Ponson Du Terrail — S5 — Reinvierea Lui Rocambole — Vol 1 Inchisoarea Din Toulon

Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Cuclul „Dramele Parisului 
SEFIA a V-a 
Închisoarea Din Toulon 


Capitalul |, 

Clopatul închisorii sunase ora douăsprezece, ora mult agteptată, 
de întrerupere a muncii, ora de repaus, 

Soarele de iunie cuprinsese Toulonul în razele sale arzătoare gi 
condamnați căutau pe întrecute umbra. Câțiva numai, rămaşi rnau 
în urmă, începură să păzească tăcuți, doi câte doi, hntuiţi cu tațu de 
acelaşi lanţ de grea sclavie. 

— O sută gaptesprezece, zise decdată unul dintre ei, un gigant, 
cu fața lată, cu umeriu de titari, te rnau ţii de rămăgagul nostru...? 

— Mă ţin dacă voiegti, răspunse unul dintre condamnați, un or 
tânăr încă, de statură potrimită, cu rnăinui bine, cu gura măndră şi 
puțin disprețuitoare, 

Colosul continuă: 

— Tu zu poftă de dorrrut;, eu, să ascult, poveştile domnului 
Cocodes, cum îl nurnese toți camarazi. Dacă căstigi, te voi lăsa să 


REA pa: LI Li [] Li Li păr: L] Li Li 
| tere a ea E NE a E e 0 a e SE i) E [APE ee ei 3 ap. [OO m Om a zica e e ip PI DE ae ERE IENEI înziu IERI | Re 


Pierre Alexis Ponson du 
Terrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 
SERIA a V-a 
Inchisoarea Din Toulon 


Capitolul 1. 

Clopotul închisorii sunase ora douăsprezece, ora mult 
aşteptată, de întrerupere a muncii, ora de repaus. 

Soarele de iunie cuprinsese 'Toulonul în razele sale 
arzătoare şi condamnaţii căutau pe întrecute umbra. Câţiva 
numai, rămaşi mai în urmă, începură să păşească tăcuţi, doi 
câte doi, ţintuiţi cu toţii de acelaşi lanţ de grea sclavie. 

— O sută şaptesprezece, zise deodată unul dintre ei, un 
gigant, cu faţa lată, cu umerii de titan, te mai ţii de 
rămăşagul nostru...? 

— Mă ţin dacă voieşti, răspunse unul dintre condamnaţi, 
un om tânăr încă, de statură potrivită, cu mâini fine, cu 
figura mândră şi puţin dispreţuitoare. 

Colosul continuă: 

— Tu ai poftă de dormit; eu, să ascult, poveştile domnului 
Cocodes, cum îl numesc toţi camarazii. Dacă câştigi, te voi 
lăsa să dormi în pace; dacă pierzi, vei veni cu mine să 
asculţi poveştile lui Cocodes. 

O sută şaptesprezece, făcu semn din cap că primeşte, şi 
cei doi condamnaţi se aşezară departe unul de altul, atât 
cât le îngăduia lanţul care îi lega. 


Gigantul scoase din boneta sa decolorată de vreme o 
pereche de cărţi unsuroase şi, punându-le dinaintea sa, 
întrebă: 

— Cine împarte? 

Şi trase un valet. 

O sută şaptesprezece trase o carte mai mare şi începu să 
împartă. 

Juca ecarte. 

Din trei cărţi, O sută şaptesprezece câştigă partida. 

Gigantul avea o mutră atât de amărâtă, că te cuprindea 
mila privindu-l. 

Adversarul său îi zise cu simplitate: 

— Jucăm şi contra? 

O rază veselă luci în ochiul holbat al condamnatului, un 
surâs larg îi flutură pe buze şi-i zise lui O sută 
şaptesprezece cu toată naivitatea caracterului său simplu: 

— Eşti prea bun, camarade, mulţumesc! 

Începură a doua partidă şi gigantul pierdu din nou. 

— Nu voi mai asculta poveştile lui Cocodes, murmură el 
cu resemnare. 

Condamnatul, pe care ocna întreagă îl cunoştea sub 
numele de O sută şaptesprezece, îşi luă capul în mâini şi 
închise ochii. 

Colosul, supranumit de camarazi Milon, arunca priviri 
pline de invidie în direcţia grupului de ocnaşi, care stătea 
puţin mai la o parte şi care peste câteva momente avea să 
guste fericirea de a auzi poveştile pline de farmec ale 
domnului Cocodes. Ca să-şi mai omoare timpul, începu să se 
joace singur cu cărţile, făcând diferite figuri şi pasenţe. 

În grupa vecină de ocnaşi discuţia era înfocată. 

— Dar unde naiba e Cocodes? întrebă unul. 

— V-am spus eu că n-o să vină astăzi? zise o altă „bonetă 
verde”. 

Şi adăugă cu ironie: 

— Feciorii aceştia de familii mari, domnii aceştia frumoşi, 
cavaleri ai bulevardului, plini de bani şi de cunoştinţe înalte 


îşi bat joc de închisoare. Se duc la infirmerie când le vine 
poftă, se culcă pe saltele moi, mănâncă supe şi fripturi... 

— După şase luni li se uşurează pedeapsa, dacă nu 
cumva se întâmplă să le sosească vreun mic ordin de 
grațiere. 

— Ah! drace, mormăi un ocnaş bătrân, cât timp lumea va 
fi lume, niciodată nu va exista deplină egalitate; nici chiar la 
închisoare. 

— Cocodes e bogat, reluă ocnaşul care afirmase că cel 
aşteptat putea fi la infirmerie... Tatăl său e bogat şi i se 
trimit o mulţime de bani în fiecare lună. Comisarul şi l-a luat 
de secretar, şi are voie să iasă în oraş oricând pofteşte. 

— Am auzit spunându-se, adăugă un alt ocnaş, că o 
doamnă foarte frumoasă din Paris, una dintre cocotele de 
frunte, a venit aici anume pentru ca să-l vadă. A tras la 
„Hotel de France”. După câte văd, tânărul nostru ştia să 
trăiască... Îşi avea în toate serile loja sa la teatru, unde se 
ducea întovărăşit de cele mai frumoase, mai elegante şi mai 
delicioase „păpuşi” ale Parisului; noaptea la „Cafe-Anglais”, 
duminica la curse... 

— Dar ce naiba a făcut ştrengarul, de l-a trimis 
stăpânirea în mijlocul nostru? 

— A imitat semnătura patronului său, un mare notar. 

Ocnaşul cel bătrân ridică din umeri şi zise: 

— Mie totuna îmi este, şi poveştile lui Cocodes pe care le 
ascultați cu toţii cu gurile căscate, ca nişte dobitoci, mă lasă 
cu totul rece. Mult mai mult m-ar interesa o altă poveste, pe 
care o ghicesc în parte şi pe care aş voi s-o cunosc în 
întregime. 

— Ce poveste? întrebară mai multe voci, cu curiozitate. 

— Aceea a lui O sută şaptesprezece. 

— Nimeni din ocnă n-o cunoaşte, şi dacă tu ai ghicit-o, 
meriţi un premiu. 

— De când e el la închisoare? întrebă un nou sosit. 

— De zece ani. 

— Şi de unde vine...? 


— Nu se ştie. Camaradul nostru nu flecăreşte niciodată. 

— Dacă mi s-ar spune într-o zi că e vreun prinţ căzut 
într-o mare nenorocire, nu m-aş mira deloc, zise cu 
naivitate unul dintre ocnaşi. 

— Are purtările unui mare senior şi adeseori gardienii se 
simt încurcaţi în faţa lui. 

— Şi ştiu pentru ce are o pază straşnică în jurul său... 

— Comisarul are grijă să se intereseze în fiecare 
dimineaţă de starea lui O sută şaptesprezece. 

— Şi cu toate acestea, niciodată n-a încercat să evadeze. 

— Nu, reluă ocnaşul cel bătrân. La început fusese 
înlănţuit în grupa unui vulpoi. După două nopţii s-a propus 
să evadeze. O sută şaptesprezece a ridicat din umeri şi a 
doua zia cerut să i se dea ca tovarăş de lanţ pe gigantul 
Milon. 

— Oh! ce brută! exclamă un ocnaş, referindu-se la Milon. 
O sută şaptesprezece trebuie să se plictisească grozav în 
tovărăşia lui. 

— Din contră, sunt prieteni foarte buni, răspunse o voce. 

— Am auzit spunându-se că Milon e nevinovat, adăugă 
un altul. 

— Aşa, spune el, dar oare noi mărturisim vreodată că 
suntem vinovaţi...? 

Ocnaşii hohotiră zgomotos. 

Apoi, deodată, unul exclamă: 

— Ştiam eu bine că Cocodes nu e bolnav şi că nu-şi va 
părăsi camarazii. 

Toţi îşi întoarseră capetele, toate privirile se aţintiră 
asupra unui singur punct şi un ura puternic răsună. 

Un tânăr înalt, corpolent, se apropie legănându-se, cu 
mâinile în buzunar, fumând o ţigară de foi, afişând cea mai 
completă nepăsare. 

— Trăiască Cocodes! strigară ocnaşii. 

— Bună ziua, amicii mei, bună ziua, răspunse cu o voce 
plină de voioşie acela care era obiectul unor manifestații 
aşa de entuziaste. 


Purta şi el uniforma închisorii, dar cu mici modificări. 
Sub bluza groasă de ocnaş, de pildă, avea o cămaşă de 
mătase foarte fină; pantalonii îi erau uşori, largi şi 
ascundeau foarte bine cătuşa. 

— Bună ziua, Cocodes, zise ocnaşul cel bătrân. E 
adevărat că ai fost bolnav? 

— Sunt şi acum, dragii mei prieteni. Da, da... sunt 
bolnav, chiar azi dimineaţă am intrat la infirmerie... 

— Dar mi se pare că medicul te-a găsit bun pentru 
muncă...! 

— Nicidecum! Medicul, care e prieten bun cu mine, m-a 
sfătuit prieteneşte să dorm bine, să mănânc bine şi să fac 
câte o mică plimbare în fiecare dimineaţă. 

— Ştrengarule! 

— Ce voiţi, dragii mei? reluă Cocodes, trebuie să avem 
răbdare. Mai am numai patru ani de trăit printre voi şi voi 
face în aşa fel ca aceşti patru ani să treacă repede. 

— Ştrengarule! murmură ocnaşul cel bătrân, nu ţi-e 
ruşine să spui asemenea lucruri în faţa mea?... Ştii bine că 
mie aici îmi vor putrezi oasele. 

— De ce nu evadezi? 

— Ehei! dragul meu, eu sunt cal bătrân! Am evadat de 
cinci ori până acum şi de cinci ori m-au prins. Şi apoi nu mai 
am mijloace!... Că doar eu nu sunt fiu de bancher! Să 
presupunem că aş evada; ce-aş putea să fac când m-aş 
vedea liber?... Ultima oară când m-au prins furasem o pâine 
de la brutar... şi încă ce pâine: era veche şi uscată ca 
piatra! 

— Ce meserie aveai tu înainte de a intra la ocnă? întrebă 
Cocodes? 

— Eram birjar. 

— Foarte bine. Aşteaptă până când mă voi libera eu. Vei 
evada şi te voi lua în serviciul meu. 

— Ehei!... Avem destul timp să ne gândim!... exclamă 
bătrânul. Ai tutun? 

— Vreţi să vă dau ţigări? 


Şi Cocodes, fără să mai aştepte răspunsul, aruncă în 
mijlocul ocnaşilor o mână de ţigări de foi de cea mai bună 
calitate. 

— Ce lux!... murmurară condamnaţii. 

— Da, dragii mei, reluă Cocodes, am ieşit de la infirmerie 
numai pentru ca să vin să vă văd. 

— Ce ne vei mai povesti astăzi, Cocodes? 

— Ce vreţi voi... 

— Eu, zise ocnaşul cel bătrân, aş vrea să aud o dramă, 
care să mă facă să plâng, să plângă mult, cu lacrimi... 

Cocodes căută să-şi adune amintirile. 

— Ah! dacă vreţi, zise dânsul, părând că şi-a adus aminte 
de ceva foarte interesant, dacă vreţi, vă voi povesti o dramă 
faimoasă!... Eram la o premieră cu Nineta... 

— Care Nineta? 

— Amanta mea din urmă, pentru care am făcut prostia... 

— A!... doamna cea frumoasă de la Hotel de France? 

— Chiar dânsa. E mereu îndrăgostită de mine mititica. 
Aş fi în stare s-o iau de nevastă dacă nu s-ar împotrivi tata... 

— Să auzim drama! zise bătrânul cu nerăbdare. 

— Cum se numeşte? întrebă un altul. 

— Rocambole. 

— Frumos nume! 

Pe când Cocodes vorbea astfel, Milon, colosul, se 
apropiase cât putuse mai mult de „grupa fericiţilor”. 

O sută şaptesprezece deschise ochii şi-l privi cu atenţie. 

— Vrei să asculţi povestea lui Cocodes? îl întrebă dânsul 
cu blândeţe. 

— Oh! zise Milon, dacă ai vrea să mă ajuţi, ţi-aş da porţia 
mea de hrană de astă-seară...! 

— Să mergem, zise O sută şaptesprezece, dar să ştii că 
eu nu-mi vând niciodată serviciile...! 

Se sculară şi se apropiară amândoi mărind grupa 
ascultătorilor lui Cocodes. 

Cocodes zicea: 


— Da, domnilor, e o dramă frumoasă; mai ales actul al 
patrulea e foarte emoţionant... 

— Să vedem!... zise O sută şaptesprezece, cu un ton ce 
vădea oarecare neîncredere. 

Capitolul II. 

Cocodes vorbi cam aşa: 

— Rocambole, dramă în cinci acte şi un prolog. Prologul 
se petrece cu trei ani mai înainte de acţiune, în casa unui 
oarecare marchiz de Chamery. 

lată ce s-a întâmplat: marchizul de Chamery era foarte 
bogat. Are un fiu pierdut, de a cărui urmă nu mai ştie nimic. 
E o poveste întreagă... Într-o zi, cu puţin înainte de moartea 
sa, bătrânul a primit o scrisoare de la un prieten al său, 
ducele de Sallandrera. 

Se pare că ducele de Chamery bănuia că ducele de 
Sallandrera fusese în relaţii de dragoste cu soţia sa şi că fiul 
său nu era al său... În scrisoarea pe care i-o scria, ducele de 
Sallandrera oferea mâna fiicei sale, Carmen, fiului său. 

Atunci bătrânul marchiz a trimis după notarul său. 

— Pentru ce? 

— L-a chemat pentru ca să-i încredinţeze toată averea şi 
toate titlurile sale şi să-l însărcineze cu căutarea fiului 
pierdut, care trebuia pus în posesia unei averi de peste şase 
milioane... Dar, continuă Cocodes, trebuie să vă mai spun că 
în timpul acela exista în Paris o vastă asociaţie de bandiți, 
numită Clubul Valeţilor de Cupă. 

— Frumos nume! exclamă ocnaşul cel bătrân, plescăind 
din limbă. 

— Valeţii de Cupă, continuă Cocodes, furau, prădau, 
asasinau şi niciodată nu puteau fi prinşi. Pe oriunde 
treceau, lăsau în urma lor o carte: un valet de cupă. Altceva 
nu mai găseau autorităţile, oricât de multă silinţă şi-ar fi 
dat. Valeţii de Cupă şi mai cu seamă Cezar Andreea, şeful 
lor, dispăreau ca prin farmec. 

— Cezar Andreea? întrebă un ocnaş care stătuse până 
atunci tăcut; mi se pare că am mai auzit numele acesta. 


— Prostule! exclamă Milon, colosul, nu vezi că e vorba de 
o piesă de teatru? 

— Ar putea să fie o piesă istorică, obiectă parizianul. 

— Dacă mă întrerupeţi mereu, nu voi mai sfârşi 
niciodată. 

— Oh! te ascultăm!... te ascultăm! exclamară mai multe 
voci. 

Cocodes urmă: 

— Îndată ce sosi notarul, marchizul, concedie camerista, 
o bătrână care-l îngrijea de multă vreme. Rămase în 
preajmă cameristul. Servitorul acesta era cunoscut în casa 
marchizului sub numele de Valentin; notarul însă îl ştia sub 
numele de Venture. 

— Cum? Avea două nume? 

— Da, ca şi notarul, căci notarul acesta nu era altul decât 
Cezar Andreea, şeful Valeţilor de Cupă. 

— Ah! bravo! bravo! exclamară mai mulţi ocnaşi. 

— Valentin e şi el un Valet de Cupă deghizat. Marchizul 
povesti notarului tot ce-i ardea inima, deschise caseta de 
bani şi-i arătă toată averea. Apoi, bătrânul, care se 
emoţionase prea mult, fu condus în camera sa. Valentin îi 
luă de la gât cheia de la casa de bani. Cezar Andreea şi 
Valentin deschiseră, deci caseta şi se puseră pe lucru, când 
pe neaşteptate, bătrânul, care auzise zgomot, reveni. 

— Sărmanul bătrân!... murmură unul dintre ocnaşi. 

— Atunci, continuă Cocodes, Valentin şi Cezar Andreea 
se aruncară asupra marchizului, îl închiseră în camera lui 
şi... înţelegeţi, afacerea era uşoară cu un bătrân aşa de slab 
cum era marchizul... Dar tot în acelaşi timp se auzi un 
zgomot de geamuri sparte, şi un tânăr îmbrăcat într-un 
costum de lucrător sări în încăpere. Tânărul lucra şi el în 
aceeaşi afacere, însă pe propria sa socoteală. Scoase, un 
chibrit din buzunar, îl aprinse, văzu casa de bani deschisă 
şi... Dar Cezar Andreea se reîntoarse, se aruncă asupra 
tânărului, îl trânti la pământ şi voi să-i împlânte pumnalul în 
piept. Deodată un val de lumină năvăli în odaie; era 


Valentin, care intra cu o lumânare în mână. „Opreşte-te, 
stăpâne!... strigă dânsul, e Rocambole.” 

— Ce gândeşti tu despre toate acestea?... întrebă Milon, 
care nu pierduse nici un singur cuvânt din toată povestea 
lui Cocodes. 

Un surâs misterios flutură pe buzele ocnaşului. 

— Gândesc, răspunse el cu melancolie, că planul a fost 
bine combinat. 

Cocodes păstră tăcerea timp de câteva momente. 

— Dragul meu, îi zise ocnaşul cel bătrân, trebuie să te 
cam grăbeşti, pentru că în curând clopotul va suna. 

— Trec la actul întâi, zise Cocodes. Suntem la Belleville, 
într-o casă mare, cu mai mulţi locatari. E mai întâi un 
avocat, care nu mai pleda de mult timp, trăind din gloria 
trecutului. Apoi, un pictor, domnul Armand, care dă lecţii 
unei domnişoare din lumea mare, dona Carmen de 
Sallandrera, fiica seniorului spaniol, despre care a fost 
vorba în prolog. Domnul Armand îşi alege de confident pe 
amicul său, avocatul. E înamorat de frumoasa sa elevă şi n-o 
mai iubeşte pe Baccarat, o femeie foarte frumoasă din 
lumea demi-mondenelor pariziene... În casa aceasta mai 
locuieşte şi bătrâna Fipart, împreună cu nepoata sa, Cerise. 
Mama Fipart e o femeie de treabă, dar peste măsură de 
supărată din pricină că fiul ei, Joseph, s-a făcut tâlhar, 
luându-şi numele de Rocambole. 

— A!... exclamă parizianul, frumoasă înlănţuire de fapte. 

Cocodes continuă: 

— Mama Fipart e foarte supărată; din contră, nepoata 
sa, Cerise e veselă, pentru că în curând se va căsători cu un 
tânăr foarte cumsecade, Jean. Fetiţei îi va da ca zestre 
micile sale economii, în valoare de 600 de franci. Pe când 
domnul Armand stă de vorbă cu avocatul, soseşte un 
englez, evident un gentleman, sir Williams. Englezul vine să 
comande un tablou; dar acesta e numai un motiv: Domnul 
Armand nu-i cunoaşte nici numele, nici locul şi data naşterii 
şi, când îşi luă ziua bună de la cei doi oameni, pentru a 


pleca la lecţie, gentlemanul, englez respiră uşurat şi-şi zise: 
„Tânărul acesta nu ştie nimic.” 

— Bine, intervine parizianul, mi se pare că ghicesc cum 
s-a petrecut afacerea. Am văzut destule melodrame la Paris 
şi ştiu cam cum merg lucrurile. Armand trebuie să fie 
copilul pierdut al domnului de Chamery. 

— Chiar aşa e, zise Cocodes. 

— Şi gentlemanul sir Williams e, desigur, Cezar Andreea, 
şeful Valeţilor de Cupă. 

— Dacă le ghiceşti pe toate, zise Cocodes râzând, nu mai 
am nevoie să vă povestesc...! 

— Ba da, ba da!... povesteşte-ne mai departe!... Taci din 
gură, parizianule! 

— Aşadar, reluă Cocodes, pe când gentlemanul se 
pregătea să plece, se auzi un zgomot de zurgălăi. Era 
domnişoara Baccarat, care trecea spre Vincennes pentru a 
lua parte la cursele de cai de acolo şi se oprea în drum 
pentru a vedea ce mai face scumpul ei Armand, care de o 
bucată de vreme o cam lăsase în părăsire. 

— Miss Baccarat! exclamă englezul.” 

Femeia îi dă mâna şi stau de vorbă. Sosesc după aceea 
Cerise şi Tulipa, proprietara casei; amândouă recunosc în 
Baccarat pe o camaradă a lor. 

Baccarat, întristată că nu putuse să-l vadă pe Armand, îi 
lăsă un bileţel parfumat şi dulce şi plecă spre Vincennes, 
împreună cu sir Williams. 

Logodnicul Cerisei vine să-i ceară mâna. 

Bătrâna mamă Fipart se învoieşte şi nu mai rămâne 
decât să înceapă pregătirile pentru nuntă. 

Dar iată că în timpul acesta avocatul se reîntoarce şi-o 
anunţă pe mama Fipart că Rocambole comisese un furt şi 
că dacă nu i se dădea reclamantului suma de şase sute de 
franci, Rocambole va fi încarcerat şi trimis la ocnă. 

Cerise vine plângând la Jean şi-i spune vestea. 

Tânărul începe şi el să plângă. 


— Mi se pare că şi mie îmi vine a plânge, întrerupse 
ocnaşul cel bătrân. 

— Biata Cerise, continuă Cocodes, avea să dea zestrea sa 
de şase sute de franci pentru a-şi scăpa verişorul de la 
închisoare. 

În mijlocul acestei dezolări generale, urcă scările 
portarul, aducând două scrisori. 

Una este pentru mama Fipart, cealaltă pentru domnul 
Armand. 

Cea dintâi e de la Rocambole. Tânărul scrie mamei sale 
că pleacă în India pentru a face avere şi pentru a şterge 
pata de pe numele său. 

Cealaltă e adresată domnului Armand. ] se propune 
tânărului pictor o scurtă călătorie la Marsilia, unde va găsi 
un prieten vechi al familiei, doctorul Gordon, care-i va 
destăinui adevăratul său nume şi-l va pune în posesia unei 
mari averi. 

Şi, pe când domnul Armand scoate un strigăt de bucurie, 
sărmana mama Fipart cade leşinată şi... cortina cade. 

— Ei bine!... Ce mai spui O sută şaptesprezece? întrebă 
Milon, triumfător. 

— Să vedem urmarea, răspunse scurt taciturnul ocnaş. 

Dar în clipa aceea se auzi sunetul clopotului. 

Ocnaşii erau chemaţi la muncă. 

Legiunea condamnaților se sculă dintr-o dată în picioare, 
ca un singur om, şi se auzi zăngănitul lugubru al fiarelor. 

— Eu, zise Cocodes, sunt bolnav şi mă reîntorc la spital. 
Dacă voiţi însă, mâine voi relua de la actul al doilea. 

Şi pe când ocnaşii, cu capetele plecate, se îndreptau 
spre chinuitorul loc de muncă, el se îndepărtă încetişor, 
legănându-se, în direcţia spitalului. 

Capitolul III. 

E noapte. Tăcerea domneşte în întreaga închisoare. 

Înlănţuiţi, doi câte doi, pe paturile lor de lemn, ocnaşii au 
ordin să doarmă. Unii, mai docili, ascultă porunca. Alţii 
vorbesc între dânşii pe şoptite... 


De la un capăt la altul al închisorii numai proiecte de 
evadare. 

Când trece vreun supraveghetor, se face o tăcere 
mormântală. Dar cum rămân din nou singuri, murmurul 
reîncepe. 

Gigantul Milon şi tovarăşul său de cătuşă, ocnaşul O sută 
şaptesprezece, se întorseseră de mai multe ori când pe o 
parte, când pe alta. Prin urmare nu dormeau încă. 

O sută şaptesprezece era un condamnat misterios şi 
foarte tăcut. El impunea oarecare respect tuturor şi 
gigantul Milon, cu toată forţa sa titanică, simţea că omul 
acela îi era superior. De aceea niciodată nu îndrăznise să-l 
tutuiască. 

De obicei, O sută şaptesprezece dormea. 

La amiază se întindea pe pământ şi închidea ochii; seara, 
se culca la ora regulamentară şi nu se mişca până a doua zi 
dimineaţa. 

Omul acesta, care era supravegheat cu o vigilenţă 
deosebită, cu toate că niciodată nu încercase să evadeze, se 
refugia în braţele somnului, unde părea că găseşte o 
supremă consolare. 

Dar în noaptea aceea O sută şaptesprezece era agitat, în 
cele din urmă Milon îl întrebă: 

— Ce ai, camarade?... Eşti bolnav...? 

— Nu, răspunse O sută şaptesprezece, cuget... 

— Da?... Şi la ce te gândeşiti...? 

— La povestea lui Cocodes. 

— Şi eu de asemenea, zise cu simplitate Milon; şi mă 
gândesc cu atât mai mult cu cât sunt de părere că 
Rocambole a existat într-adevăr. 

— Crezi?... întrebă O sută şaptesprezece. 

— Eram în Paris în vremea când se vorbea despre acei 
faimoşi Valeţi de Cupă. 

— Da? 

Milon continuă cu voce înceată şi apropiindu-şi buzele de 
urechea tovarăşului său de lanţ: 


— Dacă voieşti, vom vorbi puţin. 

— Vorbeşte, zise O sută şaptesprezece. 

— E adevărat că sunt cam grosolan, continuă gigantul, şi 
că sunt aproape cu totul lipsit de inteligenţă. Aş dobori un 
bou cu o lovitură cu pumnal, dar un copil ar putea cu 
uşurinţă să mă înşele. De aceea au şi putut ei să mă trimită 
la închisoare... 

— Care ei? întrebă O sută şaptesprezece. 

— Am susţinut totdeauna că sunt nevinovat, continuă 
Milon, şi cu toate că nimeni nu voieşte să mă creadă, e 
foarte adevărat. Ar fi fost mult mai bine să fiu mai puţin 
onest, dar mai inteligent. Dar, zise colosul, mi se pare că te 
plictisesc, O sută şaptesprezece. 

— Nicidecum, răspunse ocnaşul. Povestea ta mă 
interesează... Aşadar, spui că eşti nevinovat? 

— Da. 

— Ce meserie aveai înainte de a intra în închisoare? 

— Eram servitor de încredere. 

— Şi ce acuzare ţi s-a adus? 

— Am fost acuzat de furt de bijuterii. 

— Cum asta? Pentru ce? 

— Pentru că n-am vrut să spun unde erau ascunşi banii 
copiilor. 

— Ce copii?... Despre cine vorbeşti? 

— Copiii doamnei în al cărei serviciu eram. 

— Aşadar, copiii te-au acuzat de furt? 

— Oh! exclamă Milon cu oarecare indignare, sărmanele 
fetiţe!... căci erau două fetiţe gemene. Două fetiţe dulci şi 
drăguţe, care astăzi trebuie să aibă vreo optsprezece ani, şi 
care îşi petrec poate viaţa în vreun colţ întunecat, cine ştie 
în ce mizerie...! 

Milon se opri şi, la scânteierea razelor felinarului care 
lumina camera nr. 3 a închisorii, tovarăşul său putu să vadă 
o lacrimă mare rostogolindu-se pe faţa titanului. 

— Continuă, zise O sută şaptesprezece. 


— Se pare că doamna, reluă Milon, se măritase pentru a 
doua oară, fără consimţământul familiei. Dânsa avea doi 
fraţi, doi mizerabili, care de mai multe ori încercaseră să le 
piardă pe sărmanele copiliţe. Soţul stăpânei mele murise de 
multă vreme, şi sărmana femeie n-avea nici un alt protector 
decât pe mine. Era tânără încă şi foarte frumoasă; fetiţele 
creşteau văzând cu ochii. Doamna, privindu-le cu dragoste, 
îmi zicea adeseori: „Îndată ce vor împlini cincisprezece ani, 
le voi mărita, ca să poată căpăta câte un protector”. 
Doamna era foarte bogată. Locuiam într-un frumos palat 
din foburgul Saint-Germain. În fiecare seară zăvoram 
porţile, de teama vreunei întâmplări neprevăzute, a unui 
atac banditesc. 

Doamna îmi spunea mereu: 

— Mă tem aşa de mult de fraţii mei...!” 

Într-o zi, copilele se jucau cu nevinovăție în grădina din 
jurul casei. 

O detunătură se auzi, un glonte şuieră. Din fericire 
glontele trecu, fără să le atingă. 

Poliţia fu înştiinţată, începură cercetări minuţioase, dar 
nu se descoperi nimic. 

Altădată, una din ele, mica Berta, fu apucată, după masă, 
de crampe violente. Un medic sosi în grabă şi declară că 
era la mijloc o încercare de otrăvire. 

Atunci doamna înţelese bine că viaţa copilelor sale era 
serios ameninţată şi se hotărt să le pună la adăpost. Într-o 
noapte le-am condus în secret la o mănăstire, unde au fost 
primite sub un nume oarecare; şi stăpâna mea a mers aşa 
de departe cu prudenţa, încât nu şi-a spus adevăratul 
nume. 

La întoarcere biata femeie mi-a zis: 

— Milon, te ştiu onest şi mă încred în tine. Ştii bine că 
într-o zi, mai curând sau mai târziu, fraţii mei mă vor 
asasina. Prin urmare trebuie să asigur viitorul copiilor mei.” 

Eu o ascultam plângând. Ea îmi dădu în primire o lădiţă, 
zicându-mi: 


— Iată jumătate din averea mea; sunt o sută cincizeci de 
mii de franci în aur şi în bilete de bancă. Ascunde lădiţa 
aceasta undeva. Dacă mi se va întâmpla vreo nenorocire, va 
fi zestrea fiicelor mele.” 

— Şi ai ascuns banii aceia? întrebă O sută şaptesprezece. 

— Da, şi nimeni altul decât mine nu i-ar putea găsi. 

— Oh! murmură O sută şaptesprezece gânditor. 

Milon continuă: 

— Presimţirile sărmanei mele stăpâne s-au dovedit cât se 
poate de întemeiate. Ea muri otrăvită, câteva zile după 
aceea. Fraţii criminali avură îndrăzneala să-şi reclame 
dreptul lor la moştenire. Fetiţele erau născute în 
străinătate; n-aveam în mâinile mele nici o hârtie cu care să 
pot dovedi legitimitatea deţinerii lădiţei şi nu voiam să dau 
la iveală locul unde se ascundeau micuţele, de teamă ca nu 
cumva să li se întâmple vreo nenorocire. Fraţii criminali 
fură puşi în posesia averii sărmanei mele stăpâne; dar 
dânşii se aşteptau să găsească mult mai mulţi bani şi, cum 
nu s-a întâmplat aşa, unul dintre ei îmi zise: 

— Tu trebuie să fii depozitarul unei sume importante. 
Dacă ne-o încredinţezi, vei avea şi tu partea ta.” 

Am refuzat cu indignare, dar sunt aşa de dobitoc, 
adăugă Milon cu naivitate, încât am mărturisit lucrul. 

O săptămână după aceea, cineva bătu la uşa camerei, 
mele, deşteptându-mă din somn. Mă retrăsesem într-un 
hotel mobilat. Erau doi agenţi de poliţie, care veneau să mă 
aresteze. Eram acuzat că furasem diamantele doamnei, şi 
mizerabilii de fraţi combinaseră lucrurile aşa de bine, încât 
în unul din geamantanele mele se găsiră câteva inele şi alte 
bijuterii de mare valoare. Cu toate protestele de 
nevinovăție, am fost condamnat la zece ani muncă silnică. 

— Şi, întrebă O sută şaptesprezece, nu mai ai nici o ştire 
de la copiliţe? 

— Nu, dar sper că mizerabilii n-au putut să le dea de 
urmă. 

— Şi banii...? 


— Îmi aduc aminte foarte bine unde i-am ascuns. 

— Poate că au fost găsiţi... 

— Nu e cu neputinţă...! 

— N-ai încercat niciodată să evadezi? 

— Ba da, am încercat de două ori, dar am fost prins; sunt 
aşa de dobitoc... 

— Sărmanul om! murmură O sută şaptesprezece. 

Apoi, lipindu-şi la rândul său buzele de urechea lui 
Milon, zise: 

— Ei bine, dacă voieşti să evadezi, îţi voi oferi eu 
mijlocul. 

— Dumneata, întrebă Milon, mirat, dar... atunci...? 

— Vrei să mă întrebi de ce nu evadez eu însumi...? 

— Da. 

— La ce bun?... M-aş plictisi grozav în lume... 

Şi O sută şaptesprezece se întoarse cu spatele spre 
Milon şi adormi liniştit. 

Capitolul IV. 

A doua zi, la amiază, ascultătorii lui Cocodes erau cu toţi 
adunaţi, aşteptându-l. Dar Cocodes întârzia. 

Omul acesta se bucura de o mulţime de mici privilegii în 
închisoare; stătea şi în ziua aceea la infirmerie. 

Ocnaşul e de obicei foarte gelos, mai ales aceia care ştiu 
bine că-şi vor petrece toată viaţa între zidurile închisorii. 

Dar Cocodes, al cărui nume adevărat nu era cunoscut, 
de nimeni, pentru motivul foarte simplu că nu voise să-l 
spună nimănui, Cocodes, deci, care înainte de a primi 
porecla aceasta, era cunoscut de toată lumea sub numele 
de 87, ştiuse să se facă plăcut tuturora. 

Asta din pricină că nu era deloc zgârcit şi se pricepea de 
minune să facă mici cadouri. 

Pe urmă, de când era el în închisoare, bieţii condamnaţi 
nu mai aveau nevoie să-şi plătească scrisorile; le scria el pe 
toate gratuit. 

El redacta, petiţiile către comisar, scrisorile către 
duhovnic şi bileţelele pe care tot el se însărcina, să le 


trimită la închisoarea Saint-Lazare din Paris. 

Cocodes primea în fiecare lună o sumă de bani de la 
familia sa. 

În sfârşit, după cum au putut observa cititorii, Cocodă&s 
era şi un bun povestitor. 

De aceea, condamnaţii, se adunaseră cu toţii şi-l 
aşteptau. 

Însuşi O sută şaptesprezece era prezent, împreună cu 
tovarăşul său Milon, bineînţeles. 

Dar timpul trecea, şi Cocodes nu se mai arăta. Câţiva 
dintre ocnaşi începură să murmure. 

— Veţi vedea că Cocodes nu va veni astăzi, zise unul 
dintre ei. 

— Ah! zise un altul, unul dintre condamnaţii pe viaţă, vă 
admir, dragii mei!... Vă plângeţi cu toţii şi, cu toate acestea, 
aţi venit la ocnă cu trăsura, ca nişte prinți... 

— Dar dumneata cum ai venit? întrebă un ocnaş tânăr. 

— Eu am venit înlănţuit, cu cătuşele şi de mâini şi de 
picioare; cred că niciunul dintre voi nu poate sta alături de 
mine. 

— Te înşeli, zise un alt ocnaş; şi eu am venit încătuşat, şi 
asta încă din timpul lui Thierry! 

— Cine-i acest Thierry? întrebă un condamnat tânăr. 

— Căpitanul de pe atunci al ocnei, un om bun ca pâinea 
lui Dumnezeu. Puţine evadări se întâmplau pe vremea lui... 

— Da, zise un ocnaş bătrân, dar desigur că tu n-ai 
cunoscut fierul roşu... 

— Nu, nu l-am cunoscut. 

Expresia „fier roşu” trezi un fior rece în întreaga 
adunare. 

Ocnaşul cel tânăr murmură: 

— Trebuie să fi fost nişte momente teribile...! 

Bătrânul suspină şi-şi propti capul în piept: 

— În ziua în care am fost înfierat, zise el, am încetat din 
viaţă...! 

— Cum asta? 


Bătrânul aruncă în jurul lui o privire scânteietoare. 

— Da, repetă dânsul, în ziua aceea am încetat din viaţă. 

Şi preumblându-şi privirea tristă şi dezolată asupra 
grupei de ocnaşi care-l înconjurau, exclamă cu un accent de 
ironie: 

— Ah! staţi cu toţii cu gurile căscate, aşteptându-l pe 
Cocodes, ca să vă povestească piese de teatru, drame, cum 
le zice el. Ei bine, dacă v-aş spune eu povestea mea, dacă v- 
aş povesti cum am fost înfierat, v-aţi înfiora cu toţii şi cred 
că l-aţi uita pe Cocodes! 

— De ce nu povesteşti? întrebă un condamnat; te 
ascultăm cu toţii. 

Bătrânul reluă: 

— Am şaizeci şi nouă de ani. Sunt treizeci şi patru de ani 
de când mă aflu în închisoare şi de când sunt mort... de 
când corpul meu e fără suflet şi inima mea fără speranţă. 
Ştiţi voi cine sunt eu? Cine am fost? Eram bancher, milionar, 
şi aparţineam unei familii nobile! Eram însurat cu o femeie 
frumoasă, pe care o divinizam. Viaţa mi se părea un vis. O 
patimă nenorocită a distrus totul în câţiva ani... Eram 
jucător, jocul e calea cea mai sigură spre ocnă! Calea, 
aceasta începe din saloanele palatelor, trece prin casele de 
joc şi se continuă în tripourile ordinare, în taverne. Pe 
marginile acestui drum se văd, searbede, spectrele mizeriei 
şi ale dezonoarei. De la bogăţie la mizerie, calea este foarte 
scurtă pentru un jucător. Mai întâi îşi pierde ceea ce-i 
aparţine, apoi ceea ce i s-a încredinţat; îşi pierde în urmă 
soţia, amicii, rudele. Rude, amici, nevastă, cu toţii tac; celor 
dintâi le e milă; cea din urmă se sileşte să-şi ascundă 
lacrimile. Am jucat totul şi am pierdut totul; am pierdut 
pâinea copilul meu, căci nevasta mea era însărcinată, am 
jucat până şi hainele ei, inelul pe care i l-am pus în mână în 
ziua nunţii... Într-o dimineaţă, când m-am trezit, nu mai 
aveam nimic. Atunci demonul din mine a apărut şi a început 
să mă chinuiască: am comis un fals. Câţiva amici bogaţi mă 
salvară. Am plecat din Franţa. Dar Parisul avea asupra mea 


o neînţeleasă putere de atracţie. M-am reîntors. Şi ştiţi 
pentru ce? Ca să devin... falsificator de bilete de bancă. În 
tot timpul acesta, nenorocita mea soţie nu ştia decât un 
singur lucru: că eram ruinaţi. Ea se retrăsese în casa unei 
verişoare, care o primise cu braţele deschise; pe mine mă 
credea dus în America, unde plecasem chipurile ca să 
încerc a-mi reface averea; sărmana femeie se ruga mereu 
pentru mine. Dar crima e totdeauna pedepsită. Jocul m-a 
trădat până la sfârşit. Într-o seară am fost surprins la o 
masă de joc cu un teanc de bilete false în mână. Am fost 
arestat... am mărturisit totul. În epoca aceea, falsificatorii 
erau pedepsiţi cu moartea. Mila regală mi-a schimbat 
pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă. Nevasta 
mea habar n-avea de toate acestea şi era aproape să devină 
mamă, era aproape să nască o fiinţă care avea să intre în 
viaţă prin poarta mizeriei, poartă deschisă de disperare. 

Bătrânul ocnaş se opri o clipă, emoţionat de greutatea 
acelor amintiri dureroase. 

Ocnaşii, hoţii, asasinii, care îi ascultau povestea, erau şi 
ei emoţionaţi. 

În clipele acelea, oamenii aceştia huliţi de societate şi 
izgoniți din sânul ei, păreau că ei înşişi suferiseră toate 
chinurile prin care trecuse bătrânul ocnaş. 

În sfârşit, acesta din urmă continuă: 

— Oh!... voi nu ştiţi ce e înfierarea; n-aţi văzut cum se 
proceda: se înălța un eşafod, condamnatul era urcat sus, 
fixat, silit să ţină capul înainte, privirea îndreptată asupra 
publicului care venea în număr mare să râdă de ruşinea lui. 
Apoi, după o oră de aşteptare, călăul venea. Vedeai cu 
proprii tăi ochi cum se înroşea încetul cu încetul fierul, sub 
apăsarea căruia carnea ta avea să fumege peste puţin timp. 
Pe când, înlemnit de groază, priveam toate aceste pregătiri, 
lumea adunată îmi striga în derâdere: „bancherul...”! 
„bancherul”! Dar eu eram preocupat foarte puţin de 
strigătele acestea; nici supliciul teribil pe care aveam să-l 
îndur nu mă înspăimânta. Mă gândeam la sărmana mea 


soţie care, fără îndoială, mă credea liber şi se legăna în 
dulcea speranţă de a mă revedea în curând. În sfârşit, 
călăul se aplecă şi, pe când ridica fierul înroşit pentru a-l 
imprima pe umărul meu, mulţimea tăcu. Se făcu dintr-odată 
o linişte aproape solemnă, întocmai ca în momentul când 
condamnatul la moarte se întinde pe bascula fatală. Dar în 
acea clipă, din mijlocul acelei mulţimi tăcute, un țipăt se 
auzi, un țipăt teribil, la care eu am răspuns printr-un urlet 
de fiară sălbatică, lovită de moarte. Nu durerea fizică mi-a 
smuls strigătul acesta; mi se pare chiar că nici n-am simţit 
fierul arzător călcându-mi carnea... A fost un țipăt de 
groază pentru că, în mijlocul mulţimii, la o distanţă mică ele 
eşafod, zărisem o femeie... şi femeia aceea era soţia mea! 

Şi ocnaşul, pronunţând cuvintele acestea, îşi prinse 
capul între mâini şi două lacrimi mari luciră în ochii săi 
întunecaţi. 

Urmă un moment de linişte apăsătoare. 

Apoi ocnaşul îşi ridică capul şi, cu un accent teribil, 
continuă: 

— Ah! dar voi nu ştiţi încă totul... 

Îşi şterse lacrimile ţi oftând adânc zise: 

Capitolul V 

— Niciunul dintre voi n-a cunoscut înfierarea şi, afară de 
o singură excepţie, nimeni nu-şi mai aduce aminte de 
încătuşare şi de acea sinistră operaţie care precede 
încarcerarea şi care se numea paradă. 

Ţi se trântea un inel în jurul gâtului cu lovituri de ciocan; 
apoi, de inelul acesta se prindea o cătuşă care te lega de 
inelul celorlalţi condamnaţi. 

Când acest cortegiu hidos era gata, porţile se 
deschideau şi mulţimea care aştepta afară scotea un strigăt 
infernal de bucurie. 

Acei dintre condamnaţi, certaţi mereu cu justiţia şi prin 
urmare, care mai văzuseră spectacolul acesta, intonau 
nepăsători „cântecul de plecare”, un fel de Marseilleză a 
ocnaşilor. 


Ceilalţi, care pentru întâia oară participau la o asemenea 
paradă, plecau capul şi se sileau să scape privirilor 
batjocoritoare ale mulţimii, care parcă le ardeau obrazul. 

Ah!... îmi vorbiţi astăzi de călăul care ucide, de 
supraveghetorul care vă biciuieşte, de lanţurile grele care 
vă chinuiesc oasele, de lungile voastre suferinţi, fără 
început şi fără sfârşit? Ce sunt toate acestea? Nimicuri!... 
Aceia care n-au cunoscut parada - o trupă de oameni 
transformați în animale - nu ştiu ce e suferinţa. 

Dacă aţi fi văzut voi acele mii de capete de oameni care 
râdeau, urlau, se strâmbau, dacă aţi fi văzut acele mii de 
capete de femei, de bărbaţi, de copii care veneau să-i 
insulte pe condamnaţi şi-i întovărăşeau leghe întregi cu 
injurii şi cu ameninţări!... Oh!... dacă i-aţi fi văzut...! 

Erau în mulţimea aceea oameni de toate categoriile. 

Femei pierdute şi bărbaţi care trăiau de pe urma acestor 
femei, oameni în haine negre, cucoane din lumea mare, 
principese chiar, copii desculți, bătrâni cu părul alb, erau 
chiar şi lucrători oneşti, care nu ştiau că nu e bine să 
privească cineva în ochii unui criminal. 

Toţi veneau mânaţi de dorinţa de a privi mizeria, 
înjosirea omenească, cu singura deosebire că aristocrația 
căuta oarecum să se ascundă şi rămânea tăcută, pe când 
vulgul urla, ca o trupă de bestii sălbatice. 

Şi când printre condamnaţi era vreunul din clasele de 
sus ale societăţii, un medic, un notar, un avocat, urletele 
deveneau şi mai teribile. 

— Unde e?... Unde e? se auzea întrebând din toate 
părţile.” 

Ştiţi că eu eram „bancherul”. 

Când s-au deschis porţile înaintea noastră, un regiment 
întreg de cavalerie nu era în stare să stăpânească avântul 
de curiozitate al mulţimii. 

Convoiul se îndrepta spre 'Toulon, prin Fontainebleau, şi 
urma să treacă prin mijlocul satului Choisy-le-Roi. 

Era satul în care se retrăsese nenorocita mea soţie. 


Era vară, în luna lui august. 

Convoiul pornise la orele patru dimineaţa şi când intram 
în Choisy erau orele şase. 

Pe când mergeam prin mijlocul drumului se auzi vocea 
căpitanului: 

— Staţi! 

Cântecele obscene încetară; se făcu tăcere. Convoiul 
condamnaților se întâlnise cu convoiul unei înmormântări. 

Erau două sicrie purtate pe braţe, urmate de o mulţime 
tristă, tăcută; clopotul bisericii îţi rupea inima cu melancolia 
sunetelor sale. 

Un sicriu era învelit cu postav negru; celălalt cu postav 
alb. 

Erau cadavrele unei persoane în vârstă şi a unui copil. 

În urma primului sicriu o femeie despletită mergea 
plângând; am recunoscut-o îndată; era verişoara în casa 
căreia se retrăsese soţia mea. Am înţeles atunci totul; pe 
când eu mă îndreptam spre ocnă, unde aveam să mă înfund 
pe vecie, soţia şi copilul meu erau conduşi ta cimitir, fără să 
fi avut măcar mângâierea de a-i îmbrăţişa pentru ultima 
oară. 

Şiroaie mari de lacrimi se prelingeau pe obrajii 
bătrânului ocnaş şi nimeni nu îndrăznea să scoată un 
cuvânt. 

Supraveghetorul se apropie. Povestirea aceasta îl 
emoţionase şi pe el. 

Luă braţul condamnatului şi-i zise? 

— Haide!... nu mai plânge!... Nu mai ai mult până la 
sfârşit; peste puţin timp vei putea să te întâlneşti eu nevasta 
şi copilul tău. 

Şi se îndepărtară amândoi, pentru că de multă vreme 
bătrânul ocnaş, care era un exemplu de supunere şi 
vrednicie, era supus unui regim mai indulgent, adică nu mai 
era încătuşat împreună cu alţii. 

— Povestea bătrânului m-a întristat, zise parizianul. Dacă 
Cocodes ar veni acum să ne spună mai departe drama 


începută ieri, cred că nu prea ar avea succes. 

— Crezi asta? întrebă O sută şaptesprezece, care tăcuse 
până atunci. 

— Desigur! răspunse parizianul, piesele de teatru nu pot 
avea niciodată puterea scenelor reale din viaţă şi 
Rocambole e... o dramă în cinci acte, după cum ne-a spus 
Cocodes. 

— Ai dreptate, zise O sută şaptesprezece, dar nu s-au 
făcut piese de teatru şi cu Cartuş? 

— Da. 

— Nu s-au făcut piese de teatru şi cu Mandrin...? 

— Sigur că da. 

— Şi, cu toate acestea, Cartuş, şi Mandrin au existat în 
realitate... 

— Dar... Rocambole? 

— Rocambole a existat şi el; eu chiar l-am cunoscut. 

— Şi ştii povestea lui? 

— Da. 

Şi O sută şaptesprezece adăugă surâzând: 

— Povestea lui cea adevărată, cea reală, nu scene ticluite 
pentru teatru. 

— Atunci poate că ne-o vei spune şi nouă. 

— Poate... într-o zi când voi fi bine dispus... 

— Dar cine era acest Rocambole? 

— Un copil al Parisului, un vagabond, care, după cum v-a 
spus, şi Cocodes, a reuşit să intre în pielea unui marchiz 
reîntors din India... 

— Şi marchizul acesta era bogat? 

— Avea mai multe milioane. 

— Aşadar, Rocambole a fost marchiz? 

— Timp de trei ani... 

— Atunci, adevăratul marchiz era mort? 

— Nu, trăia. 

— Dar n-avea nici amici, nici rude? 

— Ba avea o mamă şi o soră. 

— Cum?... mama marchizului trăia? 


— Da, trăia. S-a înşelat însă; l-a adorat pe Rocambole ca 
pe fiul ei. 

— Şi... sora? 

O sută şaptesprezece tresări. 

— Sora, zise el, l-a iubit pe Rocambole ca pe fratele ei şi 
Rocambole a iubit-o... 

— A fost îndrăgostit de ea? 

— Nu, a iubit-o ca pe sora sa. Dar... ce vă interesează 
toate lucrurile acestea? 

— Vreau să ştiu, zise Milon. 

O sută şaptesprezece ridică din umeri. 

— N-am poftă de povestit astăzi, zise el. 

— Dar, în sfârşit, interveni unul dintre ocnaşi, Rocambole 
e mort sau mai trăieşte încă? 

— Nu ştiu, răspunse O sută şaptesprezece. 

Apoi se întoarse spre Milon şi-l privi ca şi cum ar fi voit 
să-i zică: „Oamenii aceştia mă plictisesc; să mergem de 
aici...” 

Milon înţelese şi se sculă. 

— Vrei să facem o mică plimbare, tovarăşe? întrebă el. 

— Să mergem, zise O sută şaptesprezece. 

Şi se depărtară amândoi. 

— Nu-i aşa că-mi vei spune şi mie? reluă Milon. 

— Ce să-ţi spun? 

— Povestea lui Rocambole... 

— Da, răspunse ocnaşul. 

Şi se retrase din nou în mutismul său. 

Vreun sfert de oră, se plimbară împreună, apoi, fără de 
voie, ca atraşi de un magnet, se reîntoarseră spre grupa 
ocnaşilor. 

Unul dintre ei vorbea, pe când ceilalţi ascultau tăcuţi. 

— Eu, spunea noul povestitor, mi se pare că v-am mai 
spus-o şi altă dată, eram birjar. N-am iubit în lumea asta 
decât două fiinţe: un cal şi un câine. Calul a murit şi l-am 
plâns; câinele a murit, de asemenea. Dar pentru câine nu 


lacrimi am vărsat, ci sânge! Cred că povestea aceasta v-ar 
interesa... 

Şi cum toată lumea îl privea cu curiozitate, el continuă: 

— De douăzeci şi cinci de ani zac în fundul ocnei şi numai 
speranţa că într-o zi călăul câinelui meu va muri de mâna 
mea mă mai ţine pe picioare. 

— Dar cine e acela care ţi-a ucis câinele? 

— Un supraveghetor, acum zece ani, în închisoare. 

— Atunci, zise parizianul, de ce nu-ţi faci pe plac? De ce 
ar putea să-ţi mai fie teamă? 

— Supraveghetorul nu mai este aici. Când au aflat că 
voiam să-l ucid, l-au trimis la Brest. 

— Mi-se pare că închisoarea de la Brest a fost 
suprimată... 

— Ştiu asta. 

— Şi gardienii îşi iubesc atât de mult meseria, încât 
nenorocitul acela e în stare să se întoarcă aici. 

— Asta e şi speranţa, mea, zise ocnaşul. 

— Povestea câinelui vrei să ne-o spui? întrebă parizianul 
ironic. 

— 'Ţie îţi vine a râde, răspunse ocnaşul; dar te asigur că 
vei plânge când mă vei asculta. 

— Povestea!... Să auzim povestea!... repetară 
condamnaţii... 

— Ascultaţi, zise ocnaşul. 

Capitolul VI. 

Eram birjar. 

Îmi plăcea să mă îmbăt adeseori şi nevasta mea avea 
aceeaşi slăbiciune ca şi mine. 

Când eram beţi, ne certam, ne băteam şi dacă nu l-aş fi 
avut pe sărmanul meu câine să mă consoleze, de multe ori 
mi-aş fi luat lumea în cap. 

Oh!... dacă aţi şti ce e dragostea de câine... 

Era plin de vioiciune şi de inteligenţă; stătea mereu 
lângă uşa grajdului, şi nimeni nu putea să se apropie de cai. 


Nevastă-mea nu-l prea iubea şi din pricina asta o băteam 
de multe ori. 

Într-o seară, când probabil că eram mai beat ca de 
obicei, mi-a ieşit în cale înjurându-mă. Eu am apucat-o de 
gât, am trântit-o jos şi mi-am văzut de drum. 

Nu ştiu cum s-a întâmplat că biata femeie a căzut, s-a 
lovit de ceva şi a încetat din viaţă. Era din pricina loviturii? 
Era din pricina beţiei? Nici n-aş putea s-o spun. 

A doua zi am fost arestat şi, peste puţin, Curtea cu Juraţi 
m-a trimis la ocnă. 

Unii erau de părere să fiu condamnat la moarte, dar îmi 
era totuna. Nu mă gândeam decât la bietul meu 'Tobby, pe 
care nu-l mai văzusem deloc din ziua arestării. 

Sărmanul meu căţeluş! Un sigur lucru mă mai consola: 
în Montmartre toată lumea îl cunoştea pe Tobby şi-l iubea, 
aşa încât eram convins că se va fi găsit cineva care să-l ia la 
el şi să-i dea de mâncare. 

Dar pe când ieşeam de la Curtea cu Juraţi pentru a mă 
întoarce la închisoare, bietul meu căţeluş îmi apăru în vale, 
se aruncă asupra mea, mă mângâie, se linguşi, chelălăind 
de bucurie. 

Vă închipuiţi cât de mare a fost şi bucuria mea. 

Jandarmii îl alungară cu lovituri de baionetă, dar câinele 
nu se descurajă şi venea în urma noastră. Portarul închisorii 
era un om de inimă; i s-a făcut milă de sărmanul căâţeluş şi l- 
a lăsat să intre, ţinându-l pe lângă el. 

Stăteam în închisoare aşteptând plecarea la ocnă şi n- 
aveam decât o singură teamă: că într-o zi va trebui să mă 
despart de iubitul meu căţeluş. 

În fine, ziua plecării sosi. 

Căpitanul, văzându-mă plângând mă întrebă: 

— Aşa de mare teamă ai de închisoare? 

— A! nu plâng eu de asta. 

— Atunci... pentru ce plângi? 

— Plâng pentru că va trebui să mă despart de căţeluşul 
meu, zisei eu suspinând. 


Căpitanul Thierry era un om foarte bun şi făcea tot ce 
putea pentru condamnaţii săi. 

— Ei bine, zise el, vom lua căţeluşul cu noi dacă va voi să 
meargă în urma cortegiului până la Toulon; acolo vom 
vedea ce e de făcut... 

Aşadar, bietul Tobby a fost lăsat liber în urma cortegiului. 
Când era prea obosit, bunul Thierry îl lua în gabrioleta sa. Îi 
dădea de mâncare totdeauna. 

După un drum care mi s-a părut nesfârşit de lung, am 
ajuns la 'Toulon. 

Câinele nu putea să intre în ocnă; ordinele erau stricte. 
Dar, la rugămintea lui Thierry, un om care locuia prin 
împrejurimile arsenalului, se învoi să-l primească pe lângă 
casa sa. 

În fiecare dimineaţă, când eram conduşi la muncă, 
căţeluşul îmi ieşea în cale, îmi lingea mâinile, câteodată 
adjutantul îmi dădea voie să-l iau cu mine. 

Seara, Tobby mă conducea până la poarta arsenalului, se 
despărţea de mine trist, melancolic, se îndrepta spre casă, 
pentru a fi din nou la postul său a doua zi dimineaţă. 

Lucrurile acestea au ţinut timp de doi ani; eu eram 
mulţumit că-mi puteam vedea căţeluşul în fiecare zi şi, de 
vreme ce nu mai beam deloc alcool, devenisem om de 
treabă. Eram un bun ocnaş. 

Munceam pe rupte şi eram cel mai ascultător, cel mai 
supus dintre toţi. Niciodată n-am fost pedepsit. 

Adjutantul simţea prietenie pentru mine; el povesti 
situaţia cu câinele domnului comisar al închisorii şi domnul 
comisar, care e drept şi bun ca un înger, s-a înduioşat. 

A luat câinele la el, ca şi cum ar fi fost al său, şi de atunci 
am putut să-l văd pe sărmanul meu 'Tobby în tot timpul zilei. 
Seara se culca în grajd, într-un culcuş moale, iar mie, 
gândindu-mă la el, patul de lemn mi se părea mai puţin 

tare. 

Lucrurile mergeau de minune, dar într-o zi lucrurile au 
luat o altă întorsătură. 


După şase luni am fost încătuşat cu un tovarăş care nu 
era deloc ascultător şi primea adeseori pedepse. 

Într-o zi, tovarăşul acesta se purtă rău cu adjutantul, 
care ridică bastonul asupra sa. 

Tobby era la o distanţă de doi paşi; el crezu că bastonul 
fusese ridicat asupra mea şi se repezi ameninţător la 
adjutant. 

Din ziua aceea a început infernul; adjutantul a prins ură 
pe căţeluş şi eu am prins ură pe adjutant. 

Tobby primea mereu lovituri şi eu eram pedepsit fără 
nici un motiv. 

Oh! ce om mizerabil! M-aş arunca în flăcări râzând dacă 
aş putea să-l ucid. Dânsul mi-a ucis câinele. Şi ştiţi în ce 
mod? 

Niciunul din câţi suntem aici nu e sfânt, dar cred că nici 
unuia nu i-ar fi venit în minte o asemenea idee. 

Într-o dimineaţă am băgat de seamă că bietul căţeluş era 
trist; nu mânca mai nimic, dar de băut bea foarte mult. A 
doua zi 'Tobby avea burta umflată şi nu voia să mănânce 
deloc. 

A treia zi căţeluşul muri. 

Mizerabilul de gardian îi pusese în carne mici bucățele 
de burete... 

Şi pe când eu, aplecat asupra bietului meu căţeluş, 
plângeam cu lacrimi amare, adjutantul râdea şi-şi povestea 
isprava cu mândrie. 

A doua zi am încercat să-l lovesc cu lanţurile care-mi 
zdrobeau carnea; dar camarazii alergară în ajutorul 
adjutantului. 

Fapta mea a fost considerată ca o gravă abatere de la 
îndatoririle ocnei şi pedeapsa pe care trebuia s-o primesc 
era înspăimântătoare. 

Din fericire însă, căpitanul cunoştea adevărata cauză a 
reacției mele şi-mi dădu o pedeapsă mică. 

Adjutantul a fost concediat; mai târziu am aflat că 
intrase din nou în administraţia închisorilor şi că era la 


Brest. 

Atunci am stăruit mult să fiu transferat la închisoarea din 
Brest, dar căpitanul îmi cam bănuia gândurile şi nu se învoi 
deloc. Dacă ar avea vreodată ideea să se întoarcă aici... 

Ocnaşul fu întrerupt din povestit de sosirea unei noi 
persoane. Personajul acesta era Cocodes. 

— Ah!... iată-te, în sfârşit, zise Milon; ai cam întârziat 
astăzi şi am fost nevoiţi să ne petrecem timpul fără tine. 

— Da, da, răspunse Cocodes, am rămas la „Rocambole, 
actul întâi, prima scenă...” 

— Poţi să te duci la plimbare, zise Milon, nu mai avem 
nevoie de tine pentru a afla povestea lui Rocambole... 

— V-a spus-o altcineva. 

— Nu ne-a spus-o încă nimeni, dar este cineva care ne-o 
va spune... 

— Şi cine e acela care şi-a luat un astfel de angajament? 
întrebă Cocodes cu neîncredere şi ironie. 

— Eu, răspunse O sută şaptesprezece, ridicându-şi 
privirea asupra lui Cocodes. 

Acesta tresări sub fixitatea privirii fascinante a tânărului 
ocnaş. 

O sută şaptesprezece se sculă şi-i zise lui Cocodes. 

— Eu nu ţi-am cerut nici un serviciu, până acum nu-i 
aşa? 

— E adevărat. 

— Vrei să-ţi rămân îndatorat? 

— De ce nu?... răspunse Cocodes. 

— Dacă e aşa, vino puţin cu mine. 

Şi se depărtară de grupa ocnaşilor. 

Milon îi întovărăşi şi el, forţat. 

— Dragul meu Cocodes, zise O sută şaptesprezece, te 
duci în fiecare zi la „Hotel de France” pentru a te întâlni cu 
doamna în chestiune, nu-i aşa...? 

— Da... 

— Şi e inteligentă amanta ta? 

— Aşa cred, răspunse Cocodes cu mândrie. 


— Aş voi să-i încredinţez o mică afacere. 

— Bine, spune-mi despre ce e vorba şi te voi servi cu 
toată plăcerea. 

— Nu, voi vorbi eu însumi cu dânsa. 

Cocodes deschise ochii mari. 

— Dar... cum vei putea să faci lucrul acesta...? 

— Mă voi duce la hotel. 

— Cum?... Vei ieşi din închisoare? 

— Asta nu te priveşte, răspunse O sută şaptesprezece... 
Te vei întâlni astăzi cu dânsa? 

— Da. 

— Ei bine, dacă e aşa, anunţă-i vizita mea. 

Cocodes îl privi din nou cu aceeaşi uimire şi-l crezu 
nebun. 

Capitolul VII. 

În aceeaşi seară, pe când erau înlănţuiţi pe patul lor 
comun şi gardienii terminau primul rond de noapte, Milon îi 
zise lui O sută şaptesprezece: 

— Ţi-ai bătut joc de Cocodes, astăzi... 

— Cum mi-am bătut joc? 

— Nu i-ai spus că la noapte vei cina la „Hotel de 
France”? 

— Da. Şi ce-i cu asta? 

— Dar mi se pare că lucrul nu e tocmai uşor... 

— Tăcere!... zise O sută şaptesprezece. Aşteaptă să 
treacă gardienii şi vei vedea. 

Un adjutant şi un lucrător verificau cătuşele rând pe 
rând la toţi condamnaţii. 

Lucrătorul avea un ciocan în mână şi căuta să se 
convingă dacă nu cumva vreunul din inelele cătuşelor era 
pilit. 

Când veni rândul lui O sută şaptesprezece, acesta zise 
adjutantului: 

— Ştii bine că n-am încercat niciodată să evadez. Lasă- 
mă să dorm în pace, lumina îmi face rău. 

În acelaşi timp schimbă o privire cu lucrătorul. 


Apoi se culcă şi închise ochii. 

După ce trecură gardienii, Milon îi zise: 

— E nevoie de mai mult decât o zi pentru a desface 
inelele şi trebuie să fii foarte dibaci şi să ai o pilă bună. 

— Cât e ceasul acum?... întrebă O sută şaptesprezece. 

— A sunat de nouă la arsenal. 

— Lasă-mă să dorm liniştit o oră. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă mă vei deştepta. Va trebui să îmi fac toaleta. 

— Pe legea mea, murmură Milon, nu înţeleg nici o boabă 
din toate acestea... 

— Ascultă-mă bine, zise O sută şaptesprezece, dintre toţi 
tovarăşii, tu singur îmi placi, şi dacă voieşti să evadezi, vom 
evada împreună. 

— Adevărat? întrebă Milon cu bucurie. 

— Ne vom întoarce împreună în lume; dar aceasta cu 
două condiţii... 

— Oh!... vorbeşte... 

— Mai întâi, nu va mai trebui să ne despărţim vreodată. 

— Mă vei ajuta să le regăsesc pe cele două sărmane 
copiliţe? 

— Da. 

— Şi să le redau averea? 

— Da. 

— Foarte bine; dacă-i aşa, vom fi împreună mereu. Care 
e cealaltă condiţie? 

— Nu te supăra, zise O sută şaptesprezece cu bunătate, 
dar tu, cum eşti cam greu de cap... 

— Sunt un dobitoc, ştiu bine, răspunse colosul cu 
umilinţă. 

— Aşadar, tu vei fi braţul care execută, iar eu voi fi capul 
care conduce. 

— Da, mă învoiesc bucuros. 

— Ascultă-mă bine, eu nu mint niciodată. 

— 'Te cred. 


— Am spus că voi ieşi în noaptea aceasta din închisoare 
şi că mă voi duce la „Hotel de France” nederanjat de 
nimeni. Ei bine! vei vedea. 

— Într-adevăr! murmură colosul uimit. 

— Tăcere! adjutantul se întoarce... 

Adjutantul şi lucrătorul terminaseră rondul şi treceau 
din nou prin faţa lor. 

— S-avem iertare, domnule adjutant, zise O sută 
şaptesprezece, dar aş voi să ştiu cât e ora. 

— Nouă, răspunse adjutantul. 

— Ah! zise O sută șaptesprezece, aruncând din nou o 
privire semnificativă lucrătorului, şi eu credeam că trebuie 
să fie zece. 

Adjutantul nu zise nimic. 

Dar Milon surprinsese privirea pe care O sută 
şaptesprezece o schimbase cu lucrătorul. 

Când rămaseră din nou singuri în semiîntunericul 
închisorii, colosul zise tovarăşului său de lanţ: 

— Dar mi se pare, camarade, că ştiai bine cât e ceasul... 

— Da, dar trebuia să-l înştiinţez pe omul meu. 

— Ce om, camarade? 

— Lucrătorul care era cu domnul adjutant. 

— Ah! zise Milon, tot nu înţeleg. 

— Ştii tu de cât timp sunt eu aici? 

— Nu. 

— De zece ani, dragul meu. În ziua în care am venit aici, 
lucrătorul de care e vorba s-a prezentat la arsenal şi a cerut 
să fie angajat. E aşa de abil, aşa de vrednic, încât are o 
bună reputaţie. Nimeni nu se pricepe mai bine decât el să 
încerce cătuşele cu o singură lovitură de ciocan. A făcut 
servicii mari închisorii şi a zădărnicit multe evadări. Şi ştii 
tu pentru ce a făcut toate acestea? 

— Nu. 

— Le-a făcut numai pentru mine. Eu sunt adevăratul său 
stăpân. 

— Adevărat? 


— El aşteaptă cu răbdare să vină momentul când voi 
avea nevoie de dânsul. 

— Aşadar, omul acesta îţi este devotat? 

— Da, mi-e devotat trup şi suflet. Cuvântul „zece ore” a 
fost un semnal. 

— Dar cine eşti dumneata? întrebă colosul cu admiraţie 
nemărginită. 

— Îţi voi spune mai târziu. 

Pe când vorbeau astfel, O sută şaptesprezece se întorcea 
mereu, când pe o parte, când pe alta, nemaiaflându-şi locul. 

— Ce faci acolo? îl întrebă Milon. 

— Îmi încerc cătuşele. 

— Le încerci? murmură Milon uimit. 

— Da, răspunse O sută şaptesprezece, ştiu bine că ale 
tale sunt solide şi că ar trebui pilite multă vreme pentru ca 
să cedeze, dar ale mele... 

— Ale dumitale? 

— Ale mele se desfac cu uşurinţă. Priveşte. 

Milon văzu că piciorul lui O sută şaptesprezece era liber, 
nemaifiind țintuit de lanţul comun. 

— Acum, adăugă O sută şaptesprezece, îndată ce voi fi 
gata, voi pleca. 

— Dar te vei întoarce, nu-i aşa? 

— Da, pentru că ziuă evadării noastre e încă îndepărtată. 

— Oh!... murmură Milon, decepţionat. 

— Înainte de a părăsi închisoarea, continuă O sută 
şaptesprezece, trebuie să ştim bine încotro pornim. 

— Unde să pornim?... Dar mi se pare că e neîndoios... la 
Paris...! 

— La Paris, fără îndoială. Dar eu n-am poftă să fiu prins a 
treia zi după evadare. Îi voi preveni mai întâi pe amicii mei 
de la Paris... Dar te rog să nu fii deloc dezamăgit, peste opt 
zile nu vom mai fi aici. 

Milon era aşa de uimit, încât nu-şi credea urechilor. 

— Ascultă-mă, zise el, mai e încă un lucru care mă 
nelinişteşte... 


— Care? 

— Adeseori, pe la miezul nopţii, comisarul are obiceiul să 
facă un rond prin sală. 

— Ei bine? 

— Evadarea ta va fi constatată îndată. 

— Te înşeli, amicul meu. 

— Şi, cu toate acestea, când mă vor vedea singur în 
pat... 

— Dar nu vei fi nicidecum singur. 

— Pe legea mea!... murmură Milon, n-am crezut 
niciodată în minuni, dar acum am început să cred. 

O sută şaptesprezece surâse şi adăugă: 

— Până acum n-ai văzut încă nimic... îţi repet încă o 
dată: să mă laşi să dorm o oră. Nu mai am altceva de făcut 
decât să mă îmbrac şi drumul de la arsenal până la hotel nu 
e tocmai lung. 

Şi fără să mai pronunţe vreun cuvânt, O sută 
şaptesprezece închise ochii şi adormi. 

Peste puţin timp sună de zece. Milon, care era mereu 
treaz distinse un mic zgomot în tăcerea adâncă a închisorii. 
Căci de o jumătate de oră, gemetele, şoaptele, blestemele 
se stinseră unul câte unul; ocna întreagă dormea. 

O umbră se strecura încetişor printre paturi. 

Era lucrătorul fierar care se înţelesese cu O sută 
şaptesprezece. 

Colosul atinse încetişor cu mâna obrazul tovarăşului său 
de lanţ. 

— E ora..., zise el. 

— Am auzit, răspunse O sută şaptesprezece, ridicându- 
se... 

Lucrătorul era acum lângă pat. 

— Stăpâne! zise el, iată-mă. 

— Foarte bine, zise O şută şaptesprezece. Dezbracă-te. 
Mi-ai adus toate cele necesare? 

— Da, stăpâne. 


Într-adevăr, lucrătorul avea în mână o mică cutiuţă în 
care se aflau o pereche de mustăţi şi peruca destinată să 
acopere capul ras al ocnaşului. 

— Stăpâne, zise lucrătorul dezbrăcându-se, meseria de 
fierar nu e deloc făcută pentru mine... Şi iată... sunt zece 
ani de când aştept, cu nerăbdare un ordin, pe care nu mai 
voieşti să mi-l dai. Acum, cel puţin, ai de gând să fugi sau 
nu...? 

— Nu încă, răspunse O sută şaptesprezece, nu încă, dar 
nu mai avem mult... 

Pe când vorbeau astfel, O sută şaptesprezece se 
îmbrăcase cu hainele lucrătorului şi-şi aranjase coafura cu 
dibăcie. 

În acelaşi timp, lucrătorul se îmbrăcă cu hainele 
ocnaşului şi se culcă alături de Milon, care, bineînţeles, nu 
pierduse nici un amănunt din această dublă operaţie. Şi 
colosul ar fi putut să jure că acela care se culcase lângă 
dânsul era O sută şaptesprezece în persoană. 

Acesta din urmă se apropie de falsul ocnaş şi-l întrebă 
încetişor: 

— Ce va trebui să răspund la poartă? 

— Că n-ai găsit nicăieri ciocanul. 

— Poarte bine. La revedere, camarade. 

O sută şaptesprezece strânse mâna lui Milon şi plecă cu 
pas sigur de-a lungul sălii cu numărul 3. 

Un paznic veghea la uşă. 

Capitolul VIII. 

Paznicul, pe dinaintea căruia trebuia să treacă falsul 
lucrător, era cel mai teribil dintre toţi ai închisorii. 

De când făcea el parte din administraţie, evadările 
deveniseră aproape cu totul imposibile. 

Paznicul acesta se numea Turpin. 

Turpin recunoştea ocnaşul sub orice costum; era ca un 
câine de vânătoare. 

O sută şaptesprezece îl recunoscu de la distanţă. 


— Şi dobitocul acela de Cocorico nu-mi spune nimic, 
murmură el. 

Cocorico era numele lucrătorului care îl înlocuise pe O 
sută şaptesprezece în patul său de ocnaş. 

Dar O sută şaptesprezece juca atât de bine rolul său, 
încât Turpin, care îl văzuse pe Cocorico câteva momente 
mai înainte, n-avu nici o umbră de îndoială. 

Lucrătorul căruia O sută șaptesprezece îi zicea Cocorico 
era cunoscut în administraţie sub numele de Nol Durand. 

— Ei bine, Noel, întrebă Turpin, ţi-ai găsit ciocanul? 

— Nu l-am găsit, răspunse O sută şaptesprezece. 

Şi în loc să treacă repede înainte, se opri un moment. 

— Îl voi găsi eu mâine; numai dacă nu cumva vreun 
ocnaş va fi pus mâna pe el. 

— Fii liniştit, răspunse Turpin, acela care ţi l-a luat nu va 
putea să se servească astă-noapte de el. Am ochi buni... 

— Şi braţe solide, adăugă O sută şaptesprezece râzând. 

— Ascultă-mă, Noel, i se adresă Turpin, la ce oră te 
întorci mâine dimineaţă? 

— La şapte voi fi la lucru. 

— Aş vrea să-mi aduci puţin tabac... 

— Foarte bine. Bună seara. 

— Bună seara, răspunse Turpin, care-şi reluă atitudinea 
sa de gardian la uşa sălii nr. 3. 

O sută şaptesprezece ieşi din închisoare fără nici o 
greutate, străbătu arsenalul şi ajunse la poartă. 

Adevăratul Noel prevăzuse multe alte lucruri. 

Scotocind prin buzunarele bluzei sale, O sută 
şaptesprezece găsi o pipă şi tutun. 

Îşi înfundă bine pipa şi, ajuns la ghereta portarului, ceru 
un foc. 

Portarul nu era deloc bine dispus în seara aceea. 

— Vezi-ţi de drum, răspunse el. 

O sută şaptesprezece ridică din umeri şi trecu înainte 
mormăind. 


leşi din arsenal cu aceeaşi nepăsare şi siguranţă cu care 
ar fi ieşit adevăratul Noel. 

După un sfert de oră era în oraş. 

Ajuns în faţa unei mici prăvălioare luminată încă, O sută 
şaptesprezece se opri şi bătu încetişor. 

— Cine-i acolo? întrebă o voce. 

— Noel, răspunse O sută şaptesprezece. 

Se auzi zgomot de paşi, apoi aceeaşi voce: 

— Nu mai ai şi alt nume? 

— Cocorico, răspunse ocnaşul. 

Uşa se deschise îndată şi O sută şaptesprezece păşi 
înăuntru. 

O femeie bătrână, care îi deschisese, se retrase cu 
spaimă: 

— Nu eşti Noel, exclamă dânsa. 

— Nu, nu sunt Noel, dar sunt acela pe care îl aşteptaţi. 

Un om alergă din fundul prăvăliei. 

— E stăpânul! exclamă acesta. 

Bătrâna încuie uşa în urma lui O sută şaptesprezece. 

— Ah! exclamă ea, de câtă vreme vă aşteptăm...! 

— Şi cu toate acestea, răspunse O sută şaptesprezece, 
trebuie să mai aveţi încă puţintică răbdare. 

— Cum!... Nu evadezi încă? 

— Nu. 

Bărbatul şi femeia se priviră cu nelinişte. 

O sută şaptesprezece surâse. 

— Ce vreţi? murmură el, îmi place ocna...! 

— Fiecare cu gustul său, răspunse bătrâna. 

— Dar nu mai este mult până voi evada. Tocmai de aceea 
am venit acum aici. 

— Ah! bine că a dat Dumnezeu... Aşa te vreau... 

Bărbatul, care, după aparenţă, părea să fie fiul bătrânei, 
avea înfăţişarea unui negustor şi-l privea pe O sută 
şaptesprezece cu admiraţie copilărească. 

— Dragii-mei, reluă ocnaşul, zilele acestea va trebui să- 
mi găsiţi un camerist cumsecade. 


— Te voi servi eu dacă voieşti, răspunse negustorul. 

— Vom vedea. 

— N-ai nevoie de nimic? îl întrebă bătrâna cu căldură: un 
păhărel de vin, o mâncare caldă? 

— Mulţumesc, buna mea mamă, voi cina în oraş. 

— Unde în oraş?... întrebă cu naivitate negustorul. 

— La „Hotel de France”, în tovărăşia unei femei drăguţe! 

— Oh! nu mă mir deloc, răspunse bătrâna; eşti un băiat 
aşa de drăguţ...! 

— Acum sunt orele zece şi jumătate, reluă ocnaşul, şi ştiu 
că hotelul e la doi paşi de aici; dar va trebui să mă îmbrac şi 
principiul meu e să nu las niciodată o femeie să aştepte. 

— Noel a adus pentru dumneata un geamantan încărcat 
cu lucruri, zise negustorul. 

— Şi unde e acest geamantan? 

— Sus, în camera dumitale. 

— Bine!... Vei fi aşa de bun să mă conduci...? 

Negustorul aprinse o lampă, deschise o uşă şi-i arătă lui 
O sută şaptesprezece un rând de trepte. 

— Pe aici, zise el. 

O sută şaptesprezece fu condus în camera sa, care 
semăna cu o cameră dintr-un hotel de mâna a doua. 

— Foarte bine, zise el; acum poţi să mă laşi singur. Peste 
zece minute voi fi gata. 

Şi pe când negustorul se retrăgea, el deschise 
geamantanul... 

— Îţi spuneam eu, zise bătrâna, că într-o zi stăpânul se 
va sătura de pâinea ocnei... 

— Când mă gândesc că s-au împlinit zece ani de când stă 
acolo... 

— Şi cu toate acestea, ar fi putut să evadeze ori de câte 
ori ar fi vrut; un om ca dânsul îşi bate joc de supravegherea 
gardienilor...! 

— Oh! fără îndoială... 

— Drept să-ţi spun, eu nu l-aş fi recunoscut, continuă 
bătrâna. 


— Drace!... acesta e talentul său... Se transformă cum îi 
place. Dacă i-ar veni poftă într-o zi să se facă amiral, ar 
face-o şi statul-major al armatei s-ar înşela... 

— Ce om! murmură bătrâna. Eu sunt sigură că în curând 
va redeveni milionar şi marchiz şi tot ce va voi. Singurul 
lucru pe care nu-l pot înţelege eu nici în ruptul capului este 
faptul că a stat zece ani înmormântat în fundul ocnei. 

— Cam bănuiesc eu cauza, mamă. 

— Să vedem părerea ta. 

— Stăpânul a avut o mare supărare. 

— O supărare din amor...? 

— Nu, dar tot o supărare de inimă. A iubit o femeie care 
trecea drept sora sa şi pe care, în cele din urmă, el însuşi o 
considera ca soră. 

— Ah! da... ştiu... 

— Ei bine, teama că va putea s-o întâlnească undeva la 
Paris, l-a făcut să rămână zece ani în închisoare. 

— Sărmanul om! 

— Atunci, de vreme ce dânsul s-a hotărât să evadeze, 
femeia aceea trebuie să fie moartă... 

— Se poate. 

Convorbirea celor doi fu întreruptă. 

O sută şaptesprezece cobora treptele. 

Mama şi fiul nu putură să-şi stăpânească un strigăt de 
uimire, atât de nerecunoscut era ocnaşul. Aveau în faţa lor 
un elegant ofiţer de marină. 

Negustorul, puţin intimidat, îl salută milităreşte. 

— Repede! zise O sută şaptesprezece, condu-mă la 
„Hotel de France”. Nu mai am timp de pierdut. Ah! uitam... 
Noel v-a lăsat ceva bani pentru mine? 

— Ni s-au dat zece mii de franci, răspunse bătrâna. i 
vrei? 

— Nu, nu încă, buna mea mamă. Dar dă-mi deocamdată 
cincizeci de ludovici. Şi acum... la drum. 

Şi deschise el însuşi uşa prăvăliei. 

— Vino, îi zise negustorul, pe aici. 


Capitolul IX. 

S-o luăm spre „Hotel de France”, înaintea lui O sută 
şaptesprezece, şi să pătrundem în apartamentul 
domnişoarei Nineta. 

Nineta, după cum desigur bănuiesc cititorii noştri, era 
un diminutiv drăgăstos, pe care îl dăduse Cocodes. 

Legătura de dragoste a acestor doi tineri avusese zile 
senine, dar şi zile întunecate. 

Desigur, acela care şi-ar fi făcut o idee despre Nineta, 
după figura amantului ei Cocodes şi după aluziile de prost 
gust ale acestuia, ar fi rămas foarte surprins pătrunzând în 
camera tinerei femei. 

Nineta era la Toulon de vreo lună şi la „Hotel de France” 
era cunoscută sub numele de madame Prevost. 

Era o femeie de vreo treizeci de ani, cu părul blond 
deschis, cu ochii negri, cu talia mlădioasă, delicată, fină. Era 
puternică şi plină de viaţă. 

Fruntea îi era largă, buzele mici, roşii, încreţite mereu 
de un surâs ironic; te făcea să-ţi aduci aminte de eroina lui 
Balzac care îşi făcea un merit din faptul că fusese amanta 
unui ocnaş şi că-i rămăsese credincioasă şi dincolo de 
mormânt. 

De unde venea femeia aceasta? De la Paris, desigur, 
unde avusese cai, trăsură, dantelării, diamante... 

De ce se condamna la un trai lipsit de orice strălucire, de 
ce căuta urma unui om respins de lege şi de societate, care 
nu merita nici măcar titlul de bandit?... Mister! 

Era un an de când Cocodes, pentru dânsa micul Gaston, 
fusese încarcerat. 

Madame Prevost venea pentru a treia oară la Toulon. 

Cocodes avea permisiunea de a ieşi din închisoare la 
fiecare două zile, timp de o oră, sub conducerea unui 
gardian, bineînţeles. 

Tânărul acesta, mai mult uşuratic decât criminal, mai 
mult lipsit de sentimente morale decât având apucături 
rele, comisese un simplu fals într-o zi când avea, nevoie de 


vreo cinci mii de franci, pentru a plăti o mică datorie, 
zicându-şi că tatăl său va achita suma fără obiecţie. 

S-a întâmplat însă că tatăl a sosit prea târziu şi nu a mai 
putut opri mersul justiţiei. 

În ziua aceea, Cocodes venise ca de obicei la „Hotel de 
France” şi-i spusese Ninetei: 

— Peste trei zile te vei întoarce la Paris. Vrei să te 
însărcinezi cu un mic comision pentru O sută 
şaptesprezece? 

Şi, în câteva cuvinte, îi făcu portretul misteriosului ocnaş 
care nu vorbea aproape niciodată şi a cărui viaţă trecută 
era învăluită într-un mister de nepătruns. 

Nineta îl ascultase cu atenţie. 

— lată un om pe care aş voi să-l cunosc, zise ea. 

— Dacă a vorbit serios, îl vei vedea cu proprii tăi ochi, 
răspunse Cocodes, pentru că a afirmat că va cina cu tine. 

— Când? 

— Astă-seară, la orele unsprezece. 

— Aşadar are liber să iasă din închisoare? 

— Nicidecum!... E înlănţuit... Dar e un om extraordinar, 
încât încep a crede şi eu că va veni. 

Nineta era foarte curioasă. După plecarea lui Cocodes, 
nu se gândise decât la ocnaşul poreclit O sută 
şaptesprezece. 

La unsprezece fix, un chelner al hotelului veni să-i 
anunţe doamnei Prevost că un ofiţer de marină dorea cu 
orice preţ să-i vorbească. 

— Îl aştept la masă, răspunse ea. 

Ghicise că ofiţerul acela nu putea să fie decât ocnașşul. 
Într-un salonaş era servită o cină bogată, care nu mai 
aştepta decât sosirea necunoscutului. 

O sută şaptesprezece fu introdus. 

— Dumneata eşti, nu-i aşa? întrebă Nineta privindu-l cu 
atenţie. 

— Da, răspunse el cu simplitate. 


Cei doi, care se vedeau acum pentru întâia oară, păreau 
a se cunoaşte de multă vreme. 

După o pauză, O sută şaptesprezece zise: 

— Nu eşti femeia pe care mă aşteptam s-o găsesc. 

— Ah! exclamă dânsa cu un surâs plin de tristeţe. 

— Dumneata trebuie să fi suferit mult, nu-i aşa...? 

Aceasta tresări. 

— Ce-ţi pasă dumitale? 

Dar ofiţerul de marină o privi cu atâta fixitate, încât fu 
nevoită să plece ochii. 

— Vreau să ştiu, zise el. 

— Ei bine! da, răspunse ea, am suferit şi sufăr încă... 

— Şi suferinţa aceasta e pentru dânsul? întrebă, 
referindu-se, de bună seamă, la Cocodes. 

Tânăra femeie răspunse cu un surâs de o ironie 
dureroasă. 

— Foarte bine, reluă falsul ofiţer, dacă nu eşti femeia pe 
care o aşteptam, desigur că eşti femeia care-mi trebuie... 

Şi o fixă câteva clipe sub privirea sa fascinantă. 

— Ah! exclamă tânăra femeie, nu e pe lumea aceasta 
decât un singur om care a avut puterea să mă ţină plecată 
sub privirea sa arzătoare. 

— Omul acesta era... dânsul, dacă nu mă înşel. 

Şi ofiţerul dădu cuvântului „dânsul” o intonaţie cu totul 
particulară. Se vedea bine că nu-l avea în vedere pe 
Cocodes. 

— Da, îngăimă Nineta. 

— Şi ce s-a întâmplat cu omul acela? 

— A murit!... răspunse tânăra femeie cu voce înăbuşită... 

— Bine, îl vom plânge împreună, răspunse O sută 
şaptesprezece, a cărui voce trăda o uşoară emoție. 

Şi cuprinse mâna necunoscutei în mâinile sale. 

Tânăra femeie scăpă un strigăt uşor, ca şi cum ar fi fost 
pătrunsă de un fior. 

— Vreau să ştiu, zise ocnaşul. 


— Ah! murmură tânăra femeie, cu voce înceată, bizară 
putere de stăpânire ai... 

— Voiesc să ştiu, repetă O sută şaptesprezece. 

Ea îşi plecă capul şi zise: 

— 'Te voi asculta. 

Atunci ocnaşul luă loc la masă şi după ce bău un păhărel 
de Madera continuă: 

— Pentru domnul Cocodes te numeşti Nineta, nu-i aşa? 
Iar doamna Prevost pentru oamenii hotelului. Dar care e 
adevăratul dumitale nume? 

— N-am nici un nume, veni răspunsul. 

— Dar, desigur, ai avut unul? 

— Da. 

— Vreau să-l ştiu. 

Tânăra femeie încercă să reziste acelei priviri de foc, 
care era expresia vie a unei voințe de fier; fu învinsă. 

— Odinioară, făceam parte din lumea bună, zise ea; mă 
numeam doamna baroană Cherkoff. 

— Dar „dânsul” cum îţi spunea? 

— Vanda. 

— Eşti rusoaică? 

— Am fost. Acum nu mai am nici nume, nici patrie. 

— Bărbatul dumitale mai trăieşte? 

— Da... şi mă crede moartă. 

— Doamnă, zise O sută şaptesprezece cu un ton 
respectuos, înainte de a-mi spune povestea vieţii dumitale, 
vreau să-ţi mai pun o singură întrebare. 

— Vorbeşte. 

— Omul pe care l-ai iubit cu ardoare trebuia să rămână 
cu tânărul nesocotit pe care vii să-l vezi aici? 

— Da, răspunse ea cu surâsul acela disperat care-i dădea 
înfăţişarea unui înger. 

— Desigur că nu eşti deloc îndrăgostită de Gaston... 

— Oh! nu, răspunse ea. 

— Şi nici vreun sentiment de milă exagerată pentru el nu 
te stăpâneşte... 


— Desigur. 

— Atunci ce cauţi aici? 

— Îndeplinesc un jurământ. 

— Ah! 

Urmă un moment de tăcere. 

— A! zise deodată O sută şaptesprezece, mi se pare că 
ghicesc... 

— E posibil, răspunse tânăra femeie; privirea dumitale e 
în stare să scormonească până în adâncul inimilor celor mai 
ascunse. 

— Omul pe care l-ai iubit a avut o moarte năprasnică. 

— Taci...! 

— O moarte infamă... 

— În numele Domnului, exclamă tânăra femeie, 
palpitând de emoție, taci...! 

Şi-şi împreună mâinile cerând tăcerea cu o favoare. 

— Trebuie să ştiu totul, zise el. 

Ea îşi plecă fruntea din nou. 

— A murit ghilotinat, adăugă O sută şaptesprezece. 

Pe când acesta pronunţa cuvântul ghilotinat, ea sări în 
sus, cu privirea arzătoare, cu buzele strânse de emoție. 

— Ah! exclamă, dumneata nu ştii, nu poţi şti totul. 

— Vorbeşte, atunci! 

— Da, reluă ea, a murit ghilotinat în închisoare, după ce-l 
smulsesem o dată din gheara eşafodului... înţelegi 
dumneata? 

— Urmează, răspunse O sută şaptesprezece nepăsător. 

Capitolul X. 

Aceea care se numise baroneasa Cherkoff pentru toată 
lumea, Vanda pentru amantul ei, Nineta şi madame Prevost 
pentru Cocodes, urmă astfel: 

— Am făcut parte din lumea bună, dar am urmat ca o 
nebună pe un criminal. În urmă am intrat în rândul 
demimondenelor, dar mai înainte de toate acestea eram o 
simplă fată din popor şi mă numeam pur şi simplu: Vanda. 


Locuiam împreună cu tatăl meu într-un mic orăşel de la 
frontiera Poloniei ruseşti. Casa noastră era vecină cu o 
închisoare; de la fereastră puteam privi în curte. Aveam pe 
atunci optsprezece ani. Eram frumoasă, nu ca acum. 
Frumuseţea aceea care reflectă curăţenia sufletului şi 
nevinovăția inimii. Tatăl meu era infirm şi n-avea alt 
susţinător decât pe mine. Cu mult înainte de răsăritul 
soarelui şi mult timp după apus, prizonierii mă puteau 
vedea ţintuită la fereastra odăii mele. În timpul acela, în 
Polonia se pregătea o revoluţie. Printre condamnaţi era şi 
un om în vârstă, cu barba albă, care nu apărea în curte 
decât înlănţuit. Am vrut să aflu numele său. Mi s-a spus că 
era un mare senior polonez, condamnat la moarte. Din ziua 
aceea, nenorocitul condamnat a început să mă intereseze. 
Am băgat de seamă că dânsul mă privea cu oarecare 
fixitate şi de atunci am început să-i surâd compătimitor. 
Într-o dimineaţă cineva bătu la uşa modestei mele locuinţe. 
Era un gardian al închisorii. 

— Domnişoară, îmi zise el, astăzi va fi executat seniorul 
polonez, care a cerut o favoare înainte ele moarte şi numai 
dumneata i-o poţi acorda.” 

— Ah! răspunsei eu. Ce trebuie să fac?” 

— Bietul condamnat vrea să vă vadă înainte de moarte şi 
să stea câteva momente singur cu dumneata.” 

— Te urmez, am răspuns eu gardianului.” 

Am pornit spre închisoare. Am fost introdusă în celula 
condamnatului care mă primi cu vorbele „îţi mulţumesc; 
eşti un înger!” Am rămas singură cu dânsul. 

— Copila mea, îmi zise atunci bătrânul, am avut trei 
feciori; toţi trei au murit de mâna călăului. Soţia mea a avut 
aceeaşi soartă. Rămas singur pe pământ, peste o oră voi 
cădea şi eu pe scândura fatală. Ei bine!... la gândul acesta, 
curajul nu-mi slăbeşte, dar gândul şi inima mea se revoltă. 
De o lună de când sunt aici şi te văd în fiecare dimineaţă la 
fereastră simt pentru dumneata o dragoste părintească. 
Vrei să fii moştenitoarea mea?... Bunurile mele au fost 


confiscate toate, dar banii i-am ascuns şi îţi voi indica locul 
unde vei putea să găseşti o bogăţie considerabilă. Te fac 
bogată, dar cu o singură condiţie.” 

Şi cum eu îl priveam înlemnită, dânsul adăugă: 

— Condiţia aceasta este ca în fiecare an, prin toate 
mijloacele posibile, să întrebuinţezi averea aceasta pentru a 
scăpa un sărman nenorocit de la eşafod.” 

Simţeam petrecându-se în mine ceva bizar; era ca o 
revelaţie... 

Priveam capul acela frumos şi nobil, care peste puţin 
timp avea să cadă sub mâna călăului; un respect sfânt şi o 
dragoste de fiică mă cuprinseseră. 

Am îngenuncheat în faţa lui, şoptindu-i: 

— Te voi asculta, tată.” 

Tânăra femeie se opri un moment şi O sută 
şaptesprezece putu să vadă licărind în ochii ei o lacrimă. 

— Dă-mi de băut, zise ea, întinzând paharul. 

Apoi continuă: 

— Peste trei ani eram în posesia unei averi de peste două 
milioane. Rămăsesem însă orfană, căci tatăl meu murise 
puţin timp după executarea seniorului polonez. Eram 
înconjurată de o lume aleasă, sărbătorită, nevastă fericită a 
unui senior rus, care nu găsise cu cale să se intereseze de 
unde proveneau banii mei. 

Dar eram o femeie de inimă şi voiam să mă ţin de cuvânt. 
Ţi-am spus că primisem banii cu o condiţie. 

Prima călătorie pe care o face un rus în tovărăşia unei 
soţii tinere şi frumoase în afara graniţelor nu poate avea 
altă ţintă decât Parisul. 

Prima iarnă pe care am petrecut-o la Paris a fost într- 
adevăr splendidă, numai sărbători şi petreceri. 

În timpul acela s-a săvârşit o crimă care a atras foarte 
mult atenţia publicului. 

O femeie tânără şi bogată, care îşi avea locuinţa în 
strada Providenţei, într-un apartament luxos, fusese găsită 


moartă în patul ei, cu pieptul străpuns de numeroase 
lovituri de pumnal... 

Cine era asasinul? Au fost exprimate îndată bănuieli: 
trebuia să fie un tânăr frumos, elegant, pentru că acesta o 
vizita adesea. 

Mobilul crimei părea să fie dragostea, gelozia şi lucrurile 
se explicau şi mai bine încă prin faptul că bijuteriile, 
diamantele, argintăria şi câteva bilete de câte o mie de 
franci fuseseră găsite neatinse, la locul lor. 

Poliţia se puse pe lucru; începură să circule o mulţime de 
versiuni, care de care mai fabuloase. Toate aceste versiuni 
însă îl învăluiau pe asasin într-o atmosferă romantică, care 
fermeca. 

— Iată un om pe care voi încerca să-l scap de la eşafod”, 
zisei eu. 

Şi din clipa aceea devoram ziarele, căutând să fiu la 
curent cu toate şi să aflu îndată când va fi prins asasinul. 

Dar asasinul nu era de găsit. Aflam lucrul acesta cu 
părere de rău, pentru că pe acesta aş fi vrut să-l scap de la 
moarte. 

Baronul Cherkoff era un om violent, brutal şi pe 
deasupra mai era şi jucător pasionat. Mă luase de nevastă 
numai pentru banii mei şi, într-o zi, fiind beat, îndrăzni să 
mi-o spună în faţă. 

Din momentul acela atitudinea mea îngăduitoare faţă de 
el s-a schimbat în ură. Pe măsură ce ura aceasta creştea, un 
alt sentiment dulce şi crud în acelaşi timp, sentiment pe 
care eu singură n-aş fi putut să-l definesc, îşi făcuse loc în 
inima mea. 

Aş fi voit să mă găsesc în faţa acelui om înnebunit de 
gelozie, însetat de răzbunare, care avusese curajul de a 
împlânta de şaptesprezece ori pumnalul în corpul amantei 
sale adorate. 

Locuiam, baronul şi cu mine, în calea Montaigne, într-un 
drăgălaş palat, în mijlocul unei grădini. Adeseori baronul 
mă lăsa singură seara, şi petrecea nopţile jucând cărţi. 


Într-o zi îi încredinţasem secretul averii mele şi sarcina 
sfântă pe care mi-o impusesem. Dânsul râse cu hohot şi-mi 
spuse că vorbeam prostii. 

Merse mai departe chiar; povesti întâmplarea tovarăşilor 
săi de destrăbălare, în auzul tuturor. De aici povestea se 
răspândise în toate saloanele din Paris. 

Într-o seară eram singură, pradă unei nelinişti, 
gândindu-mă la nenorocitul acela care fugea de eşafod şi al 
cărui cap mai curând sau mai târziu tot avea să cadă. 

Servitorii dormeau. 

În cămin ardea un foc viu şi ferestrele din grădină erau 
deschise. 

Deodată auzii un zgomot pe alee. Mă apropiai de 
fereastră şi mă retrasei îndată înspăimântată. 

Un om escaladase zidul şi venea în fugă spre mine. 

Dintr-un avânt se aruncă pe fereastră în budoarul meu, 
exclamând: 

— Scapă-mă...!” 

Era foarte tânăr, frumos ca un înger şi avea o privire 
fatală, care m-a făcut să-mi pierd minţile. Era DÂNSUL. 

— Scapă-mă!... repetă tânărul. Sunt urmărit, sunt 
pierdut...!” 

Şi pe când eu îmi simţeam tot sângele năvălindu-mi spre 
inimă, el adăugă: 

— Eu sunt acela care am ucis femeia din strada 
Providenţei. Nu ştiu, n-am ştiut niciodată şi cred că nici în 
viitor nu voi putea şti ce s-a petrecut atunci între noi.” 

Dar omul acela avea, ca şi dumneata, puterea de a 
fascina. 

Ai citit opera lui Balzac FEMEIA LA TREIZECI DE ANI? 
Îţi mai aminteşti de acea tânăra fată care a fost cuprinsă 
dintr-o dată de un amor fatal, teribil pentru un asasin 
ordinar? Omul acela îi vorbise şi dânsa îl ascultase. El îi 
spusese: „Urmează-mă” şi dânsa îl urmase. 

Îl urmase, cu toate plânsetele mamei sale, cu toate 
rugăciunile tatălui său, cu toate îmbrăţişările fraţilor şi ale 


surorilor... îl urmase în ciuda tuturor, în ciuda oricărei 
raţiuni! 

Ei bine!... Cam aşa ceva am simţit şi eu în clipele acelea. 

Mi se părea că cel pe care atunci îl vedeam pentru întâia 
oară, îmi era cunoscut de când lumea; mi se părea că era 
carne din carnea mea, sânge din sângele meu; mi se părea 
că nu numai viaţa sa era în pericol, dar că şi viaţa mea era 
ameninţată de o mare primejdie. 

Mi-am deşteptat camerista, o fată drăguță, care-mi era 
foarte devotată. Am adunat în grabă bijuteriile, lenjeria, 
banii pe care-i aveam în casă, am trimis după o trăsură şii- 
am spus asasinului: 

— Să plecăm!” 

Era un tren de noapte care pleca spre Havre. Am luat 
paşaportul soţului meu şi i l-am dat acelui necunoscut. O 
oră după aceea eram pe drum. 

Cât despre soţul meu, s-a întors în zorii zilei, pe jumătate 
beat şi foarte supărat din cauză că pierduse o sumă mare la 
cărţi. El găsi un bileţel de la mine, care cuprindea 
următoarele cuvinte: „Nu-mi mai eşti drag; te dispreţuiesc. 
Adio, nu mă vei mai vedea niciodată” 

Tânăra femeie se opri şi ceru din nou de băut: 

— Mă înăbuş... Aş fi în stare să beau o mare întreagă...! 

Capitolul XI. 

O sută şaptesprezece examina faţa tinerei femei cu 
atenţia încordată a unui medic care vizitează un bolnav cu 
reputaţia de incurabil. 

— Continuă, zise el, continuă, doamnă. 

Tânăra femeie reluă: 

— A doua zi dimineaţă eram la Havre. 

După câteva ore urcam la bordul unui vas care pleca 
spre America. 

Timp de trei ani am cutreierat lumea, nedespărţiţi, legaţi 
unul de altul ca lumina de soare. 

Dar tot ce luasem cu mine: bijuterii, argintării, bani, 
începeau să se sfârşească cu încetul. 


Însă omul acela părea bogat. Scrisese în Europa şi, fără 
nici o zi de întârziere, i se trimiseseră douăzeci de mii de 
franci. 

Mă iubea şi eu eram nebună după el; viaţa trecea ca un 
vis. 

Într-un sfârşit ne-am stabilit la New York. Duceam un 
trai uşor, lipsit de griji, traiul oamenilor bogaţi. 

Dar cei douăzeci de mii de franci nu puteau să dureze 
cât lumea; într-o bună zi ne pomenirăm că nu mai aveam 
bani. 

Şi cum eu păream neliniştită, tânărul meu domn începu 
să surâdă şi-mi zise: 

— Nu te teme de nimic. Vom avea bani oricând vei voi.” 

Nu îndrăzneam să-i pun întrebări, dar liniştea, 
nepăsarea sa mă înspăimântau. 

De o bucată de vreme se întâlnea cu mulţi străini la New 
York. 

De multe ori bărbaţi care mi se păreau cu totul bizari 
veneau să bea câte un ceai în casa mea. 

Adeseori amantul meu se întorcea acasă foarte târziu. 

Dar eram roaba lui: orice voia el, voiam şi eu, orice 
spunea, credeam. 

La un ordin al lui aş fi fost în stare să înghit otravă, mi-aş 
fi împlântat pumnalul în piept, fără să stau la îndoială. 

Într-o noapte îl aşteptam foarte neliniştită, căci erau 
aproape orele două şi nu se mai întorcea. 

În sfârşit, auzii zgomot. Stăpânul meu intră palid, 
emoţionat. 

— Ce ţi s-a întâmplat?” întrebai eu. 

— Nimic, răspunse. Am avut o mică ceartă la Hotel de 
Boston”. 

Şi se apropie de lavoar pentru, a-şi spăla mâinile. 

— Dumnezeule!” exclamai eu văzând că apa se înroşea. 

Dar el răspunse cu răceală: 

— E sânge. M-am bătut în duel cu adversarul meu în 
strada 24 şi l-am ucis. Numai că poliţia americană nu prea 


glumeşte cu asemenea lucruri şi de aceea mâine dimineaţă 
ne vom îmbarca pentru Antile. Ne ducem în Martinica.” 

— Nenorocitule, exclamai eu, Martinica e o colonie 
franceză!” 

— Ei şi...2” 

— Vei fi arestat, judecat... condamnat!” 

— Ei aş!... Afacerea mea a fost uitată; şi pe urmă, mi-am 
schimbat mult înfăţişarea de atunci... Sunt de 
nerecunoscut”. 

A doua zi, într-adevăr, ne-am îmbarcat. 

Îţi poţi lesne închipui cât de mare mi-a fost emoția când 
l-am văzut scoțând din buzunar pentru a plăti drumul, un 
portofel de bilete de bancă. Numai că portofelul avea pe el 
urme de sânge şi-l vedeam pentru întâi a oară. 

Atunci am înţeles totul. 

Comisese un nou asasinat şi asasinatul acesta avusese ca 
mobil furtul. 

Omul pe care îl iubeam nu era numai un asasin, era un 
tâlhar ordinar. Ai citit romanul lui George Sand, „Leon 
Leoni”? Viaţa mea era atunci ca şi viaţa tristei eroine din 
acea carte. Am fost în Martinica şi pe urmă ne-am întors în 
Europa. Îl iubeam mereu cu aceeaşi frenezie. 

Trecură încă trei ani. 

Parisul îl atrăgea; am venit deci la Paris. 

Stăpânul meu avea dreptate, toată lumea îl uitase. Pe el, 
ca şi pe mine, de altfel. 

Parisul uită aşa de lesne! 

Abia îşi mai aducea aminte câte unul de baronul 
Cherkoff, care se întorsese în patria sa după ce pierduse la 
joc câteva sute de mii de ruble. 

Cât despre soţia sa, a cărei frumuseţe extraordinară 
făcuse altă dată multă senzaţie, nimeni nu-şi mai amintea 
de ea. 

Stăpânul inimii mele era foarte îndrăzneţ. 

Care era adevăratul său nume? Niciodată n-am putut să 
aflu. Eu îi spuneam simplu: Armand; lumea îl numea contele 


de Vieilleville. 

Locuiam într-un apartament luxos; ne duceam regulat la 
teatru; aveam trăsură cu luna, bani din abundență; 
însoţitorul meu ştia să găsească mereu. 

De unde? Cum? Tremuram numai când mă gândeam să-i 
pun o asemenea întrebare. 

Oameni suspecți ca aceia pe care îi văzusem la New York 
îl vizitau din când în când, purtându-se faţă de el cu respect 
şi primindu-i ordinele. 

Era şeful unei bande, a unei bande faimoase, care a 
prădat Parisul timp de mai multe luni, care a râs de 
cercetările celor mai fini poliţişti. 

Într-o noapte, stăpânul meu s-a întors într-o stare da 
plâns. 

Avea hainele sfâşiate, faţa stâlcită; căzu în braţele mele 
spunându-mi: 

— Culcă-mă... Mi se pare că afacerea mea e terminată. 
Individul a tras bine...!” 

Mă udase de sânge; avea două gloanţe în piept. 

A doua zi Parisul află de săvârşirea unei crime 
înspăimântătoare. 

Un bancher bogat, care locuia singur, cu un bătrân 
camerist într-un mic palat din strada Hauteville, fusese 
asasinat. Nenorocitul opusese rezistenţă, căci cadavrul său 
a fost găsit în grădină, unde se târâse după ce-şi descărcase 
mai întâi pistoalele asupra asasinilor. 

Raportul magistratului care a făcut ancheta constată că 
asasinii trebuiau să fie în număr de trei; se exprimau 
bănuieli împotriva bătrânului camerist. 

Opt zile după aceea, cameristul, care fusese arestat, îşi 
denunţă complicii. Apartamentul nostru fu luat cu asalt de o 
legiune întreagă de sergenţi de oraş. 

Tânărul meu era în pat, într-o situaţie alarmantă; din 
clipa în care viaţa îi era în pericol îl iubeam încă şi mai mult. 

— Nu te teme, îmi şoptea el surâzând; eşafodul nu mă va 
avea, voi fi mort până atunci... 


Eşafodul! 

Îmi amintii atunci de misiunea pe care seniorul polonez 
mi-o lăsase moştenire, ca să spun aşa, o dată cu bogăţiile 
sale. 

Bogăţiile nu le mai aveam, dar misiunea rămânea în 
picioare. 

Prevederile omului pe care îl iubisem cum îmi închipui că 
trebuie să iubească îngerii decăzuţi pe şeful lor „Lucifer” nu 
se realizară. L-am transportat la spital, a fost îngrijit şi 
vindecat. Din spital a trecut la Curtea cu Juri. 

Dacă ar putea să ştie cineva, dacă ar putea să-şi 
închipuie măcar ce-am făcut, câte am făcut pentru ca să-l 
scap de ghilotină...! 

Dar l-am scăpat!... Ultima dorinţă a seniorului polonez 
începea să fie îndeplinită; smulsesem o victimă din gheara 
eşafodului... 

Săvârşise şase asasinate; furase timp de zece ani cu 
efracţie şi evadare; merita de o sută de ori moartea şi cu 
toate acestea a fost trimis la închisoare. 

— Ascultă-mă, îmi zise el, în ziua despărțirii, să vii la 
Toulon. Peste o lună voi evada şi vom merge să trăim în 
Italia, liniştiţi şi fericiţi...” 

Îl iubeam încă, cu aceeaşi frenezie. 

O sută şaptesprezece o întrerupse cu un gest scurt: 

— Ştiu restul, zise el. 

— Ah! exclamă ea, cu o uşoară tresărire. Poate că l-ai 
cunoscut...? 

— Nu... Dar am fost adus la închisoarea din Toulon a 
doua zi după catastrofă. 

— Atunci ştii totul? 

— Da... îşi preparase evadarea cu multă grijă şi cu mare 
abilitate. Dumneata îl aşteptai la bordul unui mic break de 
comerţ al cărui căpitan îţi era complice. Era bun înotător; în 
timpul nopţii trebuia să-şi rupă fiarele şi să se arunce în 
apă... 


— Şi după asta?... După asta?... întrebă femeia cu o 
voluptate dureroasă, ca şi cum atunci, pentru întâia oară, 
auzea povestea aceea, pe care, în realitate, nimeni n-o ştia 
mai bine decât ea. 

— A fost trădat de tovarăşul său de lanţ. Pe când îşi pilea 
inelele cătuşelor, gardienii îl surprinseră şi se repeziră 
asupra lui; dar nenorocitul citise trădarea în ochii 
tovarăşului său şi, repezindu-se asupra lui ca un fulger, îi 
împlântă de trei ori cuțitul în burtă. 

În codul ocnelor se spune clar că ocnaşul care ucide un 
alt ocnaş se va pedepsi cu moartea; şi douăzeci şi patru de 
ore după aceea... 

— După aceea... exclamă tânăra, cu glas tremurător; 
după aceea... Ah! îţi voi spune eu ce s-a mai întâmplat după 
aceea!... Reuşisem să intru în închisoare îmbrăcată în 
costumul unui lucrător din port. Se înălța eşafodul şi toate 
erau pregătite, dar eu tot mai speram încă... Făcusem 
atâtea lucruri în douăzeci şi patru de ore... 

Femeia se opri din povestit pentru a mai goli un pahar. 

— Ah!... mi se pare că gâtlejul îmi arde. 

— Bea... şi continuă, zise O sută şaptesprezece. 

Capitolul XII. 

Vanda continuă eu tristeţe. 

— În fiecare închisoare este câte un condamnat cu care 
nimeni nu voieşte să stea de vorbă, pe care tovarăşii săi de 
mizerie îl evită cu îndârjire, pe care chiar şi gardienii îl 
privesc cu dispreţ. E călăul închisorii. Ei bine, reuşisem să-l 
atrag pe omul acela de partea mea. Ora execuţiei se 
apropia cu paşi repezi, dar eu eram foarte liniştită deoarece 
călăul dormea dus şi nu-i era nimănui cu putinţă să-l 
trezească. Erau deci nevoiţi să amâne execuţia pentru a 
doua zi, şi, în timpul nopţii, avea să evadeze... Totul era 
pregătit... 

— Da, zise O sută şaptesprezece, dar nu s-a avut în 
vedere cât de mare este uneori lăcomia omenească. În 


ultimul moment s-a găsit un alt călău care să-l înlocuiască 
pe cel bolnav, chipurile. 

Vanda se sculă ca înnebunită. 

— Da, strigă ea; am văzut eu însumi cum i-a căzut capul 
sub lovitura cuţitului... 

Apoi, după o clipă, adăugă cu un surâs nervos: 

— Şi îl iubesc mereu!... Am făgăduit umbrei mele să scap 
un ocnaş de la ghilotină, după cum făcusem altădată 
această făgăduială solemnă seniorului polonez. 

— Şi de aceea stai la Toulon...? 

— Da. 

O sută şaptesprezece îi luă mâna. 

— Priveşte-mă bine, zise el. 

Femeia se înfiora sub licărirea acelei priviri misterioase, 
care o pătrundea până în adâncul inimii. 

— Ce voieşti de la mine? îl întrebă, cu voce slabă. 

— Te învoieşti să facem un pact amândoi? 

— Da. 

— Eu te voi ajuta să scapi de la moarte pe condamnatul 
dumitale, oricare ar fi el, şi ajutorul meu e întotdeauna 
eficace... 

— Şi ce-mi ceri în schimb? 

— În lupta pe care o încep am nevoie de o femeie 
energică. Femeia aceasta, continuă O sută şaptesprezece, 
vei fi dumneata. Îmi vei aparţine trup şi suflet, fără discuţie, 
fără împotrivire, ca o sclavă. 

— Fie!... zise ea; îţi jur pe capul amantului meu că mă voi 
ţine de cuvânt până la sfârşit...! 

Ocnaşul se sculă. 

— Ziua e aproape, zise el. Adio! 

— Unde te duci? 

— Mă întorc la închisoare. 

— 'Te voi revedea curând? întrebă ea. 

— Poate, răspunse ocnaşul. Dar vei avea veşti de la mine 
chiar mâine. 

Şi ocnaşul se îndreptă spre uşă. 


Deodată însă se întoarse. 

— Ah! zise el, uitam... 

— Ce? 

— Nu vreau să mai rămâi aici. 

— Mă voi duce unde vei ordona. 

— Şi nu trebuie să te mai întâlneşti cu Cocodes. 

— 'Te voi asculta, răspunse femeia cu supunere. 

— Mâine ţi-l voi trimite pe Noel. 

— Care Noel? întrebă ea mirată. 

— Un om care mi-e supus ca un sclav!... fu răspunsul, şi 
omul se îndepărtă. 

Pe când O sută şaptesprezece asculta cu atenţie 
povestea rusoaicei Vanda, Milon încerca să lege conversaţie 
cu Cocorico. 

Dar Cocorico era un om tăcut de felul său şi nu 
răspundea decât prin monosilabe. 

Aşa că, în cele din urmă, Milon, descurajat de atâta 
tăcere, adormi. 

A adormit şi a dormit dus până a doua zi în zori, când l-a 
deşteptat clopotul închisorii. 

— Hei, camarade, dar greu ai dormit astă-noapte! 
exclamă lângă el o voce bine cunoscută. 

Milon îşi frecă ochii şi văzu în faţa lui pe O sută 
şaptesprezece surâzător şi liniştit. 

Elegantul ofiţer de marină dispăruse şi O sută 
şaptesprezece redevenise ocnaşul cu capul ras, cu acea 
fizionomie dispreţuitoare şi melancolică, care impunea 
respect tovarăşilor săi. 

Cum şi în ce mod îşi reluase locul său, pe care ştia bine 
că-l ocupase la un moment dat gardianul Cocorico?... La ce 
oră se întorsese? 

Prin ce minune îşi putuse încătuşa din nou greoaiele 
fiare, fără ca Milon să fie deşteptat din somn... 

Colosul credea că visează. 

— Hei, tovarăşe, zise el încetişor, am avut un vis cam, 
bizar astă-noapte. 


— Da?... întrebă O sută şaptesprezece. 

— Mi se părea că nu mai eşti lângă mine. 

— Ah! 

— Şi că aveam alt tovarăş de lanţ. 

— Fiaş! 

— Tocmai aşa cum îţi spun. Nu e aşa că am visat? 

— Se poate, răspunse O sută şaptesprezece surâzând. 

În timpul acesta gardienii făceau revizia. 

Se aduceau porţiile de mâncare de dimineaţă acelora, 
care trebuiau să plece la muncă. 

— Tu nu bei astăzi, O sută şaptesprezece? întrebă cu 
glas tare gardianul Turpin. 

— Nu, cedez porţia tovarăşului meu, răspunse ocnaşul, 
arătându-l pe Milon. Am avut astă-noapte amândoi nişte 
vise...! 

— Da?... întrebă gardianul cu oarecare interes, pentru 
că O sută şaptesprezece îi era destul de simpatic. Şi cam ce- 
ai visat? 

— Am visat că evadasem. 

— Ei aş!... exclamă Turpin cu mândrie; aşadar... eu îmi 
dădusem demisia din administraţie? 

— Negreşit!... Altfel cum aş fi putut evada răspunse O 
sută şaptesprezece surâzând. 

— Şi după aceea?... mai întrebă Turpin. 

— Am mai visat că cinam în tovărăşia unei femei drăguţe. 

— Flecarule! 

— Şi că beam şampanie. 

— Aha!... De asta nu vrei să bei acum? 

— Probabil!... răspunse O sută şaptesprezece. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Ehei! zise Turpin deodată, pe când O sută 
şaptesprezece şi Milon se pregăteau să se îndepărteze, ştiţi 
că se întâmplă ceva nou pe aici? 

— Ce? întrebă O sută şaptesprezece, oprindu-se. 

— Massolet s-a întors. 

— Cine-i ăsta Massolet? 


— E gardianul care a ucis cățelul. 

— A! îmi aduc aminte. 

— Acela care a fost trimis la închisoarea din Brest. Ştiţi 
că închisoarea din Brest a fost desfiinţată şi gardianul, 
iubindu-şi mult meseria, s-a întors aici. 

— Dacă-i aşa, fiţi cu ochii în patru asupra birjarului, 
observă Milon. 

— Am avut noi grijă să luăm măsuri; birjarul nici nu va fi 
scos astăzi la muncă şi, pentru mai multă siguranţă, i s-au 
pus cătuşe duble. 

— Mai bine!... zise O sută șaptesprezece şi-şi văzu de 
drum. 

Când trecu prin faţa birjarului îi făcu semn cu mâna. 

— Bună ziua, tovarăşe, îi zise el. 

— Ce-am făcut de sunt pedepsit astfel?... se plânse 
bătrânul ocnaş. 

— Îţi voi spune eu îndată, răspunse O sută şaptesprezece 
încetişor. 

— Vorbeşte. 

— Massolet s-a întors. 

Ochii bătrânului se injectară de sânge. 

— Spui adevărul?... întrebă el cu voce şuierătoare. 

— Da. 

— Îl voi ucide, mizerabilul. 

— Prostule!... zise O sută şaptesprezece, când vrea să 
facă cineva astfel de lucruri n-o spune în gura mare. 

— Crezi că mai am puterea să mă stăpânesc? 

— Foarte rău... Eu în locul tău... 

— Ce-ai face? 

— M-aş purta bine câteva zile, m-aş face blând ca un 
mieluşel. 

— Mă voi sili să-ţi urmez sfatul, murmură bătrânul ocnaş. 

Şi gândindu-se la sărmanul său căţeluş, începu să 
plângă. 

O sută şaptesprezece şi Milon ieşiră din închisoare 
împreună cu grupa din care făceau parte şi se îndreptară 


spre Murillon. Acolo lucrau. 

Lucrătorul fierar No€l era şi el printre ocnaşi, verificând 
mereu cătuşele. 

— Cred, zise O sută şaptesprezece, trecând pe lângă 
dânsul, că e timpul să o previi pe doamna de la „Hotel de 
France”. 

— De ce lucru s-o previn? 

— Că peste puţin timp se va opera o execuţie în 
închisoare, răspunse O sută şaptesprezece. 

Şi fără să mai adauge un singur cuvânt, îşi continuă 
drumul împreună cu tovarăşii săi de osândă. 

Capitolul XIII. 

Trecură patruzeci şi opt de ore de la evenimentele 
petrecute. Era pe la amiază; o trăsură de poştă opri la 
poarta arsenalului. 

Un bărbat şi o femeie coborâră. 

Bărbatul era tânăr, cu o figură aleasă, elegant îmbrăcat; 
se cunoştea de departe că era un gentleman. 

Femeia era brună, de un brun pronunţat, înaltă, zveltă, 
mlădioasă, îi dădeai dintr-o privire douăzeci şi opt sau 
treizeci de ani. 

Bărbatul era blond; vorbea destul de corect limba 
franceză, dar se distingea bine accentul britanic. 

Avea cu sine o permisiune în regulă pentru a vizita 
arsenalul şi închisoarea; era întovărăşit de un cicerone, un 
sergent din infanteria colonială, pe care i-l dăduse 
prefectura maritimă. 

Pe paşaportul său se putea citi: 

Sir Artur Pembrock Esq., căpitan în serviciul „Companiei 
Indiilor” 

Întovărăşit de mistress Pembrock, soţia sa legitimă. 

Paşaportul acesta fusese vizat în aceeaşi zi de consulul 
englez din Toulon. 

Nobilii vizitatori fură introduşi în arsenal şi lăsaţi liberi 
să viziteze totul. Aceştia se interesară mai mult de 
închisoare. 


Tânăra englezoaică vroia să afle o mulţime de amănunte: 
ce hrană se dădea ocnaşilor, care era modul lor de viaţă, la 
ce munci erau supuşi. 

Ea trecu încetişor prin mijlocul rândului de ocnaşi 
negustori, care, înlănţuiţi numai pe jumătate, vindeau 
obiecte de artă sculptate în ivoriu şi lemn. 

Cumpără mai multe obiecte, plătindu-le numai cu aur, 
fără să se uite la preţ. 

Printre alte lucruri cumpărase şi o cutiuţă foarte frumos 
sculptată, făcută anume pentru a se ţine aur în ea. 

Un subcomisar tânăr şi galant, atras de frumogşii ochi ai 
vizitatoarei, se puse la dispoziţia ei cu cea mai mare 
curtenie. 

Tânăra femeie era din cale afară de curioasă; vroia să 
vadă totul, să afle totul. 

Ce crimă făptuise acesta?... Şi celălalt care avea 
înfăţişarea unei fete mari?... Ce crimă putuse el să 
făptuiască? 

Dar bătrânul acela cu părul alb şi cu boneta verde...? 

Tânărul subcomisar răspunse cu plăcere, conducând-o 
pretutindeni pe nobila vizitatoare. Femeia zâmbea, râdea, 
se înduioşa câteodată, se înspăimânta când i se arăta vreun 
asasin faimos. 

Din sală în sală, intrară şi în cea a ocnaşilor care aveau 
lanţurile duble. 

Printre ei era şi birjarul care voise să-l ucidă pe 
Massolet, gardianul. 

Cu voia subcomisarului, englezoaica îi puse o întrebare. 

Ocnaşul, îşi luă o mutră naivă. 

— Doamnă! zise el cu ochii plini de lacrimi, eu n-am nici 
O vină... şi e multă vreme de când am purtare exemplară. 
Cu toate acestea, am fost pedepsit ca un animal sălbatic, 
pentru că administraţia crede că vreau să ucid pe unul 
dintre gardieni... 

Şi birjarul spuse plângând povestea căţelului său, dar 
avu grijă să adauge că zece ani trecuseră de atunci şi că se 


consolase... 

Nu mai purta ură lui Massolet. 

Vorbea cu atâta convingere, încât frumoasa englezoaică 
avea ochii plini de lacrimi; însuşi subcomisarul fu mişcat. 

— Bine, sărmanul meu bătrân, voi vorbi despre tine cu 
domnul comisar, zise el, şi... vom vedea... 

Din închisoare, cei doi englezi, mereu călăuziţi de 
subcomisar, se îndreptară spre Neuvilon, care e o parte cu 
totul separată de arsenal, unde sunt îngrămădite piramide 
enorme de lemne, necesare pentru serviciul marinei. 

Un grup de ocnaşi duceau pe sus, cu mare greutate, o 
goeletă veche. 

Din grupul acesta făceau parte şi Milon şi O sută 
şaptesprezece. 

Operația părea că o interesează foarte mult pe frumoasa 
englezoaică. 

O sută şaptesprezece trase de mânecă pe Milon şi-i zise 
încetişor: 

— Cum ţi se pare? 

— Cine?... întrebă Milon, mirat. 

— Englezoaica. 

— Frumoasă fată, pe legea mea. 

— E dânsa. 

— Cum?... întrebă Milon, zgâlţâit ca de curent electric. 

— Da, afirmă încă o dată O sută şaptesprezece, făcând 
un semn din cap. 

— Dar, dacă nu mă înşel, mi-ai spus că e blondă. 

— Astăzi este brună, mâine va fi iarăşi blondă... Când e 
cineva în serviciul meu, lucrurile acestea nu au prea multă 
importanţă. 

— Pare o mulatră, adăugă Milon cu admiraţie. 

Pe când cei doi ocnaşi vorbeau astfel, frumoasa 
englezoaică zicea subcomisarului: 

— Cine-i ocnaşul acela cu figură plăcută, care are pe 
bonetă numărul 117...? 


— Doamnă, răspunse curtenitorul funcţionar, e un 
adevărat erou de roman. 

— Da...? 

— Eu nu ştiu povestea sa; dar comisarul o ştie bine şi, 
dacă voiţi, v-o poate spune. Eu un singur lucru cunosc: că 
ocnaşul acesta e obiectul unei supravegheri speciale. 

— Vă temeţi să nu evadeze? 

— Da, doamnă; şi, cu toate acestea, până acum n-a făcut 
nici cea mai mică încercare. 

— Ah!... într-adevăr?... zise frumoasa englezoaică, cu 
nepăsare. 

Şi trecu înainte, sprijinindu-se cu familiaritate de braţul 
soţului său; dar, pe când comisarul mergea înaintea lor, îşi 
scoase batista şi, în acelaşi timp, cutiuţa cea drăguță pe 
care o cumpărase şi o umpluse cu aur căzu la pământ fără 
ca cineva să observe. 

În momentul acela, din întâmplare, O sută şaptesprezece 
întoarse capul şi observase căderea unui obiect lucitor între 
doi stâlpi de lemn. 

Cei, doi englezi îşi vedeau înainte de drum. 

Părăsiră Murillonul şi se întoarseră în arsenalul cel 
mare. 

— Ah! domnule, zicea frumoasa englezoaică, nici nu-ţi 
poţi închipui cât de mult mă interesează ocnaşul acela 
bătrân... 

— Omul cu căţeluşul? 

— Da. 

— E un om primejdios, doamnă. 

— Oh!... şi cu toate acestea sunt sigură că dacă ai spune 
un cuvânt bun pentru dânsul, n-ai avea de ce să te căieşti... 

— Îţi făgăduiesc doamnă, că voi vorbi comisarului. 

După arsenal şi închisoarea propriu-zisă, tânăra femeie 
voi să viziteze şi spitalul. 

Subcomisarul îşi oferi şi de astă dată serviciile. 

În prima sală a spitalului, un tânăr stătea culcat în pat, 
chiar lângă uşă şi răsfoia o carte. 


Tânărul era Cocodes. 

O privi pe englezoaică cu mirare. 

— Ştii că ar avea haz!... Dacă Nineta ar fi brună, aş pune 
rămăşag că femeia aceea e ea. 

Englezoaica se adresă subcomisarului. 

— Dar tânărul acesta, întrebă dânsa, tânărul acesta care 
are o figură aşa de blândă, ce crimă a făptuit? 

— Un fals, doamnă. 

— Ah! exclamă englezoaica, continuându-şi drumul. 

„Nu e vocea Ninetei, gândi Cocodes; dar asemănarea e 
uimitoare.” 

Şi-şi văzu înainte de citit. 

Englezul scoase din buzunar un carnet şi din carnet o 
carte de vizită. 

— Domnule, zise el tânărului funcţionar, doamna 
Pembrock şi eu vom fi foarte fericiţi dacă vei binevoi să ne 
vizitezi astă-seară la „Hotel de Englitera”, Subcomisarul, 
care, aşa cum am precizat, era încă foarte tânăr, se înroşi. 

— Cu atât mai multă plăcere îmi vei face, adăugă 
frumoasa femeie, cu cât sunt bine încredinţată că-mi vei 
aduce rezultatul convorbirii dumitale cu comisarul în 
privinţa acelui nenorocit de condamnat. 

— Îţi făgăduiesc, doamnă. 

Ajunşi la poarta arsenalului, englezul se îndepărtă puţin 
de soţie, după ce strânse cu cordialitate mâna tânărului 
ofiţer de poliţie. 

Englezoaica îi surâse drăgăstos şi-i zise „pe diseară” atât 
de semnificativ, încât se tulbură şi se înroşi din nou. 

Apoi, cei doi străini se urcară în trăsura lor de poştă şi 
porniră spre oraş. 

A doua zi dimineaţa, comisarul general al închisorii 
chemă în faţa sa pe ocnaşul care acum era poreclit de către 
toţi tovarăşii săi Omul cu căţeluşul. 

— 'Te vei purta bine? îl întrebă comisarul. 

— Ah! domnule comisar, te mai îndoieşti? 

— Nu vei căuta ceartă gardianului Massolet? 


— E mult timp de când l-am iertat!... răspunde ocnaşul 
cu tristeţe. 

— Ei bine?... poţi să te întorci la locul tău. 

— Nu voi fi mai înlănţuit? 

— Nu. 

Ocnaşul se retrase cu sute de plecăciuni şi mulţumiri de 
recunoştinţă. 

— Între noi doi de-acum, Massolet! murmură el, 
îndreptându-se spre locul de muncă. 

Capitolul XIV 

— Stăpâne, zicea Milon a doua zi, stăpâne, mai este mult 
până la ziua evadării? 

— Se apropie, se apropie, răspunse O sută 
şaptesprezece. 

Ca şi Noel, Milon începuse să confere lui O sută 
şaptesprezece titlul de „stăpân”. 

— Dar când va veni ea? 

— Nici eu nu ştiu cu siguranţă... 

Colosul suspină. 

— Parcă aud glasul copiliţelor, zise dânsul. 

— Fii liniştit, răspunse ocnaşul, ziua eliberării e aproape. 

În clipa aceea se auzi clopotul închisorii. 

Gardienii intrară, se distribui hrana de dimineaţă şi 
ocnaşii plecară la muncă. 

Grupa din care făceau parte cei doi ocnaşi lucra în ziua 
aceea pe o goeletă, împreună cu o echipă de lucrători liberi. 

Omul cu căţeluşul făcea şi el parte din acea grupă. 

Gardianul Massolet trecuse de mai multe ori pe lângă cel 
din urmă şi bătrânul ocnaş se mulţumise să întoarcă capul, 
fără să dea vreun semn de mânie sau agitare. 

La repausul de amiază, condamnaţii se lungiseră pe 
puntea goeletei. 

Unii fumau, alţii urmăreau cu atenţie evoluţiile unui mic 
vas american care plutea în larg. 

Alţii, în sfârşit, jucau cărţi. 


— Ah! zise cu tristeţe parizianul, Cocodes nu poate veni 
aici şi astăzi nu mai are cine să ne spună o poveste. 

— Chiar dacă ar putea, cred că n-ar veni, zise un altul. 

— Pentru ce? 

— E foarte supărat. 

— Doamna cea frumoasă de la „Hotel de France” a 
plecat într-adevăr? 

— Da, a plecat. 

— Dacă sunteţi cuminţi, zise O sută şaptesprezece, vă voi 
spune eu adevărata poveste a lui Rocambole. 

— Bravo!... bravo!... Să te auzim... strigară mai multe 
voci în acelaşi timp. 

Ocnaşul urmărise cu atenţie încordată evoluţiile vasului 
american care intra în raza portului. 

— Vasul acela te interesează? întrebă Milon. 

— Da. 

— Şi pentru ce? 

— Nu ştiu nici eu. Dar îmi place şi aş vrea să fiu pe 
puntea lui. 

— Ei aş! zise parizianul. Şi cum ai vrea, mă rog să fii 
călător sau comandant? 

— Mi-ar plăcea mai bine să fiu comandant. 

Ocnagşii hohotiră zgomotos. Un gardian, care dormea la o 
distanţă de câţiva paşi, se sculă foarte supărat. 

— Aveţi de gând să încetaţi odată! strigă el, dobitocilor! 

Gardianul acesta era Massolet. 

Omul cu căţeluşul nici nu clipi. 

Massolet se întoarse de la Brest, şi mai crud şi mai 
sălbatic încă decât fusese mai înainte. 

E] se ridică, se repezi spre ocnaşi şi adăugă: 

— Vă înştiinţez că dacă nu vă astâmpăraţi, mă voi juca 
puţin cu biciul acesta pe spatele vostru! 

Omul cu căţeluşul strânse din dinţi şi fu gata să 
izbucnească, dar O sută şaptesprezece îl privi în ochi şi 
privirea aceasta îl făcu să rămână nemişcat. 


Valurile mării erau liniştite şi micul vas îşi continua 
evoluţiile în apele portului. 

— Dragii mei, zise O suta şaptesprezece încetişor, după 
cum văd, nu e de glumit cu gardianul cel nou... şi n-am 
deloc poftă să fac cunoştinţă cu biciui său, îmi amân 
povestea cu Rocambole pentru altă dată. 

Repausul de la amiază se sfârşi în mijlocul unei tăceri 
generale. 

Pe la orele cinci ocnaşii părăsiră goeleta pentru a lucra 
înăuntrul arsenalului. Un vas de război rusesc intrase în 
portul militar şi comandantul său trimisese o şalupă să 
ancoreze. 

În şalupa aceasta erau vreo doisprezece mateloţi, un 
ofiţer şi un elev. 

Elevul privea cu curiozitate pe ocnaşi. 

O sută şaptesprezece zise lui Milon: 

— Ia te uită la elevul acesta! 

— Ce ecuel? 

Ocnaşul ridică din umeri şi după o mică pauză răspunse: 

— E dânsa. 

Milon holbă ochii şi nu putu să-şi stăpânească un gest de 
uimire. 

— Stăpâne, zise el, încep a crede că eşti vrăjitor. 

O jumătate din echipajul şalupei avea permisiunea de 
debarcare. 

Printre aceştia era şi elevul-marinar. Şi pe când 
marinarii treceau prin mijlocul ocnaşilor, O sută 
şaptesprezece pronunţă un cuvânt în ruseşte. 

Elevul întoarse capul şi păru uimit. 

— Aşadar ştii şi ruseşte?... întrebă Milon. 

— Eu ştiu toate limbile, răspunse ocnaşul. 

Elevul, din ce în ce mai curios, se apropie şi Milon a 
putut să-l examineze în voie. 

Era un copilandru de vreo cincisprezece ani, cu faţa 
delicată, cu părul blond, mătăsos. 


— Dracu să mă ia dacă înţeleg ceva! murmură Milon; în 
mintea lui nu putea intra ideea că copilandru acela şi 
frumoasa englezoaică care vizitase închisoarea erau una şi 
aceeaşi persoană. 

Gardienii erau şi ei curioşi şi se apropiară pentru ai 
vedea mai bine pe marinarii ruşi. Ocnaşii scâăpară un 
moment de teribila lor supraveghere. 

Elevul rus se apropie de O sută şaptesprezece şi de 
ceilalţi ocnaşi. 

— De vreme ce ştii ruseşte, zise ocnaşul botezat 
parizianul, care era cam flecar de felul său, întreabă-l ce 
veşti mai are de la Sevastopol. 

O sută şaptesprezece se adresă elevului în limba rusă. 

— Ai adus instrumentul? 

— Da, răspunse tânărul marinar în aceeaşi limbă. Ţi-am 
ascultat ordinul, stăpâne. 

— Ce spune? întrebă parizianul. 

— Spune, răspunse O sută şaptesprezece, că dacă în 
jurul Sevastopolului n-ar fi fost decât leneşi ca tine, ruşii ar 
jubila încă şi azi. 

Şi ocnaşul întoarse spatele parizianului. 

Apoi, adresându-se elevului: 

— Goeleta e gata? 

— Da stăpâne. 

Vocea tânărului tremura uşor. 

— 'Ţi-e frică? întrebă ocnaşul. 

— Da, mi-e teamă pentru nenorocitul acela pe care-l 
împingem spre crimă. 

— Dar nicidecum, răspunse O sută şaptesprezece; în 
privinţa aceasta te înşeli, draga mea. 

— Cum asta? 

— Până în opt zile, Omul cu căţeluşul, oricât de multe şi 
de severe măsuri de precauţie şi-ar lua, tot l-ar ucide pe 
gardian. Atunci, ca şi acum, va fi condamnat la moarte, cu 
singura deosebire că noi nu vom mai fi aici pentru a-l salva. 

— Dar cel puţin eşti sigur că-l vei salva? 


— Trebuie să-l salvăm, răspunse O sută şaptesprezece cu 
răceală. 

— Ah...! 

— Trebuie să ştii o dată pentru totdeauna că eu pot tot 
ceea ce voiesc, adăugă ocnaşul cu oarecare severitate. 

În clipa aceea un gardian dădu un semnal de fluier. 

— Hei! păzeşte-ţi umerii O sută şaptesprezece, strigă 
parizianul. 

Gardianul se apropie. Era Massolet. 

Omul cu căţeluşul se învineţi de indignare. 

Elevul rus, văzând că gardianul se apropie, îi zise într-o 
franţuzească stricată: 

— Iartă-mă, dar omul acesta mi-a vorbit în limba mea 
maternă şi m-a făcut să-mi amintesc de patria mea scumpă. 
Vorbind astfel, cuprinse cu braţele gâtul ocnaşului şi-l 

îmbrăţişa cu nevinovăția unui copil. 

Gardianul răspunse aplicând o lovitură de baston pe 
umerii lui O sută şaptesprezece şi tânărul elev se întoarse la 
camarazii săi ruşi. 

Dar în clipa în care îmbrăţişase pe ocnaş, avusese timpul 
să-i strecoare în bluza întredeschisă un anume obiect. 

— Ah! ştii şi ruseşte tu? îl întrebă Massolet cu un hohot 
de râs, şi-l lovi din nou cu bastonul. 

Gardianul îl ura pe O sută şaptesprezece din instinct. 

Ocnaşul îl privi adânc în ochi şi-i zise, cu dulceaţă în glas: 

— Eşti cam răutăcios, domnule gardian. 

Grupul condamnaților reîncepu lucrul. 

Ce s-a petrecut puţin timp după aceea nimeni n-ar putea 
să spună cu exactitate, dar la un semn al lui O sută 
şaptesprezece ocnaşii începură un fel de manevră. La un 
moment dat, Omul cu căţeluşul era lângă O sută 
şaptesprezece. 

Acesta se aplecă şi-i şopti: 

— Eşti tot aşa de hotărât? 

— Da. 

— Gândeşte-te că vei fi ghilotinat. 


— Oh!... mi-e totuna. 

Atunci, O sută şaptesprezece îi strecură în mână obiectul 
pe care i-l dăduse marinarul rus. 

Acesta era un cuţit catalan lung, cu lama ascuţită. 

— Ah! ce teacă frumoasă va avea cuțitul acesta, 
murmură Omul cu căţeluşul, în timp ce în ochi îi juca o 
luminiţă, iar buzele înălbite i se încreţeau într-un surâs 
sălbatic. 

Capitolul XV. 

Ocnaşii dormeau. De multă vreme toate plânsetele, toate 
murmurele, toate gemetele se stinseseră şi tăcerea 
profundă a nopţii nu mai era tulburată decât de paşii 
regulaţi şi cadenţaţi ai celor ce executaţi rondul de noapte. 

Culcaţi unul lângă altul, O sută şaptesprezece şi Milon 
vorbeau între ei; dar vorbeau aşa de încet, încât nici chiar 
tovarăşii lor cei mai apropiaţi nu-i puteau auzi. 

— Stăpâne, zicea Milon, nu-ţi pot înţelege scopul. 

— Ar trebui să te deprinzi să asculţi fără să înţelegi, 
răspunse O sută şaptesprezece. Dar de astă dată şi pentru 
ultima dată mă voi explica. Ascultă-mă. 

— 'Te ascult, răspunse Milon. 

— Aveam nevoie de o femeie care să mă servească şi am 
găsit-o... 

— Şi ai nimerit-o bine, observă Milon; aş putea să pun 
rămăşag că nu se mai găseşte pe lumea aceasta o a doua 
femeie care să ştie a-şi schimba fizionomia feţei cu aşa artă. 
Dar... nu pot înţelege cum a putut ea să ajungă până în 
arsenal... 

— Şi totuşi e foarte simplu. 

— Da? 

— Ea e rusoaică din naştere. S-a îmbrăcat bărbăteşte şi 
a luat trenul spre Marsilia; în aceeaşi zi ancora în portul de 
acolo vasul rusesc. Noel, care e un băiat inteligent, a ştiut 
să-şi procure actele unui marinar rus, mort într-un spital 
din Toulon, acum vreo două luni. 


Cu hârtiile acestea, dânsa s-a prezentat la căpitanul 
vasului rusesc şi a cerut în limba sa natală să fie repatriată. 
Au primit-o la bordul vasului în calitate de elev marinar. 
Întâmplarea aceasta i-a dat putinţa să intre în portul militar 
şi să spună din parte-mi câteva cuvinte prietenilor mei de 
acolo. 

— Prietenii dumitale? întrebă Milon, din ce în ce mai 
surprins. 

— Da, prietenii mei, care se află pe puntea unui mic vas 
cu două catarge, al cărui proprietar armator sunt eu. 

— O sută şaptesprezece, zise Milon, dacă nu te-aş fi 
văzut ieşind din închisoare cu proprii mei ochi, aş spune că 
eşti nebun. lată-te acum şi proprietarul unui vas cu două 
catarge! 

— Negreşit... îţi închipui, oare, sărmanul meu bătrân, că 
pentru a evada cineva din închisoare e destul să-şi pilească 
cătuşele, să înşele gardienii şi să intre liniştit în Toulon? 

— La naiba!... Dar mi se pare că aşa fac toţi camarazii 
care evadează...! 

— Ei da, dar eu, nu. Îndată ce lipsa lor e dată la iveală, 
tunul bubuie; întreg oraşul şi ţăranii din împrejurimi intră 
în alertă, şi aproape întotdeauna ocnaşul care a evadat 
dimineaţă, de pildă, seara e adus înapoi la închisoare. 

— Ai dreptate, aşa este. 

— Eu nu, continuă O sută şaptesprezece, nu pot să fac o 
asemenea prostie... Sunt cinci zile de când pregătesc 
evadarea. Fii liniştit, îndată ce vom fi afară, nu va mai fi 
nimeni în stare să ne prindă. 

— Pe dumneata poate că nu, dar pe mine... 

— Nici pe tine. Vei merge împreună cu mine şi nu ne vom 
mai despărţi niciodată. Eu mă ţin totdeauna de cuvânt. 

— Sărmanele mele copiliţe!... murmură Milon. 

— În loc să devii sentimental, ai face mai bine să mă 
asculţi, reluă O sută şaptesprezece, cu oarecare nerăbdare. 
Ţi-am spus că pentru o deplină reuşită a planurilor mele îmi 


era necesară o femeie. Femeia aceasta există, dar vreau ca 
ea să devină sclava mea. 

Şi O sută şaptesprezece povesti lui Milon toată viaţa 
Vandei, nenorocita rusoaică care plângea după un 
ghilotinat. 

— Foarte bine! zise acesta, dar ce au a face toate cele 
puse la cale cu ghilotinarea Omului cu căţeluşul? 

— Femeia aceasta a făcut un jurământ pe un mormânt 
de abia închis; a jurat că va scăpa un ocnaş de la eşafod. Şi 
câtă vreme jurământul nu va fi îndeplinit, ea nu ne va 
aparţine întreagă. 

— Încep a înţelege, zise Milon. 

— Din fericire!... murmură O sută şaptesprezece, ironic. 

— Dar eşti sigur că vei putea să-l scapi? 

— Da. 

— Şi cu toate astea mi se pare că ştii că Curtea Marţială 
nu glumegşte cu astfel de chestiuni. 

— Ştiu bine. 

— Codul închisorilor spune lămurit că ocnaşul care ucide 
un gardian se pedepseşte cu moartea şi că execuţia are loc 
îndată după pronunţarea sentinţei, fără nici o zi de 
întârziere... 

— Aşa mi-am făcut şi eu socotelile, răspunse cu răceală O 
sută şaptesprezece. Astăzi e luni, nu-i aşa? 

— Luni seara. 

— Cred că lucrul... se va întâmpla astă noapte. 

— Şi după aceea? 

— Omul cu căţeluşul va fi judecat miercuri şi joi 
dimineaţa se va înălța eşafodul. 

Milon se înfioră. 

— Ei bine! reluă O sută şaptesprezece, presupune că joi 
va interveni un eveniment care va împiedica execuţia. 

— Afacerea va fi amânată pentru a doua zi. 

— A doua zi e vineri şi în ziua în care a murit Mântuitorul 
nu poate fi nimeni executat... Aşa este obiceiul tuturor 
închisorilor. 


— E adevărat, răspunse Milon, dar sâmbătă? 

— Sâmbătă vom fi departe, camarade. 

— Unde vom fi? 

— În plină mare, pe puntea vasului meu. Ah! uitasem să- 
ţi spun că am fost marinar în tinereţea mea. Cunosc bine 
marea... 

— Şi voi fi şi eu cu dumneata? 

— Da. 

— Şi... dânsa? 

— Dânsa, de asemenea. 

— Dar... Omul cu căţeluşul? 

— Va fi şi el cu mine, 

— Iarăşi nu mai înţeleg... 

— Nu face nimic, zise O sută şaptesprezece. 

Şi se sculă pe jumătate. 

— Ce faci? îl întrebă Milon. 

— Ascult zgomotul pilei Omului cu căţeluşul. 

— Aşadar are o pilă? 

— Da, era una în mânerul de piele al cuţitului. 

În clipa aceea suna de zece. 

— Destulă vorbă, zise O sută şaptesprezece. Bună seara, 
Milon. Când va veni comisarul cu rondul, să mă trezeşti. 

Şi ocnaşul rămase tăcut. 

Rondul de noapte nu se face în toate zilele şi putem 
spune chiar că nici nu e obişnuit. 

Pentru ca rondul acesta să se facă, trebuie ca direcţia să 
simtă pregătirile unei revolte. 

O sută şaptesprezece, care de câteva zile exercita 
asupra tovarăşilor săi o anume putere de influenţă, ştiuse 
să răspândească zvonul de revoltă care atraseră atenţia 
comisarului. 

De câteva zile se făceau ronduri în fiecare noapte şi 
fiarele erau încercate cu de-amănuntul. 

Comisarul bănuia că se pregăteşte o evadare. 

Deci pe la miezul nopţii comisarul apăru întovărăşit de 
doi gardieni şi de lucrătorul liber Noel. 


De vreo trei zile, acesta din urmă era reţinut în arsenal 
până la miezul nopţii. Administraţia n-avea încredere în 
lovitura de ciocan a nici unui alt lucrător. 

Omul cu căţeluşul îşi avea patul în fundul sălii cu nr. 3. 

Comisarul intră. 

Ocnaşii fură treziţi din somn şi cătuşele fură încercate pe 
rând cu ciocanul. 

— Dracul să vă ia!... murmură O sută şaptesprezece, 
când veni rândul său. 

Apoi, prefăcându-se că nu ştia că e comisarul, îşi ceru 
scuze cu umilinţă. 

După ce comisarul trecu, el îi şopti lui Milon: 

— Fii atent!... Acum vom vedea... 

Comisarul, cei doi gardieni şi lucrătorul sosiră la patul 
Omului cu căţeluşul. Acesta stătea întins şi părea că 
doarme. 

Cei doi gardieni care-l întovărăşeau pe comisar erau 
Turpin, vestitul supraveghetor, şi Massolet, călăul 
căţeluşului. 

Acesta din urmă purta cu sine o lanternă. 

Lucrătorul se apropie, dădu la o parte cuvertura care 
servea ocnaşului de înveliş şi aplică lovitura obişnuită de 
ciocan. 

Deodată scoase un strigăt şi se dădu îndărăt 
înspăimântat. 

În acelaşi timp ocnaşul sări în sus. 

Nol, care, fără îndoială, primise instrucţiuni precise de 
la stăpânul său, făcuse şi el o bruscă mişcare înapoi. Din 
întâmplare, mişcarea aceasta, care fusese perfect calculată, 
răsturnă lanterna lui Massolet. 

Lanterna se stinse şi întunericul se reînstăpâni. 

În acelaşi timp se auziră strigăte stridente, sălbatice. 

Ocnaşul, eliberat din lanţuri, se aruncase asupra 
duşmanului său. 

Urmară zgomotele unei lupte care deşteptă toată sala. 

Apoi un țipăt de agonie şi, la sfârşit, unul de triumf. 


Era strigătul de agonie al lui Massolet, lovit de zece ori 
cu cuțitul în timpul a zece secunde, şi totodată, strigătul de 
triumf al asasinului, care, călcându-şi în picioare duşmanul, 
strigă: 

— E din partea căţeluşului meu! 

Milon zise lui O sută şaptesprezece: 

— N-ar fi avut atâta curaj Omul cu căţeluşul dacă nu s-ar 
bizui pe sprijinul braţului tău. 

— Te înşeli, răspunse O şută şaptesprezece, el se 
aşteaptă să fie ghilotinat. 

Capitolul XVI. 

Curtea Marţială lucrează repede. 

Gardianul Massolet fusese asasinat în noaptea de luni 
spre marţi. Miercuri, la orele unsprezece dimineaţa, 
ucigaşul apăru în faţa judecătorilor săi. 

Trei oameni numai, din toată închisoarea, ştiau că se 
făceau eforturi mari pentru salvarea ocnaşului. 

Aceşti trei oameni erau: Milon, lucrătorul liber Noel, zis 
şi Cocorico, şi ocnaşul O sută şaptesprezece. 

Omul cu căţeluşul nu ştia nimic. El aştepta moartea şi cu 
convingerea aceasta apăru în faţa Curţii Marţiale. 

Mărturisi totul, cu simplitate, fără nici un înconjur, cu 
curajul omului care trăia de zece ani numai cu speranţa de 
a muri şi de a muri răzbunat. 

Legea marţială nu cunoaşte „circumstanţe atenuante” 
când e vorba de fapta unui ocnaş. După douăzeci şi patru 
de ore de la pronunţarea sentinţei urmează execuţia. 

La amiază, Omul cu căţeluşul era condamnat şi execuţia 
trebuia să aibă loc a doua zi la aceeaşi oră. 

Telegraful electric nu merge mai repede decât o ştire 
nouă printre ocnaşi. Câteva momente după aceea, toată 
închisoarea ştia despre soarta ocnaşului. 

Massolet nu mai trăise decât câteva ore. 

În ziua aceea, repausul de la amiază a fost apăsător, 
trist. 


Printre condamnaţii dintr-o închisoare sunt mulţi care au 
scăpat de moarte ca prin urechile acului; sunt mulţi alţii 
care se gândesc la asasinate pentru a evada; şi, cu toate 
acestea, nu e unul care să nu se înfioare când vede 
înălțându-se eşafodul. 

Ghilotina din închisoare este înălţată chiar de către 
ocnaşi. Călăul şi ajutorii săi sunt, de asemenea, ocnaşi. 

Dar lucrătorii care înalţă instrumentul acesta al morţii 
nu-şi îndeplinesc niciodată misiunea de bunăvoie. 

Totdeauna gardienii trebuie să amenințe şi să lovească 
cu bastoanele. 

Călăul, care pentru câteva pahare de vin şi pentru o 
primă de câţiva bani, primeşte însărcinarea aceasta 
înspăimântătoare, trebuie scos din rândul ocnaşilor. El îşi 
pierde pentru totdeauna stima tovarăşilor săi. 

Câteodată se întâmplă ca cel ce îndeplineşte misiunea de 
călău să fi exercitat aceeaşi meserie şi înainte de a intra în 
închisoare. 

Călăul de atunci era un fost măcelar. 

Aproape tot aşa de înalt şi de puternic ca şi Milon, tot 
aşa de puţin inteligent ca şi acesta, înzestrat cu o poftă de 
mâncare nestăvilită, pe care regimul alimentar al închisorii 
n-o satisfăcea aproape deloc, ceruse singur să i se dea 
însărcinarea de călău. 

Dar izolarea care se produsese îndată în jurul lui fusese 
pentru omul acesta o pedeapsă foarte grea. 

Rămăsese singur...! 

Din ziua aceea, flămândului, care nu se mai sătura, nu-i 
mai era foame; măcelarul care-şi petrecuse tinereţea în 
mijlocul unui abator se înspăimântă de sânge. 

Într-o zi, se aruncase plângând la picioarele comisarului 
şi-l rugase să-l elibereze din funcţia sa. Dar regulamentele 
închisorii nu îngăduie un asemenea lucru. 

Aşa că omul acesta ducea în închisoare o viaţă de chin; 
ajunsese în aşa stare, încât şi-ar fi dat bucuros tot sângele 
pentru o strângere de mână a unui tovarăş. 


Nimeni însă nu se apropia de dânsul. 

Când, a doua zi, trebuia să aplice vreo pedeapsă, era 
bolnav toată noaptea. 

Abia i se adusese vestea noii condamnări şi începuse să 
tremure din tot corpul. 

Era ora de repaus, ora teribilă în care condamnaţii 
treceau cu toţii pe lângă dânsul, fără să-i adreseze vreun 
cuvânt. 

Unii chiar întorceau capul când îl vedeau şi nu se sileau 
să-şi ascundă disprețul. 

Nenorocitul acesta stătea cu capul între mâini gândindu- 
se cu amărăciune la trista sa soartă. 

Pe neaşteptate, cineva se apropie de dânsul. 

Era un ocnaş, un ocnaş din cei înlănţuiţi, pentru că 
tovarăşul său de chinuri îl urma la distanţa lanţului. 

Şi omul acesta înainta mereu şi nu se opri decât atunci 
când fu lângă călău. 

— Ce faci acolo, tovarăşe? îl întrebă el, de ce stai singur? 

— Aşa e soarta mea, să stau mereu singur, răspunse 
călăul cu vocea sa tristă şi cavernoasă. Aşadar, dumneata 
nu mă cunoşti? 

— Numele tău e Jean măcelarul, dacă nu mă înşel... 

— Nu... mă numesc Jean călăul, răspunse nenorocitul. 

— Şi soarta ta, continuă ocnaşul, este să trăieşti mereu 
singur? 

— Singur... de-a pururi singur, răspunse călăul cu 
disperare. 

— Eşti condamnat pe viaţă? 

— Da. 

— Ce vârstă ai? 

— Patruzeci de ani. 

— Ce crimă te-a adus printre noi? 

— Mi-am ucis nevasta într-un acces de beţie. 

— Aşadar, reluă ocnaşul, eşti condamnat la muncă silnică 
pe viaţă? 


— Ah! murmură călăul; ce e închisoarea pentru voi 
ceilalţi? Vorbiţi între voi, vă serviţi unii pe alţii... 

— E drept. 

— Pe când eu sunt un biet nenorocit, de care fuge toată 
lumea. 

— De ce nu încerci să evadezi? 

— Să evadez?... Dar e cu putinţă oare?... Poate un ocnaş 
să evadeze fără complicitatea măcar a unuia dintre 
tovarăşii săi? 

— Ai dreptate. 

— Voi muri în închisoare şi... voi muri călău... 

— Cine ştie?... murmură ocnaşul. 

Cuvântul acesta fu pentru nenorocit ca o stea, ca un far 
pe care-l zăreşte marinarul în mijlocul unei nopţi 
întunecoase, când marea e în furtună. 

— Ce voieşti să spui?... întrebă el cu vocea tremurătoare. 

— Izolarea în care te lasă tovarăşii tăi te supără mult? 

— Mă supără aşa de mult, răspunse fostul măcelar, încât 
invidiez până şi pe nenorocitul pe care-l voi ucide mâine. 

— Ce-ai da pentru o strângere de mână? 

— Mi-aş da bucuros jumătate din sânge. 

Atunci ocnaşul întinse mâna călăului. 

Acesta se dădu îndărăt cu neîncredere. 

— Ah! zise el, îţi baţi joc de mine... 

— Nicidecum, răspunse ocnaşul. 

Şi luând mâna călăului o strânse cu putere între mâinile 
sale. 

Nenorocitul crezu că cerul se deschide în faţa sa. 

— Cine eşti dumneata?... întrebă el, pe când o lacrimă îi 
scânteia în ochi. 

— Aici mă numesc O sută şaptesprezece, răspunse 
ocnaşul. 

Apoi, fixând asupra celui din faţa sa privirea care o 
dominase şi pe Vanda, adăugă: 

— Am venit la tine să-ţi vorbesc de speranţă. 

Călăul clătină din cap cu tristeţe: 


— Nu mai există speranţă pentru mine, murmură dânsul. 

— De speranţă şi de libertate, adăugă O sută 
şaptesprezece. 

Călăul fu gata să scoată un strigăt. 

— Libertate? exclamă dânsul. 

— Da, răspunse O sută şaptesprezece. 

— Mă vei face să devin liber? 

— Da. 

— Şi se va şterge stigmatul de pe fruntea mea? 

— Dacă voi vrea eu... 

Călăul, un om înalt, cu umerii largi, începu să tremure ca 
un copil sub dominarea privirii lui O sută şaptesprezece. 

Ca şi Nol, ca şi Milon, îl numi şi el „stăpâne” şi-i zise: 

— Ce trebuie să fac pentru asta? 

— Să devii sclavul meu, răspunse O sută şaptesprezece. 

Şi cum, în clipa aceea, un gardian se apropie, O sută 
şaptesprezece se îndepărtă, târându-l după el pe Milon. 

Capitolul XVII. 

Erau orele trei dimineaţa şi deci mult timp încă, până să 
se lumineze bine de ziuă. 

Cu toate acestea, semnalul de sculare se auzi răsunând 
în sala nr. 2 a închisorii. 

Acolo era echipa hotărâtă pentru înălţarea eşafodului. 

Ocnaşii se sculară tăcuţi, încruntaţi, morocănoşi. 

Niciunul dintre ei nu murmură, niciunul nu-şi arătă 
măcar printr-un semn cât de mic dezgustul de care cu toţii 
erau cuprinşi. 

Oamenii aceştia care au trecut prin toate fazele 
degradării, a căror carne e chinuită de toate pedepsele, nu 
se mai tem decât de una singură: eşafodul. 

Nocturnii lucrători ieşiră din sală în tăcere, cu capetele 
plecate. 

Peste o jumătate de oră, în curtea închisorii ghilotina 
începea să-şi înalțe capul puţin câte puţin. 

Gardienii doar dacă pronunţau din când în când câte un 
cuvânt pentru a mai activa zelul lucrătorilor... 


Căci bieţii ocnaşi tăceau, dar nici de silit nu se prea 
sileau cu lucrul; numai, teama biciului îi făcea să mişte din 
mâini. 

Mai încolo, la o distanţă de câţiva paşi, un om urmărea 
din ochi sinistrele pregătiri. Era călăul! 

Era omul acela blestemat căruia O sută şaptesprezece îi 
vorbise de iertare, prizonierul căruia îi făgăduise libertatea. 

După ce sinistrul aparat fu gata, după ce cele două braţe 
roşii fură aşezate deasupra, fu adus cuțitul. 

Cuţitul fu aşezat la locul său; apoi se aduse o grămadă 
de paie pentru a se vedea dacă maşina funcţionează bine. 

Călăul apăsă un resort, cuțitul căzu şi grămada de paie 
fu tăiată în două. 

— Bun! murmură călăul. 

Începea să se lumineze de ziuă. Torţele fură stinse şi 
ocnaşii fură conduşi la locurile lor. 

Numai călăul mai rămase încă acolo, verificând ghilotina 
pentru a vedea dacă nu cumva fusese uitat ceva. 

Execuţia nu trebuia să aibă loc decât la amiază, dar 
eşafodul se înălţase cu mult timp înainte în curtea închisorii, 
pentru ca execuţia să facă o impresie şi mai puternică. 

Ocnaşii, ieşind din săli, fură siliţi să treacă pe dinaintea 
instrumentului morţii. 

Ei întâlniră în cale pe duhovnicul închisorii, care avea să 
aducă condamnatului suprema consolare. 

Trecând pe lângă eşafod, Milon întoarse capul. 

— Aşadar, îţi este frică? îl întrebă O sută şaptesprezece. 

— Da, răspunse Milon. Oare nu e hotărâtă pentru la 
amiază execuţia? 

— Ba da. 

— Şi mai ai speranţa de a-l salva? 

O sută şaptesprezece ridică din umeri şi răspunse cu 
mândrie: 

— Când făgăduiesc ceva, mă ţin de cuvânt! 

În timpul acesta, Omul cu căţeluşul asculta cu ardoare 
rugile preotului. 


Ocnaşul acesta avea vreo şaizeci de ani; părul îi era alb 
ca zăpada. Ura care-i înflăcărase inima atâta vreme se 
stinsese o dată cu moartea duşmanului său. Acum se căia 
de crima sa şi plângea cu lacrimi amare. 

Dar sentimentul acela de mândrie care nu-l părăseşte 
niciodată pe criminal îi reveni în ultimul moment. 

El ridică capul cu energie şi zise preotului. 

— Nu cumva îţi închipui că mi-e teamă de moarte, 
domnule? 

— Fiul meu, răspunse preotul, gândeşte-te la Dumnezeu; 
căinţa dumitale ajunge până la urechile lui... 

Şi îl îmbrăţişa cu dragoste. 

Călăul şi ajutoarele sale pătrunseră în celula 
condamnatului. Veneau să-i facă ceea ce se numeşte 
toaletă. 

Dar, pentru un ocnaş, operaţiunea aceasta e mai mult o 
formalitate. 

Capul condamnatului era deja ras şi călăul nu mai avu 
altceva de făcut decât să reteze gulerul bluzei şi al cămăşii. 
Mâinile îi fură legate la spate şi cu aceeaşi frânghie îi 
fură împiedicate picioarele în aşa mod încât să nu poată 

face decât paşi foarte mici. 

După ce toate aceste preparative fură terminate, călăul 
îşi îndreptă privirea spre preot, care stătea tăcut. 

Preotul îşi scoase ceasornicul; erau orele douăsprezece 
fără câteva minute. 

— Haidem! zise călăul. 

— Fiule, zise preotul, adresându-se condamnatului, ora 
supremă a sunat... Îţi aduc iertarea în numele Cerului 
Atotputernic. 

Şi îi cuprinse mâinile în mâinile sale, pe când călăul 
stătea respectuos la o parte. 

Era al treilea cap pe care Jean măcelarul avea să-l 
reteze, de când luase în primire funcţia de călău. 

Şi cu toate acestea, el care tremura pentru câteva 
lovituri de baston ce trebuia să le aplice unui condamnat, 


era de astă dată cât se poate de liniştit. 

Condamnatul ieşi din celulă. De la sală şi până la piciorul 
eşafodului erau înşirate, pe toată întinderea, două rânduri 
de gardieni. 

Omul cu căţeluşul susţinut de preot, merse cu pas sigur 
până la marginea sălii; dar, ajuns în aer liber, lovit în faţă de 
razele soarelui, se opri şi aruncă în jurul lui o privire 
pierdută. 

O tăcere de moarte domnea jur împrejur, cu toate că 
erau acolo trei mii de oameni îngenuncheaţi în jurul 
eşafodului. 

În cele patru colţuri ale curţii, patru tunuri încărcate 
stăteau gala pregătite. De jur împrejurul condamnaților 
stăteau gardienii cu puştile pe umăr, gata să tragă la cel 
mai mic semn de revoltă. Mai erau acolo, la o mică distanţă 
de eşafod, membrii unei confederaţii religioase care 
veniseră să ceară corpul decapitatului. 

Condamnatul îşi trecu privirea-i rătăcită peste toate 
acestea şi începu să tremure. 

— Curaj, fiul meu, îi şopti preotul, curaj... 

Condamnatul îşi continuă drumul spre eşafod, pe 
platforma căruia aşteptau ajutoarele călăului; lângă 
treptele ghilotinei, doi ocnaşi erau îngenuncheaţi şi vorbeau 
încet cu unul dintre călugări, profitând de faptul că toată 
atenţia gardienilor era concentrată asupra condamnatului 
şi a eşafodului. 

Condamnatul recunoscu îndată pe O sută şaptesprezece 
şi pe Milon. 

— Rămâneţi cu bine, fraţilor, zise Omul cu căţeluşul. 

Şi puse piciorul pe primele trepte ale eşafodului. 

— Stăpâne, murmură Milon, vezi bine că e prea târziu. 

— 'Tăcere! şopti O sută şaptesprezece. 

Condamnatul era deja aşezat pe basculă. 

— Stăpâne, şopti de sub haina călugărească, o voce 
zdrobită de emoție - o voce femeiască - moartea se apropie. 


O sută şaptesprezece nu răspunse. O tremurătură 
uşoară îi agita nările, sprâncenele îi erau încruntate şi 
privirea fixată asupra eşafodului. 

În clipa aceea călăul apăsă resortul care trebuia să pună 
în mişcare cuțitul. 

Capitolul XVIII. 

Cuţitul căzu, fulgerător, lăsând în urma sa o rază 
luminoasă. 

În clipa aceea ocnaşii plecară capul, din instinct. Mulţi 
închiseră ochii. 

Singur, O sută şaptesprezece stătu cu privirea aţintită, 
urmărind cuțitul în căderea sa. 

O dramă întreagă se desfăşură într-o clipă: o dramă cum 
niciodată nu s-ar putea prezenta pe scena unui teatru. 

Cuţitul căzuse şi, cu toate acestea, capul condamnatului 
era la locul său. 

Instrumentul morţii se oprise în mersul său la o mică 
distantă de gâtul condamnatului. 

Cum?... în ce mod? 

Singur O sută şaptesprezece ar fi putut s-o spună. 

O lungă înfiorare străbătu rândurile ocnaşilor şi chiar ale 
gardienilor. 

Dacă oamenii, aceia n-ar fi fost ocnaşi, ar fi izbucnit 
desigur din mijlocul lor strigăte, răcnete violente. 

Condamnatul începu să urle, îşi scutură umerii, căutând 
să se smulgă de pe basculă. 

Dar călăul apucă frânghia, ridică cuțitul pentru a doua 
oară până sus, apoi apăsă din nou resortul. 

Cuţitul căzu şi se opri iarăşi tot în acelaşi punct. 

Atunci un lung murmur se înălţă din rândurile mulţimii. 

Din fericire, comisarul se repezi spre eşafod. 

— Opriţi, strigă el, şi conduceţi-l înapoi pe omul acesta în 
celulă. 

Prin ordinul acesta, înțeleptul administrator al închisorii 
prevenea o revoltă. 


— Am trăit o sută de ani într-un singur moment, 
murmură O sută şaptesprezece, ştergându-şi fruntea de 
sudoare. 

— Cine eşti dumneata, stăpâne?... murmură Milon, 
înfiorându-se. 

— Un om pe care Dumnezeu îl va ierta poate într-o zi, 
murmură ocnaşul, plecându-şi capul. 

Călugărul de lângă ei leşinase. 'Tovarăşii săi îl ridicară pe 
sus şi-l duseră de acolo. 

Înainte de a se verifica cauza acelui teribil accident, 
trebuia să se evacueze curtea şi conduşi ocnaşii la locurile 
lor. 

După ce cu toţii fură înlănţuiţi, începură cercetările. 

Braţele roşii ale ghilotinei, printre care lunecă cuțitul, 
fuseseră apropiate în partea lor de jos, aşa că trebuiră să 
desfacă întreg instrumentul. 

Atunci putură să constate că o mână nevăzută bătuse o 
duzină de cuie în calea cuţitului. Fură aduşi lucrători liberi, 
dar aceştia refuzară să lucreze. 

Atunci apelară din nou la condamnaţi. 

— Din întâmplare - o întâmplare calculată - printre 
lucrătorii aceştia era şi O sută şaptesprezece. 

Printre condamnaţi era şi un lemnar, care declară că 
trebuiau mai mult de douăsprezece ore pentru repararea 
instrumentului. 

Tocmai lucrul acesta îl voia şi O sută şaptesprezece. 

— Omul cu căţeluşul zise el lui Milon, poate să fie sigur 
că nu va fi executat astăzi. 

— Dar mâine... 

— Mâine e vineri. 

— Şi... sâmbătă? murmură colosul. 

— Sâmbătă!... răspunse O sută şaptesprezece. Pentru 
noi nu va mai fi nici o sâmbătă în închisoare... 

Condamnatul fusese condus în celula sa. 

La Toulon, celula unui condamnat la moarte este plasată 
la o mare adâncime sub pământ. Trebuie să cobori trei 


etaje pentru a ajunge la ea. 

Orice încercare de evadare trebuie exclusă, ca 
inadmisibilă, absurdă. 

Nenorocitul om cu căţeluşul fu recondus în trista sa 
închisoare, unde avea să aştepte până când se va repara 
instrumentul supliciului. 

Pentru un condamnat la moarte, care a văzut lucind 
deasupra capului său fierul eşafodului, un singur moment 
de viaţă ce i se acordă echivalează cu un secol de fericire. 

Nenorocitul râdea, plângea de bucurie; era pe jumătate 
nebun... 

Auzise pe un gardian zicând: „Va trebui să se lucreze mai 
mult de o oră...” 

O oră!... 

Încă o oră de trăit...! 

Condamnatul era în delir; murmura cuvinte fără nici un 
înţeles şi-şi lovea corpul de ziduri pentru a se convinge că 
nu era o iluzie, că într-adevăr trăia... 

O oră trecu, apoi încă una şi altele încă. 

Condamnatul începuse iarăşi să tremure de frică. 

La cel mai mic zgomot tresărea; în fiecare clipă i se 
părea că aude pe scări paşii călăului şi ai ajutoarelor 
acestuia. 

Puţin câte puţin, lumina slabă care pătrundea în celulă 
se stinse şi se făcu întuneric complet. 

Condamnatul înţelese că era noapte, ceea ce însemna că 
mai avea de trăit încă douăsprezece ore. I se aduse de 
mâncare şi de băut. 

Dar nu-i era nici foame, nici sete. 

Noaptea trecu ca într-un vis; peste puţin se lumină de 
ziuă. 

Atunci condamnatul începu iarăşi să tremure de frică. 
După vreo oră se auziră paşi pe trepte. Fără îndoială, venea 
cineva după el. Uşa se deschise; un om intră. Era un 
gardian. 


I se aducea iarăşi de mâncare, ca şi seara trecută. 
Nenorocitul urlă de bucurie. 

— Aşadar, nu va fi în dimineaţa asta? întrebă el. 

Gardianul ridică din umeri. 

Atunci, la omul acela, instinctul conservării fu mai 
puternic decât orice alt sentiment; se aşeză jos şi mâncă cu 
lăcomia unui lup flămând. 

Apoi se trânti pe grămada de paie care-i servea de pat şi 
căzu pradă unei stări de somnolenţă. 

— Dacă situaţia aceasta va continua mult timp, murmură 
gardianul, nenorocitul va înnebuni. 

Şi ieşi din celulă. 

Aşa trecu ziua întreagă; condamnatul stătea mereu 
culcat, tresărind, delirând, pronunţând cuvinte fără nici un 
înţeles. 

Deodată, pe la mijlocul nopţii, i se păru că aude un 
zgomot înăbuşit. 

Condamnatul ieşi din letargia care-l cuprinsese şi trase 
cu urechea. 

Erau parcă loviturile regulate ale unui ciocan. Zgomotul 
era din ce în ce mai distinct, şi părea că se apropie... 

Condamnatul ascultă cu atenţie. 

Zgomotele ţinură vreo două ore; acum erau foarte 
aproape. 

Condamnatul începea să înţeleagă că cineva săpa un 
tunel. 

Deodată, pământul pe care stătea culcat păru că se 
mişcă. 

Sări în sus. 

Solul celulei era pavat cu pietre mari. 

Acum zgomotul ciocanului era aproape zgomotos: 
deodată, una dintre pietre se clătină, se dezlipi de la locul 
său şi fu ridicată în sus. 

În acelaşi timp, prin gaura deschisă, apăru capul unui 
om. 

Capitolul XIX. 


Capul care apăruse prin gaură purta o pălărie de 
marinar. 

Peste puţin se iviră umerii, apoi braţele şi un om sări în 
celulă. 

În mână avea o lanternă oarbă. 

Omul cu căţeluşul se dădu îndărăt şi scoase un strigăt. 

— O sută şaptesprezece!... exclamă el. 

— Dacă ţi-e dragă viaţa, răspunse ocnaşul, să nu mai 
pronunţi nici un cuvânt şi să mă urmezi. 

— Să te urmez?... exclamă Omul cu căţeluşul. 

— Şi fără nici un moment de întârziere, răspunse O sută 
şaptesprezece, căci peste patru sau cinci ore vor veni să te 
caute. Şi de astă dată nu va mai fi scăpare, căci maşina va 
funcţiona ele minune. Înţelegi acum? 

Condamnatul înţelegea aşa de puţin, încât delirul îl 
cuprinse din nou... 

— Mi se pare că sunt mort, zise el, şi tot ce mi se 
întâmplă e de pe cealaltă lume. 

O sută şaptesprezece era de talie mijlocie, delicat, slab. 

Omul cu căţeluşul era înalt şi puternic. 

Cu toate acestea, O sută şaptesprezece îl luă în braţele 
sale ca pe un copil. 

— Dacă ai înnebunit, cu atât mai rău pentru tine, zise el; 
dar trebuie să te scap şi te voi scăpa. 

Şi-i dădu drumul în abisul misterios pe care-l deschisese. 

Condamnatul căzu scoțând un strigăt. Dar căderea 
aceasta îl făcu să-şi recapete luciditatea. O sută 
şaptesprezece sări după el, ţinând mereu în mână lanterna 
oarbă. 

Atunci condamnatul putu să vadă mai bine locul în care 
se găsea. 

Era o subterană care cu cât se adâncea, se strâmta tot 
mai mult, întocmai ca vizuina unei vulpi. 

— Ei, zise O sută şaptesprezece, acum înţelegi? 

— Da, răspunse condamnatul, ai venit să mă salvezi. 


— Slavă Domnului!... Te rog să-ţi dai toată silinţa şi să 
mă urmezi. 

— Dar... unde mă duci? 

— Urmează-mă fără să întrebi. 

Şi O sută şaptesprezece îi arătă cu mâna misteriosul 
tunel. 

— A fost nevoie de cinci zile pentru a săpa drumul 
acesta, zise el, şi te asigur că lucrătorii n-au dormit... 

— Şi... toate acestea numai pentru mine? întrebă 
condamnatul, care nu-şi prea explica ajutorul pe care il 
acorda O sută şaptesprezece. 

— Nu, răspunse ocnaşul; pentru un altul, pe care, fără 
îndoială, l-ai cunoscut şi tu şi care n-a putut să fie salvat. 

În acelaşi timp puse lanterna pe pământ, scoase un cuţit 
din buzunar şi eliberă pe condamnat din strânsoarea 
„cămăşii de forţă”. 

Omul cu căâţeluşul răsuflă uşurat. 

— Şi acum la drum! comandă O sută şaptesprezece. Şi 
porni înainte, la început plecându-şi numai capul, apoi 
târându-se pe genunchi, căci tunelul se îngusta tot mai 
mult. 

Condamnatul îşi revenise, cu toate că încă mai era 
cuprins de emoție şi se ţinu aproape de paşii salvatorului 
său. 

Calea fu lungă. Din când în când, O sută şaptesprezece 
se oprea pentru a trage o clipă cu urechea, apoi pornea 
înainte. 

De la o vreme, condamnatul începu să bage de seamă că 
drumul subteran urca puţin câte puţin. 

— Ştii tu unde suntem acum? întrebă O sută 
şaptesprezece? 

— Nu. 

— Sunt zidurile arsenalului. 

— Ah! 

Curând tunelul păru că începe a se lărgi, în acelaşi timp 
un curent de aer umed lovi faţa condamnatului. 


Atunci O sută şaptesprezece stinse lanterna. 

— Urmează-mă mereu, zise el întorcând capul. 

Cu cât înaintau, aerul devenea tot mai rece. 

— Frumoasă noapte pentru o evadare, murmură O sută 
şaptesprezece. Plouă afară ca într-o zi de potop. 

În sfârşit, după încă un timp de mers, O sută 
şaptesprezece se opri. 

Omul cu căţeluşul ridică capul şi privi înaintea lui. Zărise 
ceva mai puţin negru decât întunericul subteranei şi ghici 
că erau la capătul drumului. 

Capătul tunelului se afla pe ţărmul mării, într-un ţinut 
deşert, dincolo de portul comercial. 

Noaptea era întunecoasă; o furtună puternică bântuia. 
Valuri enorme erau ridicate şi lovite de stâncile țărmului, 
trimițând stropi până departe pe uscat. Ploaia era 
torențială. 

— la seama să nu te prindă vreun val, murmură O sută 
şaptesprezece. Ştii să înoţi? 

— Ştiam cândva, dar e multă vreme de atunci... 

— Tot e mai bine să te îneci decât să fii ghilotinat!... 
Haide, dezbrăcate repede. Dacă nu vei putea, te voi susţine 
eu; îmi aduc aminte că altă dată înotam ca un peşte... 

În câteva clipe condamnatul se dezbrăcă. 

O sută şaptesprezece desfăcu o frânghie pe care o avea 
înfăşurată în jurul mijlocului şi întinse capătul 
condamnatului. 

— Acum, zise el, să aşteptăm. 

Ploaia era atât de violentă, încât nu se mai cunoştea 
unde e cerul şi unde e pământul. 

Marea ridica valuri de spumă şi urla furioasă. 

S-ar fi zis că oceanul voia să zdrobească stâncile 
Finisterului. 

O sută şaptesprezece surâse ironic şi zise 
condamnatului: 

— Când vor prinde de veste că am evadat, nici dracu nu 
va putea să bănuiască că am fugit pe mare. 


— Dar unde vrei să mă duci? întrebă condamnatul, care 
tremura sub biciuirea violentă a vântului şi a ploii. 

— Unde vei voi, răspunse O sută şaptesprezece. 

— Nu te înţeleg, murmură Omul cu căţeluşul. 

— Mă vei înţelege îndată. 

În clipa aceea un sunet ascuţit domină tunetul 
uraganului; apoi un fulger ţâşni şi, la lumina acestuia, 
condamnatul putu să vadă în mijlocul mării o şalupă care 
sălta pe valuri. 

Zgomotul strident care răsunase era şuieratul unei 
sirene. 

O sută şaptesprezece apropie de buze un obiect pe care 
îl avea atârnat la cingătoare şi răspunse printr-o altă 
şuierătură. 

— În apă! zise el tovarăşului său. 

Şi aşa îmbrăcat cum era se aruncă în valuri, fără să-şi 
scoată măcar pălăria care îi era legată cu un şiret în jurul 
gâtului. 

Bătrânul ocnaş făcu şi el la fel; dar noaptea era aşa de 
neagră, încât dacă O sută şaptesprezece n-ar fi avut grijă 
să-i întindă capătul frânghiei, n-ar fi putut să-l urmeze. 

Instinctul de conservare dădea puteri bătrânului şi-l 
făcea să înoate cu abilitatea unui tânăr de douăzeci de ani. 

Şalupa nu înainta mai mult de teamă ca nu cumva 
valurile mării s-o zdrobească de vreo stâncă; întunericul era 
aşa de mare, încât uneori cei doi înotători nici n-o mai 
zăreau. 

Se călăuzeau mai mult după şuierăturile sirenei, care se 
succedau la intervale regulate. 

În sfârşit, ajunseră aproape. 

O sută şaptesprezece făcu un ultim efort, învinse un val 
care i se înălța în cale şi puse mâna pe lopata pe care i-o 
întindeau vâslaşii din şalupă. 

Era şi timpul...! 

Omul cu căţeluşul se afla la capătul forţelor şi se simţea 
cufundându-se câte puţin. 


În şalupă erau doi oameni; doi tovarăşi, cum se spunea 
în graiul închisorii. 

Un fulger îngădui condamnatului să-i recunoască... şi un 
țipăt de groază îi ieşi din gâtlej. 

Oamenii aceia, care dezbrăcaseră costumul infamiei 
pentru a-l îmbrăca pe acela al mateloţilor, nu erau alţii 
decât Milon şi Jean măcelarul, adică călăul! 

— Nu te teme, zise acesta din urmă, condamnatului. 
Acum nu mai sunt călău... 

— Vâsliţi spre vapor! comandă O sută şaptesprezece, în 
timp ce Milon îi punea cu respect pe spate o haină uscată. 

Şalupa continuă să salte pe valuri, purtată ca o coajă de 
nucă. 

Cu cât înaintau spre larg, marea devenea şi mai furioasă 
şi mai neagră. 

Cu toate acestea, peste puţin, o nouă şuierătură de 
sirenă răsună în mijlocul furtunii şi la lumina unui fulger 
care brăzda cerul, cei patru mateloţi din şalupă putură să 
vadă în depărtare silueta micului vapor „Două Catarge”, Cu 
mare greutate, şalupa putu să se apropie de vapor. 

Se aruncară nişte frânghii şi O sută şaptesprezece fu cel 
dintâi care reuşi să sară pe scara tribordului. 

Un strigăt de bucurie se auzi pe punte. 

La lumina felinarului de la pupă el putu să vadă un elev 
marinar care-i încolăci braţele în jurul gâtului său, 
spunându-i: 

— lată-vă salvaţi, în fine! 

— Suntem salvaţi cu toţii, răspunse O sută 
şaptesprezece, care, fără nici o tulburare, depuse o 
sărutare pe fruntea rusoaicei Vanda. 

Căci persoana era, DÂNSA, care se deghizase din nou în 
haine de marinar. 

Şi pe când ceilalţi trei ocnaşi se urcau pe punte, ea îi 
zise: 

— lată vasul dumitale, domnule. Căpitanul te aşteaptă 
pentru a-ţi ceda comanda. 


Atunci un om se apropie şi-l salută respectuos. Era un 
bătrân marinar, cu faţa bronzată. 

— E un maltez, zise Vanda, nu ştie nici un cuvânt 
franțuzesc. 

— Cu atât mai bine, răspunse O sută şaptesprezece, vom 
putea să vorbim în voie. 

Şi adresă cuvântul maltezului, în limba italiană. 

— Marea e rea, nu-i aşa? întrebă el. 

— Da, stăpâne, răspunse Căpitanul. 

— Până se va lumina de ziuă vom putea să ieşim din zona 
coastelor? 

— Nu cred, răspunse maltezul; dar, am ieşit din Toulon 
ieri, pe înnoptate. Hârtiile sunt în regulă şi navigăm sub 
pavilion britanic. 

— Foarte bine! răspunse O sută şaptesprezece şi cobori 
în cabina care fusese pregătită pentru el. 

Vanda îl urmă. 

— Ei bine!... o întrebă acesta, găseşti că mi-am ţinut 
făgăduiala? 

— Da, răspunse Vanda, îngenunchind în faţa lui ca o 
sclavă. 'Te voi asculta orbeşte şi te voi urma pretutindeni. 

— Ştii unde mergem acum? 

— Puțin îmi pasă...! 

— Ne ducem mai întâi în Italia; apoi la Paris. 

— La Paris! exclamă Vanda, cu spaimă. 

— Trebuie să mergem, răspunse el cu melancolie; 
destinul mă împinge. 

Ea se plecă şi mai mult încă în faţa acelui om care o 
domina. 

— Stăpâne, zise ea, eu ţi-am spus povestea vieţii mele. 
Dumneata nu mi-o vei spune niciodată pe a dumitale? 

— La ce bun?... întrebă el. 

Şi ridicând ochii spre bord, privi cerul întunecat şi 
chinuit, pe care nori fantastici alergau făcându-ţi impresia 
unei armate risipite, de fugari. 


Timp de câteva momente păru că-şi evocă trecutul 
misterios şi formidabil care-l apăsa. 

Apoi, prinzând mâna tinerei femei în mâinile sale: 

— Ascultă-mă! zise el. Sunt, poate, şi mai criminal încă 
decât omul pe care-l plângi de atâta amar de vreme. Am 
fost tâlhar, asasin, fiu denaturat, amic pervers; am meritat 
de o sută de ori moartea; dar, într-o zi, în inima mea 
chinuită de toate viciile, coruptă de toate crimele, 
Dumnezeu a sădit un sentiment onest, cum câteodată o stea 
luceşte în mijlocul unei nopţi furtunoase. Ţi-a spus cineva 
vreodată povestea banditului COINARD, acel strălucitor 
conte Pontes de Sainte Helene? Ca şi dânsul, îmi luasem eu 
un nume de împrumut. Timp de trei ani, sub protecţia 
acestui nume furat, am uimit Parisul întreg cu luxul, cu 
spiritul, cu bravura mea. Purtam sabia la coapsă ca un 
adevărat gentilom şi am fost pe cale de a deveni unul din 
„Marii Spaniei”. Două femei sfinte m-au iubit: mama şi sora 
omului al cărui nume îl purtam. Pe aceste două femei le 
iubeam şi eu, ca şi cum ar fi fost într-adevăr mama şi sora 
mea. Cea dintâi a murit, dar cealaltă trăieşte încă şi cred că 
aş fi în stare să-mi dau tot sângele pentru dânsa. 

— Dar, întrebă Vanda, dânsa a aflat de condamnarea 
dumitale? 

— Nu, răspunse O sută şaptesprezece. Cu toate acestea, 
adevăratul ei frate a fost regăsit; dar pe fratele acesta 
dânsa nu l-a revăzut niciodată; duşmanii mei, aceia care m- 
au demascat şi au fost aşa de cruzi cu mine, au avut milă de 
dânsa. Pe când eu eram aruncat în închisoare, adevăratul 
frate pleca în India cu femeia care era destinată să-mi 
devină soţie. Acolo e şi acum. 

— Şi n-ai mai revăzut-o niciodată? întrebă tânăra 
rusoaică cu emoție. 

— Ba da, am revăzut-o odată, în Spania, în închisoarea 
din Cadix, unde fusesem aruncat mai înainte dea mă 
reclama guvernul francez. Dar eram aşa de desfigurat încât 
n-a putut să mă recunoască. „Sărmanul om!” a murmurat 


ea, trecând pe lângă mine. Oh! exclamă O sută 
şaptesprezece, sunt zece ani de atunci... Zece ani am plâns 
cu lacrimi de sânge. Sărmana mea soră...! 

— Şi vrei s-o revezi? 

— Mă mai întrebi!... Aş voi să fiu destul de schimbat ca 
să nu mă mai recunoască, dar în acelaşi timp visul meu ar fi 
să trăiesc mereu lângă ea. Abia cu puţin timp în urmă mi-a 
venit gândul acesta, când am aflat adevărul. 

— Ce ai aflat? 

— Că adevăratul ei frate e fericit în India şi nu se 
gândeşte să se reîntoarcă. 

— Şi el îi scrie regulat? 

— Da, pentru dânsa însă, omul care scrie sunt eu. 

— De când ai aflat lucrurile acestea? 

— De opt zile numai; am stat mulţi ani în fundul ocnei 
pentru că credeam că mă dispreţuieşte, credeam că inima-i 
deschisă adevăratului frate, era plină de ură şi de dezgust 
pentru mine. Timp de zece ani am stat în închisoare, 
neîndrăznind să mă gândesc măcar la evadare; eu care, ai 
văzut bine, am evadat cu atâta uşurinţă într-o singură 
noapte... Sunt opt zile de când ştiu că omul al cărui nume îl 
împrumutasem e în India şi că ea nu l-a revăzut niciodată. 
Mă înţelegi? 

— Da, murmură tânăra, visătoare. 

O sută şaptesprezece fu întrerupt de Milon, care intrase 
în cabină. 

— Stăpâne!... zise el, marea e din ce în ce mai furioasă... 
Mateloţii se tem de vreo nenorocire... 

— Ei aş! răspunse O sută şaptesprezece. 

Şi sculându-se alergă în grabă pe punte şi luă comanda 
vaporului. 

Întreaga noapte, omul care cu o seară mai înainte zăcea 
în fundul ocnei sub greutatea lanțurilor domină furtuna, şi 
se luptă vitejeşte cu valurile. 

Abia în zori, ploaia încetă şi vântul se mai potoli. 


În depărtare, spre nord, se zăreau stâncile albe ale 
Toulonului. 

Patru lovituri de tun răsunară la câte cinci minute 
interval şi zgomotul detunăturilor ajunse până la urechile 
lui O sută şaptesprezece şi ale tovarăşilor săi. 

— Una este pentru mine, zise el surâzând, una pentru 
Milon, una pentru călău şi a patra pentru condamnatul la 
moarte. 

Cei de la ocnă au prins de veste că am evadat, dare 
puţin cam prea târziu... 

— Oh! stăpâne!... murmură Milon, dumneata care 
opreşti din mersul său cuțitul plecat să taie capul unui 
condamnat, dumneata care cu atâta măreție domini 
uraganul mării, cine eşti dumneata? 

— Cine eşti? întrebă şi tânăra femeie, demon a cărui 
privire pătrunde până în fundul sufletului meu şi mă tulbură 
aşa de adânc? 

— Cine eşti, stăpâne şi ce am făcut eu pentru ca să mă 
scapi de la moarte? întrebă fostul condamnat la moarte. 

— Şi eu, stăpâne, zise la rândul său călăul, îmi dai voie şi 
mie să te întreb care ţi-e numele? 

— Aşteptaţi! răspunse, O sută şaptesprezece. 

Furtuna se potolise. Vaporul, ascultător, începuse să 
despice cu energie valurile mării. 

Apoi, când coastele Franţei se pierdură în depărtare şi 
jur împrejur nu se mai văzură decât valurile mării, un surâs 
flutură pe buzele lui O sută şaptesprezece. 

— Voiţi să-mi ştiţi numele? zise el. Mă numesc 
ROCAMBOLE! 

Şi vaporul îşi continuă drumul înainte, liniştit... 


SFÂRŞIT