Revista Cinema/1963 — 1979/1970/Cinema_1970-1666897506__pages201-250

Am dori 

să vedem 
la 
Cinematecă 
filme 


gudiciare». 


) 
ne spune 
ceva nou 

despre 


iubire. 


Alexandre 
Astruc, 
teoreticianul 
formulei 
«camera- 
stilow, 

dar nu 

$1 
practicianul 
ei. 


E A 


Romeo şi Julieta '40 (Pierre Brasseur şi Anouk Aimée în «Amanţii din Verona») 


amorul e 


pe terminate 


Ciclul consacrat amorului de-a lungul 
veacurilor e pe sfirşite. În cronica trecută 
am vorbit despre trei din filmele acestei 
serii: «Regina africană», «Tabu» și «Cleo- 
patra». Aș vrea acum să vorbesc despre 
«Educație sentimentală» de Astruc, 
«Johnny Belinda» de jean Negulescu şi 
«Amantii din Verona» de Cayatte. 

Pentru filmele ciclului în curs figu- 
rează și unul de Cayatte: «Amantii din 
Verona», cu un scenariu de jaques Pré- 
vert, unul din așii acestui fel de scrieri. 
lar interpreți: Pierre Brasseur, Anouk 
Aimée, Serge Reggiani, Martine Carol, 
Dalio. Titlul a fost ales nu numai fiindcă 
acțiunea se petrece la Verona, dar şi 
pentru că, asemenea poveștii lui Romeo 
şi Julieta, dragostea este şi aci împiedi- 
cată de prejudecățile părinților. De data 
asta, ideile preconcepute poartă nu asu- 
pra urei între familii, ci asupra urei de 
clasă. Tatăl fetei, Pierre Brasseur, este 
un fascist odios, un om abject și cinic, 
iar tînărul amant, Reggiani, este un 
proletar. El nu are nevoie să se sinucidă 
ca. Romeo, căci tatăl fetei va avea grijă 
să-l împuște. 


Sentimental și poliţist 


Nu se poate zice că nu e un film bun. 
Dar se poate zice că nu e un film despre 
amor, cum sint atitea altele care într- 
adevăr dezvăluie o trăsătură nouă a 
acestui antic sentiment, fie că e vorba de 
amorul de tip posesiv, fie de cel sufletesc 
şi total. Filme bunăoară ca «Prinţesa», 
«Cuţitul în apă», «Elvira Madigan», 
«Jurnalul unei femei în alb», «Recoltă 
la întîmplare», «Brăţara de granate», 
«Vips», «Oglinda cu două fețe» şi multe 
altele au adus realmente revelații de 
psihologie în problema amorului. Re- 
velații cu totul diferite de la film la 
film. Frumusețea în «Amanţii din Vero- 
na» este prin excelență cea a jocului 
actoricesc, precum şi descrierea lumii 
ulcerate de lunga perioadă a fascismului. 
Am fi dorit să ni se fi prezentat filme de 
Cayatte, unde să ni se spună realmente 
ceva nou despre amor. Căci asemenea 
filme există. Citam adineauri «Oglinda 
cu două feţe». Dar mai sînt și altele, cu 
totul remarcabile. Unul, foarte recent, 
care deci nu a împlinit virsta cinematecii, 
dar care a produs mare impresie şi aș 
vrea să-l amintesc: «Drumul spre Kath- 
mandu», cu Jane Birkin şi Renaud Verley, 
ne descrie lichefacția amorului sub efec- 
tul incoerenței spirituale, debandadei 
moravurilor și acțiunii drogurilor la tine- 
retul occidental. Eroina este o ființă de o 
rară distincție și noblețe sufletească, 
ceea ce nu o împiedică să decadă. 

Un alt film extraordinar al lui Cayatte 
despre iubire (căci doară despre aseme- 


nea filme de Cinematecă nefolosite, se 
cuvine să se vorbească într-o critică a 
Cinematecii) — se numeşte «Pièges 
pour Cendrillon» (Capcane pentru Ce- 
nuşăreasa). Două verişoare seamănă la 
chip ca două perfecte gemene (Dany 
Carrel). Una e milionară şi abjectă, de o 
răceală și amoralitate monstruoasă, cea- 
laltă e săracă și fată de treabă. În momen- 
tul cînd începe filmul, ele se găsesc în 
vila somptuoasă a primei. Casa ia foc. 
Fata rea moare. Cealaltă este vindecată 
de răni, dar șocul o face să uite tot tre- 
cutul. l-i readuce aminte guvernanta 
verișoarei moarte (Madeleine Robinson), 
care o povățuieşte să pretindă că ea este 
fata cea bogată. lubitul ei o întilnește și 
ea ştie, de la guvernantă, că acesta fusese 
iubitul ei. Amorul lor reincepe, devine 
din ce în ce mai pasionat, pină ce ea 
descoperă ceva groaznic, anume că ea 
nu este ea, ci cealaltă, acea ființă oribila, 
capabilă de toate ticăloșiile. Disperată, 
incearcă să se sinucidă deschizind gazul 
de la baie. In momentul cind își asteapră 
moartea, sună telefonul. Este el, care ii 
spune că o iubește, că dragostea lor 


făcuse din ea altă ființă, exact ființa de 
altădată pe care el o iubise înainte ca ea 
să fi murit. Şi ea plinge. Şi filmul se oprește 
aici. Dar povestea e completă. Este 
povestea unei alte minuni pe care dra- 
gostea o poate face: nașterea, a doua 
oară, a unei fiinţe omenești. 

Şi fiindcă am vorbit de Cayatte, şi 
fiindcă aici facem cronică de cinematecă, 
adică de cultură cinematografică, ne 
gîndim că un ciclu Cayatte ar fi de un 
mare interes. Cayatte stirneşte delir de 
admirație în public, precum şi rînjete de 
dezaprobare la criticii superintelectuali, 
«fenomenologi» „cum își zic ei. René 
Bazin recunoaște priza enormă pe care 
acest maestru al psihologiei cinemato- 
grafice o are asupra spectatorilor. dar 
adaugă că ce face el este în fond ciberne- 
tică, aranjamente de roboți logici, po- 
veşti judiciare, procese de tribunal jucate 
de pioni pledanți, la care pledoaria (zice 
Bazin) «este prea convingătoare ca să fie 
si justă». Această frază spune totul și 
arată ce autor interesant este acest 
Andre Cayatte şi cît de mult am dori să 
vedem la Cinemateca noastră seria lui 
«judiciară», cu scenariile făcute de Spaak : 
«Dreptate s-a făcut», «Sintem toți niște 
ucigași», «Înainte de potop», «Dosarul 
negru». În tratarea misterioasei proble- 
me a vinovăţiei el stă pe picior de egali- 
tate cu Hitchcock, 


Numesc această eră a camerei-stilou 


Programul cuprinde şi un film de 
Alexandre Astruc. A fost în fond o bună 
idee, poate tocmai pentru caracteristica 


«Educația sentimentală» 


a lui Flaubert 
trădată de Astruc 
după 100 de ani 


lipsă de succes a operelor sale, atit pe 
lingă public cit şi pe lîngă critici. Explica- 
ţia acestei nereușite — in ciuda multor 
bune intenţiuni şi a unor reale calități — 
o voi da în rîndurile ce urmează. 

Publicul românesc nu a văzut pină 
acum decit un singur film al acestui autor: 
«O viaţă», după romanul lui Maupassant 
(cu Maria Schell, Cristian Marquant, 
Antonella Lualdi, Pascale Petit). De alt- 
fel, şase filme a făcut în total (plus trei 
scurt metraje-ficțiune), în cursul a vreo 
20 de ani de activitate. În general el 
asteaptă cam trei ani de la un film la 
altul. Publicul românesc cunoaște nu- 
mele lui Astruc din pricina teoriei sale 
a camerei-stilou, adică folosirea aparatului 
de filmat așa cum scriitorul se serveşte 
de stilou. Sincera lui intenţie era să revo- 
luționeze pur şi simplu cinematograful 
care, graţie domniei sale, ar îi trebuit să 
inaugureze o «eră nouă». lată propriile 
sale cuvinte: «Numesc această era nouă 
aceea a Camerei-Stilou. Această formulă 
metaforică are o semnificație precisă. 
nseamnă că cinematograful se va libera 
treptat de tirania vizualului, a imaginii 
pentru imagine; de tirania anecdotei 
imediate, a concretului, pentru a deveni 
un mijloc de a scrie tot atit de simplu și 
de subtil ca acela al limbajului scris». 
Din păcate el a fost acela care a aplicat în 
cea mai mică măsură aceste prețioase 
precepte. Un critic englez foarte apre- 
ciat, Roy Armes, remarcă cu ironie că 
tema camerei-stilou descrie bine ceea ce 
e original şi izbitor în opera unui om 
ca Chris Marker, dar ne spune mult 
mai puţin despre opera lui Astruc în- 
suşi. De altfel, Astruc nu se sfieşte să se 
contrazică tot timpul. Astfel, «Perdea- 
ua roșie» (Le rideau cramoisi) prima lui 
operă,el o numeşte: «dorința mea de a 
compune o ilustrație cinematografică a 
textului literar» (un curios mod de a se 
«libera de tirania vizualului, a imaginii »). 
În schimb, cade într-o altă exagerare. 
Filmul acela aproape nu avea dialog, ci 
doar monologul continuu al vocii lui 
Marquant (personajul principal) care po- 
vestește filmul pe măsură ce se desfă- 
502۳5 ۲ Ceea ce este mult mai «cameră 
stilou» decit e permis. Nici de «tirania 
anecdotei» nu pare a fi scăpat așa de ușor. 
Cu excepţia filmului «Les mauvaises ren- 
contres» (Nefericite întilniri), toate cele- 
lalte sint adaptări de romane sau nuvele 
celebre, operație pe care o îacredințea- 
ză unor specialiști, în special lui Roland 
Laudenbach. Vom fi desigur surprinși 
“să auzim pe acest aprig revoluționar 
declarind: «Sint încredințat că ar fi să-i 
facem un prost serviciu cinematogra- 
fului dacă am lăsa pe regizori să lucreze 
după propria lor inspirație. Ar face atunci 
filme prea estetizante, prea literaturi- 
zante, prea esoterice»! Criticul englez 
deja citat spune pe șleau că Astruc e o 
adunare de vechi procedee, la antipodul 
noilor tendinţe ale cinematogratului fran- 
cez. 

Filmul prezentat la Cinematecă este 
adaptarea (şi modernizarea) romanului 
lui Flaubert: «Educaţia sentimentală». 
Faptul că a înlocuit atmosfera din 1860 
cu aceea a zilelor noastre strică toată 
treaba. Căci jalnica poveste a lui Flaubert 
era legată de jalnica psihologie a mic- 
burghezului francez care își permite 
extravaganța de a gîndi niţel romantic 
şi de a vedea cum toată viata lui va fi o 
anostă succesiune de anoste eșecuri. La 
bătrineţe, el se consolează cu amintirea 
visului de altădată. Dar cum acel vis 
fusese un eșec, vă închipuiți ce fel de 
evadare în trecut mai poate fi această... 
consolare. A avut interpreţi străluciți: 
Marie José Nat, Jean-Claude Brialy, Dawn 
Addams, Michel Auclair, Pierre Dudan, 
Carla Marhier. Dar modernizarea de 
care am pomenit, nepotrivirea între 
problemele de azi şi sentimentele de 
acum o sută de ani,explică răceala cu care 
publicul a primit acest film. 


D.I. ۰ 
17 


Final-apoteoză («Golgota») 


filmul 
românesc 
ŞI 

ideile 

lui 

fixe 


Îmi vin în minte diferite finaluri: spectacu- 
loase, şocante, modeste, echivoce, inso- 
lente, răvășitoare. Finaluri care te incintă 
și finaluri care te scot din sărite. De ce 
așa şi nu altfel ţi-ai incheiat povestea, 
domnule Resnais, domnule Fellini, domnule Skolimov- 
ski ori Pintilie? Parcă nicăieri in domeniul atit de intim al 
creației, imixtiunea spectatorului nu e atit de manifestă, 
pretenţia atit de supărătoare, ca în această disputată li- 
bertate de a decide asupra soartei personajelor. Dorința 
creatorului e legitimă: eu le-am dat viață, eu le omor cind 
vreau şi cum vreau! Dar ce te faci cind pe parcurs ele au 
incetat să mai fie plăsmuirile dumitale imaginare, au 
devenit ființe cu stare civilă pe ecran, purtătoare de 
cuvint şi cuvinte, de judecăţi, au devenit,cu alte cuvinte, 
persoane sociale? Şi de acum înainte societatea — 
adică spectatorul — pare îndrituit să le aprobe ori deza- 
probe acțiunile, să le sancționeze erorile, în numele unei 
justiții morale precise. Autorul poate da verdictul. Com- 
pletul de judecată se formează acolo, în sală, nu-l poți 
impiedica să se formeze și să te discute la ieșire. Asta, 
bineînțeles în cazul — fericit — cind procesul dumitale 
artistic l-a pasionat, cind ai stiut să-i stirnești senti 


Final amabil («Căldura») 


mente și resentimente puternice. Pentru că alttel 10۰ 
inte de a-i anunta implacabilul «sfirşit», el își încheie 
paltonul şi se precipită la ieşirea prin Sărindar. 


۱۱ faut savoir... 

PRESEI e Aa 5 me hole Fa i 

...ca in dragoste, cind să tragem cortina, dar ne te- 
mem că tot nu ne-am făcut bine înțeleşi, că trebuie să 
insistăm, să forțăm mina spectatorului, să-l convingem 
cu orice preț. Și atunci lungim fără noimă, explicăm 
poanta, dăm sentințe fără drept de apel, ratăm momentul 
psihologic. Pentru că mai înainte de a fi o problemă de 
estetică, de filozofie, de morală, finalul mi se pare o 
chestiune de psihologie. De intuire a reacției sălii in- 
diferent pe ce plan se manifestă. Eu zic: nu-i logic ca o 
farsă să se termine în registrul tragic. Dar asta-i vocea 
estetizantului din mine. Pentru că orice amestec de 
genuri e permis în artă, cu excepția celor plicticoase. 
Eu zic: nu-i normal ca acest caracter să reacționeze în 
final contrazicindu-și toate actele de pină atunci. Dar 
ăsta-i conservatorismul din mine, care nu admite că 
reacțiile psihologice pot fi total neașteptate, că, de fapt 
nu există boli, ci bolnavi. Tot așa, nu există final, ci 
finaluri. Fiecare spectator îşi termină filmul conform do- 
rințelor mărturisite sau ascunse. Ceea ce îi cerem crea- 
torului nu este atit să nu ne contrazică — asta e libertatea 
lui — ci să nu ne înșele ori să ne constringă. Cu alte 


Final deschis («Legenda») 


CUM TERMIN 


cuvinte, să joace cinstit și să ne lase acea margine de 
meditație, de libertate de a decide singuri care e morala 
fabulei, libertate absolut necesară în relația modernă 
dintre artă şi spectator. Or, se pare,că tocmai această 
latură e neglijată de unii autori. E dreptul lor să-și în- 
cheie spectacolul cu o metaforă generalizatoare, cu un 
cor (formațiile feminine sînt la modă) care să «inalte» 
orice povestioară banală la rangul de legendă. Așa încit, 
indiferent de subiect, de factura filmului, de stilul regi- 
zorului,şi «Căldura», și «Golgota»,şi «Răutăciosul ado- 
lescent» să-și unească vocile într-o apoteoză-cantată 
Dar mă irită cînd sînt forțat să elimin din joc, fără să fiu 
convins de altă necesitate decit artificiul de calcul dra- 
maturgic, toate personajele care mă încurcă de-a lungul 
intrigii polițiste ori sentimentale, ori istorice. 


10 negri mititei 


Formula. Agathei Christie «10 negri mititei» pare să fi 
devenit obligatorie nu numai pentru genul care a con- 
sacrat-o, dar şi pentru cu totul alte filme ce ambiţio- 
nează altfel de demonstrații. De pildă, «Prea mic pentru 
un război atit de mare» sau «Golgota», evocarea istorică, 
bazată pe un fapt întimplat. Nu ştiu dacă documentele 
vremii consemnau exterminarea pe rind a văduvelor 
greviştilor care şi-au cerut dreptul lor la pensie. Dar așa 
cum apare pe ecran, după formula bulgărelui de zăpadă, 


Final neliniştit («Dimineţile...») 


Final implacabil («Gioconda...») 


Final-şoc («Pădurea...» 


AM POVESTEA? 


nu numai firescul povestirii pierde, dar şi tensiunea, 
dramatismul ei de pînă atunci. Femeile sint ucise pe 
rind ori mor de oboseală, pînă nu mai rămîne decit una 
care nu se dă bătută. Mult, prea mult, pentru un singur 
film, chiar dacă drama e absolut autentică. Sacha Guitry 
povestea în memoriile lui cum, copil fiind, a scăpat el 
singur dintr-o tamilie de 11 persoane. de la o intoxicare 
cu ciuperci. Şi relatează cu un perfect simt al gradaţiei 
dramatice și al nuanțelor psihologice complexe, cum, 
pe măsură ce doctorul anunţa «a mai murit unul», ve- 
cinii reacționau tot mai indiferenți. Pină cind, desco- 
perindu-l pe el singurul viu, într-un colt, l-au luat la rost 
mai mult dezamăgiţi decit miraţi: «Dar tu ce cauţi aici? 
— Eu n-am mincat ciuperci! — De ce?» Şi în vocea me- 
dicului se citea iritarea — consemna scriitorul — în 
timp ce vecinii, aflind că fusesem pedepsit, șuşoteau 
contrariați: «Ştiţi de ce n-a murit cel mic? Pentru că a 
furat!» Şi iată cum noțiunile începeau să se amestece 
nu numai în mintea copilului, dar și în reacțiile adulților. 
Autorul scenariului «Prea mic pentru un război atit 
de mare» acumulează cu iscusință o suită de grozăvii 
ale războiului înregistrate de sensibilitatea unui băieţel, 
dar lungeşte nepermis de mult pentru nervii noştri obo- 
siți,tocmai spre final, fuga copilului şi prinderea șoferului 
neamt. Neverosimilă ca acumulare excesivă apare şi 
țesătura epică a «Castelului condamnaților». 
«Gioconda fără surîs»ar fi ciştigat la vremea ei mai 


Final optimist («Şeful sectorului...») 


mulți suporteri dacă autoarea se oprea la timp asupra 
unuia din interesantele finaluri promise: sfișietoarea 
declarație tirzie strigată în fuga trenului de orgolioasa 
îndrăgostită sau acceptarea bărbatului de a o mai 
însoți o staţie „«mai avem atitea să ne spuneml...» în 
locul acelei convenționale soluții — resemnarea cu o 
căsătorie de compromis datorată oboselii bărbatului şi 
spiritului vindicativ al celeilalte femei. Final care de- 
rutează, irită și nemulțumeşte. Psihologic şi cinema- 
tografic. 

O monteuză imi împărtășea o constatare dintr-o prac- 
tică îndelungă: în final,în mod obligatoriu, ritmul filmului 
trebuie accelerat, planurile trebuie montate tot mai scurt, 
pentru ca spectatorul să nu înceapă să se foiască pe 
scaun. Timpul încetează să mai fie cronometrat obiectiv 
de publicul nerăbdător. El devine subiectiv. Subiectiv 
în general e timpul în artă, dar cu atit mai mult cind se 
înaintează spre deznodămint. 


Şi așa se poate! 


Se poartă de la o vreme finalurile deschise, multiple, 
ori echivoce. Deschise în sensul unei invitații directe, 
polemice, lansate în final, ca o întrebare de colocviu 
adresată sălii transformate în seminar. E flatant, e sti- 
mulant pentru publicul participant şi de aceea,în multe 
cazuri. filmele-anchetă prind. 


La noi o incursiune — dealtminteri modestă şi didac- 
tică — în relaţia părinți-copii-şcoală, se întreabă în final, 
cu destul simt al responsabilităţii la care e antrenată 
şi sala: cine va deschide ușa micului fost delicvent? 
Cui i se va încredința dificila răspundere a reabilitării 
a reintegrării lui interioare, nu numai sociale, familiale? 

«Legenda» lui Blaier termina incert, dar foarte in- 
teresant ca ofertă de meditație, povestea perechii ma- 
ture: cu cit șantierul se depărtează de sat, cu atit mește- 
rul se simte acolo lingă femeia întilnită — mai la el acasă, 
Va rămine cu ea și în realitate, obosit de atitea peregrinări, 
ori numai în visele, în dorințele lui? Scenaristul nu mai 
precizează. Liber fiecare să-și imagineze ce-i place. 
Nici viața nu oferă dezlegări definitive, iată scuza, iată 
justificarea, iată biruința noastră asupra conformismului 
vechilor filme. Dar fie că e invitația la visare a «Şetului 
sectorului suflete», fie că e incerta maturizare a lui Vive 
din «Dimineţile unui băiat cuminte», fie că e cutremură- 
toarea scenă-soc a uimirii si resemnării cu moartea 
din «Pădurea spinzuraților» ori răscolitoarea consem- 
nare a crimei indiferenței din «Reconstituirea», majori- 
tatea filmelor noastre încep să ştie să termine inte- 
resant o povestire. 

Ceea ce.e sfirşitul începutului... maturizării noastre 
artistice 


Alice MĂNOIU 


Final imaginar («Prea mic...») 


Josephine Baker: acel «ceva» numit prezență 


FARMECUL PRE 


Cind Josephine Baker a apă- 
rut pe scenă în fabuloasa ei 
rochie stil «O brad frumos», 


cum singură glumea, cu zim- 
betul ei generos, cu vocea 


care ne spunea lucruri pe care ni le spunem 
şi noi tot timpul din politețe: «Bună seara, 
mă bucur sa vă văd, cit sinteţi de trumoasă 
doamnă» (de aveam senzația că acuşi-acuşi 
începe o piesă de lonesco peste sala de la 
Braşov, aerul a început să vibreze. Eram 
toți făcuţi din același zîmbet, uimit, înduio- 
șat, năuc, o urmăream mişcindu-se pe scenă 
şi apoi prin sală cu aceeași privire, ne în- 
tilneam dizolvați în aceeași prezență, nu- 
mită pentru seara aceea: Josephine Baker. 
intre ea şi noi se stabilise contactul invizibil 
dintre o priză şi cele două fire care fac, 
impreună, să se aprindă filamentul becului 
din tavan. Curentul stirnit de prezența 
ei ne făcea să vibrăm la unison de aceeași 
emoție şi uimire caldă. Am întors capul — 
mărturisesc, muşcată de o bănuială — spre 
televizorul din sală. Acolo se vedea o mare 
informă de capete, gri, flou, în mijlocul 
căreia plutea incert o siluetă la fel de gri și 
ea. M-am uitat de mai multe ori în timpul 
spectacolului. Și atunci cind era filmată de 
aparatul însărcinat cu prim-planurile şi de 
cel cu planurile generale, și de cel ocupat 
cu spatele ei. Nu, nu era o vină de transmisie. 
Era limpede că oamenii fac tot ce se poate 
face cu trei aparate, unul fix şi două cu 
mobilitatea hotărită şi ea dinainte. Imaginea 
schimbătoare de pe micul ecran făcea să 
i se vadă rind pe rind zimbetul generos, cu 
toți dinţii, şi silueta uluitoare, și malițiozi- 
tatea din priviri, vocea ei era şi ea acolo și 
totuși, ceva esențial, vital pentru contactul 
perfect cu o personalitate se pierdea în 
eter. Acel ceva numit prezenţă, care face ca 
în jurul fiecărui artist adevărat aerul să 
vibreze altfel, spațiul să se materializeze 
într-un miez viu de sensibilitate, de emoție, 
de trăire, unic şi irepetabil. 


20 


Josephine Baker 


Universuri închise 


Pentru prezența numită Josephine Baker 
pierderea nu era foarte mare. Josephine 
Baker este un spectacol prea bine cunoscut 
pentru ca fantezia celor din fața micului 
ecran să nu fi fost în stare să acopere golul 
dintre sală şi micul ecran. Ce şi cit se pier- 
de însă din farmecul unei prezențe s-a simţit 
cu adevărat în preajma unor artişti necunos- 
cuţi nouă şi pe care trebuia să-i descoperim, 
să-i înţelegem, să ni-i apropiem, în timpul 
scurt al unui recital: Nicoletta, Claude 
Nougaro, Ewa Demarczyk. 


Nicoletta: din Saint Germain des Prés 


Ewa Demarczyk 


Nicoletta era foarte departe de a fi nu- 
mai o voce cintind, spunind deopotrivă 
muzică şi vorbe despre moartea soarelui. 
despre copilărie sau despre dragoste sau 
despre libertate. Nu era numai cintecul 
oscilind între durere și nepăsare, între lacri- 
mă și ironie nu era numai o siluetă în alb 
care evolua deconcertant între dramatism 
şi frivolitate. Era și una și alta, era cerul şi 
pămintul, înălțimea și abisul peste care ea 
încerca, cintind, să stabilească o punte. 
Pentru cei din sală, Nicoletta era o atmosferă 
vie, tulburătoare, de Saint Germain des 
Pres. Pentru cei din fata micului ecran, o 
cîntăreaţă bună, ușor frivolă şi de un gust 


i 


Ewa Demarczyk: de la suflet la suflet 


Nicoletta 


îndoielnic. Pentru telespectatori, Nicoletta 
nici măcar n-a fost un univers închis, ci un 
univers ciuntit, deci falsificat. 

Claude Nougaro a fost un univers închis 
Poezia lui grea, îndurerată, tandră, răzvră- 
tită s-a pierdut pe drum, cu toate eforturile 
lăudabile ale operatorilor — de a-l filma 
din două unghiuri deodată (compunind un 
cadru poetic poeziei lui), de a-i fixa privirile 
sălbăticite de suferinţă, de a-i urmări miş- 
cările abrupte, ca nişte respiraţii întretăiate 
— pentru că nu stătea în puterea aparatu- 
lui de filmat să le facă să trăiască. lar Nouga- 
ro trăia muzica cu violență şi acea trăire 
avea nevoie să se reflecte, vie și întreagă, 


Claude Nougaro: durere, tandrețe, revoltă 


ZENTEI 


Connie Francis 


în emoția unei săli. Prezenţa lui reclama 
alte prezenţe, reclama acel contact de cir- 
cuit electric cu intensitatea schimbătoare, 
de la un cintec la altul, de la un sentiment la 
altul într-o permanentă mișcare, pe care 
ochiul aparatului nefiind în stare s-o urmă- 
rească, o ucidea de fapt, încercind s-o 
fixeze. 


O femeie minca un măr 


ŞI ce-a ajuns de fapt pe micul ecran din 
acea prezenţă copleșitoare numită Ewa De- 
marczyk? Vocea, vocea aceea unică, tulbu- 


Memphis Slim 


rată de muzică. Ceea ce n-a ajuns decit în 
foarte mică măsură, dacă nu deformat, a 
fost, ca şi la Claude Nougaro, trăirea muzicii. 
N-a ajuns acel fluid al emoției care o făcea 
să moară şi să învie cite un pic în fiecare 
clipă şi-i dădea o frumusețe tragică, dusă 
dincolo de orice canoane. Ewa Demarczyk 
cinta cu ochii deschişi şi ochii se plimbau 
neliniştiți peste chipurile noastre, stabilind 
un contact direct de la privire la privire, 
un dialog de ginduri care veneau să răs- 
pundă gindurilor ei. Pe micul ecran, gros- 
planul Ewei Demarczyk nu dădea decit o 
ingroşare, uneori inestetică, a sentimen- 
telor. Expresivitatea ei, uluitoare în reali- 


Marie LafGret: prizoniera frumuseții sale 


tate, devenea grimasă. Mişcările se rupeau 
şi, descompuse, își pierdeau misterul unic 
al evoluției unei emoții. Poate că n-ar fi 
trebuit filmată în gros-plan decit atunci 
cînd, la capătul unui cîntec, rămînea încre- 
menită în faţa microfonului cu o expresie 
de fericire neincrezătoare şi îndurerată, 
cu colțurile buzelor coborite, cu umerii 
căzuți, umilă şi năucită de aplauze. Pină cînd, 
cu o tresărire de om trezit dintr-un gind, 
se apleca din nou asupra microfonului, se 
cufunda în alt cîntec, devenea din nou mu- 
zică miraculos de frumoasă și copleșea din 
nou sala cu prezența aceea făcută din sunet, 
din mişcare, din emoție, din trăire, din ۰ 

Pentru că ce altceva este o asemenea 
prezență emoţionantă, răscolitoare, dacă 
nu trăirea la cea mai înaltă tensiune a unei 
ființe, a unei alcătuiri de celule, încălzită 
la temperatura unei sensibilități unice; 
ce altceva. dacă nu adevărul cuiva co- 
municat cu o sinceritate maximă, nefrinat de 
nici o prejudecată, netrucat de nici un arti- 
ficiu. Prezența presupune autenticitate şi 
consecvență cu sine şi o armonie desăvir- 
şită între a fi şi a acționa. Armonia se 
poate numi atunci «O femeie minca un 
măr» sau Josephine Baker declarind «am 
făcut-o special» sau Nicoletta cîntind «Liber- 
tate, drâgostea mea» sau Nougaro cintind 
«Cecile, ma fille» sau Ewa Demarczyk plin- 
gind pustietatea peisajului nordic. În acest 
domeniu al adevărului despre sine, fotoge- 
nia sau telegenia devin inutile şi neputin- 
cioase. Pentru că ceea ce au de comunicat 
aceste universuri armonioase, nu ţine de 
coaja lucrurilor, nu ţine de frumuseţea ex- 
terioară, deci rămîne total indescifrabil pen- 
tru ochiul unui aparat de transmis imagini 
în direct. În direct se poate transmite un 
meci de fotbal sau de box, patinaj artistic sau 
un program de music-hall, de fapt în direct 
se poate transmite orice în afara misterului. 
Accesul la un mister este oricum o aventură 


În direct 

se poate transmite 
orice. 

În afara misterului. 


în egală măsură îndrăzneață şi dificilă, dar 
să-l descifrezi prin intermediar — oricit de 
bine intenționat ar fi el — mi se pare cu 
neputinţă. 


Dincolo de tablou 


Şi atunci devine foarte de înțeles de ce 
spectatorii din sala de la Brașov s-au pome- 
nit aplaudind-o în picioare după primul cîn- 
tec pe Ewa Demarczyk, în timp ce telespecta- 
torii făceau eforturi s-o înţeleagă. De ce 
Nicoletta e electrizat sala, în timp ce tele- 
spectatorii încercau nedumeriţi să stabileas- 
că un oarecare contact cu ea şi nu reușeau 
s-o găsească decit frivolă. De ce Claude 
Nougaro ne-a desființat, acolo, în sală, 
toate prejudecățile despre muzica uşoară, 
rupind cu fiecare cintec încă o etichetă, în 
timp ce telespectatorii constatau doar că 
are o foarte bună voce de șansonetist. Și 
mai ales, de ce Marie Laf6ret a cucerit în 
egală măsură amindouă taberele. Marie La- 
fôret era la fel de frumoasă pe scenă ca și 
pe micul ecran. Prezența ei, şi într-un loc 
şi în celălalt, făcea să vibreze coarda sensibilă 
la frumos şi vibrația ne înlesnea de fapt 
contactul cu muzica ei. Prezența Mariei 
Lafêret era tabloul — Gioconda lui Leonardo 
da Vinci sau Madona lui Rafael — pe care 
orice lumină s-ar pune nu-i poate deplasa 
liniile, ele fiind o dată pentru totdeauna 
incremenite în perfecțiune. Nicoletta, Clau- 
de Nougaro, Ewa Demarczyk erau dincolo 
de rama tabloului. Erau viaţa. La fel de 
supuși modificărilor, la fel de vulnerabili 
ca ea. 


Eva SÎRBU 


Desene: Cik DAMADIAN 
Foto: S. STEINER 


21 


a porni 
de la zero... 


Un debut de mare succes, 


۳۸ Codiţa — din «Alarmă 

in munți» (era în '54 او‎ 
` era coadă la un film ro- 

mânesc !), o dispariție 
subită și reintilnirea cu publicul într-o 
peliculă unde totul era fals, pînă şi 
peisajul: «Ripa dracului». Cariera cine- 
matografică a Danei Comnea a înce- 
put sub semnul acestui rînjet ostil al 
Moirei, care nu odată avea să-și des- 
copere mai tirziu îndeletnicirile ilicite 
cunoscute foarte bine încă de pe vre- 
mea vechilor greci. Sau, altfel, tot 
timpul actrița a trebuit să lupte cu for- 
midabila ei lipsă de noroc. Era ea vi- 
novată că filmul ieşise prost? O, nu! 
De o mie de ori nu. Acolo erau actori 
de mare prestigiu, un regizor cu vechi 
state de serviciu și ea — cum se spune 
în termeni gazetăreşti — «se achitase 
onorabil de partitura ce-i fusese încre- 
dințată». Dar destinul a legat-o pe 


nedrept de soarta filmului și imaginea 
superbă a Codiţei se pulveriza în 
dezamăgirea celor care descoperiseră 
mai înainte, pe malurile Dimboviţei, 
o nouă și poate mai frumoasă Lucia 
Boss 

A urmat apoi rolul sensibil din 
«Viaţa nu iartă» al lui Mihu și Marcus. 
S-a discutat mult despre structura fil- 
mului, despre retrospective și despre 
Sahia, iar rolul ei a trecut neobservat. 
Între timp Dana Comnea juca la Galaţi 
in «Don Gill de ciorap verde» sau în 
«Preludiu» (spectacol premiat la con- 
cursul republican) și era aplaudată în 
fiecare seară. Dar aplauzele nu se au- 
zeau la Buftea, unde în acea perioadă 
se căutau cu disperare interpreți ne- 
profesioniști. Revenită în București, la 
teatrul C.F.R.-Giulești, a jucat în aproa- 
pe toate spectacolele mai importante: 
«Mizerabilii», «Doi domni din Verona», 
«Romagnolla», «Ninge la Ecuator». 


Filmul 


face 
din ea 


9 noud 
Lucia 
Bosé 


«Visul unei nopți de iarnă», «Ulise şi 
coincidentele», «Paharu! cu apă», 
«Nunta lui Figaro». 

In 1960 a obtinut un premiu de inter- 
pretare la Concursul tinerilor cu «So- 
nata clarului de lună» de Ritsos. Era 
una din încercările de a face dialog di- 
rect cu Destinul — fără intermediari, de 
a colabora numai cu Eu-ul ei încăpăți 


nat. Nu era ultima. Probabil nici prima, 


Dar şi acum succesul avea să fie ur- 
mărit de spectrul unui film nereușit 
care se chema «Cinci oameni la drum» 
Neșansa o reprezenta ansamblul spec- 
tacolului,  convenţionalismul tratării 
cinematografice. Şi drumul trebuia 
luat din nou de la capăt. Ciţi o văzuseră 
în piesele de la Giulești?Şi cîti îi reti- 
nuseră vocea caldă, catifelată, cu sub- 
tile inflexiuni, în imprimările de la 
radio? Jucase în «Cyrano», în «Pă- 
durea împietrită», în «Cocoșatul de la 
Notre Dame» şi în multe altele. Ar fi 


Un debut de succes: 1954,«Alarmă în munţi» 


Urmează o lungă absență 


O reapariţție compromisă. O peliculă falsă: 
«Ripa dracului». 


putut deveni vedetă internațională (tre- 
buie să recunoaștem că numai filmu! 
e capabil de una ca asta) dacă ansam- 
blul unei pelicule ar fi favorizat-o 
Aşa însă, în «Anotimpuri» de Savel 
Stiopul, Dana Comnea își reincepea 
activitatea cinematografică, modest, 
interpretind unul din roluri, într-unul 
din cele patru fragmente ale specta- 
colului. Şi din nou actrita cu ovalul 
perfect desenat, cu ochii de un verzui 
lunar, fosforescent, a impus acel «u- 
nul» din roluri, cel din scheciul al trei- 
lea, nu numai atenției criticilor. ci şi 
atenției publicului, ceea ce e mai dificil. 
Urmiînd regula jocului, ar trebui să 
apară un film, care în ansamblul lui 
să nu fie prea reușit. A întirziat destul 
de mult, e drept, dar în cele din urmă 
s-a identificat și s-a intitulat «Merii 
sălbatici». Apoi o altă intirziere 
şi rolul din «Întoarcerea», apoi o altă 
intirziere... Fireşte, vom descoperi 


Publicul începe s-o vadă. 
Filmul se numeşte «Anotimpuri» 


pa ia 
«Merii sălbatici» nu adaugă nimic. 
Publicul aşteaptă... 


şi paralela corespunzătoare teatrului 
gălățean: televiziunea. ʻAici Dana a 
jucat în «Vocea omenească» a lui 
Jean Cocteau, în «Fintina turmelor» a 
lui Lope de Vega, «ldioata» de Marcel 
Achard, un fragment din «Dama cu 
camelii» și mai ales a recitat versuri. 
Versurile constituie slăbiciunea și pu- 
terea ei. E un spectacol cu un singur 
interpret, fără decoruri, fără regizor, o 
modalitate directă de a înfrunta pu- 
blicul. Şi pe urmă versurile sînt muzi- 
cale, reclamă un anumit timbru de 
voce, pretind o sensibilitate cu totul 
specială, presupun un mare simt al 
firescului — versurile 5101 pasiunea ei. 
Recitalul de sonete de Shakespeare 
la Studioul de poezie i-a adus îndrep- 
tățite satisfacţii, ca și cel din Baude- 
laire de la Casa Ziariştilor. Dar muzi- 
calitatea și pasiunile ei nu se opresc 
aici. Acum se preocupă cu seriozitate 
şi perseverență de muzică populară. 


Ultima încercare. Filmul de scheciuri «De trei 
ori Bucuresti», Din nou o lungă absență. 


Oare chiar nu există roluri? 
Oare nu există scenariști? 


E un soi de a lua din nou drumul de 
la capăt sau — așa cum spunea ea: 
«o formulă care să mă elibereze de 
regizori şi de aparate, și de industrie, 
şi de aranjamente». Ultimul cuvint m-a 
șocat. E șocant, trebuie să recunoaş- 
teti. 

— Ce vrei să spui cu aranjamentele? 

— Nimic. De altfel, asta nu trebuie 
s-o scrii. Dar ca să faci ceva trebuie 
să cunoşti oameni, să se gindească 
ei la tine. În alte țări se scriu niște ro- 
luri speciale pentru femei între 30 și 
40 de ani. Ce să joc? (Aici avea drep- 
tate). 

Dana Comnea are dreptate. Şi asta 
e o temă ceva mai largă. Pentru că 
ceea ce urmează să înfrunte mai de- 
parte destinul, e talentul ei, incontes- 
tabilul ei talent. 


Mihai IACOB 


oaspetii noştri 


SENTA BERGER 


Zilele filmului din R.F. a Germaniei, la cinematograful Republica. La gala inau- 
gurală a participat o delegatie de cineaști, cuprinzind, între alții, o actriță bine 
cunoscută cu mai bine de 30 de roluri interpretate pe ecran: SENTA BERGER. 
Cei care se așteptau să vadă «in carne și oase» un star internațional, adică o 
apariție, dacă nu total sofisticată — nu prea se mai poartă! — cel puțin oarecum 
excentrică, cu zimbete special compuse și milimetric calculate, cu anumite 
detalii fizice savant puse în valoare şi artistic exhibate, cu răspunsuri-şablon 
anume pregătite pentru uzul presei, ca să sune «bine și gindit», au fost probabi! 
surprinşi de apariția actriței. Senta Berger se afla în holul exterior al cinemato- 
grafului și privea, modestă și de loc inaccesibilă, cum intră publicul în sală. 


— Ce făceaţi acolo? De ce stăteați acolo aseară? 


— Am vrut să văd lumea intrind la spectacol. Mă simt bine printre oameni şi 
n-am vrut să pierd prilejul de a-i cunoaşte cit de cit pe spectatorii români. Regret 
teribil că nu am măcar timpul necesar să vizitez Bucureştiul. Stau foarte putin în 
România. De data asta. Vreau neapărat să mai vin, ca să vă vizitez țara. 


la conferința de presă care a urmat premierei, Senta Berger a infirmat pă-‏ نو... 
rerile preconcepute despre superficialitatea frivolă a vedetelor de cinema. Nu‏ 
numai că n-a «pozat» în nici un fel sau că nu s-a mulțumit să răspundă succint‏ 
și de circumstanță la întrebări. Dimpotrivă;ea şi-a expus clar și răspicat părerile‏ 
personale în legătură cu diferite aspecte ale creației cinematografice, a intervenit‏ 
în discutie și, intre altele, a afirmat că îi intuiește pe ziariștii cu «prejudecăți» şi‏ 
că nu-i face plăcere să le acorde interviuri.‏ 


— Ce întelegeti prin prejudecăți? Mai bine-zis, care categorie de gaze- 
tari nu vă inspiră încredere? 6۵ 


— A, nici vorbă că ind iscreții nu-mi sint simpatici. Nu suport reporterii care-mi 
răstălmăcesc răspunsurile şi care vinează detalii de ordin intim. De pildă, sint între- 
bată dacă mă cert vreodată cu soțul meu şi eu răspund, deschis şi firesc, că uneori 
mă cert. În presă apare apoi o teorie despre «căsnicia mea nefericită». Dar nu m-am 
referit de data asta la indiscreți. Știu că, din fericire, nu risc să fiu asaltată la Dvs. 
cu asemenea întrebări minore și lipsite de orice interes. M-am referit la criticii de 
film intoleranți, care uită că scriu pentru public, pentru masa cititorilor. M-am referit 
la ziariştii care dacă nu e vorba de unsfilm intelectual» — profund intelectual în accep- 
{la lor — nu îl recomandă publicului, chiar dacă este un film acceptabil, chiar dacă 
este un film bun. Criticii de la noi au uitat că trebuie să analizeze regia, imaginea, 
jocul actorilor; ei se limitează la etichetarea filmelor de divertisment cu calificativul 
«spanac comercial» şi se extaziază în fața unor filme de avangardă ermetice, de o 
calitate la fel de dubioasă ca a celor comerciale de serie. 


— Contestaţi deci filmul de avangardă? Valurile noi? 


— Nu! Dimpotrivă. Și apreciez arta unor creatori autentici ca Alexander Kluge 
sau Schamoni. Resping insă pastişele ca și experienţele de proastă calitate, pe care 
nimeni nu le înțelege și pe care aceşti critici le ridică în slăvi. Din păcate nu numai 
la noi în țară, se intimplă acest fenomen. Cineaștii ajung să facă teorii pe ecrane 
in loc să facă filme. L-aş da ca exemplu pe Godard, care e un teoretician de geniu, 
dar nu un cineast de geniu. 


— Să înțeleg că pledați pentru filmul comercial? 


— Nu. Nu pentru cel pur comercial. Nu-mi place un film ca «Stăpin pe situaţie», 
in care am fost nevoit să joc fiindcă aveam contract cu «Columbia Pictures». Dar 
sint pentru filmele de divertisment care au o idee, care spun ceva, care oferă actorilor 
roluri substanţiale şi sint făcute de regizori serioşi. M-am înțeles de minune cu Mi- 
chael Anderson cind am turnat «The Quiller memorandum» (după piesa lui Harold 
Pinter). Anderson mi-a oferit prilejul sâ-mi gindesc rolul, nu să «joc», ci să inter- 
pretez. Recent, am terminat în lialia «Inimi singuratice» în regia lui Franco Girardi. 
lată un exemplu de «comedie serioasă» (partener l-am avut pe Ugo Tognazzi) în care 
tema frustrării şi însingurării individului este prezentată pe ecrane la indemina înțe- 
legerii spectatorului obișnuit. Un alt film pe care nu-l reneg este «Tinereţea lui Casa- 
nova» în regia lui Comencini. 


— V-am văzut nu numai în «Stăpîn pe situaţie», dar și în «Picioare 
lungi, degete lungi» sau în «Testamentul Dr. Mabuse» — adică în filme 
destul de facile. Ce v-a determinat să acceptați aceste roluri? 


— Uneori, cum am spus, rigorile contractelor. Alteori, concesia a fost deliberată. 
Sincer vorbind, am scontat pe succesul comercial drept trambulină de lansare pe 
de o parte, iar pe de altă parte, cu fondurile realizate, fac filme în care cred, în calitate 
de producătoare. De exemplu, împreur.ă cu soțul meu — regizorul Michael Verhoven 
— am produs «Dansul Morţii», după ur scenariu de Strindberg. Filmul ţine de tra- 
diția bergmaniană şi a fost premiat la Mar del Plata. Următorul nostru proiect e un 
film pe o temă contemporană căsătoria în accepţia actuală. Sint de părere că filmele 
noastre, germane, nu abordează suficient problematica actuală şi eu, personal, 
consider inadmisibilă această evaziune din realitate. Cind eşti ca mine, soție şi mamă, 
consider că e o crimă să fii neutru, pasiv. De altfel, vreau să știți că fac politică şi socot 
că un artist trebuie să militeze pentru progres, să aibă o activitate şi o răspundere 
socială. Mi s-a părut aşadar firesc să mă duc la Bonn şi să-i cer cancelarului Willy 
Brandt aprobarea pentru înființarea unei școli speciale a actorilor de film. Ei au nevoie 
de o pregătire deosebită, diferențială de cea a actorilor de teatru (eu am urmat la 

Viena şcoala de teatru a lui Max Reinhardt) şi în special de o cunoaştere aprofundată 
a limbilor-străine de mare circulație (personal, sint handicapată de proasta cunoaştere 
a limbii franceze). 


În realitate Senta Berger vorbeşte corect franceza. ar e modestă. Şi exigentă. 


Laura COSTIN 


În fața atitor 
pumni şi gloanţe, 
trebuie să gindim, 

să diferenţiem... 


... Trebuie 
să diferențiem 
«Dihgența» de 

«Winnetow,. 


Nimic 

din ce este 
omenesc 

nu ne e străin... 


„„„Dar trebuie să ştim 
ce ne este străin 
ca oameni 
ai socialismului 
24 


Pa Riscul cel mai mare 
intr-o discuție despre 
violență în cinematogra- 

hN ful contemporan — este 


chiar violența. Violenta to- 
nului, violența argumentelor, violența 
concluziilor. Violenta naste vio- 
lentă. 


Atenţie — «Hamlet»! 


Decretind că pe ecranele noastre— 
de pildă — nu are ce căuta violenta, nu 
am spus mare lucru. Întrebarea — 
dialectică, intelectuală. si a fi intelec- 
tua! cum ne-o cere Malraux înseamnă 
a căuta mereu nuanţa esențială — 
este ce fel de violență nu are ce căuta 
in cinematografele noastre? Așa cum 
un filozof marxist nu confundă toate 
războaiele, judecind în primul rînd 
care-s drepte și care-s nedrepte — 
tot aşa un estetician marxist nu va 
deschide focul împotriva violenţelor, 
fie ele doar pe ecran, fără a se întreba 
care dintre ele sint drepte, necesare 
şi bune conducătoare de artă. Numă 
rul morților? Valurile de singe? Frec 
venta loviturilor la bărbie? Acestea 
nu pot decide judecata de valoare și 
am comite o tristă imbecilitate cind, 
pentru a vedea cit de nociv e un wes 
tern. am sta să numărăm cadavrele 
risipite prin preerii, Un eminent spe- 
clalist francez remarca: «imaginați-vă 
comentariile pe care le-ar provoca o 
emisiune de televiziune care ar începe 
printr-un asasinat, ar continua prin 
sinucideri şi otrăviri, ar sugera un 
incest si ar aduna pină la urmă vreo 
șapte cadavre pe ecran. Ei bine, acesta 
e Hamlet!» 


Dacă renunțăm însă la ipocrizii — 
vom admite lesne că în marile filme 
ale revoluției sau ale insurecțiilor popu- 
lare mor cam tot 211118 oameni, dacă 
nu mai multi, cît într-un western oare- 
care. În marile filme ale războiului 
anti-hitlerist, fasciștii sint secerati cu 
o violență nemăsurat mai mare decit 
măcelurile care au loc în saloon-uri 
Cine ar îndrăzni să se ridice împotriva 
acestei drepte şi necesare violențe? 
După părerea mea, Eisenstein în «Oc- 
tombrie» sau Miklos lancso în «Roşii 
şi albii», sint mult mai violenți decit 
«Un pumn de dolari». Are cineva 
«curajul» să susțină că forța mesajului 
umanist, frumusețea artistică a «Co 
pilăriei lui Ivan» trezeşte în spectator 
doar sentimente, neviolente, neagre- 
sive? Nu văd de ce aș pleca de la 
«Furia» lui Lang sau «Urmărirea» lui 
Penn — filme mai violente decit «Sute 
de dolari în plus» — cu dorința de a-mi 
îmbrățișa, generos, toti semenii. Căci 
așa cum 01167601162 războaiele — așa 
sint hotărît să diferențiez violențele 
de pe ecran și deci agresivitățile care 
rezultă din ele. Căci «agresivitatea 
nu e de loc o necesitate destructivă 
Ea vine din tendinta înnăscută de a 
51601101 viața» ... — susține pe buna 
dreptate o celebră psihanalistă, Clara 
Thomson. «Doar cind această forță 
a vieții este împiedicată, în dezvoltarea 
ei, apar elementele de furie, minie 
și ură». 


Atenţie — «Război și pace» 


Tocmai pentru că sint atit de intim 
implicate în dezvoltarea vietii, în su- 


prema luptă care interesează arta — 
lupta omului care-și construiește (sau 
nu) destinul — violenta, agresivitatea 
sint componente esențiale a ceea ce 
obişnuim a cere și a numi în orice 
operă de artă, conflict. Nu mi se vor 
putea da multe exemple de opere mari 
care să facă abstracție de violențele 
cu care eroii se înfruntă, se lovesc, 
se chinuie, biruie, cad înfrînti şi mor. 
Îndrăznesc să scriu că orice operă im- 
portantă are la bază sau în zidăria ei, un 
act, sau mai multe acte, pe care în 
viața de fiecare zi le numim violență 
Călinescu ne-a demonstrat odată, irefu 
tabil, cîtă violență cuprind basmele ce- 
le mai idilice. De la Biblie — cea mai 
singeroasă și mai crudă carte scrisă 


(Jean-Pierre Melville, 
Samuraiului» şi «Den 


vreodată — pină la «diafanul» Cehov, 
unde pușca se descarcă cu atita dis- 
creție abia în actul patru, de la Shakes- 
peare la Chaplin, de la Dostoievski la 
«Blow Up», de la «Potiomkin» la 
Stan și Bran — întregul teritoriu artis- 
tic pe care s-a clădit în condiţiile so- 
cietăților bazate pe exploatare, teri- 
toriu însă la care nimeni nu poate 
renunța fără a aboli umanitatea, e 
marcat de crime, jafuri, măceluri, ata- 
curi, represiuni, violuri — violul mo- 
ral... De ce nu au pierit aceste opere, 
de ce lumea nu și-a întors dezgustată 
fața de la aceste creații în care de- 
tună atitea pistoale și în care curge 
atita singe? Fiindcă orice operă de 
artă — cu violența pe care o implică 


(François Truffaut, autor a! 


a سر‎ FN a سر‎ AA ۱ n 
celebrelor «400 de lovituri») 


„d 


/ ر 


se oglindește, n-ar fi mai norm 


ne intrebăm 
aceste 


sarcina educării 
să ne descărcăm pe 


alegem noi 
care le soc 
acestei ad 
violența e 
e de loc excl 
de asemel 


(Françoise 


ce orientare să 


surse de energie? Dar a 
en 


5 u- 
e. Pină 
e 
/ så n u ۲ 
copiilor in 
telev 


perso- 
perso 


1d că dacă 
ntagioasă, nu 
ostia poate fi 


Giroud — «L'EXpress; 
1968) 


sens 
interzis- 


violenței! 


۲1۳80۷1566, într-o zi însorită de 
aprilie. În sala bibliotecii municipale 
un singur cititor — un elev de 
liceu — cufundat în lectura unei 
reviste de ştiinţă și tehnică. În 
schimb, peste drum, în fata cinema- 
tografului «Popular», zeci și zeci 
de tineri. E prima zi de vacanţă de 
primăvară și... s-au schimbat afişele 
filmelor. 

— Tanti, Comisarul X şi pante- 
rele albastre» vine săptămîna asta? 

Casieriţa, ocupată, n-aude. Intru 
eu în ۰ 

— E bun Comisarul ăsta X? 

Puştiul (cu matricolă de la «pro- 
fesională») nu așteaptă să-l întreb 
de două ori. 

— Nu-l ştiţi? Păi, tot el a jucat 
şi cu banda 3 cîini verzi. l-a bătut 
pe ăia... Praf i-a făcut! Şi să vedeţi 
cum trage cu levorverul... mai ceva 
ca Fantomas. 

— Tie care dintre ei îţi place 
mai mult? 

— Toţi îmi place, dar cel mai 
mult îl prefer pe Jan Mare. 

i dintre filme? 
lea cu bătăi și împuşcături. 

Tot vorbind am ajuns pe-o altă 
stradă. În fata noastră unul dintre 
numeroasele busturi — atestate ale 
bogatei istorii şi vieţi culturale tîr- 
goviştene. 

Ştii cine e? îl întreb.‏ سب 

— Nu! (apoi, după ce-l scrutează 
o clipă). O fi vreun scriitor, cum 
sînt ăia din parc. (Aia sint: Heliade 
Rădulescu, Vasile Cirlova, Grigore 
Alexandrescu). 

— N-ai ghicit. A fost un domni- 
tor care-i trăgea în țeapă pe hoţi 
și pe răufăcători. 

— Aha! Vlad Ţepeş — am auzit 
de el la istorie. Căci era foarte 
viteaz. 

— ۸2-1. Chiar mai viteaz decit 
Fantomas al tău. 

— Zău!? Şi-atunci de ce nu face 
filme şi cu el? 


Nu e dracu chiar atit 
de negru 


Cu vreo doi ani în urmă, doi ti- 
neri din Tirgovişte, dintre care unul 
elev, au intrat într-un magazin și-au 
furat o sticlă cu whisky. L-au gustat, 
nu le-a plăcut și au aruncat sticla. 
La proces, tinerii au declarat că au 
comis furtul îndemnați de cele vă- 
zute în filmul pe care-l vizionaseră 
cu o oră mai înainte. Stau de vorbă 
cu avocatul Aurel Patriciu, care 
l-a apărat atunci pe elevul infractor. 

— Consideraţi valabilă explicația 
dată la proces de cei doi tineri? 

— Intr-o foarte mică măsură. De 
fapt, era vorba despre un așa-zis 
«furt sportiv», o încercare de a 
trăi aventura, de a deveni «erou» 

— Şi filmul, influența lui? 

Avocatul se gîndeşte puţin, apoi 
îmi răspunde: 

— Filmul acela a iost văzut, de- 
sigur, de sute de tineri tirgovişteni, 


și doar doi dintre ei au furat. 

Insist: 

— Şi totuşi au furat imitind cele, 
văzute în film. 

— Da. Filmul a tost însă doar 
picătura care a umplut , paharul. 
Cei doi erau «pregătiți» pentru in- 
fracțiune dinainte: proveneau din 
familii cu serioase carențe morale, 
crescuseră la voia întimplării, nu 
aveau deci o idee exactă despre 
ceea ce este permis şi ceea ce nu 
este permis... Educaţia, cel putin 
aceasta este părerea mea, nu se 
face în primul rînd la cinematograf, 
ci în familie, în școală, în societate. 
Filmele pot întări această educaţie, 
sau, cum a fost în cazul celor doi 
tineri, pot grăbi, dar în nici un caz 
nu pot determina comiterea unui 
pas greşit, 


Violentă ۰ 
violentă 


Credeţi că rulează prea multe 
filme în care se uzează de violenţă? 
Întrebarea am adresat-o profeso- 
rului Dumitru Nicorescu, diriginte 
la o clasă a unei școli profesionale 
tirgoviștene. 

— Cred că pe lumea asta e și-așa 
destulă violență ca să mai fie nevoie 
de ea și pe ecrane. Dar tocmai 
pentru că este una din componen- 
tele vieţii, poate că trebuie să apară 
şi în filme. N-ar trebui însă înfă- 
ţişată orice fel de violenţă. 

— Cum adică? Există, după păre- 
rea dumneavoastră, mai multe feluri 
de violenţe? 

— Desigur. Să vă dau un exemplu. 
În «Rio Bravo», şeriful şi ajutorul 
său sînt nevoiţi să facă uz de vio- 
lență pentru a restabili ordinea şi 
a reinstaura legea. Adversarii lor 
folosesc şi ei violența, dar cu un 
scop diametral opus. Mi-aţi putea 
obiecta că violența este o atitudine 
în sine, că ea înseamnă — indiferent 
de cine o practică — cruzime, omo- 
ruri, etc... Aparent așa este, dar, 
dacă judecăm un act prin finalitatea 
lui — şi numai astfel trebuie jude- 
cat — lucrurile se schimbă. 

— Deci, simplificind, ar exista o 
violență permisă — morală chiar — 
și alta nepermisă. 

— Exact! Şi acesteia din urmă ar 
trebui să nu i se dea permis de 
liberă trecere spre ecrane. Deși... 


— Credeţi că ar trebui făcute 
unele excepții? 

— Poate. Mă gindeam chiar în 
clipa aceasta la un film cum este 
«Urmărirea». Dacă n-ar exista în 
acest film scena în care șeriful este 
bătut cu cruzime, cu o violență 
puțin comună, toată desfășurarea 
ulterioară a acțiunii, toată compor- 
tarea ulterioară a șerifului n-ar mai 
avea nici un sens. 

Şi-atunci?‏ سب 

— Aşa cum vă spuneam și mai 
înainte, nu putem surghiuni vio- 
lența de pe ecrane, atita timp cit 
ea este încă prezentă în viață. Din 


sens 
interzis 
violenței! 


fericire, la noi în ţară, nu există un 
climat propice. violenței, apariția 
ei este sporadică și nu constituie 
un fenomen îngrijorător. Dacă i-am 
acorda o pondere, o «atenție» egală 
şi pe ecrane, neproliferind unele 
pelicule abuziv — așa cum s-a cam 
intimplat în ultima vreme — vio- 
lenții şi durii de pe pinză n-ar 
genera prozeliți în viața reală. 


Şi totuși, 
tinerii... 


E.B. — elevă in clasa a IX-a imi 
mărturiseşte: 

— Băieții din clasa noastră, după 
ce vizionează astfel de filme, fac și 
ei fel de fel de «figuri» văzute la 
cinema sau la televizor, sînt puşi 
pe 2۳۲۵, se iau la bătaie... 

Un tată: — Băiatul meu, deși 
n-are decit 6 ani, şi-a confecționat 
săbii, arc, pistoale... (de fapt,săbiile 
şi arcul i le-a confecționat un vecin 
binevoitor, iar pistoalele i le-a cum- 
părat chiar mama de la librărie). 

Georgeta  Condeescu, directoarea 
unei școli generale: — Pe vremea 
cînd rulau filmele cu «Pardaillan», 
aproape toţi copiii aveau săbii și 
se duelau. Am avut și un accident. 
puţin a lipsit ca un băiețaș să nu-și 
piardă ochiul. A fost un semnal de 
alarmă și pentru elevi şi pentru 
noi, profesorii. 

Victor Manea — directorul Casei 
de copii școlari din Tirgovişte: 

— Să fie vreo doi ani de-atunci. 
Ciţiva elevi dintr-a IV-a, îndemnați 
de unul mai mare, au încercat să 
spargă magazia şcolii şi să fure nişte 
slipuri. Văzuseră cu o zi înainte, la 
cinematograf, o scenă asemănătoare. 
Nu i-am pedepsit. Am încercat să-i 
facem să înțeleagă că au greșit, că 
nu orice lucru săvirșit în film poate 
fi transpus aidoma în realitate. Că 
numai nişte proşti confundă filmul 
cu viața. (Bineînțeles, eu vă redau 
acum totul schematic, dar, în esență, 
cam asta am discutat cu ei). Ei 
bine, acest ultim argument i-a con- 
vins de culpabilitatea lor. De-atunci, 
noi, educatorii, am instaurat un 
obicei: ori de cite ori ne ducem cu 
elevii la cinematograf (şi facem a- 
ceasta săptăminal), avem grijă să 
vizionăm pelicula în prealabil şi, 
dacă este cazul, să-i prevenim asupra 
sensurilor filmului, iar după spec- 
tacol discutăm întotdeauna cu ei 
pentru a ne da seama în ce măsură 
copiii au înţeles ceea ce au văzut. 
De-atunci, de la cazul relatat, n-am 
mai observat niciodată, la niciunul 
dintre cei peste 100 de şcolari ai 
noştri, tendinţe de a mima, meca- 
nic, fără discernămint, cele văzute 
pe ecran. 


«Poţi să-i dai cuiva cu carul, 
dacă nu cerne însă singur...» 


Acest proverb mi l-a reamintit 
tovarăşa Elena Nicolae, directoare 
cu multă experiență, referindu-se 
la discernămintul de care trebuie 
să dea dovadă orice spectator, mai 
ales cel tinăr, atunci cînd vede un 


26 


u 


یذ ین 
Ea‏ و 


sau din care se hrănește — ne ajută 
să ne înțelegem slăbiciunile, frica. 
spaimele şi pînă la urmă să ni le stă- 
pinim, refuzind tentația disperării și 
a neantului. «Orice cruzime vine din 
slăbiciune — scria Rousseau în «Emi- 
le».Cel care ar putea să tăptuiască to- 
tul, n-ar face răul, Omul a scris 
«Război şi pace» fiindcă s-a știut 
slab si a vrut să fie atotputernic. Şi 
a fost, o clipă, prin această operă 
Omenirea citeşte «Război şi pace», 
merge să vadă crimele lui lady Macbeth, 
fiindcă vrea să ajungă la bunătate 
prin înfringerea fricii, cea mai cumplită 
dintre slăbiciunile ei. Violenţele sint 
strigătele exasperate ale speciei, exa- 
sperate că oamenii nu sînt atit de 
«divini» pentru a făptui — de la matineu 
pină la ultimul spectacol — numai 
Binele. 


Atenţie — prudenţă! 


Vom trebui, deci, 58 ۴ 
între «Diligența» şi «Operațiunea Lady 
Chaplin».Între «Urmărirea» şi Winetou. 
Între «Hombre» şi... Diferenţie- 
rile se fac cu mintea, cu inteligen- 
ta — de aceea sint atit de difi- 
cile. Dacă nu avem de ce refuza 
violența în artă — decit cu prețul 
indiferenței totale, ceea ce ar fi mai 


Asasini... cit frunza şi iarba... 


1 


„asta s-a mai văzut și-n Shakespeare... 


rău decit un western prost — dacă 
numărul de morți și șiroaiele de singe 
nu sint criteriul dezgustului nostru 
artistic, atunci de unde ar trebui să 
pornească vigilenta noastră ideologică 
şi artistică în acest, domeniu? Căci o 
vigilență se impune, fără îndajală. 
E o problemă care se ridică nu numai 
la noi, ci în întreaga lume. E o problemă 
a civilizației moderne: reflectind vio- 
lenţa vieții pe pămînt, în ce măsură 
arta și mai ales cinematograful con- 
temporan, prin violențele lor, depăşesc 
caracterul de «oglindă» pentru a ali- 
menta direct valurile adevărate de 
singe nefictiv care curg neîntrerupt 
pe obrazul lumii, după 25 de ani jubi- 
liari de pace? Participă filmul la per- 
petuarea crimei pe pămint? Am inven- 
tat de 70 de ani o artă nouă numai pen- 
tru a găsi noi justificări fără-de-legilor? 
n 1968 se numărau în librăriile lumii 
peste cinci sute de lucrări, toate tulbu- 
rate de aceste întrebări. «Tulburătoa- 
rea lor concluzie — scria Frangoise 
Giroud, o observatoare lucidă a vieții 
contemporane — este că nimeni nu 
e în măsură să spună cum reprezen- 
tarea violenței acționează asupra 
tineretului, dacă ea eliberează pa- 
siunile care ar putea fi altfel în- 
frinate sau dacă, dimpotrivă, le re- 
primă. Părerile, totdeauna pruden- 
te de altfel, sînt divergente. Rezul- 
tatele experiențelor exercitate pe 


PIESE LA DOSARU 


După asasinarea lui Robert 
Kennedy, regizorul de televiziune 
Jerry Paris a publicat pe o pagină 
intreagă din magazinul american 
«Variety» următorul text 

«n numele lui John F Kennedy, al 
Jui Martin Luther King şi al lui Ro- 
bert F. Kennedy, mă angajez solemn 
să nu mai tratez subiecte care să se 
desfăşoare intr-un climat de crimă 
Chem toți artiştii să mă urmeze şi să 
refuze a scrie, a conduce, a produce, 
a interpreta sau a participa la elabo- 
rarea unor spectacole care celebrează 
brutalitatea, cruzimea şi moartea vio- 
lentă» 


Dintr-un interviu al revistei fran- 
ceze «L'Express» cu celebrul filo- 
zof Herbert Marcuse: 

Express: — Dar ce ințelegeți prir 
nevoi agresive? 

Marcuse: — De exemplu, nevoia 
de a continua lupta competitivă pen- 
tru existență, nevoia de a cumpăra 
o mașină nouă la doi ani o dată 
nevoia de a cumpăra un nou televizor 


IOLENȚEI 


altfel televizii 
Marcuse: 


N- Piper nte 


7 Kia. 
entă a opoziției ta 


1/8 


VIO- 


IOLENTA! 


„dar nuli ca interes artistic şi moral 


grupuri de telespectatori — de a- 
semenea...». Prudenta mondială nu 
ne poate împiedica să ne gindim la 
ale noastre. Cum de am ajuns să ne 
punem şi noi aceste întrebări? 


Atenţie — «Diligenta»! 


Mă voi referi la experienta mea 
personală, în atara căreia nu pot discu- 
ta, dar care a avut avantajul de a se 
fi întîlnit cu istoria. La 18 ani, la 20 
de ani, generația mea n-a văzut în acei 
ani westernuri, megreuri, hicicocuri 
sau răzbunători. Eram mîndri că nimic 
din ceea ce e omenesc nu ne e străin, 
dar multi ani, printre multe altele, 
Ford, Hawks, diligențele, vestul săl- 
batic cu ai săi cavaleri ai dreptății 
ne-au fost străini. Ne hrăneam doar 
cu cavaleri ai recoltelor, cu tracto- 
riști luminoşi, cu nepoți nu atit ai 
unor gornişti, ci ai unor difuzoare de 
idei, cum ar fi spus Engels, intr-un 
cuvînt cu thlme-fără-păcat Rămi 
nind în cîmpul nostru de probleme, îmi 
voi aduce aminte că primul western vă- 
zut după acea epocă de «filme fără 
violență» a fost clasica, superba 
«Diligenţă» a lui Ford. Dar eu aveam 
deja 30 de ani. Sala era plină cu adoles- 
cenți şi adolescente. Nimeni, slavă 


celui de sus, nu a dat alarma în presă 
— fiți atenţi, tinerii noştri vor învăța 
să împuște ca în «Diligenta»! Numai 
că nici noi aici, şi nici «ei» acolo, nu 
am rămas la superba «Diligenţă». 
Westernul, filmul de groază, filmul cu 
spioni, filmul cu crime şi detectivi nu 
numai că a evoluat, dar s-a și degradat. 
Propria noastră ignoranță de odinioară 
se răzbună azi şi ne trezim acum în 
fața acestui fenomen mondial de su- 
pralicitare a violentei pe un fond de 
pauperizare absolută a artei. Așa cum 
de la Odiseea lumea a ajuns și 
la  «Submarinul Dox» — tot ast- 
fel de la «Diligenta» și «Scar- 
face» s-a ajuns acolo, «la ei» — prin 
legea cererii şi a ofertei — la westernu- 
rile de doi bani şi la gangsterii de trei 
parale. Că filmul e o marfă, că filmul 
a devenit o industrie, nu e păcatul cel 
mai insuportabil. Problema e că noi 
importăm azi — nu sistematic, firește 
— mărfuri proaste, westernuri dintre 
cele mai ieftine, filme polițiste cu 
detectivi dintre cei mai cretini și cu 
spionii cei mai periculoși: aceia care 
nu au şi nu aduc nicio valoare artistică, 
morală sau ideologică. Importăm u- 
neori «Doxw-uri cinematografice Şi 
nu Odissei — nici măcar aceea a spa 
tiului 2001. Importăm din cind în cînd 
— dar de suficiente ori ca să ne alar 
măm — asasini nu numai fără scrupule 


interzis 
violenței! 


film cu şi despre violenţă. 

Întrebarea care se pune însă (for- 
mulată de altfel şi de multi interlo- 
cutori) este dacă li se dă intr-adevar 
tinerilor «cu carul», pentru a ۱۱ se 
putea pretinde mai apoi acea putere 
de discernămint acea «sită» cu aju- 
torul căreia să separe griul de ne- 
ghină. 

— În ceea ce priveşte educaţia 
(nu mă refer numai la cea cinema- 
tografică, ci în general) atit noi, 
educatorii, cit și părinții şi organi- 
zația de tineret, am putea face 
mult mai mult (un profesor). 

— Un tînăr care a fost învățat 
acasă şi la școală cum să se poarte, 
care ştie ce e rău şi ce e bine, n-o 
să sară la bătaie şi n-o să se apuce 
de furtişaguri numai pentru că a 
văzut astfel de lucruri la cinemato- 
graf (un şofer). 

— Sint diriginte la clasa a IX-a. 
Elevii mei sînt în plină «virstă di- 
ficilă». Spiritul de frondă, refuzul 
de a se supune, tendinţa de a face 
exact invers decit li se recomandă 
sînt manifestări specifice acestei ca- 
tegorii de virste. Influențele nocive 
(exercitate asupra lor în mare mă- 
sură de filmele de violență) nu pot 
fi barate decit prin munca de edu- 
cație continuă şi perseverentă. Aş 
releva un singur aspect, pe care ni-l 
oferă serialul «Sfintul»: Luxul, opu- 
lența, automobilele aerodinamice, 
faptul că majoritatea personajelor 
trăiesc excelent fără a avea o ocu- 
patie precisa etc... oare toate acestea 
nu constituie o imagine deformată a 
vieţii, nu-l îndeamnă pe tinărul 
nostru să jinduiască şi (de ce nu?) 
să încerce să realizeze o asemenea 
viață ușoară? La 13—16 ani este 
foarte dificil să înţelegi singur care 
este deosebirea dintre ficțiune şi 
realitate, mai ales atunci cînd fil- 
mul are o acțiune perfect verosi- 
milă, cînd psihologia personajelor 
este convingătoare şi, în aparenţă, 
totul se petrece ca-n viață. În ase- 
menea cazuri, intervenţia noastră, 
a educatorilor, este imperios ne- 
cesară. Ea trebuie să-l ajute pe ado- 
lescent să înțeleagă falsitatea acelui 
«tot ce zboară se mănincă», spre 
care îl împinge lipsa lui de maturi- 
tate (Prof. Petru Cernescu). 

Cărui tînăr nu-i place aventura? 
Dorul de aventură, de necunoscut, 
este unul dintre puţinii numitori 
comuni ai oamenilor, indiferent de 
vîrstă şi de meridianul pe care tră- 
iesc. Desigur că asemenea filme 
pot deveni periculoase pentru ti- 
nerii care le înţeleg greșit, dar cei 
care au mai mult discernămint (pă- 
۳۱۳1, profesorii, prietenii mai mari) 
sint datori să-i îndrume. De ce 
n-am avea în ۲۱۳8۵۷۱566, la Casa de 
cultură, un cerc al prietenilor fil- 
mului? Nu e necesar? (I.C. strungar, 
elev în cl. XII seral). 

— Nu am acordat niciodată o prea 
mare atenţie acestor filme, nici 
chiar la virsta adolescenței. Așa 
cum citesc uneori, în tren, sau seara, 
înainte de culcare, un roman poli- 
tist, tot așa vizionez din cînd în 
cînd, foarte rar de altfel, un film 
de aventuri. Socot că vizionarea 


27 


interzis 
„iolenței! 


exclusivă a unor asemenea filme 
poate deveni pernicioasă pentru 
orice tînăr. mai ales pentru aceia 
al căror nivel educativ nu este prea 
ridicat. Ar trebui luate măsuri în 
vederea unei profilaxii a propagării 
violenţei prin film (A.C. — medic). 

— Educarea morală și civică trebuie 
completată cu cea cinematoerafică. 
Cronici mai putin savante și, în 
acelaşi timp, educative, programe 
de sală bine redactate, un cerc al 
prietenilor filmului, a cărui îndru- 
mare e să fie girată de oameni com- 
petenţi şi — atunci, cred eu, nu va 
mai exista posibilitatea ca unele 
filme să aibă o influenţă dăunătoare. 
(un jurist). 


Mai rele 
decit violența 


— Nu-mi plac filmele cu violențe 
şi nu mă duc să le văd. . 

Interlocutoarea — o fată vioaie 
cu ochelari — poartă pe brat ma- 
tricola unui liceu teoretic. E într-a 
XI-a umană Continuă: 

— Dar sint filme şi mai rele 
decit cele cu violenţe. 

E) 

— Da, da... acelea în care se face 
elogiul crimei sau al infractiunii. 

— Ai vãzut aşa ceva? 

— Da. Şi nu de mult: «Soarele 
vagabonzilor». În scena finală, cînd 
«eroul» este arestat pentru lovi- 
tura dată la bancă, toată sala re- 
gretă sincer c-a fost prins. De ce? 
Pentru că atit scenaristul, cit şi re- 
gia, cît şi jocul magistral al lui Jean 
Gabin te împing către înțelegere 
şi compasiune față de spărgător. 
Nu credeți că inocularea perfidă a 
unui asemenea simţămint este mai 
pernicioasă decit zece gloanţe şi o 
sută de pumni? 


Deconectează și... 
conectează 


Doar 4 din 25 de elevi (cl. X—XII) 
mi-au spus că nu le plac filmele în 
care se afisează violența. (Trei erau 
fete). Răspunsul celor 21 la intre- 
barea: «De ce vă plac?» a fost 
identic: 

— Mă deconectează! 

Variante pe aceeaşi temă: 

— Chiar dacă mă plictiseşte puţin 
prin banalitatea subiectului, mă de- 
conectează. 

— Nu-mi spun mare lucru, dar 
mă relaxează. 

— Nu mă duc să învăţ nimic la 


un asemenea film, ci să ۲۱۶ 


(În paranteză fie spus,n-am prea 
înţeles eu cum te poți destinde, de- 
conecta, cind în fața ta troznesc 
fălcile sub mingiierea pumnilor, çi- 
uie gloanțele Coltului, muşcă tãrîna 
cei împușcați în burtă, dar, mă rog, 
fiecare cu deconectarea lui). 

Mi s-a părut semnificativ că ma- 
joritatea elevilor de liceu confundă 
incredibil subiectele unor aseme- 
nea filme, efectuează transplantări 


28 


ATENTI 


— asta s-a mai văzut şi în Shakespea- 
re! — dar nuli ca interes artistic și 
moral. Importăm uneori crime josnice 

firește, niciuna neatingind josni 
cia criminalilor dostoievskieni — dar 
sub acea ultimă treaptă 2 ۶ 
umane nu se deschide nici o prăpas- 
tie, nici o întrebare fundamentală a- 
supra existenței. La jocul cererii şi 
ofertei cu ipocriziile și excesele sale 
tipice acelei orînduiri în care pistoa- 
lele şi gloanțele au ajuns să se cumpe- 
re ca țigările — noi adăugăm, «pro- 
blemele» noastre, ceea ce complică 
şi mai mult problema. 


Atenţie — excese! 


lată: critica se ridică impotriva vio 
lenței în sine, afirmînd că ۵ 
degradează cinematograful». cind se 
ştie că arta filmului este şi a tost 
degradată atit de idile non-violente, 
cît şi de lecţii sforăitoare despre mo- 
rală. Educaţia copiilor este adesea 
pusă în legătură cu violențele ecra- 
nului; ni se aduc citate copioase din 
rapoarte specializate din ۵ 
juvenilă, dar nimeni nu poate cita 
un singur exemplu de tinăr crimi- 
nal care s-ar fi inspirat din trage- 
dia greacă (în care sîngele gilgiie) 
inventată cu mult înaintea televiziunii 
şi a «sfinților» ei. Un specialist fran- 
cez observă că «un copil care bagă 
între coastele colegului său de bancă 
un pistol strigîndu-i «mîinile sus!» 
are tot atitea șanse de a deveni un 
criminal, cît un elev care se roagă toată 
ziua lui dumnezeu; problema ține de 
educație»... În multe din strigătele 
celor speriați de Hitchcock şi calmi 
în fața cavalerului Lagardère, riu se 
zărește nici o clipă răspunderea pen- 
tru educația propriilor lor familii. Apar 
de asemenea intelectualii subțiri care 
explică desigur  pedagogilor rigizi 
că arta nu are o asemenea înrîurire 
rudimentară asupra educației, că exis- 
tă catharsis-ul eliberator او‎ ۲ 
de rele, dar merg cu subtilitatea şi 
inconştiența pînă acolo 10611 ajung — 
în excesul lor de subtilitate — să susti- 
nă că și cel mai cretin western are 
avantajul că defulează energia adoles- 
6601۵۲ care,  contemplindu-l pe 
Gemma în sală, nu vor mai fura pe 
stradă! Dar dacă fiecare film violent 
şi prost nu modelează direct şi primi- 
tiv educația adolescentului — nu se 
poate nega că un climat născut prin 
proiectarea numai a unor filme pe 
cît de proaste pe atit de singeroase 
duce, dacă nu chiar la a-l imita pe Gem- 
ma, la a-l socoti pe acesta şi pe regi- 
zorii săi ca o culme a artei! Ceea ce — 
vorba lui Napoleon — e mai grav decit 
o crimă, e o eroare. În sfirşit, vin impor- 
tatorii cu argumentele lor politico-fi- 
nanciare. Ei te iau de-o parte şi-ti şop- 
tesc că planul de casă se face cu 
«Adio, Texas». Dar nu încape îndoială 
că planul de casă s-ar face și cu 
westernuri bune și de calitate. Cea mai 
rea politică financiară e să cumperi 
ieftin şi prost. Sint prea scumpe wes- 
ternurile bune care rulează astăzi în 
Lume? Să cumpărăm şi să proiectăm 
producțiile de calitate ale genului din 
anii '50—'60 — ani în care n-am ştiut 


E r 


3 Îl por 


nțelegt 
E s 2 E “Lee 1 


ce fac Ford, Hawks, Walsh — şi nu vor 
face salã goalã, vã asigur. «39 de trep- 
te» (productie 1935) al lui Hitchcock, 
la cinematecã, nu e singurul exemplu, 
dar e cel mai recent. 


Atentie — paradisul! 


ا ا ا ا ل ن -= 


Vigilenta noastră ideologică, morală 
şi în cele din urmă artistică, va trebui 
să plece de la ideea că societatea 
noastră deşi atee, nu e «fără nici un 
dumnezeu», că ea are leaile ei, mo- 
rala ei socialistă căreia îi ۵8 
gangsterismul, fără-de-legea, omorul, 
anarhia, individualismul agresiv, ne 
dreptatea, arbitrarul privilegiilor, toate 
trăsăturile moralei bazate pe exploa- 
tarea omului de către om — chit 
că în practica vieții noastre, în prac- 


tica acelei indelungi lupte între vechi 
şi nou, aceste «rămășițe ale vechiului» 
apar nu o dată în prim-plan obținind 
chiar unele victorii, pe cit de dureroase 
pe atit de vremelnice. Dacă a abolit 
exploatarea, socialismul cunoaşte to- 
tuși condiționarea omului de către om, 
sursă de conflicte nu o dată violente, 
fie ele neantagonice... Nimic din ceea 
ce e omenesc nu ne e străin, desigur — 
însă această frumoasă lozincă nu ne 
dă dreptul să nu ştim ce ne ê străin 
ca oameni ai socialismului. Voi în- 
țelege «Samuraiul». voi fi împotriva 
acelora care’ cer interzicerea «De- 
nunțătorului» — dar voi şti sau ar 
trebui să ştiu pînă în ce punct aceşti 
eroi sint sau nu «ai mei»... (Un eminent 
estetician român îmi spunea de curind 
că această problemă a punctului — 
a locului unde stabilim cà ne rupem 
sau nu de erou — e cea mai impor- 
tantă problemă în discuţia despre vio- 
lență.) După părerea mea, am intrat 


interzis 
violentei! 


VIOLENTA! 


PIESE LA DOSARUL 
VIOLENȚEI 


(Abraham Polonsky, 


intre westernuriie 


într-o criză de consum — de consum 
al unor alimente proaste, al unor 
mărfuri de proastă calitate. Sigur că 
putem stăvili acest consum prin boi- 
cotul citorva sau a mai multor pro- 
ducții, imbecile inainte de a fi violente. 
Un asemenea refuz de a importa peli- 
cule de acest calibru este chiar im- 
perios necesar. Dar să nu ne tacem 
iluzii. Numai atit nu va fi deajuns. Vom 
mai trebui să diferentiem. Să nuantăm. 
Să gindim. Toate ۱۷۵۱۱8۲۱۱۶ 
nu ne vor împiedica însă a riposta 
răspicat filmelor proaste în care moar- 
tea devine pur decorativă, în care dite- 
rențele dintre viață și crimă se şterg 
cu buretele, în care victima şi agreso- 
rul fac aceeaşi «educatie» neroadă, 
în care violența se exercită de dragul 
violenței, numai pentru a curge sînge. 
ucigîndu-se orice duh. O eroare maj 
mare decit a-l socoti pe Gemma o 
culme a artei, ar fi să lăsăm fără ripostă 


ideea că asemenea filme ar fi și 
un model de viață. Succesul lor 
de «cassă» nu ne poate şantaja sau 
intrista pînă la a ne prezenta dezar- 
mati ideologic, moral și artistic în 
fața «cozilor» de adolescenți care vin 
să se deconecteze la asemenea «lec- 
tiw de violență, pe cit de oarbă pe 
atit de asurzitoare. Oricit vom nuanța 
— şi repet: trebuie să nuanțăm — un 
puşti necopt care într-un orășel de 
provincie va «face» cum «a văzut» în- 
tr-o producție  vest-germano-tailan- 
deză ne va zdruncina, vai, cele mai in- 
teligente și mai subtile teoretizări. Şi 
există asemenea cazuri. Oricit de izo- 
late ar fi, în fata lor, nu mai putem apela 
nici la Malraux, nici la Sofocle, nici la 
statisticile mondiale. Firește putem 
răspunde că arta — ca atare — nu e 
implicată într-o crimă oarecare. Dar 
răspunderea noastră intelectuală va 
rămîne cu atit mai mult întreagă, apă- 


sătoare. Radu COSAȘU 


de eroi dintr-un film într-altul, 
ceea ce atestă afirmația făcută de 
ei cu privire la lipsa de atenție cu 
care «onorează» aceste pelicule. 

E foarte bine că pe unii tineri ii 
deconectează, dar ce ne facem cind 
pe alți tineri îi conectează la rețeaua 
de înaltă tensiune a violenței şi ii 
propulsează în arena huliganismu- 
lui şi a infracțiunii? Pentru că, din 
păcate, se mai întîmplă și așa ceva 


«Cow-boy, nume care îndeamnă 
la vis pe toți copiii lumii» 


Băiatului din parc, prima zi de 
vacanță nu-i spunea mare lucru. 
Pentru el orice zi este încă (pină la 
toamnă) zi de vacanță. Avea o cen- 
tură lată, pălărie cu boruri mari şi 
un Colt din plastic, cu care «tră- 
gea» incontinuu. 

Am îndrăznit să-l întrerup din 
acţiune. 

— Cine ești tu? 

— Şeriful. 

— Şi-n cine tragi? 

— In bandiți. 

— Care bandiți, că nu-i văd? 

— Nici nu mai sint. l-am împuș- 
cat pe toți! 

— Atunci ești liber... Hai să stăm 
puțin de vorbă. Vrei? 

Face semn afirmativ din cap şi 
îşi înfige pistolul la cingătoare. 

— Cind o să fii mare ce te faci? 
Tot şerif? 

— Şerifii sînt numai în filme. Ce, 
dumneata nu știi? Eu mă fac sondor. 

— Şi cu pistolul ce-o să faci? 

— O să-l păstrez ca amintire. 
Cind o să fiu mare, n-o să mai am 
timp de joacă. 

— De unde ştii tu asta? 

— De la tata. Ehe, cite știu eu 
de la tata... Eu toată ziua discut 
cu el. 

Și, fără să-mi spună la revedere, 
a zbughit-o către un tufiş în care 
şi-a descărcat toată rezerva de 
gloanţe. Se vede că bandiții primi- 
seră ajutoare. 


۰ 
hd * 


Nu mă gindisem cind am sosit la 
Tirgoviște că printre subiecții an- 
chetei voi avea şi unul de nici 6 ani. 
Dar dacă toţi ceilalți — şi cîti alții? — 
ar fi ştiut la 6 ani care este granița 
dintre joacă și realitate, dintre film 
şi viaţă,n-ar mai fi fost nevoie deo 
asemenea anchetă. 

Şi poate că n-ar strica să fie în- 
vătați măcar de-acum încolo. Şi cei 
de 6 ani, și cei de 16 ani și (să nu fie 
cu supărare) chiar cei ce au copii 
de 6 sau 16 ani. 


Anchetă realizată de 
Constantin TEODORI 


29 


De la 
fetișcana 
nostimă 

la superba 
feminitate, 
de la comedia 
sentimentală 
la drama 
psihologică. 


2 

«Manon 
nu mi 

se potrivea, 
dar 

m-a săltat 
în capul 
listei. 

3 

America 
nu-mi 
plăcea, 

dar 

m-a făcut 
actriță. 

@ 

La Antomoni 
n-am SCOS 
un cuvînt, 
dar «Il Grido» 
a intrat 

în istorie. 


idoli 
de ieri 
şi de 
azi 


«Teenagers» numesc americanii pe ti- 
nerii a căror vîrstă (age) se exprimă in 
cifre cu sufixul «teen» la coadă: «four- 
teen», «fifteen» sau cum s-ar zice pe 
româneşte: «atitsprezece». 

Alida Valli avea patrusprezece ani cind 
a debutat («Tricornul» de Camerini, 1935) 
şi nouăsprezece cînd «Mica lume antică» 
de Soldati (1941) a catapultat-o la rangul 
de primă vedetă a cinematografului italian. 
Tare puțin italiancă la chip şi temperament 
era această nouă stea italiană. Părul 
negru este tot ce ea are în comun cu 
ilustrele sale predecesoare: Lida Borelli, 
Francesca Bertini, Maria Carmi, Pina Me- 
nichelli. Figură gravă, serioasă, energică 
și reținută,cum este femeia de tip ger- 
man. De altfel, chiar nemțoaică şi era 
această Alida Valli, prenumele ei adevărat 
Maria Alida Altenburg. Şi este tare curios 
cum cele două filme care au contribuit cel 
mai mult să o facă celebră: «Mica lume 
antică» de Soldati și «Senso» de Visconti 
se petrec în plin risorgimento, într-o 
epocă şi o atmosferă pline de ură impotriva 
ocupantului austriac. Primul film se sfir- 
şește cu o patetică imagine a Alidei pe- 
trecind pe iubitul ei (Serano) care pleacă 
la război. lată cum o descrie Palmieri 
pe Alida, după succesul din primul film 
al lui Camerini: «acele mici grații istețe, 
acel năsuc interogativ, acei ochişori care 


înțeapă, acele surisuri «oațe» promiteau». 


Da, promiteau o cuconiţă (donetta) egois- 
tă, întortochiată, infidelă, catastrofică, ra- 
dioasă. Promiteau nu pe nevestica de 
floare albastră din «Absenţe nemotivate», 
ci pe soția infernală a chelnerului Fabrizio 
din «Locandiera». 


O motivare nemotivată 


Această mare, foarte mare actriță a 
vrut la uh moment dat să înveţe carte la 
faimosul «Centro Sperimentale Cinema- 
tografico». Nimic nu arată mai bine valoa- 
rea dubioasă a verdictelor date de jurii, 
de omnipotenții profesori examinatori. ca 
textul prin care acel areopag o refuză 
pe Alida: «nepotrivită pentru cariera cine- 
matografică , fiind lipsită de orice calități 
artistice». Un model de motivare, unde se 
motivează tocmai prin lucrul care trebuia 
motivat! Căci se putea tot atit de bine 
spune invers: «lipsită de calități artistice 
fiind nepotrivită pentru cariera cinemato- 
grafică». Cum s-ar zice pe românește: 
«De ce? D'aia!» 

Neinţelegerea întilnită la început, acea 
fatalitate inexorabilă a tuturor viitoarelor 
mari vedete, neînțelegere provizorie, căci 
pină la urmă (cum spunea bătrinul Samuel 
Goldwin) «publicul nu se înşeală nici- 
odată» — acea neînțelegere face ca, timp 
de 6 ani, pină la «Piccolo mondo antico», 
să nu i se dea Alidei decit roluri neinsem- 
nate (chiar cînd erau principale). lată ce 
scrie ea însăși în memoriile ei: «Am con- 
tinuat astfel să colecționez aproape toate 
rolurile comico-sentimentale ale cinema- 
tografiei italiene. Nu mi s-a dat să cunosc 
decit asta, şi eram prinsă într-un angrenaj 
de oterte pe care nu le puteam refuza decit 
sub pedeapsa de a înceta să mai lucrez. 
Succesul filmului «Mille lire al mese» 
(«O mie de lire pe lună» de Max Neufeld, 
cu Amedeo Nazzari) mă uimea. Criticii 


spuneau că fusese o revelație. Nu mă 
dumiream de loc. Cinematograful răminea 
pentru mine o mare necunoscută. A 
venit apoi filmul «Manon Lescaut» care nu 
prea mi se potrivea. Eram o fetiță nu în- 
deajuns de coaptă pentru acel rol. Totuși, 
pe vremea aceea, un referendum m-a 
indicat în capul listei, la foarte mică dife- 
۲۵0۱۵ de celebra Assia Noris. Eu căpăta- 
sem 8 991 de sufragii, Assia 8 250, în timp 
ce fosta mare vedetă Isa Miranda coboară 
la 2 972 şi Ferida la 2 049». «În timpul turnă- 
rilor pentru «Piccolo mondo», care se 
filma chiar pe locurile unde se născuse 
povestea scrisă de Foggazzaro, mi-am 
dat pentru întiia oară seama de importanța 
artei cinematogratice. de  uluitoarea ei 
putere de evocare». Cota comercială a 
sărit la locul întii. Specialitatea comico- 
sentimentală a cedat în fața uneia mai 
dramatice. Începe seria de filme din ace- 
lea — cum se zice — «care vorbesc inimii 
dumneavoastră», foarte adesea viciate de 
efecte melodramatice. Așa au fost «Noi 
vivi» şi «Adio Kira!» 


Performanțe 


În 1946. imediat după război, marele 
producător american. O. Selznick o aduce 
pe Alida Valli în Statele Unite. lulio 
Cesare Castello scrie că Alida, asemenea 
tuturor vedetelor europene venite peste 
ocean, şi-a dovedit antipatia pentru mora- 
vurile cinematografice americane. «Into- 
۱6۲۵0۵ ei pentru relaţiile de la om la om 
practicate în America izbucni». Cred că 
actori ca Greta Garbo, Marlene Dietrich, 
Charles Boyer au «suportat» destul de 
binișor climatul american. lar Alidei Valli, 
șederea ei în noul continent i-a făcut nu- 
mai bine. Şeful coafor Lary Germain și 
celebrul şef costumier Travis Benton au 
făcut minuni dintr-insa. Pe de altă parte, 
a avut parte, în epoca ei anglo-saxonă, 
să joace sub conducerea unor aşi ai 
regiei ca Hitchcock, Orson Welles, Ste- 
venson, Carol Reed, Irving Pichel, Ted 
Tetzlaff și alături de parteneri ca Laughton, 
Ethel Marymore, Louis Jourdain, Gregory 
Peck, Joseph Cotton, Frank Sinatra, Tre- 
vor Howard, Paul Hörbiger, Glenn Ford. 

Întoarsă în Europa, cartea pe care a 
învățat-o în perioada ei anglo-saxonă își 
arată roadele. De altfel, în genere, meritul 
tuturor marilor cineaşti italieni de la înce- 
puturile Cinecittei, în ciuda originalității 
pe care simțeau că o au într-insii. a fost 
de a se pune, cuminte, la școala america- 
nă. Graţie acestor «game», originalitatea 
italiană a putut aşa de repede să explodeze. 
În cazul Alidei Valli, a contribuit, desigur, 
şi originea ei germanică. Așa că să nu 
vorbim de a sa «insofferenza per i legami 
americani.» 

Cum spuneam, roadele fură evidente. 
Deosebit de admirabila ei performanță 
în «Senso» de Visconti, ea ne dă patru 
remarcabile creații: aceea din «Strigătul» 
de Antonioni, aceea din «Baraj în Pacific» 
de René Clément cu Silvana Mangano şi 
Tony Perkins, aceea din «Bijutierii claru- 
lui de lună» de Pontecorvo și mai ales 
aceea din «O absenţă îndelungată» de 
Colpi. 

Un actor nu este un mare actor dacă 
în repertoriul său nu figurează cel puțin 
citeva roluri unde să fie-vorba, sub imagini 


complet diferite de la un rol la altul, de 
marele, purul, adevăratul amor, amorul 
fuziune sufletească, amorul total care nu 
cunoaște compromisuri, combinaţii, so- 
coteli. Alida Valli a fost capabilă să ne 
dea acesta. În «Senso», eroina sacrifică 
tot (patrie, rang social) pentru al ei iubit, 
apoi îl trimite. la moarte cînd acesta o 
trădează. În «Strigătul» este aceeaşi idee, 
anume că amorul unilateral nu este amor 
de loc, aceeaşi idee pe care același Anto- 
nioni o va desfășura în «Noaptea». Aici 
avem o interesantă confruntare între două 
paroxisme de sens contrar. El duce pină 


Ali 


Ali 


Din cele peste 50 de filme în care a jucat Alida Valli, cităm citeva 


din cele mai importante: 
«O mie de lire pe lună» de Max Neufeld, cu Amedeo 


1938: 


Nazzari | 
«Mica lume antică» de Mario Soldati, cu Massimo Serato 


«Ora S:lectia de chimie» de Mario Mattoli, cu Andrea 


1941: 


1941: 
Checchi 


1943: 


1947: 
1949: 
1954: 
1957: 


cu Carlo Ninchi 


«Astă seară nici un fel de dragoste» de Mario Martoli, 


«Cazul Paradine» de A. Hitchcock, cu Gregory Peck 
«Al treilea om» de Carol Reed, cu Trevor Howard 


«Senso» de Luchino Visconti, cu Farley Granger 
«Strigătul» de Michelangelo Antonioni,cu Steve Cochran 


1957: «O absenţă îndelungată» de Henri Colpi, cu Georges 


Wilson. 


aşteptări («O absenţă îndelungată») 


la nebunie concepția amorului greșit, a 
amorului de tip proprietar, al prefacerii 
iubitei în lucru, în obiect de posesiune 
Omul acela nu poate iubi decit pe femeia 
pe carea pierdut-o, şi pentru căa pierdut-o. 
Nebunie de proprietar jefuit. lar ea este, 
de la începutul pînă la sfirşitul poveștii, 
un Nu ambulant, un refuz absolut, calm, 
categoric, concentrat. Numai asta face 
Alida Valli în această aventură. Dar o 
face ca nimeni alta, și performanța ei a 
dat rolului o celebritate pe care altminteri 
n-ar fi avut-o simpla femeie care, simplu, 
nu mai vrea. 


Alida surisului 


Alida refuzului («ll Grido») 


Tăria aşteptării 


În filmul lui Colpi, marele amor se împo- 
dobeşte cu o conduită, soră bună cu 
iubirea: dorința de a salva pe acela pe 
care îl iubește. Eroul fusese soțul ei, 
plecat la război, dat dispărut de peste 
zece ani. Printr-un fel de ghicire extra- 
lucidă, somnambulică, nefericitul s-a în- 
tors şi se tot învirtește prin locurile unde 
ei doi țineau un mic bufet. A uitat tot trecu- 
tul. Nu mai știe nimic din tot ce a fost. 


Ea va incerca să-l readucă la sănătate. 
Şi actrița va face aci ceea ce realizatorul 
Colpi nu făcuse. Va da o altă turnură 
filmului, opusă celei a autorului. 
Amintesc. în primul rind, că povestea 
este toarte asemănătoare cu aceea a lui 
Mervyn Leroy. «Recoltă la intimplare» 
(după Hilton, cu Ronald Colman și Greer 
Garson). Originalitatea tulburătoare a 
acestei aventuri era că ea constituia o 
dezaprobare şi o infirmare a teoriilor lui 
Freud, a metodelor psihanalizei, a găsirii 
unui fapt comun celor două lumi, cea 
uitată şi cea ținută minte, verigă care va 


servi de lant și punte pentru ca pacientul 
să treacă de la amnezie la normalitate. 
Originalitatea filmului lui Leroy e că eroina 
se ferește tocmai de această metodă. şi 
alege una opusă, anume să nu spună 
nimic bolnavului, să nu-l întrebe, să nu-l 
scotocească, ci doar să fie lingă el, să 
existe acolo, cît mai des, cit mai nedespăr- 
țită, și să aștepte, să aștepte, să aștepte, 
pină ce miracolul se va produce, pină ce 
miracolul nu se poate să nu se producă. 

Colpi a ales metoda Freud. Şi a avut 
bunul simt realist să o facă să rateze. 
Bolnavul iar dispare. Şi eroina se mulțu- 
meşte să spere că se va mai intoarce. 

Aceasta a fost intenția scenaristo-regi- 
zorală. Dar în cinematograf mai este un 
autor care foarte adesea are ultimul cuvint. 
Interpreta, aci, va da filmului o întoarcere 
de 180 de grade. În scena extraordinară 
cind ei doi stau singuri noaptea, la masă, 
şi vorbesc, şi ascultă muzică, şi dansează, 
în acele clipe ceea ce voia dinsa era ca 
el să simtă că e împreună cu ea. Atit. 
Restul va veni. Dacă va veni. Cind va 
veni. O secvenţă unică în istoria cinema- 
tografului. Apoi, în momentul cînd ea 
află că vagabondul plecase fără urmă, 
sfirșitul filmului sună aşa: 

«O să aştept să vină iarna. Vara e mai 
greu. Vara el se poate duce încolo, încoace. 
Dar iarna... larna o să-i fie mai frig... mai 
foame... O să fie mai uşor să dau de el. 
Să așteptăm să vină iarna...) 

Jocul Alidei Valli ne face să întrezărim 
firele intortochiate din care se împletesc 
sufletele; să bănuim ceva din jocul tainic 
al vieții interioare, din mecanismul acelui 
lacăt complicat și misteriosa cărui cheie 
se pierduse. Chiar așa şi spune Alida 
Valli prietenului ei care o sfătuia să renun- 
te: «Nu înţelegi că mă aflu în fata unei 
comori?!» O comoară căreia i se rătăcise 
şi calea de acces și drumul de întoarcere. 
Precum chimistul aşează pe foc recipien- 
tul din cuprinsul căruia vrea să smulgă 
prețioasa substanță ascunsă în mrejele 
moleculare ale combinațiilor de afinități 
și valențe, tot astfel o vedem pe dulcea 
alchimistă a sufletelor rătăcite încălzind 
cu flăcările încete ale bunătăţii, tandreței, 
fidelității, încălzind blocul înțepenit ai 
amintirilor înghețate, pentru a elibera, la 
căldura dragostei, gindurile priponite ale 
unei ființe care fusese cindva om. 

n contrast cu această dulce tristețe 
îmi răsare în minte imaginea aspră cu 
care se sfirşește «Cel de-al treilea om». 
Alida Valli, mergind pe jos, oarbă acum 
la toți și toate, calcă apăsat pe șoseaua 
de lingă cimitir. Omul pe care îl iubise 
comisese multe ticăloşii. Dar omul acela 
era un fel de geniu care nu se putuse 
realiza din pricina vremurilor stupide. 
Era natural să-și piardă busola și să facă 
lucruri care nu-i semănau. Ea îl iubea 
pentru frumusețea pierdută care zăcuse 
în el. Îl iubise. Asta ajunge.Ceilalţi i l-au 
ucis. Sufletul ei va fi de acum înainte 
pecetluit cu șapte peceti, zăvorit cu şapte 
zăvoare. Privirea ei cruntă arată această 
veșnică încercuire în sine. Din dragoste. 
Din mare, nefericită dragoste. Imaginea 
Alidei Valli în acest sfirșit de aventură, 
în acest sfirşit de viață, este de asemeni 
un moment de antologie în arta subtilă 
a sufletelor pierdute. 


D.I. SUCHIANU 
31 


epoca ی‎ | 


noastră 


«Dacă cei din 8 
Tate, am sd fF 


Un temperament 5 


Splendoare 
în iarbă 


+ x 


Producţie a studiourilor din S.U.A. 
Regia: Elia Kazan; Scenariul: William Inge; 
Imaginea: Boris Kaufman; Cu: Natalie Wood, 
Warren Beatty, Pat Hingle, Barbara Loden, 
Audrey Christie, Zohra Lampert, Fred Ste- 
wart, Joanna Ross, Sandy Dennis. 


Titlul acesta ar fi însăși metafora ti- 
nerilor amanți, îmbrățișaţi cu trup 
și suflet, într-un impuls de contopi- 
re, pur, nealterat, de specie simți- 
toare, într-o opțiune romantică și 
fără argumente dinafară, argumenta- 
rea aflindu-se adinc în elanul și fla- 
căra dezinteresată a iubirii lor. 

Unui tînăr cuplu — şi vrînd, ne- 
vrînd, ne gîndim la Romeo și Julieta — 
i se refuză o ardere deplină și fi- 
rească, pe baza unor interese sociale, 
a unor tradiții și prejudecăţi, a unor 
veleități familiale. De data aceasta 
nu e ı de ură între familii ci de 
complicitate tacită. Perechea nu pie- 
re în chip tragic, ci suprav 
onorabil. Traumatismul despărțirii 
impuse i-a atins inegal, băiatul în- 
durîndu-l cu o resemnare mediocră, 


ețuiește 


fata, îmbolnăvindu-se grav de nervi. 
Tim : preajma crizei din 1929. 
Locu provincia americană. 


Deși mărturisesc că sînt uşor in- 
hibată de pe urma efectului cronicii 


mele la „Vă place Brahms?”, voi 


DA 


F SP nA N z 


iS BEZE 


ensibil și vijelios (Natalie Wood în „Sp lendoare’ în iarbă“) 


încerca să arăt în primul rînd ce 
mi-a displăcut în acest film lipsit de 
splendoare şi de iarbă, cu tot riscul 
de a mi se replica din nou că astfel de 
povești se_ întîmplă în viaţă. 

Ceea ce m-a nemulţumit și m-a 
întristat a fost, mai ales, evoluţia 
altminteri remarcabilului regizor Elia 
Kazan. Oricîte lungimi ar fi avut, 
oricîte cusururi de gradaţie, „Ame- 
rica, America" rămîne capodopera 
lui. Paralel cu încercările de moder- 
nizare a limbajului cinematografic, 
marea demonstraţie realistă pe care 
Kazan o făcea în acest film era una din 
cete mai prestigioase dovezi ale via- 
bilităţii metodei alese. Nu rareori, în 
tablourile sociale şi psihologice ale 
filmului, am întîlnit profunzimi ce- 
hoviene. Patetismul nu excludea mi- 
nuția și luciditatea. Pitorescul nu: 
pierdea semnificaţia. Detaliile nu 
omorau ۰ 
estompa ۰ 


Anvergura nu 


Dar iată că, în anteriorul „Splen- 
doare în iarbă" — același artist 
pare adaptat la o anumită men- 
talitate americană, mai mult decît 
înşişi americanii de baștină. Privirea 
cu care contemplă moravurile e îm- 
blinzită de lentile speciale. Fărăa-și 
fi pierdut simţul critic, regizorul își 
impune parcă o moderație de factură 
filistină, moderație care după cum 
— n-a stat niciodată la baza 


arte, 


se știe 


„Splendoare în iarbă” nu reușește 


să imprime în memoria noastră un 


cuplu. Dean, personajul interpretat 
de Natalie Wood, e un tempera- 
ment sensibil şi vijelios, temerar în 
aspiraţia lui spre absolut, fragil și 
totuşi puternic prin consecvență. 
Bud, în schimb, este un june prostă- 
nac, drept care a lui devine, mult mai 
curînd, împărăția cerului, el „rezol- 
vîndu-şi” drama atît pe baza dreptu- 
lui bărbătesc consfințit de a avea 
amante, cît şi pe baza propriei lui 
mediocrități. Autorul îl tratează cu 
aceeași măsură, aproape indiferen- 
tistã, pe el, ca și pe partenera lui, 
de fapt singura victimă. Realismut 
și obiectivitatea n-au însă nimic 
comun cu indiferentismul. Pare para- 
doxal, dar melodrama e mai aproape 
de indiferență — adică de schemă — 
decît realismul. 

Și, deci, mai degrabă o undă melo- 
dramatică adie peste „Splendoare în 
iarbă”, decît ochiul fierbinte alob- 
servatorului și pledantului regizor 
care a dat „America, America”. 

Filmul nu e prost, e doar mediu. 
Anumite părți ale lui se urmăresc 


cu plătere. Jocul Nataliei Wood este 
impresionant. Personajul soției lui 
Bud este excelent conceput și jucat, 
Părinții — fără a constitui apariții 


originale — sînt- creați corect. 
Aproximativ pînă la jumătatea filmu- 


lui, am participat 6 


emoție și încre- 
dere, așteptind saltul calitativ în 
semnificaţie, sau în simbol, sau în 
zona unei revelații importante, sau 


în văzduhul speculaţiei. 


Finalul însă spune în linii mari 
așa: „Nu-i nimic. Totul e bine. Azi 
nu mai moare nimeni din amor. În 
fond, fiecare are dreptate în felul 
lui. Nici unul din eroii dramei nu e 
un om rău, lar dacă nu sînt foarte 
buni —.așa e viața, la urma urmei, să 
fim modești, E mai sănătos. Totul se 
„aranjează“ cumva. 

Unde eşti Splendoare posibilă? 
Unde ești larbă invincibilă? 

lar dacă am exagerat, exagerarea 
e numai de partea mea. 


Nina CASSIAN 


Pro sau. Contra 


Mie mi-a plăcut mai mult „Splendoare în 
iarbă” decit prietenei mele. Mi-a plăcut (ciu- 


dat!) pentru clasicismul, pentru școala de ac- 
tori și de povestire pe care Elia Kazan o face 
în fiecare film al său. Nu e cea mai bună cro- 
nică a Ninei Cassian (cum nu e cel mai bun 
film al lui Kazan), dar totdeauna cronicile poe- 
tilor îmi plac pentru că poeţii văd altfel fil- 
mele decit maniaci i cronicari. Cit despre „com- 
plexul Brahms” — e un complex al melodramei 
bune. Depinde ce vrei să vezi intii: faptul 
că 6 melodramă sau constatarea că e bună. 
Ca şi cu „Splendoarea“. Hai să fim fericiţi 
fiecare cu bucăţica noastră de dreptate, pen- 
tru bucăţica aceasta de peliculă... Căci este 
adevărat: aşa se poate intimpla chiar și în 
viaţă. 


6.1. 


Nina Cassian — care a formulat cu fineţe 
şi acuitate diagnosticul exact la acel „Vă place 
Brahms?” — greșește poate și e chiar nedreap- 
tă în interpretarea polemică a finalului din 
„Splendoare în iarbă" (nelipsit de noblețea 
tragică a marilor sentimente, deși „nu moare 
nimeni"), dar judecata de valoare a intregu- 


lui mi se pare, iarăși evident, exactă, 


V.S. 
سا‎ ERTS ESE 2 


Cadavrul viu 


x * 


Producţie a studioului Lenfilm. 

scenariul şi regia: Vladimir Vengherov, după 
L. Tolstoi. Imaginea: Henrik Marandian. Cu: 
Alexei Batalov, Alla Demidova, Oleg Basilaz- 
villi, Lidia Stikan, Svetlana Fomiciova, Inno- 
kenti Smoktunovski, 


i‏ سس 


Noua tălmăcire cinematografică 
a „Cadavrului viu“ după Tolstoi ca- 
pătă o învestitură nobilă şi origina- 
15 față de versiunile anterioare (spec- 
tacolul filmat al aceluiași Vengherov) 
sau faţă de recenta concepţie diho- 
tomică a „Annei Karenina”. Oamenii 
sînt numai buni sau numai răi, în 
basme; adulţii sînt doar profund ne- 
fer 
leg greşit sau — și mai tragic — în- 


i pentru că nu înţeleg sau înţe- 


teleg tirziu, pe ce trebuie pus preţ 
în viață. Priviţi aşa, şi prinţul Miş- 
kin în marea lui generozitate, și 


profesorul de literatură în marea lui 


33 


| 


Di‏ مت تست 
720573 7۳17۳7 
“a J € ` 4 = Pa 24‏ 


g 


nemu ţumire, și Protasov în încăpăți- 
nata lui nealiniere, sînt niște fericiţi. 
Deloc victime, ci, prin setea de ab- 
solut pe care o stirnesc în ceilalți 
«س‎ incapabili să-i urmeze — făcînd 
victime, 1 

În viziunea  Vengherov-Batalov 
eroul tolstoian nu mai e un Crist 
crucificat de societate, accentul se 
mută discret de pe fundal pe inte- 
rior, nu pentru că ambianța ar fi 
mai puțin bine surprinsă, dar nu mai 
rămîne ea singurul punct de bătălie. 
Lupta se duce în interior, unde ni- 
meni nu te poate ajuta și nici scuza. 
Unda de lașitate din acest aliaj com- 
plex care e Protasov e fluturată cu 
grație cehoviană de fascinantul Ba- 
1810۷, — pe care continui să-l cred 
interpretul ideal al eroului ceho- 
vian. Lașitate. sugerată în-scena dis- 
cutiei cu sora Lizei, la hipodrom şi 
mai ales în momentul dispariţiei lui 
Protasov din viața Mașei. În. prima 
secvență, cu o mobilitate derutantă 
încearcă și renunţă și revine și nu 
poate să explice fetei (evident în- 
drăgostită de el) nu de ce nu se mai 
întoarce el acasă, ci de ce n-ar mai 
avea nici ea ce căuta acolo, în temnita 
familiei. Dar i-ar trebui lui Protasov 
prea mult timp, și prea mult tact, 
şi prea multă îndrăzneală ca să taie 
nodul gordian, dealtminteri destul de 
subțire, al unui conformism, care-o 
mai reține încă pe tînăra fată. De 
aceea bărbatul matur preferă să fugă 
din fața acelui interesant „moment 
al adevărului“; confruntarea cu tine- 
rețea, cu îndemnul la acţiune. 


Înspre final, subtila: interpretare 
a lașității lui Protasov-Batalov e sus- 
ţinută de o inteligentă mise-en-scenă 
construită pe un suspens polițist: 
în birjă Maşa 1۱ așteaptă, în cameră 
hotărtre: lui Protasov e luată rapid 
(scrisoarea, hainele învelite în ziar, 
mansard: cufundată în  penumbră 
misterioasă) şi apoi strecurarea ho- 
țească pe lîngă ziduri, podul, apa 
tulbure. O falsă pistă abil condusă 
pentru cei care, necunoscînd roma- 
nul, ar crede că Fedia s-a sinucis. Exis- 
tă apoi acea parte a filmului construi- 
tă pe lungi înaintări, în halucinantul 
azil de noapte în care „cadavrul viu“ 
îl urmează pe pictorul de icoane. 
Aproape că regreţi că te apropii de 
procesul văzut şi răsvăzut, cu clasica-i 
turnură: din acuzat eroul devine ve- 
hement acuzator. Dar regizorul trece 
discret peste căi bătătorite și ne sur- 
prinde cu un deznodămînt conceput 
ca un straniu hăppy-end. Sinuciderea 
lui Protasov într-un decor pe cît de 
prozaic (curtea interioară a unei case 
boierești), pe atît de poetic, scăldat 
într-o risipă de lurnină. Concepţie 
optimistă despre moarte, concepţie 
explicabilă poate prin admiraţia re- 


gizorului şi a actorului pentru sub- 


lima libertate interioară a „cadavru- 
lui viu”. A celui mai viu dintre sinu- 
cigașii ecranului. 

Merită — de bupă seamă — amin- 
tită şi scena petrecerii cu ţiganii, de 
o furie vitală şi o disperare elegantă, 
unică; sau vibrația dramatic-poeti- 
că din jocul lui Batalov. Insist însă 
pe ceea ce aduce Batalov nou față de 
Protasov-ul clasic (deși chipul lui 


34 


Simonov răvășit de tragedia destră- 
mării, a neputinței îl am încă în 
minte). Și anume: eleganța detașată 
cu care contemplă Batalov rezisten- 
ta la mediu a eroului său și nu nepu- 
tința adaptării lui; o undă de umor și, 
în genere, o tomplexitate — repet 
— cehoviană, carê nu mi se pare că-l 
trădează -pe Tolstoi. Îl completează 
numai. Pentru'că nu-l mai putem-re- 
citi astăzi pe titanul de la lasnaia Po- 
liana făcînd abstracție de „Unchiul 
Vania”, 

A.M. 


Pro:sau Contra 


„Cadavrul viu” este Tolstoi, Tolstoi este Pro- 
tasov, iar Protasov e Batalov. Pentru că dincolo 
de orice merit al regizorului sau de orice re- 
proşuri — şi i s-ar putea aduce citeva — „Ca- 
davrul viu“ rămine exclusiv filmul lui Alexei 
Batalov, Silogistic. Matematic. Şi fascinant. 

Alice Mănoiu simte nevoia apropierii lui 
Batalov de Cehov şi poate că are dreptate, 
Dacă, privindu-l, emoția noastră vibrează tol 
stoian, iar seismograful memoriei înregistrea- 
ză ecouri cehoviene în noi, înseamnă că arta 
actorului ne-a înălțat pină la ei. 


Rodica LIPATTI 


De acord: „Cadavrul viu” în noua sa ver- 
siune cinematografică e mai mult un film de 
actor decit unul de regizor. Mă despart însă, 
în parte, de cronică, atunci cînd e vorba de 
profunzimea viziunii regizorale. Cind a fost 
Vengherov mai aproape de spiritul tolstoian, 
în mai vechiul film (de fapt teatru-filmat) 
după „Cadavrul viu” sau în cel de faţă? Înclin 
să cred (cu toată amplificarea cinematografică 
din adaptarea actuală, cu toate momentele de 
film de bună calitate) că prima dată, Sigur că 
transpunerea pe peliculă făcută de acelaşi re 
gizor cu ani în urmă poate fi contestată din 
punctul de vedere al limbajului cinematogra 
fic. Dar am convingerea că ea rămine în picioa- 
re în ceea ce priveşte densitatea dramei. Fapt 
care mi se pare esenţial, 


Al. Ri 


Adelheid 


x x 


Producţie a studiourilor din Barrandov 

Regio: Frantisek Vlăcil; Scenoriul: Vladimir 
Körner, František Vlăcil; Imaginea: Frantisek 
Uldrich. Cu: Emma Černá, Petr Čepek, Jan 
Vostreil, Pavel Landovsky, Bohumil Vávra. 


După fresca istorică de mare suc- 
ces „Marketa ۱۵2۵۲۵۷3 (necunoscu- 
tă încă la noi) și tulburătorul poem 
de o plastică memorabilă „Valea al- 
binelor” (cunoscut, dar cam. igno- 
rat la noi), regizorul Frantisek Vlacil 
ne face, cu „Adelheid“, surpriza unui 
film „de cameră“. Într-un spaţiu de 
joc limitat, situat în Slovacia primelor 
zile de pace, se consumă o dramă cu 
două personaje: tînărul locotenent 
Chotovicki și prizoniera germană 
care-i face menajul. Prinşi într-o im- 
placabilă corelare, aceștia se vor lovi 
dureros- de incompatibilitatea dintre 
existențeie lor. Adversitatea univer- 
sului lor va accentua tragismul situa- 
ției. Reacţia normală, în condiţiile 
convieţuirii obligate, era de apro- 
piere. Dar, iată, încep să se discearnă 
psihologiile. În timp ce bărbatul sub- 


stituie unor principii rigide o înţe- 
legere umană superioară, femeia se 
dovedește de o inflexipilitate neadec- 
vată, rămînînd cu încrîncenare închi- 
să în duritatea ei. Este aici și o reflec- 
tare a celor două poziţii antitetice, 
respectiv de învingător şi de victi- 
mă, însă Adelheid își păstrează obs- 
tinat stigmatul originii sale naziste, 
comproimiţind astfel, definitiv, co- 
municarea. 


În sugerarea acestui subtext” psi- 
hologic, atmosfera apăsătoare din 
casa dramei este complet definito- 
rie: învăluitoare. și misterioase, to- 
nurile întunecate de roșcat şi cafe- 
niu reușesc să transmită senzația co- 
pleșitoare de pericol iminent. Eroi; 
se mișcă, printre ele, ca umbre fan- 
tomatice în semiobscuritatea mate- 
rială, pe traiectorii distincte, fără a 
se găsi, Tăcerile capătă greutate și 
gravitate, mișcările — aproape mor- 
tificate de lentoare — se percep am- 
plificate. „Adelheid“ devine- astfel 
un film închis, de atmosferă. O ușoa- 
ră dinamizare, spre final, nu ţine de- 
cît de apropierea deznodămiîntului. 


Aici, la încăierarea dintre locotenent _ 


și fratele Adelheidei, se petrece în 
femeie o mutație decisivă, conținînd 
adevăratul dinamism, interior. Ges- 
turile ce de mult nu-i mai aparți- 
neau, detașate de fiinţă, parcurgînd 
mecanic traseul predestinat de con- 
diția sa, se deşteaptă. Lovindu-și 
dezlănţuită şi fratele și amantul, ea 
își cîștigă conștiința de sine. Cînd, 
totuşi, luciditatea îi revelează inuti- 
litatea acestei deveniri tardive, dis- 
perarea în urma unei existenţe ero- 
nate, îi dictează propria anulare. Con- 
Semnind cauza morţii „sinucidere“, 
procesul-verbal confundă — în- 
tr-un mecanism absurd — procedeul 
cu motivul, şi mai ales trădează'cu- 
tremurător ignorarea dramei de 
către responsabilii ei indirecţi. În 
final, tristețea locotenentului Cho- 
tovicki ajunge dezesperată, provo- 
cată fiind de opacitatea colegilor săi 
de a se umaniza, de a depăși automatis- 
mele învrăjbirii, făcîndu-se vinovaţi 
de vinile dușmanilor lor de ieri. Re- 
ceptăm acuzarea lansată de autorii 
filmului împotriva acelor care nu 
caută în profunzime implicațiile unei 
drame, dictate de contextul desfășu- 
rării istorice, 


Sergiu SELIAN 


Pro sau Contra 


Un poem în semitonuri de culoare și zgo- 
mote, despre posibil نو‎ imposibilul dragostei. 
Un poem inchinat, generozităţii umane, edifi- 
cator pentru personalitatea unui cineast- 
poet. În încleștarea finală, personajul feminin 
mi-a părut însă, spre deosebire de cronicar, 
mai puţin lucid în „revelaţi a inutilității deve- 
nirii tardive“, cit neputincios în a escalada 
bariera răzbunării, moştenită supus din doc- 
trina de la Auschwitz şi Dachau. 


t ÀA, D. 


„Să ucizi O 
pasăre cîntă- 
toare 


x‏ کار 


Producţie a studioului american Universal- 
International, 

Regia: Robert Mulligan; Scenariul: Horton 
Foote, după romanul lui Harper Lee; Imaginea: 
Russe! Harlan. Cu: Gregory Peck, John Megna, 
Frank Overton, Rosemary Murphy. 


Mockingbird este o „pasăre cîntă- 
toare“, cu viers plăcut și exuberant, 
și „e păcat“ s-o ucizi. Aflăm asta din 
cartea cu același nume care dă un 
avertisment simbolic împotriva vio- 
lenței gratuite distrugătoare de fru- 
mos. Comparaţia dintre carte şi 
film este, aici, în defavoarea ulti- 
mului. Pe drumul spre ecran s-a 
pierdut toată puterea de tipologi- 
zare și de localizare, care fac vigoarea 
şi savoarea paginior tipărite. S-a 
pierdut și-acel parfum al copilăriei. 
delicat şi amuzant, care se degajă 
din povestire. Dar, chiar luînd fil- 
mul în sine, aşa cum se recomandă în 
cazul ecranizărilor, satisfacţiile sînt 
mărunte, E adevărat, filmul e con- 
struit cu meșteșug, într-o epicitate 
solidă și curgătoare, dar. profesio- 
nalisrnul-cineaştilor hollywoodieni nu 
constituie de mult o surpriză. Şir 
în definitiv, tocmai această rigoare de 
tip clasic, banală şi sclerozată, trage 
pelicula în zona mediocrităţii. Au- 


„torii s-au oprit cu precădere la ati- 


tudinea intolerantă a rasiştilor din 
Maycomb, dînd dezvoltare episodu- 
lui procesului. Dar un nou „Proces 
al maimuțelor“ este” greu de reali- 
zat. Apoi, atmosfera de un purita- 
nism cam idilic e sugerată superfi- 
cial. Și dacă revenim ta com 2 
cu cartea, se pare că filmul pierde 
mult diminuînd relaţiile dinte tată 
și copii din familia avocatului Finch, 
motivul central al romanului, Ce- 
lelalte personaje sînt schițate fugar, 
unele rămînînd chiar prezenţa. ne- 
justificate în economia acţiunii. Con- 
turate mai viu, ar fi întregit tipolo- 
gia orășelului sudist înfăţişîndu-i ana- 
cranismul. În schimb, filmul reţine cu 
maximă fidelitate detalii nu foarte 
importante, renunțind însă -la un 
episod semnificativ, ca. vizita copi- 
ilor la biserica 'negrilor. 
Povestea este narată tot la per- 
soana întîi, dar nu cu isteţimea şi 
umorul micuţei Scout, ci cu, detaşa- 
rea sobră a domnișoarei Finch ajun- 
să, cîndva, la maturitate, Dacă ale- 


` gerea capiilor-interpreţi n-a prea 


fost inspirată, în schimb Gregory 
Peck este exact Atticus, cel desprins 
din carte, unul din acei oameni„care 
s-au. născut ‘anume ca să ducă la 
îndeplinire îndatoririle noastre cele 
mai neplăcute“, Prezenţa lui masivă, 
cu mișcările greoaie şi cu privirile 
trădînd amărăciunea mîniei suprima- 


te de înțelepciune, transmite con- 
vingător drama avocatului integru, 
victimă a prejudecăţilor pe care le 
condamnă tenace și calm, cu o supe- 
rioară înțelegere a condiţiilor socia- 
le. Mesajul etic ne este transmis prin 
el, cu aceeași tărie acuzatoare ca în 
corespondentul literar, 


S. 


“Pro saú Contra 


Nu cred că Robert Mulligan a reușit un film 
antologic. Dar asta nu mă împiedică să rețin 
inteligenţa cu care regizorul recroieşte anec- 
dotica cărţii. „...Să ucizi o pasăre cintătoare“ 
rămine o bună povestire cinematografică, evi- 
denţiată de o discretă tentă poetică, in care, 
Într-un decor de carton — voit la vedere — 
intilnim, ceea ce numim şi „oameni buni“ şi 
„oameni răi“ şi veşnica luptă dintre bine și 
rău, Şi interesează prea puţin dacă Scout Finch 
are şapte sau șaptezeci de ani cind se hotă- 


răşte să ne istorisească toată întimplarea. 
r 
A. 


Protagonista zilelor filmului 
vest-german:  Senta Berger. 


Mid 


Labirintul către adevăr (Jeanne 


Procesul 


XK xX + 


Regia şi scenariul: Orson Welles, după 
romanul lui Franz Kafka 
Cu: Orson Welles, Anthony Perkins, 
Jeanne Moreau, Elsa Martinelli, Romy 
Schneider, Madeleine Robinson, Akim 
Tamiroff, Suzanne Flon, Fernand Ledoux. 
Analiza pe larg a acestui film în nr. 
11/1969 pag. 18—19 de Ov. S. Crohmăl- 


Ferestrele timpului 


x 


Regio: Tâmas Fejer, 
Cu: Beata Tyszkiewicz, Krystyna Mikola- 
jewska, Heidemarie Wezel, Miklós Gá- 
bor, Ivan Andonov, 


„Ferestrele” acestea, din filmu! lui Ta- 
más Fejér, dau spre o iume stranie, afla- 
15 undeva în măruntaiele Terrei, într-un 
viitor îndepărtat (sperăm- foarte îndepăr- 
tat, mai bine — inexistent), într-un ținut 
nedefinit... Sintem vom afla la timpul 
cuvenit — într-o uriașă „întreprindere de 
congelare” prin care „prezentul” încearcă 
să trimită soli în viitor. O defectiune (amu- 
zantă în felul ei), un accident deci, pune în 
mişcare Întreaga maşinărie cibernetică şi 
6111۱۷2 dintre oamenii „programaţți” să 
hiberneze zeci şi zeci derani sint-readuşi 
prematur la viaţă pînă cînd unalt accident 
(mai puţin amuzant, fiind vorba de un cu- 
tremur) opreşte procesul tehnologic de 
„înviere pe ban Dezgheţaţi din greşa- 
lä; cei cinci ero ului vor trece prin 
fel de fel de întimplări — care mai dra- 
matice, care mai melodramatice, care mai 
le dragoste, care mai de ură. Povestea este 
banal-senzaţională, prea acuzat moraliza- 
toare în. încercarea de a opune rațiunea- 
iraţionalului, binele-răului, dragostea-urii 
Rămînem însă cu forța de sugestie a at- 
mosferei stranii, ciudate, în care se 515۰ 
şoară acest science-fiction şi pe care rea- 


—tate. 7۲ 


nu vă deranjaţi 


- Am mai văzut.. —— 


lizatorii 


știut s-o compună cu inventivi- 
em cu interpretarea unei dis- 
tribuţii jnternaţionale. 


C.C: 


A! optulea 


* 


Regia: Zako Heskia 
Cu: Gheorghi Gheorghiev-Getz, Nikola 
Atanasov, - Meglena Karalambova. 


Încercînd înnoiri care rămîn de suprafață, 
prezentarea acestei versiuni asupra luptei 
partizanilor bulgari în timpul ocupaţiei 
fasciste şi a anilor întunecaţi ai războiului 
rămîne totuşi schematică, 

Personajele principale sint strident de- 
limitate, Organizatorul grupei de parti 
zani şi trădătorul infiltrat în grupă, pe 
care toată lumea îl bănuie de la început - 
deşi interpretat cu vigoare, suferă de o 
concepţie-şablon. Unuia totul îi reuşeşte, 
celălalt se descoperă cu atita uşurinţă fn- 
cît te întrebi cum de nu e demascat mai 
curind, Singurul personaj în care se în- 
cearcă o portretizare mai nuanţată, cu o 
schiţă de caracterizare psihologică pe pla- 
nuri multiple — frizerul cuminte şi fricos 
ajuns erou în clandestinitate — evoluea- 
ză şi el după bunu! plac al scenaristului, 
în salturi ۰ 

Regia, chiar şi în aceste condiţii, dove- 
deşte făgăduieli certe. Actorii sînt în ge- 
neral bine conduși, momentele de ten- 
siune şi de patos sint convingătoare, ima- 
ginile metaforice expresive — chiar dacă 
sint de școală — şi reținem o foarte 6۰ 
pirată utilizare a mişcărilor de aparat 
pentru a valorifica natura, concepută nu 
numai ca un cadru, ci ca un element al 
acţiunii, 


I.C, 
۳ IE IS RAZER IE Ei 
Toni, ţi-ai ieșit din 


minţi 
/ * 


Regio: Vera Plivová-Simková, Drahuse 
Králová 

Cu: Ludvik Kroner, Vera Tichánkova, 
Pavla Marsalková, Josef Filip. 


Filmele cu copii sînt de mult un gen 
aparte, deosebit de filmele pentru copii 


X% Va recomandăm: ; 
capodopera KKK 
neapărat Kk 
pe răspunderea noastră kk 


pe răspunderea dumneavoastră ik 


Moreau și Anthony Perkins în „Procesul') 


condiţionate deopotrivă de sensibilitatea 
creatorilor şi a spectatorilor. Tocmai 
autenticitatea acestei sensibilități, spon- 
taneitatea ei poznaşă şi necomplexată, 
fac farmecul filmului semnat de Ver 
vova-Simkova şi Drahuse Krâlovâ. Două 
lumi bine delimitate sint puse faţă în faţă. 
Una, coruptă de interese sau de obiceiuri, 
uneori de temut dar cel mai ades de rîs 
— este lumea adulţilor. Cealaltă, senină, 
entuziastă şi activă, poate vag ireală în 
frumuseţea ei de basm — este lumea fe- 
ricită a copilăriei, împărățită aici de „oaia 
neagră” a satului, Toni cel bețiv şi fără 
căpătii, de care se lipesc copiii ca vrăjiţi, 
pentru că instinctul lor pur descoperă sub 
enţele şi mizeria lui, omenia, Har 
şi poezie, sarcasm şi tandrețe, toate — 
pentru a convinge că un grăunte de co- 
pilărie. este „sarea-n bucate” a tuturor 
virstelor. 


Regia şi Scenariul: René Goscinny, Albert 
Uderzo 


După multiplele puncte-de vedere dra- 
matizate, melodramatizate şi poetizate 
upra relațiilor dintre „Cezar şi Cleo- 
3"sau „Antoniu şi Cleopatra”, în sfir- 
şit unul, bineînţeles ncadevărat, dar în 
schimb comic, despre „Asterix şi Cleo- 
patra” — desen animat pe un pretext țin- 
tind mai degrabă fantezia decit parodicul. 
Din păcate însă, tocmai fantezia este pe 
alocuri deficitară. Personajele sint în 
majoritate preluate din comedia burles- 
că, prea puţin adaptate specificului de de- 
sen animat. excepţia fericită a cameleoni- 
de 


sortit anonimatului în istoria animației, 
filmul lui Goscinny şi Uderzo. rămine o 
foarte amuzantă vizionare. De remarcat, 
calitatea dublajului „realizat de studioul 
Alex.  Sahia. 


Eva Havaș 
Rubrica „pe ecrane“ a fost alcă- 
tuită conform programării comu- 
nicate de D.R.C.D.F. la data în- 
cheierii numărului. 


x 


Y 


Rezonanta 
„Cerbului 
de aur“ 


1970 


va dura 
pînă în 
martie 
1971. 


Telespecta- 
torul 
aşteaptă 

să [ie 
antrenat 
într-un Joc 
condus 


cu 
abilitate 
ŞI 


țel net. 


6 


a 


N-am nimic de spus, am 
de tradus tentimente 


Georges Brassens 


Ecouri braşovene tardive 


Reuşita principală a Festivalului 
„Cerbul de aur“ e... însăşi existenţa 
lui cu puls regulat. Aceasta nu în- 
seamnă numai cinci seri sonore anual 
ci şi: o instituţie care propagă cin- 
tecul, o iniţiativă românească ce 
dinamizează un sector al culturii ar- 
tistice europene, o competiţie în 
faţa a zece milioane de auditori şi 
spectatori, o rampă de lansare a 
tinerelor talente ale continentului. 
İl vom numi o olimpiadă muzicală. 

Radioteleviziunea a organizat 're- 
marcabil ediția 1970 şi a transmis-o 


Kramer nu te lasă niciodată indiferent („Procesul de 


pe micul ecran la modul cel mai 
mediocru posibil. Ne-au  desfătat 
artişti memorabili — Connie Francis, 
josephine Baker, Ewa Demarczik, 
Marie Lafâret, Nicoletta — și nu 
ne-au lăsat nici o amintire Eva Pila- 
rova, Claude Nougaro, Rafael, Am 
ascultat concurenţi de toate cali- 
brele, rînduiţi apoi corect de către 
juriu în palmares (bucurîndu-ne de 
succesul meritat al fetelor noastre) 
şi am fost crîncen mîhniţi de dispari- 
tia din acest palmares a premiului 
criticii. Claude Colas, alesul ziariş- 
tilor, a primit de la aceştia o ilus- 
trată cu semnături. Fiind un flăcău 
isteț, nu-şi va închipui: nici o clipă 
că n-avem putere să întemeiem o 
tradiție la un an după ce-am bote- 
zat-o solemn ca atare. De altfel are 
premiul; nu i-a lipsit decît solemni- 
tatea. Aceasta e recuperabilă — even- 


tual la concursul Euroviziunii. Fes- 
tivalul -n-a propus nici un cîntec 
senzaţional, în schimb a dat-un certi- 
ficat clar de paupertate unei mari 
părţi din caietul nostru de cîntece, 
ceea ce e un cîştig. Nu se poate lansa 
o melodie nouă, uluitoare, în fiecare 
zi — glumea Boris Vian, cred că în 
cartea sa ciudată despre muzică. 
„En avant la zizique, et par ici les 
gros sous" căci atunci am sucom- 
ba sub povara vechiturilor mereu 
proaspete. Dar tot astfel nu se poate 
păstra mai mulţi ani aceeași colecție 
de partituri, decît în-cazul cînd înso- 
1856 o culegere de predici bisericești 

Pe scurt, „Cerbului de aur“ nu i-a 
lipsit nimic din ceea ce-i era necesar 
ca să-l facă centru de discuţie, loc 
geometric al unui milion de comen- 
tarii absolut sincer preocupate de 


mai bine în toate direcţiile implicate 
de manifestare. A fost și rămîne un 
eveniment. Rezonanţa sa va dura 
pînă în martie 1971. 

Din păcate, ca teleproducție n-a 
însemnat nimic. Şi doar nu puţini 
oaspeţi s-au străduit să dinamizeze şi 
spectacolul şi transmisiile. Dacă n-ar 
fi fost decit fantasticul vals mut, pe 
loc, al Josephinei Baker, fostă stea la 
„Moulin Rouge“, cu J.V. Pandelescu, 
simpaticul nostru actual coleg de la 
„Informaţia Bucureştiului“... 

Poate că filmele făcute cu musa- 
firii vor constitui un revers reconfor- 
tant. 

Poate. 


Arta nu este, în definitiv, 
decît sublimarea  meşte- 
șugului în joc. 

® 

Tudor Vianu 


Momentul de artă a televiziunii 


E oare potrivit să formulăm pre- 
tenția de a se face din „Cerbul de 
aur“, pe micul ecran, un festival de 
artă a televiziunii? Toată lumea a 
căzut de acord — pare-se — că te- 
leviziunea ‘nu e o artă dar mulţi se 
încăpăţinează a crede că există o 
artă a televiziunii — şi nu rareori am 
avut prilejul s-o sesizăm în practică, 
Evident, pentru o mai lesnicioasă 
discuție, se poate considera o accep- 
tie foarte largă a termenului de 
artă ca îndeletnicire cu un grad 
foarte înalt de iscusinţă şi organizare 
a materialului şi a teleastului ca 
„artifex”. 

Într-o astfel de accepție e de 
apreciat, de pildă, ca avînd un carat 


la Niirenberg") 


artistic remarcabil o emisiune de 
ştiinţă, cum a fost cea consacrată 
hipnozei, cînd medicii au elucidat 
fenomenul — firește, în tehnica lui 
elementară — au făcut diverse expe- 
riente pe viu şi ne-au supus celei mai 
extraordinare, hipnotizîndu-ne pe 
toți privitorii (iată convertită, la 
propriu, în mod tulburător, o ex- 
presie figuratay; iar în aceeași accep- 
tie, se poate socoti din ce în ce mai 
frecvent peartistică emisiunea voită 
ca atare, prim-plan — nu din cauza 
personalităţilor (selectate totdeauna 
justificat) ci pentru că nu se mai 
aleg cu aceeași grijă reporterii (care 
mai au și răul-obicei de a se așfia cu 
stîngăcie) nu se mai meditează des- 
tul asupra chestionarului, nu se fil- 
mează cu fantezie şi preocupare pen- 
tru “portretul complex, Aici jocul 


Televiziunea nu e o artă, 


dar multi 


se încăpălînează a crede 
că există o artă a televiziunii. 


0 s degra- 
deze spre ește; 
„Creator de televiziune” nu e un 


capriciu verbal al criticii ci o noţi- 
une stabilă. Există semne că ea tre- 
buie def 


ma! complex 


+ 'abisnuim noi 
t obiş 0 


ià k å 
acem acum, prin raportarile 


mide, cantonate încă perir 
criticii ṣi teoriei literare. La masa ro- 
tundă ifîternationalã inițiată de revis- 


ta canadiană „Liberté" (Montreal, 
1969) au fost co nunicate citeva expe- 
riențe creatoare specifice, care invită 
la meditare. lată, de pildă, ideea la 
care a lucrat, timp de trei ani 


perimentat intr-o 


essier: 6۱ a ex 


jt matate, reproduse de trei 


ori pe zi) ۷۱ | fiind o disc 


publică asupra tuturor problemelor 


pe teme sugerâte de telespec- 


tori, într-un gistru foarte am- 


plu — adică tille de 


pre con 


locuit, politica externă a tării 


, arta 


dernă, justiția, 


sanatatea popu- 


laţiei, raporturile între generatii, etc. 


Emisiunile au fo ombinate cu cores- 


pondenţă directă 


uri, vizite la 


domiciliile abonaților, ale unor gru- 


puri de oameni de ştiintă, colabo 

tor peciali a cestor emisiun 
Toate rezult 1€ Orf f it > 11 fost 

trecute într-un ordina e a emis 


soluții optime pe grupuri de pro- 
bleme și pe grupe de populatie 


un aspect creat‏ تا 


de multe dificultăţi, « 
orientarea unor. atari preocupari, 
lîngă rezultatul științific, este ur- 


nărită pr 


metodologie sub- 


tia, Şi antrenarea telespectatorului 


într-un joc condus cu abititate şi 


net. Din acest pinct de vedere, mi 


-4 با‎ intram şi ۵۱ 


Uperioară, cind am auzit Că se 


۱۱5 ۰ a se desemna, la anumite 


Unii au și început, dealtminteri, 
să conducă electiv „jocul” şi să-l 
gindească în mod creator, alții de- 


lină încă substantiv 


tat ntr-u ter fertil 
Dac-o îı ۱ 1 roc 
A inemato af în- 
seamna 0 te dé ۱031 1 
st i relatezi o povestir 


Hitchcock 


Imagini în imagini 
li pr AM C (s la Palaz 
zo Pit în ilustra. pi 1 Ru- 
) CU Par- 


inal cina un ) ntator de OC 

unul din acei florentini t tor 
şi limbuţ 1۳ rin a rul răi- 
nilór cînd li se pare aceştia ñu se 


Si, 


cã" tabloul. 


personajei€e; 


de torentialul comentariu al 
lui amator, începură să se miște 
intrară în dispută, se agitară,. des- 
făcură cheutorile grave ale volume- 
loc aflate pe masă, zburătăciră filele 
cernite și ne luară martori autorizaţi 
la argumente. 


tă mai bine că na. 


Am înţeles oda 


unei naraţii este esențialmente 


dinamică și că Hitchcock, la capătul 
unei îndelungi experiențe, a desco“ 
perit relatarea ca principi 
constitutiv 


tăţile epicului pot fi extren 


rite, uneori chiar deconcert 


Kramer e unul din cei ce 


au adoptat pr ipiul și e probabil 
că istorisirea „Procesului de la Nurn- 
berg" e edificatoare în această 


privință. Am revizionat acum filmul, 
după cîţiva ani de la proiectarea lui 


pe ecrâne și cam la un deceniu după 


ce a fost creat; avem și azi tem 


să-l prețuim și să-l gust Un cer- 
cetător o orte a 
fur Kalffmann, 
„A- World on film, srr and 
comment") pretinde că. cineastul 
american, ۲86180 „Procesul“, s-a dó- 

۱ fiun t rio re stie 


gravă cu o competentă mercială. 


prea poate. Totuşi, niciodată un 


i 
fil ۱۱ lui Kramer r te indi- 
ferent Şi nu e neutri ub raport 
artisti 


Înfățisîndu-ne 


bera' apoi epopeea nematogra- 
ده‎ TT 
Cà „Razoo $t pace eleviziunea 
ne-a propus traversarea unui com- 
ج‎ ef prAna 
partiment iMportant ۱1 prod i 
contemporane, evocarea, în -tablouri 


de gen; a unor momente istorice de 


anvergură, Dar pentri ie totdeauna 
1 ۶۹ = 
d, surprin- 
René Clair, 
cineast 
| şi infor- 
portant nu 
numai ca punct de placare al uni 
curent ci şi 6 forie a „descoperirii 
cinematograful 
] tirșit am r t } 3۳ 
Cind primăvara e fierb: Í 
d p 3 0 ele f e ale r ZOru- 
۱۱ Mircea 5 iñ, pa { 
۰ 
te y 13, p l ۴ 
catoare acelei f i prin m 
a anul 194 pe care í i am 
ele! tit de e 
f + re lizat îr 194 D pă 
2 ni a $i d nit un fel de „moş- 
tenire culturală“ 
9 Er! era pe atur r 01 ۳ 


operatorul, actorii 


Valentin SILVESTRU 


daca 
treci 

“riul 
selene 

sau... 


A murit filmul de 
anticipatie? 


moartea 


antici- 


E EENEN 


xistat mai întîi un „fantastic al igno- 


t pe cînd oamenii nu descoperiseră 
forma pămîntului (care: e mai mult ca sigur 
rotundă pentru prea avem multe dovezi 
se învirtește...). Erau 

pasăre, Atlantidele. Dar 
nu € 3 (ce păcat? ce şansă?) ci 


existat apoi un fantastic 
cînd Camoens călătorea în Indii şi, putin 
mai tîrziu, Milescu în -China. Far ticul 
țărilor aur, al rîurilor de lapte și miere, 
fantasticul utopiştilor care umplea Europa 
și pe Voltaire de nostalgia bunului 
ta (ce 


păcat! ce șansă!) cinematograful... A mai 


sălbatic. Dar nici pe atunci nu ex 


existat și fantasticul lui Poe, cu invenții, 


vendette și întîmplări diabolice, 


spre lună în costum-redineotă, 


etc. lată că ne apropiem: la numai o iumă- 


tate de veac de la moartea celu 


bușul de aur” ecranul exista 
din marele Poe 
Ce-a făcut Jules 


Anticip din 


eda, potențial 


secol, alungă din 
visa imposibilul, 

Nu mai visăm decît posibilul. Si poate de 
aceea suprarealismul lui Dali, Tanguy şi al 
altora ne pare atit de real. Visul este de 


fapt altă realitate 


Asa încît, cînd nişte prieteni ainos are 


nu au comun (și distinctiv) decit că 


p petele 


nice și-au amenajat pe lună un 
ring de dans, anticipaţia tra definitiv 


antici- 


> O 
~ 3 
1 


e din alte planete 


golemi sa li? Că ne va arăta 
sisteme de aprindere a pipei de pe p 
cu ajutorul laserului? Că ne va far 


întretăierea de „penuri”, un polițist 


un pionaj osmic Sau ۱ nu peste 
mult timp, va încerca să ne impre 
Ci Iir prize din ş xia Y 
dir elui 

S i. Fantasticul acesta a 
încet or at de anticipație. Vom cita 
mane în scrise de tipul „Leg ril 
me idioase” n marțian şi O 6 
(cau mai m 

Psihologia O pregătit Si 
fuer c ne-ar ra rămine 

ti trec prezentul 


lui din era atomic? 


nu bi i or ‘intem îndr 
să ne salvăm vieţile și să | ۱ او‎ 

le, şi omul,.ad ira 

1 ambi 1 t ۲ 11 

Că uar dat reci rîul Se ne 

trebuie să revii acasă; să 6 
dacă ipatia n 1 
‚mecan n, Ostr tură pe í i 


aşe t f I este o 690۵۲۱6 a 
tul € 6 pură pia e 4 

p cit nu pare INC prehen 

1 n-am ۱۱ ma de ameni 
din vers: „dacătr rîul | * Nu mai 
3 e p ziona prieter Àr tror g, Còl- 

7 ۱! R tj ri zborul 
۷ şil p ru ca admii ۱ 1 
să fie mela lică 
Cinema 301161 04112 a tre. 

cut în studiourile documentare; ca „specie 
de ştiinţă popularizată”! 


۱ Gelu IONESCU 
B و‎ 


37 


Gîndirea, dezbrăcată de toate prejudecățile, 


ne îngăduie să vedem clar, să trăim, să existăm. 


Roger Martin du Gard 


Cronica 
"spectatorului 


„Ghici, cine vine la cină?” 


m. O poveste simplă în coordo- 
nate universale, o luptă mică, un 
preludiu aparent calm, pregătitor 
iubirii nefericite dintre un negru şi 
o albă, într-un stat în care prejude- 
căţile au ajuns legi. Și aceasta într-un 
stil cuminte cinematografic, ca în 
„Procesul maimutelor", ca în „Pro- 
cesul de la Nurenberg“, ca în „Lan- 
tul“, ca în „Corabia nebunilor“, ca 
într-un film de Kramer... Ne plim- 
băm cu personajele prin interioare, 
așteptăm în fața personajelor, iar 
acestea se frămîntă, se tulbură reti- 
nut, caută o ieșire, pentru că nici 
tu, tu care strigai că întinzi ۵ 
negrilor, nu te -gindeai eă o puteai 
face. Dar dacă vei avea de luptat nu 
numai cu tatăl tău, ci cu o întreagă 
civilizaţie care e depășită, oare nu-i 
absurd? Nu, desigur că nu. Ei vor fi 
primii caré vor rupe lanţurile şi 
cineva trebuie să le rupă, căci nu 
vrem să îmbătrînim. Ei știu că victo- 
ria nu va fia lor, știu că vor fi sacri- 
ficaţi, dar iubirea nu cunoaşte vorbe 
mari, ea se vrea împlinită... Toţi 
înțeleg, toţi se împacă şi rîd, dar pe 
noi ne cuprinde neliniştea și nesi- 
guranţa tinerilor îndrăgostiţi. O 
secvenţă lungă, a cinei, ca un mare 
semn de întrebare, ca o poveste 
neterminată şi care se continui cu 
mult după ce ne aprindem ţigările la 
ieșire... Vor fi fericiţi? Nu vor fi? 
Nu ştiul Fiecare își alege drumul care 
crede el că-l duce la fericire, însă 
dacă ajunge sau nu, nu poatesă ştie...“ 

lon MANEA 
str. Movilei 36 
Galaţi 


N.R.: Ne macină o mare invidie 
față de sensibilitatea dumneavoastră 
care înregistrează cu atita ascuţime 
ideile mari şi mici ale unui film, la 
rîndul lui. mare sau mic... 


„Te iubesc, te iubesc” 


.„..„Amintind prin modalitatea artis- 
tică de „Anul trecut la Marienbad”, 
filmul pare descins dintr-un roman 
proustian: aceeași tem poralitate atem- 
porală, același „flux al amintirilor", 
aparent fără o conexiune logică, 
legate însă organic într-o unică exis- 
tenţă. Poate mai puţin emoționant, 


nu prin adincime, ci prin utilizarea” 


pretextului ştiințifico-fantastic şi a 
culorii, care înlătură aproape total 
capacitatea de interferență cu lumea 
onirică a umbrelor din filmul alb- 
negru, „le iubesc, te iubesc“ este 
un monolog interior, un bilanț de 
experiențe diverse, gravitîind toate 
în jurul aceleiaşi sensibilități dêbor- 
dante, chinuitoăre, devenită, în ul- 
timă instanţă, obsesivă... Resnais 
utilizează, ca materie primă, inepui- 
zabilul tezaur al amintirilor și al 
imaginaţiei aceluiași „eu“. Se adîn- 
ceşte în analiza unei existenţe interi- 
oare, cu propriul Univers, *care nu 
este subordonat celui exterior, ci 
co-există, venind însă de cele mai 
multe ori în contradicţie. Nu pentru 
că personajul ar fi un rebel. El este 
mai curînd un neadaptat, un hiper- 
sensibil, pentru care lucrurile, eveni- 
mentele pe care cei din jur le trec cu 
vederea, capătă alte semnificaţii şi 


alte dimensiuni. Existenţa lui pendu- 
lează între realitate și imaginaţie; 
gîndurile, visurile sint un refugiu 
frecvent. În lumea lor eroul se simte 
în largul său, se poate compara cu 
el însuşi, are posibilitatea să re-edi- 
teze întîmplări trăite sau, dimpotri- 
vă, să-și creeze iluzia unor fapte exis- 
tente numai şi prin el. „Te iubesc, te 
iubesc“ este un minunat concert 
pentru o singură vioară, care-şi cîntă 
partitura și apoi o reia ca pe o temă 
cu variaţiuni”, 
Liliana JINGOIU 
Bucureşti 


N.R.: Pregătiți-vă sufletește să 
faceți față părerilor acelora pentru 
care „Te iubesc, te iubesc“ a fost doar 
un film plicticos şi încîlcit. Căci vor fi. 


„Căldura“ 


„„.„Să fiu sincer așteptam demult 
un astfel de film despre tineri. şi 
realizat de tineri, căci, cred eu, rutina 
consacraţilor atenuează din farmecul 
juvenil caracteristic unei atari pelicule. 
„Căldura” se impune printr-o notă 
de actualitate pregnantă: găsim aici 
viața însăşi lipsită de -sofistificările 
romanticp-idilice atît de frecvente 
în. creaţiile românești anterioare. 
Noi, tinerii, ne identifică cu eroii 
filmului, (spun asta fără bombasti- 
cism) trăirile lor sînt parcă desprin- 
se din experiența noastră de viaţă, 
efortul lor de a învinge inerția, 
prejudecățile, îl percepem aproape 
organic, Şi dacă asupra tuturor pla- 
nează nimbul unei dragoste fru- 
moase „ca-n viață” şi nu „ca-n fil- 
me", atunci fiecare dintre noi ar dori 
să fie Sergiu, sau Laura, sau Şma- 
che, fiecare dintre noi ar schimba 
locul comod din scaunele de specta- 
tor, cu infailibilul rol al tinerilor de 
pe ecran. Şcolărește, filmul este o 
excelentă lecție de viaţă realizată 
de un regizor tînăr, sobru şi expan- 
siv în acelaşi timp. Nimic nu este for- 
tat, fabricat, totul este trăit. Asistăm 
la un emoţionant recital de’ priete- 
nie, de generozitate. „Tinerii sînt 
buni”, spune filmul, „dar căutaţi să 
le cultivați noblețea sentimentelor, 
înțelegeţi-i”. 1 

George VLAD 
Scultelnici-Buzãu 


Spectatorul şi 
filmul 


Jocul care nu ne place 


„Nu-mi atinge visurile mele. Nu-mi 
distruge idolul în care m-ai făcut 
să cred o oră și jumătate. Ucigîndu-l 
pe el, ucizi ceva din mine. Nu-mi 
atinge cercurile mele!,.. Să nu dra- 
matizăm. Să nu dramatizăm, să nu 
parafrazăm, dar să dăm spectatoru- 
lui -ce-i al spectatorului... Dar ce-i 
al lui? Un erou care face minuni ca 
zîna florilor, se descurcă giulianoge- 
'mmamontgomeriwoodic, mînuieşte, 


cu artă “lancasteriană, pistolul și _ 


zboară ca Apollo 11. 

— Încearcă să-mi omori un idol 
care mă ameţeşte în tot timpul fil- 
mului, de atunci cînd ies din sală îmi 
vine să-mi cumpăr un pistol cu cap- 
se şi apoi să-mi spui... că era biolo- 
gic necesar. Aiurea! De ce trebuia 
să moară Hombre? Ca să plec înju- 
rîndu-l? E sigur! Scenaristul a vrut 
să ridă de buna mea credinţă... 
Explicaţiile devin greoaie, plicti- 
sesc, apasează,,, Şi uite că... am ajuns 


mai sus de sandală. Filmul a făcut 
un pas uimitor, dar... pasul nu a fost 
observat. Cine a observat că de luna 
trecută pină ieri, cutare munte a 
pierdut 5 cm din înălţime? Cine 
şi-a pierdut o lună zgîindu-se la 
muntele furat de procesul împuti- 
nării? Nu într-o lună s-a realizat 
deosebirea dintre erou-individ şi 
erou-societate. Hombre nu-i Gem- 
ma şi nici măcar Clint. OM spune 
mai mult decît orice tratat sau en- 
ciclopedie cinematografică. 

— Se vîrstă ai dumneata? 

— 21. 

— ŞI în toți acești ani, ce-ai făcut 
pentru ca Hombre să nu fie ucis în 
final? 

— 7 

„„„Nu mă mai 5۱۳۱۳۵ a“dezgust (os- 
tentativ) în fata unui „vax“ scuipat 
printre dinţi la ieșirea din sală. Trea- 
ba lui, El plătește, el... discerne. 
Poate a confundat DRCDF-ulcu OLF- 
ul, Poate.., Se mai brodeşte și zar- 
zavat pe peliculă. Zarzavat eastman- 
color. Nu merită s-o fac pe Par- 
daillan-ul, chiar fiind vorba de Anto- 
nioni, Resnais, Bergman. 

— Di ce se bat, bre? 

— Ala bronetu” o zîs că „Noap- 
tea"-i spanac şi blondu’ s-o supărat. 

— Dacă i-o 215 ۰ 

— Nu lui, bre, filmului... 

— Şî cine crezi că cîştigă? 

Da, jocul care nu ne place. Nu'ne 
place să recunoaştem că, de fapt, nu 
înghiţim cutare film...fiind'că, pen?că, 
deoarece... pur şi simplu... de-aial 

jocul care nu ne place... nu accep- 
tăm apa rece a realităţii, pentru 
leșia pritocită a visurilor noastre 
romantice şi efemere, Ne obosesc 
filmele-problemă și căscăm la pro- 
blematica filmelor. Mergem la musi- 
caluri (nu la „My fair lady”, nul) 
pentru că ne place jazz-ul; la wes- 
ternuri, pentru Colt (două-trei su- 
te), la polițiste (mai rar prin Nord- 
Vest) pentru karaté- şi blow-up- 
uri şi cerem foarte puţin în schim- 
bul celor 4 lei: să nu ni se ucidă ido- 
lii. Da, domnilor, spectatori de 4 lei, 
cinematograful nu-i ficţiune și nici 
L.S.D. O veţi afla pînă la urmă și 
veţi recunoaște spășiţi: cinemato- 
graful înseamnă realitate. Se mai 
ivesc și accidente dar sînt rezulta- 
tele inerente ale unor mari căutări. 
E prea stupid compromisul! Patru 
lei pentru două ore de hipnoză, de 
fugă de realitate? 

Jocul care nu ne place... Jocul 
care ucide! Să banalizăm tema fil- 
mului: orice individ (sau clan), care 
fraternizează cu fascismul (direct 
sau strîmb, conştient sau ne), e sor- 
tit pieirii. O lege a istoriei poate nu 
îndeajuns de lege, poate nu îndea- 
juns de justă... 

— ۸۱ Dar asta s-a mai spus și în... 
şi în... şi nu văd nici o legătură în- 
tre şi... între. După ce că filmul a fost 
prost, mai moare și tipul cu care mă 
obișnuisem. 

— 7 

Jocul care nu ne place. Pe care 
l-au trăit mulţi fără să-l înţeleagă, 
Neputind să-și distrugă jucăriile, 
învirtindu-se într-o sferă de sticlă ce 
le oferea o libertate himerică. Jocul 
de-a moartea, de-a riscul, de-a spe- 
ranta... Jocul care nu ne place... 
Nu-mi atinge iluziile mele! Cinemato- 
graful de divertisment înseamnă la- 
mentare în vis de retrospecţie. Vis 
retrospectiv (excesiv) înseamnă aiu- 
reală. Aiureala duce la..: Aiurea!!! 

Probleme... Problema Delon-an- 
ti-Steiner... lată-ne la antipozi. Spa- 
nac și idee, chiar dacă e timid-naiv- 
atotștiutoare. E gîndire nu farafas- 
tic... „Valurile“ între apărarea lui 


- 


Guillaume trebuiau canalizate spre 
„Căldura", trimise să asiste la re- 
constituirea unui nou şi bun film 
românesc. Era mai necesar. „Valu- 
rile” se tem de arșița căutărilor şi 
de realitate. Preferă să tîrască la 
mal rămășițele unui idol sfărîmat... 
Este tocmai jocul care nu-mi place. 
Vorba românului... iată ce era de 
215 - 
Alexandru DAN G. 
str. Războieni 22 
Braşov. 


N.R.: Bine ati „zis“... 


Falsa istorie a unui cinefil 
EN SELE Ga i E Ie 


„La început a fost impresia, Mi 
se părea că nimeni şi nimic nu mă 
va smulge din dulcegăria ieftină a 
„Westernurilor spaghetti“. Şi am 
început să fac avere. Am strîns dolar 
cu dolar, Primul „pumn de dolari“ 
care am izbutit să-l strîng mi-a ام‎ 
cut. Mi-a plăcut fiindcă crezusem 
că westernurile europene nu tre- 
buie să fie neapărat proaste. Așa 
că cei „cîţiva dolari în plus“ i-am 
primit în virtutea inerţiei, cu toate 
că moartea a luat la dînsa într-un 
ceas și jumătate cîteva duzini de 
oameni... Fiindcă'tot hotărtsem să 
fac avere, am continuat să string tot 
felul de dolari. Chiar şi găuriți. Nu- 
mai că a,plecat Clint, A venit Giu- 
liano. Și dolarii lui erau falși. M-au 
adus la sapă de lemn....Dînd fali- 
ment cu  westernurile europene 
m-am gîndit să-mi îndrept privirile 
spre adevăratul Far-West, Prima 
dată nu mi s-a părut așa grozav, Am 
luat „Diligenţa“. Binecuvîntată „Di- 
lizență”, Așa am început să cunosc 
westmani adevărați: John Wayne, 
Gary Cooper, Paul Newman, Burt 
Lancaster, Henry Fonda. Cînd eram 
simplu spectator, mă mulţumeam să 
le știu numele. N-avea nici un rost 
să ştiu că lumea lor'era creată de 
un Ford, bunăoară. Era pe vremea 
cînd încă credeam că westernul tre- 
buie să fie un simplu film de aven- 
turi, 

„„„Apoi a fost falsa admiraţie şi 
reala compătimire, Pe Angelica am 
iubit-o puţin, Borderie credea că o 
să mă păcălească. A încercat să mă 
jege la ochi, La început n-a fost ne- 
voie, fiindcă orbisem singur. Era 
prea frumoasă Michèle. Dar ea sin- 
gură, cu frumuseţea ei, cu lacri- 
mile ei, nu putea astupa prăpastia 
ce se iscase între noi. Nici acum nu-mi 
vine să -cred că m-am putut în- 

hesui la coadă pentru Angelica. 
n 0۳66۰682, mi-am promis solemn 
că dacă mai apare vreo serie cu An- 
gelica n-am s-o văd în ruptul capului. 
Nu, nu mai am nevoie de frumuseți 
şi de aventuri de-a lungul secolelor 
colorate cu ele. Am nevoie de... 
adevăratul cinematograf. 

Am. admirat un artist foarte ciu- 
dat. l-am contemplat tablourile în- 
delung. Trebuie să recunosc c-am 
înţeles foarte puţin, c-a fost nevoie 
să le revăd. Culorile erau confuze. 
E greu să proiectezi psihologicul 
pe viaţa socială, şi asta s-o faci din 
celuloid. Şi e şi mai greu să înţelegi, 
să reconstitui asociaţiile imaginative, 
firești ale artistului. Era semnat, 
ca într-o doară, destul de modest: 
Federico Fellini... Fellini, Antonio- 
ni, Lelouch, Buñuel, Bergman, Go- 
dard, Truffaut. Nu anr făcut nici o 
clasificare. Fiecare aparține unei 


alte lumi. Şi în lumea lor sînt primii, 
Ei sînt adevărații artişti. În ei tre- 
buie să avem încredere, Prin el pus 


Pentru a-și lua zborul, gîndirii nu i se va 
putea imputa niciodată că e prea avintată. 


Th. Pallady 


tem trăi cu adevărat o oră și jumă- 
tate, cît durează visul ce trebuie să 
se confunde cu realitatea. Datorită 
lor, lumea de dincolo de ecran nu 
mai este o anti-lume. Am început să 
ne identificăm cîte puţin cu ei, ne 
recunoaştem prin ei. De ce v-am 
înşirat toate astea? Ca să vă arăt că 
eu, Spectatorul, am început să de- 
vin ۳ 
Ghiţă IULIAN 
str. Pricazului 
Bloc 2C Orăștie. 


N.R. Ce alt răspuns v-am putea da 
în afara unui foarte sincer „să fie 
într-un ceas bun" 


STII SĂ RODIE ATARE BE Sas UE. > At Buia 
Spectatorul şi 
revoltele lui 


Unde-i Mr. Steed? 


“Că „Păcatul dragostei“ a rulat 
două săptămîni la Bacău, nu mă mir. 
Publicul băcăuan e cel mai preten- 
țios-.de pe glob, dacă globul'se re- 
zumă la malul Bistriţeil... La „Blow- 
Up" m-am stăpinit cînd auzeam spu- 
nîndu-se: „Ce porcărie“! „Bîlci, bă!“ 
În sală erau şi vînători de secvenţe 
tari, dezamăgiţi (săracii) de lipsa 
pumnilor şi a urletelor, Nimeni nu 
spunea că Hemmings merită un Os- 
car, că, Antonioni e un Brâncuşi al 
ecranului... Nimeni nu simţea iar- 
ba, punctele albe, ochii, vîntul, frea- 
mătul etern al vieţii, sensul vieţii 
căutat şi găsit în palpitaţiile inimii 


. lui Thomas... Speram să-i vrăjească 


Kramer. Și se cutremura ecranul de 
۵ „Corabie a nebunilor“... Kramer 
rîidea de tragismul vieţii, acelaşi 
Kramer plingea comicul vieții... Am 
ieșit descompusă, fugeam de corabia 
pe care o simțeam la tot pasul, mă 
sufocam. Dar existau şi oameni care 
aveau inteligenţa de a conclude: 
„Dacă rămînea El cu Ea, era fru- 
MOS., l" „Ce drăguță, Vivien! „E soţia 
lui Olivier, Laurence Olivier, ăla 
din „Spartacus“... Am auzit că a mu- 
pita 3 

Marele succes de casă (la Bacău, 
cel puţin) „Păcatul dragostei“, ne- 
cesită, fără discuţii, batiste udate de 
lacrimi inexplicabile, comentarii pri- 
vind picioarele sau’ rochiile Sarei 
Montiel. Nu spun: „E un spanac“ 
ca să mă răzbun (unde-i Mr,Steed)? 
pe acei ce dau astfel de calificativ 
„Nopţii“ lui Antonioni. Nu spun, 
pentru că e anunţat „Ghici cine vine 
la cină?“ E anunţat fără reclamă 
multă, doar cu 5—6 imagini repre- 
zentînd „doi moșneguţi. care se iu- 
besc"... Rabd și sper! Sper să fie 
înțeles Kramer. Dacă nu, să piară'a 
șaptea artă!" 

Marilena MANCU 
Liceul V. Alecsandri 

Bacău 

N.R.: N-o së piară. Și asta grație 
putin și Dvs. Multumiri pentru măr- 
tişor. 


Elevă cl. IX 


Cică ar fi 2 film... 2 


mes AM avut prilejul să găsesc şi 
eu un bilet „de ocazie“ ca să-l pot 
vedea pe Dean Martin „Stăpîn pe 
situație". M-am așezat frumos în fo- 
toliu și am așteptat să văd ce și cum. 
Şi am văzut un bilci original în care 
găseai cele mai științifico-fantastice 
invenţii: pistolete care te îmbrăcau 
și dezbrăcau, te serveau sau te arun- 


cau de la etaj, farfurii zburătoare 
rezervate numai „sexului slab“ ce se 
înroșeau de furie (sau de rușine) 
cînd un trubadur rătăcit încerca să 
tragă cu ochiul prin-năuntru, Ma- 
şini ce’ ascundeau în port-bagaj a- 
partamente, fete pe care dacă le 
atingeai săreai în aer, glume de care 
îţi venea să plingi și lucruri serioase 
care te făceau să rizi, şi cîte și mai 
cîte, de pu le poţi înșira pe toate... 
Am rămas încîntat de plimbarea 
mea prin bîlci și mi-am promis să 
mai vin și altă dată. Dar cineva mi-a 
spus că n-a fost bilci, ci" film, Film 
cu actori, regizori, scenarist, ope- 


„Ghici, cine vine la cină? 


ca „Procesul maimuţelor“.,‏ وه 


decît vizibil. Sălile celorlalte cine- 
matografe erau aproape goale, chiar 
dacă la unul din ele rula „La Nord- 
prin Nord-Vest“.. În sfîrșit, mult 
aşteftata veste a apărut: filmul 
va mai rula peste programarea ini- 
41218 încă cîteva zile. Anunţul, scris 
cu majuscule, şi-a găsit loc (încadrat 
în chenar) în ziarul local „Flacăra 
roşie". N-am nimic împotriva anun- 
ţurilor, numai că atunci cînd ace- 
lași ziar publică eronat, zi de zi, o 
săptămînă întreagă titlul filmului 
„La “Nord prin Nord-Vest“: „La 
Nord prin Nord-Vest-S." (71) şi dacă 
numele maestrului Hitchcock tot 


ca „Lanțul“, ca unțilm de Kramer. 


rator. Şi auzind aceasta m-am înro- 
şît ca O.Z.N.-ul și cei care-i dădeau 
۱۱۳6۵۵۱5 la un loc, de furie (sau de 
ruşine), dar tot n-ar crezut | P.S.: 
Vă rog, dacă a fost într-adevăr un 
film, nu ne mai chinuiţi şi cu seria a 
doua!” . _, 
: Lazăr GHEORGHE 
elev — București 


N.R: Și aici, ca în toate marile pro- 


bleme, părerile sînt foarte înpărţite. ! 


Unii, zic că ar fi film. Alţii..ca Dum- 
neavoastră.. 

Ce să fac, dacă nu-s mamă? 

„Nu de mult în orașul nostru 
Arad a rulat filmul „Păcatul dragos- 
tei“. Mai întîi, la un cinematograf, 
apoi la două... Pentru evitarea aglo- 
meraţiei, casa de bilete a fost mutată 
în clădirea teatrului. Succesul, cel 
puţin cel comercial, era mai mult 


din greșală este tipărit HITCHO.- 


COCK, atunci nu ne mai rămîne de- 
cît să întrebăm de ce atîta negli- 
jentã pentru un film bun, pentru un 
nume notoriu în cinematografia mon- 
dială, şi de ce atita grijă pentru un 
film slab?! E adevărat că greșelile 
se rezumă la o literă în plus, dar 
dacă într-o zi ne vom trezi îndem- 
nati să ne petrecem concediul de 
var(2)ă la E (u) forie, aceste ۳ 
adausuri vor rămîne tot atît de ne- 
însemnate? Revenind la „Păcatul 
dragostei” reafirm că este un film 
slab, chiar dacă multe bilete s-au 
vîndut cu suprapreț. Melodrama nu 
depășește cu nimic „valoarea“ ce- 
lorlalte pelicule muzical-lacrimogene 
ale Saritei Montiel, deşi, de această 
dată, s-a mizat pe nobilul sentiment 
al dragostei materne. De altfel, după 
unul din spectacole (la care am fost 
eu), o doamnă, cu ochii înroșiţi de 


plins, spunea vecinei sale: „Numai 
cine nu este mamă, nu înţelege” fil- 
mul ăsta..." Ce e drept e drept: 
natura mi-a hărăzit rolul de tată, 
așa că n-am „înțeles“ filmul. Am în- 
teles însă că Sarita, cu toată schim- 
barea de identitate (Mâgda, Car- 
men etc., etc.), este mult mai hăi- 
tuită decit biata Angelică, care de 
bine de rău, își mai întilnește cîteo- 
dată soţul, pe cînd Sarita trebuie 
să moară, să orbească, să se călugărea- 
scă, Oare se vor opri aici supliciile?! 
Nu cred. La urma urmei, de ce nu 
şi un exil pe lună? Drumul a fost 
deschis." 
Ing. Victor BĂTĂLAN 
« Arad 
N.R,: Nu fiţi trist. E nevoie și de 
taţi pe lumea asta. În ce privește post- 
scriptum-ul, credeţi chiar că le-ar 
place ? 


De acord cu 


opiniile cititorilor 
METSO سا‎ Î 

Dan NĂSTASE — str. Bujoreni 
nr.9, București :"... Știm cu toții cănu 
orice june pletos îmbrăcat cu ițari 
ne poate convinge că este tractorist 
la CAP, Se poate filma un diamant 
fals, care proiectat pe ecran să dea 
impresia unuia veritabil, 03۴ ۵ 
fals vom avea un film fals, parfumat 
cu colonie Dior...“ l 

NOI — Bucureşti: „Vrem să vi- 
săm cu „ei“ — eroii filmelor noas- 
tre — să-i simţim că-s ai noştri şi să 
ne înțelegem cu adevărat. Vrem să 
visăm în prezent”, 

BARTOLOM — Com. Unirea, jud. 
Alba :....„ Observ căfilmul muzical, co- 
media muzicală lipsesc din creaţia 
studioului nostru". 

Corneliu BĂLOIU — str. E. Vă- 
cărescu 13, Buzău:... „Unii cititori 
critică filmele western, comediile, 
filmele istorice, pretextînd că ei vin 
la cinematograf casă înveţe ceva. Este 
foarte adevărat. Dar dacă folosim 
numai această formulă, transfor- 
măm sala de cinema în sală de curs”. 

Sorin CORBU — str. Pictor An- 
dreescu nr.1 București: ...„Să facem 
un film care să înceapă pe stradă 
şi fără a ne grăbi să tragem conclu- 
ziile sau să-i „facerg'-un final, să-l 
lăsăm 25 56 termine acolo unde a în- 
ceput, pe stradă, în noi". 


N.R.* Mulţumiri deosebite pentru 
felicitare. ۲ 

Colin DELMAR — București: 
„.„S-2u făcut binecunoscute învinu- 
rile pe care şi le aruncă unii altora,re- 
gizorii şi scenariștii. Regizorii susțin 
că n-avem scenarii. Noi credem că 
au dreptate. Scenariştii spun că re- 
gizorii fac din scenarii adevărate 
„prăpăstii”, Noi sîntem convinşi că 
şi ei au dreptate”. 

Sabina TACU — Tecuci: Semnăm 
elogiul adus lui James Dean şi 
Zbigniew Cybulski. 

Vasile M. DEJ: De acord cu ob- 
servaţiile la selecţiile  DRCDF-ului. 

lonel CODRIN — Dupăpiatră 51, 
of.Criscior-Hunedoara: De ce sû 
ne supărăm dacă aveţi dreptate? De 
iertat sau de neiertat, a fost o greșeală 
care ne-a supărat, credeți-ne, chiar 
mai mult decit pe Dvs. 

Voicu |. MARIETA, str.Despot- 
Vodă 12, Constanţa, Of. Poştal 4: 
„Citind în revistă că nu răspundeţi 
la scrisorile care solicită adrese. de 
artişti, vă rog să-mi publicaţi adresa, 
pentru ca cei interesaţi să-mi poată 
scrie: posed peste 70 de adrese pre- 
cise." (N.R.: Ceea ce am şi făcut. Pe 
răspunderea Dvs.) 


39 


` 


8 
3 


documentarul 


să mergem 
mai departe 


Ajungem, la una dintre cele mai 

importante probleme ale filmului 

nema documentar românesc contemporan: 
modul în care reflectă el problema- 

tica prezentului. Să nu ne autoamă- 

gim, chiar dacă unele filme vădesc 
profesionalism şi meșteșug: imaginea de ansamblu 
despre România la orizontul '69—70 pe care o 
oferă ansamblul filmelor este palidă şi neconvin- 
gătoare. Este drept: documentariştii au consacrat 
un film Expoziţiei realizărilor economiei naţionale 
(„EREN 69", regizor Titus Mesaroş), dar imaginile 
se sufocă sub abundența cifrelor şi a comentariului, 
„Retorte și giganți“ prospectează universul fabulos 
al cetăților chimiei de azi (regizor: Florica Holban), 
dar „Fauștii chimiei moderne” — cum li se spune 
oamenilor în comentariul cam grandilocvent — 
nu se prea văd, rămîn în umbra complicatelor 
unelte. Un film despre drumul cimentului („Ciment 
de Dumitru Done), deși lasă imaginilesă „vorbească“, 
este sec și impersonal. Multe din filmele acestei 
„Categorii" sînt impersonale, și de aici principala 
ior deficiență artistică. Excepţie face, să zicem, 
„Însemnări de toamnă” de Virgil Calotescu, o 
tentativă de film metaforic, inconsecvent însă și 
prolix. Valoros, prin modul în care se apropie de 
oamenii Lotrului de azi, prin capacitatea de a 


discerne fizionomii spirituale, interesante, . este 


„Lumină de pe Lotru” (regia: Ervin Szekler), 
Filmul schițează şi o.interesantă istorie'a şantie- 
rului, oamenii își dezvăluie gînduri, proiecte, vise 
— simplu, fără fraze-tip, fără metafore inutile; 
iar cînd cineva dintre cei de acolo,spune „nu pot 
trăi fără beton“, îl credem. Este o mare deosebire 
între acest film și „Rapsodie dunăreană” (regia: 
Radu, Hangu), să zice 


uj: 


m, în care omul apare pentru 
a purta o pîine într-un lan de grîu, și în care ponci- 
fele genului se fac simţite, încă de la început: 
o muzică dramatică, apăsătoare, însoţeşte imaginile 
cu ciulini care reprezintă trecutul, o muzică 
sprintenă, mobllizatoare, face trecerea. spre pre- 
zent... 

Lăsînd la o parte imaginile spectaculoase sur- 
prinse de aparatul de filmat al lui lon Bostan în 
deltă („Sturionii se pescuiesc pe furtună“) să rea- 
mintim cel mai bun film al categoriei, despre care 
am mai avut prilejul să scriem recent: „De 2 x8 
minute despre Timișoara”, scurt metrajul lui Mirel 
Hieşiu, în care influenţa (nedeclarată) a cineaştilor 
amatori se simte pregnant şi se exercită pozitiv. 


Mai bine altfel decit aşa 


Cel mai autorizat autor de documentare-an- 
chetă Al. Boiangiu și-a propus (împreună cu obiş- 
nuitul său colaborator, Mihai Stoian) o temă 
ingenioasă: „Cind bărbaţii devin taţi“. Imaginile 
filmului au fapt foarte important — girul 
autenticității: vorbesc. de la sine, descoperă 
tipuri, caractere, ticuri -(foarte omenești), Dar 
aceste virtuţi nu sînt însoţite şi de o foarte 
clară concepţie asupra celor ceurmau să fie demon- 
strate. Și atunci acest film — mai adevărat ca 
toate prin prisma observației de viață — rămîne 
incert, oscilant între diferite atitudini. „Cum a 


fost posibil?" — disecție cinematografico-judiciară 


40 


a cauzelor care au determinat un grav accident de 
cale ferată — are, prin forța lucrurilor, finalități 
mult mai exacte (realizatori: Titus Mesaroș și lon 
Moscu). lar „Muzeul“, deşi nu este un film-anchetă 
în sensul cel mai propriu al cuvîntului, s-a impus pe 
merit drept cel mai bunscurt-metrajal „categoriei“; 
Gabçiel Barta, știind exact ce urmărește,.a înregis- 
trat pe peliculă chipuri şi gînduri remarcabile prin 
autenticitate, încercînd să stabilească relaţia dintre 
exponatele muzeelor de artă populară şi creatorii 
acestor frumuseți. 

„Categoria” filmelor-anchetă rămîne însă în 
continuare (boala e mai veche) deficitară, domi- 
nată de o problematică periferică, accidentală, 
Nu insistăm acum aici (am făcut-o cu alte prile- 
juri, relativ recente) asupra valenţelor infinite ale 
acestui gen de documentar. Un lucru însă trebuie 
subliniat: filmul-anchetă respinge fără nici un fel 
de tocmeală falsul, artificiul, denaturarea reali- 
tăţilor, Dacă alte modalități ale filmului docu- 
mentar mai pot „fura ochii" cu cîte o sticloanță 
servită drept perlă, pe teritoriul filmelor-anchetă 
și de educaţie cetăţenească orice abatere de la ade- 
vărurile vieţii se zărește încă de departe. Pe cine 
pot convinge, de pildă, discuţiile „tinerești“ din 
„Adolescenţa"? Notele false din ancheta între- 
prinsă pe urmele citorva din cei 614 expeditori 
de epistole adresate unei persoane care și-a expri- 
mat dorința să corespondeze cu necunoscuţi 
(„Stimată domnişoară y“) se simt cu tărie. În legă 
tură cu acest din urmă film însă se impun citiva 
precizări. Sursa de inspiraţie a filmului o constituie 
rubrica de scrisori a „Scînteii tineretului“, Cred, 
în continuare, că această sursă este un filon pre- 
țios pentru documentariști (şi filmul în cauză are 
meritul de a fi utilizat-o). Realizatorii, e drept, 
au cam. pierdut pe drum ihtenţiile bune: n-au 
prea ştiut ce urmăresc în filmul lor, dar intenţia 
rămîne bună, astfel că — în ceea ce mă privește 
— n-aş acorda tocmai acestui film cei mai acni 
lauri. În cazul scurt-metrajului cu actori, „Băie- 
țelul lui tăticu” — povestea unui tată care face 
lecţiile fiului, merge în locul băiatului la şcoală, și 
tot în locul acestuia face... pojar — situaţia e 
alta: astfel de filme n-au, fireşte, nici un rost în 
producția studioului „Sahia”. (Să fim bine înțeleşi: 
nu respingem aprioric „scurt-metrajul! cu actori"). 

Am mai văzut printre filmele de educație 
cetățenească scurt-metrajul „Mai bine aşa decît 
altfei“ (regizor: Dumitru Done). Un film despre 
patrulele școlare de circulație, pe care am început 
să le zărim, de la un timp, pe la cîte un colt de 
stradă. Din păcate, în film abundă situaţiile artifi- 
ciale. Copiii sînt puşi să execute acțiuni atit de 
false încît nici ei nu-şi pot reține rîsul. O profe- 
soară „explică copiilor regulile de circulaţie” 
arătînd cu un băț... pe harta României. Comenta- 
riul filmului este chiar anti-educativ, dacă ar fi să 
ne referim numai la greşelile gramaticale pe care 
le conţine, de tipul „însăși șeful circulaţiei“. Nu 
ne putem reţine un calambur: mai bine altfel decît 


aşa! 


e Călin CĂLIMAN 


letopiseţ | 
alexandru 
mihalescu 


2E 
cu 100 de fete“ 


În generaţia actoricească afirmată în deceniul dina- 
intea primului război mondial, Alexandru Mihalescu 
a fost o ‘personalitate aparte. lremediabil adversar al 
boemei şi al cabotinajului, dar şi excelent coleg, veşnic 
nemulțumit de el și de alţii fiindcă era muncit de dorul 
depășirii, admirabil profesor şi, ca regizor, un maes- 
tru al creaţiei de atmosferă şi al strunirii actorilor, 
dăruit cu o inteligenţă ascuţită și cu o neobişnuită 
expresivitate fizică, el adăuga la toate acestea şi 
atributele unei serioase culturi. Sînt datele care ex- 
plică, în bună parte, biografia sa, succesele sale, chiar 
şi unele limite, dar mai ales remarcabilele lui reali- 
zări ca actor de film, 

Afirmindu-se prin succese de comedie, el a realizat 
creații memorabile şi în roluri de trăire adincă — 
baronul din „Azilul de noapte“ sau Smerdiakov din 
„Fraţii Karamazov“. În 1923, asociaţia Elvira Popescu 
—lon lancovescu — Al. Mihalescu, care conducea 
destinele „Teatrului Mic“, dă cîteva reprezentații 
la Paris — împreună cu G. Storin — jucînd „Patima 
roșie“ de Mihail Sorbul la Teatrul „Oeuvre”. A fost un 
eveniment hotărîtor, atît pentru Elvira Popescu, cît 
şi pentru Mihalescu, interpretul lui Sbilţ. Celebrul 
regizor Ligné-Poe, directorul teatrului „Oeuvre“, 
îl remarcă și îi propune să lucreze cu el. Timp de şapte 
ani, Mihalescu este „mîna dreaptă“ a lui ۲۱906-۳۵6, ju- 
cînd şî punînd în scenă lucrări de înalt nivel artistic 
ca „Rãta sălbatică” şi „Strigoii“ de lbsen sau „Profesi- 
unea doamnei Warren“ de Shaw, în care juca pe Crofts 
alături de marea artistă Suzanne Desprăs. Cel mai 
frumos succes l-a repurtat însă în 1929, în spectacolul 
de mare vîlvă care a fost „Marius de Marcel Pagnol, 
unde a ridicat rolul episodic al marinarului Piquoiseau 
pe același plan cu cele ale protagoniștilor Raimu şi 
Fresnay. 

În cinematograf, Mihalescu a debutat în 1928, într-un 
film oarecare, „Submarinul de cristal”. Dar masca 
sa expresivă este remarcată imediat de regizori, ŞI 
iată începutul unei lungi serii de roluri de compoziție, 
Aş putea spune că, ani de zile, Mihalescu a fost „omul 
cu o sută de fete" al ecranului francez. A turnat în 
regia unor personalități ca Marcel: L'Herbier, Jacques 
de Baroncelli, Karl Th. Dreyer, Jacques Feyder, 
Duvivier.. A fost partenerul unor stele de primă mä- 
rime ca Edwige Feuillăre, Gaby Morlay, Gina Manăs, 
Françoise Rosay, Brigitte Helm, Fernandel, Raimu, 
Préjean, Florelle, etc. Filmografia sa e încă în curs de 
definitivare, dar este probabil că se va ridica la o cifră 
impresionantă. Excelent profesor. și pentru ecran, 
Mihalescu a condus ani de-a rîndul un curs particular 
— aprobat oficial — de actorie cinematografică. 

Dintre filmele sale putem aminti: „Nuits de princes”, 
„L'argent" „La Croix du Sud”, „Le marchand de sable”, 
„Judex“, „Lévy et Co". (pentru care a turnat cu Marie 
Glory un scheci introductiv în româneşte). Dar dintre 
toate este probabil că, în cinemateci, Mihalescu va 
figura întotdeauna cel puţin-cu douăcreaţii ; marinarul 
Piquoiseau — jucat și în filmul lui Pagnol, după piesa 
„Marius“ او‎ judecătorul intransigent din „Patimile 
loanei d'Arc". Pe lîngă chipurile de neuitat ale lui 
Falconetti, Silvain şi Antonin Artaud, capodopera lui 
Dreyer va păstra astfel, pentru vecie, și masca sculp- 
tată în piatră a lui Alexandru Mihalescu, căruia cO- 
legii săi din Bucureşti îi spuneau, în chip de mîngîiere, 
„Mieluş”, 

lon CANTACUZINO 


mintaturi subiective 


Un poet al luminilor şi al întunericului: Ovidiu Gologan 
s 1 e 


La inceput a fost operatorul. Nici regizorul, nici scenaristul 
Operatorul. Reporterul. Vinătorul de fapte-evenimente sau 
anonime. Congresul sindicatelor sau doamnele Madridului 
ieşind de la messă. Încoronarea țarului sau bébé luindu-și deju 
nul. Şi pentru că istoria cinematografului a trebuit să-l consem 
ne şi pe el i-adat un nume: Lumière. Sau Figueroa. Sau Gologan. 
De fapt e unul singur: omul cu aparatul. Poetul luminilor și al 
întunericului. Al adevărului banal și al adevărului transfigurat. 
Ovidiu al nostru e Artistul cu majusculă. Universal și atit de 
concret național, atit de personal, de inimitabil. Figueroa a 
creat o şcoală. Uruşevski, un curent. Matras,o pleiadă de admi- 
rabili tehnicieni. Gologan, de la care au învățat meserie mulți, 
nu poate fi urmat. Arta lui nu se poate «fura»,pentru că vine din 
temperament, din tradiție. Din reședință străbună, precum Enes- 
cu, precum Brâncuși. Cu primul întilnirea i-a fost bunăvestire. 
Compozitorul s-a lăsat filmat, dar l-a ambiţionat pe reporter: 
«Dar creierul, tinere, creierul se poate filma?» Gologan n-a 
făcut de-atunci decit să-i dovedească lui Enescu puterea ima- 
ginii de a cuprinde ideea. De a materializa spiritul. Certificatul de 
eternitate a artei efemerului. 

«Scrisoarea lui Marin către «Scinteia» sau «Primul 1 Mai li- 
ber», «Floarea Rarăului» sau «Moara cu noroc» sint tot atitea 
momente istorice sau imaginare devenite şi prin truda şi ta- 
lentul operatorului, fapte de artă. În concepția lui frumosul 
înseamnă mişcare spre idee, nu răsfăț al formelor. De asta arta 
lui Gologan s-a acordat mai bine cu personalități clasice ale 
cinematografului nostru: cu Victor Iliu, cu Liviu Ciulei, cu tînã- 
rul — dar devotat aceluiași cult al măsurii — Mihai lacob. 

Reportajele lui Gologan se caracterizează prin efervescenţă, 
pasiune a faptului nou; documentarele, prin contemplare 
dinamică a peisajului uman şi natural. Pină la «Moara cu no- 
roc», în filmul jucat, încadraturile corecte, compozițiile bine 
gindite, portretele urmărind tensiunea interioară a personajelor 
(«Viaţa învinge», «Nepoții gornistului», «Cu Marincea e ceva») 
îl defineau pe meşterul serios, profund, dar încă timid, auto- 
cenzurat. De fapt operatorul nu-și găsise nici partitura să-l 
stimuleze, nici regizorul care să-l descătușeze. Talentul lui a 
vibrat în major prima oară în concertul oferit de 5۱۵۷۱6۰ 

Am revăzut «Moara...» la un cinematograf din Roma, cu un 
public de tineri, la începutul anului '70. Povestea trena uneori, 
actorii jucau cam apăsat, dialogurile erau sec traduse şi totuşi 
nimeni nu părăsea sala. Un fel de vrajă a văzului te țintea locului, 
tensiunea venea nu atit din conflict, cît din umbre, din penumbre, 
din atmâstera exterioară pictind uneori mai interesant decit cea 
interioară. Oamenii vorbeau mult, dar aparatul lui Gologan 
ignora cuvintul, căutînd în ochi, în tăcerea ostilă, gindul, senti- 
mentul. Desigur, erau şi siluete admirabil filmate, în contre- 
jour; Lică Sămădăul galopind spectaculos prin pădurea incen- 
diată, compoziţii toarte frumoase, mișcări de aparat savante, un 
fluid al mișcării care exprima grafica pasiunilor. Dar باه‎ ۸ 
dialogul acela mut dintre vizitiu și femeia de la han, căutătura 
aprigă pe sub gene a Olgăi Tudorache, incăpăţinarea disperată 
dar şi oboseala surprinsă pentru o clipă de aparat în privirea lui 
Colea Răutu. Aşa cum, din atitea pagini antologice ale «Pădu- 
rii»: pregenericul atit de original — cortegiul de ostaşi pășind 
spre moarte, execuţia din pădure, euforica scenă a sărutului 
scăldată într-o lumină dulce, de sonet pretrarchian sau finalul 
— şoc de lumină cind privirea Anei devine strigăt vizual — din 
toate eu iubesc mai mult reflectorul acela ce cutreiera bezna 
lranşeelor in căutarea conștiințelor. Iubesc clipa de adevăr 
amar din ochii pină atunci rigizi ai lui Bologa şi liniştea aducă- 
toare de moarte de la masa tăcerii brâncuşiene. Victor Reben- 
giuc are aici portretele cele mai expresive din cariera lui cine- 
matograftică. Dar nicăieri, chipul dur și absent, intors cu obsti- 
nație doar spre el insuși,n-a fost provocat mai aprig, mai bărbă- 
teşte la un dialog cu viața şi cu moartea decit în scena amintită. 
De către acest conlocutor plin de har — Ovidiu Gologan — 
care știe că adevărul incepe și sfirșește cu ochii. 


Alexandra BOGDAN 


hol Iywood-ul 
devine „expo“ 


Ca să scoată măcar cheltu 
ielile de întreținere a localuri- 
lor, cîndva marea casă produ- 
cătoare «Universal» (a cărei 
producție a scăzut catastrofal 
anul acesta) a decis să-și va- 
lorifice studiourile şi platou- 
rile de ۱۱۱۳۸۵۲۵ in scopuri turis- 
tice. Un amfiteatru de 2000 de 
locuri, aflat pe teritoriul studi- 
ourilor, va găzdui un festival 
de film care va incepe în iulie și 
se va sfirși în octombrie curent 
In cadrul acestuia, in serii de 
cite două săptămini, vor fi pre- 
zentate cîteva  cinematogratii 
ale lumii. Ceva mai departe, un 
imens stand va oferi «articole 


de import», alte foste săli şi 
studiouri vor găzdui expoziții, 
concerte de muzică folclorică 
sau atit de popularele în Sta 
tele Unite, «competiții de dans». 
Un loc de atracție — speră orga- 
nizatorii — îl va oferi pavilionul 
de «mincăruri europene». 

Se construiește chiar și un 
«sat internațional» pentru ca- 
zarea vizitatorilor,  asigurin- 
du-li-se o priveliște care face 
toți banii, spre valea San Fer- 
nando. 

Pină acum nu s-a vorbit dacă 
și ce rol vor avea actorii, care 
se pling în nesfirşite ședințe ale 
sindicatului lor că vor trebui 


să emigreze din Hollywood ca 
să mai poată tace film. Deocam- 
dată doar televiziunea îi folo- 
sește și îi popularizează (gra- 
tis ) transmiţind cu regularitate 
lungi reportaje de la aceste şe- 
dințe. Autorul unui astfel de 
reportaj spunea, mai în glumă 
mai în serios: «Şi acum au cu- 
vintul vedetele în șomaj». 


Şedinţele sim prezidate de 
Gregory Peck, preşedintele sin- 
dicatului. S-ar putea ca orga- 
nizatorii turismului de la studi- 
ourile «Universal» să aibă vreo 
idee pentru valorificarea acto- 
rilor... eventual ca ghizi. 


41 


lumez 
văzută 


cu ochi 
de cineast 


74 Existã un prag dincolo de 
care arta devine antiartă. 
Atunci, ratiunea existentei 
AY ei încetează şi produsele 

care o minează devin macu- 
latură; în cazul filmului, deșeuri de celu- 
loid, otravă pe peliculă de servit în săli 
obscure, ca un narcotic permis legal, dar 
pentru spirit nu mai puțin nociv decit 
drogurile condamnate de legi. 

Am avut senzația aceasta in sălile de 
cinematograf din mai multe capitale ale 
lumii, aici însă intensitatea ei mi s-a părut 
copleşitoare. 

Dar, să-i dau, pentru ultima dată, cuvin- 
tul prietenului meu, niponologul Italo Nerri. 
care a încercat să mă inițieze în peripluul 
meu de treizeci de zile și treizeci de nopți 
prin Megalopolis: 


«Şi acum, să te învăţ citeva expresii 
uzuale, sint sigur că îţi vor prinde bine. 
«Bună ziua», se spune în japoneză Ohaio 
gozai masu, iar «la revedere», Sayonara. 
Fii atent la muzicalitatea cuvintelor. Fie- 
care consoană este precedată sau urmată 
de o vocală și asta dă limbii niponilor o 
frumusețe rar întilnită. Cind vrei să mul- 
tumeşti politicos, vei spune Dommo ari- 
gato, iar ca să-ți ceri scuze, și vei avea 
destul de des prilejul s-o faci, e bine să 
știi măcar o formulă, cea mai uzuală: 
Sumi masen. Poftim: Dozo. Cit costă: 
۱۳۵۲۵ desuka? Ce să-ți mai spun? Cind 
vrei să zici «da, așa este», foloseşte Hai, 
so-o desu, iar dacă vrei så negi, să 
arăţi că nu este așa, zici: lie șigai masu. 
Pentru pronumele «eu» există vreo citeva 
formule, dintre care cea mai uzuală ră- 
mine una de patru silabe: ۰ Uatakuși. 
Este o limbă prodigioasă pentru poeti, 
dar să ştii că expresiile ei dure sint de 
o violență tonală rar întilnită. Priveşte doi 
samurai care se luptă într-un film și te va 
frapa asprimea imprecațiilor. Te sfătuiesc 
însă să asculți cu luare aminte limba 
vorbită de femei, în magazine, în lifturile 
hotelului, oriunde se explică ceva; e o 
rugăciune»... 


Am reprodus această primă lecție de 
niponă mai mult ca pe o scuză, pentru a 
solicita cititorului circumstanţe atenuante 
față de aprecierea pe care o voi face unor 
producţii cinematografice japoneze. Han- 
dicapul necunoaşterii limbii mi se pare 
destul de grav dar nu definitoriu, în cazul 
cinematografului. Filmul vorbește în pri- 
mul rînd prin imagine, prin atmosferă și 


Un titlu care spune aproape totul: 


prin acţiune. În «Insula» lui Kaneto Shindo 
nu se vorbea de loc și n-a fost nimeni care 
să nu priceapă acest film cu adevărat 
magistral, chiar dacă spectatorul nu era 
prea dispus să stabilească o punte de 
emoție între starea lui subiectivă şi lumea 
din film. 

În concurența atroce cu televiziunea, 
cinematograful japonez a optat în favoa- 
rea filmului antipuritan, respins ab initio 
de micul ecran, refugiindu-se în aşa nu- 
mitele «ero-producții», filme sexy, filme 
de groază şi violență care, în ciuda unei 
apetisante reclame, nu fac rețete prea 
grozave din pricina suprasaturației te- 
matice. Şi totuși, școala cinematografică 
japoneză, căreia îi dau strălucire cîțiva 
mari regizori — și opera lor am evocat-o 
în numerele anterioare — continuă să 
existe. Dar ea trăiește sutocată de filmul 
comercial, de lupta acerbă pe care acesta 
o duce pentru smulgerea spectatorului din 
fata televizorului şi aducerea lui cu orice 
pret in sala cinematografului. Panourile 
supraincărcate cu fotografii, care exclud 
orice echivoc cu privire la conținutul 
filmelor — rulind de cele mai multe ori 
cite două în prețul unui singur bilet— 
atrag şi fascinează, dar spectatorul ezită 
îndelung înainte de a intra și ezitarea lui 
mi se pare destul de grăitoare. 

Pe lingă filmele japoneze de acest gen, 
producțiile scandinave care au scanda- 
lizat Europa («Sint curioasă», «Vreau să 
știu totul», «O fată de 18 carate» etc) par 
nişte naive jocuri de copii. Tot ceea ce 
pentru televiziune rămine tabu, filmului îi 
este permis. Pe acest teren s-a încheiat 
pactul de nonagresiune şi s-au stabilit 
criteriile coexistenței paşnice dintre micul 
şi marele ecran. Pretextul a fost găsit de 
europeni dar cu inegalabila lor forță mi- 
metică, niponii și l-au însușit, devenind 
în curind mai tari în materie decit cei ce 
le-au servit drept model. Întocmai ca în 
electronică, în computere și în autostrăzi 
aeriene. Furnicarului uman tranzistorizat 
trebuia să i se ofere acces liber la «proble- 
matica» freudiană cunoscută doar de ini- 
tiati şi păstrată pînă după război în sipetele 
cu fructe interzise. Cutia Pandorei s-a 
deschis brutal în epoca dezvoltării inten- 
sive, şi, la început, părea că s-a produs 
miracolul redresării economice a unei 
cinematografii pe care înfringerea celebrei 
greve de la Toho و‎ lovise mortal. Cineaștii 
care practicaseră filmul serios s-au văzut 
în imposibilitatea de a mai primi comenzi 
de artă şi multi dintre ei s-au repezit să-i 


«Femeia insectă» 
FTESE FE 
۱ 5 
E Ei 


facă pe plac Erosului de celuloid care, în 
sălile întunecoase, iși permitea să se arate 
fără perdea. Îmi este greu să spun cine 
a făcut începutul. Un nume obscur, evi- 
dent, care a obținut un mare succes co- 
mercial, şi după el au venit alții, mai putin 
obscuri, tentaţi de dorința de a avea public 
chiar cu prețul trădării artei. S-a comis 
o diversiune. Rezultatul? În cataloagele 
distribuitorilor, Japonia a inceput să apară 
alături de Suedia ca producătoare de filme 
«cochon», cu posibilități de export destul 
de limitate (deocamdată) față de cantita- 
tatea ۰ 

Cei trei «P» -Pornografie, Păcat, Per- 
versitate, asigurau şi aici, măcar la început, 
comercianților de role filmate, cel de-al 
patrulea «P» — Prosperitatea. Un timp. 
Căci imediat după năvala curiozității s-a 
produs suprasaturația. Compania Toho, 
care în 1948 dăduse lovitura de graţie 
şcolii naţionale japoneze, a falimentat în 
1961. 

Ciţiva artişti şi producători de filme de 
artă au intuit declinul și au încercat 
soluții-limită: cedarea vechilor pelicule 
televiziunii pentru crearea unei cinemateci 
non-stop în stil american, solicitarea de 
credite în vederea finanţării unor filme 
de prestigiu, «bon pour l'Occident», adică 
pentru festivalurile de anvergură. Dar 
impasul continua să amenințe nu numai 
arta, ci şi industria. 

Să pătrundem într-o sală de cinemato- 
graf din Shinjuku sau din Asakusa. Exte- 
riorul nu se deosebește prin nimic de 
publicitatea stil Broadway; interiorul, ex- 
cluzind culoarea locală, şi mai putin. Sala 
este doar mai zgomotoasă, in multe locuri 
fumatul este permis în timpul proiecției 
şi circulația spectatorilor nu este supusă 
nici unei rigori. În încăperile «dependințe» 
se găsesc tot felul de automate cu de-ale 
trupului, de la prezervative la sandvișuri și 
băuturi răcoritoare, iar pe ecran, de-ale 
sufletului. Titlurile filmelor spun aproape 
totul: «instinctul», «Originea sexului», «Li- 
bido», «Sexul slab — bărbatul, sexul tare 
— femeia», «Operaţiunea neglije», «Em- 
brionul», «Prima dragoste, versiune infer- 
nală», «Femeia-insectă», «Eros plus ma- 
sacru», «introducere în antropologie sau 
Pornogratul», «Dorința mortală», «Barie- 
ră cărnii», «Profundele plăceri ale zeilor», 
«Riturile amorului și ale morții», «Şcoala 
sexului», «Vară japoneză-dublă sinuci- 
dere», «Lesbos», etc., etc., etc. Ciudat, 
şi aproape inexplicabil rămîne faptul că, 
pe genericele unor astfel de filme citim 


Respectul normelor comerciale («Îngerul roșu») 


VIAŢA. anti-viată | 


uneori nume prestigioase, reținute de 
istoria cinematografiei pentru opera lor 
anterioară. Kaneto Shindo, același care 
semna «insula» — Marele Premiu la festi- 
valul de la Moscova 1963—ne descrie 
în «instinctul» tribulaţiile erotice, de un 
scabros inimaginabil, trăite de un supra- 
viețuitor al Hiroşimei, devirilizat de explo- 
zia atomică. De altfel, Shindo este scena- 
ristul cîtorva eroproducții scrise special 
pentru Masumura Yasuzo, autor a peste 
treizeci de filme realizate în 12 ani («Agita- 
tul», «Plăceri furate», «Două femei», «Ne- 
vasta lui Hanaoka Sheizu»). Yoshimura, în 
«Femeia decăzută», insistă obsesiv asupra 
detaliilor fiziologice ale amorului, căutind 
transcrierea lor cinematografică prin ima- 
gini-simbol, de un naturalism fără limită: 
insecte în copulație, canale într-o con- 
topire a revărsărilor de orduri etc. Acelaşi 
lucru se întîmplă cu Hani Susumi, consi 

derat cel mai interesant regizor japonez, 
şi cu pelicula lui «Prima dragoste, versiu- 
ne infernală», în care pretinde că și-ar fi 
permis doar «să arunce o privire lipsită 
de pudoare asupra laturilor ascunse ale 
individului, socotite drept rezervate». Lă- 
sind imaginea, banda sonoră — uneori 
transmisă în stradă prin megafoane — 
este prin ea însăşi un excitant plin de vio- 
۱۵018. («Te sfătuiesc să asculți cu luare 
aminte limba vorbită de femei, în magazine, 
în lifturile hotelului, oriunde se explică 
ceva; e o rugăciune...) 

Într-adevăr, în marile magazine ale 
Tokioului, la picioarele escalatoarelor sau 
în cabinele ascensoarelor, fete de o fru- 
musețe tulburătoare sînt angajate numai 
pentru a saluta clienții, cu o limbă mie- 
roasă, de o încintătoare melodicitate, par- 
că ar rosti sonete sau ar șopti cuvinte de 
dragoste. Dar în ero-producţiile care ru- 
lează la capătul Ginzei dinspre piața 
Haruni, în Ueno, în Shinjuku sau Asakusa, 
e altceva. Şi din asta înțeleg perfect că 
temeia japoneză nu vorbește în viața de 
toate zilele nici ca la picioarele escalatoa- 
relor din marile magazine şi nici ca în 
filmele «sexy». 

Japonezii sint neintrecuți în ۰ 
Este suficient să priveşti vitrina unui birt 
sau restaurant, pentru a le înțelege extra- 
ordinarul talent al imitaţiei. Nimeni n-are 
nevoie de listă de bucate, orice fel de 
mincare, indiferent de originalitatea aspec- 
tului culinar, este reprodus în masă plasti- 
că şi etalat în vitrină împreună cu prețul. 
Cea mai savantă operă gastronomică își 
găsește, în farfuria din expoziția bucătaru- 
lui, replica de cauciuc, uneori mai reușită 
ca aspect și mai apetisantă ochiului decit 
însuși originalul. 

Am descoperit aceeași minuțiozitate în 
butaforia cinematografică. Dacă într-un 
film «istoric» trebuie să cadă un cap, 
atunci acel cap este cap, şi nu sugestie 
de cap. Nu mai știu ce titlu purta un film 
cu samurai, în care se înfruntau pe plan 
erotic niște secte religioase disputindu-şi 
violent cîteva prea frumoase Sabine orien- 
tale dar o scenă de supliciu din această pe- 
liculă mi-a dat frisoane de coşmar. De git- 
lejul unui prizonier, care trebuia torturat 
«la singe», se apropia, într-o oscilație 
implacabilă, un cuțit de ghilotină-pendulă 
pus să-i reteze omului capul, milimetru cu 
milimetru. Printr-o savantă exploatare a 
codului torturilor medievale, cuțitul acela 
era legat prin funii şi scripeți de părul unei 
femei suspendate în aer şi pusă astfel să 
dea,prin greutatea ei, echilibru ghilotinei. 
O sabie de samurai i-a retezat femeii 
pletele și atunci satirul-pendulă a căzut, 
rostogolind în prim plan capul amputat 
care continua să-și holbeze ochii către 
spectatorii satisfăcuți, clipind agonic intr- 
o baltă de singe. Un harakiri pe ecran 
trebuie să fie harakiri, nu farafastlicuri de- 
ale noastre, europene, pentru că japonezul 
vrea să ştie pe ce a dat banii, altfel nu-si 
lasă respirația gituită de gheara «artei» 
Atunci curge singe mult, sabia se întige 
într-un pintec de butaforie mai verosimil 
și mai sugestiv decit orice pintec viu şi 
și măruntaiele spintecate se risipesc cu 


LM şi anti-film la tokio«w 


O epidemie ® 
de subiecte 
erotice 


(«Manjò ) 


generozitate pe jos. 

Am observat în multe ero-productii 
japoneze o anumită tentatie a regizorilor 
de a stabili paralele între viața eroilor lor 
şi viața insectelor. Extras din furnicarul 
țării cu cea mai densă populație pe kilo- 
metru pătrat, omul apare în obiectivul 
aparatului de filmat ca un vierme neputin- 
cios, desprins dintr-o mișcare larvară, 
ființă cu simțurile reduse la simplele 
necesități ale reproducerii şi metamor- 
fozei. În «Tăcerea n-are aripi», tînărul 
regizor Kuroki Kazuo se lasă fascinat de 
evoluția unui vierme de mătase, de la ou 
la fluture, pe care, printr-o consonanță 
destul de forțată cu viața eroului său, îl 
ridică la rangul de simbol mut, dar evident, 
prin mesaj: in lumea noastră. lar vară nu 
sintem decit nişte viermi graşi, de mătase, 
care își tes din gindurile şi din preocupă- 
rile intime gogoașa-sicriu amăgindu-se cu 
basmul renașterii. 

«Femeia insectă» a lui Imamura Shohei 
(autor al unor filme cu titluri elocvente: 
«Dorinţi răpite», «Dorinţi neimplinite», 
«Porci și cuirasate», «Dorința mortală 
sau chemarea la omucidere», «Profundele 


plăceri ale zeilor»), este o tînără țărancă 
japoneză care, prostituindu-se, traversea- 
76 toate ipostazele viciului, de la curiozi- 
tate la sursa vitală, apoi la formă de protest 
social (sic!) şi la dezabuzare. «Pornogra- 
ful» aceluiași regizor este un demiurg ero 
toman, obsedat de realizarea unei femei- 
păpușă perfectă, obiect sintetic pentru 
amorul mecanic. Eroul e generos, mane- 
chinul nu și-l vrea numai pentru el, ci 
pentru fericirea omenirii, spre binele că- 
reia muncește zi şi noapte într-un mic 
laborator flotant, ancorat lingă țărmul 
Pacificului. Dar un curent acvatic îi des- 
prinde barca-laborator de sol, ducindu-l 
pe erou în largul nemărginit și în noapte, 
spre a-l pierde, odată cu creația sa. 

Şi în acest film, pe care îl consider 
irealizabil în oricare altă cinematografie, 
chiar şi în cea suedeză, descifrez o anumi- 
tă angoasă a cineastului în fața procesului 
de depersonalizare a individului în socie- 
tatea occidentală modernă, imposibilita- 
tea izolării, a retragerii în sine, fatalitatea 
sfirșitului tragic în cazul desprinderii de 
mișcarea larvară umană căreia îi aparține. 

Teshigahara, care a semnat «Femeia 


۱۸2۰ 
` ‘Nostalgia 
raselor 
dispărute 
(«Bwana Tosh ( 


nisipurilor» şi «Hãrtuitul», caută, în «Chi- 
pul altuia», identitatea subiectivă a indi- 
vidului, înfățişîndu-ne drama unui bărbat 
care, pierzindu-și vechea înfăţişare în 
urma unui accident şi a unei operaţii de 
chirurgie estetică, este nevoit să-și caute 
o identitate conformă noului chip şi chiar 
să-şi recucerească soția, în fața căreia 
apare drept altul. Masumura Jazuso, cel 
mai prolific regizor din generația de mijloc, 
semnind cite două, trei filme pe an, a 
trecut de la barocul în manieră hollywoo- 
diană din «Îngerul roşu», la descrierea 
exacerbată a perversităților sexuale în 
filmul «Manji», din care cea mai plictisi- 
toare fotogramă este o normală îmbrățișa- 
re a partenerilor. 

Mişcarea «underground» în filmul ja- 
ponez contemporan nu mai este deloc 
subterană. Antiarta a ieșit violent la supra- 
față, îngropind, pentru cine știe cit timp, 
filmul de artă. Explozia de peliculă erotică 
nu-și arată adevăratele rezultate în rețetele 
filmelor, ci în conștiința spectatorului, în 
structura sa morală. Atunci anti-filmul 
devine ۳01-۰ 

Şi ies în strada Megalopolisului cu 


atmosfera cea mai poluată din lume, 
purtind în suflet speranţa că toată această 
maculatură de celuloid se va duce curind 
în uitare, căci japonezii, dacă sînt cu ade- 
vărat preocupați de puritatea aerului pe 
care îl respiră, nu pot fi indiferenți la 
hrana sufletească a generației lor de miine. 


loan GRIGORESCU 


in direct 
din 


Tokio 


43 


este filmul... 


Şeriful 


«Sint un fel de şerif solitar, față 
în față cu o bandă de tilhari»: așa 
îşi defineşte Tadeusz Janczar per 
sonajul din «Vedeta anotimpului» 
Excelentul creator al rolurilor prin 
cipale din «Cei cinci de pe strada 
Barska» și «Canalul» revine, după 
o absență de mai mulți ani, în acest 
film contemporan, în care mustan- 
gii sint înlocuiți cu caii putere ai 
maşinilor de mare tonaj, iar clasicii 
«out-laws» cu un grup de șoferi 
afacerişti de la o bază de transport 


«Diligența» originală 


Copia-standard a clasicei «Di- 
ligențe» a lui Ford nu se afla nici în 
posesia realizatorului şi nici măcar 
a studiourilor, ci în mîinile lui 
John Wayne, interpretul filmului. 
John Wayne deține această copie 
încă din 1939. 

Actorul a dăruit-o de curind 
Institutului american pentru film 
Important este că această copie 
este singura intactă, fiind conside- 
rată «copia-document». 


Recunoștință 


Spectatorii uruguaieni au păstrat 
o vie amintire lui Fanfan la Tulipe. 
Ei au cerut şi au obținut din partea 
autorităților ca la Punta del Este 
una din străzi să se cheme Gérard 
Philipe. O ceremonie emoţionantă 
a inaugurat strada sub noua ei 
denumire: «Avenida Gérard 
Philipe». 


Acasă la Moravia 


Michel Piccoli a demarat greu, 
dar perseverent şi norocos; 8 
la urmă a ajuns în plutonul de 
frunte al actorilor francezi. El joa- 
că într-o gamă foarte largă de roluri 
— de la domnul Dame din «Domni- 
şoarele din Rochefort», la polițistul 


din «Max şi falsificatorii» sau 
profesorul universitar din «Inva- 
zia» (în regia lui Yves Allâgret). 
«Tema generală a acelui film, spu- 
ne Piccoli, este contestaţia stu- 
denților. Am rolul unui arhitect, 
profesor la Belle-Arte. Într-o seară, 
cițiva elevi îmi telefonează rugin- 
du-mă să-i primesc: ei pun în 
discuție toate principiile existenţei 
familiei mele, ne distrug moralul. 
De asemenea ne devastează apar- 
tamentul, transformind salonul în 
piscină şi prosternindu-se în fata 
maşșinei mele sport, ca şi cînd ar fi o 
zeitate modernă. Ştiţi că evenimente 
similare s-au petrecut la domici- 
liile lui Moravia şi Pasolini?» 


Mostra experiment 


Cercetarea experimentală va fi 
tema diferitelor manifestări ale celei 
de a 35-a bienale venețiene de film, 
care s-a deschis anul acesta in 
aprilie şi se va sfirşi în noiembrie. 
De la 24 la 27 aprilie, la «Lido» au 
avut loc intilniri consacrate cine- 
matografului italian postbelic, cu 
proiecții de filme despre Rezisten- 
tă. De la 10 la 30 mai se vor tine o 
serie de seminarii internaționale 
dedicate cinematografului de ex- 
periment, cinematografului under- 
ground și muzicii experimentale de 
film. De la 19 august la 1 septembrie 
vor avea loc,ca în fiecare an, dez- 
bateri între autori şi spectatori, 
impreună cu celelalte manifestări 
tradiționale. 


Concurența 
ecran-disc 


e. Romy Schneider, ediția 1970. Pe 
de altă parte, actrița Romy Schneider a 
imprimat şi ea, în grabă, un disc pe care 
i l-a încredințat regizorul iugoslav Ale- 
xandr Petrović (cel cu «Țiganii fericiți») 
în filmul său care pornește de la nuvela 
lui Bulgakov, «Stăpinul și Margareta». 


Romy Schneider: vocea sau imaginea? 


e Bateristul de argint. La concursul 
de jazz de la Expo-Montreal, titlul atit de 
invidiat de bateristul nr. 2 al lumii a fost 
cîştigat de Vahtang Kikabidze. Foarte 
popular în Georgia, nu numai ca baterist, 
ci şi ca actor şi cîntãret, Kikabidze debu- 
tează în film cu rolul principal din «Nu 
plinge», o ecranizare după romanul «Un- 
chiul meu Benjamin» al scriitorului fran- 
cez Claude Tillier. Regizorul Gheorghi 
Danelia a re-creat, în peisajul insorit geor- 
gian, sudul Franţei, cu personajele sale 
pitoreşti pline de voie bună şi înțelepciune 
în fata greutăților vieții. 


e Cliff Richard turnează în Israel în 
filmul muzical «Tara lui». El s-a intilnit 
pe malurile Iordanului cu Romy Schnei 
der şi Richard Harris, regizor şi actor al 
filmului «Bloomfield»: cu Jean Marais și 
Maria Schell care turnează «Provoca- 
rea», cu Claude Rich («Un client in sezon 
mort»), cu Stanley Baker («lerusalim, 
Ierusalim»), cu Akim Tamiroff și mulți 
alții. 


Cliff Richard: un mit neuzat 


e Un «dur» muzical. Lee Marvin («Pro- 
fesioniştii») «s-a produs» în muzică, dar 
nu în America, ci în Anglia. Şi la drept 
vorbind nu prea cîntă, ci «dizează», adică 
spune textul într-o ritmare adaptată mu- 
zicii. Una dintre melodiile interpretate de 
el se cheamă «Stea călătoare» și a fost 
un best-seller. 

Marvin rămine... un profesionist. 


e Un debut răsunător. La apogeul suc- 
cesului ei muzical, Mireille Mathieu și-a 
luat inima-n dinți şi a acceptat să debuteze 
in film. Regizorul Peter Hunt i-a încredin 
tat rolul principal în filmul intitulat foarte 
filozofic «Oameni mari, lumea e ۰ 

Turnările sint prevăzute a începe in 
această lună pe Riviera franceză 

După «Ultimul vals» a apărut deci pri 
mul film. 


Concurența 
ecran-literatură 


e Pierre Vaneck, și el pasionat de li- 
teratură, a tradus piesa «Ştabul» a marelui 
scriitor american Scott Fitzgerald (auto- 
rul lui «Gatsby»). «Ştabul» este povestea 
unui funcționar modest de la căile ferăte 
care visează să locuiască la Casa Albă 

Vaneck, mai modest — şi mai realist — 
visează ca piesa să fie ecranizată și ju- 
cată de Vaneck. 


e Emmanuile Riva, inteligenta şi sen- 
sibila actriță din «Hiroşima, dragostea 
mea», «Climate» și «Thérèse Desque- 
yroux», este cunoscută pentru talentul ei 
de a recita versuri. Ceea ce nu s-a ştiut 
pină de curind e că actrița e ea însăşi po- 
etă. Vă prezentăm un poem semnat Riva: 
«Te cunosc/ şi trăiesc singură/ Dar ești 
peisajul meu/ Devin hoaţă de flori/ să-mi 
uit/ singurătatea/. Odată, in soarele/ ora- 
şelor moarte, mă vei recunoaștej ca um- 
bra ta?» 


e Michel Mardore, cunoscut critic 
francez de film, a debutat ca romancier. 
În cartea sa «Căsătorie la modă» cinema- 
tograful joacă un rol important: se fac re 
feriri substanțiale la filmele «Ea și eb 
«Stromboli», «Fericirea», «Rocco...». Mi 
chel Mardore intenționează ca şi cine- 
matograful să facă referiri la romanul său 


Vanek: scenarist 


Concurența 
ecran-pictură 


e Salonul stelelor. Micheline Presle, 
Ludmila Tcherina, Charles Trenet, Eddy 
Constantine, Jean Marais se numără prin- 
tre cei 60 de artişti-pictori diletanți care 
expun la Salonul Stelelor de la Louvicie- 
nnes. 


e Hrăniţi sculpturile. Andy Warhol e 
hotărit ca, la viitoarea sa expoziție de la 
New-York, să-și expună prietenii pe care-i 
va închiria cu două şi trei sute de 6۱ 
săptăminal. «Amatorii de artă doresc o- 


pere cu care să poată vorbi» susține Andy 
Warhol. Artistul recomandă atenta în- 
grijire a exponatelor: «pentru a conserva 
operele dumneavoastră in stare bună nu 
uitaţi să و۱‎ ۰ 


e Colaj. Michel Simon văzut simultan 
din 20 de unghiuri: acest portret sintetic 
— mai revelator decit douăzeci de por- 
trete obişnuite — a avut un succes uluitor 
la o recentă expoziție de fotografii-colaje. 
Picasso însuși l-a admirat. 


7 


Michel Simon din 20 de unghiuri 


Totul 
despre Tihonov 


La o recentă conferință de presă la care 
a fost remarcată eleganța prințului Andrei 
din «Război şi pace», Viaceslav Tihonov a 
fost întrebat de o ziaristă americană: «Scu- 
zați-mi Intrebarea indiscretă, ce a fost tatăl 
dumneavoastră? 

— 1658107, fiu de țesător 

El insuşi e muncitor. Viaceslav Tihonov 
şi-a descoperit vocaţia la cercul de artişti a- 
matori al fabricii în care lucra. Devenit stu- 
dent la Institutul de cinematografie,a debutat 
în «Tinăra gardă» alături de Bondarciuk,cu 
care se va reîntiini peste 14 ani pe platourile 
filmului «Război şi pace». Tihonov este un 
actor cu succes de public dar acest succes 
i-a fost adus la inceput de rolurile de june- 
prim chipeș: fercheşul ofițer de marină 
din «Maksimka» era atit de fermecător incit 
ar fi putut să-l închidă pentru totdeauna in 
acest tipar galonat. De-abia in «S-a in- 
timpiat la Penkov» Tihonov izbutește să 
obțină un rol dramatic: idolul publicului 
murise, s-a născut artistul. După alte citeva 
roluri de aceeași factură e invitat să devină 
Aleksei în «Tragedia optimistă»; știrea a 
fost foarte prost primită, nimeni nu şi-l 
putea- închipui în acest personaj. Perfor- 
manfa sa a fost de aceea cu atit mai strălu- 
cită cu cit a cules elogii unanime. Cu toate 
acestea, cind s-a anunțat distribuția filmu- 
lui «Război şi pace» (filmul, devenit o cauză 


Tihonov a dat o bătălie grea 


۵ ۲ آلر) 


națională, a suscitat un plebiscit spontan) 
publicul şi-a arătat neincrederea față de 
această nouă ipostază a lui Tihonov: mari- 
narul nihilist să devină aristocratul inte- 
lectual? Bătălia a fost grea, dar lui Tihonov 
nu-i plac succesele ușoare. Ultimul meci 
ciştigat de actor faţă de sine însuşi, faţă de 
rolurile lui anterioare este în «Să așteptăm 
pină luni», film în care a devenit un om de 
ştiinţă contemporan. 

De acum încolo Tihonov îşi poate permite 
orice, chiar să joace într-o comedie excen- 
trică: actorul a invins toate prejudecățile 
publicului. 


Vai, 
a murit bunica 


Carole André, R. Loveloc 


k, plus o bunică 


Cowboy-ul de la miezul noptii 


«Vai! A murit şi bunica» este un film 
cu totul diferit de ceea ce a creat pină 
acum Mario Monicelli şi destul de aparte 
in peer producției italiene din ultimii 
doi ani. Într-un stil grotesco-comico-ma- 
cabru, Monicelli prezintă viața unei fa- 
milii ce locuiește într-o vilă luxoasă de pe 
malul unui lac din nordul Italiei. Tihna 
este doar aparentă, de îndată ce cineva 
atinge antena unui televizor, gata, moartea 
îl înhaţă. Altcineva își rade barba cu un 
aparat electric și poate fi sigur că nu-i va 
mai crește niciodată... Şi incă alte aseme- 
nea peripeții interpretate de Carole André, 
Raymond Lovelock, Helena ۰ 


Paradoxala 
carieră a lui «Z» 


Filmul lui Costa Gavras, «Z», are un 
istoric scurt, dar încărcat. Mai intii sce- 
nariul, inspirat din drama autentică a de- 
putatului grec de stinga, Lambrakis, n-a 
găsit producător. Gavras s-a plimbat cu 
scenariul pretutindeni, a bătut la multe 
uși şi pină la urmă a găsit formula une: 
coproducții franco-algeriene. 

La festivalul de la Cannes de anul trecu! 
realizarea sa a fost îndelung aplaudată şi 
apreciată fără rezerve, dar nu i s-a decer- 
nat Marele premiu, ci Premiul special al 
juriului. Imensul succes de public l-a im- 
pus apoi în stima și în interesul difuzo- 
rilor de filme de pe aproape toate meridi- 
anele. Spunem de pe aproape, căci de 
pildă, în același timp în care în Statele 
Unite ciștiga un Oscar și depășea pe 
ecranele new-yorkeze cifra de un milion 


de spectatori, în Cipru el era interzis «ca 
nepotrivit interesului public». 

«Interesul» in chestiune să fie intr-ade- 
văr al publicului? 


Un istoric scurt, dar încărcat 


Polonezii 
nu uită 


Au trecut 25 de ani de la incetarea răz- 
boiului. Polonezii fac 25 de filme pe an, 
dar aproape toate continuă să trateze 
teme legate de acei ani crunți. Astfel: 


«63 de zile», un film realizat cu fotografii 
luate în timpul insurecției din Varşo- 
via; «Ziua ispășirii», film dur și viril, 
in care Passendorfer evocă momen- 
te din istoria detașamentelor de par- 
tizani; «Peisaj după bătălie». poves 
tire de Wajda dintr-un lagăr hitlerist, etc., 
etc. În total 9 filme axate pe această temă. 
«Pămînt ars», film în două serii, îi prileju- 
ieşte Barbarei Bryiska un dublu rok al 
fiicei — tînără ziaristă din Polonia de azi 
pornită în reportaj pe păminturile pirjo- 
lite altădată de război— și al mamei sale, 
al cărei destin abia acum îl înțelege. 


B. Brylska: mamă şi fiică 


Ca in fiecare primăvară, de 42 ani, Academia ameri- 
cană de cinema a recompensat cu Oscarul poleit şi mult 
rivnit, pe cei mai buni oameni de film ai anului care s-a 
incheiat. lată laureaţii ediției 1969: 

«Cowboy-ul de la miezul nopţii» în regia lui 
John Schlesinger — cel mai bun film al anului, cea 
mai bună regie, cel mai bun scenariu. 

«Z» în regia lui Costa Gavras — cel mai bun film 
străin al anului. 

John Wayne — cel mai bun actor al anului pen- 
tru rolul din «Prieten adevărat» 

Maggie Smith — cea mai bună actriță a anului 
pentru rolul din «Tinereţea domnișoarei Jean 
Brodie». 

Gig Young — cel mai bun interpret al unui rol 
secundar în «Vinătoarea de cai». 

Goldie Hawn — cea mai bună interpretă a unui 
rol secundar în «Floare de cactus». 

Cary Grant — premiul special pentru cel mai 
popular actor. 

Tot ca în fiecare an, decernind citeva cununi a e glorie! 
distribuirea Oscarului ne lasă să citim în fita pre- 
miilor, starea de spirit faţă de film şi lumea pe care acesta 
o reflectă. Cinematograful pare din nou tras la limanul 
actualităţii. Primele două filme ale anului alese,«Cowboy- 
ul de la miezul nopţii», american şi «Z»,non-american, 
răspindesc zgomotos ecoul amar al epocii. 

John Schlesinger, prin cowboy-ul său — care a păstrat 
din tradiția idealului de libertate şi dreptate doar cizmele 
cu pinteni, pălăria cu boruri, costumul cu franjuri şi 
ceva naivitate — cojește de fapt poleiala strălucitoare cu 
care e inveșşmintată la dolce vita americană. Te/eviziu- 
nea poate avea simultan 12 canale, businessmenii pot 
avea case cu piscină, orașele pot avea păduri de zgirie 
nori — omul nu a găsit cheia fericirii. lar dacă o caută 
apucind pe necuratele căi ale banului, poate cădea, biet 
fluture orbit de lumina prea strălucitoare a civilizației de 
neon. Promisiunea de happy-end, cind cowboy-ul iși 
aruncă hainele ce-l stigmatizează ca jucăria plăcerii 
altora şi imbracă cămaşa albă, gata s-o ia pe un drum 
nou, conține — deși nu lipsit de naivitate — o ardentă 
dorință de împrospătare a vieții, marcind acuta necesitate 
a regenerării unei întregi mentalități. 

Îngrijorarea şi protestul faţă de o altă privelişte a actua- 
lității zbuciumate a consemnat-o alegerea, din toată 
producția mondială, a filmului «Z». Oprindu-se la isto- 


ria unui asasinat politic, mergind pe urmele cazului 
Lambrakis, într-un climat de dictatură şi teroare, cei 
ce au cintărit celelalte filme aflate în concurs («Adalen '31», 
reportajul unei greve reținut excelent de Bo Widerberg; 
«Noaptea mea la Maud», eseul lui Eric Rohmer şi «Fraţii 
Karamazov», cunoscut la noi) se vor fi gindit poate la 
asasinatele politice din propria lor țară. Se vor fi gindit 
poate la John şi Robert Kennedy, la Martin Luther King, 
la leaderul sindicalist Jablonski. 

Premiile acordate actorilor au încercat poate, ca şi cu 
alte prilejuri,să repare omisiuni trecute. Richard Burton, 
cu prestigiul său de super star și Peter O'Toole,consacrat 
de public peste ori şi ce distincție, înscriși pentru a şasea 
și respectiv a patra oară pentru Oscar, au fost lăsaţi să 
mai aştepte. Virsta le-o permite. Talentul le asigură viito- 
rul. Dar John Wayne? Clasicul interpret al celui mai 
tradițional şi popular gen de filme al Americii, clasicul 
cowboy al westernului, cel care a traversat vestul săl- 
batic in «Diligența» lui Ford, cel care a făcut escală cu 
Howard Hawks la «Rio Bravo» şi in «EI Dorado», cel care 
poate l-a ucis pe Liberty Valance, nu figurase niciodată in 
palmaresul Oscarului John Wayne mai filmează încă, 
dar de doi ani boala ii numără fiecare secvență drept 
ultima, îi numără poate chiar zilele vieţii. John Wayne 
trebuia să ciștige. Trebuia să spele repede ruşinea posibilă 
de care s-ar fi putut acoperi cei ce împart trofeul talen- 
tului în America. John Wayne a primit ceea ce de mult 
merita: Oscarul. John Wayne a primit ceea ce de fapt 
avea, pentru că spectatorii dăruiseră demult personajului 
Wayne cite un Oscar din sufletul lor. 

Oscarul acordat actriței engleze Maggie Smith, pentru 
un film «ermetic englezesc», care cu siguranţa pe alte 
meridiane ale criticii ar fi acuzat de naivitate şi melodramă, 
a reconfirmat preferința Academiei americane de filme 
de a acorda premiul său pe teren anglo-saxon. 

Premiul special «pentru cel mai popular actor» a 
onorat de drept pe nonşalantul seducător care este Cary 
Grant (omis şi el pe nedrept de la ospățul Oscarurilor) 
încununind astfel patru decenii de succes constant 

Desluşind in politica premiilor cursul opiniei criticii 
americane asupra filmului astăzi, am apreciat cu prile- 
jul ediţiei a 42-a și o dorință de dreaptă judecată a valorilor 
artistice. 


Adina DARIAN 


۵ ۲ ]آر) 


۷ ۳ 
R Ph E A 


Roger Moore 

după «Sfîntul» s-a lăsat convins ca 
în noul serial intitulat «Cei ce conving 
prieteneşte» să împartă gloria cu Tony 
Curtis (vi-l amintiți desigur din «Tra- 
pez», «Unora le place jazz-ul» etc.) 
Studiourile îşi pun mari nădejdi 0 
noua serie de 26 de filme cu un... 
cuplu-erou. 

D 


Laurence Harvey 

iubește... teatrul. Face tilm aproape 
fără răgaz, dar în răstimpuri își amin- 
teşte că ar fi fericit să joace pe scenă. 
Este foarte aproape de tot ce inseamnă 
eveniment în viața teatrului şi ține să 
participe la împlinirea lui. Şi-a adus 
de pildă contribuția la un spectacol al 
cărui beneficiu urma să fie cedat în 
vederea construirii unei săli de teatru 
care să poarte numele noului laureat 
al premiului Nobel, Samuel Becket. 

Cu acest prilej, el a făcut un 
spectacol-prefată în care a citit şi 
interpretat momente din «In așteptarea 
lui Godot» ca şi din alte piese de 
Becket. Recitalul său de o oră a 
precedat astfel piesa vedetă a serii, 
«Respirație», care a durat... cîteva zeci 
de secunde. Faimoasele prefețe ale 
lui Shaw de cite 150 de pagini lao piesă 
de 120, par astfel rezonabile. 


Claudia Cardinale 

constată succint şi cu sarcasm ur- 
mătoarele în legătură cu experienţa ei 
pe platourile americane: 

«Cînd o fată, indiferent din ce țară a 
Europei, poposește la Hollywood, ea 
este privită automat ca o «persoană 
nedezvoltată». 

Alte comentarii ar fi de prisos. 


«Maia Plisetkaia 

este o minune a naturii»,scrie poetul 
Andrei Voznesenski. «Talentele sînt 
minuni ca și zăcămintele de uraniu, 
ca şi luna septembrie pe malurile 
Balticei». e 


Vittorio de Sica 

va apare într-un western shakespea- 
rian. O versiune surpriză a unui «Ham- 
let» adaptat decorului de saloon din 
tinutul febrei aurului. De Sica va fi un 
director de teatru ambulant, care con- 
duce spectacole clasice în Far West. 


Soja Jovanovic, 

una dintre puţinele femei-regizor, a 
ecranizat o comedie a scriitorului său 
preferat, Branislav Nușici: «Tată cu 
forța». Rolul principal este deținut de 
cel mai popular actor comic iugoslav, 
Nenad Jovici€. 

e 


Donatas Banionis 

vine cu regularitate la Academia de 
pictură din Leningrad pentru a învăța 
pictura. Actorul sovietic se pregătește 
pentru rolul Goya وا‎ 
sovieto-germană închinată marelui 
pictor spaniol. 


46 


7 


100 dolari pe săptămină 


Peter O'Toole acasă 


Peter O'Toole care semnează contracte 
de 100 000 de dolari pentru un film, recită 
la Dublin, capitala Irlandei natale, pentru 
100 de dolari pe săptămină. 


Japonia și bomba erotică 


Japonia a produs în ultimele 12 luni 
cca. 500 de lung metraje dintre care jumă- 
tate sint «pink-films», filme erotice. Cu 
toate acestea, publicul «nu a fost atras» 
spre sălile de cinema: numărul sălilor a 
scăzut ia jumătate (3 700 față de 7 400). 


Magda Mihăilescu: 


Regizorii Kurosawa, Ichikawa, Kinoshita 
şi Kobayashi au hotărit să creeze o socie- 
tate de producţie pentru a promova opere- 
le tinerilor regizori și a reacționa împotriva 
filmelor erotice. 


La vinătoare de public 


Pe reclamele mai multor săli titlul fil- 
mului lui Peter Fleischman «Scene de 
vinătoare in Bavaria» a devenit «Scenă 
de vinătoare erotică în Bavaria». După a- 
cest început se poate aștepta ca miine 
afişele publicitare să anunţe filmele «Ghici 
cine vine la cina erotică», «Jurnalul sexy 
al unui preot de țară», «Copiii vicioşi din 
Hiroşima», etc. etc. 


Recitindu-l pe Buñuel 


De acum încolo vom putea răsfoi şi 
reciti acasă în halat și papuci imagini din 
filmele preferate, proiectate în alb-ne- 
gru sau color pe propriul nostru perete: 
«Avant-Scène du Cinéma» a lansat o 
colecție de albume diapozitive. Deocam- 
dată ale lui Buñuel, Jean Renoir, Eisen- 
rime er Welles, Godard și bineînțeles 

ellini. 


Măria sa publicul 


În fiecare săptămină, vinerea, cetățea- 
nul de pe stradă — de pe strada pariziană 
— se va putea întilni cu autorii, compozi- 
torii şi actorii preferaţi. Pentru a participa 
la aceste întilniri el nu are nevoie de bilet 
de intrare. E destul să fie interesat de artă, 
de problemele artistice ale invitaţilor. Invi- 
tatul de vineri cu cel mai numeros public: 
Jean-Louis Barrault. 


Cinema-telefon 


5 082 săli de cinema din Franţa sint 
subexploatate: 80% dintre săli sint în- 


bibliorama 


chise trei zile pe săptămină iar majorita- 
tea nu au matinee. Pentru a atrage publi- 
cul în săli se propune echiparea cinemato- 
grafelor cu un nou sistem de relee analog 
celui telefonic. Graţie lui un provincial ar 
putea urmări, de pildă, intr-o sală oarecare, 
pentru același preț cu vizionarea unui 
film, un spectacol de la Opera din Paris. 


AIR‏ رس 
۰.۳ ۲۰۰۰ 


Artista care place: Girardot 


Lelouch a ales 


A face un film inseamnă inainte de 
toate a alege, spune Lelouch. În general 
nu există decit trei posibilități: 1) să-ți 
faci plăcere tie însuți; 2) să faci plăcere 
initiatilor şi criticilor; 3) să faci plăcere 
publicului. Bineînțeles, în anumite cazuri, 
se poate face plăcere tuturor trei în ace- 
lași timp, dar pentru asta trebuie să ai 
un talent. Şi șansă. 

Cit privește «Un bărbat pe care-l iubesc» 
şi chiar cit privește filmele mele viitoare, 
am ales definitiv publicul. Mi s-a repetat 
de atitea ori că cinematograful e o artă 
populară încit am început s-o cred și eu. 


Sophia Loren 


Dintre lucrările care au apărut pină acum în editura Meridiane sub antetul 


«Vedetele ecranului», cea semnată de Magda Mihăilescu ni se pare mai aproape 
de profilul ideal al acestei colecții. Autoarea izbutește, în puține pagini, să schi- 
teze portretul unei artiste adevărate. Şi lucrul nu era tocmai ușor dacă ne gin- 
dim că această actriță nu este alta decit fascinanta, unica, neprețuita Sophia 
Loren. Sophia «evenimentul» cum o numea Roland Barthes. Ceea ce îi reuşeşte 
Magdei Mihăilescu este o monografie lucidă, fără epitete şi exclamatii inutile. 
fără sotisticări de prisos. Spunem lucidă, fiindcă ne-am fi putut trezi și cu un 
studiu plingăreț, care să ofteze după soarta fetei sărace ajunsă în lumea tele- 
foanelor albe. Autoarea este mereu frămintată de întrebări, întrebări pe care 
ni le transmite şi nouă: de ce nu s-a supus Sophia canoanelor, de ce n-a plecat 


capul, de ce n-a devenit un «corp-obiect», de ce și-a manifestat și și-a păstrat, 
nealterată personalitatea, de ce a ştiut să fie mereu autentică, de ce nu o înspăi- 
mintă timpul. Şi iată, din carte se desprinde chipul actriței pe care nici Cinecittà, 
nici Hollywoodul n-au reușit s-o îngenunche: meridională năvalnică, plină de 
temperament, de graţie, de talent, frumuseţe explozivă, femeie care ştie să redea 
cu o maximă intensitate orice sentiment. Aceasta este cea despre care Mastroian 


ni spunea că este «incredibil de muncitoare», iar De Sica că este nu numai 
«o mare actriță, dar și o profesionistă în cel mai înalt sens al cuvintului». 

Magda Mihăilescu ştie să pună accentele cuvenite, fără a stinjeni fluxul por- 
tretului, ba dimpotrivă alimentindu-l cu date noi, pe citeva roluri de seamă din 
cariera vedetei: in «Cheia» lui Carol Reed intilnim o Sophie care știe să fie melan- 
colică şi răbdătoare: în «Ciocciara» lui De Sica o țărancă dezlănţuită şi pătimaşă; 
în «leri, azi, mline» o interpretă plină de virtuozitate a trei ipostaze و۸16‎ ۷, 

Într-adevăr Sophia Loren îti poate da, cum spune autoarea studiului, «o în- 
credere în demnitatea eternei condiții actoriceşti». 

Poate că povestită de un D.I. Suchianu cariera Sophiei Loren ar fi fost mai 
atracțios înfățișată. Dar și în stilul sobru și reținut al Magdei Migăilescu am re- 
găsit, în contururi fine, imaginea Sophiei Loren de dincolo şi de dincoace de 


ecran. 
Al. RACOVICEANU 


Cremă pe bază de Gerovital H, 
pentru îngrijirea, 
atenuarea ridurilor şi altor efecte 
de troficitate a pielii. 


= 
-o 


Indicații: Prevenirea fenome- 
nelor de îmbătrînire a pielii. 

Întretinerea şi hrãnirea pielii 
uscate cu aspect icntiozic cu tro- 
ficitate și elasticitate redusă, cu 
eflorescențe senile, acnee și dife- 
rite aspecte de pigmentare. 

In eczeme rebele, psoriazis, 
sclerodermie, vitiligo, se reco- 
mandă tratamentul asociat cu dra- 
geuri şi fiole Gerovital H, Prof. 
Dr. Ana Aslan, conform trata- 
mentului general indicat în pro- 
spectul drageelor Gerovital H,. 


Contraindicații: Sensibili- 
tate la procaină (Novocaină), 

Fiind un preparat ce conține 
pe lingă alte substanțe active și 
procaină, se va testa toleranța la 
medicament în modul următor: 

Se aplică crema pe o porţiune 
redusă a pielii antebraţului (un 
cerc de circa 3 cm diametru); da- 
că nu apare roșeață sau prurit timp 
de 24 de ore, produsul este tole- 
rat și tratamentul poate fi aplicat 
conform următoarelor indicații, 


r 


Mod de întrebuințare: 

Crema se aplicã în strat subtire, 
omogen, pe pielea în prealabil cu- 
şãtatã (fără săpun) cu o lotiune de- 
machiantă — dimineața sau seara, 
de 3—4 ori pe săptămină. Se lasă 
1/2 pină la o oră după care se 
şterge uşor surplusul de cremă 
cu o foiţă de hirtie absorbantă. 


3 3 CĂ e 


CREMADE FAIA 


tineretea 
dv. 
numai 


cu sas 


erovital 


A 
/ 


În A 


nr.5 
ANUL VIIK89) 


În numărul viitor: 


Anch 


îndr‏ و 


revistă lunara 


a. 


h 


da cultură 


ca personaj 


nr. 6 


ANUL VIII (90) 


revistë lunara 


de cultură & جا ر‎ 


a 


nemato gr O1 € 8 
lunie-1970 


Bucuresti 


/ 


41 7 


«Mihai Viteazul» la ora marilor 
bătălii filmate de Sergiu Nicolaescu 
pe locuri istorice. 


x 


Rosana Schiaffino — o actriță ne 
mulțumită. Joacă în multe filme 
dar puține sint bune. 


Foto A. Mihailopol Foto: Unitalia 


Memento 

O dată la o mie de ani.. 
Vînturile, valurile 
Filmul apelor 

Sondaj: «Dar noi?...» 


EPOCA NOASTRĂ 


Dialoguri despre tinărul ca personai 

Cannes '70: Filmul politic, doar filmul politic 
Față în față cu... Dumitru Radu Popescu: 
«Speranţa nu e întotdeauna dulce» 

Actualitatea: Apollo 13 — Blood, via Frankfurt 


PANORAMIC '70 


Orașul din Arhiva de filme 
Stop-cadru 


Cinerama 


Actorii noștri: Ştefan Ciobotărașu, un Jean Gabin 
de limbă moldovenească 

idoli de ieri şi de azi: Humphrey Bogart 
Anouk, un caz 

Un cineast complex: Adina Georgescu 


Festivalul internațional de animaţie: 
Izvoarele de platină 


Vom pluti şi vom vedea 
Un festival al prieteniei balcanice 


[FILM ŞI LITERATURĂ | 


Turismul vesel şi tropicele triste 
Bibliorama: Adina Darian 4«Free Cinema» 


| LETOPISEŢ | | 


Elvira Popescu sau accentul ei de aur! 


CINEMA 


— 
ANUL VIII NR. 6 (90) IUNIE 1970 
— 


Redactor şef: Ecaterina Oproiu 


grupaj realizat 
de Radu Cosaşu 
Marin Sorescu 
Alice Mănoiu 


Constantin Teodori 
Ecaterina Oproiu 


Mircea Alexandrescu 
Radu Cosașu 


Eva Sirbu 


Mihai lacob 
D.I. Suchiana 


Alexandra Bogdan 


Nina Cassian 
Marin Sorescu 
Alice Mănoiu 


Gelu lonescu 
Al. Racoviceanu 


lon Cantacuzino 


Pe ecrane: «Subiect pentru o schiță», «Jurnalul unei cameriste», 
«Aşteaptă pînă se întunecă», «Eliberarea». «intrusa», «Monștrii» etc. 


Cinemateca: Aventura, un salt biogratic 
TV: Citind, privind, ascultînd 


CINEMA 


Redacţia şi 
Piaţa Scinteii 


Tiparul executat la Combinatul poligrafic Casa Scinteii» — Bucuresti 
Cititorii din străinătate se pot abona la această publicaţie adresind comenzile la Cartimex, P.O.B. 134—135, Bucureşti, România 


administraţia : 
nr.1—Bucureșt: 


D.I. Suchianu 
Valentin Silvestru 


Prezentarea grafică: lon Făgărășanu 


«Întregul nostru popor 
ştie că, 

urmînd politica 
Partidului Comunist, 

nu vor exista greutăți 
pe care 

să nu le poată ۰ 


Nicolae Ceauşescu: 


Acest «memento» a fost realizat de noi nu 
în intenţia de a oferi scene pentru un scenariu 
inspirat din nenorocirea care s-a abătut peste 
locurile noastre. Noi vedem în aceste mărturii 
— ca şi În atitea altele — o sugestie, «o undă 
de viitură» pentru intreaga inspiraţie a filmului 
românesc, în căutările sale spre o intensitate 
mai acută a conflictelor, spre cota cea mai 
înaltă a forței sale estetice. 

CUM A ÎNCEPUT... 

«...Miercuri dimineața aud că în Transil- 
vania «ar fi ceva». «Ce?» — întreb. «Nişte 
inundaţii...» Nu-mi fac griji. «Nişte» inun- 
dații au mai fost, cînd ici, cînd colo. Mai 
întreb prin redacție — nimeni nu știe mare 
lucru. Pe la ora 11, informaţiile sint tot în 
stadiul «niște inundații». 

Dar peste un ceas, la 12, sînt într-un avion 
special care decolează de la Otopeni. Spre 
județul Mureș pleacă un membru al Prezi- 
diului Permanent, secretar al Comitetului 
Central al partidului, un adjunct al ministru- 
lui agriculturii, doi generali. Aud cuvintul 
«catastrofă», însă tot nu înțeleg. Sint departe, 
departe de imaginea reală a lucrurilor...» 

(George Radu-Chirovici, «Scinteia» 
18/V/70) 
DE SUS... 

«...De la Dej, elicopterul urmează pină 
la Satu-Mare firul Someșului, dacă se mai 
pot numi astfel masele diforme de apă care 
cotropesc, dincolo de albia normală a riului, 
întinderi imense, înaintind vijelios spre vest, 
năclăind în noroi arături, dărimind sate, 
rupind ca pe niște jucării de copil căi ferate, 
șosele, poduri, de beton şi construcţii meta- 
lice durate să reziste o veșnicie. Nu s-a mai 
văzut așa ceva pe aceste meleaguri, nici un 
document scris nu consemnează o asemenea 
înspăimintătoare calamitate, iar memoria 
oamenilor nu a reținut nici ea ceva asemă- 
nător petrecut în îndepărtate vremuri». 

(«Scinteia» — 17.۷.70) 

«Secvenţe tragice defilează fulgerător pe 
ecranul minţii buimăcite. Deasupra grinzi- 
lor unui acoperiș prăbușit, un ciine de pri- 
pas își caută plingind stăpinul. În jurul unui 
rest de imobil, o fetiță caută prin apă și 
găseşte o păpuşă fără o mină şi-un picior şi 
o îmbrățișează plingind de bucurie. În fata 
unei locuințe distruse și pe jumătate scu- 
fundată, stă pe o ridicătură de pămint o 


bătrină păzind, cu privirea înfricoşată spre 


2 


Sint citeva luni de cind ezităm în redacție 


dacă să dăm curs unei idei care din capul 
locului ni s-a părut bună: să punem față 
`~ în față zece fapte diverse din «Scînteia» 
cu rezumatele a zece scenarii ale unor 
filme artistice de lung metraj. Am ezitat fiindcă teoretic 
stim că arta nu trebuie să imite viata, teoretic știm că 
una e cerința filmului, alta e aceea a ziarului. Pe de altă 
parte, iubim prea mult filmul românesc pentru a nu visa 
ca forta lui de şoc să atingă măcar acuitatea «faptului di- 
vers» din «Scinteia», il iubim prea mult pentru a nu suferi 
cu ochii deschişi ori de cite ori constatăm cit de departe 
sint producţiile noastre de visarea noastră minimală. 
Dar cele trăite de noi toți în luna mai a anului 1970 pe 
acest pămint românesc, ne silesc să reexaminăm toate 
legăturile și circuitele stabilite între artă și viață. Am 
fost puşi nu în situația «faptului divers», ci a unei catas- 
trofe fără precedent. Directorul biroului operațional de 


EEE ERER ARDE AST, OH) 3 


Er 


ajutorare al ligii societăților de Cruce Roșie, domnul 
Jean Pierre Robert Tissot, a apreciat că inundațiile 
din România constituie cea mai gravă catastrofă cunos- 
cută pină acum în Europa. Aceasta — pentru aprecierea 
ştiintific-informationalã. Dar noi nu trăim doar științific- 
informational. Noi ştim că în mai '70,în viata noastră și 
a țării noastre s-a petrecut ceva zguduitor, care ne-a 
înghețat zile în şir cuvintele, cerneala călimărilor, zborul 
imaginaţiei. Zile în şir n-am avut expresie pentru dure- 
rea noastră. Zile în șir ne-am simţit suspicioşi faţă de 
fiecare adjectiv şi fiecare exclamațţie. Am trăit ceva mai 
cumplit decit războiul. Şi de aceea, nu puțini dintre 
noi — așa cum stă mărturie acest sumar memento mon- 
tat de noi cu gindul tainic de a hrăni cumva, cindva, ima- 
ginaţia şi sensibilitatea filmului românesc, căci din ce 
altceva să se hrănească arta dacă nu din cutremurul 
conştiințelor? — de aceea oameni dintre cei mai aleşi 
ai simţirii românești au încercat ceva asemănător cu 


o data la c 


patetismul halucinat al marilor înţelepţi aflați în fata 
dezastrelor care s-au abătut peste cetate: după acest 
potop, nu vom mai putea scrie la fel ca înainte, nu vom 
putea crea ca înainte, nu vom mai simți ca înainte. Din- 
tre atitea experiențe tragice care ne-au străbătut ființa 
aflată la o răscruce a lumii — aceasta, a potopului distru- 
gător, n-am avut-o. Experții susțin că o asemenea nă- 
pastă vine o dată la 500 sau chiar 1000 de ani. Experții 
«se joacă» cu anii, cu veacurile, cu acest «sau» — ca 
Shakespeare cu timpul. Noi nu ne putem «juca» în 
domeniul sentimentelor cu secolele: noi am trăit în 
citeva zile o experiență necunoscută pe aceste locuri, 
la capătul căreia (dacă există «capăt», aici) observăm 
că ne-am modificat simţirea. Nu e deloc exaltant pentru 
om ca o catastrofă a naturii să-i deschidă ochii și mintea 
într-o măsură mult mai mare decit natura umană și 
catastrofele ei cu care incet-incet ne-am obișnuit, poate 
fiindcă n-au loc doar la 1000 de ani o dată... Nu e exal- 


$ 
EN 


mie de ani... 


tant — dar ar fi impudic să uităm ce-am trăit şi am jurat 
in acele nopți de spaimă şi luptă solidară. 

Şi ar fi oare o impudoare dacă ne-am gîndi la destinu! 
filmului românesc, în această lumină care a atins uneori 
intensitatea apocalipsului? Apele s-au retras în albii, 
s-au liniştit, un mil tragic a rămas pe suprafețele fostelor 
cimpii — filmele noastre vor rămîne în albiile lor, în liniş- 
tea lor, în schemele lor, în alibiurile lor? Acest mil ne- 
fertil — nu se va dovedi rodnic, totuşi, pentru imaginaţia 
noastră? Vom mai putea concepe «chipul tinărului» 
aşa cum l-am conceput pină acum — după ce acest 
tineret în haină militară sau în cămașă civilă ne-a dat 
acel exemplu de abnegație și generozitate frenetică 
in fața cărora schemele noastre fie moralizatoare, 
fie hilar-idilice,ar trebui să fie aruncate pe apa simbetei? 
Vom mai ilustra «chipul clasei muncitoare» cu decorul 
acela de carton, nerezistent nici la cel mai subțire dintre 


si constiinta SUURIMA, 


1 
< 


buștenii cu care Mureșul a lovit în digul Aradului? Eroii 
noștri vor trebui să se inspire din rezistența digurilor-şi 
dacă pînă acum ne-am prefăcut a ignora ce poate face 
viața dintr-un om, măcar de azi înainte să fim obsedați 
de ce poate face natura din viața unui orășel de pe Mureş. 
Vom mai rămine la «tip» și la «chip», cînd viața ne-a 
aruncat în față cu atita furie individul — pe toată traiec- 
toria, de la fugă și frig pină la sacrificiu și dig? Vom mai 
rătăci printre imagini fardate și bibilite, printre vorbe 
mari şi nu odată goale — cind presa și televiziunea au 
intronat cu atita onestitate profesională domnia faptului 
nud, precis, patetic în implicație şi nu în explicație în- 
zorzonată? Vom uita zilele acelea cind ziarele noastre 
— spre cinstea întregii obşti de oameni ai cuvintului — 
se epuizau în primele minute ale dimineții, la concurență 
cu piinea și laptele, fiindcă ele nu făceau altceva decit 
să comunice adevărul, la zi? Vom ignora adevărurile 


MEMENTO 


norii plumburii, un televizor parcă scos din 
galantar. Un noian de imagini ce copleşeşte. 
Numai distingi în ele decit o imensă sufe- 
rinţă, o imensă tragedie!» 

(Radu Enescu — «Familia» mai 1970) 


ÎN VÎLTOARE 


La Sighişoara: 

«...Otto Lurtz, lăcătuș ca meserie, a sal- 
vat pe rind 50 de oameni, a durat asta o 
noapte, sau o zi. Pe taică-său, Otto l-a lăsat 
la urmă de tot, taică-său îl chema de la gura 
podului să vină să-l ia şi pe el în barcă, şi să-l 
ducă de pe strada Clujului, in lumea care 
scapă cu viaţă, «lasă tată, noi la urmă de 
tot, pînă atunci scade şi apa, barca e a mea, 
tu ești tatăl meu». Apa venea şi mai mare. 
«Otto, cind a terminat de dus cincizeci, 
s-a îndreptat și spre casa lui şi a lui taică- 
său». «Unde e casa lor?» — o întrebăm pe 
Valeria Coman. «Chiar aici unde e groapa 
asta cu apă, din toate casele a rămas cite 
ceva, un perete, o sofa prinsă într-un pom 
sau sub o temelie crăpată, din casa lor, nimic. 
Otto a văzut că nu mai e deloc casa, el a 
plecat atunci în josul Tirnavei să-l mai gă- 
sească pe taică-său, așa, în starea în care îl 
făcuse cu apa pe bătrin, dar nu l-a mai găsit, 
l-a căutat pînă n-a mai putut». «Unde este 
Otto Lurtz acum?» — întrebăm mai de- 
parte. Părerile oamenilor de pe strada Cluju- 
lui sînt împărțite: se află la o rudă, în orașul 
de sus, unde nu prea a fost inundație, e 
bolnav și are 40 de grade; alții cred că e 
într-un spital; alții că «a luat un drum străin 
de mintea lui tînără şi ascuţită, nu mai e în 
firea lui de la început» (aceştia din urmă, 
care spun asta, aflăm că nu sînt de pe strada 
Clujului, ci de pe celălalt mal)»... 


(Ștefan Bănulescu — «Luceafărul», 


23/N/70) 


La Satu Mare: 

«...Pe o tanchetă, pe turela tunului aco- 
perit de prelată, stăm înghesuiți ziarişti, 
fotoreporteri, operatori de film. Deasupra, 
bolta verde a copacilor, dedesubt girlele 
care poartă numele de străzi. Bărbaţi în 
pantaloni scurți, femei cu fustele sumese 
salvează tot ce se mai poate salva folosind 
plute improvizate, bărci sau, pur şi simplu, 
lanţul viu al braţelor lor. Privesc fețele a- 
cestor oameni, fete trase, crispate, chipuri 
de o duritate minerală, chipuri de piatră în 
care, în numai 48 de ore, spaima şi durerea 
au săpat urme de neșters. Şi totuşi — impo- 
sibil! de necrezut! dar martoră e pelicula 
colegilor de televiziune — pe multe din 
aceste chipuri înflorește, la trecerea noas- 
tră, un zîmbet»... 


(Paul Diaconescu — «Scînteia», 


)19/۷/70 
) نف 


acelor zile — în viitoarele noastre filme? Noi credem 
că pină şi comediile nu vor mai putea rămine străine de 
gravitatea cu care am simțit lumea noastră, atunci... 

Mulţi ani ne vor fi necesari pentru a reface bunurile 
pierdute — dar acel bun cîştigat în mai '70, acea «trezire 
a conştiinţei» va trebui să-și pună pecetea de fier în- 
roşit pe toate actele noastre de construcție artistică. 
Acea «mare viitură» — anunţată de Geo Bogza pentru 
conştiinţa noastră — trebuie să fertilizeze și conștiința 
filmului românesc. 

Tragicele intimplări prin care am trecut în mai '70, 
ne-au dovedit, o dată mai mult, nouă, ca şi altora care 
au privit lupta noastră cu stihia dezlănţuită, că forta 
morală a unui popor condus de partid este imensă, 
invincibilă. 


MEMENTO 


La Dej: 

«...Pe strada Mircea cel Bătrin se aud 
glasuri: «Armata! Curaj, tovarăși, vine ar- 
mata!» «Alo! Să chemați armata şi la blocu- 
rile din josul străzii ۰ 

Şi armata îl scoate pe Puiu Dan, băiat de 
13 ani, dintre valuri, o transportă pe Erika 
Lestfalvi de numai un an spre adăpost cald... 

În clădirea internatului liceului Andrei 
Mureșanu e unul dintre adăposturile impro- 
vizate de autorităţi. Sint aici vreo 200 de 
sinistraţi. 

— Dacă nu venea armata, dezastrul era 
înspăimintător, imi spune Gheorghe Florea, 
un localnic. 

— Noi locuim pe strada Alecsandri la 
nr. 12, povestește Ileana Farcaș la două- 
trei ore după salvarea lor. Am patru copii, 
soțul bolnav. Nu credeam că vom scăpa. 
Dar a venit armata»... 


(«Scinteia» — 20/V/70) 


La Tg. Mureș: 

«Vine o femeie dirdiind. După aceea, feti- 
ta, holbindu-se-n lume cu ochii ei mari. 

— Cel mai cumplit a fost să vedem cum 
se dărimă o casă mai jos de noi. Am aruncat 
o fringhie omului, l-am tras spre mal, ne- 
vastă-sa insă a pierit. Pereţii au îngropat-o. 

Şi voi?‏ سب 

— Bărbatul-meu ne-a legat. Dacă ne duce 
puhoiul să fim la un loc. Așa am stat: cu 
ciinele pe masă, am așteptat sfirşitul lumii»... 


(Süto Andras — «Luceafărul», — 23.۷.70( 


La Brăila: 

«Am văzut, alaltăieri, în gara fluvială Brăi- 

la, două tinere femei de la țară cărora Ab- 
surdul le nimicise totul. Ele izbutiseră să 
salveze de năpastă, un scaun, un geamantan 
mic și ros, o pernă și două lădițe care, în 
loc de capac, erau acoperite cu un fel de 
tifon. Din lădițe se auzea un fel de piuituri. 
M-am aplecat, am privit: pui de găină. Ascul- 
tăm aceste vietăţi de lumină, și, din cind în 
cind, imi azvirleam privirile spre apele Du- 
nării în creștere. 

...Puii vor crește, totuși, mari.» 


(Eugen Jebeleanu — «Luceafărul» 
30 mai 1970) 


Pe Bărăgan: 


«— Cum merge, tovarăși? îi întreabă to- 
varășul Ceauşescu 

— Bine, tovarășe secretar general! 

— Vom reuși să apărăm pămintul, să stă- 
vilim apele? 

— Reușim, reuşim! 

— Aşa, tovarăși! Trebuie să le stăvilim, 
¢ fim mai puternici decit ele. Se cere muncă, 
e nevoie de eforturi pentru a salva recolta. 
Ar fi păcat să o lăsăm pradă apelor. E o 
recoltă frumoasă»... 


(«Scinteia» — 30/V/70) 


Pe Dunăre: 

«leri la ora 12, unda de viitură a Dunării, 
formată ca urmare a creșterii debitului Tisei, 
a ajuns la Turnu Severin. În portul inundat, 
valurile aruncă spre țărm resturi de porți, 
birne, crengi desfrunzite, otgoane, rupte. 
Epave de pe Mureș, de pe Tirnave plutesc 
acum pe apele Dunării. Privesc cum un grup 
de pescari, înarmaţi cu căngi, prind din ape 
o birnă, un fragment dintr-o poartă. Neagră, 
innegrită de ape, apare o relicvă arheologică. 
Cerul e plumburiu: o ploaie rece învăluie 
de citeva ceasuri orașul. Relicva smulsă zace 
pe chei, memento tragic al unor zile care ne 
apasă încă memoria»... 


(Ilie Purcaru — «Scînteia», 29/V/70) 


„nu pentru a plinge durerea... و‎ 
i e ot Te AE 


„tot ce-i de refăcut... 


- = n” 


«Sintem lingă voi, 


vinturile, 


Despre astfel de întîmplări aproape că nu se poate 
vorbi. TT se încleștează gura. Catastrofa ne arată 
cit de naivă era imaginea noastră despre prăpăd. 
Despre potop. Ce am văzut în aceste zile, sate mătu- 
rate ca niște jucării din chibrituri, orașe dărimate, 
căi ferate, poduri duse la vale! Ni s-au mărit ochii de 
groază. Riurile noastre blinde, de atitea ori cîntate, 
au devenit peste noapte fiare sălbatice. 

Cronicile vorbesc despre multe calamități natu- 
rale care s-au abătut prin veacuri asupra mănoasei 
noastre țări. Despre lăcuste, despre incendii, de- 
spre epidemii cumplite de ciumă sau holeră. Dar 
niciodată nu se pomenește de inundații care să pre- 
facă în ruine un teritoriu atit de vast. 

A plouat cu găleata, a plouat cu fintina. Robinetele 
au fost uitate deschise în cer, ca la potop. Mureșul, 
Someșul, Tirnavele, Siretul, Prutul, Dunărea s-au 
răsucit pe cotoare, deschizindu-se ca niște coperţi 
de apocalipsa. In faţa valurilor însă, ne-am dat seama 
cit sintem de uniți. Şi la bine şi la rău. 


MEMENTO 


DEASUPRA VÎLTORII 


«Spuneam Murăş, şi-mi vedeam erbii, pe 
cei dintre care am ieșit în lume, țăranii, fra- 
ţii mei de singe, care arau și cîntau, suiau 
şi coborau de pe dealuri ca niște voievozi. 
Acum, dacă zic Murăș, nu mai văd nimica, 
privirea mi se tulbură şi-n tulburarea asta 
sumbră aud şi simt aevea niște ape mari și 
miloase, ape rele, ape perfide, bolovănoase 
şi aspre, care trec şi prin mine, trec prin 
casa mea, prin blocul în care stàu, răvășind 
totul, toate imaginile, toate amintirile, în- 
gropindu-mi sufletul în nămol, fiindcă su- 
fletul meu e acolo în ținutul Bălgradului, a- 
| lături de toți ai mei!...» 


(lon Lăncrâănjan — «Tribuna» 28 mai 1970) 


«...S-a petrecut ceva în țara aceasta, în 
viaţa tuturora și a fiecăruia dintre noi, ceva 
neașteptat și zguduitor, în urma căruia ni- 
meni — ca şi cum ar fi vorba de un război 
— nu se va mai putea intoarce la ceea ce a 
fost inainte. Noi toți am trăit una din acele 
împrejurări extreme în urma cărora băr- 
baţi oricit de căliţi albesc într-o “singură 
noapte. Această lună mai ce n-a avut ase- 
mănare pentru niciuna din generaţiile de 
dinaintea noastră şi va rămine ca o cotă 
maximă a nenorocirii pentru multe genera- 
ţii ce vor veni, e noaptea in urma căreia 
întreaga noastră acţiune se va trezi cu părul 
cărunt. 

Stihia va fi învinsă, dar conștiința noastră 
e așteptată de mari viituri»... 


lingă copiii voştri... 
p- 


valurile... 


Trebuie prețuit cum se cuvine acest curcubeu 
al solidarității tuturor cetățenilor României, de la 
conducătorul statului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, 
mereu în mijlocul sinistraţilor, dind indicații şi luînd 
măsuri energice, şi pină la cetățeanul de rind. De 
la bătrîn pînă la copil. 

Mă simt lovit personal de calamitate ca de o bombă 
care ar fi explodat în casa mea. Un inamic neaștep- 
tat ne-a declarat război pe viaţă şi pe moarte. Nu 
trebuie să fii poet ca să te cutremuri în fata acestei 
nenorociri. 

Important în aceste zile e să fii cetățean şi să te 
simţi mobilizat alături de toți care iubesc acest 
pămînt. 

După ce-am înfruntat toate vînturile, iată că tre- 
buie să luptăm şi cu valurile. «Vînturile, valurile». 

Pasărea Phoenix reinvia mereu din propria-i cenu- 
şã. Sintem siguri că va şti să reinvie și din ape. 


(Geo Bogza — «Contemporanul», 
29N 70} 


«...Cu o lună în urmă n-aş fi scris aceste 
rinduri, le-aș fi lăsat să umble în mine, fără 
drept să iasă la poartă. Dar s-a întimplat în 
România ceea ce s-a întimplat şi găsesc că 
apele trebuie să se așeze altfel intre noi, tot 
așa precum şi noi va trebui să ne așezăm 
altfel la malul lor. N-am crezut niciodată 
in literatura nimicului, sănătatea noastră, 
presupun intangibilă, o admitea totuși, a- 
cum trupul şi inima noastră o respinge, 
tragedia pe care a încercat-o poporul tre- 
buie să ne întoarcă în noi, în adevărul curat, 
în universul uman. Vreau să spun că munci- 
torul, ţăranul şi soldatul care au stat în apă 
pină la git ca să salveze un oraș, o casă un 
copil, nu mai pot, dacă au putut vreodată, 
să fie cititorii unei literaturi bilbiite, cu 
pisici, cu şotii și neliniști de circiumă dotată 
cu tonomat și pipițe neinţelese»... 


Marin SORESCU 
(Fănuş Neagu — «Luceafărul», 30/V/70) 


«...Cine së gindeşte cită deznădejde tre- 
cută e strinsă în ştiinţa ridicării unui dig; 
citi morți, نج‎ schingiuţi de pe vremea cînd 
încă nu se știa cum se pune stavilă puhoiului ; 
cite zeci de mii de ani de groază pină s-a 
învățat, 

Citi înecați pînă la automobilul amfibie. 

Cită nenorocire e înlăturată de principiul 
lui Arhimede şi de descoperirea undelor 
electromagnetice. 

Cită viaţă e ascunsă într-o teoremă. 

n marile noastre înfruntări cu natura ne 
ajută nu numai contemporanii, ci şi strămo- 
şii; ei ne-au lăsat truda lor milenară de a 
birui inundaţiile, strinsă într-o teoremă de 
mecanică»... 


(Gr.C. Moisil — «Contemporanul», 
29/۷/70( 


«Trei ostași au intrat într-o casă înconju- 
rată de apă. Erau 4 persoane înăuntru; au 
luat fiecare cite un om în cîrcã și au lăsat 
înăuntru un copil de 7 ani; i-au promis că 
se întorc să-l ia şi pe el; nu s-au mai putut 
intoarce; casa a dispărut în valuri... Nici 
pină azi, cei trei nu-și revin şi-s înnebuniţi 
la gindul ăsta: pe cine trebuiau să lase?».. 


FOTO-REPORTAJ DE A. MIHAILOPOL 


(Din relatarea orală a unui redactor al 
«Scinteii Tineretului»). 


„„pentru a şterge lacrimile. „Pentru a nu uita... 


PA PR 


7 


documentarul 


Fericirea o aștepți îndelung, o întimpini. La nenorocire, 
nu gindești niciodată. Ori o alungi, cu spaimă, ducă-se pe 
pustii! De asta e și mai cumplită, mai primejdioasă pentru 
că te ia intotdeauna prin surprindere. Dac-am fi știut! 

Dac-am fi știut ce tragică primăvară ne așteaptă, ne 
baram ţara cu diguri, ca la Medgidia, ne ridicam parapete- 
baricade ca în timpul revoluțiilor, străjuiam cu ciment 
intențiile distrugătoare ale apelor... 

Imagini — imagini încă senine, clădiri, ogoare, un ieri 
ce ne azvirle și mai brutal în marea tragedie consemnată 
azi de peliculă. 


Un Mureș cit Dunărea 


După o iarnă lungă visam soarele și apa ca pe o mireasă, 
îi şi simțeam dogorea şi răcoarea. Şi deodată, prăpădul. 
Scurt, năprasnic, ca un verdict. Un fulger despică pămintul, 
descătușează, într-un blestem de 20 de zile și nopți, sti- 
hiile... Sabat besmetic virtejuind case, oameni, păsări, 
pomi și basculante. Pomi și conducte. Pomi și telegrafe. 
Pomi şi coșuri de uzină. Dacă n-am descifra din citeva ima- 
gini ale documentelor acestor tragice zile, insemnele veacu- 
lui nostru, am crede că Eisenstein a filmat indicaţiile «Poto- 
pului» lui Da Vinci. 

«Torente se revarsă zgomotos inundind suprafeţe uriașe, 
cu oameni cu tot... un vint năprasnic agită apele... Cimpiile 
acoperite de ape; pe valuri plutesc mese, paturi, birci, plute 
confecționate în clipe de nevoie și frică de moarte»: 

Nu, operatorii «Sahiei» n-au urmat impresionanta rută 
artistică. Realitatea depășește nu pentru întiia oară imagi- 
naţia. Din elicopter se panoramează peste pustiul de ape 
ce-au înghiţit în 13 spre 14 mai miile de hectare de viaţă. 
O geometrie a pototului înghețat acum în forme cu atit 
mai amenințătoare în liniștea lor amăgitoare, pentru noi, 
cei care știm ce a urmat primului val. 

Din sutele de imagini înscrise de reporterii televiziunii 
refac itinerariul apelor dezlănțuite. lată din avion sau 
filmat din tancul-amfibie cel mai lovit oraș al țării: Satu- 
Mare. Sighişoara, Tirgu-Mureș, Dejul zac potopite de ape. 
Un Someş innebunit în matca lui mişcătoare, un Mureș cit 
Dunărea cotropind grinarele, Tirnava înoptind sinistră în 
casele sighișorenilor. Siretul şi Prutul cutreierînd besmetice 
luncile cindva atit de idilice. Totul se invălmăşeşte in memo- 
ria peliculei: miliardele de cubi de apă defilind mai aprig 
sau mai domolit pe străzi, prin case; chipuri pustiite de 
lacrimi ce și-au secat izvorul. Nume și feţe anonime, fapte 
de eroism activ ori de rezistență la fel de eroică în fata 
dezastrului. Un film al filmelor inundaţiei s-ar adăpa din 


8 


Dar art 


AR a تسه ویب‎ e 
1 `f € 

4 "ta? > "< Eira Cr: 
4 dl 1 NOC RAPE BAS atat aaa sa <o a 


simplitatea copleşitoare a reportajelor şi documentarelor 
noastre, unele încă în lucru. S-ar inspira, desigur, din 


cuvintele sobre, de imbărbătare lucidă, de anti-retorică 


inălțătoare rostite de Eugen Mandric — excelentul nostru 
reporter și comentator — de Carmen Dumitrescu, de 
Alexandru Stark, de loan Grigorescu, în focul bătăliilor cu 
apa. Regizori ca lon Visu, Virgil Calotescu, lon Dumitrescu, 
operatori-reporteri prezenți astăzi pretutindeni, înfrun- 
tind cu aparatul în mină un adevăr copleșitor, descoperind 
pretutindeni demnitatea în suferință, eroismul, solidari- 
tatea unui popor crunt lovit. Moldova pirjolită de ape, 
Ardealul devastat, Dobrogea în luptă acerbă cu Dunărea, 
Vrancea scuturată de cutremure... Pin 39 de judeţe, nu- 
mai două n-au fost atinse direct sau invirect de calamitate. 


Noaptea amintirilor 


Un om stă drept, neclintit, în bătaia vintului, într-un 
car cu paie spulberate, privind în gol spre o amintire 
cumplită. O bătrină îşi stringe nepotul lingă ea și caută, 
cu ochi pieriţi, urma casei în cimpul cu ape. O fetiţă bălaie 
mingiie în neştire o păpușă fără păr. O alta privește în 
obiectiv fără să vadă, impietrită într-un ceas al suferinței 
recente. Tragice amintiri culese pe magnetoscop, dar cite 
sute, mii zac suspendate între cer și apele dușmănoase? 
Dacă e adevărat că o anumită zonă din stratosferă poate 
conserva într-un anume moment al rotației, crimpeie de 
voci şi chipuri, ce film al suferinței umane e gata imprimat 
în eter... 

«Ziua, mai treacă-meargă. Apa nu năvălise încă în casă. 
Ne-am retras în pod, cu copiii, cu nepoții — își incepe 
dramatica mărturisire în faţa microfonului un pensionar 
din Dej. Ceea ce urmează e, în rezumat, scenariul «Potopu- 
lui», povestit de un om simplu. «Noaptea a fost ingrozitoa- 
re. Ne refugiasem pe acoperișuri, ca porumbeii. De peste 
tot, din pomi, de prin coșuri, răsunau strigăte de ajutor. 
Era întuneric beznă. Nu știai încotro să 6 ۷۷۰ bain- 
tam cu două lanterne în mină şi încercam să facem din 
cabluri, din antene de televizor corzi cu care să-i tragem 
pe cei luați de ape. Copiii plingeau, pisicile se tinguiau, 
urletul valurilor acoperea totul. Cind mă întorceam la ai 
mei în pod, trebuia să-i imbărbătez: noi avem casă solidă. 
Rezistă! Dar într-un vuiet asurzitor s-a prăbușit casa — 
foarte solidă — a vecinului. Din clipă în clipă aşteptam 
să ne vină rindul. Pipăiam pereții. Cind în zori am văzut 
dunga jilavă scăzind, am înțeles că scăpasem. Apoi au venit 
bărcile cu ostasi și elicopterele. l-au luat pe toți cei în 


primejdie. Din Dej n-a murit nimeni. Dacă n-ar fi fost 
ostașii...» 

Din alt film o sătmăreancă îi răspunde parcă: «Bărbații 
incercau să ne mintă: că apa a scăzut, că nu mai e pericol. 
Ne făceam că-i credem, stăteam în pod şi domoleam copiii. 
Dar dimineaţa am văzut printre țigle cum veneau pe ape 
vite şi televizoare. De spaimă am sărit în castan, cu copiii 
legați de noi. Am stat atirnaţi de crengi 18 ore. Copiii 
de înghețați și flăminzi nu scoteau o vorbă. Așa ne-au găsit 
bărcile. Fără ele...» 


Un erou numit poporul 


Nimeni nu rostește vorbe mari în astfel de momente. 
Nu e timp. Femeile iși strivesc grăbite în colțul ochilor, 
lacrima, își sumet mineca și incep să spele milul de pe 
haine, de pe scinduri, de pe perne — cele cărora le-a mai 
rămas pe ce să-și pună capul. Ceilalţi se îndreaptă obosiţi 
spre corturi sau vagoane improvizate in dormitoare. Deși 
locuiește într-un vagon la o distanță de zeci de kilometri, 
un muncitor siderurgist face noaptea navetă ca să ajungă 
în zori la Combinatul siderurgic Galaţi unde-l așteaptă 
muncă nu glumă. Mamele își adună pruncii pe lingă ele și-i 
culcă pe saltele, veghindu-le somnul. Moartea se retrage 
speriată de energia cu care omul ştie să o ia de fiecare 
dată de la capăt. 

Teoreticieni ai chibritului, ne pierdem în speculaţii de- 
spre absurd şi disperare, despre singurătate, necomunicare. 
Dar iată că vine nenorocirea și ne Învață s-o înfruntăm demn, 
cu forțe unite, sporite de lupta cu apele, cu milul, cu setea 
şi cu bolile. 

«E greu, e foarte greu, tovarăși. Ce ne putem spune pe 
aceste imagini decit că ne așteaptă zile şi nopți de muncă 
istovitoare... Să ne urăm unii altora, curaj și putere» își 
încheie Mandric zguduitorul său comentariu la «Ore tra- 
gice, ore eroice». Documentarul nostru atinge prin simpli- 
tate și adevăr, sublimul. E greu după asemenea vorbe de o 
aspră bărbăţie să te mai întorci la retorica gentilelor con- 
venții. Am redescoperit valoarea pierdută în formule. Am 
învățat din viaţă ce înseamnă o noțiune. Curajul, eroismul 
au devenit iar gesturi, nu teorii savante de adormit stu- 
denții. Bărbăţia, omenia, solidaritatea nu-s vorbe goale. 
lată-le materializate la fiecare metru de peliculă. 

— Ciţi oameni ai salvat, ostaș? 

E stinjenit, voinicul, în fața microfonului; îl ajută ofi- 
ţerul: 

— N-aveam vreme să-i numărăm. 

— Eşti acum aici, în bătălia de pe Dunăre. Ştii ceva de-ai 
tăi, de pe Mureș? 

— N-am nici o veste. Am scris, nu mi-au răspuns. Dar 
și pe acolo militarii noștri ajută... 

Sobru, firesc, curajul în uniformă... 

Bătrinul din Dej își amintește, în treacăt, că în ziua viitu- 
rii el trebuia să se interneze la spital, la Cluj: «Dar a venit 
năcazul şi am uitat de boală, am pus mina să scoatem oame- 
nii, bunurile». Şi parcă, părindu-i rău că a vorbit despre el, 
bătrinul îşi taie cu un gest scurt confesiunea. 

— V-a rămas ceva? întreabă un reporter al televiziunii 
pe un ţăran din Mureș. 

— Nimic, răspunde omul, simplu. Dar nu ne temem. 
Nu ne lasă ei, oamenii. 


Floarea Mariei Zidaru 


Aceeași incredere calmă în solidaritatea ţării, în măsurile 
guvernului, ale partidului, în omenia oamenilor, răsare 
ca un zimbet pe chipurile istovite. Nu e timp de disperare. 
Muncim din greu să ne refacem. 

În fabrici se dă o crincenă bătălie pentru normalizarea 
producției. Se lucrează zi și noapte, fără odihnă. Fiecare 
loc de muncă devine o linie -de front. Un asalt uriaș, o 
încordare generală. Dar ce altceva e eroismul? 

Din elicopter conducătorii de Stat și de Partid cîntă- 
resc lucid ofensiva apelor, apreciază pagubele, preintimpină 
cu dispoziţii rapide, noile atacuri, supraveghează atent 
fiecare respirație a Dunării ce nu și-a spus încă ultimul 
cuvint. Într-o șalupă, tovarășul Ceauşescu înaintează spre 
Insula Mare a Brăilei ce trebuie apărată cu dinții de expan- 
siunea nesăbuitului fluviu. Zece mii de oameni pleacă să 
păzească cele 72 mii de hectare fertile, se înalță peste noapte 
kilometri de diguri. În vint, sub ploaia de grindină oame- 
nii dau lupta cu timpul, cu apa cea neagră, cu somnul cel 
greu. Un şofer din Brăila stă la volan 22 de ore din 24. 
Dar dimineaţa găsește puterea să-și dea un pumn de apă 
pe obraz şi să răspundă, senin: «Ridicăm digul şi la urmă 
ne odihnim». Un timp, digul ridicat cu eforturi omenești 
şi supraomenești, rezistă. Dar valul îl rupe. Şi iată din nou 
Sisifii la lucru. Există oare vreo forță care să supună voinţa, 
inteligența şi căldura umană? 

Piini și bolovani devin arme în bătălia de supravieţuire. 
Li se alătură medicamente din toată lumea. Avioane ale 
Crucii-Roșii nu mai prididesc transporturile. Şi apoi acel 
generos Cont 2 000 la care subscrie omenirea întreagă. 
Spontan sau organizat; alimente şi haine, bani și lucruri 
iau drumul așezărilor distruse și al oamenilor neingenun- 
chiaţi. 

«Vom putea răsplăti vreodată bunătatea oamenilor?» se 
întreabă Maria Zidaru din Păulești. Şi tot ea găsește inspi- 
rat răspuns: «Cind vor răsări iar florile pe păminturile noastre, 
noi, Păuleştenii, vom dărui fiecărui om bun cite o floare». 

Noi toți, Maria Zidaru, vom dărui Omeniei o floare. 


A.M. 


*( «Fişa de montaj» pe care o desprinde Eisenstein din Însemnările 
lui Leonardo Da Vinci («Articole alese» Ed. Cartea Rusă 1958, pag. 203) 


ANDREI BLAIER 


— regizor — 


[] Întîmplările nenorocite petre- 
cute n-au făcut decît să dezvăluie 
și să afirme dimensiuni ale omului 
timpului nostru, care existau însă; 
arta nu le observase și era de da- 
toria ei s-o facă. Dar nu s-a creat 
nimic peste noapte în sufletul omu- 
lui, s-a valorificat numai. Cinema- 
tograful de azi va trebui să dezvăluie 
noile dimensiuni pe carele va dobîn di 
contemporanul nostru, nu numai să 
le consemneze, mîine. 

9 Poate că inundația, ca fapt, o 
să-mi rămînă străină, nu ştiu: oa- 
menii care au biruit-o însă, nu. 


GEORGE RADU CHIROVICI 


— ziarist — 


@ „Onouă dimensiune...“ 

Să fiu franc: dacă era s-o des- 
copere, o descopereau tovarășii noş- 
tri și fără inundaţii. Dacă nu, nici 
zece inundaţii n-o să-i ajute. (Am 
zis „zece", și mi-am muşcat limba...) 

e Nu-mi place cuvintul „creaţie“. 


DAVID ESRIG 
— regizor — 


@ Evenimentele teribile care ne- 
au lovit atît de puternic în această 
primăvară, au arătat înainte de toate 
dimensiunile reale ale - producţiei 
noastre cinematografice (pentru că 
despre asta mă întrebaţi) care, îm- 
potmolită adeseori în tactica unui 
utilitarism mărunt, nu a izbutit să 
ne dea decît foarte puţin din ceea 
ce e tulburător și înseamnat în des- 
tinul și în dimensiunea spirituală a 
oamenilor; împrejurările trăite au 
evidenţiat aceste date chiar şi pentru 
cei cu vederea mai slabă. 

@ Adevăratul ecou în conștiința 
noastră a celor petrecute, credcăar 
trebui să fie o mai hotărită desprin- 
dere de tot ce e derizoriu și fals, de 
comoditatea unei mediocrităţi lip- 
site de griji, în favoarea unei arte 
sincere și puternice, care să ne re- 
dea, chiar într-un mod mai confuz, 
ceva din dimensiunile interioare reale 
ale lumii și ale oamenilor de azi. 


تست تست aa‏ 


GYORGY KOVACS 
— actor — t 

e E و‎ A TT 

6 N-aș crede că cinematografiei 
noastre i-ar fi fost străină vreo di- 
mensiune umană. Numai că în unele 
filme nu s-a găsit formula artistică 
potrivită pentru a o exprima. Dacă 
în viitor s-ar încerca să se pună pe 
peliculă evenimentele dramatice pe- 
trecute, în așa fel încît nenumăraţii 
eroi de neuitat ai ultimelor săptă- 
mîni să fie reduși la cîteva figuri 
schematice, cred că toată măreţia 
omenească a faptelor s-ar diminua 
pînă la fraze goale, pînă la șabloane 
și lozinci neconvingătoare, inundația 
catastrofală poate fi eternizată pe 
peliculă numai prin filme documen- 
tare, dar solidaritatea, comporta- 
rea de multe ori aproape supra- 
omenească, privirea destinului în 
ochi, trebuie traduse în limbaj 
artistic și transmise în așa fel, în- 
cît să putem rămîne mîndri că am 
fost oameni. Să știm să ne aducem 
aminte acest lucru atunci cînd rănile 
se vor vindeca, pămîntul se va usca, 
iar pe locurile lovite de nenorocire 
va bate iar pulsul vieții normale. 

@ Credem din toată inima în 
arta noastră. De aceea nici trazediile 
personale, nici cele colective nu pot 
rămîne fără ecou în conștiința noas- 
tra. Fiind vorba de cinematografie, 
e necesar un efort comun din partea 
scenariștilor, regizorilor, actorilor, 
ca pentru spectator, care din ne- 
norocire este și eroul principal al 
tragediei inundațiilor, arta filmului 
să devină un stimulent puternic, să 
fie de ajutor, pentru ca oamenii să 
uite, grabnic, nenorocirea adusă de 
blestemul naturii. Să nu ne fie rușine 


sondaj 


nouă dimensiune ? 


۳۳۳۳707 


TIY TA 


„DAR NOI? 


In mai '70 am trăit cu toții o 
zguduitoare tragedie. Credeţi că 
acele momente eroice vor putea 
insufla cinematografiei noastre o 


2 După acest mai, veti putea 
gîndi, scrie, regiza la fel ca înainte? 


să repetăm că, în faţa acestei situaţii, 
oamenii au dat un examen excepţio- 
nal, strălucit și unic. 


EUGEN MANDRIC 
— ziarist — 


9 Documentariștii studioului „Sa- 
hia" și reporterii televiziunii au și 
descoperit, filmînd pe crud, valoa- 
rea fundamentală, elementul esen- 
tial și care a salvat de la pieire sau 
distrugere mii de vieţi omenești și 
viața productivă a ţării: solidarita- 
tea, omenia și curajul educate de 
25 de ani de socialism. Nu cred că 
aș putea spune ceva cu privire la fil- 
mul artistic, nici măcar după această 
catastrofă, 


@ Ar suna îngrozitor de preten- 
1105, ar suna indecent, să alătur 
„creaţia mea” cu nenorocirea pe 
care trebuie s-o depășim. După cum 
știți, lucrez în. presă, inclusiv în 
presa filmată. Incerc în aceste zile 
să angajez, sau mai bine zis să par- 
ticip la dialogul angajat cu oamenii 
care au suferit, camenii care ajută, 
cu cei care refac. E, sper, o muncă 
utilă. 


SERGIU NICOLAESCU 


— regizor — 


@ intr-adevăr, poate descoperi 
noi dimensiuni umane, Eroismul 
ridicat la puterea colectivă este una 
din acestea. M-a impresionat” foarte 
mult în aceste zile prezenţa armatei 


noastre pe baricadele luptei pen- 
tru salvarea vieții și a bunurilor 
oamenilor. Vreau să fac un film 
artistic dedicat acestui exemplu de 
bărbăţie și curaj pe care: l-au dat 
tinerii ostași. 

@ Într-un fel, noi cei ce lucrăm 
filmul „Mihai Viteazul“, am simţit 
direct lovitura inundaţiilor. Tre- 
buia să filmăm la Sighişoara, to- 
tul era pregătit cîn dau năvălitapele. 
Sigur că o asemenea catastrofă na- 
turală nu poate rămîne fără ecou în 
conștiința și creaţia fiecăruia dintre 
noi. Ca un vechi documentarist, 
m-am uitat bine în jur, în acestezile 
de grea încercare. Și imaginile pe 
care le-am văzut nu mi se vor şterge 
niciodată din minte. 


LUCIAN PINTILIE 
— regizor — 


۵ Accastă' tragedie a tulburat 
conştiințele cele mai împietrite. Nu 
cred că această sfişiere a conștiin- 
telor unui popor trebuie să ducă 


doar la a „nouă dimensiune" — e 
o nuanţă prea săracă, prea echi- 
vocă aici — ci direct, neiîntîrziat, 


în sfîrșit, ca o ultimă somaţie la 
„dimensiunea umană” care ne este 
atit de necesară. 

@ Sint convins, şi întreaga mea 
existență și creație au probat-a ri- 
guros  pină acum, cã\voi fi foarte 
puternic, nemilos marcat de această 
tragedie. 


SUTO ANDRAS 
— scriitor — 


@ Da. Aceea cînd o părere prin 
natura ei originală devine un fapt: 
toți acei tineri care au salvat vieți 
omenești riscîndu-și viața și-au spus 
o părere despre existența umană, 
despre societatea în care trăiesc. 
Avem nevoie de filme care să poată 
surprinde frumuseţea umană a fap- 
telor trăite în aceste zile. ` 

9 Frigul apei şi al morţii nu se 
poate uita; el — instalîndu-se în 
oasele celor cu care s-a întîlnit — 
are grijă sănu fieuitat. Nu va rămîne 
fără ecou în creația mea. 


ION VISU 


— regizor — 


۵ Pentru perioada prezentă, 
de grele încercări pentru națiunea 
noastră, se poate afirma cu certi- 
tudine, şi cu laudele de cuviință, că 
reporterii jurnalului cinematogra- 
fic, operatori, regizori, redactori 
— au descoperit, și și-au descoperit 
lor însuși, valenţe și dimensiuni 
umane cu adevărat nebănuite. Nu 
numai obiectivul aparatului de fil- 
mat, dar întreaga lor retină sufle- 
tească a primit o asemenea încărc- 
cătură de imagini, încît, în mod 
firesc, aceasta s-a repercutat favora- 
bil în planul creației. 

Problema se pune ca acestea să 
fie cu adevărat mutații de atitu- 
dine decisive, de permanenţă, exis- 
tînd, după părerea mea, primejdia 
ca o dată lucrurile intrate în normal, 
tragedia acestei primăveri înche- 
iată, să decretăm încetarea stării de 
alarmă, să revenim, asemeni fur- 
tunoaselor ape, în albia veche. Nu 
vreau să spun vorbe mari, îmi re- 
pugnă chiar, dar socotesc starea de 
alarmă permanentă o condiţie im- 
perioasă a creaţiei. Doresc și îmi do- 
resc cu mîna pe conştiinţă, catotce 
am cîștigat în aceste zile, cu preţul, 
evident nedorit, al cumplitelor în- 
cercări pentru țară, să devinã energie 
și lumină, precum apele în perioa- 
dele de acalmie şi în creația noastră 
din timpuri normale. 

@ În mod cert nu. 

Aceasta este dorința, hotărîrea 
mea, dar cum o dorință, o decizie 
cît de fermă nu e suficientă, nu pot 
promite cu certitudine realizări 
spectaculoase. 

Granița în timp, pentru mine, e 
stabilă însă definitiv, vă rog să mă 
credeţi, dacă ar fi să luaţi în seamă 
numai faptul că sînt fiu al greu lo- 
vitei în aceste zile Transilvanii. 


9 


Dialoguri despre: 


ÎN 


ca personaj 


Vă invităm să derulăm 
împreună banda de magne- 
tofon care a fixat pe retina 
ei sonoră opinii exprimate 
de peste 100 de tineri (din 
Pitesti şi București), cu care 
am stat de vorbă despre 
„omonimii“ lor din filme. in 
unele cazuri n-am reținut 
dintr-o întreagă conversație 
decitdouă-trei fraze, alteori 
doar un gest sau o excla- 
matie, considerîndu-le esen- 
tiole, edificatoare. Şi acum, 
precizarea fiind făcută, să 
începem... vizionarea: 


„Am învățat de la 
Apostol Bologa 

ce înseamnă 

să-ți iubeşti patria“ 


dialoguri 


Sa mi se arăte ce nu pot vedea 


Cei doi tineri au aproximativ virsta 
lui Romeo şi a Julietei. După felul 
cum se privesc, sînt în aceeași „si- 
tuaţie” cu eroii lui Shakespeare. 
Doar că nu sînt în grădina Capuleţi- 
lor din Verona, ci pe o bancă din 
frumosul parc Trivale, într-un splen- 
did amurg de început de mai. 


El: — Cred că am văzut aproape 
toate filmele românești. Nu m-am 
putut împrieteni însă cu nici unul 
dintre eroi. Să știți că n-o spun din 
spirit de frondă... ci pentru că n-am 
întîlnit la niciunul nimic din ceea 
ce l-ar fi putut apropia de mine. 
(Privirea mea întrebătoare îl face să 
continue). Vedeţi, ...de vreo doi- 
trei ani, pe mine, ca şi pe ea, ne inte- 
resează mai mult decît ceea ce se 
petrece în jurul nostru, ceea ce se 
petrece cu noi, în noi... Înţelegeţi? 
(Fata îl aprobă dînd din cap). Ne 
punem nouă înșine fel şi fel de în- 
trebări; pe care nu le poţi pune 
de obicei altora... nici părinţilor, 
nici profesorilor, și de cele mai multe 
ori nu le găsim răspuns. Aş vrea să 
văd la cinema, pe ecran, un tînăr ca 
mine, cu preocupările mele, cu fră- 
mîntările mele, care să fie pus în 
situații asemănătoare cu acelea pe 


care le trăiesc eu... 


Aș dori ca regizorul, 


scenaristul, cei care fac 
filmele, să mă facă să văd 
prin eroul tinăr, ceea ce eu 


nu pot vedea singur. 


Aţi înţeles ce vreau să spun? 

(lI asigur că am priceput şi o invit 
şi pe fată să-și spună părerea. Îmi 
zîmbește jenată și răspunde ca o 
autentică Evă): 


Ea: — Și eu gîndesc la fel ca el. 


سس — 


Ca să-mi placă, trebuie să cred 


Stăm la o cafea într-o grădină de 
vară. El, tehnician la Combinatul 
petrochimic din Pitești; băiat de 
ţărani dintr-un sat de pe malurile 
Bahluiului. Deși moldovean, are în 
grai, în gesturi, accente repezite, 
pătimașe chiar. 


El: — Aţi văzut „Un surîs în plină 
vară”, nu? Ei bine, eu sînt la origine 
țăran și vă rog să mă credeţi 
că n-am recunoscut în acest film 
atmosfera satului meu. Papaiani e 
talentat, are haz, mi-e simpatic, dar 
nu m-a putut convinge că am în faţă 
un flăcău de la ţară. Nici fata, parte- 
nera lui... nici ceilalți. N-aș vrea să 
credeţi că nu îmi dau seama cît de 
greu se face un film, ce muncă se 
depune — şi eu preţuiesc munca 


n-aş vrea să mă credeţi răutăc 
dar... 
Eu: — Și nu v-a plăcut nici un 


tînăr din filmele noastre? 


EI: — N-am văzut toate filmele. 
Dintre cei văzuţi de mine, niciun: l, 
pentru că mie, 
ca să-mi placă ceva, trebuie 
să cred aşa cum vă spu- 
neam, n-am văzut încă un 
erou în care să pot crede. 


(Părîndu-mi-se exagerată afirma- 
ţia, l-am rugat să precizeze dacă a 
vizionat „Răutăciosul adolescent", 
„Reconstituirea” şi „Căldura”, Răs- 
punsul a fost negativ), 


Dorim să rîdem, dar... 


Sînt zece. Cinci fete şi cinci băieţi, 
elevi ai unui liceu bucureștean. Cam 
gălăgioşi, dar foarte simpătici şi deloc 
enaţi de prezenţa microfonului. 

Un băiat: — Comediile? Sigur că 
ne plac. Dar care comedii? 

O fată: — (insinuant) Poate „Vin 
cicliştii“ ? 

A doua fată: -— neţi-ne şi 
iumneavoastră sînteţi de- 
lor şi trebuie să știți, (n-am con- 
a2is-0) de ce cînd avem 2111 tineri 
tori de comedie foarte talentaţi ca 


Benici, Ogăşanu 


Cosma Braşoveanu, Coca 
nescu... 


Primul băiat: — Mai sînt şi Rodica 
şi Ștefan Tapalagă 


A treia fată: roșind uşor). Şi 
Motu... adică Florian Pitiş... 

A doua fată: Și ii, şi alţii... 
De ce nu se scriu pen i niște sce- 
narii serioase? 

Al treilea băiat: Vrei să spui 


bune... 


A doua fată: — Da. De ce nu co- 
laberează regizorii cu Băieșu, cu 
Mazilu, cu...? 


Primul băiat: — Lasă că am văzut 
„Maiorul şi moartea“ al lui 1060 
Era o... tragedie... 


A doua fată; — (cu vădite încli- 
nații băieșene). Eu vorbeam de co- 
medii și orice-ai spune tu, Băieșu are 
in haz teribil! (Și-a adus aminte 
brusc că mă întrebase ceva). De ce 
nu colaborează? (Am ridicat din 
umeri. De unde să știu eu, un biet 
muritor, să răspund la o asemenea 
întrebare capitală?). 


Cu o secvenţă nu se face un film 


Lucrează amindoi la „Griviţa Ro- 
ie”. Au fost coleg: de profesională. 
Acolo s-au împrietenit, pentru că 
u gusturi comune. 

Primul: Nouă ne-a plăcut „Balul 


de sîmbătă seara 


Al doilea: Și „Diminetţile unui bă- 
at cuminte” 


Primul: Da, dar nu pe de-a-n- 
tregul. Vreau să spun că sint scene 
foarte bune în film foarte adevărate, 
în care eroul, „tînărul“, vorbeşte ca 
noi, se poartă ca noi, adică seamănă 
cu noi, însă nu tot timpul. La un mo- 
ment dat — nu mi-aduc aminte act 
ca să vă pot da un exemplu — face 
sau spune ceva care simți că e fals. 
Adresîndu-se prietenului): Tii minte 
că am discutat noi despre asta. 
pi-atunci, cînd se termină filmul, în 
locsă poți spune aşa, din toată inima, 
că ţi-a plăcut, zici: „mda... are şi 
irti bune, păcat câ..." 


Al doilea: Eu cred că asta se 
întîmplă pentru că 


zorul vrea 
nu-i lipseoscă acolo o 
anumită ice? şi fiindcă n-a 
putut s-o toarne de la 
început în tipar, 0 lipește 
pe urmă acolo urde i se 
pare mai potrivit, dar se 
vede că e lipită 


reai 


Dacă noi am repara vagoanele de 
tren lăsînd din patru roti două stri- 
cate, vagonul n-ar putea să circule. 
Primul: — Așa-i! Ca să meargă, 
toate roțile trebuie să fie bune. 


a 


Nu sînt-simpatici? -Ba sînt! 


Sa invaț ce să fac și ce să nu fac 


— Ştiţi ce-mi- place mie să văd. 


într-un film? ۰ 

(Cel care vorbeşte este un băiat 
din Piteşti, sudor la Uzina de autò- 
turisme). 

— Tineri ca mine. Să mă uit la ei 
şi să-mi spun: uite, de la ăsta trebuie 
să învăţ să-i semân... de la celălalt 
să învăţ să-nu-i semăn. ۷۳6۷ să ştiţi 
de ce mi-a plăcut „Pădurea spinzu- 
raţilor” ? Tocmai pentru că am învă- 
tat de la Apostol Bologa ce înseamnă 


să-ți iubeşti patria. Cînd am väzu 
filmul, nu citisem cartea. Nu citisem 
aproape nimic de Liviu Rebreanu. 
Pe urmă am citit şi „lon” şi un.volum 
1 „Răscoala“. 


de nuvele şi 


Cel mai dificil moment din viața 


Are 18 ani împlini. Este elev în 
clasa Xa. Vorbeşte patetic, de 


ji corifeul genetaţiei sale. 

V-ati gindiţcă noi trecem acum 
poate prin cel mai difici! moment 
din viaţă? Ultimul an de liceu, apoi 


parc: 


و 


11 


„„„însufleţirii unui neam... 


„termometrul spiritului de jertfă... 


„al societății” (Octavian Goga) 


bacalaureatul, apoi exame la fa 


۱۱۱۵۱6, apoi pătrunderea într 


mediu care ne este strain el 
tudențesc pe care-i dorin de 
spre care năzuim din toate 
puterile noastre, dar asta nu însea 
1 că nu ne te de el nu e 
sperie şi Că a vrea | cunoscut 
fel, aprioric Astept îr j 
f clasa a |X Í spre st 
d Gaudean istăzi 
depăşit. Aştept ۱ film 
€ € eroare Ca! | pre 
Zir ( act ta 1 stuc ( 
une îr ntesc, dacă-i 
C ıune asa, o sectiune lumea 
durilor denţilo ی‎ re 
€ leg ce preo pă 6-۱ 1 tă, 
cum văd 6۱, cu ochii lor, realitatea. 
Vreau nu un cineast care să-mi foto- 


grafieze studentul pe dinafară, c 
nul al cărui aparat de filmat să se 
confunde cu ochii studentului şi 
vadă lumea înconjurătoare din ۷ 
tul lui de vedere. (S-a oprit, 0 
du-se). Vorbesc cam mult, nu? Dar 
tot trebuie să vă mai spun ceva. 
N-avem nici un film despre elevi... 
Nici un film despre cei dintr-a XII-a. 
O singură piesă „Nota zero la 
purtare" — și nici un film. De ce 
n-ar scrie Virgil Stoenescu și Octa- 
vian Sava un scenariu de film despre 
elevii de astăzi? Oh, cîte nu s-ar pu- 
tea spune într-un asemenea film? 
Vreţi să vă înșir eu doar citeva te- 
me? Prima dragoste, cea dintii deza- 
măgire cu privire la un prieten, neîn- 
۹6۱686۲۱ dintre noi şi părinţi, marea 
dilemă a opțiunii profesionale... Din 
fiecare și din multe altele se pot face 
filme. Spuneam că e poate cel mai 
dificil moment din viaţă, dar și cel 
mai plin de neastimpăr şi „desigur, 


cel mai frumos! 


Dacă nu s-ar fi inventat... sonorul 


Mi se face o confidenţă: „II ador 
pe Dan Nuţu“. Apoi studenta în 
filologie îşi exprimă o nedumerire: 
„Dar de ce chiar și el vorbește „așa“ 
în film?“ Vreau să știu ce întelege 
prin „aşa“ şi aflu că, spre deosebire 
de actorii străini — mai ales față de 
cei italieni, (fata studiază italiana), 
de a 
rosti cuvintele, de parcă n-ar vorbi 


! altcineva, sau tot 6۱, dar nu tot 


ai noștri au un mod nefir 


„ nu în momentul în care-i 


vorbind. După ce-mi explică 


rev ne la acelaş of C 11 el (adică 
Dan Nuţu idolul ei) vorbeşte 
„aşa“ | Cred că e vorba de o deficiență 

ordin tehnic, nu? O sincronizare 


imperfectă? (Ceea ce ştiu și pot să-i 
răspund este că în unele filme, nu 
prea multe, se vorbeşte destul de 
normal, iar în celelalte... ,050 S 


denta își continuă ideea:, 


la care emoția sau tensiunea recla 
mate de 
late de faptul că în 
eroii vorbeau și atunci 5 
se risipea 


Ei, dacă nu s-ar fi inventat 
onoriul!" 


Nu-i aşa că merită să-i şi vezi? 


erau anu 


mon 


El este profesor de limba română... 
Logodnica lui tehnician chimist. l-am 


abordat într-o bibliotecă piteşteană. 
Profesorul e pirtizan al ecranizări- 
IO 
Prof: — Care-a fost filmul care a 
۱۲-0 pe Irina Petrescu? „Stră- 
j 


Logodnica: —Ba „Valurile Dunării“, 


Prof. Acolo de-abia se lansase, 

a Cocor", 

N Şoimăreştilor“,  „Porto- 
fi mai a Pădurea spînzu- 
rațilo i „Moa cu noroc Dacă 
f ۱ ine, aş ecraniza „Intrusul“” 


re cel puțin unul dintre ro- 


mar | Breba cîteva dintre schi- 
tel rice ale lui Mazilu, pentru 
că tinerii din aceste rieri sînt eroi 
deosebit de interesanţi şi, pe lingă 
le a cărţilor, merită să-i şi 
۷ 1 152 í 


M-am văzut la televizor 


( ) un băiat. 
۲ bat vinză- 
toare zile“ — 


a răspuns mindru tînărul tată. Dis- 
cutia 1 legat repede. Da, se duce 
des-la cinema, mai bine zis se ducea 
pînă acum două luni şi trei zile. De 
atunci încoace „preferă" filmele la 
domiciliu, pe micul ecran, pentru că 
poate, între timp, să mai legene şi 
copilul. 

Să știți că m 
seară la „nu eram chiar 
eu, dar era un film despre noi, despre 
tinerii taţi. Un film făcut așa direct, 
fără ca aceia ce-au fost filmaţi să ştie 
că-i filmează. Nevastă-mea zicea că 
în program era trecut film documen- 
tar, dar era altceva. Mie mi-a plăcut, 
Priveam și rîdeam tare, de era să 
scol copilul din somn. Nu pentru că 
că mă vedeam 


văzut într-o 


۰۷۱0۳۰ 


ar fi fost comic, dar 


> nască odată... 


e ta ۲ 
pe asta NIC 


t 
Că nu ştiu ce-avea, dar era în ۵ 


trozneam şi eu de- 


zıere. ۱ ۲ 

cetele îmi tot potriveam cravata, 

۳ 0 eam l pină cînd, în 

sfîrşit -a Spi băiat. Astfel de 
Í ۱ ocstre, 
kB m în momente 
j ai € mportont ar 
evul e facă cit mai 
14 


Ce mai așteptăm! 
A EP VE E SN OR Mm 
( ni în urmă eram copil 
ut filmul „Tine- 


r cu CI și m-am hotărît 
- un instrument. 
/ t elev în clasa XII-a la liceul 
de muzică uno bine două instru- 
mente şi cînt într-o orchestră de 


۱56۵۳5, Ce vreau să spun? 
Că pentru nói, tinerii, cărora ne 

> atit de mult muzica ușoară, un 
filn cal poate fi, uneori, nu 
numai un prilej de divertisment, ci. 
cum a fost în cazul meu, un stimulent 
hotăritor pentru a trece la acţiune 
a face o treabă serioasă. Ori de 
cite ori s-a mai dat filmul „Tinerii“ 
m-am dus să-l revăd. Din păcate nu 
pot spune același lucru despre co- 
mediile noastre muzicale, 


e e‏ س 


E oare atît de greu să se facă un 
film în care tinerii să cînte, să 
danzeze, să glumească, să se bucure 
de viață? Nu cumva nereușitele de 
acum se datoresc și faptului că pînă 
n-am dat Cezarului ce e al Cezarului, 
şi am încercat în comediile muzicale 
să „ridicăm prea multe probleme"? 


Avem compozitori buni, 
„soliști de asemenea, orches- 
tre... Ce mai oșteptăm? 


سس 


Într-o seară, un tren... 


În tren conversațiile se leagă mai 
repede ca oriunde. Vecinul meu, 
deși pare de 25—26 de ani, nu are 
decît 20. 

- Am trecut prin multe. La 10 
ani am rămas fără tată. Mama, bol- 
navă, mai avea de îngrijit un frate 
mai mic. Am început să muncesc. 
Învățam carte şi munceam. Vroiam 
s-o ajut pe mama, așa cum ştiam c-o 
ajutase tata. Numai că într-o zi 
— aveam pe atunci 13 ani — am cu- 
noscut un băiat mai mare decit mine 
care fugise de acasă și vagabonda 
prin București. M-a „vrăjit” cu po- 
veștile lui despre „știi tu ce-nseamnă 
să fii de capul tãu?", cu banii pe 
care-i cîştiga ușor și iată-mă cerșind 
pe la-colțuri de stradă și vinzind pe 
bulevard bilete de cinema cu supra- 
preţ. Jucam barbut, fumam, începu- 
sem să beau și cine știe unde aș fi 
ajuns dacă nu m-ar fi văzut un 
cunoscut și nu i-ar fi spus mamei. 
În seara aceea, 


cind mama a coborit de 
pe perete fotografia tatei şi 
m-a pus să privesc dept 
în ochii lui, n-am s-o pot 
uita niciodată. O asemenea 
scenă într-un film e mai 
convingătoare decit orice 
lecție de morală. 

De altfel toată viața mea de pînă 
acum ar putea fi un excelent subiect 
de film pentru tineret. N-ar lipsi nici 
momentele palpitante, nici scenele 
pitorești, iar greșelile şi prostiile 
mele ar constitui — sînt sigur 
— semnale de alarmă pentru alți 
tineri care s-ar simţi îndemnați să 
facă ceea ce am făcut eu. De altfel 
nu sînt singurul care a trecut prin 
toate astea. Am citit o carte a lui 
Mihai Stoian în care se înfățișau 
poveștile adevărate ale mai multor 
copii şi adolescenţi care, fiecare în 
parte, poate constitui un subiect de 
film. Despre utilitatea unor aseme- 
nea filme pentru tineret nu se 
îndoiește, cred, nimeni. Din păcate 
eu nu am văzut niciunul şi nici n-am 
auzit că s-ar fi făcut, 

La despărţire, pe peronul Gării de 
Nord, am, aflat că interlocutorul 
meu din tren era student la drept 
în anul Il. 


Era ca-n filme 


- 

— M-a atras „Răutăciosul adoles- 
cent” din două motive. Şi pentru că 
juca lurie Darie, actorul meu prefe- 
rat, şi pentru că eroina avea aceeași 


profesie ca a mea. Dar am plecat 
de la film cu o uşoară insatisfacție. 
De ce? Poate o să vi se pară că sînt 
chiţibușară, că mă leg de amănunte, 
însă nu mi-au plăcut decorurile şi: 
implicit, ambianța. Erau neverosi- 
mile. Apartamentul medicului prea 
„aranjat”, camera fetei de asemenea, 
dar pe invers, ca să nu mai vorbesc 
despre cabana sau vila aceea, unde 
cei doi tineri petrec împreună citeva 
zile. Păcat că jocul firesc al actorilo 
era umbrit de asemenea decoruri pe 


r 


care nu le întilnești în viata reală și 
care te fac la sfîrşit să spui: „era 
ca-n filme. 


Cum să fie eroul ideal? 


e „Eroul ideal? Cum să vă spun 
eu? Aş vrea să fie cam așa: să joace 
fotbal ca Dobrin, să aibă spiritul lui 
Băieşu, să vorbească cum vorbește 
Romulus Vulpescu și să fie mai fru- 
mos decit Piersic.“ 

(UN BĂIAT de 17 ani din Pitești). 

e „Să semene cu prietena mea. 
Să aibă zece la literatură, să-i placă 
liliacul alb, Dostoievski, marea şi să 
nu mintă niciodată!" 


(UN ELEV care are 10 la matematică 
şi vrea să zboare cu iubita lui în lună, 
cel mai tîrziu pînă în 1980). 


e „M-:m gîndit deseori. N-aş 
vrea să fie frumos, dar neapărat foar- 
te deştept. Drept, curajos și, să nu 
rideţi, în nici un caz perfect. Oame- 
nii fără defecte mă scot din sărite.“ 

(O ROMANTICĂ, cu maxi-jupe, 
fără ochelari de soare şi salbă de 
galbeni). 


e „Vesel, foarte vesel, şi să cînte 
la chitară. Nu, nu sînt o superficială, 
mă gîndesc desigur şi la trăsăturile 
lui morale, dar dacă un băiat e vesel, 
atunci e şi bun și cinstit şi curajos. 
N-am dreptate?“ 

(O FATĂ de 18 ani care ridea 
aproape tot timpul). 

e „Să lucreze la o mare invenție» 
cum ar fi leacul cancerului sau ceva 
care ar face imposibile războaiele. 
Să mă iubească, să avem patru copii 
Şi... atit!” 


(O STUDENTĂ, dar nu la filologie, 
ci la Academia de Științe Economice). 


Întrebările pot apărea oricînd, 
oricînd poate apărea ۰ 
Dar există o vîrstă a iubirii, 

o vîrstă a întrebărilor. 


Pentru un suflet mare... 


ss. Valoarea. nu așteaptă ۰ 


... ca virsta ۰5-0 măsoare“ (Corneille) 


O precizare pentru sfîrşit 


Acestea au fost secvențele sonore pe care 
le-am reținut pe banda magnetică. Poate 
că am omis unele la fel de elocvente ca 
cele prezentate aici, poate că unele ezi- 
tări în voce, unele pauze, pe care con- 
deiul nu le poate aşterne pe hirtie, ar fi 
fost mai grăitoare decit multe cuvinte. 


Poate — nu „poate“, ci „trebuie“! — o 
asemenea problemă se cere preluată într-o 
analiză cu mult mai temeinică. Dar filmul 
nostru s-a făcut, Cei peste 100 de inter- 
preti au părăsit scena, lăsind în locul 
lor ecoul unor replici. 

Constantin TEODORI 


13 


e 


criitorul Dumitru Radu Popescu 
acceptă binevoitor discuția despre 
film. Pare chiar că o așteaptă; vor- 
bește foarte reținut dar, din cînd în 
cind, marchează categoric un punct 


de vedere. 


— Ne întîlnim — încep eu — ca 


să ducem moi departe cu dv. son- 
darea condiției realizărilor şi per- 
spectivelor filmului nostru. Ne întîlnim 


însă într-o împrejurare în care rea- 


litatea este dominată «de ۵۲۱ 
bc ă tragice și eroice pentru 
DoDor jl nostru: cal mitațiie abătute 
pra noastre. Unghiul sub care 
trebuie să privim totul este acum di- 


ferit. Intimplări fără precedent r 
bligă la redimensionări și redestinări. 
Între aceste coordonate, ce părere 


aveți despre cinematografia noastră 


— Euamo părere bună, chiar dacă 
cinematografia n-a dat capodopere, 
Cred că pînă astăzi, principala e 
realizare este mai ales aceea de a fi 
pregătit, de a fi înmănunchiat ur 
nucleu de actori, scenografi, scena- 
„ operatori, etc. Din- 
tre toți se poate spune însă-că regi- 


riști, regiz 


zorii au afirmat o prezenţă și o con- 


tribuție inconte ۱۱/۵, o prezență 
ă acestei arte, eia 1 d « 

fort (e drept, ma 
| | este de 
mor de filme, ci 
je de secvenţe. 


Se poate vorbi de cutare sau cutare 
26۷6615 a unui regizor, unde se vă- 
dește o anume sensibilitate și capaci- 
tate dea da expresie cinematografică 
nor idei, se poate vorbi chiar de 


momente de afirmare stilistică a cîte 


unui regizor. Dar pînă acum ex- 

:ptînd poate pe Ciulei cu „Pădurea 
۱۵1۱82۵۳۵۱۱۵۳۲, pe Victor Iliu sau pe 
Pintilie — aș spune că mulţi dintre 


regizori s-au manifestat sub nivelul 


posibilităţilor lor. Mulţi dintre ei au 
calităţi și sînt talente recunoscute: 
po, Ciulei, Drăgan, Pintilie, lacob, 
aizescu, Mihu, Blaier, Mureșan, Vi- 
tanidis, Malvina Urșianu și încă alţii. 
Ce pot însă constata trecînd la 


۲۷۵1۱6 generală este că în această 


zonă unii sînt, din punct de vedere 
intelectual, peste nivelul profesiei 
lor, tar alții sînt profesional peste 


velul intelectului lor. Aşadar, există 


i od cert talente care au şi 
demonstrat în parte. Filme însă 
elul ce țelor 
n la nivelui 


— Cine-i de vină 


— Dar ce 

— O  neiîntilnire. O neîntilnire 
între toţi factorii care concură la 
realizarea unui film. Nu se întîlnește 
scenaristul cu regizorul cu care poate 
comunica şi împlini o idee, nu se 


14 


prea întilnește totdeauna regizorul 
cu actorul care poate da expresia 
cea mai elocventă unor ideișiintenţii 
dramatice; nu se întîlnește o echipă 
cu un producător (pentru că folosim 
acest termen de producător care în 
cazul cinematografiei noastre este 
evident studioul). 

Repet, filmul nostru este — cu 
realizările lui parţiale, ca și cu ne- 
realizările lui tot parțiale — dominat 
deo neîntîlni 


— Adică filme prea 
tişînd transpunerea pe peliculă a unor 
ni care nu se suprapun, nu con- 
cură la materializarea unei expresii 
vizualizate, a unor idei, ci rămîn 
doar o imagine înceţoșată în care 
vrem să punem întotdeauna prea 
multe lucruri deodată. Numai că 
toate aceste lucruri plutesc în imagine 
fără să existe acea forță care să le 
lege și să le dea sens şi credibili- 


Bineînţeles că s-ar numi scea 


nari dar iul unui film nu 
poate fi — ca și o piesă de teatru 
de altfel — decît un unghi, un oblon 


pe care un scriitor îl deschide spre 
realitate. Este o perspectivă din 
care se propune o dezbatere despre 


unele aspecte ale realităţii, dar un 
ariu nu poate fi o suprapunere 


pe realitate. Îmi permit să afirm că 
de la'scenariu pornesc multe ne- 
ajunsuri şi că la rîndul lui scenariul 
are de înfruntat multe neajunsuri 
(prea multe!) încă de la primele lui 
contacte cu cinematografia. 


— Credeţi că literatura este în 


măsură să furnizeze idei de f că 


nportantă de scenarii? 


— Sigur că este o sursă, adică ar 
putea fi, dar sînt foarte intrigat să 
văd că o serie de lucrări valoroase 
și mai ales foarte cinematografice din 
literatura noastră nu se află în aten- 
tia cinematografiei. De exemplu, Fä- 
nuş Neagu, mai ales cu nuvelele lui, 
Velea, “Băieşu (care a mai încercat 
în fel şi chip să ia contact cu filmul 
dar eu nu pot considera că a și luat 
acest contact pînă acum), Barbu sau 
Marin Preda. Toţi aceștia și încă alţii 
sînt capabili să ofere baza de pornire 
la realizarea unor filme bune. Mă 


gîndesc și mă întreb într-una, cum 


de n-a avut pînă acum nimeni ini- 
țiativa de a propune ecranului 
excelenta nuvelă a lui Geo Bogza, 
„Moartea lui lacob Onisie“, nuvela asta 
fiind după opinia mea atît de cine» 


matografică, încît munca detransplan- 


d.r. 


eriitorul 
opescu 


aştept 
să nu mal 
aştept atit... 


nu e întotdeauna dulce 


Avem regizori 
intelectuali 

cu 

carenţe 
profesionale 

ŞI regizori 
profesionişti 
cu 

carente 
intelectuale. 


Filmul nostru 
este 

dominat 

de o 
neîntilnire 

a celor 

ce-l 
realizează 


Realitatea 
este 
complexă, 
tar 

filmul 
vrea 

s-0 


simplif ice. 
e 


Eu aştept plin 
de speranţe 
chiar dacă 
speranța 

nu are 

pentru 

mine 

un gust 


dulce. 


tare a ei în imagine cinematografică 


ar fi cea mai directă cu putință. 


Spuneți că regizorii au o pre- 
2606 incotestabilă. Credeţi că izbu- 
tesc să cfirme și o școală naţională 
de film? Ce credeţi că trebuie făcut 
pentru progresul artei lor? 


- Primul lucru pe care trebuie să-l 
facem este să evităm la un regizor 
blazarea şi plictiseala, şi primul 
sprijin pe care-l putem da unui re- 
gizor este să sporim încrederea 5 
de'el. Omul nu vrea să îmbătrînească 
şi orice stimulent îl ține treaz și 
tînăr, îl face să vibreze. Blazarea 
îl îmbătrinește pe un artist şi naște 
filme ۰ 


— Dar succesul ce efect are? 


— Se vorbește şi se bate multă 
monedă pe tema succesului. Aș în- 
treba care succes? Succesul de în- 
casări sau de public, cum i se mai 
spune? E un succes care se poate 
obține ușor, cu filme care se uită 
imediat. Succesul adevărat este însă 
acela ce ține de memoria publicu- 
lui, care i se înșurubează în memorie, 
este ceea ce rămine dintr-un film în 
conștiința spectatorului. Cred că un 
film are succes în măsura în care te 
întorci mereu spre el. De altfel aș 
vrea să precizez aici că eu nu cred că 
nişte filme au impus școlile cinema- 
tografice, ci niște oameni. Pe An- 
tonioni, de exemplu, îl înțelege fie- 
care în felul'său, sau mai exact din 
Antonioni înțelege fiecare cît poate, 
dar el a impus o arie, o privire cine- 
matografică în care se regăsește o 
întreagă lume. Se mai poate vorbi 
aici de’ succes sau insucces? El este 
o conștiință a contem poraneității că- 
reia i te adresezi indiferent ce crezi 
despre film, despre filmul lui An- 
tonioni sau dacă ai o concepţie cine- 
matografică. Eşti sigur că te găseşti 
şi pe tine într-o imagine care nu 
avea obiectivul fixat pe tine. Se poate 
spune oare că Antonioni, se poate 
spune că Eugen lonescu este un ne- 
înţeles? Cine vorbește despre suc- 
cesul de casă al lui Antonioni? Nici 
chiar producătorii lui. 


interlocutorul meu schimbă re- 
pezi poziţii în fotoliu. Miinile vor- 
besc şi ele întărind spusele. Cînd 
discută despre film, Dumitru Radu 
Popescu devine un personaj, poate 
chiar un raisonneur. E curios cîtă 
pasiuneil animă să discute şi cîtă auto- 
cenzură îl determină să dea glas 
doar cu intermitențe frămîntărilor 


` sale. Se ridică, verifică dacă fereas- 


tra e bine închisă pentru că de afară 
răzbat zgomote în odaia sa de la 
„Tribuna“ din Cluj, își trece mîna 
peste frante, rămîne locului parcă 
urmărind ceva, timp în care se in- 
stalează un suspense. Apoi, la capătul 
gindului, se decide cu un zîmbet: 


— Ştii, critica nu prea are umor 
cînd ne judecă filmele, Clăgește în- 
tregi teorii și face procese autorului, 
exact pe ceea ce știe că este de fapt 
o aluviune la ideea inițială și nu ex- 
presia proprie a scriitorului și re- 
gizorului filmului. 


— Pe dumneavoastră, ca scriitor, 
vă influențează cinematograful? 


— Şi da și nu. Experiența mea cu 
filmul nu e prea concludentă. Am co- 
laborat excelent cu Geo Saizescu și 
sugestiile date de el m-au ajutat în 
structura scrisului pentru film. Cred 
că o anume concizie, o economie a 
mijloacelor cerute de film consti- 
tuie un cîştig pentru mine ca scriitor, 
Există şi contactul zilnic cu televi- 
ziunea care aduce o umanitate și un 
suflu nou și neîntrerupt. Este un 
contact care acum, în aceste dra- 
matice zile de încercare, ne face să 
ne dăm seama cît da mare este te- 
leviziunea ca artă care face film pe 
viu, Realitatea este atît de dramatică 
și de puternică, iar imaginaţia de mul- 
te ori atît de slabă cînd încearcă s-o 
recreeze| 


— Dar personajele, eroii filmelor 
noastre, în comparație cu această u ma- 
nitate pe care o vedem în fiecare zi, 
vi se par o expresie a acestei lumi pe 
care o cunoaşteţi și pe care o cunoaș- 
tem cu toții? 

— Vezi, aici își face loc aceeași 
tendință de a pune pe seama unui 
om o povară de supraom, de a-l 
privi într-o concepție elaborată care, 
cu cît este mai trudită, rezultatul 
ei este mai artificial. Așa apar niște 
eroi de etuvă sau de clocitoare, niș- 
te ipoteze, poate științifice, dar ne- 
convingătoare, De altfel o viziune ști- 
inţifică propriu-zisă e greu de adus 
în artă, și este de asemenea greu ca 
ea să nască artă. Dacă de exemplu 
în chimie H2O înseamnă apă, ești 
obligat să constați pe loc cã apa pură 
nu există. În general, în realitate 
lucrurile sînt mai complicate. În artă, 
eroul — așa cum este el preferat 
pe alocuri — apare ca un personaj 
ce poartă toate galoanele, totul stră- 
luceşte, totule perfect, dar nimic”nu 
trăiește. Pe cîtă vreme în realitate 
lucrurile sînt și mai complexe și mai 
diferite. lată, de pildă, în zilele de 
cumplite încercări pentru noi toți, 
am avut prilejul să cunasc o întîm- 
plare deosebit de grăitoare. Există 
în orașul Dej un om oarecare, un om 
care a trăit întîmplarea la care mă 
refer, demonstrind fără nicio urmă 
de intenție pentru el că eroismul 
se manifestă altfel și că el trăiește, 
conviețuiește alături de multe alte 
trăsături care, la un loc, dau imaginea 
unui om. Cel la care mă refer nu se 
bucură în colectivitatea de acolo de 


o părere prea grozavă; își vede, دی‎ 
drept, de treburi, dar nu şe dă în 
lături de la cite-un pahar, două sau 
mai multe; nimeni, înainte de în- 
cercările dramatice din mai, nu s-ar 
îi grăbit să spună despre el că e un 
om de nădejde. Și nici el nu se stră- 
duia să convingă pe nimeni că ţine 
să fie luat drept un stîlp aj societăţii 
locale. Cînd a venit potopul, omul 
nostru a pus mîna pe o barcă, a sal- 
vat copii mulți și familii întregi;=s-a 
luptat cu furia apelor și nu o dată 
viața i-a fost în primejdie. N-a pre- 
cupețit nimic şi n-a urmărit nimic 
spectaculos. Și-a făcut datoria lui de 
om și cînd a terminat-o n-a cerut 
nimănui nimic. S-a dus poate îna- 
poi la păhărelul lui și a avut grijă 
să se piardă printre cei mulţi. N-a 
folosit prilejul nici ca să încerce să 
încetățenească o altă părere despre 
el. A fost, de fapt, un erou nede- 
magog. Dar nu este nevoie, cred, 
doar de cazuri-limită ca să ajunpi 
să-ți dai seama că realitatea e mai 
complexă și că oameni profilaţi pe 
o singură trăsătură de caracter nu 


există. 


— Același lucru este valobil, la drept 
vobrind, şi pentru povestea “cinema- 
tografică în care sint aduși eroii? 


— Susțin cu tărie că și în realitate 
şi în artă lucrurile trebuie privite 
mai complex și că un film nu poate 
povesti simple elaborări dorite şi 
proiectate de noi într-o viziune idea- 


lizată. 


— În concluzie, după această in- 
vestigare în domeniul filmului, ce 
așteptați dumneavoastră de la cine- 


matografie? 


— Aştept în primul rînd să nu 
mai aştept atîta... un răspuns şi © 
răspundere pentru soarta unui sce- 
nariu; aştept să facem filme cu oamen! 
şi nu cu ipoteze dramaturgice; aș- 
tept să se statornicească un climat 
propice de şcoală sau de cinema- 
tografie naţională, un climat con- 
struit cu migală şi pricepere, fără 
vînturarea acelor succese și speranţe 
regizorale de o singură stagiune, 
urmate de dispariția pe mai multe 
stagiuni; aştept să se încetățenească 
o concepție în care autorii să gîn 
dească filmul şi să răspundă şi ei de 
el, să se nască o unitate între ei, fără 
de care o peliculă nu poate deveni 
un act artistic; aștept și sînt plin de 
speranțe, chiar dacă pentru mine 
speranța nu are întotdeauna un gust 
dulce, 


Mircea ALEXANDRESCU 


15 


Actualitatea 


De trei săptămini 
m-am întors din Frank- 
nema furt, de trei zile — 
trei oameni s-au întors 
din Cosmos, pe o epavă 
de navă. În noaptea aceea, cînd ei se 
zbăteau între neant și viață, noi l-am 
văzut la televizor pe D.I. Suchianu 
prezentind „Căpitanul Blood", expli- 
cindu-ne deosebirea între peripeții 
și aventură, iar după aceea am avut 
răbdarea să ne uităm la un film cu 
Errol Flynn, un film care se petrecea 
cică la 1682, produs, pare-se, în 
1937, şi care se încheia cu „el şi ea" 
lipindu-şi obrajii fericiţi că aventura 
şi-a dat obştescul sfirşit. Dar din 
jumătate în jumătate de oră, îl 
lăsam pe Blood și alergam la radio 
să prind vreun post care să-mi spună 
ce mai e nou cu Apollo 13. Mă 
întorceam la televizor şi din sclav 
Blood devenise pirat. La o accelerare 
de viteză în cosmos, corespundea 
pe ecran o schimbare în viaţa erou- 
lui și din pirat, iată-l legitimist. 
În navă apăruse bioxid de carbon, 
un post spunea că cei trei ar putea 
trece la 128 ۱ de Terra, alţii 
anunțau că Haies vede bucăţi de 
metal și gaze, ceea ce ar însemna că 
nava se dezagregă — căpitanul Blood 
trăgea cu tunul în francezii care ata- 
cau o colonie britanică, piratul fusese 
grațiat de noul rege, devenea gu- 
vernator și logodnic. Nu cred că 
vreodată, pe Terra, au existat spec- 
tatori ca ai acelei nopţi — oameni 
care să vadă și să participe deodată 
la două filme atit de-deosebite, în 
care ficțiunea și realitatea să se devo- 
reze cu atita sălbăticie, lăsînd ca la 
mijloc — luminată dinăuntru, cu 
reflectoarele cinematografului — con- 
diţia noast ană să penduleze 
între răbdar nerăbdare, între 
sinceritatea unei emoţii și ipocrizia 
altei emoţii la fel de sincere, între 
lene și grabă, între „ce-o să fie?" 
şi „ce o îi, o fi...“ Filmul — ca nici 
o altă artă — ne-a făcut pehlivani, 
grosolani, ca să nu spun sensibili 
sau mitocani la propriile emoţii. 
Eram convins că mă voi așeza la 
birou și voi scrie despre Asta. Asta 
era actualitatea. Actualitatea cine- 
matografică: Apollo și Blood, în 
noaptea de 15 april 1970. Alta nu 
putea fi — cum zice moș Virlan 
din Sadoveanu, plecat să vineze hul- 
pea din Valea Morii care-i mînca 
rațele toloșcane: „Hulpea din Valea 
Morii — alta nu poate fi“... Numai 
că omul pleacă să vineze vulpea 
tocmai la vremea culesului de vie 
şi toţi gospodarii — în numele ospi- 
talității caracteristice — îl îndeamnă 
la tot pasul să tragă o dușcă de must 
şi din toată vinătoarea nu mai ră- 
mine decit o petrecere cu lăutari 
şi cu tot ce mai trebuie, inclusiv 
mujdei. Genială schiță, „Din Mol- 
dova", mai ales dacă v-o citește 
Sadoveanu, fața a doua a unui disc 
de mult epuizat, pentru că pe partea 
cealaltă sint „Amintirile din copi- 
lărie”... Schiţă de geniu, transplant 
fastuos de Caragiale la Moldova, unde 
„amicii“ 1011۳216 în podgorii, ca Lache 
la berărie, deși „ne așteaptă damele", 
dar mai e o chestie de lămurit. Nu 
există ۷۱۵۵۵۵۲۱, nici vulpi în Valea 
Morii, poate nici „dame“, nici măcar 
chestii de lămurit. Pînă şi plecările 
la vînătoare sînt interioare — ca ori- 
ce actualitate cinematică, cinegetică 
sau cinematecă. De aceea îl cred pe 
Antonioni cînd răspunde așa la în- 
trebarea: : 


16 


e 
3ه‎ 
8٤ 


Captain Blood — Apollo ا‎ 


>> eC و‎ E 


apollo 13 - blood, 
via frankfurt 


nE‏ سم 


N-am văzut căderea Rinului. 
Am ratat pinacoteca din Miinchen. 
Am ratat totul. Dar ce am făcut? 


Am văzut 


filme. 


Bobine de 500 de metri, de 0 


de metri, hai un kilometru, ca să 


nu fiu ridicol... 


— Vă intereseoză actual tatea mon- 
diolă sau vă închideţi lotr-un' turn 
de fildeş? 

— Sirt extrem de curios, dar los 
întotdeauna să zocă in mine impre- 
siile adus: de e.enimente, Dacă ele 
urcă la suprafaţă, numai aturci le 
folosesc, 

De exemplu, aceasta a treia 
călătorie pe lună... 

— Președintele Kennedy mi-a- su- 
gerat să [ac un film pe această temă, 
dar pe atunci erom ocupat cu 
„Deșertul roşu”. Şi după moartea 
preşedintelui... 

Dar ce legătură poate avea moartea 
unui președinte cu inspirația unui 
artist? Kennedy mort — îl îndepăr- 
tează pe Antonioni de Lună? S-ar 
putea... Poate că nu există nici o 
moarte aui Kennedy, nici o Lună — 
ci doar un Kennedy împușcat în 
fiecare dintre noi, Luna e vulpea din 
Valea Morii, căci alta nu poate fi, 
după cum această vulpe şi valea 
aceea... 

Cert este că, hotărit în această 
dimineață să dezvolt ceea ce s-ar 
cuveni dezvoltat din noaptea de 15 
aprilie 1970, constat că am o altă 
actualitate, că la suprafață urcă 
alte secvenţe decît cele știute, că mă 
întorc ca un Apollo defect, cu o 
viteză cosmică, la acea călătorie de 
care uitasem, atras ca de gravitația 
terestră. Toată actualitatea mea se 
reduce acum — sorbindu-mi ţigara 
și aprinzîndu-mi cafeaua — la eșecul 
suferit prin acele ۰ 

Eșecul vine — categoric — din 
convingerea mea că nu există călă- 


۱ 


torii decît pe dinăuntru. N-am văzut) 
căderea Rinului și n-am vrut să mă 
mișc pînă acolo. Am ratat pinacoteca 
din Munchen, am stat în Frankfurt 
dar n-am intrat la Muzeul Goethe, 
nu m-am dus în nici un oraș mai acă- 
tării, n-am vrut să văd natura, mi-a 
scăpat cultura, deși — cum ar con- 
tinua Mazilu (citiţi-l săptămiînal în 
„Luceafărul"!) — nici Parisul nu era 
prea departe. Am ratat totul. Dar 
ce-am făcut? Am văzut filme. Bobine 
de cîte 500 de'metri, 800 de metri, 
hai un kilometru, ca să nu fiu ridicol. 
Am preferat să văd o cofetărie în 
cartierul acela. Să văd cum se ser- 
vește. Să văd cum se comandă o 
prăjitură. Să văd cum se mănîncă 
o prăjitură. Să aud cum se cîntă 
„bitte schön“ și.cum se răspunde — 
tot cîntînd, ca în „Umbrelele din 
Cherbourg”, deși toți pe acolo sînt 
de acord că în Franţa deservirea se 
face oribil — „danke schön"... În loc 
de muzee, am preferat să urmăresc 
15 minute cum se face reclamă — 
en plein air — unui nou cuțit de 
bucătărie care taie cum taie toate 
cuţitele. Dar ce bandă sonoră avea 
tipul! In loc de căderea Rinului — 
am fost cu copilul unui prieten la 
un stomatolog specializat în proteze 
dentare pentru băieței și fetițe, 
am făcut anticameră cu toţi acei 
copii ai căror părinţi  tremurau 
pentru caninii lor, și pot spune 
liniștit că acea după amiază, în acea 
anticameră, cu liniştea ei, cu 26 
ei, cu soarele ei, a fost pentru mine 
echivalentă cu căderea Rinului. Am 


călătorit pînă la un magazin univer- 
sal, pînă în parcul Martin Luther 
King, pînă în strada Thomas Mann, 
am văzut cum se ridică automat 
gunoiul, cum se spală geamurile la 
un bloc-turn afectat femeilor necăsă- 
torite dar dotate cu copii, am văzut 
cum se plimbă oamenii după-masă, 
cum joacă băieţii fotbal, cum se 
spală mașinile, cum se pregătesc 
seard sanvișurile pentru a doua zi 
la școală sau la birou, cum se unge 
untul pe piine — sute de scurt 
metraje. Un om normal nu se poate 
întoarce dintr-o ţară străină cu 
expresii categorice și generalizatoare: 
„francezii  sînt...", „nemţii au...”, 
„bulgarii...“ Pluralul articulat nu face 
două parale. Un om normal vine cu 
scurt metraje nearticulate — în cazul 
meu cu desene animate ă la Walt 
Disney, cu ciné-vérité-uri, cu jurnale 
de actualități, cu întîlnirea de la 
Erfurt, cu drumul lui Brandt la 
Buchenwald, cu şedinţa Parlamentu- 
lui unde domnul Kissinger, opoziţia, 
l-a criticat foarte aspru pe domnul 
Brandt pentru politica sa şi domnul 
Brandt l-a ascultat impasibil și i-a 
răspuns calm, fără să ridice vocea, 
E una din secvențele cele mai şo- 
cante din cite am văzut acolo: un 
om politic german, contemporan cu 
mine, care nu strigă. care nu urlă, 
care nu ridică vocea! Am văzut 
multă televiziune. Seriale peste se- 
riale, cu „crimi“ — seriale mai toate 
stupide, în care intrigi rudimentare 
se iau în serios foarte, omul stînd 
cu lada de bere alături să vadă cine 
e hoţul, cine e criminalul şi ce-a 
vrut tipa. La noi, critică şi public 
le-ar face surcele. Am văzut a cul 
parodie e „Mother“ din „Răzbu- 
nătorii“ — e parodia „Şefului”, un 
detectiv solid, la a doua tinereţe, om 
serios carg, rezolvă totul dintr-un 
fotoliu de paralitic, cu care nu te 
joci dar nici nu ۳2۱, De ce ai ride? 
Lumea-i acolo serioasă. Mașinile sînt 
serioase. O proteză pentru o mînă, 
o mină falsă adică, și sînt mulți 
care au nevoie de așa ceva, costă 
1400 de mărci — și ai o mînă ade- 
vărată. Marca e serioasă. Pînă 
și cremşniturile sînt serioase. Am 
văzut un singur film artistic, de 
lung metraj — fiindcă acolo totul e 
dublat în limba maternă și poți auzi 
o comedie muzicală a lui Stanley 
Donen, cu Sinatra şi Gene Kelly, în 
germană! Aşa vrea sindicatul acto- 
rilor, ca să aibă de luctu. Am văzut 
„Procesul de la Nürnberg” al lui 
Kramer. Suna perfect. În timpul 
proiecției — gînd Maximilian Schell 
în rolul tînărului avocat german 
atingea fascinația în pledoaria sa — 
m-a sunat la telefon Bucureştiul. 
Printre informaţiile și dorul de ri- 
goare — am aflat că la aceeași 
oră, în aceeași clipă, tv-ul nostru 
transmitea tot „Procesul de la Nurn- 
berg". Mi s-a părut un gag de 
dimensiuni europene. E gag-ul fil- 
mului meu, al călătoriei mele eşuate. 

Dar — mai mult ca sigur — nu 
există eșecuri, eșuări, călătorii, 
dimensiuni. Nu există călătorii, 
nu există cosmos, nu există filme, 
nu există actualitate. Toate călă- 
toriile sînt interioare — cosmosul e 
în tine. Filmele sînt cele din capul 
tău, actualitatea e doar „jurnalul“ 
care rulează în sufletul tău. Restul e 
turism, paşaport, aprobare, aparen= 
tă, inconsistenţă. Nu există decit 
imaginaţie în fotolii de paralitici, 
așa cum lucra Jules Verne. Tot filmul 
meu — de la Apollo 13 la Vulpea ` 
din Valea Morii — îl dedic lui Jules 
Verne. 


Primul 
festival 

al filmulu 
balcanic : 
«Varna 1965 


Al doilea 
festival : 
« Mamaia 

1970» 


Participante: 
5 țări 
balcanice 
È 


10 filme 
de 


lung-metraj, 
numeroase 
documentare 


şi filme 
de animație 
@ 


Deviza : 

« Prin film 
spre 
umanism 
înțelegere 
s 
prietenie) 


O mărturie — prag al maturității civice («Mărturia» — Bulgaria) 


Un «alergător de cursă lungă» iugoslav («Cross Country») 


af نټ‎ 


un festıval al PRIETE 


Ideea unui festiva! al tinerelor cine- 
matografii din 0۵۱۲۱۵۵ peninsulă balca- 
nică apartine României, care în ultimii 
ani şi-a făcut tot mai des auzit glasul 
în sprijinul unor propuneri de colabo- 
rare şi destindere internațională. De- 
viza generoasă a acestei întilniri artis- 
tice, necompetitive» «Prin film spre 
umanism, înțelegere și prietenie», a 
însuflețit primul festival balcanic care 
s-a desfășurat la Varna în 1965, însu- 
flețește și intilnirea din aceste zile de 
la Mamaia, unde fac schimb de opere 
şi opinii creatoare cineaști din Bulya- 
garia, lugoslavia, Grecia, Turcia și 
România. 

Cu cinci ani în urmă avusesem oca- 
zia să aplaud la Varna realizări de un 
inalt prestigiu artistic — unanim recu- 
noscute apoi în lume — ca operele 
lui Kakoyannis,«Electra», și cea a lui 
Duşan Macavejev,«Omul nu e pasăre». 


«Explozia» balcanică 


Tot atunci descopeream cu interes 
existența unor tinere,dar nu lipsite de 
ambiţii şi vigoare, producții turce sau 
albaneze. Un material informativ bo- 
gat, pus la dispoziție de serviciul de 
presă al festivalului, ne-a inițiat în 
istoria — relativ recentă dar importantă 
pentru cunoașterea căilor de dezvolta- 
re ulterioară a acestor cinematografii 
naţionale — a celei de-a șaptea arte în 
Balcani. Am aflat, de pildă, că primele 
documentare iugoslave, realizate în 
1905 de un fotograf din Bitolia — Milon 
Manaki, au avut ca temă răscoale tã- 
rănești. Ceea ce ne-a explicat într-o 
măsură interesul pentru tematica 
socială și istorică a şcolii documenta- 
riste sirbe şi a filmelor inspirate de cel 
de-al doilea război mondial — opere 
de certă valoare cum ar fi exemplul 
cunoscut la noi al epopeii eroice «Ko- 
zara». Am aflat, de pildă, că şcoala 
modernă yreacă de film și-a început 
succesele pornind — ca orice școală 
bazată pe o tradiție clasică — de la 
ecranizările unor valori literare autoh- 
tone. Una din primele adaptări cine- 
matoyrafice importante a fost «Daph- 
nis și Chloe» realizată de Orestis Las- 
kos (nume care s-a impus ulterior în 
istoria cinematografului yrec). 

Am aflat, de pildă, că «explozia» fil- 
mului de animație cu care iugoslavi 
și bulgarii se impun în ultimii ani în 
lume iși avea obirșia cu decenii în 
urmă (fapt desigur iynorat de critica 
cinematografică mondială dar capabil 
să explice apariția — nu prin generaţie 
spontanee) in realizările strălucite 
ale unui Dușan Vukoti€ sau Todor 
Dinov. 


Într-o discuție cu Dinov, creatorul 
bulgar susținea că oricite exhibiţii for- 
male ar pune la bătaie creatorul-ani- 
mator, nu există decit o singură cale 
certă a succesului artistic: ideea spe- 
cifică genului. O idee scurtă, fulyeră- 
toare, care să comprime ca o pilulă, 
o întreagă observație, privirea origi- 
nală a artistului asupra epocii sale. 
Şi, ca o concretizare a acestei teorii, 


NIEI BALCANICE 


animatorului bulgar, care e astăzi oas- 
pete de onoare al celui de-al doilea- 
festival balcanic, i-am admirat atunci, 
în fiecare seară, la Varna, în deschide- 
rea fiecărei proiecții,acea pilulă plină, 
de haz şi fantezie, devenită emblemă 
a primului festival balcanic: un omulet 
se străduie să urce un munte cu o 
încărcătură în mină; e un artificier ce 
pune o dinamită. Şi cind ești mai 
derutat de gestul neașteptat (ce legă- 
tură, dimpotrivă, are aceasta cu spiri- 
tul paşnic al festivalului), iată că are 
loc o explozie de flori și peliculă, o 
revărsare de flori multicolore ale prie- 
teniei şi fertilității creatoare. Filmul 
dura nici un minut, mai mult decit 
citiți dumneavoastră aceste rinduri, 
dar el sugera cu laconismul propriu 
artei un adevăr pe care istoria l-a scris 
in multe pagini. 


Participări la Mamaia 


Contribuţia țărilor prietene la tabloul! 
general al artei cinematografice balca 
nice, slujind idealurile umanității, se 
face în acest an simțită cu filme ca: 
«Al optulea» — evocare dramatică a 
eroismului unor partizani bulgari , în 
regia lui Zako Heskia (aflat printre par- 
ticipanții festivalului de la Mamaia), 
cu filmele noastre «Castelul condam- 
naților» al lui Mihai lacob, «Canarul 
și viscolul» — în premieră pe țară — 
regia lui Manole Marcus 

Selecția greacă cuprinde două filme 
tratind problemele adaptării sociale 
a tinerelor generatii: «Fiicele soarelui» 


şi «Fata de la nr. 17», «Mărturia» — Ultimul sacrificiu în prima zi de pace («Castelul condamnaților» — România) 
— filmul regizorului bulgar lakim laki- S vah ۱ 
mov — se preocupă de relațiile — une- Un mic martor al durerii şi dragostei («Riul roșu» — Turcia) 


ori dramatice — care survin între ado- 
lescenți şi maturi atunci cind părinții nu 
dovedesc tact şi intelepciune tată de 
crizele epocii de pubertate ale copiilor. 

Un foarte interesant studiu psiholo- 
gic,«Cross Country»,va fi prezentat de, 
către studiourile iugoslave. 

Construit pe un motiv muzical ce 
devine motiv dramatic — rondo-ul lui 
Mozart pe care îl ascultă doi prieteni 
îndrăgostiți de aceeași femeie, filmul 
iugoslav «Rondo» e o modernă intro- 
specție cu ajutorul cinematografului. 

Filmele turcești «Cimpia morții» şi 
«Riul roșu» vin să întregească pano- 
ramicul cinematoyrafiilor din această 
parte a lumii. 

Cert este că, într-o manieră cinema- 
tografică sau alta, pe o temă de actua- 
litate curentă sau de istorie, filmele 
selecționate la această manifestare 
cinematografică se înscriu în spiritul 
prietenesc şi creator al colaborării 
pașnice din țările peninsulei noastre. 

Se intilnesc la Mamaia — așa cum 
arăta directorul festivalului, Mircea 
Sintimbreanu — cinematoyrafii natio- 
nale ce poartă amprenta unor persona- 
lități puternice care dau filmului des- 
tinaţia lui supremă: aceea de a vehicula 
sentimente şi idei nobile, de a face cu- 
noscute aspirațiile acestor popoare 


Alice MĂNOIU