E Sabin — [Scoala de vrajitorie] 01 Scoala de vrajitorie

E) 
] 
] 


ocoala 
Aa E: a 
Vrăptorse 


e. rose sabin 
i » f- < 


EN 
E M 


E. Rose Sabin 
Şcoala de Vrăjitorie 


Pentru mama, 

care mi-a fost, în decursul anilor, nu 
doar mama, ci deopotrivă prietenă, 
susținătoare şi confidentă... 


„„„Şi în memoria tatălui meu, 
pentru dragostea şi inspirația pe 
care mi le-a oferit. 


Mulţumiri 


Atât de mulţi sunt prietenii şi mentorii care m-au ajutat să 
scriu această carte, încât îmi este imposibil să-i numesc aici pe 
toţi. Sunt sigură că, menţionându-i pe unii, îi voi fi omis din 
păcate pe alţii, şi pentru aceasta le cer iertare. 

In primul rând, doresc să-i mulţumesc lui Andre Norton pentru 
încurajările şi sfaturile oferite de când mi-a onorat manuscrisul 
cu prestigiosul Premiu Gryphon, în 1992. Mulţumiri calde îi 
adresez deopotrivă Annei Crispin de la Writer Beware 
(www.sfwa.org/beware/ - site administrat de Victoria Strauss), 
pentru îndrumările sale şi pentru ajutorul pe care mi l-a oferit în 
căutarea unui agent literar. Mulţumesc de asemenea agentului 
meu, Jack Byrne, pentru nepreţuitul său ajutor, pentru răbdarea 
şi susţinerea pe care mi le-a arătat ori de câte ori îndoielile îşi 
făceau loc în sufletul meu. Aceleaşi mulţumiri le adresez 
amabilului meu redactor, Jonathan Schmidt. 

Membrii PINAWOR (The Pinellas Authors and Writers 
Organization) m-au ajutat mai mult decât îşi dau seama şi le 
sunt recunoscătoare pentru criticile lor binevenite şi, mai presus 
de toate, pentru prietenia şi sprijinul pe care mi le-au acordat. 

În cele din urmă, adresez mulţumiri din inimă Dianei Marcou, 
pentru  indispensabilele ei aprecieri critice la adresa 
manuscrisului şi pentru tot ce m-a învăţat în privinţa artei 
scrisului; mulţumesc de asemenea colegilor scriitori şi dragilor 
prieteni pe care i-am cunoscut graţie cursurilor susţinute de 


Diane, care au continuat să mă încurajeze şi să mă susţină timp 
de mulţi ani: Betty Debate, Linda Herrell, Joyce Levesque şi 
Louise Miller - fără de care această carte nu ar fi fost posibilă. 


Şcoala Lesley Simonton pentru 
cei cu talente magice 


DIRECTOARE 
Miryam Vedreaux 


PERSONALUL DIDACTIC 
Aletheia - Specialistă în Domeniul Interdimensional 
Doamna Blake - Profesoară de Talente Speciale, expertă în 
dezvoltarea tuturor aptitudinilor paranormale 
Doamna Dova - Profesoară de Rituri Oculte şi 
Ezoterism; Bibliotecară 
Magistrul Hawke - Profesor de Alchimie, Mandala şi Artele 
Tămăduirii 
Magistrul San Marte - Profesor de Etică 
Magistrul Tumberilis - „Moşu' Tumbă” - Profesor de Istoria şi 
Filosofia Metafizicii 


„ÎNGRIJITOARE” 
Veronica Crowell 
ELEVI 
Anul întâi 
Fete Băieți 

Bettina Barker Tonyo Deste 
Eula Claver Jerrol Fyfe 
Irel Lane Davy Geer 
Lina Mueller Emory Knight 
Coral Snow Reece O'Shannon 
Petra Stratigeas Fenton Rhoze 
Tria Tesserell Nevil Santomayor 
Rehanne Zalos Britnor Wythyn 

Anul al doilea 

Fete Băieți 

Nubba Balder Gray Becq 
Elspeth Carlin Oryon Brew 
Norietta Elden Kress Klemmer 
Kathyn Klemmer Palmer Lawry 
Taner Mayclan Salor Tribane 


Verin Savrile Wilce Riverman 


Anul al treilea 


Fete Băieți 
Nan Evers Yosef Byne 
Helena Herrell Evyar Mason 
Rozelle Shepherd Merjoe Pease 
Adeen Yont Cleance Vomai 


1 Scrisoarea 


— Tria! Tria! Vino imediat în casă! 

Tria ridică privirea din cuibarul cu ouă şi o văzu pe mama ei în 
pragul uşii din spate, strigând către ea. Indiferent ce s-o fi 
întâmplat, era în mod sigur o problemă serioasă, fiindcă mama 
n-ar fi lăsat-o niciodată să scape cu treburile neterminate. 

— Vin acum! răspunse ea punând ultimele ouă peste cele 
strânse deja în coş şi porni în grabă spre casă, cu grijă să nu le 
spargă. 

— Fuga! strigă mama din nou. 

Probabil că se întâmplase ceva teribil. Acoperi ouăle cu palma 
ca să nu se zgâlţâie şi o luă la fugă. 

— Ce e? gâfâi ea când ajunse la uşă. S-a întâmplat ceva rău? 

— Nu, nimic rău, răspunse mama şi-i luă coşul din mână. Vino 
înăuntru, repede, să nu ne vadă tata! 

Pe câmp, în depărtare, tata repara gardul. Probabil că avea să 
mai zăbovească acolo o vreme, îşi spuse Tria, şi în mod cert nu 
avea cum să vadă casa din locul în care era. Nedumerită de 
grija nejustificată a mamei, intră în casă şi aşteptă nerăbdătoare 
până ce mama puse coşul cu ouă pe masa din bucătărie, 
făcându-i semn apoi să vină în sufragerie. 

— Uite! îi spuse mama, arătându-i un plic gros şi alb aşezat cu 
faţa în jos pe măsuţa de lângă canapea şi sigilat cu un inel de 
ceară roşie. E pentru tine. 

— Pentru mine? 

Tria se holbă prosteşte la plic, întrebându-se cine i-ar fi putut 
trimite ei o scrisoare. Cunoştea foarte puţini oameni în afara 
celor de aici, din orăşelul în care se născuse. Niciodată în cei 
şaisprezece ani ai ei nu primise vreo scrisoare, deşi prietenii îi 
mai trimiteau câte o vedere, tata primea în mod regulat 
cataloage cu produse agricole şi tarifare pentru porci şi păsări 


de curte, iar pentru mama venea din când în când câte o 
scrisoare de la nişte rude îndepărtate din Wickton, în provincia 
Plains, şi câte un bileţel de la Kate, sora mai mare a Triei, care 
locuia în oraşul vecin. 

— la-l şi deschide-l, o îndemnă mama, cu faţa iluminată de 
nerăbdare. 

Tria întinse mâna cu un gest lent, de parcă s-ar fi temut că 
plicul se va evapora în clipa în care avea să-l atingă. ÎI întoarse 
şi îşi văzu numele scris cu litere negre, elegante: Miss Tria Fay 
Tesserell. Dedesubt citi numele oraşului: Carey, provincia 
Inland, Arucadi. Timbrul sugera că scrisoarea fusese expediată 
din provincia Castlemount, iar Tria era sigură că nimeni din 
familia ei nu cunoştea pe cineva care locuia atât de departe. 

Nu reuşi să rupă sigiliul cu unghiile ei scurte. Mama îi întinse 
un coupe-papier cu care tăie pecetea de ceară. Deschise plicul 
şi scoase din el o scrisoare şi o broşură colorată. În antetul 
scrisorii scria cu litere elegante: Şcoala Lesley Simonton pentru 
cei cu Talente Magice. Intrigată, citi mesajul. Începea pe un ton 
oficial: 


Stimată domnişoară Tesserel!, 

In atenția Şcolii Lesley Simonton a ajuns faptul că te afli 
printre puținele persoane dotate cu puteri magice din Arucadli. 
Eşti, neîndoielnic, conştientă de importanţa pe care o are buna 
pregătire în utilizarea acestor puteri. Şcoala Simonton s-a 
specializat în a ajuta tinerele talente neinstruite, aşa, ca 
dumneata, să-şi dezvolte puterile în cadrul etic stabilit de 
Comunitatea celor Dotaţi. Noi ne pregătim elevii pentru a-şi 
asuma un rol de conducere responsabil într-o societate mult 
prea înspăimântată de cei cu talente speciale. Ne exprimăm 
speranța că vei acorda atentie propunerii de a ne deveni elevă 
în anul academic următor, care incepe în prima zi a lunii 
recoltei. 

Broşura alăturată îti va oferi informații detaliate cu privire la 
şcoala noastră, la distinsul ei corp profesoral, la structura 
cursurilor şi la costurile de şcolarizare. Totodată, vei găsi inclus 
un formular de înscriere, pe care va trebui să-l completezi şi să 
ni-l expediezi fără întârziere, dacă hotărăşti să profiti de această 
ocazie unică. 

Deoarece un Expert la ale cărui servicii apelăm uneori a 


constatat prin intermediul divinației că eşti un candidat 

corespunzător pentru Şcoala Simonton, nu trebuie decât să ne 

trimiti odată cu formularul de înscriere un avans de douăzeci şi 

cinci de triumi în contul taxei de şcolarizare pentru anul întâi şi 
te vei putea considera acceptată la cursuri. 

Cu stimă, a dumneavoastră 

Miryam Vedreaux, Directoare 


Tria ridică ochii din scrisoare şi o văzu pe mama ei privind-o 
cu o ciudată intensitate. 

— Mamă, tu ştiai ceva despre asta? 

Şi-i întinse foaia de hârtie, păstrând pentru ea broşura. Mama 
citi repede şi, zâmbind, făcu semn din cap că da. 

— l-am spus unei prietene că mi-ar plăcea să-ţi perfecţionezi 
talentele, iar ea mi-a povestit despre această şcoală şi mi-a dat 
adresa. Le-am scris, deşi nu mă aşteptam să primesc un 
răspuns. Dar când a sosit plicul, am ştiut... 

Se întrerupse în mijlocul frazei şi-i înapoie scrisoarea cu o 
mână tremurândă. 

— Asta e ceea ce voiam pentru tine, continuă ea. Asta e 
şansa ta, Tria, probabil unica ta şansă de a-ţi împlini menirea, 
de a deveni ceea ce puterile tale îmi spun că trebuie să devii. 

Niciodată n-o mai văzuse pe mama ei atât de agitată. Faţa ei, 
marcată de vârstă şi de griji, căpătase brusc o frumuseţe 
nebănuită. Pentru prima dată îşi dădu seama cum trebuie să fi 
arătat mama ei cu ani în urmă, înainte de a se mărita cu un 
fermier şi de a renunţa la talentele ei deosebite pentru a fi aşa 
cum se aştepta soţul ei să fie o nevastă de ţăran. 

— Tata n-o să mă lase să mă duc, replică Tria. N-ar accepta 
nici măcar să mă trimită la Şcoala de Meserii Harnor, pentru a 
învăţa tehnicile agricole moderne. A zis că are nevoie de mine 
aici, pentru a-l ajuta cu recolta, şi ştiu că n-are de gând să se 
răzgândească. 

— Ba ar putea s-o facă. Oh, cu mare greutate, recunosc. Dar 
i-ar putea angaja pe băieţii Cromley pentru a-l ajuta la muncă. 
Ei ar accepta bucuroşi. Oricum tu n-ai putea face faţă, căci 
recolta e foarte bogată anul ăsta. 

— Dar tata mereu se plânge că băieţii Cromley sunt neglijenţi. 

— Ştiu, ştiu, oftă mama, netezindu-şi şorţul cu degetele 
bătătorite. Dar nu sunt neglijenţi; tata e mult prea pretenţios. 


Acum, aşteaptă puţin aici! 

Brusc dădu drumul şorţului şi o zbughi în dormitor. Se 
întoarse după o clipă, ţinând în mâini un portmoneu din piele şi 
un stilou. 

— Printre cei dotați se spune că, atunci când ţi se deschide o 
uşă, trebuie să intri. Işi plecă privirile şi adăugă încet: Aş vrea să 
fi urmat şi eu sfatul ăsta. Apoi, ridicând ochii, continuă pe un ton 
hotărât: Uite, am aici cei douăzeci şi cinci de triumi. Am strâns 
banii ăştia fără ştirea tatălui tău. 

Deschise portmoneul şi răsturnă pe masă un morman de 
monede de argint. Tria rămase cu gura căscată, incapabilă să 
înţeleagă cum de reuşise mama ei să ascundă atâta bănet. Dar 
cei douăzeci şi cinci de triumi erau doar un avans; taxele pentru 
întregul an de şcolarizare erau mult mai mari. Şi, răsfoind 
broşura, văzu că şcoala asigura trei ani de pregătire. 

— Tu completează formularul de înscriere. Eu o să mă duc în 
oraş după-amiază, o să scriu un cec şi o să trimit formularul, 
împreună cu cecul. lar când va veni răspunsul de acceptare, 
tatălui tău îi va fi greu să refuze. 

Triei nu-i venea să creadă că mama îşi închipuia că va fi atât 
de uşor. Tata nu-i dăduse voie niciodată să-şi folosească 
talentele speciale, spunând că o fiică de fermier n-are de ce să- 
şi dea aere şi să se ţină de ceea ce el numea „vrăjitorii”, în loc 
să-şi vadă de treburile cuvenite. Şi în niciun caz nu-i va permite 
să se ducă la o şcoală pentru cei dotați. 

Dar mama o împinse spre masă, o aşeză pe scaun şi puse în 
faţa ei formularul de înscriere şi stiloul. 

— Completează-l! Ştiu cât de nefericită eşti la gândul că-ţi vei 
petrece toată viaţa la fermă. Dacă te vei pregăti pentru a-ţi 
folosi talentele, ţi se vor deschide o sumedenie de oportunităţi. 
Cei dotați sunt la mare căutare în domeniul justiţiei, în cel al 
divertismentului, în afaceri, educaţie şi chiar în posturile 
guvernamentale. Vei putea lucra aproape oriunde vei dori. 

Entuziasmul mamei era molipsitor. Într-adevăr, aştepta mai 
mult de la viaţă decât să-şi trăiască toate zilele la fermă. 
Incercase să-şi ascundă nemulţumirea în faţa mamei, dar sigur 
că ea, fiind dotată, îşi dăduse seama cât de mult detesta gândul 
că trebuie să muncească alături de părinţi şi să se mărite în cele 
din urmă cu fiul vreunui fermier, pentru a-şi petrece apoi toată 
viaţa în Carey, ca gospodină şi mamă a unor copii pe care îi 


aştepta aceeaşi soartă. 

lar posibilitatea de a merge la şcoală era de-a dreptul 
incitantă. Totdeauna învățase bine şi cel mai mult îi plăcuse să 
afle despre vastul ţinut Arucadi şi despre istoria lui. Visa să-l 
străbată într-o zi de la un capăt la altul şi să-şi găsească un 
serviciu care să-i permită să călătorească în cele mai 
îndepărtate şi mai exotice colţuri ale sale. Le povestise despre 
visurile şi speranţele sale prietenilor de la şcoală, dar niciunul n- 
o înţelesese. Nu mai găsise pe nimeni ca ea însăşi, pe nimeni 
dotat cu talente ca ale ei, care o făceau să aibă dorinţe atât de 
diferite de cele ale tuturor colegilor ei. 

Terminase în primăvară cursurile şcolii elementare din Carey. 
Câţiva dintre colegii ei de clasă aveau de gând să urmeze şcoala 
de meserii, dar ea, la fel ca mulţi alţi tineri, nu putea spera să-şi 
continue educaţia, ştiind că trebuie să-şi ajute părinţii în munca 
la fermă şi pe câmp. Majoritatea prietenilor ei îşi acceptaseră 
soarta cu seninătate; ea însă era singura care îşi dorea ceva mai 
mult de la viaţă. Sora ei, Kate, părea cât se poate de mulţumită 
să fie soţie de fermier; dar ea nu avea talentele speciale ale 
Triei. 

Mama şedea în spatele ei, ţinând-o de umeri. 

— Ştiu că vrei să mergi la şcoală, îi spuse. Şi eu vreau asta 
pentru tine. Vreau să fiu mândră de tine. 

Brusc, Tria îşi simţi ochii inundaţii de lacrimi. 

— O să fii mândră de mine, mamă. Îţi promit! 

Luă stiloul şi începu să completeze formularul, iar când sfârşi, 
i-l întinse. 

— Şi acum, spuse mama împăturind hârtia, du-te şi termină-ţi 
treburile. Să nu-i spui nimic tatei. lar când va veni acceptul, să 
mă laşi pe mine să-i vorbesc. 

— O să refuze. 

— La început, da, însă am eu mijloace prin care să-l conving. 
Nu mi-am mai folosit de mult puterile, însă nu mi le-am 
pierdut... nu de tot. 

Tria îşi aminti de serile în care tata era plecat la vreo întrunire 
a fermierilor sau la un pahar cu amicii, iar ea şedea lângă foc, 
ascultând fascinată cum povestea mama că, demult, cei dotați 
puteau zbura duşi de vânt sus, pe deasupra caselor şi copacilor, 
printre nori. Mama, pierdută în entuziasmul poveştilor de 
odinioară, uita uneori de ea însăşi, cu privirile aţintite în foc, şi 


modela flăcările dându-le chipul personajelor despre care 
povestea. lar ea privea, ca vrăjită, până ce eroii şi eroinele se 
transformau în cenuşă. 

Dar acelea erau doar poveşti. Acum, cei normali aveau şi ei 
propria lor formă de magie, sub chipul motoarelor cu abur şi a 
căilor ferate ce străbăteau ţinutul Arucadi. Cei dotați călătoreau 
cu trenul sau cu autobuzul, la fel ca toţi ceilalţi, iar în oraşe, 
recent inventatul automobil începuse să umple străzile. Oamenii 
susțineau că într-o zi inginerii vor construi maşinării cu aripi, 
care să poarte lumea în zbor. Ideea asta i se părea Triei mai 
absurdă chiar decât posibilitatea de a folosi magia pentru a 
zbura până la nori. 

Dar tipul ăsta de magie, dacă mai exista într-adevăr, nu-i era 
destinat ei, chiar dacă va merge în cele din urmă la şcoala 
aceea minunată. Şi în ciuda optimismului resimţit de mama, ea 
ştia că există un obstacol pe care îl considera insurmontabil. 

— Cum rămâne cu restul de bani? întrebă. Ce mi-ai arătat tu 
nu acoperă decât avansul. 

Mama avea o expresie întunecată. 

— Există o sumă pusă deoparte pentru zestrea ta. Ar trebui să 
ajungă. 


2 Sosirea 


Autobuzul porni, lăsând în urmă Magazinul General din 
Merritt. Tria rămăsese acum unicul pasager. 

— Următoarea oprire, Şcoala Simonton, strigă şoferul, pentru 
a acoperi huruitul motorului. Ajungem în cincisprezece minute. 

Cuvintele lui îi dădură energie Triei. Îşi netezi cutele fustei 
lungi, încercă să scuture praful din bluza albă şi se strădui să 
ascundă pe cât posibil marginile cam zdrenţuite ale manşetelor 
de dantelă. 

Călătoria de două zile şi jumătate o purtase peste o treime 
din ţinutul Arucadi. Tata o dusese cu căruţa până la staţia din 
Carey. De acolo schimbase autobuzul de patru ori, de două ori 
luând câte una dintre cursele acelea expres cu scaune luxoase, 
aproape confortabile, care se lăsau pe spate şi a treia oară 
urcându-se în autobuzul acesta hurducăit, care deservea satele 
de dincolo de Millville, aproape de graniţa sudică a provinciei 


Castlemount. Şcoala Simonton pentru cei cu Talente Magice era 
amplasată într-o zonă rurală, la depărtare de orice oraş mare. 

Huruitul roţilor pe asfaltul plin de gropi părea plin de 
promisiuni. Tria repeta în gând, în ritmul inegal al drumului: Ve; 
întâlni oameni ca tine. Vei învăța să-ţi foloseşti puterile. Vei 
întâlni oameni ca tine. Vei învăţa să-ţi foloseşti puterile. 

Totdeauna fusese nevoită să-şi ascundă talentele, pentru a fi 
aidoma prietenilor de la şcoală, ştiind instinctiv că, dacă şi-ar 
face cunoscute abilităţile, ceilalţi copii ar deveni geloşi sau s-ar 
teme de ea. În sfârşit, acum avea să ajungă printre oameni faţă 
de care nu va trebui să se mai ferească. 

Se aplecă şi privi pe fereastră, nerăbdătoare să zărească 
silueta şcolii, dar în faţă nu se vedea decât o clădire în ruină, 
nelalocul ei printre lanurile şi pajiştile care luceau în soarele 
amiezii. 

Autobuzul încetini şi opri în staţia din faţa clădirii cu trei etaje, 
din cărămidă galbenă, decolorată. 

— Şcoala Simonton, domnişoară, spuse şoferul peste umăr. 
Capăt de linie. 

Tria rămase cu ochii aţintiţi la construcţia în paragină; 
entuziasmul resimţit până acum o clipă pieri, lăsând în loc un 
sentiment de groază. Îşi luă geanta, se ridică în picioare şi se 
apropie de scaunul şoferului. 

— Trebuie să fie o greşeală, spuse. Asta nu poate fi Şcoala 
pentru cei cu Talente Magice. Ş 

— Nu-i nicio greşeală, domnişoară. Asta-i locul. Să vă dau 
valiza. 

— Nu, stai! strigă ea punând o mână pe braţul lui. Am poze! 

Începu să cotrobăie disperată în geantă şi scoase în cele din 
urmă broşura citită şi răscitită, o deschise la ilustraţia colorată 
ce se lăfăia în paginile din mijloc şi o flutură în faţa omului: 

— Vezi? Aici arată mai multe clădiri noi, aurii şi strălucitoare, 
frumoase! 

Şoferul aruncă o privire imaginii şi îşi dădu ochii peste cap. 

— Publicitate, domnişoară! Nu trebuie să crezi chiar tot. 

Şi, trecând pe lângă ea, cobori din autobuz. Tria îl urmă, 
protestând în continuare în vreme ce el deschise 
compartimentul pentru bagaje. 

— Şi dacă asta-i şcoala, n-ar trebui să mai vină şi alţi elevi? 
Doar nu sunt eu singura! 


Valiza de piele scorojită ateriză pe pământ cu un bufnet. 

— Am mai adus doi la cursa de dimineaţă. 

Şoferul puse piciorul pe prima treaptă, gata să urce din nou în 
autobuz, şi adăugă: 

— Mai e unul, care va veni cu cursa de seară. În ziua de azi nu 
mai sunteţi aşa mulţi ca altădată. 

Acestea fiind zise, se aşeză în faţa volanului şi închise uşa. 

— Aşteaptă! 

Strigătul ei disperat se dovedi zadarnic. Tria se văzu nevoită 
să sară într-o parte când motorul tuşi, iar autobuzul întoarse şi 
dispăru în direcţia din care venise. Cu privirile pierdute în zare, 
la silueta tot mai mică a autobuzului, copleşită de senzaţia că 
fusese părăsită în mijlocul drumului, simţi cum lacrimi fierbinţi îi 
urcă în ochi. Era imposibil ca măgăoaia asta urâtă să fie locul 
visurilor ei. 

Se apropie de intrare, îşi trecu o mână tremurândă peste 
cărămizile crăpate şi ciobite din jurul uşii, comparând faţada cu 
ilustraţia din broşură. Clădirea din poză, ca şi aceasta, avea trei 
etaje, dar părea mult mai mare, iar ferestrele străluceau, viu 
luminate. 

lar uşile...! Cele din imagine erau din lemn lustruit, minunat 
sculptat. Privi încruntată uşile din faţa ei. Duble, ca şi cele din 
broşură. Trecându-şi un deget pe suprafaţa lor aspră, îşi dădu 
seama că, sub straturile de murdărie, se aflau într-adevăr nişte 
scene sculptate. Dar erau atât de vechi şi de tocite, încât nici 
măcar nu mai putea bănui ce anume reprezentaseră odată. 

Ştergându-şi lacrimile de pe obraji, îşi îndreptă umerii şi trase 
de şnurul ros al soneriei. De undeva din interior se auzi un 
clinchet slab. 

Uşile se deschiseră. O femeie ca un elf apăru în prag. Dincolo 
de ea se zărea un hol palid luminat. Scundă şi îndesată, femeia 
o studie cu ochii ei ca două stafide pe faţa ca un boţ de turtă 
dulce pufoasă. Părul său cărunt era strâns într-un coc din care 
parcă se chinuia să scape, şuviţe rebele zburătăcindu-se în 
toate direcţiile. 

— Tu eşti Tria Tesserell, anunţă femeia, ca şi cum Tria n-ar fi 
fost prea sigură de propria-i identitate. Intră! Eşti aşteptată. 
Autobuzul a întârziat, dar aşa face întotdeauna. 

— Am o valiză, spuse Tria, arătând spre cufărul de piele în 
care se aflau puţinele ei bunuri. Am nevoie de ajutor pentru a-l 


duce înăuntru. 

— O să trimit doi băieţi să-l ia şi să-l ducă în camera ta. Eu 
sunt Veronica, îngrijitoarea. Haide, vino! Vei fi condusă direct în 
biroul directoarei. Să n-o faci să te aştepte. 

Nu se poate! Sperase să se poată spăla de praful de pe drum 
şi să-şi schimbe hainele înainte de a întâlni pe cineva, dar nu 
mai avu timp să obiecteze. Veronica pornise deja în viteză, 
şuviţele de păr încovrigându-i-se în jurul capului ca nişte râme în 
cutia cu momeli. La urma urmei, îşi spuse Tria urmând-o, de ce 
ar trebui să-mi pese că n-o să fac o impresie bună? E imposibil 
ca directoarea să fie mai dezamăgită de mine decât sunt eu de 
şcoala asta. 

Străbătând o sală îngustă şi slab luminată, ajunseră într-un 
salon mobilat chiar mai sărăcăcios decât casa ei de la fermă. 
Tapiţeriile din catifea or fi fost elegante la vremea lor, dar acum 
erau atât de roase, încât prin ele se vedeau clar rotocoalele 
arcurilor. Un fotoliu era din acelaşi set cu canapeaua, dar 
balansoarul şi scaunele erau desperecheate. lar mai rău decât 
starea jalnică şi vechimea mobilierului era praful depus pe mese 
şi pe abajururile de sticlă ale lămpilor. Acasă măcar obişnuiau să 
şteargă praful! Ce-o face îngrijitoarea aceea toată ziua? se 
întrebă, privind ferestrele prea murdare pentru a mai lăsa să 
treacă lumina vie a zilei. 

Pe polita de deasupra şemineului înnegrit de funingine atârna 
un portret urât pictat al unui tânăr, culorile întunecate ale 
tabloului accentuând atmosfera sumbră din încăpere. Veronica 
flutură o mână spre portret: 

— El e Lesley Simonton. Şcoala poartă numele lui. 

Fără nicio altă explicaţie, îngrijitoarea o conduse în holul aflat 
dincolo de salon. Podeaua de lemn scârţâia sub paşii ei, 
zugrăveala se desprindea de pe pereţi, iar din tavanul înalt 
atârnau becuri fără abajur. Tria îşi spuse că e cel mai deprimant 
loc în care fusese ea vreodată. 

Dintr-un culoar adiacent se revărsa un miros de varză prea 
mult fiartă. Nu se putea ca asta să fie avanpremiera mesei de 
seară! Flămândă cum era, stomacul ei s-ar fi revoltat, cu 
siguranţă, dacă i-ar fi servit ceva atât de urât mirositor. 

Ajunseră la o scară şi începură să urce treptele care protestau 
la fiecare pas. Tria se străduia să-şi reprime tentaţia de a o lua 
la fugă pentru a scăpa de şcoala asta. Incă nu achitase şi restul 


taxelor; ar fi putut renunţa, înapoind banii tatălui ei. Dar 
promisese că va face astfel încât mama să fie mânară de ea. 

Işi imagină primirea pe care i-o va face tata, cu o expresie 
încordată şi mânioasă; aproape că-i putea auzi cuvintele 
muşcătoare: „Deci te-ai întors ca o ratată, aşa cum am 
prevăzut. Toată viaţa ta n-o să faci altceva decât să munceşti ca 
o roabă. Şcoală pentru cei cu Talente Magice, auzi! Nu ţi-am zis 
eu că trebuie să fie o escrocherie, ca să le ia banii fraierilor cu 
aere de grandoare?!” lar mama o va privi mai necăjită şi mai 
resemnată ca niciodată, mai adusă de spate, cu ochii ei albaştri 
mai stinşi, deşi o va fi primit cu bine acasă şi va fi încercat să-şi 
ascundă disperarea. 

Nu, mamă, n-o să-ţi fac una ca asta. Ţi-am promis ceva şi, 
cum-necum, o să-mi tin promisiunea. 

La etajul al doilea, Veronica se opri în faţa uşii din dreptul 
scărilor. Mai departe se întindea un culoar lung. Îngrijitoarea 
ciocăni şi o voce dinăuntru îi răspunse. Veronica deschise uşa şi 
se dădu la o parte, lăsând-o pe Tria să între singură. Uşa se 
închise în urma ei. 

Se afla într-un birou îmbrăcat parcă în rafturi cu cărţi. 
Volumele, cu coperte vechi şi hărtănite, erau stivuite care 
încotro, unele cu cotorul în jos sau îngrămădite la întâmplare. O 
lampă cu abajur verde îşi arunca lumina asupra unei mese de 
lucru încărcate, lăsând însă în umbră silueta din spatele ei. Tria 
desluşi silueta ţeapănă a unei femei, dar nu şi trăsăturile 
acesteia. 

— Bine ai venit la Şcoala Simonton, miss Tesserell. Te rog să 
iei loc. 

O mână slăbănoagă flutură prin conul de lumină, arătând spre 
scaunul de lemn cu spătar înalt dintr-un colţ al încăperii. Tria îl 
aduse mai aproape şi se aşeză în faţa biroului. 

O a doua mână cu degete lungi îşi făcu apariţia în lumină; pe 
inelarul ei trona o piatră mare portocalie, ce arunca scânteieri 
peste hârtiile şi cărţile îngrămădite pe birou. 

— Intotdeauna fac cunoştinţă cu elevii mei imediat după 
sosirea lor, spuse directoarea. 

Cele două mâini se îndreptară spre un teanc de hârtii şi luară 
din el o singură filă. Tria recunoscu formularul ei de înscriere. 

— Eu personal alcătuiesc gama de cursuri adecvate nevoilor 
şi talentelor fiecărui elev în parte. Pregătirea ta începe din clipa 


în care te-am acceptat. 

Şi parcă pentru a-şi sublinia cuvintele, doamna Vedreaux luă 
un pix şi mâzgăli ceva în partea de jos a formularului. Cu un fior 
de greață, Tria îşi dădu seama că tocmai fusese admisă oficial. 
O sumbră presimţire îi strânse stomacul şi abia după o clipă 
realiză că directoarea îi adresase o întrebare. 

— Mă... mă scuzaţi, bâlbâi ea. 

— Eşti scuzată. Te-am întrebat când şi cum ţi-ai dat seama că 
deţii puteri supranaturale. 

— Păi... am ştiut dintotdeauna că sunt altfel decât ceilalţi. 

— Aiurea! 

Tria tresări la auzul acestei replici acide. 

— Nici măcar n-ai trăit „dintotdeauna”. Trebuie să înveţi să 
vorbeşti cu exactitate. Mai încearcă o dată. 

— Păi, fireşte, am vrut să spun de când mă ştiu, răspunse Tria 
fără a reuşi să-şi ascundă indignarea. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu... Cred... îmi amintesc lucruri care s-au întâmplat 
pe când eram doar un bebeluş. 

— Prea vag. 

Directoarea bătu cu unghiile ei boante în formular. Pe Tria, 
sunetul o călca pe nervii şi aşa întinşi. Femeia era însă 
insistentă: 

— Un copil mic nu e conştient de caracterul său unic. Treptat, 
ne dăm seama că avem anumite abilităţi pe care alţii nu le 
posedă, iar acest proces necesită câţiva ani buni. Încearcă să-ți 
aminteşti ce anume ţi-a sugerat pentru prima dată că ai aceste 
capacităţi deosebite. 

Tria se încruntă, gândindu-se, şi o imagine se contură în 
mintea ei. Stătea în picioare, în pătuţul ei. Razele Lunii 
pătrundeau prin fereastră. Veselă, prindea lumina în mâini şi o 
modela în sfere strălucitoare, pe care le arunca în aer, deasupra 
patului. Mama năvălise în cameră, o înhăţase şi o scuturase, 
certând-o: „Să nu mai faci una ca asta! Niciodată, niciodată, 
niciodată! E un lucru rău, rău de tot, să te joci aşa cu lumina! 
Dacă te vede tata, o să mănânci bătaie.” Cu acest avertisment, 
o aşezase înapoi în pătuţ şi trăsese perdelele, pentru ca lumina 
să nu mai între în cameră. Tria adormise în cele din urmă, 
plângând. 

Oare câţi ani să fi avut pe atunci? La trei ani fusese mutată în 


patul cel mare împreună cu sora ei, Kate, fiindcă de pătuţ avea 
nevoie noul lor frăţior, Timmy, care însă nu trăise decât câteva 
luni. Părinţii n-au mai avut alţi copii după el, dar Tria crescuse 
deja prea mare pentru a dormi din nou în pătuţ, astfel că 
împărţise patul cu sora ei până când Kate se măritase la 
şaptesprezece ani cu fiul unui cultivator de grâu şi toată lumea 
se minuna ce pereche frumoasă formau. 

— Ei bine? 

Glasul nerăbdător al directoarei îi tăie firul gândurilor. 

— Nu cred că aveam mai mult de doi ani când am fost certată 
fiindcă am modelat mingiuţe din lumina Lunii. Atunci mi-am dat 
seama că am unele puteri pe care nu trebuie să le folosesc. 

— Dar de unde ai ştiut că n-au şi ceilalţi asemenea puteri, pe 
care le ţineau ascunse ca şi tine? 

Tria se holbă la ea; ideea era de-a dreptul ridicolă. 

— Am ştiut. Dacă toată lumea putea face ce făceam eu, 
atunci n-ar mai fi fost nevoie să ne ascundem. 

— Şi ţi-ai dat seama de asta la vârsta de doi ani? Hmmm! 
Directoarea notă ceva pe formular şi apoi continuă: Văd că va 
trebui să începi cu un curs de logică elementară. Şi n-ai notat 
aici, în formular, că modelarea luminii este unul dintre talentele 
tale. 

— Am uitat, îşi ceru ea scuze. 

— Asta înseamnă că ţi se pare un lucru prea puţin important? 
Fără a-i da Triei timp să răspundă, ridică formularul şi începu să 
citească: „Pot face florile să înflorească în orice anotimp, pot 
chema peştii la suprafaţa apei.” Poţi chema deopotrivă păsările 
şi alte animale? 

— Păi... nu ştiu. Poate. N-am încercat niciodată. 

— Hmmm... Ştii teribil de puţine lucruri despre tine însăţi. 
„Pot face pietrele să zboare prin aer.” Cam vag. Din ce ai scris 
aici nu reiese dacă talentele tale sunt câtuşi de puţin valoroase. 
Ei bine, vom vedea noi în cele din urmă. Până atunci, voi scrie 
aici că n-ai atins încă primul nivel. 

Şi directoarea notă cuvintele în partea de sus a formularului 
de înscriere. Prinzând curaj, Tria întrebă: 

— Ce înseamnă asta? 

— O jalnică lipsă de educaţie, replică directoarea, clătinând 
din cap. Există şapte niveluri de dotare, miss Tesserell. Pentru a 
absolvi cursurile acestei şcoli, trebuie să ajungi la nivelul trei. 


Majoritatea elevilor au nevoie de cel puţin trei ani pentru a-l 
atinge; puţini reuşesc după numai doi ani. Şi foarte, foarte puţini 
au atins nivelul patru înainte de a-şi încheia studiile aici. Un 
singur elev, strălucit, a ajuns la nivelul cinci. Directoarea se lăsă 
pe spate în scaun, contemplând parcă în tăcere minunea aceea 
de elev. De fapt, reluă ea, doar câţiva dintre cei dotați ating 
acest nivel la un moment dat în viaţă. În orice caz, sunt mândră 
să pot spune că întregul corp profesoral de la Simonton este 
format din veritabili maeştri care au atins nivelul cinci sau şase. 

— Şi cum rămâne cu nivelul şapte? 

— Nivelul şapte este rezervat acelor fiinţe rare şi venerate, 
Experții. 

— Precum cel care a confirmat faptul că sunt dotată şi că ar 
trebui să vin la această şcoală? întrebă Tria, fără a încerca să-şi 
ascundă amărăciunea. 

— Avem norocul de a primi, din când în când, ajutorul acelei 
persoane. Vei găsi informaţii despre nivelul şapte şi despre alte 
probleme de ordin practic în manualul tău. Citeşte-l cu atenţie. 
lar acum vei fi condusă în camera ta. 

De sub un teanc de caiete, directoarea scoase un clopotel şi 
începu să-l scuture cu putere. Un clinchet deloc melodios răsună 
în încăpere. 

— Mai sunt două ore până la masa de seară. Îţi sugerez să 
foloseşti acest timp pentru a-ţi împrospăta amintirile, astfel 
încât să poţi oferi o descriere mai exactă a presupuselor tale 
abilităţi. 

Cu aceasta, femeia se ridică în picioare. Luată prin 
surprindere de înălţimea ei, Tria se ridică şi ea, trăgându-se 
înapoi, spre uşă. Ingrijitoarea o aştepta în hol. 

— Ai scăpat de prima încercare, don'şorică, îi spuse ea cu un 
chicot lipsit de veselie. Să vedem acum cum te descurci cu 
următoarea, spuse ea, îndreptându-se spre scări. 

Dar Tria observă ceva pe culoarul ce se întindea dincolo de 
biroul directoarei. O umbră căpătă contururi umane. Un bărbat 
tânăr, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, stătea în 
mijlocul culoarului şi o privea cu ochi adânci, arzători. Tria îşi 
spuse că probabil o va saluta, dar individul rămase tăcut. 
Jenată, întoarse capul. 

— El e Oryon Brew, îi spuse îngrijitoarea cu un pufnet 
dezaprobator şi fără a catadicsi să coboare vocea. E în anul al 


doilea aici. Foarte talentat, dar puţin cam prea ambițios. 
Camerele domnilor sunt în partea aceea. Doamnele sunt cazate 
la etajul al treilea. Scările sunt păzite noaptea. 

Strângându-şi fusta şleampătă, Veronica îi făcu loc să urce pe 
o altă scară ce scârţâia la fiecare pas. 


3 Drepturi şi responsabilităţi 


În capătul scărilor, precedată de îngrijitoarea bondoacă, Tria 
porni pe un coridor lung şi îngust. Un bec chior atârna deasupra 
treptelor, iar un altul îşi arunca lumina palidă la capătul opus. 
Între ele, coridorul era învăluit în penumbră. 

De după două sau trei uşi închise se auzea sunetul înăbuşit al 
unor glasuri şi, într-o încăpere micuță, dincolo de o altă uşă, de 
această dată deschisă, Tria zări pe cineva. Ingrijitoarea îi făcu 
atât de repede semn să treacă, încât nu avu timp să vadă mare 
lucru şi să afle câte ceva despre noii ei colegi. Dar măcar ştia 
acum că mai existau şi alţi elevi. 

— Câţi cursanţi are şcoala? întrebă ea când Veronica se opri 
în faţa unei uşi cam pe la mijlocul coridorului, acolo unde lumina 
nu mai ajungea aproape deloc. 

— Când vor sosi toţi, vor fi treizeci şi şase. 

Treizeci şi şase! Presentimentele Triei deveniră şi mai negre. 
Atât de puţini elevi într-o instituţie care se lăuda că este cea mai 
bună şcoală pentru cei dotați din întregul Arucadi! Într-adevăr, 
cei dotați constituiau o minoritate în rândul întregii populaţii, dar 
această populaţie depăşea cifra de o sută de milioane de 
locuitori, iar o şcoală serioasă ar trebui să poată atrage mult mai 
mult de treizeci şi şase de elevi. Tata avusese dreptate: căzuse 
victimă unei farse crude. 

Probabil că Veronica îi sesizase dezamăgirea. 

— Noi punem accentul aici pe calitate, nu pe cantitate. 

Tria abia reuşi să-şi stăpânească un hohot de râs isteric. 
Îngrijitoarea descuie uşa şi o deschise. 

— Aceasta e camera în care vei sta. Colega ta vine abia 
mâine, astfel că în noaptea asta vei dormi singură. Dacă ai 
nevoie de mine, cheamă-mă. 

— Valiza mea... 


— Vite-o acolo, îi arătă ea o pată întunecată sub fereastră, 
între cele două paturi. 

Tria clipi, mirată. Valiza chiar era acolo. N-o văzuse când 
intrase, dar lumina era slabă, iar ea avusese alte gânduri. 

Cum vor încăpea două persoane în cămăruţa asta înghesuită? 
Deşi paturile înguste fuseseră lipite de pereţii opuşi, spaţiul 
dintre ele nu era mai pare decât lăţimea valizei ei, care era - ce 
coincidenţă! — exact cât lăţimea ferestrei. La capătul fiecărui 
pat, un mic birou ocupa aproape tot spaţiul rămas liber pe 
podea. Nu existau şifoniere; va trebui deci să-şi ţină aproape 
toate hainele în valiză. Nu erau nici dulapuri, ci doar o bară de 
lemn prinsă în suporturi metalice, care se întindea de pe 
peretele din faţă până în laterala uşii. Pe ea atârnau trei 
umeraşe de sârmă - insuficiente, fireşte, pentru ca Tria şi colega 
ei de cameră să-şi aşeze hainele. Şi unde avea să-şi pună 
cealaltă fată valiza? 

— Cine va fi colega mea de cameră? întrebă pe când Veronica 
se pregătea să plece? 

— O tânără pe nume Lina Mueller. Din Stansbury. Baia e la 
capătul coridorului, spre dreapta. Cina se serveşte peste două 
ore. Să vii repede când auzi clopoţelul. Dacă întârzii, vei fi 
pedepsită. 

Şi cu asta, Veronica închise uşa, pentru a nu-i mai fi adresate 
şi alte întrebări. 

Tria îşi simţi capul vuind; atât de multe lucruri noi pe care 
trebuia să le deprindă, atâtea pentru care să-şi facă griji! 
Pedeapsă pentru întârzierea la masă? Ce fel de pedeapsă? 
Imaginaţia ei tulburată închipui tot soiul de torturi diabolice. 

Şi o colegă de cameră din Stansbury! Ca şi cum faptul că 
trebuia să împartă dormitorul cu cineva de pe Coasta de Est n- 
ar fi fost suficient de rău, Stansbury era cel mai mare oraş din 
Arucadi, iar Tria nu fusese niciodată într-o localitate mai răsărită 
decât Harnor, portul fluvial din provincia Inland care aproviziona 
oraşul Carey. Ce putea avea ea în comun cu o fată din 
Stansbury?! 

O oglindă rotundă era fixată pe dosul uşii. Tria se zgâi la 
imaginea ei reflectată de sticla murdară. Părul său arăta ca un 
ghemotoc prăfuit de bucle lungi şi zburlite, pata aceea era pe 
faţa ei, nu pe oglindă, iar bluza îi era murdară după lungul drum 
cu autobuzul. Ce ţărăncuţă trebuie să-i fi părut directoarei! Cu 


toate că femeia nu părea a acorda atenţie mizeriei. 

Tria aruncă o privire dezaprobatoare pervazului prăfuit, 
saltelei pătate şi gloduroase, cadrului metalic ruginit al patului. 
Işi puse valiza pe unul dintre birouri şi se strădui să-şi înghită 
lacrimile. 

— Nu trebuie să pierd timpul bocind, se îndemnă singură. Mai 
bine să curâţ vizuina asta de şobolani. 

In baie, sub chiuveta ciobită, găsi o găleată; un mop era 
rezemat în colţul unei cabine de duş, iar pe bazinul unui WC se 
afla o cutie cu praf de curăţat. 

Ducând găleata cu apă într-o mână şi mopul sprijinit pe umăr 
ca o puşcă, Tria se înapoie în cameră, să înceapă lupta cu 
mizeria. Uşa se deschise când trecu prin dreptul ei şi o faţă 
plină, cu ochi mici şi rotunzi, se ivi pentru o clipă în cadrul ei, 
retrăgându-se apoi în viteză, speriată parcă de imaginea Triei. 
Intâmplarea o făcu să se întrebe dacă şi ceilalţi nou-veniţi erau 
la fel de necăjiţi şi de dezamăgiţi ca ea. Când îi va întâlni, la 
cină, va avea ocazia să-i întrebe. Dar până atunci trebuie să se 
grăbească: are doar două ore să termine curăţenia, să se spele 
şi să se aranjeze. 

Scoase din valiză ceasul deşteptător, îl întoarse şi-l aşeză pe 
birou. După ce deschise fereastra, luă salteaua subţire de pe 
unul dintre paturi şi, îngenunchind pe valiză, o scoase pe 
fereastră şi o scutură, izbind-o de zidul exterior. Un nor de praf 
se stârni, se risipi în aer şi apoi se aşternu uşor pe legumele 
plantate sub fereastră. Pierdu minute preţioase urmărind firele 
de praf învârtejindu-se în lumina soarelui, formând parcă mici 
sisteme planetare. Îşi imagină numeroşi sori strălucitori, fiecare 
cu suita sa de planete, fiece planetă înconjurată de o serie de 
luni infinitezimale. Aidoma unei mari zeițe, întinse mâna, o 
flutură prin aer şi le tulbură mişcarea ordonată, agitând 
firişoarele de praf într-un dans frenetic şi privindu-le cum se 
liniştesc apoi, formând noi constelații. 

Ce fac eu aici, trândăvind aşa? se certă singură. N-am timp 
acum să visez cu ochii deschişi! Se trase înapoi şi reîncepu cu 
un nou avânt să frece şi să spele, să şteargă praful şi să 
scuture. În cele din urmă, se opri şi privi în jurul ei. 

Geamurile şi oglinda străluceau. Podeaua şi pereţii aveau un 
aer imaculat. Pe tavan nu se mai vedeau pânze de păianjen. Pe 
unul dintre paturi pusese aşternuturi albe, curate, peste care 


întinsese o pătură roz şi moale. Lampa din tavan, acum curată, 
dădea o lumină caldă şi plăcută. Camera era înghesuită - în 
privinţa asta nu putea face nimic - dar cel puţin devenise 
acceptabilă. 

În vreme ce şedea astfel cu mâinile în şolduri, admirând 
rezultatele muncii depuse, auzi un clopoțel sunând. In lungul 
coridorului uşile se deschiseră şi se închiseră, apoi se auzi 
zgomot de paşi. Venise ora mesei! lar ea era murdară, cu 
hainele şi pielea pline de praful şi mizeria din cameră. Nu se 
putea duce la cină aşa; nu putea da ochii cu colegii ei arătând 
ca o menajeră sau ca un coşar. 

Se încruntă la ceas, ca şi cum el era de vină pentru situaţia ei. 
În vreme ce-l privea, cadranul ceasului se înceţoşă şi începu să 
tremure; dansa în faţa ei, mare cât Soarele, cu limbile ca nişte 
umbre vagi pe suprafaţa lui strălucitoare şi cifrele aidoma unor 
pete informe ce i se roteau pe margine. 

Un tunet bubui. Clădirea se zgudui. Un val de ameţeală o 
cuprinse şi Tria se agăţă cu mâinile de spătarul scaunului, 
pentru a nu cădea. Camera îşi reveni în fire. Ceasul îşi recăpătă 
dimensiunile fireşti. Ameţeala îi dispăru. 

Limbile ceasului arătau cu o oră mai devreme decât cu o clipă 
în urmă. Se zgâi la el, nevenindu-i să creadă ceea ce vedea. Ce 
naiba făcuse? Doar mişcase limbile ceasului, sau...? 

Se răsuci dintr-o mişcare, deschise uşa şi privi. Nu se vedeau 
elevi ieşind din camere, nu se auzea zdupăitul paşilor pe scări. 
Coridorul era pustiu, aşa cum fusese toată după-amiaza, înainte 
de a suna clopoţelul. Probabil că, într-un fel oarecare, incredibil, 
dăduse timpul înapoi cu o oră. 

Dar nu avea acum vreme să se minuneze; nu trebuia să 
irosească acest dar neaşteptat. Inhăţă nişte haine curate din 
valiză şi se grăbi la baie. Treizeci de minute mai târziu, ieşi bine 
spălată şi curat îmbrăcată, cu o bluză în dungi alb cu albastru şi 
o fustă bleumarin în cute, cu părul încă umed strâns într-o 
coadă de cal şi legat cu o panglică de un albastru viu. 

Veronica o aştepta în uşa camerei. 

— Directoarea m-a trimis să te aduc, o anunţă ea. Trebuie să 
vii imediat. 

Încrederea pe care i-o dăduse înfăţişarea ei curată şi îngrijită 
se evaporă pe dată. Cu un nod în stomac, o urmă pe 
îngrijitoarea scundă până la biroul directoarei. 


De această dată femeia stătea în picioare, aplecată spre ea, 
înaltă şi amenințătoare, iar trăsăturile ei ascuţite îi aminteau 
Triei de un şoim la atac. 

— Tânără domnişoară, începu ea, te afli la Simonton de numai 
câteva ore şi deja ai încălcat două dintre cele cele mai de preţ 
principii ale şcolii. 

Se întrerupse, aruncând flăcări din priviri până ce Tria simţi că 
intră în pământ. Genunchii începuseră să-i tremure şi nu avea 
curaj să vorbească. Vocea implacabilă a directoare însă 
continuă: 

— Ţi-ai folosit puterile fără permisiune, într-un mod 
iresponsabil. Niciun elev nu are voie să-şi folosească puterile în 
incinta şcolii, decât în prezenţa şi cu permisiunea unui 
instructor. Nerespectarea acestei reguli atrage după sine o 
pedeapsă severă. lar încălcările sale repetate duc la 
exmatriculare. 

— Îmi pare rău, bâigui Tria. N-am ştiut... i 

— Ignoranţa ta nu face decât să agraveze fapta comisă. In 
camera ta există un exemplar din Manualul Drepturilor şi 
Responsabilităților ce Revin Elevilor. Ţi-am spus despre el în 
cadrul interviului iniţial. Ar fi trebuit să foloseşti această după- 
amiază pentru a-l studia. 

Un manual! Doar n-o fi vorba despre cărţulia aceea amărâtă, 
cu spirală, pe care o găsise într-un sertar, sub un morman de 
resturi de la ascuţitul creionului şi un gândac mort?! Titlul de pe 
coperta decolorată era lizibil şi Tria crezuse că e un caiet de 
notițe lăsat acolo de fostul ocupant al camerei. Se strădui să-şi 
aducă aminte ce făcuse cu ea; probabil că o aruncase la gunoi. 
Da, răsturnase conţinutul sertarului în coşul de gunoi din capătul 
scărilor. Poate că o va putea recupera mai târziu, deşi gândul că 
va trebui să răscolească prin gunoi îi întoarse stomacul pe dos. 

Directoarea îşi îndreptă spatele, devenind parcă - în mod 
incredibil - mai înaltă, şi continuă: 

— În ceea ce priveşte cea de-a doua încălcare, miss Tesserell. 
Această a doua încălcare este cea mai gravă infracţiune pe care 
o poate comite un elev. 

Din nou făcu o pauză, în vreme ce Tria se chirci sub greutatea 
privirilor ei feroce. 

— Fiindcă manipularea timpului după bunul plac al unui elev 
constituie o încălcare a tuturor principiilor etice respectate de 


această instituţie, de corpul ei profesoral şi de elevii ei. O 
asemenea faptă denotă un dispreţ evident pentru binele şi 
pentru siguranţa întregii noastre societăţi. Ce motiv îmi poţi 
aduce pentru a-mi explica un asemenea comportament 
criminal? 

Comportament criminal! Tria simţi că leşină şi se prinse cu 
mâinile de marginea biroului. Singura ei posibilitate de apărare 
era să spună adevărul. 

— Imi pare rău, doamnă. Nu mi-am dat seama ce se va 
întâmpla. Făceam curat în cameră, eram murdară din cap până 
în picioare, a sunat clopoţelul pentru masă şi m-am uitat la 
ceas. lar apoi... totul s-a înceţoşat, iar când s-a limpezit din nou, 
ceasul arăta cu o oră în urmă. N-am vrut să fac aşa ceva. Nici nu 
ştiam că pot. 

— Hm! Ar trebui să te elimin imediat, dar eşti prea 
periculoasă pentru a fi lăsată liberă în societate. Îţi voi permite 
să rămâi aici, dar vei fi ţinută sub strictă supraveghere. În niciun 
caz nu vei avea voie să-ţi foloseşti, fie şi în cea mai mică 
măsură, talentele speciale, până ce nu-ţi voi da eu însămi 
permisiunea. Îi voi înştiinţa pe instructorii tăi că trebuie să 
deprinzi aspectele teoretice ale cursurilor predate, dar că-ţi este 
interzis să participi la cele practice. Acest lucru probabil că îţi va 
afecta notele, dar tu singură ţi-ai atras aceste consecinţe. 

Tria clipi des, încercând să-şi reţină lacrimile. Nu-i va da 
femeii ăsteia dure şi lipsite de inimă satisfacția de a o vedea 
plângând. Işi va accepta pedeapsa cu demnitate. Acum nu voia 
decât ca întrevederea să ia sfârşit. 

Dar directoarea încă nu terminase. 

— Ora pe care ai furat-o s-a încheiat, spuse ea în clipa în care 
clopoţelul pentru cină sună din nou. Ai distrus un echilibru ce va 
trebui refăcut într-o zi. Ţi se va cere să înapoiezi ora subtilizată. 
Când şi în ce condiţii, încă nu pot spune. 

Femeia ieşi din dosul biroului şi se apropie de ea. O mână 
osoasă o prinse de umăr. 

— Acum mă vei însoţi în sala de mese. Te voi prezenta 
colegilor tăi de clasă, iar tu îţi vei mărturisi greşeala şi le vei 
cere iertare. 

Tria simţi că se îneacă. Nu putea face una ca asta! Ar prefera 
să fie eliminată! Dacă tata n-o va mai primi acasă, poate că ar 
accepta-o Kate. Nimic din ce ar putea îndura acasă nu se 


compara cu ce suferea aici. 

Dar degetele i se încleştaseră în carne şi o împingeau către 
uşă, fără a-i da ocazia să vorbească. Pe coridor se pomeni 
răsucită în loc şi mărşălui aidoma unui copil obraznic pe scări în 
jos, de-a lungul unui culoar. Ajunse în cele din urmă într-o sală 
de mese încăpătoare, ce duhnea a varză. Directoarea o purtă 
prin faţa meselor înconjurate de chipuri ce o priveau uimite şi o 
duse până la singura masă acoperită cu o pânză albă şi cu 
veselă din porțelan. Oprindu-se în spatele scaunului din mijloc, 
cu faţa spre ceilalţi elevi, femeia îi făcu semn Triei să treacă 
lângă ea. Deşi la masa respectivă erau aşezate şi alte tacâmuri, 
nimeni nu se apropiase de ea. Tria se simţea oribil stând astfel 
în văzul tuturor şi îşi dori să poată deveni invizibilă sau ca 
podeaua să se deschidă şi s-o înghită. A 

Directoarea bătu cu inelul într-un pahar cu apă. In sală, toată 
lumea încremeni în picioare în spatele scaunelor, iar toţi ochii se 
aţintiră asupra ei. Deşi elevii erau puţini, Tria avea impresia că 
se află în mijlocul unei adunări uriaşe. 

— Elevi ai Şcolii Simonton, începu directoarea, acum, când 
începem un nou an de învăţământ, vă urez tuturor un călduros 
bun-venit. Mâine semestrul se va deschide în mod oficial printr- 
o adunare solemnă în sala de reuniuni, la ora 10. Participarea 
este obligatorie. Cu această ocazie, elevilor începători le vor fi 
prezentaţi membrii corpului didactic. După această adunare, 
veţi primi orarul individual la mesele pregătite în acest scop în 
curtea interioară. Cursurile vor începe la ora 8, ziua următoare. 

În timpul acestui discurs inaugural, Tria avu ocazia să treacă 
în revistă elevii prezenţi. Majoritatea erau de vârsta ei; câţiva 
păreau cu doi sau trei ani mai mari. Cam jumătate erau băieţi, 
iar restul fete. Îl observă şi pe tânărul pe care îl văzuse mai 
devreme; era uşor de recunoscut graţie veşmintelor sale negre. 
El îi înfruntă privirea cu un rânjet insolent. Tria se întoarse 
repede şi cercetă şi celelalte figuri, sperând să vadă vreun semn 
de simpatie şi prietenie. Pe chipurile celorlalţi se citea o atenţie 
politicoasă, dar lipsită de orice expresie, de parcă ar fi purtat 
nişte măşti din lemn. Slabe şanse să-şi găsească prieteni printre 
ei. 

— Şi acum, continuă directoarea, îmi pare rău că vă întârzii 
masa şi regret profund motivul pentru care o fac. 

Aşadar, începe, îşi spuse Tria. Capul îi vuia de o durere surdă, 


iar în stomac parcă avea pietre. 

— Probabil v-aţi dat seama că în această după-amiază am 
avut parte de un eveniment neobişnuit. Anomalia a fost 
rezultatul unei încălcări grave nu doar a regulamentului şcolii, ci 
şi a principiilor etice referitoare la utilizarea puterii personale. 
Eleva responsabilă pentru această faptă se află chiar aici, în faţa 
voastră. Acum îi veţi asculta mărturisirea. 

Toţi ochii se întoarseră spre ea. Mintea i se înceţoşă. Lacrimile 
îi tulburară vederea. 

Nu mă pot înjosi să plâng, îşi spuse. N-am să mă dau în 
spectacol. 

Trase adânc aer în piept, îşi înfipse unghiile în palme şi începu 
să vorbească rar. 

— Mă numesc Tria Tesserell. În această după-amiază mi-am 
folosit puterile pentru a da timpul înapoi cu o oră. N-am făcut-o 
intenţionat. Nici n-am ştiut că am acest talent înainte de a se 
întâmpla. Îmi pare rău că am acţionat iresponsabil şi am 
provocat atâtea necazuri. Vă cer iertare. 

Gata! Sper că e mulțumită. Nu văd să fi provocat vreun 
necaz, decât mie însămi şi în mod cert îmi pare rău pentru asta. 

La o masă din apropiere cineva chicoti. La o privire furibundă 
a directoarei, chicotitul se transformă în tuse. 

— l-am explicat clar domnişoarei Tesserell că aici, la 
Simonton, nu tolerăm un asemenea comportament. Acum vă 
puteţi aşeza, iar masa va fi servită. 

Tria se prăbuşi în scaun şi rămase cu privirile aţintite în 
farfuria goală. Vase cu mâncare apărură pe masă. Tria nu ridică 
ochii pentru a vedea cine le aduce, dar mai târziu o zări pe 
Veronica circulând printre mese cu o tavă în mâini. 

Duhoarea de varză prea mult fiartă era sufocantă. Bucăţele 
de cartofi, tari şi fără niciun gust şi fâşii arse de carne ce păreau 
a fi fost tăiate dintr-un pantof vechi completau meniul. Îşi puse 
în farfurie câte puţin din fiecare fel, dar nu izbuti să ia nici 
măcar o înghiţitură. După ce amestecă în grămăjoara de varză, 
cartofi şi carne ca să dea impresia că mâncase, rămase tăcută, 
covârşită de ruşine, până ce directoarea îşi împături şervetul şi-l 
aşeză lângă farfurie, semn că ora destinată cinei se încheiase. 
Scaunele scârţâiră pe podea, vesela zornăi şi pantofii tropotiră 
pe podea. 

Tria se ridică şi ea. Cu capul sus, ignoră privirile curioase şi 


şoaptele înăbuşite. Afişând o expresie ce descuraja pe oricine ar 
fi încercat să între în vorbă cu ea, străbătu coridoarele şi se 
întoarse în camera ei. Inchise uşa şi se prăbuşi pe pat, plângând 
în hohote. În niciun caz nu putea rămâne în locul ăsta oribil. 


4 Întâlniri 


La micul dejun o aştepta un ceai slab şi un soi de terci pe care 
privirile curioase ale celorlalţi elevi îl făceau parcă şi mai insipid. 
Pâinea neagră şi tare putea fi mâncată numai dacă o înmuiai în 
ceai. O durere de cap sâcâitoare îi dădu Triei de înţeles că 
trebuie să înghită ceva; ieri nu mâncase aproape nimic, aşa că 
acum se forţă să înghită terciul scârbos. 

Bine, cel puţin, că de această dată întreaga adunare era 
scutită de prezenţa descurajantă a directoarei. In capul mesei 
şedea un bătrânel cu barbă, îmbrăcat într-o robă neagră şi 
boţită, care surâdea şi privea vesel în jur prin ochelarii cu rame 
aurii şi lentile groase. 

Conversaţiile răsunau pretutindeni, cu ea nu vorbi nimeni. 
Mâncă atât de repede cât îi permise stomacul chinuit, apoi ceru 
voie şi se întoarse în camera ei. 

Pe drum se opri şi scormoni prin coşul de gunoi după 
manualul pe care îl aruncase; cu o seară în urmă fusese prea 
necăjită pentru a-l mai căuta. Dădu peste el, jilav, murdar şi 
duhnind a detergent. Ţinându-l cu două degete, departe de 
corp, se înapoie în cameră. După ce îl şterse cât de bine izbuti, 
se aşeză la birou şi îl deschise. 

Cu grijă, începu să-l răsfoiască. Pe prima pagină probabil că 
se aflase la un moment dat un mesaj de bun-venit adresat 
elevilor; se mai distingeau încă literele BU VE IT. Restul era 
ilizibil - cum nu se poate mai în ton cu primirea care îi fusese 
făcută. 

Pe următoarele file era prezentat un istoric al şcolii, şi el în 
mare parte indescifrabil, spre dezamăgirea Triei. Ar fi vrut să 
ştie ce vârstă are clădirea şi dacă în ultima vreme mai primise 
ceva aprecieri. Broşura care o ademenise aici amintea de 
numeroasele distincţii acordate şcolii, dar ea bănuia că era 
vorba despre un trecut foarte îndepărtat. Paginile pătate 
păstrau însă secretul. Singurul fragment lizibil menţiona că 


şcoala purta numele lui Lesley Simonton, un om deosebit de 
puternic, deşi faptele pentru care intrase în istorie nu mai erau 
acum descifrabile, sub stratul de murdărie. 

Pe următoarele pagini se întindea o lungă listă a regulilor ce 
trebuiau respectate în şcoală, iar această parte fusese mai puţin 
afectată de pete. Le putea citi înainte de adunarea de 
dimineaţă. 

Descoperi astfel că elevilor le revenea sarcina de a-şi face 
curat în camere şi, în plus, erau obligaţi să facă de serviciu, prin 
rotaţie, la bucătărie, în grădină, la spălătorie şi la toate celelalte 
activităţi gospodăreşti necesare. „Şcoala are un personal 
auxiliar redus, format din bucătari şi îngrijitori”, explica 
manualul, „astfel că ajutorul elevilor este esenţial pentru buna 
desfăşurare a activităţii.” 

Personal auxiliar! pufni Tria. Cred că de fapt personalul lor e 
egal cu zero. Eu n-am văzut-o decât pe Veronica. Şi care ce se 
aşteaptă ei să învăţăm aici? 

Află răspunsul la această întrebare când citi că, deşi ziua de 
şcoală era împărţită în cinci ore, fiecare student urma doar 
patru cursuri, a cincea oră fiind rezervată studiului individual, 
temelor sau practicării artelor magiei sub supravegherea unui 
profesor. 

Patru materii - atât de putin! Aveam de două ori mai multe la 
şcoala primară. Înseamnă că n-o să învăţăm prea multe aici. E 
clar, tot ce vor ei este să-şi incaseze taxele! 

Ajunse apoi la secţiunea care menţiona restricţiile în 
exploatarea propriilor puteri; era deconcertant de lungă. 
Începea cu regula generală conform căreia elevii aveau voie să- 
şi utilizeze talentele numai cu permisiunea şi sub 
supravegherea unui instructor. Urma o şi mai lungă listă de 
interdicții particulare. Tria le urmări cu degetul până ce ajunse 
la cea care preciza: „Niciunui elev nu-i este permis, indiferent de 
circumstanţe, să modifice în vreun fel curgerea timpului.” 

Da, era destul de clar. Acum, că ştia ce poate face, trebuia să 
aibă grijă să nu mai repete isprava. De când tatăl ei îi 
interzisese să încerce ceea ce el numea „trucuri de magie”, Tria 
îşi exercitase totdeauna puterile mai mult din întâmplare decât 
în mod intenţionat. 

Continuă să citească lista pentru a-şi da seama ce alte talente 
mai avea, despre care nu ştia şi care s-ar putea manifesta în 


circumstanţe deloc plăcute. Trebuia să recunoască, deşi fără 
tragere de inimă, că directoarea avusese dreptate când spusese 
că trebuie să înveţe să se controleze. Poate că, în ciuda multelor 
ei neajunsuri, şcoala asta o va putea învăţa măcar atâta lucru. 
Lista mai menţiona: 


„Este strict interzisă utilizarea magiei ca armă împotriva unei 
alte persoane.” 

„Cu excepţia unor condiţii atent controlate şi cu acceptul 
tuturor celor implicaţi, este interzis să se facă farmece oricărui 
membru al corpului didactic, al personalului administrativ sau al 
elevilor.” 


Triei nu-i plăcuse niciodată ideea de a face farmece. Ştia 
puţine despre ele, dar nu se îndoia că implicau procurarea unor 
materiale aparte şi intonarea unor descântece. Ea nu voia decât 
să înveţe să-şi folosească puterile naturale; nu era interesată de 
chestii făcute cu ajutorul oglinzilor sau al umbrelor. Dar 
manualul conţinea câteva reguli referitoare la farmece. 


„Lumânările folosite în cadrul farmecelor trebuie stinse cu 
grijă după încheierea descântecului. Nu lăsaţi niciodată o 
lumânare aprinsă nesupravegheată.” 

„Animalele utilizate în farmece trebuie tratate omeneşte.” 

„Se interzice cu desăvârşire explorarea Tărâmului Teribil. 
Locuitorii acestuia nu vor fi invocaţi. NU SE ADMIT EXCEPȚII DE 
LA ACEASTĂ REGULĂ.” 


Explorarea Tărâmului Teribil! Tria se scutură, cuprinsă de un 
fior. Acolo sălăşluiau Seniorii Teribili, păzitori de ambele sexe ai 
altor planuri existenţiale, ai altor universuri şi ai dimensiunilor 
spirituale, inclusiv a celor în care călătoreşte sufletul după 
moarte. Tria ştia că există - sau cel puţin aşa se spunea - 
Seniori Teribili buni, Seniori Teribili răi şi Seniori Teribili amorali 
sau indiferenți. Mama ei purta o amuletă pentru a o apăra de cei 
răi, cu toate că tata se strâmbase la auzul unor asemenea 
superstiții. 

Mama o învățase că, deşi Seniorii Teribili nu erau în mod 
normal interesaţi de problemele muritorilor de rând, utilizarea 
puterilor magice le atrage atenţia, dat fiindcă că aceste puteri 


îşi au originea pe Tărâmul Teribil. Din acest motiv, cei care 
practică magia trebuie să aibă grijă să nu-i mânie pe seniori. 

Gândul de a-l invoca pe vreunul dintre locuitorii Tărâmului 
Teribil - o creaţie a Seniorilor Teribili sau un Senior Teribil în sine 
- îi dădea Triei fiori; nu-şi putea imagina că va dori vreodată să 
facă aşa ceva. Uite o regulă cu privire la încălcarea căreia nu 
trebuia să-şi facă vreodată griji. 

Trecu la următoarea regulă din listă: „Schimbarea formei este 
permisă numai în cadrul excursiilor care au acest scop. Elevii 
dotați cu talentul transformării nu au voie să-l exercite în incinta 
şcolii.” 

Schimbarea formei era o abilitate la care Tria nu se gândise 
niciodată; probabil că ea n-o avea, însă în niciun caz nu-i trecea 
prin minte să exploreze această posibilitate. În ciuda deprimării, 
următoarea regulă îi stârni un zâmbet: 


„Niciun student nu are voie să creeze viaţă, sub nicio formă.” 


Fără îndoială că nu exista student care să poată face aşa 
ceva! lar cuvintele următoare sporeau absurdul interdicţiei: 


„Studenţii nu sunt pregătiţi pentru a accepta grava 
responsabilitate inerentă fiecărui act de creaţie.” 


O apucă râsul. N-au de ce să-şi facă griji pentru asta. N-o să 
mă apuc să creez vreun nou univers în timpul meu liber! 
Intr-o dispoziţie ceva mai bună, continuă să citească: 


„Citirea gândurilor şi vorbirea mentală nu trebuie abordate 
decât în deplina cunoştinţă a persoanei vizate şi cu 
consimţământul acesteia.” 

„Nu încercaţi călătoriile interdimensionale în absenţa unui 
ghid experimentat.” 


Asta ce-o mai fi însemnând? Posibilităţile întrezărite prin 
aceste interdicții i se păreau Triei fascinante şi tresări enervată 
când o bătaie în uşă îi întrerupse lectura. Se ridică şi deschise. 

O fată durdulie, cu faţa rotundă şi o expresie speriată o privea 
cu ochii săi de un albastru-deschis. 

— Bună, spuse ea aproape în şoaptă. Eu stau într-o cameră 


ceva mai încolo, pe culoar. 

Şi arătă vag undeva spre baie. 

— Mă cheamă Nubba Balder şi sunt în anul al doilea. Pot să 
intru? 

Tria nu vedea pentru ce s-ar prezenta şi ea; era evident că 
fata o cunoştea. In chip de răspuns, deschise uşa larg şi-i 
permise musafirei să între. 

Nubba se înghesui în spaţiul strâmt dintre cele două paturi şi, 
schiţând o piruetă chinuită, studie încăperea în amănunt. 

— Ooh! exclamă ea. Ai aranjat totul tare drăguţ. Dar n-ai o 
colegă de cameră? 

Durerea de cap nu-i dădea pace şi nu avea chef de musafiri, 
dar fata era prima care se arătase prietenoasă faţă de ea, aşa 
încât trebuia să fie politicoasă. 

— Am o colegă, dar încă n-a venit. Veronica a zis că urmează 
să sosească azi, dar nu mi-a spus şi la ce oră. 

— La ce oră... Cuvântul răsună în aer ca o mantră şi Nubba îl 
reluă: Ora şi timpul... E adevărat - vocea îi scăzu până la nivelul 
unei şoapte reverenţioase - e adevărat că ai modificat cu 
adevărat timpul? 

Tria simţi cum i se înroşesc obrajii. 

— N-am vrut să fac una ca asta. Îmi... îmi pare într-adevăr 
rău. 

Fata ignoră scuzele ei. 

— Dar e extraordinar! Nu ştiu pe nimeni care să aibă atâta 
putere. _ 

Tria se zgâi la ea. Incă nu-i trecuse prin minte că unii studenţi 
ar putea-o admira pentru ceea ce făcuse. 

— Nu mi s-a părut ceva dificil, mărturisi ea. S-a întâmplat, pur 
şi simplu. 

— Cum? 

Figura fetei aducea cu o broscuţă grăsană gata să se repeadă 
la o muscă. Tria ridică din umeri. 

— M-am uitat la ceas, totul s-a înceţoşat şi... şi s-a întâmplat, 
asta-i tot. 

— Oooh! O spui de parcă ar fi o nimica toată! 

Privirea plină de venerație a Nubbei devenise stânjenitoare. 
Tria se îndoia că abilitatea de a modifica timpul era atât de rară 
cum lăsa ea de înţeles. Dacă aşa ar sta lucrurile, de ce ar fi 
insistat manualul s-o interzică? 


— Păi, dacă n-ai de gând să schimbi iar timpul, trebuie să 
mergem la adunare. 

Şi Nubba arătă plină de speranţă spre ceas. Tria îşi masă 
tâmplele îndurerate. 

— Nu îndrăznesc s-o fac din nou. Oricum, directoarea mi-a 
spus că va trebui să înapoiez ora aceea într-o zi. 

Şi se îndreptă spre uşă. Nubba o urmă. 

— Te duci cu ceva prieteni? 

— Încă n-am avut ocazia să cunosc pe cineva. 

Figura celeilalte se lumină: 

— Atunci, poţi merge cu mine. Hai să ne grăbim! Dacă 
întârziem, primim mai mult de lucru. 

Intrară şi ele între grupurile de elevi ce treceau câte doi, trei 
sau patru, străbătând culoarele şi coborând pe scări. Câţiva 
bălmăjiră un salut spre ele, dar nimeni nu li se alătură. 

— Cred că le e puţin teamă de tine, şopti Nubba. 

— De mine? 

Ideea i se părea ridicolă. În ciuda admiraţiei entuziaste a 
Nubbei, Tria nu se considera câtuşi de puţin puternică. 

— i-am spus ce s-a întâmplat, îi explică ea din nou. Chestia 
aceea cu modificarea timpului a fost un accident. Probabil că n- 
aş mai reuşi s-o fac a doua oară, dar n-o să încerc. 

— Şi totuşi, asta demonstrează că ai mai multă putere decât 
cei mai mulţi dintre noi. 

Tria nu mai găsi nimic de spus, aşa că îşi Continuară drumul 
în tăcere pe un coridor lung, până la uşa ce dădea spre curtea 
pătrată, mărginită în dreapta de un zid de piatră, în stânga de o 
clădire lungă şi îngustă, cu două etaje, unde îi spuse Nubba că 
locuiesc profesorii, iar pe latura îndepărtată de o construcţie cu 
un etaj, în mod evident sala de reuniuni. Aceste clădiri ce nu 
erau vizibile din stradă aveau acelaşi aspect de ruină şi aceeaşi 
tip de faţadă din cărămidă gălbuie, ca şi corpul principal. Alei 
pietruite străbăteau curtea în toate direcţiile, iar în centru se 
afla o fântână arteziană. Rugi de trandafiri firavi şi petice de flori 
care ar fi avut mare nevoie de plivit umpleau spaţiile dintre alei, 
obligându-te să străbaţi un drum şerpuit până la sala de 
reuniuni cu cele şapte trepte de marmură ale sale, postate în 
faţa intrării spaţioase. Marmura ar fi avut şi ea nevoie să fie 
spălată. 

Şirurile de elevi urcau deja treptele şi intrau în clădire. 


Trecând pe lângă ele, un băiat înalt şi blond strigă: 

— Hei, Nubba, l-ai adus pe Shalreg înapoi, odată cu tine? 

Elevii din apropiere chicotiră. Faţa Nubbei se înroşi ca focul şi 
Tria îşi dădu seama că e mai bine să n-o întrebe nimic. 

— Kress Klemmer ăla se crede atât de deştept! mormăi 
Nubba. 

Prinzând-o de cot, fata o reţinu pe Tria în loc până ce blondul 
trecu bine de ele. Urcară treptele şi intrară în clădire printre 
ultimii. 

Sala fusese construită pentru un număr mult mai mare de 
persoane. Cele două secţiuni laterale fuseseră îngrădite, 
studenţii fiind obligaţi să ocupe numai scaunele din mijloc; chiar 
şi aşa, multe locuri rămăseseră încă libere. După ce toată lumea 
se aşeză şi uşile se închiseră, Tria numără numai treizeci şi 
patru de elevi. Nimeni altcineva nu mai stătea pe acelaşi rând 
cu ele. 

Şase profesori şedeau pe scaune pliante din metal, aşezate în 
semicerc în spatele pupitrului din faţă: trei bărbaţi şi trei femei. 
Directoarea Miryam Vedreaux deschise festivitățile intonând o 
lungă invocaţie la adresa Dătătorului de Putere. Tria aproape că 
adormise când litania se sfârşi. 

In continuare directoarea îi prezentă pe cei şase membri ai 
corpului didactic, începând de la capătul din dreapta al 
semicercului, cu bătrânelul bărbos care prezidase la micul dejun 
- magistrul Tumberlis, profesor de istorie şi filosofie a 
metafizicii. Urma o femeie cu faţa ascuţită şi buze subţiri, 
trecută bine de prima tinereţe, prezentată ca magistra Dova, 
instructor de rituri oculte şi ezoterism. A treia la rând era o 
femeie mult mai tânără, palidă ca o fantomă, cu părul lung şi 
alburiu care îi cădea pe umeri ca un linţoliu; directoarea o 
prezentă scurt, ca fiind Aletheia, specialistă în domeniul 
interdimensional. Tria îşi spuse că arată de parcă s-ar fi rătăcit 
într-o altă dimensiune. Era ciudat că ei nu i se dăduse şi titlul de 
magistră! După ea venea magistrul Hawke, profesor de 
alchimie, mandala şi artele tămăduirii. Cu umeri largi, dar adus 
de spate, se sprijinea pe un baston sculptat. 

Magistrul San Marte era un omuleţ spilcuit, cu mustata cernită 
şi o perucă mai închisă la culoare cu o nuanţă sau chiar două, 
comparativ cu părul lui natural, cărunt, care-i ieşea pe la 
margini. Auzind că specialitatea lui era etica, Tria mormăi în 


barbă, sigură că directoarea o va trimite la toate orele de etică 
programate în şcoală. Ultima la rând era magistra Blake, o 
femeie drăguță şi tânără, al cărei surâs plăcut părea nelalocul 
lui printre feţele celorlalţi colegi ai ei. Parcă abia ieşită din 
copilărie, ar fi putut fi uşor confundată cu o elevă. Tria află cu 
surprindere că este magistră de talente speciale, fiind 
prezentată ca  expertă în dezvoltarea tuturor dotărilor 
supranaturale. 

După ce prezentările luară sfârşit, fiecare instructor se ridică 
şi rosti un discurs de bun-venit - în mare parte o reluare 
plictisitoare a celor spuse de directoare la început. Tria îşi lăsă 
gândurile să rătăcească. Uitându-se spre ceilalţi elevi, văzu că 
mulţi dintre ei priveau în jur, la fel ca şi ea. Unul îşi înghionti 
vecinul şi-i arătă spre un coleg care aţipise. O tânără cu o mutră 
acră îşi curăța unghiile cu vârful unui pumnal cu aspect 
ameninţător. 

— Taner ar trebui să aibă grijă, şopti Nubba, care urmărise, în 
mod evident, privirile Triei. O să dea de necaz dacă e prinsă cu 
pumnalul acela; ar trebui să-l ţină în teacă. 

O fată îi strecură un bileţel unei prietene. Un tânăr privea fix 
în tavan, de parcă at fi studiat dispunerea plăcilor acustice. 
Alături de el, un băieţandru înalt, cu părul blond, se fâţâi, se 
întoarse şi întâlni privirea Triei. Înainte de a-şi putea feri ea 
ochii, puştiul îi zâmbi şi clipi complice. Tria se înroşi, răsuflând 
uşurată când el îşi întoarse din nou privirea spre cel care 
vorbea. 

— Acela e Wilce Riverman, o informă Nubba în şoaptă. E în 
anul doi, unul dintre cei mai de treabă elevi. E un aducător de 
pace şi un cititor al adevărului. 

Se părea că Nubbei nu-i scăpa nimic din cele ce se întâmplau 
în şcoală. Cel puţin, datorită ei, Tria îşi putea cunoaşte colegii. 
Acest Wilce părea o persoană demnă de a fi abordată, cu toate 
că ea era teribil de timidă în preajma băieţilor. Dar de la el ar 
putea afla câte ceva despre buna credibilitate a şcolii. Un cititor 
al adevărului n-ar putea fi păcălit de reclame mincinoase - cel 
puţin nu de unele făcute prin viu grai, într-o conversaţie directă. 
Poate că fusese şi el indus în eroare de broşura aceea 
înşelătoare, dar dacă şcoala n-ar fi fost decât o escrocherie, în 
mod cert puştiul nu s-ar mai fi întors aici în al doilea an. Astfel, 
dacă era ceea ce spusese Nubba că e, prezenţa lui îi oferea Triei 


o speranţă în plus. 

Odată încheiate saluturile profesorilor, directoarea luă din nou 
cuvântul, îndemnându-i pe elevi să fie conştiincioşi şi să se 
străduiască pentru a obţine performanţe cât mai bune. Tria 
încetă s-o mai asculte şi gândurile îi zburară spre casă, la 
părinţii ei care îşi continuau treburile în gospodărie: mama, 
dând de mâncare găinilor, mulgând vacile şi spălând cocina 
porcilor - treburi de care înainte se ocupa ea - iar tata recoltând 
grâul împreună cu băieţii Cromley pentru a-l depozita în 
hambar. 

Mamei îi era probabil dor de ea. Tatălui îi lipsea probabil 
ajutorul ei, dar în niciun caz - Tria era sigură - n-ar fi recunoscut 
că una dintre fiicele lui a plecat la o şcoală pentru cei cu talente 
magice. Şi-l imagina încercând să explice absenţa ei de la 
fermă: „Tria a intrat ucenică la o croitoreasă din Tirbat”, îi va 
spune el unui vecin curios. Sau poate că, faţă de un amic, se va 
lăuda: „Tria noastră a plecat pe coasta de vest pentru a se 
mărita cu un văduv bogat din Port-of-Lords.” 

Apoi îşi închipui iar dezgustul cu care ar întâmpina-o dacă s-ar 
întoarce acum acasă. Dar în sfârşit directoarea îşi încheie 
discursul, profesorii plecară, iar elevii ieşiră şi ei din sală. 

În curte fusese aranjată o masă lungă, la care şedeau 
magistra Dova, magistrul Hawke şi doamna Blake, împărțind 
orarele pentru noul semestru. Tria ar fi vrut să-l primească pe al 
ei de la doamna Blake, dar programele de studiu erau distribuite 
în ordine alfabetică, iar al ei se afla în teancul magistrului 
Hawke. 

— Tesserell, repetă el când ea îşi spuse numele. Ah, da! 

Cu acest comentariu enigmatic, scoase o hârtie împăturită 
dintr-o cutie de metal, i-o întinse şi se întoarse spre următorul 
elev. 

Tria desfăcu hârtia şi se uită în partea de sus, unde era scris 
numele ei: TESSERELL TRIA FAY. Alături, în spaţiul liber de lângă 
Nivel, scria „Unu”. Prin urmare, nu mai era considerată sub 
nivelul întâi. 

În vreme ce se uita, surprinsă de această aparentă avansare, 
Nubba se apropie şi privi peste umărul ei. 

— La ale cui cursuri eşti programată? 

Tria îi arătă hârtia şi-i spuse, ca şi când s-ar fi scuzat: 

— Directoarea mi-a spus că nu voi avea voie să învăţ decât 


teorie, aşa că la asta se rezumă cursurile mele. 

— Încerca doar să te sperie, replică Nubba chicotind. Toţi 
elevii din primul an învaţă doar teorie, istorie şi chestii de astea. 
Abia în anul al doilea începem cursurile practice. Şi nici chiar cei 
din anul trei nu au doar materii practice. Vezi, primul tău curs 
este cel de teorie a metafizicii. Şi eu sunt programată la el, aşa 
că vom suferi împreună. Magistrul Tumberlis e atât de bătrân, 
încât îi poţi auzi oasele clănţănind. Oh, biata de tine! Ai şi logica 
elementară tot cu Moşu' Tumbă! O să te plictisească de moarte! 
Puah! lar magistrul San Marte, cu care ai cursul de etică, nue 
nici el mai bun. Bine măcar că o să faci riturile antice cu 
doamna Dova. E dură, dar interesantă. Ai trei ore dimineaţa şi 
una după-amiază, târziu. Păcat! Nu-ţi rămâne prea mult timp 
liber pentru a te duce în Millville sau pentru orice altceva. Ei, 
poate că o să ai mai mult noroc semestrul următor. 

Observațiile pesimiste ale Nubbei o deprimaseră, aşa că se 
văzu nevoită să facă un efort de politeţe pentru a o întreba cum 
e orarul ei. Fata părea mulţumită, dar Tria nu se strădui să-i 
asculte răspunsul sau să reţină altceva mai mult decât faptul că 
vor urma amândouă un singur curs la care, aşa cum spusese 
Nubba, vor suferi împreună. 

— Şi fiindcă a venit vorba de suferit, te rog să mă scuzi, 
Nubba. Mă doare capul şi aş vrea să mă culc puţin. 

— Dar e aproape ora prânzului! obiectă fata, mergând alături 
de ea spre clădirea cu dormitoare. 

Tria grăbi pasul. 

— Ştiu. Am doar câteva minute în care să mă odihnesc, 
înainte de a lua un praf, ceva, împotriva durerii de cap. De asta 
trebuie să mă grăbesc. 

Ţinând bine în mână orarul, se depărtă de Nubba, intră în 
clădire şi o luă la fugă pe scări. Fără a îndrăzni să privească în 
urmă, să vadă dacă fata o urmează, se grăbi spre camera ei şi 
deschise uşa. 

Dar se opri în prag, surprinsă de o mulţime de valize, un 
teanc de cutii de pălării, un cufăr mare şi câteva casete 
îngrămădite pe fiecare centimetru liber de podea, pe ambele 
birouri, pe valiza ei şi chiar pe patul pe care şi-l aranjase cu 
atâta grijă. 

Unicul spaţiu care mai rămăsese neocupat în cameră era cel 
de-al doilea pat, acoperit acum cu o cuvertură de mătase verde 


A 


A 


şi câteva pernuţe elegant brodate. Pe pat, cu picioarele 
încrucişate sub ea, şedea o fată foarte frumoasă, cu părul negru 
tuns scurt, la modă, şi ochii verzi ca de pisică, privind spre Tria 
de sub genele lungi, curbate. 

— Să înţeleg că tu eşti colega mea de cameră, spuse fata pe 
un ton de parcă tocmai ar fi observat prezenţa unui gândac. 

— Sunt Tria  Tesserell, răspunse ea, încercând să fie 
politicoasă. Tu trebuie să fii Lina Mueller. 

— Celebritatea circulă repede. 

De data aceasta, vocea fetei părea mai degrabă un tors 
dulce. 

— Îngrijitoarea mi-a spus cum te cheamă, izbucni Tria, 
pierzându-şi răbdarea. Şi ce ai de gând să faci cu toate bagajele 
astea? întrebă apoi fluturându-şi mâna în jur şi răsturnând 
teancul de cutii de pălării. 

— Ai grijă cu ele! îi ceru Lina, îndreptând spre cutii un deget 
cu manichiura perfectă. 

Lent, cutiile se îndreptară ca de la sine, se ridicară şi se 
aşezară din nou teanc. Tria pufni: 

— Uite ce-i, pot şi eu să fac asta, dar nu avem voie să ne 
folosim puterile fără permisiunea şi supravegherea unui 
profesor. 

Lina îşi arcui sprâncenele minunat arcuite. 

— Serios?! Dar cine o să ştie ce facem noi în intimitatea 
camerei noastre? Sau poate că avem aici o pârâcioasă! 

— Nu sunt pârâcioasă, dar aş vrea să mă pot apropia de patul 
meu şi să mă aşez pe el. 

— În cele din urmă vei putea să faci şi asta. Îngrijitoarea mi-a 
promis să-mi găsească loc pentru bagaje mai târziu în după- 
amiaza asta. 

— Dar ce te aştepţi de la ea, să facă minuni? Vezi şi tu că nu e 
niciun loc în care să-ţi pui toate astea. Hai să le mutăm pe hol 
până ce vei putea trimite cea mai mare parte acasă. 

Şi Tria se aplecă să ia o casetă grea. Un mârâit însă o 
încremeni. Ridică privirea. Pe pat şedea o panteră zveltă şi 
neagră, cu coada bâţâind, cu botul căscat ce lăsa să i se vadă 
colții. Tria scoase un țipăt. Pantera şuieră şi se ridică pe 
picioarele din spate. 

Uşa se deschise şi, întorcându-se, Tria văzu capul Nubbei 
apărând în cadrul ei. 


— Ce s-a întâmplat? 

Tria se răsuci imediat spre pat. Acolo se afla însă doar Lina, 
care spuse cu un surâs timid: 

— Colega mea de cameră s-a speriat de un biet păianjen care 
a apărut dintre cutii. 

Tria îşi reprimă protestul care îi urcă pe buze şi se mulţumi să 
răspundă: 

— Nu-i nimic, Nubba. Mulţumesc de întrebare, dar nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Şi nu ştii că e nepoliticos să intri fără să baţi la uşă? întrebă 
Lina pe un ton îngheţat. 

— Păi... îmi pare rău. Sper că ţi-a trecut durerea de cap, Tria. 

Şi Nubba se trase înapoi, ieşi din cameră şi închise uşa în 
urma ei. 

— Chiar trebuia să fii rea cu ea? se răsti Tria. 

— Cineva trebuie s-o pună la locul ei. Purcică obraznică! 

Sunetul clopoţelului pentru masa de prânz nu-i mai lăsă timp 
să răspundă şi Tria întinse mâna spre clanţă. 

— Trebuie să mergem la masă. Dacă poţi ajunge la uşă, 
adăugă ea maliţios, privind grămada de valize. 

Pantera cea neagră ţâşni de pe pat pe cufăr, de acolo sări 
fără niciun efort peste teancul de cutii şi ateriză în locul lăsat 
liber de Tria, exact când ea deschise uşa şi se repezi afară. 
Râzând, Lina păşi pe culoar alături de noua ei colegă de cameră. 

Tria privi în jur şi, când văzu că nu se află nimeni prin 
apropiere, ca să audă, şopti pe un ton furios: 

— Schimbarea formei e strict interzisă. Ar trebui să citeşti 
regulamentul. 

Lina izbucni din nou în râs: 

— Eu îmi urmez propriile mele reguli. 


5 Lina 


Lina se îndreptă spre o masă liberă aflată lângă uşă şi se 
aşeză pe scaun cu o mină regească. Tria o zări pe Nubba mai în 
faţă şi se grăbi spre ultimul loc rămas liber la masa aceea, 
preferând să stea alături de ea decât de Lina. Aşezându-se, 
bălmăji un salut către celelalte trei fete de la masă. 

Cu un aer plin de importanţă, Nubba făcu prezentările. 


— Ea e colega mea de cameră, Irel Lane. E în primul an. 

lrel, subţire şi palidă, cu figura speriată şi ochii plecaţi, 
murmură ceva, adresându-se parcă farfuriei din faţa ei. 

— Uneori directoarea pune în cameră un elev din anul doi cu 
unul din anul întâi pentru a-i servi ca un fel de mentor, continuă 
Nubba. Probabil şi-a zis că Irel are nevoie de un ajutor special. 

Explicaţia trebuie să fi fost jenantă pentru lrel, dar tânăra 
rămase tăcută, ferindu-şi privirile. 

O altă fată, cu o înfăţişare banală, dar cu ochi uimitor de 
frumoşi, adânci, depărtaţi unul de altul şi cu o neobişnuită 
nuanţă turcoaz, spuse: 

— Eu sunt Rehanne Zalos. Şi eu sunt în anul întâi. Nu mă 
îndoiesc că toţi cei din primul au nevoie să se adapteze. Şi ştiu 
că toţi apreciem ajutorul celor din anul doi, ca Nubba şi Verin. 

Tria se gândi că îi place de Rehanne şi îşi propuse s-o 
cunoască mai bine. Aparent fără a observa stânjeneala colegei 
ei de cameră şi încercarea celeilalte de a-i repara gafa, Nubba 
turui înainte, arătând spre cea de-a patra fată de la masă: 

— Ea e Verin Savrile, o tămăduitoare. 

— Bine aţi venit la Şcoala Simonton, spuse aceasta. 

Tenul ei măsliniu, ochii închişi la culoare şi părul negru, lung 
şi prins în cozi, îi subliniau aerul serios. 

Tria se prezentă şi ea, încântată că noile ei colege nu se 
arătau nici uluite în faţa ei, aşa cum făcuse Nubba, şi nici 
dispreţuitoare, aşa cum păreau alţii să fie. O acceptaseră pur şi 
simplu, iar ea abia aştepta să le cunoască mai îndeaproape. li 
părea rău că Nubba amintise doar de talentul special al lui 
Verin, nu şi de talentele celorlalte. Deşi era curioasă, îşi spuse 
că ar fi nepoliticos să le întrebe. 

Doamna Dova, care stătea singură la masa din faţă, se rugă 
Dătătorului de Putere să le binecuvânteze mâncarea. Tria îşi 
spuse că toate rugăciunile pe care le auzise aici erau adresate 
Dătătorului de Putere şi că nu văzuse altare în cinstea vreunui 
zeu, nici măcar unul dedicat Liandrei, patroana provinciei 
Castlemount. Acasă, tata înălţase un altar în onoarea lui Harin, 
patronul provinciei Inland, iar la insistenţele sale, familia se ruga 
zilnic acolo. Pentru Tria, ritualul nu avea nicio însemnătate, aşa 
că răsuflase uşurată când văzuse că şcoala nu impune un 
asemenea obicei. 

Dejunul pregătit de Veronica nu era deloc bogat: o plăcintă cu 


peşte uscat trântită pe un morman de orez lipicios, având ca 
garnitură o frunză ofilită de creson. Scuturându-se înfiorată, Tria 
puse mâna pe furculiţă. 

— la uitaţi-vă la vulpiţa aceea! 

La exclamaţia Nubbei, toate fetele de la masă ridicară ochii 
din farfurii. O privire aruncată peste umăr confirmă bănuiala 
Triei: Nubba arăta spre Lina. Toţi colegii de masă ai Linei erau 
băieţi şi toţi se holbau la ea de parcă nimeni altcineva nu se mai 
afla în încăpere. 

Unul amesteca în farfurie cu furculiţa, fără a duce vreun 
dumicat la gură. Altul îşi împinse farfuria, îşi puse coatele pe 
masă, sprijinindu-şi bărbia în pumni, şi se zgâia la Lina fără a 
ţine seama câtuşi de puţin de bunele maniere. Oryon, în 
obişnuitul lui costum negru, vorbea şi gesticula, rivalizând 
pentru atenţia fetei cu băiatul blond şi înalt ce stătea în faţa lui. 
Tria îl recunoscu: era cel care o tachinase pe Nubba mai 
devreme. Oare cum spusese ea că-l cheamă? Kres, parcă aşa 
ceva. 

Lina zâmbea şi glumea, acordându-şi favorurile tuturor celor 
patru băieţi, fără a-şi neglija însă peştele din farfurie. Ca o pisică 
flămândă, îşi spuse Tria. Mă mir că nu s-a plâns de gustul oribil 
al mâncării. 

Verin se încruntă. 

— Fenton nu mă surprinde; el umblă după toate fetele. lar pe 
Jerrol abia dacă-l cunosc. Dar pe Oryon nu l-am văzut niciodată 
cu o altă fată decât Taner. Cât despre Kress, credeam că e mai 
deştept. 

— Aşa credea şi Kathyn. Vezi ce încruntată se uită la el? 
observă Rehanne arătând spre o blondă drăguță de la masa din 
apropiere. 

— Kathyn e sora geamănă a lui Kress, explică Nubba. 

Pe Tria n-o interesau chestiile astea şi ar fi vrut ca nici 
celelalte să nu dea atenţie Linei şi anturajului ei. Şi aşa era 
suficient de greu să ştie că va fi nevoită să împartă camera cu 
femeia-felină. Dar Nubba, Verin şi Rehanne refuzară să 
vorbească despre altceva. Doar Irel părea neinteresată, iar 
eforturile Triei de a o antrena în conversaţie se dovediră inutile. 
Fata nu răspundea decât monosilabic şi îşi ţinea mereu ochii 
plecaţi. Mâinile îi tremurau de parcă suferea de friguri. Tria 
renunţă să-i mai vorbească şi se concentră asupra mâncării 


deloc apetisante. 

La încheierea orei rezervate mesei, doamna Dova anunţă că 
programarea pentru îndatoririle gospodăreşti este afişată pe 
tabla de lângă uşa sălii de mese şi le ceru tuturor s-o citească 
înainte de a pleca. 

Tria îşi găsi numele printre cele ale elevilor care urmau să 
lucreze în grădină. Prin urmare, nu scăpase de lucrat pământul, 
dar cel puţin astfel nu va fi în apropierea Linei - şi nici a Nubbei, 
care era programată la curăţenie în bucătărie şi trebuia să se 
prezinte la datorie imediat. Ceilalţi continuau să studieze 
programarea. 

— Nu văd numele colegei tale de cameră pe niciuna dintre 
aceste liste, observă Rehanne. Dacă ea e scutită de activităţile 
gospodăreşti, ar trebui să facem o reclamaţie. 

Tria tocmai citea listele pentru a vedea dacă Rehanne are 
dreptate, când un țipăt asurzitor o făcu să se răsucească în loc. 
Se repezi spre sursa sunetului, intră în bucătărie şi o zări pe 
Nubba ghemuită la perete, lângă uşă; pe faţa ei lată se 
întipărise o expresie de groază. Cei din echipa de curăţenie se 
holbau la ea, cu mutre buimace. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Tria. 

Nubba arătă spre mijlocul bucătăriei, unde nu se vedea nimic, 
decât un spaţiu gol. 

— Eu nu văd nimic. Ce-ai păţit? 

Tria se apropie de locul cu pricina şi nu zări altceva decât 
podeaua acoperită cu un linoleum vechi, crăpat şi decolorat de 
vreme. Dezgustător, într-adevăr, dar nu chiar de speriat. 

— Ştie cineva ce vede ea acolo? 

Cei din anul întâi clătinară din cap. Un elev din anul doi îşi 
duse un deget la tâmplă şi începu să-l rotească în mod sugestiv, 
iar altul spuse cu dezgust: 

— Aşa face ea pentru a scăpa de muncă. 

Nubba se târî pe lângă perete, spre uşă, şi ieşi din bucătărie. 

— Ai grijă! îi strigă Triei. E Shalreg! 

Tria se apropie de ea. 

— Ce tot spui acolo? Ce e un Shalreg? 

— Aia... Chestia aia. N-o vezi? 

— Dar n-am ce să văd! 

— Oooooh! hohoti Nubba, abia mai izbutind să vorbească. 
Nimeni nu-l poate vedea, niciodată. De ce mi se arată numai 


mie? 

Şi întrebarea ei se pierdu într-un vaiet prelung. 

Doamna Dova se apropie de Nubba. 

— Din nou, miss Balder? 

Fata era însă prea afectată pentru a-i răspunde. Tria explică 
în locul ei: 

— A speriat-o ceva. Zice că e Shalreg. 

— ÎI ştim prea bine. E căpcăunul ei personal, replică doamna 
Dova, apoi puse o mână pe umărul Nubbei. 

— Miss Balder, încetează imediat cu miorlăiala şi ascultă-mă! 

Hohotele se transformară în suspine şi smiorcăieli uşoare. 

— E acolo, spuse ea sfidător. 

— Nimeni nu neagă acest lucru. Dar nu ţi-a făcut nimic rău. 

— Dar vrea să-mi facă. Îşi clănţăne cleştii fioroşi la mine şi-şi 
arată colții. Uite atâta sunt de lungi! 

Şi Nubba îşi depărtă cât putu de mult arătătorul de degetul 
mare. 

— Sunt sigură că înfăţişarea lui e cât se poate de fioroasă, dar 
în toţi anii aceştia de când te bântuie nu ţi-a făcut niciodată 
niciun rău fizic. 

— Fiindcă fug mereu de el. 

— Dacă ar fi atât de înfricoşător şi de puternic cum pretinzi 
tu, n-ai reuşi să scapi de el oricât de repede ai fugi şi oriunde te- 
ai ascunde. Presupun că ai fost programată la curăţenie în 
bucătărie. Îţi sugerez să treci imediat la treabă. Haideţi, insistă 
ea bătând din palme. Toţi, la treabă! Gata cu chiulul şi cu 
spectacolul. 

Cu aceste cuvinte, doamna Dova se întoarse pe călcâie şi ieşi 
din bucătărie. Nubba începu iar să hohotească. 

— Nu pot să intru acolo! Chestia aia mă aşteaptă. Nu pot să 
intru! 

— Bine, Nubba, spuse Tria. Du-te sus. Fac eu de serviciu în 
locul tău. La grădină nu trebuie să mă duc decât peste o oră. 

— Serios? Faci tu asta pentru mine? 

Faţa grăsună a Nubbei se lumină printre lacrimi. 

— Doar de data asta. Hai, acum du-te! 

Fata nu avu nevoie de alte îndemnuri. O luă la fugă prin sala 
de mese şi dispăru. Acum Tria ştia de ce o tachinase Kress cu 
privire la Shalreg, deşi habar n-avea ce-o fi acela. 

— N-ar fi trebuit să-i ţii locul, spuse puştiul care-şi exprimase 


gestic opinia cu privire la sănătatea mentală a Nubbei. Shal... 
ăla sau cum i-o spune e o invenţie a ei, pentru a scăpa de 
treburile care îi revin. 

Dar pe faţa lată şi pistruiată a băiatului se întinse un zâmbet 
care atenuă duritatea cuvintelor rostite şi, când Tria îi surâse la 
rândul ei, el întinse mâna: 

— Eu sunt Gray Becq. 

Tria îi strânse degetele, conştientă de palmele ei bătătorite. 

— Chiar nu mă deranjează, îi explică ea. Sunt obişnuită să 
muncesc toată ziua la fermă. 

— Şi toate tipetele acelea au fost doar prefăcătorie? se răsti 
la Gray o fată osoasă, punându-şi în şolduri mâinile pline de 
detergent. 

— Haide, Petra, replică băiatul pe un ton împăciuitor. Eu n-am 
spus aşa ceva. Wilce zice că fata spune adevărul, că vede într- 
adevăr ceva, dar ceva-ul ăsta apare exact la momentul potrivit. 

— Wilce? 

Tria îşi aminti de tânărul prietenos care îi făcuse cu ochiul în 
sala de reuniuni. 

— Wilce Riverman, colegul meu de cameră. E un cuvântător 
al adevărului. 

În vreme ce vorbea, Gray luă o mână de spumă de detergent 
din chiuvetă şi, dintr-o singură mişcare abilă, o sculptă dându-i 
trăsăturile lui Wilce. Portretul pluti în aer câteva secunde, 
înainte ca bulele fine să se spargă. Tria bătu din palme: 

— Ce talent minunat! 

— Dar nu-i de niciun folos şi se pare că e singurul pe care-l 
am, replică Gray. Nu ştiu la ce-o să-mi ajute. Probabil că o să 
ajung înapoi acasă şi o să lucrez în magazinul de fierărie al 
părinţilor mei. Figura lui pistruiată deveni roşie şi, ca pentru a-şi 
ascunde jena, adăugă: Haideţi, amicilor, să trecem la treabă 
înainte ca dragonul să ne înhaţe. 

Şi îşi trecu mâna pe deasupra tacâmurilor murdare 
împrăştiate pe o masă de oţel. Acestea prinseră viaţă şi se 
aranjară sub forma unui dragon cu chipul directoarei, polonicele 
închipuind rotocoalele de fum ieşind din botul căscat al dihaniei. 
Toată lumea aplaudă când dragonul sări de pe masă şi se 
aruncă în chiuveta plină de apă cu detergent. 

Râzând, Tria se apropie de o masă pe care se afla o grămadă 
de vase murdare, luă o spatulă de cauciuc şi răzui resturile de 


mâncare, aruncându-le în coşul de gunoi. Petra, râzând şi ea, îşi 
afundă mâinile în chiuvetă şi începu să spele dragonul 
fărâmiţat. 

Echipa de la bucătărie îşi continuă îndatoririle în viteză, iar 
Tria, care scăpase de durerea de cap, plecă să se achite de 
activitatea care îi revenea de drept. Buna-dispoziţie căpătată 
recent i se accentuă când văzu că munca în grădină era 
condusă de Wilce. 

— Am auzit ce ai făcut-o pentru Nubba, îi spuse el venindu-i în 
întâmpinare. A fost generos din partea ta. N-ar trebui să 
munceşti de două ori. 

— Nu face nimic. Îmi place grădinăritul. 

Tria îi zâmbi la rândul ei, cucerită de expresia de prietenească 
preocupare din ochii lui căprui. Încercă să-şi adune curajul 
pentru a-l întreba despre capacitatea lui de a citi adevărul şi 
dacă o folosise pentru a verifica spusele directoarei, dar nu mai 
avu timp. Intre doi elevi care culegeau fasole, câteva rânduri 
mai departe, izbucni o ceartă. Wilce îşi ceru scuze şi se apropie 
de cei doi. In prezenţa lui băieţii se liniştiră, iar nu peste mult 
timp râdeau şi glumeau de parcă ar fi fost cei mai buni prieteni. 
Spre dezamăgirea Triei, Wilce rămase să ajute la culesul fasolei. 

Ea începu să le arate celor mai puţin experimentați cum să-şi 
dea seama dacă un morcov sau un nap era suficient de copt 
pentru a fi scos din pământ, cum să caute larvele şi omizile şi 
cum să le îndepărteze fără a rupe frunzele tinere de varză şi 
salată. Nu mai avu ocazia să vorbească cu Wilce. 

Grădina se întindea pe aproape un hectar şi era plină de cele 
mai variate legume, sănătoase şi gata de cules. Această bogăţie 
de legume şi verdeţuri proaspete şi bune ar fi trebuit să ducă la 
prepararea unor mâncăruri mai gustoase. Poate că la mijloc era 
o proastă administrare sau nişte bucătari nepricepuţi, dar Tria 
nu se putea împiedica să nu suspecteze că recolta era vândută 
pe bani frumoşi, cumpărându-se în schimb produse mai ieftine 
pentru masa elevilor. Sau poate că legumele luau în mare parte 
calea bucătăriei profesorilor. Probabil că exista o sală de mese a 
cadrelor didactice, fiindcă - excepţie făcând cel care avea 
datoria să prezideze fiecare masă, profesorii nu mâncau 
niciodată la un loc cu elevii. Nu erau pentru ei felurile de 
mâncare dezgustătoare servite bieţilor învăţăcei! 

Triei îi păru rău când ora de muncă în grădină se încheie, 


fiindcă asta însemna că trebuia să se întoarcă în camera ei. 
După ce se spălă la o cişmea din curte, urcă scările, se opri un 
moment în prag, trase adânc aer în piept şi deschise uşa. 

In clipa aceea, rămase cu gura căscată, văzând schimbările 
survenite. 

Grămezile de cutii şi valize dispăruseră. Un covor moale, de 
pluş, cu model geometric în verde şi bej acoperea podeaua între 
paturi şi cele două birouri. O veioză aurie, cu ornamente, trona 
pe biroul de lângă patul Linei. Suporturi de fildeş sculptat 
susțineau un şir de cărţi scumpe. In faţa lor, un stilou de aur 
aştepta într-un suport de aur masiv. Biroul însuşi era altfel - mai 
mare, mai elegant, cu picioare ornate şi tăblia din lemn de 
mahon. 

Biroul Triei era la fel ca înainte, doar că acum nu mai tronau 
pe el lucrurile Linei. 

In spaţiul dintre biroul Linei şi peretele din faţă se afla un 
şifonier de asemenea din mahon. Era larg, adânc şi avea un 
compartiment înalt pentru umeraşe plus câteva sertare 
deasupra cărora atârna o splendidă oglindă ovală, al cărui cadru 
putea fi înclinat în faţă sau în spate. Bara pe care îşi aşezase 
Tria o rochie, o fustă şi o bluză părea şi mai jalnică acum, prin 
comparaţie. 

Simti cum faţa i se înroşeşte de furie când văzu, în jumătatea 
ei de cameră, o măsuţă de toaletă cu o altă oglindă. Sticluţele 
de parfum, borcănelele cu cremă, casetele de bijuterii şi setul 
de toaletă din argint împrăştiate pe masă demonstrau clar că 
aparţineau tot colegei de cameră. 

— Cât ai de gând să mai stai acolo cu gura căscată? Intră şi 
închide uşa. 

Lina şedea tolănită în pat, într-un capot alb din satin. În 
spatele ei, draperiile din mătase verde, asortate cu cuvertura de 
pe pat, fluturau uşor în bătaia vântului. O eşarfă, de asemenea 
verde, cu franjuri, întinsă pe valiza de sub fereastră, îi ascunse 
Triei la început faptul că valiza nu era a ei, ci a Linei. 

— De unde ai luat mobilierul ăsta? întrebă ea arătând cu 
mâna spre birou şi şifonier. 

— L-am cerut. Doar nu credeai că am de gând să-mi ţin 
lucrurile în cutii?! 

— L-ai cerut? Tria nu-şi putea crede urechilor. Cui l-ai cerut? 

— Ingrijitoarei. Ţi-am spus că s-a oferit să mă ajute. Şi mi-a 


fost de mare ajutor. 

Deci Veronica avea favoriţii ei! Pe ea nu se oferise s-o ajute 
cu nimic. 

— Şi ce-ai făcut cu valiza mea? 

— Am pus-o sub pat. E prea urâtă pentru a o lăsa aşa, la 
vedere. 

— Prea urâtă... Sub pat... bâigui Tria. Dar nu avea cum să 
încapă sub pat! 

— l-am ajustat puţin dimensiunile. Nu cred că i-am provocat 
daune permanente. 

Tria se aplecă şi privi sub pat. Acolo, în întuneric, zăcea o 
versiune mai lungă şi mai plată a ceea ce fusese valiza ei. 

— Dar e nemaipomenit! Nu aveai dreptul să faci aşa ceva! 
Cum rămâne cu lucrurile dinăuntru? 

Lina căscă. 

— Chiar trebuie să faci atâta tărăboi? Totul e la locul lui. Nu 
mă interesează pe mine hainele tale amărâte şi ţărăneşti. Şi 
fiindcă vorbim de lucruri amărâte, ar trebui să faci ceva cu 
pătura aia roz oribilă. E cumplit de neasortată cu cuvertura mea. 

Tria abia dacă-şi mai putea stăpâni furia. 

— Pătura rămâne. lar valiza mea îşi reia locul, se răsti ea, 
scoțând de sub pat obiectul deformat. N-o fi atât de elegantă ca 
a ta, dar a fost prima aici. Poţi s-o turteşti pe a ta şi s-o bagi sub 
pat! 

— Pot, dar n-o s-o fac. Dacă ai puterea necesară, pune-o tu 
unde vrei. 

Curba dispreţuitoare a buzelor Linei îi alimenta şi mai mult 
furia. Cu pumnii încleştaţi, se zgâi la valiza Linei. Privirea i se 
înceţoşă. Geamantanul păru să se îndepărteze, să se micşoreze. 
Continuă să-şi menţină ochii fixaţi asupra lui, până când clipi. 
Privirea îi deveni din nou limpede. Eşarfa de mătase zăcea acum 
pe podea, sub fereastră. O ridică şi sub ea apăru o valiză în 
miniatură, ca pentru o casă de păpuşi. 

— Poftim! Mă îndoiesc că am provocat daune permanente 
chestiilor elegante pe care le ai înăuntru. 

Cu un gest de satisfacţie, trase un picior geamantanului 
miniatural şi-l azvârli sub patul Linei, apoi îşi îndreptă atenţia 
asupra valizei ei. O scurtă perioadă de intensă concentrare o 
readuse la forma şi dimensiunile ei fireşti. 

Luând-o de mâner, o aşeză din nou sub fereastră. Cu un 


mârâit, o panteră se repezi spre ea. Tria făcu o săritură înapoi, 
exact la timp pentru a nu fi zgâriată cu ghearele. Şuierând, cu 
spinarea arcuită şi coada bâţâindu-se, felina o împiedică să se 
apropie şi să pună mâna pe valiză. 

Tria se trase înapoi, spre uşă, dar furia îi era mai mare decât 
frica. 

— Hai să facem un compromis, spuse ea. 

Înhăţă un scaun şi îl ridică în faţă, ca un dresor în faţa unui 
animal sălbatic. Astfel protejată, îndrăzni să-şi ia privirea de la 
panteră. Cu puterile ei magice, trase valiza Linei de sub pat, o 
aşeză sub fereastră şi o readuse la înălţimea normală, lăsându-i 
însă lăţimea la jumătate. 

Pantera ţâşni spre ea. Împinse scaunul pentru a o opri. 
Animalul înhăţă picioarele scaunului, se propti în ele şi se 
aruncă asupra adversarului. 

Tria abia dacă mai era conştientă de faptul că-şi folosea 
puterile. Ştia că altfel n-ar fi avut forţa să ţină scaunul în aer, cu 
pantera aceea grea pe el. Şi totuşi, nu numai că îl ţinea, dar 
reuşi să-l azvârle, cu animal cu tot, şi să înhaţe celălalt scaun în 
clipa în care, scuipând şi urlând, felina se repezi spre ea. 

— Am spus să facem un compromis! rosti Tria printre dinţii 
încleştaţi, rotind scaunul pentru a ţine duşmanul la distanţă. Nu 
poţi să faci numai cum vrei tu. 

Pantera căscă botul pentru un alt răget. Tria îi îndesă între 
maxilare piciorul scaunului. Animalul muşcă, înfigându-şi colții în 
lemn. Tria izbi scaunul, cu panteră cu tot, de marginea biroului. 
Cu un miorlăit de durere, animalul îşi descleştă dinţii şi căzu la 
podea. Apoi se ridică pe labele din spate şi reveni la forma 
omenească. 

Îmbufnată, frecându-şi bărbia, Lina se retrase în pat. 

— Bine, facem cum vrei tu, spuse ea aruncându-i o privire 
morocănoasă. 

— Nu, facem numai cum vreau eu. 

Fără a se clinti dintre cele două birouri, Tria îşi folosi puterile 
pentru a aşeza cele două valize una lângă cealaltă în spaţiul de 
sub fereastră, ridică eşarfa de mătase verde şi o întinse pe cele 
două geamantane. Lina ridică din umeri. 

— Dacă asta-i tot ce vrei, cred că n-am de ce să obiectez. 

— Nu e asta tot ce vreau, replică Tria apropiindu-se de 
măsuţa de toaletă ticsită de cosmeticalele Linei. Din moment ce 


măsuţa e în jumătatea mea de cameră, am dreptul s-o folosesc. 
Am s-o împart însă cu tine; ştiu că ai nevoie de un loc în care să- 
ţi ţii toate prostiile astea. 

Adună sticluţele, borcănelele şi cutiile, împingându-le spre 
capătul măsuţei. 

— Jumătate pentru fiecare. lar şifonierul e numai al tău. Eu 
pot să folosesc bara de umeraşe. E mai mult decât echitabil aşa 
şi va trebui să te mulţumeşti cu asta. 

Lina se întinse molatec, de parcă toată discuţia ar fi plictisit-o. 

— Deocamdată, răspunse cu un căscat. Doar deocamdată. 

Tria nu-şi putu ascunde un surâs de triumf. Totuşi, îşi dădea 
seama că Lina nu era o persoană care să ierte uşor şi că va 
căuta o modalitate de a se răzbuna. Prin urmare, trebuia să fie 
foarte atentă. Mai ales noaptea. 


6 Lecţii și învățături 


Tria dormi iepureşte toată noaptea, fără a uita o clipă de 
prezenţa Linei. Totuşi, emoția primei zile de şcoală îi alungă 
oboseala. Cobori la etajul întâi, unde se aflau clasele plus o sală 
de seminarii, nu avu nevoie decât de câteva secunde pentru a 
găsi, într-un colţ, clasa de teorie a metafizicii, cu patru rânduri 
de câte trei bănci înăuntru. 

Îşi alese o bancă din primul rând şi o şterse de praf cu batista 
înainte de a se aşeza. În jur mirosea a cerneală, cretă şi cărţi 
vechi. Având ferestre pe doi pereţi, sala ar fi trebuit să fie 
luminoasă, dar razele soarelui treceau cu greu prin stratul de 
murdărie de pe geamuri; pe pervaz zăceau muşte moarte. 

Nubba intră în clasă şi se aşeză în rândul al treilea. 

— Psst, Tria, vino încoace! şopti ea. Moşu' Tumbă e miop şi nu 
îi ascultă decât pe cei din primul rând. 

Fiindcă nu voia să fie nepoliticoasă, Tria se trase înapoi exact 
în clipa în care intră, încetinel-încetinel, magistrul Tumberlis. 
Cele două rânduri din spate erau deja pline, primul rămânând 
liber pentru cei întârziaţi. 

Profesorul se sprijini de catedră, îşi drese glasul şi privi în 
sală, prin lentilele groase ale ochelarilor. 

Apoi îşi salută elevii cu o voce tremurătoare şi îşi începu 
lecţia. 


— Lumile s-au născut din praf şi din lacrimile zeilor. Câte lumi 
sunt - mintea noastră nu poate cuprinde. Dimensiunile 
existenţei sunt infinite, însă nici chiar cei mai dotați nu pot 
conştientiza mai multe de trei sau patru. Ceea ce omenirea 
numeşte magie este, de fapt atingerea unei alte dimensiuni. 
Pentru neştiutori, cei care trăiesc în dimensiuni inaccesibile 
majorităţii sunt magicieni, magi, vrăjitori... sau chiar zei. 

Spre surprinderea ei, subiectul i se păru Triei fascinant, în 
ciuda vorbăriei aride a bătrânului profesor. Işi lua frenetic notițe 
în caiet, încercând să nu piardă niciun cuvânt, când următoarea 
frază a magistrului o uimi atât de tare, încât uită să mai scrie. 

— Şcoala pentru cei cu talente magice este un microcosmos 
al universului multidimensional. Neiniţiaţii nu pot vedea decât 
clădirea aceasta modestă, adăugă el, schiţând un semn cu 
mâna în jur. Limitele sale aparente sunt înşelătoare. Unii o cred 
bântuită, fiindcă prind licăriri fugare ale unor încăperi splendide, 
în care însă nu pot intra. Poate că veţi găsi uşi deschise, în locuri 
neaşteptate. Exploraţi fiecare astfel de intrare. Incercaţi să 
vedeţi mai mult decât reuşiţi acum; străduiţi-vă să vă extindeţi 
simţurile. Niciodată nu veţi putea cunoaşte totul, întregul, dar 
nu ezitaţi să intraţi pe acele uşi care vi se deschid. 

Tria îşi aminti sfatul mamei de a profita de orice uşă deschisă, 
dar ceea ce spunea acum magistrul Tumberlis părea a avea o 
semnificaţie mult mai profundă. 

— Domnule profesor, îl întrerupse obraznic roşcovanul Fenton 
Rhoze, vreţi să spuneţi că pot să urc la etajul al treilea şi să 
intru în orice cameră a fetelor care are uşa deschisă? 

Ceilalţi din clasă chicotiră. Magistrul îşi miji privirile într-o 
jalnică încercare de a-l identifica pe nepoftit. 

— Cei care iau în râs chestiunile serioase nu vor depăşi 
niciodată nivelurile inferioare, răspunse el. 

Clasa tăcu, dar atmosfera de seriozitate fusese deja 
destrămată, iar restul lecţiei nu se mai dovedi la fel de inspirat. 

Ar putea fi însă adevărat? se întrebă Tria. E oare posibil ca 
şcoala asta să fie altceva decât văd eu, sau şi asta e doar o altă 
afirmaţie mincinoasă? Aş vrea să pot vorbi cu Wilce despre asta. 

După sfârşitul orei, se întoarse spre Nubba: 

— Ai văzut vreodată ceva din ce spunea magistrul Tumberlis? 
Pasaje secrete, încăperi ascunse, chestii de astea? 

Cealaltă îşi feri privirile. 


— Nu cred că s-a referit chiar la pasaje secrete şi încăperi 
ascunse, replică ea evaziv. Sunt unele lucruri... pe care le-am 
văzut... Adică... mă rog, le-am întrezărit, cum a zis el. Cu colţul 
ochiului. Nimic clar. Nicio uşă prin care să pot intra. 

Tria rumegă în minte răspunsul neconcludent în timp ce se 
îndrepta spre următoarea sală de curs şi ajunse la concluzia că 
Nubba nu văzuse de fapt nimic şi că-i fusese ruşine să o 
recunoască pur şi simplu. 

Prima oră de etică pentru începători părea plictisitoare şi 
inutilă, dar magistrul San Marte se dovedi amuzant dintr-un alt 
punct de vedere: omuleţul purta o perucă prea mare, care i se 
plimba dintr-o parte a capului în alta, ca un mic animăluţ, la 
fiecare gest sau mişcare. Curând, elevii începură să ghicească în 
ce direcţie se va deplasa peruca la următorul pas al 
profesorului. 

După o pauză pe care, la fel ca majoritatea elevilor şi a 
cadrelor didactice, Tria o petrecu în curtea interioară, trăgând în 
piept aerul curat, urma o altă oră de curs: bazele riturilor oculte. 

Oryon era şi el în clasă, iar prezenţa lui îi dădu la început o 
senzaţie neplăcută, cu toate că nu înţelegea de ce. Poate că 
motivul era obiceiul lui de a se îmbrăca tot în negru - sau 
expresia sardonică din ochii lui negri. Doar alte două fete mai 
erau înscrise la acest curs, împreună cu şase băieţi, însă 
niciunul dintre ei nu avu asupra Triei acelaşi efect ca Oryon. 
Davy, Britnor, Fenton, Jerrol şi Emory nu păreau deloc diferiţi 
faţă de colegii ei de la şcoala elementară de acasă. Îşi spuse că 
e o prostie să se lase astfel afectată de Oryon; la urma urmei, 
băiatul nu spusese şi nu făcuse nimic care să justifice o 
asemenea reacţie din partea ei. lar interesul pe care i-l arătase 
Linei nu avea de ce s-o deranjeze. 

Din fericire, modul interesant în care doamna Dova le 
descrise ceremoniile antice îi captă interesul şi astfel uită de 
Oryon. Ritul de chemare a vântului şi de interpretare a spuselor 
sale îi aminti de poveştile mamei despre cei care care 
călătoreau cu vântul. Doamna Dova le arătă că ritul datează de 
mai bine de o sută de ani, de când Lady Kyla reinstituise magia 
pe acele pământuri. Profesoara îi atenţionă totodată că riturile 
străvechi nu pot sau nu trebuie să fie utilizate astăzi, însă Tria 
nu putea înţelege cum anume ar putea fi ele puse în aplicare şi 
ce efecte ar avea acest lucru. 


Prima oră după prânz Tria nu avea cursuri, aşa că se duse în 
grădină să smulgă buruienile. Spera să aibă ocazia să vorbească 
puţin cu Wilce, dar îndatoririle lui de şef de echipă nu-i lăsară 
niciun răgaz. Abia dacă izbuti să schimbe cu el un salut. 

Ultima oră pe care o avea în ziua aceea era logica. După- 
amiaza fierbinte şi înăbuşitoare o trăgea la somn şi moţăi în 
timpul lecţiei lungi şi plictisitoare ţinute de magistrul Tumberlis. 

Încă temându-se că Lina îşi va duce ameninţarea la 
îndeplinire, dormi cu un ochi deschis şi în noaptea aceea şi în 
cele care urmară, speriată că, dacă ar adormi profund, s-ar 
putea trezi cu o panteră la gâtul ei. Nu avea ore împreună cu 
Lina, astfel că în clasă putea lăsa în sfârşit garda jos. Numai că, 
pe măsură ce zilele treceau, îi era tot mai greu să rămână 
trează la ore - nu numai la logică, ci şi la celelalte cursuri. În cea 
de-a doua săptămână de şcoală, într-o zi la amiază, nu mai 
rezistă şi dormi la întreaga oră de teorie a metafizicii. 

Poate că ar fi tras la aghioase şi la cursul de baze ale eticii; 
peruca plimbăreaţă a magistrului San Marte deja n-o mai distra. 
Profesorul îşi fixă însă privirile asupra ei şi se lansă într-un 
discurs cu privire la riscurile cu care se confruntă cei ce se lasă 
atraşi într-o întrecere a puterilor. 

Înseamnă că ştie despre cearta mea cu Lina, îşi spuse ea. 

Nu-şi mai folosise puterile din ziua în care sosise colega ei de 
cameră, când se dondăniseră pe tema valizelor, dar de atunci 
trăia cu teama că va fi iar dusă în faţa directoarei şi acuzată că 
încălcase nu doar regulile şcolii, ci şi restricţiile care-i fuseseră 
impuse ei în mod special. Era convinsă că evenimentul acela nu 
trecuse neobservat. Dar pe măsură ce zilele treceau fără 
repercusiuni, începuse să creadă că disputa lor rămăsese 
secretă. lar acum, spusele magistrului San Marte îi redeşteptară 
spaima. 

— Atunci când îşi concentrează puterile asupra altuia, 
deţinătorul de forţă trebuie să fie pe deplin conştient de limitele 
puterii lui - sau ale ei - şi de cele ale adversarului său. 

Această adăugare a pronumelui feminin o enervă; i se părea o 
afectare inutilă. 

— Mai mult decât atât, deţinătorul de forţă trebuie să poată 
calcula energia generată de conflictul dintre cele două forţe 
opuse. 

Profesorul se întrerupse pentru a-şi aranja peruca, ajunsă 


peste urechea stângă, şi continuă apoi fără a-şi lua privirea de 
la Tria: 

— Specialiştii în etică au păreri diferite cu privire la 
acceptabilitatea unui duel aranjat dinainte între două vrăjitoare, 
dacă ambele pot dovedi că au luat în considerare aceşti factori, 
dacă au forţe comparabile şi dacă au convenit să menţină 
conflictul între limitele de siguranţă determinate prin calcule. 
Magistrul îşi duse iar mâna la peruca recalcitrantă şi reluă: 
Zoander este de părere că un asemenea duel este permis doar 
atunci când ambele părţi sunt persoane onorabile şi suficient de 
pregătite pentru a calcula cu exactitate consumul de putere. Pe 
de altă parte, Devis Saxon insistă că în practică nu există 
condiţiile ideale stipulate de Zoander, iar dacă totuşi ar exista, 
cele două vrăjitoare ar fi suficient de înțelepte pentru a-şi 
rezolva diferendul fără a recurge la un duel al puterilor. 

Profesorul îşi drese glasul, se ridică pe vârfurile picioarelor şi 
începu să se legene înainte şi înapoi, parcă pentru a-şi accentua 
următoarele cuvinte. 

— Zoander însuşi este de acord că duelurile care au loc în 
focul mâniei sau între adversari prea tineri sau prea puţin 
pregătiţi pentru a efectua calculele necesare sunt categoric 
lipsite de etică şi trebuie deci aspru condamnate de 
Comunitatea celor Dotaţi. 

Tria se fâţâi sub greutatea privirii lui. 

— Poate vă întrebaţi de ce purtarea pe care am descris-o este 
atât de lipsită de etică. Magistrul făcu o pauză, iar Tria înclină 
capul în semn că da. Vă rog să vă amintiţi ce am discutat la 
lecţia de vinerea trecută. Care am spus eu că este fundamentul 
utilizării etice a puterilor magice? 

Sigură că întrebarea îi fusese adresată ei în mod particular, 
Tria încercă să-şi scormonească memoria, dar nu reuşi să-şi 
amintească decât că dormise în timpul lecţiei. Deschise gura 
pentru a-şi mărturisi neştiinţa, dar Coral Snow vorbi în locul ei: 

— Să evităm să-i afectăm pe martorii nevinovaţi. 

Spre imensa ei uşurare, magistrul îşi întoarse privirea spre 
Coral. 

— Foarte adevărat, miss Snow. Sau altfel spus, să evităm 
orice rău neintenţionat. Sper că vă amintiţi cu toţii cum v-am 
explicat de ce etica noastră se bazează pe principiul negativ 
care impune să nu faci rău. Motivul este acesta: vătămările 


marginale care însoțesc actele de magie iresponsabilă dau apă 
la moară celor geloşi pe abilităţile noastre şi le oferă un motiv 
pentru a iniţia campanii de persecuții. Dacă două persoane 
dotate se războiesc, chiar şi pentru o cauză dreaptă, iar disputa 
lor duce la rănirea sau la uciderea unui spectator neimplicat, nu 
ne mai putem apăra împotriva acuzațiilor care ni se aduc şi, 
astfel, siguranţa întregii noastre Comunităţi este pusă în pericol. 

Dar nimeni n-a fost rănit când m-am certat eu cu Lina. 

În clipa următoare însă, Tria îşi răspunse singură: Ar fi putut fi 
cineva rănit, fiindcă nu ne-am luat niciun fel de precauție. Eu nu 
cunosc limitele propriilor mele puteri şi mă îndoiesc că Lina le 
ştie pe ale ei. 

Se făcuse vinovată de o gravă încălcare a eticii. N-avea 
importanţă că şi Lina purta o responsabilitate egală, dacă nu 
chiar mai mare. Oare ce ar trebui să facă acum? Să-şi 
mărturisească fapta în faţa directoarei? Numai la acest gând o 
apucă tremuratul. 

Poate că ar fi mai bine să vorbească cu magistrul San Marte. 
Dacă el ştia deja ceea ce se întâmplase, lucrurile nu aveau cum 
să se mai agraveze. Dar o va putea înţelege şi ierta omuleţul 
acesta caraghios? Mai degrabă o va acuza şi o va pedepsi. 

Clopoţelul sună şi clasa se goli. Tria ieşi în curte, iar Coral 
Snow o urmă. 

— Martinică ştie să te facă să te simţi vinovat când îşi ţine 
lecţia vorbind doar spre tine, nu-i aşa? Te-am văzut cum te 
fâţăiai în bancă. leri m-a ales pe mine, aşa că ştiu ce înseamnă. 
Taner, colega mea de cameră, zice că în fiecare zi îşi alege un 
alt elev şi câte unul se simte atât de vinovat pe urmă, încât face 
mărturisiri complete. Şi ce-i mai place chestia asta lui Martinică! 

Tria simţi cum roşeşte; probabil că fata îi citise gândurile, iar 
acum o împiedica să facă o greşeală teribilă. 

Dar era într-adevăr vinovată fiindcă încălcase regulile şcolii şi 
principiile de etică a magiei. O zări pe Lina stând lângă fântână, 
înconjurată de un alai de admiratori. Pe ea sigur n-o chinuia 
conştiinţa. Tria scrâşni din dinţi când îşi văzu colega de cameră 
zâmbindu-i arătosului Kress, întinzând mâna şi atingându-i 
obrazul, răsucindu-se apoi pentru a-i arunca o ocheadă lui 
Oryon, întunecat şi rezervat ca întotdeauna. 

Kress îşi încleştă pumnii şi se încruntă spre Oryon. Rivalul lui 
făcu o strâmbătură. Lina se întoarse spre Kress şi, cu o mişcare 


fulgerătoare, Oryon schiţă un semn în aer. Kress îşi arse o 
palmă pe ceafă, de parcă ar fi fost înţepat de o insectă, apoi se 
pălmui iar, pe obraz. Oryon rânji. Kress se încruntă, se aplecă 
spre fântână, luă o mână de apă şi şi-o aruncă pe ceafă şi pe 
obraz. Apa din fântână ţâşni; ca luată de o pală bruscă de vânt, 
se revărsă asupra lui Oryon, udându-i cămaşa neagră. 

Lina izbucni în râs, îi luă pe amândoi de braţ şi-i îndepărtă de 
fântână. 

Coral îşi înfipse degetele în cotul Triei. 

— Îi împiedică să se bată, spuse arătând cu bărbia spre Lina. 
Dar tensiunea... e atât de puternică... N-o pot ecrana. 

Fata părea că abia mai poate respira. Deci e o empatică, îşi 
spuse Tria. 

Îi desprinse cu greu degetele de pe braţul ei şi, susţinând-o, o 
conduse înăuntru. Pe măsură ce se depărtau de curte, 
răsuflarea fetei revenea la normal. Intrară într-o clasă goală şi 
se aşezară amândouă. 

— Îmi pare rău! M-a cuprins atât de brusc! Lina o face 
intenţionat - se joacă cu ei, aţâţându-i unul împotriva celuilalt. 
Se opri, îşi scutură un fior, apoi continuă: Cred că se hrăneşte 
din astfel de antagonisme. Ai văzut-o asmuţindu-l intenţionat pe 
Kress împotriva lui Oryon? Am simţit săgețile arzânde zburând 
între ei... aprinse... arzânade... 

— Coral, gata! interveni Tria strângându-i mâna, speriată de 
privirile pierdute şi vocea tremurătoare a fetei. 

Ea clătină însă din cap. 

— E atât de puternic! Chiar şi aici pot simţi antagonismul. 
Dar, gata, am ecranat. Sunt bine acum. £; însă nu sunt. Lina îi 
duce spre o explozie. 

— Crezi că îşi vor folosi puterile? 

Coral încuviinţă. 

— Un duel - ca acela despre care vorbea magistrul San Marte. 
Păcat că nici Kress şi nici Oryon nu urmează cursul de etică. Sau 
Lina. De ce n-a trimis-o directoarea pe ea la orele de etică? Are 
mai multă nevoie decât oricine altcineva. 

Tria se întreba şi ea acelaşi lucru. 

— Şi de ce nu face nimeni nimic în privinţa ei? izbucni ea cu 
glas tare. De ce o lasă să încalce atât de multe reguli? 

Coral izbi cu palma în tăblia băncii. 

— Asta am vrea să ştim cu toţii. Ea nu e repartizată la nicio 


echipă de curăţenie sau întreţinere. E doar în anul întâi, dar 
urmează cursuri avansate. Şi îşi foloseşte puterile pentru a-i 
atrage pe băieţi. De ce n-o opresc oare? 

— Poate că n-au cum s-o oprească, replică Tria. Poate că e 
prea puternică. 

— Nu cred una ca asta. 

Coral o studie pe Tria o clipă, ca şi cum ar fi încercat să-şi dea 
seama cât de multă încredere poate avea în ea, apoi continuă, 
pe un ton lent: 

— În timpul orei lui San Mart6, te-am simţit copleşită de 
vinovăţie. Sunt convinsă că nu-i uşor să convieţuieşti cu Lina. A 
trebuit să-ţi foloseşti puterile împotriva ei, nu-i aşa? 

Prin urmare, nu mai putea ţine totul ascuns. Ar fi vrut să-şi 
mărturisească greşeala, dar nu unei colege. Coral însă sesizase 
adevărul. Pe scurt, în grabă, Tria îi povesti ce se întâmplase 
între ea şi Lina. Când sfârşi, după un moment de tăcere, Coral 
fluieră uimită. 

— Poate să-şi schimbe forma! Extraordinar! Mă întreb dacă a 
menţionat asta în formularul de înscriere. Ai impresia că 
directoarea nu ştie? 

— Dacă ar şti, ar împiedica-o să mai facă aşa ceva, nu crezi? 
Sau ar elimina-o. 

— Aşa ar fi normal. Dar cine ştie de ce face directoarea 
lucrurile pe care le face? Mă bucur că tu eşti cea care împarte 
camera cu ea. Nu ştiu nicio altă elevă din anul întâi care i-ar 
putea face faţă. Şi nu sunt sigură nici cu privire la cei din anul 
doi sau trei. 

Clopoţelul anunţă sfârşitul pauzei şi amândouă se ridicară 
pentru a se duce la clasele lor. Înainte de a se îndepărta, Coral 
prinse mâna Triei: 

— Îmi pare bine că am avut ocazia să stăm de vorbă. Poate că 
tu eşti singura capabilă s-o oprească pe Lina înainte de a-i 
întărâta pe cei doi la o luptă cu consecinţe tragice. Dacă îşi vor 
folosi puterile, totul s-ar putea transforma într-o baie de sânge. 

Acest ultim cuvânt se tot învârti în mintea ei în timp ce 
încerca să asculte lecţia doamnei Dova. Se pomeni de câteva ori 
aruncând priviri furişe spre Oryon, întrebându-se dacă îi va 
permite Linei să-l împingă într-un duel al puterilor cu Kress. Nu, 
Coral greşea, probabil; nu se putea ca ea să fie singura capabilă 
să oprească o asemenea luptă. Faptul că-şi folosise forţele 


împotriva ei o pusese pe Lina în gardă, însă altcineva - 
directoarea, un profesor, un elev din anii mari - altcineva 
trebuia s-o potolească pe Lina. 

Deşi nu se simţea confortabil în prezenţa lui Oryon, abia dacă- 
| cunoştea, iar despre Kress ştia chiar mai puţine. Singurii băieţi 
cu care se împrietenise erau Wilce şi Gray. Pe niciunul dintre ei 
nu-l văzuse lângă Lina sau aruncându-i priviri furişe femeii- 
felină. Îi făcea plăcere să creadă că Wilce, mai cu seamă, avea 
prea multă minte pentru a se lăsa aiurit de Lina. 

lar acum ar trebui să fie atentă la lecţie, nu să se gândească 
la Oryon sau la Wilce. Căscă, îşi puse cotul pe bancă, proptindu- 
şi bărbia în pumn, şi încercă să se concentreze. 

— Riturile antice necesită adesea folosirea unui limbaj special, 
cunoscut doar iniţiaţilor şi niciodată rostit în prezenţa celorlalţi. 
Se ştie că au existat mai multe astfel de limbaje înainte ca 
magia să fie uitată, unele dintre ele fiind folosite mai des decât 
altele. Unii Experţi le utilizează pentru consemnarea misterelor; 
alţii, pentru a scrie farmece şi vrăji. Din nefericire, prea puţine 
dintre aceste cărţi au ajuns până la noi, unele dintre ele sfidând 
orice încercare de a le traduce. Magul Alair, de exemplu, ne-a 
lăsat o carte intitulată Breyadon, despre care se crede că ar 
conţine atât observaţiile sale cosmologice, cât şi vrăjile pe care 
le-a utilizat şi date despre cele mai mari descoperiri ale sale. 

Profesoara deschise o cutie mare şi plată de pe catedră, luând 
din ea, cu gesturi uşoare, o carte legată în piele, ce semăna cu 
un registru. 

— Aceasta este o copie exactă a volumului Breyadon, spuse 
ea, ridicând-o în aer astfel încât toţi elevii s-o poată vedea. 
Originalul se află, desigur, într-un loc secret şi bine păzit. A fost 
păstrat de Lady Kyla, dar din păcate ea nu ne-a oferit o 
traducere, deşi se spune că putea citi textul. 

Prea somnoroasă pentru a fi impresionată, Tria privi cartea 
printre pleoapele grele. 

— Mulţi înţelepţi şi-au dedicat întreaga viaţă studierii acestei 
cărţi, dar nimeni n-a reuşit s-o descifreze. Vorbind despre ea în 
limbaj obişnuit, Alair ne-a dezvăluit semnificaţia titlului. 
Breyadon înseamnă „Uşi”. Asta e tot ce ştim. Suntem siguri că 
această carte constituie uşa către un vast rezervor de 
cunoştinţe uitate; trebuie doar să-i găsim cheia. 

Punând cartea pe catedră, doamna Dova o deschise. Fiindcă 


din banca ei nu putea vedea paginile, Tria se lăsă cuprinsă de 
somn în vreme ce profesoara îşi continuă explicaţiile. 

— De mult timp se crede că persoana magului este atât de 
strâns legată de cuvintele din Breyadon, încât cel care va izbuti 
să traducă limbajul necunoscut şi să-i pătrundă secretele va 
putea intra în legătură cu spiritul marelui Alair însuşi. Nu ştiu 
dacă acest lucru e adevărat, dar dacă e, înseamnă că volumul 
oferă atât putere, cât şi riscuri. Cel care îl va descifra va avea 
acces nu numai la înţelepciunea conținută în cuvintele lui, ci şi 
la puterile magului în sine. Dar aceste puteri nu pot fi folosite 
decât în conformitate cu principiile lui. Orice încercare de a le 
folosi în opoziţie cu respectivele principii l-ar distruge pe cel ce 
le utilizează. Din păcate, prea puţine lucruri se cunosc despre 
magul  Alair, iar convingerile sale constituie subiect de 
controversă academică. Cea mai scumpă dorinţă a mea este să 
reuşim traducerea textului, dar dacă eu aş fi cea care aş avea 
acest noroc, n-aş îndrăzni să pun în aplicare cunoştinţele astfel 
dobândite. 

Doamna Dova se întrerupse pentru a-şi drege glasul. 

— lar asta arată cât de fraieră e, şopti Oryon spre Davy. 

Tria auzi şi ea remarca lui, ca şi Taner de altfel, care se 
încruntă brusc la el. 

Profesoara însă părea că n-a auzit nimic, continuându-şi 
lecţia. 

— Vă voi citi un scurt fragment din Breyadon, ca să-i puteţi 
auzi armonia. Desigur, nu sunt sigură în privinţa pronunţiei 
corecte şi n-am să fac decât să reproduc presupunerile 
specialiştilor în domeniu. Daţi-mi voie să vă asigur că acest 
fragment a fost recitat de experimentatori precauţi în diverse 
circumstanţe şi în cele mai variate locuri, fără a produce vreun 
efect de orice fel. Prin urmare, nu riscăm nimic dacă-l voi citi, 
dar vă rog fierbinte ca voi să nu încercaţi acest lucru. Textele 
vechilor înţelepţi nu sunt niciodată potrivite pentru 
experimentele elevilor. 

Pentru a rămâne trează, Tria se strădui să fie atentă la 
cuvintele doamnei Dova, repetându-le încetişor, în şoaptă. Cu o 
voce ascuţită, diferită de cea cu care vorbea în mod obişnuit, 
profesoara începu să recite: 


Bororave Anthrillosor 


Laysa Grilden Madramor 
Vernee Shushar Okravor 
Reven Simi Ith Shathor. 


Moţăind, Tria îndrugă şi ultimul vers, dar pe jumătate 
adormită fiind, încurcă silabele, schimbându-le ordinea: 


Renev Misi Ish Thathor. 


Cu viteza unui fulger într-o zi de vară, mintea i se limpezi pe 
dată şi ochii i se deschiseră larg. 

Pereţii clasei, tabla, băncile, elevii, profesoara - toate 
dispărură brusc şi Tria se pomeni în faţa a ceea ce părea un 
uriaş cristal. O lumină vie strălucea pe numeroasele lui fațete, 
creând în jurul ei o sumedenie de curcubee tremurânde. Era un 
loc al graţiei şi al liniştii absolute, în care curcubeele dansând 
înlocuiau orice sunet. 

Şi totuşi, de necrezut, nu-i era frică deloc. Ridică braţele într- 
un gest de încântare, zâmbind la vederea irizărilor care-i colorau 
pielea. Se răsuci în loc, întrerupând formele de lumină şi le privi 
reapărând, ca într-un caleidoscop. O voce îi vorbi în minte: Bine 
ai venit, fiică! Multe ere s-au scurs de când n-a mai avut omul 
acesta singuratic vreun vizitator. 

Tria deschise gura pentru a răspunde, dar o închise din nou, 
temându-se că rostirea unui cuvânt aici ar fi un sacrilegiu. In loc 
să vorbească, îşi formulă cu grijă replica în gând: Cum am ajuns 
în locul acesta minunat? 

Luminile ce dansau încetiniră, curcubeele colorate păliră. Nu 
ştii, fiica mea? Sau doar ai urmat o cale deschisă de un altul? 

Eu... doar am repetat un vers dintr-o carte veche. Dar cred că 
am greşit un cuvânt sau două. 

Vocea din mintea ei păru să chicotească: Le-a; încurcat? Eu aş 
Zice că le-ai descurcat! Deschide-ti mintea către mine, fiica 
mea. Dă-mi voie să văd de unde ai venit, cum şi de ce. Lasă-mă 
să-ți simt puterile. 

| se părea atât de firesc să se afle aici, să discute cu 
nevăzutul locatar al acestui palat de cristal, încât acceptă fără 
nicio teamă. Curcubeele începură să se rotească, licărind şi 
învăluind-o în culori tangibile. O scânteie se născu în mijlocul 
fiinţei ei, îi explodă prin braţe şi picioare şi se revărsă în afara ei 


într-o izbucnire orbitoare de lumină albă, care înghiţi toate 
celelalte culori. 

Văd, fiica mea. Ai multă putere, dar e risipită, neconcentrată, 
difuză. Te afli într-un loc al învățării, unde poți găsi 
înțelepciunea pe care o cauţi. Dar poti găsi de asemenea falși 
îndrumători, care te vor ghida pe căile întunecimii. Nu te lăsa 
dusă în derivă. Adună-ţi încet şi cu grijă firele de putere şi 
trimite-le acolo unde vrei tu, nu unde vor alţii. 

Lumina păli şi curcubeele reveniră. 

Tu nu mă poți îndruma, părinte? strigă Tria în gând. 

În lumea oamenilor, eu n-am glas. 

Dar pot veni aici, insistă ea. 

Acest loc ţi se va deschide iar în vreme de pericol cumplit, dar 
dacă vei hotări să vii aici, vei risca să nu mai poţi pleca. Trebuie 
să găseşti alte locuri de putere, alte căi de a te dezvolta. Caută 
acele căi care creează, nu pe cele care distrug; intră pe uşile ce 
duc către viaţă, nu către moarte, către o mai mare cunoaştere 
prin responsabilitate, nu către o mai mare putere prin 
cunoaştere. Intoarce-te, fiică, şi nu vorbi nimănui despre 
această întâlnire, decât celor care îmi cunosc numele. 

Dar eu nu-ți ştiu numele! 

In clipa în care îşi formulă aceste cuvinte în gând, curcubeele 
se stinseră şi cristalul se evaporă. 

Cineva o scutura, strigându-i numele: 

— Miss Tesserell! Miss Tesserell! Ce s-a întâmplat cu tine? Te 
simţi rău? 

Tria clătină din cap. 

— Nu. Îmi pare rău! Am... am adormit. N-am dormit bine azi- 
noapte. Îmi cer scuze. Voi copia notițele de la un coleg. Şi nu se 
va mai întâmpla. 

Cutele se adânciră pe fruntea doamnei Dova. 

— Figura ta... Păreai... transportată. Eşti sigură că n-a fost 
altceva decât un somn? 

— Visam, explică ea închizându-şi caietul şi strângându-şi 
cărţile. Am avut un vis intens, atâta tot. 

Şi se ridică, astfel că doamna Dova se văzu nevoită să se 
tragă înapoi. 

leşi din clasă şi-l văzu pe Oryon rezemat de perete, 
aşteptând-o parcă. Era sigură că voia s-o întrebe ce i s-a 
întâmplat, dar nu mai avea chef de alte întrebări. Privind drept 


în faţă, se prefăcu că nu-l vede, trecu pe lângă el şi intră în sala 
de mese. 

Spusese că visase, însă era sigură că nu fusese vorba despre 
un vis. lar dacă vizita ei în palatul de cristal fusese reală, 
înseamnă că aflase calea către una dintre acele dimensiuni 
despre care le vorbise magistrul Tumberilis. 

Acum nu mai avea nevoie să-l întrebe pe Wilce despre 
autenticitatea şcolii; se convinsese singură. 


7 Încercarea focului 


Tria şedea la biroul ei, încercând să înveţe la logică, dar mai 
mult se străduia să nu adoarmă. Pentru a zecea oară probabil, 
citi fragmentul pe care trebuia să-l susţină: „Utilizarea 
responsabilă a puterii creează mult bine. Utilizarea iresponsabilă 
a puterii creează mult rău. Puterea poate fi utilizată responsabil 
sau iresponsabil. Prin urmare, orice utilizare a puterii va crea ori 
mult bine, ori mult rău.” 

Afirmațiile nu i se păreau adevărate şi, cu toate că nu avea 
argumente pentru a le combate, nici nu le putea susţine. Lecţia 
susţinută de Moşu’ Tumbă - sau cel puţin partea la care nu 
dormise - n-o lămurea cu nimic. Înainte crezuse că logica nu e 
altceva decât bun-simţ raţional, dar acum îşi spuse că între cele 
două nu exista nicio legătură. 

Lina şedea pe pat făcându-şi unghiile şi citind o revistă care 
avea pe copertă o imagine lugubră. Sări când răsună o uşoară 
ciocănitură, privi spre ceas şi se repezi la uşă. Tria o auzi 
spunând dezgustată „Ah, tu erai!” şi, când se întoarse, o văzu 
pe Nubba în prag. 

Pe cine aştepta Lina oare? 

— Intră! 

În loc să răspundă la invitaţia Triei, Nubba aruncă o privire 
speriată spre Lina şi întrebă la rândul ei: 

— Poţi veni tu în camera mea pentru câteva minute? Aş avea 
nevoie de ajutor la teoria metafizicii. Nu înţeleg ceva din notite. 

— Păi, intră, o îndemnă Tria din nou. Îţi pot arăta notițele 
mele, deşi nu ştiu cât îţi vor fi de ajutor. 

Lina se întoarse în pat şi îşi reluă revista, dar Nubba nu se 
clinti. 


— Nu mi-am adus notițele şi trebuie să văd ceva în ele. 

Ştiind cât de încăpăţânată putea fi Nubba, Tria se resemnă şi 
se ridică de la birou, bucuroasă că găsise o scuză pentru a 
abandona cursul de logică. O urmă pe Nubba pe coridor, până în 
camera pe care aceasta o împărțea cu Irel. 

Uimită, văzu alte câteva fete înghesuite în mica încăpere: 
Coral, Verin, Kathyn şi Taner. Nubba o împinse înăuntru şi 
închise uşa. 

— M-am folosit de notițe ca scuză ca să te aduc aici, îi explică 
ea. Nu puteam spune nimic de faţă cu Lina. 

Simţindu-se prinsă în cursă, Tria se strecură şi se aşeză pe un 
colţ al patului, lângă Coral şi Kathyn. Abia atunci o zări pe Irel 
ghemuită pe podea, într-un colţ. Se ridică pentru a se duce la 
ea, dar Nubba clătină din cap şi-i făcu semn să rămână acolo 
unde era, şoptindu-i: 

— E bine. Nu-i da atenţie. 

Înainte ca ea să poată întreba ceva, Coral se aplecă în faţă: 

— Dacă încă n-ai ghicit, ţinem aici un consiliu de război. 

Ghicise, din clipa în care o văzuse pe Kathyn. Verin se afla aici 
probabil fiindcă era colega ei de cameră, aşa cum Coral era 
colegă cu Taner. Părul lung şi blond al lui Kathyn i se revărsa 
liber pe umeri, iar ochii aveau nuanţa verde a mării furioase. 

— Lina l-a prostit de tot pe fratele meu, spuse ea. Nici nu mai 
e el însuşi. A devenit morocănos şi mai tot timpul e nervos; îşi 
neglijează lecţiile şi e secretos. Şi nu mai vrea să aibă nimic de- 
a face cu mine, deşi toată viaţa am fost apropiaţi şi mereu am 
avut încredere unul în celălalt. Îşi şterse lacrimile cu o batistă 
dantelată, apoi continuă: Nu mai pot discuta raţional cu el. 

— Şi Oryon e la fel, interveni Taner. Nu înţeleg cum de a căzut 
pradă farmecelor Linei. 

Degetele ei băteau darabana pe teaca ornată a pumnalului 
care-i atârna la cingătoarea de piele. 

Tria auzise că Taner venise de pe o insulă din nordul 
îndepărtat, unde oamenii formau clanuri strâns unite, vânând şi 
pescuind pentru a-şi asigura hrana. La vârsta pubertăţii, fiecare 
copil era trimis în sălbăticie, pentru a se descurca şi a 
supravieţui singur timp de două luni. Mulţi nu se mai întorceau 
niciodată. Celor care rezistau li se oferea un pumnal special, pe 
al cărui mâner de os erau gravate numele lor şi faptele 
întreprinse. Din acel moment, pumnalul rămânea mereu cât mai 


aproape de mâna posesorului. 

Cum şi de ce călătorise Taner atât de departe de casă pentru 
a veni la Şcoala Simonton, Tria nu ştia, dar fata era deja în anul 
doi şi ajunsese la nivelul al doilea. 

— Eu şi Oryon aveam o înţelegere, continuă Taner, mijindu-şi 
ochii. Şi totuşi, când ne întâlnim, priveşte drept prin mine, de 
parcă aş fi invizibilă. L-a vrăjit! lar eu nu mai tolerez una ca 
asta. Am tot aşteptat, sperând că Oryon se va elibera singur, 
prin propriile-i puteri. Dar n-a făcut-o, cu toate că nu puterea îi 
lipseşte. Cred că în scurt timp îl va provoca pe Kress şi mi-e 
teamă că îl va ucide. 

— Nu-l subestima pe fratele meu! izbucni Kathyn. Oryon va fi 
cel care va muri. 

— Ne-am adunat aici ca să nu moară nimeni, interveni Verin 
rapid. Trebuie să-i scoatem pe toţi de sub vraja ei. 

Tria se stăpâni să întrebe ce puseseră la cale; nu voia să ia 
parte la niciun complot. Coral se îndoi brusc de la mijloc şi 
gemu. 

— Nubba! strigă ea chinuit. Irel... Scoateţi-o de aici. Nu-i pot 
suporta durerea. 

— Dar avem nevoie de ajutorul ei, obiectă Kathyn. 

— Ea a fost de acord să ni se alăture? întrebă Taner, vorbind 
ca şi când Irel nici nu s-ar fi aflat în cameră. 

Nubba înclină din cap, dar Tria se întrebă dacă ele chiar 
discutaseră despre asta, sau lrel acceptase solicitarea Nubbei 
doar pentru a-i închide gura. 

— Du-o în camera mea şi a lui Kathyn, ceru Verin. Poate 
rămâne acolo până ce vom încropi un plan. După aceea îi vom 
povesti ce am hotărât, iar ea ne va spune dacă avem sorţi de 
izbândă. 

— lar dacă ea zice nu, va trebui s-o luăm de la capăt? întrebă 
Taner. N-aş vrea să pierdem timpul astfel. 

Coral se ridică. 

— Durerea ei mă termină. Dacă rămâne aici, o să vomit. 

Nubba se apropie de lrel şi-i şopti ceva la ureche. Fata 
încuviinţă şi o lăsă pe colega ei s-o ridice şi s-o scoată din 
cameră. 

— Nu e bine că a resimţit atâtea păreri de rău, spuse Taner. 

— Poate că n-are legătură cu planul nostru, interveni Kathyn. 
Poate că e vorba despre ceva din viitorul îndepărtat al uneia 


dintre noi. 

— Şi asta e mai puţin deranjant?! 

Nimeni nu răspunse şi, de fapt, Taner părea că nici nu 
aşteaptă vreun răspuns. 

— Irel citeşte viitorul fiecărei persoane pe care o întâlneşte, îi 
explică Verin Triei. Nu se poate feri de asemenea informaţii şi, 
când vede suferinţă sau tragedie, se simte rău. A venit aici, la 
şcoală, sperând să înveţe cum să blocheze calea acestor 
imagini. 

Vrei să spui că ştie ce i se va întâmpla fiecăreia dintre noi? 
Vede întregul nostru viitor? 

— Da, însă directoarea i-a interzis să dezvăluie ceva cuiva, 
răspunse Coral, stând foarte dreaptă şi masându-şi tâmplele. 
Suferă groaznic fiindcă e nevoită să ţină toate informaţiile astea 
în ea. 

Tria se cutremură. Biata Irel! Nu era de mirare că se comporta 
atât de ciudat. 

— Dar dacă nu are voie să spună nimănui ce vede, cum se 
poate implica în planul vostru? 

— Nu are voie să spună nimănui ce i se va întâmpla lui sau 
altcuiva, dar poate să ne dezvăluie dacă planul pe care îl 
concepem va reuşi sau nu. Asta nu înseamnă că divulgă viitorul 
cuiva. Tot ce trebuie să facă e să spună da sau nu. 

Tria se încruntă, nefiind convinsă de etica acestui procedeu, 
dar ştiind că le va fi de ajutor să cunoască verdictul ei. 

Uşa se deschise şi Nubba se repezi înăuntru, gâfâind. 

— E deja prea târziu! anunţă ea. L-am văzut pe Kress intrând 
în camera Linei. lar Oryon tocmai coboară scările. 

Toate săriră în picioare. Taner îşi smulse pumnalul din teacă 
şi se îndreptă spre uşă. Verin o prinse de braţ. 

— Aşteaptă! 

Coral şi Kathyn se uitară spre Tria. 

— E şi camera ta, îi spuse Kathyn. Trebuie să faci ceva. 

— Băieţii n-au ce căuta la etajul ăsta. Directoarea sau 
Veronica îi vor opri. 

— Scările ar trebui să fie supravegheate, se văită Nubba. 

— Pierdem timpul. 

Taner se smulse din strânsoarea lui Verin şi se năpusti pe 
culoar. Celelalte o urmară, Tria rămânând în spate. 

Nu, îşi spuse, nu îndrăznesc să-mi folosesc puterile. 


_ Taner ajunse la camera Linei şi apăsă clanţa. Încuiată. 
Inconjurată de celelalte, strecură lama pumnalului între uşă şi 
toc, împinse, o hâţână într-o parte şi-n alta, bombăni ceva 
despre o vrajă, răsuci cuțitul şi împinse din nou în uşă. De 
această dată se deschise. Toate cele şase fete se înghesuiră în 
cameră. 

Lina şedea pe pat cu picioarele încrucişate şi având în poală 
manualul de studii ale mandalei. Ridică ochii spre intruse, pe 
figura ei frumoasă citindu-se uluire şi surprindere. 

Tria nu se lăsă păcălită; cartea era doar un obiect de recuzită, 
iar uimirea - teatru. Lina nu învăţa niciodată. Dar unde erau 
Kress şi Oryon? Greşise oare Nubba? 

— Sunt aici, spuse Coral răspunzând la întrebarea ei nerostită. 
Îi simt. 

Vocea îi era sugrumată, iar trăsăturile contorsionate. 

— Dar unde sunt? strigă Kathyn. 

Nubba se apropie de Tria. 

— Ce tot spun acolo? şopti ea. Oare nu-i vede toată lumea? 
Oryon stă lângă fereastră, în faţa valizelor. lar Kress, uite-i, 
încearcă să se ascundă după hainele tale. 

Şi arătă spre colţul din faţă al camerei, lângă măsuţa de 
toaletă. 

Tria privi acolo unde indicase Nubba, amintindu-şi de Shalreg, 
monstrul pe care numai ea îl putea vedea. 

Toată lumea credea că e doar imaginaţia ei, dar poate că fata 
putea percepe ceea ce alţii nu reuşeau. 

Fetele din faţă îi blocau vederea spre fereastră, aşa că privi 
spre măsuţa de toaletă. Da, într-adevăr, părea că hainele ei 
fuseseră înghesuite pe bară, între ele rămânând suficient loc 
pentru ca cineva să se poată ascunde acolo. 

Lina începu să ţipe: 

— Ce înseamnă deranjul ăsta? leşiţi din camera mea! Cum 
îndrăzniţi să daţi buzna aici aşa?! 

— Sunt cu mine, interveni Tria. E şi camera mea, îţi aminteşti? 

Lina se ridică şi privi peste capetele celorlalte, aruncând 
săgeți din ochi spre Tria. 

— N-ai dreptul să le aduci aici fără să mă întrebi şi pe mine 
înainte. Eu cum să învăţ? 

Şi îşi agită manualul voluminos pe lângă capul lui Kathyn, 
care îl dădu într-o parte cu mâna. 


— Unde e Kress? întrebă ea. 

— Fratele tău? făcu Lina cu inocenţă. De unde să ştiu eu? Ce, 
nu poţi să vezi singură de el? 

— Şi Oryon unde e? interveni Taner, agitând pumnalul. 

— Dar asta-i chiar ridicol! îşi dădu Lina ochii peste cap. Doar 
nu credeţi că i-am ascuns aici! ` 

— Ba ştim că ai făcut-o, spuse Coral. li simt. 

Lina o privi cu o strâmbătură disprețuitoare a buzelor. 

— Căutaţi-i, poate c-or fi sub pat. Sau în şifonier. Ori poate că 
i-am înghesuit sub vreun birou. 

— Kress, unde te ascunzi? strigă Kathyn deschizând uşa 
şifonierului şi scormonind printre lucrurile Linei. 

— Încearcă să se ascundă, şopti Nubba, însă n-au unde să se 
ducă. Sunt la vedere. 

— Sigur că sunt, la fel ca monstrul tău invizibil, se răţoi Lina la 
ea. Cred că tu eşti capul răutăţilor aici. Tu le-ai convins pe 
celelalte că ai văzut ceva ce n-a fost decât produsul imaginaţiei 
tale infantile. 

Nubba se bosumflă. 

— Ba îi văd. 

Taner se aplecă să caute sub pat, apoi se ridică şi îşi puse 
pumnalul în teacă. 

— Nu sunt aici, spuse în cele din urmă printre dinţi. 

Dar Tria trecu pe lângă Coral, Verin şi Nubba, strecurându-se 
între măsuţa de toaletă şi biroul ei, şi întinse mâna spre ceea ce 
părea spaţiu gol în colţul de sub bara de haine. Palma ei atinse 
piele caldă; deşi cel ascuns acolo încercă să se ferească, 
degetele Triei înhăţară un braţ. 

— Sunt aici, într-adevăr, strigă ea. L-am găsit pe unul dintre 
ei! 

La cuvintele ei, Taner o împinse pe Lina într-o parte, se 
apropie de fereastră, se opri brusc în faţa valizelor şi bâjbâi cu 
mâinile prin aer. Eşarfa verde se încreţi şi alunecă de pe o 
valiză, iar fata îşi întinse o mână deasupra ei. 

— Aha! S-a urcat pe valize! L-am găsit şi pe celălalt. 

La atingerea Triei, scutul de invizibilitate al lui Kress dispăru; 
băiatul avu cel puţin decenţa de a se arăta jenat. Chiar era 
caraghios ghemuit aşa, printre rochiile ei. Tria se dădu la o 
parte ca să-l lasă să treacă. 

Îmbrăcat în negru ca de obicei, Oryon izbuti să-şi păstreze 


demnitatea când cobori de pe valize. Se încruntă spre Taner şi 
îşi lovi palma cu o baghetă subţire şi elastică. Cele două bucle 
care i se formară de o parte şi de alta a frunţii, cu restul părului 
umflat între ele, îi dădură un aspect demonic. 

O panteră mârâi. Nubba ţipă. Coral leşină. 

Kress trecu pe lângă Tria şi se îndreptă spre Oryon. Lina, în 
chip de panteră, le ţinu la distanţă pe celelalte fete. Verin 
încercă s-o liniştească pe Nubba. Pantera se repezi la ele, în 
vreme ce Kathyn se aplecă spre Coral. 

Fără a ţine seama de felină şi de fetele isterizate, Kress se 
apropie de Oryon. Taner se mişcă pentru a-l opri, cu pumnalul 
gata să lovească. 

Tria privi în jur, căutând ceva cu care să se apere - pe ea şi 
pe celelalte. Cartea de logică încă deschisă pe biroul ei îi atrase 
atenţia şi o ridică ţinând-o cu ambele mâini. Privirea îi alunecă 
pe pagină. Pasajul pe care încercase să-l înţeleagă îi deveni 
dintr-odată clar. „Puterea poate fi utilizată responsabil sau 
iresponsabil. Prin urmare, orice utilizare a puterii va crea ori 
mult bine, ori mult rău.” 

Le poate crea pe amândouă deodată, îşi spuse ea. Nu am voie 
să-mi folosesc puterile, dar dacă n-o fac, Oryon şi Kress îmi vor 
răni prietenele. Ei poate că au intenții rele, dar ale mele sunt 
bune, iar ceea ce facem poate duce la consecințe deopotrivă 
pozitive şi negative. N-am timp acum de griji pentru aceste 
consecințe; nu pot decât să sper că totul va fi bine. 

Şi îşi folosi puterea pentru a azvârli cartea grea şi 
voluminoasă spre Kress, lovindu-l în cap. Genunchii lui se 
îndoiră, iar pumnalul lui Taner îşi rată ţinta, zgăriindu-i doar 
umărul. Tria se concentră pe suporturile grele de cărţi ale Linei 
şi trimise unul în zbor spre panteră, iar pe celălalt spre Oryon. 
Acesta îşi ridică bagheta. Suportul de cărţi se spulberă în fărâme 
de marmură şi aur, care căzură pe podea. 

Celălalt suport lovi pantera, care schelălăi şi-i dădu drumul 
Nubbei. Taner se repezi pe lângă Kress, spre panteră. Oryon îşi 
îndreptă bagheta spre ea. Taner se prăbuşi inconştientă, dar în 
cădere pumnalul se înfipse în coapsa animalului. Cu un răget, 
acesta se răsuci, iar ghearele sale se întinseră spre faţa lui 
Taner. Tria înhăţă scaunul de la birou, pentru a-l arunca spre 
felină, dar îl aşeză la loc când Lina îşi reluă aspectul uman. 

— Coapsa mea, gemu ea, încleştându-şi mâna pe halatul de 


casă îmbibat în sânge. Ajutaţi-mă! Sângerez de moarte! 

Tria o ignoră şi se concentră asupra lui Oryon. Kathyn şi Verin 
îngenuncheară lângă Nubba şi Coral, în spatele lui Oryon, Kress 
sări în picioare, se retrase spre valize şi se aşeză pe ele. Oryon 
înaintă spre singura ţintă care se mai afla în picioare. 

— N-ar fi trebuit să te amesteci, spuse aţintindu-şi bagheta 
spre Tria. Vom vedea acum dacă puterea ta o egalează pe a 
mea. 

La numai câţiva centimetri de faţa ei, vârful negru al baghetei 
izbucni în flăcări. Dintr-un impuls, dădu să se tragă înapoi, dar 
celelalte fete nu-i mai lăsaseră loc, aşa că rămase perfect 
nemişcată şi îşi adună toate puterile. 

Faţa furioasă a lui Oryon se înceţoşă. Flacăra se înteţi, 
devenind o perdea de foc, pe care o împinse între ea şi 
adversarul ei, o modelă şi o întinse în faţă, ca pe un scut. Prin 
ea, Oryon se mai zărea doar ca o umbră vagă. 

Umbra se mişcă; braţele ei schiţau simboluri întunecate. 
Scutul înflăcărat deveni o sabie. Mâna în mănuşă neagră a lui 
Oryon îi înhăţă mânerul şi o îndreptă spre Tria. 

Ea transformă lama într-un evantai subţire, o roti departe de 
ea, o răsuci într-o panglică strălucitoare, o înfăşură în jurul lui 
Oryon şi o strânse, silindu-l să-şi aducă braţele pe lângă corp. 

In mâna lui, bagheta se ridică şi atinse cercul incandescent, 
care explodă în mii de scântei, se înălţă spre tavan şi căzu apoi 
asupra Triei, ca o ploaie de foc. Ea îşi ridică mâinile deasupra 
capului, iar cu gândul dirijă avalanşa de scântei în căuşul 
palmelor. Strânse din dinţi, pentru a nu ţipa din cauza durerii, şi 
îşi înclină palmele pentru a trimite duşul de foc înapoi spre cel 
care îl provocase. 

Oryon ridică bagheta şi trase scânteile spre vârful ei. Cu 
ajutorul celeilalte mâini, modelă un dragon de foc, mare cât o 
pisică, pe care îl trimise în zbor spre Tria. 

Cu mâinile pârjolite, secătuită de puteri, Tria îşi dădu seama 
că lupta se apropia de sfârşit. Ştiuse instinctiv cum să modeleze 
focul, dar când dragonul începu să i se rotească în jurul capului, 
instinctele ei dădură greş. Forţa se scurgea din ea precum apa 
dintr-o chiuvetă. Aripile de foc ale dragonului îi fâlfâiră pe faţă. 
Flăcările îi alunecară pe umeri. Ghearele dihaniei i se înfipseră 
în carne. Răsuflarea lui incandescentă îi aprinse părul. 

In spatele ei cineva - Taner, poate - înjură. Auzea zgomotele 


înăbuşit. Nişte mâini se repeziră din spate pentru a stinge 
flăcările. Puterile ei încetară să se mai scurgă, revenindu-şi; nu 
total, dar suficient. 

Se concentră asupra dragonului. Acesta se micşoră până la 
dimensiunile unui şoim. O vrabie. Apoi o libelulă. Fără a slăbi 
insecta de foc, o reduse până când ajunse cât un licurici. O mică 
scânteie, pe care o azvârli de pe umăr şi o strivi sub talpă. 

Apoi privi spre Oryon. Kress se ridicase şi stătea acum în 
spatele rivalului său. li prinse braţele, lipindu-i-le de corp. Părea 
să-şi folosească doar forţa fizică, nu şi puterile; poate că lovitura 
încasată cu cartea de logică îi readusese minţile în cap. 

Incet, Tria se întoarse spre celelalte fete. Taner şedea pe 
podea, chiar în spatele ei; pe faţă i se vedeau zgârieturi 
însângerate. Tinea pumnalul la gâtul Linei. Verin o sprijinea pe 
Coral, care tremura, iar Nubba se agăţase, îngrozită, de Kathyn. 

In spatele lor, în pragul uşii deschise, stăteau Veronica şi 
directoarea. Tria icni, surprinsă. Oare de cât timp stăteau acolo 
şi priveau? Oare văzuseră întreaga luptă? Dar, dacă ar fi văzut- 
o, cu siguranţă că directoarea ar fi intervenit. 

In vreme ce ea se zgâia prosteşte la cele două femei, una 
înaltă şi cealaltă bondoacă, directoarea păşi în cameră, care 
păru să se mărească pentru a-i face loc. 

— Domnule Klemmer, dă-i drumul domnului Brew, ceru ea. Nu 
va mai face niciun rău. 

Fără tragere de inimă, Kress îl eliberă pe Oryon. Directoarea 
se întoarse apoi spre Verin. 

— Tămăduitoare, ai permisiunea de a-ţi folosi puterile pentru 
a vindeca toate rănile, mai puţin zgârieturile de pe faţa 
domnişoarei Mayclan. Ea va purta aceste cicatrici pentru a-şi 
aminti că nu are voie să-şi folosească pumnalul. 

Taner înălţă capul cu mândrie. 

— Clanul meu obişnuieşte să-şi poarte cicatricile cu mândrie. 

Verin îşi puse palmele pe rănile de pe braţele Nubbei şi apăsă 
până ce tăieturile se închiseră şi dispărură. Apoi se apropie de 
Lina. Cu o expresie dezgustată, întinse palma şi o aşeză pe 
coapsa ei. Directoarea o privi o clipă, după care se întoarse spre 
Nubba. 

— Miss Balder, te vei întoarce în camera ta şi deocamdată îţi 
este interzis s-o părăseşti. Poţi ieşi doar pentru a participa la 
cursuri, pentru a mânca şi a-ţi îndeplini îndatoririle gospodăreşti. 


Nubba înclină capul, supusă. 

— Miss Snow, cred că ai suferit destul pentru a nu mai intra 
de bunăvoie în astfel de situaţii. Te poţi duce în camera ta. 

Coral încuviinţă, plecând odată cu Nubba. Verin îşi puse apoi 
palmele pe arsurile de pe faţa şi umărul Triei. Atingerea ei rece 
alungă fierbinţeala şi netezi pielea băşicată. Durerea dispăru. In 
numai câteva clipe, orice urmă a arsurilor se evaporă. 

Când Verin termină, directoarea o trimise în camera ei şi apoi 
se întoarse spre Taner. 

— Poţi pleca şi tu, miss Mayclan, dar ţine minte: o a doua 
utilizare a pumnalului îţi va atrage exmatricularea. 

Taner îşi azvârli capul pe spate, sfidătoare, şi ieşi pe coridor. 
Directoarea aruncă o privire lungă şi îngheţată spre cei care mai 
rămăseseră în cameră. 

— Cu voi trebuie să discut pe îndelete. Mă veţi însoţi în biroul 
meu. 

Zicând acestea, se întoarse şi ieşi din cameră. Unul câte unul, 
o urmară ceilalţi, mânaţi parcă din spate de Veronica. In alte 
circumstanţe, o asemenea paradă i s-ar fi părut Triei 
caraghioasă; acum însă îi amintea de o procesiune funerară şi 
se simţi cuprinsă de presimţiri negre. 


8 Dileme 


Grupul se opri în faţa biroului. Directoarea o invită pe Kathyn 
înăuntru şi închise uşa, lăsându-i pe ceilalţi să aştepte sub 
supravegherea Veronicăi. 

Stăteau cu toţii adânciţi într-o tăcere jenată, cu excepţia Linei, 
care îi făcu lui Kress cu ochiul, se bosumflă când acesta îi 
întoarse spatele şi se lipi apoi de Oryon, care se trase imediat 
într-o parte. Vraja sub care îi ţinuse părea destrămată; dacă aşa 
era, înseamnă că totuşi ieşise ceva bun din toată nebunia asta. 
Tria îi aruncă o privire băiatului în negru. El îşi ridică ochii spre 
tavan, unde un păianjen îşi ţesea pânza. Oare chiar încercase s- 
o omoare? Întregul episod începuse să-i pară deja un vis. 

Nu avea idee de unde ştiuse cum să riposteze şi de unde-i 
venise puterea; o simţise doar revărsându-se în ea, parcă dintr- 
o sursă externă. 

Când îi va veni rândul să între la directoare, va trebui s-o 


determine într-un fel să-i asculte explicaţiile; altfel ar risca să fie 
eliminată imediat pentru că a încălcat regulile şcolii. Ideea de a 
se întoarce acasă şi a-l auzi pe tatăl ei replicând „Ti-am spus 
eu!” era suficient de neplăcută, dar gândul la dezamăgirea pe 
care o va resimţi mama îi îngheţa inima. Trebuie să-şi respecte 
promisiunea făcută mamei! îşi apărase prietenele şi pe ea 
însăşi; era neapărat necesar s-o facă pe directoare să înţeleagă. 

Ah, dacă ar şti ce-i spune acum - şi ce-i face - lui Kathyn! 
Dura atât de mult! Aşteptarea asta era atât de grea, încât parcă 
şedea pe un muşuroi de furnici. Şi, cu toate că se străduia să 
audă ceva, niciun sunet nu răzbătea din birou. 

Deodată, uşa se deschise. Kathyn se repezi afară, plângând. 
Kress dădu s-o prindă de braţ, dar ea îl împinse şi o luă la fugă 
pe scări în sus. Băiatul porni după ea, dar strigătul Veronicăi îl 
opri. 

— Domnule Klemmer! Dumneata şi domnul Brew puteţi intra 
în birou. 

Tria gemu; iar trebuia să aştepte. Şi nu avea cum să ştie ce-i 
vor spune cei doi directoarei. Işi adună curajul şi spuse: 

— Ar trebui să ne primească pe toţi trei în acelaşi timp. 

— Nu e nevoie, răspunse Veronica. 

— De ce nu? 

Însă îngrijitoarea refuză să mai deschidă gura. Oryon şi Kress 
intrară şi uşa se închise în urma lor. Din nou încercă Tria să 
audă ce se vorbea înăuntru, sperând că vocile băieţilor sunt mai 
răsunătoare, mai cu seamă dacă s-ar răsti. Dar nu prinse nici 
măcar un sunet. 

Timpul trecea greu. Lina dădea un adevărat spectacol, 
străduindu-se să arate plictisită şi sigură pe ea însăşi, dar strica 
orzul pe gâşte, fiindcă Veronica se mulțumea să privească în gol 
şi să fredoneze o melodie enervant de veselă. 

În sfârşit, uşa se deschise. Oryon o zbughi afară cu faţa roşie 
de furie, urmat de Kress, palid şi tremurând. 

Ambii se îndreptară în viteză spre camerele băieţilor, fără a 
scoate un cuvânt. 

— Doamnelor, spuse Veronica, doamna Vedreaux vă va primi 
acum pe amândouă. 

Le făcu semn să între şi, spre surprinderea Triei, le urmă 
imediat, închise uşa şi se rezemă de ea, aşteptând. Două 
scaune erau aşezate în faţa biroului. Tria se aşeză pe unul, iar 


Lina pe celălalt. 

La fel ca data trecută, chipul directoarei nu intra în conul de 
lumină al lămpii de pe birou. Doar mâinile i se vedeau, cu 
degetele încrucişate. Femeia nu vorbi; poate că aştepta o 
mărturisire. Sau o explicaţie. 

Lina nu avea de gând să înceapă, aşa că Tria va trebui să-şi ia 
inima în dinţi, să bălmăjească în apărarea ei nişte cuvinte care îi 
vor fi probabil ridiculizate. lar Lina va fi martoră la umilirea ei. ŞI 
chiar dacă i se va permite să spună întreaga poveste, cealaltă 
va putea nega bine mersi. Şi pe cine va crede directoarea? 
Tocmai se gândea de unde să înceapă, când directoarea vorbi: 

— Doamnelor, m-aţi pus într-o adevărată dilemă - de fapt, în 
două dileme. 

Tria tresări, uimită. Urma o altă lecţie de logică? Ascultă cu 
atenţie cuvintele directoarei: 

— Şcoala Simonton a fost fondată pentru a-i învăţa pe cei 
dotați cum să-şi folosească puterile în mod responsabil. Abuzul 
necugetat de putere - ca în acest caz - îi întoarce adesea 
împotriva noastră pe cei normali. Obiectivul şcolii noastre este 
acela de a-i ajuta pe cei normali să conştientizeze forţa pozitivă 
pe care o reprezintă pe continent absolvenţii noştri. Pentru 
aceasta, ne străduim să atragem un eşantion reprezentativ de 
tineri dotați din întregul Arucadi, preocupându-ne îndeosebi să-i 
alegem pe cei mai talentaţi şi pe cei dăruiţi cu cele mai 
neobişnuite şi mai rare puteri. 

Parcă citea din broşura de prezentare. Se întrerupse pentru o 
clipă şi îşi răsuci pe deget inelul cu piatră portocalie, care 
trimise irizări colorate pe pereţi şi pe tavan. 

— Amândouă, continuă ea rostind lent cuvintele, de parcă le- 
ar fi cântărit cu atenţie, aveţi puteri excepţionale. Aţi fost alese 
pentru a împărţi aceeaşi cameră fiindcă forţele voastre sunt 
aproximativ egale şi niciuna n-o poate domina pe cealaltă, aşa 
cum s-ar întâmpla în cazul cuiva cu talente mai slabe. Eram 
siguri că, în ciuda restricţiilor care v-au fost impuse, veţi ajunge 
în cele din urmă să vă încercaţi reciproc puterile. Ne-am străduit 
să vă ajutăm să conştientizaţi posibilele consecinţe ale unei 
asemenea acţiuni. Miss Mueller, ai încercat să modifici echilibrul 
de putere atrăgându-i pe Oryon Brew şi Kress Klemmer într-o 
luptă a puterilor, ştiind că le poţi transfera energia psihică în 
tine însăţi. Ai mers chiar mai departe, ispitindu-i, făcându-le 


farmece pentru a fi mai atrăgătoare în ochii lor, deşi nu eşti 
interesată romantic de niciunul dintre ei şi nici de ceilalţi băieţi 
pe care i-ai fermecat la fel, doar pentru a-ţi exersa talentele şi 
a-ţi ascunde adevăratul ţel urmărit. Doar n-ai crezut că Şcoala 
Simonton va tolera un asemenea comportament! 

Dar tu însăti l-ai tolerat, replică Tria în sinea ei. L-ai lăsat să 
continue până când a explodat. De ce? 

— Te-ai aşteptat ca lupta să se dea între domnii Brew şi 
Klemmer, nu între domnul Brew şi domnişoara Tesserell. Dar nu 
mă îndoiesc că ai fost încântată de noua turnură a lucrurilor, 
fiindcă astfel puteai nu numai să absorbi întreaga putere, ci să 
şi asiguri astfel înfrângerea rivalei tale. 

Tria îşi aminti de brusca ei slăbiciune, care aproape că o 
costase viaţa. Deci Lina fusese responsabilă pentru asta! Dar 
cineva - Taner, poate - o oprise, ori printr-o fericită întâmplare, 
ori ştiind foarte bine ce face adversara ei. 

Tria aruncă o privire spre Lina, curioasă să vadă cum 
reacţionează şi aşteptându-se să-i vadă obişnuita expresie 
sfidătoare. Dar Lina şedea aplecată în faţă, cu gura deschisă şi 
ochii măriţi. Asculta cu atenţia unui elev absorbit de o lecţie 
fascinantă. Pe figura ei nu se zărea nici urmă de regret. 

— Miss Tesserell! 

Privirea îi zbură din nou la chipul învăluit în umbră, din 
spatele biroului. 

— Miss Tesserell, ai dat dovadă de o anume reţinere în faţa 
tentaţiei. Ai rezistat până ce te-ai lăsat manipulată şi împinsă 
într-o situaţie în care propria putere părea unica resursă 
disponibilă. Deşi ţi-ai folosit puterea în autoapărare, din cauza 
ignoranței ai fost aproape de un veritabil dezastru. Aş vrea să 
nu mai apelezi la ea înainte de a învăţa s-o controlezi mai bine 
şi s-o utilizezi în siguranţă. Nu ai învăţat încă acest lucru, şi 
totuşi nu-ţi mai pot aplica restricţii. Aceasta este una dintre 
dilemele despre care v-am vorbit. Aş greşi dacă ţi-aş interzice să 
te aperi. Şi totuşi, ştiu bine că, de fiecare dată când recurgi la 
putere, rişti să ţi-o compromiţi. 

Directoarea făcu din nou o pauză, jucându-se cu inelul de pe 
deget. Apoi, vocea ei deveni mai blândă, mai meditativă, de 
parcă ar fi vorbit pentru ea însăşi. 

— Când cei dotați îşi îndreaptă puterile unii împotriva altora, 
întreaga comunitate are de suferit. Talentele sunt irosite. 


Reputația noastră este afectată. O energie care ar putea fi 
îndreptată în direcţii pozitive este irosită şi folosită pentru 
distrugere. Şi mult prea des se întâmplă să pierdem un talent 
deosebit. Imi doresc ca voi două să învăţaţi să fiţi prietene, să 
colaboraţi, să vă utilizaţi talentele pentru binele comun. Dar nu 
vă pot ordona să faceţi asta. Nu pot decât să sper. Şi pentru a 
vă încuraja în acest sens, pentru a vă supraveghea mai 
îndeaproape, vă scutesc de activităţile gospodăreşti - da, ştiu, 
miss Mueller, că ţi-ai folosit talentele pentru a te elimina singură 
de pe listele respective. Veţi lucra amândouă împreună cu 
Veronica timp de două ore în fiecare zi, ducând la îndeplinire tot 
ceea ce vă va cere ea. 

— Eu n-am de gând să fac pe servitoarea! declară Lina. 

— Vei face aşa cum ţi se spune, sau vei părăsi şcoala. 

— Foarte bine! Am să plec. Am greşit venind aici. Orele 
voastre prosteşti mă plictisesc, iar din cauza regulamentelor 
stupide, locul ăsta e o adevărată închisoare. 

Directoarea oftă din nou. 

— Poţi pleca, dacă vrei, dar această decizie mă aduce în faţa 
celei de-a doua dileme. Ai venit aici de bunăvoie, pentru a-ţi 
dezvolta puterile. Plecând, renunţi la ocazia de a-ţi rafina 
talentele în conformitate cu standardele etice. Eu am 
autoritatea de a ţi le anihila, pentru a preîntâmpina alte 
eventuale daune la adresa comunităţii. Mi se pare un abuz de 
putere să-mi folosesc această autoritate; şi totuşi, dacă n-o fac, 
îţi permit ţie să abuzezi de propria ta putere. Dacă nu-ţi limitez 
libertatea în acest sens, pun în pericol libertatea întregii 
comunităţi. 

— Nu poţi să faci aşa ceva! exclamă Lina. 

— Am să-ţi arăt - am să vă arăt amândurora - că pot. 

Tria simţi o bruscă întunecare, ca şi cum o lumină interioară 
se stinsese. Ceva, ca un vânt, flutura în mintea ei, părând să 
zboare spre Veronica, nu spre directoare. Incercă să-şi dea 
seama ce înseamnă acest zbor, dar gândurile îi erau înceţoşate. 
Se simţea dezorientată, derutată, năucă. Lumea deveni un loc 
tern şi mohorât. 

Lina oftă adânc şi se prăbuşi în scaun. 

— Veronica vă va conduce în camera voastră, spuse 
directoarea. Mâine, la această oră, puterile vă vor fi revenit. 
Atunci veţi putea hotărî dacă vreţi să plecaţi sau să rămâneţi. 


Dacă preferaţi prima variantă, nimeni nu vă va sta în cale, dar 
talentele vă vor dispărea definitiv şi veţi trăi tot restul vieţii ca 
două persoane normale. 


Lina nu renunţă la şcoală. Dacă pentru ea cele douăzeci şi 
patru de ore petrecute ca om normal fuseseră la fel de rele cum 
fuseseră pentru Tria, nici n-ar fi putut să renunţe. Amintirea 
acelei zile de coşmar îi dădea Triei fiori şi acum. Se simţise 
pierdută. Golită pe dinăuntru. Neajutorată. Incarcerată. Cu toate 
că tata îi interzisese mereu să le folosească, puterile îi fuseseră 
la îndemână - un prieten familiar, ce-i conferea un sentiment de 
forţă şi de împlinire. Când puterile îi fuseseră luate însă, 
resimţise un val de compasiune pentru cei ce se născuseră fără 
un asemenea dar. Cum de suportau să-şi trăiască viaţa aşa? 
Acum înţelegea invidia şi frustrarea care îl determinase pe tatăl 
ei să nege şi să înăbuşe talentele mamei - şi apoi pe ale ei. 
Datorită acestei noi înţelegeri începu să înveţe mai bine, 
hotărâtă să devină mai bună, să clădească o punte peste 
prăpastia care-i despărţea pe cei dotați de cei normali. 

N-avea cum să ştie dacă Lina simţea la fel sau nu. Fără a 
spune mai nimic, se ţinea după Veronica două ore în fiecare 
după-amiază, neobişnuit de umilă. Tria îşi dădu seama că, 
înainte de a primi această însărcinare, n-o văzuse niciodată pe 
îngrijitoare făcând alte treburi gospodăreşti decât servirea 
meselor, deşi acum femeia era un adevărat exemplu de 
conştiinciozitate. 

La instrucţiunile ei, ştergeau amândouă praful în salonul de la 
etajul întâi, măturau şi făceau ordine în clase, goleau coşurile de 
gunoi. Lina muncea din greu, fără a apela vreodată la puterile 
ei. Şi cu toate că în cea mai mare parte a timpului roboteau în 
tăcere, era o tăcere comună, împărtăşită, care înfiripa între ele 
un sentiment nou, de camaraderie; Tria îl putea simţi şi era 
sigură că şi Lina îl conştientiza. Acum dormea bine nopţile, fără 
a se mai teme de ameninţarea colegei de cameră. 

Pe măsură ce zilele treceau, Tria remarcă o schimbare în 
aspectul general al şcolii. Praful dispăruse, pânzele de păianjen 
la fel, iar duşumelele, ceruite şi lustruite, străluceau de 
curăţenie. După ce spălară ferestrele pe dinăuntru şi pe 
dinafară, lumina şi căldura  învăluiră întreaga clădire, 
conferindu-i parcă o nouă demnitate. In salon, portretul lui 


Lesley Simonton era şi el mai strălucitor, mai puţin mohorât, ca 
şi cum tânărul ar fi fost încântat de schimbările pe care le 
suferise şcoala lui. 

Şi cu fiecare zi care trecea, Tria era tot mai convinsă că 
spălatul şi curăţenia nu făceau parte dintre activităţile obişnuite 
ale Veronicăi, îngrijitoarea îndeplinindu-le acum doar pentru 
binele celor două ajutoare ale ei. 

— Nu e drept, bombăni Nubba într-o seară, când învățau la 
teoria metafizicii în camera ei. Lina aproape că ne-a ucis, tu ne- 
ai salvat vieţile, şi amândouă aţi primit aceeaşi pedeapsă. Nu e 
drept! 

Tria ridică din umeri. 

— Nu mă deranjează să muncesc. Nici nu e atât de greu cum 
era munca pe care o făceam acasă în fiecare zi. 

— Asta nu contează. N-ar trebui să fii obligată s-o faci. lar 
pedeapsa Linei ar fi trebuit să fie mult mai aspră. A scăpat prea 
Uşor. 

— Dar acum se poartă cum trebuie. Şi ăsta-i lucrul cel mai 
important, nu? leri i-am văzut în curte pe Kress şi pe Oryon 
râzând şi vorbind împreună, ca doi buni prieteni. Au şi uitat de 
cearta lor. Nu ţi se pare că asta-i ceea ce contează? 

Nubba se încruntă. 

— Dar ei ce pedeapsă au primit? Uite ce aş vrea eu să ştiu! 
Kress n-a vrut să-i spună nici măcar surorii lui ce le-a zis 
directoarea. 

— Dar Kathyn ţi-a spus ce i-a zis ei? 

— Păi, nu prea. Doar că puterile ei nu mai sunt conectate cu 
cele ale lui Kress şi că trebuie să-l lase să-şi urmeze propria 
cale. Ea urmează să-şi dezvolte talentele independent de el. 
Chestia asta a deranjat-o, dar cred că a mai fost ceva - ceva 
despre care nu mi-a vorbit nici mie, nici altcuiva. 

Și de ce ar fi trebuit să vorbească? se întrebă Tria; probabil că 
o râcâia rău pe Nubba să ştie că există unele secrete pe care ea 
nu le poate desluşi. 

Aruncă o privire spre lrel, care stătea la biroul ei şi învăţa 
tăcută, de parcă era singură în cameră. Cât de greu trebuie să-i 
fie Nubbei să stea împreună cu fata asta atât de liniştită şi de 
retrasă, fără a putea afla măcar un crâmpei din secretele pe 
care le cunoştea ea! Era oare posibil ca directoarea să le fi 
grupat astfel pentru a-i reaminti mereu băgăreţei că nu-şi putea 


satisface întotdeauna orice curiozitate? 

Nubba îi întrerupse gândurile: 

— Şi mai e ceva important. Faptul că Oryon şi Kress sunt 
prieteni atât de buni nu cred că e tocmai bine, fiindcă astfel îşi 
unesc forţele. Împotriva ta. Taner mi-a spus că amândoi dau 
vina pe tine pentru că i-ai umilit şi le-ai făcut probleme cu 
directoarea. Şi fiindcă din cauza ta par nişte netoţi. 

— Taner ţi-a spus una ca asta? 

— Da. Ea şi Oryon sunt din nou prieteni, deşi cred că doar 
atât: prieteni. Niciodată n-am înghiţit gogoşile ei cum că ar fi 
iubiţi. lar eu... 

— Lasă asta! izbucni Tria. Spune-mi ce înseamnă că îşi unesc 
forţele împotriva mea. Ce au de gând? 

— Eu nu ştiu decât ce ţi-am spus deja. Oh, şi uneltesc 
totodată împotriva Linei, dar fireşte că ea merită aşa ceva. Atâta 
ştie Taner. Mi-a zis doar să te previn să fii atentă. 

Tria îşi închise manualul cu un bufnet. 

— M-am săturat de toată aiureala asta! Credeam că s-a 
terminat. Acum are de gând să înceapă din nou? 

Se ridică în picioare, lăsându-şi caietul şi creionul să cadă pe 
jos. Mânată de un impuls brusc, se apropie de biroul lui Irel. 

— Spune-mi Irel, sunt într-adevăr în pericol? 

Fata îşi plecă fruntea şi îşi încleştă degetele pe marginea 
cărţii, de parcă ar fi fost un colac de salvare. 

— Haide, Irel! Spune-mi doar da sau nu. Poţi să faci atâta 
lucru! 

— Da, şopti ea. 

— Da? Sunt în pericol? 

Fata încuviinţă. Mâinile îi tremurau. 

— Şi ce pot să fac? 

Întrebarea îi scăpase fără voia ei şi nici măcar nu aştepta 
vreun răspuns. Dar Irel, privind drept în faţă, în gol, răspunse cu 
o voce limpede: 

— Vorbeşte cu Veronica. 


A doua zi, spăla scările împreună cu Lina, sub supravegherea 
îngrijitoarei. Aşteptă o ocazie de a vorbi cu ea fără ca Lina să le 
audă, dar cele două ore de muncă aproape că se sfârşiseră fără 
a prinde vreun moment favorabil. În cele din urmă, Veronica o 
trimise pe Lina să golească şi să spele găleata, în vreme ce Tria 


trebuia să termine de lustruit balustrada. 

— Veronica, începu ea imediat ce rămaseră singure, am aflat 
că am duşmani care încearcă să-şi îndrepte puterile asupra mea 
şi mi s-a spus să-ţi cer ţie sfatul, să mă înveţi cum să-i opresc. 

Îngrijitoarea încuviinţă, ca şi cum ar fi fost obişnuită cu astfel 
de cereri. 

— Amenințarea e numai la adresa ta, sau o vizează şi pe 
Lina? 

Prin urmare, se obosise degeaba să ascundă numele celor doi 
complotişti; întrebarea demonstra că Veronica ştia clar la cine 
se referise. Îi mărturisi deci că ameninţarea o includea şi pe 
colega ei de cameră şi preciză că încă nu vorbise cu ea despre 
asta. 

— Vorbeşte! replică îngrijitoarea şi cuvântul sună mai mult ca 
un ordin decât ca un simplu sfat. Nu va fi uşor să cooperezi cu 
Lina, dar dacă o vei convinge să colaboraţi, vei câştiga un aliat 
puternic şi poate că aşa îi vei mai potoli caracterul rebel. 

Tria continua să lustruiască balustrada scărilor de la etajul al 
treilea şi, încruntată, replică: 

— Dar dacă nu va vrea să coopereze? Sau dacă insistă să 
folosească metode cu care eu nu sunt de acord? Ce voi face 
atunci? 

— În acest caz, îţi recomand să cauţi siguranţa şi 
înţelepciunea urcând treptele spre următorul nivel. 

Tria se opri din lustruit şi privi spre Veronica, nedumerită. 
Glumea oare? Totuşi, expresia de pe figura ei părea serioasă. 

— Nu înţeleg, răspunse. Suntem la ultimul etaj, nu? Unde să 
mai urc? Sau există şi mansardă? 

— Ttt-ttt! Dar ce-ai făcut la orele de teorie a metafizicii, ai 
dormit? 

— A! exclamă ea roşind. Îmi amintesc că Moşu’ Tum... 
magistrul Tumberlis a spus că mintea noastră poate cuprinde 
şapte niveluri, deşi majoritatea oamenilor nu descoperă decât 
două sau trei dintre ele. Şi a mai spus că dimensiunile existenţei 
sunt infinite. Dar nu cred că asta are vreo legătură cu ce mi-ai 
spus tu mie. 

Veronica părea amuzată. 

— Nu v-a spus şi că Şcoala Simonton este un microcosmos al 
universului multidimensional? 

Tria se încruntă, întrebându-se cum de ştia îngrijitoarea toate 


astea. 

— Ba da, replică ea, dar tot nu pricep. Ce înseamnă asta? 

Drept răspuns, Veronica făcu un semn cu mâna spre culoar. 
Lina se întorcea, trecând pe lângă camera Nubbei. Ingrijitoarea 
îi dădea astfel de înţeles, probabil, că discuţia se încheiase. 

— Priveşte mai atentă, îi mai şopti. 

Tria se zgâi în lungul culoarului. Timp de o secundă, zări o 
scară lungă, cotită, ce urca în întuneric. Clipi însă şi viziunea se 
destrămă. Oare chiar o văzuse cu adevărat? 

Lina ajunse lângă ele şi-i întinse Veronicăi găleata goală. 
Femeia o luă şi spuse: 

— V-aţi îndeplinit îndatoririle pe care le aveati faţă de mine. 
De mâine vă veţi relua activităţile gospodăreşti obişnuite. 

Tria nu reuşi să-şi stăpânească un strigăt de dezamăgire, dar 
Lina îşi zvârli capul pe spate. 

— Era şi timpul, replică ea. 

— Şi de data aceasta, ţi le vei îndeplini, miss Mueller. 

— Bănuiesc că da, răspunse Lina nepăsătoare, după care se 
întoarse şi se îndreptă spre camera ei. 

— Nu, nu-ţi va fi uşor să colaborezi cu ea, îi şopti Veronica 
Triei. Dar trebuie măcar să încerci. 

Legănând găleata într-o mână, începu să coboare treptele, iar 
Tria rămase locului, cu o mie de întrebări fără răspuns, 
frământată de îndoieli şi de temeri. 


9 invitaţia 


Tria stătea lângă arteziana din curte, care fusese închisă şi 
secată pentru iarnă. Wilce o oprise în drum spre prima oră şi o 
rugase să vină în pauză la fântână. Acolo aveau să poată vorbi 
în linişte; puţini elevi mai ieşeau în pauză în curte, de când 
vremea se răcise. Majoritatea rămâneau în clasele încălzite şi 
învățau pentru examenele de sfârşit de semestru, până la care 
mai era o săptămână. 

Şi ea ar fi trebuit să înveţe. Pentru materiile predate de 
doamna Dova şi de magistrul San Marte nu-şi făcea griji. La 
etică şi la ritualuri oculte avea de asemenea note foarte bune, 
dar la cele două cursuri ale lui Tumbă situaţia era cu totul alta. 
Va trebui să tragă tare pentru a lua examenul la logică, iar la 


teoria metafizicii era nevoită să înveţe pe dinafară o sumedenie 
de pagini de notițe. 

Îşi alungă însă gândul la examene când Wilce se apropie de 
ea, cu mâinile în buzunarele jachetei de lână şi un zâmbet larg 
pe figura plăcută. 

— Bun, Tria! îţi mulţumesc că ai venit. 

— Cu plăcere, Wilce. Care-i problema? 

— Nu cine ştie ce, răspunse el scoțând o mână din buzunar şi 
trecându-şi degetele prin părul blond. 

Voiam... ăăă... voiam să te întreb dacă vrei să mergi cu mine 
la Balul de larnă. 

Simţind brusc cum i se înmoaie genunchii, Tria se aşeză pe 
marginea fântânii. Wilce îi urmă exemplul, cu o privire 
îngrijorată în ochii căprui. 

Crede că am să-l refuz, îşi spuse ea. Trebuie să răspund ceva. 

Dar nu reuşi să scoată niciun cuvânt. Ar fi vrut să accepte 
bucuroasă, însă rămase mută. 

El îşi puse palmele peste mâinile ei cu un gest cald, liniştitor. 

— Înţeleg dacă ţi-ai făcut alte planuri. Trebuia să te întreb 
acum câteva săptămâni. Totdeauna am tărăgănat lucrurile. Mi- 
am tot spus că o să picăm amândoi în aceeaşi echipă de lucru, 
din nou, şi că îţi voi vorbi atunci, dar n-a fost să fie. 

Tria trase adânc aer în piept şi-i surâse. 

— Nu mi-am făcut alte planuri. Mi-ar plăcea să merg cu tine. 

El zâmbi, iar degetele i le strânseră pe ale ei. 

— Minunat! Deci avem o întâlnire! 

O întâlnire! Cu Wilce! Abia dacă-i venea să creadă. La sfârşitul 
pauzei, pluti până la ora de etică şi nu auzi nici măcar un cuvânt 
din lecţie; era pradă unei plăcute visări, gândindu-se la Wilce, la 
dans, la cât de fericită era, la cât de bine mergeau lucrurile 
pentru ea şi cât de mult se înşelase la început cu privire la 
şcoală. 

Din seara luptei cu Oryon nu mai avusese alte întrevederi 
dezagreabile cu directoarea, care bălmăjea amabilă un salut 
când se întâlneau, iar uneori chiar îi zâmbea. Spre uimirea ei, 
Lina acceptase să contribuie la o defensivă comună faţă de 
Oryon şi Kress, dar temutul atac nu venise niciodată. Băieţii se 
purtau rece cu ele, dar nu dădeau semne că ar pune la cale cine 
ştie ce plan sinistru împotriva lor. 

Tria le evita intenţionat pe fetele care o atrăseseră în conflict. 


Avea ore împreună cu Nubba şi Coral, deci le vedea şi vorbea cu 
amândouă, dar nu le făcea niciodată confidenţe. Cu Taner, 
Karhyn şi Verin se întâlnea rar, în general atunci când erau 
programate împreună la vreo activitate gospodărească, iar asta 
nu se mai întâmplase de câteva săptămâni. 

Îşi petrecea timpul împreună cu colegi care se concentrau mai 
degrabă asupra învăţăturii şi a prieteniei decât asupra 
conspiraţiilor şi a conflictelor. Rehanne Zalos îi devenise cea mai 
apropiată prietenă. 

Când ora se încheie în sfârşit, dădu fuga s-o găsească pe 
Rehanne, o opri în drum spre sala de mese, o trase la o parte în 
salon şi-i luă mâinile într-ale ei. 

— Wilce m-a invitat să merg cu ella bal! 

Vestea parcă ieşi singură din gura ei, refuzând să aştepte 
pentru a fi comunicată într-un mod mai demn. Tria ţopăia, 
mânată de bucurie şi de dorinţa de a-şi împărtăşi fericirea. 
Rehanne îi răspunse cu un zâmbet larg şi o îmbrăţişare caldă. 

— E minunat, Tria! mai grozav decât cred că îţi dai seama. 

Desprinzându-se din braţele prietenei, Tria o privi uimită: 

— Ce vrei să spui? 

— Puţini sunt cei care, anul ăsta, merg la bal în doi. Cei mai 
mulţi dintre noi merg pur şi simplu. Anul trecut, majoritatea 
băieţilor au invitat câte o fată; acum însă, nu. Oh, cei din anul 
trei merg în cupluri, continuă Rehanne rostind cuvintele într-o 
grabă care, în mod evident, ascundea o anume durere. Evyar şi 
Adeen au de gând să se căsătorească după absolvire, iar Helena 
şi Cleance sunt tot timpul împreună. Toată lumea se aşteaptă ca 
ei să fie desemnaţi Regele şi Regina lernii. Dar cei din anul întâi 
şi doi stau în expectativă. Taner e furioasă fiindcă Oryon nu i-a 
pomenit nimic despre dans, iar ea e prea mândră pentru a face 
primul pas. Elspeth l-a invitat pe Palmer, iar el a răspuns că 
sigur va dansa cu ea, dar că „bărbaţii au hotărât să meargă în 
grup anul acesta.” Bărbații! Ce caraghios! Zâmbetul i se 
transformă în încruntare şi Tria sesiză durerea din glasul ei când 
Rehanne adăugă: Tot sper că Gray mă va invita, dar încă n-a 
făcut-o, aşa că bănuiesc că voi merge şi eu împreună cu 
celelalte fete. 

— Ţi-ai putea folosi talentul de constrângere pentru a-i da un 
mic impuls mental, o tachină Tria. 

— Ştii că n-aş face niciodată aşa ceva! Ar fi foarte uşor, dar 


incorect, şi dacă el ar afla sau ar bănui ceva, ar termina-o cu 
mine pentru totdeauna. 

— Oh, mă îndoiesc de asta. Dar te va invita; încă mai e timp. 
Wilce zicea că a vrut să mă invite mai înainte, dar că nu a 
îndrăznit. Probabil că în aceeaşi situaţie se află şi Gray, şi 
ceilalţi. Aşteaptă şi-o să vezi. O să dea toţi buzna să invite fete, 
acum că Wilce a spart gheaţa. 

Şi îşi îmbrăţişă din nou prietena, dorind să-i spulbere îndoielile 
şi s-o determine să-i împărtăşească bucuria. Dar nesiguranța 
ascunsă dincolo de zâmbetul ei era vizibilă şi Rehanne se 
mulţumi doar să replice: 

— Să mergem, s nu întârziem la masă. 

In vreme ce se grăbeau spre sala de mese, Tria hotări să se 
ducă la Wilce şi să-l roage să vorbească cu Gray. Poate că un 
cuvânt din partea lui ar fi imboldul de care are Gray nevoie, iar 
Rehanne nici nu va şti de mica lor intervenţie. 

Din nou fericită graţie acestei hotărâri, abia observă că 
singura masă la care rămăseseră două locuri libere era cea la 
care stăteau Lina şi Petra. Se aşeză împreună cu Rehanne, după 
ce le salutară pe amândouă, dar se ridicară din nou pentru 
binecuvântarea de la amiază, rostită azi de magistrul Hawke. 
Cuvintele de mulţumire răsunau în inima Triei şi tocmai 
începuse să rostească şi ea formula de recunoştinţă, când 
magistrul încheie rugăciunea. 

Veronica servi mâncarea şi Tria văzu cu uimire cum în faţa ei 
este aşezat un platou cu friptură de porc într-un sos gros şi 
apetisant. Bucătarii probabil că sărbătoreau astfel norocul ei! La 
fel de uluită, se zgâi la bolurile cu legume care însoțeau friptura. 
Uite că, o dată cel puţin, recolta din grădina pe care o îngrijeau 
elevii ajunsese şi pe mesele lor. 

— Dar ce, azi e vreo sărbătoare? întrebă ea, îngrămădindu-şi 
în farfurie bucatele delicioase. Drept răspuns, cei din jur îi 
aruncară priviri nedumerite şi clătinară din cap. 

— La mâncare mă refer, adăugă ea. Azi e atât de... altfel! 

Petra privi în farfuria ei. 

— Altfel? Cum? Sunt aceleaşi lături pe care ni le-au dat 
întotdeauna. 

Rehanne ridică şi ea din umeri. 

— Cred că sunt generoşi cu legumele proaspete atât timp cât 
mai rezistă. Toată iarna o să avem doar mâncare conservată şi 


congelată. 

— Mâncarea nu s-a schimbat, interveni Lina. Doar percepţia 
ta e diferită acum. 

Strâmbătura de pe figura colegei ei de cameră o convinse pe 
Tria să nu mai insiste cu întrebările; n-avea de gând să-i dea 
ocazia să facă pe deşteaptă, aşa că o lăsă pe Rehanne să 
îndrepte conversaţia spre alte subiecte. Dar mai târziu, în 
camera lor, o întrebă ce voise să spună. 

Lina şedea pe pat turceşte, cu halatul ei alb de casă răsfirat în 
jur. 

— Atât de multe sunt aici învăluite în iluzie, explică ea. Cred 
că intenţia lor e să ne testeze pentru a vedea cât timp îi ia 
fiecăruia dintre noi să perceapă realitatea din spatele iluziei. Eu 
am sesizat imediat înşelătoria. E doar o joacă de copii! 

— Adică mâncarea delicioasă pe care am avut-o azi nu e 
diferită de tot ce ni s-a dat până acum? Vrei să spui că înainte 
nu ni s-a servit varză afumată şi fără gust, orez lipicios, peşte 
uscat, pui aţoşi, cartofi pe jumătate nefăcuţi şi... 

— Puah! Adică ai acceptat până acum asemenea lături drept 
mâncare? exclamă Lina încreţindu-şi nasul obraznic. Ce proastă 
ai fost! N-ai învăţat încă să vezi dincolo de suprafaţa lucrurilor? 
Nu ştii cum să testezi prezenţa iluziei? 

Tonul dispreţuitor al Linei o scoase din sărite şi răspunse doar 
printr-o ridicare din umeri, fiindcă nu voia să-şi recunoască 
ignoranţa. 

— Cred că va trebui să te învăţ! 

Expresia de dezgust de pe figura Linei nu-i putea ascunde 
scânteia de triumf din ochi şi zâmbetul din colţul gurii. 

— Nu, mulţumesc! O să-mi dau seama şi singură. Dacă tu ai 
învăţat, sunt sigură că nu poate fi prea greu. 

Lina se bosumflă şi se adânci într-o tăcere morocănoasă. Tria 
se simţea oarecum vinovată. Ar fi trebuit să-şi ceară scuze, dar 
era prea furioasă fiindcă Lina îi alungase starea euforică de mai 
înainte, aşa că îşi strânse cărţile şi plecă să înveţe împreună cu 
Rehanne. 


Seara îl găsi pe Wilce în bibliotecă, pregătindu-se pentru 
examene. Se aşeză alături de el şi, în şoaptă, îl rugă să discute 
cu Gray despre bal. Wilce împinse într-o parte cartea din care 
citea. 


— Nu-mi cere să mă amestec în treburile altcuiva, îi ceru el pe 
un ton iritat şi parcă puţin vinovat - o reacţie la care Tria nu se 
aşteptase. Unii dintre băieţi insistă pe lângă noi, ceilalţi, să 
mergem singuri la bal anul ăsta. Şi chiar mi se pare firesc. Voi, 
fetele, nici măcar nu aveţi nevoie să fiţi conduse; trebuie doar 
să coborâţi scările până la sala de mese. Vom fi cu toţii acolo, 
indiferent dacă mergem cu cineva sau nu. Şi mulţi dintre băieţi 
nu-şi pot permite să cumpere un buchet de flori sau un dar de 
întâlnire. 

— Un dar de întâlnire?! 

— E o tradiţie la Simonton. Când un băiat invită o fată la Balul 
de larnă, trebuie să-i cumpere un cadou special, pe care să i-l 
dea chiar înainte de sfârşitul balului, când orchestra cântă 
ultima melodie. 

— Wilce, eu n-am nevoie de buchet sau de vreun dar de 
întâlnire, şi nici Rehanne n-are nevoie. Dar Balul de larnă e cea 
mai importantă serbare a anului şi o altă tradiţie a Şcolii 
Simonton cere ca elevii să meargă câte doi, în cupluri. 

— Ei bine, e o tradiţie ce va fi încălcată anul ăsta. Mulţi băieţi 
consideră că a venit vremea să instituim alte tradiţii. 

— Dar dacă aşa simţi şi tu, de ce m-ai invitat? De ce n-ai 
respectat hotărârea celorlalţi băieţi? 

Wilce ezită o clipă, cu o expresie stânjenită. Tria îşi ţinu 
răsuflarea. Oare mersese prea departe? Oare el se va... se va 
răzgândi? Dar Wilce îi luă mâna şi spuse: 

— Tu eşti o fată deosebită. Niciodată nu faci paradă de 
puterile tale şi încerci întotdeauna să-i ajuţi pe ceilalţi. Eşti 
singura care are răbdare cu Nubba când se fofilează de la 
treabă ţipând că o hăituieşte monstrul ei. Şi felul în care ai 
îmblânzit-o pe Lina... 

— E n-aş numi-o îmblânzită, râse ea. Nu sunt foarte sigură că 
nu e doar o schimbare de tactică din partea ei. 

— Mă rog! Tu ştii cum s-o iei. Bine, am să vorbesc cu Gray. 
Ştiu că ar fi vrut s-o invite pe Rehanne. O să-l conving să nu se 
lase influenţat de ceilalţi. 


10 Excursia 


Excursia la Millville fusese ideea Linei. 


— Mâine e Zi Liberă, spuse ea. Putem lua autobuzul de 
dimineaţă spre Millville. Avem nevoie de o pauză de la învăţat 
pentru examene. 

— Dar tu n-ai învăţat nimic, replică Tria, ridicându-şi privirea 
din cărţile împrăştiate pe birou. Tu nu înveţi niciodată. 

— Şi ce dacă? Tu înveţi. 

— Dar ai spus „avem nevoie”. 

Proptindu-şi mâinile în şolduri, Lina îi aruncă o privire 
exasperată. 

— Bine, dacă insişti atâta pentru exactitate... Tu ai nevoie de 
o pauză, iar eu vreau una, indiferent dacă am nevoie sau nu. N- 
am mai fost la Millville de săptămâni bune. 

— N-ai fost în Ziua Liberă trecută, dar în cea dinainte ai fost. 
Asta nu înseamnă „săptămâni bune”! 

— Ba înseamnă. Sunt două săptămâni. Suficient de mult 
pentru mine. lar tu n-ai mers acolo niciodată. Stai mereu închisă 
aici, ca un bursuc. 

— Lina, nu văd pentru ce aş merge. Ştii că n-am bani de 
cumpărături. 

— Păi, te duci la bal şi n-ai nimic potrivit de îmbrăcat. Pot să-ţi 
împrumut eu o rochie, dar tot îţi trebuie nişte accesorii ca 
lumea. 

— Nu ţi-am cerut să-mi împrumuţi nimic. Acum lasă-mă în 
pace să învăţ, replică ea şi, luând creionul, se întoarse la 
notițele ei. 

Lina i-l smulse din mână şi-l azvârli în celălalt colţ al camerei. 

— Tria Tesserell, eşti cea mai încăpăţânată fiinţă pe care am 
întâlnit-o vreodată. Uite-mă pe mine aici, încercând să fiu 
drăguță cu tine, iar tu nici nu te sinchiseşti. Lasă prostiile alea 
de notițe şi ascultă-mă! O să mergi cu noi la Millville mâine. 

— Cu noi? Care „noi”? 

— Eu, Kathyn, Elspeth, Bettina, Petra, Norietta şi probabil 
Eula, Coral şi Verin. 

— Dar ştiu că o să fie o excursie mare! Şi cum rămâne cu 
Rehanne? Sau cu Nubba? 

Ochii Linei licăriră maliţioşi. 

— A, da, am uitat să-ţi spun şi de Rehanne. Acum, că Gray a 
invitat-o la bal, va fi nerăbdătoare să meargă la cumpărături. 
Cât despre Nubba, poţi s-o chemi şi pe ea, dacă vrei. 

Căzuse drept în plasa întinsă de Lina. Va trebui să meargă, 


pentru ca biata Nubba să nu fie lăsată pe dinafară. S-ar simţi 
tare neplăcut dacă n-ar fi şi ea invitată acolo unde se duceau 
toate fetele din anul întâi şi al doilea, cu excepţia lui Irel şi a lui 
Taner. lrel nu ieşea niciodată împreună cu celelalte, iar refuzul 
lui Taner de a avea ceva de-a face cu balul includea în mod cert 
şi cumpărăturile în vederea lui. Toată lumea ştia însă că Nubba 
ar prefera să moară decât să rateze balul. 

— Bine, acceptă Tria. O s-o întreb dacă vrea să meargă şi, 
dacă da, o să merg şi eu. 

Lina se întoarse fără a mai spune nimic, dar oglinda îi reflectă 
zâmbetul triumfător; fireşte că se ştia deja ce va răspunde 
Nubba. 


Vântul le izbi din faţă, obligându-le să-şi ţină fustele lungi pe 
lângă corp când coborâră din autobuz. Deşi afară era rece, Tria 
se simţea bine şi confortabil în mijlocul prietenelor ei. Acum îi 
părea bine că Lina insistase să vină şi ea. Sporovăind şi râzând, 
mergeau pe strada din Millville în vreme ce localnicii se uitau 
după ele. 

Fireşte, nu era nimic neobişnuit ca elevii de la Simonton să 
vină în Millville, dar probabil că oamenii din oraş nu mai 
văzuseră atât de mulţi odată. Câţiva dintre cei pe lângă care 
trecură păreau chiar alarmaţi. Mamele îşi prinseră copiii de 
mână sau îi luară în braţe. 

— Ar trebui să mergem câte două sau câte trei, sugeră Tria. 
Oamenii sunt speriaţi văzând atât de mulţi dotați la un loc. Îşi 
spun probabil că punem ceva la cale. 

— Păi, chiar punem. Să facem cumpărături, preciză Lina cu un 
zâmbet răutăcios. 

Celelalte se declarară de acord cu Tria şi se despărţiră, 
convenind să se întâlnească pentru masa de prânz la cafeneaua 
Sunshine. Tria rămase cu Rehanne şi Nubba, Lina plecă 
împreună cu Eula şi Kathyn, iar celelalte şase se împărţiră în 
grupuri de câte două. Millville nu era un oraş mare; probabil că 
aveau să dea unele peste altele de câteva ori, dar deocamdată 
plecară în direcţii diferite. 

Copaci cu crengile goale se înşirau pe marginea trotuarului, 
frunzele căzute formând un covor gros printre ei. Clădirile de pe 
Strada Principală erau vechi, multe din cărămidă roşie, câteva 
din lemn tocit. Dar toate magazinele avea vitrine vesel 


luminate, decorate ca pentru iarnă. Nubba alerga de colo-colo, 
în culmea încântării. Rehanne mergea încet pe lângă Tria, 
oprindu-se la fiecare vitrină. Triei îi plăcea şi ei să admire 
vitrinele pe îndelete, dar Nubba o tot lua înainte, iar ea nu ştia 
ce să facă - să se grăbească pentru a n-o lăsa singură sau să 
rămână lângă Rehanne, ignorând chemările nerăbdătoare ale 
Nubbei. 

Nubba era mult înaintea lor, când dintr-odată scoase un 
strigăt şi dispăru într-un magazin. Tria o luă la picior, dar înainte 
chiar de a ajunge la uşa magazinului, aromele de aluat 
proaspăt, scorţişoară, ciocolată şi alte mirodenii îi dădură de 
ştire că Nubba găsise o patiserie. 

Şi ce patiserie! în vitrină se afla un orăşel în miniatură, cu 
case din turtă dulce şi ferestrele acoperite cu glazură galbenă, 
pentru a imita lumina din interior. Pământul era acoperit cu 
zăpadă din zahăr pudră, copaci din caramel era presăraţi printre 
case, iar felinare din jeleu mărgineau străzile din ciocolată. lar în 
orăşel se aflau chiar şi oameni minusculi! 

— E minunat! exclamă Tria încântată, când Rehanne ajunse 
lângă ea. Uite, omuleţii aceia par a fi făcuţi dintr-un fel de 
bomboană. 

— Sunt din martipan. E o pastă preparată din migdale pisate, 
zahăr şi... şi albuş de ou, cred. E delicios! Şi ia te uită la oamenii 
de zăpadă din bezea! 

Încă mai priveau, minunându-se, când Nubba ieşi din magazin 
cu braţele încărcate de pachete. 

— Poftim, spuse ea veselă, îndesând un pachet în mâinile 
Triei şi întinzând altul spre Rehanne. Fac eu cinste. Aşa vă 
mulţumesc pentru că sunteţi prietenele mele. 

Surprinsă, Tria desfăcu pachetul şi văzu un rulou pufos, 
umplut cu cremă, o brioşă cu scorţişoară învelită într-o glazură 
groasă şi câteva fursecuri delicat decorate. 

— Nubba, nu trebuia! O să ne stricăm pofta de mâncare cu 
toate astea. 

Grăsuna izbucni în râs. 

— Sunt mai bune decât mâncarea de la cafenea şi, oricum, de 
atâta mers o să ni se facă foame din nou. 

Desfăcându-şi pachetul, scoase brioşă cu scorţişoară şi muşcă 
zdravăn din ea. 

— Mulţumesc, Nubba, spuse Rehanne cu o uşoară grimasă 


spre Tria, şi gustă dintr-un fursec. 

Ruloul cu cremă era delicios, dar Tria era convinsă că nu va 
putea mânca toate dulciurile acelea. Când îşi reluară plimbarea, 
rămase iar în urmă cu Rehanne, lăsând-o pe Nubba s-o ia mult 
înainte. La un moment dat, ajunseră lângă doi băieţei care 
priveau cu jind în vitrina unui magazin cu jucării. Tria întinse 
pachetul cu dulciuri unuia dintre copii, iar Rehanne i-l dădu pe al 
ei celuilalt, ducând un deget la buze pentru a-i face semn să 
păstreze secretul. 

Puştii înhăţară veseli bunătăţile şi o luară la fugă. Fetele îşi 
zâmbiră una alteia şi porniră în pas grăbit pe urmele Nubbei; nu 
aveau nevoie de cuvinte pentru a şti că prietena lor nu va afla 
niciodată ce cale luase generozitatea ei. 

Cu excepţia dulciurilor, niciuna dintre ele nu cumpără nimic, 
mulţumindu-se doar să admire vitrinele. Când ajunseră în 
capătul străzii, unde magazinele se sfârşeau şi începea o zonă 
cu birouri şi locuinţe, se întoarseră şi porniră spre cafenea. Nu 
peste mult timp, o zăriră pe Kathyn alergând spre ele şi 
făcându-le semne, toată numai zâmbete. 

— la ghiciţi pe cine am văzut şi ce făceau! 

Tria şi Rehanne ridicară din umeri. 

— Wilce şi Gray tocmai au intrat într-un magazin de bijuterii. 
Nu ne-au văzut, fiindcă ne-am ferit, dar pe urmă ne-am uitat pe 
furiş înăuntru. N-am observat ce au cumpărat, dar sunt sigură 
că e vorba despre cadouri pentru voi două. Dacă vă grăbiţi, 
puteţi trage şi voi cu ochiul, ca să vedeţi ce au luat. 

— Dar le-am spus că nu vrem daruri de întâlnire! Probabil 
cumpără cadouri pentru cineva din familie. 

— Ba nu, sunt sigură că nu v-ar invita la bal fără a vă pregăti 
un dar de întâlnire! 

— Hai să ne grăbim, spuse Nubba, ţopăind în loc de 
nerăbdare. Pariez că Wilce cumpără ceva deosebit pentru tine. 

— Nu! exclamă Rehanne punând o mână pe braţul Nubbei. Nu 
vreau să ştiu ce-mi ia Gray. Îmi plac surprizele. Ţie nu, Tria? 

— Ba da, şi mie îmi plac surprizele. Kathyn, du-te imediat la 
Eula şi Lina. Spune-le să nu îndrăznească să-i spioneze. 

Kathyn părea dezamăgită, dar acceptă: 

— O să le spun. Lina voia să între în magazin... Să cumpere 
ceva pentru ea! adăugă repede, văzând privirea încruntată a 
Triei. 


— Vin şi eu cu voi, spuse Nubba, pornind grăbită. 

Tria o prinse de braţ şi o trase înapoi. 

— Ba nu te duci! Ştiu că ai încerca să vezi ce ne-au cumpărat. 
Am vorbit serios când am spus că nu vreau să ştiu. Vreau să am 
o surpriză. Şi nu mi-ar plăcea nici ca voi, celelalte, să aflaţi. 

Kathyn se îndepărtă, iar Tria şi Rehanne rămaseră locului 
împreună cu Nubba, foarte dezumflată. După câteva minute, 
Kathyn se întoarse însoţită de Lina şi Eula, ambele cu sacoşe în 
mâini. Tria se aşteptase ca Lina să fie furioasă, dar văzu că 
râdea. 

— Eram sigură că asta o să spui, o anunţă când ajunse lângă 
ele. Chiar am pus pariu cu Eula. Şi nu-ţi face griji, nu ştiu ce au 
cumpărat, deşi aş fi putut afla foarte uşor. Un lucru ştiu, totuşi: 
magazinul acela nu vinde bijuterii ieftine. Sunteţi amândouă 
norocoase, mai cu seamă că noi, restul, nu vom primi niciun 
cadou. 

Lina se purta de parcă nici nu-i păsa, dar în ochii ei lucea o 
urmă de gelozie. 

— N-ar trebui să ne dea niciun cadou, spuse Tria. Nu-mi pasă 
dacă aşa e tradiţia. Cum anul ăsta atât de puţini sunt băieţii 
care au invitat o fată, nu e drept ca noi, câteva, să avem parte 
de un tratament special. 

— Dacă într-adevăr crezi asta, n-ar fi trebuit să-i accepţi 
invitaţia, replică Lina pisiceşte. Dar ai acceptat, aşa că trebuie 
să mergi până la capăt. Aşa, şi ce aţi cumpărat până acum? 

Tria ezită; Lina ştia bine că ea nu are bani pentru 
cumpărături. Bănuind că intenţia celeilalte era doar s-o facă să 
se simtă prost, abia se stăpâni să nu-i răspundă ceva muşcător; 
dar era o zi prea frumoasă pentru a o irosi ciorovăindu-se cu 
Lina. 

— Doar ne-am uitat, spuse. N-am găsit nimic de cumpărat. 

— Atunci, bine că ne-am întâlnit. Pot să te ajut eu să alegi 
ceva. 

Spre uşurarea Triei, Rehanne interveni: 

— Nu acum. Mai e puţin şi trebuie să ne întâlnim cu celelalte 
pentru masa de prânz. Să mergem spre cafenea. 

Lina acceptă fără prea mare tragere de inimă şi porniră toate 
la drum. Ajunseseră suficient de aproape de local pentru a le 
vedea pe Coral, Verin, Petra şi Elspeth aşteptând afară, când 
auziră o serie de strigăte şi ţipete venind de pe o străduţă 


laterală. Aruncând o privire rapidă spre celelalte, Tria o luă la 
fugă, sigură că prietenele ei o vor urma. 

Când dădu colţul, văzu un câine mare în mijlocul străzii, cu 
blana gălbuie zburlită, urechile lăsate pe spate, colții la vedere 
şi muşchii încordaţi, gata de atac. Dădea din cap în dreapta şi în 
stânga, de parcă nu s-ar fi putut hotărî încotro să se repeadă. 
Deschise botul şi scoase un urlet furios; doar nehotărârea îl mai 
ţinea în loc. 

Într-o parte, doi băieţi îngroziţi - cei cărora le dăduseră ea şi 
Rehanne dulciurile - se ghemuiseră lângă trunchiul unui copac 
prea înalt pentru ca ei să poată ajunge la ramuri. De cealaltă 
parte, Oryon şi Kress râdeau, asmuţind câinele cu un băț. In 
spatele lor, Davy, Jerrol şi Fenton stăteau rezemaţi de zidul unei 
clădiri şi aşteptau. 

Triei îi trecu prin minte fulgerător gândul că întreaga şcoală 
venise probabil în Millville şi apoi îşi dădu seama că animalul n- 
ar trebui să aibă dubii în privinţa celor pe care să-i atace; era 
evident cine îl zădăra. Dar când îşi luă avânt pentru a se repezi 
spre Oryon şi Kress, ceva anume îl derută, îl făcu să clatine din 
cap şi să se îndrepte spre cei doi copii. 

Deci Oryon şi Kress îşi foloseau puterile; Tria simţea deja 
curenţii de energie. Sâcâiseră animalul şi acum îi dirijau furia 
spre cei doi băieţei. 

Lumea începuse să se adune şi un bărbat fugi spre copii să-i 
apere, în vreme ce altul luă un pietroi şi se apropie de câine. 
Animalul sări. Bărbatul îl trase pe unul dintre copii din calea lui, 
dar câinele îl ajunse pe celălalt şi-l muşcă de umăr. 

Tria se repezi spre Oryon şi Kress. 

— Opriţi-vă! Cum îndrăzniţi? 

Oryon ridică din sprâncene, mimând surprinderea. 

— Să oprim ce? Dar ce-ţi închipui tu că facem noi aici? 

Kress nu-i dădu nicio atenţie, focalizat mai departe asupra 
câinelui. Deci el era cel care folosea magia; iar ea trebuia să-i 
destrame concentrarea. Rehanne se apropie. 

— Te ajut şi eu, îi şopti. 

Lina se furişase în dosul unor tufişuri dese. Tria adună o 
minge de lumină şi o aruncă spre faţa lui Kress. Din mulţime se 
auziră icnete de surpriză, dar Kress nici nu clipi. 

— Vrăjitoarelor! strigă cineva. 

Kathyn le împinse pe Tria şi Rehanne din drum şi se repezi la 


fratele ei, lovindu-l în piept şi împingându-l spre Davy şi ceilalţi. 

— Directoarea ţi-a spus să nu mai iei putere de la alţii, iar mie 
mi-a interzis să te mai las. Ei de ce au voie? 

Şi aruncă o privire furioasă spre Davy, Jerrol şi Fenton, care o 
priviră nedumeriţi. Kathyn se întoarse imediat spre fratele ei. 

— Deci ei nu-şi dau seama ce faci! Nici măcar nu mai 
catadicseşti să ceri voie acum! 

Poate că i-ar mai fi zis şi altele fratelui ei, dar o panteră 
neagră se repezi din spatele tufişurilor şi, mărâind, izbi câinele, 
depărtându-l de prada lui. Acesta schelălăi şi se zvârcoli sub 
greutatea felinei. După ce pantera îl eliberă şi se retrase dincolo 
de tufişuri, câinele o zbughi. O clipă mai târziu, Lina îşi făcu 
apariţia, venind lângă Tria şi Rehanne. Eula şi Elspeth fugiră 
după câine, iar Tria îşi aminti că cea dintâi avea darul de a linişti 
animalele. 

Oryon ridică din umeri şi se apropie de Kress, apoi spuse cu 
glas tare: 

— Nu încercam decât să ţinem câinele departe de noi. N-am 
vrut să-l asmuţim spre copii. 

Era clar că localnicii nu-l credeau, oricât de nevinovată îi suna 
vocea. Cei care fuseseră acolo de la început văzuseră clar că 
niciunul dintre ei nu făcuse nimic pentru a-i ajuta pe băieţii 
ameninţaţi. 

— Acum chiar am dat de necaz, îi spuse Kathyn lui Kress. 
Când directoarea va auzi ce s-a întâmplat, ne va pedepsi pe toţi. 
Probabil că va anula balul. 

— Şi? făcu Kress sfidător. 

Dar Oryon se adresă şi el mulţimii: 

— Uitaţi-vă! Copilul e bine. Nimeni n-a fost rănit. 

Tria se întoarse odată cu ceilalţi pentru a privi; văzuse cum 
câinele muşcase băiatul de umăr. Verin îl ţinea acum în braţe, 
apăsând cu mâna locul rănit. 

— E bine, spuse ea. Doar cămaşa e ruptă. 

Şi ridică palma pentru a se vedea pielea nevătămată a 
copilului. Ea îl vindecase, desigur. 

— Cunosc câinele acela! anunţă un bărbat. Întotdeauna a fost 
un animal blând. Nu l-am mai văzut niciodată aşa. Ce l-o fi 
apucat? 

— Şi ce-o fi fost creatura aceea care l-a atacat? întrebă o 
femeie. 


— Ce mai contează? replică Lina. L-a salvat pe copil, nu-i aşa? 

Eula şi Elspeth se întoarseră împreună cu câinele, care era 
liniştit acum şi dădea vesel din coadă, în ciuda zgârieturilor de 
pe spate. Verin dădu copilul unui bărbat care era probabil tatăl 
lui, apoi se apropie de câine şi îl mângâie pe spinare. Când se 
depărtă de el, zgârieturile sângerii dispăruseră. Din nou din 
mulţime se auziră strigăte de „vrăjitorie”. 

— Nimic nu-i mulţumeşte, nu-i aşa? şopti Oryon la urechea 
Triei. Nu ne plac nici când facem fapte bune, nici când facem 
rău. Aşa că n-are rost să te porţi frumos. 

Ea îi întoarse o privire ucigătoare. 

— Nimeni n-a avut nimic cu noi până când aţi început voi doi 
să le faceţi necazuri. Ce aveaţi de gând, să asmuţiţi câinele să 
ucidă copilul? 

— Sigur că nu! L-am fi oprit dacă n-aţi fi apărut voi. Tu eşti 
cea care a atras atenţia tuturor. Tu şi Lina, cu trucurile ei inutile. 

— Inutile! l-a salvat viaţa băiatului! 

— Care n-ar fi fost în pericol dacă draga mea soră nu mi-ar fi 
destrămat concentrarea, interveni Kress. 

Tria pufni şi începu să studieze mulţimea. Păreau a se fi 
adunat cam douăzeci şi cinci de persoane şi, cu toate că nimeni 
nu schiţase încă niciun gest ameninţător la adresa lor, ştia că e 
doar o problemă de timp înainte de a se întâmpla ceva. ŞI 
celelalte fete erau conştiente de pericolul crescând. Lina mârâi. 

— Nu te schimba! o preveni Tria. 

Rehanne stătea cu ochii închişi, profund concentrată. Sigur îşi 
pusese în funcţiune talentul de constrângere în încercarea de a 
controla mulţimea, dar aceasta era prea numeroasă. Davy şi 
Fenton păreau speriaţi, însă Jerrol făcu un pas în faţă. Un bărbat 
ridică pumnul spre ei, dar îngheţă cu el în aer. Talentul lui Jerrol 
îl imobilizase, însă acest lucru înfurie gloata şi mai tare, iar 
băiatul nu era suficient de puternic pentru a-i împietri pe toţi. 
Oamenii strigau acum şi se apropiau tot mai mult. Tria văzu 
câţiva agenţi de ordine venind spre ei din mulţime. Era clar, din 
înfăţişarea lor aspră şi din direcţia în care se mişcau, că nu se 
aflau aici pentru a linişti gloata, ci pentru a-i atenţiona şi poate 
chiar pentru a-i aresta pe cei care stârniseră furia oamenilor. 

Tria privi spre Oryon, care stătea încă lângă ea. Respira 
adânc, iar ochii lui negri scânteiau. // face plăcere toată chestia 
asta, îşi spuse Tria. 


Apoi, în mod inexplicabil, strigătele se răriră, localnicii 
încetară să se mai apropie de ei şi mulţi începură chiar să se 
îndepărteze. Agenţii de ordine se retraseră şi ei. La început Tria 
crezu că toţi reacţionează la vreun gest al lui Oryon, dar chipul 
acestuia se întunecă şi sprâncenele i se încruntară de enervare. 

— Băgăcioşii! exclamă el. Strică distracţia omului! 

Era mai înalt decât ea şi deci vedea peste capetele mulţimii. 
Tria se ridică pe vârfuri, dar tot nu zări ce anume distrăsese 
atenţia localnicilor şi stârnise furia lui Oryon. Ca şi fratele ei, 
Kathyn era înaltă - cea mai înaltă dintre fete - şi Tria se linişti 
auzind-o că râde. 

— Sunt Wilce şi Gray, spuse ea. Suntem salvaţi. 

Mulțimea le făcu loc şi Tria îi putu zări. Wilce mergea liniştit 
printre oameni, vorbindu-le încet. Nu era nevoie să audă ce le 
spune pentru a şti că, odată cu cuvintele, el răspândea în jur o 
influenţă liniştitoare, folosindu-şi talentul de pacificator pentru a 
calma spiritele. lar Gray se oprise în dreptul unei grămezi de 
frunze uscate şi îşi folosea puterile pentru a le ridica în aer şi a 
le modela după chipurile celor din mulţime. Oamenii strigau din 
nou, dar de această dată nu de furie, ci încântați să vadă figura 
unuia dintre ei plutind scurt timp în aer, pentru a se dezintegra 
apoi şi a lua altă formă. 

In vreme ce toată lumea, inclusiv agenţii de ordine, era 
atentă la Gray şi la sculpturile lui efemere, Wilce ajunse lângă 
colegii săi. Zâmbi şi Tria îşi simţi inima caldă, sigură că surâsul îi 
fusese destinat ei în mod special. 

— Plecaţi cât timp sunt atenţi la Gray, le spuse tuturor. 
Duceţi-vă în staţie şi luaţi primul autobuz spre şcoală. Agenţii de 
ordine nu se vor lăsa distraşi mult timp. 

— Cu ce drept ne dai tu ordine? ripostă Kress. 

Dar Oryon interveni: 

— Ba nu, are dreptate. E vremea să mergem. Apoi, rânjind, 
adăugă: O să terminăm disputa asta altă dată. 


11 Balul de iarnă 


— Stai locului sau plec şi te las aşa! se răsti Lina cu gura plină 
de ace. 
— Imi pare rău. 


Tria stătu dreaptă şi ridică braţele pentru ca Lina să se poată 
răsuci în jurul ei, prinzând în ace tivul fustei albastre. 

— Ar fi mult mai uşor dacă ţi-ai folosi puterile ca să faci asta! 

— Da, şi aş arăta drăguţ când mi s-ar destrăma fusta în 
mijlocul ringului de dans! Hai, că aproape ai terminat! 

Mai am încă o treime de prins şi dacă te tot fâţâi aşa n-o să 
termin niciodată. Nu ştiu de ce m-am oferit să fac chestia asta. 

Nici Tria nu ştia. În ciuda insistențelor Linei că nu putea veni 
la bal cu haine „ţărăneşti”, era hotărâtă să nu accepte niciuna 
dintre rochiile scumpe oferite de colega ei de cameră, însă 
hotărârea începuse să i se zdruncine când văzuse respectiva 
rochie. Era splendidă, mătasea fină umflându-se ca un nor în 
jurul ei. 

Fiindcă era mai înaltă şi mai solidă decât Lina, rochia trebuia 
modificată. Din nefericire şi cu totul neaşteptat, colega ei de 
cameră dovedi că ştie să mânuiască acul şi aţa, reuşind să 
descoasă cutele generoase şi să refacă tivul. Acceptase să facă 
toate retuşurile necesare după ce Tria refuzase categoric să-şi 
folosească puterile pentru a modifica rochia pe măsura ei. 

— Materialul îţi subliniază albastrul ochilor. Rochia e a ta. 

— Mulţumesc, Lina! E minunată. Dar n-o pot păstra. E mult 
prea scumpă. 

Lina ridică din umeri. 

— Mai am o sumedenie. lar culoarea nu-mi vine atât de bine 
cum îţi vine ţie. Şi, în plus, nu fac toată munca asta doar ca s-o 
stric mai târziu şi să cos totul la loc cum a fost! 

— Nici n-ar trebui s-o faci, răspunse Tria cu un zâmbet 
viclean. Ţi-ai putea folosi puterile. 


Ziua balului începu cu frig şi zăpadă. Soarele ieşi pe la 
mijlocul dimineţii şi zăpada se transformă în lapoviţă. Norii se 
îngrămădiră însă, tot mai negri, şi până seara lapoviţă deveni 
din nou ninsoare. O vreme perfectă pentru Balul de larnă. 

Într-un vălătuc de sifon albastru, Tria cobori scările, 
sprijinindu-şi mâna pe braţul lui Wilce. Cât de bine arăta el în 
cămaşa albă şi smochingul negru! In spatele lor, spre adânca ei 
satisfacţie, Gray o însoțea pe Rehanne, iar chipul ei radia de 
fericire, îmbujorarea din obraji reflectând rozul rochiei de 
organdi. 

Tria îşi duse degetele la bucheţelul de trandafiri şi garoafe 


prins la umăr; parfumul său delicat adia asemenea unei 
făgăduieli. Se gândi la cadoul pe care avea să i-l dea Wilce 
înaintea ultimului dans al serii; era sigură că va fi încântată, 
indiferent ce-ar fi fost. Nerăbdătoare, se simţea plină de 
încredere, graţioasă, nicidecum mica ţărăncuţă neştiutoare de 
până acum. 

Când intră în sala de bal cu Wilce, remarcă privirile invidioase 
ale fetelor care veniseră fără însoțitori şi simpatia pe care o 
resimțea pentru ele nu-i înăbuşi un val de mândrie. 

Era atât de absorbită de propria ei transformare, încât nu 
observă de la bun început cât de mult se schimbase sala de 
mese. Devenise o vastă sală de bal, bogat decorată cu nămeţi 
de zăpadă sclipitoare; peretele din spate părea un ghețar 
albastru ca sticla şi roiuri de steluțe cădeau din plafonul înalt, 
învăluind încăperea într-o lumină argintie scânteietoare. 

Abia dacă îşi aminti răspunsurile politicoase pe care trebuia 
să le dea la saluturile profesorilor care îi întâmpinau aliniaţi într- 
un şir lung, de la uşă până spre mijlocul sălii. 

Fracul magistrului Tumberlis era lucios la coate şi reverele îi 
erau uzate, dar bătrânul se aplecă şi-i sărută mâna cu o 
demnitate care îi aduse Triei lacrimi în ochi. Imbrăcat într-un 
smoching mov cu manşete de dantelă roz şi pieptar în aceeaşi 
nuanţă, magistrul San Marte le adresă un amabil bun-venit. 
Doamna Dova purta o rochie elegantă din lame, iar doamna 
Blake era minunată în liliachiu. Magistrul Hawkeera era 
înveşmântat într-o capă neagră, impunătoare, cu o cravată de 
mătase roşie. Aletheia părea mai eterică decât oricând, în rochia 
sa de un alb diafan. La capătul şirului stătea directoarea, 
îmbrăcată cu o rochie neagră simplă, ale cărei linii severe erau 
îndulcite de un şirag strălucitor de mărgele. O întâmpină pe Tria 
călduros, cu o expresie de aprobare pentru asocierea ei cu 
Wilce. În sfârşit, simţea că greşelile ei din trecut fuseseră 
iertate. 

Apoi îşi îndreptă atenţia spre muzicanți. Trăgându-l pe Wilce 
după ea, traversă încăperea pentru a-i privi mai de aproape. 
înghesuiți pe o mică scenă la baza „gheţarului”, cei şapte 
membri ai orchestrei purtau costume de pinguin din pene 
adevărate; măştile şi ciocurile desăvârşeau iluzia. 

Tria bătu din palme de încântare. Ca şi când ar fi aşteptat 
exact acel semnal, muzicanţii îşi luară instrumentele şi începură 


să cânte. Wilce o conduse pe ringul de dans. 

— Nu sunt o bună dansatoare, spuse ea, sperând să nu se 
facă de râs. 

— Nu-ţi face probleme. Urmează-mi paşii. 

Cu o mână pe mijlocul ei, Wilce o îndrumă în mişcările simple 
ale valsului. La început, Tria îşi privea tot timpul picioarele şi 
număra în gând, „unu - doi - trei; unu - doi - trei”. Curând însă, 
învăţă să anticipeze mişcările partenerului din mişcările 
umărului pe care îşi sprijinea ea mâna. Ridică ochii şi întâlni 
surâsul lui aprobator. Gray şi Rehanne plutiră pe lângă ei; în 
ochii ei albaştri se citea fericirea. 

— Mă bucur că m-ai convins să vorbesc cu Gray despre 
Rehanne, spuse Wilce în şoaptă, cu buzele lângă urechea ei. 
Băieţii care au insistat să vină singuri sunt fraieri; nici nu ştiu ce 
pierd. 

— AŞ vrea să vină şi ei aici. 

Ocheadele  invidioase ale fetelor neînsoţite îi diminuau 
bucuria. În afară de ei doi şi Gray cu Rehanne, doar patru 
cupluri se mai aflau pe ringul de dans. Palmer se răzgândise şi o 
invitase pe Elspeth după ce Gray vorbise cu Rehanne. Văzându-i 
acum cum dansau obraz lângă obraz, Tria se întrebă de ce 
ezitase Palmer atât de mult. Celelalte cupluri erau formate din 
elevi din anul al treilea. 

— Cred că restul băieţilor aşteaptă să-şi facă o intrare 
triumfală. 

Pentru moment, explicaţia lui Wilce o mulţumi. Îmbătată de 
bucurie şi de căldura braţelor lui, închise ochii şi se lăsă pradă 
muzicii care o purtă printre roiuri de stele şi galaxii, în care 
planete pustii izbucneau frenetic la viaţă la apropierea ei. 

Într-un târziu, muzica încetă, iar visul i se spulberă. Ceilalţi 
băieţi nu se apropiaseră încă. Toate fetele erau în sală, mai 
puţin Irel şi Taner, care declarase că balul e „un obicei 
prostesc”. Mai bine de jumătate însă dintre băieţi lipseau. 

Orchestra dădu semnalul unui foxtrot vioi. Tria îl îndemnă pe 
Wilce s-o invite pe Nubba la dans. De pe margine, privi cu 
admiraţie uşurinţa cu care el evita să fie călcat de picioarele 
greoaie ale Nubbei, fără a pierde totuşi ritmul. Gray dansa acum 
cu Coral, iar Palmer cu Kathyn. Elevii din anul trei schimbau 
partenerele doar între ei. Lina, într-o rochie de un verde 
sclipitor, dădea târcoale pe margini ca o pisică în urmărirea 


prăzii. 

Şirul de profesori se destrămase. Moşu' Tumbă se apropiase 
de masa cu gustări, magistrul San Marte dansa cu Aletheia, iar 
magistrul Hawke o avea ca primă parteneră pe doamna Blake. 
Directoarea şi doamna Dova rezistaseră tentaţiei muzicii şi 
stăteau lângă uşă, aşteptându-i, desigur, pe eventualii întârziaţi. 

Dar unde erau aceştia? Pretutindeni în jur, Tria auzea şoapte 
ferite: „Oare nu vin?” „Doar n-ar fi în stare să strice farmecul 
Balului de larnă, nu-i aşa?” „De ce întârzie atât de mult?” 

Muzica încetă din nou, dansatorii eliberară ringul, iar în 
tăcerea care urmă cineva spuse: 

— Uite-i că vin! 

Jerrol şi Davy intrară în urma altor patru băieţi, la distanţă de 
ei, adresând câte un salut directoarei şi doamnei Dova. Prea 
departe pentru a auzi ce vorbeau, Tria văzu alarmată cum cele 
două femei se retrag încet spre perete şi rămân încremenite, 
ţepene ca două statui. 

Kress intră şi el, strălucitor în frac. O femeie mascată, într-o 
rochie argintie fără spate, cu o croială îndrăzneață, se sprijinea 
de braţul lui. Oryon, în smoching negru şi cămaşă din mătase de 
asemenea neagră, însoțea o femeie cu o rochie roşie mulată pe 
corp şi foarte decoltată; şi ea purta o mască. 

In spatele celor două cupluri veneau Reece şi Fenton. Ultimul 
intră Britnor, care închise uşile în urma sa. Orchestra începu o 
melodie veselă, iar Oryon şi Kress îşi conduseră partenerele pe 
ringul de dans. Niciun alt cuplu nu li se alătură. 

Wilce se apropie de Tria şi o prinse de cot. 

— Femeile acelea nu sunt elevele şcolii. O să avem probleme. 
Haide, te iau de aici! 

Tria clătină însă din cap. 

— N-au dreptul să ne strice nouă, tuturor, balul. 

— Insă o vor face. Asta au de gând. Aşa, se răzbună pe 
directoare fiindcă i-a pedepsit, şi pe voi, fetele, pentru că i-aţi 
umilit şi le-aţi distrus distracţia în Millville. 

— Dar părea că le-a trecut supărarea! 

— Nu, n-au uitat, răspunse Wilce, fără a-şi lua privirile 
îngrijorate de la conspiratori. Trebuia să-mi fi dat seama că au 
pus la cale ceva mai mult decât o simplă glumă, însă n-am 
vorbit deloc nici cu Oryon, nici cu Kress. lar ceilalţi probabil îşi 
închipuie că e o glumă. Jerrol e coleg de cameră cu Oryon, aşa 


că se lasă manevrat de el. Fenton nu ia niciodată nimic în 
serios. Davy îi calcă mereu pe urme lui Fenton, iar Reece şi 
Britnor încearcă să-şi extindă puterile. Poate îşi închipuie că aşa 
trebuie să procedeze pentru a reuşi, dar s-au băgat în chestia 
asta până peste cap. O să fie o veritabilă explozie, adăugă el 
trăgând-o de braţ. Să mergem înainte ca situaţia să se 
înrăutăţească. 

— Nu putem pleca, replică ea. Le-au făcut ceva directoarei şi 
doamnei Dova! 

— Lasă-mă să te scot de aici şi pe urmă am să mă întorc să 
văd ce pot face. 

— Nu plec. Indiferent ce au pus la cale, trebuie să le facem 
faţă. 

Privind în jur, o văzu pe Lina apropiindu-se de ea prin mulţime 
şi îi ieşi în întâmpinare, trăgându-l pe Wilce după ea. 

— Asta e, spuse Lina. Atacul cu care ne-au ameninţat. Eşti 
pregătită? 

Tria clătină din cap. 

— Nu mă aşteptam să aibă loc aici, în faţa tuturor. Va fi greu 
să ne apărăm, dar va trebui să facem tot posibilul pentru a-i 
opri. 

Dansul se încheie. Kress şi Oryon schiţară câte o plecăciune 
adâncă; partenerele lor făcură o reverență. Apoi, cu un gest 
elaborat, îşi scoaseră măştile, arătându-şi tuturor chipurile de 
mort, cu dinţii rânjiţi. 


12 Provocarea 


Lina icni scurt şi apoi şopti, nevenindu-i să-şi creadă ochilor: 

— Femeile Teribile! Au invocat Femeile Teribile! 

Tonul ei părea mult prea admirativ şi Tria îi aruncă o privire 
rapidă. Colega ei de cameră pălise şi nu-şi dezlipea ochii de la 
cele două femei înspăimântătoare. 

Cu un sunet ca un plesnet de bici, aripi de piele ţâşniră de pe 
umerii acestora. Creaturile se înălţară în aer şi începură să 
zboare de colo-colo ca nişte molii hidoase, distrugând întregul 
decor care o încântase pe Tria atât de mult. Kress, Oryon, Davy, 
Jerrol şi Fenton intrară pe ringul de dans acum gol şi, cu faţa 
spre mulţimea tremurândă, se aşezară astfel încât să formeze 


între ei o pentagramă invizibilă. Britnor şi Reece păzeau uşile, 
ca nimeni să nu poată intra. 

— Şi-au pierdut minţile, spuse Wilce, amintindu-i astfel Triei 
că se afla încă lângă ea. Vocea îi era încordată, seacă, şi părea 
că vorbise mai degrabă pentru sine. Trebuia să-mi fi dat seama 
ce pun la cale. Poate dacă am să reuşesc să ajung la ei, să-mi 
folosesc darul... 

— Nu, e prea târziu pentru asta! izbucni Tria încleştându-şi 
mâinile în vreme ce panica se instala printre elevi. Stai aici şi 
încearcă să-i linişteşti pe cei din jurul nostru. 

Dar ţipetele fetelor erau tot mai răsunătoare şi nimeni, nici 
măcar profesorii, nu păreau să ştie ce anume să facă. Magistrul 
San Marte se retrăsese într-un colţ şi flutura o batistă de 
mătase, ca pentru a îndepărta răul. Magistrul Tumberlis se 
prăbuşi la podea, ţinându-se de piept. Verin îngenunche lângă el 
şi-i făcu semn altui tămăduitor, Salor Tribane, care venise odată 
cu ceilalţi băieţi. Cu o privire ruşinată, se apropie de ea şi îşi 
puseră amândoi palmele peste mâinile bătrânului. 

Doamna Dova se căţără pe un troian de zăpadă artificială şi 
strigă ceva într-o limbă necunoscută - o vrajă, probabil, dar fără 
niciun efect. Aletheia, cu privirea fixată asupra Femeilor Teribile, 
stătea pe vârfurile picioarelor, gata parcă să le urmeze într-o 
altă dimensiune. Magistrul Hawke trasa în aer simboluri cu 
bastonul. Acestea zăboviră o clipă ca nişte ornamente drăguţe, 
apoi se risipiră încet, fără a produce vreun efect vizibil. 
Directoarea încremenise ca o stană din piatră. 

Peste întregul tumult se auzea Nubba ţipând ceva despre 
Shalreg. Tria gemu: 

— Doar n-a apărut şi ăsta aici! 

O zări pe Rehanne lângă masa cu gustări, agăţată de braţul 
lui Gray. Trăgându-l pe Wilce, porni spre prietena ei. Femeia 
Teribilă în rochie roşie plutea în zbor deasupra mesei. Brusc, 
plonjă, înhăţându-l pe Gray. Rehanne încercă să-l elibereze, dar 
creatura i-l smulse din mâini şi-l ridică în aer aşa cum bufnița 
ridică un biet şoricel. Deasupra urletelor de groază se auzea 
fâlfâitul aripilor. Femeia în rochie argintie se repezi spre Wilce. 

— Oh, nu, în niciun caz! strigă Tria sărind în faţa lui şi începu 
să dea din mâini pentru a goni monstrul. 

— Foloseşte-ţi puterile, Tria, o îndemnă cineva. 

Dar nu putea. Acum, când avea cea mai mare nevoie de ea, 


puterea o părăsise. În mijlocul strigătelor şi al panicii, nu se 
putea concentra, nu putea face nimic. O aripă ca de liliac o 
plesni peste faţă şi peste braţe şi, cu o singură lovitură, o azvârli 
într-o parte, de parcă ar fi fost un fulg. Până ce-şi regăsi ea 
echilibrul, Femeia Teribilă îl înhăţă pe Wilce şi îl ridică spre 
tavan. 

îngrozită şi neajutorată, Tria privea creaturile cum zburau în 
toate părţile. Apoi se apropiară una de alta şi se opriră în aer, în 
mijlocul sălii. Wilce şi Gray atârnau inerţi în ghearele lor, iar ea 
nu putea spune dacă erau doar leşinaţi... sau morţi. 

Sub privirile înmărmurite ale tuturor, cele două Femei Teribile 
dispărură împreună cu prada lor. Aripile oribile fâlfâiră scurt, 
tigvele rânjiră şi, în clipa următoare, în aer nu se mai afla nimic, 
decât plafonul alb şi tăcerea încremenită a celor din sală. 

— Unde au dispărut? răsună strigătul îngrozit al lui Rehanne. 

Ca şi când o vrajă fusese destrămată, sala se umplu din nou 
de zgomote. Cei cinci care formaseră pentagrama îşi relaxară 
poziţiile şi se apropiară unii de alţii. Lina făcu un pas înainte. În 
mişcare, trupul ei se metamorfoză, luând înfăţişarea unei 
pantere, şi ţâşni spre Jerrol, aflat cel mai aproape dintre cei 
cinci. Cu un răget, se repezi la gâtul lui. Kathyn alergă spre 
Kress, iar Tria porni spre Oryon. 

În încăpere se încrucişau vrăji, farmece şi contravrăji, elevii şi 
profesorii deopotrivă scuturându-se de împietrirea care îi 
cuprinsese. Eliberarea concomitentă a unei forţe atât de intense 
formă curenţi de aer. Luminile licăriră, în sală deveni 
insuportabil de cald şi mirosuri de sulf şi petale de trandafiri se 
combinară într-o duhoare greţoasă. 

Tria simţi cum i se face pielea de găină, iar părul i se ridică pe 
braţe. Înaintarea ei încetini; se chinuia să meargă, de parcă 
păşea printr-un strat de nămol gros şi adânc. 

Lina se rostogoli pe podea, din nou cu înfăţişare umană. Jerrol 
rămase o clipă nemişcat, cu sângele şiroindu-i printre degetele 
încleştate pe gât, şi apoi se prăbuşi. Furtuna de vrăji care se 
intersectau atinse forţa unui uragan, împingând-o pe Tria în 
spate şi împiedicând-o să ajungă la Oryon. 

— Opriţi-vă! se auzi glasul directoarei. Retrăgeţi-vă puterile! 

Murmurele încetară; strălucirile multicolore păliră. Pe fondul 
liniştii, răsună vocea mânioasă a lui Kathyn: 

— Directoarea a avut dreptate în privinţa ta, Kress. Mi-a spus 


că eşti slab, dar eu n-am vrut să cred. M-a prevenit să nu te mai 
las să extragi putere din mine, fiindcă altfel o să mă tragi în jos, 
odată cu tine. Ar fi trebuit să le spună însă asta tuturor 
prietenilor tăi. 

Se întrerupse şi privi în jur, conştientă parcă dintr-odată de 
liniştea care se aşternuse. Când întoarse capul, Kress o plesni 
peste faţă şi zgomotul ascuţit reverberă în întreaga sală. Kathyn 
scuipă înspre el şi se îndepărtă. 

Directoarea înaintă până în mijlocul încăperii. Se opri lângă 
Jerrol, se aplecă şi puse o mână pe gâtul lui sfâşiat. Răsuflarea 
lui gâfâită, sacadată, se linişti sub atingerea ei şi, când femeia 
se ridică, rana deja dispăruse. Lina se încruntă şi, încă şezând 
pe podea, porni spre Tria. Directoarea îi măsură din ochi pe 
ceilalţi rebeli. 

— Îi veţi aduce înapoi imediat pe Wilce Riverman şi Gray 
Becq, le ceru ea. 

Davy se tot fâţâia de pe un picior pe altul. Fenton se trase 
înapoi câţiva paşi, ca pentru a se distanţa de colegii lui. Reece 
îşi şterse sudoarea de pe frunte. Toţi trei priviră agitaţi spre 
Oryon şi Kress. Britnor schiţă în aer un semn de autoprotecţie. 

Kress o privi pe sora lui, roşu la faţă de furie, cu pumnii 
încleştaţi, fără a se uita măcar o clipă la doamna Vedreaux, 
parcă inconştient de prezenţa ei. 

Spre deosebire de colegii lui, Oryon susţinu neclintit privirea 
directoarei. Se apropie de ea păşind în faţa celorlalţi, cu buzele 
schimonosite într-un rânjet sfidător. 

— Tu eşti mai puternică decât mine, spuse el. Adu-i tu înapoi! 

Un tic nervos se zbătu pe unul dintre obrajii directoarei; 
femeia îi răspunse însă pe un ton ferm: 

— După cum ştii, am autoritatea şi capacitatea de a vă anihila 
puterile. Dacă nu-i aduceţi imediat înapoi pe domnii Riverman şi 
Becq, veţi fi, toţi - sublinie ea fulgerându-i pe conspiratori cu o 
privire îngheţată - privaţi de puterile voastre şi trimişi acasă, 
dezonoraţi. 

La această ameninţare, Kress se întoarse spre Oryon cu o 
expresie îngrijorată în ochi. Mâinile lui Britnor începură să 
tremure vizibil. Cu o urmă de zâmbet pe figură, Oryon replică pe 
un ton potolit: 

— Ah, dar în acest caz nu-i vom mai putea readuce pe Wilce şi 
Gray, nu-i aşa? Şi va trebui să-i găseşti singură. 


— Şi crezi că nu pot? 

Doamna Vedreaux se punea la mintea lui! Tria scrâşni din 
dinţi. Haide, spuse în sinea ei, adu-i înapoi pe Wilce şi Gray şi 
pedepseşte-i cum se cuvine pe criminalii ăştia! Dar directoarea 
se mulţumi să răspundă: 

— Greşiţi dacă vă închipuiţi că isteţimea asta o să vă salveze. 
Gândiţi-vă bine la ce faceţi. 

— M-am gândit, replică Oryon cu o ridicare arogantă a 
bărbiei, care o făcu pe Tria să spumege. Eu n-am să fac ceea ce- 
mi ceri, şi nici Kress. 

Tria aproape că sughiţă de surprindere auzind atâta 
îndrăzneală. Deci tipul era convins că nu avea niciun motiv să se 
teamă de directoare şi, în vreme ce ea aştepta să audă replica 
acesteia, Oryon continuă: 

— Ce s-a întâmplat aici, în seara asta, a fost opera noastră, a 
mea şi a lui Kress. Ceilalţi, după cum bine ştii, nu au puterea 
necesară; ei doar ne-au ajutat în ceea ce au crezut a fi o simplă 
farsă. 

Reece dădu din cap cu putere în semn că da. Jerrol îşi freca 
gâtul vindecat, fără a-şi ridica ochii din podea, iar Davy părea 
dintr-odată bolnav. Directoarea se întoarse spre Kress: 

— Domnule Klemmer, eşti de acord să  împarți 
responsabilitatea cu domnul Brew pentru ceea ce s-a întâmplat 
şi să-i absolvi pe ceilalţi de orice vină? 

Kress ezită, privi spre Oryon, îşi drese glasul şi răspunse: 

— Da, sunt de acord. 

— Atunci, aşa să fie! Pe capul vostru să cadă consecinţele 
acestei fapte. Vă mai cer o dată, amândurora: readuceţi-i aici pe 
cei care au fost răpiți din cauza acţiunilor voastre nelegitime. 

Oryon pufni: 

— Resping ideea de nelegitim. Fiecare are dreptul să facă tot 
ce-l ţin puterile, indiferent de bolboroselile magistrului San 
Marte despre etică. 

Şoapte consternate şi icnete şocate se ridicară din mulţime. 
Oryon ridică o mână, cerând să se facă tăcere. 

— Acum îţi voi da eu ordine, doamnă. Nu-i voi readuce eu... 
Nu-i vom readuce noi pe Wilce şi Gray. Te provoc însă pe tine 
să-i readuci pe domnul Becq şi pe domnul Riverman. Îţi acord 
pentru asta răstimpul generos de un an. Dacă reuşeşti înainte 
de scurgerea acestei perioade, eu şi domnul Klemmer vom 


accepta pedeapsa pe care ai hotărât-o. Dar că nu reuşeşti, 
domnii Becq şi Riverman vor pieri, iar noi vom reorganiza 
această şcoală conform propriilor noastre reguli şi sub 
administrarea noastră. lar tu, stimată directoare, vei fi privată 
de puterile tale! 

Oryon făcu un pas înapoi şi privi drept spre ea, cu braţele 
încrucişate la piept. Uşile sălii de bal se deschiseră şi Veronica 
îşi făcu apariţia. Tria remarcă reacţia directoarei: răsufla în mod 
cert uşurată. 

— Vom rezolva această problemă în particular. Toţi elevii, cu 
excepţia domnilor Brew şi Klemmer şi a domnişoarelor Mueller şi 
Tesserell, se vor retrage în camerele lor. Regret că acest 
eveniment deosebit a fost compromis. Domnilor profesori, vă 
rog să-i conduceţi pe membri orchestrei la autobuz şi să aveţi 
grijă ca toţi elevii să ajungă în camere fără alte incidente şi fără 
ca vreunul dintre ei să-şi utilizeze puterile fără permisiune. 

Profesorii se puseră în mişcare pentru a-i duce ordinele la 
îndeplinire. Aletheia nu se afla însă printre ei şi Tria se întrebă 
dacă le urmase cumva pe Femeile Teribile. Poate că îi va 
recupera ea pe Wilce şi Gray, deşi nu părea să aibă forţa 
necesară. 

Elevii se mişcau încet; în mod clar, voiau să vadă 
deznodământul îndrăzneţei provocări lansate de Oryon, iar cei 
cinci profesori reuşiră cu greu, după îmboldeli şi îndemnuri 
repetate, să-i scoată din sală. Cei cinci acoliţi ai lui Oryon şi 
Kress ieşiră odată cu ceilalţi. 

Rehanne se desprinse din şir şi alergă spre directoare. 

— Eu nu plec, spuse ea. Vreau să ştiu mai întâi ce veţi face în 
privinţa lui Gray. Am venit la bal împreună cu el, aşa că sunt şi 
eu implicată. 

Directoarea se încruntă şi clătină din cap, dar Veronica se 
apropie şi o prinse uşor de cot. După ce schimbară rapid o 
privire, directoarea se întoarse iar spre Rehanne: 

— Foarte bine, dacă aşa doreşti. 

Tria se întrebă ce mesaj schimbaseră cele două în secret. 

— Mie nu-mi place asta, îi şopti Lina, aflată lângă ea. 

Oryon continua s-o privească pe directoare cu un rânjet 
trufaş, în vreme ce Kress se încrunta la ea. Femeia se trase cu 
un pas înapoi. Privirea ei scrută feţele celor cinci elevi, zăbovi 
asupra Triei şi apoi se opri pe chipul lui Oryon. 


— Domnule Brew, etica profesională mă împiedică să refuz 
pur şi simplu provocarea ta. Sunt obligată să-i răspund, deşi nu 
e necesar s-o accept. In primul rând, trebuie să-ţi ofer 
posibilitatea de a o retrage. Dacă n-o faci acum, nu vei mai avea 
dreptul să te răzgândeşti. Atunci când vei fi înfrânt, puterile îţi 
vor fi anihilate şi ţi se va interzice accesul în această şcoală. De 
asemenea, vei fi răspunzător din punct de vedere legal pentru 
orice suferinţe provocate domnilor Becq şi Riverman, astfel că 
rişti pedeapsa cu închisoarea. Inţelegi ce îţi spun? 

— Desigur că înţeleg! Dar tragi de timp. 

— Deloc! Respect însă codul de conduită pe care tu l-ai 
încălcat. Ai afirmat, de faţă cu martori, că eşti pe deplin 
conştient de consecinţele acţiunii tale. Cum rămâne însă cu 
domnul Klemmer? Şi tu ai înţeles asta? întrebă directoarea 
întorcându-se spre el. 

Broboane de sudoare îi luceau pe frunte şi Kress răspunse 
puţin cam prea tare: 

— Da. Am înţeles perfect. Să mergem mai departe. 

— Bine, deşi problema nefericită cu care ne confruntăm nu 
este una peste care să trecem cu repeziciune. 

După ce spuse aceste cuvinte, directoarea oftă şi privi spre 
Veronica; îngrijitoarea înclină din cap, ca şi când un alt semnal 
fusese schimbat între ele. 

— Domnule Brew, nu-ţi pot accepta provocarea. Deşi ţie nu-ți 
vine să crezi, eu am acces la puteri mult mai mari decât ale 
tale. Orice competiţie între noi ar fi cât se poate de nedreaptă. 

Cu genunchii tremurându-i, de această dată de uşurare, Tria 
aştepta nerăbdătoare ca directoarea să-i readucă pe Wilce şi 
Gray şi să le aplice lui Oryon şi Kress pedeapsa promisă. Dar... 
degeaba. După o clipă, femeia continuă: 

— Insă nu refuz complet provocarea voastră, ci o transmit 
domnişoarelor Mueller şi Tesserell. Şi domnişoarei Zalos, 
adăugă ea, cu o mişcare din cap către Rehanne. Ele sunt de-o 
seamă cu voi şi au motive puternice pentru a dori înfrângerea 
voastră. Acceptaţi provocarea? le întrebă pe cele trei fete. 

— Şi ce s-ar întâmpla dacă n-am accepta? ceru Tria să ştie, 
indignată. li veţi abandona pe Wilce şi Gray? 

Inainte însă ca directoarea să poată răspunde, Lina interveni: 

— Acceptăm. 

— Eu nu-i pot aduce înapoi pe prietenii voştri, explică doamna 


Vedreaux. Nu pot decât să-i pedepsesc pe vinovaţi. Dacă îi vreţi 
înapoi, trebuie să-i readuceţi voi înşivă. 

Aşa deci! Directoarea îşi recunoştea neputinţa. Cel puţin într- 
o anumită măsură, era într-adevăr o impostoare. Dacă ea nu 
accepta această încercare periculoasă şi, posibil, nerodnică, 
Wilce şi Gray erau pierduţi. Lina acceptase nu din grijă pentru ei 
- Tria era sigură de acest lucru - ci din pură mândrie. Triei nu-i 
păsa deloc de mândria ei, însă nu-i putea abandona pe Wilce şi 
Gray. 

— Accept, spuse ea în cele din urmă, cu fermitate. 

— Dar tu, miss Zalos? 

Rehanne trase adânc aer în piept. 

— Accept şi eu. 


13 Furtul 


Fără a mai ţine seama de minunata rochie de bal, Tria se 
rezemă de marginea biroului şi se încruntă spre colega ei de 
cameră care, cocoţată pe marginea valizei, răpăia cu unghiile ei 
lungi pe închizătoarea de metal a acesteia. 

— In seara asta nu putem face nimic, spuse Lina pe un ton 
calm. Puterea noastră e diminuată; suntem istovite şi nu avem 
nimic cu care să putem lucra aici. 

— Putem însă pune la punct un plan, insistă Tria, refuzând - în 
ciuda oboselii - să admită că Lina avea dreptate. 

— Ce fel de plan crezi că putem concepe acum, când suntem 
amândouă prea obosite pentru a mai gândi raţional? 

— Eu una n-aş putea să dorm. Tu ai putea? 

— Fireşte! Este singurul lucru logic pe care-l putem face. 
Suntem obligate să rămânem în cameră; Rehanne nu poate veni 
la noi, dar ar trebui să ia şi ea parte la orice plan pe care l-am 
face. Avem la dispoziţie un an întreg; ne putem permite un 
somn bun de o noapte înainte de a porni la atac. 

— E o căutare, nu un atac, ripostă Tria. Şi nu suport să mă 
gândesc că Wilce şi Gray sunt în ghearele acelor creaturi 
teribile, fie chiar şi pentru o noapte. Sigur că ţie nu-ţi pasă; 
Wilce nu înseamnă nimic pentru tine. 

Lina se ridică de pe valiză. 

— Tocmai de asta pot gândi mai limpede decât tine, spuse ea 


descheindu-şi rochia elegantă, scuturându-şi-o de pe umeri şi 
păşind afară din ea ca dintr-o băltoacă de pe podea. Eşti nebună 
dacă-ţi închipui că salvarea lor e atât de uşoară încât o s-o 
putem face într-o noapte. 

În lenjeria de corp, trecu pe lângă Tria, se aşeză la măsuţa de 
toaletă şi începu să-şi perie părul negru şi des. Tria se întoarse 
şi se încruntă la imaginea ei reflectată în oglindă. 

— Trebuie să încerc. Trebuie să fac ceva! 

— Tria, gândeşte-te! insistă Lina trecându-şi peria cu forţă 
prin păr. Oryon e un tip deştept şi foarte, foarte talentat. 
Trebuie să fi fost extrem de sigur pe sine dacă a făcut ceea cea 
făcut - s-o provoace pe directoare şi să ne dea un an întreg 
pentru a-i găsi pe Wilce şi pe Gray. E convins, probabil, că 
planul lui e perfect. Eu sunt sigură că se înşală. E mult prea 
încrezător în sine şi, indiferent care o fi ritualul secret pe care l-a 
utilizat, nu mă îndoiesc că noi îl vom putea descoperi. Dar nu 
cred că va fi simplu şi nici că trebuie să trecem la treabă 
imediat. Lăsă peria din mână şi se întoarse spre Tria, adăugând: 
Cred că va dura săptămâni, poate chiar luni. Şi după atât timp 
petrecut pe Tărâmul Teribil, dacă vor mai fi în viaţă, mă tem că 
Wilce şi Gray se vor fi transformat în ceva ce s-ar putea să nu 
mai vrei înapoi. 

Tria îşi scutură un fior, simțind cum o podidesc lacrimile. 

— Nu pot lăsa să se întâmple una ca asta! De aia nu vreau să 
aştept. Ştii - adăugă ea ridicându-se şi venind în spatele Linei - 
nici Wilce şi nici Gray nu au vreun talent care să-i ajute să lupte 
împotriva acelor creaturi. La ce îi foloseşte acum lui Wilce darul 
de a citi adevărul sau cel de a aduce pacea? lar Gray...! El îşi 
foloseşte puterile doar pentru a crea opere de artă efemere. 
Poate că de asta i-au şi ales Femeile Teribile; ştiau că ei doi nu 
pot riposta. Lina, noi suntem singura lor speranţă! 

— Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun eu un lucru, dacă tu nu ţi-ai 
dat seama de el până acum. Kress este veriga slabă din planul 
lui Oryon, aşa cum a subliniat Kathyn atât de dramatic. Eu am 
de gând să-mi axez eforturile asupra lui, să aflu ce anume ştie, 
să-l determin să treacă de partea noastră. Ridicându-se de pe 
scaun, Lina se întinse şi adăugă: Ţi-am spus deci care e planul 
meu. Altceva nu mai scoţi de la mine în seara asta. 

Tăcută şi înnegurată, Tria o privi cum se pregăteşte de 
culcare. Lina stinse lampa din plafon şi veioza de lângă patul ei, 


astfel că rămase aprinsă numai cea de pe noptiera Triei. Apoi se 
ghemui în pat, sub pătură, şi se întoarse pe o parte, cu spatele 
spre Tria. Câteva minute mai târziu, răsuflarea ei egală şi 
adâncă lăsa de înţeles că a adormit deja. 

Cu gesturi lente, Tria îşi scoase rochia albastră de sifon. 
Dezgustată, o atârnă în şifonierul Linei, îşi puse cămaşa de 
noapte, se aşeză în pat, peste pătură, şi încercă să cugete. 
Gândurile îi zburau ca un stol de vrăbii speriate, adunându-se, 
risipindu-se, aruncându-se asupra unei idei, pentru ca în clipa 
următoare să se repeadă spre alta. 

Brusc, un cuvânt îi apăru în minte şi gândurile rătăcitoare se 
adunară în jurul lui. 

— Breyadon, exclamă cu glas tare, ceea ce-i atrase un 
mormăit somnoros din partea Linei. 

Cartea magului, îşi spuse. Versurile acelea. Trebuie să mi le 
reamintesc. Dacă am să pot ajunge din nou la palatul de cristal, 
înțeleptul imi va arăta ce să fac. 

Se ridică în capul oaselor şi încercă să-şi aducă aminte de 
cuvintele pe care le repetase în clasă, după cele ale doamnei 
Dova, rostindu-le în şoaptă, pentru a nu o trezi pe Lina. 
Bororave Anthrillosor. Da, primul vers şi-l amintea clar. Laysa 
Grilden Madramor. Îşi spuse că acesta era al doilea vers, dar nu 
era sigură. Vernee... Din cel de-al treilea nu-şi mai amintea 
decât atât. Încercă mai multe combinaţii de silabe, dar niciuna 
nu părea corectă. Şi care avea vreo importanţă? Nu cumva doar 
ultimul vers, cel pe care-l încurcase în clasă, constituia cheia? 

Îl repetă şi pe acesta: Reven Misi Ish Shathor. Nu, nu aşa 
suna. Renev Simi Shath Isthor. Nu, nici aşa. Vener Simi Ish 
Thator. Greşit. 

încercă astfel toate combinaţiile posibile. Una dintre ele 
trebuie să fie cea corectă, îşi spuse, dar nimic nu se întâmplă. Şi 
fiecare eşec o aducea mai aproape de o criză de plâns. 

În cele din urmă, tremurând îngheţată, hohotind de frustrare 
şi oboseală, îşi trase pătura peste ea şi se ghemui în aşternutuuri, 
incapabilă să adoarmă. Un singur gând o consola. Mâine o voi 
găsi pe doamna Dova, îi voi spune adevărul despre ceea ce s-a 
întâmplat atunci, în clasă, şi o voi convinge să-mi arate cartea. 
Ea mă va ajuta; sunt sigură că o va face. 


Ziua de după Balul de larnă marca începutul celor trei 


săptămâni de vacanţă. Mai mult de jumătate dintre elevii din 
anul întâi şi doi plecaseră acasă şi patru dintre ei anunţaseră că, 
din cauza dezastrului de la bal, nu se vor mai întoarce pentru 
semestrul al doilea. Cei din anul trei se comportau de parcă 
nimic deosebit nu se întâmplase. Şi; de ce nu? se întrebă Tria cu 
amărăciune. La urma urmei, ei îşi vor încheia studiile şi vor 
absolvi înainte de a se scurge perioada de un an fixată de 
Oryon. 

Câţiva elevi rămăseseră la şcoală pe timpul vacanței, printre 
ei fiind Tria, care nu avea bani de drum, şi Taner, fiindcă locuia 
prea departe şi ar fi trebuit să facă o călătorie foarte lungă. Lina 
şi Rehanne îşi anulaseră planurile de a pleca acasă. Oryon şi 
Kress rămăseseră şi ei, iar Kathyn decise să facă la fel, spunând 
că îi era prea ruşine pentru comportamentul lui Kress şi nu voia 
să dea ochii cu părinţii ei. 

Unii dintre profesori îşi petreceau de asemenea vacanţa 
departe de şcoală. Dimineaţă, când Tria intră în clădirea 
cadrelor didactice pentru a stabili o întrevedere cu doamna 
Dova, află că aceasta plecase deja. După vacanţă, aveau să 
revină şi magistrul Hawke şi doamna Blake, cei despre care Tria 
credea că ar putea-o ajuta cel mai mult în eforturile ei. N-o găsi 
nici pe Aletheia şi nimeni nu părea să ştie dacă plecase acasă 
sau nici măcar nu revenise după ce dispăruse, în seara balului. 
Tria lăsă un mesaj prin care solicita o întrevedere cu ea, în cazul 
în care se va întoarce. 

Neştiind ce altceva să facă, se duse la directoare. După o 
aşteptare de numai câteva minute, i se permise să între în 
biroul de la etajul al doilea. Doamna Vedreaux şedea la biroul ei 
aglomerat şi, la fel ca înainte, piatra de la inel era cel mai vizibil 
element din fiinţa ei. Glasul îi răsună din penumbră: 

— Sper, miss Tesserell, că nu ai venit pentru a-mi spune că nu 
mai accepţi provocarea lansată de domnul Brew. 

Luată prin surprindere de această bănuială nefondată, Tria 
negă cu indignare. 

Directoarea o întrerupse însă cu o mişcare hotărâtă a mâinii. 

— Foarte bine. Loialitatea ta faţă de domnul Riverman este 
admirabilă; n-ar fi trebuit să-ţi pun la îndoială fermitatea. Dar e 
bine să ştii că nu am cum să te ajut în căutarea în care ai pornit. 
Oricât de mult aş vrea să reuşeşti, am convenit să nu intervin în 
niciun fel în competiţia dintre cele două facţiuni. 


Tria îşi înfipse unghiile în palme pentru a-şi stăpâni furia. 
Directoarea vorbea de parcă aveau de-a face cu o banală 
întrecere sportivă. 

— Am venit doar pentru o informaţie, replică ea, încercând să 
nu ridice glasul. Aş vrea să ştiu unde pot găsi un exemplar din 
Breyadon. Am fost în această dimineaţă să-i cer doamnei Dova 
permisiunea de a consulta exemplarul ei, dar plecase deja. 

— Pot să întreb cum anume te va ajuta Breyadon? în niciun 
caz n-ai să-l poţi citi. 

Tonul rece al directoarei nu făcu decât să-i alimenteze furia; 
femeia asta ar trebui să-şi dea seama că ea făcea tot ce-i stătea 
în puteri pentru a-i salva pe Wilce şi Gray şi că, dacă va da greş, 
Oryon şi Kress şi-ar putea duce la îndeplinire ameninţarea de a 
distruge atât şcoala, cât şi pe conducătoarea ei. Tria îşi spuse că 
nu se poate încrede într-o persoană cu o atitudine atât de 
arogantă şi răspunse scurt: 

— Am nevoie de el. Asta e tot ce trebuie să ştiţi dacă tot nu 
puteţi interveni în competiţie. 

— Ai dreptate, miss Tesserell. Îmi pare rău că trebuie să mă 
comport aşa. Ţi-ai asumat o sarcină dificilă şi ai pornit pe o cale 
singuratică. Am trecut şi eu odată printr-o astfel de misiune, aşa 
că înţeleg bine. Dar nu-ţi pot oferi niciun ajutor. Nu am acces la 
un exemplar din Breyadon. Cel al doamnei Dova este singurul 
pe care-l ştiu aici şi e cel mai de preţ bun al ei. Originalul este 
păstrat într-un seif sub Altarul Doamnei Kyla de la Hilleross, 
unde numai rectorul are acces. Va trebui deci să aştepţi 
întoarcerea doamnei Dova. 

— Dar va reveni abia peste trei săptămâni! obiectă Tria 
deznădăjduită. Şi nu vreau decât să mă uit în carte; n-aş lua-o 
nicăieri! Nu-mi puteţi permite să intru în apartamentul doamnei 
Dova? Trebuie să aveţi o cheie de rezervă! 

Directoarea se ridică şi-i aruncă o privire încruntată. 

— Nu am dreptul să-ţi dau voie să intri în apartamentul 
altcuiva. Şi n-ar trebui să-mi ceri un asemenea lucru, miss 
Tesserell. Puterile tale sunt aproximativ egale cu cele ale 
domnului Brew, dar confruntarea aceasta este mai degrabă o 
problemă de morală decât de putere. Speranţa ta de victorie se 
bazează pe menţinerea unui avantaj de ordin etic. Te rog să nu 
uiţi niciodată acest lucru. 

Tria nu era deloc convinsă că neapărat cei buni vor câştiga, 


dar nu contestă spusele directoarei, mulţumindu-se să întrebe: 
— Cum puteţi spune că avem puteri aproximativ egale, când 
eu sunt doar la nivelul întâi, iar el a trecut probabil de al doilea? 
— Nivelurile nu sunt determinate exclusiv de putere. Tu ai 
atins nivelul doi, iar domnul Brew, în ciuda afirmațiilor sale 
arogante, nu a trecut încă de el. 
Nivelul al doilea! Asta era ceva, într-adevăr. Dar nu suficient, 
îşi spuse ea părăsind biroul directoarei. Nicidecum suficient! 


Tria încercă să găsească o poziţie comodă pe podeaua rece şi 
dură. Se rezemă cu spatele de cadrul de metal al patului şi privi 
cu jind spre covorul Linei, rulat între cele două birouri; i-ar fi 
oferit ceva mai multă căldură şi moliciune, dar confortul avea 
acum prea puţină importanţă. Cu toate că ar putea deveni o 
prioritate, dacă vor trebui să stea astfel timp de câteva ore 
bune, aşa cum bănuia ea. Niciuna dintre ele nu mai făcuse vraja 
aceasta înainte - de fapt, Tria nu încercase niciodată niciun fel 
de vrajă - dar Rehanne insistase că ştie ea cum se procedează. 

Pe lângă picioarele lor întinse, podeaua era acoperită cu un 
strat gros de pământ scos în secret, în cursul după-amiezii, de 
sub stratul de zăpadă din grădină şi adus pe furiş în cameră cu 
găleţile, graţie puterilor combinate ale Linei şi Triei. Celelalte 
materiale necesare fuseseră mai uşor de obţinut. În bucătărie 
găsiseră lumânările şi bolul de porțelan. Pentru a avea apă de 
ploaie, topiseră ţurţurii formaţi pe trei ramuri de copac. Lina 
oferise un cercel cu rubin în locul pietrei preţioase necesare. 
Rehanne descoperise o provizie de tămâie în sala de reuniuni. 
Ramura de vâsc provenea de la decoraţiunile de vacanţă din 
salon. Tria se întrebase la un moment dat dacă materialele 
adunate din astfel de surse banale vor fi eficiente, însă Rehanne 
o asigurase că da. 

— Vraja nu necesită ingrediente exotice. Elementul esenţial 
este răsuflarea noastră. Şi apa de ploaie. Nu vom avea 
probleme, veţi vedea. 

Vraja fusese ideea lui Rehanne şi îi venise atunci când Tria le 
spusese că are nevoie de Breyadon şi le descrisese discuţia 
infructuoasă cu directoarea. Lina sugerase să se furişeze în 
clădirea rezervată cadrelor didactice şi să fure cartea, dar Tria îi 
amintise ce spusese doamna Vedreaux despre etică şi, când 
colega ei de cameră o luase în râs, Rehanne se declarase de 


acord cu Tria. Dar - adăugase Rehanne - exista o modalitate de 
a pătrunde în apartamentul doamnei Dova, de a găsi 
exemplarul din Breyadon şi a citi incantaţia. Pentru asta era 
necesară o „căutare spirituală”, o vrajă care îi va permite uneia 
dintre ele să între - în formă spirituală - în apartamentul 
profesoarei, să găsească volumul şi să citească versurile, 
revenind apoi în propriul ei trup. 

Tria pusese la îndoială caracterul moral al unei astfel de 
încercări, dar dorinţa de a-i recupera pe cei doi şi entuziasmul 
dovedit de Rehanne şi Lina o convinseseră în cele din urmă să 
accepte, cu toate că nu avea încredere în vrăji. 

Uşa era acum încuiată şi camera păzită. Oglinda de pe dosul 
uşii fusese acoperită cu unul dintre fularele groase ale Triei, o 
pelerină neagră a Linei o ascundea pe cea de pe măsuţa de 
toaletă şi o pătură o învelea pe cea a şifonierului. Rehanne le 
explicase mai devreme cât era de important ca oglinzile să fie 
acoperite: 

— Imaginea reflectată în oglindă a componentelor unei vrăji îi 
poate modifica rezultatul, dublându-i efectul sau, dimpotrivă, 
inversându-l. 

Intinseseră pământul pe podea şi îl neteziseră, îndepărtând cu 
răbdare toate pietricelele, beţişoarele şi frunzele moarte. Apoi 
Rehanne desenase simbolurile mistice ale unor rune în stratul 
de pământ curat. 

Pregătirile duraseră toată după-amiaza, întinzându-se şi pe 
timpul orei de masă. În cele din urmă însă, totul era gata; venise 
momentul să înceapă. 

Rehanne dădu foc tămâiei, care îşi împrăştie în aer mirosul 
dulceag, apoi aprinse lumânarea şi o aşeză în mijlocul cercului. 
In faţa ei puse bolul de porțelan umplut cu apă de ploaie. Alături 
erau pregătite cercelul cu rubin şi rămurica de vâsc. După ce 
stinse becul din plafon, singura sursă de lumină rămânând 
lumânarea, Rehanne începu incantaţia. Vocea ei urca şi cobora 
într-un ritm hipnotic. 


Hoos Husaroo Ushiu, 
Hoos Husaroo Avial, 
Koosh Illom Chucanel, 
Chitalcat, Shroocaneă. 


Inima Triei bubuia; mâinile îi transpiraseră şi le şterse agitată 
pe rochia albă. Din puţinul pe care îl ştia despre vrăji, nu putea 
să nu se teamă că nervozitatea pe care o resimțea şi dubiile cu 
privire la etică ar putea afecta vraja în mod negativ. Incercă să 
se  liniştească şi să-şi golească mintea, lăsând sunetul 
incantaţiei să-i înlocuiască orice gând, dar un cârcel în picior n-o 
lăsa în pace. Se fâţăi în loc, schimbându-şi greutatea de pe o 
parte pe alta. Rehanne se întrerupse şi-i aruncă o privire 
mustrătoare. 

Știu, îşi spuse Tria. Mă port ca o persoană care n-a meditat 
niciodată. Ar trebui să mă pot concentră, mai cu seamă când 
este vorba despre ceva atât de important. 

Dar exact asta era problema. Acum nu mai aveau de-a face 
cu un simplu exerciţiu sau cu un experiment şcolar. De data 
aceasta situaţia era reală şi de ea depindeau foarte multe. Dacă 
vraja eşua, în primul rând ea va fi răspunzătoare, fiindcă ideea 
cu Breyadon îi aparținuse şi fiindcă nu mai avusese răbdare să 
aştepte întoarcerea doamnei Dova. Işi îndoi piciorul gol, 
întinzându-şi degetele pentru a permite muşchilor să se 
relaxeze, şi ascultă mai departe incantaţia. 


Chitălcat, Chucoomakwic 
U-lu Mucamob, Shroocan€ă. 


Cuvintele erau rostite într-una dintre limbile „ascunse” create 
de magii din vechime. Două sau trei dintre cele mai bine 
cunoscute erau predate elevilor de nivel superior de doamna 
Dova sau de magistrul Hawke, dar Tria nu credea că Rehanne 
urmase un astfel de curs; probabil că învățase limba de la 
bunica ei, şi ea dotată. Tria era puţin invidioasă pe prietena ei 
fiindcă fusese mereu încurajată şi ajutată de cineva din familie, 
în loc să-i se interzică să-şi folosească puterile, aşa cum i se 
întâmplase ei. Acum se străduia să se gândească numai la vraja 
pe care o făceau. 

Rehanne îşi încheie incantaţia, luă cercelul şi făcu un semn 
din cap spre Tria şi Lina. Înmuie rubinul în apă şi apoi atinse cu 
el fruntea Triei, pe cea a Linei şi în final fruntea ei. După aceea 
trecu ramura de vâsc prin apă şi stropi cu ea runele desenate în 
pământ, începând din nou să intoneze: 


Pezon Garal, Chitălcat. 
Sa-kitok, Chucoomakwic, 
Pes Al U-cu Mucamob 
Pes Al Shpayalol Agab. 


Când termină, ridică bolul şi-l ţinu câteva clipe deasupra 
lumânării aprinse, apoi îl puse la loc. La semnalul ei, Tria şi Lina 
se aplecară în faţă şi suflară toate trei, uşor, deasupra apei, 
până ce pe suprafaţa ei se formară mici vălurele. După aceea, în 
vreme ce ele rămaseră nemişcate, privind în bol, Rehanne îşi 
reluă incantaţia. 

Brusc, Tria se simţi prinsă de ritm. Totul în jurul ei păru să 
dispară, lăsând-o suspendată în gol, învăluită într-o pâclă 
argintie şi susţinută de cuvintele incantaţiei ce o duceau cu ele 
ca pânza umflată de vânt a unei corăbii. 


Hoos Kamă, Shroocană, Shibaltă. 


Umbre se conturară în jur, dar ea plutea printre ele fără a le 
lăsa timp să capete forme distincte. Vag conştientă de prezenţa 
Linei şi a lui Rehanne alături de ea, pierdu complet contactul cu 
ele când trecu printr-o zonă extrem de rece. Deşi îndură frigul 
doar câteva secunde înainte de a fi purtată dincolo de el, se 
pomeni tremurând, simțind că traversase bariera dintre viaţă şi 
moarte. 

Acum nu mai auzea vocea prietenei ei; era înconjurată de o 
linişte intensă, înspăimântătoare. Avea impresia că a ajuns 
dincolo de timp şi spaţiu, într-o stare de nonfiinţă, în care nimic 
nu exista, dar totul era posibil. Tensiunea acestui uriaş potenţial 
părea că o dilată, o extinde ca pe un fragil balon de săpun. 

Balonul plesni. Zidurile, covorul, mobilierul, sunetele, 
mirosurile - totul reveni la viață în jurul ei. Se afla într-un salon 
mic şi confortabil. Nicio lumină nu era aprinsă, şi totuşi putea 
vedea - la fel de limpede ca şi când ar fi fost zi - un divan cu 
flori albastre şi mov aflat lângă un perete, un birou scund din 
mahon în faţa lui, balansoarul din lemn de trandafir lângă raftul 
cu cărţi şi lampadarul cu picior alături. Era o cameră plăcută, 
primitoare, mirosind a flori, a lac de mobilă şi a cărţi vechi. 
Acorduri stinse de vioară se auzeau dintr-un alt apartament. 

Scoase o carte din raft şi o deschise la pagina de titlu. 


Semnătura doamnei Dova îi spulberă orice dubiu că ajunsese la 
destinaţia dorită. Citi în treacăt titlurile celorlalte volume de pe 
raft, fără a pierde vremea; fără îndoială că doamna Dova păstra 
exemplarul ei din Breyadon într-un loc special, nu împreună cu 
celelalte cărţi. 

Curând se convinse că volumul căutat nu se afla în salon. Un 
hol scurt ducea spre un dormitor şi un birou; în acesta din urmă 
probabil că va găsi cartea. Aici, alte rafturi se înşiruiau pe un 
perete. Datorită dispunerii ordonate a volumelor, Tria îşi dădu 
seama rapid că printre ele nu se afla niciunul de magie. Biroul 
cu capac-rulou părea a oferi mai multe şanse; era închis şi 
încuiat, dar acest lucru nu constituia o piedică. Deşi părea că şi- 
a păstrat încă o formă fizică, pereţii şi celelalte obstacole nu-i 
opuneau Triei rezistenţă. Mâinile ei puteau pătrunde prin 
capacul biroului şi privirea îi străbătea lemnul pentru a cerceta 
obiectele dinăuntru. Pentru vederea ei normală, în interiorul 
biroului ar fi fost întuneric ca noaptea, dar ochii spirituali păreau 
a dispune de propria lor sursă de lumină. Descoperi rapid cum 
să parcurgă teancurile de cărţi şi hârtii ca să citească pagină cu 
pagină registrul de venituri şi cheltuieli al doamnei Dova, 
jurnalul meticulos completat pe anul în curs şi o serie de scrisori 
frumos legate cu o panglică galbenă. Rezistă însă tentaţiei de a 
le citi şi pe acestea. Nu avea de gând să-şi bage nasul în viaţa 
personală a doamnei Dova; nu pentru asta venise aici şi nu 
intenţiona să încalce intimitatea profesoarei mai mult decât era 
necesar pentru a găsi ceea ce căuta. 

Volumul nu era în birou. Şi nici în micul dulap plin cu lucrări 
ale elevilor. Deci greşise când crezuse că Breyadon se afla în 
această încăpere, aşa că trecu în dormitor. 

Cartea nu era sub pat, pe podea, ascunsă de cuvertura 
brodată de mână, nu era în noptieră şi nici pe măsuţa de 
toaletă. Deschise şifonierul ce mirosea proaspăt, a cedru şi în 
care hainele erau aşezate ordonat. Pe un raft de deasupra se 
aflau pălăriile, iar dedesubt se aliniau câteva perechi de pantofi. 
_ Deodată se simţi absorbită de o forţă parcă magnetică. 
Incăperea începu să pălească în jurul ei. Era atrasă înapoi, în 
corp. Şi încă nu găsise cartea! 

— Nu! exclamă. Rezistând forţei, sări pe pat, se ridică pe 
vârfuri şi privi peste marginea ornamentală a şifonierului, la nici 
trei centimetri de tavan. Acolo, în acel ascunziş, zări cutia aceea 


plată, deja familiară. Forţându-se să rămână în cameră, privi în 
carte. Era mult mai groasă decât îşi amintea şi părea aproape 
imposibil să identifice, în sutele de pagini acoperite cu un scris 
indescifrabil, versurile pe care le căuta. Din cauza disperării 
resimţite, cartea, şifonierul şi chiar pereţii încăperii începură să 
se depărteze, din ce în ce mai puţin vizibili. 

Însă Tria luptă împotriva forţei care o trăgea înapoi, se 
concentră asupra cărţii şi îi rosti numele cu glas tare: 

— Breyadon. 

Volumul îi reveni în faţă şi se aruncă asupra lui, parcurgând în 
viteză prima pagină, a doua, şi mai departe, lăsându-şi ochii 
spirituali să caute, filă cu filă, cuvintele dorite. 

Brusc, se opri, concentrată asupra unui vers. Bororave 
Anthrillosor. lar următorul era Laysa Grilden Madramor. Le 
găsise! Reciti cuvintele, pentru a fi sigură, şi trecu la al treilea: 
Vernee Shushar Okravor. 

— Aha! 

Strigătul triumfător îi distruse concentrarea, Cuvintele se 
înceţoşară şi dispărură. Figura lui Oryon plutea în neantul de 
deasupra cărţii. 

— La ce comoară m-ai condus? Ce amabil din partea ta! 

Din întunecime, două mâini îşi făcură apariţia, înşfăcară 
cartea şi o ridicară din cutia ei. Apoi totul - volumul, mâinile, 
chipul lui Oryon - totul dispăru, dar râsul lui batjocoritor stărui în 
jurul ei. Tria privea acum cutia goală. 

Imaginea îi era încă ferm întipărită în minte când reveni în 
trupul ei, simţindu-i greutatea, conştientizând podeaua dură de 
sub ea şi amorţeala picioarelor. Mirosul de ceară topită îi gâdila 
nările; flacăra lumânării arunca umbre prelungi pe feţele 
îngrozite ale colegelor ei. 

— L-aţi văzut? bâigui Tria. 

Rehanne încuviinţă şi Lina mârâi. 

— Eram alături de tine, deşi nu ne puteai vedea, îi explică 
Rehanne. Numai tu puteai căuta cartea, dar noi îţi transmiteam 
din puterile noastre pentru a continua. 

— Şi la ce bun?! N-am făcut decât să-l conduc pe Oryon la 
Breyadon. Ce va face acum cu cartea? Şi cum îi voi explica asta 
doamnei Dova? Am stricat lucrurile şi mai rău! 

— Ai găsit incantaţia pe care o căutai, replică Lina. N-o poţi 
folosi? 


— Am găsit-o, dar n-am mai avut timp să citesc şi ultimul 
rând. lar dacă Oryon îl află şi îl utilizează... Trebuie să 
recuperăm cartea! 

Lina se ridică în picioare şi se întinse. 

— Cartea e problema ta. În ceea ce mă priveşte, eu am făcut 
tot ce-am putut, dar planul vostru a dat greş. Acum am de gând 
să pun în aplicare planul meu. Voi două puteţi face orice vreţi, 
dar eu pornesc pe urmele lui Kress. 


14 Un mesaj de la Wilce 


Fiecare zi care trecea fără un cât de mic progres părea o 
veşnicie. Tria fierbea văzându-l pe Oryon împăunându-se de 
parcă el era stăpânul şcolii. Kress nu se mai deda la fapte rele, 
dar bântuia pe coridoare ordonându-le celorlalţi elevi să nu-i 
mai stea în cale sau cerându-le diverse favoruri. Tria nu vedea 
nimic din progresele pe care Lina afirma că le face în campania 
ei de a-l atrage pe Kress de partea lor. De fapt, nu-i vedea 
niciodată împreună, deşi ea insista că se întâlnesc destul de 
des. 

Tria şi Rehanne îşi petreceau zilele în general în bibliotecă, 
analizând vrăji şi ritualuri şi citind tot ce le cădea în mână 
despre magii din vechime. Orele pierdute însă în consultarea 
volumelor îngălbenite de vreme şi pistele sinuoase pe care 
acestea le sugerau nu duceau însă decât la oboseală şi la 
accese de nervi. 

Zilele acelea de cercetări nerodnice păreau a nu se mai sfârşi, 
dar cele trei săptămâni de vacanţă se scurgeau prea repede. 
Iminenta reîntoarcere a doamnei Dova o aruncase pe Tria într-o 
vâltoare a ezitărilor şi nehotărării. Nu făcuseră nici măcar un 
pas spre recuperarea volumului, aşa că va trebui să-şi 
mărturisească fapta. Dar poate că profesoara nu va descoperi 
imediat dispariţia cărţii. Şi, oricum, Oryon o furase, nu ea; nu 
avea de ce să-şi asume responsabilitatea. Şi totuşi, ea fusese 
cea care îl condusese la Breyadon - deşi nu putea înţelege cu 
niciun chip cum de reuşise el să se infiltreze în vraja lor. Dacă n- 
ar spune nimic, ar izbuti oare doamna Dova să ia urma 
volumului? Şi încotro ar duce-o aceasta - spre Tria sau spre 
Oryon? 


— Trebuie să recuperăm cartea, îi spuse acum din nou lui 
Rehanne. 

Dar nici ea şi nici prietena ei nu aveau idee cum anume s-o 
facă. Niciuna dintre vrăjile pentru găsirea obiectelor pierdute nu 
păreau a fi utile în situaţia lor. Cele pentru recuperarea 
obiectelor furate puneau accentul pe identificarea făptaşului 
necunoscut, însă niciuna nu spunea ce să faci când hoţul era 
cunoscut, dar nimeni nu avea habar unde se afla bunul furat. 
Probabil că Oryon n-ar ţine cartea în camera lui, unde colegul lui 
ar putea să dea peste ea. Deşi îl ajutase în seara balului, Jerrol 
declarase apoi limpede că nu mai e câtuşi de puţin apropiat de 
Oryon. Cum cele trei săptămâni de vacanţă se scurgeau cu 
repeziciune şi nimic bun încă nu se întâmplase, Tria şi Rehanne 
hotărâră că venise vremea să se asigure totuşi că volumul nu 
era în camera lui Oryon. 

La ora mesei, etajul băieţilor avea să fie pustiu. După ce 
verificară că toţi elevii se aflau în sala de mese, cele două 
prietene intrară pe coridor şi identificară camera lui Oryon. 
Intrarea se dovedi suspect de uşoară: uşa nu era nici încuiată, 
nici păzită. Tria şi Rehanne începură o căutare meticuloasă, însă 
rapidă. In încăpere existau puţine ascunzişuri. Nimic nu era 
încuiat şi nu se zărea pe nicăieri vreun pachet misterios. În 
garderob se afla doar îmbrăcăminte, iar pe birou numai 
manuale şi notite. Un dulap din lemn de stejar găzduia doar 
pantofii şi hainele celor doi băieţi, nimic altceva. Niciun 
accesoriu magic nu se vedea în cameră, cu excepţia baghetei 
lui Oryon, aşezată pe garderob - nimic suspect, nimic sinistru 
sau îndoielnic. 

Tria luă bagheta şi o rulă în palme, gânditoare. Oryon era 
singura persoană care folosea o baghetă, din câte cunoştea ea. 
O făcea oare doar de dragul efectului sau chiar îi intensifica 
puterile? îşi aminti, cum în timpul primei lor confruntări, el îşi 
focalizase forţa magică prin acel beţigaş. Când veniseră aici, nu 
avuseseră de gând să ia din cameră nimic altceva decât cartea 
- dacă ar fi fost suficient de norocoase s-o găsească. Acum însă, 
îşi spuse că, dacă i-ar putea slăbi puterile lui Oryon luându-i 
bagheta... 

Ridică ochii spre Rehanne, vrând să-i ceară părerea, dar o 
umbră fugară îi atrase privirea spre oglinda agăţată pe uşă. În 
ea însă, în locul propriului ei chip, zări figura lui Oryon. Ochii lui 


negri îi străpungeau pe ai ei, ameninţători. Dădu imediat drumul 
baghetei din mână şi, în clipa aceea, strigătul speriat al lui 
Rehanne îi dădu de ştire că şi ea văzuse faţa în oglindă. 

Imaginea dispăru. Sticla reflecta acum numai chipul ei speriat 
şi rămase zgâindu-se până ce Rehanne trecu pe lângă ea, se 
repezi la uşă, o deschise, o înhăţă de mână şi o trase afară din 
cameră, lăsând bagheta în urmă, pe podea. 

Coridorul era pustiu şi nu întâlniră pe nimeni nici în drum spre 
etajul al treilea. Oricum, nu mai conta, îşi spuse Tria cu 
amărăciune; Oryon ştia ce făcuseră. 

— Dar cum reuşeşte?! întrebă ea după ce îi povestiră Linei 
prin ce trecuseră. 

Rehanne declarase deja că trucul cu oglinda o lăsase cu gura 
căscată. Lina însă clătină din cap. 

— Nu asta-i întrebarea pe care trebuie să ne-o punem. 
Interesant e de unde îşi ia puterea de care are nevoie. 

Aşezată pe pat, cu picioarele într-o parte, Tria se holbă la 
colega ei, uimită că sesizase un lucru care ei n-ar fi trebuit să-i 
scape. Îşi aminti din nou duelul dintre ea şi Oryon. Fusese 
puternic, iar rezultatul se aflase mult timp pe muchie de cuţit, 
dar dacă ar fi avut şi atunci forţa de acum, ar fi învins-o cu 
uşurinţă. Înseamnă că de atunci şi până în seara balului, 
descoperise o modalitate de a-şi extinde puterile. De unde 
ştiuse ce să facă şi cum dobândise surplusul de forţă? Dacă ar 
descoperi sursa de care se folosea... 

— Ai reuşit să smulgi vreo informaţie de la Kress? îl poţi 
convinge să-ţi spună de unde are Oryon atâta putere? 

— La asta lucrez acum. Problema e că se teme de Oryon. 
Fireşte, nu recunoaşte asta, dar e evident. 

— Dar înainte de bal nu-i era frică de el, sublinie Rehanne. 

— Asta înseamnă că ştie care este sursa lui de putere, la care 
însă Oryon nu-l lasă şi pe el să apeleze, exclamă Tria brusc 
entuziasmată. Şi faptul probabil că îl macină. Ai dreptate, Lina. 
Trebuie să ne concentrăm asupra lui Kress. 

— Eu v-am spus asta tot timpul. 

— Dar nu ne-ai explicat şi de ce. 

— Fiindcă nu-mi dădusem încă seama. Era clar, în seara 
balului, că s-a lăsat condus de Oryon; dacă ar fi dispus de puteri 
egale, n-ar fi acceptat să fie pe planul al doilea. 

Tria înclină capul. Văzuse şi ea asta, dar nu sesizase toate 


implicaţiile; grija pentru Wilce îi întunecase raţiunea. 

— Kress are abilitatea de a extrage putere de la alţii, continuă 
Lina. El nu recunoaşte, dar mi-am dat seama de mult, fiindcă 
am şi eu acelaşi talent. lar Kathyn a spus-o clar în seara balului. 
Indiferent care e noua sursă de putere a lui Oryon, Kress ar 
trebui să aibă şi el acces la ea. Dar nu are, asta e clar. 

Împinsă de curiozitate, Tria întrebă: 

— Dar cum funcţionează... extragerea asta de putere? 

Lina se mulţumi să deseneze un cerc cu degetul pe cuvertură, 
fără a răspunde, şi Tria îşi dădu imediat seama că încălcase o 
regulă nescrisă. Extragerea de putere era un talent interzis, 
dacă făptaşul nu avea permisiunea donatorului. Îşi aminti 
spusele magistrului San Marte pe această temă, dar îşi aduse 
aminte şi cum Lina îşi folosise această capacitate în timpul 
luptei cu Oryon. Directoarea ştiuse acest lucru, dar îi dăduse 
aceeaşi pedeapsă ca şi ei. Şi ce spusese oare Kathyn în seara 
balului? Că directoarea o prevenise să nu-l mai lase pe fratele ei 
să extragă putere de la ea. Păi, dacă îl lăsase, însemna că Oryon 
avusese permisiunea ei şi deci nu încălcase niciun regulament; 
directoarea însă ştiuse. Cu toate că făcea atâta paradă de 
respectarea fermă a regulilor, doamna Vedreaux lăsa cam multe 
lucruri nepedepsite. 

Rehanne sparse tăcerea care se aşternuse între ele: 

— Are şi Oryon talentul ăsta? 

— Nu, sunt sigură că nu, răspunse Lina rapid, uşurată că i se 
oferise ocazia să evite răspunsul la întrebarea Triei. Cei care îl 
au îl pot recunoaşte întotdeauna la altul. 

— Hmmm! Mă întrebam... Rehanne se  întrerupse, 
scărpinându-se în bărbie. Mă gândeam că... n-ar fi oare posibil 
ca Oryon să extragă putere de la Wilce şi Gray, folosind-o 
pentru propriile lui scopuri? 

Tria îşi îndreptă brusc spatele şi izbi cu palma în podea. 

— Pe cele şapte niveluri! Dacă face asta, o să-i ucidă! 

Lina era gânditoare, continuând să frământe cuvertura între 
degete. 

— Cred că e posibil, admise ea. Dacă are acces la ei, acolo 
unde or fi. Şi totuşi, asta n-ar explica tot, fiindcă trebuie să fi 
avut o sursă de putere şi înainte - pentru a le invoca şi a le 
controla pe Femeile Teribile şi pentru a-şi dezvolta capacitatea 
de a extrage putere, în cazul în care asta face. Dar eu ştiu că nu 


are - sau cel puţin nu avea - acest talent. 

— Să fi găsit cumva o incantaţie puternică prin care le-a 
invocat pe Femeile Teribile? întrebă Rehanne. S-ar putea oare 
ca ele să-l fi învăţat să extragă putere? N-au şi Seniorii Teribili 
capacitatea asta? 

Tria tremură, scuturată de un fior, amintindu-şi siluetele 
acelea voluptuoase cu capete de mort. 

— Sunt total malefice. Orice ar fi învăţat de la ele... 

— Ele extrag puterea. Da, asta e! exclamă Lina plină de 
entuziasm. Ele pot extrage putere din Wilce şi Gray, împărţind-o 
apoi cu Oryon. lar Kress nu poate apela la puterea asta de mâna 
a doua. Se potriveşte! 

Tria sări în picioare. 

— Trebuie să-i găsim pe Wilce şi Gray înainte ca el să-i 
distrugă, spuse ea, făcând ture prin spaţiul îngust dintre paturi. 

Lina o privea cu ochii ei verzi îngustaţi ca pupilele unei pisici. 

— Dacă am găsi incantaţia de invocare pe care a folosit-o 
Oryon, ai avea curaj s-o încerci? 

Tria se opri brusc, surprinsă de întrebare. 

— Să le invocăm pe Femeile Teribile? Şi să riscăm să dăm 
frâu liber influenţei lor malefice? Ştii că e absolut interzis să faci 
aşa ceva! 

— Oryon a făcut-o. 

Tria se aşeză pe patul ei; cuvintele seci ale Linei îi răsunau 
încă în minte. 

— Şi uite ce s-a întâmplat din cauza asta, replică Rehanne cu 
indignare. N-o asculta, Tria! 

S-a întâmplat exact ce a vrut Oryon să se întâmple. Dacă el 
le-a putut controla, de ce n-am putea şi noi? 

Voi aţi spus că trebuie să-i aducem imediat înapoi pe Wilce şi 
Gray. Ei bine, Femeile Teribile sunt cele care i-au luat. N-ar fi 
logic să le determinăm tot pe ele să ni-i redea? 

— Dar nu ştim cum să procedăm, spuse Tria cu o voce 
inexpresivă, care îi ascundea frământarea interioară. La niciun 
curs nu învăţăm incantaţii de invocare a Seniorilor Teribili şi, 
dacă la bibliotecă există cărţi despre aşa ceva, în mod cert sunt 
încuiate undeva unde elevii nu au acces. 

— Şi Breyadon era încuiat, dar l-am găsit. 

— Şi l-am condus pe Oryon la el, punctă Rehanne. Nu mai 
putem folosi încă o dată vraja aceea. Şi oricum, nu ne-ar ajuta; 


nu funcţionează decât dacă ştim ce anume căutăm. 

— În plus, doar bănuim ce s-a întâmplat, nu suntem sigure. 
Nu ştim cu certitudine că Oryon a descoperit o incantaţie de 
invocare a Femeilor Teribile şi că ele sunt sursa lui suplimentară 
de putere sau că... Tria abia mai reuşi să continue.:...că ele îi 
transferă lui puterea extrasă de la Wilce şi Gray. 

— Dar pare logic, nu-i aşa? se aplecă Lina spre ele, cu ochii 
lucindu-i. Măcar avem un punct de pornire. 

— Tu ai deja un punct de pornire, sublinie Rehanne enervată. 
Ar trebui să lucrezi asupra lui Kress. 

Lina încuviinţă cu o mişcare scurtă a capului, ignorând tonul 
ostil al celeilalte. 

— Kress trebuie să ştie ceva despre invocare. Nu uitaţi că 
Oryon a avut nevoie de ajutorul lui - şi de al celorlalţi, Davy, 
Jerrol şi aşa mai departe - pentru a ţine lucrurile sub control. 
Până când Femeile Teribile şi-au luat tălpăşiţa cu Wilce şi Gray. 
După aceea, dintr-odată, Oryon a putut acţiona pe cont propriu; 
n-a mai avut nevoie de ceilalţi. 

Tria îşi amintea scena perfect. Lina avea dreptate. Atunci au 
sporit puterile lui şi din acel moment au tot crescut. Acum nu l- 
ar mai putea opri decât dacă ar folosi aceeaşi metodă pe care o 
aplicase şi el. 

Rehanne se ridică brusc, împingând scaunul într-o parte. 

— Eu nu mă amestec în invocarea Femeilor Teribile. Fac orice 
altceva ca să ajut, dar asta nu. Acum mă duc la mine în cameră. 
Tria, vorbim mâine dimineaţă. 

Când Lina nu va ti de față, voise de fapt să spună. Cum Tria 
nu-i răspunse, ieşi din încăpere. 

— Deci? întrebă Lina când ecoul paşilor pe coridor se stinse. 
Eşti dispusă să încerci? 

— Nu ştiu, replică ea. Capul o durea, iar mâinile şi picioarele îi 
erau grele şi îngheţate. Trebuie... trebuie să mă mai gândesc. 

— Tu erai cea care se grăbea. Foarte bine, gândeşte-te. Vei 
vedea că e singura cale. 


Dimineaţa, Tria ieşi din cameră devreme, înainte ca Lina să se 
trezească. Nu avea chef să stea de vorbă cu ea; voia să mai 
amâne puţin decizia pe care trebuia s-o ia. Se duse la bibliotecă, 
verifică fişierul şi se convinse că nu exista nicio carte cu 
incantaţii de invocare a Seniorilor Teribili, dar citi şi cuprinsul 


mai multor volume cu vrăji. Nimic. Şi totuşi, astfel de farmece 
existau, fiind fără îndoială incluse în diverse lucrări de 
specialitate. Însemna că şcoala păstra în mod intenţionat aceste 
cărţi departe de accesul elevilor. Gândul o înfurie. Dacă ar putea 
citi o incantaţie de invocare, ca să vadă ce cuprinde, i-ar fi mai 
uşor să se hotărască. lar simpla cunoaştere a modului în care se 
folosea o astfel de incantaţie nu putea face rău nimănui. Aceste 
informaţii ar trebui să facă parte din educaţia elevilor. 

Da, va merge alături de Lina până ce va afla cum se 
procedează pentru invocare. Când va şti cum se face, se va 
hotărî dacă e cazul să încerce sau nu. 

Luând această decizie, se duse s-o caute pe Rehanne şi 
intrară împreună în sala de mese, pentru micul dejun. Câţiva 
dintre elevii care plecaseră în vacanţă se întorseseră deja. 
Printre ei se afla şi Nubba, iar Tria şi Rehanne preferară să se 
aşeze lângă ea, nu la masa Linei. Nubba le puse la curent cu 
aventurile ei din cele trei săptămâni care trecuseră, fără a omite 
apariţiile nedorite ale temutului Shalreg, şi astfel nu le dădu 
ocazia să discute despre problema care le frământa. Tria era 
uluită de faptul că mereu curioasa Nubba nu le bombarda cu 
întrebări despre ce făcuseră ele în tot acest timp; doar nu uitase 
ce se întâmplase în ajunul vacantei! 

Probabil că Rehanne îşi foloseşte talentul pentru a-i domoli 
curiozitatea. Dara jurat că nu va face niciodată asta cu 
prietenele ei! îşi spuse Tria. 

Însă nu mai avu timp s-o întrebe pe Rehanne dacă aşa 
procedase. Tocmai când terminau de mâncat, Veronica se 
apropie de ele şi-i întinse o hârtie împăturită. Tria o desfăcu şi 
citi. Era un bilet de la Aletheia. Profesoara de studii 
interdimensionale se întorsese din vacanţă, găsise notiţa prin 
care îi solicitase ea o întrevedere şi-i scrisese că o aşteaptă în 
salonul din clădirea profesorilor după micul dejun. 

Tria le arătă biletul colegelor de la masă şi-i spuse Nubbei că 
voia să-i ceară doamnei Aletheia permisiunea de a se înscrie la 
unul dintre cursurile ei. Şi nu minţea; chiar avea de gând s-o 
roage acest lucru, deşi altul era obiectivul ei principal. După ce 
se scuză, ieşi repede din sala de mese, traversă curtea în fugă şi 
năvăli în clădirea profesorilor. 

Salonul era slab luminat şi încărcat cu mobilier cu tapiţerii în 
culori întunecate, neatrăgătoare. Aşezată într-un fotoliu masiv, 


cu spătarul înalt, Aletheia semăna cu o păpuşă din cârpe în 
mărime naturală, albă şi cu părul din aţă albă. Halatul de casă 
albastru, simplu, nu făcea decât să întărească această impresie. 
Fluturând moale o mână lividă, profesoara o invită să se aşeze 
în scaunul alăturat. 

Alarmată de aparenta slăbiciune şi de paloarea femeii, Tria 
murmură o formulă de salut şi spuse: 

— Sper că aţi avut o vacanţă plăcută. 

— N-am fost în vacanţă, replică Aletheia cu un surâs vag. M- 
am dus pe Tărâmul Teribil, încercând să dau de creaturile 
malefice care şi-au făcut apariţia la Balul de larnă şi i-au răpit pe 
cei doi elevi. Am plecat imediat pe urmele lor, dar Tărâmul 
Teribil este un loc întortocheat şi periculos. Nu mi-am dat seama 
că am lipsit atât de mult. Când m-am întors, aseară, am găsit 
biletul tău şi directoarea mi-a spus despre provocarea lansată 
de domnul Brew şi despre faptul că tu ai acceptat-o. Cred că 
aceasta este problema pe care voiai s-o discuţi cu mine, aşa-i? 

Tria se aplecă în scaun, nerăbdătoare. 

— l-aţi găsit? 

Aletheia clătină din cap, apoi îl lăsă moale pe spate, de parcă 
efortul ar fi extenuat-o. 

— Cei malefici sunt puternici şi vicleni şi m-au evitat cu 
uşurinţă. M-am rătăcit şi a trebuit să mă declar învinsă. 

Se întrerupse pentru o clipă şi închise ochii, ca şi cum şi-ar fi 
adunat forţele pentru a continua. Tria aşteptă, chinuită de 
nerăbdare. În cele din urmă, femeia vorbi din nou: 

— Dar am găsit asta. 

Duse mâna la buzunarul halatului şi scoase un pacheţel învelit 
în hârtie albă şi legat cu o panglică aurie. Pe eticheta lui era 
scris numele Triei. 

Darul ei de întâlnire! Wilce fusese răpit înainte de a avea 
ocazia să i-l dea, iar ea uitase de el complet. Cu mâini 
tremurânde, rupse hârtia şi deschise cutiuţa îmbrăcată în 
catifea. Pe suportul de satin alb era prins un lănţişor de aur cu 
un glob de cristal strălucitor, cam de mărimea unei nuci. Cu un 
strigăt de surpriză, scoase lănţişorul din cutie şi luă cristalul în 
palmă. Ochii i se umplură de lacrimi când se gândi cum îi fusese 
răpită bucuria de a deschide darul de faţă cu Wilce şi de a-i 
vedea fericirea stârnită de plăcerea ei. 

Brusc, cu un fior, îi trecu prin minte că poate el „pierduse” 


intenţionat pachetul, ca Aletheia să-l găsească şi să i-l aducă ei, 
poate ca un indiciu pentru a o ajuta să-l găsească. 

— Cred că aţi fost aproape de el, îi spuse profesoarei. 

— Dar nu suficient de aproape, replică aceasta cu tristeţe. Am 
trecut de multe ori prin locurile în care au fost şi ei, dar nu i-am 
putut ajunge din urmă. 

Mâhnirea din vocea femeii iscă un val de durere în inima Triei. 
Lacrimile începură să-i curgă pe obraji, picurându-i pe mâini şi 
pe mica bijuterie. Cristalul se încălzi şi deveni roşu. Tria îl ridică 
mai aproape de ochi, studiindu-i atentă. În interiorul lui, cu alb 
pe fondul stacojiu, un mic pergament se desfăşură şi câteva 
cuvinte scrise cu litere negre, minuscule, deveniră vizibile: Tria, 
nu încerca să mă găseşti. E prea târziu. Asta nu va duce decât la 
distrugere. 

Cuvintele pieiră; cristalul se decoloră la loc şi se răcori. Tria îşi 
şterse lacrimile de pe obraji şi privi spre Aletheia. Profesoara 
leşinase. 


15 Viziune şi decizie 


Tria se duse la prima oră din noul semestru abia venindu-i să 
creadă că programul obişnuit al şcolii se relua ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Singura concesie făcută misiunii ei era 
faptul că i se permisese să se înscrie la unul dintre cursurile 
susţinute de Aletheia, curs la care luau parte în general numai 
elevii din anii doi şi trei. Orele nu aveau să înceapă însă în prima 
săptămână de şcoală, din cauza sănătăţii precare a profesoarei. 

Totdeauna, amânări peste amânări! Lumea întreagă parcă se 
coalizase împotriva ei, ridicându-i obstacole în cale. Ar fi trebuit 
să facă lucruri mai importante decât să între cu braţele pline de 
cărţi la cursul de etică, pentru a suporta o altă lecţie 
exasperantă a magistrului San Marte. 

— Bună ziua, elevi, îi salută profesorul cu o plecăciune. Cam 
puţini în clasă! Hmmm! Da, numărul înscrişilor a cam scăzut, 
într-adevăr, adăugă el răsucindu-şi vârfurile mustăţii. Faptul că 
suntem mai puţini ne va permite să ne comportăm ceva mai 
lejer şi ne va oferi, sunt convins, posibilitatea unor dezbateri 
stimulative. 

Spre dezamăgirea ei, în clasă mai erau doar alţi trei elevi. 


Înseamnă că îi va veni mult prea des rândul să atragă asupra ei 
întreaga atenţie a magistrului. Nu-i plăcea că fusese din nou 
înscrisă la un curs de etică. Oryon şi Kress ar fi trebuit mai 
degrabă să urmeze astfel de cursuri. Dintre cei cinci băieţi care 
îi ajutaseră în seara balului, numai Jerrol şi Davy erau acum 
colegi cu ea la etică. Îi auzise pe Britnor şi Fenton plângându-se 
că iar „le căzuse pe cap” un curs de-al Moşului Tumbă; Reece se 
retrăsese de la şcoală. 

Norietta, o elevă din anul al doilea pe care Tria abia dacă o 
cunoştea, era cel de-al patrulea membru al clasei de etică şi 
avusese ghinionul să fie aleasă ca ţintă a magistrului San Marte. 
Acesta n-o scăpa din priviri şi i se adresa numai ei în vreme ce 
se plimba de-a lungul sălii de curs, subliniindu-şi cuvintele cu 
gesturi afectate şi întrerupându-se din când în când pentru a-şi 
aşeza mai bine peruca plimbăreaţă sau pentru a-şi strânge 
nodul eşarfei de la gât. 

Simpatia pe care Tria o resimțea pentru biata Norietta era 
însă diminuată de ceea ce o frământa pe ea. Degetele îi 
zăboveau pe globul de cristal agăţat pe lănţişorul de aur de la 
gât şi mesajul trimis de Wilce îi reveni în minte; cuvintele lui nu 
îi afectaseră hotărârea de a-şi continua cercetările, ci doar îi 
sporiseră nerăbdarea. 

Deşi Lina pretindea că înregistrează succese în tentativa ei cu 
Kress, Tria nu era sigură dacă s-o creadă sau nu; mai bine să nu 
se bazeze pe ea. 

Între timp, descoperise unde erau păstrate cărţile cu 
incantaţii de invocare a Seniorilor Teribili. Cu o seară înainte, o 
acuzase pe eleva de serviciu din anul trei care era în sala 
bibliotecii că îl lăsase pe Oryon să citească materiale interzise. 
Cu ochii mari, fata pe nume Rozelle o întrebase ce vrea să 
spună. 

— Nu tu ai fost cea care, întrebase Tria cu inocenţă în glas, i-a 
permis să răsfoiască lucrarea despre incantaţiile de invocare? 

Oripilată, Rozelle negase cu fermitate. 

— Îmi pare rău, adăugase Tria. Probabil că a fost cealaltă 
persoană care lucrează la bibliotecă. 

— Nan? Imposibil! Fata clătinase din cap cu atâta hotărâre, 
încât părul ei lung şi drept i se învârtejase pe obraji. Nici măcar 
nu avem asemenea cărţi în bibliotecă; sunt păstrate sub cheie şi 
pază, în biroul directoarei. 


Aflase informaţia de care avea nevoie - prin şiretenie, ce-i 
drept - dar aceasta nu-i era de niciun folos. Nu-i putea cere 
cartea directoarei, fiindcă nu i-ar da-o. Şi în niciun caz n-ar 
încerca s-o fure. 

Dar de unde găsise Oryon incantaţia? Fără îndoială, dintr-o 
altă sursă. Probabil că acum avea suficientă putere pentru a 
anihila paza şi a intra pe furiş în biroul directoarei, dar acest 
surplus de putere îi parvenise ca urmare a invocării Femeilor 
Teribile; înainte nu-l avusese. 

Când se încheie ora, Tria îşi dădu seama că nu ascultase nici 
măcar un cuvânt şi habar nu avea care era tema pentru data 
viitoare. Nevoind să-l roage pe magistrul San Marte să repete, o 
luă la fugă după Norietta. Dar fata ieşi din clasă înainte de a 
apuca ea să o prindă, jenată probabil de atenţia cu care n-o 
slăbise profesorul. Oricum, îşi spuse Tria renunțând să se mai 
țină după ea, tema nu era prea importantă; nici nu ştia de ce se 
mai obosea să vină la lecţii. Acum ar trebui să se întoarcă în 
camera ei şi să se gândească la o modalitate de a găsi cartea cu 
incantaţii. 

Îmi spun asta fiindcă ora următoare trebuie să dau ochii cu 
doamna Dova, se gândi ea. De cursul de tehnici de divinatie 
chiar am nevoie. 

Nu făcuse nimic în privinţa exemplarului furat din Breyadon, 
sperând că profesoara nu-i observase încă dispariţia. Nu putea 
scăpa de presimţirea că doamna Dova voia să aducă volumul la 
oră, deşi îşi spunea că e o presimţire iraţională, dat fiind că 
textul netradus al magului nu avea relevanţă pentru subiectul 
respectiv. 

Când Oryon intră în clasă, Tria regretă că nu-şi urmase 
hotărârea de a chiuli. Ce greşeală în orar îi adusese pe amândoi 
în aceeaşi sală de curs? îl văzu aşezându-se într-o bancă şi 
deschizându-şi caietul, apoi întorcându-se şi făcându-i un semn 
arogant cu ochiul. Obrajii i se înroşiră. Dacă el n-ar fi stat între 
ea şi uşă, s-ar fi ridicat şi ar fi plecat; încă se mai gândea s-o 
facă. 

Prea târziu însă. Doamna Dova intră în clasă şi se apropie de 
catedră, dădu bună ziua şi îşi începu lecţia. Tria îi evită privirile; 
asculta doar să vadă dacă va pomeni ceva despre Breyadon, 
dacă îi remarcase deja lipsa. Nu lua notițe, mâzgălind cu 
creionul pe hârtie fără a se gândi la ceea ce făcea. 


Aruncă spre Oryon priviri furişe şi-l văzu scriind conştiincios în 
caiet, deşi zâmbetul batjocoritor care-i juca în colţul gurii îi 
contrazicea seriozitatea aparentă. Atingea deseori globul de 
cristal cu degetele. Răceala lui plăcută îi domoli furia ce 
ameninţa să izbucnească văzând cum Oryon se oferise să 
răspundă, ca un elev-model, la întrebările profesoarei despre 
metodele de divinaţie utilizate în prezent, iar doamna Dova 
dădea uşor din cap în semn de aprobare. 

Graţie cristalului, izbuti să reziste şi la ora ei şi la cea care 
urmă, de simbolism al magiei, pe care o preda magistrul Hawke 
- un alt curs despre care era convinsă că nu avea cum s-o ajute 
în lupta ei cu Oryon. La acesta participa şi Lina, care părea să 
găsească materia interesantă. Pentru Tria era doar o altă oră 
căreia trebuia să-i facă faţă, o altă lecţie inutilă, suportată doar 
datorită cristalului. 

In zilele următoare, globul îi menţinu mereu în atenţie situaţia 
grea a lui Wilce, împiedicând-o să reintre în rutina cursurilor şi 
temelor, a orelor de masă şi a pauzelor, a bârfelor mărunte, a 
proiectelor comune şi a zilelor libere în care nu avea nimic de 
făcut. 

In aceste momentele de inactivitate se simţea copleşită de 
vinovăţie. Ar fi trebuit să facă totuşi ceva, dar ce anume?! într-o 
seară în care era singură în cameră, Lina fiind plecată cine ştie 
unde, se aşeză la birou, dădu cărţile la o parte, luă o coală de 
hârtie şi o împărţi în două coloane. În prima notă toate talentele 
pe care le cunoştea - ale altor elevi, ale profesorilor şi cele 
despre care citise sau auzise vag. Şirul se întinse astfel până în 
josul paginii, continuând şi pe verso. 

In coloana a doua trecu propriile ei talente, apreciind valoarea 
pe care o avea fiecare pentru competiţia cu Oryon. Adun şi 
modelez lumina. Da, poate că e de un oarecare folos. Fac florile 
să înflorească chiar şi atunci când nu le e vremea. Nicio valoare 
practică. Chem peştii la suprafața apei. Ezită o clipă şi notă 
dedesubt şi chem animalele la mine (?). Îşi aminti cum, odată, 
purceaua lor rupsese gardul şi intrase pe proprietatea vecinilor. 
Tria o chemase mental şi animalul venise fuga acasă. Poate că 
fusese doar o coincidenţă; nu putea fi sigură, fiindcă nu 
repetase niciodată experimentul. 

Localizez metalele îngropate. Asta nu-i era de niciun folos. Fac 
ca obiectele să plutească în aer. Deja dovedise acest lucru. 


Modlific curgerea timpului. Un talent pe care nu îndrăznea să-l 
utilizeze. Schimb forma obiectelor. Util, dar nu-i oferea niciun 
avantaj asupra lui Oryon. Şi cu asta se încheia lista. 
Dezamăgitor de scurtă. 

ȘI totuşi, nu e deloc scurtă, îşi spuse ea. Uite câţi elevi au 
doar un singur talent! se gândi la bietul Gray şi la arta lui 
efemeră, inutilă. În minte îi veni totodată Nubba, în dreptul 
căreia scrisese prima dată vede un Shalreg şi apoi, amintindu-şi 
cum numai ea zărise dincolo de vraja de invizibilitate a lui Oryon 
şi Kress, tăiase cuvintele şi notase în loc vedere specială. 

Invizibilitate! Să fi fost rezultatul unei vrăji sau doar un alt 
talent? Dacă era un talent, se putea dovedi unul preţios. Dacă 
Oryon îl avea şi se folosea de el pentru a o spiona? 

Oare ea avea un asemenea dar? Cum ar proceda cineva care 
ar vrea să devină invizibil? Închise ochii şi se concentră pe 
micşorarea propriului ei corp. Dar nu, nu voia să-şi reducă 
dimensiunile, aşa cum făcuse cu valiza Linei. Îşi refăcu imaginea 
mentală, vizualizând camera fără prezenţa ei înăuntru. Se ridică 
şi privi în oglindă. Reflexia îi întoarse o privire încruntată, 
bătându-şi joc parcă de eşecul ei. 

Se aşeză din nou la birou şi făcu un X în coloana întâi, acolo 
unde scrisese invizibilitate. Parcurse apoi celelalte elemente ale 
listei. Tămăauire. Nu putea să-şi testeze acest talent, dar în mod 
cert ar şti dacă l-ar avea. Multe dintre celelalte talente, precum 
cel de transfer al gândurilor şi de constrângere, al lui Rehanne, 
sau cel de citire a gândurilor, pe care-l avea colega ei de 
cameră, Elspeth, nu puteau fi testate fără ajutorul unui 
partener. La nevoie, o putea ruga pe Rehanne s-o ajute, dar mai 
întâi trebuia să facă tot ce se putea de una singură. 

Câteva talente puteau fi marcate cu X fără a le mai testa. Ştia 
că nu e empatică, aşa cum era Coral, că nu citea viitorul, ca Irel, 
şi nici adevărul, precum Wilce. Şi în niciun caz nu avea darul de 
a aduce pacea şi armonia. Dimpotrivă, totdeauna părea că se 
află în mijlocul vreunui conflict. Era şi ăsta un dar, dar unul de 
care ar fi vrut să scape bucuroasă. 

Şi fără îndoială că putea nota un X în dreptul că/ătoriei pe 
aripile vântului - un talent pe care îl trecuse în listă mai mult 
dintr-un impuls; nimeni nu-l mai avea, dacă-l avusese vreodată 
cineva în realitate, nu doar în poveştile mamei ei. 

Schimbarea vremii. Taner avea puterea de a întoarce 


furtunile din drum. În plus, auzise că unii puteau modifica 
vremea astfel încât să provoace orice schimbare dorită, dar ea 
nu cunoştea pe nimeni care să se priceapă la aşa ceva. 

Se apropie de fereastră, o deschise şi privi afară. Stelele se 
jucau de v-aţi ascunselea printre norii dantelaţi. Era o seară 
plăcută, vântul adia uşor şi nu era niciun nor de ploaie. Ridică 
ochii spre cer şi îşi spuse în gând: ploaie, furtună. 

Era oare imaginaţia ei, sau norii chiar începuseră să se 
strângă unul în altul, mai negri şi mai deşi? continuă să-i 
privească intens, cu inima bătându-i, repetând: ploaie, furtună. 

Dar vântul răcoros nu avea pic de umezeală şi, după o vreme, 
decise că norii se mişcau de fapt firesc, adunându-se şi 
risipindu-se fără vreo intenţie de a aduce ploaia. Oftând, închise 
fereastra, se întoarse la birou şi mai notă un X. 

Vrăjile. Probabil era adevărat că orice dotat putea învăţa să 
facă vrăji, dar ea una nu credea asta. Rehanne avea acest 
talent, în mod cert, şi poate că-l avea şi Lina. Dar Tria îşi spuse 
că aversiunea pe care o resimțea ea faţă de vrăji nu însemna 
altceva decât că nu avea talentul respectiv, aşa că notă un X, 
urmat de un semn de întrebare. 

Schimbarea formei. Să îndrăznească oare să încerce? Dacă 
izbutea şi apoi nu mai putea reveni la normal? Dar Linei nu i se 
întâmplase niciodată. Totuşi, îi era teamă să încerce singură; 
prin urmare, lăsă locul nemarcat. 

Următorul talent din listă, schimbarea locului, o nedumerea. 
Davy susţinea că-l are, deşi ea nu-l văzuse niciodată folosindu-l. 
Era abilitatea de a trece, într-o clipită, dintr-un loc în altul, situat 
la o distanţă considerabilă. Aşa cum îi explicase Davy, putea 
trece de la un capăt al oraşului la altul sau al districtului, dar nu 
dintr-o cameră în alta sau de la o clădire la alta. Mânată de un 
impuls, Tria vizualiză camera lui Oryon şi se imagină stând 
alături de garderob, acolo unde zăbovise studiindu-i bagheta. Se 
concentră, îşi simţi puterea acumulându-se şi crescând. 
Încăperea în care se afla păli în jurul ei. Auzi un icnet şi-l văzu 
pe Oryon dându-şi în spate scaunul de la birou şi sărind în 
picioare. Îşi înhăţă bagheta, expresia de pe chip trecându-i de la 
uimire la mânie. Dar Tria nu reuşi să-şi menţină poziţia. Când 
Oryon se repezi la ea, îl văzu dispărând şi în loc apăru propria ei 
cameră. 

Năucă şi tulburată, se prăbuşi în scaun, luă creionul şi, cu o 


mână tremurândă, adăugă în coloana a doua schimbarea 
locului. Înainte de a-şi folosi a doua oară acest talent, va trebui 
să înveţe să-l controleze. Spera doar că Oryon se înspăimântase 
tot atât de mult pe cât se speriase ea. 

Uşa se deschise şi în cameră intră Lina. În grabă, Tria îşi 
ascunse caietul în sertar; făcuse destule experimente pentru o 
seară. 


Speranţa pe care Tria şi-o pusese în cursul de căi spre alte 
lumi se spulberă îndată ce ora începu. In afara ei, mai erau doar 
doi elevi în clasă: Irel şi Petra. Fără a ţine seama de situaţia ei 
specială, Aletheia îşi concentră întreaga atenţie asupra sfioasei 
Irel, încurajând-o să vorbească, lăudându-i intervenţiile şi 
explorând întrebările pe care ea le adresa cu timiditate. In mod 
normal, Tria ar fi fost de acord cu un astfel de tratament, dar 
oricât de stringente erau nevoile lui Irel, ale ei le depăşeau în 
mod categoric. La un moment dat, îşi spuse că ea şi Petra ar 
putea foarte bine să nici nu mai vină la ore, fiindcă Aletheia nu 
le acorda nicio atenţie. În cele din urmă, începu să creadă că 
profesoara o ignora în mod deliberat, pentru a evita să se 
implice în căutările ei. 

Oare nimeni nu avea de gând s-o ajute? larna era pe sfârşite, 
dar inima Triei îngheţa tot mai rău, pradă frustrării, izolării, 
deznădejdii şi neputinței. Învățătura n-o mai interesa, iar notele 
pe care le obținea erau, în cel mai bun caz, mediocre. Foştii 
prieteni o evitau şi chiar discuţiile cu Rehanne se împuţinaseră. 

După cină, urcă în cameră plină de lehamite. Luase doar o 
înghiţitură din carnea tare ca pingeaua şi două cocoloaşe de 
cartofi. Mâncarea îşi recăpătase aspectul, gustul şi mirosul de la 
început, prea puţin apetisante; Tria nu mai reuşea să vadă 
dincolo de vălul iluziei. Şi de fapt, nici măcar nu încerca; nu 
merita să facă atât efort. Rehanne o certa fiindcă nu mănâncă. 
Slăbise, dar nu înfăţişarea ei conta acum. Deschise uşa, 
înnegurată la gândul că iar va petrece o seară întreagă 
ignorând-o pe Lina şi prefăcându-se că învaţă. 

Dar Lina nu era în cameră. Foarte bine! Se aşeză la birou, 
deschise cartea de etică şi încercă să citească, dar cuvintele îi 
înotau în faţa ochilor într-o amestecătură fără sens. Atinse cu 
degetele cristalul de la gât şi se trezi că îl priveşte, în loc să 
citească textul din manual. În lumina lămpii, globul scânteia; 


focuri vii licăreau în adâncul lui. 

Ceva prindea formă în el. Un alt mesaj de la Wilce? De data 
aceasta, nu un sul de pergament se contură în faţa ochilor ei, ci 
o siluetă micuță, argintie. Recunoscu imediat rochia 
scandaloasă şi formele voluptuoase: Femeia Teribilă care îl 
răpise pe Wilce. 

Oare creatura o vedea pe ea? rânjind, tigva de mort făcea 
semn către ceva din spatele ei, ceva ce se târa în patru labe, 
mişcându-se greoi, fiindcă membrele din spate erau mult mai 
lungi decât cele din faţă. Femeia Teribilă puse o mână pe 
spatele animalului. Petice de piele palidă, cu aspect bolnăvicios, 
se zăreau golaşe în blana lui maronie. Creatura îşi înălţă capul. 

Tria scoase un țipăt. Animalul avea chipul lui Wilce. In ochii lui 
căprui nu se zărea niciun semn că ar recunoaşte-o, ci numai 
durere. Un smoc îngălat de mustăţi îi atârna ca un barbişon. 
Nările îi erau încreţite, reacţionând parcă la un miros cumplit. 
Buzele i se subţiaseră, într-o grimasă care lăsa să i se vadă 
dinţii încleştaţi. Un firişor de salivă i se scurgea pe bărbie. 

— Wilce! 

La strigătul ei sfâşietor, animalul ridică ochii. O auzise oare? 
Părea ruşinat de cumplita lui transformare. Dacă e el, înseamnă 
că mai are încă sentimente umane. Deci mai există speranță. 

Imaginea dispăru. Tria lăsă cristalul să-i cadă din nou pe piept 
şi rămase încremenită, neştiind dacă tot ce văzuse fusese real 
sau nu. Ar fi putut fi doar un truc crud al lui Oryon sau al 
imaginaţiei ei tulburate. Încă mai încerca să-şi dea seama ce se 
întâmplase, când uşa se deschise şi Lina dădu năvală în cameră. 

— Am reuşit! anunţă ea, răsucindu-se pentru a închide uşa în 
urma ei şi repezindu-se apoi spre Tria. Ştiu de unde a luat Oryon 
incantaţia de invocare. În sfârşit, Kress a vorbit. Şi... Dar ce s-a 
întâmplat? 

— Nu contează, replică Tria încleştându-şi mâna pe braţul ei. 
Spune mai departe! 

— Îţi spun, dar... Arăţi de parcă ai fi bolnavă. lar n-ai mâncat, 
sunt sigură! 

Tria dădu din mână cu nerăbdare. 

— Spune-mi, insistă ea. 

— A găsit incantaţia într-o carte pe care a împrumutat-o de la 
magistrul Hawke semestrul trecut, la cursul de invocare şi 
expulzare. lar Hawke e speriat de moarte că va afla cineva şi va 


da vina pe el pentru tot ce s-a întâmplat. Oryon i-a dat-o înapoi, 
dar Kress şi-a amintit titlul. Şi mi-a descris cartea: de dimensiuni 
mari, legată în piele, cu totul scris cu auriu. Se numeşte 
Periculoasa artă a manevrării puterilor din umbră. 

Tria îşi frecă fruntea în încercarea de a alunga durerea de cap 
care o săgeta. 

— Şi cum o să ne ajute asta? Nu-i putem cere cartea 
magistrului Hawke. Va bănui pentru ce o vrem şi nu va accepta 
niciodată. 

— Lasă asta în seama mea, răspunse Lina cu un zâmbet 
misterios. Tot ce-ţi pot spune e că nu voi folosi vraja lui 
Rehanne. Un singur lucru vreau să ştiu însă: când o voi obţine, 
vei avea curaj s-o foloseşti? 

Tria ezită, cu gândul la ceea ce văzuse în cristal, dar imediat 
se simţi cuprinsă de o furie îngheţată. De ce nu? Oryon 
îndrăznise. Şi toţi cei care ar trebui s-o ajute să-l înfrângă, 
stăteau acum deoparte. Înaltele principii morale pe care le 
afirmau nu se traduceau în nimic concret în folosul lui Wilce şi 
Gray. Chiar şi Rehanne părea să-şi fi pierdut imboldul de a 
persevera. Doar Lina îi rămăsese alături - cu toate că Tria se 
îndoise adesea de ea, de motivele şi metodele pe care aceasta 
le folosea. 

— Da, replică brusc, cu hotărâre în glas. Mergem mai departe 
împreună. Fă rost de carte! 


16 Invocarea 


Tria se abţinu să-i ceară colegei ei de cameră informaţii 
despre progresele făcute în legătură cu cartea. Observă însă că 
Lina devenise mult mai activă la cursul de simbolism al magiei, 
susţinute de magistrul Hawke, răspunzând la întrebări şi 
rămânând adesea după ore pentru a discuta cu el vreun 
amănunt esenţial, pe care ceilalţi elevi îl ignoraseră cu 
desăvârşire. O dată sau de două ori o văzu însoţindu-l pe 
profesor spre clădirea cadrelor didactice. 

Într-o seară, târziu, Lina intră în cameră şi, scoțând de sub 
jachetă un volum gros, legat în piele, anunţă: 

— Îl am! 

Cartea avea peste o sută de ani vechime şi nu era doar o 


copie, ca exemplarul furat din Breyadon. 

— Ţi-a împrumutat e/ chestia asta? întrebă Tria, trecându-şi 
degetul cu atenţie pe cotor. 

— Fireşte că nu! Dar mi-a permis să mă folosesc de biblioteca 
lui. L-am întrebat de sursele de informare pentru o lucrare pe 
care vreau s-o scriu, despre utilizarea diferită a simbolismului 
apei în ritualurile magilor bărbaţi şi femei. E un subiect despre 
care am fost sigură că-i va atrage interesul. l-am spus că am 
studiat deja tot materialul din biblioteca şcolii. Cărţile lui nu sunt 
aranjate într-o ordine anume, aşa că a fost nevoit să se ducă la 
raft pentru a căuta ceea ce-mi trebuia mie, iar eu l-am urmat. 
Când am zărit cartea, am aşteptat până ce l-am văzut 
îndreptându-se spre un alt raft, am înhăţat-o şi am ascuns-o sub 
haină. 

Lina vorbea de parcă fusese o nimica toată. 

— Şi nu era păzită? 

— Ba probabil că da, însă eu am o amuletă care anihilează 
orice pază. 

Rostind aceste cuvinte, scoase din buzunar un inel din fire de 
aur răsucite, între care erau prinse cinci pietre preţioase, şi-l 
azvârli pe pat. Comportarea ei firească i se părea Triei 
enervantă. 

— De ce nu ne-ai spus că ai o chestie din asta? Am fi putut s-o 
folosim până acum. 

Lina ridică inelul, îl ţinu în palmă şi îl privi mai stânjenită 
decât o văzuse Tria vreodată. 

— Păi, nici n-am avut-o. l-am împrumutat-o lui Kress cu mult 
timp în urmă, ca să poată urca nestânjenit la etajul fetelor. Aşa 
au intrat aici în seara duelului tău cu Oryon. Nu voiam să-ţi spun 
asta, mai cu seamă că nu puteam s-o mai iau înapoi; Kress 
refuza să mi-o dea. Apoi, acum două zile, mi-a dat-o. 

— Dar Oryon şi Kress n-au urcat aici împreună în seara aceea, 
îşi aminti Tria. 

— Fiindcă Oryon nu avea nevoie de amuletă. El are propria 
lui... modalitate de a scăpa de pază. 

Lina voise de fapt să spună altceva, Tria era sigură de asta. 
Oare ce anume ştia şi ţinea pentru ea însăşi? se întrebă, privind- 
o încruntată. 

Lina se bosumflă. 

— Ştiu că, dacă ţi-aş fi spus despre amuletă, m-ai fi 


învinovăţit şi mai mult pentru tot ce s-a întâmplat. Aveam de 
gând să-ţi povestesc îndată ce-o luam înapoi. 

— Şi ai luat-o înapoi acum două zile. 

— Dar atunci n-aveam nevoie de ea. lar acum ai aflat despre 
existenţa ei. Ce zici, ne uităm în cartea asta cu incantaţii, sau 
nu? 

Tria aruncă volumului o privire dezgustată. Regreta din tot 
sufletul că acceptase să facă invocarea şi, dacă voia să-şi 
încalce promisiunea, această nouă dovadă că Lina nu era o 
persoană de încredere constituia o scuză foarte bună. Dar dacă 
dădea acum înapoi, colega ei o putea acuza pe drept cuvânt că 
iar nu face nimic pentru a-i salva pe Wilce şi Gray. Şi oricât de 
neelegante erau metodele ei, Lina reuşise mai multe decât ea şi 
Rehanne. Mai mult decât atât, ţinând seama de situaţia 
cutremurătoare a lui Wilce, nu era cazul să se certe acum cu 
aliata ei. 

— Hai să vedem cartea, răspunse. 

Aşezându-se pe patul Triei, Lina deschise volumul sprijinindu-l 
pe genunchii lor, şi amândouă începură să-i studieze paginile 
fine ca o pânză. Pentru Tria, hârtia semăna mai degrabă cu 
pielea unui lepros, mirosind a praf şi a mizerie. Nasul i se încreţi, 
a dezgust. Îşi trase mâna într-o parte, lăsând-o pe Lina să dea 
paginile. 

Era scrisă în limba obişnuită, dar tipărită într-un stil arhaic şi 
literele se decoloraseră, fiind greu de citit. Tria se simţea 
murdărită de contactul cu această carte; ar fi vrut să-şi spele 
mâinile şi hainele, să se cufunde şi să zacă în apă caldă. Dar se 
forţă să citească vrăjile şi incantaţiile, scuturându-şi când şi 
când un fior şi resimţind o greață ce ameninţa să-i aducă înapoi 
puţinii dumicaţi pe care-i înghiţise la masa de seară. Era gata să 
închidă cartea şi s-o arunce cât mai departe, când degetul Linei 
se înfipse în mijlocul unei pagini. 

— Asta e! O copiem, duc cartea înapoi mâine dimineaţă şi 
magistrul Hawke nici măcar nu va bănui. 

Luă volumul, se duse cu el la birou şi luă un creion şi o foaie 
de hârtie. 

Uşurată că scăpase de carte, Tria se întrebă dacă aerul 
malefic pe care-l resimţise fusese oare numai în imaginaţia ei; 
Lina părea să nu-l perceapă câtuşi de puţin. Increderea ei o 
convinse în cele din urmă şi pe Tria să-şi lase îndoielile la o 


parte şi să meargă mai departe cu planul convenit. 

Aveau nevoie de două sau trei zile pentru a strânge 
materialele pentru incantaţie. Nerăbdătoare să termine totul 
mai repede, Tria se plânse de această amânare, dar Lina îi 
reaminti veselă că sfârşitul de săptămână va fi mai potrivit 
decât o zi de şcoală, în care ar trebui să înveţe. La această nouă 
dovadă de sarcasm din partea ei, Tria ieşi din cameră. 

Deşi nu-i plăcea să stea de vorbă cu Rehanne ascunzându-i 
planul conceput împreună cu Lina, se duse la prietena ei. 
Trebuia să-i spună ce văzuse în cristal. Se întâlniră după masă 
în camera ei, unde ştiau că vor putea fi singure, fiindcă Elspeth 
era de serviciu la bucătărie. Aşezate pe patul lui Rehanne, Tria îi 
povesti viziunea cu Wilce, trăgând inconştientă de un fir 
desprins din cuvertura brodată. 

Palidă, Rehanne privea cristalul de parcă încerca şi ea să 
zărească ceva. 

— Dar e numai o bijuterie! Cum de-ţi poate arăta ce se 
petrece într-un alt plan? Trebuie să fi fost mai degrabă vreo 
lucrătură de-a lui Oryon. 

— E posibil, admise Tria. Sper că aşa a fost. Nu vreau să cred 
că tot ce am văzut a fost real. 

Fără a-şi da seama, înfăşură firul pe degetul mic; apoi, prea 
târziu, observă gaura făcută în cuvertură. 

— Îmi pare rău, spuse ea desfăcându-şi firul de pe deget şi 
strângându-şi mâinile în poală. Îmi pare rău. Dar cred că a fost 
real. Dacă ar fi fost un truc, nu mi l-ar fi arătat Oryon şi pe Gray? 

— De ce? Doar ştie că tu ţii la Wilce! 

— Dar şi Gray îmi e prieten. Şi în plus, Oryon ştie că ţi-aş 
spune şi ţie tot ce văd, iar tu ţii la Gray. Cred că l-am văzut 
numai pe Wilce fiindcă el mi-a dăruit cristalul, care constituie 
acum un fel de legătură între noi doi. 

— Şi ai mai încercat să-l mai cauţi în glob? 

— Nu. N-am... n-am vrut să-l mai văd o dată aşa. 

Rehanne se încruntă, gânditoare. 

— Dar ar trebui să mai încerci. Poate că ai reuşi să comunici 
cu el. Să-i dai de ştire că încercăm să-i ajutăm. 

— Prea multe veşti bune oricum nu-i pot da, replică Tria cu 
glas amar. Dar, bine, o să încerc din nou. 

Luă cristalul în palmă şi privi fix în adâncurile lui. Se strădui să 
uite unde se afla, să nu mai conştientizeze prezenţa lui Rehanne 


şi să se gândească doar la Wilce, imaginându-şi-l aşa cum îl 
văzuse la bal, nu cum i se arătase în viziunea aceea. 

Cristalul începu să se înroşească, devenind ca o picătură de 
sânge în mâinile ei. Nicio formă nu se contură în el, dar Tria se 
simţi cuprinsă de un sentiment de teroare combinat cu o tristeţe 
insuportabilă. Dădu drumul cristalului şi se prăbuşi, tremurând 
şi hohotind, în braţele prietenei sale. Rehanne plângea şi ea. 
Când durerea lor se potoli suficient pentru a le lăsa să se 
desprindă una de cealaltă şi să-şi şteargă lacrimile de pe obraji, 
îşi dădură seama că orele de după-amiază începuseră deja. 

— Ce-ai văzut? întrebă Rehanne cu voce tremurândă, gata să 
izbucnească din nou în plâns. 

— Nimic. Dar am simţit... am simţit ceea ce cred că simte el. 
Rehanne, trebuie să-i eliberăm! Nu mai pot aştepta prea mult. 

Prietena ei încuviinţă, iar Tria aproape că îi spuse ceea ce 
plănuise împreună cu Lina. Dar cuvintele i se opriră în gat când 
îşi aminti ce anume necesita incantaţia. Dar o va face, trebuia s- 
o facă. Însă nu-i putea mărturisi nici măcar lui Rehanne. 


Nervozitatea ei creştea pe măsură ce ultima zi de şcoală a 
săptămânii se apropia de sfârşit. lar magistrul San Marte alese 
exact acea zi pentru a-şi îndrepta întreaga atenţie asupra ei, aşa 
că se pomeni discutând în contradictoriu cu el, respingându-i 
ideea că oricând poate fi identificat cel mai corect răspuns, din 
punct de vedere etic, la o situaţie anume. 

— Viaţa e plină de ambiguităţi, insistă ea cu gândul la 
incantaţia imorală pe care acceptase s-o încerce. 

— O situaţie pare ambiguă doar fiindcă noi nu o putem 
percepe clar, replică profesorul, ridicându-se pe vârfuri. 
Ambiguităţile apar ca urmare a unei perspective limitate sau 
fiindcă nu privim o acţiune în contextul ei deplin. 

— O perspectivă limitată este tot ce poate spera un muritor, 
contraatacă Tria. Cine, în afara zeilor, poate cunoaşte contextul 
deplin al unei acţiuni? 

La această replică, magistrul se mulţumi să-şi dreagă glasul, 
îşi aranjă mai bine peruca şi trecu la următoarea idee a lecţiei. 
Şi când ora se încheie, iar clasa începu să se golească, aruncă 
asupra Triei o ultimă privire îngheţată şi ostilă. 

Abia rezistă la cursul doamnei Dova, văzându-l pe Oryon şi 
încercând să-şi ascundă agitația. Pe chipul lui era întipărit 


acelaşi zâmbet afectat şi Tria nu se putu stăpâni să nu se 
întrebe: Ştie care ce-am pus la cale împreună cu Lina? Are 
puterea de a ne spiona şi a auzi tot ce spunem? Și dacă da, ce 
anume va face? 

Nervoasă, intră la cursul de căi spre alte lumi fără a se fi 
pregătit pentru lecţie şi mirându-se cum va reuşi să stea locului 
şi să pară atentă timp de o oră interminabilă. 

O salută pe Aletheia, dădu din cap spre Petra şi îşi deschise 
caietul, deşi ştia bine că nu va lua notițe. Irel intră în clasă şi se 
îndreptă spre locul ei de lângă perete. Când trecu pe lângă Tria, 
un spasm îi contorsionă chipul de iepuraş. Aletheia îi dădu bună 
ziua, dar lrel părea a nu fi auzit nimic. Tremurând violent, se 
prăbuşi în scaun şi îşi puse capul pe bancă. 

Aletheia se apropie de ea, îi puse o mână liniştitoare pe umăr 
şi se aplecă pentru a-i şopti ceva la ureche. Irel clătină din cap, 
îi dădu mâna la o parte şi sări în picioare, după care se repezi la 
Tria şi îşi îndesă un deget în faţa ei. 

— Nu, nu, nu! strigă cu un glas ascuţit. 

Şi adăugând un „Nu“ final, se întoarse şi o zbughi din sală. 
Aletheia porni după ea, se opri la uşă, se întoarse spre cele două 
eleve care mai rămăseseră în clasă şi spuse: 

— Cred că trebuie să renunţăm astăzi la oră. 

Apoi o luă la fugă după Irel. 

Prea uluită pentru a se clinti din loc, Tria rămase cu ochii 
aţintiţi la uşă până ce Petra întrebă: 

— Ştii ce-a fost chestia asta? 

— Păi... poate... Nu sunt sigură. 

Petra continua s-o privească insistent. Incapabilă să-i suporte 
curiozitatea şi îngrijorarea, Tria sări în picioare şi, la fel ca Irel, 
ieşi în grabă din clasă. Bulversată, urcă în cameră şi se trânti pe 
pat. Probabil că Irel anticipase invocarea... şi rezultatele 
acesteia. Şi, fără îndoială, prevăzuse un dezastru. Poate că-i va 
spune Aletheiei. Sau directoarei. In secret, Tria spera să le 
spună şi astfel cineva să intervină pentru a o împiedica să facă 
vraja. 

Nu avu puterea să se ridice din pat şi să se ducă la ora 
magistrului Hawke. Lina se va întreba unde e, iar ea va fi 
pedepsită serios fiindcă lipsea a doua oară de la curs în răstimp 
de o săptămână, dar notele nu mai aveau acum nicio 
importanţă. 


Hotări să-i povestească Linei despre Irel şi s-o convingă să 
renunţe la invocarea plănuită. Dar Lina îşi făcu apariţia veselă, 
răsucind în mâini un craniu de om. 

— Uite-l, anunţă ea triumfătoare. Ultimul element necesar, cu 
excepţia porumbiţei. Magistrul Hawke îl avea într-un dulap, în 
clasă. A deschis dulapul pentru a lua ceva şi am văzut craniul 
acolo, pe raft, rânjind la mine. După oră am aşteptat ca toţi să 
iasă din clasă, am luat cheia şi... priveşte! Tria, e clar că trebuie 
să facem asta. Uită-te şi tu cât de uşor am găsit toate 
materialele! 

Ea nu-i răspunse. 


Lina găsise aproape tot ce le trebuia pentru incantaţie, dar 
Tria trebuia să facă rost de porumbiţă. Infofolită în jacheta de 
lână, cu mâinile îndesate în buzunare, mergea pe drumul ce 
ducea în partea opusă şcolii. Era o zi rece şi senină, în care 
soarele făcea să scânteieze peticele de zăpadă risipite ici şi colo 
pe câmp. Din pământ răsăriseră pe alocuri tulpiniţe verzi. Tria îşi 
dorea să tot meargă aşa, cât mai departe de şcoală şi de 
responsabilitatea care-i apăsa pe umeri. 

O porumbiţă ugui. Sunetul familiar, plăcut, îi îngheţă inima. Se 
opri şi privi câmpul din jur. Un cap maroniu se iţea când şi când, 
ciugulind seminţe de sub stratul de zăpadă. Privind-o, Tria speră 
că poate se înşelase cu privire la acest talent. Dar trebuia să 
încerce. 

Răspunse şi ea cu un uguit. Puterile ei se extinseră, învăluind 
pasărea, liniştind-o, chemând-o la ea. Cu un fâlfâit din aripi, 
porumbiţa se ridică în zbor, se apropie şi ateriză încrezătoare pe 
mâna ei întinsă. 

Ascunzând-o sub jachetă, se grăbi înapoi la şcoală. Urcă 
treptele până la etajul al doilea, aruncă o privire vinovată spre 
uşa închisă a biroului directorial, apoi se întoarse, pornind spre 
etajul al treilea. 

Veronica stătea în capul scărilor. Ţinând strâns porumbiţa prin 
stofa groasă a jachetei, îndemnând-o mental să nu scoată un 
sunet, Tria bălmăji un salut şi încercă s-o ocolească pe 
îngrijitoarea bondoacă. Dar Veronica făcu un pas şi îi blocă 
drumul. 

— Scuză-mă, te rog, spuse Tria. 

— Unele lucruri nu pot fi scuzate. Ai uitat treptele? 


— Tocmai încercam să le urc, dar îmi stai în cale. 

— Tu nu stai însă în calea mea. Şi nu mă refer la treptele 
astea. 

Cu acest comentariu enigmatic, Veronica se trase într-o parte 
şi Tria trecu repede pe lângă ea. Oare şi-a pierdut minţile? Sau 
ştie ce avem de gând să facem, eu cu Lina? Tria simţi cum o 
cuprinde groaza la gândul că îngrijitoarea ar putea şti ce 
ascundea sub jachetă. 


Tria tremura. La fel ca Lina, era îmbrăcată cu un fel de halat 
fără mâneci din bumbac alb, iar aerul rece care pătrundea prin 
fereastra deschisă îi făcea pielea de găină pe braţele goale. Ca 
şi la vraja anterioară, se aşezaseră pe podeaua de lemn, după 
ce rulaseră covorul şi-l înghesuiseră lângă uşă. De data aceasta 
însă nu mai împrăştiaseră pământ pe jos; stăteau în interiorul 
unei pentagrame desenate cu cretă. In centrul acesteia, pe 
oglinda luată de pe spatele uşii, puseseră craniul. Lumânarea 
aprinsă în tigva aceea era unica sursă de lumină din încăpere, 
dublată de reflexia ei în oglindă. Prin găvanele goale ale ochilor, 
flacăra arunca licăriri funeste. Înfăşurată în aţă de un roşu 
aprins, porumbiţa zăcea în faţa craniului. Din când în când se 
mai zbătea, într-o timidă tentativă de a se elibera. Ochii ei plini 
de reproş erau ca nişte pumnale în inima Triei. Nu era bine ce 
făceau. N-ar fi trebuit să accepte, n-ar fi trebuit să se implice în 
aşa ceva. 

Lina rostea descântul. Cuvintele lui nu erau în vreo limbă 
ocultă, deşi Tria şi-ar fi dorit să fie; ar fi preferat să nu înţeleagă 
nimic din formulele blestemate prin care erau invocate Puterile 
Întunericului. 

Incantaţia deveni mai sonoră. Vocea Linei se ridică, apoi 
scăzu până la o şoaptă ademenitoare şi în cele din urmă tăcu. 
Tria încremenise, ca paralizată. 

— Acum! o îndemnă Lina într-o şoaptă stridentă. 

Tria îşi cufundă mâinile în bolul cu apă în care fuseseră 
amestecate ierburi amare. Amorţite de frig, degetele ei 
tremurătoare apucară mânerul pumnalului de argint, dar îi 
scăpă. Metalul zăngăni pe fundul vasului. Cu un pufnet de 
nerăbdare, Lina luă cuțitul şi, dintr-o singură mişcare, tăie gâtul 
porumbiţei. Ţinând de picioare leşul descăpăţânat, desfăşură 
aţa roşie, apoi dădu drumul corpului, care începu să sară de 


colo-colo, împroşcând în jur cu sânge. Lichidul cald ţâşni pe 
braţele îngheţate ale Triei, pe craniu, în flacăra care sfârâi, pe 
oglindă, în apa cu ierburi şi pe podea. 

Străduindu-se să-şi alunge greaţa şi sfârşeala, Tria privea 
capul retezat, cu ciocul căscat şi ochii sticloşi. Dacă l-ar putea 
lipi la loc, să-i redea păsării viaţa furată! Dar asta nu stătea în 
puterile ei. 

Flacăra lumânării se umflă. O femeie cu craniu de mort prinse 
contur în interiorul pentagramei, cu rochia la fel de roşie ca 
sângele porumbiţei. 

— Am venit la chemarea ta, spuse ea. 

— Unde este cel pe care l-ai răpit? întrebă Lina cu fermitate. 
Adu-l aici! 

Capul de mort se înclină. Degetele cu unghii lungi pocniră. O 
creatură ţâşni din întuneric şi se ghemui la picioarele femeii. 
Avea părul lung şi zdrenţăros, pielea solzoasă şi gheare în loc de 
unghii. Ochii de un albastru-deschis erau injectaţi şi nu se 
puteau focaliza. Nasul îi picura, iar din gura cu colţi ascuţiţi îi 
curgeau bale. 

— Gray! gemu Tria şi se trase înapoi, îngrozită. 

— Nu mişca! o atenţionă Lina. 

Prea târziu însă. În zvâcnirea ei, Tria ştersese un fragment din 
pentagrama desenată cu cretă. 

Femeia Teribilă se înălţă în aer şi zbură, prin spaţiul acela 
liber, spre uşă. Creatura care fusese odată Gray ţâşni după ea. 
Tria ţipă şi încercă s-o înşface, dar ghearele animalului îi 
sfâşiară umărul. Din răni începu să i se scurgă sânge, care se 
amestecă cu cel al porumbiţei. 

Femeia Teribilă ezită doar o fracțiune de secundă în faţa uşii 
încuiate şi păzite. Ridică braţele, rosti un singur cuvânt şi uşa se 
deschise. Femeia năvăli în hol. Tria zvâcni în picioare. 

— Trebuie să-i oprim! 

Lina sări pe lângă ea, metamorfozându-se în panteră în timp 
ce alerga. Tria porni după ea, dar îşi aminti că halatul îi era 
pătat de sânge, aşa că se întoarse să-şi ia rochia de pe pat, o 
trase pe umeri, îi strânse cordonul şi-l înnodă din fugă. 

Pe coridor, uşile se trânteau, fetele ţipau încercând să între 
sau să iasă din camere. Femeia Teribilă hălăduia de-a lungul 
culoarului, întorcându-şi capul când la dreapta, când la stânga, 
de parcă ar fi căutat ceva. Gray tropăia pe lângă ea, mergând 


pe încheieturile îndoite ale degetelor, ca maimuţele. Cu burta 
lipită de podea, mârâind încet, pantera îi pândea. 

Rehanne deschise uşa şi păşi pe culoar exact în clipa în care 
trecea Gray. O clipă, acesta se opri şi ridică privirea spre ea. 
Rehanne ţipă şi se lipi de zid. Lina ţâşni. Chelălăind, scuipând, 
muşcând şi zgâriind, pantera şi fostul Gray se rostogoliră pe 
podeaua ce se mânji imediat de sânge. Tria se repezi la 
Rehanne şi o susţinu să nu cadă. 

— Opreşte-i! Opreşte-i, opreşte-i, opreşte-i! 

Femeia Teribilă se întoarse şi se opri în zbor deasupra celor 
doi care se luptau. Îşi întinse un braţ între ei şi Tria îşi spuse că-i 
va despărţi. Dar femeia îşi retrase mâna plină de sânge şi o 
duse la gură. 

— Opreşte-i, opreşte-i, opreşte-i! continua Rehanne să urle. 

— Ajutor! răsună vocea Nubbei. Am nevoie de ajutor pentru 
Irel! 

— Cheam-o pe directoare! 

— Faceți ceva! Cineva să facă ceva! 

Taner se repezi la Femeia Teribilă şi îşi înfipse pumnalul în 
umărul ei. Cuţitul se sfărâmă de parcă ar fi fost din sticlă. Cu un 
zvâcnet de aripă, Taner se pomeni aruncată înapoi, prăbuşindu- 
se pe podea. Rămase nemişcată, palidă ca un cadavru. Verin se 
furişă temătoare spre ea. 

Tria vedea şi auzea toate astea ca într-un vis, un coşmar din 
care nu se mai putea trezi. Îşi simţea picioarele grele, lipsite de 
orice forţă. Nu-şi mai putea folosi puterile. lar Lina şi Gray se 
luptau în continuare, sfâşiindu-şi unul altuia carnea până la os. 
Din nou Femeia Teribilă îi atinse, înmuindu-şi mâna în sânge. 

— Încetează! 

Oryon apăruse în hol. La ordinul său, toţi combatanții 
încremeniră. Femeia Teribilă se opri cu mâna aproape de gură. 
În locul ţipetelor şi strigătelor se aşternu o tăcere bruscă. Oryon 
făcu un pas înainte, cu bagheta sa neagră în mână. 

— la-i! ceru el, arătând cu bagheta spre panteră şi spre Gray. 

Femeia Teribilă făcu o mişcare, înhăţă pantera, o îndesă sub 
braţ şi cu cealaltă mână îl înşfăcă pe Gray, ridicându-l fără cel 
mai mic efort. 

Chipul panterei reveni la trăsăturile Linei, dar numai pentru o 
clipă. O labă se transformă într-o mână, întinsă într-un gest de 
implorare. Degetele se curbară însă, redevenind gheare. Lina nu 


se mai putea schimba la loc; era blocată în corpul de panteră. 

— Întoarce-te de unde ai venit şi de acum înainte să nu mai 
răspunzi decât la chemarea mea, ordonă Oryon. 

Capul de mort schiţă o plecăciune. Creatura se răsuci şi 
dispăru, luându-i cu ei pe Lina şi Gray. 

— lar tu, proasto! se întoarse Oryon spre Tria, aţintind-o cu 
bagheta. Vezi cât de inutile sunt jalnicele şi insignifiantele tale 
tentative de magie! La ce ţi-a folosit vizita furişă în camera 
mea? Încercarea ta nu are sorţi de izbândă. Renunţă sau vei 
avea şi tu aceeaşi soartă. 

Tria scuipă la picioarele lui. 


17 Curăţenia 


Oryon se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre scări. Prea 
zdruncinată pentru a vorbi, Tria îl urmări până ce cobori şi 
dispăru din vedere. Când se întoarse spre ceilalţi, văzu că unii 
dintre ei se uitau după Oryon cu o uimire admirativă. In zadar 
căută un chip prietenos; nu întâlni decât priviri ostile sau 
compătimitoare. Chiar şi Nubba îşi feri ochii când Tria se 
întoarse spre ea. 

În mod clar, o învinuiau cu toţii pentru apariţia Femeii Teribile. 
lar remarca lui Oryon despre vizita ei furişă în camera lui nu 
făcuse decât să le agraveze suspiciunile. Şi nu avea acum timp 
să le explice că nu fusese decât un experiment de schimbare a 
locului; nimeni n-ar sta s-o asculte. 

Tria se apropie de locul în care Verin şedea în genunchi lângă 
Taner. 

— Este...? 

Dar nu reuşi să rostească întrebarea până la capăt. Verin 
clătină din cap. 

— Trăieşte, nu are nicio rană fizică vizibilă, dar nu pot s-o 
readuc în simţiri. Indiferent ce i-o fi făcut creatura aceea, 
puterile mele n-o pot vindeca. 

— Poate încerci s-o ajuţi pe Coral, spuse Kathyn postându-se 
în faţa Triei, ca şi cum aceasta nici n-ar fi fost acolo. Geme şi se 
ţine de cap, dar nu scoate o vorbă. 

— Şi Irel! strigă Nubba. Are convulsii! Ajutaţi-o, vă rog! 

— Avem nevoie de încă un vindecător, decise Verin. Să-l 


cheme cineva pe Salor! 

— Tria, ce ai făcut?! 

Şoapta oripilată a lui Rehanne îi străpunse inima. Nu reuşi să 
răspundă. Cu umerii căzuţi, se întoarse, intră în cameră şi 
închise uşa în urma ei, aproape împiedicându-se de covorul 
rulat. Sprijinită de birou, privi resturile însângerate rămase în 
urma vrăjii. La vederea porumbiţei decapitate, se îndoi şi vomită 
în coşul de gunoi. 

Toată noaptea munci la curăţenie. Ce altceva ar fi putut face? 
Nu avea cum s-o salveze pe Lina; nu avea puterea de a-l 
înfrunta pe Oryon şi nu putea apela la nimeni pentru ajutor. 
Aştepta să fie chemată în biroul directoarei, dar de la ea nu veni 
niciun mesaj. 

Fără îndoială că doamna Vedreaux ştia ce s-a întâmplat. Dacă 
nu aflase prin propriile-i puteri, se găsise cineva care să-i 
povestească totul. O îngrozea gândul că directoarea îi va repeta 
iar că lupta putea fi câştigată doar prin respectarea 
standardelor morale. Câte reguli încălcaseră oare, ea şi Lina, 
făcând incantaţia? Acestea păleau însă în faţa celorlalte 
grozăvii: nu-i salvase pe Wilce şi Gray, o pierduse pe Lina, era 
responsabilă de rănirea lui Taner şi de traumele psihice suferite 
de Irel, Coral şi de cine ştie câţi alţii sensibili. 

Frecă podelele mai tare, râcâind scândurile pentru a scoate 
toate petele. Nu era suficient, nu putea fi suficient să întindă pur 
şi simplu covorul deasupra şi să ascundă urmele. Trebuia să 
curețe fiecare strop de sânge. 

Dimineaţa o găsi tot muncind, încă nemulțumită, deşi nicăieri 
nu se mai zărea niciun fir de praf sau vreo picătură de sânge, 
nici pe podea, nici pe mobilă sau pe pereţi. Curând, aveau să se 
trezească şi ceilalţi elevi. Conştientă că mai mult de atât nu 
putea să curețe, duse găleata, mopul şi detergentul în baie, iar 
următoarea oră o petrecu spălându-se. 

Silită să iasă de sub duş de strigătele celor care-şi aşteptau şi 
ei rândul, îşi puse capotul, îşi înfăşură părul ud într-un prosop şi 
eliberă baia. Nimeni nu-i vorbi în timp ce străbătu coridorul; 
evită să-i privească în ochi pe cei pe lângă care trecea. Unul sau 
doi se retraseră în camerele lor când o văzură. 

Se îmbrăcă, dar nu cobori la micul dejun. Când baia rămase 
iar goală, strânse aşternuturile ei şi ale Linei, le spălă împreună 
cu capotul şi le puse la uscat. Nu aveau nicio urmă de murdărie, 


dar simţea că trebuie să le curețe şi pe ele. Halatul fără mâneci, 
pătat de sânge, îl spălase deja şi îl tăiase fâşii subţiri; apoi, în 
loc să-l arunce în coşul de gunoi, îl duse la incinerator şi-l arse. 

Când termină, se furişă pe o uşă laterală, ducând în mâini un 
pachet mic, şi o luă la fugă pe câmp, spre locul în care prinsese 
porumbiţa. După ce se asigură că n-o vede nimeni, săpă o 
groapă în pământ şi puse înăuntru corpul şi capul păsării, pe 
care le învelise în cea mai bună eşarfă a ei. 

— lartă-mă, şopti ea şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji 
în vreme ce netezea pământul de pe micul mormânt. g 

Când se întoarse în cameră, podeaua se uscase deja. Intinse 
covorul şi puse pe ambele paturi aşternuturi curate. Scoase apoi 
din valiză vechea ei pătură roz şi o întinse pe pat în locul 
cuverturii elegante a Linei, pe care o folosise la insistenţele ei. 
Pentru a patra sau a cincea oară, lustrui oglinda rotundă de pe 
dosul uşii. 

Nu cobori nici la masa de prânz. Deşi nu avea stare, rămase 
închisă în cameră. Nu-i era foame şi nu se simţea nici obosită. O 
toropeală dureroasă îi cuprinsese mintea şi corpul deopotrivă. 
Urechile îi ţiuiau. Ochii ei erau uscați şi parcă avea nisip în ei. Ar 
fi vrut să plângă, dar lacrimile nu-i mai veneau. 

Încercă să se gândească, să pună la punct un plan, dar 
gândurile îi erau prea încete, covârşite de neputinţă. Nu-i venea 
în minte nimic, nicio acţiune cu sorţi de izbândă. Puterea lui 
Oryon creştea mereu; a ei se diminua. Ce talent ar putea-o ajuta 
în această luptă? Scoase lista din sertarul biroului şi începu să o 
parcurgă. Abilitatea de a modela lumina şi focul îi fusese de 
folos în prima lor confruntare, dar la ce mai era bună acum, în 
acest duel al nervilor? Şterse semnul de întrebare pe care îl 
trecuse în dreptul talentului de a atrage animalele. 
Demonstrase că o poate face, chemând porumbiţa - lucru pe 
care îl regreta acum amarnic. 

Abilitatea de a găsi metale îngropate, de a face să zboare prin 
aer obiecte de mici dimensiuni, de a schimba mărimea şi forma 
obiectelor nu avea nici ea vreo valoare practică. Deci, ce altceva 
ar putea face? 

Ar putea modifica timpul. 

Îşi aminti cum descoperise că are acest talent şi ce rezultate 
neplăcute  urmaseră. După mustrarea dură din partea 
directoarei, îşi promisese că nu va mai folosi niciodată acest 


talent, o promisiune întărită şi de avertismentele date de 
magistrul San Marte la câteva dintre lecţiile sale. Deschise 
notițele din primul semestru şi reciti ce scrisese atunci: Să fie 
atenți toți cei care au abilitatea de a manipula timpul Chiar şi 
cea mai mică modificare a timpului poate avea consecințe 
nebănuite. Cu cât transformarea este mai mare, cu atât creşte 
riscul producerii unui dezastru. O modificare iresponsabilă a 
timpului poate crea anomalii imposibil de corectat. Fiece 
modificare oricât de mică, fiecare cută în țesătura timpului 
trebuie compensată la un moment dat pentru a se menține 
echilibrul universului. Cel care are acest talent trebuie să țină 
totdeauna seama de cele de mai sus. Eu, unul, sunt convins că 
abilitatea de a modifica timpul este un talent ce nu trebuie 
folosit niciodată. 

— Dacă aşa stau lucrurile, se întrebă Tria cu glas tare, de ce 
ne mai este dat un asemenea talent? Pentru a ne pune la 
încercare? Pentru a ne ispiti? 

Dacă ar reuşi să întoarcă timpul la seara Balului de larnă, 
poate că l-ar împiedica pe Oryon să-şi pună în aplicare planul 
malefic. Dar nu avea cum să fie sigură de acest lucru şi riscul ca 
o deplasare înapoi a timpului cu unsprezece săptămâni să 
producă o catastrofă era mult prea mare. 

Dar dacă ar da timpul în urmă cu numai douăzeci de ore, 
până la un moment înainte de a începe ritualul de invocare, ar 
putea să redea viaţa porumbiţei, s-o salveze pe Lina, să prevină 
rănirea lui Taner, Irel şi Coral şi să împiedice răul suplimentar 
suferit de Gray. Cât de periculoasă ar fi modificarea timpului cu 
douăzeci de ore? Ar putea ea să facă faţă consecinţelor? Trebuia 
să se gândească, să ia în calcul toate posibilităţile, dar fiece 
clipă de amânare mărea şi mai mult intervalul de timp şi, deci, 
pericolul implicat. 

Dacă ar putea cere cuiva un sfat! Dar toţi cei la care apelase 
până atunci n-o ajutaseră cu nimic. Nu avea rost să mai piardă 
vremea căutând acum pe altcineva. Responsabilitatea fusese 
aruncată pe umerii ei; trebuia deci să hotărască de una singură 
şi să-şi asume consecinţele. 

Adună totul de pe birou, luând chiar şi veioza, pe care o puse 
pe podea, şi lăsă în loc numai ceasul. Apoi se aşeză pe scaun şi 
îşi aţinti privirile pe cadranul acestuia, imaginându-şi că limbile 
arătau ora la care voia să se întoarcă. Incepuseră invocarea la 8 


fix, iar ea voia să revină la ora 7. Înainte însă, notă cu precizie 
cât arăta ceasul acum: 1.48. Trebuia să se întoarcă deci cu 
optsprezece ore şi patruzeci şi opt de minute în urmă. 

Se concentră asupra ceasului, privind undeva, dincolo de el, şi 
imaginându-şi cum limbile se rotesc înapoi, încet. Cadranul 
deveni tot mai mare şi mai strălucitor. Aidoma unui soare, 
plutea în faţa ei. Limbile se învârteau ca nişte nori repezi, 
întunecaţi, ameţind-o. Scaunul pe care stătea începu să se 
rotească, încăperea se cufundă în beznă, lumea întreagă parcă 
se răsucea. Nu mai vedea ceasul şi nu mai putea menţine 
imaginea mentală a limbilor, oricât ar fi încercat. 

Cu un bubuit asurzitor, încăperea redeveni stabilă. Dar nu mai 
era camera ei. 

În lumina vagă, difuză, izbuti să distingă mai mult decât nişte 
simple contururi. Se afla undeva între nişte coloane masive, 
unele în picioare, altele răsturnate şi sfărâmate. In faţa ei, între 
doi pilaştri verticali, cu braţele întinse şi câte o mână proptită pe 
fiecare coloană, stătea Veronica. 

— Adu timpul înapoi, spuse ea. Nu ai voie să faci aşa ceva. 

Tria observă cum îi tremurau braţele, văzu picurii de 
transpiraţie de pe fruntea ei - de parcă îngrijitoarea susţinea 
coloanele să nu se prăbuşească. 

— Mai repede! strigă Veronica. 

Tria clipi. Întreaga scenă se evaporă. Cufundată în întuneric, 
se strădui să-şi readucă în minte imaginea ceasului. Din nou 
resimţi aceeaşi senzaţie de plutire, de rotire, de cădere. 

Era din nou lumină. Cadranul ceasului prinse formă în faţa ei, 
încă prea înceţoşat pentru a-i distinge orele. Scaunul reveni 
parcă sub ea, ferm aşezat pe podea. Camera era din nou 
imobilă, iar ceasul deveni perfect vizibil. Arăta 1.49. Se 
întorsese. 

Nu reuşise însă nimic bun, ba dimpotrivă. Trebuia s-o 
găsească pe Veronica, să discute cu ea, s-o întrebe cum de se 
aflase acolo - orice ar fi fost locul acela. Dar înainte de a schiţa 
vreo mişcare, se auzi un ciocănit la uşă. Îşi dădu scaunul în 
spate, se ridică şi, deşi îi tremurau picioarele, se duse la uşă şi o 
deschise. Răsuflarea i se opri în gât la vederea directoarei. 

— Pot să intru? 

Tria se dădu într-o parte pentru a-i face loc. Femeia înaintă 
până în mijlocul camerei, între cele două paturi, şi privi în jur. 


Nasul lung i se încreţi, ca şi cum, în ciuda curăţeniei făcute, încă 
mai mirosea a sânge. 

— Vreţi să... vreţi să staţi jos? bâigui Tria, aproape fără a-şi da 
seama ce spune. 

Directoarea încuviinţă şi se aşeză pe scaunul Linei. Tria se 
prăbuşi în celălalt, bucuroasă că genunchii ei erau scutiţi de 
chinul de a sta în picioare. 

— N-ai venit la masă, nici la micul dejun şi la prânz azi, nici la 
cina de ieri. 

Nu era acuzaţia la care se aşteptase ea. 

— Nu mi-a fost foame. 

— Şi în ultima vreme ai lipsit de la mai multe cursuri. 

— Mi s-a părut inutil să particip la ele. 

Stoarsă de puteri, Tria nu avea chef de discuţii în 
contradictoriu, aşa că aştepta să audă care este adevăratul scop 
al vizitei. 

— Nu este inutil. Deja ai făcut cel puţin o greşeală gravă şi ai 
fost pe cale să faci una şi mai rea. Ceea ce înveţi la cursuri e 
menit să preîntâmpine asemenea greşeli. 

Tria izbi cu palma în tăblia biroului. 

— Am făcut greşeli fiindcă nimeni nu m-a învăţat nimic 
practic. lar de teorie m-am săturat până aici, adăugă ea arătând 
cu muchia palmei în dreptul nasului. Etică, logică, simbolism, 
istorie, filosofie... La ce mi-au folosit? Nimeni nu mă învaţă însă 
cum să contracarez puterea lui Oryon. Nimeni nu mă învaţă cum 
să procedez cu Femeile Teribile. Am crezut că materia doamnei 
Aletheia îmi va fi de ajutor, dar nu-i nici ea decât teorie. Totul e 
o pierdere de vreme. 

— Regret că aşa gândeşti, răspunse directoarea ţeapăn. Eşti 
doar în anul întâi; ai fost înscrisă la cursuri menite să le ofere 
elevilor începători o bază pe care să-şi poată construi, în mod 
etic, viitoarea practică. Dacă practica nu este fundamentată pe 
cunoştinţe teoretice... 

— Ştiu asta. Semestrul trecut am înţeles de ce am fost 
repartizată la astfel de cursuri. Dar acum am acceptat 
provocarea lui Oryon şi toată lumea ştia asta. De ce n-am fost 
înscrisă la cursuri capabile să mă ajute? 

Directoarea oftă. 

— Situaţia ta este, aşa cum spui şi tu, unică. Nicio materie 
predată aici nu îţi poate oferi genul de ajutor pe care îl doreşti. 


Trebuie să găseşti resursele respective în tine însăţi; nimeni 
altcineva nu ţi le poate da. Şi, aşa cum am mai precizat, 
singurul avantaj pe care îl ai asupra lui Oryon este unul de ordin 
moral. El e motivat de o ambiţie egoistă, în vreme ce tu încerci 
să-ţi salvezi prietenii. Cu toate acestea, nu te aşteaptă decât 
eşecul dacă nu abordezi situaţia în mod corect. De aceea este 
atât de important cursul de etică. lar dacă nu sesizezi relevanţa 
materiilor predate de doamna Dova şi magistrul Hawke, motivul 
este acela că ai o perspectivă prea îngustă a... 

Tria sări în picioare şi strigă în gura mare: 

— Mi-ajunge atâta teorie, nu mai suport! Vreau să-i aduc 
înapoi pe Wilce şi Gray! Şi pe Lina! Trebuia să fi aflat despre 
Lina. lar Oryon se îmbăţoşează pe aici de parcă el ar fi stăpânul 
şcolii şi nimeni nu-i ţine /ui predici! Nu credeţi că îmi pare şi mie 
rău pentru greşelile pe care le-am făcut? Sunt distrusă din cauza 
lor. Dar cum aş putea evita să greşesc, când ştiu atât de puţine? 
Cum să învăţ? 

Directoarea rămase aşezată tot timpul cât dură tirada ei. 
Tremurând, cu pumnii încleştaţi, Tria aştepta acum un răspuns. 
Dar femeia se ridică şi se îndreptă spre uşă, tăcută. Puse mâna 
pe clanţă, se opri şi, privind chipul Triei reflectat în oglindă, 
spuse încet: 

— Participă la lecţii şi ascultă-ţi profesorii. Acordă atenţie vocii 
tale interioare. Studiază-ţi oponentul şi descoperă-i slăbiciunile. 
Nu accepta eventualitatea înfrângerii. Fii răbdătoare. Nu-ţi 
compromite integritatea. 

Apoi apăsă pe clanţă, deschise uşa şi ieşi, în timp ce Tria avea 
impresia că se sufocă, gâtuită de şirul platitudinilor care-i 
fuseseră servite în locul ajutorului la care sperase. 


Tria cobori cu greu din pat după o noapte cu un somn agitat, 
întrerupt de coşmaruri şi vise rău-prevestitoare. O enerva faptul 
că directoarea îi ceruse să meargă la cursuri, dar ce altceva 
avea de făcut? Nu putea să se ascundă în continuare în camera 
ei, aşa cum făcuse cu o zi în urmă. Trebuia să dea ochii cu 
colegii ei, să afle cum se mai simțeau Taner, Coral şi Irel şi dacă 
Rehanne intenţiona să mai continue căutările. 

Ea una nu putea renunţa; nu le putea întoarce spatele 
victimelor  neajutorate ale lui Oryon. Hotări să urmeze 
recomandările directoarei până ce va găsi altceva mai bun de 


făcut. Şi se va strădui să găsească. Intenţiona să discute cu 
Veronica şi să solicite o întrevedere cu doamna Blake; poate că 
una dintre ele o va putea ajuta mai mult decât directoarea. 

Se îmbrăcă într-o fustă de lână cafenie, cu o bluză largă, maro 
- haine simple şi culori terne, potrivite cu starea ei de spirit. 
Când sună clopoţelul pentru micul dejun, aşteptă până ce 
culoarul se goli, intră în sala de mese în timp ce magistrul 
Tumberlis cerea binecuvântarea Dătărorului de Putere şi se 
aşeză la o masă la care nu mai şedea nimeni. O privire rapidă în 
jur o mai linişti puţin. O zări întâi pe Coral şi apoi pe Irel; 
amândouă erau bine. Dar n-o văzu pe Taner şi asta o îngrijora 
cel mai tare. 

Parcă era în prima ei zi aici, la şcoală; resimțea aceeaşi 
izolare de atunci, aceeaşi ostilitate în jurul ei. Era nevoită să 
facă aceleaşi eforturi pentru a înghiţi terciul apos şi pâinea 
neagră, veche. Şi era mânată de aceeaşi grabă de a se întoarce 
în camera ei. Numai că, acum, nu-i mai veni Nubba în ajutor, 
salvând-o din izolare. Singură şi părăsită, îşi târî picioarele până 
în sala de clasă. 

Nici revenirea ei la cursuri, după zilele de absenţă, nu părea 
să se facă în condiţii mai fericite. Magistrul San Marte îşi 
îndreptă discursul către ea, iar ceilalţi elevi continuau s-o 
ocolească. Încercă să pară atentă, deşi mintea îi zbura în altă 
parte. Din fericire, întrebările profesorului erau mai degrabă 
retorice - nu aşteptau răspuns. 

O singură frază îi captă atenţia şi gândurile rătăcitoare: „... 
consideraţiile etice referitoare la orice metodă de dublare a 
puterii.” Magistrul se întrerupse pentru o clipă, îşi drese glasul, 
îşi netezi mustaţa şi trecu la un alt subiect. 

Dublarea puterii! Oare ce spusese despre asta? Ah, dacă aş fi 
fost atentă! Privi în jur, dar nimeni nu stătea suficient de 
aproape de ea pentru a putea trage cu ochiul în notițele altora. 

Dublarea puterii... Oare magistrul a precizat şi cum anume se 
putea realiza aşa ceva? lar dacă el a menţionat-o, înseamnă că 
e o practică destul de des folosită...? 

Oryon aflase cum s-o facă, era sigură de asta. Poate că după 
încheierea orei am să-l întreb pe magistrul San Marte despre 
dublarea puterii. Va trebui să recunosc că n-am fost atentă la 
lecţie; el se va simți ofensat, dar ce-mi pasă mie de asta? 

Când ora se sfârşi, aşteptă până ce toţi elevii ieşiră din clasă 


şi apoi se apropie de profesorul care îşi strângea hârtiile. 

— Domnule profesor, începu ea timid, mă întreb dacă aţi 
putea... 

— Ah, miss Tesserell, chiar voiam să vorbesc cu dumneata. Ai 
lipsit în ultima vreme la câteva ore şi, pentru a absolvi acest 
curs, va trebui să recuperezi materia pierdută. Am pregătit o 
listă cu lecţiile la care ai lipsit. Te rog să rezolvi totul până la 
sfârşitul săptămânii. Îi îndesă în mână o foaie de hârtie 
acoperită cu un scris înghesuit şi adăugă: Acum te rog să mă 
scuzi. Am o întâlnire cu doamna directoare. 

Şi întorcându-se, ieşi în grabă din clasă. Descumpănită, Tria 
părăsi la rândul ei sala. Speriată la gândul confruntării cu Oryon, 
se forţă să între la cursul doamnei Dova şi să se aşeze pe locul 
ei obişnuit. Din nou ceilalţi elevi o izolară, unii dintre ei 
mutându-se în alte bănci pentru a nu sta aproape de ea. Oryon 
însă, se aşeză chiar lângă ea. Tria îşi simţi stomacul urcându-i în 
gât şi speră din tot sufletul că nu se va face de râs vomitând. 
Privind drept înainte, îşi încleştă mâinile pe bancă şi îşi încrucişă 
degetele strâns, ca să nu tremure. 

Doamna Dova intră în clasă şi îşi trânti cărţile pe catedră, apoi 
privi încruntată spre clasă. 

— Am descoperit un furt, anunţă ea cu vocea fremătându-i de 
furie. 

Tria simţi un nod în stomac şi în gât îi urcă un val de acreală. 
Înecându-se, începu să tuşească şi zgomotul atrase atenţia 
profesoarei, care o aţinti cu o privire mânioasă. 

— Mulţi dintre voi aţi văzut exemplarul meu din Breyadon, 
carte scrisă de magul Alair. Este unul dintre cele şase existente 
şi are o valoare nepreţuită. De asemenea, este periculos şi nu 
trebuie utilizat fără discernământ. 

Ochii îi alergau de la Oryon la Tria şi înapoi. Oryon răspunse 
printr-un pufnet de dezgust. Tria îşi îndreptă spatele în bancă şi 
abia reuşi să-şi înăbuşe o exclamaţie de surprindere. Ea utilizase 
Breyadon şi ajunsese în palatul de cristal. Poate că misteriosul 
locuitor al acelui loc era magul Alair. Dacă el era, păruse să aibă 
faţă de ea o atitudine favorabilă. Totodată însă, o avertizase să 
nu calce pe o cale greşită, iar ea exact aşa procedase. 

Acum ştia însă ce trebuie să facă. Nerăbdătoare, aşteptă 
sfârşitul orei. Când cursul se încheie, Oryon trecu pe lângă ea, 
fluierând; aproape că o provoca să spună ceea ce ştia. Tria se 


întoarse însă cu spatele spre el, aşteptă până ce toţi elevii 
părăsiră sala şi se apropie de doamna Dova. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Ştiu ce s-a 
întâmplat cu Breyadon. 

Şi fără a omite ceva, îi mărturisi tot ce făcuse. 


18 Uşile 


Tria îşi mâncă prânzul singură, deşi toate celelalte mese erau 
ocupate în întregime. Îşi spuse că izolarea n-o deranjează, că îi 
oferă timp să se gândească la discuţia pe care o avusese cu 
doamna Dova. Profesoara fusese mai degrabă mâhnită şi 
îndurerată decât mânioasă şi-i atribuise ei responsabilitatea de 
a recupera Breyadon - lucru la care Tria se şi aşteptase 
oarecum. Dar o şocase să afle că doamna Dova nu se gândise 
nicio clipă la posibilitatea ca Oryon să folosească magia pentru 
a descifra codul în care fusese scrisă cartea. Fiindcă ea investise 
ani întregi în laborioasa misiune de traducere a volumului, nu-i 
trecuse vreodată prin minte că o persoană lipsită de scrupule ar 
putea rezolva acest lucru în răstimp de câteva zile sau 
săptămâni. Pentru doamna Dova, utilizarea ilicită a puterii 
necesare pentru descifrarea prin magie a secretelor unui mag 
din vechime era ceva de neconceput. lar când Tria insistase, 
convingând-o că Oryon va încerca acest lucru, o întrebase 
despre planurile şi progresele făcute în confruntarea cu el. 

— Directoarea le-a interzis tuturor profesorilor să te ajute în 
vreun fel, cred că ştii asta. Nu-ţi pot oferi niciun sfat privind 
misiunea ta, dar pot să-ţi amintesc că Breyadon înseamnă „uşi”. 
Totdeauna am fost de părere că acest lucru este extrem de 
important în încercarea de a-i descifra secretele. Tu ai încercat 
să deschizi prin forţă nişte uşi care trebuie să rămână închise. 
Este mai inteligent să te îndrepţi spre acele uşi care sunt 
deschise, chiar dacă nu ştii ce se află dincolo de ele. 

În afara acestei recomandări enigmatice, Tria nu mai reuşise 
să scoată nimic de la doamna Dova. Totuşi, se simţea acum 
mult mai uşurată fiindcă îşi deschisese sufletul. Intrebându-se la 
ce uşi s-o fi referit profesoara, îşi înghiţea mâncarea mecanic, 
fără a da vreo atenţie gustului şi chiar fără a şti bine ce 
mănâncă, preocupată doar să-şi golească farfuria şi să plece. 


Când ieşi din sala de mese, Kress se ridică de la masa lui şi 
trecu pe lângă ea. In hol încetini uşor şi, când Tria ajunse în 
dreptul lui, îi şopti: 

— Trebuie să-ţi vorbesc. Nu încuia uşa diseară. 

Şi imediat se îndepărtă. Tria nu schiţă nicio mişcare, nu-l 
strigă şi nu se luă după el, dar mintea îi era frământată de 
nenumărate întrebări: Oare ce vrea Kress? Să fie o capcană, un 
truc de-al lui Oryon? Sau mi s-a oferit una dintre acele 
misterioase „uşi deschise” despre care vorbea doamna Dova? 

Urcă la etaj, pentru a se odihni puţin înainte de cursurile de 
după-amiază. O uşă însă era deschisă şi, în trecere, o văzu pe 
Taner înăuntru, aşezată în genunchi lângă valiza ei. Deci şi ea îşi 
revenise! Dintr-un impuls, Tria păşi înăuntru. Taner ridică ochii 
spre ea. 

— Mă bucur să văd că te simţi mai bine, spuse Tria pe un ton 
ezitant, fără a şti ce reacţie va avea cealaltă. Voiam... voiam 
doar să-ţi spun cât de rău îmi pare fiindcă am cauzat tuturor 
atâtea necazuri. Am fost cumplit de îngrijorată pentru tine. 

Taner se aşeză pe călcâie şi o privi fără a surâde. 

— Maleficul din Femeia Teribilă a lăsat urme adânci în mine. 
Fiindcă sunt puternică, încă trăiesc. Dar nu mai sunt întreagă. 
Mi-am pierdut capacitatea de a-mi folosi puterea. 

Tria făcu ochii mari. 

— Ţi-a dispărut puterea? 

— N-a dispărut, dar a intrat într-o stare de latenţă. O simt în 
mine, ascunsă, dar nu mai pot face apel la ea. De aceea, mă 
întorc la ai mei. 

Acum văzu Tria că Tanner îşi făcea bagajele. 

— Pleci? Nu rămâi până la sfârşitul anului? 

— La ce mi-ar folosi? Acasă, printre ai mei, poate că-mi voi 
reveni. Mă voi duce în faţa bătrânilor poporului meu şi le voi 
cere dreptul de a câştiga un nou pumnal, printr-un nou test, 
care mi-ar putea reda puterile, dacă nu mă va ucide. In cazul în 
care voi reuşi, poate că am să mă întorc să-mi termin studiile. 
Rămânând însă acum, nu fac nicio onoare poporului meu. 

Neştiind ce să mai spună, Tria păstră o tăcere grea, până ce 
Taner vorbi din nou: 

— Nu te învinovăţesc pe tine, Tria. Nu ştiu dacă, în locul tău, 
n-aş fi făcut aceeaşi încercare. Poate că dacă ai fi avut un 
partener mai bun decât Lina, ai fi reuşit s-o stăpâneşti pe 


Femeia Teribilă. Lina te-a trădat. N-ar fi trebuit să ai încredere în 
ea. 

Acuzaţia o şocă de-a dreptul. 

— De ce spui că Lina m-a trădat? După o clipă de ezitare, îi 
mărturisi: Femeia Teribilă a scăpat numai din neglijenţa mea. 
Am şters din greşeală o parte a pentagramei care trebuia s-o 
ţină prizonieră. 

Sprâncenele groase ale lui Taner se încruntară cu furie. 

— Ce prostie, să încerci să imobilizezi o Femeie Teribilă! Dar 
Lina l-a atacat pe Gray, nu pe ea. De ce? 

Intrebarea o luă prin surprindere. 

— Păi, fiindcă Gray se afla între ea şi Femeia Teribilă, iar el şi- 
ar fi apărat stăpâna. 

Taner clătină din cap. 

— Cred că greşeşti; nu înţelegi cum lucrează răul. Eu tocmai 
ieşeam din baie, aşa că i-am văzut bine pe toţi trei, Femeia 
Teribilă, Gray şi pantera. Când el a trecut pe lângă Rehanne şi 
ea a ţipat, cred că ceva s-a aprins în amintirile lui. Sunt sigură 
că avea de gând să-şi atace stăpâna, când pantera a sărit 
asupra lui. Ingenunchindu-l pe Gray, cred că Lina spera să 
câştige simpatia Femeii Teribile. Era însetată de putere şi nu s- 
ar fi dat înapoi de la nimic pentru a o obţine. Mai bine că ai 
scăpat de ea. 

— Nu cred. Şi chiar dacă ai dreptate, am de gând s-o salvez şi 
pe ea, împreună cu Wilce şi Gray. 

Taner îndesă în valiză un ultim teanc de lucruri şi trânti 
capacul deasupra. 

— E prea târziu, replică ea. Renunţă la încercarea asta 
nebunească. Un singur lucru trebuie să faci: să-l ucizi pe Oryon. 

— Taner, nu pot să ucid! 

— E singura soluţie. 

— Odată ai ţinut la el... sau aşa spuneai. 

— Am ţinut Sărind în picioare, Taner începu să-şi agite 
pumnii; cicatricea de pe obrazul ei era albă ca laptele. M-a 
trădat! Chiar şi numai pentru asta, merită să moară. 

Speriată, Tria murmură ceva despre faptul că trebuie să se 
pregătească pentru ore şi ieşi din cameră. Făcuse doar câţiva 
paşi, când cineva o strigă. Mai jos pe culoar, Rehanne îi făcea 
semne să vină, aşa că se grăbi spre prietena ei. 

Rehanne stătea în pragul camerei şi n-o invită înăuntru. 


— Am vrut doar să-ţi spun, începu ea cu glas sugrumat, că 
după ce am văzut ce s-a ales de Gray, nu vreau să mai continui. 
Şi tu ar trebui să renunţi. Gray şi Wilce sunt pierduţi, iar tu n-ai 
făcut decât să înrăutăţeşti lucrurile. 

Cuvintele şi tonul îngheţat o pătrunseră până în inimă. 

— Dar cum rămâne cu Oryon? întrebă ea în şoaptă. Cum 
rămâne cu ameninţarea lui de a pune stăpânire pe şcoală? 
Cineva trebuie să-l oprească. 

— Îl va opri directoarea, când va veni vremea. lar dacă n-o va 
face, înseamnă că şcoala asta nu merită să fie salvată. 

— Dar, Rehanne... 

— M-am hotărât, Tria, şi nu vreau să mai discut. 

Cu aceste cuvinte, intră în cameră şi-i trânti uşa în faţă. 

Greşesc amândouă, îşi spuse Tria pornind năucă spre 
dormitorul ei. Și Taner şi Rehanne. Trebuie să-l opresc pe Oryon, 
dar nu omorându-l. Şi nu pot renunța la Wilce şi Gray. Voi găsi o 
cale de a-i aduce înapoi Şi pe ei, şi pe Lina. Nu putea fi sigură că 
Lina n-o trădase, aşa cum spusese Taner. Dar tot trebuia s-o 
salveze. Indiferent ce făcuse, nu merita să fie lăsată în mâinile 
Femeilor Teribile. 

Închise uşa şi rămase în faţa ei, privindu-se în oglinda 
rotundă. Abia dacă îşi mai recunoscu propria figură. Palidă şi 
trasă, cu cearcăne sub ochi, era o mărturie a stresului prin care 
trecea. Riduri noi, de îngrijorare, îi brăzdau fruntea înaltă şi se 
adânciră când se încruntă, amintindu-şi de un alt chip, zărit într- 
o altă oglindă. Figura lui Oryon se ivise în oglinda din camera lui, 
bătându-şi joc de ea şi Rehanne, când se furişaseră acolo. O 
imagine. O reflexie. Un dublu. 

Putere dublată. 

Tria îşi privi imaginea, vizualizând-o ca pe un al doilea eu, viu. 
Îşi adună puterile şi le împinse în afară, cu intenţia ca eul din 
oglindă să le absoarbă. Simţi cum puterea este extrasă din ea 
şi, concomitent, văzu cum imaginea din oglindă devine mai 
strălucitoare, mai plină de forţă. Sticla dintre ele păru să dispară 
şi Tria îşi spuse că, dacă ar întinde mâna, ar putea prinde braţul 
dublului ei şi, cine ştie, chiar l-ar putea trage spre ea dintr-o altă 
dimensiune. 

Dar nu-şi puse la încercare teoria, ci îi ceru dublului din 
oglindă: 

— Acum dă-mi tu puterea ta! 


Ceea ce trimisese în afară se întoarse brusc spre ea: puterea 
îi reveni, mai multă decât cea pe care o emisese. Trase adânc 
aer în piept, lăsând forţa s-o pătrundă. Nu ştia dacă puterile i se 
dublaseră, dar în mod cert crescuseră. Le simţea curgându-i în 
trup, alimentând-o cu energie. Chiar şi hainele ei de un maro 
şters păreau mai vii şi mai strălucitoare. 

— Îţi mulţumesc, surioară, spuse cu glas tare, zâmbindu-i 
figurii din oglindă. 

Mintea îi zbură la lista din sertar şi se întrebă dacă ar fi cazul 
să adauge un nou talent în coloana a doua. Incă nu, hotărî ea în 
cele din urmă; încă nu ştia sigur ce anume reuşise. Trebuia să-şi 
testeze noua putere, dar când privi la ceas, văzu că mai avea 
doar câteva minute până la cursul de căi spre alte lumi. Ar 
putea lipsi şi de data aceasta, dar o voce interioară o îndemnă 
să se ducă la oră şi să amâne experimentul. 

— Îmi pare rău, îi spuse ea imaginii din oglindă. Voiam să te 
trimit să-l spionezi pe Oryon, dar o vom face altă dată. 
Deocamdată rămâi cu mine şi împrumută-mi puterea ta. 

Cu o nouă energie, plecă spre sala de clasă. 

Aletheia îşi ridică ochii din hârtiile împrăştiate pe catedră. 

— Bună ziua, o întâmpină ea cu o neobişnuită vioiciune. 

Tria îi răspunse la salut la fel de entuziastă. Petra intră în 
clasă imediat şi, dezarmată probabil de zâmbetul Triei, îi surâse 
la rândul ei şi se aşeză lângă ea. Irel îşi făcu apariţia trei sau 
patru minute mai târziu şi se prăbuşi în banca de lângă uşă. 
Alarmată de aerul ei fragil, Tria se apropie şi-i atinse o mână. 

— Curaj, Irel! 

Aletheia veni lângă ele. 

— Da, curaj, într-adevăr, spuse ea. Am pregătit pentru azi o 
lecţie deosebită. 

Irel ridică fruntea şi privi spre ele; buzele ei schiţară un surâs 
timid. 

— Aşa-i mai bine, declară Aletheia şi se întoarse la catedră. 

Tria se aşeză din nou în banca ei şi, nerăbdătoare, aşteptă în 
timp ce profesoara îşi răsfoi hârtiile, ridică privirea spre ceasul 
de pe perete, îşi încrucişă degetele subţiri şi le studie pe rând 
pe cele trei eleve ale sale. 

— Am hotărât să încercăm astăzi o călătorie 
interdimensională. Cât de departe vom ajunge şi prin ce anume 
veţi trece depinde de receptivitatea fiecăreia dintre voi. Şi, vă 


previn: trebuie să rămânem împreună; cu alte cuvinte, nu 
putem merge decât acolo unde izbuteşte să ajungă cea mai 
slabă dintre voi. Nimeni nu trebuie să se depărteze de unul 
singur. Aţi înţeles? 

Toate trei înclinară capul în semn afirmativ. Aletheia ieşi în 
faţa catedrei şi îşi întinse braţele spre ele: 

— Haideţi, să ne dăm mâinile şi să formăm un cerc. 

Tria se ridică şi luă mâna Petrei, care la rândul ei prinse mâna 
profesoarei. Irel se ridică şi ea în picioare, dar rămase cu braţele 
pe lângă corp. 

— Haide, Irel! 

Tria se întinse şi luă degetele fetei în palma sa; erau reci şi 
moi, inerte. Aletheia luă cealaltă mână a lui Irel. 

— Va trebui să mă întorc într-o clipă, pentru a vă conduce, le 
explică ea. Vă voi da drumul doar atât cât e nevoie pentru a mă 
întoarce şi apoi vă voi prinde mâinile din nou. Ţineţi-vă bine şi 
nu daţi drumul mâinilor. Acum, vreau să vă concentrați asupra 
acestui punct. 

Un fel de gaură neagră, rotundă, cam de mărimea unui ochi, 
se contură în aer, în mijlocul cercului format de ele. 

— Aceasta e gaura cheii despre care vă spuneam la curs. 
Lăsaţi-vă puterea să se îndrepte spre ea, s-o înconjoare, s-o 
perceapă. Când puterile voastre se vor întâlni acolo, închideţi 
ochii şi folosiţi-vă vederea interioară pentru a urma calea ce se 
deschide în faţa voastră. Nu uitaţi însă, trebuie să rămânem 
împreună. 

Tria se concentră asupra rotundului întunecat care plutea 
între ele. Puterea Aletheiei crease un punct focal, cel prin care 
aveau să între, dar profesoara le lăsase loc sarcina de a-l 
transforma într-o uşă. Tria îşi îndreptă puterea spre el, 
imaginându-şi o cheie ce intră în broască. Imaginea deveni tot 
mai pregnantă pe măsură ce asupra ei se revărsă putere dintr-o 
a doua sursă, apoi dintr-a treia, şi cheia începu să se rotească 
încet, cu greu. Cu o zvâcnire, cea de-a patra sursă îşi trimise şi 
ea puterea spre punctul focal, înconjurându-le şi intensificându- 
le pe celelalte trei. Rotundul negru se lărgi, se alungi şi deveni o 
uşă. 

Tria închise ochii. La început nu văzu nimic. Se simţi trasă de 
mâini înainte. Îşi dădu seama că trece prin uşa întunecată, dar 
mergea orbeşte, ţinându-se după colegele ei. Rezistă ispitei de 


a deschide ochii, dar vizualiză o scânteiere şi o trimise în lungul 
liniei de forţă. Aceasta se aprinse într-o izbucnire de lumină 
albă, la fel de orbitoare ca întunericul de până atunci. Treptat, 
strălucirea păli până la un nivel confortabil şi îşi putu zări 
colegele, la început nu într-o formă uşor de recunoscut, ci ca 
nişte siluete dintr-o lumină mai vie decât cea care le înconjura. 
Se deplasau printr-un tunel circular, ai cărui pereţi sidefii aveau 
un aspect membranos şi pulsau uşor, ca venele unei fiinţe vii. 
Pe măsură ce vederea ei interioară devenea mai limpede, 
pereţii tunelului căpătau o anume transluciditate, dincolo de 
care se întrezăreau forme schimbătoare, misterioase, care lăsau 
impresia unor creaturi uriaşe, în mişcare. 

Îşi Continuară drumul, trecând prin zone în care pereţii 
tunelului erau transparenţi, prin ei zărindu-se privelişti bizare, 
indescriptibile: un ocean auriu ce atârna cu susul în jos 
deasupra unei reţele fine, sângerii, pe care se căţărau o 
sumedenie de creaturi variate, cu numeroase picioare, mai 
ciudate decât orice văzuse Tria până atunci. Unele aveau blană, 
altele solzi, iar câteva erau înaripate. Unele aveau gâturi lungi, 
cu capete ca de şarpe; altele erau ca nişte bile din care ieşeau o 
grămadă de picioare, fără a se vedea însă şi vreun cap. 
Suprafaţa oceanului era frământată de valuri din care ţâşneau 
forme argintii, pluteau grațios şi recădeau în apă cu un pleosc 
ce arunca stropi fini aurii spre creaturile din reţeaua sângerie. 
Fiinţele din ocean nu erau peşti, ci figuri geometrice 
bidimensionale: triunghiuri, pătrate, dreptunghiuri, cercuri şi 
trapeze. Fascinată, Tria le privi până ce pereţii tunelului se 
îngroşară şi deveniră din nou opaci. 

O altă zonă de transparenţă lăsă apoi să se vadă ceea ce ei i 
se păru a fi un peisaj montan împădurit sub un cer trandafiriu - 
până când munţii îşi îndreptară spinările arcuite şi începură să 
se mişte de colo-colo ca nişte bătrânei, rătăcind şi schimbând 
locurile între ele astfel încât să formeze o nouă configuraţie, în 
vreme ce nuanţa cerului trecu de la roz la portocaliu, apoi la bej 
şi în cele din urmă la un galben strălucitor. 

Pulsând din nou, tunelul deveni opac. Ceva mai târziu, când 
redeveni transparent, Tria sughiţă de surprindere, văzând o 
sferă imensă de cristal, ridicându-se pe o câmpie aridă. Sfera 
sclipea şi licărea, iar pe suprafaţa ei dansau curcubee. Se 
simţea atrasă spre ea, sigură că acolo o conduseseră versurile 


din Breyadon. Dar nu putu găsi nicio modalitate de a pătrunde 
în ea, nicio uşă sau un alt fel de deschidere pe conturul ei 
faţetat. lar Aletheia continua să înainteze în viteză, trăgând-o 
tot mai departe de sfera aceea ispititoare. 

Tunelul se ramifică. Aletheia le conduse spre dreapta, dar 
când Tria aruncă o privire spre ramificaţia din stânga, o panteră 
neagră îl străbătu în goană. O clipă mai târziu, auzi un răget de 
felină. 

Lina! Ea să fie oare? Trebuia să afle. Cu o mişcare rapidă, îşi 
alătură braţele, lipi mâna Petrei de cea a lui Irel şi ieşi din cerc. 
Celelalte îşi Continuară drumul. Întorcându-se, Tria se avântă 
spre bifurcaţie şi pătrunse în celălalt tunel. _ 

Aici lumina era mult mai slabă, iar pereţii - complet opaci. In 
vreme ce înainta în viteză, deveni conştientă de nişte sunete, la 
început slabe, apoi din ce în ce mai sonore. Unele proveneau 
probabil din gâtlejuri umane; altele nu erau, cu siguranţă, 
omeneşti. Printre vaiete, suspine, hohote, ţipete, gemete şi 
şuierături, distinse şi răgetul panterei. Probabil că se apropia de 
tărâmul de pe care veniseră Femeile Teribile. Dacă o va găsi pe 
Lina, va da în mod cert şi peste Wilce şi Gray. Entuziasmată, 
goni tot mai repede. 

Licărul care i se ivise în faţă avea un aer imaterial - până ce 
se izbi de el şi se pomeni aruncată în spate, într-un recul al 
neaşteptatei ciocniri. Se ridică şi se apropie din nou de licăr. 
Putea vedea prin el, ca printr-o ceaţă fină. Intinse mâna spre el. 
Părea doar un joc de lumină, dar la atingere era solid ca un zid 
de cărămidă. Îl exploră cu atenţie, dar nu găsi nicio modalitate 
de a trece de el. 

În vreme ce căuta o cale de a pătrunde, o panteră apăru de 
cealaltă parte şi se repezi spre ea. Zveltă, cu blana lucioasă, 
felina se ridică pe labele din spate şi începu să zgârie cu 
ghearele cortina de lumină. 

— Lina? 

La strigătul ei, animalul îşi dezveli colții; coada i se legăna 
dintr-o parte în alta. Brusc, se năpusti spre ea cu o ferocitate la 
vederea căreia Tria deveni recunoscătoare pentru misteriosul 
zid de lumină. Spumegând, pantera se aşeză pe labele din 
spate, cu urechile ciulite şi coada zvâcnindu-i mereu. 

— Lina? încercă Tria din nou. Tu eşti? Îţi aminteşti cine erai? 

Animalul îşi dădu urechile pe spate şi se ghemui, pregătindu- 


se parcă de atac. Ochii lui ca două fante scânteiau de furie. 

— Îţi aminteşti, da sunt sigură de asta. Trebuie să revii la 
forma ta. Încearcă! Încearcă acum! 

Pantera se ridică, îşi mai legănă coada o dată şi se îndepărtă. 
Degeaba o strigă Tria până ce o văzu dispărând pe după un cot 
al tunelului. Brusc, deveni conştientă de o tăcere apăsătoare; 
toate zgomotele acelea înfiorătoare se stinseseră. O duhoare 
cadaverică cobori asupra ei, sufocând-o. Se răsuci pe călcâie. 

Forma care se afla în spatele ei semăna cu un stârv înfăşurat 
într-un linţoliu putrezit. Ochii îi erau adânciţi în orbite, iar faţa pe 
jumătate descompusă; carnea înnegrită atârna în fâşii pe 
alocuri, lăsând să se vadă osul bolnav. Dar stârvul era viu. Se 
mişcă. Veni spre ea. 

Tria se lipi cu spatele de bariera care îi bloca singura cale de 
scăpare. Gura lipsită de buze a cadavrului viu era doar o gaură 
cu dinţi. Înăuntru, o limbă umflată se mişcă. Un sunet răguşit se 
auzi. Şi încă o dată. Tria recunoscu sunetele; erau cuvinte. 

— Ajută-mă, spuse creatura. 

— Cine... cine eşti tu? 

— Oryon, hârâi vocea. Am fost Oryon. 

O mână scheletică o prinse de mânecă. Tria se se trase într-o 
parte, împinse creatura şi se repezi pe lângă ea. O auzi 
bolborosind în urmă, gemând jalnic. Continuă să alerge până ce 
nu mai simţi duhoarea de putreziciune. Apoi încetini şi se opri, 
uitându-se în jur. 

Era singură în tunel. Dacă nu le găsea pe Aletheia şi pe 
celelalte, nu avea să mai scape vreodată din locul acesta 
înfiorător. 


19 Reflecţii 


Întorcându-se şi văzând că tunelul e gol, porni încet înapoi, pe 
prima ramificaţie, pe unde veniseră. Trebuia să găsească uşa pe 
care o crease Aletheia şi să iasă de aici. Dar poate că, în lipsa 
profesoarei, uşa nu va mai fi acolo. Ezită, încercând să se 
gândească. Poare ar fi mai bine să se ducă până la zona de 
transparenţă în care văzuse sfera de cristal şi să încerce să 
pătrundă în ea. 

Ba nu! Se întoarse din nou. Va merge în direcţia în care 


plecaseră Aletheia, Irel şi Petra, în speranţa că le va prinde din 
urmă. Dar asta ar însemna să parcurgă un drum necunoscut şi, 
dacă se mai ramifica o dată, nu va mai şti pe unde s-o ia. 
Rămase locului, strângându-se singură în braţe, încercând să se 
convingă că tremura numai fiindcă era frig în aceste tuneluri. 

Auzise oare paşi în spatele ei? 

Se răsuci, dar nu văzu şi nu auzi nimic, decât bătaia propriei 
inimi. În cele din urmă porni înapoi. Mai bine să caute ieşirea în 
tunelul pe care-l cunoştea, decât să se avânte singură în 
necunoscut. Aletheia şi celelalte o căutau, probabil, şi o vor găsi 
imediat, dintr-o clipă în alta. 

Sigur o vor găsi, înainte ca arătarea aceea greţoasă care-şi 
spunea Oryon să dea din nou peste ea. 

Privind mereu în spate, o luă la picior pe drumul pe care 
credea că veniseră iniţial. Tunelul era la fel pretutindeni; unicele 
puncte de reper erau porțiunile transparente, prin care se 
zăreau diverse scene. Spre disperarea ei însă, nu recunoscu 
niciuna dintre cele care îi apărură în faţa ochilor. 

Printr-o astfel de fereastră zări un câmp acoperit cu zăpadă 
neatinsă, ce se întindea la poalele unui ghețar alb-albăstrui atât 
de strălucitor în lumina soarelui, încât o dureau ochii dacă 
încerca să se uite la el. Știa că nu mai trecuse pe aici înainte. 
Nici celelalte peisaje nu-i erau mai familiare. Probabil că o luase 
pe un drum greşit, dar cum era posibil? Se despărţise de 
celelalte la singura bifurcaţie pe la care trecuseră. 

Se opri la următoarea zonă transparentă şi se holbă la apa 
care curgea dintr-un cer nevăzut, fără a cădea însă drept în jos. 
Şuvoaiele ei distincte se răsuceau, se împleteau, se încovrigau 
unul în jurul altuia, revărsându-se apoi pe o suprafaţă plată, 
lucioasă, care semăna cu oţelul. Atingând suprafaţa, ţâşnea din 
nou în sus, în forme chiar mai complexe. Tria rămase nemişcată, 
privind-o fascinată. 

Trecură astfel câteva minute. Scena se înceţoşă şi dispăru; o 
nouă porţiune de zid deveni transparentă şi o altă scenă apăru 
puţin mai departe de locul în care stătea ea. Nu-i de mirare că 
niciuna dintre aceste scene nu-mi e cunoscută, îşi spuse ea. 
Ferestrele astea se schimbă continuu. Nu voi găsi niciodată 
sfera de cristal. 

Prin noua transparenţă se vedea un puț plin cu o sumedenie 
de maşinării uriaşe, care înaintau şi muşcau solul cu nişte fălci 


uriaşe, înghiţindu-l, astfel că sub privirile ei puţul se adânci şi se 
lărgi, depăşind limitele câmpului ei vizual. 

îngrozită, se întoarse cu spatele spre ele, simțind că maşinării 
aidoma celor din puț îi scormoneau ei creierul. 

Aletheia trebuie să vină după ea! Strânse pleoapele mai tare, 
trimiţându-şi puterile în căutarea ei. Nu găsiră nimic, dar 
tentativa îi reaminti că în tot acest timp îşi folosise vederea 
interioară; ţinea ochii închişi încă de când trecuseră prin uşa 
deschisă de Aletheia. Profesoara insistase că trebuie să se 
bazeze numai pe vederea interioară în drumul spre celelalte 
lumi, dar Tria nu-şi amintea să le fi spus şi ce s-ar întâmpla dacă 
şi-ar folosi văzul normal. Poate că, dacă ar deschide ochii, scena 
asta de coşmar ar dispărea şi s-ar pomeni din nou în sala de 
clasă. 

Pleoapele refuzară însă să se deschidă şi se văzu nevoită să 
tragă de ele cu degetele. Dar ochii, deşi deschişi, nu izbuteau să 
se focalizeze şi să-şi reia funcţiile fireşti. Nu zărea în jur decât o 
ceaţă vagă, cenuşie. De un lucru era sigură însă: nu se afla în 
clasă. 

După ce încercă în van să-şi limpezească privirile, închise din 
nou ochii. Vederea interioară dispăruse şi ea; în jur nu mai era 
decât întunecime. Rămăsese deci oarbă şi neajutorată. 

Să nu intru în panică! Să mă gândesc. Trebuie să mă 
gândesc! 

Îşi aminti de reuşita anterioară, când îşi folosise imaginea în 
oglindă pentru a-şi spori puterile, dar nu era sigură că forţa 
chiar i se accentuase sau fusese vorba doar de imaginaţia ei 
bogată. Neştiind ce altceva să facă, încercă din nou să apeleze 
la puterea imaginii reflectate. 

Cu ochii închişi, vizualiză oglinda atârnată pe dosul uşii. Când 
o zări clar în faţa ei, îşi chemă imaginea să-i apară în ea. Incertă 
şi tremurând la început, reflexia deveni tot mai limpede. Se 
văzu stând în faţa oglinzii, între cele două birouri dincolo de care 
se aflau patul ei şi al Linei. Fereastra era deschisă, aşa cum o 
lăsase, iar perdeaua verzuie flutura în bătaia vântului. In 
curentul de aer, paginile cărţii rămase deschise pe valiză 
tremurau. Imaginea era atât de vie, atât de reală, încât ochii 
Triei se deschiseră parcă de la sine. Scena nu dispăru. Chipul ei 
reflectat în oglindă o privea fix; dublul ridică braţele când Tria le 
înălţă pe ale ei. Apoi întinseră mâinile una spre cealaltă. 


Degetele ei întâlniră doar sticla rece. Îşi lăsă braţele să cadă 
pe lângă corp. Imaginea o imită. Tria întoarse capul. Cu colţul 
ochiului, văzu reflexia făcând la fel. Dar spre deosebire de 
imaginea din oglindă, ea nu vedea în jurul ei camera familiară, 
ci doar întuneric. Lumina era doar în oglindă. Cu o tresărire, îşi 
dădu seama brusc: ea era reflexia din oglindă. Incăperea pe 
care o vedea dincolo de sticlă nu era doar o oglindire, ci era 
realitatea. 

Dar fata de acolo nu putea fi cea reală! Ea era Tria cea 
adevărată, nu-i aşa? 

Zgomotul unor paşi în spatele ei o făcu să se răsucească în 
loc; cealaltă Tria era singură în cameră. Duhoarea de 
putreziciune mai degrabă decât silueta vag conturată îi dădu de 
ştire că lângă ea se afla spectrul care îşi spunea Oryon. 

— Acum, croncăni vocea aceea fantomatică, acum începi să 
înţelegi. 


Tria se depărtă de oglindă simțindu-se în mod ciudat slăbită, 
diminuată. Din nou îşi dori să fi ascultat toată lecţia magistrului 
San Marte. De data aceasta, faptul că-şi privise imaginea în 
oglindă s-ar fi putut să înapoieze puterea pe care o absorbise 
înainte. Aletheia le  atenţionase că  voiajul pe căile 
interdimensionale riscă să le lase obosite şi slăbite; probabil că 
asta era tot ce se întâmplase. 

Îşi scoase fusta şi bluza, pe care le aşeză în şifonier, apoi îşi 
puse vechiul capot albastru. Aşezată în vârful patului, începu să- 
şi maseze tâmplele, amintindu-şi cum puterea pe care o 
absorbise de la imaginea ei în oglindă se diminuase în tunelul 
acela dintre lumi. Diminuarea nu fusese treptată, ci survenise 
pe neaşteptate. Trecuseră de o bifurcaţie în tunel şi Tria se 
întrebase cum de ştie Aletheia pe ce drum să o ia. Brusc, se 
pomenise apropiindu-şi braţele şi sprijinindu-se pe mâinile 
încleştate una pe cealaltă ale lui Irel şi Petra. Continuaseră să se 
deplaseze, mai lent, şi treptat Tria izbutise să se relaxeze şi să 
meargă fără a mai fi susţinută de celelalte. Starea de slăbiciune 
îi dispăruse şi începuse din nou să privească în jur, fascinată de 
scenele care se derulau prin porțiunile transparente ale 
tunelului. Când Aletheia se opri în faţa uneia dintre aceste 
ferestre, incidentul pierise deja din mintea Triei. 

Acum se întinse pe pat şi se înveli bine cu pătura, pentru a se 


feri de răcoarea ce domnea în cameră. Gândurile i se îndreptară 
spre Irel. Oare ştiuse ce plan avea Aletheia? Ea una nu bănuise 
şi era sigură că nici Petra nu avusese idee. 

In comparaţie cu celelalte peisaje pe lângă care trecuseră, cel 
în faţa căruia se opriseră părea surprinzător de banal. Era o 
grădină cu plante obişnuite, străbătută de alei şerpuite, 
acoperite cu pietriş, dincolo de care se zăreau acoperişuri cu 
ţiglă roşie. Doi bătrânei, un bărbat şi o femeie, mergeau agale 
pe o alee, oprindu-se la un moment dat lângă o arteziană mică. 
Aletheia dădu drumul mâinii Petrei şi, întinzând un braţ, dădu la 
o parte peretele tunelului, ca şi cum ar fi fost o perdea. Se 
auzea cântecul păsărilor şi susurul fântânii; în aer se simţea 
parfumul florilor. 

— Petra şi Tria, aşteptaţi aici, le spuse Aletheia şi intră în 
grădină, trăgând-o pe lrel după ea. „Perdeaua” se închise în 
urma lor, înăbuşind sunetele şi parfumul florilor. Cei doi bătrâni 
ridicară privirile spre Aletheia şi Irel, întâmpinându-le cu 
zâmbete de bun-venit. Tria ar fi vrut să audă ce vorbeau. După 
câteva minute, Aletheia puse mâna lui lrel în palma femeii. 
Bătrânii se întoarseră şi plecară, luând-o pe Irel cu ei. Profesoara 
îi privi îndepărtându-se, apoi păşi spre „perdea”, trecu prin ea şi 
veni din nou lângă Tria şi Petra. 

— Acum trebuie să ne întoarcem, le anunţă ea. Irel va rămâne 
aici; ea nu poate face faţă lumii în care trăim noi. In locul în care 
am lăsat-o va putea fi fericită. Timpul curge în direcţie opusă în 
lumea aceea: trecutul nostru e viitorul ei, iar viitorul nostru e 
trecut aici. Previziunile şi prezicerile lui Irel nu vor mai fi decât 
amintiri aici, iar amintirile, fie ele şi triste, nu sunt atât de 
dureroase ca presimţirile. 

Luându-le de mână, se întoarseră pe drumul pe care veniseră. 
Călătoria înapoi păru mai scurtă; în numai trei sau patru minute 
păşiră pe poarta creată, în sala de clasă. 

Şi totuşi, poate că durase mai mult decât îşi închipuise Tria. 
Exact în clipa în care reveniră şi Aletheia dezintegră poarta, 
clopoţelul sună sfârşitul orei. Profesoara le spuse că se vor simţi 
obosite şi că vor trebui să se odihnească până la ora cinei, 
făgăduindu-le că a doua zi vor discuta despre ceea ce resimţise 
fiecare. 

Cu gândul la întrebările pe care voia să le adreseze Aletheiei, 
Tria adormi. 


Se trezi la auzul unor bătăi în uşă; uşoare, dar insistente. În 
cameră era întuneric. Se ridică, bâjbâi pe birou, găsi veioza, o 
aprinse şi se uită la ceas. Apoi clipi şi se mai uită o dată. Era 10 
seara. Dormise toată după-amiaza şi ratase masa de seară. Dar 
cine ciocănea la uşă la o oră atât de târzie? 

Îşi scoase capotul şi luă din şifonier ce nimeri - o rochie de un 
roşu-închis, prea largă pentru ea, căci slăbise. Se îmbrăcă în 
grabă şi se duse la uşă. Imediat ce o deschise, Kress se strecură 
înăuntru şi o închise rapid în urma lui. 

— De ce ai răspuns atât de greu? întrebă el, strângând în 
mâini un pachet învelit în hârtie. Dacă mă prinde Oryon... 

Se scutură ca prins de un fior şi-i aruncă pachetul. 

— Poftim, ţine! 

Tria bănui ce e înainte de a-l desface şi a vedea coperta: 
Breyadon. 

— Dar cum ai...? 

— L-am furat. 

Kress respira greu; era palid la faţă şi mâinile îi tremurau. Se 
apropie de biroul Linei şi se aşeză pe marginea lui. 

— Oryon are şi aşa prea multă putere; nu-i mai trebuie şi ce 
zice că-i va oferi cartea asta. Şi e gata s-o folosească. Dar nu 
pot să-l las s-o facă. Fiindcă nu e... nu mai e în toate minţile. 

Tria se încruntă. Nu avea încredere în Kress, deşi spaima lui 
părea autentică. 

— De ce mi-ai adus-o mie? De ce nu i-ai înapoiat-o doamnei 
Dova? 

— Voi avea nevoie de protecţie când Oryon va afla ce am 
făcut. Nu sunt sigur că doamna Dova e dispusă să mă apere 
împotriva lui - sau că o poate face. 

— Şi crezi că eu pot? 

— Dacă poate cineva, tu eşti aceea. Lina spunea că eşti mai 
puternică decât toţi cei pe care i-a cunoscut ea vreodată, dar că 
ţi-e teamă să-ţi foloseşti puterile. Şi mai zicea că vei găsi o cale 
de a-l înfrânge pe Oryon. Era gata să parieze pe asta - cu 
propria ei viaţă. 

Tria se holbă la el, nevenindu-i să creadă. Fără îndoială, Kress 
minţea; Lina n-ar fi spus aşa ceva. Sau poate că da? 

— Doar nu crezi una ca asta, bâlbâi ea când îi reveni glasul. 
După ce s-a întâmplat cu Lina... Dacă a pariat pe mine, a 
pierdut. 


Kress îşi frecă bărbia şi Tria observă puful blond care o 
acoperea. Poate că voia să-şi lase barbă, dar figura lui istovită şi 
privirile parcă hăituite sugerau că era mai degrabă prea speriat 
pentru a-i mai arde să se îngrijească de el însuşi. 

— Dar încerci s-o aduci înapoi. 

Fusese o afirmaţie, nu o întrebare. Din păcate, Tria îşi spuse 
că nu făcuse absolut nimic pentru a merita atâta încredere. ŞI 
bănuielile cu privire la intenţiile lui îi sporeau clipă de clipă. 

— Cum ai trecut de paza de pe scări? îl întrebă. Doar i-ai 
înapoiat Linei talismanul care te ajuta. 

Kress ridică din umeri. 

— Există şi alte modalităţi. 

Dar nu reuşi s-o privească în ochi. Oryon putea anihila paza 
chiar şi fără talisman, aşa spusese Lina; dar Kress nu putea. 
Inseamnă că Oryon îl trimisese să-i aducă volumul; deci găsise 
în el tot ce voise, iar acum îl folosea pentru a-i întinde ei o 
capcană. O capcană pentru funcţionarea căreia era nevoie ca ea 
să deschidă cartea. 

Tria aruncă volumul pe lângă Kress, pe patul Linei. În clipa în 
care ateriză, o izbucnire de lumină galbenă ţâşni din ea şi se 
întinse în aer, formând o sferă mare, de culoarea chihlimbarului. 
Tria se trase înapoi, lipindu-se de uşă. Kress scoase un strigăt 
de spaimă şi încercă să se depărteze, dar sfera îl înghiţi aproape 
cu totul înainte de a-şi opri dilatarea şi a se solidifica formând 
un glob opac; doar braţul stâng şi piciorul stâng de la genunchi 
în jos îi rămăseseră afară. Degetele i se închiseră, se deschiseră 
şi se strânseră din nou; piciorul îi zvâcni. 

Nu va trece mult timp până ce Oryon va descoperi că în 
capcana lui căzuse o altă victimă; Tria nu avea la dispoziţie 
decât câteva secunde până când el avea să vină să vadă ce s-a 
întâmplat, aşa că trebuia să se pregătească. 

Se întoarse cu spatele spre uşă şi îşi văzu în oglindă figura 
speriată. Putere dublată. Dar nu era suficient doar s-o dubleze. 
Răsuci măsuţa de toaletă, astfel încât oglinjoara ei să reflecte şi 
ea imaginea din oglinda mare. Trase de şifonierul Linei, dar nu 
reuşi să-l clintească; va trebui să se descurce fără oglinda lui. 
Era nevoită să se mulţumească doar cu două. 

Aşezându-se între cele două oglinzi, astfel ca imaginea ei să 
fie dublă în fiecare, îşi adună toată puterea, o împinse în afară, 
o absorbi din nou, o azvârli din nou în exterior, mai departe, 


împărtăşind-o cu reflexiile ei din oglinzi şi reabsorbind-o din nou, 
până ce simţi că debordează de forţă, iar cele două imagini din 
oglinzi deveniră aidoma unor stafii palide, tremurătoare. 
Oglinda din faţa ei se mişcă, tulburând cea mai clară imagine. 
Uşa se deschise. Ca o umbră întunecată, Oryon intră în cameră. 
— VUite-l pe cel adevărat, îi spuse arătându-i volumul pe care îl 
ţinea în mână. Cred că încă îl mai vrei. 


20 Alianţa 


Silueta neagră a lui Oryon bloca oglinzile; Tria trebuia să-i 
facă faţă singură. Privirile lui semeţe studiară oglinda de pe 
măsuţă şi globul chihlimbariu cu neajutorata sa victimă. 
Indiferent dacă era surprins sau dezamăgit văzând că în 
capcană căzuse colegul său, reuşi să-şi ascundă bine emoţiile. 
Deşi globul ocupa o mare parte a camerei şi membrele lui Kress 
atârnau din el jalnic, Oryon nu-i aruncă decât o privire în 
treacăt. In schimb, făcu un semn spre oglinzi: 

— Văd că ai descoperit, în cele din urmă, unul dintre micile 
mele secrete - prea târziu, fireşte, pentru a-ţi mai fi de vreun 
folos. 

Tria nu-i răspunse. Temându-se de o nouă capcană, privea 
temătoare spre Breyadon, dar Oryon ţinea cartea strâns la 
piept. De data aceasta venise fără baghetă. 

— Totuşi, continuă el, a fost un lucru isteţ că l-ai dibuit. Şi la 
fel de isteaţă ai fost când ai scăpat de capcana asta, adăugă 
arătând cu bărbia spre sfera chihlimbarie. 

Furia Triei spori, lăsându-i teama pe planul al doilea. 

— Cum rămâne cu Kress? El n-a fost atât de isteţ. N-ai de 
gând să-l scoţi din chestia asta înainte să-şi dea duhul? 

O nonşalantă ridicare din umeri arătă cât de puţin îi păsa lui 
Oryon de soarta fostului său partener. 

— A fost neglijent. Şi prost. Cunoştea pericolele. Nu pot să-l 
scot. 

— Asta-i tot? „Nu pot să-l scot”?! Te lauzi cu atâta putere şi 
nu-ţi poţi salva prietenul dintr-o capcană pe care tu însuţi ai 
creat-o? 

— Nu mi-e chiar prieten. Mi-a fost un aliat, când am avut 
nevoie de el. 


— lar acum, că nu mai ai nevoie, te descotoroseşti de el ca de 
un gunoi oarecare! Oryon, eşti demn de dispreţ! 

— Ei, lasă că nu e chiar aşa de rău! N-a murit. Să vedem, 
poate că totuşi e ceva de făcut. 

Se apropie de glob şi, ţinând cartea sub un braţ, pipăi cu un 
deget suprafaţa sferei, lângă piciorul lui Kress. 

— Hmmm! S-a solidificat, dar... 

Împinse cu mâna la graniţa dintre glob şi picior, murmurând 
ceva într-o limbă ocultă. Precaută, Tria se apropie pentru a 
vedea mai bine şi observă cu spaimă că mâna lui Kress se 
învineţise. Dintr-odată, braţul şi piciorul se retraseră în glob, 
acesta înghiţindu-le. 

— Aşa, acum ar trebui să se simtă mai bine, spuse Oryon, 
întorcându-se din nou spre Tria, care se zgâia la suprafaţa 
netedă a sferei. 

— Poate să respire acolo? Sau nici de asta nu-ţi pasă? 

— Nu ştiu. Dă-l încolo! Sau scoate-l tu. 

Se aşeză pe scaunul Linei şi se rezemă de spătar, relaxat, 
ţinând volumul în poală. Tria adună fuioare de putere în jurul 
globului şi încercă mai întâi să-l zdrobească, apoi să-l deschidă 
într-un fel, în timp ce Oryon îi privea amuzat eforturile 
zadarnice. Strânse şi mai multă putere, deşi ştia că astfel devine 
ea însăşi vulnerabilă. Bănuia că Oryon avea de gând s-o 
ademenească să-şi consume puterile, pentru a o ataca apoi, 
când va fi slăbită, dar nu putea ignora suferinţa lui Kress. El şi-o 
făcuse cu mâna lui, însă nu merita să moară din cauza propriei 
prostii şi a cruzimii lui Oryon, aşa că îşi dublă eforturile. 

Cu un trosnet sonor, globul se sparse şi se fărâmiţă în 
bucățele mici, ce începură să cadă asemenea unei ploi de praf 
auriu. Atâta tot. Kress dispăruse, odată cu patul şi biroul Linei, 
transformat în praf sau transportat altundeva. Oryon îşi dădu 
capul pe spate şi izbucni în râs. Tria se răsuci spre el. 

— Unde e? Ce i-ai făcut? 

— Hei! Hei! Ridicându-şi mâinile în aer ca pentru a se apăra 
de furia ei, şi continuând să râdă, Oryon răspunse: E doar un 
mic truc. N-ai de ce să te frămânţi aşa. 

— Adu-l înapoi! Şi mobilierul! 

Ridică şi ea braţele, cu degetele răşchirate ca nişte gheare, 
gata să se repeadă asupra lui şi să-l sfâşie. Dar, cu un simplu 
pocnet din degete, Oryon o expedie prin aer şi Tria ateriză cu un 


bufnet dureros pe celălalt scaun. 

— Eu nu primesc ordine, ci le dau! tună el. Ascultă-mă! 

Imobilizată în scaun, nu putea face altceva decât să-i arunce 
priviri furibunde. Avusese dreptate: îşi irosise forţele pe sfera 
aceea şi acum rămăsese neajutorată. 

— Am descifrat textul din Breyadon, spuse el ridicând volumul 
astfel încât Tria să-i poată citi titlul. Înţelepţii din vechime erau 
ori proşti, ori complet neputincioşi. 

— Ştii care a fost adevăratul motiv! Aveau standarde etice 
prea ridicate pentru a folosi metodele tale. 

— Aşa cum am zis deja, erau proşti. Aiureala lor cu etica nu 
le-a adus nimic, decât timp pierdut. Dar nu trebuie să mă plâng. 
Am descifrat secretele cărţii şi am de gând să le utilizez aşa 
cum amărâţii aceia de profesori n-ar îndrăzni s-o facă vreodată. 

Ține-l de vorbă, îşi spuse Tria. Trage de timp până ce-ţi vei 
mai recăpăta din puteri. 

— Ai uitat de avertismentele doamnei Dova? 

— O fată bătrână, fără minte! A avut de atâta vreme o 
adevărată comoară, şi ce-a făcut cu ea? Nimic! Trebuie să-ţi 
mulţumesc fiindcă m-ai condus la ea şi m-ai inspirat s-o 
folosesc. De fapt, rânji el, îţi sunt atât de recunoscător, încât am 
să-ţi propun un târg. Sunt dispus să-ţi permit să închei o alianţă 
cu mine. 

Tria îşi înăbuşi un strigăt de turbare. Işi simţea puterea 
revenindu-i, avansând lent ca un sirop gros. Dacă-l putea ţine 
de vorbă, dacă-i putea distrage atenţia, probabil că va reuşi să- 
şi recapete suficientă forţă pentru a lansa un atac neaşteptat. 

— Ce fel de alianţă? întrebă. 

Oryon bătu coperta cărţii cu palma. 

— Când voi folosi Breyadon, o putere uriaşă va fi eliberată. 
Forţa aceasta va trebui controlată, modelată şi direcţionată. 
Voiam să-i cer lui Kress să mă ajute, dar am ajuns la concluzia 
că nu e suficient de puternic. Tu însă... Tu ai putea. Dar va 
trebui să-mi urmezi instrucţiunile, să faci exact ce-ţi voi spune 
eu. 

— Şi de ce aş face una ca asta? 

Stând încă nemişcată, Tria puse întrebarea pe un ton firesc, 
ca şi când chiar ar fi vrut să afle răspunsul. Îl va lăsa să creadă 
că e interesată, iar între timp forţele ei se vor acumula. Deja se 
adunau rapid acum. Şi în curând... 


— Pentru ce am de gând să-ţi dau în schimb, replică Oryon 
fără a o slăbi din ochi, măsurând-o atent. Vei putea fi noua 
directoare de aici. Şcoala asta va deveni un loc în care elevii 
chiar vor învăţa să-şi utilizeze puterea, fără cursuri ridicole de 
etică şi logică. Accentul va fi pus pe practică, nu pe 
interminabile teorii. 

— Dar cum rămâne cu Wilce şi Gray? îi vei aduce înapoi? 

— Dacă îi vrei într-adevăr, am să-i aduc. Îi vei putea păstra ca 
animale de casă. 

— Şi de ce nu-i aduci acum? Dacă ţii cu adevărat să te ajut, 
asta ar fi o dovadă a bunei tale credinţe. 

Oryon clătină din cap. 

— Nu, nu înainte de a încheia un pact. Nu înainte de a face 
ceea ce-ţi voi cere. 

— Atunci, măcar arată-mi-i. Dovedeşte că poţi să faci ceea ce 
pretinzi. 

— Nu e nevoie, se încruntă el. l-ai văzut deja. Ştii ce au 
devenit. Poate, după ce vom dezlănţui puterea zăgăzuită în 
Breyadon, poate că-şi vor reveni. Dar acum... nu. 

— Bine, dar atunci adu-o pe Lina înapoi. Dacă accepţi, mă voi 
gândi la propunerea ta. 

Şi Tria îşi ţinu o clipă respiraţia, conştientă de riscurile pe care 
şi le asuma. Oryon îşi trecu palma peste coperta de piele a 
volumului. 

— Nu cred că îţi dai seama de şansa pe care ţi-o ofer. Altfel 
nu ai pune atâtea condiţii. 

— Eu ştiu ce putere deţine Breyadon. Ceea ce nu ştiu e dacă 
pot avea încredere în tine, dacă-ţi vei ţine cuvântul odată ce te 
voi ajuta să devii atât de puternic. De aceea îţi cer să-mi dai o 
dovadă de bună credinţă. 

Bună credință! Oryon chiar îşi închipuia oare că ea vorbeşte 
serios? Însă pe figura lui nu se vedea nici urmă de îndoială. 

— O dovadă, murmură el scărpinându-se în bărbie. O dovadă, 
hmmm? 

Se ridică în picioare, puse volumul sub braţ şi înaintă până în 
mijlocul camerei. Stând cu faţa spre locul gol în care se aflaseră 
înainte patul şi biroul, îşi dădu capul pe spate şi privi în sus, 
desenă în aer un simbol mistic şi rosti o invocaţie. 

Cu un trosnet, patul se materializă în mijlocul unui nor de praf 
galben. Un alt simbol schiţat în aer şi o altă invocaţie readuseră 


biroul la locul lui. 

— Poftim, spuse apoi. Astea sunt dovezi suficiente. 

Tria sări în picioare. 

— Nu! Mobilele nu înseamnă nimic. Adu-o înapoi pe Lina, dacă 
vrei să am încredere în tine. 

Ochii lui se îngustară, privind-o bănuitor. Prea târziu îşi dădu 
Tria seama că, ridicându-se de pe scaun, lăsase să se vadă că 
puterile îi reveneau. Dar Oryon încuviinţă. 

— Bine. Nu uita, ţi-ai dat cuvântul! 

Ţinând mai bine Breyadon, schiţă din nou câteva simboluri în 
aer. De această dată, contururile lor erau marcate de o 
strălucire fierbinte. Pe un ton scăzut, rosti mai multe cuvinte, 
din care Tria nu înţelese nimic. În cele din urmă, îşi încleştă 
ambele mâini pe coperta cărţii. O panteră căzu pe podea, în faţa 
lui, mârâind şi scuipând. Sări în picioare, privi în jur şi, cu un 
urlet îngrozit, se aruncă pe fereastra deschisă. 

Innebunită, Tria se repezi şi, aplecându-se peste pervaz, privi 
în urma ei. Abia vizibilă, trei etaje mai jos, o siluetă neagră se 
ridică în patru labe, scutură din cap, năucă, şi dispăru, 
şchiopătând, în întuneric. 

Tria se răsuci spre Oryon. 

— Ce-ai făcut? 

— Exact ce mi-ai cerut. Acum a venit vremea să faci şi tu ce-ţi 
cer eu. 

— Niciodată! 

Îşi îndreptă asupra lui întreaga putere, care-l aruncă pe pat şi- 
i smulse cartea din mână. Tria o prinse, sări pe lângă el, 
deschise uşa şi se năpusti în hol. Mânată de panică, o luă spre 
baie, în loc să se avânte pe scări. Strângând cartea la piept, 
alerga pentru a pune o distanţă mai mare între ea şi paşii care 
se auzeau duduind în spate. La cât de aproape era Oryon, nu 
avea nicio şansă de scăpare; o va vedea indiferent în ce cameră 
se va ascunde. 

Foloseşte scările! Gândul îi răsună în minte la fel de clar ca o 
voce - vocea Veronicăi. lat-o ridicându-se în faţa ei, o scară 
largă, iluminată de aplice argintii. Fără ezitare, se repezi pe 
trepte în sus. Paşii n-o urmară. li auzi răsunând pe coridor şi 
oprindu-se. În vreme ce urca, răzbătură până la ea, ca de la 
mare depărtare, strigătele înciudate şi nedumerite ale lui Oryon. 

Ajunse în capătul scării. Un hol lung se întindea în faţa ei, 


iluminat de lumânări prinse în sfeşnicele din zid. Nu se zărea 
nicio uşă. Speriată şi uimită, păşi înainte. 


Zarva care se iscase pe culoar după ieşirea bruscă a lui Oryon 
se stinse treptat. Uşile deschise se închiseră din nou. Liniştea 
nopţii cuprinse iar şcoala. 

Probabil că Oryon îşi folosise puterile pentru a se furişa 
nevăzut. Dacă ar fi rămas aici, la etajul fetelor, Tria i-ar fi sesizat 
prezenţa, era sigură de asta. Uşurată, ieşi din întuneric şi 
închise uşa. Se duse la fereastră şi privi afară. Nici urmă de 
Lina; oricum, nu s-ar fi aşteptat să zărească ceva. O panteră 
neagră se putea ascunde cu uşurinţă prin tufişuri. Va trebui s-o 
caute, dar trebuia să aştepte dimineaţa pentru asta. 

Închise fereastra şi se înapoie la pat, strănutând din cauza 
prafului galben. Mâine va face curăţenie; în seara asta nu mai 
era în stare de nimic. Se simţea obosită, slăbită, o umbră a 
propriei fiinţe. Poate că un somn bun îi va reda energia. Işi 
scoase rochia roşie, prăfuită, îşi puse cămaşa de noapte şi se 
culcă. 

Tărâmul dintre lumi era un loc pustiu şi sinistru. Imaginile 
ispititoare din alte lumi n-o mai fascinau, ci acum o chinuiau, 
fiindcă nu găsise nicio cale de a ajunge la ele. Renunţase să le 
mai privească şi se părea că apăreau mai rar şi pentru intervale 
mai scurte de timp. Pereţii tunelului rămâneau în cea mai mare 
parte opaci, oferind doar când şi când câte o scurtă imagine a 
lumilor de dincolo. Însetată de culoare, îi părea rău că nu 
îmbrăcase ceva în nuanţe mai vii la cursul Aletheiei. 
Obscuritatea era apăsătoare, iar hainele ei maronii nu ofereau 
nicio pată de culoare. 

Când auzi din nou paşi în urma ei, n-o mai luă la fugă. Se 
întoarse, privi şi se trase înapoi atât de încet, încât hidoasa 
arătare se apropie de ea. 

— Sunt Oryon. Sau, cel puţin, sunt o parte a lui, un fragment 
de realitate. lar tu eşti doar o parte a Triei, modelată din reflexia 
ei în oglindă şi dăruită cu un minim de viaţă, graţie puterii ei. 

— Nu! ţipă ea şi de data aceasta o luă la fugă. 

Dar în rătăcirile ei surprinse de câteva ori o vagă licărire, ca o 
lumină reflectată în ceva de sticlă, şi dincolo de ea o siluetă 
îndepărtându-se. Nu putea fi sigură în lumina aceea slabă - şi 
nici nu voia să fie sigură - dar silueta părea a fi ea însăşi. 


Refuza să accepte ideea că forma văzută era eul ei adevărat, 
dar caracterul ireal al existenţei ei actuale o obliga să nu 
respingă ipoteza că ar putea fi, într-adevăr, doar o copie 
imperfectă. Pierdută în acest complex de tuneluri, suspendată 
undeva în afara timpului - ce putea fi asta altceva decât o iluzie, 
un vis? lar ea era doaro parte a acestei iluzii. 

Îşi alungă acest gând, îşi înfipse unghiile în pereţii tunelului, 
izbi cu picioarele în ei, urlă, ţipă, se ciupi şi se plesni pentru a se 
trezi din vis. Degeaba însă. Pereţii erau impenetrabili la 
atacurile ei, nimeni nu-i răspunse la strigăte şi nu se trezi din 
coşmarul în care era prinsă. 

Înnebunea. Înnebunise. Asta era! Se rătăcise undeva în 
labirintul propriei minţi bolnave. lar acum trebuia să găsească 
drumul înapoi, spre însănătoşire. Pentru asta avea nevoie de 
contactul cu o altă fiinţă umană, dar singurul locuitor al acestei 
nonlumi era arătarea care îşi spunea Oryon, iar el nu putea fi 
altceva decât o creaţie a imaginaţiei ei bolnave. Şi totuşi, 
prezenţa unei alte fiinţe - chiar una atât de hidoasă şi de greţos 
mirositoare - era preferabilă singurătăţii teribile. In plus, 
începuse să creadă că s-ar putea transforma şi ea într-o astfel 
de creatură. 

Dacă ar vorbi cu el - de la o distanţă sigură, fireşte - ar putea 
afla mai multe despre situaţia lui şi, totodată, despre a ei. Se 
aşeză cu picioarele încrucişate pe podeaua tunelului, 
strângându-şi fusta de lână în jurul genunchilor pentru a-i ţine 
de cald, şi aşteptă până ce îl văzu că se apropie. El se trânti 
alături, dar Tria se trase într-o parte şi ridică o mână, pentru a-l 
ţine la distanţă. 

— Rezişti mai bine decât am rezistat eu, îi spuse fără a se mai 
apropia de ea. Înseamnă că din tine a rămas mai mult. 

Scuturată de un fior, Tria îşi întoarse privirile de la el. 

— Nimic din toate astea nu-i adevărat, şopti ea. 

— E suficient de real pentru noi doi, replică el. Deşi, dintr-un 
punct de vedere, ai dreptate. Reflexiile, ca noi, plutesc undeva 
între realitate şi irealitate. 

— Eu am carne şi oase. La fel şi tu. Cum putem avea 
substanţă, dacă suntem doar nişte reflexii? 

Trebuia să riposteze, deşi îşi contrazicea astfel propria negare 
a realităţii lui. 

— Noi ne percepem ca având carne şi oase, continuă el 


ridicându-şi braţele scheletice, cu pielea putrezită, şi adăugă pe 
un ton ruşinat: Deşi eu par a-mi pierde carnea pe care o mai 
am. 

— De ce ţi se întâmplă aşa ceva? Mi se va întâmpla şi mie? 

El îşi întoarse palmele şi privi rănile căscate în pielea lor. 

— Nu ştiu. Cred că realitatea pe care am lăsat-o în urmă nu 
mai are nevoie de mine. El, cel de acolo, a găsit alte modalităţi 
de a-şi spori puterea, iar pe mine m-a lăsat să putrezesc aici. 
Dacă el nu mă cheamă şi nu-mi dă o nouă infuzie de viaţă, am 
să mă descompun treptat, până ce nu va mai rămâne nimic. 

Tria îşi examină mâinile şi braţele. Erau subţiri, iar urmele 
lăsate de ciupiturile şi loviturile de adineauri se vedeau clar. Dar 
nu avea nicio rană deschisă, iar culoarea cenuşie a pielii putea fi 
un efect al lipsei de lumină. Îşi aminti că se văzuse pe sine în 
camera ei. Crezuse că-şi folosise puterile pentru a avea acea 
viziune. Acum se întrebă însă dacă nu cumva fusese mai 
degrabă o solicitare din partea celuilalt eu al ei, cel original. Și 
toate acele Tria pe care le zărise - sau i se păruse că le zăreşte 
- puteau fi alte versiuni ale ei înseşi? 

— Tu te vezi vreodată pe tine? Sau reflexii ale tale? 

El râcâi podeaua cu un deget scheletic. 

— M-am văzut, la început. Nu eram închis aici pe atunci; 
puteam intra în camera mea, mă puteam plimba în jurul şcolii, 
puteam vorbi cu oamenii. Dar am devenit tot mai slăbit şi, într-o 
zi, m-am pomenit aici. În rătăcirile mele mi-am văzut o dată sau 
de două ori propria faţă, privindu-mă. Ultima dată m-am 
împotrivit, am refuzat să-i dau puterea pe care o voia; ştiam că 
are intenţii rele. 

— Şi asta te deranja? îl întrebă Tria, privindu-l în ochi. 

El încuviinţă. 

— Totdeauna mi-a plăcut să-mi testez limitele şi adesea am 
făcut ceea ce nu trebuia. Dar n-am avut intenţia să rănesc pe 
cineva. Eram lacom de putere, recunosc, dar n-am fost crud în 
mod deliberat. Ei bine, am căpătat puterea - sau mai degrabă o 
parte din mine a primit-o. Eu n-o am. Celălalt eu al meu a luat-o 
şi n-a mai dat nimic înapoi, din câte ştiu eu. Totodată, a luat 
toată partea malefică şi m-a lăsat pe mine doar cu conştiinţa. 

— Deci, dacă am găsi o modalitate de a ne întoarce, de ate 
reuni cu celălalt Oryon şi de a reintra eu în cealaltă Tria, ne-am 
putea rezolva astfel problemele şi l-am putea convinge pe 


Oryon - pe acel Oryon - să repare ceea ce a făcut. 

Entuziasmul îi conferi Triei noi forţe. Sări în picioare şi întinse 
o mână spre el. 

— Nu e chiar atât de simplu. Suntem închişi aici, în afara lumii 
noastre - în afara oricărei lumi. Şi, fără putere, n-avem şanse să 
ne întoarcem. 

Tria îşi lăsă braţele să-i cadă pe lângă corp. Avea dreptate; 
niciunul dintre ei nu era altceva decât o umbră neputincioasă. 
Ce-ar putea face? Dar în niciun caz nu avea de gând să renunţe. 
Poate că, dacă ar afla mai multe... 

— Cum a învăţat Oryon - cum ai învăţat tu să utilizezi 
reflexiile în oglindă pentru a-ţi spori puterea? 

— Taner mi-a spus. Îmi descria tradiţiile tribului ei şi vorbea 
despre ele lejer, ca despre ceva ce auzise de la bătrânii clanului, 
nu un lucru pe care-l încercase ea însăşi. Ea nu e o persoană 
curioasă şi nu cred că i-a trecut prin minte că eu aş putea 
încerca să pun acele tehnici în aplicare. 

Speranţele Triei scăzură aproape de zero. 

— Taner a părăsit şcoala şi s-a întors acasă. Nu avem cum să 
luăm legătura cu ea şi să aflăm cum să inversăm procesul. 

Oryon sări în picioare şi îşi strânse zdrenţele în jurul corpului. 

— Taner a plecat de la şcoală? De ce? Când? 

Tria începu să-i explice, dar fără a o lăsa să termine, el clătină 
din cap. 

— Nu mai are importanţă. Noi nu ne aflăm la şcoală. Dar dacă 
există vreo posibilitate de a lua legătura cu ea, o putem face 
oriunde ar fi. Nu cred că avem şanse de reuşită, dar dacă tu vrei 
să încerci, eu te ajut. 

De această dată întinse el mâna spre ea şi, fără a ezita, Tria îi 
prinse degetele murdare, pline de răni deschise. 

— Vom încerca. Amândoi poate că mai avem un dram de 
putere. 


21 Căutări 


Ecoul paşilor ei răsuna pe coridorul lung şi pustiu. Încercă să 
meargă mai uşor şi îşi auzi inima bubuindu-i mai tare decât 
paşii; îi bătea în urechi, îndemnând-o la precauţie, la retragere. 
Dar nu se putea întoarce acolo unde o aştepta Oryon. lar 


Veronica îi spusese să folosească scările, lăsând să se înţeleagă 
că o vor duce într-un loc sigur. 

Dar unde se afla? Coridorul se întindea parcă la nesfârşit, iar 
ea se simţea din cauza asta mică şi lipsită de importanţă. 
Mersese deja prea mult pentru a se mai afla încă în şcoală. Şi, 
oricum, clădirea şcolii avea numai trei etaje, iar ea urcase 
treptele ce duceau în sus de la etajul al treilea. Probabil că 
ajunsese într-o altă dimensiune - una cu totul diferită însă de tot 
ce studiase la cursul Aletheiei şi de calea pe care o condusese 
profesoara. Dacă nu se afla în şcoală, se afla totuşi într-o clădire 
de un anume fel. Mergea pe o podea acoperită cu un parchet 
bine lustruit, din lemn într-o largă varietate de nuanţe. Nicio 
lumină electrică nu alunga aerul misterios al coridorului. În 
suporturile lor din bronz, lumânările ardeau încet, emanând un 
parfum dulce, de floare, iar zidurile străluceau în lumina lor aşa 
cum pereţii şcolii n-ar fi putut-o face niciodată. Luciul adânc al 
lambriurilor demonstra o îngrijire meticuloasă. Era genul de 
coridor pe care Tria şi l-ar fi imaginat în conacul vreunui 
guvernator sau chiar în Palatul Triumviratului din Tirbat. 

Mersese mult şi Breyadon începuse să-i atârne greu în braţe 
când, în sfârşit, ajunse la capătul coridorului, unde zări două uşi 
de stejar minunat sculptate. Se opri în faţa lor şi privi scenele 
imortalizate în relief. Erau - nu avea nicio îndoială în privinţa 
asta - aceleaşi cu cele care abia dacă se mai distingeau pe uşile 
principale ale şcolii. Ea însăşi le lustruise atunci când, împreună 
cu Lina, fusese obligată să muncească sub comanda Veronicăi. 
Eforturile ei de a le scoate la lumină nu dăduseră decât 
rezultate vagi, dar izbutise să curețe suficient din murdăria 
depusă pentru da la iveală sculpturile originale. 

Fără tragere de inimă, îşi adună tot curajul şi ciocăni. Uşile se 
deschiseră; dincolo de ele se afla o încăpere largă, luminată de 
lumânări montate într-un magnific candelabru de cristal. Sub el, 
în capul unei mese dreptunghiulare, şedea directoarea. Cei şase 
profesori erau aşezaţi câte trei de o parte şi de alta a ei. La 
celălalt capăt al mesei nu se afla niciun scaun. 

— Intră, îi spuse directoarea văzând-o că a rămas în prag, 
privind cu ochii mari scena neaşteptată. Te aşteptam. 

Strângând la piept Breyadon, Tria păşi înăuntru. Brusc deveni 
conştientă de aspectul ei neîngrijit, de rochia roşie, prea mare şi 
plină de praf. Năucită, se împiedică de marginea covorului 


persan. Când îşi recăpătă echilibrul, directoarea îi făcu semn să 
vină mai aproape şi ea înaintă până ce ajunse în dreptul mesei, 
sub artileria încrucişată a celor şapte perechi de ochi. Incapabilă 
să mai suporte examinarea lor tăcută, îşi fixă şi ea privirea 
asupra doamnei Dova şi întinse Breyadon spre ea. 

— V-am adus cartea înapoi. 

Aşezată în partea stângă a mesei, în mijloc, profesoara abia 
dacă înclină capul. Magistrul Hawke se ridică, luă volumul şi-l 
puse pe masă, în faţa doamnei Dova. O tuse sonoră îi atrase 
Triei atenţia spre Aletheia, aflată chiar în dreapta ei. Profesoara 
moţăi din cap spre ea, se întoarse spre directoare şi moţăi din 
nou. 

Doamna Vedreaux îşi încrucişă mâinile pe masă. Inelul ei 
sclipi în lumina lumânărilor. 

— Miss Tesserell, începu ea într-un târziu, felicitări! Ai atins al 
treilea nivel. 

Când înțelese cu adevărat spusele neaşteptate ale 
directoarei, Tria se sprijini greu de tăblia mesei, dorindu-şi cu 
disperare să aibă alături un scaun pe care să se aşeze înainte ca 
tremuratul picioarelor s-o trădeze. Magistrul Tumberlis zâmbi 
miop spre ea. 

— A fost grozav de plăcut să-ţi urmăresc ascensiunea rapidă 
şi depăşirea primelor două niveluri, spuse el. M-am temut că 
dificultăţile tale în stăpânirea logicii se vor dovedi un obstacol 
insurmontabil, dar am constatat că te-ai lăsat condusă de o 
logică a ta proprie, înnăscută. 

Magistrul San Marte îşi drese glasul şi îşi aranjă cravata, 
pregătindu-se să ia cuvântul de parcă s-ar fi aflat la catedră: 

— Ai luat câteva viraje greşite în drumul tău pe calea eticii, 
înainte de a alege calea cea dreaptă. Ne-ai dat serioase motive 
de îngrijorare, foarte serioase, într-adevăr. Dar cu ajutorul 
indicaţiilor mele, sunt sigur, ai găsit în sfârşit calea cea dreaptă. 
Dar încă n-ai ajuns la capăt, fireşte. Oh, nu! Cea mai grea 
porţiune a drumului te aşteaptă încă, iar pericolul de a devia de 
la calea justă va spori pe măsură ce vei înainta. Trebuie să te 
întăreşti cu lecţiile pe care ţi le-am predat eu. Să nu pierzi 
niciodată din vedere principiile pe care eu... 

— Haide, omule! îl întrerupse magistrul Hawke. Păstrează 
toate astea pentru sala de clasă. Miss Tesserell mai are cel puţin 
încă două semestre de studiu; vei avea atunci o ocazie mai 


bună de a trece în revistă principiile eticii. 

Magistrul San Marte aruncă spre colegul său o privire 
înveninată, dar nu ripostă. 

— Îmi pare bine că mi-ai înapoiat Breyadon, spuse doamna 
Dova bătând cu palma în coperta de piele a cărţii. Înţeleg însă 
că domnul Brew susţine că a descifrat codul şi intenţionează să 
se folosească de magia lui, în ciuda avertismentelor mele. 

Tria încuviinţă. Discursurile profesorilor îi oferiseră răgazul 
necesar pentru a se linişti şi a-şi aduna curajul. 

— Mă urmărea. Am fugit pe scări pentru a scăpa de el. 

Se întrerupse, întrebându-se cât de mult ştiau profesorii 
despre ceea ce se întâmplase în camera ei. 

— Te rugăm să ne povesteşti. 

invitaţia doamnei Blake, făcută pe un ton plăcut, melodios, îi 
spulberă ezitările şi Tria începu să descrie cele întâmplate. Cei 
şapte profesori ascultau atenţi, fără a pune însă vreo întrebare. 
Poate că de fapt chiar ştiau totul şi nu voiau decât să audă 
faptele relatate din punctul ei de vedere. Când sfârşi de 
povestit, directoarea se ridică în picioare. 

— Aşadar, spuse ea, domnul Klemmer trebuie adăugat pe 
lista celor care trebuie aduşi înapoi. lar miss Mueller, blocată în 
forma ei de panteră, rătăceşte undeva în noapte. Ea trebuie 
găsită, domnul Brew trebuie împiedicat să-şi utilizeze 
cunoştinţele dobândite în mod ilicit, iar cei care lipsesc trebuie 
aduşi înapoi. Se pare deci că ai atins nivelul al treilea exact la 
momentul potrivit. 

Directoarea vorbea de parcă atingerea nivelului al treilea 
rezolvase totul. Tria însă nu se simţea deloc altfel decât înainte. 

— La ce nivel a ajuns Oryon? îndrăzni ea să întrebe. 

— Tot la al treilea. Pare doar că l-a depăşit fiindcă se bazează 
pe alte puteri decât ale sale. 

— Asta îi conferă totuşi un avantaj asupra mea. 

Chiar şi ei cuvintele rostite i se părură jalnice şi plângăcioase. 
Conflictul cu Oryon o istovise şi se înfiora la gândul că va trebui 
să se întoarcă şi să se confrunte din nou cu el. Era nedrept din 
partea lor s-o forţeze să ducă lupta asta de una singură. 

— Dar nu eşti singură, răspunse Aletheia la gândul ei nerostit. 

Tria aşteptă, dar femeia nu mai spuse nimic. Directoarea însă 
se apropie de ea. 

— Ai acceptat provocarea de bunăvoie, îi reaminti ea. Trebuie 


să continui până la final. 

— Dar Rehanne şi Lina s-au oferit să mă ajute! 

lar vorbise pe un ton plângăcios. 

— S-au oferit şi te-au ajutat. Şi nu cred că rolul lor s-a 
încheiat. De aceea trebuie s-o găseşti pe Lina neîntârziat. După 
atâta timp petrecut pe întunecatul Tărâm Teribil, nu va reuşi să 
revină la forma ei umană. Şi n-ar fi de dorit ca un fermier sau un 
vânător s-o zărească în chip de panteră... 

— Nu, recunoscu Tria cu un fior, amintindu-şi cum tatăl ei 
stătuse odată la pândă înarmat cu puşca, în căutarea unui jder 
despre care bănuia că i-a ucis nişte găini. Văzuse animalul 
furişându-se din coteţ cu un pui în bot şi-l făcuse mici fărâme. 

Directoarea îşi scoase inelul de pe deget şi i-l întinse. 

— Nu-ţi pot oferi prea mult ajutor, dar pot să-ţi împrumut 
inelul meu. Poartă-l. |ţi va asigura o anume protecţie. 

Uimită de neaşteptata generozitate a femeii, Tria luă inelul şi-l 
puse pe deget. Se potrivea perfect. 

— Îți voi arăta un drum care duce direct în grădină, continuă 
directoarea. N-ar fi înţelept să te întorci la tine în cameră înainte 
de a începe s-o cauţi pe miss Mueller. 

— Dar ce fac cu Oryon? Dacă poate folosi ce a citit în 
Breyadon, chiar dacă nu mai are cartea... 

— Poate, iar tu trebuie să încerci să-l opreşti. Dar nu înainte 
de a o găsi pe miss Mueller. Vino! 

In timp ce profesorii rămaseră pe scaune, directoarea o 
conduse spre o uşă din spate. Uşa dădea spre un palier de la 
care o scară în spirală pornea în jos, în întuneric. 

— Succes, miss Tesserell. lţi admir curajul. 

Cu aceste cuvinte, se retrase în încăpere şi închise uşa în 
urma ei, blocând astfel sursa de lumină care învăluise palierul şi 
scara. 

Tria pipăi după balustradă, o găsi şi se ţinu bine de ea, 
începând să coboare treptele. Tremura în bătaia vântului rece şi 
ridică ochii, văzând cerul înstelat. Deci scara era undeva afară. 
Pe măsură ce ochii i se obişnuiră cu întunericul, reuşi să distingă 
treptele şi, dincolo de ele, siluetele copacilor. Nu se vedea nicio 
clădire; scara părea să coboare de nicăieri. 

Când ajunse jos, privi în jurul ei, încercând să se orienteze. 
Recunoscu locul: capătul grădinii de legume. În depărtare zări 
clădirile şcolii învăluite în întuneric, ici şi colo licărind câte o 


lumină, în camerele în care elevii învățau târziu sau adormiseră, 
poate, cu nasul în cărţi. 

Scara pe care coborâse dispăruse. Tremurând, se strânse 
singură în braţe, dorind să fi fost lăsată să se ducă în camera ei 
după o jachetă. Dar directoarei nu-i treceau prin minte lucruri 
atât de banale. Bine măcar că rochia roşie, deşi largă, era din 
lână ţesută în casă şi-i ţinea oarecum de cald. 

Habar n-avea cum s-o găsească pe Lina. Directoarea ar fi 
trebuit să organizeze o întreagă echipă de căutare. 

Nu înţelegea de ce o trimisese pe ea, atâta vreme cât Oryon 
şi-ar putea duce la îndeplinire ameninţarea că va folosi magia 
învățată din Breyadon. Era posibil, aşa cum credea doamna 
Dova, ca această utilizare să-l distrugă, distrugând însă totodată 
şcoala şi pe toţi elevii. Întreaga comunitate a celor dotați era în 
pericol. lar pe ea o trimiseseră să caute o panteră! 

Măcar dacă ar fi avut o lanternă. Orbecăi prin întuneric, 
printre şirurile de plopi care formau un fel de gard viu în partea 
din spate a grădinii, apoi o luă peste câmp. Bâjbâia pe un teren 
arat şi desţelenit, pregătit pentru plantările de primăvară. Cu 
excepţia plopilor din spate, nu mai erau copaci în zonă. Unde se 
putea ascunde o panteră? 

Nu-şi putea alunga bănuiala că fusese trimisă aiurea; de una 
singură nu avea mari şanse de a găsi o felină neagră în noapte - 
şi nici de a o prinde în cazul în care o găsea. Nu deţinea puterea 
de a o readuce la forma omenească, iar ca panteră, Lina s-ar fi 
lăsat cu greu domolită. 

Se împiedică de o piatră şi căzu cât era de lungă, cu faţa în 
pământul moale. Întinsă pe jos, simţi cum o năpădesc lacrimi de 
neputinţă şi frustrare. Nivelul al treilea! Ce importanţă avea, 
dacă nu-i aducea un surplus de putere?! Niciodată nu se simţise 
atât de neajutorată. 

Se ridică şi îşi scutură pământul de pe faţă şi de pe mâini. 
Poate că ar trebui să se întoarcă în şcoală - numai că nu ar avea 
cum să între; uşile erau probabil încuiate. Din nou se întrebă de 
ce fusese trimisă afară, în loc să i se ceară să-l împiedice pe 
Oryon să folosească Breyadon. 

El spusese că are nevoie de ajutor pentru a controla puterea 
dezlănţuită, iar Tria îi explicase directoarei că Oryon o presase 
să-l ajute. Poate că de asta o trimisese afară, ca să nu cadă în 
ispită. Ştiind-o acum slabă, lipsită de puteri, probabil că voise s- 


o îndepărteze astfel de Oryon. 

Da, poate că asta era. Se ridică în picioare şi-şi curăţă 
pământul de pe rochie. Inelul directoarei i se agăţă în țesătură; 
uitase că îl poartă. „Pentru protecţie”, îi spusese ea. Ce bine ar 
fi dacă ar proteja-o şi împotriva frigului! 

Undeva în depărtare un câine lătră - un hăulit profund, 
amplificat de liniştea nopţii. Un al doilea i se alătură, cu un 
hămăit subţire, furios. Zgomotul o smulse din amorţeala în care 
căzuse. Poate că animalele lătrau unul la celălalt, dar dacă 
observaseră de fapt un intrus? Dacă îl încolţiseră? 

Avea nevoie de o sursă de lumină. Işi folosi o parte din slabele 
puteri rămase pentru a aduna puţin licăr de stele şi a forma o 
mică minge de lumină. Cu ajutorul ei, porni în fugă spre locul din 
care se auzeau lătrăturile. 


Oryon se trase la o parte din faţa oglinzii, făcându-i loc Triei 
să păşească în cameră. Privi în jurul ei, pentru a se asigura că 
erau singuri. 

— Ce ai făcut cu Jerrol? întrebă. 

— Invaţă împreună cu Davy. Au o lucrare mâine, la ora 
doamnei Blake şi le-am instalat în minte sugestia că trebuie să 
lucreze până târziu în noapte, dacă vor să promoveze. 
Chicotind, adăugă: în cazul lui Jerrol, probabil că e chiar 
adevărat. Poate că i-am salvat gâtul sugerându-i să-şi facă griji 
pentru notele obţinute. Stai jos. 

Cu bagheta pe care o ţinea în mână, îi făcu semn spre un 
scaun. 

Camera era la fel cum şi-o amintea ea de când se furişase aici 
împreună cu Rehanne, căutând Breyadon. Era surprinsă văzând 
ce ordine mențineau cei doi băieţi. Erau aprinse ambele veioze 
şi lampa din plafon. In cămaşă neagră şi pantaloni de aceeaşi 
culoare, Oryon părea o umbră întunecată în mijlocul încăperii 
viu luminate. Tria se apropie de scaun, dar nu se aşeză; nu voia 
să fie dezavantajată faţă de el, care stătea în picioare. 

— Te-am invitat aici pentru a-ţi mai da o şansă să te gândeşti 
la oferta mea. 

Cuvintele lui o nedumeriră. 

— La ce ofertă te referi? 

— Nu-ţi aminteşti? 

— Nu. Ar trebui? 


— Se pare că nu. Oryon surâse, de parcă ea tocmai trecuse 
un test, şi adăugă: Te rog să stai jos. 

De data aceasta se aşeză ţeapănă pe marginea scaunului, cu 
mâinile încleştate în poală. El se trânti în celălalt scaun. 

— Ştiai că am reuşit să descifrez Breyadon? 

— Bănuiam. Unde e? 

— Nu trebuie s-o am la îndemână pentru a-i pune magia în 
aplicare. Dar am nevoie de un asistent. 

— Şi de ce apelezi la mine? Ce te face să crezi că aş accepta 
să te ajut? 

— Îţi vrei prietenul înapoi. Pe Wilce. Şi pe Gray de asemenea, 
cred. Aş putea aranja să-i recapeţi, ca o răsplată. 

Tria cătină din cap. 

— Am văzut în ce i-ai transformat şi ce i-au făcut vrăjile tale 
lui Kress. Nu vreau să iau parte la nicio magie de-a ta. 

— Dar îţi cer să mă ajuţi să controlez şi să modelez puterea 
pe care mi-o poate aduce Breyadon. Dacă vom colabora, vei 
avea şi tu parte de această putere. Gândeşte-te la asta. 
Gândeşte-te la ce-ai putea face. 

Voia s-o păcălească, era sigură; niciodată n-ar împărţi puterea 
cu cineva de bunăvoie. Dar prefăcându-se dispusă să-l ajute, 
putea afla ea însăşi secretele din Breyadon. li putea lua lui 
puterea, îi putea salva pe Wilce şi Gray, reparând totul. Desigur, 
risca enorm, dar sosise vremea pentru a o face. Destul 
amânase. Doar pentru asta îşi adunase puterile! 

Însă nu voia să pară prea nerăbdătoare, aşa că mai ezită 
puţin, punând întrebări, ripostând, şi în cele din urmă obţinu de 
la el promisiunea că n-o va trăda niciodată. Jurase pe bagheta 
lui, dar Tria îşi dădea seama că făgăduiala nu valora mai nimic. 
Cu toate acestea, acceptă să-l ajute. 

— Bun. Excelent! exclamă el ridicându-se şi frecându-şi 
mâinile încântat. Începem imediat. O să-ţi explic ce trebuie să 
facem şi vom stabili locul şi momentul potrivite. 


În tunel era din ce în ce mai frig. Tria stătea cu genunchii 
strânşi la piept, încercând să se încălzească aşa cum putea, 
învelindu-se cu poalele fustei maro. Oryon îşi strânse şi el 
zdrenţele pe corp. Lumina scădea şi ea, de parcă totul se 
stingea încetul cu încetul. Tria tot nu reuşea să înţeleagă ce era 
locul acesta, dacă era real sau dacă era doar o creaţie a minţit 


Aletheiei, o extensie a puterii ei. Dacă locul dispărea, ea şi 
Oryon ar dispărea odată cu el, aidoma unor umbre. 

Oricât de efemeră ar fi fost, propria ei existenţă i se părea 
suficient de reală şi n-o încânta gândul că s-ar putea stinge 
aidoma flăcării unei lumânări. Trebuia să aibă un scop, un 
obiectiv către care să se îndrepte, deşi se îndoia că vreunul 
dintre ei îl putea atinge. Nu se putea aştepta ca nişte biete 
reflexii cu vagi urme de putere să între în legătură cu o fiinţă din 
lumea reală. 

— Ce e realitatea? întrebă Oryon. De unde ştii că Taner este 
mai reală decât suntem noi? 

Habar n-avea ce să-i răspundă şi nici nu credea că el aşteaptă 
vreun răspuns. Îi admira hotărârea, refuzul de a se lăsa doborât 
de disperare. Îşi alungă şi ea îndoielile şi îşi focaliză privirea 
interioară, încercând să recreeze în detaliu înfăţişarea lui Taner. 
Ar fi vrut să ştie mai multe despre caracterul ei, dar pentru asta 
trebuia să se bazeze pe spusele lui Oryon. Ea nu încercase 
niciodată să se apropie de fata aceea ciudată din insulele 
nordului îndepărtat. Accentul ei străin şi purtarea dură o 
ţinuseră la distanţă; îi fusese teamă de accesele ei de mânie şi 
de pumnalul omniprezent. 

— Taner este o idealistă, îi spuse Oryon, ghicindu-i gândurile. 
Şi-ar dori să îndrepte toate relele de pe lume şi se înfurie atunci 
când n-o poate face. De fapt, nici nu sunt sigur că recunoaşte 
vreodată că n-o poate face; zice doar că nu e un lucru uşor. 
Admiră forţa, dispreţuieşte slăbiciunile sub orice formă, fizice şi 
morale deopotrivă. Nu are răbdare, nici compasiune, dar e 
extrem de loială şi aşteaptă loialitate din partea celorlalţi. De 
aceea, când m-am simţit fascinat de Lina... 

Ridică din umeri, fără a-şi sfârşi fraza. 

Dar asta nu era totul, Tria ştia bine. Taner era o fată aspră, 
osoasă, cu o înfăţişare comună, şi totuşi Oryon îi sesizase 
frumuseţea. Vorbea bolovănos şi era încăpăţânată, dar el îi 
descoperise blândeţea şi fidelitatea. Probabil că acest Oryon 
chiar ţinuse la Taner, deşi lui Oryon cel din lumea pe care o 
lăsaseră în urmă nu-i păsa decât de el însuşi. 

Acum, Tria îşi uni forţele cu el, întreţesând fuioarele de putere 
şi formând un fel de plasă mentală menită să-i atragă atenţia lui 
Taner. Plasa era subţire şi firavă, deşi îşi dirijase în ea toate 
forţele pe care le mai avea, ştiind că şi Oryon procedează la fel. 


Tunelul devenea mai rece, mai strâmt, mai întunecat. lar plasa 
lor nu prinse nimic. 


22 Legăminte multiple 


Lătratul furios venea de mai departe decât îşi închipuise ea. 
Continua să meargă aproape orbeşte, ţinând în mâini lumina 
adunată, care însă abia dacă reuşea să străpungă întunericul. 
Când ajunse aproape de sursa sunetului, gâfâia şi era 
transpirată, în ciuda frigului de afară, iar o durere ascuţită o 
săgeta într-o parte. 

Găsi animalele într-un mic desiş de lângă o fermă. Erau câini 
de vânătoare, fapt destul de neplăcut, dar - slavă Dătătorului de 
Putere - nu erau dulăii masivi ţinuţi de obicei pe post de câini de 
pază. Printre copacii cu ramuri încă goale îl zări pe fermier 
apropiindu-se din cealaltă parte, cu o puşcă în mâini. Câinii 
zgâriau cu ghearele trunchiul unui copac şi săreau încercând să 
ajungă la crengile de jos. Pe una dintre ele se vedea ghemuită o 
siluetă neagră, cu un picior atârnându-i spre câini. 

Câinele mai mic şi mai agil sări spre picior şi căzu înapoi, la 
pământ, schelălăind. Văzând această ratare, tovarăşul său mai 
mare izbucni într-un lătrat şi mai furios, zgârmând trunchiul cu 
ghearele. ` 

— Towser, Essie, înapoi! strigă fermierul. O prind eu. Inapoi, 
am spus! 

Şi îndreptă țeava puştii spre silueta neagră din copac. 

— Nu! 

Ţipătul Triei acoperi bubuitul armei. 

În clipa în care ea ţâşni înainte, pantera căzu de pe creanga 
pe care stătea. Câinii se repeziră la ea. Şuierând şi mârâind, 
felina încercă să se ridice, cu toate că o labă îi era sfărâmată, iar 
dintr-o rană de la burtă îi curgea sânge. Tria aruncă sfera de 
lumină spre câini. Speriate, animalele se traseră înapoi, dar se 
năpustiră iar când lumina se stinse. Tria le transmise mental 
dulăilor să lase prada în pace, dar setea lor de sânge era mai 
puternică decât chemarea ei. Repezindu-se la ei, începu să-i 
lovească cu mâinile şi picioarele. 

— Pleacă de aici, fetiţă! zbieră fermierul. Eşti nebună? 

— Ţine-ţi câinii! Opreşte-i! 


Dulăul cel mare îşi înfipse colții în piciorul ei. 

— Dă-i drumul, Towser! Vino aici! 

Când câinele îi ignoră comanda, fermierul îl lovi cu patul 
puştii. Dulăul schelălăi şi se retrase. Omul înşfăcă braţul Triei şi 
o smuci de lângă pantera rănită. 

— Trebuie să dobor fiara aceea înainte să-mi sfârtece câinii, 
spuse el şi îşi aţinti puşca. 

— Stai! 

Tria se aruncă spre el, dezechilibrându-l, şi primi în plin şocul 
reculului. Glonţul se înfipse în trunchiul copacului. Fermierul se 
răsuci şi dădu s-o lovească cu patul armei. Automat, ea îşi 
îndreptă întreaga putere asupra lui şi a puştii sale. Omul se 
clătină şi căzu; arma îi zbură din mâini. Tria sări să apere din 
nou pantera de câinii înverşunaţi. 

Felina încremenise la pământ. Câinele cel mic se repezi la 
gâtul ei. Tria îl înhăţă de ceafă şi-l aruncă într-o parte, apoi se 
aplecă asupra panterei; zăcea într-o baltă de sânge, gâfâind, cu 
limba atârnându-i din gură. 

— N-am să te las să mori, Lina! 

Luă animalul în braţe şi se ridică în picioare. În spate, auzi 
piedica armei ridicându-se. 

— Eşti o vrăjitoare, nu-i aşa? mârâi fermierul. Cred că bestia 
ţi-e rudă. Da’ niciuna dintre voi n-o să plecaţi vii de aici! 

Şi înfipse ţeava puştii între omoplaţii ei. Foarte bine! Aşa, Tria 
ştia unde se află armă fără a mai fi nevoită să se întoarcă. Işi 
adună puterea şi înconjură ţeava, răsucind-o în sus. Cu un urlet 
de groază, omul aruncă puşca din mână şi o luă la fugă. Dulăii 
erau însă mai insistenţi. Nu voiau să renunţe la pradă şi o 
încercuiră. Unul dădu s-o prindă de călcâi, iar celălalt se năpusti 
asupra ei, încercând să-i smulgă pantera din braţe. 

Aşa împovărată şi cu piciorul muşcat zvâcnindu-i de durere, 
ştia că nu putea fugi mai repede decât ei. Şi nici nu voia să-şi 
irosească puterile deja slăbite, dar avea nevoie de ajutor pentru 
a transporta pantera. Trebuia să doboare ambii câini cu o 
singură lovitură fulgerătoare. Căută din ochi o creangă joasă şi 
groasă. O găsi, se repezi la ea şi îşi folosi puterile pentru a o 
rupe şi a o azvârli spre câini. 

Fără a şti dacă i-a doborât, i-a ucis sau doar i-a speriat, alergă 
până ce îşi dădu seama că n-o mai urmăreau; oricum, mai mult 
n-ar mai fi ţinut-o nici picioarele. Se opri şi îşi trase răsuflarea, 


odihnindu-şi braţele care aproape că-i amorţiseră. Rochia îi era 
mânjită de sângele panterei. Se strădui să vadă, în întuneric, 
dacă Lina mai trăia. Un vindecător i-ar putea cicatriza rana care 
i se căsca în abdomen, dar ea nu avea acest talent. Işi 
concentră puterea pentru a opri valul de sânge. Rana nu se 
închise, aşa cum se întâmplase cu cea de la gâtul lui Jerrol sub 
mâna directoarei în seara balului. Sângele nu mai curgea, dar 
asta putea fi un semn al morţii, mai degrabă decât al vindecării. 
Trebuia s-o ducă pe Lina la un vindecător adevărat. 

Clădirea şcolii se vedea deja, dar Tria ştia că paşii ei chinuiţi 
n-o vor putea duce până acolo în timp util pentru a salva viaţa 
Linei. Poate, doar, dacă avea puterea de a modifica spaţiul. 

Am ajuns la nivelul al treilea acum. Asta trebuie să insemne 
ceva. Îşi imagină coridorul de la etajul al treilea, se imagină pe 
ea însăşi în faţa camerei lui Verin. Un val de ameţeală o 
cuprinse şi simţi cum pantera îi tremură în braţe. Dar rămase 
neclintită. Încercă din nou, de această dată creându-și imaginea 
mentală a palierului de la etajul al doilea, în faţa biroului 
directoarei. Contură în minte fiece detaliu al acelui loc pe care ÎI 
cunoştea atât de bine. Însă trupul tot nu i se mişcă. 

Poate că încerc să mă duc prea departe. Dacă aş putea 
ajunge în fața intrării principale... 

Deşi nu le putea distinge în întuneric, privi intens spre locul 
unde ştia că se află uşile duble, revăzu în minte lemnul ros şi 
sculpturile tocite, strânse mai bine în braţe trupul Linei şi îşi 
afirmă clar intenţia de a se afla în faţa uşilor. 

Un zvâcnet o împinse în picioare. Lumea începu să se 
rotească în jurul ei. Când senzaţia de vertij se potoli şi privirile i 
se limpeziră, văzu în faţă clădirea şcolii. Nu uşile principale, ci 
zidul, aproape de colţul din faţă. Ajunsese aproape. 

Dar era extenuată, incapabilă să ridice pantera muribundă, 
incapabilă să se ţină pe picioare. Trebuia să atragă atenţia 
cuiva. Zgârmă cu degetele în ţărână, până ce găsi o piatră. Cu 
ultimele puteri, o azvârli spre o fereastră luminată de la etajul al 
doilea. Geamul se deschise şi o siluetă se aplecă în afară. Putea 
fi Fenton, dar nu era sigură. Şi nici nu conta. Deschise gura şi 
strigă după ajutor cât de tare izbuti. 

Silueta se retrase. Tria se prăbuşi la pământ, o trase pe Lina 
în poală şi se rugă ca ajutorul să vină la timp. 


Beznă. Frig. Singurătate. 

Tria plutea în neant. Nu mai simţea nimic, iar gândurile îi erau 
vagi, confuze. Fragmente de amintiri îi apăreau fugar în minte, 
după care dispăreau iar în nimicnicie. Mama ei, stând în uşa 
bucătăriei, privind visătoare un stol de păsări în zbor spre sud. 
Tata, ajutând-o pe bătrâna lor vacă să aducă pe lume un vițel 
mort, înjurându-şi „fiica vrăjitoare”, ca şi cum ea ar fi fost de 
vină pentru acea nenorocire. Degetele lungi şi subţiri ale 
directoarei, răsfoind un teanc de hârtii pe birou. Doamna Dova, 
citind cuvinte neînţelese din Breyadon. Wilce, cu mâinile în 
buzunare, lângă arteziana din curte. O sferă de cristal, lucind 
printr-o porţiune transparentă a tunelului dintre lumi. O siluetă 
descărnată, în zdrenţe putrezinde, spunând „Eu sunt Oryon”. 

— Taner! 

Era vocea lui Oryon. O contactase. 

— Taner, trebuie să ştiu cum să inversez procesul de creare a 
dublurilor în oglindă. 

Timp de numai o secundă, chipul fetei, fără trup, fantomatic, 
pluti între ei. Buzele se mişcară. 

— Moartea, şopti vocea abia auzită. Secretul e moartea. 

Contactul se rupse şi în aceeaşi clipă Tria simți cum 
întunericul o cuprinde iar. 


— Moartea. Moartea e secretul. 

Oryon îşi ridică privirea din hârtiile pe care le studia şi se 
încruntă la Tria. 

— Ce tot spui acolo? 

— Nu... nu ştiu. N-am vrut să spun asta. A fost doar... un gând 
care mi-a venit în minte. 

— Doar nu-ţi pierzi firea, nu-i aşa? 

Tria clătină din cap. 

— Vreau doar să sfârşim cu toate astea, atâta tot. Când vei fi 
gata? 

— Curând. Nu pot să mă grăbesc. Momentul trebuie ales cu 
grijă. 

Şi se întoarse la hârtiile pe care le citea. Cu degetul arătător 
sublinie un rând din carte. 

— Calculele sunt complicate. Aproape că am reuşit. 

Apoi tăcu şi Tria îl privi tulburată. Gândul acela neaşteptat ar 
putea fi o prevestire, un avertisment trimis de subconştientul ei, 


pentru a-i aminti că nu avea puterea necesară pentru ceea ce 
avea de gând să facă. 

— Ah! exclamă Oryon sărind în picioare şi întinzându-se, cu 
hârtiile în mână. Am izbutit! Putem să trecem la treabă. Ne va 
lua câteva ore. 

Tria se ridică, îşi netezi fusta albastră şi îşi îndreptă manşetele 
bluzei albe, privind neliniştită spre uşă. 

— Dar Jerrol nu se va întoarce în scurt timp? 

— Ba da. Nu putem rămâne aici. Acum câteva ore am găsit 
însă locul perfect. Ştiai că în clădirea asta există o mansardă? 

— O mansardă? Nu. 

— Ei bine, există. Am găsit-o când căutam... când exploram 
împrejurimile. E locul perfect din care să ne aruncăm plasa 
asupra întregii şcoli. 

Luându-şi bagheta, ieşiră împreună din cameră şi porniră pe 
culoarele pustii. Ajunşi în faţa scărilor ce urcau spre etajul al 
treilea, Oryon se opri şi schiţă nişte simboluri în aer cu bagheta. 

— Aşa avem grijă de paznici, şopti ei. 

Tria îl urmă pe trepte. În timp ce străbăteau în vârful 
picioarelor culoarul de la etajul fetelor, Tria aruncă o privire 
tristă spre camera ei. Ce bine ar fi dacă ar putea să între, să 
închidă uşa şi să scape de toate astea! Camera, care i se păruse 
urâtă şi inospitalieră când sosise la şcoală, devenise acum o 
oază de siguranţă, un refugiu primitor. In capătul culoarului, 
aproape de baie, Oryon îi arătă o uşă pe care ea n-o mai văzuse 
niciodată până atunci; era imposibil să fi trecut zi de zi pe lângă 
ea fără s-o fi observat. Şi totuşi, iat-o aici. Oryon o deschise. 
Dincolo de ea, o scară îngustă urca în beznă. 

Oryon aprinse o luminiţă magică, de un albastru-pal şi ținând- 
o în palmă, începu să urce treptele. Tria îl urmă după ce închise 
uşa în urma ei. leşiră printr-o trapă într-o încăpere cu tavanul 
jos, în care abia dacă aveau loc să stea în picioare. De-a lungul 
pereţilor erau aliniate cutii şi cufere; Tria recunoscu unele dintre 
cutiile de pălării ale Linei. Totul era acoperit de praf şi pânze de 
păianjeni. 

Oryon trase un cufăr în mijloc, suflă praful de pe el şi se 
aşeză, îndemnând-o să facă şi ea la fel. Tuşind înecată de praf, 
Tria luă o cutie mare şi o puse în faţa lui. Lumina magică plutea 
fantomatic între ei. 

— Nu-i aşa că e o găselniţă interesantă? N-o fi ea cea mai 


elegantă ascunzătoare, într-adevăr, dar locul e ideal. Parcă a 
fost făcută pentru mine! De aici îmi pot întinde firele de putere 
peste întreaga şcoală. Nimeni nu-mi va scăpa. 


Tria se ridică în capul oaselor şi îşi trase pătura până sub 
bărbie. 

— Moartea, spuse cu glas tare. Secretul e moartea. 

Ascultă în liniştea nopţii, dar nu auzi nimic neobişnuit. Ce 
ciudat că îi apăruseră în minte cuvintele astea exact când se 
trezise! Probabil că visase; sau mai degrabă avusese un coşmar, 
dar nu-şi putea aminti nimic din el. 

Se ridică din pat, se apropie de uşă şi, în cămaşa de noapte 
fiind, ieşi pe coridor. Privi în sus şi-n jos; era pustiu şi tăcut, iar 
în lumina lăsată aprinsă peste noapte nu zări nimic ieşit din 
comun. Ridicând din umeri, intră în cameră, încuie uşa la loc şi 
aprinse veioza pentru a vedea cât e ceasul. Mai avea două ore 
până când va trebui să se scoale şi să se pregătească pentru 
cursuri. Închise lumina şi se întoarse în pat. N-avea de ce să-şi 
facă griji pentru un vis pe care nu şi-l amintea; mai bine să mai 
doarmă puţin. 


— Moartea, murmură Tria spre mâinile care îi luară pantera 
din braţe. Secretul e moartea. 

— Aşa o fi, dar viaţa e un secret la fel de mare. 

Răspunsul ferm o trezi la realitate şi îşi îndreptă cu greu 
privirile spre cea care vorbise. Veronica. Îngrijitoarea o ajută să 
se ridice şi o susţinu în vreme ce o conduse spre clădirea şcolii. 
Davy şi Jerrol mergeau în faţa lor, ducând pantera întinsă pe o 
targă. 

— Este... este încă în viaţă? izbuti ea să întrebe. 

— Încă. Va fi nevoie de un vindecător puternic pentru a o 
salva. 

Tria scoase un geamăt. 

— Nu-ţi pierde speranţa! Suntem binecuvântaţi cu mulţi 
vindecători aici, la Simonton. Verin şi Salor au acest talent, iar 
tămăduirea este cel mai puternic dar al directoarei. Am trimis 
după toţi trei. Dacă rezistă până ce ajungem în şcoală, are 
şanse să supravieţuiască. 

Tria se întrebă de ce nu ieşiseră vindecătorii în curte, dar nu 
mai avea energia necesară pentru a rosti cuvintele. Işi târî cu 


greu picioarele până la uşile duble şi văzu cu dezamăgire că 
Davy şi Jerrol se opriseră în faţa intrării; ar fi trebuit s-o ducă pe 
Lina înăuntru. 

În vreme ce se apropiau de clădire, Tria se izbi de o barieră 
invizibila şi ar fi căzut dacă n-ar fi ţinut-o Veronica. O reţea de 
forţă înconjura şcoala şi nu le dădea voie să treacă. Cei din 
interior erau probabil blocaţi acolo, în timp ce ele nu puteau 
intra. O cuprinse disperarea. Când Veronica îi dădu drumul, se 
prăbuşi la pământ. 

Îngrijitoarea trecu pe lângă ea şi se năpusti înainte. Mâinile ei 
mici înşfăcară firele invizibile şi traseră de ele până ce le 
despărţi, creând o breşă între ele. Cu braţele întinse în lateral, 
strigă spre Davy şi Jerrol: 

— Haideţi, băieţi! Aveţi pe unde trece acum. Grăbiţi-vă! 

Cu Lina între ei, cei doi se aplecară pe sub braţele Veronicăi, 
se strecurară prin breşă, deschiseră uşile şi intrară. 

— E rândul tău, Tria. Ridică-te şi treci! 

Tria se ridică, se clătină pe picioare, izbuti să păşească pe 
lângă îngrijitoare şi, strângându-şi pe lângă ea rochia roşie, se 
strecură prin deschidere. Se opri însă imediat dincolo de prag, 
incapabilă să se mişte până ce Veronica nu apăru în spatele ei şi 
o prinse de braţ. 

Băieţii aşezaseră targa în mijlocul holului. Directoarea se 
aplecă deasupra panterei; alături de ea se aflau Verin şi Salor. 
Tria privea neliniştită, dar - spre enervarea ei - îngrijitoarea o 
trase de mână, departe de grupul de vindecători şi de pacienta 
lor. 

— Va dura ceva vreme şi nu au nevoie acum de spectatori, îi 
spuse ea. lar tu ai o treabă de făcut. 

— Treabă! icni Tria. 

Oare femeia asta nu vedea cât de istovită era? Dar Veronica 
făcu semn din cap că da. 

— Reţeaua aceea de afară e opera lui Oryon. Şi-a întins 
puterile în jurul şcolii, gata de următoarea mişcare, cea mare. 
lar tu va trebui să-l opreşti. 

— Eu? Dar mi-am consumat toate forţele! Nici n-am dormit. 
Nu pot să... 

— Vom pieri cu toţii dacă refuzi. Trebuie să încerci. Vei avea 
însă timp să bei un ceai înainte. Asta o să te învioreze. 

Prea slăbită pentru a mai protesta, şonticăi după Veronica 


spre clădirea destinată profesorilor. Nu mai fusese niciodată în 
micul apartament al îngrijitoarei, aflat la parter; nici nu ştia de 
existenţa lui. Cufundată într-un fotoliu confortabil, sorbi din 
ceaiul pe care i-l preparase Veronica şi gândurile îi zburară 
acasă. 

În casa lor de la fermă exista un salonaş exact ca acesta de 
aici, cu fotolii de modă veche aşezate în faţa căminului în care 
ardea un foc vesel. În serile de iarnă obişnuia adesea să se 
cuibărească între pernele moi ale unui fotoliu, ascultând 
poveştile pe care i le depăna mama. Era un cămin cald şi sigur, 
iar acum - la fel ca odinioară, Tria se relaxă şi, încet, pleoapele i 
se închiseră. Abia dacă simţi când Veronica îi luă ceaşca din 
mână. 


23 Cioburi de cristal 


Şezând cu picioarele întinse în faţa lui, Oryon îşi duse mâinile 
la ceafă şi zâmbi către Tria, cu ochii scânteindu-i. 

— Cea mai bună pavăză pe care am creat-o vreodată, spuse 
el. Doar un Expert de nivelul al şaptelea ar putea trece de ea. 

Cu părul ciufulit şi o dâră de praf pe unul dintre obraji, părea 
un băieţandru care pusese la cale o şotie nevinovată. Tria se 
văzu nevoită să-şi reamintească singură de ce-i făcuse ei 
înainte, de ce le făcuse lui Wilce şi Gray, Linei şi lui Kress... Şi de 
ce avea de gând să facă acum. 

Îşi petrecuse ultimele ore ale nopţii ţesând o reţea de forţă în 
care cuprinsese apoi cele trei clădiri ale şcolii, testând-o şi 
mormăind că trebuie să reziste în faţa oricăror încercări, ale 
oricui - inclusiv ale directoarei şi ale celorlalţi profesori de 
nivelul şase - de a o contracara. La insistenţele lui, Tria îi 
permisese să extragă putere de la ea, pentru a-şi spori el 
forţele. Ştia că astfel pierde ea, dar nu-l putea lăsa s-o 
suspecteze de trădare. 

Noaptea se sfârşise deja când Oryon îşi anunţă, satisfăcut, 
reuşita. Nicio rază de soare nu pătrundea în ascunzătoarea lor 
din mansardă; doar lumina magică alunga întunericul absolut. 
Dar de la etajul de dedesubt răzbăteau până la ei zgomotele 
obişnuite ale dimineţii - paşi grăbiţi, apă curgând la robinete, uşi 
trântite. Clopoţelul care anunţa micul dejun îi reaminti Triei că-i 


era foame. O masă bună i-ar reface forţele, dar Oryon nu-i dădu 
voie să iasă din mansardă. 

— O să mâncăm după ce terminăm. De fapt, o să ne ospătăm. 
Nu mai durează mult, aşa că poţi să aştepţi. 

— Şi dacă nu voi avea suficientă putere pentru a face tot ce 
vrei tu? 

— Vei avea. Nu-mi convine să fii prea puternică, râse el. N-am 
chef să-ţi închipui că eşti suficient de puternică pentru a mă 
trage pe sfoară. 

Deci nu-l păcălise; Oryon se păzea bine împotriva ei. Şansele 
de a-i strica planurile erau mici, dar trebuia să încerce. Acum o 
anunţă că se vor relaxa amândoi pentru o vreme, lăsându-şi 
forţele să se adune din nou. Nu prea mult însă, fiindcă în clipa în 
care vor descoperi reţeaua, profesorii şi elevii vor pune la cale 
un sistem de apărare. Dar înainte ca eforturile lor să dea roade, 
el va acţiona. Incă o oră, poate două, şi întreaga şcoală va 
ajunge la mila lui. 

Tria era somnoroasă, dar nu avea curaj să aţipească. Deşi un 
somn ar întrema-o, nu se putea încrede în Oryon într-atât încât 
să adoarmă în prezenţa lui. Pentru a rămâne trează, îl întrebă: 

— De ce ai renunţat să mai aştepţi până la sfârşitul anului, 
aşa cum spusesei? 

— Am oferit un răgaz de un an fiindcă aşa îmi cerea târgul 
încheiat cu Femeile Teribile. Ele aveau să-mi furnizeze doze 
zilnice de putere suplimentară în schimbul lui Wilce şi Gray - şi 
al oricărei alte persoane pe care urma s-o mai trimit acolo. Până 
la sfârşitul anului victimele lor vor fi fost deja sfârşite, iar eu 
trebuia să am un surplus de putere disponibil pentru a prelua 
controlul asupra şcolii. Dar de ce să mai aştept până atunci? 
Ceea ce am aflat din Breyadon îmi va permite să dispun de mai 
multă putere decât aş putea aduna într-un an întreg. Şi nu mai 
am nevoie de Femeile Teribile; sunt nişte creaturi ticăloase, aşa 
că mai bine scap de ele. 

Tria se întrebă cum vor accepta ele această anulare 
neaşteptată a târgului încheiat cu Oryon. In ciuda încrederii pe 
care o afişa el, era posibil să nu mai aibă cum să-i aducă înapoi 
pe Wilce şi Gray. Şi dacă izbutea, ar putea fi prea târziu pentru a 
mai recupera ceva din caracterul lor omenesc. 

Nu-şi rosti gândurile cu voce tare, însă îndoielile nu-i dădeau 
pace; nu se putea relaxa, astfel încât canalele interne să i se 


deschidă şi puterile să-i revină. Curând - prea curând - Oryon se 
ridică, se întinse şi anunţă: 

— A venit vremea. 

Dar Tria nu era gata; nu avea nicio şansă să-l învingă. De 
fapt, se amăgise singură şi niciodată nu avusese vreo şansă de 
a-l învinge. Ce bine se potrivea că fusta albastră şi bluza albă pe 
care le purtase când sosise aici, în şcoală, erau hainele pe care 
le îmbrăcase azi, în ziua în care avea să fie distrusă atât şcoala, 
cât şi ea însăşi; era bucuroasă că le alesese pe ele înainte de a 
veni la întâlnirea cu Oryon. 

— Stai aici, îi ceru el făcându-i semn spre un teanc de cutii 
rezemate de perete. Nu te mişca din acest loc. Ceea ce voi face 
va da naştere unei uriaşe izbucniri de forţă. Când va veni, 
extinde-ţi puterile pentru a o întâlni şi canalizează-le spre 
reţeaua pe care am întins-o în jurul şcolii. 

— Şi dacă nu pot? 

— Poţi. N-ar trebui să fie prea greu. Reţeaua le va atrage ea 
însăşi într-o oarecare măsură. 

Tria se aşeză unde i se spusese. 

— Ce se va întâmpla când toată această putere se va revărsa 
în reţea? 

— Vei vedea, replică Oryon şi se îndreptă spre uşă, rămânând 
acolo cu spatele la zid şi cu faţa spre Tria. iți promit un 
spectacol pe care nu-l vei uita vreodată. 


Tria se trezi, căscă şi se întinse alene, apoi ţâşni în capul 
oaselor când văzu razele de soare pătrunzând vii prin fereastră. 
Sări din pat şi se uită la ceas. Micul dejun se încheiase deja şi nu 
mai era decât un sfert de oră până când începeau cursurile. 

Îşi scoase cămaşa de noapte şi căută ceva cu care să se 
îmbrace. Umeraşele erau aproape toate goale. Probabil că 
majoritatea hainelor erau în coşul cu rufe murdare; în ultima 
vreme nu prea mai avusese timp de spălat. Singura bluză era o 
tunică verde, pe care o îmbrăcă împreună cu o fustă neagră de 
stofă, fără a se mai sinchisi că nu se asortau. Îşi trase o pereche 
de ciorapi pe picioare şi, cum nu găsi pantofii buni, încălţă în 
fugă unii de lucru la grădină. Alergă la baie, îşi dădu cu apă pe 
faţă şi cu periuţa pe dinţi, se grăbi înapoi în cameră, îşi trecu 
pieptenul prin păr, înhăţă cărţile şi cobori scările în goană. Când 
sună clopoţelul, se năpusti în clasă şi se prăbuşi în banca ei, 


gâfâind atât de tare că nu mai reuşi să răspundă la salutul 
exagerat al magistrului San Marte. 

Era inevitabil, după aşa o intrare, ca profesorul să n-o aleagă 
pe ea ca ţintă a prelegerii de astăzi. 

— Astăzi vom discuta despre etica procesului de utilizare a 
puterii pentru a dobândi mai multă putere. Cei dotați cu 
capacitatea de a extrage putere de la alţii au în faţă două 
opţiuni morale bine definite. Ei pot extrage, în mod etic, doar de 
la persoanele care au acceptat de bunăvoie acest proces şi care 
intră astfel într-un parteneriat cu cei cărora le împrumută din 
puterea lor. Extragerea prin forţă sau de la un donator care nu e 
conştient de acest proces este, în mod evident, nepermisă. Dar 
alte modalităţi de utilizare a puterii pentru a obţine putere sunt 
chiar mai problematice. Miss Tesserell, i se adresă profesorul 
mângâindu-şi mustaţa, poţi prezenta clasei o modalitate 
ambiguă din punct de vedere etic prin care se poate acumula 
putere? 

Cum încă nu-şi revenise după graba în care fusese şi jenată 
să fie obiectul atenţiei întregii clase, Tria bălmăji primul răspuns 
care îi trecu prin minte: 

— Acceptarea puterii dăruite de un donator despre care ştii că 
nu are un surplus. 

— Hmmm! Interesant, făcu magistrul San Marte răsucindu-şi 
peruca într-un unghi bizar. Da, într-adevăr. O problemă demnă 
de a fi dezbătută. Să vedem cine poate sugera un exemplu 
concret pentru a-l analiza. 


Tria simţi cum mâna Veronicăi îi zgâlţâia umărul, trezind-o din 
somnul adânc. Clipi şi privi în jur nedumerită, neştiind, la 
început, unde se află. Treptat însă, evenimentele ultimei nopţi îi 
reveniră în amintire: lupta cu fermierul şi cu dulăii lui, fuga şi 
modificarea spaţiului, pantera rănită - toate amănuntele 
readuse parcă în prim-plan de rochia ei mânjită de sânge. Bine, 
cel puţin, că sângele nu se vedea prea rău pe lâna roşie. 

— S-a făcut dimineaţă, îi spuse Veronica. Te-am lăsat să 
dormi mult, dar Oryon va trece curând la următoarea mişcare. 
Ar fi bine să te pregăteşti. 

— Cum să mă pregătesc? întrebă ea, alungându-şi ultimele 
ceţuri ale somnului. 

Ingrijitoarea clătină din cap şi buclele ei cărunte se revoltară 


ca o coamă în jurul feţei. 

— Asta nu ţi-o poate spune nimeni; va trebui să descoperi 
singură. Oricum, odihna ţi-a mai redat puterile. 

— Dar Oryon ce va face? Ştii cumva? 

— Ştiu doar că reţeaua de forţă din jurul clădirii poartă 
semnătura lui şi asta înseamnă că a hotărât să treacă la 
acţiune. Tensiunea a început să crească odată cu crearea 
reţelei. O simţi? 

Tria rămase nemişcată, verificându-şi simţurile. O temere 
nedefinită o apăsa. Resimţea firele de forţă ţesute în jurul şcolii, 
formând o barieră care se strângea, nu doar închizând totul în 
ea, ci devenind tot mai puternică, tot mai letală, fiindcă 
absorbea puterile tuturor celor prinşi înăuntru. Şi totuşi, nimic 
nu era vizibil; poate că nu simţea decât propria ei frică. 

— Ai încrede în simţurile tale, domnişoară! 

— Veronica, de fapt ce eşti tu? îndrăzni Tria să întrebe. Nu 
eşti doar o îngrijitoare, asta-i sigur. 

Femeia se întoarse cu spatele. 

— Haide, că nu avem timp de ghicitori acum! Dacă 
supravieţuieşti acestei încercări, poate vei afla ce sunt, adăugă 
ea ajungând la uşă şi deschizând-o. _ 

Tria încuviinţă şi se ridică în picioare. In pragul uşii, se opri o 
clipă. 

— Lina ce face? E încă în viaţă? 

— Pantera trăieşte. Vindecătorii i-au închis rănile. Dacă Lina 
va supravieţui sau nu - asta n-aş putea spune. 

În timp ce vorbea, Veronica o împinse afară din cameră şi 
închise uşa în urma ei. Tria rămase nelămurită în mijlocul 
coridorului. Habar n-avea ce să facă sau unde să se ducă. Se 
îndreptă în cele din urmă spre holul de la intrare şi de acolo ieşi 
în curtea interioară. Fântâna arteziană funcţiona din nou, ca un 
omagiu adus primăverii pe cale să sosească. Zăbovi o clipă 
lângă ea, cu gândul la Wilce şi la ziua în care, aici, o invitase la 
Balul de larnă. Amintirea acelui moment îi întări hotărârea. 

— Trebuie să te eliberez, şopti. Nu ştiu cum îl voi înfrânge pe 
Oryon, dar voi găsi eu o cale. 

Intră în clădirea principală, unde cursurile începuseră deja. 
Străbătu în viteză coridoarele, observând cu uşurare că uşa 
clasei în care preda magistrul San Marte era închisă; deci nimeni 
n-o putea zări, pentru a o acuza de chiul. Deşi, la urma urmei, 


toţi profesorii ştiau care e misiunea ei şi deci nu se aşteptau s-o 
vadă la ore. De fapt, era de mirare că se mai ţineau încă orele, 
ţinând seama de ameninţarea care plana asupra şcolii. 

Senzaţia aceea de apăsare, temerea că îi aştepta un dezastru 
iminent, era mai puternică aici, în această clădire. Răsucindu-şi 
pe deget inelul directoarei, îşi înăbuşi dorinţa de a o lua la fugă. 
Oricum, reţeaua făcea imposibilă orice tentativă de evadare. ŞI 
cum ar putea fugi când soarta şcolii se afla în mâinile ei?! 

Fără a şti prea bine ce face, urcă scările până la etajul al 
treilea, se duse spre camera ei, deschise uşa şi intră. Indemnată 
probabil de amintirea vie a lui Wilce de lângă fântână, se 
apropie de măsuţa de toaletă şi scoase din sertar micul glob de 
cristal pe care i-l dăduse el. Nu-l mai purtase din ziua în care, în 
camera lui Rehanne, zărise în el imaginile acelea înfiorătoare. 
Acum şi-l prinse în jurul gâtului. Nuanţa roşie a rochiei reflectate 
în el îi dădea culoarea sângelui. 

Pe măsuţă se afla şi talismanul Linei. Îl luă şi pe el; poate că 
va întâlni în drum o pază care trebuia dezactivată. Răsucindu-se 
în loc, privi apoi spre pat, uimită să-l vadă cu aşternutul 
nestrâns şi pătura zvârlită pe jos, aruncată parcă de o persoană 
care se sculase în grabă. leri, ultima dată când fusese aici, patul 
fusese strâns; înseamnă că noaptea trecută cineva dormise în 
el, cineva care se trezise şi ieşise apoi pe fugă, lăsând dezordine 
în urmă. 

Se apropie, se aplecă şi ridică un colţ al păturii roz de pe 
podea, apoi îi dădu iar drumul, paralizată de groaza pe care o 
simţea strecurându-i-se pe şira spinării, ridicându-i părul în 
creştetul capului. În vreme ce ea se agita aiurea şi pierdea 
vremea, Oryon îşi sporea forţele. Aerul în jur părea să freamăte 
de primejdii. Venise ora cumplitei încercări, iar ea nu era gata. 

Simţi cum i se face pielea de găină şi firele de păr de pe braţe 
i se ridicară; o mie de ace îi străpungeau parcă trupul. Se duse 
în mijlocul camerei şi îşi încleştă mâna pe globul de cristal. 

— Wilce! strigă în vreme o forţă aidoma unei mâini uriaşe o 
împinse la podea, în genunchi. 

Cristalul era cald la pieptul ei. Din el, o forţă izvori şi se scurse 
în trupul ei. Tria se ridică în picioare. Incercând parcă să învingă 
un vânt aprig, se împletici spre uşă, o deschise şi ieşi pe coridor. 

Scările! Trebuia să ajungă la scări. Luptându-se împotriva 
acelui vânt, se apropie de treptele pe care urcase cu o seară în 


urmă. Dar nu le găsi. Oricât încercă să le vizualizeze, oricât de 
ferm intenţionă să le facă să apară, în faţa ei nu se aflau decât 
zidurile bej şi uşa de la baie. 

— Oryon! strigă ea spre tavan. Oryon, arată-te, laşule! 

La tipetele ei, o uşă îngustă deveni vizibilă în zidul din faţă. 
Fără a mai pierde vremea stând să se minuneze, se aruncă spre 
ea. 


Clopoţelul sună în sfârşit încheierea orei de etică şi Tria ieşi 
pe culoar. Lecţia i s-ar fi părut interesantă, dacă magistrul San 
Marte n-ar fi bombardat-o mereu cu întrebările lui. Simţind că 
are nevoie de aer curat, se grăbi spre curte. 

Soarele de primăvară transformase arteziana într-un 
curcubeu cristalin. Se apropie suficient de mult pentru a simţi 
pe piele stropii fini. Întinse mâna în jetul de apă, împrăştiind în 
aer picături de apă. O bătaie pe umăr o luă prin surprindere şi, 
speriată, se răsuci în loc. Kathyn şi Rehanne se apropiaseră fără 
ca ea să le audă. 

— Imi pare rău, n-am vrut să te speriem, spuse Rehanne. 

— Te căutam, adăugă Kathyn, de când am auzit vestea. 

— Ce veste? 

Davy şi Jerrol le-au povestit tuturor cum ţi-ai petrecut 
întreaga noapte afară, căutând-o pe Lina, cum ai găsit-o după 
ce fusese împuşcată de un fermier, cum te-ai luptat cu dulăii 
fermierului şi ai adus-o înapoi. Rehanne se întrerupse pentru o 
clipă, privind-o curioasă, apoi continuă: Nu ştiu cum ai reuşit. ŞI 
cum ai scăpat fără să fii rănită. Arăţi de parcă toată noaptea n-ai 
fi făcut altceva decât să dormi. 

Tria deschise gura, gata să protesteze că, într-adevăr, nu 
făcuse altceva decât să doarmă; nu avea idee ce tot spunea 
Rehanne. Dar înainte de a putea răspunde, Kathyn o prinse de 
braţ. 

— Kress şi Oryon au dispărut, o anunţă ea, speriată şi furioasă 
în acelaşi timp. Şcoala e sub vrajă, aşa că nimeni nu poate intra 
sau ieşi, iar Verin, Salor şi directoarea au vindecat pantera, dar 
niciuna dintre ele n-a reuşit s-o transforme înapoi în Lina. 
Lucruri teribile se întâmplă, aşa că nu mă aşteptam să te găsesc 
aici, jucându-te cu apa. 

O dâră de lacrimi îi alunecă pe obraz când rosti aceste 
cuvinte. Rehanne îi întinse o batistă şi se întoarse spre Tria: 


— Am venit să-ţi spun că am greşit lăsându-te să-i faci faţă 
singură lui Oryon. M-am simţit vinovată fiindcă mi-am încălcat 
promisiunea că te voi ajuta. Când am auzit ce ai făcut de una 
singură, mi-a fost atât de ruşine, încât mi-am zis că trebuie să 
fac tot ce-mi stă în puteri. Dar... tu nu te-ai dus la cursuri, nu-i 
aşa? întrebă ea cu incredulitate şi reproş în glas. 

Tria înclină capul, neştiind ce să răspundă. Nu înţelegea 
nimic, deşi îşi amintea că avusese de gând s-o caute pe Lina în 
dimineaţa asta; faptul că uitase de suferinţa ei i se părea 
cumplit. Dar fetele spuneau că ea a salvat-o deja! Ceva foarte 
straniu se petrecea. lar acum voiau să-i găsească pe Oryon şi 
Kress. Cu un şoc, îşi dădu seama că habar n-avea ce se 
întâmplase cu acesta din urmă; Kathyn credea că fratele ei e 
undeva împreună cu Oryon. Dacă le-ar spune adevărul, ar 
crede-o nebună fiindcă a venit la ore, ca şi cum ar fi fost o zi 
obişnuită. Şi totuşi, va trebui să le spună şi, împreună, poate că 
vor găsi o cale de a-l opri pe Oryon. Era bine să aibă doi aliaţi; 
prea mult timp dusese bătălia de una singură. 


Cu bagheta, Oryon trasă o serie de simboluri pe podeaua 
mansardei. Dar în urma baghetei nu se vedea nimic şi Tria nu 
izbuti să vizualizeze rezultatul semnelor complicate. Oryon 
părea să le vadă însă bine, fiindcă se uita fix la podea şi îşi 
flutura bagheta în aer ca un dirijor în sunetele unui marş 
triumfător. Lumina magică abia dacă mai licărea. De undeva de 
jos, cineva strigă numele lui Oryon. Era o voce de fată care i se 
păru Triei bizar de familiară. 

El însă nu păru să audă strigătul; rosti o frază pe care o 
învățase probabil din Breyadon: 

— Calyor margra felefor tisitiya mura calyor na. 

Clădirea se zdruncină. Lumina magică se stinse. Un strigăt de 
„Oryon, opreşte-te!” fu urmat de zgomotul unor paşi urcând în 
goană treptele, în ciuda pazei pe care el o instituise. 

— Tisit felefor mu ragana lo! 

În beznă, paşii se apropiau. Tria încercă în zadar să reaprindă 
luminiţa. O bufnitură şi o înjurătură îi dădură de înţeles că Oryon 
fusese descoperit. Fără a mai ţine seama că el îi interzisese să 
se mişte din loc, se repezi spre neaşteptatul ajutor sosit. 

O coloană de lumină izbucni în faţa ei. Nemaiputându-se opri, 
pătrunse direct în arşiţa ei. Icni de groază şi plămânii i se 


umplură de foc. 


Cu talismanul Linei prins între dinţi, Tria urcă treptele spre 
întunericul de sus. Vocea lui Oryon o ghida; rostea cuvinte ce nu 
puteau proveni decât din Breyadon. Ajunsă în capul scării, 
scuipă talismanul şi îl auzi rostogolindu-se pe trepte în jos. 
Vocea încă se mai auzea şi Tria strigă din nou la ea să se 
oprească. Era o beznă absolută, în care nu putea zări nimic; deşi 
lăsase deschisă uşa de jos, nicio rază nu pătrundea până în 
iadul acesta. 

Cât e de diferit locul ăsta întunecat de sala elegantă şi 
strălucitoare în care am urcat ieri pe aceeaşi scară! îşi spuse ea 
în vreme ce bâjbâia, căutând un loc sigur în care să pună 
piciorul. Când îl găsi, se năpusti spre vocea care continua 
incantaţia. 

Oryon se afla mai aproape decât crezuse ea. Se lovi de el, îl 
răsturnă şi se prăvăli deasupra lui. Cu o înjurătură, el o înhăţă şi 
încercă s-o azvârle într-o parte. Tria se agăţă însă de el şi îşi 
adună toate puterile. Dar nu ea aprinse uriaşa flacără care 
izbucni, răsucindu-se în jurul lor, învăluindu-i într-un vârtej de 
foc. Zări o formă albă în mijlocul vârtejului şi auzi un țipăt; parcă 
fusese al ei. O duhoare teribilă o sugrumă, sufocând-o. Abia mai 
putea respira. În lumina flăcărilor, văzu chipul lui Oryon privind- 
O. 

— Ai ajuns prea târziu! urlă el. Am reuşit! 

Căldura insuportabilă începu să se domolească. Zidul de foc 
se curbă, depărtându-se de ei, lăsându-i suspendaţi în centrul 
unei sfere incandescente. Podeaua de dedesubt dispăruse. 
Oryon se trase într-o parte şi se ridică în picioare, deşi nimic 
solid nu exista sub tălpile lui. Indreptă bagheta spre ea. Tria 
încercă să se ridice şi ea, zbătându-se ca un înotător în ape 
adânci. Oryon izbucni în râs văzându-i eforturile zadarnice. 

— Focul este elementul meu! anunţă el. E simbolul puterii 
mele, invincibil, de neoprit. Nimic nu-mi va sta în cale! 

— M-ai trădat. Ştiam că o vei face. 

Gândul se formă şi se exprimă parcă singur, deşi Tria nu ştia 
de ce îl rostise. 

— Aşa cum şi tu ai încercat să mă trădezi pe mine, replică el. 
Dar n-ai avut forţa necesară. Nu te-ai măsurat niciodată cu 
mine. Directoarea a crezut că-mi pune în faţă un egal; asta 


demonstrează cât de proastă şi de necugetată e. 

— Cred că ai subestimat-o. 

— O să vezi imediat cât de rău de înşeli. Te-am adus aici 
pentru a fi martoră la triumful meu. 

Dar nu el o adusese aici! Ea îl căutase; ea îl găsise; ea trecuse 
de pază pentru a ajunge la el. Şi totuşi, fusese şi aici, alături de 
el. Îşi amintea ca într-un vis că stătuseră împreună toată 
noaptea în mansarda asta, încercând în zadar să-şi adune 
puterile pentru a întoarce vraja asupra lui şi a salva şcoala. Işi 
amintea cum simţise că nu e suficient de puternică şi cum 
disperarea i se transformase în speranţă când auzise - sau când 
strigase, ori când cineva strigase... când ea însăşi îl atacase pe 
Oryon. Imaginea flăcărilor devoratoare îi aduse un țipăt în gât şi 
mâna îi zbură la piept, pentru a-l înăbuşi. Degetele i se 
încleştară pe globul de cristal. 

Pandantivul îi aminti de palatul de cristal în care fusese 
transportată când rostise versurile din Breyadon. În minte îi 
reveni şi sfera de cristal pe care o zărise prin peretele tunelului 
când Aletheia o condusese pe calea dintre lumi. Şi o altă 
amintire necunoscută îi apăru în gând: se văzu rătăcind pe calea 
aceea, singură. Singură, şi totuşi în compania cuiva. Oryon. Nu 
acest Oryon care o privea acum dispreţuitor. Un al doilea, jalnic 
şi în descompunere. 

De unde îi veneau aceste gânduri? Probabil că îşi pierdea 
minţile. Strânse mai tare în palmă globul de cristal. Parcă îi 
conferea putere şi stabilitate. Îşi îndreptă spatele şi privi drept 
spre Oryon. 

— Nu vei câştiga! îi spuse. Breyadon nu poate fi folosit pentru 
a face rău! 

Îşi îndreptă apoi gândurile spre cel ce sălăşluia în palatul de 
cristal. Ai spus că pot veni din nou la tine în vreme de pericol 
cumplit. Şi ai mai spus că atunci s-ar putea să nu mai reuşesc să 
plec. Îmi asum acest risc. Nu-l pot lăsa pe Oryon să-şi ducă 
planul la împlinire. 

Ţinând globul în palmă, îşi imagină palatul de cristal cu 
curcubeele lui tremurânde, recreând în minte întreaga 
frumuseţe a locului în jurul ei. Lumina roşiatică a flăcărilor păli, 
iar sfera incandescentă se solidifică. Oryon privi uluit în stânga 
şi-n dreapta. 

— Unde ne aflăm? Ce se întâmplă? 


Ecoul vocii lui se reverbera pe feţele multiple ale cristalului 
care îi înconjura. lar în mintea Triei, un alt glas rosti: 

Bine ai revenit, fiică! Cine este cel pe care l-ai adus cu tine? 

În vreme ce ea îşi pregătea răspunsul mental, Oryon se 
împletici în jurul structurii delicate, ca un nor întunecat ce 
ameninţa un curcubeu. 

— Ce ai făcut? întrebă el din nou. Unde e şcoala? 

Un tânăr nervos şi nerăbdător, continuă vocea. Îmi aminteşte 
de o persoană pe care am cunoscut-o odinioară, cu mult timp 
înainte. Mintea lui nu se deschide în fața mea. Aş putea s-o 
forțez, dar aş prefera, dacă imi permiti, să-l observ prin ochii tăi. 

Amintindu-şi ce se întâmplase data trecută când fusese aici, 
înţelese ce anume îi cerea vocea. Acceptă şi se îmbărbătă 
pentru lumina albă arzătoare care avea să vină. Şi lumina o 
umplu, cu o durere arzătoare. Căldura intensă şi strălucirea 
curăţară şi purificară totul în cale. Tria nu ascunse nimic în faţa 
ei, deşi era conştientă că lumina nu atingea decât ce-i permitea 
ea să atingă. 

Lumina păli. Vocea vorbi din nou: 

îți mulțumesc, fiică. Ai învățat multe de la precedenta noastră 
întâlnire. Ţi-ai găsit drumul pe căi dificile, dar unele şi mai 
încălcite îţi stau înainte. Mă voi gândi ce e de făcut cu acest 
tânăr. El nu e receptiv la vocea mea, aşa cum ai fost tu. 

Triei îi revenise vederea; Oryon stătea în faţa ei, holbându-se 
curios. 

— Ai intrat în transă, spuse el. Încerci să faci vreo vrajă, dar 
eu n-am să te las. Nu mi-am pierdut puterea, adăugă 
îndreptându-şi bagheta spre ea. Du-ne înapoi la şcoală; altfel 
am să te ucid. 

Tria făcu semn că nu şi se pregăti să-i explice că nu avea 
această putere, când îl văzu dându-şi brusc capul pe spate şi 
fluturând haotic din mâini, ca şi cum încerca să se apere de 
nişte lovituri. 

— Nu! strigă el. leşi din capul meu! Nu poţi face una ca asta! 

Se răsuci în loc şi, urlând „Felefor mura-na!”, îşi aruncă 
bagheta spre zidul care îi înconjura. Cristalul emise un sunet 
înalt; curcubeele tremurară; zidul se zdruncină. Cioburi ascuţite 
ca nişte pumnale se revărsară în jos. Oryon urlă şi se repezi spre 
o barieră din cristal zimţuit. Tria se ghemui, încrucişându-şi 
braţele deasupra capului pentru a se feri de ploaia de cioburi, şi 


auzi zgomotul paşilor lui cum se îndepărta. Se ridică pentru a-l 
urma, dar cu un trosnet sonor, un alt cristal se prăbuşi deasupra 
ei. Aidoma unor pumnale, zecile de cioburi se înfipseră în carnea 
ei. 

— Fii liniştită, fiică, şopti vocea din mintea ei. Altcineva îţi va 
duce misiunea la bun sfârşit. 

Şi totul pieri. 


24 Război şi moarte 


Tria şi Rehanne o conduseră pe Kathyn în clădirea principală. 
Tria avusese de gând să treacă în grabă printre sălile de clasă 
înainte să audă clopoţelul sunând începerea unei noi ore, să 
găsească un loc retras în salon, s-o lase pe Kathyn să-şi revină 
după vestea că fratele ei dispăruse şi să se gândească la ce 
avea de făcut în legătură cu Oryon. Dar abia intrară pe uşă, 
când întreaga clădire se zdruncină ca la un cutremur puternic. 
Izbite de perete, se străduiră să-şi menţină echilibrul în vreme 
ce şcoala se legăna aidoma unei bărci în mijlocul furtunii. 
Lumina electrică se stinse şi un fantomatic licăr roşiatic luă locul 
razelor de soare. 

— Am ajuns prea târziu! strigă Rehanne. 

Elevii ieşiră în grabă din clase împreună cu profesorii şi se 
împleticiră spre ieşire, valul de trupuri luându-le şi pe ele în 
drum. În curte, elevii se strânseră unii în alţii, plângând şi 
ţipând. Deasupra lor, un plafon de foc înlocuise cerul. Din 
fântână ţâşnea o apă roşie ca sângele, inundând dalele de 
piatră. 

Coral, pradă isteriei, se împiedică de Tria, îşi înfipse unghiile 
în braţul ei şi urlă „Fă ceva!” Rehanne o cuprinse în braţe şi o 
trase într-o parte. Coral tăcu şi Tria bănui că Rehanne îşi 
foloseşte puterile pentru a o împiedica să empatizeze cu 
revărsarea de panică din jur. Îmboldită însă de implorarea fetei, 
căută în disperare să vadă ce ar putea face. Un singur lucru îi 
veni în minte. Îşi lansă puterile în sus, spre plafonul de flăcări şi 
încercă să creeze o breşă în el, dar nu reuşi. Disperată, trase 
focul spre ea, aducându-l ca un vârtej în jurul ei. Căldură şi o 
durere insuportabilă. Se prăbuşi, ţipând, în marea de flăcări. Işi 
simţi carnea arzând, topindu-se şi în acelaşi timp un îngheţ 


teribil, cumplit, puse stăpânire pe ea; întunericul o înghiţi. 


Lumina reveni. Tria deschise ochii şi privi chipul îngrijorat al 
lui Verin. Focul n-o ucisese; doar leşinase. Zăcea acolo unde 
căzuse, dar solul de sub ea era solid, imobil, iar deasupra 
strălucea lumina firească a zilei. Voci şoptite luaseră locul 
strigătelor de panică. Verin o ajută să se ridice. Coral îi luă 
mâna. 

— Ai reuşit! exclamă ea cu glasul plin de admiraţie şi 
venerație. 

Pretutindeni în jur, murmurele tăcute se transformară în 
mulțumiri sonore şi aplauze frenetice. Auzea totul ca printr-un 
zid de confuzie, de amintiri contradictorii ce-i bâzâiau în minte. 
Rehanne îngenunche lângă ea. 

— Tria, ai fost minunată! Să tragi tot focul acela în tine însăţi! 
Am crezut - cu toţii am crezut - că nu va mai rămâne din tine 
decât o mână de cenuşă, dar flăcările au dispărut pur şi simplu. 
Bluza ta verde nu e nici măcar pârlită. Cum ai reuşit? 

— Atâta putere! exclamă şi Nubba, a cărei faţă rotundă se 
aplecă deasupra ei. Aşa cum am spus eu mereu, nimeni nu are 
talentele Triei. 

— Reţeaua a dispărut! strigă un glas triumfător dinspre 
poarta grădinii. 

Britnor se apropie de Nubba cu un zâmbet larg pe figura lui 
de obicei sobră. Mă întreb unde se ascunde Oryon al nostru 
acum, că l-ai înfrânt fără drept de apel. 

Cuvintele lui străpunseră zidul de confuzie din mintea ei şi 
Tria dădu să se ridice în picioare. Kathyn se apropie pentru a-i 
întinde o mână de ajutor, dar Tria i-o dădu la o parte. 

— S-o ajutăm, icni ea. Trebuie s-o ajutăm! 

Rehanne se postă în faţa ei. 

— Pe cine să ajutăm? Despre ce vorbeşti? 

Nu avea însă timp de explicaţii, aşa că trecu în grabă pe lângă 
ea. 

— Vino, îi ceru în vreme ce porni în fugă spre clădirea 
profesorilor. Petra, strigă ea apoi, zărindu-şi colega de clasă, 
unde e Aletheia? 

— N-am văzut-o. 

— Ajută-mă s-o găsesc! 

Intră în goană în clădire şi se îndreptă spre apartamentul 


profesoarei, strigându-i numele. 

— Nu e aici. 

Tria se opri, văzând-o pe doamna Blake venind spre ea. 

— Pot să te ajut eu? întrebă aceasta apropiindu-se. 

— Trebuie s-o găsesc. Trebuie să-mi deschidă o uşă, ca să pot 
ajunge la... la... 

Dar se opri derutată. Oare de ce trebuia s-o găsească pe 
Aletheia? De unde îi venise gândul acesta neaşteptat şi 
insistent? Oricum, tot ce ştia era că lumea o lăuda pentru o 
reuşită care aparţinea de fapt altcuiva, unei persoane care se 
afla acum într-un pericol cumplit. Fiori reci ca lama unui pumnal 
o cuprinseră. 

Doamna Blake îi luă mâinile, se uită la degetele ei şi 
încuviinţă cu un semn al capului, de parcă examinarea îi oferise 
răspunsul dorit. 

— Eşti chemată, spuse ea. Trebuie să te duci. 

La auzul unor paşi în spatele ei, Tria se răsuci în loc, sperând 
s-o vadă pe Aletheia. Dar era Petra, urmată îndeaproape de 
Rehanne şi Kathyn. 

— Aletheia nu e în curte, anunţă Petra. 

— Va trebui să ne descurcăm fără ea. Ne puteţi ajuta, 
doamnă? întrebă Tria întorcându-se spre doamna Blake. 

— Eu nu am talentele Aletheiei, dar vă pot împrumuta putere, 
ţie şi Petrei. Aţi învăţat amândouă cu Aletheia; aveţi deci 
cunoştinţele şi forţa necesare pentru a deschide o uşă. 

Tria se întoarse spre Petra. 

— Trebuie să ajungem la tunelul în care ne-a dus Aletheia în 
ziua în care a lăsat-o pe Irel în lumea aceea în care timpul curge 
înapoi. Trebuie să ne grăbim. E urgent. Nu-ţi pot explica acum. 

Cu ochii mari, Petra se holba la ea. 

— Eu n-am deschis niciodată o uşă. 

— Dar ai talentul necesar. Vino! Trebuie s-o facem, îi ceru 
Tria, luându-i mâna în palma ei. 

Doamna Blake o prinse de cealaltă mână. 

— Toţi cei dispuşi să ne ajute, haideţi să formăm un cerc! 
ceru profesoara. 

Rehanne li se alătură, iar Kathyn intră în cerc între ea şi Petra. 

— Fac orice pentru a-l ajuta pe Kress, spuse prinzându-le de 
mâini. 

Verin se interpuse între ele. Tria se bucură văzând-o; nu 


observase când tămăduitoarea se apropiase de grupul lor. Acum 
se concentră, aşa cum le învățase Aletheia. Un val de slăbiciune 
o cuprinse. Mintea i se înnegură, iar în jur se aşternu întunericul. 
Simţea cum piere treptat, cum se topeşte în neant. De undeva, 
o zvâcnire de forţă o readuse la viaţă. Mintea i se limpezi din 
nou. 

Un punctuleţ negru plutea în centrul cercului format de 
trupurile lor. Gaura cheii! Tria îşi aţinti puterile spre el şi simţi 
cum celelalte fluxuri de forţă i se alătură. Punctul crescu, 
devenind o gaură mare şi neagră. Tria închise ochii şi păşi spre 
ea, trăgându-le şi pe celelalte în urma ei. Nu vedea nimic. 
Orbecăia printr-un frig intens, aidoma morţii. 

— Zidul! strigă cineva. L-a deschis! 

Tria nu pierdu vremea întrebându-se ce însemna asta. 
Impulsul care îi ghida paşii nesiguri o împingea înainte, iar 
puterile celorlalte i-o întăreau pe a ei. Se deplasa ca într-un vis, 
abia conştientă de existenţa fetelor de lângă ea, cu mâinile prea 
amorţite pentru a le mai simţi strânsoarea şi auzindu-le vag 
glasurile. 

Se opri. Cineva strigase. Frigul deveni mai îngheţat. Membrele 
îi înţepeniră. Nu se mai putea mişca; nu mai putea decât să se 
sprijine pe braţele care o susțineau. 

— A murit. Vocea lui Verin rostise primele cuvinte pe care Tria 
le auzi clar. Ciobul acela de cristal i-a străpuns inima. 

Cu gesturi blânde, mâinile o întoarseră şi o duseră din acel 
loc. 

— Nimeni n-ar trebui să-şi vadă propria moarte, spuse 
doamna Blake de alături. Poftim, e al tău acum, adăugă ea 
strecurându-i peste cap un lănţişor; Tria simţi pe piept greutatea 
familiară a micului glob de cristal. Şi trebuie să porţi asta, mai 
spuse profesoara, punându-i pe deget un inel. 

Uimită, Tria ridică mâna. O licărire portocalie străluci în 
beznă: inelul cu piatră al directoarei deveni vizibil şi, în lumina 
lui, îşi privi însoţitoarele. Faţa lui Kathyn era palidă, udă de 
lacrimi. Petra părea şocată. Verin avea o expresie cruntă, iar 
mâinile îi erau mânjite de sânge. Rehanne se rezemase de 
peretele tunelului şi Tria se întrebă dacă nu cumva o să leşine. 
Doar doamna Blake părea neafectată. 

— Odihneşte-te puţin, îi spuse profesoara. Lasă-ţi puterile să 
revină. 


— Puterile? Sunt ale mele sau... ale ei? 

Nu era nevoie să întrebe ce văzuseră celelalte. Amintirile o 
inundară - de la Tria originală şi de la celelalte euri ale ei. Fa nu 
era decât o reflexie. Cum se putea ca ea să trăiască, în vreme 
ce Tria cea reală murise? 

— Tot ce a fost al ei îţi aparţine ţie acum. Reflexia a devenit 
realitate. 

— Atunci înseamnă că eu... că trebuie să fac ceea ce ea... 
Oryon! Era... 

— Nu era acolo. l-am găsit numai bagheta, ruptă în trei. 

— Trebuie să-l găsim. Haideţi! le îndemnă Tria pe celelalte. 
Nu se poate să fi ajuns prea departe. 

Bănuia unde s-a dus Oryon. Işi aminti de bariera misterioasă 
pe care o întâlnise în rătăcirile ei anterioare prin tuneluri, 
bariera în dosul căreia văzuse acea panteră care nu putea fi 
decât Lina. lar acolo unde fusese Lina se aflau, probabil, Wilce şi 
Gray, ba poate chiar şi Kress. Şi, desigur, cele care îi ţineau 
prizonieri: Femeile Teribile. În mod sigur, Oryon va cere ajutor 
de la cele care îi furnizaseră puterea necesară pentru a-şi duce 
planul la îndeplinire. Încălcase târgul încheiat cu ele, crezând că 
secretul din Breyadon îi putea oferi tot ce voia, dar cum planul 
lui eşuase, probabil că va încerca să reia legătura cu Femeile 
Teribile. 

Tria nu ştia unde anume se aflau în tunel şi nici încotro era 
bariera aceea. Şi, desigur, nu avea idee cum să treacă de ea 
odată ce o va găsi. Dar nu spuse nimic fetelor de lângă ea. Erau 
deja zdruncinate; cât timp ar mai urma-o dacă ar şti că s-a 
rătăcit? 

În tunel domnea frigul şi o lumină foarte slabă. Pereţii erau 
opaci; nu-şi putea da seama dacă se aflau într-o zonă pe care o 
mai străbătuseră deja. Neavând nimic după care să se ghideze, 
nu putea decât să meargă înainte prefăcându-se încrezătoare şi 
sperând că nimeni nu-i va sesiza starea de spirit. 

Ar fi vrut să ştie ce s-a întâmplat cu bătrânul din palatul de 
cristal, dacă distrugerea acestuia îl ucisese sau, dimpotrivă, îl 
eliberase. Dacă el ar fi aici, s-o îndrume... Trimise spre el un 
apel mental, dar nu primi răspuns. Repetă chemarea iar şi iar, în 
van, în timp ce tunelul nu părea să le ducă nicăieri. 

— Ce-i asta? 

Intrebarea o luă prin surprindere şi o opri în loc. Rehanne se 


apropie de ea şi-i arătă o formă întunecată zăcând în penumbră, 
lângă peretele tunelului. Părea o grămadă de zdrenţe. 
Preocupată cum era, Tria ar fi trecut pe lângă ea fără ao 
remarca, însă orice obiect întâlnit în tunelul acesta pustiu merita 
cercetat. Alături de Rehanne, se apropie precaută; celelalte 
rămaseră în spatele lor. Simţind duhoarea ce se ridica din 
silueta aceea informă, Rehanne se trase înapoi. 

— E ceva mort, spuse ea. 

Tria făcu însă un pas şi îngenunche lângă grămada de 
zdrenţe. Întinse o mână şi o atinse uşor, întorcând-o. Tresări 
simțind carnea putrezindă pe braţul osos. Nu, nu putea fi viu! 

Dar o răsuflare sacadată, horcăită, demonstra că era, totuşi, 
viu. 

— E Oryon! anunţă ea. Nu Oryon cel pe care îl căutăm noi, ci 
un dublu al lui. L-am întâlnit aici când... când unul dintre eurile 
mele s-a rătăcit aici. De fapt... 

Privi în jur, ştiind ce avea să vadă în apropiere. Dar înainte să 
poată zări mai mult decât o imagine fugară a fustei din lână 
maro, doamna Blake se interpuse între ea şi silueta prăbuşită la 
pământ. 

— Cea de aici chiar e moartă. Nu te uita la ea, Tria. 

Scuturându-şi un fior, Tria se întoarse din nou spre forma 
jalnică de la picioarele ei. 

— Am crezut că şi el a murit. Dar ar fi trebuit să-mi dau 
seama că trăieşte încă. El e bun. Dacă ar fi murit şi ar fi pătruns 
la loc în Oryon, l-ar fi îndepărtat de planurile lui diabolice. Cum 
mai poate trăi însă în starea în care e, nu înţeleg. 

Doamna Blake îngenunche lângă ea şi privi silueta prăbuşită. 

— Oryon nu-l lasă să moară, spuse ea, fiindcă nu-l vrea 
înapoi. Verin, îi poţi alina suferinţa? 

Tămăduitoarea se apropie, aşeză trupul într-o poziţie mai 
comodă şi, fără a da vreun semn de repulsie, îşi trecu palmele 
peste membrele lui chinuite. 

— Prea multe nu pot face, spuse ea clătinând din cap. Nici nu 
ştiu cum de mai trăieşte. N-a rămas din el decât un cadavru ce 
respiră. Dacă am găsi o modalitate să-l eliberăm de suferinţă, 
am face o faptă bună. 

— Şi poate că l-ar opri pe Oryon cel real, interveni Petra. 
Împreună, ar trebui să avem puterea de a rupe legătura prin 
care Oryon îl ţine în viaţă. 


— Nu-mi place ideea de a-mi folosi puterile pentru a ucide, 
însă în acest caz... 

Vocea lui Rehanne se stinse, copleşită de milă. 

— Haideţi s-o facem şi să-l căutăm în continuare pe 
adevăratul Oryon, spuse Kathyn. 

Nerăbdarea din glasul ei arăta că fata era mai preocupată de 
fratele ei decât de chinul umbrei umane de la picioarele ei. 

— Nu! Aşteptaţi! strigă Tria şi se întoarse spre Petra. Spuneai 
ceva despre o legătură? 

— Păi, dacă Oryon îl ţine în viaţă, aşa cum a sugerat doamna 
Blake, înseamnă că între ei există o anumită legătură. N-am 
dreptate? 

— O legătură slabă, răspunse profesoara, însă una prin care îi 
transmite suficientă forţă vitală încât să nu-l lase să moară. 

— Trebuie să-l ţinem în viaţă, exclamă Tria. Dacă găsim şi 
urmăm legătura aceea, vom ajunge la Oryon. 

— Este posibil, încuviinţă doamna Blake. 

— Bun! Acum Tria ştia ce au de făcut. Verin, tu stai aici cu el 
şi foloseşte-ţi toate puterile pentru a-l ţine în viaţă. Petra, rămâi 
şi tu; dacă nouă ni se întâmplă ceva, o vei putea duce pe Verin 
înapoi. Toţi ceilalţi, veniţi cu mine! 

Nimeni nu ripostă la ordinele ei. Chiar şi profesoara părea că 
acceptă să-i cedeze ei comanda. 

— Rehanne, continuă Tria, tu poţi pătrunde în minţile 
oamenilor. Incearcă să intri în gândurile lui şi să găseşti legătura 
aceea. Kathyn, tu împrumută-i din puterea ta, dacă a ei nu e 
suficientă. 

Rehanne se încruntă de concentrare. Fără a vorbi, o luă pe 
Kathyn de mână. În tunel domnea o tăcere desăvârşită, cu 
excepţia răsuflării grele a lui Oryon. Când Tria tocmai îşi spunea 
că nu mai suportă tensiunea, Rehanne exclamă: 

— Am găsit-o! 

Cu mâna în mâna lui Kathyn, porni înainte. Tria le urmă, 
bucuroasă că se poate depărta de trupul pe jumătate mort al lui 
Oryon şi de cadavrul unuia dintre eurile ei. Doamna Blake i se 
alătură. 

Inaintarea era înnebunitor de lentă. De câteva ori, Rehanne 
se opri pentru a căuta din nou legătura aceea firavă. 

— E ca şi când aş încerca să urmez un singur fir dintr-o pânză 
de păianjen, explică ea. Mi-e aproape imposibil să-l văd şi e atât 


de fragil la atingere! 

Fata se opri din nou şi Tria gemu, crezând că a pierdut 
legătura. 

— Am dat de un fel de obstacol, spuse Rehanne. Firul trece 
prin el, dar eu n-o pot face. 

Tria se apropie şi simţi la rândul ei bariera. Concentrându-se, 
zări un licăr vag. 

— Acesta e locul în care mă aşteptam să-l găsim, spuse ea. 
Dar nu ştiu cum putem trece de obstacol. 

— Lasă-mă să-l simt şi eu, îi ceru doamna Blake, care se 
apropie, îşi puse palmele pe barieră, pipăind-o în sus şi-n jos, 
apoi se trase înapoi. E lucrătura teribililor, spuse ea. E puternică, 
dar dacă-mi împrumută cineva putere, cred că o pot străpunge 
suficient pentru ca o persoană să treacă dincolo. Tria? 

— Mă duc, răspunse ea. Deschideţi-mi calea! 

Profesoara lucră în viteză. Tria nici nu avu timp să se 
gândească mai bine la nebunia pe care o făcea, ducându-se să-i 
înfrunte singură pe Oryon, pe Femeile Teribile şi pe ceea ce 
rămăsese din Wilce şi Gray. Plus Kress. 

Doamna Blake îşi depărtă braţele şi-i făcu semn să treacă 
printre ele. Tria se strecură şi se pomeni de cealaltă parte a 
barierei. Culoarul în care se afla era pustiu şi se curba la o 
oarecare distanţă în faţă. Hotărâtă, porni înainte, conştientă că, 
la curba aceea, va ieşi din raza vizuală a celor care o însoţiseră 
până aici. 

Dincolo de cot, culoarul continua la fel de pustiu; în faţă se 
zărea o altă curbă. Bine, cel puţin, că nu existau şi coridoare 
laterale; însemna că se îndreaptă în direcţia cea bună. După a 
doua curbă, urma însă şi a treia. Descurajată, rezistă tentaţiei 
de a se întoarce. Când coti, un urlet înfiorător şi un hohot de 
plâns oribil, inuman, îi dădură de ştire că a ajuns aproape de 
ţintă. Sunetele îi îngheţară sângele în vine, dar nu se opri. 

Tunelul se sfârşea cu un fel de arcadă dincolo de care văzu un 
câmp presărat cu cadavre putrezinde şi dezmembrate, sub un 
cer ca de fier topit. Duhoarea de sânge, excremente şi carne în 
descompunere se ridica în valuri, sufocând-o. Ici şi colo pe câmp 
se aflau bolovani cu muchii ascuţite, pe care stăteau cocoţaţi 
vulturi cu chipuri omeneşti. În vreme ce ea privea, doi sau trei 
dintre ei se repeziră în jos, pentru a se hrăni cu stârvuri. Harpii! 
S-ar fi întors să fugă, dar ţipetele o împiedicau; ceva în locul 


acesta teribil era încă în viaţă. 

Punându-şi mâna la nas şi la gură, trecu pe sub arcadă şi 
înaintă printre cadavre. Picioarele i se afundau într-o mocirlă 
scârboasă, astfel că trebuia să tragă de ele pentru a înainta, 
alegându-şi drumul lent, cu grijă. Se sufocă şi stomacul îi urcă în 
gât. Ar fi vrut să fugă, dar celelalte euri ale ei, trecute deja prin 
moarte, îi insuflau curajul de a merge mai departe. 

Se împiedică de un braţ retezat şi fu cât pe ce să cadă. 
Tremurând  îngreţoşată, se opri şi ascultă. Urletele se 
transformaseră în hohote sfâşietoare; veneau dinspre o 
îngrămădire de bolovani mari, în dreapta. Se duse spre ei şi-i 
ocoli precaută, evitând să se apropie prea mult, în caz că era 
doar o capcană. 

Când ajunse de partea cealaltă a bolovanilor, îl zări pe Kress. 
Lanţuri lungi erau înfăşurate în jurul lui, legându-l de un vârf de 
stâncă. Capul îi căzuse în piept; un fir de salivă îi atârna din 
gură, scurgându-i-se pe pieptul gol. Probabil că nu era mort, 
însă nu el ţipase. Oryon zăcea întins, cu braţele şi picioarele 
depărtate, pe o altă stâncă. Un fel de guler din fier, prins la 
gâtul lui, era fixat în piatră. Hainele lui negre atârnau fâşii-fâşii. 
Într-o parte, o Femeie Teribilă îi înhăţă un braţ, îşi înfipse colții în 
carnea lui şi smulse o halcă. În cealaltă parte, o a doua Femeie 
Teribilă îi sfâşia cu ghearele pielea de pe umăr. La picioarele lui, 
două fiare îi rodeau gleznele. Una dintre ele ridică ochii şi, cu 
oroare, Tria îşi dădu seama că îi găsise pe Wilce şi Gray. 

— Tria! Ajută-mă! 

Kress o zărise. Strigătele lui le alertară pe Femeile Teribile, 
care îşi îndreptară ochii spre ea. Singură, nu avea nicio şansă 
împotriva lor. Aruncă o privire spre Kress. Nu părea grav rănit. 
Dacă l-ar putea elibera la timp... 

Se concentră asupra lanţului care îl lega de stâncă. Ignorând 
strigătele lui şi vaietele lui Oryon, vizualiză lanţul întinzându-se 
şi lungindu-se, astfel încât în cele din urmă îl făcu să cadă la 
pământ. Kress se scutură şi în aceeaşi clipă Femeile Teribile 
urlară şi se năpustiră asupra ei. Kress înhăţă lanţul, ţinându-l cu 
ambele mâini. Tria speră să nu-l fi întins prea mult, făcându-l 
prea subţire - şi deci o armă ineficientă. Ridică braţele, pentru a 
se feri de Femeile Teribile. Grăbeşte-te, Kress! strigă în gând. 

Inelul directoarei lucea ca focul în lumina roşie a cerului de 
fier topit. Femeile Teribile îşi schimbară direcţia, îşi desfăcură 


aripile şi se ridicară în zbor deasupra ei, blestemând şi 
bolborosind. Piatra inelului! îi oferea protecţie, aşa cum spusese 
directoarea, dar nu le va putea opri pe cele două mult timp. 

Îl căută pe Kress din priviri; fugise spre Oryon, nu spre ea. 
Acum ridică lanţul în aer şi, cu un trosnet înnebunitor, îl repezi 
în ţeasta lui Oryon, amuţindu-i vaietele pentru vecie. Apoi roti 
lanţul însângerat spre Wilce şi Gray. 

— Nu! Ţinându-şi mâna în sus, astfel ca piatra inelului să fie 
vizibilă pentru Femeile Teribile, Tria alergă spre Kress. 
Imobilizează-i, dar nu-i ucide, îi ceru ea. 

Cuvintele ei nu avură însă niciun efect, aşa că îşi îndreptă 
puterile spre el şi-i smulse lanţul din mâini. Când fiara-Gray îl 
atacă, Tria aruncă lanţul ca pe un lasou, înfăşurându-i-l în jurul 
gâtului, şi-l trase înapoi. Femeile Teribile răgeau ca turbate. 
Fiara-Wilce îşi arătă colții şi se năpusti spre ea. 

— Nu, Wilce! Opreşte-te! Sunt Tria! Am venit să te duc înapoi, 
acasă. 

Animalul frână şi se opri în faţa ei, privind fix globul de cristal. 
O scânteie de inteligenţă luci în ochii lui. 

— Deci îţi aminteşti, spuse ea încet. Vino cu mine. Nu te voi 
lega. Kress, ia lanţul şi adu-i pe Gray! 

De data aceasta el o ascultă, prinse capătul lanţului şi se 
apropie, trăgându-l pe Gray în urma lui. Femeile Teribile 
plonjară spre el, gonindu-l înapoi, spre stânci. Kress scăpă lanţul 
din mână ţi Gray o luă la fugă. 

— Wilce, du-te şi prinde.-l, îi ceru Tria. Adu-l la mine! 

Wilce făcu un salt, prinse capătul lanţului între dinţi şi-l trase 
pe Gray spre Tria, în timp ce acesta scuipa şi mârâia. Dar 
Femeile Teribile îl înhăţaseră pe Kress şi îşi luaseră zborul cu el. 
Inelul era singura protecţie împotriva lor. Şi-l smulse de pe 
deget, îl azvârli în aer şi îşi folosi puterea pentru a-l trimite în 
viteză pe urmele lor, apoi îl dirijă spre mâna lui Kress. Dacă el ar 
avea prezenţa de spirit să-l prindă...! 

ÎI prinse. Femeile Teribile urlară şi-i dădură drumul. Kress se 
prăvăli la pământ şi ateriză pe o grămadă de leşuri, care îi 
amortiză căderea. Tria îl văzu cum se ridică, ţinând inelul în 
mână, şi aleargă spre ea. Femeile Teribile îşi accelerară zborul. 
Fără inel, Tria era vulnerabilă, aşa că plonjară asupra ei. In 
minte îi veniră câteva cuvinte - unele pe care le rostise Oryon 
mai înainte. Ce însemnau - habar n-avea, dar le strigă şi ea în 


gura mare: 

— Calyor margra felefor, tisitiya mura calyor na. 

Femeile Teribile ezitară în zbor, fluturară din aripi, trecură 
dincolo de ea, se întoarseră şi se opriră pe vârful stâncii de care 
era prins trupul lui Oryon. 

— Tisit felefor mu ragana lo! continuă Tria să strige cuvintele 
care-i rămăseseră întipărite în minte. 

Pământul se cutremură. Bolovanii se spintecară, iar Femeile 
Teribile se văzură nevoite să-şi ia din nou zborul. Fisuri mari 
apărură în sol, înghițind cadavrele. Stropi încinşi de metal topit 
începură să cadă din cer, arzând tot ce întâlneau în cale. 

— Repede, Kress! îl îndemnă ea. 

Trăgându-l pe Gray de lanţ şi cu Wilce ţopăind alături de ea, 
Tria alergă spre arcadă. Harpiile chirăiră. Pietrele explodară. 
Bolovanii se prefăcură în praf. Izbuti să treacă prin arcadă şi se 
întoarse, căutându-l pe Kress din priviri. Însângerat şi mânjit de 
funingine, ca o arătare venită din iad, se apropia şi el fuga, 
printre flăcări şi nori de fum. Fără un cuvânt, Tria se răsuci şi 
porni iar în goană, cu cei doi după ea. In urma lor, urletele şi 
chirăielile amuţiră, înghiţite de o ultimă explozie cataclismică, şi 
tunelul se închise. 

Incă fugind, se izbiră de bariera invizibilă. Dincolo de ea se 
vedeau figurile îngrozite ale celorlalte fete. Cum aveau să 
treacă de obstacol? Doamna Blake reuşise să-l deschidă doar 
atât cât să se poată strecura o singură persoană. Wilce şi Gray 
se năpustiră asupra barierei, zgâriind cu ghearele în suprafaţa ei 
nevăzută. 

— Foloseşte ăsta! o îndemnă Kress, întinzându-i inelul. 

Tria îl lipi de obstacol, dar degeaba, aşa că şi-l puse la loc, pe 
deget. Doar nu ajunseseră până aici pentru a se vedea blocaţi 
de bariera asta! Trase adânc aer în piept şi rosti ultimele cuvinte 
învăţate de Oryon din Breyadon: 

— Felefor mura-na! 

Cu un trosnet asurzitor, bariera se deschise şi se repeziră cu 
toţii dincolo. Kress se aruncă în braţele surorii lui. Doamna Blake 
o ajută pe Tria să ţină mai bine lanţul lui Gray. 

— Gray, oh, Gray! plângea Rehanne. 

Wilce se strădui să se ridice în două picioare şi, timp de 
câteva secunde, izbuti. Dar Rehanne strigă deodată: 

— Tunelul! 


Pereţii se strângeau în spatele lor, unul peste celălalt, 
prinzându-i la mijloc. Wilce se lăsă în patru labe şi, împreună, o 
luară iar la fugă. Ajunseră la locul în care tunelul se bifurca şi 
ramificaţia pe care veniseră se închise îndată ce ei trecură. 
Continuară să alerge până ce Tria se convinse că distrugerile 
încetaseră. Gâfâind, le spuse celorlalţi să se oprească. După ce 
se odihniră cât să-şi recapete răsuflarea, porniră spre locul în 
care îi aşteptau Verin şi Petra. 

Când ajunseră, dublul lui Oryon se ridicase în capul oaselor, 
sprijinit cu spatele de peretele tunelului. Pe trupul lui, carnea 
părea ceva mai consistentă acum. Spre marea uşurare a Triei, 
celălalt cadavru dispăruse; nu le întrebă ce făcuseră cu el. 

Brusc, Kress se repezi la Oryon şi-l luă la pumni. Kathyn, Verin 
şi Petra îl prinseră de braţe şi-l potoliră. 

— El e vinovat pentru toate astea! strigă Kress. El e vinovat! 
De ce mai trăieşte? 

— Oryon care a stârnit toată nenorocirea a murit, îi explică 
Tria, fără a mai adăuga - din compasiune pentru Kathyn - că 
însuşi fratele ei era cel care-l ucisese. 

Kress bombăni ceva, dar se linişti. Mai târziu vor avea timp de 
explicaţii amănunțite. Acum însă, Tria nu voia decât să se 
întoarcă la şcoală. 

— Petra, întrebă ea, poţi să găseşti uşa pe care am venit? 

Verin şi Petra îl susțineau pe Oryon, care era acum conştient, 
iar puterile îi reveniseră. Nu rostise niciun cuvânt de când sosise 
Tria cu ceilalţi; probabil că resimţise moartea cumplită a 
originalului său. 

Doamna Blake îşi asumă sarcina de a-l duce pe Gray de lanţ. 
Rehanne mergea alături de el şi îi vorbea cu o voce joasă, 
încercând cu disperare să pătrundă în gândurile lui confuze. 
Mână în mână, Kathyn şi Kress veneau în spatele celorlalţi, 
vorbindu-şi în şoaptă. Tria spera ca el să-i spună surorii lui cât 
de mult regreta că se lăsase antrenat în conspirația lui Oryon şi 
că făcuse atâtea lucruri rele, dar bănuia că mai degrabă încerca 
să-şi justifice acţiunile. Wilce rămăsese alături de ea şi, din când 
în când, încerca să meargă în două picioare, dar reuşea s-o facă 
doar pe distanţe scurte, după care recădea în patru labe. 

Ajunseră în sfârşit la uşă şi trecură prin ea. Deşi iniţial o 
croiseră pe coridorul din clădirea profesorilor, ieşiră acum pe 
culoarul lung, scăldat în lumina lumânărilor, pe care Tria îl 


găsise în capătul scării aceleia elegante. Doamna Blake puse 
lanţul lui Gray în mâna lui Rehanne şi se adresă apoi întregului 
grup: 

— Sunteţi chemaţi în faţa consiliului profesoral. Dar nu sunteţi 
obligaţi toţi să veniţi. Tria şi Oryon trebuie să fie prezenţi; în 
plus, ştiu că profesorii sunt îngrijoraţi de soarta lui Wilce şi Gray 
şi că vor vrea să-i vadă şi pe ei. Ceilalţi pot alege dacă vor să 
vină sau nu. 

Doar Tria mai fusese în faţa consiliului şi avea deci idee 
despre ceea ce-i aşteaptă. Colegii ei păreau uimiţi de locul în 
care ajunseseră şi cam speriaţi de perspectiva de a apărea în 
faţa directoarei şi a profesorilor aşa obosiţi cum erau. Verin însă 
spuse: î 

— Rămân şi eu cu Oryon. Incă nu e vindecat, nici pe departe. 

Kress privea agitat în jur, căutând parcă o cale cunoscută de 
scăpare. 

— Eu nu vreau să văd pe nimeni acum, bâigui el. 

— Nici nu trebuie să participi, domnule Klemmer, îi spuse 
doamna Blake. Eşti liber să te întorci în camera ta şi să te 
odihneşti, deşi sunt sigură că directoarea va dori să-ţi vorbească 
mai târziu. 

— Dacă el nu merge, nu merg nici eu, hotărî Kathyn. 

Doamna Blake înclină din cap şi arătă spre scara de la capătul 
coridorului. 

— Pe acolo puteţi cobori la etajul al treilea. Domnule 
Klemmer, ai permisiunea de a merge în camera surorii tale şi de 
a rămâne acolo până la cină, dat fiind că Verin, colega ei, ne va 
însoţi pe noi. Cred că voi doi aveţi nevoie de puţin timp 
împreună. 

Recunoscătoare, Kathyn îşi luă fratele de braţ şi porniră 
amândoi spre trepte. 

— Şi eu aş vrea să plec, spuse Petra. Sunt prea istovită pentru 
a da acum ochii cu cineva. 

— Desigur, răspunse doamna Blake. Cea mai mare parte a 
misiunii de deschidere a uşii între lumi a căzut pe umerii tăi. 

Petra plecă şi ea spre scară. Profesoara îşi îndreptă apoi 
privirea spre Rehanne, care în tot acest timp rămăsese tăcută. 

— Tu vrei să mergi cu noi? întrebă ea. 

— Da, replică fata, strângând lanţul în palmă. Gray are nevoie 
de mine. 


Tria ar fi vrut ca şi ea să aibă de ales. Cu puterile aproape 
sfârşite, simţea că se prăbuşeşte din picioare. Doamna Blake 
spuse însă: 

— Atunci, haideţi! Suntem aşteptaţi. 

Şi îi conduse spre uşile duble ale misterioasei săli de consiliu. 
Tria o urmă, însoţită de Wilce care încerca, uneori cu succes, să 
meargă în două picioare. Gray, cu capul în jos, tropăia pe lângă 
Rehanne. După ei venea Oryon, susţinut de Verin. Doamna 
Blake deschise uşile, îi invită în sala în care, aşezaţi în jurul unei 
meşe lungi, aşteptau ceilalţi profesori şi se trase apoi într-o 
parte, astfel că Tria se pomeni în fruntea grupului de elevi. 
Directoarea se ridică pentru a-i întâmpina. 

— Bine ai venit şi bravo ţie! îi spuse ea. Ai câştigat 
competiţia. 

Şocată, Tria aproape că izbucni în râs. După toate prin câte 
trecuse, directoarea nu găsise nimic mai bun să-i spună decât 
„Ai câştigat”. Deci, la urma urmei, pentru ea totul nu fusese 
decât un joc! 

Întorcându-se spre doamna Blake, directoarea declară cu o 
voce aspră: 

— Convenisem împreună că niciunul dintre noi nu va interveni 
şi nu le va oferi ajutor. 

— Într-adevăr, răspunse profesoara. Dumneavoastră aţi fost 
însă prima care a încălcat această convenţie, împrumutându-i 
Triei inelul. Ceea ce am făcut eu a fost o nimica toată în 
comparaţie cu acest lucru. 

Spre uluirea Triei, directoarea zâmbi. 

— Mda, cred că ai dreptate. Am vrut ca, graţie inelului, să o 
pot deosebi pe Tria cea originală de dublurile ei, dar dacă el s-a 
dovedit util şi în alt fel, mă bucur. 

Fără a se ridica de pe scaun, magistrul San Marte îşi drese 
glasul. 

— Trebuie să recunoaştem că e imposibil să acţionăm 
întotdeauna într-o manieră sută la sută etică. Intenţiile contează 
însă şi ele. 

Doamna Blake surâse la rândul ei şi se aşeză la locul ce-i 
fusese rezervat la masă. Tria îşi scoase inelul de pe deget şi i-l 
întinse directoarei. 

— Ne-a salvat viaţa, spuse ea, fără a adăuga însă că Tria cea 
originală pierise şi că ea, o dublură, era cea care beneficiase de 


protecţia inelului. 

Rehanne, care până atunci admirase cu uimire splendida 
încăpere, se apropie de Tria. 

— Cum rămâne cu Gray şi Wilce? întrebă ea. Priviţi-i! 
Readuceţi-i la normal, vă rog! 

Zâmbetul se şterse de pe figura directoarei, care se întristă. 

— Starea lor depăşeşte abilităţile mele de vindecătoare. 

— Dar nu pot rămâne aşa! protestă Rehanne. 

Directoarea se întoarse spre Oryon. 

— Domnule Brew, poţi repara ce ai stricat? 

Sprijinit de braţul lui Verin, el îşi plecă fruntea şi murmură: 

— Nu. Puterile mele au dispărut. 

Atingându-i umărul, directoarea îl privi drept în ochi. 

— Nu, cred că nu au dispărut, spuse ea după o vreme. Sunt în 
stare de latenţă, aşa cum i s-a întâmplat şi domnişoarei Mayclan 
după întâlnirea cu Femeia Teribilă. Tu ai fost afectat mai 
profund decât ea şi, cu toate că s-ar putea ca puterile tale să nu 
mai fie niciodată ce-au fost înainte, ţi le vei recăpăta într-o 
oarecare măsură, cu timpul. Ei bine, miss Tesserell, se întoarse 
ea spre Tria, totul depinde de tine acum. Încercările prin care ai 
trecut te-au adus la un nivel superior şi ar trebui să ai acum 
puterea de a... 

— Sunt complet stoarsă de puteri, o întrerupse ea, incapabilă 
să-şi mai stăpânească furia. Aveţi idee prin ce am trecut? 

— Nimeni nu poate atinge nivelurile superioare fără a suferi 
cumplit, draga mea. Şi cred că ai resurse pe care nici nu le 
bănuieşti. 

Tria începu să riposteze cu indignare, dar o voce o întrerupse. 
Nu era o voce audibilă, ci una care îi vorbea doar ei, în minte. 

Are dreptate, fiică, spunea vocea. A avut mereu dreptate. 

Tu... Eşti aici? Cu mine? întrebă ea mental, cu entuziasm. 

Sunt aici, şi totuşi nu sunt. Distrugerea închisorii de cristal m- 
a eliberat, astfel că pot fi în multe locuri, deşi deocamdată tu nu 
poţi înțelege asta. Îţi voi spune însă că trebuie, într-adevăr, să-i 
tămăduieşti pe aceşti nefericiți tineri. 

Urmând instrucţiunile mentorului ei, Tria se întoarse spre 
Wilce. Îl ridică în două picioare şi-i luă în palme labele din faţă, 
fixându-şi intenţia de a retransforma în mâini. Rosti cuvintele pe 
care vocea i le şopti în minte şi o putere străină se scurse prin 
ea în trupul lui. Membrele i se îndreptară, trăsăturile i se 


îndulciră, ghearele deveniră degete şi se încrucişară cu ale ei. 
Glasul lui, aspru din cauza neutilizării, se făcu auzit: 

— Mulţumesc, Tria. 

Apoi Wilce se aplecă şi o sărută pe obraz. 

Cu Gray lucrurile decurseră ceva mai greu, fiindcă el se 
schimbase mai mult. Wilce şi Rehanne îl susţinură în poziţie 
verticală, astfel încât Tria să-i poată lua în mâini labele cu 
gheare lungi. Puterea care se scurse prin ea de această dată era 
mai năvalnică, iar cuvintele pe care le rosti păreau că provin 
dintr-o altă dimensiune, înaintând prin timp pentru a-l aduce 
înapoi, de la mare depărtare, pe cel care le auzea. A 

Când incantaţia se sfârşi, Gray revenise la normal. li fixă 
pentru o clipă cu o privire goală, apoi se clătină pe picioare şi 
probabil că ar fi căzut, dacă Rehanne nu s-ar fi repezit să-l 
prindă şi să-l aşeze pe scaunul liber din capătul mesei. Acolo, îşi 
îngropă faţa în palme. 

— Totuşi, nu e pe deplin refăcut, îi spuse directoarea Triei. Va 
avea nevoie de timp pentru a-şi reveni complet, însă l-ai adus 
pe calea cea bună. Vezi, deci, că ai suficiente resurse. 

— Dar nu le-am avut eu. A fost... bâigui ea şi se întrerupse, 
nedumerită. Cum să-i explice? Nici măcar nu ştia numele 
mentorului. Puterea nu a fost a mea, îşi sfârşi ea fraza. 

Directoarea încuviinţă cu o mişcare entuziastă a capului. 

— Asta, miss Tesserell, este cea mai importantă lecţie pe care 
noi, cei de la Şcoala Simonton, încercăm s-o predăm elevilor 
noştri. Puterea nu ne aparţine niciodată. Noi suntem doar nişte 
conducte prin care circulă energia trimisă de Dătătorul de 
Putere. 

Dătătorul de putere? Să fie oare posibil? Dar asta nu conta. 
Directoarea vorbea de parcă tot chinul oribil prin care trecuse 
nu fusese altceva decât un simplu exerciţiu. 

Dar nu era posibil. Tria privi spre Gray, care stătea şi acum cu 
faţa îngropată în palme. Suferise atât de mult! La fel şi Wilce, 
deşi părea că el suportă mai bine. Oryon - originalul - era mort, 
aşa cum era şi Tria. Dublul lui, cel care supravieţuise, mai avea 
mult până când avea să-şi revină. lar ea însăşi nu mai era sigură 
nici de identitatea ei, nici de realitatea în care exista. 

Brusc îngreţoşată, Tria se răsuci pe călcâie şi ieşi din 
încăpere. Străbătuse doar câţiva paşi pe culoarul cel lung, când 
se ciocni de Veronica şi aproape că o trânti la podea. Bâiguind o 


scuză, o ajută să se reechilibreze şi apoi dădu s-o ocolească. 
Ingrijitoarea o prinse însă de braţ. 

— Fugi de propriul tău triumf, domnişoară? 

— Fug de ipocrizia directoarei, replică ea printre lacrimi. 
Spune-mi că toate astea n-au fost doar un test crud şi nedrept! 

— Viaţa întreagă e un test. Şi de multe ori e crud. 

— Deci totul a fost plănuit dinainte? A fost doar un exerciţiu 
de pregătire? Un joc? întrebă Tria în pragul unei crize de isterie. 

— Nu a fost plănuit în sensul în care îţi închipui tu. Lui Oryon, 
ţie şi tuturor celorlalţi vi s-a oferit posibilitatea de a alege. Aţi 
ales în deplină libertate şi alegerile pe care le-aţi făcut - fiecare 
dintre voi - au pus în mişcare alte evenimente, care la rândul lor 
au impus efectuarea altor alegeri. 

— Ca într-un joc, răspunse Tria mai calmă, dar pe un ton la fel 
de amar. 

— Jocul vieţii. Pe care unii îl joacă mai bine decât alţii. Unii 
pierd, alţii câştigă. Însă nimeni nu poate refuza să participe. 

— Dar directoarea... A spus că tot ce s-a întâmplat a fost doar 
o modalitate de a mă aduce pe mine la un nivel superior. Oare 
ea nu ştie prin ce am trecut cu toţii? 

— Oh, ba ştie! replică Veronica iute. Nu ea ţi-a provocat 
suferinţele şi, cu toate că tu crezi altceva, nu te-ar fi putut scuti 
de ele, decât dacă ti-ar fi refuzat libertatea de a alege. Ai fi vrut 
aşa ceva? Miryam - directoarea adică - a suferit odată cu voi şi 
a plâns pentru voi, deşi îşi ascunde acum tristeţea, aşa cum e 
normal. Dacă aţi fi eşuat, i-aţi fi provocat o durere nespusă. 

— Deci am fi putut eşua? 

— Nici nu trebuie să pui o asemenea întrebare. Priveşte în 
sinea ta. Ştii prea bine cât de aproape de eşec aţi fost. 

Tria se simţi brusc ruşinată. Mai era însă un lucru despre care 
trebuia să întrebe. 

— Cum rămâne cu tine, Veronica? Spune-mi, care e locul tău 
în toată chestia asta? 

Micuta îngrijitoare surâse. 

— Locul meu, domnişoară? Eu am venit doar să-ţi amintesc că 
se apropie ora mesei. Aşa că, hai fuguţa jos! 


25 Pantera 


Tria se uită la ceas şi oftă; venise vremea să treacă pe la Lina. 
Aceste vizite zilnice deveniseră tot mai greu de suportat, iar 
astăzi era deja deprimată. Un nou eşec de a o readuce la forma 
umană o va întrista şi mai rău. Şi totuşi, trebuia să încerce. 

Prima dată, îmbărbătată de faptul că reuşise să-i readucă la 
normal pe Wilce şi Gray, intrase plină de încredere în cuşca Linei 
şi apelase la ajutorul misteriosului ei mentor. El însă nu-i 
răspunsese. Şi nici nu-i mai vorbise vreodată în minte, deşi 
uneori Tria îi simţea prezenţa. Mai mult decât atât, nimic din 
ceea ce făcuse în ziua aceea şi în toate cele care urmaseră până 
la sfârşitul anului şcolar nu izbutise s-o readucă pe Lina înapoi; 
pantera rămăsese neschimbată. 

Ştia însă că sfătuitorul ei nevăzut n-o părăsise. Când, în 
timpul ploilor de primăvară, un copil de la o fermă din apropiere 
căzuse într-un puț adânc, Tria sărise împreună cu alţii în ajutorul 
lui şi îşi folosise puterea pentru a-l scoate la timp, salvându-i 
astfel de la înec. Simţise atunci cum mentorul ei îi întărise 
puterile. Părinţii, recunoscători, insistaseră să-i plătească taxele 
şcolare pentru următorul trimestru; poate că mentorul avusese 
un rol şi în această hotărâre a lor. 

În timpul celor două luni de vacanţă între trimestrul de 
primăvară şi cel de toamnă, se întorsese acasă, ducând cu ea şi 
o scrisoare de laude din partea directoarei. Mama fusese 
entuziasmată, dar reacţia neaşteptată din partea tatălui o 
bucurase pe Tria mai mult: îi spusese că este atât de mândru de 
ea, încât o va plăti pentru munca pe care o va face la fermă pe 
perioada verii. Prin urmare, taxele pentru al doilea an de studiu 
erau deja asigurate şi izbutise să-şi împlinească, măcar în parte, 
promisiunile făcute mamei. 

La începutul noului an de şcoală simţise iar prezenţa 
binefăcătorului din sfera de cristal. El trebuie să fi fost cel care o 
ajutase să pună capăt unei dispute între Taner şi un elev din 
anul întâi. Taner revenise la şcoală cu puterile renăscute, dar 
fără un pumnal nou în locul celui pierdut. Mereu furioasă şi iute 
la mânie, Taner şi-ar fi putut ucide rivalul mai puţin talentat, 
dacă Tria nu şi-ar fi folosit puterea pentru a o ecrana pe cea a 
fetei. 

Şi totuşi, mentorul refuza să-şi facă simțită prezenţa atunci 
când Tria era cu Lina. Nimic din ceea ce încercaseră şi ea, şi 
ceilalţi pentru a o readuce la normal nu dăduse vreun rezultat. 


Sondarea minţii, de care se folosea Rehanne, atingerile 
tămăduitoare ale lui Verin, cererile ferme ale lui Taner sau 
îndemnurile blânde ale lui Wilce - toate rămăseseră la fel de 
inutile ca tentativele Triei. Oryon încercase şi el să-şi folosească 
slabele-i puteri, dar eforturile lui se dovediseră de asemenea 
vane. Numai Kress se ţinuse deoparte; Kathyn le mărturisise în 
sfârşit ce-i spusese directoarea când intraseră cu toţii în necaz 
după duelul de putere: Kress aproape că nu avea niciun talent în 
afara celui de a extrage putere de la alţii, iar acum, că nu mai 
făcea acest lucru, era aproape complet lipsit de orice puteri. 

Tria îşi aduse aminte de lista în care îşi notase propriile 
talente; era deja mai lungă, printre cele recent adăugate fiind şi 
comunicarea mentală. Dar nici acesta şi nici altele n-o putuseră 
ajuta pe Lina. Poate că Veronica avusese dreptate atunci, în 
seara în care Tria salvase pantera, când îi spusese că felina a 
fost vindecată, însă Lina pierise. Ea însă nu renunţase la 
speranţă, iar azi avea de gând să încerce din nou să găsească 
modalitatea de a o readuce la forma ei umană. 

Privi în jurul ei, în cameră, căutând un obiect care i-ar putea fi 
de ajutor. Prima dată alese talismanul de anihilare a pazei, cu 
toate că îl folosise în trecut de multe ori, sperând că va da vreun 
rezultat. Nubba îl găsise pe coridor, lângă baie, a doua zi după 
înfrângerea lui Oryon, i-l arătase ei, iar ea îl luase ştiind că e al 
Linei. 

Eşarfa verde întinsă pe cele două valize îi atrase atenţia. Oare 
o mai luase vreodată în cuşca panterei? Probabil că da, însă va 
mai încerca şi azi. O ridică şi o împături, gândindu-se la ziua în 
care o întâlnise prima dată pe Lina. Amintirea întrecerii de 
atunci îi aduse pe buze un surâs trist. Habar nu avusese cât de 
uşor putea micşora sau mări obiectele când redusese valiza 
Linei la dimensiunile unei cutii de chibrit, pe care o azvârlise 
apoi sub pat. Mânată de un impuls brusc, repetă acum isprava, 
luă valiza minusculă şi ieşi din cameră. Cobori în grabă scara şi 
traversă curtea spre clădirea cadrelor didactice, în care cuşca 
Linei ocupa o cameră liberă, lângă apartamentul Veronicăi. 

Cuşca umplea încăperea aproape în întregime. lnăuntru, 
pantera păşea de colo-colo, legănându-şi capul, cu o privire 
înveninată. 

— Eşti nervoasă azi, îi spuse Tria rezemându-se de barele 
cuştii. Şi eu sunt. 


Pantera îşi continuă mersul agitat. 

— Uite, ţi-am adus talismanul. 

Ridică spre ea cerculeţul auriu, însă animalul îl ignoră. 

— la-l! E al tău, mai spuse ea, azvârlindu-l printre bare. 

Talismanul se izbi de şoldul panterei, care se răsuci brusc şi 
se repezi spre Tria, arătându-şi colții. 

— Ei, cel puţin ţi-am atras atenţia. Uită-te la asta, o îndemnă 
apoi, fluturând eşarfa. Totdeauna ai spus că îţi place verdele 
fiindcă îţi accentuează culoarea ochilor. 

Pantera prinse eşarfa între dinţi, o scutură, îi dădu drumul şi o 
sfâşie cu ghearele. 

— Dar chiar eşti într-o dispoziţie rea astăzi! la să vedem ce 
faci cu asta. 

Şi-i aruncă valiza miniaturală, care ateriză în partea din spate 
a cuştii. Felina se ghemui, îşi luă avânt şi se năpusti asupra ei. 
În aceeaşi clipă, Tria readuse valiza la dimensiunile ei fireşti. 
Prinsă pe picior greşit, pantera căzu pe spate, dar se răsuci 
imediat şi se ridică din nou în picioare, întorcându-se cu spatele 
spre Tria. Bâţâind din coadă, se retrase într-un colţ al cuştii, se 
aşeză şi începu să-şi lângă o labă. 

— Ei, am reuşit măcar să-ţi rănesc orgoliul. Haide, Lina! 
Salvează-ţi valiza. 

Tria micşoră cufărul din nou, îl readuse la ea folosindu-şi 
puterile şi-l azvârli încă o dată spre Lina. Precaută, aceasta se 
feri din calea lui. Tria îl împinse mai aproape şi-l mări, de 
această dată dublându-i dimensiunile normale. Pantera se trase 
înapoi mârâind, îi dădu ocol, sări asupra lui şi începu să-l zgârie 
cu ghearele. Tria îl readuse la mărimea iniţială, drept care 
pantera se prăbuşi la podea. 

— Destul cu chestiile astea! 

Lina şedea în picioare, îmbrăcată în sarafanul alb şi scurt pe 
care îl purta în seara în care o văzuse ultima dată, când o 
invocaseră pe Femeia Teribilă. Cu ochii verzi scânteindu-i, luă 
valiza şi o aruncă spre Tria, printre bare. 

— Lasă-mă în pace, aşa cum vreau să fiu! strigă ea. 

Tria se feri din calea cufărului şi se holbă uluită: Lina revenise 
iar la forma de panteră. Felina căscă, se întinse şi se alungi pe 
podea, cu fundul spre Tria. 

— Deci tu vrei să rămâi animal, nu-i aşa? Să zaci în cuşcă 
toată ziua, mâncând tot ce ai chef şi lăsându-i pe ceilalţi să se 


agite din cauza ta! Nu mai trebuie să înveţi, să vii la ore, să dai 
examene sau să munceşti! 

Încruntată, Tria se gândi la tot ce ştia despre colega ei de 
cameră, amintindu-şi noaptea în care fusese răpită de Femeia 
Teribilă. 

— Ba nu, e mai mult decât atât, spuse ea în cele din urmă. 
Îmi dau seama că eviţi ceva. În seara aceea când ai invocat-o pe 
Femeia Teribilă şi am hăituit-o amândouă pe culoar, când ai 
devenit panteră... Mi-am închipuit că ai să sari la Femeia Teribilă 
încercând s-o opreşti, dar tu te-ai repezit la Gray. Am crezut că 
ai făcut-o fiindcă el îşi apăra stăpâna, dar m-am înşelat, nu-i 
aşa? Nu pe Femeia Teribilă ai intenţionat s-o ataci. Ai vrut doar 
puterea ei, puterea pe care o obținuse Oryon. Şi propria ta 
lăcomie te-a dus la pierzanie. 

Pantera zăcea nemişcată, dar răsufla prea sacadat pentru a fi 
pur şi simplu adormită. Vârful unei urechi îi zvâcnea. Deci Lina 
asculta. 

— Nimeni nu te va acuza pentru fapta ta, continuă Tria. Toţi 
am făcut greşeli, dar incidentul cu Oryon este deja uitat şi iertat. 
A început noul an şcolar. Nimeni nu mai vrea decât să înveţe şi 
să găsească drumul spre un nivel superior. Lina, mi-e dor de 
tine. Nu mi-am luat o altă colegă de cameră. Te-am aşteptat să 
te întorci şi ţi-am păstrat lucrurile, dar încăperea pare pustie 
fără tine. Mă simt singură; îmi lipsesc până şi certurile noastre. 
Tria îşi rezemă fruntea de barele reci ale cuştii, adunându-şi 
curajul pentru a continua. Lina, toată lumea se ţine deoparte de 
când am câştigat competiţia. Toţi - chiar Rehanne şi Wilce - mă 
tratează ca pe un fel de zeiţă. Ştiu că tu n-ai face asta. Am 
nevoie de o prietenă. Şi cred că şi tu ai nevoie de una. Vino 
înapoi, te rog! 

Vocea Triei se stinse. Lacrimile i se scurgeau pe obraji, dar nu 
avea suficientă energie pentru a le şterge. Încet, se întoarse şi 
porni spre uşă. Întinse mâna spre clanţă. 

— Aşteaptă! Scoate-mă din cuşca asta! Vin cu tine. 

Tria se răsuci în loc. Lina stătea în picioare, lipită de barele 
cuştii. _ 

— Cred că nu mi-au dispărut toate puterile, spuse ea. Incă mă 
mai pot transforma, dar n-am suficientă forţă pentru a îndoi 
barele. Ăsta e principalul motiv pentru care n-am revenit la 
forma umană: nu puteam suporta să fiu neajutorată. 


Tria îşi adună puterile şi trase barele în lături, pentru ca Lina 
să poată ieşi, apoi o cuprinse în braţe şi o strânse lângă ea. 

— Puterile îţi vor reveni. Oryon le-a pierdut complet din cauza 
Femeilor Teribile, dar şi le reface treptat. Am să-ţi povestesc 
totul, dar mai întâi lasă-mă să-ţi iau valiza, îi ceru ea şi, 
folosindu-și puterea, aduse cufărul printre bare şi-l aşeză în faţa 
Linei. Mai bine scoate-ţi din el ceva de îmbrăcat; nu poţi merge 
prin şcoală doar cu cămăşuţă asta pe tine. Se pare că ai fost 
panteră atât de mult timp, încât ai uitat ce înseamnă să fii 
îmbrăcată cum se cuvine. 

Lina îşi privi sarafanul scurt şi râse. Deschise valiza, scoase 
nişte haine şi se îmbrăcă. Tria micşoră apoi cufărul, îl luă într-o 
mână şi îşi petrecu celălalt braţ pe după mijlocul Linei. 

— Vino, colega mea! îi spuse ea. Să te pun la curent cu tot ce 
s-a mai întâmplat. 


26 Înzestrarea 


Era vremea să plece. Lina ieşise cu câteva minute în urmă, 
pentru a prinde un loc bun în rândul publicului; ea mai avea încă 
un an până la absolvire. De data aceasta sala de reuniuni avea 
să fie plină de elevi, de rude şi prieteni veniţi să asiste la 
înzestrarea absolvenţilor. Părinţii Triei nu veniseră; drumul ar fi 
fost prea lung şi prea scump pentru ei. li transmiseseră însă că 
o felicită, că le pare râu fiindcă nu pot participa şi că sunt 
mândri de reuşita ei. 

Tria nu trebuia să-şi facă griji pentru un loc bun în sală; ea va 
lua parte la procesiunea absolvenţilor. Venise vremea să 
coboare, dar zăbovea încă, în rochia lungă şi albă, privind pe 
fereastră. 

Şcoala devenise lumea ei. În ultimii doi ani n-o părăsise decât 
pentru scurte vizite în oraş. Nu mai punea la socoteală 
aventurile pe calea dintre lumi şi nici scurtele incursiuni făcute, 
în al doilea an de studiu cu Aletheia, în câteva dintre acele lumi. 
Niciodată nu-şi putuse da seama dacă incursiunile o duceau 
undeva departe de şcoală sau dacă şcoala cuprindea deopotrivă 
celelalte lumi şi calea dintre ele. Înţelesese însă că acele clădiri 
din cărămidă gălbuie pe care le văzuse când venise aici şi le 
explorase în primele luni de şcoală erau, în cea mai mare parte, 


doar o iluzie. Adevărata şcoală era mult mai vastă, mult mai 
frumoasă şi mai complexă decât ilustrațiile din broşura care o 
atrăsese aici. Dar încă nu ştia cât de vastă şi de complexă este 
în realitate. 

Se aşteptase să rămână aici patru sau cinci ani, înainte de a 
atinge nivelul al treilea. Ajunsese la el încă înainte de sfârşitul 
primului an de studii, dar mai avusese cursuri de urmat şi 
examene de susţinut. Când se încheiase şi anul al doilea, 
crezuse că va urma al treilea, dar cu o săptămână înainte 
directoarea îi spusese că va deveni absolventă şi că va lua parte 
la Ceremonia de înzestrare, împreună cu ceilalţi absolvenţi. O 
entuziasma ideea că va primi, din mâinile doamnei Blake, darul 
de despărţire ce-i va focaliza şi defini talentul, dar încă nu se 
putea obişnui cu ideea că urma să părăsească şcoala. 

Aruncă o privire spre ceas şi făcu ochii mari, nevenindu-i să 
creadă: doar nu trecuse o oră de când plecase Lina! Ceremonia 
de Înzestrare trebuie să fi început deja. O luă la fugă pe hol, 
cobori treptele în viteză şi străbătu coridoarele pustii. Prea 
multe coridoare pustii. Acolo unde ar fi trebuit să fie culoarul de 
la primul etaj zări o altă scară, largă, curbată, cu trepte de aur şi 
cristal. Mâna ei atinse balustrada strălucitoare. Era o scară ce 
trebuia coborâtă în pas lent şi grațios. Intinse piciorul, puse 
vârful pe prima treaptă şi apoi se opri. Nu avea acum vreme de 
răsfăţuri. Intârziase deja! 

Să îndrăznească să modifice timpul? O uşoară modificare îi va 
oferi cele câteva minute necesare. Îşi apăsă degetele pe 
pleoapele închise şi îşi extinse mintea. Starea aceea de 
dezorientare ce preceda modificarea timpului începuse deja să 
se instaleze, când îşi aminti, brusc, cum în prima zi de şcoală 
dăduse timpul înapoi cu o oră, fără să vrea. Avertismentul 
directoarei îi reveni sec în minte: Ji se va cere să înapoiezi ora 
pe care ai luat-o. Deveni dintr-odată sigură că momentul acela 
venise şi că acum trebuia să redea cele şaizeci de minute. Nu 
îndrăznea să mai strice echilibrul timpului, chiar dacă asta 
însemna să rateze ceremonia de Înzestrare. 

Deschise ochii şi porni în fugă pe scări, sărind câte două 
trepte odată. Jos, în capăt, se întindea o sală pe care n-o mai 
văzuse niciodată. Pentru a-şi potoli agitația, repetă în gând 
prima lecţie de teorie predată de magistrul Tumberilis: Lumile se 
nasc din praf şi din lacrimile zeilor. Cât de multe lumi Câte lumi 


- mintea noastră nu poate cuprinde. Dimensiunile existenţei 
sunt infinite, însă cei mai mulți dintre noi nu pot conştientiza 
decât trei sau patru. 

Acum, în pragul Ceremoniei de Înzestrare, ea conştientiza 
celelalte dimensiuni. Uşi deschise îi ofereau imagini 
ademenitoare: saloane elegante, scări monumentale şi 
coridoare ramificate, pe care însă nu avea timp să le exploreze. 
Trebuia să ajungă în curte. g 

Să încerce, poate, modificarea spaţiului? Inchise ochii şi se 
concentră, vizualizând uşa masivă de stejar ce dădea spre 
curte. Deschise pleoapele; uşa se afla în faţa ei. Puse mâna pe 
clanţă, o deschise şi ieşi. Acorduri de orgă răsunau din sala de 
reuniuni. Işi ridică poalele rochiei lungi, de gală, şi o luă la fugă 
pe alei şi printre straturile de flori. Sări peste un rug de 
trandafiri, dar căzu lată la pământ, cu tivul agăţat de un spin. Se 
ridică ruşinată şi-l desprinse apoi, rearanjându-şi faldurile rochiei 
astfel încât să ascundă ruptura, bombăni pentru sine: 

— Ar fi trebuit să ştiu că scurtăturile se dovedesc a fi 
întotdeauna cel mai lung drum. Oare n-am învăţat nimic în 
aceşti doi ani? 

Se grăbi spre fântână, pentru a-şi curăța praful de pe mâini şi 
de pe rochie. Un cap ciufulit se ivi de cealaltă parte a bazinului 
şi o pereche de ochi negri se ridică spre ea. 

— Nu mi-aţi văzut bărcuţa, doamnă? Am pierdut-o. 

Era, probabil, copilul vreunui oaspete. Tria privi în direcţia 
arătată de un deget murdar. O bărcuţă cioplită în lemn plutea 
periculos de aproape de locul în care se revărsa coloana de apă 
a artezienei. 

— Nu puteţi să mi-o daţi, vă rog? 

Se aplecă peste marginea de piatră a bazinului, murdărindu-şi 
iar rochia. Vântul umflă vela de hârtie a bărcuţei şi o împinse 
mai departe. Acordurile muzicii care însoțea procesiunea se 
făcură auzite, amintindu-i că deja era în întârziere, aşa că se 
depărtă de fântână. 

— Vă rog, doamnă! 

Glasul tânguitor al copilului îi înmuie inima şi se concentră din 
nou asupra bărcuţei. Lumina soarelui sclipea în pânza ei fragilă; 
pentru o clipă, vederea i se înceţoşă. In faţa ochilor îi apăru un 
ocean întins. Pe puntea bătută de valuri a corabiei se agitau 
oameni, strigând unii la alţii în vreme ce încercau să coboare 


vela mare. 

Tria clipi. Un jet de apă izbi corabia din lemn, împingând-o 
spre ea. Se întinse, o prinse în mână şi o puse în palmele întinse 
ale copilului, apoi o luă la fugă spre sala de reuniuni. Urcând în 
goană treptele de marmură, se opri brusc la vederea unei 
siluete ghemuite pe ultima treaptă. Îngenunche alături de ea şi 
atinse cu mâna creştetul castaniu. Din sală, muzica de orgă 
continua să răsune. 

— Nubba? 

Capul se ridică, dând la iveală o faţă umflată de plâns, cu 
lacrimile şiroind. 

— Nubba, ce s-a întâmplat, de ce nu eşti înăuntru? 

— Shalreg! bâigui fata. Nu mă lasă să intru! 

— Pe cele şapte niveluri, Nubba! De asta n-ai intrat tu la 
Ceremonie? 

— N-ai vorbi aşa dacă ai vedea şi tu căpcăunul acela fioros! 
replică ea printre hohote de plâns. 

— Lasă asta! o întrerupse Tria înainte ca fata să reia şirul 
explicaţiilor privind monstrul înspăimântător cu colţi şi solzi. 
Rezistând tentaţiei de a o lăsa acolo, pe scări, o ajută să se 
ridice. Haide, Nubba, o să intrăm amândouă. 

Şi o trase după ea, spre uşă. 

— E încă acolo! se văietă grăsuna. 

La naiba cu chestia asta! Deci nu era una dintre apariţiile 
acelea oportune ale monstrului; acum, Nubba nu avea niciun 
motiv să pretindă că Shalreg o ameninţa. 

Ajunseră amândouă la uşa deschisă. Dincolo de ea se vedea 
şirul dublu de absolvenţi îndreptându-se spre estrada pe care 
erau expuse darurile. Cu durere în suflet, îi numără pe cei 
rămaşi; mai bine de jumătate îşi aleseseră deja darurile. 
Strângând-o pe Nubba de braţ, păşi în sală. O mână uriaşă i se 
propti în piept, răsturnând-o la podea. Shalreg? Cu mâinile 
tremurându-i, schiţă în aer simboluri de protecţie. 

— Vezi? Ţi-am spus eu! 

La strigătul îndurerat al Nubbei, Tria se ridică şi îşi scutură 
rochia de praf. 

— Voi găsi eu o cale ca să intrăm amândouă! 

Trăgând-o din nou spre bariera nevăzută, întinse o mână, 
aşteptându-se oarecum să simtă ascuţişul unor gheare lungi. 
Degetele ei alunecară însă pe un fel de plasă ce acoperea 


intrarea în sală. Nu un monstru, ci un câmp de protecţie le bara 
drumul. Probabil că fusese activat de unul dintre profesori, 
pentru a-i împiedica pe cei veniţi mai târziu să tulbure 
Ceremonia de Inzestrare. 

Făcu un pas înapoi, iar Nubba se smiorcăi lângă ea. Să 
îndrăznească să străpungă câmpul? Dacă n-o va face, va rata 
Înzestrarea. Ca şi Nubba, de altfel. În mod cert, câmpul era 
menit să-i ţină afară pe spectatorii întârziaţi, nu pe participanţi. 

— Stai în faţa mea, Nubba, îi ceru ea împingând-o şi 
întinzându-şi braţele de o parte şi de alta a ei. Păstrează 
tăcerea! 

Desenând simboluri în aer cu degetele, Tria rosti o incantaţie 
pentru a întrerupe plasa de protecţie. Palmele îi ardeau. O dâră 
de scântei aduse plasa la iveală pentru un scurt moment. 
Împreună cu Nubba, făcu un pas înainte, dar se opriră imediat. 
Plasa rezista. 

Nubba gemu. Din sală de auzea murmur de glasuri. 
Ceremonia continua: ultimii absolvenţi se apropiau de estradă. 
Tria scrâşni din dinţi. 

— Să nu scoţi un sunet, îi spuse ea. 

Contorsionându-şi trăsăturile pradă concentrării, vizualiză din 
nou plasa scânteietoare. Vederea interioară i se focaliză pe o 
deschidere minusculă între firele de forţă strâns ţesute. Fără a 
scăpa din ochii minţii acel unic orificiu, şi-l imagină dilatându-se 
- întâi mai lent, apoi din ce în ce mai rapid, până ce deveni o 
fereastră suficient de largă pentru a putea trece prin ea. Pipăind 
în căutarea deschiderii, o împinse pe Nubba prin ea şi apoi se 
avântă pe urmele ei. 

Împreună, goniră pe lângă spectatorii uimiţi, spre capătul 
şirului de absolvenţi. Din fugă, Tria îşi netezi rochia şifonată, îşi 
trecu o mână prin părul lung şi pară cu un zâmbet privirile 
scandalizate ale celor patru colegi care aşteptau să primească 
darurile. Recunoscătoare că prezenţa lor le ascundea pe 
amândouă vederii directoarei, schiţă un salut către fiecare. 

Salor îi întoarse salutul fără a surâde. Nu era de mirare că 
băiatul rămăsese printre ultimii; tăcut şi timid, întotdeauna se 
pleca în faţa celorlalţi. Tria bănuia că empatia faţă de firea lui 
singuratică şi faptul că el era, la fel ca ea, un tămăduitor, o 
determinaseră pe Verin să se aşeze alături de el. 

Wilce zâmbi şi schiţă o plecăciune spre Tria şi Nubba. Faptul 


că era ultimul din şir însemna probabil că le permisese celorlalţi, 
binevoitor, să treacă înaintea lui. Bine că izbutise să-şi încheie 
studiile, în ciuda timpului pe care îl pierduse. Gray nu fusese la 
fel de norocos; el mai avea încă un an de şcoală. 

Tria rămase surprinsă văzând-o pe Taner alături de Wilce; ar fi 
fost de aşteptat mai degrabă ca fata, cu temperamentul ei 
vulcanic, să pretindă primul loc în şir. 

Salor şi Verin urcară cele trei trepte ale estradei, 
îngenuncheam în faţa directoarei, primiră binecuvântarea ei şi 
se îndreptară spre masa pe care erau aşezate darurile. Tria şi 
Nubba făcură un pas înainte. Acum darurile se vedeau bine. 
Maiestuoasă în rochia azurie, doamna Blake - în calitatea ei de 
profesoară de talente speciale - îi întâmpină pe cei doi cu un 
gest de binecuvântare şi le spuse: 

— Alegeţi-vă darul. 

— N-a mai rămas aproape nimic! şopti Nubba dezamăgită, 
rostind astfel gândul care-i trecu Triei prin minte. 

Salor îşi trecu palma pe deasupra fiecărui obiect de pe masă. 
La o pasăre, mâna lui pluti în aer, cobori, plană din nou, apoi se 
lăsă brusc în jos şi înşfăcă „prada”. Doamna Blake surâse. 

— O alegere bună, Salor! spuse ea când mâna lui se ridică, 
ţinând o cărticică roşie, cu o încuietoare din argint. Darul îţi va fi 
de folos. Cartea Adevărului îţi va oferi un complement la talentul 
tău de a tămăduli fizic. 

Când va trebui să vindeci sufletul cuiva, să-i citeşti o pagină 
din această carte şi-i vei transmite astfel alinare şi forţa de a 
recunoaşte şi a rosti adevărul. 

Un surâs ilumină chipul lui Salor. Strângând cartea la piept, se 
alătură celorlalţi absolvenţi, de cealaltă parte a estradei. Verin 
îşi alese darul repede şi ridică apoi mâna spre doamna Blake: un 
lănţişor de aur îi atârna printre degete şi de el era prinsă o 
piatră roşie, ca un strop de sânge. Profesoara înclină din nou 
capul, aprobator. 

— Chiar şi cel mai desăvârşit dintre vindecători dă greş 
câteodată. Dar când vei fi chemată să tămăduieşti un tânăr atât 
de rănit sau de bolnav încât nu-ţi va sta în puteri să-l salvezi, 
adună lacrimile celor care plâng pentru el. Strânge-le în piatra 
prețioasă şi apoi lipeşte-o de buzele muribundului. Dacă 
lacrimile au venit din inimi cu adevărat iubitoare, piatra îi va 
reda viaţa. 


Verin îşi puse lanţul în jurul gâtului şi cobori lângă Salor. 

Wilce şi Taner îngenuncheară în faţa directoarei; după ce îi 
primiră binecuvântarea, se ridicară şi se apropiară de masă. 
Wilce alese un toiag mare şi greu, din lemn sculptat cu motive 
geometrice. Doamna Blake surâse încântată; ochii ei reflectau 
lumina delicată ce pătrundea prin ferestrele cu vitralii. 

— Toiagul te va susţine în drumurile tale prin lume şi te va 
ajuta să aduci pacea în ţinuturile greu încercate. Suferințele ti- 
au sporit înţelepciunea; glasul tău va împiedica războaiele şi va 
aduce înţelegere. Dar forţe puternice îţi vor sta în cale - forţele 
malefice care se hrănesc cu ură şi discordie. Acest toiag este 
gravat cu puternice simboluri protectoare şi va constitui mijlocul 
tău de apărare împotriva celor răi. 

Sprijinindu-se în toiag, Wilce cobori de cealaltă parte a 
estradei. 

Taner luă un pumnal cu lama încovoiată şi plăsele bătute în 
pietre preţioase. Cu ochi strălucitori, îl ridică în aer. O umbră se 
aşternu pe figura doamnei Blake. 

— Taner, ai o fire iute şi semeaţă. Porţi cicatrice nu doar pe 
faţă, ci şi în suflet. Şi totuşi ai învăţat să-ţi domoleşti şi să-şi 
controlezi mânia. Îţi încredinţăm misiunea de a-i răzbuna pe cei 
nevinovaţi. Cunoşti vrăji şi poţiuni menite să aducă durere celor 
care au provocat durere şi slăbiciune celor care i-au asuprit pe 
cei slabi. Nu ai nevoie de pumnal, dar ţi-ai dorit unul. Acum ţi-ai 
împlinit dorinţa. Profesoara se întrerupse pentru o clipă şi Taner 
îşi plecă ochii, ocolind privirea ei pătrunzătoare. Apoi doamna 
Blake continuă: Pumnalul are rolul de a apăra şi a proteja viaţa; 
ai grijă să devină un simbol al victoriei, nu un instrument al 
morţii. Foloseşte-l cu înţelepciune. 

Taner înclină fruntea. 

— Promit că aşa voi face, murmură ea. 

Doar Nubba şi Tria mai rămăseseră în faţa estradei. 
Îngenuncheară amândouă la picioarele directoarei. Tria abia 
dacă îi auzea cuvintele. Când urcase treptele, observase că pe 
marmura neagră a mesei mai rămăsese un singur obiect. 

— Luaţi-vă darurile, dragele mele, spuse directoarea. 

Tria păşi înaintea Nubbei şi răsuflă uşurată. Unicul dar rămas, 
o lunetă, trebuia să fie al ei, menit să-i completeze talentul 
vederii interdimensionale. Întinse mâna, dar ezită ridicând ochii 
spre doamna Blake. O cută se ivise pe fruntea acesteia. Tria îşi 


retrase mâna, iar Nubba înhăţă luneta şi o strânse la piept cu o 
privire sfidătoare. 

— Ai ales darul care ţi se cuvenea, Nubba, rosti profesoara cu 
glas sec. Nimeni nu ţi-l va lua. 

Faţa grăsunei se înroşi; bărbia începu să-i tremure. Privind-o, 
Tria strânse tare din dinţi, hotărâtă să-şi ascundă dezamăgirea. 
Doamna Blake suspină. 

— Noi te-am învăţat atât de puţine, Nubba! Tu va trebui să 
afli cum să-ţi foloseşti darul. Priveşte prin el. 

Fata duse la ochi capătul îngust al lunetei şi îl potrivi, rotindu- 
|. Apoi îngheţă, celălalt capăt al instrumentului era îndreptat 
spre podea, spre prima treaptă a estradei. Un tremur violent o 
cuprinse. 

— Shalreg! 

Strigătul ei se reverberă în sală. Tria privi şi ea, dar nu văzu 
nimic. Ţipând, Nubba se lipi cu spatele de masă, îngrozită. Tria 
îşi concentră privirile spre locul la care se uita fata. Să fie ceva 
pe podea? O insectă abia vizibilă? Un fir de praf? îşi blocă auzul 
împotriva ţipetelor Nubbei şi alungă din faţa ochilor priveliştea 
spectatorilor nedumeriţi; în primul rând însă, îşi interzise să se 
mai gândească la masa pe care nu se mai afla niciun dar. 
Mintea ei se concentră asupra firului de praf, mărindu-i 
dimensiunile. 

Brusc, se trase înapoi, cuprinsă de groază. Recunoscuse 
hidoasa creatură din interminabilele descrieri ale Nubbei: ochii 
complecşi, care se învârteau în orbite, colții ascuţiţi, trupul 
acoperit cu solzi deşi, membrele cu spini, care aveau la capete 
cleşti mari. Monstrul se repezi la ea, clănţănind, şi Tria îşi pierdu 
concentrarea. Creatura redeveni aproape invizibilă. 

Smulgând luneta din mâna îngheţată a Nubbei, Tria o întoarse 
şi-i duse la ochi celălalt capăt, cel larg. 

— Uită-te, Nubba! Priveşte-l acum pe Shalreg! 

Temătoare, fata se uită prin lunetă. O expresie nedumerită i 
se aşternu pe faţă. Tremurând încă, se roti de colo-colo, 
căutându-şi monstrul. Tria înhăţă luneta, o îndreptă spre 
creatura minusculă şi o ţinu ferm la ochiul grăsunei. Nubba 
căscă gura mare; sprâncenele i se arcuiră precum cupola sălii. 
Continuă să privească îndelung prin lunetă. Cu un strigăt, sări 
de pe estradă şi, fără a-şi lua instrumentul de la ochi, izbi tare 
cu piciorul în podea, tropotind frenetic, şi îşi încheie dansul cu 


un cântec triumfător. 

— Shalreg e mort! L-am ucis! Eu însămi l-am ucis! Am învins! 
Sunt liberă acum! Shalreg e mort! 

Spectatorii o priveau uluiţi. Ceilalţi absolvenţi chicotiră jenaţi. 
Nubba urcă din nou treptele cu paşi repezi, schiţând o 
plecăciune adâncă în faţa profesoarei. Doamna Blake zâmbi. 

— Ai descoperit cum să-ţi utilizezi darul pentru a-ţi diminua 
spaimele până la o dimensiune controlabilă. Luneta îţi va reduce 
temerile şi va amplifica oportunităţile. Ea nu te minte, ci 
readuce obiectele la adevăratele lor proporţii. Mulţi sunt la fel ca 
tine, Nubba: prizonieri ai propriilor percepții distorsionate, ei au 
nevoie de o imagine corectă a realităţii. Caută-i şi împărtăşeşte- 
ţi darul cu ei! 

Zâmbind, Nubba se alătură colegilor ei. 

Tria rămăsese singură în faţa doamnei Blake. Tremura, 
conştientă de rochia ei murdară şi ruptă, dar şi de nevrednicia 
ei. Profesoara o privi drept în faţă. 

— Ai întârziat. 

— Imi pare rău, spuse ea plecându-şi capul. Când am vrut să 
ies din clădire, uşi, coridoare şi scări s-au deschis în faţa mea şi 
n-am avut timp pentru a le explora. Am încercat să vin direct 
aici, dar m-am rătăcit. Cu un ton de adânc regret, adăugă 
privind spre masa goală: Cred că ar fi trebuit să rămân şi să le 
explorez pe toate. 

Doamna Blake îi surâse enigmatic. 

— Ai călătorit mult mai departe decât îţi dai seama. 

Apoi, ţinând palmele orientate în jos, îşi trecu mâinile pe 
deasupra mesei goale. Mişcarea stârni norişori de praf, care 
dansau în lumina colorată. 

— Fiecare dintre colegii tăi şi-a ales darul, continuă 
profesoara. Tot ce a rămas îţi aparţine ţie. 

Oare îşi bătea joc de ea? Ochii îi înotară în lacrimi la imaginea 
mesei de marmură neagră a cărei goliciune era parcă 
accentuată de stratul subţire de praf depus. Orga îşi înălţă iar 
acordurile muzicale. Copleşită de dezamăgire, Tria rămase 
nemişcată în vreme ce restul absolvenţilor se depărtară de 
estradă, în urma directoarei. Majoritatea îşi întoarseră ochii 
când trecură prin dreptul ei, dar Verin îi aruncă o privire 
compătimitoare. Nubba ezită, dar apoi îşi strânse luneta mai 
bine în mână şi se grăbi în rând cu ceilalţi. Doamna Blake li se 


alătură, la capătul şirului. Procesiunea se îndreptă spre ieşire şi 
părăsi sala. Spectatorii plecară şi ei. Mulţi se uitau curioşi la 
Tria, dar nimeni nu-i adresă vreun cuvânt. Muzica încetă şi ea. 

O lacrimă se scurse pe obrazul Triei şi căzu pe masă, 
inundând câteva firişoare de praf. Privirea i se înceţoşă, apoi se 
limpezi şi se fixă pe o lume minusculă, învelită în ape, ce se 
rotea în întunericul ca de cerneală. Îngenunche şi răsuflă uşor 
asupra ei, alungându-i o parte din ape, întinse un deget pentru a 
o atinge şi îi admiră freamătul vieţii. Cu grijă, o împinse uşor în 
sus, spre galaxia de firişoare de praf ce dansau în lumina aurie. 

Privind-o cum se roteşte, văzu oceane şi continente, nori 
denşi şi vulcani fumegânzi, deşerturi aride şi jungle fierbinţi. Sub 
privirile ei blânde, creaturile ce populau mările ieşiră pe uscat, 
la viaţă, încălzindu-se pe pietre la soare, furişându-se prin iarbă, 
escaladând munţii, alergând printre copaci sau zburând spre 
nori. 

— Lumile se nasc din praf şi din lacrimile zeilor. 

Surprinsă, ridică privirea. Veronica stătea de cealaltă parte a 
mesei. 

— Ai făcut deja cunoştinţă cu singurătatea vieţii care te 
aşteaptă, îşi spuse ea. Darul tău şi-a arătat forţa şi frumuseţea. 
Apoi, zâmbind, întinse mâinile spre Tria şi adăugă: Bine ai venit 
la nivelul al şaptelea! 


Epilog 


Tria plânse când văzu apărând mica lume pe care ea însăşi o 
pusese în mişcare. Timp de câteva secunde, uitase de ea şi în 
acele câteva secunde, pădurile se transformaseră în deşerturi, 
munţii se despicaseră împroşcând în jur lavă şi cenuşă fierbinte, 
iar lacurile şi râurile secaseră. Creaturile care o populau se 
mâncaseră unele pe altele până ce doar câteva mai rămăseseră 
în viaţă. 

Lacrimile ei îndulciră apa oceanelor şi umplură la loc râurile şi 
lacurile. Răsuflarea ei linişti creaturile războinice. Noi păduri 
crescură, luând locul deşerturilor. Tria suspină uşurată. De data 
aceasta o salvase, dar ştia bine că n-o va mai putea face de 
prea multe ori. 

— E reală? o întrebă pe Veronica. 


— Dar ce e realitatea? replică Experta. Lumea e la fel de reală 
ca şi tine. 

— Şi cât de real înseamnă asta? Eu încă nu ştiu sigur cine 
sunt. Am fost doar o reflexie, până ce, dintr-odată, am rămas 
singura dintre noi. Asta m-a făcut să fiu reală? 

— Ai fost întotdeauna reală - atât de real cât poate fi ceva. 
Când vei putea defini „realitatea”, continuă Veronica surâzând 
cu o sclipire în ochi, deja vei fi ajuns mai departe decât mine. 
Când celelalte euri ale tale au murit şi s-au reunit cu tine, n-ai 
devenit mai reală decât erai înainte, sau decât erau ele înainte. 
Dar astfel ţi-a sporit puterea, fiindcă nivelurile lor s-au adăugat 
la ale tale. Acum ai grijă de misiunea ta; o neglijezi din nou. 

Cu o tresărire vinovată, Tria întoarse privirea către lumea 
minusculă; iar avea nevoie de o atenţie suplimentară pentru a-şi 
reveni de pe urma clipelor de neatenţie. 

— Ce se va întâmpla cu ea când voi adormi? Sau când mă voi 
duce să mănânc? Ori când mă voi gândi la altceva mai mult de 
un minut sau două? 

— Va pieri, răspunse Veronica. Aşa e destinul ei, să aibă o 
viaţă scurtă. Primul tău test ca Expert îţi cere să vezi cât de 
mult o poţi susţine. Acest efort îţi va rafina talentul. lar când, în 
ciuda tuturor îngrijirilor tale, lumea va pieri în neant, mâhnirea 
pe care o vei resimţi te va face mai înţeleaptă. 

Tria îşi făcu mâinile căuş, protectoare, în jurul lumii ei 
minuscule. 

— Şi după aceea? 

— Ah, după aceea...! exclamă Veronica zâmbind. Cine ştie? 
Şcoala ar putea avea nevoie de o altă îngrijitoare.