GV Zimin — Piloti de vanatoare 02

G.V. Zimin 


e 


PILOŢI 
„DE . 
VÎNĂTOARE 


G. V. ZIMIN 


PILOŢI 
DE _ 
VÎNĂTOARE 


2 


EDITURA MILITARĂ 1990 


T.B.34MUH 
Mapemuan aBnauunu, repoi Coserckoro Coioza 
1988 


ÎN LUPTELE PENTRU SMOLENSK 


În sectorul unde erau amplasate regimentele diviziei 
noastre acționau intens partizanii. Lupta partizanilor din 
aceste locuri avea tradiţii îndelungate. Pe mult încercatul 
pămînt al Smolenskului cotropitorii nu au avut o clipă de 
linişte. Hitleriştii au simţit-o pe propria piele. 

Populaţia şi foştii prizonieri au povestit despre 
bestialităţile comise de hitlerişti pe pămîntul ocupat. Secţia 
politică a pregătit expuneri la baza cărora se aflau 
materiale ale Comisiei extraordinare de stat pentru 
cercetarea crimelor comise de hitlerişti. Trebuie să spun că 
o vreme pe front nu ştiam prea multe despre fărădelegile 
făptuite de „noua ordine” pe teritoriile ocupate. Această 
faţetă tragică a invaziei a început să devină cunoscută pe 
măsură ce trupele sovietice eliberau tot mai multe oraşe şi 
sate. Mărturiile celor care au trăit ocupaţia umpleau inimile 
ostaşilor de o ură neîmpăcată faţă de duşman. Pericolul 
cotidian care însoţeşte viaţa soldatului în război este în cele 
din urmă un lucru de înţeles şi obişnuit. Dar ideologia 
antiumană, fără precedent prin cruzimea ei, pe care a adus- 
o cu sine fascismul pe pămîntul nostru a provocat ura 
unanimă şi necruțătoare a întregului popor şi a revelat 
fiecărui om întreaga profunzime a urgiei provocate de 
cotropitori. Fie şi prin acest singur fapt hitleriştii, care o 
vreme au cunoscut succesul militar, şi-au semnat 
condamnarea la moarte. 

În ofensiva declanşată, divizia noastră, 240, acoperea 
trupele care  eliberau sectorul  Duhovşcina. Această 
localitate fusese numită de germani „cheia pentru porţile 
de cetate ale Smolenskului”. Luarea Duhovşcinei pe 
direcţia nord ar fi deschis trupelor noastre în ofensivă un 
drum drept spre Smolensk. De aceea accesul spre ea a 
devenit arena unor lupte sîngeroase. _ 

Ofensiva Armatei 39 se desfăşura pe etape. In primul 
rînd (de la 28 august la 10 septembrie), a fost aplicată o 
lovitură de distragere în sectorul Ponizovie, Suşcevo. Apoi 
(de la 14 la 28 septembrie), după ce s-au regrupat, forţele 


1 


frontului au lovit puternic raionul Teterino, Ponizovie. 
Aceasta a fost o surpriză pentru duşman. Pe direcţia 
principală apărarea inamică era străpunsă, şi hitleriştii au 
fost nevoiţi să se retragă spre sud-vest. 

Cele mai intense lupte s-au desfăşurat în prima etapă - 
sfîrşitul lui august şi prima jumătate a lui septembrie. 
Aviația inamicului voia să respingă ofensiva trupelor 
sovietice, lovind continuu şi masiv formaţiile unităţilor 
terestre. Şi întreaga povară a luptei în aer au purtat-o 
vînătorii diviziei noastre. Unele din înfruntările puternice pe 
care le-am avut atunci oferă o imagine destul de 
edificatoare a luptei îndîrjite ce s-a desfăşurat în aer. 

La 4 septembrie, pentru respingerea incursiunii 
bombardierelor inamice a decolat up grup de opt aparate 
lak-9 din Regimentul 42 de vînători. Grupul era condus de 
locotenentul S.M. Brajneţ. 

Germanii i-au întîlnit pe piloţii noştri în apropiere de 
Duhovşcina. Circa 20 de bombardiere inamice de diferite 
tipuri se apropiau de linia frontului la o altitudine între două 
şi trei mii de metri. În grup erau aparate Ju-88, He-111 şi 
Do-215. Avioanele de vinătoare s-au împărţit în două 
grupuri: o patrulă era condusă de Serghei Brajneţ, a doua, 
patrulă de acoperire, de locotenentul Grigori Gherman. 
Întrucît prin apropiere nu se aflau avioane de vînătoare 
germane, ambele patrule au atacat concomitent 
bombardierele. 

Formaţia de luptă a inamicului a fost destrămată. Virînd 
la 180 de grade şi fără să arunce bombele, bombardierele 
s-au împrăştiat pe patrule şi au încercat să se îndrepte spre 
Smolensk. 

În cîteva minute S.M. Brajneţ l-a doborit pe capul de 
formaţie al patrulei de Ju-88, iar coechipierul său, 
sublocotenentul A.S. Korolev, pe subordonatul din dreapta 
al acestuia. În acest timp, bine acoperit de sublocotenentul 
I.G. Cialmeev, Grigori Gherman a atacat de două ori patrula 
de Do-215 şi de fiecare dată a doborit cîte un avion. Ca 
urmare, într-un timp foarte scurt, grupul a fost destrămat, 
bombardamentul zădărnicit, două Junkers-uri şi două 


2 


Dornier-uri doborite. Piloții noştri nu au înregistrat pierderi. 

În aceleaşi zile - luptele descrise au avut loc în perioada 
4-8 septembrie -, în timpul altui zbor, Serghei Brajneţ, cu 
un grup de şase a luptat împotriva unui grup de nouă 
bombardiere, acoperite de două F-W-190. Una din perechile 
noastre a angajat lupta cu Focke-urile, iar celelalte două au 
atacat cele nouă bombardiere. In cursul luptei piloţii noştri 
au doborit patru Junkers-uri şi un Focke-Wulf-190. In timp 
ce se întorceau acasă ei au observat încă un grup inamic - 
cinci Junkers-uri sub acoperirea a patru avioane de 
vinătoare. Lupta a reînceput, au fost doborite un 
bombardier şi un Focke duşmane. Aşadar, într-un singur 
zbor şase piloţi sub comanda lui Serghei Brajneţ au 
desfăşurat două lupte aeriene şi au doborit şapte avioane. 

Tot atît de eficace au luptat şi piloţii celorlalte 
regimente. La 5 septembrie patrula locotenentului de gardă 
D.I. Kudriavţev, în decurs de zece minute, a făcut 
literalmente cnocaut un mare grup inamic, alcătuit din 35 
de avioane. Kudriavţev, care era pilot în Regimentul 86 de 
gardă, se distinsese încă în luptele de pe frontul de la 
Leningrad, unde, într-o perioadă scurtă, doborise peste 10 
aparate duşmane. Pe atunci era un pilot tînăr care, pînă la 
venirea pe front nu avusese experienţă de luptă. Acum, 
după trei-patru luni, el devenise un călit şi iscusit luptător 
aerian. 

Kudriavţev conducea patrula pe direcţia Smolenskului; 
în curînd piloţii noştri au văzut 25 de bombardiere germane 
care erau acoperite de zece Focke-Wulf-uri. D.I. Kudriavţev 
şi M.F. Manulin cu coechipierii s-au împărţit în două perechi. 
Prima a angajat lupta cu avioanele de vinătoare, iar a doua 
a atacat bombardierele. In decurs de 10 minute grupul 
duşman a fost destrămat. 

Băieţii noştri au doborit două Junkers-uri şi patru Focke- 
uri. Trei dintre ele au fost lovite de M.F. Manulin. 

Trebuie să notez că planul iniţial, care urmărea să-l facă 
pe duşman să simtă imediat forţa noastră, s-a justificat pe 
deplin. Numai după citeva zile de la începutul luptelor 
hitleriştii au început să caute noi modalităţi. Insolenţa 


3 


piloților lor de vînătoare a dispărut ca prin minune. Acum ei 
se apropiau de linia frontului luîndu-şi toate măsurile de 
precauţie. De altfel, nici aceasta nu i-a salvat: numai în 
cinci zile de lupte - de la 4 la 8 septembrie 1943 - piloţii 
diviziei au doborit 129 avioane inamice. Aşa cum am mai 
spus, acesta era un adevărat cnocaut; într-un termen atit 
de scurt aviația germană nu mai înregistrase asemenea 
pierderi catastrofale în acest sector al frontului. Şi-au spus 
cuvîntul şi pregătirea noastră temeinică, şi asimilarea 
profundă a experienţei acumulate, şi tactica gîndită pînă la 
ultimul amănunt, şi, fireşte, calităţile de zbor şi tactice 
excelente ale noilor avioane. Totodată, trebuie să se ţină 
seama de faptul că o mare parte din personalul de zbor 
fusese selecționat dintre tineri fără botezul focului. Cu toate 
acestea, încă în primele lupte ei s-au comportat ireproşabil. 
Pe scurt, am constatat foarte curind că inamicul şi-a 
pierdut siguranţa şi că se străduieşte să-şi modifice tactica 
în căutarea de soluţii. Una din aceste noi modalităţi tactice 
era următoarea:  hitleriştii îşi trimiteau înaintea 
bombardierelor formaţiile de vinătoare pentru ca acestea 
să angajeze lupta cu grupurile noastre. La început 
stratagema le-a reuşit: văzînd avioanele de vînătoare 
inamice deasupra cîmpului de luptă, tinerii noştri, mînaţi de 
elanul luptătorului, au trecut la atac. Piloții germani au 
primit lupta cu perechile noastre, timp în care au apărut 
bombardierele lor. După ce această situaţie-standard s-a 
repetat de două-trei ori ne-am dat seama că inamicul ne 
impune o tactică gîndită dinainte; am dat dispoziţie piloților 
să nu mai angajeze o luptă de durată cu avioanele de 
vînătoare germane, ci să lupte cu ei folosind forţe reduse. 
La 7 septembrie, un grup de opt lak-uri din Regimentul 
900 acoperea cîmpul de luptă în raionul Suşcevo, Prilesie. 
Cap de formaţia era căpitanul A.M. Bulocikin. Gnjpul era 
eşalonat în înălţime - patrula de acoperire, în frunte cu 
locotenentul F.T. Buturlin, se afla deasupra patrulei de şoc 
a lui Bulocikin. Brusc, avioanele de acoperire au fost 
atacate de sus de două Me-109. Lovitura acestora a fost 
evitată printr-o manevră energică, dar imediat asupra 


4 


coechipierului lui Buturlin, locotenentul A.A. Diukov, s-au 
năpustit de jos două F-W-190. Acesta a sesizat la timp 
pericolul, a evitat lovitura şi l-a prevenit pe capul de 
formaţie. Focke-urile erau pe traiecte ce intersectau 
aparatul lui F.T. Buturlin. Locotenentul a virat şi cu trei serii 
scurte a doborit Focke-Wulf-ul din frunte. De data aceasta 
hitleriştii nu au reuşit să antreneze avioanele noastre de 
vînătoare într-o luptă de durată; după ce au pierdut un 
avion, ei au plecat. Grupul nostru a continuat să acopere 
trupele terestre. 

În aceeaşi zi, deasupra liniei întîi a avut loc o acerbă 
luptă aeriană. Cercetaşii sovietici, aflaţi în aer, au raportat 
că de linia frontului se apropie şase grupuri a cîte nouă 
bombardiere de tipuri diferite: Ju-87, Ju-88 şi He-111. 
Coloana era acoperită de 16 avioane de vinătoare. Aceste 
informaţii au parvenit la timp punctului de comandă al 
diviziei; am ridicat în aer cîte două escadrile din fiecare 
regiment. 

Iniţial, totul a mers ca pe roate: două grupuri de nouă 
Ju-87 din frunte au fost atacate de avioanele noastre de 
intercepţie în momentul în care se pregăteau să-şi schimbe 
formaţia pentru ca să bombardeze în picaj. Dar nu au reuşit 
şi au plecat fără să fi aruncat bombele. Cele două grupuri 
de nouă Ju-88, care le-au urmat, au bombardat, dar repede, 
fără să ochească şi, evitînd atacurile noastre, s-au întors 
înapoi. Avioanele de viînătoare duşmane au reacţionat 
puternic, dar nu au putut asigura o acoperire de nădejde 
bombardierelor lor. 

Cît priveşte cele două grupuri de nouă Heinckel-uri care 
încheiau coloana, ele s-au apropiat după un anumit interval 
de timp, cînd escadrilele mele luptau deja cu Junkers-urile 
şi avioanele de însoţire. De aceea am ridicat în aer a treia 
escadrilă a Regimentului 900, ultima, comandată de 
locotenentul-major P.P. Prosniak. In grupul ei de şoc se 
aflau locţiitorul politic al regimentului, maiorul Kutasin, 
locotenenţii-majori Prosniak, Liseţki şi Sisoiev, locotenentul 
Duman şi sublocotenenţii laşin, Ruseţki, şi Trofimov. Opt 
piloţi. Încă două perechi - locotenentul-major Klimov cu 


5 


locotenentul Bîkov ŞI locotenentul Tolstov cu 
sublocotenentul Baranov - au jucat rolul de acoperire. Ei au 
angajat lupta cu cele 16 avioane de vînătoare ale 
inamicului, iar grupul de şoc a atacat bombardierele. 

Locotenentul-major G.F. Liseţki cu coechipierul său au 
lovit capul de formaţie, iar perechea locotenentului-major 
P.P. Prosniak patrula de He-111 din stinga. Prosniak a 
incendiat Heinckel-ul din frunte, dar a fost atit de absorbit 
de acest fapt, încît nu a observat cînd a fost doborit 
coechipierul său, P.V.  Ruseţki, care-i asigurase 
comandantului său acest atac eficace. O altă greşeală a 
comandantului de escadrilă consta în faptul că deschisese 
focul de la distanţă mare şi îşi epuizase unitatea de foc. 
Rămas fără muniţie, Prosniak a fost atacat de patru avioane 
de vînătoare germane care l-au înconjurat şi l-au obligat să 
ia înălţime. Comandantul de escadrilă nu mai putea să-şi 
conducă piloţii. De la o altitudine de 6 000 de metri el şi-a 
trecut lak-ul în picaj pentru a scăpa de atacatori. Dar, 
coborînd, locotenentul-major a depăşit viteza maximă 
admisă şi a atins 700 de kilometri pe oră. Un miracol a 
făcut ca avionul să nu se descompună în aer. La sol s-a 
constatat că fuselajul era deformat din cauza suprasarcinii, 
iar pe alocuri pierduse învelişul. Aparatul nu mai putea 
zbura şi a fost expediat pentru reparaţie capitală. 

Rămaşi în aer fără comandant, piloţii escadrilei au 
continuat să se bată cu dirzenie şi măiestrie: ei au doborit 
patru Heinckel-uri şi două Focke-Wulf-uri. În afară de 
sublocotenentul P.V. Ruseţki în această luptă a murit şi 
locţiitorul politic al regimentului, maiorul 1.0. Kutasin. 
Respingînd atacul, piloţii diviziei au doborit în total 11 
bombardiere şi trei avioane de vînătoare ale inamicului. 

Toate aceste lupte au avut loc în primele zile ale lui 
septembrie. Numai în decurs de cinci zile - de la 4 la 8 
septembrie - luptătorii noştri au efectuat peste 50 de lupte 
aeriene şi, după cum am mai spus, au provocat duşmanului 
pierderi grele. Acesta a schimbat din nou tactica. Acum 
aviația germană a început să acţioneze în grupuri mari. La 
fiecare incursiune participau între 85 şi 100 de aparate. 


6 


Cunoşteam această tactică de pe Frontul Leningradului. Dar 
acum, pentru asigurarea succesului, se impunea să zboare 
întregul regiment, în fructe cu comandantul. Cu alte cuvinte 
era necesar să fie folosite toate forţele diviziei, ceea ce 
excludea posibilitatea de a patrula deasupra poziţiilor 
înaintate. Dacă aici ar fi existat radiolocatoare de tip 
„Redut”, care ne-au ajutat în luptă pe frontul de la 
Leningrad, multe decizii privind folosirea cît mai eficace a 
forţelor s-ar fi simplificat considerabil. Dar locatoarele 
lipseau. In aceste condiţii exista o singură ieşire: 
observarea continuă a principalelor aerodromuri ale 
inamicului. Aveam o anumită experienţă în acest sens. La 4 
septembrie, bunăoară, am trimis o patrulă pe direcţia 
Smolenskului pentru vinătoare liberă, căreia i-am dat şi 
misiunea complementară de a cerceta aerodromul de la 
Smolensk. La apropierea de el, patrula a observat în aer 
circa 20 de bombardiere He-111. În acel moment au 
decolat şi avioanele de vinătoare de acoperire. Luînd 
înălţime, ele s-au alăturat Heinckel-urilor şi întregul grup s- 
a îndreptat spre Duhovşcina. Comandantul patrulei a 
comunicat toate acestea punctului de comandă al diviziei, 
după care a atacat pe neaşteptate dinspre soare 
bombardierele, le-a destrămat formaţia de luptă şi a 
doborit un Heinckel. În acest timp am ridicat în aer grupul 
de respingere a atacului; el a trebuit să aştepte un timp. 
Acest episod a arătat clar cît de necesar era să observăm 
aerodromurile inamicului, în special cele ale aviaţiei de 
bombardament. 

Cunoscînd aproximativ perioada în care bombardierele 
germane erau active, trimiteam cele mai pregătite patrule 
şi perechi de vînători la aerodromurile pe care se aflau 
acestea. Folosind pentru mascare soarele, fumul şi norii, 
avioanele noastre de vinătoare evoluau într-o parte a 
aerodromurilor de la Seşcia, Şatalovo, Smolensk şi fără a 
provoca vreo reacţie din partea duşmanului, observau 
decolarea avioanelor lui, adunarea lor în formaţie, apoi în 
coloană, vedeau cum li se alătură avioanele de vînătoare 
de acoperire şi, desigur, determinau direcţia în care se 


7 


îndrepta întreaga coloană. Toate aceste informaţii se 
transmiteau imediat prin radio punctelor de comandă ale 
diviziei şi regimentelor şi, de obicei, aveam timp nu numai 
pentru a ridica avioanele, dar şi pentru a devansa inamicul, 
pentru a întîmpina cu foc coloana la 10-20 de kilometri de 
linia frontului. 

Tactica acţiunilor de întîmpinare practicată de noi s-a 
dovedit corectă. Eficacitatea lor a sporit mult. In curînd ne-a 
devenit absolut clar că, cu cît atacăm mai devreme coloana 
avioanelor inamicului, acest lucru este cu atit mai 
neaşteptat pentru el şi cu atit succesele noastre sînt mai 
mari. Uneori  escadrilele ridicate pentru a respinge 
incursiunile inamicului îl atacau la 30 de kilometri de linia 
frontului, acolo unde duşmanul se simţea în siguranţă şi nu 
se aştepta deloc să fie lovit. În acelaşi timp, o parte din 
forţe - unul din cele trei regimente - o tineam deasupra 
liniei frontului pentru cazul în care un grup de bombardiere 
germane s-ar fi desprins de coloană şi ar fi ajuns în poziţiile 
înaintate. În acele zile lucram într-o tensiune maximă, dar 
cu toate că situaţia din aer era complicată, piloţii noştri nu 
se aflau în acea stare de supraîncordare a nervilor în care 
luptaseră pe Frontul de Nord-Vest şi pe cel de la Leningrad. 
Dispoziţia lor de luptă era bună. Piloții erau conştienţi de 
forţa lor. Acum nu ne mai apăram, în fiecare luptă căutam 
să luăm imediat iniţiativa. Îl obligam pe inamic să schimbe 
tactica, şi acesta o făcea nu de trai bun. Căutam intens 
inamicul în aer şi-l atacam pretutindeni. Se desfăşurau 
lupte intense, aveam pierderi, dar nu luptasem niciodată 
atit de eficace. Comandantul Armatei 3 aeriene era 
mulţumit de rezultatele acţiunilor de luptă ale diviziei. 

Dar uneori tactica noastră activă ne oferea surprize. 
Poziţia înaintată la punctul de joncțiune a Frontului de la 
Kalinin cu Frontul de Vest alcătuia un unghi drept. Odată, 
pe la mijlocul lui septembrie, două din regimente 
decolaseră - cum o făceau de obicei în acele zile - pentru 
interceptarea unei mari coloane de bombardiere a 
inamicului. Cercetaşii raportaseră la timp că pe direcţia 
sectorului nostru al frontului zboară trei formaţii de avioane 


8 


a cite trei grupuri de nouă. Intervalul dintre ele era de 8-10 
kilometri, în total erau 80-90 de bombardiere, fără a mai 
pune la socoteală avioanele de vînătoare de acoperire. Am 
ridicat cel de-al treilea regiment. Coloana s-a lungit mult şi 
a apărut posibilitatea ca, printr-o lovitură neaşteptată, s-o 
destrămăm încă pe itinerar. Comandanții de regiment au 
raportat prin radio: „Vedem obiectivul”. Am aşteptat ca 
după cîteva minute să aud raportul despre desfăşurarea 
luptei, dar în locul lui a urmat întrebarea: „Inamicul virează 
la dreapta cu 90 de grade, urmînd, după cît se pare, să se 
îndrepte spre unul din sectoarele Frontului de Vest. Ce 
întreprindem ?” „Atacaţi în urmărire” - am ordonat imediat 
şi am raportat despre decizia luată comandantului Armatei 
aeriene. Spre marea mea surprindere am primit ordin să 
aduc avioanele de vinătoare pe aerodromurile lor şi să le 
alimentez repede. 

— V-aţi îndeplinit bine sarcina - a spus comandantul, 
după care a adăugat că asigurarea poziţiei înaintate a 
Frontului de Vest nu este sarcina noastră. 

Un moment am fost descumpănit. Să ai o situaţie 
tactică avantajoasă pentru atac şi să n-o foloseşti ? Dar 
ordinul e ordin şi eram obligat să-l îndeplinesc. 

Pentru a crea confuzie şi a ne deruta, inamicul acţiona 
uneori şi în grupuri mici de 3-5 bombardiere. Dar cu aceste 
grupuri se descurcau bine perechile şi patrulele care zburau 
deasupra liniei frontului tocmai în acest scop. De aceea noi 
nu am deturnat forţele de la îndeplinirea misiunii principale, 
şi formaţiile mari germane continuau să înregistreze 
pierderi serioase. Că erau foarte severe o dovedeau nu 
numai numărul aparatelor doborite, dar şi comportarea 
hitleriştilor în aer. Acum, după ce vedeau avioanele noastre 
de vînătoare, destul de frecvent făceau calea întoarsă fără 
să-şi îndeplinească misiunea. Uneori, aşa cum am relatat 
mai sus, îşi schimbau obiectivele şi virau în alte direcţii. 

La mijlocul lui septembrie controlam pe deplin situaţia 
în aer în sectorul nostru de front. Dar viaţa „liniştită” n-a 
durat mult. Constatind că nu realizează nimic prin 
incursiuni masive, inamicul a revenit la tactica acţiunii cu 


9 


grupuri mici (cîte 5-8 bombardiere în formaţie). Uneori între 
ele se intercalau formaţii mai mari - cîte două grupuri de 
nouă. Ele erau numeroase, apăreau frecvent şi la diferite 
ore ale zilei. Tactica urmăririi şi interceptării, care fusese 
atit de eficace, acum nu mai dădea rezultate; am fost 
nevoiţi să ne fărimiţăm forţele, dar, oricum, la interceptare 
nu obţineam rezultate bune. De aceea am revenit la 
patrularea continuă deasupra liniei frontului cu o escadrilă. 
Şi iarăşi am simţit cît de mult ne lipseşte staţia de 
radiolocaţie - cu ajutorul ei am fi putut lupta mult mai 
eficace împotriva grupurilor mici şi numeroase. 

În aceleaşi zile comandantul Armatei aeriene a primit o 
staţie de radiolocaţie RUS-2 şi a instalat-o în zona statului 
major al armatei. L-am rugat s-o pună la dispoziţia diviziei. 
N.F. Papivin a refuzat, dar am insistat atît de mult, încît în 
cele din urmă a cedat şi mi-a comunicat că staţia a pornit 
spre mine. 

Venise toamna, începuseră ploile, drumurile de pămînt 
erau într-o stare proastă, pe alocuri se formaseră bălți greu 
de trecut. Nu era, deci, deloc nefiresc ca staţia să se fi 
împotmolit pe undeva şi să nu ajungă la noi la timp. ŞI 
tocmai atunci două grupuri de nouă avioane inamice 
reuşiseră să bombardeze trupele noastre. A sunat telefonul 
şi am auzit vocea iritată a comandantului. 

— Ţi-am dat staţia şi tu ai permis ca duşmanul să ne 
bombardeze trupele. Ce faci ? 

Am răspuns că staţia încă nu a ajuns la mine. 

— A, deci, asta e ? Ai cerut staţia şi nu te interesezi 
unde se află ? 

După această discuţie aveam o dispoziţie foarte 
proastă. Şi din cauza reproşurilor comandantului şi - în 
special - pentru că scăpasem aceste două grupuri de nouă 
bombardiere, deşi orice om înţelegea că a închide ermetic 
în condiţiile date linia înaintată a frontului aviaţiei inamice 
era pur şi simplu imposibil. 

La puţin timp a sunat din nou de la statul major şi am 
auzit vocea calmă a generalului N.P. Dagaev: 

— Te-ai enervat ? la măsuri, caută staţia. După cit se 


10 


pare s-a împotmolit sau s-a defectat motorul. 

Şeful statului major mi-a comunicat pe ce drum pornise 
staţia şi în încheiere a adăugat: 

— Acţionează calm. 

A doua zi au găsit staţia. Ea se împotmolise într-o baltă, 
dar spre seară era deja la divizie. În cursul nopţii au 
instalat-o, iar spre dimineaţă au pus-o în funcţiune. Nu am 
îndrăznit să instalez această singură staţie a frontului pe 
cîmpul de luptă; acolo puteau s-o distrugă uşor. Am 
instalat-o în zona statului major al diviziei. Folosind 
experienţa luptelor de pe frontul de la Leningrad, la 
punctele de comandă ale regimentelor am instalat 
receptoare, informaţiile despre situaţia din aer se 
transmiteau centralizat. 

Acum se lupta mai uşor. Am încercat să desfiinţez 
observarea regulată a aerodromurilor inamicului de către 
cercetaşi aerieni; acum cele mai importante direcţii erau 
asigurate de staţie, şi eu voiam să am la îndemiînă cît mai 
multe avioane de vînătoare gata de luptă. Dar tentativa de 
a slăbi observarea aerodromurilor inamice s-a dovedit 
prematură. La un moment dat, cînd trupele noastre terestre 
înaintau cu succes, staţia s-a defectat şi noi am „orbit” 
pentru cîteva ore deosebit de importante. A fost nevoie să 
trimitem la aerodromurile duşmane cercetaşi aerieni şi să 
intensificăm acoperirea cîmpului de luptă printr-o patrulare 
nemijlocită. 

Au fost şi alte defecţiuni. 

Staţia lucra normal, situaţia în aer era calmă, dar brusc 
locatorul a dat o topare: în imediata apropiere a liniei 
frontului a apărut un mare grup de bombardiere. In 
momentul respectiv deasupra liniilor înaintate se afla doar 
o singură patrulă. l-am indicat obiectivul şi imediat am 
ridicat două escadrile. Dar cînd ele au apărut deasupra 
cîmpului de luptă duşmanul reuşise să bombardeze şi să 
plece. Fireşte, o singură patrulă nu putea să ţină piept unei 
formaţii alcătuită din trei grupuri de nouă Ju-88 puternic 
acoperite de avioane de vînătoare. 

Am emis pretenţii faţă de staţia RUS-2: cum a fost 


11 


posibil să „scape” un asemenea grup ? A reieşit că staţia a 
lucrat normal şi informaţia despre bombardiere a fost dată 
imediat ce locatorul le-a reperat. Am întărit din nou 
observarea aeriană; la două zile după această întîmplare 
cercetaşii noştri au raportat că de linia frontului se apropie 
un grup de bombardiere ale inamicului. Dar staţia RUS-2 nu 
a indicat nimic; avioanele zburau spre liniile înaintate la 
altitudine mică, Numai la 20 de kilometri de ele aparatele 
duşmane au luat înălţime şi, ajungind la 2 000 de metri, au 
bombardat „din mers”. Acum am realizat de ce locatorul a 
dat toparea atit de tirziu. 

Aceasta a fost o lecţie bună. Concluzia a venit de la 
sine: un control sigur asupra situaţiei din aer se poate 
asigura numai în mod complex, îmbinînd toate mijloace de 
observare. Am continuat să folosim staţia, dar am efectuat 
observarea aerodromurilor inamice, am înscris printre 
sarcinile capilor de formaţie obligaţia ca, la întîlnirea cu 
inamicul, să transmită imediat la punctele de comandă 
informaţii despre componenţa grupurilor acestuia, despre 
înălţime, itinerar şi formaţia de luptă. Toate informaţiile 
erau trecute pe planşeta cu situaţia aeriană; în felul acesta 
la punctul de comandă aveam o imagine clară a stării de 
lucruri din aer. 

Într-una din zile, cînd pînă la apusul soarelui mai 
rămăseseră doar cîteva minute şi, din obişnuinţă, credeam 
că nu vor mai fi incursiuni, staţia a informat ca la o înălţime 
de 4 000 de metri vine un mare grup de avioane. „Mare” - 
aceasta însemna şi şase grupuri de zece, şi trei-patru. După 
toparea locatorului nu puteam preciza acest lucru cu 
exactitatea necesară. De aceea, pentru respingerea 
incursiunii am ridicat întregul regiment 86 care l-a întîlnit 
pe adversar în apropierea liniei frontului. Curînd a parvenit 
informaţia că se apropie un alt mare grup, care zbura în 
urma celui dintîi la o înălţime de 3 500 de metri. De data 
aceasta am ridicat Regimentul 42, care i-a interceptat şi el 
imediat pe hitlerişti. Dar cînd avioanele noastre au angajat 
lupta a reieşit că fiecare „mare” grup duşman era alcătuit 
din trei formaţii de nouă aparate. Dacă am fi ştiut mai 


12 


devreme nu ridicam forţe atît de numeroase pentru 
respingerea atacului. 

Pînă atunci inamicul nu efectuase asemenea incursiuni 
în amurg. Dacă excludem cele cîteva eşecuri ale noastre, în 
ansamblu, în aceste zile piloţii diviziei au acţionat bine. Aşa 
se explică faptul că hitleriştii au recurs la această 
stratagemă, urmărind să lovească masiv în amurg. Calculul 
lor avea unele şanse de reuşită, deoarece avioanele 
noastre de vinătoare nu efectuau acţiuni de luptă în 
întuneric. Germanii au comis totuşi o greşeală de calcul. 
Este ştiut că la o înălţime de peste 3 000-4 000 de metri 
amurgul apare mai tîrziu decit la sol. De aceea primele 
două grupuri inamice au sosit prea devreme: regimentele 
ridicate în aer au acţionat pe un cer luminos şi, fireşte, 
acest fapt nu i-a lăsat adversarului nici o şansă de succes. 

Dar piloţii Regimentului 900 au trebuit să respingă mai 
tirziu atacul celui de-al doilea eşalon. lar acest lucru s-a 
dovedit mai complicat. 

Eşalonul următor al bombardierelor duşmane (tot trei 
grupuri de zece) zbura la 1 500 de metri, dar nu în grup 
compact ca cele anterioare, ci în trei grupuri mici, la un 
anumit interval. Locatorul a dat trei toparuri succesive. De 
aceea Regimentul 900 a decolat pe escadrile. 

Ultima a decolat escadrila locotenentului major P.P. 
Prosianik. Ea numai ce se întorsese dintr-o misiune de 
luptă; avioanele erau alimentate cu carburant, iar piloţii îşi 
aranjau ţinuta pentru a fi fotografiaţi. La noi venise un 
reporter de la un ziar de front şi i-am prezentat subunitatea 
lui P.P. Prosianik ca cea mai bună din marea unitate. 
Corespondentul s-a plictisit aşteptînd toată ziua, căci fusese 
o zi foarte aglomerată; el nu reuşise să facă fotografii în 
intervalul dintre lupte şi spera să reuşească acum în prag 
de seară. Dar în timp ce primele două escadrile erau deja în 
aer, staţia RUS-2 a dat o altă topare. Piloții din escadrila a 
treia a Regimentului 900 au decolat mai tirziu decit toţi. La 
înălţimea de 1 500 de metri, la care evolua al treilea grup 
inamic, era deja întuneric. Să depistezi un avion cînd nici 
măcar conturul lui nu se distinge prea bine - numai 


13 


scînteile ce ieşeau din ţevile de eşapament sclipeau în 
noapte - era foarte greu. Dar piloţii noştri şi-au îndeplinit 
misiunea, şi escadrila a confirmat încă o dată că nu 
degeaba era socotită fruntaşă. 

Nici un bombardier german nu efectuase un 
bombardament ochit asupra liniilor noastre înaintate. Piloții 
din Regimentul 86 de gardă şi din Regimentul 42 
doboriseră şapte avioane duşmane. Luptătorii aerieni din 
Regimentul 900 distruseseră încă trei aparate inamice. 

După luptă escadrila a treia a aterizat la lumina 
rachetelor. Din fericire toţi piloţii au coborit cu bine. Deşi 
corespondentul ziarului de front nu a reuşit să facă în acea 
zi nici o fotografie, a înţeles, totuşi, de ce i-am recomandat 
escadrila a treia. 

Acest neaşteptat zbor din amurg, la care au participat 
toate trei regimentele a demonstrat concret şi înaltul grad 
de pregătire de luptă a marii unităţi în ansamblul ei, şi 
măiestria ostăşească şi de zbor tot mai mare a vinătorilor 
noştri. Dar, fireşte, fără staţia de radiolocaţie nu am fi reuşit 
să respingem la timp şi atit de eficace incursiunea de seară 
a celor 80 de bombardiere ale inamicului. 


La mijlocul lui septembrie, în toiul luptelor de pe frontul 
de la Kalinin a sosit comandantul F.M.A. ale Armatei Roşii, 
mareşalul de aviaţie A.A. Novikov. El era însoţit de un grup 
operativ şi de inspecția F.M.A., conduă de generalul I.L. 
Turkel. 

În divizia noastră primul a apărut Ivan Lukici Turkel. Ela 
verificat pregătirea de luptă a escadrilelor de serviciu şi 
dirijarea luptei. Se părea că stăteam bine la aceste capitole 
şi de aceea am fost foarte mirat cînd la punctul de 
comandă a telefonat şeful statului major al diviziei, 
colonelul I.F. Tarakanov, şi mi-a raportat că generalul 
Turkel nu este mulţumit de noi. Deosebit de negativ a 
calificat el măsura luată de mine ca piloţii escadrilelor de 
serviciu să nu stea în cabinele aparatelor lor, ci în afara lor. 
Generalul a apreciat că aceasta este o încălcare gravă a 
regulamentelor în vigoare. Discuţia mea telefonică cu el nu 


14 


a dat nici un rezultat: nu am putut să-l conving. 

În toate acţiunile de luptă îndelungate şi încordate pe 
care le-am desfăşurat zilnic cel mai important factor al 
pregătirii de luptă a fost starea fizică şi psihică a pilotului. 
Aleksandr  Legciakov, comandantul unei escadrile din 
Regimentul 42, tovarăş de-al meu de luptă încă pe frontul 
de la Briansk, nota în acele zile următoarele în caietul său: 
„Executăm cîte 5-7 zboruri pe zi. Ai noştri numai ce au 
aterizat şi imediat se alimentează iar noi, 10 avioane, ne 
aflăm în poziţie de alarmă nr.1. Stau în avion şi moţăi: 
dormim puţin - ne culcăm la 23 şi ne sculăm la 3. Tehnicul 
Vasili Malişev stă de pază să audă semnalul punctului de 
comandă”. 

Deci, pînă şi cel mai experimentat pilot se afla într-o 
asemenea stare de surmenare înaintea zborului de luptă ! 
Dacă stăteai în cabină te cuprindea oboseala şi o stare de 
somnolenţă. Ca urmare, după semnalul de decolare 
imediată, pilotul pierdea minute preţioase pentru a reveni 
la starea normală. Totul: pornirea motorului, rulajul se 
efectuau într-un ritm lent. Comenzile şi indicaţiile date prin 
radio se receptau şi ele întrucitva pasiv. Organismul unui 
om obosit nu poate să se cupleze brusc la ritmul necesar de 
acţiune. Vara, bunăoară, ziua durează 14-16 ore, iar la 
latitudinea Leningradului şi mai mult. Înseamnă că în timpul 
serviciului pe escadrile fiecare pilot trebuie să stea în 
cabina avionului cîte 5-6 ore. Aceasta îl epuizează nu mai 
puţin decit un zbor de luptă. Cu atît mai mult cu cît el nu 
ştia dacă vă zbura peste un minut, peste o oră sau peste 
două sau trei. 

Eu însumi am trăit această stare atunci cînd am făcut 
serviciul în Extremul Orient. Situaţia din zona de frontieră 
era agitată şi noi, piloţii de vinătoare, ne-am aflat timp 
îndelungat în poziţie de alarmă nr.1. Încă în acea perioadă 
ne-am dat seama că, dacă pilotul se află lîngă avion şi are 
tot echipamentul la îndemînă, atunci cînd se dă alarma el 
ocupă locul în cabină şi decolează mult mai repede, decit 
după o şedere de cîteva ceasuri în cabină, unde dormitează 
şi se plictiseşte. De aceea am permis piloților să stea lîngă 


15 


aparate. Mai mult, în toate escadrilele am făcut 
antrenamente şi ne-am convins că această măsură face să 
crească pregătirea pentru luptă, şi nu invers. Piloții erau 
mai vioi şi reacţionau mult mai repede la toate semnalele şi 
comenzile. Desigur, piloţii care nu se încadrau în norme 
continuau antrenamentul şi pînă nu căpătau deprinderile 
necesare rămiîneau în cabine. 

Am căutat să explic în detaliu acest lucru generalului 
I.L. Turkel. 

Seara a telefonat de la statul major al Armatei aeriene 
generalul N.P. Dagaev care mi-a comunicat că a doua zi, la 
ora 10.00 în dispozitivul Diviziei 240 de aviaţie va sosi 
mareşalul de aviaţie A.A. Novikov pe care trebuia să-l 
întîmpin şi să-i raportez despre starea diviziei şi despre 
îndeplinirea misiunilor de luptă. 

În dimineaţa următoare mă aflam pe aerodromul unde 
urma să aterizeze avionul comandantului F.M.A. ale 
Armatei Roşii. Pe aerodrom era şi generalul I.L. Turkel. 
Peste citeva minute raportam mareşalului de aviaţie A.A. 
Novikov. Mai avusesem prilejul să fac acest lucru atunci 
cînd eram comandant de regiment pe Frontul de Nord-Vest, 
dar nu eram sigur că-şi mai aminteşte de mine. Chiar dacă 
şi-a amintit, nu a arătat acest lucru, şi eu m-am prezentat 
ca şi cum aş fi făcut-o prima oară. 

A.A. Novikov a trecut de-a lungul locului de staţionare a 
avioanelor. Văzînd un aparat pe care erau desenate peste 


zece stele - numărul hitleriştilor doboriţi -, mareşalul a 
întrebat al cui este aparatul. 
— Al comandantului diviziei - a răspuns locotenent- 


colonel inginer N.V. Korciaghin, care mergea alături. 

Comandantul m-a privit: 

— Vasăzică, zbori şi dobori avioane ale inamicului. E 
bine ! Aşa şi trebuie să procedeze oricine vrea să comande 
bine o divizie. 

Dar în ultima vreme zburasem puţin. Pe Frontul 
Leningradului nu mă ridicasem aproape deloc în aer, pentru 
că, dat fiind numărul redus de avioane de care dispuneam, 
trebuia să concentrez întreaga conducere a luptei. De 


16 


aceea m-am aflat aproape tot timpul la punctul de 
comandă. Pe frontul de la Kalinin, în pofida tensiunii mari, 
aveam suficiente forţe şi aparate. Cu toate acestea nu am 
zburat aproape deloc: aveam nevoie de un locţiitor capabil 
să mă înlocuiască la punctul de comandă. Pe cel existent 
nu mă puteam baza. Odată, cînd bombardierele germane 
se apropiau de linia frontului, aflindu-se în acel moment la 
punctul de comandă, el nu a luat imediat măsuri şi, drept 
urmare, hitleriştii au bombardat nestînjeniţi. Eu am primit o 
observaţie severă de la comandantul Armatei aeriene şi 
ulterior nu m-am mai desprins de punctul de comandă. 
Relaţiile cu locţiitorul meu (nu-i voi da numele; era un 
aviator-luptător cunoscut şi respectat, se evidenţiase încă 
în Spania, dar...) erau destul de complicate. Cînd mareșalul 
de aviaţie m-a întrebat de ce - dacă am posibilitatea - nu 
zbor, am fost nevoi să spun că nu am pe cine lăsa în loc la 
punctul de comandă al diviziei. 

— Cine e locţiitorul tău ? - a întrebat Aleksandr 
Aleksandrovici; cînd i-am răspuns, a dat din cap: - Ştiu, 
ştiu... Ce face, continuă să folosească ? 

Am răspuns afirmativ. 

— Păcat - a spus mareşalul. A promis. A fost un aviator 
bun... Ce să-i faci, te voi ajuta. 

Despre această discuţie, care a avut loc în prezenţa 
inginerului diviziei, a aflat tot personalul, ceea ce a avutun 
efect pozitiv. 

— Cînd zbori la punctul de comandă ? - a întrebat brusc 
mareşalul. 

— Imediat după ce vă însoțesc pe dumneavoastră. 

— Vreau să văd şi celelalte regimente - a spus A.A. 
Novikov. La punctul de comandă vei pleca miine dimineaţă 
pe la opt-nouă. Eu voi veni mai tirziu. Nu comunica nimic 
despre venirea mea. E clar ? 

— Totul va fi cum s-a comandat ! 

Apoi l-am însoţit pe mareşalul de aviaţie la Regimentul 
42 aviaţie de vinătoare. După ce i-am raportat despre 
activitatea de luptă a acestui regiment cu merite deosebite, 
mareşalul m-a întrebat: 


17 


— Cum se descurcă comandantul regimentului ? 

— l-am relatat amănunţit şi cu mare plăcere despre 
Fiodor Ivanovici Şinkarenko, primul meu comandant în 
1941; i-am spus că, după părerea mea, el poate fi un bun 
comandant de divizie. 

Apoi mareşalul s-a interesat dacă mai sînt în divizie 
piloţi care au doborit mai mult de zece avioane duşmane. l- 
am răspuns afirmativ şi i-am spus numele cîtorva oameni, 
printre care era şi Grigori Gherman. 

— Pe cei care merită, propuneţi-i pentru acordarea 
titlului de Erou al Uniunii Sovietice - a ordonat el. 

În timpul discuţiei cu piloţii, comandantul aviaţiei le-a 
cerut părerea despre avionul lak-9 cu tun de 37 de 
milimetri; Aprecierile erau pozitive: piloților noştri le plăcea 
acest aparat. Mareşalul a lăudat personalul de zbor şi a 
spus că, comandamentul frontului şi cel al Armatei aeriene 
au avut cuvinte frumoase despre activitatea de luptă a 
Diviziei 240. Dar imediat generalul I.L. Turkel i-a raportat că 
în divizie ordinea nu prea e respectată. A trebuit să dau 
mareşalului explicaţii detaliate. Toate acestea s-au petrecut 
în prezenţa piloților, care au confirmat justeţea metodei de 
serviciu practicată de noi. Concluzia lui A A. Novikov a fost 
pentru noi o surpriză plăcută. 

— Dacă pregătirea pentru zbor este asigurată, acest 
sistem se justifică şi trebuie să ne gîndim cum să-l 
generalizăm în celelalte mari unităţi de aviaţie de vinătoare 
- a conchis el. 

Cînd mareşalul se afla încă în divizie, de la punctul de 
control s-a primit semnalul de decolare a regimentului cu 
efectivul complet. Toate escadrilele s-au încadrat în 
normele stabilite pentru poziţia de alarmă nr.1. Aleksandr 
Aleksandrovici a remarcat pregătirea pentru luptă a 
regimentului, iniţiativa prețioasă de a ţine sub observaţie 
aerodromurile inamice şi a transmis mulţumiri întregului 
personal navigant al diviziei. 

A doua zi mă aflam la doi kilometri de linia frontului, la 
punctul de comandă al diviziei şi conduceam acţiunile de 
luptă ale vînătorilor mei, cînd mi s-a transmis de la statul 


18 


major al Armatei aeriene că A.A. Novikov se îndreaptă spre 
noi. După cîtva timp am văzut trei Willis-uri ce se apropiau. 
Cînd mareşalul şi persoanele ce-l însoțeau au ieşit din 
maşină şi eu am pornit în întîmpinarea lor a început un 
intens tir de artilerie; toţi s-au trîntit la pămînt în jurul 
maşinilor. 

Tirul a durat 15 minute; cînd m-am apropiat de maşini 
tabloul nu era prea atrăgător: toţi erau uzi, murdari de 
noroi, un şofer uşor rănit. Scuturindu-şi mantaua, mareşalul 
a ascultat raportul meu şi a zimbit: 

— Nu-l prea întîmpini politicos pe comandantul F.M.A... 
După o pauză, a adăugat: Nu-i nimic... Se poate şi mai rău. 

Imediat după sosirea noastră la punctul de comandă 
cercetaşii aerieni au transmis prin radio că de pe 
aerodromul Şatalovo a decolat un grup de 45-50 de 
bombardiere inamice. După puţin timp aceste informaţii au 
fost confirmate de staţia de radiolocaţie. 

Am ridicat în aer şase escadrile. La o înălţime de 2 500- 
3 000 de metri, chiar deasupra punctului de comandă 
avioanele noastre de vinătoare au angajat lupta. În cădere 
bombardierele germane ardeau. In văzul tuturor un pilot 
de-al nostru a doborit două aparate inamice. Tabloul era 
impresionant. 

În total hitleriştii au pierdut în această luptă şapte 
avioane. Fireşte, bombardamentul a fost zădărnicit, iar 
grupul împrăştiat. 

A.A. Novikov a cerut să i se comunice numele pilotului 
care doborise cele două avioane. Era locotenentul Grigori 
Gherman, locţiitorul unei escadrile din Regimentul 42 de 
vînătoare. 

După citeva zile, la 28 septembrie 1943, a fost publicat 
un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. prin 
care se conferea titlul de Erou al Uniunii Sovietice lui Grigori 
Ivanovici Gherman şi mie. 


Lupta înverşunată la sol s-a încheiat printr-o rupere a 
apărării duşmanului pe direcţia principală. Piloții diviziei 
acoperiseră formaţiile de luptă ale marilor unităţi aflate în 


19 


ofensivă, iar Regimentul 900 însoţise avioanele de asalt. 

Lupte puternice s-au dat pe căile de acces spre 
Duhovşcina. Aici trupele noastre au fost oprite temporar. În 
acele zile linia frontului urma cursul unui pîrîu. De partea 
duşmanului malul era abrupt, pe coastă se vedea un sat din 
care rămăseseră doar cinci-şase case şi magazii. De la noi 
spre rîu cobora un cîmp întins. Inamicul urmărea foarte 
bine orice mişcare a noastră. Dincolo de cîmp se afla o 
pădure de pini; la marginea din stînga a ei era un cimitir 
vechi, în care crescuseră mulţi pomi şi arbuşti. Acolo, în 
pădurea de pini îşi stabilise punctul de plecare o brigadă de 
tancuri. 

Linia de apărare a duşmanului de pe malul drept, 
abrupt al pîrîului se formase în cursul retragerii lui. Acesta 
era un aliniament intermediar tipic, pe care hitleriştii 
reuşiseră să se întărească întruciîtva. Sub raport genistic el 
nu era constituit cum trebuie, de aceea succesul loviturilor 
care urmau să se aplice germanilor în acest sector nu era 
pus la îndoială de nimeni. Divizia 240 de aviaţie primise 
misiunea de a acoperi din aer unităţile sovietice care 
înaintau, în special în momentul intrării în ruptură a brigăzii 
de tancuri. 

Am instalat punctul de comandă la marginea cimitirului. 
De aici se puteau ţine sub observaţie cîmpul, pîrîul, malul 
drept abrupt şi rămăşiţele satului. Slabilisem o legătură 
directă cu o divizie de infanterie din componenţa Armatei 
39 care acţiona pe această direcţie. Acoperind în mod 
corespunzător trupele printr-o patrulare continuă a 
avioanelor noastre de viînătoare, aşteptam începutul 
ofensivei. 

La ora stabilită, după o pregătire de artilerie de 15-20 
de minute, tancurile şi infanteria au pornit la atac. Tancurile 
ieşeau la marginea pădurii în valuri de cîte 10-12 maşini. Mi 
se părea că totul decurge normal. Se trăgea de ambele 
părţi. Unele case şi magazii de pe malul unde se aflau 
germanii ardeau. 

Cînd primul grup de tancuri s-a apropiat la 400-500 de 
metri de piîriu, de pe malul celălalt, de după case şi 


20 


adăposturi au apărut 6-7 autotunuri „Ferdinand” de ultimul 
tip şi au deschis focul. 

Întreaga desfăşurare ulterioară a luptei am urmărit-o cu 
mare emoție şi îngrijorare. Cînd două-trei T-34 au luat foc, 
iar altele se opriseră, fiind avariate, ne aşteptam ca 
tanchiştii noştri să-şi concentreze focul asupra 
„Ferdinanzilor” şi să-i distrugă. Dar maşinile din valul al 
doilea au continuat să înainteze, ocolind T-34 care ardeau, 
şi au nimerit şi ele sub focul autotunurilor. Manevrînd, 
acestea din urmă au continuat focul lor eficace şi în curînd 
numărul tancurilor incendiate şi avariate a crescut 
considerabil. Numai atunci cîteva maşini de-ale noastre s- 
au oprit şi au început duelul cu „Ferdinanzii”. Rezultatul nu 
a întîrziat: trei autotunuri au fost distruse. Dar acest lucru s- 
a produs cu întîrziere. Pîrîul a fost atins doar de trei sau 
patru tancuri şi atacul a eşuat. 

Aviatorii nu aveau prea des prilejul de a urmări atacuri 
cu tancuri cu ochii unui observator terestru. Ceea ce am 
văzut acolo, lîngă Duhovşcina, ne-a cutremurat. Dar 
aceasta nu era nici pe departe totul. 

Cînd s-a întunecat, de după pădure au început să tragă 
katiuşele şi artileria. Tabloul era impresionant şi a avut 
darul de a ne mai ameliora întrucitva starea de spirit. 
Comandantul diviziei de infanterie, al cărui punct de 
comandă se afla în spate, după pădure, la vreo trei-patru 
kilometri de punctul nostru, mi-a comunicat că a doua zi, 
după o pregătire de artilerie mai susţinută şi după un 
bombardament al aviaţiei divizia sa va continua înaintarea. 
L-am rugat să mă prevină dacă în cursul nopţii se va 
schimba ceva. Mi-a promis. După ce am verificat 
comunicațiile şi i-am prevenit pe toţi în legătură cu faptul 
că duşmanul e aproape, am cinat şi m-am dus la culcare; 
întrucît nopţile deveniseră mai reci, m-am băgat în sacul de 
dormit. 

În zori ofiţerul de serviciu m-a trezit şi mi-a raportat că 
în cursul nopţii, fără nici o pregătire de artilerie, inamicul a 
contraatacat pe neaşteptate, a împins unităţile diviziei de 
infanterie dincolo de pădure şi s-a retras rapid. De la 


21 


punctul de comandă al infanteriştilor n-a sunat nimeni. Nici 
unul dintre oamenii noştri nu a înţeles nimic: au auzit un 
schimb de focuri, care a început şi s-a încheiat brusc; au 
decis că acesta este un fapt obişnuit. Nici măcar nu s-au 
gîndit să mă trezească. Numai atunci cînd, după ce a 
împins unităţile noastre, inamicul a început să se retragă, 
cînd santinelele, care păzeau punctul nostru de comandă 
au auzit în apropiere un grai străin, acestea au raportat 
ofițerului de serviciu. Cu precauţie, fără să facă zgomot, 
acesta a verificat raportul soldaţilor şi s-a convins că 
inamicul este foarte aproape. Dar germanii au ocolit 
cimitirul, nici unul nu a trecut pe acolo. Nu e greu de 
imaginat ce se întîmpla dacă dădeau peste punctul nostru 
de comandă: ne ucideau pe toţi ca pe nişte potîrnichi sau, 
mai rău, ne luau prizonieri. Ofiţerul de serviciu a adus 
imediat în stare de luptă subunitatea de pază, dar pe cei ce 
dormeau nu i-a sculat, pentru ca nu cumva vreun somnoros 
să facă zgomot sau să intre în panică. Desigur, în situaţia 
dată a procedat corect. 

După ce am ascultat acest raport fantastic am întrebat: 

— E adevărat că nu a telefonat nimeni din divizia de 
infanterie ? 

— Absolut exact. Nu a sunat nimeni, nu ne-a prevenit 
nimeni, nici acum nu avem legătura cu ei - mi-a răspuns el. 

Desigur, l-am mustrat aspru pentru că nu m-a trezit şi 
nu a raportat cum se cuvine. Aceasta echivala cu 
neîndeplinirea unui ordin. De data aceasta a avut noroc. 
Întîmplarea a jucat un rol esenţial. 

În ceea ce-l priveşte pe comandantul diviziei de 
infanterie, acesta nu a catadicsit nici măcar să se justifice. 
Zimbind a spus despre contraatacul german că a fost atit 
de neaşteptat, „aşa cum se întîmplă în război”, încît ei, 
infanteriştii, au uitat de tovarăşii lor de luptă. Pe scurt, am 
înţeles că poate exista şi o asemenea „cooperare”. 

Datorită contraatacului lor eficace germanii au cîştigat 
timp şi s-au retras în linişte pe poziţii mai avantajoase. 

În cazul dat, referirile comandantului diviziei de 
infanterie la vicisitudinile vieţii de front nu le-am putut 


22 


accepta: de obicei învinge acela care ştie să lupte, ştie să 
organizeze şi să sprijine cooperarea. 

În septembrie, deci, am fost martor şi chiar participant 
activ la această întîmplare izolată. În ansamblu, trupele 
frontului înaintau cu succes. La 19 septembrie a fost ruptă 
ultima linie de apărare puternic întărită a inamicului din 
faţa Duhovşcinei şi după un asalt energic oraşul a fost 
eliberat. În aceleaşi zile marile unităţi ale Frontului de Vest, 
vecin, au pus stăpînire pe un important punct de sprijin 
pentru căile de acces spre Smolensk - oraşul şi staţia de 
cale ferată larţevo. Drumul spre Smolensk era deschis. 

Personalul diviziei noastre a primit cu multă bucurie 
mulţumirile Comandantului suprem. Aproape trei săptămîni 
am desfăşurat lupte intense pe această direcţie, am 
repurtat multe victorii. Am înregistrat, însă, şi pierderi 
grele. Au pierit 32 de piloţi; printre ei şi minunatul vînător, 
comandantul Regimentului 86 aviaţie de gardă, locotenent- 
colonelul S.N. Naidenov. 

În total, în luptele pentru Duhovşcina piloţii diviziei au 
efectuat 1 784 zboruri-avioane. Au doborit 155 avioane ale 
inamicului: 58 de bombardiere şi 97 de avioane de 
vînătoare. Divizia a pierdut 49 de aparate. 

Din această luptă, divizia, peste jumătate din efectivul 
căreia era alcătuit din aviatori tineri fără multă experienţă, 
a ieşit, în pofida pierderilor însemnate, o mare unitate 
puternică şi unită, capabilă să îndeplinească cu succes 
misiuni de luptă oricît de complicate. Într-un timp scurt 
peste o sută de persoane au primit înalte distincţii ale 
patriei. 


OPERAŢIA DE LA NEVEL 


În ultima săptămînă a lui septembrie regimentele 
diviziei noastre s-au mutat pe alte aerodromuri. 
Conducerea marii unităţi şi forţele sale principale au fost 
concentrate lîngă localitatea Hodatkovo. Redislocarea 


23 


diviziei pe o nouă direcţie însemna că acum ea va fi 
desfăşurată pe direcţia vest; Divizia 240 acoperea aripa 
dreaptă a frontului, în componenţa căreia acționau 
armatele 3 şi 4 de izbire. Ele erau orientate spre un sector 
de apărare bine întărit al inamicului, cu dispozitivul central 
defensiv - oraşul Nevel. 

Inainte de începerea operaţiei de la Nevel, comandanții 
de mari unităţi au fost detaliat informaţi la statul major al 
frontului despre direcţiile loviturilor, principală, 
complementară şi de distrugere, despre misiunile 
partizanilor care acționau în spatele inamicului. În linii mari 
au fost schiţate şi sarcinile aviaţiei. Ulterior ele au fost 
concretizate şi precizate în detaliu la statul major al 
Armatei aeriene de către generalul N.P. Dagaev - un om 
inteligent, excepţional pregătit, foarte principial şi corect. 
Chiar şi în perioadele cele mai tensionate ale vieţii noastre 
de front el acţiona calm, fără să se agite, ştia să inculce 
subalternilor optimism şi încredere în sine; şi noi ne 
străduiam să practicăm acest stil. 

Ne aşteptau lupte grele. A sparge apărarea duşmană pe 
direcţia Nevel însemna a provoca o ruptură în punctul de 
joncțiune al marilor grupări inamice „Centru” şi „Nord”, 
ceea ce, în caz de reuşită, excludea posibilitatea unor 
manevre cu mari unităţi între aceste grupări. Şi inamicul 
realiza perfect situaţia. Direcţia Nevel căpătase, deci, o 
importanţă strategică. De aceea principala fişie a apărării 
duşmane, cu o întindere relativ mică (circa 40 de kilometri), 
avea citeva aliniamente bine pregătite. In această zonă 
terenul oferea anumite avantaje părţii care se apăra. Erau 
puţine drumurile bune. Lacurile, bălțile şi pădurile limitau 
posibilităţile marilor unităţi mobile de a manevra. Toate 
direcţiile expuse atacului cu tancuri, drumurile şi accesele 
spre dispozitivele rezistenţei hitleriştilor erau puternic 
minate, acoperite de o artilerie amplasată pe poziţii bine 
amenajate. Comandamentul german era convins de 
invulnerabilitatea apărării sale. 

Comandamentul frontului de la Kalinin a stabilit ca 
lovitura principală să fie dată de Armata 3 de izbire a 


24 


generalului K.N. Galiţki în zona cea mai puţin accesibilă, cu 
multe păduri, lacuri şi bălți, acolo unde germanii se 
aşteptau cel mai puţin. Trupele acestei armate au 
desfăşurat o vastă activitate de pregătire. Marile unităţi de 
tancuri şi infanterie, aviația s-au regrupat şi concentrat în 
ascuns. 

Armata 3 de izbire urma să pună stăpinire pe 
dispozitivul central defensiv - oraşul Nevel - şi astfel să 
contribuie la dezvoltarea succesului Armatei 4 de izbire 
care trebuia să înainteze mai la sud, pe direcţia Vitebsk. 
Aceasta era situaţia generală în sectorul nostru de front la 
sfîrşitul lui septembrie. 

Mareşalul de aviaţie A.A. Novikov nu şi-a uitat 
promisiunea. Curînd în divizie a apărut noul meu locţiitor, 
devenit curînd cel mai apropiat ajutor de luptă, Aleksei 
Stepanovici Egorov, pe care-l cunoşteam bine de pe Frontul 
Leningradului unde comandase Regimentul 156 aviaţie de 
vîinătoare. La flancul stîng al frontului, pe direcţia de 
acţiune a armatelor 43 şi 39 am organizat un punct de 
dirijare auxiliar şi am creat acolo o grupă operativă condusă 
de A.S. Egorov. 

In ultimele zile ale lui septembrie, cînd se desfăşura 
redislocarea diviziei, comandantul Armatei aeriene mi-a 
ordonat să selectez 20 de piloţi bine pregătiţi pentru a 
aduce de lingă Moscova noi avioane lak-9. Cu aceste 
aparate ne completam parcul după pierderile înregistrate în 
luptele din septembrie. Urma să mă ocup personal de 
recepţionarea, încercarea şi organizarea aducerii 
avioanelor. In felul acesta, într-un mod cu totul neaşteptat, 
m-am aflat la Moscova la sfîrşitul lui septembrie. 

În grupul nostru erau 15 dintre cei mai experimentați 
specialişti ai sectorului tehnic-ingineresc al diviziei. Ei 
recepţionau aparatele, după care piloţii le încercau. 
Această modalitate trebuia să accelereze preluarea 
avioanelor, dar lucrurile se urneau greu. Cauza era una 
singură: la fiecare avion se depista cîte un defect de 
fabricaţie, pe care trebuia să-l remediem singuri. M-am dus 
la direcţia uzinei şi mi-am exprimat nemulţumirea în 


25 


legătură cu calitatea montajului. Mă temeam că vor începe 
să se justifice şi, poate, chiar să şi nege cîte ceva: cui îi 
place să audă observaţii puţin măgulitoare la adresa 
producţiei sale ? Spre surprinderea mea, m-au ascultat în 
tăcere, nu au făcut nici cea mai mică tentativă de 
justificare. Apoi inginerul-şef al uzinei, cu un calm dominat 
de o profundă tristeţe, m-a invitat să merg cu el în secţia 
de montaj. Fără să înţeleg prea bine ce putea să schimbe 
acest lucru, am acceptat. 

In secţia de montaj lucrau femei şi adolescenţi. Feţele 
lor erau palide, marcate de munca de multe ceasuri, de 
suprasolicitare, de surmenaj, de alimentaţia insuficientă. 
Fireşte, mulţi aveau şi calificare redusă, iar adolescenţii nici 
măcar atit. Am văzut feţe de copii cu care contrasta 
puternic expresia ochilor: privirea puştilor era aceea a unor 
oameni maturi, care înțelegeau bine importanţa muncii ce o 
efectuau. In mare măsură forţa noastră pe front se sprijinea 
pe aceşti umeri firavi. După mulţi ani îmi amintesc de vizita 
făcută la uzina de avioane ca de un vis urit. Dar atunci 
aceasta era o realitate. Fireşte, după cele văzute, nu am 
mai emis nici o pretenţie. Tehnicienii noştri au remediat 
defectele şi au adus aparatele în stare de funcţionare. 

Folosind puţinul timp liber pe care l-am avut m-am dus 
la statul major al F.M.A., am trecut pe la Direcţia Aviației de 
Vînătoare unde am raportat despre felul cum luptă divizia, 
am relevat calităţile excelente de zbor şi tactice ale 
avionului lak-9 şi armamentul lui eficace, am relatat despre 
felul cum acestea s-au reflectat în tactica luptei aeriene. 
Acolo mi-au comunicat rugămintea lucrătorilor de la 
Direcţia Politică a F.M.A. de a trece pe la ei. La Direcţia 
Politică ofiţerii mi-au spus că divizia noastră va fi patronată 
de Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă de pe lîngă 
Consiliul Comisarilor Poporului al U.R. S.S. Ea îşi avea sediul 
la parterul clădirii Magazinului Universal de Stat din Piaţa 
Roşie. Am făcut cunoştinţă cu şeful acestei direcţii 
generale, Piotr Gheorghievici Moskatov - un om inteligent, 
deschis şi binevoitor. Mi-a povestit multe lucruri interesante 
despre sistemul rezervelor de muncă, m-a rugat să le spun 


26 


celor din divizia noastră ca atunci cînd vin la Moscova să 
treacă şi pe la ei. Am convenit să primim pe front în Divizia 
240 o delegaţie a rezervelor de muncă. Pentru a face parte 
din aceasta se organizase un concurs: elevii trebuiau să 
aibă rezultate excelente în îndeplinirea comenzilor 
frontului, la învățătură şi disciplină, în activitatea 
obştească. Am aflat că din economiile personale ale elevilor 
şi ale lucrătorilor din acest domeniu au fost achiziţionate 
zece avioane de luptă, care vor fi predate de către 
delegație celui mai bun regiment şi celei mai bune 
escadrile ale diviziei. 

În ajunul plecării noastre pe front, în Sala Coloanelor a 
Casei Sindicatelor a avut loc o şedinţă festivă consacrată 
aniversării a trei ani de la crearea organizaţiei rezervelor de 
muncă. Grupul nostru a primit o invitaţie şi ne-am dus cu 
toţii - 30 de piloţi şi tehnicieni. Nu aveam uniforme noi, aşa 
că băieţii au mers în tunicile vechi şi uzate pe care 
străluceau sărbătoreşte ordine şi medalii primite recent. In 
fostul sediu al adunării nobililor piloţii şi tehnicienii încercau 
o oarecare stinghereală. Ne-au invitat într-o lojă. La 
începutul şedinţei preşedintele P.G. Moskatov a anunţat că 
în sală se află piloţi şi tehnicieni ai diviziei patronate, veniţi 
de pe front. Au răsunat ovaţii. Întreaga asistenţă s-a ridicat 
în picioare şi i-a salutat pe băieţii noştri. Nimeni dintre noi 
nu s-a aşteptat la această primire, ea ne-a mişcat pînă la 
lacrimi. 

Prietenia noastră cu elevii din rezervele de muncă, 
începută în toamna anului 1943, are o istorie îndelungată şi 
interesantă. Şi astăzi veteranii Diviziei 240 sînt oaspeţi 
doriţi în multe şcoli profesionale-tehnice, iar în Şcoala 
tehnică nr. 30 a fost creat un muzeu al victoriosului drum 
de luptă al marii unităţi. 

Plecarea noastră pe front era planificată pentru 3 
octombrie 1943. Aparatele fuseseră recepționate şi 
probate. Ne aşteptau lupte grele. A 

La 3 octombrie timpul era nefavorabil. In pofida 
nebulozităţii joase, grupul nostru a ajuns cu bine pe front. 
Am sosit chiar la începutul operaţiei. Acum divizia avea 87 


27 


de avioane. 

In ajunul sosirii noastre, armatele 43 şi 39 de la flancul 
stîng al frontului au executat o lovitură de distragere la vest 
şi, după patru zile de luptă, au intrat pe teritoriul 
Bielorusiei. Această lovitură şi-a atins ţinta: ea a distras 
atenţia comandantului german de la sectorul Nevel. După o 
pregătire de artilerie şi de aviaţie trupele armatelor 3 şi 4 
de izbire au luat cu asalt fortificațiile duşmanului, care 
acopereau Nevelul şi spre sfîrşitul zilei au lărgit frontul 
rupturii la 16 kilometri şi au înaintat 8-10 kilometri. 

Începînd din dimineaţa zilei de 7 octombrie inamicul a 
făcut încercări disperate de a opri înaintarea noastră, 
aruncînd în luptă rezerve ale trupelor de uscat şi ale 
aviaţiei. Hitleriştii încercau în grupuri de 20-40 de avioane 
să bombardeze formaţiile de luptă ale unităţilor ce înaintau, 
rezervele ce veneau spre liniile înaintate, precum şi poziţiile 
artileriei. Dar duşmanul nu putea să lichideze breşa făcută 
în sistemul lui defensiv de armatele sovietice. Şi atunci, 
pentru salvarea situaţiei din sectorul Nevel, la ordinul lui 
Göring a fost adusă aici suplimentar întreaga Flotă 6 
aeriană germană. Situaţia din aer a devenit extrem de 
grea, personalul navigant era la capătul puterilor. Dar 
hitleriştii nu au putut nici de data aceasta să oprească 
înaintarea armatelor noastre. 

În ziua începerii ofensivei asupra Nevelului am primit 
ziarul frontului, în care, sub titlul: „Un erou: pilotul de 
vînătoare Grigori Gherman”, era inserat un material despre 
colegul nostru. Reporterul descria detaliat cîteva lupte la 
care participase Grigori. Apropo, după lupta din septembrie, 
în care sub privirile mareşalului de aviaţie A.A. Novikov el 
doborise două bombardiere, a doua zi a distrus încă două 
Junkers-uri şi un Focke. În total, în toamna lui '43, locţiitorul 
comandantului de escadrilă avea la activul său 21 de 
avioane trimise la sol. 

Trebuie spus că presa frontului nu-i uita pe aviatorii 
noştri. Ea a scris despre A.N. Derkaci, I.K. Somov; P.K. 
Lobas, M.F. Manulin, A.M. Legciakov, A.V. Osipov, G.R. 
Dalinin, P.P. Prosianik şi despre mulţi alţii. Trecuse doar o 


28 


lună de cînd divizia noastră se afla pe acest front, şi în 
acest timp luptătorii aerieni ai marii unităţi ciştigaseră o 
largă notorietate şi o faimă justificată. La începutul lui 
octombrie numele lor aveau rezonanţa numelor unor 
veterani ai frontului de la Kalinin. 

Cînd la 6 octombrie trupele noastre au rupt apărarea 
inamicului lîngă Nevel, ele nu au întîmpinat o rezistenţă 
prea mare din partea inamicului. Dar, în dimineaţa zilei de 
7 octombrie, după ce duşmanul şi-a revenit în urma şocului 
suferit, el a adus rezerve şi a început să se apere cu 
îndîrjire. 

Timp de o săptămînă aviatorii noştri au acţionat într-o 
tensiune imensă. Circa 300 de avioane (170 Junkers-uri şi 
Heinckel-uri şi 100 avioane de vînătoare din escadra 
„Melders”) au fost aruncate de inamic în luptă pentru a ne 
opri înaintarea pe direcţia Nevel. Dacă ţinem seama de 
faptul că fişia lui era îngustă - aproximativ 40 de kilometri 
pe întregul front - ne putem imagina ce situaţie complexă 
se crease deasupra cîmpului de luptă. Deosebit de grea a 
fost pentru noi ziua de 7 octombrie. In acea zi 
bombardierele şi avioanele de asalt ale inamicului au 
zburat fără încetare spre linia frontului. Pentru a asigura o 
patrulare continuă am fost nevoiţi să acţionăm cu grupuri 
mici - escadrile şi patrule. Piloții desfăşurau lupte, aterizau, 
alimentau repede aparatele, îşi completau unităţile de foc, 
decolau şi intrau iarăşi în luptă; şi tot aşa pînă la lăsarea 
serii. Superiorităţii numerice a inamicului vînătorii noştri îi 
opuneau maturitatea lor de luptă, o înaltă măiestrie, 
tenacitate şi o forţă morală de neînvins. De pildă, numai 
într-o singură luptă din această zi o escadrilă din 
Regimentul 900, condusă de locotenentul Gheorghi Liseţki, 
a atacat o coloană inamică de 40 de bombardiere şi în 
decurs de 9-12 minute a lovit zece dintre ele şi două 
avioane de vinătoare de însoţire. Această luptă s-a 
desfăşurat deasupra capetelor infanteriştilor care luau cu 
asalt Nevelul. Imaginea avioanelor germane doborite a 
contribuit mult la creşterea moralului ostaşilor care-l 
asediau pe duşman. 


29 


În altă luptă aeriană din aceeaşi zi o escadrilă din 
Regimentul 86 de gardă, de sub comanda locotenentului 
major S.I. Kokoşkin, a atacat 20 bombardiere germane care 
zburau sub acoperirea a opt avioane de vinătoare. Piloții 
noştri au incendiat patru Heinckel-uri şi două Focke-uri. 
Escadrila nu a avut pierderi. 

Din însemnările tovarăşului meu de luptă Aleksandr 
Legciakov, pilot în Regimentul 42 de vinătoare, cititorul îşi 
poate da seama de atmosfera ce domnea în acele zile: 
„Două rachete verzi, încă două. Aceasta este comanda 
pentru decolarea escadrilei. Capul formaţiei noastre de 
zece aparate este comandantul escadrilei, căpitanul N.V. 
Tihonov. Eu conduc o patrulă. În apropierea liniei frontului 
luăm legătura cu punctul de dirijare. Se văd deja trei 
grupuri de zece Junkers-uri, iar în jurul lor se învirtesc 
avioanele de vinătoare germane. Misiunea e foarte clară: 
loviți bombardierele. Se aude comanda lui Tihonov; pornim 
cu toată viteza în întîmpinarea duşmanului. Messerschmitt- 
urile se avîntă. Manevra lor este clară: vor să ne antreneze 
în luptă pentru a lăsa Junkers-urile să bombardeze ochit. 

În căşti aud vocea capului de formaţie: 

— La atac! 

Comanda se aude în momentul în care patrula se 
îndreaptă spre avioanele de vinătoare germane pentru un 
atac frontal. 

Văd cum comandantul escadrilei şi coechipierul lui 
încep să facă un viraj. Germanii nu primesc provocarea şi 
țişnesc în sus. Acum urmează un viraj brusc asupra Junkers- 
urilor. Capul lor de formaţie arde deja. Se pare că aceasta 
este opera lui Tihonov. Tirul perechii mele incendiază 
bombardierul din extrema dreaptă. 

Avioanele noastre sînt deasupra şi la dreapta. Văd cum 
din spate asupra perechii lui Tihonov se aruncă patru 
Messerschmitt-uri. Mie mi-e mai la îndemînă să-i atac. Și 
coechipierul meu observă acest lucru. Izolăm 
Messerschmitt-urile. 

În aer este un adevărat carusel. Ai noştri răzbat la 
bombardiere, respingind concomitent atacurile forţelor de 


30 


acoperire. În căşti aud şi aşa ceva: 

— Loviţi, fraţilor ! 

Unul după altul trei avioane grele încep să ardă. Ni se 
alătură încă şase lak-uri. Ce s-a ales din ordinea ce domnea 
în coloana germană ? Unul cîte unul, izolat, bombardierele 
coboară, virează în direcţii diferite, aruncă încărcătura unde 
se  nimereşte. Acum e greu să alergi după ele. 
Messerschmitt-urile o şterg cu toată viteza. Nu o treabă 
noastră să le urmărim; ceea ce era de făcut s-a făcut...” 

Acesta este un tablou tipic pentru acele zile. Dar, 
fireşte, nu toate luptele s-au soldat fără pierderi pentru noi. 

Ultima luptă dată de comandantul unei patrule din 
Regimentul 86 aviaţie de gardă, locotenentul M.F. Manulin, 
şi de coechipierul lui, Evgheni Kuniţin, a fost urmărită de la 
sol de sute de infanterişti. 

Această pereche a decolat pentru o vinătoare liberă şi 
curînd a văzut 16 avioane de asalt F-W-190. Pe acest tip de 
aparat hitleriştii instalaseră bombe. După ce le lansa, 
Focke-urile acționau ca avioane de vinătoare. De data 
aceasta, cu bombele la bord, ele se apropiau de linia 
frontului. În zona respectivă se aflau numai Manulin şi 
Kuniţîn. Perechea a atacat imediat aparatele F-W-190. Fără 
să ajungă la obiectiv, hitleriştii s-au eliberat de încărcătură 
şi în cîteva secunde formaţia lor fi fost destrămată. Dar, 
văzînd că sînt atacați de numai două avioane sovietice de 
vînătoare, piloţii germani şi-au revenit şi s-au năpustit cu 
toţii asupra aviatorilor noştri. 

Aceasta a fost o luptă tragică şi eroică. După ce au 
destrămat formaţia iniţială de luptă a Focke-urilor, 
obligindu-le să arunce bombele la întîmplare, luptătorii 
noştri îşi îndepliniseră misiunea şi puteau să iasă din luptă: 
avioanele de vinătoare duşmane nu mai reprezentau nici 
un pericol pentru trupele terestre. Dar perechea noastră a 
primit lupta cu aproape 20 de avioane de vinătoare 
duşmane. Bine acoperit de coechipierul lui, Mitrofan 
Manulin a executat trei atacuri rapide şi a doborit la rînd 
trei Focke-Wulf-uri ! El s-a bătut pînă a epuizat întreaga 
unitate de foc. Dar nici după acest moment el nu a încercat, 


31 


acoperit de prietenul lui, să iasă din luptă, ci i-a transmis 
prin radio acestuia: „Treci înainte şi atacă ! Eu te acopăr !” 
Kuniţin a doborit un al patrulea Focke. Dar în acest timp 
Manulin, rămas fără muniţie, a fost atacat şi doborit. Rămas 
singur, Evgheni nu a putut ieşi din luptă. Aceasta ar fi fost 
cea mai raţională soluţie în situaţia dată, dar Focke-urile i- 
au înconjurat lak-ul din toate părţile. Tînărul pilot nu a 
ezitat. In condiţii inimaginabil de grele el a continuat cu o 
rară tenacitate lupta şi a doborit un al cincilea Focke-Wulf. 
El a fost învins numai după ce a terminat întreaga unitate 
de foc. Hitleriştii s-au năpustit asupra lui şi l-au doborit. 

Ambii noştri piloţi au fost înmormiîntaţi de infanterişti cu 
toate onorurile ce se cuvin eroilor. După această ultimă 
luptă activul locotenentului Manulin indica 16 avioane 
inamice doborite. Singura greşeală comisă de el în ultimul 
său zbor a fost faptul că, după ce a întîlnit un grup mare de 
avioane inamice şi a angajat lupta cu ele, nu a raportat 
despre situaţia creată la punctul de comandă. Numai atunci 
cînd, în desfăşurarea luptei, operatorul de serviciu a auzit în 
eter glasul lui Manulin: „Treci înainte şi atacă ! Eu te acopăr 
” a fost imediat dirijat în sectorul respectiv unul din 
grupurile noastre. Dar era prea tirziu... 

Tot în acele zile a murit şi minunatul pilot, comandantul 
de escadrilă din Regimentul 42 de aviaţie, căpitanul N.V. 
Tihonov. Post-mortem i s-a decernat titlul de Erou al Uniunii 
Sovietice. L-am pierdut şi pe excelentul pilot Al. 
Kudreavţev. Acesta, pe atunci încă tînăr de tot, doborise pe 
frontul de la Leningrad 11 avioane ale duşmanului. lar în 
numai trei luni de război acest luptător excepţional de dotat 
şi de capabil a distrus, ca şi locotenentul Mitrofan Manulin, 
16 aparate duşmane. 

In toamna lui '43 itinerarele noastre de luptă au fost 
foarte grele. Am înregistrat multe pierderi. Luptele pentru 
Nevel, în special cele desfăşurate la 7 octombrie, mi-au 
rămas în memorie pentru toată viaţa. În acea zi divizia 
noastră, 240, a ţinut piept forţelor Flotei 6 aeriene a 
inamicului. Dar pierderile suferite de noi în luptele 
înverşunate de la sol şi din aer nu au fost inutile. 


32 


Tentativele tot mai îndirjite ale duşmanului de a lichida 
ruptura efectuată de trupele noastre s-au lovit de bărbăţia 
şi dirzenia ostaşilor sovietici. Spre sfîrşitul zilei de 6 
octombrie trupele frontului au eliberat oraşul Nevel - un 
mare punct de sprijin şi un centru de comunicaţii important 
sub raport operativ pe direcţia nord-vest. O dată cu luarea 
Nevelului inamicul a pierdut un sector al căii ferate 
Leningrad-Nevel-Vitebsk-Orşa-Moghilev, care îi permisese 
pînă acum să manevreze rezervele şi să le trimită pe alte 
direcţii. De asemenea, inamicul a pierdut un important nod 
de şosele şi drumuri pe care se efectua aprovizionarea 
întregii lui Grupări de Nord. 

Popoarele sovietice au primit vestea bună despre una 
dintre cele mai mari victorii repurtate de Armata Roşie. 
Împreună cu comunicatul Biroului Informativ Sovietic a fost 
transmis şi ordinul comandantului suprem în care se dădea 
o înaltă apreciere activităţii de luptă a marilor unităţi ce se 
distinseseră, inclusiv a diviziei noastre. Ei i s-a acordat 
numele de onoare de Divizia „Nevel”. Trupele care au 
eliberat Nevelul au fost salutate de Moscova cu 12 salve de 
artilerie trase de 124 de tunuri. Acest tunet ai victoriei 
produs de peste 30 de baterii de artilerie însemna atit un 
omagiu adus memoriei eroilor căzuţi, cît şi o cinstire a 
vitejiei celor vii. Încă doi piloţi ai diviziei - Aleksei 
Nikolaevici Derkaci şi Ivan Konstantinovici Somov (ambii din 
Regimentul 86 de gardă) au primit titlul de Erou al Uniunii 
Sovietice. Zeci de piloţi, ingineri, tehnicieni, mecanici, 
ofiţeri din conducerea diviziei au fost decoraţi cu ordine şi 
medalii. 

Dar luptele înverşunate continuau. Însufleţiţi de faptul 
că divizia primise un nume de onoare, a doua zi piloţii au 
doborit 12 avioane duşmane. Situaţia rămînea complicată: 
prin contraatacuri permanente inamicul încerca să scoată 
din zona Nevelului marile unităţi ale armatelor 3 şi 4 de 
izbire. În afară de aviaţie, hitleriştii au adus pe această 
direcţie o divizie de tancuri şi patru divizii de infanterie din 
alte grupuri de armate. Dar aceste eforturi nu s-au soldat 
cu nici un rezultat. Cartierul General al lui Hitler informa cu 


33 


îngrijorare despre evenimentele de pe direcţia Vitebsk. Într- 
un comunicat oficial al lui se spunea: „Toate luptele de pe 
Frontul de Est se situează pe planul al doilea în comparaţie 
cu bătălia din zona Nevelului”. 

La 9 octombrie divizia a trăit un eveniment plăcut: prin 
Ordinul nr.243 al comisarului poporului pentru apărare 
Regimentul 42 aviaţie de viînătoare era transformat în 
Regimentul 133 de gardă. Acest fapt m-a bucurat foarte 
mult: în acest regiment am început să lupt în iulie 1941. 

Luptele în aer continuau. Inamicul a adus unităţi de 
aviaţie proaspete. Dar piloţii noştri se simțeau stăpiîni pe 
cer şi amplificau permanent forţa loviturilor. 

Odată escadrila locotenentului major Gheorghi Danilin a 
decolat pentru a intercepta un grup de avioane germane. 
De liniile înaintate se apropiau 40 de bombardiere Ju-87 şi 
Do-215. Circa 20 de Focke-uri le păzeau, zburînd mai jos; 
numai o parte din forţe încheiau ultimul eşalon. Piloții noştri 
au înţeles repede tactica germanilor: „ascunzind” avioanele 
de vinătoare sub cele de bombardament, ei voiau să se 
arunce asupra lak-urilor noastre atunci cînd acestea vor ieşi 
din picaj după ce vor fi tras în bombardiere. După ce capul 
de formaţie a raportat despre numărul avioanelor 
inamicului, am ridicat în aer încă două escadrile. Între timp 
în eter a răsunat comanda lui Gheorghi Danilin: „Atacăm ! 
Zburaţi cît mai strîns ! După primul atac, grupul de 
acoperire va angaja lupta cu avioanele de viînătoare 
inamice !” 

Danilin l-a atacat pe capul de formaţie aflat pe un 
Dornier şi de la o distanţă de 100 de metri l-a doborit cu un 
proiectil de tun. Locotenentul A.I. Kojanov, care îl urma pe 
Danilin, a incendiat avionul vecin. În acest timp piloţii N.S. 
Serikov şi I.F. Vasilisin desfăşurau o luptă grea cu Junkers- 
urile. Serikov s-a năpustit în mijlocul formaţiei şi a 
destrămat-o. Ambii piloţi au doborit cîte un Ju-87. În 
momentul ieşirii din picaj Serikov a fost atacat de patru 
Focke-uri. Tînărul pilot a dat dovadă de o înaltă măiestrie şi 
a doborit un F-W-190. În pofida tinereţii lui, N.S. Serikov era 
un luptător puternic, de perspectivă. În decurs de patru zile 


34 


el a doborit deasupra Nevelului patru hitlerişti. În această 
luptă escadrila lui Gheorghi Danilin a distrus cinci avioane 
ale inamicului. Celelalte au fost nevoite să se întoarcă fără 
să ajungă la linia frontului. Cînd cele două escadrile ce 
decolaseră pentru întăriri au ajuns în zona luptei, deasupra 
liniilor înaintate nu mai era nici un hitlerist. Gheorghi 
Danilin şi-a adus cu bine grupul pe aerodrom. 

În total, în perioada 6-11 octombrie 1943, piloţii diviziei 
au efectuat 1 450 zboruri de luptă şi au doborit 94 de 
avioane ale inamicului. Pentru a îndeplini misiunile primite 
am fost nevoiţi să executăm cite 5-7 zboruri pe zi. Aceasta 
era o sarcină foarte grea, echivalentă cu condiţiile luptelor 
din 1941-1942. 

Interesantă este şi următoarea comparaţie cifrică: în 
timpul participării diviziei la luptele de pe frontul de la 
Kalinin, de la începutul lui august pînă la mijlocul lui 
octombrie 1943, piloţii Diviziei 240 au executat 111 lupte în 
grup. Raportul de forţe a fost aproximativ următorul: au 
participat 564 avioane sovietice şi 1 125 inamice, din care 
642 avioane de bombardament şi 483 de vînătoare. Deci, 
2:1 în favoarea inamicului. Cu toate acestea, caracterul 
luptelor s-a deosebit principial de acela al luptelor 
desfăşurate de noi în 1941-1942, precum şi în 1943 pe 
Frontul Leningradului; De data aceasta am practicat o 
tactică ofensivă, am deţinut iniţiativa pe care n-am pierdut- 
o nici un moment. Experienţa grea, dar foarte inportantă a 
luptelor anterioare, precum şi dotarea marii unităţi cu o 
tehnică nouă înzestrată cu armament puternic au permis o 
creştere a pregătirii ei pentru luptă la un nivel calitativ mai 
înalt, fapt ce s-a reflectat imediat în rezultatele luptelor. 

În mai puţin de o lună piloţii noştri au doborit 222 de 
avioane inamice: 32 He-111, 29 Ju-88, 11 Ju-87, 3 Do-215, 4 
Do-217, 1 Henschel-126, 125 F-W-190, 17 Me-109. 

În aceeaşi perioadă noi am pierdut 58 de piloţi: 14 au 
murit în luptele aeriene, 44 nu s-au întors din misiunea de 
luptă. Pierderi de tehnică de luptă: 62 de avioane. 

Am reprodus date pînă la mijlocul lunii octombrie, căci 
la 15 octombrie 1943, printr-un ordin al comandantului 


35 


Armatei aeriene, Divizia 240 de aviaţie cu Regimentul 86 
vînătoare de gardă şi cu Regimentul 900 de vinătoare îşi 
încheia activitatea de luptă şi era redislocată pe 
aerodromul de la  Duhovşcina pentru completarea 
personalului, a părţii materiale şi pentru pregătirea 
personalului de zbor tînăr în vederea operaţiilor viitoare. 

Regimentul 133 de aviaţie de gardă era trecut temporar 
în subordinea operativă a comandantului Diviziei 211 de 
aviaţie de asalt şi asigura acţiunile avioanelor de asalt. 

In legătură cu schimbarea situaţiei ca urmare a 
operaţiilor încununate de succes şi cu pregătirea unor noi 
operaţii ofensive în Pribaltika, la 20 octombrie 1943 frontul 
de la Kalinin şi-a schimbat numele în Frontul 1 Pribaltika. La 
20 noiembrie, în comandamentul lui a intrat generalul de 
armată Ivan Hristoforovici Bagramian. 


Din nou primeam tineret pentru completarea 
personalului, din nou organizam foarte utilele conferinţe 
tematice în regimente şi la divizie. Aveam de pe acum o 
imensă şi multilaterală experienţă a activităţii de luptă în 
diferite condiţii şi era absolut necesar să transmitem 
această experienţă scump plătită fiecărui aviator. Divizia îşi 
păstrase nucleul de luptă. Mulţi piloţi, cîndva fără 
experienţa luptei, deveniseră acum comandanţi maturi şi, 
alături de veterani, pregăteau cu multă competenţă 
tineretul atît sub raport profesional, cît şi moral-psihologic. 

În pofida timpului nefavorabil - toamnă tîrzie -, munca 
de încadrare a piloților începători se desfăşura fără 
incidente şi întreruperi. Chiar şi atunci cînd ne-am aflat în 
componenţa eşalonului al doilea al aviaţiei frontului, în 
fiecare regiment, în fiecare zi o escadrilă se afla în stare de 
pregătire completă de luptă pentru îndeplinirea misiunilor 
de luptă. In afară de aceasta, aveam sarcina de a asigura 
paza aerodromurilor noastre şi a celor vecine. 

Patriotismul militarilor sovietici se manifesta nu numai 
în luptele aeriene. Din iniţiativa organizaţiei de Comsomol a 
Regimentului 900 au fost strînse fonduri pentru copii orfani 
ai căror taţi au pierit pe fronturile Marelui Război pentru 


36 


Apărarea Patriei. Această iniţiativă a fost preluată imediat 
de toate organizaţiile comsomoliste din divizie. Pentru 
ajutorarea orfanilor aviatorii au strîns o sumă destul de 
mare. În curînd, pe adresa comitetului de Comsomol al 
Regimentului 900 a sosit o telegramă: „Transmiteţi 
comsomoliştilor combatanţi..., care au colectat 110 000 de 
ruble la fondul de ajutorare a copiilor orfani, salutul meu de 
luptă şi mulţumirile guvernului U.R.S.S.”. Telegrama era 
semnată de comandantul suprem. 

La începutul lui decembrie am primit o delegaţie a 
rezervelor de muncă. În fruntea delegaţiei, se aflau V.G. 
Netreba, Erou al Uniunii Sovietice, locţiitorul lui politic, V.S. 
Golovacev, precum şi M.A. Kondakov şi N.P. Marcenko. 
Delegaţia a transmis oficial, în cadru festiv avioanele 
rezervelor de muncă celor mai buni piloţi. Pentru noi şi 
pentru oaspeţi aceasta a fost o adevărată mare sărbătoare. 
Fetele şi băieţii care cîştigaseră întrecerea socialistă pentru 
dreptul de a veni pe front au alcătuit o minunată brigadă 
artistică, al cărei program - sînt convins - veteranii în viaţă 
ai diviziei îl ţin minte şi astăzi. Luptătorii noştri au prezentat 
un raport de luptă în faţa celor ce ne patronau. Rapoartele 
fuseseră pregătite cu multă responsabilitate: ştiam că 
raportăm miilor şi miilor de băieţi şi fete care munceau în 
sistemul rezervelor de muncă. Membrii delegaţiei au 
întîimpinat cu noi anul nou 1944. Pe toţi oaspeţii i-am 
plimbat cu avionul U-2. Pentru majoritatea lor acesta a fost 
un plăcut botez aerian. Ei locuiau în bordeie şi în colibele 
rămase întregi împreună cu  aviatorii, avind astfel 
posibilitatea de a trăi nemijlocit viaţa noastră cotidiană de 
aerodrom. Pentru mulţi dintre oaspeţi această vizită pe 
front a constituit cea mai vie amintire a acelor ani. Voi 
reproduce fragmente din amintirile Margaritei Lifanova - pe 
atunci minunata fetişcană Rita - care acum joacă la teatrul 
„Leninski Komsomol” şi este artistă emerită a R.S.F.S.R. 
Amintirile reproduse aici au fost scrise la rugămintea mea. 
În acea iarnă de război Margarita Lifanova era protagonista 
brigăzii artistice care a venit la noi în ajunul anului 1944. 
„În 1943 - îşi aminteşte ea - învăţam la o şcoală tehnică a 


37 


rezervelor de muncă, în care se pregăteau cadre pentru 
învătămîntul profesional şi participam la mişcarea de artişti 
amatori. Printre noi erau excelenți cîntăreţi, dansatori, 
excepţionali gimnaşti-acrobaţi, muzicanți şi chiar poeţi. 
Mulţi erau orfani. Ne hrăneau, ne îmbrăcau, ne instruiau, ne 
pregăteau pentru viaţă. Cu banii cîştigaţi de elevii 
rezervelor de muncă se achiziţionau avioane, tancuri, 
şalupe, iar ostaşii ce luptau pe ele erau patronaţi de 
aceştia. Noi patronam Divizia 240 de aviaţie de vînătoare, 
la care ne-am şi dus în vizită pe front. 

Era iarnă. Brigada artistică era alcătuită din cei mai buni 
interpreţi. Doamne, cît ne mai frămîntam, cît de mult voiam 
să mergem pe front ! Şi iată-mă printre fericiţi ! Am luat 
haine călduroase. A sosit un autocamion acoperit şi am 
plecat. 

Era frig - sfîrşitul lui decembrie 1943. Nu ştiam încotro 
mergem: «în punctul N». Am trecut prin oraşe şi sate unde 
recent se dăduseră lupte. Pentru prima oară vedeam ce 
distrugeri au provocat războiul, fascismul. Sate în care 
rămăseseră din loc în loc doar hornuri de sobe; cînd ne 
apropiam oamenii apăreau din bordeie sau pivnițe. Copii, 
femei, bătrîni... Nu se plîingeau. Se bucurau că ocupanţii 
fuseseră izgoniți. Viazma, Smolensk - mormane de ruine, 
oamenii trăiau în rămăşiţe de case... 

Am sosit seara. Ne-am dus în baie (aşa era obiceiul). 
Aceasta era un bordei cu o sobiţă, cu butoaie cu apă 
fierbinte, şi rece şi căuşe. Ne-au cazat tot în bordeie. Se 
apropia anul nou, 1944; ne pregăteam pentru spectacole. 

Privesc fotografii: iată-l pe Volodia Maşkov, cînta şi 
interpreta cîntece la acordeon, era proferatul publicului ! 
Liuba Latkova dansa cu multă virtuozitate ceciotka (un 
dans la modă pe atunci); ne rugam cu toţii de ea să ne 
înveţe şi pe noi. lat-o şi pe Liuba Şevcenko, o fată cu lungi 
plete blonde care interpreta minunat cîntece ucrainiene. A 
cucerit un aviator (nu-mi amintesc numele de familie, i se 
spunea  Vasia), au corespondat şi după război s-au 
căsătorit. În fotografia unde sîntem lîngă avionul U-2, pe 
care ne-au «botezat», ei sînt alături unul de celălalt. Şi eu 


38 


am vrut să zbor, a fost primul zbor cu avionul din viaţa 
mea. Eram atit de entuziasmată, încît pilotul s-a decis să-mi 
arate ce înseamnă un «gol de aer» şi atunci m-am potolit 
imediat... La divizie ne-au dat lucruri groase, mie mi-a 
revenit o pereche de cizme din pislă, în care înotam, şi o 
căciulă călduroasă. Ne-am cunoscut cu toţii. Aviatorii erau 
băieţi puţin mai mari ca noi - între 18 şi 21 de ani. 
Comandantul de divizie, încă de atunci Erou al Uniunii 
Sovietice, ni se părea bătrîn - avea 30 de ani ! Aceştia erau 
flăcăi minunati, neînfricaţi, cutezători. Pe avioanele lor erau 
desenate stele. Numărul stelelor însemna numărul 
avioanelor doborite de pilotul respectiv. Printre ei se aflau 
şi unii care se năpustiseră cu avionul lor asupra avionului 
inamic; ei erau răniţi, aveau cicatrice, erau pansaţi - se 
întorseseră din spitale în regimentele lor. Mergeau în cer şi 
nu întotdeauna se întorceau toţi... Piloții ascundeau de noi 
pierderea colegilor lor, dar ghiceam pe feţele lor că-i 
plîngeau şi-i regretau. Şi atunci m-am gîndit: ce rost au 
spectacolele ? Ce le trebuie lor acum spectacole ? Dar ni s- 
a spus că, dacă sîntem artişti, trebuie să ştim să ne 
stăpînim. Şi în ajunul anului nou a avut loc un spectacol ! 
Nimeni nu părăsea scena imediat, toţi am fost bisaţi. Eram 
fericiţi. 

Despărțirea a fost grea. Ne-am urat victorie, fericire şi 
întoarcerea acasă...”. 

Am mai primit o delegaţie. Aceasta s-a întîmplat la 
sfîrşitul lunii aprilie - începutul lunii mai 1944. Era o 
delegaţie puţin numeroasă, dar deosebit de importantă 
pentru noi. Era condusă de Vera Grigorievna Emelianova. În 
divizie a fost adus Drapelul Roşu transmisibil al rezervelor 
de muncă; el era înmînat celui mai bun regiment, după 
efectuarea bilanţului fiecărei operaţii importante. Pentru 
prima oară delegaţia celor ce ne patrona l-a înmînat 
Regimentului 86 de vinătoare de gardă, care, după moartea 
lui S.N. Naidenov era comandat de locotenent-colonelul 
V.A. Cisteakov. Drapelul a fost primit de Eroul Uniunii 
Sovietice, Aleksei Nikolaevici Derkaci, comandantul celei 
mai bune escadrile a regimentului, care înainte primise cele 


39 


zece aparate de luptă construite cu fondurile colectate de 
la elevii rezervelor de muncă. lată ce-şi aminteşte Vera 
Grigorievna Emelianova, care a lucrat mulţi ani în acest 
domeniu: 

„... Am decolat noaptea. Pe aerodrom ne-au întîmpinat 
doi piloţi. Calmi, amabili, zimbitori, ei ne-au înconjurat cu 
multă afecţiune. Ne-au spus că o să zburăm în două 
avioane. Într-un avion, eram eu cu drapelul, în celălalt 
băieţii. Acest fapt m-a descumpănit, căci eu răspundeam de 
copii. Dar aşa se stabilise, şi copiii de-abia aşteptau să se 
vadă în avion... Am urcat pe dibuite în avion şi m-am aşezat 
cumva. Zburăm. Deşi cerul se lumina des din cauza 
exploziilor, nu puteam zări celălalt avion care mergea în 
urma noastră. După cum mi se părea atunci zburam cel 
puţin straniu: ba ne ridicam sus de tot, ba coboram atit de 
jos, încît puteam atinge virfurile copacilor. Gloanţele 
trasoare brăzdau cerul. Pe neaşteptate, avionul a aterizat, 
iar pilotul mi-a strigat: «Săriţi !» Unde să sări, cînd nici nu 
puteam să mă mişc; în avion era frig şi eu înţepenisem de-a 
binelea. M-am rostogolit cumva din avion, am ajuns jos şi i- 
am văzut imediat pe copii; ne-am îmbrăţişat. Dar piloţii ne 
grăbeau, ne-au indicat locul şi au strigat: «Culcat !» Ne-am 
aruncat la pămînt. Undeva se auzea cum explodau 
bombele, dar noi stăteam liniştiţi şi chiar începusem să 
moţăim. A început să se lumineze, încet-încet ne-am întors 
cu faţa-n sus şi, fără să ridicăm capetele, ne-am uitat unul 
la altul; am izbucnit în hohote de ris: unul avea nasul 
acoperit cu pămînt, altul obrazul, un al treilea avea toată 
faţa murdară, iar eu, spuneau băieţii, eram verde-maronie. 

Îmi amintesc cum încercam să ridic puţin capul şi să 
privesc în jur: eram în plină cîmpie, în spate se afla o 
pădurice, iar în faţă un terasament. Am încremenit: nu 
vedeam nici piloţii, nici avioanele. Copiii continuau să ridă 
încet; acest lucru m-a liniştit şi am spus: «Să vedeţi voi cum 
o să ridă piloţii cînd vor constata în ce hal sîntem !». Şi 
deodată «ceata» noastră a fost cuprinsă de hohote de ris 
atit de puternice, încît ne-am îndepărtat puţin de locul unde 
stătusem culcaţi. Brusc exploziile obuzelor au încetat, s-a 


40 


aşternut liniştea, am amuţit şi noi. Şi deodată auzim 
comanda dată piloților: «La avioane !» Acum am văzut că 
avioanele erau aproape de noi: piloţii şi tehnicienii aruncau 
de pe ele crengile şi arbuştii cu care le camuflaseră. Mult 
timp după aceea am înţeles că la divizie nu ne-au adus 
nişte piloţi de primă clasă, ci piloţi de cea mai înaltă clasă, 
oameni cu o mare stăpinire de sine, de un mare curaj civic. 
Erau foarte tineri, dar cîtă generozitate, cavalerism şi 
frumuseţe sufletească ! 

Am ajuns cu bine. Eram aşteptaţi. Ne-au înconjurat cu 
multă căldură, grijă şi atenţie. Aviatorilor li se spusese că 
vin cei mai buni muncitori şi au rămas uimiţi cînd au văzut 
nişte adolescenţi firavi. A fost un moment de derută, dar 
după ce au făcut cunoştinţă şi au început să discute, 
aceştia i-au tratat cu multă tandreţe, ca pe nişte fraţi şi 
surori mai mici. 

În dimineaţa de 1 mai, la marginea pădurii a fost aliniat 
întregul regiment. Stăteam cu copiii şi cu conducerea 
regimentului şi eram foarte emoţionaţi. Pregătisem o scurtă 
cuvîntare; în numele Comitetului de Stat am înmînat 
drapelul Regimentului 86 de gardă. Drapelul a fost primit 
de Aleksei Nikolaevici Derkaci, Erou al Uniunii Sovietice, 
comandantul celei mai bune escadrile. Piloții ei zburau pe 
avioanele «Rezervele de muncă - frontului». Înmînarea a 
decurs într-o atmosferă solemnă. După festivitate, mulţi 
piloţi au plecat în misiune de luptă, iar ceilalţi au efectuat 
zboruri de antrenament. Am asistat cu toţii la aceste 
zboruri şi am văzut cu cîtă măiestrie se ridicau piloţii în aer 
şi executau manevrele respective. Este greu de redat în 
cuvinte ceea ce simţeam atunci. Stăteam ca vrăjiţi cu ochii 
pe cer... 

Seara am înmiînat cadouri. Cu ocazia zilei de 1 mai şi 
înmînării Drapelului Roşu s-a organizat o cină, care a decurs 
într-o atmosferă veselă. Copiii mei s-au acomodat repede, 
au discutat, au recitat versuri. Am cîntat cu toţii cîntecele 
acelor ani. S-a vorbit mult despre Moscova, despre pieţele 
şi străzile ei, despre sfîrşitul războiului, despre victorie. 
Aviatorii s-au bucurat mult de copii, ei le aminteau de casă, 


41 


de fraţi, de surori. 

Deplasarea noastră fusese proiectată pentru cinci zile, 
dar comandantul regimentului, Vladimir  Alekseevici 
Cisteakov, m-a prevenit că vom întîrzia, pentru că nu 
aveam cu ce să ne întoarcem. Copiilor le-am spus că 
sîntem rugaţi să mai rămînem. Ei simțeau dragostea cu 
care erau înconjurați şi s-au bucurat foarte mult. Am mai 
stat trei zile; am plecat la 7 mai, dar pe alt itinerar. 

După ce ne-am întors la Moscova copiii au povestit mult 
colegilor lor din alte şcoli despre întilnirile de neuitat de pe 
front; acest fapt avea o importanţă deosebit de mare 
pentru tineri. 

Veteranii acestui regiment sînt şi astăzi oaspeţi 
obişnuiţi şi dragi ai şcolilor profesionale şi tehnice”. 

Nu am posibilitatea de a reproduce aici mai detaliat şi 
amintirile altor participanţi la aceste întîlniri, dar vreau să 
repet că ele au constituit momente de neuitat atit în viaţa 
aviatorilor, cît şi în viaţa celor ce ne patronau. Şi astăzi 
veteranii diviziei şi eu personal întreţinem legături cu elevii 
din sistemul învăţămîntului profesional şi tehnic. Virsta şi 
deceniile ce s-au scurs nu îngreunează comunicarea, noi 
găsim repede un limbaj comun. Eu m-am miîndrit toată 
viaţa cu faptul că provin din rezervele de muncă. La 
Moscova, la Şcoala tehnică nr. 30 a fost creat muzeul 
drumului de luptă parcurs de divizia noastră, 240 de aviaţie 
de viînătoare. Prin esenţa ei, prietenia îndelungată a 
generaţiilor este absolut firească pentru întreaga noastră 
viaţă. În aceasta rezidă într-o anumită măsură legătura 
indestructibilă dintre armată şi popor. 


În primăvara anului 1944 numărul aparatelor de luptă 
ale regimentelor a ajuns la 40, iar al diviziei la 124. Piloții 
le-au adus nou-nouţe de la uzine de avioane în mod 
organizat, fără incidente. În plus, piloţii Regimentului 86 de 
gardă au adus avioane şi pentru Divizia 259 aviaţie de 
vînătoare vecină. În aprilie, după inspecţie, Divizia 240 a 
primit calificativul „bine”. 

La 12 mai 1944 divizia noastră a fost trecută în 


42 


componenţa Armatei 4 aeriene, comandată de generalul 
colonel de aviaţie Konstantin Andreevici Verşinin. Armata 4 
aeriană făcea parte din Frontul 2 Bielorus. 

În legătură cu transferarea marii unităţi pe un alt front, 
comandantul Armatei 3 aeriene, generalul locotenent de 
aviaţie N.F. Papivin a emis un ordin în care se făcea bilanţul 
activităţii ei de luptă pe frontul de la Kalinin. Se releva că 
personalul de zbor al Diviziei 240 de vinătoare a 
demonstrat o înaltă măiestrie, curaj şi fermitate în lupta cu 
forţele superioare sub raport numeric ale inamicului, că el a 
executat 2 559 de zboruri de luptă, a doborit 223 de 
avioane  duşmane, din care 80 de avioane de 
bombardament şi 143 de vînătoare. In ordin se specifica 
numele color mai eficace piloţi. Din Regimentul 86 de 
gardă: locţiitorul comandantului de escadrilă, locotenentul 
major. N.A.  Sergunin; în timpul luptelor deasupra 
Duhovşcinei şi  Nevelului el a doborit zece avioane; 
locotenentul major I.A. Kulakov şi locotenentul N.I. 
Marcenko cîte opt; din Regimentul 133 de gardă: căpitanul 
S.M. Brajneţ a doborit şase aparate, căpitanul A.M. 
Legciakov, patru, locţiitorul comandantului de regiment, 
maiorul A.V. Osipov şase; din Regimentul 900: locotenentul 
major I.E. Klimov şi locotenentul N.A. Duman cite trei 
avioane. 

Mai departe, în ordin se arăta că locotenentului major 
de gardă l.K. Somov, căpitanului de gardă A.N. Derkaci, 
căpitanului de gardă N.V. Tihonov şi locotenentului major 
de gardă G.I. Gherman li se conferiseră înaltul titlu de Erou 
al Uniunii Sovietice. 

Pot să adaug că lista piloților, care în luptele de pe 
frontul de la Kalinin au doborit 3 şi mai multe avioane, 
poate continua mult, din ea făcînd, fireşte, parte şi piloţii 
Manulin, Kudriavţev, Şerikov, căzuţi la datorie, precum şi 
mulţi alţi tovarăşi de-ai lor. 

În zilele cînd comisia Armatei 4 aeriene lua în primire 
divizia, Regimentului 133 aviaţie de gardă i s-a înmînat 
drapelul regimentului de gardă. Mi-a revenit mie această 
plăcută misiune. 


43 


Lung şi greu a fost drumul ostaşilor pînă în această zi. 
Înmînînd drapelul mi-am amintit figurile tovarăşilor cu care 
am început să lupt: în primăvara lui '44 rămăseseră foarte 
puţini veterani. Printre ei se afla, fireşte, şi primul meu 
comandant de pe front, Fiodor Ivanovici Şinkarenko. Toate 
victoriile regimentului erau legate de numele acestui 
aviator de excepţie. Curîind după înmiînarea drapelului, 
Fiodor Ivanovici şi-a luat rămas bun de la noi. Fusese numit 
comandant al unei divizii de aviaţie dotate cu aparate noi 
lak-91, care erau avioane de vinătoare şi de 
bombardament. Aparatul era principial nou. Se impunea 
deci nu numai simpla lui asimilare, ci şi elaborarea unor 
mijloace absolut noi de ducere a luptei, precum şi o tactică 
nouă de folosire a sa. Nu întimplător i se încredinţase 
această muncă lui F.I. Şinkarenko. El era pasionat de nou. l- 
am urat succes. Despărțirea era tristă, dar mă bucuram 
pentru Fiodor Ivanovici: aşa cum am mai spus, eram 
convins de mult că el poate fi un bun comandant de divizie. 

Incepind de la 28 mai 1944, Regimentul 133 de gardă 
era condus de maiorul de gardă Aleksandr Vasilievici 
Osipov, un aviator ce crescuse în această unitate. 


Evenimentele ulterioare s-au derulat rapid şi întrucitva 
neaşteptat pentru mine. La început nimic nu prevestea 
ceva extraordinar. Am zburat la statul major al Armatei 4 
aeriene şi am fost primit imediat de generalul colonel de 
aviaţie K.A. Verşinin. El s-a declarat mulţumit de raportul 
meu detaliat şi a ordonat ca regimentele diviziei să fie 
redislocate în raionul Spas-Demensk. Sarcina a fost 
îndeplinită rapid şi organizat. Am raportat despre aceasta 
comandantului şi am fost chemat din nou la statut major al 
armatei. De astă dată K.A. Verşinin m-a informat în detaliu 
despre planurile comandamentului frontului legate de 
apropiata operaţie şi despre sarcinile ce revin diviziei. După 
aceea, K.A. Verşinin şi eu am fost primiţi de comandantul 
frontului, generalul colonel G.F. Zaharov. Ca şi Konstantin 
Andreevici, el s-a interesat de drumul de luptă al diviziei, de 
efectivul şi nivelul de pregătire, a remarcat că în iminenta 


44 


operaţie ofensivă marea unitate de aviaţie va avea o 
misiune analogă cu aceea pe care a îndeplinit-o pe frontul 
de la Kalinin, a relatat despre particularităţile operaţiei, mi- 
a atras atenţia asupra necesităţii unei acoperiri sigure a 
trupelor frontului în timpul ruperii liniei de apărare a 
inamicului şi introducerii celui de-al doilea eşalon. Apoi 
comandantul frontului a vorbit despre existenţa unor locuri 
înguste în fişia de înaintare, iar în încheiere mi-a urat 
succes şi mi-a spus că misiunea noastră va fi precizată de 
comandantul Armatei aeriene şi în cadrul apropiatei 
demonstraţii a întregii operaţii pe hărţi şi pe machetă. 

După această discuţie m-am înapoiat în dispozitivul 
diviziei cu un plan clar de acţiune. Fără să pierdem timpul 
am studiat cu personalul navigant şi tehnic caracterul 
general al misiunilor viitoare ale Armatei 4 aeriene, am 
intensificat pregătirea de navigaţie în vederea cunoaşterii 
noului sector al acţiunilor de luptă, am reparat avioanele 
care aveau defecţiuni, am încheiat pregătirea de zbor a 
tinerilor repartizaţi pentru completare. 

Au trecut cîteva zile ! Am fost din nou chemat la 
generalul colonel K.A. Verşinin, care mi-a ordonat să 
redisloc regimentele pe  aerodromurile înaintate ale 
frontului. În timp ce notam indicaţiile lui, a intrat un 
telegrafist care i-a dat o telegramă. Comandantul a citit-o şi 
s-a întunecat la faţă. Apoi, lovind cu pumnul în masă, a 
spus repede: 

— Astăzi nimeni pe întregul front nu este mai tare decit 
Hriukin. El ia de unde vrea orice mare unitate. Konstantin 
Andreevici m-a privit obosit şi mi-a comunicat: Divizia 
dumneavoastră trece în componenţa Armatei 1 aeriene de 
pe Frontul 3 Bielorus. 

După ce mi-a citit telegrama mi-a spus: 

— La revedere. Vă doresc succes. Această dispoziţie se 
află, desigur, şi la statul major al diviziei dumneavoastră. 

Astfel s-a încheiat, fără măcar să fi început, prezenţa 
noastră în Armata 4 aeriană de pe Frontul 2 Bielorus. 

La statul major mă aşteptau două telegrame. Una, 
oarecum de adio, era de la generalul K.A. Verşinin şi 


45 


conţinea mulţumiri aduse personalului marii unităţi pentru 
înalta lui pregătire şi urări de succes în luptele viitoare. 
Cealaltă, mai scurtă, purta semnătura comandantului 
Armatei 1 aeriene, general colonel de aviaţie Timofei 
Timofeevici Hriukin. Referindu-se la instanţe superioare, el 
ordona regimentelor Diviziei 240 de aviaţie de vinătoare să 
se transfere pe aerodromurile înaintate ale Frontului 3 
Bielorus. 


„BAGRATION” 


La 10 iunie am terminat redislocarea pe aerodromurile 
înaintate ale Armatei 1 aeriene şi am trecut la studierea 
zonei viitoarelor acţiuni de luptă. A început pregătirea 
minuțioasă şi multilaterală a Operaţiei Bielorusia, atit de 
bine gindită şi precis orientată cum nu mai cunoscusem o 
altă operaţie pe cele patru fronturi pe care luptasem pînă 
acum. 

Partidul comunist şi guvernul sovietic trasaseră Forţelor 
Armate pentru anul 1944 obiective militaro-politice de mare 
anvergură: alungarea cotropitorilor fascişti de pe pămîntul 
nostru şi trecerea la eliberarea popoarelor Poloniei, 
Cehoslovaciei şi a altor ţări din Europa. Se prevedea 
înaintarea pe întregul front sovieto-german cu o lungime de 
peste 4 000 kilometri. Principala lovitură urma să se 
execute în centrul lui: în Bielorusia. Trupele Frontului 3 
Bielorus, în componenţa căruia se afla Armata 1 aeriană, 
avea misiunea ca, în cooperare cu Frontul 1 Pribaltic, să 
distrugă gruparea de la Vitebsk-Orşa a inamicului şi să 
ajungă la rîul Berezina. 

De data aceasta situaţia aeriană în zona fronturilor care 
înaintau în Bielorusia nu era favorabilă inamicului. Aviația 
noastră domina cerul. Deţineam o superioritate cantitativă 
şi calitativă considerabilă asupra duşmanului. Grupul de 
armate germane „Centru” era sprijinit de marile unităţi de 
aviaţie ale Flotei 6 aeriene care dispunea de 1 342 de 


46 


avioane. În componenţa F.M.A. ale celor patru fronturi 
sovietice, după întărirea lor cu 11 corpuri şi cinci divizii de 
aviaţie, existau peste 5 300 de avioane. În faţa Frontului 3 
Bielorus inamicul avea 320 de avioane (180 de avioane de 
bombardament, 80 de vinătoare, 30 de cercetare, iar restul 
de legătură şi de reglare a tirului), în timp ce Armata 1 
aeriană dispunea de peste 2 000 de avioane. Această 
armată avea o superioritate de forţe de 7,7 ori. Pentru 
prima oară în decursul întregului război începeam o mare 
operaţie cu o asemenea considerabilă superioritate de forţe 
ale aviaţiei. Acest fapt, fireşte, ne bucura, dar trebuia să nu 
creăm comandanților şi piloților o stare de euforie, pentru 
a-i proteja de pierderi nejustificate. 

Pentru a folosi cu maximă eficacitate această masă de 
avioane de luptă, amploarea sarcinilor pe care le aveam de 
îndeplinit trebuia gîndită într-un mod principial nou; se 
impunea organizarea minuțioasă a cooperării cu trupele 
terestre. În aceste condiţii creştea ca niciodată în trecut 
rolul mijloacelor de dirijare şi comunicare cu absolut toate 
verigile. Fireşte, multe depindeau de capacitatea 
organizatorică şi de talentul comandanților. 

Din categoria comandanților cu asemenea calităţi făcea 
parte, indiscutabil, comandantul Armatei 1 aeriene, 
generalul colonel de aviaţie Timofei Timofeevici Hriukin. El 
poseda un orizont operativ-tactic larg şi o imensă 
experienţă de luptă. M-au uimit nu o dată logica impecabilă 
a gîndirii acestui comandant, capacitatea sa de a lua rapid 
singura decizie corectă într-o situaţie extrem de 
complicată. În întreaga mea îndelungată viaţă petrecută în 
aviaţie am întilnit puţini comandanţi de aviaţie de rang înalt 
pe care natura să-i fi înzestrat atît de generos, cum a făcut- 
o cu T.T. Hriukin. În 1944 avea doar 34 de ani - foarte tînăr 
după modul meu de a gîndi de acum ! Dar el trecuse deja 
prin războaiele din Spania şi China, prin războiul sovieto- 
finlandez, prin bătăliile de la Stalingrad, Donbass şi 
Crimeea... Acest comandant de 34 de ani dovedea o rară 
principialitate, aprecia fără greş oamenii după calităţile lor 
native şi concret-practice. Faţă de subalterni generalul 


47 


Hriukin se purta corect, era drept, dar sever. Pentru 
greşelile comise, pentru manifestarea unor slăbiciuni uneori 
dădea pedepse aspre; dar cel mai mult pe lume îi preţuia şi 
îi iubea pe piloţi - fără nici o exagerare, cunoştea personal 
pe nume sute de piloţi. 

Intrind în componenţa Armatei 1 aeriene am simţit 
imediat ritmul concret al vieţii impus de statul major al 
armatei şi supravegheat personal de comandantul ei. In 
pregătirea operației o atenţie deosebită se acorda 
sistemului de dirijare a aviaţiei pe linia frontului, unde 
fuseseră instalate punctul de comandă al Armatei aeriene şi 
puncte de dirijare auxiliare pe fiecare direcţie de operaţii. 
Deosebit de temeinic era studiat inamicul: nu numai F.M.A., 
ci şi trupele lui terestre, sistemul de apărare din linia întîi şi 
al principalelor puncte de sprijin. O atenţie deosebită se 
acorda studierii zonelor în care era amplasată aviația 
inamică. Foarte detaliat erau puse la punct problemele 
cooperării avioanelor de vinătoare, de bombardament şi de 
asalt. O importanţă deosebită căpătau problemele 
organizării acţiunilor tuturor genurilor de aviaţie împreună 
cu trupele de uscat. Toată această activitate se desfăşura 
la dimensiuni la care înainte nici nu puteam visa. 

Divizia noastră urma să acţioneze pe direcţia Orşa- 
Borisov-Minsk, direcţia principală a înaintării trupelor 
Frontului 3 Bielorus. Am plecat în zona Armatei 11 de gardă 
a generalului locotenent K.N. Galiţki. Impreună cu noi se 
aflau reprezentanţii unei divizii de aviaţie de asalt, ale cărei 
acţiuni le asiguram. 

La patru-cinci kilometri de linia frontului toţi aviatorii au 
îmbrăcat uniforma armatei terestre. Apoi am fost conduşi în 
tranşeea a doua a primei fişii de apărare. De aici se vedea 
bine sectorul respectiv al liniilor înaintate defensive ale 
germanilor. Cunoaşterea acestui sector era foarte 
importantă pentru piloţii de pe avioanele de asalt, care 
puteau astfel să studieze dinainte obiectivele lor concrete. 
Eram conduşi de un ofiţer de infanterie care, în sectorul 
său, cunoştea perfect inamicul şi sistemul acestuia de 
apărare. Inainte de a ne duce în tranşee, el s-a prezentat ca 


48 


unui militar mai mare în grad: 

— Makarcenkov Konstantin Ivanovici. 

Acest ofiţer a produs asupra mea atunci o impresie 
foarte bună: se comporta ca un om modest, dar sigur pe 
sine, cunoştea perfect situaţia. În acel moment, nici eu şi 
nici el nu ştiam că în viitor ne vom întîlni de multe ori în 
împrejurări dintre cele mai neaşteptate şi că destinul nostru 
ostăşesc ne va lega pentru toată viaţa prin încercări 
comune - pe mine, aviatorul, şi pe el, comandantul de arme 
întrunite. 

Vorbind despre pregătirea diviziei pentru viitoarea 
operaţie, trebuie să relev munca conştiincioasă a 
transmisioniştilor, să apreciez aportul lor considerabil la 
succesele marii unităţi, şi nu numai în Operația Bielorusia. 
Se ştie că fără comunicaţii bune nu există conducere şi fără 
conducere acţiunile de luptă sînt sortite eşecului. lar acum, 
cînd conducerea devenise mai multilaterală şi suplă, 
succesul oricărei operaţii depindea în mare măsură de 
legătura continuă şi sigură dintre diferite genuri şi categorii 
de arme, de posibilitatea de a primi şi prelucra rapid o 
informaţie bogată. La început, în domeniul transmisiunilor 
situaţia nu era prea bună. Acest lucru a devenit evident 
încă pe Frontul Leningradului. Atunci m-am convins că şeful 
serviciului de transmisiuni al diviziei, maiorul L.M. lumin, nu 
are capacitatea organizatorică şi perseverenţa necesare. 
Cînd, la cererea lui, nu-i dădeau canale de legătură, cînd, în 
general, aceste canale nu existau, cînd îi dădeau, dar erau 
proaste, cînd aparatura era veche... Toate explicaţiile 
păreau convingătoare, dar nimeni nu se consola cu 
aceasta, deoarece nu era convins că în momentele mai 
importante comunicațiile nu vor ceda. Ne-a salvat faptul că 
acţionam în condiţiile unui front stabil, unde funcţiona un 
sistem ramificat şi bine pus la punct de transmisiuni şi că 
nu trebuia să schimbăm aerodromurile. Ulterior, urmărind 
mai atent activitatea şefului transmisiunilor, am înţeles că 
de vină sînt neputinţa şi lipsa lui de voinţă. Aceste trăsături 
s-au manifestat concret şi plenar pe frontul de la Kalinin, 
cînd, în cursul înaintării spre Duhovşcina şi Nevel, am 


49 


schimbat amplasamentele şi cînd transmisiunile au devenit 
un loc îngust. Am fost nevoit să cer comandantului şi 
şefului statului major al Armatei 3 aeriene să-mi dea un şef 
de transmisiuni mai bine pregătit. Spre sfîrşitul operaţiei de 
la Nevel pe acest post a fost trimis căpitanul Piotr Petrovici 
Volohov; de atunci şi pînă la sfîrşitul războiului nu am mai 
avut dificultăţi în acest domeniu. Cu aceiaşi oameni şi cu 
aceleaşi mijloace tehnice Volohov făcea pur şi simplu 
minuni. Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Şi munca şefilor de 
stat major, ai secţiei operative a devenit mai temeinică, 
mai calificată. 

În activitatea sa căpitanul P.P. Volohov se sprijinea pe 
specialiştii companiei 50 independente de transmisiuni. 
Aceştia erau tehnicieni excelenți, dar fostul şef al 
transmisiunilor diviziei nu a ştiut să-i folosească inteligent. 
După ce a venit P.P. Volohov compania a fost decorată cu 
ordinul „Steagul roşu”, numeroşi transmisionişti au primit 
distincţii guvernamentale. Mari merite în ce priveşte munca 
exemplară a transmistoniştilor le reveneau Şi 
comandantului companiei, căpitanul A.F. Bekrenev, şi 
locţiitorului acestuia, locotenentul B. P. Boltianski. Aceştia 
erau buni specialişti, capabili să rezolve în condiţii de 
campanie probleme tehnice complicate. Adesea, în cursul 
înaintării, lăsam locuri bine puse la punct şi ne mutam în 
altele, de cele mai multe ori prost pregătite. Dar 
transmisioniştii noştri rezolvau întotdeauna orice probleme. 
Prin forţe proprii ei au construit cîteva amplificatoare de 
înaltă frecvenţă cu ajutorul cărora a fost mult ameliorată 
calitatea legăturilor; odată, au folosit operativ o linie de 
transport electrică scoasă din funcţie. Într-un cuvînt ei 
soluţionau orice problemă tehnică. Este interesant de 
relevat că lungimea totală a comunicaţiilor prin cablu - 
întins sau suspendat - era de sute de kilometri. Dar 
principala sarcină a companiei independente era asigurarea 
legăturii radio a tuturor zborurilor avioanelor de vînătoare şi 
dirijarea lor spre ţintele aeriene. Printre sarcinile importante 
ale  transmisioniştilor erau şi primirea oportună a 
informaţiilor ce veneau de sus despre depistarea inamicului 


50 


aerian de către mijloacele de radiolocaţie şi transmiterea 
acestor informaţii unităţilor diviziei. Devansînd puţin 
lucrurile, voi spune că în bilanţul Operaţiei Biolorusia 
compania 50 independentă de transmisiuni a fost declarată 
cea mai bună din subunitățile similare ale Armatei 1 
aeriene. 

In timpul pregătirii viitoarei operaţii, s-au împlinit doi ani 
de la formarea diviziei noastre. Această aniversare a fost 
marcată în regimente. În marea unitate existau numeroşi 
aviatori tineri şi de aceea era deosebit de important ca ei 
să simtă imediat că vor lupta în rîndurile unor vînători cu 
glorioase tradiţii de luptă. Secţia politică a diviziei a 
desfăşurat o vastă activitate direct în unităţi, ajutind 
comandanților, organizaţiilor de partid şi de tineret să 
pregătească la timp şi calitativ personalul şi tehnica pentru 
iminentele acţiuni de luptă. O muncă intensă au desfăşurat 
în acea perioadă veteranii diviziei: lucrătorul politic, maiorul 
A.E. Saratovţev, cunoscuţii piloţi-maeştri, comandanții de 
escadrilă A.N. Derkaci, A.M. Legciakov, S.M. Brajneţ, F.F. 
Rudicev şi mulţi alţii. 


Cu citeva zile înainte de începerea Operaţiei la statul 
major al Armatei aeriene s-a desfăşurat o consfătuire. A 
vorbit generalul colonel de aviaţie T.T. Hriukin. Comandanții 
şi şefii statelor majore ale marilor unităţi de aviaţie au luat 
cunoştinţă de planurile comandamentului frontului privind 
operaţia iminentă. 

Comandantul frontului luase hotărîrea de a crea două 
grupări de izbire: gruparea de nord - Armata 39, Armata 5 
şi un grup de cavalerie-motorizate -, care va înainta pe 
direcţia Boguşevsk şi gruparea de sud - Armata 11 de 
gardă, Armata 31 şi Corpul 2 de tancuri de gardă 
„Taţinski”, subordonat din punct de vedere operativ 
Armatei 11 de gardă -, care va înainta pe direcţia Orşa. La 
dispoziţia comandantului frontului se afla, ca grup mobil al 
frontului, Armata 5 tancuri de gardă a mareşalului de trupe 
de tancuri P.A. Rotmistrov. Pentru introducerea ei în luptă 
existau două variante, în funcţie de desfăşurarea ofensivei: 


51 


în sectorul Armatei 11 de gardă sau al Armatei 5, adică 
acolo unde, în funcţie de situaţia de fapt, v-a fi utilă pentru 
dezvoltarea succesului operaţiei. 

Armata 1 aeriană urma să contribuie la ruperea de 
către trupele terestre a apărării inamicului şi la distrugerea 
grupărilor de la Orşa şi Vitebsk, să asigure sprijinirea şi 
acoperirea din aer a grupurilor mobile - Armata 5 de 
tancuri de gardă, Corpul 2 tancuri de gardă şi grupul de 
cavalerie-motorizate. 

Pentru îndeplinirea acestor sarcini se formaseră două 
grupuri de aviaţie. Cea mai mare parte a ei urma să fie 
folosită pentru sprijinirea trupelor care vor înainta pe 
direcţia Orşa. 

Aşadar, sarcinile principale ale F.M.A. ale frontului au 
fost formulate astfel: să deţină o suprematie stabilă în aer, 
să sprijine şi să acopere trupele de uscat la ruperea zonei 
tactice de apărare a inamicului şi la dezvoltarea succesului 
în adîncimea operativă, inclusiv grupurile mobile ale 
frontului şi armatelor, să împiedice aducerea rezervelor de 
către inamic, să  dezorganizeze retragerea trupelor 
germane şi să efectueze o permanenta cercetare aeriană. 

Dintre momentele particulare să reținem lovitura care 
urma să fie dată cu 548 bombardiere Pe-2 * în perioada 
pregătirii de artilerie în sectorul sudic al rupturii, în 
raionul Orşa, acolo unde apărarea inamicului era 
deosebit de puternică. Au fost planificate, de 
asemenea, incursiuni ale avioanelor de asalt şi 
bombardament asupra aerodromurilor duşmanului. 
Forțe pentru îndeplinirea acestor numeroase şi 
diverse sarcini aveam din plin. Numai pentru 
acoperirea trupelor noastre şi respingerea atacurilor 
aviaţiei germane fuseseră repartizate trei divizii de 
aviaţie de vinătoare. 

Comandantul Armatei aeriene a acordat o atenţie 
deosebită în cursul  consfătuirii păstrării secretului 
pregătirilor. T.T. Hriukin a ordonat interzicerea categorică a 


* Petleakov, Vladimir Mihailovici (1891-1942) - constructor de 
avioane sovietic - Nota trad. 


52 


oricăror convorbiri telefonice sau telegrafice legate de 
aceasta. Au fost adoptate şi alte măsuri. Personalul 
regimentelor urma să fie încunoştinţat de sarcinile de luptă 
numai cu cîteva ore înainte de începerea ofensivei. 

După expunerea comandantului armatei a fost 
organizat un joc de comandă şi de stat major. Înainte de a 
ne da permisiunea să plecăm, generalul colonel T.T. Hriukin 
ne-a avertizat că peste două zile comandanții de corpuri şi 
divizii de aviaţie trebuie să se strîingă la statul major al 
frontului şi să fie pregătiţi să răspundă la întrebările 
comandantului frontului în legătură cu iminenta operaţie. 

Deci, la termenul stabilit am participat la consfătuirea 
cu comandantul frontului în prezenţa reprezentanţilor 
Cartierului General:  Mareşalul Uniunii Sovietice A.M. 
Vasilevski şi mareşalul de aviaţie F.I. Falaleev. Rînd pe rînd 
au luat cuvintul toţi comandanții de armate şi comandanții 
grupurilor mobile. Am căpătat o reprezentare şi mai 
detaliată asupra dimensiunilor operaţiei şi, ca mulţi alţi 
participanţi, am fost puternic impresionat, căci niciodată în 
trecut nu participasem la o operaţie atît de amplă, atit de 
minuţios gîndită şi asigurată. Îmi amintesc şi următorul 
amănunt: într-unul din corturi fusese instalată o cutie uriaşă 
cu macheta reliefului teritoriului, executată foarte corect şi 
amănunţit. Aşa ceva vedeam pentru prima oară. Pe 
machetă era reprodus întregul sistem defensiv al 
inamicului, incluzînd fişia din faţă, punctele de rezistenţă 
aflate în adincime, inclusiv cele de rezervă, aliniamentele 
încă neocupate în jurul marilor oraşe pînă la Minsk, precum 
şi acesta. Involuntar privirea mi-a fost atrasă de lucrările de 
geniu - atît de minunat şi de exact era totul executat ! În 
aviația de vinătoare nu se folosea aşa ceva pentru 
pregătirea comandanților. 

Generalul colonel de aviaţie T.T. Hriukin a luat cuvîntul 
la consfătuire ultimul. Au fost aprobate rapoartele tuturor 
comandanților. Apoi comandantul frontului, generalul de 
armată I.D. Cerneahovski, ne-a urat succes în luptă, după 
care am plecat la unităţile noastre. 

In scopul păstrării secretului pregătirii operaţiei, 


53 


recunoaşterea din aer a raionului acţiunilor de luptă a fost 
permisă numai la 22 iunie, adică în ajunul ofensivei. În acea 
zi batalioanele înaintate ale marilor unităţi au efectuat 
cercetarea prin luptă şi într-o serie de sectoare au înaintat 
trei-cinci kilometri. In legătură cu aceasta personalului de 
zbor care a efectuat recunoaşterea liniei frontului i s-a dat 
misiunea de a distruge în zona rupturii punctele de foc ale 
inamicului, ajutind astfel batalioanele de puşcaşi să 
anihileze rezistenţa îndirjită a duşmanului. 

În sfîrşit, a venit ziua ofensivei. În unităţi a fost difuzat 
apelul Consiliului Militar al Frontului. „A sosit timpul - se 
spunea în el - să curăţăm de cotropitorii fascişti întregul 
nostru pămînt şi să restabilim graniţele de stat ale U.R.S.S. 
pe întreaga linie de la Marea Neagră la Marea lui Barents. 
Aceasta aşteaptă Patria de la noi”. 


Înainte de a continua relatarea despre participarea 
piloților Diviziei 240 la Operația Bielorusia, doresc să rețin 
atenţia cititorului cu o problemă particulară, care în 
decursul războiului a avut pentru noi, piloţii de vinătoare o 
mare importanţă. Este vorba despre o componentă 
cotidiană şi omniprezentă a activităţii de luptă: însoţirea 
avioanelor de bombardament şi de asalt. Cu rare excepţii, 
în decursul întregului război activitatea de luptă a oricărui 
grup de avioane de bombardament şi de asalt a fost 
asigurată de acoperirea nemijlocită efectuată de avioanele 
de vinătoare. S-a încetățenit o asemenea practică. După 
părerea mea, acest lucru nu a fost justificat întotdeauna şi 
în articolul publicat în revista „Vestnik Voenno-Vozduşnih 
Sil” încă în 1943 mi-am expus destul de amănunţit punctul 
de vedere. Să vedem despre ce este vorba. 

După cum s-a mai arătat, comandamentul sovietic 
asigurase, pe direcţiile principale, în preajma lansării 
Operaţiei Bielorusia (acum mă refer la aviaţie) o 
superioritate evidentă de forţe atît cantitativă, cît şi 
calitativă. O luptă atit de aspră şi intensă pentru 
supremație aeriană, dusă de noi aproape pretutindeni în 
'43, pe cerul Bielorusiei nu se prevedea: faptul era firesc, 


54 


dacă se avea în vedere raportul obiectiv de forţe ce se 
înfruntau. Dar trebuie să ţinem seama şi de factorul moral- 
combativ: în vara lui '44 imensa majoritate a piloților noştri 
se căliseră în luptă, aveau de pe acum o experienţă de 
luptători aerieni maturi, în timp ce rîndurile cadrelor cu 
foarte bună pregătire ale aviaţiei inamice se răriseră 
simţitor. In afară de aceasta, după Stalingrad şi bătălia 
aeriană din Kuban, Germania fascistă nu-şi mai putea 
completa pierderile cu avioanele fabricate. 

Pe aceea, sarcina generală - asigurarea supremaţiei 
aeriene -, trasată aviaţiei de vinătoare a Armatei 1 aeriene 
de T.T. Hriukin, era, în esenţă, o sarcină tactică şi a fost 
îndeplinită de o parte din forţe fără eforturi deosebite. Cît 
priveşte Divizia 240 aviaţie de vînătoare, care se obişnuise 
să se bată pentru supremație aeriană pe fronturile de est, 
de la Leningrad şi de la Kalinin, în Operația Bielorusia a 
avut misiunea de a însoţi Divizia 1 aviaţie de asalt de gardă 
şi Divizia 6 aviaţie de bombardament de gardă. 

Aceste două mari unităţi din componenţa Armatei 8 
aeriene, comandată înainte de T.T. Hriukin, parcurseseră un 
lung drum de luptă de la Stalingrad pînă în Crimeea. Cînd, 
după eliberarea Crimeii, Timofei Timofeevici a fost numit 
comandant al Armatei 1 aeriene a reuşit ca în componenţa 
ei să fie incluse şi aceste două divizii de aviaţie. Faptul că 
tocmai Diviziei 240 de vînătoare i s-a încredinţat misiunea 
de a asigura activitatea acestor două faimoase mari unităţi 
de aviaţie arată încrederea pe care comandantul o avea în 
noi. Fireşte, am apreciat acest fapt. Dar... In acele zile acest 
„dar” ne preocupa serios. 

Căci, printre diferitele sarcini tactice pe care trebuia să 
le îndeplinească aviația de vînătoare, însoţirea avioanelor 
de asalt şi de bombardament era una dintre cele mai 
importante prin semnificaţie şi una dintre cele mai 
responsabile prin rezultate, dar şi una dintre cele mai grele 
şi - s-o spunem deschis - nu prea atrăgătoare pentru piloţii 
de vinătoare. Esenţialul aici nu rezidă atît în caracterul 
acestei sarcini, cît, mai ales, în practica ce se încetăţenise. 

Grupul de avioane de vinătoare de însoţire nemijlocită 


55 


era obligat să zboare lîngă avioanele de asalt şi de 
bombardament pe care le ocrotea. Acest fapt limita 
considerabil capacitatea lor de manevră, fără care, după 
cum se ştie, nu poţi susţine o luptă aeriană. „Legat strîns” 
de formaţiile de luptă ale celor tutelaţi, pilotul de vînătoare 
amintea, figurat vorbind, de acel leu bătrîn care nu mai era 
în stare să alerge şi să vineze, ci numai să întoarcă din cînd 
în cînd capul şi să mai scoată cite un urlet. Cu alte cuvinte, 
avionul de vînătoare putea doar „să-şi arate colții”, adică să 
efectueze un viraj scurt, să tragă o rafală de baraj, dar... 
imediat să-şi ocupe locul în formaţie. Se înţelege de la sine 
că această lipsă de iniţiativă, această stare obligatorie 
pasivă era improprie unui luptător aerian, şi nu asigura 
cîtuşi de puţin o securitate trainică celor pe care-i ocrotea ! 

De regulă, avioanele de asalt, bunăoară, zburau în 
grupuri mici, dese, de cite 6-8 aparate. Le însoțeau o 
pereche sau două de avioane de vînătoare, mai rar trei. In 
vara anului 1944, chiar şi cu o tehnică mai redusă, germanii 
zburau rar în grupuri mici, deoarece în acea perioadă ei 
deveniseră obiectul de predilecție al vînătorii aeriene a 
piloților noştri. De aceea hitleriştii apăreau în grupuri de 8- 
12, uneori de 16 aparate. Nu se angajau în lupte prelungite, 
dar atacau cu multă hotărîre grupurile noastre mici. lar 
grupul nostru tipic pe atunci era, să spunem, şase ll-2 
acoperite de o pereche sau o patrulă de avioane de 
vînătoare. Se crease o situaţie paradoxală: deşi deţineam 
supremaţia aeriană, acţionam după o schemă tactică 
veche, dădeam posibilitatea adversarului să ne atace şi 
înregistram pierderi nejustificate. Pilotul de vînătoare care 
însoțea Il-2 sau Pe-2 era adesea nevoit să acopere pur şi 
simplu, avionul de asalt sau de bombardament cu aparatul 
său. Avioane de vinătoare aveam suficiente, dar, 
împrăştiate, ele continuau să fie în minoritate. 

O altă deficiență esenţială a acestei tactici desuete 
consta în faptul că, bizuindu-se pe cei ce-i acopereau, 
luptătorii pe avioanele de asalt şi de bombardament se 
dezobişnuiseră să mai utilizeze activ puternicul lor 
armament de bord pentru realizarea unei apărări eficace. 


56 


Ca pilot de vînătoare ştiu bine cît de greu e să ataci o 
formaţie de bombardiere sau de avioane de asalt cînd, 
pentru a se apăra, ea foloseşte cu pricepere şi organizat 
armamentul de la bord. Şi, cu cît grupul este mai mare, cu 
atit mai sigur (cu condiţia alcătuirii unei formaţii de luptă 
corecte) este şi sistemul lui de foc. 

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că avionul 
de asalt, bunăoară, evolua deasupra obiectivului la 
altitudine mică şi de aceea era supus acţiunii artileriei 
antiaeriene şi celorlalte mijloace de foc ale adversarului. 
Dar Il-2 era un aparat blindat. Avioanele de vînătoare de 
însoţire, legate de cele pe care le ocroteau, erau, deci, 
obligate să se afle practic la aceeaşi altitudine mică; din 
această cauză ele se aflau, desigur, în zonele de foc intens 
de pe sol şi sufereau pierderi nejustificate. Mai mult. Cînd în 
sectorul de acţiune al avioanelor noastre de asalt apăreau 
avioanele de vinătoare germane, inamicul concentra 
întreaga forţă a mijloacelor lui antiaeriene asupra 
avioanelor noastre de însoţire, lăsînd Il-2 „în grija” 
avioanelor lui de vinătoare. 

În sfîrşit, trebuie să arăt că un pilot care timp 
îndelungat se ocupa numai cu însoţirea pierdea multe din 
calităţile preţioase ale luptătorului aerian. Căci iniţiativa şi 
spiritul activ sînt principalele lui calităţi, iar dacă el nu mai 
poate manevra în voie şi cantonează într-o apărare pasivă, 
cu timpul nu poate să nu le piardă. Mareşalul de aviaţie 
N.M. Skomorohov nu şi-a intitulat întîmplător cartea Pilotul 
de vinătoare trăieşte prin luptă. 

Putea fi evitată această situaţie neplăcută în care 
ajunsese fără vina lui pilotul de vinătoare ? Fără îndoială. 
Pentru aceasta pilotul trebuia să alterneze misiunile unui 
luptător aerian: să acopere trupele de pe cîmpul de luptă, 
să respingă atacurile inamicului; să efectueze vinătoare 
liberă sau cercetare şi, fireşte, să însoţească avioane de 
asalt şi de bombardament. O asemenea activitate 
multilaterală am desfăşurat pe fronturile de Nord-Vest, de 
la Leningrad şi de la Kalinin; aceasta ne-a permis să 
formăm piloţi de vînătoare multilateral pregătiţi. Printr-o 


57 


misiune „mono” un asemenea obiectiv nu putea fi atins. 
Dar s-a întîmplat ca la operaţia amplă şi îndelungată ce 
urma să se declanşeze să ni se încredinţeze ca principală 
tocmai această misiune. Devansiînd puţin evenimentele, voi 
spune că noi am îndeplinit-o: în timpul operaţiei avioanele 
de asalt şi de bombardament pe care le-am acoperit nu au 
suferit pierderi sensibile. În schimb nouă, piloților de 
însoţire, aviația şi artileria antiaeriană germane ne-au 
pricinuit pierderi serioase şi, ceea ce este cel mai trist, 
complet nejustificate. Pentru noi, bilanţul acestui activităţi 
nu a fost, delicat vorbind, însufleţitor. Responsabilitate 
enormă, pierderi considerabile, dar fără avioane doborite la 
activ. Fireşte, toate acestea au influenţat starea de spirit a 
personalului de zbor şi - să nu fim ipocriţi ! - acordarea de 
distincţii piloților. 

Dar există şi o altă metodă. Înainte de a explica esenţa 
ei, voi arăta că am meditat la ea pentru prima oară în 1941, 
pe Frontul de Nord-Vest, cînd nu aveam suficiente avioane 
de vinătoare; am formulat propuneri corespunzătoare în 
amintitul „Vestnik Voenno-Vozduşniîh Sil”. Într-o anumită 
măsură ele au fost aplicate în cursul bătăliilor aeriene din 
Kuban şi arcul de la Kursk. 

Esenţa metodei consta în renunţarea - cînd situaţia o 
cerea - la folosirea tradiţională a forţelor aviaţiei în aer. 
Concret, aceasta însemna că acolo unde avioanele de asalt 
şi de bombardament acționau în grupuri mari - între 30 şi 
60 de aparate, şi mai multe - ele trebuiau să zboare de la 
aerodrom la obiectiv şi înapoi fără însoţire. Căci ce însemna 
să trimiţi două-trei perechi de avioane de vînătoare pentru 
eventuala respingere a unor vinători inamici ?! 

Repet, porneam de la considerentul că eficacitatea 
focului de apărare al unui grup masiv de avioane de asalt 
sau de bombardament este mult mai mare decit al unui 
grup mic sau al unor avioane izolate de însoţire. 

Cit priveşte avioanele de vinătoare, eliberindu-le de 
obligaţii de tutelare, ele puteau fi folosite masiv şi mai 
eficace pe cîmpul de luptă tocmai în sectoarele unde se 
aştepta un bombardament sau un asalt puternic din aer al 


58 


inamicului. 

Atît în Kuban, cit şi în arcul de la Kursk situaţia a impus 
această soluţie. Forţele principale ale aviaţiei noastre de 
vînătoare se aflau, de regulă, deasupra cîmpului de luptă, 
pe direcţia principală, gata să respingă atacurile inamicului. 
Foarte frecvent grupurile noastre patrulau deasupra 
teritoriului duşmanului, adică în faţa sectorului acţiunilor de 
luptă pentru a intercepta aviația germană pe căile de acces 
spre el. În felul acesta, interceptînd aviația inamică, blocînd 
accesul avioanelor de vînătoare duşmane în zonele cele 
mai importante de pe linia frontului, angajind lupta cu ele, 
piloţii noştri asigurau condiţii favorabile pentru acţiunile 
forţelor proprii de şoc. O parte din ei erau trimişi pe 
aliniamentele de separare, situate la 20-30 de kilometri de 
linia frontului, pe căile de acces ale inamicului. În cazul unei 
reacţii puternice a avioanelor de vinătoare inamice 
luptătorii noştri aerieni blocau cele mai apropiate 
aerodromuri de front ale inamicului pe care se aflau aceste 
avioane. În toate cazurile această tactică - tactica de 
preîntimpinare, cînd piloţii acționau cu toate forţele şi 
manifestau iniţiativă - permitea nu numai o respingere 
eficace a incursiunilor aviaţiei germane, ci şi o asigurare 
bună a acţiunilor avioanelor noastre de asalt şi de 
bombardament. 

Această tactică permitea ca acolo unde ea era aplicată 
să avem practic întotdeauna forţe superioare pe direcţiile 
hotăritoare, fapt ce, în ultimă instanţă, asigura utilizarea 
cea mai sigură şi cea mai „economică” a acestora. In Kuban 
ea a permis să realizăm supremaţia aeriană chiar în acele 
etape ale bătăliei în care, obiectiv, am dispus de forţe mai 
mici decit cele ale adversarului. 

Logica şi experienţa pledau pentru această metodă. Dar 
chiar şi rezultatele acţiunilor de luptă se părea că impuneau 
trecerea la folosirea ei. Dar inerția deprinderilor 
conservatoare, autosugestia, convingerea complet eronată 
că numai o însoţire nemijlocită a avioanelor de asalt şi de 
bombardament garantează o situaţie sigură şi calmă, toate 
acestea s-au dovedit mai puternice decît argumentele 


59 


raţionale. 

Psihologic îi puteam înţelege pe cei ce zburau pe 
bombardiere. După ce în '41, şi într-o anumită măsură şi în 
'42, aviația de bombardament, completată masiv cu 
aparate învechite şi încete, a fost literalmente spulberată 
de vînătorii inamici, piloţii au căpătat ceva în genul unui 
reflex de lipsă de apărare. De aceea, atunci cînd lucrurile 
au început să se amelioreze - apăruseră bombardiere 
moderne, aveam mai multe avioane de vinătoare -, piloţii 
de pe bombardiere au cerut, fireşte, o asigurare trainică. lar 
această trăinicie era estimată de ei foarte simplu - dacă 
avionul de vinătoare este alături, înseamnă că totul e-n 
regulă. 

Înainte de începerea operaţiei nu i-am putut copringe 
de toate acestea pe comandanții Diviziei 1 aviaţie de asalt 
de gardă şi ai Diviziei 6 aviaţie de bombardament de gardă. 
Toţi ştiau că în bătăliile din Kuban şi arcul de la Kursk 
această tactică s-a aplicat datorită situaţiei grele 
(numărului redus de avioane de viînătoare) la cererea 
directă şi energică a comandantului F.M.A. ale Armatei 
Roşii, mareşalul de aviaţie A.A. Novikov. Dar imediat ce 
situaţia s-a ameliorat, în armatele aeriene s-a revenit la 
vechile metode. În cazul de faţă, în procesul Operaţiei 
Bielorusia, Armata 1 aeriană dispunea de forţe şi mijloace 
suficiente, şi se putea trece, practic fără nici un risc, la o 
tactică modernă. Elementele ei au fost parţial folosite cînd, 
în cursul operaţiei, bombardamentele şi asalturile s-au 
efectuat cu forţe masive. In ansamblu, însă, pînă şi un 
comandant de armată excepţional, ca generalul colonel T.T. 
Hriukin, nu a putut face efortul psihologic de a accepta 
această tactică, deşi i-am raportat şi i-am propus-o de două 
ori. Şi pentru faptul că, asemenea multor comandanţi de 
armate ale aerului, Timofei Timofeevici fusese în trecut 
pilot de bombardament. 

Oricum, misiunea noastră eră absolut clară. Situaţia 
mea în cursul operaţiei a fost diferită de cea anterioară. 
Acum nu mai eram țintuit la punctul de comandă sau la 
punctele de dirijare auxiliare de pe linia frontului; acest rol 


60 


şi l-au asumat corpul de comandă al Armatei aeriene, 
precum şi unii comandanţi de corpuri de aviaţie desemnaţi 
de comandantul armatei. Aveam din nou posibilitatea să 
zbor pentru îndeplinirea unor misiuni de luptă, ceea ce era 
foarte bine pentru mine şi în calitate de pilot şi de 
comandant. Indicativul meu rămăsese acelaşi „Directorul”. 

Am decis să reduc la minimum grupurile de însoţire 
nemijlocită şi cele de şoc, care nu aveau voie să se 
îndepărteze de Pe-2 şi Il-2 tutelate, şi să creez unul care să 
nu fie legat de avioanele de bombardament şi de asalt. 
Acest grup urma să acţioneze cu maximum de iniţiativă: să 
caute şi să angajeze primul lupta cu forţele numeroase ale 
avioanelor de vinătoare germane, să desfăşoare lupte 
separat de avioanele însoţite dacă situaţia o va cere. Pe 
fronturile de la Leningrad şi de la Kalinin acesta nu a fost un 
sistem, ci a reprezentat doar cîteva episoade. Acum aveam 
forţe suficiente şi puteam proceda în felul următor: dacă 
astăzi pilotul, să spunem, a făcut parte dintr-un grup de 
însoţire nemijlocită, miine el va fi inclus în grupul celor care 
luptă liber. În felul acesta, în folosul cauzei, puteam rupe 
monotonia activităţii. 

Ideea alternării grupurilor a fost pentru mine o ieşire din 
situaţia creată, pe care, iniţial, o socoteam - să spun drept 
- fără ieşire. Fireşte, grupurile mici de avioane de asalt, 
care brăzdau cerul lovind ţintele punctiforme a trebuit să le 
asigur prin metoda veche. Cu toate acestea, la nivelul 
diviziei, în această activitate am reuşit să introduc 
elemente ale tacticii noi şi am început să tratez misiunea 
de însoţire cu mai multă seninătate. 


OFENSIVA 


La 23 iunie 1944 trupele Frontului 3 Bielorus au trecut 
la ofensivă pe toată linia de la Vitebsk pînă la Orşa. 

În perioada pregătirii de artilerie bombardierele Diviziei 
6 aviaţie de gardă a colonelului G.A. Ciucev au lovit 


61 


sectorul de sud al frontului în raionul Orşa. Acolo se aflau 
cele mai fortificate aliniamente ale apărării inamice. 
Bombardierele au fost însoţite de Regimentul 133 de 
vînătoare de gardă. Am participat la acest zbor de luptă. 

Trebuie să spun că zilele de 23 şi 24 iunie nu au fost 
cele mai bune pentru participarea activă a aviaţiei în zona 
frontului. Timpul ne-a înşelat. În dimineaţa zilei declanşării 
ofensivei aerodromurile de dispunere şi cîmpul de luptă 
erau acoperite de ceaţă. Decolarea bombardierelor şi a 
Regimentului 133 de vinătoare de gardă a avut loc în 
condiţii meteorologice complicate. Numai graţie înaltei 
pregătiri a personalului de zbor ea s-a desfăşurat cu 
succes. Pe baza raportului nostru comandantul Armatei 
aeriene a ordonat să executăm zborurile de luptă în grupuri 
mici. Fireşte, acest lucru a redus mult posibilităţile de lovire 
ale aviaţiei noastre de asalt şi bombardament, dar altă 
soluţie în acele zile nu exista. 

Cred că această împrejurare explică în mare măsură 
faptul că pe direcţia Orşa evenimentele s-au derulat la 
început nu tocmai aşa cum am fi vrut noi. Apărarea inamică 
s-a dovedit destul de solidă. În cursul întregii zile de 23 
iunie s-a dat o luptă înverşunată, în urma căreia trupele 
noastre terestre au pătruns în apărarea inamicului 2-3 
kilometri, dar nu au reuşit s-o rupă. Tocmai în atari situaţii 
un bombardament executat cu forţele unei divizii sau ale 
unui corp de aviaţie putea avea o importanţă decisivă 
pentru dezvoltarea succesului. Pentru că veni vorba, în 
cursul operaţiei s-au aplicat de nenumărate ori asemenea 
lovituri, cu un mare efect ulterior. Bunăoară, în fişia de 
înaintare de la flancul drept al frontului circa 10 aparate Pe 
au lovit fortificațiile din raionul Boguşevsk, după care 
infanteria noastră a intrat în oraş fără dificultăţi deosebite. 

La noi, lîngă Orşa, în primele două zile puteai observa în 
aer tabloul obişnuit şi absolut tradiţional: în grupuri mici şi 
dese de 6-12 avioane, acoperite de două-trei perechi de 
avioane de vînătoare, avioane Il-2 şi Pe-2 zburau întruna 
spre linia frontului şi înapoi. Ele distrugeau ţinte 
punctiforme: o cazemată, un cuib de mitralieră, un tun sau 


62 


o baterie de aruncătoare de mine. Şi avioanele de vînătoare 
luau parte la această treabă: de la înălţime mică ele vinau 
forţă vie şi tehnică. Două din regimentele noastre - 86 de 
gardă şi 900 - au asigurat toată ziua acţiunile lliuşin-urilor, 
iar către sfîrşitul ei au primit misiunea de a lua cu asalt 
trupele inamicului. 

In primele două zile ale operaţiei, în condiţii 
meteorologice complicate piloţii diviziei au efectuat 300 de 
zboruri de luptă pentru  însoţirea avioanelor de 
bombardament şi asalt. Întrucît aviația noastră a acţionat în 
grupuri mici, piloţii de vinătoare inamici s-au străduit să nu 
piardă ocazia. 

La 23 iunie primii piloţi din divizia noastră care au intrat 
în luptă au fost cei din Regimentul 900 de vînătoare. Şase 
lak-uri, aflate sub conducerea căpitanului F.F. Rudicev, au 
însoţit Il-2 şi au întîlnit şase Me-109. Messerschmitt-urile au 
încercat să atace avioanele de asalt, dar grupul de şoc al 
locotenentului I.F. Vasilisin le-a barat drumul şi nu le-a 
permis să ajungă la ll-uri. Un Me-109 a fost doborit chiar 
deasupra liniei frontului, iar restul au părăsit lupta, au 
coborit puţin şi s-au îndreptat spre vest. În timpul unui alt 
zbor de luptă, sublocotenentul N.N. Sorokin (tot din 
regimentul 900), printr-un atac fulgerător, a doborit un 
Messerschmitt şi nu a permis avioanelor de vinătoare 
duşmane să se apropie de avioanele sovietice de asalt. 

In acele zile piloţii noştri au făcut mult pentru cei de pe 
avioanele de bombardament şi de asalt. În prima zi a 
operaţiei s-au distins locotenentul l.l. Tumanski şi 
sublocotenentul I.I. laremenko. Însoţind în pereche şase ll- 
2, ei au întîlnit patru Me-109, care, desfăşurindu-se în 
perechi, au încercat să atace concomitent şi aparatele de 
vînătoare şi pe cele de asalt. Locotenentul Tumanski a 
sesizat imediat intenţia inamicului şi a respins fulgerător 
atacul primei perechi, dar s-a îndepărtat puţin de avioanele 
de asalt. Cealaltă pereche de Messerschmitt-uri a vrut să 
speculeze această împrejurare, dar  sublocotenentul 
laremenko, printr-un atac de sus, a doborit unul dintre ele. 
In acest timp, continuînd să atace prima pereche de Me- 


63 


109, Tumanski, printr-o rafală precisă, a mai distrus un 
aparat duşman. Celelalte două s-au retras. 

Această luptă a fost urmărită la sol de şeful statului 
major al Armatei 1 aeriene, generalul A.S. Pronin. El a avut 
cuvinte de laudă pentru măiestria piloților noştri şi le-a 
transmis mulţumiri lui l.l. Tumanski şi l.l. laremenko. 

La sfîrşitul zilei de 24 iunie cel mai mare succes Îl 
înregistraseră trupele de la aripa dreaptă a frontului. În 
prima zi a operaţiei apărarea inamicului a fost ruptă pe 50 
kilometri de front, iar spre sfîrşitul zilei de 24 iunie lărgimea 
rupturii ajunsese la 80 de kilometri. 

Şi pe direcţia Orşa apărarea duşmanului fusese ruptă. 
Acest succes era atit de important, încît în aceeaşi zi, într- 
un ordin al comandantului suprem se transmiteau 
mulţumiri trupelor care se evidenţiaseră cu acest prilej. În 
ordin era specificată şi Divizia 240. 

Numai la 25 iunie unităţile Armatei 11 de gardă au rupt 
zona tactică a apărării, şi atunci au fost create condiţiile 
pentru introducerea în ruptură a Corpului 2 tancuri de 
gardă „Taţinski” al generalului A.S. Burdeinii. A doua zi 
corpul a ajuns un spatele grupării de la Orşa a inamicului, a 
tăiat sectorul de cale ferată Orşa-Lepel, a rupt aliniamentul 
de apărare al unei armate, pregătit de hitlerişti pentru cazul 
în care ar fi părăsit aliniamentul principal, a dezorganizat 
complet conducerea şi structura spatelui inamicului şi a 
distrus cîteva mari coloane în marş alcătuite din infanterie 
motorizată, tunuri autopropulsate şi artilerie pe care 
inamicul le aducea la Orşa din adincime. Raidul activ al 
tanchiştilor în spatele hitleriştilor a determinat în mare 
măsură evoluţia ulterioară a evenimentelor pe direcţia 
Orşa; ca urmare a acestui fapt la 27 iunie armatele 31 şi 11 
de gardă au pătruns în Orşa. 

În timp ce Corpul 2 tancuri „Taţinski” dezorganiza şi 
măcina apărarea duşmană lîngă Orşa şi spatele frontului 
lui, Armata 5 tancuri de gardă a lui P.A. Rotmistrov, 
introdusă în ruptura de pe direcţia Boguşevsk, a atins 
autostrada Minsk şi, spre sfîrşitul zilei de 26 iunie, a eliberat 
oraşul Tolocin. In aceste zile, 25-27 iunie, frontul apărării 


64 


duşmane s-a prăbuşit pe o întindere mare; şi inamicul a 
început o retragere generală şi dezorganizată spre 
Berezina. Marile unităţi mobile ale Frontului 3 Bielorus, cu 
sprijinul activ al aviaţiei, s-au deplasat rapid spre vest, 
tăind hitleriştilor principalele căi de retragere. 

În Istoriia Velikoi Otecestvennoi voini („Istoria Marelui 
Război pentru Apărarea Patriei”), în şase volume, în 
capitolul consacrat Operaţiei Bielorusia o mare atenţie se 
acordă acţiunilor aviaţiei. Printre altele acolo se spune: 
„Marile unități de aviaţie au dat lovituri puternice 
inamicului în retragere. Deosebit de eficace au acţionat 
piloţii Diviziei 1 aviaţie de asalt de gardă de sub comanda 
colonelului S.D. Prutkov. Ei au paralizat aproape complet 
deplasarea trupelor germano-fasciste pe calea ferată şi pe 
şosea în sectorul Orşa-Borisov”. Această activitate eficace a 
avioanelor de asalt a fost asigurată de piloţii Diviziei 240 
aviaţie de vinătoare. 

În primele două zile aviația inamicului instalată pe 
aerodromurile din spatele frontului a acţionat pasiv. Ulterior 
a devenit activă, în special în perioada luptelor pentru Orşa. 
În legătură cu aceasta, în zilele de 25 şi 26 iunie au fost 
date cîteva lovituri principalelor aerodromuri inamice. 
Avioanele de asalt Pe-2 au bombardat aerodromurile de la 
Borisov, Dokudovo şi Orşa. Aerodromul de la Orşa a fost 
lovit de Divizia 6 de bombardament de gardă. Ca de obicei 
noi acopeream aparatele Pe-2 ale colonelului G.A. Ciucev. 
Am participat la acest zbor şi am constatat personal 
eficacitatea înaltă a acţiunilor aviatorilor Diviziei 6 de 
bombardament de gardă. În acest timp pe aerodromul de la 
Orşa era amplasată faimoasa Escadra 51 de viînătoare 
germană „Melders”. Ulterior în mîinile noastre au ajuns 
unele documente ale acestei escadre. Intr-unul din ele se 
relata: „25.06.44. Aerodromul de la Orşa a fost supus unui 
bombardament puternic. În pofida avertizării asupra 
apariţiei avioanelor inamicului, nici un aparat nu a putut să 
se ridice în aer... În urma atacului direct, punctul de 
comandă al escadrei a ars, şi dirijarea unităţilor a încetat 
pentru un timp”. 


65 


În zilele de 25 şi 26 iunie au fost luate şi alte măsuri; 
printre altele, am întărit considerabil acoperirea trupelor 
terestre, în special pe direcţiile loviturilor principale. 
Bunăoară, deasupra unui sector relativ îngust al rupturii de 
la Orşa, unde acţiona şi Divizia 240, în aer se aflau la un 
moment dat peste 100 de avioane de vinătoare sovietice. 
Ele evoluau în grupuri mici, la diferite altitudini şi în direcţii 
diferite. Lîngă sol vizibilitatea era proastă. Se putea 
întîmpla ca, în condiţiile unei asemenea concentrări de 
aparate, să se producă coliziuni. 

La 1 000-1 500 de metri vizibilitatea era bună. 
Deasupra  eşalonului nostru superior de avioane de 
vînătoare treceau în mare viteză grupuri de patru şi perechi 
de Messerschmitt-uri şi Focke-uri; chiar cu o asemenea 
superioritate piloţii noştri trebuiau să fie foarte prudenţi: 
puteau fi în orice moment ţinta unui atac prin surprindere. 

La 26 iunie piloţii Diviziei 240 au efectuat 170 avioane- 
zboruri şi au asigurat temeinic 37 grupări de avioane de 
asalt (în total 234 de aparate) şi patru grupuri de 
bombardiere (72 de aparate). In luptele aeriene din acea zi 
ei au doborit opt avioane de vinătoare inamice. 

Tot atunci, l.l. Tumanski, cunoscut de pe acum 
cititorului nostru, însoțea, într-un grup condus de maiorul 
A.N. Derkaci, avioane de asalt. În apropierea liniei frontului 
piloţii au avut în faţă tabloul unor lupte înverşunate. Şi la 
sol şi în aer. Alături de grupul nostru cădeau ca nişte făclii 
avioane. La prima vedere nu-ţi puteai da seama dacă sînt 
aparate sovietice sau germane. Situaţia impunea o atenţie 
maximă. 

— În faţă şi la dreapta sînt şase Focke-uri - a raportat 
prin radio capului de formaţie Tumanski. 

F-W-190 zburau la o altitudine de 800-1 000 de metri 
deasupra noastră. Era clar că ele vor lăsa să treacă 
avioanele de însoţire, iar apoi vor încerca printr-un viraj- 
stînga să atace avioanele de asalt din spate. 

— Atacăm imediat ce avioanele de asalt îşi vor începe 
treaba - a avertizat maiorul Derkaci. 

Apoi totul s-a desfăşurat într-un ritm vertiginos. Cînd 


66 


avioanele de asalt au ajuns la ţintă, patrula lui Tumanski a 
atacat prin surprindere Focke-Wulf-urile. Hitleriştii nu s-au 
aşteptat la asta. Un vinător german a luat foc imediat şi a 
început să cadă spre formaţiile noastre de luptă. Ceilalţi s- 
au împărţit în două grupe. Una a încercat să atragă într-o 
parte patrula noastră care ataca pentru a da posibilitatea 
celorlalte Focke-uri să se năpustescă asupra ll-2. Dar era 
greu să păcăleşti un luptător experimentat ca l.l. Tumanski. 
Manevrind inteligent, patrula sa a angajat în luptă toate 
Focke-Wulf-urile şi le-a obligat să nu se bată în apropierea 
avioanelor de asalt. Între timp Il-urile, alcătuind un cerc, au 
început să ia cu asalt tancurile şi poziţiile artileriei inamice. 
În toiul acestei activităţi maiorul A.N. Derkaci a văzut 
deodată cum un F-W-190 se apropia de Il-2. El a accelerat 
brusc, s-a apropiat de Focke la 100 de metri şi l-a incendiat 
cu o serie lungă de tun. Celălalt atac al avioanelor de 
vînătoare inamice a fost respins de tinerii piloţi V.P. Boiko şi 
A.A. Diukov. ll-urile au încheiat asaltul, au realcătuit 
formaţia de luptă şi s-au îndreptat spre aerodromul lor. 
Maiorul Derkaci i-a ordonat lui Tumanski să coboare şi să le 
acopere flancul descoperit. Nici un avion de vînătoare 
german nu a reuşit să se apropie de avioanele noastre de 
asalt. 

La 27 iunie, după ce a fost eliberată Orşa, a fost 
anunţat un ordin al comandantului suprem în care se 
aduceau mulţumiri trupelor care se evidenţiaseră în luptele 
pentru acest oraş. Printre ele figura şi Divizia 240 de 
vîinătoare. Aşadar, în Operația Bielorusia primeam 
mulţumiri pentru a doua oară. Unităţilor care se 
distinseseră în mod deosebit li s-a acordat numele de 
onoare „Orşa”. De această cinste s-au bucurat două 
regimente din divizia noastră: 133 de gardă şi 900. 

În seara aceleiaşi zile am primit ordin de la 
comandantul Armatei aeriene ca, fără să întrerupem 
activitatea de luptă, să redislocăm divizia la dispozitivul 
aerian de la Tolocin. Marile noastre unităţi mobile înaintau 
rapid spre Berezina şi aveau nevoie de sprijin aerian, de o 
acoperire sigură din aer. De aceea se impunea să ne 


67 


transferăm fără să încetăm activitatea de luptă. 

La ora 2 noaptea, cele dintii echipe ale personalului 
tehnico-ingineresc, comenduirea batalioanelor de servire a 
aerodromului, primul eşalon al statului major al diviziei şi 
compania de transmisiuni plecau spre noul loc de 
amplasare. În dimineaţa zilei de 28 iunie, la ora 10.00 mi-au 
raportat prin radio că totul este pregătit pentru primirea 
aparatelor. Grupurile decolau în misiune conform graficului 
de luptă, iar aterizarea urmau s-o efectueze pe noul 
aerodrom. 

În acele zile, pe un vast teritoriu la est de Berezina, pe 
suprafeţe mari acoperite de păduri şi bălți se crease o 
situaţie sui-generis. Atit trupele noastre care înaintau (în 
special unităţile mobile), cît şi grupurile germane aproape 
distruse, în retragere şi parţial demoralizate voiau să 
ajungă cît mai repede în Berezina. Hitleriştii doreau să 
treacă rîul pentru a se întări pe malul celălalt şi a-l folosi ca 
un aliniament defensiv natural serios, astfel încît să 
stabilizeze măcar în parte situaţia după ce frontul defensiv 
se prăbuşise la Vitebsk şi Orşa. Noi - cum e şi firesc - voiam 
să ajungem primii la treceri pentru a-l lipsi pe inamic de 
această posibilitate. În acele zile se întîmpla frecvent ca şi 
coloanele noastre, şi cele germane să se deplaseze paralel 
pe drumuri de pădure, iar uneori să se ajungă din urmă. 
Acolo, pe unde în ajun trecuseră brigăzile sovietice de 
tancuri, în noaptea următoare putea să se afle o mare 
unitate germană. 

Fireşte, în general inamicul se retrăgea în dezordine. 
Dar el era bine înarmat (unele coloane erau protejate de 
tancuri, aveau tunuri autopropulsate, artilerie de cîmp) şi - 
lucrul esenţial - grupările, coloanele şi unităţile lui numărau 
multe mii de soldaţi şi ofiţeri. Numai brigăzile Corpului 2 
tancuri de gardă, în deplasarea lor spre Berezina, au distrus 
cîteva asemenea mari coloane ale inamicului, dar cu unele 
dintre ele au fost obligate să ducă lupte grele, de multe 
ore. Şi dacă te pomeneşti pe neaşteptate cu o asemenea 
coloană noaptea sau înainte de răsăritul soarelui pe 
aerodromul tău de campanie ? In cursul Operaţiei Bielorusia 


68 


asemenea întîmplări nu au fost rare. 

La 28 iunie am decolat într-o misiune de luptă de pe 
noul aerodrom. În acea zi am însoţit avioane Pe-2 din 
divizia colonelului Ciucev. Acestea au bombardat rezervele 
inamicului care se apropiau de Berezina, venind din vest, şi, 
ca de obicei, au lucrat excelent. Aviatorii colonelului Ciucev 
erau maeştri de înaltă clasă ca şi băieţii din divizia de asalt 
a colonelului Prutkov. Nu degeaba comandantul Armatei 
aeriene acorda atita atenţie acestor două divizii de aviaţie. 

După ce m-am întors din misiune, nici n-am reuşit să ies 
din cabină, cînd de avion s-a apropiat maşina cu şeful 
statului major al diviziei, colonelul I.F. Tarakanov; el mi-a 
raportat că trupele inamice, care se retrăgeau la sud de 
autostradă, au cotit brusc spre nord, se deplasează spre 
direcţia Tolocin, iar capul coloanei se află deja la patru-cinci 
kilometri de şosea. Şeful statului major era vădit emoţionat 
şi considera că trebuie să ne evacuăm. Dăduse toate 
dispoziţiile, unităţile erau pregătite aşteptind doar decizia 
mea. 

— Aţi organizat o cercetare terestră şi aeriană ? 

Nu, căci nu fusese timp. 

— Aţi raportat statului major al armatei ? 

Da. Ce indicaţii s-au dat ? Deocamdată, nici una. De aici 
rezultă că trebuie să plecăm imediat. 

— Aţi vorbit cu Divizia 1 aviaţie de asalt de gardă 
pentru a lovi unităţile de cap ale inamicului ? 

Nu. 

— Stabiliţi imediat cu comandamentul Diviziei de asalt 
să trimită cîteva grupuri de Il-2 pentru a lovi inamicul care 
se apropie - am ordonat eu. 

Comunicaţi acest lucru statului major al armatei. Eu voi 
pleca cu o pereche în cercetare şi mă voi afla deasupra 
grupării germane. Mă voi strădui să-i stabilesc componenţa 
şi efectivul. Avioanele de asalt trec sub comanda mea. 
Obiectivul ce urmează să fie atacat îl voi indica prin radio şi 
prin picaj. În afară de aceasta pregătiţi cîteva patrule de-ale 
noastre pentru ca să ia cu asalt inamicul ce se apropie. Nu 
anulaţi dispoziţiile privind redislocarea şi aşteptaţi ordinele 


69 


mele. 

Cam asta-i tot. Acum nădejdea ne e în prietenii noştri 
de pe avioanele de asalt. Noi îi ajutăm în aer. Ne vor putea 
ei ajuta acum pe noi ? 

În pereche cu inspectorul pentru tehnica pilotării, 
maiorul V.I. Skupcenko, am decolat şi am pornit spre 
sectorul indicat. Era foarte aproape. 

Hitleriştii se aflau într-o pădure deasă. Era greu să 
stabileşti efectivul. Dar acolo unde pădurea era puţin mai 
rară, am văzut automobile, oameni, chiar şi tancuri. Ne-a 
întîmpinat un tir de artilerie antiaeriană. Dacă germanii sînt 
atit de activi înseamnă că sînt şi bine înarmaţi. Judecînd 
după suprafaţă se putea presupune că sub noi se află un 
regiment învins în retragere. Pe drumurile de ţară din 
această zonă nu se vedeau alte trupe duşmane. Unităţile 
grupării depistate nu ajunseseră încă la autostradă, se aflau 
la un kilometru şi jumătate-doi de ea. După cit se pare, 
hitleriştii analizau situaţia. 

Se apropie un grup de şase Il-2. Stabilim legătura cu 
ele. Misiunea avioanelor de asalt este clară. Zbor în picaj 
spre centrul concentrării inamicului şi le indic obiectivul. 
Răspund că totul e-n ordine. 

Asupra grupării au acţionat numai două formaţii de cite 
şase Il-2, dar au fost de ajuns pentru a lichida ameninţarea 
ce plana asupra aerodromului nostru. În curînd maşini şi 
tancuri inamice izolate au fost văzute retrăgindu-se spre 
sud. 

In după-amiaza aceleiaşi zile de 28 iunie comandantul 
Armatei aeriene mi-a comunicat prin telefon că unitățile 
înaintate ale Armatei 5 tancuri de gardă au ajuns la 
Berezina în sectorul Borisov şi în dimineaţa zilei de 30 iunie 
urmează să forţeze rîul. 

— Aveţi sarcina de a acoperi forțarea - a ordonat T.T. 
Hriukin. Mergeţi imediat acolo şi rezolvaţi problemele 
forţării cu Rotmistrov... 

Luînd cu mine o staţie radio şi un grup operativ, alcătuit 
dintr-un navigator, un transmisionist şi un operator, am 
plecat în sectorul Borisov. Autostrada era ticsită de trupe. 


70 


Ne deplasam încet. Am parcurs 80 de kilometri în două ore. 

La marginea unei păduri, de unde se putea observa 
bine rîul, am văzut un cort lîngă care stătea o santinelă. 
După ce am intrat în cort, l-am întrebat pe un ofiţer cum îl 
pot găsi pe comandantul armatei, P.A. Rotmistrov. 

— Vă conduc eu, nu e departe - mi-a răspuns. 

Intr-adevăr, nu am mers mult. In pădure, la vreo două 
sute de metri de lizieră se aflau cîteva corturi. Într-unul din 
ele l-am găsit pe comandant. M-am prezentat şi am 
raportat că am venit în vederea organizării acoperirii 
sectorului de forţare a Berezinei. 

Pe masa de lucru a comandantului Armatei 5 tancuri de 
gardă se afla o hartă. El mi-a expus planul de forţare a 
rîului concomitent prin două locuri. 

— Forţarea începe - a spus P.A. Rotmistrov - miine la 
ora 9.00. Pînă la această oră unităţile şi marile unităţi ale 
Armatei vor ocupa raioanele de plecare. Forţarea rîului cu 
unităţile de luptă, fără serviciile de spate, va dura 5-6 ore. 
Este necesar ca trupele armatei să fie bine acoperite în tot 
acest timp. Punctul meu de comandă va fi la marginea 
pădurii. 

In perioada aceea Divizia 240 de vinătoare continua să 
execute şi alte misiuni importante, de a căror îndeplinire 
răspundeam tot eu. De aceea, pentru acoperirea armatei 
de tancuri pe timpul forţării rîului am repartizat numai un 
regiment. Fireşte, în condiţiile unei asemenea rapide 
evoluţii a evenimentelor pe front sistemul de înştiinţare nu 
mai funcţiona, iar eu nu aveam staţie de radiolocaţie. 
Rămiînea o singură soluţie: să organizez o patrulare 
continuă deasupra locurilor de trecere pe tot timpul 
operaţiei de forţare. Schimbul escadrilelor trebuia să se 
efectueze în aer în sectorul patrulării. Aşadar, în ziua de 30 
iunie, începînd de la ora 8 şi 30 de minute piloţii noştri 
urmau să atîrne deasupra locurilor de trecere. 

Aşa au şi făcut. 

Incă de dimineaţă totul se desfăşura normal. Piloții 
noştri executau baraje deasupra locurilor de trecere; 
desfăşurarea forţării o urmăream direct, fiind gata în orice 


71 


moment să corectez acţiunile vînătorilor mei. Între orele 10 
şi 11 am văzut un grup de avioane care venea dinspre vest. 
El zbura razant, aşa cum evoluau de obicei avioanele 
noastre de asalt. Şi formaţia în care zbura grupul mi se 
părea normală; am decis, deci, că este vorba despre un 
grup de „cocoşate” care îşi terminase treaba dincolo de rîu 
şi acum se întoarce acasă. Nu era singurul grup care 
proceda astfel. De aceea nu m-am neliniştit. 

Deodată s-a auzit explozia unor bombe de calibru mic. 
Era opera unor Focke-uri. Zburînd într-o formaţie de opt, ele 
au aruncat bombe mici - „broaşte” -, dar nu asupra 
locurilor de trecere, ci asupra unităţilor înaintate ale 
armatei de tancuri care reuşiseră să traverseze riul. 

Stăteam cu P.A. Rotmistrov lîngă punctul lui de 
comandă. Acolo se afla şi staţia noastră de radio cu 
operatorul. Am transmis imediat piloților că în zona 
trecerilor, la mică altitudine acţionează avioane de asalt 
inamice. Două patrule au zburat în acel sector, dar nu au 
putut intercepta nici un Focke-Wulf. Acestea au aruncat 
bombele dintr-o singură angajare şi s-au îndreptat cu viteză 
maximă spre vest. Greşeala e, evident, regretabilă, deşi 
locurile de trecere nu au avut de suferit. 

In primele momente la punctul de comandă al armatei 
de tancuri nu au parvenit informaţii exacte despre 
consecinţele acestui atac, dar eram convins că germanii nu 
au provocat nici un prejudiciu serios unităţilor noastre care 
trecuseră rîul: bombele erau mici, fuseseră aruncate în 
grabă, fără ochire. Dar P.A. Rotmistrov a reacţionat mult 
mai dur decît mă aşteptam. Pe un ton ridicat mi-a spus că - 
nici mai mult, nici mai puţin - am compromis forțarea rîului 
şi că va raporta imediat Cartierului General, personal 
comandantului suprem despre acest fapt revoltător, ca 
despre neîndeplinirea unei misiuni de luptă. Lucrurile luau o 
întorsătură proastă pentru mine. 

La punctul de comandă au început să sosească rapoarte 
de la unităţile înaintate; din ele am aflat că nici partea 
materială, nici personalul nu avuseseră de suferit. Nu au 
existat nici măcar răniţi. Aşa cum am presupus, germanii s- 


72 


au preocupat înainte de toate să facă la timp calea întoarsă 
şi de aceea au aruncat „broaştele” departe de trupe, în 
pădure. După ce am ascultat aceste rapoarte şi am crezut 
că incidentul era închis, i-am spus comandantului că 
forțarea poate continua (imediat ce Focke-urile începuseră 
bombardamentul el o oprise). Dar fără să reacționeze la 
cuvintele mele Pavel Alekseevici a început să dicteze 
raportul către Cartierul General. După ce a terminat de 
dictat a continuat să mă ocărască, spunînd că nu se poate 
lupta cu asemenea comandanţi. Nu ştiu cum s-ar fi 
terminat pentru mine acest incident, dacă atunci nu s-ar fi 
apropiat de noi un om îmbrăcat într-o haină de piele şi fără 
epoleţi. II văzusem încă din momentul în care Rotmistrov 
începuse să mă ocărască. Venea spre noi pe liziera pădurii 
singur, fără însoțitori; oamenii îşi vedeau de treabă şi nu-i 
dădeau nici o atenţie. Se pare că el auzise ultimele cuvinte 
tari pe care mi le adresase comandantul armatei de tancuri. 

— De ce faceţi atît zgomot, tovarăşe Rotmistrov ? 
Acesta este război şi nu joc de cărţi. Pe front se întîmplă 
multe. Se poate şi mai rău. Cu aceste cuvinte, omul în 
haină de piele s-a apropiat de noi, şi eu l-am recunoscut pe 
comandantul frontului, generalul Ivan Danilovici 
Cerneahovski. 

— Am urmărit totul - a continuat Cerneahovski. Nu s-a 
întîmplat nimic îngrozitor. Fără zgomot, continuaţi într-un 
ritm mai alert forțarea. Întîrziaţi într-un mod nepermis. 
Marile unităţi înaintate ale frontului se află de pe acum pe 
căile de acces spre Minsk. 

Cerneahovski s-a urcat în „Willis”-ul ce se apropiase şi a 
plecat 

Forţarea rîului a continuat normal. 

La 1 iulie, la răsăritul soarelui, marile unităţi ale Armatei 
11 de gardă a generalului-colonel K.N. Galiţki, în cooperare 
cu unităţile Armatei 5 tancuri de gardă şi ale Armatei 31 a 
generalului-locotenent V.V. Glagolev au eliberat Borisovul. 

Într-un interval scurt, în cursul Operaţiei Bielorusia toate 
regimentele Diviziei 240 aviaţie de vinătoare au primit 
nume de onoare. Regimentul 133 de gardă şi Regimentul 


73 


900 primiseră numele „Orşa”, iar Regimentului 86 de gardă 
i s-a acordat cel de „Borisov”. 

Intr-o săptămînă de acţiuni de luptă - de la 23 la 30 
iunie 1944 - piloţii diviziei noastre au asigurat printr-o 
însoţire nemijlocită 133 de grupuri de avioane de asalt cu 
un efectiv de 923 de aparate ll-2. În aceleaşi zile s-a 
asigurat acoperirea a 31 de grupuri de bombardiere Pe-2 şi 
Boston - în total 271 de aparate. Nici avioanele de asalt, 
nici cele de bombardament nu au avut pierderi. Faptul este 
determinant pentru înţelegerea înaltei aprecieri date în 
ordinele comandantului suprem, comandantului frontului şi 
al Armatei aeriene piloților Diviziei 240 aviaţie. 

Privită prin prisma raportului dintre succese şi pierderi 
în luptele aeriene activitatea regimentelor diviziei noastre 
nu putea fi apreciată pozitiv: într-o săptămînă am doborit 
17 avioane ale inamicului, dar am pierdut 16 aparate şi 9 
piloţi. Aceste cifre confirmă grăitor, după părerea mea, 
teza, mai sus expusă, cu privire la caracterul conservator al 
tacticii de însoţire pe care o aplicam. În condiţiile 
superiorității noastre nete în aer cifrele reproduse nu 
reflectă altceva decit starea defensiv-pasivă impusă 
pilotului atunci cînd el este „legat” de cei pe care-i 
protejează. Şi hitleriştii cunoşteau părţile slabe ale acestei 
tactici. 


După eliberarea Borisovului trupele noastre au început 
înaintarea de-a lungul autostrăzii Minsk. Armatei 5 tancuri 
de gardă i s-a ordonat să elibereze capitala Bielorusiei pînă 
la sfîrşitul zilei de 2 iulie. Dar tanchiştii lui Rotmistrov nu au 
reuşit să intre în Minsk în această zi. În drumul lor marile 
unităţi ale Armatei 11 de gardă şi ale Armatei 31, care îi 
urmau, au întîmpinat o puternică rezistenţă din partea 
hitleriştilor. După cît se părea, încă în timpul luptelor pentru 
Borisov comandamentul german înţelesese că Frontul 3 
Bielorus va da lovitura principală de-a lungul autostrăzii 
Minsk. De aceea el a adus aici tot ce a mai putut: rămăşiţe 
ale unor divizii de infanterie şi tancuri, regimente SS 
transferate urgent din Polonia, multă artilerie. Pădurile şi 


74 


bălțile întinse care flancau autostrada nu permiteau marilor 
unităţi ale armatei de tancuri să manevreze cu scopul de a 
ocoli principalele puncte de apărare ale inamicului, din care 
cauză înaintarea de-a lungul autostrăzii Minsk se desfăşura 
mai încet decit se prevăzuse. 

Spre Minsk înaintase rapid după eliberarea Orşei Corpul 
2 tancuri de gardă al generalului A.S. Burdeinii, deplasîndu- 
se spre capitala Bielorusiei pe la sud de autostrada Minsk. 
Cu ajutorul partizanilor-călăuze el a evitat zonele dificile ale 
acestui ţinut de bălți şi păduri, la 2 iulie a efectuat o 
manevră admirabilă, învăluind dinspre sud rămăşiţele 
grupărilor de la Borisov şi Smolevici ale inamicului, a 
lichidat trupele lui de acoperire a căilor de acces spre Minsk 
şi la sfîrşitul zilei s-a concentrat sub zidurile oraşului. La 3 
iulie, la răsăritul soarelui, brigăzile de tancuri ale Corpului 
au pătruns în Minsk. Cînd ele desfăşurau lupte în centrul 
oraşului, de la sud a venit Corpul 1 tancuri de gardă al 
generalului M.F. Panov, care acţiona în componenţa 
Frontului 1 Bielorus. Prin eforturile comune ale acestor două 
corpuri de tancuri, ale unităţilor Armatei 11 de gardă şi ale 
Armatei 31, care le urmau, spre sfîrşitul zilei de 3 iulie 
capitala Bielorusiei a fost curățată de duşman. Cu forţele 
sale principale Armata 5 tancuri de gardă a ocolit în cursul 
acestei zile oraşul pe la nord, a ajuns în zona de nord-vest a 
Minskului şi a tăiat inamicului calea de retragere spre 
Molodecino. După ce a traversat oraşul luptînd, Corpul 2 
tancuri de gardă „Taţinski” al generalului A.S. Burdeinii, la 
sfîrşitul zilei de 3 iulie a ocupat poziţii la vest de Minsk. Pe 
direcţia sud-vest căile de retragere ale inamicului au fost 
tăiate de trupele frontului vecin. În felul acesta o mare 
grupare inamică ce se mai afla în raioanele din estul 
Minskului a fost încercuită. 

Moscova i-a salutat pe ostaşii fronturilor 1 şi 3 Bieloruse 
care eliberaseră capitala Bielorusiei. „Eliberarea Minskului - 
scria într-un articol de fond la 5 iulie „Pravda” - este o 
sărbătoare pentru toate popoarele ţării noastre”. 

În ordinul comandantului suprem, printre marile unităţi 
şi unităţile care se distinseseră cu prilejul eliberării 


75 


Minskului, figura şi Divizia 240 aviaţie de vinătoare, divizia 
noastră. In istoria ei de luptă Operația Bieiarusia ocupă un 
loc deosebit: în toate etapele importante ale acestei 
operaţii strategice de foarte mare anvergură în 
desfăşurarea războiului noi am primit mulţumiri din partea 
comandantului suprem. 

După eliberarea Minskului divizia noastră a participat la 
lichidarea grupării inamice încercuite. Un mare rol în 
îndeplinirea acestei sarcini au jucat prietenii noştri, piloţii 
Diviziei 1 aviaţie de asalt de gardă şi ai Diviziei 6 aviaţie de 
bombardament de gardă. Ca şi în cursul întregii operaţii noi 
am asigurat avioanele de asalt şi pe cele de 
bombardament. In săptămîna ce a urmat eliberării 
Minskului piloţii diviziei au efectuat 312 zboruri de luptă 
pentru însoţire, au îndeplinit multe misiuni independente de 
asalt şi au apărat Minskul de incursiunile aviaţiei duşmane. 
In acele zile am doborit 18 avioane. S-au distins piloţii A.S. 
Korolev, T.I. Aleinikov, F.T. Buturlin, F.M. Baliuna, P.N. 
Krivko, A.M. Jarov şi alții. 

Hitleriştii încercuiți depuneau toate eforturile pentru a 
ieşi din inel. Regrupîndu-se permanent, concentrindu-şi 
forțele ba într-un loc, ba în altul, ei încercau să străpungă 
blocada. In condițiile înaintării rapide a trupelor sovietice 
spre apus nu era posibil să creezi un puternic sistem de 
fortificații care să blocheze gruparea inamică pe un teritoriu 
atît de vast; acest fapt dădea hitleriştilor anumite speranțe. 
Ele erau însă iluzorii, deoarece gruparea rămăsese mult în 
spatele frontului nostru şi era supusă unor lovituri continue; 
a scoate în aceste condiţii forţe cît de cît importante era 
imposibil. Dar, cu prețul unor eforturi extraordinare, unități 
puțin numeroase ale inamicului reuşeau uneori în unele 
sectoare să iasă din încercuire; în aceste cazuri, aviația de 
asalt şi de bombardament lovea continuu aceste coloane 
pînă la lichidare. 

Odată, în atmosfera specifică acelor zile, am auzit în 
eter indicativul statului major al Armatei aeriene şi apoi 
vocea comandantului. Timofei Timofeevici Hriukin ordona 
tuturor avioanelor de asalt şi de bombardament aflate în 


76 


aer să se deplaseze urgent în sectorul unde se afla statul 
major, deoarece de el se apropia o mare grupare inamică 
cu numeroase tancuri, care reuşise să iasă din încercuire. Şi 
avioanele de vinătoare au primit ordin să ia cu asalt 
această grupare. 

Situaţia era gravă: statul major al Armatei aeriene îşi 
crease un dispozitiv de apărare şi se pregătea febril pentru 
evacuare. Cînd primele noastre grupuri trimise acolo au 
început să acţioneze, avangarda grupării se afla la patru- 
cinci kilometri de statul major. 

Lupta a durat vreo cinci-şase ore. Pentru lichidarea 
acestei ameninţări neaşteptate a fost nevoie de forţe de 
aviaţie considerabile. La început duşmanul a fost oprit şi 
parţial împrăştiat, iar ulterior distrus complet. Totul putea 
să nu se termine aşa, dacă gruparea germană ieşea din inel 
noaptea, căci forţele principale ale frontului erau acum la 
vest de Minsk, la îndemînă nu aveam nici un fel de rezerve; 
hitleriştii puteau face mult rău. Aşa cum se întîmplă pe 
front, după ce emoţiile trec, unii comandanţi de-ai noştri 
din aviaţie zimbeau cînd îşi aminteau de neaşteptatul SOS 
din eter adresat piloților de către comandantul lor. Dar eu 
mi-am amintit cum, cu cîteva zile în urmă, statul major al 
diviziei s-a aflat la Tolocin într-o situaţie similară şi de 
aceea nu am împărtăşit consideraţiile ironice pe această 
temă. Doresc numai să precizez un lucru: cu toată 
conştiinciozitatea piloților noştri, nici una din grupările 
inamicului care ieşise în acele zile din încercuire nu fusese 
supusă unor atacuri atît de îndelungate, metodice şi 
distrugătoare ca aceea care, probabil fără să ştie, a 
reprezentat un pericol direct pentru statul major al Armatei 
aeriene. După acest incident, dacă el poate fi numit aşa, 
comandantul a mulţumit personalului unităţilor, care-i 
venise atit de repede în ajutor. 

În aceleaşi zile, mai exact la 6 iulie, o altă grupare 
germană a încercat să pună stăpinire pe aerodromul de 
lîngă Ozerţo, la 12 kilometri sud-vest de Minsk. Tentativa a 
eşuat, iar hitleriştii au fost lichidaţi. 

În raionul Volma erau încercuite două grupări mari de 


77 


trupe ale inamicului. Una dintre ele avea în frunte pe 
comandantul Corpului XII armată, generalul Muller. In 
timpul unei încercări de a ieşi din inel, generalul a căzut 
prizonier. La interogatoriu el a declarat: „Situaţia a devenit 
insuportabilă. Sîntem izolaţi. Avem pierderi grele. Mii de 
răniţi. Aceştia sînt abandonaţi fără să li se acorde vreun 
ajutor. Toţi ostaşii sînt înfometați”. La 8 iulie, după ce a 
capitulat, Muller a ordonat „încetarea imediată a luptei”. El 
a fost condus de organele politice militare sovietice pînă la 
trupele germane încercuite. Acestea s-au predat în masă. 

Astfel s-a desfăşurat lichidarea trupelor hitleriste 
încercuite în Bielorusia. Un rol important a jucat şi aviația 
noastră. În acele zile comandantul a ordonat de cîteva ori 
Diviziei 240 să patruleze cu escadrile deasupra Minskului: 
comandamentul nostru nu excludea eventualitatea ca 
aviația de bombardament germană să încerce să 
bombardeze oraşul sau trupele noastre pentru a uşura 
situaţia grupurilor lui încercuite. Piloții Diviziei 240 au 
întîlnit în aer doar grupuri rare şi puţin numeroase de 
avioane de vinătoare germane. Bombardierele nu au 
apărul; era evident că, după o asemenea înfrîngere 
zdrobitoare, Înaltului Comandament german nu-i mai păsa 
de unităţile lui încercuite la est de Minsk. 

La 5 iulie trupele frontului au eliberat Molodecino şi 
luptau pentru oraşul Lida. Regimentul 900 de vînătoare din 
divizia noastră, 240, a participat la luptele din sectorul 
Molodecino şi a fost decorat cu ordinul „Steagul Roşu”. 

La 10 iulie, printr-un decret al Prezidiului Sovietului 
Suprem al U.R.S.S., şi Divizia 240 aviaţie de vinătoare a fost 
decorată cu ordinul „Steagul Roşu”. 

La 9 iulie a fost curăţat de hitlerişti oraşul Lida. Statul 
major al diviziei, Regimentul 133 de vinătoare de gardă şi 
Regimentul 900 de vinătoare au fost dislocate în zona Lidei. 
În aceste zile şi Regimentul 133 aviaţie de gardă a devenit 
purtător al ordinului „Steagul Roşu” pentru contribuţia lui la 
luptele de eliberare a acestui oraş. Piloții noştri efectuau o 
permanentă cercetare aeriană pentru front şi continuau să 
însoţească avioane de bombardament şi de asalt. Trupele 


78 


frontului înaintau impetuos spre apus, iar flancul lui stîng 
spre graniţele Prusiei Orientale. 

In mai puţin de o lună de la declanşarea Operaţiei 
Bielorusia, Frontul 3 Bielorus parcursese, luptînd, peste 400 
de kilometri. Ritmul înalt al înaintării făcea necesare 
numeroase redislocări. În acest interval fiecare regiment a 
schimbat cîte 4-5 aerodromuri. Faptul impunea o temeinică 
pregătire de navigaţie a personalului, deoarece, în 
condiţiile unei schimbări atit de frecvente a 
amplasamentelor, orientarea în aer devenea deosebit de 
dificilă. In divizie erau mulţi piloţi tineri, dar nu-mi amintesc 
ca la schimbarea aerodromului vreunul din ei să piardă 
orientarea şi să nu-şi găsească noul amplasament. Şi 
aceasta în situaţia în care eram nevoiţi să acţionăm 
deasupra unor păduri întinse, unde semnele caracteristice 
lipseau complet. 

Personal, în perioada respectivă am efectuat peste 20 
de zboruri şi am purtat circa 10 lupte aeriene. Lupte, cum 
spun aviatorii, „neprestigioase”, fără rezultate concrete. 
Cauza - caracterul acţiunilor. Zburam în grupuri de însoţire, 
„priponit” de aparate Il-2 şi Pe-2 şi nu aveam dreptul să dau 
subalternilor un exemplu prost în goana după mărirea 
numărului de avioane doborite de mine. În schimb, în 
această modestă, cotidiană, dar deosebit de responsabilă 
activitate, am studiat bine personalul de zbor al 
regimentelor şi m-am convins că piloţii noştri de la toate 
nivelele s-au maturizat ca luptători şi comandanţi, că sînt 
bine pregătiţi pentru acţiuni de luptă în orice condiţii. 
Aceştia erau de pe acum luptători aerieni căliţi, combativi, 
care în orice zbor de luptă urmăreau victoria şi numai 
victoria ! Cu doi ani în urmă pe Frontul de Nord-Vest nu 
puteam decit să visez la timpul creşterii considerabile a 
forţei şi maturității de luptă. 

La 16 iulie personalul diviziei a primit din nou mulţumiri 
din partea comandantului suprem; de data aceasta piloţii 
se evidenţiaseră în luptele pentru oraşul Grodno. 

Intre timp, la mijlocul lui iulie trupele aripii drepte a 
frontului au forţat Nemanul şi au cucerit capete de pod pe 


79 


malul lui stîng. Aici inamicul a adus rezerve, astfel că 
luptele pe Neman au căpătat un caracter de durată. 
Situaţia se schimbase: după o lună de retragere continuă 
hitleriştii reuşiseră să-şi refacă un front defensiv continuu şi 
să-şi organizeze conducerea trupelor. Toate genurile de 
cercetare au stabilit că numai pe direcţia Kaunas, la 15 iulie 
acționau peste 10 divizii de infanterie şi tancuri ale 
inamicului. Acesta lovea tot mai intens capetele noastre de 
pod de pe malul stîng al Nemanului, dar marile unităţi ale 
frontului se fixaseră bine acolo şi respingeau toate 
contraatacurile. Pentru a relua înaintarea era nevoie însă 
de o pregătire serioasă, de aducerea rezervelor şi de 
regruparea forţelor. 

In această perioadă aviația a dat un mare ajutor 
unităţilor de pe capetele de pod. Divizia noastră a însoţit în 
acest sector avioane de bombardament şi asalt, care au 
jucat un rol esenţial în respingerea contraatacurilor 
duşmanului. Caracteristic pentru activităţile noastre de 
luptă din acele zile era faptul că toate zborurile - şi de 
însoţire, şi de cercetare aeriană, şi de altă natură - le 
efectuam pe întreaga rază de acţiune a avioanelor de 
vînătoare. In cazul unei lupte aeriene de durată mai mare 
putea să se termine carburantul, ceea ce făcea imposibilă 
întoarcerea acasă. De aceea piloţii aveau însemnate pe 
hartă toate aerodromurile noastre care puteau fi folosite în 
situaţii grele. 


În curînd, din cauza condițiilor meteorologice 
nefavorabile în acţiunile de luptă ale aviaţiei a intervenit o 
pauză. Am decis s-o folosim şi pentru a organiza o seară 
consacrată sărbătoririi decorării regimentelor şi diviziei cu 
ordinul „Steagul Roşu”. 

La festivitatea de la Lida s-au strîns cei mai buni piloţi, 
tehnicieni şi specialişti care se distinseseră în luptele 
pentru Vitebsk, Orşa, Borisov, Minsk, Molodecino, Lida, 
Grodno. A fost invitată conducerea Diviziei 1 de asalt de 
gardă, a Diviziei 6 de bombardament de gardă, 
conducătorii organelor de partid şi de stat din oraş. 


80 


Deschizind festivitatea am făcut un scurt bilanţ al 
activităţii de luptă a diviziei. El era impresionant. De la 23 
iunie la 1 august 1944 divizia a îndeplinit 2 637 de zboruri 
de luptă, din care peste jumătate pentru însoţirea 
avioanelor de asalt şi de bombardament. In cele cinci 
săptămîni cei pe care i-am însoţit nu au înregistrat pierderi. 
Piloții noştri au doborit în acest interval de timp 22 avioane 
inamice; noi am pierdut 17. Două aparate lak-9 au fost 
doborite de artileria antiaeriană a duşmanului. Au pierit 12 
piloţi. In lupte s-au evidenţiat piloţii de vînătoare S.M. 
Brajneţ, D.P. Moţakov, l.K. Somov, l.l. Tumanski, AN. 
Derkaci, B.P. Boiko, P.K. Lobas, N.A. Duman, l.l. laremenko, 
A.S. Korolev, F.T. Buturlin, F.M. Baliun, P.N. Krivko, A.M. 
Jarov, T.I. Aleinikov şi alții. Cu multă abnegaţie a acţionat 
personalul tehnico-ingineresc al marii unităţi. În condiţiile 
redislocărilor frecvente sarcinile lui au crescut considerabil. 

Oamenii mă ascultau nu numai cu atenţie, dar şi cu o 
deosebită tensiune solemnă. Voiau să audă cuvinte plăcute 
despre datoria îndeplinită, să le audă tocmai în acest cadru 
sărbătoresc, în prezenţa tuturor. Ne întruneam cu toţii, tot 
personalul pentru prima oară. Ne adunam la conferinţe 
pentru alte treburi, urgente, dar pentru o asemenea 
adunare festivă nu avusesem timp. 

Mă gindeam că divizia a devenit o familie de luptă 
unită, armonioasă. Fiecare regiment avea climatul lui, un 
tip specific de relaţii, trăsături proprii de viaţă, aşa cum 
avea fiecare unitate pe front. Dar deasupra tuturor exista 
înainte de toate, aşa cum demonstraseră luptele, ceva unic, 
comun fiecărui om - spiritul înaltei răspunderi, spiritul 
colectivismului, al întrajutorării, al solidarităţii de luptă. Un 
rol uriaş l-au jucat în crearea acestui climat lucrătorii 
politici, organizaţiile de partid şi de tineret. Veteranii 
diviziei: şeful secţiei politice, locotenent colonelul Nikolai 
Filippovici Korotkov, locţiitorul lui, maiorul Aleksandr 
Efimovici Saratovţev, ajutoarele lui, căpitanul Arsenti 
Sergheevici Vasiliev şi locotenentul major Mitrofan 
Timofeevici Brajnik erau specialişti cu autoritate, buni 
cunoscători ai muncii din acest domeniu. Ei lucrau neobosit, 


81 


inteligent şi coordonat. Deosebit de capabili erau şi 
locţiitorii comandanților de regiment cu munca politică: 
maiorul G.G. Markatanov în Regimentul 86, locotenent 
colonelul V.F. Stencenko în Regimentul 133, maiorii 1.0. 
Kutasin, V.V. Boikov în Regimentul 900. Regimentul 133 de 
gardă - fostul meu regiment, 42 - avea prin tradiţie o 
puternică organizaţie de partid şi de tineret. Organizator de 
partid al regimentului era maiorul M.B. Raihlin, iar 
organizator de Comsomol locotenentul V.A. Cernosvitov. 
Activul de partid şi cel de Comsomol ale regimentului se 
sprijineau în activitatea lor pe vasta experienţă a 
comandanților de escadrile. Locotenent colonelul V.F. 
Stencenko fusese înainte de război tot pilot, cunoştea 
perfect subtilităţile zborului şi era unul dintre oamenii cu 
mare prestigiu din unitate. 

In general am avut noroc - lucrătorii noştri politici erau 
„Zburători”. De pildă, maiorul I.O. Kutasin era un pilot 
excelent. Modest, chiar timid, locţiitorul politic era un 
luptător curajos şi cu o voinţă puternică. Toţi îl iubeau 
foarte mult. Zbura minunat şi împărțea cu camarazii lui 
toate vicisitudinile vieţii de front - şi la sol şi în aer - era 
foarte bun prieten cu comandantul regimentului, 
locotenent-colonelul A.F. Hotinski. Datorită în mare măsură 
calităţilor personale ale comandantului şi locţiitorului 
politic, Regimentul 900, în care erau cei mai mulţi piloţi 
tineri, a devenit cea mai puternică unitate de luptă. 
Moartea maiorului 1.0. Kutasin în luptele de pe frontul de la 
Kalinin i-a zguduit pe toţi. 

In cursul Operaţiei Bielorusia în regiment a venit un alt 
locţiitor politic combatant, maiorul de gardă V.V. Boikov. 
Pilot de luptă experimentat, V.V. Boikov fusese distins cu 
trei ordine „Drapelul Roşu”, cu ordinul „Războiul pentru 
Apărarea Patriei” clasa | şi cu alte ordine şi medalii. Era un 
lucrător politic energic, competent, găsea repede un limbaj 
comun cu oamenii, dar ardea de dorinţa de a deveni 
comandant. Spre sfîrşitul Operaţiei Bielorusia a fost 
transferat în altă mare unitate unde a primit o funcţie de 
comandă; locţiitor politic al Regimentului 900 a devenit 


82 


maiorul G.T. Merţalov, tot un fost pilot. Ca şi în celelalte 
regimente, o vastă muncă de partid şi politică au 
desfăşurat în rîndurile personalului acestui regiment 
experimentaţii comandanţi de escadrilă, comuniştii P.P. 
Prosianik, F.T. Buturlin şi G.R. Danilin. 

Adresîndu-mă la sfîrşitul alocuţiunii mele, rostite la 
memorabila festivitate, tovarăşilor mei de luptă, am spus: 

— Cu un colectiv ca Divizia 240 aviaţie de vinătoare 
„Nevel” purtătoare a „Drapelului Roşu” poţi îndeplini orice 
misiune. Chem tot personalul diviziei să răspundă la 
distincţia dată de patrie prin fapte vitejeşti, să amplifice 
tradiţiile ei glorioase şi să fie în primele rînduri ale marilor 
unităţi ale F.M.A. ale Armatei Roşii ! 

A fost o seară de neuitat. Multe cuvinte sincere de 
mulţumire pornite din inimă au auzit vinătorii noştri de la 
Stepan Dmitrievici Prutkov şi de la Grigori Alekseevici 
Ciucev - comandanții glorioaselor divizii de aviaţie de gardă 
cu care luptaseră umăr la umăr. Emoţionant au vorbit şi 
reprezentanţii locuitorilor oraşului Lida, la eliberarea căruia 
piloţii noştri participaseră deosebit de activ. 

Cum era şi firesc, seara sărbătorească s-a încheiat cu 
un concert. Deşi artiştii erau de-ai noştri, amatori, obişnuiţi 
mai mult să repare avioanele proprii şi să le doboare pe 
cele inamice decit să joace pe scenă, concertul a avut un 
mare succes, spectatorii satisfăcuţi nu s-au zgircit cu 
aplauzele. 

Ne aşteptau lupte grele pe cerul Lituaniei şi al Prusiei 
Orientale. 


CADOUL MAREŞALULUI NOVIKOV 


Vreme îndelungată în cursul Operaţiei Bielorusia (apoi şi 
al Operaţiei Prusia Orientală) am fost vecini şi buni tovarăşi 
de luptă cu piloţii Diviziei 303 aviaţie de vinătoare, 
comandată de generalul-maior de aviaţie Gheorghi 
Nefedovici Zaharov. Aceleaşi servicii de spate serveau 


83 


ambele divizii. Întregul drum de luptă Divizia 303 îl 
parcursese în cadrul Armatei 1 aeriene; era o mare unitate 
puternică şi îşi cîştigase o glorie meritată pe front. 

In cursul operaţiei şi ulterior, diviziile 240 şi 303 au 
primit misiuni de luptă similare, pe care le-au îndeplinit cu 
forţe unite. Cunoşteam mulţi piloţi renumiţi din Divizia 303, 
iar ei îi cunoşteau pe luptătorii noştri. Cînd ne-a fost greu 
ne-am ajutaţ unii pe alţii. În componenţa Diviziei 303 
aviaţie de vinătoare a luptat celebrul regiment francez 
Normandie. 

Am avut ocazia să-i văd pe piloţii francezi şi la sol şi în 
aer. Deşi istoria de luptă a regimentului Normandie este 
cunoscută oamenilor sovietici, însăşi participarea acestuia 
la războiul cu germanii în componenţa F.M.A. ale Armatei 
Roşii este în istoria conflagrației mondiale un fapt 
extraordinar şi îndeamnă la meditaţie. Istoria ultimului 
război nu oferă prea multe exemple vii şi convingătoare de 
felul cum oameni diferiţi prin sisteme politice, fel de 
gîndire, deprinderi sociale şi obiceiuri naţionale pot depăşi 
aceste bariere serioase în numele a ceea ce este mai de 
preţ, în numele a ceea ce este sensul existenţei omului în 
genere. Că acest fapt a fost posibil, iată esenţialul ! Dar 
acum vreau pur şi simplu să relatez cîteva întîmplări al 
căror martor am fost şi care pe atunci aveau pentru viaţa 
noastră de front valoarea unor fapte cotidiene. 

Intr-o zi am venit la vecini pe aerodromul de campanie 
Şatalovo pentru a ne pune de acord asupra unor probleme 
legate de activitatea de luptă viitoare. Acolo l-am întîlnit pe 
generalul G.N. Zaharov în compania personalului de 
comandă al Regimentului Normandie. Împreună cu ei se 
afla şi comandantul Regimentului 18 aviaţie de gardă, 
locotenent-colonelul A.E.  Golubov.  Aviatorii francezi 
cooperau foarte frecvent în aer cu el şi erau dislocaţi destul 
de des pe acelaşi aerodrom. Se discutau probleme 
profesionale, uneori se încingeau dispute - caracteristice 
acelor ani - pe tema: care avion de vinătoare este mai bun, 
La sau lak ? Divizia 303 era dotată cu aparate de ambele 
tipuri. Insuşi comandantul diviziei zbura pe un La-5 şi de 


84 


aceea lăuda acest aparat. Francezii luptaseră de la bun 
început numai pe lak-uri (lak-1, lak-7, ulterior lak-3), se 
obişnuiseră cu el şi îl îndrăgiseră, din care cauză 
comandantul Regimentului Normandie, maiorul Pierre 
Pouyade, cu  temperamentu-i național specific, îl 
contrazicea pe Gheorghi Nefedovici şi nu voia deloc să fie 
de acord că lak-ul era cu ceva inferior La-ului. Atunci 
generalul i-a spus: 

— Dumneavoastră nu aţi luptat pe La. Zburaţi cu el, 
pilotaţi-l şi apoi trageţi o concluzie definitivă. 

Foarte aproape se afla gata de decolare un La-5. Fără a 
se lăsa prea mult rugat, Pouyade s-a suit în avion, a pornit 
motorul, a rulat şi a decolat. A forţat puţin avionul la 
accelerare, iar apoi l-a pus brusc pe panta de urcare cu un 
unghi mai mare decit se obişnuia. Fără să micşoreze acest 
unghi, a luat înălţime. Viteza avionului s-a redus mult şi 
curînd La-5 aproape că „atirna” de motor. 

Generalul Zaharov s-a alarmat: 

— Ce face ? Imediat motorul se va cala şi va veni 
sfîrşitul. 

Dar, ca şi cum ar fi auzit aceste cuvinte, Pouyade a 
mărit viteza şi chiar deasupra aerodromului a executat 
impecabil cîteva figuri de înalt pilotaj, etalînd atîta uşurinţă 
şi eleganţă, ca şi cum toată viaţa ar fi zburat pe aparate La. 
Totul atesta o mare măiestrie. 

Comandantul Regimentului Normandie a aterizat chiar 
în „T”, a rulat, a oprit motorul, a ieşit din cabină şi a spus: 

— Avionul este bun, dar greoi la comenzi. lak-ul este 
mai uşor şi mai bun. 

Generalul Zaharov a observat: 

— Motorul avionului este nou, nu e rodat, şi nu este 
permis să atîrni de motor. Intră o aşchie, motorul se 
calează şi atunci capacul... 

Pierre Pouyade a înţeles această aserţiune în felul său. 

— Lupta aeriană se duce la turaţia maximă a motorului 
- a spus el. Acesta-i război şi nu zbor turistic. Cine va mai 
cumpăra motoare de la această firmă, dacă ele nu vor 
funcţiona. 


85 


Ne-am privit unii pe alţii şi am zîmbit. Un asemenea 
mod de a pune problema nu ne trecuse prin minte. Aveam 
un avion de vinătoare cu răcire cu apă - lak-ul - şi altul cu 
răcire cu aer - La-ul. Un aparat de luptă minunat, rapid, 
trainic, cu armament puternic. Cu alte cuvinte, pe noi ne 
preocupa numai perfecţionarea continuă a măiestriei de 
zbor. Şi deodată ni se pune întrebarea: cine va „cumpăra” 
La-5 de la „firmă” dacă nu-i place aparatul ? 

Pierre Pouyade nu putea nicicum să înţeleagă de ce 
zimbeam, iar noi nu reuşeam să-i explicăm reacţia noastră. 
E adevărat, generalul G.N. Zaharov a spus ceva despre 
faptul că „firma” e verificată şi e absolut serioasă. Astfel s-a 
încheiat această discuţie despre avioane, al cărei martor 
întîimplător am fost. Cu această ocazie generalul G.N. 
Zaharov mi-a făcut cunoştinţă cu comandantul 
Regimentului Normandie. 

Ulterior diviziile noastre au continuat să fie dislocate 
una lîngă alta. Am văzut de multe ori cît de înverşunat şi 
curajos luptau piloţii francezi cu hitleriştii. Nu o dată piloţii 
Diviziei 240 îi ajutau pe francezi şi ei pe noi. În situaţiile 
cele mai grele ei erau tovarăşi de luptă de nădejde. Printre 
francezi erau mulţi maeştri ai luptei aeriene, cu o mare 
eficacitate. Cinci piloţi ai Regimentului Normandie au primit 
înaltul titlu de „Erou al Uniunii Sovietice”. În Armata 1 
aeriană toţi îi cunoşteau pe francezi şi toţi îi iubeau. Piloții 
noştri sufereau mult cînd auzeau că francezii au înregistrat 
pierderi. lar aceştia - aşa cum le stă bine unor luptători 
autentici - continuau lupta cu şi mai mare înverşunare. Din 
108 piloţi francezi 42 au pierit pe frontul de luptă. 

Pe luptătorii din Normandie i-am văzut pentru prima 
oară pe cer la declanşarea Operaţiei Bielorusia. La început 
nu-i vedeam, ci numai le auzeam glasurile în eter. 
Conversaţia era calmă - supremaţia noastră aeriană era 
deplină. Auzeam chiar cîntece franţuzeşti; aflindu-se în aer, 
prietenii noştri de luptă obişnuiau să cînte, ceea ce 
contravenea regulamentului, dar demonstra dispoziţia lor 
excelentă. Presupuneam că în luptă francezilor nu le arde 
de cîntat. Imediat ce situaţia se complica, totul revenea la 


86 


normal. Aşa s-a întîmplat, în special în timpul luptelor din 
Prusia Orientală, cînd inamicul şi-a sporit numărul 
avioanelor aproape de trei ori, iar raportul de forţe în aer 
existent în sectorul nostru de front practic s-a egalizat. 

Piloții Regimentului Normandie au parcurs un drum de 
luptă greu, care a început în primăvara anului 1943 pe 
Frontul de Vest. 

La Orel şi la Paris, acolo unde a început şi s-a încheiat 
drumul de luptă al Regimentului Normandie, faptele de 
eroism ale piloților patrioţi francezi au fost imortalizate în 
denumiri de străzi. Au fost create muzee ale gloriei luptei, 
ale prieteniei frăţeşti a reprezentanţilor popoarelor francez 
şi sovietic care au luptat contra fascismului. 


La sfîrşitul lui iulie, după regrupare, trupele frontului au 
trecut la ofensivă pe direcţia Kaunas. Inaintarea era lentă - 
inamicul opunea o rezistenţă dîrză. În retragere hitleriştii 
incendiau satele, distrugeau podurile, minau drumurile. 
Unele localităţi au trecut de multe ori dintr-o mînă în alta. 
Germanii voiau cu orice chip să cîştige timp pentru a 
încheia pregătirea aliniamentelor defensive care acopereau 
graniţele Prusiei Orientale. 

In pofida rezistenţei puternice, trupele noastre înaintau 
implacabil spre vest şi la 1 august au eliberat Kaunasul - un 
punct extrem de important al apărării duşmane pe direcţia 
Prusiei Orientale. 

În acele zile divizia noastră desfăşura lupte intense. Se 
schimbau sectoarele, în faţa trupelor în ofensivă apăreau 
noi aliniamente defensive ale inamicului, şi din nou 
acționau fără odihnă prietenii noştri de pe avioanele de 
asalt şi de bombardament, iar noi le asiguram condiţii 
pentru a lovi exact şi nimicitor. În plus, efectuam o intensă 
cercetare aeriană. În comparaţie cu prima jumătate a 
Operaţiei Bielorusia, acum, în faza ei finală, cînd luptele se 
duceau pe teritoriul Lituaniei, aveam destul de mult de 
făcut în ceea ce priveşte principala noastră menire. Aici, pe 
căile de acces în Prusia Orientală hitleriştii concentraseră 
multe forţe aeriene, aducind de pe alte direcţii citeva 


87 


escadre de luptă. Începuseră să apară din nou grupuri de 
15-20 de bombardiere duşmane, pe care în timpul zdrobirii 
germanilor în Bielorusia aproape că nu le văzuserăm. Ele 
zburau sub acoperirea Messerschmitt-urilor, bombardau 
unităţile înaintate ale trupelor frontului şi trecerile peste 
Neman. Piloții noştri duceau acum lupte aeriene 
înverşunate şi frecvente. Rezistenţa  crescîndă a 
duşmanului la sol şi în aer ne arăta că ne apropiam de o 
parte a teritoriului Germaniei hitleriste de importanţă vitală 
şi că acest teritoriu este birlogul ei, centrul militarismului 
german pe care hitleriştii îl vor apăra cu îndirjire şi pînă la 
capăt. 

Imediat după ce bombardierele germane au început 
incursiunile regulate în grupuri mari, a trebuit să plec cu 
staţia radio de dirijare într-o zonă la sud de Kaunas. Din nou 
- pentru a cita oară ? - ne prindea bine experienţa cîştigată 
în luptele de pe frontul de la Leningrad şi de pe cel de la 
Kalinin. Piloții noştri executau cîte 3-4 zboruri pe zi, iar eu 
mă aflam cu staţia radio alături de linia întîi şi dirijam 
acţiunile avioanelor de vinătoare direct din sectorul lor de 
acţiune. Creşterea intensității luptei este atestată de unul 
dintre evenimentele memorabile ale acelor zile. 

După ce am primit înştiinţarea despre apropierea unui 
mare grup de avioane inamice, am ridicat în aer formaţia 
de serviciu de avioane de vînătcare condusă de căpitanul 
P.K. Lobas. l-au indicat obiectivul, iar eu, fără să ştiu exact 
numărul avioanelor duşmane, dar presupunind că 
evoluează, ca de obicei, cel puţin trei grupuri de nouă Ju- 
87, am ridicat în aer suplimentar încă două formaţii de 
avioane de vînătoare. 

Între timp căpitanul Lobas, care trebuia deja să fi atacat 
inamicul ce se apropia, întîrzia s-o facă. In orice caz, după 
ceea ce se întîmplă în eter, poţi întotdeauna să stabileşti 
cînd începe lupta. Dar în eter era linişte... 

Am luat legătura cu capul de formaţie şi i-am cerut să- 
mi prezinte situaţia. Totul a devenit dintr-o dată clar: de 
linia frontului nu se apropiau 20-30 de bombardiere, cum 
presupusesem, ci opt grupuri de nouă sub acoperirea 


88 


puternică a Messerschmitt-urilor ! Pilot experimentat şi 
curajos, căpitanul P.K. Lobas alesese o poziţie pentru a 
ataca eficace acest mare grup de avioane cu forţele lui 
limitate. 

— Atacaţi mai decis - am spus eu. - Sosesc întărituri. 

După ce a primit comanda Lobas a atacat imediat; în 
acest moment s-a apropiat şi al doilea grup al nostru. 

Piloții conduşi de Lobas au efectuat cu succes primul 
atac, după care au antrenat serios în luptă toate 
Messerschmitt-urile de acoperire. Astfel, cel de-al doilea 
grup al nostru a avut posibilitatea să lovească 
bombardierele vrăjmaşe fără să întimpine prea multe 
obstacole. In curînd căpitanul I.F. Motuz, Erou al Uniunii 
Sovietice - un pilot ce s-a acoperit de glorie încă în 1942 pe 
Frontul de Nord-Vest - a sosit cu al treilea grup, care s-a şi 
angajat în luptă. Se apropia şi al patrulea grup, condus de 
căpitanul S.M. Brajneţ. Ajungiînd în sectorul respectiv, el a 
raportat: „Văd o formaţie alcătuită din două grupuri de 
nouă”. l-am ordonat s-o atace imediat. Căpitanul şi-a 
condus coechipierii în atac; capul de formaţie al grupului de 
Ju-87 a luat foc, formaţia de luptă a bombardierelor s-a 
destrămat. 

Această confruntare, la care participaseră de ambele 
părţi peste 100 de avioane, a durat 20 de minute. Hitleriştii 
au fost împrăştiaţi, iar bombardamentul zădărnicit. Multe 
aparate de-ale noastre s-au întors avariate, dar inginerii şi 
tehnicienii regimentelor le-au reparat repede. 

In cursul lunii august unul din regimentele diviziei s-a 
mutat pe aerodromul Orani, celelalte, mai tirziu, la Prelai. 
Principalele lupte se desfăşurau acum la vest şi nord-vest 
de Kaunas. Inamicul adusese aici cîteva divizii de tancuri şi 
infanterie şi continua să-şi sporească forţele aeriene. La 
începutul lui august el dispunea în faţa frontului nostru de 
765 de avioane, iar la sfîrşitul lunii, în pofida pierderilor, de 
840. După caracterul luptelor ne-am dat seama că pe 
direcţia noastră comandamentul hitlerist aruncase escadre 
de aviaţie foarte bine pregătite. 

In august trupele frontului au respins puternice 


89 


contraatacuri ale inamicului pe direcţia Şiauliai. Aici acţiona 
principala grupare de tancuri inamice. La respingerea 
acestor contraatacuri au participat activ avioanele de asalt 
şi de bombardament. Noi am asigurat activitatea lor, am 
efectuat singuri acţiuni de asalt asupra unor concentrări de 
forţă vie şi tehnică inamice şi am dat lupte aeriene grele. In 
cele mai dificile zile din august piloţii noştri efectuau cîte 4- 
5 acţiuni de luptă pe zi. 

Respingînd contraatacuri ale hitleriştilor, marile unităţi 
ale frontului au atins aliniamentul Raseiniai, Kibartai, 
Suvalki care se afla foarte aproape de graniţa germană. La 
29 august a început pregătirea acţiunilor ce urmau să aibă 
loc în Prusia Orientală. Trupele au primit ordin să treacă pe 
poziţii de apărare. Cu aceasta, grandioasa Operaţie 
Bielorusia se încheia. Frontul strategic al inamicului fusese 
rupt într-o perioadă scurtă pe o adincime de 600 de 
kilometri. Aceasta a fost una dintre cele mai mari operaţii 
din timpul războiului. 

În decursul lunii august Divizia 240 de vînătoare a 
efectuat 789 avioane-zboruri, a însoţit 878 aparate Il-2 şi 81 
Pe-2. În luptele aeriene au fost doborite 22 de avioane 
inamice. Noi am pierdut 8 avioane şi 5 piloţi. 

Într-una din zilele lui august pe aerodrom au apărut 
două avioane lak-3. Acesta era cel mai modern avion de 
vînătoare, cea mai nouă variantă a familiei lak-urilor. Cu 
cîtva timp înainte în „Pravda” apăruse o fotografie a 
aparatului cu explicaţia că acesta este cel mai uşor şi cel 
mai bun avion de vînătoare din lume. Fireşte, atunci ne 
aplecaserăm şi asupra fotografiei şi asupra textului. Dar 
cine putea şti cînd ne va fi dat să vedem aceste aparate, şi 
cu atît mai mult să zburăm cu ele. Şi iată că s-a petrecut 
aproape o minune: după citeva zile, visul nostru era deja pe 
aerodrom. 

De fapt nu „aproape” o minune, ci o minune autentică. 
După ce s-a prezentat, ofiţerul superior care a răspuns de 
transportul acestor avioane de vinătoare de la Saratov la 
noi a comunicat: 

— La dispoziția dumneavoastră. Comandantului de 


90 


divizie care zboară din partea comandamentului F.M.A. ale 
Armatei Roşii... 

La început nu am ştiut ce să răspund. Un cadou 
neaşteptat al mareşalului principal de aviaţie A.A. Novikov. 
Un cadou pe cinste... 

După ce am primit informaţii despre calităţile tactice şi 
de zbor ale aparatului şi un scurt instructaj, am efectuat 
primul zbor de probă pe un lak-3. 

Era realmente cel mai bun lak, în general, cel mai bun 
avion de vinătoare din cîte ştiam, un aparat conceput 
pentru lupta aeriană. Numai pentru luptă. Simplu, comod, 
docil, necapricios, foarte uşor manevrabil, de mare viteză. 
Eram entuziasmat. Tocmai la un asemenea avion visam noi 
piloţii la începutul războiului. Dacă ar fi apărut cu trei ani în 
urmă, altul ar fi fost bilanţul nostru cu Luftwaffe, nu am fi 
avut atitea pierderi şi am fi cîştigat mult mai repede 
supremaţia aeriană. 

Locţiitorul meu, navigatorul diviziei, inspectorul pentru 
tehnica pilotajului, piloţii din conducerea diviziei au trecut 
la studierea avionului şi după testare au primit permisiunea 
să zboare pe lak-3. Toţi l-au apreciat ca şi mine: avionul de 
vînătoare este excepţional. Am efectuat exerciţii de luptă 
între lak-3 şi lak-9 şi el şi-a dovedit superioritatea la toate 
capitolele. Piloții noştri luptau de un an pe lak-9, pe care ei 
se obişnuiseră şi pe care îl îndrăgiseră. Cu toate acestea 
superioritatea era evidentă. 

Singurul neajuns al lui lak-3 era cantitatea mai mică de 
carburant. Dar acest avion era pentru luptă aeriană şi nu 
pentru însoţirea aviaţiei de şoc, în special a celei ce acţiona 
asupra unor ţinte îndepărtate. Faptul trebuia avut în vedere 
la utilizarea aparatului lak-3 în acţiuni de luptă. Fireşte, 
inamicul ar fi simţit realmente această forţă imediat, dacă 
întreaga noastră divizie ar fi fost dotată numai cu astfel de 
avioane. Dar trebuia să aşteptăm. Deocamdată aveam 
numai două lak-uri noi. Darul personal al comandantului 
Forţelor Militare Aeriene... 

La începutul lui septembrie am fost convocat de 
mareşalul Uniunii Sovietice Aleksandr Mihailovici Vasilevski, 


91 


reprezentantul Marelui Cartier General pe frontul nostru. El 
mi-a comunicat că mi s-a încredinţat sarcina de a primi o 
delegaţie militară britanică. Formal, delegaţia era condusă 
de un comandor, pe nume Roberts, dar, de fapt, mi-a 
explicat Aleksandr Mihailovici, şeful delegaţiei era maiorul 
Trap, un agent profesionist. Oficial delegaţia venise cu 
scopul de a studia experienţa noastră în ceea ce priveşte 
cooperarea aviaţiei cu trupele terestre. Deşi grupul era 
alcătuit din specialişti în aviaţie, de fapt el urmărea să 
obţină informaţii secrete, din care cauză trebuiau luate 
măsuri pentru păstrarea secretului militar. Concret, a 
precizat A.M. Vasilevski, urma să fie luate de pe Il-urile care 
erau dislocate pe acelaşi aerodrom cu noi proiectilele 
reactive RS-132. Din anumite surse englezii aflaseră că 
folosim proiectile noi, mai puternice decit cele anterioare şi 
voiau să le cumpere. Noi le-am dat RS-32, dar deocamdată 
nu voiam să vindem aceste RS-132. 

Am întrebat dacă în caz de nevoie putem să le arătăm 
aparatul lak-3. Mareşalul a spus că îl putem arăta, dar să nu 
comunicăm date tactice de zbor exacte. Să le spunem pur 
şi simplu că acest aparat este superior celorlalte. 

Pe scurt, aveam o serie de indicaţii detaliate despre 
felul cum să mă port în cadrul unor relaţii absolut oficiale, 
dar, în acelaşi timp, amicale; am aflat că mă vor ajuta 
(neoficial) doi ofiţeri de la Marele Stat Major cu care mă pot 
consulta în caz că apar unele neclarităţi 

Am înţeles perfect că această misiune nu are în vedere 
în primul rînd sfera mea directă (utilizarea în luptă a aviaţiei 
pe fronturile Marelui Război pentru Apărarea Patriei), ci 
este mai curînd o misiune militaro-diplomatică, deoarece 
conducerea noastră acordă acestei vizite o importanţă 
destul de mare; se putea spune că, prin voia soartei, 
fusesem plasat pe orbita înaltei politici internaţionale. A.M. 
Vasilevski îmi dăduse să înţeleg că englezii insistaseră de 
mult asupra acestei vizite, dar că, sub diverse pretexte, 
conducerea noastră o aminase, pentru că nu voiam deloc 
să avem pe front un grup atit de bine pregătit de agenţi 
britanici. Acum o acceptasem cu anumite rezerve, pe care, 


92 


practic, trebuia să le realizez eu, un reprezentant 
combatant al aviaţiei sovietice. Şi am mai înţeles că dacă 
delegaţia ar fi fost americană, ar fi existat mai puţine 
greutăţi şi restricţii, deoarece în relaţiile ce se stabiliseră în 
timpul războiului între şefii de stat - aliaţii din coaliția 
antihitleristă - poziția faţă de Uniunea Sovietică a 
preşedintelui Roosevelt era apreciată într-o anumită 
măsură mai deschisă şi mai onestă decit poziţia premierului 
Churchill. 

După ce mi-a prezentat amănunţit situaţia, Alexandr 
Mihailovici Vasilevski şi-a luat rămas bun de la mine şi mi-a 
urat succes. În următoarele 12-15 zile eu urmam să-mi 
manifest calităţile de diplomat militar. Întrucît nu mă 
gîndisem niciodată la o activitate pe tărim internaţional, nu 
ştiam, desigur, dacă posed asemenea calităţi. Şi imediat ce 
m-am despărţit de A.M. Vasilevski m-au năpădit o mulţime 
de „dacă”: „dacă vor voi”, „dacă vor insista”, „dacă vor 
încerca”. Intr-o asemenea situaţie nu puteam să folosesc 
uzitatele „nu ştiu”, „nu este de competenţa mea”, „nu se 
recomandă” ş.a. In general o misiune iniţial absolut clară a 
început să presupună complicaţii ce nu se încadrau în nici 
un fel de reglementări. După întoarcerea mea la Prelai m- 
am gîndit că cel mai simplu ar fi să urc delegaţia în avioane 
de vinătoare - doar e alcătuită din piloţi ! - şi s-o duc într-o 
misiune de acoperire a trupelor de uscat. Atunci totul le va 
fi clar: şi mijloacele de cooperare cu infanteria, şi 
posibilităţile avioanelor noastre de vînătoare (precum şi ale 
germanilor). Această idee m-a mai dispus puţin. 

Pentru primirea şi găzduirea delegaţiei a fost 
desemnată şcoala din Prelai. Au reparat-o rapid, au adus de 
la Vilnius mobilă bună, veselă - într-un cuvînt, tot ceea ce e 
necesar pentru o primire la nivel înalt. În acelaşi timp am 
schimbat, în sfîrşit, echipamentul personalului diviziei: au 
dat îmbrăcăminte şi cizme noi; în cantinele aerodromului au 
apărut perdele scrobite, feţe de mese şi au îmbunătăţit 
hrana. 

Delegaţia engleză, alcătuită din 14 persoane, a sosit cu 
un avion de transport Si-47. După schimbul de saluturi, l- 


93 


am invitat pe conducătorul oficial al delegaţiei, comandorul 
Roberts, în maşină. Pentru ceilalţi membri ai delegaţiei 
fuseseră pregătite alte automobile. Din primele momente 
ale întilnirii a apărut o situaţie neprevăzută: încălcînd orice 
reguli de bună cuviinţă, o altă persoană din delegaţia 
britanică a insistat să urce în maşină. Am înţeles imediat că 
e vorba despre maiorul Trap. Am înţeles şi comportarea lui 
ulterioară. Prin impoliteţea lui ostentativă şi lipsa de dorinţă 
de a respecta regulile elementare ale etichetei, fără să 
vrea, maiorul Trap mi-a uşurat sarcina: mi-am manifestat 
uimirea că un simplu membru al delegaţiei se comportă atit 
de nemanierat faţă de propriul lui conducător. Domnul 
Roberts s-a arătat cumva vexat de comportarea maiorului, 
dar a tăcut. Făcîndu-mă că nu cunosc limba engleză, i-am 
transmis pur şi simplu lui Trap prin translator că locul lui 
este în altă maşină şi am ordonat şoferului să pornească. 

Imediat după aceasta, domnul Roberts s-a interesat 
dacă avem în divizie avioane lak-3. 

— Da - am dat din cap indiferent. - Numai ce le-am 
primit. 

— Le vom putea vedea ? - m-a întrebat grăbit oaspetele 
nostru. 

— Le veţi vedea. Dar de ce vă interesează atit de mult 
tocmai lak-3 ? - l-am întrebat cu tonul unui om pentru care 
lak-3 este un aparat ca toate celelalte. 

Comandorul mi-a răspuns că i-a trezit interes fotografia 
din „Pravda” şi mi-a povestit că el însuşi este pilot de 
vînătoare şi comandant al unei escadre a Forţelor Aeriene 
Regale ale Marii Britanii. Am înţeles că escadra lui face 
parte din apărarea antiaeriană a Londrei şi că a participat la 
numeroase misiuni de respingere a incursiunilor 
bombardierelor germane asupra capitalei britanice. 

La reşedinţă totul era pregătit pentru prînz. În ajun 
studiasem cu ajutoarele mele din Moscova protocolul oficial 
al micului dejun, prînzului şi cinei. Aceşti băieţi de la secţia 
de relaţii externe a Marelui Stat Major s-au dovedit mari 
specialişti în organizarea primirilor. O asemenea masă 
pregătită pentru delegaţie văzusem doar în citeva filme 


94 


străine înainte de război. Erau aici vinuri italiene şi 
franceze, whisky scoţian şi alte cîteva băuturi pe care nu le 
văzusem nici măcar în filme. Fireşte erau şi tot felul de 
apetitive: de la castraveți şi ciuperci conservate la vînat, 
icre şi somon. 

Un timp, prînzul s-a aflat în centrul atenţiei oaspeţilor. 
Am folosit prilejul şi i-am întrebat cum vom bea: după 
protocol sau ca pe front ? După care am adus din rezervele 
noastre o sticlă care nu era atit de arătoasă, precum cele 
cu vin italian şi coniac francez. Era o vodcă obişnuită, şi 
oaspeţii noştri au arătat că au înţeles despre ce este vorba. 
„Russian vodka, Russian vodka !” a exclamat într-un glas 
întreaga delegaţie. Trebuie să spun că în cursul celor două 
săptămîni ce au urmat nici una din frumoasele sticle 
franceze şi italiene nu au fost deschise. 

Cît priveşte partea esenţială a vizitei, din primele zile 
am organizat acţiuni în deplină conformitate cu programul 
oficial. Pentru expuneri m-am pregătit minuţios şi dacă pe 
oaspeţii noştri i-ar fi interesat realmente problemele 
cooperării aviaţiei cu trupele de uscat ei ar fi putut 
desprinde din ele multe lucruri utile. Dar încă de la a doua 
şedinţă a reieşit clar că acest aspect nu-i prea interesează. 
Domnul Roberts punea invariabil întrebarea: cînd mergem 
pe aerodrom să vedem lak-3 ? 

In sfîrşit, am planificat şi inspectarea tehnicii de luptă 
de pe aerodrom. La locul de staţionare, într-un sector 
special se aflau expuse avioanele noastre de vinătoare lak- 
76, lak-9, lak-9 t - aparate din aceeaşi familie, create de 
acelaşi constructor şi care adesea se deosebea unul de 
altul doar prin unele amănunte care la o privire fugară nu le 
putea sesiza întotdeauna nici cel mai experimentat aviator. 
Dar oaspeţii noştri nici măcar din politeţe nu au vrut să 
arate că-i interesează lak-urile expuse. După ce a aruncat o 
privire asupra locului de staţionare a avioanelor, domnul 
Roberts a întrebat decepţionat: 

— Dar unde este lak-3 ? 

— In curînd îl veţi vedea - i-am spus. - lak-3 se află pe 
aerodromul Orani. 


95 


Pentru oaspeţi am proiectat un pilotaj demonstrativ pe 
lak-3; ei nu ştiau despre acest lucru. Trebuia să fie o 
surpriză. Planul nostru prevedea ca la timpul cuvenit 
inspectorul diviziei pentru tehnica pilotajului, maiorul Vasili 
Ivanovici  Skupcenko, maestru al pilotajului, pilot de 
încercare şi excelent luptător, cu care făcusem pereche de 
multe ori pentru îndeplinirea unor misiuni de luptă, urma să 
apară deasupra  aerodromului pe un lak-3 şi să 
demonstreze un înalt pilotaj, începînd de la altitudinea de 
20 metri. După aceasta, el urma să aterizeze, să ruleze la 
locul unde organizăm „expoziţia” şi să pună lak-3 în linie cu 
celelalte lak-uri. 

Totul s-a desfăşurat conform planului. La timpul stabilit 
Skupcenko a apărut deasupra aerodromului şi din acel 
moment oaspeţii au privit numai în sus. Ca la o comandă, 
toţi au început să cronometreze timpul de executare a 
fiecărei figuri de înalt pilotaj, iar unii şi-au scos bloc- 
notesurile şi au făcut însemnări. Şi celui mai autentic profan 
îi era clar că aceştia nu erau simpli agenţi, ci agenţi 
experimentați. Trebuia să fii specialist bun pentru a aprecia 
înalta tehnică de pilotaj şi, în plus, să ştii să decelezi din 
acest tablou date obiective cu privire la posibilităţile tacţice 
de zbor ale aparatului. 

Pilotajul fusese realizat frumos, chiar cu virtuozitate. 
Complexul de figuri scurt, bine gindit a permis o evoluţie 
fără pauze. Oaspeţii au fost mulţumiţi: au apreciat totul la 
modul profesional. 

După ce maiorul Skupcenko a rulat, a oprit motorul şi 
mi-a raportat despre îndeplinirea misiunii, l-am prezentat 
conducătorului delegaţiei britanice şi am pornit spre aparat. 
Comandantul Roberts m-a întrebat dacă putea să urce în 
cabina aparatului lak-3. l-am permis. După ce a intrat, şi-a 
aşezat scaunul şi a început să studieze tabloul de bord; mi- 
am dat seama imediat că, într-adevăr, nu este un novice în 
aviația de vinătoare. Aparatura nu reprezenta nici un secret 
- aceste aparate foarte obişnuite le găseai aproape în 
fiecare avion de vinătoare din lume. Maiorul Skupcenko 
fusese prevenit de mine să nu dea răspunsuri directe la 


96 


întrebările privind posibilităţile maxime ale avionului. În caz 
extrem, trebuia să spună că avioanele de abia sosiseră, că 
documentaţia tehnică era încă pe drum şi că, în general, 
caracteristicile lui sînt superioare aparatelor anterioare. 

Dar s-a întîmplat o nostimadă. Strălucitul pilot, Vasili 
Ivanovici, marcat probabil de răspunderea prea mare a 
făcut „o manevră” nu prea strălucită. Examinînd pe tabloul 
de bord un manometru, domnul Roberts l-a întrebat pe 
Skupcenko: 

— Ce aparat este acesta ? 

Fără să se gindească prea mult, Vasili Ivanovici a spus 
repede: 

— Nu ştiu nimic, instrucţiunile sînt pe drum. 

Domnul Roberts m-a privit cu înţelegere şi mi-a spus 
calm: 

— Totul e clar. Am înţeles... 

Englezilor le-a plăcut foarte mult avionul lak-3. Domnul 
Roberts a spus chiar că este cel mai bun avion pe care-l 
văzuse vreodată. Comandorul era, cred, sincer: el era pilot 
de vînătoare, iar lak-3 nu putea să nu-i placă unui om cît de 
cît avizat. Dar, pe de altă parte, discuţiile interminabile 
despre avion urmăreau, totuşi, să furnizeze date exacte 
despre el. 

După ce problemele cooperării aviaţiei cu trupele 
terestre fuseseră detaliat expuse de mine şi informarea 
despre lak-3 se încheiase, membrii delegaţiei au insistat să 
fie duşi în liniile avansate; voiau (după cum afirmau ei) să 
urmărească tot ce li se spusese practic, în lupte aeriene. 

A. M. Vasilevski ne avertizase că venirea grupului în 
linia întîi nu era de dorit. l-am refuzat pe oaspeţi, motivînd 
că această călătorie nu fusese convenită anterior şi că ea 
nu era prevăzută în program. Au insistat şi au cerut ca 
această problemă să fie adusă la cunoştinţă 
comandamentului superior. Am fost nevoit să raportez lui 
A.M. Vasilevski. Aleksandr Mihailovici m-a rugat să transmit 
comandorului Roberts că în această problemă 
comandamentul frontului nu are instrucţiuni de la Moscova, 
că plecarea lor acolo nu este lipsită de riscuri, că se poate 


97 


solda cu consecinţe neplăcute şi de aceea problema trebuie 
pusă oficial prin ambasada britanică de la Moscova. După 
cum era de aşteptat, oaspeţilor noştri nu le convenea 
varianta. 

Aceste două săptămîni au fost pentru mine pline de 
griji. Cînd englezii insistau mult asupra unui lucru care nu 
era în program - dar în principiu pentru această 
eventualitate eram pregătit -, cînd apăreau situaţii 
excepţionale, generate de obiceiuri ale lor pe care nu 
puteam să le prevăd dinainte. Odată, bunăoară, ei ne-au 
rugat să mergem în afara oraşului, la un rîu pitoresc. 
Credeam că această zi va fi pentru mine într-o anumită 
măsură mai destinsă: o plimbare în mijlocul naturii, un mic 
picnic într-o societate bărbătească, discuţii obişnuite în 
jurul mesei etc. Dar iată, că atunci cînd nu mă aşteptam 
deloc englezii s-au dezbrăcat şi, ca la o comandă, s-au 
îndreptat spre rîu. Sfirşitul lui septembrie în Lituania nu 
seamănă însă cu un sezon obişnuit la Soci. Apa rîului era 
rece ca gheaţa. Toată viaţa am făcut sport, dar să mă arunc 
într-o apă atît de rec e?... „Ce curajoşi !” - îmi spuneam, cu 
o stimă nemărturisită, despre aceşti aristocrați (majoritatea 
membrilor delegaţiei erau reprezentanţi ai unor familii 
aristocrate engleze). În general, în ceea ce priveşte regimul 
de viaţă - mîncare, somn, plimbare, exerciţii sportive - 
puteam lua exemplu de la britanici. Toţi erau destinşi, într-o 
minunată formă sportivă. 

În momentul în care englezii s-au apropiat veseli de rîu, 
la mine au venit ajutoarele moscovite şi politicos, dar ferm, 
mi-au spus: 

— Tovarăşe colonel, va trebui să faceţi baie şi 
dumneavoastră. 

— În ruptul capului - m-am grăbit să le răspund. - 
Scăldaţi-vă voi; acest lucru va fi de ajuns pentru a dovedi 
politeţe şi ospitalitate. 

— Nu, sînteţi aici stăpînul şi dumneavoastră vi s-a 
încredinţat primirea delegaţiei; va trebui să faceţi o baie 
pentru ca străinii să nu interpreteze refuzul dumneavoastră 
de a înota puţin ca o lipsă de respect pentru ei. 


98 


Ce era să fac ? Ei au avut dreptate: tocmai cînd 
credeam că voi scăpa de o baie rece în rîu, englezii, care 
erau deja pe mal, m-au invitat să mă alătur lor. Nu vă voi 
mai spune cum mi s-a tăiat respiraţia cînd m-am aruncat în 
apă şi cum, spre satisfacția deplină a oaspeţilor, am sărit ca 
ars pe mal şi am început să mă masez de zor. Ei au 
continuat să înoate în rîu ca şi cum nu s-ar fi întîmplat 
nimic. Numai maiorul Trap nu se scălda, căci, aşa cum am 
înţeles pe urmă, el „păzea” hainele membrilor delegaţiei; 
acest gînd nu mi-a venit de la început. 

Spre mirarea mea, întîmplarea cu scăldatul nu a rămas 
un eveniment de „importanţă locală”. Ulterior, cînd mă 
aflam la Moscova pentru dotarea Regimentului 86 de gardă 
cu avioane lak-3, am fost chemat de mareşalul principal de 
aviaţie A.A. Novikov. l-am raportat amănunţit despre 
participarea diviziei la Operația Bielorusiei şi despre 
activitatea mea cu englezii. M-a ascultat cu interes, iar pe 
urmă m-a întrebat: 

— Cum a fost cu scăldatul „diplomatic” ? - şi a ris. 

Spre sfîrşitul şederii delegaţiei engleze, comportarea 
maiorului Trap a devenit absolut insuportabilă; acest om nu 
avea deprinderile unui aristocrat englez, ci mai curînd ale 
unui cowboy american. M-a supărat nu numai pe mine, ci şi 
pe compatrioţii săi, care-l suportau pe acest mitocan, care 
nu cunoştea nici măsura, nici buna-cuviinţă, cu o iritare 
prost deghizată. Prinzind un moment prielnic, unul din 
membrii delegaţiei (s-a prezentat ca locotenent-colonel, 
pilot de bombardament) mi-a povestit că pe el îl dezgustă 
faptul că lucrează pentru un om ca maiorul Trap, că visează 
să se întoarcă la activitatea predilectă de pilot, dar că 
cererea lui de a reveni în aviaţie este ignorată de superiori. 
Se spovedea cu tristeţea surdă a unui om care cîndva a 
cunoscut vremuri bune, iar acum trebuie să prelucreze 
informaţii de spionaj la indicaţia acestui Trap. Ne plimbam 
cu barca pe un lac, iar maiorul Trap, care pierduse acest 
moment, fugea de-a lungul malului în apa pînă la genunchi, 
gesticulînd disperat şi implorindu-ne să-l luăm cu noi; 
privindu-l, locotenent-colonelul a făcut o grimasă ca şi cum 


99 


l-ar fi durut dinţii. Trebuie să spun că maiorul le purta mult 
de grijă membrilor delegaţiei, inclusiv comandorului 
Roberts, şi era suficient ca să încep să vorbesc cu cineva că 
el şi apărea lingă noi. Dar, acolo, pe lac, a scăpat prilejul. 
De altfel, pe Trap l-am neutralizat absolut pe neaşteptate şi 
într-un fel destul de simplu. De fiecare dată cînd eram 
nevoit să mă adresez lui, îi spuneam politicos şi respectuos 
„domnule Drap”. Englezii ştiau deja ce însemna în limbajul 
soldaţilor noştri cuvîntul „drap”. De aceea, atunci cînd 
rosteam „domnule Drap” aristocrații zimbeau, iar Trap 
turba de furie. El mă corecta cu insistenţă, eu mă scuzam, 
acuzind proasta mea memorie în ce priveşte, în special, 
numele străine şi din nou îi spuneam „domnule Drap”. Trap 
reacţiona la cea mai mică ironie la adresa lui, ceea ce era o 
slăbiciune de neiertat pentru un agent. Fireşte, în acele 
două săptămîni au fost şi momente care m-au descumpănit 
puţin - căci nu aveam de-a face cu nişte prostănaci ! -, 
dar, în ansamblu, vizita delegaţiei britanice a decurs după 
planul nostru şi nu după acela al şefilor maiorului Trap. Noi 
ne-am achitat de obligaţii: programul oficial fusese 
îndeplinit în întregime, fără amputări. Ulterior nu am auzit 
niciodată ca în anii războiului vreo altă mare unitate de 
aviaţie să fi primit o asemenea delegaţie militară engleză. 

La prînzul de rămas bun s-au rostit numeroase toasturi 
şi urări de bine, aşa cum se cade între aliaţi. În ultimul toast 
al conducătorului delegaţiei, comandorul Roberts, acesta 
ura Armatei Roşii să intre prima în Berlin; în felul acesta el 
dădea o înaltă apreciere victoriilor noastre pe frontul 
sovieto-german. Şi dacă dorinţa i se va împlini, spunea 
Roberts, el va executa pe avionul lui de vînătoare un zbor 
de onoare în cinstea Armatei Roşii deasupra aerodromului 
central berlinez Tempelhof. 

După cum se ştie, dorinţa domnului Roberts s-a împlinit. 
Mai mult. În zilele în care trupele noastre ocupau capitala 
Germaniei hitleriste Divizia 240 aviaţie de vinătoare era 
amplasată la periferia nordică a Berlinului, pe aerodromul 
firmei Heinckel. Aşa că în acele istorice zile mă aflam acolo. 
Am văzut şi aerodromul Tempelhof pe care se aflau atunci 


100 


amplasate regimentele Corpului de aviaţie de vînătoare al 
generalului B.A. Sidnev. Dar nici eu şi nici Boris Arsenievici 
Sidnev nu am văzut zborul de onoare promis de 
comandorul Roberts. Ceva l-a împiedicat pe comandor să-şi 
realizeze intenţia... 


„O UNITATE SPECIAL PREGĂTITĂ” 


Au luat sfîrşit puternicele lupte cu gruparea de tancuri 
inamică din zona oraşului Siauliai. La ele au participat activ 
divizia noastră împreună cu Divizia 1 de asalt de gardă şi 
Divizia 6 de bombardament de gardă. În unele zile 
avuseseră loc lupte acerbe. Inamicul (nu pentru prima oară 
la intervale scurte) a adus pe direcţia noastră forţe 
suplimentare de aviaţie, iar în Armata 1 aeriană marile 
unităţi se împuţinaseră - o serie de corpuri din rezerva 
Cartierului General fuseseră scoase din componenţa ei şi 
trimise pe alte direcţii. Deşi supremaţia aeriană continua să 
ne aparţină, pentru a menţine această situaţie trebuia să 
lucrăm foarte mult. Nucleul aviaţiei de vînătoare a armatei 
era alcătuit acum din două divizii - 240 şi, cea vecină, 303. 

In a doua jumătate a lui septembrie frontul a primit 
completări în forţă vie, artilerie, tancuri, muniții, carburanţi 
ş.a. Această perioadă de pregătire a avut o imensă 
importanţă pentru el: urma să distrugă o linie de apărare 
nu altundeva, ci în Prusia Orientală. Principalele staţii de 
cale ferată unde se descărcau completările şi tehnica erau 
Kaunas şi Vilnius. În special Vilnius. Parţial descărcarea se 
efectua şi în staţii intermediare, acolo unde fusese refăcută 
calea ferată. Cercetarea aeriană a inamicului, precum şi 
agenţii lui, care erau în număr mai mult decit suficient în 
spatele frontului nostru, stabileau cu exactitate punctele 
principale de descărcare, intensitatea activităţii, caracterul 
încărcăturii etc. Ziua nu permiteam inamicului să 
bombardeze staţiile, dar hitleriştii au început să efectueze 
incursiuni metodice noaptea. Bombardau din zbor orizontal, 


101 


de la o înălţime de 2 000-3 000 de metri cu avioane izolate 
He-111, Do-215, Do-217, Ju-88. Aparatele veneau la 
intervale scurte, luminau ţintele cu bombe de iluminare, 
după care în staţii izoucneau incendii; valurile următoare de 
avioane bombardau mult mai uşor. 

Ele loveau ţintele destul de exact. Stațiile erau 
acoperite cu artilerie antiaeriană de calibru mic şi mediu, a 
cărei eficacitate în respingerea atacurilor de noapte era 
redusă. Hitleriştii au realizat acest lucru şi au început să 
bombardeze mai intens. Toate acestea au generat pierderi, 
amiînarea termenelor de concentrare a rezervelor, iar, cum 
era şi firesc, Cartierul General cerea scurtarea lor. În plus, 
bombardamentele nocturne creau şi o nervozitate 
suplimentară. 

La 20 septembrie Divizia 240 de aviaţie a fost 
redislocată lîngă Alitus, iar la 30 septembrie lîngă Kaunas. 
ltinerarul avioanelor germane, care decolau de pe 
aerodromurile din Prusia Orientală, trecea de-a lungul căii 
ferate  Gumbinnen-Kibartai-Kaunas-Vilnius, adică prin 
apropierea aerodromurilor unde erau amplasate 
regimentele diviziei noastre. Tocmai în acea perioadă a 
telefonat comandantul Armatei aeriene şi mi-a ordonat să 
organizăm lupta contra bombardierelor germane care 
acționau noaptea. 

Sarcina era extrem de grea. În marea unitate nu existau 
avioane de viînătoare pregătite pentru zboruri de noapte. 
Lipseau starturile de noapte, proiectoarele pentru aterizare 
şi antiaeriene, fără de care noaptea acţiunile de luptă sînt 
ineficace şi inutile; după cum se ştie, nu aveam nici 
radiolocatoare. 

Toate acestea le-am turuit în microfon şi am tăcut. 

Cunoşteam maniera lui T.T. Hriukin de a discuta cu 
subalternii. Cînd formula misiunile de luptă, indiferent de 
complexitatea lor, el nu suporta obiecţii din partea 
subalternilor. Ce voiam să spun cu asta ? Că aviația noastră 
de vinătoare ca, de altfel, şi cea germană nu desfăşoară 
acţiuni de luptă noaptea ? Că noi, piloţii de vinătoare, nu 
ne-am pregătit în cursul războiului pentru zboruri de noapte 


102 


? Că nu dispunem nici măcar de starturi de noapte şi de 
utilajele corespunzătoare ? Că probabilitatea depistării 
noaptea a unui bombardier izolat este foarte mică ? Cui îi 
spun eu toate acestea ? Lui T.T. Hriukin ? Unuia dintre cei 
mai buni comandanţi de armate aeriene din F.M.A. 
sovietice ? El le ştie prea bine şi fără explicaţiile mele ! Ştie 
şi totuşi trasează sarcina: înseamnă că altă ieşire nu există. 

Toate acestea mi le-am amintit imediat după ce mi-am 
expus considerentele. Mă aşteptam să aud mustrările lui, 
pe care le meritam. Dar, după o pauză, Timofei Timofeevici 
a spus calm, ca şi cum nici nu ar fi auzit explicaţiile mele: 

— Încearcă, totuşi. Poate facem ceva... Şi a închis 
telefonul. 

Pentru a nu ştiu cîta oară comandantul trezea în mine 
acelaşi puternic sentiment de respect ! El nu era numai un 
talentat conducător militar, ci şi un rafinat educator. Cu 
ultima frază: „Poate facem ceva...” el a şters parcă 
deosebirea dintre noi acum cînd trebuia să înfăptuim un 
lucru important şi neobişnuit. Ea conţinea înţelegerea clară 
a misiunii, a întregii complexităţi, a stării mele, pentru că 
ordinul se transforma într-o rugăminte personală. În 
decursul timpului am observat că atunci cînd T.T. Hriukin 
expunea comandanților misiuni deosebit de grele, el nu le 
formula sub formă de ordin, ci de rugăminte personală, iar 
faptul avea un efect mult mai puternic decit cel mai 
categoric ordin. 

Pe scurt, după convorbirea telefonică cu comandantul 
am înţeles că dacă el a ordonat această misiune diviziei 
noastre înseamnă că este convins de faptul că noi o vom 
executa. M-am gîndit cu ce să încep. Urma să organizez 
totul pînă la căderea nopţii. 

Deşi ştiam că nu puteam conta pe nimic, i-am telefonat 
imediat comandantului zonei noastre de amplasare aeriană 
(R.A.B.) şi l-am întrebat dacă există prin vreo unitate 
starturi de noapte şi proiectoare de aterizare. Răspunsul a 
fost prompt şi cel aşteptat: nu. Singurul start de noapte 
achiziţionat cu greutate era acela folosit de Divizia 6 aviaţie 
de gardă care acţiona şi noaptea. Comandantul R.A.B. a 


103 


promis, totuşi, că se va interesa imediat ce există prin alte 
servicii de spate ale Armatei aeriene şi-mi va comunica fără 
întîrziere rezultatul. Totodată, l-am rugat să caute, iar dacă 
va fi necesar să confecţioneze din metal 50 de cutii de 60 x 
60 şi cu o adincime de 10 centimetri; în cutii vor arde cîrpe 
îmbibate în păcură. Trebuia să confecţioneze şi capace 
pentru aceste cutii, pentru ca, în caz de nevoie, focul să 
poată fi stins imediat. Ele urmau să fie foarte repede făcute 
şi duse pe aerodromul Regimentului 133 aviaţie de gardă. l- 
am mai spus să trimită acolo cel puţin cinci automobile 
Studebaker cu faruri puternice, pe care urma să le folosim 
drept proiectoare de aterizare. Pentru confecţionarea 
cutiilor putea să folosească atelierele diviziei noastre; în 
acest sens voi da imediat instrucţiuni colonelului-inginer 
N.V. Korciaghin. Comandantul R.A.B. a răspuns: 

— Trec imediat la executare. 

Am desemnat Regimentul 133 aviaţie de gardă nu 
întîmplător. El era amplasat cel mai aproape de itinerarul 
de noapte al bombardierelor germane, dispunea de un 
aerodrom cu accese deschise pentru angajarea la aterizare, 
ceea ce în situaţia dată avea o mare importanţă. Piloții erau 
foarte bine pregătiţi. Cîndva, în toamna lui '41, acest 
regiment mai primise o asemenea misiune, dar nu erau 
prea mulţi cei care ştiau acest lucru - în această unitate 
rămăseseră puţini piloţi cu care începuse lupta. Cit priveşte 
acele zboruri de noapte, ele fuseseră efectuate doar de 
mine, căci nici un pilot din regiment nu zbura noaptea. 

L-am sunat pe comandantul regimentului, maiorul A.V. 
Osipov, i-am spus că plec spre ei şi i-am ordonat să 
convoace întregul personal navigant, ingineresc şi 
conducerea batalionului de servire a aerodromului. Şefului 
de stat major i-am spus că dacă vor mai fi date noi misiuni 
de luptă să fie repartizate Regimentului 86 de vinătoare de 
gardă şi Regimentului 900 de vinătoare. 

La sosirea mea întregul regiment 133 era adunat. 

— Astăzi, odată cu căderea nopţii - am formulat eu 
misiunea - regimentul trebuie să fie pregătit pentru acţiuni 
de luptă nocturne în scopul respingerii atacurilor efectuate 


104 


de bombardierele inamice asupra staţiunilor de cale ferată 
de descărcare din sectorul Kaunas-Vilnius. 

Dacă serviciile de spate nu reuşeau să confecţioneze la 
timp cutiile, comandantul batalionului de servire a 
aerodromului şi inginerul regimentului, căpitanul-inginer l.P. 
Verhoturov, au primit ordin să pregătească startul de 
noapte. Alte dispoziţii: întrucît nu aveam proiectoare de 
aterizare, vor fi aprinse focuri la o distanţă de 25 de metri 
unul de altul; în lipsa cutiilor, focurile vor fi stinse cu 
ajutorul unor bare de metal şi capace; focurile vor fi aprinse 
şi stinse la comandă, pentru ca inamicul să nu observe 
startul de noapte; la începutul pistei vor staţiona cinci-şase 
autocamioane cu faruri puternice; să se găsească şi să se 
organizeze şi alte modalităţi de asigurare a zborurilor de 
noapte. Se va raporta executarea. 

Apoi am discutat cu piloţii. De fapt nu era o discuţie, ci 
un instructaj, la care le-am dat o serie de recomandări şi 
indicaţii, un minimum de informaţii despre zborurile de 
noapte, fără de care pur şi simplu nu se putea zbura. 

Pentru ca cititorul de astăzi să poată înţelege 
complexitatea zborurilor de noapte din acea vreme, a 
căutării şi atacării inamicului voi insera cîteva momente 
asupra cărora le-am atras atenţia piloților. 

Pe cerul nocturn inamicul va fi depistat după 
eşapamentul motoarelor foarte greu de detectat. La 
interceptare luminile de navigaţie vor fi întotdeauna stinse; 
ele vor fi aprinse numai la comanda conducătorului zborului 
sau a staţiei de dirijare. Pentru adaptarea completă a 
vederii în întuneric în cabină nu va exista nici o lumină. 
Armamentul va fi încărcat numai cu proiectile şi cartuşe 
trasoare. În momentul interceptării inamicului se va 
deschide focul de la o distanţă de 50-100 de metri 
concomitent cu toate punctele de foc, folosindu-se serii 
lungi, deoarece cînd se foloseşte muniţie trasoare nu se 
poate conta pe un al doilea atac - exploziile îl orbesc pe 
pilot, după care este nevoie de o readaptare a vederii, timp 
în care bombardierul dispare. 

Aceasta în ceea ce priveşte tehnica căutării. 


105 


În al doilea rînd: ţinînd seama că inamicul respectă cu 
proverbiala exactitate germană direcţia de-a lungul căii 
ferate la aceeaşi altitudine, poziţia iniţială pentru 
intercepţie va fi luată pe această direcţie la 100-150 de 
metri mai jos. Intercepţia pe această direcţie va fi 
executată pe traseu, înainte de Kaunas, pentru a nu 
permite bombardierelor să ajungă în sectorul unde au loc 
operaţiile de descărcare. Se vor organiza două zone de 
căutare şi de interceptare, în centrul fiecărei zone se va 
afla o staţie radio de dirijare cu un ofiţer experimentat. In 
fiecare zonă se vor afla în poziţie de alarmă două-trei 
avioane de vinătoare. Unul va efectua căutarea şi 
interceptarea inamicului, celelalte vor constitui rezerva şi 
vor bara direcţiile paralele alăturate de-a lungul itinerarului 
bombardierelor germane. Dacă inamicul va fi depistat aici, 
va fi informat imediat avionul de interceptare. In timpul 
căutării şi interceptării nu se va intra în zona focului 
artileriei noastre antiaeriene. 

Şi, în sfîrşit, ultimele indicaţii: întrucît nici unul dintre 
piloţii regimentului nu are experienţa zborurilor de noapte, 
toţi vor începe zborurile în amurg pentru a se obişnui cu 
întunericul la decolare şi aterizare, vor observa cum se 
conturează în întuneric reperele cele mai vizibile din zona 
aerodromului şi astfel, treptat, vor intra în noapte. Cel ce se 
va simţi sigur pe sine va participa la respingerea atacurilor 
de noapte. Care nu, va raporta sincer acest lucru; nimănui 
să nu-i fie ruşine. 

Fireşte, după ce au primit instrucţiunile toţi piloţii au 
declarat că vor să acţioneze noaptea. Dar lucrurile au fost 
mai complicate. După primele probe, la unii comandanţi de 
patrulă - de altfel, luptători experimentați - a trebuit să 
renunţăm. Căci deprinderile lor anterioare nu i-au ajutat în 
zborul de noapte, iar altele noi nu au putut fi formate într- 
un timp atît de scurt. Cînd riscul depăşea evident limita 
admisibilă, interziceam categoric zborul de noapte unui 
pilot şi mă străduiam, desigur, să fac acest lucru de o 
manieră care să nu-i rănească orgoliul. 

A doua zi am raportat generalului T.T. Hriukin că am 


106 


trecut la acţiuni nocturne de luptă şi l-am rugat să ne 
repartizeze măcar două proiectoare de aterizare. 
Comandantul mi-a făgăduit numai unul şi în aceeaşi zi şi-a 
îndeplinit promisiunea. Din păcate acest sprijin al lui 
Timofei Timofeevici nu a rezolvat problema; am fost nevoiţi 
să continuăm zborurile în aceleaşi condiţii deosebit de 
grele. 

Piloții mi-au spus că operaţia de căutare şi interceptare 
a inamicului noaptea s-a dovedit mai dificilă decit şi-au 
imaginat după ce au ascultat instrucţiunile mele. Era nevoie 
de o vedere perfectă pentru a depista bombardierul după 
eşapamentul motorului şi de o foarte înaltă tehnică de 
pilotaj pentru a nu-l pierde atunci cînd angajezi atacul. 
Timp de cîteva zile, din întregul regiment numai pentru 12 
piloţi zborurile de noapte au devenit normă. În principiu, 
numărul lor nu era mic şi atesta înalta pregătire de zbor a 
personalului navigant. Dar din aceşti 12 piloţi depistau şi 
atacau regulat inamicul doar şase; unii dintre ei reuşeau să 
efectueze chiar şi două atacuri, dar asupra a două 
bombardiere. Urmele proiectilelor şi cartuşelor trasoare se 
vedeau de la sol şi de aceea ştiam cine a interceptat 
inamicul. _ 

Aceste lupte au durat 10 zile. In medie erau 5-7 
interceptări pe noapte. Nu am văzut nici un avion inamic 
doborit şi nu am ştiut cîte au fost avariate. 

Dar rezultatul acestei activităţi, în eficacitatea căreia nu 
prea credea nimeni, s-a dovedit neaşteptat. Important era 
faptul că scăzuse mult numărul bombardierelor inamicului 
care participau la zborurile de noapte. Apoi, i-am obligat să 
zboare la 5 000-6 000 de metri, iar de la această înălţime 
eficacitatea bombardamentului era mult redusă; practic, 
activitatea de descărcare din staţii nu fusese afectată. ŞI 
ultimul lucru, cel mai surprinzător: aprecierea dată de 
inamic zborurilor noastre de noapte. La două săptămîni de 
la începerea zborurilor de noapte ne-a fost trimisă o notă 
informativă a frontului în care se spunea: comandamentul 
german a tras concluzia că pe frontul sovieto-german (era 
indicat sectorul nostru) în F.M.A. sovietice a apărut o 


107 


unitate special pregătită de avioane de vînătoare- 
interceptare de noapte dotate cu staţii de interceptare şi cu 
sisteme de ochire. „Mari specialişti” germani elaboraseră 
recomandări pentru piloţii lor de pe bombardiere, în care le 
explicau cum să acţioneze atunci cînd apar avioanele de 
interceptare de noapte sovietice. Pe document se afla 
următoarea însemnare a lui Timofei Timofeevici Hriukin: 
„Aceasta este recompensa pentru acţiunile voastre”. Citind- 
o, mi-am amintit cum începuse totul: telefonul 
comandantului, reacţia mea pripită şi ultima lui frază: 
„Incearcă, totuşi, poate facem ceva...” Nu numai că 
făcusem ceva, dar reuşisem să dezorientăm destul de mult 
comandamentul inamicului. Acest episod m-a făcut să 
apreciez încă o dată înţelepciunea comandantului nostru, 
capacitatea lui de a găsi soluţii neobişnuite la probleme 
complicate. Aceste soluţii induceau adesea în eroare 
inamicul, îi provocau şocuri psihologice. În calculele 
îndrăzneţe,  cutezătoare comandantul se baza pe 
încrederea nelimitată în măiestria şi curajul piloților şi ale 
comandanților lor. 

Cit priveşte concluziile mele din această istorie, pot 
spune că imediat am căutat să aflu răspuns la întrebările 
următoare: Este întimplător sau nu faptul că aceiaşi şase 
piloţi depistau şi atacau inamicul noaptea ? Există vreo 
legătură între ei şi piloţii care ziua vedeau inamicul înaintea 
tuturor şi mai departe decit toţi ? Cititorul îşi aminteşte 
poate că, încă de la începutul războiului, am sesizat faptul 
că în fiecare regiment există cîţiva piloţi care depistează 
întotdeauna primii ţinta. Cînd am comandat un regiment pe 
Frontul de Nord-Vest, am folosit aceşti oameni în interesul 
întregii formaţii de luptă. Dar, cu timpul, cadrele se 
schimbă. Se schimbă comandanții de regiment şi de 
escadrilă. Se pierde o experienţă prețioasă. De faptul că în 
ultimele luni această particularitate a vederii nu a mai fost 
folosită eram şi eu de vină - neglijasem acest amănunt 
important, nu-l transmisesem regimentelor. lar acum mă 
întorceam la această problemă nicidecum dintr-o 
curiozitate gratuită. In operaţia anterioară înregistraserăm 


108 


pierderi însemnate, printre altele şi din cauza 
imprudenţelor comise de piloţi în aer. Cînd am început să 
vorbesc despre necesitatea de a folosi particularităţile 
individuale de vedere ale unor piloţi, faptul a fost receptat 
ca o noutate. Se confirma cunoscutul aforism: noul este 
vechiul bine uitat. Prin eforturi comune am constatat că în 
regiment sînt şapte oameni care se distingeau printr-o 
vedere deosebită. Din aceştia şapte, la zborurile de noapte 
participaseră şase. Unul era bolnav. Erau tocmai cei şase 
care atacau inamicul. Concluzia era clară: unii şi aceiaşi 
piloţi văd înaintea tuturor şi mai departe decit toţi atit ziua 
cît şi noaptea. Această constatare avea o mare valoare 
pentru viitor. 


În timp ce piloţii Regimentului 133 aviaţie de vînătoare 
interceptau bombardierele germane noaptea, fapt ce 
îngrijora în cel mai înalt grad comandamentul inamicului, 
Regimentul 86 aviaţie de vînătoare de gardă şi Regimentul 
900 aviaţie de vinătoare desfăşurau o intensă activitate de 
luptă. Cele mai numeroase zboruri ale lor erau cele de 
însoţire a avioanelor de bombardament şi de asalt. In 
special a celor de asalt. Regimentele noastre şi cele ale 
Diviziei 1 aviaţie de asalt de gardă erau adesea amplasate 
pe aceleaşi aerodromuri. Piloții se cunoşteau bine şi în aer 
şi la sol. Participarea comună la lupte, stima reciprocă, 
prietenia personală dintre piloţii de vînătoare şi cei de asalt 
contribuiau la eficacitatea acţiunilor de luptă. Cu toate că 
aproape în fiecare zbor de însoţire băieţii noştri desfăşurau 
lupte aeriene, avioanele de asalt continuau să nu 
înregistreze pierderi. Dar piloţii de vinătoare trăiau şi 
acționau într-o mare tensiune. 

Avioanele de asalt continuau să acţioneze după tactica 
veche: zburau în grupuri mici. Acoperirea fiecăruia 
pulveriza şi forţele vînătorilor. Mai mult chiar; deşi aveam 
aparate destule, a început să nu ne mai ajungă forţele 
pentru o acoperire de nădejde a prietenilor. Şi din nou, în 
perechi şi patrule, piloţii erau nevoiţi să lupte cu un inamic 
superior numeric. lată un paradox trist, consecinţa acelei 


109 


defectuoase, dar puternic înrădăcinate tactici. Cu un 
anumit prilej am încercat din nou să-i expun comandantului 
punctul meu de vedere. Ce putea să facă un grup de şase 
ll-uri ? Situaţia tipică era următoarea: se oprea undeva 
înaintarea în sectorul unui batalion sau al unei companii de 
infanterie, imediat erau chemate avioanele de asalt. Venea 
un grup de „cocoşate” şi începea să piseze, să zicem, o 
cazemată. Infanteriştii treceau de ea şi după citeva sute de 
metri se poticneau iarăşi. Din nou punctele de foc trebuiau 
anihilate. Şi aşa pe întreaga fişie de înaintare, întruna, cît e 
ziua de mare. 

De obicei comandantul nu făcea obiecţii. Dar, după ce 
m-a ascultat, mi-a spus cam aşa: „Ştii, trupele terestre 
înregistrează pierderi mari, unităţile sînt descompletate şi 
au nevoie tocmai de un asemenea sprijin: punctele de foc, 
cazematele trebuie distruse din aer prin lovituri 
punctiforme. Tocmai acest lucru este asigurat de vînători”. 

Nu am mai ridicat niciodată această problemă. 
Respectîind adevărul, trebuie să spun că, în general, pe 
Frontul 3 Bielorus mai mult ca oricind avioanele de 
bombardament şi de asalt acționau în grupuri mari. În 
special atunci cînd trebuiau lovite concentrări de forţă vie şi 
tehnică inamică. În ansamblu, însă, situaţia a rămas 
aceeaşi şi era foarte, foarte greu să poţi schimba ceva. 

La un moment dat, într-unul din sectoarele frontului a 
apărut o situaţie complicată, şi comandantul a ordonat să 
ridicăm în aer deodată un mare grup de Il-2. Aceasta 
însemna minimum un regiment. Dar de unde să-l iei, cînd, 
ca de obicei, de dimineaţă toate forţele erau împrăştiate în 
grupuri mici şi acționau după grafic. Prietenii noştri din 
Divizia 1 aviaţie de asalt de gardă au adunat cu mare 
greutate un grup de 12 avioane. La noi situaţia era şi mai 
grea: nu aveam nici măcar o patrulă pe care s-o trimitem 
pentru însoţire. lar de aşteptat nu se putea aştepta nici un 
minut ! Am trimis o singură pereche. În acest zbor de luptă 
au plecat comandantul unei escadrile din Regimentul 900 
aviaţie, locotenentul-major P.P. Prosniak, cu 
sublocotenentul V.A. Volkov, coechipier. Perechea era 


110 


puternică, cu o mare experienţă de luptă, dar nu era decit o 
pereche. 

Cînd grupul s-a apropiat de linia întîi a fost atacat de 
şase avioane de vinătoare Focke-Wulf-190. De fapt, în 
primul rînd au fost atacate cele două lak-uri. Avionul 
sublocotenentului Volkov a fost lovit. Menţinind cu greu 
aparatul avariat în aer, el a luat direcţia unuia din 
aerodromurile noastre apropiate şi a reuşit să aterizeze cu 
bine numai graţie faptului că Focke-Wulf-urile nu l-au 
urmărit. Şi de ce s-o facă din moment ce aveau în faţă o 
ţintă mult mai tentantă - 12 ll-uri însoţite de numai un 
singur avion de vinătoare ? 

În această situaţie complicată piloţii noştri au acţionat 
inteligent şi calm. Avioanele de asalt, la comanda capului 
de formaţie, au alcătuit un cerc defensiv de stinga la o 
înălţime de 800 de metri şi astfel s-au acoperit reciproc cu 
puternicele lor mijloace de foc. P.P. Prosniak a coborit la 
aceeaşi înălţime cu „cocoşatele” şi a zburat în cerc exterior 
de dreapta. El evolua în jurul avioanelor de asalt în direcţia 
de întîmpinare şi zădărnicea încercările Focke-Wulf-urilor de 
a sparge cercul de apărare al Il-urilor. lar acestea îl apărau 
cu focul lor pe P.P. Prosniak atunci cînd inamicul încerca să- 
| atace din emisfera posterioară. 

Lupta a durat un sfert de oră. Nereuşind să ajungă la Il- 
uri, hitleriştii au plecat spre aerodromurile lor. Avioanele 
noastre de asalt şi-au îndeplinit misiunea şi s-au întors fără 
pierderi, însoţite de acelaşi locotenent-major P.P. Prosniak. 

Comandantul a urmărit lupta de la punctul său auxiliar 
de conducere. T.T. Hriukin a transmis imediat prin radio 
mulţumiri tuturor piloților care participaseră la acest zbor. 
Locotenentul-major P.P. Prosniak a primit mulţumiri şi de la 
comandantul Diviziei 1 aviaţie de asalt de gardă. In cazul 
de faţă, graţie măiestriei înalte şi vastei experienţe a 
piloților, totul s-a terminat cu bine. Dar aceste situaţii 
deosebit de riscante puteau fi mai puţine. 


Spre sfîrşitul lunii septembrie, pe direcţia noastră 
aviația germană rămăsese cu 440 de aparate (220 de 


111 


bombardament şi 150 de vînătoare). În acele zile hitleriştii 
erau preocupaţi de situaţia ce se crease pe direcţia vest - 
trupele sovietice cuceriseră capete de pod pe Vistula. 

Divizia 240 aviaţie îndeplinea aceleaşi misiuni: însoțea 
avioane de asalt şi picaj care acționau împotriva 
concentrărilor de infanterie, tancuri, baterii de artilerie şi de 
aruncătoare de mine din poziţiile înaintate ale inamicului, 
împotriva nodurilor de cale ferată şi comunicaţiilor din 
sectoarele Suwalki, Leşcevo, Şakiai. Cele mai bune echipaje 
efectuau cercetare aeriană şi fotografiau trupele inamicului 
pe fişia pînă la Marea Baltică şi mai departe, pînă la Libawa. 

În ultimele zile ale lui septembrie intensitatea luptelor 
aeriene a scăzut mult. Noi am efectuat doar şapte lupte 
aeriene în grup, în care am doborit patru avioane inamice şi 
am pierdut doi piloţi. 

Aşa cum se întîmplă de obicei, înaintea operaţiei 
ofensive, în sectorul frontului nostru pentru un timp s-a 
instalat acalmia. 


PE DIRECŢIA GUMBINNEN 


La 10 octombrie 1944 divizia noastră a fost transferată 
la graniţa cu Prusia Orientală. Statul major s-a instalat în 
localitatea Zuri-Gudel. De fapt nu era o localitate în sensul 
propriu al cuvîntului, ci un teritoriu întins pe care se aflau 
cătune şi moşii. Această împrejurare făcea foarte dificilă 
paza sigură a personalului. Situaţia social-politică din 
Lituania, în special în părţile ei vestice, era complicată. 

La 13 octombrie 1944 pe aerodromul nostru din 
apropierea frontului a venit Regimentul 86 aviaţie de gardă 
cu 40 de echipaje, care, la sfîrşitul lui septembrie, fusese 
trimis la Saratov după avioane lak-3. Zborul de la Saratov 
se desfăşurase fără incidente. Sosise la timp, căci mai 
rămăseseră doar cîteva zile pînă la operaţia viitoare. 

Prusia Orientală era folosită de militarismul german ca 
un cap de pod împotriva ţărilor vecine. Aşa se întîmplase în 


112 


timpul primului război mondial. De aici, în 1939, armata 
germano-fascistă atacase Polonia. De pe aceste 
aliniamente, în 1941, Grupul de armate „Nord” a început 
ofensiva, prin Pribaltica, asupra Leningradului. In timpul 
războiului, această regiune a statului hitlerist constituia 
pentru armata germană cel mai apropiat spate strategic, de 
unde trupele inamicului erau completate continuu cu 
oameni, tehnică, alimente. Aici, în sectorul Rastenburgului, 
era Cartierul General al lui Hitler, denumit „Birlogul 
lupului”. În toamna anului 1944, cînd, după Operația 
Bielorusia încununată de succes, trupele noastre atinseseră 
în vest Vistula şi se pregăteau să dezvolte ofensiva pe 
direcţia Varşovia-Berlin, Prusia Orientală juca rolul unui 
imens cap de pod de pe care duşmanul putea să lovească 
puternic principala grupare a trupelor sovietice. De aceea, 
începînd din toamna anului 1944, lupta pentru menţinerea 
Prusiei Orientale a devenit pentru Comandamentul german 
una din preocupările principale. 

Cu mult înainte de război pe teritoriul Prusiei Orientale 
fusese creat un puternic sistem de fortificaţii de luptă pe 
termen lung, eşalonat mult în adincime. Trebuie să precizez 
că nicăieri pe imensul front sovieto-german nu exista un 
teritoriu atît de înţesat de fortificaţii. In medie, aici la un 
kilometru liniar de front reveneau circa doi kilometri de 
diferite fortificaţii. Adîncimea apărării atingea 150-200 de 
kilometri. Pe direcţia Gumbinnen, Königsberg existau nouă 
zone de apărare; fiecare din ele aveau în adincime trei fişii 
şi sub raport genistic reprezentau un aliniament de apărare 
foarte bine pregătit şi înţesat la maximum cu puncte de foc. 

În faţa trupelor Frontului 3 Bielorus se apărau circa 10 
divizii de infanterie ale inamicului; ele făceau parte din 
Armata 3 tancuri şi Armata 4 germane. Efectivele lor 
depăşeau o dată şi jumătate pe cele ale marilor unităţi din 
Frontul 3 Bielorus. În marea lor majoritate aceste divizii 
inamice erau alcătuite din locuitori ai Prusiei Orientale, 
care, fireşte, urmau să lupte pe teritoriul lor pînă la ultimul 
cartuş. 

În Prusia Orientală Luftwaffe dispunea de 455 de 


113 


avioane, dintre care 125 de bombardament şi 255 de 
vînătoare. Numărul era însă inferior celui al aparatelor 
Frontului 3 Bielorus şi ale Frontului 1 Pribaltic, care 
acționau împreună. Dar, după cît se părea, inamicul 
urmărea să compenseze decalajul prin marele număr al 
mijloacelor de apărare antiaeriană. Toate punctele de 
sprijin şi oraşele principale aveau o puternică acoperire 
antiaeriană. Cercetarea noastră aeriană descoperise circa 
30 de grupări de artilerie antiaeriană de calibru mediu şi 
aproximativ 40 de calibru mic. Pînă acum nu mai întîlnisem 
o asemenea densitate de mijloace de apărare antiaeriană. 

Conform planurilor  Cartierului General, în cursul 
ofensivei Frontului 3 Bielorus în cooperare cu Frontul 1 
Pribaltic urma să fie distrusă gruparea inamică de la Tilsit- 
Insterburg; ulterior trebuia dezvoltată înaintarea spre 
Königsberg. Principala lovitură în cursul operaţiei urma să 
fie dată de Armata 5 a generalului N.I. Krîlov şi Armata 11 
de gardă a generalului K.N. Galiţki. De la Gumbinnen spre 
est calea ferată şi şoseaua mergeau paralel. La nord de ele 
trebuia să înainteze Armata 5, iar la sud Armata 11 de 
gardă. Direcţia comună a loviturii: Gumbinnenul. Adincimea 
operaţiei: 150 de kilometri. Sarcina imediată a frontului: 
ruperea apărării inamicului pe o adincime de 70 de 
kilometri. 

Sarcina era foarte complicată. 

Zona tactică a apărării inamicului avea o adincime de 
20 de kilometri şi era alcătuită din două fişii. În fişia 
principală erau trei poziţii. Baza celor două fişii o alcătuiau 
raionul fortificat de la graniţă, în care erau 112 construcţii 
durabile din beton armat. Mai departe, în adincime, la 40 şi 
60 de kilometri de linia întîi se aflau două aliniamente 
defensive. 

Comandantul frontului, generalul de armată |l.D. 
Cerneahovski, a decis că apărarea inamicului să fie ruptă 
cu forţele Armatei 5 şi ale Armatei 11 de gardă într-un 
sector cu o lăţime de 19 kilometri. Într-a opta, a noua sau a 
zecea zi a operaţiei era planificată ocuparea aliniamentului 
Insterburg,  Darkehmen,  Goldap. Pentru dezvoltarea 


114 


ofensivei grupării de şoc urma să fie folosit un grup mobil - 
Corpul de tancuri de gardă „Taţinski” al generalului A.S. 
Burdeinii. În al doilea eşalon al frontului se afla Armata 28 a 
generalului A.A. Lucinski. 

In cursul pregătirii un rol uriaş a jucat cercetarea 
aeriană, în special prin fotografiile efectuate. In acele zile 
noi îi asiguram pe cercetaşi. Vinătorii noştri se achitau 
perfect de sarcină, dar o dată s-a întîmplat ceva ce m-a pus 
în gardă. 

Cea de-a treia escadrilă a Regimentului 900 însoțea un 
Pe-2 de cercetare. Timpul era senin, şi cercetaşul urma să 
fotografieze fişia de apărare a inamicului de la o înălţime de 
8 000 de metri. Fotografiile trebuiau făcute la 200 de 
kilometri de linia frontului, deci, în adîncimea spatelui 
frontului duşman. 

Cînd grupul se afla la circa 100 de kilometri de linia 
frontului, s-a defectat motorul avionului comandantului 
escadrilei,  locotenentul-major P.P.  Prosianik.  Turaţia 
motorului a scăzut brusc. Prosianik a transmis prin radio 
comanda escadrilei  locţiitorului său, i-a ordonat 
coechipierului să-l acopere şi a ieşit din formaţie. Două 
avioane de vinătoare de-ale noastre, din care unul, pierzînd 
înălţime, se menținea cu greu la o turație mică, urmau să 
parcurgă 100 de kilometri deasupra teritoriului inamic 
putînd fi antrenate oricînd într-o luptă. 

Grupul care-l acoperea pe cercetaş şi-a continuat 
drumul, iar P.P. Prosianik, după ce s-a convins că 
acceleraţia nu funcţionează, a întors aparatul spre teritoriul 
său şi, menţinînd un regim de viteză optim, a pornit spre 
est. În momentul întoarcerii, comandantul escadrilei nu şi-a 
văzut coechipierul, dar nu s-a neliniştit, crezind că acesta 
este undeva alături. In curînd, însă, el s-a convins că zboară 
singur. Lucrurile luaseră o întorsătură proastă: în cazul unei 
întîlniri cu inamicul el era complet lipsit de apărare. Cu o 
turație mică a motorului, pierzînd înălţime, Prosianik nu 
putea să lupte şi nu putea nici măcar să manevreze. Acum 
totul depindea de hazard: îl va observa vreun vinător 
inamic sau nu ? 


115 


Pentru un pilot nimic nu e mai rău decit senzaţia de 
neputinţă şi mai ales atunci cînd se află mult în spatele 
frontului inamicului. Singura speranţă a lui Prosianik 
rămînea înălţimea. Tensiunea celor 20 de minute de zbor 
era egală cu aceea a multor lupte aeriene grele. Din cauza 
înălţimii mari avea uneori impresia că aparatul stă pe loc. 
Din fericire el nu a fost depistat de nici un avion de 
vînătoare inamic, a zburat cum a putut pînă la aerodromul 
său şi a aterizat cu bine. 

Între timp Pe-2 a făcut fotografiile şi întregul grup a 
revenit pe aerodrom. Atunci s-a aflat că din cauza unei 
neglijenţe  inadmisibile  sublocotenentul V.A. Volkov, 
coechipierul lui P.P. Prosianik, nu a auzit ordinul 
comandantului său. Volkov nu era un novice şi de aceea 
cazul era şi mai revoltător. El a primit o pedeapsă aspră. 
Printr-un ordin special acest caz a fost adus la cunoştinţă 
întregului personal navigant al diviziei. Asemenea 
fenomene erau rare şi de aceea întîmplarea nu a fost uitată 
curînd. 

În timpul operaţiei aveam misiunea de a acoperi trupele 
Armatei 5 şi ale Armatei 11 de gardă aflate în ofensivă şi de 
a asigura însoţirea nemijlocită a avioanelor de asalt. 

În general, în luptele iminente ni se atribuia un rol 
deosebit de important. Fuseseră create două grupări de 
aviaţie de sprijin direct al infanteriei şi tancurilor. Gruparea 
noastră, alcătuită din Divizia 240 de viînătoare, Divizia 1 
aviaţie de asalt de gardă şi din Divizia 311 aviaţie de asalt, 
urma să sprijine Armata 11 de gardă a generalului K.N. 
Galiţki. Cealaltă avea sarcina de a sprijini Armata 5 a 
generalului N.I. Krilov. Componenţa grupării indica faptul că 
activitatea Diviziei 240 se reducea, în principal, la 
asigurarea acţiunilor celor două divizii de asalt. In trupele 
terestre se aflau reprezentanţi ai aviaţiei cu staţii de radio, 
de activitatea cărora depindea mult eficacitatea loviturilor 
aplicate de marile noastre unităţi de bombardament şi de 
asalt. Ca şi înaintea Operaţiei Bielorusia personalul 
navigant s-a deplasat în liniile înaintate pentru a studia 
sistemul de apărare al inamicului. Noi, vînătorii, am mers 


116 


într-unul din sectoarele Diviziei 31 infanterie de gardă din 
componenţa Armatei 11 de gardă, divizie comandată de 
generalul I.D. Burmakov. Ne-a întîmpinat un ofiţer; cînd l- 
am văzut m-am bucurat foarte mult - era Konstantin 
Ivanovici Makarcenkov, pe care îl cunoscusem lîngă Orşa în 
împrejurări analoge. Pentru acţiunile de luptă din cadrul 
Operaţiei Bielorusia i se atribuiseră două distincţii 
guvernamentale şi fusese înaintat în grad. Ne-am 
îmbrăţişat ca vechi prieteni de luptă, bucurindu-ne că 
sîntem în viaţă şi înţelegind că acum ne aflăm în pragul 
unei noi şi deosebit de complicate încercări. Ne întîlneam a 
doua oară, între aceste două întilniri se aflau sute de 
kilometri parcurşi în lupte, şi nici unuia dintre noi nu îi era 
deloc indiferentă soarta celuilalt. Aveam sentimentul că 
sîntem prieteni de-o viaţă. După o şedere scurtă pe linia 
întîi, mi-am luat rămas bun de la Konstantin Ivanovici, 
urîndu-ne succes. 

Examinarea liniei frontului am efectuat-o paralel cu 
executarea unor misiuni de luptă. Cu aceasta, pregătirea 
noastră pentru operaţie era terminată. 


S-ar putea ca unora dintre cititori descrierea detaliată a 
pregătirii operaţiei şi - mai departe - a desfăşurării ei să li 
se pară inutilă. Nu exclud ca cineva să se întrebe: de ce 
acest autor-aviator expune situaţia ca şi cum ar fi 
comandantul unei mari unităţi de arme întrunite ? 

Să mă explic. În primul rînd, fiecare mare operaţie se 
deosebeşte de cele anterioare şi acest fapt determină, 
printre altele, şi specificul acţiunilor de luptă ale aviaţiei. In 
al doilea rînd, ofensiva pe direcţia Gumbinnen a fost prima 
din cele efectuate de trupele noastre pe teritoriul 
Germaniei fasciste. Istoricii militari de astăzi o clasifică 
separat ca Operația Gumbinnen, iar începutul Operaţiei 
Prusia Orientală propriu-zise îl plasează în ianuarie '45. 
Spun aceasta nu pentru a intra într-o dispută ştiinţifică pe 
problemele periodizării războiului. În cazul dat, important 
pentru mine este faptul că ştiinţa istorică militară 
contemporană consideră începutul  Operaţiei Prusia 


117 


Orientală ca fiind luna ianuarie a anului 1945. Acest fapt 
vorbeşte de la sine că eforturile uriaşe depuse de trupele 
frontului în octombrie 1944 s-au soldat cu rezultate mai 
modeste decit cele aşteptate. Operația Prusia Orientală a 
fost una dintre cele mai complexe şi mai grele din toate 
cele executate de trupele noastre în perioada finală a 
războiului (exceptind Operația Bielorusia). Şi dacă aş 
prezenta această operaţie numai după situaţia aeriană l-aş 
dezorienta mult pe cititor, căci în aer noi deţineam o 
superioritate trainică şi, excluzind unele perioade scurte de 
activitate mai intensă a ei, aviația inamică nu putea să ne 
opună o rezistenţă cît de cit serioasă. Misiunea principală a 
diviziei noastre, 240, pe o perioadă îndelungată era aceea 
de a asigura activitatea de luptă a Il-urilor. Cu alte cuvinte, 
ca şi prietenii noştri de pe avioanele de asalt, noi eram 
puternic „legaţi” de sol, de ceea ce se petrecea în fiecare 
zi, în fiecare ceas pe cîmpul de luptă. Acesta este motivul 
pentru care relatarea mea are acest caracter. 


În dimineaţa zilei de 16 octombrie 1944 avioanele 
noastre de vinătoare s-au îndreptat în grupuri spre linia 
frontului, unde batalioanele înaintate ale Armatei 11 de 
gardă făceau cercetare prin luptă. S-a stabilit că pe prima 
poziţie a apărării inamicul îşi concentrase forţele principale 
pe liniile a doua şi a treia de tranşee, unde a şi fost 
proiectat tirul artileriei. 

A început o pregătire de artilerie de două ore. În acest 
timp aviația de bombardament şi aviația de asalt loveau 
state majore şi centre de comunicaţie, poziţii ale artileriei şi 
ale aruncătoarelor de mine. Avioanele de asalt aveau mult 
de muncă: de obicei, cînd tirul artileriei se deplasează în 
adîncimea apărării, în poziţiile înaintate se reactivează 
punctele de foc nedistruse care fac obiectul atacurilor 
acestor avioane. Alături de ele se află vinătorii noştri. 
Infanteriştii atacă mai susţinut cînd sînt sprijiniți de aviaţie. 
In primele ore ale ofensivei unităţile de puşcaşi, puternic 
susţinute de aviaţie, înaintaseră destul de bine. 

La început aviația germană acţionase cu precauţie: din 


118 


cînd în cînd apăreau grupuri mici de Messerschmitt-uri şi 
încercau să atace „cocoşatele” noastre. Cu un asemenea 
grup a angajat lupta o formaţie de avioane din Regimentul 
86 de gardă sub comanda căpitanului P.K. Lobas. Şase 
Messerschmitt-uri (care acționau în două grupuri de trei) 
încercau să lovească din mers aparatele noastre Il-2, care 
acționau la sud de oraşul Schirwinat. Cu unul din grupurile 
de trei a angajat lupta perechea alcătuită din locotenentul- 
major V.T. Vasileţ şi sublocotenentul L.P. Nazarkin. Ea a 
doborit un Me-109. Cu celălalt grup de trei Me-109 a luptat 
căpitanul P.K. Lobas împreună cu coechipierul său, 
sublocotenentul N.I. Tepin; şi ei au doborit un 
Messerschmitt. După ce au pierdut două aparate, hitleriştii 
nu au mai ispitit soarta şi au plecat spre vest. 

Pe măsură ce ofensiva se dezvolta, se intensifica şi 
rezistenţa adversarului atit la sol, cît şi în aer. La vest şi 
sud-vest de Vilkavişkis hitleriştii încercau să lovească 
formaţiile de luptă ale trupelor sovietice în grupuri de la 8 
pînă la 48 de aparate. Au izbucnit lupte aeriene în care 
superioritatea netă a aviaţiei noastre a devenit evidentă 
imediat. Incursiunile bombardierelor erau respinse cu mari 
pierderi pentru duşman. 

Statele majore ale diviziilor de aviaţie primeau continuu 
informaţii despre desfăşurarea luptelor de la statul major al 
Armatei 11 de gardă. Ştiam cum decurge înaintarea 
trupelor, în ce sector şi cînd era nevoie de sprijinul aviaţiei 
şi reacţionam imediat la toate solicitările. După opinia 
unanimă a aviatorilor, informarea continuă şi exactă şi 
cooperarea strinsă a aviaţiei cu unităţile terestre se 
realizau pentru prima dată. Tensiunea luptelor de la sol se 
transmitea aproape fizic personalului navigant şi statelor 
majore ale diviziilor de aviaţie. Aflindu-se tot timpul 
deasupra cîmpului de luptă, piloţii urmăreau vizual situaţia, 
şi informaţiile lor le completau pe cele primite de la statul 
major al Armatei 11 de gardă. 

Spre mijlocul primei zile a ofensivei trupele Armatei 
generalului K.N.  Galiţki ocupaseră două poziţii ale 
principalei zone de apărare a inamicului şi îşi intensificau 


119 


eforturile pentru zdrobirea celei de-a treia, ceea ce ar fi 
însemnat ruperea principalei zone de apărare în ansamblu. 
Dar germanii reuşiseră să aducă din spate rezerve şi îşi 
intensificaseră contraatacurile la care participau, alături de 
infanterie, tancuri  „Tiger” şi tunuri autopropulsate 
„Ferdinand”. Imediat ce s-a aflat acest lucru, comandantul 
Armatei 1 aeriene a ordonat ca în ajutorul Armatei de gardă 
a generalului K.N. Galiţki să fie aruncate toate avioanele 
noastre de bombardament şi de asalt. Sub lovituri continue 
primite din aer duşmanul a devenit mai puţin activ, 
rezistenţa lui a diminuat considerabil şi în cele din urmă a 
fost înfrîntă prin forţele noastre unite. Spre sfîrşitul primei 
zile a ofensivei gruparea de şoc a Armatei 11 de gardă 
înaintase 8-10 kilometri. 

În această zi piloţii diviziei au efectuat numeroase lupte 
aeriene şi cîte 3-4 zboruri de luptă. Trebuie să se ţină 
seama de faptul că în octombrie lumina zilei e de circa 
două ori mai scurtă decît vara. De aceea, nu e greu de 
imaginat ritmul în care se desfăşura pregătirea avioanelor 
pentru zborul următor. Personalul tehnico-ingineresc al 
diviziei lucra cu randament maxim. O asemenea activitate 
intensă n-a desfăşurat divizia noastră în tot cursul Operaţiei 
Bielorusia. 

Tot atit de tensionată a fost şi ziua a doua, 17 
octombrie. Inamicul a adus repede rezerve în sectorul 
rupturii realizate de noi. În formaţiile de luptă ale infanteriei 
lui au fost depistate circa 300 de tancuri şi tunuri 
autopropulsate. La unele contraatacuri participau pînă la 45 
de tancuri. Numai în a doua zi a ofensivei a fost ruptă cea 
de-a treia poziţie a principalei zone de apărare, iar către 
sfîrşitul zilei de 17 octombrie frontul rupturii a fost lărgit 
pînă la 60 de kilometri. În cursul celor două zile trupele 
Armatei 11 de gardă a parcurs luptîind pe pămîntul Prusiei 
Orientale peste 12 kilometri. La 17 octombrie aviația 
noastră de asalt a distrus baterii de artilerie şi aruncătoare 
de mine, a lovit rezervele inamicului din sectorul Suwalki. 
Bombardierele au zdrobit aglomerările de tancuri şi trupe 
din zonele oraşelor Eidtkuhnen, Virbalis şi Schirwindt. 


120 


În ziua a treia - 18 octombrie - ostaşii Armatei 11 de 
gardă urmau să rupă a doua zonă de apărare. O luptă 
înverşunată s-a dat pentru punctul de sprijin Kibartai, 
pentru staţia de cale ferată şi pentru oraşul de graniţă 
Eidtkuhnen. Toată această luptă avea loc în limitele 
raionului fortificat de graniţă. Spre sfîrşitul zilei, trei divizii 
ale Corpului 8 infanterie de gardă comandat de generalul- 
locotenent M.N. Zavadovski, Erou al Uniunii Sovietice, au 
trecut graniţa de stat şi au intrat în a doua zonă de apărare 
a duşmanului. Alte corpuri de armată au rupt a doua zonă 
de apărare şi au tăiat calea ferată Stallupânen-Goldap. În 
această zi piloţii noştri au lucrat tot atit de intens ca şi în 
primele două zile. In medie, fiecare din ei a efectuat cite 3- 
4 zboruri. La 18 octombrie piloţii armatei noastre au doborit 
24 de avioane germane. S-a evidenţiat căpitanul Grigori 
Gherman, Erou al Uniunii Sovietice, care împreună cu 
coechipierul său, sublocotenentul A.A. Soloviev, a plecat la 
o vînătoare liberă şi a doborit într-o luptă aeriană două 
Focke-Wulf-uri. 

În fiecare din cele trei zile comandantul nostru, T.T. 
Hriukin, a manifestat multă iniţiativă. Cînd la sol apărea o 
situaţie grea, el concentra rapid forţele întregii Armate 
aeriene în sectoarele cele mai grele. Aşa s-a întîmplat şi la 
18 octombrie. În acea zi, piloţii avioanelor de vinătoare, 
bombardament şi asalt au executat în sprijinul Armatei 11 
de gardă 1 170 de avioane-zboruri. 

În primele trei zile de luptă în Prusia Orientală hitleriştii 
au înregistrat pierderi însemnate. Dar ei le-au completat 
repede: din Silezia Superioară, din Carpaţi, din diferite zone 
ale Europei Occidentale ocupate soseau aici într-un şuvoi 
continuu rezerve, spre sectoarele rupturii duşmanul aducea 
noi şi noi unităţi şi mari unităţi. Cu toate acestea, încet, dar 
sigur, trupele noastre „rodeau” - cum spuneam noi pe 
atunci - apărarea inamicului. 

După ce a fost ruptă şi a doua zonă de apărare, I.D. 
Cerneahovski a introdus în luptă grupul lui mobil - Corpul 2 
tancuri de gardă „Taţinski”. Intrînd în ruptură, el a ajuns la 
riul Pissa şi în timpul nopţii l-a forţat. La 19 octombrie 


121 


trupele Armatei 11 de gardă au desăvirşit ruptura celei de a 
doua zone de apărare, iar Corpul 2 tancuri a dezvoltat 
ofensiva în direcţia generală Gumbinnen. 


Cu toată tensiunea existentă, situaţia în aer în acele zile 
era absolut monotonă: însoţire, însoţire şi iarăşi însoţire. 
Fireşte, această activitate era foarte importantă, dar 
rezultatele ei erau determinate de acţiunile avioanelor de 
asalt, căci toate evenimentele majore se derulau la sol. 

Pentru noi, aviatorii, specificul acţiunilor se exprima, în 
afară de orice, în numărul mare de zboruri în scop de 
cercetare cu luarea de fotografii. Important era să sesizezi 
oportun apropierea rezervelor inamicului de linia frontului şi 
să supraveghezi aerodromurile lui. Comandamentul nostru 
nu excludea eventualitatea ca inamicul să-şi întărească 
aviația, aducînd pe aerodromurile Prusiei Orientale unităţi 
de pe alte direcţii. 

Divizia 240 executa misiuni de cercetare independente 
sau îi însoțea pe cercetaşii Diviziei 1 aviaţie de asalt de 
gardă. In acele zile cercetarea constatase că din zona 
Konigsbergului pe toate drumurile ce duceau spre sectorul 
rupturii se deplasau coloane de cîte 60-100 de tancuri. În 
zilele de 19-20 octombrie se aflau în mişcare 250-300 
tancuri inamice. Aceste coloane erau atacate de avioanele 
de bombardament şi de asalt, care le întîrzia deplasarea, 
dar nu se putea spune că după bombardamentele aeriene 
numărul tancurilor scădea simţitor. Această situaţie 
neliniştea comandamentul Armatei 11 de gardă, întrucit îi 
era greu să ia decizii privind dezvoltarea ofensivei. 

O dată cu introducerea în ruptură a Corpului 2 tancuri 
de gardă „Taţinski” mie şi comandantului Diviziei 1 aviaţie 
de asalt de gardă, S.D. Prutkov, ni s-a ordonat să ne 
instalăm punctele de comandă alături de cel al Armatei 11 
de gardă şi să răspundem personal de acoperirea şi 
sprijinirea acţiunilor de luptă ale tanchiştilor. În formaţiile 
de luptă ale corpului se aflau reprezentanţi ai aviaţiei. 
Rapoartele lor ne ajutau să cunoaştem în fiecare moment 
situaţia şi, astfel, să corectăm misiunile regimentelor şi 


122 


escadrilelor. În afară de aceasta, dispunînd de datele 
cercetării aeriene, puteam prevedea multe situaţii. 

La 20 octombrie brigăzi ale Corpului de tancuri au atins 
riul Rominte. Forţarea acestui obstacol de apă însemna 
pentru Gumbinnen o ameninţare directă dinspre sud. 
Unităţile înaintate ale Armatei 11 de gardă se deplasau în 
urma Corpului de tancuri. În cursul zilei de 20 octombrie în 
zona de înaintare a frontului, în special în aceea a marilor 
unităţi ale Armatei 11 de gardă, acționau peste 270 de 
tancuri şi tunuri autopropulsate ale inamicului. In acea zi 
cel mai mare succes l-a înregistrat Divizia 31 infanterie de 
gardă a generalului I.D. Burmakov, aflată la flancul stîng al 
Corpului 16 infanterie de gardă. Toată ziua ea a dus lupte 
grele, şi eu mă întrebam îngrijorat dacă Konstantin 
Makarcenkov o mai fi în viaţă. 

Depăşind diviziile de infanterie ale armatei, brigăzi ale 
Corpului 2 tancuri de gardă au distrus grupul de tancuri al 
inamicului şi au cucerit Walterkehnenul. Astfel, calea ferată 
şi şoseaua Gumbinnen-Goldap au fost tăiate. Tanchiştii au 
fost susținuți activ de avioanele de asalt ale diviziei lui S.D. 
Prutkov. 

Într-unul din zborurile de luptă, un grup de şase ll-uri a 
fost însoţit de o pereche de piloţi ai Regimentului 86 
vîinătoare de gardă. Deasupra obiectivului, la vreo trei 
kilometri nord-est de Gumbinnen, cînd Il-urile se pregăteau 
pentru angajarea unui al treilea atac, capul de formaţie, 
maiorul A.N. Derkaci, a observat trei Foche-Wulf-uri cu 
bombe. Printr-un viraj „peste umăr” maiorul a căzut în 
spatele unuia dintre ele şi de la mică distanţă l-a doborit. 
Concomitent, pilotul nostru a fost atacat de două avioane 
de vînătoare F-W-190, care s-au aruncat asupra lui din nori. 
Folosind nebulozitatea, maiorul s-a rupt cu multă măiestrie 
de Focke-uri şi a pornit în grabă spre grupul de Il-uri pe care 
le acoperea coechipierul lui, sublocotenentul V.I. Boiko. El a 
văzut concomitent şi „cocoşatele” şi patru F-W-190 care se 
pregăteau să le atace. Derkaci a mărit viteza şi s-a 
îndreptat spre cele patru avioane inamice pentru a le ataca 
frontal. Prin această manevră energică şi neaşteptată el a 


123 


zădărnicit atacul duşmanului, fapt de care s-a folosit 
imediat Boiko, care a trecut în spatele unuia din Focke- 
Wulf-uri şi, după o urmărire scurtă, l-a doborit. Pe Derkaci, 
care rămăsese pentru scurt timp singur, l-a atacat brusc 
cinci avioane de viînătoare germane, care au ieşit tot din 
nori. Dar el a sesizat la timp pericolul şi a ocupat o poziţie 
avantajoasă, nescăpind însă din vedere ll-urile care 
continuau să-şi îndeplinească misiunea. |n curînd 
coechipierul şi-a reluat locul, iar hitleriştii nu au mai riscat 
să atace perechea noastră. Intregul grup s-a întors pe 
aerodorm fără pierderi. 

Succesul înregistrat de Corpul 2 tancuri de gardă şi de 
Corpul 16 infanterie de gardă a creat premisele pentru o 
ocolire şi mai adîncă a forţelor inamicului în zona punctului 
de sprijin  Stallupânen. Această manevră deschidea 
perspectiva unei cuceriri rapide a Gumbinnenului. Unităţile 
Armatei 11 s-au avintat să încercuiască Stallupânenul. 
Cercetarea aeriană a informat că din zona Konigsbergului 
se îndrepta în direcţia Gumbinnenului două coloane de 80- 
100 tancuri fiecare. 

Inamicul lua măsuri urgente. Tancuri au fost depistate şi 
într-o pădure la est de Insterburg. Nu se ştia cîte fuseseră 
concentrate acolo. In orice caz, nu mai puţine de 40-50. 

Cu tancurile inamice se petrecea un fenomen misterios 
- apăreau ca ciupercile după ploaie. La 21 octombrie 
cercetarea aeriană sesiza deplasarea spre est pe diferite 
drumuri a peste 200 de tancuri. Această cifră nu includea 
grupurile concentrate în pădurile din vestul Gumbinnenului 
şi din zona Insterburgului. In general, înainte de operaţie, 
toate genurile de cercetare au stabilit destul de exact 
componenţa forţelor grupării din Prusia Orientală. Inamicul 
avea multe tancuri şi tunuri autopropulsate, iar în cursul 
celor cinci zile de lupte numărul lor crescuse - au fost 
aduse unităţi întregi de pe alte direcţii. Şi aceasta o ştiam. 
Dar duşmanul a avut şi multe pierderi ! Cinci zile în şir 
artileria, aviația de asalt şi de bombardament sovietice au 
pisat Armata 4 tancuri germană şi întăririle aduse, care se 
părea că nu puteau decit să completeze pierderile, şi nici 


124 


pe acestea, toate. Dar s-a întîmplat un lucru ciudat: la 
sfîrşitul zilei de 21 octombrie cercetarea aeriană informa că 
pe front duşmanul aduce din diferite direcţii între 650 şi 
800 tancuri, iar după alte evaluări aproximativ 900. Se crea 
impresia că la dispoziţia hitleriştilor se aflau 2-3 divizii de 
tancuri, despre care nici habar nu aveam. De unde ? ŞI 
aceasta în condiţiile în care grupul mobil al frontului - 
Corpul 2 tancuri de gardă - era alcătuit înainte de 
începerea ofensivei din aproximativ 200 de tancuri. Fireşte, 
datele furnizate de cercetarea aeriană  nelinişteau 
comandamentul frontului. 

În aceeaşi zi, 21 octombrie, la întoarcerea din cercetare 
capii de formaţie a două perechi de-ale noastre, 
locotenenţii-majori D.P. Moţakov şi F.T. Buturlin, au relatat 
aceeaşi constatare: ambii văzuseră zonele de concentrare a 
tancurilor, ambii văzuseră coloanele, dar nici unul nici 
celălalt nu văzuse nicăieri urme de şenile. Am transmis 
imediat această informaţie statului major al armatei, iar 
acesta statului major al frontului. Imediat a urmat ordinul 
ca avioane de asalt şi de vînătoare acţionind în grupuri 
mici, cu foc, bombe şi proiectile cu reacţie să verifice 
aceste date. In curînd s-a descoperit că într-una din zonele 
de „concentrare a tancurilor” se aflau machete 
confecţionate industrial şi instalate pe autocamioane 
obişnuite. In seara zilei de 21 octombrie statului major al 
Armatei 11 de gardă i s-a raportat că cercetarea aeriană a 
depistat la marginea unei păduri un grup de tancuri „Tiger” 
camuflate. Informaţia a fost comunicată artileriştilor. 
Aceştia au executat o lovitură de reglaj, după care au 
încetat focul. „Tiger”-ii nu au reacţionat nici la lovituri 
directe. Au fost trimişi înainte cercetaşi-observatori. Ei au 
confirmat că tancuri „Tiger” camuflate sînt înşirate în 
tufăriş ca la paradă. Prin binoclu se puteau observa chiar şi 
cusăturile sudurii electrice. Nu cumva şi acestea erau 
machete ? Au tras un proiectil: el a perforat tancul. Imediat 
s-a auzit vocea cercetaşului: „Destul ! «Tiger»-ii sînt din 
tablă”. 

Fireşte, nu de trai bun se apucaseră hitleriştii să 


125 


producă industrial machete. Din punct de vedere militar 
asemenea măsuri de dezinformare a comandamentului 
nostru în momentul declanşării ofensivei puteau, în cazul în 
care erau luate ca atare, să joace un rol important. Dacă nu 
descopeream la timp înşelăciunea, trebuia să ne reevaluăm 
posibilităţile şi nu lipsea mult ca să urmeze ordinul de a 
trece la apărare. După părerea mea această întîmplare este 
instructivă şi merită toată atenţia. 

În noaptea de 21 octombrie, continuînd deplasarea spre 
vest, brigada 25 tancuri a Corpului 2 tancuri de gardă a 
ajuns la rîul Argeropp în zona localităţii Nemmersdorf, la 
sud-vest de Gumbinnen. 

Era o ceaţă deasă. Hitleriştii nu se aşteptau deloc ca 
aici să apară tancuri sovietice; s-au trezit greu la realitate, 
şi brigada a reuşit să forţeze riul fără să întimpine 
obstacole. In dimineaţa următoare s-a constatat că ea a 
nimerit direct în poziţiile germane din centrul unei zone 
puternic fortificate. Inamicul dispunea aici de 150 de 
tancuri - majoritatea erau maşini „Tiger” şi „Panther”. A 
izbucnit o crincenă luptă de tancuri. Numai vasta 
experienţă de război, măiestria  tanchiştilor noştri, 
capacitatea lor de a se orienta în situaţii complicate şi 
sprijinul efectiv acordat de Divizia 1 aviaţie de asalt de 
gardă le-au permis acestora să respingă atacurile 
hitleriştilor cu grele pierderi pentru ei. 

Rezistenţa disperată a duşmanului influenţa ritmul 
înaintării trupelor noastre. În ansamblu, în şase zile Armata 
11 de gardă înaintase 52 de kilometri şi acum se găsea pe 
căile de acces spre localităţile Gumbinnen şi Darkehmen cu 
flancul drept şi la 10 kilometri de Goldap cu cel stîng. 
Situaţia generală s-a complicat prin faptul că la joncţiunea 
Armatei 11 de gardă şi Armatei 5 se formase un decalaj 
mare. În faţa Armatei 5 a generalului N.I. Krîlov apărarea 
inamicului s-a dovedit mai puternică; de aceea se duceau 
lupte intense, ce nu permiteau inamicului să ia forţe de 
acolo, însă înaintarea noastră era modestă. Dar, după cum 
ştie cititorul, Armata 11 de gardă înaintase pe alocuri 50 de 
kilometri, iar brigăzi ale Corpului 2 tancuri de gardă, care 


126 


acţionaseră în faţa formațiilor ei de luptă, înconjuraseră de 
pe acum Gumbinnenul dinspre sud-vest. Această situaţie 
reprezenta o mare ameninţare pentru hitlerişti şi putea 
avea consecinţe foarte grave pentru ei; de aceea ei au 
concentrat mari rezerve la nord de Gumbinnen. Intenţiile 
lor erau clare: cu forţe numeroase să lovească din nord 
decalajul creat între unităţile Armatei 11 de gardă şi ale 
Armatei 5, să ajungă în spatele diviziilor Armatei 11 aflate 
în ofensivă şi astfel s-o taie. În această situaţie 
comandantul Frontului 3 Bielorus, I.D. Cerneahovski, a 
aruncat în luptă rezerva sa - Armata 28 care a fost 
desfăşurată la nord-vest şi la nord, anulînd decalajul dintre 
Armata 11 de gardă şi Armata 5. Linia frontului arăta ca un 
imens zigzag. Respingind loviturile unităţilor inamice aduse 
de pe direcţia nord-vest, Armata 28 a asigurat aripii stîngi a 
frontului posibilitatea de a continua înaintarea, dar nu 
putea să amplifice avintul grupării în ofensivă. Astfel, 
succesul ulterior al luptei depindea integral de acţiunile 
Armatei 11 de gardă şi ale Corpului 2 tancuri de gardă; 
comandantul frontului folosise rezerva sa, Armata 28, 
pentru lichidarea pericolului din flanc. 

La mijlocul zilei de 22 octombrie situaţia din zona 
Armatei 11 de gardă s-a complicat brusc. Forţele principale 
ale marii unităţii se aflau atunci pe aliniamentul rîului 
Rominte. Corpul 2 tancuri de gardă acţiona mai la vest, 
dincolo de rîu, într-un sector la sud de Gumbinnen, situat 
între rîurile Rominte şi Angerapp. Hitleriştii concentraseră 
două mari grupări de flanc cu un mare număr de tancuri şi 
loveau pe direcţiile din nord şi din sud de-a lungul rîului 
Rominte. Scopul loviturii era de a separa corpul nostru de 
tancuri şi unele unităţi ale Armatei 11 de gardă de forţele 
principale ale armatei. Situaţia de la sol era agravată şi de 
atacurile susţinute ale unităţilor Corpului de armată german 
de pe un aliniament situat la nord de Stallupânen, 
efectuate cu sprijinul tancurilor şi autotunurilor. Apăruseră 
şi bombardierele germane care, în grupuri de 20-30, se 
schimbau fără încetare deasupra poziţiilor noastre. Aceste 
incursiuni i-au costat pe germani peste zece aparate 


127 


doborite; avioanele de vinătoare ale armatei noastre 
aeriene au dat duşmanului deasupra cîmpului de luptă o 
ripostă dură. La sol, însă, situaţia continua să fie grea. 

O grupare de flanc a inamicului, care înainta de-a lungul 
rîului Rominte de la nord la sud, a reocupat o serie de 
localităţi şi continua să se deplaseze spre Walterkehmen. 
Ea a reuşit să dea peste cap apărarea în citeva sectoare ale 
Diviziei 84 infanterie de garda (comandant - generalul- 
maior G.B. Peters) şi să împingă două din regimentele ei pe 
malul estic al rîului Rominte. Deşi situaţia nu era deloc 
simplă, la punctul de comandă al Armatei 11 de gardă 
domnea o atmosferă calmă, de lucru pe care o imprima în 
primul rînd comandantul armatei, generalul-colonel K.N. 
Galiţki şi colaboratorii lui apropiaţi. Acţiunile şi posibilităţile 
reale ale inamicului erau estimate rapid, lucid, cu sînge 
rece; în aceeaşi manieră se adoptau decizii exacte şi 
oportune. Cu cît situaţia era mai complicată, cu atît mai 
sobră şi calmă era activitatea ce se desfăşura la punctul de 
comandă, cu atit mai fondate erau deciziile şi concluziile. In 
acest context comandantul a introdus curajos în luptă 
rezerva sa - Divizia 83 infanterie de gardă (comandant - 
generalul-maior A.G. Maslov),  desfăşurind-o pentru 
apărarea Walterkehmenului de la nord şi de la sud. Această 
măsură a zădărnicit în cele din urmă tentativa hitleriştilor 
de a tăia trupele noastre de peste riul Rominte. Germanii 
nu au reuşit să ocupe Walterkehmenul, ei au fost opriţi de 
ostaşii Diviziei 83 de gardă. In această situaţie tot mai 
critică, generată de încercarea hitleriştilor de a tăia grupul 
nostru mobil de peste rîul  Rominte, menţinerea 
Walterkehmenului era momentul esenţial. Pot spune cu 
toată convingerea că fără sprijinul dat de aproape întreaga 
Armată 1 aeriană Divizia 83 de gardă nu ar fi rezistat. 
Inamicul a organizat inteligent o contralovitură, folosind 
forţe numeroase. De la punctul meu de comandă, amplasat 
nu departe de cel al comandantului Armatei 11 de gardă, 
se vedea bine cum acţionează aviația noastră. Piloții erau 
nevoiţi să evolueze în imediata apropiere a formațiilor de 
luptă ale unităţilor Armatei 11 de gardă. Hitleriştii trebuiau 


128 


loviți cu o precizie de bijutier, pentru a nu afecta propriile 
trupe. Ca întotdeauna, s-au evidenţiat piloţii avioanelor de 
asalt ale colonelului S.D. Prutkov, Erou al Uniunii Sovietice. 
Foarte bine a acţionat şi Divizia 311 aviaţie de asalt. In 
dificila zi de 22 octombrie piloţii Diviziei 240 au însoţit 186 
aparate Il-2, angajînd şase lupte aeriene. Într-una dintre ele 
locotenentul-major D.P. Moţakov a doborit un Me-109. 

La 23 octombrie trupele noastre au continuat să 
înainteze şi au luat oraşele Goldap şi Suwalki. În zona 
Walterkehmenului continuau lupte grele: hitleriştii voiau cu 
tot dinadinsul să cupleze grupările de flanc şi astfel să taie 
corpul nostru de tancuri peste rîu. Dar şi în acea zi 
contraatacurile lor au fost respinse. La 23 octombrie piloţii 
diviziei au însoţit peste două sute de Il-uri şi au participat la 
şase lupte aeriene. Căpitanul P.K. Lobas a incendiat un 
Focke. Nici avioanele de asalt şi nici cele de vinătoare nu au 
înregistrat pierderi. 

Forţele principale ale Armatei 11 de gardă îşi mențineau 
trainic poziţiile în centru, flancul stîng al armatei a ocupat 
oraşele Goldap şi Suwalki. Ciocnindu-se cu forţe inamice 
considerabile, Brigada 25, înaintată, a Corpului de tancuri a 
fost nevoită să se retragă dincolo de riul Angerapp. 
Cercetarea a stabilit că în zona Nemmersdorfului ea a 
înfruntat gruparea principală de tancuri a inamicului. A 
devenit clar că, după luptele grele continue, susţinute, 
forţele principale ale Armatei 11 de gardă nu vor putea, 
fără o regrupare şi pregătire corespunzătoare, să forţeze 
într-un timp scurt rîul Rominte pentru a sprijini Corpul de 
tancuri şi unităţile ei înaintate aflate peste rîu. Oraşul 
Gumbinnen, un punct bine fortificat al inamicului, nu putea 
fi luat numai cu forţele tanchiştilor, fără sprijinul diviziilor 
de infanterie. Grupurile de tancuri ale inamicului tăiaseră 
deja comunicațiile de spate ale Corpului. 

În situaţia ce se crease la sfîrşitul zilei de 23 octombrie, 
I.D. Cerneahovski a dat ordin Armatei 11 de gardă să treacă 
în apărare pe aliniamentul Wolterkehmen, rîul Rominte, 
Goldaper See. Se prevedea retragerea de peste rîu a 
Corpului 2 tancuri de gardă şi a unităţilor care reuşiseră să 


129 


forţeze riul Rominte în urma lui. 

Retragerea s-a efectuat în condiţii extrem de grele. 
Corpul de tancuri se afla sub un foc continuu. El nu 
dispunea de suficiente mijloace de transport. Fiecare mijloc 
de tracţiune din regimentele de artilerie tracta cite trei 
obuziere sau tunuri de 122 milimetri. Maşinile erau 
supraîncărcate. Brigăzile îşi croiau drum spre rîu luptînd. În 
aceste condiţii un rol important avea, fireşte, sprijinul 
aviaţiei. La 23 octombrie piloţii au distrus şi avariat 40-50 
de tancuri şi au doborit 24 de avioane ale inamicului. 

In aceeaşi zi trupele frontului au primit mulţumirile 
comandantului suprem pentru ruperea apărării şi pentru 
pătrunderea pe teritoriul Prusiei Orientale. Printre marile 
unităţi menţionate în ordin se afla şi divizia noastră, 240, 
aviaţie de vinătoare. 

inaintarea trupelor frontului a continuat pînă la 27 
octombrie, inclusiv. Armata 28 a generalului A.A. Lucinski a 
ocupat oraşul Stallupânen. În acele zile aviația a sprijinit în 
principal gruparea din flancul drept al frontului. 

In ceea ce priveşte flancul stîng, după ordinul 
comandantului frontului situaţia s-a stabilizat aici şi numai 
Divizia 18 infanterie de gardă a reuşit să mai înainteze 
puţin şi să cucerească sectorul cunoscut sub numele de 
pădurea Rominten. Regiunea era de un pitoresc deosebit, 
dar eu nu aş fi reţinut acest amănunt, dacă nu ar fi existat 
o împrejurare deosebită. 

In pădurea Rominten se afla o vilă aparţinînd lui Göring; 
ea nu avusese deloc de suferit de pe urma luptelor şi 
căzuse în mîinile soldaţilor Diviziei 18 de gardă împreună cu 
personalul şi corpul de pază. Un subofițer din corpul de 
pază luat prizonier a povestit că Göring intenţiona să vină 
să se odihnească (să vineze) aici încă în august. Atunci au 
adus o subunitate de pază căreia i s-a ordonat să curețe 
pădurea de dezertori. Dar, fireşte, în august Göring nu a 
mai venit. După zdrobirea în Bielorusia a Grupului de 
armate „Centru” nu i-a mai ars de vinătoare. El a venit în 
octombrie cu nouă-zece zile înainte de ofensiva noastră. 

— A vînat mult ? - a fost întrebat subofiţerul. 


130 


Acesta a ris: 

— De fapt, el nu a viînat... 

— Atunci cu ce s-a ocupat ? 

Subofiţerul, foarte jenat, a povestit că Göring venise să 
organizeze evacuarea averii sale. 

Deci, în toamna anului 1944 unul din acoliţii cei mai 
apropiaţi ai Fuhrerului înţelesese că Germania fascistă nu 
mai putea fi salvată şi a decis să facă ce mai putea: să-şi 
ascundă cît mai departe bunurile jefuite. Examiniînd vila, 
ostaşii sovietici n-au mai văzut nici mobila, nici vasele de 
preţ şi nici pînzele celebre. E adevărat, ici-colo mai atîrnau 
oleografii ieftine, înfăţişîndu-l pe Göring cu Hitler, precum şi 
cîteva portrete tot atit de ieftine ale Fuhrerului; Göring n-a 
mai vrut să salveze aceste „opere de artă”. El a evacuat 
pînze semnate de Rubens, Van Dyck şi multe alte 
capodopere inestimabile ale culturii universale furate din 
muzeele Parisului, Vienei, Bruxellesului şi Varşoviei. Se 
poate doar presupune ce comori jefuite se păstraseră în 
această vilă, dacă, după spusele paznicului, ele fuseseră 
împachetate şi încărcate în 15 autocamioane. 

Însuşi faptul că soldaţii au intrat într-o vilă a lui Göring 
avea o imensă semnificaţie. Era greu să lupti aici. Ostaşii 
noştri realizaseră acest lucru. Fiecare kilometru era cîştigat 
cu preţul unei tensiuni enorme şi cu mult sînge. Dar ostaşul 
sovietic intrase pe teritoriul duşmanului. Pentru un om care 
lupta, acesta era un moment important, principal. El ne 
dădea forţă. Prea mult trăisem cu dorinţa răzbunării ! Prea 
mulţi tovarăşi de luptă pieriseră cu acest vis neîmplinit ! Şi 
iată-i pe flăcăii ruşi păşind prin încăperile vilei lui Göring ! În 
sfîrşit, visul devenise realitate. 


În decursul ofensivei desfăşurate între 16 şi 27 
octombrie forţele frontului rupseseră trei poziţii defensive 
din cele nouă existente în Prusia Orientală. Acest fapt 
facilitase considerabil acţiunile militare ale trupelor noastre 
în ianuarie 1945. În mai puţin de două săptămîni inamicul 
pierduse 632 tancuri şi tunuri autopropulsate şi 184 
avioane de luptă. In pofida amplorii ei restrinse, această 


131 


ofensivă a influenţat în modul cel mai direct desfăşurarea 
generală a luptelor din Pribaltika: trupele Frontului 3 
Bielorus au imobilizat însemnate forţe inamice, ceea ce a 
contribuit în măsură considerabilă la succesul ofensivei 
trupelor Frontului 1 Pribaltic vecin. În perioada respectivă 
acestea ajunseseră la Marea Baltică şi la rîul Neman. 

Importanţa politică şi morală enormă a operaţiei consta 
în faptul că războiul se ducea acum pe teritoriul Germaniei 
fasciste. 

În perioada acţiunilor de luptă divizia noastră a asigurat 
însoţirea a 2 659 aparate Il-2, a efectuat 150 de zboruri de 
cercetare şi 74 zboruri de luptă pentru  însoţirea 
cercetaşilor. 

În total, în decurs de o lună - de la sfîrşitul lui 
septembrie pînă la sfîrşitul lui octombrie -, piloţii diviziei au 
efectuat 3 169 zboruri-avion. În 72 de lupte aeriene ei au 
doborit 21 de avioane ale inamicului. Noi am pierdut 12 
avioane şi 4 piloţi. Din aceste 12, 7 au fost doborite de 
artileria antiaeriană în timpul frecventelor zboruri la mică 
altitudine efectuate împreună cu avioanele de asalt 
deasupra obiectivelor. 


O PERIOADĂ DE ACALMIE 


În noiembrie trupele noastre s-au aflat în apărare, dar 
aviația nu a încetat acţiunile de luptă. Fireşte, tensiunea 
era mai mică, dar noi continuam să însoţim avioanele de 
asalt, să efectuăm cercetare aeriană şi să acoperim 
formațiunile de luptă ale trupelor din poziţiile înaintate. 
Pauzele dintre operaţii sînt resimţite în mai mare măsură 
de trupele terestre - tanchişti, infanterişti, artilerişti - şi în 
măsură mai mică de piloţi. Acest lucru se explică prin faptul 
că lupta aeriană îl supune pe pilot la o tensiune maximă 
întotdeauna, indiferent de contextul în care are loc. Tinerii 
piloţi de vinătoare nu realizează întotdeauna acest adevăr 
simplu, dar luptătorii experimentați ştiu cît de înşelător 


132 


poate fi contextul în perioada unei aşa-zise pauze 
operative. Tocmai de aceea în noiembrie, cînd tensiunea 
scăzuse foarte mult, i-am desemnat în calitate de cap de 
formaţie pe luptătorii aerieni cu cea mai mare experienţă. 

La 4 noiembrie căpitanul de gardă P.K. Lobas 
(Regimentul 86 de gardă) cu o patrulă însoțea un grup de 
Il-2. Cînd „cocoşatele” au trecut la acţiune, au apărut 6 
Messerschmitt-uri, şi lak-urile au primit lupta. Din cauze 
despre care am vorbit de multe ori, din nou piloţii noştri au 
fost nevoiţi să lupte în inferioritate numerică. Patrula a 
respins toate atacurile hitleriştilor, iar Piotr Lobas a doborit 
un Messerschmitt. Era al 14-lea avion inamic doborit de el. 
Grupul nostru s-a întors cu bine din misiune. Astfel se 
derulau pentru piloţi zilele de acalmie relativă de pe front. 

Într-o zi, pe la mijlocul lui noiembrie, am primit un 
telefon de la statul major al Armatei aeriene: T.T. Hriukin, 
personal, mi-a dat o misiune de luptă. Se cerea ca timp de 
cinci zile, în perioada diurnă să fie complet exclusă orice 
deplasare în sectorul de cale ferată Kânigsberg-Insterburg- 
Gumbinnen, precum şi pe celelalte linii secundare ce aveau 
legătură cu această magistrală. Timofei Timofeevici ne 
ordona să scoatem din funcţiune locomotivele şi să 
distrugem întregul material rulant al eşaloanelor. In lipsa 
țintelor pe calea ferată trebuia să acţionăm asupra 
şoselelor şi drumurilor de pămînt, să distrugem mijloacele 
de transport, să împiedicăm transporturile spre linia 
frontului. Totodată comandantul indica limitele acţiunii la 
stînga şi la dreapta căii ferate. 

Am împărţit întreaga zonă, repartizată nouă, în pătrate; 
fiecare a fost codificat. Acest lucru facilita îndeplinirea 
misiunii şi sporea responsabilitatea piloților, care acționau 
în diferite sectoare. Vremea era defavorabilă - nebulozitate 
joasă, ceaţă, vizibilitate redusă. De aceea era foarte 
important ca piloţii să cunoască bine sectorul în care urmau 
să acţioneze. În scopul îndeplinirii misiunii am ordonat 
comandantului Regimentului 86 aviaţie de viînătoare de 
gardă şi comandantului Regimentului 900 aviaţie de 
vînătoare să desemneze pentru început cîte patru perechi 


133 


de viînători dintre cei mai buni luptători aerieni şi să 
dezorganizeze traficul în sectoarele indicate. 

Unităţile au trecut la îndeplinirea misiunii, dar, ca de 
obicei, au început să apară dificultăţi pe care era greu să le 
prevedem. Bunăoară, după primele atacuri încununate de 
succes împotriva locomotivelor, piloţii au atras atenţia 
asupra următorului detaliu: uneori locomotiva atacată se 
opreşte, se învăluie în abur şi creează impresia că a fost 
scoasă din funcţiune. Dar, după puţin timp, ea îşi continuă 
drumul. Ce se întîmplă ? 

l-am chemat imediat pe adjunctul meu care răspundea 
de pregătirea de tragere aeriană, G.S. Liseţki, şi pe 
inginerul cu înarmarea diviziei, N.P. Skulkov, şi le-am 
ordonat să facă urgent lumină în această problemă. Maiorul 
N.P. Skulkov a propus să găsim o locomotivă capturată şi să 
executăm o tragere experimentală asupra ei cu un tun de 
aviaţie. M-am declarat de acord şi am rugat ca acest lucru 
să fie făcut cît se poate de repede. 

In staţia Kibartai au găsit o locomotivă germană. Au luat 
de pe un avion de viînătoare un tun şi au efectuat cu el 
trageri de la distanţe diferite cu proiectile diferite. Au 
stabilit că tunul de 37 milimetri străpunge cazanul 
locomotivei numai cu proiectile perforante, numai sub un 
unghi de 90 de grade faţă de perpendiculara pe cazan şi 
numai de la o distanţă care să nu depăşească 500 de metri. 
Din alte unghiuri şi de la distanţe mai mari proiectilele 
ricoşează şi nu produc nici o stricăciune. Toate constatările 
au fost comunicate imediat personalului navigant. 
Eficacitatea atacurilor a crescut considerabil. 

Uneori, în timpul vînătorii, apăreau situaţii aproape 
neverosimile. 

Locotenentul major D.P. Moţakov, pilot din Regimentul 
133 de gardă, împreună cu coechipierul său atacau un 
eşalon inamic. In primul atac au scos din funcţiune 
locomotiva; garnitura de tren s-a oprit. Moţakov a decis să 
efectueze şi un al doilea atac asupra vagoanelor, 
presupunînd că acolo sînt soldaţi. Piloții au coborit şi au tras 
asupra acestora cîteva rafale. In momentul ieşirii din picaj 


134 


aparatul locotenentului major se afla chiar deasupra 
vagoanelor, la o înălţime mică, iar coechipierul său ceva 
mai departe. Deodată, într-unul din vagoanele care se aflau 
chiar sub avion s-a produs o explozie puternică. A izbucnit o 
flacără imensă, în aer au zburat sfărimături, într-o clipă 
totul era învăluit într-un fum negru şi dens. Coechipierul, 
sub ochii căruia s-a produs explozia, credea că Moţakov 
fusese ucis. Dar după un timp, mult deasupra lui a văzut un 
avion complet negru. S-a apropiat şi a constatat că acesta 
era lak-ul capului său de formaţie. După ce au aterizat, la 
avionul lui Moţakov au venit în fugă toţi cei ce se aflau 
atunci pe aerodrom. 

Aparatul arăta ca şi cum ar fi fost acoperit cu funingine. 
Toată vopseaua arsese. In planurile negre ale lakului se 
implantaseră două pietre; una era de mărimea unei 
cărămizi. D.P. Moţakov a relatat că după producerea 
exploziei avionul a fost brusc aruncat în sus şi aproape 
întors pe spate. Din fericire aparatul a suportat impactul 
undei de aer, loviturile pietrelor şi ale altor obiecte mici, iar 
pilotul nu şi-a pierdut cumpătul şi a redresat avionul. După 
încheierea Operaţiei Prusia Orientală comandantul Armatei 
aeriene a organizat o expoziţie, în care unul din exponate 
era acest lak afumat, cu pietre înfipte în planuri. 

La 18 noiembrie o pereche de viînători din Regimentul 
86 de gardă - căpitanii I.K. Somov şi A.S. Korolev - a oprit în 
sectorul dintre două staţii un tren cu 30 de vagoane. 
Locomotiva a fost scoasă din funcţiune. Piloții au efectuat 
două atacuri asupra vagoanelor, din care s-au împrăştiat în 
fugă în toate părţile soldaţi. 

In aceeaşi zi căpitanul P.K. Lobas cu coechipierul său, 
sublocotenentul N.I. Tiopin, au atacat o coloană de 
automobile. Cu o rafală precisă, Tiopin a distrus o maşină 
care s-a răsturnat în şanţ; hitleriştii au deschis focul asupra 
perechii noastre cu artilerie antiaeriană. Piloții au plecat în 
zona Insterburgului, unde au depistat o garnitură mică de 
tren - locomotiva, patru vagoane de dormit şi şase vagoane 
de marfă. Primele patru vagoane prezentau un anumit 
interes: acolo puteau fi ofiţeri germani şi, poate, chiar de 


135 


rang înalt. Căpitanul Lobas a perforat cazanul locomotivei şi 
trenul s-a oprit. In acest timp sublocotenentul Tiopin a 
mitraliat vagoanele. Hitleriştii au început să sară din ele şi 
să se împrăştie în fugă. După al doilea atac piloţii au 
observat că de pe aerodromul din Insterburg decolează 
avioane de vinătoare inamice. Ei au luat înălţime şi s-au 
ascuns în nori. 

La 22 noiembrie navigatorul Regimentului 900, maiorul 
A.P. Petrov a decolat în pereche şi a pornit la vînătoare. La 
un moment dat a descoperit un mare grup de automobile şi 
tancuri duşmane. El se deplasa pe trei coloane de la 
Insterburg spre Gumbinnen. Petrov a raportat, după care a 
aterizat, a alimentat avionul şi foarte repede a decolat din 
nou împreună cu perechea lui, maiorul Brajnikov, şi s-a 
îndreptat spre sectorul respectiv. Dar coloanele nu mai 
erau acolo. Seara tirziu, comandantul Armatei aeriene a 
telefonat de la statul major şi i-a mulţumit maiorului A.P. 
Petrov pentru informaţiile furnizate; inamicul reuşise să 
arunce în luptă respectivele forţe, dar, informat din timp, 
comandamentul sovietic era pregătit de atac şi a distrus 
întăririle aduse. 

Acestea sînt doar cîteva episoade ale luptelor din acele 
zile. In total, în noiembrie, piloţii noştri au distrus sau 
avariat 13 locomotive, 12 automobile, o cisternă de 
benzină, un tractor şi altă tehnică, au ucis numeroşi 
infanterişti inamici. Misiunea fusese îndeplinită: în curînd, 
ziua, piloţii nu au mai depistat pe calea ferată nici un 
eşalon. S-a redus considerabil circulaţia auto. 

In decembrie situaţia de pe front nu s-a modificat 
substanţial. Am continuat să îndeplinim aceleaşi misiuni. 
Vîinam mai frecvent deasupra aerodromurilor germane: 
loveam avioane la aterizare şi decolare. Inamicul era foarte 
afectat de aceste lovituri ale vînătorilor, deoarece se ştie că 
această modalitate îndrăzneață de luptă o foloseşte numai 
cel ce deţine supremaţia aeriană absolută. 

La 1 decembrie parcul de avioane al diviziei noastre 
număra 139 de avioane de vinătoare: 95 lak-9 şi 44 lak-3. 
Numai cinci aparate erau în reparaţii. Divizia dispunea de 


136 


160 de piloţi din care 130 erau permanent gata de luptă. 
Ca de obicei manifestam o preocupare deosebită pentru 
pregătirea completării. 

Hitleriştii aduceau în Prusia Orientală rezerve de pe alte 
direcţii; la sfîrşitul lui decembrie aveau aici 730 de avioane 
faţă de 555 la începutul lunii. Cu toate acestea erau mai 
puţine decit în armata noastră; Luftwaffe dispunea, însă, de 
cîteva mari unităţi bine pregătite, lucru de care trebuia să 
ţinem seama. În prima parte a lunii activitatea aviaţiei de 
vîinătoare duşmane s-a intensificat întrucîtva. Acum, cînd 
dispuneau de citeva unităţi bine pregătite, germanii se 
străduiau să folosească factorul surpriză şi, dacă reuşeau, 
angajau lupta într-un mod destul de hotărît. După citeva 
înfruntări avute în decembrie am realizat că în sectorul 
nostru inamicul are mai mulţi aşi. Dar, oricum, vinătoarea 
liberă continua să fie cea mai productivă. In cursul acestei 
luni piloţii noştri au scos din funcţiune 15 locomotive şi 8 
garnituri de tren, 73 automobile şi multă forţă vie, au 
distrus în lupte aeriene două Ju-88, două Me-109 şi un F-W- 
190. Acesta din urmă a fost trecut în contul de luptă al 
tinărului pilot din Regimentul 133 de gardă, 
sublocotenentul V.I. Zevalov. La 30 decembrie, împreună 
cu căpitanul N.A. Portnov, în timp ce executau o misiune de 
cercetare aeriană în sectorul localităţii Darkehmen, au 
văzut 12 Focke-uri. Ei au decis să le atace, dar s-au trezit 
brusc sub focul unor avioane de vinătoare care evoluau mai 
sus. Căpitanul a ieşit de sub foc printr-un viraj brusc; 
Zevalov a reacţionat cu întîrziere la această manevră a 
capului lui de formaţie, a pierdut din viteză şi a intrat în 
vrie. Cînd sublocotenentul a trecut la zbor orizontal, el a 
observat că „se afla în coada” unuia din Focke-uri. De la 50 
de metri a tras o rafală lungă asupra avionului inamic, dar a 
ratat ţinta. Acesta a făcut o mişcare bruscă în lateral şi s-a 
ciocnit cu capul lui de formaţie. În urma coliziunii unul 
dintre Focke-Wulf-uri s-a sfărimat în aer (şi a fost trecut în 
contul de luptă al lui Zevalov), iar celălalt a intrat în vrie şi 
nu a mai putut fi observat pe fondul localităţii. Intregul grup 
de avioane duşmane se afla deasupra propriului teritoriu, 


137 


motiv pentru care, în învălmăşeala ce s-a produs, piloţii 
germani au aruncat bombele asupra trupelor lor şi, 
executînd un viraj pe stînga, s-au îndreptat spre vest. 


Începea anul 1945. Toţi înţelegeam că el ne va aduce 
victoria. Fireşte, nu ştiam cînd se va întîmpla acest lucru. 
Un fapt era însă clar: cu toate mobilizările „totale” şi 
„supertotale” armata germană nu mai rezista; dar pentru 
învingerea ei completă era nevoie încă de eforturi mari. 

De obicei, înaintea unei operaţii foarte importante, 
comandantul frontului, generalul de armată ll.D. 
Cerneahovski, organiza o consfătuire şi un joc de stat 
major. Dacă în toamna lui '44 cel mai mare succes l-a 
înregistrat Armata 11 de gardă înaintînd la flancul stîng, la 
sud de Gumbinnen, în operaţia viitoare lovitura principală 
urma să fie dată de aripa dreaptă a frontului, la nord de 
Gumbinnen. Cu acest prilej frontul a primit întăriri. În primul 
lui eşalon urmau să lovească trei armate şi Corpul 2 tancuri 
de gardă. Armata 11 de gardă şi Corpul 1 tancuri se aflau în 
eşalonul al doilea. Din rezerva Cartierului General a fost 
întărită considerabil Armata 1 aeriană, căreia comandantul 
frontului îi atribuia un rol mare, deoarece trupele terestre 
aveau lipsuri serioase în efective. Aviația trebuia să sprijine 
gruparea de şoc la ruperea zonei tactice de apărare şi la 
dezvoltarea succesului, să asigure introducerea în luptă a 
marilor unităţi de tancuri, să acopere trupele, să efectueze 
cercetare aeriană, să distrugă rezervele inamicului, să 
paralizeze orice mişcare pe căile de comunicaţii din spatele 
frontului. Se proiecta ca în ziua începerii ofensivei, cu o oră 
şi 25 de minute înainte de ora H, 545 de avioane de 
bombardament şi de asalt să lovească masiv punctele de 
sprijin ale primei zone de apărare a duşmanului. O dată cu 
începerea ofensivei eforturile aviaţiei urmau să fie 
comutate asupra sprijinirii permanente a trupelor ce 
înaintau. Pentru lupta contra rezervelor inamicului fuseseră 
desemnate o divizie de aviaţie de asalt, una de vînătoare, 
iar în a treia zi a operaţiei încă două divizii de 
bombardament. 


138 


Pentru a lupta eficace împotriva Luftwaffe, urma ca, 
înainte cu cîteva zile de a începe ofensiva, principalele 
aerodromuri inamice să fie lovite puternic. Misiunea trebuia 
executată de două divizii de bombardament, de trei divizii 
de aviaţie de asalt şi patru de vînătoare. Coordonarea 
acţiunilor de luptă ale armatei aeriene (urmau să fie folosite 
marile unităţi de aviaţie ale Armatei 3 aeriene a Frontului 1 
Pribaltic vecin şi aviația cu acţiune îndepărtată) era 
efectuată de reprezentantul Cartierului General, mareşalul 
de aviaţie F.I. Falaleev. 

Au fost elaborate măsuri de derutare a inamicului. 
Pentru realizarea surprizei loviturii principale comandantul 
frontului a decis să se execute o pregătire falsă a ofensivei 
la flancul drept al frontului, în zona Armatei 31. Au fost 
create cîteva aerodromuri false, pe care s-au dislocat 100 
de avioane de asalt şi 60 de vinătoare. In zona lor acţiona o 
reţea de staţii radio care imita discuţiile statelor majore ale 
Armatei aeriene, ale Corpului de aviaţie de asalt şi ale celor 
trei divizii de bombardiere. Pentru îndeplinirea acestor 
sarcini au fost desemnate Divizia 240, Divizia 1 aviaţie de 
asalt de gardă şi Divizia 6 aviaţie de bombardament de 
gardă. Aşa cum s-a procedat şi în Operația Bielorusia, trei 
divizii din Armata 1 aeriană s-au constituit într-o grupare de 
aviaţie care urma să acţioneze pe direcţia centrală. O dată 
cu intrarea în luptă a celui de-al doilea eşalon al frontului - 
Armata 11 de gardă şi Corpul 1 de tancuri -, eforturile celor 
trei divizii de aviaţie ale noastre urmau să fie comutate pe 
sprijinirea acţiunilor lui de luptă. 

Dar ce aveam în faţă ? 

În sectorul de înaintare a trupelor Frontului 3 Bielorus 
apărarea inamicului era foarte bine organizată, în special 
pe direcţia Insterburg. O reţea de fortificaţii eşalonate în 
adincime permitea duşmanului să apere cu forţe nu prea 
mari fiecare bază de operaţii. În sectorul frontului existau 
două puncte foarte puternic fortificate - llmenhort şi 
Heilsberg - şi două cetăţi - Königsberg şi Pillau. În afară de 
aceasta, fiecare sat, castel sau casă erau amenajate pentru 
apărare. Numeroasele cursuri de apă înguste fuseseră 


139 


adincite. Principala lor particularitate era absenţa malurilor 
în pantă lină. De fapt ele fuseseră transformate în canale 
greu de forţat. Hitleriştii şi-au perfecţionat apărarea pînă în 
ultimele zile. Adincimea ei era de 150-200 de kilometri, 
cuprinzînd, practic, întregul teritoriu al Prusiei Orientale, 
pînă la Marea Baltică. 

La mijlocul lui ianuarie 1945 gruparea din Prusia 
Orientală dispunea încă de forţe considerabile: 580 000 de 
soldaţi şi ofiţeri, 200 000 de membri ai formaţiei militare 
„Volkssturm”, 820 de tunuri şi aruncătoare de mine, circa 
700 de tancuri şi tunuri de asalt. Flota 6 aeriană germană 
avea 775 de avioane. Reţeaua de aerodromuri fusese bine 
dezvoltată şi pregătită, ceea ce îi asigura inamicului o 
manevrare suplă a forţelor aeriene atit pe front cît şi în 
adîncimea apărării. 

Era evident că aveau să se desfăşoare lupte 
înverşunate pentru fiecare tranşee, pentru fiecare punct de 
sprijin, pentru fiecare punct de foc. Înţelegeam, de 
asemenea, că infanteria noastră îşi punea mari speranţe în 
sprijinul activ al aviaţiei. La ordinul comandantului Armatei 
aeriene acţiuni de asalt trebuia să executăm şi noi, nu 
numai |l-urile. Specificul operaţiei era de aşa manieră, încît, 
mai mult ca oricînd, eram legaţi de situaţia de la sol. Piloții 
noştri erau obligați să descifreze repede şi bine 
particularităţile luptei terestre, căci de aceasta depindea 
eficacitatea sprijinului aviaţiei. Acesta fusese un moment 
esenţial al pregătirii personalului navigant al diviziei. 

Aveam sarcini numeroase, timp puţin, dar personalul 
marii unităţi acţiona ca un mecanism trainic, bine pus la 
punct. 


ÎN PRUSIA ORIENTALĂ 


În ajunul ofensivei, în toate regimentele şi la 
conducerea diviziei au avut loc mitinguri cu steagurile de 
luptă desfăşurate. Toate  cuvintările  aviatorilor erau 


140 


străbătute de voinţa de a-i bate pe hitlerişti pe propriul lor 
pămînt. 

Divizia era bine pregătită pentru lupte. În general, 
întreaga noastră Armată 1 aeriană era mult mai puternică 
decît Flota 6 aeriană germană pe care o aveam în față pe 
cerul Prusiei Orientale. Acum, cînd trebuia să fie întărită o 
direcție în aer, nu erau trimise avioane izolate - cum se 
întîmpla, de pildă, pe Frontul Leningradului - şi nici 
regimente, ci divizii întregi, bine pregătite, completate, 
dotate cu aparate moderne. 

Cînd o armată aeriană dispune de asemenea forţe, se 
pune problema: cum să fie folosite cu randament maxim ? 
La începutul războiului avioanele de vinătoare aveau ca 
principală misiune neutralizarea acțiunilor aviației 
inamicului, iar apoi cîştigarea supremaţiei aeriene. În 1944 
ea fusese cîştigată. În noile condiţii, mai ferm şi eficace 
acționau avioanele de asalt şi de bombardament, care, prin 
lovituri puternice şi precise, contribuiau mult la dezvoltarea 
acţiunilor ofensive terestre, printre altele, la Operația 
Bielorusia. Avioanele de vinătoare trebuiau să menţină 
supremaţia aeriană şi, în acelaşi timp, să îndeplinească 
sarcini deosebit de importante: asigurarea acţiunilor de 
luptă ale avioanelor de bombardament şi de asalt, 
acoperirea sigură a trupelor mobile ale armatelor şi 
frontului, precum şi a cîmpului de luptă. Problemele-cheie 
ale marii noastre unităţi erau: interacţiunea exactă a 
avioanelor de vinătoare cu celelalte genuri de aviaţie şi 
legătura directă cu comandamentul trupelor terestre. 
Eficacitatea activităţii noastre depindea mult de măsura în 
care cunoşteam ce se petrece pe pămînt. Succesele 
noastre de luptă erau apreciate acum nu atît după numărul 
victoriilor repurtate de piloţi în aer, cît după lipsa pierderilor 
din aviația de bombardament şi de asalt şi după succesele 
trupelor terestre. În acest sens, ultimul an de război s-a 
deosebit de ceilalţi prin faptul că s-au realizat legături mai 
directe, mai flexibile şi mai sigure între comandanții marilor 
unităţi terestre şi aeriene. Un număr foarte mare de staţii 
radio, puncte de comandă, puncte de dirijare şi conducere 


141 


a luptelor aeriene etc. au fost instalate direct în formaţiile 
de luptă ale infanteriei; dacă n-am fi procedat aşa, n-am fi 
putut folosi eficace forţa noastră aeriană crescîndă. 

Cît priveşte Prusia Orientală, aceasta nu reprezenta un 
teritoriu prea întins, dar era împinzită de puternice 
aliniamente de apărare, fapt ce însemna că trupele noastre 
în ofensivă urmau să se afle în timpul întregii operaţii într- 
un contact de luptă nemijlocit cu inamicul. De aceea sutele 
noastre de avioane de asalt şi de bombardament trebuiau 
să acţioneze cu exactitate maximă. Era, deci, nevoie de o 
permanentă, foarte operativă şi suplă legătură cu solul. De 
aceea o bună parte din timpul afectat pregătirii operaţiei l- 
am consacrat problemelor organizării cooperării cu 
avioanele de vînătoare şi bombardament. Eu am organizat 
cursuri speciale pe această temă cu personalul de 
conducere al diviziei. Separat a fost tratată problema 
cercetării aeriene a trupelor inamice pentru informarea 
aviaţiei de asalt. În caz de necesitate se prevedea dirijarea 
spre obiectiv a avioanelor de asalt de către piloţii de pe 
avioanele de vinătoare. Am organizat cursuri şi cu 
personalul de conducere al Regimentului 133 de gardă care 
fusese desemnat să însoţească Divizia 6 aviaţie de 
bombardament de gardă. In cursul pregătirii ofiţerii din 
statul major şi din conducerea marilor unităţi răspundeau 
personal de o problemă, toate sarcinile fuseseră 
repartizate, se muncea susţinut, fiecare avind o experienţă 
bogată. Comandantul diviziei era pe deplin mulţumit de 
mersul pregătirilor. 

Trebuie să subliniez rolul deosebit de important pe care 
îl avea serviciul de dispecerat. Activitatea curentă a statului 
major depindea în mare măsură de munca conştiincioasă a 
dispecerilor. Prin ei parveneau toate informaţiile despre 
acţiunile de luptă ale unităţilor, rapoartele urgente privind 
momentul decolării grupurilor, escadrilelor şi regimentelor; 
după revenirea grupurilor, prin ei se comunicau timpul, 
rezultatele acţiunilor, situaţia aeriană, informaţiile culese 
de cercetare, condiţiile meteorologie etc. Intreagă această 
informaţie de maximă importanţă era sintetizată şi 


142 


prelucrată de ofiţerii secţiei operative (comandată de 
locotenent-colonelul P.A. Peretiatko) şi de ofiţerii de la 
secţia de cercetare (comandată de G.H. Egorov), după care 
ea ajungea la şeful statului major şi la mine. Dispeceratul 
funcţiona fără întrerupere. Sergenţii Aleksei Kolmogorov, 
Aleksandra Atamanova şi Vladimir Soroka erau luptători 
neobosiţi. Ei îi cunoşteau pe toţi capii de formaţie ai diviziei 
şi indicativele lor, munceau conştiincios şi cu mult 
profesionalism. Nu  întîmplător toţi primiseră distincţii 
guvernamentale. Lucrînd permanent, ei erau primii care 
apreciau calitatea şi fiabilitatea liniilor de comunicaţie. 
Căpitanul P.P.  Volhov, comandantul serviciului de 
transmisiuni al diviziei afla întotdeauna prin ei cum lucrează 
liniile de comunicaţie şi lua măsuri de înlăturare a 
defecţiunilor. 

Printre numeroşii tovarăşi de luptă, printre numeroasele 
mele ajutoare de care îmi amintesc cu recunoştinţă, un loc 
aparte ocupă plutonierul Stepan Ivanovici Appolonov, care 
a împărţit cu mine toate vicisitudinile frontului. El a fost 
permanent alături de mine, m-a însoţit întotdeauna în linia 
întîi - la punctele de comandă sau la punctele de conducere 
auxiliare. Stepan Ivanovici m-a salvat în situaţii critice, 
atunci cînd, deplasîndu-ne cu unităţile înaintate, nimeream 
sub focul unor grupuri de hitlerişti ce rătăceau în spatele 
trupelor noastre. Mă uimea întotdeauna reacţia lui: sesiza 
pe loc nu numai direcţia, dar şi punctul de unde se trăgea 
asupra maşinii şi imediat răspundea cu automatul său. 
Appolonov era un om cu o comportare minunată, în 
situaţiile de mare tensiune făcea totul fără greutate şi cu o 
deosebită discreţie. El a fost pentru mine un sprijin de 
nădejde. 

Ofensiva trupelor frontului a început în dimineaţa zilei 
de 13 ianuarie. Aşa cum se proiectase, în noaptea ce a 
premers această zi, bombardierele Armatei aeriene au lovit 
puternic duşmanul în sectorul rupturii şi au efectuat 
cercetare aeriană. Avioane izolate din divizia colonelului 
G.A. Ciucev au zburat deasupra liniei întîi pentru a acoperi 
zgomotul tancurilor care se deplasau spre aliniamentele de 


143 


plecare. 

Dimineaţă, sute de avioane erau gata să se ridice în 
aer, dar vremea era potrivnică: ceaţă, nori joşi, vizibilitate 
aproape nulă. Nici aviația şi nici artileria nu se puteau 
arunca asupra duşmanului cu întreaga lor forţă. Folosirea 
tancurilor era îngreunată. Observarea inamicului era 
exclusă. Şi, totuşi, gruparea de şoc s-a pus în mişcare. 

Batalioanele înaintate au înlăturat rapid obstacolele 
genistice şi au năvălit în prima tranşee inamică. Atunci s-a 
constatat că inamicul îşi retrăsese forţele principale în 
tranşeele a doua şi a treia. Aceste informaţii au fost luate 
imediat în calcul în cadrul pregătirii de artilerie şi aviaţie. 

Ocuparea tranşeii întîi s-a petrecut la ora şase şi citeva 
minute rapid şi fără eforturi deosebite, hitleriştii opunînd o 
rezistenţă slabă. Pentru tranşeea a doua s-a dat însă o 
luptă sîngeroasă. Avioanele continuau să se afle pe 
aerodromuri. Din cauza timpului nefavorabil eficacitatea 
pregătirii de artilerie era mult sub aşteptări. Toată povara 
apăsa pe umerii infanteriei. 

Nu e greu de imaginat cît de enervantă, chinuitoare şi 
plictisitoare era aşteptarea pentru piloţi. Obligaţi să stea în 
avioane sau alături de ele, ei ştiau că cei ce înaintau aveau 
nevoie de puternicul sprijin al aviaţiei ca de aer. Această 
aşteptare îi obosea pe oameni mai mult decit 4-5 zboruri 
de luptă. 

La 13 ianuarie, în prima zi a ofensivei, gruparea de şoc 
a pătruns în dispozitivul defensiv al inamicului între doi şi 
şapte kilometri. Toată ziua au avut loc lupte înverşunate, 
dar nu s-a reuşit ruperea zonei principale de apărare. La 
statele majore ale aviaţiei, pe hărţile piloților se fixa 
permanent situaţia, în fiecare minut ei aşteptau comanda 
de decolare; dar în ziua respectivă nu au zburat. In cursul 
întregii zile vînători de-ai noştri au zburat de trei ori pentru 
cercetarea stării timpului, iar două perechi au executat cîte 
un zbor pentru însoţirea cercetaşilor. 

La 14 şi 15 ianuarie, dimineaţa, era o ceaţă densă. Dar 
spre prînz ea se risipea, şi aviația începea să acţioneze în 
grupuri mici. Între timp, pe direcţia loviturii noastre 


144 


principale inamicul a adus rezerve - au apărut două noi 
divizii de infanterie şi una de tancuri. Luptele din sectorul 
rupturii erau deosebit de grele, infanteriştii dădeau un mare 
tribut de sînge pentru fiecare metru cîştigat. 

În mijlocul zilei de 14 ianuarie două regimente inamice 
sprijinite de 130 tancuri au contraatacat trupele Armatei 5. 
Tocmai atunci s-a ameliorat puţin şi timpul. Avioanele de 
asalt ale Diviziei 1 de gardă, bombardierele Diviziei 6 de 
gardă şi alte mari unităţi ale Armatei aeriene s-au îndreptat 
imediat în sectorul în care contraataca duşmanul. Ele au 
lovit atît de puternic tancurile inamice, încît în scurt timp 
presiunea exercitată de acestea a slăbit considerabil. Piloții 
Diviziei 240 au asigurat activitatea avioanelor de 
bombardament şi de asalt. Exploatind nebulozitatea, 
avioanele de vinătoare germane au încercat să le împiedice 
acţiunile prin atacuri-surpriză, dar băieţii noştri, care aveau 
deja o mare experienţă de luptă, au zădărnicit în cel mai 
hotărît mod toate intenţiile adversarului. 

Locotenentul-major G.I. Jilkin din Regimentul 86 aviaţie 
de gardă conducea zece lak-uri care însoțeau un mare grup 
de Il-uri într-un sector la nord-vest de Gumbinnen pentru 
respingerea atacului tancurilor. La apropierea avioanelor de 
asalt de ţintă, cîteva Me-109, după ce s-au împărţit în 
perechi, au încercat să le atace. O pereche de lak-3 din 
grupul de şoc - sublocotenenţii V.P. Fisenko şi R.A. 
Pivovarov - a intrat în luptă cu Messerschmitt-urile. Tineri, 
dar piloţi destul de destoinici, ei au antrenat în luptă 
avioanele de vînătoare germane, iar avioanele noastre de 
asalt şi-au continuat zborul spre ţintă sub acoperirea 
celorlalte lak-uri. In toiul luptei s-a apropiat şi o pereche de 
F-W-190, dar Fisenko şi Pivovarov, manevrînd şi sprijinindu- 
se reciproc, i-au împins pe hitlerişti spre Gumbinnen şi 
acolo, deasupra oraşului, fiecare dintre ei au doborit cîte un 
Messerschmitt. 

In acelaşi timp, o pereche de lak-9 din Regimentul 133 
de gardă, condusă de locotenentul-major D.P. Moţakov, 
efectua cercetare aeriană nu departe de Gumbinnen; la un 
moment dat ea a fost atacată de un grup de Focke Wulf-uri. 


145 


Hitleriştii erau mai mulţi şi în luptă cu doi vînători sovietici 
sperau, probabil, într-o victorie facilă. Dar peste citeva 
minute la marginea Gumbinnenului cădea încă un avion 
german, de data aceasta un Focke-Wulf. El fusese doborit 
de locotenentul-major D.P. Moţakov; după ce şi-a încheiat 
cercetarea, perechea noastră a revenit pe aerodromul ei. 

La 14 ianuarie trupele terestre au înregistrat un anumit 
succes - printre altele, fusese respins puternicul contraatac 
al forţelor inamicului. Dar principala zonă de apărare a fost 
ruptă definitiv abia în a treia zi a ofensivei, în după amiaza 
lui 15 ianuarie. Pentru prima oară în aceste zile, acum 
timpul se ameliorase simţitor, şi aviația Armatei noastre, în 
cooperare cu forţele Armatei 3 aeriene, a putut, în sfîrşit, să 
acţioneze la capacitatea maximă citeva ore în şir. Nu 50, nu 
100 şi nici 200, ci 1 320 de avioane sovietice, timp de trei 
ore, au lovit puternic principalele puncte de rezistenţă şi de 
sprijin ale inamicului. Ca urmare, trupele noastre au 
încheiat ruperea principalei zone de apărare a inamicului; 
spre sfîrşitul zilei de 15 ianuarie gruparea de şoc a frontului 
înaintase 15 kilometri. Ofensiva începuse, deci, sub auspicii 
extrem de complexe. 

La aceste incursiuni au participat bombardierele 
colonelului G.A. Ciucev şi avioanele de asalt ale colonelului 
S.D. Prutkov. Ele trebuiau să facă proba unei precizii 
excepţionale, deoarece trupele terestre în ofensivă se aflau 
tot timpul într-un contact strîns cu inamicul. În timpul celor 
trei zile de lupte continue configuraţia liniei întîi se 
modificase permanent şi brusc. În aceste condiţii, atunci 
cînd situaţia o cerea, Divizia 1 aviaţie de asalt de gardă 
acţiona pe toată întinderea frontului şi constituia în mîna 
comandantului Armatei aeriene mijlocul cu ajutorul căruia 
aviația noastră, putea să sprijine acţiunile infanteriei în 
orice moment şi în orice sector. 

Desigur, nu numai piloţii lui S.D. Prutkov contribuiau la 
dezvoltarea ofensivei. Excelent au acţionat, bunăoară, şi 
luptătorii Diviziei 277 de asalt. În general, măiestria 
aviatorilor se manifesta în acea perioadă a războiului ca o 
trăsătură calitativă stabilă a activităţii tuturor marilor 


146 


unităţi. Şi, fireşte, acolo unde acționau piloţii coloneilor S.D. 
Prutkov şi G.A. Ciucev se aflau şi vîinătorii noştri. 

La 16 ianuarie eforturile Armatei aeriene au fost 
comutate pe sprijinirea acţiunilor gloriosului Corp 2 tancuri 
de gardă „Taţinski”. Acestuia i se ordonase ca, în cooperare 
cu trupele Armatei 5 a generalului N.I. Krîlov, să rupă cea 
de-a doua zonă de apărare a inamicului. Misiunea era 
extrem de complexă, dar, dacă reuşea, putea contribui în 
mare măsură la distrugerea întregii grupări din Prusia 
Orientală. Cea de-a doua zonă de apărare ocupa, sub raport 
teritorial, o poziţie de mijloc: aici, în centrul Prusiei 
Orientale, se afla puternica grupare inamică de la 
Insterburg, care bara drumul cel mai scurt către Königsberg 
şi Marea Baltică. Dezvoltind ofensiva la nord de Gumbinnen 
în zona Armatei 5, Corpul 2 tancuri de gardă trebuia să 
ajungă în spatele grupării de la Insterburg şi să nu-i dea 
posibilitatea să se retragă organizat pe aliniamentul 
următor, cel de lîngă Königsberg. În etapa respectivă 
acesta era obiectivul general. Cum e şi firesc, în realizarea 
lui un mare rol i se rezervase sprijinului aviaţiei. 

Înaintea pătrunderii corpului de tancuri în ruptură 
Divizia 6 bombardament de gardă a lovit cu întregul efectiv 
principalele puncte de sprijin din zona a doua de apărare a 
hitleriştilor. După atacurile în picaj ale avioanelor 
colonelului G.A. Ciucev au urmat loviturile date de cele 342 
bombardiere ale armatelor 1 şi 3 aeriene. După trei ore de 
la aceste atacuri, 284 de bombardiere ale Armatei 1 
aeriene au început să piseze punctele de sprijin ale celei 
de-a treia zone de apărare a hitleriştilor. Şi din nou primii 
au bombardat piloţii colonelului G.A. Ciucev. 

După primele bombardamente masive în zona rupturii 
au fost distruse numeroase instalaţii defensive şi trupele 
noastre au ocupat cele mai importante puncte de sprijin. 
Imediat ce unităţile Armatei 5 au început ruperea celei de-a 
doua zone de apărare Divizia 1 aviaţie de asalt de gardă şi 
Divizia 277 aviaţie de asalt au trecut la sprijinirea 
nemijlocită a corpului de tancuri, distrugînd trupe şi tehnică 
ale inamicului care se aflau în faţa corpului. Divizia 277 


147 


aviaţie de asalt sprijinea concomitent şi trupele Armatei 5 
în zona căreia corpul de tancuri intrase în ruptură. 

Toate regimentele diviziei noastre se aflau concomitent 
în aer, însoţind avioanele de bombardament şi de asalt. În 
ansamblu, sprijinirea din aer a acţiunilor Corpului 2 tancuri 
de gardă era efectuată de forţele a cinci divizii de 
bombardament, trei de asalt şi una de vinătoare. Aceasta 
atestă cît de importante erau sarcinile date tanchiştilor şi 
trupelor Armatei 5. Divizia 240 aviaţie nu figurează aici, 
căci eu am enumerat numai forţele care au efectuat 
sprijinirea nemijlocită a trupelor terestre. Marea unitate de 
vînătoare, pe care am menţionat-o era Divizia 130 aviaţie 
de  vinătoare, dotată cu avioane de  vînătoare- 
bombardament (unul din aparatele experimentale create în 
biroul de proiectare al lui A.S. lakovlev). Această divizie era 
comandată de Fiodor Ivanovici Şinkarenko. Noile lak-uri 
transportau bombe de mare calibru şi se distingeau printr-o 
mare precizie a lansării încărcăturii din picaj. În acea zi 
piloţii lui F.I. Şinkarenko au distrus trupe şi tehnică inamice 
din zona a treia de apărare. 

În total, la 16 ianuarie, folosind timpul favorabil, aviația 
noastră a efectuat 2 800 de avioane-zboruri, din care 
aproximativ 200 aparţineau Diviziei 240 aviaţie. 

La 17 ianuarie la sol au continuat lupte înverşunate. 
Vremea s-a stricat din nou, şi aviația a început să acţioneze 
în grupuri mici. Avioanele de vinătoare ale inamicului 
încercau să atace perechile şi grupurile noastre de patru 
aparate. Din cauza nebulozităţii joase avioanele zburau la 
mică înălţime, iar vînătorii hitlerişti se străduiau să atace în 
zbor razant. Ca de obicei, statul major al diviziei primea 
rapoartele regimentelor. Am fost informaţi despre lupta 
aeriană efectuată de un grup de şase aparate condus de 
căpitanul P.K. Lobas. lak-urile însoțeau 12 lIl-uri. Cînd 
acestea se întorceau acasă patru F-W-190 au încercat să le 
atace de jos în zbor razant. Dar piloţii noştri, care 
studiaseră temeinic metodele hitleriştilor, au respins la 
timp atacul, au antrenat în luptă Focke-urile, iar 
sublocotenentul N.I. Tiopin a doborit unul din ele. P.K. Lobas 


148 


avea mai mult „noroc” decit alţi capi de formaţii: aproape 
că nu era zi în care grupul lui să nu însoţească avioane şi să 
nu angajeze lupte. Acest lucru se întîmpla chiar şi în zilele 
relativ calme. În aceleaşi zile, alţi capi de formaţie executau 
cîteva zboruri de însoţire şi nu făceau decit să colinde... Dar 
era suficient să conducă el un grup, şi imediat se găseau 
printre hitlerişti amatori de a-şi încerca norocul. Fireşte, 
acestea erau simple coincidenţe, care se  sfirşeau 
întotdeauna - deloc întîmplător pentru duşman - trist. Nu- 
mi amintesc un caz în care piloţii conduşi de căpitanul P.K. 
Lobas să se limiteze la respingerea atacului. De regulă, în 
luptă unul sau doi inamici erau doboriţi. Fraza finală a 
raportului transmis de grupul lui era invariabil aceeaşi: 
„Avioanele noastre de vinătoare şi de asalt nu au 
înregistrat pierderi”. 

Şi, totuşi. În ciuda rapoartelor de luptă pozitive, ziua de 
17 ianuarie a fost pentru divizia noastră una dintre cele mai 
grele. Nenorocirea a venit de acolo de unde nu ne 
aşteptam: pe cînd se întorcea dintr-o misiune de luptă, 
deasupra aerodromului său a pierit locotenent-colonelul 
Aleksandr Fiodorovici Hotinski, pilot excelent, comandant al 
Regimentului 900 aviaţie de vinătoare. 

Locotenent-colonelul Hotinski aducea grupul dintr-o 
misiune de luptă şi zbura în cerc deasupra aerodromului la 
o înălţime de 800 de metri. Un lot de avioane de asalt 
decolau, aşa că el aştepta să se elibereze pista. Avioanele 
de asalt şi lak-urile din Regimentul 900 care le însoțeau au 
decolat, după care Hotinski s-a angajat pentru aterizare. Pe 
cînd plana la 20-30 de metri de sol, în avionul lui, din spate, 
s-a implantat pe neaşteptate un Il-2 pilotat de 
sublocotenentul N.S. Astaşiov. Căutînd să ajungă din urmă 
grupul, sublocotenentul evolua în cerc mic deasupra 
aerodromului în zbor razant. Era o încălcare flagrantă a 
numeroaselor ordine severe ale comandantului care 
interziceau zborul razant deasupra aerodromurilor. Ca 
urmare, ambii piloţi au murit. 

Aproape că nu mai este nevoie să precizez: 
comandantul a dat un ordin foarte aspru şi a pedepsit 


149 


exemplar corpul de comandă al regimentului de aviaţie de 
asalt şi pe cel al diviziei de aviaţie de asalt. In război sînt 
multe pierderi grele şi de aceea sînt de o sută de ori mai 
dureroase cele nejustificate prin nimic. Veteranii diviziei şi- 
au amintit mulţi ani de acest grav eveniment de zbor. Ziua 
de 17 ianuarie 1945 a devenit o zi neagră pentru 
Regimentul 900 şi pentru divizie. 


Spre sfîrşitul zilei de 18 ianuarie trupele frontului au 
rupt apărarea inamicului pe o lungime de 65 de kilometri şi 
au pătruns în adincime 20-30 de kilometri. Aviația 
armatelor 1 şi 3 aeriene a efectuat 10 350 (!) de avioane- 
zboruri. Aproximativ un sfert din acestea au fost efectuate 
noaptea. În acea zi, cu întregul efectiv au zburat o dată 
Divizia 6 aviaţie de bombardament de gardă şi de două ori 
Divizia 1 aviaţie de asalt de gardă. Avioanele noastre de 
vînătoare le-au însoţit pe cele de asalt. 

Acest sprijin activ al aviaţiei a jucat un rol important în 
ruperea apărării duşmane. Consiliul Militar al Frontului a 
trimis unităţilor şi marilor unităţi de aviaţie telegrame de 
mulţumire. 

Pe direcţia principală, pe parcursul întregii zile au avut 
loc lupte de intensitate maximă. Hitleriştii întreprindeau 
contraatacuri furibunde pentru a lichida ruperea. 
Înverşunarea întîmpina înverşunare, furia-furie, disperarea- 
voinţa nestrămutată a unităţilor noastre aflate în ofensivă. 
Cel mai mare succes l-a înregistrat Armata 39. În zona ei de 
înaintare, în ruptură a fost introdus Corpul 1 tancuri. În 
cooperare cu el, marile unităţi de infanterie ale Armatei 39 
au lichidat rezistenţa hitleriştilor care apărau sectorul bine 
fortificat llmenhorst şi au înaintat 25-30 de kilometri. Era 
un succes considerabil. 


Prin decizia comandantului frontului, la 20 ianuarie de 
pe aliniamentul rîului Inster (la joncţiunea Armatei 39 cu 
Armata 5) a fost introdusă în luptă Armata 11 de gardă care 
pînă atunci se aflase în componenţa eşalonului al doilea. La 
scurt timp după aceasta Corpul 8 de gardă aflat în flancul ei 


150 


drept, în cooperare cu Corpul 1 de tancuri, a ocolit 
gruparea de la Insterburg a inamicului dinspre vest. 
Corpurile 16 şi 36 infanterie de gardă ale acestei armate, 
împreună cu tanchiştii Corpului 2 tancuri de gardă, s-au 
apropiat de Insterburg dinspre nord. 

După cum am mai arătat, gruparea de la Insterburg a 
inamicului era cea mai mare din partea centrală a Prusiei 
Orientale. Cum era de aşteptat, o dată cu dezvoltarea 
ofensivei noastre s-a activizat simţitor şi aviația 
duşmanului, care întreprindea acţiuni de luptă şi de 
cercetare. Deasupra cîmpului de luptă şi-au făcut apariţia 
formaţii de bombardiere Ju-88 (mai rar Ju-87) şi grupuri 
mari (între 20 şi 60 de aparate) de Focke-Wulf-uri. Luftwaffe 
încerca să oprească sau măcar să încetinească ritmul 
înaintării trupelor noastre. Am observat, însă, imediat că, 
chiar atunci cînd zburau în grupuri mari, piloţii germani, 
erau marcați de nesiguranţă şi teamă - imediat ce primul 
avion era doborit, ei lansau bombele unde se nimerea şi o 
luau la sănătoasa. Tot aşa se comportau şi vinătorii. 

O dată cu intrarea în luptă a Armatei 11 de gardă, 
Divizia 1 de asalt de gardă şi divizia noastră, 240, au trecut 
la sprijinirea marilor ei unităţi. La 20 ianuarie avioanele de 
vîinătoare au executat 216 zboruri de luptă, însoţind 
avioane de asalt şi de bombardament. În plus, am efectuat 
58 de zboruri de cercetare aeriană. Dar în zilele următoare, 
pînă la 25 ianuarie, timpul a devenit complet nefavorabil. 
Numai la 26 ianuarie vremea s-a îmbunătăţit puţin în 
anumite sectoare, şi aviația a putut să acorde un oarecare 
sprijin infanteriei; în general, însă acesta era aproape nul. 
În acea zi, piloţii diviziei noastre, bunăoară, au efectuat 
numai zece zboruri de cercetare aeriană. Dar a doua zi am 
executat 50 de zboruri de însoţire a ll-urilor, iar la 28 
ianuarie 107 zboruri de acoperire a avioanelor de asalt şi a 
celor ce atacau în picaj. În ultimele zile ale lui ianuarie 
vremea s-a stricat iarăşi... 

Rezultă, deci, că din cauza timpului deosebit de instabil 
aviația nu putea să acorde întotdeauna trupelor de uscat un 
sprijin deplin. lar în acele zile cînd efectuam, totuşi, citeva 


151 


zboruri de luptă, fiecare dintre ele se derula la limita 
posibilităţilor. De regulă zburau numai cei mai buni piloţi şi 
numai în cazurile în care într-un anumit sector se crea o 
situaţie cu adevărat critică. Aşa s-a întîmplat şi în ultimele 
zile ale lui ianuarie, cînd trupele sovietice ajunseseră la 
fortificațiile conturului defensiv exterior al oraşului-cetate 
Königsberg. Dar în perioada distrugerii grupării de la 
Insterburg şi înaintării spre Königsberg, în general, nu s-a 
putut zbura. 

Dar şi pe vreme proastă aviația primea o misiune de 
care nu o putea scuti nimeni. Este vorba despre cercetarea 
aeriană. Eram nevoiţi s-o efectuăm la înălţimi foarte mici. 
Şi, după cum se ştie, într-un avion ce zboară jos se trage cu 
toate armele; fireşte aceasta se soldează cu pierderi. 

Mulţi ani după război, în arhivă mi-a căzut sub ochi o 
telefonogramă, mai precis consemnarea unor discuţii 
telefonice între ofiţeri de la statul major al Armatei aeriene 
şi al Diviziei 240. Această discuţie, din care reproduc aici un 
fragment (unilateral), caracterizează cum nu se poate mai 
bine importanţa ce se atribuia cercetării în acele zile. 

Statul major al armatei: „Raportaţi cum decurg 
zborurile de cercetare ! Cite perechi de-ale noastre au 
decolat ? Ce sectoare au fost investigate ? Comandantul 
Armatei 1 aeriene transmite: misiunea ce vi s-a dat să fie 
îndeplinită. În sectoarele al treilea şi al patrulea cercetarea 
să fie efectuată de alte echipaje ale efectivelor voastre şi 
nu de echipaje de cercetare. Răspundeţi de executare. 
Raportaţi la orele 12,00, 14,00, 16,00”. 

Era greu să răspundem: timpul este de-a dreptul 
mizerabil. Pămiîntul este acoperit de o ceaţă compactă, iar 
nebulozitatea foarte joasă; în asemenea condiţii nu se 
poate asigura securitatea zborurilor şi nici măcar 
aterizarea. Dar esenţial era că pilotul care zbura în 
cercetare adesea nu vedea nimic. lar tensiunea luptelor pe 
sol creştea. Vremea rea oferea inamicului o şansă în plus: 
el manevra rezervele, se regrupa, contraataca. Fără 
sprijinul aviaţiei, infanteriştii cucereau fiecare instalaţie de 
apărare cu o mare dificultate şi, fireşte, cu pierderi 


152 


nejustificate. Şi pe aerodrom domnea o stare de 
nervozitate: piloţii ştiau cîtă nevoie avea infanteria de 
ajutorul lor, iar ei nu puteau zbura. Cercetaşii aerieni 
înseamnă tot aviaţie, dar se părea că statul major al 
armatei uitase acest lucru. Şi iarăşi sunau telefoanele, şi 
iarăşi discuţii foarte puţin plăcute. 

Statul major al armatei: „leri aţi compromis (vremea a 
compromis ! - G.Z.) cercetarea la depărtare în faţa 
frontului, aţi adus daune colosale aprecierii situaţiei. Nu aţi 
dat posibilitatea comandantului Armatei 1 aeriene şi 
comandamentului frontului să stabilească ce rezerve aduce 
inamicul în sectorul rupturii”. 

„Lui Zimin. Comandantul Armatei 1 aeriene ordonă: 
astăzi să nu se mai permită un asemenea fenomen. Vina 
dumneavoastră constă în faptul că, luînd din cercetare şi 
trimiţind la acoperire, nu m-aţi anunţat nici pe mine şi nici 
statul major. Aşa nu se mai poate lucra. Cercetaşii 
dumneavoastră lucrează pentru front, iar nu pentru 
dumneavoastră”. 

Statul major al armatei: „Comandantul Armatei 1 
aeriene ordonă: pentru acoperirea bombardierelor nu vor 
mai fi trimişi cercetaşi; dacă nu vor exista informaţii ale 
cercetării la depărtare va răspunde personal Zimin”. 

Vremea s-a îmbunătăţit în primele zile ale lui februarie. 
Trupele frontului ajunseseră în suburbiile Kânigsbergului. La 
3 februarie Regimentul 133 de gardă a însoţit 65 de 
bombardiere ale colonelului G.A. Ciucev care au lansat 
asupra punctului de sprijin Preussisch-Eylau peste 55 de 
tone de bombe. Aceste lovituri concentrate erau foarte 
eficace şi, de regulă, contribuiau activ la înaintarea trupelor 
noastre pe căile de acces spre Königsberg. 

O dată cu ieşirea la Marea Baltică aviația a început să 
atace şi porturi şi obiective maritime ale inamicului. La 5 
februarie două regimente de Il-2 din divizia colonelului S.D. 
Prutkov au atacat două torpiloare germane. Unul din vase a 
fost avariat. Vinătorii Diviziei 240 aviaţie însoțeau avioane 
de asalt. Il-urile atacau tot mai des ţinte de pe mare, 
perturbînd transportul maritim. La rîndul ei, aviația 


153 


duşmanului, în grupuri de pînă la 60 de aparate, încerca să 
lovească trupele noastre, dar fără succes - ele erau bine 
acoperite din aer. 

Avioanele de asalt şi de bombardament atacau frecvent 
cu mare eficacitate aerodromurile inamice. Sarcina lor era 
acum mult uşurată de faptul că, pierzind teritoriu, 
duşmanul pierduse şi numeroase aerodromuri. Pe cele 
cîteva rămase se concentra o mare cantitate de tehnică 
aeriană. La sfîrşitul lui ianuarie, bunăoară, pe aerodromurile 
din zona KOnigsbergului au fost identificate circa 250 de 
avioane. Comandantul Armatei 1 aeriene a ordonat ca 
forţele Diviziei 6 aviaţie de bombardament de gardă şi ale 
Diviziei 1 aviaţie de asalt de gardă să lovească aceste 
aerodromuri. Noi am asigurat acţiunile lor, care s-au soldat 
cu rezultate substanţiale. 

Cu toate că zburam puţin, pe aerodrom se desfăşura o 
activitate susţinută; foarte mult muncea personalul tehnico- 
ingineresc. Avioanele se defectau frecvent din cauza tirului 
artileriei antiaeriene. Necesitatea de a însoţi la altitudine 
mică avioanele de asalt şi pe cele ce acționau în picaj 
reducea posibilitatea de a manevra pentru a evita artileria 
antiaeriană şi de aceea se înregistrau pierderi sensibile. 
Inginerii şi tehnicienii lucrau ziua şi noaptea; cu toate 
acestea, uneori, se creau situaţii excepţionale. La 20 
ianuarie, de pildă, în Regimentul 86 existau 15 aparate 
nereparate. Comandantul regimentului, colonelul Vladimir 
Alekseevici Cisteakov şi locţiitorul lui politic, maiorul Grigori 
Terentievici Merţalov, i-au convocat pe comuniştii şi pe 
comsomoliştii din sectorul tehnico-ingineresc şi le-au spus 
cu toată francheţea că situaţia creată în domeniul tehnicii 
era atit de complicată, încît putea să afecteze capacitatea 
de luptă a unităţii. Fireşte, în acel colectiv unit şi capabil 
toată lumea înţelegea acest lucru. Peste două zile toate 
avioanele erau bune de zbor ! In această muncă plină de 
abnegaţie s-au distins organizatorul de partid al escadrilei 
1, locotenentul tehnic de gardă V.N. Evseev, comuniştii 
locotenenţi majori tehnici de gardă V.A. Kotov şi V.S. Vasin, 
plutonierul M.A. Zolotov şi tehnicianul L.A. Grigoriev. Ei au 


154 


organizat munca subordonaţilor de aşa manieră, încă 
această sarcină complexă a fost îndeplinită într-un timp 
record. 

Timp de trei zile Armata 11 de gardă, împreună cu 
unităţi ale Armatei 5, s-au bătut cu gruparea inamică de la 
Insterburg; lupta s-a încheiat cu ocuparea oraşului. După ce 
au fost înfrinţi pe riul Inster şi după ce au pierdut 
Gumbinnenul şi Tilsitul, hitleriştii au început să se retragă, 
luptînd pe aliniamentul rîurilor Deime, Pregel, Alle, adică pe 
poziţiile principale ale sectorului fortificat Heilsberg. 

Vremea proastă împiedica trupele noastre să se 
orienteze. Dar şi în aceste condiţii infernale înaintarea 
continua zi şi noapte; te întrebai uimit: de unde mai au 
oamenii atitea forţe ? 

Armata 11 de gardă, care se infiltrase ca o pană 
departe spre vest, era în pericol de a fi atacată în flancuri 
de duşman. Cu toate acestea, ea trebuia să continue 
înaintarea rapidă, să forţeze riurile Pregel şi Alle. Pentru 
îndeplinirea acestei misiuni Armata 11 de gardă coopera cu 
corpurile 1 şi 2 tancuri de gardă. In pofida rezistenţei dirze 
a inamicului, ostaşii noştri de gardă au atins aliniamentul 
defensiv al sectorului fortificat Heilsberg şi în anumite 
puncte l-au rupt. 

La 24 ianuarie Armata 11 de gardă a înaintat 16 
kilometri, a rupt importantul aliniament defensiv de pe 
riurile Deime, Pregel şi Alle pe o întindere de 25 de 
kilometri. Inamicul a trimis în mare grabă aici de la 
Königsberg zece batalioane, dar ele au fost zdrobite. In 
aceste zile infanteria avea o imensă nevoie de ajutorul 
aviaţiei ! Dar se părea că vremea rea nu avea sfîrşit. 
Situaţia consemnată pe hărţile de zbor se modifica 
substanţial în fiecare zi, iar noi continuam să stăm pe 
aerodromuri. 


SPRE KONIGSBERG ! 


155 


După ce au ocupat marile centre defensive Darkehmen 
şi Angerburg, trupele Frontului 3 Bielorus au continuat să 
înainteze pe direcţia Königsberg. Din stînga şi de la sud 
trupele Frontului 2 Bielorus vecin se apropiaseră de Elbing 
şi se deplasau spre Frisches Haff. Era evident că în curînd 
întreaga grupare hitleristă din Prusia Orientală va fi complet 
izolată de forţele principale ale armatei germane şi împinsă 
spre mare. Inamicul pierduse un teritoriu întins, dar 
dispunea încă de însemnate rezerve de forţă vie şi tehnică. 
Continuau să funcţioneze şi căile lui maritime, pe care îşi 
aproviziona trupele din centrul Germaniei. Pentru a-l 
înfringe complet în Prusia Orientală trupele frontului 
trebuiau să mai depună eforturi considerabile. 

La sfîrşitul lui ianuarie ele se aflau deja la cinci-şase 
kilometri sud-est de Königsberg. La 27 şi 28 ianuarie timpul 
s-a ameliorat, şi aviația noastră a putut da un ajutor 
substanţial trupelor terestre. Astfel, la 27 ianuarie, cînd 
ofensiva unităţilor sovietice a fost stopată lîngă localitatea 
fortificată Steinbeck, ea a fost, totuşi, ocupată după 
loviturile date de aviaţie. Făcînd bilanţul zilei, generalul- 
locotenent K.N. Galiţki nota: „În această zi, piloţii de pe 
avioanele de asalt ale Diviziei 1 aviaţie de gardă şi ale 
Diviziei 277 aviaţie de gardă, comandate de generalul S.D. 
Prutkov şi de colonelul F.S. Hatminski, au ajutat foarte mult 
infanteria noastră”. 

Înainte de aceasta, noi - Divizia 240 - ne-am transferat 
cu multe dificultăţi regimentele, apropiindu-le de unităţile, 
aflate în ofensivă, ale Armatei 11 de gardă. De aceea, la 27 
şi 28 ianuarie noi deja acţionam, însoţind avioane de asalt 
şi de bombardament. Piloții dăduseră cîteva lupte aeriene. 
Şi de data aceasta s-a evidenţiat patrula condusă de 
căpitanul P.K. Lobas. Respingînd un atac al avioanelor de 
vînătoare duşmane, el şi subordonații lui, Tiopin şi Tkaciuk 
au doborit trei Focke-Wulf-uri. 

La 28 ianuarie diviziile lui S.D. Prutkov şi G.A. Ciucev, 
precum şi unităţile Diviziei 277 de asalt au lovit 
aerodromurile principale ale inamicului, situate în zona 
Konigsbergului. Grupuri de luptători aerieni din Regimentul 


156 


86 de gardă îi contactau pe vînătorii germani care decolau 
pentru a respinge atacul chiar deasupra bazelor lor. In 
urma bombardamentelor şi a acţiunilor avioanelor de asalt 
au fost distruse 65 de avioane ale inamicului, iar 40 au fost 
avariate. In acea zi căpitanul P.K. Lobas a doborit un alt 
avion inamic, căpitanul N.F. Cesnokov un F-W-190, iar 
locotenentul-major A.l. Kalughin un Heinckel. În total am 
însoţit 206 avioane de asalt, 54 de avioane ce atacă în picaj 
şi un Boston. 

La 29 ianuarie piloţii noştri acopereau ll-uri şi „pioni” 
care acționau de pe acum în împrejurimile estice şi nordice 
ale KGnigsbergului. In afară de aceasta ei efectuau 
cercetare în această zonă şi deasupra comunicaţiilor 
maritime din sectorul portului Pillau. Misiunile erau 
complicate, şi deasupra K6nigsbergului şi deasupra Pillaului 
acţionam în condiţiile unui puternic foc antiaerian. 

Unităţile Armatei 11 de gardă se străduiau să ajungă la 
Golf. Atunci situaţia grupării inamice de la Königsberg s-ar fi 
înrăutățit imediat. Dar, atita timp cît acest lucru nu se 
întîmpla, duşmanul putea să aducă la Königsberg trupe din 
zona de înaintare a trupelor Frontului 2 Bielorus. Armata 11 
de gardă l-a depăşit pe vecinul din stînga, iar la punctul de 
joncțiune a fronturilor, la circa 20 de kilometri sud-vest de 
oraş, hitleriştii concentraseră trupe, ameninţind flancul 
stîng al armatei. 

Sesizind pericolul, comandamentul nostru a întărit 
flancul Armatei 11 de gardă, introducînd acolo Corpul 36 
infanterie de gardă al generalului P.K. Koşevoi. El a intrat în 
luptă imediat după rocada efectuată noaptea. Intre timp 
flancul drept al armatei s-a apropiat de fortul Ponart, care 
acoperea oraşul dinspre sud. Zidurile acestuia aveau o 
grosime de unu pînă la trei metri. El avea o mulţime de 
puncte de foc şi o legătură trainică cu alte forturi. Accesul 
la el era barat de un şanţ lat de 25 şi adînc de 7 metri. 
Fortul dispunea de muniţie şi alimente suficiente pentru o 
lună de blocadă. 

Şi totuşi fortul a fost luat. Au căzut prizonieri 200 de 
soldaţi şi ofiţeri. Unităţile noastre au luat ca trofee tunuri de 


157 


210 şi 280 milimetri, zeci de mitraliere, o mare cantitate de 
muniţie şi alimente. 

Trupele au continuat să înainteze, tăind şoseaua 
Brandenburg-KSnigsberg. În faţa lor se afla golful. Capitala 
militarismului prusian era înconjurată de la nord şi de la 
sud. Acolo se dădeau lupte de o intensitate extraordinară. 

Ziua de 29 ianuarie poate fi socotită ziua crucială în 
evoluţia operaţiei. Încă noaptea Divizia 26 infanterie de 
gardă din corpul generalului P.K. Koşevoi, acoperind flancul 
armatei, a ajuns luptind la Frisches Haff. Gruparea de la 
Königsberg a inamicului era izolată de celelalte trupe aflate 
atit la nord, cît şi la sud de oraş. În acea zi vînătorii diviziei 
au însoţit circa două sute de avioane de asalt şi avioane ce 
atacă în picaj şi au îndeplinit 14 zboruri de cercetare. 

Cititorul a înţeles, desigur, că în cursul întregii operaţii 
timpul a jucat un rol de excepţională importanţă, deoarece 
aviația frontului dispunea de forţe considerabile. In zilele în 
care condiţiile meteorologice îi permiteau să acţioneze 
susţinut, trupele de uscat înregistrau succese remarcabile. 
Şi invers, dacă Armata aeriană era imobilizată la sol sau 
acţiona limitat, inamicul avea posibilitatea să întreprindă 
contraatacuri puternice. Şi acesta nu pierdea nici o ocazie 
s-o facă. 

La 30 ianuarie evenimentele au cunoscut o evoluţie 
dramatică. Cu o seară înainte vremea se stricase şi a doua 
zi avioanele nu au mai putut decola. După o scurtă şi 
puternică pregătire de artilerie, hitleriştii au trecut cu forţe 
puternice la contraofensivă din sectorul Königsberg, cu 
scopul de a debloca cetatea. La contraatac participau cinci 
regimente de infanterie sprijinite de 100 de tancuri şi de 
tunuri de asalt. El se desfăşura pe direcţia sud-vest. 
Concomitent, din sectorul Brandenburg, Wargittenen lovea 
o grupare nu mai puţin puternică, pe care hitleriştii o 
creaseră la flancul stîng (la joncţiunea fronturilor 2 şi 3 
Bieloruse). Ea era compusă din forţele unei divizii de 
infanterie, ale Diviziei motorizate „Marea Germanie”, din 
100 de tancuri şi tunuri de asalt. Ambele lovituri erau 
îndreptate împotriva unităţilor istovite ale Armatei 11 de 


158 


gardă, care înaintau luptind continuu. Gruparea de la 
Brandenburg a atacat cu toate forţele Corpul 36 infanterie 
de gardă al generalului P.K. Koşevoi. 

Bilanţul zilei de 30 ianuarie a fost dureros. Gruparea de 
la Königsberg a reuşit să se unească cu trupele dislocate 
mai la sud. Acest fapt nu s-ar fi petrecut dacă aviația ar fi 
putut acţiona. După ce în luptele anterioare înregistrase 
pierderi grele, Armata 11 de gardă nu a mai putut continua 
înaintarea. Era nevoie de o pauză operativă. Pentru 
îndreptarea liniei frontului s-a impus cedarea fortului 
Ponart, care, peste cîteva săptămîni, înainte de asaltul 
asupra Kânigsbergului, a fost ocupat din nou. 

În luna ianuarie Divizia 240 a efectuat 1 690 de 
avioane-zboruri de luptă. Au fost însoţite fără pierderi 2 616 
avioane de asalt şi avioane care atacă în picaj în condiţiile 
în care în întreaga lună au fost doar 8 zile senine şi 10 zile 
în care s-a putut zbura limitat. In luptele aeriene au fost 
doborite 20 de avioane ale inamicului, dintre care cite trei 
au revenit căpitanului P.K. Lobas şi sublocotenentului N.I. 
Tiopin. Piloții noştri au distrus încă 12 avioane la sol. Din 
misiune de luptă în cursul acestei luni nu s-a întors un 
singur pilot - sublocotenentul N.S. Golovcenko. 

În februarie vremea s-a menţinut instabilă. Au fost 
multe zile în care nu s-a zburat deloc sau s-a zburat limitat. 
Între timp la sol luptele continuau; în fiecare dimineaţă 
infanteriştii priveau cu speranţă cerul: ajutorul aviaţiei le 
era necesar ca aerul. 

În primele trei zile ale lunii unităţile Corpului 16 
infanterie de gardă, sprijinite de Corpul de tancuri 
„Taţinski” şi de Brigada 43 de tancuri independentă au 
ajuns la golf. Inamicul a organizat o serie de contraatacuri, 
dar toate au fost respinse. 

Divizia a continuat să folosească orice posibilitate 
pentru a zbura. Se întîmpla ca vremea să se amelioreze 
pentru numai două-trei ore; în această „fereastră” zburau 
zeci şi sute de avioane. La 3 februarie, bunăoară, Divizia 
240 a acoperit 192 de avioane de asalt şi 54 de 
bombardiere; Il-urile şi „pionii” acționau în grupuri mici. În 


159 


acea zi am executat două zboruri de însoţire a ll-urilor; 
ulterior, cînd am raportat situaţia direct comandantului 
Armatei aeriene, am subliniat că în asemenea condiţii 
meteorologice complicate piloţii acţionează la limita 
posibilităţilor şi că pentru misiuni de luptă pot fi folosite 
numai cele mai experimentate şi mai bine pregătite 
echipaje. 

Între timp hitleriştii au întreprins o tentativă decisivă de 
recîştigare a şoselei K&nigsberg-Brandenburg. În zona 
şoselei s-au dat lupte grele intermitente pînă la 11 
februarie. Pînă la această dată unităţile noastre se 
fortificaseră atit de bine, încît pînă la sfîrşitul lui martie 
situaţia nu s-a mai schimbat. Tentativele ulterioare ale 
inamicului de a debloca şoseaua nu au avut succes. 

Între 6 şi 10 februarie, cînd s-au dat lupte pentru şosea, 
aviația nu a acţionat. Numai în a doua jumătate a zilei de 
11 februarie am însoţit 14 grupuri mici de Il-2 - în total 83 
de avioane - şi, însoţind avioane de asalt, am susţinut două 
lupte aeriene. Într-una din ele sublocotenentul de gardă N.I. 
Tiopin a incendiat un Focke-Wulf şi a lovit un altul. 

Epuizat în urma pierderilor masive, la 12 februarie 
inamicul a încetat atacurile. Armata 3 tancuri germană nu a 
reuşit să ajungă la Königsberg. 

În condiţiile meteorologice extraordinar de grele ale 
acestei zile am primit un ordin de cercetare, al cărui punct 
1 suna astfel: „Să fie depistată gruparea de tancuri a 
inamicului, locul de concentrare şi de deplasare... în special 
în sectoarele: Brandenburg, Hermsdorf, Zinten, Rositten, 
Kanditten, Eichalz, Wusen, Bazen, Lindenau, Lichtenau”. 
Această grupare se afla la sud-vest de Königsberg, în faţa 
flancului stîng al Armatei 11 de gardă. In acest ordin se 
formula şi misiunea de a cerceta aerodromurile de la Pillau, 
Heiligenbeil, Braunsberg,  Mehlsack, executind 20 de 
avioane-zboruri. Dar timp de trei zile - de la 12 la 14 
februarie - nu am reuşit să efectuăm decit şase zboruri de 
cercetare. Fiecare din aceste zboruri poate constitui 
subiectul unei povestiri, căci ele fuseseră efectuate în zile 
în care nu se putea zbura. 


160 


În sfîrşit, pe poziţiile de lîngă Königsberg s-a instalat 
acalmia. Armata 11 de gardă îşi epuizase complet 
potenţele ofensive. Acum ea avea nevoie de o perioadă de 
pregătire serioasă pentru etapa următoare: asaltul cetăţii. 


Din momentul în care Armata 11 de gardă ajunsese în 
apropierea Konigsbergului şi la golf, soarta grupării din 
Prusia Orientală era decisă. Dar în a doua jumătate a lunii 
februarie şi în întreaga lună martie în alte sectoare ale 
frontului luptele continuau. În primul rînd s-a hotărit să fie 
distrusă gruparea de la Heilsberg, cea mai mare din cele 
rămase întregi. În acea perioadă, principalele eforturi ale 
aviaţiei frontului au fost concentrate asupra distrugerii 
instalaţiilor defensive puternice din sectorul fortificat 
Heilsberg. 

Pînă la 18 februarie trupele noastre reuşiseră să 
înainteze în adîncimea zonei 60 de kilometri şi să reducă la 
aproape jumătate teritoriul pe care se apărau peste 20 de 
divizii duşmane. Mai mult nu s-a putut face: se impunea 
regruparea forţelor şi pregătirea pentru lovitura decisivă. 
Pregătirea s-a efectuat de la 22 februarie la 12 martie. 
Aviația continua să distrugă trupele şi tehnica inamicului, 
dar acum o atenţie deosebită acordam atacurilor efectuate 
asupra liniilor sale de comunicaţie. Rămăşiţele grupării din 
Prusia Orientală puteau fi aprovizionate din rezervele 
centrale ale Germaniei numai pe apă. 

În această perioadă trupele frontului au suferit o grea 
pierdere: schija unui proiectil al duşmanului l-a răpus pe 
generalul de armată Ivan Danilovici Cerneahovski. Cortegiul 
îndoliat de automobile a adus corpul neînsufleţit al 
comandantului frontului la Kaunas. Divizia a primit 
misiunea de onoare, dar tristă, de a asigura însoţirea 
cortegiului printr-o patrulare continuă. Ulterior, în memoria 
marelui conducător de oşti numele oraşului Insterburg a 
fost schimbat în Cerneahovsk. 

Trupele au continuat să se pregătească pentru ofensivă. 
Iniţial s-a proiectat distrugerea grupării din Peninsula 
Samland pentru a elibera forţe suficiente în vederea 


161 


asaltului asupra K6nigsbergului. Dar inamicul ne-a luat-o 
înainte. La 19 februarie el a aplicat două lovituri de 
întîmpinare puternice unităţilor Armatei 39 cu scopul de a 
debloca KOnigsbergul. O lovitură a fost aplicată din oraş şi 
cealaltă din direcţia Peninsulei Samland. Timp de trei zile 
au avut loc lupte înverşunate. Germanii au reuşit să 
realizeze un coridor între garnizoana K6nigsbergului şi 
gruparea din Peninsula Samland. Armata 39 a suferit 
pierderi grele şi fără completări nu putea participa la asaltul 
proiectat. Comandant al Frontului 3 Bielorus a fost numit 
mareşalul Uniunii Sovietice A.M. Vesilevski. 

La 24 februarie Frontul 1 Pribaltic s-a transformat în 
Grupul de trupe din Peninsula Samland şi a intrat în 
componenţa Frontului 3 Bielorus. 

În noua etapă s-a hotărît ca în primul rînd să fie distrusă 
gruparea de la Königsberg, să fie ocupat acest oraş şi apoi 
să fie lichidate trupele din Peninsula Samland. În vederea 
realizării acestui obiectiv armatele de arme combinate au 
fost completate cu oameni, tancuri şi tunuri autopropulsate. 
La operaţie urmau să participe armatele 1 şi 3 aeriene şi 
Corpul 6 aviaţie de bombardament. 

Cu toate că au fost multe zile în care nu s-a zburat, 
Divizia 240 aviaţie de vinătoare a efectuat în februarie 1 
543 de zboruri de luptă, a însoţit 1 584 de avioane de asalt 
şi 834 de bombardiere. Piloții diviziei au purtat 53 de lupte 
aeriene, au doborit opt avioane inamice şi au pierdut trei 
echipaje. 

In februarie am avut o sărbătoare: pentru succesele 
dobiîndite în luptă divizia a fost decorată cu ordinul 
„Suvorov” clasa Il. Marea unitate avea, deci, două ordine. 
Un grup de piloţi ai diviziei a primit ordine. Printre cei 
decoraţi cu ordinul „Drapelul Roşu” se număra veteranul 
diviziei, maiorul A.N. Derkaci, Erou al Uniunii Sovietice, şi 
tînărul pilot N.I. Tiopin. 


La 13 martie, după loviturile masive de artilerie şi 
aviaţie aplicate grupării inamice împinse spre golf la sud- 
vest de Königsberg, trupele noastre terestre au încheiat 


162 


încercuirea ei. Piloții diviziei acopereau avioane de 
bombardament şi de asalt, distrugeau forţă vie, tehnică, 
vase ale inamicului din porturi, de la cheiuri şi din Frisches 
Haff, efectuau cercetare aeriană. Dar, în curînd, vremea s-a 
stricat din nou, şi în primele zile, fără ajutor din aer, 
infanteria şi tancurile nu au putut înainta decît 4-10 
kilometri. Peste cîteva zile timpul s-a ameliorat şi la 18 
martie în aer s-au putut afla multe grupuri de avioane. 

În acea zi o escadrilă a Regimentului 900 cu opt aparate 
lak-9 a însoţit opt ll-uri în sectorul Perschen. O patrulă 
(perechea alcătuită din locotenenţii F.G. Tkacenko şi G.M. 
Prenko) asigura însoţirea nemijlocită; o altă patrulă, 
comandată de căpitanul P.I. Golovacev, capul de formaţie 
al întregii escadrile, constituia grupul de şoc. Cînd 
avioanele de asalt au format cercul şi au declanşat atacul, 
Golovacev a văzut opt Me-109. Ele zburau spre Frische 
Haff, dar, observînd grupul nostru de opt, au virat şi, cu o 
semirăsturnare, s-au aruncat în perechi asupra ll-urilor. 
Judecînd după exactitatea cu care executaseră manevra, 
după coordonarea acţiunilor demonstrată la ocuparea 
poziţiei de plecare pentru luptă, după decizia luată de ei - 
căci văzuseră doar că ţintele erau protejate de avioane de 
vinătoare -, în fine, după faptul că o pereche de 
Messerschmit-uri rămăsese la înălţimea iniţială, ca rezervă, 
căpitanul Golovacev şi-a dat seama că piloţii inamici sînt 
bine pregătiţi şi că lupta nu va fi uşoară. 

Patrula de acoperire nemijlocită a respins oportun 
atacurile primelor două perechi de Me-109. Văzind acest 
lucru, căpitanul Golovacev a atacat a treia pereche şi de la 
o distanţă de 50 de metri a incendiat un Messerschmitt. 
Lăsînd o dîră de fum, acesta s-a înfipt în pămînt. Intre timp, 
prima pereche de Me-109 a repetat atacul, dar nu asupra 
avioanelor de asalt. [inta lor devenise locotenentul 
Tkacenko, care, după ce a respins primul asalt al 
Messerschmitt-urilor, le-a pierdut puţin din vedere. Această 
neatenţie l-a costat mult - avionul lui a fost lovit. 
Locotenentul G.M. Prenko şi-a salvat tovarăşul: printr-un 
atac frontal, acesta a incendiat Me-109 care intenţiona să 


163 


doboare aparatul lui Tkacenko. După ce au pierdut două 
avioane, germanii au ieşit din luptă. 

În aceeaşi zi, în zona Bladiau un grup de opt aparate 
lak-3 din Regimentul 86 de gardă acoperea o duzină de ll- 
uri luptînd. Capul de formaţie - acum maiorul P.K. Lobas - a 
observat două Me-109 care, ascunzindu-se după un nor de 
fum, veneau din partea mării cu intenţia vădită de a ataca 
ll-urile. Perechea lui Lobas a respins atacul lor. 
Messerschmitt-urile au virat şi au plecat spre mare. Părea 
că piloţii germani se împăcaseră cu ideea insuccesului. Alte 
avioane ale duşmanului nu se vedeau pe aproape, astfel că 
coechipierul lui P.K. Lobas, locotenentul N.I. Tiopin a atacat 
Me-109 care se îndepărtau. Urmărindu-le, Tiopin a intrat în 
norul de fum, l-a pierdut pe capul de formaţie şi a fost 
atacat brusc de patru Focke-uri. leşind ca prin minune din 
foc, Tiopin a înţeles că cele două Messerschmitt-uri nu s-au 
îndepărtat întîmplător atît de calm şi imprudent - ele ştiau 
că vor fi acoperite de sus de Focke-uri. 

Scăpînd de F-W-190, Tiopin, care era cît p-aci să cadă în 
capcană, a făcut o mişcare bruscă în picaj şi a căzut în 
spatele unuia din Messerschmitt-uri. A deschis focul de la o 
distanţă mică, dar nu a putut urmări rezultatul: îl împiedica 
fumul; trebuia să se grăbească să se întoarcă, căci, 
urmărind avionul german, el se rupsese mult de grup. 

In acest timp, aparatele Il-2 îşi vedeau de treabă - luau 
cu asalt ţintele lor. Avionul maiorului P.K. Lobas fusese lovit 
de un proiectil al artileriei antiaeriene. El a transmis 
comanda grupului locţiitorului său şi a pornit spre est. Pe 
cînd se afla deja deasupra teritoriului ocupat de trupele 
noastre, avionul lui a fost lovit de un alt proiectil. Motorul 
lak-ului a luat foc şi P.K. Lobas a părăsit aparatul. 
Locotenentul Tiopin s-a întors tocmai în momentul în care 
capul de formaţie îşi deschidea paraşuta. El şi-a acoperit 
comandantul pînă ce acesta a aterizat. 

Intre timp, locţiitorul maiorului Lobas, locotenentul- 
major S.P. Boreiko, a respins atacul întreprins de două 
Messerschmitt-uri, care, ca şi prima pereche, au venit 
dinspre mare la mică distanţă, intenţionînd să lovească Il-2 


164 


de jos. După ce această intenţie a fost anihilată, 
locotenentul I.K. Tkaciuk a urmărit un Me-109 şi cu trei 
rafale l-a doborit. Acesta a căzut în mare, gheaţa s-a spart 
şi aparatul s-a scufundat. Hitleriştii au încetat să mai atace. 
După ce şi-au încheiat misiunea, Il-2 s-au întors pe 
aerodrom. 

Aceste lupte au demonstrat că duşmanul dispunea de 
forţe reduse pe care, însă, le utiliza suficient de raţional. El 
acţiona în grupuri mixte de aparate, dar fiecare categorie 
avea misiunea ei: Me-109 manevriere angajau lupta cu 
avioanele noastre de vînătoare de însoţire, iar Focke-urile, 
care aveau tunuri puternice, luptau contra Il-2. Germanii 
acționau intens, efectuau şi atacuri frontale. Cînd luptele au 
devenit mai frecvente, am constatat că avem de-a face cu 
piloţi din faimoasa Escadră 51 germană „Melders”. In 
primăvara lui '45 această mare unitate, care altădată 
reunea floarea aviaţiei de vinătoare germane, pierduse 
numeroşi aşi cunoscuţi; totuşi ea a avut pînă la sfîrșitul 
războiului piloţi foarte buni, fapt de care trebuia să ţinem 
seama. Afirm cu toată răspunderea că după luptele din 
1943 piloţii noştri de viînătoare îi depăşeau la toate 
capitolele pe cei germani, dar în luptele cu Escadra 
„Melders” era nevoie de o prudenţă dublă. 

La 18 martie piloţii diviziei au efectuat 241 de zboruri, 
au însoţit 162 de bombardiere şi 198 de avioane de asalt. 
În cinci lupte aeriene ei au doborit cinci aparate inamice. 

În ansamblu, aviația noastră a executat în acea zi 2 520 
de avioane-zboruri, ceea ce, după aprecierea mareşalului 
A.M. Vasilevski, l-a descumpănit pe duşman şi a influenţat 
tăria apărării sale. 

Deşi a avut şi zile în care nu s-a zburat sau s-a zburat 
limitat, săptămîna 18-25 martie a fost grea pentru aviaţie. 
Eu însumi am zburat de citeva ori. La 22 martie am 
efectuat două zboruri: unul cu avioane de bombardament, 
altul cu avioane de asalt. Cu multă satisfacţie urmăream 
activitatea eficace atit a celor care acționau în picaj, cît şi a 
ll-urilor. Nici prietenilor mei nu aveam ce le reproşa - 
acționau raţional şi temerar. 


165 


La 24 martie, un grup de piloţi din Regimentul 900 de 
aviaţie a întîlnit un adevărat cortegiu: patru avioane de 
transport cu trei motoare păzite de Messerschmitt-uri şi 
Focke-Wulf-uri. Vînătorii noştri erau mult mai puţini decit 
cei germani. 

Ulterior, piloţii şi-au pus întrebarea: ce transportau 
hitleriştii în aceste avioane ? De obicei, sub o pază atit de 
puternică, ele transportau lucruri deosebit de valoroase. 
Sau, poate, zburau unii şefi mari ? Căci în acele zile din 
Prusia Orientală se putea pleca numai pe calea aerului sau 
pe mare; ambele modalităţi erau periculoase. 

Pe scurt a avut loc o luptă aeriană în cursul căreia 
maiorul L.T. Brajnikov şi locotenentul V.A. Volkov au doborit 
două din cele patru avioane de transport. Ce anume 
transportau ele piloţii noştri n-au reuşit să afle niciodată. 

Ziua de 25 martie a fost o zi memorabilă pentru 
participanţii la operaţie, care au ocupat oraşul Heiligenbeil, 
centrul sectorului fortificat Heilsberg, ultimul punct de 
sprijin al duşmanului în cazanul Prusiei Orientale. Intr-o 
singură zi divizia noastră a efectuat 254 zboruri de luptă, 
însoţind 160 de Il-2. Acestea din urmă atacau gruparea 
încercuită şi navele din Frisches Haff. Avioanele de 
vîinătoare au executat şi numeroase acţiuni de asalt, 
realizînd 107 zboruri de distrugere a forţei vii şi a tehnicii 
inamicului. 

În acele zile Frisches Haff se afla în centrul atenţiei 
tuturor comandanților de toate rangurile. După ce au 
pierdut ultimii kilometri de teritoriu, rămăşiţele grupării de 
la Heilsberg au început să traverseze golful spre limba de 
pămînt Frische Nehrung. Această fişie îngustă de nisip, care 
se întindea spre sud multe zeci de kilometri, era singura 
bucată de uscat pe care se puteau refugia ultimele grupuri 
de hitlerişti împinse spre mare. Prin golf treceau cele mai 
importante linii de comunicaţii, pe care se mai aprovizionau 
cu multă dificultate trupele germane. In perioada 18-25 
martie sute de bombardiere au lovit continuu portul 
Rosenberg. Prizonierii ne-au mărturisit că în ultimele zile, 
din cauza acţiunilor efectuate de divizia noastră, evacuarea 


166 


prin Rosenberg era aproape imposibilă. În noaptea de 26 
spre 27 martie portul a fost ocupat de trupele Armatei 28. 
Consiliul Militar al Frontului a remarcat că „ocuparea 
portului Rosenberg este meritul aviaţiei”. În acele zile a fost 
puternic bombardat şi portul Pillau. 

Trupele care s-au evidenţiat în luptele pentru ocuparea 
Heiligenbeilului la 25 martie au fost menţionate în ordinul 
comandantului suprem. Printre ele se afla şi Divizia 240. Cu 
prilejul ocupării acestui important punct de sprijin au fost 
luaţi prizonieri peste 7 000 de soldaţi şi ofiţeri germani. 


În dimineaţa zilei de 26 martie, împreună cu maiorul V.I. 
Skupcenko, am zburat cu unul din primele grupuri de 
avioane de asalt. Insoţirea era efectuată de şase avioane 
de vînătoare: o pereche de lak-9 asigura însoţirea 
nemijlocită, o alta acoperirea, iar a treia, eu şi Skupcenko, 
constituia grupul de şoc. Noi zburam la 400-500 metri mai 
sus de formaţie. Misiunea de luptă: atacarea obiectelor 
plutitoare din golf. 

Cînd ne-am apropiat de obiectiv, ni s-a înfăţişat un 
tablou impresionant. 

Intregul golf era plin pînă la refuz de vase mici, şlepuri, 
şalupe, bărci, plute confecţionate din birne, arbori, butoaie 
şi tot felul de materiale ce puteau pluti. Se părea că un 
puternic uragan adusese în apă tot ce întîlnise pe mal. 
Obiectele plutitoare erau atit de numeroase, încît la prima 
vedere era greu să-ţi dai seama dacă ele se deplasează 
într-o anumită direcţie sau pur şi simplu se balansează pe 
suprafaţa  acvatoriului. Dacă însă priveai mai atent, 
constatai că tot ce se afla în golf încerca, încet sau repede, 
să se îndepărteze de mal şi să ajungă cît mai repede pe 
limba de pămînt salvatoare. Dar pe suprafaţa instabilă a 
apei hitleriştii nu-şi puteau afla salvarea: cerul era dominat 
de aviația noastră. 

In centrul acvatoriului se legăna un vas de luptă de 
pază. Se părea că el se deplasa cu turație mică; siajul nu se 
vedea, astfel încît aveai impresia că vasul stă pe loc. 
Judecînd după toate aceste elemente, vasul de pază era 


167 


folosit ca baterie antiaeriană plutitoare. În aer am observat 
12 avioane de vinătoare Me-109 şi F-W-190. Ele executau 
baraje în patrule la diferite altitudini. În locurile de 
îmbarcare a trupelor şi pe Frische Nehrung se putea 
observa o concentrare de trupe, tehnică de luptă şi 
mijloace de traversare. 

ll-urile atacau în principal vasul de pe care trăgeau 
tunurile antiaeriene, precum şi şlepurile. Avioanele de 
vînătoare, ţinînd seama de prezenţa inamicului în aer, 
mitraliau în perechi bărcile şi plutele. Am ordonat ca o 
parte din muniţie să fie păstrată pentru o eventuală luptă 
aeriană. 

După ce şi-au încheiat misiunea, Il-urile au pornit spre 
casă. Pe cînd întregul nostru grup se afla la o distanţă mare 
de litoral am fost atacați de opt Focke-Wulf-uri. Una din 
patrule a încercat să lovească avioanele de asalt, dar a fost 
întîimpinată de un grup de acoperire care a respins atacul. 
Altă patrulă şi-a ales ca ţintă perechea noastră (eu şi 
Skupcenko). Întrucît îi observasem la vreme pe hitlerişti, 
Focke-urile nu au putut efectua un atac-surpriză. Printr-o 
manevră energică am ieşit de sub focul lor şi cu o singură 
patrulă am angajat imediat lupta cu toate cele opt Focke- 
Wulf-uri. A treia pereche a continuat zborul cu Il-urile. 

Avînd forţe duble faţă de noi, hitleriştii au primit lupta şi 
s-au comportat inteligent. Timp de zece minute situaţia în 
aer s-a menţinut tensionată. În cele din urmă, cu o serie 
lungă am reuşit să lovesc un Focke-Wulf. Acesta a început 
să fumege şi, pierzind înălţime, s-a îndreptat vertiginos 
spre pămînt. Nici eu şi nici piloţii mei nu am putut fixa locul 
unde a căzut, deoarece lupta a continuat cu aceeaşi 
intensitate. Dar, brusc, ca la o comandă, hitleriştii au 
întrerupt atacurile şi, coborînd, au ieşit organizat din luptă. 
M-am convins imediat că Focke-ul lovit de mine a căzut - 
pe atunci germanii se băteau pînă pierdeau primul avion. 
De obicei, imediat ce pierdeau un avion, abandonau lupta. 
Fireşte, uneori ei continuau să lupte, dar n-o făceau de 
bună voie - piloţii sovietici se străduiau să nu le lase nici o 
şansă de salvare. De aceea, acum cînd au ieşit din luptă am 


168 


înţeles că F-W-190 fusese doborit. Acest fapt a fost 
confirmat de piloţii unui alt grup de-al nostru care se 
apropia. 

Am revenit pe aerodrom fără pierderi. Sub impresia 
puternică a celor văzute în golf, i-am raportat totul lui T.T. 
Hriukin şi i-am sugerat că ar fi oportun ca acolo să fie 
concentrată mai multă aviaţie. Comandantul a răspuns că 
se va gîndi şi mi-a ordonat să plec imediat cu staţia radio 
spre golf. „Folosiţi-i integral pe vînătorii diviziei dv”. - a 
spus Timofei Timofeevici. Totodată, el mi-a atras atenţia că 
misiunile planificate trebuie să fie îndeplinite integral. 

Aşadar, inițiativa mea a însemnat amplificarea 
considerabilă a activităţii diviziei. Am calculat rapid ce 
însemna transferarea staţiei de radio acolo şi i-am spus 
comandantului că se va pierde mult timp cu aceasta. Nu s- 
ar putea, am întrebat, să folosim temporar o staţie 
amplasată acolo ? Comandantul a permis folosirea staţiei 
radio a Armatei aeriene, existentă în zona respectivă. 

— Decolaţi ! a încheiat ferm T.T. Hriukin. Trimiteţi în 
acelaşi punct staţia voastră de radio. 

Am dat imediat ordin şefului statului major să trimită în 
zona indicată toate avioanele disponibile ale regimentului 
în grupuri mici; acolo vor primi indicaţii prin radio de la 
mine. S-a hotărît ca grupurile să decoleze continuu din zece 
în zece minute, iar staţia radio să fie expediată imediat. 

Apoi, am decolat şi m-am îndreptat în zbor razant spre 
golf. 

M-a întimpinat un ofiţer de transmisiuni care mi-a 
raportat că staţia radio se află la dispoziţia mea şi că el 
este gata să îndeplinească misiunea. 

Pista de aterizare - un cîmp obişnuit - se termina chiar 
în golf. Mai exact ea se afla pe un cap mic, aruncat 
deasupra acvatoriului, precum prova unei imense corăbii. 
De aici puteai cuprinde cu vederea întregul golf. Totul se 
vedea ca-n palmă. La o distanţă de 7-10 kilometri se 
distingea perfect Frische Nehrung, limanul mult dorit, spre 
care se îndreptau de pe litoral toţi hitleriştii teferi. La acea 
oră, în stînga mea, în golf era o mare aglomeraţie de 


169 


mijloace plutitoare. În aer se afla o patrulă de vînătoare 
inamică. Vasul de pază dispăruse. 

Staţia de radio era instalată chiar la marginea capului - 
o poziţie ideală. A apărut primul nostru grup de patru; capul 
de formaţie a raportat prezenţa lui. l-am avertizat pe piloţi 
asupra prezenţei patrulei inamice şi, cunoscînd faptul că 
împotriva obiectivelor plutitoare mari acţionează avioanele 
de asalt, le-am ordonat să lovească plutele şi bărcile. Le-am 
spus să ochească exact şi să deschidă focul de la altitudine 
mică. 

Astfel a început activitatea noastră deasupra golfului. 
Piloții îndeplineau cu exactitate indicaţiile mele. Efectul era 
interesant şi denota că nervii germanilor cedaseră: cînd 
observau un avion de vinătoare în picaj, ei nu mai aşteptau 
salvele tunului ci săreau în apa rece ca gheaţa. Şi o făceau 
nu numai militarii din barca sau pluta care constituia ţinta 
pilotului, ci şi cei din obiectele plutitoare vecine. De aceea, 
după fiecare angajare a unui avion de-al nostru în apă se 
aflau tot mai mulţi germani. lar şansele de a ieşi de acolo 
erau absolut minime. Cred că multe sute de hitlerişti s-au 
dus în acele ceasuri la fundul golfului. Pentru a economisi 
muniţia le-am transmis piloților să alterneze angajările cu 
foc cu cele fără foc. Efectul acestora din urmă era acelaşi: 
zeci de soldaţi şi ofiţeri inamici săreau în apă şi se duceau 
la fund. 

Nici nu apucase să-şi termine atacul primul grup, cînd 
au apărut alte şase lak-9. Capul de formaţie a cerut 
permisiunea de a lovi un şlep care era încărcat cu lăzi 
(după toate probabilitățile, cu muniții) şi se îndrepta spre 
malul nostru. Am răspuns afirmativ şi după o a treia 
angajare pe şlep au început să explodeze proiectile, a 
urmat o deflagraţie foarte puternică, după care şlepul s-a 
scufundat. 

Grupul de aparate Il-2 s-a apropiat şi a început să atace 
vasele şi şlepurile aflate la chei, la încărcat. Avioanele 
noastre de vinătoare atacau în grupuri succesive. Ca 
urmare, peste circa trei ore acvatoriul era parţial curăţat de 
mijloacele plutitoare. După aceea am mutat acţiunile 


170 


piloților asupra sectoarelor de litoral unde se efectuau 
operaţii de încărcare şi descărcare. In cîteva mici sectoare 
se apărau cu înverşunare ultimele unităţi de infanterie ale 
grupării de la Heilsberg, încercînd să cîştige timp şi să dea 
posibilitatea rămăşiţelor trupelor să traverseze golful pe 
limba de pămînt, fie şi pe nişte uşi smulse la întîmplare. 

Avioanele de vinătoare germane zburau în grupuri mici, 
nu se decideau să intre în luptă cu vînătorii noştri, dar 
încercau să ajungă la „cocoşate” după ce acestea, 
îndeplinindu-şi misiunea, se îndepărtau de obiectiv. l-am 
avertizat pe piloţi asupra acestei tactici a inamicului. 

În decurs de cîteva ore de activitate intensă deasupra 
golfului i-am produs inamicului pierderi atît de grele, încît l- 
am obligat să întrerupă traversarea. Dispăruseră şi 
concentrările de la punctele de încărcare. 

Dar cu aceasta misiunea noastră nu luase sfîrşit. Pe la 
mijlocul zilei am primit prin radio ordinul comandantului de 
a mă muta la vreo cinci-şase kilometri la nord de cap. Acolo 
se afla unul din ultimele capete de pod ale inamicului, şi 
acum el încerca să organizeze traversarea golfului. 

În urma acţiunilor încununate de succes din prima 
jumătate a zilei, piloţii prinseseră atita rivnă, încît au 
acţionat deosebit de eficace şi în noul sector de luptă. Din 
311 zboruri de luptă executate în acea zi 238 fuseseră 
acţiuni de asalt. O cifră fără precedent ! Ei au nimicit nu 
numai mijloace plutitoare în golf, ci şi obiective terestre. Au 
fost distruse cinci şlepuri cu muniții şi alte încărcături, 
numeroase bărci şi plute, 68 de automobile. După calculele 
cele mai modeste, inamicul pierduse 500 de soldaţi şi 
ofiţeri; eram convins că pierderile erau mai mari, căci noi 
nu puteam număra zecile şi sutele de hitlerişti care plonjau 
în apa rece ca gheaţa. Sînt convins că mulţi nu au mai ieşit 
la suprafaţă... În afară de aceasta, piloţii diviziei au însoţit 
la 26 martie 252 avioane de asalt şi 65 de bombardiere. 

Ziua următoare am continuat să executăm aceleaşi 
misiuni. Principalul obiectiv a rămas tot Frische Haff. 
Inamicul a reluat traversarea de pe capul de pod sudic, iar 
noi ne-am întors în grabă la vechiul loc, pe capul cunoscut. 


171 


Dimineaţă am continuat activitatea începută în ajun. 
Deosebirea consta doar în faptul că deasupra golfului nu 
mai zbura nici un avion de vinătoare, iar mijloacele 
plutitoare erau mai numeroase. În pofida pierderilor grele, 
hitleriştii căutau o şansă de salvare aici, deoarece pe capul 
de pod - lucru absolut clar pentru ei - nu mai aveau nici o 
scăpare. 

In a doua jumătate a zilei timpul s-a stricat brusc. Cu 
toate acestea, am reuşit să efectuăm 162 de zboruri de 
asalt, am distrus opt şlepuri, 14 bărci, o şalupă, 28 de 
automobile şi am nimicit aproximativ 400 de oameni. În 
plus, am însoţit 258 Il-uri, 55 de Pe-uri şi am executat 26 de 
acţiuni de cercetare. 

Spre seară nu s-a mai putut zbura, şi cu permisiunea 
comandantului ne-am întors la statul major al diviziei. 

In zilele următoare duşmanul a depus eforturi uriaşe 

pentru a se menţine cîtăva vreme şi pentru a evacua pe 
mare rămăşiţele grupării de la Heilsberg; dar loviturile tot 
mai puternice date de marile noastre unităţi au zădărnicit 
aceste planuri. La 29 martie, aici totul a luat sfîrşit. Pentru 
inamic perioada 13-29 martie s-a încheiat cu următorul 
bilanţ: 88 000 de morţi, peste 50 000 de prizonieri. Trupele 
frontului au capturat 128 de avioane, 605 tancuri şi tunuri 
autopropulsate, peste 3 500 tunuri de cîmp, 1 440 de 
aruncătoare, 6 447 de mitraliere, 568 transportoare 
blindate, 247 staţii radio, 232 locomotive, 7 673 vagoane 
de cale ferată, numeroase depozite de muniții, armament, 
alimente ş.a. 
_ La reuşita operaţiei o mare contribuţie a avut şi aviația. 
In a doua parte a lunii martie marile unităţi ale armatelor 1 
şi 3 aeriene au efectuat 20 000 de avioane-zboruri. În unele 
zile (bunăoară, la 25, 26 şi 27 martie) numărul acestora 
depăşea 5 000. 

Lichidarea importantei grupări de trupe a inamicului de 
la sud-vest de Königsberg a fost menţionată într-un ordin al 
comandantului suprem. Împreună cu alte mari unităţi care 
s-au evidenţiat a primit mulţumiri încă odată şi Divizia 240 
aviaţie de vinătoare. 


172 


La sfîrşitul lui martie statul major al diviziei a făcut 
bilanţul activităţii de luptă pe această lună. Au fost 
efectuate 2 671 de zboruri de luptă, din care 1 078 pentru 
însoţirea avioanelor Il-2 şi 725 a bombardierelor. Piloții au 
executat 355 zboruri de asalt în care au atacat ţinte de pe 
mare şi de pe uscat. Celelalte zboruri au fost executate 
pentru cercetare aeriană şi însoţirea cercetaşilor aerieni. În 
decursul lunii piloţii au dat 21 de lupte aeriene şi au doborit 
16 aparate. Menţionez un fapt semnificativ: de partea 
noastră la lupte au participat 81 de avioane (lak-3 şi lak-9), 
iar de partea duşmanului 151 (Messerschmitt-uri şi Focke- 
Wulf-uri). Deci, cu toate că deţineam supremaţia aeriană 
absolută, în lupte ne-am aflat în inferioritate numerică. 
Acest paradox cifric este consecinţa aceleiaşi tactici 
retrograde de însoţire, despre care am vorbit deja. Desigur, 
imensa majoritate a piloților noştri erau maeştri maturi ai 
luptei aeriene, în timp ce inamicul dispunea de mai puţini 
piloţi buni; desigur, în special în aer, el era demult 
demoralizat, înfrînt şi lipsit de orice perspective; fireşte, 
situaţia generală pe front apropia în fiecare zi tot mai mult 
deznodămiîntul - toate acestea erau fapte incontestabile. 
Dar cu atît mai mult - şi, poate, tocmai de aceea - apare ca 
un paradox surprinzător faptul că cu o lună şi ceva înainte 
de victorie luptam în inferioritate numerică ! 

In această lună am pierdut şase avioane, un singur pilot 
a fost doborit într-o luptă aeriană. Celelalte pierderi au fost 
provocate de artileria antiaeriană în timp ce vînătorii 
însoțeau avioane de asalt la altitudine mică sau efectuau 
misiuni de asalt. Cele mai bune rezultate au fost obţinute 
de Regimentul 86 de gardă. 

In activitatea intensă desfăşurată în ansamblu de 
personalul  tehnic-ingineresc s-au evidențiat inginerii, 
tehnicienii şi mecanicii Regimentului 900. El avea o tehnică 
foarte uzată. Pe unele avioane motoarele fuseseră înlocuite 
de 5-6 ori. Toate aparatele aveau un mare număr de ore de 
zbor, erau reparate de multe ori, în repetate rînduri 
fuseseră avariate în luptele aeriene şi de tirul artileriei 
antiaeriene. Pînă la asaltul KSnigsbergului rămăseseră doar 


173 


cîteva zile. De aceea personalul tehnic-ingineresc al unităţii 
primise sarcina de a reface complet tehnica de luptă pînă la 
asalt. Şi sarcina a fost îndeplinită printr-o activitate 
neîntreruptă de trei zile şi trei nopţi. 

În a doua jumătate a lunii martie, într-una din zilele în 
care nu s-a putut zbura s-a organizat o conferinţă pe 
probleme de zbor şi tactice la nivelul armatei. Inainte de 
aceasta, am organizat o conferinţă similară în divizie. 

Din partea diviziei la statul major al armatei au fost 
invitaţi cei mai buni vînători, aşii. Au luat cuvîntul Aleksei 
Nikolaevici Derkaci şi Piotr Kalinkovici Lobas, comandanţi 
de escadrilă. Trăgînd concluziile conferinţei, comandantul 
Armatei aeriene, generalul T.T. Hriukin, a relevat 
intervenţiile substanţiale ale piloților noştri. 

Pe aerodromul de la Rastenburg a fost organizată o 
expoziţie de avioane de luptă ale Armatei 1 aeriene, pe 
care, graţie măiestriei personale, piloţii s-au putut întoarce 
la aerodromurile lor, deşi ele erau grav avariate. Printre 
aparate se afla şi lak-ul negru, ars la suprafaţă al 
locotenentului-major D.P. Moţakov, care a atras atenţia 
tuturor piloților. 


ÎN AJUN 


La sfîrşitul lui martie, după lichidarea marii grupări de la 
Heilsberg, trupele frontului au început să se pregătească 
pentru asaltul K&nigsbergului. Garnizoana lui, împreună cu 
diviziile de militari activi, formaţiile Folkssturm-ului şi ale 
grupului de trupe din Peninsula Samland dispuneau de 130 
000 de oameni, 4 000 de tunuri şi aruncătoare, de 108 
tancuri şi tunuri de asalt. Pe aerodromurile din Peninsula 
Samland se aflau 170 de avioane. 

Asaltul oraşului era o acţiune deosebit de complexă. 
Konigsbergul era ideal pregătit pentru apărare. Aici totul 
fusese conceput pentru o rezistenţă îndelungată în condiţii 
de izolare completă. În tot războiul - o spun cu toată 


174 


certitudinea -, trupele noastre nu întîlniseră fortificaţii ca 
cele construite în jurul oraşului şi în perimetrul lui. 

Cetatea era înconjurată de o cîmpie cu mici ridicături. 

Cel mai important obstacol îl constituia rîul Pregel. Pînă 
în centrul oraşului el curgea pe două braţe cu o lăţime de 
60-100 de metri şi cu o adincime de 9-20 metri. Clădirile 
de pe malurile lor permiteau crearea unor zone fortificate. 

Baza sistemului de apărare al oraşului era alcătuit din 
trei poziţii. Prima - cu o lungime de 50 de kilometri - se afla 
la şase-opt kilometri de centru şi includea două-trei şi pe 
alocuri mai multe tranşee, care comunicau între ele. În 
prima poziţie se aflau 15 forturi vechi şi noi. În fişia 
anterioară a apărării existau peste 300 de adăposturi şi alte 
construcţii defensive solide. Prima poziţie avea un şanţ 
antitanc cu o lăţime de şase-opt metri, escarpe şi colţi 
antitanc. Lungimea şanţurilor era de peste 50 de kilometri, 
iar a escarpelor de 10. Pretutindeni se întindeau garduri de 
sîrmă ghimpată şi cîmpuri de mine. 

A doua poziţie - cu o lungime a tranşeelor de 
aproximativ 80 de kilometri - se afla la marginea 
Konigsbergului şi avea 38 de cazemate permanente, 25 de 
cazemate din lemn şi pămînt şi 214 alte adăposturi. Toate 
străzile erau blocate de baricade, la intersecţii fuseseră 
construite cazemate permanente, iar căile de acces spre 
oraş erau minate. 

A treia poziţie era situată în partea centrală a oraşului. 
Acolo se aflau nouă forturi vechi şi o citadelă capabilă să 
adăpostească o mare garnizoană. 

La Königsberg erau pregătite pentru apărare 600 de 
clădiri mari şi chiar castele şi palate. În zona oraşului 
inamicul instalase 35 000 de mine antitanc şi peste 100 
000 de mine antiinfanterie. 

Baza apărării antiaeriene a cetăţii o alcătuia Divizia 18 
de apărare antiaeriană care avea în dotare 300 de tunuri de 
calibru 88 şi 105 milimetri. Oraşul era apărat şi de 60 de 
avioane de vînătoare. 

Intr-un cuvînt, sarcina trupelor sovietice era deosebit de 
complexă. Noi, aviatorii, înţelegeam perfect că cele citeva 


175 


zeci de avioane de vinătoare ale inamicului reprezentau o 
forţă mult prea slabă pentru a ni se opune. Rolul aviaţiei 
noastre în asaltul ce urma era mai important ca oricînd. 
Puternicele fortificaţii pe care trupele de uscat le putea 
distruge cu foarte multă greutate, urmau să fie nimicite 
prin bombardamente aeriene masive şi prin viguroase 
acţiuni de asalt. 

Operaţiile urmau să se desfăşoare în etape. Pentru 
început armatele trebuiau să-şi amelioreze poziţiile iniţiale, 
să cunoască perfect sistemul, mijloacele de apărare şi 
forţele duşmanului pe care-l avea în faţă. In această 
perioadă era planificată o puternică ofensivă a artileriei şi 
aviaţiei cu scopul de a distruge principalele instalaţii 
fortificate ale Konigsbergului şi de a anihila artileria 
inamicului. Ulterior urma să fie luată fişia defensivă 
anterioară. Pentru aceasta se acordau 24 de ore. Şi, în 
sfîrşit, urma asaltul propriu-zis al oraşului şi ocuparea lui. 

Chiar la începutul lunii aprilie mareşalul A.M. Vasilevski 
a convocat o consfătuire la care comandanții de armate au 
prezentat rapoarte despre felul cum au pregătit trupele şi 
despre hotăririle luate cu privire la operaţia ce urma să fie 
realizată. După prezentarea rapoartelor, Aleksandr 
Mihailovici a făcut o serie de precizări. El a comunicat că 
planul prevedea ca mai întîi armatele să ocupe 
Konigsbergul şi apoi să dezvolte ofensiva spre nord-vest cu 
scopul de a nimici gruparea din Samland a inamicului. 

La aceeaşi consfătuire, A.M. Vasilevski ne-a informat că, 
în afară de armatele 1 şi 3 aeriene şi a Corpului 6 aviaţie de 
bombardament, la operaţie vor participa şi Armata 18 
aviaţie (aviația cu acţiune îndepărtată), cîte un corp din 
armatele 5 şi 15 aeriene şi o parte a aviaţiei flotei. Numărul 
total al avioanelor de luptă era de 2 400. Aproape două 
treimi din ele erau avioane de bombardament şi de asalt, 
care trebuiau să arunce asupra cetăţii şi fortificațiilor mii de 
tone de bombe şi proiectile. De asemenea, aviatorii aveau 
misiunea de a lovi puternic portul Pillau şi mijloacele de 
transport pentru a nu permite evacuarea trupelor inamice 
pe mare. Coordonarea acţiunilor armatelor aeriene a fost 


176 


încredinţată mareşalului principal de aviaţie, A.A. Novikov. 


Aici trebuie să întrerup pentru puţin timp cursul 
povestirii şi să revin la evenimentele din a doua parte a 
lunii martie. Cînd am arătat că în prima etapă a operaţiei 
iminente de ocupare a KOnigsbergului armatelor li s-a 
trasat sarcina de a-şi ameliora poziţiile de pornire, nu am 
menţionat că, în principiu, prin acest proces treceau destul 
de frecvent toate marile unităţi ce se pregăteau de 
ofensivă. De regulă, orice comandant, de la batalion şi 
regiment pînă la armată inclusiv, în orice operaţie, ofensivă 
sau defensivă, urmărea să-şi amelioreze poziţiile pe care le 
ocupa; fireşte, la scară diferită. 

Astfel, în a doua parte a lunii martie, Armata 11 de 
gardă lupta intens pentru ameliorarea poziţiilor marilor 
unităţi. Acest lucru se petrecea la sud-vest de Königsberg. 
La flancul drept al armatei se afla Corpul 8 de gardă, în 
centru Corpul 16 de gardă, iar la flancul stîng Corpul 36 de 
gardă. Primele mari unităţi avuseseră suficient timp să 
studieze adversarul din faţa lor şi să-şi îmbunătăţească 
poziţiile dar, pînă la 18 martie, Corpul 36 de gardă a luptat 
în zona Brandenburgului, apoi a ajuns la Frisches Haff, tăind 
astfel legătura garnizoanei din Königsberg de gruparea de 
la Heilsberg. După aceea, pentru un timp, Corpul a fost 
scos din luptă, iar de la 23 martie a fost plasat la flancul 
stîng al armatei. Atunci a apărut necesitatea ameliorării 
poziţiei iniţiale pentru ofensiva unei divizii din eşalonul întîi. 
Spre sfîrşitul zilei de 23 martie comandantul Armatei 
aeriene mi-a ordonat mie şi comandantului Diviziei 1 aviaţie 
de asalt de gardă, S.D. Prutkov, să ne deplasăm la Corpul 
36 infanterie de gardă pentru executarea unei operaţii 
speciale. Am găsit fără dificultate punctul de observare al 
Corpului şi am făcut cunoştinţă cu comandantul lui, 
generalul-locotenent Piotr Kirillovici Koşevoi. El ne-a relatat 
scopul şi planul operaţiei. 

Terenul din faţa poziţiilor Diviziei 84 infanterie 
reprezenta un platou cu o ridicătură în pantă uşoară în 
partea inamicului, care nu era mai mare de 50 de metri, 


177 


dar care acoperea complet cîmpul vizual. Sistemul de foc şi 
apărarea însăşi ale inamicului, care se aflau după 
ridicătură, nu se vedeau de pe poziţiile de plecare. In 
asemenea condiţii artileria nu putea asigura sprijinul efectiv 
al infanteriei, conducerea luptei era mult îngreunată. 

Germanii aveau pe ridicătură poziţii de pe care puteau 
fi perfect urmărite formaţiile de luptă ale Diviziei 84 de 
infanterie. Doar 100 de metri despărţeau tranşeele 
inamicului de liniile noastre înaintate. Pămintul nimănui se 
afla sub focul inamicului. De aceea, planul acestei operaţii 
speciale prevedea cucerirea platoului printr-un atac prin 
surprindere. Cel mai înalt punct al lui se afla la o jumătate 
de kilometru de poziţiile Diviziei 84. In caz de succes 
comandamentul corpului căpăta un excelent cîmp vizual de 
pe ridicătură, fără care era extrem de greu să desfăşoare o 
operaţie ofensivă serioasă. 

Generalul P.K. Koşevoi intenţiona să efectueze o scurtă, 
dar puternică, pregătire de artilerie, după care, cu sprijinul 
aviaţiei, să treacă la ofensivă. Avioanele de vinătoare 
trebuiau să acopere cîmpul de luptă, iar un regiment de 
aviaţie de asalt urma să lovească tranşeele inamice de pe 
vîrful ridicăturii. Alte două regimente de ll-uri sprijineau 
infanteria şi o ajutau să se consolideze pe poziţiile luate de 
la duşman. 

După ce am pus la punct cu S.D. Prutkov problemele 
cooperării, a doua zi, la ora 7.00, eram gata să acordăm 
corpului sprijinul necesar. 

La 8.00 a început pregătirea de artilerie cu o durată de 
15 minute. La timpul stabilit au sosit avioanele de 
vînătoare, apoi patru grupuri de Il-2 au atacat partea 
superioară a platoului. O dată cu mutarea tirului de artilerie 
au apărut avioanele de asalt de însoţire a infanteriei. Totul 
se desfăşura după plan. O scurtă întrerupere s-a produs 
înainte de luarea celei de-a treia tranşee, dar avioanele de 
asalt şi artileriştii au acţionat foarte bine şi în curînd ea va fi 
ocupată de infanteria noastră. Astfel, destul de repede, o 
jumătate de platou era în miinile noastre. Dar în partea lui 
superioară apărarea s-a dovedit mai tenace. Indată ce 


178 


infanteria a încercat să dezvolte ofensiva, de pe virf au 
început să tragă cu o mare forţă ucigătoare puncte de foc 
neobservate anterior şi bine camuflate. Lupta a continuat 
aproape patru ore cu participarea aviaţiei şi artileriei, dar 
forţele s-au dovedit insuficiente pentru a-i arunca pe 
germani de pe înălţime. Realizind acest lucru, generalul 
P.K. Koşevoi a oprit înaintarea. 

Aşadar, operaţia specială fusese realizată doar pe 
jumătate. Fireşte, comandantul corpului era afectat de 
acest lucru, dar cu o voce fermă şi calmă i-a raportat totul 
comandantului armatei, K.N. Galiţki. Discuţia cu el nu a fost 
dintre cele mai plăcute; cu toate acestea, Koşevoi, o gazdă 
ireproşabilă, ne-a propus să prînzim. După prînz ne-am luat 
rămas bun şi am plecat. Aceasta se petrecea în mijlocul 
zilei, deci era încă mult timp pînă la căderea serii, aşa că 
am decis să trec pe la punctul meu de dirijare. El era 
amplasat în sectorul Corpului 16 infanterie, nu departe de 
punctul de comandă al Armatei 11 de gardă. 

În acele zile, la punctul de dirijare se afla locţiitorul 
meu, colonelul A.P. Nikolaev. În centrul formațiilor de luptă 
ale corpului poziţiile erau ocupate de Divizia 31 infanterie 
de gardă a generalului-maior I.D. Burmakov. Ulterior, în 
corp fusese efectuată o regrupare a forţelor, dar atunci eu 
îmi căutam punctul de dirijare în formaţiile de luptă ale 
Diviziei 31 infanterie. Negăsindu-l imediat - nu se afla pe 
locul iniţial -, am plecat spre punctul de comandă al 
diviziei. Generalul I.D. Burmakov mi-a explicat că punctul 
nostru de dirijare îşi schimbă locul în funcţie de poziţia de 
plecare pentru ofensivă. Cu comandantul Diviziei 31 ne 
cunoşteam dinainte, de aceea, întilnindu-ne ca vechi 
cunoştinţe, am discutat despre viitoarea ofensivă şi multe 
probleme legate de pregătirea ei. Generalul mi-a spus că în 
momentul respectiv artileria sa îşi regla tirul şi că el vrea să 
meargă la punctul său de observaţie. M-a invitat şi pe mine. 
Am fost de acord. 

Am ajuns la punctul de observare. 

Avea loc un schimb de focuri obişnuit, se poate spune, 
chiar leneş, cu pauze distincte între salve. Un om străin de 


179 


front ar fi putut crede că o parte răspunde numai pentru că 
trage cealaltă. În realitate, acest duel era foarte perfid: se 
desfăşura o reglare a tirului artileriei ambelor părţi şi tirul ei 
era precis, provocînd numeroase pierderi. 

De la punctul de observare nu puteam examina bine 
poziţiile inamicului, aşa că am ieşit în tranşee. Alături de 
mine se afla un ofiţer care mă privea şi zimbea. 
„Makarcenkov” ! - am exclamat, bucurîndu-mă. 

Ne întîlneam a treia oară în acest război. Ne întîlneam 
ca prieteni vechi, de data aceasta sub zidurile 
Konigsbergului. 

Konstantin Ivanovici mi-a povestit despre lupte deosebit 
de grele. Fusese de multe ori uşor rănit, se aflase frecvent 
în situaţii grele şi considera că rămăsese în viaţă 
întîmplător. Ca şi altele, regimentul lui înregistrase pierderi 
grele. 

Povestea şi aveam impresia că era o minune faptul că 
se afla lîngă mine. 

Pentru a vedea mai bine poziţiile inamicului ne-am 
urcat pe o ladă de muniții, Makarcenkov a început să-mi 
indice punctele de foc ale inamicului, sectoarele cele mai 
fortificate ale apărării lor - cazemate permanente, 
cazemate din lemn şi pămînt. Mi le arăta pe îndelete, 
meticulos, ca un specialist, pentru care descifrarea liniei 
întîi a inamicului era un lucru obişnuit. Aşa şi stăteau 
lucrurile, nu numai după impresia ce mi-o formasem, dar şi 
după spusele comandanților: K.I. Makarcenkov era un ofiţer 
experimentat, bine pregătit. Ţinte deosebit de importante 
pentru artilerie erau întotdeauna punctele de comandă, 
punctele de observaţie şi nodurile de comunicaţie; 
Konstantin Ivanovici mi-a arătat toate aceste puncte 
descoperite de observatorii noştri. 

Schimbul de focuri continua, şi curind am început să 
disting în el un anumit ritm. Ba tirul devenea mai activ şi 
generalizat, fapt constatat după auz, ba el scădea brusc şi 
puteai număra salvele de o parte şi de cealaltă. Se părea că 
vor mai urma cîteva şi schimbul de focuri va înceta. Dar, 
deodată, focul a început să crească precum un val. Zborul 


180 


proiectilelor şi al gloanţelor produce în aer numeroase 
zgomote: şi un fluierat, şi un vuiet, şi un fişiit neînțeles cu 
numeroase nuanţe. Dacă nu eşti obişnuit, nu te descurci cu 
toate aceste zgomote şi ai impresia că totul zboară numai 
spre tine. Dar oamenii care luptă la sol percep cu multă 
fineţe această  „muzică”, detaşează imediat din 
multitudinea de zgomote pe cele realmente periculoase şi 
reacţionează prompt. Fireşte, nu reuşesc întotdeauna (nu 
degeaba printre infanterişti circulă zicala că proiectilul 
„tău” nu-l auzi niciodată), dar această deprindere este 
proprie fiecărui infanterist. În perioade diferite, am petrecut 
destul de mult timp pentru un aviator la punctul meu de 
comandă amplasat în linia întîi şi, deci, am învăţat cite 
ceva. Dar acest lucru nu se poate compara ciîtuşi de puţin 
cu antrenamentul unui infanterist, care trăieşte mereu sub 
foc. Oricum, eu nu reacţionam atit de exact la zgomotul 
unui proiectil, al unei mine sau al unui glonte. 


Stînd în tranşee pe lada de muniţie, îl ascultam pe 
Makarcenkov şi mă gindeam că ziua fusese destul de 
tensionată. La început - de la răsăritul soarelui şi pînă la 
amiază - tensiunea fusese întreţinută de situaţia din corpul 
de armată al lui P.K. Koşevoi, iar apoi urmase deplasarea la 
Corpul 16 infanterie, în linia întîi. Eram însă mulţumit că 
trecusem pe aici. În primul rînd pentru că mă întîlnisem cu 
Konstantin Ivanovici (numai pentru aceasta merita să trec); 
în al doilea rînd, acum aveam o idee mai clară despre 
apărarea inamicului pe una din direcţiile majore. Şi atunci 
cînd punctul meu de dirijare se va muta aici, multe lucruri 
îmi vor fi cunoscute. Într-un cuvînt, ziua fusese productivă; 
mă puteam, deci, întoarce la divizia mea. Cam aşa 
gindeam, cînd Makarcenkov m-a împins brusc cu o forţă atit 
de mare, încît am zburat de pe ladă pe fundul tranşeei la 
dreapta de locul unde mă aflasem pînă atunci. Imediat s-a 
produs o explozie puternică. 

Am fost acoperit cu pămînt, asurzisem pe jumătate. 
Probabil că m-au dezgropat imediat, dar un timp nu am 
simţit şi nu am auzit nimic. Auzul îmi revenea încet şi nu 


181 


am înţeles dintr-o dată ce se petrecuse. 

In locul unde stătusem înainte căzuse un proiectil. El 
perforase partea superioară a parapetului şi, dacă nu ar fi 
fost Konstantin Ivanovici, mă pulveriza. Cum a reuşit să 
reacționeze ? Era aceeaşi reacţie generată de subconştient, 
despre care am vorbit. Salvatorul meu - şi el tot plin de 
pămînt - stătea alături. L-am îmbrăţişat. Îi voi fi 
recunoscător toată viaţa. 

Cînd mi-a revenit puţin auzul, am început să aud şi să 
pricep ce spune comandantul diviziei. 

— lată-l pe salvatorul meu - am spus, arătîndu-l pe 
Makarcenkov. 

Ca răspuns la această remarcă, generalul I.D. Burmakov 
a spus că Makarcenkov este un comandant viteaz şi cu o 
vastă experienţă. În acel moment a sosit locţiitorul meu, 
colonelul Nikolaev, şi mi-a raportat că locul pentru punctul 
de dirijare fusese ales, echipa, selecționată în mod 
corespunzător, iar staţia radio funcţionează. După ce am 
precizat toate elementele, am plecat la stalul meu major. 

Toate acestea s-au petrecut în martie. lar la începutul 
lui aprilie, la consfătuirea de la comandantul frontului se 
trăgeau concluziile privind pregătirea pentru asaltul asupra 
Konigsbergului şi se stabilea ceea ce trebuia făcut neapărat 
în cele două-trei zile ce mai rămăseseră. Ni s-a reamintit 
că, în luarea oraşului, aviația urmează să aibă o importanţă 
deosebită, deoarece cele mai puternice fortificaţii vor trebui 
distruse din aer. La îndeplinirea acestui obiectiv trebuia să 
participe şi artileria de mare calibru şi cea specială. Dar 
principalul urma, totuşi, să fie realizat de aviaţie. Rolul 
important al ei era atestat de faptul că din cauza timpului 
rău, nefavorabil zborului, printr-o hotăriîre a Marelui Cartier 
General declanşarea operaţiei a fost amiînată cu 24 de ore, 
de la 5 la 6 aprilie. 


ASALTUL 


182 


La 6 aprilie, la răsăritul soarelui, mareşalul Uniunii 
Sovietice A.M. Vasilevski a ordonat declanşarea ofensivei la 
ora 12. 

La ora 9.00 şi-a început activitatea artileria Armatei 11 
de gardă. Vuietul canonadei s-a răspîndit pe mulţi kilometri 
în jur. Oraşul a fost învăluit în fum, praf şi funingine. Dar cît 
foc, cîte mii de bombe şi proiectile vor mai fi necesare în 
zilele următoare pentru a transforma betonul şi puternicele 
ziduri de cărămidă în ruine şi mormane de piatră inertă ! 

Vremea nefavorabilă nu a permis armatelor aeriene să 
realizeze integral pregătirea de aviaţie. In loc de 5 316 
avioane-zboruri planificate, la 4 şi 5 aprilie au fost 
executate numai 766. Sute de avioane se aflau pe 
aerodromuri în stare completă de pregătire în vederea 
luptei. Numai spre ora 13 timpul a început să se amelioreze 
şi au apărut primele grupuri mici de aviaţie - la început 
avioanele de asalt şi apoi bombardierele Corpului 5 aviaţie 
de bombardament de gardă. 

Pe măsură ce vremea se îmbunătăţea creştea şi 
numărul avioanelor aflate în aer. Comandantul Armatei 
aeriene cerea ca aviația să acţioneze cu maximum de forţe. 

In pereche cu maiorul V.I. Skupcenko am zburat cu un 
grup de 12 ll-uri. Divizia asigura acţiunile de luptă ale 
avioanelor de asalt şi de bombardament care sprijineau 
marile unităţi ale Armatei 11 de gardă ce acționau în partea 
de sud a KOnigsbergului, unde se afla un sistem de foc de 
artilerie antiaeriană destul de puternic. Doream să verific 
dacă va fi efectuată corect în aer manevra de evitare a 
artileriei antiaeriene pentru a nu avea pierderi nejustificate. 

Fiecare punct de foc era atacat şi de avioanele de asalt 
şi de cele de vinătoare în cite două-trei angajări, deoarece 
tunurile antiaeriene erau foarte bine plasate. 

Ulterior, descriind în memoriile sale prima zi a asaltului 
asupra KOnigsbergului, generalul-colonel K.N. Galiţki relata: 
„În a doua parte a zilei norii s-au împrăştiat treptat. 
Deasupra cîmpului de luptă au apărut avioanele de asalt 
ale Diviziei 1 aviaţie de gardă, comandată de Eroul Uniunii 
Sovietice, generalul S.D. Prudkov, şi ale Diviziei 182 aviaţie 


183 


de asalt a generalului V.I. Sevcenko. Sub acoperirea 
vînătorilor Diviziei 240 aviaţie de vinătoare, aflată sub 
comanda Eroului Uniunii Sovietice, generalul-maior de 
aviaţie G.V. Zimin, ele coborau la o înălţime minimă şi 
distrugeau tehnică de luptă, mijloace de foc şi forţă vie. 
Tirul tunurilor, rafalele mitralierelor Il-urilor, proiectilele cu 
reacţie alungau inamicul sub pămînt, şi atunci infanteria 
noastră făcea salturi fulgerătoare înainte. Intr-o serie de 
cazuri, proiectilele cu reacţie lansate din avion reduceau 
temporar la tăcere cazematele permanente, precum şi 
cazematele construite din lemn şi pămînt”. 

Şi mai departe: „La ora 15 şi 30 de minute, 
comandantul Armatei 1 aeriene a ordonat aviaţiei de asalt 
să intensifice la maximum acţiunile de luptă, indiferent de 
dificultăţi şi de condiţiile meteorologice. 

Cooperînd bine cu aviația, către sfîrșitul zilei infanteria 
noastră a simţit forţa crescîndă a loviturilor aplicate de 
aceasta. La sud de Rosenau focul artileriei duşmane de pe 
poziţii acoperite împiedica înaintarea Diviziei 26. Bateriile 
germane nu puteau fi observate vizual, iar cercetarea 
sonoră acţiona imprecis în acel infernal vuiet al luptei. 
Atunci, comandantul corpului a chemat aviația de asalt. 
Deasupra cîmpului de luptă au apărut două grupuri de şase 
avioane. Unul era condus de Eroul Uniunii Sovietice, 
maiorul M.G. Gazeev, celălalt de Eroul Uniunii Sovietice, 
maiorul M.T. Stepanişcev. La început piloţii au efectuat 
două cercuri pentru a fixa exact limitele trupelor proprii, 
apoi, coborind pînă la 100 de metri, au executat şase 
angajări în luptă deasupra țintei. Casele transformate de 
inamic în puncte de sprijin au fost incendiate de bombe şi 
de tirul tunurilor şi mitralierelor. Tunurile aflate în spatele 
lor au fost distruse, servanţii ucişi, cîteva clădiri s-au 
prăbuşit. 

Imediat după plecarea avioanelor de asalt, Divizia 26 a 
ocupat partea de sud a Rosenaului”. 

In timp ce se petreceau aceste evenimente mă aflam în 
aer. Pe cînd grupul nostru se îndepărta de ţintă, am auzit la 
radio indicativele bombardierelor ce se apropiau. Ele erau 


184 


însoţite de avioanele de vinătoare ale Diviziei 240; de 
aceea, am decis să rămîn în sectorul țintei şi să văd cum 
vor acţiona piloţii în picaj. În afară de mine şi de V.I. 
Skupcenko, avioanele de asalt erau însoţite de încă şase 
avioane de vinătoare. Am comunicat prin radio grupului 
meu că rămîn şi am început să iau înălţime. 

Bombardierele le-am găsit la patru mii de metri. După 
ce m-am ridicat cu încă 400-500 de metri, am luat legătura 
prin radio cu avioanele de vînătoare de însoţire. Perechea 
noastră se postase în spatele şi mai sus de întreaga 
formaţie de luptă. „Pionii” se pregăteau de atac; în acest 
moment am văzut o pereche de vînători inamici care 
veneau să atace bombardierele dinspre soare. După ce am 
anunţat grupul de însoţire despre apariţia Messerschmitt- 
urilor, am trecut la atac, coborîind puţin şi ciştigînd în felul 
acesta o viteză de apropiere mai mare decit a inamicului. 

Distanţa se reducea rapid. Cînd mai rămăseseră vreo 
două-trei sute de metri pînă la Me-109, avionul meu a fost 
zguduit năprasnic şi imediat am fost orbit de o explozie 
puternică. Fusese un proiectil antiaerian ! 

Fără să văd ceva, simţeam că aparatul se înclina mult 
pe dreapta. Am întors manşa la stînga pînă la refuz. Avionul 
s-a echilibrat, dar era greu să-l menţinem în zbor orizontal. 
Am deschis ochii, dar în primul moment am continuat să nu 
văd nimic. În căşti se auzea vocea alarmată a 
coechipierului: „«Directore», «Directore», mă auziţi ?” 
Încet, încet am început să văd. În planul drept am observat 
o spărtură de jumătate de metru. Am înţeles de ce aparatul 
se apleca spre dreapta. Din fericire, spărtura se afla în 
spatele rezervoarelor de carburanţi. În urma exploziei, 
culoarea avionului a devenit cafeniu închis. 

Am început să mă gindesc cum să aterizez. Am redus 
viteza, conducerea aparatului a devenit mai uşoară, 
eficacitatea eleroanelor a crescut. Am încercat să reduc şi 
mai mult din viteză, dar aparatul a început să devieze spre 
dreapta. După ce am stabilit cel mai avantajos regim de 
aterizare, am decis că ea este posibilă numai în viteză mare 
şi numai pe roţi, cu deschiderea trapelor de aterizare. Am 


185 


comunicat aerodromului situaţia în care mă aflam şi faptul 
că voi ateriza din mers pe roţi. 

Cu toate calculele făcute, am aterizat foarte greu. Un 
pilot tînăr ar fi trebuit să folosească paraşuta. 

După aterizare, maiorul V.I. Skupcenko mi-a spus că în 
momentul exploziei proiectilului, aflîndu-se în spate şi la 
dreapta, a văzut o flacără foarte puternică care l-a orbit şi 
pe el. Apoi aparatul a fost acoperit de un fum negru gros, şi 
coechipierul meu a crezut că am pierit. 

Ulterior am stabilit că fusesem lovit de un proiectil de 
aviaţie nou cu încărcătură de termit. Germanii au creat 
acest proiectil spre sfîrşitul războiului şi l-au încercat în 
condiţii de luptă; unul din ele mi-a fost destinat mie. 

In prima zi a asaltului am asigurat activitatea a 166 
avioane de asalt şi a 36 de bombardiere; în plus, am 
întreprins acţiuni de cercetare şi de asalt. 

Pe direcţia principală, spre ora 16, trupele Armatei 11 
de gardă au străpuns poziţia întîia (aliniamentul defensiv 
exterior), au înaintat trei kilometri, iar puţin mai tîrziu au 
străpuns şi aliniamentul intermediar. Lupte deosebit de 
intense a desfăşurat Divizia 31 de gardă, în faţa căreia se 
afla fortul Ponart, cunoscut nouă. Lupte înverşunate au 
avut loc în sectoarele estice ale frontului. Regimentele 
diviziei au pornit de trei ori la atac şi tot de atitea ori atacul 
a fost respins. Comandantul corpului, generalul S.S. Guriev, 
a chemat aviația de bombardament. După ce 24 aparate Pe 
au bombardat masiv, rezistenţa duşmanului a fost înfrîntă. 

Spre sfîrşitul primei zile a asaltului trupele înaintaseră 
patru kilometri. Armata 11 de gardă nu a încetat lupta nici 
noaptea. În noaptea de 6 spre 7 aprilie ea trebuia să 
cucerească toate forturile de pe direcţia de înaintare, iar în 
cea de a doua zi a asaltului să ajungă la rîul Pregel. 


În dimineaţa de 7 aprilie aerodromurile diviziei erau în 
ceaţă, dar curînd ea s-a risipit. 

La ora 9, după pregătirea de artilerie şi aviaţie, 
infanteria şi tancurile au pornit la atac. În ajun trupele 
noastre curăţaseră numeroase cartiere sudice ale oraşului, 


186 


iar acum continuau înaintarea cu aceeaşi tenacitate. 
Unităţile terestre erau sprijinite activ de Divizia 1 aviaţie de 
asalt de gardă. Deosebit de eficace au acţionat piloţii 
căpitanului A.K. Nedbailo. In sectorul țintei ei au efectuat 
peste şase angajări, distrugind tehnică şi forţă vie. 

In timp ce avioanele de asalt se succedau neîntrerupt în 
grupuri mici deasupra cîmpului de luptă, bombardierele au 
efectuat trei lovituri puternice asupra unor obiective 
amplasate în adîncimea apărării. La aceste incursiuni au 
participat 246 aparate Tu-2 şi Pe-2. Ca urmare, subunitățile 
Corpului 16 infanterie de gardă şi-au atins țelul. Divizia 31 
infanterie a curăţat complet fortul Ponart şi a ajuns la malul 
sudic al rîului Beek. Unele unităţi au trecut rîul din mers şi 
au pus stăpînire pe aliniamentul intermediar pe malul 
nordic. 

Cu toate acestea inamicul putea încă să deplaseze 
rezerve dintr-un sector al apărării în altul. Spre mijlocul 
zilei, comandantul frontului a decis ca aviația de 
bombardament să lovească concentrat fortificațiile şi 
punctele de comandă din centrul oraşului şi din port. 
Principala forță de lovire urmau s-o constituie 
bombardierele Armatei 18 aeriene. 

Asemenea incursiuni diurne ale bombardierelor grele au 
fost puţine la număr în întreaga desfăşurare a războiului. 
Timp de 45 de minute 516 aparate din această categorie au 
evoluat într-un flux continuu. Ele au aruncat asupra 
inamicului 3 743 de bombe de calibru mare. Folosirea 
aviaţiei cu acţiune îndepărtată a fost posibilă datorită 
supremaţiei aeriene absolute a avioanelor noastre de 
vînătoare. 124 de avioane de vinătoare au însoţit avioanele 
Armatei 18 aeriene. Încă 108 vînători au patrulat în jurul 
oraşului la înălţimi diferite şi nu au permis accesul piloților 
germani în sectorul acţiunilor de luptă. In afară de aceasta, 
cu 20 de minute înainte de venirea bombardierelor cu 
acţiune îndepărtată avioane de asalt şi aparate Pe au lovit 
cele două aerodromuri principale ale inamicului. Toate 
aceste măsuri au permis aviaţiei cu acţiune îndepărtată să 
bombardeze ziua fără pierderi. Divizia 240 a participat la 


187 


asigurarea misiunii. O parte din piloţi au patrulat deasupra 
Knigsbergului, iar alţii au însoţit avioanele de asalt care au 
lovit cele două aerodromuri duşmane. 

În primele minute ale  incursiunii masive ale 
bombardierelor cu acţiune îndepărtată tirul artileriei 
antiaeriene a fost destul de puternic. Avioanele au evoluat 
în flux continuu. Pe măsură ce numărul bombelor lansate 
creştea, slăbea focul de la sol. Exploziile pe cer erau tot mai 
rare. Ultimele grupuri de bombardiere cu acţiune 
îndepărtată au zburat pe un cer curat. Cele cîteva avioane 
de vîinătoare ale inamicului au încercat să ajungă la ele, dar 
lak-urile noastre au curăţat cerul de hitlerişti doborînd 
cîteva aparate. La aceasta şi-au adus contribuţia şi piloţii 
francezi din regimentul „Normandie-Niemen”. 

După atac oraşul s-a acoperit de un nor gros de fum 
negru şi praf. Deasupra sectorului lovit acesta avea 
grosimea de un kilometru. Sub ruinele clădirilor şi în 
adăposturi au fost înmormiîntaţi numeroşi soldaţi şi ofiţeri 
germani. Comunicaţiile au capotat. Au apărut incendii, pe 
care nu mai avea cine să le stingă. Au fost distruse multe 
depozite de armament, muniții şi alimente. Cartiere întregi, 
care cu o oră înainte de bombardament mai jucau un rol 
important în sistemul general defensiv, se transformaseră 
în praf şi mormane de cărămidă spartă, încetaseră să mai 
existe. După mărturiile prizonierilor, moralul trupelor 
garnizoanei se năruise. Nici un fel de detaşamente SS nu 
puteau îndrepta situaţia: teama de aviația sovietică era 
prea puternică. Un bombardament de puterea celui la care 
fusese supus KSnigsbergul nu avea precedent în întregul 
război. 

Concomitent cu loviturile date oraşului, aviația 
armatelor aeriene şi a flotei, care fusese antrenată la 
realizarea operaţiei, a bombardat vasele şi porturile. La 
Pillau staţionau aproape o sută de vase diferite. Zeci de 
nave germane fuseseră imobilizate în canale şi golfuri. 

Toate Forţele Militare Aeriene erau conduse de la 
punctul de comandă al frontului de mareşalul principal de 
aviaţie A.A. Novikov. 


188 


Spre sfîrşitul zilei de 7 aprilie în sectorul de înaintare al 
Armatei 11 de gardă a fost străpuns şi al doilea aliniament 
defensiv. Unităţile de flanc ale armatei au atins malul sudic 
al rîului Pregel, iar în centru trupele ajunseseră la a treia 
poziţie defensivă. Fuseseră luate trei forturi, şapte 
adăposturi din beton armat, cinci cazemate permanente şi 
numeroase puncte fortificate, zece întreprinderi industriale, 
numeroase cartiere din sudul oraşului. 

În cadrul eforturilor generale ale trupelor aflate în luptă 
contribuţia aviației a fost substanţială, iar această 
contribuţie s-a concretizat la sol. De aceea bilanţul fiecărei 
zile a asaltului conţinea şi informaţii despre activitatea de 
luptă a aviaţiei. Practic, aviatorii participau la lupta pentru 
fiecare fort, pentru fiecare fortificaţie, pentru fiecare stradă 
şi cartier. Descriind în memoriile sale evenimentele zilei de 
7 aprilie, generalul K.N. Galiţki a consemnat: „Un important 
sprijin a dat trupelor frontului aflate în ofensivă aviația. Într- 
o singură zi de luptă ea a efectuat circa cinci mii de 
avioane-zboruri, a aruncat asupra inamicului 1 658 de tone 
de bombe, a distrus 44 de avioane germane pe 
aerodromuri şi 16 în lupte aeriene”. 

Divizia a efectuat în acea zi 234 zboruri de luptă. Am 
însoţit 354 aparate Il-2 (concomitent am executat şi acţiuni 
de asalt) şi 63 de Pe-2. Am făcut cercetare în Peninsula 
Samland şi pe Frische Nehrung. În decursul zilei am 
îndeplinit 164 misiuni de asalt. 

În seara zilei de 7 aprilie, la punctul de comandă al 
Armatei 11 de gardă a venit mareşalul Uniunii Sovietice 
A.M. Vasilevski. După ce a studiat în detaliu situaţia, a decis 
ca forţele principale ale armatei să fie deplasate la flancul 
ei stîng şi ca înaintarea să fie dezvoltată spre Amalienau, în 
întîmpinarea Armatei 43 a generalului-locotenent A.P. 
Boloborodov. În felul acesta, opina el, într-un timp scurt 
putea fi tăiată legătura garnizoanei Konigsbergului cu 
forţele principale ale Armatei 4 germane. Comandamentul 
frontului a ordonat ca în cursul nopţii de 7 spre 8 aprilie să 
se continue forțarea rîului Pregel, iar dimineaţă să se aplice 
inamicului o lovitură puternică şi să se dezvolte înaintarea 


189 


în întîmpinarea Armatei 43. Tot aici, la punctul de comandă 
al lui K.N. Galiţki, el a dispus concentrarea celei mai mari 
părţi a aviaţiei frontului pentru sprijinirea Armatei 11 de 
gardă. In legătură cu aceasta au fost precizate şi sarcinile 
zilei de 8 aprilie. 


Cu sprijinul activ al aviaţiei, la 8 aprilie, unităţi ale 
Corpului 36 infanterie de gardă al generalului P.K. Koşevoi 
au forţat rîul Pregel. După ce a trecut pe malul nordic al 
rîului, comandantul Corpului i-a raportat lui K.N. Galiţki că 
Divizia 16 înaintează spre Rasthof pentru a realiza 
joncţiunea cu unităţile Armatei 43, Divizia 18 înaintează 
spre Amalienau, iar Divizia 84 infanterie se află în eşalonul 
al doilea şi va trece riul în urma Diviziei 18. Concomitent, în 
sectorul de înaintare al Corpului 16 infanterie de gardă 
începuse forțarea rîului şi Divizia 31 infanterie a generalului 
I.D. Burmakov. Principalele forţe ale aviaţiei urmau să 
sprijine aceste mari unităţi. 

Inaintarea lor avea loc în condiţiile unor lupte grele, ale 
unor contraatacuri îndirjite ale inamicului. Totuşi, trupele 
din nord şi cele din sud se apropiau implacabil unele de 
altele. Era clar că inelul din jurul Konigsbergului se va 
închide foarte curînd. 

La mijlocul zilei a parvenit primul raport aşteptat atit la 
punctul de comandă al armatei, cît şi la statul major al 
frontului: la ora 14.00 în două sectoare se realizase 
joncţiunea unor unităţi ale armatelor generalilor K.N. Galiţki 
şi A.P. Beloborodov. Garnizoana KOnigsbergului fusese 
tăiată dinspre vest de gruparea din Samland. 

In această situaţie acţiunile aviaţiei trebuiau să fie 
exacte: închiseseră inelul două armate, şi încă în raza 
oraşului. Era o treabă de bijutier; altfel loveai propriile tale 


trupe. 
Continuam să aşteptăm răspunsul la apelul adresat 
trupelor garnizoanei. Dimineaţă, avioane speciale 


aruncaseră foi volante cu acest apel. Comandamentul 
frontului îi îndemna pe soldaţii inamici să capituleze, pentru 
a se evita o vărsare de sînge absurdă. Răspunsul nu venea. 


190 


În a doua parte a zilei de 8 aprilie Armata 11 de gardă a 
înregistrat succese numeroase. Hitleriştii au continuat să 
opună o rezistenţă furibundă, dar spre seară au început să 
se predea. Aviația nu înceta să acorde un sprijin 
considerabil marilor unităţi ale armatei. În memoriile sale, 
la care m-am referit, generalul K.N. Galiţki, descriind 
detaliat evenimentele fiecărei zile, relatează cu un 
permanent sentiment de gratitudine despre activitatea de 
luptă a aviatorilor, povesteşte diverse episoade, reproduce 
numele piloților care s-au evidenţiat. Şi în felul acesta el 
omagiază prietenia ostăşească şi dă o înaltă apreciere 
rolului uriaş jucat de aviaţie în cursul uneia dintre cele mai 
complexe şi importante operaţii din etapa finală a 
războiului. 

Dacă la 8 aprilie flancul stîng al Armatei 11 de gardă a 
înregistrat succese continue, în sectorul Corpului 8 de 
gardă s-a produs o întrerupere a înaintării. S-a ordonat o 
pregătire puternică de artilerie şi aviaţie. Numai după 
această pregătire şi cu concursul activ al aviaţiei unităţile 
Corpului 8 infanterie au reuşit să străpungă, spre sfîrşitul 
zilei, cea de-a treia poziţie defensivă la flancul drept al 
Armatei şi au ajuns la marginea de sud-est a 
Konigsbergului. 

Trebuie să spun că la 7 şi 8 aprilie avioanele de 
vînătoare ale inamicului au devenit mai active. Acest fapt 
era menţionat în numeroase rapoarte de luptă ale 
grupurilor noastre. A trebuit să sporim numărul avioanelor 
de vinătoare cu misiunea de a însoţi avioane de asalt, să le 
trimitem în sectoarele țintelor. Fireşte, cu toată activizarea 
lor, hitleriştii nu au putut să influenţeze cit de cît 
substanţial situaţia generală din aer. 

Ziua de 8 aprilie era pe sfirşite. Pînă la căderea 
întunericului mai rămăsese o jumătate de oră. Începuse 
incursiunea aviației cu acţiune îndepărtată asupra 
rezervelor inamicului de la vest de Königsberg, cînd, 
deodată, în aer s-a creat o situaţie tensionată. 

Primele bombardiere ale Armatei 18 aviaţie au apărut 
pe cer cînd încă era lumină, îndeosebi peste 4 000 de 


191 


metri. În aceste condiţii avioanele de vînătoare inamice 
puteau acţiona liber o jumătate de oră. După cit se părea, 
bombardierele noastre cu acţiune îndepărtată plecaseră 
spre ţinte mai devreme decit trebuia. Sau, poate, 
comandamentul aviaţiei cu acţiune îndepărtată 
subestimase pericolul, căci în ajun bombardierele 
acţionaseră cu succes deasupra Kânigsbergului, ziua, fără 
să fie cîtuşi de puţin stinjenite de avioanele de vînătoare 
inamice. Dar atunci activitatea lor fusese asigurată de 
peste 200 de vînători, ceea ce şi făcuse posibilă folosirea 
bombardierelor în cursul zilei. În seara zilei de 8 aprilie, 
însă, în aer nu existau avioane de viînătoare sovietice, şi 
echipajele bombardierelor cu acţiune îndepărtată au 
comunicat că sînt atacate de avioane de vînătoare 
germane. 

Exact în acel moment a sunat telefonul; de la statul- 
major al Armatei aeriene ni se transmitea: comandantul 
ordonă să se trimită un regiment de lak-3 pentru asigurarea 
acţiunilor aviaţiei cu acţiune îndepărtată. 

La sol se însera. Sus, la o înălţime de 3 000-4 000 de 
metri era încă lumină, dar nu pentru mult timp. Oricum, 
regimentul se va întoarce pe întuneric. Piloții noştri nu 
aveau experienţa zborurilor, decolărilor şi aterizărilor de 
noapte. Majoritatea nu puteau să aterizeze pe întuneric. 

Cîndva a trebuit să acţionăm şi noaptea. Dara fost o 
excepţie (mă refer la zborurile noastre de noapte în 
sectorul Kaunasului în perioada pregătirilor pentru intrarea 
în Prusia Orientală în 1944) şi, oricum, atunci am avut 
posibilitatea de a ne pregăti întrucitva şi de a-i folosi pe cei 
mai buni piloţi. Acum trebuia să ridic în aer imediat un 
regiment întreg. 

Am raportat toate acestea comandantului. Generalul 
T.T. Hriukin nu a făcut decit să-mi confirme ordinul privind 
decolarea de urgenţă a unui regiment complet, iar la 
întrebarea mea mi-a răspuns că după îndeplinirea misiunii 
piloţii care nu vor putea să aterizeze să sară cu paraşuta. ŞI 
a pus imediat receptorul în furcă. 

Cînd l-am caracterizat pe T.T. Hriukin ca fiind un 


192 


comandant capabil să ia decizii originale şi de maximă 
responsabilitate nu am exagerat cituşi de puţin. O 
dovedeşte acest moment. 

După ce am primit ordinul i l-am transmis imediat 
comandantului Regimentului 86 aviaţie de vinătoare. 
Locotenent-colonelul V.A. Cisteakov mi-a pus aceleaşi 
întrebări, l-a care i-am răspuns reproducînd cuvintele 
comandantului: cine nu poate ateriza, să sară cu paraşuta. 
Şi am pus receptorul în furcă - nu puteam pierde nici un 
minut. Ştiam că regimentul va decola fără întîrziere, şi 
acum toate gindurile mele se concentrau asupra modalităţii 
de a asigura, totuşi, aterizarea. 

L-am pus la curent cu întreaga situaţie pe şeful de stat- 
major, după care am plecat la aerodromul situat lîngă 
localitatea Schippenbeil, la sud-est de Königsberg. Cînd, 
după cîteva minute, am sosit acolo, ultimele patrule ale 
vînătorilor luau înălţime. 

Am convocat personalul tehnic-ingineresc şi i-am 
ordonat să facă grămezi de cîrpe de-a lungul pistei metalice 
de decolare-aterizare la o distanţă de maximum 50 de 
metri una de alta. Fiecărei escadrile i s-a afectat un sector 
lung de 400 de metri. Timp de executare: 30 de minute. 
După o jumătate de oră, lîngă fiecare grămadă trebuia să 
fie un om pregătit pentru a-i da foc. De asemenea, am 
ordonat să fie aduse două maşini de tracţiune: una la 
sfîrşitul pistei, iar cealaltă lîngă punctul de comandă la 
start. Comandantul batalionului de servire a aerodromului 
trebuia să aducă în sectorul punctului de comandă la start 
cinci automobile cu faruri ce luminează în depărtare, care 
pot fi folosite în locul farurilor de aterizare. Inginerul 
regimentului, I.I. Aleşcenko a primit sarcina să organizeze, 
să controleze această activitate şi apoi să-mi raporteze că 
pregătirile pentru startul de noapte sînt încheiate. 

Era mult mai simplu să dai dispoziţii decit să le execuţi, 
şi încă într-un timp atît de scurt. Ba cîrpele erau insuficiente 
(era nevoie de mult mai multe), ba apăreau dificultăţi 
legate de aprinderea focurilor (cîrpele îmbibate de ulei 
ardeau prost şi trebuiau stropite cu benzină), ba nu erau 


193 


suficiente chibrituri. Fiecare asemenea amănunt putea, în 
condiţiile unei aterizări de noapte, să se transforme pentru 
piloţi într-o catastrofă. Cu toate acestea, la termenul stabilit 
startul era aproape gata, dar nu mai era timp pentru 
verificarea lui. 

În momentul întoarcerii pe sol a primelor echipaje, ce 
aveau puţină experienţă în materie de zboruri de noapte, 
se întunecase complet. La înălţimea de 4 000 de metri era 
încă lumină şi personalul de zbor experimentat continua să- 
şi îndeplinească misiunea de luptă. Foarte înţelept au 
procedat comandanții de escadrilă, care, cu permisiunea 
comandantului regimentului aflat în aer, i-au trimis mai 
devreme la aterizare pe piloţii tineri. Dacă ţinem seama de 
faptul că, zburînd ca coechipieri, ei consumau de obicei mai 
mult carburant decit capul de formaţie, această soluţie era 
absolut corectă. 

Combustibilul din rezervoarele unui lak-3 (cînd pilotul 
executa o luptă aeriană) îi permitea acestuia să se afle în 
aer aproximativ o oră. Nu mai mult. De aceea, atunci cînd 
deasupra aerodromului au apărut primele avioane, i-am 
întrebat imediat prin radio pe piloţi: „Cui i-a mai rămas o 
cantitate redusă de combustibil ?” Ciîţiva piloţi au răspuns 
că sînt la limită. Am stabilit ordinea aterizării după 
indicative. Am lansat două rachete verzi - acesta era 
ordinul dat echipei de start să aprindă focurile şi să pună în 
funcţiune farurile automobilelor. l-am avertizat pe piloţi ca 
la intrarea pe direcţia de aterizare să respecte strict 
dispoziţiile mele. 

Şi a început... 

„Trage ! - comandam prin radio. - Mai jos ! Şi mai jos ! 
Sus ! Menţine ! Redu acceleraţia !” Şi aşa mai departe, cu 
fiecare pilot. După un minut am simţit cum mi se usucă 
gitul. Din cauza tensiunii în care lucram. Fireşte, era cît p- 
aci să se producă avarii, în cîteva clipe trebuia să orientez 
pilotul, pentru ca acest „cît p-aci” să nu se transforme într-o 
adevărată catastrofă. Deosebit de frecvent efectuau o 
redresare înaltă. Era şi firesc: pilotul nu vedea aproape 
deloc pămîntul. Unii depăşeau, alţii nu ajungeau... Ultimelor 


194 


două avioane li s-au oprit motoarele la rulaj. Dar aceştia 
erau deja piloţii cu experienţă, care şi-au corectat imediat 
deficienţele şi totul s-a terminat cu bine. 

Au aterizat toţi, întregul regiment. 

Şi avioanele erau întregi. 

Cu mult mai multă siguranţă şi calm poţi îndeplini o 
misiune complicată în aer decit să dirijezi o aterizare în 
asemenea condiţii. Puteam stoarce bluza. Fireşte, era mult 
mai indicat să fi aterizat mai întîi piloţii experimentați, căci 
piloţii tineri puteau suferi o avarie şi astfel rămîneam fără 
pistă. Pentru o asemenea eventualitate adusesem cele 
două maşini de tracţiune, dar, oricum, o pierdere de timp 
cît de mică putea deveni funestă pentru regiment. Existau 
asemenea considerente. Dar noi am acceptat un risc dublu, 
pentru ca să aterizeze întregul regiment. Şi, în cele din 
urmă, această modalitate, s-a dovedit pe deplin justificată. 

Eram încă pe drum, cînd la punctul de comandă a sunat 
comandantul şi i-a spus şefului de stat major al diviziei că 
regimentul şi-a îndeplinit misiunea. Înainte de a încheia 
convorbirea, generalul T.T. Hriukin a ordonat ca, după ce 
mă întorc de la aerodrom, să-i telefonez. Am sunat şi i-am 
raportat că am îndeplinit misiunea şi că toţi au aterizat cu 
bine. 

— Eram convins de acest lucru - a remarcat Timofei 
Timofeevici. 

Apoi comandantul a apreciat încă o dată că regimentul 
şi-a îndeplinit foarte bine sarcina. Am aflat de la el că, pînă 
la venirea regimentului, opt avioane de vînătoare de-ale 
noastre au luptat contra unui inamic superior sub raport 
numeric. Germanii au luptat cu înverşunare, şi situaţia 
patrulelor nu era deloc uşoară. Cînd, însă, au apărut 
vînătorii regimentului de gardă, lucrurile s-au schimbat 
imediat. Inamicul s-a retras spre teritoriul lui şi treptat a 
abandonat lupta. In acest timp, cele 456 de bombardiere au 
dat o lovitură grea duşmanului fără să înregistreze nici o 
pierdere. După ce mi-a spus toate acestea comandantul a 
transmis mulţumiri întregului personal de zbor al 
Regimentului 86 de gardă. Am aflat, de asemenea, că în 


195 


cursul luptelor pentru Königsberg cercetarea noastră a 
sesizat că germanii au transferat în Prusia Orientală unul 
din grupurile de vînătoare ale faimoasei escadre germane 
„Udet”. Această unitate fusese luată din sistemul de 
apărare antiaeriană a Berlinului şi se instalase pe 
aerodromurile din Pillau şi Frische Nehrung, probabil pentru 
a ridica moralul colegilor lor. „Udet” era încadrat numai cu 
aşi. Fireşte, aceştia nu puteau modifica situaţia generală, 
dar în ciocnirile cu ei ne-am dat seam de pregătirea lor 
excelentă. Probabil că cele opt avioane de vinătoare ale 
noastre luptaseră cu ei în seara zilei de 8 aprilie, cînd în 
ajutor a fost chemat urgent Regimentul 86 de gardă. In 
ansamblu, această zi, care nouă ne-a dat atita bătaie de 
cap, a fost fastă pentru trupele frontului. Armata 11 de 
gardă a curăţat complet de hitlerişti partea sudică a 
oraşului. A fost creată o situaţie favorabilă pentru lichidarea 
grupării de la Königsberg. Fiecare pilot al diviziei a efectuat 
în acea zi cîte trei zboruri de luptă - o sarcină destul de 
mare pentru etapa finală a războiului. 

A doua zi promitea să fie mai puţin grea pentru noi. La 
9 aprilie aveam sarcini limitate: să acoperim bombardierele 
diviziei de aviaţie a lui G.A. Ciucev, să lovim aerodromul din 
Pillau şi să efectuăm cercetare îmbinată cu unele acţiuni de 
asalt. De aceea, personalul de zbor neinclus în graficul 
zborurilor de luptă a primit ordin să pregătească partea 
materială şi să studieze Peninsula Samland, asigurind o 
escadrilă de serviciu. 

Activitatea mai puţin intensă se explica prin aceea că a 
doua zi era proiectată lichidarea completă a garnizoanei 
Königsbergului. Şi, întrucît în mîinile duşmanului rămăsese 
doar centrul distrus, iar trupele sovietice urmau să atace 
cartierele centrale din direcţii diferite, unităţile terestre 
puteau fi sprijinite numai de aşii de pe avioanele de asalt. 
Spre sfîrşitul zilei de 8 aprilie unele unităţi de infanterie se 
infiltraseră deja pe alocuri în sectoarele şi cartierele 
centrale ale oraşului. 

Pe direcţia Samland s-a procedat la o regrupare a 
trupelor noastre. Comandantul frontului a decis să 


196 


finalizeze distrugerea garnizoanei Konigsbergului cu forţele 
Armatei 11 de gardă şi ale Armatei 50, iar Armata 43 a 
generalului A.P. Beloborodov să întoarcă frontul spre vest 
pentru a accelera lichidarea hitleriştilor în Peninsula 
Samland. Trupele dirijate într-acolo erau sprijinite de aviația 
Armatei 3 aeriene. 

La 9 aprilie în centrul oraşului s-au desfăşurat lupte 
înverşunate. Un grup de unităţi de pază şi de poliţie au 
încercat să iasă din Königsberg şi să se îndrepte spre vest. 
Concomitent, unităţi ale Armatei 4 germane au efectuat un 
atac de întimpinare din direcţia Peninsulei Samland. 
Germanilor nu le-a reuşit forțarea, toate atacurile au fost 
respinse, dar aceasta a solicitat mari eforturi din partea 
trupelor sovietice. 

În centrul oraşului cercul trupelor noastre se strîngea. 
Situaţia hitleriştilor se înrăutăţea cu fiecare ceas. Se părea 
că singurul lucru raţional pe care trebuia să-l facă era să 
ridice steagul alb. Dar ei continuau să se bată cu obstinaţie. 

Cu toate acestea, în a doua parte a zilei s-a declanşat 
criza. Au început să parvină informaţii privind creşterea 
numărului prizonierilor. În unele sectoare germanii se 
predau organizat, cu subunități întregi. De regulă aceasta 
se petrecea acolo unde soldaţii rămăseseră fără ofiţeri. 

La ora 18.00, din ordinul comandantului Konigsbergului, 
generalul Lasch, doi ofiţeri au mers la Armata 11 de gardă 
şi au solicitat trimiterea unui parlamentar sovietic la statul 
major al comandantului garnizoanei. Generalul Galiţki a 
raportat despre aceasta comandantului frontului; s-a hotărit 
să fie trimis ca parlamentar şeful statului major al Armatei 
11 infanterie de gardă, locotenent-colonelul P.G. lanoviski, 
însoţit de doi ofiţeri sovietici şi de un locotenent-colonel 
german. Al doilea ofiţer german - un colonel - a fost reţinut 
pînă la întoarcerea parlamentarilor. 

P.G. lanovski i-a înmînat generalului Lasch ultimatumul 
comandantului frontului, mareşalul Uniunii Sovietice A.M. 
Vasilevski. Soldaţilor şi ofiţerilor germani li se propunea 
capitularea fără condiţii cu predarea armelor. Prizonierilor li 
se garanta viaţa şi securitatea. Lasch a acceptat fără 


197 


condiţii ultimatumul şi la 9 aprilie ora 22 şi 45 de minute a 
ordonat încetarea rezistenţei. 

În urma asaltului ce a durat patru zile oraşul-cetate 
Königsberg a fost ocupat de trupele frontului. 92 000 de 
soldaţi şi ofiţeri au fost luaţi prizonieri. 

În lunga listă de unităţi şi mari unităţi ce se distinseseră 
la asaltul K&nigsbergului, conținută în ordinul 
comandantului suprem, figura şi Divizia 240 aviaţie de 
vinătoare. | se adresau mulţumiri întregului personal al 
marii unităţi. 

Ulterior, în memoria acestei victorii, Prezidiul Sovietului 
Suprem al U.R.S.S. a instituit medalia „Pentru luarea 
Konigsbergului”. Numeroase unităţi şi mari unităţi ale 
frontului au primit numele de onoare „KOnigsberg”. 

Căderea capitalei Prusiei Orientale a permis 
comandamentului frontului să transfere rapid, fără o pauză 
operativă, cea mai mare parte a trupelor pe direcţia 
Samland. În noaptea de 11 spre 12 aprilie eroica Armată 11 
de gardă a fost trecută în rezervă într-un sector situat la 
nord de Königsberg. Forţele principale ale celorlalte armate 
ale frontului au fost dirijate spre Peninsula Samland unde 
se mai apărau două corpuri de armată ale inamicului şi o 
serie de alte grupări şi unităţi ale sale. In afară de aceasta, 
din rămăşiţele grupării de la Heilsberg pe Frische Nehrung 
fusese refăcut Corpul 6 de armată german. 

Ca şi întreaga Prusie Orientală, Peninsula Samland era 
înţesată de lucrări de geniu. Teritoriul ei era brăzdat de o 
reţea de tranşee care legau între ele un mare număr de 
puncte de sprijin şi de rezistenţă. Trupele sovietice au 
depus eforturi susţinute şi aici. 

În portul Pillau rămăsese o mare cantitate de valori 
netransportate, din care cauză comandamentul german era 
foarte interesat ca apărarea peninsulei să dureze cît mai 
mult, cel puţin pînă se va putea evacua totul. Hitleriştii au 
trimis aici toate unităţile capabile de luptă, care puteau fi 
folosite pentru o acoperire mai îndelungată a zonei de 
evacuare. 

În general, Peninsula Samland era o zonă de litoral nu 


198 


prea mare. Pentru a înţelege mai bine de ce nu era simplu 
să ocupăm această ultimă bază de operaţii a duşmanului 
din Prusia Orientală voi spune că pentru realizarea operaţiei 
comandamentul frontului a concentrat cinci armate de 
arme întrunite, din care patru urmau să acţioneze în primul 
eşalon şi numai una - Armata 11 de gardă - în al doilea. 
Aici linia frontului nu depăşea 50 de kilometri, fiecărei 
armate revenindu-i deci, ceva mai mult de zece kilometri. 
Cînd este vorba de o armată, această zonă este îngustă, 
dar trebuie să se ţină seama că în cursul operaţiei 
precedente toate marile noastre unităţi suferiseră pierderi 
sensibile. Era clar că în această etapă a luptei în Prusia 
Orientală, precum şi în cele ce urmau, aviaţiei i se rezerva 
un rol important. 

Ni s-au dat misiuni obişnuite: asigurarea activităţii de 
luptă a avioanelor de asalt şi de bombardament, cercetare 
aeriană, acţiuni de asalt. Declanşarea ofensivei a fost fixată 
pentru 13 aprilie. 

Cu două ore înainte de începerea operaţiei eram deja la 
punctul meu de comandă în zona de înaintare a Armatei 43 
a generalului A.P. Beloborodov. Ea a debutat cu lovituri 
puternice date de armatele aflate în atac; apărarea 
inamicului a fost străpunsă într-o serie de sectoare. Dar nu 
peste tot ofensiva se desfăşoară cu un succes identic. Mai 
departe decit celelalte pătrunseseră trupele ce înaintau la 
flancul drept. În centru şi la flancul stîng inamicul opunea o 
rezistenţă dirză şi a întreprins chiar cîteva contraatacuri 
puternice. Acolo înaintarea a fost temporar oprită. 

Divizia 240 asigura acţiunile Diviziei 1 aviaţie de asalt 
de gardă şi ale Diviziei 6 aviaţie de bombardament de 
gardă. In ziua de 13 aprilie vînătorii noştri au însoţit 342 de 
avioane de asalt şi 110 bombardiere. În plus, ei au executat 
159 acţiuni de asalt. Lupte aeriene au fost puţine: doar trei. 
Intr-una din ele, locotenentul V.A. Kapişcev din regimentul 
86 de gardă a doborit un Focke-Wulf-190. 

Spre sfîrşitul zilei vremea a început să se strice, iar în 
dimineaţa zilei de 14 aprilie aviația a putut să acţioneze 
numai în grupuri mici. lnălţimea nebulozităţii nu depăşea 


199 


200 de metri, din cauza fumului formaţiile de luptă ale 
inamicului nu se puteau observa bine. Spre mijlocul zilei 
vremea a devenit şi mai rea, astfel că puteau acţiona 
numai cei mai experimentați piloţi de pe avioanele de asalt. 

În acest timp, comandantul Armatei aeriene m-a 
chemat la punctul său de comandă. După ce am sosit acolo 
am intrat la T.T. Hriukin pentru a-i prezenta raportul; acolo 
l-am văzut pe mareşalul principal de aviaţie A.A. Novikov. El 
discuta pe îndelete cu comandantul, eu m-am oprit la 
intrare; nu mă hotăram să le întrerup discuţia. Generalul 
Hriukin m-a invitat să intru. M-am prezentat lui A.A. Novikov 
şi i-am cerut permisiunea să mă adresez comandantului 
armatei. 

— Eu v-am chemat şi nu Hriukin - mi-a spus mareşalul 
principal de aviaţie. - Miine spre sfîrşitul zilei divizia 
dumneavoastră trebuie să fie cu întregul efectiv pe Oder. 

În război te obişnuieşti cu tot felul de surprize. Dar o 
asemenea turnură a evenimentelor n-am putut-o prevedea. 
Voi fi absolut sincer: ideea că această detaşare a diviziei pe 
direcţia Berlin reprezintă o înaltă apreciere a meritelor de 
luptă ale marii unităţi mi-a venit mai tîrziu. În primul 
moment m-am gîndit cît de greu era ca, în decurs de 24 de 
ore, pe timp urit să efectuezi în mod organizat transferul 
unei întregi divizii deasupra unui teritoriu necunoscut. l-am 
comunicat acest gînd mareşalului principal de aviaţie 
imediat. El mi-a răspuns calm: 

— Dacă nu vrei să participi la operaţia finală, poţi 
rămîne aici. Eu voi zbura chiar acum acolo. - Şi a început 
să-şi ia rămas bun de la toţi; apoi, însoţit de T.T. Hriukin, s-a 
îndreptat spre avion. Comandantul mi-a ordonat să-l aştept 
la punctul de comandă. Curînd el s-a întors şi mi-a spus: 

— Divizia dumneavoastră a luptat bine, nu am nici o 
pretenţie faţă de ea. Vă doresc succes. La revedere. 

După ce am dat dispoziţie ca toţi comandanții de 
regiment să fie convocați la statul meu major, am plecat 
imediat la divizie. Cînd am ajuns acolo, şeful statului major, 
colonelul Tarakanov, mi-a raportat că s-a primit o 
telegramă cu următorul conţinut: 


200 


„Către comandantul Diviziei 240 aviaţie de vinătoare, 

În vederea îndeplinirii hotărîrii Cartierului General şi a 
telegramei comandantului Forţelor Militare Aeriene ale 
Armatei Roşii, mareşalul principal de aviaţie, tov. Novikov, 
din 14.04.45, comandantul ordonă: 

Divizia 240 aviaţie de vinătoare se va redisloca la 
sfîrşitul zilei de 14.04.45 cu efectivul complet pe teritoriul 
Frontului 1 Bielorus, pe aerodromul Bednari, la 24 kilometri 
nord-est de Poznan sau la 8 kilometri de Pudevnu (harta 
200 000) în subordinea operativă a Armatei 18 aeriene”. 

Comandanții de regiment şi efectivul de comandă al 
diviziei aşteptau indicaţiile mele. Ne neliniştea foarte mult 
starea vremii. 

În vederea îndeplinirii hotărîrii citate am ordonat să se 
treacă imediat la pregătirea personalului pentru zbor în 
condiţii meteorologice complicate, cel mai probabil la 
altitudine mică. Traseul fusese stabilit. El urma să fie 
parcurs pe escadrile, în coloană de patrule, patrula în 
diagonală de dreapta. Se indicau şi aerodromurile de 
rezervă. 

Date fiind condiţiile meteorologice complicate, în scopul 
asigurării securităţii zborului, a doua zi dimineaţă, la 
răsăritul soarelui a decolat personalul de conducere al 
regimentelor (comandanții de regiment şi escadrilă) pentru 
studierea traseului, recunoaşterea aerodromurilor şi a 
condiţiilor de orientare pe un traseu la altitudine mică. 
Formaţia de luptă pe traseu: coloană de patrule, patrulă în 
diagonală de dreapta; ordinea patrulelor: Regimentele 86 şi 
133 de gardă, apoi Regimentul 900; în fruntea coloanei se 
afla comandantul diviziei. Adunarea în coloană comună 
deasupra aerodromului Schinenbeil. Aterizarea la Bednari, 
iar apoi fiecare pleacă la aerodromul lui de campanie. 
Întoarcerea - după studierea aerodromurilor de campanie 
de pe Oder a fiecărui regiment în parte în scopul unei 
cunoaşteri mai bune a terenului - se va efectua strict pe 
acelaşi traseu. Redislocarea unităţilor diviziei urma să se 
încheie la sfîrşitul zilei de 15 aprilie. 

La întoarcerea pe aerodromuri trebuia să se procedeze 


201 


la încheierea pregătirii întregului personal navigant, 
studierea caracteristicilor traseului şi a orientării la mică 
altitudine cu indicarea jaloanelor de sprijin şi a specificului 
aerodromului de aterizare. 

Pe traseu discuţiile prin radio erau excluse, se vor 
asculta comenzile capului de formaţie. Patrula va zbura la 
intervale mărite pentru a oferi fiecărui pilot posibilitatea de 
a se orienta. Distanţele şi intervalele trebuie să asigure o 
legătură vizuală bună între aparatele şi patrulele escadrilei. 
In eventualitatea ameliorării timpului, în special a 
vizibilităţii, intervalele şi distanţele se vor micşora. În 
formaţiile compacte orientarea e asigurată de capii de 
formaţie - comandanții de patrulă şi de escadrilă. 

S-a stabilit ca pe traseu şi în special în zona din 
apropierea frontului toţi să fie extrem de precauţi şi să fie 
pregătiţi pentru respingerea unor eventuale atacuri prin 
surprindere ale avioanelor de vinătoare inamice. S-a 
prevăzut asigurarea acoperirii şi securităţii la aterizarea pe 
aerodromurile din zona frontului. 

Locţiitorul meu, colonelul A.P. Nikolaev, răspundea de 
plecarea şi zborul fiecărui regiment. 

Aşadar, activitatea noastră de luptă în Prusia Orientală 
se încheia. Pentru piloţii Diviziei 240 prima jumătate a lui 
aprilie a fost perioada cea mai plină. În cele două săptămîni 
am efectuat 1 290 de zboruri de luptă, am însoţit 1 005 
avioane de asalt şi 334 de bombardiere. În afară de aceasta 
s-au executat 662 acţiuni de asalt cu rezultate destul de 
bune pentru avioane de vînătoare. 

Nici una din operaţii nu a lăsat în memoria mea urme 
mai adinci decit a făcut-o Operația Prusia Orientală. Ea a 
fost cea mai îndelungată şi cea mai grea. În nici o altă 
operaţie interesele personalului navigant nu au fost atît de 
strîns legate de tot ceea ce se petrecea la sol. Şi nu a 
existat perioadă în care piloţii să nu studieze zilnic, pînă la 
ultimul amănunt, situaţia de la sol. În acele lungi săptămîni 
tunurile şi  mitralierele de pe avioane, bombele şi 
proiectilele cu reacţie au servit trupele terestre, numai pe 
ele. Aceasta era o activitatea de luptă ce a solicitat în mare 


202 


măsură din partea personalului navigant o restructurare 
psihologică. Altfel nu puteam să ne îndeplinim misiunea. 
Fireşte, în limitele accesibile unor aviatori, piloţii noştri au 
început să cunoască bine particularităţile luptei terestre, 
căci, dacă se poate spune aşa, a trebuit să participăm la 
aceste lupte. Pătrunderea în fiecare poziţie defensivă a 
inamicului era trăită de noi ca o victorie proprie. Toate 
acestea constituiau, desigur, o noutate în practica acţiunilor 
de luptă ale piloților de vînătoare. Cu acest prilej am 
acumulat o colosală experienţă privind sprijinirea trupelor 
terestre. 

În decursul celor trei luni am efectuat 6 924 de zboruri 
de luptă, din care 1 637 au fost consacrate unor acţiuni de 
asalt. Piloții au dat 96 de lupte aeriene şi au doborit 64 de 
avioane. Noi am pierdut 28 de aparate şi opt piloţi. Cele 
mai mari pierderi ni le-a provocat artileria antiaeriană. În 
această perioadă viînătorii diviziei au însoţit 6 845 avioane 
de asalt şi de bombardament; nici unul dintre acestea n-a 
fost doborit de inamic. Acesta era lucrul esenţial. 

In dimineaţa zilei de 15 aprilie personalul de comandă 
al diviziei era gata de decolare pentru studierea traseului 
redislocării. Timpul nu permitea decit piloților cel mai bine 
pregătiţi să zboare, căci la altitudinea de 50-70 de metri 
era o nebulozitate de zece puncte, iar vizibilitatea de cel 
mult trei-patru kilometri. Am hotărit să mai aşteptăm o oră. 
In acest interval vremea nu s-a îmbunătăţit substanţial, dar 
pe mine mă interesa tendinţa de ameliorare. 

In momentul în care mă pregăteam să dau comanda de 
decolare, s-a apropiat în fugă un ofiţer şi mi-a dat o 
telegramă. Nu era de la statul major al Armatei aeriene. 
Instinctiv am simţit o clipă că e ceva rău. 

Mesajul îmi era trimis de comandamentul Diviziei 31 
infanterie de gardă. Citesc încet. Konstantin Ivanovici 
Makarcenkov, comandantul care a străbătut luptind 
întreaga Bielorusie şi Prusie Orientală, care mi-a salvat 
viaţa a fost rănit grav de un glonte exploziv în piept şi se 
află într-o stare fără speranţă. 

Nu pricep imediat mesajul. Citesc încă o dată: „Stare 


203 


fără speranţă”. Mai departe se spune că soţia lui Konstantin 
Ivanovici şi cele trei fetiţe ale lui se află evacuate în oraşul 
Andijan din R.S.S. Uzbekă. Nu mi se comunică adresa lor. 

Nu apucasem să discutăm despre familie. La rarele 
noastre întîlniri ne bucuram că ne revedem şi că sîntem în 
viaţă. Am simţit dintr-o dată o mare durere, parcă mi se 
pusese o greutate pe inimă. Obişnuit să acţionez în orice 
situaţie, poate din cauză că în forul meu interior refuzam 
ştirea primită, nu ştiam ce puteam face acum. Trebuia să 
fac ceva, în alte împrejurări aş fi făcut... În jurul meu 
stăteau comandanții regimentelor şi escadrilelor care 
aşteptau de la mine comanda de decolare. Alţi zeci de piloţi 
se pregăteau să primească această comandă peste citeva 
ore. Cu sentimentul unei culpabilităţi confuze pentru faptul 
că totul se întîmpla aşa, am dat comanda de decolare... 

Vremea corespundea limitei posibilităţilor unor piloţi 
excelent pregătiţi. Comandanții regimentelor şi escadrilelor 
au sosit în zona de întîlnire la timpul stabilit, s-au încolonat 
şi ne-am angajat pe direcţia ordonată. Înainte trebuia să fie 
Vistula, dar nu am văzut un fluviu, ci o mare. În aprilie, la 
gurile fluviului se producea o puternică revărsare a apelor, 
multe localităţi erau inundate. Vechile ediţii ale hărților de 
zbor nu corespundeau cu zona pe care o vedeam. Toate 
riurile îşi schimbaseră configuraţia malurilor, se modificase 
configuraţia teritoriului. Pe traseu apăreau şosele şi căi 
ferate noi, localități necunoscute, se  schimbaseră 
contururile multor păduri, altele dispăruseră complet. Era 
evident cît de greu le va fi capilor de formaţie ai grupurilor 
atunci cînd va zbura întreaga divizie. Mă gindeam că unii 
comandanţi de escadrilă, care fuseseră numiţi de curînd în 
această funcţie, aveau o experienţă insuficientă de zbor în 
asemenea condiţii şi trebuia să-i dublez cu piloţi încercaţi 
din conducerea regimentelor. Spre sfîrşitul traseului, în 
apropierea aerodromului unde urma să aterizăm, vremea s- 
a complicat, vizibilitatea a devenit mai slabă. Ulterior, 
vremea nu s-a ameliorat, dar nici nu s-a înrăutățit - lucru 
extrem de important. 

Cu toate acestea, graţie tuturor măsurilor de pregătire, 


204 


redislocarea a decurs, din fericire pentru noi, normal. 
Precauţia s-a dovedit absolut necesară. Succesul se datora 
exclusiv pregătirii excelente a întregului personal de zbor şi 
de comandă al regimentelor şi, fireşte, măsurilor 
pregătitoare şi, în mod deosebit, celei mai importante 
dintre ele - zborul de recunoaştere al grupurilor de capi de 
formaţie pe traseul indicat pînă la aerodromul de aterizare 
şi retur. 

Aş dori să-i spun cititorului că, de regulă, toate 
transferurile avioanelor de vinătoare pe alte fronturi erau 
ghidate de echipaje de avioane de bombardament şi aveau 
loc pe timp bun. 

Pot afirma cu toată convingerea că în asemenea condiţii 
meteorologice nicăieri şi niciunde în cursul războiului 
avioane de vinătoare - şi încă o divizie întreagă - nu s-au 
transferat singure şi fără ghid, în special pe alt front. În 
orice caz, despre aşa ceva nu am auzit şi nu am citit în 
literatura memorialistică. Dar de întîmplat s-a întîmplat şi 
altfel: pe vremea bună, ghidaţi, unii s-au rătăcit, şi încă atît 
de rău, încît au aterizat pe aerodromuri ocupate de inamic. 
Redislocarea unităţilor diviziei a însemnat şi o minunată 
pregătire pentru acţiunile din cadrul Operaţiei Berlin, al 
operaţiei finale, ce a decurs în condiţii deosebit de 
complexe. 

Aş dori să închei capitolul cu o amintire din perioada 
postbelică. 

La începutul deceniului al şaselea, unele treburi m-au 
adus la Comitetul regional Cernăuţi al Partidului Comunist 
din Ucraina. Şi acolo, în sediul comitetului regional m-am 
întîlnit cu Konstantin Ivanovici Makarcenkov. Kostea a 
rămas în viaţă ! 

De atunci, ca prieteni vechi, ne-am întîlnit în repetate 
rînduri. 


DEASUPRA BERLINULUI 


205 


Personalul diviziei a apreciat participarea la Operația 
Berlin ca o mare cinste. Toţi ştiam că în jurul capitalei 
Germaniei hitleriste fuseseră concentrate forţe uriaşe şi 
înţelegeam că transferarea marii noastre unităţi pe această 
direcţie constituie o recunoaştere a meritelor ei. De aceea 
oamenii se pregăteau pentru operaţie cu mult entuziasm. 

Fireşte, ne aşteptau lupte grele şi la sol şi în aer. La est 
de Berlin germanii concentraseră o grupare foarte 
puternică. Aici fuseseră aduse cele mai bune trupe de care 
mai dispunea Wehrmacht-ul. 

Gruparea de la Berlin avea un milion de oameni, 10 400 
de tunuri şi aruncătoare de mine, 1 500 de tancuri şi tunuri 
de asalt şi peste trei milioane de arme „Faustpatrone”. 
Inamicul avea şi considerabile forţe de aviaţie: lîngă Berlin 
el concentrase 3 300 de avioane de luptă. Chiar la Berlin 
erau 2 000 de avioane: 70 la sută din ele erau avioane de 
vînătoare. Tot aici se aflau 120 de Me-262 cu reacţie şi 
avioane-proiectil. Zona berlineză dispunea de numeroase 
aerodromuri, ceea ce-i oferea inamicului largi posibilităţi de 
manevră cu forţele aeriene, precum şi sute de baterii 
antiaeriene. În Berlin se aflau 600 de tunuri antiaeriene. 


După ce regimentele Diviziei 240 au aterizat, am zburat 
imediat la statul major al Armatei 16 aeriene. Comandantul 
Armatei, generalul-colonel de aviaţie S.I. Rudenko, nu se 
afla acolo, astfel că m-am prezentat şefului statului major al 
armatei, generalul-locotenent de aviaţie P.I. Braiko. l-am 
raportat despre efectivul şi nivelul de pregătire ale marii 
unităţi, i-am spus că regimentele sînt gata să zboare la 
aerodromurile operative şi i-am cerut staţii de radio pentru 
fiecare aerodrom, întrucît eşaloanele noastre terestre nu 
sosiseră încă. Din nefericire nu existau staţii de radio de 
rezervă. Generalul P.I. Braiko mi-a ordonat să aştept 
eşaloanele terestre şi numai după aceea să trimit 
regimentele pe aerodromurile operative. 

Cu acest prilej am aflat că începutul operaţiei era 
programat pentru 16 aprilie, că printr-o decizie a 
comandantului Armatei aerului divizia noastră avea 


206 


misiunea de a vina liber, dar ea urma să fie definitivată 
după ce divizia va fi pregătită pentru acţiuni de luptă. Apoi 
P.I. Braiko i-a chemat pe şefii secţiilor operativă şi 
cercetare, pe şeful transmisiunilor şi pe navigatorul armatei 
pentru a mă pune la curent cu situaţia de pe cîmpul de 
luptă. Pentru aceasta rămăsese extrem de puţin timp. 

Am luat cunoştinţă de situaţia de la sol şi din aer, de 
linia frontului, în special în zona de operaţii Kustrin, de 
reţeaua de aerodromuri a inamicului, am primit informaţii 
despre efectivul Armatei aeriene, sistemul de dirijare a 
aviaţiei în aer şi despre multe altele. Singura mea 
rugăminte a fost de a se trimite cît se poate de repede la 
regimente şi la conducerea diviziei hărţile de zbor şi toate 
datele necesare pregătirii personalului şi a statelor majore 
în vederea acţiunilor de luptă. Spre sfîrşitul zilei ne-au 
parvenit toate aceste materiale. Am plecat la divizie. 

La început am fost supărat că şeful statului major al 
armatei nu mi-a repartizat staţii de radio, dar, după ce m- 
am gîndit puţin, am ajuns la concluzia că fără personalul 
tehnic-ingineresc oricum nu puteam lupta prea mult timp; 
aşa că a trebuit să aşteptăm sosirea eşaloanelor. Misiunea 
dată de comandantul Armatei aeriene a creat bună 
dispoziţie în unităţi. Vinătoarea liberă îi obligă pe piloţi să 
manifeste iniţiativă şi le oferă celor bine pregătiţi largi 
posibilităţi. După ce le-am comunicat misiunea 
comandanților de regiment, le-am cerut să-i desemneze 
pentru îndeplinirea ei pe cei mai pregătiţi piloţi. 
Comandanții unităţilor au formulat propunerea ca eu, 
comandantul diviziei, să ţin cu toţi piloţii lecţii, la care să fie 
elaborată o abordare unitară, a îndeplinirii misiunii date 
marii noastre unităţi. Oportunitatea propunerii era 
evidentă, mai cu seamă că toate regimentele se aflau pe 
acelaşi aerodrom. A doua zi, la 16 aprilie am ţinut cu piloţii 
lecţii despre particularităţile şi importanţa vînătorii libere. 

Viînătoarea liberă este cel mai complicat gen de 
activitate de luptă, care presupune multă creaţie şi o înaltă 
măiestrie profesională privind pregătirea de zbor şi de 
luptă, un curaj raţional, cu alte cuvinte, calităţi deosebite. 


207 


Absența lor poate conduce la pierderi nejustificate şi la 
reducerea efectului moral al vînătorii libere. 

Zborurile de acest gen constituie o componentă majoră 
a luptei pentru supremație aeriană, o verificare calitativă a 
nivelului pregătirii de zbor, tactice şi de foc a aviatorilor, a 
superiorității lor morale asupra duşmanului. Aceasta 
presupune şi o superioritate tehnică a avioanelor şi a 
armamentului. Pentru efectuarea vînătorii libere 
determinant este şi raportul cantitativ de forţe dintre 
aviația proprie şi aceea a inamicului. 

Supremaţia aeriană se realizează printr-o luptă acerbă, 
prin confruntări şi bătălii duse pe cer pentru respingerea 
atacurilor masive asupra obiectivelor de pe cîmpul de luptă 
şi asupra țintelor din spatele frontului. Concomitent, se 
aplică lovituri aerodromurilor inamicului şi bazelor lui de 
aviaţie, timp în care sînt distruse nu numai avioane, ci şi 
personal de zbor, greu de recuperat în timp de război. 

Vinătoarea liberă completează această luptă cu 
acţiunea unor grupuri mici, a unor perechi şi patrule de aşi 
şi astfel se obţine superioritatea morală asupra inamicului 
care demoralizează personalul lui de zbor. În acest mod se 
cîştigă supremaţia aeriană absolută a aviaţiei. 

Asemenea acțiuni se efectuează, de regulă, în 
adîncimea teritoriului inamicului, în zona aerodromurilor lui, 
pe căile de acces spre front, pe traseele probabile ale 
zborurilor avioanelor lor spre obiectivele noastre. Cu acest 
prilej sînt distruse avioane izolate, sînt doboriţi cercetași, 
piloţi din coada coloanei şi capi de formaţie atunci cînd se 
adună grupurile în zona aerodromurilor, cînd ele pleacă în 
misiune sau cînd se angajează la aterizare. Această tactică 
a aşilor provoacă panică în rîndurile piloților inamici, le 
inculcă un sentiment de nesiguranţă în îndeplinirea 
misiunilor de luptă: reduce capacitatea de a bombarda cu 
precizie ţintele, anihilează voinţa de a opune o rezistenţă 
activă ş.a.m.d. 

Pentru a nu compromite vînătoarea liberă ca metodă de 
luptă aeriană este nevoie de o pregătire serioasă. Piloţii- 
vînători trebuie să dea dovadă de iniţiativă, tenacitate, 


208 


curaj, să folosească cu iscusinţă elementul surpriză, să fie 
eficace chiar din primul atac. 

Pentru asemenea misiuni se alegeau perechile şi 
patrulele cele mai bine pregătite şi cu mare experienţă de 
zbor, care aveau la activ multe lupte aeriene ciîştigate şi 
cele mai multe aparate inamice doborite. Se ţinea seama şi 
de dorinţa omului, de capacitatea sa de a vedea şi observa, 
de a realiza surpriza, de a se masca, folosind un nor, un văl 
de ceaţă, soarele, de a se strecura neobservat etc., precum 
şi de priceperea lui de a ieşi din luptă atunci cînd raportul 
de forţe şi situaţia îi sînt defavorabile. 

Aceşti piloţi se caracterizau printr-un înalt nivel de 
pregătire tactică şi de foc, demonstrat în lupte aeriene, prin 
tenacitate şi echilibru moral, perspicacitate, viclenie şi 
reacţie rapidă, printr-o apreciere exactă a situaţiei aeriene 
înainte de luptă şi de atac. Fireşte, ei trebuiau să prezinte 
rapoarte absolut oneste şi obiective despre rezultatele 
fiecărei lupte, rapoarte care să nu trezească nici un fel de 
îndoieli şi să nu facă necesară o verificare complementară. 

La lecţiile organizate cu personalul de zbor la 16 aprilie 
am vorbit despre particularităţile îndeplinirii acestei misiuni 
şi nu am uitat să subliniez răspunderea ce ne revenea. 

Munca de pregătire s-a desfăşurat într-un timp scurt. La 
18 aprilie regimentele erau deja instalate pe aerodromurile 
de campanie pe direcţia Frankfurt şi gata de luptă. 
Recunoaşterea liniei frontului se încheiase, situaţia aeriană 
era cunoscută, sistemul de dirijare a aviaţiei studiat. 


La începutul Operaţiei Berlin, Armata 16 aeriană avea în 
componenţa ei 27 divizii şi şase regimente independente 
de aviaţie. Dispunea de peste 3 000 de avioane de luptă, 
din care: 533 bombardiere de zi şi 151 de noapte, 687 
avioane de asalt, 114 de cercetare şi de reglaj, precum şi 1 
548 de avioane de vinătoare. Nici o mare unitate operativă 
a F.M.A. nu a avut în tot războiul o componenţă atit de 
puternică. 

In afară de Armata 16 aeriană la Operația Berlin mai 
participau o parte a forţelor Armatei 4 aeriene (a Frontului 


209 


2 Bielorus) şi forţe ale Armatei 2 aeriene (a Frontului 1 
Ucrainean), 800 de avioane ale aviaţiei cu acţiune 
îndepărtată şi 300 de avioane ale Armatei Polone. Intreaga 
grupare aeriană număra 7 500 de aparate. Acţiunile aviaţiei 
erau coordonate de reprezentantul Cartierului General, 
comandantul F.M.A. ale Armatei Roşii, mareşalul principal 
de aviaţie A.A. Novikov. 

Din aceste date reiese că, deşi după numărul total al 
aparatelor Armata 16 aeriană era mult mai puternică decit 
Luftwaffe, în ceea ce priveşte aviația de vînătoare 
superioritatea era neînsemnată (1 548:1 200). De 
asemenea, trebuie să se ţină seama de faptul că cele 1 200 
de avioane de vinătoare germane făceau parte din cele mai 
bune unităţi de care mai dispuneau hitleriştii. De aceea 
lupta aeriană nu avea să fie uşoară. 

Misiunea de a lupta cu aviația inamicului a fost dată de 
comandantul Armatei 16 aeriene Corpului 3 aviaţie de 
vînătoare (din zona de înaintare a Armatei 5 de şoc şi a 
Armatei 2 tancuri de gardă) şi unei divizii de vînătoare din 
Corpul 13 aviaţie de vinătoare (din zona de înaintare a 
Armatei 8 de gardă şi a Armatei 1 tancuri de gardă). Aşa 
cum am mai arătat, Luftwaffe urma să fie înfruntată prin 
metoda vinătorii libere de Divizia 240 aviaţie. Era prima 
mare unitate care primea în acest război o asemenea 
misiune de luptă. Oricum, eu nu cunosc nici un caz analog. 
Posibilitatea de a desemna pentru vînătoare liberă o forţă 
atit de mare a apărut numai la sfîrşitul războiului, cînd 
puterea F.M.A. sovietice crescuse considerabil. Totodată, 
trebuie să se aibă în vedere faptul că în Corpurile 3 şi 13 
aviaţie de vînătoare luptau piloţi foarte buni, adevăraţi aşi, 
care utilizau şi ei metoda de luptă a vînătorii libere, astfel 
că ar fi incorect să se considere că în Operația Berlin o 
asemenea misiune a aparţinut doar diviziei noastre. 

Cît de eficace au acţionat avioanele de vinătoare (toate 
la un loc) se poate judeca după faptul că, practic, aviația 
inamicului a fost distrusă în primele cinci-şase zile ale 
operaţiei, şi încă în condiții meteorologice foarte 
complicate. În afară de vremea rea, acţiunile noastre erau 


210 


stînjenite de norii denşi de fum provenit de la exploziile 
miilor de bombe, proiectile şi mine, de la numeroasele 
incendii. Fumul acoperea frecvent zone întregi, în care 
persista mult timp, deoarece nu bătea vintul. In acest 
context am acţionat pînă la sfîrşitul lui aprilie. 

Toate acestea făceau dificilă depistarea de către piloţii 
noştri a aviaţiei inamice. Multe lupte izbucneau pe 
neaşteptate pentru ambele părţi, adesea în condiţiile unei 
mari superiorităţi numerice a inamicului. Dar de cele mai 
multe ori luptele nu se încheiau în favoarea hitleriştilor, căci 
un rol decisiv jucau nu numai uriaşa experienţă de luptă a 
piloților noştri, ci şi factorul moral - noi simţeam apropierea 
victoriei. 

Ştiam că în cursul operaţiei ni se putea da şi alte 
misiuni de luptă, printre altele, însoţirea avioanelor de asalt 
şi bombardierelor, cercetare aeriană etc. De aceea, atunci 
cînd a venit ordinul de a fi pregătiţi pentru a întări corpurile 
3 şi 13 aviaţie în vederea anihilării incursiunilor inamicului, 
acest lucru nu ne-a surprins. 

În prima zi a operaţiei vremea s-a ameliorat după prînz; 
aviația inamicului ne opunea o rezistenţă puternică. Divizia 
240 s-a implicat în luptă puţin mai tîrziu, dar noi urmăream 
desfăşurarea ei şi ştiam că la 16 aprilie s-au evidenţiat 
piloţii Regimentului 176 aviaţie de vinătoare de gardă 
comandat de Eroul Uniunii Sovietice, colonelul P.F. 
Ciupikov. Ei efectuau interceptarea liberă în faţa armatelor 
sovietice aflate în ofensivă în sectoarele  Selow, 
Munchenberg, Bernau şi în zece lupte aeriene doboriseră 
16 F-W-190 fără să piardă nici un aparat. In majoritatea 
luptelor inamicul fusese superior numeric. 

Spre sfîrşitul zilei, hitleriştii au lansat asupra unor ţinte 
terestre cinci avioane-proiectil şi patru Ju-88 pline cu 
explozibil, dar aceste acţiuni nu puteau influenţa prea mult 
desfăşurarea evenimentelor. 

Luptele aeriene înverşunate au continuat şi în cursul 
zilei de 17 aprilie. În acea zi, I.N. Kojedub, de două ori Erou 
al Uniunii Sovietice, acţionînd în pereche la vest de Oder, s- 
a întîlnit cu 40 de F-W-190. Acestea zburau încărcate cu 


211 


bombe spre est. Cu viteză maximă Kojedub a atacat 
aparatul din coadă, care a explodat în aer. Germanii s-au 
descumpănit; în acest timp s-a apropiat un grup de vînători 
sovietici care au desăvirşit opera începută. Pe cînd se 
întorcea la aerodrom, Ivan Nikitovici a ajuns din urmă un 
Focke-Wulf şi l-a lovit în plin. Era a şaizecea victorie a 
acestui as. 

În după amiaza zilei de 18 aprilie hitleriştii au încercat 
să bombardeze trupele noastre în grupuri mari, dar nu au 
reuşit. Avioanele de vinătoare sovietice au contracarat 
toate tentativele bombardierelor inamice de a pătrunde în 
zona de acţiune a trupelor terestre. În acea zi Divizia 240 
aviaţie s-a integrat în activitatea de luptă. 

La 19 aprilie luptele au continuat pînă noaptea tirziu. S- 
au desfăşurat 150 de confruntări aeriene în care au fost 
doborite 112 avioane germane. Divizia a participat activ la 
aceste lupte şi, după cum se spunea în documentele 
oficiale, „a avut o mare contribuţie la respingerea unor 
importante grupuri de avioane ale inamicului”. 

La 20 aprilie trupele Frontului 1 Bielorus au rupt 
aliniamentul defensiv exterior al Berlinului şi au angajat 
lupte la periferia nord-estică a oraşului. Artileria cu tragere 
lungă a trimis primele salve asupra oraşului. A început 
asaltul Berlinului. 

Dimineaţă, comandantul Armatei 16 aeriene a ordonat 
ca două regimente ale Diviziei 240 să lupte împotriva 
aviaţiei inamicului, folosind metoda vînătorii libere, în 
sectorul Bernau (la 20 de kilometri nord-est de Berlin), să 
nu permită aviaţiei inamice să lovească trupele noastre. Un 
regiment urma să se afle în poziţie de alarmă pentru 
curățirea spaţiului aerian în sectorul Fürstenwalde şi 
Kalberg. 

Divizia a îndeplinit misiunea cu regimentele 86 şi 133 
de gardă. Continuu, grupuri de patru pînă la 10 aparate 
(lak-3 şi lak-9) zburau în sectorul respectiv, acționau decis 
şi nu dădeau posibilitate avioanelor germane să 
bombardeze trupele sovietice. Şase piloţi din Regimentul 
133 aviaţie de gardă, comandaţi de maiorul Legciakov, s-au 


212 


bătut cu zece F-W-190. În această luptă perechea maiorului 
A.M. Legciakov şi aceea a locotenentului major M.D. 
Moţakov au doborit două Focke-uri. Celelalte au fost 
nevoite să facă stînga-mprejur şi să renunţe la îndeplinirea 
misiunii lor de luptă. Noi nu am înregistrat pierderi. 

La 21 aprilie luptele se duceau deja pe străzile 
Berlinului. Am primit o altă misiune: perechi de piloţi 
trebuiau să execute acţiuni de asalt în suburbiile de est şi 
nord-est ale oraşului. Vremea s-a stricat şi nu am mai putut 
acţiona cu aceeaşi eficacitate ca în zilele anterioare. Dar 
„cocoşatele”, obişnuite cu toate, au lovit puternic în acea zi 
centrul oraşului. Ele au fost întîmpinate de un foc puternic 
al artileriei antiaeriene. În pofida masivităţii acestuia, 
incursiunea nu s-a soldat cu nici o pierdere de partea 
noastră. Artileriştii germani erau demoralizaţi şi consumau 
mii de proiectile inutil. Era o dovadă certă că apărarea 
inamică - cel puţin cea antiaeriană - intrase în 
degringoladă. La aceeaşi concluzie conducea şi bilanţul 
luptelor aeriene: în decurs de cinci zile - de la 16 la 21 
aprilie -, piloţii Armatei aeriene au efectuat 628 de lupte şi 
au doborit 575 de avioane. Cu toate că aviația germană 
concentrată în zona Berlinului dispunea de forţe 
considerabile, ea nu mai putea opune o rezistenţă cît de cît 
serioasă şi îndelungată. Aceste cinci zile în aer, deasupra 
sectoarelor vecine cu biîrlogul lui Hitler pot fi caracterizate 
printr-un singur cuvînt: masacru. În medie, piloţii doborau 
zilnic peste o sută de avioane. Aviația sovietică domina 
cerul Berlinului. 


La 21 aprilie comandantul a ordonat să verific dacă 
aerodromul de la Frankfurt este pregătit pentru 
redislocarea regimentelor Diviziei 240 aviaţie şi să-i 
raportez despre rezultatul investigaţiilor. 

Ştiam că pe acest aerodrom germanii aveau o şcoală de 
luptă şi de tragere aeriană. Timp îndelungat ei şi-au 
pregătit aici aşii. Trebuie să spun că această pregătire era 
deosebit de înaltă. Fără să le cunosc metodica şi cursurile 
teoretice, am simţit acest lucru din plin în aer, în special în 


213 


1941-1942, drept pentru care manifestam un interes 
deosebit faţă de această bază de învăţămînt a inamicului şi 
speram ca el să nu fi reuşit s-o distrugă complet. Voiam să 
văd cu ochii mei simulatoarele, aparatura, schemele, 
instrumentele şi recomandările metodice ale germanilor şi 
să le compar cu ceea ce am dobiîndit noi, însuşindu-ne 
ştiinţa de a învinge printr-o experienţă practică deloc 
uşoară. Am pornit „să inspectez” aerodromul de la 
Frankfurt cu multă plăcere. 

Am plecat cu două Gaz-uri. În prima maşină se aflau 
comandantul batalionului de servire a aerodromului cu 
ajutoarele lui, iar în al doilea eu cu locţiitorii comandanților 
Regimentului 86 aviaţie de gardă şi Regimentului 900 
aviaţie. Ele urmau să se instaleze pe aerodromul de la 
Frankfurt. 

Virînd de pe autostradă, am intrat direct în cîmpul de 
zbor. În acel an primăvara venise mai devreme: în a doua 
decadă a lui aprilie luncile şi pomii erau deja verzi, iar 
pretutindeni în grădini înfloriseră florile. Cîmpul de zbor 
părea că se află într-o stare ideală, ceea ce ne-a bucurat 
mult. Parcursesem de pe acum 200-250 de metri, cînd, 
deodată, am auzit o explozie puternică şi imediat am văzut 
cum Gaz-ul din faţă sare în aer. Automat am strigat 
şoferului: „Stop !” Maşina s-a oprit ca şi cum s-ar fi lovit de 
un obstacol. Cu o enormă uşurare am văzut cum din 
rămăşiţele automobilului s-au ridicat comandantul 
batalionului de servire a aerodromului şi tovarăşii săi. 
Stăteau nemişcaţi şi priveau în jos, la picioare. Era limpede: 
sub prima maşină explodase o mină puternică. Privind 
acum cîmpul de zbor, am constatat că el semăna cu o 
imensă tablă de şah, împărţită în pătratele obişnuite: acolo 
unde fuseseră plantate minele verdele ierbii era mai 
deschis, iar acolo unde ele lipseau iarba avea o culoare mai 
închisă şi era mai deasă. Pătratele erau atît de numeroase, 
încît nu înţelegeam cum am putut parcurge două sute de 
metri fără să sărim în aer mai devreme. Urmele 
cauciucurilor maşinii se vedeau clar pe iarba tînără strivită: 
am remarcat că roata nu călcase niciodată în centrul 


214 


pătratului mai deschis la culoare, ci numai pe margine şi pe 
colţuri; minele rămăseseră sub maşină şi pe cele două părţi 
ale roţilor. 

Am înlemnit cu toţii ! După ce ne-am mai revenit, am 
pornit înapoi, pe urmele maşinii, străduindu-ne să călcăm 
pe pătratele cu iarbă deasă şi de culoare închisă. Şoferului 
i-am spus să meargă în marşarier exact pe urmele lăsate 
de roţi. Desigur, riscam, dar altă soluţie nu exista. Am ieşit 
din cîmpul de zbor teferi, iar în momentul cînd am părăsit 
aerodromul şi am ajuns în autostradă am văzut un ostaş, 
care, cu cîteva minute înainte, nu se afla acolo. După cum a 
reieşit, el părăsise pentru un timp cu de la sine putere acel 
loc, ceea ce ne putea costa viaţa. 

Între timp s-a apropiat un locotenent-pionier, care, 
aflînd ce se întîmplase, fără să-şi aleagă cuvintele, i-a spus 
soldatului indolent tot ce crede el despre un om care-şi 
neglijează serviciul. Apoi,  adresîndu-se nouă, ne-a 
comunicat că se aşteaptă sosirea unei echipe pentru 
deminarea aerodromului, care va trece imediat la treabă. 
Deminarea nu s-a putut efectua mai devreme, deoarece 
cîmpul de zbor era bombardat de artileria duşmanului. În 
plus, am aflat că pînă nu de mult pe aici trecea fişia neutră: 
sectorul vestic al aerodromului era ocupat de inamic, iar cel 
estic de noi. Ambele părţi şi-au minat puternic zonele, din 
care cauză de deminarea şi refacerea cîmpului de zbor 
urma să se ocupe un întreg batalion de geniu. 

După ce am primit toate informaţiile despre starea 
aerodromului, i-am prezentat comandantului un raport. Din 
cauze lesne de înţeles în acea zi nu am putut să văd baza 
de instruire. Numai după cîteva zile, cînd regimentele se 
aflau deja acolo, am reuşit să găsesc doar citeva filme 
înregistrate pe peliculă îngustă conținînd metodica învăţării 
luptei şi a tragerii aeriene. „Trofeul” nu era prea bogat, dar 
ceea ce am văzut în acele filme era suficient pentru a-mi da 
seama de nivelul înalt de dotare a bazei germane de 
instruire. Din păcate nu am avut prilejul să folosesc acest 
material. Mai mult, din cauza filmelor era s-o păţesc rău de 
tot. 


215 


Faptul s-a petrecut la doi ani de la terminarea 
războiului, cînd urmam cursurile Academiei Marelui Stat 
Major. Odată, o comisie a Controlului de Stat din aparatul 
lui L.Z. Mehlis » a verificat obiectele personale ale 
ofiţerilor şi generalilor aflate în depozitul Ministerului 
Apărării. Acolo erau şi aceste filme ghinioniste. Ele au fost 
luate împreună cu aparatul de proiecţie, iar eu a trebuit să 
dau ample explicaţii generalului-colonel L.Z. Mehlis şi să 
răspund la întrebarea: „în ce scop ?...” 

După neuitata mea întîlnire cu aerodromul din Frankfurt 
activitatea aviaţiei germane a slăbit considerabil. Era 
consecinţa pierderilor uriaşe înregistrate de inamic în 
luptele anterioare. 

La 22 aprilie trupele terestre ale frontului au rupt 
centura defensivă interioară a Berlinului şi au început 
bătălia pentru fiecare cartier. Situaţia la sol rămînea 
complicată şi foarte dinamică. Divizia 240 aviaţie a primit 
misiunea de a asigura activitatea de luptă a „pionilor” şi a 
aparatelor Boston care atacau oraşul Frankfurt an der Oder. 
Intrucit însă acolo acționau doar citeva echipaje, pe traseu 
piloţii noştri au efectuat în zonă 52 de acţiuni de asalt: au 
incendiat o garnitură de tren, un automobil, au mitraliat trei 
baterii de artilerie de cîmp etc. 

In acea zi, în pereche cu maiorul V.I. Skupcenko am 
plecat la vînătoare liberă la vest de Frankfurt. Evoluam la 2 
500 de metri de-a lungul autostrăzii ce ducea la Berlin. 
Deoarece nu întîlnisem nici un avion inamic, după ce am 
ajuns la periferia estică a oraşului ne-am întors. Deasupra 
aerodromului Fürstenwalde am fost atacați de artileria 
antiaeriană, dar avioanele germane nu au apărut pe cer. 
Totuşi, la capătul traseului nostru, în apropiere de 
Frankfurt, înainte şi mai jos am văzut şase F-W-190 care îşi 
acopereau probabil trupele. Folosind avantajul înălţimii, am 
atacat pe neaşteptate perechea de Focke-uri care zbura 
mai sus şi la dreapta celorlalte patru. Am lovit unul din ele. 
Fumegînd puternic şi pierzind înălţime, el a efectuat un 


* L.Z. Mehlis - din 1940 comisar al poporului (ministru) pentru 
Controlul de Stat al U.R.S.S. - Nota trad. 


216 


viraj şi a ieşit din luptă. Nu am urmărit locul în care a căzut, 
deoarece, avertizate prin radio, cele patru Focke-Wulf-uri 
au executat un viraj brusc şi au angajat lupta cu perechea 
noastră. Ea s-a desfăşurat un timp în viraje şi fără vreun 
rezultat concret, dar curind o pereche de Focke-uri s-a 
desprins şi a început să ia înălţime. Era clar că dacă lupta 
va continua, inamicul va dobiîndi un avantaj net, astfel că 
era mai înţelept să ieşim din luptă. 

Inamicul nu ne-a urmărit. Ceilalţi piloţi care porniseră la 
vînătoare liberă nu au întîlnit avioane germane. 

La sfîrşitul zilei, trei grupuri de Pe-2, însoţite de 32 de 
avioane de vinătoare au lovit centrul Berlinului. S-au produs 
explozii puternice şi cîteva incendii. 

La 23 aprilie divizia a primit misiunea de a se afla în 
poziţie de alarmă, iar la semnalul punctului de comandă al 
Armatei aeriene să întreprindă acţiuni de luptă. Am 
aşteptat toată ziua şi semnalul nu a venit. 

În aceeaşi zi, după un asalt de noapte, trupele de la 
flancul stîng al frontului au ocupat oraşul-fortăreaţă 
Frankfurt an der Oder, acţiune în urma căreia aripa dreaptă 
a frontului ameninţa cu încercuirea completă a Berlinului. 
Trupele armatelor 8 şi 1 tancuri de gardă au făcut 
joncţiunea cu unităţile Frontului 1 Ucrainean, desăvirşind 
astfel încercuirea grupării  Frankfurt-Guben. De pe 
aerodromurile berlineze rămase întregi aviația germană 
încerca să contracareze ofensiva trupelor sovietice. Din 
cauza condiţiilor complet defavorabile din aer, noi acţionam 
doar cu avioane de asalt şi de vînătoare, care zburau în 
grupuri mici. 

La 24 aprilie conducerea Diviziei 240 aviaţie, 
Regimentul 133 aviaţie de gardă şi Regimentul 900 aviaţie 
au fost redislocate în nodul aerian Frankfurt an der Oder. 
Unităţile şi marile unităţi ale Armatei aeriene se pregăteau 
să lovească centrul Berlinului. 


Pentru participanţii la Operația Berlin, 25 aprilie a fost o 
zi memorabilă. Atunci, la vest de Berlin, trupele Frontului 1 
Bielorus şi cele ale Frontului 1 Urainian au realizat 


217 


joncţiunea; se încheia astfel multaşteptata încercuire a 
capitalei Germaniei fasciste. 

În aceeaşi zi s-a produs şi un alt eveniment cu o mare 
rezonanţă politică internaţională: în centrul Germaniei, pe 
Elba s-au întîlnit trupele Armatelor Aliate. 

La Berlin continuau însă lupte grele. Pentru a facilita 
armatelor noastre aflate în ofensivă acest ultim asalt, la 25 
aprilie Armata 16 aeriană a aplicat sectoarelor centrale ale 
oraşului cîteva lovituri masive. Ele aveau numele de cod 
„Salut”, ales, desigur, în aşteptarea victoriei ce urma să 
vină foarte curînd. 

În noaptea de 24 spre 25 aprilie centrul capitalei 
Germaniei a fost bombardat de 112 avioane grele de 
bombardament cu acţiune îndepărtată ale Armatei 16 
aeriene. 

Ziua, între orele 13 şi 14 a fost dată oraşului încă o 
lovitură din aer - a doua: la ea au participat 413 
bombardiere şi 483 avioane de vinătoare. Spre seară a 
urmat a treia lovitură, cu 267 bombardiere şi 323 avioane 
de vînătoare. Bombardierele evoluau pe regimente, la 
intervale mici, în coloane de nouă sau de patrule. 
Bombardamentele se efectuau de la altitudini diferite - de 
la 800 la 2 000 de metri. În total, într-o zi au fost lansate 
600 de tone de bombe. 

De pe cele citeva aerodromuri berlineze care mai 
funcționau aviația germană încerca, totuşi, să ni se opună: 
dar nu mai avea putere. Aşa cum s-a procedat şi la 
Königsberg, avioanele noastre de vinătoare asigurau 
activitatea bombardierelor nu numai printr-o însoţire 
nemijlocită, ci şi prin alte metode eficace. Întreaga zonă de 
acţiune a bombardierelor era acoperită, parcă tivită, de 
avioane de vînătoare, care nu permiteau accesul aviaţiei 
germane. În plus, cu zece minute înainte de prima lovitură, 
aplicată ziua, fuseseră blocate principalele aerodromuri ale 
inamicului. Trebuie să spun însă că piloților sovietici nu le 
era deloc uşor: dimineaţa îi stînjenea ceața, iar după primul 
bombardament masiv întregul Berlin fusese acoperit de un 
nor gros de fum. Nu puteai să vezi ce se întîmpla jos. Norii 


218 


grei de mică altitudine parcă lipeau de sol fumul şi mult 
timp nu-i permiteau să se împrăştie. De jos, din picla 
groasă trăgeau continuu tunurile antiaeriene, unele avioane 
de-ale noastre fiind avariate. Dar fumul stîinjenea şi 
activitatea artileriei antiaeriene inamice: ea trăgea după 
zgomot şi pe ghicite. De aceea, deşi tirul era infernal, am 
înregistrat puţine pierderi - din sutele de aparate ce se 
aflau în aer deasupra Berlinului fuseseră doborite doar 
patru. 

La aceste acţiuni de mare anvergură ale aviaţiei divizia 
noastră a participat deosebit de activ. „Asigurînd 
bombardierele şi străduindu-se să nu permită ca ele să fie 
atacate de avioanele de vinătoare duşmane, piloţii Diviziei 
240 aviaţie de vinătoare au dat zece lupte aeriene cu un 
inamic superior sub raport numeric şi au distrus 9 F-W- 
190”. 

Cum se întîmplă de obicei cînd aviația acţionează 
masiv, loviturile aplicate centrului Berlinului la 25 aprilie au 
fost foarte eficace. Fuseseră distruse numeroase obiective 
militare şi clădiri guvernamentale, zecile de explozii uriaşe 
dovedeau că săriseră în aer mari depozite de muniţie şi 
carburanţi. Duşmanul înregistrase pierderi considerabile în 
forţă vie. Moralul trupelor care apărau oraşul era complet 
minat. 

Piloţilor care efectuau vînătoare liberă li s-a recomandat 
să pătrundă în zona Berlinului unde se desfăşurau 
principalele lupte cu avioanele de vinătoare ale inamicului. 
Aceasta făcea posibilă întîlnirea cu duşmanul, deoarece 
chiar în oraş şi la periferia lui erau patru aerodromuri în 
funcţiune: Oranienburg, Tegel, Kladow, Tempelhof. În plus, 
zborul unor grupuri mici de avioane de vînătoare deasupra 
Berlinului provoca focul artileriei antiaeriene care nu le 
producea mari daune, dar, în schimb, determina o 
consumare rapidă a muniției acesteia. 

Condiţiile meteorologice şi fumul permanent făceau ca 
luptele deasupra Berlinului să fie imprevizibile şi de scurtă 
durată. În timpul executării unei manevre puteai „să pierzi” 
brusc inamicul, deoarece vizibilitatea era foarte redusă. 


219 


Adesea luptele se reduceau la un atac, foarte rar la două. 
Întrucît întîlnirile cu inamicul erau neaşteptate, piloţii 
efectuau frecvent atacuri frontale. Perechile noastre de 
vînători foloseau des această modalitate atunci cînd 
întîlneau grupuri întregi de F-W-190. Vreau să subliniez că, 
în pofida superiorității aeriene absolute, luptele deasupra 
Berlinului nu au fost deloc uşoare. 

La 25 aprilie am plecat la o vînătoare liberă împreună 
cu V.I. Skupcenko. Zburind deasupra Berlinului, am văzut 
30 de F-W-uri. Formaţia lor de luptă sugera că merg să 
bombardeze în picaj trupele sovietice. Grupul se afla mult 
sub noi. L-am atacat imediat pe capul formaţiei, dar acesta 
a trecut în picaj şi nu am reuşit să-l lovesc. La radio am 
auzit că un alt grup bombardează trupele noastre la 
traversarea rîului Spree. Întorcîndu-mă pentru un al doilea 
atac, am văzut alte opt F-W-190, care, după toate 
probabilitățile, alcătuiau grupul de acoperire. Ele se aflau la 
aceeaşi înălţime cu noi şi se apropiau rapid. In aceste 
condiţii, singurul posibil era atacul frontal. Zburind în 
întîimpinarea aparatelor germane, am deschis focul. 
Hitleriştii şi-au păstrat calmul, şi o clipă am avut impresia 
că ciocnirea e inevitabilă. Nu voiam să virez, iar adversarul 
s-a dovedit un pilot experimentat şi cu sînge rece. Dar în 
ultima clipă el a cedat. Am trecut unul pe lîngă altul la o 
distanţă extrem de mică; în acest timp, perechea de Focke- 
uri care se afla mai sus s-a năpustit spre noi din emisfera 
anterioară. Situaţia se complica: luptam cu trei perechi, iar 
a patra, care evolua mai sus, putea să ne atace în orice 
moment. 

După ce am efectuat energic un viraj de stînga, am 
trecut repede în spatele grupului de patru, care se afla tot 
într-un viraj de stinga, şi de la mică distanţă am lovit un 
Focke-Wulf. Concomitent, Skupcenko a atacat un alt F-W- 
190 şi l-a doborit. Perechea aflată mai sus nu se decidea să 
intre în luptă cu noi, celelalte Focke-uri au plecat. 

Avionul lovit de mine s-a prăbuşit în centrul Berlinului, 
lîngă stadionul „Olympia”. Mai tîrziu, la 9 mai, cînd totul se 
terminase, am pornit prin oraş. Am străbătut şi sectorul 


220 


unde căzuse la 25 aprilie Focke-Wulf-ul lovit de mine. Zăcea 
în acelaşi loc, lîngă stadion - nu avea cine să-l ia de acolo. 
Dar aceasta era la 9 mai; la 25 aprilie însă, după lupta 
descrisă mal sus, am mai efectuat un zbor de luptă, de data 
aceasta în patrulă. În afară de V.I. Skupcenko, cu care 
făceam permanent pereche, cu mine se aflau locţiitorul 
meu, colonelul A.P. Nikolaev, şi navigatorul diviziei, maiorul 
E.M. Svitnev. Deasupra centrului Berlinului nu am întîlnit 
avioane inamice, aşa că ne-am îndreptat spre suburbia 
vestică, unde se afla aerodromul Kladow. După ce ne-am 
apropiat am depistat două Me-109 care decolau, dar nu am 
reuşit să le atacăm, deoarece ele erau deja în aer şi se 
îndreptau în zbor razant spre vest. La apariţia noastră 
artileria antiaeriană a deschis un foc puternic. Intre timp se 
pregăteau de start încă patru Me-109. Am decis să le luăm 
cu asalt. La comanda mea, primul atac l-am efectuat cu 
întreaga patrulă. Apoi am ordonat perechii lui Nikolaev să 
ne acopere şi eu cu Skupcenko am executat o nouă 
angajare. După aceea rolurile s-au inversat: perechea 
noastră acoperea, iar perechea colonelului Nikolaev ataca. 
În aer nu erau aparate germane. Am incendiat cele patru 
Me-109, care se pregăteau să decoleze, şi am avariat alte 
cîteva. În pofida focului intens al artileriei antiaeriene, 
grupul nostru de patru nu a înregistrat avarii. 

În aceeaşi zi locotenenţii-majori A.l. Kalughin, G.I. Jilkin 
şi locotenentul M.A. larighin, piloţi din Regimentul 86 
aviaţie de gardă, au doborit trei F-W-190. Alte două au fost 
incendiate de căpitanul de gardă P.I. Golovacev din 
Regimentul 900 aviaţie de vinătoare. La acest succes au 
contribuit atunci şi piloţii din Regimentul 133 de gardă. Au 
doborit trei Focke-Wulf-uri piloţii D. Moţakov, B. Riabov şi G. 
Droz. 

În noaptea de 25 spre 26 aprilie, 574 bombardiere ale 
Armatei 18 aeriene au aplicat o nouă lovitură puternică 
obiectivelor militare din centrul oraşului. La această 
incursiune au participat şi bombardiere de noapte ale 
Armatei 16 aeriene. 

La 26 aprilie trupele terestre au declanşat asaltul 


221 


asupra sectoarelor centrale ale Berlinului. Din acest 
moment aparatele Armatei aeriene au trecut la acţiuni în 
grupuri mici. Misiunile erau încredințate celor mai bune 
echipaje ale aviaţiei de asalt şi unor mici subunități care 
atacau în picaj. In acea zi divizia noastră s-a aflat în poziţie 
de alarmă la dispoziţia punctului de comandă al armatei, 
dar, aşa cum s-a întîmplat nu o dată în timpul operaţiei, nu 
am fost solicitaţi. 

A doua zi am primit sarcina de a însoţi bombardierele 
Corpului 6 aviaţie, dar ele nu au efectuat activitate de 
luptă. Spre sfîrşitul zilei am aflat că, pierzind toate 
aerodromurile berlineze, comandamentul german utilizează 
pentru decolare şi aterizare aleea principală din parcul 
Tiergarten, care era betonată. Comandantul a trimis 
imediat acolo patru echipaje de Il-2 excelent pregătite. Prin 
bombe lansate cu multă precizie aceste avioane de asalt au 
scos din funcţiune aleea, iar mai tirziu două echipaje 
alcătuite din trăgători de elită de pe aparate Pe au distrus 
complet acest ultim „aerodrom” german din perimetrul 
oraşului. Atenţia acordată pistei de beton nu era 
întîmplătoare: comandamentul nostru lua măsuri pentru ca 
nici una din căpeteniile naziste să nu poată să-şi ia tălpăşiţa 
cu un avion în ultimul moment. Ulterior, deasupra acestei 
alei au patrulat avioane de vînătoare sovietice pentru a 
exclude chiar şi teoretic posibilitatea fugii pe calea aerului. 

La 28 aprilie, timpul nefavorabil ne-a reţinut la sol. Nici 
aviația inamică nu s-a ridicat în aer. În acea zi, sub focul 
artileriei antiaeriene şi a aruncătoarelor de mine marile 
unităţi ale Armatei aeriene au început să se mute pe 
aerodromurile berlineze. Dacă se ţine seama de anvergura 
Armatei aerului, acesta a fost pentru noi un eveniment 
memorabil. Prima a început redislocarea Divizia 193 aviaţie 
de vinătoare din Corpul 13 aviaţie al generalului B.A. 
Sidnev. Regimentul 515 aviaţie de vînătoare al acestui corp 
a fost transferat pe faimosul aerodrom Tempelhof. Pe aici 
se  perindaseră toţi liderii  fascişti. Aici  răsunaseră 
bombasticele cuvîntări de rău augur, de aici ciuma brună şi- 
a luat zborul spre multe zări. Aici Göring a jurat să şteargă 


222 


de pe faţa pămîntului Moscova şi Leningradul cu ajutorul 
Luftwaffe. lar acum, în această zi posomorită de 28 aprilie 
1945, pe Tempelhof aterizau piloţii Regimentului 515 
aviaţie de vînătoare, neştiind, poate, tot ce e legat de acest 
aerodrom. Ce însemna pentru ostaşii sovietici acest 
aerodrom berlinez, dacă Berlinul însuşi era un morman de 
ruine acoperit de un fum negru şi de nori de praf ? Va mai fi 
nevoie de cîteva zile şi nopţi de lupte sîngeroase, căci, 
pierzind absolut totul, fascismul se crampona de aceste 
ruine. 

Celelalte regimente de vînătoare ale Diviziei 193 aviaţie 
au fost redislocate pe aerodromul Schönefeld. Măsură 
îndrăzneață şi necesară, care facilita acoperirea trupelor 
noastre ce luptau în oraş şi la vest de el. 

La sfîrşitul zilei de 28 aprilie generalul S.I. Rudenko mi-a 
ordonat să verific dacă aerodromul Oranienburg era 
pregătit pentru transferarea statului major al diviziei şi a 
unuia din regimente. Comandantul armatei mi-a spus că nu 
au legătură cu batalionul de geniu care restabileşte acest 
aerodrom, din care cauză nu ştie în ce măsură cîmpul de 
zbor este pregătit pentru primirea avioanelor. Pista refăcută 
şi direcţia ei trebuie să fie marcate cu balize vizibile din aer. 
Aerodromul Oranienburg era situat în suburbia nordică a 
Berlinului. 

La 29 aprilie, cînd trupele sovietice continuau să ducă 
lupte grele pentru centrul oraşului, rezistenţa aviaţiei 
inamice a crescut brusc. Deasupra oraşului au apărut 
grupuri mici de avioane germane care făceau tentative de a 
ne ataca unităţile. În principal acestea erau aparate F-W- 
190 care evoluau în grupuri de şase sau patru. Noaptea, 
avioane de transport Ju-52 izolate încercau să aducă 
materiale şi alimente trupelor blocate în oraş. Era tot ce 
mai putea face aviația germană. 

Îndeplinind ordinul comandantului, la 29 aprilie am 
plecat să vînez liber şi, în acelaşi timp, să verific restabilirea 
aerodromului Oranienburg. Cu mine au decolat maiorii 
Skupcenko şi Svitnev. 

Deasupra centrului Berlinului nu se aflau avioane ale 


223 


inamicului. Aerodromurile Tegel, Kladow, Wenzekendorf şi 
Schânwalde erau pustii. Aviația inamică, inclusiv cea de 
vînătoare, părăsise aerodromurile berlineze şi cele din 
suburbii şi se instalase la nord, de unde încerca să 
efectueze acţiuni de luptă. 

Neîntilnind nici un avion german, ne-am îndreptat spre 
Oranienburg. Am făcut două cercuri deasupra aerodromului 
- la altitudinile de 300 şi de 400 de metri -, dar nu am 
văzut nici piste refăcute şi nici oameni. În schimb se 
vedeau bine avariile. Acesta era aerodromul principal al 
cunoscutei firme de aviaţie Heinckel, cu trei piste betonate. 
El fusese bombardat necruţător de aviația Aliaților; urmele 
acestor incursiuni - peste 900 de gropi. Cele acoperite cu 
pămînt proaspăt nu se deosebeau din aer de cele 
neacoperite. Nici urmă de balize cu care trebuia să fie 
marcată pista refăcută. Am ordonat prin radio maiorilor 
Skupcenko şi Svitnev să evolueze sub nori şi să mă 
acopere, iar eu am decis să cobor şi să examinez totul mai 
atent. Dar de la o altitudine de 50 de metri nu am văzut 
pista refăcută. În a doua angajare, pentru a micşora viteza 
am lăsat trenul de aterizare şi, în sfîrşit, am văzut direcţia 
necesară. În loc să fie marcată cu balize, pista avea pe cele 
două laturi crengi subţiri care de sus nu se vedeau deloc. 
Am strîns trenul de aterizare, după care am privit în direcţia 
coechipierilor mei, care se aflau înainte şi mai sus, şi am 
văzut că din spate, din nori se strecurau, patrulă după 
patrulă, două grupuri de patru F-W-190 pe care nici 
Skupcenko şi nici Svitnev nu le vedeau. Am strigat în 
microfon: „În spate, Focke-uri !” Dar era prea tîrziu. Focke- 
Wulf-urile au deschis focul şi unul din aparatele noastre a 
început să ardă. Pilotul a sărit cu paraşuta, dar hitleriştii au 
început să tragă în el. Fără să ştiu care din cei doi piloţi a 
fost doborit, i-am transmis celui ce rămăsese în aer că mă 
grăbesc să le vin în ajutor şi că el, pînă voi căpăta înălţime, 
să-şi acopere tovarăşul şi să-i asigure o aterizare normală. 
Între timp a apărut încă o patrulă de Focke-uri. Dar ea nu a 
intrat în luptă, ci patrula în zona de baraj în lateral. 

M-am grăbit. Am accelerat, după şandelă, cu un viraj 


224 


am reuşit să ajung în sectorul pilotului cu paraşuta. Focke- 
urile trăgeau pe rînd în pilotul fără apărare. Apariţia mea a 
fost o surpriză pentru ei; se părea că pînă în acel moment 
nu mă văzuseră. De sus cădea un F-W-190 cuprins de 
flăcări, îl lovise maiorul Svitnev, pe care l-am recunoscut 
după indicativ. Acum ştiam că cel ce cobora cu paraşuta 
era maiorul Skupcenko. 

De fiecare dată trebuia să trecem imediat la contraatac 
pentru a nu permite hitleristului căruia îi venea rîndul să-l 
ochească pe V.I. Skupcenko. Esenţial era să anihilăm 
fiecare atac. Cooperam, dar fiecare luptam independent, 
apreciind situaţia, urmărindu-ne reciproc şi coordonîndu-ne 
atacurile cu manevrele Focke-Wulf-urilor. Hitleriştii nu au 
reuşit să ne angajeze în luptă şi astfel să-l părăsim pe 
Skupcenko. 

In cursul acestei lupte am simţit că germanii nu mai sînt 
ce-au fost. Se comportau ca nişte oameni demoralizaţi. Ei 
erau 11, iar noi numai doi; în plus, noi trebuia să-l acoperim 
pe maior, fapt ce făcea ca posibilităţile de manevră să ne 
fie limitate. In plus, lupta se apropia implacabil de sol, iar 
adversarul avea sus o rezervă serioasă - o patrulă întreagă. 
Cu toate acestea, după aterizarea maiorului Skupcenko 
germanii au ieşit din luptă fără măcar să încerce să se 
măsoare cu perechea noastră, deşi ne erau încincit 
superiori şi se aflau într-o situaţie tactică avantajoasă. La 
început nu ne-am dat seama de ce nu ne-au atacat. Pe 
urmă am înţeles: în ultimele zile ale unui război pierdut ei 
nu voiau să-şi rişte viaţa. De aceea trăgeau numai în 
dezarmatul Skupcenko - riscul era nul. 


De fiecare dată cînd am pornit să examinez 
aerodromuri, am avut ghinion. Cînd am nimerit într-un cîmp 
de mine, cînd era cît p-aci să-mi pierd un tovarăş de luptă, 
aflindu-mă într-o situaţie grea. Credeam că acestea sînt 
ultimele emoţii. Dar curînd s-a văzut că voi mai trece prin 
încercări. 

La nord-est de Berlin, pe aerodromul Bernau fusese 
pregătit special un avion Po-2 pentru cercetarea 


225 


Oranienburgului. După lupta în care, împreună cu Svitnev, 
am acoperit coborirea lui Skupcenko, am aterizat pe 
aerodromul Bernau şi imediat am decolat cu Po-2 pentru a 
cerceta amănunţit Oranienburgul şi pentru a-l culege pe 
coechipierul meu. Evoluam cu Po-2 deasupra suburbiei 
nordice a Berlinului la o altitudine de 30-40 metri, cînd, 
deodată, asupra mea s-a năpustit o pereche de Me-109. 
Numai viteza redusă şi capacitatea de manevră a 
aparatului mi-au permis să evit şi de data aceasta 
neplăcerile. Am fost nevoit să efectuez cîteva viraje în jurul 
cîtorva castele de apă şi al altor construcţii. Cînd 
Messerschmitt-urile au plecat, mi-am continuat zborul. 

Dar nu era totul. În momentul cînd intram pe direcţia de 
aterizare - avionul plana - m-au atacat alte două Me-109. 
Nu aveam unde să mă duc. Îndată ce roţile au atins solul, 
am virat la stînga. In aceeaşi clipă, proiectilele trase de un 
Messerschmitt s-au înfipt în pămînt în dreapta mea. Dar 
iată că al doilea aparat vrăjmaş se angajează în atac. Nu 
mai aveam cum să manevrez, aşa că nu mi-a rămas altceva 
de făcut decit să sar din mers şi să fug într-o parte. Po-2, cu 
o turație mică a motorului, a continuat rulajul, fiind atacat 
de Me-109. Dar Polikarpov-ul meu a avut noroc - s-a oprit 
chiar lîngă caponieră. Messerschmitt-urile au mai tras de 
cîteva ori asupra lui, dar nu au reuşit nici măcar să-l 
avarieze. 

După ce avioanele germane s-au îndepărtat spre nord, 
de mine s-a apropiat un automobil cu ofiţeri polonezi care 
mi-au spus că sectorul vestic al aerodromului e ocupat de 
unităţile unei divizii poloneze. Ei mi-au relatat că au urmărit 
lupta dintre două lak-uri şi 12 Focke-Wulf-uri, care a 
continuat pînă la sol, pînă la aterizarea unui pilot ce sărise 
cu paraşuta, că acesta, avind arsuri grave, a primit primul 
ajutor medical, după care a fost transportat la un spital 
polonez de campanie situat la 12-15 kilometri de 
aerodrom. 

După ce m-am prezentat, tovarăşii polonezi mi-au oferit 
cu multă amabilitate automobilul, cu care am cercetat pista 
şi locurile de staţionare. Cu aceeaşi maşină m-am dus la 


226 


spitalul în care se afla V.I. Skupcenko. Vasili Ivanovici era 
tot înfăşurat în bandaje - avea arsuri grave pe faţă şi pe 
braţe. Medicii i-au recomandat să rămînă în spital, dar 
Skupcenko m-a implorat să-l iau cu mine; am cedat. 

Dar aceasta era o zi a ghinioanelor. La întoarcere, 
avionul nostru a fost atacat de alte două Me-109. A trebuit 
din nou să fac viraje în jurul turnurilor, castelelor de apă, 
clădirilor înalte şi chiar în jurul arborilor. Înfăşurat în 
bandaje, V.I. Skupcenko nu vedea nimic, dar intuia totul şi 
înţelegea perfect situaţia. După aterizare mi-a spus că 
preferă să poarte zece bătălii pe un avion de vînătoare 
decit să fie pasager pe un Po-2 şi, în plus, să nu vadă 
nimic... Din fericire, în curînd, Vasili Ivanovici s-a vindecat şi 
a continuat să zboare. 

Desigur, toate aceste evenimente erau într-o oarecare 
măsură consecinţa sentimentului de autoliniştire ce ne 
cuprinsese, ceea ce era să ne coste scump. Pentru a-mi 
salva tovarăşul de arme a trebuit să lupt, împreună cu 
maiorul Svitnev, la limita posibilităţilor, ca în vremurile 
grele din anii trecuţi. Dacă nu am fi acţionat atit de decis, 
ne-am fi pierdut prietenul şi ne-am fi aflat şi noi într-o 
situaţie grea. 

Capitala Germaniei hitleriste se afla sub noi în ruine; 
pînă la sfîrşitul războiului rămăseseră doar cîteva zile. Dar 
el continua încă. Şi va continua pînă în ultima zi. Acest lucru 
nu trebuia uitat. 

29 aprilie a fost ultima zi cînd aviația germană a mai 
acţionat. In acea zi avioanele de vinătoare ale Armatei 
aeriene au efectuat 67 de lupte aeriene şi au doborit 46 de 
aparate inamice. Pierderile noastre: două avioane. 

La 30 aprilie la Berlin au continuat lupte înverşunate. 
Trupele sovietice ocupau cartier după cartier. Deasupra 
Reichstagului a fost implantat Steagul Victoriei. Dar 
inamicul nu capitulase. 

In acea zi avioanele de vinătoare ale Armatei aeriene 
nu au mai întîlnit în aer avioane germane. Divizia noastră 
trebuia să acopere bombardiere Tu-2, dar timpul nu ne-a 
permis să ne ridicăm în aer. 


227 


În noaptea de 30 aprilie spre 1 mai zece avioane de 
transport inamice au aruncat materiale şi alimente 
garnizoanei berlineze încercuite. În cursul zilei deasupra 
oraşului au apărut grupuri mici de Focke-Wulf-uri, de patru 
sau şase aparate. 

La 2 mai s-a predat comandantul apărării Berlinului. La 
cererea comandamentului nostru el a semnat ordinul de 
capitulare a garnizoanei Berlinului. Soldaţii şi ofiţerii 
germani se predau în masă. Trupele sovietice luaseră 
întregul Berlin, fusese lichidată complet gruparea Frankfurt- 
Guben. 

La 1 şi 2 mai divizia nu a mai primit misiuni de luptă. 
Am dat dispoziţie ca o escadrilă din fiecare regiment să se 
afle în serviciu de alarmă. 

La 3 mai personalul diviziei a efectuat redislocarea la un 
nod de aviaţie din sectorul Oranienburgului. In acea zi s-a 
produs o ciocnire a grupului de comandă şi a personalului 
tehnic ale Regimentului 133 aviaţie de vinătoare (20 de 
persoane) cu un grup de hitlerişti (30 de persoane) care nu 
respectau ordinul de capitulare. Aproape patru ore a durat 
lupta cu ei în zona aerodromului Venzekendorf pe care 
trebuia să se transfere regimentul. In cele din urmă 22 de 
hitlerişti care rămăseseră în viaţă s-au predat. Noi nu am 
înregistrat pierderi. 

De la 3 la 8 mai trupele sovietice au continuat ofensiva 
pe direcţia vest, lichidînd unităţi şi grupuri izolate germane 
care, urmărind să se predea englezilor şi americanilor, 
opuneau rezistenţă. In acele zile Divizia 240 aviaţie de 
vînătoare nu a primit misiuni de luptă. 


încercînd un bilanţ al încleştării finale cu fascismul 
german în ceea ce priveşte lupta în aer, trebuie să spun că 
situaţia în ansamblu ne era favorabilă, F.M.A. sovietice 
deţineau superioritatea asupra Luftwaffe. Inainte de 
declanşarea operaţiei ne aşteptam la o împotrivire mai 
mare a aviaţiei inamice: forţe avea încă destule şi, în afară 
de aceasta, trebuia să-şi apere Capitala. Dar ea nu a opus o 
rezistenţă cît de cît serioasă. Explicaţia era una singură: 


228 


piloţii germani realizau că deznodămiîntul luptei este decis 
şi că nu mai aveau pentru ce să se bată. Am constatat 
acest lucru în cursul luptelor aeriene desfăşurate deasupra 
Berlinului, cînd, deşi uneori superiori tactic şi numeric, ei se 
comportau pasiv. 

In cursul întregii operaţii condiţiile meteorologice au 
fost defavorabile, fapt ce a împiedicat comandamentul 
nostru să folosească aviația la întreaga ei capacitate. În 
special posibilităţile bombardierelor. Din aceeaşi cauză şi 
avioanele de asalt au fost nevoite în marea majoritate a 
cazurilor să acţioneze numai în grupuri mici. 

Nici divizia 240 aviaţie de vinătoare - divizia noastră - 
nu a fost folosită integral. Noi am intrat în luptă la două zile 
de la declanşarea operaţiei, cînd perioada celor mai intense 
lupte aeriene deasupra Berlinului nu luase sfîrşit şi am fi 
putut participa la ele cu rezultate maxime. Situaţia din aer 
o cerea. In afară de aceasta am pierdut citeva zile atunci 
cînd ne-am aflat permanent în stare de alarmă pentru 
însoţirea bombardierelor, dar aceste zboruri nu au avut loc 
din cauza timpului rău. Aşadar, dintr-o serie de motive 
obiective, divizia noastră nu şi-a valorificat în Operația 
Berlin toate posibilităţile şi, ca şi alte mari unităţi, a 
participat parţial la ea. Am efectuat aproximativ 400 de 
zboruri, 22 de lupte aeriene în care am doborit 15 avioane 
ale inamicului. In aceste lupte s-au evidenţiat căpitanii P.I. 
Golovacev, D.P. Moţakov şi  locotenentul-major A.l. 
Kalughin; fiecare a doborit cîte două avioane. 

Operația Berlin a fost ultima la care a participat Divizia 
240 aviaţie de vinătoare în Marele Război pentru Apărarea 
Patriei. În decursul lui piloţii marii noastre unităţi au 
efectuat 20 206 zboruri de luptă, petrecînd în aer 18 743 
ore. Ei au participat la 664 de lupte aeriene de grup în care 
au doborit 757 de avioane inamice. Alte cîteva sute au fost 
distruse la sol în timpul atacurilor lansate asupra 
aerodromurilor. La acestea trebuie adăugate sutele de 
automobile, transportoare blindate, tunuri, cisterne, nave, 
locomotive, şalupe, şlepuri şi altă tehnică de luptă a 
inamicului, distruse în timpul atacurilor asupra țintelor 


229 


terestre. De asemenea, am scos din luptă citeva mii de 
soldaţi şi ofiţeri duşmani. 

Din cele şapte regimente de aviaţie de vînătoare care 
au făcut parte în decursul anilor din Divizia 240, cinci au 
devenit regimente de gardă; 12 dintre cei mai buni piloţi au 
fost distinşi cu înaltul titlu de Erou al Uniunii Sovietice. 
Căpitanul de gardă P.I. Golovacev a fost distins de două ori 
cu acest înalt titlu, a doua oară cînd nu era în unitatea 
noastră. 

Participînd la numeroase mari operaţii ofensive, divizia 
a primit de 17 ori mulţumiri din partea comandantului 
suprem. 1 230 de piloţi, ofiţeri de stat major, ingineri, 
tehnicieni, specialişti din eşalonul mediu şi soldaţi au fost 
distinşi cu ordine şi medalii. După război am îndeplinit 
diverse funcţii de comandă în Forţele Militare Aeriene şi în 
unităţi de apărare antiaeriană, dar întotdeauna am fost 
mîndru şi fericit că în Marele Război pentru Apărarea Patriei 
am avut privilegiul de a comanda oameni minunaţi, 
devotați trup şi suflet patriei lor, luptători aerieni neînfricaţi. 

In ceea ce mă priveşte, în anii războiului am efectuat 
249 zboruri de luptă şi 69 de lupte aeriene. Materialele de 
arhivă menţionează la activul meu: 18 avioane doborite 
personal şi încă 20 - în grup. Am schiţat un bilanţ al 
activităţii noastre de luptă în anii de grea încercare ai 
înfruntării întregului popor cu fascismul. 


DUPĂ RĂZBOI 


La sfîrşitul anului 1945 am primit primul meu concediu 
de la începutul războiului; am încercat un sentiment 
straniu, aproape uitat şi comun multor luptători pe front: ne 
dezobişnuisem să mai folosim timpul pentru sine. Dar 
obiceiul de a duce o viaţă activă şi-a spus cuvîntul, şi eu mi- 
am organizat în mod plăcut acest timp. Toamna, la sfîrşitul 
concediului, după o odihnă bună eram gata să purced cu 
energie sporită la perfecţionarea pregătirii teoretice şi de 


230 


zbor în divizia mea. Nu am mai avut prilejul s-o fac, 
deoarece am fost numit comandant al unei mari unităţi de 
aviaţie de vinătoare. 

După ce am sosit la locul de muncă, m-am prezentat la 
noul meu comandant, K.A. Verşinin. Voi aminti că înainte de 
Operația Bielorusia, în 1944, Divizia 240 aviaţie a fost 
transferată în componenţa aviaţiei Frontului 2 Bielorus; dar 
imediat după redislocare a venit un nou ordin prin care 
marea unitate trecea în componenţa Armatei 1 aeriene a 
Frontului 3 Bielorus. Aşa se face că în anii războiului nu am 
avut prilejul să lucrez cu K.A. Verşinin. Dar, după cum a 
reieşit, el mă cunoştea şi se pare că s-a bucurat că am fost 
numit comandant al unei mari unităţi de sub comanda lui. 

În acea perioadă socoteam că obiectivul meu principal 
trebuie să fie cunoaşterea comandanților de divizie şi de 
regiment. Zburam în mari unităţi, în unităţi şi peste tot 
constatam acelaşi lucru: nu existau nicăieri cursuri regulate 
şi sistematice cu piloţii, baza de învăţămînt de-abia se 
înfiripa. Recunoşteam în aceasta cîte ceva din atmosfera ce 
domnea în regimentele Diviziei 240 aviaţie în primele 
săptămîni după terminarea războiului. Demobilizarea... Dar 
acolo, la ordinul meu, s-a trecut repede la pregătirea de 
comandă sistematică, ceea ce a fost de natură să 
disciplineze personalul. Aici însă totul trebuia început cu 
mare întîrziere. 

l-am convocat pe comandanții de divizie şi le-am 
ordonat ca în termen de zece zile să pună la punct buna 
desfăşurare a unor cursuri regulate; pentru unii acest lucru 
a fost o surpriză. După împlinirea termenului, am verificat 
executarea. Rezultatele m-au satisfăcut pe deplin. Numai 
într-o singură mare unitate, comandată de un colonel (din 
motive lesne de înţeles nu-i voi da numele), nu era 
pregătită nici măcar o singură clasă. „Războiul ne-a învăţat 
totul” - mi-a explicat impasibil comandantul diviziei. Era 
sincer convins că nu mai avea ce învăţa. E adevărat, aveam 
în faţă un pilot excelent şi un comandant-practician cu 
experienţă. În anii războiului am întîlnit mulţi asemenea 
comandanţi de regiment şi chiar de divizie. Experienţa lor 


231 


personală de luptă şi flerul le era adesea de ajuns pentru a 
desfăşura cu rezultate bune activitatea cotidiană de luptă, 
dar... dacă comandantul nu lucrează asupra sa în mod 
sistematic încrederea în sine devine o frîină serioasă în 
condiţiile schimbate, în special atunci cînd în dotare intră 
avioane mai moderne, mai complicate. Este necesar să fie 
elaborate metode eficace de asimilare a lor, să fie înarmaţi 
subalternii cu modalităţi tactice noi de lucru pe aceste 
aparate. 

Colonelul, care credea sincer că războiul l-a învăţat 
totul, nu ştia în acel moment că, la indicaţia lui K.A. 
Verşinin, eu trebuia să trimit un comandant de divizie la 
cursuri de perfecţionare la Academie. De aceea, nu m-am 
apucat să-i explic necesitatea unei pregătiri teoretice 
serioase, ştiind că Academia o face mai bine, şi i-am spus 
scurt: 

— Deoarece nu puteţi şi nu vreţi să-i învăţaţi pe alţii 
veţi învăţa singur. Pregătiţi-vă să mergeţi la studii la 
Monino. 

Comandantul de divizie a înlemnit şi de-abia a putut 
spune: 

— Daţi-mi, tovarăşe general, cinci zile... Numai cinci... 

După scurgerea celor cinci zile, am revenit în divizia 
respectivă şi am rămas uimit: cabinetele de studiu erau 
pregătite pînă la ultimul amănunt. Mese, table, scheme şi 
machete exemplare, chiar şi nori frumos confecţionaţi din 
vată sub plafon; printre aceştia, pe fire abia vizibile se aflau 
machete mobile de avioane, cu ajutorul cărora se putea 
demonstra vizual modalităţile tactice de luptă în aera unui 
grup de avioane... l-am mulţumit colonelului pentru tot, dar 
nu am anulat ordinul, şi în curînd el a plecat la Monino. 

Acest episod l-am amintit aşa, pentru că veni vorba. 
Căci în toamna lui '45 personalul marii unităţi a trecut la 
studiu sistematic. Viaţa în unităţi a început să aibă un 
conţinut mai bogat, s-a încetățenit un regim ferm, s-a 
ameliorat disciplina, treptat au fost soluționate şi 
numeroase probleme ale traiului cotidian. Oamenii au 
început să simtă gustul muncii. 


232 


Cu K.A. Verşinin nu am lucrat prea mult timp. Curînd 
după numirea mea în funcţia de comandant de mare 
unitate, el a devenit comandant-şef al F.M.A. 

Povestind despre primele luni de după război, vreau să 
spun cititorilor că în pregătirea piloților militari nu trebuia 
să existe nici un fel de pauze lungi, nu-şi avea locul 
îngăduinţa excesivă, generată de linia absolut vizibilă ce 
despărţea sfîrşitul războiului şi începutul păcii. Relativa 
deconectare psihologică, absolut firească, a celor ce 
cuceriseră o victorie fără precedent în istorie s-a consumat 
destul de repede sub impactul realităţilor politice dure din 
acea vreme. Consider că şi noi, comandanții, am manifestat 
o oarecare indulgență. Se perfecționa experienţa de luptă 
dobîndită într-o luptă grea. Tinerii care veneau după război 
în unităţi îi întîlneau aici pe veterani şi în activitatea 
cotidiană comună se  maturizau repede,  preluînd 
numeroase deprinderi deosebit de valoroase de la piloţii ce 
participaseră la război. 

Cam pe la începutul anului 1949, pe cînd comandam o 
mare unitate de aviaţie din cadrul apărării antiaeriene, am 
fost convocat de comandantul apărării antiaeriene a ţării, 
mareşalul L.A. Govorov, care mi-a spus, fiind dinainte sigur 
de consimţămiîntul meu: 

— Mergem la stăpînul. Sînteţi propus pentru funcţia de 
comandant al trupelor de desant aerian. 

Surpriza avea proporţii colosale. Această numire nu-mi 
provoca nici bucurie, nici optimism. Eu sînt pilot, iar trupele 
de desant aerian constituie un alt gen de trupe. 

l-am spus-o lui Leonid Aleksandrovici. 

El a rămas surprins: 

— Cum, refuzaţi ? Tovarăşul Stalin a decis ca trupele de 
desant să fie comandate de un aviator. Nu puteţi refuza. 
Decizia este luată. Mergem imediat. 

— Voi refuza şi în faţa lui Stalin - am declarat eu. 

— Inutil. Vă faceţi un mare rău - a observat mareşalul. 

Tocmai ne pregăteam să plecăm, cînd în cabinet a 
intrat precipitat un ofiţer şi i-a înmiînat lui L.A. Govorov o 
depeşă, după cîte se părea, foarte urgentă. Govorov a citit- 


233 


o, după care mi-a întins-o. 

Citesc. În depeşă se spunea că într-una din unităţile din 
subordinea mea „fusese descoperit un complot contra- 
revoluţionar organizat de un grup de ofiţeri”. Prin faţa 
ochilor s-au perindat pentru o clipă toţi oamenii mei 
- comandantul unităţii, cei din statui major, lucrătorii 
politici, piloţii - şi am zîmbit. Mareşalul m-a privit neliniştit. 

— Asta-i o prostie - am spus, continuînd să zimbesc. 

A sunat telefonul guvernamental. Mareşalul a ridicat 
receptorul. Era Bulganin. 

— Am citit - a răspuns L.A. Govorov la o întrebare a lui. 

Am înţeles că era vorba despre acest denunţ absurd. 
Bulganin i-a spus mareşalului: „După toate astea nu mai 
mergeţi la stăpînul...” 

— Tot răul spre bine - am spus, continuînd să zimbesc. 
După cît înţeleg, problema numirii mele a căzut. 

Dar lui Govorov nu-i ardea de glumă. Mi-a ordonat să 
plec imediat în marea unitate. După ce am aterizat a sosit 
cu un avion de transport SI-47 un grup de generali din 
Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne. După un 
minut a aterizat un alt avion. Din el a coborit un alt grup de 
generali; de data aceasta era o comisie din Ministerul 
Apărării. Nu mi-au trebuit decît cîteva minute ca să aflu ce 
se întîmplase. 

Într-unul din regimente, un lucrător politic din 
conducerea marii unităţi îşi ţinea lecţia politică obişnuită. In 
cursul ei acesta a abordat şi situaţia economică a satului 
sovietic; după cît am înţeles, el a citit un text mobilizator 
dinainte pregătit: după ce a înlăturat distrugerile provocate 
de război, satul sovietic prosperă, pe zile-muncă colhoznicii 
primesc toate produsele de care au nevoie, ei duc o viaţă 
îmbelşugată, fericită etc. etc. Cum e şi firesc, în mintea 
aviatorilor au apărut unele semne de întrebare. Toţi 
reluaseră legătura cu casa, mulţi fuseseră în concediu la 
părinţi şi rude şi văzuseră cu ochii lor cum arăta 
„prosperitatea” satelor în primii ani postbelici. Ruptura 
dintre viaţa reală şi lecţia lucrătorului politic nu prea 
perspicace a fost percepută de aviatori ca o demagogie 


234 


ieftină. Ei au început să obiecteze argumentat şi să-i pună 
lectorului întrebări. Acesta nu a fost capabil să dea 
răspunsuri convingătoare, s-a zăpăcit, iar cînd, după lecţie, 
l-a întîlnit pe comandant i-a raportat că l-au „scuturat”. 
Acesta a intrat cu el în cabinetul său de lucru şi a expediat 
instanţelor superioare o comunicare panicardă, mai precis 
un denunţ împotriva propriilor lui subordonați; apoi, cum e 
lesne de înţeles, roata a început să se învîrtească... Totul s- 
a terminat însă într-un mod neaşteptat de fericit. Instanţele 
superioare, care au fost alarmate pentru un lucru absolut 
minor, au înţeles uşor că vinovat de toată zarva este acel 
om mărginit. 

După cîtva timp am fost numit comandant al F.M.A. ale 
unui district din sudul ţării şi în activitatea mea a început o 
nouă etapă. 

Numeroase zone în care se aflau garnizoanele noastre 
erau pe atunci nelocuite. Ofițerii şi familiile lor trăiau în 
corturi, apa potabilă lipsea, iar acolo unde exista nu putea 
fi consumată pentru că era sărată sau exista pericolul unor 
epidemii. Vînturile fierbinţi, sufocante din sud, care băteau 
perioade îndelungate fără intermitenţă, ridicau în aer la o 
înălţime mare tone de particule de nisip şi praf. Aceasta 
provoca o uzare rapidă a motoarelor cu reacţie, pe care le 
puteam folosi numai la o treime din capacitatea lor. În afară 
de sarcinile planificate, pe care le îndeplineam în procesul 
unei intense instruiri şi pregătiri de luptă, eram nevoiţi să 
căutăm multe soluţii originale. Printre altele, cu forţele 
inginerilor şi tehnicienilor am confecţionat, experimentat şi 
instalat la avioane filtre speciale care colectau într-o zi de 
vară un pahar-un pahar şi jumătate de nisip. În aceste 
condiţii, din cauza diminuării parţiale a puterii motorului se 
micşorau viteza maximă şi plafonul maxim al avionului, dar, 
în schimb, aveam posibilitatea să folosim complet resursele 
motorului, economisind, în folosul statului, numeroase 
mijloace materiale. Într-o perioadă relativ scurtă am 
amenajat în acele locuri dintotdeauna pustii aerodromuri 
noi, poligoane, drumuri, conducte de apă, am soluţionat 
foarte multe probleme de ordin sanitar. 


235 


Dar atunci nu am putut rezolva prin forţe proprii o serie 
de probleme; printre acestea era şi asigurarea unor condiţii 
de locuit normale aviatorilor. l-am scris lui Stalin. 

În curînd a avut loc o şedinţă a Biroului Politic al C.C. al 
P.C.U.S. Ulterior am aflat că, după ce s-a convins că cei 
prezenţi au citit scrisoarea mea, Stalin a cerut să i se 
precizeze cîţi ofiţeri nu au locuinţă. | s-a comunicat numărul 
exact. A fost chemat Poskrebişev care a raportat că în ţară 
se află 3 200 de case finlandeze care nu sînt puse pe 
fundaţie. Stalin a propus imediat Biroului Politic să mi se 
repartizeze toate aceste case. Astfel am reuşit să 
soluţionăm problema locuinţelor, ba i-am ajutat şi pe vecinii 
noştri, care aveau şi ei dificultăţi de acelaşi gen. După 
această intervenţie, vrind nevrind, a trebuit să fac 
cunoştinţă cu aproape toţi miniştrii, care mi-au telefonat 
pentru a afla cine sînt eu de a trebuit să li se ia toate casele 
finlandeze de care aveau atita nevoie. Mulţi m-au 
apostrofat fără să-şi aleagă prea mult expresiile. 

În decembrie 1951 i-am raportat la Moscova 
mareşalului Uniunii Sovietice A.M. Vasilievski o serie de 
probleme curente. 

— Vom ţine seama de totul - a spus el -, dar nu 
dumneavoastră vă veţi ocupa de aceste probleme. 
Dumneavoastră veţi primi o altă funcţie, de foarte mare 
răspundere. 

Activitatea pe care urma s-o desfăşor avea un caracter 
militaro-diplomatic şi, parţial, politic. Ideea a aparţinut lui 
Stalin, care a exercitat un control riguros şi regulat asupra 
realizării ei pînă la sfîrşitul vieţii; eu aveam obligaţia ca tot 
atit de regulat să prezint rapoarte Biroului Politic. 

Este vorba despre asistenţa pe care am acordat-o la 
începutul anilor '50 ţărilor de democraţie populară pentru 
crearea unei trainice apărări antiaeriene. Sarcina era 
principial nouă şi complexă, nu avea precedent nici sub 
aspect tehnic şi nici sub aspect militaro-politic; în plus, aşa 
cum se întîmplă frecvent, trebuia îndeplinită într-un termen 
foarte scurt. 

Sub raport strict profesional, fără un centru unic 


236 


coordonator o asemenea activitate, care cuprindea citeva 
ţări, era imposibil de înfăptuit. De aceea, în ministerul 
nostru al apărării a fost creat un organ special, a cărui 
conducere mi-a fost încredinţată mie. Toate sarcinile şi 
indicaţiile curente le primeam direct de la A.M. Vasilievski şi 
de la Biroul Politic, căruia îi prezentam regulat rapoarte 
despre îndeplinirea obiectivelor stabilite. 

Stalin acorda o importanţă excepţională acestei 
activităţi. Cei care nu înțelegeau imediat şi complet acest 
lucru plăteau scump. Aşa a fost demis, bunăoară, şeful 
Marelui Stat Major, generalul de armată S.M. Ştemenko. Era 
vorba despre furnizarea mijloacelor tehnice ce ne erau 
necesare şi despre formularea ca directivă a dispoziţiilor 
date de ministrul apărării. Ştemenko a promis, dar, atunci 
cînd am mers la el a reieşit că lucrurile au fost mult 
tărăgănate. Am insistat ca dispoziţiile ministrului apărării să 
fie îndeplinite. Imi făcea impresia că, neînţelegind acest 
lucru, Serghei  Matveevici credea că este vorba de 
încăpăţinarea unui oarecare general-maior de aviaţie. 

La o zi sau două după discuţia mea cu S.M. Ştemenko 
am prezentat un raport în Biroul Politic. Asistau ministrul 
apărării şi şeful Marelui Stat Major. 

Am arătat că am studiat, am analizat multilateral 
lucrurile, am creat un sistem precis, pe baza căruia am 
elaborat un plan concret de acţiune. 

Se părea că totul va merge bine. Dar Stalin a intervenit 
şi a întrebat de ce nu am trecut la realizarea planului 
stabilit, ce anume frinează traducerea lui în viaţă. l-am 
răspuns că ministrul apărării ne oferă un sprijin 
considerabil, graţie căruia am reuşit să încheiem într-un 
timp scurt întreaga muncă de pregătire. Dar, din păcate, 
Marele Stat Major nu îndeplineşte întotdeauna cu 
operativitatea necesară dispoziţiile ministrului, din care 
cauză apar întiîrzieri. Am explicat în ce constau concret 
dificultăţile. 

Soarta lui S.M. Ştemenko era pecetluită. 

Activitatea a debutat chiar în ziua creării direcţiei 
noastre şi cuprindea toate ţările surori. În fiecare dintre ele 


237 


lucram 10-14 zile, iar după întoarcerea de acolo eram 
obligat să prezint un raport Biroului Politic. In acea perioadă 
Stalin se îmbolnăvea frecvent şi nu participa la toate 
şedinţele. Cînd era prezent, punea probleme legate 
nemijlocit de activitatea noastră sau de ordin mai general. 

Era vorba, printre altele, de o serie de probleme care 
erau de competenţa guvernelor ţărilor în care lucram. Eu 
nu eram însă împuternicit de guvernul nostru să le 
soluţionez. 

Stalin a ascultat calm şi apoi a observat: 

— Da, aveţi dreptate. Trebuie să se discute cu 
secretarii. 

Am înţeles că este vorba de conducătorii partidelor 
frăţeşti. Ulterior, cînd apărea necesitatea unei asemenea 
abordări (şi ea apărea periodic), Stalin repeta aceeaşi 
formulă: „Vom soluţiona această problemă cu secretarii”. Şi 
astfel numeroase probleme ce apăreau se rezolvau 
operativ. 

Rezultă din cele spuse de mine mai sus că lucram, 
folosind limbajul de astăzi, „în regim preferenţial”. Aceasta 
nu înseamnă însă că a fost uşor. În cele din urmă am reuşit 
să îndeplinim sarcina primită. În ţările socialiste din Europa 
a fost creat un sistem trainic de apărare antiaeriană. 

În domeniul întăririi capacităţii de apărare a ţării, în 
primul deceniu postbelic am reuşit să soluţionăm multe 
probleme complexe. Cit priveşte aviația, în a doua parte a 
deceniului al şaselea dispuneam deja de o tehnică de luptă 
modernă şi bine pusă la punct; perspectivele erau, de 
asemenea, bune. 

La sfîrşitul anilor '50 a fost asimilat un nou avion de 
vînătoare supersonic MIG-21, precum şi alte tipuri cu o 
viteză de 2 500 de kilometri pe oră. In acei ani s-a hotărît 
să se reducă considerabil personalul Forţelor Aeriene, 
precum şi o serie de programe tehnico-militare la care se 
lucra din plin. 

În acea perioadă, ca deputat în Sovietul Suprem al 
U.R.S.S., participam la o sesiune ordinară a acestuia. După 
epuizarea ordinii de zi, N.S. Hrusciov a anunţat: 


238 


— Toţi deputaţii sînt liberi, pe militari îi rog să rămînă în 
sală. 

— Cînd am zburat peste ocean în America - a spus N.S. 
Hrusciov - avionul nostru a fost interceptat de patru ori de 
avioane de vînătoare. Înseamnă că în caz de război nici un 
bombardier de-al nostru nu va ajunge la ţintă. Ce ne 
trebuie asemenea bombardiere ? Nu are rost să cheltuim 
bani pe ele. 

Tuturor le era clar că fusesem puşi în faţa faptului 
împlinit - decizia fusese luată. 

N.S. Hrusciov a dat apoi indicație comandantului 
Forţelor Militare Maritime să reducă programul de 
construire a unor mari nave de suprafaţă, iar cele care sînt 
în construcţie să fie date la topit, căci ţara, spunea el, are 
nevoie de metal. 

— Să fie lăsate numai submarinele - a decis el. 

Cam la fel a fost soluţionată şi problema tancurilor. 

— Sînt întrebări ? - s-a adresat N.S. Hrusciov asistenţei. 

— Nikita Sergheevici - am intervenit eu -, pentru 
pregătirea unui pilot bun e nevoie de şapte ani. ŞI 
cheltuielile sînt mari. Cei ce trebuie să iasă la pensie, să 
iasă, dar de ce să pierdem cadre pregătite ? Am înţeles că 
va trebui să trecem în rezervă personal navigant. 

— Ce propuneţi ? - m-a întrebat N.S. Hrusciov. 

— Propun ca piloţii militari trecuţi în rezervă să lucreze 
în aviația civilă. 

— Este o propunere bună - a spus N.S. Hrusciov. 

Din păcate, nu a mai luat nimeni cuvintul. După cîțiva 
ani, am fost nevoiţi să muncim intens pentru a recupera 
timpul pierdut prin reducerea, la sfîrşitul deceniului al 
şaselea, a o serie de programe tehnico-militare de 
perspectivă. 

„„De atunci au trecut peste 25 de ani. Am obţinut 
paritatea cu statele care ni se opun. Indelungata cursă a 
înarmărilor impusă nouă a avut drept rezultat faptul că 
dotarea marilor puteri cu arme moderne a depăşit de mult 
limita raţională. Posibilitatea reală a distrugerii vieţii pe 
Pămînt depăşeşte astăzi capacitatea naturală de 


239 


supravieţuire a umanităţii. De aceea nu e posibil să se 
rămînă pe poziţiile „gîndirii nucleare”. Al doilea război 
mondial, cel mai distrugător din războaiele epocii 
prenucleare, a fost ultimul avertisment. În lumea noastră 
contradictorie şi complexă sarcinile întăririi capacităţii de 
apărare a statelor rămîn deosebit de actuale, dar se 
formulează cumva în alţi termeni. Astăzi trebuie căutate 
metode şi mijloace care să nu reducă capacitatea de 
apărare a statelor, dar, în acelaşi timp, să nu pericliteze 
viaţa pe planetă. Este un obiectiv global, calitativ nou şi 
fără precedent prin complexitatea lui. Noi vom merge 
consecvent, pas cu pas, pe calea salvgardării păcii, cale 
trasată încă în primii ani de existenţă a statului nostru. 


CUPRINS 
În luptele pentru Smolensk „nssr 5 
Operația de la Nevel ..............ce eee 27 
;Baăgdratiăhi i sasea oaie ata etil 49 
Ofensiva: coca T ata ia abia să Dn aaa a 0ada ea dia 64 
Cadoul mareşalului Novikov ...........cmceeeeeeee. 85 
„O unitate special pregătită” eseese 102 
Pe direcţia Gumbinnen .........ceee eee 113 
O perioadă de acalmie ............cee eee 133 
În Prusia Orientală rr az ata te 141 
Spre Königsberg 1... eee eee oma a ca aa 155 
ine ae E Ra ie e 0 SEE PRR Va a 174 
Asaltul sia arati aaa cada tai ei dă a tă pi 182 


Deasupra Berlinului .........ce eee eee 
Dupa FazDOl seci aici etate ian ici data 


241