Revista Cinema/1977 — 1989/024-CINEMA-anul-XXIV-nr-5-1986

O N RI EEE 


> 
4 
5 
i 


Pacea ca speranta. Pacea ca vointa. 


w 


Pacea - condiție vitală 


De veghe în lanul 
de la Moisei 


Mo... tragedie românească provocata 
de naziști şi horthysti, in cel de-al doilea raz- 
boi mondial. Moisei, nume intrat în istoria 
universală asemeni lui Lidice, Oradour... Moi- 
sei, nume de balada, de cintat peste veacuri, 
inepuizabilă sursă de subiecte şi pentru epo- 
peea naţională cinematografică. 

În 1969 am păşit, cu sfios respect pentru 
jertfele eroice ale poporului nostru, în Mara- 
mures, panteon al permanentei ființei natio 
nale româneşti. Am intrat pe ulița largă a sa 
tului cu gindul sá realizez un documentar 
despre complexa viata socialistă a unei mar: 
localități din nordul ţării. De la inceput mi-au 
atras atenţia, odată cu bogăţia, statornicia 
gospodăriilor, bornele de beton care erau 
plantate, din loc în loc, în curţile caselor. Nu- 
mai ulițele largi intrerupeau şirul bornelor 
care, cindva, alcatuisera o linie de fortificaţii, 
de ani părăsită de cotropitori. 

Primarul Coman — unul dintre sutele de 
Comani care-şi dispută intiietatea în comuna 
cu sutele de Tomoioagă — mi-a explicat cu 
de-amânuntul drama de la Moisei, de la alun- 
garea oamenilor din sat, într-o zi de octom- 
brie a anului 1944, pină la pustiirea, prin foc, 
a așezării și uciderea eroilor de la Moisei 
Ne-am inclinat emotionati în fata statuilor 
uriașilor ciopliti de Vida Gheza si am păstrat 
un moment de linişte netáiata cu firul, în cá- 
suta rămasă martor-acuzator al crimelor co- 
tropitorilor temporari. În locul unui film des 
pre satul de azi şi prefacerile petrecute în 
acea perioadă, am simţit nevoia să realizez 
un film documentar intitulat. simbolic, Eroii 
nu mor niciodată. A fost o mică statuie — ci 
nematograficá, bineinteles — adăugată celor 
ale lui Vida Gheza pentru cinstirea memorie: 


eroilor ucişi și a rezistenței poporului roman 
în fata vicisitudinilor istoriei. 

Cinci ani mai tirziu, in 1974, am revenit 
pentru a realiza un lung metraj dedicat acelu- 
iaşi eveniment. Poate că nicaieri ca aici. la 
Moisei, oamenii, avind cultul istoriei, nu spri- 
jină cu atit de adinc devotament orice ac- 
fiune menită să demaste ororile războiului, să 
exprime drama părinţilor lor şi rezistența 
acestora împotriva barbariei cotropitorilor 
fascisti și horthysti. Asa se explică faptul că 
în filmul Ultima frontieră a morţii masele de 
oameni care apar au naturaletea şi dezinvo!- 


tura, autenticitatea celor din sat; populaţia lo-™ 


cală, de la mic la mare, de la batrin la prunc, 
a participat la toate filmările din Moisei. Aşa 
au înțeles ei — zic eu — să lupte împotriva 
razboiului, fiindca la Moisei fiecare generaţie 
isi venerează inaintasii câutind sá le vegheze 
in pace somnul glorios. 

Fiindca la Moisei eroii dorm. eroii n-au mu- 
rit. Şi pentru aceasta, la Moisei, pacea nu în- 
seamna un porumbel care zboară sau ne pri- 
veşte cu ochi rotunzi şi umezi, ci un bârbat, 
mai multi bărbaţi, chipuri de uriași care au 
încremenit cu liniştea dirză pe fata, cu do 
tinta neclintitá ca si după moarte ei sa rá 
mină aici, în eternitatea pámintului românesc 


Virgil CALOTESCU 


Pace 
noului náscut 


Cu in ziare, vad in cronicile jurnalului 
de actualitate la televiziune, demonstrații 
apeluri pentru pace. Aceasta acţiune gene 
roasă a devenit pe întregul mapamond coti- 
diana, ca insasi existența. E glasul raţiunii 
imi amintesc că in timpui războiului aceste 
apeluri apăreau timide pe zidurile caselor, pe 
vagoanele de cale ferată. Atunci apelul se re- 
terea la sfirsirea razboiului, acum luptâm sá 


nu izbucnească unul şi mai crunt, poate ulti 
mul... Această dorință, această luptă, aceasta 
mișcare pentru pace le-am oglindit în multe 
din filmele mele. Desigur, nu este vorba nu 
mai de a trăi in pace, în sinul familiei tale 
admirind primii pomi infloriti, ci de o pace 
mai mare, mondială, în care oamenii din 
toate țările să aibă perspectiva unui trai linis- 
tit, timp să-şi construiasca societatea lor. In 
ultima instanţă, pacea înseamnă viaţă, primul 
scincet al unui nou născut, aurul griului adu 
nat în hambare, certitudinea zilei de miine 
proiectată în secole. 


Francisc MUNTEANU 


0 rampă 
de lansare a păcii 


P.. planurile mele cinematografice ti- 
gurează la loc de frunte și un scenariu de 
film artistic în două serii, închinat luptei pen- 
tru pace. Este un proiect din cale-afarä de 
ambițios. Şi trebuie s-o spun cu mare durere, 
pe cit de ambițios, pe atit de irealizabil. Cit ar 
mai fi de aşteptat? 


Departe de mine vanitatea de a crede cá 
dețin o prioritate de idee! Oare din citi scrii- 
tori-scenariști sint pe lume nici unul să nu se 
fi gindit, numai mie să-mi fi trecut prin minte 
o idee atit de generoasă, de nobilâ? Nu, nu 
ma hrănesc cu iluzii. Dimpotrivă, as fi multu- 
mit să aflu că alţii mi-au luat-o inainte. Dis 
trugerea armamentului nuclear — aceasta ar 
fi deea. Declansarea operaţiunilor de distru 
gere. Prima bomba atomica dezamorsata, im 
blinzitá si devenind — din acel moment - 


https://biblioteca-digitala.ro 


obiect de muzeu. Din tunuri se pot face plu- 
guri, sape şi multe alte unelte de lucrat pa- 
mintul. Din bombe atomice?! Pină la urma 
poate ca li s-ar găsi și lor o intrebuintare 
pașnică. Printre altele, ar putea servi, pe 
cimp, printre lanuri, drept sperietoare de 
cori, Căci aşa au fost imaginate, concepute. 
aceste bombe atomice, încit să aibă și o infa- 
lisare de spaimă. Inşirindu-le pe sesuri, mai 
tare s-ar neliniști oamenii: oare nu pentru ei. 
pentru distrugerea lor au fost gindite, fabri- 
cate, experimentate? 


Din nefericire, in acest an 1986, un aseme- 
nea scenariu nu-si aflä inca un temei foarte 
solid in realitatea internaţională: cursa înar- 
marilor continuá. Deocamdatá scenariul meu 
poate servi, cel mult, ca un punct de pornire 
pentru filme stiintifico-fantastice. Dar existá o 
dorinţa de pace. Se aude glasul a peste patru 
miliarde de oameni: pentru pace! Voința po- 
poarelor se impune. Există, deci, și o spe- 
ranta si un miine. Nu mai e nici o îndoială, se 
va scrie un scenariu şi se va realiza un film 
despre distrugerea armamentelor. Cine? 
Cind? Să nu ne pierdem încrederea. 


Nicolae TIC 


Simbolica amintire 


a unor piersici 
infloriti 


O amintire profund dramatică a adoles- 
centei mele. este aceea a unor splendide zile 


de primavará — aprilie 1944 — cind peste 
dealurile negre, proaspăt arate, se asterneau 
inflorescentele pilcuri de piersici in acea 
somptuoasä culoare piersäcie, cum o nu 
meau täranii din partea locului. 

Era prima izbucnire florala a acelei prima- 
veri care-si träia, inconstientä si puternicä, 
frumusetea peste care, vai, báteau zi de zi 
dangátele grave de moarte, ale clopotelor din 
toate satele mai apropiate sau mai depärtate. 
Ale celor care puteau fi auzite si ale celor cu 
mult mai numeroase, pe care nu le puteam 
auzi, dar le simțeam cu toată ființa mea ti- 
nara, inaptă inca să accepte moartea. Inflo- 
reau piersicii și pierea floarea satelor noastre. 

Amintirea acelor dealuri dragi, atit de glo- 
rios înflorite, peste care băteau, zi de zi, clo- 
potele de moarte m-a urmărit decenii. Şi îmi 
apare si astăzi ca cea mai desävirsitä imagine 
de „sinteză artistică” prin care un cineast ar 
putea să reprezinte ideea de oroare a ráz- 
boiului. 

De ce n-am realizat-o în nici un film? Pen- 
tru că n-am mai găsit niciodată și nicâieri 
dealuri ca acelea, cu piersicii infloriti, si nici 
sunete de clopot atit de sfisietoare... In epoca 
moderna, piersicii sînt cultivați pe spaliere si 
aliniati ca soldaţii iar intreaga mea ființă e 
numai sunet de trompete ale victoriilor pe 
toate fronturile. 


Malvina URȘIANU 


„Mondialele“ 
päcii 


E... nu de mult, intr-o salä de proiectie 
si urmäream un ciclu de filme documentare 
despre cel de-al doilea rázboi mondial. (O 
parte dintre tinerii de lingá mine, care citiserä 
sau auziserá şi de lagăre de exterminare si 
de camere de gazare, $i de masacre in masä, 
acum, vázind imaginile concrete ale celei mai 
macabre tragedii, generatä de om impotriva 
omului, m-au intrebat: ,A fost chiar asa? Nu 
sint imagini trucate cinematogratic? Si tonele 
de pár uman, si vagoanele de proteze inven- 
tariate, si secerisul acela de mitraliere asupra 
copiilor din piaţă, si mortul aruncat în stradă 
ca să-i pastrezi cartela pentru a supraviețui 
tu inca două-trei zile, și dezagregarea de la 
Hiroshima şi Nagasaki? — toate acestea sint 
adevărate?" 

De patru decenii incoace, deși, teoretic, 
războiul s-a terminat, zilnic mor zeci, sute, 
mit de oameni, rapusi de acelaşi blestem, 
chiar dacă aceste conflagrații nu se numesc 
chiar mondiale. 

Nu se numesc mondiale, fiindcă cel de-al 
treilea mondial" ar fi să fie, daca ar fi, ato- 
mic. Şi. termenul de „mondial“ de data 
aceasta. isi justifică denumirea, fiindcă este 
primul care vizează intreaga omenire, insäsi 
existența Terrei. 

De aceea speranța supremă a ființelor ra- 
tionale de pe Terra este lupta pentru pace. 
Ori, această luptă se desfășoară pe toate me- 
ridianele, cuprinzind în aceeași coloană, sa- 
vanti şi analfabeți, copii şi bătrîni, budiști, 
musulmani şi creştini, albi şi negri, politicieni 
de toate culorile. 

Toate acestea pot fi văzute în imagini, pe 
marele şi pe micul ecran. 

Dar... pe aceleași ecrane vedem plantarea 
de noi rachete cu încărcătură nucleară, cu 
raze mai mici şi mai mari de acțiune. Cosmo- 
sul este semănat cu rachete ale morții, sub 
un titlu de film, „Războiul stelelor“... Limbile 
de foc, iradiatii ale producţiei atomice incep 
să facă ravagii, nápastuind ființe și popoare. 

Stop! Se aude glasul tot mai tare, un strigăt 
de disperare al omeniei și omenirii! 

Sinteti surzi? Sinteti orbi? 

Stop! 

Aveti copii de crescut! 

Avem o livadă infloritá! 

Avem o țară de înălțat! 

Avem un gind bun de lăsat urmașilor! 

Nu le transformați în genune! 

Stop! 

Atenţie, cineastil Acum, cit nu este încă 
prea tirziu, avem și noi un cuvint de spus! 

Stop! 

„Atenţie. voi cei care înarmaţi Cosmosul!“ 
este tema unui film aparent stiintifico-fantas- 
tic, care mă obsedeazá. Imaginati-vá că o ra- 
chetá de extraterestri ar poposi in „microcos- 
mosul“ Terrei. Este posibil. Mitologii mai 
vechi si mai noi vorbesc despre aterizäri ale 
lor pe planeta noasträ. Nu putem evalua gra- 
dul de dezvoltare al ştiinţei și tehnicii lor. Be- 
neficiind de un „laser“ necunoscut nouă, ar 
putea pătrunde la unul din punctele noastre 
de comandă și ar apăsa ei pe butoane şi ar 
declanşa sfirșitul lumii terestre! 

Ce spuneţi? 

Sigur, în filmul meu ar fi și lupta noastră 
disperată, de a-i opri, de a-i anihila, dar n-am 
putea comunica cu ei. Ei vorbesc o limbă ne- 
cunoscută nouă. 

Atunci, din dorința de a nu pieri cu toţii, 
am dezamorsa, în fine, toate rachetele, toate 
bombele... Şi atunci, apusul şi răsăritul ar ac- 
cepta, in sfirgit sá se salveze. (Istoria con- 
semneazá asemenea momente). 

Dezamorsafi-le — ar striga filmul meu — 
inaintea acestei clipe fatale! 


Gheorghe VITANIDIS 


Un 


al eliberárii 
cu Cornel 


frac alb ascunde 


O iubire deloc trecătoare: 
sentimentul de acasă 
Rámin cu tine 

de George Cornea 
cu Dana Dogaru 

si Florin Zamfirescu) 


65 de ani 
de la 
fáurirea 
Partidului 
Comunist 
Román 


ecunoscutul 


ce spulberá 
serata“ 


= ra un chip nou pe ecran, dar nu ceea ce 
numim proaspät, ci incruntat, crestat de ridu- 
rile timpurii, inchis in sine, cu genele lasate 


în jos, ca nu cumva sá se intrevada taina lui _ 


de comunist ilegalist, patima luptei si dirze- 
nia. Asa a apărut „electricianul” Cornel Co- 
man la o serata concepută şi regizată de Mal- 
vina Urşianu. Un prieten îl îmbracă într-un 
smoking si emul nostru nici nu-și dă seama 
ce îi este mai incomodă şi mai stranie: imbra- 
.camintea sau ambianța însolita. El așteaptă 
ora H, ora semnalului insurecției. Misiunea? 
Nu departe de conac, de serată, se află o ca- 
sutä cu grupul electrogen al aeroportului mi- 
litar hitlerist, Sintem, in noaptea de 23 Au- 
gust, august istoric. In minutele cînd s® trans- 
mite un comunicat important pentru tara 
Eiectricianul se va tiri printre jeturile de re 
flectoare ale dușmanului, spre grupul electro- 
gen să-l arunce în aer. Dar pina atunci, mai 
are de așteptat. Printre strainii care parca il 
arată cu degetul: uite-l, intrusul! De fapt, nu-I 
arată nimeni, dar el simte asa, pentru ca e 
obosit, hărțuit, nemincat, nedormit. Foamea 
şi-o mai potoleste, dar somnul? Somnul! Și 
acești străini, aceşti colaborationisti, duşmani 
de clasă dintre care se desprinde o doamna 
intre două virste, eleganta, frumos fardata 
dar ametitä care i se agaţă de git. O actrița 


uniforma unui ostaş 
(Serata de Malvina Ursianu 
Coman si Silvia Ghelan) 


Eroismul de 


_Inteligente_pre 
a y 


ieri si de azi 


al comunistilor, 


de zile mari — Gilda Marinescu — aláturi de 
wn actor necunoscut pe atunci, Cornel Co 
man, la primul lui rol de film. Electricianul 
care nu voia în acea seară decit să se stre- 
cuare neobservat printre acești petrecareti, 
este silit, — iată — să facă pe craiul blazat 
(tur de forță interpretativa) care vrea sa se 
descotoroseasca, dar în mod civilizat, de 
acea femeie penibilă si incapatinata. Mai ales 
ca vine ora H şi el trebuie sa pornească spre 
grupul electrogen sa faca sa explodeze. 
sa-şi facă datoria catre tara. Şi poate, sá 
moară putin.. 

Un erou din anii ¡legalitatii stralucit conce- 
put de Malvina Urşianu si recreat cu vigoare 
artistica de regretatul Cornel Coman 


Ana HALASZ 


Baricadă 


în calea 
fascismului 


| chema Tânase si Constantin si a fost un 
artist-constiintá al timpului său. ll chema Ca 
ragiu si Toma si a fost un artist-congtiinta al 
timpului nostru. Aveau in comun credinta in 
arta lor, o artă anume, capabilă sá ridice risui 
ia rangul de armă. O arma impotriva teroarei 
o armă împotriva relelor de tot felul. O arma 

Alți doi artişti, constiinte-pereche ale tim- 
pului nostru, scriitorul Titus Popovici si reg: 
zol Manole Marcus, i-au facut sá se intil 
nească peste timp, au făcut din ei un singur 
personaj numit cu tandră și nevinovata caco- 
fonie caragialeasca, Costică Caratase. Cara- 
tase, de la Caragiu. Caratase de la Tánase 
plus un Costicá mitic in nomenclatorul per- 
sonajelor noastre mi-tice. Un personaj con- 
centrat pinä la transtormarea in idee politica, 
ideea de rezistentä agresiv-pasnicä la teroa- 
rea nazistá. Sub chipul si in mina lui Caragiu, 
nea Costicá cel Tánase devenit Caratase are 
vulgaritatea imblinzitá, mulatá pe candoare si 
ironie, pe subtilitate și geniu co(s)mic, pe 
conştiinţa genială a propriei valori de armă 
cu tirul bine fixat. Prin acest personaj scris 
anume pentru el, nota bene, Caragiu a dat 
cel mai seducátor complex personaj al carie- 
rei sale. 

Un personaj-luptátor, care lasă friu liber 
tragicului și comicului din structura umana, 
loc pentru mușcătura mortală, otravitá a iro- 
niei, dar şi pentru nodul ridicat in git de tris 
tetea copleşitoare, pereche cu ironia. Pentru 
Caragiu si numai pentru Caragiu era acest 
rol, pentru că numai -el știa și putea sa se 
acopere astfel de ridicol, şoptind, topit de 
amor, versuri in fata unei gisculite, pentru ca, 


magistrală 
a filmului românesc 


un ceas de viață mai tirziu, cu alta voce wo 
cea luciditäfii, vocea artei lui. a armei lu 
rostească acel memorabil: „Taiati calea 
Hitler! Opriţi-l! Dacă vreți sa ramineti 
meni!“... Pentru Caragiu si numai pentru C 
ragiu putea sa fie acel apel la omenie, impus 
cat în inima teroarei, pentru că nimeni nu ştia 
ca el să fie cu atita simplitate, uman. la ni- 
meni „a fi uman” nu insemna, ca la el, a fi 
normal decit, sigur, Cosașu are dreptate. la 
celălalt ,Caratase”, numit Cotescu cu mode 
lul din viata, nea Vitu al lui Mazilu 

De aceea poate mi se pare atit de firesc. de 
ca-n viata, ca amindoi să piară apoteotic vii 
unul lovit de glonț, celălalt, de propria-i 
inimă, greu încercată, amindoi fixati in me 
moria noastră cu o secundă înainte ca moar- 
tea să-i doboare, pentru că nici o idee nu 
poate fi ucisă, pentru că, nu, ideile nu mor. 
spiritul nu moare. Numai oamenii. 

Omul Caragiu Toma, omul Tânase Con- 
stantin, da, au pierit, personajele lor ridicate 
impotriva teroarei de orice fel sint, așa cum 
se și cuvine, nemuritoare. 

Actorul Toma Caragiu, actorul Constantin 
Tanase sint vii si făcuţi unul într-un film nu- 
mit Actorul și sălbaticii. Un film ridicat, ca o 
baricadá, in fata a tot ce este inuman 


OE 


Eva SIRBU 


Victoria 


exemplará 
a omului 


E... deja în filmul nostru „o fata" a lui 
llarion Ciobanu — un chip al comuniştilor 
lui; o cälcäturä a pasului lui Ilarion, o greu- 
tate a cadrului în care intră, o tăietură a silu- 
etei lui, inconfundabilă, o uitătură a lui, o 
apăsare care — să n-o ascundem — nu se in- 
stalează odată cu apariţia oricui pe pinză, 
chiar dacă acest oricine e prezent în mai 
toate distribuțiile. Nu ascund nici că mă nu- 
mâr printre acei care nu văd deloc o limitare 
a talentului unui actor în unilateralele izbutiri 
ale unor personaje pozitive, ba chiar nu mă 
feresc să numesc încă — pentru uzul raţiunii 
— pozitiv un personaj pe care am apucat şă-l 
numim aşa, intelegindu-ne prea bine asupra 
sensului lui încărcat de calităţi binefacatoare 
Numiţi-l om minunat — ca Dostoievski pe 
Miskin — numiţi-l om exemplar, numiți! în- 
ger, model sau personaj complex (cite com- 
plexe la cei care se feresc de „eroul pozitiv 
înlocuindu-l cu ,complexitatea” asta, näsca- 
toare de alte sabloane!), totu-i să fie, sá ira 
dieze, să transmită. Izbutirea unui persona; 


https://biblioteca-digitala.ro 


antologia 
filmului 
revoluţionar 
inspirat 
de istoria 
P.C.R. 


N 


pozitiv, nu poate tine decit de multilateralita- 
tea unui talent. Nu existá erou exemplar 

eat din säräcie a duhului. E știut că a intrat 
demult in apucäturile chiar ale celor mai ta- 
entati să joace mai ușor răul decit binele, ca 
sa vorbim așa, fara complexe... De ce? N-are 
importanță acum. Acum are importanță cä 
pentru spectatorul nostru, apariţia lui Ilarion 
iobanu girează — ca în cazul unui Batalov, 
nui Wayne şi ei, dragă doamne, „unilate- 
ah” — un erou consistent și ca farmec și ca 
substanță, într-o cinematografie unde aceste 
alitáti încă nu prisosesc. El e muncitorul in- 
teligent „parasutat“ azi in linia intii a batalii- 
or, după ce nimeni nu s-a uitat la el — din 
cauza extraordinarei sale calități de „om co- 
mun” — lăsindu-l să numere, de pildă, buloa- 
nele la magazie. El e activistul natural care 
nu ştie sá-si piardă capul cînd celorlalti nu 
mai ştii dacă le stă totuși pe umeri. Eroul lui 
Ilarion Ciobanu nu transmite panică, nu in- 
grozeste, nu poruncește urit, deși nici nu 
cade in extrema cealaltă, cum le e lesne al- 
tora, în calm inexpresiv, în amabilitate ne- 
roadă, în poză „drägutä” si nesäratä. El ira- 
diază devotamentul printr-un gest, principiali- 
tatea printr-o cäutäturä, efortul de înțelegere 
printr-o tăcere. E in el — ferindu-l de orice 
demagogie — un bun simț al sentimentelor 
drepte şi imediate la indemina tot omului din 
fabrică, de la raion, de la club; simţi, pe dată, 
robustețea unei convingeri deloc incompati- - 
bile cu o pudoare sanatoasa și decenta unei 
bune-credinte in celălalt. Oamenii lui Ilarion 
— buni fără a fi idilici, aspri fără a fi groso- 
lani, simpli fără a fi vulgari — nu sint dintre 
acei care mediocrizează viata de pe ecran. 
Eroii lui sint dintr-acei inhamati la a face bi- 
nele. Hamalii binelui. Maruntii binelui. Ob- 
scurii care cind ies la lumină, devin memora- 
bili si iti dau convingerea că fără ei nici o 
construcție şi nici un scenariu de azi nu sint 
posibile. Nu-s efemeri si sint, „cu grámada", 
artistica Ilarion Ciobanu ni-i descoperă de 
cum apar pe ecran sau în cinema, veniţi di- 
rect din viata. Cum a apărut eroul tipic al lui 
Ilarion? Exact ca în rolurile lui, om fara multă 
scoala, cu multă cultură sufletească, tabacit 
prin porturi si prin „grämezi” de rugbi. Om 
„Ja grămadă”, ridicat din grâmadă, azi primar 
de comună, ca Mitru Mot prin '45, miine tri- 
mis din uzină, comisar de București, lingă 
„maestrul” Moldovan al lui Sergiu Nicola- 
escu, poimiine printre gazetarii faptelor di- 
verse... Nu-l pot uita în acel film cind sarcina 
de partid i se transmite pe un teren de rugbi, 
unde el e la antrenament cu băieţii uzinei; i 
se cere, deodată, să-și schimbe soarta. Poate 
că tot așa, printr-o răsucire propusă de revo- 
lutie atitora, a ajuns în cinema. N-a făcut ni- 
ciodată teatru. E printre cei citiva actori ro- 
mâni de cinema şi numai de cinema care-și 
joacă întorsătura de viata, ieșirea „din grä- 
madá", după regulile unei arte care-ţi cere sa 
inventezi ce-ai fost si să fii precum te inven- 
tezi. 


Radu COSASU 


E. nu ştiu că trăiesc revoluţia. Se întorc 
de pe front cu un singur gind: sa-si ia in pri- 
mire pogonul promis de proaspătul guvern 
democratic, în schimbul singelui vărsat, al ia- 
dului străbătut, al greului războiului pe ume- 
rii lor purtat. Trenul îi duce spre sat. Stau 
deasupra, pe vagoane și taifasuiesc ca in 
poarta casei, despre ce altceva? despre pa- 
mint! Aceeaşi locomotivă ce pufáie se 
opreşte în cîmpie și pentru Mitru Mot din Se 
tea si pentru Tica din Primăvara e fierbinte și 
pentru fiul lui Oaie din Tatăl risipitor. Se in- 
torc din același iad, sub același cer de prima- 
vară săracă, datatoare de speranţă, trei dintre 
eroii epopeii revoluţionare a satului romá- 
nesc după Eliberare, care-şi vor croi drum 
strălucit pe ecran, rezistind în memoria ci- 
nefilá. Trei mari actori de film modern: Ilarion 
Ciobanu, Ernest Maftei, Gheorghe Dinică, 
același stil sobru, realist — neorealist, dacă 
vreți — de interpretare, dar cită putere de 
particularizare a emotiei la fiecare din ei, ce 
forță a detaliului psihologic individualizind 
destine. Destin — în mare — același, al tran- 
sformării istorice a satului românesc, după 
reforma agrară. General, particular, si apo: 
din nou general, la altă scară a semnificației 


mai bine? — le dă un sens anume, profund 
omenesc, hazos gi original. Mitru Mot nu e 
un om politic. În film el e membru de partid 
„doar cu sufletul“... Deocamdată. Dar în acel 
suflet chinuit de ţăran ce a suferit și batjo- 
cura lui Cloambes și umilirea prefăcută a lui 
Gavrilă a Ursului, patima răzbunării bolboro- 
seste ca vulcanii noroiosi. Grea, ursuza 
amestecată cu zgura vorbelor si pripeala fap 


Destine dramatice, 


daca a cinat. 


în revoluție 


(Emil Botta) îl întreabă așa, deși n-are inten- 
tie să-l jigneascá, ci ca o gazdă .politicoasa' 
„Noi primăvara ne culcam 
înainte de cină” îi raspunde scurt, ironic, ta- 
ranul. Privirea lui Ernest Maftei — un Maftei 


tinar, arzind — e dreaptă, nerabdatoare; el 


are o permisie numai de citeva zile si a venit 


să încheie socotelile cu conacul și sá intre in 
stapinirea pămintului promis celor ce au lup- 


n virtejul istoriei. 


Și un mare destin: 


Adrian Petringenaru (Tatăl risipitor), Mircea 
Daneliuc (Vinätoarea de vulpi). 


G heorghe Dinica apare în sat cu o manta 
soldäteasca, jerpelita, neras, cu obrazul supt. 
trägindu-si un picior de lemn cu care nu s-a 
deprins inca. Bätrinul Oaie (Toma Caragiu) îl 
întimpină în tindă aspru, barbáteste — cum 
să-și umilească feciorul, compâtimindu-l? O 
singură secunda aparatul îi surprinde privirea 
incarcatá de obida pe toţi si toate, pe ticá- 
joasa de soartă care i-a risipit feciorii in patru 
zari semánind cu trupurile lor tinere, cimpiile 
tumii largi... Si acu’ asta, singurul care se în- 
toarce e olog, nu i-ar mai rábda pâmintul pe 
u deau pornit pirjolul... Dar bátrinuf nu ros 
teste o vorbä. Gindul e sápat adinc, in inima 
lui de tata risipitor care uite, acum, cînd vine 
cel așteptat n-are ce-i pune pe masă decit 
mamâligă si zeama lunga de urzici, ca-i pri- 
mavara si țăranul cu asta se fine de cind se 
știe. 


Dinică e şi mai tácut, cum ştie el să fie 


al satului românesc 
intrat pe făgaşul revoluţiei 


răstit pe dináuntru și cînd îi toarnă bătrinul 
să se spele acolo în tindă, si cind schiteaza 
un rinjet ca o injuratura spre soarta care l-a 
însemnat de-acu să fie povara gospodariei, în 
loc de ajutor... O revedere stingace, de bar- 


— e drumul pe care-l parcurge fiecare feno 
men, cel social. ca şi cel artistic. Trei țărani 
în ajunul schimbării fundamentale din viata 
lor. a fiecăruia in parte şi a tuturor laolaltă, ar 
fi dus în viziuni simpliste la o sâracă repetare 


To - 


Cel mai drept drum al istoriei: dreptate si pentru ţărani /Cind 7 
vara ficrhinte de Beno Meirovici si Mircea Sáucan, 
Tudorache. Ernest Maftei, Botta ) 


Un primar fără precedent: Mitru Mot 
(Serea de Titus Popovici si Mircea Dragan, 
cu Ilarion Ciobanu si Stefan Ciubotăraşu) 


Olga Emil 


de fapte, declarații, concluzii vorbite, ceea ce 
ar fi anulat efectul. 

Eroul epopeii rurale a lui Titus Popovici 
Setea (regia Mircea Drăgan) e zgircit la 
vorbă, ca orice ardelean ce cumpáneste 
adinc şi acţionează cind nici nu te aștepți 
„Domnia voastră s-a gătat — îi spune fostului 
primar. Că nici n-a fost bună. Vine alta care 
nu vă suferă. Că prea v-aţi bătut joc de noi, 
săracii... „De acu' eu mi-s primarele în sat“ 
Re cit de simplu, taraneste, exprimată, pe atit 
de neașteptată, de profund personală aceasta 
autonumire a lui Mitru Mot, ce dá de furca 
comunistului Ardeleanu (Colea Răutu) care-l 
înțelege pe țăran chiar cînd îl mustră pentru 
nesábuinta lui. Cu vocea profundă de bas 
rostogolind cuvintele ca nişte bolovani ce 
cad pe pămînt uscat, fără sá se atingă unele 
de altele, fără cursivitatea aceia conventio- 
nală ce omoară atitea fraze rostite pe ecran 
ca din carte, Ilarion Ciobanu — cine altul 


tei caraghioase de a se pune el singur prima 
rele satului. Cînd va înțelege că „politica-nu 
se face aşa, fiecare numai ce-i place lui, ci şi 
altele, care trebuieste și pentru alţii“ se va ru 
șina, şi va căuta să-l lămurească și el pe Gli- 
gor (Sandu Sticlaru). Obida şi setea de pä- 
mint se vor transforma, atunci, în acţiune lim- 
pede, conştientă, bine chibzuită, ca în sec- 
venta in care-i mustră pe luncani că nu vor 
să cedeze și motoganilor o färimä din pámin- 
tul lor. „Nu vă pică obrazul de rușine? Nesá- 
tuilor! Dacă n-ar fi fost partidul nostru comu- 
nist să vă dea pämint!... Pentru partidul nos- 
tru toți oamenii îs p-o formă. Ce vreţi voi? Ei 
nu vi-s fraţi. nu-s plugari? Vreti să fie ei slu- 
gile voastre?“ 


| icá e altá fire. Om de cimpie. lute la 
minte si vorbe, cu replică taioasa cind boerul 


tat. Domnii au timp de cină. El însă trebuie 
să intre cu plugul în pămintul care abia aș- 
teaptá, el n-are vreme, trebuie sá arunce sá- 
minta $i sá se întoarcă pe front. Inhamä calul 
cel alb, costeliv, la plug, își agaţă de coarnele 
plugului câmașa albă, ca un steag al păcii, al 
armistiţiului cu moartea, pe citeva ore, pină 
trage prima brazdă, sub cerul plumburiu, sub 
vintul uscat de primăvară. Dar cade răpus de 
o rafală a omului de ia conac, ca un ostaș pe 
frontul piinii și al speranţei. Ochii lui Maftei 
mirati, se tulbură o clipă înainte ca ceru! sa 
le şteargă ultimul nor și să-l împace pe țăran 
cu veșnicia. Una din paginile antologice ale 
filmului nostru care dau reperul a ceea ce ar 
fi putut, a ceea ce va trebui să fie școala ro 
maneasca de cinema, cu asemenea interpreţi 
cu asemenea regizori, cu asemenea operatori 
<u scenariști ca Titus Popovici, Eugen Barbu 
Dinu Săraru, regizori ca Mircea Saucan (Pri- 
mavara e fierbinte), Mircea Dragan (Setea), 


Elocventa tácere a unei 


intoarceri (Tard! risipitor de 


baţi ce nu-și pot spune ce au de spus şi işi 
chinuie amarul în ei, totul surprins cu iscu- 
sintä de aparat, în gesturile abia schitate a 
doi mari actori de cinema pe care regizorul 
i-a pus fata in fata să-şi pipaie gindul in ta- 
cere si ei știu să facă atit de bine din tăcere o 
scenă de strălucită elocventa a filmului romä- 
nesc! 

Pina la urmă „ologul“ isi va găsi un drum 
în viața ce începe să fiarbă; pämintul ii va da 
și lui o întrebuințare ca atitor țărani cărora 
reforma agrară, apoi colectivizarea cu tot 
ceea ce a însemnat ea chiar si pentru un 
Naitá Lucean din Cornul Caprei (Mitică Po- 
pescu in Vinátoarea de vuloi) — ultim mohican 
in epopeea rurală — le vor rostui viețile pe 
fagasul cel nou al satului românesc. 


2 Alice MANOIU 


7 


Fugen Barbu 


si Adrian Petringenaru. cu Toma Caragiu. Gheorghe Dinică, Leopoldina 
Bälänutä) 


1986: Anul A al Păcii 


Kamikaze se prábusesc pe puntea portavio- 
nului, bonzii Vietnamului îşi dau foc în piaţă, 
Mondo cane, ciuperca atomică aprinde zarea, 
oamenii se ajută să se care unii pe alții către 
gropile de execuţii, Eichmann ca și Goring, 
scuipă: „nu-s vinovat!", cadavre de copii 
morţi de foame sint cărate precum sacii, arde 
Varşovia, Stalingradul e în ruine, 

în finalul marei drame, crede încă, furibund, 
în „Führer“, atentatorii condamnaţi la moarte, 
calmi, ei nu cred în „Führer“, femei ce pling, 
ostași ce mor, copiii imbatriniti ce nu ştiu sá 


J aponezii sint maeștrii unei vechi şi origi- 
nale arte numită Origami care încearcă atit 
indeminarea cit și fantezia creatoare a copii- 


tor şi adulților. Arta constă in impăturirea > 4 z E surida, femei pudice in fata morții, asasini de 
unor hirtii colorate astfel ca, fără ajutorul vre- femei impudici... Documente...? Nu voi uita 
unei foarfeci, să rezulte cele mai diverse Y E desigur, niciodată, aceste... imagini. 

forme din lumea înconjurătoare. O veche cre Dar oare nu e acesta peisajul uman cel mai 


dintä populară japoneză spune că, dacă vrei y ă | nefiind decit curatul adevăr, al „părţii 
să ti se îndeplinească o dorinţă, trebuie sa á 4 en omenirii secolului 20? Oare din 1896 
impäturesti o mie de cocori albi nu ne vedem, in sfirsit, cum sintem atunci 
\ 3 5 | „nu mai sintem oameni?' Oare filmul 
O micuță japoneză in virstă de 12 ani, vic- ` p document nu e, in fine, oglinda fermecatä 
timá a războiului de la Hiroşima, aflatá } 
într-un spital. impáturea zilnic cocori albi, 
sperind că dacă va reuși să împăturească o 
mie de cocori nu va muri. Nu a ray 
murit. Poporul ei i-a închinat u 


Mi-am amintit de vara aceea din '4Bwcir s y O i, “ani continuă“... De 90 de 
pe cerul Japoniei s-a arătat întregii HAN a 

fata hidoasá a forţei nucleare. Și am dori 

realizez un film ponei războiului. Dar cum 

să le vorbeşti copiilor despre război, desp > j vede 

moarte, cind în ochii lor se räsfringe numai e B De adevăr. 2 de spaimă. După douá mondiale 
seninul? Şi totuşi.. ` . Nu cumva dá inapoi? Jos mina 


Am incercat in micul film de animatie nu- 
mit Sá ne jucăm de-a Terra. 


Ideea frumoasá si eroasă a filmului. | ' K ; el are, precum er 
aceea a prieteniei co de pe tot mapa- ma = y ter-te in e: "sa, dreptul la adevar, 
mondul, a aparținut sensibilei și talentatei ] 4 j | 4 i omul, prin pare <a de tes; 
scriitoare pentru copii care a fost regretata : | im ä- 
Cecilia Rädulescu. 


Jocul este stäpinul absolut al timpului mi- 


nunat al copilăriei. În joc, micile ființe învață $ = 2 ova a fascismului g 
sa cui lumea in care cresc. Pornind y ry y | PASON şi drumul ] a 
la aceste constatări și de la desenele copiilor : e aceea vom stringe încă o morar mina cineastu- 


-- desene în care fantezia lor cuprinde terito- 
că natia Gane io Ario 


alege ca loc de ji d giobul pämintesc. Dar 
ar Str, ge teii singur, el RE si din 

a i-apare un pu om in 
poncho, cu ye urias sombrero. Bucurie mare 
sá te joci de-a fata-ascunselea printre conti- 
nente cu un prieten, dar copiii se plictisesc 
repede și vor să schimbe jocul, să aibă şi mai 
multi prieteni. Ce crește în zare? Un palmier. 
După o frunză apare un băiețel negru. Ca în 
basmul cu Harap Alb și cu tovarășii lui de 
peripeții, micul románas a hotărît să plece în 
lume sä-si mai gâsească tovarăşi de joacă. În 
India, un elefant uriaș cu ochi blinzi si mari 
se oferă să le ușureze călătoria, luindu-i pe 
spinarea lui. În zelul de a-i ajuta pe copii, 
elefantul a luat odată cu o gratioasä fetiță din 
Paris şi Turnul Eiffel. Ce să facă, dacă fetița 
plingea după Turn? 


lui loan Grigorescu care, cu luciditate şi ade- 
văr, ne invită la umanitate în Mondo umano. 
Nici o mărturie scrisă, nici o reprezentare 
plastică, nici o cintare n-au arătat încă ade- 
vărul omului, 


ae 
gine, de adevar nemijlocit. Bagajul de ima- 
gini, de adevăr. aU Coble colectine « 
crescut enorm. 

Oare nu e imbucurátor sá iei seama de 
| aceasta putere imensă a păcii? 


Savel STIOPUL 


ilul si speranta 


Au ajuns astfel la Pol si elefantul si-a facut 
trompa pod ca sa poata trece peste ghetari 
urșii polari și pe micuța Enigel cu sania și cu 
renul ei. Si uite așa, suiti cu toții pe elefant 
au început sá înconjoare globul ca la circ, 
dornici să se joace. Dintr-o dată le-a apărut 
in balaur de foc care a încercat să le strice 
"jocul, dar cu ajutorul elefantului îl înving. Ne 
aflăm pe teritoriul fanteziei unde totul e posi- 
bil... Copiii au hotărit apoi să facă din globul 
pe care îl cunoșteau acum foarte bine o pe 
säre ca sä se R TO eNOS lg 
care copil a gueun aceastá călătorie, stea- 
gui țării lui. Ati observat vreodată ce dezlán- 
fuire de fantezie cromatică reprezintă steagu- 
rile popoarelor lumii? Ei, bine, copiii au con- 
struit împreună aripi uriașe din steagurile lor 
divers colorate și le-au ridicat peste glo- 
bul-pasăre. Dar pasărea aceasta ciudată n-a- 
vea picioare şi atunci mica pariziană i-a oferit 
Turnul Eiffel. „Seamână cu picioarele de pa- 
4 

gr DER oina ana BACO Documentarul! unii o ființă, alţii un obiect si, impreună! 

mică insulă străjuită de un capitel doric, de o Pe : a ideea de speranță. Precum fetița cu rochita 7 
capra si un máslin batrin si si-a luat de acolo r entru prima oara Ente care ¡ese in intimpinarea cápitanu- $ 


A Cernea, în finalul filmului lui Dinu Tănase 
Poe da tu fou pangs mondial); vasul se inclina, chila se arata ve- in istoria spetei sale, i Aurel Mihale Emiela continua. Mai påse 


..Báiejelul din mijlocul ruinelor este imbrä- 
cat la intimplare, cu o manta mult prea mare 
pentru el, legat la cap cu o básmálutá; de 
sub haina aceea care a fost a cine știe cărui 
soldat, apare capul unei pisici costelive. 
strinse de pe drumuri (care drumuri? dintre 
darimaturi!) şi adăpostite la pieptul copilului 
trist, care o mingiie cu gestul unic al celor 
mici... Îmi este greu să explic de ce, dintre 
multele fotografi: care ar fi putut să-mi stea 
pe masa de lucru, alături de chipul mamei 
mele, am ales-o pe aceasta, adusă în caietul 
cu documente ce ni s-a dat mia citiva ani la 
Weimar, la simpozionul „Filmul și lupta impo- 
triva fascismului“. Știu însă de ce, de atunci, 
toate peliculele „de război“, văzute sau revá- 
zute, in care intilnesc copii, mă trimit cu gin- 
dul la băieţelul cu básmálutá, stringind o pi- 
sică la piept. Toţi copiii acelui timp. aruncaţi 
nedrept in mijlocul ororii, i-au fost fraţi de 
suferinţă si, în felul lor, ei au salvat cite ceva; 


Asemenea fotograme zguduitoare 
dorim să nu mai apară în veci 


| de montaj incepea cu un cadru stu- 
pefiant la care am reactionat intocmai RE 


derii ca burta unui cetaceu urias rapus, iar pe . treazä, incá, in ochi, spaima de pe urma gro- 
aceasta curbă suprafața, sute de oameni, omul se vede pe sine zaviilor trăite. (zidurile prábugindu-se peste 
echipajul, ostașii, furnicau în direcţia inversă . Y trupurile mamei și ale fratelui). Vázute cu 
räsucirii, vasul se scufunda gi sutele de mi- Se y ede ȘI se jud eca ochi de copii, dimensiunile ororii întotdeauna 
nusc insecte se zbáteau să scape. Oame- 3 amplificato. Starea de martor nevinovat, dar 
nii. În primul plan se simțea bordul. Bordul şi neputincios — maturul, chiar în condiţiile 
vasului care-i rápunea și oamenii care-i fil- în care nu se poate apăra, are o altă ex 
cei pentru vecie păstraţi astfel in mis- i i 
absurdă către moartea atroce ce-i 


cadru-document... Doar? Nu-l voi uita, desi- 
gur, niciodată... Altul: un personaj istoric de 


Dar pasărea n-avea nici coadă, Si atunci 
micul negru i-a dăruit palmierul, pentru ca 
a or cu el i călătorie. xo an A a 
lost şi s-au suit pe pasărea lor-glob pen- 
tru o plimbare în Cosmos, ea s-a transformat 
în porumbelul alb pe care-l știți cu toţii și fil- 
mul s-a sfirșit. 


sele... acelssl personal de multă präbuire, 
sele... acı ire, 
izolat si háituit, decorează un copil-erou al 
unei absurde iluzii... istorie? Film?... Doar? 


5 puteri, 
pul ulitei, a fetiţei rătăcite, intiinirea cu tatăl, 
frint de greaua încercare prin care trecuse. 


Liana PETRUTIU 


cinta! 


da cu nimi 


promptitudin 


d ) își p 
| E di I 
pov cl 
C: dimpotrivă, 
tou r 
ni dul 
mili i 


dmirabil 


copilărit 


Atunci 

i-am condamnat 

pe toți 

ur la. moarte 

de Titus Popovici 
si Sergiu 


partment of 


=vitind cineasti 


INE FIN DOCIELy OF LIN 


Bucuresti: 


in noua editie 


RER cu cineamatorii bucures- 
teni in calitate de consilier al Centrului de ın- 
drumare, dupa o despartire de citiva ani, 
ne-am hotarit s-o luam, intrucitva, de la ca- 
pát. 

Va trebui in primul rind sá atragem noi ca- 
dre in această activitate, in special tineri. Și 
nu numai dintre aceia care au nevoie de o di- 
plomă de participare la examenul 1.A.T.C., ci 
dintre cei care vor, cu adevărat, sa se dáruie 
cineamatorismului. Cum sa-i atragem? Tre- 
buie sa le dezvoltăm dragostea pentru film, 
pentru cultura cinematogratica. Vom relua, 
intr-o altă forma, cine-cenaclurile noastre, in- 
profesionişti si studenți ai 
WA.T.C.-ului să-şi discute producţiile. De ase 
menea. vom organiza vizionări de filme pe 
autori, cicluri. școli. cum am mai facut Ar 
trebui insa sa lim Sprijiniti şi de alte 
organisme şi instituții Dar pro- 
grame de cultură cinemalograficä pol orga- 
niza și casele de cultură ale sectoarelor şi ci- 
necluburile insele. Nu neaparat cu filmele de 
succes de pe piaţă si nu obligatoriu cu bani 
Mai exista si rentabilitatea cealalta, spiritual: 
Cu cineamatorii pe care-i vom antrena ir 
această activitate, vom realiza miine filmele 
cu care vom sprijini propaganda de partid în 
instituţiile noastre. Desigur, ne preocupa o 
îndrumare corespunzătoare. Am propus cite 
un cineast profesionist pentru fiecare sector 


al Bucurestiului. Am demarat bine, apoi tre- 
burile s-au încurcat. Buna îndrumare şi efi- 
cienta ei sint in funcţie de calificarea cinea 
matorilor. Nu ne putem împăca, la nesfirsit 
cu descoperiri demult tacute aiurea, cu gre 
şeli tehnice care tin de alfabet. cu incadratur: 
nefericite, cu sbuciumari” ale aparatului etc 
Nici nu cred că e cazul sa inauguram un curs 
profesionist comun pentru toți, fiindcă reali- 
zatorii de filme din cinecluburi au cunoștințe 
diferite, experiențe diferite. În cadrul cabine 
tului metodic al Centrului s-ar putea, totuși 
asigura o îndrumare specifică. Tot aici ar tre- 
bui sa: ajunga scenariile. planurile de teme 
obținute sub indrumarea forurilor tutelare, a 
organizaţiilor de partid, a comitetelor de sin- 
dicat. Numai astfel s-ar putea asigura calita- 
tea indrumării. 

Continuam sa speram ca cineclubistii — 
multi dintre ei invatati sa lucreze fara scena- 
riu, fara un gind prestabilit, fară o ordine a 
ceea ce urmează sá realizeze — vor înțelege 
necesitatea ‘structurarii unui material, înainte 
de a se apuca sa filmeze. In cadrul cabinetu- 
lui metodic, am stabilit să vedem si materiale 
filmate, aflate în stadiu de montaj. cînd am 
putea sugera felul in care se poate realiza 
coloana sonoră, am alege impreună muzica 
şi am mai reduce din dialogul supraabun- 
dent. 

Ne-am propus, de asemenea, sa sporim 
prilejurile creatoarilor din cinecluburi de a-și 
arăta producţia. Din pacate, filmele lor sint 
vazute foarte puţin. mai ales prin concursuri 
si numai de catre alti colegi într-ale cineama- 
torismului. In primul rind, ele nu prea sint va- 
zute de catre cei cărora le sint adresate in 
mod special, cei care le-au inspirat: oamenii 
muncii din întreprinderile unde functioneaza 
cinecluburile producătoare. In plus, ar trebui 
ca cele mai bune filme să fie aratate și în 
programe speciale ale televiziunii 

Speram câ cineamatorii din Bucureşti vor 
da din nou dovada de același entuziasm ce 
i-a animat în multe alte ocazii, de care ne-a- 
ducem aminte impreună cu plăcere și se vor 
prezenta la noua ediţie a Festivalului național 
„Cintarea României” cu producții de cea mai 
buna calitate. 


Andrei BLAIER 


P.. sint cei care au crezut ca la laşi ac- 
tivitatea de cineciub poate fi revitalizata nu- 
mai in citeva luni. 

Era pe la jumatatea lui ianuarie, cind s-a fi- 
xat acest obiectiv in cadrul Casei de-culturä 
a sindicatelor iesene. Dupa instiintarea publi- 
cata in ziarul local despre deschiderea 
cursului intensiv şi productiv de cultură cine- 
matograficá, sala studioului artistului amator 
de la casa noastră de cultură (80 de locuri) 
s-a dovedit neincäpätoare. Veniseră aici, din 
intreprinderile şi instituţiile din oraș. multi din 
cei ce aveau ceva de spus sau doreau sa alle 
tot mai multe privitor la acest domeniu. Sint 
oameni de virste şi profesii diferite — munci- 
lori. maistri, ingineri, tehnicieni — de la 
Combinatul de utilaj greu, de la Moldoplast, 
intreprinderea mecanică „Nicolina“. Intre- 
pridnerea de utilaje și piese de schimb, de la 
Fabrica de antibiotice, Fabrica de mâtase, Di- 
rectia de drumuri şi poduri, Trustul de con- 
structii instrustriale şi de montaj, Intreprinde- 
rea de materiale de construcții s.a.m.d 

Practica de pina acum ne-a arătat ca nu- 
cleele puternice si durabile de pasionaţi ai fil- 
mului au apărut acolo unde există oameni in- 
zestrati cu această chemare si totodată cu 
multă dăruire pentru activitatea de cineclub 
Pe de altă parte, a fost sesizata din primele 
zile ale acestei experiențe necesitatea elabo- 
rării unor metodici, a parcurgerii unor stagii 
de specializare, prin care sá se deprinda ele- 
mente de teorie. tehnică si estetică. Din acest 
motiv, s-au constituit patru grupe de studii şi 
de lucru, dindu-se posibilitatea cursanților de 
a contribui efectiv, in fiecare faza. la elabora- 
rea cite unui film 

Primele noastre producti se numesc Sem- 
nal in noapte — film dedicat aniversării a 65 
de ani de la fâurirea Partidului Comunist Ro- 
man, Lumina albă a piinii — eseu despre 
munca otelarilor din cetatea albastră a lasu- 
lui, care este Combinatul de utilaj greu, pen- 
tru realizarea primei sarje de oțel românesc 
necesar lamelor de plug. Drumul agregatelor, 
documentar urmărind parcursul pietrisului 
din albia apelor pină în zidul construcțiilor si 
evocarea eminesciană Luceafărul vieţii mele. 
Întrucit în aceasta primă fază se lucrează mai 
ales in colectiv, diferentiindu-se mai putin 
atribuţiile şi semnaturile, notăm deocamdată 
ca, in cele patru grupe, cei mai activi şi mai 
bine inspirați par a fi Adrian Cristi, Gheorghe 
Guzgá şi Petru Onu de la C.U.G., Virgil Fár- 
táis si Marcel Ciunaga de la Nicolina, Radu 
Grosaru de la Antibiotice, Mihaela Radu de la 
Intreprinderea de ulei, Dan Luce si loan Sa- 
moil de la Directia de drumuri si poduri. 

Cursul este condus de ziaristul ieşean Teo- 
dor Sametaru, iar printre lectori s-au inscris 
şi cineasti profesioniști bucureşteni, precum 
regizorul Dumitru Dadirlat și lect. univ. Radu 
Aneste Petrescu de la 1.A.T.C. „I.L. Cara- 
giale". Calitatea și caracterul aplicat al expu- 
nerilor si discuţiilor au ajutat la precizarea in- 
telegerii noastre asupra mijloacelor prin care 
filmul devine eficient în activitatea creativa, 
educaţională și de ale mee in viitor con- 
tam.ca si alti cineasti si filmologi vor veni sa 
defimitiveze această fază formativa a cursanți- 


prezente románesti peste hotare 


Dinstinctii 
pentru 


cineastii nostri 


Film of The Museun 


Belgrad 


e Placheta de argint la Festivalul filmului 
stimtific Nicola Tesla pentru documenta 
rul Lumina ochilor de Ladislau Karda 


e Diploma de onoare Kekec la Parada in 
ternationalä a filmului pentru copii pe: 
tru Quo vadis homo sapiens? de jon Pc 
pescu Gopo 


lew Directors . oe 


deosebita dintr-o cinematografie est-euro? 


|4-19, 1986 


Ingram & mache pos 
Lenth pute funds fr 
tw York State Cou 
oră Endowment E 
Insored by 


Pentru prima datá un fin ro- 
egi- 


mânesc in programul „Noi 
zori, noi filme” 
ter si la Muzeul de artă madela 
din New York: Secvenfe de Ale- 


xandru Tatos 


„Secvențe“:.. 


la L incoln Cen- 


https: //biblioteca-digitala.ro 


Santarem 
nl 

® Premiui pentru cel mai bun actor lu: 
Dragoş Paslaru in Ochi de urs de Stere 
Gulea la Festwălul filmului de lung me- 
tray 


e Ciorchinele de aur pentru Floarea ape- 
lor de Mircea Popescu si 


© Ciorchinele de bronz pentru Zea Mays 
de George Ştiucă la Festivalul filmului 
documentar agrar 


la New York 


peaná. Comedia neagra semnat: de Tatos 
este cel dintii film românesc selectat in „Pro 
gramul tineri regizori”, ajuns la cea de a XV-a 
editie. A descrie structura filmului ar insemna 
sa stricam efectul fie si al uneia din nume- 
roasele surprize ce ni le rezerva aceasta 
densa si acida parabola despre toate cite sint 
omenesti — singuratate, disperare, alienare, 
liádare, ura reprimata, — dar și despre viata, 
asa cum este si cum se oferă ea ca sursă de 
inspirație artiştilor. Cum se vede de la pri- 
mele „secvente“, cel de al patrulea film de 
ficţiune al lui Tatos este o bizara, inconforta 
bila comedie despie necazuri confesate pu- 
blicului” (Din catetul-program al Muzeului 
din New York) 


t noştri. In sfirsit — ca o condiţie extrem de 
mportanta — vrem să subliniem aportul foru- 
nlor superioare, al conducerii casei de cul- 
tura a sindicatelor, care-și fac un titlu de 
onoare din participarea lor directă, morală şi 
materială, la această activitate. 


Vasile POHOATÄ 
Instructor principal !a 
Casa de cultură a sindicatelor din laşi 


Ea muncitoresc din Lupen: a luat 
ființa in 1966. Implinim, deci, 20 de ani. Cu 
această ocazie, vom fi sarbatoriti în cadrul 


„Säptaminii florilor de mai" — acţiune cultu- 
ral-educativa care are loc anual în centrul 
nostru minier 

in cele două decenii, am realizat un mare 
numar de filme de diferite genuri, dar mai 
concludenta decit o suită de cifre ni se pare 
lista (fie și incompleta) a localităţilor în care 
producţiile noastre au obținut premii, cu pri- 
lejul diferitelor concursuri interjudetene si al 
etapelor republicane ale Festivalului naţional 
„Cintarea României“: București, Bacau, 
Anina, Fagáras, Sinnicolaul Mare, Timişoara, 
Pitesti, Hunedoara, Sibiu, Reşiţa. Oțelul 
Roşu. Drobeta-Turnu Severin, Baile Hercu- 
lane, Oradea, Craiova, laşi, Galati. 

S-au remarcat în acest interval mai ales Pe 
urmele lui tăticu' (autori: losit Telman. Tibe- 
riu lacob, Oscar Simonis), Eram copil (autor: 
Petru Resiga), Optiune (autor: Augustin Ar- 
delean) — toate filme cu actori, axate pe 
ideea continuității pasiunii mineritului de la o 
generaţie la alta. Aceeași temă e reluata si de 
unele filme aflate în lucru, precum $tafeta de 
Oscar Simonis, Nicolae Manolescu si lon Ta 
bacaru. Paleta tematică și de gen e insă mai 
largă. dovadă celelalte titluri de filme aflate 
pe şantier: Copiii şi jucăriile de Geo Pestrea 
si Gheorghe Trifoi, Peştera de losif Telman, 
loan Sedlac si Vasile iovu, — de asemenea 
filme cu actori — precum $i un reportaj: 
Schipul de Oscar Simonis. Nicolae Mano- 
lescu si losif Telman 

Pentru concursul interjudețean planificat 
să aibă loc la Lupeni in luna mai, avem în lu- 
cru filmul Zidul, inchinat celei de-a 65-a ani- 
versäri a fäuririi Partidului Comunist Român. 
Realizam, de asemenea. filme de protecţia 
muncii, reportaje și anchete social-educative, 
cu aceași destinaţie, in vederea susţinerii 
eforturilor de ridicare a productivităţii muncii 
si întăririi disciplinei. 

Pentru cei ce vor să ne cunoască mai în- 
deaproape şi sperâm să o facă în viitor. 
adaug ca la Lupeni sintem un număr de 18 
cineclubisti, care semnäm pe genericele fil- 
melor produse aici — patru cu oarecare ve- 
chime si restul mai noi, de toate profesiile: 
opt muncitori, trei ingineri, trei maistri, un 
tehnician, un medic $.a.m.d. 

Speräm cä un bun prilej de schimb de ex- 
perienta si de cunoaștere reciproca va fi 
Concursul filmelor de cineclub interpretate 


de actori, reluat in acest an, la sfirsitul lunii 
mai, din initiativa noastra, in calitate de 
gazde. 


Nicolae C. MANOLESCU 
președinte al cineclubului „Amafilm” Lupeni 


- Pe ecranele 
festivalurilor 


è Tunis Zilele internationale ale filmului 
pentru copii: De dragul tău Anca de Cristiana 
Nicolae 

Zilele dedicate femeii in cinematograf: În- 
toarcerea lui Vodă Lăpușneanu de Malvina 
Ursianu şi De dragul tău Anca de Cristiana 
Nicolae 


e New York - Departamentul de film al Mu- 
zeului de artă modernă a inclus în cea de-a 
XV-a «ediție a programului No! regizori. nor 
filme pentru prima oara un film romanesc E 
vorba de Secvenje de Alexandru Tatos 

e Trento (Italia) - Festivalul international al 


filmului despre munte si exploatare montana: 
Strigare peste sat de Paula Popescu Doreanu 


e Sofia - Festivalul filmului pentru organi- 
zare și automatizarea producției: inventatori, 
invenții, inventică la lași de lon Moscu 


e Lausanne - Festivalul filmului: despre 
energie din al cărui juriu face parte și regizo- 
rul Gheorghe Vitanidis, a înscris pe agenda 
sa documentarul Focul albastru de Doru 
Cheşu 


e Padova - Festivalul filmului documentar 
de arta. Constantin Lucaci de Jean Petrovici, 
Planeta albastră de Doru Orza. 


O delegaţie de cineasti sovietici a între- 
prins o vizită de documentare în tara noastră. 
La întilnirea organizată de către ACIN a avut 
loc un schimb de impresii cu cineaștii români 
care cu această ocazie au avut prilejul să 
vadă două filme ale invitaţilor. 

Mica mea soție (1984) este primul lungme- 
traj realizat în studiourile lituaniene de către 
regizorul Raimondas Banionis — un film strá- 


batut de fiorul adolescentin al întrebărilor la 
inceput de drum în viata. 

Serafim-semidemon și alți locuitori ai pă- 
mintului (1983) se numește poetic filmul rea- 
lizat după scenariul lui Alexandr Alexandrov 
de către Victor Prohorov. Regizorul, care și-a 
terminat studiile de specialitate la Leningrad 
și Moscova și a lucrat cu Serghei Bondarciuc 
si Vasili Sukșin, a debutat cu această peliculă 
— povestea unui tinăr moscovit care, furat de 
cursa ascensiunii profesionale, şi-a uitat che- 
marea iniţială pentru artă și are această reve- 
latie vizitind un pictor naiv care își duce exis- 
tenta tihnitá undeva, la tara. 

Criticul Andrei Semiakin a prezentat citeva 
din tendinţele actuale ale filmelor tinerilor ci- 
neaști sovietici. 


w 
o 
& 
5 
E 
> 

eS 
2 


Felicitäri 

lui Dragos Päslaru 

pentru premiul 

de interpretare 

acordat 

de Festivalul 

de la Santarem 

in Ochi de urs 

en de Stere Gulea 
A (aici alături 
de Daniela Vlădescu) 


ioteca-digitala.r 


Universul muncii proiec 


Profesia ca pasiune, 
personajul ca model 


Sá te reîntorci 
în satul natal 


SE cunoscut pe Stefan Corici, profeso- 
rul de matematici, putin înainte de premiera. 
De fapt, l-am cunoscut la prima vizionare cu 
presa cînd D.I. Suchianu m-a întrebat de ce e 
atît de incruntat personajul meu. l-am ras 
puns ca n-am de unde să ştiu... 

Atunci, chiar atunci, mi-am dat seama ca 


Ştefan Corici există și că multe din reacţiile 
sale îmi sint ca și necunoscute. Modul delicat 
prin care îşi exterioriza stările, aproape im- 
perceptibile şi totuşi perfect înscrise în ecua- 
tie, tenacitatea aproape telurică zvicnind în 
priviri şi-n gesturi, aura poetică pe care o au 
doar eroii, chiar dacă ei ne sînt contemporani 
— toate acestea imi erau complet necunos- 
cute pină la premieră — mie interpret al 
acestui personaj din filmul larba verde de 
asä... Un om pentru care a te întoarce sa 
trăiești si sá muncesti în satul natal repre- 
zintá o datorie de inimá.. 

De ce unele din intimplärile vietii noastre 
devin jaloane, puncte de referinta de care nu 
mai putem sá nu ţinem cont, indiferent de 
faptul că ne-am propus asta, indiferent de 
faptul că ne-am dat seama sau nu? 

Pentru mine unul din punctele de referință 
este acest film, început în dimineața zilei de 4 
martie 1977 şi care se cheamă atit de minu- 
nat de nostalgic larba verde de acasă... 

A fost atunci primul tur de manivelă, sce- 
naristul Sorin Titel era de fata, Radu Serban 
încă nu compusese muzica, Aurel Mihailopoi 
venise sá ne facă fotografii, Toma Caragiu 
era si el în distribuţie... 

Tin minte multe de atunci, fin minte in spe- 
cial cá filmul s-a terminat tirziu, in parte si 
din cauza mea care am avut de fácut, in pa- 
ralel, şi vreo patru turnee prin tara. Filmam la 
Cimpulung Muscel și nu bag mina in foc ca 
regizorul Stere Gulea nu regreta, din cind in 
cind, cá m-a distribuit... 

Îmi amintesc apoi de niște refilmári — mo- 
tiv pentru care nu m-am putut prezenta la in- 
tilnirea de zece ani de la terminarea liceului... 
Si nu uit post-sincronul facut cu sufletul la 
gură de teamă să nu pierd un turneu (un alt 
turneu) în Elveţia, cu „Năpasta”... 

Au trecut, iată, citiva ani buni de la pre- 
mierá, dar cronici tirzii, spectatori proaspeţi 
sau anchete cinematografice binevenite evi- 


dentiazä acest film care, la vremea sa si din 
punctul nostru de vedere subiectiv, a trecul 
„ca un nor dupa ploaie”, cum ar spune poe- 
tul... 


Florin ZAMFIRESCU 


"Un destin | 
„de mare gabarit“ 


Lai 


RES sau de debut, Mircea Danieliuc, 
plecind de la un scenariu de Timotei Ursu 


punea fatä in fatä un fapt divers si o meta 
forá. Imperceptibila contopire a celor doua 
planuri avea sá devinä o constantä particula 
ritate stilisticá a discursului säu filmic. In 
Cursa, un enunt aproape lapidar, chiar cu un 
preambul reportericesc, este dublat de o in- 
vestigatie profundä, de substantá, o incur- 
siune nuantatá in psihologia omului contem- 
poran. Doi şoferi, unul mai virstnic si altui 
mai tînăr, se înfruntă și se confruntă într-o si- 
tuatie limita: trecerea unui uriaș utilaj 


a-digitala.ro 


printr-un defileu periculos: Un drum dificil 
simbolizind itinerariul unor existente angajate 
în obligatorii, fundamentale experiențe. Două 
temperamente opuse, două comportamente 
umane diferite — două alternative de solutio- 
nare a unei probleme profesionale. Va avea 
cistig de cauză — cum e si firesc — cel ce, 
cu matură exigenta, va ști sa impună rezolva- 
rea optimă chibzuind temeinic. actionind 
energic. opunindu-se oscilaţiilor juvenile, res- 
pingind deciziile pripite. Pentru Savu Anghel 
— personaj căruia Mircea Albulescu i-a îm- 
prumutat ceva din propria sa personalitate şi 
anume prestanta și caldura umană iradianta 
— munca se confundă cu însăşi raţiunea de 
a fi. Neprecupetind nici un efort, fara sa se 
eschiveze de la vreun risc. Muncind astfel în- 
cit niciodată să nu aibă a-și reproșa nimic 


Oana SERAFIM 


| Pasiuni din care 
sar scintei 


N. o dată, forța educativ-estetică a faptu- 
lui cinematografic, capacitatea de surprin- 
dere a unor trăsături specifice spiritualității 
socialiste — calități care recomandă și impun 
adevăratele şi necesarele filme de actualitate 
— stau în priceperea gi talentul cu care ci- 
neaștii desenează pe ecran portretele morale 
şi psihologice ale contemporanilor noștri. Și 
nu o dată, „flash“-ul care luminează instanta- 
neu aceste portrete de gind si de faptă ale 
oamenilor României de azi este relaţia cu as- 
pectul cotidian al muncii. În filmul lui Lucian 
Bratu Orașul văzut de sus — de care ne 
amintim mereu cu plăcere, tocmai pentru ca 
izbutește să confere oamenilor aduși pe 
ecran „culoare de viaţă“ şi vieţii aduse pe 
ecran „culoare de oameni“ — personajele isi 
descoperă trăsăturile de personalitate în con- 
tact nemijlocit cu munca lor de fiecare zi 
Primárita Margaretei Pogonat este un „om 


` ocupat“ de dimineaţă pina seara, cam așa 


cum era „Gioconda fără suris“ a Silviei Popo- 
vici din filmul Malvinei Urgianu, și totuși alt- 
fel, pentru că ne afläm într-un alt timp al de- 
venirii noastre socialiste, și filmul punctează 
explicit aceste diferente specifice. Primärifa 
Margaretei Pogonat este, așadar, un om alzi- 
lelor noastre, al cărui crez de existenţă este 
inchinat oamenilor și mai-binelui: ziua de 
muncă a primáritei din Orașul văzut de sus 
ncepe printre oameni si sfirșește printre oa- 


meni, problemele de viata ale celor din jur 
devin propriile ei probleme de viata, fiecare 
reuşita a semenilor e o bucurie personala 
fiecare insucces al celorlalţi îi provoacă o du 
rere în suflet. Viaţa eroinei (inclusiv, cum se 
spune, „viața particulara“) aparţine colectiv: 
tatii în mijlocul căreia munceşte si pe care o 
gospodărește, cu chibzuinţă şi” spirit între- 
prinzátor, cu dragoste şi pricepere, cu tact și 
înțelegere, cu maturitate politică. În prim-pla- 
nul acţiunii din Orașul văzut de sus este și 
inginerul lui George Constantin, un om dea- 
semenea dintr-o bucată, care-și cunoaște 
bine meseria și rosturile (nu numai pe cele 
protesionale ci şi pe cele civice), un om pa 
sionat de munca sa, străbătut de neastimpa 
rul autodepășirii, un om pe care oamenii co 
tectivului său de muncă îl respectă, îl asculta 
și îl urmează, cu incredere și devotament 
tocmai pentru că știe sá se facă util semen: 


de. su 
Bra 


de Lucian 


lor și să și-i apropie. Doi „pasionaţi ai mun- 
cii" sînt, aşadar, protagoniștii conflictului din 
Orașul văzut de sus. Din dialogul acestor pa- 
siuni comuniste ies chiar ,scintei”, niciodata 
neastimpărul mai-binelui nu a făcut casa 
bună cu tihna și comoditatea, dar orașul 
chiar şi „văzut de sus", lasă să se intrevada 
pe chipul său roadele muncii unor „oameni 
pentru oameni“. De aceea, cum spuneam, 
primarita Margaretei Pogonat nu seamana in- 
tru totul cu Gioconda Silviei Popovici: pentru 
ca „orasul vázut de sus“ este ,surisul Gio- 
condei”. 


Călin CĂLIMAN 


0 presedintá CAP | 


mai „altfel“ | 


D.. argumentele sint cam discutabile. 
rog sá mai fiu crezut și pe cuvint! Toti am 
avut cele mai curate, mai nobile intenții — eu 
— care-am scris scenariul, regizorul: Cornel 
Todea, interpreta rolului principal, tinara ac- 
tritä Angela loan. Scenariul a fost facut, refa- 
cut, pus la punct inainte de a incepe filmările 
și adaptat unor situații neprevăzute, mai tìr- 
ziu. Cornei Todea şi echipa au ales cu grijă 
locurile de filmare și o distribuţie potrivita din 
care nu lipseau Diplan. Panamarenco. La pri- 
mul ei film, Angela loan și-a dublat talentui 
cu multă strádanie. A intervenit insă un ghi- 
nion care a tinut-o în clinică aproape o luna 


at 


să reuşească: 

a loan, © 
preşedintă A 
Dragosteaión 

„dlătoare NZ 


in ziua cind sa reia filmarile, in peisaj «+ 
vară, a dat o ninsoare timpurie, de numai c: 
teva ore, ce-i drept; cimpul a palit. impresia 
je vară la început de noiembrie nu mai putea 
fı sugerată. De aici, renunțarea la mai multe 
secvențe, comprimarea. 

Filmul Dragostea mea călătoare ar fi trebuit 
sa impună un personaj feminin mai aparte în 
perimetrul satului contemporan, o președinta 
de cooperativă agricolă de producţie — ma: 
deosebită nu prin funcţie, ci prin calităţi spe 
ciale: tinerețe. energie, iniţiativă, severitate 
si... farmec. Filmul nu a entuziasmat nici la 
premieră, nici după. Critica a avut de făcut 
destule reprosuri si scenaristului şi regizoru 
lui. Pe de altă parte, nici rețeaua de difuzare 
nu i-a acordat cine știe ce atenţie. Dar un 
esec — nu, n-a fost, departe de așa ceva. De 
unde. totuși, insatisfactiile? Din stilul cam te 
levizat al regizorului? Din ghinioane? Cred ca 
vina principala o port eu: am alternat în sce 
nariu situaţii dramatice cu altele comice. m: 
zind pe o intrepátrundere de efect a genur: 
lor. ceea ce n-ar fi un păcat, dimpotrivă. Pa 
catul s-a dovedit in alta parte: am menţinut 
dramaticul si comicul într-o atmosferă ca 
dutä, fara izbucniri, fără forţă. Nici pe ling: 
regizor n-am insistat pe ce anume să puna 
accentul. Oricum, să admitem că e prea tir 
ziu, nimic nu mai poate fi remediat. 

Şi-atunci — indraznesc sá afirm: aşa cum 
se prezintă, totuşi, Dragostea mea călătoare 
se numără printre cele mai reușite (doua 
trei) filme despre satul de azi (înțeleg nu 
doar peisaj, probleme si problematică, ci si 
incercare de noi tipologii, un firesc al relatıı 
lor si reacțiilor). Angela loan a transpus ur 
personaj ce se defineşte prin acţiune ener 
gica în folos colectiv, prin curajul de a dirija 
o colectivitate. — si, nu în ultimul rind, prir 
incapatinarea de a invinge într-o confruntare 
(este drept, sumar expusă de scenarist) cu 
vechi prejudecăți şi metehne. Ea invinge. ir 
condițiile prevăzute de text, după căderea za 
pezii timpurii (dar să nu dam vina pe na 
turá...). O victorie pe deplin convingătoare ar 
fi sältat mult calitatea filmului. Dragostea 
mea călătoare depune mărturie despre nou s: 
noutate în viaţa. în gindirea oamenilor, des- 
pre cum îşi caută locul și rostul fiecare, des 
pre efort şi dorința de mai bine. Are și o po 
veste, chiar verosimilă si nu lipsită de interes 
(oh. povestea asta, atit de chinuită în alte 
filme!) Dacă ar fi avut şi un mai puternic su 
flu... De ce fin la acest film? El dá lámurire 
despre oamenii nostri care duc. lucrurile 
inainte. 


Nicolae TIC 


in universul filmului 


ic. Si totuși... Agitatia permanenta traders 

neliniște interioară, semn al unei trau 
psihice căreia încearcă și el, cum poate, sa 
tacă față. Sa-i supravietuiasca. Lovit de 
soartă prea de fraged, are inca nevoie deo 
paterna tutelă. Şi mai are nevoie și de liber- 
tate. Libertatea de a se juca, de a poza in ne- 
pasätorul fär-de griji. Dar si libertatea de a 
face ceea ce știe cel mai bine. Demonstrația 
de virtuozitate o realizează unde te-ai aștepta 
mai putin. In fata unui strung. În rumoarea 
generala, se concentrează o clipă ca apoi, cu 
mișcări sigure şi precise, schitind chiar hazlii 
pași de dans, sá execute cu dezinvoltura unui 
as O-piesá de mare finețe. Un record si de 
timp şi de calitate. Muncitorii, care-l! priviserá 
a inceput cu neincredere, îl räsplätesc cu 
ıplauze. Un mic triumf personal. E poate sin- 
gurul moment cind personajul se eliberează 
de sentimentul înjositor al relativei culpabili- 
tati. Şi se dezvăluie asa cum este de fapt: un 
baiat de treabă cu suflet de copil teribil 


irina COROIU 


„smuls“ 
din realitate 


F.... multi oameni. cind il cunosc pe Ila- 
rion Ciobanu, spun că și-l inchipuiau altfel 
câ nu seamănă cu cel prea bine cunoscut de 
pe ecran. M-am întrebat deseori care-i expli- 
catıa unor astfel de mărturisiri uimite. Pentru 
ca actorul e cunoscut prin faptul câ impru- 
muta aproape tuturor personajelor sale da- 
tele lui esenţiale, înfăţişarea fără rectiticări de 
machiaj, aerul, felul de a fi, lumea interioara 
atit de expresiv exprimată in privire. 
Si totuși, cei care dau mina pentru prima 
dată cu el repetă obsedant, descoperindu-l fi 
resc neschimbat, ca și-l închipuiau altfel 
Pentru că ei incearcă emoția și revelaţia intil- 
nirii doar cu înfățișarea exterioară a unui 
erou model, intangibil deci si fără pereche, 
identificat intr-atita cu un ideal de umanism 
incit pare neverosimil într-o variantă „hiper- 
realistă“ pe care o poţi atinge cu mina. Spec- 
tatorii nu pot asocia acest erou ireal, utopic 


lrucıtva, cu O persoana concreta. Atit de vie 
a tost plasmuirea încît creatorul a disparut in 
ımbra ei și apariţia lui „in carne şi oase 
pare o farsă nereușită, dacă nu o trădare 
Eroii lui Ilarion au devenit mai adevăraţi decit 
el, pentru cei care nu-l cunosc desigur pe in- 
terpret. Nu le-a împrumutat nimeni chipul 
așa erau ei dintotdeauna, „smulsi“ din reali- 
tate, iar cel care le seamănă atit de tare si 
umblă pe stradă lingă noi reprezintă „impos 
tura" ficţiunii. Ar vrea el să semene cu aceia 
de pe ecran... 

Asa este şi'acea subtilă variantă a eroului: 
model prin omenescul său desávirsit pe care 
ne-a impus-o llarion in Omul care ne trebuie, 
filmul lui Baiesu si Marcus. Adică om cu ade- 
vârat, cu bune si mai puţin bune. cu bucuri: 
si deceptii, cu certitudini si îndoieli. Specta 
torul simte nevoia sá creadă în adevărul 
omului care-i trebuie”, ca să-l poată urma 
Eroii lui Ilarion nu promit marea cu sarea, nu 
aruncă vorbe fáloase, cumpanesc înainte de 
a decide. Cred in sine gi te respectă, dar pre- 
tind sa fie trataţi la fel, să nu le lezeze nimen: 
demnitatea. Un intreg palat construiește ac- 
torul din valori morale grele si aspre ca bolo- 
vanii pietroşi pe care-i aşează temeinic în 
construcție. Nu ati văzut niciodată vreun per- 
sonaj al lui Ilarian Ciobanu spunind o min- 
ciună, nici măcar tactic, la pretenţiile drama- 
turgiei, manevră pentru cine știe ce scop no- 
bil. Omul nu poate s-o facă și n-are cum sá o 
ceară semenilor săi pe care-i reprezintă din 
cînd în cind pe ecran 

După ce-l cunoști mai bine pe Ilarion Cio- 
banu, dincolo de infätisarea exterioară, iti dai 
seama cit de mult seamănă cu eroii sai frà- 
mintati si profund nelinistifi sub masca lor 
aldă şi apropiată, oameni exemplari tocmai 
prin aceea că nu se oferă drept pildă. 


Andrei BLAIER 


Curajul 
¡se tine scai de el 


Gun Oprisan, nea Gicä pentru prie 
teni sau Salamandra pentru toţi cei care i-au 
unoscut Curajul şi priceperea de a domo 


'ocui izbucnit din strafundul sondelor. nu 
este acum in haine de lucru. Cu cravata la 
jit, cu lamiita pe reverul vestonului, cu paha- 
rul în mină și cu läutarul la ureche, el se ve- 
seleste la o nuntă ce a mutat tradiționala pe- 
trecere si jocul de-a bátuta de pe pămintul 
term tocmai într-o lotcă pescărească pe apa 
Dunarii. E zi de chef, zi de bucurie. 

Dar focul. adversarul său de fiecare zi, îi 
1ese şi aici pe întinsul apei, in cale. 

Ce-l îndeamnă pe Gheorghe Oprişan, nea 
Gică. zis Salamandra, acum mare naș mare, 
sá paraseasca alaiul sărbătoresc si să se ca 
tere pe puntea unui vas necunoscut, în flá- 
cari, pentru a da o nouă bătălie cu incendiul? 

Răspunsul la această întrebare scrie o in- 
treagă biografie. O biografie de erou al mun- 
cii şi de adevărat patriot. 

„Ziceai că ai terminat-o cu focul“, îi strigă 
nevasta din nou infricosatä pentru viata lui. 
„Nu vezi că el se fine scai de mine“, vine rás- 
punsul în timp ce- Oprişan urcă hotărit scara 
marinărească câtre puntea vasului în pericol 
de a exploda. 

Dar nu focul se tine scai de ei, ci tempera- 
mentul său de om de acţiune pe care nu-l 
rabdă inima să stea nepăsător cind alții au 
nevoie de iscusinta sa. Se tine scai de el pa- 
siunea meseriei, plăcerea de a pune mina pe 
tubular și de a desface cu răbdare șurub 
după surub pentru a ademeni focul câtre su- 
prafata vasului evitind pericolul creşterii tem- 
peraturii aptă să transforme într-o clipă in- 
carcátura de azotat de amoniu în explozibil. 
Se tine scai de el curajul ce-l face să se 
simtă om căci: „Nu există nimic mai păcătos 
decit frica”. Se tine scai de el simţul datoriei 
ce-l face răspunzător fata de tot ce se intim- 
plă în jurul sáu: „Nu fac parte din comanda- 
ment, dar fac parte din tara asta”, aduce el 
ca argument secretarului de partid cind il in- 
treabä cine e 

Cu simplitatea celui ce crede in ceea ce 
face, cu calmul celui ce sfideazá zi de zi 
moartea, cu bonomia glumeatá a celui ce iu- 
beste viata, intr-un cuvint cu talentul sáu. 
Gheorghe Dinicá face din artificierul din Ex- 
plozia un personaj care cucereste simpatia si 
increderea publicului si rámine in inima sa 


Adina DARIAN 


Pagini realizate 
de Irina COROIU 


== 


— 


El dominá nu numai focul, dar si spiritele agitate: 
(Gheorghe Dinica, stingátorul de sonde 
din Explozia de loan Grigorescu si Mircea Dragan 


Baiatul 


A avea... probleme (Dan Condurache 
cu loana Crăciunescu in La capdtul 
de Radu F. Alexandru si Dinu Tánase) 


si strungul 


l. La capătul liniei, filmul lui Dinu Tänase 
si Radu F. Alexandru, Dan Condurach: 
irumpe, sparge parcă ecranul asemeni une: 
explozii de vitalitate — dezordonată, deru- 
tanta, angoasantá — actorul urmind a reface 
á rebours un tragic destin... 

Da, uneori, aparențele insealä... Ce altceva 
pare Cicea decit un tinăr fara câpătii, un za 
natic, un bezmetic? Mai mult antipatic deci! 
simpatic, pentru că tot timpul se întrece cu 
gluma și n-are măsură. Un ușuratic, un su 
perficial interesat doar de automobile, pa 
siune care-l tirâşte mereu în bucluc. Impert 
nent, cu un soi de agresivitate infantilă, o fre 
nezie rautacioasa. Nu iartă pe nimeni si ni 


0 zăpadă 
salvatoare 


l- oate caietele cu amintiri au | 


bastre. Al meu nu ar 


tate. Dacä intimplärile 
rau că ti le-ai reaminti 


Por E 
gat s-o fac pentru că este ui vis legat de o 
re plăcută, inselätoare : iR Es 


Cu o noapte Înainte an Ron a velo; 
i a 


pos, a FE 
cimitirul Sträulesti. 


padá dintr-un ta; d E 
re-ti intrau in si 
mai mare drag i “Desc 
eram in noiembrie, adia un vi 
ia, 


sina care făcea viscol, rugindi 
Deodată s-a facut lin nite.. Fig 
expresiile de circumstanta, gro 
put să sape. Parca Seci 
Operatorul punea lumi! 
care ședea cuminte în co: 
negre ber sá fluturi $ 


repede: motor! Am 
Apoi am ciocnit un 
cu reporterul şi, mă rog, cu eine 
acolo, in timp ce gindul meu sei 
reu, cu obstinatie, către anvelope. 


cadru... 
cimp 


Într-un stop 


(Illustrate cu Hari de 


regizat 


Creaţia este individuală, 
dar o bună echipă 
dă şanse sporite 

aspirafiei spre calitate 


O anchetă 
cinematografică 
propusă de 
colectivul de montaj 
de la Buftea 


pulsul filmului 
de Andrei 


Blaier) 


ul, ci să m c doar felul i 
mont ul la. ia montaj ir 


-a-digitala.ro 


1 ca vo catie a 


Actorii cot la cot 

cu oamenii santierului 
cadru din filmul 
Probleme personale 
regizat de David Reu. 
cu Traian Stánescu, 
Dorel Vișan 

şi Margareta Pogonat 


Buftea, 


A |acest Teatru Naţional 


al filmului românesc 


Pretutindeni şi dir 
ese la as 
des = 
thane ici 


$ À 
== etic a s-a imp er lu- 


ati ge 


ar 
nel si cu 
P-ta mp Y 


a > 


Ce 


universul filmului 


ului de echipă 


din realitate, în lumina reflectoarelor, poate 
să nu aibă nici un efect. Si invers. După cum 
o ambianfä reală, de pildă cherhanaua din Al 
patrulea stol (regia Timotei Ursu), putea fi de 
efect, era „fotogenicä” așa cum o gásisem, 
dar trebuia sá suporte transformäri pentru ca 
personajele — fiecare venit cu singurátatea 
lui, in speranța evadării într-o oază de va- 


gizorii „re-creează“ viața. Regizorii... ei şi nu- 
mai ei merită toate aplauzele și tot oprobiul 
pentru succesul de casă, de critică, al filme- 
lor, pentru că nimic nu-i împiedică să nu riște 
tot ceea ce au riscat. Dar dincolo de succe- 
sul sau insuccesul filmelor, trebuie să învă- 
täm să distingem măiestria diversilor 
„membri“ din echipă. Pentru aceasta trebuie 
să ştim ce face fiecare din ei, ce 


canté — să se simtă niște intruşi. pot face de 

Cel mai mult îmi place nu să aranjez un 
decor, ci să-l construiesc în întregime. Mun- 
cești mai mult, dar ai satisfacţii mai mari. Si o 
libertate deplină pentru mişcarea aparatului. 
La Promisiuni deși era vorba de un aparta- 
ment de bloc, l-am construit pe platou. În 
film părea unul obișnuit. Dar, de fapt, holul, 
de pildă, l-am supradimensionat, astfel ca din 
fiecare cameră, aparatul putea privi nestinje- 
nit in toate celelalte, permitind şi o aglome- 
rare de obiecte vechi şi noi, ca-n orice casă 
în care gospodarul nu se îndură să arunce 
lucrurile vechi, deși altele noi vin să li se 
adauge. Sigur, dificultatea nu era atit în a 
„caracteriza“ personajele prin decor, cit de a 
face să nu se simtă mucavaua. Pina și cian- 
tele trebuiau „patinate”, ca și cind aparta- 
mentul ar fi fost demult locuit. Am fi găsit un 
apartament de bloc oriunde. Dar nouă acel 
apartament ne trebuia. La fel cum în Singur 
de cart, camera bătrinului pictor, a tinărului, 
a femeii, sau terasa devenită punte de vapor, 
vorbeau despre biografia personajelor chiar 
şi în „absenţa stăpinilor“. Se spune, pe bună 
dreptate, că decorul e un personaj pe care-l 
vezi, dar nu-l înregistrezi. El iti comunică o 
stare, un sentiment, iti furnizează informaţii 
despre personaje, despre evoluția lor. Dar 
travallul nostru. al scenografilor, trebuie sá 
nu se vadă. Dacă nu eşti cinstit cu ea, mese- 
ria noastră te descoperă, te trădează. 


Dumitru GEORGESCU 


capul lor și ce sint obligaţi să facă prin rela- 
tia de subordonare fata de regizor sau prin 
aceea de coordonare cu ceilalți, actori, colegi 
de echipă. De aceea există premii de sceno- 
gratie, de costume, de montaj, de sunet (de 
la cele ACIN și piná la Oscar) și care nu au 
un caracter mai „tehnic“ decit cele de regie. 
Nu e mai ușor să înţelegi rostul pentru care 
un film a fost distins cu un premiu de regie, 
decit să pricepi că ar merita unul de sunet. 
Nu din motive publicitare, deși şi acestea pot 
fi luate, decent, în consideraţie în folosul în- 
tregului film şi al cinematografiei în ansam- 
blu, dar pentru o mai implinitá înțelegere. a 
filmelor, culisele mestesugurilor cinemato- 
as nu trebuie lásate ca o abra-kha-dha- 
a iluzionistă. Cunoaşterea tropilor (figurilor 
de stil) din expresia literară este studiată în 
şcoli, dar, desi oamenii vad mai multe filme 
decit citesc cärti, despre limbajul și iale 
filmului află doar privind pe gaura cheii. In 
felul ăsta, și nu în ultimul rînd, s-ar întări și o 
demnitate a unei munci dintre cele fo prin 
care contemporanii noştri îşi durează urme în 
timp. Să începem, dară, cu începutul. Şcoala. 
De regizori gi actori s-a tot vorbit așa că des- 
pre ei, aici, mai putin (cu tot respectul ce-l 
datorăm celor talentaţi). Scoala specifica 
pentru film, în echipă, în afara celor de mai 
sus, nu mai au decit autorii imaginii filmelor. 
Cite ceva despre ceea ce vor face, practic, in 
cinematografie mai învaţă scenografii de la 
Institutul de Arte Plastice, dar multi sceno- 
grafi provin, şi pe bună dreptate, din arhi- 
tecti, deci fără o școală specificá de film. Au- 
todidacti sint şi cei de la costume, montaj, 
sunet, producţie. Dar ce înseamnă autod 
dacti? Înseamnă că studioul, din mers, pe 


Se filmează 

o scenă 

din Ancheta 
Regizor: 
Constantin Vaeni. 
In prim plan, 
Mircea Albulescu 


inginerul de sunet: 


la scenă deschisă decoratorii, machiorü şi 
creatorii de costume „haute couture”, Ger- 
mania, „un popor al urechii”, a descifrat sen- 
surile muzicii încă din perioada filmului mut 
{un album, recent, al casei de discuri „Deut- 
sche Grammophon“ încearcă să acrediteze 

ideea cá marile teme muzicale ale cinemato- 

grafiei contemporane, vezi Apocalypse Now, 

Elvira , Portocala mecanicá, Moarte 

la Venetia, Flautul fermecat etc, etc.. aparțin 

spiritului şi simfonismului german), Anglia 

şi-a promovat inginerii de sunet și specialiștii 

în trucaje, America, actorii. 

Nu mi se pare, deci, indecent şi inoportun 
să procedăm la fel, după 34 de ani de cine- 
matogratie socialistă şi peste 500 titluri de 
pelicule produse, făcind cunoscută publicului 
larg fata ascunsă a studioului de la Buftea, 
acest Teatru Naţional! al filmului românesc, 
prin intermediul unor cineasti constituiți in 
comisii protesionale de imagine, sunet, mon- 
taj, regie, scenografie, machiaj. Ei nu-şi re- 
vendică statut de vedete, ci de participanţi di- 
recti la actul de creaţie pe diferite trepte ie 
rarhice. Spiritul de echipă consolidează aspi- 
rafia comună spre calitate. Expunindu-si cre- 
zul artistic, atita cit este, ei doresc să se facă 
„cunoscuţi” de câtre producători, critici, pu- 
bilic, pentru o mai justă si cuprinzătoare infe- 
legere a fenomenului cinematografic actual. 

Discutind îndelung cu comisiile profesio- 
nale din studiou, mi-am dat seama că, de 
fapt, sub masca „cunoaşterii“ se ascunde ne- 
voia comunicării pe un plan, oarecum, 
teoretic. Mi-ar place să cred că beneficiind 
de sprijinul revistei „Cinema“ în cadrul unei 
rubrici permanente, săi spunem „o pagină 
pentru Buftea", vom facilita revelarea unui 
anume mod de a gindi, un fel de filosofie po- 
pulară a grupărilor profesionale. demonstrind 
că în cazul convietuirii strinse a indivizilor în- 
lăuntrul anumitor pături și al trecerii în pä- 
tura imediat superioară sau inferioară, fiecare 
ajunge să cunoască pe fiecare. Premisa pre- 
fuirii reciproce. Vom dovedi, poate, că fiecare 
cineast e înconjurat de „cunoscuţi“, pe fie- 
care treaptă a existenței sale există „un cu- 
noscut", care pe treapta următoare îl duce la 
alt „cunoscut“, astfel că fiecare aparține 
breslei destinului său. O 
În acest număr cursa pentru dialog a înce- 


put. , 
Şi a incepe inseamnă a crede, în reușită. 
Constantin PIVNICERU 


i Scenograful: 


[Decorul e o lume... 


Ca decorul 

să devină realitate 
e necesar 

un dram de fantastic 


cele ale realului. De multe ori, o ambianța 


umea în film ascultă de alte legi decit | 


“reală surprinsă „pe viu" în film apare ca nea- 


deväratä, falsă. Si cu toate acestea, chiar 
pentru o feerie, pentru un basm, pornesti tot 
de la realitate. Pasiunea mea e să concep de 
corul pentru povești care lasă cale liberă fan- 
teziei, planului ireal sad imaginar. Dar cred 
că e la fel de greu sá concepi un decor irea! 
ca si unul real. Cu multi ani în urmă, cisti- 
gase teren concepția lui Stanislavski, dupa 
care fiecare obiect din decor trebuie să aiba 
o strictă funcţionalitate. Eu nu cred că obiec- 
tele trebuie să existe cu evidenţă doar în 
acest registru. Există un sentiment pentru fie- 
care lucru în parte. Si toate la un loc creează 
„mediul“. Obiectul funcţional trebuie să fie 
mascat, să existe printre celelalte obiecte. 
Sărăcia unui cadru denotă și o sărăcie de 
idei, de sentimente. Sint cunoscut, printre 
colaboratori, pentru faptul că aduc foarte 
multe obiecte la un singur cadru. pentru ca 
ele fac parte din viata, din lumea personaje- 
lor. La Promisiuni, ultimul film la care am lu- 
crat cu regizoarea Elisabeta Bostan, noi nu o 
vedem pe mamă (Maria Ploae) cosind rochia 
fetiţei la maşină. Dar mașina de cusut se afla 
acolo, cu ace, ata, foarfeci... şi spectatorul a 
înregistrat-o, poate, în plan general, iar pe 
actriță a ajutat-o să intre în starea personaju- 
lui. Mă bucur ori de cite ori actorul „se 
joacă" cu obiectele din decor, sprijinindu-se 
pe „mediu“. se simte bine, sau e stinjenit, 
după cum o cere scenariul, starea psihică a 
personajelor fiind determinată și de obiectele 
din jur. În Fram, de pildă (tot în regia Elisa- 
betei Bostan) în casa primarului unde se 
adunase o societate simandicoasă, unde tre- 
buia să redau ceva din farmecul lasului de al- 
tádatá, am adus in decor cesti de porțelan de 
la 1900, foarte mici şi frumoase, care le-au 
facut pe actrițe sá se simtă ca la un adevărat 
i corul, mai mult decit un per- 
sonaj, e o lume. În Fram, camera Ginei Pa- 


five o'clock. 


trichi trebuie să fie mai mult decit camera 
“unei artiste oarecare de circ. Totul părea lá- 


sat în părăsire, de fapt viata ei intimă nu mai 
era decit o amintire präfuitä. Odată deschisa 
ușa încăperii, pătrundem în sufletul persona 

jului. Gramofonul, afisul á la Toulouse Lau 

trec, un boa vechi, obiecte disparate, care la- 
olaltá creau o senzatie de irealitate, o deschi- 
dere spre fantastic, mai ales la petrecerea de 


Anul Nou cind cápátau o nouă strălucire. 
Pentru o clipă reveneau la viata, asa cum şi 


actrița trăia un sentiment efemer al reintoar- 
cerii. Si în exterioare, mediul juca în film, 
cred, ca On personaj. Iașul de altădată... cu 
bulevardul, cofetăria din colț, grădina pu- 
blicá, cu trecători... ofițerii, fetigcanele, 
doamnele cu căţei; după cum iarna filmată la 
Leningrad avea un aer de poezie — cheiul 
Nevei, porumbeii, caleașca... totul i se părea 
lui Fanny ny a u un 

La Cursa, (regia: Mircea Daneliuc) aparent 
nu există nici un gräunte de fantastic. Ne 
aflam doar in pliná actualitate. Dar ne e ne- 
cesar un pic de fantastic in tot ceea ce fa 
cem, pentru ca decorul in film sá deviná... 
realitate. Piesa gigant, care trebuia transpor- 
tată dintr-un capăt in altul al țării, era ,inven- 
fía” noastră in a ice Am conceput-o 
„Pliantă” pentru că el nu o puteam de- 
plasa efectiv pe șosele. Nimic n-a fost ușor la 


ia acelui film, atit de simplă in apa- | 
rentä. Pentru film chiar un pantalon uzat tre- 


buie „patinat“, trebuie să devină al persona- 


juli. Fáceam și decorul și costumele; Cursa 


era primul meu film, după ani și ani de expe- 
rientá în teatru și televiziune. 


Ştiam din televiziune că un material frumos | 


https://bibliot 


Echipa 
ca orchestră 


Echipa de filmare 
este o şcoală care 
supra-specializează 
chiar pe cei calificaţi 


| se face in echipá, o echipá con- 
dusă de cel care merită toate aplauzele sau 
tot oprobiul, dupa caz: regizorul. Cind piata 
filmului e mai evoluatá, cînd sensibilitatea 
spectatorului e mai evoluatá si mai rafinata 
de o îndelungă bătaie a valorilor, modelor și 
vinturilor criticii, atunci din nisipul fără nume 
al genericelor apar contururile unor granule 
care-și au si ele „măsura“ lor. Dacă spectato- 
rilor li se explică mai în amănunt cum se fac 
filmele. şi înțeleg că pentru un film cu mineri, 
echipa intră, în bună măsură, nu numai în 
hainele minerilor, dar si în „pielea lor”, pen- 
tru un timp ceva mai scurt decit o viata, daca 
la pensie ai aduna trei luni de la filmul cu 
forjori, două filme a cite două luni cu mineri, 
patru filme bune cu siderurgisti, hidrocen- 
trale, linii de înaltă tensiune, s-ar observa că 
poate ai merita un spor de pensie pentru 
munci grele. Şi dincolo de această amuzantă 


_ $i nerevendicativă enumerare, munca de ci- 


neast ar pierde „inefabilul mister”, nefolositor 
nimănui dintre cei bine intenţionaţi, dar ar 
cistiga în constituirea unei piețe de valori 
siefuite de o mai lungă și conștientă dezba- 
tere a rosturilor diverselor munci din această 
coroană de meşteșugari-diamant cu care re- 


propriile-i speze și cu propriile-i mijloace, 
este o scoala pentru aproape toți angajaţii 
sai, de la cei deja menţionaţi și pina la secre- 
tare de platou și-dulgheri de platou, care au 
si ei de învățat unele elemente specifice le- 
gate de film. Dacă filmul e a șaptea sau a 
777-a „Artă“, s-ar putea discuta în raport cu 
independenţa de creaţie a regizorului, obliga- 
" torie pentru orice autor de artă, în raport cu 
producția și producătorii, dar că filmul este 
în orice caz un meşteșug, asta se vede și din 
această condiţie concretă a educării prin 
muncă, întocmai ca în vechile bresle, a vilto- 


si din IATC vin anual oameni, dar chiar și 
aceștia mai au atitea de invätat odată ajunși 
în producție. Activităţile care se execută în 
echipă, mai ales cele care presupun deplasări 
departe de casă, isi au specificul lor, $i pro- 
babil, în fiecare familie, mai aproape sau mai 
departe, există cineva care, lucrind într-un 
asemenea mod, poate depune mărturie des- 
pre faptul că echipa e, ea în sine, o școală. 
Dar Buftea e o școală pentru că speciali- 
zează, chiar supraspecializează, oameni deja 
calificaţi. Un arhitect nu se descalificá fäcind 
scenografie de fiim, aşa cum un inginer elec- 
tronist nu e mai descalificat decit orice ingi- 
ner cu o activitate concretă, inevitabil limitată 
la cîteva rutine dintre multele pentru care s-a 
` pregătit. În schimb, şi arhitectul si electronis- 
tul, și pictorul şi absolventul de conservator, 
si cel cu studii de economie şi toţi ceilalţi, se 
supraspecializează devenind şi cineaști, o ca- 
litate pe care, în functie de seriozitatea cu 
care O privește fiecare, devine lucrătoare 
într-un fel „artistic“, să-i zicem. Verificarea 
acestor competente, adjudecarea nivelului 
atins de fiecare în această condiţie nouă se 
face tot în condiţii de concurenţă, amintind 
din nou de condiția meșteșugului breslas, 
pentru că numai avind un oarecare statut 
profesional recunoscut, firește, prin fapte 
concrete de muncă, poţi să alegi între două 
filme sau două echipe sau dol regizori pe cel 
cu detectele cele mai tolerabile, totuși. 


Horia MURGU 


Un gramofon sau parfumul unei epoci anume 


(Un saltimbanc la Polul Nord regizat de Elisa 


ta Bostan, cu Gina Patrichi) 


rilor artizani. Sigur, din liceul cinematogratic ~ 


S. vorbeşte (asta inseamna ca 
toată lumea și fiecare în parte vorbeşte, sint 
deci păreri, puncte de vedere, în general lo- 
curi comune, lucruri de bun simt...), se vor- 
beste, așadar, de un anume tip de dialog (de 
replică) în proză, de un alt tip de dialog 
(idem) în teatru si de un cu totul alt tip de 
dialog (idem) în film. Teoretic, așa ar trebui 
să fie. Dar, cititorii mi-s martori, întilnim, nu 
o dată, dialog „tipic“ de proză în teatru, dia- 
log „tipic“ de teatru in film, și asa mai de- 
parte, pina la epuizarea tuturor combinațiilor 
posibile. aceasta nu neapărat în cele mai 
slabe dintre lucrările genului lor. inseamnă 
că specificitatea (sau tipicitatea) dialogului 
de film este relativă, așa cum relativă este si 
specificitatea (tipicitatea) dialogului de proză 
sau de teatru. 

Atunci. ne întrebăm, prin ce se caracteri- 
zează un bun dialog de film? De ce unele re- 
plici ne plac mai mult decit altele? in absența 
acelei speciticităţi despre care stim ca este 
relativá, ne ramine cred, un singur criteriu 
absolut: autenticitatea. Ne place dialogul au- 
tentic, pástrám in memorie, in memoria inte- 
lectual-afectivä, replica autentică. Unii înțeleg 
prin autenticitate firesc, naturalefe. Este și 
asta. Dar mă tem ca alții (sau aceiași) înțeleg 
prin dialogu! firesc numaidecit un dialog ne- 
glijent, neelaborat, de stradă, adică așa cum 
vorbim cind nu ne supraveghem sau cind nu 
sintem supravegheați. Da, este posibil şi 
acesta. Un film important al cinematografiei 
noastre, Proba de microfon, este vorbit astfel, 
dar este vorbit așa (spontan, direct, cu fraze 
neingrijite, neduse pină la capăt, intretáiate, 
cu un vocabular la indeminä, de „zi cu zi") fi- 
indcá acest mod se potriveste cel mai bine 
stilisticii acestui film, universului său uman, 
structurii si relaţiilor dintre personaje. In alt 
film, la fel de important, de data aceasta un 
film supra-elaborat, Glissando, același regi- 
zor (care, și într-un caz şi in celălalt, este si 
scenarist) folosește o altă modalitate de dia- 
log: frazele sint construite, un anume mister 
complică înțelesul replicilor, sensurile se du 


A 


limba românească în 


filmul românesc 


„Secretul“ replicii de film? 


istă un dialog tipic de proză: 
Altul tipic de teatru? Altul tipic de film? 
Totul e relativ. 


Un singur criteriu „absolut“: 


bleazá, se multiplică, apare chiar in vorbirea 
unor personaje o nuanţă de pretiozitate, de 
eleganţă voita. Este oare aici dialogul ma 
putin autentic decit acela din Proba de mi- 
crofon? Scenaristul (dialoghistul) Mircea Da 
neliuc a fost aici mai putin aproape de speci 
ficul cinematografiei? Dimpotrivă. s-ar putea 
spune — și unii o şi spun — că dialogul ela 
borat e mai autentic, așa elaborat și preţios 
cum este, decit cel din Proba de microfon 

Autentic, adică adecvat epocii, personajelor 
raporturilor dintre ele, conflictului dramatic 
dar mai ales stilului. 

Un alt film important, Concurs, dezvoltă un 
dialog simplu, nervos, neprelucrat, cu o re- 
plică amintind umorul „absurd“ din teatrul 
anilor '60, un dialog perfect consonant stilis- 
ticii filmului, care film este un fel de parabolă 
sarcastică. Dialogul, profund autentic, nu 
seamănă însă cu acela din La o nuntă (filmu! 
Nunta de piatră, de asemenea important), în 
care acelaşi Dan Pita (şi intr-un caz și în ce- 
ialalt regizor şi scenarist) distilează o anume 


enticitatea 


vorbire populară, dind. la fel, senzaţia de au- 
tentic. Exemplele se pot inmulti si prin invo- 
carea unor filme apartinind altor regizori- 
scenariști (Andrei Biaier, Malvina Ursianu, Mir- 
cea Veroiu, Alexandru Tatos, Alexa Visarion), 
spre a nu include în discuţie decit cazurile in 
care regizorul își scrie el însuși scenariul, in- 
ciusiv dialogul, in spiritul adecvării la stilul 
filmului 

Ce se petrece insa cu dialogul din unele 
filme ale noastre? De ce suna el fals în ure- 
chile spectatorilor? De ce se-ntimpla (si 
se-ntimplă!) ca unele replici. care se vor 
grave, să provoace risul în sală, iar altele, 
care se dau de ceasul morţii sá stirneasca 
hohote de ris. nu smulg nici măcar un zim- 
bet? Care este cauza — lăsînd la o parte ros- 
tirea defectuoasă a replicii de câtre un inter 
pret ori altul sau reproducerea tehnica neco 
respunzătoare ~- senzatiei de artificialitate pe 
care o dau anumite replici de film? Problema 
tine, cred. tot de chestiunea autenticităţii 
cauza este, aici. lipsa de autenticitate. 


Aceasta tulburătoare (in sensul râu al cuvin- 
lului, fiindca tulbura comunicarea) lipsă de 
autenticitate se obține în fel si chip. Buna- 
oara, punind replica sa dubleze imaginea 
adica într-o postura tautologica. Daca, in 
imagine, un personaj face o acţiune vizibilă, 
iar alt personaj ne informează ca acel perso- 
naj face o acţiune vizibilă, iar alt personaj ne 
informeaza că acel personaj face acțiunea pe 
care o face, iar noi o vedem (intra, iese, 
merge, munceşte etc.), aceasta e o informaţie 
parazitară. O impresie de inautentic ofera şi 
informaţia cu adresă falsă, prin care un per- 
sonaj comunică altui personaj ceea ce acesta 
știe foarte bine, dar comunicarea e adresata 
„de fapt” spectatorului („părinţii tai sînt mun- 
citori", „eşti secretar UTC“, „ai luptat in räz- 
boi” etc.). Este aceasta o incapacitate grava a 
autorilor de a transmite informaţia in mod di- 
rect, prin imagine, prin imprejurarile artistice. 
Uneori se înlocuiește de-a dreptul o situație 
importanta cu o replica menita să o istori- 
seasca. Epicul anulează aici dramaticul, 
spectacolul cinematografic. Astfel protife- 
reaza dialogurile lungi, plicticoase. Lipsa de 
autenticitate este evidenta si în frazele-cli$eu, 
in replicile goale de sens, in dialogul preţios 
(un gust dubios pentru o aforistică ieftina), în 
falsa naturalete (se încearca imitarea vorbirii 
dezinvolte, cotidiene, cu frazele prost alcatu- 
ite sau neterminate, cu bilbiieli făcute și re- 
petari inutile de cuvinte, cu abundență de 
¿a -uri, „i“-uri, „hm“-uri,. „mda“-uri etc.), in 
tehnicismul limbajului (ca si cum doctorii ar 
vorbi in jargon medical si cind stau la masä, 
iar inginerii s-ar exprima numai in termeni in- 
gineresti și cînd se prăjesc la soare pe plaja). 
în calchierea dialogului din alte filme (a func- 
tionat, de pildă, o lungă bucată de vreme 
moda dialogului din filmele „tinerilor furioși 
englezi). Toate acestea și multe altele arata o 
inadecvare a replicii, a dialogului in general. 
la substanța, la stilul filmului. Dar despre asta 
s-ar putea scrie volume... 


Dumitru SOLOMON 


Actorii sînt firești numai 
într-un dialog firesc 
Elena Albu si Carmen Galin 
în Zustrate cu flori de cîmp de Andrei Blaier) 


Replici adecvate stilului regizoral: Concurs de Dan Pita 
Cu: Adriana Schiopu, Marin Moraru, Valentin Uritescu 
şi (în plan doi) Gheorghe Dinică, 

Stefan Iordache, Valentin Juravle 


În pielea şi limbajul personajelor: 
Mariana Mihut si Marin Benea (în 
Fructe de re de Al. Tatos) 


o veneau in picaj sı se ridicau 
numaidecit, iar în'urma lor urca spre cer cite 
o coloană tulbure de moloz, scînduri, fiare, 
toc şi fum. Ne adăposteam la repezeală în 
ganguri, pe sub bolți, ori în cite-o nişă de zid, 
dar ieseam iarăşi în stradă, stăbătind bulevar- 
du! în goanä,alergind spre Piaţa Palatului, 
unde adăstasem toată noaptea trecută. Nu 
ajunsesem insă acolo, cînd am auzit strigin- 
du-se: „Arde Teatrul National!“. Într-adevăr, 
clădirea ardea, zidurile se präbusiserä, prin 
geamuri acum oarbe ieșeau trimbe de ceață 
neagră, vălătucită, se auzeau trosnete și pra- 
busiri interioare. Bomba nazistă lovise în plin. 
Altele, zvirlite nu de ostași luptători, ci de 
asasini, distrugeau şi ele la întimplare. Cu- 
rios, însă — îmi amintesc foarte bine — nu 


Atunci, un bărbat blond, înalt: 
operatorul Constantin Dembinski 


Atunci am văzut pentru prima oară un aparat de filmat... 


A fost o șansă că acei cineasti au filmat 


— dintr-un imbold 


spaima era dominantă în acele clipe, ci con- 
vingerea că are loc o răzbunare stupidă pen- 
tru că România declarase a rupe lanţul care 
o lega de hitlerism. O răzbunare inutila 
crudă, fara nici un sort de izbindă. Umblam 
hai-hui pe Calea Victoriei, în ziua senină de 
august — senină și atit de invälmäsitä — zim- 
beam celor care ne strigau „Intraţi in ada- 


Toată 


lăuntric fericit 


— acele eroice zile 


post, or să vă omoare!" si priveam cu nesat, 
voiam să ştim ce se întimplă, să vedem totul, 
să înțelegem. Și atunci l-am zărit, pentru 
prima oară în viaţa mea, pe omul cu aparatul 
de filmat; un bărbat blond, înalt, cu umerii 
largi, sărind peste gropi şi punind acel aparat 
la ochi, asezindu-se într-un genunchi, ridicin- 
du-se dintr-un salt, rezemindu-se piezis de 


ta lui Ovidiu Gologan vibra în faţa aparatului 


de filmat (aici împreună cu Doru Năstase) 


Bibliot 


A 
p 


el 


y 


un zid, cáutind, febril, locul cel mai nimerit. 
nepäsätor la primejdia ce venea de sus, apro- 
piindu-se de flăcări pină la a le simţi văpaia. 
surd la indemnurile de a se feri, de a ocoli 
de a se depárta, privind scrutátor, cu toată fı- 
infa adunată în ochi, făcînd mereu sá zbirniie 
mașinăria acee cu zgomot scrisnit de risnita 
l-am aflat numele mai tirziu: Ovidiu Gologan 

lar dupa citeva zile, cind coloane ostenite 
de militari şi civili — ostenite dar mindre ca 
au curatat Bucureștiul de oaste nitlerista, ca 
primejdia a fost definitiv inlaturata și ca nici 
un avion inamic nu mai poate arunca bombe 
— se întorceau pe bulevardele orașului, iar 
după ele se tirau foarte lungi șiruri de prizo- 
nieri în tunici descheiate, albe de colb, 
chipuri sumbre, funinginoase, priviri opace, 
mers dezordonat — l-am zărit iarăși pe ope- 
rator, strecurindu-se sprinten printre rînduri, 
filmind apoi de pe un gard, pe urmä umblind 
deandáratelea, ca sá prindá in imagine dra- 
pelul unitátii victorioase, indreptind aparatul 
spre mulțimea de pe trotuare — şi pentru în- 
tiia oară m-am simţit privit de acel ochi sti- 
clos, albástrui, de la capătul tubului negru — 
trecind unealta grea de pe un umăr pe altul, 
facindu-si loc cu coatele ca să dobindeasca 
priveliștea ce-i trebuia. L-am cunoscut mai 
tîrziu şi pe acel tinar cu alură sportivă, cu o 
căutătură albastră si un zimbet perpetuu în 
colțul gurii: Constantin Dembinski. 

A fost o șansă că acești cineasti au filmat 
— fara dispoziţie expresă, fara plan, fără sce- 
nariu, din datorie profesională, dintr-un im- 
bold lăuntric fericit — ceea ce s-a petrecut în 
säptämina dintre 23 si 30 august 1944, cind 
poporul român a făcut pasul curajos și hotá- 
ritor pe o cale neumblatä, a celei mai ráscoli- 
toare revoluţii din istoria sa. 


Valentin SILVESTRU 


D.. viata — căci de ce nu mi-as inga 
dui, in asemenea zile sárbatoresti, sa-mi mur- 
mur cá am 38 de ani in cimpul muncii numite 
reportaj — de aproape 40 de ani, de cite ori 
aud celebra expresie: „Romänul e näscut 
poet”, un instinct imposibil de cenzurat ma 
îndeamnă să adaug: „... și reporter!" Românul 
e născut reporter. Cine a auzit un român — 
oriunde, in tramvai, la birou, lingă o forja, de 
o tarla, într-un compartiment de chefere — 
povestind o intimplare oarecare din viaţa lui 
sau trecută prin urechea lui, nu poate să nu 
remarce extraordinarul dar al reporfajului din 
oralitatea lui. Cind un concetatean de-al nos- 
tru nu stie sa spuná ce i s-a intimplat, adica 
nu cunoaste legile ritmului, ale crescendo-u- 
lui şi ale încheierii unui tapt de expresivitate + 
trecut prin ochiul şi limbajul său — o. nu 
neapărat o anecdotă, ci un fapt din piaţă, din 
vie, din viaţă — are de suportat acea privire 
crudă a tovaräsilor sai de drum, ședință sau 
bloc care se sintetizează in cea mai strălucită 
frază cu care inteligența populară a sanctio- 
nat lipsa de talent reportericesc a acestor se- 
meni: „Pleacă, domnule, că n-ai nici un haz!" 
Bogza. primul. mi-a relevat această capaci- 
tate de a trai, simţi și relata poetico-reporteri- 
cesc intr-una din intilnirile lui cu noi, pustanii 
în gazetárie, să fie 30 de ani de atunci, uimin- 
du-ne cu afirmaţia că el ştie ce e aia un re- 
portaj de la 3 ani, adică din ziua cind, pe 
cimp fiind, a auzit o femeie povestind cum i-a 
cázut bărbatul intr-o fintina... A fost primul 
reportaj senzațional, patetic și exact, adică 
bine scris, de care a luat cunoștință și mi-a 
ramas bine in cap ceea ce ii rămăsese in cap 
lui Bogza la 3 ani. In toată viaja si munca 
mea de reporter, nu am construit nimic — re- 
portajul, ca si poemul, ca şi romanul nu seri- 
dică nici ele în afara acestui verb: a construi 
— fara să ascult oamenii; „textele“ lor (expre- 
sia, la noi, e mult mai bätrinä decit recenta ei 
importare in critica literară tinără, expresia 
am auzit-o într-o şedinţă, in '59, la Dodenii 
Bicazului, cind, pentru a nu-l jigni pe-un prea 
volubil benist spunindu-i că „are papagal“, 
un amic de-al meu, macaragiu, a emis că 
„Popazu are totdeauna texte”...) au constituit 
o materie primă la fel de importantă ca roca, 
macaraua, „cäräbusii" — cum se numeau, ui- 
mitor, camioanele care transportau ciment - 
sau „miresele“, cum li se zice azi, formidabil. 
pieselor gigantice de metal cárate cu imensa 
grijă pe şoselele înguste. 

Ochii, odată cu dezvoltarea auzului, mi-au 
fost însă deschişi de cei numiţi — poate nu 
atît de fainic ca noi, în literatură, „reporterii 
harnici şi talentaţi” — reporterii cinematogra- 
fici. Am plecat de nenumărate ori la drum cu 
acești confrati. li cunosc ca pe acei cu care 
am facut armata, Bicazul, sau „cap limpede". 
noaptea, în redacție. Am .deshamat" cu ei in 
sedii de partid, în multe case de oaspeți, can- 
tine şi holuri de hotel. Am urcat cu ei, uneori 
pe brinci şi în coate. nenumărate cărări și căi 
de acces spre şantiere Am stat lingă ei la fil- 
mari de zi si de noapte si de citeva ori le-am 
comentat imaginea Am fost întotdeauna în 
polemică amicală cu specialistul numărul 


Gestul matern al unei Mär: 


Universul muncii 


Documentaristii 


si 


Ei nu mai 


dimensiunea umana 
a şantierului 


wv 


sînt 


secundanti minori ai ficţiunii. 


Si, 


y 


nu o datä, fictiunea le invidiazä 


ritmul, táietura, captarea unui gest 


I; 


4) 


KZ 


„O imagidd Pula ies 
de documentar: 
"respiraţia plină 
vigoarea clasei 
noastre muncitoare. 


im 


unu in comentarii, Eugen Mandric, eu susti- 
nind cá forja acestor imagini trebuie sá se 
sprijine pe un minim de cuvinte, intr-atit e ea 
de puternicá, de expresivá, de talentata 
intr-o noapte de inspiraţie am pus la cale cu 
Mirel lliesiu — pe atunci poreclit „the old 
Tap”, bátrinul tap, azi consacrat ca primul 
clasic al documentarului nostru — un scurt 
metraj despre construcţia hidrocentralei de la 
Bicaz care să nu conţină nici un cuvint, nici 
un Comentariu, toată banda sonora reducin- 
du-se la strigătele plutașilor și artificierilor 


haitu’, mááá!", ,vineeee!" şi „ardeee!') im- 
perecheate cu Appassionata beethovenianá. 
Aristide Moldovan — directorul instituţiei, 
asimilabil oricind cu glorioșii ingineri care-ţi 
pot enumera toate santierele ultimelor dece- 
nii ca tot atitea localităţi prin care au trecut 
cu eroica lor armată de meșteri constructori 
— a ridicat privirea de pe tabla de șah și a 
acceptat acest „experiment“... Mi s-a spus — 
cu sobră încintare, ca între contemporani — 
că văzut recent de către un grup de cadre 
tehnice din construcții, oameni pe atunci pio- 
nieri, dacă nu nenascuti , acest film (Trei stri- 
gate pe Bistrița) a plácut si că deci, „mai 
ține“. E, poate, acest al patrulea strigăt de pe 
Bistrița, acest „tine“, silabisirea cea mai pu- 
dică, mai tonică și mai tainică care leagă in 
cinema, ochiul de lucruri, oamenii de „fil- 
mangii“ lor, realul de lealul artist, monteurii 
turbinelor de monteurii bobinelor. 


Mi-a plăcut dintotdeauna sa vad in reporte- 
rii cinematografici o echipa de constructori ai 
cinematografiei noastre. Fără ei, indelunga 
educaţie estetică și morală a retinei noastre 
in „plein-air"-ul trudei patetice si grele, o 
imagine puternică a muncitorului nostru, © 
intreagă Românie — deloc pitorească, în'sen- 
sul anecdotic al cuvîntului, — nu s-ar fi acre- 
ditat în toata amploarea lor semnificativă. 
Chit că această imagine a incremenit nu o 
dată si în clișee, e indiscutabil ca intrarea 


sanlierului în viaja fiecarui spectator a fost 
realizată de „aceşti muncitori ai ochiului”, cu 
„completarile“ lor in doua acte la totdeauna 
importantele ficțiuni de lung metraj. Ei au 
creat o geografie interioara a impunatoarelor 
realităţi industriale, o lumina a lor și un stil 
Al miinii, al uneltei, al privirii. Ei nu mai sint 
secundanti minori ai ficţiunii și nu o data fic- 
tiunea le invidiaza ritmul, táietura, captarea în 
direct a unui gest. Fara estetisme inadecvate, 
fara pretentiozitäti irealiste, cu acea onestă 
adecvare la obiect — din care tisnesc intot- 
deauna originalitatile si niciodata umilitatile 
artistice — oamenii aceştia au acoperit tot ce 
a fost si este semnificaţie în padurile de 
schele, dindu-le, prin cîţiva artiști incontesta- 
bili — ca lliesiu, Mesaroș, Calotescu, Boian- 
giu, Petrovici — şi forța unei păduri de sim- 
boluri. Nu cunosc construcţie decisiva a eco- 
nomiei noastre care sa nu-şi aiba documen- 
tarul ei, imaginile strinse in letopisetul cine- 
matografic. Bicazul, Argeșul, Somesurile au 
nascut opere care se pot numi clasice ale do- 
cumentarului nostru: Bicaz cota 531, 4000 de 
trepte spre cer, Noaptea bărbaţilor (filmul lui 
Boiangiu, de care recent, un coleg imi spu- 
nea ca, revazut dupa 20 de ani, „mai ţine” si 
inca foarte bine). Toate au fäurit însă un stil, 
adica personalitati: constructivismul patetic 
al lui Mesaros, lirismul lui Petrovici. trepidatia 
investigaţiilor lui Calotescu, asprimile si exi- 
gentele lui Boiangiu, realismul sobru și fin al 
lui Moscu, omeniile Floricai Holban. Ca ni- 
meni alții in cinematografia noastra, ei au 
dezvaluit caracterul eroic al muncii de zi cu 
zi, dind mişcării de pe o macara. de pe o 
bena, dintr-un batardou, dintr-un subteran de 
tunel acea forță și acea umanitate care fac 
din ce în ce mai nesigure în lumea noastră 
fara de mitologii, graniţele dintre un Sisif şi 
un Prometeu. Slavomir Popovici, extraordina- 
rul poet al reportajului, m-a ținut o noapte in- 
treaga sa-mi explice cum functioneaza docu- 
mentarul pe aceste doua mituri ale caznei și 
creaţiei. As scrie ca toţi — inclusiv cei care 
au polemizat cu el si cu amicul lui de idei, 
Erich Nussbaum — au fost iradiati de aceasta 
idee nu demitizatoare, ci mobilizatoare de 
energii artistice care, după ochiul meu, s-a 
transmis şi noii generaţii marcate de talentele 
lui Copel Moscu, Cornel Diaconu, Laurenţiu 
Damian, Adrian Sirbu, Tereza Barta, Șerban 
Comanescu. Filme desfăşurate in afara batar- 
dourilor, plonjate in ograzi de gospodari sau 
în ateliere de artă, surprinzind doar sevaletul 
sau copaia, liceul seral sau odihna (doua do- 
cumentare de suflu puternic al materiei sem- 
nate de Copel Moscu) poartă în ele această 
obsesie a reporterului cinematografic român: 
a extragerii din fiecare act, din fiecare chip, 
fertilul, fecundul, umanul. Niciodată nu m-am 
putut uita la un documentar de artă a! lui Mi- 
rel lliesiu fara sá mă gindesc cum, la începu- 
turile lui, el a fácut dintr-un macaragiu numit 
Găina, un creator, nocturn de baraje. O 
splendoare ca acea Măria lu' Pascu, portretul . 
unei gospodine de la munte realizat de Feli- 
cia Cernâianu, extinde “spaţiul si prezența 
creaţiei pina in livada, descoperind în materia 
unei case de ţară, maternitatea supremă a 
poeziei. Nu cred ca scad ceva din vigoarea 
acestui suflu al talentelor concentrate in arta 
repotajului cinematografic, dacă mărturisesc 
că înaintea fiecărei vizionări de documentar 
al muncilor noastre, imi apare drept criteriu 
acea vorbă de duh a lui Eugen Schileru la 
capatul demonstraţiei mitologice a lui Siavo- 
mir Popovici: „Te inteleg... Vrei ca lui Sisif 
ajuns cu stinca în viri, sa-i vină în cap să de- 
vină Prometeu! E un criteriu...“ De cite ori 
vad un documentar românesc care-mi da 
aceasta senzaţie a creaţiei victorioase la ca- 
patul caznei, ma trezesc surizind taciturn 


Radu COSAȘU 


Filmul, document al epocii 


Una din cele mai puternice personalităţi 
ale tinerei generaţii de actori sovietici, 


filmul Srele de 
Igor Talankin) 


Demidova in 
(în regia lui 


La ce ajută 
„Cinefilia, ca omenie 


D.. vreodată — căci cine ştie ce bune 
inspirafii vor da peste tinerii cineaști de azi? 
— se va face un film în care eroii vor citi re- 
vista „Cinema“ sau vor fi corespondenţi ai ei, 
indráznim sá propunem acest. episod — 
transmis nouă de fidelul cititor, tehnicianul 
veterinar din Ciubáncuta Clujului, Pavel Rá- 
tundeanu Fer — pe care-l relatám, în ce 
ne privește, şi pentru plăcerea de a vedea ce 
vibrație de sensibilitate are rubrica noastră 
„Cinefilia, ca omenie“, ce instinct al amicitiei 
naște ea între fidelii ei: deci, Pavei al nost' se 
urcă iarna asta într-un autobuz care urmează 
să-l ducă (100 km) de la Ciubáncuta la Cluj: 
la Dirja, se urca, printre atita lume, si trei ti- 
neri care rámin lingä el, in picioare; acestia 
continuá o discutie despre echipa de fotbal a 


Oameni 
inspiratiilor veritabile 


> d s-a turnat Crucișătorul Potemkin, 
Eisenstein se ocupa doar de plantarea deco- 
rurilor și de locul fiecăruia Executa cu multă 
minufie desene care indicau de unde trebuia, 
sa se filmeze și locul fiecăruia. Turnarea a in- 
ceput la Moscova. Dar era timp urit şi ne-am 
dus la Odesa. Acolo era si mai rau. Totus) 
cum nu aveam de ales, am început sa tur- 
nam, Toată lumea îi spunea lui Eduard Tisse, 
operatorului: „Ce faci? Nu-i decit ceața, 
ploaie, nu-i lumină!“ Dar Tissé a filmat pes- 
carusii care zburau prin ceaţă, si așa, zbu- 
rind, ei au intrat pentru totdeauna în film. 
Oamenii care lucrau cu el deveneau uimitor 
de tineri. Eisenstein ii făcea mai mari, prin 
contactul cu el în . În toţi anii cit l-am cu- 
noscut n-am avut însă niciodată o conversa- 
tie cit de cit mai lungă. Era inchis și foarte 
singur... Părinţii lui au vrut să-l facă inginer. 
Cind într-o zi i-a spus mamei sale: „Mamă, 
vreau să fac regie“, aceasta i-a răspuns: 
„Bine, Serioja, dar, ştii, pentru asta trebuie sá 
ai talent“. Nu a dus o viata uşoară... Totuși, 
Maiakovski spunea că dacă trăieşti un mo- 
ment de inspiraţie veritabilă și chiar în acel 
moment te calcă tramvaiul, poţi considera că 
nu ţi-ai trăit degeaba viața". 

Aceste observaţii pertinente aparțin unui 
savant in problemele lingvisticii, Victor 
Sclovsky, cel cunoscut în întreaga lume ca 
fondatorul şcolii formale ruse; a fost scriitor, 
critic literar, un om care a străbătut secolul 
XX, (născut la 1894) cunoscind îndeaproape 
şi epoca primilor ani de avint ai cinematogra- 
fiei sovietice. În acest ultim interviu al vieții 
sale — la 90 de ani — el preciza că terminase 
un scenariu la Don Quijotte în șase serii: 
„Dacă adun toate ciornele vor fi suficiente să 
umple o camionetă. Nu ştiu care va fi soarta 
acestui scenariu, totuşi m-a costat multe 
eforturi” 


țării noastre; acum, „nu vreau să jignesc pe 
nici un microbist, pe mine mai putin mă inte- 
resează fotbalul" — ne scrie Pavel — dar la 
„Naţională“ ţine si atunci, trăgind cu urechea, 
constată că unul din cei trei are exact păre- 
rile lui şi că „vorbele lui erau vorbele mele în 
fond". Așa că cel din Ciubáncuta se intoarce 
și îndrăznește întrebarea: „Nu cumva sintefi 
dumneavoastră Alexandru Jurcan?" Chiar el 
era, „vechiul cinefil şi profesor de română din 
Ciucea, dar localnic, dupa cum aveam să 
aflu, din Dirja. Confirmarea a fost o surpriză 
și pentru cel interpelat şi pentru mine; chiar 
și el își închipuise că numai eu pot fi — pe 
drumurile astea — cel care dă buzna peste 
jasind deoparte hazul acestei cine- 
omul din Ciubancuta încheie: 
„Nu-mi pot explica magnetismul care-i face 
pe doi oameni sá se cunoască astfel; nu știu 
de unde decurge această omenie, acest fluid 
care-l face pe om mai bun şi nu invers, cedă 
această putere de comunicare unor oameni 
care puteau, altfel, doar să se citească în pa- 
ginile revistei „Cinema“, la 200 de km dis- 
tantä unul de altul, unul profesor de română, 
altul tehnician veterinar... se intilneste deal 
cu deal, de ce nu si cinefil cu cinefil?" 


De la filmul 
consacrării ei 
cinematografice, 
Pădurea 
spinzuratilor, 
aceva și 
prospeţime 

(Ana Szeles) 


După 
o lungă absenţă 


Aru istorii ale clipei 
pe care le redacteazá indeobste 
ziariştii, au consemnat la sfirsitul 
anului 1985 un fenomen care, 
cine știe?, s-ar putea să nu treacă 
neobservat în una din inerentele 
enciclopedii ale sfirsitului nostru 
de secol: o seamă de artiste care 
abandonaseră platourile cu ani în 
urmă, speriate de apăsarea vremii 
asupra frumuseţii lor, au hotărit 
să revină la cinema, încurajate de 
imaginea lor în „oglinzile imblin- 
zite“, cum se exprima memorabil 
un specialist. Astfel, după zece 
ani de inactivitate, Antonella Lu- 
aldi și Virna Lisi reapar pe ecran, 
o dată cu Sophia Loren care nu- 
mără doar patru ani de la retra- 
gere. Anouk Aimée se întoarce 
sub aparatele lui Lelouch, refá- 
cind celebrul cuplu cu Jean Louis 
Trintignant din Un bárbat gi o fe- 
meie, într-o urmare care se in 
leazá dumasian: 20 de ani corte 
ziu. Cea mai zgomotoasá reintrar 
este aceea a Ginei Lolobrigida — 
zgomotoasá, agresivá dar proli- 
fica: după opt ani de absenţă 
(consacrindu-se, de la 50 de ani, 
fotografiatului şi ceramicii) actrița 
s-a aruncat în filmarea a două se- 
riale de televiziune, interpretind 
roluri care, ca să zicem așa, nu- 
mai de bunică nu s-ar putea 
numi... Simplu amânunt pentru is 
toria la zi a fenomenului: Lollobri 
gida a slăbit cinci kg. 


oa 


& 


Kurosawa, într-o pauză de filmare la Ran 
în mijlocul unei cine-lumi 


invátáturi 
din „Gartea lui Ran“ 


R. — ultima capodoperä a lui Kurosawa 
— e unul din filmele care nasc cărți. A apä- 
rut, astfel, „Cartea lui Ran“ avind in centrul ei 
de interes un interviu de proporții cu demiur- 
gul japonez, om care dealtfel, la 75 de ani, e 
recunoscut pentru cît de puţin vorbește, már- 
turisind şi mai puţine, cum ar fi gustul lui 
pentru Van Gogh, Césanne, John Ford și ba- 
se-ball, studierea lui Marx, amintirea primului 
film văzut, în 1911, Zigomar, al unui regizor 
francez, rafinat și bizar, Victorin Jasset, în 
care un fei de neo-Fantomas scăpa prin întu- 
necatele canale ale Parisului. În această am- 
plă discuţie despre Ran, Kurosawa dă — în 
stilul său ocrotitor de elipsă și litotă — multe 
din cheile pentru înțelegerea filmului și a 
operei sale. lată una: 

„Ceea ce este primordial fine de calitatea 
decorului, a obiectului, de frumusețea peisa- 


teca-digitala.ro 


jului pe care vreţi să-l filmati. Tehnica e se- 
cundara. Sint regizori care nu jură decit pe 
tehnica. Eu cred că frumusețea vine din ceea 
ce filmezi. Din fericire, în Ran, am putut lucra 
în acest sens. Cind vedeţi costumele, credeți 
că sint moderne, dar, poate n-o știți, există 
kimonouri încă şi mai îndrăzneţe care ar pu- 
tea să vă pară de avangardă. Asimetria care 
domnește azi in moda japoneză exista și cu 
mai multe sute de ani inainte. Sint acuzat de 
seori că dau prea multă atenţie amănuntelor 
— voi răspunde că un decorator care le ig- 
noră, pretextind că ele nu se văd pe ecran, e 
un rău decorator. Toate aceste detalii for- 
mează o ambiantä la care publicul e sensibil, 
fiindcă că el nu surprinde decit ansambluri. 
Le cer întotdeauna colaboratorilor mei ca 
cele mai mărunte elemente din realizările lor 
să poată suporta proba gros-planului. lată de 
ce prefer să lucrez cu materiale adevărate, fie 
țesătura kimonourilor sau armurile de fier.“ 


Rubrica „Filmul, document al epocii“, 
„Documentul, sursă a filmului“ 
este realizată de Radu COSAȘU 


Doinel fárá 
prietenul sáu, Truffaut 


B... din cele 400 de lovituri a implinit 
40 de ani. E unul din cei citiva pustani ai ci- 
nema-ului care au imbátrinit sub ochii noștri 
film cu film. Jean Pierre Léaud — cunoscut 
în toate cinematecile lumii sub numele de fic 
tiune Antoine Doinel — se priveşte cu calm 
fără multe adjective, concis. El se socotește 
mai putin vulnerabil, mai rezistent la loviturile 
dure pe care viata i le mai poate da, dupa 
moartea lui Truffaut. Nu, nu crede ca a trait 
— cum se zicea în limbajul clișeelor ziaristice 
— o copilărie dificilă. Adolescent, intilnirea 
cu Truffaut a constituit un miracol. Cum sa-s: 
plinga copilaria. cind „François a considera! 
copiii mult mai inteligenţi și mai intuitivi decit 
adulţii”? Dealtfel, despartirea lui defregizor 


Jumătate de veac 


Scan Graham e una din acele persona- 
itáti ale „istoriei secrete a cinema-ului”. ca- 
pabila prin anii "30 sa creeze sau sa distruga 


Cine nu s-a temut nici 


de Virginia Woolf? Bette Davis! 


Bette Daris 


„aud se zice că ar sem 
tot mai mult cu Truffaut, 
la voce, în gesturi... 


0 noutate în cultura 
cinematografică: 
culturismul 


O recentă descoperire (de milioane!) a 
producătorilor de peste ocean este mușchiul 
Nu cel de pe coaja copacilor, mulțumită ca 
ruia te poți orienta in padure, după cum stim 
de mici. Nu. Mușchiul omenesc, care orien- 
teaza toate box-office-urile. A existat, desi- 
gur. boxul. boxul lui Rocky din care a derivat 
acel Rambo — Rocky in Vietnam (pe care 
Elia Kazan îl considera un film dezgustator). 
Rocky se poate spune ca e un fleac plin de 
idei fata de Arnold Schwarzenegger, fost 
campion mondial de culturism, asa numita 
„bruta din Hollywood“, in faja căruia cei mai 
duri actori de pină la Stallone sint caracteri- 
zati asa: „pe linga Arnold — John Wayne da 
impresia de prematur, Clint Eastwood de an- 
ticar efeminat, iar Charles Bronson de nou fi- 
losof". Tinar colos austriac, Arnold Schwar- 
zenegger. încoronat .Mr.Univers” dupa ce l-a 
invins chiar pe idolul său, englezul Ray Park 
(campion mondial de culturism între 


un star la Hollywood. Trei ziariste — Lionella 
Parsons, Hedda Hopper si ea — dețineau 
această putere în rubricile lor de care tremu- 
rau toți nababii industriei cinematografice si 
salariaţii lor, nu odată actori de geniu si far 
mec. Scott Fitzgerald și-a petrecut lingă ea 
ultimii ani de viata, ca scenarist obscur, si 
această femeie temutá de atita lume l-a ajuta! 
să scrie ultimul sau roman, printr-o iubire 
exigenta şi complicata, descrisă de ea într-un 
roman, „Credinciosul infidel“. dupa care s-a 
tacut un film cu Deborah Kerr şi Gregory 


Pe vremea cînd ei priveau numai înainte, 
aylor si Richard Burton) 


fără minie (Liz T 


ştia cit de grav bolnav era — suna în relata- 
rea iui sobră ca una din acele secvențe de 
discreție crudă și tandra, demne de o 
„noapte americana": 

„..Nu l-am putut vedea la sfirsit, mi se as- 
cundeau toate informaţiile despre el; i-am dat 
două-trei telefoane, de unde filmam. Ultima 
oara am vorbit despre „un John Ford", de- 
monstrindu-mi cum un film de aventuri poate 
(i filmat ca o tragedie; am discutat despre ci- 
nema, ca de obicei...” In ce priveşte expe- 
rienta „noului val francez“ din urma cu un 
stert de veac, Léaud e categoric: „e un feno- 
men la fel de important ca trecerea de la mut 
la sonor. Fenomenul a ajus în R.F.G. cu Wim 
Wenders (Paris—Texas) și a fost complet ab- 
sorbit de cineastii americani ca Woddy Allen 
si Altman". Cei care spun cá noul val a ucis 
cinema-ul francez sint respinsi de Léaud cu o 
duritate surprinzátoare pentru vocabularul lui 
stapinit: „Niste prosti, incapabili sa se ridice 
la talentul unor creatori, imbecili care au 
continuat sal atace pe Truffaut, chiar aflat 
pe patul morţii. Dar se vor ridica alte „noi va- 
iuri“ care, toate, se vor inspira din acesta 
Multi cinefili așteaptă această reinviere cu un 
interes ce nu-și poate totuşi ascunde, onest 
scepticismul. 


1951—1965), a ajuns pe platourile hollywoo 
dine unde a jucat — fara să „rupa toate gu 
rile” (expresie. poate, adecvata...) — în Co- 
nan barbarul, Khalidor, Terminator, ca azi 
să-şi gáseascá o consacrare de 17 milioane 
dolari în 11 zile. cu Comando, film in care fe- 
titg eroului principal e răpită de niște bandiți 
carora le arată ce inseamna a fi „al mai tare 
om din lume“, cum ar zice Vlad Delamarina 
al nost. Arnold — descris de un critic hazos 
cap de plumb, miini de fier. muschi de oţel, 
tip care intii trage şi apoi nu se mai gindeste" 

e un artist sincer: „Nu sînt dintre actorii 
care se uită la ce joacă sau pretind ca fac 
hime artistice. Nu. Pe mine ma interesează 
doar cinemaul care aduce bani si sìnt întii de 
toate un businessman“, după care izbucnește 
in ris, te bate amical pe umar şi-ţi fractureaza 
clavicula în 16 locuri... Cu instinct pugilistic, 
unii se gindesc la producătorul care-i va aso- 
cia pe Stallone şi Schwartzenegger intr-un 
film, „meciul de box (office) al secolului“ 
Pina atunci, la inceputul anului, Parisul a cu- 
noscut un „festival al peplum"-ului de altä- 
data — antichitate si mitologie puse in cadru 
de Cotafavi, Gallone si Leone, trecute prin 
interpretarea nu o datá muschiuloasá a lui 
Maciste si a simpaticilor culturisti de altădată 
Alan Steel, Kick Morris, Gordon Scott, Brad 
Harris, Cu care vreţi, nu vreţi, cinefili fiind, 
trebuie sá vă incärcali cit de cit memoria 
Criticii malitiosi au propus ca afişele acestor 
filme să conţină precizarea; „interzise celor 
peste 16 ani" 


Peck văzut si la noi... Sheilah Graham mai 
traıeste, la 80 de ani a dat o carte acida, tru 
culenta, despre Hollywoodul cunoscut de ea 
intr-o jumătate de secol. Portretele „marilor 
monştri” sint realizate într-o mișcare epica 
lipsita de dulcegärie, încărcată de o lucida 
melancolie. Shirley Temple e surprinsa pe 
platou, hohotind de durere la vestea grave: 
accidentări a cajelusului ei; e filmată cind 
plinge; i se anunţa după aceea ca n-a avut de 
ce: cätelusul e sânatos . Bette Davis e dezva 
luita prin aceasta replica: „Daca as fi avut ca 


Shirley 


Attps://bibliote 


Visul unui italian 
imaginativ 


D.. 115 filme, Marcello Mastroianni, 
cel luat de Fellini în La Dolce Vita fiindcă 
avea nevoie de un tip anonim, cel care a 
intruchipat un anume farmec viril in cine- 
matograful italian si european, — un se- 
jucator mereu angoasat de ceea ce e 
incolo de evidenţa -- cel socotit ca „ita- 
anul terorizat de propria-i imaginaţie”. 
nu e deloc mulțumit cum arată la chip 
Sincer sau nu, cochetärie sau tristețe 
Marcello zice: „Nu-mi plac. N-am nimic 


nni azi. 
în Tarzan? 


puternic în mine...” Dar mai interesant e 
ce rol viseaza in această stare de spirit 
Un rol de necrezut: Tarzan! Un Tarzan 
batriior, cu burticicä, tinind-o lingă el pe 
Cheeta si ea deja năpirlită, un Tarzan cá- 
ruia în junglă ii e frig, tinjeste la un radia- 
tor, asteptind o femeie albă care să-l des- 
copere și care nu vine, el zadarnic urlind 
printre liane. caci nici o maimuţă nu mai 
raspunde celebrului sâu strigăt 

Acest vis" face cit o marturisire des 
pre sine 


pul lui Liz Taylor, n-aş fi cucerit niciodata 
doua Oscarur;”. Marilyn Monroe nu dorea 
decit sa fie ocrotită: „s-ar fi agăţat si de un 
felinar, daca ar fi găsit acolo o rază de ome- 
nie". Concluzia ei e bazată pe o sentimentali- 
tate retro, bine temperată de o inteligența 
atenta la viaja evidenţelor: „Nu, n-aș putea 
spune că Hollywoodul ar fi murit. E altul 
asta e tot. Intr-adevar, Burt Reynolds — l-am 
vazut zilele trecute, fara peruca... — nu e Er- 
rol Flynn. Dar, la urma urmelor, ce-i atit de 
yav in asta?" 


Temple si partenerul ei de joacá 
si inspirafie. 


O nouä 
Mihailova si debuteazá tot intr-un film 


de epocă, O 


Savelieva. Se numeşte Daria 


wil vechi de Ale- 


xandr Pancratoy 


Lupta cu fantasmele 


Laureatul de anul trecut de la Cannes, 


tînărul regizor iugoslav Emir Kusturica ! 


(Tăticul e în voiaj de afaceri a fost incu- 
nunat cu Paime d 'Or) lucreazä in prezent 
"în Statele Unite la realizarea unui fil 


ilm t 
Fein se intitulează Lupta cu fantasmele. — 
S-ar părea cá doar titlul e plin de fan- — 


tasme, căci intimplarea propriu-zisă este 
o poveste de dragoste de | ceputul se 
colului, pe bordul unui vapor în drur 

spre. New York. Dar după toate aparen- 


fele, această luptă | cu niște presupuse. 
fantasme este doar un film care să-i um- 


ple timpul pină se perfecteaza viitoarea 


realizare la care tine | enorm si care este | 
zarea unuia dintre cele mai popu- — 


lare romane din literatura iugosiava, Po- 
dul peste Drina de Ivo Andric, laureat al 
„Prest Nobel pentru lite ră. 


Claude | Lelouch nu putea să lipsească 
dintr-un curent al cinematografiei. mon- 
„care capătă | proporții. Acela de are- 


ial 
lua o "poveste mai veche si pe aceiaşi . 
într-o 


protagoniști nu într-un remake, 
privire de astăzi a aceloraşi personaje 


Priscilla şi Elvis 


la vremea cind amintirile abia se adunau 


cinerama 


după trecerea unui timp. De la imensul 
- succes si Palme d'Or la Cannes cu Un 


bărbat și o femeie au trecut 20 de ani. 
Ce-au A dd între_timp pilotul de for- 
mula I (Jean-Louis Trintignant) si secre- 
tara (Anouk Aimée)? Tocmai asta își pro- 
„pune. să povestească Lelouch după doua- 
zeci de ani, dar pentru ca sá nu sune 
chiar dumas-ian titlul filmului este Un 
bărbat și o femele, Douăzeci de ani nai 
tirziu. Filmările s-au încheiat recent, 
după o destul de lungă perioadă petre- 
cuta în desert, la Tenéré in Niger. Filmul 
a participat la recent incheiatul festival 
de la Cannes. 


Sexagenarul Brando 


Marlon Brando care de o bunä bucatá 
de vreme s-a retras pe o insulă din Pa- 
cific, ca si Gauguin, a împlinit 61 de ani. 
Odatá cu virsta s-au adáugat kilograme, 
párul s-a cam rárit, iar actuala expresie 

„pacificä“ a lui Brando îl face să nu mai 
prea amintească de Marlon cel de pe 


ecran. Dintr-odatá însă, la sfirsitul anului > 


trecut, s-a decis să se supună unei cure 
de slăbire și să se gindească la o revenire 
fie pe scenă, fie pe rer de filmare. Cei 


apropiaţi afirmă chiar că in primáv de Y 
uci 


asta numele lui Marlon Brando va str 
iar pe firmamentul vieții artistice ameri- 
cane. 


Filmul la genul teminin 


Povestea cinematografic bulgară Anti 
tulata Întoarcerea pe pämint este al dei- 


` lea lung metraj al realizatoarei Rumiana 


Petkova. Imaginea filmului o semnează 
operatoarea Svetla Ganeva iar scenariul îi 
aparţine scriitoarei Nevelina Popova. 
Toate cele trei cineaste bulgare sint pre- 
ocupate de condiţia femeii la ora de fata, 
de universul ei spiritual, de activităţile, ei 

cotidiene, de imaginea şi caracterul te- 
meii conteporane. Ele mărturisesc că au 
„o convingere fermă in forța morală pe 
„care o demonstrează, clipă de clipă, fe 
meia societății de astăzi. Acestei „triple 
alianțe“ — regizor, scenarist, „operator, 
toate femei, — alianţă destul de rară în 
filmul mondial „i se adauga contribuția 
„actriței Plemena "Getova, interpreta rolului 
groep e is - Íntoarceril 


ti ascensiune pe firmamentul 
, lenta a tara vecină şi prietenă. 


Pel icula „celor trei Amer cineaste bul- 


coins în spiritul vieţii în roz“, deloc ro- 
manfioasä, supusă pe ve mai degrabă 
unor mărturisiri in semiton, in gesturi su- 
gestive, vorbind cu multe nuante, dar ne- 


Fo lasind „loc niciodatä iluziilor, 


zistibila tentatie 


Probabil că Visconti le-a deschis regi- 
zorilor de film gustul de a-şi incerca pu- 


á terile si pe scena teatrului liric, ca un in- 


termezzo al filmärilor. Lista — cäci existá 
deja o listá — a cineastilor care au mon- 
tat opere celebre pe scene lirice de ase- 


pămint, actrița — 


menea celebre. esto mare. ada cele 


mai sonore, dupä Visconti, sint cele ale 
lui Zeffirelli şi Losey iar acum numele cui 
nici prin | minte nu vá trece: Woody Allen. 
Abia a lansat pe piață Hanna şi surorile 
el, filmul care, pentru prima oară în ca- 
riera cineastului, este nu numai un mare 
succes de stimă, dar și un imens succes 
de public, si sia propus sá fugá pentru 
un timp de platou, in favoarea unei 
scene, ca sá monteze „Boema“ lui Puc- 
cini cu Placido Domingo si Barbara Hen- 


- drix. Dar cînd totul era gata, Woody Allen 


Li 


s-a gindit că ar fi mai bine să transpună 
opera lui Puccini, cu interpreţii mai sus 
„amintiţi, pe patos Aşa că piná la urmă, 
tot film va fi și ultima pasiune muzicală a 


- lui Woody Allen. 


Autoarea 
vind amintirile se publică ` 


Apele argintii 


Într-un sat din _Azerbaidjan-ul sovietic 


s-au terminat filmările la ecranizarea Le- 
ak intii Regia o semnează 
idar Kulijev iar in rolul unui specialist în 


„istoria artelor va apare -Eldanis Rasulov. — 


Transplanturile regizorale de pe mapa- 
mond oferă, iată, si o surpriză: japonezul 
Naghsa Oshima a poposit pe malurile Se- 
ne: ca sá facá un film de dragoste ne-ja- 
-ponez, Max, dragostea mea. Titiul — doar 
titlul, căci altceva n-am avea dreptul să 
spunem — sună cam de vodevil. Dar să 
nu avem prejudecăţi nici mácar auditive, 
interpreţii: Charlotte Rampling si An- 


thony Higgins. Totul este acum pe 


ecrane cu tot tam-tam-ul care se face cu 


ocazia unei premiere în care miza e 


surpriză regizorală”. 


Ban Moore, invitat Ber. de pro- 


ducätori sä accepte sá mai apară in incă 


un film din seria James Bond a răspuns 
- categoric că nu mai vrea. „Am 58 de soh 


am suferit o delicată RE la genunchi 


(probabil din cauza cascadelor la care 
l-au supus reg spectaculoase) si 

A imaginea in fata 
__ spectatorul As pos sá j jos: intr-o come- 
die romantică". 


3 vestitul „comic francez Jean Lefebvre, 
Ne chipa 
de Louis de 

„mal „mult 


Marc Comoletti „Bluffeur‘ u 
în contextul piesei susnumite indică un 
specialist în cacialmale) se apropi o 
mie de reprezentanții. Întrebat de ziariști 
dacă aşteaptă cu nerăbdare această a 


mia apariţia în piesă, Lefebvre, a spus că 


nu așteaptă cu nesat performanța celei 
de a o mia nn pentru că i s-a 


astăzi, 


= 
Re 
A 


Pr spectator. Bravo lui! 
Fi 


„De un deceniu asteptam un rol 
care sá má facá sá uit de Bond” 
— spunea Sean Connery accep- 


tind fericit să joace in Mur 
mandafiruluı după Umberto Eco 


oferit un rol -O nouă pi esă în care se 
îndrăgosteșt un robot. Cee: 

parea că pentru un mare comic e o ade- 
vârat mană cerească. 


Jack Pike muta nisch din su- 
medenie de filme, a fost internat in spital. 
Are 65 de ani, înălțime | şi pe chipul 
lui colturos si "râu" s-a imprimat © trasa- 


„tură nouă care i-a cam schimbat fizi- 


onomia: epuizarea. ` Examenele medicale 
au dovedit că Palance se află la capatul 
puterilor. L-a y răpus drumurile, salturile 
depe un meridian pe altul, de | pe un pla- 
tou pe altul. să văd ce mi se va oferi 
să joc de aici înainte, dar n-am să mai 
„accept decit ceva realmente interesant şi 
profund. M- de jpereonsicle 
care n-au nimic de spus si fac doar pe 
grozavele, cu cuțitul la « ae. M-au 
dat gata a in film in 
altul a cal i 


Ar putea fi chiar titlul unui volum de 
studii cinematografi inspirat de aventu- 
file, avatarurile si imprevizibilul | pe care-l 
rezervă filmul de scurt metraj celor ce! 
urmăresc îndeaproape. De multa vreme 
scurt metralul este doar o noțiune rela- 
tiv 


dela enana lungi di 
- tograf c pot fi i capo yg 


rformai 
rajului 
42 de o un singur 


nu este te deck Ay d 


ee 


20 


.sugestie de coerenţă a ansamblului, căci be 


Tată (Ryan O'Neal) 
şi fiică (Tatum O'Neal) 
„într-un scápárátor duet 


stop cadru pe istoria filmului... 


Nașterea 


Cu si teoretician de film inainte de a fi 
atras de mirajul mizanscenei, Peter Bogdano- 
vitch se supune si unei alte fascinatii: evoca- 
rea copilăriei cinematografului — Din lumea 
filmului de altădată. Filmul privindu-si proprii 
paşi. impiedicindu-se, ezitind, gata sá aban- 
doneze, apoi încercînd din nou și din nou, cu 
comice strádanii, piná invatá sá stea pe pi- 
cioare, sá nu se mai propteascá in gardul ve- 
cin al bufonadei, sau al benzilor desenate 
sau al serialelor-fluviu din cotidianele de tiraj 


unei arte 


„acesta este spectacolul“, vorba lui Gene 
Kelly, prezentind o altá evocare duioasä a 
Hollywoodului de altádatá. 

Rolul istoric al intimplärii care face ca un 
tînăr jurist speriat de un client „forte“ sa 
ajungă direct pe un platou improvizat, regizor 
al unei echipe şi mai improvizate, şi mai spe- 
riată de metodele „forte“ ale concurenței, fai 
mosul peste mare ce-i înghite pe cel mic (aici 
marile companii înghit micii independenţi ai 
deceniului doi) devine savuros pretext de co- 
medie burlescá. Si, totodată, de evocare isto- 


film gi literatură 


F.. făcut de Visconti (în 1967) după 
Străinul lui Camus nu s-a născut în zodia cea 
mai fericită: ,camusienii" l-au renegat fara 
ezitări, în timp ce „viscontienii“ l-au socotit 
inferior creaţiilor sale de prim ordin. Au avut 
si n-au avut dreptate. Sigur că filmul nu tra- 
duce pe ecran întreg misterul lui Meursault, 
personajul central, însă nici n-avea cum s-o 
tacă, neexistind procedee de introspectie ci- 
nematograficá similare acelora romanesti. Pe 
de altă parte, jucind totuşi pe cartea (camu- 
siană!) a psihologizárii, a „interiorităţii“, Sträi- 
nul (filmul!) iese într-un anumit sens din sis- 
temul de referinţă al operei lui Visconti, care 
mizase pinä atunci — și în creația neorea- 
listă, și în acea barocă (vezi Ghepardul) — pe 
impactul vizual al suprafeţelor, al „exteriorită- 
ţii” (fie ea sărăcăcioasă ori somptuoasá). 

După ce au trecut peste el aproape doua 
decenii, Sträinul lui Visconti trebuie — cred 
— „recuperat“. Fără să fie o capodoperă. e 
un film notabil, raportabil la căutările psiho 
logice ale lui Antonioni. Nu e exclus ca Vis 
conti să fi fost chiar influenţat de colegul sâu 
şi să fi sesizat faptul că acela deschidea cine- 
matografiei italiene sansa originalității într-o 
direcţie practic opusă vivacelui temperament 
peninsular (exploatat de Fellini în cheia gro- 
tescă, de Rosi sub forma descărcărilor de 
energie politică, de atitia alții în latura co- 
mică; plus gureşul neorealism). Încit Visconti 
a transpus pe ecran pas cu pas, extrem de fi- 
del, faptele și gesturile din roman, însă a păs- 
trat cit mai mult posibil din aspectul „anali- 
tic“, făcind ca vocea gindurilor lui Meursault 
să însoțească totul din off. precum vocea 
personajului-narator de la Camus. Acest du- 
blu regim ‘al filmului — epic și analitic — se 
simte şi în trecerile de la camera exterioară la 
aceea subiectivă. Prin alăturarea dintre lucru- 
rile nu o dată tragice, care se petrec pe ecran 
si nefiresc de calme ginduri insotitoare — e 
tradusă în limbaj cinematografic „insträina- 
rea“ personajului de sine insusi si de lumea 
„alienantä“ din jur, pe care o privește fără im- 
plicare, parcă absent: cu adevărat, un 
„străin“. 

Vorbeam despre „fidelitate“. Structura car- 
ţii. cu o primă parte derulind existenţa lui 
Meursault pina in momentul crimei si o a 
doua cuprinzind ancheta, procesul și con 
damnarea, e urmată de Visconti cu o singură 
excepţie: filmul începe cu debutul anchetárii, 
lăsind spectatorul să bănuie sensul eveni- 
mentelor. Se pierde astfel o parte din efectele 
de surpriză epică, dar se cistigä cel puţin o 


curile care — asemeni unor lămpi polițienești 


„Străinul“ dincolo de neorealism 


— il orbesc pe Meursault în mica morgă a 
azilului de bătrini, ne fac să înțelegem că el e 
dintotdeauna „arestat”, chiar si înainte ca 
raul sa se petreacă. E — nu-i asa? — un ,.Si- 
sif“. Un sisit fericit? . 

Odatá ajunsi la decupajul scenaristic folo 
sit ráminem pe teritoriul constructiei filmului 
si comparatiile cu textul romanului trebuie sa 
înceteze. Nu e cazul să deschid aici o paran- 
teză despre autonomia artei cinematografice 
Visconti a combinat — cum am văzut — doua 
serii de elemente: tot ce tinea de descriere și 
portretistică a tratat în manieră neorealistă 
deviată subtil spre grotesc (excelent in imagi- 
nea veghei bătrinilor, apoi in scenele din blo- 
cul lui Meursault, în acelea „exotice“ cu ara 
bii din arestul poliţiei şi la vorbitorul închiso 
rii, şi din nou excelent în episodul tribunalu 
lui, cu mutrele pretios-ridicole ale oamenilor 
legii si cu întrega asistenţă filfiind vesele 


cinemateca 


rică, certificata de atitea şi atitea tomuri — 
printre care celebra „Istorie a Hollywoodului“ 
de Charles Ford, sau mai recent antologii în 
imagini, tot mai numeroase, nu si mai reușite. 

Acest alter ego al lui Bogdanovitch și al 
atitor „corupți“ de magia imaginilor mişcă- 
toare, de la inginerul Pastrone la structuralis- 
tul Pasolini (ca sá nu-i citez decit pe cei doi 
celebri „P“ de la Cinecittä) este întrupat cu 
haz si inteligentá, ironie si autoironie, tan- 
drete nostaigicá si nostalgie tandrá de un 
Ryan O'Neal in cea mai adorabilá, spiritualá, 
strălucită companie feminină (consider eu): 
fiica sa, Tatum O'Neal, la acea vreme (în '76, 
cînd a fost realizată parodia-evocare) real- 
mente un copil minune de vreo 10—12 ani. 
Incintátoare! Nu atit ca mutrişoară de băietan 
„muşcînd” subtil ironic, ca o malitioasa pari- 
ziancă rătăcită în California, ci ca o actriță 
experimentată ce lasă în umbră multe, multe 
alte partenere celebre ale celebrului său tată. 
Dialogul O'Neal-ilor scäpärätor de-a dreptul, 
alaturi de citeva inspirate gaguri cum ar fi fi- 
valul, datorate — imi vine a crede — mai 
mult lui Ryan decit lui Bogdanovitch (nici el 
lipsit de inspiraţie comică, de vervă „retro“) 
asigură partea cea mai inteligentă, spirituală 
a comediei. Comedie modernă in stil retro, 
cu citate la vedere (mai lirice, omagiale cele 
adresate lui Griffith şi secventelor din Nagte- 
rea unei națiuni, sau mai spectaculoase, fte- 
cute prin toată gama urmăririlor bufonadă, 
tip Keystone) si a talmes-balmesului de ge- 
nuri practicat întotdeauna cu dezinvolturä 
(de la Helzappopin pină la comedia absurdă 
a lui Mel Brooks de astăzi) — acest Nickelo- 
deon (titlul original al filmului) salută Cine- 
matogratul. Cu tot ce are el peren si derizo- 
riu. Temeinic si facil. Artistic si comercial. Cu 
toate obsesiile lui cuprinse intre grandoare si 
decadentä, între idolatrie (scena primilor fani 
rupind straiele-fetiș ale primilor idoli) şi de 
mitizare, între realism și vizionarism: „Cine- 
matograful e arta maselor, limbajul universal 
inteles chiar și de cei ce nu-şi cunosc prea 
bine propria limba", profejea un „producer“ 
al vremii 

La început a fost, da, imaginea — ne asi- 
gură, mai ales prin imagine, acest eseist al 
Cinematografului. Ca artă şi ca industrie. Ca 
vis al vieţii eterne... 


Alice MANOIU 


evantaie); iar pe latura introspectiva, pe linga 
recursul la vocea naratoare, a exploatat la 
maximum simbolul repetat al luminozitatii or- 
bitoare (la morga azilului, pe drumul spre ci- 
emitir, în clipa inmormintarii şi în scena crimei 
de pe plaja) şi l-a filmat cit mai sugestiv pe 
Marcello Mastroianni (bun de-a lungul intregu- 
lui film şi remarcabil in partea finala, în ce 
lulia condamnatului, unde chipul îi apare in 
lumină pe fundal întunecat. în cadre lungi și 
pure). E un fel de intuneric izbăvitor, opus în 
plan simbolic luminii malefice. O scena- 
-cheie a devenit convorbirea cu preotul 
(care la Camus — pomenind pentru ultima 
oară cartea — nu ocupa mai mult de citeva 
pagini). „Ateul“ Meursault își dezvăluie acum 
atitudinea (sau lipsa ei) în fața absurditatii 
existenţei — şi o face în trepte, întîi vorbind 
calm, apoi transformind dialogul într-un 
„duel“ al mișcării agitate prin celulă, redeve- 
nind calm şi culminind cu izbucnirea lui dis- 
perată. Probabil că „disperare“ nu e un cu- 
vint şi o noţiune tocmai potrivite crezului 
existentialist. Însă Visconti o comunică, 
amestecindu-i nuanțele pe chipul parcă pic- 
tat al personajului în acele cadre finale, care 
rasfring asupra filmului sensul tragic al unui 
amestec de impácare și revoltă. 


loan Bogdan LEFTER 


„Străinul“ lui Camus, 
recitit cu fidelitate 
de Visconti 
(cu un Mastroianni- 
surpriză) zu; 


Punctul de 


D upă -premiera filmului Ciocănitoarea nu 
are dureri de cap s-a discutat muit despre o 
tînără femeie regizor, cu ochi negri, asiatici, 
din îndepartata Kirghizie. După ce a lucrat la 
studioul de acolo ca recuziteră la montaj, ca 
asistent de regie (la filmul Larisei Sepitco Ar- 
gifá), a venit la Moscova, sa înveţe cu Mihail 
Romm, binecunoscut pentru rezerva sa de a 
primi femei la cursurile sale. Cînd a devenit 
regizoare, s-a afirmat ca o personalitate Ori- 
ginala. Fitmele ei i-au cucerit pe unii și intri- 
gat pe alţii. Fiecare replică, fiecare scena 
evidenția refuzul categoric de a pastisa pe 
marii regizori. Pe Asanova o interesau celt 
mai actuale, mai complexe şi mai incurcate 
probleme. Nu s-a repetat niciodată, cautind 
mereu ce e nou, ce e în continuă schimbare, 
ce scapă privirii superficiale. A făcut oare Di- 
nara Asanova mult sau puţin într-o cinemato- 
grafie, din care a plecat atit de cumplit de re- 
pede, în timp ce lucra la un nou film Necu- 
noscuta despre adolescenţi, după scenariul 
lui I. Klepikov, cu care făcuse două din cele 
mai bune filme ale ei? Filmele ei Ciocánitoa- 
rea nu are dureri de cap, Cheia netransmisi- 
bilă (premiat la Festivalul international de la 

foscova) Nenoroc, Patani, Dragul, scumpul, 
iubitul, unicul meu etc. s-au bucurat de apre- 
cierea publicului larg din tara si de pretutin- 
deni unde au rulat. 

Patani e un film despre .viata unor copii 
lipsiți de dragoste” despre adolescenți dificili 
al caror blindaj de indiferenţă, inraire si nein- 
credere poate fi străpuns cu un cuvint bun 
daca te strâduiești cu adevărat. 

In fiimul Dragul, scumpul, iubitul, unicul 
meu, Asanova a încercat să infätiseze perso- 


lumea văzută 
cu ochi de cineast 


A... vreo doi ani, cred, am citit în re- 
viste despre o inovaţie japoneză în domeniu! 
video. Informaţiile, deși sumare, mi-au stimit 
imaginaţia și am început să vád într-un viitor 
previzibil o reformā fundamentală in tehnolo- 
gia cinematografică, să recunoaștem, astäz 
inca foarte greoaie. Era vorba despre o noua 
bandă magnetică video cu o putere de rezol- 
vare de 1115 linii — deci asemănătoare cu 
pelicula optică cinematografică, şi de toată 
aparatura adiacentă, mai manevrabilä, mai 
promptă, mai controlabilă, în sensul că orice 
imagine înregistrată poate fi, pe loc, vizionatá 
şi verificată, eventualele erori artistice deve- 
nind imediat remediabile, fără cheltuieli prea 
mari. Verificarea pe loc a ceea ce se filmeaza 
este un vis etern al regizorilor, dar şi al ope- 
ratorilor şi actorilor si al tuturor factorilor ar- 
tistici şi tehnici concurenți la realizarea unu 
film 


Investiții stii texan 


Fabricantii anunțau darea în exploatare a 
aparaturii în 1985 şi că deja John Ford Cop- 
pola a acontat două garnituri, ceea ce, ca pu- 
blicitate, era mai mult decit promiţător. Bânu- 
ind că noua tehnică este cel putin cunoscuta 
dacă încă nu foarte răspindită, la alcătuirea 
programului meu de documentare în S.U.A 
am cerut să se insereze o informare în mate- 
rie şi eventual participarea la filmări cu noile 
aparate. Așa a intrat în calendarul meu o vi- 
zită de citeva zile la Dallas, unde fiinteazá de 
curînd — după cîte mi s-a spus — unele din 
cele mai mari studiouri cinematografice din 
America. Ştiam că Hollywood-ul nu mai de 
tine de multă vreme supremaţia cinematogra- 
fică americană, că studiouri au apărut la New 
York, la Miami, la San Francisco, dar nu má 
aşteptam la proporțiile prevestite. Astfel că 
am debarcat în capitala industriei electronice 
americane cu sacul mare plin de interes. De- 
zamăgirea s-a arătat imediat, dar numai pe 
jumătate. Studiourile există într-adevăr. dar 
în acele zile — cel putin — erau închise din 
motive nu prea bine înțelese. Cert era că nu 
se lucra nimic în acea perioadă, că în general 
se realizaseră ceva filmuleţe, doar puţine la 
număr, cu caracter comercial-publicitar. Am 
întrebat atunci la ce bun s-au construit stu- 
diourile şi mi s-a răspuns, în stil texan, că o 
investiție nu este obligatoriu să fie eficientă 
imediat, că modernitatea acelor studiouri isi 
va demonstra în curînd superioritatea, că sis- 
temul informaţional înglobat va domina 
foarte repede și industria cinematografică. 
M-am mulţumit cu atit, nici nu aveam ce 
face, ştiind că realmente „informatica“ a în- 
ceput să devină o obsesie pentru americani, 
după „sfidarea“ japoneză, că America supe- 
rindustrializată isi caută căi noi spre societa- 
tea „post industrială“ pe care unii, ca Bre- 
jinsky, o numesc, pe drept cuvint, „tehnotro- 
nică“, avînd în vedere că munca fizică a fost 
deja înlocuită, incepind cu secolul XIX, cu 
mașini de tot felul, și că este rindul înlocuirii 
efortului intelectual cu calculatoare bazate pe 
microprocesori, pe „chips“ avind în generația 


najul unei foarte tinere femei, Anna, pentru 
care noțiunile de bine si rau par invalmasite, 
care traieste dupa legi create dupa propria 
imaginaţie. sau mai bine zis, fara nici un fel 
de legi. Atitudinea regizoarei în acest film nu 
este nici de acuzare, nici de aparare, ci de 
mama pe care abaterea de la drumul drept al 
copilului ei o doare cumplit, dar care nu în- 
ceteaza o clipa să fie mamă şi să caute cu 
disperare sa-l ajute. 

intr-unul din ultimele ei interviuri, Dinara 
Asanova a cautat sa explice de ce destinul ei 
cinematografic este atit de strins legat de 
tema copilariei în film 


„Am, inteles, scria ea, de ce ma simt atit de 
atrasa de filmele despre adolescenţi: una din 
tre particularitatile acestei virste este conti- 
nua cautare, cautarea raspunsurilor la nenu- 
marate întrebări, cautarea propriei identitati, 
Si iata, pe acest drum, de formare a persona- 
litatii, de cautări chinuitoare a adevarului, fil- 
mind, am sentimentul că pașesc alaturi de 
ei“ 


Acum este limpede de ce in filmele ei dure- 
rea fata de destinele omeneşti schilodite. 
compasiunea pentru toți care s-au lovit de 
nenoroc sau eșec în viata se revarsă atit de 
nestávilit de pe ecran. 

Ce anume considera Dinara Asanova prin 
cipal în profesiunea de regizor? 

Dacă ştiu ce anume vreau să filmez, daca 
acest lucru ma turbura, nu-mi dă liniște, ga 
sesc modalitatea de a-l exprima. Rau este 
atunci cind un regizor ştie sa construiasca o 
secvența bogata in efecte, dar tema de care 
se ocupa, il lasă cu desävirsire indiferent 
Apoi regizorul nu are dreptul sá faca com- 


„Pe drumul 
întortocheat 
al „căutărilor de sine 
încerc 
să-mi potrivesc paşii 
cu cei 
ai tinerilo 


pentru 


si despre care 
filmez* 


promisuri care pot denatura sensul, pot co- 
bori nivelul artistic si de idei a! filmului. In ce 
mă privește, mi-a fost totdeauna’foarte drag 
momentul improvizatiei în film. De regula, eu 
mu filmez duble, pentru ca actorul sa nu-si 
piarda prospetimea trăirii ci fac variante, dir 
Care cele mai bune si convingátoare intra in 
film. Aceas! prospeţime si spontaneitate c 
pretind si operatorului: ca si in filmul docu 
mentar, el trebuie sa fie gata sá cuprindá 


0 lume in viteză «i 


Din secolul 19 în spre secolul 21. 
Sau pe Mississippi, pe urmele lui Tom Sawy 


lor — a patra la număr — capacitatea de a 
integra pe un milimetru pátrat de siliciu una 
suta mii tranzistori, adică VLSI, adică „Very 
Large Scale integration“... „Texas Instru 
ments", se spune, ca și „Silicon Valley” 
California, pentru a nu se lăsa dominați de 
‚Nippon Electric’, au pe mesele laboratoare- 
lor lor de cercetări schemele circuitelor inte- 
grate ale microprocesoarelor din generaţia a 
cincea cu fabuloasa, incredibila cifrä de 
peste un milion operaţiuni pe patratelul de 
nisip... 

Viitorul aparține, inexorabil, „informaticii“ 
Cine va tine pasul, va birui! Cine nu, nu! Va 
rămine, la fel de inexorabil, tot mai în urmă 

Despre mașinăriile japoneze nu ştie nimeni 
nimic. Ceva mai tirziu, aveam să aud de la un 
operator care auzise, la rindul lui, că, intr-a- 
devár, Coppola are în curs de realizare un 
film cu noua aparatură video. Dar la San 
Francisco. oraș aflat in afara itinerariului 
meu 

in schimb la Dallas, aveam sa ma delectez 
prin împrejurimi cu peisajul „western“ al fil- 
melor atit de dragi copilăriei mele şi, de ce sa 
n-o recunosc, dragi si astăzi... La Fort Worth, 
bursa de vite. tarcurile intinzindu-se cit vezi 
cu Ochii. erau pustii. Cele citeva vaci, ca 
nıste esantioane demodate. adunate într-o in- 


Un western mai special, 
Hombre cu 


Paul 


gräditurä putredá priveau, cu ochii lor umezi 
si placizi, la noi, sus pe pasarela lungă de ki- 
lometri de pe care, altădată, negustorii le 
apreciau cu ochiul lor uscat si viclean, și le 
trimiteau, in trenurile lungi ale companie: 
„Santa Fe“, spre monstruoasele abatoare din 
Chicago. Azi, din gloria westului crescător de 
Cirezi färä număr, a rămas la Fort Worth, sa- 
loon-ul bravilor cow-boys de altădată, un lo- 
cal de sase mii locuri, serile plin ochi, in care 
se cintä frumos muzicá country si se dan- 
seazá, la fel de frumos si elegant, in pași 
sprinteni si inconfundabili, dansul vestului 
Băieţii poartă cizme cu toc înalt si pălării cu 
boruri largi, iar fetele, in majoritate, rochii 
lungi, „de epocä“.. . 


ázbol și lubi 
„Nord și Sud“ 


Plec mai departe. La Natchez, o localitate 
mică, plină de pitorescul arhitecturii „an 
te-bellum", adică marcată de frumuseţea co- 
nacelor de dinainte de războiul civil, aflată pe 
cursul mediu al märetului Mississippi, am 
fost îndrumat să asist la filmarea serialului 
Război și iubire, partea a doua formată din 
șase episoade, ecranizarea unui roman 
„best-seller“ de John Jakes. Primele şase 


ceea ce e greu de prezis, sa redea atmosfera 
acțiunii, ritmul ei, sa minuiasa cu virtuozitate 
aparatul de filmat” 

Valeri Prismihov, scenaristul filmului Dra- 
gul, scumpul, iubitul, unicul meu si interpre 
tul unor roluri principale in multe din filmele 
ei, spunea despre regizoare: „A lucra cu Di 
nara Asanova era intotdeauna interesant, ris 
cant, pasionant. Niciodata nu stiai ce te as 
teapta: un succes sau o cadere. La filmari, 
timpul nu se consuma în lungi discuţii despre 
sarcinile actorului sau cu chinuitoare cautari 
de unghiuri. Şi apoi Dinarei nu-i placeau r& 
petitiile. „In momentul în care actorul incepe 
sa înțeleagă ce urmeaza să joace, e nevoie 
de aparatul de filmat”, zicea ea. 

Dinara pretuia orice sclipire de viata auten 
tica într-un actor. Lucrind cu ea, actori „ruti 
nati” capatau spontaneitate, cei neexperi 
mentati incredere, iar cei mediocri deveneau 
interesanti. Dinara devenea bânuitoare ori de 
cite ori i se părea ca are de-a face cu pro 
fesionalismul meşteșugaresc. Tot ce parea a 
fi netulburat, staționar sau, intr-un fel sau al 
tul, terminat, pentru ea era lipsit de interes 

Dinara Asanova a plecat dintre noi, lasind 
in urma ei filme care vor emotiona nu doar o 
singură generaţie de spectatori, deoarece în 
aceste filme se regăsește sufletul unei artiste, 
expresia punctului ei de vedere, Nu punctul 
de vedere al cuiva care sta deoparte și emite 
judecăţi asupra eroilor, dind lecţii cu exem 
ple primitive. ci cu punctul de vedere al unui 
om cinstit, contemporan cu noi, un punct de 
vedere înțelept 


Elena AZERNIKOVA 


episoade ale părţii intii, trase după volumul 
unu al romanului intitulat „Nord și Sud" toc 
mai erau programate pe un canal de televi 
ziune al rețelei NBC. Toate șase intr-o sápta 
mină. Cred că subiectul este ușor de ghicit 
O asistentă sugubeata imi spune ca este 
vorba de un' fel de Pe aripile vintului umflate 
cu mașina de vint. Apuc să văd la televizor 
unul din episoade înainte de a má duce la fil- 
mare, a doua zi. Realizat în cea mai bună 
manieră americană, perfect coerent, bine 
montat, bine povestit, bine jucat... Manieră 
americană, deşi regizorul este britanic: Kevin 
Connors, invitat în America tocmai pentru 
calitatea serialelor realizate în Anglia. Este un 
specialist foiletonist, îmi explică aceeași asis- 
tentă veselă. Ziua următoare aveam să-l cu- 
nosc. De virstă mijlocie, manierat si politicos, 
toarte interesat să afle cite ceva despre cine- 
matografia noastră, dacă se fac seriale? Cite? 
Cit de lungi? etc. Este incintat să afle că eu 
insumi am realizat un serial de- 12 episoade, 
Toate pinzele sus. | se pare că ar îi auzit 
ceva. Crede că era în R.F.G. cind se difuza 


„un serial românesc cu un titlu asemănător. 


Copiii lui sau ai unor prieteni, n-am înţeles 
bine, vorbeau despre o asemenea poveste 
Mă întreabă ce ecouri am avut despre priza 
la public, ce mi-au relatat producătorii? 

DI Connors este calm, stäpin pe meserie si 
e mijloacele puse la dispoziţie. Serialu! este 
inantat de NBC, dar produs în întregime de 
MGM. Şi mijloacele nu par a fi modeste 

Se filmeaza într-o poiană largă de vreun ki- 
lometru. Copaci seculari, o specie de stejar 
care produce un fruct ca o nucă lunguiala 
foarte apreciat de veverite, înconjoară locul 
izolindu-l complet. Un drumeag străbate 
poiana, despartind decorul taberei federalist: 
lor de decorul — fațadă al unei vile din sud 
statul major al generalului Grant. Se prega 
teste filmarea secvenjei capitulării generalu 
lui Lee, la Appomatox, Virginia, în aprilie 
1865 


în care analiza psihologică si suspensul înăbușă impuscáturile. 
Newman, Diane Ciliento si Barbara Rush 


` N 
Y 


Povestea unei foarte tinere femei care s-a in- 
curcat in citeva „adeväruri despre via 
filmul Dragul, scumpul, iubitul, unicul meu 


de Dinara Asanova 


Intr-un unghi mort sint masate utilajele si 
mijloacele de transport: grupuri electrogene, 
perfect silenfioase, un camion macara, auto- 
buze rulote, camioane de recuzitá, costume, 
electrică, inclusiv W.C.-uri. Celebrul „mana- 
gement” isi spune cuvintul. Totul pare sa 
funcţioneze färä reproș. Dacă nu s-ar striga 
mereu şi in lanţ „Jiniste!” înainte de filmare, 
mi s-ar părea că totul este absolut perfect. 
Dar oamenii sint oameni. Mai ales figurantii 
care sint localnici, nu prea antrenați în ale fil- 
mărilor: se plictisesc pină să le vină rîndul la 
cadru, sporováiesc, comentează evenimen- 
tul... 

Se filmează. simultan, cu două camere si- 
lentioase „Mitchell“, cu sunet sincron, dupa 
tipicul american, care se deosebește de ceea 
ce se practică in Europa. Dublele nu in- 
seamnă repetarea identică a cadrului, ci fil- 
marea din unghiuri diversificate, incit monta- 
jul să dispună pentru unul şi același moment, 
pentru aceeași replică, de la gros-planuri 
pină la planuri de ansamblu. Astfel, generalul 
Lee trece călare, însoțit de garda sa, printre 
rindurile groase de soldaţi federaliști care îl 
privesc în liniște respectuoasa. atit în 

rim-plan cit si în plan întreg, pe toată 
ungimea traseului Serialul se realizeaza 
în întregime după toate regulile tilmului pe 
peliculă de 35 mm si se predă televiziunii co- 
pia standard. Pentru o cit mai bună calitate a 
imaginii la televizor. Decorurile interioare se 
filmeaza la Hollywood, dar ca siguranţă, pen- 
tru zile de ploaie, s-au prevăzut ceva amena- 
ján într-un garaj din oras. 

La prînz, di. Papazian anunţă o pauză de 
40 de minute. „Ca să stea o ora", imi preci 
zează asistenta nostimă, şi adaugă: „di. Con- 
nors vă invită la masa... De altfel, toată lumea 
este invitată la masă, cu mic cu mare. Sub un 
cort s-a organizat un bufet cu autoservire, 
mincare caldă și rece, plus băuturi răcori- 
toare. Alcoolul este interzis. Dar la masa 
noastră un tinár, umbra regizorului. ne ser- 
veste cu putin whisky dintr-o ploscuta meta- 
lică. „E vasodilatator, pretindea pină si Chur- 
chill" ride el. Mă interesez de amploarea fil- 
mării. În acea zi erau cam 500 figuranti și 60 
de cai. Dacă as mai reveni luni, (era simbätä) 
aș putea să asist la o bătălie cu 1 250 figu- 
ranti si 200 cai. De unde atita lume? má mir 
eu. Mi se povestește despre entuziasmul tre- 
zit în rîndul localnicilor de realizarea serialu- 
lui. Deşi zona a fost sudistă confederatá, deci 
învinsă în război, în fiecare casă se mai păs- 
trează ca niște relicve, arme, uniforme, har- 
nașament de epocă. Aceștia formează tabăra 
lui Lee. Pe ceilalți ii echipám noi... 

Luni dimineaţa, mă pregăteam de plecare 
la aeroport. În fata hotelului erau concentrați 
sute de tineri și virstnici, îmbrăcaţi si inar- 
mati, multi cu cai, o adevărată armată în uni- 
forme cenuşii.. 

Orăşelul Natchez, cu 40 000 locuitori, port 
important pe Mississippi pe la 1800, avea 
sa-mi ofere implinirea unui vis al copilăriei O 
plimbare cu un vaporaş pe misteriosul fluviu 
al lui Tom Sawyer... Înainte de a ajunge la 
Hollywood 


Mircea MUREŞAN 


a 


im mé 


lioase prietenii pusă in dilemă de 
fata de propriul ideal 


si Richard Burton in Becker) 


aropolk 


Studioului din Sverdiov: 
Jaropoli 


Aun tii 
albastri: 


S. zicem ca sintem intr-o editura. Sa zi 
cem ca editura este o cladire veche, asezata 
pe o strada veche, care se si vede frumos, de 
sus, de la fereastra decoratá cu un cactus si 
o vitä sälbaticä. Sá zicem cá la acea editurä 
soseste un scriitor de-al casei, din moment 
ce se salutá prietenos cu toatá lumea, ince 
pind cu portarul, cáruia li spune, tandru 
„nene“. Soseste cu marfa sub brat, citeva 
exemplare din cartea lui, „Munţii albaştri“. Sa 
zicem ca scriitorul — îl cheama Soso. doar o 
prapáditá de vocală în plus îi ascunde mesa 
jul — se aşteaptă ca toata lumea să-i smulga 
manuscrisul și să-l citească, acolo, pe loc 
printre cafele, piese de şah, dosare, scări 
maturi, state de salarii. Să zicem ca Soso ai 
nostru bate editura, cite anotimpuri are anui 
asteptind să i se spună cum e cu „munţii iui 
albaștri” care nu se citesc pentrucă șahul 
cafelele, ședințele, pescuitul, reciclarea, în- 
mormintarea, concediul etc-ul nu îngăduie, 
Să mai zicem si ca, la urma urmelor si la 
urma filmului, cartea lui este aprobată, cititi 
-necitită, într-o ședință care incepe cu.. 
concluziile. Ei, şi ce dacă începe cu concluzi 
ile, bine că s-a aprobat. Deci, Soso al nostri: 
(al nostru pentru că e simpatic şi uman, la 
urma urmelor ori cit l-ar arde arta, tot ma 
gáseste timp să-i facă o mică si discret: 
curte colegei cu fetiță reciclată in limb: 
straine și sot gelos, Othello cu șapcă), Sosc 
deci, ar avea toate motivele sa fie multumit 
Si noi am avea toate motivele să fim multu 
miti, pentru că totul e bine atunci cind se ter 
mină cu bine. 

Dar ce facem cu instituția? Ce ne facem cu 
casoaia asta căreia îi pocnesc pereţii văzînd 
cu ochii, i se opreşte mereu liftul între etaje 
n-are strop de aer, intrucit ferestrele sint ba 
tute în cuie, şi tremură din toate încheieturile 
de o apucă ameteala pe bátrina casiera si 
simte că „iar má clatin“. Si. mai ales. ce ne 
facem cu Groenlanda? Tabloul acela frumos 
cu peisaj înghețat, numit Groenlanda. de 

are se teme, ca de șerpi. fostul tanchist 
pentru că deasupra capului sau este agatatá 
ea, Groenlanda. si poate sá cada in orice 
:lipá — ceea ce se şi intimplä, ca de ce tie 
fricá nu scapi... Ce ne facem cu Groenlanda 
care, iată, dupa ce vechea cladire a dat dum 
nezeu şi s-a prăbuşit, iar editura se instaleaza 
intr-o ultramoderna construcție. este aşezată 
din nou deasupra capului tanchistului, oricît 
ar urla el că nu e de acord si ca nu se poate 

Care „Munţii albaştri?” Care editură? Care 
scriitor? Groenlanda! Asta e probiema Pen 
tru câ, cine a salvat-o de la pieire, in momen 
tul prăbuşirii. daca nu ei, cine a instalat-o în 
noua clădire. daca nu ei. cine nu se poate 
despărți. nici mort, de Groenlanda, daca nu 
ei? 

La drept vorbind nici ei, funcţionarii editurii 
nu au nici o vină, totul este opera regizorului 
gruzin Eldar Senghelaia, artist cu „genealo 
gia unui stil“, cum frumos scria în „România 
literara” colega noastră loana Creangă. El, 
dintr-un fir de poveste subțire, de trecut prin 
urechile unui ac de cusut cu borangic, a te- 
sut o parabolă zdravänä, un munte de para 
bola (o fi albastra, n-o fi albastră?) asupra 
meta cind se apuca ea sa fie cum nu trebuie 
sa fie 

Dacă läsäm tonul saltäret. replicile de duh 
nap inexistent („Ghivi esti 
“ Sintem daca lasâm malacul 


cateiuțeie. liftul. ramas 
două etaje. artiştii care 
m dar vin, direc 


torul extenuat 
ceea ce rámine mu 
nici „soarta une 
unui om care a scris 
lui, surprins în starea 
despărți de un ceva c 
cum e bine, ci in jos 
Senghelaia construieşte > 
satiră, pe o idee compl: - 
„dulce“ situaţii de luat cimpa ce person 
= 


de 


de fiecare zi, interpretate cu ce 

posibil de zici ca „asta e! acum ser 
El punctează si contrapuncteaza om m 
si imagine, una numai candoare. az 
realism pur — şi pur si simplu — e > 
ieste cu rábdare de paianjen o 5 
sub-idei si false probleme în jurul une 
problematice celebre și formulate odata 
tru totdeauna: de cine rideti? de voi r 


Cui îi arde. Că mie una cind mă gindesc = 
Groenlanda aia (si cine nu are o Groenlanc 
a lui) gata sa omoare omul, imi piere tot ch= 
ful. lar dacă mai am si ghinionul sa-mi imag 
nez că ar trebui să patrund într-o încăpere cu 
plafonul crápat, cu urme de tencuiala pe bi 


Dintr-un fir de poveste - 
un munte de parabole 


Puţine filme ne 
atît de clar 


u spus 


cä depinde de noi 
ca viata sä fie 
o instituţie înfloritoare 


tou, cu ferestrele bătute in cuie (si de und: 
sa iau eu un malac care să smulga fereastrr 
cu cercevea cu tot?) atunci nu numai ca im 
piere tot risul, dar, desi nu am palarie. fa 
gestul și spun în soaptá formula sacramer 
tala: jos palaria, tovarase Șenghelaia. stima 
bile, onorabile, așa cum atit de des se spur 
n filmul dumitale, puţini mi-au spus pr 
acum, atit de simplu și pe înțelesul meu 
viata nu are voie să fie o instituție in curs de 
prabusire si ca depinde. orisicit si citusi de 
putin si de noi sa nu fie 

Totul e sá nu te incapatinezi sa car: dur 
tine o Groenlanda. Chiar daca e pe inventa 


Camera stilou 


N. ştiu daca Senghelaia se autointiti 
leazá autor total. sau autor unic sau Realiza 
torul, dar filmul sau pare facut de aceeași 
mină, de la culorile _Groeniandei” ce sta sá 
cadă în capul onorabilului fost tanchist, pina 
la decorun.imagine sau costumele actorilor 
jnitatea de idee a compartimentelor armoni 
vata perfect face aproape imposibilă, ch: al 
pentru un spectator avizat, decelarea contri- 
butiei fiecăruia dintre realizatori 

Comedia este construita adesea pe lirism 
aparent incompatibil cu aciditatea polemicii 
dar care demonstrează o specifică aparte 
nentá şi asumarea spiritului autohton. Sen 
jhelaia abordează comedia de pe poziţia rea 
stă. implicată. actorii si toată echipa mane 
„rind în spaţiul adevărului cotidian de la ris 

tul cafelei la automatismul salutului sau la 
trugurii care cresc pe „via“ din fereastra 
are că fiecare din colaboratorii sai ar fi trait 
ıceeasi istorie a „bätrinei carapace” atit de 
bine vine fiecare cu detaliile propriei expe 
nente 

Operatoria in genul comediei nu este un 
gen aparte. Greu este însă a rezista tentatiei 
de a truca realitatea, pentru a pune intr-o „lu 
mină relevantă” actorii sau momentul comic 
Dar operatorul Levan Paatasvili este de o dis 
cretie desävirsitä. El leagă prin registrul rea 
list al iluminării decoruri construite cu deco 
ruri reale, filmind totul fara a băga degetele 
in ochii spectatorului. Imaginea se încarcă cu 
delicata funcţie a redării trecerii timpului. Nu 
s-au folosit decit două unghiuri prin ferestre 
cu funcţie multiplă, iar restul demonstraţie: 
se face prin natura cheii de lumină. Astfel pe 
trecem ore, zile, anotimpuri impreuna cu per 
sonajele ce ai impresia ca imbatrinesc în ca 
dru. O nota aparte o fac mișcarea camerei sı 
încadraturile. Filmarea, în general, cu optica 
scurtă, apropiată de unghiul de cuprindere al 
privirii şi relativa independenţă a mișcării fata 
de liniile riguroase ale unor travellinguri sau 
mizanscene sofisticate, lasa impresia unei vı 
zite într-un loc ce-ţi devine foarte repede 
bine cunoscut. Desi aparatul nu priveşte n! 
ciodată locul cu pricina din exterior, sint sı 
gur că mulţi dintre spectatori ar putea jura ca 
au văzut un plan general al clădirii, ba ma: 
mult l-ar putea si descrie. Filmul este, astfel 
şi o demonstraţie a nivelului de sugestie la 
care poate ajunge, uneori, puterea imaginii și 
talentul celor ce o slujesc cu pasiune. 


Florin MIHĂILESCU 


» de Hiroshi Teshigahara, isi are si azi o inte- 
acoperire (cu Eigi Okada) 


Femeia 


nisipurilor: împăcării cu sine 


cuplul nu se definește atit prin raporturile 
dintre cei doi. ci prin raporturile lor cu un al 
treilea personaj (poate cel mai important al 
filmului) — nisipul. 

Nisipul cu-rol de fatum le hotäräste intilni- 
rea, ji coalizeaza — la inceput temporar, apoi 
definitiv —, îi reduce la condiţia de termite si 
tot el le ofera ratiunea de a träi (Ea este ci- 
neva in ochii comunităţii tocmai pentru câ 
sapă neincetat; El renunţa la existența de 
pină atunci numai ca să stoarca apă din ni- 
sip). Nisipul-fatum ia și dă viaţă: fie la modul 
cel mai concret (soțul și copilul femeii au 
murit sub o avalanșă de nisip), fie la modul 
mai subtil al aneantizarii si resurectiei barba- 
tului captiv 

Pentru că inainte de toate, Femeia nisipuri- 
lor este filmul unei renașteri. Eroul işi pierde 
identitatea și statutul social (filmul se incheie 
cu ștergerea sa din evidența populaţiei), re- 
nuntá la profesie, (arderea insectarelor mar- 
:hezä ruperea definitiva de trecut), acceptă 
condiţiile unei existente subumane, dominate 
de instinctul supraviețuirii si al reproducerii. 
El pierde tot pentru a putea renaşte si a de- 
veni mai uman (nu mai inteapá ființe vii, ci 
cauta apă pentru semenii sai), departe de 
forfota marilor orașe, cu confortul şi birocra- 
tia lor. undeva. în mijlocul unei naturi ostile 
şi aride. care 1 zgircenia ei ii oferă cheia im- 
pacárii cu sine, singura condiţie pentru a tra: 
cu adevärat 


Secvența lunii 


U. barbat înca tinár devine prizonierul 
unei văduve, care are nevoie de sprijnul sau 
pentru a putea rezista in mediul arid și ostil 
al dunelor de nisip printre care trăiește. Dupa 
numeroase impotriviri şi tentative de evadare 
bărbatul se simte tot mai legat de femeia 
care l-a capturat, își acceptă condiţia si se in 
tegrează noului mediu. 

Astfel s-ar putea rezuma, pe scurt și foarte 
superficial, filmul lui Hiroshi Teshigahara. un 
subiect care închide între liniile sale austere 
o multitudine de semnificaţii posibile. Pen- 
trucă nu este vorba de o ciudată poveste de 
sechestrare de persoana, în care patologicul 
işi are ponderea sa, ca in Colectionarul lui 
William Wyler (ambele filme recurg insa la 
aceeași metaforă a insectelor tintuite in in- 
sectare). Nici nu este vorba despre o poveste 
de dragoste, ca in orice film cu „un bárbat si 
o femeie", pentru că aici relația dintre El si 
Fa se subsumeazä luptei disperate pentru su 
pravietuire si este guvernată. mai ales, de in 


stincte şi mai putin de sentimente. De altfe Cristina CORCIOVESCU 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 


E-.emplarul 8 lei 


Nr. 5 Anul XXIV (281) 


Cititorii din străinătate se pot abona prin 
~Rompresfilatelia* — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 


Olga Delia Mateescu 
și Constantin Diplan, 


___ doi actori cu farmec, presfir București — Calea Griviței nr 
indrägiti de spectatorii noştri 64 - 66" 
Prezentarea artistică si prezentarea grafica 


Ioana Statie 
Fotografie de Victor STROE = Tiparul executat la 

Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteiin — Bucuresti 


Ecaterina Oproiu 


https: //biblioteca-digitala.ro =