Horia Matei — Turneul de primavara

TURNEUL DE PRIMĂVARĂ 


de Horia Matei 


Cuprins 
CAPITOLUL ÎNTÎI 
Unde aflăm cîte ceva despre activitatea profesorului Roland Despreux 
CAPITOLUL AL DOILEA 
Unde asistăm la o interesantă discuţie despre maestrul Martin Dacosta 
CAPITOLUL AL TREILEA 


Unde aflăm ce conţinea scrisoarea domnului Alonso Garcia-Gomez din 
Buenos Aires 


CAPITOLUL AL PATRULEA 


Unde se arată preocupările lui Anton Ciuperceanu într-un ceas înaintat din 
noapte 


CAPITOLUL AL CINCILEA 

Unde reporterul Dinu Romanescu povesteşte peripeţiile unui raid-anchetă 
CAPITOLUL AL ŞASELEA 

Unde prietenul nostru Anton Ciuperceanu ia o hotărîre neaşteptată 
CAPITOLUL AL ŞAPTELEA 


Unde vedem ce convorbire neobişnuită se desfăşoară într-o cameră a 
hotelului „Athenee Palace” 


CAPITOLUL AL OPTULEA 


Unde Trude Hartmann şi Anton Ciuperceanu discută despre hipnotism şi 
despre altele 


CAPITOLUL AL NOUĂLEA 
Unde se arată la ce concluzii poate duce analiza unor cifre 
CAPITOLUL AL ZECELEA 


Unde se vorbeşte despre cea de-a doua profesiune a corespondentului 
Filippo Nardi 


CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA 
Unde Anton Ciuperceanu şi prietenii săi clădesc ipoteze 
CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA 


Unde vedem cu ce s-au îndeletnicit unii dintre prietenii noştri în dimineaţa 
zilei de 26 martie 


CAPITOLUL AL TREISPREZECELEA 
Unde Trude Hartmann vorbeşte despre o nuvelă a lui Ştefan Zweig 
CAPITOLUL AL PAISPREZECELEA 


Unde vedem ce rugăminte ciudată formulează corespondentul Nardi din 
Milano 


CAPITOLUL AL CINCISPREZECELEA 

Unde se vede că Filippo Nardi obişnuieşte să-şi plătească datoriile 
CAPITOLUL AL ŞAISPREZECELEA 

Unde este rîndul lui Dinu Romanescu să formuleze o rugăminte ciudată 
CAPITOLUL AL ŞAPTESPREZECELEA 


Unde Anton Ciuperceanu citeşte o ştire interesantă în revista „Schweizer 
Schachblătter” din Zurich 


CAPITOLUL AL OPTSPREZECELEA 


Unde vedem cu ce se ocupă prietenul nostru Anton Ciuperceanu între 
Sinaia şi Bucureşti 


CAPITOLUL AL NOUĂSPREZECELEA 


Unde aflăm cum şi de ce a fost concediat Filippo Nardi de la revista 
„Cronaca degli scacchi” 


CAPITOLUL AL DOUĂZECILEA 


Unde vedem cum unele propuneri ademenitoare ale domnului Richard 
Cabral sînt respinse 


CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI UNULEA 
Unde prietenul nostru Filippo Nardi e cît pe ce să cadă dintr-un copac 
CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI DOILEA 


Unde unele explicaţii ale lui Anton Ciuperceanu sfirnesc uimirea 
reporterului Dinu Romanescu 


CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI TREILEA 


Unde este rîndul profesorului Dimitrie Suceveanu de la Institutul de 
cibernetică să dea unele explicaţii 


CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI PATRULEA 


Unde asistăm la o conferiniţă de presă ţinută în sala “Orpheum” din 
Amsterdam 


CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI CINCILEA 


Unde corespondentul agenţiei „Continental Press” îşi înghite guma de 
mestecat 


CAPITOLUL ÎNTÎI 
Unde aflăm cîte ceva despre activitatea profesorului 
Roland Despreux 


În după-amiaza zilei de 12 martie, un tînăr înalt, îmbrăcat într- 
un pardesiu de culoarea părului de cămilă, intră în holul 
hotelului „Ambasador” se îndreptă spre biroul portarului. După 
ce aruncă o privire pe ceasul-brăţară şi se convinse că nu mai 
lipseau decit puţine minute pină la ora cinci, se adresă 
funcţionarului de la poartă: 

— AŞ dori să vorbesc cu domnul Despreux din Paris. Profesorul 
Roland Despreux. 

Portarul răsfoi registrul. Apoi: 

— Etajul III, camera 306. 

După ce privi tabloul din spatele său, să vadă dacă este cheia în 
căsuţa ei, intrebă : 

— Pe cine să anunţ ? 

— Anton Ciuperceanu, secretarul Federaţiei de şah a R.P.R. 
Funcţionarul chemă la telefon camera 306 de la etajul III şi după 
o scurtă convorbire îi comunică vizitatorului: 

— Profesorul Despreux coboară peste citeva minute. Vă roagă 
să luaţi loc în hol. 

Tînărul cu pardesiu de culoarea părului de cămilă mulţumi, apoi 
alese o măsuţă retrasă într-un colţ şi se aşeză. Luă citeva 
reviste şi le răsfoi distrat. Ochii îi alunecau însă peste fotografii 
şi text fără să le prindă înţelesul şi i se îndreptau mereu spre 
scara pe care urma să coboare cel aşteptat. 

Profesorul Roland Despreux nu era la prima lui vizită în ţara 
noastră. Anton Ciuperceanu îl cunoscuse încă în urmă cu patru 
ani, în care timp fuseseră aproape tot timpul în corespondenţă. 
Profesorul era de mai mulţi ani preşedintele Federaţiei 
internaţionale de şah şi una din cele mai cunoscute personalităţi 
în rîndul amatorilor din toate ţările ale nobilului sport al minţii. 
Sosise în urmă cu citeva zile la Bucureşti, pentru unele chestiuni 
legate de organizarea tradiţionalului turneu internaţional al ţării 
noastre, a „turneului de primăvară”, cum i se spune. Anul 
acesta, turneul se arăta a fi deosebit de interesant. Mai întii 
fiindcă zece maeştri reputați din numeroase ţări îşi anunţaseră 


participarea, între alţii şi maestrul american Dacosta, care, în cei 
doi ani de cînd apăruse la diferite turnee şi campionate, nu 
fusese încă învins. Apoi, fiindcă acest turneu era ultima 
manifestare mai însemnată de acest fel înainte de marele 
turneu de la Amsterdam - aşa-zisul „turneu al candidaţilor” -, 
care urma să decidă cine va juca cu marele maestru sovietic 
Vinogradov pentru titlul de campion mondial. 

Anton Ciuperceanu fusese destul de mirat cînd profesorul 
Despreux îl rugase să-l viziteze în după-amiaza aceasta la hotel. 
Faptul în sine nu avea, desigur, nimic neobişnuit. Totuşi, 
invitaţia fusese făcută pe un ton şi în termeni care-i dăduseră de 
gîndit tînărului secretar al federaţiei de şah. După ultima şedinţă 
a comitetului de organizare a turneului, care avusese loc chiar 
în dimineaţa aceasta, profesorul Despreux îl luase de braţ şi-l 
trăsese deoparte: 

— Vreau să-ţi fac o rugăminte, îi spusese el. 

Ciuperceanu nu vorbea foarte bine franceza, dar înţelegea totul. 
— Dacă nu te deranjează prea mult, continuase profesorul, aş 
vrea să ne vedem astăzi la ora cinci. Avionul meu pleacă în zori, 
aşa că mi-a rămas numai după-amiaza de astăzi. 

Spunînd acestea, preşedintele îşi tot răsucea un nasture de la 
haină, ceea ce la el trăda o oarecare nervozitate. 

— Cu plăcere, răspunsese Anton Ciuperceanu. Apoi aşteptase ca 
preşedintele federaţiei internaţionale să-i dea cîteva lămuriri 
asupra scopului întrevederii. 

Părînd a citi întrebarea mută din ochii tînărului, profesorul tuşi 
încurcat: 

— In ceea ce priveşte cele ce vom discuta, spusese ezitind, te 
rog să ai răbdare pînă după-amiază. E o chestiune... o 
chestiune... cum să spun... confidențială. Aş prefera ca 
deocamdată să rămînă între noi. 

La despărţire, profesorul Despreux îi strinsese mîna şi, drept 
rămas bun, adăugase: 

— Atunci, pe dupa-amiază, la hotel. 

Şi, înainte de a se urca în automobilul care-l aştepta, îi strigase: 

— La ora cinci ! 

Acesta era motivul pentru care Anton Ciuperceanu, tinarul 
secretar al federaţiei noastre de şah, întrebase de profesorul 
Despreux din Paris şi-l aştepta în holul hotelului „Ambasador”. 
lar tonul în care profesorul îi ceruse convorbirea, precum şi 


termenii pe care îi folosise dădeau de gîndit tîinărului; aceste 
gînduri îl împiedicau să se poată concentra asupra revistei pe 
care o ţinea în mînă şi pe care o răsfoia mecanic. 

Cititorul acestor rînduri ar putea să fie oarecum mirat de faptul 
că Anton Ciuperceanu acorda atita importanţă întrevederii cu 
profesorul Roland Despreux. Ba, mai mult decit atit, ar putea să 
nu găsească nimic neobişnuit în faptul că un oaspe străin vrea 
să comunice ceva secretarului federaţiei noastre de şah, pe 
care-l cunoscuse în cursul uneia din vizitele sale, chiar dacă e 
vorba de ceva confidenţial. A doua zi în zori, profesorul 
Despreux părăsea ţara noastră şi poate că-i va cere tînărului 
său cunoscut să-i trimită citeva fotografii pe care le comandase 
şi nu erau încă gata sau poate că-i va ruga să-i achiziţioneze un 
disc cu melodia dansului nostru „Periniţa”, atît de popular peste 
hotare... 

Dar Anton Ciuperceanu era convins că e vorba de cu totul 
altceva decît de un mic serviciu. Ceva din atitudinea 
profesorului Despreux, din tonul pe care-l folosise cînd îi ceruse 
întrevederea îl făcea să presupună că trebuie să fie vorba de o 
chestiune mult mai serioasă. Şi apoi, preşedintele federaţiei 
internaţionale era renumit pentru sobrietatea sa, pentru calmul 
care în cercurile şahiste făcea să circule şi unele anecdote. Nu, 
dacă profesorul Roland Despreux, pe care nimeni şi nimic nu-l 
putea scoate din liniştea lui, îi cerea o întrevedere şi insista atit 
de mult ca discuţia să rămînă confidențială, trebuia să fie ceva 
foarte serios. 

In hol era cald. Anton Ciuperceanu îşi scoase pardesiul şi aprinse 
o ţigară. Suflind fumul în tavan, se gîndi la personalitatea 
complexă şi interesantă a celui pe care-l aştepta. Profesorul 
Roland Despreux era un savant cu faimă mondială în domeniul 
istoriei, unul dintre cei mai reputați medievalişti. În afară de 
aceasta, era un pasionat cercetător al originii şi istoriei jocului 
de şah şi un nu mai puţin pasionat problemist şi teoretician. 

Nu numai specialiştii, dar şi mulţi iubitori ai jocului de şah au 
primit cu interes lucrările sate despre originea indiană a jocului, 
despre evoluţia lui în China veche, în Japonia, Coreea şi Persia, 
precum şi studiul său asupra variantelor jocului de şah în ţările 
arabe, în timpul dinastiilor omiade şi abaside. Profesorul Roland 
Despreux este unul dintre traducătorii şi comentatorii celebrului 
„Manuscris de la Gottingen”, ai acelui pergament redactat în 


limba latină şi datînd din jurul anilor 1480-1520 şi care - păstrat 
în biblioteca Universităţii din Göttingen - constituie primul 
document de literatură şahistă în forma modernă a acestui joc. 
Şi tot lui i se datorează interesantele studii asupra manualului 
de şah din 1497 al lui Lucena şi asupra unor lucrări similare din 
secolele XVI-XVII, cum sînt cele ale spaniolului Ruy Lopez şi ale 
italienilor Polerio şi Greco. 

Acestor merite ale sale în domeniul istoriografiei şahului, 
precum şi celor cucerite ca analist, comentator şi problemist, le 
datorează profesorul Roland Despreux alegerea sa ca 
preşedinte al Federaţiei internaţionale de şah, calitate pe care o 
deţine de cîţiva ani. Alegerea sa a fost aşadar rodul şi răsplata 
unei munci îndelungi şi răbdătoare, care se bucură de autoritate 
în foarte multe ţări. 

De cînd se află în fruntea forului suprem al activităţii şahiste 
mondiale, el n-a încetat să militeze pentru a face ca vechiul şi 
ingeniosul joc de şah să devină un factor de întărire a legăturilor 
şi înţelegerii între popoare, obţinînd succese de seamă şi 
cucerind noi şi incontestabile merite în acest domeniu. 

In timp ce Anton Ciuperceanu se gindea la toate acestea, 
obiectul gîndurilor sale, profesorul Roland Despreux, apăru pe 
scara ce ducea către etajele hotelului. Era un om de statură mai 
degrabă scundă, cu fruntea înaltă şi uşor încărunţit la tîmple. 

Cu paşi mărunți şi deşi se apropie de Ciuperceanu şi-i strînse 
mîna cu căldură : 

— Sper că nu te-am făcut să aştepţi prea mult. 

Apoi luă loc pe fotoliul din faţa lui Anton Ciuperceanu şi tuşi 
încurcat, aşa cum făcuse şi de dimineaţă, cînd îi ceruse 
întîlnirea. 

— Ceea ce îţi voi spune acum, zise apoi, este o chestiune foarte 
delicată şi sînt nevoit să-ţi cer din nou, să insist chiar, ca 
deocamdată să rămînă strict între noi. E vorba de maestrul 
Martin Dacosta. 


CAPITOLUL AL DOILEA 
Unde asistăm la o interesantă discuţie despre maestrul Martin 
Dacosta 


Înainte de a continua, protesorul Despreux începu din nou să-şi 
răsucească nasturele de la haină, semn de oarecare nelinişte, 


de iritare şi în acelaşi tirnp de încurcătură. 

Anton Ciuperceanu simţi nevoia să-l ajute: 

— Maestrul Dacosta, făcu el, urmează să sosească poimiine. 
Este unul dintre favoriţii campionatelor noastre internaţionale. 
— Da, ştiu. 

Profesorul continua să-şi frămînte nasturele : 

— Soseşte poimiine. Din păcate, eu sînt nevoit să plec miine, 
aşa ca nu voi putea asista la această interesantă competiţie. Am 
încercat să-mi amîn plecarea, dar am fost chemat telegrafic la 
Amsterdam. Organizarea turneului candidaţilor reclamă 
prezenţa mea acolo. 

Tînărul  clătină capul. Ştia că preşedintele federației 
internaţionale încercase să-şi amine plecarea, că insistase chiar 
ca pregătirile pentru turneul de la Amsterdam să se facă fără el. 
În ultima clipă însă, vicepreşedintele federaţiei, care urma să-l 
înlocuiască, se îmbolnăvise. 

— Te rog să mă ierţi, continuă profesorul Despreux, dacă am să 
încep cu cîteva amănunte biografice despre Martin Dacosta. Am 
să te plictisesc poate... 

— De loc, îl asigură tînărul. De altfel, cunosc, în general, viaţa 
maestrului american. Am publicat o scurtă notiţă biografică şi în 
revista noastră de şah. 

— Mă îndoiesc, zise profesorul liniştit, că notiţa biografică 
apărută în revista dumneavoastră de şah, publicaţie pe care o 
apreciez pentru conţinutul ei teoretic de valoare ridicată, avea şi 
datele biografice pe care le posed eu. 

— N-am vrut să... vreau să spun că..., făcu tînărul încurcat. 

— Să lăsăm asta. Toate revistele de şah din lume au publicat 
notițe biografice despre Martin Dacosta, a cărui ascensiune 
rapidă, aş putea spune fulgerătoare chiar, a stîrnit o justificată 
uimire in toate cercurile şahiste. Dar nici una din aceste reviste 
nu cunoaşte unele amănunte din viaţa marelui maestru 
american, unele amănunte foarte... interesante; da, acesta e 
cuvîntul: interesante. 

Bătrînul savant ridică ochii spre interlocutorul său, curios să 
vadă efectul pe care l-au produs vorbele sale. Acesta era foarte 
atent. Dacă un om potolit şi cu un calm care devenise proverbial 
printre şahiştii din lumea întreagă folosea asemenea termeni, 
apoi era sigur că lui Anton Ciuperceanu îi va fi dat să afle unele 
lucruri într-adevăr neobişnuite. 


— Pînă acum doi ani, continuă savantul, numele Martin Dacosta 
era complet necunoscut. Da, nu sînt nici doi ani din primăvara 
aceea cînd, la Rio de Janeiro, un tîrnăr de 21 de ani, de care nu 
auzise nimeni, pe numele său Martin Dacosta, a cîştigat un 
turneu la care participau cîţiva maeştri consacraţi, de 
incontestabilă valoare, maeştri cu practică îndelungată şi multă 
experienţă. Cum obținuse să fie înscris ca participant la turneu, 
a rămas pînă acum un mister. A fost probabil o fantezie a 
organizatorilor, a colegilor noştri sud-americani. lar după ce a 
cîştigat turneul, nimeni nu şi-a mai pus întrebarea cum ajunsese 
să participe; acum era Martin Dacosta, cîştigătorul, maestrul. Şi 
toate astea, cînd nici nu împlinise 21 de ani! 

— La valeur n'attend pas le nombre des annees, talentul nu ţine 
seama de vîrstă, replică pe jumătate în glumă Anton 
Ciuperceanu, citind din Corneille, compatriotul profesorului 
Roland Despreux. Istoria mai veche şi mai recentă a şahului 
menţionează cazurile unor copii... 

— Ştiu, ştiu, îl întrerupse zîimbind profesorul Despreux. Mulţi 
copii au dovedit precocitate la jocul de şah, aşa cum alţii s-au 
arătat a fi foarte precoci în ceea ce priveşte matematica sau 
muzica. La vîrsta de şapte ani, Mozart a întreprins un turneu la 
Paris şi la Londra, după ce i s-au tipărit primele sonate pentru 
vioară. lar Samuel Reshevsky, la opt ani uimea lumea şahistă 
europeană, dînd simultane la zeci de mese. De ce n-ar fi Martin 
Dacosta maestru la vîrsta de 21 de ani ? 

— Da, spuse Ciuperceanu. De cenu? 

— Să lăsăm deocamdată întrebarea fără răspuns şi să trecem 
mai departe, urmă savantul. Ascensiunea lui Dacosta a fost 
fulgerătoare. Astăzi, la mai puţin de doi ani de la prima sa 
participare la un turneu, el este socotit printre primii trei sau 
patru maeştri din lume. Şi pe bună dreptate: s-a clasat pe 
primul loc la toate competiţiile la care a participat. 

— Şi în această privinţă, precedentul a fost mai de mult creat. 
Anton Ciuperceanu nu voia să-l contrazică pe bătrînul savant, 
către care se simţea atras. Îi plăceau felul lui liniştit, grija pe 
care o punea în alegerea cuvintelor. 

— A fost creat, continuă tînărul zimbind. Gîndiţi-vă la maestrul 
sovietic Mihail Tal. În 1957 era aproape necunoscut, iar în 1960 
era de două ori campion al Uniunii Sovietice, învingător în 
turneele internaţionale de la Porto Roj şi Zurich şi în meciul cu 


Mihail Botvinik pentru campionatul mondial. Şi cîţi ani avea 
atunci ? 23 ! Adică virsta pe care o are astăzi Martin Dacosta. 

— Ai dreptate. Numai că aici trebuie să luăm în considerare un 
amănunt. Maestrul sovietic Mihail Tal era, aşa cum ai spus, 
aproape necunoscut. Aproape... Cu alte cuvinte, nu-şi cucerise 
încă faima mondială. Dar juca şah de la o vîrstă destul de 
fragedă, a participat la competiţiile din şcoala unde a învăţat şi 
din oraşul în care a locuit, a colaborat la revistele şahiste şi a 
învăţat de la marii maeştri ai ţării sale. In felul acesta a apărut 
Mihail Tal, un mare talent, o personalitate deosebită, cu un stil 
original şi plin de vigoare, format la eminenta şcoală şahistă 
sovietică. Mihail Tal, ca şi Botvinik şi alţii, a preluat cele mai 
bune tradiţii ale vechilor maeştri ruşi şi sovietici. Ascensiunea 
atit de rapidă a lui Martin Dacosta nu are însă aceste 
antecedente şi nu-şi găseşte asemenea justificări. Dacosta a 
apărut subit, cu totul pe neaşteptate, a apărut, aş putea spune, 
căzut parcă dintr-o altă planetă; biografia lui începe acum doi 
ani. 

— Totuşi, făcu Ciuperceanu gînditor, el există, joacă şah şi joacă 
mai bine decit cei mai mulţi dintre adversarii săi. Pînă acum e 
neînvins. Este o realitate obiectivă, de care trebuie să ţinem 
seamă, chiar dacă, deocamdată, cauzele nu sînt foarte clare. 
Profesorul Despreux se sculă şi, cu mîinile la spate, făcu cîţiva 
paşi pe covorul din hol, după care se întoarse şi se aşeză iar. 
Tînărul secretar al federaţiei noastre de şah îl urmări cu privirea. 
Totul din atitudinea, savantului pleda pentru calmul său dacă n- 
ar fi fost nasturele acela, pe care-l tot frămînta... 

— Bine, făcu într-un tîrziu profesorul, să lăsăm şi această 
chestiune deoparte. Acum aş dori, tinere prieten, să-ţi pun o 
întrebare: Care este stilul de joc al maestrului Dacosta ? Ai 
urmărit, desigur, ca şi mine, şi ca toţi iubitorii de şah din lume, 
partidele pe care Martin Dacosta le-a jucat cu maeştri din toate 
ţările la turneele din ultimii doi ani. Poate că unele din aceste 
partide le-ai şi comentat în revista de şah la care colaborezi. 
Prin urmare, trebuie să-ţi fi format o părere. 

Anton Ciuperceanu se gîndi o vreme. Pe urmă începu şovăitor: 
— La turneul din iarna trecută, de la Chamonix, Dacosta a jucat 
în general partide simple, bazate pe jocul de poziţie, exploatînd 
abil greşelile adversarului şi dînd dovadă de o mare putere de 
calculare a variantelor. 


— În general ? Ce vrei să spui cu asta ? 

— Vreau să spun că au fost şi unele excepţii. În trei sau patru 
partide, de pildă în cea cu maestrul italian Agostini, a jucat 
foarte agresiv şi chiar riscant, a făcut şi unele greşeli, ce-i drept 
greu de sesizat, pe care adversarii nu le-au putut folosi în 
condiţiile speciale ale concursului cu timp limitat de gîndire. Mai 
tîrziu însă, la reconstituirea partidelor, toate acestea au apărut 
limpede. 

Profesorul Despreux clătină capul aprobator: 

— Dar la ultimul turneu internaţional de la Stockholm ? 

Tînărul dădu din umeri. Nu trecuseră nici două luni de la turneul 
din capitala Suediei şi avea proaspete în memorie multe dintre 
partidele jucate acolo: 

— N-aş putea caracteriza stilul maestrului Dacosta. În orice caz, 
e un stil plin de vigoare, dar neuniform, folosind combinaţii 
neaşteptate. Unele partide ale sale se desfăşoară armonios, 
după cele mai clasice şi încercate metode. Altele sînt 
caracterizate de mişcări surprinzătoare. Mulţi teoreticieni ai 
şahului sînt de părere că secretul succeselor lui Martin Dacosta 
constă în poziţiile extrem de complicate la care ajunge; 
adversarul său este astfel obligat să calculeze un număr foarte 
mare de variante, ceea ce îl oboseşte şi îl aduce în situaţia să nu 
mai poată face faţă situaţiei de pe tablă. Alţii sînt de părere că 
maestrul Dacosta are o pregătire teoretică deosebit de solidă, 
că este înzestrat cu o memorie cu totul ieşită din comun şi 
reeditează în turneele la care participă multe dintre partidele 
jucate de marii maeştri din trecut. Această din urmă părere 
poate constitui o explicaţie a faptului că n-are un stil propriu 
definit, că joacă de fiecare dată altfel, derutîndu-şi adversarii. 

— Aici am vrut să ajung. Prin urmare, eşti de acord cu mine că 
joacă de fiecare dată altfel, că foloseşte metodele cele mai 
diferite, că n-are un stil propriu. 

— In aceasta stă tăria lui. 

Profesorul Roland Despreux se ridică din nou şi făcu cîţiva paşi. 
Apoi se întoarse spre tînărul său interlocutor şi spuse: 

— Să lăsăm, deocamdată, şi această chestiune deoparte. 

Se aşeză şi privi ginditor către Anton Ciuperceanu. Acesta avea 
însă impresia că profesorul, urmărindu-şi propriile gînduri, nu-l 
vedea. După aproape un ceas de discuţie, tînărul se surprinse 
întrebîndu-se care este scopul întrevederii. Pentru el era 


limpede că profesorul Roland Despreux nu-i ceruse convorbirea 
ca să se întreţină cu el despre partidele jucate de şahistul 
american. În orice caz, convorbirea de pînă acum nu putea fi 
decit o introducere. 
Dimineaţa, la sediul federaţiei, savantul insistase asupra faptului 
că era vorba de o chestiune confidențială. Or, în cele discutate 
pînă acum, Anton Ciuperceanu nu vedea ce putea fi confidenţial. 
Ascensiunea rapidă şi metodele variate de joc ale maestrului 
Dacosta erau, ce-i drept, ieşite din comun, dar de notorietate 
publică. 
In sfîrşit, profesorul Roland Despreux scoase din buzunarul 
hainei un plic. Făcu un gest ca şi cînd ar fi voit să-l desfacă, să 
scoată scrisoarea dinăuntru, dar păru să se răzgindească. 
— Incă o dată, te rog, făcu învirtind gînditor plicul între degete, 
ca discuţia noastră să rămînă între noi. S-ar putea să mă înşel în 
presupunerile mele şi atunci aş comite nu numai o gravă eroare, 
dar şi o nedreptate. 
Scoase din plic mai multe foi dactilografiate pe hîrtie subţire 
pentru poşta prin avion: 
— Scrisoarea mi-a fost trimisă la Paris, în timp ce mă aflam la 
Stockholm. Acolo a sosit în vreme ce eram în drum spre 
Bucureşti şi am primit-o abia ieri. După cum vezi, scrisoarea 
aceasta de la colegul şi prietenul meu Alonso Garcia-Gomez din 
Buenos Aires, după ce a străbătut oceanul, m-a urmărit prin 
toată Europa şi dacă mai întîrzia două zile, ar fi trebuit să plece 
după mine la Amsterdam. Aşa se face că am primit-o cu mare 
întîrziere şi nu m-am putut pune încă în legătură cu autorul ei, 
spre a cere unele amănunte ce mi se par indispensabile. 
Profesorul Despreux îşi drese glasul şi, apucîndu-şi nasturele de 
la haină, zise: 
— Domnul Garcia-Gomez, un mare animator al şahului din 
America Latină, îmi scrie aici că pînă la vîrsta de douăzeci de ani 
Martin Dacosta nu ştia să joace şah. Primele noţiuni le-a căpătat 
în închisoarea La Plata din Buenos Aires, unde ispăşea o 
condamnare de şase luni pentru că fusese prins trişind la jocul 
de cărţi într-o tavernă. 
CAPITOLUL AL TREILEA 
Unde aflăm ce conţinea scrisoarea domnului Alonso Garcia- 
Gomez din Buenos Aires 


Deşi era aproape de miezul nopţii, unul dintre birourile de la etaj 
ale federaţiei de şah era încă luminat. Prin spatele ferestrei 
biroului, rarii trecători ai acelei ore tirzii puteau vedea, la 
intervale regulate, mişcîndu-se o umbră. 

Cel care ar fi pătruns în încăpere l-ar fi găsit pe Anton 
Ciuperceanu, vechea noastră cunoştinţă din holul hotelului 
„Ambasador”, care îşi măsura biroul cu paşi rnari. Ţinea mîinile 
la spate şi era foarte preocupat. Pe masa de lucru se aflau mai 
multe file dactilografiate şi un dosar cu tăieturi din diferite ziare 
şi reviste. 

Din încăperea de alături răzbătea ţăcănitul monoton şi regulat al 
unei maşini de scris. Miine începe turneul internaţional şi pînă în 
ultima clipă mai este totdeauna ceva de făcut... 

Cititorul a ghicit, desigur, că pricina pentru care prietenul nostru 
Anton Ciuperceanu nu se dusese încă la culcare şi părea atit de 
frămiîntat era convorbirea pe care, cu două zile în urmă, o 
avusese cu profesorul Roland Despreux. Cele aflate atunci l-au 
tulburat pe tînărul secretar al federaţiei noastre de şah. 

La rugămintea lui, profesorul îi permisese să copieze scrisoarea 
primită din Buenos Aires. Copia se afla acum pe masa lui de 
lucru, iar hîrtiile cam mototolite, cu marginile îndoite, depuneau 
mărturie pentru faptul că Anton Ciuperceanu o citise şi o recitise 
de foarte multe ori. 

Tînărul deschise fereastra. Primăvara se arăta timpurie anul 
acesta şi un val de aer proaspăt năvăli în birou, curăţind 
atmosfera saturată de fum de ţigară. De undeva se auzi o 
pendulă bătînd miezul nopţii. 

Ţăcănitul maşinii de scris se întrerupse o clipă şi uşa se 
deschise. În prag se ivi o fată subţirică şi cam ciufulită. 

— Să vă fac o cafea ? întrebă. 

Anton Ciuperceanu păru să nu fi auzit întrebarea. Dar după o 
vreme se întoarse şi clătină capul în sernn de negare. 

Fata dădu din umeri şi dispăru. O clipă mai tirziu, maşina de 
scris îşi reluă ţăcănitul monoton. 

Părăsind fereastra, Anton Ciuperceanu se apropie de birou şi luă 
din nou filele pe care copiase scrisoarea adresată profesorului 
Roland Despreux. Cu toate că ajunsese să cunoască unele 
pasaje pe dinafară, o mai citi o dată: 


Buenos Aires, 19 decembrie. 


Stimate domnule profesor, 

Îmi pare foarte rău că, după atîta vreme de cînd nu ne-am 
văzut, sînt în situaţia regretabila de a vă scrie despre unele 
lucruri nu prea plăcute. Am şovăit mult înainte de a aşterne 
aceste rînduri pe hîrtie şi am ajuns la concluzia că, în interesul 
propăşirii nobilului joc al şahului, trebuie să vă informez asupra 
unor întîmplări din trecutul lui Martin Dacosta, întîmplări pe 
care, cu termeni foarte blinzi şi poate neadecvaţi, le-aş numi 
ciudate şi aventuroase. 

Zilele trecute, pe cînd mă aflam pe Avenida San Isidro, aproape 
de teatrul Colon, am fost acostat de un individ cu o înfăţişare nu 
prea onorabilă, îmbrăcat cu o eleganţă cam ţipătoare, cu o 
floare mare la butonieră. Avea o cicatrice care pornea din 
dreptul sprîncenii şi-i brăzda întreg obrazul stîng pînă la bărbie. 
Şi-a scos pălăria cu un gest cam teatral, păstrîndu-şi însă ţigara 
de foi în gură şi m-a întrebat: 

— Am onoarea să vorbesc cu profesorul Alonso Garcia-Gomez ? 
— Da, am răspuns fără să-mi ascund uimirea. 

Apoi am adăugat prudent: 

— Nu cred să ne fi cunoscut. 

Străinul se înclină : 

— Numele meu este Jose Segovia. Sînt un... hm... să zicem că 
sînt un prieten al lui Dick. Dumneavoastră îi spuneţi Dacosta, 
maestrul Martin Dacosta. 3 

Spusese „maestrul” pe un ton foarte batjocoritor. Işi scoase 
tigara din gură şi rise cu poftă, un ris care făcea să i se 
contracte într-un fel anume cicatricea de pe faţă, dindu-i un 
aspect hidos. 

Mă simţeam foarte stînjenit de prezenţa acestui domn Jose 
Segovia şi nu ţineam de loc să fim văzuţi împreună. Ne aflam, 
după cum v-am mai spus, pe Avenida San Isidro, între Palacio 
del Congreso şi teatrul Colon, la o oră de mare aglomeraţie. 

— Nu l-am cunoscut prea bine pe maestrul Dacosta, am răspuns 
pe un ton rece, vrînd să-i dau a înţelege că socotesc convorbirea 
noastră încheiată. 

— Eu l-am cunoscut bine, senor, replică Jose Segovia fără să se 
simtă jenat de atitudinea mea distantă. L-am cunoscut chiar 
foarte bine, fiindcă am stat împreună la închisoare. Închisoarea 
La Plata. 

Am rămas înlemnit auzind cele ce-mi spunea acest Segovia. 


Văzind impresia adincă produsă asupra mea de cele ce-mi 
spusese, omul cu cicatrice păru să se bucure. 

— Dacă doriţi amănunte, senor, îmi spuse înclinîndu-se şi fără să 
părăsească tonul batjocoritor, vă stau la dispoziţie. 

In timp ce-mi vorbea, îmi făcui socoteala că Martin Dacosta avea 
cam douăzeci de ani cînd a participat la primul turneu şahist 
internaţional, care a avut loc la Rio de Janeiro. Cînd mai avusese 
timp să ispăşească o condamnare la închisoarea La Plata din 
Buenos Aires ? Intr-o casă de corecție pentru minori, poate, dar 
nu la cea mai mare închisoare a oraşului. In acelaşi timp însă, 
mi-am dat seama că nu cunoşteam nimic din trecutul său. 
Apăruse deodată, nimeni nu ştia de unde, şi fusese admis pe 
baza recomandaţiei deosebit de călduroase a unuia dintre 
membrii comitetului de organizare, după ce trecuse în mod 
strălucit cîteva probe preliminare. 

Poate că omul cu cicatrice, acest Jose Segovia, minţea - după 
cum v-am arătat, înfăţişarea şi atitudinea lui nu inspirau cituşi 
de puţin încredere -, dar eram totuşi dator să verific afirmaţiile 
lui. Drept urmare, l-am rugat să mă însoţească pînă la 
cafeneaua de peste drum. După ce ne-am aşezat, a cerut 
whisky. Cu fiecare pahar de rachiu pe care-l bea, limba i se 
dezlega tot mai mult. Vă relatez pe scurt ce mi-a povestit: 

Pe Martin Dacosta l-a cunoscut pe cînd erau amindoi nişte 
băieţandri, într-o colonie pentru delincvenţi minori de lîngă Rio 
de Janeiro. După ce au ieşit de acolo nu s-au mai despărţit, 
învîrtind împreună tot felul de afaceri dubioase. Desigur că Jose 
Segovia nu mi-a povestit chiar totul, dar din cîte am înţeles au 
trebuit să părăsească în grabă Rio, fiindcă poliţia de acolo căuta 
pe autorii spargerii unor vagoane din gara de mărfuri. 

Citva timp s-au despărţit, reîntilnindu-se apoi la Montevideo. 
Segovia făcea pe bookmaker-ul la hipodrom, iar Martin Dacosta 
intrase în slujba unei mari societăţi de transporturi, care-l 
folosea ca spărgător de grevă. In urma unui denunţ, Jose 
Segovia a fost arestat, extrădat şi predat autorităţilor 
argentiniene, care l-au condamnat la doi ani închisoare. Nu mult 
după aceea, în aceeaşi închisoare apăru şi Martin Dacosta; 
acesta fugise din Montevideo, socotind, pe bună dreptate, că e 
mai sănătos pentru el să nu dea ochii cu docherii grevişti; la 
Buenos Aires fusese prins trişind la cărţi într-un local rău famat 
din cartierul Avellaneda. 


Aceasta este, pe scurt, povestea tinereţii aventuroase a lui 
Martin Dacosta, actualmente unul dintre marii maeştri ai 
şahului. 

L-am întrebat pe Jose Segovia de ce îmi povesteşte toate 
acestea. 

— Vedeţi, senor, îmi spuse, eu am fost arestat în urma unui 
denunţ. La Montevideo, numai Dick cunoştea micile afaceri pe 
care le învîrtisem pe hipodromurile argentiniene... 

Toată faţa i s-a lăţit într-o grimasă ce voia să pară un suris, iar 
cicatricea de pe obrazul stîng se roşise ca o diră de sînge. 

— Doi ani, continuă el, am stat într-o celulă de la La Plata, iar el 
a ieşit după şase luni şi face pe campionul. Are bani mulţi 
acum... 

N-am mai putut răbda prezenţa acestui individ şi am pretextat 
unele treburi foarte urgente ca să pot pleca imediat. 

— Dacă aveţi nevoie de mine, senor, mi-a spus la despărţire, mă 
găsiţi în orice zi de curse la Hipodromo Nacional. Întrebaţi de Jo 
„Cicatrice”. Toată lumea mă cunoaşte acolo. 

Vă mărturisesc, stimate domnule profesor, că în primele ore 
după convorbirea cu Jose Segovia n-am acordat prea mare 
atenţie spuselor sale. A doua zi însă, gîndul la cele aflate începu 
să nu-mi dea pace. „Dar dacă era totuşi adevărat ?” - îmi 
spuneam. Jocul atît de complex care este şahul, practicat de-a 
lungul veacurilor de unii dintre cei mai generoşi şi mai înaintați 
oameni pe care i-a cunoscut istoria, acest joc care oferă 
satisfacţii superioare şi cere o seamă dintre cele mai nobile 
însuşiri, poate oare da un reprezentant strălucit în persoana 
unui escroc la cursele de cai şi trişor la jocul de cărţi, unui 
aventurier care nu se dă în lături de la o treabă atît de murdară 
cum este cea de spărgător de grevă ? 

Muncit de aceste gînduri, m-am dus chiar în dimineaţa aceea la 
prefectura poliţiei, după ce în prealabil obţinusem o scrisoare de 
recomandare de la unul dintre juriştii noştri de seamă, care mi-e 
prieien şi face parte din cercul nostru de şah. La serviciul 
cazierului n-am găsit nici o fişă pe nunele Martin Dacosta. Dar 
cînd am pomenit de condamnarea unui trişor pe nume Dick, în 
urmă cu doi ani, şi am menţionat închisoarea La Plata, lucrurile 
se lămuriră: peste o jumătate de oră aveam în mînă fişa unui 
anume Dick Martin, originar din San Diego, California... 

De la început mi s-a părut curioasă asemănarea de nume. Dar 


cînd am văzut fotografiile ataşate fişei, orice îndoială a dispărut: 
din faţă şi din profil se încrunta la mine Martin Dacosta, 
maestrul Martin Dacosta, în costumul vărgat şi numerotat al 
deţinuţilor din închisoarea La Plata. Nu vă mai înşir celelalte 
date din fişă, vă scutesc de penibila lectură a delictelor, mai 
mari şi mai mărunte, ale acestui individ, care întotdeauna a trăit 
de pe urma expedientelor şi a escrocheriilor. 

Bineînţeles că n-am spus nimănui vreo vorbă, socotind 
deocamdată inutil ca domnii de la prefectura poliţiei să ştie că 
măruntul aventurier şi escroc Dick Martin este una şi aceeaşi 
persoană cu marele maestru internaţional Martin Dacosta. Dar 
conştiinţa nu-mi dădea pace. Era aici o inadvertenţă, o totală 
nepotrivire: pe de o parte apucăturile din trecut şi înclinarea 
către cîştigul uşor, obţinut fără muncă, iar pe de altă parte 
veleităţile remarcabile de care a dat dovadă şahistul, jucătorul 
prodigios, înzestrat cu o excepţională putere de calculare şi 
combinare, cu voinţă de luptă şi imaginaţie, cu o temeinică 
pregătire teoretică... 

A doua zi, aproape fără să vreau, paşii mi s-au îndreptat către 
Hipodromo Nacional. M-am învirtit cîtva timp prin lumea pestriță 
a turfului! fără să pot lua o hotărîre. Pe urmă, m-am adresat 
unuia dintre cei ce mi s-au părut a fi obişnuiţi ai curselor de cai 
şi am întrebat de Jo „Cicatrice”. Peste cîteva minute, mă aflam 
în faţa lui Jose Segovia, care nu păru cituşi de puţin uimit: 

— Aţi venit, senor, îmi spuse cu rînjetul lui respingător. Ştiam că 
veţi veni. 

Am stat cîtva timp de vorbă, fără să aflu ceva într-adevăr nou. 
La plecare l-am întrebat pe Segovia : 

— Martin Dacosta... Dick, cum îi spui dumneata, juca adesea şah 
? 

— Şah !? a rîs batjocoritor turfistul. Nu, senor, nu juca niciodată. 
Zaruri, da, juca adesea şi mai ales pocher. Avea mare 
specialitate la acest ioc şi degete foarte îndemînatice. Dar asta 
nu l-a scutit să facă şase luni la La Plata. A avut ghinion, fiindcă 
în cartierul Avellaneda sînt trişori mai mari decît el. 

— Cred că te înşeli, am replicat uimit la culme, Dacosta..., vreau 
să spun Dick, trebuie să fi jucat adesea şah. Sînt sigur de asta. 
Jose Segovia mă privi dintr-o parte şi cînd ţugui buzele cicatricea 
de pe obrazul stîng îşi schimbă poziţia şi se roşi: 


t Turf - hipodrom (n.r) 


— Dick cunoştea o mulţime de jocuri, dar din cele cu zaruri şi 
cărţi. Şi la toate trişa. Avea zaruri trucate şi măsluia cărţile de 
joc destul de bine. La casa de corecție din Rio, unde am stat 
împreună, erau cîteva jocuri de şah. Dar Dick nu juca niciodată. 
„Asta e pentru babalici” - îmi spunea. Nu putea să sufere şahul. 
A învăţat să joace abia la închisoarea La Plata. Stătea în celulă 
cu un anume Jeffrey Miller, Jeff „Inginerul”, cum îi spuneam noi, 
şi acesta l-a învăţat jocul. Îşi făcuseră figuri din miez de piine. 
Văzind că am rămas pironit locului de uimire, turfistul rînji şi 
adăugă: 

— Sînt sigur că trişează şi la şah. Eu îl cunosc pe Dick, îl cunosc 
bine. Nu poate să joace fără să trişeze. Asta i-a intrat în sînge. 
lată ce am aflat, stimate domnule Despreux, la a doua şi ultima 
mea întîlnire cu Jose Segovia. Am socotit de prisos să-i explic 
acestui individ venal că la şah nu se poate trişa, că poţi avea o 
dată sau de două ori şansa ca adversarul să comită o greşeală 
sau să nu poată deduce planul tău de atac, dar că în nici un caz 
nu poţi ajunge maestru internaţional bazindu-te pe asemenea 
fapte întîmplătoare. Pentru Jose Segovia, şahul e un joc ca toate 
jocurile, prin urmare se poate trişa. 

Dar pentru Martin Dacosta ? Cum a fost posibil ca, la cîteva luni 
după ce a părăsit închisoarea unde a căpătat primele noţiuni ale 
jocului, să se claseze pe primul loc în turneul internaţional de la 
Rio de Janeiro şi în cel de la Buenos Aires, la care au participat 
cei mai buni maeştri ai celor două Americi ? Cum a fost posibil 
ca în mai puţin de doi ani să ajungă unul dintre primii jucători ai 
lumii, să se claseze pe primul loc în turneul de la Chamonix, 
învingînd pe marele maestru italian Baldassare Agostini, şi în 
turneul de la Stockholm, înaintea maestrului internaţional Sven 
Johannson ? lată întrebări, stimate domnule profesor, la care nu 
pot răspunde. Figurile de şah nu sînt zaruri şi nici cărţi de joc, 
ele nu se pot măslui. 

Am petrecut citeva zile ros de îndoieli, de gînduri contradictorii. 
La sfîrşitul acestor frămîntări, am hotărît să vă scriu, relatîndu- 
vă cele de mai sus. Am socotit că, în calitatea dumneavoastră 
de preşedinte al Federaţiei internaţionale de şah, trebuie să 
cunoaşteţi toate acestea. 

Sînt sigur că veţi şti să folosiţi cele ce vă relatez în modul cel 
mai potrivit, astfel ca nobilul joc, străvechiul şi veşnic tînărul 
şah, căruia îi sîntem anundoi atit de ataşaţi, să nu sufere o 


nejustificată ştirbire de prestigiu, ci să se dezvolte mai departe 
ca un factor de prietenie internaţională. 
Cu deosebită stimă, 
ALONSO GARCIA-GOMEZ 
Încet, Anton Ciuperceanu lăsă foile să-i alunece din mînă, pe 
birou. Apoi se ridică şi se apropie din nou de fereastra deschisă, 
privind gînditor în afară. Se auzi iar pendula, aflată undeva într-o 
casă din apropiere. 
Tînărul îşi consultă ceasul. Era douăsprezece şi jumătate. Se 
duse la calendarul din perete şi rupse o filă: 15 martie. 
Prin urmare, astăzi, în Sala Colonadelor, începea turneul 
internaţional, „turneul de primăvară”, cum i se spunea în 
cercurile şahiste. Toţi specialiştii erau de acord că unul dintre 
marii favoriţi ai turneului era maestrul american Martin Dacosta. 
CAPITOLUL AL PATRULEA 
Unde se arată preocupările lui Anton Ciuperceanu într-un ceas 
înaintat din noapte 


Anton Ciuperceanu se aşeză la masa lui de lucru, unde rămase 
cîtva timp cufundat în gînduri. Alături, ţăcănitul monoton al 
maşinii de scris se întrerupse şi fata cea subţirică şi ciufulită 
deschise din nou uşa : 

— Poate că o cafea v-ar face totuşi bine, încerca ea. 

Tînărul ridică ochii şi o privi o clipă, parcă fără să o vadă. Pe 
urmă întrebă zimbind: 

— Dumneata, tovarăşă Olga, joci şah ? 

Fata se uită la el uimită : 

— Puțin. Am învăţat de curînd. Cînd am fost angajată aici, la 
federaţia de şah, am crezut că e de datoria mea să învăţ. Dar 
sînt o jucătoare foarte slabă. În general, cred că femeile nu prea 
au aptitudini pentru acest joc. 

— Te înşeli, tovarăşă Olga, zise Anton Ciuperceanu şi întinse 
degetul, arătîndu-i tabloul din perete, de deasupra calendarului. 
Era o reproducere după Lucas van Leyden, al cărui original se 
află în Galeria de artă din Berlin şi care reprezenta o partidă de 
şah între un bărbat cu aspect de negustor bogat şi o frumoasă 
doamnă. 

— Originalul acestui tablou a fost pictat pe la 1530. Dar 
mărturiile despre talentul femeilor la şah sînt mult mai vechi. Ai 
citit poveştile cuprinse în „O mie şi una de nopţi” ? 


Fata se uita ia el cu ochii mari. Nu putea pricepe că un om în 
toată firea îşi pierde noaptea ocupindu-se de pictura olandeză şi 
de poveştile orientale. 

— Da, zise, le-am citit cînd eram în şcoală. 

— Atunci, urmă  Ciuperceanu, poate că îţi aminteşti că 
Şeherezada îl distrăgea pe califul Harun al Raşid de la gîndurile 
sale negre cu ajutorul şahului. Se pare deci că nu era numai o 
neîntrecută povestitoare, dar şi o bună jucătoare de şah. Harun 
al Raşid a domnit cam cu 1.200 de ani în urmă. 

— Dar astea sînt numai poveşti, spuse fata cu jumătate de gură. 
— E adevărat, făcu Ciuperceanu lăsîndu-se pe speteaza 
fotoliului. Poveştile orientale, atit de pline de imaginaţie şi 
strălucire, cuprinse în „O mie şi una de nopţi” s-au născut cam 
prin al zecelea secol. Totuşi, în spatele ficţiunii se află modul de 
viaţă al acelei vremi, relaţiile, obiceiurile, mentalitatea unei 
întregi epoci. Dacă Şeherezada este înfăţişată jucînd şah, 
înseamnă că femeile din haremurile Bagdadului de-atunci 
cunoşteau jocul şi-l practicau. 

Dactilografa nu mai spuse nimic şi aşteptă ca secretarul 
federaţiei să se decidă dată vrea cafea sau nu. Acesta se închise 
însă iar îndărătul gîndurilor sale şi păru să uite că se mai afla 
cineva în cameră. 

Aici, cititorul să ne îngăduie o scurtă întrerupere a povestirii 
noastre, ca să putem arăta de ce tînărul nostru prieten Anton 
Ciuperceanu a început să vorbească, aşa, deodată, despre 
talentul la şah al femeilor, făcînd şi unele incursiuni în istoria 
artei, istoria literaturii şi apoi în istoria propriu-zisă, stiîrnind, pe 
bună dreptate, uimirea fetei ciufulite care intrase să-l întrebe 
dacă vrea cafea şi care, oricum, nu putea să înţeleagă de ce îşi 
pierde noaptea în birou, mai ales că văzuse că nu lucrează, ci 
răsfoieşte numai nişte hirtii şi se plimbă cu paşi mari prin 
încăpere. 

Spre a putea, aşadar, arăta aceasta, trebuie să ne întoarcem cu 
cîteva ore, mai precis în ziua de 14 martie, orele patru şi zece 
minute, cînd avionul care venea de la Berlin a aterizat pe 
aeroportul Băneasa. Anton Ciuperceanu se afla pe aeroport, 
deoarece, ca secretar al federaţiei noastre de şah şi ca membru 
în comitetul de organizare al turneului de primăvară, primise 
sarcina să se ocupe de chestiunile de presă. Or, cu acest avion 
urmau să sosească doi ziarişti străini: Trude Hartmann de la 


ziarul berlinez „Der Abend” şi Filippo Nardi de la revista 
„Cronaca degli scacchi” din Milano. 

Avionul sosi la timpul prevăzut, şi puţină vreme după aceea, 
cînd formalităţile la vamă fură îndeplinite, Anton Ciuperceanu se 
prezentă ziaristei berlineze, o tînără blondă, dezgheţată pe 
măsura profesiunii ei. După cîteva minute descoperiră şi pe 
redactorul italian, despre care Trude Hartmann spuse că 
seamănă cu un voiajor în slujba unei întreprinderi de produse 
optice: în afară de ochelari, purta un magnetofon portativ, un 
binoclu şi două aparate de fotografiat. 

Filippo Nardi se dovedi însă a fi un tînăr atrăgător şi bine dispus, 
iar cînd colega lui din Berlin observă că avuseseră în avion locuri 
alăturate, fără să ştie că au aceeaşi profesiune şi destinaţie şi 
fără să se cunoască, el răspunse galant: 

— Mieux vaut tard que jamais?. 

Fiindcă Filippo Nardi nu cunoştea limba lui Goethe, după cum 
Trude Hartmann n-o cunoştea pe cea a lui Dante; pentru a se 
înțelege, o aleseseră pe aceea a lui Moliere... 

Lui Anton Ciuperceanu i-a convenit de minune această alegere, 
deoarece, după cum am mai arătat cu prilejul convorbirii cu 
profesorul Roland Despreux din holul hotelului „Ambasador”, 
secretarul federaţiei noastre de şah se descurca destul de bine 
în limba franceză. 

Un ceas mai tîrziu, după ce oaspeții străini se instalaseră la 
hotel şi se refăcuseră oarecum de pe urma neplăcerilor 
călătoriei, l-au vizitat pe Anton Ciuperceanu la sediul federației, 
pentru a stabili unele amănunte cu privire la desfăşurarea 
turneului, întocmirea buletinelor de presă, transmiterea 
reportajelor şi cronicilor, precum şi alte chestiuni legate de 
activitatea corespondenţilor. Se aflau acolo şi alţi ziarişti străini, 
care sosiseră mai devreme, şi împreună au luat toate măsurile 
ca munca lor să se desfăşoare în cele mai bune condiţii, astfel 
ca iubitorii de şah din toate ţările să fie informaţi cu 
promptitudine şi să aibă imaginea clară a partidelor ce se vor 
juca în turneul aşteptat cu atita interes. 

După ce ziariştii plecară, Trude Hartmann mai rămase o vreme 
în biroul lui Anton Ciuperceanu. Secretarului federaţiei noastre 
de şah îi plăcea fata asta dezgheţată, dar simţea în faţa ei o 
sfială pe care nu reuşea să şi-o explice. 


2 Mai bine mai tîrziu decît niciodată. 


Cîtva timp tăcură, pe urmă tînărul spuse, doar aşa ca să spună 
ceva: 

— E destul de neobişnuit ca la un mare cotidian, cum este „Der 
Abend”, cronica şahului să fie făcută de o femeie. 

Atita i-a trebuit. Trude Hartmann s-a înfuriat, ochii ei albaştri şi- 
au pierdut seninătatea. Incruntîndu-se: 

— Află, domnul meu, i-a spus, că dumneata nu eşti nici primul şi 
nici singurul care vîntură părerea greşită că femeile nu posedă 
aptitudini pentru jocul de şah... 

— Departe de mine asemenea gind, se repezi Anton 
Ciuperceanu. Am vrut numai să spun că este neobişnuit ca... 
vreau să zic... cronica şahului... 

li era necaz că începuse să se bilbiie. Ziarista îl privea dintr-o 
parte şi în jurul gurii ei flutura un suris care nu avea nimic 
măgulitor pentru el. Apoi, ea întinse degetul spre tabloul din 
perete, spre reproducerea după Lucas van Leyden, şi-i vorbi de 
operele de artă în care femeile sînt reprezentate jucînd şah, de 
povestirile şi legendele medievale, se întoarse la Şeherezada şi 
sări apoi la Isolda, mireasa regelui Mark din Cornwallis, care 
găsise mijlocul de a sta lîngă iubitul ei, cavalerul Tristan, jucînd 
şah cu el. 

Anton Ciuperceanu asculta şi se simţea ca un elev prins cu 
lecţia neînvăţată şi nevoit să rabde morala profesoarei. lar 
Trude Hartmann vorbea într-adevăr ca o profesoară, cu un ton 
moralizator, uşor ironic: 

— Istoria, spunea, ne oferă nenumărate exemple. Ecaterina a ll- 
a a Rusiei era o excelentă jucătoare şi partenerii ei Orlov sau 
Potemkin pierdeau partidele nu numai din condescendenţă faţă 
de maiestatea sa imperială. lar madame de Remusat, autoarea 
interesantelor memorii asupra curţii lui Napoleon Bonaparte, era 
adesea partenera de şah a marelui comandant de oşti. Dar de 
ce să mergem atit de departe şi să nu vorbim de genialele 
şahiste mai recente, de ceha Vera Mencik, de pildă, care a 
cîştigat în 1927 campionatul mondial feminin şi şi-a păstrat titlul 
pînă la moartea ei atît de tragică, în 1944, în timpul bombardării 
Londiei de către aviația hitleristă. Vera Mencik era oare rnai 
prejos de cei mai renumiţi şahişti din vremea aceea ? De loc. 
Marele maestru Flohr propusese, în glumă, înfiinţarea unui club 
şahist „Vera Mencik”, din care să facă parte toţi cei care 
fuseseră învinşi sau remizaseră cu ea. Prin urmare, clubul urma 


să aibă ca membri pe toţi marii şahişti contemporani, în frunte 
cu maestrul belgian E. Colle, cu maestrul olandez Max Euwe şi 
cu... Flohr însuşi. 

Deşi discursul Trudei Hartmann suna ca o adevărată filipică la 
adresa lui, Anton Ciuperceanu se surprinse că-i plac 
înverşunarea fetei şi roşeaţa din obrajii ei, care contrasta plăcut 
cu albastrul ochilor. Mai ascultă o vreme consideraţiile ziaristei 
asupra aptitudinilor excepţionale şi stilului de joc al şahistelor 
sovietice Ludmila Rudenko, Elisabeta Bikova, Olga Rubţova şi 
Kira Zvorikina; apoi, după ce vajnica apărătoare a talentului şi 
tradiţiei feminine în şah se opri să răsufle, îi spuse liniştit: 

— Aperi o cauză dinainte cîştigată. Dar o aperi bine. Izbucniră 
amindoi în rîs; un rîs sincer, spontan, care alungă dintr-o dată 
încruntarea din ochii albaştri ai Trudei şi-l despăgubi pe Anton 
Ciuperceanu de prelegerea cu nuanţă dojenitoare pe care 
fusese nevoit s-o asculte. 

Această scenă, petrecută în după-amiaza zilei de 14 martie, a 
însemnat începutul prieteniei dintre ziarista Trude Hartmann si 
secretarul federaţiei noastre de şah. Seara, Anton Ciuperceanu 
şi-o petrecu în iureşul pregătirilor pentru marele turneu care 
avea să înceapă a doua zi, iar mai tirziu, gîndurile sale au fost 
absorbite, după cum am mai arătat, de problemele puse de 
scrisoarea adresată de domnul Garcia-Gomez profesorului 
Roland Despreux. 

Cînd dactilografa cea grijulie l-a întrebat dacă nu vrea cafea, 
Anton Ciuperceanu şi-a amintit, pentru prima oară în seara 
aceea, de Trude Hartmann. De ce i-a venit tocmai atunci în 
minte, nu ştia nici el. Şi atunci, i-a ţinut tovarăşei Olga 
cuvîntarea despre pictorul van Leyden şi despre Şeherezada, 
repetînd întocmai unele dintre cuvintele ziaristei berlineze. 

Aşa se face că, în acel ceas înaintat din noapte, Anton 
Ciuperceanu a stîrnit nedumerirea fetei ciufulite şi amatoare de 
cafea. 

Cititorul să ne ierte că am insistat atita asupra primei întîlniri şi 
a convorbirii dintre ziarista Trude Hartmann de la „Der Abend” şi 
secretarul federaţiei noastre de şah, fapte care, la prima vedere, 
par să nu aibă legătură cu povestirea noastră. Dar desfăşurarea 
ulterioară a evenimentelor va arăta cu prisosinţă că o asemenea 
legătură există şi că prietenia dintre cei doi tineri a jucat un rol 
de seamă. 


De asemenea, se va vedea că nici Filippo Nardi, redactorul 
revistei „Cronaca degli scacchi” şi posesorul unui bogat 
sortiment de instrumente optice, nu este cu totul străin de 
aceste evenimente, 
CAPITOLUL AL CINCILEA 
Unde reporterul Dinu Romanescu povesteşte peripeţiile unui 
raid-anchetă 


Deşi se culcase foarte tirziu, Anton Ciuperceanu sosi încă de la 
ora nouă dimineaţa la sediul federaţiei. Pe drum îşi cumpărase 
ziarele şi acum le răsfoia în grabă. După cum era şi firesc, 
gazetele acordau un spaţiu larg marii competiţii şahiste 
internaţionale ce urma să înceapă astăzi în capitală. 
Tradiţionalul turneu internaţional al ţării noastre se desfăşura 
vreme de patrusprezece zile, cu începere din ziua de 15 martie. 
A şaptea zi a competiţiei, 21 martie, era zi de odihnă şi 
corespundea calendaristic echinocţiului de primăvară, de unde 
şi numele acestei mari întreceri, nume lansat la început de un 
ziarist şi adoptat apoi de cercurile şahiste: „Turneul de 
primăvară”. 

Secretarul federaţiei luă la întîmplare unul dintre ziare şi citi 
ancheta pe care un reporter al ziarului o întreprinsese printre cei 
zece mari maeştri internaţionali care participau la turneu. lată 
ce declarau ei. 

Maestrul suedez Sven Johannson: „Sînt ferm hotărît să-mi iau 
revanşa după înfringerea suferită la Stockholm. După cum 
vedeţi, se anunţă o luptă aprigă”. 

Maestrul sovietic P. A. Cerednikov: „Turneul de la Bucureşti este 
unul dintre cele mai interesante din ultima vreme. Mă înlilnesc 
pentru prima oară, în faţa tablei de şah, cu marele maestru 
Martin Dacosta. E un jucător redutabil şi plin de surprize. Sper 
să pot obţine un rezultat bun”. 

Maestrul austriac dr. Heinrich Hildebrandt: „Sînt actualmente 
refăcut după o boală îndelungată, care m-a împiedicat să 
particip la ultimele competiţii. Aici, la Bucureşti, se realizează o 
dorinţă mai veche de-a mea: să mă întîlnesc cu Martin 
Dacosta...” A 

Maestrul cehoslovac dr. Karel Macek: „Intr-o competiţie ca 
aceasta, unde se întîlnesc cîțiva dintre cei mai buni şahişti din 
lume, e greu de spus cine va cîştiga. În orice caz, vom avea cu 


toţii ceva de învăţat...” 

Maestrul italian Baldassare Agostini: „La Chamonix, Martin 
Dacosta m-a învins. Acum, la Bucureşti, am prilejul să-mi iau 
revanşa. Partida noastră va decide care dintre noi este mai 
bun”. 

Maestrul sovietic Mihail Levinson: «,„Turneul de primăvară” 
constituie o serioasă verificare pentru turneul candidaţilor de la 
Amsterdam. Cred că nu exagerez afirmind că rezultatul de la 
Bucureşti va face să se întrevadă viitorul adversar al marelui 
nostru Igor Vinogradov în lupta pentru titlul mondial». 

Maestrul englez Neill Macpherson: „Va cîştiga cel care va juca 
mai bine... Dacă Martin Dacosta va juca şi la Bucureşti ca la 
Chamonix şi la Stockholm, va fi foarte greu de învins”. 

Maestrul german Ludwig Speriinger: „Cel mai periculos adversar 
mi se pare Martin Dacosta, datorită jocului său derutant şi plin 
de neprevăzut. Dar lupta va fi strinsă şi surprizele nu sînt 
excluse”. 

Maestrul bulgar Boris Petrov: „Înainte de terminarea competiţiei, 
e greu de spus cine va cîştiga. In ceea ce mă priveşte, voi face 
tot ce-mi stă în putinţă ca să fiu eu acela... Sînt convins că 
adversarii mei vor face la fel”. 

Maestrul american Martin Dacosta: „Sînt într-o formă excelentă. 
Nu voi pierde nici o partidă”. 

Cu un gest brusc, necontrolat, Anton Ciuperceanu mototoli 
ziarul, îl irita ultima declaraţie, care i se păru plină de îngimfare, 
de un nemăsurat orgoliu. O declaraţie lipsită de eleganţă, de 
curtoazie faţă de ceilalţi participanţi la turneu. 

Desfăcu din nou ziarul şi-l netezi cu latul palmei pe placa de 
sticlă a biroului. Raidul-anchetă se încheia cu cîteva comentarii 
pe marginea stilului de joc al fiecărui participant şi dădea 
pronosticuri cu privire la şansele pe care le aveau cei patru 
şahişti care reprezentau ţara noastră în marea competiţie. 
Interviul din ziar era semnat D. Romanescu. 

Ochii lui Ciuperceanu se întoarseră la declaraţia maestrului 
Martin Dacosta. Citi şi reciti de cîteva ori cele două rînduri ce 
depuneau mărturie pentru vanitatea fără măsură a autorului lor. 
— Atita lipsă de sportivitate..., murmură el. 

— Întocmai ! se auzi un glas din cealaltă parte a biroului. Dacă 
vă referiţi la declaraţia maestrului Martin Dacosta, calificarea pe 
care i-o daţi este cea mai potrivită. 


Secretarul federaţiei de şah privi pe cel care vorbise: un tînăr 
înalt, îmbrăcat cu oarecare îngrijire; intrase probabil în timp ce 
el era cufundat în lectura ziarului şi se tolănise fără jenă în 
fotoliul din cealaltă parte a mesei de lucru, întinzîndu-şi 
picioarele pe covorul din birou. După ce vorbise, începuse să-şi 
studieze pantofii cu multă atenţie, de parcă ar fi găsit cine ştie 
ce lucruri deosebite în aspectul lor, 

Or, se nimerise ca în dimineaţa aceea, frămîntat de ginduri şi 
după prea puţine ore de somn, Anton Ciuperceanu să fie mai 
puţin calm ca de obicei şi destul de prost dispus. De aceea, 
întrebă brusc şi cam pus pe hartă: 

— Cu cine am plăcerea ? 

Ca stîrnit de un resort, tînărul din fotoliu sări în picioare şi se 
înclină cu exagerată şi ironică politeţe: 

— Numele meu e Dinu Romanescu, sînt reporter şi autorul 
raidului-anchetă pe care tocmai aţi binevoit a-l citi. 

— Încîntat, mormăi celălalt. Mă numesc Anton Ciuperceanu, sînt 
secretar al lederaţiei de şah şi tocmai citeam raidul-anchetă pe 
care aţi binevoit a-l scrie. 

Dinu Romanescu izbucni în rîs. Un ris sincer, nereţinut. Anton 
Ciuperceanu zimbi şi el. Toată iritarea dinainte dispăruse şi se 
simţi atras de tînărul său vizitator... 

Reporterul se întinse iar în fotoliu şi - după ce-şi studie cîteva 
clipe pantofii - întrebă: 

— Ce părere ai despre Martin Dacosta ? 

Ciuperceanu se uită la el uimit, apoi dădu din umeri fără să 
răspundă. Dar după cîteva clipe se răzgindi şi, luîndu-şi o mină 
cît putu de severă, spuse : 

— Acesta e, aşadar, motivul pentru care am cinstea să primesc 
vizita dumitale. Te interesează ce părere am despre Martin 
Dacosta... Părerea a zece maeştri internaţionali nu-ţi ajunge ? 

— Nu, făcu calm reporterul fără să-şi ridice privirea de pe 
încălțări. 

— Regret, dar altceva decit ce au declarat ei nu sînt în măsură 
să-ţi spun. 

Reporterul se gîndi o vreme, apoi zise: 

— Nu mă prea pricep la şah. Am fost însărcinat cu acest raid- 
anchetă fiindcă redactorul nostru de specialitate s-a îmbolnăvit. 
— lţi vom face toate înlesnirile ca să poţi urmări concursul în 
cele mai bune condiţii. In Sala Colonadelor funcţionează un 


birou de presă care... 

— Nu despre asta e vorba. 

Reporterul ridică ochii şi se uită cu nevinovăție la Anton 
Ciuperceanu: 

— Am vrut să ştiu părerea dumitale despre Martin Dacosta ca 
om, nu ca jucător de şah. Cu alte cuvinte, nu despre maestrul 
internaţional Dacosta, ci despre Dick... 

Anton Ciuperceanu sări în sus, holbîndu-se la reporter: 

— De unde ai auzit de Dick ? Ce ştii dumneata despre Dick ? 
Ziaristul îşi cobori iar ochii şi, cu prefăcuta lui nevinovăție, 
spuse: 

— Am aruncat şi eu o vorbă, la întîmplare... 

Secretarul federaţiei de şah se înfurie de-a binelea. Se repezi la 
tînărul din fotoliu şi-l apucă de umeri, zgilţiindu-l: 

— Nu înţelegi, omule, că e foarte important să spui ce ştii 
despre Dick ? De unde cunoşti numele acesta ? Cine ţi-a vorbit 
de el ? 

Dinu Romanescu părea să se amuze copios: 

— Să zicem că mi l-a suflat muza, muza ziaristicii. Avem şi noi, 
reporterii, muzele noastre. 

Apoi, ridicîndu-se din fotoliu, desprinse mîinile celuilalt de pe 
umerii săi şi adăugă: 

— Dacă mă iei cu duhul blindeţei, spun totul. Altfel, tac ca 
peştele. 

Lui Anton Ciuperceanu îi fu ruşine de izbucnirea lui. Se întoarse 
în spatele biroului şi se aşeză, aşteptind ca reporterul să 
vorbească. Dar degetele sale, care băteau darabana pe sticla 
biroului, îi trădau nerăbdarea. 

Dinu Romanescu începu să se plimbe cu paşi mari prin încăpere. 
Ţinea mîinile în buzunarele pantalonilor şi nu părea prea grăbit. 
Anton Ciuperceanu aşteptă cu răbdare filozofică. 

În sfîrşit, ziaristul se hotărî să vorbească: 

— leri dimineaţa, „Bătrînul” s-a gindit că ar fi bine să facem un 
raid-anchetă printre cei zece mari maeştri internaţionali. 
„Bătrînul” este secretarul nostru de redacţie. M-a chemat şi mi-a 
pus în vedere ca cel mai tirziu pînă la ora şase după-masă 
materialul să fie pe biroul său, bătut la maşină, gata spre 
publicare. „Zece declaraţii ?” - m-am mirat eu. „Nu e cam 
mult ?” „Nu, nu e mult” - mi-a spus „Bătrînul” acru, cum îi e 
felul. „Să nu lipsească nici unul dintre marii maeştri 


internaţionali”. „Dar dacă nu-i găsesc pe toţi ?” O clipă mai tîrziu 
mi-a părut rău că am pus întrebarea, fiindcă „Bătrinul” s-a 
înfuriat, a ţipat la mine că sînt reporter şi că să-i scot din 
pămînt, din iarbă verde pe cei zece maeştri internaţionali şi să le 
iau declaraţii... 

— Tovarăşe Romanescu, îl întrerupse celălalt nerăbdător, n-are 
nici un rost să-mi faci un reportaj oral al reportajului dumitale 
scris. Pe mine mă interesează... 

— Ajung numaidecit şi acolo. 

Ziaristul se uită pe sub sprincene la Ciuperceanu şi acesta nu 
putea să scape de impresia că în privirea asta stăruia ironia. Dar 
strînse buzele şi se abţinu de la orice comentariu. Inainte de 
toate, era important să afle ce ştia celălalt despre Dick. 

— Şi după cum îţi spuneam, continuă ziaristul, „Bătrînul” nici nu 
voia să audă ca vreunul dintre marii maeştri să lipsească din 
interviu. Am luat deci „Pobeda” redacţiei şi m-am oprit întîi la 
hotelul „Athenee Palace”, unde am găsit pe trei dintre maeştri 
angajaţi într-o pasionantă discuţie despre avantajele partidei 
italiene asupra celei spaniole, scoțiene şi siciliene, despre 
dezavantajele apărărilor Philidor şi Alehin, precum şi despre 
deschiderea  Caro-Kann conjugată cu mai multe feluri de 
gambituri... 

— Să trecem, te rog, peste amănunte. 

— Bine. Din discuţia maeştrilor n-am înţeles prea mare lucru, 
dar în cîteva minute aveam în buzunar cele trei declaraţii. 
Maeştrii au fost amabili, şi m-au informat că unii dintre colegii 
lor plecaseră la Sala Colonadelor să joace o partidă sau două. 
„Ca să se obişnuiască” - mi-au spus ei - „cu tabla şi figurile, cu 
atmosfera sălii” M-am aruncat în buna şi vechea noastră 
„Pobedă” şi în cîteva minute eram în Sala Colonadelor, unde am 
găsit alţi patru maeştri, cărora le-am luat declaraţii. 

— Martin Dacosta era printre ei ? 

— Nu. Plecase de dimineaţă de la hotel, împreună cu secretarul 
său, şi de atunci nu-l mai văzuse nimeni. Aveam deci şapte 
declaraţii. Pe maestrul Johannson l-am găsit la prînz, în 
restaurantul hotelului, iar pe maestrul Petrov după-masă, la 
Muzeul de artă, pierdut în contemplarea unor tablouri din 
Galeria universală. Prin urmare, nouă declaraţii se aflau 
însemnate pe filele carnetului meu de notite. Mai lipsea una. 

— A lui Martin Dacosta. 


— Exact... şi era ora şase după-masă. Am trimis „Pobeda” la 
redacţie, cu materialul, iar eu i-am telefonat „Bătrînului”, 
explicîndu-i cum stau lucrurile. „Cum” - a strigat la mine =, 
„tocmai maestrul Dacosta lipseşte ?!” Apoi mi-a notificat să nu 
mă întorc la redacţie fără a zecea declaraţie. Am pornit prin 
oraş, la întîmplare, înarmat numai cu încrederea mea 
neţărmurită în muza noastră, a reporterilor, care, speram, îmi va 
călăuzi paşii. Din jumătate în jumătate de oră telefonam la 
„Athenee Palace” şi întrebam dacă maestrul s-a întors. 

— Şi ţi-a călăuzit paşii... muza dumitale ? 

— Da, dar numai după ce mi-a pus la grea încercare răbdarea. 
Aşa e ea, răutăcioasă... Dar pînă la urmă se dovedi totuşi a fi 
fată bună. L-am descoperit pe viitorul autor al celei de-a zecea 
declaraţii abia la miezul nopţii, la barul „Continental”. Dacosta, 
vreau să spun marele maestru internaţional Martin Dacosta, era 
beat turtă. 

Reporterul se opri din plimbarea lui prin cameră şi se uită la 
Ciuperceanu să vadă ce efect au cele relatate de el. Dar 
secretarul federaţiei de şah nici nu clipi: 

— Fiecare, zise, îşi poate petrece timpul liber cum doreşte. Îmi 
permit să-ţi atrag atenţia însă că ai omis să-mi vorbeşti de Dick. 
— Ajung numaidecit şi acolo. Prin urmare, m-am prezentat la 
masa maestrului care se afla în tovărăşia secretarului său, i-am 
spus cine sînt şi ce doresc de la el. Mi-a făcut declaraţia pe care 
o cunoşti din ziar şi mi-a repetat-o de zece ori. M-am dus la 
telefon şi am chemat la redacţie. Ziarul era gata pentru tipar, 
numai cîteva rînduri erau albe, acolo unde urma să apară 
declaraţia lui Martin Dacosta. l-am dictat-o „Bătrînului” la 
telefon, adăugind că nu se poate pune prea mare temei pe 
această declaraţie, dat fiind starea de ebrietate înaintată a 
maestrului. Dar „Bătriînul” a fost de părere s-o publicăm totuşi. 
„Şi înainte de turneele de la Chamonix şi de la Stockholm” - 
spunea -, „Martin Dacosta a făcut presei declaraţii identice. De 
ce n-ar vorbi la fel şi înainte de turneul de la Bucureşti ? Eu cred 
că ar fi făcut declaraţia asta chiar dacă ar fi băut numai lapte.” 
Am uitat să-ţi spun că „Bătrînul” e un bun jucător de şah şi că 
urmăreşte cu pasiune toate competiţiile. Mi-e teamă că va 
trebui să-mi procuri, pentru el, bilete la turneul care începe 
astăzi. Am auzit că cele trei mii de locuri ale sălii sînt vindute 
pentru toate cele patrusprezece zile ale turneului. 


— Îţi procur, zise Ciuperceanu sec, dar cu o singură condiţie: Ca 
în următoarele cinci minute, în cel mult cinci minute, să 
lămureşti chestiunea cu Dick. 

Dinu Romanescu începu să ridă. Pe urmă se aşeză în fotoliu, 
întinse picioarele după obiceiul lui şi spuse cu sinceritate: 

— Nu ştiu nimic, dar absolut nimic despre acest Dick al 
dumitale. Adineauri, cînd ţi-am spus că a fost o vorbă aruncată 
la întîmplare, n-am minţit. Este adevărul adevărat. 

— Bine, dar numele acesta, de unde îl cunoşti ? 

— E simplu. După ce am terminat convorbirea cu „Bătrînul”, mi- 
am făcut o socoteală: Este firesc, mi-am zis, că în ajunul 
începerii marelui turneu, unii maeştri discută probleme de şah, 
alţii se obişnuiesc cu atmosfera sălii în care vor juca, iar alţii se 
odihnesc vizitîind muzee. Dar dacă unul dintre ei se îmbată chiar 
în noaptea precedentă şi afirmă că e într-o formă excelentă, 
apoi acesta e un fenomen neobişnuit, care merită să fie studiat 
mai îndeaproape. M-am întors deci la masa lui Dacosta, care, de 
altfel, mă invitase, şi am stat vreme de un ceas. Iţi pot afirma, 
cu toată certitudinea, că acest mare maestru a absorbit în 
noaptea asta o asemenea cantitate de rachiu, încit n-are să 
poată juca astăzi nu numai şah, dar nici măcar popice. In drum 
spre federaţie, am trecut pe la hotel şi am întrebat portarul la ce 
oră s-a întors. „Puțin după ce am intrat în schimb” - mi-a 
răspuns. „Cînd ai intrat în schimb ?” „La ora şapte dimineaţa”. 
Pe urmă mi-a spus confidenţial că au trebuit să-i care, pe 
maestru şi pe secretarul maestrului, pe sus, pînă în camerele 
lor. 

— Mai ai treizeci de secunde, zise Ciuperceanu consultîndu-şi 
ceasul, ca să-mi spui ce ştii despre Dick. 

— În timp ce stăteam cu ei la masă, secretarul îi spunea mereu 
Dick. Asta-i tot. Altceva nu ştiu. 

Ciuperceanu se gîndi o vreme. Pe urmă spuse cam dezamăgit: 
— Într-adevăr, mare lucru n-ai reuşit să-mi spui. 

Reporterul se sculă şi se înclină : 

— Îmi pare foarte rău. E oare atît de important numele cu care 
secretarul se adresa maestrului ? De fapt, mi-a făcut impresia că 
între ei sînt mai degrabă relaţii de prietenie decit de la patron la 
salariat. În orice caz, acest Miller îl tutuia pe maestru. 
Ciuperceanu tresări : 

— Miller ai spus ? 


— Da, Miller. Aşa îl cheamă pe secretar, Jeffrey Miller. 
Se scotoci prin buzunare: 
— Mi-a dat şi o carte de vizită. 
Secretarul federaţiei rămăsese cu privirea pierdută pe peretele 
din faţa lui. „Jeffrey Miller”... murmura mereu, „Jeffrey Miller”... 
Deodată păru să-şi amintească: 
— Jeff „Inginerul” ! 
— Da, răspunse reporterul. Aşa îi spunea Dacosta, Jeff. lar o 
dată l-am auzit cînd îi spunea „Mai toarnă un păhărel, 
inginerule.” Vorbea englezeşte, limbă pe care o cunosc destul 
de bine şi nu cred să mă fi înşelat. 
Anton Ciuperceanu se sculă şi începu să se învirtească prin 
încăpere ca un leu în cuşcă, tot bolborosind cuvinte pe care 
celălalt nu le înţelegea. 
La un moment dat, reporterului i se păru însă că aude 
următoarea frază, cam ciudată şi pentru el de neînțeles: 
— Am putea pune bazele unei asociaţii a foştilor deţinuţi de la 
închisoarea La Plata... 
CAPITOLUL AL ŞASELEA 
Unde prietenul nostru Anton Ciuperceanu ia o hotărîre 
neaşteptată 


Faptele au dovedit că reporterul Dinu Romanescu s-a înşelat 
amarnic atunci cînd a crezut că absorbirea unei cantităţi mari de 
alcool îl va împiedica pe maestrul Martin Dacosta să joace în 
prima zi a turneului. Nu numai că a jucat, dar a şi cîştigat, în 
faţa maestrului Sperlinger, care a abandonat după a douăzeci şi 
opta mutare. De asemenea, a cîştigat şi în următoarele două 
runde ale turneului. 

În dimineaţa zilei de 18 martie, după a treia zi a turneului, 
maestrul Johannson, care cu o seară înainte dăduse mutarea în 
plic, a căzut de acord asupra remizei în partida cu maestrul 
Macpherson. In fruntea clasamentului, pe primele trei locuri, se 
aflau maeştrii Dacosta, Cerednikov şi Agostini, cu cîte trei 
puncte din trei posibile; pe următoarele trei locuri se clasaseră 
maeştrii Levinson, Johannson şi compatriotul nostru Victor Ursu, 
cu cîte două puncte şi jumătate; pe locurile şapte şi opt, 
maeştrii Petrov şi Macek, cu cîte un punct şi jumătate; iar pe 
locul nouă maestrul Macpherson, care obținuse un punct, 
remizind cu Johannson şi cu Ursu, după ce pierduse la Agostini. 


Partidele primelor trei runde au fost foarte strînse. Participanţii 
au dovedit hotărîre fermă de a cîştiga, nu s-au sfiit să intre în 
poziţii dificile şi au clădit combinaţii strategice îndrăzneţe şi 
spectaculoase. De altfel, din cele douăzeci şi una de partide 
disputate în aceste trei runde, numai cinci s-au terminat prin 
remiză, ceea ce dovedeşte cu prisosinţă că, în general, nu s-a 
folosit jocul poziţional, ci lupta deschisă. 

In fiecare dimineaţă, la biroul de presă al Sălii Colonadelor 
soseau ziare şi reviste şahiste din numeroase ţări, aduse printr- 
un serviciu special de poştă aeriană. Presa străină publica 
reportaje din Sala Colonadelor, comentarii la diferite partide 
jucate, clasamente, pronosticuri. Toate ziarele şi revistele erau 
de acord că forţele ce se ciocnesc şi nivelul la care se 
desfăşoară partidele confirmă tradiţia bine stabilită a „turneului 
de primăvară”, care constituie unul dintre evenimentele 
remarcabile ale vieţii şahiste internaţionale, o adevărată trecere 
în revistă a forţelor şi cunoştinţelor celor mai buni şahişti din 
lume. 

Revista sovietică „Şahmatnii Jurnal” scria: „Într-o asemenea 
competiţie de mare anvergură, în care se întîlnesc jucători cu 
excepţională putere de calculare a combinațiilor şi în acelaşi 
timp îndrăzneţi, nu se poate cîştiga... nepierzind. De aceea, 
remizele sînt rare, iar partidele se caracterizează printr-o 
deosebită combativitate...” 

Sub semnătura trimisului ei special, Filippo Nardi, revista 
„Cronaca degli scacchi” din Milano afirma: „Cele 2I de partide 
jucate în primele trei runde s-au prezentat la nivelul cel mai înalt 
al cunoştinţelor teoretice şi practice actuale în domeniul şahului. 
Mai sînt zece runde în care se vor juca încă 70 de partide, pe 
care iubitorii şahului din lumea întreagă le aşteaptă nu numai cu 
curiozitate sportivă, dar ca pe un excepţional material 
documentar, un material de studiu asupra şahului modern...” 

In „Der Abend” din Berlin, Trude Hartmann făcea o judicioasă 
analiză a cauzelor pentru care maestrul Sperlinger se clasase 
numai pe locurile 10-12, cu o jumătate de punct obţinută în 
partida nedecisă cu maestrul Levinson. „Sorţii nu i-au fost 
favorabili compatriotului nostru” - scria Trude Hartmann. „El a 
fost primul care a jucat cu Dacosta şi prima victimă a marelui 
maestru american. Poate că această situaţie a acţionat ca un 
factor psihologic deprimant... Turneul de la Bucureşti a 


demonstrat că, în concepţia modernă despre şah, elementul 
surpriză nu este chiar atit de redus şi că, într-o competiţie de 
mare anvergură, nu predomină numai rezultatele normale prin 
jocul poziţional...” 

Toate celelalte reviste aduceau comentarii asemănătoare, pe 
acelaşi ton. Organizatorii turneului de la Bucureşti aveau deci 
toate motivele să fie mai mult decît mulţumiţi, avînd în vedere 
succesul deplin înregistrat de competiţie. 

Cu toate acestea, înfăţişarea unuia dintre organizatori nu 
reflecta cîtuşi de puţin o asemenea mulţumire. Este vorba de 
prietenul nostru Anton Ciuperceanu, care, în cele trei zile de 
cînd începuse turneul, devenise de nerecunoscut. Umbla tot 
timpul preocupat, dormea foarte puţin, slăbise şi se trăsese la 
faţă, era irascibil şi biata tovarăşă Olga trebuise nu o dată să 
rabde ieşirile lui nervoase şi exagerat de severe. 

În dimineaţa asta, dimineaţa zilei de 18 martie, Anton 
Ciuperceanu părea mai obosit şi mai preocupat ca oricînd. Cînd 
a stat de vorbă cu preşedintele federatiei noastre de şah, acesta 
observase starea lui Anton Ciuperceanu dar o pusese pe seama 
surmenajului. Organizarea „turneului de primăvară” căzuse, în 
bună parte, în sarcina secretarului federaţiei, care lucrase foarte 
mult în ultima vreme. Aşa se face că preşedintele nu dăduse 
prea mare atenţie aerului preocupat şi nervozităţii lui 
Ciuperceanu, mulţumindu-se să-şi noteze în agenda de birou ca, 
imediat după terminarea competiţiei, să-i acorde secretarului 
federaţiei un concediu de odihnă. 

Cititorul îşi imaginează, desigur, motivele pentru care prietenul 
nostru Anton Ciuperceanu era atit de preocupat. Sînt motivele 
care preocupau, în acelaşi timp, pe alţi doi iubitori ai jocului de 
şah, aflaţi în două părţi opuse ale lumii: profesorul Roland 
Despreux, care era acum la Amsterdam, şi Alonso Garcia-Gomez 
din Buenos Aires. 

„Îţi cer se taci” - îi spusese profesorul Despreux lui Anton 
Ciuperceanu, după ce-i adusese la cunoştinţă cele conţinute în 
scrisoarea sosită de la Buenos Aires. „Îţi cer să taci, cel puţin 
deocamdată. Asta, din două motive; în orimul rînd pentru că 
prietenul meu Garcia-Gomez se poate înşela şi Martin Dacosta 
să nu fie una şi aceeaşi persoană cu măsluitorul şi fostul 
puşcăriaş Dick Martin; în al doilea rînd, fiindcă turneul de la 
Bucureşti, această frumoasă competiţie aşteptată cu atita 


nerăbdare de iubitorii şahului din toată lumea, nu trebuie să fie 
umbrit de asemenea lucruri... asemenea lucruri... respingătoare. 
Da, acesta este cuvîntul: respingătoare”. 

Acum, primul dintre aceste motive dispăruse. Dacosta era 
indubitabil Dick Martin. În această privinţă, mărturia adusă de 
reporterul Romanescu era edificatoare. lată deci că „măsluitorul 
şi fostul puşcăriaş” - cum se exprimase profesorul Despreux -, 
era unul dintre participanţii turneului de la Bucureşti. 
„Măsluitorul şi fostul puşcăriaş” era partenerul a nouă mari 
maeştri internaţionali, al unora dintre cei mai buni jucători de 
şah din lume. lar „secretarul” său, acest Jeffrey Miller, era 
plămădit din acelaşi aluat cu prietenul său Dick Martin. 

Cu cîteva zile în urmă, Ciuperceanu îl condusese pe profesorul 
Despreux la aeroportul Băneasa. În timp ce schimbau o 
stringere de mînă, la despărţire, preşedintele federaţiei 
internaţionale îi spusese: 

— Ţi-arn împărtăşit îndoielile mele cu privire la Martin Dacosta şi 
ţi-am arătat scrisoarea domnului Garcia-Gomez pentru că 
socotesc că măcar unul dintre organizatorii turneului de la 
Bucureşti trebuie să fie informat în această chestiune. 
Urmăreşte jocul lui Dacosta, supraveghează comportarea lui în 
timpul competiţiei. Dacă intervine ceva deosebit, o situaţie 
nouă, neprevăzută, socoteşte-te dezlegat de promisiunea ce mi- 
ai făcut. Intr-un asemenea caz, las la aprecierea dumitale dacă 
să păstrezi în continuare discreţia asupra celor aflate. 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care i le spusese profesorul. 
Citeva minute după aceea, cvadrimotorul argintiu se ridica lin 
de pe sol, lăsînd pe secretarul federaţiei noastre de şah pradă 
gîndurilor sale întunecate. 

La toate acestea se gîndea Anton Ciuperceanu în dimineaţa zilei 
de 18 martie, plimbindu-se cu înverşunare în biroul său. Era 
singur în sediul federaţiei. Toţi ceilalţi se aflau în Sala 
Colonadelor, unde urmau să înceapă partidele celei de-a patra 
runde; pînă şi tovarăşa Olga, care fusese detaşată, pe întreaga 
durată a competiţiei, ca dactilografă pe lîngă biroul de presă al 
turneului. 

„Ce să fac ?” - se frămînta secretarul federaţiei noastre de şah. 
De mii de ori îşi pusese în ultimele zile această întrebare : „Ce 
să fac ? Ce să fac ?” De citeva ori se apropiase de preşedintele 
federaţiei şi voise să-i relateze tot ce ştia despre Martin 


Dacosta. Dar întotdeauna se răzgindise în ultima clipă. „Ce să 
fac ? Ce să fac ?” 
De cîteva ori se aşezase la biroul său şi începuse o scrisoare 
către profesorul Roland Despreux, dar de fiecare dată rupsese 
hîrtia după primele cuvinte. Protesorul Roland Despreux era 
departe, la Amsterdam, la mii de kilometri. Scrisoarea ar ajunge 
tirziu, răspunsul şi mai tirziu. Şi apoi, cu ce-l putea ajuta 
profesorul Despreux ? 
Anton Ciuperceanu cântărise toate soluţiile. Ar fi putut, desigur, 
să convoace o conferinţă de presă şi să dea în vileag adevărata 
identitate a lui Martin Dacosta, după care juriul international al 
turneului ar hotărt eliminarea din competiţie a acestui element 
dubios şi anularea partidelor pe care le jucase pînă atunci. Fără 
îndoială că o asemenea hotărire a juriului ar avea aprobarea 
deplină a profesorului Despreux, în calitatea sa de preşedinte al 
Federaţiei internationale de şah. 
Dar aceasta ar fi însemnat un scandal de proporţii uriaşe în 
lumea şahului. Existau, în Occident, o seamă de publicaţii 
şahiste, reprezentind cercurile cele mai reacționare, care ar fi 
interpretat cu totul tendenţios o asemenea hotărîre luată de 
juriul turneului... 
Tînărul se trînti în fotoliu, cu capul în miini. „Ce să fac ? Ce să 
fac ?” 
Stătu o vreme cu ochii închişi, apoi sări în picioare, sub imboldul 
unei hotărîri subite. Îşi consultă ceasul: trecuse de ora nouă. Mai 
era aproape un ceas ptaă la începerea partidelor rundei a patra. 
Îşi luă in grabă pardesiul şi pălăria, apoi cobori scările sărind 
treptele cîte două. 
În stradă avu şansa să găsească imediat un taximetru liber. 
— La hotelul „Athenee Palace”, îi spuse şoferului. 
Ajuns la destinaţie, se adresă funcţionarului de la poarta 
hotelului: 
— Vreau să vorbesc cu domnul Dacosta. Martin Dacosta din 
Buenos Aires. 
CAPITOLUL AL ŞAPTELEA 
Unde vedem ce convorbire neobişnuită se desfăşoară într-o 
cameră a hotelului „Athenee Palace” 


Anton Ciuperceanu îl găsi pe Martin Dacosta în halat de casă şi 
cu o pungă de gheaţă pe cap. Un halat în carouri mari, violent 


colorat, „lar a băut” - se gîndi Ciuperceanu uitîndu-se la punga 
cu gheaţa şi la cearcănele vinete de sub ochii şahistului. 

— Am o migrenă îngrozitoare, spuse Dacosta drept orice salut. 
Dar nu trebuie să aveţi nici o grijă. Voi juca şi astăzi, ca în 
fiecare zi. Mă simt în formă. 

Zimbi, dezvelind de sub mustăcioara scurtă două şiruri de dinţi 
albi. Ochii vioi se mişcau neastîmpăraţi, căutînd parcă ceva. 

Se aşezară pe două taburete situate lîngă o măsuţă încărcată cu 
reviste de şah. Sprincenele lui Dacosta se ridicară, arcuindu-se 
ca două semne de întrebare. 

Anton Ciuperceanu se hotărî să treacă la un atac direct. 
Cunoştinţele sale de limbă engleză nu erau prea avansate, dar 
îşi pregătise încă pe drum citeva fraze: 

— Cunosc identitatea lui Dick Martin, originar din San Diego, 
California, condamnat la şase luni pentru că a trişat la jocul de 
cărţi. Pedeapsa a făcut-o la închisoarea La Plata din Buenos 
Aires. 

Dacosta se întunecă la faţă. Privi o clipă fix la Ciuperceanu şi 
păru că vrea să spună ceva. Dar se răzgindi. Deschise o cutie de 
lemn aflată pe măsuţă şi alese cu deosebită grijă o ţigară de foi. 
Îi muşcă vîrful şi-l scuipă pe jos. 

„Vrea să cîştige timp” — se gîndi Anton Ciuperceanu. Şahistul îşi 
aprinse tacticos ţigara, dar degetele care ţineau chibritul 
tremurau. Anton Ciuperceanu nu-şi dădea seama dacă la 
originea acestui tremur era emoția sau numai rachiul pe care, în 
ultima vreme, americanul îi consumase în cantităţi apreciabile. 
Învăluindu-se într-un nor de fum albăstrui, Dacosta începu din 
nou să zimbească: 

— Nu ştiu nimic despre toate astea. N-am auzit de Dick Martin şi 
nici de închisoarea La Plata. Dick Martin ? Cine e acest 
gentleman? De fapt, nici nu mă interesează. 

Îşi luă punga de cauciuc de pe cap şi o aruncă pe covor. Nimic 
din tulburarea de adineauri nu se mai vedea în atitudinea lui. 
Anton Ciuperceanu îi privi faţa cu nasul subţire, ochii injectaţi, 
cu pungi vinete, şi dinţii albi, încremeniţi într-un zîmbet 
batjocoritor. „Omul acesta e jucător de profesiune” - se gîndi. 
„Are calmul şi impenetrabilitatea jucătorului de pocher, ştie să-şi 
stăpînească faţa, să-şi ascundă gîndurile”. 

— Domnule Dick Martin, zise rar, avem dovezi incontestabile. 
Atît dumneata, cit şi... secretarul dumitale, Jeffrey Miller, sau, 


dacă vrei, Jeff „Inginerul”, aveţi caziere la poliţia din Buenos 
Aires. Pentru noi, chestiunea e limpede. 

Spunea „noi” - deşi la ora aceea era singurul om din Bucureşti 
care cunoştea adevărata identitate a lui Dacosta - fiindcă i se 
părea că asta dă mai multă greutate cuvintelor sale. 

Dacosta pufăi din ţigară, scoţind nori groşi de fum. Pe urmă îşi 
îngustă pleoapele, părind să se gindească intens. 

— Domnule, spuse, în sfirşit, nici nu ştiu prea bine cine eşti 
dumneata. Spui că eşti secretarul federaţiei romîne de şah şi 
unul dintre organizatorii acestui turneu. Foarte bine. Mai 
departe, pretinzi că eu aş fi un anume Dick Martin şi că aş avea 
cazier la poliţia din Buenos Aiies. Să zicem că este adevărat. 
Reţine că nu recunosc nimic, ci pun numai ipoteza că ar fi 
adevărat. 

Ridică privirea şi se uită drept în ochii lui Ciuperceanu. 

— De ce îmi spui toate astea ? Ce pretenţii ai ? 

„Vrea să-mi ofere bani” - îi ţişni prin minte lui Anton 
Ciuperceanu. „Vrea să-mi ofere bani ca să tac. Vrea să-mi 
cumpere tăcerea”. Simţi deodată un val de dezgust, de scîrbă 
amestecată cu dispreţ faţă de omul acesta. Pe urmă, un fel de 
încleştare, ca un nod ce i se pusese în git: 

— Nu pot cădea la învoială cu dumneata, domnule Dick Martin. 
Asemenea tranzacţii poţi face cu Jeff „Inginerul” sau cu... cu... 
cu Jo „Cicatrice”. 

Celălalt nu-şi putu reţine o mică tresărire. Dar ochii nu i se 
dezlipiră de pe faţa lui Ciuperceanu. Urmărea foarte atent, cu 
pasiune chiar, ce-i spunea vizitatorul său. 

„E curios să afle cît ştii” - se gîndi Ciuperceanu şi-şi închipui ca 
în felul acesta trebuie să se desfăşoare lucrurile şi la o partidă 
de pocher, unde fiecare jucător încearcă să ghicească ce cărţi 
are adversarul în mînă. 

Lui Dacosta nici nu-i trecea prin minte că vizitatorul său ar putea 
să refuze banii pe care era dispus să-i ofere. „Se preface că nu 
acceptă” - îşi zicea - „şi-mi aminteşte de Jo «Cicatrice» ca să-mi 
arate că ştie destul de mult. Asta înseamnă că preţul va fi mai 
mare. Dar, cît ştie ? Trebuie să aflu neapărat cît de mult ştie”. 
Fără să-şi clintească privirea de pe faţa lui Ciuperceanu şi fără 
să-şi părăsească o clipă zimbetul care parcă îi încremenise pe 
buze, întrebă: 

— Dacă aş fi într-adevăr acel Martin... Dick Martin şi dacă aş fi 


dispus să cad la o învoială cu dumneata, crezi că n-am reuşi să 
ne înţelegem ? Între doi oameni se poate cădea totdeauna la 
învoială. N-am cunoscut încă pe nimeni care să nu aibă nevoie 
de bani. 

Secretarul federaţiei noastre de şah îşi stăpîni furia: 

— Oamenii pe care i-ai cunoscut, domnule Dick Martin, sînt din 
lumea dumitale. Cu mine n-ai să poţi cădea niciodată la o 
asemenea învoială. Totuşi, deşi acest lucru îmi repugnă, sînt 
dispus să închei cu dumneata o... să zicem o tranzacţie. 
Bineînţeles, în condiţiile dictate de mine. 

Cu o mişcare bruscă, Dacosta îşi stinse ţigara de foi în scrumiera 
de pe masă. 

— Ei vezi ?! zise rînjind. Ei vezi ?! Nu ştiu dacă-ţi repugnă sau nu 
să închei o... cum spuneai ? da, o tranzacţie cu mine, dar sînt 
convins că banii mei nu-ţi repugnă. 

— N-am nevoie de banii dumitale. 

Şahistul se uită la el uimit. Pentru prima dată Ciuperceanu avea 
impresia că e sincer. Pe urmă însă, Dacosta izbucni în ris: 

— Te ţii tare ! îi spuse şi încercă să-l bată familiar pe umăr. 
Anton Ciuperceanu se feri aproape instinctiv. Îl scîrbea 
atingerea acestui individ. 

În clipa aceasta, uşa se deschise şi din camera alăturată apăru 
un bărbat, îmbrăcat ca şi Dacosta într-un halat de casă. Avea 
părul în dezordine şi căsca de-i trozneau fălcile. Era vădit că 
tocmai se trezise din somn. 

Anton Ciuperceanu nu-l văzuse niciodată, dar presupuse, pe 
bună dreptate, că era Jeffrey Miller. 

Acesta din urmă se uită la ceas. 

— Trebuie să te grăbeşti. E aproape zece. În fiecare zi întîrzii. 
Unui mare maestru internaţional îi stă bine să fie punctual. Asta 
face impresie publicului. 

Secretarul federaţiei noastre de şah se convinse astfel că 
reporterul Dinu Romanescu nu exagerase. Jeffrey Miller nu-i 
vorbea „maestrului” ca un salariat, ci pe un ton poruncitor şi 
chiar uşor dispreţuitor. 

Dacosta îi arată lui Miller pe vizitatorul său: 

— Domnul, îi spuse, a venit să ne povestească unele lucruri 
interesante şi să ne propună o... tranzacţie. 

Miller se întoarse spre Ciuperceanu şi acesta văzu că faţa 
„secretarului” era la fel de răvăşită ca şi a „maestrului”. Numai 


că Jeff „Inginerul” avea cam de două ori mai mulţi ani ca Dick 
Martin şi prin urmare viaţa dezordonată pe care o dusese lăsase 
urme de două ori mai adinci. 

Fără să ia în seamă pe vizitatorul său, Dacosta îl trase pe Miller 
deoparte şi-i vorbi cîtva timp în limba spaniolă. Din cele cîteva 
cuvinte pe care le înţelese, Ciuperceanu deduse că Dick Martin 
îşi punea prietenul la curent cu cele discutate pînă acum. 

— Aha ! făcu Miller crezind că a înţeles scopul vizitei. Prin 
urmare, şantaj ! 

Anton Ciuperceanu sări în picioare, palid de miînie, strîngînd 
pumnii. Miller nu-i dădu atenţie. Se apropie de un dulăpior, 
scoase o sticlă cu băutură şi-şi turnă un pahar pe care-l dădu pe 
git dintr-o sorbitură. Dacosta se uită la el cu invidie şi-şi trecu 
limba peste buzele uscate. Era un gest deosebit de elocvent. 

— Nu acum, îi spuse Miller. Deseară, după ce ai să termini 
partida din runda a patra. 

Astupă sticla şi o puse la loc în dulăpior. Apoi închise dulapiorul 
şi băgă cheia în buzunarul halatului. 

— Să auzim ! făcu întorcîndu-se către Ciuperceanu. La cît îţi 
preţuieşti tăcerea ? 

Secretarul federaţiei noastre de şah simţi cum îl cuprinde, 
încetul cu încetul, miînia. „Trebuie să fiu calm” - îşi spuse 
stringind dinţii, „înainte de toate, trebuie să fiu calm”. 

— Domnul Dick Martin, spuse, v-a informat probabil despre 
datele pe care le posed. Tranzacţia pe care v-o propun e 
următoarea: să se prezinte imediat la preşedintele juriului şi să 
anunţe că se retrage din competiţie. Puteţi indica un motiv 
oarecare, de exemplu că Martin Dacosta s-a îmbolnăvit. Apoi, 
pînă cel mai tîrziu mîine dimineaţă, să părăsiţi ţara. 

Cei doi rămaseră cu gura căscată. 

Jeffrey Miller fu primul care-şi reveni. Se repezi la dulăpior, mai 
dădu un păhărel pe git, apoi spuse răstit spre Dacosta: 

— Îmbracă-te. E aproape zece. 

— Nu, interveni Ciuperceanu calm. Mai întîi trebuie să capăt 
răspunsul la propunerea mea. 

Miller se întoarse spre el: 

— Sînt convins că n-ai vorbit serios. Mai gindeşte-te. Poate ca 
vom reuşi să găsim o altă modalitate. O sumă frumuşică, 
rotunjoară... 

— Nu, spuse tînărul calm. V-am spus care sînt condiţiile mele. 


— Şi dacă nu le acceptăm ? 

— Voi convoca pentru astăzi la prînz o conferinţă de presă, cu 
participarea corespondenţilor străini care sînt acum la Bucureşti, 
şi voi dezvălui tot ce ştiu. 

Jefirey Miller se gîndi o vreme. Pe furiş se uita la Ciuperceanu. 
Nu-i venea să creadă că acesta vorbeşte serios. Dar faţa 
încruntată a tînărului, pe care se citea o hotărîre nestrămutată, 
îl convinse. 

Se trînti pe taburetul pe care cu citeva minute înainte şezuse 
Dacosta şi îşi aprinse o ţigară. 

— Crezi, spuse, că ai să poţi obţine să fim eliminaţi din turneu ? 
— Da. Cunosc pe membrii juriului. Sînt oameni... sînt... altfel de 
oameni decit voi. Pentru ei, şahul reprezintă o cauză, o idee şi 
nu o afacere comercială. Sînt sigur că vom avea şi aprobarea 
federaţiei internaţionale. Profesorul Roland Despreux... _ 
Se opri şi-şi muşcă buzele. Nu voia să vorbească prea mult. In 
nici un caz nu trebuia să divulge sursa informaţiilor sale. 

Celălalt nu păru să dea atenţie ultimelor cuvinte ale lui 
Ciuperceanu. Fuma dus pe gînduri. Se vedea însă că aceste 
gînduri îi cereau un efort serios şi că ar fi preferat probabil să-şi 
pună punga cu gheaţă pe cap. In cameră plutea un uşor abur de 
alcool, rămas probabil încă din seara precedentă. 

— Ai face o mare greşeală, spuse în sfîrşit, dacă ai convoca o 
conferinţă de presă şi ai debita acolo toate prostiile astea 
despre maestrul Dacosta. S-ar face, desigur, oarecare zgomot în 
jurul întregii afaceri, dar pe care temei l-ar elimina juriul din 
competiţie ? A stat şase luni la închisoarea La Plata. Să admitem 
că e adevărat. Ei şi ? Omul şi-a ispăşit pedeapsa şi acum poliţia 
nu mai are nimic cu el. Dacă nu-l înscria de la început, era 
altceva, dar acum, după trei runde, cînd se află pe primul loc în 
clasament şi este favoritul turneului... 

— Asta va fi o învăţătură de minte pentru alţii, spuse 
Ciuperceanu cu amărăciune, pentru cei care vor organiza 
turneul candidaţilor de la Amsterdam şi pentru ceilalţi. Toţi 
iubitorii de şah din lume trebuie să ştie cu cine au de-a face, 
cine este „marele maestru” Dacosta, alias Dick Martin. 
Presupusul secretar al „maestrului”, fără să se formalizeze cituşi 
de puţin de faptul că vorbele lui Ciuperceanu puteau fi 
interpretate ca o insultă, se mai gîndi o vreme, pe urmă 
continuă: 


— Cred că ar trebui să mai ai ceva în vedere. Martin Dacosta e 
unul dintre cei mai buni jucători de şah din lume. Poate că, în 
urmă cu cîţiva ani, cînd era mai tînăr, a „învirtit” cîte o mică 
afacere nu prea cinstită. Poate că a stat şi la închisoare. Dar 
oare nu-i păcat ca pentru atita lucru şahul să piardă un strălucit 
reprezentant ? Un jucător de talia lui Martin Dacosta apare o 
dată la o sută de ani. Partidele lui sînt acum tipărite în milioane 
de exemplare şi studiate de şahiştii din toate ţările lumii. 

Jeffrey Miller se opri şi încercă să vadă pe faţa lui Ciuperceanu 
ce efect au cele spuse de el. Rezultatul acestui examen nu păru 
să-l satisfacă. 

Din încăperea de alături apăru Martin Dacosta, care între timp 
se îmbrăcase. Lăsase uşa deschisă ca să audă tot ce vorbeau 
cei doi. In timp ce-şi lega cravata, se uită la secretarul federaţiei 
noastre de şah şi rise batjocoritor. 

— Prietenul meu Jeff Miller, zise, nu ţi-a spus esentialul. 

Işi puse haina şi pardesiul, începu să-şi îmbrace încet, tacticos, 
mănuşile. Nişte mănuşi galbene, din piele de porc: 

— Nu ţi-a spus, continuă el, că avem prieteni foarte puternici şi 
foarte bogaţi. Da, foarte bogaţi şi cu multă influenţă. Aceşti 
prieteni ai noştri vor dezlănţui o campanie de presă. Sînt destule 
ziare amatoare de afaceri scandaloase. Asemenea afaceri aduc 
mulţi cititori şi cititorii aduc bani... 

Deşi nu lăsa să se vadă nimic pe faţa lui, Anton Ciuperceanu 
trebui să recunoască, nu fără amărăciune, că Dick Martin avea 
dreptate. Cu ochii minţii vedea parcă titlurile senzaţionale din 
unele reviste de şah şi din anumite ziare reprezentînd cercurile 
cele mai reacționare din Occident: „Decizia arbitrară a juriului 
de ia Bucureşti”, „Cel mai bun şahist eliminat din turneul de 
primăvară”, „Comuniştii de la Bucureşti încearcă să se 
descotorosească de maestrul american Dacosta!”, „Martin 
Dacosta, victimă a persecuției comuniste !”. 

— Ziarele pe care le finanţează aceşti prieteni ai noştri, continuă 
Dacosta rînjind, îmi vor lua apărarea, ba chiar vor face din mine 
o victimă. Unele vor spune că este o eroare, că n-am nici o 
legătură cu Dick Martin. Altele vor arăta că totul este o 
înscenare comunistă şi vor aduce şi documente pe care le vor 
reproduce în fac.... în fac... Cum se cheamă asta ? A, da, în 
facsimil. Ehei ! Se pricep băieţii din presă la de-alde astea ! ŞI 
nu trebuie să uiţi pe cei care se vor grăbi să găsească tot felul 


de justificări, pe cei care vor spune că pentru talentul meu 
excepţional trebuie să mi se ierte greşelile tinereţii, că şi marele 
Capablanca a fost acuzat de abuz de încredere şi a avut un 
proces şi aşa mai departe. 

— Ai pronunţat adineauri un nume, interveni Jeffrey Miller. 
Numele profesorului Roland Despreux. Imi amintesc de scurta 
cuvintare pe care a ţinut-o la festivitatea de deschidere a 
turnelui de la Chamonix. „Indiferent de deosebirile politice si 
economice dintre sistemele diferitelor țari” - spunea -, „şahiştii 
din întreaga lume se întîlnesc în faţa tablelor de şah, întrecîndu- 
se în luptă paşnică şi contribuind la întărirea prieteniei dintre 
ţările lor”. Am citat bine ? Cred că da. 

Dădu capul pe spate şi izbucni într-un hohot de ris, un rîs care 
avea ceva artificial, silit şi răutăcios. 

— Ştii, continuă, ce ai să obţii cu destăinuirile dumitale, cu 
campania de presă pe care ai s-o dezlănţui ? O scindare a 
mişcării şahiste internaţionale. Cunosc pe cîţiva care abia 
aşteaptă să scape de şahiştii sovietici, care domină de mulţi ani 
în toate turneele. Alţii, de bună-credinţă, se vor lăsa induşi în 
eroare de furibunda campanie pe care o vom dezlănţui şi ne vor 
urma. Vom face o altă federaţie şi un campionat al „lumii 
libere”. Şi atunci, toate eforturile voastre de pînă acum vor fi 
fost zadarnice şi nici autoritatea de care se bucură, 
deocamdată, Despreux al vostru nu va mai folosi la mare lucru. 
— Prietenii noştri de care vorbeam, interveni Dacosta, prietenii 
noştri influenţi, abia aşteaptă prilejul unei asemenea campanii. 
Au mai dus ei şi altele... 

Ciuperceanu înlemnise. | se părea că fiecare cuvint aruncat de 
vreunul din cei doi îl izbea drept în faţă. 

Martin Dacosta îşi luă pălăria şi deschise uşa dinspre coridor. 
Din prag, se întoarse şi spuse rînjind: 

— Acum plec, domnule secretar al federaţiei de şah. Astăzi joc 
cu Macpherson. li voi trage scoţianului o bătaie, să mă ţină 
minte. 

Anton Ciuperceanu privi faţa răvăşită a americanului, pe care 
încremenise iar rînjetul acela rigid, care acum i se părea mai 
respingător ca oricînd. Un gînd îi tişni prin minte: 

„Omul acesta trişează ! Omul acesta e un jucător profesionist şi 
trişează !” 

In faţa hotelului, Ciuperceanu se opri o clipă pe trotuar şi-şi roti 


absent privirea peste clădirile Ateneului, restaurantului „Cina”, 

biroului de voiaj, Muzeului de artă. Apoi trase o dată adînc, în 

piept, aerul proaspăt al dimineţii şi porni, cu paşi mărunți şi 

umeri girboviţi, murmurînd mereu: „Omul acesta trişează... Dar 

cum ? ... Cum se poate trişa la şah ?... Cum ?... Cum ?...” 

Trecătorii se întorceau şi priveau cu mirare în urma lui. 
CAPITOLUL AL OPTULEA 

Unde Trude Hartmann şi Anton Ciuperceanu discută despre 

hipnotism şi despre altele 


Din runda a opta mai rămăsese o singură partidă neterminată, 
cea dintre maestrul italian Agostini şi compatriotul nostru Victor 
Ursu. 

În seara de 25 martie, acesta dăduse mutarea în plic, iar a doua 
zi dimineaţa, la cîteva minute după reluarea partidei, maestrul 
Agostini propuse remiza. Propunerea, acceptată de partener, 
sfîrni senzaţie printre spectatori, pe de o parte fiindcă, aparent, 
maestrul italian avea un uşor avantaj poziţional, pe de altă parte 
fiindcă era prima jumătatea de punct pe care o pierdea de la 
începerea turneului. 

În consecinţă, la conducerea clasamentului rămăseseră P. A. 
Cerednikov şi M. Dacosta, cu cite opt puncte, urmaţi 
îndeaproape de B. Agostini, cu şapte puncte şi jumătate. Pe 
locurile următoare se aflau M. Levinson, cu şase puncte şi 
jumătate, V. Ursu cu şase puncte, şi S. Jo-hannson, cu cinci 
puncte şi jumătate. B. Petrov şi N. Macpherson îşi împărțeau 
locurile şapte şi opt, cu cîte trei puncte, iar locurile nouă şi zece 
H. Hildebranat si L. Sperlinger, la o jumătate de punct diferenţă. 
Cele cincizeci şi şase de partide jucate pînă acum stiîrniseră 
entuziasmul iubitorilor de şah. Revistele de specialitate, ca şi 
presa zilnică, acordau spaţii largi rezultatelor, comentau jocul 
armonios, prin care străbătea o excepţională putere de 
calculare, al maestrului sovietic P. A. Cerednikov, jocul variat, 
punînd probleme combinative complicate, al maestrului italian 
Baldassare Agostini, superioritatea maestrului sovietic Mihail 
Levinson în domeniul jocului poziţional, afirmarea maestrului 
Victor Ursu ca un strateg de mare clasă, pregătirea teoretică 
solidă şi voinţa de luptă a maestrului suedez Sven Johannson. 
Dar, mai înainte de orice, publicaţiile se întreceau în a aduce 
elogii maestrului Martin Dacosta, jocului său variat şi plin de 


surprize. 

„Tribune des echecs” din Paris scria: „...Dacosta atacă atunci 
cînd te aştepţi mai puţin: după un joc poziţional relativ liniştit, în 
care prudenţa pare să fie linia generală a partidei, atacul său se 
dezlănţuie neaşteptat şi năvalnic, furibund chiar, derutind pe 
adversar şi răsturnîndu-i ipotezele şi combinaţiile clădite pînă 
atunci cu trudă şi migală...” 

În „Schweizer Schachblătter” din Zürich, un comentator afirma: 
„..„.Multe dintre partidele jucate în turneul de primăvară au 
răsturnat concepţiile noastre asupra unor probleme teoretice şi 
practice ale şahului. Indeosebi Martin Dacosta s-a dovedit o 
personalitate şahistă uimitoare şi va mai trece o vreme pînă 
cînd vom putea face o analiză temeinică şi completă a stilului 
său, cu totul ieşit din comun. Pe bună dreptate, în cercurile 
şahiste se vorbeşte acum de «problema Dacosta», şi chiar de 
«misterul Dacosta».” 

Filippo Nardi semna în „Cronaca degli scacchi” un reportai cu 
aspecte din timpul turneului. Revista milaneză, sub menţiunea 
„De la trimisul nostru special la Bucureşti”, descria 
impunătoarea Sală a Colonadelor şi sistemul de transmisie 
electrică, simultan pe şapte imense table de şah, a fiecărei 
mutări de la cele şapte mese de joc, elogia apoi disciplina şi 
competenţa publicului romînesc, apoi dădea două declaraţii ale 
unor amatori entuziaşti care-şi luaseră concediul de odihnă 
acum, ca să poată urmări din sală, dimineaţa şi după-amiaza, 
desfăşurarea partidelor. 

Mai departe, Filippo Nardi arăta unele caracteristici ale 
maeştrilor în timpul jocului: B. Agostini îşi încrucişa braţele la 
piept şi rămiînea minute întregi nemişcat ca o statuie; P. A. 
Cerednikov se juca tot timpul cu creionul cu care îşi nota, într-un 
carneţel, fiecare mutare: M. Dacosta părea să nu acorde atenţie 
tablei de şah şi îşi înregistra mutările cu ajutorul unui mic aparat 
în genul marinii de scris; M. Levinson îşi sprijinea tot timpul 
fruntea în mînă, astfel că atunci cînd juca în stînga mesei, cu 
albele, spectatorii nu-i vedeau faţa: V. Ursu purta ochelari 
fumurii şi - după propria sa declaraţie - se gîndea cu ochii 
închişi; S. Johannson mînca tot timpul bomboane cu mentă, 
fiindcă mestecatul îl calma şi... îi limpezea gîndurile. 

Acestea şi multe altele erau preocupările presei de specialitate 
şi ale rubricilor de şah din ziare. 


În dimineaţa de 24 martie, la cîteva minute după ce începuseră 
partidele rundei a noua şi imediat ce se anunţase că Victor Ursu 
acceptase remiza în reluarea cu Baldassare Agostini, Trude 
Hartmann intră în biroul presei, unde-l găsi pe Anton 
Ciuperceanu. 

— Te-am căutat peste tot, îi spuse ea. Toată lumea e în sală, 
numai dumneata te-ai retras aici ca un urs. 

Secretarul federaţiei de şah o privi cu ochii obosiţi. Frământările 
ultimelor zile îl slăbiseră şi dăduseră paloare feţei sale. 

Trude Hartmann se aşeză pe un colţ al mesei, picior peste 
picior, şi îşi aprinse o ţigară. 

— Ai citit presa ? întrebă. 

— Da. 

— E de mirare ce prostii pot îndruga unii. O revistă atit de 
serioasă ca „Schweizer  Schachblâtter” vorbeşte despre 
„misterul Dacosta”. Un ziar din Madrid scrie că Dacosta îşi 
hipnotizează adversarii şi că maeştrii au decis să-şi pună 
ochelari negri în timpul partidelor cu el. 

Ciuperceanu zimbi: 

— Şi despre alţii s-a spus asta. În timpul unor turnee s-au găsit 
maeştri occidentali care şi-au pus ochelari fumurii ca să nu fie 
„hipnotizaţi”. Despre Emanuel Lasker se spunea, încă de la 
începutul secolului, că îşi „vrăjea” adversarii. 

— Numai Victor Ursu poartă ochelari fumurii, remarcă ziarista. 
— Da, dar îi poartă întotdeauna. Şi apoi, Victor Ursu încă nici n-a 
jucat cu Dacosta. Întîlnirea lor e prevăzută pentru runda a 
zecea. 

Se uită la Trude şi întrebă curios: 

— Crezi în hipnotism ? 

Fata şovăi. Pe urmă spuse: 

— Fără îndoială că hipnoza, ca atare, există. Orice psihiatru îţi 
va putea da o definiţie exactă care, dacă nu mă înşel, sună cam 
aşa: stare asemănătoare cu somnul, provocată de sugestie, 
acţiunile celui hipnotizat fiind supuse hipnotizatorului. Cu alte 
cuvinte, hipnotizatorul provoacă apariţia unor faze de somn 
artificial în celulele scoarţei cerebrale a celui hipnotizat. 

Văziînd că tînărul se uită surprins la ea, fata rise: 

— Am studiat filozofia. Am avut ca profesor de psihologie pe 
unul dintre psihiatrii noştri renumiţi şi am fost o studentă foarte 
bună. 


— Mărturisesc ca nu m-am ocupat niciodată de hipnotism. Nu 
ştiu de ce, dar în mintea mea această noţiune se asocia cu 
prestidigitaţia şi cu scamatoriile de bilci... 

— Profundă eroare, domnul meu. Evident că au existat şi mai 
există poate şarlatani care folosesc hipnotismul pentru unele 
numere mai mult sau mai puţin spectaculoase de bilci, menite 
să impresioneze pe naivi şi pe neştiutori. Dar hipnoza este 
astăzi un fenomen ne deplin explicat şi medicii o folosesc ca 
metodă de tratament. In Uniunea Sovietică s-au obţinut 
rezultate promițătoare în vindecarea prin hipnoză a unor boli 
psihice, ca obsesiile şi fobiile. Alţi medici au încercat hipnoza în 
unele cazuri de ulcer gastric şi la eczeme. 

Ciuperceanu întrebă şovăitor: 

— Crezi că într-o partidă de şah... vreau să spun... poate că 
Dacosta... ar fi o explicaţie... 

Trude Hartmann rise cu poftă, dar fără răutate: 

— E o explicaţie, din păcate, neacceptabilă. Mai întii, fiindcă 
pentru acţiunea de hipnotizare trebuie anumite condiţii, care la 
masa de şah, în timpul partidei, nu există. Apoi, fiindcă Dacosta 
cîştigă datorită jocului său surprinzător, neaşteptat şi nu fiindcă 
sugerează adversarilor săi să comită greşeli. De altfel, ai 
observat cred că în timpul partidei nu se uită decit foarte rar la 
partener. Nu se uită nici măcar la tabla de şah, ci preferă să 
privească orice altceva, de pildă ceasul de control sau aparatul 
cu care-şi notează mutările. 

Anton Ciuperceanu căzu pe gînduri. Trude Hartmann nu ştia 
cine era în realitate Dacosta şi faplul că pînă în urmă cu doi ani 
acesta nu jucase şah. Fata nu cunoştea nici convingerea lui 
intimă că Dacosta trişa. Nici el, Ciuperceanu, nu crezuse o clipă 
că Dick Martin îşi hipnotiza adversarii, dar se agăţase 
copilăreşte de această explicaţie fiindcă alta nu putea găsi. 

Lui Ciuperceanu îi plăcea felul de a fi al Trudei şi ar fi vrut să-i 
destăinuiască frămiîntările lui, să-i spună ce ştia şi dilema 
îngrozitoare pe care trebuia s-o rezolve. Cu cîteva zile în urmă, 
plecînd de la „Athenee Palace” după convorbirea cu Dick- 
Dacosta şi cu complicele lui, luase hotărîrea să facă tot ce-i va 
sta în putinţă ca să descopere modul în care trişa aventurierul. 
Dacă reuşea în această acţiune şi aducea dovezi incontestabile, 
nici un „prieten” cricît de „influent”, şi nici un ziar din lume n-ar 
mai putea să ia apărarea măsluitorului... 


Dar deocamdată trebuia sâ tacă. Promisese aceasta profesorului 
Despreux. Şi apoi, mai era şi risul Trudei, risul acesta care-i 
plăcea atit de mult, dar de a cărui nuanţă uneori sarcastică se 
temea. Parcă o auzea: „La şah nu se poate trişa, domnul meu. E 
un joc de inteligenţă, nu de noroc. Figurile de şah nu se pot 
măslui. Istoria nu cunoaşte nici un şahist trişor”. 

— Ai auzit de automatul lui Kempelen ? se surprinse întrebînd. 
Trude se gîndi, încruntînd sprîncenele: 

— Numele nu mi-e complet necunoscut... 

— Era un aşa-zis şahist automat. A fost prezentat, cam prin anul 
1770, la curtea imperială din Viena: reprezenta un indian, căruia 
constructorul, baronul Wolfgang von Kempelen, îi întorcea cu o 
cheie resorturile şi care îşi mişca braţul şi degetele mutînd 
figurile de şah, ba putea chiar să pronunţe două cuvinte: „şah” 
şi „mat”. Robotul acesta a cîştigat partide cu cancelarul Kaunitz 
şi chiar cu împărăteasa Maria Tereza, apoi a pornit cu Kempelen 
în turneu la Londra şi la Paris, iar în oraşul dumitale natal, la 
Berlin, a jucat şi a cîştigat o partidă cu regele Frederic cel Mare. 
Toată Europa vorbea de „androidul” şahist ca de o minune. 

— La 1770, glumi Trude, se mai întimplau poate minuni. Astăzi 
însă... 

— Nici atunci nu se întimplau minuni. Mulţi ani mai tirziu s-a 
aflat că şahistul lui Kempelen era o escrocherie ! În aşa-zisul 
automat era ascuns un pitic. 

— Poate că Dacosta, zîmbi ziarista, îşi are şi el piticul lui. Îl ţine 
în buzunarul de la vestă sau poate în portvizit... 

— Poate, zimbi şi Ciuperceanu. În cazul acesta însă, piticul lui 
Dacosta e un şahist excelent, unul dintre cei mai buni din lume. 
CAPITOLUL AL NOUĂLEA 
Unde se arată la ce concluzii poate duce analiza unor cifre 


În cele cîteva zile care trecuseră de la convorbirea cu Dick 
Martin şi cu Jeffrey Miller, Ciuperceanu nu stătuse inactiv. Mai 
întîi, socotind că faptele noi care s-au produs de la plecarea 
profesorului Despreux îl dezleagă în parte de promisiunea 
făcută, pusese la curent pe preşedintele federaţiei de şah 
despre cele aflate. 

Preşedintele ceruse timp să se gindească şi a doua zi, înainte de 
începerea partidelor programate pentru dimineaţa aceea, îl 
chemă pe Ciuperceanu în biroul său. 


— Cele ce mi-ai adus la cunoştinţă, îi spuse, sînt cît se poale de 
interesante. Am crezut că nu trebuie să luăm singuri o decizie şi 
m-am sfătuit aseară cu tovarăşii din conducerea mişcării 
noastre sportive. Ei au fost de părere, ca şi mine, de altfel, că 
deocamdată nu putem întreprinde nimic. Din păcate, în privinţa 
asta cei doi aventurieri au dreptate: dacă juriul turneului l-ar 
elimina pe Dacosta din competiţie, ar izbucni un scandal ale 
cărui proporţii nu sîntem în măsură să le prevedem, un scandal 
care, în ultimă instanţă, ar dăuna mişcării şahiste internaţionale 
şi cauzei noastre. 

— Bine, dar ei trişează ! 

Preşedintele se uită la el dintr-o parte şi zimbi din colţul gurii: 

— Eşti surmenat, răspunse, ai lucrat mult în ultimul timp. Am 
luat măsuri ca imediat ce se termină turneul să poţi pleca în 
concediu. 

Tînărul se înverşună: 

— Tovarăşe preşedinte, uitaţi-vă bine la mine. Nu sînt nici nebun 
şi ştiţi foarte bine că nu sînt nici nepriceput la jocul de şah. Sînt 
poate obosit, dar această oboseală nu mă împiedică să gindesc. 
Vă repet: am convingerea fermă că Martin Dacosta trişează. 

— Poate, dar la jocul de cărţi. In materie de şah însă, asta nu se 
poate. Şahul are terminologia lui, în care nu intră verbul a trişa. 
Anton Ciuperceanu se simţi deodată foarte obosit. „Are 
dreptate” - se gîndi -, „trebuie să plec în concediu”. În sinea lui 
recunoştea că preşedintele, un om înzestrat cu o gîndire rece, 
logică avea dreptate atunci cînd refuza să creadă că cineva 
poate trişa la şah. „El n-a stat încă de vorbă cu Dacosta şi cu 
Miller, nu i-a auzit pe Dick şi pe Jeff «Inginerul» cînd îmi ofereau 
bani ca să tac”. 

Întreaga zi, Anton Ciuperceanu şi-o petrecu în sala concursului, 
studiind fiecare gest al lui Dacosta. Intr-adevăr, americanul nu 
privea decit foarte rar pe adversarul său. Nu era nimic 
neobişnuit în asta, fiindcă, în general, în timpul unei partide de 
şah, adversarii nu se privesc. Totuşi, ajuns în biroul său, 
Ciuperceanu notase pe o foaie de hirtie: „D. nu-şi priveşte 
partenerul, deşi, ca fost jucător de pocher, trebuie să fie 
obişnuit sâ studieze figura adversarului”. Dar apoi şterse 
însemnarea, gîndindu-se că, în definitiv, într-o partidă de şah nu 
încerci să ghiceşti ce carte are adversarul. „Cartea” e pe faţă, 
sînt figurile de pe tabla de şah. 


Ca rezultat al observaţiilor sale, Ciuperceanu mai notase pe 
foaia lui: „D. nu priveşte decît puţin tabla. Întîi voi să şteargă şi 
această însemnare, dar apoi se mulţumi să pună un semn de 
întrebare în dreptul ei. Un jucător de şah cu experienţă nu avea 
nevoie să privească tabla, ştia în orice moment în ce poziţie sînt 
piesele. Sînt destul de frecvente cazurile în care şahiştii cu 
clasificare superioară joacă simultane la mai multe mese fără să 
privească, ci dictind mutările lor prin sistemul obişnuit de 
numerotare a tablei. Este aşa-zisul joc „ă l'aveugle” - „orb”, 
destul de răspîndit mai ales printre marii maeştri. 

Cu toate acestea, Ciuperceanu se răzgîndise şi nu ştersese 
însemnarea, fiindcă era convins că Dacosta nu este chiar atît de 
experimentat încît să-şi poată permite renumitele sale mişcări - 
atit de complicate şi neaşteptate - ca urmare a unui calcul 
mintal. Şi apoi, chiar cel mai reputat maestru, atunci cînd joacă 
într-un turneu internaţional, nu-şi dezlipeşte ochii de pe tablă: 
oricît de bine ar funcţiona memoria şi facultatea de a calcula 
mintal, tabla de şah - comparată pe drept cuvînt cu un cîmp de 
bătaie - îţi oferă o vedere de ansamblu şi posibilitatea verificării 
rapide şi în orice moment a poziţiei fiecărei piese în parte. Cînd 
ai ca adversar maeştri de talia lui Cerednikov, Agostini sau 
Johannson, cînd trebuie să calculezi, să prevezi deci, cinci-şase 
sau chiar mai multe mişcări înainte, studiul concret al poziţiei, 
care se schimbă cu fiecare mutare, este o condiţie esenţială. 

A treia însemnare a lui Anton Ciuperceanu era o împărțire, 
desigur aproximativă, pe minute, a ocupaţiilor lui Dacosta în 
timpul unei partide. Din această „statistică” reieşea că un sfert 
din timp i l-au răpit ţigările de foi. Dacosta fuma fără 
întrerupere, şi în timpul partidei din dimineaţa aceasta scosese 
de cîteva ori cutia de lemn cu havane, de fiecare dată alesese 
cu grijă o ţigară, îi retezase virful, o aprinsese tacticos. Aceste 
operaţii păreau să-i absoarbă toată atenţia, ca şi cînd n-ar îi fost 
în faţa tablei de şah, în timpul unei partide a cărei desfăşurare 
era aşteptată cu interes de armtorii de şah din toată lumea. In 
sfîrşit, o treime din timp era absorbită de „studiul” ceasului de 
control de pe masă şi al aparatului cu ajutorul căruia Dacosta 
înregistra desfăşurarea partidei. Restul timpului părea dedicat 
jocului propriu-zis: în partida cu maestrul Neill Macpherson, 
acest „rest” însumase mai puţin de jumătate din durata totala a 
partidei... 


Mai departe, secretarul federaţiei de şah făcuse o ultimă 
însemnare, tot de natură statistică: cronometrase timpul de 
gîndire al lui Dacosta înainte de fiecare mişcare. N. Macpherson 
cedase la mutarea a treizeci şi doua. Prin urmare, treizeci şi 
două de cifre se aflau însemnate pe hirtie, iar alături cîteva 
socoteli simple şi menţiunea: „Timpul mediu - 115 secunde. 
Timpul maxim - 160 de secunde. Timpul minim - 75 de 
secunde”. 

Aceste treizeci şi două de cifre, împreună cu ultima însemnare, 
Ciuperceanu le arătă Trudei Hartmann, care venise la biroul 
presei să-şi redacteze corespondenţa către „Der Abend”. 

— Ce reprezintă cifrele acestea ? întrebă fata. 

Secretarul federaţiei îi explică. 

— Văd, zîmbi ziarista, că procedezi ştiinţific pentru a dezlega... 
„Misterul Dacosta”, ca să folosim expresia confratelui din 
Zurich. 

După aceea, Trude îşi sprijini bărbia în podul palmei şi studie 
cîtva timp hiîrtia, încruntîndu-se uşor. 

— Se pot trage unele concluzii interesante pe marginea acestor 
cifre, zise ea în sfîrșit. 

— Să auzim, se bucură Ciuperceanu. 

— În primul rînd, că Dacosta se gîndeşte relativ puţin. În orice 
caz, mult mai puţin decit îi dă dreptul regulamentul de 
organizare al concursului. 115 secunde reprezintă mai puţin de 
două minute. Este un timp mediu uimitor de scăzut. 

— Ceea ce spui nu-i nou. Este ştiut, şi toate ziarele au menţionat 
asta, că Dacosta are un joc foarte rapid. Este oarecum ciudat să 
vorbeşti de „joc rapid la şah”, de parcă ar fi vorba de fotbal sau 
de box, dar aceasta e realitatea: Dacosta se gîndeşte mai puţin 
decit toţi ceilalţi. 

— Şi joacă mai bine, zimbi Trude. 

— Hm, da... 

— În al doilea rînd, continuă ziarista, decalajul dintre timpul 
minim şi timpul maxim este foarte mic, numai de 85 de 
secunde. Şi acest fapt este, după cum te exprimi dumneata, 
ciudat, ştiul fiind că la începutul partidei, mai ales la primele 
mutări, orice jucător se gîndeşte mai puţin. Mai ales aici, unde 
avem de-a face cu maeştri internaţionali, excelenți cunoscători 
ai teoriei deschiderilor. Timpul cîştigat la primele mutări 
foloseşte apoi în desfăşurarea partidei, cînd se ivesc poziţii 


complicate, cînd orice jucător trebuie să se gindească mai mult, 
să cerceteze multiplele variante şi posibilităţi, să deducă planul 
adversarului, să aleagă mutarea pe care o socoteşte ca fiind cea 
mai bună. 

— Foarte just! 

— Ei bine, în partida cu Macpherson văd că Dacosta s-a gîndit la 
fel de puţin şi la primele, ca şi la ultimele mutări. Aceste cifre 
par sâ exprime mişcările unui automat. 

Ciuperceanu tresări: 

— Da, zise. Mişcările unui automat... Chiar dacă ar avea un pitic 
ascuns în mîneca hainei şi tot n-ar putea juca atit de uniform în 
timp. În definitiv, şi piticii trebuie să se gindească înainte de a 
face o mutare... Alte concluzii ai mai tras pe marginea acestor 
cifre ? 

— Nu. Dar sînt convinsă că la concluziile mele mai ai şi 
dumneata cîte ceva de adăugat. 

Secretarul federaţiei de şah fixă hirtia din faţa lui, întocmai cum 
făcuse şi ziarista cu cîteva minute înainte. Pe urmă spuse: 

— In general, am tras aceleaşi concluzii. La cele spuse de 
dumneata, cred că ar mai fi de adăugat un singur lucru: faptul 
că aceste cifre nu reprezintă timpul real de gîndire al lui 
Dacosta. Dacă luăm în considerare ţigările lui de foi, ceasul de 
control şi aparatul de înregistrare a mutărilor, trebuie 
înjumătăţite aceste cifre. Cu alte cuvinte, Dacosta gîndeşte de 
două ori mai repede decit arată cronometrul. 

— Bine, dar atunci omul acesta e un fenomen, un... un geniu 
şahist ! 

Ciuperceanu avu un gest de iritare: 

— Asta rămîne de văzut. 

— Ce vrei să spui cu asta ? Acum, după ce mi-ai atras atenţia 
asupra  îndeletnicirilor lui Dacosta în timpul partidelor, îmi 
amintesc că am remarcat şi eu un fapt neobişnuit: cu ajutorul 
aparatului sau, el îşi notează mişcările după ce mută adversarul. 
Prin urmare, pierde din timpul său de gîndire. Şi alţii obişnuiesc 
să-şi însemne mutările, de pildă Petrov, Levinson, Ursu, care 
stau tot timpul cu creion şi notes. Sperlinger are şi el un mic 
aparat cu care le înregistrează. Dar toţi îşi fac notele după ce au 
executat o mutare, adică în timpul de gîndire al adversarului. 

— Mă întreb, făcu Ciuperceanu îngîndurat, pentru ce-i trebuie lui 
Dacosta să-şi noteze mutările. Partidele lui sînt reproduse în 


toate revistele de şah şi în numeroase ziare din toate cele cinci 
continente... 
În această clipă, convorbirea lor fu întreruptă de sosirea unui al 
treilea: Filippo Nardi. Corespondentul italian apăru însoţit de 
magnetofon şl de cele două aparate de fotografiat, ustensile de 
care nu se despărţea niciodată. 
Anton  Ciuperceanu remarcă faptul că redactorul revistei 
„Cronaca degli scacchi” avea un ochi umflat şi cam vînăt: 
ochelarii înrămaţi cu sîrmă subţire, aurită, nu reuşeau să 
ascundă prea bine această podoabă... 
Se pare că vinătaia nu scăpă nici perspicacităţii ziaristei 
berlineze, care nu pierdu prilejul să-l ia peste picior pe colegul ei 
milanez: 
— Ai avut o divergență de păreri cu un boxer ? 
Filippo Nardi nu se supără, ba chiar zimbi: 
— A fost într-adevăr o divergență, de păreri. Din fericire, nu cu 
un boxer, ci cu un şahist. 
— Nu mai spune! De cînd sînt şahiştii atît de... nervoşi ? 
— N-aş putea afirma că toţi participanţii la „turneul de 
primăvară” sînt nervoşi, dar cel puţin unul din ei este. 
Trude Hartmann îi făcu lui Ciuperceanu, ştrengăreşte, cu ochiul, 
pe urmă îl întrebă pe Filippo Nardi: 
— Domnul va  binevoi să ne  destăinuiască numele 
preopinentului ? 
— Cum nu, cu plăcere, rise milanezul. Adversarul meu se 
numeşte Martin Dacosta. lar locul luptei a fost confortabila sa 
cameră de la hotelul „Athenee Palace”, care mi-e teamă că 
arată acum ca o vitrină de porţelanuri prin care s-a plimbat un 
taur... 
CAPITOLUL AL ZECELEA 
Unde se vorbeşte despre cea de-a doua profesiune a 
corespondentului Filippo Nardi 


Afirmația lui Filippo Nardi a fost primită în mod diferit de cei doi 
cărora le fusese făcută. 

Trude Hartmann s-a mulţumit să rîdă foarte amuzată. Pentru ea, 
faptul că un mare maestru internaţional s-a bătut cu un ziarist - 
oricare ar fi fost motivul - nu putea să fie decit amuzant. ŞI, în 
ultimă instanţă, toată întîmplarea nu făcea decit să contureze 
personalitatea lui Dacosta, să dea... culoare „misterului 


Dacosta”. 

Nu tot aşa se petreceau lucrurile cu Anton Ciuperceanu. Pentru 
pricinile pe care te cunoaştem, pe secretarul federației noastre 
de şah îl interesa foarte mult diferendul şahistului cu 
corespondentul italian. 

— Povesteşte cum s-a întîmplat, îl ruga el pe Filippo Nardi. 

— Domnul e curios, îl luă peste picior Trude Hartmann. 

— Mă interesează tot ce e în legătură cu Martin Dacosta, spuse 
Ciuperceanu scurt şi Trude se simţi şocată de tonul dur pe care-l 
folosise secretarul federaţiei. 

Cit priveşte pe Filippo Nardi, se pare că n-avea nevoie de prea 
mult îndemn, ci, întocmai ca şi colegul său de breaslă Dinu 
Romanescu, povestea cu plăcere peripeţiile prin care trecea ca 
să-şi poată întocmi reportajele. 

— leri după-amiază, începu el, am primit o telegramă din Milano 
de la directorul revistei. 

Se scotoci prin buzunare şi scoase o hiritie: 

— lată ce spune telegrama: „Interviu Dacosta amănunte 
biografice stop declaraţii asupra desfăşurării turneului şi 
pronosticuri pentru Amsterdam stop foarte urgent stop”. 

Zimbi şi arătă telegrama: 

— E stilul patronului. Deşi în fiecare cronică insist asupra 
partidelor lui Dacosta, domnilor din conducerea revistei li se 
pare aceasta insuficient. Se vede că unii dintre cititorii noştri şi- 
au făcut din Dacosta un fel de idol şi vor să ştie ce număr poartă 
la pantofi, dacă mănîncă ouăle fierte sau jumări, dacă-i plac 
filmele cu gangsteri şi cu ce lamă se bărbiereşte. Dacosta este 
„omul zilei” şi patronul vrea să exploateze popularitatea lui. 
„Acest Filippo Nardi” - se gîndi Ciuperceanu plictisit - „e vorbă 
lungă, ca şi Dinu Romanescu. Poate că e o deformaţie 
profesională a reporterilor...” 

De parcă ar fi ştiut că unul dintre cei ce se aflau în biroul presei 
se gîndeşte în clipa aceasta la el, reporterul Dinu Romanescu îşi 
vîri capul pe uşă. Vâzînd că în birou se aflau doi dintre colegii lui 
cu secretarul federaţiei de şah, intră şi se tolăni într-un fotoliu, 
întinzîndu-şi picioarele lungi, după obiceiul său. 

— Deşi mă plictiseşte acest gen de interviu, continuă Nardi, n- 
am avut încotro şi m-am dus la Dacosta. Am avut însă grijă să-l 
prind singur, fiindcă rîndul trecut secretarul lui se tot băga în 
vorbă şi-i dicta ce să-mi declare... 


— Simpaticul Jeffrey Miller, murmură Dinu Romanescu privindu- 
şi pantofii. 

— Da, zise corespondentul italian. Mi se pare că aşa îl cheamă. 
Nu mi-a fost prea greu să-l găsesc pe Dacosta singur. Şi eu 
locuiesc la „Athénée Palace”, iar camerele noastre s-au nimerit 
a fi alăturate. Am pîndit pînă l-am văzut pe Miller plecînd şi am 
intrat la maestru. Mi se pare că am uitat să bat la uşă. 

— Se întîmplă, şopti reporterul Dinu Romanescu fără să-şi ridice 
privirea de pe încălțări. 

Filippo Nardi îi făcu cu ochiul. Cei doi tineri se împrieteniseră în 
zilele turneului şi petrecuseră împreună o parte a timpului liber. 
Dinu Romanescu îi arătase oaspetelui italian oraşul, îl ajutase să 
cunoască pe bucureşteni. 

— Prima încăpere era goală, continuă Nardi. Din camera de baie 
se auzea însă zgomotul duşului. Se pare deci că, deşi era trecut 
de nouă dimineaţa, maestrul abia se sculase şi se spăla. M-am 
aşezat pe un taburet, hotărît să aştept pînă ce avea să-şi 
termine toaleta. 

„Taburetul pe care am stat şi eu” - se gîndi Ciuperceanu şi o 
cută de amărăciune i se desenă în jurul gurii la amintirea 
discuţiei penibile avute, cu citeva zile în urmă, cu cei doi 
aventurieri. 

— Pe măsuţa lingă care mă asezasem, îşi urmă ziaristul 
povestirea, erau citeva reviste de şah, iar deasupra, aparatul cu 
care Dacosta obişnuieşte să-şi înregistreze mutările în timpul 
partidei. Am luat cutiuţa neagră în mînă şi am început s-o 
studiez. Mă interesează în cel mai înalt grad asemenea mici 
jucării. 

— Prietenul nostru Filippo Nardi, interveni Dinu Romanescu, e 
de profesiune inginer şi specialist în electronică. 

— Da, aprobă acesta, aşa este. Din păcate, în ţara mea nu poţi 
totdeauna găsi o slujbă potrivită cu studiile şi calificarea pe care 
o ai. Aşa că, decit un inginer şomer, mai bine cronicar de şah cu 
leafă... în orice caz, meseria nu mi-am uitat-o şi, în afară de şah, 
pasiunea mea a rămas electronica. Nu degeaba colega noastră 
Trude Hartmann m-a asemuit, pe aeroportul Băneasa. cu un 
voiajor în slujba unei firme de produse optice... 

Zimbiră cu toţii, amintindu-şi de gluma făcută de Trude cînd 
dăduse pentru prima oară ochii cu Nardi. 

— După cum ştiţi, continuă acesta, aparatul lui Dacosta are cam 


mărimea unui pachet de ţigări sau a două cutii de chibrituri, 
puse una alături de cealaltă. E din material plastic, de culoare 
neagră; pe faţă are desenată o tablă de şah, cu cele şaizeci şi 
patru de căsuțe albe şi negre, numerotate după sistemul 
obişnuit. Pe marginea din dreapta are şase căsuțe mai mari, 
unde sînt înscrise inițialele pieselor: K, Q, B, H, R, P ? - respectiv: 
Rege, Damă, Nebun, Cal, Turn, Pion. Am făcut o schiță a 
aparatului şi-mi permit să v-o arăt. 

— Dar ce importanță are aparatul, făcu Trude. Vînătaia de la 
ochi ... 

— Arată-mi schiţa, spuse repede Ciuperceanu şi luă dîn mîna 
ziaristului hîrtia. Foarte interesant ! 


a b c d e f g h 


8 K 
7 Q 
6 B 
5 H 
4 R 
3 P 
2 

1 


a b c d e f g h 


— Nu văd de ce-i atît de interesant, interveni Trude Hartmann. 
Aparatul acesta nu face altceva decît să înlocuiască hirtia şi 
creionul. E un fel de maşină de scris simplificată. Şi maestrul 
Sperlinger are ceva în genul acesta. De asemenea, nu văd 
legătura care există între aparat şi ochiul vînăt al colegului 
Nardi. 


3 Iniţialele denumirilor englezeşti: king (rege), queen (damă), bishop 
(nebun), horse (cal), rook (turn), pawn (pion). 


— E mai simplu decît crezi, zîmbi cel cu vînătaia. În timp ce 
examinam jucăria asta şi o întorceam pe toate părţile, maestrul 
Martin Dacosta a ieşit din baie. Văzindu-mă cu aparatul în mînă, 
a răcnit ca o fiară şi s-a repezit la mine. Pînă să mă dezmeticesc, 
încasasem vreo doi pumni în lege. Unul dintre ei este cauza 
acestei frumoase vînătăi pe care o admiraţi atita. 

— Şi pe urmă ? întrebă Dinu Romanescu, de felul său foarte 
curios. 

— Ei, pe urmă..., făcu Nardi cu o prefăcută modestie. l-am plătit 
maestrului în aceeaşi monedă. Întîi l-am tăvălit puţin pe covor, 
pe urmă l-am înghesuit în nişte dulapuri, cu care prilej 
inventarul hotelului „Athenee Palace” s-a redus cu o oglindă, iar 
la sfîrşit, fiindcă ridicase o sticlă de whisky ca să-mi dea în cap, 
mi-am amintit de lecţiile de jiu-jitsu pe care le luasem cînd am 
făcut armata şi i-am scrîntit un umăr. Il puteţi vedea în sală, cu 
braţul legat într-o eşarfă. Asta nu-l împiedică însă să aibă un 
avantaj poziţional în partida cu maestrul Sven Johannson. 

— Nu ştiu de ce, zise Dinu Romanescu ţuguîndu-şi buzele, dar 
dacă l-ai bătut într-adevăr după cum spui, asta îmi face o 
plăcere deosebită. 

— Aparatul acela..., făcu Ciuperceanu gînditor, spui că l-ai 
examinat. Ai făcut şi o schiţă... 

Filippo Nardi scoase din spatele batistei care-i înflorea buzunarul 
un pachet de ţigări şi aprinse una. Pe urmă suflă fumul în tavan 
şi spuse încet: 

— Cu aparatul ăsta e o poveste. 

— Cum adică ? 

Ciuperceanu şi Trude Hartmann întrebaseră aproape în acelaşi 
timp. Fata începuse sa bănuiască de ce secretarul federaţiei 
arăta atita interes întimplării care dusese la diferendul dintre 
Nardi şi Dacosta. Deocamdată însă, era o bănuială foarte vagă. 
— Pe una dintre laturile sale, spuse Nardf, aparatul lui Dacosta 
avea imprimat marca fabricii. Scria acolo „G.E.O. - Cincinnati”. 
— Ce fabrica e asta ? întrebă Dinu Romanescu. 

— Sînt inițialele societăţii „General Electronic of Ohio”. 

— Ei, cineva trebuia doar să construiască aparatul. 

— Nu e chiar atît de simplu, făcu corespondentul scuturînd 
scrumul ţigării. Ca inginer am lucrat o vreme într-o uzină din 
Livorno, filială a trustului G.E.O., astfel că sînt oarecum orientat 
în producţia acestei societăţi, una dintre cele mai mari din 


America. Ea este specializată în aparataj electronic greu, în 
instalaţii pentru uzinele electromagnetice, pentru laboratoarele 
de cercetări atomice şi pentru producerea plutoniului. Trusturi 
filiale ale lui „General Electronic” produc lămpi fluorescente, 
aparate de radio şi de televiziune, experimentează rachete şi 
proiectile teleghidate, construiesc maşini de calculat. La 
Cincinnati, de pildă, G.E.0. are o mare uzină specializată în 
lămpi electronice şi maşini de calculat. 

— Asta nu înseamnă, interveni Trude Hartmann, că nu poate 
produce şi un aparat pentru înregistrarea mutărilor la şah. 

— Poate, dar este foarte puţin probabil. Este... cum să vă spun... 
ca şi cînd o uzină care produce locomotive de mare putere s-ar 
apuca să fabrice maşini de ascuţit creioane. Aparatul lui Dacosta 
are cea mai simplă construcţie: o claviatură, cîteva clape care, 
prin apăsare, imprimă semnele. Asta, bineînţeles, teoretic... 
Ciuperceanu se foi pe scaun: 

— Teoretic ? Ce vrei să spui cu asta ? 

— Teoretic, fiindcă practic..., ei, da, practic, aparatul lui Dacosta 
mi se pare mult mai complicat. Aş putea spune inutil de 
complicat pentru destinaţia pe care trebuie s-o aibă. 

— Ascultă, tinere, se supără Trude, ce aştepţi ca să dai drumul 
la tot ce ştii ? De o jumătate de oră ne tot străduim să-ţi 
scoatem fiecare cuvint cu cleştele din gură. 

Corespondentul lui „Cronaca degli scacchi” şovăi. Părea foarte 
încurcat şi ceilalţi îl vedeau pentru prima oară în asemenea 
postură pe îndrăzneţul şi guralivul Filippo Nardi. 

— Vedeţi, zise el alegîndu-şi cu grijă cuvintele, mi-e teamă să nu 
rideţi de mine şi de aceea am încercat să trec sub tăcere o 
presupunere a mea. Nu v-am spus că aparatul lui Dacosta era 
întredeschis acolo, pe masă. Sau poate că i s-a deschis carcasa 
cînd l-am luat în mînă. 

— Se întîmplă, interveni Dinu Romanescu şi de data aceasta el 
fu acela care făcu cu ochiul. Era evident că reporterul 
Romanescu nu credea în deschiderea întimplătoare a acelei 
cutii... 

— Şi ce ai văzut înăuntru ? întrebă nerăbdătoare Trude. 

— Am văzut nişte piese care nu aveau ce căuta într-un aparat 
de acest gen: nişte transistori de dimensiuni minuscule, pe care 
se lăfăia aceeaşi emblemă, „G.E.0O. - Cincinnati”. 

— Ei, şi ce-i cu asta ? făcu Trude, care nu înţelegea. Dă-ne 


cîteva explicaţii. Noi nu sîntem ingineri specialişti în electronică. 
— Transistorii sînt semiconductori care îndeplinesc funcţiile unor 
tuburi electronice. In aparatul lui Dacosta sînt de tipul triodelor 
cu germaniu, folosiţi în aparatura mobilă, la radiotelefoane, 
receptoare, magnetofoane. Cu asemenea tipuri se realizează 
aparate de radio foarte reduse ca volum şi greutate. În diferite 
ţări s-au construit asemenea aparate care se ţin în buzunar ca 
un pachet de ţigări sau se poartă la mînă, prinse cu o curea de 
ceas. O fabrică din Leningrad produce, încă din 1960, asemenea 
aparate în serie; ele cîntăresc uumai 300 de grame şi lămpile 
sînt înlocuite cu şase semiconductori minusculi; îmi amintesc şi 
numele aparatului: „Ceaika”. Mă gindeam că dacă o să vă spun 
că Dacosta, care joacă atit de repede, îşi mai pierde din timpul 
de gîndire ascultînd muzică, o să mă luaţi peste picior. 

— Poate că muzica îi stimulează gîndirea, fu de părere Dinu 
Romanescu. Am citit undeva că unele animale... 

Ciuperceanu îi făcu semn să tacă. Se apropie de Filippo Nardi şi-i 
întrebă: 

— Eşti sigur de ce spui ? Pentru dumneata nu mai încape nici o 
îndoială că e vorba de un aparat de radio ? 

Corespondentul şovăi, apoi: 

— Nu pot fi chiar sigur. N-am putut privi înăuntru decit o clipă, 
fiindcă Dacosta s-a repezit la mine de parcă turbase. Cred că 
ochiul meu albastru arată cu prisosinţă cît de furios era că mă 
uitam la aparatul acela. De altfel, însuşi faptul că americanul 
voia să mă împiedice să examinez jucăria... 

Ciuperceanu începu să se plimbe agitat prin încăpere, urmărit 
de privirea îngindurată a Trudei şi de cea mai mult amuzată a 
reporterului Dinu Romanescu. Cît despre Filippo Nardi, acesta 
scosese o oglindă mică de buzunar şi-şi examina ochiul 
tumefiat. 

După o vreme, secretarul federaţiei de şah se opri în faţa 
corespondentului italian şi-l întrebă liniştit: 

— Ce te face să crezi că, în timpul partidelor de şah, Dacosta 
ascultă muzică ? 

Filippo Nardi dădu din umeri: 

— Ce altceva ar putea face cu un aparat de radio ? 

— Undele radiofonice nu transportă numai muzică, ci şi 
cuvinte... 

— Da, zise Trude ginditoare. Şi atunci, nu mai e nevoie nici de 


hipnotism şi nici de piticul din buzunarul vestei. 
De data aceasta, reporterii Dinu Romanescu şi Filippo Nardi, 
care pînă acum dăduseră totuşi dovadă de multă inteligenţă, nu 
pricepură nimic. 
CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA 
Unde Anton Ciuperceanu şi prietenii săi clădesc ipoteze 


În aceeaşi seară, Anton Ciuperceanu se întîlni cu cei trei ziarişti 
la sediul federaţiei de şah, după cum se înţeleseseră. Trude 
Hartmann, care sosi ultima, aduse şi rezultatele acelei zile, în 
care se disputase runda a zecea. 

Cîştigătorul turneului nu se conturase încă, lupta pentru primul 
loc fiind foarte strînsă. In clasamentul general continuau să 
conducă Dacosta şi Cerednikov, cu cîte zece puncte, urmaţi de 
Agostini, cu nouă puncte şi jumătate. Nici în rest, clasamentul 
nu suferise modificări substanţiale, pe locurile următoare 
menţinîndu-se, în ordine, Levinson, Ursu şi Johannson, cu 
respectiv opt puncte şi jumătate, şase puncte şi cinci puncte şi 
jumătate. 

Şi runda a unsprezecea era aşteptată cu legitim interes, dar mai 
ales ultimele două runde, în care Martin Dacosta urma să ioace 
cu Baldassare Agostini şi cu P. A. Cerednikov; partidele acestea 
decideau pe cîştigătorul turneului, pe cel care va primi mult 
rivnita cupă. 

Deşi ocupa locul trei în clasament, maestrul Agostini se afla 
numai la o jumătate de punct de cei care-şi împărțeau primele 
două locuri şi în cazul că obținea victoria în partida cu Dacosta, 
trecea în fruntea clasamentului. Mai ales dacă Dacosta remiza 
cu  Cerednikov, şansele maestrului italian se  măreau 
considerabil. Cu alte cuvinte, lupta pentru primul loc era 
deschisă şi promitea a fi foarte strinsă. 

Cînd rugase pe cei trei ziarişti să vină în seara aceasta la sediul 
federaţiei de şah, Anton Ciuperceanu n-avea încă un plan precis. 
Simţise însă că, faţă de datele noi ale problemei pe care încerca 
s-o rezolve, nu mai putea să lupte singur. Acum, nu numai că 
era sigur de faptul că Dacosta juca necinstit, dar în mintea lui 
începuse să se contureze, deocamdată vag ce-i drept, mijlocul 
pe care-l foloseau cei doi aventurieri. 

După ce-i pofti pe musafiri să se aşeze, o rugă pe tovarăşa Olga 
să fiarbă cafele şi începu să vorbească: 


— Cele ce vă voi relata acum nu sînt cunoscute deocamdată 
decit de încă doi oameni. Unul se află acum la Amsterdam, iar 
celălalt la Buenos Aires. Am promis să păstrez taina, dar 
ultimele întîmplări mă dezleagă de promisiunea făcută. Vă voi 
spune tot ce ştiu şi voi adăuga rugămintea să mă sprijiniți în 
ceea ce vreau să întreprind. 

Trecu dinadins sub tăcere faptul că relatase o parte din fapte 
preşedintelui federaţiei şi că acesta se arătase foarte sceptic în 
ceea ce priveşte presupunerile sale. 

Anton  Ciuperceanu povesti apoi despre întrevederea cu 
profesorul Roland Despreux, citi ziariştilor copia scrisorii 
domnului Alonso  Garcia-Gomez din Buenos Aires, arătă 
frămîntărite sale şi făcu o expunere amănunţită a convorbirii cu 
Dick Martin şi Jeffrey Miller. În încheiere, ajutat de Trude 
Hartmann, arătă concluziile la care ajunseseră supraveghind 
jocul lui Dacosta şi cronometrînd timpul său de gîndire. 

— Aceste concluzii, spuse el, concordă cu presupunerea că 
Martin Dacosta primeşte mutările cu ajutorul aparatului său de 
radio. lată de ce nu trebuie să gindească, de ce îşi poate 
permite să facă mutările într-un timp foarte redus. 

— E absurd, sări Filippo Nardi. Se poate să-l cheme în realitate 
Dick Martin, să fie trişor la cărţi şi fost puşcăriaş, dar ipoteza că 
primeşte indicaţii prin radio asupra mutărilor pe care urmează 
să le facă, mi se pare prea fantastică. 

— De ce? 

— În primul rînd fiindcă nu e de ajuns să primească indicaţiile; 
înainte de asta, el trebuie să transmită mutările adversarului. 
Or, aparatul pe care-l are nu poate fi folosit şi în acest scop. 

— Eşti sigur ? 

— Da. Aparatul nu e construit ca un emiţător. E un receptor, ce-i 
drept ingenios, economic şi probabil destul de puternic, dar 
numai un receptor. La această concluzie am ajuns prin 
urmărirea etajelor cu transistori. Pentru mine, aceasta este în 
afară de orice îndoială. 

Ciuperceanu fixă hiîrtia de pe biroul lui, pe care era schiţa făcută 
de Filippo Nardi după capacul aparatului. Pe urmă spuse: 

— Va trebui să cercetam această chestiune. Poate că rezolvarea 
e mai simplă decît credem noi. 

— În al doilea rînd, se înverşună corespondentul lui „Cronaca 
degli scacchi”, cine îi dă lui Dacosta indicaţiile, cine îi spune ce 


mutări trebuie să facă ? Fără îndoială că un şahist de prima 
forţă, ba chiar un şahist genial, aş putea spune. Am scris cu toţii 
cronici despre jocul lui Dacosta şi am fost de acord că jocul său 
e uimitor, extraordinar şi aşa mai departe. 

— Are dreptate, spuse Trude Hartmann încet. 

— Şi atunci, continuă Nardi, vă întreb: Cine poate fi acel şahist 
genial ? Cei mai buni jucători din lume sînt acum aici, la 
Bucureşti. Zece dintre ei au şi jucat cu Dacosta şi au pierdut. 
Doar nu-i nici unul nebun să joace împotriva lui însuşi. 

— Poate e unul necunoscut... 

— E neverosimil. Dacă undeva a apărut un asemenea jucător, 
cum poate şahul n-a cunoscut încă în istoria sa, de ce nu joacă 
personal ? De ce trimite în locul lui un trişor, spărgător de grevă 
şi puşcăriaş, indicîndu-i mişcările prin radio ? E absurd. Veţi 
recunoaşte, împreună cu mine, că e cu totul absurd. 

— Are dreptate, se auzi din nou vocea Trudei. 

— Atunci, întrebă Ciuperceanu încet, cum explici existenţa 
aparatului de radio, produs al trustului „General Electronic of 
Ohio”, pe masa de şah a lui Dacosta ? Ascultă muzică în timp ce 
joacă ? 

Filippo Nardi tăcu o vreme. Pe urmă spuse rar: 

— Confratele nostru „Schweizer Schachblătter” a nimerit-o fără 
să vrea. Sîntem într-adevăr în faţa unui „mister Dacosta”, pe 
care, din păcate, nu reuşim încă să-l pătrundem. Astăzi după- 
masă n-am stat nici eu cu miinile în sîn. Am făcut o mică 
anchetă, foarte discretă, printre membrii juriului. Conform 
regulamentului, singurii care au voie să se apropie de mesele 
jucătorilor în timpul partidei sînt arbitrii. Nici unul dintre ei n-a 
auzit vreun sunet venind din aparatul lui Dacosta sau măcar în 
preajma mesei lui. De altfel, în clipa cea scurtă în care aparatul 
se afla deschis în mîna mea, n-am văzut să aibă vreun difuzor. 
— Un radio fără difuzor, murmură Dinu Romanescu parodiind pe 
Caragiale, vasăzică că nu-l are. 

Colegul său italian n-a înţeles însă această frază, fiindcă fusese 
spusă pe romineşte. Or, în scurtul timp de cînd se afla la 
Bucureşti, Filippo Nardi nu învățase decit citeva fraze uzuale 
romînesti, în care nu intra, desigur, nici un text de Caragiale... 
Dar asta nu-l împiedică să-şi continue şirul gîndurilor: 

— După discuţia noastră de astăzi dimineaţă, dindu-mi seama 
că unii dintre dumneavoastră acordă multă importanţă 


aparatului, mi-am revizuit observaţiile. Mi-am amintit cu acest 
prilej că desenul tablei de şah de pe capac era aplicat pe un 
material plastic translucid. Aceasta poate constitui explicaţia 
faptului că aparatul, deşi e construit ca un radioreceptor, nu are 
difuzor. 

— Cum ? întrebă Trude curioasă. Dă-ne cîteva explicaţii. 

— Semnalele radio se pot transforma printr-un sistem destul de 
simplu în semnale luminoase. Dacă aparatul lui Dacosta este 
astfel construit, nu are nevoie de difuzor, iar partenerul şi arbitrii 
nu vor auzi nici un sunet. Numai Dacosta va vedea apărîind două 
puncte luminoase pe schema tablei de şah de pe cutie, 
indicîndu-i mutarea. 

— Asta trebuie să fie ! sări Anton Ciuperceanu. Dacă am înţeles 
bine, aparatul lui Dacosta funcţionează ca un televizor. 

— Cam în genul acesta, zise Nardi. Numai că televizorul necesită 
o construcţie mult mai complicată, deoarece trebuie să 
recepţioneze imaginile obiectelor în mişcare. Aparatul pe care 
fabrica din Cincinnati l-a construit pentru Dacosta se poate 
limita la redarea a două puncte luminoase nemişcate. Este, 
dacă vreţi, un fel de radiotelegraf: undele electromagnetice 
folosite pentru transmiterea semnalelor sînt recepționate, iar 
semnalul obţinut la recepţie se aplică unui dispozitiv, care ÎI 
transformă în semnal luminos, care apare sub forma unor 
puncte luminoase pe ecranul împărţit în cele şaizeci şi patru de 
pătrăţele ale tablei de şah. 

— Prin urmare, spuse Ciuperceanu luînd iar hîrtia pe care Filippo 
Nardi desenase schema de pe capacul aparatului, dacă două 
puncte luminoase apar, să zicem, în al şaptelea pătrăţel din 
primul rînd şi în al şaselea din rîndul al treilea, Dacosta va şti că 
trebuie să mute calul din g1 în f3. 

— Da, se poate ca lucrurile să se petreacă astfel. Dar nu trebuie 
să luăm toate acestea decit ca o ipoteză. Ca inginer, sînt nevoit 
să recunosc că o asemenea telesemnalizare este posibilă, ba 
este chiar probabilă, avînd în vedere construcţia aparatului: 
lipsa difuzorului, tranzistorii, plasticul translucid care poate 
acţiona ca un ecran şi care, probabil, formează un mozaic de 
celule luminescente,.. Dar, ca jucător de şah şi ca om înzestrat 
cu gîndire logică, refuz să accept această ipoteză; acel jucător- 
minune, acel geniu şahist care-i dictează lui Dacosta ce mutări 
să facă, nu avea decit să vină şi să joace personal, evitind 


complicațiile inutile ale unui asemenea sistem de transmitere. Şi 
apoi, să nu uităm un lucru: în privinţa modului în care Dacosta 
comunică mutările adversarului, nu avem deocamdată nici o 
ipoteză. Aparatul său recepționează numai, nu transmite. 

Citva timp domni tăcere. Anton Ciuperceanu şi vizitatorii săi 
sorbiră gînditori cafelele pe care tovarăşa Olga le adusese. După 
o vreme, secretarul federaţiei de şah spuse: 

— Ar mai fi o posibilitate. Să presupunem că mutările nu sînt 
dictate de un singur om, că la postul emiţător se află mai mulţi 
iucători de şah, care-i indică lui Dacosta ce să joace, după ce în 
prealabil au studiat poziţia, s-au sfătuit şi au decis împreună 
care e cea mai bună mutare. 

— E o ipoteza interesantă, îl sprijini Trude Hartmann. Mai mulţi 
oameni gindesc totdeauna mai bine decit unul singur. 

Filippo Nardi puse ceaşca de cafea pe o măsuţă şi dădu din 
umeri: 

— M-am gîndit şi eu la această posibilitate şi vă mărturisesc că, 
la început, mi s-a părut într-adevăr interesantă. Dar, la o analiză 
mai amănunţită, se dovedeşte a fi la fel de defectuoasă. Inainte 
de toate, nu trebuie să uităm că acum cei mai buni jucători din 
lume sînt totuşi aici, la Bucureşti. Prin urmare, acest presupus 
grup care joacă pentru Dacosta ar fi format din şahişti de 
categoria a doua. Apoi, sîntem obligaţi să ţinem seamă de 
cronometrare: timpul mediu de gîndire al lui Dacosta însumează 
mai puţin de două minute, cu o diferenţă foarte mică între 
timpul maxim şi cel minim. Credeţi că într-un timp atît de scurt 
un grup de şahişti poate studia poziţia, poate analiza în colectiv 
şi decide mutarea următoare ? Eu cred că nu. 

Dinu Romanescu veni în sprijinul prietenului şi colegului sau: 

— Are dreptate. Din cronometrare reiese că unele mutări ale lui 
Dacosta au fost făcute la şaptezeci şi cinci de secunde după 
mutarea adversarului. Prin urmare, în acest timp extrem de 
scurt, Dacosta a transmis mutarea făcută de maestrul Neill 
Macpherson, ea a fost recepţionată undeva - nu ştim încă unde 
-, presupusul colectiv a analizat poziţia de pe tablă şi a decis 
mutarea următoare, apoi a transmis-o, Dacosia a recepţionat-o 
cu aparatul construit de G.E.O. si apoi a executat-o pe tabla de 
şah. Gîndiţi-vă: toate acestea în şaptezeci şi cinci de secunde ! 
Ştiu, undele radiofonice au o viteză de-a dreptul fantastică... 

— Aproape trei sute de mii de kilometri pe secundă, zimbi Nardi. 


— ...mă rog, fie şi atita. Cu toate astea, operaţiile de transmitere 
şi recepţie cer un anumit timp. Este foarte greu să ne imaginăm 
că un singur om, chiar deosebit de înzestrat, poate gîndi atît de 
repede. Pentru mai mulţi care în prealabil se sfătuiesc între ei, 
acesta este cu totul imposibil ! 

Din nou domni tăcere cîtva timp. În sinea lui, Anton Ciuperceanu 
trebui să recunoască justeţea argumentelor aduse de cei doi 
ziarişti şi constată că au ajuns din nou la un punct mort. 
„Misterul Dacosta” se dezvăluia în fiecare zi, dar cîte puţin, cu 
zgîrcenie parcă. Şi după fiecare fapt nou se părea că lanţul se 
opreşte, că nici o veriga nu va mai veni să se adauge celor 
vechi. 

Pînă la terminarea turneului nu mai erau decit trei zile, în care 
se vor disputa tot atitea runde. Dacosta va juca cu încă trei 
adversari şi va juca necinstit. Da, va trişa ! De asta, Ciuperceanu 
era sigur. Dar cum ? Cum ? Intrebarea, stăruitoare, obsedantă, 
care îl urmărea de atitea zile, nu-şi găsise încă rezolvarea. 

— Capul sus! strigă deodată Trude Hartmann. La primul obstacol 
mai serios, domnii s-au descurajat şi sînt gata să depună 
armele. Dacă o să stăm ceasuri întregi să despicăm firul în 
patru, n-o să ajungem nicăieri. Am realizat, graţie prietenului 
nostru Filippo Nardi, un serios pas înainte. Dacă m-aş exprima în 
limbajul colegilor noştri care se ccupă de faptele diverse, aş 
putea spune că „un colţ al vălului care acoperă «misterul 
Dacosta» a fost ridicat”. Numai un colţ. Eu cred că stă în 
puterea noastră să smulgem întreg vălul. 

— Cum ? 

— În nici un caz stînd la taifas ore în şir. Trebuie să acţionăm. 

— lată o propunere înţeleaptă, o sprijini Dinu Romanescu pe 
colega sa de la „Der Abend”. Trebuie să acţionăm. Dar cum ? 

— În privinţa asta, interveni Ciuperceanu, am o propunere. 
Înainte de a vă arăta tot ce ştiu despre Dacosta, v-am adresat 
rugămintea să mă sprijiniți. Interesul pe care l-aţi arătat celor 
povestite de mine mă îndreptăţeşte să presupun că veţi da 
urmare acestei rugăminţi. 

Ceilalţi aprobară. Apoi ţinură o consfătuire, stabilind în amănunt 
ceea ce urmau să întreprindă a doua zi, în timp ce în Sala 
Colonadelor se va desfăşura cea de-a unsprezecea rundă a 
turneului. 

Aici se cuvine din nou să cerem scuze cititorului pentru faptul că 


deocamdată trecem sub tăcere cele discutate de cei patru 
prieteni ai noştri înainte ca ei să părăsească biroul secretarului 
federaţiei de şah. Planul pe care l-au întocmit în seara aceea, 
seara de 25 martie, precum şi sarcina pe care şi-a asumat-o 
fiecare vor reieşi foarte limpede chiar din următoarele pagini ale 
povestirii noastre, unde se va vedea că lanţul de care vorbeam 
mai sus s-a îmbogăţit cu încă o verigă importantă. 
Prin urmare, deocamdată ne vom mulţumi să arătăm că, în 
seara aceea, la despărţire, Anton Ciuperceanu şi prietenii săi 
erau mai bine dispuşi decît înainte de propunerea făcută de 
Trude Hartmann şi că îşi puneau mari speranţe în planul de 
acţiune pe care urmau să-l realizeze în cursul zilei următoare. 
De asemenea, se cuvine să menţionăm că unul dintre ei, şi 
anume Filippo Nardi, avea totuşi o cută de amărăciune în jurul 
gurii şi o privire cam abătută. 
— Parcă ţi s-au înecat corăbiile, remarcă Dinu Romanescu în 
timp ce coborau scările. 
— Mă gindesc la patron, făcu trist corespondentul lui „Cronaca 
degli scacchi”. Ca răspuns la telegrama lui, în loc să-i trimit 
interviul cu Martin Dacosta, am să-i trimit fotografia mea din 
profil, cu ochiul vînăt în prim plan... 

CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA 
Unde vedem cu ce s-au îndeletnicit unii dintre prietenii noştri în 

dimineaţa zilei de 26 martie 


Pentru cineva care nu cunoaşte cele întîmplate pînă acum, 
purtarea unora dintre prietenii noştri, din dimineaţa aceasta de 
26 martie, ar fi părut cît se poate de curioasă. 

să-l luăm, de pildă, pe Filippo Nardi, inginer şi redactor al 
revistei „Cronaca degli scacchi” din Milano. 

Dis-de-dimineaţă, îi telefona lui Anton Ciuperceanu şi-l întrebă... 
cît e ora. Apoi îşi potrivi cronograful de la mînă exact după ora 
pe care i-o indică secretarul federaţiei. Cu cîteva minute înainte 
de ora zece, ieşi pe uşa turnantă a hotelului „Athenee Palace”, 
prevăzut cu tot arsenalul optic de care dispunea, între care un 
binoclu, două aparate de fotografiat, precum şi diverse 
dispozitive de schimb, ca lentile, teleobiective, filtre colorate şi o 
celulă fotoelectrică pentru determinarea intensității luminii. 

Nu era nimic neobişnuit în aceasta, fiindcă şi în alte dimineţi 
redactorul din Milano îşi căra instrumentele după el, iar 


personalul hotelului se obişnuise cu aparatele sale, ba se 
obişnuise şi cu ochiul său vînăt. 

Mai puţin obişnuite au fost însă îndeletnicirile la care s-a dedat 
prietenul nostru Nardi după ce părăsise hotelul unde locuia. 
Fiindcă în Sala Colonadelor, în loc să se aşeze în faţă, la masa 
presei, unde i se rezervase locul la care avea dreptul în calitatea 
sa de redactor şi corespondent, el se amestecă printre 
spectatorii ultimelor rînduri de la balcon. 

Imediat după începerea partidelor programate pentru runda a 
unsprezecea, ziaristul milanez se postă în partea stingă a sălii şi 
începu să fotografieze, de sus, pe şahiştii de pe estradă. După 
ce termină filmul, îl înlocui, îşi făcu în grabă cîteva însemnări pe 
un carnet şi trecu în dreapta balconului, unde procedă întocmai 
ca şi în cealaltă parte. Intre două filme, scotea carnetul de 
notițe, făcea cîteva însemnări, pe urmă ducea binoclul la ochi şi, 
după ce regla lentilele, rămînea nemişcat minute în şir. Apoi se 
întorcea în cealaltă parte a sălii şi o lua de la capăt. 

Pînă la urmă reuşi să plictisească pe unii dintre spectatori, care 
vociferară ; ba, un tînăr cu ochelari şi insignă de student îi aduse 
la cunoştinţă că stătuse la rînd de la cînci dimineaţa ca să-şi 
poată achiziţiona un bilet, care-i dă dreptul să urmărească 
partidele şi nu-i creează obligaţia de a se lăsa călcat pe pantofi 
de către un fotograf. 

Prietenul nostru Nardi nu înţelese nici un cuvint din cele ce-i 
spunea studentul, dar fiindcă acea parte a protestului care se 
referea la călcatul pe pantofi a fost însoţită de un gest elocvent, 
spuse „pardon”, cuvint care în cele mai multe dintre limbile 
europene se foloseşte pentru a cere scuze. 

După aceea, corespondentul lul „Cronaca degli scacchi” ieşi pe 
uşa din spatele balconului, dar în loc să coboare în sală, cum ar 
fi făcut orice om cumsecade, se căţără pe scăriţa în spirală care 
ducea pe cupola sălii. Aici se întinse pe burtă şi prin 
luminatoarele de sticlă mai făcu citeva zeci de fotografii, 
imorlalizîndu-i pe maeştri care jucau la cele şapte mese ale 
turneului. Pompierul care se afla acolo nu fu de loc impresionat. 
li cunoştea el pe tovarăşii aceştia de la cinematografie, care 
totdeauna se căţărau aici ca să ia vederi de ansamblu din sală... 
In timp ce colegul ei milanez se îndeletnicea cu asemenea 
manevre, nici Trude Hartmann nu stătea degeaba. Mai întîi, cînd 
cobori din camera ei de la „Athenee Palace”, întrebă la poartă 


de domnul Jeffrey Miller din Buenos Aires. 

— A plecat acum citeva minute, îi răspunse funcţionarul de la 
poartă. 

— Era singur ? întrebă Trude. 

Portarul se gîndi puţin, pe urmă decise: 

— Da, era singur. Domnul Dacosta a plecat mai devreme. 
Telefonul sună în clipa aceea şi portarul fu nevoit sa răspundă şi 
să dea informaţii despre plecarea unor avioane de pe Aeroportul 
Băneasa. Trude aşteptă cuminte ca celălalt sa termine 
convorbirea, apoi întrebă: 

— Cum era îmbrăcat? Ştiţi, eu nu-l cunosc personal şi dacă mi-l 
descrieţi, poate îl voi recunoaşte în sala unde se dispută turneul. 
Funcţionarul de la poartă, sensibil faţă de o pasageră care se 
arăta atit de amabilă, descrise cît putu mai bine îmbrăcămintea 
domnului Jeffrey Miller din Buenos Aires. 

— În mînă, încheie el, poartă o valiză mică de voiaj. 

Pe Trude Hartmann păru s-o intereseze în mod deosebit acea 
mică valiză: 

— Domnul Miller, întrebă, ia în fiecare dimineaţă valiza cu el ? 
Portarul se uită cam ciudat la ea, fiindcă nu putea să priceapă 
ce importanţă are dacă domnul Miller din Buenos Aires îşi ia sau 
nu, în fiecare dimineaţă, valiza cu el. Dar în ochii albaştri ai 
Trudei se citea atita nevinovăție, încît portarul consimţi să facă 
un efort suplimentar şi să se gindească. 

— Nu-mi amintesc, spuse după o vreme, dar de multe ori l-am 
văzut cu valiza aceea, O valiză mică, neagră, din piele de 
crocodil sau dintr-un material care imită pielea de crocodil. 
Corespondenta lui „Der Abend” mulţumi portarului pentru 
informaţiile date cu atîta solicitudine şi porni cu pas grăbit spre 
Sala Colonadelor. Partidele începuseră de vreo jumătate de oră. 
Trude se strecură, în virful picioarelor, pe lîngă perete, uitîndu- 
se cu atenţie de-a lungul rîndurilor de scaune. Se pare că nu 
găsi pe cine căuta, astfel că repetă aceeaşi manevră în cealaltă 
parte a sălii. Dar nici de data aceasta nu avu succes. Atunci urcă 
la balcon şi se postă într-un loc de unde să poată vedea şirurile 
de scaune. 

Nici la balcon, Trude nu găsi pe cine căuta! Nu e uşor să dai de 
un om printre trei mii... În schimb, fata îl găsi pe colegul ei 
Filippo Nardi în picioare, cu un binoclu la ochi, nemişcat ca o 
statuie. Trude nu se apropie de el, ci rămase în picioare acolo 


unde se găsea, lipită de perete. 

După cîteva minute, Filippo Nardi lăsă binoclul şi începu să 
fotografieze, apoi avu o discuţie cu un student, după care îşi 
părăsi locul şi ieşi pe uşa din fund a balconului. In clipa aceasta, 
Trude Hartmann îl găsi pe Jeffrey Miller, pe care pînă atunci nu-l 
putuse vedea, deoarece activul corespondent al lui „Cronaca 
degli scacchi” stătuse în faţa lui. 

În ceea ce îl priveşte pe Filippo Nardi, absorbit de mînuirea 
aparatului de fotografiat şi a binoclul ui, nu văzuse nici pe Trude 
Hartmann şi nici pe secretarul maestrului Dacosta, în faţa căruia 
stătuse cîtva timp. 

Jeffrey Miller stătea în ultimul rînd, pe scaunul din margine. 
Trude se aşeză lîngă el, pe o treaptă a scării laterale, scoase un 
carnet şi se prefăcu că notează mişcările care se transmiteau 
electric pe cele şapte panouri mari reprezentind table de şah. 
Americanul se uită o clipă la ea, apoi întoarse privirea spre 
panouri, fără să-i dea atenţie. 

Nu tot aşa se purtă Trude, căreia nu-i scăpa nici un gest al lui 
Miller. Primul lucru pe care-l remarcă fata fu că secretarul lui 
Dacosta ţinea mica valiză din piele de crocodil pe genunchi. 
Miller deschisese unul dintre pereţii laterali ai valizei şi ziarista 
văzu că de după învelitoare apăruse schema unei table de şah, 
avînd, într-o parte, şase butoane corespunzătoare celor şase 
piese. Schema era întru totul asemănătoare celei de pe aparatul 
lui Dacosta, numai că era mai mare, întinzîindu-se pe aproape 
întreaga suprafaţă laterală a valizei. 

Cînd pe panoul cel mare de deasupra mesei nr. 4, unde jucau 
Martin Dacosta cu Mihail Levinson, apăru una dintre mutările 
acestuia din urmă, Trude observă că Jeffrey Miller minui 
butoanele valizei sale. 

— Înregistraţi mutările ? îl întrebă. 

Americanul se întoarse spre ea. Trude era blondă şi drăguță, iar 
ochii ei albaştri exprimau nevinovăție şi o curiozitate foarte 
feminină. 

— Da, se hotărî să răspundă Millei. 

Răspunsul acesta scurt şi cam morocănos dădea a înţelege că 
cel ce îl rostise nu este în dispoziţia de a face conversaţie. 
Jeffrey Miller n-avea nici un motiv să fie bine dispus în dimineaţa 
aceasta. Păcătosul de italian - cum fi numea ei Pe Filippo Nardi -, 
cel pe care Dick l-a surprins cercetîndu-i aparatul şi cu care s-a 


bătut, se învirtise vreun ceas pe-aici, studiind pe jucători cu 
binoclul, făcînd fotografii şi însemnind mereu cite ceva în 
carnetul său. Lui Miller nu-i scăpase faptul că lentilele lui Nardi, 
atit cele de la binoclu, cît şi cele ale aparatului de fotografiat, se 
îndreptau mai ales către masa nr. 4, la care juca astăzi maestrul 
Martin Dacosta... 

— Nu înregistraţi decît mutările de la masa a patra? îl întrebă 
fata de lingă el. 

Miller se foi pe scaun. Abia acum îşi dădu seama că blonda 
aceea vorbea englezeşte: Prin urmare, îl cunoştea. Dacă ar fi 
fost o simplă spectatoare, normal ar fi fost să i se adreseze în 
limba ţării. E 
Totuşi, nu era nimic neobişnuit în faptul că tînăra îi vorbise. In 
sala aceasta, unde se disputau partidele marelui turneu 
international, iubitorii şahului vorbeau între ei spontan, fără să 
se cunoască. Între ei există un fel de comunitate, creată de 
pasiunea pentru jocul de şah. În asemenea împrejurări, 
conversaţia se leagă mai repede, aşa cum se întîmplă şi la un 
meci de fotbal între simpatizanţii unei echipe, ba chiar într-un 
compartiment de tren în care călătorii au aceeaşi destinaţie. 
Fata care şedea pe scară nu păru să se formalizeze de faptul că 
ultima ei întrebare rămăsese fără răspuns şi după citeva minute 
încercă din nou: 

— Văd că înregistraţi numai mutările maestrului Levinson... 
Fusese cît pe ce să spună „transmiteţi” în loc de „înregistraţi”. 
Simţi o mare veselie la gindul mutrei pe care ar fi făcut-o Jeffrey 
Miller dacă i-ar fi spus: „Văd că transmiteţi mutările maestrului 
Levinson.” 

Americanul se întoarse spre ea şi-i spuse furios: 

— Înregistrez ce-mi place şi pe cine-mi place. 

Apoi se ridică şi plecă în celălalt colţ al balconului, unde se 
aşeză pe o treaptă a scării, aşa cum făcuse şi Trude. Aceasta din 
urmă mai rămase o vreme pe locul ei, dusă pe gînduri şi cu un 
suris fluturîndu-i în jurul buzelor. Pe urmă se ridică şi ieşi pe uşa 
din spate a balconului. Corespondenta lui „Der Abend” nu se 
căţără însă pe scăriţa ce ducea sub cupolă, aşa cum făcuse 
corespondentul lui „Cronaca degli scacchi”, ci cobori scara pînă 
la uşa pe care se afla un carton cu menţiunca „Biroul presei”. 

La cîteva minute după Trude Harlmann sosi şi Dinu Romanescu, 
cane-i spuse încă înainte de a închide uşa: 


— Am veşti interesante. 

Pentru a vedea ce veşti aducea prietenul nostru Dinu 
Romanescu şi cît de interesante sînt ele, trebuie să-i urmărim 
activitatea din această dimineaţă, fiindcă nici Dinu Romanescu 
nu stătuse cu mîinile în sîn şi - întocmai ca şi colegii săi Nardi 
din Milano şi Hartmann din Berlin - îşi îndeplinise misiunea ce i 
se încredinţase la consfătuirea din seara precedentă. 

Plecînd de acasă, reporterul se dusese drept la Palalul 
Radioteleviziunii, unde avea cîțiva prieteni, colegi de breaslă, 
care lucrau la emisiunile de radioreportaj. După ce explică 
scopul vizitei sale, care stîrni oarecare nedumerire, Dinu 
Romanescu fu condus la ultimul etaj al palatului şi prezentat 
unui inginer destul de tînăr, dar despre care i se spusese că e 
foarte priceput. Aici, explică din nou ce voia. 

— Îmi puteţi spune lungimea de undă ? întreba inginerul. 

— Nu. 

— Dar frecvenţa ? 

— Nici. 

— Unde este situat postul emiţător ? 

— Nu ştiu. 

— E vorba de o emisiune muzicală ? 

— Nu. 

— Atunci vorbită. 

— Nu. Nu e nici vorbită. 

Tînărul inginer se uită cam curios la vizitatorul său. Dinu 
Romanescu se scărpina după ureche şi încercă să explice: 

— E o emisiune cu anumite semnale. Aparatul de recepţie 
funcţionează ca... ca un... radiotelegraf. Da, chiar aşa spunea 
Nardi, ca un radiotelegraf. Are şaizeci şi patru de căsuțe, albe şi 
negre, împărţite ca o tablă de şah. Siguri nu sîntem, dar probabil 
că semnalele fac să apară puncte luminoase pe pătrăţelele 
acestea. 

Fiindcă inginerul continua să se uite în acelaşi fel la el, Dinu 
izbucni: 

— Dacă amicul meu Filippo Nardi ar fi aici, ar şti să-ţi explice. El 
e priceput în de-alde astea, nu ageamiu ca mine. 

— Cine e Filippo Nardi ? întrebă inginerul. 

— Asta e o altă chestiune, făni reporterul. Crezi că mă poţi 
ajuta? 

Inginerul dădu din umeri: 


— Indicaţiile pe care mi le dai dumneata sînt mai mult decit 
vagi. 

După ce se gîndi o vreme, tehnicianul întrebă: 

— Cunoşti construcţia aparatului de recepţie ? Spune-mi tot ce 
ştii despre această chestiune. 

Căutind să-şi amintească de observaţiile lui Filippo Nardi, 
reporterul explică, atit cît se pricepu, cum arată aparatul lui 
Martin Dacosta. Din nou vorbi despre tabla de şah de pe capac, 
de lipsa difuzorului şi nu uită să menţioneze transistorii, a căror 
prezenţă păru să intereseze foarte mult pe tînărul inginer. De 
asemenea, cînd Dinu Romanescu spuse că e probabil ca cineva 
să emită, în acelaşi fel, de aici din Bucureşti, inginerul se lumină 
la faţă: 

— Cam din ce cartier ? 

— Nu ştiu, răspunse reporterul. 

Dar după ce se gindi puţin, reveni asupra celor afirmate: 

— Ba ştiu. De undeva din centru. Da, nu poate fi altfel. E 
probabil că emite chiar din Sala Colonadelor. 

— Ei, zise atunci satisfăcut inginerul, acestea sînt într-adevăr 
indicaţii preţioase. 

Citeva minute după aceea, Dinu Romanescu se afla în faţa unor 
aparate cu multe butoane, pe care tehnicianul le răsucea, făcînd 
să oscileze diverse ace indicatoare. Din lămuririle pe care le 
căpătă, reporterul nu înţelese mare lucru, dar transcrise 
conştiincios în carnetul său termenii tehnici fie care-i folosea 
inginerul: detector de unde electromagnetice... impedanţa 
circuitului receptor ... intensitatea radiaţiei detectate... captarea 
şi înregistrarea emisiunii... 

— După descrierea pe care ai dat-o aparatului, îi spuse 
inginerul, nu poate fi vorba decit de unde scurte. Cu butonul 
acesta, continuă el, acţionez un condensator variabil pentru a 
acorda aparatul pe lungimea de undă pe care o căutăm... 

— Să sperăm că o vom găsi, şopti reporterul. 

Din aparat se auziră în clipa aceasta citeva semnale: „Piip, pip, 
pip, piip...” Apoi o pauză, care i se păru reporterului că durează 
o veşnicie, şi din nou: „Pip, pip, piip, piip...”. 

Intre timp, tînărul inginer, despre care Dinu Romanescu se 
convinsese că era într-adevăr priceput pe cît îi fusese lăudat, 
începuse să mînuiască butoanele altor aparate. 

— Le fixez pe aceeaşi lungime de undă, explică el. 


Reporterul nu înţelese de ce era nevoie să mai fixeze şi alte 
aparate pe respectiva lungime de undă, nu înţelese nici de ce 
inginerul chemă la telefon Clujul şi rugă pe un coleg de-al său 
de acolo să fixeze un aparat pe aceeaşi lungime de undă, dar 
peste două ore părăsea clădirea avînd notate, pe carnetul său, 
următoarele indicaţii date de inginer: 
1. Pe lungimea de undă de 18,75 de metri, respectiv pe o 
frecvenţă de 16.000 de kilocicli, două posturi diferite emit 
semnale lungi şi scurte, dispuse probabil după un cod. 
2. Emisiunile celor două posturi sînt alternative, după emisiunea 
unuia dintre posturi, urmează cea a celuilalt. 
3. Postul mai apropiat emite totdeauna după o pauză mai mare 
decit cel depărtat. 
4. Este posibil ca semnalele să se transforme în semnale optice. 
5. Unul din posturi este foarte apropiat, chiar în centrul oraşului. 
Celălalt este situat în direcţia vest-nord-vest, la aproximativ 
1.500 de kilometri. 
Aceste cinci puncte, însemnate în carnetul lui de reporter şi 
subliniate de cîte două ori, l-au îndreptăţit pe Dinu Romanescu 
să-i spună colegei sale Trude Hartmann că are veşti interesante. 
Despre Anton Ciuperceanu, ultimul dintre cei patru participanţi 
la consfătuirea din seara precedentă, nu se poate spune că a 
avut în dimineaţa aceasta îndeletniciri la fel de neobişnuite ca 
prietenii săi din presă. Secretarul federaţiei noastre de şah şi-a 
petrecut jumătate din dimineaţă în Sala Colonadelor, cu 
cronometrul în mînă, notînd cu aceeaşi conştiinciozitate timpul 
de gîndire al lui Martin Dacosta. 
Cealaltă jumătate a dimineţii, Anton Ciuperceanu şi-o petrecu în 
biroul său de la federaţia de şah, de unde ceruse o convorbire 
telefonică urgentă cu Amsterdam. Legătura îi fu dată pe la prînz 
şi dură mal mult de o oră. O convorbire atît de lungă cu 
Amsterdam costă foarte mult, dar Ciuperceanu avea dezlegarea 
preşedintelui federaţiei noastre şi trebuia să-i facă profesorului 
Roland Despreux, preşedinte al Federaţiei internaţionale de şah, 
unele comunicări ce nu sufereau amînare. 
CAPITOLUL AL TREISPREZECELEA 
Unde Trude Hartmann vorbeşte despre o nuvelă a lui Ştefan 
Zweig 


— Prietena noastră Trude Hartmann, spuse Ciuperceanu, şi-a 


îndeplinit cu multă abilitate misiunea încredinţată. Acum suntem 
siguri că Jeffry Miller este cel care transmite mutările făcute de 
partenerii lui Dacosta. 

— Numai colega Hartmann putea îndeplini această misiune, 
remarcă Dinu Romanescu. Pe mine, Miller mă cunoştea din 
noaptea de la barul “Continental”. Dumneata eşti deocheat 
pentru ei de cînd le-ai repins încercarea de mituire, iar Filippo 
Narti a fost surprins cu aparatul în mînă şi s-a bătut cu Dacosta. 
Numai Trude Hartmann mai rămăsese... 

Reporterul se lăsă pe spatele fotoliului în care stătea şi-şi întinse 
picioarele după obiceiul lui: 

— Mi-a făcut o deosebită plăcere, adăugă el privind visător în 
tavan, să-l văd pe maestrul Martin Dacosta cu braţul scrîntit în 
eşartă... 

— Din păcate, remarcă Anton Ciuperceanu, ca să mute piesele 
pe tabla de şah e de ajuns o singură mînă. 

Trude Hartmann îşi consultă ceasul: 

— Unde e Nardi ? E trecut de ora şapte. 

— E în baie, spuse calm Dinu Romanescu. 

— 212 

— Da, continuă el, şi-a amenajat în baia lui de la hotel o cameră 
obscură şi developează filmele făcute azi dimineaţă. Mi-a spus 
că a luat peste o sută de fotografii. 

Cîteva clipe după aceea, cel despre care se vorbea deschise uşa 
şi pătrunse în birou: 

— Vă rog să mă scuzaţi că am întîrziat, dar nu m-am putut opri 
să nu trec pe la sala turneului, ca să iau rezultatele rundei a 
unsprezecea. Cerednikov a remizat cu Agostini ! A fost o partidă 
„tare”, o luptă strînsă şi frumoasă, demnă într-adevăr de mari 
maeştri internaţionali. 

— Şi Dacosta ? întrebă Ciuperceanu cu jumătate de gură. 

Noul sosit dădu din umeri fără să răspundă şi secretarul 
federaţiei îşi dădu seama că pusese o întrebare inutilă. 

— Prin urmare, zise cu amărăciune, Dacosta a preluat 
conducerea clasamentului. Mari maeştri internaţionali, 
personalităţi şahiste eminente, talente pline de vigoare şi cu o 
mare putere de calculare a variantelor, şahişti deosebit de 
înzestrați nu pot face nimic în faţa acestui aventurier, a acestui 
trişor. Oamenii aceştia, animați de sportivitate şi onestitate, 
luptă cu fermitate şi dirzenie, cu optimism şi încredere în forţele 


lor, fac partide variate, combinaţii interesante, folosesc tactici 
ingenioase..., dar toate astea se lovesc de jocul lui Dacosta ca 
de un perete de granit. Jocul lui Dacosta ? Acest om profund 
necinstit, acest trişor... 

Ciuperceanu se opri: de indignare, i se pusese parcă un nod în 
git, care-l împiedica să mai vorbească. 

— E timpul să punem capăt acestei sinistre escrocherii, încheie 
el încruntîndu-se. 

Cu o mişcare iute, Filippo Nardi desfăcu fermoarul servietei sale 
şi scoase citeva fotografii. Ceilalţi se apropiară curioşi. 

— N-am reuşit, spuse ziaristul milanez, să obţin decît două 
fotografii care să ne intereseze, desi am stricat peste o sută de 
clişee. Dar aceste două fotografii, şi mai ales una dintre ele, 
merită osteneala. 

Le întinse fotografia respectivă: 

— De fapt, zise, e numai un fragment mărit de şaisprezece ori. 
Se vede aici mai mult de jumătate din tabla de şah desenată pe 
aparatul lui Dacosta. lată şi cele două puncte luminoase. Se văd 
destul de clar pe coloana a treia din dreapta. 

— La ce oră ai luat această fotografie ? întrebă Ciuperceanu. 
Nardi întoarse cartonul şi citi însemnarea de pe spate: 

— Aproximativ la ora zece şi douăzeci şi cinci de minute. 
Ciuperceanu îşi scoase carnetul pe care notase mişcările lui 
Dacosta în partida cu Levinson din dimineaţa aceasta. După 
fiecare mutare, erau însemnate două cifre, reprezentând timpul 
de gîndire faţă de mişcarea precedentă şi ora exactă la care 
fusese făcută mutarea: 

— Ora zece, douăzeci şi patru de minute şi patruzeci şi cinci de 
secunde: Dacosta mută pionul din f2 în f4. 

— Exact ! sări Nardi bătînd cu latul palmei peste fotografie. Se 
vede clar ! Cele două puncte luminoase sînt în căsuţele f2 şi f4. 
— lată, zise Dinu Romanescu, o dovadă palpabilă a faptului că 
jocul lui Dacosta nu este altceva decit o escrocherie, o mare 
escrocherie. 

— Pariez, făcu Trude adresîndu-se lui Nardi, că azi dimineaţă 
Jeffrey Miller ar fi dat mult să ştie ce tot scrii în carnet. Dacă ar fi 
văzut că notezi pur şi simplu orele şi minutele la care faci 
fiecare grup de fotografii, ar fi rămas foarte dezamăgit. 

— De dimineaţă, remarcă Nardi zîmbindu-i lui Ciuperceanu, 
înainte de a porni la... desfăşurarea operaţiilor, mi-am potrivit 


ceasul după cronometrul federaţiei de şah. De aceea am putut 
stabili cu destulă exactitate mutarea căreia îi corespunde 
fotografia respectivă. Din păcate, numai două fotografii ne pot 
folosi. Din celelalte, unele nu prezintă decît un colţ al aparatului 
lui Dacosta, restul fiind acoperit de spatele „maestrului” sau de 
eşarfa în care-şi ţine braţul. Altele sînt luate cînd aparatul 
trustului din Cincinnati nu funcţiona sau, mai bine zis, cînd 
punctele luminoase nu se aflau pe ecran. 

— Partenerul lui Dacosta, întrebă Trude Hartmann, nu poate 
vedea aceste puncte în timpul desfăşurării partidei ? 

— Cred că nu, zise gînditor Nardi. Ar fi prea imprudent pentru 
escroci. Probabil că plasticul translucid prezintă unele striuri, 
care fac ca punctele să fie văzute numai cînd privirea cade 
aproximativ vertical pe ecran. Sistemul este destul de simplu şi 
nu prezintă nici o dificultate pentru o întreprindere a lui 
„General Electronic”. Aceste două fotografii, în care se văd 
punctele luminoase, sînt luate dintr-o încăpere situată sub bolta 
sălii, de unde obiectivul aparatului meu fotografic a căzut 
aproape vertical pe suprafaţa ecranului. 

— Mai trebuie să ţinem seamă de un lucru, interveni Dinu 
Romanescu. Un jucător de şah nu-şi poate permite, în timpul 
unei partide, să privească prea mult în jurul lui, mai ales cînd 
are ca adversar pe un Dacosta. Eu cred că partenerii escrocului 
n-ar fi observat aceste puncte luminoase chiar dacă de pe locul 
lor ar fi fost vizibile. 

— Prin urmare, spuse Nardi, ştim sigur că Dacosta primeşte 
indicaţii prin radio, fotografiile dovedesc aceasta. Ştim, de 
asemenea, aproape sigur, că Jeffrey Miller transmite din sală 
mutările adversarilor lui Dacosta. „Geamantanul” lui dispune 
probabil de o antenă specială cu proprietăţi deosebite. 
Observațiile colegei Hartmann sînt, în privinţa asta, edificatoare. 
Dar n-am aflat încă rezultatul cercetărilor întreprinse de Dinu 
Romanescu. 

Filippo Nardi venise tîrziu şi nu aflase încă cele cinci concluzii la 
care ajunsese inginerul de la Palatul Radioteleviziunii. Dinu 
Romanescu scoase din buzunar carnetul de notițe şi-i traduse 
colegului său din Milano textul. 

— În fond, încheie el, mijloacele tehnice ne-au dezvăluit numai 
amănunte. În rest, nu fac decit să confirme ceea ce ştiam sau 
ceea ce bănuiam. Acum ştim şi pe ce lungime de undă lucrează 


amicii noştri Dacosta şi Miller, iar urechile mele au avut cinstea 
să asculte şi semnalul acustic al aparatelor. 

— Cred că n-ai dreptate, spuse Ciuperceanu liniştit. 

— Cum adică ? Crezi că n-am auzit.. ? 

— Nu pun la îndoială faptul că ai auzit semnalele. Dar asta e mai 
puţin important pentru noi. Cred că n-ai dreptate cînd spui că 
mijloacele tehnice nu ne-au dezvăluit decît amănunte. În notele 
dumitale este un fapt nou, care poate fi de cea mai mare 
însemnătate. 

— Te referi la ultimul punct din însemnările colegului 
Romanescu ? întrebă Trude Hartmann. 

— Da. 

Dinu scoase blocnotesul şi citi: „Unul din posturi este foarte 
apropiat, chiar în centrul oraşului. Celălalt este situat în direcţia 
vest-nord-vest, la aproximativ 1.500 de kilometri”. 

Secretarul federaţiei de şah luă o linie gradată de pe biroul său 
şi se apropie de peretele pe care se afla o hartă mare a Europei. 
Localitățile unde se ţineau anul acesta turnee de şah mai 
importante aveau înfipte cîte un steguleţ. Un asemenea steguleţ 
avea şi oraşul Bucureşti, unde se disputa acum „turneul de 
primăvară”, şi un altul se afla la Amsterdam, unde peste cîteva 
săptămîni avea să înceapă turneul candidaţilor. Pe fiecare dintre 
ele erau însemnate datele între care urmau să se ţină 
competiţiile. 

— Scara hărţii, zise Ciuperceanu, este 1 :6.000.000. Unui 
centimetru de pe hartă îi corespund deci şaizeci de kilometri. O 
mie cinci sute de kilometri fac, după o socoteală destul de 
simplă, douăzeci şi cinci de centimetri. 

Puse linia pe hartă, apoi: 

— In direcţia vest-nord-vest, cifra 25 de pe linia noastră se 
situează cam între Montblanc şi un punct la sud de Strasbourg. 
— In ce ţară ? întrebă Trude 

— E greu de spus. Inginerul Radioteleviziunii n-a dat o cifră chiar 
exactă, a menţionat că postul este situat la aproximativ o mie 
cinci sute de kilometri. Or, în direcţia indicată, la distanţa 
aproximativă, este, după cum se poate vedea, regiunea 
punctului de graniţă a trei ţări: Elveţia, Franţa şi Italia. De 
asemenea, poate fi şi în Germania occidentală. 

— Eu sper totuşi că nu e Italia, spuse Filippo Nardi şi zîmbi. 
Montblanc, adăugă el, e situat la mai puţin de două sute de 


kilometri de oraşul meu natal, Milano. Aş prefera ca escrocii să- 
şi fi ales ca birlog altă ţară. 

— Vedem deci, continuă Ciuperceanu, că vizita lui Dinu 
Romanescu de azi dimineaţă ne-a adus prima indicație despre 
misteriosul şahist - sau poate ar trebui să folosesc pluralul şi să 
spun: misterioşii şahişti -, despre care pînă acum nu ştiam 
nimic. Nici acum nu sîntem prea avansați în această privinţă, 
dar cel puţin i-am delimitat geografic. 

— In fond, făcu Trude, despre el... sau despre ei, nu ştim nici 
acum mai mult decît ştiam ieri sau alaltăieri. Am descoperit 
numai mijloacele pe care le folosesc escrocii, dar fondul 
escrocheriei a rămas pentru noi complet necunoscut. 

— Din păcate, o sprijini Ciuperceanu, asta e realitatea, trista 
realitate. Undeva între Montblanc şi Strasbourg se ascunde o 
taină împotriva căreia ne-am dovedit pînă acum neputincioşi. 

O clipă domni tăcere, după care Filippo Nardi spuse gînditor: 

— Am impresia că ceva ne scapă totuşi, că soluţia nu trebuie 
căutată la o mie cinci sute de kilometri în direcţia vest-nord- 
vest, ci se găseşte aici, la Bucureşti. In definitiv, Dacosta aici 
joacă... 

— Am studiat, zise Ciuperceanu, în amănunt jocul lui Dacosta. 
De unsprezece runde nu fac altceva decit să studiez jocul lui. 
Cred că aş fi în stare să reproduc fără greşeală toate cele 
unsprezece partide pe care le-a jucat pînă acum în „turneul de 
primăvară”. 

— Ai ajuns la vreo concluzie ? Vreau să zic, la altă concluzie 
decit cea la care ajunge un ziarist care urmăreşte jocul pentru a 
scrie o cronică în ziarul său sau la care ajunge un simplu amator 
care se interesează de desfăşurarea turneului... 

— Inţeleg ce vrei să spui. Am urmărit jocul lui Dacosta, într- 
adevăr, de pe cu totul alte poziţii decit voi sau decit un 
spectator oarecare. L-am urmărit avind siguranţa că Dacosta 
joacă necinstit, că trişează. Ştiam, fireşte, că nu poate utiliza 
aceleaşi mijloace ca la o partidă de pocher sau la zaruri. La 
aceste jocuri, măsluitorul nu face altceva decit să dea o mină de 
ajutor norocului. La şah însă nu există noroc. 

— Foarte logic, remarcă Trude şi lui Ciuperceanu i se păru din 
nou că distinge în vocea fetei bine cunoscuta nuanţă de ironie. 
— Unele partide ale lui Dacosta, continuă el fără să ia în seamă 
întreruperea, se desfăşoară după cele mai clasice principii. In 


runda a cincea, de exemplu, în partida cu maestrul Heinrich 
Hildebrandt, jocul lui Dacosta a fost foarte simplu, bazat pe 
obţinerea avantajului poziţional, un joc dovedind o solidă 
pregătire teoretică. 

— Pregătire teoretică ?! se miră Dinu Romanescu. Pînă acum 
trei ani, Dick Martin nici nu ştia cum se mută un pion! 

— Nu vorbesc de Dick Martin, răspunse Ciuperceanu liniştit, ci 
de jocul lui, de jocul maestrului internaţional Martin Dacosta. In 
timpul desfăşurării partidei cu maestrul Hildebranat, aveam tot 
timpul impresia că Dacosta, înzestrat cu o memorie 
excepţională, reeditează o partidă jucată de mult, una dintre 
partidele aşa-zise clasice. Gîndul acesta nu-mi dădea pace şi mi- 
am pierdut o noapte întreagă cercetind cărţile de specialitate 
din biblioteca federaţiei. 

— Şi rezultatul... ? 

— Partida dintre maeştrii Dacosta şi Hildebrandt este reeditarea 
uneia dintre celebrele partide jucate în 1936, la Nottingham, 
între Botvinik şi Fine, continuînd cu o variantă folosită în 1949, 
la al XVII-lea campionat al Uniunii Sovietice, în partida dintre 
Kotov şi Furman. 

Trude începu să ridă: 

— Aţi citit „Jucătorul de şah” de Ştefan Zweig‘ ? 

Dinu Romanescu clătină capul negativ. 

— Eroul cărţii, ţinut prizonier multă vreme de către nazişti, a 
avut ca singură lectură o carte în care se reproduceau partide 
celebre de şah. A citit de atitea ori cartea, încît a învăţat 
partidele pe dinafară, devenind imbatabil în poziţiile respective. 
— In partida cu maestrul Hildebrandt, zise Ciuperceanu, l-am 
asemuit adesea pe Dacosta cu eroul lui Zweig. Avea în jocul său 
un fel de... un fel de automatism. In alte partide, Dacosta a jucat 
însă cu totul altfel, folosind atacuri neaşteptate, poziţii extrem 
de complicate, care necesită calcularea unui mare număr de 
variante, lovea pe adversar prin surpriză, acolo unde se aştepta 
mai puţin, şi-l deruta. De fapt, acesta este ceea ce 
dumneavoastră, cronicarii, numiţi „stilul Dacosta”. 

— Atunci, făcu Trude, cum rămîne cu automatismul ? 

— Oricit ar părea de ciudat, n-am putut scăpa o clipă de 
impresia că un fel de automatism există şi în cea mai 


1 Această povestire a fost publicată în nr. 47-48 al „Colecţiei 
POVESTIRI ŞIINŢIFICO-FANTASTICE” (n.r.). 


surprinzătoare mişcare a lui Dacosta. Nu ştiu dacă automatism e 
aici cuvîntul cel mai potrivit, dar v-aţi gîndit vreodată la faptul 
că pentru cea mai neaşteptată mutate Dacosta nu se gîndeşte 
mai mult decît pentru cea mai simplă, decit pentru răspunsul 
firesc, normal, la avansarea unui pion de la începutul partidei ? 
— Dacosta nu gîndeşte, interveni Dinu Romanescu. Acest lucru 
este stabilit în afară de orice îndoială. 

— Dar nu vorbesc de Dacosta, se enervă Ciuperceanu. De fapt, 
Dacosta nici nu există. Ca persoană fizică avem de-a face cu un 
escroc pe nume Dick Martin. Eu încercam să analizez jocul unui 
şahist - sau al unor şahişti - situaţi la o mie cinci sute de 
kilometri şi care participă la „turneul de primăvară” sub 
pseudonimul Dacosta. 

Dîndu-şi seama că ridicase tonul, secretarul federaţiei adăugă 
mai potolit şi nu fără amărăciune: 

— După cum vedeţi, această încercare de analiză nu ne duce 
prea departe. Trude Hartmann are dreptate: despre fondul aşa- 
zisului „mister Dacosta” ştim şi astăzi tot atit cît ştiam şi la 
începutul Turneului. 

Din nou tăcură cîtva timp. Anton Ciuperceanu luă de pe birou 
hîrtia pe care Nardi însemnase clasamentul turneului. In frunte 
se afla Dacosta, cu unsprezece puncte. Cerednikov şi Agostini, 
care remizaseră, ocupau locurile următoare, primul cu zece 
puncte şi jumătate şi celălalt cu zece puncte. Pe locurile patru, 
cinci şi şase se aflau Levinson, Ursu şi Johannson cu respectiv 
opt puncte şi jumătate, şapte puncte şi şase puncte şi jumătate. 
Sperlinger şi Macpherson îşi împărțeau locurile şapte şi opt la 
egalitate de puncte. 

— Cerednikov, remarcă giînditor secretarul federaţiei, n-a suferit 
nici o înfrîngere. A pierdut o jumătate de punct remizind cu 
Agostini, după o partidă splendidă. Nici maestrul italian n-a 
pierdut pînă acum vreo partidă; el a remizat cu Cerednikov şi cu 
Victor Ursu, trebuind astfel să se mulţumească, deocamdată, cu 
locul trei în clasament. 

— Miine, zise Nardi, Baldassare Agostini înfruntă pe Dacosta. lar 
poimiine, în ultima rundă, cu Dacosta joacă maestrul 
Cerednikov. Şahiştii din toată lumea aşteaptă această întîlnire. 
— Mi-e teamă, zise Ciuperceanu încet, că şahiştii din toată 
lumea vor avea o dezamăgire. Fiindcă nici miine şi nici poimiine 
Dacosta nu va juca nici cu Agostini şi nici cu altcineva. E timpul 


să punem capăt acestei escrocherii. 
CAPITOLUL AL PAISPREZECELEA 
Unde vedem ce rugăminte ciudată formulează corespondentul 
Nardi din Milano 


În lunga convorbire telefonică avută cu Amsterdam, Anton 
Ciuperceanu adusese la cunoştinţa profesorului Roland 
Despreux faptele noi ce se produseseră şi care arătau, în afară 
de orice îndoială, că Martin Dacosta joacă necinstit. 

— Vă dau mină liberă, îi spusese profesorul. Hotărirea pe care o 
veţi lua, împreună cu juriul internaţional al concursului, va găsi 
aprobarea deplină a federaţiei internaţionale. 

— Această hotărire nu poate fi decît una singură, domnule 
profesor: eliminarea lui Dacosta din turneu. 

— Oricare ar fi soluţia, ea trebuie neîntirziat pusă în aplicare. 
Dacosta nu poate fi lăsat să mai joace. 

— Vă este, fără îndoială, cunoscut că o asemenea hotărîre a 
juriului va stîrni senzaţie în lumea şahului şi vii proteste din 
partea anumitor cercuri. Trebuie să ne aşteptăm şi la o 
susţinută campanie de presă. Dacosta şi Miller au făcut în acest 
sens mai mult decît aluzii. Nu putem încă prevedea proporţiile 
pe care le va lua această afacere. Nu putem prevedea, din 
păcate, nici urmările ei, care ar putea fi foarte dăunătoare 
pentru întreaga mişcare şahistă. 

De la celălalt capăt al firului nu veni nici un răspuns. 

— Alo ! strigă Ciuperceanu. Mă auziţi, domnule profesor ? 

— Da, vă aud foarte bine. Inţeleg ceea ce vreţi să spuneţi. Aveţi 
perfectă dreptate, lucrurile stau întocmai aşa cum le-aţi expus. 
Din păcate, nu avem altă soluţie. Nu putem lăsa ca vechiul şi 
ingeniosul joc al şahului, care pentru noi reprezintă o idee plină 
de nobleţe, să fie întinat de o bandă de escroci. Onestitatea este 
o condiţie de bază în orice întrecere sportivă şi turneele şahiste 
nu fac nicidecum excepţie. 

Profesorul Despreux făcu o pauză şi, cu ochii minţii, 
Ciuperceanu parcă-l vedea frămîntindu-şi nasturele de la haină. 
După citeva clipe se auzi iar glasul preşedintelui federaţiei 
internaţionale, acum mai liniştit: 

— Oricare ar fi preţul şi oricît de dureroase vor fi pentru noi 
urmările, trebuie să procedăm cu onestitate şi corectitudine, aşa 
cum ne dictează conştiinţa şi dragostea comună pentru jocul de 


şah. Am în dumneavoastră cea mai deplină încredere şi - repet - 
hotărîrea pe care o veţi lua va găsi aprobarea deplină a 
federaţiei internaţionale. 

Cu aceasta, convorbirea cu Amsterdam, care durase mai mult 
de o oră, luă sfîrşit. 

Seara, după ce se despărţi de prietenii săi, Anton Ciuperceanu 
se duse la Sala Colonadelor, unde avea întîlnire cu preşedintele 
federaţiei noastre de şah. Îl găsi împreună cu Stanislas 
Snyatkovski, preşedintele juriului internaţional al concursului. 
Ciuperceanu expuse încă o dată faptele, enumeră dovezile 
adunate de Trude Hartmann şi de Dinu Romanescu, arătă cele 
două fotografii făcute dimineaţa de Filippo Nardi. 

Toate acestea stirniră indignarea celor doi şi preşedintele 
federaţiei noastre de şah îi ceru scuze lui Ciuperceanu pentru 
faptul că, în urmă cu citeva zile, primise cu atita scepticism 
părerea că Dacosta joacă necinstit. 

Stanislas Snyatkovski fu de părere să fie convocați, chiar acum, 
noaptea, membrii juriului şi să se decidă eliminarea lui Martin 
Dacosta din competiţie. Dar Anton Ciuperceanu făcu o altă 
propunere: preşedintele juriului internaţional să se ducă a doua 
zi dimineaţa, înainte de începerea partidelor din runda a 
douăsprezecea, la Martin Dacosta, să-i arate dovezile adunate şi 
să-i ceară să se retragă singur din competiţie. 

— În felul acesta, încheie el, vom asigura desfăşurarea corectă 
şi în bune condiţii a turneului şi vom evita deocamdată atacurile 
la adresa noastră. Ulterior, vom pune la dispoziţia profesorului 
Roland Despreux materialul doveditor şi sînt sigur că federaţia 
internaţională va decide excluderea lui Martin Dacosta de la 
toate competițiile, excluderea lui din viața  şahistă 
internațională. ` 

Ceilalţi fură de acord cu propunerea. Inainte de a se despărți, 
hotărîră ca deocamdată să nu încunoştinţeze presa, urmînd ca 
aceasta să se facă după festivitatea de închidere a turneului. 

— Trude Hartmann de la „Der Abend” şi Filippo Nardi de la 
„Cronaca degli scacchi”, spuse în încheiere Ciuperceanu, vor 
înţelege motivele noastre şi deocamdată vor păstra taina. 
Ceilalţi nu ştiu încă nimic. 

A doua zi dimineaţa, Anton Ciuperceanu sosi încă de la ora nouă 
la biroul presei, ca să aştepte rezultatul demersului ce urma să-l 
întreprindă preşedintele juriului pe lîngă Martin Dacosta. 


Pe la nouă şi jumătate sosi Trude Hartmann: 

— Noi, cei de la etajul al doilea, am avut o noapte agitată, 
anunţă ea. 

— Dar ce s-a întîmplat ? întrebă Ciuperceanu, mai mult din 
politeţe. 

— Domnii Dacosta şi Miller au venit, ca niciodată, mai devreme, 
adică pe la orele două. Citeva minute după aceea, Dacosta a 
ieşit în goană, strigind că în camera lui s-a introdus un 
spărgător. 

Ciuperceanu deveni atent: 

— A fost prins? 

— Nu. Funcţionarul de la poartă, pe care mi l-am făcut prieten, 
mi-a spus că personalul hotelului a întreprins cercetări fără să 
descopere însă ceva. Dacosta lăsase uşa de la balcon deschisă, 
vîntul a mişcat-o probabil şi i s-o fi părut că cineva a intrat. De 
altfel, însuşi Dacosta a declarat că nu i-a dispărut nimic. Băuse 
însă, ca de obicei, şi a făcut mare tapaj. 

— Şi Jeffrey Miller? 

— Portarul mi-a spus că Miller era atît de beat, încît atunci cînd a 
intrat în cameră a căzut pe o canapea şi a adormit buştean. 
Stanislas  Snyatkovski, preşedintele juriului internațional, 
deschise uşa şi-i făcu semn lui Ciuperceanu că vrea să-i 
vorbească. Acesta se scuză faţă de Trude şi ieşi pe culoar. 

— Escrocul refuză să se retragă de bună voie, spuse 
Snyatkovski. La un moment dat credeam că-şi face bagajele şi 
pleacă. Probele aduse de dumneata au băgat frica în el. Dar pe 
urmă a intervenit secretarul lui. 

— Jeffrey Miller? 

— Da, mi se pare că aşa îl cheamă. Acest Miller mi-a spus că lui 
Dacosta nici nu-i trece prin minte să se retragă de bună voie din 
competiţie, iar dacă juriul va decide eliminarea lui, se va 
dezlănţui un scandal enorm. M-a ameninţat cu nişte prieteni 
influenţi pe care-i are, cu o campanie de presă şi cu scindarea 
mişcării şahiste internaţionale în două tabere. 

Ciuperceanu clătină capul. Cunoştea mai bine ca oricine 
argumentele celor doi escroci. 

Stanislas Snyatkovski îl luă de braţ şi-l duse spre biroul unde 
lucra juriul: 

— Ceilalţi membri sosesc abia pe la ora zece. Vom amina cu o 
jumătate de oră începerea partidelor din runda o 


douăsprezecea, ca să ne putem întruni spre a discuta cazul 
Dacosta. 

Cîteva minute mai tirziu, secretarul federaţiei aducea la 
cunoştinţă prietenilor săi - Filippo Nardi şi Dinu Romanescu 
sosiseră între timp - rezultatul negativ al demersului întreprins 
de Stanislas Snyatkovski şi faptul că juriul se va întruni spre a 
decide eliminarea lui Dacosta din turneu. 

— Partidele de astăzi vor începe cu o jumătate de oră mai tirziu, 
încheie el. 

Filippo Nardi îşi frecă gînditor bărbia: 

— Am o rugăminte, se adresă el lui Ciuperceanu. Să nu amiînaţi 
începerea partidelor de astăzi. 

Secretarul federaţiei îl privi mirat: 

— Nu înţeleg... Juriul se întruneşte abia la ora zece şi expunerea 
faptelor necesită un oarecare timp. Probabil că membrii juriului 
vor voi să vadă şi fotografiile făcute de dumneata. 

— Puteţi oricînd întrerupe partida de la masa la care va juca 
Dacosta. 

— Nu se obişnuieşte... şi apoi nu înţeleg raţiunea acestei 
rugăminţi a dumitale. Nu uita că Dacosta urmează să joace 
astăzi cu maestrul Agostini. Nu vrei să-l scuteşti pe compatriotul 
dumitale de o înfrîngere ? 

— Lasă-i să înceapă partida. 

Tonul lui Nardi deveni rugător: 

— Să joace măcar o jumătate de ceas. Lasă-i să facă numai 
primele cinci sau şase mutări. 

Ciuperceanu nu ştia ce să răspundă. Nu putea înţelege nici în 
ruptul capului motivele care-l făceau pe corespondentul lui 
„Cronaca degli scacchi” să-i adreseze, o rugăminte atit de 
ciudată. 

— Nu-l poţi refuza pe Nardi, interveni Trude Hartmann în 
favoarea colegului ei milanez. Nu trebuie să uităm că a adus o 
contribuţie foarte importantă la demascarea celor doi escroci. 

— Lui Nardi, spuse şi Dinu Romanescu, îi datorăm primele 
informaţii despre aparatul construit de G.E.0. din Cincinnati şi 
tot el este autorul fotografiilor; în fond, aceste două fotografii 
constituie singura noastră dovadă concretă, fiindcă aparatele 
sînt în mîna escrocilor, iar undele radiofonice zboară prin aer şi 
nu pot fi puse la dosar. 

— Bine, se hotărî Ciuperceanu. Mă duc să vorbesc cu 


preşedintele juriului. Cred că şedinţa n-a început încă. Poate voi 
reuşi să-i conving. 
Din prag se întoarse şi privi gînditor la corespondentul italian: 
— Vă mărturisesc însă că nu pot pricepe de loc raţiunea care-l 
împinge pe prietenul nostru Filippo Nardi la asemenea 
rugăminte. 
Pe Stanislas Snyatkovski îl găsi într-o discuţie aprinsă cu 
preşedintele federaţiei şi cu doi membri ai juriului internaţional. 
Aceştia din urmă sprijiniră cererea lui Ciuperceanu: 
— Orice am decide, spuse unul dintre ei, partidele nu trebuie 
amiînate nici măcar cu o jumătate de oră. Turneul trebuie să se 
desfăşoare conform normelor stabilite şi regulamentului 
concursurilor internaţionale. După ce vom lua decizia noastră, 
toate partidele jucate de Martin Dacosta se anulează de drept. 
Aşa se face că în dimineaţa de 27 martie, la ora zece, ca de 
obicei, partidele rundei a douăsprezecea începură la toate cele 
şapte mese ale turneului. Nici cei trei mii de spectatori din sală 
şi nici maeştrii care se înfruntau în faţa tablelor de şah nu ştiau 
ce frămîntare era în timpul acesta la biroul presei şi mai ales în 
încăperea rezervată şedinţelor juriului internaţional. 
— Să mergem în sală, spuse Filippo Nardi după ce-şi consultă 
ceasul. 
— Prefer să rămîn aici, făcu Dinu Romanescu şi-şi întinse 
picioarele. Sînt sătul pînă peste cap de mutra „maestrului” 
Dacosta. 
— Eu te sfătuiesc să vii totuşi în sală. 
Nardi se uită la el dintr-o parte şi zîmbi cu gura pînă la urechi. 
— Astăzi, adăugă, vom avea, dacă nu mă înşel, un spectacol cu 
totul diferit de cele cu care ne-am obişnuit în primele 
unsprezece runde. 
Apoi, corespondentul lui „Cronaca degli scacchi” îi făcu colegului 
şi prietenului său, Dinu Romanescu, cu ochiul, aşa cum 
procedase şi în urmă cu două zile, cînd pretinsese că, intrînd în 
camera lui Dacosta, uitase să bată la uşa... 
CAPITOLUL AL CINCISPREZECELEA 
Unde se vede că Filippo Nardi obişnuieşte să-şi plătească 
datoriile 


Anton Ciuperceanu se aşeză şi el la masa presei, împreună cu 
ceilalţi. Din obişnuinţă, scoase cronometrul şi-l puse în faţa sa. 


La masa juriului se aflau numai doi membri, ceea ce era minimul 
permis de regulament. Ceilalţi se aflau în şedinţă, discutînd ceea 
ce ei numeau „cazul Dacosta”. O şedinţă care se arăta a fi 
foarte furtunoasă şi care, în pofida prevederilor preşedintelui 
Stanislas Snyatkovski, urma să se prelungească mult peste 
jumătatea de oră preconizată. 

Cele şapte partide începură cîteva minute după ora zece. 
Ciuperceanu nu se uita la jucători, ci urmărea tabelele 
semnalizatoare, în special cea de la masa a cincea, unde juca 
maestrul Agostini cu Dacosta. 

În schimb, Dinu Romanescu evita tocmai masa a cincea. Privirea 
lui aluneca, pe rînd, la maestrul Johannson, care mesteca 
nelipsitele lui bomboane cu mentă, apoi la masa unde maestrul 
Cerednikov se juca cu creionul înaintea maestrului Levinson, cu 
fruntea sprijinită în palmă, pe urmă la maestrul Victor Ursu, care 
din cînd în cînd îşi scotea ochelarii fumurii şi-i ştergea cu un gest 
mecanic, probabil fără să-şi dea seama ce face. 

Trude Hartmann scosese o tablă mică de şah, de mărimea unui 
portvizit, din piele, cu marginile imprimate în motive venețiene, 
şi muta pe ea nişte figuri minuscule din fildeş. Lui Ciuperceanu îi 
fu de ajuns o privire ca să-şi dea seama că ziarista berlineză 
reproducea mutările ce se făceau la masa a cincea de către 
Baldassare Agostini şi Martin Dacosta. 

Primele mişcări fură destul de repezi şi de o parte şi de cealaltă. 
Dacosta, cu albele, începu 1. e2-e4 şi primi, răspunsul e7-e5, 
după care urmă 2. Cgl-f3, cu răspunsul Cb8-c6. Următoarele 
trei mişcări se succedară destul de rapid: 3. Nf1-b5, a7-a6. 4. 
Nb5-a4, d7-d6. 5. d2-d4, b7-b5. 

— Partida spaniolă, îi şopti Ciuperceanu Trudei. Partida spaniolă 
după cele mai clasice reguli ale ei. 

Fata dădu din cap aprobator. 

Continuarea partidei îi dădu dreptate secretarului federaţiei 
noastre de şah. Dacosta mută: 6. Na4-b3 şi primi prompt 
răspunsul Cc6xd4. Prin urmare, negrul forţa schimbul. Mutarea 
normală a albului se lăsă totuşi aşteptată. 

Dacosta începu să dea semne de nelinişte. Se tot foia pe scaun 
şi-şi trecea nervos mîna prin păr. Deschise cutia de lemn cu 
ţigări de foi şi scoase una, dar uită s-o aprindă şi o lăsă pe masă. 
În sfîrşit, se decise: 7. Cf3xd4. Agostini răspunse imediat: e5xd4. 
Toate cele şapte mişcări, împreună cu răspunsurile lor, nu 


duraseră mai mult de douăzeci de minute. Acest fapt nu stîrni 
nici un fel de nedumerire, deoarece între marii maeştri 
internaţionali, perfect cunoscători ai teoriei, era destul de 
obişnuit ca primele mutări să se facă într-un timp foarte scurt. 
Minutele cîştigate astfel devin extrem de preţioase către sfîrşitul 
partidei. 

Inainte de mişcarea următoare, Dacosta se gîndi mai mult ca de 
obicei, iar nervozitatea lui păru să crească. Işi trecea tot mai des 
mîna prin păr şi Trudei i se păru că vede broboane de sudoare 
pe fruntea lui. 

— O sută patruzeci de secunde, şopti Ciuperceanu cu ochii pe 
cadranul cronometrului. Nu s-a gîndit niciodată atita. 

— O să se gindească şi mai mult, murmură Nardi şi lentilele 
ochelarilor săi sclipiră. 

După o sută şaizeci de secunde de la mişcarea precedentă, 
albul mută 8. Dd1xd4. 

În sală se produse rumoare. Toate manualele de şah precizează 
că pionul d4 nu trebuie luat în cazul acesta. Cei mai mulţi dintre 
spectatori erau convinşi că maestrul Martin Dacosta încearcă o 
inovaţie. Nimănui nu i-a trecut prin minte că poate face o 
greşeală atît de elementară şi toţi aşteptau, captivaţi, urmarea 
partidei. 

La început, maestrul Baldassare Agostini păru oarecum derutat 
şi-şi permise un timp mai lung de gindire. Dar apoi se hotări să 
răspundă conform regulilor teoretice: 8. ... c7-c5. 

De data aceasta, Martin Dacosta nu se mai frămîntă atît de mult 
şi jucă: 9. Dd4-d5. In felul acesta, albul nu numai că-şi apăra 
dama, dar, aparent, ameninţa mat în f7 şi turnul din a8. 
Apărarea negrului e însă simplă şi Agostini jucă: 9. Ne8-c8. 
Dacosta dădu şah: 10. Dd5-c6+ şi negrul se apără 10. Ne6-d7. 
Dacosta nu avea decit cîmpurile d5 şi b7, unde putea să-şi 
apere dama. Se gîndi mult şi nervozitatea lui creştea cu fiecare 
clipă. 

— O sută şaizeci de secunde, anunţă Ciuperceanu şi simţi cum 
inima îi bate mai repede. Nu înţelegea încă limpede situaţia, era 
prea emoţionat ca să poată judeca la rece, dar îşi dădea seama 
că în jocul lui Dacosta a intervenit ceva nou, neobişnuit. 

In sală se produse din nou rumoare şi unul dintre membrii 
juriului trebui să ceară publicului să facă linişte. Toţi membrii 
juriului veniseră şi se aşezaseră la masa ce le era rezervată. 


Cineva îi anunţase de neaşteptata desfăşurare a partidei 
Dacosta-Agostini şi şedinţa se întrerupsese. 

La masa presei, Filippo Nardi se juca cu un tub mic, metalic, pe 
care-l învirtea ca pe un titirez între degete. Ochelarii lui 
sclipeau, reflectind o rază de lumină. Fără nici un motiv, 
corespondentul lui „Cronaca degli scacchi” îi făcu cu ochiul lui 
Dinu Romanescu, care începuse şi el să se intereseze de partida 
ce se juca la masa a cincea. 

Apoi, Filippo Nardi se aplecă înspre Trude Hartmann şi cită din 
„Don Carlos”: „Die schönen Tage von Aranjuez sind nun 
voruber”5. 

Trude păru să aprecieze faptul că Nardi, colegul ei milanez, îl 
citează pe Schiller în original, dar avea să înţeleagă 
oportunitatea citatului abia ceva mai tîrziu... 

La masa a cincea, după aproape şase minute de gindire, albul 
mută: 11. Dc6-d5 şi primi prompt răspunsul: 11. c5-c4. 

Pentru majoritatea zdrobitoare a spectatorilor deveni limpede că 
nebunul alb din b3 era iremediabil pierdut. Aici nu mai putea fi 
vorba de o variantă nouă în continuarea partidei spaniole, de un 
sacrificiu neaşteptat, de una dintre acele mişcări surprinzătoare 
cu care Dacosta îşi derutase adversarii în multe partide jucate în 
primele unsprezece runde. 

Se pare că, într-un tîrziu, Dacosta îşi dădu şi el seama că piesa e 
pierdută. Într-o partidă cu un mare maestru internaţional de 
talia lui Baldassare Agostini, o piesă pierdută echivalează cu 
partida pierdută. Asupra acestei chestiuni nu mai încăpea nici 
un fel de îndoială. 

Dacosta părea complet derutat. Nicicînd miile de spectatori din 
sală, între care se numărau foarte mulţi admiratori ai jocului său 
original, nu l-au văzut atît de nervos. Nu mai rămăsese nimic din 
calmul său, ţigara de foi fumega uitată pe marginea scrumierei, 
privirea îi aluneca, rătăcită, de la tabla de şah la cutiuţa neagră 
a aparatului său, apoi la ceasul de control şi din nou pe tablă. 
Scoase o batistă mare, cadrilată, cu care îşi şterse fruntea, apoi 
păru să ia subit o hotărire. Se ridică şi se apropie de masa 
juriului, unde spuse citeva cuvinte lui Stanislas Snyatkovski, pe 
urmă părăsi estrada prin uşa laterală. 

Cîteva minute mai tîrziu, cei de la masa presei aflară că 
maestrul Dacosta, fiind bolnav, nu putea continua partida şi era 


> Frumoasele zile din Aranjuez s-au terminat. 


nevoit să se retragă în camera sa de la hotel. Ceruse ca juriul să 
aprobe continuarea partidei după-amiază. 

— Arăta într-adevăr ca un om bolnav, îi spuse preşedintele 
Snyatkovski lui Ciuperceanu. Părea să aibă febră şi asuda. Şi-a 
uitat batista şi ţigările de foi pe masă. 

— Aparatul de „înregistrat” nu l-a uitat ? întrebă Nardi 
continuînd să se joace cu tubuşorul lui argintiu. 

— Părea într-adevăr bolnav, repetă  ginditor Stanislas 
Snyatkovski. 

O jumătate de oră după aceea, în încăperea unde funcţiona 
serviciul presei, Filippo Nardi le spuse prietenilor săi: 

— „Maestrul” nu are nevoie de doctor. Diagnosticul pot să-l pun 
eu. 

— Ce vrei să spui cu asta ? îl întrebă Trude. 

Corespondentul lui „Cronaca degli scacchi” vîrî două degete în 
buzunarul de la vestă, de unde scoase tubuşorul argintiu cu care 
se jucase în tot timpul partidei dintre Dacosta şi Agostini: 

— lată agentul patogen al maladiei lui Dacosta. 

Trude Hartmann luă tubul în mînă. Avea cam mărimea unui 
mosoraş. 

— „G.E.0.”, silabisi ea literele imprimate în partea de jos a 
tubului. 

— Înţeleg ! sări Dinu Romanescu luminîndu-se la faţă. Jucărioara 
asta provine din aparatul lui Dacosta. 

— Ce perspicacitate ! se prefăcu mirat Nardi, dar Dinu 
Romanescu nu se supără, ci, tolănindu-se în fotoliu, îşi întinse 
picioarele şi remarcă: 

— Pentru mine a fost o adevărată desfătare să pot urmări 
evoluţia „maladiei” pe faţa „maestrului” Dacosta. Ai avut 
dreptate, un asemenea spectacol nu se poate vedea în fiecare 
Zi; 

Trude Hartmann întinse un deget acuzator către Nardi şi 
întrebă, cu prefăcută seriozitate, cam aşa cum îşi închipuia ea 
că ar face un judecător de instrucţie: 

— Acuzat Nardi ! Ce ai făcut în noaptea asta între orele unu şi 
două ? 

Intrînd în rol, corespondentul lui „Cronaca degli scacchi” se gîndi 
puţin, apoi răspunse: 

— Am stat pe balconul camerei mele de la hotel. 

— Ce făceai acolo ? 


— Luam aer. 

— Ce uşă se mai deschide în balconul respectiv ? 

— Uşa camerei marelui maestru internaţional Martin Dacosta. 

— Iţi este cunoscut că noaptea asta, la orele două, maestrul de 
care vorbeai a reclamat că în camera sa s-ar fi introdus un hoţ ? 
Nardi şovăi, apoi spuse cu nevinovăție: 

— Cred că maestrul s-a înşelat. Inainte de a se întoarce de la 
cîrciumile pe care le frecventează împreună cu secretarul 
domniei sale, am fost şi eu în camera cu pricina, dar n-am văzut 
nici un hoţ. 

Izbucniră cu toţii in ris. 

Mai tîrziu, Dinu Romanescu, foarte curios de felul său, îi ceru 
colegului Filippo Nardi cîteva lămuriri: 

— După cum ştii, îi spuse acesta, am un magnetofon de buzunar 
pentru reportaj, un aşa-zis minifon, care funcţionează cu baterii 
minuscule. Aseară am observat că bateria era pe terminate, cel 
mult putea să mai ţină o jumătate de ceas. Am căutat prin 
bagaje şi mi-am dat seama că uitasem bateriile de schimb 
acasă, la Milano. Ce era de făcut ? 

— Da, spuse şi Dinu Romanescu. Ce era de făcut ? 

— Cînd am ieşit pe balcon să iau aer. 

— ... la ora două noaptea. 

— ... da, la ora două noaptea e aerul mai proaspăt. Cînd am 
ieşit, deci, să iau aer, am observat că uşa camerei vecine era 
deschisă. Atunci mi-am adus aminte că în aparatul vecinului 
meu de cameră Dacosta există o asemenea baterie. 

— ... şi ai împrumutat-o. 

— Da, zise Nardi, acesta e cuvintul. De fapt, nu i-am făcut nici o 
pagubă maestrului, fiindcă în locul bateriei sale produse de 
trustul din Cincinnati, i-am pus bateria mea fabricată într-o 
modestă, dar corectă întreprindere din Livorno. 

— ... care mai avea o jumătate de oră de funcţionare. 

— După cum bine spui. Puterea bateriei a început să scadă pe la 
mişcarea a şasea sau a şaptea, cînd amicul nostru Dick a 
început să dea primele semne de enervare. Ea s-a descărcat 
înainte de mişcarea a opta, cînd escrocul a început să asude 
abundent şi a comis eroarea de a lua pionul din d4. Pionul ăsta 
va rămîne în istoria şahului... 

— Cînd mă gîndesc, tăcu Dinu Romanescu visător, că azi 
dimineaţă toată lumea s-a mirat cît de mult insistai pe lingă 


Ciuperceanu să nu amine începutul partidelor, să-l lase pe 
escrocul nostru să joace măcar o jumătate de oră... Şi asta chiar 
în ziua cînd trebuia să joace cu compatriotul dumitale 
Baldassare Agostini. 

Corespondentul lui „Cronaca degli scacchi” îi făcu iar cu ochiul, 
cu ochiul pe care, cu două zile înainte, Dacosta îl învineţise şi 
care mai păstra şi acum o uşoară nuanţă albăstruie. 

— În orice caz, încheie Dinu Romanescu, pentru ochiul cel vînăt 
i-ai plătit-o „maestrului” cu vîrf şi îndesat. 

— Obişnuiesc să-mi achit datoriile, zise Nardi cu modestie. 

CAPITOLUL AL ŞAISPREZECELEA 
Unde este rîndul lui Dinu Romanescu să formuleze o rugăminte 
ciudată 


Dacosta nu se prezentă nici după-masă. Trimise pe secretarul 
său să anunţe juriul că este bolnav şi socoteşte partida pierdută, 
dar că se va prezenta a doua zi dimineaţa şi va juca partida din 
ultima rundă cu maestrul P. A. Cerednikov. 

— Prin urmare, conchise Nardi, are baterii de schimb. Am 
impresia că Miller se ocupă cu partea tehnică a escrocheriei. Nu 
degeaba i se spune Jeff „Inginerul”. 

— N-au să aibă ce face cu bateriile lor, spuse Ciuperceanu. Faţă 
de desfăşurarea atit de neaşteptată a partidei dintre Dacosta şi 
Agostini, juriul internaţional al turneului şi-a întrerupt şedinţa, 
fără să ia deocamdată nici o hotărîre. Dar pînă la urmă, tot va 
decide eliminarea lui Dick Martin din competiţie. 

— După înfringerea suferită azi dimineaţă, Dacosta a cedat 
conducerea în clasament. A rămas cu unsprezece puncte, la 
egalitate cu Agostini, după Cerednikov, care e pe primul loc, cu 
unsprezece puncte şi jumătate. Dacă e lăsat să joace miine, 
partida dintre el şi Cerednikov va decide pe cîştigătorul cupei. 

— Nu trebuie lăsat să joace şi nu va juca, zise Ciuperceanu scurt 
şi se îndreptă spre biroul unde se afla sediul juriului şi unde îl 
aşteptau preşedintele federației împreună cu Stanislas 
Snyatkovski. 

Previziunea lui Ciuperceanu nu se îndeplini însă întru totul, 
fiindcă a doua zi se întîmplă un fapt curios. În dimineaţa aceea 
de 28 martie, cu cîteva minute înainte de ora zece, cînd urmau 
să înceapă partidele rundei a treisprezecea, ultima rundă a 
turneului, Dinu Romanescu îi spuse lui Anton Ciuperceanu: 


— Am o rugăminte. Lăsaţi-l pe Dacosta să joace astăzi. 
Secretarul federaţiei de şah se uită uimit la reporter, care 
continuă, pe un ton umil: 

— Lăsaţi-l să facă numai primele mişcări. Măcar un sfert de ceas 
să joace. 

— Am mai auzit şi ieri ceva în genul acesta, remarcă Trude 
Hartmann. 

— Ai vreun tub argintiu prin buzunare ? se interesă Filippo Nardi. 
— Numai primele trei mutări..., insistă Dinu Romanescu 
prefăcîndu-se că n-a auzit remarcile colegilor săi. Sînt convins că 
Dacosta va pierde partida de astăzi. 

— Nu se poate, spuse hotărît Ciuperceanu. Este împotriva 
principiilor noastre. De altfel, juriul a hotărit aseară... 

— Un sfert de ceas nu mai contează... După ce l-aţi lăsat să 
joace douăsprezece runde... Hotărirea juriului se poate pune în 
aplicare şi cu cîteva minute mai tirziu. 

— Nu se poate. E incorect şi neconform regulamentului nostru. E 
împotriva principiilor noastre. După atitudinea lui de ieri şi după 
jocul lamentabil în partida cu maestrul Agostini toată lumea e 
convinsă că Dacosta era într-adevăr bolnav. Nu trebuie să lăsăm 
să se încetăţenească asemenea părere... 

Anton Ciuperceanu fu intrerupt de Stanislas Snyatkovski, care 
deschise uşa şi intră în încăperea unde se afla biroul presei. 
Preşedintele juriului internaţional ţinea în mînă o foaie de hirtie, 
pe care era dactilografiat un text scurt, arătînd decizia juriului 
de a elimina pe Martin Dacosta din turneu şi motivele pentru 
care se luase decizia. Anton Ciuperceanu urma să citească 
textul în faţa microfonului de pe estrada sălii înainte de 
începerea partidelor. 

Trude Hartmann se întoarse către preşedintele juriului şi-l 
întrebă : 

— Domnule Snyatkovski, l-aţi vizitat ieri dimineaţă pe Martin 
Dacosta şi i-aţi cerut să se retragă singur din turneu ? 

— Da, răspunse cel întrebat, nu fără a-şi ascunde mirarea faţă 
de asemenea întrebare pusă de ziarista berlineză. 

— De ce i-aţi cerut aceasta ? Faţă de dovezile incontestabile pe 
care le posedaţi, juriul ar fi putut decide încă de ieri eliminarea 
lui din turneu. 

Preşedintele Snyatkovski şovăi. Trude Hartmann era ziaristă şi 
nu era de dorit ca această penibilă afacere să fie popularizată 


prin presă într-un mod necorespunzătcr. Pe de altă parte, ştia că 
fata contribuise la adunarea dovezilor că Dacosta joacă 
necinstit... 

— Sînt convins, răspunse alegîndu-şi cu grijă cuvintele, că nu va 
trece multă vreme şi Martin Dacosta va fi definitiv eliminat din 
viaţa şahistă. În această privinţă avem unele asigurări din 
partea federaţiei internaţionale. Demersul meu de ieri dimineaţă 
avea drept scop să evite deocamdată unele neplăceri, 
protestele unor anumite cercuri care nu văd cu ochi buni faptul 
că turneul de la Bucureşti se bucură de o popularitate atit de 
largă. Asupra „turneului de primăvară” nu trebuie să planeze 
măcar o singură umbră. Dacă Dacosta se retrăgea singur, asta 
nu însemna că această... această escrocherie ar fi rămas 
ascunsă şi nepedepsită. Dezvăluirea ei s-ar fi amînat numai 
pentru puţină vreme şi ar fi venit, împreună cu sancţiunea, de la 
forul cel mai în măsură s-o facă: Federaţia internaţională de şah. 
— Dacosta, zise Trude Hartmann, a pierdut partida de ieri. 

— Da, făcu preşedintele Snyatkovski gînditor, şi asta ne-a creat 
oarecare greutăţi. În şedinţa noastră s-au găsit unii membri ai 
juriului care au socotit că nu trebuie să luăm o hotărîre pripită, 
deoarece faptul că Dacosta a pierdut ieri pledează pentru aceea 
că a jucat cinstit... 

— Măcar o dată, murmură Nardi. „Şi nu din proprie iniţiativă”, 
adăugă el în gînd. 

— Domnule Snyatkovski, continuă Trude Hartmann aruncînd o 
privire repede spre Dinu Romanescu, dacă aţi şti că şi astăzi 
Dacosta va pierde partida, aţi îngădui ca decizia juriului să nu fie 
deocamdată pusă în aplicare ? 

Preşedintele juriului se uită la ea fără să înţeleagă. 

— Ce mai e şi asta ? întrebă el. 

— Nu e vorba, interveni Dinu Romanescu, ca decizia iuriulul să 
nu fie pusă în aplicare, ci numai să fie amînată cu un sfert de 
oră. Rugămintea noastră este să-i îngăduiţi lui Dacosta să facă 
primele mutări în partida cu maestrul Cerednikov. 

— Nu vă înţeleg prea bine. Dumneavoastră, cei care lucraţi pe 
lîngă serviciul presei, aţi contribuit în cea mai mare măsură la 
demascarea acestei abominabile escrocherii, aţi adunat cu 
răbdare şi abilitate dovezile pe care le-aţi pus la dispoziţia 
juriului, iar acum  interveniţi în favoarea acestui Martin 
Dacosta... 


— Nici nu-mi trece prin minte să intervin în favoarea lui, spuse 
Romanescu încurcat, dar... cum să spun... ştiu că, dacă va fi 
lăsat să joace, Martin Dacosta va pierde şi partida de astăzi. 

Se uită rugător la preşedintele juriului şi adăugă : 

— Vă dau cuvintul meu de onoare că Martin Dacosta va juca şi 
astăzi cinstit. E drept că asta se va întîmpla, ca şi ieri, fără voia 
lui... 

Nehotărit, preşedintele Snyatkovski se întoarse spre Anton 
Ciuperceanu, ca şi cînd ar fi aşteptat un sfat. Secretarul 
federaţiei prinse o privire rugătoare din ochii albaştri ai Trudei, 
neaşteptata sprijinitoare a lui Dinu Romanescu, şi spuse 
şovăitor: _ 
— Nu ştiu dacă regulamentul îngăduie. Juriul a luat decizia. In 
sfîrşit, poate că un sfert de oră... vreau să spun primele 
mişcări... 

Luă hirtia dactilografiată din mina preşedintelui şi o parcurse 
repede. 

— Cred, zise apoi, că trebuie să îmbunătăţim formularea. 
Scoase creionul şi schimbă citeva cuvinte, apoi o strigă pe 
tovarăşa Olga din biroul de alături: 

— Textul trebuie rebătut, apoi semnat de membrii juriului. Totul 
să fie gata într-un sfert de oră. 

— E trecut de ora zece, spuse Nardi repede. Să mergem în sală. 
Martin Dacosta şi P. A. Cerednikov jucau la masa a treia. 
Maestrul sovietie avea albele şi începu 1. e2-e4, primind 
răspunsul e7-e5, la care albul continuă 2. Nf1-c4. 

În acest moment - era exact ora zece şi zece minute -, Martin 
Dacosta începu să dea semne de nelinişte. Intocmai cum făcuse 
şi în dimineaţa precedentă, cînd jucase cu maestrul Agostini; se 
foia pe scaun, avea gesturi necontrolate, îşi ştergea mereu 
fruntea cu batista, iar privirea îi rătăcea, fără ţintă, de pe tablă 
la aparat şi la celelalte obiecte de pe masă. 

— O sută optzeci de secunde, şopti Ciuperceanu urmărind acele 
cronometrului. 

— Trei minute, zise Trude, e cam mult pentru mutarea a doua. 
— Spune drept, se adresă Nardi lui Dinu Romanescu, ai vreun 
tubuşor argintiu în buzunar ? Sau vreo altă piesă cu 
binecunoscutele iniţiale G.E.0.? 

Dinu Romanescu ridică mîna dreaptă şi spuse cu solemnitate: 

— Jur că toate obiectele aflătoare în buzunarele mele sînt 


proprietatea mea personală şi că nici unul dintre ele nu e 
fabricat de G.E.0. sau de vreun alt trust din Cincinnati-Ohio sau 
din orice altă localitate de peste ocean. 

— Atunci, nu înţeleg... 

— Mă mir, zise reporterul, mai ales că eşti inginer şi specialist în 
electronică. 

Filippo Nardi înghiţi ironia şi-şi aminti că, în ziua precedentă, îl 
luase şi el peste picior pe Dinu Romanescu. 

Toate aceste fraze fuseseră schimbate în şoaptă, la masa 
presei, în timp ce ochii rătăceau de la tabela semnalizatoare din 
dreptul mesei a treia la Martin Dacosta, a cărui atitudine 
neobişnuită începuse să provoace nedumerire printre spectatorii 
din sală. 

Luînd o hotărîre subită, Martin Dacosta se ridică de la locul său 
şi se apropie de masa juriului, unde schimbă cîteva cuvinte cu 
preşedintele Snyatkovski. Apoi părăsi estrada, întocmai cum 
făcuse cu douăzeci şi patru de ore înainte. 

— Istoria se repetă, murmură Filippo Nardi. 

Citeva minute după aceea, preşedintele Snyatkovski veni în 
biroul presei, unde se adunaseră între timp prietenii noştri, şi 
anunţă că Martin Dacosta e bolnav. Declarase că se retrage din 
competiţie şi ceruse juriului să anuleze partidele pe care le 
jucase pînă acum. 

Spunînd acestea, preşedintele Snyatkovski se uita întrebător la 
Dinu Romanescu. Era limpede că aştepta unele explicaţii. 
Reporterul păru să nu observe această privire. Era foarte 
absorbit în contemplarea peisajului care se vedea prin fereastra 
biroului: în micul scuar de lîngă Sala Colonadelor înflorise un 
pom şi cîteva păsărele ciripeau în soare. 

— A venit primăvara, spuse el. 

Maestrul Cerednikov veni în biroul presei. Cineva îi spusese că 
Stanislas Snyatkovski, preşedintele juriului, se afla aici: 

— Îmi pare foarte rău, spuse el, că partenerul meu s-a 
îmbolnăvit. 

Preşedintele Snyatkovski îşi muşcă buzele, fără să răspundă. 

— Îmi pare foarte rău, repetă Cerednikov. De aproape doi ani 
aştept întîlnirea cu maestrul Martin Dacosta şi acum... 

— Sînteţi cîştigătorul de drept al partidei, interveni Ciuperceanu. 
— Dar nu e vorba de asta. Aş fi vrut să joc cu maestrul Martin 
Dacosta, să ne măsurăm forţele. 


— Martin Dacosta ne-a declarat că se retrage din competiţie. 

— Da, ştiu, e bolnav. Dar poate că pînă după-masă se va simţi 
mai bine. Eu sînt dispus să joc şi după-masă, dacă, bineînţeles, 
juriul îngăduie. 

— Dacosta s-a retras din competiţie, repetă Ciuperceanu cu 
încăpăţinare. 

Maestrul Cerednikov clătină capul cu părere de rău. înainte de a 
părăsi biroul, adăugă: 

— Sper că la Amsterdam, în turneul candidaţilor, voi avea 
prilejul să joc cu Martin Dacosta. 

— Nu cred, zise Nardi după ce uşa se închise în urma marelui 
maestru sovietic. i 
În aceeaşi seară se afişă clasamentul definitiv al turneului. În 
urma anulării partidelor jucate de Martin Dacosta, primele locuri 
ale clasamentului erau ocupate în ordine de: 


l. “PA Cerei ROVsce ceea aere na doliu ta ta ear dp par 1172 
puncte 
II. B. BOOST sc seci sa cena ia oa ia ta DO aa a i aa 11 
puncte 
II. V. Eeo E EE a lt aa it a 9 
puncte 
IV.-V. M. Levinson şi S. Johansson..........cee eee 82 
puncte 
Vli: -Née «Macphersons posete cea ie ag A ai 62 
puncte 
Vik Ke Macea aceea etala ea oua aaa în EEEREN i 52 
puncte 
VIII.-IX. B. Petrov şi L. Sperlinger........ssesssssesresresrrsrrsrrerre 5 
puncte 
X. H. Hildebrand; maen pe cota aiaa E a Dai tă i 4 
puncte 


— Trei dintre reprezentanții noştri, remarcă preşedintele 
federaţiei către Ciuperceanu, n-au reuşit să se claseze în 
primele zece locuri. În schimb, Victor Ursu este într-o formă 
excelentă. Să te clasezi pe locul al treilea într-un turneu la care 
participă cei mai buni maeştri internaţionali nu e puţin lucru. 
Poate că la Amsterdam... 

La festivitatea de încheiere a turneului, marele maestru 
internaţional P. A. Cerednikov a primit cupa de aur, în aplauzele 


entuziaste ale miilor de spectatori. Baldassare Agostini şi Victor 
Ursu, următorii clasaţi, au primit plachetele şi diplomele pentru 
locurile doi şi trei. 

După aceea, Stanislas  Snyatkovski, preşedintele juriului 
internaţional, a rostit cîteva cuvinte. „În numele Federaţiei 
internaţionale de şah” - a spus el în încheiere - „mulţumesc 
Comitetului de conducere al Federaţiei de şah a R.P.R. pentru 
rodnica activitate depusă la organizarea turneului, mulţumesc 
entuziaştilor şi ospitalierilor cetăţeni ai Bucureştilor, minunatul 
oraş care, înveşmiîntat în haină de primăvară, şi-a primit cu 
multă căldură oaspeţii şi a găzduit competiţia noastră. Trăiască 
pacea ! Trăiască prietenia între popoare !” 

Apoi, Stanislas Snyatkovski, preşedintele juriului internaţional, 
declară închisă competiţia. Drapelul turneului - care reprezenta 
un cap de cal pe fondul cu pătrăţele albe şi negre al unei table 
de şah - fu coborit, după ce vreme de paisprezece zile fluturase 
în faţa intrării principale a Sălii Colonadelor. 

O oră mai tirziu, într-unul dintre saloanele restaurantului 
„Athenee Palace”, avu loc banchetul la care luară parte maeştrii 
şahişti, membrii juriului şi reprezentanţi ai conducerii mişcării 
sportive din ţara noastră. Nu lipseau nici ziariştii. 

Se rostiră toasturi, se vorbi despre şah şi despre altele, se 
făcură pronosticuri pentru Amsterdam. 

— Nu-l văd pe Dacosta. N-a venit nici la festivitatea de 
închidere, constată Dinu Romanescu fără să-şi ascundă 
satisfacția. 

— Şi-a achitat nota la hotel, spuse Trude Hartmann, şi a plecat 
cu Miller şi cu aparatele lui. 

— De unde ştii ? 

— Prietenul meu, portarul... 

Banchetul se prelungi pînă după miezul nopţii. La despărţire, 
Trude îi spuse lui Dinu Romanescu: 

— Cred că ne eşti dator o explicaţie. 

Reporterul se prefăcu mirat: 

— Nu înţeleg... 

— De ce s-a retras astăzi Dacosta ? 

— Era bolnav. l-a explicat preşedintelui Snyatkovski că... 

— Lasă asta. Vreau să ştiu de ce boală suferea. Care a fost de 
data aceasta, cum spuneţi voi, „agentul patogen” ? 

— l-am jurat lui Nardi că n-am nici o piesă cu marca G.E.0. 


— E adevărat, zise Nardi. În privinţa asta, eu am fost mai cinstit 
şi am făcut mărturisiri complete. 

Riseră cu toţii. 

— Să vedeţi cum a fost, începu Dinu Romanescu. leri dimineaţă 
m-am împrietenit cu un tînăr inginer de la Radioteleviziune. Bun 
tehnician şi foarte simpatic. El mi-a furnizat datele acelea cu 
lungimea de undă, kilocicilii şi cu celelalte. Foarte simpatic om ! 
Ne-am descoperit şi o seamă de prieteni comuni. 

— Bine, dar ce legătură are cu... 

— Răbdare, că ajung şi acolo. Azi noapte, după ce am ajuns 
acasă, am deschis aparatul de radio şi am ascultat, pe unde 
scurte, un frumos concert de vioară. Nimic nu este mai 
recomandabil, înainte de culcare, ca un concert de vioară. Este 
instrumentul care... 

— Eu mă duc să mă culc, zise Trude căscînd. O să-mi faceţi 
mîine dimineaţă un rezumat al povestirii colegului Romanescu. 
Evident, în cazul că termină pînă atunci. 

— Povestea nu e lungă, rise reporterul. Voiam să spun numai că 
n-am putut asculta frumosul concert de vioară fiindcă un post 
alăturat îmi tot trimitea urletele şi scrişnetele unei orchestre de 
jaz. 

— Asta se cheamă interferenţă, zise Filippo Nardi, care începuse 
să înţeleagă unde voia să ajungă Dinu Romanescu. 

— În timp ce ascultam alternativ cele două posturi, m-a vizitat 
muza, muza noastră, a reporterilor, care mi-a sugerat o idee. 
Astăzi, dis-de-dimineaţă, m-am prezentat la proaspătul meu 
prieten, inginerul de la Radioteleviziune, i-am povestit tot ce 
ştiam despre Dick Martin şi Jeffrey Miller. 

— Cit a durat povestirea ? întrebă Trude curioasă. 

— O jumătate de oră. După aceea i-am arătat ideea pe care mi- 
a dat-o muza. La început, noul prieten s-a opus. Dar apoi şi-a 
adus aminte că lungimea de undă pe care emit Jeffrey Miller şi 
necunoscuţii din direcţia vest-nord-vest, deci lungimea de undă 
pe care recepționează Dacosta cu aparatul său, e, de fapt, 
rezervată amatorilor. Or, se întîmplă ca prietenul de care vă 
vorbeam să fie şi el membru în asociaţia radiofoniştilor amatori. 
„Dimineaţa” - mi-a spus el -, „vreme de opt ore, sînt 
profesionist, iar în timpul meu liber sînt radiofonist amator şi 
vorbesc cu alţi amatori din Madagascar, Vladivostok, Sidney şi 
Caracas”. 


— Dacă ai de gînd să ne ţii un curs de geografie..., începu 
Trude. 
— Departe de mine asemenea gînd. L-am întrebat atunci pe 
prietenul meu: „N-ai putea astăzi dimineaţă, între orele zece şi 
zece şi zece şi jumătate, să renunţi la profesionism şi să devii 
amator ?”. Prietenul meu a înţeles şi mi-a spus că postul lui de 
emisiune nu va putea acoperi complet pe cel din centrul 
oraşului, dar cel situat la o mie cinci sute de kilometri nu se va 
mai auzi. „Acesta e şi scopul” - i-am spus eu. 
— La ora zece şi zece, zise Ciuperceanu, Dacosta se pregătea să 
răspundă la mutarea a doua. 
— Ce fel de semnale a emis postul amatorului nostru ? se 
interesă Nardi. 
— Semnale acustice, în genul celor recepționate ieri dimineaţă, 
cînd am detectat posturile escrocilor. Mi-a spus că va transmite 
după alfabetul Morse. 
— Ecranul aparatului lui Dacosta trebuie să fi arătat ca un foc de 
artificii în miniatură, rise corespondentul lui „Cronaca degli 
scacchi”. Ce încurcătură de puncte luminoase trebuie să fi 
apărut acolo ! Un fel de Cale Lactee... 
— Nu ştiu cum va fi arătat ecranul aparatului G.E.0., spuse Dinu 
Romanescu imitind tonul modest al lui Nardi din seara 
pirecedentă. Ştiu numai că prietenul meu, inginerul, s-a ţinut de 
cuvînt şi, începînd de la ora zece şi zece, a transmis prin Morse, 
vreme de douăzeci de minute: „Dacosta este un escroc, Dacosta 
este un escroc...” 
CAPITOLUL AL ŞAPTESPREZECELEA 
Unde Anton Ciuperceanu citeşte o ştire interesantă în revista 
„Schweizer Schachblâtter” din Zurich 


În următoarele zile, Anton Ciuperceanu făcu mai multe drumuri 
la Aeroportul Băneasa şi la Gara de Nord, conducîndu-i pe 
oaspeţii străini care participaseră la turneu fie ca jucători, fie ca 
membri în juriul internaţional sau în calitate de corespondenţi. 
Trude Hartmann îşi prelungise cu două zile şederea la Bucureşti. 
În seara cînd pleca trenul ei, secretarul federaţiei noastre de şah 
se prezentă pe peronul gării cu un buchet de flori şi o mină 
destul de plouată. 

— Îmi pare rău că pleci, îi spuse Trudei întinzîndu-i florile. 

— ŢI se citeşte pe faţă... 


Ciuperceanu se uită la ea trist şi fetei îi păru rău pentru faptul că 
nu-şi putuse opri, măcar în acest ceas al despărțirii, remarcile 
ironice cu care în zilele turneului îşi obişnuise colegii şi prietenii. 
Pentru a nu ascunde nimic cititorului, trebuie totuşi să 
menţionăm că nici Trudei Hartmann nu-i venea uşor să se 
despartă de oraşul Bucureşti, pe care-l îndrăgise în zilele de 
primăvară ale turneului, de străzile sale largi şi de parcurile 
însorite, de locuitorii săi primitori. Şi..., ei, da, îi venea destul de 
greu să se despartă şi de Anton Ciuperceanu, tînărul acesta care 
lua totul în serios şi care acum se afla în faţa ei cu o mutră de 
înmormintare. Fiindcă tocmai acesta era scopul glumelor pe 
care le făcea acum corespondenta lui „Der Abend”: să facă mai 
uşoară clipa despărțirii; să ascundă stringerea de inimă pe care 
o simţea... g 

— Capul sus, spuse ea. In fond, Berlinul nu e la celălalt capăt al 
pămîntului. 

Ciuperceanu îşi răsuci pălăria în mînă: 

— Crezi că ne vom mai vedea? 

— Sînt sigură, îi răspunse Trude. 

Secretarul federaţiei noastre de şah mai rămase o vreme pe 
peron, privind în urma trenului, care se mistui în noapte printre 
semnalele viu colorate ce străjuiesc liniile spre triaj. 

Cînd îi spusese că e sigură că se vor revedea, Trude nu avea de 
unde să ştie că prezicerea ei se va împlini foarte curînd, mult 
mai curînd decit ar fi crezut... 

Preşedintele federaţiei noastre de şah se ţinu de cuvint şi-i 
acordă lui Anton Ciuperceanu un concediu, pe care acesta ÎI 
petrecu la Sinaia. Două zile după sosirea lui primi de la tovarăşa 
Olga un pachet cu revistele de şah şi principalele ziare străine 
care comentau rezultatul final al turneului de la Bucureşti. 
Intreaga presă se întrecea în elogii la adresa organizatorilor, 
releva condițiile excelente de desfăşurare a turneului, 
combativitatea participanţilor, faptul că majoritatea zdrobitoare 
a partidelor a dat prilej marilor maeştri internaţionali să dezvolte 
un joc de mare clasă, cu combinaţii interesante şi ingenioase. 
Ziarele îşi exprimau regretul pentru îmbolnăvirea lui Martin 
Dacosta şi făceau pronosticuri pentru turneul candidaţilor de la 
Amsterdam. 

„Principalii concurenţi la titlul mondial” — scria „Tribune des 
échecs” din Paris — „se arată a fi P. A. Cerednikov şi B. Agostini. 


Totuşi, nu trebuie să uităm faptul că pînă la îmbolnăvirea sa, 
Martin Dacosta n-a pierdut nici o partidă. De asemenea, trebuie 
să avem în vedere că maestrul romîn Victor Ursu, marea 
revelaţie a turneului de la Bucureşti, este singurul care, în afară 
de ciştigătorul turneului, a remizat cu Baldassare Agostini, 
răpindu-i acestuia din urmă o prețioasă jumătate de punct, ceea 
ce l-a plasat pe locul al doilea în clasament...” 

De Victor Ursu se ocupa şi „Şahmatnii Jurnal” din Moscova, care 
scria: „Maestrul romîn a pierdut o singură partidă, în faţa 
cîştigătorului turneului. El a reuşit să remizeze cu marii maeştri 
internaţionali Sven Johannson, Neill Macpherson, Baldassare 
Agostini şi Mihail Levinson, afirmîndu-se astfel ca un jucător de 
prima mînă, unul dintre cei mai periculoşi concurenţi ai turneului 
de la Amsterdam”. 

În „Der Abend”, Trude Hartmann conchidea: „De Victor Ursu 
vom mai auzi, şi încă foarte curînd”. Ziarul berlinez trecea 
complet sub tăcere îmbolnăvirea lui Martin Dacosta şi în toată 
cronica nu se menţiona niciodată numele său. Aceiaşi lucru îl 
făcea Filippo Nardi în „Cronaca degli scacchi”, care se limita la 
consideraţii pe marginea organizării turneului şi comenta 
clasamentul. Or, în clasament nu figura numele lui Martin 
Dacosta, a cărui retragere din turneu adusese după sine 
anularea partidelor jucate... 

Anton Ciuperceanu tocmai se pregătea să pună teancul de ziare 
şi reviste deoparte, cînd o ştire scurtă publicată in „Schweizer 
Schachblătter” îi atrase atenţia: „Din izvor autorizat” - scria 
ziarul din Zurich - „sîntem în măsură să informăm pe cititorii 
noştri că starea sănătăţii marelui maestru internaţional Martin 
Dacosta s-a îmbunătăţit, astfel că el va putea participa la 
turneul de la Amsterdam. În urma recomandaţiei medicilor, 
maestrul Dacosta va sta pînă atunci în staţiunea climaterică St. 
Paul, unde se va pregăti în vederea marelui turneu”. 

Secretarul federaţiei reciti de cîteva ori informaţia, apoi se 
îmbrăcă în grabă şi se duse la clubul staţiunii. Aici rugă pe 
bibliotecară să-i dea o enciclopedie, şi anume volumul în care se 
află denumirile cu litera „S”. După ce-l consultă şi-şi făcu cîteva 
notițe, ceru o hartă a Europei şi o linie gradată. In sfîrşit, după 
ce termină şi cu harta, ceru un dicţionar romîn-francez, se aşeză 
la o masă retrasă a sălii de lectură şi începu să umple filele 
carnetului cu scrisul său mărunt şi regulat, consultind din cînd în 


cînd dicţionarul. 

Era atit de adiîncit în lucrul său, încît nici nu observă că afară 
începuseră să se lase umbrele înserării. La ora opt, bibliotecara 
îl anunţă că sala de lectură se închide şi-l rugă să treacă în altă 
încăpere a clubului. Dar Ciuperceanu terminase. Detaşă filele 
din carnet, una cite una, şi le vîrf într-un plic. Pe plic scrise 
adresa profesorului Roland Despreux din Paris. La oficiul poştal 
expedie prin avion scrisoarea recomandată. 

A doua zi dimineaţa, Ciuperceanu vorbi la telefon cu 
preşedintele federaţiei, apoi scrise încă două scrisori: una Trudei 
Hartmann la Berlin, cealaltă lui Filippo Nardi la Milano. În 
convorbirea telefonică, precum şi în cele două scrisori, el 
menţionă că, după părerea lui, există o legătură între plecarea 
lui Dacosta la St. Paul şi şahiştii necunoscuţi, care transmiteau 
prin radio mutările, deoarece St. Paul, localitatea unde se află 
acum Dacosta, este situată la aproximativ o mie cinci sute de 
kilometri de Bucureşti, în direcţia vest-nord-vest. 

„Am verificat” - îi scria el Trudei - „pe hartă distanţa şi 
corespunde, cu o aproximaţie destul de mică, locului de unde 
porneau misterioasele emisiuni radiofonice. Să fie oare o 
coincidenţă că Dick Martin a ales o localitate situată chiar în 
regiunea aceea ? Nu cred. Părerea mea e că a plecat să-şi 
întîlnească acolo complicii...” 

În scrisoarea către Filippo Nardi adăuga: „Dintre prietenii noştri 
eşti cel mai aproape de St Paul. Chiar dumneata spuneai că de 
la Milano pînă la locul aproximativ de unde emit necunoscuţii 
şahişti sînt mai puţin de două sute de kilometri. Poate că într-o 
duminică liberă te repezi pînă acolo.“ 

Pe preşedintele federaţiei l-a supărat chemarea telefonică a lui 
Ciuperceanu. 

— Te-am trimis la Sinaia ca să te odihneşti, i-a spus cu o 
severitate neobişnuită la el. Federaţia internaţională are destule 
dovezi pentru a-i putea interzice lui Martin Dacosta participarea 
la turneul de la Amsterdam. Nu văd ce am mai putea face. 

— Nu sînt de aceeaşi părere. Ştim numai că Dacosta trişează şi 
metoda pe care o foloseşte, dar nu avem aproape nici o 
informaţie despre complicii lui, despre cei care-i dictează 
mutările. Am stabilit că îşi au sediul la o mie cinci sute de 
kilometri, probabil în localitatea St. Paul, dar acest fapt nu 
aruncă vreo lumină şi asupra identităţii lor. 


— Nu văd ce am putea face noi. 
— E adevărat că mare lucru nu putem face, răspunse 
Ciuperceanu descurajat. Cînd am citit în „Schweizer 
Schachblătter” că Dacosta se află la St. Paul m-am gîndit că... 
— Tovarăşe Ciuperceanu, îl întrerupse preşedintele cu tonul pe 
care se vorbeşte unui copil, odihneşte-te. Acesta e cel mai 
important lucru pentru dumneata acum. Trebuie să-ţi refaci 
forţele, pentru că la întoarcere te aşteaptă o muncă destul de 
grea. 
— Despre ce este vorba ? 
— Poate că n-ar trebui încă să-ţi spun, dar o fac totuşi ca să te 
convingi că trebuie să foloseşti din plin concediul dumitale: vei 
pleca la Amsterdam. 
— ?!? 
— Îl vei însoţi, în calitate de delegat al federaţiei noastre, pe 
Victor Ursu. 

CAPITOLUL AL OPTSPREZECELEA 
Unde vedem cu ce se ocupă prietenul nostru Anton Ciuperceanu 

între Sinaia şi Bucureşti 


În trenul care îl aducea înapoi la Bucureşti, o lună mai tîrziu, 
Anton Ciuperceanu reciti scrisorile pe care le primise ca răspuns 
la cele trimise de el. 

Era, mai întîi, scrisoarea Trudei Hartmann. 

„Am păstrat, o amintire dintre cele mai frumoase despre 
Bucureşti” - scria Trude. „Colegilor mei de redacţie le-am descris 
oraşul în termeni atit de elogioşi, încît m-au învinuit, în glumă, 
bineînţeles, că aş fi o delegată a biroului de turism din 
Bucureşti... 

Imediat ce am ajuns la Berlin, i-am relatat redactorului meu şef 
descoperirile noastre din timpul turneului şi i-am propus 
publicarea unui reportaj în care să demascăm pe escrocul 
Martin Dacosta. Mi-a spus că întreaga poveste i se pare cam 
prea senzaţională, că majoritatea cititorilor n-o să ne creadă 
fiindcă nu putem da nici un amănunt despre misterioşii şahişti 
dintre Montblanc şi Strasbourg, cînd, de fapt, acesta este miezul 
chestiunii, şi că este recomandabil să aşteptăm mai întîi o 
decizie a Federaţiei internaţionale de şah în această chestiune. 
Cu acest prilej, redactorul-şef mi-a spus că a fost mulţumit, de 
corespondenţele primite de la Bucureşti şi m-a anunţat că voi 


pleca şi la Amsterdam. Ar fi minunat dacă ai putea veni acolo...” 
Ciuperceanu privi pe fereastra compartimentului. Trenul trecea 
tocmai printr-o gară mică de pe Valea Prahovei. Clădirea era 
frumos împodobită, peste tot flori şi ramuri de brad: mai erau 
puţine zile pînă la 1 Mai. 

„Trude n-a văzut Valea Prahovei” — se gîndi el. „A venit cu 
avionul şi a plecat cu un tren de noapte.” 

Scrisoarea pe care secretarul federaţiei noastre de şah o primise 
din Milano, de la Filippo Nardi, era mai scurtă şi conţinea o veste 
tristă: 

„Sper că ai primit numărul din «Cronaca degli scacchi» pe care 
ţi l-am trimis, conform înţelegerii noastre, pe adresa federaţiei. 
Din păcate, articolul cu concluziile după încheierea turneului de 
primăvară este ultima mea colaborare la această prea cinstită 
publicaţie milaneză, fiindcă patronul m-a dat afară. După cum 
vezi, acum am destul timp ca să mă deplasez la St. Paul sau 
oriunde...” 

Mult mai lungă şi plină de o seamă de fapte interesante era 
scrisoarea pe care Anton Ciuperceanu o primise de la profesorul 
Roland Despreux, Preşedintele federaţiei internaţionale îi scria 
următoarele: 

„Stimate domnule Ciuperceanu, 

S-a scurs mai mult de o lună de cînd am vorbit la telefon şi mi-ai 
adus la cunoştinţă acele fapte, de o deosebită gravitate, pe care 
le-aţi descoperit în timpul desfăşurării turneului de la Bucureşti. 
Ultima dumitale scrisoare, din Sinaia, m-a edificat asupra unor 
amănunte ce nu erau prea bine lămurite pentru mine. De cîteva 
zile îmi puneam întrebarea de ce juriul turneului n-a decis 
eliminarea lui Martin Dacosta, de ce acesta s-a retras singur. 
Acum şi acest lucru e lămurit şi cred că aţi ales soluţia cea mai 
bună. 

Întorcîndu-mă de la Amsterdam, am întreprins o serie de 
demersuri pentru a include pe ordinea de zi a viitoarei şedinţe a 
comitetului federaţiei cazul Dacosta. In acest sens, am luat 
contact, personal sau prin corespondenţă, cu cîţiva dintre 
membrii comitetului, le-am expus datele problemei, arătîndu-le 
şi unele fotografii ce mi-au fost trimise din Milano de către un 
oarecare redactor Filippo Nardi. În scrisoarea care însoțea 
fotografiile, acest Nardi se referea la dumneata, menţionind că 
ţine filmele respective la dispoziţia federaţiei. 


Unii membri ai comitetului au fost cu totul de partea mea. 
Exprimîndu-şi indignarea faţă de procedeele profund necinstite 
şi cu totul străine şahului ale lui Dacosta şi Miller, mi-au promis 
că vor sprijini fără rezerve propunerea ca Martin Dacosta să fie 
eliminat din toate competiţiile oficiale organizate sub egida 
federaţiei noastre internaţionale. 

Ciţiva dintre ei, însă, s-au arătat mai rezervaţi: 

— Întreaga poveste mi se pare foarte fantezistă, mi-a spus unul 
dintre ei. Nu văd raţiunea pentru care un jucător de şah 
deosebit de talentat s-ar servi de Dacosta ca de un instrument, 
dictîndu-i prin radio mişcările. Acel jucător n-ar avea decit să 
vină să joace personal. Dacă este într-adevăr atit de talentat, 
noi l-am înscrie cu bucurie la orice turneu. 

Un altul mi-a spus: 

— Poate că cei de la Bucureşti s-au pripit şi n-au cercetat cum 
trebuie chestiunea. Dacă Dacosta este numai un paravan şi 
altcineva joacă pentru el, ar trebui să ştim cine este acela. Mi se 
pare cam riscant să luăm o hotărire atît de gravă, cum este 
aceea de a elimina pe un mare maestru internaţional din viaţa 
şahistă fără să posedăm toate datele problemei. Aflaţi cine este 
misteriosul şahist, aduceţi-mi dovada că e autorul partidelor 
jucate de Martin Dacosta şi vă voi sprijini. Altfel... 

În sfîrşit, un alt membru al comitetului nostru, Richard Cabral, a 
fost şi mai categoric. Te rog, domnule Ciuperceanu, să-ţi 
memorezi numele lui Richard Cabral, fiindcă, după cum vei 
vedea mai jos, va veni din nou vorba de el. Richard Cabral mi-a 
spus: 

— Nu cred nici un cuvint. Toată povestea este o manevră pusă 
la cale de comuniştii de la Bucureşti. Le e teamă de Dacosta şi 
vor să scape de ei. 

— Dar dovezile ? am întrebat eu. Cum rămîne cu fotografiile ? 
Redactorul Filippo Nardi din Milano le-a făcut chiar în sala unde 
se desfăşura turneul. 

— Fotografiile se pot truca foarte uşor. Acest Nardi e probabil şi 
el comunist. Foarte mulţi italieni sînt contaminaţi de bolşevism. 
Pentru prima oară de multă vreme am simţit, domnule 
Ciuperceanu, cum mă cuprinde miînia, o miînie rece, lucidă, 
împotriva acestui om îmbuibat cu prejudecăţi absurde. Sau 
poate că nu era vorba de prejudecăţi, ci de o voită rea-credinţă, 
de o provocare intenţionată, avînd un scop bine definit ? 


-—-Membrii comitetului nostru, i-am spus, vor decide, probabil, 
eliminarea lui Dacosta. Din cîte mi-am dat seama, cei convinşi 
de faptul că joacă necinstit formează majpritatea. 

Richard Cabral s-a încruntat: 

— Prin urmare, mi-a spus, vreţi să faceţi jocul comuniştilor. Pe 
mine nu mă miră acest lucru. In toate şedinţele comitetului 
sporovăiţi despre pace, despre coexistenţă, despre întreceri 
sportive ca mijloc de prietenie între popoare. lar dumneata, 
domnule profesor, eşti în fruntea celor care vor să transforme 
şahul «într-un ambasador al prieteniei deasupra graniţelor, al 
prieteniei dintre Est şi Vest». Mi se pare că aşa te-ai exprimat în 
cuvîntarea dumitale de la inaugurarea turneului de anul trecut, 
de la Stockholm ? 

— Da, aşa am spus. Şi mă mindresc cu asta.,. 

— Ei bine, află, domnule profesor, că nu toţi împărtăşesc 
părerile radicale pe care le afişezi cu orice prilej. Eu, de 
exemplu, nu socotesc şahul ca pe un ambasador al prieteniei 
între popoare, ci ca pe un simplu joc. lar acest joc nu este 
nicidecum o întrecere paşnică, fiindcă prin înseşi regulile sale el 
simbolizează războiul. Da, domnule profesor, războiul. Pe tabla 
de şah, în timpul unei partide, se înfruntă două armate, care 
dezvoltă tactici întru totul asemănătoare celor militare, armate 
care asediază fiecare regele advers, lovesc în piesele sale şi 
obţin victoria prin sacrificii, ca în orice războaie. Tabla de sah, cu 
cele şaizeci şi pătrunde pătrăţele, este un cîmp de bătălie. Nu 
întîmplător marii conducători de armate, marii strategi din 
istorie au fost şi buni şahişti. Gîndiţi-vă la Napoleon Bonaparte. 
— Nu-mi spui nimic nou, domnule Cabral. Tocmai acesta este 
scopul nostru: Ca singurul “război” care să supravieţuiască în 
timpurile noastre să fie acela care se deslăşoară pe tabla de 
şah, să fie războiul paşnic dintre piesele de lemn, albe şi negre. 
Acest război nu distruge bunurile materiale şi spirituale ale 
civilizaţiei noastre, nu aduce suferinţă şi lacrimi. Dimpotrivă... 
Dar conversaţia noastră, domnule Cabral, s-a abătut de la 
subiect. Dacosta... 

— Nu s-a abătut de la subiect, domnule Despreux. Conversaţia 
noastră trebuie să-ţi dea de gindit, să te avertizeze că 
activitatea dumitale, la care ai reuşit, din păcate, să atragi şi 
cîteva personalităţi şahiste din ţările occidentale, ne este 
dăunătoare. Ea merge paralel cu toată sporovăială comuniştilor 


despre pace, destindere, dezarmare şi aşa mai departe: ea este, 
ca să ne exprimăm în termeni şahişti, un modest pion pe imensa 
tablă de şah a situaţiei internaţionale. Trebuie să recunosc că aţi 
obţinut în ultima vreme şi unele succese. Dar fii atent, domnule 
Despreux: pionul pe care-l reprezinţi nu e chiar atît de tare cum 
crezi. Dacă te agăţi de Martin Dacosta, ne dai prilejul să atacăm 
acest pion şi ştii foarte bine că din cauza unui pion se poate 
pierde o partidă. 

— Asta sună ca o ameninţare. 

— Nu ca o ameninţare, domnule Despreux, ci ca un avertisment. 
Martin Dacosta este viitorul campion mondial, de acest lucru 
sînt convins. El aduce prestigiu lumii libere şi trebuie să joace la 
Amsterdam şi în toate turneele internaţionale. Mă voi opune din 
toate puterile la eliminarea lui, şi dacă altfel nu se poate, mă voi 
retrage, împreună cu prietenii mei, din comitetul de conducere 
al federaţiei internaţionale. Vom constitui un alt for şahist 
internaţional, la care, fii sigur, domnule profesbr, vor adera 
multe dintre  federaţiile şi asociațiile şahiste ale ţărilor 
occidentale, fiindcă vom avea grijă să prezentăm cazul Dacosta 
drept ceea ce este, adică o manevră comunistă. 

— Este ultimul dumitale cuvînt ? 

— Da. 

Aşa a decurs întrevederea mea cu Richard Cabral. Nu-ţi ascund, 
domnule Ciuperceanu, că această conversaţie m-a deprimat în 
primul moment; apoi, aşa cum prevăzuse Richard Cabral, mi-a 
dat mult de gindit. După ceasuri de frămiîntări, am ajuns la 
concluzia că este prematur să punem oficial în discuţie cazul 
Dacosta. 

Richard Cabral este de doi ani membru în comitetul de 
conducere al Federaţiei internaţionale de şah, unde reprezintă 
mai multe federaţii şi asociaţii naţionale din America. Din 
păcate, are dreptate cînd pretinde că, retrăgindu-se din comitet, 
alţii îl vor urma. Acest, lucru trebuie să-l evităm cu orice preţ, 
deoarece nimic nu poate fi mai dăunător nobilei noastre cauze 
decit o sciziune a mişcării şahiste internaţionale. 

Pe de altă parte, nu putem lăsa pe escrocii Dacosta şi Miller să 
continue ticăloasa lor activitate, care, prin însăşi natura ei, este 
străină jocului de şah, cît şi spiritului de sportivitate, de 
întrecere cinstită, care domneşte în toate turneele noastre. 
Procedeele lui Dacosta şi ale complicilor săi au stîrnit indignarea 


profundă şi cu totul justificată a marii majorităţi a celor cărora 
le-am dezvăluit cele descoperite de dumneavoastră în timpul 
turneului de primăvară. 

Atunci, ce putem face ? Răspunsul este unul singur: să 
descoperim toate dedesubturile acestei respingătoare afaceri, 
să aflăm cine sînt necunoscuţii care, de la St. Paul sau din 
împrejurimi, îi dictează lui Dacosta mutările, să stringem în 
mîinile noastre dovezi atît de categorice, încît Richard Cabral şi 
aşa-zişii lui prieteni să fie neputincioşi în faţa lor şi să nu-şi 
poată realiza întunecatele lor planuri. În această privinţă, am şi 
iniţiat unele cercetări în care îmi pun mari speranţe. 

In concluzie, domnule Ciuperceanu, trebuie să mai aşteptăm. 
Pînă la turneul candidaţilor de la Amsterdam mai sînt citeva 
săptămîni. Pînă atunci sper că vom reuşi să obţinem, ca rezultat 
al cercetărilor noastre, unele date menite să aducă lumină în 
această chestiune. 

Iti comunic toate acestea fiindcă dumneata eşti, în afară de 
mine, singurul care cunoaşte în amănunţime toate elementele 
cazului Dacosta, ca unul care ai colaborat îndeaproape la 
depistarea lui şi la primele cercetări. De asemenea, scrisoarea 
mea are scopul să-ţi arate de ce comitetul federaţiei noastre 
internaţionale n-a discutat pînă acum acest caz şi n-a luat încă 
decizia pe care ar fi fost în drept s-o ia, lucru care poate te va fi 
mirat. 

Te autorizez să comunici cele de mai sus domnului preşedinte al 
federaţiei dumneavoastră şi tuturor celor în drept să le 
cunoască. 

Anexez scrisorii mele o copie după o scrisoare primită chiar azi 
de la prietenul meu Alonso Garcia-Gomez din Buenos Aires, 
căruia i-am scris încă din avionul care mă ducea de la Bucureşti 
la Amsterdam, imediat după convorbirea noastră din holul 
hotelului «Ambasador», şi pe care l-am rugat să întreprindă 
unele cercetări suplimentare. După cum te vei convinge, şi în 
această scrisoare este vorba de Richard Cabral. 

Cu salutări prieteneşti, 

prof. ROLAND DESPREUX. 

Paris, 19 aprilie a.c.” 

Anton Ciuperceanu urmări, gînditor, defilarea stilpilor de telegraf 
prin faţa ferestrei compartimentului său. Pe dealurile din spate 
se vedea o pădure de sonde, familiarul peisaj industrial dintre 


Cîmpina şi Băicoi. 

„Richard Cabral” — murmură el. „Un nume nou. Martin Dacosta, 
Jeffrey Miller. Şi acum, Richard Cabral”. 

Profesorul Roland Despreux avea dreptate cînd spunea că în 
scrisoarea pe care o primise de la Buenos Aires era vorba de 
Richard Cabral. Şi nu numai că se pomenea numele său, dar mai 
mult de jumătate din scrisoare se ocupa de acest domn. 
Ciuperceanu luă copia şi reciti scrisoarea, care avea următorul 
conţinut: 

„Stimate domnule profesor, 

Imediat după primirea scrisorii dumneavoastră, am întreprins 
cercetări pentru a afla datele pe care mi le-aţi cerut. In bună 
parte, aceste cercetări au fost încununate de succes. 

După cum ştiţi, primul turneu internaţional la care a participat 
Martin Dacosta a fost cel care s-a organizat în urmă cu doi ani, 
la Rio de Janeiro, şi care a întrunit pe cei mai buni maeştri din 
America Latină. Contrar tuturor aşteptărilor, Dacosta a cucerit 
atunci primul loc şi această performanţă a însemnat începutul 
carierei sale de mare maestru internaţional. 

Am luat legătura cu cîțiva prieteni şahişti din Rio de Janeiro, 
între care unii au fost atunci şi printre organizatorii turneului. 
Am aflat astfel că, la început, unii dintre organizatori s-au 
împotrivit ca Dacosta să fie înscris printre participanţi. Era 
complet necunoscut şi n-avea ce căuta printre maeştrii 
internaţionali. În favoarea lui a intervenit însă domnul Richard 
Cabral, pe care îl cunoaşteţi, desigur, şi pe care organizatorii nu 
l-au putut refuza din mai multe motive: mai întîi, fiindcă, fusese 
de curînd cooptat membru în comitetul federaţiei internaţionale, 
avind astfel un cuvint greu de spus în organizarea turneului; în 
al doilea rînd, fiindcă domnul Richard Cabral este cel care a 
finanţat turneul. După cum ştiţi, deplasarea unor maeştri 
internaţionali din Cuba, Mexic, Argentina, Venezuela şi din 
celelalte ţări americane participante necesita sume destul de 
mari şi, din păcate, aceste, cheltuieli n-au putut fi acoperite de 
federaţia braziliană organizatoare şi nici din încasări. Spectatorii 
noştri preferă fotbalul, iar statul nu sprijină financiarmente 
mişcarea şahistă, aşa cum se întîmplă în alte ţări, mai ales în 
ţările Europei răsăritene. 

Este limpede că Martin Dacosta n-ar fi fost înscris la turneul de 
la Rio de Janeiro dacă nu intervenea domnul Richard Cabral. 


După cum îmi spuneau prietenii mei brazilieni, înscrierea sa n-a 
fost chiar legală, contravenind regulamentului de organizare a 
concursurilor internaţionale... Dar Dacosta a cucerit atunci 
primul loc, şi această performanţă, împreună cu surpriza pe care 
a produs-o, a făcut ca după aceea nimeni să nu mai ia în seamă 
încălcarea iniţială a regulamentului. 

Ceea ce a urmat este îndeobşte cunoscut: ascensiunea rapidă a 
lui Martin Dacosta, succese răsunătoare la turneele de la 
Buenos Aires, Chamonix, Stockholm, largă publicitate prin 
presă, discuţii despre «stilul» Dacosta, «fenomenul» Dacosta, 
«misterul» Dacosta etc. etc. 

Despre domnul Richard Cabral am luat informaţii din cercurile 
de afaceri, unde e bine cunoscut. El este unul dintre 
reprezentanţii capitalului nord-american în ţările Americii Latine 
şi a fost mullă vreme la conducerea unor societăţi filiale ale 
marilor trusturi din Wall Street. În ultimii ani, a ocupat un loc de 
frunte şi în viaţa economică a ţării noastre, fiind preşedinte al 
Consiliului de administraţie al S.A.G.E. (South American General 
Electronic), una dintre cele mai puternice societăţi sud- 
americane din industria electrotehnică, subordonată capitalului 
nord-american, în speţă trustului «General Electronic of Ohio» 
din Cincinnati. 

Ca urmare a evenimentelor politice şi economice din ultimul 
timp, evenimente care au dus la răsturnarea dictaturilor militare 
si a unor guverne înfeudate yankeilor, domnul Richard Cabral a 
devenit «persoană indezirabilă» în mai multe ţări unde S.A.G.E. 
avea mari interese şi a fost nevoit să demisioneze din postul de 
preşedinte al consiliului de administraţie al societăţii. La 
conferinţa de presă ţinută cu acest prilej, el a declarat că se 
retrage din viaţa economică din motive de sănătate şi că se va 
ocupa de opere de binefacere, precum şi de activitatea şahistă, 
care este una dintre pasiunile sale. 

Aceste declaraţii n-au dus în eroare pe cei care aveau cit de cit 
cunoştinţe asupra situaţiei economice şi care şi-au dat seama că 
demisia domnului Richard Cabral avea cu totul alte cauze: mai 
întîi, faptul că S.A.G.E. a trebuit să-şi restringă activitatea 
fiindcă, datorită înlăturării regimurilor dictatoriale din unele ţări 
ca Argentina, Cuba şi altele, precum şi datorită destinderii 
internaţionale în general, nu mai primea însemnatele comenzi 
pentru utilaj şi aparataj electronic destinate industriei de 


armament; apoi, fiindcă în numeroase ţări sud-americane s-a 
creat un puternic curent de opinie publică împotriva acaparării 
bogățiilor naţionale şi întreprinderilor industriale de către marile 
trusturi din S.U.A., ceea ce a dus la luarea unor măsuri 
restrictive care au lovit şi în S.A.G.E. Prin urmare, domnul 
Richard Cabral, reprezentant al unui trust monopolist din 
Cincinnati, Ohio, a socotit că este mai bine să demisioneze. 
Actualmente, el se află undeva într-o staţiune climaterică din 
Elveţia sau din Franţa, unde îşi îngrijeşte sănătatea, ocupîndu- 
se, după cum ştiţi, de activitatea şahistă. 

Am insistat atita asupra activităţii domnului Richard Cabral nu 
numai pentru că el este acela care a iniţiat cariera şahistă a lui 
Martin Dacosta, ci şi pentru că am descoperit că are legături cu 
Jeffrey Miller. Vă amintiţi poate că în scrisoarea precedentă v-am 
scris despre Jeffrey Miller, cel căruia Jose Segovia îi spunea Jeff 
«Inginerul» şi pe care Dacosta l-a cunoscut în închisoarea La 
Plata. 

Luînd informaţii despre Jeffrey Miller, am aflat că este într- 
adevăr inginer şi că a venit în urmă cu trei ani la Buenos Aires în 
această calitate. Conform unui contract, el trebuia să conducă 
lucrările de montare a unui complex de maşini electronice de 
calcul, pe care societatea «General Electronic of Ohio» le-a 
construit în urma comenzii unui institut argentinian de cercetări 
ştiinţifice. 

După executarea comenzii, s-au descoperit o serie de fraude şi 
Jeffrey Miller a fost arestat pentru abuz de încredere şi 
deturnare de fonduri. În urma intervenţiei domnului Richard 
Cabral, care a angajat pe cel mai mare avocat din Buenos Aires 
ca apărător al lui Jeffrey Miller, acesta din urmă a fost 
condamnat la o pedeapsă minimă, pe care a executat-o, după 
cum ştiţi, la închisoarea La Plata. Acest lucru n-a produs prea 
multă uimire, deoarece domnul Richard Cabral, pe atunci în 
fruntea societăţii S.A.G.E., reprezenta interesele trustului din 
Cincinnati şi era oarecum firesc să ia sub ocrotirea lui pe 
inginerul însărcinat cu executarea comenzii. 

Vă scriu toate acestea, domnule profesor, pentru că mi se pare 
ciudat faptul că toate firele cazului Dacosta se leagă, mai mult 
sau mai puţin, de numele domnului Richard Cabral. Poate că 
este numai o coincidenţă faptul că fostul preşedinte al societăţii 
S.A.G.E. a intervenit, în două împrejurări diferite, atit pentru 


Dacosta, cît şi pentru Miller, dar în cercetările dumneavoastră 
cred că ar trebui să ţineţi seama şi de aceasta. 

Pe Jose Segovia l-am căutat citeva zile în şir, dar nu l-am putut 
găsi. La Hipodromo Nacional, unde am întrebat de Jo 
«Cicatrice», mi s-a spus că a cîştigat la curse o sumă mai mare 
şi că a plecat în Europa, unde îl aşteaptă o afacere bănoasă. Ce 
înseamnă «afacere» la indivizii de teapa lui Segovia, vă puteţi 
lesne închipui. 

In încheiere ţin să vă asigur de faptul că atit eu, cît şi prietenii 
din asociaţia noastră şahistă sîntem cu totul de partea 
dumneavoastră în acţiunile ce le veţi întreprinde pentru 
descoperirea ş| înlăturarea oricărei escrocherii susceptibile să 
compromită jocul de şah. Sînt sigur, domnule profesor, că toţi 
oamenii cinstiţi şi cu adevărat iubitori ai şahului vor fi indignaţi 
aflind antecedentele lui Dacosta, vă vor sprijinişi vor primi cu 
satisfacţie o eventuală decizie a federaţiei care să interzică lui 
Martin Dacosta participarea la viaţa şahistă internaţională. 

Aici, la Buenos Aires, noi urmărim cu mult interes desfăşurarea 
partidelor din cadrul «turneului de primăvară» de la Bucureşti. 
Înainte de a aşterne aceste rînduri, tocmai am primit rezultatele 
din penultima rundă şi am aflat că Martin Dacosta, 
îmbolnăvindu-se, a pierdut după unsprezece mutări în faţa 
maestrului Baldassare Agostini. 

Intr-un fel, Martin Dacosta este compatriotul meu şi ar trebui să 
mă bucure succesele sale şi să-mi pară rău atunci cînd e înfrint. 
Cu toate acestea, vă mărturisesc, domnule profesor, că am 
simţit o deosebită satisfacţie aflînd că a fost nevoit să cedeze în 
faţa maestrului italian. Aceleaşi sentimente le au şi alţi prieteni 
ai mei, membri în asociaţia noastră şahistă. 

Noi nu ne mîndrim cu asemenea compatrioți ca Martin Dacosta. 
Succesele sale ne-ar bucura numai dacă am avea certitudinea 
că sînt rodul aptitudinilor şi al talentului său, roadele muncii 
perseverente de a-şi însuşi teoria şi de a o inova, ale voinţei de 
luptă şi ingeniozităţii sale. Fiindcă la şah, mai mult ca la orice 
joc, trebuie să cîştige cel care joacă mai bine. 

Nu, domnule profesor, noi nu ne mîndrim cu compatrioți ca 
Martin Dacosta şi, în cazul că se va dovedi că joacă necinstit, 
vom fi primii care să înfiereze procedeele sale. Vă rog să vă 
bizuiţi pe sprijinul nostru. 

Cu deosebită stimă, 


ALONSO GARCIA-GOMEZ. 

Buenos Aires, 28 martie a.c.” 

Anton Ciuperceanu puse deoparte copia scrisorii şi rămase o 
vreme  gînditor. Prietenul din Buenos Aires al profesorului 
Despreux scrisese toate acestea fără să ştie că între timp se 
descoperiseră unele fapte care puneau în afară de orice îndoială 
jocul necinstit al lui Dacosta. Şi totuşi, cît de bine intuise 
adevărul ! 

Secretarul federaţiei noastre de şah aprinse o ţigară. „Toate 
firele cazului Dacosta” - scria domnul Garcia-Gomez - „se leagă 
de numele lui Richard Cabral”. „Şi de «General Electronic of 
Ohio», aş adăuga” - se gîndi Ciuperceanu. 

In mîna lui, ţigara de care uitase şi care se consuma singură 
trimitea spre tavanul compartimentului un firicel subţire de fum. 
CAPITOLUL AL NOUASPREZECELEA 
Unde aflăm cum şi de ce a fost concediat Filippo Nardi de la 
revista „Cronaca degli scacchi” 


Dar să-l lăsăm pe prietenul nostru Anton Ciuperceanu, cu 
bogata şi interesanta-i corespondenţă, cu amintirile sale din 
timpul „turneului de primăvară” - amintiri în care, după cum am 
văzut, ziarista berlineză Trude Hartmann joacă un rol destul de 
însemnat - şi să-l urmărim o vreme pe un alt prieten mai vechi 
de-al nostru, aflător actualmente la Milano. 

După cum probabil cititorul a ghicit, este vorba de Filippo Nardi, 
inginer, ziarist şi fost redactor al revistei „Cronaca degli 
scacchi”. Cititorul îşi aminteşte, desigur, de scrisoarea scurtă şi 
plină de amară ironie, în care Filippo Nardi îl anunţa pe Anton 
Ciuperceanu că acum are destulă vreme pentru a se deplasa la 
St. Paul, fiindcă patronul revistei l-a concediat. Dar să vedem 
cum s-au petrecut faptele. 

Imediat după întoarcerea sa de la Bucureşti, directorul revistei 
„Cronaca degli scacchi”, domnul Baroldini, l-a chemat pe 
prietenul nostru Filippo Nardi în somptuosul său birou, cu vedere 
pe Corso Magenta, şi l-a întrebat de ce n-a trimis interviul cu 
Martin Dacosta, care-i fusese cerut telegrafic. Atunci, 
conştiinciosul redactor i-a explicat domnului Baroldini tot ce se 
descoperise cu privire la domnii Dacosta, alias Dick Martin şi 
Miller, zis Jeff „Inginerul”. Apoi i-a arătat fotografiile făcute chiar 
de el în sala unde se disputase „turneul de primăvară”. 


Domnul Baroldini păru entuziasmat: 

— Splendid! îi spuse lui Nardi bătîndu-l protector pe umăr şi 
nedrămuind superlativele. Splendid ! Minunat ! Senzaţional! 
Formidabil ! Este exact ceea ce ne trebuie. Dezvăluirile noastre 
ne vor aduce multe mii de cititori. Văd de pe acum titlurile peste 
toată pagina: „Martin Dacosta, escroc internaţional !” sau 
„senzaţionale descoperiri în timpul turneului de la Bucureşti !” 
sau „Radioteleviziunea în sprijinul măsluitorilor !”. Despre titluri 
şi subtitluri o să mai discutăm. Acum aşază-te şi scrie. Nu uita, e 
reportajul carierei tale. N-am mai citit de mult în presa noastră 
ceva atit de inedit. Băiatule, eşti un om făcut! Te aşteaptă o 
gratificaţie cum nici nu visezi. 

Într-adevăr, bietul Nardi nici nu visa ce „gratificaţie” îl aştepta: 
concedierea. Dar să nu părăsim firul povestirii noastre şi să 
vedem cum s-au desfăşurat evenimentele. 

După ce a părăsit biroul patronului, Filippo Nardi şi-a frecat 
mîinile bucuros. Această bucurie a sa avea două justificate 
motive: mai întîi, faptul că putea demasca escrocheriile lui 
Dacosta într-o revistă destul de răspîndită în cercurile şahiste, 
ceea ce venea în sprijinul deciziei pe care urma s-o ia Federaţia 
internaţională de şah; apoi, gratificaţia promisă, care venea 
tocmai la timp ca să-şi poată plăti chiria restantă şi ratele 
pentru modelul perfecţionat al unui aparat de fotografiat, pe 
care-l achiziţionase cu puţin timp înainte de plecarea la 
Bucureşti. 

Prin urmare, Filippo Nardi nu mai plecă la bufetul automat de pe 
Via Caradosso, unde oţişnuia să măniînce la prînz, şi trimise 
după o cafea neagră, mare şi amară, menită să înlocuiască 
sandvişurile. Cu un pachet de ţigări în faţă, se aşeză la masa lui 
din redacţie şi se puse pe scris. 

Pe la ora şase, ca de obicei, patronul veni la redacţie şi se 
închise în biroul său. Cîteva minute după aceea, Nardi observă 
pe fereastră că în stradă se opreşte o maşină elegantă, de un 
model foarte recent, cu şofer în livrea, din care cobori un domn 
avind îmbrăcămintea şi înfăţişarea opulentă, pe măsura 
elegantului său automobil. Absorbit de reportajul său, redactorul 
Nardi nu dădu atenţie nici maşinii şi nici proprietarului ei. De 
altfel, acesta din urmă nu stătu decit un sfert de ceas în biroul 
patronului, după care plecă aşa cum venise. 

Cîteva minute după aceea, secretara directorului veni şi-i spuse 


H S 
| 


lui Nardi: 

— Patronul vrea să-ţi vorbească. 

„Se nimereşte tocmai bine” - îşi zise redactorul, „care terminase 
reportajul. Adună filele acoperite cu scrisul lui mărunt, luă şi 
fotografiile care trebuiau să însoţească reportajul şi intră în 
biroul domnului Baroldini: 

— Reportajul cu Dacosta e gata..., începu el. 

— Lasă asta acum, zise patronul. 

Apoi domnul Baroldini avu un gest care-l făcu pe Nardi să se 
cutremure: luă filele, le rupse în două şi le aruncă în coşul de 
hîrtii, de lîngă masa lui de lucru. Filele cu reportajul la care Nardi 
muncise citeva ore şi pentru care renunţase la masa de prînz. 

— Cînd erai la Bucureşti, zise domnul Baroldini, ţi-am cerut un 
interviu cu marele maestru internaţional Martin Dacosta. Nu l-ai 
trimis. De ce ? 

La început, lui Filippo Nardi i se păru că nu înţelege bine. Era ca 
ameţit şi simţi deodată că i se taie picioarele. Fără să fi fost 
invitat şi fără să ceară voie, se aşeză pe unul dintre fotoliile din 
fata biroului. 

— De ce n-ai trimis interviul cu maestrul Dacosta ? insistă 
patronul. 

— V-am explicat doar, spuse obosit Nardi. Dacosta şi Miller 
transmiteau mutările, primeau indicaţii prin radio. Aveţi aici 
două fotografii, una cu ecranul aparatului G.E.0. folosit de 
Dacosta şi cealaltă reprezentindu-l pe Jeffrey Miller, în timpul 
unei partide, cu valiza pe genunchi. În reportajul pe care aţi 
binevoit a-l rupe şi a-l arunca în coşul dumneavoastră de hirtii 
se explica pe larg... 

— Nu cred nici un cuvint din tot ce-mi înşiri aici. Vrei să faci 
carieră folosind unele născociri puerile, de un senzaţional ieftin 
şi dubios, pe care cititorii noştri nu-l apreciază. Să nu mai 
vorbim despre asta. Eu te-am întrebat altceva: De ce n-ai trimis 
interviul cu maestrul Dacosta? 

Nardi îşi dădu seama că totul e pierdut şi atunci se linişti. Ba, îi 
reveni şi simţul umorului. 

— Nu l-am trimis, zise, fiindcă am avut o divergență de păreri cu 
maestrul. Ne-am bătut. Mi-a învineţit un ochi. 

— Asta nu mă priveşte. Eu te plătesc ca să-mi serii reportaje, 
cronici şi interviuri, nu ca să te baţi. Dacă ţii neapărat să-ți 
învineţeşti ochii, n-ai decît s-o faci în timpul liber. În al doilea 


rind, în ultimele cronici ai trecut complet sub tăcere numele 
maestrului Dacosta, deşi e american şi cel mai bun jucător de 
şah al timpurilor noastre. 

— E un escroc. Nu ştiu dacă e cel mai mare escroc al timpurilor 
noastre, dar e un escroc. 

— Nici asta mi mă priveşte. Principalul e că joacă şi cîştigă. 
Martin Dacosta e viitorul campion mondial. Cititorii noştri vor să 
afie cum se desfăşoară partidele sale, cum îşi clădeşte 
combinaţiile, mutările sale neaşteptate, rapiditatea care-i 
caracterizează stilul. Cititorii sînt cei care cumpără ziarul şi 
plătesc... 

Conversaţia s-a mai dus o vreme pe acelaşi ton, după care 
domnul Baroldini îl anunţă pe Filippo Nardi că e profund 
nemulţumit de activitatea dusă de el în ultimul timp, că prin 
urmare e nevoit să renunţe la serviciile sale şi că poate trece pe 
la casierie ca să-şi ridice ultima chenzină. 

În aceeaşi după-amiază, în timp ce prietenul nostru Filippo Nardi 
stătea în mica lui cameră de pe Via Ercole Ferrari din modestul 
cartier Porta Nuova, socotind ce destinaţie să dea ultimilor săi 
bani şi privind viitorul destul de pesimist, primi vizita unui coleg 
de redacţie. 

— Ştii de ce te-a concediat patronul ? îl întrebă fostul său coleg. 
— Despre această chestiune am o idee destul de vagă. 

— Să-ţi spun eu atunci. Din cauza unui domn care se numeşte 
Richard Cabral. 

— N-am avut plăcerea să-l cunosc pe acest gentleman. 

—Mă miră foarte mult. În orice caz, se pare că el te cunoaşte 
bine şi acestui fapt îi datorezi plăcerea de a fi acum şomer. 

— Vorbeşte mai lămurit, omule. Nu mă mai ţine pe ghimpi. 
Fostul coleg îi povesti atunci că din întîmplare se afla în biroul 
alăturat cînd domnul cu maşina cea elegantă condusă de şofer 
în livrea a intrat la patron. 

— Din întîmplare?! rise Nardi, care ştia că de mai multă vreme 
fostul său coleg îi făcea o curte asiduă secretarei domnului 
Baroldini. 

Celălalt fu de părere că n-avea nici o importantă dacă se găsea 
în biroul secretarei din întîmplare sau nu. Fapt e că auzise cea 
mai mare parte din cele ce se vorbeau alături, fiindcă domnul 
Baroldini nu-şi dăduse osteneala să închidă uşa. Se pare că 
patronul îl cunoştea pe vizitatorul său, căruia îi vorbea cu 


oarecare respect. „Domnule Cabral” - aşa i se adresa -, 
„domnule Richard Cabral”. 

— Şi ce au spus despre mine domnii Cabral şi Baroldini, voi să 
ştie Filippo Nardi. 

Fostul său coleg îi reproduse atunci conversaţia, aşa cum şi-o 
amintea: 

— Sînt informat, spusese domnul Richard Cabral, că la revista 
dumneavoastră lucrează un redactor pe nume Nardi. 

— Da, răspunsese domnul Baroldini. Filippo Nardi. E un tînăr 
capabil. Sînt mulţumit de activitatea lui. 

— În locul dumneavoastră, domnule Baroldini, n-aş fi atît de 
mulţumit şi aş privi mai circumspect activitatea acestui Filippo 
Nardi. 

— Cum aşa ?! se mirase domnul Baroldini. 

— Redactorul Nardi a desfăşurat o activitate suspectă în timpul 
turneului de la Bucureşti. Sînt informat că ar avea legături cu 
comuniştii. 

— ?!? 

- Da. În timpul „turneului de primăvară”, el a colaborat la o 
acţiune foarte suspectă, menită să defăimeze pe marele 
maestru american Dacosta. 

Domnul Baroldini tuşise ca să-şi dreagă glasul, apoi spusese: 

— Cred că ati fost greşit informat, domnule Cabral. Filippo Nardi 
mi-a explicat totul şi a adus dovezi incontestabile. In clipa 
aceasta serie un reportaj în care va expune întreaga afacere. 
Acest reportaj, de-a dreptul senzaţional, va fi însoţit de fotografii 
şi va constitui un mare succes al revistei noastre. 

Domnul Richard Cabral tăcuse o vreme, apoi întrebase: 

— Aşadar, aveţi de gînd să publicaţi, în revista dumneavoastră, 
un asemenea reportaj ? 

— Bineînţeles! El ne va aduce multe mii de cititori. 

— Sfatul meu este să nu-l publicaţi. 

— Dar... nu înţeleg... în ce calitate faceţi... 

— Să zicem că vă dau sfatul acesta în calitatea mea de membru 
al Comitetului de conducere al Federaţiei internaţionale de şah. 
— lertaţi-mă, dar tot nu înţeleg. Filippo Nardi spunea că 
federaţia... că domnul Roland Despreux ar fi informat de cele 
descoperite şi că... Şi, în definitiv, ce-mi pasă mie de federaţie ? 
Reportajul conţine date senzaţionale şi va aduce o largă 
popularitate revistei. 


Domnul Richard Cabral tăcuse iar şi privise cîtva timp pe 
fereastră, unde automobilele se înşiruiau fără sfirşit pe largul 
Corso Magenta. Apoi schimbase vorba: 

— Cite pagini are revista dumneavoastră ? 

— Treizeci şi două. Dar tot nu înţeleg. 

— Dintre acestea, cîte sînt rezervate publicităţii ? 

— Aproape zece. Uneori chiar mai multe. 

— Ce s-ar întîmpla dacă revista dumneavoastră n-ar mai primi 
spre publicare aceste reclame ? 

— Să-ţi spun eu ce s-ar întîmpla, domnule Baroldini: Aţi da 
faliment. 

— Mă cunoaşteţi şi ştiţi pe cine reprezint aici, în Europa. Ştiţi că 
„General Electronic” tutelează numeroase întreprinderi italiene. 
Sînt mai multe decit vă închipuiţi, domnule Baroldini, iar pentru 
produsele lor se face o largă publicitate prin presă. Şi „Cronaca 
degli scacchi” publică reclame pentru frigidere, aparate de 
radio, televizoare, picupuri, magnetofoane, dinamuri pentru 
automobile, lămpi fluorescente, aparate de precizie, celule 
fotoelectrice şi multe altele. Am dreptate ? 

— Da, se auzise vocea slabă, aproape şoptită, a domnului 
Baroldini. 

— Dacă nu vreţi să luaţi în seamă sfatul prietenesc al unui 
reprezentant al Federaţiei internaţionale de şah, poate că-l veţi 
asculta pe cel al reprezentantului societăţii „General Electronic 
of Ohio”... 

Domnul Baroldini îşi rotise ochii în jur, privise mobilele din lemn 
scump şi statuetele de bronz de pe etajere, care reproduceau în 
miniatură opere celebre ale antichităţii şi ale Renaşterii italiene. 
Pe urmă privise pe fereastră la circulaţia de pe Corso Magenta, 
foarte animată la acea oră: 

— Reportajul nu va apărea, spusese apoi cu aceeaşi voce stinsă. 
La plecare, domnul Richard Cabral se oprise o clipă în uşă, ca 
să-şi pună mănuşile: 

— Cît despre acet Filippo Nardi, spusese el neglijent, ar trebui să 
fiţi, după cum remarcam şi adineauri, mai circumspect. In 
general, vă recomand mai multă exigenţă în alegerea 
colaboratorilor dumneavoastră. Acest Nardi e cît se poate de 
suspect. Dacă îmi este permis să vă mai dau un sfat... 


— Am înţeles, murmurase domnul Baroldini. Va fi concediat. 
CAPITOLUL AL DOUĂZECILEA 
Unde vedem cum unele propuneri ademenitoare ale domnului 
Richard Cabral sînt respinse 


— Prin urmare, aşa stau lucrurile, spuse Nardi cu un zîmbet cam 
amar către fostul său coleg. 

— Da, chiar aşa. 

— Domnului Richard Cabral îi datorez, deci, avantajul de a fi pe 
drumuri. 

— Da, aşa îl cheamă: Richard Cabral. 

Filippo Nardi îl bătu prieteneşte pe umăr pe fostul său coleg: 

— Faptul că-i cunosc numele n-o să-mi astimpere foamea. Dar, 
oricum, e frumos din partea ta că ai venit să-mi spui toate 
astea. 

La despărţire, fostul coleg îl rugă, cu o mutră destul de 
îngrijorată : 

— Ascultă, Nardi, ce ţi-am spus trebuie să rămînă între noi. Dacă 
domnul Baroldini ar afla... Ştii, am de gînd să mă însor cu 
secretara şi dacă rămîn fără slujbă... 

— Nici o grijă, îl asigură Nardi. Am să fiu tăcut ca mormîntul. De 
altfel, nu cred să-l mai văd vreodată pe Baroldini. Sînt sătul pînă 
peste cap de patronatul lui. Şi de mutra lui, cum ar spune un 
prieten de-al meu din Bucureşti, Dinu Romanescu. 

Colegul îi strînse mîna. 

— Ce ai de gînd să faci acum ? îl întrebă din pragul uşii. 

Filippo Nardi se gîndi puţin, apoi un zimbet îi lumină toată faţa: 
— Mai întîi, am să înapoiez un aparat fotografic pe care l-am 
cumpărat în rate. Apoi, cred că am să fac puţin pe detectivul. 
Jos, în stradă, redactorul lui „Cronaca degli scacchi” cu care 
prietenul nostru Filippo Nardi fusese coleg, se gîndi : „Bietul 
Nardi, s-a ţicnit. Nici nu-i de mirare, după lovitura pe care a 
primit-o. Să fii dat afară, în vremurile astea grele... Auzi, să faci 
pe detectivul !” 

Între timp, cel despre care fostul coleg credea că s-a ţicnit se 
întorsese în camera lui şi-şi reluase ocupațiile. O chenzină e 
destul de greu de drămuit cînd ştii că alta nu mai urmează... 

Dar nici de data asta nu-i fu dat să ajungă la capătul socotelilor, 
fiindcă proprietăreasa bătu la uşă şi-i spuse: 

— Un domn doreşte să vă vorbească. Un adevărat domn. 


În tonul femeii se citea un respect nemărginit şi reporterul îşi 
dădu seama că vizita aceasta îl făcuse să crească în stima 
proprietăresei mai mult decît dacă ar fi plătit chiria pe un 
semestru înainte. 

Aruncă o privire pe fereastră şi rămase pironit de uimire: în 
stradă, chiar în faţa modestei sale case, staţiona un automobil 
luxos, de ultimul tip, cu un şofer în uniformă cenuşie. Copiii 
cartierului se adunaseră in jurul maşinii şi priveau ca la un 
spectacol de bilci, asemenea apariţie fiind cu totul neobişnuită 
pe îngusta şi întortocheata Via Ercole Ferrari. 

Filippo Nardi înţelese atunci cine e vizitatorul său... 

Domnul Richard Cabral era înalt şi avea umerii largi. Părul, 
argintiu la tîmple, era despărţit de o cărare impecabilă. 
Vizitatorul era îmbrăcat cu eleganţă şi odată cu el se răspîndi în 
cameră un miros discret de parfum. 

Fostul redactor al lui „Cronaca degli scacchi” nu putea să sufere 
bărbaţii care se parfumează, iar pe domnul Richard Cabral nu-l 
putea suferi din motive cu totul speciale şi lesne de înţeles. Şi 
cum Filippo Nardi nu-şi ascundea niciodată sentimentele, trecu 
cu vederea faptul că vizitatorul său îi întinsese mîna. 

— Ce doriţi ? îl întrebă cu răceală. 

Domnul Richard Cabral nu păru supărat pentru faptul că 
rămăsese cu mîna întinsă şi spuse cu faţa toată numai zîmbet: 
— Am plăcerea să vorbesc cu domnul Filippo Nardi, dacă nu mă 
înşel. Numele meu e Richard Cabral. Poate că aţi auzit de mine. 
— Ce doriţi ? întrebă Nardi cu aceeaşi răceală. 

— Permiteţi-mi să iau loc. Fumaţi ? Eu fumez foarte mult. Sper 
că nu vă deranjează dacă aprind o ţigară. De ce nu încercaţi şi 
dumneavoastră una dintre ţigările acestea. Sînt havane 
veritabile. Mi se trimit, pe baza unei comenzi speciale. 

— Nu fumez ţigări de foi şi nici nu mă interesează ce fumaţi 
dumneavoastră; îmi inchipui că n-aţi venit să-mi ţineţi o 
conferinţă despre tutun sau să faceţi reclamă pentru o anumită 
marcă de ţigări. Spuneţi-mi ce doriţi. 

Vizitatorul rise amuzat: 

— |mi plac oamenii care au simţul umorului, domnule Nardi. 
Fiindcă simţul umorului este una dintre însuşirile caracteristice 
ale inteligenţei. 

Ridică ochii în tavan şi oftă : 

— Din păcate, inteligenţa e o floare atît de rară în zilele noastre. 


Nardi întoarse capul şi privi pe fereastră, în stradă, unde şoferul 
în livrea cenuşie se certa cu copiii care ţineau neapărat să 
pipăie caroseria strălucitoare a maşinii domnului Richard Cabral. 
— Apreciez, de asemenea, continuă acesta din urmă, faptul că 
vreţi să intrăm direct în subiect. Nici mie nu-mi place să vorbesc 
mult... 

— N-am remarcat, îl întrerupse Nardi. 

Domnul Richard Cabral zîmbi ca la o glumă bună: 

— „nu-mi place să vorbesc mult, fiindcă sînt un om de afaceri. 
Pentru mine, „time is money”, timpul e bani. Aşa că, vă spun 
fără ocol ce mă aduce la dumneavoastră. Mă interesează unele 
fotografii pe care le-aţi făcut în timpul turneului de la Bucureşti. 
— Am făcut citeva sute de fotografii în timpul turneului de la 
Bucureşti. 

— Pe mine mă interesează numai citeva dintre ele. Ca să fiu 
precis, aş vrea să achiziţionez filmele pe care figurează marele 
maestru internaţional Martin Dacosta şi secretarul său, domnul 
Jeffrey Miller. 

— De ce? 

Vizitatorul zîmbi amuzat: 

— Acest lucru n-are nici o importanţă. Să zicem că sînt 
colecţionar, un pasionat colecţionar de asemenea filme. 

Apoi, domnul Richard Cabral deveni serios şi întrebă scurt: 

— Cit? 

— Nu înţeleg..., se prefăcu Nardi şi pe faţa lui se citea atita 
nevinovăție, încît domnul Cabral se simţi o clipă tentat să-l ia în 
serios. Dar numai o clipă. 

— Cit costă filmele? insistă el. 

— A, filmele, făcu Nardi luminîndu-se la faţă. Filmele costă o 
nimica toată. Se găsesc la orice magazin. Un film cu treizeci şi 
şase de imagini costă o bagatelă de cîteva lire. 

Domnul Richard Cabral rise din nou, măgulitor, dar Nardi văzu 
că începuse să bată darabana cu degetele pe marginea mesei. 
— Domnule Filippo Nardi, în timpul turneului de la Bucureşti, 
făcînd acele fotografii, aţi dat dovadă de mult talent, de multă 
ingeniozitate. Eu fac parte dintre cei care apreciază talentul şi 
ingeniozitatea mai presus de orice. Şi fiindcă, după cum v-am 
mai spus, sînt om de afaceri, această apreciere se traduce la 
mine în cifre, capătă un echivalent în bani. Nu ştiu dacă mă 
înţelegeţi... 


— Oh, vă înţeleg foarte bine, domnule Cabral. 

— Eram sigur că mă veţi înţelege. Dumneavoastră nu aţi făcut 
fotografiile acelea numai de dragul artei, ci într-un anumit 
Scop... 

— Foarte adevărat, domnule Cabral. Concluziile dumneavoastră 
sînt corecte: Am făcut fotografiile într-un anumit scop. 

— Este firesc deci să fiţi recompensat. La ce sumă apreciaţi 
talentul şi ingeniozitatea pe care le-aţi cheltuit cu prilejul acelor 
fotografii ? Cu alte cuvinte, cît trebuie să plătesc pentru a 
ajunge în posesia filmului ? Sînt sigur că putem ajunge la o 
înţelegere. 

Domnul Richard Cabral scoase un carnet de cecuri şi un stilou 
cu capacul de aur şi aşteptă ca Nardi să vorbească. 

— Fotografiile făcute la Bucureşti nu sînt de vînzare. 
Gîndindu-se că reporterul vrea să ridice preţul, domnul Cabral 
continuă să zimbească: 

— Totul e de vînzare, depinde numai de preţ. Lucrurile despre 
care se spune, de obicei, că nu sînt de vînzare sînt mai scumpe. 
Atita tot! 

— Nu, domnule Cabral, nu e chiar totul de vinzare. Fotografiile 
pe care le-am făcut la Bucureşti, de pildă. Am promis că voi 
trimite filmul cu negativele la Paris, domnului Roland Despreux, 
şi mă voi ţine de cuvînt. 

Auzind numele profesorului Roland Despreux, domnul Cabral 
avu un gest de iritare. Pentru prima oară îşi dădu seama că 
ziaristul vorbea serios. Tăcu o vreme, jucîndu-se cu stiloul. Apoi 
spuse: 

— Evident că nu vă pot sili să-mi vindeţi filmul. Dacă socotiți că 
veţi obţine un preţ mai bun de la domnul profesor Despreux. 

— Nu-i vînd filmul, spuse Nardi obosit. l-I dăruiesc. 

Domnul Richard Cabral închise stiloul cu o mişcare bruscă şi-l 
vîrf în buzunar: 

— Domnule Nardi, sînt informat că vă aflaţi actualmente într-o 
situaţie care nu vă îngăduie să faceţi asemenea daruri 
costisitoare. 

— lar eu sînt informat, domnule Cabral, că dumneavoastră vă 
datorez situaţia în care mă aflu actualmente. După cum vedeţi, 
sîntem amîndoi destul de bine informaţi. 

Din nou, vizitatorul avu acel gest de enervare. Lui Nardi i se 
păru că a vorbit prea mult. N-ar fi vrut să-l dea de gol pe 


prietenul său, cel care făcea curte secretarei domnului Baroldini. 
Dar domnul Richard Cabral începu din nou să zimbească: 

— Ca să vedeţi că informaţiile mele sînt complete, zise el, am să 
vă fac altă propunere. Ştiu că sînteţi inginer şi specializat în 
electronică. Şi mai ştiu că... hm... sînteţi oarecum liber acum. În 
calitatea mea de reprezentant al societăţii “General Electronic 
of Ohio”, de care, probabil, aţi auzit... 

Filippo Nardi tresări: 

— Da, am auzit. Am auzit chiar foarte bine. 

— După cum vă spuneam, deci, în această calitate sînt în 
măsură să vă ofer un angajament la una dintre întreprinderile 
italiene care lucrează total sau parţial cu capitalul nostru. Avînd 
în vedere calificarea dumneavoastră ridicată, după cum vedeţi 
şi în această privinţă sînt informat, vă pot garanta un salariu 
pentru care vă vor invidia toţi foştii colegi de la „Cronaca degli 
scacchi”. 

Vizitatorul îşi roti privirea prin camera sărăcăcios mobilată, apoi 
privi pe fereastră, unde se vedeau casele cu geamuri mici şi 
ziduri leproase, de pe Via Ercole Ferrari, şi adăugă: 

— Nu veţi mai fi nevoit să locuiţi în cartierul acesta, veţi avea o 
locuinţă corespunzătoare, iar Porta Nuova va rămîne o amintire 
neplăcută. 

— Şi ce trebuie să fac pentru, a obţine această slujbă? 

Domnul Richard Cabral rise cu poftă, dînd a înţelege că 
apreciază gluma bună a ziaristului: 

— Un lucru simplu, zise el. Să-mi remiteţi filmul acela despre 
care chiar dumneavoastră mi-aţi spus că se găseşte la orice 
magazin şi costă o bagatelă de cîteva lire. În loc să-l dăruiţi 
profesorului Despreux, dăruiţi-mi mie filmul făcut la Bucureşti şi 
veţi căpăta conducerea tehnică a unei secţii importante dintr-o 
mare fabrică de aparataj electronic. 

Filippo Nardi se sculă în picioare, vrind să dea a înţelege 
vizitatorului său că socoteşte convorbirea terminată: 

— Cele ce mi-aţi spus, domnule Cabral, au fost nu numai 
ademenitoare, ci şi foarte interesante. Ele m-au făcut să trag 
unele concluzii îmbucurătoare. Vi le împărtăşesc cu plăcere, 
fiindcă  îmbucurătoare sînt numai pentru mine: pentru 
dumneavoastră vor fi, sper, destul de dezagreabile. 

Reporterul se opri să răsufle, apoi continuă, silindu-se să imite 
zimbetul mieros al vizitatorului său : 


— În primul rînd, mi-am dat seama că nu sînteţi chiar atît de 
bine informat cum vă place să credeţi. Dovada: Eraţi convins că 
orice se poate cumpăra pe lumea asta, şi iată că filmul meu nu 
e de vinzare. Şi ştiţi de ce nu e de vînzare ? Fiindcă eu sînt 
îndrăgostit de jocul de şah şi socotesc că atmosfera unor 
concursuri la care participă oameni de teapa lui Dacosta trebuie 
însănătoşită. Filmul acesta, domnule Cabral, reprezintă 
conştiinţa mea, care nu e de vinzare. Decit să renunţ la 
conştiinţa mea, mai bine să trăiesc pînă la sfirşitul zilelor în 
cartierul Porta Nuova, pe Via Ercole Ferrari. Mi-am făcut, de 
curînd, la Bucureşti, doi prieteni: Anton Ciuperceanu şi Dinu 
Romanescu. Dacă v-aş vinde filmul, n-aş mai putea să privesc în 
ochii lor şi mi-ar fi scîrbă de mine. Dar toate astea, probabil că 
nu le înţelegeţi, domnule Richard Cabral pentru dumneavoastră, 
conştiinţa este carnetul de cecuri, este contul la bancă. 

Fără să-şi dea seama, vizitatorul îşi cobori privirea spre carnetul 
de cecuri care rămăsese deschis pe masă. Filippo Nardi îşi vîrî 
mîinile în buzunar, căutînd să-şi ascundă tremurul nervos al 
degetelor, şi continuă: 

— O altă concluzie la care am ajuns, domnule Cabral, este că vă 
interesează în cel mai înalt grad fotografiile pe care le-am făcut 
la Bucureşti. Pentru a ajunge în posesia filmului, sînteţi dispus 
să cheltuiţi o sumă respectabilă. Asta mă bucură nespus, fiindcă 
dovedeşte cu prisosinţă că, prin aceste fotografii, am reuşit să 
lovesc unde trebuie. De aceea le-am şi făcut. 

Domnul Richard Cabral închise carnetul de cecuri şi-l băgă în 
buzunarul elegantei sale haine. Apoi se ridică în picioare şi cu un 
suris dispreţuitor începu să-şi pună mănuşile. 

— N-am terminat încă, domnule Cabral, zise Nardi. Nu v-am 
spus încă a treia concluzie la care am ajuns. O concluzie foarte 
interesantă, care se desprinde limpede atit din conversaţia pe 
care aţi purtat-o astăzi în luxosul birou al domnului Baroldini de 
pe Corso Magenta, cît şi din cele ce mi-aţi spus personal. 

— Concluziile dumitale au încetat să mă mai intereseze, spuse 
domnul Cabral, îndreptîndu-se spre uşă. 

— A treia concluzie, zise Nardi, ridicînd tonul şi strîngind pumnii, 
este că dumneata eşti complicele lui Dick Martin şi al lui Jeffrey 
Miller. Nu, nu complicele, ci şeful lor. Vrei să ştii ce eşti ? Un 
escroc, domnule Richard Cabral, asta eşti, un escroc ! 

Richard Cabral se opri cu mîna pe clanţa uşii. Ochii i se 


întunecaseră şi i se umflase o vînă de la git: 
— Am să te strivesc ca pe un vierme, şuieră el. 
— Un escroc ! ţipă Nardi. Faptul că ai un cont la bancă şi maşină 
cu şofer în livrea nu schimbă cu nimic fondul chestiunii. Eşti un 
escroc, o canalie ! 
— Ca pe un vierme am să te strivesc, urlă Cabral scos din fire. 
Vă cunosc eu pe voi, comuniştii. Avem ac de cojocul vostru. 
— Un escroc, urlă Nardi, pierzîndu-şi controlul. leşi afară, canalie 
| 
Puse mîna pe un tampon cu sugativă şi-l azvirli cu putere, dar 
nu nimeri decit uşa, care se închidea în urma vizitatorului grăbit. 
Citeva clipe după aceea, domnul Richard Cabral, care tocmai se 
suise în maşină, fu speriat de un zgomot puternic pe care nu şi-l 
putea explica şi-i spuse şoferului să demareze cu toată viteza. 
Copiii de pe Via Ercole Ferrari, ţinuţi pînă atunci la o distanţă 
respectuoasă de şoferul în livrea cenuşie, cunoşteau însă natura 
zgomotului care-l  speriase pe domnul Cabral, fiindcă 
observaseră că pe acoperişul frumosului automobil se spărsese 
un ghiveci cu flori. Ghiveciul pornise de undeva de la etaj, cam 
din locul unde se afla fereastra camerei locuite de prietenul 
nostru Filippo Nardi, fost redactor al revistei „Cronaca degli 
scacchi”. 
CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI UNULEA 
Unde prietenul nostru Filippo Nardi e cît pe ce să cadă dintr-un 
copac 


Citeva minute după plecarea atit de precipitată a domnului 
Richard Cabral, proprietăreasa prietenului nostru Filippo Nardi 
se arătă din nou în pragul uşii: 

— Nu-mi plac scandalurile în casa mea, începu femeia. 

— Cît datorez pentru chirie ? întrebă Nardi. 

Proprietăreasa numi, suma. 

— Bine. Adaugă la asta şi preţul ghiveciului cu muşcate de pe 
fereastră. L-am... s-a... mi-a căzut din mînă şi s-a spart. 

După ce plăti, privirea proprietăresei se îmblînzi ca prin farmec, 
înainte de a pleca, ea scoase din buzunarul şorţului o scrisoare: 
— A venit în timp ce eraţi cu domnul acela. N-am vrut să vă 
deranjez. 

Ziaristul luă plicul, care avea timbre romiîneşti, şi-l desfăcu. Era 
scrisoarea din Sinaia, a lui Anton Ciuperceanu. O citi şi o reciti, 


dus pe gînduri: „Dintre prietenii noştri, eşti cel mai aproape de 
St. Paul.. Poate într-o duminică liberă te repezi pînă acolo...” 
Acum, Filippo Nardi ştia ce destinaţie trebuia să dea sumei ce 
mai rămăsese din ultima sa chenzină. Deschise sertarul mesei 
de lucru şi scoase un orar al trenurilor; apoi îşi consultă ceasul: 
mai era o oră pînă la plecarea trenului care-l interesa. Se aşeză 
şi aşternu în grabă citeva rînduri către prietenul său Anton 
Ciuperceanu, anunţindu-l că a fost concediat şi că are acum 
destul timp ca să se deplaseze la St. Paul. 

Jos, în stradă, aruncă scrisoarea în prima cutie poştală care-i ieşi 
în cale, apoi luă tramvaiul, care-l lăsă în cîteva minute la Gara 
Centrală. 

Străbătu în grabă peroanele, încă destul de animate, deşi era 
aproape ora zece seara. In faţa vagonului de dormit al 
expresului Milano-Paris, conductorul, un om în vîrstă, cu păr 
argintiu, stătea în poziţia reglementară, cu mîinile înmănuşate în 
alb, lipite de vipuşca pantalonilor, aşteptindu-şi pasagerii. 

— Ce mai faci, unchiule ? spuse Nardi apropiindu-se. 

— Filippo ! strigă bătrînul, luminîndu-se la faţă, şi-şi îmbrăţişă 
nepotul,  încălcînd astfel instrucţiunile de serviciu care 
recomandă salariaţilor companiei „Wagons Lits” o anumită 
ţinută. 

Ziaristul îşi consultă ceasul. Pînă la plecarea trenului mai era 
aproape o jumătate de oră. li explică unchiului ce dorea de la el. 
— Loc ar fi destul, spuse acesta ginditor. Am multe cuşete 
neocupate. Trăim vremuri grele, băiete. Oamenii bogaţi sînt 
grăbiţi, călătoresc cu avionul, iar cei săraci nu prea călătoresc, 
iar atunci cînd o fac, nu folosesc vagonul de dormit. Dar, în 
sfîrşit, să vedem ce pot face pentru tine... 

Unchiul fu nevoit să se întrerupă, pentru a conduce în 
compartimentul ei pe o englezoaică bătrînă care călătorea cu o 
domnişoară de companie şi cu un căţel urit. 

După citeva minute, bătrînul conductor se întoarse şi-i spuse 
nepotului: 

— urcă. Ai să călătoreşti în cuşeta mea. Am vorbit cu 
conductorul de bilete. Are vîrsta mea şi călătorim împreună de 
vreo patruzeci de ani. Pînă la St. Paul ai spus ? Schimbi trenul la 
Castelvecchio. Sosirea la ora unu şi patrusprezece, două minute 
oprire. Sper să n-avem nici un control pînă acolo. Inspectorii 
noştri nu se prea deranjează noaptea. 


Drumul decurse în condiţii , bune. Deşi avusese o zi foarte 
obositoare, Filippo Nardi nu putu să doarmă. „Aseară cînd m-am 


culcat” se gîndi cu amărăciune - „aveam slujbă şi leafă. 
Astăzi...”. Simţi nevoia să vorbească despre necazurile sale cu 
cineva şi-i povesti unchiului, în cîteva cuvinte, cum ajunsese 
şomer. 


— Trăim vremuri grele, băiete, spuse bătrînul, clătinînd capul. 
Trăim vremuri foarte grele... Şi acum, ce ai de gînd să faci? Ţi s- 
a promis o slujbă la St. Paul ? 

Nardi zîmbi fără veselie: 

— Nu, unchiule, nu mi s-a promis vreo slujbă, nici la St. Paul şi 
nici în altă parte. Dimpotrivă. Un domn, pe numele său Richard 
Cabral, mi-a dat să înţeleg că nu voi mai obţine vreo slujbă nici 
ca ziarist şi nici ca inginer. 

Bătrînul se întristă, dar nu întrebă cine e domnul Richard Cabral 
şi de ce îl duşmăneşte pe nepotul său. 

— Cred, continuă Nardi, că am să plec acasă, în Calabria, să-i 
ajut tatei să-şi sape grădina de zarzavat din spatele casei. 
Altceva nu văd în perspectivă... 

Unchiul se întristă şi mai mult: 

— De aceea, zise, ai învăţat tu atita carte? Ca să sapi grădina de 
zarzavat? 

Tăcură cîtva timp. Apoi, Nardi îşi aminti de colega lui, Trude 
Hartmann de la „Der Abend” şi izbucni: 

— Capul sus, unchiule! N-o să fie veşnic aşa. Necazurile trec, 
viaţa e frumoasă şi merită să fie trăită. 

Se scotoci prin buzunare şi scoase un pacheţel mic, de formă 
cilindrică: 

— Cînd ajungi la Paris, unchiule? 

— Miine, ora unsprezece şi patruzeci, Gare de Lyon. 

— Te rog să-mi faci un serviciu: imediat ce soseşti, predă acest 
pacheţel la adresa indicată. 

Bătrînul îşi puse ochelarii şi citi cu voce tare: 

— Profesor Roland Despreux... 

— Unchiule, să-l păzeşti ca pe ochii din cap. E foarte preţios. 

— Foarte prețios?!  Băiete, nu cumva te-ai apucat de 
contrabandă? întrebă celălalt îngrijorat. 

Nardi rise cu poftă: 

— Nu, unchiule, fii pe pace. Conţinutul acestui pacheţel e preţios 
numai pentru mine şi pentru destinatar. 


Se gîndi o clipă, apoi adăugă: 
— Şi pentru domnul Richard Cabral, de care ţi-am vorbit. Pentru 
alţii e lipsit de orice valoare. Ilnăuntru e un film, desfă hirtia şi te 
vei convinge. Un simplu film. 


La Castelvecchio, ziaristul trebui să aştepte mai mult de trei ore 
pînă la plecarea autobuzului care făcea legătura cu St. Paul. 
Petrecu timpul acesta plimbîndu-se cu paşi mari, cufundat în 
gînduri, de-a lungul peronului gării. 

La un moment dat, ajunse la una dintre extremităţile peronului, 
unde începeau liniile de garaj spre magaziile de mărfuri. Privi o 
vreme, distrat, la munca personalului de noapte al magaziei, 
care descărca lăzi cu inscripţia: „Atenţiune! Fragil!” Deodată 
tresări: pe una dintre lăzi zărise binecunoscuta emblemă; 
„G.E.O. - Cincinnati”. 

Filippb Nardi se apropie de muncitori şi le oferi ţigări, intrînd în 
vorbă: 

— Sînt grele ? 

— Nu prea. Lăzile pe care scrie „Fragil” nu sînt niciodată grele, 
răspunse unul dintre lucrători cu experienţa anilor îndelungaţi ai 
acestui fel de muncă. 

— „G.E.0O. - Cincinnati”, „made in U.S.A.”, citi Nardi cu voce 
tare. 

Fluieră îndelung, prefăcîndu-se mirat: 

— Vin de departe lăzile astea. Au trecut şi Oceanul. Primiţi des 
asemenea marfă ? 

— Din cînd în cînd cite o ladă sau două. Dar anul trecut am avut 
un tren întreg, pe care a trebuit să-l descărcăm într-o singură 
noapte. 

Se întoarse către un alt lucrător: 

— Îţi aminteşti, Luigi ? 

— Cum să nu, răspunse cel întrebat. A venit domnul acela care 
ne-a promis cite o primă. Toată echipa noastră a lucrat atunci 
pe spetite. Erau vreo zece sau douăsprezece vagoane. Pe 
măsură ce le descărcăm, veneau camioanele de la St. Paul şi 
încărcau lăzile. 

— De la St. Paul? se miră Nardi. Credeam că lăzile astea sînt 
pentru Castelvecchio. 

— Nu. Lăzile „made in U.S.A.” sînt totdeauna pentru St. Paul. 


Cum îl cheamă pe destinatar, Luigi, că i-am uitat numele ? 

Cel căruia i se spunea Luigi îşi aprinse bricheta şi la flacăra cii 
citi menţiunea de pe eticheta lăzii: 

— Richard Cabral. Vila Montrose. St Paul. 


Filippo Nardi ajunse la St. Paul în zorii zilei. De la gară, drumul 
urca spre centrul orăşelului în pantă lină. Răcoarea dimineţii îl 
înfioră pe tînărul nedormit. | se păru că de pe virful acoperit cu 
zăpadă al muntelui înalt ce străjuia orăşelul coborau valuri de 
aer rece. Casele, clădite în majoritate din biîrne şi înconjurate de 
grădini, se răsfirau pînă departe printre sinuozităţile împădurite 
de la poalele muntelui. 

Peste cîteva minute se afla în piaţa din centrul localităţii, unde 
între primărie şi stabilimentul balnear descoperi o firmă: 
„L'auberge de l'Ours Noir, hotellerie”. Socotind probabil că 
explicaţia scrisă nu e suficientă şi ci puţină reclamă nu strică, 
proprietarul hanului pusese să i se picteze pe firmă un urs negru 
care bea pe nerăsuflate o uriaşă cană cu bere spumoasă. 
Locuind de mulţi ani la Milano şi iubitor de artă, Filippo Nardi 
cunoştea în original unele opere ale lui Da Vinci, picturile lui 
Rafael din Galeria Brera şi remarcabilele opere aflate în castelul 
Sforza. Dar în clipa, aceasta, pătruns de oboseală, de foame şi 
de frig, ursul negru şi beţiv de pe firma hanului i se păru o 
capodoperă a artelor plastice... 

Dnpă ce se ospătă, răspunzind monosilabic la întrebările 
hangiului vorbăreţ, Filippo Nardi închirie o cameră pe un preţ 
destul de moderat: era la începutul lui aprilie şi sezonul de iarnă 
se terminase, iar oaspeţii celui de vară încă nu sosiseră. 

Seara, ziaristul cobori în sala de mîncare şi după ce îşi comandă 
o cină substanţială se arătă dispus să sporovăiască puţin cu 
domnul Gaston, hangiul. 

— Unde se află vila Montrose ? întrebă. 

— La capătul aleii care duce spre izvoarele minerale. E cea mai 
mare şi mai frumoasă vilă din localitate. 

Nardi îşi memoră adresa. Afară începuse-să se întunece, iar 
clienţii nu se prea înghesuiau la „Ursul negru”. 

— la-ţi în contul meu o halbă de bere, domnule Gaston. Vila 
Montrose e locuită acum ? 


5 Hotelul “La Ursul negru” (|. fr.) 


— Da. De vreun an e locuită în permanenţă. E proprietatea unui 
american bogat. 

— Mi-am închipuit că e vorba de un american. La Castelvecchio 
mi s-a spus că, în urmă cu citeva luni, s-au adus la vila Montrose 
numeroase lăzi cu mărfuri venite din America. 

Domnul Gaston, ca orice hangiu care se respectă, era temeinic 
informat despre tot ce se petrece în localitate: 

— Asta s-a întîmplat acum un an, după ce americanul a 
cumpărat vila. O noapte întreagă au duduit camioane pe străzile 
orăşelului. La noi, fiind o localitate climaterică şi balneară, 
zgomotul e interzis prin lege. Camioanele nu au voie să circule 
pe strada principală. Dar americanul nici nu s-a sinchisit. Cred 
că e foarte bogat, fiindcă a doua zi a plătit amenda către 
municipalitate fără să clipească măcar. 

— Ce o fi fost în lăzile acelea ? 

— Cine poate să ştie ?! La început, cetăţenii noştri au crezut că 
americanul vrea să facă o fabrică şi aduce, în lăzi, piesele de 
maşini. Primarul nostru a fost acolo şi l-a anunţat că nu este 
permisă înfiinţarea unor întreprinderi industriale în cuprinsul 
localităţii. Dar americanul i-a spus că nu face vreo fabrică, ci 
numai cîteva amenajări şi transformări după gustul său, fiindcă 
are de gînd să se mute aici cu cîţiva prieteni.. 

— Mai ia-ţi o bere, domnule Gaston. Tot în contul meu, se 
înţelege. Prin urmare, n-a făcut o fabrică... 

— Nu. Mai întîi a adus nişte zidari italieni, care au lucrat citeva 
zile în subsolul vilei. Pe urmă, după ce au plecat, au venit 
mecanici francezi şi elveţieni, care au lucrat mai bine de două 
săptămîni. N-am putut afla ce lucrau fiindcă nu părăseau curtea 
vilei. Acolo dormeau şi tot acolo li se aducea mîncarea. După ce 
au terminat, au plecat şi nimeni n-a mai auzit de ei.. 

— E foarte interesant ce povesteşti dumneata, domnule Gaston. 
Dar poate că totuşi... vreau să zic, o fabrică... 

— Nu, nu poate fi fabrică. La vila Montrose nu sînt muncitori, 
numai trei prieteni de-ai americanului şi cîţiva servitori. Unde s- 
a mai pomenit fabrică fără muncitori ? 

— Da, încă o dată trebuie să-ţi dau dreptate, domnule Gaston. 
Unde e o fabrică, trebuie să fie şi muncitori. 

Filippo Nardi plăti consumaţia, cu care prilej constată cu 
îngrijorare că ceea ce mai rămăsese din ultima lui chenzină 
scădea cu repeziciune. Apoi îi spuse amabilului proprietar al 


„Ursului negru” ca va ieşi să facă o plimbare, ca să inspire puţin 
din celebrul aer ozonat care face renumele localităţii St. Paul. 

— Unde sînt izvoarele de ape minerale ? se interesă el. 

Domnul Gaston ieşi în stradă şi-i arătă clientului său pe unde 
trebuie să meargă ca să ajungă la pavilionul izvoarelor. Ziaristul 
mulţumi şi porni cu pas agale şi cu aerul unui om care nu are 
nimic de făcut şi nici măcar nu ştie cum să-şi piardă timpul. Deşi 
nu era în plin sezon, pentru St. Paul, ca şi pentru orice localitate 
de vilegiatură, asemenea atitudine din partea unui străin n-avea 
nimic neobişnuit. 

Vila Montrose era situată la marginea orăşelului, în capătul unei 
alei pietruite, străjuite de pini. Era înconjurată de un zid înalt, 
întrerupt numai în partea dinspre faţadă de către o poartă, 
destul de largă, din fier masiv. 

Trecînd prin dreptul porţii, prietenul nostru Filippo Nardi zări în 
curte, chiar în fata peronului intrării principale a vilei, un 
automobil modern. Intrarea era puternic luminată, ca de altfel 
cele mai multe încăperi aie fațadei, astfel că Nardi era sigur că 
nu s-a înşelat cînd a recunoscut maşina. „Primul punct: amicul 
Cabral e aici” - murmură el. 

Ajungînd la capătul zidului care înconjura curtea vilei, ziaristul 
se uită de-a lungul aleii şi văzu că e pustie. Fără să stea mult pe 
gînduri, se agăţă cu mîinile de creastă zidului şi, folosind ca 
suport pentru picior o cărămidă ieşită în afară, sări în curtea 
vilei. „Dacă mă prinde amicul Cabral”, se gindi -, „mă dă pe 
mîna poliţiei”, Apoi rise: un ris liniştit, care nu se exterioriza prin 
nici un sunet. 

Cititorul se întreabă, poate, ce-l face pe prietenul nostru Filippo 
Nardi, care a încălcat legea, pătrunzind la adăpostul 
întunericului pe o proprietate străină, să ridă. Răspunsul este că, 
în clipa aceea, fostului redactor al lui „Cronaca degli scacchi” ii 
venise o idee năstruşnică; anume: că, în situaţia în care se află 
de cînd domnul Baroldini l-a dat afară, n-ar fi cine ştie ce 
nenorocire dacă statul s-ar însărcina să-l întreţină vreo citeva 
săptămîni... Numai locul de cazare - în cazul acesta, închisparea 
oraşului St. Paul - nu-i prea convenea prietenului nostru Nardi şi 
de aceea se hotărî să fie prudent, optînd astfel pentru prima 
soluţie: aceea ca în viitorul apropiat să se ocupe de grădina 
părintească din satul calabrez natal. 

Ţinîndu-se în umbra pinilor din curte, care împreună cu 


întunericul ofereau un adăpost excelent, Filippo Nardi trecu în 
spatele vilei, unde se afla intrarea de serviciu. Aici văzu o 
camionetă, din care doi oameni tocmai descărcau o ladă. „Marfa 
de la Castelvecchio, din noaptea trecută” - îşi zise el. 

Cei doi încercară să ducă lada în clădire, dar se pare că intrarea 
era prea îngustă, ceea ce stîrni un torent de înjurături din partea 
unuia dintre ei. Celălalt dispăru o clipă şi se întoarse cu citeva 
unelte, apucindu-se să desfacă lada. Capacul de lemn fu 
înlăturat, după care urmară cîteva foi de carton şi un strat de 
talaş fin. În sfîrşit, scoaseră, pe rînd, mai multe obiecte 
ambalate în plastic transparent, pe care le transportară, cu 
multă precauţie, în vilă. 

Lui Filippo Nardi, inginer cu înaltă calificare, după cum 
recunoscuse însuşi domnul Cabral, îi fu îndeajuns o singură 
privire ca să-şi dea seama ce erau acele obiecte atit de grijuliu 
ambalate. „Punctul doi” - murmură -, „se descarcă tuburi 
electronice, producţie «G.E.O. - Cincinnati»“. 

Această constatare nu păru să-l mire din cale afară. Dimpotrivă, 
după atitudinea lui, se putea deduce că ea nu face decit să 
întărească o părere pe care şi-o făcuse mai de mult, să verifice 
printr-un amănunt o presupunere a sa. 

Continuînd să ocolească vila, Filippo Nardi ajunse în partea 
opusă aleii de pini pe care venise. Aici, o singură fereastră era 
puternic luminată, la parter. „Ca să ştiu ce se petrece în spatele 
geamului” - se gîndi -, „aş da o chenzină din leafă... dacă aş mai 
avea vreuna de primit”. O siluetă se mişca prin camera luminată 
şi Nardi îl recunoscu pe domnul Richard Cabral, care deschise 
larg fereastra, lăsînd să iasă un val de fum. În colţul gurii avea 
nelipsita lui ţigară de foi. 

Atunci, Filippo Nardi făcu ceva ce nu mai făcuse din vremea cînd 
era copil şi se juca în livada părintească din Calabria: din cîteva 
sărituri ajunse la un copac situat chiar în faţa ferestrei luminate 
şi se caţără în el cu agilitate! O agilitate de care fu uimit el 
însuşi, avînd în vedere lipsa de antrenament: livada părintească 
rămăsese de mulţi ani în urmă... 

În încăperea ce i se păru a fi mobilată ca o bibliotecă Nardi zari 
pe Martin Dacosta şi pe Jeffrey Mitler, cărora domnul Richard 
Cabral le vorbea pe un ton destul de răstit, se pare, judecînd 
după gesturile sale violente. Dar acolo mai era cineva, aşezat cu 
spatele spre fereastră. O clipă mai tirziu, cînd necunoscutul se 


întoarse în profil, Filippo Nardi văzu că avea obrazul stîng 
brăzdat de o cicatrice. 

„Punctul trei: amicul Jose Segovia e printre noi” - îşi zise Nardi. 
Erau, desigur, şi alţi oameii care aveau o cicatrice pe faţă, dar 
ziaristul observă că individul din bibliotecă fuma ţigări de foi şi 
avea o floare la butonieră. Aceste amănunte corespundeau cu 
descrierea dată în scrisoarea domnului Alonso Garcia-Gomez din 
Buenos Aires, scrisoare pe care Anton Ciuperceanu o citise, în 
copie, prietenului Filippo Nardi. Prin urmare, Jo „Cicatrice” se 
împăcase cu Dick... 

Prea mult timp pentru aceste reflecţii n-avu prietenul nostru 
Filippo Nardi, deoarece atenţia îi fu atrasă de lumina care 
izbucni printr-o fereastră cu gratii de la demisol, situată chiar 
sub bibliotecă. Cei doi care descărcaseră lămpile electronice din 
camionetă pătrunseseră în încăperea de la demisol, aprinseseră 
lumina şi desfăceau acum ambalajele transparente ale tuburilor. 
Ceea ce văzu Filippo Nardi în această încăpere îl făcu să tresară 
atit de puternic, încît fu cît pe aci să cadă din copac. 

Pe un neavizat, probabil că aspectul încăperii, deşi neobişnuit, 
nu l-ar fi surprins peste măsură: de-a lungul a trei dintre pereţi, 
din podea pînă în tavan, se aflau dulapuri metalice în genul 
safe-urilor blindate din subsolul unei bănci; unele dintre ele 
aveau montate aparate ciudate, de formă circulară sau 
romboidală, cu gradaţii şi ace indicatoare, altele aveau butoane 
de diferite culori şi  deschizături înguste, ca aparatele 
telefoanelor publice sau cele care eliberează, în schimbul unor 
fise, bilete de peron. In centrul încăperii se afla o masă din 
acelaşi metal argintiu, prevăzută cu aparate, butoane colorate, 
manele, cadrane cu ace indicatoare. 

Dar prietenul nostru Filippo Nardi nu era un neavizat, ci inginer 
specializat în electronică, şi de aceea, înfăţişarea încăperii de la 
demisolul vilei Montrose produsese asupra lui o asemenea 
impresie, încît nu lipsise mult ca să cadă din copacul în care se 
căţărase. „Punctul patru” - murmură el. „Ei da, punctul patru e 
cel mai interesant...” 

Cîteva minute mai tîrziu, fluierîind vesel, Filippo Nardi cobora 
aleea cu pini care ducea spre centru. Ajuns la „Ursul negru”, 
ceru domnului Gaston o halbă cu bere, după care se aşeză într- 
un colt retras, scoase stiloul şi începu să aştearnă pe hirtie 
unele consideraţii despre ceea ce numea el „punctul patru”. 


CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI DOILEA 
Unde unele explicaţii ale lui Anton Ciuperceanu sfîrnesc uimirea 
reporterului Dinu Romanescu 


Tovarăşa Olga pătrunse în biroul lui Anton Ciuperceanu şi-l 
anunţă că este căutat la telefon. 

— În felul acesta nu voi putea termina niciodată lucrările 
restante, oftă secretarul federaţiei noastre de şah şi ridică 
receptorul. 

De la capătul celălalt al firului se auzi o voce cunoscută: 

— Aici Dinu Romanescu. Tovarăşe Ciuperceanu, într-un sfert de 
oră trec să te iau. Mergem împreună undeva... ai să vezi unde. 
— Imposibil. Miine plec la Amsterdam. Lucrările restante... 

— Dăle-ncolo de lucrări restante. Am primit o scrisoare de la 
Filippo Nardi. Mă roagă să-ţi comunic imediat conţinutul ei. Nu 
ţi-a scris şi dumitale ca să facă economie de timbre. 

Anton Ciuperceanu şovăi. Dar vocea din receptor nu-i dădu 
răgaz să se gindească : 

— Scrisoarea e din St. Paul. Necunoscutul şahist a fost 
identificat. „Pobeda” redacţiei mă aşteaptă. Într-un sfert de 
oră... 

Reporterul se ţinu de cuvînt şi într-un sfert de oră se aflau 
instalaţi în maşina, unde Anton Ciuperceanu citi scrisoarea pe 
care Fiiippo Nardi o redactase în hanul „La Ursul negru” din St. 
Paul. Dinu Romanescu, care urmărea cu viu interes reacţiile pe 
care lectura scrisorii le producea asupra lui Ciuperceanu, 
rămase dezamăgit; secretarul federaţiei noastre de şah citi 
scrisoarea cu mult calm, iar la sfîrşit o împături, o puse în plic şi 
o înapoie cu cuvintele: 

— Lucrurile s-au lămurit aşa cum prevăzusem. 

— Cum ?! izbucni reporterul. Ai prevăzut că Nardi va găsi la St. 
Paul o maşină electronică de calcul ? Ai prevăzut că misteriosul 
şahist care joacă sub pseudonimul Dacosta, că formidabilul 
combinator, calculator de variante, cunoscător al teoriei şahiste, 
cu atacuri neaşteptate şi apărare de nepătruns, nu este altceva 
decit o maşină, un şir de tuburi electronice ? 

— Da. Poate că nu mi-au fost chiar atît de limpezi unele 
amănunte, dar cred că la întrebarea dumitale pot răspunde 
afirmativ cu cugetul împăcat. De altfel, şi Filippo Nardi bănuia 
ceva, de asta mi-am dat seama din unele aluzii care i-au scăpat. 


Dinu Romanescu se răsturnă pe canapeaua maşinii şi se întristă. 
-- Eu n-am bănuit nimic, spuse el. 

— Nu mă miră, zîmbi Ciuperceanu. 

Reporterul îl privi cercetător încercînd să descopere vreo urmă 
de ironie răutăcioasă pe faţa lui. Remarca lui Ciuperceanu îi 
amintise de unele asemănătoare pe care le făcea citeodată 
Trude Hartmann. 

— Ce vrei să spui cu asta ? întrebă. Mi-aţi ascuns vreo 
descoperire care v-a dus la această concluzie ? Filippo Nardi 
pretindea că mi-e prieten... 

— Cred că Filippo Nardi ţi-e într-adevăr prieten şi te rog să mă 
crezi că nu ţi-am ascuns nimic din ceea ce ştiam în legătura cu 
cazul Dacosta-Miller. Cunoşteai toate el ementele pe care le 
cunoşteam şi noi. Avantajul pe care l-am avut a fost 
specializarea noastră în anumite domenii, specializare pe care 
dumneata n-o ai. 

— Nu înţeleg. Fii te rog mai explicit. 

— Filippo Nardi este inginer şi specialist în electronică. Ne-a 
povestit că a lucrat cîtva timp într-o uzină din Livorno, filială a 
trustulul G.E.O. În aparatul lui Dacosta a găsit transistori cu 
emblema „G.E.0. - Cincinnati”, iar radiovaliza lui Miller avea 
aceeaşi marcă de fabrica. 

— Ei şi? 

— În scrisoare, el arată că a fost vizitat de un reprezentant al 
acestui trust, care i-a oferit bani pentru filmul cu imaginile 
făcute în timpul „turneului de primăvară”. De altfel, din cauza 
aceluiaşi individ, Richard Cabral e numele lui, Nardi a rămas 
şomer. Şi despre asta scrie, dacă îţi aminteşti. 

— Totuşi nu vad... 

— Pentru Filippo Nardi, toate astea n-au fost întîmplătoare. El 
cunoaşte bine activitatea acestei mari societăţi, ştie că este 
specializată în construcţia maşinilor electronice de calculat, a 
„creierilor” electronici, cum se mai numesc. În timp ce ne 
frămîntam să descoperim identitatea misterioşilor „şahişti”, 
aflaţi la o mie cinci sute de kilometri în direcţia, vest-nord-vest, 
Nardi respingea, una cite una, ipotezele pe care le clădeam noi. 
Şi făcea acest lucru cu argumente perfect logice. Şi ştii de ce ? 
Fiindcă el ajunsese mai de mult foarte aproape de soluţia 
problemei. Puțin timp după el, am început să bănuiesc şi eu 
adevărul. 


Dinu Romanescu se uită uimit la secretarul federaţiei de şah. 

— Dar dumneata, zise, nu eşti inginer. Am impresia că te pricepi 
la electronică tot atit cît mă pricep şi eu. 

— Foarte adevărat, zimbi Ciuperceanu. In schimb mă pricep la 
ceva la care dumneata nu te pricepi. 

— 213 

— La jocul dş şah. 

— ?!? 

— Da, oricît ar părea de curios, cunoştinţele mele teoretice şi 
practice în domeniul jocului de şah m-au ajutat să ajung foarte 
aproape de soluţie. După aceea, informaţiile primite de la 
profesorul Roland Despreux şi - indirect - de la prietenul său din 
Buenos Aires n-au făcut decit să certifice că raţionamentul meu 
a fost just. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai da citeva explicaţii. Sînt 
numai urechi... 

— În fond, n-am făcut altceva decît să studiez jocul lui Dacosta. 
Zile de-a rîndul am cronometrat timpul de gîndire şi m-au izbit 
uniformitatea cifrelor pe care le-am înregistrat, faptul că la 
începutul partidei, cînd mutările se fac mai repede, ca şi în final, 
cînd şi cel mai mare maeştru îşi permite un timp mai îndelungat 
de gindire, Dacosta juca foarte repede. 

— Îmi amintesc discuţiile noastre asupra acestei teme. Diferenţa 
dintre timpul lui minim de gîndire şi cel maxim era foarte mică. 
L-ai asemuit atunci pe Dacosta cu eroul lui Zweig din „Jucătorul 
de şah” şi ai spus că are în jocul lui un fel de automatism. 

— Atunci am început să întrezăresc, deocamdată nebulos, ce-i 
drept, adevărul. Mă intrigase şi faptul că pentru cea mai 
surprinzătoare mişcare, pentru mutările atit de neaşteptate care 
i-au creat celebritatea, Dacosta nu se gîndea mai mult decit 
pentru cea mai simplă, decît pentru răspunsul normal la o 
deschidere clasică. În sfîrşit, atît eu, cît şi Nardi, am avut tot 
timpul în vedere că cei mai buni jucători de şah din lume se 
aflau la Bucureşti, în Sala Colonadelor, şi prin urmare nu puteau 
fi la o mie cinci sute de kilometri, între Moniblanc şi St. 
Gothard... 

— Asta puteam să mi-o închipui şi eu. Numai că, după cum bine 
ai remarcat, despre jocul de şah am cunoştinţe destul de 
aproximative, iar în materie de electronică ştiu şi mai puţin. N- 
am avut aceste atuuri ale voastre, că materie cenuşie, găseam 


şi la mine. 
Anton Ciuperceanu rise din toată inima. 
Reporterul privi pe geamul maşinii: 
— In două minute sîntem la destinaţie. Pînă atunci, spune-mi de 
ce aţi tăcut atita vreme ? Nici dumneata şi nici Nardi n-aţi suflat 
vreo vorbă 
— Dacă ţi-aş fi spus că în locul lui Martin Dacosta „joacă” o 
maşină de calcul electronică m-ai fi crezut ? 
— Nu, recunoscu Dinu Romanescu. La început, n-am crezut nici 
cele relatate de Filippo Nardi în scrisoarea de la St. Paul. Abia 
acum, după discuţia cu dumneata, ara înţeles pe jumătate. 
Cealaltă jumătate sper s-o lămurim în cursul vizitei pe care o 
vom face acum. 
„Pobeda” opri în faţa unei clădiri impunătoare, situată pe una 
dintre străzile cartierului nou de la Băneasa. După placa 
indicatoare de la intrare, Anton Ciuperceanu află că se găseau la 
Institutul de cibernetică. 
CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI TREILEA 
Unde este rîndul profesorului Dimitrie Suceveanu de la Institutul 
de cibernetică să dea unele explicaţii 


— Tovarăşul profesor vă aşteaptă, îi anunţă secretara, după ce 
Dinu Romanescu îşi declină calitatea şi menţionă că vorbise în 
prealabil, la telefon, cu profesorul Dimitrie Suceveanu. 

După ce prezentările fură făcute savantul îi rugă pe vizitatori să 
ia loc şi aşteptă să afle scopul vizitei, nu fără a arunca, pe furiş, 
o privire spre ceas. Pe măsură însă ce Anton Ciuperceanu 
vorbea, relatind cu  concizie faptele, profesorul Dimitrie 
Suceveanu fu captivat şi omise să se mai uite la ceas. 

Nici un detaliu nu fu uitat, de la convorbirea cu profesorul 
Roland Despreux din holul hotelului „Ambasador” şi pînă la 
scrisoarea sosită chiar în dimineaţa aceasta din St. Paul, de la 
Filippo Nardi. Uneori, Dinu Romanescu îl întrerupea pe 
secretarul federaţiei de şah, completând relatarea cu unele 
amănunte ce i se păreau importante. 

După ce Anton Ciuperceanu termină, profesorul Dimitrie 
Suceveanu clătină capul cu parul încărunţit la tîmple: 

— Foarte interesant. Faptele pe care mi le-aţi adus la cunoştinţă 
le găsesc cu atît mai interesante cu cît sînt eu însumi un 
pasionat al şahului. 


— Ştiam, tovarăşe profesor, zimbi Dinu Romanescu, şi tocmai de 
aceea am îndrăznit să vă deranjăm pentru a vă solicita unele 
lămuriri. Electronica şi cibernetica sînt pentru noi noţiuni 
foarte... foarte neprecizate. 

Savantul zîmbi şi el. 

— Maşina electronică din vila Montrose, interveni Ciuperceanu, 
se bazează probabil pe o invenţie, pe o inovaţie, care-i permite 
să rezolve problemele ce se pun în cursul unei partide de şah. 

— Se poate, făcu profesorul ginditor. N-aş putea să mă pronunţ 
asupra acestei chestiuni fără a fi examinat maşina. Totuşi, nu e 
neapărat nevoie ca principiul de construcţie să fie inedit. Multe 
dintre maşinile electronice construite pînă acum în diferite ţări 
pot fi adaptate pentru rezolvarea problemelor puse de o partidă 
de şah. Cu unele s-au făcut şi experienţe în acest sens. 

Dinu Romanescu şi Anton Ciuperceanu se priviră uimiţi. 
Profesorul Suceveanu se ridică de la locul său şi se duse la 
dulapul-bibliotecă, de unde scoase o revistă groasă, în limba 
rusă, pe care o răsfoi. Găsind ce căuta, el continuă: 

— In revista aceasta este un articol scris de academicianul S.A. 
Lebedev despre maşina electronică de calcul cunoscută sub 
numele de B.E.S.M., construită la Moscova. Mi-am amintit de 
acest articol în timp ce ascultam faptele atit de interesante pe 
care le-aţi descoperit în legătură cu „turneul de primăvară”. 
Permiteţi-mi să vă citesc cîteva rînduri. 

Savantul întoarse două file şi găsi pasajul pe care-l căuta: 

„In cadrul experienţelor cu probleme complicate de logică, cu 
ajutorul B.E.S.M. au fost soluționate cu cea mai mare precizie 
probleme de şah. In acest caz, pentru maşină figurile sînt 
apreciate în puncte. De pildă, regele echivalează cu 10.000 de 
puncte, dama cu 100 de puncte, turnul cu 50 de puncte. In afară 
de aceasta, unii factori poziţionali, ca, de pildă, o linie deschisă, 
pioni dublaţi, sînt şi ei apreciaţi cu un număr corespunzător de 
puncte. Printr-o serie de probe, maşina alege varianta care, 
după un anumit număr de mutări, oricare ar fi răspunsul 
adversarului, reprezintă raportul cel mai bun de puncte”. 
Profesorul Suceveanu închise revista şi o puse în faţa lui, pe 
birou. 

— După cum vedeţi, spuse, maşina construită de „General 
Electronic” şi montată în vila de la St. Paul nu este chiar atît de 
uimitoare pe cît pare la prima vedere. Trebuie să menţionez că 


maşina B.E.S.M. a fost construită încă din anul 1955. De altfel, 
după cum vă puteţi lesne convinge, articolul din care am citit a 
apărut la începutul anului 1956. Singura deosebire este că 
academicianul Lebedev a făcut simple experienţe cu rezolvarea 
în felul acesta a unor probleme de şah, pe cînd domnii aceia din 
St. Paul folosesc maşina construită de G.E.0. într-un scop... 
hm... vreau să zic.. într-un scop necinstit. 

— Sînt nişte escroci, tovarăşe profesor, interveni Dinu 
Romanescu. Escroci internaţionali. 

— Totuşi, făcu Anton Ciuperceanu giînditor, pe tabla de şah 
există, în cursul unei partide, un număr uriaş de combinaţii 
posibile după fiecare mutare. Vă mărturisesc că îmi vine destul 
de greu să concep rezolvarea unor probleme atît de complicate, 
cu o rapiditate de-a dreptul fantastică, chiar dacă este vorba de 
o maşină electronică. 

— Vă rog să reţineţi, făcu profesorul, că eu nu dau ca sigură 
rezolvarea pe care v-am expus-o în cazul maşinii B.E.S.M. Este 
posibil ca maşina G.E.O. din vila Montrose să lucreze după un alt 
sistem. Cu alte cuvinte, codificarea să se facă diferit de cea 
folosita în experienţa academicianului sovietic. De altfel, 
experienţa de la Moscova s-a făcut, după cum am văzut, cu mai 
mulţi ani în urmă. Între timp, construcţia maşinilor electronice 
de calcul a progresat. 

Văziînd că vizitatorii săi îl privesc cam descumpăniţi, profesorul 
Dimitrie Suceveanu socoti că trebuie să dea unele lămuriri: 

— Maşinile electronice de calculat efectuează mii de operaţii pe 
secundă, de la cele mai simple operaţii aritmetice, cum ar fi 
adunarea sau scăderea, şi pînă la rezolvarea unor ecuaţii 
diferenţiale complexe. Maşina B.E.S.M., de pildă, care are 
aproximativ cinci mii de tuburi electronice, efectuează în medie 
şapte pînă la opt mii de operaţii aritmetice pe secundă. Cu 
ajutorul ei au fost calculate, în cîteva zile, orbitele de deplasare 
a aproximativ şapte sute de planete mici din sistemul solar, s-au 
rezolvat sisteme de ecuaţii algebrice cu sute de necunoscute 
pentru întocmirea hărților pe baza releveurilor geodezice, s-au 
calculat în mai puţin de o oră tabele cu cincizeci de mii de valori 
ale integralelor lui Fresnel. Astăzi, există în Uniunea Sovietică 
maşini de calculat mult mai perfecţionate, care au peste 
douăzeci de mii de tuburi electronice. Aceste maşini rezolvă 
ecuaţii cu o mie de necunoscute şi calculează traiectoria unui 


proiectil într-un timp mai scurt decît cel necesar proiectilului ca 
să-l parcurgă. Ea calculează orbitele sateliților artificiali şi 
traiectoriile rachetelor balistice intercontinentale şi cosmice. De 
altfel, şi în ţara noastră s-au construit asemenea maşini, între 
care cea de la Institutul de fizică al Academiei a dat excelente 
rezultate. 

— Pentru rezolvarea problemelor curente ce se ivesc într-o 
partidă de şah, întrebă Ciuperceanu, este necesară o maşină de 
construcţie specială ? 

Profesorul Suceveanu se gîndi, apoi răspunse: 

— Da şi nu. Evident că există maşini de calculat specializate 
într-un anumit domeniu. Maşina sovietică „Pogoda”, de pildă, 
prelucrează informaţiile meteorologice, iar maşina „Kristal” 
execută calculele pentru analiza de structură a cristalelor. O 
maşină americană, numele ei îmi scapă, stabileşte la o bancă 
din Philadelphia conturile de sfîrşit de an pentru aproape trei 
sute de mii de deponenţi în treizeci de ore, iar automatul 
britanic L.E.O. calculează în patruzeci de minute salariile 
săpiămiînale cuvenite celor şapte mii de salariaţi ai întreprinderii 
„Lyon's”. În mai multe ţări s-au construit maşini electronice care 
efectuează traduceri de texte. Trebuie să menţionez însă că 
deocamdată, în afară de experienţele academicianului S. A. 
Lebedev efectuate cu o maşină de construcţie obişnuită, n-avem 
informaţii despre rezolvarea unor probleme de şah cu o maşină 
specializată în acest domeniu. 

Se uită la vizitatorii săi şi zimbi: 

— Vreau să spun că n-avem informaţii verificate riguros 
ştiinţific. Dacă am înţeles bine, prietenul care vă scrie din St. 
Paul nu dă nici un amănunt asupra construcţiei maşinii G.E.O. şi 
asupra sistemului de codificare folosit, deoarece n-a avut 
posibilitatea să afle aceste date. Trebuie deci să ne mulţumim 
cu presupuneri. Cu toate acestea, nu e greu de imaginat cum 
este construită şi cum lucrează o astfel de maşină. Constructorii 
ei au avut de ales între mai multe variante. O primă variantă, 
relativ simplă, ar fi cea care se bazează exclusiv pe memoria 
maşinii. 

Anton Ciuperceanu tresări şi făcu un gest ca şi cînd ar fi vrut să 
spună ceva. 

— Orice maşină de felul acesta, continuă savantul, are un 
dispozitiv de memorizare, realizat cu ajutorul unor dispozitive 


electronice. Cel mai obişnuit sistem este de a reţine datele în 
maşină prin mijlocirea benzilor magnetice. Prin acest sistem, 
maşina poate memoriza, de pildă, desfăşurarea unor partide de 
şah... 

— Ca eroul lui Ştefan Zweig, sări Dinu Romanescu. 

Profesorul se uită la el uimit. Era limpede că nu înţelegea 
intervenţia reporterului. 

— Prietenul meu, spuse Ciuperceanu, se referă la eroul nuvelei 
„Jucătorul de şah”, care învățase pe de rost cîteva sute de 
partide, pe care le reedita. 

— N-am citit nuvela lui Zweig, zise savantul, dar comparaţia mi 
se pare potrivită. Numai că trebuie să avem în vedere că maşina 
noastră poate „învăţa” zeci de mii de partide de şah, cu mult 
mai multe decît poate reţine un om în toată viaţa lui. În cursul 
unei partide, cînd se iveşte o situaţie identică, maşina va căuta 
şi va găsi într-o fracțiune de secundă soluţia pe care a 
memorizat-o. Cu alte cuvinte, va livra mutarea pe care cu un an, 
zece ani sau o suta de ani în urmă un jucător celebru a făcut-o 
într-o situaţie identică şi care a dus la cîştigarea partidei. Maşina 
noastră înlocuieşte aici pe un bibliotecar care citeşte mii de 
tratate de şah, de cărţi în care sînt reproduse partide mai mult 
sau mai puţin celebre, căutînd o situaţie identică şi răspunsul 
corect. Numai că această „citire” se face extrem de rapid. 

Anton Ciuperceanu sări de pe scaun: 

— Cred că această variantă a fost aleasă de constructorii 
maşinii de la St. Paul. Am remarcat că Martin Dacosta joacă 
unele partide după cele mai clasice reguli. Toţi comentatorii 
revistelor de şah au elogiat memoria lui excepţională. Mai ales 
una dintre partidele jucate de el la „turneul de primăvară” m-a 
intrigat în mod deosebit. Este vorba de cea cu maestrul Heinrich 
Hildebrandt, în timpul căreia aveam tot timpul impresia că 
Dacosta reeditează o partidă clasică. Am petrecut o noapte 
întreagă cercetind cărţi de specialitate şi am descoperit că 
prima parte a partidei dintre Dacosta şi maestrul Hildebrandt 
reedita o partida celebră jucata la turneul de la Nottingham, în 
1936, între Botvinik şi Fine. Numai că, pe la mutarea a 
şaptesprezecea sau a optsprezecea, maestrul Hildebrandt a 
făcut altă mişcare decit cea a lui Fine la Nottiiigham. După două 
mutări, Martin Dacosta a făcut una dintre celebrele sale mişcări 
surprinzătoare, ajungmd într-o altă situaţie pe tablă, astfel că 


partidă a continuat cu o variantă folosită la al XVII-lea 
campionat al Uniunii Sovietice, între Kotov şi Furman. 

— Ceea ce îmi spuneţi dumneavoastră este cit se poate de 
interesant. De aici putem trage concluzia că maşina G.E.O. are o 
construcţie mai complexă decit cea necesară pentru simpla 
reproducere a unor dale memorizate. Prin urmare, dacă poziţia 
dată nu este înregistrată în „memoria” maşinii, ea caută 
variante pînă la un anumit număr de mutări, pentru a regăsi o 
poziţie cunoscută, o poziţie memorizată. După aceea, ea 
continuă să dea soluţiile din partidele aşa-zise clasice. Sistemul 
aducerii la date cunoscute este aplicat în mod curent la diferite 
maşini electronice de calculat. 

— Imi permiteţi, întrebă deodată Dinu Romanescu, să vă 
povestesc o legendă ? 

Profesorul Suceveanu şi secretarul federaţiei de şah îl priviră 
uimiţi. 

— O legenda veche, continuă reporterul, şi plină de 
înţelepciune. Se spune ca şahul ar fi fost inventat de, un indian 
pe nume Sisa. Impăratul, voind să-l răsplătească, l-a întrebat ce 
doreşte. Sisa a luat o tablă de şah şi a cerut un bob de grîu 
pentru prima căsuţă, două boabe pentru cea de-a doua, patru 
boabe pentru a treia, opt boabe pentru a patra şi aşa mai 
departe, pînă la a şaizeci şi patra căsuţă. La început, împăratul 
s-a mirat că Sisa cere atit de puţin, dar mai tîrziu vistiernicii săi 
au socotit că recolta pe o sută de mii de ani a împărăției nu ar 
ajunge pentru satisfacerea dorinţei lui Sisa. 

— Cunosc legenda, zimbi profesorul. Ca o curiozitate, vă pot 
informa că numărul boabelor de grîu pe care le avea de primit 
indianul nostru este reprezentat prin douăzeci de cifre, adică de 
ordinul zecilor de milioane de miliarde. Dar nu văd legătura cu... 
— Este o simplă idee care mi-a venit, zise reporterul, fiindcă în 
cartea unde am citit legendă se spunea că cererea lui Sisa avea 
un anume tilc, că uriaşul număr de boabe pe care trebuia să le 
primească reprezenta uriaşul număr de combinaţii posibile la 
jocul de şah: aşa cum cererea indianului nu putea fi practic 
satisfăcută, tot aşa numărul combinațiilor ce se ivesc într-o 
partidă de şah este practic nelimitat. 

— Inţeleg ce vreţi să spuneţi şi trebuie să recunosc că aveţi în 
bună parte dreptate. Dar trebuie să remarc că, deşi cererea 
legendarului inventator al şahului nu putea fi satisfăcută practic, 


numărul de boabe a putut fi socotit. Şi pentru asta nici măcar n- 
a fost nevoie de o maşină electronică. 

Profesorul zimbi şi continuă : 

— Această socoteală reprezintă pentru un matematician suma 
termenilor unei progresii geometrice, a unui şir de şaizeci şi 
patru de numere, fiecare dintre ele fiind egal cu numărul 
precedent înmulţit cu doi. Evident că mişcările posibile dintr-o 
partidă de şah nu pot fi calculate tot atît de lesne. Dar o 
asemănare există: numărul lor creşte, de citeva ori, cu fiecare 
mutare nouă. La primele mutări, numărul posibilităţilor este mai 
mic şi, pe măsură ce partida înaintează, el creşte, în genul unei 
progresii geometrice, în care raţia nu este însă un număr 
constant, ci în funcţie de piesa care se mută, de locul pe care-l 
ocupă această piesă pe tablă, de piesele proprii sau adverse 
care sînt în drumul ei şi aşa mai departe. De fapt, avem de-a 
face cu o serie numerică în care fiecare termen se deduce din 
cel precedent, fără a urma o lege fixă - sau mai bine zis, cu o 
serie de serii numerice crescătoare. Vă atrag atenţia asupra 
faptului că, în cazul acesta, expresia serie numerică nu trebuie 
luată în înţelesul strict al definiţiei matematice... 

Vorbitorul se opri încurcat de faptul că trebuia să vorbească 
unor nespecialişti. 

Anton Ciuperceanu scoase din buzunar un carnet care avea 
tipărit, pe fiecare filă, o tablă de şah. Dimineaţa în tramvai şi 
oricînd avea o clipă liberă, secretarul federaţiei noastre de şah 
compunea sau rezolva probleme, studia poziţii şi finaluri. 
Carnetul îi era de mare folos în aceste îndeletniciri. 

— Dacă am înţeles bine, zise el trasînd cîteva semne pe o foaie 
a carnetului, la prima mutare, numărul posibilităţilor e destul de 
mic. Se pot muta cei opt pioni peste una sau două căsuțe şi cei 
doi cai, cu cîte două căsuțe. Celelalte piese - regele, dama, 
nebunii şi turnurile - sînt închise. 

Detaşă prima foaie şi o întinse profesorului Suceveanu. Dinu 
Romanescu se aplecă şi el asupra biroului să vadă schiţa. Pe 
schemă, fiecare posibilitate de mutare a pieselor albe era 
însemnată printr-un chenar îngroşat al căsuţei respective. 


a b c d e f 9 h 


8|Lă [LA |i wé ija- E 


ZIA ài àj Ali Aji 
6 
5 
LD (ELI Ein E Bi E 
AKA O O 
2 | A MI A llall áaljlaáal å 
1 ES e ES 
a b c d e f g h 


— Prin urmare, continuă Ciuperceanu, pentru prima mişcare 
există douăzeci de posibilități. Să zicem că am mutat din e2 în 
e4. Am astfel diagonalele pentru damă şi fl-a6 pentru nebun. 
Pentru a doua mutare există deci, principiu, douăzeci şi nouă de 
posibilităţi. Dacă jucăm Nf1l-c4, creăm încă o diagonală pentru 
nebun şi vom avea pentru a treia mutare treizeci şi două de 
posibilităţi. Şi aceasta fără a socoti cele două mişcări posibile, 
dar nerecomandabile ale regelui. Ciuperceanu mai detaşă o fila 
din carnet şi o puse pe birou. 


o Kie 
> OLP 
<> 
2 LUILI 


E PI m EI 
b C d e f g h 


— Această ultimă schemă, adăuga el, este concepută făcîndu-se 
abstracție de faptul că şi adversarul mută. Dar asta nu schimbă 
cu nimic fondul chestiunii; dimpotrivă, de cele mai multe ori, 
fiecare mişcare a adversarului sporeşte numărul posibilităţilor 
de mutare sau - cum se spune în termeni şahişti - creează noi 
variante. 

— Dacă după trei mutări, zise Dinu Romanescu, acest număr a 
sporit de la douăzeci la treizeci şi patru, este lesne de închipuit 
că, de pildă, la a patruzecea mutare vom avea un număr foarte 
mare de posibilităţi. Dintre acestea, maşina noastră trebuie să 
aleagă pe cea mai bună. Să presupunem că poziţia de pe tablă 
nu e „memorizată”, ceea ce este destul de probabil, şi că 
maşina nu poate găsi o soluţie, pînă la un anumit număr de 
mutări, care să aducă partida la o poziţie cunoscută, la o poziţie 
aflată în „memoria” ei, ceea ce iarăşi este posibil. Cum rezolvă 
ea atunci problema ? Cum alege dintre miile de soluţii pe cea 
mai bună, pe cea mai avantajoasă în poziţia dată ? 

Profesorul Dimitrie Suceveanu nu răspunse imediat. După ce se 
gîndi o vreme, se sculă şi începu să măsoare cu paşi mari biroul. 
Apoi se opri în faţa celor doi vizitatori ai săi şi spuse : 

— Am vorbit înainte de maşina sovietică B.E.S.M., deşi are o 
construcţie mai veche, pe care savanții şi tehnicienii sovietici au 
perfecţionat-o de mulţi ani. Ştiţi de ce am insistat totuşi asupra 
ei ? Fiindcă, după părerea mea, constructorii maşinii G.E.O. au 
folosit sistemul de codificare iniţiat de S. A. Lebedev cu prilejul 
experienţei sale de rezolvare a problemelor de şah. Adică 
aprecierea după valoare a figurilor, ca şi a unor factori 
poziţionali. Nu este neapărat nevoie ca aprecierea să fie 
identică, dar sînt convins că sistemul se bazează pe aceleaşi 
principii. 

— Dacă am înţeles bine, zise Ciuperceanu, în acest caz maşina 
analizează poziţia de pe tabla de şah, procedind la o serie de 
probe. Apoi, alege varianta care totalizează cel mai avantajos 
număr de puncte. 

— În linii generale, acesta e principiul. Numai că în analiza pe 
care o face, ea va ţine seamă nu numai de valoarea 


corespunzătoare stabilită pentru fiecare piesă şi pentru diferiţii 
factori poziţionali, ci de încă două elemente: eventualul răspuns 
al adversarului şi păstrarea avantajului pînă la un anumit număr 
de mutări. Deci, atunci cînd dă soluţia, maşina noastră trebuie 
să indice varianta cea mai avantajoasă, oricare ar fi răspunsul 
adversarului şi în funcţie de desfăşurarea viitoare a partidei. 

— E limpede, făcu Ciuperceanu giînditor. E foarte limpede. 
Maşina procedează întocmai ca un jucător de şah: analizează 
poziţia, studiază posibilităţile sub raportul avantajului, încearcă 
să deducă răspunsul adversarului la mutarea respectivă, 
pregăteşte obţinerea avantajului calitativ sau poziţional pentru 
mişcările următoare. 

— Este întocmai cum spuneţi. Maşina din subsolul vilei Montrose 
procedează ca un jucător de şah. De altfel, din cîte am înţeles, 
în scopul acesta a şi fost construită. 

— E monstruos ! izbucni Anton Ciuperceanu. E de-a dreptul 
monstruos ! Pentru orice sahist, începînd de la campionul 
mondial şi pînă la ultimul clasat în cel mai modest concurs, 
onestitatea şi spiritul de sportivitate sînt mai presus de orice, 
ele fac parte din înseşi principiile, din înseşi regulile jocului de 
şah. Escrocii, trişorii de teapa lui Dacosta, aceşti bandiți care s- 
au grupat în jurul lui Cabral, creează la concursuri un climat de 
tavernă, de speluncă unde se măsluiese cărţile şi zarurile. 
Secretarul federaţiei noastre de şah se înverşunase. Ochii îi 
sclipeau şi începuse aproape să strige: 

— Am văzut, la turneul de primăvară, maeştri internaţionali 
reputați, cu multă experienţă, cum sînt Sperlinger, Macpherson, 
Petrov, Macek, Johannson, care au clădit combinaţii ingenioase, 
bazate pe o temeinică pregătire teoretică, am văzut maeştri 
tineri, cum este Victor Ursu sau Mihail Levinson, care au luptat 
cu elan şi optimism, cu multă încredere în forţele lor, folosind 
tactici variate şi făcînd partide captivante. Dar toate acestea s- 
au destrămat în faţa lui Dacosta. Şi cine e Dacosta ? O maşină. 
Un complex de metal, sticlă şi plastic, de tuburi electronice, 
circuite, butoane şi cadrane cu ace indicatoare. Poţi lupta 
împotriva unei maşini? E monstruos, de-a dreptul, monstruos! 

— Cred că exageraţi, se auzi vocea calmă a profesorului. 
Acordaţi o importanţă prea mare acelei maşini. 

Aceste cuvinte sunau oarecum ciudat în gura profesorului 
Dimitrie Suceveanu, cibernetician cu faimă mondială. 


— Nu trebuie să supraapreciaţi maşinile, continuă savantul. Ele 
sînt numai un auxiliar al omului, menite să-i uşureze munca. 
Intre creierul omenesc şi maşina electronică de calcul există, 
fără îndoială, analogii, dar şi mari deosebiri calitative. Procesele 
care determină funcţionarea maşinii sînt de natură fizică, iar în 
cazul creierului avem de-a face cu procese fiziologice, biologice, 
proprii materiei vii, superior organizate în sistemul nervos. În 
afară de aceasta, creierul omenesc posedă şi foloseşte o 
experienţă socială de zeci şi zeci de mii de ani, experienţă pe 
care maşina n-o are şi nici n-o poate avea. Nici o maşină 
electronică, ori cît de perfecționată ar fi ea, nu va avea 
plasticitatea şi mobilitatea creierului omenesc. Orice maşină 
electronică este în primul rînd un produs al minţii omeneşti, al 
geniului creator uman. Cît despre Martin Dacosta, chiar dacă l-ar 
ajuta o sută sau o mie de maşini electronice de calcul, pînă la 
urmă va trebui să piardă. 
— Nu puteţi contrazice realitatea, tovarăşe profesor, zise abătut 
Ciuperceanu. Pînă acum, Dacosta s-a clasat pe primul loc la 
toate turneele la care a participat. 
— Va pierde, replică ferm profesorul Suceveanu. Trebuie să 
piardă. Nici un tub electronic nu se poate măsura cu celula 
nervoasă cerebrală, nici o maşină nu se poate măsura cu 
creatorul ei, cu omul. 
Afară, în stradă, în timp ce se urcau în maşină, Dinu Romanescu 
îl întrebă pe secretarul federaţiei noastre de şah: 
— Unde să te las? 
— La federaţie. Miine plec la Amsterdam. Lucrările restante... 
CAPITOLUL AL DOUAZECI ŞI PATRULEA 
Unde asistăm la o conferiniţă de presă ţinută în sala “Orpheum” 
din Amsterdam 


Reprezentanţi ai presei sportive şi radioteleviziunii din aproape 
douăzeci de ţări ale lumii se aflau adunaţi în salonul verde al 
sălii „Orpheum” din Amsterdam, în jurul mesei de conferinţă. 

— Ce idee ?! îşi ţugui buzele Glenn Hardy, corespondentul 
agenţiei „Continental Press”, să organizezi o conferinţă de presă 
cu o jumătate de oră înainte de începerea turneului... Am fost 
anunţat abia acum zece minute. M-au scos din sală. 

— Sînt în aceeaşi situaţie, colega, remarcă Nicolas Toubib- 
Lemaire de la „Echo de Bruxelles”. Se pare că bătrînul Despreux 


şi-a schimbat deprinderile. Pînă acum, inaugura turneele cu cîte 
o cuvîntare în care-şi expunea teoriile... 

Trude Hartmann de la „Der Abend” îl căută din ochi pe Anton 
Ciuperceanu. Acesta nu venise încă şi fata se gîndi că a fost 
reţinut în biroul juriului. În urma propunerii profesorului Roland 
Despreux, secretarul federaţie noastre fusese ales membru în 
juriul internaţional al turneului. 

Acele ceasornicului electric din perete înaintau, şi cei adunaţi în 
salonul verde începură să dea semne de nerăbdare. Glenn 
Hardy desfăcu un pacheţel cu gumă de mestecat şi anunţă cu 
voce tare că mai erau numai douăzeci şi cinci de minute pînă la 
începerea turneului. Nici domnul Toubib-Lemaire nu ascunse 
colegilor săi că are de gind să se lase păgubaş de asemenea 
conferinţă de presă, anunţată în ultima clipă, situată la o oră 
nepotrivită şi la care, pe deasupra, organizatorii întirzie. 

In sfîrşit, profesorul Roland Despreux apăru, însoţit de Stanislas 
Snyalkovski şi de Robert Kennedy. Făptul că împreună cu el 
veniseră încă doi membri ai comitetului de conducere al 
federaţiei internaționale făcu oarecare impresie. Anton 
Ciuperceanu intră odată cu ei, dar se aşeză lingă Trude 
Hartmann, pe unul dintre fotoliile rezervate ziariştilor. 

— Unde-i Nardi ? întrebă Trude în şoaptă. 

— Nu ştiu. Trebuia să fi sosit de cel puţin o oră. Dacă nu vine la 
timp, am ratat totul. 

— De ce?..., începu Trude. 

Ciuperceanu îi făcu semn să tacă. Strinse buzele şi ochii îi 
umblau neliniştiţi, de la ceasul electric de pe peretele din faţa lui 
la profesorul Despreux. 

Preşedintele federaţiei internaţionale se ridicase de pe fotoliul 
său şi începuse să vorbească: 

— Vă rugăm să ne iertaţi că inaugurăm turneul de astăzi într-un 
mod atît de neobişnuit. Am fi preferat ca această inaugurare sa 
aibă caracterul festiv care a intrat în tradiţia marilor noastre 
turnee internaţionale, dar, din păcate, evenimente de o 
deosebită gravitate ne împiedică. Vă voi relata faptele aşa cum 
s-au produs ele. Sînt sigur că Federaţia internaţională de şah va 
găsi în dumneavoastră, reprezentanţii presei, un sprijin 
eficace... 

— Eu nu sînt aşa de sigură, murmură Trude la urechea lui 
Ciuperceanu. 


— Dacă nu vine Nardi..., începu acesta, dar nu termină fraza. 
Ochii lui căutau iar, neliniştiţi, către acele ceasului, care înaintau 
fără încetare. 

— Totul a început, continuă profesorul Roland Despreux cu 
vocea lui calmă, în timpul „turneului de primăvară”, disputat cu 
două luni în urmă la Bucureşti. 

Ciţiva dintre cei de faţă deveniră atenţi. Unii deschiseră 
carnetele, alţii puseră în funcţiune magnetofoanele de buzunar. 
Preşedintele federaţiei internaţionale relată, etapă cu etapă, 
descoperirile făcute „de un grup de tineri ziarişti”, descoperiri 
care confirmau unele bănuieli. 

— Cu cîteva zile înainte de a se termina turneul de la Bucureşti, 
spuse el mai departe, aveam certitudinea că Martin Dacosta, cu 
sprijinul complicelui său Jeffrey Miller, primeşte mutările prin 
radio... 

— Simple presupuneri, spuse Toubib-Lemaire cu voce tare. 
Belgianul nu lua notițe, ci se juca nervos cu un lanţ de ceas, pe 
care-l tot învirtea în jurul degetului. 

— Dovezi! strigă şi Glenn Hardy, oprindu-se din mestecatul 
gumei. Nu putem publica nimic fără dovezi! 

Profesorul Roland Despreux luă un teanc de fotografii dintr-o 
mapă şi rugă pe Stanislas Snyatkovski să dea fiecărui ziarist cîte 
un exemplar din fotografia reprezentind ecranul aparatului 
G.E.O. folosit de Dacosta şi un altul din cea în care obiectivul îi 
surprinsese pe Miller cu radiovaliza pe genunchi. 

După ce aruncă o privire îngrijorată spre ceas, care arăta zece 
fără şaptesprezece minute, profesorul Despreux vorbi despre 
„trecutul agitat” al lui Dick Martin, măsluitor de cărţi, escroc şi 
spărgător de grevă, şi al delapidatorului Jeffrey Miller. 

— Amîndoi, încheie el, au fost deţinuţi în închisoarea La Plata din 
Buenos Aires, unde s-au cunoscut şi unde Dick Martin - viitorul 
maestru Martin Dacosta - a învăţat cum se mută piesele pe 
tabla de şah... 

— Dovezi! strigă de data aceasta Toubib-Lemaire, imitind pe 
colegul său de la „Continental Press”. 

— Am avut pînă acum patru procese de calomnie, mărturisi 
acesta din urmă, şi n-am poftă să mi se mai intenteze unul. 

Un alt teanc de fotografii călătoriră, de data aceasta prin 
intermediul domnului Robert Kennedy, din mapa profesorului 
Despreux pînă la ziariştii adunaţi în jurul mesei verzi. Erau 


fotocopiile fişelor de cazier ale lui Dick Martin şi Jeffrey Miller, pe 
care domnul Alonso Garcia-Gomez le obținuse cu multă trudă 
din fişierul poliţiei argentiniene. Ele conţineau toate datele 
antropometrice, amprentele digitale şi semnele particulare, 
fotografiile din faţa şi din profil în costumul vărgat, cu număr pe 
piept, al deţinuţilor închisorii La Plata. 

— Alte dovezi, în afară de fotografii, nu aveţi ? se interesă 
corespondentul lui „Continental Press”. 

— Mai tacă-ti gura, Hardy, se supără Walter Chapmann de la 
„International Broadcasting Corporation”. Lasă-l pe domnul 
profesor Despreux să-şi continue expunerea. Eu o găsesc foarte 
interesantă. 

Se auziră mai multe voci: 

— Chapmann are dreptate... 

— Hardy exagerează... 

— S-a înţeles cu Toubib-Lemaire... 

— Linişte ! Lăsaţi-l pe profesor şă vorbească. 

Ceasul arăta zece fără zece minute. Ciuperceanu scoase batista 
şi-şi şterse palmele, care asudaseră. li veni ideea năstruşnică să 
se urce pe trasă şi să oprească limbile ceasului. Dar nu putea 
opri şi timpul. „N-aş fi crezut niciodată că Nardi va face una ea 
asta” - se gîndi. „Părea atît de cinstit...” 

Profesorul Roland Despreux continua să vorbească. Relată 
despre activitatea domnului Richard Cabral, despre maşina 
electronică de calcul construită de „General Electronic of Ohio” 
din Cincinnati şi instalată actualmente în vila Montrose din St. 
Paul. 

Din nou se auziră cîteva exclamaţii: 

— O maşină care joacă şah... ?! 

— De ce nu ? Tehnica modernă... 

— E absurd... 

— O maşină a ajuns în Lună, alta a ocolit Luna şi a fotografiat- 
O... 

— Linişte! Să-l ascultăm pe preşedintele federaţiei. 

— Richard Cabral, explică domnul Despreux, a fost vreme 
îndelungată unul dintre reprezentanții capitalului nord-american 
în ţările Americii Latine. Răsturnarea unor dictaturi, precum şi 
orientarea către dezvoltarea unei industrii naționale în multe 
dintre aceste ţări - cum este, de pildă, Cuba - l-au pus pe 
domnul Cabral într-o situaţie dificila. Sud-americanii îşi reduc 


comenzile de aparataj electronic pentru scopuri militare, iar 
aparatele de radio şi frigiderele au început să şi le fabrice 
singuri... 

— Foarte adevărat! sări Pedro Juarez, care reprezenta revista 
„Manana” din Caracas (Venezuela). 

— .„..şi atunci, domnul Richard Cabral, care a dovedit şi în alte 
împrejurări ca este un bun organizator, a organizat un nou trust 
internaţional, un trust al escrocheriei... 

— Folosiţi cuvinte cam tari, domnule profesor, strigă Glenn 
Hardy. 

— Sînt dispus să compar ca acuzat într-un proces de calomnie, 
replică Profesorul  Despreux,  înclinîndu-se ironic către 
reprezentantul lui “Continental Press”. Ar fi primul meu proces 
de acest fel. Dar nu cred că domnul Richard Cabral mă va 
acţiona în judecată. 

— Continuaţi, domnule profesor, spuse Walter Chapmann, care 
înregistrase cu magnetofonul toată expunerea. 

Preşedintele federaţiei internaţionale se uita la ceas. Numai 
patru minute mai lipseau pînă la ora zece. Respiră adînc şi 
continuă pe acelaşi ton calm: 

— Am afirmat că nouă societate a lui Richard Cabral este un 
trust al escrocheriei şi îmi menţin afirmaţia. Principalii săi 
colaboratori, Dick Martin şi Jeffrey Miller, sînt escroci notorii. 
Metodele lor, chiar dacă folosesc unele cuceriri ale tehnicii 
moderne, nu pot fi calificate decit drept escrocherie. La început, 
maşina electronică G.E.O. a funcţionat undeva în America de 
Sud, ajutindu-l pe Dacosta să cîştige turneele de la Rio de 
Janeiro şi Buenos Aires. Apoi, cînd Martin Dacosta a devenit 
maestru international şi urma să participe la cele mai mari 
turnee şahiste care se ţin în Europa, Richard Cabral a închiriat 
vila Montrose din St. Paul. Aici au instalat maşina electronică de 
calcul şi totodată cartierul general al bandei. 

— De ce tocmai la St. Paul? întrebă Walter Chapmann. 
Profesorul Despreux se gîndi puţin, apoi răspunse: 

— Cred ca în alegerea asta au intervenit doi factori. Mai întîi, 
faptul că localitatea este situată la 1.000 de metri înălţime, ceea 
ce facilitează emisia şi receptia radiofonică. În al doilea rînd, la 
St. Paul, localitate balneo-climaterică, prezenţa unor straini nu 
trezeşte supiciuni. La toate astea trebuie să adăugam şi faptul 
că se află foarte aproape de Chamonix, unde a avut loc primul 


mare turneu european la care a participat Dacosta. 

— O maşină electronică de acest fel, zise Pedro Juarez, costă o 
sumă enormă. Nu mă îndoiesc că Richard Cabral dispunea de 
acest capital. Dar o asemenea investiţie rentează? După cum 
ştiţi, premiile care se dau la turneele de şah sînt relativ 
modeste. 

— Înainte de a-ţi răspunde, permite-mi să-ţi pun o întrebare, 
domnule Juarez. Ai cumpărat cartea lui Martin Dacosta „Partide 
alese”? 

Fără să-şi dea seama, corespondentul revistei „Mañana” duse 
mîna la buzunarul hainei: 

— Da. Orice amator de şah... 

—Mă aşteptam la acest răspuns. Într-adevăr, toţi amatorii de 
şah au cumpărat-o. Partidele lui Dacosta... jocul lui original... 
celebrele mişcări surprinzătoare... În toată lumea sînt mulţi 
iubitori de şah, domnule Juarez, şi cartea lui Dacostea a fost 
tradusă în optsprezece limbi şi tipărită în aproape un milion de 
exemplare. Preţul ei nu e exagerat şi Dacosta n-a primit decit 
cincizeci de cenți la fiecare exemplar. Dar în total, astă face 
aproape o jumătate de milion de dolari. După cum vezi, 
domnule Juarez, investiţia lui Richard Cabral este rentabilă, 
capitalul său dă dividende. 

Preşedintele federației internaționale se  întoase către 
reprezentantul lui „International Broadcasting Corporation”: 

— Cît i-aţi plătit, domnule Chapmann, lui Dacosta pentru 
interviul televizat de săptămîna trecută ? 

— Opt mii de dolari. S-a tocmit cu noi ca în piaţă. Dar ce să-i 
faci, e omul zilei. 

— Da, e „omul zilei”. Acum două săptămirii, în holul hotelului 
Negresco din Nisa, a dat un simultan „ă l'aveugle” la o sută de 
mese; o sută de bogătaşi snobi, care-şi petrec primăvara pe 
Riviera, au plătit cîte o sumă enormă pentru a putea spune că 
au jucat şah cu marele maestru internaţional Martin Dacosta. 
Da, domnilor, capitalul lui Richard Cabral dă dividende. 
Deschideţi orice revistă ilustrată şi vă va întîmpina Dacosta în 
mai multe culori, aşezat la tabla de şah şi declarînd: „Gîndesc 
mai bine după ce consum brînzeturile Livarot-Marolles” sau „în 
timpul partidei port o cravată Brummel-Esquire. Ea mă inspiră”. 
lar dedesubt, domnilor, diferite modele de cravate sau preţul 
sortimentelor de brânzeturi. Şahul este coborit la o vulgară 


afacere comercială. 

Ideea atit de nobilă a luptei oneste şi inteligente din faţa tablei 
de şah... 

— Domnule profesor, strigă Toubib-Lemaire de la locul său. 
Publicitatea din jurul numelui Dacosta o cunoaştem şi noi. O 
cunoaştem chiar mai bine decit dumneavoastră, fiindcă sîntem 
de meserie. lar în privinţa automatului care joacă şah nu ne-aţi 
adus nici o dovadă. Toată povestea asta e într-adevăr foarte 
ademenitoare, mai ales pentru un ziarist, dar numai pe simple 
vorbe... 

— Aşa e ! strigă Glenn Hardy, mutîndu-şi guma de mestecat din 
stinga în dreapta. Vorbe aruncate în vînt. St. Paul e departe. 
Fotografiile de la Bucureşti pot fi trucate. Ehei! Ne pricepem noi 
la asemenea lucruri, sîntem doar de meserie. 

Anton Ciuperceanu strînse pumnii pe sub masă şi-şi înfipse 
unghiile în palme. „Unde-i Nardi ? Unde-i 'Nardi ? Blestematul !” 
Ceasul arăta zece şi două minute. 

Profesorul Roland Despreux scoase batista şi-şi tamponă 
fruntea. Apoi îşi pipăi nasturele de la haină. Se întoarse către 
domnul Robert Kennedy şi schimbă cîteva cuvinte în şoaptă, 
după care se consultă şi cu domnul Stanislas Snyatkovski. Pe 
urmă îşi pipăi din nou nasturele, fapt care, după cum am mai 
văzut, denota că preşedintele federaţiei internaţionale era 
neliniştit. 

— Ar trebui să mergem jos, în sală, spuse timid Pedro Juarez. 
Glenn Hardy se sculă în picioare: 

— Ai dreptate. Sîntem plătiţi să transmitem cronici sportive, nu 
să ascultăm poveşti. 

Trude Hartmann se uită la Ciuperceanu. Niciodată nu-l mai 
văzuse pe secretarul federaţiei noastre de şah pradă unei 
asemenea agitaţii. 

— E oare atit de importantă sosirea lui Nardi ? întrebă ea pe 
şoptite. 

— Totul, izbucni Ciuperceanu, totul depinde de acest lucru! E 
mai mult de o oră de cînd a venit trenul. 

Ridică ochii, cu teamă parcă, spre ceas. Trecuseră şase minute 
peste ora zece. 

Profesorul Roland Despreux terminase convorbirea şoptită cu 
domnii Snyatkovski şi Kennedy. Trăgînd de nasturele hainei cu 
neobişnuită înverşunare, se sculă şi se pregăti să ia cuvintul. 


În clipa aceasta, uşa se deschise şi Filippo Nardi apăru, înarmat 
cu toate aparatele sale. Gifiia, se cunoştea că alergase, avea 
părul în dezordine şi..., ei, da, la ochi avea o nouă viînătaie, de 
toată frumuseţea. De braţ ţinea prieteneşte pe un tînăr scund, 
cu mustăcioară, care se remarca printr-o cravată ţipătoare, o 
floare la butonieră, o imensă ţigară de foi şi o cicatrice care-i 
brăzda întreg obrazul stîng. 
— Vă prezint pe domnul Filippo Nardi, zise preşedintele 
federaţiei internaţionale. E redactor de sport, un coleg deci. 
Poate că unii dintre dumneavoastră îl cunosc. 
— Hello, Nardi! făcu Chapmann. Ai venit la spartul tirgului! 
— Te înşeli, Walter, rise Nardi. Tîrgul abia acum începe. 
CAPITOLUL AL DOUAZECI ŞI CINCILEA 
Unde corespondentul agenţiei „Continental Press” îşi înghite 
guma de mestecat 


— Va mai solicit răbdarea timp de un sfert de oră, spuse 
profesorul Despreux, ignorîndu-şi cu totul nasturii. Şi vă promit 
că această răbdare va fi cu prisosinţa răsplătită. 

Se apropie de o măsuţă aflată într-un colţ al sălii de conferinţe 
pe care se afla un aparat de radio şi învirti butonul care 
deschidea aparatul. 

— Acesta e un post receptor pentru unde scurte, spuse el. Vă 
rog să-l examinaţi pentru a vă convinge. Avem doar specialişti 
printre noi. Domnule Chapmann, apropie-te să... 

— Nu-i nevoie, îl întrerupse redactorul sportiv al lui 
„International Broadcasting Corporation”. Cunosc aparatul. E un 
„Standard” de tip obişnuit, fabricaţie de serie. 

Intre timp, domnul Robert Kennedy se dusese în cealaltă parte a 
sălii şi se urcase pe o scărită: de acolo ajunse cu mina la bucata 
de pînză care acoperea un tablou atirnat de perete. Ridicînd 
pînza, el dezveli tabloul, care nu era altceva decit o mare tablă 
de şah. 

— Această tablă, spuse profesorul Despreux, e conectată la 
circuitul uneia dintre tablele similare aflate în sala concursului. 
Ele reproduc, după cum ştiţi, partidele care se joacă în clipa 
aceasta. Am cerut să se instaleze aici, în salonul verde, o tablă 
suplimentară, care reproduce mutările ce se fac în partida 
Cerednikov-Dacosta. După cum vedeţi, cîte două mutări s-au şi 
făcut. 


Privi o clipă tabla, apoi spuse: 

— După cum vedem, Dacosta, cu albele, a început 1.c2-c4, 
primind răspunsul... f7-f5. La următoarea mutare 2.Cg1-f3, 
Cerednikov a replicat... Cg8-f6. S-ar putea ca ei să fi mutat întîi 
caii şi apoi pionii, dar asta nu are importanţă. Să vedem acum 
care va fi a treia mutare a lui Dacosta. 

În clipa aceasta, şe auzi aparatul de radio din celălalt colţ al 
camerei: „Pip, Pip, Piiip, Pip”. Filippo Nardi consultă o hirtie 
aflată în faţa lui şi acoperită cu scris mărunt. „Două scurte, unul 
lung, unul scurt” - mormăia. Găsi repede ceea ce căuta ... 

— Dacosta va muta pionul din g2 în g3, zise el cu voce tare. 

Cei mai mulţi din cei de faţă înţeleseră acum experienţa la care 
asistau. Toţi ochii se întoarseră, ca la comandă, spre tabela 
electrică din perete: 

— Nardi are codul escrocilor, îi şopti Trude lui Ciuperceanu. De 
unde ? 

Secretarul federaţiei noastre de şah dădu din umeri. 

— O să ne spună el după aceea. Intirzierea însă nu i-o iert. 

Ochii urmăreau tabela, pe care, deocamdată, piesele rămîneau 
neschimbate. Secundarul ceasului înainta uniform: 15 secunde... 
30 secunde... 45 secunde... Apoi „minunea” se produse: pionul 
alb din căsuţa g2 dispăru şi un altul identic, apăru în căsuţa g3. 
După tăcerea totală dinainte, participanţii la această originală 
conferinţă de presă începură să se agite. Unii se foiau pe 
scaune, alţii tuşeau, se auzi chiar un fluierat prelung şi 
semnificativ. Domnul Toubib-Lemaire rămăsese cu arătătorul 
întins, suspendat în aer, aşa cum apucase cînd începuse să-l 
înfăşoare cu lănţişorul de la ceas. 

De emoție, Glenn Hardy îşi înghiţise guma de mestecat şi 
arunca priviri rătăcite în jurul său. Fiindcă guma de mestecat 
făcea parte din personalitatea bătăiosului redactor sportiv al 
agenţiei „Continental Press”, iar fără gumă de mestecat Glenn 
Hardy nu mai era Glenn Hardy. 

Între timp, maestrul Cerednikov nu-şi pierduse vremea, fiindcă 
tabela electrică marcă mişcarea pionului negru din g7 în 96. 

— Două scurte, două lungi, strigă Filippo Nardi. 

Aproape simultan, difuzorul aparatului de radio transmise: „Pip, 
Pip, Piiip, Piiip”. 

— Nu-şi pierde vremea, amicul Jeffrey Miller, rise Nardi. 

— Vă rog să remarcaţi, spuse profesorul Roland Despreux, că de 


data aceasta semnalele au fost mult mai puternice. Explicaţia 
este că postul de emisie se află chiar în clădirea în care ne 
găsim acum, cu un etaj mai jos, în sala unde se dispută prima 
rundă a turneului. Dacă cineva din dumneavoastră doreşte să se 
convingă, o poate face destul de lesne: în sala turneului îl va 
găsi pe Jeffrey Miller cu radiovaliza lui. Ce-i drept, a devenit 
acum mai prudent: a închiriat o lojă unde s-a încuiat. Dar uşierul 
mai are o cheie... 

Difuzorul aparatului răsună iar: „Piiip, Piiip, Pip, Piiip”. 

— Extraordinar de repede lucrează maşina lor, spuse Trude 
Hartmann. N-a trecut nici un minut de cînd Miller a transmis 
mutarea precedentă a maestrului Cerednikov. 

Ciuperceanu clătină capul : 

— Ţii minte ce mult dorea maestrul sovietic să joace cu 
Dacosta ? Acum şi-a văzut dorinţa împlinită. Numai că joacă 
împotriva unei maşini. 

— N-are importanţă, replică Trude. Partida se va anula. Acum, 
nimeni şi nimic nu-l mai poate salva pe Dacosta. Maestrul 
Cerednikov a avut neşansa să cadă în prima rundă cu Dacosta. 
Dacă nu era el, era altul. Cineva trebuia să joace cu escrocul, 
altfel n-ar fi putut avea loc această amuzantă demonstraţie. 

— Amuzantă ?! se strimbă Ciuperceanu. 

— Eu o găsesc de-a dreptul delicioasă. Priveşte mutra acestui 
Glenn Hardy. Crezi ca guma de mestecat i-a căzut greu la 
stomac ? Despre domnul Nicolas Toubib-Lemaire să nu mai 
vorbim. Cînd mă gindesc că aceste specimene fac parte din 
breasla noastră... 

— Dacosta, strigă Nardi, va muta nebunul din f1 în g2. 

Şi de data aceasta, privirile se întoarseră, aproape automat, 
către tabela semnalizatoare. Dar nu mai domnea încremenirea 
dinainte. Se părea că cea mai mare parte a celor prezenţi se 
lămuriseră. Numai Glenn Hardy se uita cu disperare la tabla de 
şah de pe perete, aşteptind... nici el nu ştia ce. Din cînd în cînd, 
îşi mişca mecanic fălcile, dar pe urmă îşi aducea aminte că 
înghiţise guma de mestecat şi că în gură nu-i mai rămăsese 
decit propria limbă şi un gust amar provocat de conferinţa de 
presă la cărei tocmai asista. 

După cincizeci de secunde de la semnalele emise de aparat, 
Dacosta mută nebunul din f1 în g2, aşa cum precizase Nardi. 

— Curtea e luminată, spuse Walter Chapmarin, închizîndu-şi 


magnetofonul cu care înregistrase expunerea şi discuţiile. Mă 
duc să telegrafiez. Ştirea va exploda ca o bombă. 

— Domnilor, interveni din nou preşedintele federației 
internaţionale. În mijlocul nostru se află domnul Jose Segovia. El 
este... hm... vreau să zic a fost... hm.., un colaborator al 
asociaţiei Cabral-Dacosta-Miller. A locuit mai multe săptămîni în 
vila Montrose din St. Paul şi vă stă la dispoziţie cu orice lămuriri 
veţi dori. În... hm... calitatea pe care a avut-o, este în măsură să 
vă furnizeze unele amănunte, pe care desigur că cititorii 
dumneavoastră, amatori de senzaţional, vor şti să le aprecieze. 
Jose Segovia se umflă în pene. Sculîndu-se în picioare, se înclină 
cu multă grajie: 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, senores. 

Două zile după atit de interesanta conferinţă de presă din 
salonul verde al sălii „Orpheum”, Trude Hartmann şi Anton 
Giuperceanu se aflau pe terasa unei cafenele din piaţa 
Apeldoorn. Erau încă sub impresia puternică ce le-o produsese 
vizitarea Rijksmuseum-ului, unde se oprişeră îndelung în sălile 
rezervate lui Rembranat, Hals, Hondecoeler, Steen. 

Piaţa Apeldoorn e departe de cartierul comercial al oraşului şi de 
zgomotul portului. Numai cînd şi cînd se auzea şuierul unei 
locomotive care manevra pe liniile gării Welsperpoort. 

Trude sorbea îngîndurată dintr-un pai, fără să-şi dea seama că 
citronada din pahar se terminase. „Ce ochi albaştri are” - se 
gîndi Ciuperceanu, de parcă abia acum observase acest 
amănunt. Apoi întoarse capul şi lăsă privirea să-i lunece peste 
culorile vii ale lalelelor pe care florăresele din Aalsmeer le 
întinseseră, în coşuri, pe trotuare. 

Se pare însă că ochii Trudei nu erau numai albaştri, ci şi foarte 
ageri, căci îi arătă însoţitorului ei un trecător aflat în cealaltă 
parte a pieţei: 

— Nu e prietenul nostru Filippo Nardi ? întrebă ea. 

— După echipament se pare că ele. 

Cîteva clipe după aceea, Nardi se apropie de masa lor şi întrebă 
cu exagerată politeţe : 

— Va deranjez ? 

— Lasă fleacurile şi stai jos! se supără Ciuperceanu. 

Filippo Nardi îşi depuse aparatele pe un scaun şi trase altul sub 
el. 

— De unde ţi-ai procurat noua vinătaie de la ochi ? voi să ştie 


Trude. 

— Mai bine să ne spună de ce a întirziat la conferinţa de la 
„Orpheum”, interveni Ciuperceanu. M-a făcut să trăiesc un sfert 
de ceas pe care n-am să-l uit niciodată. 

— Ca să fac economie, zîmbi Nardi, vă voi răspunde în acelaşi 
timp. Cînd am descins din tren, m-am întîlnit cu domnul Richard 
Cabral. Aflase că i l-am răpit pe Jo şi venise după noi. 

— Cine-i Jo ? întrebă Trude. 

— Jo este acel elegant senor care răspunde la numele de Jose 
Segovia. Intîlnindu-ne cu domnul Cabral... 

— Ştiu, rise Trude, aţi avut o... divergență de păreri. Te-ai ales 
cu un ochi vînăt şi ai întîrziat la conferinţă. 

— A fost minunat, se entuziasmă Nardi. Jo a arbitrat meciul. La 
urmă l-am aruncat pe Cabral într-un canal. Înota, al naibii, ca un 
peşte. In canalul acela îşi aruncă gospodinele din Amsterdam 
lăturile. 

Se uită la cei doi din faţa lui şi lentilele ochelarilor săi avură 
acea sclipire pe care ceilalţi o cunoşteau: 

— Obişnuiesc să-mi plătesc datoriile, spuse cu modestie. 
Ciuperceanu se întunecă la faţă. Nardi păru să-şi dea seama că 
secretarul federaţiei noastre de şah nu prea e de acord cu unele 
aptucături de-ale sale. 

— Trebuie să mă înţelegi, spuse Nardi. Văzindu-mă cu Segovia, 
Cabral începuse să bănuiască ceva. Dacă îl lăsam să ajungă la 
sală „Orpheum”, i-ar fi anunţat pe Dacosta şi pe Miller. Atunci, 
toată demonstraţia noastră se ducea de ripă. Aşa, am cîştigat 
timp. Parfumatul domn Richard Cabral trebuia să-şi schimbe mai 
întîi hainele ude şi urit mirositoare... 

— Totuşi..,, începu Ciuperceanu, dar se răzgindi şi nu mai 
continuă. 

— Şi apoi, cu domnul Cabral aveam o socoteală personală. Am 
şters-o înainte de a sosi poliţia. 

— Să lăsăm asta acum, zise Trude. 

Filippo Nardi se prefăcu că se ridică de la masă: 

— Am impresia că v-am deranjat... 

— Cu două luni în urmă făceai glume mai bune, se supără 
Trude. Spune mai bine cum l-ai convins pe acest Jose Segovia să 
te urmeze. Probabil că figura asta a costat o grămadă de dolari. 
— Dolari ? se miră Nardi. N-a costat nici un cent. l-am arătat 
numai ce are de cîştigat dacă mă urmează. Jo „Cicatrice”, isteţ 


la minte, şi-a înţeles interesul. De altfel, avea şi el o datorie de 
plătit lui Dacosta, care l-a denunţat la Montevideo. 

— Şi ce a avut, mă rog, de cîştigat, dacă te-a urmat ? 

Ziaristul scoase din buzunarul hainei ultimul număr al revistei 
„Weekly Mirror” şi-i arătă Trudei un titlu: „Misterele din vila 
Montrose”. Subtitlurile vorbeau de la sine; „Senzaţionalele 
destăinuiri ale unui fost membru al bandei Cabral - Jo 
«Cicatrice» îşi scrie memoriile - Un ciclu de articole rezervat în 
exclusivitate revistei noastre”. 

— Şi pe ăsta l-am făcut om, zise filozofic Nardi. 

Ciuperceanu luă revista şi citi cîteva din titluri. Unul suna: “Vila 
Montrose pradă flăcărilor. în subsolul vilei, poliţia a descoperit 
urmele şahistului electronic”. Altul: „Domnul W. W. Smith, 
preşedintele lui G.E.O., declară ziariştilor din Cincinnati: Nu-l 
cunosc pe Cabral, n-am nici o legătură cu el.” Altul: 
„Senzaţionala captură a poliţiei marsilieze: Martin Dacosta şi 
Jeffrey Miller arestaţi pe cînd încercau să se îmbarce, cu 
paşapoarte false, pentru Americă de Sud”. Şi, în sfîrşit ultimul: 
„Richard Cabral dispărut fără urmă. Se bănuieşte că celebrul 
gangster s-ar fi sinucis”. 

Secretarul federaţiei noastre de şah închise scîrbit revista şi o 
aruncă pe masă. 

— Eu cred, totuşi, că sînt de prisos aici, spuse Nardi atrăgîndu-şi 
privirile furioase ale celorlalţi. Dacă vreţi să mai stau, trebuie să- 
mi daţi o lămurire. 

— Îţi sîntem datori, zise Trude, în schimbul celor cu care ne-ai 
copleşiţ pînă acum. 

— Să auzim, zise şi Ciuperceanu. 

— Cum se face că, în prima zi a turneului Dacosta a pierdut 
partida cu Cerednikov ? Maestrul sovietic a jucat doar împotriva 
maşinii. Vila Montrose nu arsese încă... 

— l-o fi lipsit vreun transistor din aparat, făcu Trude, sau l-a 
bruiat de la Bucureşti inginerul acela, prietenul lui Dinu 
Romanescu. 

— Nici una, nici alta, zise Ciuperceanu. 

Apoi, secretarul federaţiei noastre de şah repetă ce-i spusese, 
cu cîteva zile înainte, profesorul Dimitrie Suceveanu: 

— Dacosta trebuia sa piardă pînă la urmă. Nici un tub electronic 
nu se poate măsura cu celula nervoasă a omului, nici o maşină 
nu se poate măsura cu creierul ei, cu omul. 


Şi, fiindcă între timp secretarul federaţiei îşi completase 
documentarea, adăugă: 

— Maşina lui Cabral din vila Montrose avea cîteva mii de lămpi 
electronice, iar creierul omenesc are cincisprezece miliarde de 
celule nervoase. 

— Cînd le-ai numărat ? întrebă Nardi admirativ. 

Izbucniră cu toţii în ris. 

După aceea, fostul redactor al lui „Cronaca degli scacchi” se 
ridică şi începu să-şi pună aparatele. 

— Ştiu că nu deranjez, zise, dar trebuie sa plec. Sînt aşteptat la 
redacţie. 

— La redacţie ?! se miră Trude. Ştiam că eşti şomer. 

— Am fost şomer, se indignă Nardi, am fost şomer pînă astăzi 
dimineaţă, cînd domnul profesor Roland Despreux mi-a oferit 
postul, de redactor-şef al buletinului Federaţiei internaţionale de 
şah. 

Din două sărituri ajunse pe trotuar şi culese din coşul unei 
florărese o lalea mare, roşie, pe care o aruncă, îndemiînatic, pe 
masa celor doi. 

— Nu vă mai deranjez ! strigă rizînd cu gura pînă la urechi şi se 
depărtă cu paşi grăbiţi. 

— Laleaua asta, îi spuse Ciuperceanu fetei, se potriveşte la 
culoarea ochilor tăi. 

Contrar obiceiului, Trude Hartmann nu răspunse printr-o ironie. 
Pe urmă, îşi dădu seama că cele spuse de Anton Ciuperceanu îi 
fac plăcere şi obrajii ei începură să semene la culoare cu 
laleaua...