DW Buffa — Trandafirul negru

D.W. BUFFA 


TRANDAFIRUL 
NEGRU 


D.W. BUFFA 


TRANDAFIRUL NEGRU 


Original: The Black Rose (2007) 


Traducere din limba engleză de: 
ANA ANDREESCU 


y 


virtual-project.eu 


VP - 


Capitolul 1 


Totul a început cu o invitaţie. Andrew Morrison primea 
frecvent invitaţii de la oameni pe care nu-i cunoscuse niciodată 
și care voiau să-l întâlnească. Majoritatea rămâneau fără 
răspuns, câtorva, celor ce veneau de la persoane despre care 
avea oarece cunoștințe, le răspundea cu scuza politicoasă și 
întotdeauna justificată că era foarte ocupat cu un alt proces. Dar 
aceasta era o invitaţie de a petrece un sfârșit lung de 
săptămână pe Trandafirul negru. Despre care se spunea că este 
cel mai scump iaht construit vreodată. Proprietarul era unul 
dintre cei mai bogaţi oameni din lume, retrasul și oarecum 
faimosul Nelson St. James, despre care circulau zvonuri că 
deţine acea putere de care trebuie să se teamă chiar și unele 
guverne. Pentru Morrison era o șansă cu care se putea să nu 
mai aibă ocazia de a se întâlni, semăna a posibilă aventură. Și-a 
dat seama că era chiar nerăbdător să o facă. Faptul l-a surprins 
puţin, l-a intrigat nerăbdarea pe care o simţea, dar, după cum 
și-a dat seama brusc, trecuseră luni de când nu mai ieșise în 
oraș. 

— Mă bucur că ați putut veni, a rostit Nelson St. James, când l- 
a întâmpinat pe Morrison la bord, în aceeași după-amiază târziu. 

Părăsiseră San Francisco de dimineaţă, dar St. James își 
petrecuse ziua în cabină, lucrase, după cum a explicat degajat, 
„la ceva afaceri pe care le am”. 

Pentru un om cu o minte atât de iute cum se presupunea că 
este mintea lui, vocea îi era moale, detașată, plină de oboseală 
și, oricât de ciudat ar suna, oarecum amuzată de propria 
sonoritate, de parcă aparţinea unei alte persoane, cuiva pe care 
el îl cunoștea și a cărui apariţie neașteptată i-a adus pe buze un 
zâmbet nedumerit. 

— l-ai cunoscut... pe ceilalți? a întrebat St. James cu o 
insesizabilă mișcare din umăr în direcţia celor cam o duzină de 
persoane adunate la pupa. 

Morrison se aplecase peste parapet și privea oceanul lovind 
malul abrupt al țărmului aflat la vreo doi kilometri depărtare. Şi- 


VP-3 


a îndreptat spinarea și, la întrebarea care i se pusese, a răspuns 
încuviinţând din cap că făcuse cunoștință cu ei. 

— A fost ideea nevesti-mi, a zis în continuare St. James 
întinzându-i lui Morrison un pahar cu băutură. Și îi cunoaștem pe 
toţi de ani de zile. Cei mai plictisitori bastarzi pe care-i vei întâlni 
vreodată... Mă bucur că ai venit, a spus el cu subiînţeles, în timp 
ce a sorbit încet și îndelung din pahar și și-a aţintit privirile, 
dincolo de Morrison, spre ţărmul din ce în ce mai îndepărtat. Cel 
puţin, tu ești nou. A mai luat o înghiţitură, de această dată 
rapid. Plictisitori ca ţărâna, toţi, fără excepţie, a mormăit în 
barbă. Tu ești avocatul, așa-i? Lucrezi cu criminali, da? Unii 
dintre ei trebuie că sunt interesanți. Măcar ei au făcut ceva ce 
nu face toată lumea. Asta îţi ţine atenţia trează? Nu contează. 
Poate că nu-i adevărat, poate că sunt la fel de plictisitori sau 
poate mai plictisitori decât restul. 

St. James s-a uitat din nou spre locul unde ceilalţi musafiri ai 
lui stăteau de vorbă. A început să râdă. 

— Poate că singura diferență este că bogaţii sunt numai niște 
criminali care n-au fost prinși încă. Ochii i-au lucit ciudat, 
aproape cu răutate. Multă lume gândește acest lucru despre 
mine, știi asta. Numai că ei greșesc, a adăugat el, sclipirea din 
ochi intensificându-se. N-am făcut nici măcar un lucru rău în 
toată viaţa mea. 

St. James și-a terminat băutura și a coborât din nou, în vreme 
ce Morrison a traversat puntea. A rămas acolo singur, privind 
cum soarele portocaliu strălucitor a devenit apoi roșu auriu. 
Părea că s-a oprit la marginea mării, ezitând dacă, măcar de 
această unică dată, să se joace sau nu de-a dezastrul cu 
siguranţa oamenilor, dacă să o ia într-o nu știu ce nouă direcţie 
și să lase pustiu cerul dinspre apus. Apoi, ca și cum decizia îi 
aparținea în exclusivitate, s-a risipit încet la orizont și a înecat 
marea într-o baie strălucitoare de aur topit. 

— „Niciodată nu a fost mai sigur decât atunci când a fost 
singur”. Nu sunt acestea cuvintele pe care le-a rostit cândva nu 
știu ce personaj? 

Răsucindu-se, Morrison s-a trezit faţă în faţă cu privirea 
scrutătoare a celei mai înnebunitor de frumoase femei pe care o 
văzuse vreodată. Danielle St. James era mai tânără decât soţul 
ei, nu avea mai mult de jumătate din vârsta acestuia. Nu era 
așa de neobișnuit pentru bărbaţi ca Nelson St. James, al căror 


VP -4 


farmec se baza mai puţin pe ceea ce aveau decât pe energia, 
hotărârea și ambiția care le permiseseră să deţină ce aveau. 
Ceea ce era neobișnuit, ceea ce o deosebea de alte femei 
splendide care se căsătoriseră cu banii era o inteligenţă 
sclipitoare, cum Morrison nu mai întâlnise. Și-a dat seama de 
acest lucru în clipa în care s-a uitat în ochii ei liniștiți și răzători. 

Morrison nu a știut ce să spună, așa că a zâmbit și a așteptat, 
și nu a zis nimic. 

— Nu ai vrut să te alături celorlalți... Eşti... timid? 

El a negat cu un râs timid. 

— Nu, am fost acolo... am băut ceva... dar, apoi... Trebuia să 
se forțeze să nu se uite lung la ea... apoi soarele a început să 
coboare și, cum n-am mai fost niciodată pe mare, am vrut să 
văd apusul - felul în care lumina își schimbă culorile, felul în 
care soarele... A râs ușor autoironic, și-a apucat paharul cu 
băutură cu amândouă mâinile, coborându-l la nivelul taliei și a 
început să studieze scândurile punţii dintre pantofii săi. O clipă 
mai târziu, a ridicat din umeri ca și cum își admitea înfrângerea 
și s-a uitat din nou la ea... Și pentru că, după câteva minute, n- 
am mai avut nimic altceva de spus. 

— Tu, faimosul avocat! În sfârșit, presupun că sunt lucruri 
diferite - ceea ce faci tu la tribunal și trâncăneala asta care... L- 
am văzut pe Nelson stând cu tine de vorbă. Și el zice că 
niciodată nu poate avea o conversaţie decentă cu niciunul dintre 
oamenii aceștia, dar... oh, Doamne, îmi imaginez ce trebuie să-ţi 
fi spus. Să știi că nu sunt chiar așa de proști... El le reproșează 
tuturor acest lucru, în vreme ce tu... tu crezi că este vina ta! Te- 
ai gândit vreodată că se tem cu toţii că nu au nimic ce să-ți 
poată spune ţie? L-a luat de braţ și l-a condus înspre ceilalţi. Nu 
te teme, l-a îmbărbătat ea strângându-și mai tare degetele în 
jurul braţului lui, voi avea eu grijă de tine. 

Morrison nu-și putea lua ochii de la ea. În seara aceea, la cină, 
la lumina febrilă a vinului și a lumânărilor, în mijlocul râsetelor 
furtunoase, Danielle St. james părea nu numai frumoasă, ci și 
uluitoare. Mai mult decât pometii înalţi ai obrajilor și gura moale, 
mai mult decât ochii care păreau să se facă mai mari pe măsură 
ce ea se uita mai lung la tine, mai mult decât părul castaniu- 
roșcat ce avea în el ceva din culoarea schimbătoare a înserării, 
gustul reţinut, zâmbetul subtil care adăugau căldură vorbelor ei, 
sprâncenele ridicate în semn de surpriză sau amuzament faţă 


VP-5 


de ceva ce-i spusese cineva o făceau atât de dumnezeiește de 
fascinantă când o priveai. 

Morrison o urmărea cu privirile în vreme ce ea stătea în capul 
mesei, față în faţă cu soțul ei aflat la celălalt capăt, purtând o 
conversație cu unul dintre acei bărbaţi despre care St. James 
gândea că sunt proști peste măsură și a remarcat felul în care 
ea a dirijat conversaţia, astfel încât l-a făcut pe acel bărbat să 
creadă despre sine că era cel puțin interesant. 

Morrison urmărea scena cu atâta concentrare, încât nu a auzit 
întrebarea care a oprit toate celelalte conversații și i-a făcut pe 
toți mesenii să-și întoarcă imediat privirile spre el. 

— Așadar, a repetat Nelson St. James întrebarea, cu un râs 
grav, gutural, dacă m-aș decide să ucid pe cineva, pe tine ar 
trebui să te angajez să mă aperi? 

Morrison era stânjenit și se temea că St. James trebuie să fi 
sesizat felul în care el se uitase la soţia lui. Acesta s-a lăsat pe 
spate în scaun, cu un zâmbet strâmb care i se tot lărgea pe faţă 
pe măsură ce un răspuns din partea lui Morrison părea că nu va 
veni niciodată. 

— Cu asta te ocupi, nu-i așa? Aperi ucigași, violatori și hoţi, 
și... 

— Depinde pe cine te hotărăști să ucizi, a rostit Morrison, 
recăpătându-și stăpânirea de sine în cele din urmă. Mi-am făcut 
o regulă din a nu apăra niciodată pe cineva care mi-a omorât un 
prieten. A studiat paharul pe care-l ţinea încă în mână și, cu un 
surâs pe măsura zâmbetului lui St. James, s-a întors spre acesta 
și a adăugat: Un prieten apropiat, înţelegi. 

St. James a încuviinţat rânjind. 

— Da, se înţelege, afacerile sunt afaceri. Nu pierzi prea des 
procesele - aproape niciodată -, așa mi s-a spus. Nu te 
deranjează?... Nu, ce întrebare stupidă, ca și cum l-aș întreba pe 
Darwin de acolo, a adăugat el arătând cu capul în direcţia unui 
bărbat chel, cu ochi mici și lacomi, dacă îl deranjează sau nu 
când vreo manevră financiară de-a lui lasă fără locuri de muncă 
niște mii de oameni. 

Darwin a râs și a făcut un gest de protest, nu pentru că ar fi 
fost jignit, ci pentru ca, astfel, St. James să nu poată monopoliza 
în totalitate conversaţia. 

— Ca să nu mai vorbim despre milioanele de investitori care... 
a început el. 


VP-6 


St. James l-a oprit cu o privire. 

— Cum spuneam, a continuat St. James întorcându-se spre 
Morrison, este tipul de întrebare prostească pe care o pun 
oamenii care nu au nimic de pierdut. Ceea ce vreau eu să știu 
este cum faci. Ce te face pe tine mai bun decât toţi ceilalți? De 
ce câștigi cazurile despre care se zice că oricine altcineva le-ar 
pierde? 

— Uitaţi-vă la el! a strigat Danielle. Ochii ei alergau de la 
chipul unuia la al celuilalt, râzând de expresia tâmpă a fiecăruia, 
râzând pentru că niciunul dintre ei nu părea să înțeleagă ceva 
atât de simplu, atât de explicit. Cu o faţă ca aceasta, cum ai 
putea vreodată să-ţi închipui că ar spune minciuni? Când se 
ridică să se adreseze juriului... Eu n-am fost niciodată la tribunal, 
n-am asistat niciodată la un proces - a subliniat ea, aruncându-i 
o privire lui Morrison -, așa că îmi imaginez numai... despre 
clientul lui că este nevinovat, nu credeți că membrii juriului vor 
să-l creadă, că, dacă au vreo îndoială, îl vor crede pe el pe 
cuvânt și nu ce le zice un oarecare procuror? Se uitase drept 
peste masă la soţul ei, dar acum privirea i s-a întors spre 
Morrison. Îmi place faţa ta, a rostit ea cu un zâmbet timid și 
provocator în același timp. Ochii i s-au îndreptat din nou către 
soțul ei. Aș crede, cu siguranţă, tot ce-mi spune el. 

— Și Danielle crede uneori pe oricine, indiferent ce-i zice, a 
replicat St. James în vreme ce ridica un pahar de vin gol și-l 
studia cu o expresie gânditoare. A pus paharul jos și a făcut 
semn că mai vrea niște vin. Dar, în spatele acestei fețe cinstite 
a dumitale, domnule Morrison... Este o mască, nu-i așa, pentru 
că orice om de succes trebuie să aibă o mască: o ambiţie 
neîndurătoare, o voinţă imbatabilă de a face orice pentru a 
câștiga. 

— Nelson! a strigat Danielle vizibil iritată. 

St. James a ridicat palma la orizontală pentru a-l face pe 
chelner să înțeleagă că i-a turnat destul vin în pahar. S-a lăsat o 
tăcere de rău-augur în timp ce el se uita de-a lungul mesei spre 
soţia lui, privirea lui părând să poarte un avertisment în ea, să 
aducă aminte de ceva ce cântărea greu pentru amândoi. 
Expresia din privirea lui s-a schimbat, a devenit oficială, distantă 
și evident rece. Un zâmbet trist, genul care însoțește aduceri 
aminte care s-au pierdut odată cu trădarea care a schimbat 
totul, a trecut încet peste buzele lui. 


VP -7 


— Ar trebui să fim în stare să spunem adevărul câteodată 
măcar, nu crezi? a zis el în cele din urmă. 

În ochii lui Danielle a sclipit un fulger de mânie sau cel puţin 
așa a crezut Morrison, un început de revanșă rapidă și bine 
țintită. 

— Adevărul este că nu există de fapt niciun secret, a rostit 
Morrison lăsând să-i cadă șerveţelul pe masă. Singura cale ca să 
câștigi este să cunoști cazul și pe dinăuntru, și pe dinafară, 
astfel încât să nu faci nicio greșeală și să fii pregătit să obţii un 
avantaj din orice greșeală făcută de partea adversă. Procesele 
se câștigă adesea cu ajutorul celor mai neînsemnate detalii: 
felul în care își mișcă ochii un martor, o pauză neașteptată pe 
care acesta o face, ca și cum ar fi uitat o parte din minciuna pe 
care intenţiona să o spună. 

— Așadar, dacă vrea cineva să comită o crimă, tot ce are de 
făcut este să te angajeze ca avocat și să aibă o memorie destul 
de bună ca să nu se încurce în minciuni, iar acestea să fie 
credibile. Pare destul de simplu, a spus St. James în vreme ce i-a 
făcut semn chelnerului să înceapă a servi șampania. 

— Dar, dacă vrea într-adevăr să comită o crimă - dacă s-a 
gândit la ea dinainte -, de ce s-ar gândi la una din două 
posibilităţi: să-l angajeze pe domnul Morrison sau să nu se abată 
de la povestea pe care o zice? a întrebat Danielle cu un zâmbet 
ostil. 

St. James i-a aruncat o privire uluită, nerăbdătoare, în timp ce 
și-a ridicat paharul cu șampanie și a început să bea. 

— Nu este cea mai bună cale să comiţi o crimă și să nu fii 
prins? Oare singurul motiv pentru ca să-l angajezi pe domnul 
Morrison și fața lui cinstită nu este acela că tu ai dat greș? 

Inainte ca St. James să-și pună paharul jos, înainte să poată 
da un răspuns, s-a întors spre Morrison cu un zâmbet care brusc 
a devenit jucâuș și plin de viaţă. 

— Spune-ne, în afară de crime, te ocupi și de divorțuri? 

Nimeni din cei aflați la masă nu a râs mai mult decât Nelson 
St. James, dar lui Morrison i s-a părut că râsul era găunos și 
forțat, genul cu care poleiești ceva tulburător și foarte serios. 

Morrison a băut prea mult în noaptea aceea și, când s-a trezit 
în dimineaţa următoare, îl durea capul. Câteva ore mai târziu, în 
lumina orbitoare a soarelui de amiază, ţărmul opus, deși aflat nu 
la mai mult de vreo doi kilometri distanţă, era încă o pată 


VP-8 


înceţoșată, îndepărtată. Puntea îi vibra sub picioare în ritmul 
trepidaţiilor motorului navei. Cu o mână se ţinea de parapet și în 
cealaltă mână avea un pahar cu Bloody Mary. 

— Este cu adevărat frumoasă, nu-i așa? 

Nelson St. James stătea foarte aproape în spatele lui. Morrison 
a dat din cap confuz la auzul celor rostite de St. James și a 
aruncat o privire aprobatoare spre liniile zvelte ale preţioasei 
proprietăţi a acestuia. St. James a început să râdă. 

— Nu ambarcaţiunea, Morrison! Mă refeream la soţia mea! 
Nu-ţi puteai lua ochii de la ea, seara trecută. Nu, nu fi stânjenit. 
Danielle este una dintre frumuseţile acestei lumi. Acesta-i 
motivul pentru care m-am căsătorit cu ea. La ce-ţi folosește să 
ai ceva dacă nu poţi arăta tuturor? Da, știu - nu trebuia să spun 
una ca asta. 

St. James și-a încleștat amândouă mâinile pe parapet și și-a 
depărtat picioarele. A dat din cap aprobator înspre dealurile 
care-și ridicau și-și coborau coamele de-a lungul coastei, cu 
acoperișurile de ţiglă roșie ale unei proprietăţi senioriale așezate 
pe înălțimi. 

— Hearst Castle, a zis el ridicându-și privirea peste Morrison. 
Crezi că Hearst a construit această așezare pentru că nu voia să 
vadă nimeni ceea ce avea el, pentru că nu voia să știe nimeni ce 
luase el - de pe tot mapamondul - ca să umple cotloanele goale 
ale vieţii lui? Este singurul castel din lume numit după bărbatul 
care și-a permis să-l construiască. Și America este singurul loc 
unde castelul ar fi putut fi construit, pentru că, aici, noi nu 
venerăm proprietatea, noi venerăm banul. 

St. James și-a îndreptat spinarea și și-a desfăcut braţele. A 
observat ce anume bea Morrison. A clătinat din cap cu o 
expresie de scârbă pe faţă. 

— Ai băut cel mai puţin dintre toţi și ești singurul care simte 
efectele băuturii. Ceilalţi - tot ce fac este să bea, dar cine-i 
poate condamna? Dacă ai fi fost atât de prost cum sunt ei, nu ai 
fi vrut să încerci să uiţi cine ești? 

— Atunci, de ce?... a izbucnit Morrison neputând să se abțină. 

— De ce-i invit? De ce sunt oaspeţii mei în weekend? O 
sclipire de maliţiozitate subtilă a dansat în ochii lui St. James. 
Deoarece lumea crede că sunt interesanţi și pentru că Danielle 
este de acord. Adevărul e că toţi mă plictisesc, Morrison, 


VP-9 


aproape toți. Singurul lucru interesant la ei este ceea ce sunt în 
stare să facă. 

Și Morrison s-a prins: adică pentru ce îl putea folosi St. James 
pe fiecare dintre ei. Ce alte standarde putea să aibă St. James, 
un bărbat care se căsătorise cu o femeie pentru motivul pe care 
el însuși îl declarase. 

— Este ceea ce consider interesant și la tine, Morrison: 
modalitatea în care folosim amândoi legile, adică într-un fel care 
nu a fost niciodată în intenţia legiuitorului... Mâna i s-a ridicat ca 
împinsă de un resort să stăvilească inevitabilele posibile obiecţii. 
Știu, știu „prezumția de nevinovăție”, „dincolo de orice 
bănuială”. Folosește aceste argumente cu altcineva. Tu și cu 
mine... A clătinat din cap cu o expresie de triumf atotștiutor în 
privire. Legile sunt pentru alți oameni, Morrison, și amândoi știm 
lucrul acesta. Singura noastră lege este să câștigăm. 

Brusc, s-a stârnit vântul care a început să sufle în rafale. 
Valuri scurte, agitate au început să se lovească de carenă. 
Gheaţa a zăngănit în paharul pe care Morrison îl ţinea cu o 
mână încă nesigură. 

St. James îi căută privirea, cu un zâmbet subțire, enigmatic. 

— Nu am încredere în cel care vrea să încalce legile. 
Zâmbetul de pe buzele lui a devenit larg. A început să râdă 
zgomotos. Ți-am spus ieri că mă intrigă criminalii. 

Vântul devenea mai puternic, vasul înainta tăind mai adânc 
apa mării. Efectul asupra lui St. James a fost instantaneu. Acesta 
s-a însufleţit, a început să trăiască totul mai intens. 

— Nimic nu se compară cu a fi aici, în larg. Mai ales în această 
zonă, unde nu s-au produs multe schimbări, unde nu s-a 
construit: Big Sur și San Simeon. Aproape că poți simţi cum 
trebuie să fi fost la începuturi, când au venit spaniolii și englezii 
și când totul de aici era de luat - de către cei care aveau 
îndrăzneală. 

Morrison privea uluit în vreme ce peste ochii negri și 
neîndurători ai lui St. james s-a lăsat ca o umbră grea, privirea 
cuiva înșelat în ceea ce privește lucrurile pe care ar fi trebuit să 
le aibă. 

— O ţară întreagă așteptând să fie construită și ce? S-a întors 
din nou spre Morrison. Să faci bani... să tot continui să aduni 
cifre? Asta-i lumea în care trăim acum - chiar și criminalii sunt 
lipsiţi total de ambiţie. Ai apărat vreodată un om acuzat de 


VP - 10 


delapidare? N-ar conta că a furat milioane, nu-i așa? Tot ar fi 
plictisitor în comparaţie cu un singur act de piraterie! 

St. James s-a întors și s-a îndepărtat râzând. 

— Poate că asta ar trebui eu să fac, a strigat în vântul ce sufla 
în rafale, în timp ce braţul drept i-a ţâșnit ridicându-se drept în 
aer. Să ridic steagul cu cap de mort și oase încrucișate și să 
navighez pe mările lumii! S-a oprit ca trăsnit, înțepenit pe loc, și 
a făcut stânga-mprejur cu un rânjet irezistibil întipărit adânc pe 
chip. Îmi vor da de urmă cu ajutorul unui satelit și vor strica 
toată distracţia! 

A tăcut și, cu ochii plecaţi, a ascultat ceva ce tocmai îi venise 
în minte. 

— Ştii poezia... nu m-am gândit la ea de ani de zile, am 
învăţat-o pe când eram încă în școală - cred că mi-o amintesc 
exact: 


Eram goeletă cu pânze și rapidă, cu o carenă lungă și suplă 


Și am arborat frumoasele culori ale steagului cu oase 
încrucișate și craniu... 


Zâmbind pentru sine însuși, St. James s-a concentrat îndelung 
până și-a amintit și versurile următoare, apoi i-a adresat un 
zâmbet lui Morrison, un zâmbet adevărat și larg. 


„Când morţii au astupat gurile de scurgere și răniții au 
umplut lanţurile 


Și toată vopseaua a fost împroșcată cu creierele celorlalți. 


— Mai ia-ţi un Bloody Mary. Eu trebuie să mă ocup de niște 
afaceri plicticoase, care nu seamănă deloc cu viaţa de pirat; îmi 
vor lua probabil toată după-amiaza. 

Morrison s-a așezat într-un șezlong, pe punte. Și-a ridicat 
gulerul hainei lui de culoare maro, și-a vârât adânc mâinile în 
buzunare și a început să privească lipsit de interes siajul lung și 
alb ce încă rezista în depărtare, o urmă efemeră a locului în care 
se aflaseră cu puţină vreme în urmă. Se gândea la St. James și 
la cele ce spusese acesta, la oamenii de la bord pierduţi în 
propriile probleme ce le absorbeau toată atenţia și în propriile 
visuri mărunte, la soţia lui St. James sau, mai degrabă, la felul în 
care el vorbise despre ea. Nu era vorba despre mândria că ea 


VP -11 


era o posesiune a lui, ci, mai degrabă, despre indiferența față de 
aceasta - disprețul studiat pentru ceea ce el avea și ceilalți 
invidiau, felul în care el o considera o dimensiune a propriei 
desăvârșiri, ceva ce avea valoare numai pentru că ea avea o 
înfățișare pe care lumea o aprecia - fapt pe care Morrison îl 
considera uluitor. Acesta să fie motivul pentru straniile 
subînțelesuri pe care le sesizase noaptea trecută, și anume că 
St. James și soţia lui știau amândoi că banii și numai banii îi 
aduseseră împreună? Știau acest lucru și îl resimțea fiecare în 
felul lui? 

Morrison și-a spus că nu avea niciun rost, că nu era deloc 
treaba lui ce făceau ceilalți oameni. El fusese invitat într-o 
croazieră de-a lungul coastei Californiei și venise pentru că voia 
să evadeze puţin de oraș, să iasă în largul Pacificului și, măcar o 
dată, să privească înapoi spre țărm, să iasă din rutină. St. James 
putea să-i considere pe criminali interesanţi, Morrison știa că 
majoritatea abia știau să citească și cu greu se putea afirma că- 
și planificau fapta pe care o făceau. 

Vântul s-a domolit, marea s-a liniștit și singurul sunet era 
acum murmurul molcom din sala motoarelor de dedesubt, în 
timp ce iahtul lung și alb înainta pe ocean. Morrison s-a hotărât 
să stea de vorbă cu două cupluri care veniseră pe punte să facă 
plajă. 

— Vând apartamentul din New York, a spus Pamela Clark în 
vreme ce-și dădea cu loțiune pe picioarele lungi și subţiri. 

Avea ceva din femeile răsfăţate, genul preocupat mai mult de 
cum arată pe terenul de tenis sau pe cel de golf decât de cât de 
bine joacă. 

— Și terenul din Miami Beach, a adăugat cealaltă femeie pe 
ton mușcător și acid. 

Cum stătea lângă parapet, Barbara Oliver arăta ca un 
manechin în vitrina unui magazin, cu părul ei negru strălucitor 
tuns scurt, cu breton pe toată fruntea și drept peste umerii 
firavi, cu ruj roșu lucios și dinţi albi, sănătoși. Cu machiaj la ochi, 
cu o cantitate prea mare de fard care începuse să se fărâmiţeze, 
folosit pentru contur, dezvăluind toată strădania depusă pentru 
a obţine un anumit efect. Barbara Oliver s-a întors spre Pamela 
Clark, pregătită să spună ceva caustic și chiar mai crud, după 
cum se vedea din modul în care-și ţuguiase buzele, când l-a 
zărit pe Morrison. 


VP - 12 


— ÎI cunoști de mult timp pe Nelson? a întrebat ea adresându- 
i-se cu un zâmbet inventat instantaneu. 

Morrison își făcuse carieră din a-i citi pe martori dintr-o ochire 
și și-a dat imediat seama de caracterul femeii după insesizabila 
schimbare a expresiei. 

— Am reușit să ne cunoaștem, a replicat el zâmbindu-i întâi 
celeilalte femei și apoi bărbatului care le însoțea. 

Toată lumea avea pahare în mâini. Morrison și-a amintit ce 
spusese St. James. 

— Doriţi?... s-a oferit Townsend Oliver. 

Morrison a clătinat din cap, cu ochii aţintiţi spre soția 
acestuia. 

— Terenul din Miami Beach și?... 

— Și? 

— Erai pe punctul să zici ceva și mă tem că te-am întrerupt. 

— Nu, a răspuns ea cu un zâmbet rapid, nerăbdător. Chiar nu 
m-ai întrerupt, eu... 

— Tu urmai să spui că-și vând dracului aproape tot ce au, a 
zis Pamela, încă ocupată să-și ungă picioarele. Urma să spui că 
toate zvonurile sunt adevărate, că... 

— Ba nu urma să spun nimic, a insistat Barbara cu o privire de 
gheață. Nu știu nimic despre niciun zvon. 

S-a lăsat o tăcere stânjenitoare. Se cunoșteau între ei, dar nu- 
| cunoșteau pe el. Ar fi fost momentul să se retragă, să-și ceară 
scuze și să-i lase să se certe cu privire la ce să spună și ce să 
ţină pentru ei înșiși. Însă, în loc să facă acest lucru, Morrison a 
luat un șezlong liber și s-a așezat. 

— De ce n-ar vrea cineva să aibă o casă în New York sau la 
Miami Beach, sau oriunde altundeva, dacă își permite? a 
remarcat el cu o mișcare largă a braţelor. Nu există multe case 
de mărimea aceasta și poţi să-ţi pui în cap să ai una oriunde. Și 
ei nici nu o vând pe aceasta, a ghicit el cu siguranţa perfectă a 
unei minciuni rostite în sala de tribunal, unul dintre lucrurile pe 
care îl învățase pe vreun martor să le spună, pentru a o 
convinge că nu exista nimic ce el să nu știe. 

— Oriunde, a reflectat Townsend. 

Soţia lui i-a aruncat o privire uluită de dezaprobare. Townsend 
a ignorat-o. 

— Mai ales în afara apelor teritoriale și în afara jurisdicției 
federale. 


VP - 13 


_ Morrison a zâmbit atotștiutor și, într-un fel, chiar știa totul. 
Intotdeauna circulau zvonuri despre Nelson St. James și despre 
situaţia dificilă în care se afla: zvonuri despre investigaţii care 
tocmai au început și despre investigaţii care nu se terminaseră 
niciodată, zvonuri despre mărturii noi și mărturii vechi, zvonuri 
despre scandaluri care au ruinat reputații și au doborât guverne, 
zvonuri despre corupţie la o scară inimaginabilă, zvonuri despre 
indiferent ce putea inventa cineva, toate acestea putând dovedi 
cu siguranţă că Nelson St. James era în spatele tuturor lucrurilor 
rele, dovada fiind că niciodată nu fusese arestat pentru ceva. 
Nelson St. James era prea bogat, prea puternic ca să fie prins. 

— De ce anume trebuie să se teamă Nelson? a întrebat 
Wendell Clark. Acesta era mai în vârstă decât Townsend, avea 
ochii obosiţi și bărbie dublă, o voce aspră, răgușită și un rânjet 
aproape brutal pe buze. L-ar putea da jos pe președinte dacă ar 
spune jumătate din ce știe despre unele dintre lucrurile pe care 
le-a făcut această șleahtă de idioţi, despre felul în care au 
aranjat primele alegeri, despre banii cheltuiţi... 

— Fii atent, Wendell... N-ar trebui să vorbim despre... 

— Oh! La dracu', Townsend! Nu dau doi bani pe... Ce-mi pasă 
mie dacă Morrison ăsta... 

Wendell Clark i-a aruncat lui Morrison o privire rugătoare. 

— Townsend nu crede că ar trebui să vorbim despre ceva ce, 
mai curând sau mai târziu, va ști toată lumea. 

Clark a sorbit îndelung din paharul lui cu gin tonic și apoi l-a 
ridicat înspre stewardul îmbrăcat cu jachetă albă pentru a-i 
comanda încă unul. Pe buze i s-a așternut un zâmbet răutăcios. 

— Anumite companii faimoase care au dat faliment, companii 
în care mulți au pierdut bani, au făcut aranjamente pentru un 
grup de - cum să spun? - investitori privilegiați care au putut 
ieși cu milioane. Uită-te cât de sus poftești - cel puţin un fost 
președinte. Când sunt dezvăluite acele nume, când oamenii 
încep să vadă conexiunile care există, felul în care oamenii aflaţi 
la putere îi folosesc pe cei cu bani și felul în care aceștia din 
urmă îi folosesc pe cei de la putere... A luat paharul cu gin tonic 
pe care l-a adus stewardul și a sorbit o înghiţitură. Apoi, a 


continuat: Vor vorbi despre aceste lucruri... - a dat ușor din cap 
în direcţia cabinei de dedesubt, unde Nelson St. James își 
petrecea încă o după-amiază lungă - ... în anii ce vor veni, 


întrebându-se cum a făcut, cum a doborât... 


VP - 14 


— Ai băut prea mult, a rostit brusc speriat Townsend Oliver. 
Dacă aude Nelson ce spui?... 

— Să-l ia dracu’ pe Nelson, să-i ia dracu’ pe toți ai lui! a 
replicat Clark. Nu-mi pasă că oamenii fac bani, a zis el 
întorcându-se spre Morrison. Ce dracu', și eu am făcut bani 
destui. Nu mă interesează nici când oamenii ocolesc legea - am 
făcut-o și eu când nu am avut încotro, dar există o limită până la 
care poţi să mergi și singurul care nu o cunoaște, singurul dornic 
de a face indiferent ce-i trece prin cap... 

Pamela Clark era în picioare și-l trăgea cu putere de braţ. 

— De ce nu-mi aduci încă un pahar? a spus ea cu o voce atât 
de sonoră cât să acopere ultimele vorbe ale soțului ei. Uite-l că 
vine, a șoptit în grabă înainte ca acesta să poată începe a opune 
rezistenţă. 

— Haideţi cu toţii! a strigat St. James punând piciorul pe 
punte. Danielle ne vrea pe toţi la pupa. Vrea o poză de grup. 


VP -15 


Capitolul 2 


În seara aceea, cu Trandafirul negru ancorat la Channel 
Islands și cu luminile Santei Barbara dansând pe marea poleită 
de lună, lichiorul a curs din belșug și toţi cei aflaţi la bord s-au 
comportat ca și cum ar fi fost cei mai buni prieteni. Wendell 
Clark părea să fi renunţat la felul lui de a purta o conversație, 
urmând oricare direcție în care St. James voia să ducă discuţia. 

— Seara trecută, am vorbit despre... a început să spună St. 
James în vreme ce-l căuta cu privirea pe Morrison. 

— Cum să ucizi, a strigat apăsat Clark. 

S-a înclinat în faţă sprijinindu-se pe coate, nerăbdător să vadă 
ce urmează. St. James s-a uitat la el aproape compătimitor și 
apoi s-a uitat la cele așternute pe masă ca unul care-și 
contemplă crima pe care a comis-o. În cele din urmă, trăgând 
adânc aer în piept, și-a ridicat privirea. 

— Da, exact: despre crimă. Nu despre ceea ce sugera 
Danielle - cum să o faci și să nu fii prins -, ci despre cum face un 
avocat precum Morrison să convingă juriul că poliţia a arestat pe 
cine nu trebuia. 

Morrison a remarcat amuzat felul în care se comporta Clark în 
prezența lui St. James și se gândi să fie prudent și la felul cum 
se comporta când era singur, și simţi că poate să spună ce 
gândește. Clark a observat expresia din ochii lui Morrison și i-a 
dat de înţeles că nu este el în situaţia de a judeca pe cineva. 

— Oare asta nu este mai rău decât o crimă? a întrebat Clark. 
Să ajuţi pe cineva să o comită? Ce face un avocat când înșală 
juriul, convingându-l să-l lase în libertate pe un nenorocit de 
criminal! 

Morrison a ridicat o sprânceană. 

— Nenorociţi de ucigași... înșelătorii avocăţești. La fel crezi că 
ai zice dacă tu sau altă persoană, de exemplu domnul St. James, 
ar fi acuzată de o crimă pe care nu a comis-o? a adăugatelcuo 
privire de cunoscător. Este foarte ciudat câți oameni care cred 
de obicei că oricine este arestat trebuie că este vinovat, în clipa 
în care ei sunt cei acuzaţi de crimă, brusc decid că poliţia este 
idioată și că tot sistemul este corupt. 


VP - 16 


Fața lui Clark s-a înroșit, ochii i s-au micșorat și privirea i-a 
devenit intensă. 

— Ceea ce vreau eu să știu, a intervenit Danielle aplecându- 
se înainte ca bărbatul să poată da un răspuns, nu este cum l-ai 
putea apăra pe unul dintre acești „nenorociţi de ucigași”, ci cum 
ai comite tu însuți o crimă dacă ai vrea acest lucru. Da, ia 
spune-ne! a strigat ea cu ochii sclipitori din cauza râsului. Toată 
lumea este fascinată de crimă, dar tu ești singurul de-aici care 
cunoaște totul despre o crimă. Ai lucrat cu toţi oamenii aceștia... 
ai fost implicat în toate acele cazuri... Probabil că te-ai gândit la 
acest aspect: ce-ai face dacă ai vrea să ucizi pe cineva, dar nu 
ai dori să fii prins. Spune-ne, Andrew Morrison, spune-ne cum se 
comite o crimă perfectă! 

— Crima perfectă! a întrebat Morrison ridicând din umeri. Am 
văzut câteva crime în care ucigașul nu a fost prins. În ciuda a 
ceea ce ar putea gândi unii oameni, chiar am avut clienți acuzaţi 
de crime pe care le comiseseră alții. 

O exclamație solemnă, mai mult o exprimare de convenienţă 
decât a unui simţământ sincer, s-a rostogolit de-a lungul mesei. 

— Da, bine, chiar dacă luăm asta în considerare, cea mai 
mare parte a persoanelor de care te-ai ocupat, pe care i-ai 
scapat, cei mai mulţi dintre ei sunt... 

— Ucigașul perfect, a zis Morrison înainte să poată termina 
Clark ce avea de spus. Privea direct spre Danielle. Trei lucruri: 
arma crimei este de negăsit, alibiul este de necontestat și - cel 
mai important lucru dintre toate - existenţa unei alte persoane 
care poate fi acuzată. 

— Existenţa unei alte persoane care poate fi acuzată? a 
întrebat St. James. 

Morrison s-a întors spre el cu un fel de ușurare. Era un chip de 
care nu trebuia să se rușineze, o față care nu îl făcea să uite ce 
încerca să zică. 

— Nimănui nu-i place să creadă că o persoană ar putea 
comite o crimă fără să fie prins. Trebuie să-i inoculezi juriului 
ideea că adevăratul ucigaș este undeva, în altă parte, și că, 
dacă nu votează achitarea acuzatului, adevăratul criminal, 
oricine ar fi el, va scăpa nepedepsit. 

— Dar noi vorbim despre crima perfectă, acea crimă în care 
ucigașul nu este prins, i-a reamintit St. James. 


VP - 17 


— Este vorba despre același lucru: trebuie să existe o altă 
persoană care să fie acuzată. Singura cale pentru a rezolva o 
crimă este să convingi poliţia că au arestat pe cine trebuie. 
Aproape niciodată poliția nu mai caută un al doilea suspect dacă 
are deja unul. Aceasta este, bineînţeles, o problemă. 

Nimeni nu voia să se hazardeze dându-și cu părerea. Dacă ai 
putea să comiți o crimă fără să fii prins, dacă ar fi atât de ușor 
cum păruse a sugera Morrison, ce problemă ar putea să o 
depășească în importanţă pe aceasta? 

— In loc să comiţi numai o crimă, ai putea să comiţi două, a 
rostit, în cele din urmă, Morrison. 

Danielle a fost prima care a sesizat, în toată cruzimea lor 
demonică, gravitatea faptelor pe care le-ar fi comis în cazul unei 
crime perfecte. 

— Pentru că, efectiv, o ucizi și pe persoana care este acuzată, 
a spus ea cu un zâmbet victorios. Poliţia o arestează, persoana 
este acuzată de omor și, cu toate că este complet nevinovată, 
toate probele sunt împotriva ei și toată lumea crede că ea este 
unul dintre acei „nenorociţi de ucigași” din eleganta descriere a 
lui Wendell. Juriul îl condamnă și fie își petrece viața în 
închisoare, fie este executat pentru crimă. Dar de ce este 
aceasta o problemă? 

Danielle a zis toate acestea într-o manieră atât de degajată, 
cu un asemenea aer de indiferență, încât Morrison s-a întrebat 
dacă realiza cu adevărat despre ce vorbește. Danielle a văzut 
întrebarea din ochii lui, a deslușit-o perfect. Zâmbetul de pe 
buzele ei a devenit enigmatic, misterios și totuși cumva 
înțelegător, ca și cum nu tocmai s-ar fi cunoscut, ci ca și cum se 
cunoșteau de foarte multă vreme. 

— Dacă adevăratul criminal, cel ce se află în spatele întregii 
afaceri, își face probleme în acest sens, nu trebuie decât să se 
asigure că acuzatul are un avocat care-l poate salva de la 
închisoare sau execuţie - un avocat ca tine, Andrew Morrison, a 
explicat Danielle cu o voce ciudat de emoționată. 

Toţi mesenii au ţinut-o într-o băutură în timpul cinei și vreme 
îndelungată după aceea, până târziu în noapte. Vorbărie ieftină 
și râsete cinice, priviri atotștiutoare și ocheade piezișe, iar apoi 
un singur cuvânt fără sens, și chiar și acesta bolborosit de să nu- 
| recunoști, a devenit cauza isteriei sălbatice, totul urmat de o 
neașteptată istovire soră cu moartea, aproape prea beți cu toții, 


VP-18 


prea proști ca să gândească și apoi un alt cuvânt, un alt strigăt 
și un nou pretext pentru altceva de băut. Dar Morrison și 
Danielle au rămas treji. Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu cât 
gesturile lor deveneau mai exagerate, cu atât ei doi deveneau 
mai tăcuţi. La puțin timp după miezul nopţii, St. James, plictisit 
și dezgustat de oaspeții lui, s-a scuzat și a zis că trebuie să 
meargă la culcare. 

— la-mă de aici, a șoptit Danielle câteva minute mai târziu, 
punându-și ușor mâna pe umărul lui Morrison în vreme ce îi 
anunţa pe ceilalţi că simte nevoia să iasă la aer. 

Morrison avea privirea fixată asupra Pamelei Clark, cea care 
fusese mai devreme atât de îngrijorată că remarcile înjositoare 
ale soţului ei la adresa lui St. James ar fi putut fi auzite. Stătea la 
masă chiar în faţa lui Morrison și încerca să-i spună acestuia 
ceva peste zgomotul general, dar când în sfârșit i-a captat 
acestuia atenţia nu și-a mai putut aminti ce anume voise să-i 
zică. Morrison a zâmbit și a dat din cap, și, când toţi ceilalţi au 
început să râdă, a râs și el, și abia apoi s-a ridicat încet de la 
masă, și-a coborât braţele pe lângă corp și s-a strecurat afară 
din salon, singur. 

Când a ajuns pe punte, nu a văzut-o pe Danielle, dar s-a 
bucurat să fie singur afară, în aerul rece al nopţii, departe de 
trâncăneala stupidă, de aerul saturat cu vapori de alcool și de 
mirosul rânced de femei sulemenite. A privit apa luminată de 
lună, la luminile pâlpâitoare de pe țărmul insulei Santa Barbara, 
captivat de felul în care fiecare schimbare de perspectivă crea o 
nouă iluzie, de sentimentul că un anumit ceva ce nici măcar nu 
era acolo era cumva destul de aproape, încât să-l poţi atinge. Cu 
un râs mâhnit, se minună că nu se prea gândise la faptul că 
Danielle era o femeie măritată și de cât de repede făcuse ce îi 
ceruse ea. Era aproape mulţumit că aceasta se răzgândise și nu 
venise. Atunci, o mână i-a atins umărul. 

— De ce râzi? a întrebat Danielle cu o voce gâtuită, sacadată. 
Cât de ușor este să mă găsești singură? 

Și apoi, înainte să-și dea seama, ea era în braţele lui. 

— N-ar trebui... a spus ea după ce el a sărutat-o. Este prea 
periculos. 

Dar ochii îi erau plini de lumina lunii și de dorință, iar Morrison 
nu putea să se gândească la nimic altceva decât la ea și la cât 
de bine era s-o ţină în braţe, A început din nou să o sărute. 


VP-19 


— Danielle! a strigat St. James în vreme ce urca poticnindu-se 
pe punte. 

Nu-i văzuse încă. Privea în cealaltă direcţie. 

— Dumnezeule, dacă ne vede... a șoptit Danielle cu o privire 
înfricoșată. 

Morrison a început să zică ceva, să-i spună că este în regulă, 
că St. James nu văzuse nimic. Ea s-a întors pe călcâie și a 
dispărut în întuneric. 

— Oh, tu ești Morrison, a rostit St. James întorcându-și privirea 
spre el. Își scosese haina și-și lepădase cravata. În mână avea 
un pahar cu băutură. A trebuit să ies de-acolo, a admis el cu un 
râs răgușit. Nu-i suport pe oamenii care nu-și pot ţine în mână 
paharele cu lichior. În plus, am ceva de lucru. Ai văzut-o pe 
Danielle? Mi s-a părut că am auzit-o urcând pe punte. 

Morrison simţi gustul rujului pe buze. Parfumul ei era peste tot 
în jurul lui. 

— Am ieșit numai de câteva minute. 

A crezut că vede o urmă de neîncredere în zâmbetul care s-a 
întins pe faţa altfel lipsită de orice expresie a lui St. James. 

Acesta a oftat, a făcut o remarcă injurioasă la adresa 
rătăcirilor femeilor și i-a oferit un trabuc. 

— Am uitat, nu fumezi. Nici eu nu fumez... prea des, doar din 
acestea, a zis el cu un rânjet cinic. Cubaneze. Nu le pot găsi pe 
aici. Se găsesc în alte locuri, a adăugat el nedeslușit. Sunt 
oameni pe care-i știu... care fac afaceri cu... America de Sud, în 
principal, a continuat el fără niciun sens. Spui că nu ai văzut-o, a 
rostit apoi, aprinzând un chibrit care i-a luminat pe neașteptate 
chipul. 

În clipa aceea, Morrison a crezut că vede un râset în ochii lui. 

— AȘ fi putut jura că am auzit-o... Și-a aprins ţigara și, cu o 
mișcare îndelung exersată a încheieturii mâinii, a făcut să 
dispară chibritul. Și-a îndreptat spatele și, în timp ce pufăia din 
trabuc, și-a lasat privirile să rătăcească de-a lungul țărmului 
îndepărtat. Trebuie că am greșit - sunetele se întrepătrund aici. 
Probabil că este jos... Ochii lui sfredelitori, știutori și plini de 
maliţiozitate și-au întors încet privirile înspre Morrison... jos, cu 
unul dintre musafirii mei - la ora aceasta, probabil, în pat. 

Morrison a simţit o emoție specială, o formă ciudată de 
gelozie, nu pentru ce făcea ea acum cu cineva - știa bine că nu 
făcea nimic -, ci pentru că avea convingerea sarcastică, 


VP - 20 


vinovată că acesta era genul de lucruri pe care ea le făcuse 
înainte. Și nu numai atât, ci, după cum sugera privirea din ochii 
lui St. James, pentru că era genul acesta de lucruri care puteau 
să fi devenit obișnuinţă. 

— Nu mi-a făcut impresia că... 

— Nu ţi-a făcut impresia că... a râs Morrison. Ce fel de femeie 
crezi tu că este? O femeie credincioasă care stă și-și așteaptă 
soțul acasă, o femeie care nu se gândește niciodată la alţi 
bărbaţi? St. James a tras din ţigară cu ochii scânteind a ceva 
care, dacă nu era cruzime, era foarte aproape de aceasta. A 
continuat: Danielle - credincioasă? Este adevărat, a promis, dar 
mă întreb: Eu am crezut-o? S-a sprijinit cu amândouă coatele pe 
parapet și a scuturat scrumul trabucului. Cu o privire intensă și 
plină de interes, a întors capul și i-a prins privirea lui Morrison. 
Tu ai fi crezut? Dacă ai fi căsătorit cu o femeie care ar arăta cum 
arată ea, cu o femeie cu atât de mulţi ani mai tânără, o femeie 
care nu s-ar fi uitat de două ori la cine dacă n-ar fi existat ceva 
despre care ea să creadă că trebuie să?... De ce crezi că s-a 
căsătorit cu mine? Pentru că sunt atât de fermecător, de bun și 
de blajin sau acest lucru ar fi putut avea vreo legătură cu faptul 
că toți par a crede că sunt proprietarul a jumătate din New York 
și a altor câtorva lucruri pe deasupra? 

St. James s-a tras înapoi de lângă parapet și a aruncat 
trabucul cât de departe a putut, privind cum roșul slab s-a întețit 
și a pâlpâit, a scăzut în intensitate și, în cele din urmă, a murit. 

— Nu numai pentru bani, ci pentru ceea ce înseamnă banii, 
pentru agitația, pentru această nevoie permanentă pe care o 
are pentru altceva nou. Nu poate avea destul din toate, inclusiv 
alți bărbaţi. Imi place oare că nu se poate stăpâni la faptul că ar 
exista ceva sau cineva ce ea să nu poată avea? Intenţionez eu 
să fac ceva în acest sens? A zâmbit și a ridicat din umeri. Tu ai 
face ceva dacă ea ţi-ar aparţine și tu nu ai vrea să o pierzi? 

St. James a început să se îndepărteze, dar s-a oprit apoi și a 
privit îndărăt. 

— Are talentul acesta, știi. În ciuda tuturor infidelităţilor ei, te 
poate face să crezi că încă îţi aparţine. 

La colțurile gurii i-a răsărit un zâmbet al cărui cinism părea 
aproape înduioșător. 

— Trebuie că ai simţit asta acum câteva minute, când a fost 
aici, afară, împreună cu tine. 


VP -21 


Și, apoi, s-a întors și s-a îndepărtat, și nu s-a mai uitat înapoi, 
și, pentru prima dată după mult timp, Morrison a simţit ceva ce 
părea să fie rușine. 

A încercat să dea vina pe alcool. Nu consumase așa de mult, 
dar ceilalţi băuseră zdravăn și, ca la orice beție, regulile de 
comportament fuseseră uitate în această noapte târzie, bine 
asezonată cu băuturi spirtoase, în care senzualitatea bărbaţilor 
și femeilor nu-i lăsa pe aceștia să gândească limpede, ci numai 
să simtă. După cum își putea el aminti, aceasta era cea mai 
stupidă scuză pe care o auzise vreodată, să dai vina pentru 
comportamentul tău greșit pe starea de spirit a altcuiva. Era ca 
în situația în care un hoţ își învinovățește victima că a lăsat 
toate ușile neîncuiate. 

Noaptea devenea din ce în ce mai rece. Morrison și-a ridicat 
reverele și și-a strâns haina pe lângă gât, apoi, pe neașteptate, 
gândul la ea a revenit și el nu s-a mai jenat așa de mult de ceea 
ce făcuse. Parfumul ei, felul în care se lipise de el și-și pusese 
braţele în jurul gâtului lui - asta era tot ce va avea vreodată de 
la ea, dar amintirea, sentimentul intens al momentului... Spre 
deosebire de aceasta, gândul că ea era soţia unui alt bărbat era 
o abstracţie neclară, o regulă formală care-și pierduse orice 
sens odată ce ea a decis că regulile erau pentru ceilalţi oameni. 

Dar apoi a apărut întrebarea: Ce înseamnă pentru el regulile? 
Asta l-a oprit și a făcut o pauză până când și-a amintit că era 
prea târziu, că el nu avea de luat nicio decizie în ceea ce-l 
privea. Petrecuseră împreună câteva clipe și atât, câteva 
săruturi furate, apoi nimic. Și totuși, dacă n-ar fi fost căsătorită, 
dacă... 

Morrison și-a scuturat capul și s-a străduit să uite - sau să 
încerce să uite - ceea ce știa bine că nu poate avea. A dat ocol 
iahtului, mișcându-se repede pentru a-și limpezi mintea. Cerul 
era plin de stele, un auditoriu strălucitor, i se părea lui Morrison, 
al unei scurte drame - sau fusese o comedie, o farsă? - care 
abia se declanșase: soţul cu soţia infidelă care, cu un pic de 
noroc, i-ar fi fidelă pe vecie unui bărbat pe care abia îl 
cunoscuse, un bărbat cu care ar fi putut fugi în lume și nu s-ar fi 
uitat măcar o dată înapoi, dacă scena ar fi durat un pic mai 
mult. Ochii lui Morrison au sclipit cu un fel de triumf, nu pentru 
că el credea că s-ar fi putut întâmpla astfel, ci pentru că, înclinat 


VP - 22 


să ia totul din fiecare moment al vieţii scurte pe care era 
convins că o avea de trăit, era capabil să viseze. 

După un al doilea tur în jurul punţii, le-a făcut cu mâna 
stelelor, ca un actor care iese din scenă, și a coborât. Salonul 
unde se servise cina era gol, pe masă se aflau răspândite în 
dezordine pahare goale și câte ceva din conţinutul lor era risipit 
pe scaune. Platouri cu marginile aurite erau îngrămădite unele 
peste celelalte, pline de desertul pe jumătate mâncat zdrobit și 
topit, formând dulci movilițe. Mirosul înțepător de transpiraţie 
umană și de alcool răsuflat i-a amintit lui Morrison cât de mult 
efort consumau oamenii pentru a se distra, iar asta l-a deprimat 
ușor. Și-a vârât mâinile în buzunare, și-a lăsat capul în jos și și-a 
continuat drumul. Liniștea era atât de totală, încât se aștepta 
oarecum ca, la capătul culoarului, să găsească pe cineva întins 
pe jos, zăcând mort. În schimb, venind de dincolo de ușa groasă, 
închisă a apartamentului stăpânului iahtului a auzit un zgomot 
înfundat. A rămas pe loc și a ascultat cu mare atenţie. St. James 
țipa la soţia lui și ea îi răspundea în același mod. Morrison nu 
putea înțelege ce-și spuneau sau, cel puţin, nu toate cuvintele. 
A auzit cuvântul „curvă” destul de clar și apoi, cu o voce care-și 
pierduse toată emoția, gâtuită, „bastardule” a răsunat strident. 
A deslușit pași repezi de cealaltă parte a ușii care s-a deschis 
brusc, ca smulsă din ţâţâni. 

— Nu-mi pasă dacă vreodată... a strigat Danielle peste umăr. 

Conștientă brusc de faptul că Morrison se afla la numai doi 
pași de ea, pe coridor, furia a dispărut din ochii ei și ceva 
asemănător fricii i-a luat locul. A clătinat repede din cap, gest ce 
însemna să nu se apropie mai mult și să nu scoată niciun 
cuvânt. S-a răsucit pe loc, strigând încă, dar renunțând la tonul 
sfidător. 

— Crezi că vreau să mă culc cu toţi bărbaţii cu care stau de 
vorbă? l-a întrebat jignită în timp ce închidea ușa în urma ei, 
lăsându-l pe Morrison să ghicească vorbele pe care urma să le 
rostească St. James, dacă ar fi catadicsit să o facă. 

Așa de multe emoţii se învălmășeau în creierul lui Morrison - 
gelozie și neputinţă, dorinţa de a face ceva și conștiința faptului 
că nu putea, jenă, teamă, convingerea că el crease această 
situaţie care putea să aibă consecințe serioase pentru toţi cei 
implicaţi și imposibilitatea totală de a ști care puteau fi aceste 
consecinţe - încât a durat până când, în cele din urmă, somnul l- 


VP - 23 


a doborât. Dar, odată adormit, a făcut-o atât de profund, încât, 
atunci când ușa de la cabina lui s-a deschis, habar n-a avut, a 
auzit zgomotul abia când s-a închis la loc. 

— Cine-i acolo? a întrebat el trezindu-se cu o tresărire de 
spaimă. 

Umbra care înainta spre el s-a mișcat încă și mai încet când i- 
a auzit vocea. 

— Încet, nu vorbi așa de tare, a șoptit Danielle în timp ce s-a 
așezat lângă el și și-a pus trei degete pe gură ca să-l facă să 
tacă. Doarme acum, dar când este furios... Nu avea nimic pe ea, 
cu excepţia unei cămăși de noapte din mătase care nu-i ajungea 
nici până la genunchi. Îmi pare rău de ce-ai auzit, îmi pare rău 
că... 

Morrison a tras-o spre el și a sărutat-o cu blândețe pe gură. 

— Nu, nu se poate, nu aici, nu acum, a început ea să spună. 

El a sărutat-o apăsat și a tras-o spre el. 

— Nu, nu aici, nu acum, a strigat ea moale în vreme ce se 
rostogolea și se ridica de pe pat. Este prea periculos! Ne-ar 
ucide pe amândoi dacă ne-ar prinde. 

Morrison s-a întins după ea, dar femeia s-a dat câțiva pași 
înapoi și atunci a priceput că vorbea serios. 

— Nu trebuia să fi venit, a murmurat ea aplecându-se să-i 
mângâie părul de pe frunte. Și-a trecut degetele prin părul lui, 
zâmbind de dezamăgirea din ochii bărbatului. Ești irezistibil, dar 
știi asta. Nu-i așa? În privirea ei era ceva trist și melancolic când 
a adăugat: A trebuit să te mai văd o dată - încă o dată, singur - 
ca să-ţi zic. 

— Ce să-mi zici? a întrebat Morrison ridicându-se într-un cot. 

— Că nu te mai pot vedea din nou, oricât de mult mi-aș dori. 
A zâmbit și i-a spus din priviri că și-ar dori mai mult decât orice 
pe lume să poată rămâne. Apoi, fără să se mai uite la el, fără alt 
cuvânt, a deschis ușa și a dispărut pe culoar. 


VP - 24 


Capitolul 3 


În dimineaţa următoare, Morrison a urcat pe punte cu 
speranţa c-ar putea să o găsească. Ambarcaţiunea cu motor se 
îndrepta spre țărm. Stând alături de soţul ei, Danielle a privit 
peste umăr, încercând, după câte se părea, să prindă o ultimă 
privire a cuiva rămas în spate. 

— Domnul și doamna St. James trebuie să zboare înapoi la 
New York, a spus căpitanul, înainte ca Morrison să pună vreo 
întrebare. Peste buze i-a trecut un zâmbet răuvoitor. Afaceri, a 
adăugat el cu o privire plină de înţeles, cu o licărire enigmatică 
în ochi. 

Ceva era nelalocul lui, ceva nu era în regulă cu căpitanul 
vasului Trandafirul negru. Comportamentul lui era prea formal, 
prea studiat, de parcă ar fi jucat un rol. Arăta ca și cum ar fi ieșit 
din una dintre acele reclame care arată cum trebuie să se 
îmbrace un bogat proprietar de iaht. Haina albă cu rever dublu 
strălucea ca un smoching, iar pantalonii de flanelă perfect croiţi 
se terminau în exact unghiul perfect peste mocasinii negri, 
italienești. Părul cărunt avea fix lungimea necesară și mustaţa 
neagră era tunsă cu asemenea precizie, încât Morrison s-a 
întrebat dacă nu cumva la bord se află un frizer. Căpitanul 
vorbea englezește, dar, în mod clar, nu era limba lui maternă. 

— Mustafa Nastasis, a anunțat el întinzând mâna. Nu ne-am 
cunoscut. Pe ceilalți musafiri îi cunosc, dar dumneata ești aici 
pentru prima dată, nu-i așa? 

Morrison a dat din cap. 

— Ești grec... da? 

— Din partea tatălui meu. Mama era din Istanbul. De obicei, 
grecii și turcii se urăsc, dar asta nu a părut să fie o piedică 
pentru părinţii mei; au avut nouă copii. 

— De când lucrezi pentru domnul St. James? 

Nastasis nu i-a răspuns. Privirea lui a părut a se întoarce spre 
lăuntrul lui, ca și cum întrebarea pe care o pusese Morrison nu 
era așa de simplă cum părea. 

— Am făcut un lung drum împreună, a spus el în cele din 
urmă întorcându-se spre locul în care ambarcaţiunea cu motor, 


VP -25 


acum abia vizibilă, lăsase în urmă un siaj lung și îngust în 
drumul ei spre țărm, un drum foarte lung. 

Morrison abia l-a auzit. Ochii lui urmăreau dâra lăsată de 
barcă, în timp ce se gândea la ceea ce văzuse cu câteva 
momente mai înainte, când Danielle s-a întors și a privit înapoi. 
Se întreba dacă nu cumva ceea ce căuta ea prin ceața ușoară, 
saturată de soare, era el. 

— Se vor întoarce? a întrebat Morrison. 

Nastasis a zâmbit. 

— Pe Trandafirul negru? Da, întotdeauna. A tăcut ca și cum ar 
fi vrut să-l impresioneze pe Morrison cu importanţa lucrurilor pe 
care le știa el, dar pe care nu le va dezvălui niciodată. Dar, când 
sau unde?... 

A ridicat dintr-o sprânceană care începea să încărunţească și 
a dat din umeri. Morrison a clătinat din cap în semn că a înţeles 
și s-a întors pregătit să plece. 

— Dar, te rog să nu eziți să-mi spui dacă putem face ceva 
pentru ca restul weekendului să fie plăcut pentru tine, a strigat 
Nastasis în urma lui. 

Morrison a zâmbit în sinea lui și nu s-a uitat înapoi. 

În seara aceea, la cină, după ce Trandafirul negru a început 
drumul de întoarcere spre San Francisco, când cineva a întrebat 
dacă mai există vreun iaht ca acesta, Morrison a întrebat despre 
căpitan. Numele lui Mustafa Nastasis a făcut să înceteze orice 
conversație. S-a lăsat o liniște lungă, apăsătoare. 

— Nu este nimic de știut despre el, a zis Wendell Clark, într-un 
târziu. A încercat un zâmbet. Cred că a venit împreună cu iahtul. 

Apoi, spre ușurarea evidentă a tuturor, a schimbat repede 
subiectul întrebându-se unde ar putea merge împreună în 
următorul weekend lung. 

Era curios, dar Clark, atât de dornic să-l vorbească pe Nelson 
St. James pe la spate, nu a rostit niciun cuvânt despre Nastasis. 
Nu erau numeroase lucrurile care-i făceau pe oameni așa de 
precauţi sau atât de înfricoșaţi. Morrison auzise toate zvonurile 
despre presupusele legături ale lui St. James cu diferite firme 
care operau în afara legii, câteva dintre ele menţionate chiar cu 
o zi înainte de Wendell Clark însuși, dar, până în acest moment, 
nu se gândise că vreuna dintre ele ar presupune violenţa. Ceea 
ce ridica întrebarea: în ce fel de afaceri era implicat cu adevărat 
Nelson St. James? 


VP - 26 


Aceasta nu era o întrebare care să-l preocupe vreme 
îndelungată pe Morrison. Stând la biroul lui într-o dimineaţă 
cețoasă de luni, pregătindu-se pentru un alt proces, singurul 
gând cu privire la weekend era amintirea lui Danielle. Pentru 
prima dată de când începuse să pledeze, a descoperit că era 
sătul de ceea ce făcea, de repetarea la nesfârșit a acelorași 
lucruri: repetarea pledoariei de deschidere, pe care o putea 
spune, de-acum, și în somn. A privit pe fereastră spre Golden 
Gate, învăluit în ceaţă groasă, și s-a gândit la acea ultimă 
privire, la acel ultim rămas-bun pe care el nu l-a văzut cu 
adevărat, apoi a râs ușor, din vanitate, și și-a spus că este 
nebun. Și-a zis că Danielle St. James a fost numai un scurt flirt, 
nimic mai mult, o femeie căsătorită cu care nimic nu s-ar fi 
putut întâmpla și nici nu se va întâmpla vreodată. Și totuși, 
numai gândul la ea, felul în care arăta ea, căldura atingerii ei... 
Era mai bine să nu se gândească la ceea ce nu va putea 
vreodată să aibă. A scuturat din cap ca să-și limpezească mintea 
și s-a întors la lucru. 

Nu se putea stăpâni să nu se gândească la ea, desigur, nu în 
totalitate. Ea era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse 
vreodată, dar nu a insistat asupra acestui aspect, nu a devenit 
genul de obsesie care-l face pe bărbat să uite de orice. Morrison 
nu fusese niciodată îndrăgostit - fusese mult prea preocupat de 
ceea ce credea el că trebuia să facă totuși cu viaţa lui -, dar știa 
acum că ar fi putut fi dacă situaţia ar fi fost favorabilă. Așa 
găsea un fel de confort, un fel de siguranţă. Îi permitea să se 
gândească la felul cum ar fi putut fi viaţa lui dacă Danielle nu ar 
fi fost căsătorită și dacă el ar fi avut mai mult timp pentru a face 
lucrurile pe care simțea nevoia să le facă. Așa că se gândi la ea, 
la femeia de care s-ar fi putut îndrăgosti, dar numai în momente 
ciudate, de obicei noaptea târziu, când stătea în pat gata să 
adoarmă și își imagina din nou ce s-ar fi putut întâmpla pe 
Trandafirul negru. Apoi, desigur, erau momentele de pe stradă, 
când vedea pe cineva care semăna cu ea sau se mișca în felul 
acela ușor, cu pași ca de pisică, la fel ca ea, și-și amintea de 
privirea ei în acea primă clipă în care a văzut-o înaintând spre 
el, pe puntea iahtului, în acea lungă după-amiază însorită și cât 
de bine se simţea el, cum nu se simţise niciodată în viaţa lui, de 
fiecare dată când a văzut-o după aceea. Dar Morrison avea de 


VP - 27 


pregătit un proces și el fusese întotdeauna necruţător cu timpul 
lui. 

Cu cât se apropia data procesului, cu atât lucra mai din greu 
și cu atât se gândea mai puţin la orice altceva, cu excepţia 
acestuia. Danielle St. James a fost izgonită din mintea lui. Când, 
în seara de dinaintea procesului, în biroul lui a intrat un străin, 
Morrison era atât de captivat de ceea ce lucra, încât, la început, 
nu și-a putut aminti numele acestuia. 

— Nelson St. James, a repetat străinul care, fără a aștepta să 
fie invitat, își trăsese un scaun în faţa biroului lui Morrison. 

Îmbrăcat în costum închis la culoare și cu cravată asortată, 
bărbatul se mișca având siguranţa cuiva care, chiar dacă nu-și 
făcuse un obicei din a da buzna peste alți oameni, simţea că are 
un anumit drept să facă lucrul acesta. Păienjenișul de riduri de 
la colţurile ochilor lui întărea impresia unei hotărâri neclintite de 
a obţine ceea ce voia. 

— Cine ești? Cum ai intrat? 

— Jack Taylor, a spus el în timp ce căuta o carte de vizită în 
buzunar. Departamentul de Justiţie. 

Morrison s-a lăsat pe spate sprijinindu-se de spătarul 
scaunului. Pe faţă i s-a așternut un zâmbet ambiguu în vreme ce 
examina cartea de vizită. 

— Nelson St. James. Care-i treaba? Ai petrecut câteva zile 
împreună cu el. 

Morrison a ridicat cartea de vizită cu amândouă mâinile, și-a 
înălțat capul și a râs. 

— Ai intrat în biroul meu după ce toată lumea a plecat; nu te- 
ai deranjat nici măcar să-mi spui numele tău înainte de a-ţi lua 
un scaun... Sunt în mijlocul unui proces! De ce-aș vrea să stau 
cu ține de vorbă despre Nelson St. James sau despre orice 
altceva? 

Taylor a dat din mână cu un gest de nerăbdare faţă de tot ce 
nu era relevant pentru scopul lui. 

— Ai studiat la Berkely, corect? 

— Facultatea de Drept. De ce? 

— Și eu am studiat acolo... cu câţiva ani înaintea ta, a 
adăugat el cu un zâmbet rapid, dezarmant. Frumos birou, a 
remarcat cu subiînţeles, în timp ce se uita în jur, prin încăperea 
spațioasă, funcţională, plină cu mobilier negru și cu covoare 
orientale. Privirile i-au revenit la Morrison. Ai o anume reputaţie 


VP - 28 


- una foarte bună, aș putea adăuga. Nu ești unul dintre acei 
avocaţi ai apărării care fac orice ca să câștige... poate pentru că 
ești atât de bun, nici nu trebuie, dar, în ambele situații, ești 
cinstit și, cel puţin până acum, aparent incoruptibil. De aceea 
am fost puţin surprins să aflu că ai petrecut trei zile pe iahtul 
acela al lui, Trandafirul negru. 

— Știu că există zvonuri în legătură cu St. James, dar... 

— Mai mult decât zvonuri, domnule Morrison. La bord a fost 
un tip, Wendell Clark, ţi-l amintești? 

— Da, mi-l amintesc. A... 

— Este mort. 

Felul în care Taylor a spus-o, cu o detașare aproape cinică, 
mai mult decât faptul în sine, l-a izbit pe Morrison cu putere. Era 
ceva aproape nepăsător în felul în care o zisese, ca și cum 
moartea lui Wendell Clark fusese un eveniment atât de perfect 
predictibil, încât singurul mister nu fusese că s-a întâmplat, ci 
când. 

— Ucis, atât el, cât și soția lui; azi-noapte târziu, în casa lor 
din Washington, a rostit Taylor fără vreo urmă de regret 

— La Washington? Nu știam că locuiesc acolo. Chiar nu 
știam... 

— Că el era unul dintre cei mai puternici oameni din țară? N-ai 
auzit niciodată de ceva numit Grupul Hawthorne? 

Morrison a clătinat din cap. 

— Nu, eu... Cu o privire care spunea că parcă-și amintea ceva, 
s-a răzgândit. Ba da, cred că știu. Oficiali de rang înalt - foști 
membri ai cabinetului, un fost președinte - investiţii financiare, 
guverne străine... 

— Printre alte lucruri, a zis Taylor cu o căutătură mai intensă 
în vreme ce se apleca în față. Clark a fost capul afacerii. Ceilalţi, 
cei faimoși, nume pe care le cunoaște toată lumea, își folosesc 
contactele, ajută să se facă înțelegerile, dar Clark administra 
operaţiunea zi de zi. El știa ce făcea fiecare. 

Morrison nu-și prea dădea seama ce însemna această ultimă 
afirmație. 

— Ce făcea fiecare? 

— Hai să spunem numai că el știa lucruri care ar fi putut 
aduce prejudicii unora dintre persoanele implicate. Știa cu 
certitudine despre Nelson St. James lucruri care puteau fi... 


VP - 29 


Morrison și-a amintit că Wendell Clark vorbise despre St. 
James, în acea după-amiază, și cât de alarmată fusese soţia lui 
că St. James l-ar fi putut auzi. 

— Crezi că St. James... 

Taylor i-a aruncat o privire cinică. 

— El era la mii de kilometri depărtare, pe Trandafirul negru, 
undeva în Pacificul de Sud. St. James nu l-a ucis pe Clark și pe 
soția acestuia, a făcut-o altcineva pentru el. 

— Dar de ce? Clark știa multe despre St. James, dar nu ai spus 
chiar tu că știa lucruri despre toţi cei implicaţi în Grupul 
Hawthorne. Așadar, de ce ar fi?... 

— St. James nu făcea parte din Grupul Hawthorne, ci Grupul 
Hawthorne era interesat de St. James. Taylor s-a ridicat de pe 
scaun, s-a dus la fereastră și s-a uitat la cerul plin de nori. Erau 
băgaţi în toate, dar existau niște lucruri pe care nu le puteau 
face. Era o afacere cu petrol, o conductă în valoare de miliarde, 
dacă o puteau construi pe teritoriile câtorva ţări din Orientul 
Mijlociu. Au oferit mită oricui voia, dar guvernul uneia dintre 
acele ţări nu a dorit ca o companie apuseană să-și trimită vreun 
om în teritoriul său. 

S-a uitat la Morrison cu un zâmbet tăios pe buze. 

— Oamenii aceștia se cred în stare de orice. Au decis că 
guvernul - cel care nu a primit șperțul lor - era corupt, nu era 
democratic și trebuia schimbat. Erau cu toţii în favoarea 
dezvoltării democraţiei în toate ţările din Orientul Mijlociu, când 
stabileau politica pentru Statele Unite. Erau încă în favoarea 
acestui lucru. Au început o campanie publică, în Congres, în 
presă, pentru reformă în Orientul Mijlociu. Și, apoi, au început un 
mic război privat. Taylor și-a întors iarăși privirea spre fereastră, 
spre Golden Gate, care se contura în depărtare ca o umbră. Sau, 
mai degrabă, l-au pus pe St. James să înceapă unul, în locul lor. 

Morrison a luat un creion și apoi a pipăit după o gumă, pe 
birou. Și-a amintit ceea ce spusese Clark despre St. Jones și 
despre oamenii care vor fi distruși dacă anumite lucruri ies 
vreodată la iveală. Dar, dacă spusele lui Taylor erau adevărate, 
St. James era un fel de infractor internaţional care accepta să fie 
plătit pentru a ajuta la răsturnarea guvernelor. A știut Danielle 
despre asta de aceea îi era frică de moarte de el și de ceea ce 
ar putea face el? 


VP - 30 


— Acum, ce-mi poţi zice despre ce s-a întâmplat pe 
Trandafirul negru? a întrebat Taylor când s-a întors la scaunul 
său. Ai văzut ceva, ai auzit ceva, s-a întâmplat ceva între Clark 
și St. James care să te facă să crezi că era ceva în neregulă? 

Morrison a pus creionul pe birou. Incă o putea vedea pe 
Danielle, vedea privirea din ochii ei când i-a spus că, oricât de 
mult și-ar dori ea, nu putea să se mai vadă cu el niciodată. Era 
aproape sigur că, indiferent ce ar fi putut face Nelson St. James, 
nu se putea ca Danielle să nu fi știut ceva. 

— Ceea ce-mi amintesc în primul rând este cât de mult a băut 
fiecare. Brusc, Morrison și-a răsucit capul într-o parte, ca pentru 
a-l studia pe Taylor dintr-o altă perspectivă. De unde știi că am 
fost acolo? Aţi pus Trandafirul negru sub supraveghere, a 
întrebat el înainte ca Taylor să poată răspunde. Prin satelit? A 
început să zâmbească. St. James a avut dreptate, la urma 
urmelor. 

— Dreptate la urma urmelor? a repetat Taylor confuz. A avut 
dreptate în legătură cu ce? 

— Că nu putea deveni pirat chiar dacă și-ar dorit. A spus că l- 
ar urmări peste tot, oriunde s-ar afla, prin satelit și toată 
distracţia s-ar duce naibii. 

Taylor a ridicat din sprânceană. Gura i s-a strâns într-un rânjet 
amar. 

— Îi lipsește distracţia, nu-i așa? Din câte îmi aduc eu aminte, 
piraţii trebuie să se lupte, de obicei, cu oamenii pe care-i ucid. 
Acesta-i un risc mult prea mare, pe care Nelson St. James nu a 
dorit niciodată să și-l asume! 

Cu o privire care zicea că ar fi mai bine pentru Morrison să nu 
se amăgească singur în legătură cu Nelson St. James, Taylor s-a 
ridicat să plece. A făcut doi pași spre ușă, a șovăit și s-a răsucit 
în loc. 

— Ştii de ce ai fost invitat pe Trandafirul negru? L-ai mai 
întâlnit vreodată pe St. James? 

— Nu, nu l-am întâlnit până în ziua când m-am îmbarcat. 
Presupun că a fost numai un eveniment social, că eu am fost o 
persoană pe care el să fi vrut s-o cunoască. Nu a zis nimic care 
să mă facă să cred altceva. 

Taylor i-a aruncat lui Morrison o privire lipsită de bunăvoință. 

— S-a întâmplat, uite-așa, să invite un faimos avocat al 
apărării la un eveniment monden, într-o excursie de trei zile de- 


VP - 31 


a lungul coastei californiene, în vreme ce un mare juriu federal 
delibera dacă să-l pună sau nu sub acuzație pentru o duzină de 
fapte foarte reprobabile. 

— Habar n-am avut de lucrul acesta. 

Cu o aprobare scurtă, hotărâtă, Taylor i-a spus că încă nu știe 
nimic, că lucrurile pe care tocmai le-a auzit au fost strict 
confidenţiale. Și apoi i-a zis ceva ce a fost încă și mai 
confidential decât ce-i spusese până în acel moment. 

— Clark și soţia lui au fost uciși noaptea trecută. Totul a fost 
aranjat să pară o spargere nereușită, dar nu aceasta s-a 
întâmplat. Clark era programat să apară în faţa marelui juriu, în 
dimineaţa aceasta. O privire îngrijorată i-a umbrit trecător faţa: 
Ascultă, mai e ceva. Am interceptat o convorbire telefonică; nu 
am obţinut prea multe informaţii din ea, dar o parte are legătură 
cu tine. Taylor i-a aruncat o privire ciudată lui Morrison. Nu ţi-a 
propus să devii avocatul lui, nimic de felul acesta? 

Morrison a dat să-i spună că aceasta nu era treaba lui, dar s-a 
răzgândit. Era foarte curios cu privire la sclipirea din ochii 
bărbatului. 

— Dacă nu ţi-a propus să devii avocatul lui, atunci, în locul 
tău, eu aș fi cu mare grijă. 

— De ce? a întrebat Morrison ridicându-se în picioare. Ce a 
zis? 

— „Luaţi-l pe Morrison”. Asta-i tot ce am obţinut: „Luaţi-l pe 
Morrison”. Ce crezi că înseamnă asta? 

Morrison habar n-avea la ce s-ar fi putut referi Nelson St. 
James în acea convorbire telefonică parţial interceptată și 
adevărul era că nu-i păsa prea mult. Avea de pledat într-un 
proces în ziua următoare și nimic nu era mai important decât 
asta. Totuși, nu se putea stăpâni să nu se gândească la Danielle 
și la propria reacție, la modul straniu în care încercase s-o ajute. 
De ce nu i-a spus lui Taylor ce știa, de ce nu a repetat pur și 
simplu ceea ce-l auzise pe Wendell Clark zicând? În mod ciudat, 
într-un fel pe care nu îl prea înțelegea, simţea că nu era cinstit și 
totul din cauza unei femei pe care nu o cunoștea cu adevărat. 
Și-a spus în sinea lui sau a încercat să-și spună, că avusese 
noroc că lucrurile nu merseseră mai departe. Dar dacă nu era 
atât de nevinovată cum își dorea el atât de mult, cu ardoare 
chiar, să creadă? St. James nu păruse să fi avut iluzii prea mari 
în legătură cu femeile de genul ei... De ce voia el să gândească 


VP - 32 


numai de bine despre ea? Oare pentru că, în acele câteva 
momente din acea noapte târzie, ea a lăsat garda jos și i-a 
permis lui Morrison să o vadă cu toate spaimele și 
vulnerabilităţile ei, cum nu lăsase probabil pe nimeni să vadă 
înainte? Acesta să fie motivul pentru care, fără a minţi întru 
totul, nu-i mărturisise lui Taylor adevărul? Deoarece i-ar fi părut 
o trădare a unei femei care avusese încredere în el și-i 
dezvăluise ceva intim din viaţa ei? Indiferent de motiv, Danielle 
era acum secretul lui, singurul pe care-l avea. 


VP - 33 


Capitolul 4 


Andrew Morrison nu avea prieteni, niciun prieten apropiat, nu 
avea pe nimeni căruia să fie tentat a-i împărtăși ceea ce simţea. 
Cu excepţia unui weekend, asemenea celui pe care-l petrecuse 
pe Trandafirul negru, rareori părăsea orașul și aproape niciodată 
nu făcea altceva decât să muncească. De la început chiar, de pe 
vremea când abia începuse să pledeze la tribunal, singurul lui 
gând era să facă tot ce putea pentru a învăţa tot ce avea 
nevoie. Așa îl întâlnise pe grefierul tribunalului care a ajuns să-l 
cunoască așa cum probabil nimeni nu-l va cunoaște vreodată. 

Philip Conrad încă zâmbea ori de câte ori se gândea la prima 
lui întâlnire cu Andrew Morrison, când acesta i-a cerut 
transcrierea unui proces. Morrison tocmai câștigase un caz în 
care nimeni nu credea că are sorţi de izbândă. Într-una dintre 
cele mai devastatoare examinări pe care o văzuse în viața lui, 
Morrison îl distrusese pe principalul martor al statului; și aceasta 
atât de ușor, încât aproape că păruse că acesta nu așteptase 
decât ocazia să-i mărturisească juriului că tot ce-i spusese 
procurorului fusese o minciună. Din ceea ce i se zisese lui 
Conrad, era greu de crezut că acesta era numai al treilea sau al 
patrulea proces în care tânărul Andrew Morrison fusese avocatul 
apărării. 

— Cât va costa? a întrebat Morrison în timp ce-și scotea 
carnetul de cecuri. Știu că taxaţi pe pagină, dar, dacă-mi spui 
cât ar putea dura, îţi pot plăti ceva acum și restul când termini. 

Conrad și-a ridicat privirile de pe birou. Nu era nicio mirare că 
juraţii îl plăceau pe Morrison. Avea o față deschisă, sinceră, 
inteligentă, nu era nici urmă de șmecherie avocăţească în ochii 
lui. În clipa în care-l vedeai, știai că puteai să ai încredere în 
Morrison. Tinea carnetul de cecuri deschis, de cealaltă parte a 
biroului lui Conrad, gata să completeze suma. Conrad a clătinat 
din cap și a încercat să-i explice: 

— Apel faci numai când pierzi, domnule Morrison; este singura 
situaţie în care ai nevoie să parcurgi transcriptul: când vrei să 
găsești vreo greșeală juridică, vreo eroare de aplicare a legii, a 
zis el vorbind în felul lui lent, metodic, oarecum apăsat, care 


VP - 34 


părea să accentueze importanţa, valoarea relativă a fiecărui 
cuvânt folosit. Și acuzarea nu poate face apel pentru că... 

— Pentru că acuzarea nu poate face apel la un verdict de 

achitare în cazul unei crime. Da, știu, domnule Conrad, a spus 
Morrison nu cu nerăbdare, ci cu un fel de stângăcie, ca și cum 
regreta că-l necăjea pe domnul vârstnic făcându-l să-i spună 
ceea ce el știa deja. 
__ Cu o expresie ușor mirată, Conrad s-a lăsat pe spate în scaun. 
Işi atârnase jacheta sport maro-deschis, pe care-o purta în 
fiecare zi, pe cuiul bătut în ușa micului său birou tihnit și-și 
pusese un cardigan gri peste cămașa albă cu cravată. Acesta 
avea o gaură în cotul drept, un semn nu atât de neglijenţă, cât 
de rafinament sărăcăcios în care trăia Conrad. 

— Ai câștigat. Acuzarea nu poate face apel... atunci, de ce?... 

— Știu că am câștigat, a răspuns Morrison cu o privire care va 
deveni faimoasă mai târziu, o privire de uluire nedumerită că a 
putut face ceva care luase o întorsătură așa de bună. Știu că am 
câștigat, a repetat Morrison clătinând din cap: M-am gândit că 
ar fi bine să aflu de ce. 

Conrad a început să râdă, dar a înţeles apoi că Morrison 
vorbea serios. Nu era interesat de vreo greșeală pe care 
judecătorul ar fi putut s-o facă, nu era interesat de vreo chichiţă 
a legii și, chiar și în termeni de tactică, nu era interesat de nimic 
ce-ar fi putut face acuzarea. Nu, Morrison era interesat numai de 
propriile lui greșeli, de lucrurile pe care ar fi putut să le facă mai 
bine, de modalităţi de îmbunătăţire. 

Cu mâinile încrucișate pe piept, Conrad s-a uitat la Morrison o 
clipă, numai cât să fie sigur. Apoi, și-a îndepărtat privirile de la 
el și, cu un zâmbet palid pe buze, a ridicat din sprâncene în 
semn de aprobare tăcută. Morrison era deosebit, și Conrad știa 
acest lucru. 

— Va fi gata într-o săptămână. 

Morrison a început să întrebe cum să completeze cecul. 
Conrad a clătinat din cap și a spus: 

— Poţi să-mi plătești când vii să-l iei. 

Philip Conrad era grefier la tribunal de aproape 20 de ani când 
l-a cunoscut pe Morrison și văduv de aproape tot atâta vreme. 
Toţi cei care lucrau cu el tribunal îl plăceau. Era modest, 
aproape că trecea nevăzut, din propria voință, avea o față 
rotundă, plăcută și niște ochi blânzi care, chiar și când zâmbea, 


VP - 35 


păreau împovăraţi de o tristeţe adâncă. Poate că din această 
cauză avea dorinţa să nu-i implice pe ceilalți în ceea ce-l privea 
numai pe el însuși, altminteri, în general, era un bărbat vesel. 
Nu vorbea despre zvonurile din afara tribunalului care se 
întâmpla să fie colportate de grupurile mici de funcționare și 
grefieri din tribunal, cu care adesea își mânca sandvișul la ora 
prânzului. 

Toată lumea care lucra la tribunal îl știa pe Philip Conrad așa 
cum cu toţii îi cunoaștem pe cei cu care ne petrecem o parte din 
zi la muncă, dar totuși, dacă l-ai fi întrebat pe oricare dintre ei 
unde locuia sau ce făcea în weekend, tot ce-ar fi putut să-ți 
spună era că locuia undeva în oraș, ceea ce însemna, desigur, în 
San Francisco și că, probabil, își petrecea cele mai multe zile de 
sâmbătă și duminică bătând la mașină transcrierea stenogramei 
vreunui proces de care vreun avocat avea nevoie pentru apel. 
Dacă ai fi întrebat-o pe vreuna dintre aceste persoane dacă este 
căsătorit, aceasta s-ar fi întrebat stânjenită de ce a considerat 
întotdeauna că Philip Conrad era singur. 

Niciodată, el nu vorbea despre soția lui sau despre ce i se 
întâmplase. Niciodată, nu i-a trecut prin cap că ar trebui să facă 
acest lucru. Era ceva prea intim, prea dureros pentru fi exprimat 
și în niciun caz care să trebuiască a fi povestit. Cel puţin, acesta 
era modul în care vedea Conrad problema. Se căsătorise de 
tânăr cu o fată din cartier, o fată pe care o știa de când era un 
băiețandru. Căsătoria avusese loc la o săptămână după 
întoarcerea lui din Vietnam, ca veteran de război rănit de două 
ori, și se mutaseră împreună într-un apartament cu două 
dormitoare pe același bulevard, unde locuia și acum. Fiecare zi 
pe care a trăit-o cu ea a fost un balsam pentru sufletul lui și, 
când a murit, după numai un an și jumătate de la căsătorie, 
lovită de o mașină în timp ce se întorcea de la magazin, a murit 
și o parte din el. Fotografia ei a rămas pe noptiera din dormitor 
și a urmărit, an după an, schimbările din viaţa lui. Nici măcar o 
dată nu s-a gândit să se mute, în felul în care mulţi tratează, în 
mod regretabil, orice tragedie ca pe un inconvenient trecător. 
Singura lui mândrie a fost credința în importanţa activităţii în 
folosul celorlalți și în lucrul bine făcut. Și, astfel, vreme de 20 de 
ani, cu chipul anonim al unui grefier, Philip Conrad a ascultat 
tragediile desfășurate în sălile de judecată, în timp ce 
stenografia cu grijă totul, fără să scape un cuvânt. 


VP - 36 


Poate că acest sentiment de mândrie pentru munca lui, 
înţelegerea faptului că nimic din ceea ce făcea el nu era chiar 
așa de important, că nu exista nimic care să te scoată în 
evidență, să arate cine ești tu dacă îţi îndeplineai sarcina cât 
mai bine posibil, aceasta l-a făcut să-i acorde un asemenea 
interes lui Andrew Morrison. Morrison i-a amintit de felul cum 
fuseseră avocaţii - marii avocaţi - înainte ca epoca televiziunii, a 
mass-mediei să înceapă să răspândească învăţătura succesului 
imediat, înainte ca o nouă generaţie de avocaţi să fi ocupat 
scena, siguri că, pentru a susține un proces la tribunal, tot ce îţi 
trebuia era un zâmbet lustruit și o jumătate de duzină de 
expresii banalizate de prea multă folosire. 

Avocaţii cei mari, legendele, dintre care pe unii Conrad îi 
văzuse cu ochii lui spre sfârșitul carierei lor, aveau în capul lor 
mai multe legi decât putea găsi în computerele ei această nouă 
rasă de avocați. Ei munciseră, niciodată nu se opriseră din lucru. 
Lucrau toată noaptea dacă era nevoie și niciodată nu găsiseră 
un motiv să se plângă din această pricină. Nu aveau nevoie de 
așa-ziși experţi care să le spună ce jurațţi să folosească și ce 
juraţi să refuze, nu-și pierdeau vremea să pună în scenă un 
simulacru de proces înainte de cel adevărat, ca să vadă ce-ar 
funcționa cel mai bine. Puteau ţine un martor ore în șir sub tirul 
întrebărilor fără să-și arunce măcar o dată privirea spre 
însemnările pe care le făcuseră. Erau ani de zile de când Conrad 
nu mai întâlnise un avocat capabil să facă lucrul acesta sau 
măcar dornic să-l facă. Dar Morrison se dovedea în stare și nu 
era la sfârșitul carierei, ci abia la începutul ei. 

Intrigat, Conrad a ascultat încă și mai atent următoarea dată 
când a fost grefier în unul dintre procesele lui Morrison. Nu mai 
era interesat numai de cuvintele pe care trebuia să le noteze, ci 
și de felul în care erau folosite acele cuvinte: ușoara schimbare 
a tonului, intonaţia nuanţată prin care Morrison dădea sens 
vorbelor sale. În vreme ce degetele îi alergau pe clapele mașinii 
de stenografiat, Conrad urmărea pe sub sprâncene mișcările 
abile, gesturile subtile prin care Morrison îi comunica juriului ce 
ar trebui să gândească de fapt despre ceea ce tocmai spusese 
un martor aflat sub jurământ. 

Morrison se învârtea prin sala de judecată de parcă și-ar fi 
pierdut conștiința de sine. Nimic din acea vanitate pe care 
Conrad o văzuse la atât de mulţi avocaţi, la cei care umblau 


VP - 37 


țanţoși de colo colo, în costumele lor ajustate pe corp și cu 
pantofii lor cu ciucuri, prin sala de judecată, la cei care credeau 
că trebuie să li se adreseze juraţilor pentru a-i face să înţeleagă, 
la cei cărora niciodată nu le trecuse măcar prin cap vreun singur 
gând care să nu fie deja un clișeu. Morrison nu vorbea în 
limbajul formal pe care-l foloseau alți avocaţi, în care cuvintele 
erau repetate atât de des, încât își pierduseră înțelesul, ci în 
felul în care vorbești cu cineva atunci când crezi, crezi în mod 
sincer că persoana cealaltă știe mai multe decât tine. Le vorbea 
juraţilor cu respectul pe care ignoranta îl poartă inteligenței, le 
vorbea acestora ca și cum ei erau cei mai serioși doisprezece 
oameni pe care i-a întâlnit vreodată, încercând din greu să se 
ridice la nivelul lor. 

Procesul s-a încheiat cu o altă achitare, o altă victorie pentru 
apărare și, în dimineața următoare, Morrison s-a înființat la 
micul birou al lui Conrad cerând cu același zâmbet respectuos 
transcrierea procesului, ca să vadă ce greșeli făcuse. 

— Nu prea multe, îmi imaginez, a rostit Conrad cu un surâs 
cald. 

Morrison păru aproape stânjenit, ca și cum ar fi primit un 
compliment pentru ceva nemeritat. Și-a plecat privirile în podea. 

— Discursul de deschidere a fost... Și, apoi, a fost întrebarea 
aceea pe care am pus-o... Se putea să... 

I-a aruncat o privire lui Conrad, sigur că-și va aminti și, când o 
va face îi va da dreptate. Dar Conrad s-a uitat la el și i-a spus că 
transcrierea va fi gata într-o săptămână. Abia după ce a fost 
grefier la cel puţin șase procese ale lui Morrison, a menţionat 
pentru prima dată existenţa unei posibile legături între Morrison 
și unul dintre avocaţii legendari din trecut. Morrison venise să 
mai comande o transcriere după o altă achitare într-un proces 
pe care nimeni nu crezuse că-l va putea câștiga. Folosise o 
machetă a casei în care se petrecuse crima, o machetă 
construită exact, la scară mică, pentru a arăta că depoziţia 
martorului-cheie nu putea fi în niciun caz adevărată. 

— Melvin Belli făcea așa, folosea machete, a remarcat 
Conrad. Și-a lăsat capul puţin pe-o parte, urmărind reacţia lui 
Morrison. Cred că el a fost primul. 

Ochii lui Morrison au sclipit. S-a așezat pe taburetul de lemn 
de lângă biroul din lemn al lui Conrad. 


VP - 38 


— L-ai văzut pe Belli la lucru? Ai fost grefier la vreunul dintre 
procesele lui? a întrebat cu admiraţie crescândă. Era așa de bun 
cum se zicea? Pariez că era chiar mai bun! 

— La unul dintre ultimele lui procese... era deja destul de în 
vârstă, dar încă era impresionant. Uitase mai multe legi decât 
majoritatea avocaţilor învățase vreodată. 

Morrison a dat din cap cu nerăbdare. 

— Poveștile acestea sunt cu adevărat reale? Că, după fiecare 
caz pe care-l câștiga, trăgea o rafală de tun de pe acoperișul 
clădirii pe care o avea pe strada Sutter? 

Conrad și-a împreunat mâinile la ceafă. Un zâmbet plin de 
nostalgie i-a luminat încet și cu reţinere fața. 

— Așa mi s-a spus, deși eu personal nu am auzit niciodată. 

Morrison a râs. Ochii i s-au aprins de emoție. 

— Și cum e cu povestea că, odată, a distrus o petrecere, unde 
o femeie cânta la harpă complet despuiată? 

— Despre această poveste nu știu exact, nu am fost invitat. 
Dar, probabil, că s-a întâmplat. Cu Belli, totul era posibil. 

După această scurtă conversaţie, în mod ciudat, au devenit 
prieteni. Această unică poveste despre unul dintre cei mai mari 
avocaţi din trecut, un avocat legendar, un avocat care făcuse 
ceva la care visase o generaţie întreagă de dinainte de 
Morrison, a declanșat un șir fără sfârșit de întrebări. Morrison 
voia să știe tot ce-i putea zice Conrad despre marii avocaţi 
pledanţi pe care-i cunoscuse. Niciun detaliu nu era prea mic sau 
prea neînsemnat. Orice-i spunea Conrad, el voia să știe mai 
mult: cum le vorbeau juraţilor, cum îl abordau pe martorul 
chemat la bară și, mai mult decât orice, ce făceau când se 
confruntau cu ceva la care nu se așteptaseră. Indiferent despre 
ce avocat vorbea Conrad, Morrison dorea întotdeauna să știe 
mai mult, cum se descurcase avocatul respectiv când avusese 
parte de surpriză. 

— Mă plictisește, a rostit Morrison într-o după-amiază târzie, 
pe când stăteau amândoi la o ceașcă de cafea, într-o cafenea 
aproape goală. 

— Ce te plictisește? a întrebat Conrad, amestecând zahărul cu 
linguriţa în cafea. 

— Că întotdeauna se întâmplă ceva la care nu te aștepți. 

Conrad nu și-a ridicat privirea. 


VP - 39 


— Indiferent cât de mult te pregătești, indiferent cât de 
grijuliu crezi că ai fost, întotdeauna se întâmplă ceva ce schimbă 
totul și apoi îți dai seama că trebuia să fi știut deja acel lucru. 

Conrad a pus lingurita pe masă, a ridicat ceșcuţa cu 
amândouă mâinile și a sorbit cu înghiţituri mici. Cafeaua nu 
avea niciun gust, era ce mai rămăsese la sfârșitul zilei într-o 
cafenea aglomerată. Dar, chiar dacă a remarcat lucrul acesta, 
nu-l deranja. 

— Vorbești despre ce se întâmplă într-un proces; ai putea 
vorbi la fel de bine despre ce se petrece în viața reală. 

— Nu cred că voi înţelege bine vreodată, a continuat Morrison 
concentrat numai și numai asupra acestui gând. Întotdeauna 
există ceva care mie pare că-mi scapă. 

Conrad a mai luat o sorbitură și a pus ceșcuţa jos. A început 
să-și pocnească degetele. 

— Fac acest lucru de multă vreme, a zis el aruncându-i o 
privire prietenoasă. Nu am văzut pe nimeni mai bun. 

Morrison l-a privit neîncrezător, de parcă nu știa dacă trebuia 
să-l creadă sau dacă, oricum, va conta de-l credea. Conrad a 
înțeles imediat starea lui de spirit. 

— Ai dreptate, presupun că a fi mai bun decât ceilalți nu 
înseamnă că ești destul de bun, dar totuși... 

Morrison a rânjit. 

— Eu nu sunt mai bun... Nu mai bun. Nu sunt nici pe jumătate 
la fel de bun ca Melvin Belli sau ca vreunul dintre ceilalți mari 
avocaţi despre care te-am auzit vorbind câteodată. 

Privindu-și mâinile, Conrad și-a studiat liniile adânci de la 
articulațiile degetelor întrebându-se cât de bun fusese Belli sau 
oricare dintre ceilalţi avocaţi la început, înainte să fi devenit 
cunoscut și toată lumea să creadă că orice făcea era grozav - 
pentru că era cine era. 

— Te subestimezi, a replicat el prompt. Doar nu câștigi toate 
aceste procese din întâmplare. Nu ai pierdut niciodată. Ceea ce 
este aproape nemaiauzit pentru un avocat al apărării. Probabil 
că faci ceea ce trebuie. 

— Întotdeauna e ceva greșit în ceea ce am făcut, ceva la care 
nu mă aşteptam. 

Conrad i-a căutat privirea. 


VP - 40 


— Dacă tu cauţi perfecțiunea, mă tem că nu o vei găsi 
niciodată. Nu poţi controla ce se întâmplă, nu poţi controla ce 
hotărăsc ceilalți să facă. 

— Este ceva rău în faptul că încerc să mă perfecționez? 

— Nu, dacă asta nu te face să uiţi de ce voiai să devii mai 
bun. 

— De ce voiam să?... 

— Mai bun în ceea ce faci... sau pentru că nu suporţi să 
pierzi? Mai bun pentru că vrei să fii cât de bun poţi tu să fii? Sau 
mai bun pentru singurul lucru pe care toată lumea pare să-l 
respecte este triumful? 

Erau întrebări pe care Conrad nu știa dacă trebuia să le fi pus. 
Dar, mai mult decât orice om pe care îl cunoștea - și, în orice 
caz mai mult decât oricare dintre avocaţii pe care-i văzuse în 
sala de judecată -, Morrison era mânat de un impuls straniu, la 
limita obsesiei. Alţi avocaţi ieșeau în oraș să sărbătorească 
atunci când câștigau, Morrison trecea prin frigurile morții 
căutând greșeli pe care era posibil să le fi făcut. Orice lucru 
căruia îi lipsea ceva, puţin chiar, pentru a atinge perfecțiunea 
era în ochii lui Morrison sinonim cu eșecul, ceea ce avea ca 
singur efect să-l chinuiască și mai tare. 

Morrison a continuat să câștige procese în următorii ani. Lua 
cazuri de care nimeni nu s-ar fi atins, cazuri în care apărarea 
părea să nu aibă nicio șansă să câștige și, de fiecare dată, pe 
căi pe care nimeni nu le anticipase, adesea spre propria lui 
surpriză, îi convingea pe juraţi că verdictul de nevinovăție era 
singura alternativă pe care o aveau. Era imbatabil și el era 
singurul care nu știa lucrul acesta. Fiecare victorie era o 
înfrângere, îi aducea aminte cât de mult mai are încă de învăţat, 
era încă un motiv să revadă transcrierea procesului în căutarea 
propriilor greșeli. 

Conrad nu mai aștepta să fie rugat. De fiecare dată când era 
grefier la un proces al lui Morrison, transcria noaptea 
consemnările din ziua precedentă și, dată fiind vechimea lui, 
aranja să fie grefier în cele mai multe dintre cazurile pe care 
acesta le avea în San Francisco. În dimineaţa de după 
încheierea procesului, în dimineaţa imediat următoare zilei în 
care Morrison câștigase încă un proces, Conrad avea 
transcrierea gata. Devenise o rutină, un obicei, un fel de glumă 
personală. 


VP - 41 


— Aș vrea să-ţi cer transcrierea procesului, îl ruga Morrison. 

— În mod normal, durează cel puţin o săptămână, răspundea 
Conrad în timp ce-i înmâna dosarul care putea să aibă și o mie 
de pagini sau chiar mai multe. 

Morrison îl studia, îl relua în minte de nenumărate ori, îl 
parcurgea de trei, patru, uneori chiar de cinci ori, făcând 
comentarii pe margine, mâzgăleli pătate cu cerneală, o 
autocritică mai brutală și neiertătoare decât a celui mai aspru 
critic. Aparent, era absurd felul în care ajungea să domine 
evoluţia fiecărui proces în care era avocat al apărării, cât de des 
era convins că avocatul celeilalte părţi, al părții care pierdea 
procesul fusese mai bine pregătit, cu mai multă experienţă, mai 
versat în legislaţie. De fiecare dată când câștiga, Morrison se 
gândea că avusese pur și simplu noroc și că, de la următorul 
caz, indiferent care ar fi fost acesta, va începe să piardă și 
niciodată nu va mai ajunge să câștige vreun proces. Acea 
expresie de uimire profundă care-i atrăsese prima dată atenţia 
lui Philip Conrad a fost reală. 

Conrad era uluit de ciudata contradicție: pe de-o parte, 
strălucitul avocat atât de plin de încredere, încât părea a fi 
stăpânul sălii de judecată și, pe de altă parte, studentul serios, 
atent la propriile deficienţe, care nu înţelegea niciodată pe de-a- 
ntregul de ce nu pierduse procesul. Să fi fost ceva în mediul din 
care provenea Morrison, ceva motivat de felul în care fusese 
crescut? Fusese oare determinat să creadă că nimic din ce făcea 
nu era destul de bun? Încerca oare Morrison bărbatul să se 
revanșeze pentru ceea ce Morrison băiatul nu fusese în stare să 
facă? Erau întrebări pe care Conrad le gândea, dar niciodată nu 
le rostea cu voce tare. Motivele bărbatului erau exclusiv treaba 
acestuia. Stăteau de vorbă amândoi despre alte lucruri, în 
special despre trecut și numai în biroul mic și înghesuit al lui 
Conrad, când se întâmpla ca Morrison să treacă pe-acolo sau 
când se întâlneau din întâmplare în cafeneaua din incinta 
tribunalului. Mai mult decât diferenţa de vârstă, Morrison 
devenea faimos, iar Conrad își petrecea viaţa în singurătate. 

— Întotdeauna ţi-ai dorit să fii avocat? l-a întrebat Conrad într- 
o zi când stăteau amândoi în cafenea. 

Tocmai se terminase un proces. Juriul se retrăsese încă din 
cursul dimineţii și judecătorul considera că exista șansa ca 
membrii acestuia să dea verdictul înainte de sfârșitul zilei. 


VP - 42 


Morrison a suflat în cafeaua neagră, fierbinte pe care o avea 
în faţă. 

— N-am vrut să fiu doctor. 

Conrad a crezut că a înţeles ce voia să spună. 

— Tatăl tău a fost doctor? De aceea nu ai?... 

— Tatăl meu? Nu știu ce-a fost. Pe buze i s-a așternut un 
zâmbet trist, un fel de scuză față de stânjeneala celuilalt. Nu l- 
am cunoscut pe tatăl meu. Oricum, nu-mi amintesc nimic 
despre el. Ne-a părăsit când aveam 2 ani. Era un cartofor și un 
beţivan. Cred că o trata pe mama foarte rău. Cu toate acestea, 
i-a rupt inima când a plecat. Nu cred că mama și-a mai revenit 
vreodată după această poveste. 

— Așa se întâmplă uneori, a rostit Conrad cu o privire tristă și 
îndepărtată. Te îndrăgostești de cineva și știi că se întâmplă 
numai o dată. 

Morrison încă era cu gândul la proces, la lucrurile pe care 
trebuia să le fi făcut, dar a remarcat expresia din ochii lui 
Conrad și apoi, înainte să se întrebe ce anume putea să însemne 
această privire, ea a dispărut din privirea lui și a revenit la 
celălalt gând rămas neterminat. 

— Nu am vrut să mă fac doctor pentru că nu-mi plăcea ce fac 
ei. Când eram mic, doctorii au crezut că am un murmur cardiac 
și-mi luau sânge la fiecare două săptămâni. Uram acele ace. 

Ochii lui Morrison au scânteiat la amintirea fricii ce-i bântuise 
copilăria și apoi, o clipă mai târziu, expresia i s-a schimbat. 
Privirea i s-a îndreptat spre lăuntrul său și a început a vorbi cu o 
voce care, cel puţin la început, a fost ezitantă și stinsă. 

— Apoi, mama a murit... Eram săraci, nu aveam nimic, Mama 
făcea orice găsea de muncă, a avut două slujbe aproape în 
permanenţă. A murit de inimă și nu avea decât 33 de ani. A 
murit pentru că nu au internat-o în spital, pentru că niciun 
doctor nu s-a uitat la ea când a început să simtă dureri în piept, 
când mai puteau face ceva pentru ea. A murit pentru că nu avea 
asigurare medicală, pentru că nu avea bani, pentru că tot ce 
câștiga cheltuia pe doctoriile pentru mine. S-a uitat direct în 
ochii lui Conrad. Acesta-i motivul pentru care m-am dus la 
Drept: ca să devin avocat și să pot da în judecată orice spital, pe 
orice doctor care i-a întors spatele unui pacient care apoi a 
murit. 


VP - 43 


Morrison, care nu putea să fi avut mai mult de 12 ani când a 
murit mama lui, a fost, după toate probabilitățile, crescut de 
vreo rudă, străin în casa altuia. Și apoi îl bântuia și problema de 
care i se zisese că o are la inimă - boala de inimă care o ucisese 
pe mama lui. Din vremea când era destul de mare ca să înceapă 
a se gândi la viitor, Morrison fusese împovărat de înţelegerea 
faptului că timpul zboară. Aceasta putea explica de ce se 
străduia atât de mult; sau o explica măcar în parte, pentru că, 
după cum a înțeles Conrad, când este vorba despre ceea ce 
simt oamenii cu privire la ce trebuie să facă, nu poți fi niciodată 
sigur de motivația acestei nevoi. 

— Dar nu ai făcut acest lucru, a subliniat Conrad. Nu ai 
devenit avocatul celor ce depun plângere, nu te ocupi cu darea 
în judecată a doctorilor din spitale, ai devenit în schimb avocat 
al apărării în cazuri de crimă. 

Morrison și-a mângâiat bărbia, cu o privire întrebătoare în 
ochii lui întunecaţi, adânci. 

— Acele cazuri durează ani de zile, în general este muncă de 
rutină. M-aș fi plictisit de moarte. N-am vrut să-mi petrec viaţa 
luând depoziţii, mi-am dorit să fiu cât mai mult timp în tribunal. 

— Prezentând cazurile în faţa juraţilor, a adăugat Conrad, 
dând din cap în semn că totul are sens. 


Juriul - doisprezece străini care judecau prestaţia lui - 
devenise pentru Morrison singura sursă de confirmare pe care o 
putea găsi. 


În orele de conversații, obișnuite și adesea neimportante, 
conversații care au avut loc la diverse intervale de timp de-a 
lungul celor opt ani de când îl cunoștea pe Morrison, Conrad a 
aflat destule lucruri care să-l facă să creadă că a înțeles ceva 
din forțele demonice, ciudate, care păreau să-l posede pe 
acesta. Aproape orfan, prea mare pentru a se apropia serios de 
mătușa la care fusese trimis să locuiască, prea mic pentru a nu 
avea nevoie de ea, un copil care, lipsit de orice iubire și 
încurajare, a văzut numai ce aprecia lumea în general, Morrison 
știa sau credea că știe că singura alternativă pe care o avea era 
să facă lumea să gândească frumos despre el. Și avea sau 
credea că are atât de puţină vreme să convingă lumea să facă 
lucrul acesta. Ceea ce nu știa Conrad era cât de puţin timp avea 
de fapt Morrison sau că, într-un mod total neașteptat, cauza va 
fi, în cele din urmă, inima lui Morrison. Dar, cu siguranţă, nu 


VP - 44 


exista niciun motiv care să arate că urma o tragedie pe când 
Morrison se afla în mijlocul procesului care începuse a doua zi 
după ce Jack Taylor venise să-i pună întrebări despre Nelson St. 
James și despre ce se întâmplase în decursul acelui weekend 
prelungit, de pe Trandafirul negru. Dimpotrivă, Conrad se 
gândea că era cel mai bun lucru pe care-l văzuse vreodată, nu 
doar din partea lui Morrison, ci a oricui altcuiva în sala de 
judecată. Îl urmărea fascinat pe Morrison în timp ce acesta îi 
chema pe martori unul după altul și transforma fiecare lucru pe 
care-l spunea martorul într-un argument în favoarea apărării. 
Morrison a continuat în acest ritm ore în șir, subjugând juriul și a 
tinut-o așa la nesfârșit, până când Conrad s-a gândit că se va 
prăbuși extenuat, arătându-le că, oricare ar fi evidenţa, tot ce le 
zisese el cu privire la nevinovăția acuzatului era adevărul 
adevărat. 

La capătul celei de-a patra zile de proces, după ce aproape 
toţi părăsiseră tribunalul, Conrad l-a găsit pe Morrison prăvălit 
peste o cană cu cafea neagră, la bufet. 

— lau cina, înainte de a mă întoarce la birou să mai lucrez 
ceva, a rostit Morrison cu un zâmbet obosit. 

Conrad avea bănuiala că Morrison trăia numai cu cafea în 
timpul proceselor. A vrut să-i spună cât de strălucitor credea el 
că fusese, dar, ca grefier, simţea obligaţia să fie imparţial ca un 
judecător. 

— Interesant proces, a fost tot ce a spus. 

Un fel de zâmbet a trecut în zbor peste buzele lui Morrison. 

— Teribil proces, a replicat el. A aruncat apoi o privire rapidă 
înjur ca să se asigure că paznicul care ștergea podeaua cu 
mopul era prea departe ca să audă și a continuat: Cea mai mare 
parte a lor sunt vinovaţi, cei pe care-i apăr, dar nu și acesta. 
Dacă fac numai o singură greșeală, merge la pușcărie pe viaţă 
pentru ceva ce n-a făcut. In zile ca asta, mă gândesc că ar fi 
trebuit să-mi petrec vremea dându-i în judecată pe doctori, așa 
cum plănuisem. 

De-acum, Morrison devenise nu numai faimos, ci chiar o 
legendă. Existau judecători care jurau că singura cale prin care 
Morrison putea pierde era dacă acuzatul s-ar răzgândi pe 
neașteptate și s-ar decide să mărturisească; unii judecători 
credeau că nici măcar în acest caz nu ar fi posibil. Insistau că 
Morrison ar găsi o soluţie. l-ar face probabil pe juraţi să creadă 


VP - 45 


că mărturisirea nu face decât să dovedească tot ceea ce el 
spusese întruna: că poliţia arestase pe cine nu trebuia, pe 
cineva atât de dezaxat, atât de dezamăgit, încât să vrea să ia 
asupra lui vina pentru ceva ce făcuse altcineva. Indiferent ce 
credea cineva despre Morrison - și unii se gândeau la el ca la un 
erou, alţii, din invidie, poate, ca la un escroc -, nimeni nu se 
îndoia că, dintre toţi avocaţii pe care-i văzuseră vreodată, el 
chiar știa cum să câștige. 

Dar nu și în acest caz. Conrad asculta cu chipul inexpresiv, 
caracteristic pentru un grefier, cum Morrison îi zicea că nu crede 
că are vreo șansă. 

— Singurul martor pe care îl am este acuzatul însuși și e așa 
un pachet de nervi, încât probabil va claca în momentul în care 
va fi chemat la bară. 

Morrison și-a scărpinat obrazul și a măturat cu privirea locul. 
Alţi bărbaţi poate că s-ar fi plimbat de colo colo, strigându-și 
frustrarea, dar Morrison stătea perfect nemișcat, urmărind lupta 
care se dădea în mintea lui cu o intensitate aproape explozivă, 
dacă era să judeci după mișcarea rapidă a ochilor. 

— Ai văzut vreodată un caz - la toți acei mari avocaţi pe care 
i-ai urmărit pledând -, un caz în care vreunul să încalce regulile, 
să facă un lucru interzis, pentru că era convins de nevinovăția 
clientului său și știa că acesta era singurul mod de a-l salva? 

Conrad i-a prins privirea lui Morrison și i-a înțeles toată 
agitația dintr-o singură uitătură. 

— Vrei să spui să înșele, dar numai puţin? Să devină un 
mincinos și un escroc, dar numai pentru o cauză bună? A tăcut, 
uitându-se în ochii ficși acum ai lui Morrison. Se poate să se fi 
întâmplat... Nu sunt sigur... Dar, dacă s-a întâmplat în vreun 
proces la care eu am fost grefier, nimeni nu și-a dat seama, 
nimeni nu a știut. Cu ochii încă aţintiţi asupra lui Morrison, pe 
buze i-a trecut un zâmbet viclean. Bineînțeles, cu excepția 
avocatului care a făcut-o, care va ști tot restul vieţii lui că, 
atunci când a avut de dat primul test adevărat despre ce fel de 
om, ce fel de avocat era, el a eșuat. Și mai rău de-atât este ceea 
ce nu va ști niciodată. 

— Nu va ști niciodată? a întrebat Morrison găsind oarecare 
încurajare în privirea directă și totuși blândă din ochii bătrânului. 


VP - 46 


— Nu va ști niciodată dacă nu a renunţat la tot ce avea 
valoare pentru nimic, nu va ști niciodată dacă nu ar fi putut 
câștiga chiar de ar fi rămas în limitele legii. 

Morrison a fost de acord cu acest lucru, dar numai până la un 
punct. 

— Mă întreb dacă este mai greu de trăit cu această minciună 
decât cu convingerea că, dacă te-ai fi abătut numai puţin de la 
lege, și anume să lași un martor despre care știai că va minţi să 
depună mărturie, ai fi salvat de la pușcărie pe cineva care nu 
merita să fie acolo. 

— Nu vei fi totuși tentat să faci așa ceva în acest proces, nu-i 
așa? 

Morrison a râs. 

— Pentru că acuzatul este singurul meu martor? Asta arată 
cât de complicat este cazul: nu aș putea să câștig prin 
înșelătorie nici dacă aș încerca. 

Apoi, Morrison și-a terminat cafeaua, s-a întors în birou și a 
lucrat toată noaptea. 

In ciuda celor mai rele temeri, procesul s-a încheiat așa cum 
știa Conrad că se va încheia, cu un verdict în favoarea 
acuzatului și cu Morrison așteptând, în dimineaţa următoare, să 
obţină transcrierea procesului, ca să poată vedea unde greșise. 


VP - 47 


Capitolul 5 


De-a lungul multelor săptămâni în care Morrison trăsese 
cortina peste orice nu avea legătură cu procesul despre care 
Conrad credea că este cel mai bun lucru pe care-l făcuse 
vreodată Morrison, Nelson St. James continuase să aibă 
probleme cu legea. Uciderea lui Wendell Clark și a soţiei 
acestuia, în loc să oprească, a intensificat dorința guvernului de 
a-l judeca pe St. James pentru crimele sale. La trei zile după ce 
procesul s-a terminat, Morrison a văzut în ziar un titlu care l-a 
adus înapoi la Jack Taylor și la ce îi spusese acesta înainte de 
proces. În cele din urmă, Nelson St. James fusese pus sub 
acuzaţie de către un mare juriu federal. Potrivit acuzaţiei, 
imperiul financiar pe care îl controla St. James nu era altceva 
decât o conspirație criminală care mituia nu numai indivizi, ci și 
guverne întregi. Dacă era găsit vinovat chiar și numai pentru o 
parte din acuzaţii, St. James urma să piardă tot ce avea și să își 
petreacă restul vieţii în pușcărie. Bineînţeles că St. James a 
negat totul. Printr-o declaraţie oficială, a promis că, atunci când 
va veni vremea să-și spună povestea într-o sală de judecată, 
toată lumea va afla că singura conspirație era cea care făcuse o 
victimă dintr-un om nevinovat. Apoi, numai câteva zile mai 
târziu, Nelson St. James a dispărut. A devenit faimosul fugar de 
pe mapamond, iar Trandafirul negru - o navă-pirat care putea fi 
simultan în două locuri. În aceeași zi în care s-a zis că a fost 
văzut într-un bar din Singapore, cineva a afirmat că l-a zărit în 
holul unui hotel din Sydney, la mii de kilometri distanţă. Într-o 
săptămână, era la Paris, în săptămâna următoare, la Roma; era 
când în mijlocul Atlanticului, când ancorat la gurile Nilului. Lunile 
au trecut și nu s-a mai auzit nimic. Exact când toată lumea 
renunţase și declarase, fără să se știe cu certitudine, că se 
ascunsese în America de Sud sau în vreun alt loc în care orice 
căutare era lipsită de orice sens și instituţia extrădării nu exista, 
Trandafirul negru trecea pe sub Golden Gate și se întorcea în 
golful San Francisco. 

St. James nu era la bordul navei. Fusese ucis, împușcat mortal 
și trupul lui aruncat în mare. Acesta era titlul principal din ziarul 


VP - 48 


de dimineaţă, dar, sub titlu, era o poză care i-a reţinut atenţia 
lui Morrison. Era o fotografie a lui Danielle St. James. Fusese 
acuzată de omor. 

— Frumoasă femeie, a rostit Conrad în vreme ce-i dădea 
ziarul lui Morrison. 

Tocmai își terminase de băut cafeaua de dimineață când l-a 
văzut pe Morrison intrând. A așteptat, interesat de reacţia lui 
faţă de cele relatate în ziar. Acesta nu a părut surprins. 

— Am văzut ziarul mai devreme, a spus el în timp ce se mai 
uita o dată la poza lui Danielle. Da, este o femeie frumoasă. 

— l-ai cunoscut, nu-i așa? 

Morrison nu-și putea aminti cât de mult îi povestise lui Conrad 
despre acel weekend pe Trandafirul negru, dincolo de faptul că 
el plecase la un moment dat. 

— Au zburat înapoi la New York când am ajuns la Santa 
Barbara. l-am întâlnit. N-aș putea afirma că am ajuns să-i 
cunosc cu adevărat. 

Zâmbetul calm, atoateștiutor, abia vizibil instalat în colțul 
gurii lui Conrad părea să pună o întrebare cu privire la ce anume 
ar fi putut trece sub tăcere Morrison. 

— Presupun că am reușit să aflu ceva despre ei, și-a permis 
Morrison să adauge. St. James nu era un bărbat foarte plăcut. 

— Adesea, oamenii atât de bogaţi sunt neplăcuţi, a remarcat 
Conrad privind spre Morrison cu aceeași uitătură studiată, 
sceptică. 

— Ar fi trebuit să te faci procuror, a observat Morrison cu 
surâsul lui caracteristic. Pui o întrebare, asculţi răspunsul și apoi 
taci așteptând ceva în plus. 

— Mai e ceva de spus în plus, în situaţia aceasta? Dar, de 
această dată, Conrad nu a mai așteptat - avea deja un răspuns. 
Când o femeie este atât de frumoasă, întotdeauna e ceva în 
plus. 

— Pari a ști foarte multe lucruri despre femei. 

— Nu știu nimic despre femei, a zis Conrad cu o privire critică 
în ochi. Nu cred că există cineva care să știe. 

Conrad s-a ridicat de pe scaun, dând din cap înspre fotografia 
din ziar. 

— Ai de gând s-o faci? 

— Să fac ce? 

— S-o aperi? 


VP - 49 


— Nu am fost solicitat. 

— O cunoști. Te cunoaște. Pe cine altcineva să solicite? 

Conrad a ezitat ca și cum ar fi fost nehotărât dacă să spună 
ce gândește sau nu. 

— Tu crezi că nu ar trebui să o apăr. De ce? a întrebat 
Morrison. 

— Nu-mi dau seama. Ar putea fi un caz pe care să nu-l poţi 
câștiga. Juraţii nu o vor simpatiza. 

— De ce nu? 

— Căsătorită, având atât de mulţi bani, o femeie care arată în 
acest fel... nu vor avea încredere în ea. Tu ai avea? 

Era o întrebare la care Morrison nu a putut răspunde. Avusese 
încredere în ea, în noaptea aceea, avusese încredere în ceea ce 
văzuse în ochii ei, dar apoi abia dacă se mai întâlniseră, după 
cum bine își amintea. Asta nu conta, bineînțeles; nu mai auzise 
de ea de când fusese arestată. Va avea probabil vreun avocat 
bine cotat din New York. In vreme ce urca scările spre sala de 
judecată pentru o audiere cu privire la o moţiune în cazul 
următor pe care-l programase pentru proces, s-a simţit aproape 
ușurat că nu va trebui să se lupte cu întrebarea dacă Danielle 
St. James comisese sau nu crima și ce era de făcut în cazul în 
care o comisese. 

In aceeași dimineaţă, mai spre prânz, ea îl aștepta la 
cabinetul lui, era acolo când el s-a întors de la tribunal. 

— Se pare că am ceva necazuri, a rostit cu acea voce caldă, 
mătăsoasă, care părea să plutească prin aer, o voce pe care, 
dacă o auzi, îţi rămâne în minte ca un ecou. S-a ridicat de pe 
scaun, și-a înclinat insesizabil capul într-o parte, pe buze cu un 
zâmbet discret ce exprima nostalgie și regret, ca o sugestie 
despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla între ei dacă lucrurile ar fi 
stat altfel. Speram să mă poți ajuta. 

Nu părea posibil, dar ea era încă și mai frumoasă decât își 
amintea. A invitat-o în biroul lui. S-a așezat pe scaunul aflat pe 
cealaltă parte a biroului și a început să-și scoată mănușile. L-a 
surprins privind-o intens. 

— Dacă aș fi venit aici la o săptămână sau două după 
weekendul în care ne-am cunoscut, ce-ai fi făcut? a întrebat 
eliberându-și degetele de cea de-a doua mănușă. M-ai fi invitat 
la prânz? 


VP - 50 


Gura ei exprima tristețe și dor, dar în ochii parcă îi râdeau. Cu 
cât se uita mai îndelung la el, cu atât părea că se relaxează. 

Morrison a zâmbit. Ea a clătinat din cap cu un fel de 
neîncredere, de refuz de a fi încorsetată de ceea ce, în 
circumstanţele date, urma să zică. 

— Unde crezi că ne-am fi dus? Într-unul dintre acele locuri 
aglomerate de lângă clădirea administraţiei Ferry, cu vedere 
spre golf? Sau la restaurantul unui mic hotel de unde să putem 
pleca înainte de a comanda ceva și să ne luăm o cameră? 

Morrison nu știa ce să spună și nici ce să creadă. Avea 
sentimentul că va trebui să-i ceară să plece, că, exact pentru 
ceea ce ar fi putut să fie între ei, trebuia să-și caute alt avocat. 
Dar era prea fascinat de ea, de ceea ce ar fi putut face ea 
pentru a-l determina să-i zică lucrul acesta. 

Ea a ridicat din umeri și, cu o ocheadă rapidă, aproape furișă, 
a râs trist. 

— Este ca într-un film din 1949, nu-i așa? Văduva acuzată că 
și-a ucis soțul bogat și mult mai în vârstă decât ea, văduva în 
rochie neagră de doliu - rochie care putea sugera orice altceva, 
numai jelirea cuiva nu - vine la biroul singurului avocat care ar 
putea să o salveze și încearcă, dintr-odată, să îl seducă. Pe gura 
ei cu buze pline, voluptuoase, provocatoare s-a așternut ca o 
umbră un zâmbet vag și nehotărât. Dar noi am făcut deja lucrul 
acesta, nu-i așa? Vreau să spun că ne-am sedus deja unul pe 
celălalt. 

Ceva i-a atras privirea sau poate că voia numai să scape de 
vorbele pe care le rostise, să schimbe subiectul. S-a ridicat de 
pe scaun și a traversat încăperea. Privind pe fereastră, ochii ei 
s-au plimbat peste strada strâmtă înspre Bay Bridge și Berkely 
Hills, aflate pe cealaltă parte. 

— Întotdeauna mi-a plăcut San Francisco. Am crescut nu prea 
departe de aici. Veneam în acest oraș ca să scap de New York. 
Pentru câteva zile doar și apoi trebuia să mă întorc. Așa este 
New York-ul, știi, a spus ea încă privind pe fereastră spre golful 
a cărui apă strălucea ca argintul în lumina verii. După un timp 
simţi că înnebunești dacă nu pleci de acolo, dacă nu te 
îndepărtezi de toată acea mulţime de oameni, de tot acel 
zgomot și, apoi... Chiar dacă te-ai dus numai până la Hamptons, 
pentru o săptămână, trebuie să te întorci de teamă să nu ratezi 
cine știe ce eveniment. S-a uitat îndărăt peste umăr și, cu o 


VP -51 


mișcare ușoară din sprânceană, a sugerat că nimic nu este 
etern, că totul e trecător. Sau că, dacă lipsești prea mult din 
oraș, nimeni nu îţi va simţi lipsa. Apoi, când m-am căsătorit cu 
Nelson și amândoi eram în permanentă în mișcare, eu am avut 
ideea să ancorăm iahtul aici, cel puţin o parte din timp. 

Cu cât îi povestea mai detaliat, cu atât Morrison voia să afle 
mai multe. Chiar și când știa răspunsurile, voia să afle în ce fel 
vedea ea lucrurile, să cunoască tipul de explicaţie care avea 
sens pentru ea, deși poate pentru ceilalţi nu avea nicio logică. 

— De ce te-ai căsătorit cu el? a întrebat sigur că acea 
căsătorie trebuia să fi avut legătură cu banii, dar că, așa cum 
sugerase Conrad, mai fusese, trebuia să mai fi fost și altceva în 
afară de bani. 

Ea s-a întors la scaunul din faţa biroului lui Morrison. A oftat 
adânc și apoi s-a uitat pur și simplu la el și nu a rostit nici măcar 
un singur cuvânt. Tăcerea a devenit totală. 

— Ce zici, mă vei ajuta? a continuat ea în cele din urmă. 

— Mai bine nu. 

— De ce? 

— Ştii de ce. 

— Am nevoie de tine, nimeni altcineva nu mă poate ajuta. 

— Mai există și alţi avocaţi, există... 

— Nu, nu există! Nu există niciunul în care să am încredere 
cum am în tine. Știi ce s-a-ntâmplat în acel weekend, știi ce-am 
simţit - știi ce simt încă. Am necazuri, necazuri mari și, dacă tu 
nu mă ajuţi, nimeni nu mă poate ajuta. 

Morrison nu a putut face nimic. A trebuit să accepte. Orice alt 
răspuns ar fi fost o trădare și, dacă exista un singur lucru de 
care era mândru, acesta era că niciodată nu trădase încrederea 
cuiva. Era un lucru, singurul, de care Morrison nu era în stare. 

— Dacă te voi ajuta, trebuie să știu absolut totul, a zis el după 
o lungă pauză. Nu poate exista niciun secret între noi. Nu poţi 
să-mi ascunzi absolut nimic. 

Ea a zâmbit cu ochii plini de gratitudine și ceva pe deasupra. 
l-a promis să-i spună tot adevărul, i-a promis să nu-i ascundă 
absolut nimic, i-a promis că va face tot ce va dori el. 

— Ai vrut să știi de ce m-am căsătorit cu Nelson. ţi voi zice 
totul, deși mă întreb ce vei crede despre mine după aceea. Dar, 
mai întâi, vreau să știi un lucru: căsătoria cu Nelson St. James a 


VP - 52 


fost cea mai mare greșeală pe care am făcut-o în viaţa mea. Îmi 
doresc să nu-l fi cunoscut niciodată, mi-aș dori să fi întâlnit... 

Și-a mușcat buza și și-a întors privirea în altă parte. 

— Nu te grăbi, i-a spus Morrison. Nu e nicio grabă. Începe cu 
începutul. Zi-mi cum l-ai cunoscut. 

Danielle s-a uitat prin cameră cu ochii luminaţi de o amintire 
amară a unui alt loc și a unui alt timp. 

— Intr-un birou, un birou destul de asemănător cu acesta. Era 
mai spaţios, desigur, dar era mobilat în același impecabil stil: 
eleganța sobră a cuiva care cunoaște valoarea lucrurilor. 

Indiferent ce altceva știa sau nu știa Nelson, la asta se 
pricepea. _ 

— A vrut să mă vadă. Impingându-și bărbia înainte, l-a privit 
pe Morrison pentru a se asigura că acesta a înţeles semnificaţia 
acelor cuvinte. Nelson St. James dorea să mă vadă. Ochii i-au 
scânteiat, bărbia i s-a ridicat cu câţiva milimetri. Nu am fost 
invitată, am fost somată. El deţinea tot, jumătate din New York, 
chiar mai mult decât atât, presupun. Nelson St. James voia să 
mă vadă pe mine, un tânăr fotomodel plin de ambiţii. De ce să 
nu mă fi dus? 

S-a aplecat înainte, cuprinsă fiind de un fel ciudat de exaltare 
în vreme ce a început să-i povestească lui Morrison ce se 
întâmplase la acea primă întâlnire pe care o avusese cu Nelson 
St. James. 

— A spus că-mi admiră mult activitatea, a spus că vrea să 
vorbim despre viitorul meu. A spus o mulţime de lucruri despre 
cariera mea și despre cât de cunoscută urma să devin. Când a 
terminat - după ce-mi spusese toate lucrurile minunate ce 
urmau să se întâmple -, i-am zis că nu pentru asta trimisese 
după mine și că ar fi trebuit să-mi spună pur și simplu ce anume 
dorea. 

Danielle l-a privit pe Morrison și l-a lăsat să se gândească 
singur la ceea ce ea lăsase nerostit. Chiar dacă acum regreta ce 
făcuse, trebuia să fi știut că aceasta îl va zdruncina puţin. 

— l-am zis că ar fi trebuit să-mi spună pur și simplu și, înainte 
de a putea să se gândească măcar să mai adauge ceva, înainte 
de a putea să pună în mișcare acea seducţie răsuflată, exersată, 
pe care trebuie că o folosise cu mii de femei diferite, i-am oferit 
ce voia. L-am lăsat să mă posede, Andrew Morrison, chiar acolo, 
pe biroul lui, pe sofa, pe podea. Am făcut lucruri pe care tu nu ți 


VP-53 


le poţi imagina, lucruri pe care el nu le știuse niciodată. Și apoi, 
când s-a terminat, când a început să-mi vorbească despre 
weekend și despre locurile în care am putea merge împreună, 
m-am uitat la el și am râs. Nu am rostit o vorbă, am râs numai și 
apoi am plecat. El a început, bineînţeles, să mă sune... 

Era uluitor cât de ușor îi veneau cuvintele, fără nicio umbră de 
aroganță sau vanitate. Toţi o voiau. Acesta a fost singurul lucru 
pe care-l știuse de când aflase câte ceva despre viață, anume 
că toţi o voiau și că ea putea avea tot ce-și dorea datorită 
acestui lucru. 

— Dar eu nu îi răspundeam la apeluri și nici nu-l sunam 
înapoi. L-am făcut să aștepte o săptămână, apoi l-am sunat și l- 
am rugat să nu mă mai sune. A început să-mi scrie scrisori, să- 
mi trimită flori, scuzându-se pentru cele întâmplate! Ca și cum 
fusese ideea lui, ca și cum se întâmplase, cumva, fără 
asentimentul meu! 

Deși umblase cu multe femei, Morrison era curat la suflet. Nu- 
și putea imagina că o femeie de care s-ar îndrăgosti ar fi putut 
face vreodată ceva cu adevărat rău. A încercat să găsească 
scuze. 

— Te-ai gândit mai bine și ţi-ai dat seama că făcuseși o 
greșeală. 

Danielle i-a aruncat o privire plină de simpatie și de regret, ca 
și cum, de dragul lui, și-ar fi dorit să nu fi făcut ceea ce făcuse, 
că s-ar fi comportat așa cum trebuie dacă l-ar fi întâlnit pe el 
întâi. 

— Am făcut exact ce-mi propusesem să fac și el a făcut exact 
ceea ce mă așteptam eu să facă. Nelson St. James avea totul, 
toţi banii din lume, dar nu mă putea avea pe mine. Dacă aș fi 
spus nu de la început, s-ar fi putut să mă dea uitării, dar i-am 
permis să mă aibă - în fine, o parte din mine - și apoi nu am mai 
vrut. El credea că, în ziua aceea, în biroul lui, îl dorisem, dar apoi 
nu l-am mai vrut. Danielle a căutat privirea lui Morrison, dându-i 
de înțeles că îi împărtășea lucruri pe care nu le mai spusese 
nimănui până atunci. Pentru un bărbat este umilitor, nu-i așa? 
Să aibă o femeie o singură dată și aceasta să nu-l mai vrea apoi 
deloc. Asta îţi dă un sentiment... Ce fel?... Că ești 
necorespunzător, că nu ești dorit? Cam la fel trebuie să fie și în 
cazul unei femei, să fii folosită și apoi să fii înlăturată pentru 


VP - 54 


cineva nou, cineva mai interesant. Pentru Nelson era o nouă 
experienţă. Nu i-a plăcut deloc. ` 

Danielle și-a plecat ochii, cu un secret pe buze. lşi ținea 
picioarele lungi încrucişate, înclinate pe-o parte, mâinile în 
poală, abia vizibile, ascunse fiind în spatele genunchilor. 

— Apoi, ce s-a mai întâmplat? a întrebat Morrison intrigat 
împotriva voinței lui. 

— Scrisorici, floricele - toate acestea s-au oprit în cele din 
urmă. Eu am mai aşteptat încă o săptămână. Apoi, l-am sunat și 
i-am spus că am fost ocupată. Ştiam amândoi că era o minciună. 
De aceea i-am și spus-o. 

Danielle a așteptat să vadă dacă Morrison a înţeles, dacă 
putea aprecia manevra desăvârșită, calculele  măiestre. 
Indiferent ce simţea, Morrison avea mintea la fel de rapidă sau 
poate chiar mai rapidă decât a ei. Își petrecuse ani întregi 
analizând mijloacele uneori insidioase prin care persoane 
ingenioase și lipsite de scrupule își urmăresc un scop. A ridicat 
dintr-o sprânceană și și-a lipit palmele lovindu-și ușor buricele 
degetelor unele de altele. 

— Pentru că, dacă știa nu numai că tot ce-i spuseseși era o 
minciună, ci și că tu știai că el știa că era minciună, numai astfel 
ar fi știut că ești interesată, dar numai dacă lucrurile se 
petreceau în condiţiile impuse de tine. Da? 

— Și poţi bănui condiţiile impuse de mine? Vei fi șocat să afli 
că, după ce petrecusem o scurtă după-amiază fiind curva lui, 
satisfăcându-i toate fanteziile pe care le avusese, eu am insistat 
ținând la condiţiile pe care le-ar fi impus orice virgină neatinsă 
de bărbat? Dacă mă vrei, dacă mă vrei iarăși și iarăși, 
căsătorește-te cu mine! Simplu ca lumina zilei. Complicat a fost 
numai că i-a luat foarte mult timp să înțeleagă, să-i vină să 
creadă că nu mă voi mai culca niciodată cu el, că nu-i voi mai da 
mai mult de un sărut de noapte bună până când nu voi deveni 
soţia lui, doamna Nelson St. James. 

Danielle a râs de propria ei îndrăzneală și apoi, ca un 
comentariu, i-a aruncat lui Morrison o privire care spunea că nu 
fusese cine știe ce realizare. 

— Nelson a făcut singurul lucru pe care-l putea face cineva 
când vede ceva ce nu are și crede cu tărie că trebuie să aibă: s- 
a îndrăgostit de mine. Căsătoria a devenit ideea lui. Gândul la 
căsătorie l-a făcut mai fericit decât fusese vreodată până în acel 


VP -55 


moment. În noaptea în care m-a cerut de soţie, arăta cu 
douăzeci de ani mai tânăr. Radia. M-a dus la restaurantul lui 
favorit, în Manhattan, și mi-a dăruit un inel cu un diamant mai 
mare, mai strălucitor decât tot ce văzusem eu vreodată. Seara 
toată a fost perfectă. L-am refuzat. 

— L-ai refuzat? a întrebat Morrison în vreme ce Danielle se 
ridica de pe scaun, dădea ocol biroului și-și lipea coapsa de 
birou. De ce? 

— Nu voiam să mă mărit. 

— Dar, tocmai ai spus... 

— Că nu mă putea avea din nou decât dacă ne căsătoream. A 
făcut și el aceeași greșeală pe care o faci și tu. A presupus că 
vreau să mă căsătoresc cu el. 

Morrison devenea din ce în ce mai confuz pe minut ce trecea. 

— Nu voiai să te căsătorești cu el? 

Ea nu a auzit întrebarea sau, dacă a auzit-o, a ignorat-o. 

— l-am zis că nu l-am întâlnit pe bărbatul cu care voiam să 
mă căsătoresc, dar că, atunci când îl voi întâlni, îl voi recunoaște 
din prima clipă. S-a uitat drept în ochii lui Morrison cu o privire 
plină de înţelesuri. A continuat să se uite la el cu o expresie de 
neconfundat. A fost crud să-i spun acest lucru, a zis în cele din 
urmă, crud, dar necesar sau așa credeam înainte ca el să-mi 
arate cât de mult îl subestimasem. 

S-a răsucit pe călcâie și s-a dus repede la fereastră. Când s-a 
întors din nou cu faţa, avea ochii înroșiți. 

— Am crezut că va fi devastat. Te șochează, Andrew Morrison, 
că am făcut totul cu bună știință. Ar trebui să te șocheze. Eram 
atât de hotărâtă să obţin ceea ce-mi doream, că nu-mi păsa ce 
fac pentru asta. Ai simţit vreodată așa ceva? Ţi-ai dorit vreodată 
ceva atât de mult, încât să nu-ţi pese de reguli? M-am urât puţin 
pentru ce am făcut și l-am urât și pe el din această cauză. 

— Voiai să te căsătorești cu el, i-a amintit cu o voce care l-a 
surprins și pe el cât de aspră devenise subit. Voiai să devii 
doamna Nelson St. James! 

— Da, exact! Doamna Nelson St. James. Nu-l voiam pe Nelson, 
voiam ceea ce reprezenta el. Avea mai mult decât oricine 
altcineva și eu credeam că orice mai puţin decât atât nu ar fi 
niciodată suficient. 

Și-a aţintit privirea asupra propriilor mâini, cu o expresie de 
autoincriminare amară întipărită pe buzele încleștate. Când a 


VP - 56 


ridicat ochii, în ei se citea un fel de vulnerabilitate imploratoare, 
dorinţa zadarnică să poată lua totul înapoi, tot ce se întâmplase, 
tot ce făcuse. Acum, părea o parte din penitenţa ei să se forțeze 
să spună și restul. 

— Acesta a fost jocul pe care l-am jucat de la început la 
sfârșit, să-l fac să mă dorească mai mult decât dorise orice în 
viaţă. În noaptea aceea, am zis nu, pentru că știam că mă va 
cere din nou și că mă va dori și mai mult în momentul în care o 
va face. Dar eu nu am luat în seamă respectul lui față de sine, 
sentimentul propriei importanţe, dacă vrei. Ciudat, când te 
gândești: nu am înțeles deloc că reprezenta însuși motivul 
pentru care voiam să mă căsătoresc cu el. 

— Am spus nu, am spus că, dacă mă voi căsători vreodată, o 
voi face cu cineva de care mă voi fi îndrăgostit din prima clipă în 
care-l voi fi văzut. Și, știi ce a făcut? A zâmbit și mi-a zis că 
speră că, atunci când mi se va întâmpla acest lucru, voi fi la fel 
de îndrăgostită cum era el de mine în acel moment. M-a condus 
acasă, m-a sărutat pe frunte, mi-a urat numai bine și a plecat 
pur și simplu. Am citit în ziare că plecase într-o călătorie în 
Europa, într-o vacanță prelungită. Era luna de miere pe care o 
pregătise pentru noi doi. Plecase singur. Niciodată nu am mai 
fost atât de umilită. Trei luni mai târziu, el s-a întors logodit cu o 
aristocrată oarecare, aparţinând unei familii care nu mai există. 

— Și cum te-ai simţit când te-ai gândit că se va căsători cu 
acea femeie? 

Danielle a clătinat din cap gândindu-se la luciditatea cinică la 
care apelase pentru a-și conduce cândva viaţa. 

— Am știut că nu se va căsători cu ea. Abia se întorsese de o 
săptămână și m-a invitat în oraș, la cină, și m-a cerut din nou de 
soţie. 

Morrison a privit-o studiind-o și s-a întrebat în sinea lui dacă 
ea era chiar așa de calculată cum afirma că este și dacă, în 
cazul în care așa ar fi stat lucrurile, Nelson St. James nu-și 
făcuse și el ceva calcule personale. 

— În weekendul acela petrecut pe iaht, mi-a vorbit despre 
tine ca și cum ai fi fost una dintre proprietăţile lui, ceva ce-i 
aparţinea. Mi-a spus că nu avea niciun sens să fii căsătorit cu o 
femeie frumoasă dacă nu o poţi etala în fața celorlalți. 

— S-a căsătorit cu mine pentru că mă voia. Și-a împins bărbia 
înainte, într-un gest sfidător. Dar Nelson nu și-a dorit niciodată 


VP - 57 


ceva ce să nu-și fi dorit cu orice preţ toți ceilalţi, fără să poată 
însă obţine. Era un ticălos și știam acest lucru, dar nu mi-a 
păsat. Am făcut pactul cu diavolul și m-am ţinut de el. l-am 
făcut lui Nelson trei promisiuni și m-am ţinut de fiecare dintre 
ele. 

In ochii ei, Morrison a citit ceva ce i-a dat de înţeles că era pe 
punctul să-i povestească un lucru care va schimba total situaţia, 
făcându-l să-și schimbe părerea despre ea. 

— Care au fost cele trei promisiuni? 

— l-am promis că-i voi fi credincioasă și i-am promis că-i voi 
face un copil. 

— Și a treia promisiune? Care a fost a treia promisiune? 

Danielle și-a tras umerii înapoi și s-a uitat direct în ochii lui. 

— l-am promis că-l voi ucide, și l-am ucis. 


VP -58 


Capitolul 6 


După cele pe care i le povestise Danielle, după ce aceasta îi 
spusese ce se întâmplase în noaptea în care soțul ei murise, 
Morrison a știut că trebuia să afle totul despre ea, mai multe 
chiar decât știa ea însăși dacă avea de gând să aibă vreo șansă 
să-i convingă pe juraţi să o considere nevinovată de crima pe 
care acum el știa că ea o comisese. 

Și-a petrecut luni întregi stând de vorbă cu oameni care o 
cunoscuseră în diferite momente ale vieţii ei, cu femei care o 
cunoscuseră pe când erau cu toate fetițe de școală, cu bărbații 
care o cunoscuseră pe când era tânăra pe care cu toţii o doreau 
și nu o puteau avea. Povestea era aproape întotdeauna aceeași, 
istorisită în nenumărate variante: aparenta indiferenţă față de 
ceea ce simțeau ceilalţi pentru ea, absenţa celui mai mic interes 
faţă de modul în care puteau fi afectaţi ceilalți de ceva ce făcuse 
ea. Felul în care Danielle îl tratase pe Nelson St. James înainte 
de căsătorie fusese modelul după care ea își trăia viaţa, 
singurele criterii și condiţii care-i determinau comportamentul 
fiind cele pe care și le stabilise singură, iar singurele persoane 
de care părea să-i pese erau acelea care executau ce spunea 
ea. 

Erau momente în care Morrison se gândea la comportamentul 
ei ca la o mască, o modalitate de a păstra o anumită distanţă 
între ea și oamenii cu care nu voia să aibă de-a face. Alteori, se 
gândea că masca era tot ce știa ea, că ea era atât de obișnuită 
să obţină tot ce dorea, încât ajunsese să considere că tot ce nu 
avea reprezenta un fel de sacrificiu pe care era forțată să-l facă. 
Morrison cocheta cu acest raţionament, îl percepea într-o 
intuiție de moment, dar nu și-l asuma întru totul, niciodată nu l-a 
putut transforma într-o concluzie finală, într-o convingere. Era 
prea îndrăgostit de ea pentru a putea face asta. 

Dar nu știa încă. Continua să se mintă că o trata așa cum l-ar 
fi tratat pe oricare alt client acuzat de crimă. Nu-și putea 
permite să fie îndrăgostit de ea și, cu siguranţă, nu-și putea 
permite să se comporte ca un îndrăgostit. Toată lumea era cu 
ochii pe el, toţi puneau întrebări, nerăbdători să afle nu numai 


VP -59 


ce făcuse Danielle, ci și ceea ce știuse ea despre soțul ei și 
despre conspirația criminală în care se presupunea că fusese 
implicat. Moartea lui Wendell Clark și a soţiei lui uciși în locuinţa 
lor din Georgetown, în noaptea de dinaintea zilei în care Clark 
urma să depună mărturie în fața marelui juriu, declanșase zvon 
după zvon, unul mai sinistru decât altul, despre cine ce avea de 
ascuns. Apoi, cu numai câteva săptămâni înainte ca procesul lui 
Danielle să fie programat, s-a mai produs o crimă. Townsend 
Oliver, care fusese de asemenea musafir pe Trandafirul negru, 
în acelaşi weekend, fusese aruncat pe fereastră din 
apartamentul lui de pe Central Park West, din Manhattan. 

Danielle a jurat că nu știa nimic despre afacerile soţului ei și, 
în mod cert, nu știa nimic despre activităţile lui ilegale, activităţi 
pentru care fusese pus sub acuzare. Ce se întâmplase în 
noaptea aceea târziu, pe Trandafirul negru, când, într-un 
moment de furie, ea își ucisese soţul, nu avusese nicio legătură 
cu ce făcuse el cu oricine altcineva, ci totul a fost din cauza a 
ceea ce îi făcuse. Își ucisese soţul, îl împușcase după ce acesta 
terminase cu ea în pat. Nu recunoscuse asta în faţa nimănui 
până la Morrison și nici în faţa lui nu recunoscuse dintr-odată. În 
ziua în care a venit la biroul lui, i-a zis că ea l-a ucis, dar nu și 
motivul pentru care o făcuse. Danielle avea talentul de a crea 
confuzie, un mod de a face ca lucrurile să pară altfel decât erau 
în realitate. 

A treia promisiune pe care i-a făcut-o soţului ei, de exemplu. 
Morrison rămăsese cu impresia a ceva nobil, o promisiune de a 
pune capăt vieţii soţului ei într-un moment la alegerea lui, tipul 
de promisiune pe care un bărbat pe moarte sau un bărbat care 
nu vrea să ajungă bătrân ar putea să i-o ceară soţiei lui. 
Lucrurile s-au schimbat când, ajungând să aibă încredere mai 
mare în Morrison, Danielle a recunoscut tot. Ceea ce ar fi putut 
să fie un gest de îndrăgostit, ceva solemn și romantic și profund, 
o promisiune de a-l elibera nu numai pe el, ci pe amândoi de 
povara unei morţi dureroase, distrugătoare nu fusese nimic mai 
mult decât o remarcă oarecare. Poate că zisese asta numai din 
cauza a ceea ce făcuseră amândoi în acea zi, în birou; poate, s-a 
gândit că singura lui șansă de a o avea din nou era să o 
convingă că niciodată nu o va obliga să facă vreun lucru 
împotriva voinţei ei. Și i-a spus ce credea el despre bărbaţii care 


VP - 60 


se purtau urât cu femeile și i-a zis că nu și-ar fi imaginat 
niciodată că va ajunge să se comporte astfel. 

Ar fi făcut-o în mod natural, spontan, dovedindu-și 
seriozitatea vorbelor printr-o sinceritate evidentă. A fost o 
promisiune pe care, cu siguranță, au uitat-o amândoi. Nu a 
existat niciun motiv să-și amintească până când a început să-l 
urască și să-l vrea mort. Apoi, cuvintele rostite au revenit având 
un sens diferit, nou și amar. Cu un fel de mândrie răzbunătoare, 
acea promisiune demult uitată a devenit definiţia trădării lui și o 
justificare pentru fapta ei. Problema era dacă Morrison o credea 
sau nu, iar răspunsul a fost că Morrison nu știa. Nu atât pentru 
că se gândea că ea minte, cât fiindcă nici ea însăși nu știa 
adevărul. L-a ucis - asta era de necontestat -, dar ar fi făcut ea 
lucrul acesta, în loc să-l părăsească pur și simplu, dacă ar fi fost 
căsătorită cu altcineva, cu cineva de care nu auzise nimeni, cu 
cineva care să nu fi fost bogat? 

Cu o noapte înainte de proces, Morrison încă nu avea habar 
cum o va apăra. Singurul lucru pe care-l știa era că, indiferent 
ce se va întâmpla, nu o putea lăsa să depună mărturie. Dacă le 
zicea juraţilor ce-i spusese lui, nimic nu o mai putea salva. 
Singura lui șansă era să pună sub semnul întrebării tot ce făcea 
acuzarea, orice abordare sau nepotrivire, oricât de neînsemnate 
ar fi părut, și să aștepte ca partea cealaltă să facă o greșeală. 
Morrison stătea întins pe canapeaua din camera de zi, cu ochii 
în tavan, puţin descumpănit de fiecare nouă încercare eșuată de 
a găsi vreo fisură în cazul împotriva lui Danielle. La ora 
unsprezece și câteva minute, portarul a sunat. Doamna St. 
James dorea să-l vadă. 

— M-am gândit că s-ar putea să existe unele aspecte de ultim 
moment despre care ai vrea să vorbim. Despre proces, desigur, 
a adăugat remarcând o privire întrebătoare în ochii lui, în timp 
ce trecea pe lângă el îndreptându-se spre mijlocul încăperii, 
unde s-a oprit și a început să se uite în jur. A ales un șezlong pe 
care s-a așezat. De ce? Crezi că am venit pentru că mă simţeam 
singură și înfricoșată în această noapte de dinaintea procesului? 
Crezi că mi-am dorit să-mi găsesc liniștea în brațele tale? Că ne 
vom vâri în pat amândoi și vom face dragoste până în zori? 

Și-a întins picioarele și s-a așezat mai confortabil pe șezlong. 
Rochia de mătase i se ridicase bine deasupra genunchilor. 


VP - 61 


Zâmbetul de autosatisfacție, siguranţa cu privire la efectul pe 
care-l producea au început să-l enerveze pe Morrison. 

— Avem un proces pentru crimă. Încă nu-mi închipui cum te 
voi putea salva și tu vii aici cu atitudinea asta a ta de „nu dau 
doi bani pe nimic”, cu această credinţă stranie pe care se pare 
că o ai, că tu te poţi descurca în orice situaţie, că adevărul nu 
contează, pentru că întotdeauna ai fost în stare să scapi de 
orice. Crede-mă, nu vei putea să scapi și din situaţia în care te 
afli acum! 

Ea s-a îndreptat de spate și în ochii ei verzi-albaștri a apărut o 
sclipire înghețată, plină de dispreţ. Buzele i s-au despărțit cu 
precizie calculată, gata să dea un răspuns nimicitor, care să 
pună punctul final. Dar, Morrison nu terminase ce avea de zis. 

— De câte ori te-am rugat să-mi spui ce s-a întâmplat în acea 
noapte, de fiecare dată a lipsit ceva. Nu mi-ai zis aceeași 
poveste de două ori și crezi că sunt atât de tâmpit să nu remarc 
lucrul acesta? 

— Tu... a ţipat ea și s-a ridicat din șezlong, și a pornit spre 
ușă. 

Morrison a prins-o de încheietura mâinii. 

— Nelson cel puțin știa ce voia și cum să obțină ce voia, i-a 
strigat ea în față. 

S-a zbătut să scape din strânsoare, dar Morrison nu i-a dat 
drumul. A încercat din ce în ce mai tare să se smulgă, prea 
mândră, prea sfidătoare ca să se uite în ochii lui, ca să-l implore 
din priviri. 

— Ştiai ce-o să gândesc, nu-i așa? a întrebat Morrison, cu ochi 
de nebun și vocea plină de furie. De aceea mi-ai spus, nu-i așa? 
Ceea ce-ai făcut cu el la acea primă întâlnire... ca să mă faci să 
mă întreb cum a fost, să mă faci să te vreau în același chip, să 
mă faci să înţeleg că nu există nimic pe lume pe care tu să nu-l 
obţii odată ce-ai hotărât că vrei acel lucru. 

S-a întors spre el cu ochii arzători, plini de patimă. 

— Asta te incită? Nu ce vezi când te uiţi la mine, ci ce vezi 
când îţi povestesc despre lucrurile pe care le-am făcut? 

Respirația ei era fierbinte ca a diavolului însuși. A sărutat-o 
apăsat pe gură. Ea s-a răsucit și s-a smuls de lângă el, i-a 
aruncat o privire sălbatică, provocatoare, apoi l-a sărutat la 
rândul ei. Mâna lui îi eliberase încheietura, iar acum se mișca pe 
talia ei. Braţele ei erau în jurul gâtului lui, trupu-i prelung, 


VP - 62 


mlădios era lipit strâns de al lui. Au traversat orbește, 
poticnindu-se, camera de zi, apoi dormitorul, smulgându-și unul 
altuia hainele. Goală, arăta încă și mai tânără decât era, femeie 
tânără devenită din nou fată, cu pielea sidefie a inocenţei, o 
virgină în noaptea nunţii, până i-a văzut ochii fierbinţi, nebuni de 
dorinţă, erotici, excitaţia ce-i tăia respiraţia, făcând-o să uite 
totul în afară de ceea ce voia ea și în afară de ce știa că 
Morrison voia încă și mai mult decât ea. Și apoi s-au băgat în 
pat, iar Danielle era toată pe el, sub el, iar el era adânc în ea, 
mânat de impulsul de a o lua din nou de la început, din nou din 
momentul de beznă fetidă ce se repetă încontinuu, din nou la 
începutul vieţii și la sfârșitul ei, din nou în cercul ce se închide 
singur și apoi explodează. i 

Morrison şi-a ridicat capul ca să-i privească ochii. In lumina 
lunii care se strecura prin fereastră, i-a văzut fața splendidă, 
strălucitoare și sclipitoare privind dincolo de el, cu mintea în altă 
parte. Asta i-a distrus dorința și, mai mult decât atât, i-a dovedit 
că fusese folosit. Înjurând în barbă, Morrison s-a îndepărtat de 
ea. Faţa lui Danielle era expresia pură a perplexității. 

— Am crezut că mă doreai. 

— Tu nu mă doreai! 

— Am făcut dragoste! 

— Am făcut sex! Nu, eu am făcut sex. Tu erai altundeva. A 
fost o greșeală, a rostit hotărât Morrison, cu o privire de gheaţă. 

S-a dat jos din pat și a început să se îmbrace. 

Ea și-a încolăcit degetele pe încheietura mâinii lui. 

— Nu, a zis ea. 

Morrison și-a tras braţul și a continuat să-și încheie nasturii 
cămâșii. 

— De ce ai venit aici? Te-ai gândit că e mai bine te culci cu 
mine ca să te asiguri că fac totul pentru a câștiga? Am câștigat 
multe procese, dar nu m-am culcat cu niciunul dintre clienții 
mei. 

— Am văzut cât de mult ai muncit în aceste câteva ultime 
luni. Am vrut să-ţi dăruiesc ceva înainte să înceapă procesul, 
înainte să se ajungă la juraţi, înainte de a se da verdictul, ca tu 
să știi că nu am făcut-o în semn de mulțumire. M-am gândit să-ţi 
dăruiesc ceva ce am crezut că-ţi dorești. Am crezut că mă voiai 
pe mine. 


VP - 63 


Din prima clipă în care auzise această voce, Morrison nu-i 
putuse rezista - era o voce pe care mai mult o simţeai decât o 
auzeai. Era ca o adiere caldă de vară, ca adierile care se simt 
seara, după o zi perfectă, genul care te face să-ţi amintești de 
fiecare zi bună pe care ai trăit-o și, mai mult decât atât, de toate 
zilele pe care le-ai ratat, de cele pe care ţi-ai dorit să le ai și nu 
le-ai avut. De aceea o dorea Morrison, de aceea o dorea oricine: 
ea era fata pe care ai văzut-o într-o mulţime, fata pe care nu ai 
cunoscut-o niciodată, cea cu care ar fi putut face totul cum 
trebuie, care te-ar fi putut face fericit de viaţa pe care o ai și nu 
ai mai fi căutat mereu ceva nou și deosebit, ceva ce nu poți 
niciodată defini cu exactitate. Era fata cu care sexul era 
începutul și nu sfârșitul a ceea ce simţi, a ceea ce caută orice 
bărbat și, din prostie, nu admite că așa este. 

— Nu l-ai iubit deloc, nu-i așa? Niciodată? 

— Pe Nelson? Nu. 

— Nu ai iubit niciodată pe nimeni, nu-i așa? 

— Nu. 

Morrison și-a terminat de încheiat nasturii cămășii și apoi și-a 
pus pantalonii. Cu picioarele goale, cu părul răvășit, s-a dus în 
bucătărie, a deschis frigiderul și a căutat ceva de băut. Era 
trecut de miezul nopţii și, dimineaţă, avea proces. Supărat pe 
sine, supărat pe lumea toată, a mormăit câteva cuvinte nu chiar 
foarte obscene, a trântit ușa frigiderului și și-a făcut, în schimb, 
o cafea. Oricum, nu va putea dormi, așa că ar putea foarte bine 
să încerce să lucreze. l-a spus lui Danielle să se îmbrace, că 
trebuie să plece, dar, când aceasta a venit în bucătărie, tot ce 
purta era o cămașă de-a lui pe care nici măcar nu se obosise să 
o încheie. Morrison a clătinat din cap simțind cât de ușor putea 
ea să-i limpezească mintea de toate gândurile cu excepţia unuia 
singur: gândul arzător pentru ea. 

— Nu te vreau, a zis el în vreme ce ea se așeza pe scaunul de 
alături, dincolo de colţul mesei. 

Și-a pus picior peste picior. El a sorbit din cafea. Și-a ars cerul 
gurii, o pedeapsă pe măsură pentru felul în care simţea. 

— Nu te vreau, a repetat el râzând de inutilitatea prostească a 
minciunii. Și ăsta e aproape adevărul. 

— Eu nu l-am iubit pe Nelson. Asta nu are legătură cu Nelson. 
N-am iubit pe nimeni niciodată și el a știut că nu voi iubi pe 
nimeni niciodată. Dar tu vrei să mă îndrăgostesc de tine, nu-i 


VP - 64 


așa? Tu nu mă iubeşti, dar nu ai putea să mă iubeşti, însă numai 
dacă te iubesc și eu? Peste buze i-a trecut, ca mângâierea 
mătăsii, un zâmbet care părea să spună că știe totul. Îmi 
imaginez că multe femei au fost îndrăgostite de tine. Tu ai iubit- 
o pe vreuna? 

Morrison a dat să spună ceva neclar și superficial, dar ea și-a 
pus degetul pe buzele lui. 

— Pe femeile cu care te-ai culcat le-ai dorit la fel de mult cum 
te-au dorit ele? Te-ai culcat vreodată cu o femeie despre care 
știai că era îndrăgostită de tine, în timp ce tu nu erai îndrăgostit 
de ea? 

A continuat să nu-l lase să îi răspundă la întrebări. Ochii ei 
scânteiau de sete de răzbunare, iar Morrison nu și-a putut 
stăpâni sentimentul că ea merita să simtă ceea ce simţea. În 
câteva propoziţii scurte, în câteva întrebări succinte, ea îi 
sintetizase viaţa ca fiind o poveste de dragoste eșuată. S-a 
înclinat apropiindu-se mai mult de el. Degetul ei s-a dezlipit de 
buzele lui. Mâna i-a mângâiat obrazul. 

— Nu ţi s-a-ntâmplat niciodată ca, în timp ce făceai dragoste 
cu o femeie, să-ţi zboare gândul la altceva preţ de o clipă 
trecătoare? 

— Sau la altcineva! a zis Morrison cu o voce rece, hotărâtă. 

— Eu nu mă gândeam la altcineva; sau poate că da, dar nu 
pentru că-mi doream să fiu cu altcineva. Nu era deloc vorba 
despre așa ceva. In noaptea aceasta, a fost pentru prima dată... 

Ochii lui Danielle s-au înnourat, întristaţi de ceea ce nu putea 
uita. Morrison a știut imediat ce se întâmpla și nu a putut decât 
să se minuneze de propria prostie, de propria vanitate. 

— Prima dată din acea noapte? 

— Da, a răspuns ea. Prima dată din noaptea în care a murit. 

Și-a ridicat privirile și s-a uitat drept în ochii lui. Nu era nici 
urmă de regret în ochii ei și, cu siguranţă, nici urmă de 
sentiment de vinovăţie. Voia numai să știe dacă a crezut ce-i 
spusese despre ceea ce se întâmplase în noaptea în care murise 
Nelson St. James. A continuat să se uite la el, căutându-i ochii, 
prea mândră pentru a întreba și, mai presus de orice, poate 
prea înfricoșată ca să nu vrea să știe. 

— Mi-a venit pe neașteptate în minte, a început Danielle să 
explice, am revăzut pe neașteptate totul: cât de tare era 
înăuntrul meu, cum i s-a încordat tot corpul în momentul în care 


VP - 65 


a terminat... a început să termine. Privirea, expresia pe care o 
avea în privire de fiecare dată când mă poseda. 

Ochii îi erau măriţi, iar Morrison nu-și dădea seama care era 
cauza: excitare? frică? furie? Sau toate acestea împreună, 
reacţie îndelung reprimată la ceea ce făcuse. 

— A făcut asta, întotdeauna făcea asta când mă poseda: se 
uita la mine și îmi spunea din priviri că eram proprietatea lui, că 
nimeni altcineva nu mă putea avea. 

Ceva mai mult decât un resentiment, ceva apropiat de ura 
pură a fulgerat în ochii ei de culoare albastră-verde. Se hrănea 
cu ea, găsea plăcere în ea. 

— N-ai mai vrut să faci dragoste cu mine pentru că ai crezut 
că eu nu te voiam la fel de mult cum mă voiai tu, pentru că 
dorești ceva mai mult decât simplu sex. Nelson nu voia nici 
măcar asta. Nu voia să facă dragoste! Nu știa ce înseamnă 
aceasta. El voia ceea ce făcusem noi în acea zi, în biroul lui: voia 
să fută! Era tot ce știa el. Mai presus de toţi banii și farmecul, 
mai presus de hainele scumpe și manierele corecte de școală 
privată, nu-i păsa decât de ceea ce poseda. Dacă m-a iubit? Ţi-a 
precizat în weekendul acela: singurul lucru pe care-l iubea era 
să știe că toţi ceilalţi voiau ce avea el. 

Danielle și-a întors capul de teama a ceea ce urma să spună. 
Cu o privire lungă, piezișă, tristă, a zis-o oricum: 

— Dacă făcea dragoste cu mine? Pentru el, n-am fost decât o 
curvă bine îmbrăcată! Expresia pe care o avea în privire! Nu o 
mai puteam suporta. Imaginează-ţi. Tot farmecul, toată 
diplomaţia lui exersată - faptul că înainte de a mă căsători îmi 
spunea că nimic nu este mai urât decât un bărbat care se 
poartă rău cu o femeie și că i-am promis că nu-i voi permite 
niciodată să se poarte urât cu mine! Mă întreb dacă și-a amintit 
că m-a pus să fac acea promisiune când am scos pistolul și am 
tras în el, în vreme ce el mă privea cu expresia-i obișnuită! 

Era acum în picioare, tremurând de efortul de a-și stăpâni 
lacrimile. 

— Te doresc mai mult decât l-am dorit pe el vreodată! Poate 
că nu mă pot îndrăgosti de tine... poate că nu sunt în stare... dar 
contează asta cu adevarat dacă tu mă dorești? 

Cămașa i-a căzut de pe umeri, i-a lunecat pe braţe și s-a 
așternut pe podea în spatele ei, în timp ce ea i s-a topit în brațe. 
Nu se putea gândi decât la ea, la nimic altceva decât la ea, nu la 


VP - 66 


proces, nu dacă va regreta mai târziu ceea ce era pe punctul să 
facă - se gândea numai la cât de mult o dorea, cât de mult 
însemna să o aibă. 

Erau din nou în pat, începând ceea ce nu terminaseră. Ea îl 
ținea strâns în braţe, trupurile li se împleteau mișcându-se în 
ritmul unei pasiuni pe care Morrison nu și-o putea controla chiar 
dacă ar fi vrut. Işi ţinea bărbia pe umărul lui, gura apăsată pe 
urechea lui, atât de aproape, încât el nu-i putea vedea ochii cu 
tot ce se putea petrece în mintea ei, în acele momente. 


VP - 67 


Capitolul 7 


Au venit reporteri din toată ţara să asiste la proces, intrigaţi, 
cei mai mulţi dintre ei, de mariajul banilor cu frumuseţea, mariaj 
care se terminase cu o crimă. Sexul și violenţa vând întotdeauna 
ziarele, dar niciodată în număr atât de mare ca atunci când sunt 
implicate puterea și celebritatea. Toată lumea înțelesese că 
Andrew Morrison era un avocat remarcabil, aproape imbatabil, 
dar aceasta însemna numai că și altcineva în afară de acuzat 
urma să înveţe lecţia dură, dar necesară, că nimeni nu este mai 
presus de lege. În dimineaţa în care a început procesul, Philip 
Conrad, așezat liniștit lângă mașina lui de scris, s-ar putea să fi 
fost singurul din sala de judecată care nu spera ca Morrison să 
piardă procesul. 

În mentalitatea de tabloid a epocii, nu era vorba decât de 
lăcomia unei femei. În vremea când Danielle fusese arestată, 
totul se rezumase doar la bani, și nimic altceva. Era atât de 
evident, așa de limpede de ce Danielle era vinovată, încât 
primele cuvinte pronunţate de procuror au repetat pur și simplu 
ceea ce aproape toată lumea pretindea că știe. 

— L-a ucis pentru bani. Simplu, ca bună ziua. 

Cu mâini mici, tremurânde, hrăpăreţe și cu o față rotundă și 
turtită, cu păr negru, bogat, lipit de ţeastă și cu ochi mici, negri, 
impenetrabili, Robert Franklin afișa o atitudine combativă. 
Pisălog și insistent, se ridica pe vârfuri stăpân pe situaţie, 
străpungând aerul cu degetul pentru a accentua importanţa 
afirmației. 

— Aceasta nu este o crimă pasională, nu e un act de violență 
în care lucrurile scapă de sub control, ci este o crimă comisă cu 
sânge rece, pentru bani. Nelson St. James a fost unul dintre cei 
mai bogaţi oameni din America și, prin moartea lui, soţia 
moștenește tot ce a avut. Cu o privire mânioasă, Franklin a 
arătat spre acuzată. Pentru asta l-a ucis. 

Asemenea altor procurori de vârsta lui, mult din ceea ce știa 
Franklin despre dialogul din sala de judecată provenea din 
filmele pe care le văzuse și mult din ceea ce știa despre 
punerea în scenă ce avea loc în sala de judecată era preluat din 


VP - 68 


emisiunile de televiziune pe care le urmărise. La două minute 
după începerea pledoariei de deschidere, după ce-și irosise cele 
mai bune replici, brusc, s-a oprit. Tăcerea a devenit 
stânjenitoare. Conrad a privit pe deasupra mașinii de scris - 
Franklin se uita fix la Danielle St. Nelson, fără nicio expresie pe 
chip. Era dificil de spus dacă amuţise în fața frumuseţii ei 
uluitoare sau dacă se oprise deoarece considerase necesară o 
„pauză publicitară”. 

Ca un regizor plictisit să-i dea indicaţii unui actor, Morrison i-a 
adus aminte unde rămăsese, cu o voce amuzată: 

— Apoi, a încercat să dea vina pe altcineva. 

Franklin a clipit. S-a uitat la Morrison, la început uluit, nesigur 
de ceea ce zisese și apoi cu ostilitate vădită când și-a dat seama 
că-l pusese la colț și făcuse curtea să râdă. S-a întors către 
jurați, pregătit să reia cu intensitate sporită atacul asupra 
acuzatei și planului diabolic pe care și-l făcuse aceasta. A uitat 
însă ce avea de gând să spună. 

— L-a ucis, a mormăit el încercând să câștige timp. L-a ucis, și 
noi vom dovedi acest lucru. Cu capul în pământ, a început să 
umble încoace și-ncolo prin sala de judecată. Apoi, s-a oprit și și- 
a ridicat privirea. Vreau să zic că martorii vor prezenta dovezile 
care vor proba că... 

Nu și-a putut aminti ce mai urma să spună. Gâtul scurt și gros 
i se revărsa peste gulerul cămășii, iar pe frunte i-au apărut 
broboane de sudoare. Cu cât se concentra mai tare, cu atât 
devenea mai furios și mai încurcat. 

Franklin pledase și în alte cazuri, unele dintre ele crime 
serioase, dar acesta era cel mai important din cariera lui. Era ca 
un actor care se pregătește pentru prima lui apariţie, pentru un 
rol într-un spectacol pe Broadway, un actor care pornește plin 
de încredere și apoi, după primele trei replici, totul îi dispare din 
minte. Unora le-ar fi putut părea rău pentru el, dar Morrison a 
încercat să profite de greșelile făcute. S-a aplecat deasupra 
mesei ca și cum voia numai să dea o mână de ajutor. 

— In mod obișnuit, acesta este momentul când procurorii 
spun ceva despre dovedirea faptei mai presus de orice îndoială. 
Poate că asta ţi-ar putea împrospăta memoria. 

— Onorată instanţă, a strigat Franklin întorcându-se spre 
judecător: Aceasta este alocuţiunea mea de deschidere. 
Apărarea nu are niciun drept să mă întrerupă! 


VP - 69 


Alice Brunelli era una dintre cele mai tinere judecătoare din 
oraș, dar, în spiritul excepţiei care confirmă regula, una dintre 
cele mai bune. S-a uitat la Franklin cu o privire sfidătoare în 
vreme ce bătea cu creionul în masă. 

— Fără îndoială, cunoașteţi expresia „Nature abhors a 
vacuum”? Este alocuţiunea dumneavoastră de deschidere - 
dacă sunteți în stare să o susţineţi. Și, cu toate că nu sunt 
convinsă că domnul Morrison a vrut cu adevărat să vă ajute, 
cred că trebuie să admiteri că lucrul pe care l-a sugerat ar putea 
fi ceea ce aveaţi de gând să faceţi. Brunelli și-a scos ochelarii cu 
rame groase de os, a suflat spre lentile și apoi i-a șters cu 
marginea robei. Aveţi cuvântul, domnule Franklin, a rostit ea 
punându-și din nou ochelarii și începând să răsfoiască 
documentele pe care le avea în faţă. Dacă puteţi continua, a 
adăugat ea, cu ochii ei gri și pătrunzători încă aplecaţi asupra 
hârtiilor. 

Franklin ar fi putut suferi de ceea ce era numit în genere „trac 
de scenă”, dar el nu era un prost care nu putea decât să recite 
cuvintele scrise de altcineva. El își scrisese alocuțiunea singur, 
cu litere lunguleţe pe paginile unui blocnotes pe care-l lăsase pe 
biroul acuzării, împreună cu alte lucruri. Cu încrederea în sine 
redobândită, s-a uitat la asistentă ca și cum abia acum urma să- 
și înceapă discursul. 

Când a rămas la fapte, prezentând concis ceea ce intenţiona 
acuzarea să dovedească, Franklin a fost capabil, eficient și, în 
anumite limite, convingător. Juraţii, opt bărbați și patru femei, 
cei mai mulţi de vârstă mijlocie sau în etate, nu fuseseră 
impresionați de cabotinismul lui de mai devreme, dar au urmărit 
cu ochi atenţi povestea simplă a ceea ce spunea el că se 
întâmplase și expunerea modului în care acuzarea urma să 
dovedească acest lucru. 

Franklin nu se mai ridica pe vârfuri, braţele nu-i mai fâlfâiau 
prin aer, ci stătea ferm la un pas sau doi de boxa juraţilor, cu 
mâinile înfundate adânc în buzunare. Vorbea cu voce normală, 
de conversaţie. Poate că asta i-a solicitat ceva efort, dar era 
aproape plăcut. Aproape, pentru că, indiferent ce făcea, ochii lui 
inexpresivi și impenetrabili te făceau să bănuiești existenţa unui 
resentiment profund, a unei ambiţii înăbușite în felul în care 
privea el lumea. 


1 Natura are oroare de vid (în Ib. latină, în original) (n.tr.). 
VP - 70 


— Acuzata din cazul acesta, Danielle St. James, era căsătorită 
cu victima, Nelson St. James, de peste șapte ani. Locuiau în New 
York, în afara altor locuri în care aveau proprietăţi, și deţineau o 
ambarcaţiune - un iaht - în golful San Francisco. Nelson St. 
James era un om foarte bogat care a avut întotdeauna ce era 
mai bun. Se întorseseră la New York pentru afaceri. Probabil că 
ați auzit zvonurile despre domnul St. James și afacerile lui, și 
problemele pe care le avea. Au stat puţin la New York și apoi au 
revenit aici cu avionul lui particular. Au locuit în cel mai spaţios 
apartament de la Fairmont Hotel. Au început să se certe în 
momentul în care a aterizat avionul; au fost auziţi certându-se și 
la cină, în seara aceea. În seara următoare, vineri, acuzata a 
fost atât de nervoasă, încât a ieșit din restaurantul în care luau 
cina și s-a urcat singură într-un taxi. 

Franklin s-a oprit și a privit în jur, întâi la mulţimea din sala de 
judecată care venise să asiste la procesul despre care vorbea 
toată lumea, apoi, aproape împotriva voinţei lui, la Danielle St. 
James. Era acolo, acuzată de omor, și nicio femeie nu semănase 
vreodată mai puţin cu o ucigașă decât ea. Chiar și în lumina 
slabă a sălii de judecată, părul ei strălucea ca soarele de vară și 
ochii ei luminau încăperea. 

Când s-a întors înapoi spre juraţi și a încercat să pretindă că 
faţa acestei acuzate nu era deloc diferită de a oricărei alte femei 
pe care o acuzase vreodată de crimă, din vocea lui s-a simţit că 
avea un nod în gât. 

— S-au certat toată săptămâna - la un moment dat, au trebuit 
să trimită pe cineva să-i roage să înceteze. Au părăsit hotelul 
duminică dimineaţa și au plecat din San Francisco în aceeași 
seară, cu iahtul personal. Următoarele câteva săptămâni au 
navigat prin sudul Pacificului, oprindu-se în diferite locuri, dar 
fără nicio destinaţie anume. Certurile dintre ei s-au înrăutățit 
atât de mult, încât ea s-a mutat în cele din urmă din cabina lor 
și a dormit singură. Asta s-a întâmplat când se întorceau spre 
New York, trecând prin San Francisco. Și atunci l-a ucis. 

— Acesta nu este un caz complicat dacă ignori celebritatea 
persoanelor implicate. Este la fel de clar ca orice alt caz de 
crimă. Felul în care a făcut-o nu pare deosebit de inventiv, dar 
crima este rareori bine plănuită. S-au certat, s-au bătut - făceau 
asta de multe zile. Ea avea un pistol și l-a folosit. Veţi auzi aici 
că glonţul care l-a ucis provenea din arma pe care o ţinea încă 


VP -71 


în mână după ce Nelson St. James a fost împușcat. Veţi auzi că 
pistolul le aparţinea lor, lui Nelson St. James și soției lui. Spun că 
le aparținea amândurora deoarece veţi auzi mărturia care 
confirmă că Nelson St. James l-a cumpărat pentru că soția lui, 
acuzata, a vrut să aibă o armă pentru autoapărare. Era pistolul 
ei și amprentele ei erau pe el. Nu exista nimeni altcineva care 
să o fi putut face. Ea l-a împușcat și el a căzut mort peste bord, 
în mare. Era sânge pe punte, pe bord și nu există niciun dubiu: 
sângele era al lui. 

În vreme ce Franklin continua astfel, vorbind despre cei care 
vor depune mărturie despre arma crimei și amprentele găsite 
pe aceasta, Morrison și-a notat ceva. Apoi, s-a întors spre 
Danielle, a pus mâna pe braţul ei și i-a șoptit ceva la ureche. l-a 
zâmbit apoi și ea i-a răspuns tot cu un zâmbet. Ca tot ce făcea 
Morrison la un proces, și de această dată era calculat: Hai să-i 
facem pe juraţi să creadă că tot ce promite acuzarea să arate se 
poate dovedi a fi nu chiar așa de dăunător cum ar vrea 
acuzarea. 

— Întrebarea nu este dacă acuzata și-a ucis soţul, a insistat 
Franklin, ci de ce? Care au fost motivele ei? Era supărată - se 
certaseră zile în șir, întâi în San Francisco, apoi, după cum va 
afirma un alt martor, la bordul iahtului, dar acuzata nu este 
acuzată de omor prin imprudenţă, ci de crimă cu premeditare. 
Aceasta înseamnă - după cum afirmă rechizitoriul citit de către 
doamna judecător Brunelli, la început - că l-a ucis „cu intenție”. 
Adică a avut intenţia s-o fac. Asta înseamnă că-și formulase în 
minte acest scop. 

Franklin s-a aplecat în faţă, asemenea cuiva care este pe 
punctul să le împărtășească altora ceva ce va șoca pe oricine 
avea conștiință. 

— Putea să-l fi ucis în timpul unei încăierări, dar nu a apăsat 
pe trăgaci într-un moment de furie necontrolată. Dovezile vor 
arăta că a avut un motiv care nu are legătură cu furia. Avea cel 
mai vechi motiv care există: banii, mai mulţi bani decât 
dumneavoastră sau eu ne putem imagina. 

— Rufus Wiley a fost avocatul personal al lui Nelson St. James. 
Domnul Wiley este martor al acuzării. Domnul Wiley va depune 
mărturie că, înainte de căsătoria cu Nelson St. James, acuzata a 
semnat un contract prenupțial, un document întocmit de domnul 
Wiley potrivit specificaţiilor exacte ale domnului St. James. In 


VP- 72 


cazul unui divorţ, Danielle St. James ar fi rămas cu ceva ce 
majoritatea dintre noi ar considera o avere: o casă în Hamptons 
și un milion de dolari pe an, dar ce însemna asta în comparaţie 
cu sute de milioane, miliarde de dolari pe care i-ar fi moștenit 
dacă ar fi fost căsătorită cu el când el murea? Problema era că 
Nelson St. James voia să divorţeze. Își instruise avocatul, pe 
domnul Rufus Wiley, să întocmească actele necesare. Urma să 
demareze procedurile. Acesta a fost motivul pentru care se 
întorseseră la San Francisco, acesta era motivul pentru care 
urma să revină la New York. Toţi acești bani aflaţi în joc! Să 
piardă toţi acești bani care erau și ai ei! In comparaţie cu cât 
valora el, ce însemna un milion de dolari pe an? a întrebat 
Franklin cu o sclipire de lăcomie în ochi. Probabil că reprezintă 
mai puțin decât cheltuiește ea pe haine într-un singur an! 

Morrison a sărit de pe scaun. 

— Onorată instanţă. Întâi își uită textul deschiderii și acum 
consideră că este în mijlocul alocuţiunii de încheiere. Și nu 
numai că nu am ajuns la faza alocuţiunilor finale, dar 
argumentul pe care pare a încerca să-l invoce este patetic! O 
atacă pentru că se întâmplă ca ea să arate destul de bine și să 
poarte haine de calitate? 

Trebuie că Morrison ridicase una dintre cele mai stranii 
obiecții făcute vreodată, dar acum el nu era interesat de felul în 
care o va considera judecătoarea, ci dorea să-l facă pe Franklin 
să pară răutatea personificată, un bărbat care și-ar bate joc de o 
femeie pentru felul în care arată. A mers. Fața rotundă a lui 
Franklin s-a înroșit, iar ochii i s-au întunecat. 

— Face parte din acuzare! a strigat el împroșcând cu salivă. 
Diferenţa dintre ceea ce ar fi obţinut și ce ar fi pierdut! a 
adăugat el ridicându-și privirile înspre judecătoare pentru a 
sublinia importanţa afirmației. 

Privind pe deasupra ochelarilor lăsaţi până spre jumătatea 
nasului, Alice Brunelli și-a ţuguiat buzele subțiri și albe. 

— Este momentul să le oferim juraţilor o sinteză succintă, 
foarte succintă a cazului din perspectiva acuzării. Puteţi aduce 
argumente mai târziu, după ce vor fi fost ascultate toate 
depozițiile. Acum, haideţi să înaintăm puţin spre miezul 
problemei, se poate? 

Franklin s-a răsucit pe călcâie și s-a întors cu faţa spre jurați. 
Era furios, dar își controla bine mânia. Avea tonul cuiva care 


VP-73 


voia să demonstreze cât de greșite sunt criticile care i s-au 
adus. A început să vorbească de parcă nici nu existase vreo 
obiecție sau vreo întrerupere. 

— Un milion de dolari pe an... când ar fi putut avea totul! Ce 
motiv mai bun pentru o crimă? Pe gura lui mică și ovală s-a 
așternut un zâmbet sinistru. Ochii lui înguști au devenit 
nerăbdători, excitaţi, arzători. Ce motiv mai bun pentru o crimă? 
a repetat el, dar acum întrebarea nu mai era retorică deloc. Mai 
există, desigur, și celălalt motiv, cel puţin la fel de vechi ca 
primul. Când nu e vorba de bani, obligatoriu este vorba de sex. 
Da, aţi auzit bine: sex. Sex și bani, amândouă. Motivul pentru 
care Nelson St. James decisese să divorțeze este, așa cum va 
afirma în depoziţia lui Rufus Wiley, faptul că soția lui avea o 
aventură cu alt bărbat. Acesta a fost motivul pentru care au 
venit la San Francisco, au vrut să mai dea o ultimă șansă 
căsătoriei lor. Și acesta este motivul pentru care l-a și ucis: 
deoarece și-a dat seama că nu exista decât o cale de a avea și 
amantul, și banii. 

Era pentru prima dată când Morrison auzea de o aventură 
amoroasă. Acuzarea nu-și chemase încă primul martor și 
Morrison era deja convins că va pierde procesul - Franklin s-a 
lăsat pe scaunul de la celălalt birou, cel aflat mai departe de 
boxa juraţilor, cu o expresie de autosatisfacţie pe faţă. 
Judecătoarea Brunelli s-a uitat la ceasul de pe perete și apoi la 
Morrison. 

— Domnule Morrison, doriţi să ţineţi alocuţiunea de 
deschidere acum? 

Era o întrebare formală, era momentul în care avocatul 
apărării se ridica în picioare și le spunea juraţilor că nu l-au 
audiat încă pe niciunul dintre martorii ale căror depoziţii au fost 
numai amintite de către acuzare și că, atunci când le vor 
asculta, vor descoperi că mai degrabă decât să dovedească 
vinovăția dincolo de orice îndoială, mărturiile vor demonstra 
necesitatea achitării. Morrison s-a ridicat în picioare, a dat din 
cap cu respect către juraţi și s-a întors către judecătoarea 
Brunelli. 

— Cu permisiunea curții, apărarea își va ține alocuțiunea de 
deschidere după cuvântul de închidere al acuzării. 

— Aveţi permisiunea, a răspuns judecătoarea în timp ce-și 
nota ceva. Rog acuzarea să-l cheme pe primul martor. 


VP - 74 


Franklin era ca în transă. Se uita în podea cu un zâmbet rece 
și răzbunător în colţurile gurii. Nu auzise nimic din cele ce se 
spusese în sala de judecată. 

— Domnule Franklin, a rostit cu asprime judecătoarea 
Brunelli. Vă rog, chematți-l pe primul dumneavoastră martor. 

— Poftim? a întrebat el cu o expresie de uluire pe față. Primul 
meu martor? 

A părut surprins să-l vadă pe Morrison încă așezat la biroul 
său în loc să se afle în picioare, în faţa boxei juraţilor. S-a înroșit, 
începând cu porţiunea de gât din imediata apropiere a gulerului 
cămășii și continuând cu obrajii. A deschis un dosar gros pe 
care-l avea pe birou și a început să dea foile filă cu filă, în 
căutarea listei martorilor, ca să-și amintească numele celui pe 
care-l voia primul la bară. 

— Nicio problemă, domnule Franklin, a spus Alice Brunelli 
nefăcând nimic ca să-și ascundă nerăbdarea din voce. Vom 
relua dimineaţă. l-a aruncat o privire plină de subințelesuri. 
Poate, până atunci, veţi ști care-i primul martor. 

El a înţepenit și așa a rămas cât timp ea s-a ridicat și a părăsit 
sala de judecată. Ușa s-a închis în urma ei, iar el a răsuflat cu 
zgomot. Umerii i-au căzut în faţă și a început să-și adune 
lucrurile. Cu o mână pe servietă, și-a întors capul într-o parte. L- 
a privit pe Morrison exact atât de îndelung cât acesta să îi poată 
vedea furia din ochi. 


VP -75 


Capitolul 8 


— Nu mi-ai spus! 

— Nu este adevărat. 

Morrison și-a aruncat haina pe scaunul din spatele biroului. 
Mormăind ceva pentru sine s-a dus la fereastră și a privit afară 
la ziua mohorâtă de noiembrie cenușiu. Vitrinele erau luminate 
de-a lungul străzii de dedesubt. Mai era o săptămână până la 
Ziua Recunoștinței. Deja fuseseră instalate și ornamentele de 
Crăciun. Cu fiecare an, comercianții păreau să le instaleze mai 
devreme, să creeze starea de așteptare a întregii fericiri pe care 
o pot cumpăra banii. 

— Aceasta a fost cea de-a doua promisiune, nu-i așa? Sau a 
fost prima? Am uitat ordinea. Să-i dăruiești un copil și... 

— Să am un copil, a zis ea accentuând diferenţa pe care, la 
început, Morrison nu a înțeles-o. Nu să-i dăruiesc lui un copil. 
Michael este mai mult copilul meu decât a fost vreodată al lui. 

— Și să-i fii credincioasă. Despre această promisiune trebuie 
să discutăm! Morrison s-a întors numai atât cât să o poată 
vedea. Mai precis, de ce nu te-ai deranjat niciodată să-mi spui 
că soţul tău era pe punctul să introducă acţiune de divorț și că, 
în această situaţie, tu erai pe cale să pierzi toţi banii! În toate 
aceste luni în care am pregătit procesul, în tot acest timp te-am 
întrebat dacă mai era ceva - orice - ce trebuia să-mi zici și eu 
sunt nevoit să aud acest lucru pentru prima oară în alocuţiunea 
de deschidere a acuzării? Doamne, Dumnezeule, nu înţelegi că 
ești judecată pentru omor? 

— Nu este adevărat, a rostit ea privind dincolo de el. 

A spus-o în silă, ca și cum ar fi avut lucruri mai bune de făcut. 

— Chestiunea te plictisește? Ai prefera să te afli în alt loc? a 
întrebat Morrison în vreme ce și-a luat jacheta de pe scaun și s-a 
așezat. Expresia de pe faţa lui era de dezgust profund. Trebuie 
că este dificil să fii obligată să treci prin toate acestea în loc să 
te poți întoarce la New York, să te duci la petreceri cu prietenii 
tăi bogaţi și faimoși. Probabil că este neplăcut, frustrant să 
trebuiască să asculți ce zice unul ca Robert Franklin... 


VP - 76 


— Franklin este un cur! a ţipat ea. Cine va mai crede o vorbă 
din ce zice el după ce i-ai făcut tu? Abia dacă și-a amintit pentru 
ce se afla acolo! 

Morrison s-a înclinat cu o privire plină de avertismente în ochi. 

— Crezi că nu va învăţa nimic din ce a făcut astăzi sau că va 
uita ce i s-a întâmplat? Nu va dormi toată noaptea, se va pregăti 
pentru mâine, asigurându-se că nu va mai fi prins pe picior 
greșit, din nou. Nu ai văzut privirea din ochii lui înainte să ieșim 
din sală? 

— Nu. De ce m-aș fi uitat la el? Am văzut cum mă privise mai 
înainte. 

S-a uitat fix la Morrison, ca să se asigure că a înţeles ce voia 
să spună. Morrison a privit-o și el la fel de intens. 

— Îmi închipui că ai mai fost privită astfel. 

— Am încercat să nu iau în seamă. 

— Efectul pe care-l ai asupra bărbaţilor? 

Ochii ei au sclipit scurt, cu nerăbdare. Nu vedea sensul 
acestei discuții. 

— Ceea ce a făcut Franklin - acea expresie stupidă, de 
prostovan, ca a unui adolescent care nu a ieșit niciodată cu o 
fată - nu ar fi putut fi mai eficient nici dacă ar fi plănuit-o 
dinainte. 

Pentru prima dată, ea a devenit curioasă. 

— Crezi că va simţi cineva vreo simpatie pentru tine? Toţi 
juraţii știu de ce te-ai căsătorit cu Nelson St. James. Toţi au 
văzut fotografiile: uluitorul fotomodel se căsătorește cu un 
bărbat de două ori mai în vârstă decât ea, care, ce să vezi, se 
întâmplă să fie unul dintre cei mai bogaţi bărbaţi din lume! 
Niciunul nu se gândește că este corect ca tu să ai toate acestea: 
frumuseţe și bani. Asta în vreme ce majoritatea oamenilor nu au 
atras vreodată o a doua privire și trebuie să se lupte din greu să 
treacă prin viaţă. Și acum ei au posibilitatea să înlăture 
nedreptatea. Ţi-ai ucis soțul și ai făcut-o pentru banii lui, ceva ce 
niciunul dintre juraţi, cu aspectul lor oarecare și cu vieţile lor 
anonime, nu s-ar gândi vreodată să facă. Ei vor să creadă că ești 
vinovată - vor să o creadă în cel mai grav mod - pentru că, dacă 
tu ești vinovată, înseamnă că, în loc să fii mai bună decât ei, nu 
ești nici măcar la fel de bună ca ei. Vor să te condamne! Nu 
înţelegi încă acest lucru? 

Danielle nu voia să creadă că aceasta era situaţia. 


VP - 77 


— Tu chiar crezi că este adevărat? Chiar crezi că mă urăsc 
atât de mult? 

— Nimănui nu-i pare rău pentru cei bogaţi. De ce le-ar părea 
lor rău? Bogaţii își pot cumpăra liniștea. Nu cunoști felul în care 
cei mai mulţi oameni - genul celor care devin juraţi - gândesc 
despre toţi oamenii faimoși și bogaţi? Ei gândesc că aceștia sunt 
răsfăţaţi și proști, și nu le pasă decât de ei. Așadar, sunt de 
părere că acei doisprezece juraţi te vor găsi vinovată de omor 
dacă Franklin le poate da un motiv ca să creadă că tu ai făcut-o? 
Fără să stea o clipă pe gânduri! 

Nimic nu a tulburat acei ochi de manechin perfect, poate că 
nimic n-ar fi putut-o face vreodată. 

Scriitori străluciți și artiști talentaţi pot trăi cu gândurile lor, 
indiferenți la ceea ce crede lumea că este important. Danielle 
St. James trăia în centrul atenţiei lumii, locul rezervat femeilor 
frumoase, dar ea împărtășea cu cel mai retras geniu un fel de 
voită necunoaștere a ceea alţi oameni, oamenii normali, 
gândeau și făceau. Dorită întotdeauna de bărbaţi, invidiată 
întotdeauna de femeile care-și doreau să fie ca ea. De ce să-i 
vrea cineva răul? 

— Trebuie să facem ceva ca să arăţi mai mult ca o femeie 
oarecare. Nu te pot lăsa să stai acolo ca nu știu ce prințesă de 
gheață care crede că poate face tot ce-i trece prin cap. 

Pe buze i s-a așternut un zâmbet trist, pe jumătate de uluire. 

Și-a scuturat capul și a râs. 

— Prinţesă de gheață? lată ceva ce n-am mai auzit de ceva 
timp. 

Morrison s-a ridicat de pe scaun și a început să umble încoace 
și-ncolo prin încăpere. Se gândea la alte cazuri și la cât de multă 
vreme îi luase să-l facă pe acuzat să le pară mai simpatic 
juraţilor. O făcuse deja pe Danielle să se îmbrace modest, o 
făcuse să-și schimbe toată garderoba, cumpărându-și lucruri 
obișnuite; în fiecare zi altă rochie, dar întotdeauna ceva modest 
și sobru, ce-și putea permite oricare dintre femeile aflate printre 
jurați. Ar fi trebuit să funcţioneze. Propoziția „Cleopatra și-a 
cumpărat rochie de la prăvălie” devenise ultima găselniţă în 
talk-show-uri, o modalitate prin care legiunea de comentatori de 
la tribunal putea arăta cât de multe știa. 

Disperat, Morrison a ridicat o problemă pe care o mai pusese 
deja. 


VP - 78 


— Nu există nimeni care, așezat pe primul rând din spatele 
nostru, să ne arate sprijin. Cred că mama ta ar putea veni, dacă 
o rogi. 

— Nu, nu va veni. 

— De ce ești așa de sigură? Nu ai rugat-o să vină, nu-i așa? 

— N-am mai văzut-o pe mama de ani de zile și, cu siguranță, 
nu vreau să o văd în aceste momente. Și-a întors privirile în altă 
parte. Asta i-ar aduce prea multă bucurie, ar face-o... 

— N-ai cum să știi cu certitudine. Când am vorbit cu ea... 

— Nu, nici nu se pune problema! a rostit ea tăios. Dacă ar fi 
vrut să fie aici, ar fi fost. Este o poveste veche, nu are rost. Nu 
există nimeni, nici măcar o persoană care să mă facă să par... 
cum ai spus... de compătimit? 

— Ar mai fi ceva ce am putea face, a zis Morrison cu voce 
precaută, nesigură. 

Dar trebuia să fi știut că deschiderea acestui subiect nu 
aducea nimic bun. Ea era de neclintit în această privință și 
nimic, nici chiar propria supraviețuire, nu ar fi făcut-o să se 
răzgândească. 

— Nu, niciodată, nu voi permite. Michael nu va fi târât în 
mizeria aceasta. Voi face tot ce vrei tu să fac. Tot! Dar asta nu. 
Niciodată! Și, în afară de asta, n-ar fi un pic cam prea bătător la 
ochi? N-ar determina o reacţie opusă celei pe care o dorești tu? 
În loc să simtă simpatie pentru mine, nu ar crede cu toţii că sunt 
cu adevărat groaznică, pentru că numai o mamă care nu are 
conștiință și-ar exploata propriul copil? 

Avea dreptate, și Morrison știa asta. Nu exista nicio persoană 
pe care el să o poată așeza pe primul rând din spatele lor și care 
să fie de partea lor - nici mama, nici fiul ei. Morrison s-a așezat 
din nou. S-a lăsat pe spătarul înalt al scaunului de piele și s-a 
cufundat într-o tăcere îndelungată. Danielle îl privea cu ochi 
serioși, încercând să ghicească la ce se gândește. Avea talentul 
să anticipeze. 

— Nu-i adevărat. 

— Ce nu-i adevărat? Că aveai o relaţie extraconjugală sau că 
soțul tău urma să introducă acţiune de divorț din această cauză? 

Ochii ei s-au făcut mai mari, dar, dacă exista vreo emoție în 
spatele lor - grija că o prinsese cu minciuna sau furia că o 
acuzase de ceva ce ea nu făcuse -, de acest lucru Morrison nu 
și-a putut da seama. Un zâmbet scurt, recunoașterea preciziei 


VP - 79 


logice a întrebării puse și apoi o privire aproape studioasă a fost 
singurul semn vizibil a ceea ce simţea ea. 

— Nu este adevărat că Nelson era pe punctul să înceapă 
procedurile de divorț pentru că eu aveam o aventură amoroasă. 

După felul în care răspundea la întrebări, evitându-le, ar fi 
putut deţine o funcţie importantă în administraţie. Morrison i-a 
susținut privirea cât de mult a putut. 

— Se pregătea să dea divorţ din alt motiv? Sau nu avea de 
gând să înceapă procedurile de divorț, deși știa de aventura ta? 

Alt zâmbet vag i-a trecut pe chip. 

— Nelson urma să dea divorţ pentru că el avea o aventură. 

La început, Morrison a crezut că nu aude bine. Danielle era 
cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. De ce ar fi 
părăsit-o St. James sau oricine altcineva pentru altă femeie. 

— Chiar așa: Nelson urma să mă părăsească pentru altă 
femeie. 

Părea aproape amuzată de lucrul acesta sau poate că uluirea 
lui Morrison, pe care o declanșase răspunsul ei, era motivul 
amuzamentului ei. 

— Nu m-a surprins, a spus ea într-un fel ce părea să 
sublinieze cât de puţin înţelegea el din ce se întâmplase. Mă 
așteptam la așa ceva. 

— Știai dinainte de a fi cerut el divorțul? 

— Cerut? Nelson nu a cerut niciodată nimic. M-a informat că 
dă divorţ. Nu mi-a zis de ce, dar nici nu trebuia. Știam de 
existența celeilalte femei, știam că este numai o chestiune de 
timp. 

Asemenea cuiva disperat să scape, Danielle a început să se 
uite prin încăpere. S-a ridicat, a traversat camera până la 
fereastră, a stat acolo o clipă și s-a întors. Era prea agitată 
pentru a se așeza. 

— Ti-am spus că l-am ucis, ţi-am spus cum s-a întâmplat. Ti- 
am spus de ce. Din cauza acelei expresii de pe faţa lui care 
zicea că sunt proprietatea lui și că putea face orice voia, iar că 
eu nu puteam face nimic să-l opresc. Știi de ce m-am dus în pat 
cu el și am făcut sex în acea seară? Pentru că, după zile în care 
îmi spusese că are de gând să divorțeze, când s-a întors la New 
York, chiar în seara aceea, la cină, mi-a zis că făcuse o greșeală, 
că-i părea rău pentru toate lucrurile pe care le spusese, că, de 


VP - 80 


dragul lui Michael, vrea să încerce să facă mariajul nostru să 
meargă. 

În ochi avea o îndoială stranie, de parcă nici chiar acum nu 
putea înțelege cum de se lăsase folosită în acest fel. 

— De dragul lui Michael, a zis ea pronunţând cuvintele ca o 
repetare fantomatică. Nu există pe lume ceva ce eu să nu fac 
pentru Michael. M-am dus în pat cu Nelson și, pentru prima dată 
din ziua aceea când, în biroul lui, m-am comportat ca o curvă 
fără urmă de inhibiţie, am fost cum a vrut el să fiu. Și apoi am 
văzut acea privire și am știut că avea de gând să mă arunce la 
gunoi, să mă uite în vreme ce pornea în căutarea unei alte 
femei. Mă folosise. Dar era în regulă, și eu îl folosisem pe el: mă 
căsătorisem cu el pentru că era cine era și avea ce avea. Dar, în 
noaptea aceea, făcuse ceva de neiertat: îl folosise pe Michael, 
pe fiul nostru, pentru a mă avea pentru ultima oară și eu nu am 
putut suporta lucrul acesta. Când i-am văzut privirea, s-a 
întâmplat ceva, ceva ce eu nu pot explica. Nu am urât niciodată 
pe cineva, dar în noaptea aceea l-am urât pe el. 

Chipul ei, acel chip frumos, splendid s-a făcut pământiu. Au 
început să-i curgă lacrimi pe obraz. S-a așezat, făcându-se mică 
pe scaun. Vocea îi era slabă, distantă, un ecou găunos a ceea ce 
fusese mai înainte. 

— Nu mă puteam gândi decât la Michael și la faptul că nu ar fi 
trebuit să aibă un asemenea tată. 

Nu a fost autoapărare, nu a fost deloc apărare, după niciunul 
dintre standardele legale. Dar, pentru Morrison, care avea o 
oarecare idee despre cum fusese St. James, era dificil să creadă 
că acesta nu primise ceea ce merita. Dacă a fost o crimă, atunci 
a fost o crimă pasională - omor prin imprudenţă, nu crimă -, dar 
fusese măcar asta? Ar fi oare corect să trimiţi în închisoare o 
femeie pentru că a făcut ce făcuse Danielle? Această întrebare 
presupunea că tot ce-i spusese ea lui Morrison era adevărul, dar 
chiar și în acest moment, când o vedea copleșită de lacrimi, el 
tot nu era convins de acest lucru. 

— Dar tu? a întrebat el calm în liniștea apăsătoare care se 
așternuse în încăperea plină de umbre întunecate. 

Ea și-a șters lacrimile de pe obraji cu dosul palmei. 

— Ce-i cu mine? 

— El avea o aventură - se pare că avusese mai multe - și era 
pe punctul să dea divorţ. Dar tu? Dacă tu ai știut de „celelalte 


VP - 81 


femei”, ai început și tu să ai alți bărbaţi? Cu siguranţă, Nelson 
credea lucrul acesta, din câte mi-a spus. 

— Mă întrebi adică dacă am făcut ceea ce urmează să spună 
Rufus Wiley? Diavolul blestemat cu ochi lacomi? El trebuie să 
cunoască exact contractul prenupţial! Chiar el a insistat să-l 
facem. Lui Nelson nu i-a păsat. A fost stânjenit chiar. Nu i-a 
plăcut lumina în care-l punea Rufus Wiley, era ca și cum nu știa 
ce face sau ca și cum nu ar fi fost sigur de mine. L-a acuzat pe 
Rufus de lucrul acesta sau a încercat să dea vina pe el, pentru 
că mi-a zis, tot atunci, că Rufus nu-și făcea decât meseria: că 
fusese angajat să facă tot ce era în interesul lui Nelson, chiar 
dacă acesta ar fi avut obiecţii. Nelson putea explica orice. Asta 
făcea parte din farmecul lui - modul în care făcea ca tot ce-i 
trecea prin minte să pară ceva ce tu erai convins că el trebuia 
să facă. 

— Rufus știa cum să aibă grijă de interesele lui, ceea ce este 
în regulă, pentru că știa cât de repede se putea răzgândi Nelson 
odată ce obținea ceea ce voia. Contractul prenupţial putea să fi 
fost ideea lui Rufus Wiley iniţial, dar el știa că, în cele din urmă, 
Nelson îi va mulțumi pentru asta. 

Danielle s-a ridicat din scaun și s-a pregătit să plece. În ochi 
avea o privire plină de înţelesuri. 

— Contractul prenupţial nu este așa de important cum pare 
să creadă acuzarea. Ei nu știu despre schimbarea testamentului. 

— Testamentul? a rostit Morrison întrebându-se ce voia să 
spună. 

Dar ea se gândea deja la altceva. 

— Trebuie să plec. Vreau să mă întorc la hotel. Trebuie să-l 
sun pe Michael să-i zic noapte bună. Suntem în urmă cu trei ore 
faţă de New York. 

A pornit spre ușă, dar apoi și-a amintit ceva. 

— Vrei să vin în noaptea asta? Mai târziu, după ce vei fi 
terminat cu lucrul? 

Abia după ce ea a plecat, Morrison și-a amintit că nu-i 
răspunsese la întrebare, cea despre existența altor bărbați în 
viața ei. 


VP - 82 


Capitolul 9 


Aplecat peste birou, Franklin ţinea cu amândouă mâinile un 
creion, apăsându-l cu degetele mari ca să vadă la cât de mare 
presiune rezista. Unghiile de la degetele mari săpaseră două 
șanțuri pe laturile galbene ale creionului. 

Alice Brunelli tocmai se așezase pe scaun. 

Cu un zâmbet politicos, rapid, i-a salutat pe juraţi. S-a uitat 
scurt la Morrison, apoi și-a îndreptat privirile spre Franklin, aflat 
la biroul de alături. 

— II puteţi chema pe primul dumneavoastră martor. 

Creionul a zburat din mâinile lui Franklin în timp ce acesta s-a 
ridicat în picioare. S-a lovit de masă, a ricoșat, a lovit podeaua și 
s-a rostogolit până sub scaunul, neocupat acum, al lui Franklin. 
Acesta nici măcar nu a băgat de seamă. Era atât de absorbit de 
ceea ce așteptase toată noaptea să facă, prea hotărât să arate 
tuturor că evoluţia lui din ziua precedentă fusese numai o 
indispoziție temporară. Stătea drept, cu umerii trași spre spate 
și cu ochii ficși privind drept în faţă. 

— Acuzarea îl cheamă... Franklin păru uluit, apoi furios și 
încurcat. S-a grăbit înapoi la biroul lui, a deschis dosarul cazului 
și a găsit repede numele. A lovit foaia cu vârful degetului, o 
încercare de a depăși momentul făcând din el o stratagemă 
sclipitoare de a părea mai uman, aducând aminte de greșeala 
comisă cu o zi în urmă. Acuzarea îl cheamă la bară pe Mustafa 
Nastasis. 

— Eşti sigur? a întrebat Morrison zâmbindu-i din poziţia 
relaxată în care stătea pe scaun. Nu te mai uiţi o dată în dosar, 
doar așa, ca o verificare? 

Franklin a strâns din pumni și a făcut un pas înspre Morrison. 
Apoi, și-a amintit că se afla în sala de judecată și că juraţii 
urmăreau ce se întâmplă. 

Judecătoarea Brunelli nu a aprobat intervenţia lui Morrison și 
l-a avertizat imediat. 

— Destul, domnule Morrison. A doua oară nu vă voi mai 
atrage atenţia. 


VP - 83 


Cu o privire inocentă, care era pur formală, Morrison a dat din 
cap, fiind de acord că mersese poate prea departe. 

În loc să se apropie de boxa martorului, unde se putea afla la 
câţiva pași de cea juraţilor, și să pună întrebări pe un ton 
obișnuit, de conversație, Franklin stătea în faţa biroului său, la 
aproape șase metri depărtare de martor. Avea voce bună, 
moderat de groasă și rezonabil de clară atunci când nu se 
fâstâcea. Dar Franklin s-a gândit că era mai bine să vorbească 
așa, cu o voce care să ajungă în toate colţurile sălii, o voce al 
cărui simplu sunet putea să capteze atenţia oricui o auzea. Ochii 
i se luminau de plăcere când reușea să înșire câteva cuvinte, 
altfel deloc memorabile. 

— Domnule Nastasis, ești angajat în postul de căpitan pe 
iahtul lui Nelson St. James, nu-i așa? 

Înainte ca martorul să poată răspunde, Morrison era deja în 
picioare. 

— Mă întreb dacă domnul Franklin s-ar supăra dacă ar repeta 
întrebarea, onorată instanță. Nu am prea înţeles ce a zis. 

Franklin și-a încleștat dinţii. A repetat întrebarea cu o voce 
mai puternică și ușor rigidă. 

— Domnule Nastasis, sunteţi căpitanul iahtului lui St. James, 
corect? 

— Obiecţie, onorată instanță! a rostit Morrison sărind din nou 
de pe scaun. Influenţțează martorul. 

Alice Brunelli nu și-a ridicat privirile de pe foile pe care le 
citea. 

— Se admite. 

Franklin spumega. Ceva s-a declanșat în creierul lui, amintirea 
a ceea ce însemna a influența martorul și a momentului în care 
nu era permis să faci acest lucru. Dar trebuia să se fi întrebat - 
Morrison voia ca el să se întrebe - pentru ce ar obiecta apărarea 
la o întrebare așa de lipsită de importanță ca aceasta. Ce 
importanță avea ce formă folosea el pentru a pune o întrebare 
care era la fel de admisibilă ca oricare alta? 

— Ce slujbă aveţi, domnule Nastasis? a întrebat Franklin 
dându-și ochii peste cap pentru a le sugera juraţilor că obiecţia 
lui Morrison fusese nu numai pierdere de timp, ci și o prostie. 

Nastasis stătea așezat în boxa martorilor, calm și atent, cu 
mâinile încrucișate în poală. Peste buzele lui deasupra cărora 
avea o mustață a trecut un zâmbet șiret în vreme ce urmărea cu 


VP - 84 


privirea schimbul furios de cuvinte dintre avocați. Ochii lui 
întunecați, cu pleoapele lăsate s-au făcut mari de admiraţie faţă 
de felul în care judecătorul - o femeie - a făcut ordine în sală. A 
așteptat puţin după ce Franklin i-a pus întrebarea, în caz că 
Morrison ar fi avut altă obiecţie. 

— Sunt căpitanul iahtului domnului St. james, a răspuns cu o 
voce plată, calmă. 

Morrison și-a amintit vocea aceasta, dar, mai mult decât 
vocea, și-a amintit efectul pe care simpla menționare a numelui 
său îl avusese asupra celorlalți oaspeţi de pe Trandafirul negru. 
Trei dintre aceștia erau morţi acum. Dacă Nelson St. James nu ar 
fi fost ucis, dacă ar fi fost încă în viaţă, undeva pe mare, 
Morrison ar fi presupus că toți trei fuseseră uciși pentru a fi 
protejat St. James și că acela care aranjase crimele fusese 
Mustafa Nastasis. Dar Nelson St. James era mort și Nastasis nu 
dădea impresia că era apăsat de vreo durere specială pentru 
această pierdere. 

— Povestiţi-ne ce s-a întâmplat în noaptea aceea, ce ați văzut 
când aţi ieșit pe punte, în noaptea în care domnul St. James... 

— Obiecţie! 

Franklin s-a rotit pe călcâie. 

— Obiecţie? 

— Da, așa am zis, a răspuns Morrison cu o privire scurtă, 
nerăbdătoare. 

Judecătoarea Alice Brunelli și-a scos ochelarii și s-a înclinat 
înainte. 

— Obiecţie, domnule Morrison? 

— L-a întrebat pe martor ce slujbă are? 

— Da, și? 

— L-a întrebat ce slujbă are acum, nu l-a întrebat ce slujbă 
avea atunci. Ar putea fi interesant să știm că domnul Nastasis 
este astăzi căpitan al iahtului lui St. james, dar asta nu ne spune 
nimic despre slujba lui în noaptea în chestiune și cum de s-a 
întâmplat să fie pe punte. 

Brunelli nu avea nicio expresie pe faţă. Mișcându-și numai 
ochii, s-a uitat la Franklin. 

— Este implicit a insistat acesta, ridicându-se pe vârfuri, 
întrerupere după întrerupere... 

Abia își putea stăpâni furia. 

— Ce este implicit? a întrebat Morrison candid ca un copil. 


VP - 85 


— Că atunci avea aceeași slujbă pe care o are și acum! Că 
lucra acolo, că a ieșit pe punte, că... 

— Toate acestea pentru că lucrează acolo acum? Asta a fost 
cu două luni în urmă, a spus Morrison zâmbind în direcția 
martorului. Poate că domnul Nastasis se afla acolo ca musafir. 
Este unul dintre cele mai luxoase iahturi din lume. Poate că i-a 
plăcut atât de mult, încât a vrut să lucreze acolo, să fie acolo tot 
timpul. Poate... în sfârșit, pot fi o mulţime de lucruri. Dar 
niciodată nu vom ști dacă nu îl întrebaţi. 

Morrison a rostit toate acestea ca și cum ar fi indicat pur și 
simplu necesitatea de a face lucrurile așa cum trebuie. 

Capul lui Franklin a început să tremure. 

— Toată lumea știe... a ţipat el pur și simplu, dar, când a 
văzut expresia de pe chipul judecătoarei Brunelli și și-a dat 
seama că nu va ceda nici măcar un milimetru când vine vorba 
de regulile evidenţei, și-a ridicat mâinile în semn de frustrare, în 
regulă, voi pune întrebarea. Spune-ne, domnule Nastasis, ce 
erai angajat să faci în noaptea în care ai ieșit pe punte și ai 
găsit-o pe acuzata Danielle St. James ţinând un... 

— Obiecţie! Din nou influențează martorul. Martorul trebuie să 
descrie ce a văzut, dacă a văzut ceva. Nu este rolul acuzării să-i 
spună ce să zică. 

Franklin a încercat să protesteze, dar Brunelli se săturase. 

— Domnule Nastasis, eraţi angajat căpitan al iahtului lui St. 
James la data în discuţie? 

— Da, eram. 

— În noaptea în chestiune, în jurul cărei ore aţi ieșit pe punte? 

— La câteva minute după miezul nopţii. 

— Și care a fost motivul pentru care s-a întâmplat să ieșiţi pe 
punte la o asemenea oră? 

— Am auzit voci ridicate - ţipete - și apoi am auzit ceva ce 
semăna cu o împușcătură, a spus Nastasis cu acea voce 
domoală, precisă, a sa. Am găsit-o pe doamna Danielle St. 
James stând acolo cu o armă în mână. Peste tot era sânge, pe 
punte, pe bord, sânge... 

Brunelli l-a oprit ridicând o mână. 

— Da, vă mulţumesc, domnule Nastasis, a rostit ea, în timp ce 
se retrăgea din colţul din faţă al biroului, chiar deasupra boxei 
martorului. 


VP - 86 


S-a întors spre Franklin a cărui faţă se înroșise ca racul. Alice 
Brunelli nu-și risipea timpul sau simpatia pe avocaţii care făceau 
greșeli. Procesul este o bătălie cu mijloace pașnice și te poți 
învinovăţi numai pe tine dacă nu cunoști regulile sau nu știi cum 
să le folosești. Dacă nu erai în stare să-i pui întrebarea potrivită 
propriului martor, atunci, pentru Dumnezeu, făcea acest lucru în 
locul tău și-i lăsa pe juraţi să tragă propriile concluzii cu privire 
la faptul dacă ar trebui să susţii cazuri la tribunal sau nu. 

l-a lăsat din nou martorul lui Franklin cu o privire care 
exprima mirarea că el trecuse prin școala de drept și mai ales că 
devenise membru al baroului. 

— Ți-aș adresa o întrebare, domnule Nastasis, dar nu cred că 
am una la care avocatul apărării să nu obiecteze și judecătorul 
să nu admită obiecția lui. 

Brunelli aproape că a sărit de pe scaun. 

— Sugerezi o înțelegere între acest complet și o parte a 
acestui caz, domnule Franklin? În locul dumitale, m-aș gândi 
serios ce răspuns dau, pentru că aceasta este o acuzaţie mai 
gravă decât oricare acuzaţie pe care cineva ar putea s-o facă! 

Alice Brunelli terminase prima din promoţia ei la Yale, Franklin 
urmașe cursurile serale și terminase undeva pe la mijlocul amorf 
al promoției lui. Ea ar fi putut lucra la oricare firmă din oraș, el 
n-ar fi putut obţine nici măcar un interviu. Cei doi nu gândeau 
astfel unul despre celălalt, dar numai pentru că nici nu aveau 
nevoie. Fiecare înțelegea că persoana cealaltă trăia într-o lume 
complet diferită de a sa. 

— Îmi cer scuze, onorată instanţă, a rostit Franklin vizibil 
tulburat. Vă pot asigura că nu aceasta a fost intenţia mea. 
Voiam numai să... 

Ea l-a întrerupt cu o mișcare bruscă a mâinii. 

— Martorul este al dumneavoastră, domnule Franklin. Haideţi 
să continuăm. Nu avem toată ziua la dispoziţie. 

Franklin s-a întors cu fața la Nastasis. A dat să-i adreseze 
întrebarea, dar Brunelli l-a întrerupt din nou. 

— Domnule Morrison, sunt convinsă că nu veţi mai ridica 
obiecţii numai de dragul de a obiecta? 

— Nu, onorată instanţă, a zis Morrison ca și cum acesta era 
cel mai îndepărtat lucru de intenţiile lui. Voi obiecta numai la 
întrebările la care este nevoie să obiectez. 

Brunelli a ridicat din sprânceană. 


VP - 87 


— Aveţi deci intenţia să insistaţi asupra aplicării riguroase a 
legilor dovezii și asupra procedurii? 

— Dar, pentru aceasta există regulile - să facă distincţia clară 
între tipul de probă care va dovedi adevărul și tipul care îl 
ascunde în spatele prejudiciului părtinirii și minciunilor. Așa că 
da, absolut, apărarea vrea ca reglementările să fie aplicate. 
Sperasem că și acuzarea dorește acest lucru. 

Ea îi ridicase mingea la fileu lui Morrison și el folosise prilejul, 
transformând o întrebare ce-i viza propriile intenţii într-una 
legată de corectitudinea celeilalte părţi. Franklin era în pragul 
apoplexiei. Brunelli a încercat să repare situația. 

— Sunt sigură că acuzarea vrea același lucru. Și contez pe 
buna credinţă a ambelor părți să facă în așa fel încât să nu ne 
împotmolim în stricta interpretare a regulilor și să pierdem din 
vedere de ce ne aflăm aici sau faptul că trebuie să împingem 
lucrurile înainte. Așadar, domnilor, haideţi să continuăm. 
Domnule Franklin, formulaţi următoarea întrebare. 

Franklin își dăduse seama de greșeală. Era pregătit cu o 
întreagă serie de întrebări și niciuna dintre ele nu-l influența pe 
martor și nu era susceptibilă de obiecţie. Era sigur de lucrul 
acesta. Nu înțelesese încă faptul că lui Morrison nu-i păsa deloc 
de regulile prezentării probelor. Morrison încerca să întoarcă 
procesul în favoarea lui. 

— Domnule Nastasis, a zis el, vă rog să le spuneţi juraţilor ce 
ați făcut când aţi văzut-o pe acuzată cu arma în mână după ce- 
și împușcase soțul. 

Morrison era deja în picioare. 

— Obiecţie! 

Câţiva dintre juraţi și-au râs în barbă și s-au aplecat cu toții 
înainte, nerăbdători să vadă ce se va întâmpla acum în bătălia 
dintre avocați cu privire la ce le-ar permite judecătoarea să facă 
și ce nu. 

— Întrebarea implică fapte care nu sunt dovedite. Nu există 
încă nicio dovadă că Nelson St. James era mort. 

Franklin aproape că râdea. Acum, îl avea la degetul mic pe 
Morrison, era sigur de acest lucru. 

— Martorul a afirmat deja, ca răspuns la întrebarea onoratei 
instanţe, că era sânge pe punte, pe bord, în locul unde Nelson 
St. james... 


VP - 88 


— Acesta putea să fi fost ce a crezut el, a intervenit Morrison 
protestând, aceasta putea să fi fost impresia lui, dar, pentru că 
acest fapt nu a fost încă dovedit, acuzarea nu poate adresa o 
întrebare care face o presupunere și, prin această asumare, le 
sugerează juraţilor că așa este. 

Alice Brunelli nu a trebuit să se gândească prea mult. 

— Se admite. Reformulaţi întrebarea, domnule Franklin. 

Și lucrurile au continuat așa oră după oră, timp în care 
Morrison s-a străduit să-l facă pe Franklin să pară un prost. 
Depoziţiile care nu ar fi trebuit să dureze mai mult de douăzeci 
de minute au consumat de trei, patru ori mai multă vreme. 
Morrison se folosea de tot ce știa despre sistemul probatoriu și 
când nu-și putea aminti o anumită regulă inventa una pe loc. 

Spre cinstea lui, Franklin s-a străduit din greu, refuzând să-i 
dea lui Morrison satisfacția unui alt spectacol de furie și 
neputinţă. Punea o întrebare, Morrison obiecta, aștepta urmarea 
și apoi, dacă trebuia, reformula întrebarea. S-a descurcat tot 
mai bine pe măsură ce ziua trecea, învățând din fiecare 
greșeală și îndosariind fiecare lecție pentru a o folosi mai târziu, 
exact ca un elev ursuz, dar tenace. Când a ajuns la sfârșitul 
interogatoriului primului martor al acuzării, se afla lângă boxa 
juraţilor și îi vorbea lui Nastasis cu o voce care, fiindcă își 
pierduse entuziasmul, nu era mai puternică decât într-o 
conversaţie obișnuită. Când, în cele din urmă, a încheiat, s-a 
așezat la biroul lui, ciudat de tăcut și calm. 

Morrison s-a ridicat fără grabă în picioare. 

— Domnule Nastasis, am a vă adresa numai o întrebare sau 
două. 

Nastasis stătuse în boxa martorilor câteva ore în șir, obligat 
să aștepte cât timp avocaţii se contraziceau între ei, dar nu 
părea să-l deranjeze. Poate că din cauza noutăţii situației, fiind 
prima lui prezenţă într-o sală de judecată, sau poate că era încă 
intrigat de ceea ce se întâmplase, de moartea violentă a lui 
Nelson St. James și de întrebarea dacă Danielle va scăpa sau nu. 
Se uită la Morrison cu respect. 

Morrison se instalase la capătul boxei juraţilor, de unde, de-a 
lungul dublului șir de fețe ale acestora, putea privi direct spre 
martor. 


VP - 89 


— Aţi afirmat că aţi ieșit pe punte pentru că aţi auzit „voci 
ridicate, țipete”. Unde vă aflați exact când aţi auzit strigătele, în 
cabina dumneavoastră? 

— Da. 

— Dar nu dormeaţi, nu-i așa? 

— Nu. 

— Adică vocile nu au fost chiar așa de puternice - ceea ce ați 
numit „țipete” -, încât să vă trezească din somn? 

— Nu, domnule Morrison, după cum am spus, nu dormeam. 

Morrison a privit în podea și a zâmbit pentru sine. A urmat o 
tăcere lungă, apoi și-a ridicat privirile. 

— Ce-și strigau unul altuia? a întrebat în vreme ce-și lăsa 
capul într-o parte și-și expunea palmele întorcându-le cu faţa în 
sus. Ce-și spuneau? 

— Nu prea știu, a răspuns Nastasis. N-am putut auzi cuvintele. 

— N-aţi putut auzi cuvintele. Înţeleg. Aţi auzit „voci ridicate”, 
„ţipete”... Ce anume, domnule Nastasis, voci ridicate sau ţipete? 

Cu o expresie de uluire, Nastasis a ridicat din umeri. Nu 
înțelegea deosebirea. 

— Nu este o întrebare dificilă, domnule Nastasis. Uneori, 
oamenii vorbesc cu voci ridicate ca să se audă, alteori, o fac 
pentru că vor să sublinieze ceva, dar își păstrează controlul încă. 
Pe de altă parte, ţipătul, apare când nu-și mai păstrează 
controlul. Așa că vă întreb din nou, domnule Nastasis: Ce anume 
ați auzit? Țipete, nu-i așa? Cabinele de pe acel iaht sunt aproape 
perfect izolate fonic, nu-i așa? 

De data asta, Nastasis a înţeles. 

— Da, ţipete. Strigăte, dacă preferaţi. Erau furioși. N-am nicio 
îndoială. 

— Furie, lipsă de control, irațional... Acestea sunt cuvintele pe 
care le-aţi folosi pentru a descrie ce aţi auzit? 

Nastasis a fost imediat de acord. Morrison a dat din cap 
semnificativ. 

— Da, furie, pierderea controlului, a rostit el cu o privire 
scrutătoare aruncată juraţilor. Nu vocea cuiva gata să execute 
un plan calculat... 

— Obiecţie! a strigat Franklin în timp ce aproape că a sărit de 
pe scaun. 

— În regulă, nu trebuia să fac această remarcă, a rostit 
Morrison înainte ca Brunelli să se poată exprima. S-a întors apoi 


VP - 90 


spre martor. La început, aţi spus de că aţi auzit ţipete și apoi aţi 
auzit o împușcătură - ceva ce aţi crezut că a fost o împușcătură. 
Cât de lung a fost intervalul de timp, cât de mult a trecut între 
momentul în care ţipetele au încetat și împușcătura pe care aţi 
auzit-o sau aţi crezut că aţi auzit-o? Câteva secunde, câteva 
minute... cât de mult? 

Nastasis și-a mijit ochii și și-a ţuguiat buzele. S-a concentrat 
serios o vreme, încercând să-și amintească. Morrison bătea cu 
două degete în balustrada boxei juraţilor. Liniştea din sala de 
judecată a devenit profundă. 

— Nu știu, a zis Nastasis în cele din urmă, renunțând să se 
mai gândească. Nu atât de mult cât a părut. 

Morrison a rămas cu gura căscată. 

— Nu atât de mult timp... Da, cred că înțeleg. Țipetele au 
încetat, apoi n-a mai fost nimic, niciun sunet, și apoi aţi auzit 
împușcătura. Asta vreți să spuneţi? 

Cu un zâmbet ciudat, enigmatic pe buze, Mustafa Nastasis s-a 
aplecat în faţă și a dat din cap afirmativ. 

— Da, exact, exact cum spuneți, cu o singură adăugare 
numai: liniștea, care poate să fi durat numai câteva secunde, a 
părut așa de îndelungată pentru că a accentuat zgomotul 
violent de dinainte și de după ea. 

Mustafa Nastasis a făcut o pauză, s-a gândit la ceea ce zisese 
și apoi, satisfăcut că a fost exact cum spusese el că a fost, a mai 
dat o dată din cap. Și-a ridicat privirile spre Morrison și a 
așteptat. 

Morrison s-a întors la biroul lui, s-a uitat la Danielle și apoi a 
revenit agale. A început să-și mângâie barba. Un zâmbet șiret, 
atoateștiutor și-a croit drum peste buzele lui. 

— Pistolul pe care-l ținea în mână doamna St. James... De 
câtă vreme îl avea în mână? 

Nastasis a clătinat din cap, neștiind ce însemna această 
întrebare. 

— Nu... 

— Tocmai îl luase în mână? a întrebat Morrison făcând un pas 
rapid înainte. Aţi spus că aţi auzit ceea ce aţi crezut că a fosto 
împușcătură - acesta a fost motivul pentru care aţi ieșit din 
cabină, motivul pentru care aţi urcat pe punte. De fapt, nu ați 
fost martorul momentului în care s-a tras cu arma! a insistat el 


VP - 91 


cu un acces brusc de energie. Nu aţi văzut cine a tras cu pistolul 
acela, nu-i așa? Voi repeta... Tocmai îl luase în mână? 

— Nu știu. Eu tocmai... 

— Nu știți. Vă mulţumesc. Acum, vă rog să ne spuneţi 
următorul lucru, a zis Morrison plimbându-se prin faţa biroului 
său. Eraţi căpitanul iahtului lui St. James de... Brusc, Morrison s- 
a oprit, și-a ridicat privirea și a zâmbit. De când îl construise 
Nelson St. James, corect? 

— Da, așa este. 

— Și, în decursul acestui timp, aţi avut ocazia să ajungeţi să-i 
cunoașteți pe amândoi, pe domnul St. James și pe soţia lui, nu-i 
așa? 

Răspunsul a fost cumpătat, măsurat și, după părerea lui 
Morrison, complet necinstit. 

— Am lucrat pentru domnul St. James. Aceasta a fost relaţia 
noastră. 

Asta confirma ceea ce bănuise Morrison: Nastasis nu era 
interesat să-l ajute pe cel mort, ci era interesat să-i dea ajutor 
celui viu. Morrison și-a încercat norocul. 

— Nu era un om comod pentru care să lucrezi, nu-i așa? 

Nastasis și-a strâns buzele și și-a pus degetul pe buze ca și 
cum, înainte de a putea răspunde, trebuia să cântărească bine 
tot ce știa el despre comportamentul uman. 

Morrison a încercat să-l ajute. 

— Nu era un om comod... dar aţi plăcut-o pe doamna St. 
James, nu-i așa? Nelson St. James poate că nu v-a tratat prea 
bine, dar puteţi conta întotdeauna pe ea pentru o vorbă bună, 
nu-i așa? 

Nastasis a zâmbit pentru prima dată. 

— Da, doamna St. James era întotdeauna plăcută. Nu numai 
cu mine, s-a grăbit el să adauge, cu toată lumea, cu tot 
echipajul. Mă întreba întotdeauna despre familia mea, de unde 
sunt... Ei erau oameni bogați, dar nu ţi-ai fi dat seama de lucrul 
acesta din felul în care ne trata doamna St. James. 

Acum, Morrison era sigur. Nastasis era martorul lui. 

— l-aţi văzut mai devreme în seara aceea, în vreme ce luau 
cina, nu-i așa? 

— Da, m-am uitat să văd dacă aveau nevoie de ceva. 


VP - 92 


Morrison a zâmbit nu pentru a-i da curaj lui Nastasis, ci pentru 
a le oferi juraţilor motivul să creadă că tot ce-și dorea el era 
adevărul. 

— Și când i-aţi văzut că iau cina împreună, cu numai câteva 
ore înainte ca el să fie împușcat mortal, arăta doamna St. James 
ca o femeie care plănuia uciderea soțului ei? 

Franklin a trebuit să obiecteze, dar Morrison știa asta. Acesta 
a fost și motivul pentru care a pus întrebarea într-o formă atât 
de flagrantă. 

— Obiecţie! a strigat Franklin în timp ce se ridica în picioare 
pentru a începe un discurs lung despre motivele pentru care 
întrebarea nu trebuia pusă. 

— Se admite, a rostit Brunelli cu o indiferenţă rece înainte ca 
el să mai poată spune un cuvânt. 

„Acum! îi spunea Morrison lui Nastasis din priviri. Răspunde 
acum!” 

— Nu, nu arăta, a zis martorul cu o privire inocentă. 

— „Se admite” înseamnă că nu trebuie să răspundeți la 
întrebare, a explicat judecătoarea Brunelli cu o privire furioasă. 
Juraţii nu vor lua în considerare nici întrebarea, nici răspunsul. 

Brunelli i-a făcut semn lui Morrison să confirme, dar cu o 
privire care i-a spus că ar face bine să aibă grijă. 

— Nu vă pot pune această întrebare, domnule Nastasis, așa 
că permiteţi-mi să vă întreb următoarele: înainte de noaptea 
aceea, în decursul acelui voiaj, aţi văzut-o vreodată aruncând cu 
ceva în el? 

— Nu. 

— Lovindu-l? 

— Nu. 

— Aţi văzut-o ameninţându-l cu pistolul? 

— Nu, a spus el cu ochii mari și mirați. 

— Mai am doar câteva întrebări. După ce aţi auzit 
împușcătura, după ce aţi alergat afară și aţi văzut sânge pe 
punte și pe bord, când aţi văzut-o pe acuzată, pe Danielle St. 
James, cu arma în mână, v-aţi gândit că-și ucisese soţul, nu-i 
așa? 

Nastasis a ezitat, dar Morrison i-a zis că este în regulă, că tot 
ce voia toată lumea era adevărul. 


VP - 93 


Morrison avea un fel anume de a-i face pe toţi cei care-l 
priveau, pe toţi cei aflaţi în boxa juraţilor, să creadă că el își 
dorea numai și numai adevărul. 

— Da, trebuie să admit că am gândit acest lucru. Este ceea ce 
am presupus. 

— Dar, așa cum am întrebat mai devreme, dacă ea nu făcuse 
decât să ridice pistolul de jos - aflată în stare de șoc, l-a ridicat 
din locul în care căzuse -, aţi gândi altceva în acest caz, nu-i 
așa? Că Danielle St. James nu-și ucisese soțul, ci că soțul ei se 
sinucisese! 

Franklin obiecta în gura mare, dar lui Morrison nu îi păsa. S-a 
așezat satisfăcut și mulţumit de sine. 


VP - 94 


Capitolul 10 


Judecătoarea Brunelli i-a avertizat pe juraţi să nu discute între 
ei și să nu citească ziarele sau să urmărească la televizor vreun 
reportaj cu privire la proces. Morrison și-a adunat notițele și 
hârtiile risipite pe biroul din faţa lui și, conștient că toată lumea 
era cu ochii pe el, a schimbat câteva cuvinte cu Danielle. 
Păstrând o distanţă respectabilă, Morrison a atins-o scurt pe 
braţ, în felul în care ar fi făcut cu orice bărbat sau femeie 
judecați și i-a spus, pentru cazul în care cineva s-ar fi aflat 
destul de aproape ca să audă, că o va căuta în dimineaţa 
următoare și că ar trebui să încerce să se odihnească până 
atunci. Chiar în spatele balustradei aștepta un bodyguard 
pregătit să o conducă prin mulţimea agitată înspre o mașină 
care aștepta. 

Nerăbdătoare să o privească mai de aproape pe faimoasa 
doamnă Danielle St. james, mulțimea din sala de judecată a 
urmat-o afară. Morrison a intrat într-o toaletă pentru bărbaţi 
aflată la jumătatea scării spre coridorul de la parter. Faţa din 
oglindă arăta mai bine, mai puţin epuizată decât se simţea el și, 
văzându-și chipul în oglindă, Morrison s-a simţit puţin mai bine 
decât până atunci. Și-a dat cu apă rece pe obraji și și-a frecat 
ochii obosiţi. S-a întins să ia un prosop de hărtie și atunci a auzit 
un icnet îngrozitor venind de undeva din capătul încăperii 
strâmte cu pereţi din faianţă albă. Vreun amărât era într-una 
dintre cabine și dădea afară tot ce mâncase. Morrison s-a șters 
cât a putut de repede pe mâini și pe faţă și s-a întors să plece. 

Ușa cabinei s-a deschis brusc și Robert Franklin a ieșit, cu faţa 
albă ca hârtia, și s-a dus clătinându-se până la chiuvetă cu 
resturi de vomă curgându-i din gura deschisă. La vederea lui 
Morrison, a avut un șoc puternic, foarte profund. Privirea din 
ochii lui era așa de plină de ură, încât părea că-și pierde minţile. 
A înţepenit pe loc, incapabil să facă un pas. A deschis gura și, cu 
o privire lipsă de expresie, a părut că se străduiește să găsească 
o explicaţie, o scuză pentru starea mizerabilă în care îl văzuse 
Morrison. A început să vorbească, dar, numai după trei cuvinte, 
a început să se bâlbâie și nu s-a mai putut controla. 


VP - 95 


În clipa aceea a înţeles Morrison pentru prima dată ceva din 
efortul prin care Robert Franklin reușise să ajungă avocat. 
Franklin avea o problemă de vorbire, era atât de bâlbâit cum 
Morrison nu mai auzise și totuși își depășise cumva handicapul. 
Acesta era motivul pentru care își începuse introducerea la o 
distanţă așa de mare de martor și de juraţi, acesta era motivul 
acelui accent de mândrie din vocea lui: nu pentru că-i plăcea 
cum sună, ci pentru că se pregătise cu o disciplină strictă să 
pronunţe cuvintele pe care voia să le rostească fără a se prăbuși 
în abisul fără fund al infernalei repetiții. 

— Vă simţiţi bine? a întrebat Morrison, lovit de un atac de 
conștiință. Vă pot ajuta cu ceva? 

Franklin stătea acolo atât de umilit, încât Morrison a crezut că 
era pe punctul să izbucnească în lacrimi. Părea că tremură din 
tot trupul și apoi, clătinându-se violent, ca și cum iarăși i se 
făcuse rău, s-a răsucit brusc și a alergat înapoi în cabină. 

Franklin fusese atât de dezgustător de patetic cu acest acces 
de stare proastă și apoi cu acea bâlbâială care-l făcuse să 
scrâșnească din dinţi! Reușise să-și surmonteze un handicap, îl 
depășise Dumnezeu știe prin ce fel de exerciţii dificile și 
dureroase pentru a ajunge un avocat competent. Morrison nu se 
putea stăpâni să nu-i pară rău pentru el și să nu regrete puţin 
ceea ce făcuse - îl împinsese dincolo de limita pe care o putea 
suporta. În vreme ce se îndepărta cu mașina de clădirea 
tribunalului, a încercat să-și aducă aminte că nimeni nu se 
poartă cu mănuși în timpul unui proces, dar o voce venită de 
undeva din străfundurile minţii lui continua să tot întrebe dacă, 
în numele efortului de a face orice putea pentru clientul lui, nu 
mersese cumva prea departe, nu aruncase praf în ochii juraţilor, 
transformând sarcina lor serioasă într-un carnaval în care, în 
locul acuzatei, era judecat avocatul acuzării. 

Morrison s-a oprit să ia cina la unul dintre restaurantele mici 
din cartier în care un oarecare formalism de suprafață producea 
un fel de stare de anonimat a clienţilor care îi permitea să fie 
singur cu sine. Relaţia pe care o avea cu chelnerul nu trecuse 
niciodată dincolo de ceea ce era scris în meniul serii. Dacă nu ar 
fi fost munca pe care o făcea, Morrison ar fi putut trăi tot restul 
vieții în oraș fără a cunoaște vreodată un suflet. 

Chelnerul i-a adus mâncarea pe care o comandase și, în lipsa 
unei persoane cu care să vorbească, Morrison a început să se 


VP - 96 


gândească din nou la ceea ce făcuse și la cum trebuie să se fi 
simţit Franklin. Dacă acesta ar fi luat un pistol și l-ar fi împușcat, 
ar fi făcut exact ce făcuse Danielle, ar fi comis o crimă pentru că 
nu mai putea suporta încă un act sălbatic de umilire din partea 
cuiva care altfel nici nu s-ar fi gândit vreodată să o facă. 
Amintindu-și de expresia răvășită de pe faţa lui Franklin, de furia 
și frustrarea din privirea lui, Morrison a început să înțeleagă 
puțin prin ceea ce probabil că trecuse Danielle. 

In vreme ce urca strada spre clădirea Nob-Hill, unde locuia, a 
încercat să pună ordine în lucruri. Dacă te uitai numai la fapte și 
ignorai puterea sentimentelor pe care le încearcă oamenii, 
Danielle era pe deplin vinovată. Ea își ucisese soţul într-un 
moment în care nu se afla în niciun fel de pericol fizic. Ar fi putut 
pleca. Dar, dacă te preocupă cât de puţin respectul de sine al 
femeii, dreptul ei de a fi tratată ca o persoană cu simțaminte, și 
nu obiectul fără grai al poftelor vremelnice ale soţului, atunci 
ceea ce făcuse ea era, cel puţin în sens moral, legitimă apărare. 

Morrison s-a oprit în drum, la jumătate de stradă depărtare de 
casă. In noaptea rece, californiană, privind luminile care licăreau 
pe dealurile de dincolo de golf, se întreba dacă nu cumva tot ce 
încerca să facă nu era doar ca să se simtă el mai bine. Danielle 
își ucisese soţul pentru că nu-i plăcuse privirea lui? Dacă simţise 
toată acea umilinţă, de ce nu-l umilise și ea la rândul ei? Nu 
trebuia să-l lase să dea divorț, îl putea intenta ea și tocmai 
pentru că el era bogat și faimos, dar nu numai atât, pentru că 
avea notorietate din cauza tuturor acelor secrete pe care le 
deţinea, îi putea face viața un infern. Dar gestul a fost declanșat 
de un impuls, nu era timp de calcule, asta-i spusese ea: că totul 
s-a întâmplat fără să-și fi dat seama ce face. A crezut el ce i-a 
mărturisit Danielle? A contat dacă a crezut-o sau nu? Din 
noaptea în care se culcase cu ea, lucrurile deveniseră confuze. 
Dacă era vinovată sau ba nu mai reprezenta o simplă întrebare 
cum păruse înainte. 

La trei străzi în faţa lui, vizavi de Fairmont, strălucea celălalt 
vechi hotel faimos, Mark Hopkins. Limuzine, taxiuri și mașini 
lungi și negre mișcau într-o procesiune lentă trecând pe sub 
bolta intrării principale. Undeva sus, înregistrată sub un nume 
fictiv, se afla Danielle care aștepta să se facă destul de târziu 
pentru a suna sau poate nu și, în funcţie de starea ei 


VP - 97 


sufletească, a parcurge pe jos distanţa aceasta până la clădirea 
în care își avea Morrison apartamentul. 

Ajunsese o rutină să vină deghizată în unele nopţi. La început, 
s-a gândit că este o precauţie normală, temându-se să nu se 
compromită dacă ea ar fi fost văzută venind noaptea la el sau 
plecând înainte de ivirea zorilor. Apoi, și-a dat seama că nu 
teama că și-ar putea strica ea reputaţia o determina să se 
comporte astfel, și în niciun caz nici frica să nu i-o strice pe a lui: 
îi plăcea riscul, pericolul că ar putea fi prinsă. In nopţile când 
venea, singura ei mândrie consta în numărul de persoane pe 
care le putea prosti. O perucă, o rochie diferită și alți pantofi, 
machiaj și, desigur, schimbarea atitudinii, privirea modificată 
păreau să-i ofere un fel ciudat de plăcere - a se îmbrăca precum 
alte femei și a trăi, chiar și numai pentru câteva ore, o altă viață 
decât cea pe care o avusese. l-a povestit lui Morrison că, uneori, 
seara devreme, când nu avea altceva de făcut, cobora în barul 
hotelului și accepta să-i cumpere cineva o băutură. 

Odată, a petrecut o oră vorbind cu un bărbat care-i zisese că 
locuiește la mai puţin de două străzi distanţă de ea, în New 
York, și insistase că ea era nevinovată, că el nu știa nimic 
despre femei. 

— Am încercat să-i explic că nu poți fi niciodată sigur de nimic 
cu o femeie ca Danielle St. James. 

Nu se deghiza de două ori la fel. Venea ca orice fel de femeie 
și își schimba vocea cu ușurință. Toate aceste femei diferite 
veneau numai o dată, dar erau atât de multe și toate veneau 
noaptea târziu, încât portarul trebuie să fi crezut că Morrison 
primea o parte din venitul unui bordel, deși niciodată nu vorbise 
despre acest lucru, și că unul dintre avantajele de a fi proprietar 
de bordel era un șir nesfârșit de mostre din ceea ce se vindea. 

Morrison nu știa niciodată cine va bate la ușă. De fiecare dată 
era o altă femeie și totuși de fiecare dată era Danielle. Era o 
nebunie felul în care împrumuta un caracter ușor diferit la 
fiecare apariţie a sa și totuși era seducător - diferită întotdeauna 
și totuși aceeași, existând ceva elementar, primitiv în felul în 
care făcea totul din instinct. Nu avea nicio limită în crearea 
iluziei. Era toate culorile curcubeului și Morrison era fascinat de 
fiecare dintre ele. De fiecare dată când făceau dragoste îl făcea 
să o dorească și mai mult, pentru că, de fiecare dată când 
făceau dragoste, știa că ea mai are încă niște surprize ascunse. 


VP - 98 


Sau nu? Uneori, avea bănuiala întunecată că expresia de 
detaşare care plutea pe faţa ei chiar și când făceau dragoste nu 
ascundea nimic, ci era expresia adevărată a ceea ce era ea: o 
femeie care trăia la suprafaţă pentru că avea numai suprafaţă, 
nimic în profunzime. Asta era ea. Poate că acesta era motivul 
pentru care niciodată nu purta de două ori aceleași haine și îi 
plăcea să pretindă că este altă persoană: pentru că nu exista 
nimic dedesubt, nu exista ceva înăuntru care să poată rămâne 
neschimbat. Poate că modul ei de a trăi era să devină ceea ce 
voiau alții. Nimic din toate acestea nu conta, desigur, deoarece 
Morrison știa exact ce dorea și la fel și ea. Numai în absenţa ei 
mintea lui se clarifica destul încât să devină metafizică. 

In seara aceea, de dragul schimbării și poate pentru a ridica 
puţin ștacheta, ea a venit la el devreme și fără a fi deghizată. 
Portarul l-a anunţat că a sosit doamna Danielle St. James. 

— Din când în când, trebuie să-ţi primeşti clienţii acasă la 
tine, i-a spus Danielle când s-a strecurat pe lângă el și și-a 
aruncat haina de ploaie pe un scaun, în camera de zi. L-a privit 
cu un zâmbet maliţios. Sau poate că bărbatul acela drăguţ de 
jos crede că una dintre acele doamne „de noapte”, nerușinate, 
care tot vin în vizită la tine, s-a deghizat acum în mine. 

— Crezi că el nu știe că toate acele femei sunt tu? 

— Poate că bănuiește, dar nu poate fi sigur. In plus, oricum, 
nu va zice niciodată nimic. Riscul este să fiu văzută de cineva, 
pe stradă. Așa încep zvonurile - când ești văzut de cineva pe 
care tu nici măcar nu-l cunoști. 

S-a așezat la capătul canapelei și și-a întins un braţ de-a 
lungul spătarului. Părea aproape fericită și, văzând asta, 
Morrison a început să se simtă mai bine. A pregătit câte o 
băutură pentru fiecare și s-a așezat alături de ea. 

— Ai fost minunat astăzi, a spus Danielle cu ochi înflăcărați. 
Abia am așteptat să-ţi zic cât de grozav ai fost. Nu avem de ce 
să ne temem, nu-i așa? Știi că vom câștiga. 

Morrison a găsit o plăcere aproape copilărească în zâmbetul 
ei. L-a cuprins un fel de timiditate nativă. A râs puţin de 
încurcătura în care se afla. Zâmbetul ei a devenit mai strălucitor 
și a râs ușor de ceea ce făcuse. 

— Tot ce știu este că nu am pierdut încă. 

Ochii ei au continuat să sclipească, zâmbetul i-a devenit 
atoateștiutor. Asta l-a făcut pe el și mai decis să nu piardă. 


VP - 99 


— Asta nu este un joc oarecare în care tot ce contează este 
cât de bine joci, fără ca rezultatul să fie important. Este un 
proces de crimă. 

Zâmbetul i-a pălit. 

— Știu ce se va întâmpla - ce ar putea să se întâmple - dacă 
pierdem, dar știu ce am văzut astăzi și știu că Franklin nu poate 
câștiga. După ce i-ai făcut, nu aș fi surprinsă dacă ar renunţa 
pur și simplu și ar trimite pe altcineva în locul lui, mâine, și ar 
cere achitarea. 

Morrison s-a întors și s-a uitat direct la ea. 

— Franklin va fi acolo mâine și în fiecare zi, până la sfârșitul 
procesului. A făcut câteva greșeli, dar, așa cum ţi-am mai spus, 
nu-l subestima, nu le va mai repeta. Vrea să câștige acest caz, 
vrea lucrul acesta așa cum nu și-a dorit ceva vreodată. Este 
singura modalitate ca să devină egalul meu și trebuie să 
demonstreze că așa și este, după tot ce i-am făcut și după tot ce 
am văzut. 

— Ce ai văzut? 

— L-am văzut la toaletă bărbaţilor, după ce am ieșit din sala 
de judecată. Franklin era acolo, îi era rău. M-a făcut să-mi pară... 

— Ţi-a părut rău pentru el? l-a întrebat cu o privire 
batjocoritoare. De ce-ai avea vreun sentiment pentru el? 
Oamenii că el nu merită. L-ai distrus astăzi - nu-i de mirare că i- 
a fost rău. De ce să-ţi pese cum se simte? Vei câștiga pentru că 
știi cum să câștigi, iar el va pierde pentru că nu știe să câștige. 
Nu ţi-a părut cu adevărat rău de el. Te-ai bucurat! Te-ai bucurat 
că a fost el la strâmtoare, și nu tu. Singurii cărora le pare rău de 
perdanţi sunt cei care nu câștigă niciodată! 

Lui Morrison nu-i venea să creadă că ea zisese acest lucru, că 
putea fi atât de crudă, atât de nesimţitoare. Și-a spus că, din 
cauza tensiunii create de proces, a fricii că ar putea ajunge la 
închisoare pentru tot restul vieţii, ea afirma lucruri pe care nu le 
gândea. 

— Nu vorbești serios... 

— Ba chiar cred ce-am zis. Bineînţeles că așa cred. Ochii ei s- 
au umplut de furie. Tu faci ceea ce crezi că este bine ca să 
câștigi. Te simţi mai bine dacă te condamni pentru asta? Ai 
prefera să pierzi? Ai prefera să fiu găsită vinovată? 

— Nu, dar asta nu înseamnă că... 

— Nu înseamnă ce? 


VP - 100 


— Hai să clarificăm lucrurile! a ţipat Morrison și a sărit în 
picioare. Niciodată nu trebuia să fi făcut asta, să fi luat un 
asemenea caz! Nu trebuia să mă implic, nu trebuia... A clătinat 
din cap și a luat o înghiţitură din pahar. Poate că ar fi mai bine 
să pleci, a rostit el cu o voce brusc dezamăgită și obosită. 

Setea aspră de răzbunare cu care Danielle îl eliminase pe 
Franklin ca pe cineva care nu conta a dispărut din ochii ei. 

— Ai dreptate, nu ar fi trebuit să spun acest... nimic din ce-am 
spus. S-a ridicat și ea. Ai fost extraordinar astăzi, am venit 
numai pentru a-ţi zice acest lucru. Nu știu ce m-aș face fără tine. 
Nu da atenţie vorbelor mele, îmi este frică. Uneori, devin 
violentă. L-a mângâiat pe obraz și a zâmbit cu un zâmbet liniștit, 
modest, țintind în ce era el mai vulnerabil: inima lui. Dacă așa 
vrei, voi pleca. 

Morrison știa acum că era prea târziu. Nu se putea întoarce la 
începutul relaţiei lor, nu putea să redevină ce fusese înainte de 
ea. Era îndrăgostit de o femeie care-și ucisese soțul și avea de 
gând să facă orice putea pentru a o ajuta să scape de acuzaţie. 
Cu mintea lui de avocat, putea inventa duzini de justificări 
pentru ce făcuse ea, dar știa adevărul și, mai grav decât atât, 
știa că nu conta. Era prea târziu, prea târziu pentru a schimba 
ceva și știuse lucrul acesta din prima zi în care îi căzuse privirea 
asupra ei, pe puntea Trandafirului negru, în soarele după-amiezii 
ce inunda coasta Californiei. 

Târziu în noaptea aceea, în timp ce Danielle dormea lângă el, 
Morrison și-a amintit de ziua aceea și de cât de bine se simţise 
văzând-o numai. Se întreba dacă se va mai simţi vreodată atât 
de bine. 


VP - 101 


Capitolul 11 


Danielle plecase când Morrison s-a trezit. Când a văzut-o mai 
târziu, așteptându-l în sala de judecată, ea era din nou clienta 
lui, iar el era din nou avocatul ei. Indiferent ce se întâmplase 
între ei, în timpul nopţii, în zilele în care fuseseră în permanenţă 
sub presiunea procesului, singurul lucru important, singurul 
lucru la care el se putea gândi erau martorul următor și 
întrebarea următoare pe care trebuia să o pună. 

Sau asta încerca să-și spună în vreme ce se așeza pe scaunul 
tare, de lemn, din spatele biroului său și arunca o privire rapidă 
peste notițe. Adevărul era că nu era întotdeauna posibil să uite 
dimineaţa ce se întâmplase în noaptea de dinainte, să-și scoată 
totul din minte, lucrurile pe care le făcuseră sau ce-l făcuse ea 
să simtă. Pe de altă parte, părea să-și amintească numai ce voia 
și numai ce-i plăcuse. Cu o voce destul de tare pentru a fi auzită 
de juraţii care-și ocupau locurile în boxă, i-a zis bună dimineața, 
adresându-i-se cu „domnule Morrison”. 

Aflat la locul lui, chiar sub biroul judecătoarei, Philip Conrad 
termina de pus banda la mașina de scris. S-a uitat fără nicio 
expresie la Morrison, așa cum privea de obicei când își ocupa 
locul în sala de judecată, așteptând continuarea procedurilor, 
dar Morrison, simțindu-se inconfortabil din cauza lucrurilor pe 
care le făcuse, avea sentimentul că grefierul încearcă să 
ascundă ce simțea, concluzia la care ajunsese, anume că 
Morrison devenise un alt avocat hotărât să facă orice pentru a 
câștiga. Privirea lui inexpresivă era oglinda conștiinței pe 
jumătate adormite a lui Morrison și lui Morrison nu-i plăcea ce 
vedea. Conrad continua să se uite la el cu aceeași față 
inexpresivă, mai rea decât orice dezaprobare rostită răspicat în 
fața trădării lui Morrison, nu de Conrad, ci de el însuși. Cu un 
sentiment neplăcut de stânjeneală, Morrison și-a întors privirea. 

Cărând un teanc de dosare, muncă pe care o putea face 
pentru alte cazuri, când nu trebuia să fie foarte atentă la ce se 
întâmpla în procesul judecat, Alice Brunelli a intrat în sală. 
Serioasă și metodică, sclipitoare și logică până la exces. Singura 
ei pasiune era legea. Poate că alţi judecători își petreceau 


VP - 102 


sfârșitul de săptămână jucând golf, dar Alice Brunelli și le 
petrecea pe ale ei la biblioteca juridică sau în biroul ei de acasă. 

— Chemaţi-l pe următorul dumneavoastră martor, a ordonat 
vârându-și nasul într-un dosar. 

Solicitarea ei nu a fost urmată de niciun răspuns. Cufundată 
deja în ceea ce citea, la început, nu a sesizat ce se întâmplă. 
Deodată, și-a dat seama. Și-a ridicat capul din hârtii, iar ochii i s- 
au îngustat când a privit spre tăcutul domn Franklin. Franklin nu 
era acolo. Locul lui era gol, scaunul încă avea spătarul lipit de 
masă. 

Danielle l-a fulgerat cu privirea pe Morrison. Ochii ei erau 
triumfători și exprimau ceva apropiat de răutate. Îi spusese că 
Franklin nu va veni. Morrison și-a înălțat bărbia și a avertizat-o 
din ochi să înceteze. 

— Îmi cer scuze, onorată instanţă, a strigat Franklin în timp ce 
dădea buzna prin ușile duble din spatele sălii. A parcurs culoarul 
din centru aproape alergând, ţinând strâns servieta doldora de 
hârtii și roasă pe la colțuri. Era asudat și fără suflu. 

— Nu am dormit toată noaptea. Am adormit spre ziuă, a 
explicat el și și-a lăsat servieta pe masă în vreme ce își lărgea 
cravata la gât. 

Era chiar patetic cum stătea așa, ca unul dintre cei pe care-i 
condamnase și care venise să se roage pentru îndurare. 
Morrison și-a întors privirea și a privit din nou la grămada de foi 
cu notițe pe care le făcuse. Danielle a continuat să se uite la 
Franklin, bucurându-se, după cum părea, de fiecare minut. 

Alice Brunelli l-a studiat pe Robert Franklin cu indiferenţă. 
Nimeni nu întârzia la tribunal - niciodată. Nu exista scuză pentru 
așa ceva. Dacă nu dormise toată noaptea - ceea ce era 
adevărat -, atunci ar fi trebuit să fi știut că mai bine ar fi cazut 
într-un somn din care să nu se mai fi trezit. Era mai grav decât 
ineficienţa, era neglijenţă și niciun avocat decent nu ar fi făcut 
acest lucru. Toate acestea au fost spuse într-o clipă și în 
totalitate de ochii ei. A deschis gura numai pentru a repeta: 

— Chemaţi-l pe următorul martor. 

Indiferent ce era în sufletul lui Franklin, a ţinut totul pentru el. 
Și-a invitat martorul urmator, detectivul care fusese chemat pe 
iaht când acesta a ajuns prima dată în San Francisco. Franklin 
nu apucase să pună trei întrebări până să ridice Morrison prima 


VP - 103 


obiecţie, dar acesta a făcut-o pe un ton mai puţin înflăcărat, într- 
un stil mai avocăţesc, mai liniștit. 

Aceasta nu a însemnat nimic în comparaţie cu schimbarea din 
atitudinea lui Franklin. În loc să sară în sus de nervi de fiecare 
dată când îl întrerupea Morrison, aștepta cu răbdare și 
demnitate să se pronunţe judecătoarea. Dacă aceasta respingea 
obiecţia făcută de Morrison, el își întorcea imediat privirile 
înspre martor și repeta întrebarea. Dacă judecătoarea accepta 
obiecția, dădea din cap într-un fel care sugera că era 
recunoscător să fie menţinut în limitele legale. Franklin nu 
intenţiona să-i atragă pe juraţi spre un verdict pe care dovezile 
nu-l susțineau, dar își putea prezenta cazul, le putea arăta 
juraţilor ce dovadă concludentă aveau la dispoziţie și îi lăsa să 
ajungă singuri la concluzia corectă. Așa cum avertizase 
Morrison, Franklin învățase din greșeli. 

Louis Britton avea aspectul obosit al unui detectiv veteran, al 
cuiva care văzuse prea multă violenţă și degradare umană 
pentru a mai fi surprins prea tare de ceva. Faptul în sine, crima, 
nu-l interesa: singurul lui interes erau detaliile. Modelată de 
ceea ce văzuse, mintea lui era metodică și raţională. Crima, ca 
orice altă problemă, era ceva ce trebuia studiat, analizat și 
rezolvat. Nu avea timp sau poate că nu mai avea capacitatea să 
facă judecăţi morale. Chiar și când i se cerea să descrie 
uciderea înfiorătoare a altei ființe umane, rareori se putea vedea 
vreo expresie pe faţa lui sau vreo emoție în ochi. A răspuns 
întrebărilor lui Franklin cu privire la ce anume găsise la locul 
crimei, pe iahtul lui St. James, cu o expresie ce părea a fi 
indiferenţă plictisita. 

— Nu erau prea multe de văzut, a spus el cu o ușoară ridicare 
a umerilor lui rotunzi, căzuţi. Căpitanul Nastasis, delimitase zona 
cu o frânghie, dar lucrurile se petrecuseră cu trei zile înainte de 
sosirea în San Francisco și, din cauza ploii și a stropilor de apă 
sărată, exista o degradare serioasă. 

Ochii lui Franklin clipeau cu nervozitate. 

— Da, înţeleg, dar încă mai era sânge acolo, destul cât să 
puteţi... 

— Da, a zis Britton întorcându-se imediat spre juraţi. Sânge pe 
bord, pe punte, mai mult decât suficient pentru a face o 
identificare concludentă. 

— O identificare concludentă? 


VP - 104 


— ADN. Nu este nicio îndoială că Nelson St. James a fost 
victima, că el a fost împușcat, și nu altcineva. 

— Și aţi recuperat și arma crimei?... 

— Nu s-a dovedit că a fost o crimă, a obiectat Morrison 
energic. Tot ceea ce s-a arătat până acum este că pe punte era 
sânge uscat și că acesta pare să fie sângele lui Nelson St. 
James. 

— Pare? a replicat strigând Franklin. Este sângele lui, este 
ADN-ul lui! 

— Domnilor, e destul! a ţipat judecătoarea Brunelli. 
Aplecându-se peste birou, i-a săgetat pe amândoi cu privirile. 
Destul! a repetat ea când Morrison a dat să mai adauge ceva. 

Morrison a ridicat din sprânceană de parcă s-ar fi amuzat de 
demonstraţia de temperament a judecătoarei. Era modul lui de 
a crea impresia că relaţia pe care o avea cu judecătorul - 
indiferent cine ar fi fost acesta - era mai apropiată decât cea de 
care se bucura avocatul acuzării. Chiar Brunelli, așa judecătoare 
dură cum era, a părut prinsă cu garda lăsată. A văzut acea 
expresie de pe faţa lui Morrison și, pentru o clipă numai, a părut 
vrăjită. A încercat să-și revină, dar nu a mai putut recăpăta 
aceeași sclipire de mânie în ochii ei. 

— Și aţi recuperat și arma? a întrebat Franklin în vreme ce se 
agita să atragă din nou atenţia juraţilor asupra probelor acuzării. 

— Da, un pistol, acela pe care căpitanul Nastasis îl luase din 
mâna acuzatei, Danielle St. James. 

Franklin i-a înmânat lui Britton o pungă de plastic 
transparentă, cu un revolver înăuntru. 

— Aceasta-i arma la care vă referiţi? 

Britton a examinat eticheta de identificare. 

— Da, este semnătura mea. Acesta este pistolul pe care mi l-a 
dat căpitanul Nastasis, pistolul... 

— Da, pistolul pe care el l-a văzut în mâna acuzatei. Deţinem 
mărturia lui, anume că a surprins-o cu pistolul în mână înainte 
de a fi avut timpul necesar să-l arunce peste bord... 

Morrison a fost într-o clipă în picioare. 

— Obiecţie! Nu aceasta a fost declaraţia martorului, a spus el 
furios. 

Brunelli a admis obiecţia, dar Franklin își atinsese scopul. 
Morrison a prins sclipirea de triumf din ochii acestuia și a înțeles 


VP - 105 


că Franklin va continua să fie tot mai bun pe măsură ce procesul 
se derula. 

— Ne puteţi spune dacă pistolul a fost folosit? l-a întrebat 
Franklin pe detectiv. 

— Era complet încărcat, se trăsese un singur glonţ. 

Morrison a sărit de pe scaun și a început examinarea 
martorului. 

— Nu aveţi nicio idee dacă tot ceea ce tocmai aţi afirmat este 
adevărat sau nu este adevărat, nu-i așa? 

Britton a clătinat din cap cuprins de uluire. 

— Poftim? 

— Aţi zis că pistolul era încărcat complet, dar, după câte știți, 
cel care îl încărcase ar fi putut să nu-l încarce total. 

— De ce-ar face cineva acest lucru? 

Morrison a ridicat dintr-o sprânceană. 

— Aţi presupus asta, nu-i așa? 

— Căpitanul... câţiva alți martori ai echipajului... au auzit cu 
toții împușcătura. El a găsit-o cu pistolul în mână, cu țeava 
pistolului încă fierbinte. 

Morrison s-a apropiat mai mult de el. 

— Cu alte cuvinte, acum, când tocmai depuneţi mărturie că 
pistolul era complet încărcat, că lipsea un glonţ, spuneţi aceste 
lucruri pentru că așa aţi auzit de la alte persoane, nu pentru că 
aţi constatat singur. Ceea ce înseamnă, a continuat Morrison cu 
un zâmbet aspru, neiertător, înseamnă că mărturia 
dumneavoastră că Nelson St. James a fost victima unei crime 
trebuie înțeleasă în același fel: afirmaţi acest lucru nu pentru că 
ați constatat singur, ci pentru că aţi presupus acest lucru în 
baza a ceea ce aţi auzit de la alte persoane! 

— Eu nu am presupus existenţa sângelui, nici rezultatul 
testului ADN, a ripostat Britton. 

Morrison tocmai se întorcea spre juraţi. S-a răsucit pe călcâie 
și l-a fixat pe detectiv cu o privire ucigătoare. 

— Sângele provenea de la Nelson St. James, sunteţi sigur? 

— Da, sunt sigur. 

— Din trupul lui? 

— Bineînţeles că din trupul lui! 

— Din ce parte? 

— Poftim? Nu știu... 


VP - 106 


— Din ce parte, domnule detectiv? Este o întrebare destul de 
simplă, dar, e în regulă, o s-o fac și mai simplă, a rostit Morrison, 
în vreme ce se întorcea cu faţa către juraţi. De la picior? 

— Nu cred... 

— Din stomac? 

— Nu... 

— De la cap? a întrebat Morrison pe un ton din ce în ce mai 
ridicat, privindu-l din nou insistent pe martor. Și, dacă provenea 
de la cap, domnule detectiv Britton, era de la rana dintre ochi - 
așa cum l-ar fi putut ucide cineva cu înclinații de acest fel - sau 
de la o rană la tâmplă, așa cum se sinucide adesea cel care este 
decis să o facă? 

După detectivul Britton, acuzarea i-a mai chemat la bară pe 
câţiva dintre membrii echipajului. Niciunul dintre ei nu fusese 
martor la cele întâmplate în noaptea aceea, dar fiecare a ajutat 
la conturarea imaginii unei căsătorii pline de tensiune și pe 
punctul de a exploda. Maria Sanchez, o cameristă, a spus că 
Nelson St. James și soţia lui dormeau separat. 

— Era felul în care dormeau de obicei? a întrebat Franklin 
stând în picioare la locul lui, la birou, pentru ca, la nevoie, să-și 
poată consulta lista cu întrebările pe care și le notase dinainte. 

— Nu, niciodată. Nu au dormit separat înainte de această 
călătorie, a răspuns Maria Sanchez. 

Franklin a urmărit cu degetul pe hârtie următoarea întrebare. 
Nu a citit-o, dar a părut a se simţi mai confortabil știind-o acolo. 

— Și vă amintiţi exact când a început asta, când au început să 
doarmă în camere separate? 

Maria Sanchez era tânără, nu împlinise încă 30 de ani, avea 
ochii limpezi și o minte ageră, dar engleza nu era limba ei 
maternă și, în fața unei săli pline, a devenit repede confuză. A 
avut impresia că tocmai răspunsese la această întrebare. 

— În călătoria aceea, a repetat ea îmbujorându-se de teamă 
că onestitatea ei putea fi pusă la îndoială. 

— Da, înţeleg, domnișoară Sanchez, dar în ce moment 
anume? Au început să doarmă separat din prima zi în care au 
părăsit San Francisco sau s-a întâmplat ceva?... 

Acum, Maria a înţeles. 

— A început în ziua în care am pornit înapoi, în noaptea în 
care mi-a cerut să-i pregătesc o altă cabină. 


VP - 107 


Aceasta voise Franklin să obţină, dar era numai începutul a 
ceea ce urmărea Morrison. Deja se ridicase de pe scaun și se 
îndrepta către martoră, înainte ca Brunelli să fi terminat de 
întrebat dacă dorea să examineze martora. 

— Aceasta nu a fost prima călătorie a dumneavoastră în 
calitate de cameristă la bordul iahtului lui St. James, nu-i așa, 
domnişoară Sanchez? Dacă nu greşesc, erați angajată de 
aproape doi ani la ei, înainte ca toate acestea să se întâmple, 
nu-i așa? 

— Da. 

— Așa că aţi avut destule ocazii să-i observați pe domnul și pe 
doamna St. James... cum se comportau unul faţă de celălalt... 
unde dormeau? 

Aproape înainte ca răspunsul să iasă din gura martorei, 
Morrison, cu un zâmbet insinuant, a continuat de parcă erau 
amândoi de acord asupra tuturor aspectelor. 

— Nu dormeau întotdeauna în aceeași cameră, nu-i așa? 
Uneori - mai ales când domnul St. James trebuia să răspundă la 
telefon la orice oră, pentru a fi în contact cu diferitele lui afaceri 
din părți îndepărtate ale globului, mai ales atunci, ei dormeau 
separat. 

Maria Sanchez nu era prima martoră atrasă de farmecul 
copilăresc al lui Morrison. Era ceva la el care le făcea în special 
pe femei să vrea să-l ajute cu tot ce le stătea în putinţă. Nu era 
vorba de atracție sexuală, era ceva cu mult mai puţin complicat 
și mult mai rar: o sclipire de inocenţă în ochii lui, un sentiment al 
onestităţii lui caracteristice, senzaţia că puteai avea încredere în 
ce spunea el. Danielle înţelesese acest lucru în acea primă 
noapte petrecută pe iaht, când făcuse acea observaţie care 
numai la suprafaţă era superficială: și anume că Andrew 
Morrison avea acel tip de figură care inspira încredere. Două 
întrebări - asta a fost tot - și Maria Sanchez nu și-a mai putut 
lua ochii de la el. 

— Da, este adevărat, a răspuns ea. Se întâmpla uneori. 

— Deci, când i-aţi zis domnului Franklin, acum câteva minute, 
că, înainte de acest ultim voiaj, domnul și doamna St. James nu 
au dormit niciodată separat, nu aţi vrut să spuneţi că lucrul 
acesta nu se întâmplase niciodată înainte, ci numai că nu se 
întâmplase prea des - nu-i așa că asta aţi vrut să spuneţi? 

Ea îl privea cu recunoștință vădită. 


VP - 108 


— Da. Uneori, el, domnul St. James, stătea treaz toată 
noaptea și atunci... 

— Da, desigur. Dar mai erau și alte situaţii când se petrecea 
acest lucru, nu-i așa? Momente în care dormeau separat pentru 
că nu se înțelegeau, pentru că se certau, pentru că, nu o dată, 
domnul St. James s-a îmbătat și a vrut să abuzeze de ea. 

Maria Sanchez și-a aplecat ochii ei mari și negri. 

— Uneori, a murmurat ea cu o voce atât de mică, încât 
Morrison a trebuit să-i ceară să repete răspunsul. 

Ea și-a îndreptat spinarea, a tras aer în piept și, cu o expresie 
plină de tristețe întipărită pe chip, a dat din cap afirmativ. 

— Da. 

— O dată, l-aţi văzut lovind-o cu palma, nu-i așa? 

— Da, dar era târziu și el băuse prea mult, și... 

— Și a acuzat-o că face sex cu un alt bărbat, nu-i așa? Nu 
acesta era principalul motiv pentru care se certau? Nu acestea 
erau situaţiile în care, de obicei, dormeau în camere diferite - 
după vreuna dintre furiile la beţie, când el o urmărea, uneori cu 
pumnii strânși, pentru că își imagina că ea îi arătase prea mult 
interes vreunui alt bărbat? 

— Era gelos, da. 

Morrison i-a aruncat martorei o privire care spunea că 
înţelege cât de greu îi era. A lăsat-o o clipă să se adune. 

— Dar, de această dată, a fost diferit, nu-i așa? Mai serios 
pentru că doamna St. James v-a cerut să-i pregătiţi altă cabină 
și v-a dat de înțeles că nu era numai pentru o noapte, ci că va 
rămâne acolo pe tot restul călătoriei, până ce se vor întoarce la 
San Francisco - este corect ce zic? 

— Da, așa am înțeles. 

Morrison a făcut doi pași înspre boxa juraţilor, s-a oprit și s-a 
întors spre martoră. 

— Schimbaţi paturile în fiecare zi, nu-i așa? Puneaţi 
așternuturi proaspete. 

— Da, întotdeauna. 

— Aţi făcut asta și în dimineaţa în care a murit domnul St. 
James - ați schimbat așternuturile în ambele camere? 

— Da, bineînțeles. 

— Și ce s-a întâmplat în dimineaţa următoare, după ce a murit 
domnul St. James, aţi schimbat așternuturile în amândouă 
camerele? 


VP - 109 


— Da, am... 

— Nu, domnişoară Sanchez, nu le-aţi schimbat. Nu în 
amândouă camerele, ci numai pe cele de la patul în care a 
dormit domnul St. James. Nu-i așa? Pentru că în patul doamnei 
St. James nu dormise nimeni, nu-i așa? 

— Ba da, așa este. Doamna St. James nu s-a culcat în noaptea 
aceea. După cele ce se întâmplaseră, ea... Numai patul 
domnului St. James fusese folosit. 

— Da, folosit. Nu s-a dormit numai în el, ci a fost folosit. Patul 
fusese folosit de două persoane, nu-i așa, domnișoară Sanchez? 
De domnul St. James și de soţia sa. Nu asta ați găsit când v-aţi 
dus în cabină pentru a face curățenie în dimineaţa următoare: 
pături date jos de pe pat, perne mototolite, cearșafuri nu numai 
boţite, ci acoperite cu urme ale actului sexual? Nu asta aţi găsit, 
domnișoară Sanchez? Dovezi, dovezi infailibile că, înainte de 
miezul nopţii, când s-a tras acel unic foc cu pistolul, Danielle St. 
James a fost în cabina pe care o împărțea cu soțul ei, făcând sex 
cu bărbatul despre care acuzarea afirmă că ea urma să-l ucidă! 

In sala de judecată a izbucnit o zarvă infernală. Franklin era în 
picioare strigând că are o obiecţie, dar nimeni nu o putea auzi. 
Alice Brunelli bătea cu ciocanul, dar fără niciun efect. Și 
Morrison? El i-a zâmbit Mariei Sanchez și apoi s-a întors la locul 
lui, la biroul lui. 

(J 

Numai despre asta a vrut Danielle să vorbească în noaptea 
care a urmat, despre ce făcuse Morrison în ultimele câteva zile 
și despre impresia pe care le-o lăsase juraţilor. 

— Am avut noroc. 

— Ai fost bun. 

— Este șansa noastră: să punem sub semnul întrebării orice 
idee pe care acuzarea încearcă să le-o comunice jurațţilor. 
Acuzarea spune că tu l-ai ucis pentru că aveai pistolul în mână. 
Dar nu poate dovedi că nu l-ai ridicat de jos, nu poate dovedi 
dincolo de orice îndoială că el nu s-a sinucis. Acuzarea zice că 
ați încetat să mai dormiţi împreună și acum juraţii știu că acest 
lucru nu este adevărat... 

— Dar noi doi știm bine că nu s-a sinucis, noi doi știm că eu l- 
am ucis. 

— Nu ai spus aceasta nimănui, niciodată, cu excepția mea. Nu 
o pot dovedi - în orice caz, nu dincolo de orice îndoială. 


VP - 110 


Ea i-a căutat, cu o curiozitate deosebită, privirea. 

— Mâine depune mărturie Rufus Wiley. Va face să pară că 
aveam toate motivele să-l vreau pe Nelson mort. 

— Singura persoană care știe ce s-a întâmplat cu adevărat 
ești tu, iar tu nu vei depune mărturie. 

— Nu crezi că au un caz destul de solid împotriva mea, dar nu 
poți fi sigur, nu-i așa? 

— Nu, a admis el. Nu pot fi sigur. Te-aș minţi dacă aș zice 
altfel. 

Mai târziu, ghemuită în braţele lui, în camera luminată numai 
de luna ce se strecura prin fereastră, Danielle l-a întrebat: 

— Te deranjează? Te deranjează că l-am ucis, că nu sunt atât 
de nevinovată cum vrei să creadă toată lumea? 

Morrison era extenuat - prea obosit pentru a se gândi la 
implicaţiile morale ale acţiunilor lui. Cei mai mulţi oameni pe 
care-i apăra erau vinovaţi, dar asta nu-l deranjase niciodată 
până acum. Făceai ce aveai de făcut pentru a câștiga și, cu 
toate că poate le interpretase altfel, niciodată nu încălcase 
legile. Singurul lucru important, singura lui obligaţie era 
procesul. Mai târziu, când se va fi terminat, după ce o va fi 
salvat pe Danielle, va putea să se întrebe dacă ar fi putut s-o 
facă într-un oarecare alt mod, mai bun. 

— A fost un accident, nu ai fi făcut-o intenţionat. 

— Ba da, ţi-am spus că am făcut-o intenţionat. Am luat 
pistolul și l-am urmărit pe Nelson pe punte, și, când a început să 
râdă spre mine, zicându-mi că nu am ce să fac, l-am împușcat. 
Ti-am spus acest lucru. N-am mai suportat. 

— Nu ai plănuit să o faci, nu ai fi făcut-o dacă ai fi avut un 
răgaz să cugeţi. Ai văzut ce-ţi face, cum te-a minţit pentru a te 
avea din nou în patul lui. Ţi-ai pierdut controlul. Nu ai avut 
intenţia să-ţi pierzi controlul. A fost în aceeași măsură accident 
cum accident ar fi fost dacă pistolul s-ar fi descărcat în timp ce 
te zbăteai să scapi de Nelson. 

Ea și-a înălțat capul lăsat pe un umăr și i-a aruncat cea mai 
ciudată privire posibilă. 

— Cred că s-ar fi putut întâmpla cum spui. 


VP - 111 


Capitolul 12 


— Acuzarea îl cheamă pe Rufus Wiley. 

Un zâmbet reţinut de viclenie neîndurătoare a apărut pe 
buzele lui Franklin. Rufus Wiley era piesa care lipsea din puzzle- 
ul ce urma să fie completat. În locul unei acumulări dezlânate de 
fapte disparate, cazul acuzării va deveni o naraţiune fără fisură, 
o poveste despre lăcomie și crimă, în care, ca în toate poveștile 
serioase, ucigașul era forțat să plătească pentru ce a făcut. 

Rufus Wiley avea ochii inteligenţi și pătrunzători ai unei 
persoane educate să reducă totul la elementele de bază. Nu 
avea nicio importanţă care credea el că sunt aceste elemente. 
Fizicienii ar putea vorbi despre materie în mișcare, dar Rufus 
Wiley, mai familiarizat cu comportamentul uman, contabiliza 
totul în bani. A aruncat înspre juraţi o privire scurtă, parcă 
socotind rapid cam care era venitul lor mediu net. 

— Domnule Wiley, aţi fost angajatul lui Nelson St. James? 

— Da, am fost. 

Avea o voce uscată, fermă, lipsită de emoție. Rufus Wiley era 
un bărbat care lucra cu faptele, nu cu vorbele. 

— În momentul morţii lui, de cât timp eraţi angajatul lui? 

Wiley nu a ezitat. 

— De treisprezece ani și două luni. 

Franklin a părut a găsi o oarecare reminiscență de mândrie în 
precizia cu care a răspuns Wiley. Și-a frecat mâinile și a mai 
făcut câţiva pași, apropiindu-se de martor. 

— Ce aţi făcut exact pentru domnul St. James. 

— Obiecţie! 

Franklin nu s-a întors, nu a făcut nicio mișcare, cu excepția 
faptului că și-a ridicat privirile spre judecătoare. 

Judecătoarea Brunelli nu și-a luat ochii de la hârtiile pe care 
continua să le citească. 

— Motivația, domnule Morrison? 

— Întrebarea este vagă și conjuncturală, a răspuns acesta. 
Dacă domnul Franklin vrea să știe ce a făcut domnul Wiley 
pentru domnul St. James cât a fost în slujba lui, ar trebui să-l 
întrebe acest lucru direct, și nu să-i adreseze o întrebare care s- 


VP - 112 


ar putea referi la faptul că a jucat sau nu golf cu el în zilele 
libere sau dacă au băut ceva împreună la barul Piaza, sau dacă 
și-au dat întâlnire cu iubitele în oraș, când erau tineri, sau... 

Ochii judecătoarei Brunelli erau încă aţintiţi asupra paginii 
când a făcut un gest de lehamite cu mâna. 

— Da, da, înţelegem, domnule Morrison. Domnule Franklin, fiţi 
puţin mai precis, dacă puteţi. 

Franklin era pregătit. 

— Care a fost principala sarcină pe care aţi avut-o în timp ce 
aţi fost angajat la domnul St. James? 

— Am fost avocatul lui. M-am ocupat de toate afacerile lui. 

— În timpul exercitării acestei sarcini, aţi avut ocazia să 
întocmiţi unele documente legate de căsătoria lui cu acuzata, 
Danielle St. James. 

— La indicaţiile domnului St. James, am întocmit un acord 
prenupţial. 

— În termeni legali, ce prevedea acest acord prenuptial? 

— Prevedea două lucruri. Întâi, stipula suma pe care doamna 
St. James urma să o primească drept stipendiu personal după 
căsătorie, bani pe care-i putea cheltui pe haine sau orice altceva 
și-ar fi dorit. În al doilea rând, stabilea între cei doi o înţelegere 
cu privire la ce primea doamna St. James în caz de divorţ. 

Franklin a mers direct în miezul problemei. 

— Cât ar fi primit în caz de divorț doamna St. James, în 
condiţiile acestei înțelegeri? 

— Un milion de dolari pe an și casa din Hamptons. 

— Casa din Hamptons, înţeleg. Și, aproximativ, cam cât ar 
valora această casă? 

— La nivelul pieţei actuale... zece, poate douăsprezece 
milioane de dolari. 

— Prin urmare, nu urma să fie aruncată în stradă, așa-i? a 
întrebat Franklin cu un rânjet crud, mușcător. 

Morrison era deja în picioare strigând că obiectează cu toată 
furia îndreptăţită pe care o putea etala. 

— Așa se întâmplă când unui procuror îi pasă mai mult de 
obţinerea unei condamnări decât de fapte! la totul personal și 
se pierde în propria ură! 

— Destul! Încetaţi odată, amândoi! a rostit judecătoarea 
Brunelli cu o privire acuzatoare care a reușit să-i secere pe 
amândoi odată. M-am săturat! Înţelegeţi? Acum, domnule 


VP - 113 


Franklin, puneţi-vă întrebările și terminaţi interogatoriul, dacă 
nu vreţi să facă acest lucru curtea, în locul dumneavoastră! Și 
dumneavoastră, domnule Morrison, curtea are toată 
competenţa să poată decide cu privire la o obiecţie fără niciun 
comentariu suplimentar asupra a ceea ce credeți 
dumneavoastră că este starea de spirit a acuzării. 

Imediat, Franklin a reluat de unde rămăsese. 

— Ar fi rămas, după un eventual divorț, o femeie foarte 
bogată, cel puţin după cele mai multe standarde. 

— Da, după cele mai multe standarde, sunt sigur că acesta 
este adevărul, a zis Rufus Wiley într-un fel care nu lăsa niciun 
dubiu că nu acelea erau standardele după care măsura el 
lucrurile. _ 

Franklin mergea fără odihnă încoace și-ncolo. Işi mângâia 
bărbia. Privirea i-a devenit mai intensă, o privire studiată, ce 
exprima nelămurire. S-a oprit și l-a privit pe martor cu ochii 
acum ficși, neclintiţi. 

— Domnule Wiley, aveţi vreun motiv să credeți că, în 
momentul morții, domnul St. James plănuia să pună capăt 
căsătoriei lui cu acuzata Danielle St. James? 

— Da. Nelson, domnul St. James, îmi ceruse să întocmesc 
actele de divorţ și dosarul să fie gata când el se întorcea de la 
San Francisco. 

— V-a cerut să faceți ceva anume înainte de a pleca în 
călătorie? 

— Da. Mi-a zis că era sigur că soţia îl înșală și se întâlnește cu 
alți bărbaţi - că nu poate accepta lucrul acesta și că vrea să 
divorţeze. 

Rufus Wiley și-a permis o scurtă privire piezișă adresată lui 
Danielle. Condescendenţa era evidentă, fățișă în privirea lui, 
dar, dincolo de ea, mai era ceva ce Morrison a simţit, însă nu a 
putut defini, ceva ce părea sinistru. Aproape ca și cum s-ar fi 
bucurat că Danielle este judecată pentru omor. 

— Dar pentru ce să vă ceară să pregătiţi actele de divorț și 
apoi să facă tot drumul până la San Francisco prin largul 
Pacificului? 

— Mi-a spus că-i comunicase faptul că intenţiona să dea 
divorţ și ea nu primise deloc bine vestea. Fusese apoi de acord 
să încerce să vadă dacă puteau sta de vorbă despre lucrul 
acesta. Mi-a zis că nu credea că se va schimba ceva, dar s-a 


VP - 114 


gândit că, dacă face ce i-a cerut ea, lucrurile ar putea merge 
mai ușor. 

— Adică? 

Rufus Wiley a făcut un gest care arăta că nu conta. 

— Adică el nu renunţa oricum la divorţ, dar spera ca ea să nu 
fie foarte supărată sau să simtă nevoia de răzbunare dacă 
petrecea cu ea un timp și discutau amândoi despre situaţia 
creată. Nu dorea ca lucrurile să fie cu nimic mai dificile decât 
trebuiau oricum să fie. 

— Cum putea fi sigur că nu se va răzgândi cu privire la divorţ? 
V-a spus să nu faceţi nimic până nu se întoarce, dar... de întors, 
nu s-a mai întors. Nu este posibil să se fi hotărât să încerce să-și 
salveze căsătoria. Au fost plecaţi câteva săptămâni. 

— Nu. M-a sunat de pe iaht și mi-a cerut să depun dosarul la 
prima oră în dimineaţa următoarei zile de luni. 

— Și, când a fost asta? Când v-a dat telefon Nelson St. James? 

— In noaptea de dinainte de a muri. 

Franklin a bătut cu degetele în balustrada boxei juraţilor și 
apoi, dând din cap ca pentru sine, s-a întors la biroul lui. 
Morrison stătea lângă biroul său, cu o expresie de uluire pe 
figură. 

— Când îi administraţi domnului St. James afacerile legale, îi 
explicaţi de obicei ce implicaţii avea fiecare lucru și ce 
alternative avea în cazul în care acestea existau? 

— Da, încercam să-i explic. 

— Dar nu aţi făcut asta și în cazul contractului prenuptial, nu-i 
așa? Aţi spus mai devreme că l-aţi întocmit la indicaţiile lui, dar 
acesta nu este adevărul, nu-i așa? Contractul prenupţial nu a 
fost ideea lui, domnule Wiley, a fost ideea dumneavoastră, nu-i 
așa? De fapt, după cum aţi sugerat la început, el s-a opus 
întocmirii unui contract și a zis că nu-l vrea. Nu acesta-i 
adevărul, domnule Wiley? 

— Eu eram avocatul lui, domnule Morrison, a spus Wiley cu o 
reținere îngheţată. Datoria mea era să am grijă de interesele lui. 

— Pentru că uneori el nu știa care-i sunt interesele? 

— Nelson - domnul St. James - avea un temperament 
impulsiv uneori. Când voia ceva, nu-și dădea întotdeauna seama 
că, odată ce obținea respectivul lucru, își putea pierde interesul 
faţă de el. 


VP - 115 


Pe fața lui Rufus Wiley s-a așternut o expresie gânditoare, 
vicleană. Era expresia unui bărbat care nu cunoscuse vreodată 
entuziasmul, a unui om care nu simţise niciodată fiorul speranţei 
triumfătoare asupra experienței. Intotdeauna fusese vocea 
precauţiei și a reţinerii. 

— Nelson St. James a fost întotdeauna mai mult decât 
generos cu femeile pe care le-a avut, dar nu a luat-o pe niciuna 
în căsătorie. Nu prea știa de ce voia să se însoare cu Danielle. 
Părea să fie un fel de provocare pe care singur și-o stabilise. Nu 
era ca și cum s-ar fi îndrăgostit. Niciodată nu vorbea despre ea 
în felul în care vorbesc bărbaţii despre femeile pe care vor să le 
ia în căsătorie și cu care vor să se așeze la casa lor. Singura 
motivaţie pe care mi-a oferit-o a fost că s-a gândit că ar trebui 
să aibă un copil și că știa că, dacă avea de gând să-l aibă, nu-i 
mai rămăsese prea mult timp pentru asta. 

— Și acesta a fost motivul pentru care aţi insistat să facă un 
contract prenupţial, pentru că avea sentimentul că, odată ce ea 
îi va dărui copilul pe care și-l dorea, nu va mai rămâne căsătorit 
cu ea oricum? 

— Așa cum am spus, Nelson St. James nu și-a dorit niciodată 
nimic multă vreme după ce a obținut ce-și dorise. Trebuie să zic 
totuși că, în toţi anii în care am lucrat pentru el, niciodată nu l- 
am văzut să vrea ceva în felul în care părea să o dorească pe 
ea. 

Aproape că-i puteai simţi pe juraţi absorbind adevărul celor 
auzite. Danielle St. James îl putea face să simtă astfel chiar și pe 
un bărbat care putea avea orice-și dorea. 

— Dar, domnule Wiley, nu acesta este chiar motivul pentru 
care oamenii se căsătoresc? Pentru că se doresc unul pe celălalt 
atât de mult? 

— În mod obișnuit, sunt sigur că este adevărat. Dar Nelson nu 
era un om obișnuit. Ura orice sugera numai permanenta. Asta îl 
făcea ceea ce era: gândul că exista întotdeauna ceva nou de 
obţinut. Odată ce decidea ceva, nimic nu-l mai oprea, dar 
singurul motiv pentru care cumpăra orice era pentru a vinde 
respectiva achiziție mai târziu. A decis că trebuia să o aibă pe 
Danielle, că trebuia să se însoare cu ea. De ce s-a gândit că 
trebuia să se însoare cu ea nu știu, dar Nelson nu se schimbase 
- jocul își urma cursul. Voia să se însoare cu ea, însă niciodată 
nu s-a gândit că va fi pentru totdeauna. Din acest motiv i-am zis 


VP - 116 


că trebuie întocmit un contract prenupţial, pentru că aceasta 
era slujba mea: să-i asigur protecţia față de ce știam că se 
putea întâmpla mai târziu. 

— Spuneţi că niciodată nu a vrut să o păstreze pentru 
totdeauna? Dar, mai devreme, aţi lăsat să se înțeleagă exact 
contrariul: anume că ea nu s-a gândit să-l păstreze pe el. 

— Nu pricep. 

— Aţi zis că Nelson St. James voia să divorţeze, aţi spus că 
plecase în călătorie împreună cu ea - la San Francisco, în Pacific 
- numai pentru a face divorțul cât mai ușor cu putinţă. Aţi spus 
că v-a sunat în noaptea de dinaintea morții să vă comunice că 
voia să declanșaţi procedurile de divorț imediat. Aţi afirmat 
toate acestea, nu-i așa? 

— Da, așa am spus. 

— Aţi uitat motivul pentru care Nelson St. James a zis că voia 
de fapt divorțul? Nu pentru că se săturase de ea, nu pentru că 
„Niciodată nu s-a gândit să o păstreze pentru totdeauna”, cum 
ați afirmat, ci pentru că Nelson St. James credea că soția lui 
avea o aventură! Nu aceasta ați spus, domnule Wiley? Nu 
aceasta este depoziția dumneavoastră sub jurământ? 

— Da, așa a zis, dar asta nu schimbă faptul că mariajul nu ar 
fi durat, că... 

— Dar mariajul chiar a durat șapte ani și a dus la nașterea 
unui copil, până când, conform mărturiei dumneavoastră, a aflat 
că ea are o aventură, nu-i așa? 

— Da, dar... 

— Dar ce, domnule Wiley? Aţi înţeles greșit? Urmează să ne 
spuneţi acum că el voia divorțul nu pentru că soţia avea o 
aventură, ci pentru că el însuși avea o aventură? 

— Nu, asta nu-i... 

— Nu este adevărat că Nelson St. James avea o aventură? Că, 
în timpul căsătoriei, avusese numeroase relații cu alte femei? 

— Am încercat să rămân în afara problemelor lui personale. 

— Aţi încercat să rămâneţi în afară... Dumneavoastră ați fost 
cel care a insistat să facă un contract prenupţial! 
Dumneavoastră aţi fost cel care, cu numai două minute mai 
devreme, m-ai informat că - exact care a fost expresia aceea pe 
care ați folosit-o pentru a descrie atitudinea domnului St. James 
faţă de căsătorie? Niciodată nu s-a gândit să o păstreze pentru 
totdeauna! Vă voi întreba direct, domnule Wiley: Nu este 


VP - 117 


adevărat că domnul St. James s-a culcat cu alte femei în timpul 
căsătoriei cu acuzata Danielle St. James? 

— Ba da. 

— Credeţi că făcea asta gândindu-se că fiecare dintre ele 
putea fi ultima? 

— Poftim? 

— Nelson St. James avea înjur de 60 de ani, corect? 

— Da. 

— Un bărbat de vârsta aceasta putea foarte bine să înceapă a 
se gândi la propria condiţie de muritor? 

— Da, așa presupun... 

— Tocmai aţi spus că singurul motiv pe care vi l-a oferit 
pentru căsătoria lui a fost dorinţa de a avea un copil și teama că 
nu i-a mai rămas multă vreme pentru aceasta. Fiecare aventură 
cu o nouă femeie putea fi dovada virilităţii lui, dovada că mai 
avea câțiva ani buni în faţa lui, corect? 

— Chiar că nu știu ce să răspund la această întrebare. 

— Tocmai aţi mărturisit că tot ceea ce-l interesa era gândul că 
exista întotdeauna ceva nou de achiziționat. Aceasta includea - 
nu-i așa? - și o nouă femeie de băgat în patul lui. 

— Ei bine, eu... 

— Era obsedat de gândul de a rămâne tânăr, obsedat de 
ideea că îmbătrânește, nu-i așa? 

— Poate, dar... 

— Frica de bătrânețe și de moarte aduce cu sine și frica de a 
nu lăsa nimic în urmă? Aţi zis că a dorit să se însoare cu Danielle 
pentru că-și dorea un copil. 

— Da, așa este, presupun. 

— A făcut un testament când s-a căsătorit, nu-i așa? Sau, mai 
degrabă, și l-a schimbat pe cel care exista deja. 

— Da. 

— Și, în acel testament, exista un număr de donaţii caritabile, 
corect? 

— Da. 

Și acestea se ridicau la aproximativ ce sumă? 

— La două sute de milioane de dolari. 

— Și restul - care trebuie să fi însemnat câteva sute de 
milioane, dacă nu cumva mai mult -, cui îi rămânea restul? 

— Soţiei lui, Danielle St. James. 


VP - 118 


— Prin moartea lui, deci, doamna St. James ar fi devenit cea 
mai bogată femeie din lume. Spun ar fi devenit, pentru că 
domnul St. James și-a schimbat acel testament, nu-i așa? 

— Da, el... 

— Cam în același timp, v-a cerut să întocmiţi actele de divorț, 
cu numai câteva zile înainte de plecarea din New York și sosirea 
la San Francisco împreună cu soţia, este adevărat ce spun, nu-i 
așa, domnule Wiley? 

— Da, este corect, și-a schimbat testamentul. 

Morrison l-a fixat cu o privire ucigătoare. 

— Și acum cât are de moștenit doamna St. James, domnule 
Wiley? 

— Nimic. Urma să divorțeze de ea, urma să... 

— Urma să-i dea ceea ce era stipulat prin contractul 
prenuptial. Da, înţeleg. Dar acum ea nu mai primește nici măcar 
atât, nu-i așa, domnule Wiley? 

— Nu. 

— Și cât înseamnă aceasta, domnule Wiley? Spunetți-le 
juraţilor de ce femeia despre care se presupune că și-a ucis 
soţul pentru banii lui nu beneficiază deloc de pe urma morții 
acestuia. 

Rufus Wiley a înghiţit în sec. 

— Ela murit înainte de a divorța. 

— ȘI, din această cauză, ea nu capătă nimic, nu-i așa? Nu mai 
capătă casa din Hamptons și nici nu mai primește un milion de 
dolari pe an. Morrison a clătinat din cap cu dispreț. Nu aţi spus 
nimănui acest lucru nu-i așa? Faptul că Nelson St. James și-a 
schimbat testamentul, faptul că Danielle St. James urma să fie 
lăsată fără nimic, faptul că, dacă ar fi umblat după bani, ultimul 
lucru din lume pe care și l-ar fi dorit ar fi fost moartea lui Nelson 
St. James! 

— Eu eram avocatul domnului St. James. Ceea ce făceam 
pentru el era o chestiune personală. Peste buzele subțiri, 
strânse ale lui Wiley a trecut un zâmbet cinic. Mă îndoiesc, de 
asemenea, că el i-a zis cuiva. Așa că nu ar fi avut de unde să 
știe că fusese scoasă din testament, nu-i așa? 

— A fost evident momentul pe care-l căutaţi pentru a afirma 
că nu vă plăcea de ea. Bineînţeles că el i-a transmis acest lucru 
lui Danielle St. James, domnule Wiley! De unde să fi știut eu asta 
dacă nu aș fi auzit-o de la ea? 


VP - 119 


Zâmbind pentru sine, Morrison s-a dus la biroul lui și a început 
să-și tragă scaunul. 

— Încă o întrebare, domnule Wiley: Când aţi vorbit cu el 
ultima dată, când v-a spus că vrea să continuaţi procedurile de 
divorţ, vi s-a părut că vă vorbește un om aflat în culmea fericirii 
sau unul puţin decepționat? 

— Se înțelege, conversaţia a fost destul de tensionată. 

— Într-adevăr, destul de tensionată; nu numai că era pe 
punctul să-și piardă soţia, era pe punctul să-și piardă, de 
asemenea, totul, nu-i așa? 

— Nu cred că am înțeles la ce vă referiţi. 

— Domnule Wiley, el tocmai fusese pus sub acuzare de către 
un mare juriu federal. Se afla în fața unor acuzaţii care l-ar fi 
putut trimite în închisoare pe viaţă! Asta ar provoca depresia 
oricui, nu-i așa? 

— Nu am avut impresia că era foarte îngrijorat de aceste 
lucruri. 

Morrison nu l-a lăsat să termine. 

— Vorbim despre un bărbat aflat în largul oceanului, singur, 
un bărbat de 60 de ani care, cu numai câţiva ani mai înainte, se 
căsătorise cu o tânără de până în 30 de ani, frumoasă, iar acum 
era în primejdie să o piardă nu numai pe ea, ci să-și piardă banii, 
reputația și libertatea. Nu este de mirare, nu-i așa, că un om 
aflat în această situaţie s-ar putea decide să-și ia viața? 


VP - 120 


Capitolul 13 


Rufus Wiley contribuise la apărarea lui Danielle mai mult 
decât oricare martor pe care l-ar fi putut aduce Morrison. 
Contractul prenupţial pe care Franklin îl crezuse crucial pentru 
acuzare, dovadă a ceea ce ar fi pierdut Danielle prin divorț, a 
dovedit ce ar fi câștigat ea, de fapt. Uciderea lui Nelson St. 
James ar fi trebuit să fie comisă pentru bani, dar, în ceea ce 
privește banii, moartea soţului ei s-a dovedit a fi cel mai rău 
lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui Danielle St. James. Moartea 
soțului ei o costa tot ce ar fi putut obţine prin divorţ. În loc să fie 
motiv pentru crimă, problema banilor devenise pe neașteptate 
cea mai bună apărare pentru Danielle. 

Acuzarea nu avea motivul crimei și, fără motiv, nu aveau nici 
caz. Era adevărat că pistolul avea amprentele lui Danielle pe el, 
dar și amprentele lui Nelson St. James se aflau pe armă. Dovada 
fizică era la fel de posibil de admis și în cazul sinuciderii, și în 
cazul crimei, iar Morrison l-a constrâns pe martorul acuzării să 
admită că Nelson St. James era depresiv. Dacă Morrison știa 
bine un lucru, acesta era să aștepte. Nu făcuse nicio menţiune 
cu privire la necazurile pe care le avea St. James până la 
momentul când a trebuit să adreseze ultima întrebare ultimului 
martor al acuzării. 

Aceasta a fost, de asemenea, ultima întrebare pusă în acest 
caz. Rufus Wiley a fost ultimul martor. Nu mai exista nicio 
persoană pe care Morrison să o poată chema la bară, nimeni 
care să poată depune mărturie că vreuna dintre afirmaţiile 
martorilor acuzării era falsă, nimeni care să-i poată oferi lui 
Danielle un alibi, care să insiste că ea se afla în alt loc decât în 
cel în care avusese loc crima, nimeni care să poată susţine că 
Nelson St. James fusese ucis de altcineva și care să fie credibil. 
Nu o putea aduce la bară pe Danielle ca să le spună juraţilor 
cum o făcuse, cum își împușcase soțul cu pistolul. Morrison nu 
avea un caz, dar nici nu trebuia să aibă. Greutatea apăsa pe 
acuzare, ea trebuia să dovedească incontestabil că Danielle își 
ucisese soţul și Morrison era cât se poate de sigur că Franklin nu 
reușise s-o facă și că juraţii ar trebui să o achite. 


VP - 121 


l-a explicat toate acestea lui Danielle în seara aceea, dar ea 
știuse mereu ce plănuia el să facă. Distanţa pe care, în mod 
normal, Morrison o păstra între el și clienţii lui încetase de mult 
să existe. Morrison nu-i ascunsese nimic: îi spusese totul. Nu 
avusese niciun motiv să nu o facă. 

— Domnule Morrison, a zis judecătoarea Brunelli în dimineața 
următoare, aruncându-i o privire fugitivă. Apărarea este 
pregătită să-și cheme primul martor? 

Avocaţii, cei onești, îţi vor spune că se simt întotdeauna 
ușurați când știu că procesul s-a încheiat, când știu că a fost 
audiat ultimul martor. Mai au încă de susţinut pledoaria de 
închidere și apoi urmează așteptarea nesfârșită și extrem de 
tensionată a verdictului, dar, fără alţi martori, nu mai există 
surprize, nimic care să-i poată lua pe nepregătite. Rufus Wiley, 
ultimul martor al acuzării, fusese ultimul martor din proces. 

Tot ce mai rămăsese de făcut, lungile pledoarii pe care urmau 
să le țină amândoi avocaţii, instrucţiunile pe care judecătoarea 
urma să le dea juraţilor, deliberarea acestora în spatele ușilor 
închise, toate acestea se vor baza pe ceea ce se realizase până 
acum. 

Morrison era încrezător și relaxat. S-a uitat direct la 
judecătoarea Brunelli. 

— Onorată instanță, apărarea nu are martori. 

Când asistenţa din sală și-a dat seama că Danielle St. James, 
femeia pe care veniseră cu toţii să o vadă, nu va fi chemată la 
bară pentru a se apăra, a scos un oftat colectiv. Puteai simţi 
dezamăgirea, șansa ratată de a o asculta cu urechile lor pe 
această femeie despre care auziseră atâtea lucruri. Apoi, 
aproape imediat, a urmat o a doua reacţie, un fel de liniște 
datorată uimirii. Danielle se ridicase de pe scaun. 

— Onorată instanță, eu nu am dreptul să depun mărturie, 
dacă aș dori să fac acest lucru? 

Lui Morrison i s-au tăiat picioarele și tot sângele i s-a 
concentrat în obraji. 

— Danielle! a șoptit el cu o privire alarmată. Noi decidem 
dacă depui sau nu mărturie. 

— Nu am dreptul, onorată instanţă? 

Alice Brunelli era numai urechi. Cu o privire îngrijorată a bătut 
cu două degete în masă, s-a oprit, a dat o dată din cap, apoi s-a 
întors spre jurati. 


VP - 122 


— Doamnelor și domnilor, este o problemă care trebuie 
discutată fără ca juraţii să fie prezenți. 

În clipa în care juraţii au ieșit din sala de judecată, Brunelli a 
dat să o întrebe pe Danielle ceva, apoi s-a răzgândit și i-a 
adresat întrebarea lui Morrison. 

— Pot presupune că aţi informat-o pe clienta dumneavoastră 
cu privire la drepturile sale în această privință. 

— Da, onorată instanţă, am informat-o. 

— Mai exact, în ce privește dreptul de a depune mărturie în 
apărarea ei? 

— Da. 

— l-aţi spus că o persoană acuzată de crimă nu trebuie să 
depună mărturie, că nimeni nu o poate obliga să o facă, dar că, 
dacă vrea, o poate face? 

— Da, onorată instanţă. 

Alice Brunelli stabilea un fapt, obţinând mărturia lui Morrison 
despre ceea ce făcuse acesta, înainte de a o întreba pe Danielle 
dacă el spunea adevărul. Alice Brunelli a făcut totul în acord cu 
interpretarea strictă a legii, în special când aceasta implica o 
întrebare cu privire la comportamentul unui avocat. Morrison se 
întreba dacă la asta urma să se refere Danielle, la 
comportamentul lui ca avocat. Avea oare de gând să încerce să 
se salveze singură afirmând că el fusese prea interesat de ea ca 
femeie, prea disperat să-și petreacă vremea în pat împreună cu 
ea pentru a acorda la fel de mult timp și atenţie apărării ei? 

Alice Brunelli și-a potrivit ochelarii cu lentile groase și și-a pus 
amândouă mâinile pe biroul din faţa ei. 

— Doamnă St. James, aţi auzit ce a zis avocatul 
dumneavoastră. Este adevărat tot ce-a spus? V-a informat că 
aveți dreptul să depuneţi sau nu mărturie, cum preferați, și că 
nimeni, nici chiar avocatul dumneavoastră, nu poate lua această 
decizie în locul dumneavoastră? 

— Domnul Morrison a făcut toate acestea și mai mult de-atât. 
Mi-a explicat totul. Știu că nu trebuie să depun mărturie, știu că 
nimeni nu mă poate obliga. Și, da, mi-a zis că decizia dacă 
depun sau nu mărturie îmi aparţine. Este greșeala mea, onorată 
instanţă. Domnul Morrison a repetat cu mine, ieri, după ce am 
plecat de la tribunal, toate acestea. l-am zis că-i voi urma sfatul. 
Și poate că trebuia să-l urmez, dar acum, când trebuie să iau 
această hotărâre, acum, că nu mai este deloc timp, mi-am dat 


VP - 123 


brusc seama că, indiferent ce se întâmplă, vreau să spun 
adevărul. Vreau să știe toată lumea ce s-a întâmplat. Vreau să- 
mi curăț numele. 

Nu exista nicio umbră de schimbare în expresia ei, nimic care 
să sugereze cea mai mică îndoială sau nesiguranţă cu privire la 
ce voia să facă. Și acum, Morrison și-a dat seama că aceasta nu 
era o decizie luată în urma unui impuls de moment. Danielle își 
pusese în cap să mărturisească, și asta cu mult timp în urmă. 
Dacă ea nu minţise cu privire la intenţia aceasta prin nimic din 
cele spuse, tăcerea minţise în locul ei. 

— Doriţi să vă consultați câteva minute cu clienta 
dumneavoastră, domnule Morrison? 

Să se consulte cu ea? Voia să o strângă de gât, nu să se 
consulte cu ea! 

— Nu, onorată instanţă. A încercat să prezinte situația în cea 
mai bună lumină. Dacă aș fi știut că acuzata vrea să depună 
mărturie, aș fi chemat-o la bară. Imi cer scuze pentru confuzie. 

Brunelli i-a făcut aprodului semn cu mâna. 

— Poftiţi-i pe juraţi în sală. 

Aveau la dispoziţie un minut sau două. Morrison și-a tras 
scaunul aproape de Danielle. 

— Mi-am folosit toată energia să-i fac să creadă că el s-ar fi 
putut sinucide și acum tu intervii și le spui că tu ai apăsat pe 
trăgaci? Dacă te duci la bară, nu mai pot face nimic ca să te 
salvez. Nu este prea târziu. Tot ce trebuie să fac este să mă ridic 
și să spun că, în cele din urmă, nu o vom face, că apărarea se 
oprește aici. Pentru numele lui Dumnezeu, gândește-te ce faci! 
Copilul tău a rămas fără tată. Vrei să nu aibă nici mamă? 

Ea dădea din cap, urmărindu-i fiecare cuvânt. Pentru un 
moment, datul din cap s-a oprit și ochii ei au devenit duri, reci și 
hotărâți. 

— Ai încredere în mine, a spus ea lăsându-l fără grai prin 
siguranţa aproape nemiloasă a vocii. Știu ce am de făcut. 

Nu avea de ales, trebuia s-o cheme la bară. Pentru prima dată 
în cariera lui Morrison, sarcina apărării îi revenea altcuiva. 

Toţi ochii erau ațintiţi asupra ei în vreme ce s-a ridicat și, fără 
nicio ezitare, ajurat să zică adevărul. Tăcerea din sala de 
judecată era asurzitoare, profundă. 

— Vă rog să vă spuneţi numele întreg și să silabisiți numele 
de familie pentru a fi notat. 


VP - 124 


— Danielle St. James, a răspuns ea cu acea voce înfiorată, ca 
o adiere care părea să te învăluie. S-a întors spre Philip Conrad 
și și-a rostit rar numele pe silabe. 

Conrad l-a notat, fără nicio expresie pe chip. 

Morrison nu știa ce s-o întrebe, habar n-avea ce avea ea de 
gând să zică. Tot ce putea el face era să o invite să-și spună 
povestea cu propriile cuvinte și să asculte alături de toţi ceilalţi. 
Aceasta era intenţia lui, dar a intervenit ceva. Fie că a fost 
avocatul din el, fie că a fost vanitatea lui rănită, dar s-a trezit 
adresându-i întrebarea pe care i-ar fi pus-o dacă s-ar fi gândit 
vreodată că ar putea fi nevinovată. 

— Doamna St. James l-aţi ucis sau nu l-aţi ucis pe soțul 
dumneavoastră, Nelson St. James? 

În ochi i s-a citit durere, o expresie inconfundabilă de regret 
profund. Îl ucisese și acum urma să explice cum o făcuse și cât 
de rău îi părea. 

— Nu, nu l-am omorât pe Nelson. Dar este vina mea - n-ar fi 
făcut-o dacă n-aș fi fost eu. 

Era cea mai surprinzătoare minciună pe care Morrison o 
auzise vreodată. Chiar și mai șocant, ea părea să o creadă. 

Ochii ei erau plini de remușcări, vocea - un suspin înecat. 
Morrison era atât de uimit, încât nu a reușit să-și disimuleze 
prea bine incredulitatea. 

— Este declaraţia pe care o daţi aici, sub jurământ, că nu l-aţi 
ucis pe Nelson St. James, că nu l-aţi împușcat cu acea armă? 
Declaraţi că soţul dumneavoastră s-a sinucis? 

— Da, dar nu ar fi făcut-o dacă eu nu i-aș fi zis ce i-am zis! 

— Ce i-aţi zis? 

— Mi-a spus că are de gând s-o facă, iar eu i-am zis că n-are 
decât! 

Un val de rumoare a cuprins sala. Era un lucru atât de 
cumplit, încât toată lumea a crezut-o. 

— l-am spus că, din partea mea, n-are decât să o facă. A 
apăsat el pe trăgaci, domnule Morrison, dar eu sunt vinovată. 
Așa că, la întrebarea dacă eu l-am ucis, răspunsul sincer este că 
eu cred că da. 

Morrison era încolţit. Singura alternativă era să preia 
minciuna ei. 

— Ce-ar fi să începeţi cu începutul. Care a fost motivul pentru 
care dumneavoastră și soțul dumneavoastră aţi plecat împreună 


VP-125 


în acea ultimă călătorie? Au auzit mărturia avocatului soțului 
dumneavoastră, domnul Rufus Wiley, că soţul dumneavoastră 
dorea să divorţeze, iar dumneavoastră voiaţi să-l convingeţi să 
nu o facă. Este adevărat? 

— A fost mai mult decât atât. Este adevărat că Nelson a spus 
că vrea să divorţeze și mi-a spus că-și schimbase testamentul - 
întotdeauna Nelson făcea ameninţări de un fel sau altul -, dar 
atunci a fost prima dată când eu i-am zis lui că, dacă nu 
intentează el divorț, o voi face eu, că nu mai suportam, că nu 
știam ce era mai rău: toate infidelităţile lui sau prosteștile lui 
furii de gelozie de fiecare dată când mă vedea vorbind cu alt 
bărbat. 

Obrajii începuseră să i se coloreze. Morrison văzuse asta și 
mai înainte, această izbucnire de mânie și revoltă când ea 
începea să vorbească despre fapte făcute de cineva, fapte care 
ei nu-i plăceau. Ea și-a dat seama de ce i se întâmpla și a întors 
rapid situaţia în favoarea ei. 

— Ne-am iubit, le-a explicat ea juraţilor cu o privire 
îndurerată. Ne-am iubit cu adevărat, dar Nelson se implicase în 
anumite lucruri, afaceri, eu nu știu în ce anume și devenise 
insuportabil. Și apoi, când a fost pus sub acuzare, situaţia a 
devenit încă și mai rea. 

Danielle și-a plecat privirile în pământ. A oftat de i s-au 
scuturat umerii. Când și-a ridicat din nou privirile, ele exprimau 
o nouă vulnerabilitate, ca și cum nu putea înțelege cum de 
lucrurile luaseră o întorsătură atât de oribil de greșită când 
intenţiile fuseseră atât de bune. 

— A fost ideea mea să ne întoarcem pe iaht. Simţeam nevoia 
să plec. l-am spus lui Nelson că de el depindea dacă venea cu 
mine sau nu, că, dacă era de părere că mariajul nostru merită 
salvat, eram dornică să discutăm măcar despre acest lucru. 
Poate că era mai bine dacă nu i-aș fi cerut asta. N-am făcut 
decât să ne certăm tot timpul. Și n-am putut nici măcar să ne 
certăm în particular, a trebuit să o facem peste tot. De aceea 
am ieșit în noaptea aceea din restaurant. Nelson putea deveni 
așa de vulgar. 

— Rufus Wiley a afirmat că soţul dumneavoastră voia să 
divorțeze pentru că aveați o aventură. Morrison îi căuta privirile, 
întrebându-se dacă îl minţise când îi povestise că nu avusese 
nicio aventură și dacă avea de gând să mintă în continuare. 


VP - 126 


Doamnă St. James, aţi avut vreo aventură și soțul 
dumneavoastră a aflat despre ea? 

În loc să se întoarcă să se uite spre juraţi, ea a continuat să-l 
privească pe Morrison. Avea ochii mari și candizi, dar totuși, în 
momentul acela, solemni și hotărâți. 

— Da, domnule Morrison, aveam o aventură și soțul meu a 
aflat de ea. 

Morrison nu o cunoștea pe vremea aceea - ea trăia la un 
continent distanţă și era căsătorită cu un alt bărbat -, dar totuși 
a simţit un ghimpe de gelozie. Și, chiar în clipa aceea, și-a dat 
seama că ea știa că era gelos - a văzut în ochii ei - şi nu a 
deranjat-o câtuși de puţin. 

— Și mai continuaţi să vă certaţi din cauza acestui lucru? 
Acesta era motivul disputei dumneavoastră? 

— Da, în principal. Pentru Nelson nu a contat că am făcut-o - 
că am avut o aventură, dacă se poate numi astfel, nu a durat 
mai mult de câteva săptămâni - pentru că nu știam altă cale 
pentru a-i atrage atenţia asupra mea. Nu mai puteam să mă tot 
țin după toate acele diferite femei cu care avea el aventuri. 

Danielle s-a întors înspre juraţi și le-a privit direct în ochi pe 
câteva dintre femei. 

— El nu a admis nicio scuză pentru ceea ce făcusem. Nelson 
era cu mult mai în vârstă decât mine și fusese crescut într-o 
lume în care bărbaţii făceau tot ce doreau și femeile făceau ce li 
se spunea. Insista că nu conta deloc ce făcuse atâta vreme cât 
păstrase discreţia, dar ceea ce făcusem eu conta, pentru că eu 
eram soţia și mama copilului lui. l-am zis că este ipocrit și 
nebun, și că era smintit dacă își închipuia că voi continua să 
rămân căsătorită cu el dacă mai continua să facă astfel de 
lucruri. 

După aceste cuvinte, Danielle a căzut într-o tăcere lungă, 
meditativă, cu ochii plini de regrete pentru ceea ce ar fi putut 
preveni atât de ușor și acum nu mai putea schimba defel. A fost 
greșeala ei, părea să insiste asupra acestui lucru cu fiecare clipă 
care trecea, greșeala ei că Nelson St. James murise. 

— A ajuns să fie atât de rău, fiecare dintre noi a spus atâtea 
lucruri pline de ură. Eu chiar nu vedeam rostul de a rămâne 
împreună. leșisem ca să fim singuri, să vorbim despre ce aveam 
de făcut ca să ne salvăm căsnicia, pentru că nu mai puteam fi 
împreună în aceeași încăpere fără a ajunge la aceste ţipete 


VP - 127 


constante și sălbatice. Atunci s-a întâmplat - de aceea s-a 
întâmplat -, când a înțeles în cele din urmă că vorbeam serios, 
că nu voi mai fi soţia lui. 

— Nelson mi-a zis că încă îi aparțineam, că nu-l puteam părăsi 
și că nu iubise pe nimeni niciodată cu excepţia mea. Apoi, m-a 
luat și a făcut cu mine tot ce-a vrut. A crezut că rezolvase criza, 
că, deoarece mă posedase din nou, eram încă a lui. Eu m-am 
îmbrăcat, i-am spus că plec și că nu mă voi mai întoarce 
niciodată. Și atunci i-am zis ceva ce a fost așa de insuportabil de 
crud și de plin de ură - eram așa de furioasă, încât nu m-am 
putut abţine -, i-am spus că-l părăsesc pentru un alt bărbat, că 
eram îndrăgostită de altcineva, de bărbatul cu care avusesem o 
aventură. l-am zis lui Nelson că era prea bătrân, că nu mai 
puteam suporta imaginea lui de om bătrân, că-mi doream pe 
cineva mai tânăr, mult mai tânăr, de care să nu-mi fie milă când 
mă ghemuiesc în patul lui. Și, i-am mai spus că oricum nu conta, 
că viaţa lui era terminată, că, indiferent ce ar fi făcut, va ajunge 
la închisoare și niciodată nu va mai ieși de acolo viu! El mi-a zis 
că nu-l puteam părăsi, m-a implorat să rămân. A luat pistolul pe 
care-l aveam la noi pentru protecţie și a început să-l agite în 
aer. A spus că, dacă îl părăsesc, se va sinucide. Și, știți ce i-am 
zis atunci? Știţi care sunt cuvintele care continuă să-mi răsune 
în minte, cuvintele pentru care aș da orice să le iau înapoi? l-am 
spus că n-are decât s-o facă și că nimeni nu-i va simţi lipsa când 
nu va mai fi! Apoi, am încercat să-l opresc. Am alergat după el 
pe punte. Am ţipat la el, l-am implorat să nu o facă, dar a fost 
prea târziu! Și-a dus pistolul la cap și apoi a fost zgomotul acela 
groaznic și sângele, sângele peste tot. Apoi, nimic nu a mai 
contat. Nelson nu mai era și eu am știut că viața mea s-a sfârșit. 


VP - 128 


Capitolul 14 


Morrison voia să o prindă pe Danielle de umeri și să o scuture 
până își venea în fire, să o scuture până înţelegea ce făcuse. 

— Ai minţit! 

Danielle și-a ridicat imperceptibil bărbia. Pe buze i-a apărut un 
zâmbet subțire, ironic. Ochii îi erau reci, limpezi și obraznic de 
analitici. Morrison nu se mai putea minţi singur: Danielle nu 
avea niciun fel de conștiință, era total indiferentă la orice, cu 
excepţia avantajului ei. A spune sau a nu spune adevărul - 
singura problemă care ar ajuta-o cel mai mult. Cinstea și 
minciuna  deșănţată nu erau altceva decât instrumente 
interșanjabile. Atitudinea ei era monstruoasă, ceea ce făcuse ea, 
incalificabil. 

— În ce fel a fost povestea mea diferită de a ta? Tu le-ai zis că 
s-ar fi putut să fie sinucidere, eu le-am spus că așa a fost: 
sinucidere! 

Lumina înserării arunca umbre palide în cameră. Sub marea 
de umbrele deschise din cauza ploii reci de decembrie, oamenii 
de pe strada de jos se grăbeau spre casele lor, venind de la 
muncă. 

— Ai minţit, a repetat Morrison. 

Singura ei reacţie a fost un fel de nepăsare chibzuită. 

— Nu este cu nimic diferit de ceea ce ai făcut tu. 

— Eu vorbeam despre ceea ce puteau dovedi sau nu probele. 
Eu le-am vorbit juraţilor despre dovezile pe care le aveau în fața 
lor, ele erau în aceeași măsură probe că soțul tău s-a sinucis, 
cât erau, și că tu l-ai ucis. Nu este chiar același lucru cu mărturia 
sub jurământ că s-a sinucis și că tu ai încercat să-l oprești. 

Cu fiecare minut care trecea, Morrison devenea din ce în ce 
mai furios, furios nu numai pe ea, ci mai degrabă pe sine însuși. 

— Îţi dai seama vreun pic ce ai făcut? 

— Te-am ajutat să câștigi procesul! Am făcut să fie sigur că 
nu voi ajunge în închisoare pentru ceva ce tu ai zis că nu a fost 
crimă. 

— Ai minţit sub jurământ! Ai comis sperjur! 


VP - 129 


— Și ce dacă? Ti-am spus ţie totul. Tu ai știut exact ce s-a- 
ntâmplat. Ti-am povestit de ce l-am ucis, cum el însuși m-a 
împins la asta, dar tu nu ai vrut ca juraţii să știe toate aceste 
lucruri. Care a fost ultimul lucru pe care l-ai determinat pe Rufus 
Wiley să-l recunoască? Cât de depresiv era sărmanul Nelson în 
noaptea în care l-a sunat la telefon. Îmi amintesc ce ai spus - și 
te-ai asigurat că juraţii au auzit foarte clar -, anume că nu ar fi o 
surpriză prea mare dacă un bărbat mai în vârstă aflat în situaţia 
să-și piardă soția mult mai tânără, că un bărbat mai în vârstă, 
confruntat cu posibilitatea unei vieţi în închisoare, a început a se 
gândi că nu mai vrea să trăiască! Da, la naiba cu tine, am 
minţit, dar faptul că tu ai frecventat trei ani cursurile școlii de 
drept ca să înveţi cum să minţi cu legea în mână nu îţi dă 
dreptul să-mi spui ce ar fi trebuit sau nu ar fi trebuit să fac 
pentru a mă salva! 

Era logica unei eleve, argumentul care scuza orice păcat: că 
nimic nu era foarte rău dacă diferenţa dintre bine și rău era doar 
o problemă de proporții. Era argumentul că nimic nu se stabilise 
vreodată cu exactitate, cu excepţia chiar a lucrului despre care 
ea a zis că el nu l-a avut: puterea de a o supune voinţei lui. 
Morrison a lovit biroul cu palma deschisă atât de puternic, încât 
a făcut-o să clipească. 

— leşi! a strigat el cu toată forța de care vocea lui era în 
stare, în timp ce a ţâșnit de pe scaun și i-a arătat ușa cu 
degetul. Nu vreau să te mai văd în viața mea! Nu vreau să mai 
vorbesc vreodată cu tine! Nu vreau să mai am niciodată de-a 
face cu tine? Jur în fața lui Dumnezeu că, dacă nu ieși de aici în 
cinci secunde, în cuvântarea mea de închidere, de mâine, 
singurul lucru pe care îl voi spune va fi adevărul despre ceea ce 
ai făcut! 

Morrison a rămas în birou, lucrând sau încercând să lucreze la 
pledoaria pe care urma să o ţină în faţa juraţilor și le va zice că 
acuzarea nu reușise să-și demonstreze cazul; va sta acolo, 
arătând cât de sincer și spunându-le juraţilor că, atunci când 
analizează toate probele, singura lor alternativă era să dea 
verdictul de nevinovăție. Singura lui mângâiere era că nu 
trebuia să le ceară să spună despre ea că este inocentă. 

Probele îl făceau să-și păstreze mintea întreagă. Era vorba de 
ceea ce putea demonstra, nu de ceea ce credea. Cel puţin 
pentru o vreme, și-a amintit cum era să fii avocat, să fii implicat 


VP - 130 


în cazuri în care acuzatul putea fi oricine, pentru că singurul 
lucru care conta era cazul construit de procuror și orice fisură pe 
care ar fi putut-o descoperi. Treptat, Danielle a început să 
dispară, și o femeie pe nume doamna Nelson St. James i-a luat 
locul. Morrison cunoștea fiecare centimetru din trupul gol al lui 
Danielle, dar numai ocazional o atinsese pe doamna St. James 
pe braţ ori pe umăr, și asta numai pentru a-i dovedi juriului că 
era alături de ea. 

Cazul a început să capete o formă proprie, pledoaria de 
închidere a lui Morrison a început să se scrie singură. 
Elementele principale, afirmaţiile pe care Franklin nu fusese în 
stare să le dovedească, s-au aranjat în ordinea corectă, logică, 
fraze și cuvinte care urmau să arate ceea ce omisese procurorul 
au început să se aștearnă pe pagină. Morrison a scris și a rescris 
nu paragrafe sau propoziţii întregi, ci notițe scurte pe care 
trebuia să și le aducă aminte când se ridica de la biroul lui din 
sala de judecată și începea să vorbească de parcă totul era 
spontan, nu învăţat pe de rost. 

Timp de câteva ore care au trecut repede, Morrison a reușit 
să se concentreze asupra lucrului pe care-l avea de făcut cu 
aceeași intensitate pe care o avusese în zilele de dinainte de a 
se fi combinat cu Danielle. Dar, cu cât se apropia de final, cu 
atât începea să-și piardă concentrarea, gândurile zburându-i 
către ea, la felul cum îl făcea să se simtă. 

Puțin după ora 11, totul fiind deja pregătit pentru a doua zi, a 
stins luminile. În holul de la parter, un om de serviciu în vârstă 
ținea strâns o mătură, cu ochii pe jumătate închiși, în poziţia pe 
care probabil o avusese în tinereţe, când dansa cu o femeie. 
Afară, ploaia, care căzuse toată ziua, ca o burniţță gri fără 
odihnă, se oprise. Cerul era plin de stele, iar aerul era răcoros și 
dulce, și curat. Oamenii ieșiseră pe străzi, plimbându-se agale, 
intrând și ieșind din restaurante, din baruri. Toţi îi erau străini lui 
Morrison, dar el părea să-i cunoască pe toţi. În San Francisco, 
noaptea era întotdeauna plină de nostalgie. A tras adânc aer în 
piept și s-a uitat împrejur. Încă o singură zi, și procesul se va fi 
încheiat; încă o singură zi, și-și va putea spăla mâinile de toată 
afacerea aceasta sordidă. Juraţii vor decide ce se va întâmpla cu 
Danielle. El nu va mai avea nimic de făcut. 

Pe strada de lângă clădirea Nob Hill în care locuia nu era 
nimeni. La câteva străzi distanţă, la Mark Hopkins, câteva 


VP - 131 


persoane își așteptau mașinile. Morrison se gândea la Danielle, 
care probabil că dormea acum în camera ei. A dat să deschidă 
ușa, dar s-a oprit și a mai aruncat o ultimă privire spre stradă. Și 
a văzut-o cum venea pe jos, parcurgând distanța scurtă de la 
hotel la clădirea lui, costumată într-una dintre ţinutele nebunești 
cu care se deghiza, plină de o emoție ciudată, de nerăbdare, cu 
gândul la prima lui reacţie de uimire la vederea felului în care se 
deghizase. Morrison a încercat să-și spună că era mai bine să nu 
se mai întâlnească niciodată cu ea după proces, că ea era prea 
periculoasă și prea necinstită, că era o femeie fără conștiință, o 
femeie care făcuse dragoste cu soțul ei și apoi îl omorâse și, 
datorită lui, ar putea acum să scape de acuzaţia de crimă. Era 
adevărat, iar el știa lucrul acesta, dar oricum nu schimba cu 
nimic situaţia. Ce contează motivele când ceva te rănește atât 
de tare? 

Portarul a deschis ușa aproape înainte ca Morrison să fi pus 
mâna pe clanţă. 

— Este aici de mai mult de o oră, a rostit el pe un ton 
confidenţial. Rostogolindu-și ochii în orbite, a arătat înspre cele 
două șezlonguri din faţa ferestrelor holului. Danielle stătea într- 
unul dintre ele și, de această dată, venise nedeghizată. 

— Îmi cer scuze, a spus ea. Îmi pare rău pentru ce-am făcut; 
regret ce-am zis. Mi-a fost frică, prea frică pentru a judeca drept. 
Trebuia să fi făcut ce mi-ai spus tu să fac, trebuia să te fi 
ascultat. Mă poţi ierta? Mă urăsc pentru că am făcut ce-am 
făcut. 

Stătea în picioare în faţa lui, atât de aproape, încât îi simţea 
respiraţia. El a prins-o de încheietura mâinii și a ţinut-o strâns. 

— Nu mai vorbi acum despre asta. 

Au așteptat împreună liftul, tăcuţi, fără un cuvânt, toate 
bunele lui intenţii erau duse pe apa sâmbetei. Au intrat și au 
rămas nemișcaţi până s-a închis ușa și apoi, în timp ce liftul 
începea să se miște încet, a tras-o lângă el și ea l-a cuprins cu 
braţele pe după gât. S-a auzit soneria și liftul s-a oprit. Danielle 
s-a îndepărtat în timp ce ușa s-a deschis și în lift a urcat un 
cuplu mai în vârstă. Femeia a zâmbit formal, dar soțul acesteia 
a recunoscut-o pe Danielle. Cu o expresie serioasă, curtenitoare, 
a spus bună seara și a zâmbit într-un fel care părea a nu-i dori 
nimic altceva decât mult noroc. 


VP - 132 


Au coborât din lift și au luat-o poticnindu-se pe culoar, spre 
apartamentul lui Morrison. Ușa s-a închis în urma lor și ei au 
început să-și rupă hainele unul celuilalt. Nu mai aveau răbdare. 
S-au așezat pe podea încă pe jumătate îmbrăcaţi și apoi 
Morrison a fost înăuntrul ei și era tot ce știa el pe lume. Nu mai 
exista nimic, decât Danielle. 

— Îmi pare rău, a spus ea cu voce blândă când totul s-a 
terminat. Îmi pare rău că am făcut ce-am făcut, îmi pare rău că 
ţi-am făcut ce ţi-am făcut. Niciodată n-am avut încredere în 
cineva, dar în tine trebuia să fi avut încredere. L-a sărutat pe 
frunte. Haide! E bine pe podea, dar în pat este și mai bine. 

Și-a strâns hainele și le-a făcut grămăjoară pe un scaun din 
camera de zi. Un zâmbet ciudat, melancolic i-a apărut pe buze. 

— Nu am fost niciodată îndrăgostită de cineva. Știai asta, nu-i 
așa? Am văzut-o în ochii tăi... când ţi-am spus ce am făcut cu 
Nelson acea primă dată când am fost în biroul lui. Am văzut-o în 
ochii tăi - acea umbră de dezamăgire și poate chiar de durere. 
Tu nu ai vrut să crezi asta despre mine, că eram o femeie care 
se folosește de sex pentru a obţine ce vrea. Tu ai crezut că 
meritam mai mult decât atât, ai crezut că ar trebui să găsesc pe 
cineva pe care să-l vreau la fel de mult cât mă vrea el. Niciodată 
nu mi s-a întâmplat asta, nu am dorit pe nimeni în acest fel, n- 
am fost niciodată îndrăgostită, dar cred că pot să mă 
îndrăgostesc sau m-aș putea îndrăgosti de tine. 

Morrison a cuprins-o cu brațul și a tras-o strâns lângă el și a 
vrut mai mult decât oricând să nu-i dea drumul, să o ţină numai 
la pieptul lui, să-i simtă inima bătând lângă a lui și să știe că, 
dincolo de fierbinţeala și violenţa a ceea ce făceau împreună, 
mai era ceva, o tandreţe care, pentru un timp cel puţin, îi făcea 
să creadă că ar putea dura. 

— Haide în pat, a șoptit ea cu voce moale, languroasă, care l- 
a făcut să uite totul cu excepţia clipei aceleia și a ceea ce trăia. 

S-au strecurat în pat și au făcut ceea ce nu mai făcuseră până 
atunci, ceva ce niciodată nu le trecuse prin imaginaţia lor 
febrilă: au uitat de sex și au făcut dragoste cu un fel de inocenţă 
caracteristică de obicei primei nopţi de dragoste. Blând, uneori 
cu stângăcie, cu mici scuze și anticipări ezitante, o ignorare a 
cărnii pe care niciunul dintre ei nu o cunoscuse înainte, era un 
dans al propriilor lor intenţii, un dans care s-a încheiat la fel de 
încet și de ușor cum începuse. 


VP - 133 


— Ce vom face? a repetat ea cu voce dulce, tristă. 

— Nu știu. Să trecem de ziua de mâine, să terminăm cu 
procesul ăsta. Vom vedea ce se întâmplă apoi, presupun. 

— Ce-ar fi să stăm amândoi aici? După proces, după ce se 
termină totul? Eu aș putea, dacă mă vrei. 

— Da, te vreau. Dar tu? 

— Da, eu vreau. 

— ÎI ai pe Michael. 

— Da, îl am pe Michael. Te deranjează? Că am un copil? 

— Nu, bineînţeles că nu, de ce m-ar deranja? 

— Poate că nu este o idee bună, poate că nu va merge. 

— Este o idee foarte bună. Va merge dacă noi vrem să 
meargă. Vrei să meargă? 

— Da, dar hai să vedem ce simţim - ce simţi tu - după ce se 
termină totul. Simţi într-un fel acum, dar, când totul se va 
termina, nu vei mai avea aceeași responsabilitate, același 
sentiment al datoriei. 

În cele din urmă, Morrison a spus-o, i-a spus ceea ce el știuse 
aproape de la început, ceea ce știuse, de fapt, din primul 
moment în care o văzuse. 

— Eu te iubesc, obligaţia nu are nicio legătură cu asta. 

Ea a pus două degete pe buzele lui și a clătinat ușor din cap. 

— La început, toți cred că sunt îndrăgostiţi de mine. 

— Te iubesc, și tu știi asta. 

Danielle a zâmbit și a clătinat iarăși din cap și apoi ochii ei 
mari și adânci s-au umplut de ceva ciudat și neașteptat, de 
privirea unei femei speriate căreia îi era frică să fie singură, o 
privire de dezamăgire amară. 

— Nu sunt ceea ce crezi tu că sunt, Andrew Morrison! Nu 
sunt! Aș vrea să fiu, aș vrea să pot să-ţi dau tot ce-ţi dorești, dar 
nu pot! Așa că, te implor, nu te îndrăgosti de mine sau măcar nu 
mă iubi atât de mult, încât să nu-ţi vezi mai departe de drumul 
tău când vei constata cât de nepotrivită sunt pentru tine. 

Este posibil ca acesta să fi fost singurul lucru cinstit pe care i-l 
spusese vreodată, dar era prea târziu, mult prea târziu pentru 
Morrison. O iubea, era mai îndrăgostit decât își putuse închipui 
vreodată că va fi. Tot ce urma să i se întâmple decurgea din 
acest adevăr. În noaptea aceea, Morrison nu a dormit, nu pentru 
că nu a avut somn, ci pentru că nu a vrut să piardă nicio 
secundă din fericirea pe care o simţea când o ţinea pe Danielle 


VP - 134 


în braţe. A ţinut-o strâns lângă el în timp ce ea dormea, a stat cu 
ea în brațe până când s-a făcut dimineaţă și nu a mai putut să o 
reţină. Morrison o iubea, și era condamnat. 


VP - 135 


Capitolul 15 


Robert Franklin s-a ridicat de pe scaunul de la biroul din sala 
de judecată, gata să-și înceapă pledoaria. Era îmbrăcat în cel 
mai bun costum al său. Îl cumpărase de la un magazin universal 
și nu-i venea chiar perfect, dar efortul de a arăta decent avea un 
efect favorabil în sine. 

Franklin se străduia, asta au înţeles toți cei care-l urmăreau 
cum a zâmbit politicos și și-a dres glasul. Franklin se străduia. 
Cine poate cere mai mult decât atât? Nu mai era nici pe aproape 
atât de nervos cum fusese la începutul procesului, când uitase 
ce avea de gând să spună, chiar înainte de a fi început bine 
alocuțiunea de deschidere. Stătea în picioare în fața boxei 
juraţilor, ţinând mai multe foi bătute la mașină în mână. A 
început prin a evoca propria lui încurcătură de la începutul 
procesului. 

— Când a început procesul acesta, eu am avut o stare de 
nervozitate deosebită. S-a uitat la juraţi cu o expresie de 
simpatie împărtășită. Îmi imaginez că majoritatea dintre 
dumneavoastră a simţit oarecum la fel, cu toată lumea aceasta 
aflată în sală și urmărind ce se întâmplă, știind că tot ce se 
petrece aici va ajunge la cunoștința ţării întregi, lumii întregi. M- 
am făcut de râs. Recunosc. Am uitat ce voiam să spun - am 
spus probabil lucruri pe care nu voiam să le spun. Nu numai 
mulţimea a fost motivul care m-a făcut să fiu complexat și 
stingherit. Am avut și mai înainte de înfruntat avocaţi buni, dar 
niciunul dintre ei atât de formidabil ca domnul Morrison, 
avocatul apărării. 

Un zâmbet timid a traversat imperceptibil buzele lui Franklin. 
Juraţilor le-a plăcut felul în care și-a recunoscut lipsurile și 
onestitatea care l-a determinat să o facă. 

— Dar acesta nu este un proces în care avocaţii să fie 
judecaţi, e un proces care trebuie să stabilească dacă acuzata, 
Danielle St. James, și-a ucis sau nu soțul, pe Nelson St. James. 
Și, în această speţă, dovezile sunt clare. Danielle St. James este 
vinovată. Permiteţi-mi să vă amintesc ce v-am spus la început, 


VP - 136 


care erau, în ciuda greșelilor pe care le-am făcut, punctele forte 
ale acuzării ce urmau să fie dovedite. 

Franklin a aruncat o privire spre notițele pe care le ţinea în 
mână. Dând din cap ca pentru sine, s-a uitat către juraţi. 

— V-am spus că aici nu este vorba de o crimă pasională, de 
un act de violenţă ce a urmat unei altercații care a scăpat de 
sub control, v-am spus că a fost o crimă făcută cu sânge rece, 
din motive financiare. V-am spus că acuzata a venit aici, în San 
Francisco, împreună cu soţul ei, v-am spus că s-au certat... 
Franklin s-a oprit și și-a consultat notițele, asigurându-se că a 
folosit expresia potrivită. Că au început să se certe în momentul 
în care a aterizat avionul, că ea s-a enervat atât de tare, încât a 
ieșit din restaurantul în care luau cina și că au continuat să se 
certe când au plecat cu iahtul personal. 

Ochii lui Franklin au parcurs lent distanţa de la un capăt la 
altul a boxei juraţilor, descriind un arc cu privirea. Vârându-și 
mâna liberă în buzunar, și-a aplecat fruntea în vreme ce s-a 
întors spre Danielle, care era așezată lângă Morrison. 

— Și v-am spus că, la numai câteva clipe după ce s-a auzit 
împușcătura care l-a ucis pe Nelson St. James, acuzata, Danielle 
St. James, a fost găsită cu pistolul în mână, și de jur-împrejur era 
numai sânge. 

Franklin își amintise exact vorbele, nu uitase niciuna, iar 
gestul - o răsucire lentă prin care a atras toate privirile asupra 
lui Danielle - le aduse aminte tuturor că, dincolo de 
argumentațiile din zilele trecute, ea era judecată și el nu avea 
niciun dubiu că ea era vinovată de crimă. 

— Nelson St. James a fost împușcat pe iahtul său, în mijlocul 
Pacificului, în vreme ce se îndreptau spre San Francisco, așa-i? 
Da, bineînţeles, ați ascultat mărturia - nu există nicio îndoială în 
această privinţă. Cauza morţii este rana provocată de 
împușcătură? Da, toată lumea - chiar și apărarea - este de 
acord că așa a murit. Nici măcar o persoană nu a avut obiecţii 
legate de faptul că pistolul care l-a ucis a fost chiar pistolul găsit 
în mâna acuzatei sau că pe pistol s-au găsit amprentele 
acuzatei. 

Franklin a început să se plimbe prin sala de judecată cu 
mâinile la spate. Ridurile de pe frunte i s-au adâncit și i s-au 
accentuat și în jurul sprâncenelor. Părea că se concentrează 
asupra unei probleme excepţional de dificile. 


VP - 137 


— Toate probele - absolut toate! - o indică pe ea, pe acuzată, 
pe Danielle St. James. Nu mai era nimeni acolo, pe puntea 
iahtului, când s-a întâmplat. Pistolul a fost arma crimei. Da, știu 
că a fost achiziţionat pe numele soțului ei, dar ea nu neagă că el 
l-a cumpărat pentru ea. Era pistolul ei, l-a ucis cu el și, înainte 
de a apuca să scape de el - de a-l arunca în ocean -, a fost 
prinsă ţinându-l încă în mână. Toate dovezile o indică pe ea, 
dovezi în privinţa cărora nu există nicio urmă de îndoială. Dar 
întrebarea, întrebarea pe care apărarea a pus-o decât ori a avut 
ocazia, întrebarea este de ce? De ce să-și ucidă Danielle St. 
James soțul? V-am spus în cuvântul meu de deschidere, așa cum 
am amintit cu câteva minute în urmă, că este vorba de „o crimă 
cu premeditare, pentru bani”. Poate că trebuia să spun „crimă 
cu premeditare, din cauza banilor”. Apărarea a încercat să 
argumenteze că Danielle St. james avea toate motivele posibile 
ca soţul ei să trăiască. El avea de gând să divorţeze, dar ce-i cu 
asta? Ea primea o casă în Hamptons și un milion de dolari pe an. 
Dar acum, pentru că el este mort, ea nu mai obţine nici măcar 
atât. Moartea lui Nelson St. James o costă, cu alte cuvinte, totul. 
Dar declanșează toată mânia, toată furia, sentimentul de a fi 
forţată să se supună termenilor unui contract prenupţial care, 
indiferent cât de cuprinzător poate să-mi pară mie sau vouă, era 
nimic în comparaţie cu cât valora Nelson St. James și cu ceea ce 
ar fi putut ea obţine dacă nu ar fi existat un contract prenupţial. 
L-a ucis, l-a împușcat mortal, nu din cauza banilor pe care urma 
să-i obţină, ci din cauza banilor pe care urma să-i piardă prin 
divorţ. 

Franklin stătea la capătul boxei juraţilor, cu mâna dreaptă pe 
balustradă. Avea broboane de sudoare pe frunte. 

— Și ce spune acuzata despre aceste dovezi, despre aceste 
dovezi copleșitoare care probează că a fost crimă? Clamează 
existența alte persoane, afirmă că altcineva aflat la bord a luat 
pistolul și l-a ucis pe St. James? Spune că a fost un accident, că 
pistolul s-a descărcat în timp ce ei se certau? Susține cumva că 
a fost legitimă apărare, că el a atacat-o și că singura alternativă 
pe care a avut-o ea a fost să-l împuște? Nu, nu spune că el s-a 
sinucis! Spune că era disperat că o va pierde prin divorț, spune 
că era disperat din cauza problemelor cu legea pe care le avea. 
Și ce probe ni se oferă în acest sens? De ce a depus mărturie 


VP - 138 


acuzata? Toate dovezile o indică pe ea și ea ce spune? „Nu eu 
am făcut-o, el a făcut-o”. 

Franklin a aruncat o privire lungă, atotcunoscătoare spre 
jurați, o privire care le zicea că ar trebui să trateze depoziţia lui 
Danielle cu tot disprețul pe care-l merită. 

— Acum, haideţi să ne asigurăm că am spus tot. Să fim siguri 
că acuzaţia formulată împotriva lui Danielle St. James pentru că 
și-a ucis soțul, pe Nelson St. James, a fost de fapt dovedită 
dincolo de orice îndoială. 

Vreme de aproape o oră, Franklin a recapitulat depozițiile 
fiecărui martor din cadrul procesului. A fost un rezumat 
cuprinzător, genul care se predă în școli: o listă de fapte, o 
schiţă succintă a tot ce se zisese. 

Morrison abia dacă îl auzea, mintea lui era la alte lucruri. Într- 
un moment în care toți ochii erau îndreptaţi spre Franklin, el a 
privit spre Danielle. A fost ca și cum ar fi întâlnit-o din 
întâmplare, stând singură undeva, fără niciun motiv să se pună 
într-o lumină bună. A simţit un fel de recunoștință că a avut 
norocul să o întâlnească, o femeie atât de frumoasă, cu un chip 
atât de perfect. Brusc, și-a dat seama ce aspect îi scăpase până 
acum. Chipul acela! De ce îi luase așa de mult timp să 
înţeleagă? Chipul era cea mai bună apărare pe care o putea 
avea Danielle. 

Franklin era aproape de final. A întors ultima pagină a 
dosarului lui complet și voluminos cu notițe. 

— Toate probele o indică pe acuzata Danielle St. James, și ea 
ce ne spune? a întrebat Franklin repetând cu cinism studiat 
întrebarea pe care o pusese la început. „Nu eu am făcut-o. Ela 
făcut-o”. Ea afirmă că a fost sinucidere și că se simte vinovată 
pentru că, atunci când el a ameninţat că se sinucide, ea i-a spus 
să o facă, fiindcă nimeni nu-i va simţi lipsa când nu va mai fi 
printre cei vii. 

Cu amândouă mâinile în șolduri, Franklin a aruncat o privire 
încruntată spre Danielle, de-a latul sălii de judecată. 

— Toate minciunile bune conţin oarecare doză de adevăr. Ea 
și-l dorea mort și, prin cuvintele ei, a admis acest lucru. Dar să 
se sinucidă? a întrebat Franklin întorcându-se către juraţi. De 
ce? Pentru că era în pericol să-și piardă „soţia cu mult mai 
tânără”, așa cum vrea domnul Morrison să vă facă să credeţi? 
Pentru că îmbătrânea? Dar nu apărarea este cea care a insistat 


VP - 139 


asupra faptului că Nelson St. James o părăsea pe ea pentru alte 
femei? Nu apărarea este cea care a insistat asupra faptului că 
Nelson St. James fusese în mod obișnuit infidel soţiei? Toate 
celelalte femei și Nelson St. James se sinucide pentru că soţia 
are de gând să-l părăsească? Dar să lăsăm toate acestea 
deoparte, să uităm că Nelson St. James era unul dintre cei mai 
bogaţi oameni din lume și, indiferent ce-aș crede eu sau ce-aţi 
crede dumneavoastră despre modul lui de viață, își permitea să 
facă tot ce-i făcea plăcere, să uităm că, nu pentru prima dată, 
avea probleme cu legea. Nelson St. James avea un fiu, un băiat, 
singurul său fiu, copilul pe care și-l dorise, copilul pentru 
existența căruia se căsătorise. S-a sinucis pentru că se simţea 
dezamăgit? Nelson St. James avea toate motivele să trăiască și 
singurul motiv pentru care nu era cu fiul său la New York este 
acela că acuzata, Danielle St. james, nu putea suporta gândul că 
era pe punctul să fie dată deoparte, înlocuită de altă femeie, 
deposedată de averea care trebuia să fie a ei. Danielle St. james 
este vinovată de crimă, doamnelor și domnilor juraţi, și 
„vinovată” este singurul verdict pe care îl puteţi da. 

Epuizat, Robert Franklin s-a trântit pe scaun. A pus teancul de 
notițe deasupra unui dosar așezat în fața lui, pe birou. Și-a șters 
fruntea cu o batistă albă. Atinsese limitele a ceea ce putea el 
face și acum stătea acolo, obosit fizic, dar cu satisfacția sigură a 
ceea ce realizase. Danielle St. James era vinovată, iar el 
dovedise acest lucru. 

— Domnule Morrison sunteți pregătit pentru pledoaria finală? 
a întrebat judecătoarea Brunelli spărgând o tăcere atât de 
totală, încât ai fi putut jura că, dacă te-ai fi aflat acolo, ţi-ai fi 
auzit propria respiraţie. 

În loc să se ridice, în loc să se ducă repede și cu hotărâre 
înspre boxa juraţilor, Morrison și-a pus picior peste picior și și-a 
întins mâinile la spate, cuprinzând spătarul scaunului. 

— Nimic din ce s-a zis aici, niciuna dintre mărturiile despre 
care domnul Franklin a vorbit atât de pe larg nu este așa de 
importantă cum e ceva ce el nu a menţionat deloc. Nu ați auzit 
acest lucru spus de niciunul dintre martori, nu l-aţi auzit spus de 
nimeni, dar el a fost în permanenţă aici, chiar în faţa ochilor 
dumneavoastră, singurul lucru care explică totul, care schimbă 
totul, singurul lucru care face din ceea ce dorește acuzarea să 
credeţi, crimă, contrariul: nici vorbă de crimă. 


VP - 140 


Încet, Morrison s-a ridicat de pe scaun. Cu mâna pe colţul 
biroului, clătina din cap ca și cum abia acum ajunsese să 
înţeleagă ceea ce și ei știau foarte bine, deși nu își dădeau încă 
seama că o știu. Juraţii erau în așteptare, îl așteptau toți 
doisprezece pe el, când el a ridicat privirea, îl așteptau să le 
spună despre ce era vorba, adică, mai exact, ce anume 
înţeleseseră deja fără să-și fi dat seama. Morrison le-a zâmbit și 
a arătat cu degetul spre Danielle. 

— Priviţi-o. Aţi mai vazut pe cineva care să arate ca ea? Și 
totuși nimeni nu a vorbit încă despre asta, niciunul dintre acei 
martori care au depus mărturie în favoarea acuzării. Despre ce 
au vorbit ei, în loc să spună acest lucru? a întrebat Morrison 
apropiindu-se de boxa juraţilor. Banii, numai despre ei i-ați auzit 
vorbind, despre cum ea s-a căsătorit cu el pentru bani și apoi l-a 
ucis pentru că ea urma să nu obţină ceea ce credea că merită să 
fie al ei. 

Morrison a privit-o pe Danielle ca și cum ar fi văzut-o pentru 
prima dată. 

— Să presupunem că tot ce vi s-a zis este adevărat, a spus el 
întorcându-se spre juraţi. Să presupunem că ea este lacomă. 
Calculată, interesată numai de ceea ce ar putea avea. Să 
presupunem că ea a vrut felul de viață îmbelșugată, privilegiată 
pe care i-o putea oferi Nelson St. James cu sutele lui de 
milioane. Asta v-ar putea indica de ce s-a căsătorit ea cu el, dar 
nu și de ce s-a căsătorit el cu ea. Cu toate acestea, este evident, 
nu? Priviţi-o! a insistat Morrison lovind cu putere cu palmele în 
balustrada boxei juraţilor. Toţi cei aflaţi în sala de judecată știu 
de ce el s-a căsătorit cu ea! Aţi știut-o din clipa în care aţi pășit 
în sală și aţi văzut-o pentru prima oară pe Danielle St. James. 
Trebuie că Rufus Wiley o știuse și el din primul moment în care 
a văzut-o. Nu pentru că Nelson St. James își dorea un copil - 
putea să facă un copil cu ce femeie voia. Știm cu toţii de ce era 
Nelson St. James disperat să se însoare cu ea, pentru că ea este, 
pur și simplu, cea mai frumoasă femeie pe care el o văzuse 
vreodată, în toată viața lui. 

În timp ce Morrison se îndepărta de boxa juraţilor și se uita pe 
deasupra sălii înspre Danielle, toate privirile i-au urmat privirea. 
S-au uitat cu toţii îndelung la ea, la cea mai frumoasă femeie pe 
care ei, toţi, o văzuseră vreodată. Ea era obișnuită să o 
privească lumea, era obișnuită cu ceea ce gândeau toţi despre 


VP - 141 


ea. Ceva trist și melancolic, ceva luminos și nu fără modestie 
îndreptăţea adevărul pe care-l vedeau ceilalţi. 

— Dacă motivul, singurul motiv pentru care ea s-a căsătorit 
cu Nelson St. James a fost acela că ea voia bani, de ce și-ar fi 
făcut probleme în legătură cu ce i-ar fi lăsat în urma divorțului? 
Dacă s-a căsătorit cu el pentru bani - dacă este adevărat ce 
spune acuzarea -, cât de mult timp credeți că i-ar fi trebuit ca 
să-și găsească pe altcineva, pe cineva la fel de bogat? Cum 
puteau să reprezinte banii ceva pentru ea, când existau în 
permanenţă atât de mulţi bărbaţi cu bani la fel de disperaţi ca și 
Nelson St. James să o aibă? 

Acuzarea insistă că a fost crimă. Acuzata a depus mărturie, 
sub jurământ, că Nelson St. James și-a luat singur viaţa. 
Dovezile aduse de acuzare probează sinuciderea în aceeași 
măsură ca și crima. Și asta înseamnă că acuzarea nu a dovedit 
deloc crima. Danielle St. James a povestit ce s-a întâmplat și nici 
măcar unul dintre martorii aduși de acuzare nu poate dovedi că 
ea a mințit. 

Morrison ar fi putut dovedi că Danielle a mințit, dar Morrison 
nu era martor al acuzării. El era avocatul apărării și, sub emoția 
momentului, intensitatea sinceră a pledoariei de încheiere în 
care cuvintele își aveau propria lor viaţă s-a convins aproape și 
pe el însuși că spunea adevărul. 


VP - 142 


Capitolul 16 


Juraţii ieșiseră abia de trei ore când Danielle l-a sunat pe 
Morrison de la hotel. 

— N-ar trebui să dureze atât, nu-i așa? 

Morrison era singur în birou. Era 18.15, dar, fiind iarnă, părea 
să fie mai târziu de-atât. 

— Niciodată nu știu cât urmează să delibereze juraţii. 

— Nu crezi că poate dura oricât, a insistat ea cu o voce 
moale, sfârșită. 

A urmat o pauză, poate o ezitare. Se auzea un zgomot, un 
ciocănit în masă, cu un creion sau poate cu unghia. 

— Poate că este vorba numai de mine, poate mi-am închipuit 
că, după cele pe care le-ai spus, după felul cum sorbeau fiecare 
cuvânt, nu va mai dura cine știe cât. 

Morrison a dat să-i spună că, într-un proces pentru crimă, 
juraţii pot delibera zile întregi sau chiar mai mult de-atât, dar 
despre acest aspect mai vorbiseră. 

— Când te-ai hotărât să faci asta? a întrebat ea văzând că el 
nu-i răspunde. Crezi că asta aș fi făcut dacă Nelson ar fi obţinut 
divorţul - aș fi gasit pe altcineva cu care să mă căsătoresc, pe 
cineva cu la fel de mulți bani ca el? 

— Nu, a zis el repede. Nu face asta. 

— Să nu mă căsătoresc cu un alt bărbat bogat? Pot să nu mă 
căsătoresc deloc. Poate că voi merge la închisoare. 

— Nu mergi la nicio închisoare, a spus Morrison cu mai multă 
siguranţă decât simţea. Juraţii nu te vor găsi vinovată. Am văzut 
asta în ochii lor. 

— Atunci, voi fi liberă și voi putea să fac tot ce vreau, a zis ea 
cu un fel de nostalgie dulce-amară. Era ca și cum ar fi descris un 
sentiment, o condiţie a tinereţii ei, că ar fi dat orice ca timpul să 
se întoarcă și știa că asta nu se putea. Și, dacă aș putea face 
orice poftesc, dacă m-aș putea căsători cu oricine aș vrea, știi 
ce-aș face, Andrew Morrison? M-aș căsători cu tine. 

— Atunci, de ce nu o faci? De ce nu te căsătorești cu mine? 
Ştii că îmi doresc acest lucru. Tu ţi-l dorești? 


VP - 143 


— Da. Nu. Nu pot. Nu știu. Oh, Doamne, haide să nu vorbim 
despre asta acum, sunt prea confuză. Scoate-mă undeva la cină, 
undeva unde lumea să nu se uite la noi, într-un loc intim și 
liniștit, undeva unde să fiu numai cu tine. 

Înainte să apuce să răspundă, a început să sune celălalt 
telefon. Danielle a așteptat în timp ce el a răspuns. După cea 
terminat de vorbit, i-a spus: 

— Era aprodul. Au dat verdictul. 

A urmat o lungă tăcere. 

— Este bine? a întrebat ea în cele din urmă. Că au decis atât 
de repede? 

Morrison nu știa. 

— Da, cred că da. 

e 

La 7.30, într-o joi seară, într-o sală de judecată plină de 
reporteri, Morrison o ţinea pe Danielle de braț în vreme ce 
străbăteau culoarul din centrul sălii. Franklin era deja acolo, cu 
coatele pe biroul din faţa lui. Nu s-a uitat în jur când Morrison și 
clienta lui și-au ocupat scaunele, nu s-a uitat nicăieri până când 
Alice Brunelli nu a intrat în viteză pe ușa laterală. 

— Am fost informată că juraţii au stabilit verdictul. A aruncat 
o privire de avertizare spre mulțimea adunată în sală. Nu va fi 
niciun fel de demonstraţie. S-a uitat întâi la Franklin, apoi la 
Morrison. Să se consemneze că avocații sunt amândoi prezenți, 
la fel ca și acuzata. S-a întors spre aprod: Poftiţi-i pe juraţi în 
sală. 

Cu feţe lungi, solemne și obosite, cu ochii plecaţi, cei 
doisprezece juraţi și-au ocupat locurile în boxa lor. Atenţi să nu 
privească pe nimeni, atenţi să nu facă niciun gest care ar fi 
putut sugera ce făcuseră, ce decizie luaseră în cele din urmă, s- 
au așezat pe scaune ca doisprezece enoriași veniţi să facă 
penitență pentru păcatele lor. Deliberaseră numai trei ore. 
Săptămâni întregi de audieri și numai trei ore de deliberare! O 
crimă, o femeie a cărei viață era în joc și acesta fusese tot 
timpul de care avuseră nevoie! Ce însemna asta? Să indice oare 
toate dovezile un singur lucru? Era oare atât de simplu să dai un 
verdict, indiferent care era acela? 

— Au stabilit juraţii un verdict? 


VP - 144 


Al doilea jurat din stânga rândului de jos s-a ridicat în picioare. 
Morrison era surprins. El se gândise că va fi ales ca prim jurat un 
alt membru al juriului, mai educat, cu o exprimare mai clară. 

— Da, onorată instanţă. 

Morrison a simţit degetele lui Danielle încleștându-se pe mâna 
lui. 

— Vă rog să-i daţi verdictul aprodului. 

Judecătoarea Brunelli a citit verdictul fără vreo expresie pe 
chip și, apoi, prin intermediul aprodului, l-a returnat primului 
jurat. Liniştea era totală în sala de judecată. Foaia pe care era 
scris verdictul a scârțâit parcă în momentul în care primul jurat 
a despăturit-o. 

— Noi, juraţii, în cazul mai sus menţionat, de crimă de gradul 
întâi, o considerăm pe acuzată... 

Primul jurat a împăturit foaia pe care era scris verdictul și a 
privit în sala de judecată precum cineva care știe că acesta este 
momentul lui de glorie. Apoi, încet, s-a întors și a privit-o pe 
Danielle. 

— Nevinovată. 

Danielle l-a luat de gât pe Morrison și i-a mulțumit printre 
lacrimi. 

— Tu ai făcut asta, a șoptit ea. Ei te-au crezut pe tine, au 
crezut ce ai spus tu. Au crezut că tu m-ai crezut pe mine. 

Încleștându-și o mână pe unul dintre umerii lui, și-a șters 
lacrimile cu mâna cealaltă. A încercat să zâmbească spre juraţi 
și apoi a început din nou să plângă. 

Judecătoarea Brunelli le-a mulţumit juraţilor pentru munca lor 
și, cu o bătaie fermă a ciocanului, a pus capăt procesului. Robert 
Franklin voia să părăsească sala, dar și-a amintit că mai avea 
ceva de făcut. L-a privit drept în ochi pe Morrison și l-a felicitat. 
Pe Danielle nu a privit-o deloc. 

— Groaznic om, a zis șoptit Danielle după ce Franklin a 
dispărut în mulţime. 

— Dacă ar fi fost și la început la fel de bun cum a fost la 
sfârșit, am fi putut pierde. 

Dar Danielle nu era interesată de ceea ce ar fi putut merge 
prost. Se terminase, și ea era liberă și, dacă sensul acestui lucru 
nu mai era ceea ce ar fi putut fi cândva, era totuși mult mai mult 
decât ar fi putut spera în noaptea în care-și ucisese soțul. Pentru 
că, indiferent de ce anume își putuseră spune unul celuilalt, 


VP - 145 


indiferent de scuzele pe care le puteau găsi, Morrison o ajutase 
să scape de acuzaţia de crimă și știau amândoi acest lucru. 

— Îţi datorez totul, viaţa mea... 

Înjur erau prea mulţi oameni care încercau să o mai vadă o 
ultimă oară, prea mulţi reporteri care încercau să se apropie și 
să mai pună o ultimă întrebare. Poate că acesta a fost motivul 
apariţiei neașteptate a panicii în ochii ei, o nevoie bruscă, 
presantă de a pleca de-acolo, de a se îndepărta de toţi acei 
oameni care se înghesuiau, se agăţau de orice, încercând să o 
apuce pe ea. 

— Scoate-mă de aici! a strigat ea. Nu pot să respir! 

Morrison a prins-o strâns pe după umeri și și-a croit drum prin 
învălmășeala de mâini și braţe întinse. Era un balamuc, pur și 
simplu, zgomotul era asurzitor, copleșitor. Ceva dur și ascuţit - 
un cot - l-a lovit pe Morrison în ochi, un picior, un genunchi l-a 
împins în coapsă. 

— Daţi-vă la o parte! a strigat el cu putere. 

Cineva i-a sărit în faţă. Morrison l-a împins cu putere și a 
continuat să înainteze. Și-au croit cu greu drum afară din sala de 
judecată și s-au clătinat când au trecut de uși ieșind în lumina 
înnebunitoare a zeci de camere de televiziune și în fața a zeci 
de microfoane întinse. Mulțimea din spatele lor și-a pierdut 
interesul pentru Danielle și s-a fâstâcit, fiecare îmbujorându-se 
la gândul că s-ar putea să apară la televizor. 

— Procesul s-a încheiat, a anunţat Morrison cu aerul solemn al 
cuiva care este pe cale să spună ceva profund. 

Danielle s-a eliberat din strânsoarea brațului lui, și-a îndreptat 
spinarea și a rămas perfect calmă alături de el. Mulțimea nu i-a 
putut opri, dar camerele de filmat au reușit. 

— Juraţii au dat verdictul. Danielle St. James nu este vinovată. 
Tot ce vrea acum este să fie lăsată în pace. 

Morrison nu spusese nimic, dar părea să fi fost de-ajuns. 
Reporterii de la știri aveau înregistrarea pe care și-o doriseră, 
cea care va fi difuzată la știrile de noapte și care va fi văzută în 
ziarele de dimineaţă: Danielle St. James, la un minut după 
achitare, arătând și mai frumoasă decât fusese înainte de 
pronunțare. 

— Danielle, a strigat o reporteră. Nu ai nimic de declarat? 


VP - 146 


Danielle s-a uitat la Morrison parcă pentru a-l întreba dacă 
este în regulă, apoi a făcut o jumătate de pas în faţă. Brusc, s-a 
făcut liniște, o liniște totală. 

— A fost o tragedie de la început până la sfârșit. Soţul meu s- 
a sinucis și, așa cum am spus în timpul procesului, mă voi 
condamna veșnic pentru aceasta. Acum, vreau să merg acasă, 
în New York, să mă ocup de copilul meu. 

S-a dat o jumătate de pas înapoi pentru a da de înțeles că nu 
mai are nimic de zis, dar asta n-a făcut decât să-i aţâţe pe 
ceilalți reporteri să-i adreseze întrebările lor. Zgomotul era 
înnebunitor. 

— Nu mai este nimic de spus, a strigat Morrison. Juraţii au dat 
singurul verdict pe care-l puteau da. Doamna St. James merge 
acum acasă. 

Morrison își ţinea braţul pe după umerii lui Danielle. Mergeau 
repede, încercând să iasă din mulţime. 

— Poate că juraţii nu au găsit-o vinovată, dar toţi ceilalţi cred 
că ea l-a ucis. 

Morrison s-a oprit și s-a răsucit. 

— Cine a spus asta? 

— Eu am spus, s-a auzit o voce din mijlocul gloatei care-i 
urmărise de-a lungul culoarului. 

Luminile farurilor mașinilor aflate în traficul de pe stradă au 
desenat un păienjeniș nebunesc pe pereţii albi de marmură. 

— Crezi că raționamentul tău este mai bun decât 
raționamentului juraţilor? a întrebat Morrison provocându-l să 
răspundă. i 

Danielle l-a tras de mână cu o privire stăruitoare, rugătoare. li 
era frică și voia ca el să știe acest lucru. 

— Mașina ne așteaptă, a șoptit ea cu voce cuprinsă de panică. 
Aproape că am ajuns la ea. 

— Poate că nu au putut să dovedească lucrul acesta - 
avocatul apărării poate că i-a convins pe juraţi că există o 
îndoială justificată -, dar chiar credeţi că lumea va înghiţi 
povestea cu sinuciderea? 

De această dată, a vorbit o femeie, o reporteră de știri cu ochi 
inexpresivi, sfredelitori și cu un rânjet disprețuitor reținut. 
Danielle l-a tras pe Morrison de braț, hotărâtă să-l scoată afară 
pe ușă. 

El nu s-a clintit. S-a uitat neînduplecat la femeie. 


VP - 147 


— Ce lucru urât aţi spus și cât de perfect previzibil că 
dumneavoastră trebuia să-l spuneţi! 

Apoi, au ieșit amândoi pe ușă și au traversat aleea până la 
mașina care-i aștepta. 

e 

Cu ochii strâns închiși, Danielle stătea cu pumnii ei micuți pe 
genunchi, apoi s-a îndoit din mijloc deasupra lor și a început să 
suspine. Morrison și-a pus mâna pe umărul ei. Ea s-a aruncat la 
pieptul lui, și-a strecurat mâna pe după gâtul lui, lacrimile ei 
fierbinţi și abundente umezindu-i obrazul. 

— Nu se va sfârși niciodată, nu-i așa? Asta vor spune despre 
mine, nu-i așa? Ce va crede toată lumea... că eu l-am ucis și că 
am scăpat nepedepsită? 

— Știu că ai crezut că trebuia să faci ceea ce ai făcut, știu 
că... 

— Nu știi nimic! Nu ai nici cea mai mică idee despre ce s-a 
întâmplat! Nimeni nu are și niciodată nu va avea! 

Şoferul începuse să urce pe Nob Hill. Danielle a bătut în 
geamul ce-i separa de cabina șoferului. 

— Nu merg la hotel. Ne poţi lăsa pe amândoi la blocul 
domnului Morrison. 

După ce mașina a plecat, după ce s-au strecurat prin hol, 
după ce ușile liftului s-au închis în spatele lor, Morrison a început 
să repete ceea ce încercase să spună mai devreme. 

— Mi-ai zis că s-a întâmplat din cauza expresiei de pe faţa lui, 
expresia pe care a avut-o după ce a terminat cu tine, în pat, 
acea expresie care spunea că el putea face cu tine indiferent ce 
poftea și că tu nu puteai face nimic în această privinţă. Vrei să- 
mi zici acum că nu acesta este adevărul? Că nu acesta e motivul 
pentru care l-ai ucis, că altul este motivul? 

Ochii ei aveau o privire rătăcită. Morrison avea sentimentul că 
ea voia să-i spună adevărul, tot adevărul despre ceea ce se 
petrecuse, dar că exista ceva ce nu o lăsa să vorbească. 

— Care este motivul? Ce s-a întâmplat cu adevărat în acea 
noapte? 

— Nu-ţi pot spune, nu pot. Poate cândva, dar nu acum, nu 
după tot ce s-a întâmplat între noi. 

Liftul s-a oprit trepidând. Ea l-a luat de mână în vreme ce 
mergeau în liniște spre ușa apartamentului. Odată aflaţi 


VP - 148 


înăuntru, ea s-a așezat în faţa lui și a început să-i desfacă încet 
cravata și să-i descheie nasturii cămășii. 

— Hai să nu mai vorbim despre trecut, haide să nu vorbim nici 
despre viitor. Hai să nu vorbim despre nimic. Hai să facem 
dragoste și apoi să dormim, și apoi să facem din nou dragoste. 
Dar există un lucru pe care vreau să-l știi, indiferent ce se va 
întâmpla mai târziu. Când ţi-am zis că nu am iubit niciodată pe 
nimeni, dar că s-ar putea să mă fi îndrăgostit puţin de tine, nu 
am spus adevărul. Nu sunt numai puţin îndrăgostită de tine, te 
iubesc cu adevărat. Să nu uiţi asta, a rostit ea în timp ce 
porniseră deja spre dormitor. Indiferent ce se va întâmpla mai 
târziu, să nu uiţi asta. 


VP - 149 


Capitolul 17 


După ani în care lucraseră împreună, Andrew Morrison și 
secretara lui, doamna Summerfield, își stabiliseră o anumită 
rutină. În fiecare seară în care pleca de la slujbă, ea nota tot ce 
știa că îi va trebui lui în ziua următoare. În fiecare dimineaţă 
când venea la serviciu, îl găsea aplecat deasupra biroului, deja 
cufundat serios în muncă. Dar când a intrat în dimineaţa de 
după încheierea procesului, l-a văzut nu la birou, ci la fereastră, 
privind înspre golf. Era neobișnuit de bine dispus. 

— De cât timp fac asta? a întrebat el. 

Dar, înainte ca ea să poată răspunde, el s-a îndreptat spre 
scaunul din fața biroului și a întrebat-o dacă ar putea să-i aducă 
o cană cu cafea. 

— Vreau să fac o pauză. A arătat spre dosarul voluminos de 
pe birou. 

Legătura care ţinea documentele la un loc nu fusese 
desfăcută încă. 

— Imediat ce termin cu dosarul acesta, vreau să plec pentru 
câteva luni. 

Morrison fusese întotdeauna atât de serios, atât de devotat 
muncii pe care o făcea. Doamna Summerfield, care ajunsese să 
se gândească la el aproape ca la un fiu, a fost bucuroasă să 
vadă această schimbare. l-a zis că nu va fi nicio problemă să 
reprogrameze celelalte treburi planificate deja. Va începe să 
facă asta de îndată. 

Morrison a zâmbit și i-a spus că știe că poate conta pe ea. Și 
apoi cu vorbe care au emoţionat-o profund tocmai pentru că 
niciodată el nu-i spusese ceva asemănător până atunci, i-a zis 
că nu știa ce s-ar fi făcut fără ea în toţi acești ani. 

— Unde te gândești să te duci? a întrebat ea în timp ce se 
ridica de pe scaun. 

Felul în care s-a uitat la ea după această întrebare era ceva 
aproape de sfioșenie. Ea s-a gândit că părea privirea plină de 
speranţă și promisiune pe care o vezi pe faţa unui tânăr care 
este pe punctul să o ceară de soţie pe fata pe care o iubește. El 


VP - 150 


știe că fata urmează să spună da, dar el încă nu-ţi poate spune 
nimic ţie. 

Zâmbindu-i, el a continuat să se uite pe fereastră. 

— Nu știu. Poate într-o croazieră în jurul lumii, să văd toate 
locurile pe care nu le-am văzut. 

Ea a închis ușa și, așa cum îi zisese că va face, a început 
pregătirile necesare ca Morrison să poată pleca. Se gândea la 
această vacanţă ca la cel mai bun lucru pe care și-l oferise el 
vreodată. 

Era pe punctul să plece în pauza de prânz când în birou a 
intrat Jack Taylor. 

— Am venit să-l văd pe domnul Morrison, a rostit pe un ton 
autoritar care, pe lângă felul în care era îmbrăcat, i-a comunicat 
că el nu era un viitor client venit să-l roage pe Morrison să-l 
reprezinte. 

— Mă tem că, neavând programare, domnul Morrison... 

— Sunteţi amabilă să-i spuneţi că sunt aici? i-a cerut el cu un 
zâmbet rapid, de om ocupat. 

Înainte ca ea să poată răspunde, el și-a luat un scaun și s-a 
așezat cu un ziar în mână. Pot aștepta. 

Ea a întins mâna să ia telefonul. Fără să se uite la pagina pe 
care o întorcea, Taylor a adăugat: 

— Îi puteţi spune că am venit în legătură cu cazul St. James. 

Morrison nu se așteptase să-l mai vadă pe Taylor vreodată. 
Moartea lui Nelson St. James pusese capăt cel puţin acestei părți 
a investigaţiei lui Taylor, și Morrison nu-și putea imagina niciun 
alt motiv pentru care Taylor să vrea să-l vadă. A deschis el 
însuși ușa și l-a invitat pe Taylor înăuntru. 

De această dată, Taylor a pășit cu mai multă precauţie, 
Așezându-se pe unul dintre scaunele cu spătar albastru din faţa 
biroului lui Morrison, s-a uitat împrejur, prin încăpere, ca pentru 
a se asigura că nu se schimbase nimic de la prima lui vizită 
acolo. 

— Ai zis că vrei să mă vezi. Este ceva în legătură cu procesul? 

Taylor și-a înclinat capul într-o parte, cu o expresie 
gânditoare, ciudat de tulburată pe chip. 

— Da, este ceva în legătură cu procesul... Chestia cu Nelson 
St. James care s-a sinucis. Habar n-aveai că ea avea de gând să 
spună așa ceva - sau altceva de felul acesta - până nu a spus-o 
în boxa martorilor, nu-i așa? 


VP - 151 


Morrison s-a aplecat în faţă, căutând privirea lui Taylor. 

— Ai fost în sală și ai urmărit procesul? 

Taylor a zâmbit și a clătinat din cap. A făcut un gest care 
însemna că nu are importanţă. 

— Este ca această încăpere: dacă închizi ochii și eu te întreb 
ce culoare au pereţii, pariez că nu-mi poţi zice, pentru că nu știi. 
Gândul acesta mă duce la altul. Dacă, venind într-o dimineaţă la 
muncă, ai găsi văruiala schimbată și mobila scoasă, nici nu ai 
remarca faptul acesta atâta timp cât ai un loc unde poţi lucra 
încă. Da, am fost în sală și am urmărit desfășurarea procesului. 
Rar am lipsit și au fost momente în care am crezut că tu te uitai 
exact la mine, dar nu vedeai nimic în sală, nu-i așa? De aceea 
ești atât de bun în ceea ce faci: ai o concentrare totală sau 
aproape totală, pe care nu am văzut-o la nimeni. 

Morrison a încercat să identifice motivul pentru care Taylor își 
petrecuse o zi urmărind evoluţia procesului. Taylor a refuzat să 
răspundă, cel puţin nu în mod direct. 

— Am avut un interes, a spus el privindu-l acum pe Morrison 
cu un fel de precauţiune. Întrebarea mea era următoarea: Tu nu 
știai ce urma să zică ea, nu-i așa? 

S-au privit unul pe celălalt hotărât, fiecare dintre ei, să obţină 
primul răspunsul. 

— Nu știai, nu-i așa? a continuat Taylor ca și cum răspunsul 
era limpede vizibil pe faţa lui Morrison. Nu ai știut și, prin 
urmare, nu ai avut de ales. Sugeraseși deja, ca posibilitate, prin 
întrebarea pe care i-ai adresat-o lui Rufus Wiley chiar la sfârșit și 
anume dacă, ultima dată când vorbise cu el, St. james i se 
păruse deprimat sau nu. 

Taylor a râs ca de o glumă bună și s-a întors cu spatele. O 
clipă mai târziu, l-a privit din nou pe Morrison cu un zâmbet trist 
pe buze. 

— Acela a fost momentul în care ea trebuie că s-a gândit 
pentru prima oară la această posibilitate, la povestea pe care o 
putea ea spune, una care să-i ofere cea mai bună posibilitate de 
a se salva. Este ageră, nu-i așa? 

Morrison a dat să se ridice în picioare. 

— Uite ce este, nu știu dacă ai urmărit procesul, nu știu de ce 
ai vrut să vii să mă vezi, dar procesul s-a încheiat. Nu mai e 
nimic de discutat. 

Taylor nu a luat în seamă vorbele lui Morrison. 


VP - 152 


— A fost un spectacol sclipitor, nu numai ieri - deși cuvântul 
tău de încheiere a fost așa de bun cum eu nu am mai văzut 
vreodată -, ci pe tot parcursul procesului. Știam că vei câștiga, 
dar, până când ea nu s-a dus la bară și a zis minciuna aceea a 
ei, îţi mărturisesc că nu știam exact cum o vei scoate la capăt. 
Chiar și cu cele spuse de ea în calitate de martor, dacă tu n-ai fi 
fost avocatul ei, dacă ar fi avut ca avocat pe oricine altcineva... 

Întorcându-se spre fereastră, Taylor a căzut într-o tăcere 
îndelungă și meditativă. Când și-a întors din nou privirea spre 
Morrison, lumina ce se strecura prin fereastra acoperită cu 
draperii a făcut ca mișcarea ochilor lui să pară furișă, plină de 
secrete, ca și cum el ar fi știut mai multe decât ar fi vrut, chiar 
mai multe decât ar fi trebuit să știe. 

— Ai făcut un punct forte din dificultăţile juridice în care se 
afla St. James, ai vorbit despre cât trebuie să fi cântărit în 
mintea lui faptul că fusese pus sub acuzaţie, despre cum faptul 
acesta îi accentuase depresia pe care trebuie că i-o provocase 
eșecul în căsnicie. Ţi-a vorbit vreodată doamna St. James despre 
asta - despre problemele cu justiţia pe care le avea soțul ei? A 
spus vreodată ceva despre ce avea el de gând să facă în 
această privința? 

— Nu, ea... s-a scăpat Morrison luându-l gura pe dinainte. Nu- 
ți pot zice nimic despre... A clătinat din cap, întrebându-se de ce 
simţea nevoia să se scuze. L-a studiat pe Taylor cu ochii mijiţi. 
Nu știu nimic despre lucrurile pe care putea să le fi făcut St. 
James și, chiar dacă aș avea habar, știi și tu la fel de bine ca și 
mine că nu pot să discut despre ceva ce mi-ar fi zis un client. 
Așadar, care este motivul real care te aduce aici? Care-i motivul 
real pentru care ai asistat la proces? Nu-mi aduc aminte să fi 
venit vorba în timpul procesului despre ceva care să aibă 
legătură cu ceea ce am crezut eu că investighezi. 

Spre uimirea lui Morrison, brusc, Taylor a sărit de pe scaun și 
a început să se plimbe prin încăpere. 

— Ai vreo idee despre ce a făcut St. James? câţi oameni a 
distrus, nu direct, dar la distrugerea cărora a ajutat? Și acesta a 
fost numai începutul a ceea ce a făcut. 

Taylor ajunsese la fereastră. S-a întors pe călcâie și l-a fixat 
pe Morrison cu o privire atât de pătrunzătoare, încât, pentru o 
clipă, Morrison a crezut că Taylor era pe punctul să-l acuze pe el 
de o crimă la fel de gravă precum cea comisă de St. James. 


VP - 153 


— Și nici ea nu a vorbit vreodată despre asta, nu a spus 
niciodată un singur cuvânt despre felul în care a făcut el bani, 
despre cum și de unde i-a furat? Nu a zis niciodată nimic despre 
faptul că banii au fost adevăratul motiv pentru care l-a ucis? Nu 
a spus niciodată nimic despre faptul că numai omorându-l avea 
șansa să păstreze toți banii pentru ea? 

Era mai mult decât putea suporta Morrison. 

— Ți-am mai spus, a rostit el ridicându-se de pe scaun. Noi doi 
nu avem nimic de discutat! 

Taylor l-a privit dur pe Morrison și apoi, aparent satisfăcut că 
acesta zicea adevărul, a dat repede din cap, a ridicat din umeri 
a scuză și s-a așezat. Imediat, s-a aplecat și l-a privit cu cea mai 
mare seriozitate în ochi. Uluit de rapida schimbare de atitudine 
a lui Taylor, Morrison s-a lăsat ușor pe scaun. 

— Nu ţi-a spus niciodată nimic, cu excepţia faptului că St. 
James a murit în urma unei răni cauzate de împușcătură - nu mă 
interesează dacă ţi-a spus că el s-a sinucis sau că ea l-a 
împușcat. Indiferent ce ţi-a zis ea, el a murit în urma unei 
împușcături, a căzut peste bord, iar trupul lui s-a pierdut în 
mare? Aceasta a fost întotdeauna varianta ei? 

În vocea lui Taylor era o autoritate atât de fermă, încât 
Morrison nu a putut decât să dea din cap și să confirme cele 
spuse de Taylor. 

— Ești încă în pericol. 

— În pericol? a întrebat el pe un ton plat. 

— Poate că nu ți-aş fi spus nimic, poate că nu ai bănuit 
niciodată nimic, dar sunt șanse foarte mari. Sunt prea multe în 
joc. 

— Despre ce vorbeşti? Ce este în joc? 

Taylor a tras adânc aer în piept și s-a lăsat pe spate. Pe buze 
i-a apărut pentru câteva clipe un zâmbet ciudat, lipsit de 
șiretenie, cumva batjocoritor. 

— Erau doi oameni care ar fi putut să-l înlăture pe St. James, 
doi oameni care, neștiind chiar totul, știau destule despre 
Trandafirul negru pentru a... 

— Trandafirul negru? a întrebat Morrison confuz. lahtul? Ce 
are asta?... 

Taylor i-a căutat privirea pentru a se asigura că Morrison chiar 
nu știa nimic. 

— Nu pare puţin ciudat numele acesta? 


VP - 154 


— Nu, de ce-ar părea ciudat. 

— Un iaht atât de lung, de lustruit și de alb? Trandafirul alb ar 
fi fost mai potrivit, dar negru? 

Morrison tot nu înţelegea. 

— Poate că i-a dat acest nume după altceva: după numele 
unei cărţi pe care a citit-o, după un film pe care-l văzuse. Poate 
că era numele unei corăbii-pirat din vreo poveste pe care o 
auzise în copilărie. 

— Motivul pentru care a folosit acest nume ar fi putut fi, la fel 
de bine, că era numele acelei organizații criminale pe care o 
conducea! De aceea i-a spus Trandafirul negru, pentru că iahtul 
era baza mobilă a tuturor operaţiunilor sale. Clark și Oliver - i-ai 
cunoscut pe amândoi în acel weekend - știau cel puțin atâta 
lucru. Am fost atât de aproape să punem mâna pe el, a zis 
Taylor cu un geamăt de frustrare. 

Nu putea sta locului, avea prea multe idei. larăși a sărit de pe 
scaun și a început să se plimbe prin birou. 

— Clark a fost ucis în noaptea de dinaintea zilei în care se 
aștepta să apară în faţa marelui juriu. St. James a ordonat crima, 
iar Mustafa Nastasis avea pe cineva care o putea face. Nu am 
putut dovedi acest lucru, bineînţeles, nu avem nicio dovadă, nu 
de felul celor pe care le poţi folosi la tribunal -, dar acesta este 
modul în care se fac astfel de lucruri, de obicei. Trandafirul 
negru era crima organizată, dar la un nivel mult mai mare. 

Taylor s-a oprit privind fix covorul și a tăcut. Și-a ridicat capul 
numai cât să-l poată vedea pe Morrison cu colțul ochiului. Apoi, 
s-a dus la fereastră și s-a uitat afară. A urmat o tăcere lungă. 

— ÎI încolţisem, a spus el în cele din urmă. Mărturia lui Clark 
era tot ce ne trebuia. L-au ucis, dar noi oricum l-am pus sub 
acuzare pe St. James. Într-un târziu, l-am prins pe Oliver. Am 
avut destule dovezi pentru a-l face să dispară pentru totdeauna, 
dar i-am oferit imunitate pentru ceea ce ne putea zice despre 
St. James și ceilalți. 

— Ceilalţi? a întrebat Morrison devenind din ce în ce mai 
curios. 

Taylor a continuat să se uite pe fereastră, gândindu-se, după 
câte părea, la cât de departe putea să meargă, la cât de mult 
putea să dezvăluie din ceea ce știa. 

— Trandafirul negru a fost o conspirație la nivel planetar, a 
spus el întorcându-se spre Morrison. Două conspirații a căror 


VP - 155 


singură legătură era St. James. Să începem cu Grupul 
Hawthorne. Ce-i asta? Foști oficiali guvernamentali, toţi obișnuiți 
să lucreze la nivelul cel mai înalt. Știi câteva dintre numele lor: 
foști secretari de stat și de la Apărare, consilieri la securitatea 
naţională, persoane care au condus FBI, CIA - persoane care pot 
ridica receptorul și pot suna pe cine vor, în orice moment: șefi ai 
altor state, regi, prim-miniștri, ca să nu mai vorbim despre toate 
marile corporații din lume. 

Taylor și-a aplecat capul și și-a mângâiat bărbia. A revenit la 
scaunul lui din faţa biroului lui Morrison. 

— Au mai multă putere acum decât cât au fost în serviciu. Nu 
mai există nicio supervizare a congresului, nimeni care să-i 
poată obliga să-și justifice bugetele și să explice cum au cheltuit 
banii. Pot lua milioane de dolari de la prietenii lor de pe glob și îi 
pot folosi după bunul lor plac. Sunt oameni obișnuiți cu puterea 
și, precum cei mai mulți oameni obișnuiți cu ceva, au început să 
creadă că sunt îndreptăţiţi să aibă totul. 

Un surâs vag a trecut peste buzele lui, însoţit de expresia 
amară a unui idealist care a eșuat. A clătinat din cap cu dispreţ. 

— A devenit o obișnuinţă ca, atunci când cineva părăsea 
guvernul, să intre într-un con de umbră sau să caute alte căi de 
a-și servi patria; acum, ei cred că sunt mai mari decât ţara care 
i-a ales. Grupul Hawthorne a fost creat tocmai pentru ca ei să 
poată deveni o nouă forță în lume, un grup care să poată lucra 
în spatele scenei pentru a realiza toate lucrurile pe care ei 
voiseră să le înfăptuiască atunci când avuseseră acele slujbe și 
nu putuseră. Este aroganţța puterii, Morrison, credinţa că, dacă 
n-ar fi trebuit să aibă de-a face cu legea, cu tribunalele și cu 
congresul, și cu toate celelalte instrumente democratice 
mizerabile, ar fi putut face din lume un loc mult mai bun decât 
este. Acesta-i motivul pentru care Grupul Hawthorne a avut 
nevoie de cineva ca Nelson St. James, pentru că, indiferent ce 
altceva puteai spune despre el, St. james știa cum să ducă 
lucrurile la bun sfârșit. 

— Ai zis că erau două conspirații, a spus Morrison urmărind cu 
atenţie cuvintele lui Taylor. Ai zis că St. James era legătura 
dintre ele. 

— Foștii angajaţi ai CIA, fosta poliţie est-germană, fostul KGB, 
toți cei care nu s-au putut linişti, cărora le-a lipsit acţiunea, 
aventura, neadaptaţii, aceia care credeau că a activa ca gărzi 


VP - 156 


personale pentru oricine s-ar întâmpla să fie la putere în locuri 
precum Libanul sau lrakul era prea banal, armate personale 
care să lupte pentru oricine în schimbul banilor. 

Taylor s-a cufundat mai bine în scaunul lui. Privirea îi era 
absentă, îndepărtată. Își plimba degetul pe buza de jos, trasând, 
pare-se, mișcarea minţii lui. Când a început, în sfârșit, să 
vorbească din nou, a făcut-o mai încet decât până atunci. 

— St. James îi plătea pe alţii, oameni care nu s-ar fi gândit 
niciodată să pună mâna pe un pistol. Ultimul lucru pe care-l voia 
Grupul Hawthorne era un guvern din Washington care să ţină 
sub observaţie câteva dintre lucrurile pe care le făceau ei, 
legăturile pe care le aveau cu anumite guverne care nu fuseseră 
întotdeauna prietenoase cu Statele Unite. Cum am zis, St. James 
știa să ducă lucrurile la bun sfârșit. Bani cheltuiţi pentru a 
distruge opoziţia politică, bani cheltuiţi de grupuri presupuse 
independente care vor minți în legătură cu tot pentru a câștiga, 
care pun la îndoială patriotismul oricui este de cealaltă parte, 
care susţin că orice alegere este una între Dumnezeu și Diavol - 
acesta era genul de lucruri pe care știa să le facă St. James. 

Taylor s-a aplecat și a bătut cu degetele pe marginea biroului 
lui Morrison. 

— Grupul Hawthorne credea că face lucruri importante, care 
trebuiau făcute. Pretindeau că acei alți oameni nu există. Aveau 
contact numai cu St. James care le oferea, așa cum gândeau ei, 
date ce nu puteau fi tăgăduite, date credibile. Asta era 
întotdeauna în folosul lor, în politică - afirmaţia că habar n- 
aveau că unii care lucrează în companiile lor sau în 
administraţiile lor au făcut ceva rău. Nu știau că acest lucru nu i- 
ar fi salvat de la punerea sub acuzare în caz de conspirație 
criminală. 

Morrison a înţeles ce voia să zică Taylor. 

— l-au spus lui St. James ce voiau ei să realizeze și i-au pus la 
dispoziție mijloacele - banii - cu care să facă tot ce era de făcut. 

— Exact, a replicat Taylor. Dar totuși se puteau declara 
nevinovați dacă nu aveau pe cineva care să depună mărturie că 
au cunoștință despre genul de lucruri pe care cheltuise banii St. 
James. 

— Îl aveaţi pe Clark, dar el a fost ucis. Apoi, l-aţi avut pe 
Oliver. El a depus mărturie în fața marelui juriu, cel care l-a pus 
pe St. James sub acuzare. Apoi... 


VP - 157 


— Apoi, el a fost ucis în apartamentul lui din Manhattan. 

— Așadar, ei sunt în siguranţă, cei din Grupul Hawthorne. 
Pentru că, dacă St. James este mort... 

Taylor a aruncat o privire spre rafturile pline cu cărţi de 
legislaţie, dând în tăcere din cap, ca pentru sine. 

— Ti-am spus deja că prestaţia ta în sala de judecată a fost 
atât de grozavă cum eu n-am mai văzut. Asta mă face chiar și 
mai sigur că tot ce am gândit eu despre St. James era corect. 

— St. James? 

— Eu am de-a face mai ales cu crime din lumea bună. Cei mai 
mulți oameni pe care îi urmăresc nu se consideră criminali, ci 
doar persoane care vor să ocolească puţin legile când aceasta 
este singura cale de a obţine ce-și doresc. St. James era 
excepţia. Nu exista nimic ce el să nu facă. Nimic nu-l oprea, nici 
chiar regulile norocului. 

— Regulile norocului?... 

Un zâmbet pe care Morrison nu-l va uita a apărut în treacăt pe 
buzele lui Taylor; un zâmbet straniu, enigmatic și, din nu se știe 
ce motiv, reţinut. Privirea lui s-a plimbat de la Morrison la 
fereastră și înapoi la Morrison. 

— Toţi vorbesc despre crima perfectă, despre cum Danielle 
St. James și-a ucis soțul și, mulţumită ţie, a scăpat basma 
curată. Dar este mult mai mult de-atât. Au mai scăpat și alţii de 
acuzaţia de crimă, dar nimeni nu a făcut așa ceva până acum. 
Nimeni nu a avut vreodată inteligența sau îndrăzneala să 
încerce! Să încerce? Nicio persoană cu mintea întreagă nu s-ar fi 
gândit. De aceea a și funcționat, pentru că acesta-i ultimul lucru 
pe care l-ar bănui cineva vreodată. Gândește-te, Morrison, nu te 
poţi abţine să nu admiri cutezanţa simplă a ideii! Dacă propria 
soție ar fi judecată pentru o crimă care nu s-a petrecut 
niciodată, dacă ţi-ai înscena propria moarte astfel încât, după ce 
soţia ta este achitată, toți să fie siguri că ea a făcut-o, să fie 
convinși că a scăpat de acuzaţia de crimă, atunci nimeni nu se 
va mai întreba vreodată dacă nu cumva tu ești încă în viață! 


VP - 158 


Capitolul 18 


Morrison rămăsese fără grai. Un proces care fusese o 
minciună de la început până la sfârșit, o crimă care nu se 
petrecuse niciodată? Martori care minţiseră. Și Danielle - nu 
numai o mincinoasă în sala de judecată, ci tot ce avea legătură 
cu ea era duplicitar și fals? Morrison refuza să creadă asta. 

— A plecat de la tine în dimineața asta, puţin după ora șapte, 
a spus Taylor. Ştii unde s-a dus? 

Morrison a încercat să obiecteze că nu este treaba lui. Apoi, a 
realizat semnificaţia întrebării. 

— Ai pus să fie urmărită? 

Pe fața lui Taylor a apărut o expresie de simpatie, aproape de 
jenă. 

— Ai avut o aventură cu ea sau, mai degrabă, ea a avut o 
aventură cu tine. Ce cale mai bună prin care să se asigure că 
știa tot ce se întâmplă, tot ce aveai de gând să faci? Toate acele 
dăţi când a venit la tine, toate acele deghizări exotice... 

Morrison simţea că ia foc. Danielle nu putea să se folosească 
de el așa, nu putea să se fi lăsat folosit în acest fel. Cu furia 
umplându-i ochii, a dat să-și verse frustrarea pe Taylor. 

— Ştii unde s-a dus azi-dimineață? a repetat Taylor cu o voce 
așa de calmă, încât Morrison a înțepenit. 

— S-a dus la ea, la hotel. 

— Și știi unde s-a dus după aceea? 

Morrison și-a dat capul spre spate într-o ultimă încercare de 
sfidare. 

— Nu, nu știu, dar o voi întreba diseară, la cină. 

— S-ar putea să vrei să-ţi faci alte planuri. De la hotel, ea s-a 
dus la aeroport. Este în drum spre New York. 

Dar exista un motiv pentru care făcea acest lucru și nu avea 
nicio legătură cu ceea ce Taylor era sigur că făcuse ea. Și, dacă 
Taylor greșea, atunci putea să greșească și în legătură cu 
celelalte supoziţii, în egală măsură. 

— Probabil că s-a dus să-și vadă fiul, probabil că s-a întâmplat 
ceva - poate că băiatul s-a îmbolnăvit, poate că s-a întâmplat un 
accident... 


VP - 159 


— Fiul ei nu este la New York. E într-o școală cu internat, în 
Elveţia. Este acolo de un an. 

— Dar ea s-a dus la New York aproape săptămânal ca să-l 
vadă, a protestat Morrison. 

— Da, în timpul procesului, la sfârșit de săptămână, în fiecare 
weekend, până acum o lună, când, în timp ce tu lucrai la 
apărarea ei, ea era în Key West, la câteva mile în larg, cu soțul 
ei, la bordul 7randafirului negru. 

Morrison era disperat. 

— Atunci, de ce este acum, acolo? De ce s-a dus la New York? 

— Pentru că acum, că ea a fost achitată de uciderea lui 
Nelson St. James, sunt hârtii de semnat, proprietăţi de transferat 
de pe numele soţului ei mort pe numele ei. Îţi amintești 
testamentul - aproape totul îi rămânea fiului ei, dar fiul ei este 
numai un copil și ea e tutorele lui. Da, este corect, femeia care a 
convins juriul că a obţinut mai puţin prin moartea soţului ei 
decât ar fi obținut prin divorţ obţine totul. Sau ar fi obţinut dacă 
ea l-ar fi ucis de fapt, în loc să facă parte dintr-o conspirație care 
să-l țină în viaţă și departe de închisoare. 

Morrison privea fix un punct aflat în faţa lui, încercând să se 
concentreze asupra a ceea ce se întâmplase exact. 

— De când știi? De când știi că St. James nu este mort? 

— Aproape de la început. Prea era totul convenabil. St. James 
a scăpat de Clark și Oliver pentru a se proteja, dar, odată ce a 
fost pus sub acuzaţie, odată ce avea de înfruntat acuzaţii de 
crimă care-i puteau aduce o condamnare pe viață, a știut că 
același lucru i se poate întâmpla și lui. Sunt prea mulţi oameni 
cu prea mult de pierdut. Aceștia nu puteau să-și asume riscul ca 
el să vorbească pentru a se salva. Și apoi motivul nu avea sens. 

Taylor aproape că a ezitat să-i pună întrebarea: 

— Tu chiar crezi că St. James ar fi divorțat de ea? Știu ce i-a 
spus avocatului său - aceasta era o parte a poveștii pe care 
trebuia să o zică -, dar să divorțeze? Taylor a clătinat din cap. 
Ea nu avea niciun motiv să-l ucidă și, cu siguranță, el nu avea 
niciun motiv să se sinucidă. Ceva a fost în neregulă - știam, 
simţeam acest lucru. Când iahtul a plecat din San Francisco, l- 
am supravegheat. Apoi, am început s-o urmărim pe ea. A fost la 
Key West în fiecare weekend în care nu a rămas aici. 

Cu privirile fixate în același punct, Morrison asculta cu atenţie. 

— Trandafirul negru a fost acolo tot timpul - în Key West? 


VP - 160 


— În weekendurile în care ea pleca de-aici. În restul timpului, 
s-a mișcat încontinuu, schimbându-și cursul, de obicei, în apele 
de dincolo de Cuba. 

Morrison i-a aruncat o privire întrebătoare lui Taylor. 

— Unul dintre locurile în care încasa banii pentru comerțul cu 
arme. Noi știam unde se afla Trandafirul negru, știam ce făcea 
Danielle St. James, dar nu aveam nicio probă care să 
dovedească faptul că St. James se afla pe iaht sau că era încă în 
viață. Și apoi, cu două săptămâni în urmă, Trandafirul negru a 
părăsit Caraibele îndreptându-se spre Atlantic. Acum, este în 
Sicilia. Săptămâna trecută, am obţinut asta... 

Taylor și-a luat servieta pe care o pusese lângă scaun și a 
scos din ea trei fotografii alb-negru: Nelson St. James stătea în 
picioare pe doc, de vorbă cu doi bărbaţi Trandafirul negru era 
chiar în spatele lui, ancorat în afara portului. 

— Palermo, a explicat Taylor arătând spre fiecare fotografie în 
vreme ce Morrison le examina. Poze făcute cam în același timp 
în care acuzarea își ţinea pledoaria finală împotriva soţiei lui. 

Cu o privire furioasă, amară, Morrison i-a înapoiat fotografiile. 

— Ai fi putut deci să dovedești că el este încă în viață! Dar ai 
lăsat procesul să-și urmeze cursul. Știai că este o minciună, știai 
că nu avusese loc nicio crimă, că St. James nu e mort și totuși ai 
ținut această informaţie pentru tine. De ce? Ce ai fi făcut dacă 
juraţii ar fi găsit-o vinovată, în loc să o achite? Ce ai fi făcut dacă 
ar fi fost condamnată? Ai fi permis ca ea să meargă la închisoare 
pentru ceva ce nu a făcut? 

— Ceva ce nu a făcut? a repetat neîncrezător Taylor. Ea este 
cea care a comis escrocheria, a transformat un proces pentru 
crimă într-o modalitate de a-i salva viaţa soțului ei - și să 
păstreze pentru ea toţi banii pe care i-ar fi pierdut el. Ce aș fi 
făcut dacă ea ar fi fost găsită vinovată de o crimă care nu s-a 
petrecut? Aș fi așteptat. 

— Așteptat? Ce-ai fi așteptat? 

— Aș fi așteptat să văd cât timp va dura până ce ea va spune 
adevărul, până când îl va turna pe el ca să se salveze. Aș fi 
așteptat să văd cât de frică îi este de el și ce-ar fi putut face el. 
Aș fi așteptat să văd dacă el va încerca să pună pe cineva să o 
ucidă. Aș fi așteptat ceva care să-mi dea o dovadă pe care s-o 
pot folosi împotriva lui. 


VP - 161 


— Dar nu mi-ai zis încă de ce ai lăsat procesul să-și urmeze 
cursul odată ce aveai dovada că St. James este în viață. Ea nu a 
fost condamnată, dacă asta așteptai, e liberă! 

Taylor a zâmbit. 

— Este liberă pentru că a avut un avocat excepţional. Despre 
asta am încercat să te previn când ţi-am făcut prima vizită. 
Când St. James a spus „la-l pe Morrison”, asta însemna 
„angajează-l pe Morrison ca avocat al apărării”. Știa prea bine 
de ce ești în stare. De aceea ai fost invitat în croaziera aceea. 
Astfel, el se putea asigura că ești chiar așa de bun cum se spune 
și astfel, Danielle putea fi sigură că, la momentul oportun, tu vei 
fi mai mult decât dornic să o ajuţi. 

— De ce? a întrebat Morrison cu o insistenţă mohorâtă. De ce 
nu ai oprit totul când ai putut? De ce ai lăsat procesul să 
continue? 

— Pentru că era singura noastră șansă să punem mâna pe el. 
Dacă el este convins că toată lumea îl crede mort, dacă el este 
convins că nu mai suntem pe urmele lui, va reveni pentru a se 
ocupa de afacerile rămase neîncheiate. Se va întoarce - 
Trandafirul negru îl va aduce înapoi - pentru a se ocupa de tine! 

— Dar eu nu am știut că el este în viață până nu mi-ai zis tu. 

— Trebuie că ei sunt îngrijoraţi că ţi-ai putea aminti ceva ce a 
spus ea, ceva ce ea nu-și amintește că a spus, ceva care să te 
facă să începi a te întreba dacă el este cu adevărat mort. 

Taylor i-a aruncat lui Morrison o privire care exprima tragedia 
a ceea ce se întâmplase. Și-a așezat mâna pe marginea biroului 
ca și cum i-o întindea ca să-l ajute. 

— Și chiar dacă nu au de ce să-și facă griji în această privinţă, 
trebuie să se teamă că, după tot ce s-a întâmplat între tine și 
Danielle, după felul în care ea te-a părăsit, tu ai putea începe să 
o cauţi. 

Taylor s-a ridicat să plece. A rămas în picioare în spatele 
scaunului, cu amândouă mâinile pe spătarul acestuia, cu o 
expresie sumbră pe faţa lui marcată de trecerea timpului. 

— Nu știu ce a determinat-o să facă asta, de ce a acceptat să- 
și asume riscul, dar tu ai face o mare și poate ultimă greșeală 
dacă ai crede că nu știa exact ce face. Ea s-a căsătorit cu el 
pentru bani - ce-ţi spune asta? Chiar ai crezut-o când ţi-a zis că 
nu știe nimic despre ce fel de afaceri avea soțul ei? Este prea 
inteligentă, prea vicleană pentru asta. Ori de câte ori cineva 


VP - 162 


urca pe iaht, ori de câte ori St. James aducea pe cineva pe iaht 
ca să discute ce urma să întreprindă în continuare, ea era acolo 
pentru a-i ura bun-venit. Tu i-ai întâlnit pe amândoi. Care dintre 
ei ai crezut că este mai inteligent? După câte știu, ideea de a se 
folosi de un proces pentru a-i face pe toţi să creadă că St. James 
a fost ucis i-a aparţinut. Tot ce știu cu siguranţă este că, acum, 
cel aflat în pericol ești tu și eu sunt cel care te-a pus în această 
situaţie. Și îmi este frică de faptul că singurul lucru pe care-l pot 
face pentru a te ajuta să te salvezi este să-ţi spun tot ce știu. 

Morrison ascultase tot ce-i spusese Taylor, concentrându-se 
asupra fiecărui cuvânt. Studiase faţa lui Taylor, îi urmărise ochii, 
fiecare gest, fiecare mică schimbare de expresie, încercând să 
afle dacă era ceva ce nu-i spusese, ceva ce ţinea pentru el. Nu a 
sesizat nimic, dar tot nu-i venea să creadă că Taylor avea 
dreptate în privinţa lui Danielle. 

— Poate că a fost obligată, poate că... 

Dar gândul a murit înainte de a-l rosti până la capăt. Cu ochii 
încă aţintiţi asupra lui Taylor, a ridicat receptorul, a sunat la 
hotelul Mark Hopkins și a rugat să i se facă legătura cu camera 
doamnei St. James. După un moment de așteptare, a spus: 

— Mulţumesc. 

A pus telefonul în furcă. Pe buze i-a tremurat un zâmbet palid, 
stângaci și patetic. 

— A plecat azi-dimineaţă. A plecat. 

Ceva s-a rupt în Andrew Morrison în timp ce stătea acolo 
ascultându-l pe Jack Taylor spunându-i că tot ce crezuse el 
fusese o minciună. Trăise aproape ca un călugăr în mănăstire, 
străduindu-se să devină un avocat mai bun. Niciodată nu a 
încercat să vadă ce a realizat, ci cât mai are încă de acumulat 
până să se poată elibera, în cele din urmă, de defectele umane, 
de toate defectele prea umane. Apoi apăruse Danielle și-i 
arătase o perfecţiune dincolo de orice-și imaginase el, o 
frumuseţe pe care nu o văzuse pe faţa ei, ci în ochii ei, când 
stăteau amândoi întinși în pat, noaptea, despărțiți doar de 
respiraţie, la distanţă de o șoaptă. 

Stătea acolo, în biroul său, amintindu-și toate acestea după ce 
Taylor plecase. Nu numai cât de frumoasă era, ci acel alt lucru 
pe care-l văzuse în ochii ei cu o noapte înainte, când făcuseră 
dragoste iar și iar. Nu fusese dezamăgire ceea ce văzuse, ci un 
semn clar, de netăgăduit a ceea ce simţise ea cu adevărat. Apoi, 


VP - 163 


și-a amintit că acesta fusese întotdeauna misterul lui Danielle: 
dacă era capabilă de sentimente pe termen lung sau nu, dacă, 
din cauză că întotdeauna fusese în stare să obţină ce voia, 
dorise vreodată pe cineva în felul în care atât de mulţi o doriseră 
pe ea. Totuși, noaptea trecută, după ce procesul s-a încheiat, 
după ce ea fusese eliberată, după ce complotul lor iscusit pus la 
cale, dacă Taylor avea dreptate, își atinsese scopul final, 
irevocabil - ea îi spusese ceea ce nu-i mai spusese niciodată 
până atunci: nu numai că se gândea că ar putea să se 
îndrăgostească de el, ci chiar se îndrăgostise. Și apoi acea 
rugăminte tandră, dulce-amară, care suna ca un lung adio 
șovăitor când i-a zis că, indiferent ce se va întâmpla, ea dorea 
ca el să-și aducă aminte că nu iubise pe nimeni niciodată, dar că 
pe el îl iubea. 

— Mă iubește! a strigat Morrison agonizând în tăcerea deplină 
din încăpere. 

Il iubea? Il prostise în faţă, făcuse din el complicele fără voie 
la ceea ce lumea credea că este o crimă perfectă, dar care era 
mai sinistru de-atât, o acoperire perfectă pentru a-l ţine în viață 
pe omul presupus a fi mort. Nu conta pentru ce făcuse aceasta, 
Morrison fusese înșelat. Și, acum, ei erau departe, stând pe 
puntea Trandafirului negru, râzând de ceea ce-i făcuseră și 
plănuind ce urmau să-i facă în continuare. 

La început, Morrison nu a știut ce să facă, doar că nu mai 
putea să practice avocatura. Fusese folosit pentru a susţine o 
minciună la tribunal. Poate că alţii nu-l condamnau, dar el se 
învinovățea pe sine. Trebuia să-și fi dat seama ce se petrecea, 
să înţeleagă ce făcea Danielle. 

Ar fi trebuit să păstreze distanţa, să nu se implice 
sentimental. Fusese înșelat de Danielle, dar, mai grav decât 
faptul că fusese trădat, Morrison încălcase legea. A scris o 
scrisoare prin care, doar cu o explicaţie vagă, și-a dat demisia 
din firmă. Apoi, în acea ultimă săptămână dinainte să dispară 
pentru totdeauna, a scris - sau mai degrabă a început să scrie, 
pentru că scrisul a durat luni de zile - o poveste, un jurnal, dacă 
vreţi, a tot ce se întâmplase. Într-un fel, era un testament, o 
prezentare - una brutal de cinstită - a ceea ce i se înscenase și 
ceea ce plănuia să facă în acest sens. De ce a făcut lucrul 
acesta - de ce a lăsat o înregistrare atât de clară despre 
propriile gânduri și emoţii, despre demonii ciudati și îngerii buni 


VP - 164 


din sufletul lui, despre strălucita lui inteligenţă și calculele reci, 
despre speranţele neașteptate și visurile neîmplinite, despre 
motivele diferite și uneori contradictorii care l-au împins să facă 
tot ceea ce făcuse - rămâne chiar și acum un mister. Poate că 
nu a fost nimic mai mult decât meticulozitatea lui obișnuită cu 
care își pregătea fiecare caz pe care-l reprezenta în instanță, 
poate că a fost singura cale - această disciplină strictă care l-a 
determinat să pună totul pe hârtie - de a-și putea păstra ce mai 
rămăsese din judecata lui sănătoasă. Poate că a făcut-o știind că 
nu-i mai rămăsese mult timp de trăit. 


VP - 165 


Capitolul 19 


Şoferul a făcut semn arătând spre marginea drumului. 

— Acesta-i locul unde a fost ucis Falcone, unde mafia i-a 
aruncat în aer mașina. Atunci a început totul să se schimbe, 
după ce l-au ucis pe judecător, acela a fost momentul în care 
toţi au considerat că era de-ajuns. 

Cu șapca trasă peste ochi, șoferul a aruncat o privire în 
oglinda retrovizoare. 

— Falcone, a repetat el cu respect, Falcone nu știa ce este 
frica. 

Morrison se uita pe fereastră în vreme ce Mercedesul negru 
traversa un tunel întunecos și ieșea pe cealaltă parte a 
autostrăzii care mergea aproape de ţărmul mării. Înălţându-se 
vertical ca Gibraltarul, muntele Pellegrino domina aproape totul 
împrejur, veghind coasta și valea îngustă și fertilă care șerpuia 
de la țărm spre interiorul uscatului. Morrison și-a imaginat cum 
trebuie să i se fi părut primului din lungul șir de cuceritori care 
au vrut să pună stăpânire pe Sicilia. Aceasta era imaginea 
neschimbată ce rămăsese în urma tuturor violenţelor care 
avuseseră loc: toate birurile impuse, schimbările de guvern, 
schimbările de religie aduse de greci și de romani, de arabi și de 
normanzi - frumuseţea fără pereche a locului, o insulă aflată la 
o mică distanţă de Italia și totuși în mijlocul mării. Și acum, la 
1.000 de ani după ce normanzii au venit în aceste locuri, la 
1.000 de ani după ce un constructor arab a clădit, la Monreale, 
una dintre cele mai mărețe catedrale ale creștinătății, peisajul 
era presărat de unele dintre cele mai urâte construcţii pe care le 
văzuse Morrison vreodată - blocuri cu patru și cinci etaje clădite 
din beton ieftin. 

— Mafia, continua șoferul să explice aproape scuipând 
cuvintele. In anii '70, guvernul a decis să dea bani pentru 
construcţia de locuinţe. Toate contractele au ajuns la companii 
controlate de mafie, pentru că mafia controla guvernul. Toţi se 
îmbogățeau: mafia, politicienii pe care-i plăteau... Falcone - ela 
oprit acest lucru sau a încercat măcar, așa că l-au ucis. Dar știți 
ce? Nu au putut ucide exemplul pe care el l-a dat. Șoferul a 


VP - 166 


privit spre Morrison prin oglinda retrovizoare. Sunteţi american, 
da? Aţi mai fost pe-aici? 

— Nu, este prima mea călătorie în aceste locuri. 

— Cu afaceri sau în vacanţă? 

— Niciuna, nici alta. Pur și simplu, am venit aici, a spus 
Morrison privind pe fereastră. 

Șoferul a ieșit de pe autostradă și a luat-o pe o stradă din 
centrul orașului. A înaintat metru cu metru, claxonând și 
înjurând în barbă, până când, în cele din urmă, după douăzeci 
de minute în care parcursese numai câţiva kilometri, a intrat pe 
porțile deschise ale hotelului Villa Igiea. 

— Un hotel grozav, a remarcat șoferul dând din cap 
aprobator. Cel mai bun pe care-l avem. Aţi auzit despre el în 
America? Vi l-a recomandat cineva? a întrebat el oprind mașina. 

— Dincolo de el este un port, nu-i așa? l-a plătit șoferului și şi- 
a luat bagajul. Cunosc pe cineva care deţine o ambarcaţiune 
acolo. 

Hotelul Villa Igiea arăta a castel maur, cu pereți groși de 
culoarea nisipului și cu acoperiș plat, crenelat. Fusese o vilă la 
malul mării construită pentru fiica unui nobil italian, în speranţa 
că aerul oceanului va fi un remediu pentru o boală cronică pe 
care niciun doctor nu fusese în stare să i-o vindece. Dacă s-a 
însănătoșit sau a murit înainte de vreme, cum se întâmplă în 
cele mai multe povești siciliene ascunse în spatele unui văl 
întunecat, este încă subiect de interpretări și dubii. Dar, cândva 
spre sfârșitul secolului trecut, vila a fost transformată în hotel și 
hotelul a devenit locul favorit de adunare al familiilor regale 
europene, după cum arăta impresionanta expoziţie de fotografii 
etalate la intervale potrivite de-a lungul coridoarelor. Regi și 
regine din țări încă faimoase, regi și regine din ţări care nu mai 
există veneau aici să se bucure de soare, nepăsători sau cel 
puţin așa părea după expresia plictisită de viaţă de pe feţele lor, 
de cât de aproape erau de Armaghedon. Primul Război Mondial, 
Războiul cel Mare cum i se spunea de către cei care-l trăiseră, i- 
a măturat pe mulți dintre ei, inclusiv pe împăratul german și pe 
țarul rus, de pe tronuri și a schimbat pe vecie condiţiile în care 
foștii supuși își trăiau vieţile. 

Privind în treacăt fotografiile acestora în timp ce mergea spre 
etajul al patrulea, unde se afla camera lui, Morrison era prea 
puţin conștient de semnificaţia expresiilor de pe aceste fețe 


VP - 167 


cândva faimoase. Mintea lui era concentrată asupra propriului 
trecut și, după atâtea luni de suferință în care umblase fără tel 
de colo colo, asupra a ceea ce anume căuta el acolo și ce 
anume avea să facă. 

Știuse de la început, din ziua în care aflase ce făcuseră 
Danielle și soţul ei, că trebuia să îndrepte cumva lucrurile, dar 
mai întâi trebuia să depășească durerea care-l sugrumase, 
pentru ca apoi să poată începe a se gândi la ce trebuie exact să 
facă. Danielle îi luase tot ce crezuse el că are, tot ce el 
considerase important. Nimic nu mai putea schimba asta. 
Trebuia să trăiască tot restul vieţii cu această dezamăgire. Dar 
și Danielle va trăi cu ea, nu cu ce-i făcuse ea lui Morrison, ci cu 
ceea ce era el pe punctul să-i facă. 

Băiatul care i-a cărat geanta a tras draperiile și a ridicat 
obloanele de lemn. 

— Este una dintre cele mai frumoase camere, a spus el cu 
mândrie, arătând spre palmierii aliniați în grădina de jos și golful 
aflat dincolo de ea. 

Morrison a indicat cu mâna iahtul ancorat în larg, la câteva 
sute de metri distanţă de port. 

— Acela. 

— Trandafirul negru. Da, vine adesea aici. Proprietarul are un 
apartament în acest hotel. 

Morrison i-a dat bacșiș cât ar fi dat într-un hotel american. Mai 
mare decât unul normal pentru Sicilia. Ochii băiatului s-au 
luminat de satisfacţie. 

— Are un apartament aici? Vrei să spui că, indiferent dacă 
este sau nu aici, păstrează apartamentul tot timpul? 

— Da, tot timpul. Seniorul Orsini este... 

— Orsini? Așa-l cheamă pe proprietar? 

Morrison s-a uitat pe fereastră la Trandafirul negru ancorat în 
port și strălucind alb în soarele fierbinte al Siciliei. Putea vedea 
mai mulţi oameni, membri ai echipajului probabil, umblând pe 
punte. A privit peste umăr către băiat. 

— Soţia lui, o femeie mai tânără și destul de frumoasă? 

Un zâmbet a apărut în treacăt pe buzele băiatului. 

Era o expresie plină de entuziasm și de admiraţie tăcută 
pentru o femeie pe care era imposibil să nu o remarci. 

Morrison a dat din cap. 

— Orsini. Da, cred că i-am cunoscut. 


VP - 168 


Băiatul a terminat de prezentat camera. Morrison și-a scos 
pantofii și și-a aruncat haina pe un scaun. A scos din bagaj un 
binoclu micuţț pe care-l luase cu el. Sprijinit de pervazul gros, de 
stuc al ferestrei a ajustat binoclul până a reușit să vadă bine 
orice persoană care se mișca pe puntea iahtului. Din când în 
când, punea binoclul jos și privea peste marginea ferestrei, 
înspre curtea de dedesubt. Mesele începuseră să fie ocupate de 
oameni care hotărâseră să bea ceva afară. Ascultând ecoul slab 
al vocilor italiene, Morrison s-a simţit confortabil ca străin de 
acele locuri, sosit pe meleaguri pe care nu le știa, auzind 
pretutindeni o limbă pe care nu o vorbea, dar totuși atras 
cumva, ca și cum aerul sicilian parfumat purta în el promisiunea 
atemporală a răzbunării. 

A continuat să se uite prin binoclu, dar nu i-a văzut pe 
Danielle și nici pe St. James. Ştia că sunt acolo, dacă nu pe iaht, 
undeva pe-aproape. 

Trandafirul negru era singura casă pe care o aveau de-acum. 
Cea din New York și celelalte pe care le aveau fuseseră vândute 
de către Danielle, văduva, femeia care-și omorâse soțul și 
scăpase nepedepsită, iar apoi părăsise ţara. Fugise în Europa, 
conform zvonurilor care circulau printre foștii ei prieteni, ca să 
fie mai aproape de fiul ei. Fugise în Europa ca să scape de ochii 
indiscreţi ai paparazzilor și de vorbele mincinoase ale ziariştilor 
care refuzau să creadă că juraţii hotărâseră corect și că moartea 
soțului ei fusese sinucidere. 

— Nevinovată, dar nu inocentă erau cuvintele pe care și le 
repeta Morrison de fiecare dată când se gândea la verdictul care 
ar fi trebuit dat. 

S-a întins împăcat pe pat, cu ochii în tavan, așteptând să 
treacă timpul. Mai obosit decât ar fi crezut, a închis ochii ca să 
se odihnească. 

S-a trezit tresărind într-un întuneric aproape perfect. A sărit 
din pat și s-a dus grăbit la fereastră. Trandafirul negru era tot 
acolo, o siluetă întunecată profilată pe cer, întreruptă de șirul de 
lumini care marcau nivelul punţii. Morrison s-a uitat la ceas. Era 
aproape ora 21. Dacă nu luau cina pe iaht, însemna că erau la 
hotel, la parter, în restaurant. 

Morrison a făcut un duș și s-a ras, și-a pus un costum închis la 
culoare și cravată și a coborât la parter cu liftul. 


VP - 169 


Șeful de sală, în smoching cu cravată albă, l-a condus cu o 
atitudine degajată spre salonul de servit cina. Era un salon de 
mărimea unei săli de bal, cu candelabre de cristal și podea de 
lemn lustruit. Câteva cupluri se mișcau lent în ritmul unui pian 
cu coadă. Morrison a fost condus la o masă mică de lângă 
ferestrele ce dădeau înspre grădina dincolo de care se vedea 
marea luminată de lună. 

A comandat un pahar cu vin și a început să se uite prin 
restaurantul plin cu lume, privirile trecându-i metodic de la o 
masă la următoarea. Nu i-a văzut. Apoi, pe neașteptate, când 
muzica s-a oprit pentru o pauză, ringul de dans s-a golit și i-a 
văzut pe Nelson St. James și pe soţia lui la masă cu o jumătate 
de duzină de alte persoane. Nu l-au remarcat pe Morrison până 
când nu s-a dus în fața lor. S-a oprit și l-a fixat cu privirea pe St. 
James: 

— Îmi permiteţi să o invit la dans pe soţia dumneavoastră? 

St. James și-a ridicat privirea. Zâmbetul de pe buze i-a pierit 
brusc. Dar apoi, înainte să observe cineva, zâmbetul i-a revenit 
forţat. S-a prefăcut că apariţia neașteptată a lui Morrison era o 
surpriză plăcută. Cu un gest expansiv al mâinii, a spus pe un ton 
de cea mai mare amabilitate: 

— Permitețţi-mi să vi-l prezint pe Andrew Morrison, un avocat 
american talentat și un vechi prieten al soţiei mele. 

St. James a privit în jos, spre masa la care Danielle stătea cu 
ochii înghetați de uluire. Se uita fix la Morrison, ca și cum ar fi 
văzut o stafie. În vreme ce ceilalţi se uitau întrebându-se ce-i cu 
acele priviri, St. james s-a ridicat în picioare și i-a strâns mâna 
lui Morrison. 

— Ar fi trebuit să ne anunţi de sosirea ta. Stai aici, în acest 
hotel? Avem loc destul pe Trandafirul negru, dacă vrei să stai 
împreună cu... 

— Mi-ar face mare plăcere să dansez. 

Danielle s-a ridicat și a dat ocol mesei. Era deja în fața lui 
Morrison. 

Morrison continua să se uite la St. James cu un zâmbet ciudat, 
ambiguu pe buze. 

— Este placut să constat că sunteţi sănătos. Un timp, unii 
dintre noi am fost puţin îngrijoraţi cu privire la starea 
dumneavoastră de sănătate. 


VP - 170 


Apoi, Morrison a luat-o pe Danielle de mână și a condus-o pe 
ringul de dans. Împrejur era mult zgomot și muzică. Inima lui 
bătea să-i iasă din piept, sângele-i gonea parcă prin vene. 
Făcuse exact ce sperase să facă, exact la ce se gândise de luni 
de zile: îl privise direct în ochi pe St. James și-i comunicase că 
secretul lui nu mai era un secret. Dar putea face același lucru și 
cu Danielle? Apropierea trupului ei de al lui în timpul dansului, 
mirosul trupului ei în vreme ce o ţinea în braţe i-au adus în 
memorie lucruri pe care le crezuse date uitării. A încercat să-și 
aducă aminte ce-i făcuse ea și pentru ce se afla el acolo. 
Repetase de nu știu câte ori, repetase fiecare cuvânt pe care 
voia să i-l spună. De zeci de ori, văzuse scena derulându-se iar 
și iar în mintea lui: expresia de pe fața ei în momentul în care 
afla că tot jocul ei duplicitar, cu grijă pus la cale, nu fusese de 
ajuns, că el știa și, știind, o va face să plătească. Avea mâinile 
reci și umede, iar gâtul i se uscase. Apoi, înainte ca el să poată 
începe să-i adreseze insultele îndelung repetate, Danielle i-a 
șoptit că nu a fost o minciună, că, atunci când i-a spus că îl 
iubește cu adevărat, i-a zis adevărul. 

— Dar nu trebuia să vii, trebuia să-mi fi acordat mai mult 
timp. A trebuit să fac tot ce-am făcut. M-ar fi ucis dacă n-aș fi 
făcut-o. Ochii ei au privit peste ringul de dans, spre masă. 

St. James, prins în conversaţie, își îndrepta adesea ochii 
înspre ea. 

— Cum ne-ai găsit?... Nu contează. Ești aici. Știi ce va face 
acum, că știi că trăiește? 

Morrison știa cu certitudine că Jack Taylor avusese dreptate, 
că Danielle știuse dintotdeauna de afacerile soțului ei. Sau 
acesta era motivul pentru care își asumase riscul de a fi 
condamnată pentru o crimă pe care nu o comisese: că, altfel, ar 
fi ucis-o? Morrison îi căută ochii cu privirea, întrebându-se dacă 
erau chiar așa de vulnerabili cum păreau a fi sau dacă era vorba 
numai de un nou act al piesei de teatru pe care cei doi o jucau, 
de începutul unei noi tentative de seducţie pentru a-l împiedica 
să afle adevărul. 

— Chiar crezi că ar face-o? Că va încerca să mă ucidă așa 
cum a făcut cu acei prieteni ai voștri, cei pe care i-am cunoscut 
când te-am cunoscut și pe tine, Wendell Clark și soția lui, și apoi 
Oliver, la fel? 

Danielle și-a aplecat privirea. 


VP - 171 


— Nu știu ce a făcut, știu numai ce este capabil să facă. Și-a 
ridicat privirile, săgetându-l: Crezi că eu?... 

Morrison a apucat-o strâns de încheietura mâinii și a tras-o 
după el, de pe ringul de dans, la masă. A luat un scaun liber de 
la o masă alăturată și l-a așezat lângă St. James. 

— Vrei să ni te alături? a întrebat St. James cu o privire 
prefăcut amabilă. 

— Numai un minut. 

Morrison s-a uitat împrejurul mesei, la ceilalți oaspeți. Bărbații 
erau din Orientul Mijlociu, femeile erau bine îmbrăcate și blonde. 

— N-am știut că există petrol în Sicilia, a remarcat întorcându- 
se spre St. James. 

— Nu, dar Palermo este un loc potrivit pentru a discuta despre 
petrol. Intotdeauna mi-a plăcut locul acesta. Peisajul este 
minunat și aerul revigorant, dar, în special, pentru că sicilienii 
păstrează secretele atât de bine, încât întotdeauna privesc 
adevărul cu suspiciune. Dar, spune-mi, ce afacere te-a adus 
aici? 

— Scriu o carte. Am venit pentru a strânge ceva material. 

Un egiptean de vârstă mijlocie, cu ochi înfundaţi în orbite și cu 
un zâmbet ca de lamă ascuţită s-a înclinat în faţă. 

— Un roman, domnule Morrison? V-aș putea istorisi câteva 
întâmplări care... 

St. James l-a întrerupt fără ezitare: 

— Da, ce fel de carte, domnule Morrison? Pariez că are 
legătură cu vreunul din procesele dumitale, nu-i așa? 

— O mulţime de avocaţi fac așa ceva, nu? Incearcă să scrie o 
ficțiune bazată pe ceva ce au făcut în realitate? 

Morrison s-a întors către egiptean. 

— Mă tem că nu este vorba despre un roman. Este prea 
imposibil de crezut așa ceva. E istoria unui proces de crimă în 
care victima nu a murit de fapt, un proces de crimă în care 
acuzatul îi minte pe toţi, inclusiv pe propriul avocat. Privirea lui 
Morrison s-a deplasat lent de la egiptean la Danielle. Am început 
să o scriu a doua zi după încheierea procesului, a doua zi după 
ce juraţii au pronunţat verdictul, în ziua în care acuzatul a 
dispărut. A făcut o pauză zâmbind pentru sine în timp ce-și 
urmărea degetul desenând două cercuri, un opt, pe faţa de 
masă. Este aproape gata. Totul e scris, cu excepţia ultimelor 
capitole. Și-a ridicat ochii și l-a privit pe St. James. Totul este 


VP - 172 


bătut la mașină și închis într-un seif în care-mi ţin toate hârtiile 
importante - de exemplu, testamentul. Și chiar e în mâinile 
cuiva care va avea grijă să fie publicat în cazul în care mi se 
întâmplă ceva și nu-l mai pot termina. 

St. James i-a adresat un zâmbet egipteanului. 

— Ca orice mare avocat, domnul Morrison a încercat 
întotdeauna să anticipeze ce va face adversarul. Numai că mă 
întreb dacă domnul Morrison a luat în considerare avantajele 
amânării, a spus râzând St. James. 

— Amânării? a întrebat Danielle. 

— Da. Nu sunt unele dintre cele mai bune scrieri, lucruri cu 
care autorul s-a luptat ani de zile? Toţi sunt mult prea grăbiţi în 
zilele noastre, prea interesaţi să devină faimoși. Dar eu nu cred 
că dumneata dorești lucrul acesta, nu-i așa, domnule Morrison? 
Bănuiesc că tot ceea ce vrei cu adevărat este să faci totul cum 
trebuie, să fii sigur că relatezi exact ce s-a-ntâmplat, că, în 
graba de a spune tot ce știi, nu ai lăsat de-o parte ceva 
important? Poate că am putea discuta mai mult despre asta... să 
zicem, mâine la prânz? Vei fi foarte surprins, dar mă interesează 
de mult timp ce este adevărul și care-i cel mai bun mod de a-l 
spune. Bineînțeles, eu nu sunt scriitor, dar, dacă aș fi, nu cred 
că i-aș permite cuiva să știe ce fac de teamă că nu mi-ar zice tot 
ce știe. Poate că acesta este motivul pentru care unele dintre 
cele mai interesante cărţi pe care le-am citit au fost publicate 
postum, la multă vreme după moartea autorului. 


VP - 173 


Capitolul 20 


Ambarcaţiunea cu motor aștepta la baza treptelor din spatele 
Vilei Igiea. Soarele arzător al amiezii topise marea, o 
transformase într-o oglindă de metal cu suprafaţa neclintită, 
care făcea lumina insuportabilă. Aerul era greu, nemișcat și 
ameninţător; linia orizontului se pierdea într-o ceaţă sufocantă. 

Peste tot împrejur erau numai nave - golful era plin de ele, 
dar nicăieri nu se zărea nicio mișcare. Se putea ca ele să fi fost 
abandonate, proprietarii lor își luaseră zborul spre alte zări mai 
blânde, de teamă că marea s-ar putea aprinde și pentru a-și 
satisface dorul de viață pe care-l aveau în ei. Era liniște, totul 
tăcut ca moartea, singurul sunet fiind ecoul înfundat al bărcii cu 
motor care tăia apa, îndreptându-se direct spre Trandafirul 
negru. 

Morrison și-a pus ochelarii negri și s-a lăsat pe spate, 
amintindu-și de ultima dată când văzuse această navă, în acea 
dimineaţă, lângă Santa Barbara, când Danielle plecase 
împreună cu soțul ei să ia avionul spre New York. Și-a adus 
aminte de momentul în care ea s-a întors să se mai uite o dată 
la Trandafirul negru, și-a adus aminte de speranţa lui că ea 
încerca să-l mai zărească o ultimă oară pe el, Morrison și-a 
încrucișat mâinile la piept cu o expresie gânditoare, amintindu-și 
cum sensul oricărui lucru se schimbase și cum ceea ce păruse la 
momentul acela un flirt fără consecinţe fusese în realitate 
începutul unei seducţii nemiloase, letale. 

St. James îl aștepta când a urcat cele trei trepte ale scării pe 
Trandafirul negru. 

— Fierbinte zi, a remarcat el cu o grimasă și i-a oferit lui 
Morrison un pahar de ceai cu gheaţă. 

St. James purta o cămașă cu mâneci scurte și un șort. 
Sandalele i-au scârțâit în timp ce-l conducea pe Morrison pe 
punte și apoi pe scări spre puntea de sus, unde era așternută 
pentru prânz masa la care erau așezate numai două scaune, sub 
o copertină din material albastru-închis. 

— Danielle nu ni se va alătura, a zis St. James arătând înspre 
scaunul pe care urma să stea Morrison. 


VP - 174 


Nu a urmat nicio explicaţie, nicio scuză pentru absenţa ei, 
nimic exprimat în cuvinte, dar expresia din ochii lui St. Nelson 
spunea că era o masă de afaceri și afacerea era exclusiv între ei 
doi. 

— Poate vine mai târziu, a adăugat el evaziv. 

Un chelner în jachetă albă aștepta discret într-o parte. În 
momentul în care St. James s-a întins după scaunul lui, el era 
deja acolo trăgându-i-l ca să se așeze. Cu o mișcare abilă a 
mâinii lui tuciurii și lucioase, i-a aranjat șervetul. St. James i-a zis 
ceva în arabă. Chelnerul s-a uitat la Morrison. 

— Dorești să bei ceva - în afara acestui ceai cu gheaţă? a 
întrebat St. James. Orice. Avem toate băuturile la bord. 

— Nu, mulțumesc. Ceaiul este numai bun. 

Cu alte câteva cuvinte în arabă, St. James i-a dat liber 
chelnerului. 

— Mă gândeam că am putea sta puţin de vorbă înainte să fie 
servit prânzul. Dacă nu-ţi este foame, desigur, caz în care... 

A tăcut. A privit în jos la mâinile lui mari, încleștate, așezate în 
poală. Un zâmbet subţire i s-a așternut peste gura largă, 
neregulată, ca și cum ar fi râs de o glumă colosală care numai 
pentru el avea un sens. 

— Spune-mi, a zis el ridicându-și ochii înfundaţi în cap, cum se 
face că te afli aici? De unde ai știut unde mă găsești? St. James 
a clătinat din cap și s-a aplecat în faţă, cu mâinile pe masă. Nu, 
de unde ai aflat că sunt viu? De la Danielle? A lăsat să-i scape 
ceva? Ceva ce te-a făcut să crezi că poate nu ţi-a spus întregul 
adevăr despre ce s-a întâmplat, ceva ce se poate să-ţi fi spus în 
vreo noapte târzie. Când erați în pat împreună? 

Cuvintele eliberate din străfundul minţii lui păreau să-l 
zguduie prin ceea ce-l făceau să înțeleagă. În privirea lui se 
citea o înverșunare de nestăpânit, aproape exaltare. Acum, 
Morrison era sigur că St. James nu știa ce se întâmplase între el 
și Danielle, ci presupunea numai. 

— Asta ţi-a zis Danielle, a întrebat el cu indiferenţă studiată, 
sorbind din ceai. Că m-am culcat cu ea? 

Morrison a așteptat să vadă dacă St. James va insista pe 
subiect, dacă își va admite ignoranţa și va întreba direct. Dar St. 
James nu a spus nimic. Morrison a mai luat o gură de ceai. 

— Nu este vorba deloc despre ceea ce a zis ea, e vorba 
despre ce a făcut. 


VP - 175 


— Ce a făcut? 

— A plecat cum a plecat a doua zi după încheierea procesului. 
Ne înțeleseserăm să ieșim împreună la cină. Dar ea, a plecat de 
la hotel de dimineață și nici măcar nu s-a deranjat să mă sune. 
M-am întrebat de ce să fi făcut așa ceva, de ce să fi fost așa de 
grăbită să plece. La început, m-am gândit că s-a întâmplat ceva 
cu fiul ei și că a trebuit să se întoarcă la New York. În New York, 
am niște prieteni. l-am rugat să facă o mică investigaţie. 

— Și ai aflat că băiatul este la o școală din Elveţia. Da, înțeleg. 
Dar asta nu explică totul, nu-i așa, domnule Morrison? a insistat 
St. james cu o privire pătrunzătoare, sfredelitoare. Danielle 
trebuia să ia cina cu tine și, în schimb, a plecat din oraș? Cum să 
te facă lucrul acesta să te gândești că eu sunt în viață? Ea 
tocmai trecuse printr-o încercare teribilă, o acuzaţie de crimă, și, 
în ciuda faptului că a fost achitată, toată lumea credea încă în 
vinovăția ei. De ce să nu-și fi dorit să scape de reporterii 
indiscreți? De ce să nu-și fi dorit să plece într-un loc sigur? Nu, 
domnule Morrison, nu așa s-a întâmplat, a fost altceva. 
Deoarece, chiar dacă ai decis că sunt încă în viaţă, asta nu te-ar 
fi adus aici, în Sicilia, pe partea cealaltă a globului. Nu m-ai fi 
putut găsi fără ajutor. Cineva ţi-a spus că sunt viu și unde mă 
aflu, și nici nu este prea greu să-mi imaginez cine este această 
persoană. Dar să uităm acest lucru pentru moment. Chestiunea 
este că m-ai găsit. Nu mi-e clar de ce m-ai căutat. Ce speri să 
realizezi? Ce-ţi închipui că poţi face? Sau poate că ar trebui să 
reformulez: ce crezi că pot face pentru tine? 

Morrison n-a scos niciun cuvânt. Nu era nicio schimbare în 
expresia de pe fața lui. Stăteau amândoi acolo, în tăcerea de 
mormânt a după-amiezii înăbușitoare, încercând fiecare a ghici 
ce era în mintea celuilalt. 

— Da, ești furios, și nu pot spune că te condamn pentru asta, 
a rostit St. James. Dar, serios, când te gândești, de ce trebuie să 
fii furios? În afară de orgoliul rănit. 

Aceste cuvinte au fost zise cu o asemenea indiferenţă totală, 
cu o lipsă de respect atât de cinică faţă de ceea ce pentru 
Morrison, pentru toată viața lui de avocat, era aproape sacru - 
cinstea și integritatea a ceea ce se petrece în sala de tribunal -, 
încât acesta a dat să protesteze. St. James i-a tăiat elanul. 

— Nimeni nu a fost rănit, nimeni nu a fost ucis. Ai apărat o 
femeie acuzată de o crimă pe care nu a comis-o și ai câștigat. Ai 


VP - 176 


de gând să te războiești cu acest rezultat? a întrebat St. James 
ridicând o sprânceană în susţinerea a ceea ce el considera o 
schemă perfectă: nimeni ucis, nimeni rănit și toată lumea 
prostită, crezând că el este mort. 

Morrison și-a scos ochelarii negri și l-a privit direct în ochi pe 
St. James. 

— M-aţi folosit - tu și soţia ta. 

St. James a râs. 

— Toţi păţim asta, domnule Morrison. Asta e mersul lumii. L-a 
studiat pe Morrison cu un zâmbet cercetător, liniștit. Și dacă ai 
fost folosit... mă întreb... chiar te-a deranjat? 

A lăsat întrebarea să plutească în aer, această a doua aluzie 
la ceea ce Morrison și Danielle s-ar fi putut să fi făcut. L-a lăsat 
pe Morrison să-și cerceteze propria conștiință, dacă nu cumva el 
a fost victimă de bunăvoie. 

— Am fost folosit, a insistat Morrison, am fost minţit, mi s-a 
relatat ceva ce nu s-a întâmplat. 

— Aperi criminali, domnule Morrison! Cu asta te ocupi! a 
exclamat St. James maliţios. Cu siguranţă, nu ai de gând să-mi 
spui că nu ţi s-a mai întâmplat așa ceva și înainte. De câte ori ai 
fost rugat să preiei un caz pentru că acuzatul era nevinovat și 
pentru că tu erai singurul care-l putea salva? De câte ori ai 
crezut ce ţi se zicea, ai lucrat până la epuizare pentru că știai că 
ești singurul personaj aflat între învinuit și o viaţă în pușcărie, 
iar apoi, după ce ai câștigat, după ce juraţii l-au eliberat pe 
acuzat, ai realizat ceea ce ai știut de fapt tot timpul: că era 
vinovat și că a scăpat de acuzație, de condamnarea pentru 
crimă, și asta numai și numai cu ajutorul tău? Folosit, domnule 
Morrison? Nu cred. Danielle ţi-a spus că este nevinovată, ţi-a 
spus că nu a comis o crimă și că spune adevărul. Ea nu m-a 
ucis, nu a ucis pe nimeni. Tu ai făcut ceea ce faci mereu, 
Morrison, ai primit o sumă mare de bani ca să o faci, ai apărat 
pe cineva acuzat de crimă. Ea a fost acuzată de crimă, îţi 
amintești? Treaba ta a fost să ţii procuratura în frâu, să arăţi că 
dovezile nu erau suficiente pentru o condamnare. Și ai făcut-o, 
Morrison, ai făcut-o foarte bine. Nu ai de gând să depui plângere 
că verdictul nu a fost cel corect, nu-i așa? Cu siguranţă, nu 
gândești că Danielle trebuia găsită vinovată. 


VP - 177 


Morrison s-a răsucit pe un șold, a pus picior peste picior, și-a 
împreunat mâinile pe după spătarul scaunului tapiţat și a 
început să-și legene un picior înainte și înapoi. 

— Ce-ai fi făcut dacă o condamnau? 

Dând încet din cap, St. James s-a gândit la întrebare, dar 
numai pentru a nega că asta ar fi fost vreodată posibil. 

— Niciodată nu a fost vreun pericol să se întâmple așa ceva, 
nu cu tine ca avocat. 

— Nu am câștigat întotdeauna. 

— Niciodată nu ai pierdut cu cineva nevinovat. 

— Lumea întreagă crede că este vinovată. 

O expresie de dispreţ a trecut peste gura lui St. James. Nu-l 
interesa deloc ce credea lumea. 

— Asta se poate face cu juraţii, domnule Morrison, a rostit el 
devenind ușor nerăbdător. Ai câștigat exact așa cum știam că se 
va întâmpla. Niciodată nu am fost interesat de chestiuni de 
genul ce s-ar fi putut întâmpla. 

A pocnit din degete, chelnerul s-a materializat de nicăieri și 
St. James a comandat prânzul. În următoarea oră, pe măsură ce 
felurile de mâncare erau servite unul după altul, St. James a 
vorbit cu o candoare care la început l-a surprins și apoi l-a uimit 
pe Morrison. Era ca și cum retrasul Nelson St. James, care nu 
numai că-și înscenase propria moarte, ci cauzase moartea acel 
puţin altor trei persoane pentru a-și putea ţine ascunse 
secretele, găsise acum în Morrison un ascultător în care putea 
avea încredere. Morrison nu-și făcea nicio iluzie cu privire la 
ceea ce însemna această atitudine. Din momentul în care venise 
la bord, știuse că se putea ca St. James să nu-l mai lase să plece 
viu. 

St. James continua a vorbi cu o voce joasă și fermă despre 
primii ani în care abia începuse, ca tânăr venit din Vest, să facă 
avere în New York. Morrison ciugulea dintr-un platou cu pește- 
spadă, ascultându-l cu atenţie. 

— Am iubit America, dar acum nu o mai iubesc. Asta am aflat- 
o când am început să fac bani, a spus St. James. 

Și-a dat farfuria la o parte, s-a lăsat pe spătarul scaunului și a 
început să-și frece braţul stâng chiar deasupra cotului. Și-a 
apăsat cu putere degetul mare pe mușchi, încleștându-și fălcile 
din cauza durerii. Apoi, ca și cum ar fi putut alunga durerea 


VP - 178 


uitând-o, a lăsat mâna în jos și a clătinat din cap a autoînvinuire. 
A surprins un interes brusc în ochii lui Morrison. 

— Semne de artrită la umăr. Nu mă doare prea tare dacă nu 
mă gândesc la ea. L-a privit pe Morrison cu chipul ca o mască a 
încrederii. Nimic nu te doare dacă nu-i permiţi să te doară. Când 
am început să fac bani, a zis el repetând cuvintele cu precizie. 
Nu contează cum ai făcut banii, ci numai că i-ai făcut și că ai 
continuat să faci mai mulţi. Asta îmi tot spuneau la New York, pe 
Wall Street, când eu învățam tot ce puteam despre finanţe: că 
banii erau singura masură și numai nebunii și fraierii respectau 
legile. Au făcut escrocherii pe toate piețele, au câștigat miliarde 
făcând asta și s-au considerat investitori isteți, nu hoţi. Acela a 
fost momentul când am realizat ce devenise America - un 
sistem de furat în mod organizat. St. James s-a tras mai 
aproape, cu ochii însufleţiţi de cunoașterea brutală dobândită 
prin pierderea oricărei iluzii. Atunci am decis să-i înving jucând 
cu armele lor. Și știam că pot, pentru că niciunul dintre ei nu 
înțelegea ce fac cu toţii. Niciunul nu avea conștiință de sine, 
dacă pot să mă exprim astfel. Făceau ce făceau toţi ceilalți: 
ocoleau puţin legile, poate le și încălcau din când în când. Legile 
nu erau chiar așa de importante, chestiuni tehnice, reglementări 
în comerțul interior, lucruri de genul acesta. Dacă erai prins, 
puteai primi o amendă sau chiar, în cazuri rare, puteai merge la 
închisoare pentru un an sau doi, dar cele mai multe erau cazuri 
civile, nimic de genul faptelor pe care le comit adevărații 
criminali - ucigașii, violatorii și hoţii. Da, hoţii. Puteau fura 
miliarde care însemnau economiile pe viaţă a mii de oameni, 
dar asta nu-i punea în aceeași categorie cu un tip care fură 
poșeta unei femei și fuge cu cincizeci de dolari. Furi de la o 
persoană, mergi la închisoare; furi de la milioane de oameni, 
spui că regreţi, promiţi că pe viitor vei fi mai atent la reguli! 

St. james s-a îndepărtat de masă. A privit dincolo de Morrison, 
spre marea de culoarea aramei. Ochii îi erau solemni, privind 
spre interior, cu o expresie de dureroasă aducere aminte 
întipărită adânc în ei. Un zâmbet trist i-a lunecat peste buze, 
ecoul mut a ceva ce-și dorise cândva, o promisiune în care 
crezuse și care se dovedise falsă. 

— Era ipocrizie pur și simplu, dar asta îi făcea să se creadă 
niște virtuoși, coloana vertebrală a societăţii, clasa care coagula 
și ținea totul împreună. Fără ei, piaţa nu putea funcţiona, 


VP - 179 


economia nu putea exista, fără ei ţara și-ar fi pierdut orice 
influenţă în lume. Patriotismul, domnule Morrison, nu este 
ultimul refugiu al ticăloșilor, e primul refugiu al celor bogați. Ei 
trebuiau să creadă că tot ce făceau aduce un beneficiu pe 
termen lung pentru ceilalți oameni și nu au avut niciodată voința 
și să privească lucrurile în față și să constate că tot ceea ce 
făceau era exclusiv în beneficiul lor. Aveau nevoie de o ţară care 
să le permită să gândească despre ei că sunt niște eroi 
respectaţi pentru ceea ce fac. Eu nu am nevoie de o țară, 
domnule Morrison, eu am creat una nouă. 

Morrison nu prea a reușit să-și ascundă neîncrederea. St. 
James și-a unit degetele de la mâini și a zâmbit. 

— Pari sceptic, domnule Morrison. Dar ia în considerare lucrul 
acesta: afacerile diferite pe care le controlez produc mai mult 
decât produsul brut naţional a jumătate din așa-numitele ţări din 
lume. Și exact în același fel în care acești patrioți de pe Wall 
Street își folosesc bogăția corporatistă pentru a controla ce se 
întâmplă la Washington... Ei, chiar crezi că are importanţă 
pentru multe persoane din guvern - indiferent dacă de la 
Washington sau din oricare altă capitală a lumii - de unde vin 
banii? 

St. James a râs încet și și-a ridicat privirile spre catarg. 

— Și avem chiar și un steag, un steag care poate merge 
oriunde în lume. Este singura ţară care se mișcă peste șapte 
mări, singura ţară care acoperă trei pătrimi din glob. Nu despre 
asta vorbește toată lumea - despre economia globală și cum s-a 
adaptat fiecare ţară la ea? Cineva trebuie să o administreze. 
Cine crezi că o va face? America, ţara pe care tot restul lumii a 
învăţat să o urască? Naţiunile Unite, care consideră fiecare ţară, 
mare sau mică, egală cu cealaltă? Sau o organizaţie care poate 
să decidă ce este de făcut și știe cum să o facă? 

O organizaţie precum Trandafirul negru care poate scăpa de 
guvernele pe care nu le place? a întrebat Morrison cu o 
izbucnire neașteptată de furie. Un guvern din umbră care se 
bazează pe oameni din afara puterii, pe oameni care au 
influenţă în alte guverne, o conspirație - sau mai degrabă două, 
un fel de spirală dublă prin care totul - bani, putere, influenţă - 
curge spre tine? Trandafirul negru nu este un nou gen de ţară, 
este cea mai veche șmecherie aflată în afara legii cunoscută 


VP - 180 


omului: o navă-pirat fără taxe de plătit cuiva, condusă de un 
tiran dornic să ucidă pe oricine i se pune în cale! 

St. James și-a sprijinit amândouă mâinile de masă cu o 
mișcare violentă și a sărit de pe scaun. Gura îi tremura, ochii îi 
erau livizi. Și-a aplecat capul pe o parte și a urlat un ordin: 

— Spune-i lui Mustafa că este momentul să ridice ancora! 

Și-a lipit scaunul cu spătarul de masă. 

— Ne-am luat libertatea de a-ţi aduce lucrurile la bord. Vom 
naviga în jurul Siciliei, domnule Morrison. Insist să ne fii oaspete. 

Mustafa Nastasis atât așteptase. Puntea a început să vibreze 
când a pornit motorul. De-acum, Morrison era prizonier pe 
Trandafirul negru și nu mai putea face nimic ca să schimbe 
această stare de fapt. Dar, dacă simțea că-i este frică, nu o 
arăta defel. L-a privit pe St. James și, cu cel mai straniu zâmbet 
pe buze, a spus că așteaptă cu nerăbdare călătoria. 


VP - 181 


Capitolul 21 


Trandafirul negru naviga de-a lungul coastei de nord a Siciliei. 
Morrison stătea sprijinit de balustrada de la tribord și privea apa 
întunecată asemenea mării de culoarea vinului, pe care 
navigase cândva mult evocatul Odiseu. Strâmtoarea Messina se 
afla undeva în faţă, în întunericul dens unde singurele opţiuni 
ale navigatorilor fuseseră fie stâncile Seyllei, fie vârtejurile de la 
Charybdis, opţiuni care nu erau probabil deloc diferite de cele 
pe care le avea Morrison. 

Morrison i-a simţit venirea, i-a simţit prezenţa, a fost atât de 
sigur de sosirea ei, încât nici nu a avut nevoie să se întoarcă. 
Danielle s-a sprijinit de balustradă, lângă el. Umerii li se 
atingeau, braţul ei gol se lipise de al lui și, brusc, și-a amintit de 
toate nopţile pe care le petrecuse cu ea, goi, și de faptul că 
nimic nu fusese atât de perfect înainte și niciodată nu va mai fi 
la fel vreodată. A continuat să privească în amurgul care 
începea să înroșească tot cerul și a așteptat-o pe ea să 
vorbească prima, dar singurul sunet pe care-l auzea era 
mugetul îndepărtat al oceanului. Și-a întors capul doar cât să o 
vadă. i 

— A fost ideea ta, nu-i așa? a întrebat el. Intreaga șaradă: 
soțul ucis, soția acuzată și toate probele că soțul s-a sinucis 
putând fi folosite și ca probe că ea l-a ucis - aceasta cu condiţia 
ca ea să aibă un avocat destul de isteț să sesizeze această 
posibilitate de interpretare a probelor. Pentru că, de fapt, ideea 
era să-i facă pe toți să creadă că el este mort. 

Danielle a încercat să nege, să-i repete că St. James o forțase 
să facă asta. Morrison nici măcar nu mai asculta. 

— Nu, tu ai făcut-o. Ti-ai jucat rolul prea bine pentru a nu fi 
chiar tu cea care a scris scenariul. Nu te mai obosi să negi. 
Oricum nu mai contează. M-ai folosit din prima clipă. Cât timp ți- 
a luat să găseşti avocatul potrivit? Trebuia să fie cineva din San 
Francisco, pentru că acolo ar fi venit Trandafirul negru dacă s-ar 
fi comis o crimă la bordul lui. Trebuia să fie un avocat din San 
Francisco și trebuia să fie unul neînsurat pentru că, indiferent 


VP - 182 


cât de frumoasă ești, exista posibilitatea ca un avocat căsătorit 
să-i fie credincios soţiei! 

Danielle i-a aruncat o privire atât de furioasă, de inocenţă 
nedreptăţită, încât Morrison a râs, ceea ce pe ea a înfuriat-o și 
mai tare. 

— Nu a trebuit să mă culc cu tine pentru ca tu să iei cazul! 

— Ba aproape te-ai culcat cu mine în acel weekend pe iaht - 
ca să mă faci să cred că, dacă l-ai ucide, ai avea un motiv, să 
mă faci să cred că erai speriată de moarte de el, îngrozită de 
ceea ce ţi-ar putea face. 

— Eram speriată de moarte de el, a insistat ea. Sunt speriată 
de moarte de el și acum... mai mult decât niciodată. 

Un zâmbet amar a fulgerat pe buzele lui Morrison. Și-a 
îndreptat spatele și s-a întors cu faţa spre ea. 

— Chiar dacă te temeai de el, a existat un motiv pentru care 
ai vrut ca eu să aflu lucrul acesta. Hotărâseși deja că acesta era 
micul tău scenariu, singura cale pentru a putea păstra toţi banii, 
banii pe care altfel i-ar fi luat guvernul. El ar fi putut evita 
procesul, ar fi putut evita închisoarea atâta vreme cât stătea în 
afara ţării. Atâta timp cât era pe Trandafirul negru, pe undeva 
pe mările lumii sau în cine știe ce port, unde nu exista 
posibilitatea de extrădare, era în siguranţă. Dar banii - toate 
proprietăţile, toate acele conturi -, totul ar fi fost luat de guvern 
în secunda în care el ar fi părăsit ţara, în ziua în care ar fi pornit 
pe mare. A fost vorba de bani, nu-i așa? Numai de bani! 

— Dar nu a trebuit să mă culc cu tine pentru asta, nu înţelegi? 
Dacă nu am fi ajuns în pat împreună, s-ar fi schimbat ceva din 
ce s-a întâmplat la proces? Nu te-ai fi străduit la fel de tare să 
câștigi? 

Umbrele deveneau tot mai întunecate în jurul lor. Un vânt 
cald, neliniștit și haotic venea spre ei, bătând ba dintr-o direcţie, 
ba din alta. Morrison a clătinat din cap, cu o expresie sumbră, 
pierdută în priviri. S-a întors și s-a uitat în zare, spre ţărmul 
îndepărtat. 

— S-ar fi schimbat ce am simţit eu în tot acel timp... a șoptit 
el în noapte. 

In voce i se simţea o nostalgie dulce-amară, un sentiment al 
inocenţei pierdute, o inocenţă de care nu fusese conștient până 
când nu-i spusese ea să abandoneze orice inhibiţie, până ce ea 


VP - 183 


nu-l învățase libertatea de a deveni sclavul ei. Mâna lui Danielle 
era pe braţul lui. A așteptat până când el s-a întors spre ea. 

— M-am culcat cu tine pentru că am vrut să mă culc cu tine. 
Am vrut asta din chiar ziua în care ne-am cunoscut, din acea zi 
petrecută pe mare, lângă coasta Californiei, când am văzut cum 
mă priveai și când, sub privirile tale, am simţit ceva ce nu mai 
simţisem până atunci. 

Morrison și-a tras brațul. 

— Asta nu te-a oprit! Nu a schimbat nimic! Ai continuat să-ți 
duci la îndeplinire planul! 

— Era prea târziu să renunţ, a protestat ea. Nu înţelegi? Nu 
mai puteam face nimic! 

— Nu mai puteai face nimic! a strigat Morrison cu un râs 
amar. Ai fi putut spune adevărul: că el nu este mort, că totul 
este o farsă! 

— Și, dacă aș fi făcut asta, cine m-ar fi crezut? Nu eram numai 
eu implicată. Mustafa... 

— A minţit? Da, știu. Mă aflam și eu acolo, îţi amintești? Tu l- 
ai instruit? Ai făcut treabă bună! A auzit țipete, a venit pe punte, 
te-a prins cu pistolul în mână, a văzut sângele pe balustradă. 
Dar nu te-a văzut apăsând pe trăgaci, nu te-a văzut 
împușcându-l, nu l-a văzut pe soțul tău căzând peste bord, în 
mare... Morrison a privit-o cu dispreț. Ai știut cât de important 
va fi ca Nastasis să spună povestea în așa fel încât să nu existe 
nicio îndoială că Nelson a murit, dar să lase loc de îndoială dacă 
tu l-ai omorât sau nu. Pistolul este în mâna ta, dar, după câte 
știe el, l-ai fi putut ridica de jos, din locul în care căzuse după ce 
Nelson se împușcase. 

Danielle a clătinat din cap de frustrare. 

— Și tu crezi că el și-ar fi modificat povestea dacă eu mi-o 
schimbam pe a mea? Că ar fi spus adevărul, că Nelson nu este 
mort? Pentru ce? Ca să mă salveze pe mine? Ce crezi că i s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi făcut asta? Mustafa Nastasis este cum vrei 
să crezi, numai prost nu. Știe de ce e în stare Nelson. 

— Pentru că, după câte înțeleg, Mustafa face el însuși multe 
dintre lucrurile ce trebuie făcute! a rostit apăsat Morrison. Am 
aflat multe despre el, de la proces încoace. 

— Atunci, de ce ai venit aici? a întrebat ea căutând un 
răspuns în ochii lui. Dacă știai totul despre ei, dacă știai totul 
despre Trandafirul negru. Danielle i-a prins privirea, privirea 


VP - 184 


care o acuza de complicitate cu tot ce făcuse vreodată Nelson 
St. James. Da, știu ce însemna acest nume. Nelson obișnuia să 
se grozăvească în legătură cu asta - cu cât de ușor este să-i 
determini pe oameni să facă tot ce vrei tu când le cunoști 
slăbiciunile. Dar eu nu am știut nimic despre vreo crimă - jur! 
Dar... când Wendell Clark și soţia lui... chiar înainte de a se 
prezenta în fața marelui juriu... atunci, eu... 

Morrison și-a încleștat dinţii și a închis ochii. La urma urmelor, 
păcatul omisiunii devenea aproape mai puţin scuzabil decât 
păcatele comise cu bună știință. 

— Și atunci... n-ai făcut nimic! Știai ce făcuse și l-ai ajutat să 
scape. Eşti o criminală în aceeași măsură ca și el! 

— Nu am făcut decât ce a trebuit. Ce să fi făcut? Să mă fi dus 
la poliție? 

— Există persoane din guvern care te-ar fi putut proteja. 

— Să mă protejeze? Așa cum i-au protejat pe Wendell Clark și 
pe soţia lui? 

Pe buzele lui Morrison a apărut un rânjet caustic, 
atoatecunoscător. 

— Și apoi mai erau și toți banii aceia... Păcat că nu te-ai 
gândit să comiti fapta de care ai fost acuzată. Atunci nu ai mai fi 
avut pentru ce să-ţi faci griji. 

— Trebuia să comit fapta de care am fost?... 

— Să-l ucizi exact cum a spus acuzarea că ai făcut-o: să-l 
împuști într-o noapte târzie, pe mare, să faci exact ce crede 
toată lumea că ai făcut! Morrison a arătat cu capul în direcţia 
balustradei din cealaltă latură a vasului. Să-l ucizi chiar acolo, 
așa încât corpul să cadă peste bord și să nu poată fi găsit, să-l 
ucizi după ce vei fi urlat destul de tare, încât să te audă Nastasis 
și să vină pe punte ca să te vadă în mână cu pistolul despre care 
puteai zice că tocmai îl ridicaseși de jos. S-ar fi întâmplat același 
lucru, doar că procesul n-ar fi fost o escrocherie. Ai fi putut minţi 
pentru o altă achitare și tot ţi-ai fi putut bate joc în acest timp - 
depunând mărturie după ce ţi-am spus să nu o faci, culcându-te 
cu mine pentru a fi sigură că ești la curent cu tot ce intenţionam 
eu să fac. Deosebirea ar fi fost că te-ai fi ales cu totul, cu toți 
banii pe i-a avut el vreodată, în loc să trăiești tot restul vieţii ca 
o prizonieră pe această navă-pirat a lui, în vreme ce soțul tău 
nebun ucide pe oricine crede că reprezintă o ameninţare și-și 


VP - 185 


pornește micile lui războaie personale. Ai fi făcut o favoare lumii 
dacă l-ai fi ucis în noaptea aceea. 
— Nu crezi că îmi doresc s-o fi făcut? Nu crezi că îmi doresc? 


— Ce îţi dorești, draga mea? 

Nelson St. James tocmai apăruse în spatele ei. Nu-l 
observaseră din cauza întunericului. Danielle s-a întors cu fața 
spre el. 

— Îmi doresc să nu fi trebuit să-mi petrec toată viaţa pe 
blestematul ăsta de iaht! a strigat ea trecând ca o furtună pe 
lângă el. 

St. James a privit-o plecând, cu un zâmbet coroziv, tăios pe 
buze. Și-a frecat partea de sus a braţului stâng, cum îl văzuse 
Morrison făcând la prânz. 

— Mă tem că m-am cam enervat în după-amiaza aceasta, a 
spus St. James în mod neașteptat. Am venit să-mi cer scuze 
pentru lucrul acesta și să-ţi zic că, indiferent cât de diferiţi 
suntem, sunt sigur că ne putem înţelege unul cu altul. Dar o să 
vorbim despre toate astea mai târziu, a spus el de parcă nu voia 
nimic mai mult decât ca ei doi să fie prieteni. L-a luat pe 
Morrison de braţ și l-a condus de-a lungul punţii de la tribord. 
Acum, ce-ar fi să te alături la cină? Ce mi-a plăcut de la început 
la tine e că nu ești deloc plictisitor, domnule Morrison... 
niciodată. Bineînţeles că am avut oarecare prejudecăţi în 
această privință! Mi-ar displăcea să cred că un om care a vrut să 
mă ucidă nu a fost un om interesant. 

Date fiind circumstanţele, cina a fost surprinzător de anostă. 
Cel mai mult a vorbit St. James și aproape că a vorbit numai 
despre Sicilia și despre ce urmau să vadă. Și-a făcut un scop din 
a explica faptul că, deși citea rareori, întotdeauna a găsit 
oameni care să-i poată povesti despre locurile pe care le vizita. 
În ziua următoare, după ce au trecut prin strâmtoarea Messina, 
au luat-o înspre sud, pe lângă Taormina și Catania, cu intenţia 
de a se opri în portul Syracuse sau Siracusa, cum i se mai 
spune, unde avusese loc una dintre cele mai mari bătălii ale 
lumii antice. Totuși, ceea ce-l intriga pe St. James nu era faptul 
că flota ateniană fusese distrusă și, odată cu ea, speranţa 
atenienilor că ar putea triumfa asupra Spartei în Războiul 
Peloponeziac, ci faptul că bătălia fusese urmărită de o armată 


VP - 186 


ateniană care știa că, fără corăbii care să-i ducă înapoi, 
niciodată nu se vor mai întoarce acasă. 

— Bineînţeles că unii au reușit, câţiva s-au întors vii în Atena, 
dar cei mai mulţi au pierit în prizonierat. De când mi s-au 
povestit toate acestea, m-am gândit adesea că mai rău decât a 
muri este să vezi cum soarta îţi e hotărâtă de alții. Imaginează-ţi 
că ești pe punctul să câștigi și apoi, în clipa următoare, știi cu 
siguranţă că vei pierde. Pe de altă parte, presupun că nu este 
atât de neobișnuit să ai viaţa în mâinile altora, a zis el 
aruncându-i o privire lui Danielle, pentru ca apoi să-și întoarcă 
ochii spre Morrison. Suntem cu toţii dependenţi, la un moment 
dat sau la altul, de ceea ce fac ceilalţi. Secretul este să știi în 
cine poţi avea încredere și de ce ești cu adevărat capabil. Nu 
ești de acord cu mine, domnule Morrison? 

Morrison s-a uitat la St. James și nu a scos un cuvânt. 

In ciuda fascinaţiei stranii pe care povestea atenienilor 
abandonaţi părea să i-o stârnească lui St. James, Trandafirul 
negru s-a oprit în după-amiaza următoare, nu în portul Siracusa, 
unde spusese că merg, ci în Taormina. A insistat că nu era vorba 
decât de o ușoară schimbare a planurilor, o modificare plăcută, 
o ocazie pentru Danielle să coboare de pe iaht și să simtă 
pământul sub picioare. Taormina oferea cele mai bune 
posibilităţi de shoping din Sicilia, și Danielle era întotdeauna în 
căutare de ceva nou. 

— Asta-i o minciună, a rostit Danielle scotocind în geantă 
după o ţigară. A bătut-o de dosul palmei și a aprins-o cu o 
brichetă de aur. Vrea ca tu să cobori de pe vas. Vine cineva în 
vizită și nu vrea să fie văzut la bord. Nu mi-a spus cine vine, dar 
presupun că este un american. 

Stăteau pe terasa unei cafenele. Piaţa era plină de turiști, unii 
stând în picioare de-a lungul balustradei de piatră de unde 
puteau vedea strâmtoarea Messina înălțându-se deasupra mării 
și Italia, mai departe în zare. 

Danielle a privit împrejur și a tras lung din ţigară. Avea 
ochelari negri și o eșarfă de mătase îi ţinea părul strâns. 
Morrison a sorbit din paharul cu vin roșu de Sicilia. 

— Cineva din Grupul Hawthorne? a întrebat el scoțându-și 
ochelarii. 

— Da, probabil, vine să primească asigurări. 


VP - 187 


Morrison a înclinat paharul, privind cum dansează razele 
soarelui pe el. Apoi, a împins la o parte paharul și s-a uitat la 
Danielle. 

— Asigurări? 

— Asigurări că totul este sub control, asigurări că poate ţine 
totul departe de ochii lumii. S-a întors spre Morrison, dar imediat 
a privit dincolo de el, la o masă unde erau așezate două 
persoane de pe Trandafirul negru care-i urmăreau cu privirea. 
Sunt speriaţi de moarte că ar putea afla cineva. Știu ce li s-a 
întâmplat lui Clark și lui Oliver, știu de ce este în stare Nelson. 
Danielle a tras scurt și cu putere din ţigară, iar apoi a stins-o. Imi 
doresc să nu i... 

— Dar există cineva care știe deja. De unde crezi că am aflat 
eu că el este în viață! De unde crezi că am aflat cum să te 
găsesc? 

— Fac numai presupuneri. 

— Au fotografii. 

— Fotografiile pot fi aranjate. Există oameni care fac ca acest 
fel de lucruri să fie tratate ca dovezi fabricate, ca o încercare de 
a-și face publicitate. Zvonuri că Nelson St. James este încă în 
viaţă și că navighează pe undeva pe oceanele lumii! Asta-i 
genul de lucruri care cu cât sunt mai des repetate cu atât lumea 
crede mai puţin în ele. Nu zvonurile despre Nelson îi 
îngrijorează, îi îngrijorează zvonurile despre mine. 

— Despre tine? Se tem că te-ai putea hotărî să spui adevărul? 

Era multă lume în jurul lor, înghesuită la mese, abia având loc 
să se miște. Mai erau și cele două persoane de pe Trandafirul 
negru, trimise să nu-i scape din ochi. Danielle și-a stăpânit furia 
care-i crispa buzele. Pentru o clipă, gura ei umedă și roșie a 
zâmbit cu o expresie apropiată de milă. 

— Știu cu toţii ce am făcut eu pentru el, dar totuși încă nu are 
încredere în mine. Zvonurile care-i îngrijorează sunt cele despre 
mine și despre tine. Eu ţi-am zis adevărul, nu m-am culcat cu 
ține de nevoie. Am făcut-o pentru că așa am vrut. Și acum 
Nelson știe sau crede că știe și este furios. S-a aplecat și și-a 
tras puţin bluza într-o parte, dezvelind o vânătaie urâtă de pe 
gât. Alaltăieri-noapte, în noaptea în care ţi-ai făcut apariţia la 
hotel, în noaptea în care m-ai invitat la dans... asta a făcut când 
m-am întors pe iaht... asta și alte câteva din perversiunile lui 
obișnuite. A scotocit în geantă după încă o ţigară, a vrut să o 


VP - 188 


aprindă, dar brusc s-a răzgândit și a aruncat-o pe masă. Ai 
dreptate: trebuia să-l fi ucis, în loc să fac ce-am făcut. 

— Părăsește-l, a spus Morrison pe un ton rugător. A prins-o de 
încheietura mâinii și a strâns-o puternic. Părăsește-l... în această 
clipă! Ne vom ridica de la această masă și vom ieși, șinu ne 
vom uita în urmă. Cei doi nu ne pot opri, a zis făcând un gest 
spre bărbaţii trimiși să-i urmărească. Am ceva bani, putem fugi, 
putem merge undeva unde nimeni să nu poată găsi vreodată. 

Un zâmbet trist a trecut peste buzele lui Danielle. 

— N-ar fi frumos să credem c-am putea s-o facem? 

A durat ceva până ce Morrison a înţeles ce însemna zâmbetul 
acela. Inima i-a înghețat. A dat drumul mâinii ei. 

— Am investit prea mult din mine în această căsătorie, am 
pierdut prea mulţi ani, am... 

Morrison nu mai asculta. Auzise tot ce avea nevoie să audă. 


VP - 189 


Capitolul 22 


— Au stat chiar acolo, a spus St. James arătând înspre 
dealurile joase care înconjurau golful. 

Soarele apusese transformând culoarea mării în roșu închis. 

— Mii de soldaţi atenieni veniţi la Siracusa pentru a cuceri 
Sicilia, neputând să facă nimic în afară de a privi cum atenienii 
pierdeau bătălia pe mare și cum Sparta câștiga războiul. Flota 
ateniană a încercat să spargă blocada - poate chiar acolo, a 
adăugat St. James arătând înspre strâmtoarea îngustă ce ducea 
spre portul interior, mai mic. Era în anul 406 î.Hr. și nimic din 
toate astea n-ar fi trebuit să se întâmple. Atenienii ar fi trebuit 
să câștige, ar fi trebuit să fie învingători dacă nu și-ar fi pierdut 
energia, dacă ar fi fost dispuși să facă tot ce era nevoie pentru a 
câștiga. 

S-a întors și l-a privit pe Morrison care stătea cu spatele la 
balustradă, la câţiva metri distanţă. St. James se aștepta ca 
Morrison să-l întrebe ce vrea să spună sau măcar să arate un 
mic semn de interes, dar Morrison a agitat gheața care mai 
rămăsese în pahar și a mai sorbit o înghiţitură din băutură. 

— Pentru că l-au îndepărtat pe Alcibiade și l-au lăsat pe Nicias 
la conducere? a întrebat Morrison când a terminat de băut. 

St. James era impresionat. 

— Ești mai mult decât un avocat bun, domnule Morrison. 
Asta-i bine. Deci, dacă știi povestea lui Alcibiade, înţelegi 
probabil unde vreau să ajung. Atenienii îl iubeau, dar niciodată 
nu au putut avea încredere totală în el - era prea sclipitor, era 
mult prea bun faţă de toţi ceilalţi. Atenienii voiau să cucerească 
Sicilia, erau înnebuniţi de această idee și știau că Alcibiade este 
cel care o poate face, dar, în ultimul minut, au dat înapoi, au 
decis că trebuia să trimită pe cineva mai precaut - mai 
respectabil, dacă vrei -, pe cineva care credea în aceleași lucruri 
ca și ei. Nicias, bătrân, respectabil, temătorul de Dumnezeu 
Nicias. Ar fi putut câștiga oricum, dar l-au acuzat pe Alcibiade de 
necredință, de profanare a statuilor zeilor și au trimis o corabie 
să-l aducă înapoi, să fie supus judecății... 


VP - 190 


— Dar, în loc de asta, Alcibiade s-a dus la spartani și i-a ajutat 
în luptă, a intervenit Morrison. Asta vrei să spui? Că tu ești ca 
Alcibiade pentru că ai refuzat să te pui la dispoziţia legii? Dar 
analogia asta nu funcționează. l-a aruncat lui St. James o privire 
rece, apăsătoare. Pe tine nu te-a ales nimeni să conduci ceva și 
acela care ţi-a povestit ce s-a întâmplat în Siracusa, acum două 
mii patru sute de ani, poate s-a întâmplat să nu-ţi spună că 
povestea nu s-a terminat așa. In cele din urmă, Alcibiade s-a 
întors în Atena, a ajutat-o să-și formeze cel mai bun guvern pe 
care-l avusese vreodată și aproape că a câștigat astfel războiul. 

— Chestia este, domnule Morrison, că Alcibiade mi-a adus 
aminte de propria mea situaţie, dar mi-a amintit deopotrivă și 
de situaţia ta. Poate că eu nu mă voi mai putea întoarce 
vreodată acasă, dar nici tu nu te vei mai întoarce. 

St. James s-a îndepărtat de balustradă și s-a așezat pe unul 
dintre scaunele de pe punte. 

— Nu vei pleca acasă, domnule Morrison, pentru că eu nu-ți 
voi permite. Dacă află anumiţi oameni ce ai aflat tu... S-a uitat la 
Morrison ca să fie sigur că acesta înţelege întreaga semnificaţie 
a vorbelor sale. Ai de ales sau mai degrabă ai o singură 
posibilitate ca să rămâi în viaţă. Oamenii cu care lucrez eu - unii 
dintre ei - știu ce ai făcut, știu că ţi-ai dat demisia de la firma la 
care ai lucrat, știu că ai dispărut. Și acum știu că te afli aici. A 
fost un lucru prostesc să vii aici, Morrison, și, pe viaţa mea, nu 
înțeleg de ce-ai făcut-o. Din cauza lui Danielle? Pentru că ai 
crezut că ai fost înșelat? St. james a căutat răspunsul în ochii lui 
Morrison. Oricum, ce s-a făcut s-a făcut. Varianta ușoară ar fi 
să... dar eu îţi sunt dator pentru ce-ai făcut și întotdeauna încerc 
să-mi plătesc datoriile. De aceea am minţit ieri, când... 

Morrison a înţeles imediat ce voia să zică St. James. 

— Ai avut un vizitator - pe cineva de la Grupul Hawthorne 
presupun. 

St. James a dat ușor din cap, confirmând adevărul celor spuse 
de Morrison. 

— Am zis că te afli aici pentru că ești implicat încă de la 
început, că ai știut întotdeauna că eu am fost viu, că tot ce a 
făcut Danielle la proces a făcut la indicaţiile tale, că motivul 
pentru care ai părăsit firma și ai dispărut este că acum lucrezi 
pentru noi. Le-am spus că avem nevoie de cineva ca tine, de 


VP-191 


cineva cu o cunoaștere completă a legii și a modului în care să o 
folosească. 

Morrison se uita în jos, la paharul gol. Un zâmbet, 
recunoaștere nu atât a perfidiei și a șireteniei, ci și de admiraţie 
tăcută pentru aceste două virtuţi speciale, a trecut peste buzele 
lui. 

— Chiar că nu există vreo posibilitate de alegere, a rostit el 
ridicând ochii. Este exact pentru ce am venit: să iau ce merit. 

— Și ce crezi că meriţi, domnule Morrison? În afară de faptul 
că acesta este singurul mod de a-ţi salva viaţa, ce consideri că 
este așa de important, încât să vrei să ni te alături? 

Morrison nu a ezitat. 

— Tot ce ai, domnule St. James, tot ce posezi! 

St. James a rămas fără grai, nu-i venea să-și creadă urechilor. 
Apoi, a început să râdă, un hohot de râs puternic, răsunător, 
care părea un ecou dublat de dealurile dezgolite ale golfului. 

— i-am salvat viața, a continuat Morrison. Ai crezut că ţi-aș fi 
recunoscător dacă pentru preţul corect - alăturarea la 
conspirație, implicarea în afacerea Trandafirul negru - spui că 
nu mă vei ucide? 

Apoi, în vreme ce St. James privea uluit, Morrison, fără nicio 
altă vorbă, s-a întors cu spatele și a plecat. 

e 

Trandafirul negru a părăsit portul Siracusa și s-a îndreptat 
spre Marea lonică, navigând în jurul colțului sud-estic al Siciliei. 
Abia după două zile, când s-au oprit la Agrigento, Morrison a 
avut prima ocazie să o vadă pe Danielle singură, după acea 
după-amiază din Taormina. Se plimbau toți trei prin Valea 
Templelor, St. James repetând ce-i spuseseră unii și alții despre 
greci și de ce aceștia construiseră templele, când s-a oprit brusc 
în mijlocul unei propoziţii, a dus mâna la braţ și, clătinându-se, 
s-a așezat pe o bancă din apropiere. 

— Nu-i nimic, i-a spus lui Danielle când aceasta a făcut un pas 
spre el. Vedeţi-vă de drum. Simt nevoia să rămân puţin așezat. 
Vă prind din urmă. 

— Este inima, i-a explicat Danielle lui Morrison când s-au aflat 
destul de departe ca să nu fie auziți. Nu e nimic serios. Și-a 
îngustat ochii și a privit cu amărăciune. Ghinion! Măcar de-ar 
muri! 


VP - 192 


A început să meargă mai repede, ca și cum ar fi vrut să 
mărească distanţa dintre ei doi și soțul ei. Cărarea cobora pe 
pietre lustruite de atâta folosire în decursul a mii de ani, trecând 
pe lângă morminte străvechi, goale acum, pe lângă ruinele 
altarelor și templelor unor zei locali mai mici. 

— Te va ucide! a spus continuând să meargă, grăbindu-se, 
pielea tălpilor pantofilor zgâriindu-se de pietrele acoperite cu 
nisip. Știu ce ţi-a spus alaltăieri - că ai putea lucra pentru el -, 
dar nu-i adevărat. Voia numai să vadă ce reacţie ai și... 

— Și să mă facă să cred că încă mai am o șansă. Da, știu, a 
rostit Morrison privind-o cu coada ochiului. Dar, dacă este așa 
de hotărât să mă vadă mort, de ce nu a făcut-o încă? 

Danielle s-a răsucit pe călcâie. 

— Îi place să se joace. Încă nu ai înţeles asta? Povestea pe 
care a spus-o despre atenieni sau cine or fi fost ei - subliniind că 
soarta lor fusese scrisă dinainte și că nu puteau face nimic să o 
schimbe -, asta a fost pentru tine! Ştie ce s-a petrecut între noi 
doi și este gelos, e nebun! 

A pornit din nou, dar nu a făcut trei pași și s-a oprit iarăși. 

— Privește acolo! 

Sub ei, în depărtare, Trandafirul negru la ancoră era o pată 
mică, albă pe suprafața albastră și mișcătoare a mării fără 
sfârșit. 

— Povestea aceea pe care a spus-o mi se adresa și mie. 
Reușesc să ajung aici sus și să privesc într-acolo și să văd iahtul 
acela nenorocit și știu că nu pot face nimic împotriva acestei 
situaţii. Nu voi putea niciodată să plec acasă. Voi trăi ca o 
prizonieră pe acel vas blestemat până în ziua când voi muri. Sau 
până în ziua în care va muri el, a adăugat ea cu un tremur 
nervos. În loc să-mi doresc să-l fi ucis, trebuia să-l ucid! 

— L-ai fi ucis? a întrebat Morrison cu detaşare rece. 

S-a întors și a luat-o din loc, dar agale, ca un turist care are 
toată ziua la dispoziţie. Pusese întrebarea fără nicio intenţie de 
judecată morală, așa încât ar fi putut fi o întrebare despre 
culoarea preferată sau ce ar vrea să mănânce la cină. „L-ai fi 
ucis sau nu l-ai fi ucis” - o formulare simplă pentru o alegere 
aflată într-un echilibru atât de fragil, încât cel mai neînsemnat, 
cel mai trecător capriciu putea fi nu numai decisiv, ci toată 
justificarea de care avea nevoie. 


VP - 193 


— De ce n-aș... După tot ce mi-a făcut, după... Danielle l-a 
prins pe Morrison de braţ și l-a făcut să se oprească. Tocmai își 
amintise ceva. Și aș putea, de asemenea... nu-i așa? 

Un zâmbet straniu, trist și, în același timp, aproape sinistru a 
trecut ca o umbră peste buzele lui Morrison. Danielle nu l-a 
observat. Era prea nerăbdătoare să afle răspunsul pe care avea 
impresia că-l știa deja. 

— Aș putea și nimeni n-ar putea face nimic, am dreptate? a 
întrebat ea. Am fost deja judecată pentru această crimă, nu mă 
mai pot judeca încă o dată. Nu-i așa? 

Zâmbetul de pe buzele lui Morrison a devenit mai subtil și nu 
tocmai ușor de interpretat. Și-a tras brațul din mâna ei ca și cum 
ar fi găsit o oarecare plăcere crudă în a ignora întrebarea ei și a 
începe să vorbească despre coloanele antice ruinate care se 
înălţau împrejur. 

Ea l-a apucat din nou de braţ, cu mai multă forță decât prima 
dată. 

— Este adevărat, nu-i așa? a insistat ea. Odată ce ai fost 
achitat, nu te mai pot judeca din nou, nu-i așa? 

Morrison și-a retras iarăși braţul, și-a încrucișat mâinile la 
piept și a privit în pământ. A lovit cu piciorul o pietricică, nu 
tare, numai o mișcare ușoară a degetelor de la picioare, dar 
destul cât să o facă să se rostogolească pe lespedea groasă, 
tocită de timp. 

— Ar rămâne problema ta de conștiință. Ai putea să trăieşti cu 
conștiința faptului că ai ucis pe cineva cu sânge rece? 

Morrison a tăcut în așteptarea răspunsului, dar nu a primit 
niciunul. A mai lovit o pietricică, mai tare de această dată. 
Pietricica a sărit pe lespedea următoare și s-a rostogolit încă 
puţin după aceea. Morrison a zâmbit gândindu-se la ușurința cu 
care lucrurile pot fi puse în mișcare. 

— Pe bărbatul cu care te-ai căsătorit, pe tatăl copilului tău, a 
continuat el cufundat într-o concentrare tăcută. Ai putea face 
asta, l-ai putea ucide pe tatăl copilului tău? 

Tot nu a primit răspuns, numai aceeași tăcere de moarte. 
Morrison și-a ridicat privirea și a văzut-o așteptând cu ochi reci, 
disprețuitori și nerăbdători. 

— Odată ce te-au achitat, nu te mai pot judeca încă o dată, 
nu-i așa? a repetat ea întrebarea cuvânt cu cuvânt, ca și cum ar 
fi fost singura întrebare care-i putea interesa pe amândoi și nu 


VP - 194 


dacă uciderea era ceva bun sau ceva râu, ci dacă putea scăpa 
de proces. 

— Dacă poți fi judecată de două ori pentru același lucru. Asta 
vrei să știi? 

Danielle și-a strâns buzele și a ridicat bărbia. Era o atitudine 
așa de impunătoare, așa de indiferentă, atât de superioară faţă 
de ceea ce lumea în simplitatea ei numește în mod obișnuit 
moralitate, încât, în ciuda faptului că Morrison credea că o 
cunoaște pe Danielle, aproape că i-a tăiat respiraţia. 

— De ce să vrei să-l ucizi de vreme ce semănaţi cu adevărat 
unul cu altul atât de mult? a întrebat ridicându-și și el bărbia 
într-un fel de atitudine combativă. 

Nimic nu o putea opri. Morrison ar fi putut ţipa la ea și nu ar fi 
contat. Ea trebuia să primească un răspuns, trebuia să știe. 

— Nu pot, nu-i așa? _ 

Brusc, ochii lui Morrison au privit dincolo de ea. Incet, 
metodic, fiecare pas fiind parcă o povară, St. James își croia 
drum prin mulţimea de turiști. Morrison s-a uitat înapoi la 
Danielle și i-a căutat privirea pentru o clipă. 

— Nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași 
crimă. 

St. James aproape că ajunsese. Era destul de aproape ca 
Morrison să-i poată vedea transpiraţia lucindu-i pe faţă și 
privirea îngrijorată. S-a uitat repede la Danielle. 

— Dar nu există niciun motiv ca să o faci. 

St. James era furios. Ignorându-l pe Morrison, a apucat-o pe 
Danielle de braț și a întrebat-o de ce dorise să fugă. Ea a 
încercat să se smulgă din strânsoare, dar nu a reușit să scape. 

— Lasă-mă! Ce crezi că faci? Ai înnebunit? Nu fugeam 
nicăieri! 

El a apucat-o cu amândouă mâinile. 

— Crezi că nu știu ce faci... ce ţi-ar plăcea să faci?... Să fugi 
cu el! A dat din cap spre Morrison. Crezi că nu știu că te-ai 
culcat cu el? A împins-o puternic cu amândouă mâinile. Ea s-a 
clătinat spre spate, aproape să cadă. Dă-i drumul! Pleacă! Unde 
crezi că te poţi duce? Unde crezi că vei fi în siguranţă când nu 
mă vei avea pe mine să te protejez? 

S-a uitat un moment la ea, apoi a clătinat din cap a dezgust și 
s-a îndepărtat cu pași mari. 


VP-195 


Danielle a rămas pe loc, furioasă și sfidătoare, dar apoi, brusc, 
s-a panicat, s-a speriat că St. James vorbise serios, că o părăsea, 
iar ea și Morrison erau pe cont propriu. Nu s-a uitat la Morrison 
nicio clipă, nu s-a oprit să-i adreseze măcar un cuvânt ca 
explicaţie, a luat-o la fugă după soţul ei. 

— Ți-am zis că nu s-a întâmplat nimic, a auzit-o Morrison 
spunând în timp ce-l lua pe St. James de braţ și-și continua 
drumul alături de el. De ce nu mă crezi? Dacă aș fi vrut să fug 
cu el, de ce m-aș mai fi întors? Tot ce-am plănuit noi doi a 
funcţionat perfect. Nu ai niciun motiv să fii gelos. 

Morrison nu a mai auzit restul conversaţiei. Nu știa ce-i zisese 
Danielle lui St. James, deși era sigur, în limite raţionale, că, 
indiferent ce îi spusese, nu fusese adevărul. Aceasta era 
calitatea principală a lui Danielle, chiar mai mult decât felul în 
care arăta: abilitatea pe care o avea de a te face să vrei să crezi 
ce zicea, când știai de fapt că fiecare cuvânt al ei era o 
minciună. Exista o anumită intimitate în asta, faptul de a ști că, 
dacă te minte, este numai și numai pentru că încă vrea să 
gândești frumos despre ea. Dar Morrison ajunsese să realizeze 
că exista o diferenţă între minciunile pe care i le spunea soțului 
și cele pe care i le zisese lui. Pe Morrison îl minţise ca să-și 
protejeze soţul, dar ce minciună spusese oare pentru a-l proteja 
pe Morrison. 

Morrison s-a gândit la asta din nou, două nopţi mai târziu, 
când, aproape de miezul nopţii, a fost chemat pe punte. 
Trandafirul negru părăsise coasta Siciliei cu o zi în urmă și 
pornise spre Africa de Nord. Vântul nopţii era cald pe fața lui 
Morrison, aerul - curat și bun. St. James îl aștepta. Faţa îi era 
împurpurată de parcă băuse. Ochii i se mișcau repede, cuprinși 
de o emoție stranie, inexplicabilă. Danielle, nervoasă, ațâțată, 
cu fața machiată și aproape rigidă, stătea la numai câţiva pași 
distanţă. In priviri avea o expresie sălbatică, pe jumătate 
nebună. Morrison era impresionat de cât de diferit, aproape cu 
minţile pierdute, arăta Danielle, încât, în prima clipă, nici nu a 
observat revolverul îndreptat spre punte pe care-l ţinea în mâini. 

— Danielle va face totul pentru mine, Morrison, a spus St. 
James, cu un rânjet triumfător. Asta nu ai înţeles tu niciodată. 
Uite ce a făcut pentru mine la proces, și-a asumat riscul ca toată 
lumea să creadă despre ea că este o ucigașă! Ar fi trebuit să o 
lași în pace, Morrison. Foarte rău că nu ai făcut-o. Acum, trebuie 


VP - 196 


ca tu să închei în felul în care toţi cred că am sfârșit eu: 
împușcat mortal, cu trupul pierdut în mare, ucis de aceeași 
femeie care m-a ucis pe mine! S-a întors cu fața spre mare. Fă-o 
Danielle! Fă-o acum! 


VP - 197 


Capitolul 23 


Era ultimul proces al lui Philip Conrad înainte de a ieși la 
pensie și cel mai greu din cariera lui. Trebuia să facă un efort să 
înregistreze cuvintele, să-și lase la o parte suferința și 
sentimentul de pierdere și să încerce să-și facă meseria. Andrew 
Morrison fusese nu numai cel mai bun avocat pe care-l văzuse 
vreodată, Morrison fusese prietenul său. In toţi acești ani, după 
ce-l asculta în sala de judecată, după toate acele conversații 
scurte, dar interesante pe care le avuseseră, ajunsese să-l 
cunoască pe Morrison poate mai bine decât cunoscuse vreodată 
pe cineva. Stând așa și așteptând să înceapă procesul, a început 
să înţeleagă ironia amară că Morrison, care dominase 
întotdeauna desfășurarea proceselor, va domina și acest proces, 
deși într-un mod complet diferit. 

Avocaţii s-au așezat în liniște la birourile lor, așa cum fac 
întotdeauna, cu puţin timp înainte ca judecătorul să-și ocupe 
locul. Sala de judecată era plină de spectatori și, cu toate că 
nimeni nu scotea un sunet, ca de obicei, tăcerea era cumva 
diferită, exista senzaţia că lucrurile duc spre o concluzie care 
fusese deja stabilită. Era a doua oară când acuzata era judecată 
pentru crimă și, ca într-o tragedie greacă, toate personajele 
erau destinate să se repete sau, mai degrabă, toate cu excepţia 
unuia. Alice Brunelli nu ceruse să prezideze completul de 
judecată, dar, date fiind circumstanţele deosebite ale cazului, 
ceilalți judecători hotărâseră că ea este cea mai calificată 
pentru asta. Robert Franklin, pe de altă parte, ar fi putut 
demisiona dacă nu i s-ar fi dat această a doua șansă să o dea în 
judecată pe Danielle St. James pentru omor. 

— Statul împotriva lui Danielle St. james, a rostit Franklin cu 
voce viguroasă și hotărâtă după ce judecătoarea Brunelli i-a 
cerut să anunţe cazul. 

Brunelli s-a întors spre cei doisprezece bărbaţi și femei care 
fuseseră selectaţi după zile întregi de audieri. A citit acuzaţia și 
a adăugat: 

— Și, în faţa acestei acuzaţii de crimă, acuzata Danielle St. 
James pledează nevinovată. Aceasta înseamnă, doamnelor și 


VP - 198 


domnilor, că acuzata a negat acuzaţia, a negat că a făcut ceea 
ce afirmă acuzarea că a făcut, a negat că a comis o crimă. Și 
această negare, a continuat ea înclinându-se în direcţia juraţilor 
pentru a sublinia importanţa a ceea ce urma să spună, această 
negare înseamnă că dumneavoastră trebuie s-o credeţi, să 
credeţi că este nevinovată dacă și numai dacă acuzarea nu 
dovedește în discursul acesta minunat pe care trebuie să-l luaţi 
în serios că vina ei este dincolo de orice îndoială rezonabilă. 
Trebuie să vă abţineți de la orice raţionament, nu trebuie să 
ajungeţi la o decizie până nu ascultați toate dovezile și până nu 
vă instruiesc cu privire la ce zice legea. Abia atunci veţi fi trimiși 
în sala pentru deliberare, unde veţi delibera între 
dumneavoastră. 

S-a tras înapoi pe scaun, și-a sprijinit cotul drept pe masă și a 
studiat reacţia juraţilor, cu o privire pătrunzătoare. 

— Dacă are cineva cea mai mică îndoială că poate face 
aceasta, adică să aștepte până ce sunt prezentate toate probele 
ambelor părți, nu numai ale acuzării, ci și ale apărării, înainte de 
a decide, să o spună acum, pentru că, dacă nu poate, nu are ce 
să căuta în juriu. 

Alice Brunelli era atât de fermă, atât de stăpână pe sine, 
încât, pentru moment cel puţin, și-au dorit cu toţii să fie atât de 
buni cum se aștepta ea ca ei să fie. Nu a ridicat niciunul mâna, 
nimeni nu a spus niciun cuvânt, singura mișcare a fost o 
aprobare din cap și o privire mai sumbră în ochii lor, ceea ce 
reprezenta promisiunea că vor încerca să facă exact cum le 
ceruse ea. 

Brunelli nu avea timp de pierdut. S-a întors spre avocatul 
acuzării. 

— Domnule Franklin, sunteți pregătit să ţineţi alocuţiunea de 
deschidere? 

Robert Franklin nu numai că învățase din propriile greșeli, ci 
profitase de ele cât de mult se poate. Morrison aproape că-l 
desființase în timpul procesului, îl făcuse să pară uneori un 
incompetent gângav. Cei mai mulţi l-ar fi urât pe Morrison 
pentru asta și poate că, în anumite momente ale procesului, și 
Franklin îl urâse, dar, chiar și în timpul celor mai groaznice 
umilințe, înțelesese că nimic nu era personal, că, în cazul lui 
Morrison, era vorba numai de profesie, de ce trebuie să faci ca 
să câștigi procesul. 


VP - 199 


Morrison nu-i ceruse lui Philip Conrad transcrierea procesului, 
dar Franklin, da. Și învățase și mai mult din ce găsise pe pagina 
imprimată a ceea ce se întâmplase în singura lui confruntare cu 
legendarul Andrew Morrison: a aflat că, odată ce începi un 
proces, renunțţi la tot - la familie, la prieteni, la mâncare, dacă 
trebuie, la somn, când poţi, pentru că un avocat care își 
închipuie că există un sfârșit în pregătirea unui proces este 
avocatul care sigur va pierde. Cu toţii vrem să facem lucrurile 
bine, să fim cât de buni putem, dar cei mai mulţi se mulțumesc 
să fi făcut un efort oarecare. Noi avem alte lucruri de făcut, 
variatele diversiuni prin care ne convingem singuri că există și 
altceva în viaţă, nu numai munca pe care am ales-o sau care ne 
alege ea pe noi. Dar, până să o întâlnească pe Danielle, 
Morrison fusese interesat numai de un singur lucru, și a dovedit- 
o. Asta a învăţat Franklin de la Morrison, la primul proces: că, 
dacă vrei să fii mai bun, trebuie să lucrezi la asta fără încetare. 
Și Franklin aceasta făcuse. 

Fără însemnări la care să tragă cu ochiul, fără să-și fi pregătit 
nimic scris, alocuţiunea de deschidere a lui Franklin a fost 
aproape perfectă. Dacă a uitat ceva din ce voia să spună, ceva 
din ceea ce repetase iar și iar, zile în șir, săptămâni de-a rândul 
înainte de începerea procesului, nimeni nu și-a dat seama de 
asta. Dar, în felul în care și-a încheiat alocuţiunea, care a durat o 
oră, a fost mai mult decât memoria pusă la lucru, mai mult 
decât amintirea ordinii cuvintelor. Ceea ce a spus Franklin 
venea direct din inima lui. 

— Andrew Morrison nu mi-a fost prieten. Am fost adversari. A 
fost avocat al apărării și eu am fost întotdeauna avocat al 
acuzării. Am cunoscut o mulţime de avocaţi, dar Andrew 
Morrison a fost unic în felul lui. Când pledai împotriva lui, trebuia 
să știi două lucruri: că el te va învăţa ceva ce tu nu ai știut 
niciodată și că, indiferent cât de solid credeai că este cazul tău, 
era aproape sigur că vei pierde. Andrew Morrison a fost cel mai 
mare avocat pe care l-am văzut vreodată, dar Andrew Morrison 
nu este avocatul apărării în cazul de față, Andrew Morrison este 
victima. 

Franklin s-a îndepărtat încet de lângă boxa juraţilor și a arătat 
spre sală, către biroul la care Danielle St. james stătea alături de 
noul ei avocat. 

— Ea l-a ucis și eu voi dovedi că așa stau lucrurile. 


VP - 200 


Avocatul apărării, Winslow Kubik, era bine-cunoscut și scump, 
unul dintre acei avocaţi deveniți faimoși în epoca televiziunii din 
cauza persoanelor pe care le reprezentase, celebrităţi acuzate 
de crime sau persoane care au devenit celebre datorită crimelor 
pe care le comiseseră. Că avocatul Kubik pierdea procesele mai 
des decât câștiga nu era chiar așa de important ca faptul că 
putea explica întotdeauna așa de bine orice situaţie în media. 
Winslow Kubik era faimos și asta înseamnă că era cineva cu 
care alte persoane faimoase se puteau simţi confortabil. Stătea 
acum la biroul cel mai apropiat de boxa juraţilor lovindu-și 
degetele unele de altele, cu o expresie studiată de mare interes 
în ochi, și aștepta ca Franklin să se așeze. 

Totul era studiat la Kubik, studiat până devenise obișnuință și, 
odată devenit obișnuinţă, sensul întreg al gestului, uitat. Cu un 
zâmbet la fel de lustruit ca și pantofii pe care-i purta, stătea 
chiar în faţa boxei juraților, ochii trecând cu bună știință de la un 
jurat la următorul, amintindu-le ceea ce li se spusese mai 
înainte, că acuzata, ca orice acuzat, trebuia să beneficieze de 
prezumția de nevinovăție faţă de crima de care era acuzată și, 
contrar celor spuse de avocatul acuzării, probele vor dovedi că 
ea nu numai că nu era vinovată de uciderea lui Andrew 
Morrison, ci că „Danielle St. James nu a ucis pe nimeni”. 

A spus asta ca și cum ar fi fost un fel de dezvăluire sau măcar 
începutul unei dezvăluiri, promisiunea celor ce vor veni, a unor 
dovezi noi, a unor martori necunoscuţi, a unor lucruri pe care nu 
le putea dezvălui acum, dar le va putea arăta mai târziu. 

Era acolo tot tacâmul: zâmbetul liniștit, atoateștiutor, pauza 
prelungită, privirea care spunea că el știa lucruri care-l vor face 
pe procuror mici fărâme. Era o modalitate prin care sădea 
sămânţa îndoielii, începutul suspiciunii că era ceva nu tocmai în 
regulă în formularea cazului acuzării, o metodă folosită de 
avocaţii a căror singură speranţă de a câștiga este că se poate 
răsturna ceva chiar în timpul procesului - o declaraţie făcută de 
un martor pe care să-l facă să pară mincinos, imposibilitatea 
unui martor să-și aducă aminte cine știe ce detaliu obscur, care 
să arate că mărturia lui trebuie să fi fost exersată -, orice care 
se putea folosi pentru a crea îndoială, rezonabilă sau nu, și totul 
făcut într-un fel care să sugereze că apărarea știuse aceasta tot 
timpul. Era ceva ce Morrison nu făcuse niciodată, dar Morrison 


VP - 201 


știuse întotdeauna, încă de la început, mai multe decât știuse 
cea mai mare parte a oamenilor la sfârșit. 

Kubik a ţinut-o așa aproape o oră, nu pentru că avea ceva nou 
de adăugat, ci pentru că Franklin vorbise și el cam tot atâta 
timp. Acesta era modul în care Kubik arăta că el nu putea fi 
intimidat. 

Mâinile lui Conrad zburau pe clapele mașinii de scris în vreme 
ce consemna fiecare cuvânt banal care izvora din siguranța 
afișată de mintea lui Winslow Kubik. Conrad nu privea drept în 
față, așa cum făcea de obicei când se concentra pentru a 
înregistra în scris tot ce auzea cu exactitate, ci se uita prin sala 
de judecată, urmărind reacţia mulțimii și, uneori, arunca o 
privire și înspre Danielle. 

Aceasta încă era cea mai frumoasă femeie pe care-o văzuse 
el vreodată, dar ceva dispăruse din ochii ei. Provocarea 
strălucitoare, focul care îi umplea ochii de fiecare dată când era 
provocată, râsul care-i punea să danseze, toate dispăruseră. Ea 
i-a surprins privirea. Poate că și l-a amintit pe grefierul anonim 
de la celălalt proces, așa că i-a întors privirea și a zâmbit 
neajutorată, disperată și tristă. 

— Chemaţi-l pe primul dumneavoastră martor, i-a spus 
judecătoarea Brunelli lui Franklin după ce Kubik terminase și 
curtea își reluase lucrările, după prânz. 

— Statul o cheamă pe martora Marsha Allison. 

Judecătoarea Brunelli abia dacă și-a ridicat ochii de pe dosarul 
pe care-l citea când martora a intrat în sală. Cu o mișcare 
bruscă a mâinii, i-a cerut aprodului să se ocupe de depunerea 
jurământului de către martoră. 

Franklin își ţinea mâna dreaptă pe biroul lui. Era mai bine 
îmbrăcat de această dată, cu un costum închis la culoare, nou, 
care, mulţumită unui oarecare croitor bun, îi venea perfect. 
Avea și o cămașă franţuzească, și o cravată care călcate și 
asortate potrivit, nu mai arătau ca și cum dormise în ele. 

— Doamnă detectiv Allison, a rostit el după câteva întrebări 
preliminare necesare. Aţi avut ocazia să conduceţi o investigaţie 
la bordul iahtului numit Trandafirul negru? 

Marsha Allison avea părul castaniu-deschis, tuns scurt și ochi 
verzi apropiaţi. Concentrarea ei era așa de intensă, încât, deși 
avea doar 30 de ani, la baza nasului se conturase un rid adânc. 
Ca orice ofițer de poliţie cu pregătire pentru a depune mărturie 


VP - 202 


la tribunal, a așteptat până ce Franklin a terminat în mod clar 
întrebarea, apoi s-a întors spre juraţi și le-a zis că a fost la 
bordul Tranaafirului negru. 

— Și ne puteţi spune care a fost rezultatul investigaţiei? 

— S-a raportat un caz de omucidere pe Trandafirul negru. 

În ciuda supărătorului strabism, felul ei de-a fi era relaxat, ca 
și cum s-ar fi adresat unui mic grup de persoane pe care le 
cunoștea. 

— Noi am urcat la bord pentru a investiga. 

Franklin era pregătit cu întrebarea următoare. 

— Când spuneţi că aţi mers la bord - nava era ancorată aici, 
în San Francisco? 

— Da, în port. 

Franklin a zâmbit. Mai era un aspect pe care Franklin voia ca 
ea să-l lămurească. 

— Și crima care fusese raportată se petrecuse în timp ce 
Trandafirul negru era ancorat în port? 

— Nu, se petrecuse undeva în largul mării. 

Cu o expresie ușor uimită, Franklin s-a dus de la biroul său 
până în colţul cel mai îndepărtat boxei juraţilor. A rămas acolo 
cu o mână sprijinită de balustradă și a privit-o pe detectiva 
Allison cu o curiozitate prietenoasă. 

— Crima a fost raportată când Trandafirul negru era în larg și 
dumneavoastră ați așteptat până ce vasul a sosit aici? 

Allison a clătinat din cap. 

— Nu, crima a fost raportată numai după ce vasul a ancorat 
aici, în San Francisco. 

Franklin voia să nu existe niciun dubiu. 

— Cu alte cuvinte, nimeni nu a raportat crima când ea s-a 
întâmplat, ci mai târziu, după ce iahtul s-a întors de pe mare, ca 
să spunem așa. 

— Da, așa am înţeles. 

Franklin și-a aţintit privirile spre vârfurile pantofilor. 

— Raportarea aceasta... a început el cu o voce moale, 
șovăielnică, plină de îndoieli. Și-a ridicat privirea, dar nu și 
capul... Această raportare - a venit cineva la poliţie, adică au 
venit la poliţie ca să raporteze crima?... 

— Nu, nu a venit nimeni. S-a dat telefon. 


VP - 203 


— S-a dat telefon! Da, înţeleg, a rostit Franklin ca și cum asta 
ar fi explicat ceva de mare importanţă, dar, apoi, ca din senin, a 
intrat într-o nouă stare de confuzie. 

Și-a îndreptat spinarea, și-a ridicat capul și a privit direct spre 
ea. 

— Dar, de pe un vas ca acesta - un iaht care ar putea naviga 
oriunde în lume -, ar fi putut suna cineva chiar în momentul în 
care a avut loc crima, nu-i așa? Vreau să spun că nu a existat 
niciun motiv pentru a aștepta până când ajungeau la San 
Francisco, nu-i așa - numai dacă nu cumva s-au temut. 

— Obiecţie! a strigat Kubik cu indignare. Nici măcar nu 
cunoaștem numele celui care a dat telefon și știm încă și mai 
puţin de ce a sunat când a sunat! 

Judecătoarea Brunelli a admis obiecţia fără să-și ridice 
privirile. Franklin a zâmbit pentru sine și a continuat cu 
întrebările. 

— Avocatul apărării a făcut o observaţie excelentă. Cine a 
raportat crima? Care este numele celui care a raportat crima? 

— A fost un apel anonim, a replicat Allison. Nu și-a spus 
numele. 

Franklin a ridicat din umeri. 

— A sunat cineva și nu și-a spus numele, a spus că s-a 
întâmplat o crimă pe un iaht și dumneavoastră v-aţi grăbit să 
investigati? De unde aţi știut că nu este o păcăleală din partea 
cuiva care nu voia decât să facă probleme altcuiva pe care nu-l 
place? 

— Crima este o treabă serioasă și o mulţime de oameni care 
raportează o crimă prin împușcare nu vor să fie implicaţi. Allison 
a făcut o pauză, și-a pus coatele pe mânerele scaunului și s-a 
înclinat în faţă. Ridul adânc de la baza nasului a devenit și mai 
pronunţat în timp ce explica de ce poliţia a acţionat așa de 
prompt. Cel care a făcut apelul ne-a zis nu numai că s-a comis o 
crimă, ci și că victima este Andrew Morrison, un avocat bine- 
cunoscut nouă tuturor. Și nu numai că s-a întâmplat pe iaht, pe 
Trandafirul negru, ci și locul exact unde a avut loc crima. 

Franklin s-a întors la biroul său, a luat un document, l-a privit 
și apoi l-a aruncat la loc. 

— Deci, când aţi urcat la bordul Trandafirului negru, ce aţi 
găsit? Exista vreo dovadă că a avut loc o crimă? 


VP - 204 


— Am găsit ceea ce ni s-a spus că vom găsi: urme de sânge 
pe punte și pe balustradă și... 

Franklin a întrerupt-o. 

— In locul în care vi se spusese că veți găsi urmele? 

— Da, la tribord, pe punte. 

— Continuati. Ce altceva aţi mai găsit? 

— Un pistol, un revolver de 38 mm ascuns în dormitorul 
acuzatei. 

— Și v-aţi putut da seama dacă se trăsese cu el recent? 

— Lipsea un glonţ din butoiaș. 

— Arma a fost găsită în dormitorul acuzatei, dar exista vreo 
dovadă că era cu adevărat a ei? 

Allison a dat cu fermitate din cap. 

— Arma avea amprentele ei pe ea, singurele amprente. 

— Și, sângele? Știţi al cui era sângele? 

— Era sângele lui Andrew Morrison. Testul ADN a confirmat 
lucrul acesta. 

Franklin a dat să se așeze, dar apoi s-a răzgândit. 

— Incă un lucru, detectiv Allison. Sângele... sângele lui 
Andrew Morrison... era proaspăt? Aţi putea spune cât de recent 
s-a întâmplat crima? 

— Nu, nu aș putea spune. Se încercase ștergerea urmelor, 
dar, așa cum am zis mai devreme, mai existau încă urme și asta 
era tot ce ne trebuia nouă pentru a determina AND-ul. 

— Cineva încercase să șteargă urmele spuneţi? Cu alte 
cuvinte, să mușamalizeze crima, uciderea lui Andrew Morrison? 

În vreme ce Franklin se așeza, Kubik ridica o nouă obiecţie. 
Brunelli a admis obiecția, dar efectul pe care-l dorise Franklin se 
produsese. Aceasta era lecţia pe care o predase Morrison pentru 
cei destul de inteligenţi să o înțeleagă: anume că nicio obiecţie 
admisă în timpul procesului nu poate înlătura vreodată ceea ce 
juraţii au auzit deja. 

— Acest om care a dat telefon - cel care nu a vrut să-și 
declare identitatea -, v-a spus unde veţi găsi urme de sânge și 
unde veţi găsi arma? a întrebat Kubik ca și cum sensul celor 
afirmate nu era foarte clar. Există vreo lege care interzice 
deținerea unei arme, detectiv Allison? 

Allison s-a uitat la el fără vreo expresie în priviri. 

— Nu, a răspuns ea. 


VP - 205 


— Dar aţi găsit o armă și niște sânge - sânge care, conform 

propriei mărturii, putea fi acolo de săptămâni bune. Spuneţi-ne 
atunci, detectiv Allison, unde aţi găsit cadavrul? 
__Kubik stătea în picioare chiar în fața detectivului Allison. 
Intrebarea răsuna încă în aer când Kubik s-a răsucit pe călcâie și 
s-a îndreptat spre boxa juraţilor. S-a oprit brusc și a privit 
îndărăt. 

— Scuze, detectiv Allison, nu am auzit răspunsul. Unde aţi 
spus că aţi găsit cadavrul? 

— Am spus că nu am găsit cadavrul. A căzut în mare. 

Pe buzele lui Kubik a apărut un zâmbet larg. Cu aceeași 
expresie atotștiutoare pe care o afișase și mai înainte, privirile s- 
au aţintit, pe rând, asupra fiecărui jurat. 

— Pierdut în mare... pierdut... Vreţi să spuneţi că nu există un 
cadavru... în cazul așa-zisei crime? Niciun cadavru și, prin 
urmare, nici rană provocată de glonţ, nimic care să probeze 
cauza morții... nimic care să probeze decesul? 

Kubik s-a întors către martoră, a clătinat din cap și a râs. Apoi, 
rapid, și-a îndreptat din nou privirile spre boxa juraţilor. 

— Pistolul... din care lipsea un glonţ... dar nu știm când a fost 
tras sau în ce. Ținta puteau fi pescărușii. Sângele... sau ce a mai 
ramas din el... dar habar nu avem cum a ajuns acolo. Nu-i așa? 
a întrebat el cu o vehemenţă neașteptată, întorcându-se încă o 
dată înspre martoră. 

— Pe punte și pe balustradă era sângele lui Andrew Morrison. 
Dumneavoastră cum credeți că ajuns acolo? a replicat Allison. 
Credeţi că s-a tăiat în timp ce se bărbierea? 

— Fără un cadavru, nu vom ști niciodată! a strigat Kubik 
fluturându-și mâna în aer, în vreme ce pășea maiestuos spre 
scaunul său și se așeza. 

Judecătoarea Brunelli s-a uitat la Franklin. 

— Întrebări? 

— Da, onorată instanţă, numai câteva. Franklin s-a ridicat în 
picioare. Detectiv Allison, ca parte a investigației 
dumneavoastră, aţi revăzut oarecare incidente anterioare, alte 
crime care s-au petrecut la bordul 7randafirului negru? 

Kubik a strigat de pe scaun: 

— Onorată instanţă... 

Brunelli a ridicat mâna. l-a adresat lui Franklin o privire de 
avertisment. 


VP - 206 


— Am discutat această problemă și limitele până la care... 

— Da, onorată instanţă, înţeleg. Întrebarea se referă numai la 
consecinţe - la consecinţele presupuse - împușcării în acest 
anume loc. 

— În aceste limite, permit întrebarea. 

— Detectiv Allison, întrebarea era dacă ați trecut în revistă 
vreun alt eveniment de acest gen. Mai exact, aţi trecut în revistă 
dosarul procesului unei morți care s-a petrecut vara trecută pe 
Trandafirul negru? 

— Da. 

— Și a fost vorba de omor prin împușcare? 

— Da. 

— Și, în acel caz, ce s-a întâmplat cu cadavrul? 

— A căzut peste bord. Cadavrul nu a fost niciodată găsit. 

— Ne-aţi putea spune unde s-a petrecut exact asta, pe 
Trandafirul negru, cât de departe de locul în care aţi găsit 
urmele de sânge, din sângele lui Andrew Morrison? 

— La tribord, pe lateral, aproape exact în același loc în care a 
fost Andrew Morrison... în care s-au găsit urme din sângele 
acestuia. 

Ochii lui Franklin s-au îndreptat încet de la boxa martorilor la 
biroul avocatului apărării unde stătea și Danielle St. James. 

— Ciudată coincidentă, nu credeți? 


VP - 207 


Capitolul 24 


Era a doua zi a procesului. Franklin îl interoga pe un expert în 
ADN când, pe neașteptate, a început acea bâlbâială groaznică, 
acea îndelungă cădere într-o repetiţie sufocantă, de neoprit. Cu 
fața și așa vineţie, cu ochii ieșiți din orbite, arăta de parcă era 
pe punctul să explodeze. 

Judecătoarea, juraţii, fiecare om din mulţimea adunată în sala 
de judecată îl privea cu mirare și îngrijorare. Și apoi la fel de 
brusc, totul s-a oprit. Franklin a inspirat adânc, culoarea obrajilor 
i-a revenit la normal. În loc să pară stânjenit, în locul acelei 
umilinţe totale pe care o observase cândva Morrison, Franklin a 
început să râdă. 

— Mi se întâmplă din copilărie, a explicat el ca atunci când 
cineva vrea să-i facă pe ceilalţi să nu se simtă încurcaţi. Când 
sunt mai sigur că am scăpat, atunci apare din nou. 

Apoi, s-a întors și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat a reluat 
interogarea metodică a martorului. Franklin nu numai că-și 
învinsese dizabilitatea, reușise s-o întoarcă în avantajul lui. 
Măcar pentru moment, toată simpatia juraţilor îi era adresată. 

Deși niciodată nu ar fi dominat într-un proces așa cum făcea 
Morrison, Franklin s-a descurcat destul de bine. Martorii acuzării 
au fost chemaţi la bară în ordinea exactă, mărturia fiecăruia a 
fost construită pe mărturia celui de dinaintea lui, o expunere 
logică a probelor circumstanţiale care au îndepărtat treptat 
orice îndoieli că Morrison era mort și că aceea care-l ucisese era 
Danielle St. james. Cadavrul lui Morrison nu fusese văzut, dar 
sângele lui era risipit pe punte și pe balustradă și se trăsese cu 
pistolul acuzatei. Martorii au declarat că Andrew Morrison fusese 
pe Trandafirul negru la plecarea din Sicilia și nimeni nu-l mai 
văzuse după aceea. Dacă nu era mort, unde anume se afla, 
aceasta era întrebarea pe care o punea Franklin ori de câte ori 
avea ocazia. El insista că Morrison era mort și că acuzarea poate 
dovedi lucrul acesta. Procesul intra în a doua săptămână când 
Franklin l-a chemat la bară pe căpitanul de pe Trandafirul negru, 
Mustafa Nastasis. 


VP - 208 


Nastasis și-a ocupat locul în boxa martorilor și a privit fără 
grabă mulţimea din sală. S-a uitat la Danielle St. James cu 
zâmbetul pe buze, un zâmbet crud, de neuitat. Prima întrebare 
a lui Franklin a șters zâmbetul de pe faţa lui Nastasis. 

— Aţi fost căpitan pe Trandafirul negru, dar acum vă aflaţi 
într-o închisoare federală. Este corect, domnule Nastasis? 

Nastasis l-a fulgerat cu privirea pe Franklin. Apoi, și-a amintit 
unde era și orice gând de violență a dispărut ascuns sub 
poleiala subţire a bunelor maniere afișate prompt. 

— Temporar, a spus el cu un rânjet strâmb. 

Franklin nu se amuza deloc. 

— Ceea ce, în cazul dumneavoastră, înseamnă ceva mai puţin 
decât pe viaţă. 

Nastasis a ridicat dintr-o sprânceană. 

— Poate. 

— Spuneţi-le juraţilor când aţi fost exact arestat, a insistat 
Franklin făcând un pas în faţă. 

Nastasis și-a întins mâinile și a zâmbit. 

— Exact? Vreţi să spuneţi ora și minutul exacte?... 

Franklin s-a întors spre biroul judecătoarei. 

— Cer permisiunea să-l consider martor ostil? 

Judecătoarea Brunelli l-a privit pe Nastasis și expresia 
disprețuitoare de pe faţa lui. 

— O aveţi, a răspuns ea instalându-se mai bine în scaunul ei 
de piele și începând să privească interesată ce-ar putea face în 
continuare martorul. 

Franklin stătea în picioare la capătul boxei juraţilor, chiar în 
fața martorului. Degetele de la mâna lui dreaptă începuseră să 
bată darabana pe balustradă. 

— Aţi fost arestat cu o zi înainte ca Trandafirul negru să 
ancoreze în portul San Francisco, nu-i așa? 

Reaua-voinţă puternică din ochii lui Nastasis a pălit. S-a uitat 
la Franklin cu un aer de resemnare, obosit de jocul despre care 
știuse de la început că-l va pierde. 

— Cu o zi sau poate cu două. Nu știu sigur când a intrat 
Trandafirul negru în port, în cele din urmă. Pe mine m-au ridicat 
la mai puţin de o milă de port. 

— Dincolo de port? Adică aţi fost arestat la bordul 
Trandafirului negru, imediat după ce a intrat în apele teritoriale 
ale Statelor Unite? 


VP - 209 


— Corect. Garda de coastă - trei vase - s-a năpustit asupra 
noastră chiar imediat după răsărit, în data de 25. A aruncat o 
privire dispreţuitoare spre Danielle St. James. Eu i-am spus că a 
fost o prostie să intrăm în apele teritoriale, că, atâta vreme cât 
ne aflăm în afara lor, suntem în siguranță. 

— Atâta vreme cât vă aflaţi în afara lor? Adică, dacă navigaţi 
pe undeva, în afara jurisdicției americane. Asta vreţi să spuneţi? 

— Da, desigur. Dar ea a insistat. Ea a zis că nimeni nu se va 
atinge de ea, că îl urmăresc pe soţul ei, nu pe ea. A spus că nu 
mai suportă asta, să nu vadă în jur decât oceanul. Voia să 
meargă acasă. 

Franklin și-a ridicat arătătorul de la mâna stângă pentru a 
sublinia importanţa întrebării pe care urma să o pună. 

— Acum, Sspuneţi-ne cât de exact puteţi când a luat ea 
această decizie? Când v-a cerut acuzata Danielle St. James 
prima dată să duceţi Trandafirul negru înapoi în San Francisco? 

Nastasis a răspuns cu un zâmbet subțire, caustic. 

— A doua zi după ce l-a ucis. 

Asistenţa din sala de judecată a izbucnit într-un vacarm 
general. Brunelli a bătut cu ciocănelul, a așteptat și iarăși a 
bătut cu ciocănelul. 

— Tăcere, a strigat ea, sau evacuez sala! 

Efectul a fost instantaneu. Brunelli i-a făcut semn lui Franklin 
să continue. 

— A doua zi după ce ea l-a ucis? Aţi fost martor la ce s-a 
petrecut? 

Ochii lui Mustafa Nastasis s-au ascuns sub pleoapele groase și 
grele, maxilarul inferior era împins în faţă, gura - bine strânsă. 

— Aţi fost martor la ce s-a întâmplat? a repetat Franklin. 

— S-ar putea spune și așa, a răspuns în cele din urmă 
Nastasis. 

Franklin și-a înălțat capul. 

— S-ar putea spune și așa? Bun, domnule Nastasis, haideţi să 
nu mai jucăm jocuri. Aţi văzut-o sau nu aţi văzut-o pe Danielle 
St. James împușcându-l pe Andrew Morrison. 

— Nu. 

Se uitau unul la celălalt, niciunul dintre ei nevrând să cedeze. 
Apoi, cum tăcerea începea să devină deranjantă, Franklin a râs. 

— Ințeleg, domnule Nastasis, a zis el cu voce dispreţuitoare. 
Nu aţi văzut-o direct, ați văzut ceva ce v-a determinat să fiți 


VP - 210 


sigur că ea trebuia să o fi făcut. Aceasta este ideea, distincţia pe 
care vreţi să o faceţi? Foarte bine, atunci, spuneţi-ne cu propriile 
dumneavoastră cuvinte cum a fost? Ce ați văzut, domnule 
Nastasis, și ce aţi crezut în acel moment că însemna lucrul 
acela? 

— Era târziu, aproape miezul nopţii. Mergeam înspre Africa de 
Nord, chiar în largul Marocului, destul de aproape, încât să 
vedem luminile țărmului. Am auzit strigăte pe punte și m-am 
dus să văd ce se petrecea, dar, înainte să ajung - tocmai 
deschideam ușa -, am auzit o împușcătură. 

— Și, când aţi deschis ușa, când aţi ieșit pe punte, ce ați 
văzut? 

— Am văzut-o pe ea, a zis Nastasis arătând spre acuzată. 
Ținea un pistol în mână. Am alergat la ea și atunci am văzut tot 
sângele pe balustradă și pe punte - sânge și creier - asta este; 
trebuie că-l împușcase în cap. M-am dus la balustradă și m-am 
uitat peste bord chiar la timp ca să văd cadavrul scufundându- 
se în timp ce Trandafirul negru se îndepărta din ce în ce mai 
mult. 

Franklin și-a înfipt un picior în faţa celuilalt și și-a lăsat umerii 
în jos, cu toată puterea, cu toată atenţia concentrate asupra lui 
Nastasis. 

— Nu aveți nicio îndoială că aţi văzut ceea ce era cadavrul lui 
Andrew Morrison? 

Un zâmbet răutăcios a apărut la colţurile gurii lui Nastasis. 

— Nicio îndoială. 

Franklin continua să-l fixeze pe Nastasis cu privirea, subliniind 
prin această tăcere importanţa crucială a ceea ce spusese 
Nastasis. Andrew Morrison era mort, ucis de Danielle St. James, 
iar cadavrul lui era pierdut în ocean. Mustafa Nastasis văzuse cu 
ochii lui toate acestea. În cele din urmă, Franklin s-a îndepărtat, 
dar nu înainte de a da de două ori din cap pentru a confirma 
propria lui încredere în adevărul celor afirmate de Nastasis. S-a 
uitat la judecătoarea Brunelli, a anunţat că nu mai are întrebări 
pentru martor și s-a așezat. 

Acuzarea produsese ceea ce era, de fapt, un martor ocular al 
crimei. Winslow Kubik nu părea foarte preocupat. Cu ochii plini 
de scepticism, părea pe punctul să izbucnească în râs în timp ce 
se apropia de martor. La jumătatea drumului, s-a uitat la 
Nastasis, a clătinat din cap și s-a întors din drum. Gestul lui 


VP - 211 


părea să spună: de ce să te necăjești cu interogarea când toate 
răspunsurile vor fi minciuni? A pornit spre biroul său, dar s-a 
oprit la mijlocul primului pas. 

— Garda de coastă - trei vase, așa cred că aţi spus - a flancat 
iahtul și v-a arestat. Nu aceasta ați afirmat în mărturia 
dumneavoastră? a întrebat Kubik cu voce precipitată, mai 
degrabă stridentă. 

Nastasis l-a privit pe Kubik de parcă s-ar fi uitat la un vodevil, 
ceva amuzant pur și simplu, ceva la care te uiţi ca să treacă 
timpul - nimic din ceea ce a făcut Kubik nu reprezenta o 
ameninţare pentru el. În loc de răspuns, și-a sprijinit bărbia în 
palmă și a așteptat. 

— Da, este exact ce aţi spus, a continuat Kubik. Dar nu ne-aţi 
spus pentru ce ați fost arestat, nu ne-aţi spus de ce guvernul 
Statelor Unite s-ar obosi să trimită trei vase în acest fel... 

— Obiecţie! a sărit Franklin ridicându-se de pe scaun. Puneți-i 
întrebări martorului, așteptați alocuţiunea de încheiere pentru a 
ține cuvântări. 

Era marca Morrison, un ecou a ceea ce-i făcuse el lui Franklin, 
un indiciu a cât de mult învățase Franklin de la el. Brunelli nu a 
pierdut timpul. S-a uitat la Kubik și a vrut să știe dacă are vreo 
întrebare pe care ar vrea s-o pună. 

Kubik a dat să replice, dar ea l-a oprit cu o privire care-i 
comunica să nu îndrăznească. 

— Bine, bine, corect, a bâiguit el. Spuneţi-ne, domnule 
Nastasis, nu este adevărat că ați fost acuzat de complicitate la 
comiterea crimei? 

— Aceasta a fost acuzația. 

— Și nu numai pentru una, ci pentru mai multe. 

— Aceasta a fost acuzația. 

Kubik stătea lângă biroului avocaţilor, întorcând paginile unui 
document. 

— Da, iată: șase situaţii de complicitate la crimă. Și-a ridicat 
privirile. Și ne puteţi spune dacă aţi fost judecat? 

— Nu va fi niciun proces. 

— Pentru că aţi căzut la înțelegere cu guvernul, nu-i așa? 

— Da. 

— Și o parte a acestei înțelegeri este mărturia dumneavoastră 
împotriva acuzatei Danielle St. James, nu-i așa? 

Nastasis a ridicat din umeri cu indiferenţă. 


VP - 212 


— Înțelegerea a fost să spun guvernului tot ce știu despre 
Trandafirul negru. 

Kubik și-a îndreptat zâmbetul atotștiutor spre juraţi. Evident 
că Nastasis nu putea spune tot adevărul. Kubik s-a dus spre 
boxa martorului. 

— Vă asumaţi mărturia că guvernul - guvernul Statelor Unite 
- a dorit să facă o înţelegere cu dumneavoastră - o persoană 
acuzată în șase cazuri de complicitate la crimă - pentru că aţi 
putea să le spuneţi ceva despre iaht. 

— Nu, nu despre iaht. 

— Dar, aţi spus Trandafirul negru și... 

— Trandafirul negru, organizaţia, a rostit Nastasis bucurându- 
se de confuzia totală din ochii lui Kubik. 

Kubik a înțepenit. 

— Organizaţia? 

Nastasis și-a împins trupul până la marginea scaunului pe 
care stătea. 

— M-aţi întrebat de ce am fost arestat. Aveţi totul acolo, a zis 
el, arătând spre dosarul voluminos de pe masa lui Kubik. 
Complicitate criminală. Eu nu sunt avocat, domnule Kubik, dar 
chiar și eu știu că nu poţi conspira cu tine însuți. 

— Spuneţi că Trandafirul negru era?... 

— O organizaţie - guvernul dumneavoastră o numește 
conspirație - care a permis anumite acţiuni, a fost o cale dea 
îndepărta anumite obstacole care stăteau în calea anumitor 
investiții. 

— Vreţi să spuneţi în calea anumitor crime. 

— Eu nu vreau să spun nimic, domnule Kubik, eu spun ce mi 
s-a spus, la început de către domnul St. James, apoi de către 
soția lui. 

Toţi au privit-o pe Danielle St. James, întrebându-se dacă era 
posibil așa ceva, ca, în afară de crima care putea fi una 
pasională, ea să fie implicată într-o conspirație în care crima era 
aproape un lucru comun. Kubik și-a dat seama că, în ignoranţa 
lui, pusese o întrebare care o putea condamna pe clienta lui. A 
încercat să schimbe sensul vorbelor lui Nastasis. 

— Da, după ce el a murit, dumneavoastră a trebuit să 
continuaţi drumul pe traseele stabilite de el. Aceasta a fost 
mărturia dumneavoastră, nu-i așa? Că ea v-a ordonat să aduceţi 
vasul înapoi în San Francisco, împotriva  obiecţiilor 


VP - 213 


dumneavoastră. Dumneavoastră aţi fost arestat imediat după ce 
aţi intrat în apele teritoriale americane, dar ea nu, nu-i așa? 

Nastasis s-a tras înapoi, așezându-se bine pe scaun. 

— Ar trebui să întrebaţi pe altcineva ce avea de gând să facă 
guvernul cu ea. Poate că așteaptă să vadă ce se petrece aici. 

— Haideţi să revenim la ce s-a petrecut pe iaht, a zis Kubik cu 
nerăbdare. Aţi spus că aţi auzit ţipete pe punte și că v-aţi dus să 
vedeţi ce se petrece. Câte voci ați auzit? 

Nastasis și-a mângâiat bărbia și s-a gândit bine. 

— Strigăte, asta-i tot ce știu. Nu pot spune cu siguranţă dacă 
era o voce sau două. 

— Și, înainte de a ajunge pe punte, câte Împuşcături aţi auzit? 

— Numai una. 

— Dar nu aţi văzut nimic, nu-i așa? Nu aţi văzut pe nimeni 
certându-se și nu aţi văzut pe nimeni trăgând cu arma, nu-i așa? 

— Să văd? Nu, nu am văzut, dar am văzut... 

— Aţi răspuns la întrebare. Nu aţi văzut-o pe acuzată trăgând 
cu arma, nu aţi văzut-o împușcând pe nimeni. Aţi auzit strigăte 
și ați auzit o împușcătură. Ceea ce aţi văzut a fost niște sânge 
pe punte și pe balustradă și aţi văzut-o pe acuzată, pe Danielle 
St. james... 

— Cu pistolul în mână... 

— Da, exact! Cu arma în mână. Dar cu ce expresie pe față? 
Nu era furie, nu-i așa, domnule Nastasis? Ceea ce aţi văzut era o 
expresie de uluire, expresia unei femei căreia nu-i venea să 
creadă ce vedea și ce tocmai se întâmplase. Nu-i adevărat? Nu 
asta aţi spus? 

Nastasis nu vedea care-i rostul acestei distincţii, ce diferență 
era? A făcut un gest de nedumerire, întorcându-și mâinile cu 
palmele în sus. 

— Nu am fost atent cum arăta ea. 

Kubik devenea mai încrezător cu fiecare secundă care trecea. 

— Uluire. Nu-și putea crede ochilor ce tocmeli se întâmplase. 
l-a aruncat o privire pătrunzătoare lui Nastasis. Aţi ieșit pe 
punte, aţi văzut-o cu pistolul în mână - aceasta a fost depoziţia 
dumneavoastră -, dar s-ar fi putut ca ea să-l fi ridicat numai de 
jos, ar fi putut să... 

— Așa cum a mărturisit chiar ea că a mai făcut o dată, când a 
pretins că soțul ei... 


VP - 214 


— Onorată instanţă! a strigat Kubik neputându-și stăpâni 
furia. Cer să nu se consemneze... Cer să nu... 

Prea târziu. Toată lumea, inclusiv juraţii, auzise și înțelesese 
ce însemna această afirmaţie, și anume că Danielle St. James 
mai fusese judecată pentru crimă și fusese achitată pe motivul 
că nu fusese crimă, ci sinucidere. Brunelli i-a chemat pe 
amândoi avocaţii la o întrevedere în trei, la colțul biroului 
instanţei. 

— Eroare judiciară! Vreau... 

— Liniștiţi-vă, domnule Kubik. Puteţi să cereţi acest lucru, dar 
eu îl voi respinge. Aţi putea aminti că acuzata a fost achitată de 
uciderea soțului ei. Este dificil să crezi că menţionarea acestui 
fapt într-o mărturie făcută de cineva care este declarat 
împotriva acuzatei o va priva de o judecată dreaptă. 

— Dar, înainte de începerea procesului, am fost cu toţii de 
acord că nu se va face nicio menţiune că ea a mai fost acuzată 
de crimă, a insistat Kubik. 

— Nastasis nici nu a spus că a mai fost judecată, a intervenit 
apăsat Franklin. Nu a spus nimic despre vreun proces. 

Brunelli auzise destul. S-a întors înspre Kubik. 

— Când veţi termina interogarea martorului, ne vom retrage. 
Veţi putea depune o moţiune pentru eroare judiciară. Cred că și 
domnul Franklin are ceva ce trebuie să discutăm în absenţa 
juraţilor. Mai e ceva? Haideţi să continuăm. 

Franklin s-a întors la biroul său, iar Kubik a pus întrebarea 
următoare. 

— Când aţi raportat prima dată moartea lui Andrew Morrison. 

Nastasis se întreba dacă Kubik vorbește serios. 

— Dacă moare cineva la bordul navei tale - indiferent din ce 
cauză: că l-a ucis cineva sau că s-a sinucis -, nu trebuie să 
raportați imediat decesul? Deci, când, domnule Nastasis? Când 
ați raportat, în calitate de căpitan pe Trandafirul negru, crima? 

— Nu am raportat-o. 

— Și presupun că nu aţi raportat-o pentru că, urmărit fiind 
pentru atâtea crime dumneavoastră înșivă, niciun om cu mintea 
întreagă nu v-ar fi crezut. Nu mai am alte întrebări, onorată 
instanţă, a rostit Kubik întorcându-se pe călcâie cu un aer de 
indignare îndreptăţită și așezându-se pe scaun. 

Era aproape ora 4 după-amiază. Judecătoarea Brunelli era pe 
punctul să le dea liber juraţilor pentru ziua respectivă când 


VP - 215 


Franklin s-a ridicat și a spus că există o problemă care le-ar 
putea schimba programul. 

— Da, desigur. Dacă juraţii se vor retrage în camera lor, voi 
putea discuta cu avocaţii câteva lucruri. 

Deși nu mai mare decât birourile pe care le ocupau ceilalți 
judecători, cel al lui Alice Brunelli era mai confortabil și semăna 
cu un loc în care cineva nu numai lucrează, ci chiar locuiește. 
Avea un birou mare și frumos - o antichitate -, pe care și-l 
cumpărase singură, în locul celui de metal oferit de 
administraţie, avea un covor gros, care acoperea podeaua 
protejată de linoleum gri, avea rafturi cu cărți citite și răscitite. 
Semăna mai degrabă cu un birou particular dintr-o casă 
frumoasă decât un birou public de la tribunal. S-a îndreptat spre 
două fotolii din lemn așezate în fața biroului. Philip Conrad 
stătea la câțiva metri distanță, așa că-i putea vedea bine pe toţi 
trei în timp ce nota ce spuneau. 

— Formulaţi-vă moţiunea, a rostit Brunelli în vreme ce se 
așeza confortabil pe scaunul albastru, de piele. 

In absenţa unui juriu pe care să-l impresioneze și a mulţimii 
cu care să se joace, Kubik și-a formulat moţiunea cu o voce 
plată, inexpresivă. Brunelli s-a întors spre Franklin. 

— Și mai era ceva despre care voiaţi să discutăm - despre un 
martor? câți martori mai aveţi? 

— Numai unul, onorată instanță, dar nu poate depune 
mărturie înainte de luni. 

Kubik s-a încruntat. 

— Este abia miercuri. Ne cereţi să așteptăm aproape o 
săptămână pentru că martorul dumneavoastră nu este pregătit? 

Franklin și-a scărpinat o ureche. 

— Este o situaţie destul de neobișnuită. Ultimul meu martor 
este în custodia guvernului federal. Sunt câteva lucruri care... 
Nu poate depune mărturie înainte ca ei, ca el... 

Kubik a izbucnit în râs. 

— Nu poate depune mărturie înainte ca?... S-a întors spre 
Brunelli. De când se amână un proces până îi convine 
guvernului? 

— N-aș zice că „îi convine” este exprimarea potrivită, a spus 
Franklin lovindu-și dinţii unii de alții. A căutat în servietă și a 
scos un plic sigilat. Am aici o depoziţie semnată care arată ce 
urmează să se întâmple în scurt timp. 


VP - 216 


— Aș vrea să capăt o copie, a protestat Kubik în vreme ce 
Franklin îi înmâna plicul cu depoziţia lui Brunelli. 

— Solicitarea este să fie văzută numai de judecător. Nici eu 
nu îi cunosc conținutul. Mi s-a dat plicul sigilat, exact cum îl 
puteţi vedea. Tot ce știu este că sunt expuse motivele pentru 
care martorul nu poate fi acum, aici. Plicul a sosit în această 
dimineaţă la biroul meu, prin poșta specială. 

Alice Brunelli a rupt sigiliul. Depoziţia se întindea pe trei 
pagini pline. Nicio expresie nu i-a apărut pe faţă, în timp cea 
citit. Când a terminat, a băgat foile înapoi în plic și a pus plicul 
într-un sertar al biroului ei. Buzele i s-au crispat de neplăcere. 

— Asta poate dobori guvernul, a rostit ea ca și cum ar fi vorbit 
cu sine însăși. Apoi, ca și cum și-ar fi dat brusc seama că nu era 
singură, s-a uitat întâi la Franklin, apoi la Kubik. Curtea va fi în 
pauză până luni. Trebuie să-i anunțăm pe jurați. 


VP - 217 


Capitolul 25 


Când curtea s-a reunit luni dimineaţă, ultimul martor al 
acuzării sosise, dar, în locul unui birocrat anonim, sosise o 
persoană cu nume faimos. Jack Taylor arestase șase membri ai 
Grupului Hawthorne acuzat de conspirație criminală. Toţi 
deţinuseră în anumite perioade poziţii de încredere și cu 
responsabilităţi în guvern. Toată ţara era în stare de șoc. 

În vreme ce-și pregătea mașina de scris, Philip Conrad a 
remarcat o schimbare, o stare de spirit diferită a mulţimii aflate 
acolo. Așteptând să înceapă procesul, majoritatea erau obosiţi, 
aproape deprimaţi, de parcă ar fi fost marcați de ceea ce 
aflaseră. Obosiţi, dar mai gânditori și profund tulburaţi de ceea 
ce știau. Privind drept înainte, Danielle St. James avea o 
expresie numai a ei, expresia cuiva evitat de toţi, abandonat și 
în totalitate singură. 

Ușa laterală s-a deschis și toată lumea s-a ridicat în picioare. 
Alice Brunelli, cu ochii în podea, a înaintat cu repeziciune până 
la masa completului. 

— Poftiţi-i pe juraţi, l-a instruit pe aprod. 

În fundul sălii, cineva a început să-i spună ceva vecinului. Cu 
o singură privire furioasă, judecătoarea Brunelli l-a avertizat că, 
în acea zi în mod special, nu va tolera nici cea mai mică 
încălcare a ordinii în sală. 

Juraţii și-au ocupat locurile, cu feţe solemne și, din instinct, au 
privit cu toţii spre Brunelli să vadă ce le va zice. 

— Evenimentele din ultimele câteva zile s-ar putea să fi 
schimbat felul în care gândiţi despre o mulţime de lucruri, a 
spus ea înclinându-se spre ei, dar nu vă vor schimba felul în 
care gândiţi despre acest caz. Obligaţia dumneavoastră, ca 
juraţi, rămâne aceeași: să ascultați toate mărturiile și să 
ajungeţi la un verdict bazat pe aceste dovezi și pe nimic altceva. 
Amintiţi-va, doamnelor și domnilor, că aceasta este o sală de 
judecată. Legea - nu politica sau emoția - hotărăște ce facem 
noi aici. S-a întors spre Franklin. 

— ÎI puteţi chema pe următorul martor al acuzării. 


VP - 218 


Pentru prima dată, Franklin părea nervos și stânjenit. Și-a 
încleștat degetele pe marginea biroului, încercând să se adune. 
În priviri avea o seriozitate ucigătoare. În ciuda celor spuse de 
judecătoarea Brunelli, procesul era pe punctul să capete o 
importanță mai mare decât aceea a unui caz de omucidere și 
toată lumea aflată în sala de judecată știa lucrul acesta. 

— Onorată instanţă, statul îl cheamă la bară pe Jack Taylor. 

S-a lăsat o liniște de mormânt și apoi s-a auzit zgomotul 
precipitat a sute de persoane care se mișcau în același timp, 
căutându-și poziţia ca să aibă o vedere mai bună, mai directă, în 
vreme ce ușa s-a deschis și ultimul martor al acuzării a intrat, 
îndreptându-se spre centrul sălii. 

Brunelli a intervenit dur. 

— Liniște! l-a fixat cu privirea și le-a comunicat astfel că 
aceasta a fost ultima avertizare înainte de evacuarea sălii. La 
cel mai mic sunet, voi evacua sala dacă trebuie! S-a întors spre 
Jack Taylor care intrase în boxa martorilor. Martorul să depună 
jurământul. 

Franklin nu s-a mișcat de la biroul său, locul cel mai 
îndepărtat de boxa juraţilor. De fiecare dată când a adresat o 
întrebare, juraţii și-au întors privirile spre el; de fiecare dată 
când Taylor a răspuns, ochii și-au schimbat direcţia înspre boxa 
martorului. Și, de fiecare dată când au făcut asta, au aruncat o 
privire fugară și spre Danielle St. James care stătea neajutorată 
în mijlocul unui interogatoriu care, în esenţă, se referea la ea. 

— Domnule Taylor, unde sunteți angajat acum? 

Îmbrăcat într-un costum închis la culoare, cu cravată, Jack 
Taylor era plin de încredere, relaxat, ceea ce nu era probabil 
surprinzător, dat fiind ceea ce făcuse. Surprinzătoare era însă 
modestia felului lui de a vorbi. Nu a spus că era șeful unei 
echipe importante care tocmai deconspirase o afacere murdară 
care funcţiona de zeci de ani, ci s-a prezentat ca simplu 
„asistent al procurorului general în Departamentul de Justiţie”. 

— Și, în această calitate, l-aţi cunoscut pe Andrew Morrison? 

— Da. Îl investigam pe Nelson St. James despre care credeam 
că era personajul central într-o încercare organizată de a forța 
anumite guverne străine să accepte anumite investiţii străine. 

— Aţi putea fi mai exact? 

Taylor și-a mijit ochii și și-a strâns buzele. Și-a scărpinat 
bărbia. 


VP - 219 


— La momentul acela, afacerea de care eram cel mai 
interesați era construirea unei conducte de petrol care să 
traverseze mai multe ţări, dintre care una sau două se opuneau. 

— Și ce legătură avea Nelson St. James cu acest lucru? 

Taylor a ridicat din sprâncene. 

— El a început să furnizeze arme și muniţie forțelor rebele 
conduse de un extremist fanatic care voia să transforme una 
dintre respectivele ţări în republică islamică. 

— Dar de ce ar ajuta lucrul acesta la instalarea unei 
conducte? Un asemenea regim nu ar fi mai puţin doritor să aibă 
tipul de investiţii străine de care vorbiți? 

Taylor a clătinat din cap. 

— Nelson St. James nu-i înarma pentru că el sau oamenii care 
făceau afaceri voiau ca ei să câștige, o făcea pentru a presa 
guvernul, pentru a-l face să priceapă că, fără americani, nu pot 
rămâne la putere. 

— Oamenii cu care St. James făcea afaceri... Ar trebui să 
admitem că aceștia erau membri a ceea ce se numește „Grupul 
Hawthorne”, cel care a fost în toate ziarele, în ultimele câteva 
zile? 

— Da. 

Franklin a aruncat o privire înspre biroul la care stătea 
Danielle St. James împreună cu avocatul ei. Și-a lăsat privirea să 
întârzie destul de mult asupra ei, în așa fel încât juraţii să o 
remarce și apoi s-a uitat spre martor. 

— Făceaţi o investigaţie în legătură cu Nelson St. James. Cum 
aţi ajuns la Andrew Morrison? 

— Tineam sub supraveghere strictă iahtul lui St. James - pe 
care el, practic, locuia. Știam că domnul Morrison a fost 
oaspetele lui St. James într-un sfârșit de săptămână. Acesta a 
petrecut trei zile pe vas... 

— Pe Trandafirul negru? s-a mirat Franklin. 

— Da, pe Tranaafirul negru. Au plecat din San Francisco și au 
coborât de-a lungul coastei, spre Santa Barbara. M-am dus să 
vorbesc cu domnul Morrison despre ce ar fi putut afla. 

— Și Andrew Morrison v-a ajutat? V-a spus ceva care să vă 
ajute în investigaţie? 

Taylor a clătinat din cap și a râs. 

— Morrison nu mi-a zis nimic niciodată, dar eu i-am spus 
aproape tot ce știam. 


VP - 220 


— l-aţi spus tot?... Investigaţi o afacere ilegală, cum să-i 
spuneţi totul?... 

— Poate că investigam o afacere ilegală, a rostit Taylor cu o 
privire tăioasă, dar asta nu însemna că aveam de gând să 
permit să fie ucis un om dacă puteam face ceva ca să previn 
acest lucru. 

— Credeaţi că Morrison era în pericol? 

— Nu aveam habar dacă el știa ceva, dacă aflase ceva la 
bordul vasului, în acel weekend. Doi dintre ceilalți oaspeţi din 
acel sfârșit de săptămână, Wendell Clark și soţia lui, au fost uciși 
la scurt timp după aceea, cu o noapte înainte de ziua în care 
Clark era programat să depună mărturie la Curtea Supremă, 
aceeași Curte Supremă care era pe punctul să-l condamne pe 
St. James. Noi știam că St. James ordonase uciderea lui Clark și 
a soţiei lui, dar nu o puteam dovedi. De aceea i-am făcut o vizită 
lui Morrison și, în plus, voiam să-l previn în legătură cu ce 
auzisem, un fragment de conversaţie în care St. James îi spunea 
cuiva „Pune mâna pe Morrison”. În acel moment, nu am știut ce 
însemna asta, dar ar fi putut însemna: ucide-l pe Morrison. M-am 
gândit că trebuia să-l avertizez. 

Franklin și-a înfundat adânc mâinile în buzunare. 

— După această primă vizită, aţi mai avut ocazia să-l mai 
vedeți pe Morrison, dându-i de această dată un alt avertisment? 

— Da, în ziua de după încheierea procesului, cel în care ela 
reprezentat-o pe doamna St. James când aceasta a fost acuzată 
că și-a ucis soţul, pe Nelson St. James. 

Kubik a sărit de pe scaun, invocând eroarea judiciară. Brunelli 
i-a retezat vorba. 

— Se respinge. Și-a ridicat mâna pentru a-l opri pe Kubik să-și 
continue protestul. Curtea îi va informa totuși pe juraţi că, în 
acel proces, doamna St. James a fost achitată. Acum, domnule 
Franklin, vă rog să continuaţi. 

— V-aţi dus să-l vedeți după ce s-a terminat procesul... De ce? 

— Să-i spun că era în pericol, că, de această dată, nu mai 
exista nicio îndoială că oamenii implicaţi în Trandafirul negru se 
temeau că el ar fi putut afla prea multe - și că singura 
modalitate de a se simţi în siguranţă era ca Morrison să moară. 

— Nu sunt sigur că înţeleg. Se temeau că el a aflat prea multe 
despre ce? 


VP - 221 


— Despre Trandafirul negru, despre conspirație, despre 
persoanele implicate și despre lucrurile pe care le-au făcut. 
Taylor s-a întors spre juraţi. În momentul în care noi eram pe 
punctul să-l condamnăm pe Nelson St. James, Wendell Clark și 
soţia lui au fost uciși, dar noi l-am condamnat oricum, pentru că 
aveam un alt martor, dar și acesta a fost ucis, exact cum s-a 
întâmplat cu Clark. Oamenii aceștia nu s-ar da în lături de la 
nimic pentru a se proteja. 

A urmat o pauză lungă înainte ca Franklin să pună întrebarea 
următoare. 

— Exista cineva anume de care credeți că el avea de ce să fie 
îngrijorat? 

— Da, de acuzată, de femeia pe care o reprezentase, Danielle 
St. James. 

Lui Franklin nu i s-a mișcat niciun mușchi. 

— Tocmai o salvase de la închisoare pe viaţă. De ce să-l fi 
vrut ea mort? 

— Pentru că ea era la fel de mult implicată în conspirația 
Trandafirul negru ca și soțul ei și pentru că ea știa că, îndată ce 
procesul se va fi încheiat, Morrison urma să facă orice pentru a o 
găsi. 

— Ea a fost clienta lui, procesul s-a încheiat. De ce să vrea 
Morrison să o găsească? 

Peste buzele lui Taylor a trecut un zâmbet subțire. 

— Morrison era îndrăgostit de ea și credea că și ea îl iubea. S- 
au cunoscut în weekendul petrecut de el pe iaht. Nu știu ce s-a 
întâmplat atunci, dar între ei s-a înfiripat o relaţie amoroasă 
imediat ce a început și procesul. 

Franklin și-a înălțat capul. 

— Și de unde știți asta? 

— Am urmărit-o. Ştiam că-și petrecea nopțile cu el. Știam, de 
asemenea, că, în dimineaţa de după proces, a plecat de la San 
Francisco la New York. l-am spus asta lui Morrison când l-am 
vizitat. l-am spus că ea nu se va mai întoarce, că, îndată ce va 
termina de rezolvat ce avea de rezolvat, se va duce pe 
Trandafirul negru. l-am spus că ea îl folosise, așa cum se folosea 
de oricine, și că era exact la fel de periculoasă ca și soţul ei. Era 
conștientă de efectul pe care-l avea asupra lui, era conștientă că 
el era îndrăgostit de ea și că va încerca să o găsească. Și, dacă 
nu încerca să o găsească, va începe să se întrebe de ce plecase. 


VP - 222 


Mai devreme sau mai târziu, el urma să-și aducă aminte ceva ce 
spusese ea, ceva ce ea nu-și putea aminti că spusese - că știuse 
mereu cum își făcuse Nelson St. James banii și că niciodată nu 
făcuse nimic în această privință. 

— Ce-a făcut Morrison după ce i-aţi spus acest lucru? 

— Nu a vrut să creadă. Era îndrăgostit, era obsedat de ea. 
Cred că, la proces, a făcut lucruri de care nu era prea mândru. 
Morrison a fost un mare avocat, poate cel mai bun pe care l-am 
văzut vreodată. Câștigase deja cazul sau așa credea el, dar, 
când a anunţat că nu mai are martori, că nu voia să o cheme ca 
martor pe acuzată, ea și-a bătut joc de el. A zis că vrea să 
depună mărturie și a și făcut-o: a susţinut că nu și-a ucis soțul, 
că el s-a sinucis. Morrison nu ar recunoaște, dar cred că ea nu i- 
a spus ce avea de gând să facă... 

Kubik a obiectat la această speculație, pe tema rolului 
martorului, și Brunelli a admis obiecţia. Franklin a dat să pună o 
altă întrebare, dar Taylor a continuat să vorbească, acoperindu-i 
vocea. 

— Morrison era îndrăgostit de ea și ceea ce i-am spus eu 
aproape că l-a ucis. Aţi văzut vreodată un om care să-și schimbe 
expresia într-o clipă în faţa ochilor tăi, care să devină dintr-un 
om plin de încredere, așteptând cu nerăbdare să pună în 
aplicare ceea ce avea de gând să facă, un om deprimat, 
dezamăgit, care pierduse orice speranță, căreia i se risipiseră 
toate visurile. Morrison era îndrăgostit. Ar fi făcut totul pentru ea 
- și-ar fi dat și viaţa dacă ar fi fost nevoie. Și apoi află că tot ce- 
și dorește ea este să-l vadă mort! 

Taylor a tăcut, cu o undă de îndoială în ochi. 

— Poate că nu acesta este motivul pentru care s-a dus după 
ea, poate că nu s-a dus pentru a o opri înainte ca ea să poată 
aranja uciderea lui, poate s-a gândit că mai exista o șansă. 
Poate s-a gândit că ea fusese obligată să facă tot ce făcuse și 
că, dacă ar putea să o întâlnească, să stea de vorbă cu ea, ar 
putea să se înţeleagă amândoi. Tot ce știu eu cu siguranţă este 
că Morrison s-a dus după ea și că acum Morrison este mort. 

Kubik era în picioare, dădea din mâini, pășea încoace și-ncolo 
ca și cum numai mersul îi putea controla furia ce pusese 
stăpânire pe el. 

— Am citit transcrierea acelui proces, cel în care doamna St. 
James a fost exonerată de orice vină în moartea soțului ei, a 


VP - 223 


spus el gesticulând sălbatic. Am fost atent la fiecare cuvânt și 
mi se pare destul de necinstit să se sugereze că afirmaţiile 
doamnei St. James despre sinuciderea soțului ar fi fost o 
surpriză pentru avocatul ei, Andrew Morrison. 

Kubik s-a oprit brusc. Peste faţă i-a trecut un zâmbet 
răutăcios. 

— Morrison a susținut asta încă de la început, nu-i așa, 
domnule Taylor? Toţi martorii acuzării, toți martorii care au avut 
de spus ceva despre felul în care a murit Nelson St. James - 
Morrison l-a făcut pe fiecare dintre ei să admită că sinuciderea 
era foarte sustenabilă în baza mărturiilor prezentate, nu-i 
adevărat acest lucru, domnule Taylor? 

— Ba da, cred că este adevărat. Așa cum am spus, Morrison a 
fost un mare avocat, dar asta nu înseamnă că nu a fost surprins 
când ea... 

Kubik a ridicat mâna pentru a-l opri pe Taylor. 

— Rezumaţi-vă să răspundeți la întrebarea pe care am pus-o, 
domnule Taylor, a zis el, începând să se plimbe cu pași repezi, 
apăsaţi, prin faţa boxei juraţilor. Aţi vorbit despre arestările 
făcute în această organizaţie pe care aţi numit-o Trandafirul 
negru. 

Kubik s-a oprit în fața boxei juraţilor și, cu zâmbetul acela 
atotștiutor, i-a privit pe juraţi, pe fiecare, pe rând, în ochi. 

— Printre cei arestaţi s-a aflat unul dintre ceilalţi martori ai 
acuzării, căpitanul iahtului Trandafirul negru, Mustafa Nastasis, 
corect? 

— Da, este corect. 

Kubik era cu ochii aţintiţi asupra juraţilor, ca să fie sigur că și 
ei îl privesc pe el. 

— A fost arestat pe Trandafirul negru. Imediat ce acesta a 
intrat în apele teritoriale americane, cu alte cuvinte, l-au arestat 
îndată ce a intrat sub jurisdicția dumneavoastră? 

— Corect. 

— Câţiva agenţi ai guvernului federal au urcat la bordul 
Trandafirului negru, l-au luat pe Nastasis și, după cum înțeleg, 
au adus vasul în port, unde a fost supus unei percheziţii. Este 
corect? 

— Da, așa s-a întâmplat. 

— Și rezultatul percheziţiei, calculatoare, înregistrări, genul 
acesta de lucruri, au fost luate și confiscate pentru a fi folosite 


VP - 224 


ca probe împotriva participanţilor la conspirația criminală despre 
care aţi vorbit? 

— Corect, a replicat Taylor privindu-l cu prudenţă pe Kubik. 

Sprijinindu-se cu amândouă mâinile de balustrada boxei 
juraţilor, Kubik s-a înclinat în faţă. Ochii lui, plimbându-se de-a 
lungul celor două șiruri de juraţi, trădau febra unui fel de 
anticipare crudă. 

— L-aţi arestat pe Nastasis Mustafa, aţi obținut mărturia lui, 
ați obținut toate celelalte dovezi, i-aţi auzit pe toţi ceilalţi - 
persoane care participaseră la conspirație. Spuneţi-ne, vă rog, 
domnule Taylor, de ce? a întrebat el răsucindu-și capul până ce 
privirea lui a întâlnit-o pe a lui Taylor. De ce nu aţi arestat-o și 
pe Danielle St. James dacă era implicată și ea în conspirație, în 
felul în care aţi spus că era? 

Taylor a zâmbit. 

— Pentru că eu am hotărât. 

Kubik a ridicat braţele și a făcut stânga-mprejur. 

— Dumneavoastră ați hotărât? Da, înţelegem că 
dumneavoastră aţi decis cine să fie arestat. Intrebarea... Vreţi 
să o repet? Întrebarea era de ce, cu toate aceste dovezi, nu aţi 
arestat-o pe Danielle St. James? Și răspunsul este, desigur, 
pentru că nu există nicio dovadă care să o lege pe Danielle St. 
James de conspirație și, prin urmare, niciuna că ea avea vreun 
motiv pentru care să-l vrea pe Andrew Morrison mort! 

— Nu, nu am hotărât în sensul acesta. Eu am dat telefonul 
anonim care a declanșat investigația pentru crimă, cea care a 
condus la acest proces! 

Kubik a rămas cu gura căscată. 

— Apelul anonim? Dar, pentru ce aţi fi?... 

— Eu nu m-am aflat acolo când paza de coastă a oprit 
Trandafirul negru. Ştiam că Andrew Morrison fusese la bord 
când Trandafirul negru părăsise Sicilia și nu se afla nicăieri pe 
vas. Și apoi am găsit urme de sânge și am știut ce se 
întâmplase. Am dat un telefon anonim pentru că nu eram gata 
să-i permit cuiva să știe ce făceam eu, de ce-l arestasem pe 
Nastasis și ce speram să aflăm. Morrison este mort, domnule 
Kubik. Clienta dumneavoastră e cea care l-a ucis. 


VP - 225 


Capitolul 26 


Se putea să fi fost cea mai stranie, cea mai nerușinată 
apărare într-un caz de omucidere la care asistase cineva 
vreodată, cu atât mai șocantă cu cât fusese nu numai simplă, ci 
și perfectă. Cel puţin aceasta era prima impresie, impresia 
imediată a celor aflaţi în sala de judecată în ziua în care Danielle 
St. James s-a hotărât să depună mărturie în apărarea ei pentru a 
doua oară. Varianta ei cu privire la ce se întâmplase părea să 
schimbe toate regulile, să întoarcă totul cu susul în jos, să facă 
binele și răul interșanjabile și să râdă de ideea de moralitate. 
Era un fel de genialitate în ceea ce a făcut ea. 

Franklin terminase interogarea lui Jack Taylor, ultimul martor 
al acuzării. Alice Brunelli l-a întrebat pe Winslow Kubik dacă 
apărarea era pregătită să înceapă. Privirea lui Kubik s-a mutat 
de la judecătoare la juraţi. Cu o atitudine care arăta încrederea 
în sine, i-a lăsat să înţeleagă că știe ce are de făcut, că ţine totul 
sub control. Că Brunelli nu avea de unde să știe lucrul acesta. 

— Domnule Kubik, doriţi să vă chemaţi martorul sau nu? 

— Da, onorată instanţă. Apărarea o cheamă la bară pe 
acuzată, pe Danielle St. James. 

Există momente într-o sală de judecată în care atenţia 
mulțimii este așa de mare, încât liniștea se concentrează 
devenind ceva mai puternic decât zgomotul. Toată lumea s-a 
aplecat în faţă, încercând să vadă mai bine ce se întâmpla în 
timp ce Danielle s-a ridicat de pe scaun, de pe scaunul pe care 
stătuse săptămâni în șir ca un observator pasiv, și a făcut cei 
câţiva pași până la boxa martorilor. Nu a privit deloc înspre boxa 
juraţilor, nu s-a uitat deloc către mulţimea din sală, ignora toți 
ochii aţintiţi asupra ei. Și-a așezat palma pe Biblie și a rostit 
liniștită jurământul că va spune adevărul. 

Kubik a așteptat ca Danielle să se instaleze pe scaun. Aceasta 
și-a aranjat tivul rochiei și mânecile și abia apoi a ridicat ochii. 
Era ceva aproape șocant în felul în care își privea avocatul. Nici 
urmă de vreo comunicare reciprocă, tăcută, nici urmă de cea 
mai mică expresie de gratitudine pentru compasiunea față de 
ea pe care el o implorase de la asistenţă, totul numai și numai în 


VP - 226 


beneficiul ei. Zâmbetul de pe faţa lui Kubik s-a evaporat. A 
devenit sobru, aproape introspectiv, în vreme ce încerca să lase 
impresia că amândoi încercau să facă faţă situaţiei foarte 
serioase în care se aflau. Poate că acesta a fost motivul - 
această nevoie de a-i face pe toţi, în special pe jurati, să creadă 
că tot ce au văzut în ochii lui Danielle St. James nu era răzvrătire 
premeditată, ci privirea cuiva hotărât să-și curețe numele - care 
l-a făcut să înceapă întrebarea supremă dintr-un proces. 

— Doamnă St. James, l-aţi ucis sau nu pe Andrew Morrison? 

Ea nici măcar nu a clipit, nu a schiţat nici cel mai mic gest. 

— Nu, nu l-am ucis, a răspuns ea cu vocea ei slabă. 

Kubik tocmai se întorcea înspre juraţi când ea a adăugat: 

— Nu l-am ucis pe Andrew Morrison, l-am ucis pe soţul meu, 
Nelson St. James. 

Zâmbetul atotștiutor de pe fața lui Kubik a dispărut brusc. A 
urmat o lungă tăcere chinuitoare în care el își privea în ochi 
clienta. Era evident că asta era ceva ce nu mai auzise până în 
clipa aceea. Încă și mai rău, acum, că auzise această 
mărturisire, încă nu înţelegea ce însemna. 

— V-aţi ucis soţul? a izbucnit el. 

Ei nu-i păsa deloc de încurcătura în care-l băgase. S-a întors 
înspre juraţi și a explicat. 

— Nu l-am ucis pe Andrew Morrison, în noaptea aceea, pe 
puntea 7randafirului negru. L-am împușcat pe soțul meu, Nelson 
St. James. S-a întors spre Franklin, care stătea pe scaun, la locul 
lui, la masa avocaţilor. Dar, dumneata nu mă poţi condamna 
pentru asta! Am fost judecată deja și am fost achitată - îţi 
amintești? 

e 

Franklin i-a șoptit ceva unui tânăr asistent care stătea în 
spatele lui și care a ieșit imediat din sală. Apoi, s-a aplecat în 
față, nerăbdător să audă mai mult din această bizară și fără 
precedent apărare. 

Kubik gândea cu toată rapiditatea de care era în stare. 

Danielle St. James tocmai invocase faptul că nu putea fi 
judecată de două ori pentru aceeași faptă, iar el a încercat să 
exploateze acest lucru. 

— Eroare judiciară, adică nu poţi fi judecat de două ori pentru 
aceeași acuzaţie. Aţi fost judecată și achitată de vina de a-l fi 
ucis pe Nelson St. James, dar el nu a fost ucis defel, nu-i așa? a 


VP - 227 


întrebat Kubik aprinzându-se. Nelson St. James nu era mort. A 
fost în viață pe Tranaafirul negru şi s-a întâmplat ceva, și nu se 
știe pentru ce motiv - poate autoapărare -, l-aţi ucis în noaptea 
aceea. Așadar, împușcătura pe care a auzit-o Mustafa Nastasis - 
și, înainte de aceasta, cearta, ţipetele - nu l-a ucis pe Andrew 
Morrison, ci pe Nelson St. James... Și cadavrul, cel pe care 
Nastasis a spus că l-a văzut căzând peste bord, în mare... nu a 
fost Morrison... Da, desigur... Și, astfel, aceasta este mărturia pe 
care o faceţi astăzi, aici?... 

— Nu l-am ucis pe Andrew Morrison, îl iubeam. L-am ucis pe 
Nelson pentru că era diabolic, un om fără inimă care făcea 
lucruri de nedescris și pentru că, dacă nu l-aș fi ucis, Andrew ar 
fi murit! L-a fulgerat cu privirea pe Kubik. M-a pus pe mine să o 
fac! M-a pus pe mine să-l ucid pe Andrew. El mi-a dat pistolul, 
mi l-a pus în mână, mi-a zis că trebuie s-o fac, că aceasta era 
singura cale prin care-i puteam dovedi că nu ţin la Andrew, că 
nu m-am culcat cu el, că nu m-am îndrăgostit de el. 

Kubik era spectator în aceeași măsură ca restul asistenţei. 

— Deci, Morrison era acolo când aţi tras în soțul 
dumneavoastră. Dar ce s-a întâmplat? Ce i s-a întâmplat lui 
Morrison? 

Ochii ei erau plini de dispreț, nu pentru Kubik, ci pentru ea 
însăși. 

— Andrew nu m-a iubit. Sau poate că da - nu știu -, dar, din 
cauza a ceea ce am făcut, a felului în care credea el că mă 
folosisem de el mă ura. Toţi îl considerau pe Nelson un fel de 
geniu și poate chiar era, dar Andrew Morrison l-a făcut să-i fie 
rușine. Ştia că, odată aflat la bordul 7randafirului negru, Nelson 
nu-l va mai lăsa să plece viu. Și asta însemna - Andrew știa bine 
- că eu trebuia să aleg. Și știa - întotdeauna a știut - și ce voi 
alege. Era singura cale. Eram prizonieră pe blestematul acela de 
iaht, navigând dintr-un loc în altul, liberă să merg oriunde pe 
mări și oceane, numai acasă nu. Andrew mi-a spus că o puteam 
face, puteam să-mi câștig în cele din urmă libertatea, pentru că 
nu puteam fi judecată din nou pentru uciderea bărbatului pentru 
care verdictul a fost că nu l-am ucis. Așa că l-am ucis, l-am ucis 
pe Nelson și i-am salvat viaţa lui Andrew. 

Danielle și-a șters ochii și a dat să zâmbească, dar nu i-a ieșit 
decât o expresie de dezamăgire, de regret că lucrurile luaseră o 
altă turnură faţă de cea la care se așteptase ea. 


VP - 228 


— Morrison? i-a amintit Kubik cu o voce ușoară, plină de grijă. 
Nu ne-ați spus ce i s-a întâmplat? 

Pe buzele ei a apărut un zâmbet slab, jenat, un zâmbet care 
arăta o timiditate care i-ar fi putut schimba viața dacă și-ar fi 
cunoscut-o mai devreme, cu ani înainte, când era o fată tânără 
la începutul vieții, înainte de a fi descoperit că lumea era a ei și 
că putea avea tot ce-și dorea. 

— El a vrut să-l ucid pe Nelson, acesta a fost motivul - 
singurul motiv pentru care el a venit după mine. În momentul în 
care am apăsat pe trăgaci, în momentul în care Andrew l-a 
văzut pe Nelson căzând în mare, a sărit și el. 

— A sărit? În mare? 

— Eram lângă coasta de nord a Africii, se vedeau luminile de 
pe țărm... Dacă s-a salvat, dacă s-a înecat sau nu... nu știu. Dar 
a obţinut ce a vrut, nu-i așa? S-a răzbunat. M-a transformat din 
nou în ucigașa care a crezut întotdeauna că sunt. 

Kubik a vrut să se asigure că a înțeles. 

— Procesul... în care ați fost judecată că v-aţi ucis soțul, cel în 
care Morrison a fost avocatul dumneavoastră... v-aţi supus 
procesului știind că soțul dumneavoastră nu este mort? 

— Era singurul mod de a-l ţine pe Nelson departe de 
închisoare, singura cale de a proteja tot ce avea - să-i facem pe 
toți să creadă că el era mort. 

— Așadar, Morrison a crezut?... 

— Morrison a crezut că totul este adevărat, tot ce i-am spus: 

că l-am ucis pe Nelson într-un moment de furie pentru ceea ce- 
mi făcuse. S-a gândit că am minţit numai când am mărturisit la 
proces că nu l-am ucis pe Nelson și că el s-a sinucis. Și, când a 
aflat, când și-a dat seama de felul în care ne-am folosit de el... 
__ Vocea i s-a pierdut și ochii i s-au umplut de un fel de tristeţe. 
Işi dorea să o poată lua de la început, să înceapă din ziua în care 
ea și Morrison se întâlniseră pentru prima oară, în care 
navigaseră de-a lungul coastei Californiei, singuri în Pacific, într- 
o după-amiază scăldată în soare. Aceasta a fost tragedia, că ea 
se hotărâse deja să-l înșele și că, atunci când s-a îndrăgostit de 
el, era deja prea târziu și ea nu mai putea face nimic. Cea mai 
frumoasă femeie din lume, femeia care putea avea orice și 
singurul bărbat pe care ea îl iubise vreodată era cel pe care ea 
nu-l putea avea. 


VP - 229 


— A obţinut ce a vrut, a zis ea din nou, de această dată cu un 
zâmbet trist, distant. Nelson a murit și eu sunt ceea ce a crezut 
toată lumea că sunt, o femeie care și-a ucis soțul și care a 
scapat de acuzaţie. 

Kubik nu mai avea întrebări sau, cel puţin, niciuna care să 
poată fi pusă. Nici unui avocat nu-i place când clientul său nu-i 
spune adevărul și Kubik era prea înamorat de ce credea el că 
este reputaţia lui pentru a ierta acest fel de înșelătorie. Ar fi vrut 
s-o întrebe pe Danielle ce anume credea ea că face, cine anume 
se credea ea de a apelat la o asemenea farsă, dar tot ce putea 
face era să pretindă că este de acord cu tot ce ea tocmai 
spusese și să încerce să scoată ce era mai bun din asta. 

e 

Când Franklin a început interogarea, în după-amiaza ce a 
urmat, mulțimea părea altfel, mai puțin interesată de ce făcuse 
Danielle St. James decât de sensul celor pe care ea le spusese. 
Conrad putea citi în ochii ei întrebarea dacă era sau nu posibil 
să scape de această crimă pentru că fusese o dată achitată, în 
procesul anterior, dacă verdictul dat de juraţi, doisprezece 
bărbaţi și femei onești, putea deveni un permis pentru crimă. Au 
fost scrise romane, au fost făcute filme despre dubla urmărire 
penală, au fost create povești despre cineva trimis în închisoare 
pentru o crimă care nu s-a petrecut și despre ce a făcut acesta 
când a ieșit din închisoare. Dar așa ceva! O femeie care s-a aflat 
de la început în această situaţie, care a știut că omuciderea nu a 
avut loc, care a știut că soțul ei era în viaţă, o femeie care nu a 
petrecut nicio noapte în închisoare. Nu ai nevoie de lege pentru 
a spune că nu este în regulă. 

Franklin era singurul care nu părea deloc tulburat. Printr-o 
ciudată răsturnare de situaţie, stătea lângă boxa juraţilor, cu 
mâna pe balustradă, studiind-o pe martoră cu un fel de privire 
plină de înțelegere la care te-ai fi așteptat din partea avocatului 
apărării. 

— Admiteţi că Morrison era acolo, pe Trandafirul negru, când 
ați plecat din Palermo și aţi început să navigaţi în jurul Siciliei? 

Danielle nu se aștepta la blândeţea din vocea lui. L-a privit 
uluită și puţin temaătoare. 

— Da, a răspuns ea cu prudență. 

— Admiteţi că eraţi acolo în noaptea împușcăturii, în noaptea 
în care spuneţi că v-aţi împușcat soțul? 


VP - 230 


— Da. 

— Admiteţi că, atunci când aţi tras, Morrison a căzut în mare? 

— A sărit, a zis ea corectându-l. Acum, era sigură că el încerca 
să o înfunde cu acea falsă aparenţă de compasiune. A sărit, a 
repetat ea cu un zâmbet. 

— Și s-a pierdut în mare, a răspuns Franklin, atitudinea lui 
devenind cumva mai severă. Dar, insistaţi că nu dumneavoastră 
l-aţi împușcat, că dumneavoastră l-ați împușcat pe soţul 
dumneavoastră. 

— Este corect, e exact ce am spus. 

Franklin s-a aplecat un pic, supunând-o pe Danielle unei 
cercetari amănunțite. 

— Și spuneţi asta sub jurământ? Juraţi că v-aţi împușcat și 
ucis soţul, pe Nelson St. James. 

— Da! 

Franklin a privit în podea. A urmat o pauză lungă înainte ca el 
să-și ridice capul și, când a făcut-o, în privirea lui era din nou o 
expresie de simpatie. 

— Ceea ce înseamnă că soţul dumneavoastră era în viaţă, că 
el se afla pe Trandafirul negru? 

Ea nu a înţeles de ce el nu putea pricepe acest fapt simplu. 

— Da, asta tot încerc să vă spun! Nelson era viu! 

Într-o atitudine de deznădejde, Franklin și-a întors palmele cu 
fața în sus. 

— Și totuși căpitanul Trandafirului negru, Mustafa Nastasis, nu 
a spus nimic de acest fel, și nici nu a sugerat vreodată că... De 
fapt, da, am înțeles acum! La celălalt proces - vă amintiţi? - a 
fost și el martor. A zis că a auzit o discuţie în contradictoriu, a 
auzit o împușcătură, că v-a găsit cu pistolul în mână, că peste 
tot era sânge... Al cui sânge era, doamnă St. James? Vă amintiţi 
proba din acel proces, acel proces pentru crimă al 
dumneavoastră, ADN-ul care a dovedit dincolo de orice îndoială 
că sângele îi aparținea soţului dumneavoastră, Nelson St. James, 
același bărbat despre care ne spuneţi acum că a mai murit o 
dată? 

Danielle a izbucnit. 

— Da, dar totul a fost o minciună! Totul a fost o farsă în acel 
proces! 

— O farsă? Adevărat? Dar aţi afirmat sub jurământ că nu l-aţi 
ucis, ci că s-a sinucis. Permiteţi să vă citesc ce ați spus atunci. 


VP - 231 


Franklin a luat de pe masă transcrierea voluminoasă pe care o 
adusese cu el după prânz și a început să dea paginile. 

Da, aici este. Franklin și-a ridicat privirile și a fixat-o pe 
Danielle. Intrebările le punea avocatul dumneavoastră, Andrew 
Morrison. 

Întrebare: Doamnă St. James, l-aţi ucis sau nu l-aţi ucis pe 
soțul dumneavoastră, Nelson St. James? Răspuns: Nu, nu l-am 
ucis pe Nelson. S-a sinucis. Dar din vina mea, el nu s-ar fi sinucis 
dacă nu aș fi fost eu. Intrebare: Aceasta este mărturia 
dumneavoastră dată aici, sub jurământ, că nu l-aţi ucis pe 
Nelson St. James - nu l-aţi împușcat cu pistolul? Este mărturia 
dumneavoastră că soțul dumneavoastră s-a sinucis? Răspuns: 
Da, dar nu ar fi făcut-o dacă eu nu aș fi spus ce am spus! 
Intrebare: Ce i-aţi spus? Răspuns: Mi-a spus că avea de gând să 
se sinucidă și eu i-am spus că n-are decât să o facă! l-am spus 
să o facă, să se omoare, că nu mă interesează. Poate că el este 
cel care a apăsat pe trăgaci, domnule Morrison, dar eu sunt cea 
responsabilă. Așa că, dacă mă întrebaţi dacă l-am ucis, 
răspunsul corect este, cred că da, l-am ucis. 

Franklin a lăsat transcrierea procesului să se legene în mâna 
lui. 

— Răspuns corect! Cu un zâmbet disprețuitor, a clătinat din 
cap și a aranjat cu degetul mare câteva pagini, așezându-le pe 
toate la un loc. Astfel aţi descris sub jurământ ceea ce s-a 
întâmplat în noaptea în care a murit Nelson St. James: Am 
încercat să-l opresc. Am alergat după el, afară, pe punte. Am 
strigat la el, l-am implorat să nu o facă, dar a fost prea târziu! 
Și-a pus pistolul la cap... și, apoi, zgomotul acela teribil... și 
sânge peste tot. Și, apoi, nimic nu a mai contat. Nelson nu mai 
era și eu știam că viaţa mea s-a sfârșit. 

Franklin a aruncat transcrierea pe birou. S-a scărpinat pe cap, 
apoi bărbia. 

— Și acum ne spuneţi că totul a fost o minciună? 

— O minciună pe care am fost obligată să o spun! 

— Și vreţi ca noi să credem că Nelson St. James nu era mort și 
că știaţi acest lucru și totuși v-aţi supus unui proces pentru 
crimă? Aţi fi putut ajunge în închisoare pentru tot restul vieţii! Și 
vreți să credem că totul era parte a unui plan elaborat de 
cineva... 


VP - 232 


— Nu a fost niciun pericol să ajung la închisoare! Andrew 
Morrison putea să câștige orice proces! De ce credeţi că l-am 
ales pe el? De ce credeţi că?... 

— Da, Morrison era foarte bun, a zis Franklin dând din cap. Și 
totuși... A privit-o ca și cum tocmai îi venise o idee. Și el este cel 
care v-a spus că, deoarece aţi fost achitată în acel proces pe 
care îl numiţi o farsă, l-aţi putea ucide pe soțul dumneavoastră 
fără să fiţi pedepsită? Că nimic nu s-ar putea face împotriva 
dumneavoastră dacă aţi comite fapta? 

— Ştiam ce înseamnă dubla urmărire. El mi-a confirmat. 

— Nu, nu v-a confirmat. Andrew Morrison era un avocat 
sclipitor, cel mai bun pe care l-am cunoscut. Știa legea pe 
dinăuntru și pe dinafară. Știa ce înseamnă dubla urmărire și nu 
înseamnă deloc ce aţi spus dumneavoastră. Când sunteți 
acuzată de crimă, doamnă St. James, așa cum aţi fost 
dumneavoastră în cazul uciderii soțului dumneavoastră, 
acuzaţia include întotdeauna data sau data aproximativă când 
s-a întâmplat. Aceasta este unul dintre elementele esenţiale ale 
crimei. Și asta mai înseamnă, doamnă St. James, că nu există 
deloc dublă urmărire dacă, în a doua situație, data s-a schimbat. 
Morrison știa acest lucru, orice avocat pe jumătate la fel de bun 
știe asta. Dacă tot ce mi-aţi spus este adevărat, doamnă St. 
James, veţi fi acuzată de crimă împotriva lui Nelson St. James și 
ceea ce aţi zis reprezintă mărturisirea unei crime. Dar aceasta 
nu este o crimă pentru care să vă faceţi probleme, deoarece 
dumneavoastră nu l-aţi ucis pe Nelson St. James, vă amintiţi? El 
s-a sinucis. Dumneavoastră l-aţi ucis pe Andrew Morrison și 
povestea incredibilă pe care ne-aţi spus-o astăzi, aici, nu face 
decât să ne ajute să dovedim această faptă. 

Danielle se uita fără grai la Franklin, apoi a închis ochii și s-a 
legănat pe scaun înainte și-napoi. Când l-a privit din nou pe 
Franklin, avea un zâmbet amar pe buze. 

— V-am spus că mă ura. 

Franklin a ignorat-o. 

— Conspirația Trandafirul negru... Făceaţi parte din ea! 
Morrison a aflat de acest lucru, nu-i așa? Morrison era 
îndrăgostit de dumneavoastră și a aflat cum v-aţi folosit de el ca 
să vă ajute să scăpaţi de acuzaţia de crimă. Sunt de acord cu 
dumneavoastră, doamnă St. James, până la acest punct: soţul 
dumneavoastră nu s-a sinucis - a fost ucis de dumneavoastră! 


VP - 233 


Morrison a aflat despre conspirația Trandafirul negru și despre 
felul în care funcţiona și despre faptul că eraţi implicată. Și 
această informaţie l-a distrus - felul în care dumneavoastră v-aţi 
folosit de el și cum eraţi dumneavoastră de fapt. Și și-a dat 
demisia de la firmă, a renunţat la avocatură, a plecat din ţară și 
v-a căutat până ce v-a găsit. Nu puteaţi lăsa să se întâmple 
toate acestea, nu? Așa că l-ați ucis, l-aţi împușcat și i-aţi aruncat 
cadavrul în mare. Sângele care a fost găsit de această dată, 
doamnă St. James, nu-i aparţine soţului dumneavoastră - este 
sângele lui Andrew Morrison! Aţi comis o crimă, doamnă St. 
James, și, de această dată, veţi plăti pentru asta! 
— Nu l-am ucis! a strigat Danielle. Jur că nu l-am ucis! 


VP - 234 


Capitolul 27 


În numeroșii ani petrecuţi ca grefier al curţii, Philip Conrad 
ascultase câteva mărturii ciudate, dar niciuna ca aceasta. 
Danielle St. James nu-l ucisese pe Andrew Morrison pentru că, în 
locul lui, își ucisese soţul deja mort demult! Fusese supusă unui 
proces pentru o crimă care nu avusese loc, minţise și fusese 
achitată. Acum, era judecată din nou pentru crimă, dar oare, de 
această dată, spunea adevărul? Nu-l ucisese pe Morrison, își 
ucisese soțul și, din cauza dublei urmăriri, nimeni nu putea face 
nimic! 

Era atât de scandalos, încât putea să fi fost credibil, o poveste 
atât de incredibilă, încât nimeni nu se putea să o fi fabricat. 
Siguranţa îngâmfată că ea găsise soluţia, că făcuse cumva din 
legea împotriva crimei un instrument de apărare pentru crima 
pe care admitea că o comisese era prăbușirea ei. Știa lucrul 
acesta. Când Franklin i-a spus că greșea în legătură cu dubla 
urmărire și ce anume însemna asta și că Morrison mai mult ca 
oricine știuse acest lucru, ceva a părut că moare înăuntrul ei. A 
plecat din boxa martorilor, s-a așezat lângă avocatul apărării, la 
birou, și a izbucnit în lacrimi. 

In alocuţiunea impecabilă de încheiere, Robert Franklin a 
înșirat o lungă listă de contradicții și inconsecvenţe cu care 
fusese presărată mărturia lui Danielle St. James și le-a amintit 
juraţilor că exista un singur element în legătură cu care ea nici 
măcar nu încercase să mintă. 

— Acuzata afirmă că nu a ucis-o pe persoana pe care este 
acuzată că a ucis-o, că, în locul acesteia, l-a ucis pe soțul ei. Dar 
sângele găsit la faţa locului nu era sângele soțului ei, era 
sângele lui Andrew Morrison. Acesta este singurul lucru pe care 
nu a încercat să-l explice, pentru că nu poate. Ea l-a ucis pe 
Andrew Morrison pe Trandafirul negru şi sângele lui dovedește 
acest lucru. 

Juraţii nu au avut nevoie de mult timp. Au revenit a doua zi 
după ce judecătoarea Brunelli le-a dat instrucţiunile. Conrad nu 
va uita niciodată felul în care Danielle St. James s-a uitat pe 
neașteptate la el în clipa în care primul jurat a început să 


VP - 235 


citească verdictul. Avea ochii trişti, mâhniţi, cu o urmă de 
resemnare, și chiar poate cu sentimentul că merita ceea ce știa 
că urma să i se întâmple. 

Danielle St. James a fost declarată vinovată de uciderea lui 
Andrew Morrison. Câteva săptămâni mai târziu, în ultimul proces 
pe care îl înregistra Conrad în viaţa lui, ea a fost condamnată la 
închisoare pe viaţă fără posibilitate de eliberare condiționată. 

Sentința a fost dată într-o vineri, ultima zi de muncă a lui 
Conrad. După o săptămână, a fost chemat la tribunal să 
semneze niște formulare legate de pensionarea lui. Era scuza pe 
care au folosit-o colegii lui pentru a-i organiza o mică petrecere- 
surpriză pentru lunga sa carieră. Ceilalţi grefieri împreună cu 
câţiva judecători strânseseră bani și-i cumpăraseră un ceas 
frumos, nu un ceas auriu, bătător la ochi, ci unul normal, genul 
care îi plăcea lui să poarte. 

Alice Brunelli a ţinut discursul. A spus cât de mult îi plăcuse să 
lucreze cu el, cât de mult îi va simţi lipsa. Avea de fapt ochii 
încețoșați de lacrimi, ceva ce nimeni din cei cu care lucra la 
tribunal nu văzuse la ea. Emoţionat de acest simplu act de 
generozitate sentimentală, Conrad a sărutat-o pe obraz, ceea ce 
a declanșat aplauze furtunoase, și i-a spus că singurul lucru care 
i-ar fi făcut lunga carieră mai plăcută și mai frumos 
recompensată ar fi fost dacă toţi judecătorii ar fi fost pe 
jumătate atât de buni cât era ea. Și apoi, pentru că impresiile 
erau atât de recente, a spus că lucrul pe care el îl regreta cel 
mai mult era că avocatul cel mai bun pe care el îl cunoscuse 
vreodată, Andrew Morrison, nu era acolo cu ei, astfel încât el să- 
i poată zice asta, acum, că nu mai era angajatul tribunalului. 

În următoarele câteva săptămâni, Conrad a început să facă 
pregătiri pentru ce el spera că va fi a doua lui carieră. El fusese 
grefierul curții într-un număr de procese importante și văzuse în 
direct talentul câtorva dintre cei mai mari avocaţi ai ţării. 
Acestea fuseseră cazuri care umpluseră ziarele, cazuri faimoase 
vremelnic, dar acum uitate de mult, în cea mai mare parte. El 
voia să le aducă înapoi în memorie, să le ofere oamenilor șansa 
de a citi cum și-au făcut treaba cei mai buni avocați. Nimeni nu 
urma să parcurgă toate acele vechi transcrieri - Morrison a fost 
unul dintre singurii avocaţi care și-au citit măcar transcrierea 
propriului proces! -, dar el credea că, dacă rezuma la douăzeci- 
treizeci de pagini unele dintre cele mai palpitante procese, ar 


VP - 236 


putea încă există persoane care să le găsească mai mult decât o 
lectură de timpul liber. De prima dată când Conrad a vorbit 
despre asta, Morrison, căruia nimic nu-i plăcea mai mult decât 
să-l audă vorbind despre marii avocaţi ai trecutului, nu 
contenise să-l încurajeze. 

Conrad încă locuia în aceeași casă cu cinci camere pe care o 
cumpărase în primul an al scurtului lui mariaj. Camera de zi era 
plină de cărţi, dormitorul al doilea devenise birou. Tocmai 
începuse să parcurgă transcrierea primului proces pe care urma 
să-l includă în volum, o crimă care se petrecuse cu aproape 
patruzeci de ani în urmă, când cineva a sunat la ușă: era 
portarul care-i aducea un pachet. A zâmbit pentru sine în timp 
ce ducea pachetul în casă. Judecătoarea Brunelli îi spusese că-i 
va trimite o carte pe care voia ca el să o aibă. S-a așezat la 
masa din bucătărie și a tăiat sfoara ce lega ambalajul de hârtie 
maronie. Înăuntru era o carte, dar nu era de la judecătoarea 
Brunelli și cuvintele, protejate de coperte din piele, fuseseră 
scrise de mână, cu tocul. Era un fel de jurnal, un raport, după 
cum a descoperit curând Conrad, a tot ce făcuse Andrew 
Morrison, raportul pe care îl începuse el, potrivit datei din colţul 
din dreapta sus de pe prima pagină, care era chiar data zilei de 
după încheierea apărării lui Danielle St. James în ultimul proces 
din viaţa lui. În pachet mai era un plic cu numele lui Conrad 
tipărit pe el, împreună cu instrucţiunile de a-l deschide după ce 
va fi terminat de citit tot ce scrisese Morrison. 

A început să citească și nu a lăsat caietul din mână până nu l- 
a terminat. Acesta descria tot ce se întâmplase din ziua în care 
Morrison o cunoscuse pe Danielle St. James până la acea 
croazieră fatală, în jurul Siciliei. Ultimul capitol fusese scris în 
noaptea de dinaintea morţii. Cu fiecare pagină, cu fiecare nouă 
dezvăluire, Conrad și-a dat seama cât de puţin îl cunoscuse pe 
Morrison, cât de puţin îl înţelesese. Când a deschis scrisoarea, 
nu a știut ce să creadă. Era un singur paragraf, bătut la mașină 
care-i spunea că i se rezervase un bilet de avion, pe numele lui, 
pentru un zbor către Palermo, Sicilia, peste două zile. Scrisoarea 
nu era semnată. Singura explicaţie cu privire la cel ce făcuse 
aceasta era un rând enigmatic care spunea că povestea pe care 
o începuse Morrison se va sfârși și că nu exista niciun motiv de 
îngrijorare. 


VP - 237 


Conrad nu fusese în străinătate de când se întorsese din 
război. Războiul îi spulberase toate gândurile spre aventură. Nu 
avea o mare dorință să meargă în Sicilia sau oriunde altundeva. 
Dar, după ce citise ce citise, după ce aflase ce aflase, nu părea 
să existe altă cale: trebuia să afle ce se întâmplase cu adevărat 
în ultima noapte pe Trandafirul negru, în ultima noapte din viaţa 
lui Morrison. 

Când a coborat din avion la Palermo, acolo îl aștepta un șofer 
cu o pancartă pe care era mâzgălit numele lui. Când Conrad l-a 
întrebat cine l-a trimis, șoferul a zis că el a venit unde i s-a spus 
să vină. Când Conrad a întrebat unde îl va duce, șoferul a 
zâmbit larg și i-a zis numai că „într-un loc foarte frumos”. 

Rulând pe autostradă, la un moment dat, șoferul a încetinit și 
a arătat cu degetul spre un monument și a început să-i 
povestească despre ce s-a întâmplat când a fost ucis Falcone 
într-o explozie, pe marginea drumului. A fost uluit de expresia 
ciudată de pe chipul pasagerului său. Conrad tocmai își amintise 
ce scrisese Morrison despre asta în jurnalul lui. A vrut să-l 
întrebe pe șofer dacă își amintea de un alt american pe care-l 
dusese de la aeroport în oraș, dar părea o prostie. În schimb, s-a 
lăsat pe spate pe banchetă și l-a ascultat pe șofer rostind 
cuvinte pe care le citise înainte, o poveste despre moartea 
judecătorului Falcone și cum, din această cauză, toată Sicilia 
pornise un război împotriva mafiei. 

— Nu știaţi că veți sta aici? a întrebat cu graba secretului care 
putea fi spus în cele din urmă. Hotelul Villa Igiea este cel mai 
bun pe care-l avem pe-aici. 

Recepţionerul i-a dat lui Conrad cheia camerei de la etajul al 
patrulea. Aproape ca și cum le-ar fi văzut pentru a doua oară, s- 
a oprit în faţa fotografiilor familiilor regale europene vechi de 
sute de ani, făcute chiar înainte de Războiul cel Mare. 

Camera era exact așa cum citise despre ea, cu ferestre cu 
obloane încastrate adânc și cu vedere spre curtea străjuită de 
palmieri dinspre port și mare. Singurul lucru care lipsea era 
iahtul mare și alb, destul de impunător ca să fie Trandafirul 
negru, dar Conrad încă simţea ce putuse trăi Morrison, acum, 
că-i cunoștea povestea, în acea primă zi când sosise aici și se 
tot uita pe fereastră întrebându-se ce urma să se întâmple după 
ce o găsise pe femeia care-l trădase întâi și apoi îl distrusese. 


VP - 238 


Conrad era acolo pentru a întâlni pe cineva, dar nu cunoștea 
numele acestei persoane și nici cum să ajungă la ea. Nu știa ce 
să facă. După ce și-a desfăcut bagajul, a decis să facă o 
plimbare, dar, chiar când ieșea din cameră, a sunat telefonul. 
Era recepţionerul. Cineva îl aștepta pe Conrad la bar. 

A luat liftul până la parter și s-a îndreptat spre bar, dar nu era 
nimeni acolo. 

— Trebuia să mă întâlnesc cu cineva, a început să-i explice 
barmanului care ștergea un pahar. 

Acesta i-a făcut semn cu capul spre ușa de sticlă ce dădea 
către terasă. 

Pe terasă erau răspândite vreo duzină de mese, dar, în 
fierbințeala după-amiezii târzii, nu era decât o persoană acolo. 
Stătea la o masă de lângă balustrada de piatră, uitându-se 
înspre mare. Când l-a auzit pe Conrad, s-a întors. Era ultima 
persoană la care se aștepta Conrad. 

— Jack Taylor, a spus el ridicându-se repede și strângându-i 
mâna lui Conrad. 

— Domnule Taylor, sunt... 

— Surprins. Da, știu. De ce n-ai fi? Te rog, ia loc. Permite-mi 
să-ţi aduc ceva de băut. 

— Dumneata mi-ai trimis?... 

— Da. Morrison a vrut să le ai... după ce terminam eu treaba. 

— Dar, cum?... 

— Este o poveste lungă, a zis Taylor zâmbind cu simpatie de 
confuzia în care se afla Conrad. l-a făcut semn chelnerului și a 
comandat câte o băutură pentru fiecare. Morrison mi-a vorbit 
foarte frumos despre dumneata. A spus că ești cinstit și integru, 
și că știa că poate avea încredere în tine. 

Taylor s-a oprit și i-a căutat privirile proaspătului pensionat 
grefier. 

— După tot ce a făcut pentru mine, am decis să am încredere 
în judecata lui. De aceea ţi-am trimis jurnalul acela, acel raport 
al lui. Și de aceea îţi voi da alte câteva documente care nu-mi 
trebuie, tot ce știm, tot ce-am putut descoperi despre 
conspirația Trandafirul negru și cât de departe duce ea. 

Conrad era uluit. 

— Vrei să spui că sunt mai multe arestări? Aţi condamnat deja 
un fost președinte. Cine altcineva?... 

Taylor a clătinat din cap a frustrare. 


VP - 239 


— Uneori, mă gândesc că problema este cine nu e implicat. 
Și-a pus mâna pe braţul lui Conrad și l-a strâns puternic, pentru 
o clipă. Am arestat numai foști oficiali de rang înalt, înţelegi ce 
vreau să spun? Există persoane pe care niciodată nu le vom 
putea atinge. Ştirea oficială este că investigația s-a încheiat, dar 
adevărul e că investigația abia a început. Ei au oprit-o. 

A dat drumul braţului lui Conrad și și-a ridicat băutura. 

— Dar există câteva căi de a scoate adevărul la iveală. 
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru Morrison. 

Taylor abia dacă a sorbit din băutură și a pus paharul jos. 
Erau prea multe de spus, prea multe de explicat. 

— M-am dus să-l văd pe Morrison, după proces. Știi asta, ai 
citit ce-a scris. Dar nu putea scrie despre ce nu știa. Nu m-am 
dus să-l avertizez... Ei bine, asta a fost o parte din scopul vizitei, 
îi datoram aceasta, dar motivul real a fost să-i spun că Nelson 
St. James era în viaţă. Am vrut să-i spun că fusese folosit, că tot 
ce-i zisese Danielle fusese o minciună, că această conspirație 
Trandafirul negru funcţiona încă și că totul se întâmpla din 
cauza lui. Am vrut ca el să simtă că are o responsabilitate de a 
opri această conspirație. 

— L-ai trimis la moarte! a protestat Conrad șocat de felul în 
care Taylor îl folosise pe Morrison pentru a obţine ce voia el. 
Ştiai că St. James era în viaţă, știai că procesul era o farsă. Ştiai 
ce erau capabili să facă oamenii aceștia - știai ce făcuseră - și ai 
vrut ca Morrison să fie cu ei, singur, pe Trandafirul negru? 

Taylor a zâmbit. 

— Dacă Morrison nu ar fi plecat, dacă tot ceea ce s-a 
întâmplat acolo, chiar lângă coasta de nord a Africii, nu s-ar fi 
întâmplat, Danielle nu s-ar fi simţit niciodată destul de în 
siguranţă pentru a veni în Statele Unite. Noi nu am fi putut 
niciodată urca la bordul Tranaafirului negru să-l prindem pe 
Nastasis și să avem mărturia lui, nu am fi putut niciodată 
captura vasul și toate dovezile pe care le-am găsit la bord. 
Niciodată nu le-am fi arestat pe persoanele pe care le-am 
arestat. Pe cinstite, după câte constat, a funcționat „perfect”! 

— Perfect! Morrison este mort și voi tot nu l-aţi prins pe 
Nelson St. James! El încă este în viață pe undeva, o ameninţare 
încă... Și dumneata numești asta perfect? 

Asta i-a amintit lui Conrad ceva ce se întâmplase în ziua de 
după sosirea pachetului cu jurnalul lui Morrison, când l-a citit 


VP - 240 


pentru a doua oară. În felurile lor diferite, fiecare dintre ei - 
Morrison, St. James, Danielle - fusese condus de credinţa că tot 
ceea ce nu avea era mai important decât ce avea. Nu era destul 
să fii bogat și puternic, frumos și sclipitor, întotdeauna le trebuia 
să ai mai mult. Acesta fusese pentru fiecare păcatul fatal. Lui 
Conrad îi era de-ajuns. 

— Ar fi trebuit să fii judecat împreună cu Danielle St. James, a 
spus în timp ce se ridica, gata de plecare. Ești la fel de 
responsabil de moartea lui Morrison ca și cum l-ai fi împușcat tu 
însuți. 

— Stai jos! Nu sunt chiar atât de rău cum crezi. Taylor a 
zâmbit din nou, dar, de această dată, cu o expresie ce sugera că 
era ceva serios în joc, ceva care-l va face pe Conrad să simtă 
altceva. Stai măcar destul cât să vezi acel faimos iaht despre 
care s-a vorbit atât de des în timpul procesului. 

Uluit, Conrad s-a așezat. 

— Dar nu-i aici. M-am uitat. 

— Mai uită-te o dată. Acolo, a spus arătându-i cu degetul 
direcția. 

Conrad a privit în direcția arătată. 

— Dar, acela nu este... Trandafirul negru, nu este... 

— Nu... era negru. Noul proprietar l-a vopsit. Uite, vezi și tu 
singur. 

A scos din buzunarul hainei un binoclu destul de mic pentru a- 
| ţine în palmă. 

Nu era Trandafirul negru numele scris cu litere de aur pe pupa 
vasului acum negru, strălucitor. 

Conrad a dus binoclul la ochi, întrebându-se la ce se mai 
putea aștepta. 

— Noul proprietar?... a întrebat el vag conștient de existența 
unei semnificaţii pe care nu o pătrunsese încă. 

Ochii lui Taylor ascundeau secretul unei plăceri intime, un 
mister pe care numai el îl putea lămuri. L-a privit pe Conrad cu 
un zâmbet întunecat, conspirativ. 

— In Sicilia circulă întotdeauna multe zvonuri - bârfe, secrete 
și minciuni. Noul proprietar al Tranaafirului negru? Cineva retras 
și bogat, o enigmă, un om care, potrivit unuia dintre zvonuri, l-a 
câștigat într-o noapte, la un joc de cărţi, de la St. James. Dar mai 
circulă un zvon care spune că Danielle St. James era 
îndrăgostită de el, iar soţul ei a aflat și că, în cearta pe care au 


VP - 241 


avut-o, ea l-a împușcat mortal și că trupul lui nu a fost găsit 
niciodată. Există chiar unii care insistă că ei au pus împreună la 
cale uciderea lui, și asta doar pentru că ea va sfârși în 
închisoare, în vreme ce el va naviga liber cu Trandafirul negru, 
că niciodată el nu a iubit-o, că, de la bun început s-a folosit de 
ea. Tot ce știe lumea cu siguranţă este că el a schimbat 
culoarea din alb în negru - deși ce semnificaţie are aceasta nu 
interesează pe nimeni - și că Trandafirul negru rareori rămâne 
mult timp într-un loc. Nu navighează niciodată mai departe de 
Coloanele lui Hercule și bântuie Mediterana ca și cum 
proprietarul nu are altă casă. Uite, privește din nou. Uneori, îl 
poţi zări pe punte. 

Conrad a luat binocilul și a privit din nou prin el. Un bărbat 
abia trecut de 40 de ani, cu pielea bronzată de fierbintele soare 
sicilian, cu părul negru și lung, greu de sare și vânt, stătea lângă 
balustrada de la tribord privind drept înspre el cu un zâmbet 
straniu, misterios pe față pe care Conrad crezuse că nu o va mai 
vedea vreodată. A dat de două ori din cap cu un fel de gest 
final, probabil un adio, a fluturat din mână și apoi a dispărut. 

— Morrison trăiește! a exclamat Conrad întorcându-se spre 
Taylor cu o privire întrebătoare. Dar asta înseamnă că Danielle a 
spus adevărul! Este în închisoare pentru o crimă pe care nu a 
comis-o! 

Taylor a ridicat din umeri și a dat din cap. 

— Este în închisoare pentru că a comis o crimă. Morrison este 
viu pentru că toţi cred că ea a minţit când a fost achitată pentru 
uciderea lui St. james. 

— Este în închisoare pentru că Mustafa Nastasis a minţit sub 
jurământ, i-a reamintit Conrad cât de categoric a putut. 

— A fost primul lucru onest pe care l-a făcut. Admit că a avut 
oarecare neplăceri: trebuie să petreacă oarece timp într-o 
închisoare americană, în loc să fie trimis unuia dintre aliaţii 
noștri prietenoși din Orientul Mijlociu. 

— Dar ce-a fost cu sângele? A fost al lui Morrison? ADN-ul?... 

Taylor a privit în zare, dincolo de golf, exact spre locul din 
care Trandafirul negru tocmai pornea la drum. 

— A fost un motiv pentru care am ţinut să fii aici în vreme ce 
Trandafirul negru era ancorat. 


VP - 242 


Asta-i tot ce a zis despre această problemă, tot ce a avut 
nevoie să spună. Conrad a înţeles ce făcuse el și a înţeles și de 
ce. 

— Dacă ar ști, ar înnebuni, a remarcat Conrad. Ce i-a făcut ea 
lui Morrison, asta i-a făcut el ei. Ea a minţit ca să scape de 
acuzația unei crime care nu s-a petrecut niciodată și el a făcut-o 
să creadă că, în baza dublei urmăriri, putea să scape de crima 
adevărată spunând adevărul. 

Au stat multă vreme de vorbă despre Morrison și despre ce 
făcuse acesta. Trandafirul negru se îndepărta din ce în ce mai 
mult, până ce a devenit un punct la orizont, captiv pentru o clipă 
trecătoare în lumina purpurie a apusului, înainte de a dispărea, 
în cele din urmă, din vedere. Conrad a continuat să privească 
marea pustie, întrebându-se ce i se va întâmpla lui Morrison 
acum, că era în siguranţă și singur. 

— Ţi-a zis vreodată ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea 
aceea, în noaptea în care ea și-a împușcat soțul? 

— Nu, a spus Taylor în timp ce se ridica de la masă și privea 
în depărtare. Acesta a fost un lucru despre care el nu a vrut să 
vorbească. Tot ce-a zis a fost că, atunci când a văzut-o 
împușcându-l, când i-a văzut expresia din ochi, a știut că el nu 
mai putea să se încreadă în sine însuși. 

— Nu înțeleg. De ce ar fi?... 

— Știa acum că putea ucide cu sânge rece și știa că nu conta, 
că el nu se putea stăpâni, că întotdeauna o va iubi pe Danielle 
St. James. 

Taylor s-a oprit cu gândul la ceva ce-i spusese Morrison, ceva 
care, după privirea din ochii lui, îl șocase total. 

— Acesta a fost motivul pentru care a sărit, motivul pentru 
care nu a rămas cu ea pe Trandafirul negru, conștiința faptului 
că, dacă rămânea, era pierdut. Este cea mai mare bazaconie pe 
care a trebuit să o aud vreodată. M-am trezit și noaptea 
gândindu-mă la asta. Când Morrison a sărit, nu știa defel dacă 
va ajunge la țărm. Nu-i păsa dacă se îneca. Tot ce știa era că 
trebuia să fugă, să scape de ceea ce tocmai aflase despre el, de 
răul din propriul suflet. Pe ea o ura și, în același timp, o iubea. 
Pusese la cale această schemă sclipitoare de răzbunare și totuși 
în ultimul moment, când ea era cu pistolul în mână, a știut, a 
știut cu certitudine, așa cum nu știuse niciodată ceva, că, dacă 


VP - 243 


ea i-ar fi dat pistolul și i-ar fi cerut să o facă, să-i ucidă soțul, să-l 
ucidă pe Nelson St. James, el ar fi făcut-o fără nicio ezitare. 

„Sărmanul Morrison”, s-a gândit Conrad. Singurul om despre 
care știa că s-a pedepsit pentru ceea ce a crezut că ar putea 
face. 

Și-au spus noapte bună, dar, înainte de a-l părăsi pe Taylor, i- 
a amintit că mai avea niște documente pentru el. 

— Trebuie să scrii asta, să spui lumii adevărata poveste 
despre Trandafirul negru și despre persoanele implicate. Cineva 
trebuie să spună adevărul. Morrison s-a gândit că tu ești acela. 

— Dar cum rămâne cu Morrison? Aceiași oameni de care zici 
că nu te poţi atinge, cum să-i oprești să-l urmărească dacă el 
știe atât de multe câte spui dumneata că știe? 

Taylor și-a pus brațul pe după umerii lui Conrad, în vreme ce 
traversau amândoi terasa. 

— Toată lumea crede că este mort. Și, în plus, cine să 
găsească Trandafirul negru? Acesta este un zvon care dispare 
înainte ca tu să îl poţi vedea: o navă-pirat, o poveste de istorisit 
numai noaptea. Nimeni nu-l va găsi pe Morrison. Tot ce putem 
spera este că, într-o zi, el se va regăsi pe sine. 


VP - 244 


virtual-project.eu 


VP - 245