, din partea noastră nu 
s-a manifestat nici o inițiativă și nici o acţiune. La Societatea Na- 
ţiuniloşe singurul eveniment care poate fi înregistrat la activul repu- 
taţiei/ ţării noastre a fost principiul dezvoltat de domnul profesor 
Vespasian Pella, referitor la dreptul penal internaţional. Unde însă 
pasivitatea noastră atingea culmea era în politica noastră fată de 
Orient — unde cele mai modeste state acționau sub raport politic 
si economic, Pasivitatea faţă de vecinii noștri dunăreni. Pasivitatea 
faţă de toate statele balcanice. Inexistență faţă de Rusia. 

Pe când Comisia Mixtă Ruso-Română se găseşte în perpetuă func- 
tionare şi toate statele încheie pe rând pacte de neagresiune și tratate 
de comerţ cu U.R.S.S., noi ne mărginim să discutăm prin intermediul 
aliaţilor noștri francezi și polonezi Pactul Kellog-Briand-Litvinov. 
Domnul Titulescu își asumase conducerea politicii noastre externe, 
care se bilanța însă exclusiv la bunăvoință, desigur indiscutabilă, cu 
care interveneau intermediarii D-lui Titulescu sau intermediarii inter- 
mediarilor săi, pe lângă Dl. Litvinov. 

Evenimentele care se desfășoară în statele europene sunt departe 
să confirme valoarea și șansele de reușită ale unei asemenea tactici. 
După alegerile din Franţa şi din Germania, după încheierea pactului 
de neagresiune între Rusia şi statele baltice, după semnarea Poloniei, 
după noua orientare faţă de Rusia, ce se desemnează în Statele Unite, 
Franța a intervenit în repetate rânduri, sfătuindu-ne stâruitor să acce- 
lerăm ritmul negocierilor noastre. Fie că Dl. Titulescu se găsea în acel 
timp la Lido, la Gastein sau la Viena, D-sa neaşteptând să primească 
rapoartele cifrate ale Ministerului de Externe, comunica şi primea prin 
telefon textele diferitelor note și acte diplomatice. . 

Pentru mine, atât ca șef al Guvernului, cât şi ca titular al Depar- 
tamentului Afacerilor Străine, aceste metode au creat o situație insu- 
portabilă. Secrete de Stat, formule propuse din partea noastră, până și 
nuanțe de instrucţii date cu privire la tactica de urmat, nu pot fi în- 
credinţate telefonului, fără a păgubi grav cele mai importante inte- 
rese ale Statului. În consecinţă, am sistat și am interzis orice convor- 
bire telefonică. 

Dl. Titulescu s-a supăraţ și a interpretat dispoziţia mea ca'o in- 
tenție ostilă împotriva sa, a D-lui subsecretar de stat Gafencu. Ne- 
mulțumit de asemenea cu politica Franţei și a Poloniei în chestia tra- 
tative cu Rusia, a interpretat întâlnirea care a avut loc între D-nii Că- 


328 
www.dacoromanica.ro 


dere și Litvinov ca un act de insubordine din partea mea și de 
nelealitate din partea D-lui Gafencu, cu toate că a fost informat de 
îndată ce s-a putut — cum precipitându-se evenimentele — am fost 
silit să iau hotărâri şi să dau răspunsuri în termeni ficşi. 

Întâlnirea Cădere-Litvinov nu a fost totuşi cauza reală a atitudinii 
ulterioare a D-lui Titulescu. Abia a cincea zi după ultima convorbire 
la telefon între noi şi două zile înainte de deschiderea sesiunii de la 
Geneva, a plecat la Viena și Londra. lăsând fără răspuns telegrama 
mea cifrată, pe care o primise în capitala Austriei. Din Londra a co- 
municat mai întâi ziarului „UNIVERSUL“ demisia sa şi numai ulte- 
rior |IMaiestăţii Voastre și Consiliului de Miniştri. Astfel am rămas 
fără reprezentant la Geneva şi am fost silit să fac apel la DI. Mad- 
gearu, sosit în pre-seară de la Stresa (Italia), ca să primească condu- 
cerea delegaţiei românilor de la Societatea Naţiunilor. 

A urmat apoi cunoscutul interviu, răspândit de agenţia „Reuter“ 
prin care Domnul Titulescu lua în faţa lumii întregi o atitudine nu 
numai contrară, dar direct ostilă politicii guvernului român. De sine 
se înţelege că situaţia Domnului Cădere, în urma acestui interviu, de- 
venise extrem de grea. Negocierile cu Domnul Litvinov, datorită ac- 
tivității Domnului Cădere, sprijinită cu toată căldura şi tot devota- 
mentul de reprezentanţii Franţei şi ai -Poloniei, erau chiar în ziua 
apariţiei interviului, să fie încoronate de succes. Domnul Titulescu cu- 
noştea această situaţie, încât premeditarea cu care si- a ales momentul 
cel mai prielnic, pentru zădărnicirea negocierilor prin publicarea inter- 
viului, este evidentă. 

Ascultând sfatul Maiestăţii Voastre, am observat cea mai strictă 
rezervă în faţa tuturor acestor manifestări şi abia târziu de tot am 
acceptat demisia Domnului Titulescu, oferindu-i Legaţiunea de la Lon- 
dra, cu aprobarea Maiestăţii Voastre şi punându-i în perspectivă că, 
pe lângă aprobarea Maiestăţii Voastre și aprobarea deplină a Guver- 
nului, venind în ţară va putea să ocupe Departamentul Externelor. 

Mă simțeam fericit că, după ce patru luni de zile. Domnul Titu- 
lescu refuzase să accepte, pe lângă situația privilegiată ce o avea, şi 
răspunderea efectivă a politicii noastre externe, acceptase în sfârşit 
această răspundere. 

De atunci însă, și mai ales în ultimele 48 de ore, au intervenit 
unele evenimente care au schimbat cu desăvârşire situaţia. 

Domnul Titulescu, în loc să vină în ţară, să se consulte cu Maies- 
tatea Voastră şi cu mine, asupra politicii noastre externe, s-a grăbit 
să fixeze, prin agenţii și ziare, atitudinea şi politica sa. A lăsat să 
apară, mai întâi prin „Universul“, cuprinsul telegramei sale, prin 
care îmi răspundea că primeste Ministerul de Externe, cu motivarea 
că eu aş fi acceptat punctul său de vedere în politica externă şi nu 
invers, 

Cum am trecut peste multe alte abilităţi ale Domnului Titulescu, 
am trecut cu resemnare și umor și peste această procedare, la tot cazul 
ciudată şi semnificativă, 

„ A urmat audiența Domnului Titulescu la primul-ministru al Fran- 
tei. După această audienţă, s-a revărsat o avalanșă de articole, inter- 
viuri și informaţii în presa mondială. Autenticitatea lor ca izvorâte de la 
Domnul Titulescu nu poate fi îndoielnică. Din acestea reiese: 

1. Domnul Titulescu a renuntat la sprijinul aliaţilor și la un 
iunctim, între încheierea Pactelor de Neagresiune polono-rus, franco- 
rus şi pactul nostru. 

2. Domnul Titulescu a redat Franţei şi Poloniei deplină libertate 


329 


www.dacoromanica.ro 


de acţiune, lăsând să se înţeleagă că pactul nostru e imposibil de 
semnat. 

3. Domnul Titulescu a declarat de inutil un Pact de Neagresiune 
pentru noi, rămânând pe baza Pactului Kelloga-Briand-litvinov, care 
asigurând pacea mondială, ar exclude a priori orice agresiune. (Dacă 
această teză ar fi altceva decât o arguitate dialectică, orice pact de 
neagresiune ar fi lipsit de valoare, De altcum, protocolul pentru pu- 
nerea în vigoare a Pactului Kellog-Litvinov a fost redactat la timpul 
său de D-nii Mironescu şi Gafencu și nu a avut mai aprig detractor 
decât pe Domnul Titulescu.) 

4. Domnul Titulescu a făcut obiect de critică, in- fața lumii întregi, 
formulele discutate la Geneva şi păstrate de noi sub cel mai strict 
secret. 

5. Domnul Titulescu a aruncat în discuția publică internaţionala 
cu o stăruința uimitoare chestia Basarabiei, pe care noi am reuşit cu 
mari greutaţi să o excludem de la orice discuţie. 

6. După toate acestea, Domnul Titulescu a dat instrucţii Domnului 
Cădere sa se prezinte la Geneva, spre a reua negocierii cu- Di. 
Litvinov.‘ 

7. Din Paris mi-a adresat o telegramă cât se poäte de călduroasă, 
parcă toate aceste înscenări ùle Domniei Sale nu ar fi avut loc. 

SIRE, 

Maiestatea Voastră ştie că, din partea mea, în chestia rusească, 
nu am luat nici o dispoziție de importanță principială, fără să fi 
cerut asentimentul Maiestăţii Voastre. 

Am nădăjduit chiar şi marţi, în 11 a lunii curente, când Maiestatea 
voastră a binevoit să mă primească în audienţă, că bunele gi ngbilele 
intenții ale Maiestăţii Voastre de a dezlega chestia provocată de 
Domnul Titulescu vor putea duce la o soluţie satisfăcătoare. De atunci 
încoace s-au petrecut cele înşirate mai sus (punctele 1—7). 

Pentru mine s-a creat o situaţie incompatibilă cu postul meu de 
răspundere. Incompatibilă din punct de vedere principial, în. chestia 
Pactului cu Rusia. Incompatibilă cu tactica observată ¿de mine.până 
acum în această chestiune. Incompatibilă cu disciplina pe care sunt 
dator să o asigur în Guvernul pe care-l conduc — disciplină pe care 
toate manifestările Domnului Titulescu au distrus-a cu anticipație, 
D-sa acționand în faţa lumii şi peste capul guvernului, care reprezintă 
înăuntru şi în afară autoritatea Statului român. ' 

Aceste fapte totuşi nu m-ar fi înduplecat să renunţ la “postul de 
onoare pe care îl datoresc înaltei încrederi cu care Maiestatea Voas- 
tră a binevoit să mă distingă. În interesul Țării aş fi suportat, pe 
lângă umilirite anterioare, şi ridicolul căruia tinde să 'mă.expună Dom- 
nul Titulescu. 

Manifestările sale ulterioare mi-au creat însă o situaţie nouă: 
a accepta să acopăr o guvernare în care politica: externă va fi 
condusă de Domnul Titulescu, pe baze principiale şi de tactică. dia- 
metral opuse celor mai adânci convingeri ale mele, ar însemna să 
apar în ochii opiniei publice mondiale ca un om lipsit de demnitate, 
iar înaintea conştiinţei mele proprii ca un om lipsit de omenie şi 
de onorabilitate. A acecpta ca Domnul Titulescu să se erijeze şi pe 
viitor, cu ajutorul meu şi acoperit de mine. într-un supraarbitru 
dictatoric al României, ar însemna a mă face complice la clătinarea 
temeliilor acestui Stat. care nu pot fi asigurate decât prin respectarea 
disciplinei în raporturile reciproce dintre slujitorii săi, | P 


330 


www.dacoromanica.ro 


SIRE, 


Maiestatea Voastră va îngăduj să constat că, judecând eu astfel situaţia 
şi rolul meu, nu cred că aş face un bun serviciu Tării și Maiestăţii 
Voastre dacă m-aș preta sa prezidez un Guvern în care Domnul Titu- 
lescu ar ocupa portofoliul Externelor. 

Rog pe Maiestatea Voastră ca, luând act cu Înalta Sa bunăvointă, 
de care mi-a făcut parte în atât de largă măsură şi pentru care îi 
rămân pe veci adânc recunoscător [de], consideraţiile expuse mai sus, 
să, binevoiască a-mi ridica sarcina ce mi-a încredințat-o. 

AL MAIESTAȚII VOASTRE 
prea plecat și prea supus servitor 
S.S. 
Alexandru Vaida Voevod 


Vineri, 14 oct. 1932 


644. Premite: a pune înainte (din latinul praemitto-misi-missum). 

645. Costăchescu, Nicolae, ministru în guvernele naţional-țărăniste 
din 1928—31. 

646. Mironescu, Gheorghe G. (1874—1949) (cunoscut ca Bonbon Mi- 
ronescu). De mai multe ori ministru din 1921—38 şi de două ori prim- 
ministru al guvernelor national-ţăraniste (1930—31). 

647. Mirto, Eduard v. nota 89. 

648. Madgearu, Virgil (1887—1940), fruntaş naţional-ţărănist, ministru 
în guvernele din 1928—33. Asasinat de legionari, împreună cu Nicolae 
Iorga în 1940, 

„648.A. Sovatişti: naţional-ţărănistii, participanţi la discuţiile de la 
Sovata (1932?), unde Iuliu Maniu avea reşedinţa obișnuită de vară. 

649. Campanie — legiferată într-un timp — pentru a scoate din 
concurenţă viile hibride, direct producătoare, plantate în zonele de ses, 
care, fără lucrări de întreţinere şi stropire, concurau prin produse 
minore :de vinificatie, viile altoite şi îngrijite de pe terenurile în 
pantă, terenuri nepropice culturilor agricole. 

650. Ghiocelit pe la spate: înselat, trișat. 

651. Quai d'Orsay: sediul Ministrului de Externe al Franţei. 

652. Pela (sau Pella), Vespasian V. (1897—1960), jurist, profesor uni- 
versitar, ministru plenipotenţiar român. 

653. Idem Nota 507, vol. II. 

654. Dumitrescu, Puiu, aghiotant, secretar al Palatului sub regele 
Carol al II-lea. 

655. Noaptea aduce sfat bun (în franc.). 

656. În sfârșit singuri (în franc.). utilizat de data aceasta de 
către autor cu sensul ironic, de a fi rămas singuri, fără sprijinul sau 
girul Franţei. 

657. Rădulescu, Savel, subsecretar de stat la externe în guvernele 
Maniu și Vaida din 1932—33, apoi ministru de externe liberal, în gu- 
vernul C. Angelescu și în guvernul Tătărescu 1933—36. 

658. Pauwt-Boncour, Joseph (1873—1972), om politic francez, deputat, 
ministrul muncii (1911), consilier juridic al burselor de muncă (1909—14 
și 1919—31), prim-ministru (1932—33), ministru de externe (1933 şi 
1938), delegat la Societatea Naţiunilor (1936), semnatar al Cartei Na- 
ţiunilor Unite (1946). Lipsesc date bibliografice despre Sorant [Soraut?]. 

659. A ciungări, regionalism pentru a ciungi. 

660. Versatilitate proteică:  nestatornicic, nehotărâre, instabilitate 
schimbând permanent părerile. Vezi nota 497. 


331 
www.dacoromanica.ro 


661. Referire la competiția Titulescu-Apponyi în chestiunea optan- 
ților maghiari care, adoptând cetăţenia maghiară, aveau averi rămase 
în România. 

662. Se pare că memoria îl înșeală pe autor. Virgil Madgearu a 
fost ministru de finanţe sub ultimul guvern Maniu, iar M. Popovici 
sub primele trei guverne Maniu şi în timpul guv. Vaida (1933), în 
timp ce G. Mironescu a fost ministru de finanţe sub guvernele Vaida 
din 1932. 

663. Ventura, Maria (1886—1954), actriță română, cu mare succes 
la Comedia Franceză, unde din 1919 a interpretat un mare număr de 
eroine din teatrul clasic şi modern. 

664. Sapho sau Safo (625—580 a.Chr.), poetă greacă din insula 
Lesbos, unde a condus o şcoală de poezie, îndeosebi pe teme erotice. 

Autorul o numește ca atare pe Maria Ventura, insinuând asupra 
lesbianismului acesteia. 

665. Pactul Kellog-Briand, semnat la Paris în 1928, la care a 
aderat U.R.S.S., România, Polonia, Estonia, Letonia ș.a. prevede inter- 
zicerea războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state. 

666. Mușanov: din context rezultă a fi fost prim-ministru al Bul- 
gariei. Lipsesc alte date biografice. 

667. Nu pot (în latină). 

668. Comitagii: membri ai unor organizaţii revoluţionare, luptând 
pentru libertate. Taxaţi ca atare, indeosebi bulgari din Cadrilater, în 
perioada interbelică. 

669. A outrance: exagerare, cu înverșunare, fără limită (în franc.). 

670. În vorbire directă. 

671. Criptorhidie: anomalie congenitală caracterizată prin oprirea 
unuia sau a ambelor testicule în canalul inghinal sau în cavitatea ab- 
dominală, determinând inhibarea dezvoltării testiculelor. 


672. Referire la primul-ministru Armand Călinescu. 

673. Trompa lui Eustachi, Bertolomeo (1500—74), anatomist italian; 
cavitate a urechii medii, transmițând vibraţiile date de membrana 
timpanului. 

674. Exemplificările date de autor nu pot fi reconstituite decât 
eventual prin presa timpului. 

675. Cu titlul de prietenie (în franc.). 

676. Ea lucrează pentru regele Prusiei (în franc.). Expresie cu sen- 
sul de a lucra în van sau zadarnic. 

677. Lupescu (Wolf), metresă a regelui Carol al II-lea după reve- 
nirea în ţară (1930—40); persoană influentă la Palat. 

678. „Preţiul afecțiunii“ arhaism înscris pe Cordonul Carol 7. 

679. Antonescu, Mihai (1904—1943), ministru de justiţie în guvernul 
General Ion Antonescu (1940—44), îndeplinind și roluri de viceprim- 
ministru şi ministru de externe. 

~ 680. Autorul numește ca „axofilie“ afilicrea la „Axa Roma-Berlin“. 
Se poate că acesta a debutat gălăgios la Mihai Antonescu, dar s-a 
manifestat foarte reţinut, dacă nu chiar ostil Axei, spre sfârşitul răz- 
boiului (vezi Preliminariile politico-diplomatice ale insurecției române 
din august 1944, de A. Simion. 

681. Originea pecenegă atribuită de autor familiei Bânffy este în- 
doielnică, necontrolabilă. Autorul şvab Viktor Orendi Homenau sus- 
ține originea română a numelor aristocrate ca Bánffy, Kendefy (fiul 
lui Ban, ăl lui Cândea etc.). ă 

682. Ebenburtig: de acelaşi rang, egal (în germ.), 


332 
www.dacoromanica.ro 


683. Aviticitate (avitic), derivată din strămoșesc (Nota 473) este 
utilizată în acest caz ca titlu de drept de moștenire. 

684. De al doilea rang (în latină), cu referire la mica aristocrație, 
dar utilizat şi ca gintă inferioară. 

685, Schimbând ceea ce trebuie schimbat (în latină). 

686. A se potrivi, a se înțelege, a coincide (din latinul congruo); 
prevedere legală maghiară. 

687. Vecinătate sau vecinia: condiție de dependenţă feudală a ță- 
ranilor din Muntenia, Moldova și Oltenia față de proprietarul dominant 
local. 

688, Pentru lâna caprei. Din Horaţiu: rixari de lana caprina, ceartă 
pentru un lucru fără valoare. 

689. Golescu, Iordache (Gheorghe) G. (1768—1848) şi Dinicu (Con- 
stantin) G. (1777—1830), cărturari efori şcolari. Cel din urmă a fost 
unul din fondatorii „Societăţii literare române“ (1827). 

690. Ghica, Ion (1817—97), scriitor, economist şi om politic român, 
academician, fruntaş al revoluției din 1848. De mai multe ori ministru 
şi prim-ministru. 

691. Naturală, autentică, veritabilă. 

692. Lapinii sau iepurii de vizuină, mai mici decât iepurii de câmp, 
sunt dăunători prin galeriile săpate în sol și prin prolificitate, dar în 
climatul nostru excesiv-continental nu rezistă și deci combaterea lor este 
fără obiect. Se dezvoltă în vestul Europei pe terenuri nisipoase. 

693. 1 s-a pus (în braţe) un lapin, cu sensul de a-l păcăli, a-i 
juca o farsă, 

694, Referire la dezmembrarea ţării din vara 1940. 

695. Miniştri în guvernele naţional-ţărăniste din 1928—33. 

696. Manoilă, Sabin (scris și Manuilă), fondator al Institutului Na- 
țţional de Statistică, ministru secretar de stat în guvernul Rădescu 
(1944—45). 

697. Referire tot la Mihai Popovici, ministru de finanţe în alterna- 
tivă cu V. Madgearu, M.P. fiind unchi soției autorului. 

698. Referire la Bianu, Eugen. Nota 15, volumul II. 

699. Referire la întruchiparea de țap a faunilor antici, asimilați 
ca diavoli. 

700. Hinausruckeln: a scutura afară, a zgâlţăi afară (în germ.). 

701. Gaspar, Ionel, şef de cabinet al autorului. 

702. Câutaţi femeia (în franc.). 

703. După poftă (în latină). 

704. Moderaţie, temperare, stăpânire de sine, cumpănire. 

705. Analogie cu vestimentația călugărească, ca acoperire a corpului 
şi a figurii. i 

706. Nume de război (în franc.), ca acoperire a identităţii luptă- 
torului. 

707. Manu, Dumitru, profesor la telogia greco-catolică din Cluj, 
deputat. 

708. Oncţiozitate, uzual onctuozitate: insinuare, mieroşenie. 

709. Idem nota 606, 

710, Per maga: per. D-ta (în magh.). 

711. Jakabity, Ellemer, deputat maghiar în Parlamentul României din 
1919—20. 

712. Termen pentru originea indigenă, recunoscută legal. 

713. În calitate de prim-ministru, între guvernele naţional-ţărăniste 
(1931—32). 

714. Cel care este primit, acceptat ca cetățean. 


333 
www.dacoromanica.ro 


715. Referire la sediul interbelic al Președinției Consiliului de Mi- 
niștri, de pe Calea Victoriei, cu copertină de stic'ă în formă de scoică. 

716. Peiorativ german, compus probabil din Pech (ghinion) şi 
Elend (mizerie). 

717. Vlahide, şeful protocolului la Preşedinţia Consiliului de Mi- 
niștri. 

718. Iniţiale pentru revista „Neamul Românesc“, patronată de Ni- 
colae Iorga. ; 

719. Repetări emfatice a acel6raşi idei, producând dezgust şi greață. 

720. Oarecare, la întâmplare (în latină). 

721. Kraft-Ebing, Richard (1840—1902), medic, profesor universitar 
la Viena, psihiatru celebru, cunoseut îndeosebi prin studiul anomaliilor 
sexuale. 

722. Iunian, Grigore, avocat, deputat din 1914, născut în 1882, iniţial 
ministru liberal în 1927, apoi ministru de justiţie în guvernele național- 
ţărăniste din 1928—30. 

723. Perieţeanu, Ion Grigore, ministru al lucrărilor publice în gu- 
vernul Vaida (1932). 

724. Petrecăreț, om de viaţă. 

725. Rău necesar (în latină). 

726. Localitate apropiată de Dej, neidentificată după actuala de- 
numire. 

727. Dobrescu, Demetru I. Idem nota 480. vol. II. 

728. Denumire dată Palatului Justiţiei din Bucureşti. 

728.A. În relaţiile -sociale depunerea cărţilor de vizită, cu îndoirea 
unui colț sau a unei laturi scurte, semnifică prezenţa în persoană a 
depunătorului. 

729. Cunoscută ulterior — la legiferarea de către guvernul liberal — 
drept Legea Conversiunii datoriilor agricole. 

730. Referire la filiera de influenţă asupra regelui Ferdinand: 
Ionel I.C. Brătianu — Barbu Știrbei — Regina Maria (care a funcţionat 
până la moartea, în 1927, a lui I.I.C. Brătianu şi a Regelui). Se afirmă 
că Barbu Ştirbei ar fi fost intim al reginei. 

731. Loc ridicat sau nişă într-o cameră de dormit, unde este așezat 
patul; prin extindere, patul unei femei. 

732. Paznic al organului feminin, numit cu inițiala p. (în magh.). 

733. A corecta, a indrepta soarta (situaţia materială). 

734. De la sine înţeles, tocmai de aceea. prin însuși acest lucru (în 
latină). 

735. Constantinescu, Mititză (Dumitru), ministru de finanţe în gu- 
vernele “Tătărescu (1934—35), anterior Guvernator al Băncii Naţionale. 

736. Referire la fratele autorului, Ioan Vaida. 

737. Ciachi-Gârbou, azi Gârbou, jud. Sălaj. 

738. Românizare a titlului maghiar — Szolgabir6 — pentru pretor. 


739. Autorul da Alfold ca exemplu de şes maghiar, dar denumirea 
definește o zonă de şes anumită, între Tisa şi Dunăre. 

740. Termen propriu pentru curățirea grajdurilor, utilizat de autor 
pentru desfundarea şi reprofilarea şanţurilor. 

741. Unitatea de un lapte reprezintă rezultatul unui muls la stână, 
care se împarte proporţional cu participarea — prin animale — a pro- 
prietarilor, testată prin proba de muls. Pluralul se referă la mulsurile 
succesive: lapţi. X 

742. Sinas, românizare a maghiarului csinas sau acătări. 

743. Mai rustică decât e necesar (în latina). 

743.A. Barbu, Vasile (1889—1980?) ofițer în armata austro-ungară 


334 
S www.dacoromanica.ro 


şi absolvent de. drept din Viena. Trecut în jandarmeria română ca 
maior (1918), s-a validat în organizarea gărzilor naționale din Tran- 
silvania, apoi a jandarmeriei, ajungând la gradul de general. 

744. De neîncredere, politiceşte (în germ.). 

745 Locotenent (în germ.). 

746. Prin urmare, aşadar (în latină). 

747. Thoma Ludwig (1867—1921), poet şi scriitor satiric german, 
anticlerical, Romarul „Andreas Vâst“ (1905) 

748. Azi Grojdibodu, jud. Olt. 

749. But: ţintă, scop (în franc.). Sensul dat de autor pare a fi de 
specific după ţinuturi. 

750. Menajul, hrana, îndeosebi a unei colectivităţi. 

751. Idem nota 319. 

752. De la început (în latină). 

753. Onod: Adunarea Naţională Maghiară de la Onod din 31 mai— 
22 iunie 1707, sub conducerea lui Rákóczi Francisc II, proclamând abo- 
lirea dominaţiei habsburgice. Nu avem date despre Dobriţân (De- 
breţin?). 

754. Câine este neamţul şi dacă nu are câine (în magh.), dicton de 
aversiune faţă de germanii-austrieci, cu sensul că sunt câini în sine, 
nu au nevoie de alţi câini. 

755. Banul pus în mâna mortului, pentru a plăti barcagiul Charon 
(Caron) ca să-i treacă sufletul peste râul infernului, Styx sau Atheron. 

756. Lărsarea de apă din oale este similară cu vărsarea unei „guri“ 
de ţuică: (rachiu), din pahar, în pomenirea morţilor (la pomeni, paras- 
tase). 

757. Pastorii romanilor (în latină). 

758. Idem nota 504, vol. II. 

759. Folcloriști români citați în notele 332 şi 337 vol. 1/seria 1, res- 
pectiv 411, vol. II. 

760. Diferenţiere (din maghiarul kilon: separat), 

761. În gamă minoră (moale). 

762. În gamă majoră (forte). 

763. Busch, Wilhelm, idem nota 211, vol. II. 

764. Cezar, Caius Iuliu (100—44 a. Chr.), om politic, general, scrii- 
tor şi orator roman. Iniţial în triumvirat cu Pompei şi Crassus, devi- 
ne consul în anul 60. conduce strălucit razboiul de cucerire a Galiei 
(58—51), pe care o transformă în provincie romana. Trecând Rubiconul 
declanşează războiul civil, înfrangând pe Pompei și instaurând dic- 
tatura personală. La 15 martie 44 este ucis în senat, de o conjurație 
(De bello Gallico, opera celebră a lui C.) 

765. Vercingétorix (72—46 a. Chr.), șef al coaliţiei triburilor galice, 
văsculate împotriva Romei. După un prim succes la Gergovia este 
înfrânt de Cezar în fortăreaţa Alesia, purtat în cortegiul de triumf 
al învingătorului şi executat după 6 ani de captivitate. 

766. „Sex şi caracter“ (în germ.). A se vedea alin. ultim pag. 218 
şi nota 177/seria 2, vol. I. 

767, Fericiţi dominatori (in latină). j 

768. Om realizat (format) prin el însuşi (în engl.). 

769. Împăratul ca prim funcționar al statului. 

770. Torso (de umor incisiv): noțiune neidentificată, din context re- 
zultând sensul de farsă, întorsătură. 


771. Constantinescu, Alexandru, idem nota 624 vol. IJ. 


772. Pe lângă notele din vol. II referitoare la: nr. 56 — Dissescu 
Constantin, nr. 72 — Sassu, V.P.; nr. 73 — Marzescu, Gheorghe; nr. 
335 


www.dacoromanica.ro ` 


70 — Brătianu, Vintilă și nr. 298 — Popescu Stelian, completăm cu Banu, 
C., ministru al cultelor 1922—26. 

'773. Acabit: soi, calitate, gen literar (din franc.). 

174. Catargiu, Lascăr, idem nota 252, vol. II. 

775. Referire la „curţile cu juri“ -sau juraţi, care adeseori judecau 
după impresii subiective. 

776. Fondul Oficiului de Propagandă (iniţiale). 


www.dacoromanica.ro 


INDICE DE NUME 


A 


Alecsandri, Vasile 137, 147, 168, 
173, 319, 320 

Alexandru I, rege jugosl. 214, 257, 
304 

Alexandrescu, Grigore 106 

Alexianu 217 

Alfius 318 

Anda, redact. 200, 205 

Andrassy, Gyula jun., conte 316 

Andrassy, Gyula sen., conte 152, 
176, 177, 188, 197, 316, 322 

Andrei, Petre 259 

Angelescu, Constantin 20, 29, 298, 
331 

Anghelescu (Angelescu), Costică 245 

Antonescu, Ion, mareșal 23, 24, 56, 
127, 262, 299, 302, 327, 332 

Antonescu, Mihai (Ică) 262, 332 

Antonescu, Victor 47, 100, 102, 106, 
121, 127, 211, 213, 219 

Apâthy Ştefan 12 

Apponyi Albert 47, 100, 102, 176, 
191, 194, 198, 205, 206, 251, 302 

Argeşeanu, Gheorghe 326 

Argetoianu, Constantin 22, 97, 221, 
299, 326 

Ariadna, mitol. 165, 318 

Aricescu, Constantin D. 77, 309 

Arion, C. C. 18, 297 

Arion, Mișu 236, 254 

Arion, Virgil 18, 298 

Artaxerxes 300 


22 — Memorii, vol, II 


Arz 300 

Asquith, Herbert Henry 37, 65, 132, 
301 

Atatürk, Mustafa Kemal 64, 306 

Averescu, Alexandru 9, 10, 15, 16, 
21, 22, 23, 24, 25, 26, 32, 39, 57, 
73, 75, 83, 96, 135, 136, 220, 221, 
223, 270, 281, 295, 299, 301, 315 

„Avram Iancu“, societ. 144, 145, 
146 


B 


Babe;, Vichentie 291 

Balfour, Arthur James 51, 53, 66, 
133, 225, 303 

Balş, Iorgu P., 77, 266 

Baltes 322 

Ban-Banfiy (orig. familiei) 332 

Banu, C, 293, 335 


Barbu, Vasile, maior-g-ral 281, 283» 
284, 334 


Barcianu, Daniil P., 163, 318 

Bardolf, colonel 174, 175, 320 

Barițiu, George 168, 319 

Barthou, Louis 55, 122, 126, 213, 
214, 304 

Bathiânyi Lajos, conte 176, 320 

Bartok Bela 172, 289 

Bălan, Nicolae, mitrop. de Sib. 35, 
124, 137, 301 

Bălcescu, Nicolae 137 


"Băluţă, 50 


337 


www.dacoromanica.ro 


Banuţ, P. Aurel 10, 295 
Bărnuţiu, Simion 168, 291, 319 
Bârseanu, Andrei 319 

Bánffy (familia) 176, 264, 332 


Bădecker, autor ghiduri turist. 129 
Beauharnais, viconte 315 


Beck, baron 175 

Beldiman, Alexandru 18 

Berchtold, Leopold, graf von, 135, 
313 

Berger, 41 

Beneš, Edvard 69, 90, 92, 93, 121, 
244, 307 

Bernâth, tipografie, 12 

Bernhardt, Sarah, 152 

Berthelot, Philippe, 48—53, 55, 119, 
122, 126, 213, 225, 302 

Beteg, Imre 198 

Bethlen, 176 

Bethmann-Hollweg, Theobald von 
175, 320 

Bianu, Cornel 242 RI 

Bianu, Eugen 12, 268, 269, 296, 333 

Bibescu, Anton, prinţ 33, 34, 37, 
38, 128 

Bihari 153, 289 

Binder 172 

Bismarck, Otto, prinț von 131, 188, 
199, 226, 302, 309 

Blank, bancă, 26 

Blank, Aristide 48, 94, 101, 302 

Blum, Leon 115, 120, 313 

Blumenfeld („Scrutator') 276 

Bob, colonel 44 

Bocu, Sever 50, 94, 95, 219, 230, 
303 

Bosr 208 

Boerescu 37, 57, 64, 70. 128, 132, 
138, 304, 307 

Boilă, Lia, (căsăt. I.upaș) 298 

Boilă, Romulus 273 

Bolintineanu, Dimitrie 137, 168, 319 

Bontescu, Victor 21, 24, 25, 298 

Borcea, Ion 26, 36, 299 


Borgia (fumilia) 61, 216, 305 


338 


Boris, rege 252, 253 

Borteş, foto 214 

Bouillon, Franklin 115, 119, 303 
Bowie, capelan (chaplain) 58, 134 


Boyle, colonel canad. 223, 224 
Bragadiru 31, 32, 300 


Branişte, Valeriu 9, 75, 143, 146, 
147, 152, 295, 316 

Brătășanu, Paul-Mircea 94, 95, 311 

Brătianu, Bébé 106, 108, 109, 230, 
326 

Brătianu, Eliza (Elisa) 76, 131, 231, 
232, 271 

Brătianu (familia) 28 

Brătianu, Ion C. 137, 168, 267, 294, 
309 

Brătianu, Ion I., C. 5, 10, 15, 16, 
17, 18, 21, 24, 25, 27, 30, 36, 39, 
47, 48, 51, 52, 56, 57, 6l, 70, 72, 
76, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 86, 87, 
88, 89, 90, 91, 92, 95, 96, 97, 98, 
99, 100, 101, 105—114, 119, 121, 
122, 123, 125, 135, 151, 174, 200, 
209, 210, 212, 213, 216, 217, 219, 
222, 224—233, 270, 271, 277, 293, 
294, 295, 296, 297, 298, 299, 306, 
309, 310, 324, 325, 326, 334 

Brătianu, Sabina şi Pia (surori, cu 
Ion I. C.) 232 

Brătianu, Vintilă 1. C. 20, 227, 298, 
325 . 

Brediceanu, Caius 56, 73, 75, 89, 
99, 102, 119, 201, 202, 238, 393, 
304 

Brediceanu, Tiberiu 153, 289, 317 

Brian, Frederica 154 

Briand, Aristide 76, 211, 213, 225, 
231, 232, 309 

Brissot 312 

Brosch. colonel austr. 174, 175, 198, 
320 

Brote, Eugen 143, 158, 159, 168, 218, 
315 

Bucșanu 37 


Bujor, Paui 22, 25, 26, 29, 299 


www.dacoromanica.ro 


Bunea, (Augustin?) 152, 174, 320 

Burdea 35 

Bure 95 

Burg, Kornel 125 SEI 

Burjân, Stephan, graf von Rajecz 
176, 321 

Busch, Wilhelm 65, 290, 306, 335 

Buzdugan, Ilon 238, 327 


(0 


Cambon 81 

Cancicov, Mircea 228, 326 

Cantacuzino, Alexandrina (Didina) 
56, 149, 273, 274, 304 

Cantacuzino, Ion C. 75, 308 

Cantacuzino, Gogu 162, 164, 218 

Cantacuzino, G. C. (Gogu) 318 

Cantacuzino, Grigore (Nababul) 18, 
79, 166, 217 

Cantacuzino, Grigore junior, 149 

Canterbury, arhiepiscop de 58, 59 

Capsa, locoten. 39 

Caracostea 72 

Caragiale, Ion Luca 28, 77 

Carol I, rege 30, 43, 78, 110, 111, 
113, 125, 131, 160, 161, 165, 166, 
168, 173, 200, 212, 218, 262 

Carol I, „cordon" 332 

Carol II, prinț, rege 6, 14, 16, 31, 
38, 39, 40, 41, 42, 43, 45, 46, 53, 
124, 223, 239, 240, 243, 250, 252, 
257, 260, 262, 270, 327 

Carol IV, împăr. austr. 176, 298, 
320 

Carp, Petre P. 18, :78, 79, 151, 165, 
„166, 217, 228, 297, 310, 326 

Catargiu, Lascăr 78, 164, 165, 168, 
218, 309, 335 

Catilina, Lucius Sergius 200, 322 

Cădere, Victor 33, 34, 234, 235, 237, 
238, 243, 258, 260, 262, 300, 328, 

„329, 330 

Călinescu, Armand 136, 256, 336, 
327, 332 


Cămărăşescu, Ion 22, 28, 220, 299 

Câmpian, preot 218 

Cândea-Kendefi (familia) 332 

Cecil of Chelwood, Edgar, viconte 
62, 305 

Ceres, zeiță 289 

Černoch 181 

Cesianu 238 

Cezar, Caius Iulius 290, 335 

Chamberlain, Houston Stewart 91, 
128, 131, 310 

Charon, mitol. greacă 335 

Cheradam, Raoul 107, 199 

Chevalier, Gabriel 45, 157, 302 

Churchill, Winston 64, 133 

Cicerin, Gheorghi Vasilievici 64, 
81, 97, 98, 240, 306 

Cingria 87, 89, 103 

Ciocan, Ion 194, 322 

Ciotori, N. D. 50, 58, 134, 240, 303 

Ciurcu, N. Sterie 20, 217, 298 

Clemence-Rose 67, 69, 102, 103, 128 

Clemenceau, George 6, 50, 51, 52, 
53, 54, 57, 61, 98, 108, 115, 122, 
126, 133, 207, 210, 213, 216, 225, 
230, 233, 303, 312 

Coandă, . Constantin C. g-ral, 26, 
51, 64, 96, 122, 209, 299 

Cocea. N. D. 16, 30, 39, 221 

Codreanu, Corneliu Zelea (Zelinski) 
76, 250, 309, 324, 327 

Codreanu, Ion Zelea 29 

Colceriu, Victor 145, 146, 147 

Coltor, Ioan 28, 73, 100, 126, 300 

Combes, Emile 107, 312 

Comşa, familia 139 

Comşa, Nicolae 143, 315 

Condecscu, Nicolae 41, 46, 301 

Constantinescu, Alexandru „P“ 231, 
293, 326, 335 

Constantinescu-lași, Petre 78, 309 

Constantinescu, Mitiţă „(Mitititză) 
280, 334 

Constantinide, Noti 55, 100, 304 

Corneille, Pierre 317 


339 


www.dacoromanica.ro 


Cosma, Lucia 75 

Cosma, Partenie 161, 291, 318 

Costa 216 _ 

Costăchescu, Nicolae 241, 261, 331 

Coşbuc, George, 11, 137 

Cozens-Hardy, H. V. 57, 72, 127, 
304 

Crainic, Nichifor 131, 132, 315 

Crassus 335 

Crăiniceanu, colonel 112 

Creangă, Ion 81 

Creţeanu, Gheorghe (Kretzeanu) 
236, 262, 263, 327 

Cristea, Nicolae (Miron) 13, 31, 152, 
174, 286, 287, 295, 300, 320, 326 

Cristescu, Eugen 270 

Cristescu „Plăpumarul“, Gheorghe 
29, 77, 300 

Crișan, Gheorghe (Ghiţă) 55, 100, 
102, 119, 242, 304 

Csiky, pleban 59 

Csotek, Sofia 

Curtius, Marcus 16 

Curzon, George Nathaniel, lord 61, 
63, 132, 135 

Cuza, Alexandru C. 19, 27, 298, 
299 

Cuza, Alexandru lon (Vodă) 168, 
298, 309, 319 

Cviic 89 

Cyrus cel Tânăr 300 

Czernin, Otookar 63, 305 


D 


D'Annuzio, Cabriele 317 

Dan, Pompiliu (Pompi) 144, 145, 
146 

Daşcovici, Nicolae 38, 301 

Davila 30 

Dăianu, Elie 112, 312 

Dănilă, ispravnic 283 

Déak Francisc 188, 322 

Degenield, contesă 175 


340 


www.dacoromanica.ro 


De Labit, g-ral franc. 73, 232 
De Monts, conte 180, 321 
Demostene 116 


Derussi, Gheorghe 106, 312 
Diaconovich (Diaconovici), Corneliu 


143, 316 
Diamandy 33 
Diel, Ch. 266 
Diener, Dénes Iosif 177 
Dima, Gheorghe 153, 317 i 
Dionisie, arhimandr., stareţ 18 
Dionisie, qnitropol. primat 34 
Disescu (Dissescu), Constantin G. 
18, 293, 297, 335 
Djuvara, Mircea 98, 312 


Dreyfus, consul rom. 88, 209, 310 
Dobre, Nicolae (Ion) 315 


Dobrescu, Demetru I. 172, 277, 319, 
334 

Dobrogeanu-Gherea, Constantin 39, 

; 173, 29Y 

Docan 70 

Domăşneanu 33 

Dreyfus, consul rom. 88, 209, 310 

Duca, Gheorghe I 227 230, 231, 253, 
258, 325 

Dumas, Alexandru-fiul 152, 317 

Dumitrescu, g-ral 284 

Dumitrescu, Puiu, aghiot. 245, 246, 
247, 331 

Dumbravă, Bucura (Fani Seculici) 
131, 335 

Dusa (Duse), Eleonora 152, 317 


E 


Eduard VII, rege engl. 175 

Eisenmann 83, 107 

Eitner Zsigmond 203, 205 

Eminescu, Mihail 11, 39, 166, 168, 
172 

Erdély, Ioan (Iani) 177, 321 

Esterhăzi (fam.) 177, 310 


Esterhăzi Moricz, grof 321 
Eustache  (Eustachi), Bartolomeo 
(trompa lui) 257 


F 


Farkas Pál (Wolf) 176 

Favre (Fabre, Tavre?) 114, 115, 117, 
118, 313 

Fayure (frații) 94 

Ferdinand Ï, rege 6, 13, 15, 16, 26, 
30, 32, 41, 96, 97, 98, 113, 220, 
221, 222, 226, 228, 233, 280, 296, 
334 

Ferencz Jozef 58 

Ficheux, Robert 310 

Filipescu, Nicolae 18, 79, 113, 135, 
149, 150, 151, 175, 298, 310 

Fischbein (Bratifisch?) 155 

Fischer, H. 132 

Fitzmaurice, Edmond 
“baron 102; 312 

de Flers, Robert 48, 99, 122, 212, 
302 

Flondor, Iancu 63, 305 

Florescu, Jean Th. 97, 311 

Flueraș, Ion 29, 300 

Foch, Ferdinand, mareş., 5 

Fontenai 73 

Fouché, Joseph, duce de Ortante 
125, 314 

Földes I. 186 

France, Anatole 157 

Francisc I, împăr. austr. 325 

Francisc II, împăr. austr. 124 

Francisc Ferdinand, prinț moştenit. 
135, 174, 175, 185, 198, 200, 207 

Francisc Iosif, împăr. austr. 69, 
145, 175, 188, 198, 207, 292, 308, 
317 

Franco, Francisco 170 

Frâncu, Amos 12, 161, 296 

Fregoli, Leopoldo 125, 313 

Frențiu, Valeriu Traian 28, 124, 
300 


George, 


Freud, Sigmund 45, 302 
Friederich cel Mare 128 
Funder 125, 313. 


G . 


Gabor (din Voila) 87 

Gafencu, Grigore 235, 236, 237, 238, 
940, 241, 244, 245, 258, 260, 262, 
326, 328, 329, 330 

Galvehowschi 218 

Gaspar, Ionel (Bandi) 270, 283, 333 

Gaster Moses 60, 134, 304 

Germany 71 

Ghenadie, mitropol. 18 

Gheorghiade (S) 131 


“Gheorghian 31, 32 


Ghica, Dimitrie 234, 236 

Ghica, Ion Gr. G. 78, 267, 309, 333 

Ghica, monsenior 135 

Ghica, prinţ 38, 42 

Gibbons, Robert Adams 104, 105, 
106 

Gigurtu, Ion 280, 315 

Girondini 312 

Givulescu 37 

Gobineau, Joseph Axthur, 
de 91, 107, 131, 311 

Goethe, Johann Wolfgang 38, 128, 
150, 154, 157, 275, 290, 311 

Goga, Eugen (Jeni) 37 

Goga, Hortensia (Tani) (n. Cosma) 
74, 75, 127, 308 

Goga, Octavian 5, 9, 10, 13, 19, 20, 
21, 24, 25, 26, 30, 37, 50, 75, 94, 
95, 96, 97, 111, 124, 218, 219, 220, 
221, 224, 230, 295, 298, 301, 315, 
318 

Goghi 153 

Goldiş, Vasile, 13, 26, 110, 177, 180, 
181, 186, 192, 201, 202, 225, 296, 
299 

Goldstein 300 

Golescu, frații Iordache (Gheorghe) 

şi Dinicu (Constantin) 267, 333 


conte 


341 


www.dacoromanica.ro 


Goya, Francescg Jose de y Lucentes 
138 

Grabski 86, 121 - 

Grădişteanu, Ionaş (Cerceluş) 18. 
79, 298 

Grăffer, Rudolph, editor 316 

Greceanu, Dumitru 300 

Greco El (Domenikos Theutokgpu- 
los) 138 

Grigorie, patriarh Țarigrad, 34 

Grieg, Eduard 318 

Groza, Petre 37, 295, 301 

Giinther, Hans 131, 294, 315 

Györffy, d-şoară 49, 213 

Gyârffy Gyula 188, 189, 190, 181, 
192, 193, 195 


H 


Habsburgi, dinastie 48, 150, 169, 
175, 182, 212, 288 
Hardinge, Charles, baron de 
Penshurst 64, 65, 67, 68, 132, 306, 
307 
Haţieganu, Emil 11, 12, 13 
Hatvâni (Deutsch) 176 
Hatvâny Emeric (Imre) 190, 191, 
322 
“Heine, Heinrich 128, 154, 317 
Herriot, Edouard 234, 236, 238, 243, 
244, 248, 249, 253, 262, 290, 326 
Herve, Gustave 108, 312 
Herz, mare rabin 60 
Hitler, Adolf 128, 170 
. Hirscher 59 > 
Hock, abate 186 
Hodza, Milan 90, 174, 175, 176, 177, 
180, 186, 207, 311 
Hohenberg, ducesă de 208 
Hohenzollern, dinastie 298 
Hoios, conte 186, 322 
Hold, baron 176 
Holländer 187 
Honigmann 94 
Hoover, Herbert Clark 51, 133, 303 


342 


Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus)” 
313, 333 

Hossu, Iuliu, episcop 13, 214, 296 

Huard, 119 

Hugo, Victor 317 

Huniade, familie 169 


I 


Iacobini 312 : 

Tancu, Avram 12, 168, 190, 191, 
322 

Ibsen, Henrik 152, 317, 318 

Ignatie, episc. Arad 35 

Tlie Sft. (Jupiter Ionas, Joie) 289 

Iliescu, g-ral (Turtucaia) 108, 109, 

114 

Imbroane, Avram 56, 75, 304 

Imperiali 73, 126 

Inculeţ, Jon 220, 325 

Ioanițescu, D. R. 268 

Ionescu, Take (Dumitru) 15, 16, 17, 
18, 21, 28, 50, 57, 78, 79, 80, 83, 
93, 94, 95, 96, 97, 113, 121, 135, 
151, 166, 174, 209, 210, 233, 217, 
218, 219, 220, 228, 229, 230, 296, 
297, 299, 312, 324, 325, 326 

Iorga, Nicolae 17, 18, 19, 23, 24, 
26, 27, 28, 29, 30, 31, 35, 38, 41, 

"49, 44, 45, 80, 123, 151, 217, 219, 
220, 224, 234, 243, 251, 274, 275, 
278, 293, 298, 331, 333 

Iosif II, împăr. austr. 182, 325 

Iosif de Habsburg, arhiduce 6, 20, 
175, 180, 181; 186, 298, 320, 321 

Josif, Sit. biserică 299 

Iosefina (Marie  Josephe Tascher 
' de La Pagerie) împărăteasă, 140, 
232, 315 

Irina, împărăteasă, 266 

Isac, Emil 98, 312 

Isopescu — Grecul, D. Eusebiu 
Constantin 49, 50, 303 

Iudenici, Nikolai Nikolaevici 61, 
305 


www.dacoromanica.ro 


Iunian, Grigore 131, 268, 275, 276. 
278, 293, 334 

Iustinian, împărat -289 | 

Ivan, Nicolae, episcop 214 

Ivanovici, Iosif 153, 317 


3 


Jakabfiy Elemér 274, 333 

Jancsó Benedek 218, 324 

Jászi Oskár 12, 177, 296 

Jaurés, Jean 107, 312 

Jeleriu, Ilie 281 

Jezsenszky, Alexandru 199 

Joffre, Joseph 108 

Jósika Samuel sen..şi jun;, baroni, 
170, 319 . 

Jumanca, losif 29, 300 , 

Justh Gyula (Iuliu): 196, 202, 203, 
323 


K 


Kadisch 200 

Kamerer (Camerer) 48, 119 

Kant, Immanuel 150, 275, 290, 3ł1 

Karâcsonyi 208 

Károly Mihály 12, 20, 177, 186, 187, 
296 

Kaunitz, Wenzel Anton 226, 325 

Keller, Gottfried 154 

Kellog — Briand = Litvinov (pact) 
309, 328, 330, 332 

Khuen Hedervâry, conte 174, 320 

Király Păâl-ne (stradă) 194 

Klein, Franz 172, 

Kogălniceanu, Mihail.78, 168, 267 

Kolceak, Alexandru Vasilievici, 
amiral 61, 305 

Kornilov, Lavr (Gheorghievici, geral 
61, 309 i 

Kossuth, Lajos (Ludovic) 191, 288, 
322 

Köcze 153, 289. 

Kraft-Ebing; Richard 275, 334 

Knall, Gottfried 44 

Krainik, Nichifọr (N. Dobre) 131. 


Kramář, Karel 89, 90, 91, 121, 175, 
320 

Kristoffy Jozsef 174, 218, 320 

Kun Béla 16, 49, 59, 73, 186, 215, 
223, 230, 231, 314 


L. 


Lacour, Gayet 214 

Lahcvary, secr. de legație 87 

Lahovary (ucis duel, N. Filipescu) 
79 

Lahovary, Ion 18, 298 

Lakatos 196 ` | 

Lambrino, Zizi (Sisi) 6, 16, 38, 39, 
46, 224 

Lammasch, Heinrich 176, 321 

Lapedatu, Alexandru 82, 83, 114 

Laurian 217 

Lazăr, Aurel 13, 177, 296 

Lazăr, Gheorghe 168, 319 

L.ăutaru, Barbu 153 

Leaper 132 

Le Bon, Gustave 172, 214, 319 

Lehmann, editură 131, 

Lenclos, Ninon de 30, 300 

Lenin, Vladimir Ilici 73, 231 

Leopold II, împăr. austr. 325 

Lesseps, Ferdinand, viconte 69, 
308 | 

Liliencron, Detlev, von 128, 314 

List (Liszt), Franz 62, 305 

Litvinov, Maksim Maksimovici 235, 
237, 238, 239, 243, 248, 249, 250, 
300, 302, 328, 329, 330 

Lloyd George, David, conte 6, 81, 
52, 53, 54, 56, 64, 65, 69, 71, 81, 
82, .92, 126, 127, 132, 133, 207, 
225, 230, 233, 240, 285, 303, 306 

Lombroso, Cesar: 226, 325 

Lord Mayor (primar) 137 

Low, Andrew-Bonar 65, 66, 68, 133, 
306, 307 

Lucaciu, Vasile 13, 36, 50, 81, 9%, 
111, 158, 228, 262, 291, 296, 318 


343 


www.dacoromanica.ro 


Ludoșanu, Vasilică 51, 126 

Ludovic XIII si XIV, regi fr. 226, 
325 

Ludwig III, rege al Bavariei 324 

Ludwig, Emil 57, 304 

Lueger, Carol 135, 174, 200, 320 

Lugoșşianu (Lugojanu), Ion 73, 237, 
256, 308, 327 

Lukâcs László 174, 320 

Lupaşcu (n. Verzea) 114 

Lupescu, (Wolf) D-na 251, 262, 332 

Lupu, D-şoara 133 

Lupu, Nicolae 16, 28, 30, 31, 32, 
69, 114, 179, 220, 293, 307 


M 


Macavei, Andrei 314 

Machbeth, personaj 301 

Machiavelli, Niccolo 125, 314 

Mackensen, August von 15, 16, 50, 

+ 94 

Madge 33, 34, 53, 74, 125, 132 

Madgearu, Virgil 131, 242, 246, 259, 
261, 268, 269, 276, 277, 280, 293, 
329, 331, 332, 333 

Maier, I. 154 

Maior (Maiorescu), 
267, 309 

Maior, Petru 43, 168, 169, 291, 302 

Maiorescu, Titu 18, 25, 37, 78, 79, 
168, 217, 229, 297, 310, 326 

Mandy (fato) 43 

Mangra, Vasile 36, 146, 163, 218, 
316 

Maniu, Iuliu 5, 6, 9, 10, 11, 12, 
13, 19, 20, 21, 23, 25, 26, 27, 28, 
74, 96, 97, 98, 114, 123, 142, 143, 
144, 146, 147, 148, 149, 151, 152, 
154, 156, 157, 174, 194, 195, 197, 201, 
202, 204, 205, 213, 224, 225, 232, 
237, 239, 240, 241, 242, 243, 247, 
249, 250, 251, 257, 259, 260, 261, 
262, 268, 269, 271, 273, 276, 279, 
284, 286, 291, 295, 298, 300, 301, 


Ioan 78, 168, 


344 


303, 304, 308,- 
332 

Manoilă, Sabin 268, 333 

Manoilescu, g-ral 269 ~ 

Manu, Dumitru 272, 333 

Manuilovics 194 

Marghiloman, Alexandru 15, 16, 
18, 36, 38, 50, 80, 93, 94, 96, 97, 
112, 113, 151, 175, 217, 225, 228, 
296, 297, 302, 311 

Margoline, conte 61 

Maria, regină (principesă de 
Edinburg) 15, 16, 30, 31, 40, 9%, 

| 125, 233, 280, 334 

Maria, Sfta. 189, 304 

Maria, Theresia, împărăteasă 182, 
226, 325 

Marinescu, Gavrilă 239, 257, 259, 
327 

Marioara, principesă 125 

Markos 205 

Marrini 144, 316 

Martonne, Emmanuel de 82, 230 

Marx, Karl 107 

Masaryk, Thomáš Garrigue 69, 90, 
92, 93, 121, 307, 320 

Matei 287 

Mavrocordat 230 

Mazarin (i), Jules 226, 325 

Mârki€, Jašo 197 

Mârzescu, George G. 20, 70, 222, 
293, 298, 335 

Mehes 201 

Merry de Val, cardinal 135 

Meštrović, Ivan 103, 138, 141 

Metternich-Winnenbitrg, Klemens, 
prinţ Wenzel von 170, 200, 323, 
325 

Micu-Clain, Ioan Inocenţiu 43, 301 

Mihai, prinț moştenitor 247 

Mihalache, Ion 22, 25, 237, 239, 
240, 241, 242, 243, 246, 247, 250, 
257, 261, 268, 269, 272, 273, 276, 
285, 299, 327 

Mihalache, Nicolina 273 


326, 327, 331, 


www.dacoromanica.ro 


Mihali, Teodor (Toderaş) 12, 112. 
151, 166, 174, 177, 178, 179,_201, 
202, 203, 277, 291, 295 

Mihali, Victor, mitropolit 36, 160, 
301 

Mihali, familia 311 

Mille, Constantin 18, 200, 298, 323 

Millerand, Alexandre 51, 60, 126, 
303 

Mironescu, Gheorghe 241, 251, 254, 
259, 278, 295, 301, 308, 312, 326, 
330, 331, 332 ` 

Mirto, Eduard 26, 241, 242, 245, 
246, 261, 271, 273, 299, 331 

Mișu, Nicolae 33, 34, 75, 88, 89, 
106, 121, 127, 133, 219, 230 

Mithras, mitol. 167, 318 

Mitsui 103 

Mocioni, Alexandru 152, 158, 159, 
161, 316 

„ Mocioni, familia 264, 316 

Moga, Vasile, episcop 170, 319 

Moldovân, Gergely (Grigore) 142, 
315 

Moldovan, Ionică 12, 295 

Montiong 125, 313 

Morano (Miiller), Adela 39, 301 

Morar 50 3 

Moroianu, George 73, 74, 94, 102, 
308 d 

Morţun, Vasile G. 18,,77, 297. 

Moscovici, Ilie 29, 77, 300 

Moţa, loan sen. 143, 315 

Mureşianu, Aurel 161, 318 

Mureșianu, Iacob 153, 289, 317 

Murillo, Bartolome Esteban 138 

Musceleanu 31, 32 

Musitski 194 

Muşanov 252, 253, 332 

Müller, Coloman 78, 309 

Müller Fr. 154 ` 

Musset, Alfred de 317 

Mytilineys (Mitilineu) M. I. 70, 
308. ;. ; 


N 


Nagy György 197 

Napoleon I Bonaparte, impăr. 170, 
232, 315, 325 

Napoleon III, împăr. 43, 168, 302 

Naumann, Henric 257 

Negruzzi, Iacob 326 

Negulescu, Paul 271 

Nemeș, conți 264 

Nenişor 238 

Netzhammer, monsenior 18 

Nicolae, ' pring 46 

Nicholson 57, 132 

Niemerawer, rabin 277, 278 

Nietzsche, Friedrich %1, 107, 128, 
290, 311 

Nike de la Samotrake 98 

Niţescu, Voicu 34, 110, 119, 138, 
179, 300 

Nitti, Francesco 54, 57, 73, 122, 126, 
213, 215, 303, 315 

Noailles, Anne Elisabeth, contesă 
(n. Brâncoveanu) 76, 232, 309 

Nordclife, lord 92 


o 


O'Gardy 82 
Onea 12 
Orendi, Homenau, Victor 332 


Orlando, Vittorio Emanuele 215, 
324 

Osman, Nuri Pașa (Al Gazi) 160, 
318 


Oteteleșeanu 22, 299 
Otto de Bavaria 318 


P 


Paderewski, Ignacy 62, 63, 305 
Paléologue, Maurice 55, 122, 304 
Pálfy Gyula 188 

Pallas Athena, mitol. 78 
Pantazi, c-dor 87 


345 


www.dacoromanica.ro 


Papa (Roma) 137 

Pašić, Nikola 17, 83, 87, 95, 121, 
310 

Paul-Boncourt, Joseph 249, 253, 331 

de Pattere 176 

Pavelescu 259 

Payot, editură 177, 226 

Peer Gynt (person. basm) 167, 318 

Pelivan, Ion 46, 127, 302 

Pella, Vespasian V. 244, 328, 331 

Perieţeanu, Ion Grigore 275, 334 

Pertinax (marchiz de Geraud) 99 

Peter, p-ţă Viena 317 

Petlioura, Simon Vasilievici 90 

Petrescu, Cegar 77, 309 

Petrescu, Comnen 98, 99, 312 

Petrescu, Mircea 218 

„Petru Maior“, societ. 152 

Pherekyde (S), Mihai 24, 52, 71, 
106, 222, 230, 299, 308 

Philodor 71 

Pichon, Stephen 210, 225, 324 

Pillat, Ion (Ionel) şi Ioana 76, 100, 
119, 231, 232, 309, 326 

Pinaud, René 83 ,84, 106, 107, 253 

Pocol 33, 280 

Poincaré, Raymond 122, 212, 226, 
324 

Poklevsky, 228 

Polidor, mitol. 299 

Polimnester, mitol. 299 

Politis, Nikolas Sokrates 89, 121, 
313 

Polzer, Graf von Hudiiz 176, 321 

Pompei (Cneius Pompeius Magnus) 
335 


Pongrácz 153, 289 

Pop (D-na) 56 

Pop, Gheorghe (Ghiţă) 98, 312 

Pop ge Băsești, Gheorghe (badea) 
178, 291 “ 

Pop-Cicio, Ştefan 6, 13, 30, 46, 70, 
110, 151, 177, 179,: 180, 194, 195, 
201, 222, 240, 244, 296 


346 


Pop-Florentin (Florahtin) Ioan 153, 
317 


Popa, colonel 33 

Popa, Traian, col. 284 : 

Popea, Elena 138, 315 ' 

Popea, Ion 172, 319 

Popescu, Sică, g-ral 327 

Fopescu, Stelian 97, 243, 253, 254, 
293, 312 

Popović 84 

Popovici, Aurel C. (Dipsi) 11, 18, 
79, 102, 109, 110, 142, 147, 149, 
150, 151, 173, 174, 199, 295 

Popovici, Dumitrache 244, 256, 257, 
283, 286 

Popovici, Gheorghe 204, 205 

Popovici, Lazăr 145, 146, 147, 163 

Popovici, Mihai 37, 228, 237, 242, 
-261, 268, 269, 270, 276, 277, 286, 
325, 332, 333 

Popovici, Nicolae 153, 172, 317 

Popovici, Victorine, (n. Eftimiu) 
244 ` 

Poruinbaru, Emanoil M. 230, 326 

Porumbescu, Ciprian 153, 317 

Poruțiu, Dora (n. Bianu) J2, 296, 
308 

Poruțiu, Petre 75, 308 

Potârcă, Virgil 131, 278, 279, 315 

Poulopoulos 131 ` 

Prezan, Constantin, mareșal (şi 
D-na) 23, 24, 299, 312 

Priam, mitol. 299 

Puaux, Gabriel 236, 249, 327 


R 


Racine, Jean 317 

Racoți, A. 13 

Racoviţă, Emil George 310 
Radovici, Alexandru 18, 77, 297 
Radu, Demetru 26, 124, 299 ' 
Rakovszky, Ştefan 78, 191, 206, 322 
Ranke, Leopold von 112, 313 


www.dacoromanica.ro 


Raţiu, Ioan 158, 160, 163, 291, 318 

Rădescu, Nicolae g-ral 312 

Răducanu, Ion 26, 276, 299 

Rădulescu, Savel 249, 252, 253, 331 

Rășcanu, Ioan g-ral 23, 28, 31, 220, 
299 

Rákoczi 169, 288 

Rákoczi, Francisc II 187,322, 333 

Ráth Endre 203, 204, 205 

Reine (med. col.) 42 

Renner, Karl (Rudolf Springer) 50, 
151, 303 

Richelieu, Armand Jean, Du Ples- 
sis de 87, 226, 325 

- Rilke, Rainer Maria 128, 314 

Robespièrre, Maximilian de 139 

Rochau, Ludwig von 309 

Roesler, Robert 316 

Roosevelt, Franklin Delano 170: 

Rosetti, Constantin A. R. 37, 319 

Rossi, Luigi uditore 135, 315 

Rosvan 78 

Roth, Hans Otto 37, 274, 301 

Roth, Stephan Ludwig 301 

Rousseau, Jean Jaques 78, 99, 107, 
147, 310 ai 

Rozwadovski, Tadeus g-ral 63, 305 

Rubinstein 305 

Rudolf, prinţ moştenit. 155, 317 

Rupprecht, prinț de Wittelsbach 
(de Bavaria) 212, 324 

Rusu-Şirianu, Ion 158, 218, 318 

Ribezahl, personaj de basm, 167, 
318 


S 


Sacher, restaurant 323 

Safrano, Lenica (Elena) 192, 205 

Saftu, Vasile protopop Braşov 35, 
301 $ 

Saint-Aulaire, Charles conte de 25, 
64, 65, 123, 132, 306 

Salamon 153, 289 


Salazar, Antonio de Oliveira 170 

Salust (Caius Sallustius Crispus) 
200; 322 

Sanino 215 

Sapieha, Eustachy Kajetan, prinț 
62, 63, 305 

Sappho (Safo) 251, 332 

Sardou, Victorien 99, 312 

Sassu, V. P. 20, 292, 298, 335 

Sauer, Emil 62, 305 

Savu, C. (Savu Eugen?) 19, 298 

Sazanov 226 

Sârbu, Ion (Niţă, Ravaşol) 56, 75, 
304 

Schiller, Friedrich 154 

Sthorr, rabin 277, 278 

Schönborn, conte 213 

Schwab, cpt. 71 

Schwarzenberg 177 

Scialoja, Vittorio 60, 61, 71, 216, 
304, 324 

Scurtopoulos (Lupiso) 131 ` 

Seba, I. 242, 243 

Seletzki 239, 327 

Sembek, conte 234 

Seton-Watson, Robert Wiliam 
(Scotus Viator) 69, 92, 168, 206, 
308 

Silaşi, Grigore 142 

Simion, A. 332 

Singer, dir. ziar 205 

Slavici, Ion 158, 218, 318 ` 

Smodlaka 87, 89, 103 

Soare. 275 

Somogi 205 

Soos 265 

Sorant 249 

Spengler, Oswald 180, 321 

Stalin, Iosif Visarionovici 170 

Stanek 175 

Steed, Henry Wickham 66, 67, 69, 
90, 99, 102, 103, 104, 105, 106, 
127, 128, 207, 306, 307. 

Stefanek 207 

Stelescu, Mihai 324 


i 347 


www.dacoromanica.ro 


Stere, Constantin 18, 77, 93, 151 
228, 271, 274, 275, 297, 309 

Stodola, Cornel 174, 176, 320 

Stoenescu, Eustațiu 138, 315 

Stoica, Vasile 94, 263, 311 

Stroiescu, Vasile 19, 198, 298 

Sturdza, Dimitrie A. (Mitiţă) 18, 
78, 110, 135, 158, 159, 161, 164, 
165, 166, 218, 297, 318 

Sturdza, colonel 112 

Sturza (familia) 211 

Suciu, Ioan 13, 202, 203, 204, 296 

Sulzer, Franz loseph 150, 316 

Stimegi 176 

Szakolczai (Stern) 174, 320 

Szende Paul (Pâl) 177, 321 

Szilâgyi 265 

Szterenyi (Stern) 176 


, 


, 


S 


Șaguna, Andrei, baron de 124, 168, 
170, 185, 291, 319 

Șchiopul, Iosif 98, 312 N 

Șeicaru, Pamfil 41, 131, 132, 301 

Şerban, Mihai 73, 119, 138, 308 

Şerban de Voila, Nicolae (Liţă) 178, 
290, 321 

Şincai, Gheorghe 43, 168, 169, 291 

Şorban, Guillaume 153, 289, 317 

Ştefan I cel Sfânt, rege arpadian 
318 

Ştefanov, Boris 78 

Știrbei, Barbu, prinț 15, 96, 97, 
113, 125, 229, 297, 334 

Ştirbei, Eliza 80 

Şuţu (Soutzu) palat 22, 299 


T 


Tabacovici 243, 257, 327 

Talleyrand-Perigord, Charles Mau- 
rice, prinţ de Benevent 125, 314 

Tardieu, Andre 17, 48, 212, 213, 
302 i 


348 


Tavernier 48, 107 

Tavernier, D-na 107, 212 

Tănase, ușier 24 

Tăslăuanu, Octavian Codru 10, 21, 
37, 97, 220, 221, 295, 301’ 

Tătărescu, Gheorghe 258, 270, 312, 
326, 327, 331, 334 

Teleki 176 

Teleki, contesă 273 

Tharaud, frații: Ernest zis Jérome, 
Charles zis Jean 177, 321 

Theodora, împărăteasă 289 

Thoma, Ludwig 285, 335 

Thomas, Albert 65, 306 

Tilea, Viorel Virgil (V.V.) 57, 6l, 
75, 127, 132, 134, 245, 270, 303, 
304, 306, 307 

Titulescu-Apponyi (competiţie) 332 

Titulescu, D-na (Catrine) 326 

Titulescu, Nicolae 56, 176, 219, 220, 
234—262, 320, 321, 328, 329, 331 

Tisza István (Ştefan), conte 32, 111, 
125, 166, 174—179, 182, 183, 196, 
218, 316, 320, 321 

Tittoni, Tomaso 51, 57, 60, 61, 133, 
215, 225, 303 

Tocineanu, maior 73 

Topinard, Paul 130, 131, 314 

Topor, g-ral 284 

Traian, împăr. 166 

Trifu 101, 312 

Triteanu (Goga) Veturia (n. Mu- 
reşan) 315 

Truman, Harry S. 170 

Trumbić (Trumbitch), Ante 69, 84, 
86, 88, 89, 121, 307, 308, 310, 323 


U 


4 


Udizal 175 

Ugron 194 

Uică, -ral 253, 254, 255, 256 

Urechia, Vasile Alexandru 18, 163. 
197 


r 


www.dacoromanica.ro 


vV 


Vaida, loan 163, 188, 190, 281, 318, 
334 Ă 
Vaida Voevod, Alexandru — pas- 
sim 

Vaida Voevod, Alexandru jun. 307 

Vaida Voevod, Aurel 41, 301 

Vaida Voevod, Elena (Lencica) 56, 
67, 84, 102, 128, 139, 140, 141, 
180, 192, 194, 198,. 202, 205, 283 

Vaida Voevod, Mircea 41, 301 

Vanutelli 82 

Varjasi 231 

Vaszary, Claudiu 189 

Văcărescu, Elena 56, 304 

Văitoianu, Arthur (Weithofer?) 10, 
16, 24, 224, 295 

Váczi Kârut (stradă) 194 

Văszony (Weiss) 176 

Vecera, Maria 317 

Velásquez, Diego Rodriquez de 
Silvay 138 

Velican 11 

Veliciu, Mihai 211 

Vencel, rege Ung. 318 

Venizelos, Eleutherios 62, 70, 89, 
121, 225, 308 

Ventura, Maria 251, 332 

Vercingetorix 290, 335 

Vergilius 299 

Verzea, d-na 111 

Verzea, preot Săcele 109 

Verzea, Victor 93, 109, 
147, 149 

Vestnić 84 

Victoria, regină 125 

Vigneau, Jean 99 

Vintilă 293 

Viviani, René-Raphael 212, 324 

Vix, maior 49 

Vlad, Aurel 21, 23, 24, 25, 55, 110, 
125, 127, 151, 171, 172, 177, 193, 
202, 203, 204, 298 


110—114, 


Vladimirescu, Tudor 34, 286 

Vlahide 222, 275, 334 

Vlahuță, Alexandru 153, 317 

Voltaire (Francois-Marie Arouet) 
46, 157, 302 

Vopica 123 

Vuia, Traian 94, 119 

Vulcan, losif 147 


W 


Wagner, Richard 154 

Waldeck-Rousceau, Pitre 69, 308 

Wassermann 294 

Weininger, Otto 290 

Wekerle Sândor 176, 178, 202, 320, 
321 

Werther, personaj 128, 314 

Westminster, cardinal de 60 

Wilhelm II. împăr. german 57, 170, 
175, 200, 325 - 

Wilson, Thomas Woodrow 52, 53, 
64, 69, 91, 105, 207, 215, 216 

Windischgraetz 176, 177, 320 


X 
Xenofon 85 


Y 


Yorck, Ludwig, conte de Warten- 
burg, mareşal 112, 313 


Z 


Zallony, Marcu-Filip 77 
Zamfirescu, Duiliu 137 
Zeloţi 319 

Zenz, Frau 89, 90 
Zimmermann 95 

Zottu, g-ral 312 


www.dacoromanica.ro 


Vi 


CUPRINS 


(În structura indicată de autor) 


— Prefaţă 
— Prima Cameră și primul güven parlamentar al României Mari 


— Conferinţa de Pace. Paris şi Londra . | 
— Cina cu generalul Iliescu și ministrul Favre ; 


— Colaborarea reprezentanților statelor succesorale . 
— După formarea primului guvern al României Mari. 
— Iuliu Maniu . , S 
— Take Jonësċu (un instantaneu). 
— Averescu (câteva instantanee) A . 
— Prima impresie ce mi-a făcut-o prințul Carol . 
E — Promovat la prezidenţia Camerei, apoi a Consiliului de 
Miniștri PRR DN N OR a a o oe e a 
— Caracterizarea lui Brătianu. Rolul lui Marghiloman 
— Pact de neagresiune cu URSS — 1932. Titulescu. Demisia mea 


— Guvernul Maniu . . 3 
— Asemănarta şi deosebirile dintre metodele guvernării oligarhiei 
maghiare şi a celei liberale române . . . . a 


— Note explicative . 
— Indice de nume 


www.dacoromanica.ro 


Redactori: ŞERBAN POLVEREJAN şi DANA PRELIPCEANU-POP 
Tehnoredactor: GHEORGHE SANDU 
Corector: FELICIA SCHLEZAK 


Apărut: 1995. Bun de tipar: 10. 05. 1995, Comanda nr 354, 
Coli de tipar: 22, Hărtie: velină 70 g/mp. Format: 61X86/16. 


Tiparul executat sub comanda nr. 26/1995 
la Imprimeria „ARDEALUL“ Cluj, 
B-dul 21 Decembrie nr. 14 


ROMANIA 


www.dacoromanica.ro 


g 


Alexandru Vaida Voevod în anul 1921 


www.dacoromanica.ro 


În timpul Conferinței de Pace 
de la Paris. Din stânga spre 
dreapta; rândul întâi: Ionel 
Pillat, Elena Vaida V., Ale- 
xandru Vaida Voevod, Ele- 
na Blaga; rândul al doilea: 
Elena Popea, neidentificat, 
Mihai Şerban, Marioara $Şer- 
ban (m. Basa), Cornelia Bla- 
ga (n. Brediceanu), Ghiță 
Cri:an. 


Alexandru Vaida Voevod la 
Paris, împreună cu Caius 
Brediceanu. 


www.dacoromanica.ro 


4 
Mihai Serban la Paris, împreună cu Ionel Pillat 
în timpul Conferinţei de Pace — 1919. 


Alexandru Vaida Voevod într-un restaurant din București. În dreapta 
lui: Dumitru Manu, apoi Costică Angelescu şi doi neidentificați. 


wwWw.dacoromanica.ro 


Așteptând trenul regal în gara Cluj pentru inaugurarea noului pavilion al 
Universităţii de Ştiinţe Agricole (atunci Academia de Înalte Studii Agro- 
nomice), împreună cu Mihai Șerban (în stânga) și Vlahide în dreapta. 


Alexandru Vaida Voevod cu ne- Alexandru Vaida Voevod în 
poata Dorica (1937) pădurea de la Olpret (1938) 


wwWw.dacoromanica.ro 


remember 


„Implicat încă din studenţie în viaţa politică, 
Alexandru Vaida Voevod se dedică tribunei parlamen- 
tare, la numai 33 de ani, pentru a ajunge — după mai 
puțin de un deceniu şi jumătate — să comunice 
Camerei din Budapesta Declaraţia pentru validarea drep- 
tului la autodeterminare al Națiunii Române din Ardeal, 
Banat şi Părţile Ungare, la 18 octombrie 1918. Apoi, ca 
purtător al mesajului Unirii, către vechea țară şi către 
Regele ei, Alexandru Vaida Voevod este cooptat în noul 
guvern al României întregite şi însoţeşte în martie 1919 
pe primul ministru Ion I.C. Brătianu, în calitate de 
reprezentant al Ardealului şi vicepreşedinte al delegaţiei, 
la Conferinţa de Pace de la Paris”. 


A. ŞERBAN 


Lei 500 ISBN 973-35-0456-4 
www.dacoromanica.ro