Alphonse Daudet — Tartarin De Tarascon

Alphonse Daudet 


Tartarin din Tarascon 


CUPRINS: 


Prefaţa — Cealaltă față a lucrurilor. 5 

Prima parte La Tarascon 1, Grădina baobabului.4+3 2, Privire 
generală asupra drăguțului orag Tarascon, Vânătoru de gepei, 47 A, 
Mu! Hu! Hu! Urmare a privirii generale asupra drăguțului orag 
Tarascon,S52 4, Ei 56 3. Când Tartarin se ducea la club.80 6. Cei 
doi Tartarini, 64 7. Europenii la Şanhai. Comerţul select, Tătaru, Să 
he Tartarin din Tarascon un irpostor? Ihrajul. 58 8, Menajeria 
Mhtaine. Un leu din Atlas la Tarascon, Hermnapormnenita şi solemna 
întâlnire.72 9, Ciudatele urmări ale rmrajului.77 10. Înaintea 
plecăru.82 11. Lovituri de sabie, domruilor, lomituri de sabie! 
Mieiodată însă împunsături de ac! 83 12. Despre ceea ce s-a spus îni 
căsuţa baobabului, 89 13. Plecarea.92 14. Portul Marsilia, 
Îrbarcarea! Îmbarcareal 97 

Partea a Il-a La turcaleți 1. Traversarea, Cele cinci poziţii ale 
fesuluui, 

Seara zilei a treia. Îndurare. 105 2. La arme! La arme! 109 3, 
Invocarea lui Cervantes, Debarcarea. Unde sunt „turcalețir? Nu 
sunt, Dezarnăgire. 1 13 4. Prima pândă, 118 3. Poe! Pac! 121 6, 
Somrea temele, Luptă nemaipomenită, 

La „întălmrea iepurilor”. 123 7. O poveste cu un ornnibuz, o rmaură 
zi un şirag de flori de iasorme.129 8. Lei ai Atlasului, dorruţii 133 9. 
Prinţul Gregary de Muntenegru. 138 10. Spune-mi numele tatălui 


Alphonse Daudet 


Tartarin din larascon 


CUPRINS: 

Prefaţa - Cealaltă faţă a lucrurilor.5 

Prima parte La Iarascon 1. Grădina baobabului.43 2. 
Privire generală asupra drăguţului oraş Tarascon. Vânătorii 
de şepci.47 3. Nu! Nu! Nu! Urmare a privirii generale 
asupra drăguţului oraş Tarascon.52 4. Ei! 56 5. Când 
Tartarin se ducea la club.60 6. Cei doi Tartarin. 64 7. 
Europenii la Şanhai. Comerţul select. Tătarii. Să fie Tartarin 
din Tarascon un impostor? Mirajul.68 8. Menajeria Mitaine. 
Un leu din Atlas la Tarascon. Nemaipomenita şi solemna 
întâlnire.72 9. Ciudatele urmări ale mirajului.77 10. 
Înaintea plecării.82 11. Lovituri de sabie, domnilor, lovituri 
de sabie! Niciodată însă împunsături de ac! 85 12. Despre 
ceea ce s-a spus în căsuţa baobabului. 89 13. Plecarea.92 
14. Portul Marsilia. Îmbarcarea! Îmbarcarea! 97 

Partea a Il-a La turcaleţi 1. Traversarea. Cele cinci poziţii 
ale fesului. 

Seara zilei a treia. Îndurare. 105 2. La arme! La arme! 
109 3. Invocarea lui Cervantes. Debarcarea. Unde sunt 
„turcaleţii”? Nu sunt. Dezamăgire.113 4. Prima pândă. 116 
5. Poc! Pac! 121 6. Sosirea femelei. Luptă nemaipomenită. 

La „întâlnirea iepurilor”.125 7. O poveste cu un omnibuz, o 
maură şi un şirag de flori de iasomie.129 8. Lei ai Atlasului, 
dormiţi! 133 9. Prinţul Gregory de Muntenegru.136 10. 
Spune-mi numele tatălui tău, iar eu îţi voi spune numele 
acestei flori. 142 11. Sidi Iart'ri ben Tart'ri.147 12. Ni se 
scrie din Iarascon.152 


Partea a III-a La lei acasă 1. Diligenţele strămutate.159 2. 
lată că se iveşte un domn mărunţel.165 3. O mănăstire cu 
lei.170 4. Caravana la drum. 175 5. Pânda de seară într-o 
pădure de oleandru. 181 6. În sfârşit! 188 7. Catastrofe 
peste catastrofe.194 8. Tarascon! Tarascon! 199 


Prefaţă. 

Cealaltă faţă a lucrurilor în primul deceniu al celei de a 
doua jumătăţi a secolului trecut, un debutant îşi încerca 
şansa în câmpul literelor franceze cu un volum de versuri 
intitulat Les Amoureuses. Era ca şi necunoscut, deoarece 
un nume ca Alphonse Daudet nu confirma, nici nu anunţa o 
certitudine viitoare pentru literatura din Hexagon. Faptul 
este explicabil nu numai pentru că ilustrul provensal 
necunoscut, instalat în Paris la 1 noiembrie 1857 (unde 
avea să lege trainice prietenii cu Goncourt, Flaubert, Hugo, 
Zola, Manet, Renoir, Turgheniev) nu avea măcar instrucţia 
medie terminată şi nu publicase în vreo revistă literară sau 
culturală importantă, ci şi pentru că însăşi creaţia literară 
din ţara lui Rabelais, Voltaire, Hugo şi Lamartine cunoştea o 
epocă de răscruce, cu orientări programatice şi direcţii 
estetice diverse, marcate de succese, eşecuri, ezitări şi 
atitudini de frondă, care vor determina marile izbânzi 
artistice din Franţa veacului trecut şi (parţial) din primele 
decenii ale secolului nostru. 

Locuind mult timp la Paris ca modest funcţionar şi având 
ocazia să-l cunoască pe Mistral - bardul Provenţei şi prieten 
al lui Alecsandri - Daudet a rămas statornic legat de sudul 
miraculos al Franţei şi, îndeosebi, de spiritul celor din Midi, 
fapt ce va avea urmări benefice pentru creaţia sa 
ulterioară, în care întâlnim personaje, cadre geografice, 
moravuri şi atitudini specifice pentru o zonă particularizată 
(cu determinări mentale şi afective) pe care însuşi Mistral o 
numea cu mândrie „la Provence ensoleillee”. 


Volumul de debut, ca şi cele următoare: La dernicre idole 
(1861) - piesă de teatru, L'oeil blanc (1865), L'arlesienne 
(1868), Le petit chose (1868) nu-l impun criticii şi publicului 
larg, chiar dacă unele piese de teatru au cunoscut un 
notabil succes. Abia Lettres de mon moulin (1869), 
cuprinzând originale povestiri impregnate de sensibilitate, 
autenticitate şi savuroasă naraţiune având ca plan adiacent 
lirismul, îi aduc celebritatea (dar nu de la început) şi-l 
impun între contemporani. Şi să nu uităm că până la 
moartea lui Daudet (16 decembrie 1897) proza franceză a 
cunoscut nume de rezonanţă nu numai pentru spaţiul 
european, ci şi în cadrul literaturii universale: fraţii 
Goncourt, Flaubert, Maupassant, Balzac, Zola. 

Deşi multă vreme Daudet a fost atras irezistibil de teatru 
(mai cunoscute fiind, uneori în colaborare, 

La lutte pour la vie, L'obstacle, La Menteuse, la care 
trebuie să adăugăm un interesant volum de eseuri şi 
comentarii teatrale: Entre les frises et la rampe), scriitorul 
rămâne în istoria literaturii franceze ca prozator, chiar dacă 
lucrările sunt inegale ca valoare sau manieră stilistică. E 
vorba de romane „citadine” care „radiografiază” atmosfera 
diversă, compozită şi modernă a Parisului de acum 80-90 de 
ani, precum Jack (1876), Le Nabab (1878), Numa 
Roumestan (1881), L'evangeliste (1883), Sapho (1884) - 
tradus şi în româneşte, L'Immortel (1888) - pentru care a 
fost respins de la Academia Franceză, Rose et Ninette 
(1892) şi Le tresor d'Arlatan (1896). De altfel, multe dintre 
aceste opere poartă un subtitlu semnificativ, dat chiar de 
către autor: „moeurs parisiennes”. 

Celebru a devenit însă Daudet datorită unei alte lucrări 
care reprezintă în timp un simbol al umorului literar 
francez: Tartarin din larascon, scriere originală din toate 
punctele de vedere, tradusă în aproape toate limbile din 
Europa. Înţelegem de ce orice istorie a literaturii franceze 
(apărută în Franţa sau în alte ţări) face loc comentariilor 
adecvate privitoare la această capodoperă, care nu lipseşte 


nici din antologiile reprezentative pentru umorul în 
literatură. 

Copilăria la Nâmes (unde s-a născut, ca al treilea fiu, la 13 
mai 1840) şi în alte localităţi din Sud, ca şi desele popasuri 
la Lyon, Alcs ţi Fontvieille (unde se află şi celebra sa moară, 
în stare de funcţionare în anii 1975-1978, când am vizitat-o) 
au statornicit trainice legături sufleteşti cu sudul Franţei, 
înlesnind autorului cunoaşterea locurilor, a oamenilor şi a 
mentalităţii acestora. 

Atât din propriile mărturisiri, cât şi din relatările fiului său 
Leon (el însuşi scriitor), putem constata că Daudet „scria” 
în minte viitorul roman, nehotărât fiind, când l-a aşternut 
pe hârtie, doar în privinţa titlului. Statutul fizic şi moral al 
personajului principal ca şi înlănţuirea interioară a 
episoadelor îi vor fi fost sugerate, cu siguranţă, de 
legăturile cu lumea Provenţei, dar şi de excursiile sale în 
Algeria, pe atunci colonie franceză. Prima vizită a avut loc, 
împreună cu vărul său Reynaud (considerat în unanimitate 
ca prototipul lui Tartarin), începând cu 19 decembrie 1861, 
reluată fiind în anul următor când itinerariul a cuprins 
Alger, Milianah, Blidah, Orleansville şi cheile de la Chiffa, 
toponime pe care le întâlnim şi în roman, din care a apărut 
un prim fragment în Le Figaro (18 iunie 1863) cu titlul 
Chapatin le tueur de lions. În volum, prima parte a cărţii a 
apărut peste cinci ani cu titlul Barbarin de Tarascon. În 
1870, între 7 februarie şi 19 martie, ziarul Le Figaro a 
tipărit în foileton toate cele trei părţi ale cărţii lui Daudet, 
cu un titlu care făcea cunoscută concepţia autorului despre 
caracterul dual al personajului principal: Don Quichotte 
provencal ou les aventures de lillustre Barbarin de 
Tarascân. Cu titlul actual, cartea a apărut în 18678, pentru 
ca în 1885 Calmann-Levy să publice „un pandant” intitulat 
Tartarin sur les Alpes. Împreună sau separat, cele două 
cărţi au cunoscut foarte multe ediţii succesive, în toate 
colecţiile existente, ultima fiind cea apărută la Paris, EDDL, 
colecţia „Grands classiques”, în 1996. 


Chiar dacă etichetarea cărţii ca roman (majoritatea 
specialiştilor împărtăşesc acest punct de vedere) ar putea 
determina unele dubii subiective, deşi întâlnim personaje, 
acţiune, un fir epic atent supravegheat şi realităţi socio 
culturale, cert este că literatura franceză, şi implicit cea 
europeană s-au îmbogăţit cu o lucrare de referinţă, 
originală prin concepţie şi construcţie epică, prin structură 
narativă, limbaj şi cu un umor sănătos, cuceritor, într- 
adevăr „r la frangaise”. În acest fel, Alphonse Daudet ne 
apare ca un continuator, într-un anume fel, al tradiţiei 
umorului francez, marcată la începuturi de Rabelais, dar şi 
ca un novator în anumite privinţe. Această din urmă situaţie 
provine şi din mediul geografic şi social prezentat (sudul 
Franţei, Tarascon, Marsilia, Algeria), dar şi din „portretul” 
personajului principal şi zâmbetul uriaş (însoţit de straşnice 
hohote de râs!) şi complice cu care autorul îl descoperă pe 
Tartarin, dar mai ales din formula narativă originală, 
mizând pe un limbaj frust şi pitoresc din care nu lipsesc 
elementele provensale de efect şi structurile colocviale, 
care generează, la fiecare lectură, emoție, delectare, umor 
şi reflecţie. 

În mod sigur, prin această carte, ca şi prin altele, Daudet 
deschide „triunghiul de aur” al literaturii provensale din 
ultimii 150 de ani, care a impus scriitori de primă mărime în 
Franţa: Daudet-Jean Giono-Marcel Pagnol, marcând, în 
ansamblu şi fiecare separat, în planul unei geografii şi 
sociologii literare, o dimensiune şi o certitudine în literatura 
din ţara lui Balzac. 

Este neîndoios că scriitorul a pornit de la cunoaşterea 
oamenilor şi a locurilor, folosindu-se de aspecte 
autobiografice şi de circumstanţe contextuale din prima 
perioadă a vieţii sale. Se observă lesne, spre exemplu, că 
„ghidul” privitor la Tarascon şi împrejurimi, prezentarea 
vechiului port al Marsiliei (un excelent tablou de epocă!) şi 
a unor cartiere din Alger corespund, în mare măsură, stării 
de fapt a acelui timp istoric. Chiar şi relatarea călătoriei lui 


Tartarin, prin traversarea Mediteranei, reia, uneori până la 
amănunte, episoade din voiajul repetat al autorului, care, 
foarte bolnav, a fost nevoit să „migreze” la Champrosay (aici 
a şi murit), Nisa, Fontvieille, în Corsica, ba chiar să 
pornească (mânat de curiozitate şi hotărât să descopere 
adevă rul istoric şi cultural al unei colonii franceze din 
nordul Africii), împreună cu vărul său Reynaud, într-o 
aventuroasă călătorie, chiar la bordul pachebotului Zouave. 
Sigur, aceste drumuri şi popasuri au constituit 
„documentarea” necesară pentru viitoarea carte (structuri 
sociale, statut moral şi religios, obiceiuri, tradiţii şi 
mentalități). Dar, dacă situăm pe primul plan incidenţa 
biografică în realizarea scrierii, nu trebuie să eludăm 
„creaţia şi analiza” (ca să reluăm termenii lui Ibrăileanu) în 
succesiunea întâmplărilor, în dimensionarea personajelor şi 
în farmecul inegalabil al „spunerii”. Cert, Daudet este un 
povestitor şi un umorist, un observator realist şi un moralist 
(chiar şi trimiterile livreşti sau referinţele la viaţa politică 
din Franţa şi Algeria vremii sale probează, în mod evident, 
acest lucru). 

Genevicve van den Bogaert riscă, în legătură cu sursele 
cărţii lui Daudet, şi identificarea prototipului real al lui 
Taratarin în persoana vărului amintit, un florar de lângă 
Nâmes, „bolnav” de vânătoare, care, la data plecării în 
Algeria, avea aceeaşi vârstă ca şi Tartarin (unii exegeţi pun 
sub semnul întrebării această identificare). E sigur că el l-a 
determinat pe Alphonse să accepte călătoria în nordul 
Africii (tot el a şi „sponzorizat-o”!), mai ales că şi el era 
mare amator de vânătoare şi călătorii, lector devotat al 
cărţilor de aventuri şi excesiv de curios în cunoaşterea 
exoticului Orient şi a lumii arabe. 

Cei doi veri au urmat itinerarul lui Tartarin: Marsilia — 
Alger - oraşul vechi şi cartierele mărginaşe, poposind, 
bineînţeles, în cafenele şi restaurante şi admirând nu atât 
arhitectura monumentelor şi exotismul peisajului, cât mai 
ales „fauna” umană din hoteluri, pieţe, bazar şi din port, 


descoperind nu cu puţină surprindere o varietate etnică, 
lingvistică, religioasă, vestimentară şi etnografică, 
consecinţă a voinţei lui Dumnezeu, dar şi rezultat al 
jocurilor istoriei mai vechi sau mai noi. Astfel de aspecte, ca 
şi popasurile de la Milianah, Blidah, Orleansville şi pe 
platoul de la Cheliff „s-au topit” în substanţa viitorului 
roman. Dar până la elaborarea lui, Daudet a publicat câteva 
scurte povestiri (de fapt, capitole de carte) pe care unii 
critici le-au numit „oeuvres algeriennes”. Astfel de elemente 
polarizează „biografia” orăşelului Tarascon, de pe malul 
stâng al Ronului, dar şi aventurile „nemaipomenite” sau 
„prodigioase” ale unui provensal gras, rotofei, calm, visător 
şi naiv (dar ţinând la „ambâţul” său!), care pleacă 
entuziasmat şi „înarmat” cu o tolbă de vise vână-toreşti în 
Algeria, unde speră (ba chiar era convins!) să facă minuni 
de vitejie, care să-i confirme încrederea şi prestigiul în faţa 
concetăţenilor săi, dar de unde, vai, se întoarce învins, 
vânând doar un leu bătrân şi orb, care era folosit de 
cerşetori (ghinionul vânătorului, în mod sigur!). Deoarece 
numele de Barbarin era purtat de persoane reale, scriitorul 
a fost nevoit să schimbe titlul Barbarin de Tarascân cu 
Aventures prodigieuses de Tartarin de Tarascân. 

Aceste câteva „surse” biografice nu trebuie să ne ducă la 
concluzia că lucrarea lui Daudet e un memorial de călătorie 
sau un jurnal autobiografic, semn că autorul era prizonierul 
unei realităţi pe care o cunoştea foarte bine şi de care se 
simţea legat cu toată fiinţa sa, deoarece el însuşi considera 
cartea ca „un beau sujet de gaiete” (frumos prilej de 
veselie; poveste hazoasă). Ce-i drept, râsul, veselia, hazul 
(uneori şi batjocura camuflată) izbucnesc spumos, entuziast 
şi (mai rar!) coroziv, în fiecare capitol, fie că e vorba de 
isprăvile propriu-zise ale lui Tartarin (una mai boacănă 
decât alta!), fie că facem cunoştinţă cu psihologii ciudate şi 
specimene de comportament uman. Ca orice om inteligent 
şi cu haz (am constatat, sur place, că există din belşug în 
Provence!), Daudet râde (pe faţă sau în complicitate cu 


cititorul) de sine, de Tartarin şi „nemaipomenitele” lui 
aventuri, şi de atâtea slăbiciuni şi păcate ale omului, mereu 
legate toate de cele ale altora - prieteni, cunoştinţe 
ocazionale, com-pagnoni sau însoțitori, profitori, mincinoşi, 
curioşi, naivi ca şi el, ipocriţi sau tembeli cu suflet sec sau 
minte răvăşită, stăpâniţi de interese, vicii şi patimi sau 
„umbriţi” de aripa (norocoasă sau tragică) a destinului. Nu 
sunt oare aceste împrejurări dimen siunea şi secundele 
eternității care compun tragi-comedia numită viaţă? 
Scriitorul o ştie prea bine, dar ne lasă pe noi s-o afirmăm în 
cunoştinţă de cauză. 

La urma urmei, nu e nimic deosebit sau senzaţional în 
viaţa cotidiană a unui orăşel de provincie (când l-am vizitat 
de mai multe ori, am constatat că nu se schimbase aproape 
deloc) şi a unui paşnic burghez „îngropat” în tabieturi şi 
mici orgolii, „mânuit” de stereotipii şi nici în visul său 
ardent (rezultat al lecturilor specializate, desigur!) de a 
vâna lei în Africa, transformat (cu concursul lui Dumnezeu 
sau al diavolului?), după triste sau hazlii peripeții, în ruina 
unui castel de iluzii şi într-o hilară şi tardivă (dar, în sfârşit, 
lucidă) trezire la realitate. 

Transfigurarea planului realităţii într-o construcţie epică 
originală justifică o performanţă şi o competenţă estetică, 
justificând locul pe care această operă îl are în istoria 
literaturii franceze. Nu ne surprinde, prin urmare, faptul că 
după insuccesul (ca să nu spunem eşecul) unor opere 
anterioare ca Lettres de mon moulin şi L'arlesienne 
(transpusă şi muzical), noua lucrare nu impune numai un 
rapsod (în cel mai bun înţeles al termenului) al Provenţei, ci 
şi un scriitor naţional. Drept urmare, gloria lui Daudet este 
întreagă şi certă, oraşul Tarascon şi-o revendică şi el, iar 
numele eroului principal (nume de familie sau de botez?) 
devine unul comun, cu varii conotaţii semantice şi cu 
derivate neaşteptate, legate de şiretenie, viclenie, naivitate, 
minciună, vorbărie, prudenţă, laşitate, de un fanfaron, un 
ambițios şi (măcar câte o dată) de unul bun de pus pe rană. 


Nu e mai puţin adevărat însă că la jumătatea secolului 
trecut în rândul francezilor domina spiritul de aventură şi 
legitimă curiozitate pentru vânătoarea în Africa şi pentru 
noile colonii africane ale Franţei, interes stimulat, pe de o 
parte, de marile descoperiri geografice, iar pe de altă 
parte, de o întreagă literatură de aventuri, şocantă sau 
fantezistă în bună parte, în care imaginaţia autorilor şoca 
chiar pe cititorul instruit, atât prin recuzita faptelor 
(tenebre, animale fioroase, oameni primitivi, obstacole 
naturale de nedescris, extreme meteorologice etc. Etc.), cât 
şi prin aspectele exotice, bizare sau „picante” din coloniile 
nord-africane sau din alte zone ale globului. Dar nu astfel 
de lecturi îl subjugau pe Daudet, ci două cărţi celebre şi 
nemuritoare: Robinson Crusoe şi Don Quijote (invocat de 
mai multe ori în propria-i lucrare). Sugestii privind 
aventurile năstruşnice şi jalnice - ca rezultat şi perspectivă 
- ale tarasconezului a găsit, cu siguranţă, Daudet şi în unele 
cărţi de călătorii, în vogă la acea vreme în Franţa şi care 
sunt citate de autor (ca şi Don Quijote!), cum sunt cele 
semnate de Cook, Cooper, Aimard şi, mai ales, Fromentin. 
Chiar din primele două capitole ale cărţii, cititorul rămâne 
surprins, când, în grădina baobabului, alături de atâtea 
lucruri obişnuite pentru un om obişnuit, modest (dar nu 
anonim!), comod, aproape leneş, altfel bun camarad cu 
„vânătorii de şepci”, conviv de nădejde lângă pahar şi 
„vocalist” îndrăgit al romanţelor preferate, facem 
cunoştinţă, mai întâi, cu o adevărată grădină exotică, 
tropicală (cei din Vaucluse sunt, de fapt, mari cultivatori de 
legume!), iar mai apoi cu un arsenal înspăimântător de 
arme dintre cele mai diverse de pe glob, aranjate în 
cabinetul său de lucru. Cum era posibil, prin urmare, ca 
prietenii şi cunoscuţii (până la urmă, întregul oraş!) să nu-l 
numească „marele, incomparabilul Tartarin”, să nu-l 
considere un adevărat genius loci şi să nu aştepte de la el 
izbânzi cinegetice fără egal? 


Poate că una din intenţiile lui Daudet, scriind acest roman, 
a fost şi destrămarea acelui vis al Orientului, care bântuia 
imaginaţia multor francezi, convinşi fiind (chiar şi cei cu 
gust şi cu bun simţ!) că se află în lumea din O mie şi una de 
nopţi. Mulţi dintre contemporanii autorului aveau o imagine 
deformată sau chiar falsă cu privire la Orientul arab, 
reducându-l la pirați, beduini, deşert, nisip, caravane, 
cămile, lei şi pantere (numaidecât!), care aşteaptă să fie 
vânate. 

Nu e de mirare că, pornind de la o asemenea naivitate 
„culturală” sau ignoranță (caracteristică şi azi francezilor, 
când e vorba de alte zone geografice sau destine istorice şi 
culturale), tot un francez - Clement Duvernois - a scris în 
1863 o carte cu titlul Algeria pitorească. Or, Daudet, în 
partea a doua a romanului, demontează tocmai mecanismul 
unei asemenea false mentalități, căreia îi opune imaginea 
reală a Orientului şi a Algeriei, în speţă. În consecinţă, 
realitatea ia locul imaginaţiei, viaţa autentică micşorează 
efectele mirajului, iar oamenii, întâmplările şi locurile sunt 
ceea ce sunt, nu ceea ce par a fi. Evident, autorul a pornit 
de la intenţia mărturisită de a scrie „une histoire comique”. 
În această ordine de idei, ar fi nedrept să nu menţionăm şi o 
lucrare de oarecare proporţii, care-şi propune cercetarea 
acestui raport între realitate şi imaginaţie, pe de o parte, şi 
între tradiţia literară preexistentă şi noutatea viziunii lui 
Daudet, referitoare la Algeria. E vorba de L'Algerie 
d'Alphonse Daudet de Leon Degoumois, apărută la Geneva 
în 1922, în care sunt luate în consideraţie izvoarele prozei 
lui Daudet, dar şi procedeele de imitație ale autorului 
provensal. În această lucrare facem cunoştinţă şi cu prima 
versiune a romanului (Le Figaro, 18 iunie 1863), intitulată 
Chapatin le tueur de lions şi aflăm că Daudet a scris şi 
câteva povestiri a căror acţiune se petrece în Algeria. Din 
acest punct de vedere, el trebuie încadrat într-o serie din 
care nu pot lipsi nume ca E. Fromentin, E. Feydeau, 


]. Gerard şi Bobonnel (ultimii doi sunt pomeniţi şi în 
roman). Nu e mai puţin adevărat că acest univers 
mediteranean şi arab poate fi întâlnit şi în alte lucrări ale 
prozatorului: Les contes du lundi (1873), Robert Helmont 
(1874). De altfel, sursele „algeriene” ale romanului au fost 
menţionate de către Daudet însuşi în două cărţi de referinţă 
pentru crezul artistic şi destinul său literar: Histoire de mes 
livres (1883) şi Trente ans de Paris (1888). În Algeria, 
scriitorul a cunoscut, desigur, scene şi personaje autentice, 
aflate departe de convenţionalismul şi fantezismul altor 
scrieri de aceeaşi factură, îndreptăţind concluzia lui Jules 
Lemaâtre: „il ne raconte et ne decrit que ce qu'ila vu”. 
Ceea ce şi conferă multor pagini autenticitate, 
spontaneitate, savoare a relatării şi sinceritate în ton, cu 
toate că nu este deloc exclusă o influenţă a exotismului lui 
Fromentin. Spre deosebire de alte lucrări ulterioare, în 
Tartarin nu avem de a face cu un simplu jurnal de călătorie, 
ci cu o structură literară în proză, având, cu certitudine, la 
bază amintirile, impresiile, dar şi fantezia creatoare a lui 
Daudet. 

Acest lucru reiese şi din echilibrul compozițional, nu numai 
din schema subiectului. Prima parte ne face cunoştinţă cu 
micul oraş Iarascon şi cu personajul principal, ca prezenţă 
centrală a acestui cerc mic-burghez, el fiind anturat de 
câţiva com-pagnoni - orgolioşi, vanitoşi, suspicioşi şi vicleni 
ca şi el - reprezentând, fiecare, o proiecţie unghiulară a 
personalităţii lui Tartarin: armurierul Costecalde, 
farmacistul Bezuquet, pensionatul ofiţer de intendenţă 
Bravida, toţi înrobiţi unor ticuri verbale şi mentale, 
stăpâniţi de stereotipii în comportament şi „ruginiţi” în al 
lor modus vivendi, pentru că ei vegetează şi supraviețuiesc 
în loc să trăiască, limitați la monotone şi repetate activităţi 
zilnice (casă, club, cafenea, farmacie), expediţii cinegetice 
în împrejurimi (dar vânatul lipseşte cu desăvârşire!) şi vizite 
la circ, însoţite, toate, de „ingredientele” necesare: lichior, 
cafea, vin, bârfă, ironii, provocări, prânzuri copioase, 


romanțe după gustul fiecăruia (numai Tartarin le ştia pe 
toate!) şi (numaidecât!) nelipsitele poveşti de vânătoare (pe 
care cei care le spun sunt cei dintâi care le cred!) şi 
nemaipomenite (în imaginaţia lor aprinsă) aventuri în 
Africa, în Orient şi chiar în China (unii sunt ca şi siguri că 
Tartarin a fost deja acolo!). 

Însă ceea ce pare straniu este faptul că, vorbind atât de 
mult (cu invidie, teamă, bucurie, curiozitate, nonşalanţă şi 
chiar extaz) despre asemenea lucruri, ei cred că s-au 
petrecut sau se vor petrece cu adevărat după calapodul 
închipuirii lor, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru 
fiecare în parte, dar şi pentru urbea lor. Patima vânătorii şi 
„nebunia” aventurilor extraordinare şi posibile (dar 
imanente!) plecarea lui Tartarin la turcaleţi duce la febrile 
dis cuţii care acaparează întreaga suflare a târgului şi lasă 
loc unor supoziţii, surprinzătoare şi pentru Iartarin. Din 
nefericire (pentru că va suporta consecinţe neprevăzute, 
ridicolul şi chiar zeflemisirea altora) sau din fericire (pentru 
că va înţelege, în sfârşit, adevărata faţă a lucrurilor şi „se va 
lecui” de a mai trăi în imaginaţie sau în situaţiile din cărţile 
exotice palpitante), cel dintâi care cade victimă acestei 
situaţii explozive şi, parţial, misterioase, este însuşi 
Tartarin, onorabil şi modest cetăţean care, în urma 
aventurilor „glorioase” din Algeria (de fapt, ele sunt, cum 
spune Daudet spre finalul cărţii, „catastrofe peste 
catastrofe”), capătă statutul unui erou încoronat al urbei, 
cu toate că până la îmbarcarea pe Zouave nu părăsise 
niciodată oraşul natal, urmând un itinerar standard: casă- 
club-cafenea-farmacie-malul Ronului. 

Următoarele două părţi ale romanului, în care urmărim 
„grozăviile” şi aşa-zisul „triumf” cinegetic din Sahara, au 
drept cadru capitala Algeriei şi zonele învecinate, întreaga 
țesătură tematică stând sub semnul unei opoziții vizibile cu 
ochiul liber între ceea ce credea sau dorea eroul şi ceea ce 
îi oferă, dur, dar clar ca lumina zilei, mai ales în ultimele 
episoade, realităţile cu turcaleţi şi lei (care par „sublimi”, 


dar „lipsesc cu desăvârşire”, vorba lui Nenea Iancu). Totuşi, 
comicul situaţiilor se situează pe primul plan, generând un 
umor spumos, iar unele descrieri sau reflecţii pasagere (vin 
din înţelepciune, din experienţă sau din bun simţ?) despre 
lume şi viaţă sunt impregnate cu lirism, căldură sufletească 
şi poezie, într-o povestire simplă, colorată şi cuceritoare. 

În toate cele trei părţi însă, predomină observaţia realistă, 
„radiografia” atentă a unor medii şi împrejurări bine 
cunoscute de scriitor (în Provența sau la Paris), un umanism 
manifest, care se învecinează cu umorul şi ironia, care 
alternează echilibrat şi cu efect. Canavaua întâmplărilor din 
carte are în centru pe Tartarin, gentil meridional, 
exuberant şi fanfaron, aspirând la fapte eroice de excepţie 
(în primul rând, vânătoarea de lei africani!), care devine, 
pas cu pas, pentru credulii săi tovarăşi (de pahar, de cântec 
şi de împuşcare a şepcilor aruncate în aer, în toate el fiind, 
fireşte, cel dintâi şi de neîntrecut! Un erou avant la lettre. 
Dacă minte cu ingenuitate sau cu infatuare, el se amăgeşte, 
desigur, pe sine, drept care periplul său cinegetic îl duce, 
vorba lui Caragiale, de la idee la ipohondrie şi la fandaxie. 
De aceea şi cei din Tarascon stăruie în aprecieri superlative, 
după plecarea sa şi mai ales după întoarcere, când este 
primit ca un brav şi neînfricat vânător de lei (convingerea 
lor eronată pornea de la faptul că Tartarin trimisese 
tarasconezilor blana leului orb, ceea ce a dus imediat la 
concluzia că în Algeria împuşcase 10 sau 20 de lei fioroşi, „o 
chisăliţă de lei”, subliniază maliţios Daudet!). Uitând ca 
orice bun creştin necazurile şi chiar ruşinea unor situaţii, 
Tartarin „cade” în vechea meteahnă şi începe o „straşnică” 
(evident, mincinoasă!) poveste despre lei şi nopţile de 
pândă din Algeria: „închipuiţi-vă că într-o seară, în plină 
Sahară.”. Închipuiţi-vă ce grozăvii, ce suspans şi ce emoţii 
au pus stăpânire pe cei din 'Tarascon, şi aşa zăpăciţi de 
triumful „extraordinar” al lui Tartarin! 

În realitate, eroului i se potrivesc foarte bine cuvintele cu 
care F. Mistral, „naşul” său literar, îl caracteriza pe Daudet: 


„om al iluziilor şi al deziluziilor”. Finalul expediției eroului 
„la turcaleţi” şi „la lei”, prilej mai degrabă de cunoaştere a 
unui „Orient ridicol”, înseamnă sfârşitul (fie şi aparent!) 
unui vis îndărătnic, efasarea imaginii de carton şi confetti a 
civilizaţiei nord-africane din vremea scrierii cărţii, într-un 
cuvânt, ruinarea pitorescului imaginar, pe baza unei 
experienţe personale, a unei aventuri în lumea reală a unor 
structuri, niveluri şi particularităţi general umane, 
observate şi comentate de o personalitate complexă şi un 
talent original. 

Aşa cum indică şi titlul cărţii, toate elementele acţiunii 
gravitează în jurul lui Tartarin din Tarascon. El este 
„beneficiarul” aventurilor propriu-zise, prin care determină 
prietenie, ură, invidie şi comprehensiune (mai rar!), 
devenind nu numai „obiec tul” unei adulări (nejustificate, e 
drept!) a mulţimii, dar şi al bârfei şi denigrării. Tocmai 
această dublă postură permite cititorului să descifreze, de 
la un episod la altul, o trăsătură dominantă de caracter şi 
raporturile cu alte personaje, care, volens-nolens, 
recompun din linii şi accente plastice portretul moral al 
„marelui bărbat”. 

Am fi surprinşi de întreaga înlănţuire a episoadelor, mai 
ales în ultimele două părţi, dacă, însuşi prozatorul nu ne-ar 
avertiza în capitolul 6 din La Tarascon că avem de a face, în 
fapt, cu două personaje într-unul singur (capitolul respectiv 
este intitulat chiar Cei doi Tartarin). Dacă, fizic, el este un 
grăsan rotofei, gurmand, băutor, vesel, bun de gură şi cu 
anumite ifose de şef de clan, adică e Sancho Panza, în 
schimb în sufletul său sălăşluieşte nebunul alchimiei unui 
vis, Don Quijote, din romanul lui Cervantes. Ca şi acesta, 
Tartarin se manifestă ca un exaltat nejudecat, perseverent 
şi excesiv de naiv, ba chiar lipsit de bun simţ în unele 
împrejurări, într-un cuvânt poltron şi pişicher, deşi plăcut în 
societate, cu accese de furie şi orgoliu, dar şi galant cu 
damele şi „damele”. Pe el, visul îl împiedică să vadă 
dimensiunea, semnificaţia sau congruenţa lucrurilor şi a 


faptelor, adică cealaltă faţă a realităţii cotidiene. Dominat 
de spiritul aventuros, visând vânători grandioase, cu 
pericole şi dramatice peripeții (ele există doar în mintea lui 
înfierbân tată!), care să-i pună în valoare curajul, 
demnitatea, vitejia şi onoarea atât de necesare în unele 
circumstanţe (mai ales delicate, hilare sau de-a dreptul 
comice), Iartarin trăieşte, ca şi „fratele” său spaniol din La 
Mancha, mai mult în imaginaţie, toate posibilele aventuri 
extrase din persuasive lecturi din acest domeniu. În acel 
capitol constatăm latura duală a eroului care spunea despre 
sine: „Simt că sunt doi oameni în mine”, prin opoziţia dintre 
Sancho şi Quijote: „Tartarin-Quijote, exaltat la culme: 

— Acoperă-te de glorie, Tartarin! 

Tartarin-Sancho, foarte liniştit: 

— Tartarin, acoperă-te cu flaneaua! Tartarin-Quijote, din 
ce în ce mai înfierbântat: 

— O, minunate puşti cu două focuri, pumnale tăioase, 
lasouri şi voi, mocasini! 

Tartarin-Sancho, din ce în ce mai liniştit: 

— O, minunante veste tricotate, dragi genun-chiere 
călduţe, o, drăgălaşe şepci cu urechi! 

Tartarin-Quijote, cu totul pierdut: 

— O secure! Daţi-mi o secure! 

Tartarin-Sancho, chemând servitoarea: 

— Jannette, adu cacao cu lapte! 

Şi, în acel moment, Jannette aducea o excelentă cacao 
caldă sclipitoare, aromată, şi cu nişte fripturi în sânge 
stropite cu lichior de anason care îl fac să râdă pe Tartarin- 
Sancho, înăbuşind strigătele lui Tartarin-Quijote.” 

Spre deosebire însă de spaniol, eroul din Pro-venţa se mai 
şi „trezeşte” din visul său (par la force des choses!), mai 
ales atunci când întâmplările neplăcute sau catastrofale cu 
urmări penibile sau ruşinoase îl aduc cu picioarele pe 
pământ. Dacă Don Quijote e nebunul genial al unui vis, 
Tartarin rămâne „alienatul” unei patimi hrănite de lecturi şi 
anturaj, care însă după „crize” are şi perioade de luciditate, 


dovedindu-se perfect normal în situaţii noi. „Duşul” rece 
pentru el îl constituie mai întâi surpriza descoperirii 
Algerului ca un oraş oricare din Franţa (inclusiv cu viciile, 
tarele şi disfuncţiile sistemului social-economic), unde pofta 
de viaţă (vin, şampanie, muzică, femei frumoase, cafea, 
taclale, climă plăcută) îl determină să uite, cel puţin pentru 
o vreme, „măcelărirea” fioroşilor lei din Atlas. Asta 
înseamnă că el nu pluteşte în văzduhul visului ca Don 
Quijote, ci că pogoară pe pământ (dus de furtuna 
destinului!), la viaţă, care merită (la Tarascon sau oriunde!) 
şi trebuie trăită, bună sau rea ori numai dezagreabilă şi 
ciudată, cu bucurii şi necazuri, cu vise şi eşecuri, fiindcă e 
doar una. „Gour-mand et gourme F la fois”, ţiretul, naivul, 
iar uneori prudentul şi credulul Tartarin (şi ce lecţii 
primeşte în acest sens spre sfârşitul aventurii „algeriene”!), 
rămâne, funciarmente, în ciuda unor situaţii decre-pide, 
ceea ce francezii numesc atât de potrivit „un bon viveur”. 
Această structură bipolară a personalităţii sale are drept 
urmare diverse consecinţe (de care cititorul râde copios!), 
pe care i le impun gesturile şi actele sale mai mult sau mai 
puţin controlate mental, prilej pentru scriitor de a ne 
prezenta şi alte personaje a căror biografie morală se 
intersectează cu cea a tarasconezului: căpitanul Barbassou, 
chefliu, indolent şi sarcastic, dar solidar atunci când situaţia 
o impune, falsul prinţ Gregory de Muntenegru, excroc, 
proxenet, cartofor şi parazit, fost puşcăriaş „uns cu toate 
alifiile”, care profită „gras” de pe urma lui Tartarin - 
înşelatul, învinsul, deziluzionat pentru pierderea banilor, 
bunurilor şi a viselor. Baia, o cocotă „amabilă” cu toţi 
bărbaţii, deşi era iubita muezinului din localitate, care, cu 
viclenie şi feminină dibăcie, ajunge iubită şi răsfăţată de 
Tartarin, mirându-se în clipe de sinceritate (răii şi ticăloşii 
au, rareori, şi aşa ceva!) cum de i-a trimis Dumnezeu sau 
Alah un asemenea neghiob legat la ochi şi surd de 
amândouă urechile. Înfocatele sale declaraţii de dragoste 
(orale sau scrise), ca şi cheltuielile nesăbuite (inclusiv 


cumpărarea a mii de pipe!) îl fac de râsul lumii, încât mulţi 
ani mai târziu local nicii îşi amintesc în cascade de râs de 
Sidi Tarti'ri ben Iart'ri (adică Tartarin) „care era foarte 
fericit” (ce-i drept, pe banii săi şi uitând cu desăvârşire, din 
motive „domestice”, de leii Atlasului) până când, după 
ultima ispravă, când a vânat doar un leu bătrân şi orb, 
dresat să cerşească, a cărui piele trimisă la Iarascon 
inflamase minţile şi „dăduse apă la moară” ziariştilor locali, 
pricepe (il vaut mieux plus tard que jamais!) „jocurile” 
ascunse ale unei realităţi complexe ca un mozaic, sensul 
vieţii, starea de spirit a celor cu care venise în contact şi 
înţe-leapta măsură a ceea ce e omenesc oriunde şi oricând: 
vis şi deziluzie, curaj şi teamă, speranţă şi minciună, iubire 
şi ură, solidaritate exemplară şi laşitate, frumos şi urât, 
etern şi trecător. 

Acum e momentul eliberării sale din capcana viselor şi a 
iluziilor (pentru hidalgoul spaniol nu va sosi această clipă 
niciodată). Dimensiunea reală a oamenilor şi faptelor îi 
deschide ochii şi, înainte de a se îmbarca pentru Tarascon 
(cu ajutorul lui Barbassou, fiindcă era lefter, dezorientat şi 
vecin cu sinuciderea), descătuşat şi aproape lucid, îşi ia 
rămas bun de la Algeria, într-un bizar melanj lingvistic 
(arabă, franceză şi provensală), clamându-şi oful-blestem ca 
un final (şi el dorit!) al experienţei sale: „Mohamed este un 
farseur bătrân... Orientul, Coranul... Leii, maurele, toate 
acestea nu-s decât apă de ploaie! Nu mai sunt Turcaleţi Nu 
sunt decât excroci!... Trăiască Tarasconul!”. Se va întoarce 
în casa din grădina baobabului, reluându-şi ritmul unei 
existenţe cenuşii, printre plante exotice şi arme 
înspăimântătoare, fără să bănuiască faptul că cei din 
Tarascon îl considerau un erou (pielea leului era de vină!), 
poate chiar eroul de care aveau nevoie pentru iluziile legate 
de patima vânătorii (fără să bănuiască „isprăvile” şi 
tristeţea bravului bărbat, greu încercat, dar pe deplin 
„lămurit”), drept care, imediat după sosire, îşi aminteşte de 
succesele cinegetice inexistente, generând (prin talentul 


său de actor) o flamboiantă atmosferă a poveştilor vână- 
toreşti de pretutindeni. 

Intenţionând să distrugă mitul Orientului, care-l stăpânise 
şi pe el ca turist în Algeria, scriitorul Daudet, urmărind cele 
două coordonate care direc-ţionează înlănţuirea 
episoadelor şi atitudinea eroului principal - mentalitatea 
provensală şi trăirea imaginativă a unor aventuri 
neobişnuite, pe de o parte, şi cunoaşterea adevăratelor 
realităţi din nordul Africii (simbioză etnică, diversitate 
religioasă, moravuri străvechi sau imuabile, raportul 
civilizaţie-pri-mitivism ş.a.). 

— Pe de altă parte, a avut în vedere, în mod cert, şi cele 
două modalităţi estetice explicite şi adecvate: umorul şi 
parodia. 

După cum constată cititorul însuşi, comicul în Tartarin, e, 
în primul rând, de situaţii. Din acest punct de vedere, 
autorul grupează scene şi peisaje variate (bizare, penibile 
sau improbabile în viaţa cotidiană!), pe primul plan 
situându-se naivitatea eroului, înşelat şi trădat de toţi, el 
fiind singurul care nu înţelege asta. Sau se preface, pentru 
a-şi atinge doritul ţel? Mereu constatăm o flagrantă 
nepotrivire între ceea ce pare a fi şi ceea ce este cu 
adevărat, lăsând impresia că însuşi Tartarin ar trebui 
adesea să exclame minulescian: „Nu sunt ce par a fi!”. Pe 
alocuri, comicul se realizează şi cu ajutorul limbajului, 
agrementat cu vocabule provensale, cu expresii şi 
construcţii fixe sau tipice şi chiar cu elemente de argou 
(regretatul profesor Louis Michel de la Universitatea din 
Montpellier le-a consacrat o lucrare specială). Dar nu 
numai jocul cuvintelor şi al sintagmelor dă fluenţă 
discursului narativ, ci şi intercalarea (cât e necesară!) 
dialogului, conotaţia semantică specială, încât, dacă ştim să 
citim şi „printre rânduri” (adică subtextul!), descoperim 
intenţia estetică a prozatorului, susţinută de un conflict 
intern (stările sufleteşti ale personajului, oscilând între 
extaz şi deziluzie) şi de altul extern (raporturi cu alte 


personaje, într-un spaţiu şi timp limitat). În plan artistic, 
umorul spumos, ironia (uneori amară!) şi efectele parodice 
sunt rezultanta actului său creator. Şi în această privinţă, 
Daudet este un original, ceea ce explică succesul constant 
al acestei opere, care, împreună cu Scrisori din moara mea, 
i-a consolidat gloria literară pentru ieri, azi şi mâine. 

Dacă în proza lui Giono predomină un lirism ardent şi o 
atmosferă de mister care învăluie personaje complexe, 
„tari” (analogia cu Sadoveanu se impune!), dacă la Pagnol 
(mai ales în teatru, dar şi în proză) umorul e subtil şi se 
învecinează cu accente tragice prelungite într-o empatie 
pentru cei simpli sau nedreptăţiţi de soartă sau Dumnezeu, 
la Daudet fantezia, exuberanţa, veselia - în buna tradiţie a 
francezilor, şi în mod deosebit a celor din Midi (în Franţa, 
am auzit de nenumărate ori, la radio sau TV, ca un refren, 
cântecul „on a tout le temps pour s'amuser” - hazul 
nestăpânit dă pregnanţă personajelor sau scenelor şi 
confirmă talentul incontestabil al unui mare povestitor 
(fiindcă invenţia romanescă nu are suflu larg şi relevanţă 
epică în alte opere). Chiar autorul mărturisise prietenului 
Goncourt că a conceput lucrarea ca o „galejade” (farsă, 
batjocură, întâmplare hazlie, cu multe „înţepături”), care 
are în vedere o atmosferă provincială, desuetă şi penibilă, 
dominată de ambiţii mărunte, plictis, orgolii rănite şi 
descurajare. În această situaţie, râsul sănătos, exploziv sau 
stăpânit, pe seama oamenilor şi a întâmplărilor, apare ca un 
remediu şi o soluţie. 

Parodia priveşte mai ales fanfaronada lui ITartarin şi 
peisajul social şi moral din Algeria. Ironia autorului nu e 
acidă sau corozivă, autorul râzând în complicitate cu 
cititorii, vroind parcă să spună la fiecare pagină: „Ei, aţi 
văzut? Asta e!”. În planul acţiunii, parodia este accentuată 
în scenele uciderii măgăruşului sau a leului orb (ce 
derâdere şi ruşine puteau fi mai mari pentru un personaj 
care trăia nişte succese vânătoreşti inexistente şi care 
înspăimântase pe toată lumea cu înfăţişarea şi arsenalul său 


de arme?), ca şi în cele care privesc aventurile sale 
amoroase. Lovit de „un coup de foudre”, Tartarin îşi pierde 
capul (cât îl mai avea!) pentru o maură întâlnită în autobuz, 
pe care o credea o regină a frumuseţii (deşi ea purta văl) 
din Orient, iar mai târziu pentru cocheta Baâa, întruchipare 
(tot Tartarin spune asta, dar fără cuvinte, fiindcă e mut de 
admiraţie) a virtuţilor şi a visului său despre femeie şi iubire 
(cu toate nuanțele semantice pe care le implică termenul). 
Pierdut, dedat plăcerii şi abstras realităţii imediate, Tartarin 
trăieşte, pasional şi inconştient, povestea sa de iubire 
„turbată”, dar Fr la manicre de... Baâa, până ce întâmplarea 
(care e ambasadorul destinului!) îi aduce lumina 
adevărului: domniţa visurilor sale era doar o „damă” din 
Marsilia, transplantată în Orient nu numai pentru plăceri şi 
distracţii, ci şi pentru un câştig material (fiindcă printre 
bărbaţi sunt destui fraieri!). Acest crunt adevăr îl determină 
(în sfârşit!) să priceapă „cum devine cazul” şi să-şi 
părăsească iubita, armele şi... Iluziile (n-a scris şi Balzac un 
roman intitulat Iluzii pierdute?). 

După propriile mărturisiri şi după relatările fiului său 
(Alphonse Daudet, Paris, 1898) reiese că scriitorul 
intenţiona iniţial să scrie ceva absolut serios şi profund 
despre Algeria. Realităţile de la faţa locului i-au schimbat 
optica, orientând-o într-o direcţie parodică. Întâmplări, 
moravuri şi mentalități (din care nu lipsea un aspect 
predominant şi în zilele noastre - corupţia, în armată, 
justiţie şi administraţie!) acuzau, prin pana scriitorului, 
decăderea morală, schilodirea sufletească, pierderea 
vechilor principii şi spoiala unei civilizaţii importată din 
metropolă şi „altoită” pe trunchiul „bolnav” al unei colonii 
franceze din Orient. Purtat de „pasiunea sa leonină” 
nepotolită, eroul principal ocazionează povestitorului notații 
realiste privitoare la viaţa social-politică (punctată cu 
accente critice directe) şi culturală din zonele vizitate: 
Alger, Blidah, Milianah, Cheliff: hoteluri, restaurante, 
porturi, rezidenţe particulare, sate, mănăstiri, tribunale, 


sate în deşert, sedii ale poliţiei, cazărmi. Puterea banului 
(zeul societăţii moderne!), poli-teţeavicleană şi absolut 
interesată a arabilor, sentimentul autorităţii militare 
franceze (ce „minuni” săvârşeşte Gregory datorită chipiului 
cu tricolor galic!) sunt observate cu ochi critic discret, 
uneori neutru sau aluziv. Dar ele ţin mai mult de „decor” şi 
de încadrarea personalităţii lui Tartarin în aventurile sale 
nesăbuite. Axa dominantă în structura romanului e 
reprezentată de raportul (trebuie s-o repetăm!) dintre un 
mit al iluziilor care determină naivitatea, pasiunea sau chiar 
monomania unor personaje şi decepţiile inevitabile (care 
vin totdeauna mai târziu!) aduse de realitate. Putem spune, 
deci, că şi aceste „felii de viaţă!” privită cu ochi critic nu 
atenuează comicul irezistibil pe alocuri şi constanta tonului 
vesel-duios. 

Nici nu se putea altfel, dacă ne gândim că eroul principal 
(ca şi autorul) era un meridional „din cap până în picioare”, 
un prototip cu determinate trăsături de caracter, ironizate 
adesea de parizieni. Prin urmare, Tartarin e un bavard 
(vorbăreţ, flecar), mâncău, degustător de vinuri şi 
lichioruri, petrecăreţ, lăudăros, şugubâăţ, naiv şi credul 
iremediabil mai ales când e vorba de cei din Provența, care, 
după cum ne asigură şi autorul, „vânează pentru plăcerea 
de a vâna”. Intrepid şi curajos, perseverent şi temător 
uneori, hotărât şi parolist alteori, eroul nostru e, în esenţă, 
unul din „turma lui Epicur”, bucurându-se de plăcerile (câte 
şi când le gustăm!) vieţii, în tovărăşia lui Bachus şi a 
urmaşelor Evei, nevoit fiind însă în anumite situaţii să se 
îndoiască sau să ocolească adevărul, fie şi din cauza (subtilă 
ironie!) mirajului. Râzând înţelegător sau cu blândeţe de 
eroul său (pe care, evident, îl simpatizează şi îl înţelege!), 
scriitorul găseşte uşor explicaţia unor devieri 
comportamentale: „Omul din Sud nu minte... El se 
păcăleşte de unul singur. El nu spune totdeauna adevărul, 
dar crede că l-a spus”. Aceasta e o constată psihologică a 
visătorilor deveniți prizonieri ai propriei naivităţi. Aşa se şi 


explică alunecarea uneori spre caricatură în realizarea 
portului lui Tartarin, care după atâtea eşecuri nu cade în 
tristeţe „iremediabilă” şi amărăciune, ci, cu francheţe, trece 
de la o stare la alta în aşa fel încât în ultima fază a cărţii 
reîncepe, mânat de dorinţă şi imaginaţie, relatarea 
personală a „eroicelor” întâmplări care, cu siguranţă, vor 
„pune gaz peste foc” între prieteni şi duşmani, ducându-ne 
din nou la fratele său de suferinţă, visare şi deziluzie, Don 
Quijote, şi el campion al eroismului gratuit şi setos de 
aventuri pe care le consideră unice, fără egal. Tocmai 
această grandomanie şi elanul cavaleresc gratuit îi fac pe 
cei doi să scape din „ghearele” realităţii, de unde rezultă şi 
latura comică a celor două cunoscute opere. Dar 
provensalul e totuşi fericit într-o oarecare măsură, chiar în 
situaţiile din finalul lucrării; el nu ajunge la disperare, ci, 
dimpotrivă, revine la o anume normalitate, căpătând în faţa 
concetăţenilor o aură eroică (tot pe bază de vorbă şi 
închipuire!). Urmarea e că cititorul, la sfârşitul lecturii, nu e 
stăpânit ca în Don Quijote de emoție şi compasiune. 
Principala diferenţă constă în faptul că 'Tartarin are o 
natură duală, ceea ce nu e cazul cu eroul lui Cervantes. Şi 
el e atins de frumoasa nebunie a unui vis nobil, dar e însoţit 
permanent de opozantul oricărui ideal şi eroism, care e 
Sancho Panza. E clar că tocmai coexistenţa celor doi 
oameni într-un singur personaj reprezintă o sursă de 
nestăvilită veselie, conferind lui Tartarin (măcar în final) 
statutul unui lucid personaj parodic, care, deşi ridicol şi 
naiv, e totuşi simpatic şi brav. 

Această atitudine din partea autorului şi farmecul scriiturii 
au atras elogii din partea criticii şi a unor confraţi. Cel mai 
autorizat rămâne, desigur, Anatole France, care vorbea de 
un „roman comic” pe linia lui Scarron şi sublinia că această 
operă a lui Daudet e o capodoperă: „Avea - scrie el despre 
autor - harul lacrimilor şi al râsului. Râsul său era muzical 
şi vioi”. Justificarea acestei aserţiuni e probată şi de 
prezenţa unor tablouri de natură sau de tensiunea lirică 


luminoasă a unor pasaje (Iarascon, noaptea în deşert, la 
pândă, „dialogul” cu vechea diligenţă), cu ritmice cadenţe şi 
notații proaspete, care îl apropie, sigur, de cărţile 
cunoscute ale lui Fromentin: Un ete dans le Sahara, 1857 şi 
Une annee dans le Sahel, 1862, prin umor, duioşie, scene şi 
peisaje. Marele şi durabilul succes al cărţii lui Daudet vine, 
în mod cert, din măsură şi echilibru, din fineţe de spirit, 
subtilitate şi vivacitate, ca şi din autenticitatea personajului 
principal şi a limbii folosite, din simplitate şi hazul sănătos, 
alimentate de poezia şi „sufletul” tuturor lucrurilor. 

Desigur, aşa cum a arătat ]. Roure (Alphonse Daudet, 
1982), la început tarasconezii nu s-au recunoscut în 
acţiunea cărţii, iar Iartarin nu era acceptat ca un tip 
reprezentativ pentru Provența. Poate şi pentru că 
„neînfricatul” personaj nu se opreşte nici când trebuie şi 
nici când este obligat, hotărât fiind, în naivitatea sa, să 
meargă mai departe. Ceea ce-l anturează (casă, haine, 
arme, prieteni, visuri, habitudini, forma mentis) îl 
determină să evadeze din cotidian şi real, parcă pentru a ne 
reaminti ceea ce afirma Rimbaud: „la vraie vie est ailleurs”, 
căci spre acel undeva, sau aiurea sau în alt loc se îndreaptă 
cărările destinului lui Tartarin. E o refulare, un vis 
romantic, o nevoie imperioasă de personalizare sau 
identificare sau un mod special de a-şi dovedi sie însuşi că 
vrea şi poate? 

Surprizele, neprevăzutul şi mirarea cititorilor, de la un 
episod la altul, sunt însoţite totuşi de amărăciune şi 
compasiune. Ives Berger a găsit o formulă adecvată pentru 
specificitatea cărţii: „un joyeux roman triste”. Acelaşi 
comentator subliniază ca o trăsătură a stilului lui Daudet 
relaţia de opoziţie, de antinomie, ceea ce constituie o altă 
sursă a umorului din carte, începând chiar cu discrepanţa 
dintre fizicul şi mentalul comportamental al lui Tartarin. 
Dacă descrierea portului Marsilia, considerată de unii 
„superbă” e superioară net celei realizate de Pierre Loti, şi 
alte scene din viaţa pro vensală sunt la fel de realizate, 


încât acelaşi critic menţionat anterior îşi încheie studiul cu 
o apreciere superlativă: „un livre qui fait d'Alphonse Daudet 
l'egal de Flaubert et de Zola, ses contemporains, ses amis”. 

Louis Forestier, ultimul comentator al operei lui Daudet, e 
de părere că romanul prezintă şi alte elemente de 
originalitate. Cel dintâi rezidă în transpunerea unei realităţi 
trăite (Provența şi Algeria), cu vise şi nelinişti, într-o 
fantezie umorescă şi plină de vervă. Ar trebui adăugată 
culoarea locală, realizată până şi prin valorificarea lexicului 
dialectal. Prozatorul e un pictor (desigur, impresionist!) al 
moravurilor (şi năravurilor!) şi structurilor sociale, pentru a 
ne convinge că Algeria nu e o himeră livrescă, ci o punte 
între Franţa colonială, Provența şi Orient. 

În ciuda unor rare accente ironice şi maliţioase, autorul 
nutreşte, totuşi, simpatie şi înţelegere pentru Tartarin, care 
rămâne un nucleu în trama povestirii, prezentat uneori cu 
tandreţe şi lirism bine temperat. Asta nu împiedică 
prezenţa caricaturii şi burlescului, mai ales când e vorba de 
personaje secundare, autorul pendulând între seriozitate şi 
bufonerie. 

Oricum, ele se află pe un plan minor, fiindcă suntem 
îndreptăţiţi să spunem că singurul personaj din roman e, de 
facto, Tartarin (numit iniţial Chapatin şi Barbarin). Numele, 
înfăţişarea, comportamentul, într-un cuvânt personalitatea 
eroului centrează scenele, personajele secundare şi 
atitudinea prozatorului, pentru a pune în lumină calităţile şi 
defectele (multe şi omeneşti!) ale acestui erou-visător, care, 
în ciuda exagerărilor voite sau fortuite, rămâne credibil, 
simpatic şi şiret, chiar dacă e vanitos, intrepid, poltron, 
palavragiu, naiv şi înduioşător, ceea ce trezeşte în cititori 
reacţii diferite. E chiar capcana pe care le-a întins-o Daudet 
(conştient sau nu), pentru că şi ei iau visul drept realitate, 
construind o lume ideală şi imaginativă, situată sub semnul 
mirajului şi al prezumţiei. Dar personaje în roman pot fi 
considerate şi ei, vânătorii de lei, leul devenit o obsesie- 
simbol şi chiar naratorul însuşi, prezent în faţa noastră ca 


actor şi spectator, judecător şi împricinat, şi mai ales 
cronicarul (voit imparţial!) aventurilor lui Tartarin, care va 
fi figura centrală şi în două cărţi ulterioare: Tartarin în Alpi 
(1885) şi Portul Tarascon (1890). 

Jacques-Henry Bornecque, cel mai avizat cercetător al 
operei lui Daudet, consideră că acest roman se distinge prin 
trei elemente importante: comic, realism şi liric (chiar 
„subtilement potique”!), incluzând două trăsături 
distincte, dar complementare: umorul şi duioşia. 

Recunoscută târziu din partea criticii şi a altor scriitori de 
marcă, valoarea cărții lui Daudet este azi unanim 
recunoscută, deoarece atmosfera, personajele şi tehnica ne 
reamintesc (chiar circumspecţi fiind) fraza iniţială din 
scrisoarea lui Flaubert adresată în martie 1872 lui Daudet: 
„C'est purement et simplement un chef-d'oeuvre!”. Pe baza 
experienţei personale şi a surselor livreşti care dominau 
gustul publicului francez în vremea sa, el ştia ab initio 
intenţia actului său creativ: cealaltăfaţă a lucrurilor. 

La o sută de ani de la moartea originalului prozator care a 
devenit un clasic al literaturii franceze şi o dimensiune de 
referinţă într-o posibilă antologie a umorului în literatura 
europeană, Alphonse Daudet rămâne şi contemporanul 
nostru, avertizându-ne că nu trebuie să uităm să râdem şi 
nici vechiul (şi cât de actualul!) îndemn al latinilor: ridendo 
casti-gat mores! (râzând, îndreptăm moravurile). 

Ilie Dan „în Franţa, fiecare este cât de puţin din Tarascon” 

Prietenului meu, Gonzague Privat. 

Grădina baobabului. 

Prima mea vizită la Tartarin din Tarascon a rămas pentru 
mine o dată de neuitat; iată, chiar dacă sunt 12 sau 15 ani 
de-atunci, îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Viteazul 
Tartarin locuia la intrarea în oraş, a treia casă pe partea 
stângă a drumului spre Avignon. O frumoasă vilă 
tarasconeză, micuță, cu grădină în faţă şi cu balcon în 
spate, cu pereţi foarte albi şi jaluzele verzi; lângă poartă se 


afla o droaie de ţânci savoiarzil jucând şotron sau 
dormitând la soare, cu capul pe cutiile lor de lustragii. 

Pe din afară, casa nu avea o înfăţişare deosebită. 

1. Le petit Savoyard este o figură foarte populară în 
literatura şi cântecele secolului al XIX-lea. Înainte de 
alipirea regiunii Savoie la Franţa, ei plecau din ţara lor 
lucrând ca lustragii sau comisionari (n.r.). 

Pentru nimic în lume n-ai fi zis că eşti în faţa locuinţei unui 
erou. Dar când intrai înăuntru, Doamne Dumnezeule...! 

De la pivniţă la pod, chiar şi grădina, totul avea un aer 
eroic! 

He, he, nu erau în toată Europa măcar două grădini ca 
aceea a lui Tartarin. Nici un arbore din regiune, nici o floare 
din Franţa; numai plante exotice, arbori de gumă, tigve, 
bumbac, cocotieri, manghieri, bananieri, palmieri, un 
baobab, nopali, cactuşi şi smochini, de te credeai în mijlocul 
Africii, la zece mii de leghe de Tarascon. Bineînţeles, toate 
acestea nu erau în mărime naturală; astfel, cocotierii nu 
erau mai groşi ca sfeclele şi baobabul (un copac uriaş - 
arbor gigantea) se simţea în largul său într-un ghiveci de 
rozetă; dar ce-are a face! Pentru Tarascon acesta era foarte 
drăguţ, şi persoanele din oraş, care aveau duminica 
onoarea de a contempla baobabul, se-ntorceau acasă 
copleşite de admiraţie. 

Gândiţi-vă ce emoție a trebuit să încerc eu în acea zi, 
traversând această grădină de rai!... Ei, dar fu cu totul 
altceva când am pătruns în camera de lucru a eroului. 

Acest cabinet, una dintre curiozităţile oraşului, se afla în 
fundul grădinii, deschizân du-se printr-o uşă cu geam 
transparent la acelaşi nivel cu baobabul. 

Închipuiţi-vă, aşadar, o sală imensă căptuşită cu arme şi 
săbii de sus până jos, dar cu toate armele din toate ţările 
lumii: carabine, puşti ghintuite cu ţeava lungă, flinte, cuțite 
corsicane, cuțite catalane, cuţite-revolvere, cuţite-pum-nale, 
pumnale malaieze, săgeți caraibiene, săgeți de silex, 


buzdugane, măciuci, bâte hoten-tote, lasouri mexicane, şi 
câte şi mai câte altele. 

Pe deasupra, soarele încins făcea să sclipească oţelul 
spadelor şi paturile puştilor, parcă pentru a ţi se face pielea 
de găină... Totuşi, ceea ce te liniştea puţin era prezenţa 
ordinii şi a curăţeniei care domneau peste această iata- 
gănărie. Supravegheat, curăţat şi etichetat, aici totul era 
aranjat ca într-o farmacie; din loc în loc, întâlneai un mic 
anunţ pe care se putea citi: „Săgeţi otrăvite, nu le atingeţi 

Sau: „Arme încărcate, feriţi-vă!” 

Fără aceste tăblițe, niciodată n-aş fi îndrăznit să intru! 

În mijlocul cabinetului era o măsuţă. Pe aceasta se afla o 
sticlă cu rom, o pungă cu tutun turcesc, Călătoriile 
Căpitanului Cook, romane de Cooper şi Gustave Aimard 1, 
povestiri de vânătoare: vânătoare de urşi, cu şoimi, 
vânătoare de elefanţi etc. În sfârşit, în faţa acestei măsuţe 
şedea un bărbat; între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, 
era mic, pânte-cos, bondoc, roşcovan, numai în cămaşă, cu 
izmene de flanelă, cu barbă ţepoasă şi nişte ochi 
fulgerători; într-o mână ţinea o carte, cu cealaltă flutura în 
aer o pipă enormă cu căpă-cel de tinichea, şi, chiar citind 
nu ştiu ce istorisire extraordinară a unor vânători de frizuri 
frumoase, el făcea, împingând înainte buza de jos, o mutră 
înspăimântătoare care dădea figurii sale blajine de mic 
rentier tarasconez acelaşi caracter de ferocitate care 
domnea în toată casa lui. 

Acest bărbat era Iartarin, viteazul, marele, neasemuitul 
Tartarin din Tarascon. 

1. Cook (1728-1779) a fost un explorator celebru care a 
publicat istoria călătoriilor sale (Polinezia, Noua Caledonie, 
Noua Zeelandă). Fenimore Cooper (1789-1851) este 
autorul celebrei cărţi Ultimul mohican, iar Gustave Aimard 
(1818-1883) a scris povestiri despre pirați şi despre pieile- 
roşii (n.r.). 

Privire generală asupra drăguţului oraş Tarascon. 
Vânătorii de şepci în timpul despre care vreau să vă 


LLA 


vorbesc, Tartarin din Tarascon nu era încă Tartarin cel de 
azi, marele Tartarin din Tarascon, atât de faimos în tot 
sudul Franţei. Şi totuşi, chiar în acea perioadă, el trecea 
drept regele Tarasco-nului. 

Să spunem de unde provenea această calitate regească. 
Aflaţi mai întâi că pe-acolo cu toţii merg la vânătoare, de la 
cel mai în vârstă până la cel mai mic. Vânătoarea este 
pasiunea celor din 'Tarascon, şi aceasta încă din timpurile 
străvechi, pe când tarascal dădea câte o sută de lovituri în 
mlaştinile oraşului şi când tarasconezii se porneau să lupte 
împotriva ei. După cum vedeţi, a trecut ceva vreme de 
atunci. 

1. Tarasca - animal fabulos, balaur din legendele 
provensale (n.r.). 

Prin urmare, în fiecare duminică dimineaţa, Tarasconul îşi 
lua armele şi ieşea dintre zidurile sale, cu rucsacul în spate, 
cu arma pe umăr, cu o droaie de câini, de dihori albi, de 
goarne şi cornuri de vânătoare. Era nemaipomenit de văzut 
aşa ceva!... Din nefericire, vânatul lipsea, dar lipsea cu 
desăvârşire. 

Cât ar fi animalele de animale, vă gândiţi lesne că de la o 
vreme au început totuşi să se ferească! 

La cinci leghe de Tarascon, vizuinile sunt goale, iar 
cuiburile - părăsite. Nu găseşti măcar o mierlă, o prepeliţă, 
nici cel mai mic vătui, nici măcar cea mai mică pasăre cu 
pene albe la târtiţă. 

Şi totuşi, ce ispititoare sunt aceste dealuri tarasconeze, 
parfumate de mirt, de lavandă şi rozmarin; de asemenea, 
ademenitori sunt şi aceşti struguri tămâioşi ce se găsesc pe 
malul Ronului, mustind de zahăr, de-ţi vine să-i mănânci şi 
cu ochii!... Da, dar mai este un Tarascon în spate şi, în mica 
lume a vietăţilor cu blană sau cu pene, acesta e rău văzut. 
Chiar păsările călătoare l-au însemnat cu o cruce neagră pe 
foaia itinerariului lor, şi când rațele sălbatice coboară spre 
Camargue în triunghiuri alungite şi zăresc de departe 
clopotniţele oraşului, cel care e în fruntea lor începe să 


strige cât poate de tare: „. lată Tarasconul, iată 
Tarasconul!”, şi întregul stol face un ocol. 

Pe scurt, în privinţa vânatului, nu mai rămâne nimic în 
regiune decât un amărât de iepure bătrân, care se 
încăpăţânează să trăiască acolo, după ce a scăpat ca prin 
minune vânătorilor tarasconeze din septembrie. Acest 
iepure este foarte cunoscut la Tarascon. I s-a dat şi un 
nume. Îl cheamă Fugărilă. Toată lumea ştie că-şi are 
culcuşul pe ogorul domnului Bompard - ceea ce, într-o 
paranteză fie spus, a dublat şi chiar triplat preţul acestui 
pământ -dar iepurelui nu i s-a dat încă de urmă. lar acum, 
nu mai sunt decât doi sau trei pătimaşi care se 
înverşunează împotriva lui. 

Ceilalţi s-au lăsat păgubaşi, şi Fugărilă a trecut de multă 
vreme în rândul superstiţiilor locale, cu toate că 
tarasconezul e foarte puţin superstiţios din fire şi nu se dă 
în lături când zăreşte o mâţă neagră. 

— Dar, cum vine asta? Îmi veţi spune; dacă vânatul este 
atât de rar la Tarascon, ei bine, ce fac vânătorii tarasconezi 
în fiecare duminică? 

— Ce fac? 

— Asta-i bună! Se duc la ţară, la două sau trei leghe de 
oraş, se adună câte cinci sau şase, se lungesc liniştiţi la 
umbra unei fântâni, a unui zid uitat sau a unui măslin, scot 
din tolba de vânătoare o bucată zdravănă de carne de vită 
fiartă înăbuşit, ceapă verde, un ditamai cârnaţul, câteva 
sardele, şi încep un prânz pe aşezate, stropit cu unul din 
acele minunate vinuri de Ron, care te fac să râzi şi să cânţi. 

După care, când plinul este făcut, fiecare se ridică, fluieră 
câinii, încarcă puştile şi începe vânătoarea. Adică, fiecare 
din aceşti domni îşi ia şapca, o aruncă în aer cu toată forţa 
şi trage în ea cu gloanţe de 5, 6 sau 2 - după înţelegere. 

Cel care nimereşte de cele mai multe ori în propria şapcă 
este proclamat rege al vânătorii, şi seara, plin de triumf, 
intră în oraş, cu şapca ciuruită de gloanţe în vârful puştii, 
însoţit de lătrături şi de larma trompetelor. 


E de prisos să vă spun că se face un comerţ straşnic în 
oraş cu şepci de vânătoare. Sunt chiar câţiva ceaprazari 
care vând şepci găurite şi rupte dinainte, pentru folosul 
celor neîndemânatici; dar nu este cunoscut până acum 
decât farmacistul Bezuquet care le cumpără. Ce dezonoare! 

Ca vânător de şepci, Tartarin din Tarascon era fără 
pereche. În toate duminicile, pleca dimineaţa cu o şapcă 
nouă; seara se întorcea cu o zdreanţă. În căsuţa 
baobabului, podul era plin cu astfel de trofee glorioase. Şi 
toţi tarasco-nezii îl recunoşteau ca maestrul lor şi, pentru 
că Tartarin cunoştea temeinic regulamentul vânătorilor, 
deoarece citise toate manualele pentru toate felurile de 
vânătoare posibile, de la cea de şapcă până la vânătoarea 
de tigri birmanezi, aceşti domni făcură din el un mare 
justiţiar cinegetic, luându-l drept arbitru în toate disputele 
lor. 

În fiecare zi, de la orele trei la patru, la armurierul 
Costecalde se vedea un om burdu-hănos, grav, cu pipa între 
dinţi, tolănit pe un fotoliu verde de piele, în mijlocul 
prăvăliei pline de vânători de şepci, stând în picioare şi 
cion-dănindu-se. Era Tartarin din Tarascon, care împărțea 
dreptatea, un Nemrod, dublat de un Solomon. 

Nu! Nu! Nu! Urmare a privirii generale asupra drăguţului 
oraş larascon. 

La patima vânătorii, puternicul neam al tarasconezilor 
adaugă încă una: romanţele. Nici nu se poate crede câte 
romanțe „se consumă” în acest ţinut. Toate vechiturile 
sentimentale care îngălbenesc pe cele mai vechi cartoane 
se regăsesc la Tarascon în plină tinereţe şi strălucire. Aici se 
întâlnesc toate, dar absolut toate. Fiecare familie are una a 
sa, şi în oraş acest lucru se ştie. Se ştie, de exemplu, că 
romanţa farmacistului Bezuguet e: „Iu, steluţă albă, pe 
care o ador!”; cea a armurierului Costecalde: „Ai vrea să vii 
în poiană, la cabană?”; cea a perceptorului: „Dacă aş fi 
invizibil, nimeni nu m-ar vedea” (şansonetă comică). 


Şi aşa mai departe, pentru întregul Tarascon. De două sau 
trei ori pe săptămână, lumea se adună la unii sau la alţii, ca 
să şi le cânte. De mirare este faptul că ele rămân totdeauna 
aceleaşi şi că, de atâta amar de vreme de când le tot cântă, 
aceşti tarasconezi cumsecade n-au avut niciodată dorinţa 
de a le schimba. Ele se moştenesc în familii, din tată în fiu, 
şi nimeni nu se atinge de nimic; e lucru sfânt, ce mai! Ele 
nici măcar nu se împrumută vreodată. Niciodată nu i-ar 
trece prin cap lui Costecalde să le cânte pe ale lui Bezuquet 
şi nici acestuia pe cele ale lui Costecalde. Şi totuşi, gândiţi- 
vă că trebuie să le cunoască de peste patruzeci de ani de 
când le cântă. 

Nici vorbă! Fiecare şi-o păstrează pe a sa, şi toată lumea e 
mulţumită. 

Ca şi pentru şepci, pentru romanțe primul în oraş este 
acelaşi Tartarin. Superioritatea sa asupra concetăţenilor 
consta în următoarele: Tartarin din Tarascon nu avea 
romanţa sa, una anume. Elle avea pe toate. 

Toate! 

Numai că trebuia să faci pe dracu-n patru ca să le cânte. 
Revenindu-şi repede din succesul saloanelor, eroul 
tarasconez prefera să se scufunde în cărţile de vânătoare 
sau să-şi petreacă seara la club, în loc să-şi facă inimă 
albastră în faţa unui pian din Nâmes, între două lumânări 
din Iarascon. Aceste parade muzicale i se păreau nedemne 
de rangul său. 

Câteodată, când se făcea muzică la farmacia Bezuguet, el 
intra ca din întâmplare în acel loc şi, după ce se lăsa 
insistent rugat, accepta să cânte marele duet din Robert 
diavolul, cu doamna Bezuquet, mama... Cine n-a ascultat 
aşa ceva, n-a ascultat niciodată nimic... Pentru mine, dacă 
aş trăi o sută de ani, mi-aş aminti toată viaţa de marele 
Tartarin apropiindu-se de pian cu paşi gravi, rezemându-se 
în coate şi, cu înfăţişarea necesară, sub reflexul verzui al 
borcanelor din vitrină, încercând să dea feţei sale blajine 
expresia satanică şi cumplită a lui Robert diavolul. Numai 


ce-şi găsea poziţia, şi salonul fremăta imediat; se simţea că 
o să se petreacă ceva măreț... Atunci, după un răgaz de 
tăcere, doamna Bezuquet-mama începea, acompaniindu-se: 
„Robert, eu te iubesc pe tine, Credinţa eu ţie ţi-am dăruit Şi 
groaza m-apasă îndoit (bis), Cer îndurare pentru tine Şi cer 
şi pentru mine”. 

Cu vocea înceată, ea adăuga:,„E rândul tău, Tartarin”, şi 
Tartarin din Tarascon, cu braţul întins, cu pumnul strâns, cu 
nările fremătând, striga de trei ori, cu o voce foarte 
puternică, ce se rostogolea ca un tunet, bubuind printre 
măruntaiele pianului: „Nu!... Nu!... Nu...!”, ceea ce orice 
meridional; cumsecade pronunţa „Nan!... Nan!... Nan...!”. 
Şi, fără nimic altceva, doamna Bezuquet-mama relua încă o 
dată: „Cer îndurare pentru tine Şi cer şi pentru mine”. 

— Nan!... Nan!... Nan...!”, urla Tartarin de-a mai mare 
dragul, şi toată treaba se oprea aici... După cum vedeţi, nu 
dura mult, dar ieşea atât de bine, era atât de bine mimat şi 
aşa de dră-ceşte, că un val de groază năvălea în farmacie, 
mai ales când reîncepea cu „Nan!... Nan!... „ de patru-cinci 
ori la rând. 

În acel moment, Tartarin îşi ştergea fruntea de sudoare, 
surâdea doamnelor, făcea cu ochiul domnilor şi, 
retrăgându-se în triumf, pleca să spună cu un aer nepăsător 
la club: „Vin de la familia Bezuquet, unde am cântat duetul 
din Robert diavolul”. 

Şi cel mai interesant lucru e că el însuşi credea...! 

4 Ei! 

lată căror diferite talente le datora Tartarin din Iarascon 
situaţia sa deosebită din oraş. Unde mai adaugi că acest om 
dat dracului ştiuse să-i cucerească pe toţi! 

La Tarascon, armata era de partea lui Tarta-rin. Viteazul 
comandant Bravida, căpitan în rezervă de la intendenţă, 
spunea despre el: „Mare şmecher!”, şi credeţi-mă, acest 
comandant chiar că se pricepea la astfel de oameni, el, care 
îmbrăcase atâţia. 


Magistratura era de partea lui Tartarin. De vreo două-trei 
ori, în plin tribunal, bătrânul preşedinte Ladeveze spusese 
despre el: „E un caracter!”. 

În sfârşit, mulţimea era cu Tartarin. Spetele late, mersul, 
înfăţişarea sa ca a unui armăsar de soldat-trompetist care 
nu se teme de zgomot, această reputaţie de erou care îi 
venea nu se ştie de unde, mai multe monede de 10 centime 
şi de scatoalce dăruite lustragiilor aşezaţi în faţa porţii sale, 
toate acestea l-au transformat într-un fel de lord Seymouril 
al locului, un rege slobod la gură al Iarasconului. Duminică 
seara, pe chei, când Tartarin se întorcea de la vânătoare cu 
şapca în vârful ţevii de la puşcă, bine închingat în vesta de 
barchet, hamalii de pe Ron se înclinau cu tot respectul şi, 
arătând dintr-o privire bicepşii uriaşi care se încolăceau pe 
braţele sale, îşi ziceau în şoaptă unii către alţii, cu 
admiraţie: „Ăsta, da, e voinic!... Are muşchi de criţă!”. 
Muşchi de criţă! Numai la Tarascon se pot auzi asemenea 
grozăvii! 

Şi, cu toate acestea, în ciuda talentelor sale numeroase, cu 
muşchii de criţă, cu onorurile populaţiei şi cu stima atât de 
prețioasă a viteazului comandant Bravida, fost căpitan 
intendent, Tartarin nu era fericit. Viaţa în acest târg îl apăsa 
şi îl sufoca. 

Marele bărbat din Tarascon se plictisea aici. Adevărul este 
că, pentru o fire eroică precum a sa, pentru un suflet 
aventuros şi nebunatic care nu visa decât bătălii, alergări 
prin Pampas, 1. Personaj celebru pentru excentricităţile 
sale fără număr (n.r.). 

Vânători fără egal, nisipuri ale deşertului, uragane şi 
taifunuri, să faci în fiecare duminică un atac la şapcă şi în 
restul timpului să împarţi dreptatea la armurierul 
Costecalde, asta zău că nu se face... Bietul erou! Cu timpul 
ar fi avut de ce să moară de inimă rea. 

În zadar, pentru a-şi lărgi orizontul şi a mai uita puţin de 
club şi de piaţă, se înconjura de baobabi şi vegetaţie 
africană; în zadar îngrămădea arme peste arme şi cuțite 


malaieze peste pumnale malaieze; în zadar era el ghiftuit 
de lecturi romaneşti, încercând asemeni nemuritorului Don 
Quijote, să se smulgă din forţa visului său, din ghearele 
neiertătoarei realităţi... Vai, tot ceea ce făcea pentru a-şi 
potoli setea de aventuri nu ducea decât la mărirea ei. 
Vederea tuturor acestor arme îl întreținea într-o stare 
continuă de furie şi aţâţare. Puştile ghintuite, săgețile şi 
lasourile îi strigau: „Luptă! Luptă!”. Printre crengile 
baobabului vântul marilor călătorii sufla şi-i dădea sfaturi 
rele. Pe deasupra, îl dădeau gata Gustave Aimard şi 
Fenimore Cooper... 

Eh, în după amiezile apăsătoare de vară, când se afla 
singur citind printre spadele sale, de câte ori nu sărise 
Tartarin răcnind; de câte ori nu zvârlise cartea din mână 
năpustindu-se spre perete, pentru a desprinde o panoplie! 

Bietul om uita că se află la el acasă în Tarascon, cu un fular 
pe cap şi în izmene; el dădea viaţă lecturilor sale şi, 
înflăcărându-se la tunetul propriei voci, striga cât îl ţinea 
gura, învârtind deasupra capului un topor sau un satâr al 
pieilor roşii: „Şi acum, să vină ei!”. 

— Ei? Care ei? 

Tartarin însuşi nu ştia prea bine... Ei însemna tot ceea ce 
atacă, tot ceea ce luptă, muşcă, zgârie, te scalpează, ceea 
ce urlă, tot ceea ce rage... Ei erau indienii sioux, dansând în 
jurul stâlpului infamiei, de care era legat albul nenorocit. 

Era ursul cenuşiu din Munţii Stâncoşi, care se leagănă şi 
se spală cu o limbă plină de sânge. Era şi tuaregul 
deşertului, piratul mala-iez, banditul din munţii Abruzzi. Ce 
mai vorbă, ei erau ei!... Adică războiul, călătoriile, aventura, 
gloria. 

Dar, vai! În zadar îi chema şi provoca viteazul tarasconez... 
Ei nu veneau niciodată... Păcat! Dac-ar fi venit, ce să facă ei 
la 'Tarascon? 

Totuşi, Tartarin îi aştepta mereu; mai ales seara când se 
ducea la club. 

Cană 'Tartarin se ducea la club. 


Cavalerul templier, pregătindu-se de asalt contra 
dușmanului care îl asediază, tigrul chinez în aşteptare 
pentru atac, războinicul comanş pornind pe cărarea 
războiului, aceştia erau nimica toată pe lângă Tartarin din 
Tarascon, înarmându-se din cap până în picioare pentru a 
se duce la club la orele nouă seara, o oră după ce gornistul 
suna stingerea. 

— Gata de atac! Cum spun marinarii. 

În mâna stângă, Tartarin luase un buzdugan cu ţinte de 
fier, în mâna dreaptă avea o sabie-baston; în buzunarul 
stâng, o măciucă; în cel drept, un pistol. Lia piept, între 
postav şi flanelă, avea un pumnal malaiez. Dar niciodată 
săgeți otrăvite cu el; acestea sunt nişte arme necinstite...! 

Înainte de a porni la drum, el exersa câteva momente, în 
liniştea umbroasă a odăii sale, fanda, ochea asupra 
peretelui şi îşi încorda muşchii; apoi îşi lua şperaclul şi 
traversa grădina, grav şi fără grabă. 

— Englezeşte, domnilor, englezeşte, acesta-i adevăratul 
curaj. La capătul grădinii, deschidea poarta cea grea de 
fier. O deschidea brusc, cu violenţă, în aşa fel încât ea se 
lovea în afară, de zid. Dacă ei ar fi fost cumva în spate, vă 
închipuiţi că i-ar fi făcut praf!... Din nefericire, ei nu erau 
acolo. 

Odată poarta deschisă, Tartarin ieşea, arunca o privire în 
dreapta şi în stânga, încuia poarta cu vioiciune de două ori, 
apoi, la drum! 

Pe drumul spre Avignon nu trecea nici măcar o pisică. 
Porţi zăvorâte şi ferestre întunecate. 'Totul era învăluit de 
întuneric. Din loc în loc, câte un felinar care clipea prin 
ceața Ronului... 

Semeţ şi calm, Tartarin din Tarascon se cufunda astfel în 
noapte, făcând să sune pintenii şi să sară din capătul de fier 
al bastonului scântei pe caldarâm... Bulevarde, străzi 
principale şi străduţe, peste tot el avea grijă să meargă 
drept pe mijlocul şoselei, excelentă măsură de prevedere şi 
care îţi permite să vezi apropiindu-se primejdia şi mai ales 


să te fereşti de ceea ce, seara, cade câteodată de la ferestre 
pe străzile Tarasconului. 

Văzându-l că dă dovadă de atâta prudenţă, să nu credeţi 
cumva că lui Tartarin îi era frică... Nici vorbă, el doar se 
purta cu mare luare aminte! 

Cea mai bună dovadă că Tartarin nu cunoştea frica e că, în 
loc să se ducă la club pe strada principală, el alegea 
întotdeauna drumul cel mai lung şi cel mai întunecos, 
printr-o mulţime de străduţe murdare, la capătul cărora se 
vede Ronul strălucind orbitor. Bietul om spera mereu ca în 
aceste locuri periculoase, la o cotitură, ei să ţâşnească din 
umbră şi să-i sară în spate. He, he, ar fi fost ei bine primiţi, 
v-o spun eu... Dar, vai, printr-o batjocură a soartei, 
niciodată, în vecii vecilor, 'Tartarin din 'Tarascon nu avu 
norocul unor întâlniri neplăcute. Nici un câine, nici măcar 
un beţiv. Pe scurt, nimic! 

Cu toate astea, uneori exista o alarmă falsă. Un zgomot de 
paşi sau voci înăbuşite. 

— Atenţie! Îşi spunea Tartarin şi rămânea țintuit locului, 
cercetând întunericul, luân-du-şi avânt zdravăn şi 
apăsându-şi urechea la pământ după moda indienilor... 
Paşii se apropiau. Vocile deveneau clare... Nici o îndoială! Ei 
soseau..., deci erau acolo. Într-o clipită, Tartarin, cu ochii 
injectaţi, gâfâind, îşi încorda puterile ca un jaguar şi se 
pregătea să ţâşnească, scoțând cumplite strigăte de 
luptă..., când, brusc, din mijlocul întunericului, el auzi vocile 
liniştite ale tarasconezilor care îi spuneau cu blândeţe: 

— Ia te uită... E Tartarin... Pe curând, Tartarin! 

La naiba! Era farmacistul Bezugquet cu familia care 
începuse să cânte la Costecalde romanţa sa. 

— Seară bună, pe curând! Bombănea Tarta-rin turbat de 
mânie din cauza confuziei sale; şi, furios, cu bastonul în aer, 
se pierdea în noapte. 

Ajuns în strada pe care se afla clubul, viteazul tarasconez 
aştepta încă un moment, plim-bându-se prin faţa porţii 
înainte de a intra. În sfârşit, obosit de aşteptare şi sigur că 


ei nu se vor arăta, arunca o privire plină de dispreţ în 
întuneric şi murmura cu ciudă: 

— Nimic!... Nimic, niciodată ni-mic! 

Şi vajnicul bărbat intra acolo să joace cărţi cu 
comandantul. 

Cei doi Iartarin. 

Cu această neostoită sete de aventură, de emoţii 
puternice, de călătorie, de hoinăreli pe unde-şi înţărcase 
dracul copiii, cum naiba se face că Tartarin din larascon nu 
părăsise niciodată Tarasconul? 

Şi totuşi, acesta este purul adevăr. Până la vârsta de 
patruzeci şi cinci de ani, viteazul tarasconez nu dormise 
măcar o singură dată în alt loc decât în oraşul său. El nu 
făcuse nici măcar acel faimos drum până la Marsilia, pe 
care orice provensal respectabil şi-l plăteşte la vârsta 
majoratului. Pe deasupra, el nu cunoştea nici măcar oraşul 
Beaucaire, deşi e foarte aproape de Tarascon, nu-i decât un 
pod de traversat. Din nefericire, fir-ar să fie, podul a fost 
luat adesea de rafalele de vânt, şi e atât de lung şi de 
şubred, iar Ronul e atât de lat în acel loc încât, e de-nţeles. 
Tartarin din Tarascon iubea straşnic pământul solid de sub 
picioare. 

Trebuie însă mărturisit că în eroul nostru erau două firi 
deosebite. „Simt că sunt doi oameni în mine”, a zis nu ştiu 
care sfânt. S-ar fi putut spune pe drept despre Tartarin că 
purta în sinea lui sufletul lui Don Quijote, aceleaşi imbolduri 
de cavalerism, acelaşi ideal eroic, aceeaşi nebunie a visării 
şi a grandiosului; dar, din păcate, el nu avea trupul 
celebrului hidalgo, acel corp osos şi slab, mai mult o 
fantasmă decât un corp, pe care nu se închegase viaţa 
materială, capabil să petreacă douăzeci de nopţi fără să-şi 
desfacă platoşa şi patruzeci şi opt de ore numai cu un pumn 
de orez... Dimpotrivă, corpul lui Tartarin era al unui 
burduhănos, foarte greoi şi senzual, molâu şi smiorcăit, 
stăpânit de pofte burgheze şi obiceiuri casnice, era un 


trunchi butucănos şi pânte-cos purtat de picioarele 
nemuritorului Sancho Panza. 

Don Quijote şi Sancho Panza întrupaţi în acelaşi bărbat, 
pricepeţi cred ce amestec nenorocit înseamnă, ce ravagii şi 
ce de tulburări!... He, he, ce frumos dialog, demn de pana 
apostolilor, s-ar putea ţese între cei doi Tartarin - Tartarin- 
Quijote şi Tartarin-Sancho! Tartarin-Quijote tresălta la 
citirea istorisirilor lui Gustave Aimard şi striga: Plec! 

Dar 'Tartarin-Sancho, gândindu-se la reumatism, zicea: 
Rămân. 

Tartarin-Quijote, exaltat la culme: 

— Acoperă-te de glorie, Tartarin! 

Tartarin-Sancho, foarte liniştit: 

— 'Tartarin, acoperă-te cu flaneaua! 

Tartarin-Quijote, din ce în ce mai înfierbântat: 

— O, minunate puşti cu două focuri, pumnale tăioase, 
lasouri şi voi, mocasini! 

Tartarin-Sancho, din ce în ce mai liniştit: 

— O, minunante veste tricotate, dragi genun-chiere 
călduţe, o, drăgălaşe şepci cu urechi! 

Tartarin-Quijote, cu totul pierdut: 

— O secure! Daţi-mi o secure! Tartarin-Sancho, chemând 
servitoarea: 

— Jannette, adu cacao cu lapte! 

Şi, în acel moment, Jannette aducea o excelentă cacao 
caldă sclipitoare, aromată, şi cu nişte fripturi în sânge 
stropite cu lichior de anason care îl fac să râdă pe Tartarin- 
Sancho, înăbuşind strigătele lui Tartarin-Quijote. 

Şi uite aşa se face că Tartarin din Iarascon nu părăsise 
niciodată Tarasconul. 

Europenii la Şanhai Comerţul select. Tătarii... Să fie 
Tartarin din Tarascon un impostor? Mirajul. 

Şi totuşi, o dată Tartarin era cât pe-aci să plece într-o 
lungă călătorie. 

Cei trei fraţi Garcio-Camus, nişte tarasco-nezi stabiliţi la 
Şanhai, i-au oferit postul de director al unei agenţii 


comerciale de acolo. Asta da! Asta era viaţa care-i trebuia. 
Afaceri grase, o lume întreagă de comis-voiajori de condus, 
relaţii cu Rusia, Persia, lurcia, comerţ select, ce mai! 

În gura lui Tartarin, poate că vorba asta „comerţ select” vi 
se pare o trufie fără margini...! 

Casa Garcio-Camus avea între altele şi avantajul că primea 
în vizită din când în când nişte tătari. Atunci se închideau 
repede uşile. Toţi comis-voiajorii îşi luau armele, se înălța 
drapelul consular şi, de la ferestre, poc! Poc! Se trăgea 
asupra tătarilor. 

Cu cât entuziasm primi 'Tartarin-Quijote o asemenea 
propunere nici nu mai e nevoie s-o spun; din nefericire, 
Tartarin-Sancho nu prea auzea cu urechea pe partea aceea, 
şi, deoarece el era cel mai puternic, lucrurile nu s-au putut 
aranja. Dar se vorbea peste tot în oraş. Va pleca? Nu va 
pleca? Punem rămăşag? Că da, că ba. Oricum, fu un mare 
eveniment... Până la urmă, Tartarin nu plecă, dar toată 
această poveste îi aduse destulă faimă. Pentru cei din 
Tarascon era totuna dacă ai plecat de-a-bine-lea în Şanhai, 
sau dacă doar ai fost cât pe-aci să pleci într-acolo. Deoarece 
se vorbea atâta despre călătoria lui Tartarin, până la urmă 
oamenii au crezut că el chiar a fost acolo şi, de aceea, seara 
la club, diferiţi domni îi cereau informaţii cu privire la viaţa 
din Şanhai, la moravuri, opium şi la comerţul select. 

Tartarin, foarte bine informat, dădea bucuros detaliile care 
i se cereau şi, cu timpul, viteazul bărbat nu mai era nici 
măcar el sigur că nu a fost la Şanhai. Povestind a suta oară 
descinderea tătarilor, se trezea spunând cu tonul cel mai 
firesc: „Atunci, împart arme comis-voiajorilor, înalţ steagul 
şi poc! Poc! De la ferestre asupra tătarilor”. Auzind acestea, 
tot clubul fremăta de uimire... 

— Bine, bine, veţi spune, Tartarin al dumneavoastră nu era 
decât un straşnic mincinos. 

— Nu, de o mie de ori nu! Iartarin nu era un mincinos... 

— “Totuşi, el ştia foarte bine că nu fusese la Sanhai! 


— De, fără îndoială, el ştia. Numai că...” Numai că, 
ascultați cu atenţie cele care urmează. E timpul să ne 
înţelegem o dată pentru totdeauna cu privire la această 
faimă de mincinoşi pe care cei din Nord le-au făurit-o celor 
din Sud. Nu există mincinoşi în Sud, nu mai mulţi la Marsilia 
ca la Nâmes, la Toulouse, la Tarascon... Omul din Sud nu 
minte, el se păcăleşte de unul singur. El nu spune 
întotdeauna adevărul, dar crede că l-a spus... Minciuna lui 
nu e o minciună, e un fel de miraj... 

Da, miraj!... Şi pentru a mă înţelege mai bine, duceţi-vă în 
Sud şi veţi vedea. Veţi vedea acest ţinut afurisit în care 
soarele transfigurează totul şi face ca orice lucru să fie mai 
mare ca în realitate. Veţi vedea aceste mici coline din 
Provența, nu mai înalte ca măgura Montmartre, dar care vă 
vor părea uriaşe, veţi vedea Casa pătrată din Nâmes - o 
mică bijuterie de etajeră - care vă va părea la fel de mare 
ca Notre-Dame. Veţi vedea... Ah, singurul minci nos din 
Sud, dacă este vreunul, e soarele. 'Tot ceea ce atinge el se 
măreşte peste măsură! Ce era Sparta în timpul splendorii 
sale? Un târguşor. Ce era Atena? Cel mult un judeţ pricăjit. 
Şi totuşi în istorie ele ne apar ca nişte cetăţi uriaşe. lată ce 
face soarele. 

Să ne mai mirăm că acelaşi soare, apunând peste 
Tarascon, a putut face dintr-un fost căpitan la intendenţă ca 
Bravida, viteazul comandant Bravida, dintr-un nap un 
baobab şi dintr-un om care doar ar fi trebuit să plece la 
Şanhai unul care într-adevăr a fost acolo? 

Menajeria Mitaine. Un leu din Atlas la Tarascon. 
Nemaipomenita şi solemna întâlnire. 

Şi acum, fiindcă l-am arătat pe Tartarin din Tarascon cum 
era în particular, înainte ca gloria să-i sărute fruntea şi să-l 
încununeze cu lauri, acum, după ce noi am povestit toată 
această viaţă eroică prinsă într-un mediu tihnit, cu 
bucuriile, durerile, visele şi speranţele sale, să ne grăbim 
pentru a ajunge la măreţele pagini ale istoriei şi la 


evenimentul neobişnuit care avea să ducă la naşterea unui 
destin de neasemuit. 

Era într-o seară, la armurierul Costecalde. Tartarin din 
Tarascon tocmai arăta unor amatori cum funcţionează o 
puşcă cu baionetă, pe atunci o noutate deosebită... 
Deodată, uşa se deschide şi un vânător de şepci se repede 
îngrozit în prăvălie, strigând: „Un leu!... Un leu...!”. 
Stupoare generală, groază, strigăte, îmbulzeală. Tartarin 
pune mâna pe baionetă, iar Costecalde aleargă să închidă 
poarta. Se face cerc în jurul vânătorului, toţi îl întreabă, îl 
zoresc, şi iată ce se află: menajeria Mitaine, întorcându-se 
de la târgul din Beaucaire, acceptase să facă un popas de 
câteva zile la 'Tarascon şi tocmai se instalase în Piaţa 
Castelului cu o sumedenie de şerpi boa, foci, crocodili şi cu 
un leu măreț din Atlas. 

Un leu din Atlas la Tarascon! Niciodată, de când lumea, nu 
se văzuse aşa ceva. Ei, acum să-i fi văzut pe bravii vânători 
de şepci cum se priveau care de care mai semeţ! Câtă 
strălucire pe feţele lor gălbejite şi ce strângeri de mână 
aveau loc, pe tăcutelea, prin toate colţurile prăvăliei lui 
Costecalde! Emoţia era atât de puternică şi de neaşteptată, 
încât nimeni nu scotea o vorbă... 

Nici măcar Tartarin. Palid şi tremurând, având încă puşca 
cu cremene în mână, se gândea, stând în picioare lângă 
tejghea... Un leu din Atlas acolo, foarte aproape, la doi paşi! 
Un leu, tocmai acel animal întotdeauna luptător şi feroce, 
regele fiarelor, vânatul viselor sale, ceva asemănător 
actorului principal din acea trupă excelentă care juca scene 
atât de frumoase în imaginaţia sa... 

Un leu, Doamne sfinte!... Şi încă din Atlas! Asta era peste 
putinţă de îndurat pentru marele 'Tartarin. Deodată un val 
de sânge îi năvăli în obraji. 

Ochii săi ardeau ca para focului. Cu un gest repezit, 
aruncă puşca pe umăr şi, întorcându-se către viteazul 
comandant Bravida, vechiul căpitan de la intendenţă, îi 
spuse cu o voce de tunet: „Să mergem, s-o vedem şi pe asta, 


LIA 


comandante!” „He, he, he, păi... Dar puşca mea cu cremene 
pe care mi-aţi luat-o!”, îndrăzni cu timiditate Costecalde; 
dar Tartarin dăduse colţul străzii şi înapoia lui mergeau 
unul în spatele altuia foarte ţanţoşi toţi vânătorii de şepci. 

Până când ajunseră ei, la menajerie se adunase multă 
lume. Tarascon, neam eroic altfel, dar lipsit prea multă 
vreme de spectacole senzaţionale, se năpustise asupra 
barăcii Mitaine şi o luase cu asalt. 

De aceea, grăsana doamnă Mitaine era mai mult decât 
mulţumită... În costum de kabylez având mânecile suflecate 
până la cot, cu cercuri de fier la glezne, cu o cravaşă într-o 
mână, iar în cealaltă cu un pui de găină viu, chiar dacă era 
jumulit de pene, distinsa doamnă făcea onorurile casei 
pentru tarasconezi şi, deoarece 1. De la Kabyle, regiune 
muntoasă din Algeria (n.r.). 

Şi ea avea muşchi de criţă, succesul său era aproape 
deopotrivă cu cel al spectatorilor. 

Intrarea lui Tartarin cu puşca pe umăr înspăimântă pe 
toată lumea. 

Toţi aceşti viteji tarasconezi, care se plimbau agale prin 
faţa cuştilor, fără arme, fără bănuială sau teamă, fără măcar 
să aibă nici cea mai mică idee despre primejdie, trăiră un 
moment de spaimă firească văzându-l pe marele Tartarin 
intrând în baracă cu arma lui cea straşnică. Şi aveai de ce 
să te temi, pentru că el, acest erou... Ce mai! Într-o clipită, 
partea din faţa cuştilor se goli. Copiii strigau de frică, 
mamele trăgeau cu ochii spre uşă. Farmacistul Bezuquet 
dădu înapoi, zicând că se duce să-şi caute puşca... Încetul 
cu încetul, totuşi, atitudinea lui Tartarin potoli neliniştea. 

Calm, cu capul sus, iscusitul tarasconez înconjură grijuliu 
baraca, trecu fără să se oprească prin faţa scăldătoarei 
focilor, privi dispreţuitor lada lungă plină de tărâţe unde 
şarpele boa îşi mistuia puiul crud şi, în sfârşit, se aşeză în 
faţa cuştii leului... 

Solemnă şi nemaipomenită întâlnire! 


— Leul din Tarascon şi leul din Atlas, faţă în faţă. De o 
parte, Tartarin, în picioare, cu genunchii ţepeni şi cu 
braţele apăsate pe arma sa; de cealaltă parte, leul, şi încă 
unul uriaş, tolănit în paie, plictisit, clipind des, cu un bot 
enorm şi-o coamă ca un fel de perucă galbenă, aşezat fiind 
pe labele din faţă. Amândoi sunt calmi, se privesc! 

Lucru neobişnuit! Fie că baioneta îl indispunea, fie că 
adulmecase un duşman al rasei sale, leul, care până atunci 
privise tarasco-nezii cu un aer de dispreţ suveran, râzându- 
le în nas tuturor, avu deodată o izbucnire de furie. Mai întăi, 
adulmecă, mârâi înfundat, îşi desfăcu ghearele, îşi întinse 
labele; apoi se ridică, îşi înălţă capul, îşi scutură coama, 
căscă o gură uriaşă şi slobozi un muget înspăimântător. 

Un țipăt de groază îi răspunse. Întreg Taras-conul, 
terorizat, se îndreptă spre uşi. Toţi -femei, copii, hamali, 
vânători de şepci, chiar şi viteazul comandant Bravida... 

Singur, 'Tartarin din Tarascon rămase neclintit... Sta acolo, 
înfipt şi îndrăzneţ, în faţa cuştii, cu străfulgerări de mânie în 
ochi, şi cu acea mutră fioroasă pe care o cunoştea tot 
oraşul... După un timp, când vânătorii de şepci, puţin mai 
liniştiţi datorită atitudinii sale şi gratiilor solide, se 
apropiară de eroul lor, îl auziră cum murmura uitându-se la 
leu: „Ei, asta da vânătoare”... 

În acea zi, Tartarin din Tarascon nu mai scoase o vorbă... 

Ciudatele urmări ale mirajului în acea zi, Tartarin din 
Tarascon nu mai scoase o vorbă; dar, de fapt, nenorocitul de 
el zisese chiar prea mult... 

A doua zi, nu se vorbea pe stradă decât despre viitoarea 
plecare a lui Tartarin în Algeria şi despre vânătoarea de lei. 
Îmi sunteţi martori, dragi cititori, că viteazul bărbat nu 
suflase o vorbă despre asta; dar, după cum ştiţi, mirajul... 

Pe scurt, întreg 'Tarasconul nu vorbea decât despre 
această plecare. Pe bulevarde, la club, la Costecalde, 
oamenii îşi dădeau bineţe cam buimăciţi: 

— Şi de altfel... Aţi aflat cel puţin vestea? 


— Şi de altfel, ce? Cel puţin, poate e vorba de plecarea lui 
Tartarin? 

Asta pentru că la Tarascon toate frazele încep cu şi de 
altfel, care se pronunţă alfel, şi sfârşesc cu cel puţin, care se 
pronunţă cel puţân. 

Ei bine, în ziua aceea, mai mult decât în altele, cuvintele 
alfel şi cel puţân răsunau peste tot de dârdâiau ferestrele. 

Cel mai surprins din oraş, aflând că va pleca în Africa, fu 
chiar Tartarin. Dar să vedeţi ce înseamnă trufia! În loc să 
spună pur şi simplu că nici prin gând nu-i da aşa ceva, că n- 
a avut niciodată măcar intenţia de a pleca, bietul Tartarin, 
prima oară când i s-a spus despre această călătorie, zise 
cam pe ocolite: 

— He, he!... Poate... de!... Nuzicnu. 

A doua oară, ceva mai împăcat cu ideea, răspunse: 

— Probabil că da. 

A treia oară, doar atât: 

— E sigur! 

În sfârşit, seara, la club şi la familia Coste-calde, înflăcărat 
de lichiorul de ouă, de urale şi de tot felul de lumini, 
îmbătat de succesul pe care l-a avut în oraş anunţarea 
plecării sale, nenorocitul de el declară că pur şi simplu e 
sătul de vânătoarea de şepci şi că pleacă în curând, pentru 
a urmări leii uriaşi din Atlas... 

Un straşnic ura! Însoţi această declaraţie. Şi iar lichior de 
ouă, strângeri de mână, îmbrăţişări şi serenade sub flacăra 
torţelor până la miezul nopţii, în faţa căsuţei baobabului. 

Dar 'Tartarin-Sancho nu era deloc mulţumit! Ideea de a se 
duce în Africa şi de a vâna lei îl înfiora de pe acum; şi, 
întorcându-se acasă, în timp ce serenada în onoarea sa 
răsună sub fereşti, îi făcu lui Tartarin-Quijote o scenă de 
nedescris, numindu-l ţicnit, fanfaron şi nebun de legat, 
arătându-i în de-amănuntul nenorocirile care-l aşteptau în 
viitoarea expediţie: naufragii, reumatisme, friguri galbene, 
dezinte-rie, ciumă neagră, ţânţari uriaşi, şi câte altele... 


În zadar jurase Tartarin-Quijote să nu facă imprudenţe, să 
se învelească bine, să ia cu sine tot ce era necesar, că 
Tartarin-Sancho nu voia să audă nimic. Bietul de el se şi 
vedea hărtănit de lei, înghiţit de nisipurile deşertului ca 
răposatul Cambyse, iar celălalt Tartarin nu izbutea să-l 
potolească cât de puţin decât expli-cându-i că toate acestea 
n-or să se întâmple chiar mâine, că nu-l grăbea nimic şi că, 
la urma urmelor, nu erau încă plecaţi. 

Într-adevăr, e limpede că nimeni nu se porneşte într-o 
astfel de expediţie fără a-şi lua unele măsuri de precauţie. 
Trebuie să ştii unde mergi, ce naiba! Doar nu pleci ca o 
pasăre... 

Înainte de orice, tarasconezul vru să citească povestirile 
marilor călători prin Africa, istoriile lui Mungo-Park, Caille, 
ale doctorului Livingstone şi ale lui Henri Duveyrieripar 
Citind, el observă că aceşti bravi călători cutezători, înainte 
de a-şi încălţa sandalele pentru depărtatele excursii, 
învățau să îndure pentru mult timp foamea, setea, 
marşurile forţate, şi tot felul de privaţiuni. Tartarin voi să 
procedeze ca şi ei, şi chiar din acea zi nu se hrăni decât cu 
terci. Ceea ce se numeşte terci la Tarascon se compune din 
câteva felii de pâine muiate în apă caldă, cu un căţel de 
usturoi, puţin cimbru şi niţel dafin. Dieta era cam severă, şi 
vă imaginaţi cum se strâmba bietul Sancho... 

La antrenamentul cu terci, Tartarin din Tarascon adăugă 
alte învățături practice. Astfel, pentru a se obişnui cu 
marşurile lungi, se forţa să facă în fiecare dimineaţă 
înconjurul oraşului de şapte sau opt ori la rând, fie în pas 
alergător, fie în pas cadenţat, cu coatele strânse lângă corp 
şi cu două pietricele albe în gură, după obiceiul celor vechi. 

Apoi, pentru a se obişnui cu răcoarea nopţilor, cu ceața şi 
cu roua, el cobora în fiecare 1. Celebri exploratori ai Africii 
(n.r.). 

Seară în grădină şi rămânea acolo până la orele zece- 
unsprezece, singur cu puşca sa, la pândă în spatele 
baobabului... 


În sfârşit, cât timp menajeria Mitaine rămase la Tarascon, 
vânătorii de şepci întârziaţi la Costecalde putură vedea în 
umbră, trecând prin Piaţa Castelului, un om ciudat plimbân- 
du-se în lung şi în lat în spatele barăcii. 

Era Tartarin din Tarascon, care învăţa să asculte, fără să 
tremure, răgetul leului în noaptea întunecoasă. 

Înaintea plecării în timp ce Tartarin se antrena în acest 
chip, folosind tot felul de mijloace care de care mai eroice, 
întreg Tarasconul era cu ochii pe el; nici că se ocupa cu 
altceva. Vânătoarea de şepci aproape că fusese dată uitării, 
iar romanţele aşteptau în zadar să fie cântate. În farmacia 
lui Bezuquet pianul dormita sub o husă verde, iar gândaci 
de cantaridă se uscau deasupra, cu burta în sus... Expediția 
lui Tartarin oprise totul... 

Într-adevăr, merita să vezi succesul tarasco-nezului prin 
saloane. Îl trăgeau care încotro, se băteau pentru el, şi-l 
împrumutau sau şi-l furau unul altuia. Nu era o cinste mai 
mare pentru doamne decât aceea de a merge la menajeria 
Mitaine la braţul lui Tartarin, care le explica în faţa cuştii 
leului cum trebuie procedat pentru a vâna aceste fiare 
uriaşe, unde trebuia ochit, de la câţi paşi, dacă accidentele 
erau numeroase, şi câte şi mai câte... 

Tartarin dădea orice explicaţii doreai. Citise pe Jules 
Gerardl şi cunoştea vânătoarea de lei ca în palmă, ca şi 
cum ar fi participat la ea. De aceea vorbea cu atâta 
însufleţire despre aceste lucruri. 

Dar cel mai frumos era seara, în timpul cinei, la 
preţedintele Ladeveze sau la bravul comandant, vechiul 
căpitan al sectorului de îmbrăcăminte, când, după ce se 
aducea cafeaua, scaunele fiind apropiate, îl făceau să 
vorbească despre viitoarele sale partide de vânătoare... 

Atunci, cu coatele pe masă, cu nasul în aroma de cafea 
Mocca, eroul povestea cu o voce gâtuită de emoție 
pericolele care îl aşteptau acolo. Vorbea despre nopţile de 
pândă fără lună, despre mlaştinile urât mirositoare, despre 
râurile otrăvite din cauza frunzelor de oleandru, despre 


zăpezi sau despre soare ucigător, scorpioni şi ploi de 
lăcuste; vorbea de asemenea despre obiceiurile leilor 
gigantici din Atlas: felul lor de a lupta, vigoarea lor 
fenomenală şi ferocitatea în timpul împerecherii... 

Apoi, vrăjit de propria-i povestire, Iartarin se ridica de la 
masă, sărea în mijlocul sufrageriei, 1. Jules Gerard (1817- 
1864), supranumit ucigaşul de lei, a călătorit mult în Africa 
(n.r.). 

Imitând răgetul leului, zgomotul unei carabine: pac! Pac! 
Şuierul unui cartuş explodat - pff, pfşş, gesticula, se înroşea 
şi răsturna scaunele... 

În jurul mesei, toată lumea se îngălbenea. Bărbaţii se uitau 
unii la alţii, clătinând din cap, doamnele închideau ochii cu 
ţipete de spaimă, bătrânii îşi învârteau războinic deasupra 
capului lungile lor bastoane şi, în camera de alături, copiii 
culcaţi devreme, treziţi brusc de urlete şi împuşcături, 
dârdâiau de frică şi cereau să se aprindă lumina. 

Tartarin încă stătea în aşteptarea prăzii. 

Lovituri de sabie, domnilor, lovituri de sabie!... Niciodată 
însă împunsături de ac! 

Dar oare chiar avea de gând să plece?... E o chestiune 
delicată la care cronicarul lui Iartarin va fi destul de 
încurcat să răspundă. 

Totuşi, lucru cert e că menajeria Mitaine părăsise 
Tarasconul de peste trei luni, dar ucigaşul de lei nu se 
urnea... lar pe deasupra, e posibil ca naivul erou, orbit de 
un nou miraj, să-şi imagineze cu bună credinţă că el chiar 
plecase în Algeria. Probabil că din cauza pati-mei cu care 
povestea despre viitoarele sale vânători, el îşi imagina că le- 
a făcut chiar, tot aşa de sincer cum îşi imaginase că înălţase 
drapelul consular şi că trăsese (poc! Poc!) asupra tătarilor 
la Şanhai. 

Din păcate, dacă de această dată Tartarin din Tarascon fu 
victima unui miraj, în schimb tarasconezii nu fură. Când, 
după trei luni de aşteptare, şi-au dat seama că vânătorul nu 
pregătise măcar un cufăr, începură să murmure. 


— Va fi ca şi cu Şanhai, spunea Costecalde zâmbind în 
colţul gurii. Şi vorba armurierului se răspândi de îndată în 
oraş, aşa că nimeni nu mai credea în Tartarin. Naivii, laşii, 
oameni precum Bezuquet pe care şi un purice l-ar fi pus pe 
fugă şi care nu putea să tragă un foc de armă fără să 
închidă ochii, tocmai ei erau cei mai neiertători. La club sau 
pe terasă, intrau în vorbă cu bietul Tartarin, şicanându-l: 

— Şi, celpuţăn pe când plecarea asta? 

În prăvălia lui Costecalde, părerea lui Tartarin nu mai era 
demnă de încredere. Vânătorii de şepci se lepădau de şeful 
lor! 

Apoi veni rândul epigramelor de tot felul. Preşedintele 
Ladeveze, care în timpul său liber făcea o curte nebună 
muzei provensale, compuse în limba ținutului un cântec 
care făcea furori. Era vorba în el de un anume vânător 
Gervais, a cărui puşcă nemaipomenită trebuia să împuşte 
până la unul toţi leii din Africa. Din nefericire, afurisita asta 
de puşcă avea o straşnică ciudăţenie: o încărcai mereu, dar 
nu pornea nicicum. 

Dar nu pornea nicicum! Pricepeţi dumneavoastră aluzia... 
În scurt timp, cântecelul era pe buzele tuturora, şi, când 
Tartarin trecea prin oraş, hamalii de pe chei şi lustragiii din 

faţa porţii sale cântau în cor în grai provensal: 

Loufusiou de mestre Gervai 'Toujou lou cargon, toujou lou 
cargon, Lou fusiou de mestre Gervai Toujou lou cargon, 
partjamai.l 

Numai că asta se cânta mai pe ocolite, din cauza muşchilor 
de criţă. Vai, cât de scurtă-i admiraţia celor din Tarascon...! 

Omul cel viteaz, în ce-l priveşte, se prefăcea, lenevind, că 
nu vede şi nu aude nimic; de fapt, acest mic război surd şi 
veninos îl necăjea foarte tare; el simţea că Tarasconul îi 
scapă din mâini, că grațiile publicului se îndreaptă spre 
alţii, şi asta îl făcea să sufere cumplit. 

Ah, această cratiţă a popularității, ce bine e s-o ai în faţă, 
dar cât de mult te frigi când ea se răstoarnă...! 


În ciuda necazului său, Tartarin surâdea şi-şi vedea liniştit 
de treburi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

1. „Puşca domnului Gervai/O-ncarci într-una, nu ia 
foc/Puşca domnului Gervai/O-ncarci într-una, nu ia foc” (în 
original - text în provensală, n.t.). 

Totuşi, câteodată masca de voioşie nepăsă-toare pe care şi- 
o lipise de faţă, cădea dintr-o dată. Aşadar, în loc de râs, se 
vedeau indignarea şi durerea... 

Şi astfel, într-o dimineaţă în care micii lustragii cântau pe 
sub ferestre Lou fusiou de mestre Gervai, glasul acestor 
obraznici se făcu auzit până în camera bietului mare om 
care se bărbierea în faţa oglinzii (Tartarin îşi lăsase barbă, 
dar, deoarece devenise prea mare, trebuia să aibă mereu 
grijă de ea). 

Dintr-odată fereastra se izbi cu zgomot şi Tartarin se ivi, în 
cămaşă şi cu scufia pe cap, cu spumă de săpun pe obraji, 
răsucind briciul şi săpuniera şi strigând cu voce de tunet: 
„Lovituri de sabie, domnilor, lovituri de sabie!... Niciodată 
însă împunsături de ac!” 

Ce minunate cuvinte demne de a rămâne în istorie, care se 
adresau, câtă naivitate! Acestor drăcuşori, nu mai înalţi 
decât cutiile cu cremă de ghete şi atât de nobili, încât nu 
mai erau în stare să ţină o sabie în mână! 

Despre ceea ce s-a spus în căsuţa baobabului în toiul 
încurcăturii generale, numai armata ţinea cu Tartarin. 

Viteazul comandant Bravida, fostul căpitan de intendenţă, 
îi păstra aceeaşi stimă: „E un şmecher!”, se încăpăţâna el să 
spună, şi această afirmaţie era, îmi închipui, mai potrivită 
decât cea a farmacistului Bezuquet... Niciodată viteazul 
comandant nu s-a referit la călătoria în Africa; totuşi, când 
bârfa târgului devenise prea mare, el se hotări să 
vorbească. 

Într-o seară, bietul Tartarin stătea singur în biroul său, 
gândindu-se la lucruri triste, când îl văzu pe comandant 
intrând la el, serios, înmănuşat în negru şi aranjat la patru 
ace. 


— 'Tartarin, zise fostul căpitan cu autoritate, Tartarin, 
trebuie să pleci! Şi rămase în picioare lângă uşorul uşii, 
mare şi neîndurător ca însăşi datoria. 

Tartarin din Tarascon înţelese tot ceea ce era de înţeles în 
acest „Iartarin, trebuie să pleci!”. 

Alb ca varul, el se ridică, privi înduioşat cabinetul său de 
lucru, ocrotitor, plin de căldură şi dulce lumină, fotoliul 
încăpător şi comod, cărţile, covoarele, storurile albe de la 
ferestre, în spatele cărora fremătau crengile subţiri din 
mica grădină; apoi, îndreptându-se spre viteazul 
comandant, îi strânse mâna cu putere şi, cu o voce în care 
suspinau lacrimile, dar totuşi stăpânită, îi spuse: 

— Voi pleca, Bravida! 

Şi plecă aşa cum o spusese. Dar nu chiar imediat... Îi 
trebui ceva timp să se echipeze. 

Mai întâi comandă la Bompard două cufere mari, cu pereţi 
dubli din aramă şi cu o placă lunguiaţă pe care scria: 

TARTARIN DIN TARASCON Ladă cu arme. 

Dublura pereţilor şi gravarea luară mult timp. Comandă 
de asemenea la 'Tastavin un splendid jurnal de călătorie 
pentru a-şi consemna impresiile; căci e plăcut la vânătoarea 
de lei, dar trebuie totuşi să te gândeşti şi la călătoria 
propriu-zisă. 

După aceea îi veni de la Marsilia o provizie straşnică de 
conserve, carne uscată în cuburi, pentru supă, un model 
nou de cort, care se montează şi se strânge rapid, ghete de 
marinar, umbrele, un impermeabil, ochelari albaştri, pentru 
a-şi feri ochii. În sfârşit, farmacistul Bezuquet îi pregăti o 
mică farmacie ambulantă, ticsită cu plasturi, camfor, arnică 
şi un oţet turbat, de trezea şi morţii din mormânt. 

Bietul Tartarin! Ceea ce făcea nu era, de fapt, pentru el; 
dar spera, prin griji şi atenţii delicate, să potolească furia 
lui Tartarin-Sancho, care, de când se hotărâse plecarea, nu- 
şi mai stăpânea mânia nici ziua, nici noaptea. 

13 Plecarea în sfârşit, sosi ziua cea mare, ziua de pomină. 


Încă din zori, întreg Tarasconul era în picioare, înţesând 
drumul spre Avignon şi împrejurimile căsuţei cu baobab. 

Lumea se adunase la ferestre, pe acoperişuri şi chiar în 
copaci; marinari de pe Ron, hamali, lustragii, burghezi, 
ţesătoare, negustori de tafta, clubul, ce mai, tot oraşul; 
erau, de asemenea, şi cei din Beaucaire care trecuseră 
podul, zarzavagii de la mahala, căruţe cu prelate înalte, 
podgoreni cocoţaţi pe catârce împopoţonate cu panglici, 
văluri, zurgălăi, noduri, clopoței, şi din loc în loc chiar 
câteva fetişcane din Arles, fiecare la braţ cu drăguţul ei, cu 
panglică albastră pe cap, mergând pe cai mici, suri, din 
Camargue. 

Toată această mulţime forfotea şi se îmbulzea în faţa porţii 
lui Tartarin, simpaticul Tartarin care pleca să vâneze lei la 
Turcaleţi. 

Pentru cei din Tarascon - Algeria, Africa, Persia, Grecia, 
Turcia şi Mesopotamia formează o ţară mare, dar 
mitologică şi enigmatică, pe care ei o numesc simplu 
Turcaleţia. 

În mijlocul acestei gloate, vânătorii de şepci veneau şi 
plecau, mândri de triumful şefului lor, ca şi cum ar fi lăsat în 
urmă-le brazdele gloriei. 

Două roabe se aflau în faţa casei baobabului. Din când în 
când, uşa se deschidea, aşa că puteau fi văzute câteva 
persoane care se preumblau gânditoare prin grădină. 
Bărbaţii aduceau cufere, lăzi, saci de dormit, pe care le 
stivuiau în roabe. 

La fiecare nou pachet, mulţimea fremăta. Obiectele erau 
numite cu voce răspicată: „Acesta e cortul... Acestea sunt 
conservele... Farmacia ambulantă... Lăzile cu arme”. lar 
vânătorii de şepci dădeau toate explicaţiile cuvenite. 

Deodată, spre ora zece, o mişcare deosebită cuprinse 
mulţimea. Uşa dinspre grădină dâr-dâi straşnic din ţâţâni. 

— E el!... E el! Strigau oamenii. Şi, într-adevăr, era el. 

Când apăru în prag, din mulţime se auziră strigăte de 
uimire: 


— Este un Turcaleţ!... 

— Are ochelari! 

Într-adevăr, Tartarin din Tarascon crezu că e bine ca, 
mergând în Algeria, să îmbrace un costum algerian. 
Pantaloni largi bufanţi, din material alb, vestă cu nasturi de 
metal, două cingători roşii; gâtul gol, părul tuns periuţă şi 
având pe cap un fes roşu uriaş şi un văl albastru destul de 
lung... Pe lângă acestea, el mai avea câte o puşcă pe fiecare 
umăr, un uriaş cuţit de vânătoare la centură, o cartuşieră 
agăţată de burtă şi un revolver care se bălăngănea la şold, 
dar în toc de piele. Asta e tot. 

Ah, iertaţi-mă, uitam ochelarii, o pereche de ochelari uriaşi 
de culoare bleu, care se potriveau de minune pentru a 
îndrepta ceea ce era prea fioros în înfăţişarea eroului 
nostru. 

— Trăiască 'Iartarin!... Trăiască Tartarin!... Urla mulţimea 
în delir. 

Marele bărbat zâmbi, dar nu putu răspunde la salut, din 
cauza puşcoacelor care îl împiedicau. În plus, ştia prea bine 
acum câte parale fac laudele mulţimii: poate chiar, în 
sufletul său, îi blestema pe aceşti vajnici compatrioți care îl 
obligau să plece, să părăsească colţişorul său vesel cu 
pereţi albi şi cu storuri verzi... Dar asta nu se observa. 

Calm şi mândru, deşi puţin cam palid, se îndreptă spre 
şosea, privi roabele cu bagaje şi, văzând că totul e în regulă, 
porni voiniceşte pe drumul către gară, fără să întoarcă 
măcar o singură dată privirea spre căsuţa baobabului. În 
urma lui mergeau viteazul comandant Bravida, fostul 
căpitan de intendenţă, preşedintele Ladeveze şi armurierul 
Costecalde, şi toţi vânătorii de şepci, apoi cărucioarele şi 
mulţimea. 

În faţa peronului, şeful gării - un bătrân care venise din 
Africa în 1830 - îl aştepta, drept care îi strânse cu căldură 
mâna de mai multe ori. 

Expresul Paris-Marsilia încă nu sosise. Tartarin şi statul 
său major intrară în sala de aşteptare. Pentru a evita 


îmbulzeala, şeful gării trase zăbrelele în urma lor. 

Timp de un sfert de oră, Tartarin se plimbă de-a lungul şi 
de-a latul sălii, în mijlocul vânătorilor de şepci. Acestora le 
vorbi despre călătoria sa şi mai ales despre vânătoare, 
promițând să le trimită nişte piei. La rând, pentru o piele, 
fiecare se înscria în carneţelul său ca pentru un contradans 
în carnetul de bal al unei domnişoare. 

Liniştit şi calm precum Socrate când a băut cucută, 
neînfricatul tarasconez găsea o vorbă de duh pentru fiecare 
şi un surâs pentru toată lumea. Vorbea simplu şi curtenitor: 
ai fi zis că înainte de plecare voia să lase în urma sa numai 
simpatie, regrete şi amintiri plăcute. 

Auzindu-l pe şeful lor vorbind astfel, toţi vânătorii de şepci 
plângeau, unii aveau chiar remuşcări - precum preşedintele 
Ladeveze şi farmacistul Bezuquet. 

Câţiva bărbaţi care îl însoțeau plângeau şi ei pe la colţuri. 
Afară, mulţimea privea printre zăbrele şi răcnea: „Irăiască 
Tartarin!”. 

În sfârşit, clopotul sună. Un uruit surd, un țipăt sfâşietor 
zgudui bolțile... „Poftiţi în vagoane, poftiţi în vagoane!” 

— Adio, Tartarin... Adio, Tartarin! 

— Adio, tuturor, murmură viteazul bărbat, şi, 
îmbrăţişându-l pe comandantul Bravida, el îmbrăţişă de 
fapt întregul Tarascon. 

Apoi se repezi pe peron şi se urcă într-un vagon plin de 
parizience, mai-mai să moară de frică văzând acest om 
ciudat, burduşit cu carabine şi revolvere. 

Portul Marsilia. Îmbarcarea! Îmbarcarea! 

La 1 decembrie 186..., spre ora amiezii, sub un soare de 
iarnă provensală, pe o vreme frumoasă, cu un cer luminos şi 
senin, marsiliezii zăriră buimăciţi ivindu-se pe Canebiere un 
turcaleţ, dar ce turcaleţ! Niciodată nu văzuseră unul să-i 
semene şi, asta deşi, martor mi-e Dumnezeu, în Marsilia nu 
lipsesc turcaleţii! 

Cel despre care e vorba, mai e oare nevoie să v-o spun? 
Era chiar Tartarin, marele 'Tarta-rin din Iarascon, care, 


mergând de-a lungul cheiului, urmat de lăzile cu arme, de 
farmacia şi conservele sale, găsi debarcaderul companiei 
Touache şi pachebotul Zouave care trebuia să-l ducă acolo. 

Având încă în urechi aplauzele tarasconeze, ameţit de 
lumina albăstrie şi de mirosul mării, Tartarin mergea semeţ, 
cu puştile pe umăr, cu capul sus, privind cu uimire 
minunatul port Marsilia, unde se afla pentru prima dată şi 
care îi lua ochii, ce mai! Bietul om credea că visează. Îşi 
închipuia că se numeşte Sinbad Marinarul şi că rătăceşte 
într-unul din acele fantastice oraşe cum se găsesc numai în 
O mie şi una de nopţi. 

Cât vedeai cu ochii, o mulţime de catarge şi vele se 
încrucişau din toate părţile. Pavilioane din toate ţările - 
ruseşti, greceşti, suedeze, tunisiene, americane. Navele, la 
linia de plutire de lângă chei, cu bompresul îndreptat spre 
mal, stăteau ca nişte şiruri de baionete. În partea de jos, 
naiade, zeițe, sfinte fecioare şi alte sculpturi în lemn vopsit, 
care dădeau numele vaporului, totul era mâncat de apa 
mării, măcinat, putrezit, mucegăit... Din timp în timp, între 
vapoare, un colţişor de mare, ca o oglindă uriaşă - o fâşie 
lucitoare pătată de ulei. În încâlceala vergelor, o sumedenie 
de pescăruşi păreau nişte pete cocoţate pe cerul azuriu, iar 
ucenicii marinari se strigau în toate limbile. 

Pe chei, printre puhoaiele care veneau de la săpunării, 
verzi, negricioase, pline de ulei şi sodă, forfotea o mulţime 
de vameşi, comisionari şi hamali cu cărucioare pe două roţi, 
trase de cai mici din Corsica. 

Se mai vedeau şi magazine ciudate de confecţii, barăci 
afumate în care marinarii găteau, negustori de pipe, de 
maimuțe, papagali, panglici de voal, vechituri de tot felul, 
între care se aflau de-a valma năpârci, mici felinare aurite, 
macarale, ancore ştirbe, parâme, scripeţi, aparate de 
portavoce şi lunete marine de pe timpul lui Jean Bart şi 
Dugnay-Trouin. Vânzătoare de scoici şi de moluşte, stând pe 
vine, ţipau lângă marfa lor. Marinarii trecând cu oale de 
smoală, cratiţe fumegânde, panere pline de caracatiţe pe 


care le spălaseră în apa limpede de la fântâni se aflau şi ei 
acolo. 

Peste tot era o îngrămădire de nedescris, cu mărfuri de 
toate felurile: mătăsuri, minereuri, plute, cearşafuri, 
dulciuri, roşcove, rapiţă, lemn dulce, trestie de zahăr. Într- 
un cuvânt, Orientul şi Occidentul se întâlneau într-un 
talmeş-bal-meş. Duhoarea de brânză de Olanda, mormane 
întregi pe care genovezii le iuţeau a dracului cu boia, îţi 
strâmba nasul. 

Pe cheiul pentru grâu, hamalii forfoteau neostenit 
descărcând sacii pe malul înalt şi bine zidit în partea de sus. 
Grâul ca un torent de aur se rostogolea în mijlocul unui fum 
gălbui. Bărbaţi cu fes roşu ciuruiau cu site uriaşe din piele 
de măgar acest grâu pe care îl încărcau apoi în căruțele 
care se îndepărtau, urmate de un regiment de femei şi copii 
cu măturiţe şi panere pentru spice. Mai încolo, se aflau 
lângă bazinul de carenaj vapoarele mari culcate pe-o parte 
şi care erau arse cu flăcări de mărăcini pentru a îndepărta 
ierburile de mare. Vergile îmbibate de apă, mirosul de 
răşină, zgomotul asurzitor al dulgherilor care dublau coca 
navelor cu plăci mari de aramă, toate acestea te asurzeau. 

Câteodată însă, printre catarge, se ivea şi câte un luminiş. 
Atunci Tartarin vedea intrarea în port, infernalul du-te-vino 
al vapoarelor. O fregată engleză pleca spre Malta; era 
spilcuită şi curată, ofiţerii aveau mănuşi albe. Pe lângă ea, 
un bric din Marsilia pornea în mijlocul strigătelor şi al 
înjurăturilor, în frunte cu un căpitan gras cu redingotă şi 
pălărie de mătase, care dădea comenzile în provensală. 
Într-un cuvânt: nave care pleacă mereu cu toate pânzele 
sus. Altele care soseau încet se aflau mai încolo, hăt 
departe, parcă plutind în soare. 

Peste tot era o larmă înspăimântătoare. Necontenit auzeai 
uruit de căruţe, câte-un „hei-rup” de-al marinarilor, 
înjurături, cântece, sirena vapoarelor cu aburi, tobe şi 
trompetele de la forturile Saint-Jean şi Saint-Nicolas, 
clopotele de la Major, de la Accoules şi Saint-Victor; în plus 


mai bate şi vântul, care duce toate aceste zgomote şi urlete, 
le scutură şi le amestecă parcă cu vâjâitul lui, făcând o 
muzică nebună, sălbatică, eroică, precum o mare fanfară a 
călătoriei, care îţi dă poftă să pleci, să te duci departe, să ai 
aripi. 

În sunetul acestei minunate fanfare, neînfricatul Tartarin 
din 'Tarascon se îmbarcase pentru ţara leilor...! 

Partea a II-a. 

La turcaieţi. 

Traversarea. Cele cinci poziţii ale fesului. Seara zilei a 
treia îndurare! 

Aş dori, dragii mei cititori, să fiu pictor, şi încă unul mare, 
pentru a vă pune sub ochi, la începutul celui de-al doilea 
episod, diferitele poziţii pe care le lua fesul lui Tartarin din 
Tarascon în timpul traversării, la bordul lui Zouave, între 
Franţa şi Algeria. 

Vi l-aş arăta mai întâi pe punte, cât era de straşnic şi 
minunat, dând strălucire acestui cap din Tarascon. Vi l-aş 
arăta apoi la ieşirea din port, când Zouave începea să se 
balanseze pe valuri; sau mirat şi dârdâind ca şi cum ar fi 
presimţit primele semne ale primejdiilor viitoare. 

Apoi, în golful Lionului, pe măsură ce se înaintează în larg 
şi marea devine mai aspră, l-aş arăta luptându-se cu 
furtuna, fxându-se mirat pe scăfârlia eroului ca un ciucure 
uriaş de lână albastră care se opintea în sus din ceața mării 
şi din vijelie... A patra poziţie. La ora şase seara, în largul 
coastelor corsicane. Nefericitul fes se clătina şi privea 
marea, jalnic şi scrutător. În sfârşit, a cincea şi ultima 
poziţie, în fundul unei cabine strâmte, într-un pătuc care 
părea a fi un sertar al unui scrin, ceva fără noimă şi uitat 
care se rostogoleşte, scâncind pe pernă. Este acelaşi fes 
năzdrăvan de la plecare, acum redus la o simplă scufie de 
noapte, care se afundă peste ţeasta unui bolnav 
convulsionat şi alb ca varul... 

Ah, dacă cei din Tarascon l-ar fi putut vedea pe bravul 
Tartarin în acel sertar de scrin, sub lumina ştearsă şi firavă 


care pătrundea prin hublouri printr-o duhoare cu miros de 
bucătărie şi lemn putrezit, acel miros greţos al 
pachebotului, dacă l-ar fi auzit horcăind la fiecare zbatere a 
elicei, cerând ceai din cinci în cinci minute şi înjurând pe 
servitor cu o voce piţigăiată, îndată a fi regretat că l-au silit 
să plece... Credeţi-mă pe cuvânt de onoare că îi plângeai de 
milă bietului vânător. Cuprins dintr-o dată de rău de mare, 
nefericitul nu avusese nici măcar curajul să-şi desfacă 
centura algeriană, nici să scape de arsenalul său. Cuţitul de 
vânătoare îi strivea pieptul, cureaua revolverului îi 
măcelărea picioarele. Pentru a-l da gata parcă, se adăugau 
mârâiturile lui Tartarin-Sancho Panza, care nu înceta să 
geamă şi să dră-cuiască. 

— Dobitocule, du-te naibii!... Doar ţi-am spus. Ai vrut să 
pleci în Africa, ei bine, iată Africa!... Îţi place? 

Dar ceea ce era şi mai crud în această situaţie e faptul că, 
din fundul cabinei sale şi, printre gemete, nenorocitul auzea 
pasagerii din marele salon râzând, mâncând, cântând şi 
jucând cărţi. Societatea era veselă şi numeroasă la bordul 
lui Zouave. Ofiţeri care se întorceau la corpurile lor de 
armată, dame de la Alcazari din Marsilia, actori ambulanți, 
un musulman bogat care se întorcea de la Mecca şi un prinţ 
muntenegrean poznaş din cale-afară care îi imita pe Rânel 
şi Gil Peres 2. Niciunul din acei oameni nu avea rău de 
mare, aşa că îşi petreceau timpul bând şampanie cu 
căpitanul vasului; se găsea acolo şi un grăsan chefliu din 
Marsilia, care avea locuinţă şi aici, şi la Alger şi care purta 
hazliul nume de Barbassou. 

1. Cafenea din Marsilia, unde se şi cânta (n.r.). 

2. Actori comici în vogă, binecunoscuţi publicului francez 
spre sfârşitul secolului al XIX-lea (n.r.). 

Tartarin din Tarascon le purta pică acestor mizerabili. 
Veselia lor îi dubla nefericirea... 

În sfârşit, în după-amiaza zilei a treia, la bordul navei se 
produse o mişcare neobişnuită care îl scoase pe eroul 
nostru din lunga sa toropeală. Clopotul din faţă suna. Se 


auzeau cizmele greoaie ale marinarilor care alergau pe 
punte. 

— Înainte! Înapoi! Striga cu voce răguşită căpitanul 
Barbassou. Apoi: „Stop!”. O oprire bruscă, o zguduitură şi 
apoi nimic... Atâta doar că pachebotul se legăna domol de la 
dreapta la stânga, ca un balon în aer... Această linişte 
ciudată îl sperie pe tarasconez: 

— Îndurare! Ne scufundăm!... Strigă el cu o voce 
înspăimântătoare şi, regăsindu-şi ca prin minune forţele, o 
zbughi din cabină şi se repezi pe punte cu tot arsenalul său. 

La arme! La arme! 

Dar nu se scufunda nimeni, ajungeau în port. Zouave 
tocmai intra într-o radă frumoasă, cu ape negre şi adânci, 
dar liniştită şi aproape pustie. În faţă, pe un deal, se afla 
Algerul. Era alb, cu căsuțe mici de un alb mat care coborau 
către mare, ghemuite unele lângă altele... Păreau o 
grămadă de spălătorese care înălbesc colina de la Meudon. 
lar deasupra se zărea un cer uriaş, albastru ca atlazul, o 
minunăţie...! 

Nemaipomenitul Tartarin, scăpat acum oarecum de 
groază, privea peisajul şi-l asculta cu respect pe prinţul 
muntenegrean care, alături de el, îi înşira diferite cartiere 
ale oraşului: Casbah, Oraşul de Sus, Strada Bab-Azoun. E 
foarte manierat acest prinţ din Muntenegru; în plus 
cunoaşte foarte bine Algeria şi vorbeşte curent araba. De 
aceea, Tartarin avea de gând să se folosească de cunoştinţa 
cu el... Deodată, de-a lungul balustradei peste care era 
aplecat, tarasconezul zări un şir de mâini mari şi negre care 
se agăţau pe dinafara vasului. Îndată, un cap de negru cu 
păr creţ şi scurt apăru în faţa sa; şi, până să deschidă el 
gura, puntea fu asaltată din toate părţile de o sută de pirați 
negri sau galbeni, pe jumătate goi, urâţi şi înspăimântători. 

Tartarin îi cunoştea pe aceşti bandiți... Erau aceia, adică 
Ei, pe care îi căutase adesea noaptea pe străzile din 
Tarascon. În sfârşit, iată că Ei se hotărâseră să vină. 


La început, surpriza îl îngheţă pe loc... Dar când văzu că 
bandiții se reped la bagaje, că smulg prelata cu care erau 
acoperite şi că, ce mai încolo şi-ncoace, încep jaful, eroul se 
dezmetici şi, scoţându-şi din teacă cuțitul de vânătoare, 
strigă călătorilor: 

— La arme, la arme! Şi se năpusti cel dintâi asupra 
piraţilor. 

— Ques aco? 1, făcu căpitanul Barbassou care ieşea pe 
coridor. 

— Ah, iată-vă, căpitane!... Repede, repede, înarmaţi-vă 
oamenii! 

— Ei, pentru ce s-o fac, boun Dieu! 2 1. Ce e? 

— În provensală (n.t.). 

2. Mare Dumnezeule - în provensală (n.t.). 

— Dar chiar nu vedeţi...? 

— Ce să văd? 

— Acolo... În faţă, piraţii... 

Căpitanul Barbassou îl privea trăsnit. În acel moment, un 
zdrahon de drac negru trecea prin faţa lor, alergând cu 
farmacia eroului în spate: 

— Ticălosule! Aşteaptă-mă! 

— Urlă tarascone-zul şi porni înainte în mână cu un 
pumnal cu lamă scurtă şi lată. Barbassou îl prinse de 
centură şi zise: 

— D-ta stai locului, fir-ar să fie! Ăştia nu sunt pirați... 
Piraţii nu mai există de mult. Sunt hamali. 

— Hamali...! 

— Ei da, hamali, care vin să ia bagajele pentru a le duce pe 
mal... Băgaţi-vă în teacă pumnalele, daţi-mi biletul şi 
urmaţi-l pe acest negru, care e un băiat bun şi vă va duce la 
mal, chiar la hotel, dacă doriţi...! 

Încurcat, Tartarin dădu biletul său şi, urmând pe negru, 
cobori pe la partea dinspre cârmă într-o barcă mare care se 
balansa pe lângă vapor. Toate bagajele sale erau aici: 
cuferele, lăzile cu arme, conservele alimentare; deoarece 
ele ocupau barca în întregime, nu fu nevoie să aştepte şi alţi 


călători. Negrul se căţără pe cufere şi se chirci ca o 
maimuţă, strângându-şi genunchii cu braţele. Un alt negru 
luă ramele. Amândoi îl priveau pe Tartarin râzând cu dinţii 
lor albi. 

În picioare la spatele lor, luând aerul acela înspăimântător 
pe care i-l ştiau tarasconezii, marele Tartarin agita 
nerăbdător mânerul pumnalului; căci, în ciuda a ceea ce-i 
spusese Barbassou, el nu credea decât pe jumătate în 
bunele intenţii ale hamalilor cu piele de abanos, care 
semănau atât de puţin cu bunii hamali din Tarascon. După 
cinci minute, barca acosta la mal şi Tartarin punea piciorul 
pe micul chei al Barbariei unde cu trei sute de ani în urmă, 
un prizonier spaniol genial de la galere, numit Miguel de 
Cervantes, pregătea sub ciomagul paznicilor algerieni ai 
vâslaşilor un roman minunat care avea să se numească Don 
Quyote. 

Invocarea lui Cervantes Debarcarea. Unde sunt 
„turcaleţii”? Nu sunt. Dezamăgire. 

O, Miguel de Cervantes Saavedra, dacă ceea ce se spune e 
adevărat, că în locurile unde au existat bărbaţii de ispravă 
ceva din ei rătăceşte şi pluteşte în aer până la sfârşitul 
lumii, ceea ce a rămas din tine pe plaja Barbariei ar trebui 
să sară în sus de bucurie văzându-l debarcând pe Tartarin 
din Iarascon, acest reprezentant minunat al francezilor din 
Sud, în care se uniseră doi eroi ai cărţii tale: Don Quijote şi 
Sancho Panza... 

În acea zi era cald. Pe cheiul strălucind sub soare, puteai 
zări vameşi, algerieni aşteptând veşti din Franţa, câţiva 
mauri ghemuiţi şi trăgând din pipe lungi, marinari maltezi 
care strângeau năvoadele mari în care mii de sardele 
sclipeau între ochiuri ca nişte bănuţi de argint. 

De îndată ce Tartarin puse piciorul pe pământ, cheiul se 
animă, schimbându-şi înfăţişarea. O hoardă de sălbatici, 
chiar mai sluţi decât bandiții de pe vapor, se ridică dintre 
pietrele malului şi se năpusti asupra celui ce debarcase. 
Arabi înalţi, goi sub păturile de lână, mauri mici în zdrenţe, 


negri, tunisieni, mahonezi şi moabiţi, chelneri de la hotel cu 
şorţuri albe - toţi strigând, urlând, luptându-se pentru 
bagaje, unul luând conservele şi altul farmacia, rostind 
cuvinte într-o limbă păsărească de speriat şi momin-du-l cu 
nume de neînțeles ale unor hoteluri... 

Zăpăcit de atâta hărmălaie, bietul Tartarin pleca, venea, 
blestema, înjura, se zbătea, fugea după bagajele sale şi, 
neştiind cum să se înţeleagă cu aceşti barbari, îi dojenea în 
franceză, în provensală şi chiar în latină - cea a lui 
Pourceaugnaci - rosa, la rose; bonus, bona, bonum tot ce 
ştia el... Dar degeaba! Nu-l asculta nimeni. Noroc că un 
omuleţ, îmbrăcat cu o tunică cu guler galben şi înarmat cu 
un lung baston de însoțitor, interveni ca un zeu din 
epopeele lui Homer în îngrămădeală şi le împrăştie pe 
aceste lepădături cu lovituri de ciomag. Era un sergent din 
oraşul algerian. Cu purtare aleasă, îl îndemnă pe Tartarin 
să tragă la hotelul Europa şi îl încredinţă unor servitori care 
îl şi duseră într-acolo împreună cu bagajele încărcate în mai 
multe roabe. 

1. Erou comic dintr-o farsă de Molicre (n.r.). 

De la primii paşi pe care îi făcu în Alger, Tartarin rămase 
gură-cască. Până acum îşi imaginase un oraş oriental, de 
basm, mitologic, ceva între Constantinopol şi Zanzibar... 
Când colo, nimerea în plin Tarascon... Cafenele, 
restaurante, străzi largi, case cu patru etaje, o piaţă mică 
pavată cu macadam, unde muzicanţii cântau polci de 
Offenbach, domni aşezaţi pe scaune, care beau bere cu 
gogoşi, doamne, femei uşoare şi mulţi militari... Dar nici un 
turcaleţ!... Nu era decât el. Chiar şi pentru traversarea 
pieţei, el se simţi oarecum stingherit. Toată lumea îl privea. 
Muzicanţii se opriră, iar polca lui Offenbach rămase cu un 
picior în aer. 

Cu cele două puşti pe umăr şi cu revolverul la şold, cumplit 
şi măreț ca Robinson Crusoe, Tartarin trecu solemn prin 
mijlocul tuturor, dar, sosind la hotel, căzu lat. Plecarea din 
Tarascon, portul Marsilia, marea, prinţul muntenegrean şi 


piraţii, toate se amestecau şi se rostogoleau în mintea sa. 
Trebui să fie dus în camera sa, dezarmat şi dezbrăcat... Era 
vorba chiar să se caute un doctor, dar de îndată ce a pus 
capul pe pernă eroul începu să sforăie cu atâta râvnă, încât 
hotelierul crezu că ajutoarele ştiinţei nu sunt de folos, şi 
toată lumea se retrase în vârful picioarelor. 

Prima pândă. 

Când Tartarin se trezi, orologiul Guvernământului suna 
ora trei. Dormise toată seara, noaptea, dimineaţa şi chiar o 
bucată de după-amiază; ce-i drept, trebuie spus că şi 
sărmanul fes văzuse prea multe grozăvii timp de trei zile. 

Primul gând al eroului, când a deschis ochii, fu: „Sunt în 
ţara leilor!” De ce să n-o spunem? La gândul că leii erau 
aproape la doi paşi de el şi că trebuia să se încaiere cu ei, 
brr... Îi intra frigul în oase şi se vâra grabnic sub pătură. 

Dar la un moment dat, veselia de afară, cerul minunat de 
albastru, soarele arzător care se strecura în cameră, un mic 
dejun pe cinste servit chiar la pat, fereastra larg deschisă 
spre mare, toate acestea însoţite de un ulcior de vin de 
Crescial îi treziră vechiul său eroism: „Pe 1. Regiune 
viticolă, aproape de Alger (n.r.). 

Lei, pe lei!”, striga el, aruncând cât colo pătura şi 
îmbrăcându-se la repezeală. 

lată care era planul său: să iasă din oraş fără să spună 
ceva nimănui, să se îndrepte în grabă spre deşert, să 
aştepte noaptea, să se aşeze la pândă şi, când va trece 
primul leu, pac! Poc!... Apoi să revină a doua zica să ia 
micul dejun la hotelul Europa, să primească felicitările 
algerienilor pentru ispravă şi să tocmească o căruţă ca să 
aducă fiara. 

Prin urmare, se înarmă în grabă, îşi potrivi în spate cortul, 
al cărui capăt gros urca cu mult deasupra capului şi, ţeapăn 
ca un ţăruş, cobori în stradă. Acolo, nevoind să întrebe pe 
nimeni despre drumul său, de teamă să nu dea alarma 
despre planurile sale, o luă dintr-o dată la dreapta, merse 
până la capătul arcadelor Bab-Azoun, unde o sumedenie de 


evrei algerieni îl priveau din fundul dughenelor lor, aşa cum 
pândeşte un păianjen dintr-un colţ, trecu prin Piaţa 
Teatrului, intră într-o suburbie şi urmă apoi şoseaua mare şi 
prăfuită spre Mustafa. 

Pe acest drum era o îmbulzeală de nedescris. Omnibuze, 
birje, faetoane, furgoane, căruţe barosane încărcate cu fân 
şi trase de boi, esca-droane de vânători din Africa, turme de 
măgari pitici, negrese care vindeau plăcinte, trăsuri ale 
unor alsacieni emigranţi, spahii în mantale roşii, toate şi toţi 
se înşiruiau într-un nor de praf, în mijlocul strigătelor, 
cântecelor şi trâmbiţelor, între două rânduri de cocioabe, 
unde se vedeau mahonezi leneşi pieptănându-se în faţa 
uşilor, crâşme pline de soldaţi, măcelării şi adăposturi ale 
hingherilor. 

„Ce mă tot bat la cap cu Orientul lor? Gândea marele 
Tartarin; pe-aici nu sunt turci nici măcar câţi sunt la 
Marsilia”. Deodată, trecu pe lângă el, lungindu-şi picioarele 
şi mândră ca un curcan, o cămilă impunătoare. Începu să-i 
bată inima. Vasăzică, mai întâi apar cămilele! Leii nu pot fi 
prea departe; şi într-adevăr, numai după cinci minute, văzu 
că se îndreaptă spre el, cu puşca pe umăr, o trupă întreagă 
de vânători de lei. 

„Laşii! Îşi zise eroul trecând pe lângă dânşii, laşii! Să 
vâneze lei cu trupa şi chiar cu câini!... „ Căci nu şi-ar fi 
imaginat niciodată că în Algeria se poate vâna şi altceva 
decât lei. Totuşi, aceşti vânători aveau nişte figuri blajine de 
comercianţi ieşiţi la pensie, iar acest tip de a vâna leii cu 
câini şi tolbe de vânătoare era atât de original, încât 
tarasconezul, oarecum intrigat, crezu de cuviinţă să intre în 
vorbă cu unul dintre aceşti domni. 

— Şi altfel, camarade, a fost bună vânătoarea? 

— Nu prea rea, răspunse un altul care privea zăpăcit 
arsenalul de arme al războinicului din Tarascon. 

— Aţi împuşcat? 

— Desigur... E ceva... Mai bine vedeţi! Şi vânătorul 
algerian îşi arătă tolba sa, burduşită cu iepuri şi becaţe. 


— Ei, hm!... Tolba d-voastră?... Îi puneţi chiar în tolbă? 

— Dar unde aţi vrea să le pun? 

— De, oricum, sunt... Cam micuţi. 

— Şi mai mici şi mai mari, făcu vânătorul. Şi deoarece era 
grăbit să ajungă acasă, se alătură cu paşi repezi tovarăşilor 
săi. 

Viteazul Tartarin înţepenise în mijlocul drumului, mirat 
peste poate. Dar, după o clipă de gândire, zise: „Mda! Ăştia 
se ţin de glume. N-au vânat nimic... „ şi îşi văzu liniştit de 
drum. 

Casele şi trecătorii erau din ce în ce mai rari. Se lăsa 
noaptea şi toate în jur îşi pierdeau conturul... Tartarin din 
Tarascon mai merse o jumătate de oră. Apoi se opri... Era 
noapte de-a binelea, o noapte fără lună, ciuruită de stele. Pe 
drum, nimeni. Şi totuşi, eroul se gândi că leii nu erau 
diligenţe, ca să urmeze mereu drumul cel mare. Peste tot, 
şanţuri, ruguri de mure, mărăcini. Ce-are a face? Mergea 
mereu. Şi dintr-odată, stai! „Pe aici miroase a leu”, îşi zise 
omul şi adulmecă vrăjmaş în dreapta şi în stânga. 

Poc! Pac! 

Era un imens deşert sălbatic, cotropit din loc în loc de 
plante ciudate din Orient, plante care aduc puţin cu fiarele 
sălbatice. Sub lumina blândă a stelelor, umbra lor se 
prelungea pe pământ în toate părţile. La dreapta, trupul 
greu şi întunecat al unui munte, poate Atlas... La stânga, 
marea nevăzută care se fierbea cu vuiet... Un culcuş tocmai 
potrivit pentru a ispiti sălbătăciunile. 

Cu o puşcă de gât şi cu alta în mâini, Tartarin puse 
genunchiul la pământ şi aşteptă... Aşteptă o oră şi încă 
una... Nimic! Atunci îşi aminti că în cărţile pe care le avea, 
marii vânători de lei nu plecau la vânătoare fără să ia un ied 
pe care îl legau la câţiva paşi în faţa lor şi pe care îl făceau 
să behăie, trăgându-l cu o sfoară de picioare. Neavând un 
ied, tarasconezului îi dădu prin cap să încerce s-o facă el 
pe-a iedul, şi începu chiar să behăie cu o voce de-a dreptul 
căprească: „Be he he! Me he he!” 


Mai întâi, încetişor, pentru că în adâncul sufletului avea 
totuşi puţină frică să nu-l audă leul... Apoi, văzând că nu 
venea nici un răspuns, behăi cât putea de tare: „Me he 
he!... Be he he! Mehehe”, dar cu atâta putere, încât 
presupusul ied aducea mai degrabă a ditamai boul... 

Deodată, la câţiva paşi în faţa sa, ceva negru şi uriaş căzu 
la pământ. Tăcu... Acel ceva se apleca, adulmeca pământul, 
sărea în sus, se rostogolea pe jos, pleca în galop, apoi 
revenea şi se oprea brusc... Acesta era leul, nici nu încape 
îndoială! Acum se vedeau bine cele patru labe scurte, 
grumazul puternic şi doi ochi mari care străluceau în 
umbră. „în falcă, foc! Poc! Pac...!” Gata. Imediat urmă un 
salt înapoi cu cuțitul de vânătoare strâns în pumn. După 
detunătură, se auzi un urlet înfiorător. 

„îl am!”, strigă dragul de Tartarin şi, opin-tindu-se pe 
genunchii săi puternici, se pregătea să întâmpine fiara; dar 
fiara avea altă socoteală, aşa că fugi în salturi mari urlând. 
Tartarin nu se mişcă deloc. „Aşteaptă femela...”, aşa ca în 
cărţile pe care le citise. 

Din păcate, femela nu veni. După două sau trei ore de 
aşteptare, tarasconezul se lăsă păgubaş. Pământul era ud, 
noaptea devenise răcoroasă şi briza mării îl urzica. „Dar 
dacă aş trage un somn până la ziuă?”, îşi zise şi, pentru a 
scăpa de reumatism, se gândi la cort. Dar, să vezi minune! 
Cortul avea un sistem atât de bine pus la punct, dar ceva 
grozav, că nu reuşi în nici un chip să-l desfacă. Se chinui şi 
năduşi în zadar timp de o oră; blestematul de cort nu se 
deschidea... Ca şi umbrelele acelea care, în toiul unei ploi 
torențiale, îţi joacă festa... Istovit, eroul aruncă sculele pe 
jos şi se culcă pe pământ, înjurând în tot felul ca un 
provensal adevărat ce era. 

„Ia, ta, ra, ta Iarata!... , 

— Ques aco? Strigă Tartarin, tresărind brusc. Erau 
trompetele vânătorilor din Africa care sunau deşteptarea în 
cazărmile din Mustafa... Uluit, vânătorul de lei se frecă la 
ochi... Şi el, care se credea în inima deşertului! Ştiţi unde se 


afla de fapt? Într-un strat de anghinare, între un rând de 
conopidă şi altul de sfeclă. Sahara asta avea legume... 
Aproape de el, pe colina înverzită din partea de sus a 
oraşului, se aflau vile algeriene, toate albe, strălucind în 
roua zorilor; te-ai fi putut crede în împrejurimile Marsiliei 
printre casele de ţară mai mici şi mai mari. Înfăţişarea 
simplă şi cam „legumoasă” a acestei privelişti miră foarte 
mult pe bietul om şi îl întristă amarnic. „Ăştia sunt nebuni”, 
îşi repeta el,...Să-şi planteze anghinarea în apropierea 
leului... Că doar n-am visat... Deci, leii vin până aici... Osă 
avem dovada... „ Dovada erau petele de sânge pe care, 
fugind, fiara le lăsase în urma ei. Aplecat peste aceste urme 
însângerate, cu ochii la pândă şi cu revolverul în mână, 
neînfricatul tarasconez nimeri, printre rândurile de 
anghinare, drept într-un lan de ovăz... larbă călcată, o 
băltoacă de sânge, iar în mijlocul ei, culcat pe o rână şi cu o 
rană mare la cap, era... Ghiciţi cine...? 

— Un leu, zău aşa! 

Da' de unde, un măgar, unul din cei obişnuiţi în Algeria şi 
care sunt numiţi acolo urechiuşă. 

Sosirea femelei Luptă nemaipomenită La „întâlnirea 
iepurilor” 

Prima mişcare a lui Tartarin la vederea nefericitei victime 
fu un gest de ciudă şi necaz. Doar e ditamai deosebirea 
între un leu şi un măgăruş!; a doua mişcare fu numai de 
milă. Bietul animal era atât de frumuşel şi părea atât de 
blând! Pielea de pe coaste, caldă încă, tremura ca varga. 
Tartarin îngenunche şi cu capătul centurii algeriene încercă 
să oprească sângele nefericitului animal; acest viteaz 
bărbat îngrijind un măgăruş era tot ceea ce s-ar putea 
închipui mai emoţionant. 

Când a simţit centura mătăsoasă, măgăruşul, care mai 
avea puţin de trăit, mişcă de două-trei ori din urechi ca şi 
cum ar fi spus: „Mulţumesc!... Mulţumesc!...” Apoi, după ce 
mai zvâcni o dată din tot corpul, rămase lat. 


— Ocheşel! Ocheşel! Noiraud! Noiraud! Strigă chiar 
atunci o voce sugrumată de spaimă. Chiar în acelaşi timp, 
într-un crâng vecin crengile se mişcară... Tartarin n-avu 
decât timpul pentru a se ridica şi a se apăra. Desigur, era 
femela! 

Ea sosi, înspăimântătoare şi roşie toată, sub înfăţişarea 
unei bătrâne alsaciene care bodogănea învârtind o umbrelă 
stacojie şi cerând înapoi măgarul de la cele patru stihii ale 
colinei Mustafa. Şi-ar fi fost mult mai bine pentru Tartarin 
să fi avut de furcă cu leoaica decât cu această bătrână 
afurisită. În zadar încerca bietul să-i explice cum s-au 
petrecut lucrurile; că el îl luase pe Noiraud drept un leu... 
Baba crezu chiar că vrea să-şi bată joc de ea şi, strigând cât 
putea „tarteifle” 1, se năpusti asupra eroului cu straşnice 
lovituri de umbrelă. Oarecum nedumerit, acesta se apăra 
cum putea, evitând loviturile cu carabina, ba chiar năduşea, 
răsufla şi striga: 

— Dar, doamnă... Dar, doamnă... 

Nimic şi pace! Doamna era surdă şi furia ei o dovedea cu 
vârf şi îndesat. Noroc că o a treia persoană sosi la locul 
bătăliei. Era soţul alsa-cienei, el însuşi alsacian şi crâşmar, 
în plus şi un contabil foarte bun. Când văzu despre ce e 
vorba şi constată că asasinul era de acord să-i plătească 
paguba, îşi dezarmă nevasta şi pe dată se înţeleseră. 
Tartarin dădu 200 de franci; măgarul poate făcea zece. 
Acesta-i preţul obişnuit pentru un măgar în pieţele arabe. 
Apoi l-au îngropat pe Noiraud sub un smochin, iar 
alsacianul, ademenit de culoarea paralelor tarasconeze, 
invită eroul să ia o gustare la crâşma sa care se găsea la 
câţiva paşi, pe marginea şoselei. 

Vânătorii algerieni veneau aici în toate duminicile să 
prânzească, deoarece câmpul era doldora de vânat şi nu 
găseai pe o rază de două leghe un loc mai bun pentru 
iepuri. 

— Şi leii? Întrebă Tartarin. Alsacianul îl privi mirat peste 
măsură. 


— Leii? 

— Da... Leii... Îi zăriţi câteodată? Întrebă încă o dată bietul 
om, cu mai puţină încredințare. Crâşmarul izbucni în râs. 

— A, da, merci... Leii... la ce bun...? 

— Cum, nu sunt lei în Algeria...? 

— Zău aşa, n-am văzut niciodată... Şi totuşi, sunt douăzeci 
de ani de când locuiesc aici. Cred însă c-am auzit vorbindu- 
se. Mi se pare că ziarele... Dar sunt mult mai departe, acolo 
în Sud... 

În acea clipă au ajuns la crâşmă. Era una de mahala, cum 
se mai găsesc pe la Vauves ori Pantin, cu o ramură uscată 
deasupra uşii, cu tacuri de biliard zugrăvite pe pereţi şi cu 
această drăguță firmă: „La întâlnirea iepurilor”. La 
întâlnirea iepurilor!... O, Bravida, ce mai amintire! 

O poveste cu un omnibuz, o maură şi un şirag de flori de 
iasomie. 

Această primă întâmplare ar fi descurajat pe mulţi oameni; 
dar cei dintr-o bucată, ca Tartarin nu se lasă cu una cu 
două. „Leii sunt în Sud”, se gândea eroul... „ei bine, voi 
merge în Sud”. Şi de îndată ce înghiţi ultima îmbucătură, se 
ridică, mulţumi gazdei sale, îmbrăţişă pe bătrână fără pică, 
vărsă o ultimă lacrimă pentru răposatul Noiraud şi plecă 
repede spre Alger cu gândul neabătut de a-şi strânge 
cuferele şi de a pleca în sud chiar în aceeaşi zi. 

Din păcate, şoseaua cea mare din Mustafa părea că se 
lungise faţă de ziua de ieri; mamă, ce căldură şi ce praf era! 
Iar cortul - şi mai greu!... Tartarin nu avu nici măcar curajul 
să meargă pe jos până în oraş, aşa că, la trecerea primului 
omnibuz, făcuse semn şi se urcase... 

Ah, săracul Tartarin din Tarascon! Ce bine ar fi fost pentru 
el şi pentru gloria-i neştirbită dacă n-ar fi intrat în această 
droagă blestemată şi şi-ar fi continuat drumul pe jos, chiar 
cu riscul de a cădea înăbuşit de aerul încins, cu cortul în 
spate şi cu puştile grele, dar cu două ţevi... 

Urcându-se şi el, omnibuzul se umplu. În fund, cu o barbă 
neagră şi stufoasă, stătea un vicar din Alger, citind din 


Breviar. În faţă, o negustoreasă tânără maură care fuma 
ţigări proaste. Apoi, un marinar maltez şi patru sau cinci 
maure acoperite cu voaluri, ca să nu li se poată vedea decât 
ochii. Acele doamne îşi făcuseră rugăciunile în cimitirul din 
Abd-el-Kader; dar această împrejurare funebră nu părea să 
le fi întristat. Le auzeai râzând şi flecărind între ele, în timp 
ce ronţăiau prăjituri. 

Tartarin crezu că îl priveau insistent. Mai ales una îl mânca 
din ochi: cea din faţa sa, care îşi înfipse privirile în ochii lui 
şi nu le retrase tot drumul. Chiar dacă doamna purta voal, 
neastâmpărul ochilor mari, rimelaţi şi alungiţi, încheietura 
moale şi fină a mâinii plină de brățări de aur pe care el le 
întrevedea din când în când, totul - vocea, mişcările 
cochete, ca de copil, ale capului, deci toate îi spuneau că 
acolo exista cineva tânăr, vesel, îngeresc... 

Bietul 'Tartarin nu ştia unde să se ascundă. Mângâierea 
mută a ochilor orientali îl tulbura, îl furnica, îl dădea gata; 
ce mai! Îl lua când cu căldură, când cu frig... 

Şi, culmea, nici condurul doamnei nu avea astâmpăr: se 
vâra printre ghetele lui imense de vânătoare, care simțeau 
acel pantofior foin-du-se ca un mic şoricel roşu. Ce-i de 
făcut? Să răspundă acestei porniri şi acestei atingeri? Da, 
dar urmările... O poveste de iubire în Orient e, se ştie, ceva 
groaznic! Cu imaginaţia lui, cât bolnavă, cât meridională, 
neînfricatul tarasco-nez se şi vedea în mâinile eunucilor, 
decapitat, poate mai rău decât atâta, cusut într-un sac de 
piele şi plutind pe apa mării cu capul său alături. Gândul 
acesta îl mai răcori puţin... 

În aşteptare, pantofiorul îşi continua manevra, iar ochii din 
faţa lui se deschideau mari, ca două flori de catifea neagră, 
dorind parcă să-i spună: 

— Culege-ne...!”. 

Omnibuzul se opri. Erau în Piaţa Teatrului, la capătul 
străzii Bab-Azoun. Una câte una, încurcate în şalvarii largi 
şi strângându-şi cu o îndemânare sălbatică vălul de pe faţă, 
maurele coborâră. Vecina lui Tartarin se ridică cea din urmă 


şi, ridicându-şi puţin privirea, trecu atât de aproape de 
erou, atingându-l uşor cu răsuflarea, cu un parfum de 
tinereţe, iasomie, mosc şi cofeturi. 

Tarasconezul nu mai rezistă. Îmbătat de dragoste şi în 
stare de orice, se repezi pe urmele maurei... Auzind zgomot 
de curele şi centi-roane, ea se întoarse, duse un deget la 
gură, ca şi cum ar fi spus „sst, linişte!”, iar cu cealaltă mână 
îi aruncă la repezeală un frumos şirag parfumat din flori de 
iasomie. Tartarin se aplecă să le ridice, dar, cum era greoi şi 
cu prea multe arme asupra lui, treaba dură destul de 
mult... 

Când se ridică, cu şiragul de iasomie în dreptul inimii, 
maura dispăruse. 

Lei ai Atlasului, dormiţi! 

Lei ai Atlasului, dormiţi! Dormiţi liniştiţi, în fundul 
sălaşurilor voastre, printre aloe şi cactuşi sălbatici... Câteva 
zile de-acum încolo, Tartarin din Tarascon n-o să vă 
căsăpească. Deocamdată, tot echipamentul său de război - 
lăzi cu arme, farmacie, cort, conserve - se odihneşte liniştit 
la hotelul Europa, într-un colţ al camerei nr. 36. 

Dormiţi fără grijă, voi, cogeamite lei roşcaţi. Tarasconezul 
îşi caută maura. După povestea din omnibuz, bietul de el 
simte tot timpul, pe piciorul său uriaş de vânător înrăit, 
zvâcnirea şoricelului roşu şi briza mării atingându-i buzele, 
şi capătă tot timpul - orice ar face - un parfum de dragoste, 
de cofetărie şi de anason. 

Nu mai poate fără maura sa! Dar asta nu-io treabă 
oarecare! Să găseşti într-un oraş de o sută de mii de suflete 
o persoană de la care nu cunoşti decât răsuflarea, 
pantalonii şi culoarea ochilor; nu e însă decât un 
tarasconez, îndrăgostit lulea, care poate încerca marea cu 
degetul. Culmea e că, sub vălurile lor albe, toate maurele se 
aseamănă; în plus, aceste doamne nu ies nicăieri, iar când 
ai vrea să le vezi, trebuie să urci în oraşul de sus, arab, 
oraşul turcaleţilor! 


Oraşul de sus e un loc foarte periculos. Străzi mici, 
întunecoase şi foarte strâmte, căţărate între două rânduri 
de case dosnice, ale căror acoperişuri se împreunează şi 
formează un tunel. Uşi joase, ferestruici, pavilioane 
mohorâte cu grilaj. Apoi, pe dreapta şi pe stânga, o mulţime 
de prăvălii mucegăite unde turcaleţii cumpliţi, cu capete de 
corsari, cu ochi albi şi dinţi strălucitori, fumează pipe lungi 
şi vorbesc cu glas coborât, ca şi cum ar pune la cale ceva 
necurat. 

Dacă am zice că Tartarin a trecut nepăsător prin acest 
oraş groaznic, ar însemna să minţim. Dimpotrivă, el era 
înspăimântat şi, pe aceste străduţe întunecoase, ocupate 
aproape în întregime de-a latul de burduhanul său, viteazul 
bărbat păşea cu multă băgare de seamă, fiind cu ochii în 
patru şi cu degetul pe trăgaciul revolverului. Exact ca la 
Tarascon, când se ducea la club. În fiece clipă se aştepta să- 
i sară în spate o grămadă de eunuci şi ieniceri, dar dorinţa 
de a o vedea pe aleasa inimii sale îi dădeau îndrăzneală şi 
putere de uriaş. 

Aproape opt zile, Tartarin nu părăsi oraşul de sus. Când şi 
când îl puteai vedea aşteptând la nesfârşit în faţa băilor 
maure, pentru a prinde ora când doamnele ieşeau în 
grupuri şi zgribulite după baie; alteori, stătea ghemuit la 
uşa moscheilor, gâfâind şi năduşind, ca să-şi scoată 
ciubotele greoaie, înainte de a intra în lăcaşul de cult. 
Câteodată, la căderea nopţii, când se întorcea necăjit peste 
măsură că n-a descoperit nimic nici la baie şi nici la 
moschee, tarasconezul, trecând prin faţa caselor maure, 
auzea cântece monotone, sunete stinse de chitară, duruitul 
dairalelor şi râsete gingaşe de femei, toate gâdilându-i 
plăcut inima. „Poate e acolo!”, îşi zicea el. 

Atunci, dacă strada era pustie, se apropia de una din 
aceste case, ridica ciocănelul de la uşă şi lovea uşor... 
Îndată cântecele şi râsetele încetau. Nu se auzeau dincolo 
de pereţi decât şuşotiri depărtate, ca într-o colivie. „Acum e 
acum”, se gândea eroul. „O să se întâmple ceva!” Ceea cei 


se întâmpla cel mai des era o oală cu apă rece în cap sau 
coji de portocale şi de smochine din Barbaria... Niciodată 
ceva mai grav... Lei ai Atlasului, dormiţi! 

Prinţul Gregory de Muntenegru. 

Trecuseră două săptămâni de când nefericitul Tartarin îşi 
căuta doamna algeriană şi probabil ar mai fi căutat-o şi azi, 
dacă Providența îndrăgostiţilor n-ar fi venit în ajutorul său, 
luând chipul unui gentilom din Muntenegru. Şi iată cum. 

Iarna, în toate serile de sâmbătă, marele teatru din Alger 
organizează un bal mascat la fel ca acela de la Operă. E 
acelaşi nesuferit şi ridicol bal mascat din provincie. Lume 
puţină în sală, vreo câţiva clienţi de la Bullier sau de la 
Casino 2, fete mari nebune după militari, tipi împopoţonaţi, 
dar vestejiţi, lucrători fără slujbă şi cinci sau şase 
spălătorese mahoneze care îşi încearcă norocul, dar care 
mai păstrează din cuminţenia lor un miros nedefinit de 
usturoi şi sos cu şofran. Adevărata privelişte nu e însă acolo. 
E în foaier, transformat pentru această ocazie în salon de 
joc... O mulţime nerăbdătoare şi pestriță se înghesuie în 
jurul meselor cu postav verde: tiraliori algerieni în 
permisie, care mizează solda lor anticipat, negustori mauri 
din partea de sus a oraşului, negri, maltezi, colonişti din 
centrul ţării, care au făcut patruzeci de leghe şi care riscă 
pe un as banii de pe un plug sau o pereche de boi... Toţi 
neliniştiţi, palizi, cu dinţii strânşi şi cu acea privire răvăşită 
a jucătorului, agitată, oblică, chiar crucişă de-atâta privit în 
cărţi. 

Mai încolo se află triburi de evrei algerieni, care însă joacă 
în familie. Bărbaţii poartă costum oriental, împodobit 
caraghios cu ciorapi albaştri şi şepci de catifea. Femeile, 
livide şi puhave, stau ţepene, strânse de pieptarele aurite... 
În jurul meselor, adunat ciorchine, fiecare trib ţipă, se 
sfătuieşte, socoate pe degete, dar joacă puţin. Numai din 
timp în timp, după îndelungi consultări, un bătrân patriarh 
cu o barbă cât a bunului Dumnezeu îşi ia inima în dinţi şi 
riscă un duro din averea familiei... Şi, în timp ce se 


desfăşoară partida, vezi o licărire de ochi şireţi 
străpungând masa, nişte ochi ca un diamant negru, care fac 
să salte piesele de aur pe covorul verde pe care el le trage 
încet ca pe sfoară... Apoi, certuri, bătăi, înjurături în toate 
limbile, strigăte cumplite de tot soiul, cuțite gata să 
lovească, garda care soseşte şi banii care lipsesc...! 

Chiar în mijlocul urgiei nimeri marele Tartarin într-o 
seară, el, venit pentru a uita supărarea şi a-şi găsi pacea 
inimii! Eroul trecea singur prin mulţime, gândindu-se la 
maura sa; deodată, printre strigăte, pe deasupra 
zgomotului puternic, la o masă de joc, două voci mânioase 
se înfruntau: 

— lar eu vă spun că-mi lipsesc douăzeci de franci, dom'le... 

— Dom'le?! 

— Ei şi? Domi'le...! 

— Băgaţi seama cu cine vorbiţi, dom'le! 

— Nici nu-mi pasă... Dom'le! 

— Eu sunt prinţul Gregory de Muntenegru, domi'le...! 

La auzul acestui nume, Tartarin, cu inima strânsă, străbătu 
mulţimea şi se opri în rândul din faţă, foarte bucuros şi 
mândru că l-a regăsit pe prinţ, acest prinţ muntenegrean, 
atât de amabil, cu care făcuse cunoştinţă la bordul 
pachebotului. Din păcate, titlul de Alteță, care îl ului pe 
dragul tarasconez, nu-l impresionase deloc pe ofiţerul de 
vânători cu care prinţul se luase la harţă. 

— Ei, uite unde am ajuns..., făcu militarul rânjind; apoi, 
întorcându-se către balcon: Gregory de Muntenegru... Cine 
îl cunoaşte?... Nimeni! 

Indignat, Tartarin păşi în faţă. 

— Iertare... Eu îl cunosc pe prinţul, spuse el cu o voce 
hotărâtă şi cu acel faimos accent din 'Tarascon. Ofiţerul de 
la vânători îl privi o clipă, drept în faţă, apoi, ridicând din 
umeri, spuse: 

— Prea bine!... Împărţiţi-vă cei douăzeci de franci care îi 
lipsesc şi să nu mai vorbim de asta. Şi în aceeaşi clipă 


întoarse spatele şi se pierdu în mulţime. Aprigul Tartarin voi 
să se arunce asupra lui, dar prinţul îl împiedică: 

— Lăsaţi... E treaba mea. Şi, la braţ cu Tartarin, ieşi 
deîndată afară. Cum se văzură în piaţă, prinţul Gregory de 
Muntenegru se descoperi, întinse mâna eroului nostru şi, 
amintindu-şi vag numele acestuia, i se adresă amabil: 

— Domnule Barbarin... 

— Tartarin! Îi suflă celălalt. 

— 'Tartarin, Barbarin, nu are nici o importanţă. Acum 
suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte! Şi nobilul 
muntenegrean îi scutură mâna cu putere... Vă închipuiţi cât 
de mândru era tarasconezul... 

— Priinţe! Priinţe! Repeta el în neştire. 

Un sfert de oră mai târziu, aceşti doi domni stăteau la 
masă în restaurantul Platanilor, un plăcut club de noapte 
ale cărui terase dădeau spre mare; în faţa unei salate 
ruseşti foarte picante şi a unui ispititor vin de Crescia, reîn- 
noiră cunoştinţa. Nu vă puteţi imagina nimic mai seducător 
ca acest prinţ muntenegrean. Subţire, fin, cu părul scurt şi 
creţ, tuns cu briciul, bărbierit proaspăt, plin de medalii 
ciudate, părea un mare pişicher, cu gesturi mângâietoare şi 
cu un vag accent italienesc care îi dădea un aer nenatural 
de Mazarin fără mustăţi; as în cunoaşterea limbilor latine, 
cita la tot pasul pe Tacit, pe Horaţiu şi chiar Comentariile. 
De viţă nobilă, fraţii săi, se pare, l-au exilat de la zece ani, 
din cauza opiniilor sale liberale, şi de atunci cutreieră 
numai pentru plăcerea sa şi pentru a se instrui ca un 
adevărat Alteţă-filosof. Şi ce coincidenţă stranie! Prinţul 
petrecuse trei ani la Tarascon şi, deoarece Tartarin se mira 
că nu l-a întâlnit niciodată la club sau pe esplanadă, Alteța 
sa răspunse cu un ton evaziv: 

— leşeam puţin. 

Atunci, tarasconezul, discret cum era, nu îndrăzni să 
întrebe mai mult. 'Toate marile personalităţi au şi ceva 
misterios în ele. 


La urma urmei, domnul Gregory era un prinţ ales. Sorbind 
încet din vinul roşu de Crescia, el asculta cu răbdare pe 
Tartarin, care îi vorbea de maura sa, asigurându-l că va face 
orice pentru a o regăsi cât mai repede, deoarece cunoştea 
multe şi diferite doamne. Se bău straşnic şi pe îndelete. Se 
ciocni „pentru doamnele din Alger şi pentru un Muntenegru 
liber!”. Afară, pe lângă terasă, valurile mării se rostogoleau 
în umbră, lovind malurile cu un zgomot de cearşafuri ude 
scuturate. Era cald, iar cerul se spuzise de stele. În platani, 
cânta o privighetoare. 

Cel care achită nota fu, bineînţeles, Tartarin. 

Spune-mi numele tatălui tău, iar eu îţi voi spune numele 
acestei flori „Cu un prinţ muntenegrean alături, treaba e 
gata cât ai zice peşte!” 

A doua zi după seara de la Platani, încă din zori, prinţul 
Gregory se afla în camera tarasco-nezului. 

— Repede, repede, îmbrăcaţi-vă! Maura voastră a fost 
regăsită. Se numeşte Baâa. Are douăzeci de ani, e frumoasă 
ca un crin şi, în plus, e văduvă... 

— Văduvă!... Ce noroc! Îşi zise cu veselie viteazul Tartarin 
care nu avea încredere în soţii din Orient. 

— Da, dar e supravegheată de fratele ei. 

— Ah! La dracu'! 

— Un maur fioros care vinde pipe în bazarul Orleans. 
Urmă o clipă de tăcere. 

— Bine! Reluă prinţul, doar nu sunteţi un om care să se 
teamă pentru un fleac; poate, vom ajunge unde trebuie cu 
acest bandit, dacă îi vom cumpăra câteva pipe. Hai repede, 
îmbră-carea, ştrengar norocos! 

Palid, frământat, cu inima fremătând de dragoste, 
tarasconezul sări din pat şi, înche-indu-şi în grabă nasturii 
de la izmenele de flanelă, zise: 

— Oare ce ar trebui să fac? 

— Simplu, să-i scrii doamnei şi să-i ceri o întâlnire! 

— Deci, ştie franţuzeşte? Zise dezamăgit naivul Tartarin, 
care visase un Orient sută la sută. 


— Nu ştie o boabă, răspunse prinţul liniştit... Dar îmi veţi 
dicta scrisoarea şi eu o voi traduce exact. 

— O, prinţe, câtă bunătate! Şi tarasconezul începu să se 
plimbe prin cameră cu paşi mari, tăcut şi gânditor. 

Vă imaginaţi lesne că nu se scrie unei maure din Alger ca 
unei fetişcane din Beaucaire. Spre norocul lui, eroul nostru 
păstra în mintea sa numeroase lecturi care îi permiteau, 
amestecând retorica vicleană a indienilor lui Gustave 
Aimard cu Călătorie în Orient de Lamartine şi cu unele 
citate mai vechi din Cântarea cântărilor, să alcătuiască o 
scrisoare, cea mai orientală cu putinţă din câte s-au văzut. 
Aceasta începea cam aşa: „Ca un struţ în nisipuri...” şi se 
termina astfel: „Spune-mi numele tatălui tău şi-ţi voi spune 
numele acestei flori... „ La aceste citate, visătorul Tartarin 
ar fi adăugat bucuros un buchet de flori ca un simbol, după 
obiceiul oriental; dar prinţul Gregory socoti că era mai 
potrivit să cumpere nişte pipe de la fratele ei, ceea ce ar 
îndulci felul sălbatic de a fi al acestui domn; va face, cu 
siguranţă, aleasă plăcere şi doamnei care fuma ca un turc. 

— Hai repede să cumpărăm pipe! Zise Tartarin 
nerăbdător. 

— Nu!... Nu! 

— Lasă-mă să mă duc singur, le voi lua mai ieftin... 

— Cum doriţi!... O, priinţe... Priinţe... 

Şi bietul om, destul de încurcat, întinse punga sa 
binevoitorului muntenegrean, reco-mandându-i însă să nu 
se zgârcească pentru a o mulţumi pe doamnă. Din păcate, 
treaba asta - deşi începuse bine - n-a mers chiar aşa de 
repede cum sperau ei. Impresionată, se pare, de elocinţa lui 
Tartarin şi sedusă deja pe trei sferturi, maura nu avea decât 
să-i scrie că-l primeşte; dar fratele ei avea pretenţii, iar 
pentru a-l potoli, trebuiau să cumpere câteva duzine de 
pipe mari, o întreagă încărcătură... „Ce dracu' face Baia cu 
atâtea pipe”, se întreba uneori bietul Tartarin; totuşi, plăti 
fără să se zgârcească. 


În sfârşit, după ce cumpărase vrafuri de pipe şi răspândise 
prin scris valuri de poezie orientală, obţinu o întâlnire. Nici 
nu am nevoie să vă spun cu ce bătăi de inimă se pregătea 
eroul pentru acest eveniment, cu câtă grijă şi emoție îşi 
tăie, îşi lustrui şi parfumă barba-i aspră de vânător de şepci, 
fără să uite - căci trebuie să prevezi totul - să strecoare în 
buzunarul său o măciucă mică şi ghintuită şi două sau trei 
revolvere. 

Prinţul, mereu binevoitor, se înfăţişă la prima întâlnire ca 
traducător. Doamna locuia în partea de sus a oraşului. În 
faţa uşii, un tânăr maur de treisprezece sau paisprezece ani 
fuma. Era temutul Ali, fratele despre care am vorbit. 
Văzându-i sosind pe cei doi vizitatori, el bătu de două ori în 
uşă şi se retrase discret. 

Uşa se deschise. O negresă, fără să scoată vreo vorbă, îi 
conduse pe domni prin curtea interioară într-o cameră mai 
răcoroasă, unde îi aştepta doamna stând într-un cot pe 
divan... De la început, îi păru tarasconezului mai mică şi mai 
puternică decât maura din omnibuz... De fapt, era aceeaşi 
oare? Dar această bănuială trecu ca un fulger prin creierul 
lui Tartarin. Doamna era atât de drăgălaşă, având 
picioarele goale, degetele grăsuţe şi încărcate de inele, era 
trandafirie şi fină; sub corsetul din postav auriu şi sub 
desenele înflorate ale rochiei sale se putea ghici o persoană 
plăcută, durdulie, plină de vino-încoa, rotunjită prin toate 
locurile... Ciubucul de chihlimbar al pipei fumega între buze 
şi o învăluia într-un nimb de ceaţă blondă. 

Intrând, eroul puse mâna în dreptul inimii şi se înclină 
după moda maurilor, rotindu-şi ochii mari şi pătimaşi. Baia 
îl privi o clipă fără să spună ceva; apoi, lăsând ciubucul, se 
răsturnă pe spate, îşi luă capul în mâini şi nu i se mai văzu 
decât gâtul alb, iar un hohot de râs nebun i-l scutura ca pe 
un sac plin de mărgăritare. 

Sidi Tarti'ri ben Iart'ri. 

Dacă veţi intra seara în cafenelele algeriene din oraşul de 
sus, veţi auzi chiar şi azi maurele vorbind şi râzând pe- 


nfundate între ele, cu clipiri din ochi, despre un anume Sidi 
Tarti'ri ben Tart'ri, un european cumsecade şi bogat care - 
să tot fie vreo câţiva ani de atunci - trăia în cartierul din 
partea de sus a oraşului cu o „damă bună”, pe nume Baia. 

Acest Sidi Tart'ri, despre care este vorba aici şi care a 
lăsat atât de plăcute amintiri la Casbah, nu e altul decât, e 
uşor de ghicit, Tartarin al nostru. 

Ce să-i faci? Aşa-i viaţa. Li se întâmplă chiar şi sfinţilor sau 
eroilor să petreacă ceasuri de orbire, tulburare şi 
slăbiciune. Nemaipomenitul tarasconez nu fu nici el scutit 
de aşa ceva, şi iată de ce - preţ de aproape două luni - 
uitând de lei şi de glorie, se îmbătă de dragostea orientală 
şi adormi, ca Hanibal la Capua, în desfătările din oraşul alb 
al Algerului. Viteazul bărbat închiriase în inima târgului 
arab o frumoasă căsuţă din partea locului, cu curte 
interioară cu bananieri, cu galerii răcoroase şi fântâni. 
Trăia acolo, departe de orice frământare alături de maura 
sa, devenit el însuşi maur din cap până în picioare, trăgând 
pe nas din narghilea şi mâncând dulceţuri cu mosc. 

Întinsă pe un divan în faţa sa, Baia, cu degetele pe chitară, 
îngâna arii monotone sau, pentru a-l distra pe stăpânul său, 
se prefăcea că dansează din buric, ţinând în mână o 
oglinjoară în care îşi privea dinţii albi, toată numai zâmbet. 
Deoarece doamna nu ştia nici o boabă franţuzeşte, iar 
Tartarin nici un cuvânt în arabă, conversaţia lâncezea şi 
vorbăreţul tarasco-nez avea timp berechet să se câiască 
pentru limbuţia de care se făcea vinovat în farmacia lui 
Bezuquet sau la armurierul Costecalde. Numai că această 
pocăință îşi avea farmecul ei, căci era ca o lene desfătătoare 
care îl cuprindea când sta acolo zile întregi fără să 
vorbească, ascultând doar gâlgâitul narghilelei, murmurul 
chitarei şi susurul fântânii pe mozaicurile din curte. 
Narghileaua, Baia, şi dragostea îi umpleau întreaga viaţă. 
Uneori cu doamna în şa pleca pe o catârcă să mănânce rodii 
într-o grădină mică pe care o cumpărase în împrejurimi... 
Dar niciodată, absolut niciodată, nu cobora în oraşul 


european. Cu neobosiţii săi cheflii, cu alcazarele ticsite de 
ofiţeri şi cu permanentul zgomot de săbii de sub arcade, 
Algerul de jos îi părea insuportabil şi urât ca un corp de 
gardă din Occident. 

Într-un cuvânt, tarasconezul era în culmea fericirii. 
Tartarin-Sancho, în mod deosebit: lacom peste măsură de 
cofeturile turceşti, declara că nu poate cere mai mult de la 
noua sa viaţă. Iartarin-Quijote avea, pe ici pe colo, anumite 
remuşcări, gândindu-se la Tarascon şi la pieile promise... 
Dar supărarea nu-l ţinea mult şi, pentru a-şi alunga 
gândurile negre, îi era de-ajuns o privire a Balei sau o 
linguriţă din acele înnebunitoare dulceţuri parfumate şi 
tulburătoare ca băuturile de leac ale vrâjitoarei Circe. 

Seara, prinţul Gregory venea să vorbească despre 
Muntenegrul liber. De o bunăvoință nemăsurată, acest 
domn amabil îndeplinea în casă slujba de interpret, la 
nevoie chiar pe cea de administrator, dar toate acestea fără 
plată, ci numai din plăcere. În afară de el, Tartarin nu îi 
primea decât pe turci. Toţi aceşti bandiți cu capete 
înspăimântătoare, care altădată îl speriau atât de mult din 
fundul dughenilor lor întunecoase, se dovedeau, după ce i-a 
cunoscut, nişte negustori buni şi paşnici, lucrători de 
dantele, băcani, cioplitori de ciubucuri pentru pipe, oameni 
cumsecade şi la locul lor, şireţi, discreţi şi foc de 
îndemânatici la jocul de cărţi. De patru sau cinci ori pe 
săptămână aceşti domni îşi petreceau seara la Sidi Tart'ri, 
golindu-l de bani, mâncându-i dulceţurile şi retrăgându-se 
paşnici la ora zece, cu mulţumiri înălțate Profetului. După 
plecarea lor, Sidi Tart'ri şi soaţa-i credincioasă încheiau 
seara pe terasa mare şi albă care acoperea casa şi domina 
oraşul. Jur împrejur, o mie de alte terase albe, liniştite, sub 
lumina lunii, coborau pe rând până la mare. Se auzeau 
refrenele chitarei, purtate de briză. Brusc, ca un buchet de 
stele, o melodie limpede se răzleţea plăcut până la cer şi în 
minaretul moscheei vecine apărea un muezin frumos, 
lăsând umbra sa albă pe albastrul adânc al nopţii, în timp ce 


cânta slavă lui Allah, cu o voce minunată care umplea 
văzduhul. De îndată, Baia, lăsa chitara, şi ochii ei măriţi, 
întorşi spre muezin, sorbeau cu sufletul rugăciunea. Cât 
timp se auzea cântecul, ea rămânea acolo, pierdută şi 
tremurând. Ca o sfântă Theresa din Orient... Tartarin, 
zguduit sufleteşte, o privea cum se roagă şi se gândea în 
sinea lui că e o religie puternică şi profundă, care poate să 
ducă la o asemenea beţie în credinţă. Tarascon, acoperă-ţi 
faţa! Tartarin are de gând să te renege. 

Ni se scrie din Tarascon într-una din după-amiezile cu cer 
albastru şi briză călduţă, Sidi Tart'ri se întorcea singur- 
singurel, călare pe catârcă, de la grădina alăturată. Cu 
picioarele îndepărtate de rogojinile care umflau coşurile cu 
chitră şi pepeni verzi, legănat de zgomotul scărilor înalte şi 
urmând cu tot corpul buiestrul animalului, viteazul trecea 
astfel printr-o privelişte minunată, cu braţele încrucişate pe 
pântece, gata să aţipească de-atâta căldură şi desfătare. 
Intrând în oraş, dintr-odată, o chemare puternică îl trezi: 

— Hei, pe toţi dracii, acesta-i domnul Tartarin. La numele 
Tartarin şi la auzul acestui plăcut accent meridional, 
tarasconezul, ridicând capul, zări la doi paşi figura 
cunoscută şi arsă de soare a domnului Barbassou, căpitan 
pe Zouave, care îşi bea rachiuaşul de anason şi îşi fuma 
pipa în uşa unei cafenele. 

— Hei, salutare, Barbassou! Făcu Tartarin oprindu-şi 
catârca. În loc să-i răspundă, Barbassou îl privi o clipă cu 
ochii deschişi, pe urmă se puse pe hohotit, dar aşa de 
zdravăn, încât Sidi Tart'ri rămase complet zăpăcit lângă 
harbujii săi. 

— Ei, ce straşnic turban, iubite domnule Tartarin!... Deci, e 
adevărat ce se spune, că v-aţi făcut turc?... Şi micuța Baia 
mai cântă Marco la Belle? 

— Marco laBelle! Strigă înfuriat Tartarin... Aflaţi, căpitane, 
că persoana despre care vorbiţi este o fată maură cinstită şi 
nu ştie nici un cuvânt în franceză... 


— Baia, nici un cuvânt franţuzesc?... Dar sunteţi legat la 
ochi!... Şi bravul căpitan începu să râdă şi mai tare. Apoi, 
văzând mutra bietului Sidi Tart'ri cum se lungea, îşi 
schimbă părerea. 

— De fapt, poate nu e aceeaşi... Să admitem că am 
confundat-o... Numai că vedeţi, domnule Tartarin, ar trebui 
totuşi să vă feriţi de maurele algeriene şi de prinții de 
Munte-negru!... Tartarin se ridică în scări, bosumflat. 

— Priinţul este prietenul meu, căpitane! 

— Bine, bine! Nu vă fie cu supărare... Nu luaţi un pahar? 
Nu?! Bine, atunci... Vreo veste pentru acasă?... Nici atâta... 
Atunci, drum bun... Da' uite ce, colega, am colea un tutun 
foarte bun din Franţa, dac-aţi vrea să vă umpleţi câteva 
pipe... Luaţi-vă, luaţi! Vă va face plăcere... locmai drăcia 
asta de mahorcă din Orient v-a tulburat minţile! 

În aceeaşi clipă, căpitanul se întoarse la absintul său, iar 
Tartarin, prins de gânduri, îşi reluă la trap mărunt drumul 
spre căsuţa sa. Chiar dacă sufletul lui ca o pâine nu credea 
nimic din ce auzise, insinuările lui Barbassou îl întristaseră; 
iar înjurăturile de acasă şi accentul acela meridional 
trezeau în el anumite remuşcări. 

Acasă nu găsi pe nimeni. Baâa era la baie. Negresa i se 
păru urâtă, iar casa mohorâtă. Pradă unei melancolii fără 
nume, se aşeză aproape de fântână şi burduşi o pipă de 
tutun de la Barbassou. Tutunul era învelit într-o bucată de 
Semaphore Desfăcându-l, îi sări în ochi numele oraşului 
natal. 

Ni se scrie din Tarascon „Oraşul e în fierbere. Tartarin, 
vânătorul de lei, plecat pentru vânarea marilor feline în 
Africa, nu dă nici un semn de mai multe luni... 

1. Le Semaphore este titlul celui mai cunoscut ziar 
marseillez (n.r.). 

Ce s-a întâmplat cu viteazul nostru compatriot?... Abia 
dacă îndrăznim să ne întrebăm, doar l-aţi cunoscut prea 
bine pe acest cap înfierbântat, acest îndrăzneţ însetat de 
aventuri... A fost, ca şi alţii, înghiţit de nisipuri sau a căzut 


sub dinţii ucigaşi ai acelor monştri din Atlas, a căror piele el 
a promis-o municipalităţii?... Îngrozitoare bănuieli. Totuşi, 
negustorii negri veniţi la târgul Beaucaire pretind că l-au 
întâlnit în inima deşertului şi el este acel european ale cărui 
semnalmente ne duc cu gândul la el, cel care se îndrepta 
spre Tombuctu... Dumnezeu să-l aibă în pază pe Tartarin al 
nostru!” 

Terminând de citit, Tartarin simţi că roşeşte, păleşte, că-l 
ia cu frig. Întregul Tarascon îi apăru în faţă: clubul, 
vânătorii de şepci, fotoliul cel verde de la Costecalde şi, 
plutind ca un vultur cu aripi întinse, mustaţa 
nemaipomenită a bravului comandant Bravida. 

Atunci, când se văzu în ce hal ajunsese, ghemuit pe-o 
rogojină, în timp ce alţii îl credeau la vânătoare de fiare 
sălbatice, lui Tartarin îi fu ruşine de el şi plânse. Însă 
deodată sări în sus. 

— La lei, la lei! Şi, avântându-se spre ungherul prăpădit 
unde se odihneau cortul, farmacia, conservele, lada cu 
arme, le târâi în mijlocul curţii. Tartarin-Sancho îşi dădea 
duhul; nu mai exista decât Tartarin-Quijote. 

O vreme, inspectă materialul, se înarmă, se îmbrăcă, se 
încălţă cu cizmele mari, scrise două cuvinte prinţului pentru 
a i-o încredința pe Baia, introduse în plic câteva flori 
albastre udate cu lacrimi; imediat, aprigul tarasconez porni 
cu diligenţa pe şoseaua către Blidah, lăsând acasă negresa 
speriată în faţa narghilelei, turbanul, papucii, toate boarfele 
musulmane ale lui Sidi Tart'ri, erau răspândite prin trifoiul 
alb al grădinii. 

Diligentele strămutate. 

Era o diligenţă hodorogită de pe timpuri, capitonată după 
moda veche cu postav albastru spălăcit de tot, cu ciucuri 
mari din lână aspră care, după câteva ore de mers, făcea fel 
de fel de gâlme... 

Tartarin din Tarascon avea un colţişor în partea din spate 
a diligenţei; se instalase aici cum putu mai bine şi, 
aşteptând să adulmece marile feline din Africa, se 


mulțumea cu acest cunoscut miros al diligenţei, care la 
rându-i se compunea din mii de mirosuri, de oameni, cai, 
femei, curele, merinde şi paie mucegăite. 

Găseai în această parte a diligenţei câte puţin din toate. 
Un călugăr, negustori evrei, două cocote care căutau 
regimentul al III-lea de husari şi un fotograf din 
Orleansville... Dar, oricât de plăcută şi de variată ar fi fost 
societatea, tarasconezul nu scoase un cuvânt, ci rămase pe 
gânduri cu braţul trecut peste curelele de la raniţă şi cu 
carabinele între genunchi. 

Plecarea pe fugă, ochii negri ai Baiei, măreaţa vânătoare 
pe care credea că o va face, toate îl îmbătau de cap, fără a 
mai socoti că, având un aer blând şi patriarhal, această dili- 
genţă europeană regăsită în mijlocul Africii îi aducea aminte 
oarecum de Tarascon, de propria tinereţe şi de drumurile 
de la barieră, de prânzurile luate pe malul Ronului, deci o 
sumedenie de dragi amintiri. 

Încet-încet, veni şi noaptea. Conductorul aprinse 
felinarele... Diligenţa înainta săltând zgomotos din arcurile 
sale vechi, caii mergeau la trap, iar zurgălăii răsunau. Din 
când în când, de sub coviltir răzbătea un zgomot cumplit de 
fierăraie... Era materialul de război. 

Tartarin, pe trei sferturi adormit, privi o clipă călătorii 
scuturaţi de hurducături şi dansând ca nişte umbre 
poznaşe; apoi ochii săi se întunecară, gândirea i se 
înnegură şi nu mai auzi decât vag scrâşnetul şi geamătul 
roţilor... 

Într-o clipă, o voce, vocea unei zâne bătrâne, răguşită, 
zăpăcită şi dogită, îl strigă pe nume: 

— Domnule Tartarin! Domnule 'Tartarin! 

— Cine mă strigă? 

— Eu, domnule Tartarin; nu mă recunoaşteţi? Sunt 
bătrâna diligenţă care făcea - sunt douăzeci de ani de 
atunci - drumul de la Tarascon la Nâmes... De câte ori nu v- 
am dus, pe dvS. Şi pe prieteni, când mergeaţi să vânaţi 
şepci lângă Joncquieres sau Bellegarde! Dacă nu v-am 


recunoscut chiar de la început, e din cauza fesului şi pentru 
că v-aţi cam îngrăşat. Însă de îndată ce-aţi început să 
sforăiţi, pe onoarea mea, v-am recunoscut imediat. 

— Bine, bine! Făcu tarasconezul puţin enervat. Şi, mai 
târziu, domolindu-se: 

— Dar, în sfârşit, prietenă dragă, ce cauţi pe aici? 

— Ei, dragă domnule Tartarin, nu am venit de bună-voie, 
fiţi sigur de asta. Când drumul de fier din Beaucaire a fost 
terminat, nu m-au găsit bună de nimic şi m-au trimis în 
Africa... Şi nu sunt singura! Aproape toate diligenţele din 
Franţa au fost strămutate ca şi mine. Ne-au găsit prea 
reacționare şi iată-ne pe toate aici, trăind ca la ocnă... E 
ceea ce numiţi în Franţa căile ferate algeriene. 

Aici, bătrâna diligenţă suspină îndelung, apoi reluă: 

— Ah! Domnule 'Tartarin, cât regret dragul meu Tarascon. 
Au fost vremuri bune pentru mine - timpul tinereţii! 
Trebuia să mă fi văzut când plecam dimineaţa, spălată 
peste tot şi strălucind de curăţenie, cu roţile lăcuite de 
păreau noi, cu felinarele ca doi luceferi şi cu coviltirul frecat 
cu ulei! Ce bine mai era când surugiul pocnea din bici prin 
aer şi zicea: Laga-digadou, Tarasca! Tarasca!... lar 
conductorul cu goarna la şold, cu şapca brodată pe-o 
ureche, zvârlindu-şi căţeluşul, totdeauna furios, la o 
lungime de braţ pe coviltirul imperialei, apoi se cocoţa acolo 
sus şi el, strigând: „Dă-i cărbuni, dă-i foc...!”. Atunci cei 
patru cai porneau în sunetul clopoţeilor, al lătrăturilor şi al 
fanfarelor, ferestrele se deschideau şi întregul Tarascon 
privea cu mândrie cum diligenţa o pornea pe şoseaua cea 
mare. Ce şosea frumoasă, domnule Tartarin: largă, curată, 
cu borne kilometrice, cu pătrate de piatră aşezate regulat, 
iar pe dreapta şi pe stânga cu câmpii de măslini şi vii. Mai 
apoi, hanuri la fiecare zece paşi, popasuri şi cai de poştă la 
fiecare cinci minute... Şi călătorii mei, ce oameni minunaţi 
erau: primari şi preoţi care se duceau la Nâmes, la prefect 
sau la episcop, simpatici negustori de tafta, care se 
întorceau bine băuţi de la Mazet liceeni în vacanţă, ţărani 


cu bluze înflorate, proaspăt bărbieriţi de dimineaţă, iar sus 
pe imperială, voi, domnii vânători de şepci, mereu veseli, 
fiecare cântându-şi romanţa cu atâta drag seara, în amurg, 
când ne întorceam! 

Ce se-ntâmplă acum, asta-i altă poveste... Dumnezeu ştie 
ce fel de oameni duc: o grămadă de necredincioşi, veniţi de 
nu ştiu unde şi care mă umplu de spurcăciuni, negri, 
beduini, cătane, aventurieri din toate ţările, colonişti în 
zdrenţe care mă spurcă cu pipele lor, toţi vorbind o limbă 
din care nici Dumnezeu tatăl n-ar înţelege nimic... Doar 
vedeţi cum mă tratează! Niciodată periată sau spălată. Abia 
de-mi ung osiile cu o unsoare murdară... În locul acelor cai 
zdraveni şi liniştiţi de altădată, nişte mârţoage arăbeşti care 
au pe dracul în ele, se bat, se muşcă, ţopăie ca nişte capre 
şi îmi sparg hulubele cu lovituri de copite. Vai!... Aoleu!... 
Aveţi grijă! Iată că şi încep. Şi-apoi drumurile. Pe aici, cică 
sunt mai de doamne-ajută, deoarece suntem chiar lângă 
Guvernământ; dar mai încolo, nimic, nici vorbă de vreun 
drum. Se merge la întâmplare, printre dealuri şi câmpii, 
printre palmieri pitici şi arbori de fistic. Nici măcar un 
popas ca lumea. Ne oprim după voia conductorului, când la 
o fermă, când la alta. Câteodată, haimanalele acelea mă 
obligă la un ocol de două leghe, pentru a bea la un prieten 
un pahar de absint sau de rom îndulcit cu cafea neagră. 
După aceea, mână, surugiu! Căci trebuie recuperat timpul 
pierdut. Soarele te coace, praful te ustură. Dă-i bice mereu! 
Au loc ciocniri şi răsturnări. Dă-i bice şi mai vârtos! Se trece 
peste râuri înot, capeţi guturai, eşti leoarcă, te scufunzi. Dă- 
i bice, dă-i bice, dă-i bice!... Pe urmă, seara, lucind de atâta 
apă, iată că la vârsta mea şi cu toate reumatismele trebuie 
să mă culc sub cerul liber, într-o curte de caravanserai, în 
bătaia tuturor vânturilor. Noaptea, şacali sau hiene vin să 
adulmece chesoa-nele, iar puşlamalele care se tem de rouă 
vin la căldurică în compartimentele mele... lată ce viaţă 
duc, dragă domnule Tartarin, şi o voi duce aşa până în ziua 
când, arsă de soare, putrezită din cauza umezelii, voi cădea 


- căci n-are cum să fie altfel - într-o margine de drum unde 
arabii îşi vor fierbe cuşcuşul cu rămăşiţe din bătrânul meu 
schelet... 

— Blidah! Blidah! Strigă conductorul, deschizând portiera. 

lată că se iveşte un domn mărunţel. 

Ca prin ceaţă, Tartarin din Tarascon zări prin geamurile 
scorojite de abur o frumoasă piaţă de subprefectură, bine 
aranjată, înconjurată de arcade şi plină cu portocali. În 
mijloc nişte soldaţi ca de plumb făceau instrucţie în păcla 
trandafirie şi limpede a dimineţii. Cafenelele îşi ridicau 
obloanele. Într-un colţ, o baracă cu legume. Totul era 
plăcut, dar nu mirosea încă a lei. „Spre sud!... Mai spre 
sud!”, murmura bunul Tartarin, ghemuindu-se în colţul său. 

În acel moment, portiera se deschise. O adiere de aer 
proaspăt intră înăuntru, aducând parcă pe aripile sale, 
odată cu parfumul de portocali înfloriţi, şi pe un domn 
mărunţel, în redingotă de culoarea alunei: bătrân, uscat, cu 
riduri, meticulos, o figură butucănoasă ca un pumn, cu o 
cravată de mătase neagră, lungă de cinci degete, o geantă 
de piele şi o umbrelă; ce mai, un adevărat notar de sat. 

Zărind întreg arsenalul de luptă al tarasco-nezului, 
domnul mărunţel, care se aşezase în faţă, păru surprins 
peste măsură şi începu să-l privească pe Tartarin, fără a-l 
slăbi din ochi. Se deshamă, se înhamă, şi diligenţa porni... 
Domnul mărunţel îl privea scrutător pe Tartarin. În sfârşit, 
tarasconezului îi sări muştarul. 

— Vă miră ceva? Zise el, privind la rândul său în fundul 
ochilor pe acel domn. 

— Nu! Mă deranjează, răspunse celălalt foarte calm; şi 
avea dreptate, pentru că, având cu el cortul, revolverul, 
cele două puşti în teaca lor şi cuțitul de vânătoare şi fără a 
mai vorbi de faptul că era ditamai zdrahonul, Tartarin din 
Tarascon ocupa prea mult loc. Răspunsul domnului 
mărunţel îl enervă: 

— Poate că vă imaginaţi că pot merge la vânătoare de lei 
cu umbrela d-voastră, zise semeţ marele bărbat. Domnul 


mărunţel îşi privi umbrela şi surâse blajin; apoi, cu acelaşi 
calm: 

— Aşadar, domnule, sunteţi...? 

— Tartarin din Tarascon, vânător de lei! Spunând aceste 
cuvinte, viteazul tarasconez scutură ciucurele fesului ca pe 
o coamă în vânt. Se produse în diligenţă un moment de 
stupoare. 

Călugărul îşi făcu cruce, cocotele ţipară înspăimântate, iar 
fotograful din Orleansville se apropie de vânătorul de lei, 
deja visând la onoarea de a-l fotografia. 

Domnul mărunţel îşi ţinu firea: 

— Aţi ucis mulţi lei, domnule Tartarin? Întrebă el liniştit. 
Tarasconezul îl luă pe sus. 

— Dacă am ucis mulţi, domnule!... V-aş dori să aveţi păr pe 
cap. Şi toată diligenţa izbucni în râs, privind cele trei fire de 
păr blond ca ale lui Cadet-Roussel, zbârlite pe scăfârlia 
omuleţului. 

La rândul său, fotograful din Orleansville intră în vorbă: 

— E grozavă meseria dvs., domnule Tartarin! Se trece 
adesea prin clipe zguduitoare... Astfel, bietul domn 
Bombonnel... 

— A, da! Vânătorul de pantere, făcu Tartarin cu dispreţ. 

— Îl cunoaşteţi cumva? Întrebă omuleţul. 

— Păi da! Auzi vorbă... Dacă îl cunosc... Am vânat 
împreună mai mult de douăzeci de ori. Omuleţul surâse. 

1. Bombonel, ucigaşul de pantere, este un personaj des 
întâlnit în povestirile de vânătoare (n.r.). 

— Deci, şi dvS. Vânaţi pantere, domnule 'Tartarin? 

— Câteodată, numai pentru distracţie, zise tarasconezul 
turbat de mânie. Ridicându-şi capul cu un gest brusc care 
aprinse inima celor două cocote, adăugă: 

— Nici nu se compară cu leii! 

— La drept vorbind, se băgă în vorbă şi fotograful din 
Orleansville, pantera nu e decât o pisică mai mare... 

— Chiar aşa! Adăugă Tartarin care nu era supărat deloc că 
se micşorează gloria lui Bombonnel, mai ales în faţa 


doamnelor. 

Aici diligenţa se opri, conductorul deschise portiera şi se 
adresă bătrânelului: 

— lată, aţi sosit, domnule, spuse el cu un aer respectuos. 
Omuleţul se ridică şi începu să coboare, dar înainte de a 
închide portiera spuse: 

— Îmi permiteţi să vă dau un sfat, domnule Tartarin? 

— Care, domnule? 

— Zău aşa, văd că sunteţi un om de ispravă, îmi place să vă 
spun exact care este situaţia... Întoarceţi-vă de îndată la 
Tarascon, domnule Tartarin... Vă pierdeţi vremea aici... Mai 
sunt doar câteva pantere în provincie, dar, zău aşa, e un 
vânat foarte mic pentru dvs. Cât despre lei, nu mai sunt. Nu 
mai sunt în Algeria. Prietenul meu Chassaing tocmai l-a ucis 
pe ultimul. 

Chiar atunci, domnul cel mărunţel salută, închise portiera 
şi plecă râzând ducându-şi geanta şi umbrela. 

— Domnule conductor, întrebă Tartarin bosumflat, cine e 
omuleţul ăsta? 

— Cum! Nu-l cunoaşteţi? Dar e domnul Bombonnel! 

O mănăstire cu lei. 

La Milianah, Tartarin din Tarascon cobori, lăsând diligenţa 
să-şi continue drumul spre sud. După două zile de 
hurducături şi după două nopţi petrecute cu ochii deschişi 
privind prin portieră să vadă dacă nu zăreşte pe câmpuri 
sau la marginea drumului umbra leului fioros, atâta 
insomnie merita cu prisosinţă câteva ceasuri bune de 
odihnă. Şi apoi, dacă e să spunem totul, după întâmplarea 
neplăcută cu Bombonnel, cinstitul tarasconez nu se simţea 
tocmai bine, în ciuda armelor sale, a mutrei sale cumplite, a 
fesului său roşu, gândindu-se la fotograful din Orleansville 
şi la cele două fetişcane ale regimentului al III-lea de 
husari. Porni, deci, pe nişte străzi largi din Milianah, cu 
copaci frumoşi şi fântâni; dar, tot căutând un hotel după 
gustul său, bietului om nu-i ieşeau din cap cuvintele lui 
Bombonnel. Şi dacă totuşi era adevărat? Să nu mai fie lei în 


Algeria? Atunci la ce naiba mai foloseşte atâta umblătură şi 
oboseală? 

Deodată, la capătul unei străzi, eroul dădu nas în nas cu 
cine?... Ghiciţi... Cu un leu impunător, care aştepta la uşa 
unei cafenele, aşezat ca un rege pe labele dinapoi, cu 
coama sa roşcată unduind în soare. „Ce naiba îmi tot 
spuneau că nu mai sunt deloc”?”, strigă taras-conezul, 
făcând un salt înapoi. Auzind asemenea exclamaţie, leul 
înclină capul şi, luând un talger de lemn în gură, care se 
găsea înaintea sa pe trotuar, îl împinse supus spre Tartarin, 
care încremenise de mirare... Un arab care trecea îi aruncă 
un gologan pe talger; leul dădu din coadă... Atunci, Tartarin 
înţelese totul. Văzu ceea ce emoția îl împiedicase să vadă de 
la început: era o mulţime îngrămădită în jurul bietului leu 
îmblânzit şi orb, însoţit de doi negri lungani, înarmaţi cu 
bâte, care îl purtai prin oraş, asemeni lustragiilor care-şi 
plimbă lădi-ţele de ici colo... Tarasconezului i se urcă tot 
sângele la cap: „ILicăloşilor, strigă el cu glas de tunet, să 
chinuiţi astfel aceste nobile animale”, şi, repezindu-se la 
leu, îi smulse talgerul murdar dintre fălcile sale regeşti. Cei 
doi negri, crezând că au de-a face cu un hoţ, se năpustiră la 
tarasconez cu măciucile în aer. Ce încăierare groaznică fu! 
Negrii loveau, femeile ţipau, iar copiii se prăpădeau de 
râs... Un bătrân cizmar evreu strigă din fundul prăvăliei 
sale: „Judica-torii di paci! La judicatorii di paci!” Chiar şi 
leul, în bezna lui, scoase un răget, iar bietul Tartarin, după 
o luptă crâncenă, căzu la pământ, în mijlocul banilor şi al 
gunoaielor strânse. 

În acel moment, un bărbat străpunse mulţimea, dădu la o 
parte pe negri cu o vorbă, pe femei şi copii cu un gest, îl 
ridică pe Tartarin, îl perie, îl scutură şi îl aşeză cu răsuflarea 
tăiată pe o bornă de piatră. 

— Cum, priinţe, dvS. Sunteţi?... Zise bunul Tartarin, 
frecându-şi coastele. 

— Ei, da, viteazul meu prieten, eu sunt. Imediat ce am 
primit scrisoarea dvs., am încredinţat-o pe Baia fratelui său, 


am închiriat o trăsură de poştă, am făcut cincizeci de leghe 
în goana mare şi... lată-mă-s, tocmai la ţanc pentru a vă 
smulge din ghearele acestor bădărani... Oare ce aţi făcut, 
Doamne Dumnezeule, pentru a intra în tărăşenia asta? 

— Ce să-i faci, priinţe?... Să vezi pe acest leu nenorocit cu 
talgerul de lemn între dinţi, umilit, înfrânt, batjocorit, ajuns 
de râsul acestei păducherniţe de musulmani... 

— Dar vă înşelaţi, nobilul meu amic. Acest leu, dimpotrivă, 
este pentru ei un obiect de respect şi venerație. E un 
animal sfânt, care face parte dintr-o mănăstire de lei, 
fondată, iaca sunt trei sute de ani, de Mohammed-ben- 
Aouda, un soi de Trappe 3 formidabilă şi înfricoşătoare, 
plină de răgete şi miros de fiare, unde chiar călugării care 
cresc şi îmblânzesc lei cu sutele îi trimit de acolo în întreaga 
Africă de Nord, însoţiţi de fraţii care cerşesc. Darurile pe 
care ei le primesc servesc la întreţinerea mănăstirii şi a 
moscheii; iar dacă cei doi negri s-au arătat adineaori foarte 
zeloşi e pentru că erau siguri că pentru un bănuţ, unul 
singur din pomană, furat sau pierdut din vina lor, leul pe 
care îl conduceau îi va devora de îndată. 

Ascultând această poveste de necrezut, dar totuşi 
adevărată, 'Tartarin din Tarascon se desfăta, răsuflând pe 
nas zgomotos. 

— Ceea ce nu se potriveşte în toată trebu-şoara asta, 
spuse el drept concluzie, e că, în ciuda celor afirmate de 
domnul Bombonnel, mai sunt lei în Algeria...! 

— Şi încă mulţi! Zise prinţul cu aprindere. Chiar de mâine 
vom cutreiera câmpia Cheliff, şi atunci să te ţii! 

— Cum asta, priinţe? Aveţi de gând să vânaţi şi dvs.? 

— Ba bine că nu! Credeţi că vă voi lăsa să plecaţi singur în 
mijlocul Africii, între aceste triburi barbare, a căror limbă şi 
obiceiuri nu le cunoaşteţi... În nici un caz! Ilustre Tartarin, 
nu vă părăsesc orice-ar fi... Oriunde veţi fi, vreau să fiu şi 
eu... 

— Vai, priinţe, priinţe... 


Şi 'Tartarin, bucuros nevoie mare, îl strânse la piept pe 
bravul Gregory, gândindu-se cu mândrie că, spre deosebire 
de Jules Gerard, Bombonnel şi alţi faimoşi ucigători de lei, 
el va pleca la vânătoare însoţit de un prinţ străin. 

Caravana la drum. 

A doua zi, când mijeau zorii, cutezătorul Tartarin şi nu mai 
puţin viteazul prinţ Gregory, urmaţi de o jumătate de 
duzină de hamali negri, ieşeau din Milianah şi coborau spre 
câmpia Cheliff, urmând un povârniş greu, umbrit peste tot 
de iasomie, tuia, roşcove, măslini sălbatici, printre gardurile 
unor grădini şi printre mii de izvoare jucăuşe care se 
rostogoleau din stâncă în stâncă, susurând... Un peisaj ca în 
Liban. 

Încărcat cu arme ca şi Tartarin, prinţul se mai 
împopoţonase şi cu un straşnic şi original chipiu cu galoane 
din fir de aur, având o garnitură de frunze de stejar brodate 
cu fir de argint, care dădeau alteţei sale înfăţişarea bizară a 
unui general mexican sau a unui şef de gară de pe malurile 
Dunării. 

Drăcia asta de chipiu îl intriga în mare măsură pe 
tarasconez şi, deoarece îndrăznise respectuos să ceară 
unele lămuriri, primi răspunsul: 

— E obligatoriu să ai aşa ceva pe cap ca să călătoreşti în 
Africa, răspunse prinţul înţepat; şi, dând lustru chipiului cu 
dosul mânecii, îl informă pe naivul său tovarăş despre rolul 
important al chipiului în relaţiile noastre cu arabii, despre 
privilegiul pe care acest semn militar îl prezintă, pentru a 
inspira frică, încât administraţia civilă a fost obligată să 
pună pe capul tuturor funcţionarilor chipiuri, de la 
cantonier până la casierul de la administraţia financiară. Pe 
scurt, pentru a guverna Algeria - mai spunea prinţul - nu e 
nevoie de un cap deştept, ba chiar de nici un cap. Ajunge un 
chipiu, unul frumos galonat ca pălărioara fără boruri a lui 
Gessler4 într-un par. 

În timp ce vorbeau astfel şi puneau ţara la cale, caravana 
îşi vedea de drum. Hamalii desculți săreau din stâncă în 


stâncă, ţipând ca maimuţele. Lăzile cu arme trăncăneau. 
Puştile sclipeau la soare. Localnicii care treceau se înclinau 
până la pământ în faţa chipiului-mi-nune. Sus, pe 
meterezele din Milianah, şeful de birou arab se plimba în 
voia cea bună cu soţia, ascultând aceste zgomote 
neobişnuite şi privind cum lucesc armele printre ramuri; 
crezând că e vorba de un atac armat, cobori podul 
suspendat, dădu alarma şi institui starea de asediu în oraş. 
Straşnic început pentru caravană! 

Din nefericire, înainte de sfârşitul zilei, lucrurile se 
încurcară rău de tot. Dintre negrii care cărau bagajele, 
unul muri de dureri de stomac, fiindcă mâncase un plasture 
din farmacie. Altul căzu lat pe marginea drumului, deoarece 
băuse alcool camforat. Al treilea, cel care ducea şi albumul 
călătoriei, ispitit de cataramele aurite şi încredinţat fiind că 
duce comorile de la Mecca, fugi mâncând pământul şi se 
afundă în Zaccar5... Era necesar să se sfătuiască. 

Caravana se opri şi ţinu sfat la umbra zdrelită a unui 
smochin bătrân: 

— Eu aş fi de părere, zise prinţul, încercând fără prea 
mare succes să rupă dintr-o bucată de carne preparată 
într-o tigaie nouă, cu fund triplu, chiar sunt de părere că 
începând cu această seară trebuie să renunţăm la hamalii 
negri... Ştiu bine că aproape de aici e un târg arab. E mai 
bine să ne oprim acolo şi să târguim câţiva măgăruşi... 

— Nul!... În nici un caz măgăruşi, întrerupse zgomotos 
Tartarin care, amintindu-şi de Noiraud, devenise roşu ca 
racul. Şi adăugă cu viclenie: 

— Cum aţi putea crede că nişte animale atât de mici ar 
putea duce calabalâcul nostru? 

Prinţul surâse. 

— Vă înşelaţi, ilustrul meu prieten. Aşa mic şi slab cum vi 
se pare, măgăruşul algerian ţine la tăvăleală... Întrebaţi-i 
mai bine pe arabi. lată cum îşi explică ei organizarea 
noastră colonială... Sus, zic ei, se află domnu! Guvernator, 
având o măciucă barosană cu care ciocăneşte majorul; 


acesta, ca să se răzbune, ciocăneşte pe soldat; el 
chelfâăneşte pe colonist, acesta pe arab, arabul bubuie pe 
negru, acesta ciocăneşte pe evreu şi acesta pe măgăruş; 
bietul de el, neavând pe cine să ciocănească, pleacă 
spinarea şi duce totul. Înţelegeţi lesne că numai ei pot duce 
lăzile d-voastră. 

— Oricum, replică Tartarin, cred că pentru imaginea 
călătoriei noastre, măgarii nu sunt la locul lor... Aş dori 
ceva tipic oriental... Aşa bunăoară, dacă am putea avea o 
cămilă... 

— Câte doriţi, zise Alteţa sa, şi porniră în grabă spre 
târgul arab. 

Târgul se ţinea doar la câţiva kilometri, pe malul râului 
Cheliff. Erau cam cinci sau şase mii de arabi zdrenţăroşi, 
agitându-se prin soare şi târguind zgomotoşi printre 
ulcioare de măsline, borcane cu miere, saci cu mirodenii şi 
vrafuri de ţigări; la focuri mari, se frigeau berbeci întregi, 
rumeniţi cu unt - adevărate maăcelării sub cerul liber; nişte 
negri goi, cu picioarele în sânge, cu braţele înroşite, tăiau 
carnea în bucăţi; alţii hăcuiau iezi pe o prăjină. 

Mai la margine, într-un cort cârpit cu mii de petece 
colorate, se afla un grefier maur, cu o carte mare şi cu 
ochelari; într-un grup, se auzeau strigăte furioase; e un joc 
de ruletă aşezat pe o măsuţă, înconjurată de kabyli care se 
înghesuie unii într-alţii. Dincolo, tropăituri, veselie, hohote 
de râs: un negustor evreu cu catârca sa cu tot e mai-mai să 
se înece în Cheliff... Mai sunt şi scorpioni, câini, corbi... Şi 
muşte. Ce mai de muşte! 

Dar, deocamdată, cămilele lipsesc. Şi totuşi, la sfârşit, 
descoperă ceva, de care moabiţii voiau să scape. Era 
adevărata cămilă de deşert, am zice tradiţională, pleşuvă, 
morocănoasă, cu un cap lung ca de beduin şi cu o cocoaşă 
care, devenită moale după atâta post, spânzura jalnic într-o 
parte. 

Tartarin o găsi atât de frumoasă, încât ar fi vrut să cocoaţe 
întreaga caravană pe spatele ei... Mereu aceeaşi nebunie 


orientală...! 

Animalul se aplecă şi îi încinseră mijlocul cu o grămadă de 
cufere. 

Prinţul se aşeză lângă gâtul animalului. Tartarin, pentru a 
fi mai impunător, se urcă chiar pe vârful cocoaşei, între 
două lăzi; acolo, mândru şi ţanţoş, salutând cu un gest larg 
tot iarmarocul care venea în fuga mare spre el, dădu 
semnalul de plecare... Mii de trăsnete! Dacă cei din 
Tarascon ar fi putut să-l vadă...! 

Cămila se ridică, îşi îndreptă picioarele lungi şi noduroase 
şi-şi luă zborul... 

Pe toţi dracii! După câţiva paşi, Tartarin deveni palid, iar 
eroicul lui fes îşi reluă una câte una vechile poziţii de pe 
Zouave. Afurisita de cămilă se legăna ca o fregată. 

— Priinţe, priinţe, murmura 'Tartarin alb ca varul, ţinându- 
se de câlţii albi ai coamei, priinţe, să coborâm. Simt... Simt 
că batjocoresc Franţa... 

Al naibii ghinion! Cămila îşi luase avânt, nici vorbă s-o poţi 
opri. Patru mii de arabi fugeau în urmă, desculți, 
gesticulând, râzând ca nişte nebuni şi arătând soarelui 
strălucitor o sută de mii de dinţi albi... 

Marele bărbat din Tarascon se lăsă păgubaş. Căzu întristat 
pe cocoaşă. Fesul luă toate poziţiile de care avu chef... lar 
Franţa se făcu de râs... 

Pânda de seară într-o pădure de oleandru. 

Oricât de pitoresc ar fi fost acest animal încălecat, 
vânătorii de lei trebuiră să renunţe la el, de grija fesului. 
Prin urmare, călătoria continuă pe jos, ca mai înainte; 
caravana înainta încet spre sud, pe etape, având pe 
tarasconez în frunte iar pe muntenegrean la urmă, la mijloc 
aflându-se cămila cu lăzile de arme. 

Expediția dură aproape o lună. 

În acest timp, în căutarea leilor de negăsit, 
nemaipomenitul Tartarin se rătăci printre triburi nomade în 
marea câmpie a Cheliffului, hoinărind prin această Algerie 
necunoscută şi năzu-roasă, în care parfumul vechiului 


Orient se încărca de un îmbătător iz de absint şi cazarmă, 
încât Abraham şi Zouzou6 se amestecau în ceva caraghios 
şi tâmp, ca o pagină din Vechiul Testament povestită de 
sergentul La Rame sau de caporalul Pitou 7... Ce spectacol 
ales pentru ochii care ar fi ştiut să vadă... Un popor sălbatic 
şi vai de el, pe care, civilizându-l, l-am dăruit cu viciile 
noastre... E autoritatea aspră şi necontrolată a marilor 
ipocriţi care îşi suflă nasul cu gravitate în marele cordon al 
Legiunii de onoare, care pentru un da sau nu poruncesc ca 
oamenii să fie bătuţi la tălpi. E justiţia fără conştiinţă a 
cadiilor cu ochelari mari, făţarnici în faţa Coranului şi a 
legii, care visează avansări în grad şi distincţii şi îşi vând 
hotărârile precum Esaii dreptul primului născut, pentru o 
strachină cu lapte sau cuşcuş cu zahăr; sunt caizii 
desfrânaţi şi cheflii, foşti lingăi ai unui oarecare general 
Yusuf, care se bălăcesc în şampanie şi se spală cu 
spălătorese maho-neze şi fac nişte chiolhanuri de pomină, 
cu berbec la frigare, în timp ce în faţa corturilor lor tribul 
crapă de foame şi se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru 
resturile de la ospăț, aruncate ogarilor. 

Apoi, peste tot, câmpii în paragină, iarbă uscată, tufişuri 
moarte, mărăcinişuri de cactus şi fistic, grânarul Franţei, ce 
mai!... Hambar fără grâne, vai, dar plin de şacali şi ploşniţe. 
Sate părăsite, triburi bezmetice care se duc la dracu-n 
praznic, fugind de foame şi semănând cadavre de-a lungul 
drumului. Din loc în loc, un sat francez, cu case ruinate, 
câmpuri fără culturi, cu lăcuste turbate care mănâncă până 
şi perdelele de la ferestre, dar cu mulţi colonişti care stau în 
cafenele, puşi pe băut absint şi discutând aprins despre 
reforme şi constituţie. 

lată ce ar fi putut vedea Tartarin dacă ş-ar fi dat silinţa... 
Dar, stăpânit în întregime de patima sa pentru lei, bărbatul 
din Tarascon mergea tot înainte, fără să-şi arunce o privire 
în dreapta sau în stânga, privind ţintă numai la monştrii 
grozavi care încă nu apăreau în faţa sa. 


Deoarece cortul se încăpăţâna să nu se deschidă, iar 
tabletele de carne conservată nu voiau să se dizolve, 
caravana era obligată să se oprească dimineaţa şi seara 
între triburi. Peste tot, datorită chipiului prinţului Gregory, 
vânătorii noştri erau primiţi cu braţele deschise. Locuiau pe 
la un agă, în nişte palate ciudate, un fel de ferme albe fără 
ferestre, unde se găsesc o grămadă de narghilele, sofale de 
acaju, covoare de Smirna, lămpi cu şurub, cufere din cedru 
bucşite cu ţechini de aur turceşti şi pendule cu glob de 
sticlă, stil Louis-Philippe... Peste tot se dădeau serbări 
fastuoase în cinstea lui Tartarin, aşa-numitele diffas şi 
fantasias, acele spectacole cu călăreţi arabi. În cinstea sa, 
lua foc iarba de puşcă şi străluceau la soare burnuzurile. Şi 
apoi, după ce ardea iarba de puşcă, bunul agă prezenta 
nota de plată... Asta e ceea ce numim ospitalitatea arabă... 
Şi nici vorbă de lei. Nici măcar atâţia câţi erau pe Podul 
Nou. Oricum, tarasconezul nu-şi pierdea cumpătul. 
Înaintând spre sud, zile în şir prin hăţişuri, cercetând 
palmierii pitici cu vârful carabinei şi făcând... Frrst! Frrst! 
Prin fiecare tufiş. În continuare, seara, înainte de culcare, 
mai făceau o pândă scurtă de două sau trei ore. Treabă 
zadarnică! Leul nu se arăta. 

Şi totuşi, într-o seară, spre ora şase, tocmai când caravana 
trecea printr-o pădure de fistic în care prepeliţele bondoace 
şi moleşite de căldură ţopăiau ici şi colo prin iarbă, Iartarin 
crezu că aude - dar departe, nedesluşit şi fărâmiţat de 
briză - acel răget minunat pe care-l auzise de atâtea ori la 
Tarascon, în spatele barăcii Mitaine. La început, eroul crezu 
că visează... Dar, după o clipă, îndepărtate încă, dar ceva 
mai desluşite acum, răgetele începură; de data asta, în 
vreme ce din cele patru zări se auzeau urlând câinii satelor 
arabe, zguduite de groază şi făcând să zăngăne conservele, 
lăzile cu arme şi cocoaşa cămilei care se înfioră. Nici o 
îndoială. Era leul. Repede, repede, la pândă. Nu era de 
pierdut nici un minut. 


Chiar aproape de acel loc se afla o moschee mică care 
adăpostea mormântul unui sfânt, având cupola albă, dar şi 
papucii cei mari şi galbeni, aşezaţi într-o firidă deasupra 
uşii; se aflau de asemenea o mulţime de obiecte cu inscripţii 
ciudate, turbane, fire aurite de beteală şi fir roşu, care era 
agăţat de-a lungul zidurilor... Tartarin lăsă acolo cămila şi 
pe prinţ, şi căută un loc bun pentru pândă. Prinţul voia să-l 
urmeze, dar tarasconezul îl refuză categoric, întrucât ţinea 
să dea ochii cu leul singur-singurel. Totuşi, recomandă 
Alteţei sale să nu se îndepărteze prea mult şi, ca o măsură 
de prevedere, îi lăsă portofelul, burdugşit cu hârtii 
importante şi bancnote, fiindcă se temea să nu fie sfârtecat 
de gheara leului. Abia atunci, eroul îşi căută postul de 
pândă. La o sută de paşi în faţa moscheii, un crâng cu 
oleandri tineri fremăta în pânza înserării, la marginea unui 
pârâu aproape uscat. Tartarin se aşeză tocmai acolo, 
potrivit obiceiului, cu genunchiul în pământ, cu carabina în 
mână şi cu uriaşul său cuţit de vânătoare înfipt drept în faţa 
lui în nisipul malului. 

Se înnoptase. Trandafiriul înserării trecu în violet, iar mai 
târziu într-un albăstriu închis. Mai jos, între pietrele râului, 
strălucea un ochi de apă, limpede ca o oglindă de mână. 
Era adăpătoarea fiarelor. Pe panta celuilalt mal se vedea ca 
prin ceaţă cărarea albă pe care labele uriaşe o făcuseră 
printre arborii de fistic. Această râpă îţi dădea fiori. 
Adăugaţi la asta murmurul nedesluşit al nopţilor africane, 
freamătul stins al ramurilor, paşii uşori ai fiarelor la pândă, 
urletele şacalilor, iar mai sus, pe cer, la o sută -două de 
metri, cârdurile de cocori care treceau cu ţipete de copii 
sugrumaţi; recunoaşteţi că erau motive ca eroului să-i 
dârdâie inima. 

Tartarin era distrus. Ba mai mult. Dinţii îi clănţăneau, 
bietul om! Iar pe prăselele cuţitului său înfipt în pământ, 
ţeava puştii sale ghintuite suna ca nişte castaniete. Ce 
vreţi?... Sunt şi seri când n-ai chef de nimic, şi apoi, ce 
merit ar mai avea eroii dacă nu le-ar fi frică niciodată? 


Ei, bine, lui Tartarin îi era frică, şi chiar tot timpul. Cu 
toate acestea, se ţinu pe poziţie. Un ceas-două, dar şi 
eroismul are limitele sale... 

Lângă el, în albia secată a râului, tarasconezul auzi brusc 
un zgomot de paşi şi pietre rostogo-lindu-se. De data astai 
se făcu părul măciucă. Trase două focuri la întâmplare în 
beznă şi o luă la sănătoasa spre moschee, lăsând cuțitul 
înfipt în nisip în faţa lui ca o cruce în amintirea celei mai 
mari frici care a stăpânit vreodată sufletul unui îmblânzitor 
de dragoni. 

— Acuma, priinţe, iaca leul! Tăcere. 

— Priinţe, priinţe, sunteţi acolo? 

Prinţul nu era acolo. Pe zidul alb al moscheii mici se zărea 
sub clar de lună umbra ciudată a cămilei. Prinţul Gregory 
tocmai spălase putina, luând cu sine portofelul şi 
bancnotele... De o lună Alteța sa aştepta acest prilej... 

În sfârşit! 

A doua zi după această aventuroasă şi tragică seară, când 
eroul se deşteptă în revărsat de zori şi fu sigur că prinţul şi 
portofelul cu bani dispăruseră, dar de-adevăratelea şi fără 
cale de întoarcere, când se văzu singur în cripta mică şi 
albă, trădat, prădat, uitat în mijlocul Algeriei sălbatice, 
numai cu o cămilă cu o singură cocoaşă şi cu ceva mărunţiş 
în buzunar, atunci, pentru prima oară, pe tarasconez îl 
cuprinse îndoiala. Se îndoi de Muntenegru, de prietenie, de 
gloria sa şi chiar de lei; atunci, precum Hristos la 
Ghethsemani, marele bărbat izbucni într-un plâns amar. 

Dar, pe când stătea îngândurat, pe pragul micii moschei, 
cu capul între mâini şi cu carabina între picioare, iar cămila 
îl privea blajină, tufişul din faţa sa se răsfiră, iar Tartarin, 
înmărmurit, văzu la zece paşi în faţa lui un leu uriaş care 
înainta cu capul sus, scoțând răgete fioroase, de tremurau 
zidurile moscheii, zorzoanele, ba şi papucii sfântului în 
firida lor. Numai taras-conezul nu tremura. 

— În sfârşit! Răcni el, ţinând patul armei la umăr... Poc!... 
Pac!... Pfff!... Pfff!... Gata... Leul avea două gloanţe în cap. 


Timp de o clipă, pe fondul de jăratic al cerului african se 
văzu un foc de artificii înspăimântător, creieri împrăştiaţi, 
sânge fumegând şi o blană roşcată sfârtecată în bucăţi. Apoi 
totul se linişti, iar Tartarin zări doi negri uriaşi repezindu-se 
la el, cu măciucile în aer. Erau cei doi negri din Milianah! 
Vai, doamne! Era tocmai leul îmblânzit, acel leu orb de la 
mănăstirea lui Mahommed, pe care îl doborâseră gloanţele 
tarasconeze. 

Acum e acum, pe legea lui Mahommed! Totuşi Tartarin ieşi 
basma curată. Turbaţi de mânie, cei doi aprigi negri 
cerşetori l-ar fi făcut harcea-parcea, dacă Dumnezeul 
creştinilor n-ar fi trimis în ajutorul lui un înger păzitor: 
paznicul comunei Orleansville care sosea pe o potecă mică, 
cu sabia subsuoară. La vederea chipiului municipal, negrii 
se potoliră. Liniştit şi impozant, omul cu ecuson încheie 
proces-verbal, încărcă ceea ce rămase din leu pe cămilă, 
dădu ordin reclamanţilor şi delincventului să-l urmeze şi se 
îndreptă spre Orleansville, unde totul fu dat în grija 
grefierului. 

A urmat o lungă şi încurcată procedură! După ce 
străbătuse Algeria triburilor, Tartarin din Tarascon cunoscu 
o altă Algerie, la fel de imensă şi caraghioasă, Algeria 
oraşelor, cu dispute judecătoreşti şi avocaţi. Cunoscu astfel 
magistratura deocheată care bârfea în fundul cafenelelor, 
boema oamenilor de legi, dosarele care miroseau a absint şi 
cravatele albe pătate cu cocktail de cafea; cunoscu aprozii, 
apărătorii, samsarii, toată grămada de hârtii timbrate, 
înfometată şi slabă, care ruinează pe colonişti până la vârful 
bocancilor, de-i lasă jupuiţi, foaie cu foaie, ca pe un ştiulete 
de porumb. 

Mai întâi trebuia de ştiut dacă leul a fost ucis pe teritoriul 
civil sau militar. În primul caz, afacerea privea tribunalul de 
comerţ; în al doilea, Tartarin trebuia deferit Consiliului de 
război; la auzirea acestui cuvânt, sensibilul Tartarin se şi 
vedea pus la zid sau îngropat până în gât în fundul unui 
siloz... Îngrozitor e că delimitarea celor două teritorii e aşa 


de vagă în Algeria. În sfârşit, după o lună de alergături, 
intrigi şi de stat la soare prin birourile arabe, se stabili că, 
pe de o parte, leul a fost ucis pe teritoriul militar, iar pe de 
altă parte că, atunci când a tras, Tartarin se găsea pe 
teritoriul civil. Afacerea se judecă pe cale civilă, iar eroul 
nostru se alesese cu 2500 de franci de plătit ca 
despăgubire, la care se adăugau cheltuieli de judecată. 

Cum naiba să plăteşti toate acestea? Cei câţiva piaştri care 
scăpaseră din mâna prinţului fuseseră deja cheltuiţi de mult 
pe hârtii legale şi absint judiciar. 

Bietul omorâtor de lei fu nevoit să vândă lada cu arme cu 
bucata, carabină cu carabină. Vându pumnalele, cuţitele 
malaieze şi măciucile. Un băiat cumpără conservele. Un 
farmacist luă ceea ce mai rămase din plasturi. Chiar şi 
cizmele urmară la rând, după cortul cel perfecţionat, la un 
negustor de vechituri care le da drept chinezării. După ce 
plăti totul, nu-i mai rămânea lui Tartarin decât pielea de leu 
şi cămila. Ambală pielea cu grijă şi o trimise la Tarascon, pe 
adresa bravului comandant Bravida. Vom vedea mai încolo 
ce s-a întâmplat cu această faimoasă piele jupuită. Cât 
despre cămilă, se gândea să o folosească, pentru a se 
întoarce la Alger, dar nu călare pe ea, ci ca s-o vândă 
pentru a-şi plăti diligenţa. Din nefericire, animalul nu avea 
căutare şi nimeni nu da pe el măcar o para chioară. 

Totuşi Tartarin voia să se întoarcă la Alger cu orice preţ. 
Se gândea să revadă corsetul albastru al Badei, căsuţa şi 
fântânile sale, şi să se odihnească pe trifoiul alb al 
mănăstirii, în aşteptarea banilor din Franţa. Drept care, 
eroul nostru nu stătu pe gânduri: amărât, dar plin de 
hotărâre, porni la drum pe jos, fără bani, din popas în 
popas. 

Oricum, cămila nu-l părăsi. Acest animal ciudat avea o 
dragoste de neînțeles pentru stăpânul ei şi, văzându-l cum 
iese din Orleans-ville, se luă pe urmele sale, îşi potrivi pasul 
după al lui şi nu-l mai părăsi nicicum. 


În prima clipă, Tartarin fu înduioşat, şi atâta devotament îi 
mergea drept la inimă, mai ales că dobitocul nu era 
pretenţios şi se hrănea cu te miri ce. Totuşi, după câteva 
zile, tarasco-nezul se sătură să aibă pe urmele paşilor săi 
aşa tovarăş melancolic, care îi amintea toate păţaniile sale; 
pe urmă, amărăciunea crescând, nu putea suferi aerul lui 
trist, cocoaşa şi mersul de gâscă împiedicată. Într-un 
cuvânt, n-o mai putea suferi şi nu ştia cum să se 
descotorosească de ea; dar dobitocul nu se lăsa... Tartarin 
încercă s-o facă uitată, dar cămila îl găsi; încercă să fugă, 
dar ea fu mai iute de picior... Îi strigă: „Piei de-aici!”, 
aruncând cu pietre. Cămila se oprea şi îl privea cu tristeţe; 
apoi, cât ai clipi, se pornea din nou la drum şi totdeauna îl 
ajungea din urmă. Tartarin trebui să se resemneze. 

Dar, când după opt zile bune de mers, taras-conezul, 
prăfuit şi istovit, văzu de departe ivin-du-se verdeaţa 
primelor terase albe din Alger, când se găsi la porţile 
oraşului, în vânzoleala străzii Mustafa, în mijlocul zuavilor, 
biscri-silor8, mahonezelor, toţi agitându-se în jurul său şi 
privindu-l cum defila cu cămila pe urmă, îşi pierdu cu totul 
răbdarea: „Nu! Nu! 

— Zise el - asta nu se poate... Nu pot să intru în Alger cu o 
asemenea lighioană!” şi, folosindu-se de o îngrămădeală de 
trăsuri, făcu un ocol peste câmpuri şi se aruncă într-un 
şanţ... 

După un timp, văzu deasupra capului, pe drumeagul cel 
mare, cămila care alerga în goana mare, lungind gâtul cam 
speriată. Atunci, uşurat de o mare greutate, eroul ieşi din 
ascunzişul său şi se întoarse în oraş pe o cărare ocolită care 
ducea la mica sa gospodărie. 

Catastrofe peste catastrofe. 

Sosind în dreptul casei sale maure, Tartarin se opri foarte 
mirat. Se însera, iar strada era pustie. Prin uşa joasă cu 
boltă pe care negresa uitase s-o închidă, se auzeau râsete, 
zgomot de pahare, pocnituri de la sticlele de şampanie şi, 


dominând această larmă grozavă, o voce de femeie care 
cânta veselă, cu claritate...: 

Marco, frumoasă, iubeşti 

lubeşti dansul în saloane cu flori. 

„Mii de draci!”, făcu tarasconezul galben ca ceara şi dădu 
buzna în curte. 

Sărmanul Tartarin! Ce spectacol îl aştepta... Sub arcadele 
micii mănăstiri, în mijlocul flacoanelor, prăjiturilor, pernelor 
răvăşite, al pipelor, tamburinelor şi chitarelor, Baia stătea în 
picioare, fără veston albastru şi corset, neavând pe ea decât 
o cămăşuţă de voal argintat şi nişte şalvari trandafirii; ea 
cânta Marco la Belle, cu o şapcă de ofiţer de marină pe 
ureche... Lia picioarele ei, pe o rogojină, îndopat cu amor şi 
zaharicale, Barbassou, infamul căpitan Barbassou, crăpa de 
râs ascultând-o. 

Apariţia lui Tartarin, jigărit, slab, prăfuit, cu ochii 
scăpărând, cu fesul zbârlit, întrerupse brusc această orgie 
turco-marsilieză. Baia slobozi un strigăt de gâscă speriată şi 
fugi în casă. Barbassou nu se clinti, râzând şi mai straşnic: 

— Ehei! Domnule Tartarin, ce spuneţi de asta? Acum 
vedeţi că ştia franţuzeşte? Tartarin din Tarascon înaintă 
furios. 

— Căpitane! 

— Digo-li qui vengue, moun bon! 9, strigă maura, 
aplecându-se peste galeria de la primul etaj, cu un gest 
obscen. Bietul om încremeni, căzu lat pe o tobă. Aşadar, 
maura lui ştia până şi graiul din Marsilia. 

— Când vă spuneam să nu vă încredeţi în algerience, zise 
grijuliu căpitanul Barbassou... Aşa e şi cu prinţul 
muntenegrean. Tartarin ridică capul. 

— Ştiţi unde este priinţul? 

— Ei, nu e prea departe. Locuieşte pentru cinci ani la 
drăguţa puşcărie din Mustafa. Şmecherul s-a lăsat prins cu 
mâţa în sac... De altfel, nu e pentru prima oară când stă la 
răcoare. Alteța sa a mai făcut trei ani de puşcărie pe 
undeva... A, da! Cred că acest loc e Tarascon. 


— La Tarascon! Strigă Tartarin luminat brusc... Din cauza 
asta, el nu cunoştea decât o parte a oraşului... 

— Da, vezi bine! E Tarasconul văzut de la puşcărie. Of, 
bietul meu domn Tartarin, trebuie să deschizi bine ochii în 
ţinutul ăsta afurisit, pentru că altfel ţi se întâmplă tot felul 
de tărăşenii. Aşa, de pildă, povestea cu muezinul dumitale... 

— Ce poveste? Care muezin? 

— Ei, drăcie!... Muezinul din faţă care bate şaua pentru 
Baia. Ziarul Akbar a relatat povestea acum câteva zile şi 
întregul Alger încă mai râde... E şmecher muezinul ăsta 
care, din vârful turnului, cântându-şi rugăciunile, făcea o 
curte nebună acestei puicuţe, chiar sub nasul dumitale, 
dându-i întâlniri în numele lui Allah. 

— Dar atunci, în ţara asta, sunt toţi nişte netrebnici, urlă 
bietul tarasconez. Barbassou făcu un gest de filosof: 

— Dragul meu, ştiţi bine, ţările noi... Oricum, dacă mă 
credeţi, e mai bine să vă întoarceţi grabnic la Tarascon. 

— Să mă întorc... E uşor de spus... Dar banii? Nici nu ştiţi 
cum m-au jumulit acolo în deşert! 

— Să nu-ţi pese de asta, răspunse căpitanul râzând. 
Zouave pleacă mâine şi, dacă doriţi, vă duc în ţară... Vă 
convine, colega?... Atunci e foarte bine. N-aveţi decât un 
singur lucru de făcut. Mai sunt câteva sticloanţe de 
şampanie, mai e jumătate de pateu cald crocant... Aşe-zaţi- 
vă acolo, şi fără multe mofturi!... După o clipă de ezitare, 
datorată demnităţii sale, taras-conezul luă o hotărâre 
curajoasă. Se aşeză şi ciocniră; Baia se strecură printre 
clinchetele paharelor, cântă sfârşitul melodiei Marco la 
Belle, şi petrecerea ţinu o bună bucată de noapte. 

Către ora trei dimineaţa, cu capul uşor, dar cu picioarele 
grele, bunul Tartarin se ducea să-l însoţească pe prietenul 
său, căpitanul, când, trecând prin faţa moscheii, amintirea 
muezinului şi a farselor sale îl făcu să râdă; imediat i se fixă 
în cap un gând straşnic de răzbunare. Poarta era deschisă. 
Intră, urmă lungi coridoare acoperite cu rogojini, urcă din 
nou şi ajunse într-un fel de paraclis turcesc unde un felinar 


de fier se legăna în tavan, brodând pereţii albi cu umbre 
ciudate. 

Muezinul era acolo, aşezat pe un divan, purtând turban şi 
haină de blană albă, fumând o pipă de Mostaganem. Stătea 
în faţa unui pahar de absint şi aşteptând ceasul chemării 
credincioşilor la rugăciune... La vederea lui Iartarin, lăsă 
pipa, înspăimântat. 

— Nici vorbă, popo, zise tarasconezul, care avea planul 
său. Repede, turbanul şi haina de blană!... Popa turcesc, 
tremurând de frică, dădu turbanul, tot ce i se ceru. Tartarin 
se împopoţonă cu ele şi trecu solemn pe terasa minaretului. 

Marea sclipea în depărtare. Acoperişurile albe scânteiau 
sub clar de lună. Se auzeau prin briza mării câteva chitare 
întârziate... Muezinul din... Tarascon se reculese un 
moment apoi, cu braţele ridicate, începu să psalmodieze cu 
o voce piţigăiată: 

— La Allah il Allah... Mahommed este un coţcar bătrân... 
Orientul, Coranul, beizadelele, leii şi maurele, toate acestea 
nu fac doi bani!... Nu mai sunt turci!... Nu sunt decât 
escroci... Trăiască Tarasconul...! 

Şi, în timp ce într-un limbaj ciudat, amestec de arabă şi 
provensală, ilustrul Tartarin se adresa celor patru zări, 
peste mări, oraşe, câmpii şi munţi, răspândind veselul său 
blestem taras-conez, îi răspundea vocea groasă şi limpede a 
celorlalţi muezini, trecând de la un minaret la altul, iar 
ultimii credincioşi din oraşul de sus se băteau cu pioşenie în 
piept, proslăvindu-l pe Allah. 

Tarascon! Tarascon! 

Amiază. Pe Zouave se pregăteşte plecarea. Colo sus, 
ofiţerii, din balconul cafenelei Valentin, privesc cu lunetele 
şi vin, după grad, cu colonelul în frunte, să privească acest 
minunat mic vapor care porneşte spre Franţa. Aceasta-i 
marea distracţie a statului major. Mai jos, rada scânteiază. 
Chiulasa vechilor tunuri turceşti îngropate de-a lungul 
cheiului sclipeşte în soare. Călătorii se grăbesc. Biscrisi şi 
mahonezi grămădesc bagajele în bărci. 


În ceea ce-l priveşte, Tartarin din Tarascon n-are bagaj. 
lată-l cum coboară pe strada Marinei, prin mica piaţă ticsită 
de banane şi pepeni verzi, însoţit de prietenul său 
Barbassou. Nefericitul tarasconez a lăsat pe ţărmul african 
lada cu arme şi iluziile sale, iar acum se pregăteşte pentru 
întoarcerea la Tarascon cu mâinile în buzunare... Îndată ce 
sare în şalupa căpitanului, iată că un animal asudat aleargă 
din capătul de sus al pieţei şi se năpusteşte spre el în galop. 
E credincioasa lui cămilă, care, de douăzeci şi patru de ore, 
îşi căuta stăpânul prin Alger. 

Văzând-o, Tartarin se schimbă la faţă şi se face că n-o 
cunoaşte, dar cămila se încăpăţânează. Se vânzoleşte de-a 
lungul cheiului, îşi caută stăpânul şi îl priveşte duios: „la-mă 
cu tine, pare a zice chipul ei trist, ia-mă în barcă, cât mai 
departe de această Arabie de mucava vopsită, de acest 
Orient caraghios, plin de locomotive şi diligenţe unde - 
dromader păcătos - nu ştiu ce se va alege din mine. Lu eşti 
ultimul turc, eu sunt ultima cămilă... O, Tartarin al meu, să 
nu ne mai despărţim...”. 

— Cămila asta e cumva a d-voastră? Întrebă căpitanul. 

— Nicicum! Răspunse 'Tartarin, pe care îl treceau fiorii 
numai la gândul de a intra în Tarascon cu asemenea escortă 
caraghioasă; renegând cu neruşinare pe tovarăşa 
nenorocirilor sale, el izbeşte cu piciorul malul algerian şi 
împinge barca în curentul apei. Cămila adulmecă apa 
lungindu-şi gâtul, pârâie din încheieturi şi, avântându-se 
orbeşte în urma bărcii, pluteşte alături de Zouave, care 
navighează ca o tigvă; cu spinarea bombată şi cu gâtul 
uriaş ca un pinten de corabie înălţat deasupra apei, cămila 
soseşte lângă pachebot. 

— La urma urmei, mi-e milă de dromaderul ăsta, zise 
emoţionat căpitanul Barbassou. Am să-l iau la bord... Sosind 
la Marsilia, îl voi dărui grădinii zoologice. 

Urcară pe punte, cu eforturi sporite, cu scripeţi şi frânghii, 
cămila îngreuiată de apa mării, şi Zouave porni la drum. 


Timp de două zile cât dură traversarea, Tartarin rămase 
singur în cabina sa, nu pentru că ar fi fost marea prea 
agitată, nici din cauza fesului, ci pentru că afurisita de 
cămilă, de cum îşi vedea stăpânul pe punte, dovedea o 
dragoste jenantă faţă de el. N-aţi văzut niciodată o cămilă 
ca asta, care să măgulească în aşa fel pe cineva!... Din ceas 
în ceas, prin hublourile pe unde-şi mai lipea nasul 
câteodată, 'Tartarin văzu cum păleşte seninul cerului 
algerian; apoi, în sfârşit, într-o dimineaţă cu o brumă de 
argint, auzi cu bucurie cum sunau toate clopotele din 
Marsilia. Sosiseră. Zouave aruncă ancora. 

Omul nostru cobori, fără bagaje şi fără să spună nimic, 
străbătu în grabă oraşul Marsilia, temându-se mereu să nu 
fie urmat de cămilă; şi nu răsuflă uşurat decât atunci când 
se văzu într-un vagon de clasa a treia, care gonea de-a mai 
mare dragul spre Tarascon... Înşelătoare tihnă! Abia la 
două leghe de Marsilia, iată că toate capetele se îndreaptă 
spre portiere. Se aud glasuri, iar alţii rămân uimiţi. 
Tartarin, la rândul său, priveşte, şi ce vede?... Cămila, 
domnule, nelipsita cămilă, care gonea de-a lungul căii 
ferate în urma trenului, prin Crau, ţinându-se foarte 
aproape de tren. Înspăimântat, Tartarin se înghesui într-un 
colţ, închizând ochii. După această expediţie jalnică, 
chibzuise să se întoarcă acasă în mare taină. Dar prezenţa 
acestui patruped făcea lucrul ca şi imposibil. Ce întoarcere 
o să aibă loc, doamne Dumnezeule? Nici tu bani, nici tu lei, 
nimic... Doar o cămilă...! 

— Tarascon... larascon...! 

Trebui să coboare... Ce stupoare! Îndată ce fesul eroului 
apăru în uşa vagonului, se auzi un strigăt puternic: 
„Lrăiască Tartarin!”, care făcu să tremure bolțile şi 
ferestrele gării. „Trăiască Tartarin! Trăiască vânătorul de 
lei!” Apoi, sunete de fanfară şi coruri de orfani izbucniră 
năprasnic... Iartarin simţi că leşină şi crezu că e vorba de o 
păcăleală. Nicidecum! Întregul Tarascon era acolo, cu 
pălăriile în aer şi cu o imensă dragoste pentru el. lată pe 


bravul comandant Bravida, pe armurierul Costecalde, pe 
preşedinte şi farmacist şi pe toţi vânătorii de şepci, 
repezindu-se spre şeful lor şi ducân-du-l pe sus de-a lungul 
scărilor. 

Ce urmări ciudate are mirajul! Pielea leului orb trimisă lui 
Bravida era pricina larmei. Această blană modestă, expusă 
la club, îi înnebunise pe tarasconezi, iar după ei tot Sudul îşi 
pierduse minţile. Semaforul vorbise şi el despre asta, dar 
inventase o dramă: Tartarin nu omorâse numai un leu, ci 
zece, douăzeci, ce mai încolo-încoace... O chisăliţă de lei! 
De aceea, Tartarin, debarcând la Marsilia, era deja o 
celebritate, fâră s-o ştie; drept care, o telegramă fulger şi 
sosise cu două ceasuri înainte în urbea sa natală. 

Dar ceea ce puse capăt bucuriei generale fu ivirea unui 
animal fantastic, plin de praf şi sudoare în spatele eroului, 
care cobora şi el bocănind pe peronul gării. Tarasconul 
crezu o clipă că s-a întors Tarasca. Tartarin îi linişti pe 
concetăţeni: 

— E cămila mea, zise el. Şi sub influenţa soarelui 
tarasconez - acel soare făţos care te face să spui minciuni 
fără să vrei - adăugă mângâind cocoaşa dromaderului: 

— E un animal de soi!... M-a văzut când am omorât toţi 
leii. 

În acea clipă, luă de braţ cu drăgălăşenie pe comandant, 
roşu de fericire; după aceea, urmat de cămilă, înconjurat de 
vânătorii de şepci şi aclamat de mulţime, se îndreptă 
tacticos spre casa baobabului; în timp ce mergea, începu să 
povestească nemaipomenita lui vânătoare: 

— Ia închipuiţi-vă, zicea el, că într-o anumită seară, în 
plină Sahară... 


SFÂRŞIT