Agatha Christie — Panza De Pajanjen

Agatha Christie 
Pânza de păianjen 


Capitalul 1 

Copplestone Court, elegantul coniac din secolul al optsprezecelea 
al Clarissei gi Henry Hailsham-Brown, aşezat în ținutul deluros 
blând unduitar din Kent, arăta măreț chuar și la sfârzitul unei zile 
ploioase de martie. În salonul mobilat cu gust de la parter, cu uşi de 
sticlă ce dădeau în grădină, doi bărbați stăteau în picioare lângă o 
masă în cornigolă pe care se afla a tavă cu trei pahare etichetate unu, 
doi, trei. Pe masă se mai aflau un creion şi o fozie de hărhe. 

Sur Rowland Delahaye, un bărbat cu înfăţişare distinsă, intrat în 
cincizeci de anu, şi cu maniere fermecătoare, de om cultivat, se 
ageză pe brațul unui scaun contortabil şi-i perrnise însoțitorului său 
să-l lege la ochi. Hugo FEurch, un bărbat la vreo saizeci de anu, cu 
oarece tendințe spre irascibilitate, legă egarta neagră, apoi puse în 
mâna lui sir Rowland unul din paharele de pe masă, Sir Powland 
zorbi, se gândi o chpă, apoi spuse: 

— Ag zice... Da. Categoric, Da, ăsta e un Dom patruzeci şi doi. 

Hugo puse paharul la loc pe masă îngânând „Dow patruzeci gi 
doi”, făcu o însemnare pe hărtie, şi dădu următorul pahar. Sir 
Rowland sorbi din nou din vin, Făcu o pauză, sorbi iar, apoi dădu 
din cap afirmativ, 

— 4, da, declară el cu convingere. Asta e cu adevărat un vin 
grozav, Luă încă o înghițitură. Hu încape nici o îndoială, E un 


TR zica Îi ceara ca pane | sil aicea rate Ema eat i Ea he Se pf a-ti ELE 


Agatha Christie 
Pânza de păianjen 


Capitolul 1 

Copplestone Court, elegantul conac din secolul al 
optsprezecelea al Clarissei şi Henry Hailsham-Brown, 
aşezat în ţinutul deluros blând unduitor din Kent, arăta 
măreț chiar şi la sfârşitul unei zile ploioase de martie. În 
salonul mobilat cu gust de la parter, cu uşi de sticlă ce 
dădeau în grădină, doi bărbaţi stăteau în picioare lângă o 
masă în consolă pe care se afla o tavă cu trei pahare 
etichetate unu, doi, trei. Pe masă se mai aflau un creion şi o 
foaie de hârtie. 

Sir Rowland Delahaye, un bărbat cu înfăţişare distinsă, 
intrat în cincizeci de ani, şi cu maniere fermecătoare, de om 
cultivat, se aşeză pe braţul unui scaun confortabil şi-i 
permise însoţitorului său să-l lege la ochi. Hugo Birch, un 
bărbat la vreo şaizeci de ani, cu oarece tendinţe spre 
irascibilitate, legă eşarfa neagră, apoi puse în mâna lui sir 
Rowland unul din paharele de pe masă. Sir Rowland sorbi, 
se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Aş zice... Da. Categoric. Da, ăsta e un Dow' patruzeci şi 
doi. 

Hugo puse paharul la loc pe masă îngânând „Dow' 
patruzeci şi doi”, făcu o însemnare pe hârtie, şi dădu 
următorul pahar. Sir Rowland sorbi din nou din vin. Făcu o 
pauză, sorbi iar, apoi dădu din cap afirmativ. 


— A, da, declară el cu convingere. Ăsta e cu adevărat un 
vin grozav. Luă încă o înghiţitură. Nu încape nici o îndoială. 
E un Cockburn' douăzeci şi şapte. 

Îi înapoie paharul lui Hugo şi continuă: 

— Închipuieşte-ţi că Clarissa iroseşte o sticlă de Cockburn' 
douăzeci şi şapte pe un experiment prostesc ca ăsta! E un 
adevărt sacrilegiu. Dar e drept că femeile nu se pricep 
deloc la vin. 

Hugo luă paharul, notă verdictul pe foaie şi îi înmână al 
treilea pahar. După ce sorbi scurt, reacţia lui sir Rowland fu 
imediată şi violentă. 

— Ugh! Exclamă el cu scârbă. Un vin de soiul Rich Ruby. 
Nu-mi imaginez de ce ţine Clarissa în casă asemenea 
chestie. 

Odată părerea lui corespunzător notată, îşi dezlegă eşarfa. 

— Acum e rândul tău, îi spuse lui Hugo. 

Scoţându-şi ochelarii cu rame de os, Hugo se lăsă legat la 
ochi de sir Rowland. 

— Presupun că foloseşte vinul ieftin ca să frăgezească 
vânatul sau să dea savoare supei, sugeră el. Nu-mi 
imaginez că Henry i-ar permite să-l ofere oaspeţilor. 

— Gata, Hugo, spuse sir Rowland după ce legă eşarfa 
peste ochii tovarăşului său. Poate că ar trebui să te 
răsucesc de trei ori în loc ca în Baba-Oarba, adăugă el în 
timp ce îl conduse pe Hugo spre fotoliu şi îl răsuci să se 
aşeze în el. 

— Gata, potoleşte-te, protestă Hugo. 

Pipăi în spate după fotoliu. 

— L-ai reperat? Întrebă sir Rowland. 

— Da. 

— Atunci, am să rotesc paharele în schimb, spuse sir 
Rowland mutând paharele pe masă. 

— Nu e nevoie, spuse Hugo. Crezi că mă poate influenţa ce 
ai spus tu? Sunt un degustător de vin la fel de bun ca tine, 
Roby, băiete. 


— Nu fi prea sigur de asta. În tot cazul, niciodată nu strică 
să fii precaut, insistă sir Rowland. 

Chiar când era pe cale să-i dea unul din pahare lui Hugo, 
din grădină intră al treilea oaspete al familiei 
HailshamBrown. Jeremy Warrender, un tânăr atrăgător la 
cei douăzeci şi ceva de ani ai săi, purta peste costum o 
manta de ploaie. Gâfâind şi icnind, se îndreptă spre 
canapea şi era pe cale să se prăbuşească pe ea când 
observă ce se petrecea. 

— Ce naiba puneţi la cale voi doi? Întrebă el în timp ce îşi 
scotea mantaua de ploaie şi haina. Trucul celei de a treia 
cărţi de joc cu pahare? 

— Ce e asta? Vru să ştie Hugo. Sună ca şi cum cineva a 
adus un câine în cameră. 

— E doar tânărul Warrender, îl linişti sir Rowland. Fii 
cuminte! 

— Oh, credeam că aud un câine care aleargă un iepure, 
spuse Hugo. 

— Am fost de trei ori până la căsuţa de la poartă şi înapoi, 
cu mantaua de ploaie pe mine, explică Jeremy lăsându-se să 
cadă greoi pe canapea. Se pare că diplomatul slovac a 
parcurs distanţa în patru minute şi cincizeci şi trei de 
secunde, împovărat de mantaua de ploaie. Şi eu am 
parcurso în întregime, dar n-am scos decât şase minute şi 
zece secunde, nu mai puţin. Şi nu cred că ela scos cât se 
spune. Numai Chris Chataway ar fi putut scoate timpul 
ăsta, cu sau fără pelerină. 

— Cine ţi-a spus de diplomatul slovac? Întrebă sir 
Rowland. 

— Clarissa. 

— Clarissa! Exclamă chicotind sir Rowland. 

— Oh, Clarissa! Pufni Hugo. N-ar trebui să iei în seamă ce 
spune Clarissa. 

Încă chicotind, sir Rowland continuă: 

— Mă tem că nu-ţi cunoşti prea bine gazda, Warrender. E 
o tânără doamnă cu o imaginaţie foarte bogată. 


Jeremy se ridică în picioare. 

— Vrei să spui că a inventat toată treaba? Întrebă el cu 
indignare. 

— Ei bine, eu nu cred că s-ar da în lături de la aşa ceva, 
răspunse sir Rowland în timp ce îi dădea unul din pahare lui 
Hugo. Şi, categoric, seamănă cu ideea ei despre glumă. 

— Serios? Stai să vezi când oi da ochii cu tânăra asta! 
Ameninţă Jeremy. Îi spun eu vreo câteva să mă ţină minte. 
Doamne, sunt epuizat! Porni bălăbânindu-se spre hol, 
cărându-şi mantaua de ploaie. 

— Nu mai pufăi ca o locomotivă! Se plânse Hugo. Eu aici 
încerc să mă concentrez. Sunt în joc cinci lire. Eu şi Roly am 
pus un pariu. 

— Asta e? Întrebă Jeremy şi, întorcându-se, se cocoţă pe 
braţul canapelei. 

— Trebuie să hotărâm care e cel mai bun degustător de 
vinuri, îi spuse Hugo. Avem un Cockbun' douăzeci şi şapte, 
un Dow' patruzeci şi doi, şi vinul casei al băcanului local. 
Acum linişte! E important. 

Sorbi din paharul pe care îl ţinea, apoi murmură destul de 
prudent: 

— Mmm-ah. 

— Ei bine? Întrebă sir Rowland. Te-ai decis ce este ăsta, 
primul? 

— Nu mă zori, Roly! Exclamă Hugo. Nu vreau să mă 
pripesc. Unde-i următorul? 

Păstră paharul şi primi încă unul. Sorbi, apoi anunţă: 

— Da, sunt foarte sigur privitor la acestea două. Adulmecă 
iarăşi ambele pahare. Primul este Dow-ul, decise el 
înmânând paharul respectiv. Al doilea e Cockburn-ul, 
continuă el întinzându-i şi celălalt pahar lui sir Rowland 
care repetă: 

— Paharul numărul trei Dow-ul, numărul unu Cockburnul. 

— Nu prea mai e nevoie să-l degust pe al treilea, dar cred 
că e mai bine să merg până la capăt, declară Hugo. 

— Poftim, spuse sir Rowland înmânându-i ultimul pahar. 


După ce sorbi din el, Hugo scoase o exclamaţie de profund 
dezgust. 

— Puah! Ugh! Ce drojdie mizerabilă! 

Îi înapoie paharul lui sir Rowland, apoi scoase din buzunar 
o bastistă şi îşi şterse buzele ca să scape de gustul 
ofensator. 

— O să-mi ia o oră să-mi dispară scârboşenia asta din 
gură, se plânse el. Scapă-mă de eşarfa asta, Roly. 

— 'Ţi-o scot eu, se oferi Jeremy şi, ridicându-se, trecu în 
spatele lui Hugo să-i dezlege eşarfa, în timp ce sir Rowland 
sorbi gânditor din ultimul pahar înainte de a-l pune pe 
masă. 

— Deci, asta-i părerea ta, Hugo? Paharul numărul doi 
conţine vinul casei de la băcănie? Clătină din cap. Prostii! 
Asta-i fără doar şi poate Dow' patruzeci şi doi. 

Hugo băgă eşarfa în buzunar. 

— Pah! Ţi-ai pierdut gustul, Roly, declară el. 

— Să încerc şi eu, propuse Jeremy. 

Ducându-se la masă, luă o sorbitură din fiecare pahar. 
Făcu o scurtă pauză, sorbi din nou, apoi recunoscu: 

— Pentru mine toate au acelaşi gust. 

— Voi, tinerii! Îl mustră Hugo. Asta e numai din cauza 
acelui gin înşelător pe care îl tot beţi. Vă distruge complet 
gustul. Nu doar femeile nu apreciază vinul. În ziua de azi 
nul apreciază nici bărbaţii sub patruzeci de ani. 

Înainte ca Jeremy să apuce să replice, uşa dinspre 
bibliotecă se deschise şi intră Clarissa Hailsham-Brown, o 
brunetă frumoasă netrecută de treizeci de ani. 

— Bună, dragilor, îi salută ea pe sir Rowland şi pe Hugo. V- 
aţi lămurit? 

— Da, Clarissa, o asigură sir Rowland. Suntem gata. 

— Ştiu că am dreptate, spuse Hugo. Numărul unu este 
Cockburn, numărul doi este poşirca aşa-zisă vin, iar 
numărul trei e Dow-ul. Corect? 

— Prostii! Exclamă sir Rowland înainte ca Clarissa să 
apuce să răspundă. Numărul unu este poşirca, numărul doi 


Dow-ul, iar trei e Cockburn-ul. Am dreptate, nu-i aşa? 

— Scumpilor! Se mulţumi să spună momentan Clarissa. 

Îl sărută mai întâi pe Hugo, apoi pe sir Rowland, după care 
continuă: 

— Acum unul din voi să ducă tava înapoi în sufragerie. Va 
găsi carafa pe bufet. 

Zâmbind pentru sine, îşi alese o ciocolată de pe o măsuţă. 

Sir Rowland luase tava cu paharele şi era pe cale să iasă 
cu ea. Se opri. 

— Carafa? Întrebă el, circumspect. 

Clarissa se aşeză pe canapea, cu picioarele îndoite sub ea. 

— Da, răspunse ea. Doar o carafă. Chicoti. Toate paharele 
conţin acelaşi vin, să ştiţi. 

Capitolul 2 

Anunţul Clarissei produse un efect diferit asupra celor 
trei. Jeremy izbucni în hohote de râs, se duse la gazda lui şi 
o sărută, în timp ce sir Rowland rămase cu gura căscată de 
uimire, iar Hugo părea să nu se hotărască ce atitudine să 
adopte faţă de ea că îşi bătuse joc de amândoi. 

Când sir Rowland îşi găsi în sfârşit cuvintele, spuse: 

— Clarissa, eşti o farsoare lipsită de principii! 

Dar tonul lui era afectuos. 

Clarissa răspunse: 

— Mă rog, a fost o după-amiază foarte umedă şi n-aţi putut 
juca golf. Trebuia să vă distraţi cumva, şi v-aţi distrat cu 
povestea asta, scumpilor, nu-i aşa? 

Cu tava în drum spre uşă, sir Rowland exclamă: 

— Pe onoarea mea! Ar trebui să-ţi fie ruşine că i-ai tras pe 
sfoară pe cei mai în vârstă ca tine. După cum se vede, doar 
tânărul Warrender a ghicit că e acelaşi vin. 

Hugo, care acum râdea, îl însoţi până la uşă. 

— Cine a fost? Întrebă el luându-l pe sir Rowland după 
umeri? Cine a fost cel care a spus că recunoaşte oricând un 
Cockburn 'douăzeci şi şapte? 

— Nu contează, Hugo, răspunse resemnat sir Rowland, să 
mai bem din ăsta mai târziu, indiferent ce-o fi el. Vorbind în 


timp ce ieşeau, cei doi-bărbaţi dispărură în hol închizând 
uşa după ei. 

Jeremy se postă în faţa Clarissei care şedea pe sofa. 

— Şi-acum, Clarissa, rosti el acuzator, ce e toată povestea 
asta cu diplomatul slovac? 

Clarissa îl privi cu inocenţă. 

— Ce-i cu el? Întrebă ea. 

Aţintind arătătorul spre ea, Jeremy vorbi clar şi răspicat. 

— A alergat el vreodată până la poartă şi înapoi de trei ori, 
cu mantaua de ploaie pe el, în patru minute şi cincizeci şi 
trei de secunde? 

Clarissa zâmbi dulce şi răspunse: 

— Diplomatul slovac e un scump, dar e trecut bine de 
şaizeci de ani şi mă îndoiesc tare mult că, a mai alergat de 
ani de zile undeva. 

— Aşadar ai născocit toată treaba. Mi-au spus ei că 
probabil ai făcut-o. Dar de ce? 

Zâmbind şi mai dulce, Clarissa explică: 

— Păi, te-ai plâns toată ziua că nu faci destulă mişcare. Aşa 
că m-am gândit prieteneşte că singurul lucru pe care îl 
aveam de făcut era să te ajut să te antrenezi. N-ar fi avut 
nici un rost să-ţi comand să alergi prin pădure în pas vioi, 
dar ştiam că ai să reacţionezi la o provocare. Aşa că am 
inventat un competitor cu care să-ţi măsori puterile. 

Jeremy scoase un mârâit comic de exasperare. 

— Clarissa, tu spui vreodată adevărul? Întrebă el. 

— Fireşte că îl spun... Uneori, recunoscu Clarissa. Dar 
când spun adevărul, se pare că nimeni nu mă crede. E 
foarte ciudat. Se gândi o clipă, apoi continuă: Presupun că 
atunci când inventezi anumite lucruri te laşi dus de 
imaginaţie şi asta le face să sune mai convingător. 

Se îndreptă spre glasvand. 

— Putea să mi se spargă un vas de sânge, se plânse 
Jeremy. 

Clarissa râse. Deschizând uşile glasvandului, remarcă: 


— Cred că se înseninează. O să fie o seară încântătoare. 
Ce delicios miroase grădina după ploaie! 

Scoase capul afară şi inspiră. Narcise. 

În timp ce închidea uşile la loc, Jeremy veni lângă ea. 

— Chiar îţi place să trăieşti aici la ţară? O întrebă el. 

— La nebunie. 

— Dar trebuie că te plictiseşti de moarte. Totul aici e atât 
de nepotrivit pentru tine, Clarissa. Trebuie că îţi lipseşte 
teribil teatrul. Am auzit că aveai o pasiune pentru el când 
erai mai tânără. 

— Da, aveam. Dar am reuşit să-mi creez propriu-mi teatru 
chiar aici, spuse Clarissa râzând. 

— Dar ar trebui să duci o viaţă palpitantă la Londra. 

Clarissa râse din nou. 

— Ce anume - petreceri şi cluburi de noapte? Întrebă ea. 

— Da, petreceri. Ai fi fost o gazdă sclipitoare, răspunse 
râzând Jeremy. 

Ea se întoarse cu faţa spre el şi spuse: 

— Sună ca un roman edwardian. Oricum, petrecerile 
diplomatice sunt extrem de plicticoase. 

— Dar e mare păcat să stai ascunsă aici la ţară, insistă el 
mutându-se mai aproape şi încercând să o ia de mână. 

— Păcat de mine? Întrebă Clarissa trăgându-şi mâna. 

— Da, răspunses Jeremy cu ardoare. Şi apoi mai e şi 
Henry. 

— Ce-i cu Henry? Întrebă Clarissa făcându-şi de lucru cu o 
pernuţă. 

Jeremy o privi drept. 

— Nu-mi imaginez de ce te-ai măritat cu el. E cu mulţi ani 
mai mare ca tine, şi are o fiică şcolăriţă. Nu mă îndoiesc că 
e un om grozav, dar zău, e scorţos şi pompos. Umblă de 
parcă ar fi o bufniţă fiartă. 

Se opri, aşteptând reacţia ei. Cum aceasta nu veni, 
continuă: 

— E plicticos ca apa din şanţ. Şi n-are nici simţul umorului. 

Clarissa se uită la el, zâmbi, dar nu spuse nimic. 


— Presupun că te gândeşti că n-ar trebui să spun 
asemenea lucruri! Exclamă Jeremy. 

Clarissa se aşeză la capătul unei banchete. 

— Nu contează, spuse ea. Spune ce vrei. 

Jeremy se duse şi se aşeză lângă ea. 

— Deci îţi dai seama că ai făcut o greşeală? Întrebă el 
curios. 

— Dar n-am făcut nici o greşeală, răspunse moale Clarissa. 

Apoi tachinându-l, adăugă: 

— Îmi faci avansuri imorale, Jeremy? 

— Categoric, fu răspunsul lui prompt. 

— Ce minunat! Exclamă ea şi îl împunse cu cotul. 
Continuă, te rog. 

— Cred că ştii ce simt pentru tine, Clarissa, spuse el 
oarecum morocănos. Dar tu doar te joci cu mine, nu-i aşa? 
Flirtezi. Pentru tine e o joacă în plus. Scumpa mea, nu poţi 
fi serioasă măcar o dată? 

— Serioasă? Ce e aşa de bun în a fi „serios”? Şi aşa există 
prea multă seriozitate pe lume. Mie îmi place să mă distrez 
şi să-i văd pe toţi cei din jurul meu distrându-se. 

Jeremy zâmbi întristat. 

— M-aş distra mult mai bine în clipa asta dacă ai fi 
serioasă privitor la mine. 

— Oh, termină! Îi ordonă ea în joacă. Bineînţeles că te 
distrezi. Eşti aici, oaspetele nostru în weekend, alături de 
fermecătorul meu naş Roly şi de dragul de Hugo. Ei doi 
formează o pereche foarte amuzantă. Nu poţi spune câ nu 
te distrezi. 

— Fireşte că mă distrez, recunoscu Jeremy. Dar nu vrei să 
mă laşi să spun ce vreau de fapt să spun. 

— Nu te prosti, dragul meu. Ştii că poţi să-mi spui tot ce 
vrei. 

— Zău? Vorbeşti serios? 

— Bineînţeles. 

— Prea bine, atunci, spuse Jeremy şi, ridicându-se, se 
întoarse cu faţa la ea. Te iubesc, declară el. 


— Mă bucur tare mult, răspunse veselă Clarissa. 

— Este un răspuns total greşit, se văită Jeremy. Trebuia să 
spui „Îmi pare foarte rău”. 

— Dar nu-mi pare rău. Sunt încântată. Îmi place ca 
oamenii să fie îndrăgostiţi de mine. 

Jeremy se aşeză din nou lângă ea, dar cu faţa întoarsă. 
Acum părea profund supărat. Privindu-l o clipă, Clarissa 
întrebă: 

— Ai face orice pentru mine? 

— Ştii bine că da, răspunse el repede, întorcându-se spre 
ea. Absolut orice. 

Ea se gândi o clipă apoi spuse: 

— Puțin mai înainte m-ai întrebat dacă mă plictisesc aici la 
ţară. 

— Da. 

— Ei bine, într-un fel mă plictisesc. Sau mai de grabă m-aş 
plictisi dacă n-aş avea hobby-ul meu. 

Jeremy păru nedumerit. 

— Care hobby? Întrebă el. 

Clarissa inspiră adânc. 

— Vezi tu, Jeremy, viaţa mea a fost mereu tihnită şi fericită. 
Niciodată nu mi s-a întâmplat ceva palpitant, aşa că am 
început să joc micul meu joc. Eu îl numesc „Ce-ar fi dacă...”. 

— Ce-ar fi dacă...?” întrebă uimit Jeremy. 

— Da, răspunse Clarissa începând să se plimbe prin 
cameră. De exemplu, aş putea să-mi spun: „Ce-ar fi dacă 
într-o dimineaţă aş cobori în bibliotecă şi aş da peste un 
cadavru? Ce aş face?” Sau: „Ce-ar fi dacă într-o zi ar veni 
aici o femeie şi mi-ar spune că ea şi Henry s-au căsătorit în 
secret la Constantinopole şi, prin urmare, căsătoria noastră 
e nulă? Ce i-aş spune eu?” Sau: „Ce-ar fi dacă aş avea de 
ales între ami trăda ţara şi a-l vedea pe Henry împuşcat în 
faţa mea?” Înţelegi ce vreau să spun? Sau chiar... Se aşeză 
în fotoliu. „Ce-ar fi dacă aş fugi cu Jeremy? Ce s-ar întâmpla 
pe urmă?” 

Jeremy se duse şi îngenunche lângă ea. 


— Mă simt flatat. Dar chiar ţi-ai imaginat vreodată această 
situaţie anume? 

— Oh, da, răspunse zâmbind Clarissa. 

— Şi? Ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, ultima dată când l-am jucat, noi doi eram pe 
Riviera la Juan les Pins, şi Henry a venit după noi. Avea la el 
un revolver. 

Jeremy păru uluit. 

— Doamne sfinte! Exclamă el. M-a împuşcat? 

Clarissa zâmbi a aducere aminte. 

— Îmi amintesc că a spus: „Clarissa, ori te întorci cu mine, 
ori mă omor”. 

Jeremy se ridică şi se îndepărtă. 

— Foarte decent din partea lui, spuse el pe un ton 
neconvingător. Nu-mi imaginez ceva care să-i semene mai 
puţin. Oricum, ce i-ai spus la asta? 

Clarissa continua să zâmbească mulţumită. 

— De fapt, am jucat jocul ăsta în ambele variante, 
recunoscu ea. Într-o variantă i-am spus lui Henry că-mi 
pare nespus de rău, că nu vreau să se omoare, dar că sunt 
îndrăgostită profund de Jeremy şi nu pot face nimic în 
privinţa asta. Henry s-a aruncat hohotind la picioarele mele, 
dar am fost necruțătoare. l-am spus: „[in la tine, Henry, dar 
nu pot trăi fără Jeremy. Adio.” Apoi am ieşit grăbită din casă 
în grădină, unde mă aşteptai. În timp ce alergam amândoi 
pe potecă spre poartă, am auzit o împuşcătură în casă, dar 
am continuat să fugim. 

— Cerule! Icni Jeremy. Bietul Henry, s-a ţinut de cuvânt. Se 
gândi o clipă, apoi continuă: Şi cealaltă variantă? 

— Oh, Henry era atât de nefericit şi mă implora cu atâta 
jale să nu-l părăsesc încât nu m-a lăsat inima s-o fac. Am 
hotărât să renunţ la tine şi să-mi dedic viaţa unui singur ţel 
- țelul de a-l face fericit pe Henry. 

Jeremy arăta acum total dezolat. 

— Ei bine, scumpa mea, chiar te distrezi, spuse el cu 
tristeţe. Dar te rog, te rog să fii serioasă o clipă. Vorbesc 


foarte serios când îţi spun că te iubesc. Te iubesc de mult. 
Trebuie că ţi-ai dat seama de asta. Eşti sigură că n-am nici o 
speranţă? Chiar vrei să-ţi petreci restul vieţii cu bătrânul şi 
plicticosul de Henry? 

Clarissa fu scutită de a răspunde de sosirea unei copile 
înăltuţe şi slabe, de doisprezece ani, în uniformă şcolară. 

— Bună, Clarissa! O salută fata intrând în cameră... 

— Bună, Pippa, răspunse mama ei vitregă. Ai întârziat. 

Pippa îşi puse pălăria şi geanta de şcoală pe un scaun. 

— Ora de muzică, explică ea laconic. 

— Oh, da, îşi aminti Clarissa. E ziua ta de pian, nu-i aşa? A 
fost interesant? 

— Nu. Înfiorător. A trebuit să tot repet nişte exerciţii 
cumplite. Domnişoara Farrow mi-a spus că e pentru 
digitaţie. Nu a vrut să mă lase să cânt piesa drăguță solo pe 
care am exersat-o. E ceva de mâncare pe aici? Sunt lihnită 
de foame. 

Clarissa se ridică. 

— Nu ţi-ai luat să mănânci în autobuz obişnuitele cornuri? 
Întrebă ea. 

— Ba da, dar asta a fost acum o jumătate de oră. Îi aruncă 
Clarissei o privire rugătoare care era aproape comică. Nu 
pot să mănânc nişte chec sau ceva să-mi ţină până la cină? 

Luând-o de mână, Clarissa o conduse râzând pe Pippa la 
uşa dinspre hol. 

— Să vedem ce găsim, spuse ea. 

În timp ce ieşeau, Pippa întrebă cu emoție: 

— A mai rămas ceva din prăjitura aceea cu cireşe? 

— Nu. Ai terminat-o ieri. 

Jeremy clătină din cap zâmbind, ascultând glasurile lor 
care se îndepărtau pe hol. De îndată ce ele se stinseră, se 
duse repede la birou şi trase în grabă câteva sertare. Dar 
auzind brusc un glas feminin care striga cu putere în 
grădină „Hei! lată-mă-s!”, tresări şi închise repede 
sertarele. Se întoarse spre glasvand la timp să vadă o 
femeie masivă, cu înfăţişare jovială, îmbrăcată în faine de 


tweed şi cu cizme de cauciuc în picioare deschizând uşa 
glasvandului. Femeia, care arăta la vreo patruzeci de ani, se 
opri la vederea lui Jeremy. Din prag, întrebă cu bruscheţe: 

— Doamna Hailsham-Brown e pe aici? 

Jeremy se îndepărtă de birou şi, îndreptându-se către 
canapea, răspunse: 

— Da, domnişoară Peake. Tocmai s-a dus la bucătărie cu 
Pippa să-i dea ceva să mănânce. Ştii ce apetit zdravăn are 
mereu Pippa. 

— Copiii n-ar trebui să mănânce între mese, fu răspunsul 
dat pe un ton răsunător, aproape masculin. 

— Vrei să intri, domnişoară Peake? 

— Nu, nu intru din cauza cizmelor. Aş aduce în casă o 
jumătate de grădină. Am venit doar s-o întreb ce legume 
vrea pentru mâine la prânz. 

— Păi, mă tem că... Începu Jeremy, dar domnişoara Peake 
îl întrerupse: 

— Ştiţi ce, vin mai târziu. 

O luă din loc, dar apoi se întoarse spre Jeremy. 

— Oh, o să aveţi grijă cu biroul acela, nu-i aşa, domnule 
Warrender? Spuse ea pe un ton poruncitor. 

— Da, desigur, răspunse Jeremy. 

— Ştiţi, e o piesă de valoare. N-ar trebui să trântiţi 
sertarele în halul ăla. 

Jeremy păru uimit. 

— Căutam doar carnetul de însemnări sau hârtie de scris. 

— Caseta din mijloc, lătră domnişoara Peake, arătând-o cu 
degetul. 

Jeremy se întoarse la birou, deschise caseta din mijloc şi 
scoase o foaie de hârtie. 

— Aşa, continuă cu bruscheţe domnişoara Peake. Ciudat 
cum adesea oamenii nu văd ce e chiar sub nasul lor. 

Se îndepărtă chicotind din toată inima. Jeremy râse şi el, 
dar se opri de îndată ce ea dispăru din vedere. Era pe cale 
să se întoarcă la birou când intră Pippa ronţăind o brioşă. 

Capitolul 3 


— Mmnm, o brioşă trăsnet! Spuse Pippa cu gura plină, în 
timp ce închidea uşa în urma ei şi îşi ştergea degetele 
lipicioase de fustă. 

— Hei, te-ai întors! Cum a fost azi la şcoală? 

— Destul de nasol, răspunse Pippa punând pe masă ce 
rămăsese din brioşă. Azi am vorbit despre afacerile 
internaţionale. Domnişoarei Wilkinson îi plac la nebunie 
afacerile internaţionale. Dar e teribil de slabă. Nu poate să 
ţină ordine în clasă. 

În timp ce Pippa scoase din geanta ei o carte, Jeremy o 
întrebă: 

— Care e materia ta preferată? 

— Biologia, răspunse prompt şi cu entuziasm Pippa. E 
minunată. Ieri am disecat un picior de broască. Îi vâri 
cartea sub ochi. Uite ce am găsit la anticariat. E extrem de 
rară. Are peste o sută de ani. 

— Ce e asta, mai precis? 

— E un fel de carte cu reţete, explică Pippa, deschizând 
cartea. E fascinantă, absolut fascinantă. 

— Dar despre ce e? Voi Jeremy să ştie. 

Pippa era deja cufundată în citit. 

— Poftim? Întrebă ea, dând paginile. 

— În mod sigur pare foarte captivantă. 

— Poftim? Repetă Pippa, încă absorbită de carte. 

— Evident că a meritat banii, comentă ironic Jeremy şi luă 
un Ziar. 

Aparent încurcată de ce citea în carte, Pippa îl întrebă: 

— Care e diferenţa dintre o lumânare de ceară şi o 
lumânare de seu? 

Jeremy se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Aş zice că lumânarea de seu este pronunţat inferioară. 
Dar în mod sigur nu se mănâncă. Ce carte ciudată! 

Foarte amuzată, Pippa se ridică. 

— Se mănâncă?” declamă ea. Sună ca „Douăzeci de 
întrebări”. 


Râse, trânti cartea pe scaun şi luă din blibliotecă un 
pachet de cărţi de joc. 

— Şii să joci „Licitaţie”? 

Acum pe deplin preocupat de ziar, Jeremy răspunse doar 
cu un „Nu. 

Pippa încercă să-i capteze atenţia. 

— Îmi închipui că nu ţi-ar plăcea să joci „Popa prostu”? 

— Nu, răspunse cu fermitate Jeremy, după care lăsă ziarul 
pe banchetă, apoi se aşeză la birou şi scrise o adresă pe un 
plic. 

— Nu, mă gândeam eu că nu ţi-ar plăcea, murmură Pippa. 

Îngenunchind în mijlocul camerei, întinse cărţile pe covor 
şi începu să-şi dea o pasienţă. 

— Aş dori să avem o zi frumoasă pentru schimbare, se 
plânse ea. E mare plictiseală să fii la ţară când e vreme 
umedă. 

Jeremy se uită la ea. 

— Îţi place să trăieşti la ţară, Pippa? 

— Destul de mult, răspunse fata cu entuziasm. Îmi place 
mult mai mult decât la Londra. Casa asta e trăsnet, şi are 
teren de tenis şi tot. Avem chiar şi-o ascunzătoare. 

— O ascunzătoare? Întrebă zâmbind Jeremy. În casa asta? 

— Da... 

— Nu te cred, Pippa. 

— Uite, am să-ţi arăt. 

Pippa se duse în partea dreaptă a rafturilor cu cărţi, 
scoase câteva cărţi şi trase în jos o pârghie mică din 
peretele din spatele cărţilor. La dreapta rafturilor se 
deschise o porţiune de perete, care era de fapt o uşă 
mascată. În spatele ei era o nişă măricică ce avea în 
peretele din fund o altă uşă mascată. 

— Nu e chiar o ascunzătoare, dar în mod sigur e un pasaj 
secret. Uşa aia dă în bibliotecă. 

— Serios? Întrebă Jeremy şi se duse să cerceteze. 

Deschise uşa din fundul nişei, aruncă o privire în 
bibliotecă, apoi o închise şi se întoarse în cameră. 


— Ai dreptate, Pippa. 

— Dar e atât de camuflat încât, dacă n-ai şti, nici n-ai bănui 
că există, spuse Pippa în timp ce ridică pârghia pentru a 
închide panoul. E genul de loc foarte convenabil pentru a 
ascunde un cadavru, nu crezi? 

Jeremy zâmbi. 

— Parcă e făcut pentru asta. 

Pippa se întoarse la cărţile ei de joc, în timp ce intră 
Clarissa. 

Jeremy ridică privirea. 

— Te caută amazoana, o informă el. 

— Domnişoara Peake? Ce plicticoasă! Exclamă Clarissa şi 
luând brioşa Pippei de pe masă muşcă din ea. 

Pippa se ridică imediat în picioare. 

— Hei, aia-i a mea! Protestă ea. 

— Fiinţă lacomă, murmură Clarissa dându-i ce mai 
rămăsese din brioşă. 

Pippa o puse înapoi pe masă şi se întoarse la cărţile ei. 

— Mai întâi a strigat la mine ca la o oaie, apoi m-a luat la 
rost că nu ştiu să umblu cu biroul ăsta, îi spuse Jeremy 
Clarissei. 

— E o adevărată pacoste, recunoscu Clarissa rezemânduse 
de braţul canapelei şi uitându-se la cărţile Pippei. Dar noi 
doar am închiriat casa, şi am luat-o cu ea cu tot, aşa că... 

Se întrerupse pentru a-i spune Pippei: 

— Zece negru peste valetul roşu. 

Apoi continuă: 

— Aşa că trebuie să o păstrăm. Şi, în tot cazul, e cu 
adevărat o grădinăreasă foarte bună. 

— Ştiu, fu de acord Jeremy petrecându-şi braţul în jurul ei. 
Am văzut din dormitorul meu în dimineaţa asta. Am auzit 
nişte gâfâieli şi am scos capul pe fereastră şi am văzut-o pe 
amazoană în grădină săpând ceva care semăna cu un 
mormânt enorm. 

— Asta se cheamă şanţ adânc, explică Clarissa. Cred că se 
plantează varză în el. 


Jeremy se aplecă pentru a studia jocul Pippei. 

— Trei roşu pe patru negru, o sfătui el pe copilă care îi 
răspunse cu o privire furioasă. 

leşind din biblotecă alături de Hugo, sir Rowland îi adresă 
lui Jeremy o privire cu subînţeles. Acesta îşi luă cu tact 
braţul din jurul Clarissei şi se îndepărtă de ea. 

— În sfârşit s-a înseninat, anunţă sir Rowland. E prea 
târziu pentru golf, totuşi. Mai e lumină vreo douăzeci de 
minute, atât. 

Îndreptându-se spre glasvand şi uitându-se în grădină 
adăugă: 

— Cred că am putea pleca deja spre clubul de golf, dacă e 
să cinăm în seara asta acolo. 

— Mă duc să-mi iau haina, spuse Hugo, aplecându-se 
asupra Pippei ca să-i arate o carte în timp ce trecea pe 
lângă ea. 

Pippa, acum furioasă cu adevărat, se aplecă şi îşi ascunse 
cărţile cu trupul ei, în timp ce Hugo se întoarse pentru a-l 
întreba pe Jeremy: 

— Băiatul meu ce zice? Vii cu noi? 

— Da, răspunse Jeremy. Mă duc doar să-mi iau sacoul. 

El şi Hugo ieşiră în hol lăsând uşa deschisă. 

— Eşti sigur că nu te deranjează să cinezi la club în seara 
asta, dragule? Îl întrebă Clarissa pe sir Rowland. 

— Nici un pic. E un aranjament foarte înţelept, din 
moment ce servitorii au seară liberă. 

În cameră intră valetul între două vârste al soţilor 
Hailsham-Brown şi se duse la Pippa. 

— Cina dumneavoastră e pregătită în sala de lecţii, 
domnişoară Pippa. Aveţi lapte, fructe şi biscuiţii 
dumneavoastră preferaţi. 

— Ce bine! Strigă Pippa sărind în picioare. Sunt lihnită de 
foame. 

Pippa ţâşni spre uşa dinspre hol dar fu oprită de Clarissa 
care îi spuse tăios să îşi adune cărţile de joc şi să le pună la 
loc. 


— Oh, la naiba! Exclamă Pippa. 

Se întoarse la cărţi, îngenunche şi începu să le adune 
punându-le într-un morman pe canapea. 

Valetul i se adresă acum Clarissei. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, murmură el respectuos. 

— Da, Elgin, ce este? 

Valetul arăta stânjenit. 

— A fost o mică... Neplăcere cu privire la legume. 

— Oh, Doamne! Spuse Clarissa. Te referi la domnişoara 
Peake? 

— Da, doamnă. Soţia mea o găseşte foarte dificilă pe 
domnişoara Peake, doamnă. Intră mereu în bucătărie şi 
critică şi strâmbă din nas, şi soţiei mele nu-i place deloc 
asta. Oriunde am fost, eu şi doamna Elgin am avut relaţii 
foarte bune cu grădinarul. 

— Îmi pare tare rău, răspunse Clarissa reprimându-şi un 
zâmbet. Am să încerc să fac ceva. Am să vorbesc cu 
domnişoara Peake. 

— Mulţumesc, doamnă, spuse Elgin. 

Se înclină şi ieşi din încăpere închizând uşa după el. 

— Ce obositori sunt servitorii! Îi spuse Clarissa lui sir 
Rowland. 

— Oricum, cred că eşti norocoasă că ai cuplul ăsta - soţii 
Elgin. Unde i-ai găsit? 

— Prin agenţia de plasare. 

Sir Rowland se încruntă. 

— Sper că nu cea care întotdeauna trimite escroci. Mai ţii 
minte agenţia aia cu nume spaniol sau italian - di Botello, 
nu-i aşa - care tot trimitea oameni la interviuri, majoritatea 
lor dovedindu-se a fi străini intraţi ilegal în ţară? Andy 
Hulme a fost practic curăţat de un cuplu pe care el şi soţia 
lui îl angajaseră. L-au lăsat fără o jumătate din casă. Şi încă 
nu iau prins. 

— Oh, da, râse Clarissa. Îmi amintesc. Hai, Pippa, 
grăbeşte-te. 

Pippa adună cărţile şi se ridică. 


— Gata, spuse ea punând cărţile pe raftul bibliotecii şi 
adăugă bombănind: Bine ar fi dacă n-ar trebui să faci curat 
toată ziua. 

Porni către uşă dar fu oprită de Clarissa care, luând de pe 
masă restul de brioşă, îi strigă: 

— Uite, i-aţi şi brioşa. Şi nu uita să-ţi iei şi pălăria şi 
geanta. 

Pippa se conformă şi, în cele din urmă, ieşi, închizând uşa 
după ea. 

Sir Rowland râse, iar Clarissa, râzând şi ea, luă o ţigară 
dintr-o cutie de pe masă. Afară începea să se însereze, iar 
camera era acum ceva mai întunecată. 

— E minunat, să ştii! Exlamă sir Rowland. Acum Pippa e un 
alt copil. Ai făcut o treabă nemaipomenită, Clarissa. 

Clarissa se lăsă pe canapea. 

— Cred că acum mă place cu adevărat şi are încredere în 
mine, spuse ea. lar mie îmi face mare plăcere să fiu mamă 
vitregă. 

Sir Rowland luă o brichetă de pe masa de lângă canapea şi 
aprinse ţigara Clarissei. 

— Ei bine, spuse el, în mod sigur pare iarăşi un copil fericit 
şi normal. 

Clarissa dădu din cap a aprobare. 

— Cred că viaţa la ţară a contat foarte mult, spuse ea. Şi 
merge la o şcoală foarte bună unde îşi face o mulţime de 
prietene. Da, cred că e fericită şi, cum spui tu, normală. 

Sir Rowland se încruntă şi rosti: 

— E şocant să vezi un copil în starea în care era ea. Îmi 
vine s-o strâng de gât pe Miranda. Ce mamă îngrozitoare a 
fost! 

— Da, aprobă Clarissa. Pippei îi era pur şi simplu groază 
de mama ei. 

Sir Rowland se aşeză pe canapea, lângă ea. 

— A fost o afacere şocantă, murmură el. 

Clarissa îşi strânse pumnii şi făcu un gest furios. 


— Mă apucă furia de fiecare dată când mă gândesc la 
Miranda, spuse ea. Cât l-a făcut pe Henry să sufere, şi prin 
câte a făcut-o pe copila asta să treacă! Tot nu înţeleg cum 
poate face o femeie aşa ceva. 

— Drogurile sunt o afacere scârboasă. Îţi schimbă tot 
caracterul. 

Rămaseră o clipă tăcuţi, apoi Clarissa întrebă: 

— Ce crezi că a făcut-o să se apuce de droguri? 

— Cred că prietenul ei, porcul ăla de Oliver Costello, spuse 
sir Rowland. Sunt convins că e băgat în afacerile cu 
droguri. 

— E un om cumplit, aprobă Clarissa. Un adevărat diavol. 

— E măritată cu el acum, nu-i aşa? 

— Da, s-au căsătorit cam acum o lupă. 

Sir Rowland clătină din cap. 

— Ei bine, nu încape îndoială că Henry a scăpat de tot de 
Miranda, spuse el. Henry e un tip de treabă. Un tip cu 
adevărat cumsecade. 

Clarissa zâmbi şi murmură cu blândeţe: 

— Crezi că e nevoie să-mi spui asta? 

— Ştiu că nu vorbeşte mult, continuă sir Rowland. Dar e 
foarte înţelept. 

Se opri, apoi adăugă: 

— Tânărul ăsta, Jeremy, ce ştii despre el? 

Clarissa zâmbi din nou. 

— Jeremy? E foarte amuzant. 

Sir Rowland pufni cu dispreţ. 

— Se pare că, în ziua de azi, asta e singurul lucru de care 
le pasă oamenilor. 

Se uită serios la Clarissa, apoi continuă: 

— N-ai... N-ai să faci vreo prostie, nu-i aşa? 

Clarissa râse. 

— Să nu mă îndrăgostesc de Jeremy Warrender, asta vrei 
să spui, nu-i aşa? 

Sir Rowland continuă să o privească serios. 


— Da, exact asta am vrut să spun. Este evident că ţine 
foarte mult la tine. Şi nu-şi poate ţine mâinile acasă. Dar tu 
şi Henry aveţi o căsnicie foarte fericită, şi n-aş vrea să faci 
ceva s-o pui în pericol. 

Clarissa îi zâmbi drăgăstos. 

— Chiar crezi că aş face o aşa prostie? Întrebă ea. 

— În mod sigur ar fi o mare prostie. Ştii, draga mea, te-am 
văzut crescând. Însemni foarte mult pentru mine. Dacă 
vreodată ai să fii în vreun bucluc, ai să vii la bătrânul tău 
tutore, nu-i aşa? 

— Desigur, scumpul meu Roly, spuse Clarissa şi îl sărută pe 
obraz. Iar în privinţa lui Jeremy n-ai de ce să-ţi faci griji. 
Ştiu că e fermecător şi atrăgător şi tot tacâmul. Dar mă 
cunoşti, eu doar mă distrez. Mă amuz, doar. Nimic serios. 

Sir Rowland dădu să vorbească, dar în acel moment apăru 
pe neaşteptate domnişoara Peake. 

Capitolul 4 

Domnişoara Peake se descălţase deja de cizme, şi era în 
ciorapi. În mână avea o căpăţână de conopidă italiană. 

— Sper că nu vă deranjează că am venit aşa, doamnă 
Hailsham-Brown, bubui ea în timp ce se îndrepta spre 
canapea. N-am să murdăresc podeaua, mi-am lăsat cizmele 
afară. Vreau doar să vă uitaţi la conopida asta. 

O întinse peste speteaza canapelei, vârând-o sub nasul 
Clarissei cu un gest bătăios. 

— Păi... Ăă... Arată foarte frumos, răspunse gestului 
Clarissa. 

Domnişoara Peake mută repezit conopida spre sir 
Rowland. 

— Aruncaţi o privire! Îi ordonă ea. 

Sir Rowland făcu ce i se spusese şi îşi dădu verdictul. 

— Nu văd nimic rău la ea, declară el, dar îi luă conopida 
pentru a o cerceta îndeaproape. 

— Fireşte că n-are nimic, lătră la el domnişoara Peake. Am 
dus ieri la bucătărie una exact la fel, şi femeia aia din 
bucătărie... 


Se întrerupse pentru a adăuga ca paranteză: 

— Desigur, nu vreau să spun nimic rău împotriva 
servitorilor dumneavoastră, doamnă Hailsham-Brown, deşi 
aş putea spune multe. 

Revenind la tema principală, continuă: 

— Dar acea doamnă Elgin a avut tupeul să-mi spună că ea 
nu are de gând să gătească o aşa conopidă urâtă. A spus 
ceva în genul: „Dacă nu eşti în stare să produci ceva mai 
bun decât asta în grădina de zarzavaturi, ar fi mai bine să-ţi 
iei altă slujbă”. Am fost atât de mâniată încât îmi venea să o 
omor. 

Clarissa începu să vorbească, dar domnişoara Peake o 
dădu înainte fără să ţină seama de asta. 

— Acum dumneavoastră ştiţi că eu nu vreau niciodată să 
provoc probleme, insistă ea. Dar n-am de gând să intru în 
bucătăria aia ca să fiu insultată. 

După o scurtă pauză pentru a-şi recăpăta răsuflarea, îşi 
reluă tirada: 

— Pe viitor am să trântesc legumele în faţa uşii din spate, 
iar doamna Elgin poate să lase acolo o listă... 

În acest punct sir Rowland făcu o tentativă să-i înapoieze 
conopida, dar domnişoara Peake îl ignoră şi continuă: 

— Poate să lase acolo o listă cu ce are nevoie. 

Nici Clarissa nici sir Rowland nu găsiră nimic de răspuns, 
şi domnişoara Peake deschise gura să vorbească din nou 
când sună telefonul. 

— Răspund eu, tună ea. 

Se duse la telefon şi ridică receptorul. 

— Alo... Da! Lătră ea, ştergând cu şorţul un colţ al mesei. 
Aici e Copplestone Court... Doriţi cu doamna Brown?... Da, 
e aici. 

Clarissa îşi stinse ţigara, se duse la telefon şi luă 
receptorul de la domnişoara Peake. 

— Alo. Aici doamna Hailsham-Brown... Alo... Alo... Se uită 
la domnişoara Peake. Ce ciudat! Se pare că a închis. 


În timp ce Clarissa punea receptorul în furcă, domnişoara 
Peake ţâşni brusc spre masa în consolă şi o lipi la loc de 
perete. 

— Scuzaţi-mă, bubui ea, dar domnului Sellon îi plăcea 
întotdeauna ca masa asta să stea lipită de perete. 

Clarissa se strâmbă pe furiş la sir Rowland, dar se grăbi 
totuşi s-o ajute pe domnişoara Peake. 

— Mulţumesc, spuse grădinăreasa. Şi vă rog să aveţi grijă 
la urmele lăsate de pahare pe mobilă, doamnă 
BrownHailsham. Scuzaţi-mă, vreau să spun Hailsham- 
Brown. Râse zgomotos. În fine, Brown-Hailsham, Hailsham- 
Brown, e acelaşi lucru, nu-i aşa? 

— Nu e, domnişoară Peake, spuse sir Rowland. 

În acest moment în încăpere intră Hugo. 

Domnişoara Peake îl salută în felul ei zgomotos, se duse la 
el şi-l bătu zdravăn pe spate, apoi se întoarse spre ceilalţi. 

— Noapte bună tuturor! Strigă ea. Trebuie să plec... 
Daţimi conopida. 

Luând conopida întinsă de sir Rowland, dispăru pe uşa 
glasvandului. 

Hugo se uită după ea, apoi se întoarse spre Clarissa şi sir 
Rowland. 

— Cum naiba o suportă Henry pe femeia asta? Se miră el 
cu glas tare. 

— De fapt o găseşte foarte greu de suportat, răspunse 
Clarissa luând cartea Pippei de pe scaun şi punând-o pe 
masă. 

— Cred şi eu! Aprobă Hugo. E atât de zglobie! 

— Un caz de dezvoltare întârziată, mă tem, spuse sir 
Rowland clătinând din cap. 

Clarissa zâmbi. 

— Sunt de acord că e înnebunitoare, dar e o grădinăreasa 
foarte bună şi, cum spun eu mereu la toată lumea, am luat-o 
odată cu casa, şi cum casa este minunat de ieftină... 

— Ieftină? Oare? O întrerupse Hugo. Mă uimeşti. 


— Fantastic de ieftină, întări Clarissa. Au văzut un anunţ, 
am venit şi am văzut-o şi am luat-o pe loc pentru şase luni 
mobilată. 

— A cui este? Întrebă sir Rowland. 

— Aparţinea unui anume domn Sellon, răspunse Clarissa. 
Dar a murit. Era negustor de antichităţi în Maidstone. 

— Ah, da! Exclamă Hugo. Aşa-i. Sellon şi Brown. Am 
cumpărat odată de la ei o oglindă Chippendale foarte 
frumoasă. Sellon locuia aici la ţară şi venea zilnic la 
Maidston, dar sunt sigur că uneori aducea aici clienţi să le 
arate lucrurile pe care le ţinea în casă. 

Clarissa spuse, adresându-se amândurora: 

— Fiţi atenţi, casa asta are câteva dezavantaje. Nu mai 
departe decât ieri a venit aici un bărbat într-un costum 
ţipător în carouri cu o maşină sport şi a vrut să cumpere 
biroul acela. I-am spus că nu e al nostru şi nu putem să-l 
vindem, dar pur şi simplu nu a vrut să mă creadă şi a tot 
ridicat preţul. La sfârşit a ajuns la cinci sute de lire. 

— Cinci sute de lire! Exclamă sir Rowland, cu adevărt 
uimit. Se duse la birou. Doamne sfinte! Nici chiar la târgul 
negustorilor de antichităţi n-am auzit de un asemenea preţ. 
E un obiect destul de frumos, dar cu siguranţă nu deosebit 
de valoros. 

Hugo veni lângă el la birou, în timp ce în cameră intră 
Pippa. 

— Mi-e încă foame, se văită ea. 

— Nu poate să-ţi fie, îi spuse Clarissa cu fermitate. 

— Ba mi-e, insistă Pippa. Lapte şi biscuiţi cu ciocolată şi o 
banană nu sunt chiar săţioase. 

Se duse la fotoliu şi se trânti în el. 

Sir Rowland şi Hugo se uitau încă la birou. 

— În mod sigur e un birou frumos, spuse sir Rowland. 

— Absolut autentic, aş spune, dar nu e ceaşnumieuo 
piesă de colecţionar. Nu eşti de acord, Hugo? 

— Ba da, dar poate că are un sertar secret în care se află 
un colier cu diamante. 


— Chiar are un sertar secret, interveni Pippa. 

— Poftim?! Exclamă Clarissa. 

— Am găsit o carte la tarabă numai despre sertarele 
secrete din mobila veche, explică Pippa. Aşa că m-am uitat 
la birou şi la toate lucrurile de prin casă. Dar numai acesta 
are un sertar secret. Se ridică din fotoliu. Am să vă arăt. 

Se duse la birou şi deschise o casetă, apoi vâri mâna în ea. 

— Vedeţi, tragi asta afară şi aici dedesubt e un fel de 
opritoare mică. 

— Hm! Mârâi Hugo. N-aş numi asta foarte secret. 

— Ah, dar asta nu e tot, continuă Pippa. Apeşi pe chestia 
asta şi sare afară un sertăraş. Uite aşa. Vedeţi? 

Hugo luă sertarul şi scoase din el o bucăţică de hârtie. 

— Hei, ce e asta? Întrebă el şi citi cu glas tare: „V-am 
păcălit”. 

— Poftim?! Exclamă sir Rowland, iar Pippa izbucni într-o 
cascadă de râs. 

Ceilalţi începură să râdă şi ei, iar sir Rowland o scutură în 
joacă pe Pippa care se lăudă: 

— Eu am pus asta acolo! 

— Ticăloasă mică! Spuse sir Rowland, ciufulind-o. Devii la 
fel de rea ca Clarissa cu trucurile tale prosteşti. 

Pippa spuse: 

— De fapt, înăuntru era un plic cu autograful reginei 
Victoria în el. Să vi-l arăt. Ţâşni spre bibliotecă, în timp ce 
Clarissa se duse la birou şi închise caseta. 

Pippa deschise o cutiuţă de pe raftul de jos al bibliotecii, 
scoase din ea un plic vechi în care se aflau trei bucăţi de 
hârtie şi le arătă celor prezenţi. 

— Colecţionezi autografe, Pippa? O întrebă sir Rowland. 

— Nu chiar, răspunse Pippa. Doar ca ocupaţie colaterală. 

Îi dădu o bucată de hârtie lui Hugo care îşi aruncă ochii pe 
ea apoi i-o trecu lui sir Rowland. 

— La şcoală e o fată care colecţionează timbre, iar fratele 
ei are o colecţie impresionantă, spuse Pippa. loamna 


trecută a crezut că are un timbru ca cel pe care l-a văzut în 
catalog - suedez, parcă, şi care valora sute de lire. 

În timp ce vorbea, îi dădu celelalte două bucăţi de hârtie şi 
plicul lui Hugo care i le trecu lui sir Rowland. 

— Fratele prietenei mele era extrem de emoţionat şi a dus 
timbrul unui negustor. Dar negustorul a spus că nu era ce 
credea el, deşi era un timbru bun. Oricum, i-a dat cinci lire 
pe el. 

Sir Rowland îi înapoie Pippei două din autografe. 

— Cinci lire e destul de bine, nu-i aşa? Îl întrebă Pippa pe 
Hugo care mârâi afirmativ. 

Se uită la autografe: 

— Oare cât o valora autograful reginei Victoria? Se întrebă 
Pippa cu voce tare. 

— Cam cinci-zece şilingi, cred îi răspuse Sir Rowland, 
uitându-se la plicul pe care-l ţinea. 

— Îl am şi pe cel al lui John Ruskin şi pe cel al lui Robert 
Browning, le spuse Pippa. 

— Mă tem că niciunul nu valorează mai mult, zise Sir 
Rowland înmânându-i lui Hugo ultimul autograf şi plicul. 

Hugo le luă şi i le dădu Pippei mumurând compătimitor: 

— Îmi pare rău draga mea. N-o duci prea bine cu banii, 
nu? 

— Aş fi vrut să-l am pe cel al lui Neville Duke şi Roger 
Bannister, murmură cu jind Pippa. Astea istorice sunt mai 
degrabă în stare proastă, cred. 

Ea puse la loc plicul şi autografele în cutie, plasă cutia 
înapoi pe raft şi se întoarse cu spatele spre uşa dinspre hol. 

— Pot să văd dacă mai sunt biscuiţi cu ciocolată în cămară, 
Clarissa? întrebă ea. 

— Da, dacă vrei, îi spuse Clarissa zâmbind. 

— Trebuie să plecăm, zise Hugo urmând-o pe Pippa către 
uşă şi strigând pe scări. 

— Jeremy! Hai! Jeremy! 

— Sosesc, şopti Jeremy coborând scările, străbătu holul şi 
intră în cameră ducând o crosă de golf. 


— Henry ar trebui să fie acasă, murmură Clarissa. 

Hugo se duse la glasvand strigând către Jeremy: 

— Mai bine să ieşim pe aici, e mai aproape. 

Se întoarse înnapoi către Clarissa: 

— Noapte bună Clarissa, draga mea! Zise el. Mulţumesc 
că ne-ai suportat. Probabil că de la club am să mă întorc 
direct acasă, dar îţi promit că am să-ţi trimit înnapoi 
oaspeţii întregi! 

— Noapte bună Clarissa, i se alătură Jeremy în timp ce îl 
urma pe Hugo în grădină. 

Clarissa le ură la revedere iar Sir Rowland veni lângă ea şi 
o cuprinse cu braţul: 

— Noapte bună, draga mea! Spuse el. Probabil că eu şi 
Jeremy nu vom reveni acasă înainte de miezul nopţii. 

Clarissa îl conduse până la glasvand: 

— E cu adevărat o seară minunată! Spuse ea. le conduc 
până la poarta ce dă către terenul de golf. 

Porniră împreună prin grădină, nefăcând nici o tentativă 
de a-i prinde pe Hugo şi Jeremy. 

— La ce oră crezi că va fi acasă Henry? O întrebă Sir 
Rowland pe Clarissa. 

— Oh! Nu sunt sigură. Depinde. Foarte curând aş zice. 
Oricum, vom petrece împreună o seară liniştită, vom servi 
ceva hrană rece şi probabil ne vom duce la culcare înainte 
ca tu şi Jeremy să vă întoarceţi. 

— Da, nu ne aşteptaţi! 

Ajunseră la poarta grădinii şi Clarissa spuse: 

— La revedere dragul meu, ne vedem mai târziu sau 
mâine la micul dejun. 

Sir Rowland o sărută drăgăstos pe obraz şi porni mai 
departe cu pas vioi să-şi ajungă din urmă tovarăşii, în timp 
ce Clarissa se întoarse spre casă. Era o seară plăcută şi 
mergea agale, oprindu-se să se bucure de peisaj şi să 
miroasă florile şi lăsându-ţi gândurile să hoinărească. Râse 
amintindu-şi imaginea lui Miss Peake cu conopida ei, apoi 
zâmbi la amintirea avansurilor lui Jeremy şi se întrebă dacă, 


întradevăr, vorbise serios. Apropiindu-se de casă începu să 
se gândească cu plăcere la perspectiva unei seri liniştite, 
acasă, împreună cu soţul său. 

Capitolul 5 

La nici cinci minute după plecarea Clarissei şi a lui sir 
Rowland, Elgin, valetul, intră în cameră cu o tavă, cu 
băuturi pe care o puse pe o masă. În acel moment se auzi 
soneria şi valetul se duse să deschidă. În faţa uşii stătea un 
bărbat brunet şi chipeş. 

— Bună seara, domnule, îl salută valetul. 

— Bună seara. Am venit la doamna Brown, spuse bărbatul, 
oarecum cu bruscheţe. 

— Da, domnule, vă rog să intraţi. Închizând uşa în urma 
necunoscutului, valetul întrebă: Cum vă numiţi, domnule? 

— Domnul Costello. 

— Pe aici, domnule. 

Elgin îl conduse în lungul holului, se opri în uşa salonului şi 
spuse: 

— Vă rog să aşteptaţi aici, domnule. Doamna este acasă. 
Mă duc să o caut. Domnul Costello, ziceaţi? 

— Exact, răspunse străinul. Oliver Costello. 

— Prea bine, domnule, îngână Elgin şi se îndepărtă 
închizând mai întâi uşa după el. 

Rămas singur, Oliver Costello se uită prin cameră, se duse 
să asculte mai întâi la uşa bibliotecii, apoi la uşa dinspre hol, 
apoi se apropie de birou, se aplecă asupra lui şi se uită bine 
la sertare. Auzind un zgomot, se îndepărtă repede de birou 
şi stătea în mijlocul camerei când Clarissa intră pe uşa 
glasvandului. 

Costello se întoarse. Când văzu cine era, păru uimit. 

Clarissa vorbi prima. 

— Tu? Întrebă ea extrem de surprinsă. 

— Clarissa! Ce cauţi aici? Exclamă Costello, la fel de 
surprins. 

— E o întrebare destul de prostească, nu crezi? E casa 
mea. 


— Asta e casa ta? 

— Nu te preface că nu ştii. 

Câteva clipe Costello se uită lung la ea fără să vorbească. 
Apoi, adoptând o atitudine total schimbată, remarcă: 

— Ce casă încântătoare! A aparţinut bătrânului negustor 
de antichităţi, nu-i aşa? [in minte că m-a adus aici odată 
sămi arate nişte scaune Ludovic al cincisprezecelea. 

Scoase din buzunar o tabacheră. 

— O ţigară? Întrebă el. 

— Nu, mulţumesc, răspunse cu bruscheţe Clarissa şi 
adăugă: Cred că ar fi mai bine să pleci. Soţul meu trebuie 
să sosească şi nu cred că va fi prea încântat să te vadă. 

Costello răspunse cu insolenţă şi amuzament. 

— Dar eu ţin neapărat să-l văd. De fapt, de asta am venit, 
să discutăm despre nişte aranjamente. 

— Aranjamente? Întrebă nedumerită Clarissa. 

— Aranjamente privitoare la Pippa, explică Costello. 
Miranda nu are nimic împotrivă ca Pippa să-şi petreacă o 
parte din vacanţa de vară cu Henry, şi poate şi o săptămână 
de Crăciun, dar în rest... 

Clarissa îl întrerupse pe un ton tăios: 

— Ce vrei să spui? Căminul Pippei e aici. 

Costello se duse degajat către masa pe care se aflau 
băuturile şi spuse: 

— Dar, draga mea Clarissa, în mod sigur eşti la curent cu 
faptul că tribunalul i-a încredinţat Mirandei custodia copilei, 
nu? Luă o sticlă de whisky. Îmi dai voie? Întrebă el şi, fără să 
aştepte răspunsul, îşi turnă un pahar. Decizia n-a fost 
contestată. 

Clarissa îl înfruntă bătăioasă şi spuse clar şi concis: 

— Henry i-a permis Mirandei să divorţeze de el numai 
după ce au căzut de acord între ei ca Pippa să locuiască cu 
tatăl ei. Dacă Miranda n-ar fi acceptat, Henry ar fi divorţat 
de ea şi nu invers. 

Castello scoase un hohot de râs asemănător unui 
nechezat. 


— N-o cunoşti prea bine pe Miranda, nu-i aşa? Întrebă el. 
Se răzgândeşte foarte des. 

Clarissa se întoarce cu spatele la el şi rosti cu dispreţ: 

— Nu cred nici o clipă că Miranda vrea fata, sau măcar îi 
pasă de ea. 

— Dar tu nu eşti mamă, dragă Clarissa, răspunse cu 
impertinenţă Costello. N-ai nimic împotrivă să-ţi spun 
Clarissa, nu-i aşa? Continuă el cu un zâmbet nesuferit. La 
urma urmei, acum că sunt însurat cu Miranda suntem 
practic rude. 

Dădu pe gât paharul dintr-o înghiţitură şi-l puse pe masă. 

— Da, continuă el, pot să te asigur că acum Miranda are 
nişte sentimente materne foarte puternice. Consideră că 
Pippa trebuie să locuiască cu noi majoritatea timpului. 

— Nu cred, se răţoi Clarissa. 

— Cum vrei. Costello se instală confortabil în fotoliu. Dar 
n-are rost să încerci să conteşti. La urma urmei, nu există 
nici un aranjament în scris, să ştii. 

— Nu o să o aveţi pe Pippa, spuse cu fermitate Clarisa. 
Copila era la pământ cu nervii când a venit la noi. Acum e 
mult mai bine şi se simte foarte bine la şcoală, şi de asta o 
să rămână la noi. 

— Cum veţi reuşi asta, draga mea? Pufni Costello. Legea e 
de partea noastră. 

— Ce se ascunde în spatele tuturor acestora? Întrebă 
Clarissa tulburată. Nu vă pasă de Pippa. Ce vreţi de fapt? 
Se opri, apoi îşi dădu o palmă peste frunte. Oh, ce proastă 
sunt. Desigur, e un şantaj. 

În acel moment apăru Elgin. 

— Vă căutam, doamnă, spuse el. E bine dacă eu şi doamna 
Elgin ne luăm acum seara liberă? 

— Da, foarte bine, Elgin, răspunse Clarissa. 

— A sosit taxiul să ne ia, explică Elgin. Cina e deja pusă în 
sufragerie. 

Dădu să plece, apoi se întoarse către Clarissa. 


— Doriţi să închid aici, doamnă? Întrebă el cu ochii pe 
Costello. 

— Nu, mă voi ocupa eu de asta. Dumneata şi doamna Elgin 
puteţi pleca. 

— Mulţumesc, doamnă. Noapte bună. 

— Noapte bună, Elgin. 

Costello aşteptă până când valetul ieşi din cameră, apoi 
spuse: 

— Şantaj e un cuvânt foarte urât, Clarissa. Eu aş fi ceva 
mai atent în mânuirea vorbelor şi a acuzațiilor pe nedrept. 
Am pomenit eu măcar o dată de bani? 

— Nu încă. Dar la asta te gândeşti, nu-i aşa? 

Costello ridică din umeri şi îşi dădu braţele în lături întrun 
gest expresiv. 

— E drept că nu stau prea bine cu banii, recunoscu el. 
După cum fără îndoială ştii, Miranda a fost întotdeauna 
foarte extravagantă. Cred că ea consideră că Henry ar 
putea să-i reacorde alocaţia. În definitiv, e bogat. 

Clarissa se duse la Costello şi îl înfruntă făţiş. 

— Ascultă la mine! Nu ştiu ce zice Henry, dar ştiu ce vreau 
eu. Voi încercaţi s-o luaţi pe Pippa de aici, iar eu am să mă 
lupt cu unghiile şi cu dinţii. Şi nu-mi pasă ce arme folosesc. 

Aparent neimpresionat de izbucnirea ei, Costello chicoti, 
dar Clarissa continuă: 

— Nu o să fie greu să obţin dovezi medicale precum că 
Miranda e dependentă de droguri. Am să mă duc chiar la 
Scotland Yard şi am să vorbesc cu cei de la narcotice şi am 
să le sugerez să nu te scape nici pe tine din ochi. 

Costello tresări la vorbele astea. 

— E greu de crezut că cinstitul Henry o să fie de acord cu 
metodele tale, spuse el. 

— Atunci va trebui să le înghită, răspunse cu sălbăticie 
Clarissa. Copilul contează. N-am să las ca Pippa să fie 
terorizată sau înspăimântată. 

În acel moment în cameră intră Pippa. Dând cu ochii de 
Costello, se opri brusc, cu un aer îngrozit. 


— Bună Pippa, o salută Costello. Ce ai mai crescut! 

Când el se îndreptă spre ea, Pippa se îndepărtă cu spatele. 

— Tocmai am venit să fac nişte aranjamente privitoare la 
tine, spuse Costello. Mama te aşteaptă cu nerăbdare să fii 
iar cu ea. Acum suntem căsătoriţi şi... 

— Nu vin! Strigă Pippa isteric, alergând spre Clarissa în 
căutare de protecţie. Nu vin. Nu mă pot lua, Clarissa, nu-i 
aşa? N-or să... 

— Nu-ţi face griji, iubito, o linişti Clarissa, înconjurând-o cu 
braţul. Casa ta e aici, cu mine şi tatăl tău, şi n-ai s-o 
părăseşti. 

— Dar te asigur... Începu Costello, însă fu întrerupt cu 
sălbăticie de Clarissa. 

— leşi imediat! Îi ordonă ea. 

Prefăcându-se în bătaie de joc că îi era frică de ea, Costello 
îşi ridică mâinile deasupra capului şi se dădu cu spatele 
înapoi. 

— Imediat! Repetă Clarissa, avansând spre el. Nu vreau să 
te văd în casa mea, auzi? 

Domnişoara Peake apăru la glasvand cu o furcă. 

— Oh, doamnă Hailsham-Brown, începu ea, am... 

Clarissa o întrerupse. 

— Domnişoară Peake, vrei să-i arăţi domnului Costello 
drumul până la poarta ce dă pe terenul de golf? 

Costello se uită la domnişoara Peake care ridică furca în 
timp ce îi susţinea privirea. 

— Domnişoara... Peake? Întrebă el. 

— Încântată de cunoştinţă, răspunse dintr-o bucată 
femeia. Sunt grădinăreasa de aici. 

— Într-adevăr, da, spuse Costello. Poate îţi aminteşti, am 
mai venit aici o dată, să mă uit la nişte mobilă veche. 

— Oh, da, răspunse domnişoara Peake. Pe vremea 
domnului Sellon. Dar azi nu puteţi să-l vedeţi, să ştiţi. A 
murit. 

— Nu, n-am venit la el. Am venit la... Doamna Brown. 


— Da? Aşa? Ei bine, acum aţi văzut-o, spuse domnişoara 
Peake care părea să-şi dea seama că oaspetele era nedorit. 

Costello se întoarse către Clarissa. 

— La revedere, Clarissa, spuse el. Vei mai auzi de mine, să 
ştii, adăugă el aproape ameninţător. 

— Pe aici, îl conduse domnişoara Peake arătându-i uşa 
glasvandului. Îl urmă afară, întrebând: Doriţi să ajungeţi la 
autobuz, sau aţi venit cu maşina? 

— Mi-am lăsat maşina lângă grajduri, răspunse Costello în 
timp ce se îndepărtau. 

Capitolul 6 

Imediat după plecarea lui Oliver Costello şi a domnişoarei 
Peake, Pippa izbucni în lacrimi. 

— O să mă ia de aici, hohoti ea agăţându-se de Clarissa. 

— Ba n-o să te ia, o linişti Clarissa. 

Pippa strigă: 

— Îl urăsc! Întotdeauna l-am urât! 

Temându-se că fata era în pragul isteriei, Clarissa vorbi cu 
duritate. 

— Pippa! 

Pippa se dădu înapoi. 

— Nu vreau să mă întorc la mama! Ţipă ea. Prefer să mor. 
Da, prefer să mor. Am să-l ucid. 

Pippa părea acum complet cuprinsă de isterie. 

— Am să mă omor! Am să-mi tai venele. 

Clarissa o apucă de umeri. 

— Controlează-te, Pippa, îi ordonă ea. E în ordine, 
credemă. Sunt aici. 

— Dar nu vreau să mă întorc la mama şi îl urăsc pe Oliver! 
Strigă cu disperare Pippa. E ticălos, ticălos, ticălos! 

— Da, dragă, ştiu, murmură liniştitor Clarissa. 

— Dar nu ştii! Nu ţi-am spus până acum. N-am putut 
suporta să pomenesc despre asta. Nu e vorba doar că 
Miranda bea tot timpul şi era tare nesuferită. Într-o noapte 
când ea era plecată undeva, iar Oliver era acasă cu mine... 
Cred că era tare beat... Nu ştiu... Dar... 


Se opri şi preţ de o clipă păru incapabilă să continue. Apoi, 
impunându-şi să vorbească mai departe, se uită în podea şi 
bombăni neclar: 

— A încercat să-mi facă ceva. 

Clarissa arătă interzisă. 

— Ce vrei să spui, Pippa? Ce încerci să spui? 

Pippa se uită disperată în jur de parcă ar fi căutat pe 
cineva care să vorbească în locul ei. 

— A... a încercat să mă sărute şi când l-am împins m-a 
înhăţat şi a început să-mi sfâşie hainele. Pe urmă a... 

Se opri brusc şi izbucni în hohote de plâns. 

— Draga mea copilă, murmură Clarissa îmbrăţişând-o. 
Încearcă să nu te mai gândeşti la asta. S-a terminat şi nu o 
să se mai întâmple niciodată. Am să am grijă ca Oliver să-şi 
primească pedeapsa pentru asta. Bestia dezgustătoare! Nu 
va scăpa nepedepsit. 

Starea de spirit a Pippei se schimbă deodată. În glasul ei 
se citea acum speranţă. 

— Poate o să-l lovească fulgerul, spuse ea. 

— Foarte probabil, aprobă Clarissa pe al cărui chip se 
citea o hotărâre îndârjită. Acum vino-ţi în fire, Pippa. Totul e 
în regulă. 

Pippa se linişti, apoi luă batista şi începu să şteargă de 
lacrimi rochia Clarissei. 

Clarissa reuşi să râdă în faţa acestui gest, apoi, întorcândo 
cu faţa către uşa dinspre hol îi ordonă: 

— Şi acum du-te sus şi fă-ţi baia. Dar ai grijă să te speli 
bine, gâtul tău e absolut jegos. 

Pippa părea să-şi revină la normal. 

— Întotdeauna este, spuse ea în drum spre uşă. 

Dar când era pe cale să iasă, se întoarse brusc şi alergă la 
Clarissa. 

— N-ai să-l laşi să mă ia de aici, nu-i aşa? 

— Peste cadavrul meu, răspunse cu hotărâre Clarissa. 

Apoi se corectă. 

— Nu - peste cadavrul lui. Gata! Asta te satisface? 


Pippa dădu din cap şi Clarissa o sărută pe frunte. 

— Şi-acum, fuga sus! Comandă ea. 

Pippa o mai îmbrăţişă o dată pe mama ei vitregă şi ieşi. 
Clarissa rămase o clipă pe gânduri, apoi observând că în 
cameră era cam întuneric aprinse lumina. Se duse la uşile 
glasvaridului şi le închise, după care se aşeză pe canapea 
uitându-se fix în faţă ei, evident îngândurată. 

Peste doar câteva minute auzi uşa de la intrare şi se uită 
cu speranţă la uşa dinspre hol pe care, o clipă mai târziu, 
intră soţul ei. Henry Hailsham-Brown era un bărbat foarte 
arătos la vreo patruzeci de ani, cu o faţă cam lipsită de 
expresie. Purta ochelari cu ramă de os, iar în mână avea o 
servietă. 

— Bună, iubito, spuse Henry punându-şi servieta pe 
fotoliu. 

— Bună, Henry. N-a fost o zi absolut îngrozitoare? 

— Aşa a fost? 

Henry veni lângă sofa şi, aplecându-se peste spătar, îşi 
sărută soţia. 

— Nici nu ştiu cu ce să încep, spuse Clarissa. Bea mai întâi 
ceva. 

— Nu acum, refuză Henry şi, ducându-se la glasvand, 
trase perdelele. Cine e în casă? 

Uşor mirată de întrebare, Clarissa răspunse: 

— Nimeni. Este seara liberă a soţilor Elgin. Ştii, Joia 
Neagră. Vom mânca şuncă rece, budincă de ciocolată, iar 
cafeaua va fi cu adevărat bună pentru că am s-o prepar eu. 

Singurul răspuns al lui Henry fu un: „Nu?” 

Izbită de purtarea lui, Clarissa întrebă: 

— E vreo problemă, Henry? 

— Într-un fel, da. 

— S-a întâmplat ceva? E vorba de Miranda? 

— Nu, nu, nu s-a întâmplat nimic, o linişti Henry. Nu s-a 
întâmplat nimic rău. Aş spune că dimpotrivă. Da, 
dimpotrivă. 


Vorbind cu afecţiune şi doar cu o uşoară notă de ironie, 
Clarissa întrebă: 

— Dincolo de faţada asta impenetrabilă, de diplomat, 
intuiesc eu o anumită emoție omenească, iubitule? 

— Ei bine, într-un fel e destul de emoţionant, admise 
Henry. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Ca de obicei, la Londra e puţină ceaţă. 

— Şi asta e ceva foarte palpitant? 

— Nu, nu ceața, fireşte. 

— Ei bine? 

Henry se uită repede în jur ca pentru a se asigura că nu e 
auzit, apoi se duse la canapea şi se aşeză lângă Clarissa. 

— Va trebui să păstrezi pentru tine ce am să-ţi spun, o 
atenţionă el cu glasul foarte grav. 

— Da? Îl îndemnă curioasă Clarissa. 

— E cu adevărat foarte secret, repetă Henry. Nu trebuie 
să ştie nimeni. Dar tu trebuie să ştii. 

— Hai, spune-mi. 

Henry se uită din nou în jur, apoi se întoarse către 
Clarissa. 

— E mare secret, insistă el. Mâine premierul sovietic, 
Kalendorff, vine la Lontra pentru o conferinţă importantă cu 
primul ministru. 

— Da, ştiu, spuse neimpresionată Clarissa. 

Henry se arătă surprins. 

— Cum adică, ştii? 

— Am citit duminica trecută în ziar, îl informă degajată 
soţia lui. 

— Nu-mi dau seama de ce insişti să citeşti ziarele astea de 
joasă speţă, spuse iritat Henry. Oricum, ziarele nu aveau 
cum să ştie că vine Kalendoriff. Este strict secret. 

— Chiar strict secret? Ce să spun! Aşa credeţi voi, cei de 
sus. 

Henry se ridică şi începu să se plimbe prin cameră vizibil 
îngrijorat. 


— Vai de mine, trebuie că a existat o scurgere de 
informaţii, bombăni el. 

— Aş fi zis că până acum trebuia să ştii că întotdeauna 
există o scurgere de informaţii, spuse răutăcioasă Clarissa. 
De fapt, aş fi zis că sunteţi cu toţii pregătiţi pentru asta. 

Henry se arătă oarecum ofensat. 

— Ştirea a devenit oficială abia în seara asta, spuse el. 
Avionul lui Kalendorft e aşteptat la Heathrow la opt 
patruzeci, dar de fapt... 

Se aplecă peste canapea şi se uită cu îndoială la soţia sa. 

— Clarissa, chiar pot avea încredere că eşti discretă? 

— Sunt mult mai discretă decât orice ziar de duminică, 
protestă Clarissa legănându-şi piciorul. 

Henry se aşeză pe braţul canapelei şi se aplecă spre 
Clarissa cu un aer conspirativ şi spuse: 

— Conferinţa va avea loc mâine la Whitehall, dar ar avea 
un mare avantaj dacă mai înainte ar exista o discuţie între 
sir John şi Kalendoriff. Fireşte că acum reporterii aşteaptă 
cu toţii la Heathrow, şi din clipa sosirii avionului mişcările 
lui Kalendorff sunt mai mult sau mai puţin proprietate 
publică. Din fericire, ceața asta incipientă ne-a făcut jocul. 

— Continuă, îl încurajă Clarissa. Până acum sunt 
emoţionată la culme. 

— În ultimul moment pilotul avionul lui va considera că nu 
e recomandat să aterizeze la Heathrow şi va fi dirijat, ca de 
obicei în astfel de împrejurări... 

— Către Bindley Heath, îl întrerupse Clarissa. Asta e doar 
la cincisprezece mile de aici. Înţeleg. 

— Întotdeauna eşti foarte perspicace, draga mea, comentă 
cu dezaprobare Henry. Dar da, am să plec acum la 
aerodrom cu maşina, am să-l întâmpin pe Kalendorff şi am 
să-l aduc aici. Primul ministru vine aici direct din Downing 
Street. O jumătate de oră ajunge din plin pentru ce au ei de 
discutat, după care Kalendorff va pleca la Londra cu sir 
John. 


Henry se opri. Se ridică şi făcu câţiva paşi, apoi se întoarse 
şi spuse dezarmant: 

— Ştii, Clarissa, treaba asta ar putea să aibă mare valoare 
pentru cariera mea. Îşi pun multă încredere în mine 
întâlnindu-se aici. 

— Aşa şi trebuie, spuse cu fermitate Clarissa, ducându-se 
la soţul ei şi aruncându-şi braţele după gâtul lui. E minunat, 
Henry! 

— Apropo, spuse solemn Henry, lui Kalendorif i se va 
spune doar domnul Jones. 

— Domnul Jones? Întrebă Clarissa nereuşind pe deplin săşi 
ascundă incredulitatea amuzantă din glas. 

— Chiar aşa. Niciodată nu e indicat să se folosească 
numele adevărate. 

— Da, dar, domnul Jones? N-au putut găsi ceva mai bun? 

Clătină din cap cu îndoială, apoi continuă: 

— În treacăt fie vorba, cu mine cum rămâne? Mă retrag în 
harem, sau aduc băuturile rostind formule de salut şi apoi 
dispar discret? 

Henry se uită oarecum neliniştit la soţia lui şi o admonestă. 

— Trebuie să iei în serios treaba asta, draga mea. 

— Dar, Henry, nu pot s-o iau în serios şi totuşi să mă 
distrez puţin? 

Henry se uită gânditor la ea, apoi răspunse cu gravitate: 

— Cred că ar fi mai bine să nu apari, Clarissa. 

Clarissa nu păru deloc deranjată. 

— Foarte bine, spuse ea, dar cum rămâne cu mâncarea? 
Vor dori să mănânce ceva? 

— Oh, nu, nici nu se pune problema de masă. 

— Câteva sandviciuri, poate, sugeră Clarissa aşezându-se 
pe braţul canapelei. Sandviciurile cu şuncă ar fi cele mai 
bune. Ţinute în ştergar, ca să se păstreze proaspete. Şi 
cafea fierbinte. Da, va fi foarte bine. Budinca de ciocolată 
am s-o iau cu mine în dormitor ca să mă consolez că sunt 
exclusă de la conferinţă. 


— Ei, hai, Clarissa, începu cu dezaprobare Henry, dar fu 
întrerupt de soţia sa care se ridică şi îl luă cu braţele după 
gât. 

— Am să fiu serioasă, iubitule, zău, îl linişti ea. Totul o să 
iasă bine. Am să am eu grijă. 

Îl sărută drăgăstos. 

Henry se desprinse cu blândeţe din îmbrăţişare. 

— Ce se aude cu bătrânul Roly? Întrebă el. 

— El şi Jeremy iau cina la clubul de golf cu Hugo. După 
aceea vor juca bridge, aşa că Roly şi Jeremy n-or să se 
întoarcă acasă înainte de miezul nopţii. 

— Şi soţii Elgin sunt plecaţi? 

— Ştii bine că în fiecare joi se duc la film. Se vor întoarce 
abia după unsprezece. 

Henry păru muţumit. 

— Bun. E foarte bine aşa. Sir John şi domnul... Ăă... 

— Jones, îl ajută Clarissa. 

— Chiar aşa, iubito. Domnul Jones şi primul ministru vor fi 
plecat de mult la ora aia. Se uită la ceas. Ei bine, mă duc 
repede să fac un duş înainte de a porni spre Bindley Heath. 

— lar eu mă duc să prepar sandviciurile, spuse Clarissa 
zbughind-o din cameră. 

Luându-şi servieta, Henry strigă după ea: 

— Nu trebuie să uiţi lumina, Clarissa. Se duse la uşă şi 
stinse lumina. Aici avem generator de electricitate propriu, 
şi asta costă. Nu e ca la Londra. 

Capitolul 7 

La clubul de golf, Hugo se plângea de purtarea Clarissei 
care îi pusese să deguste vinul. 

— Zău aşa, ar trebui să nu se mai ţină de şotii, spuse el în 
timp ce îşi croiau drum către bar. Ţii minte, Roly, când am 
primit telegrama aceea de la Whitehall prin care mi se 
spunea că voi primi un titlu de nobleţe pe următoarea listă 
onorifică? Abia când i-am pomenit lui Henry despre asta 
întro seară când luam masa cu ei doi şi Henry a rămas 


perplex dar Clarissa a început să chicotească am descoperit 
că ea trimisese blestemăţia. Uneori e tare copilăroasă. 

Sir Rowland chicoti: 

— Da, aşa e. Şi îi place la nebunie să joace teatru. În şcoală 
a fost o actriţă a naibii de bună la cercul de teatru. La un 
moment dat am crezut că o să o ia în serios şi o să facă 
teatru în mod profesionist. E foarte convingătoare chiar şi 
atunci când minte de îngheaţă apele. Iar actorii asta sunt. 
Nişte mincinoşi convingători. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi continuă: 

— Cea mai bună prietenă a Clarissei în şcoală era o fată pe 
nume Jeanette Collins, al cărui tată fusese un fotbalist 
renumit. Şi Jeanette era înnebunită după fotbal. Ei bine, 
într-o zi Clarissa a sunat-o pe Jeanette şi, cu un glas 
amuzat, a anunţat-o că era de la biroul de relaţii cu publicul 
al nu ştiu cărei echipe şi că ea, Janette, fusese aleasă noua 
mascotă a echipei, dar numai dacă se îmbrăca în costum de 
iepure şi stătea în acea după-amiază în faţa stadionului 
Chelsea în timp ce suporterii se înghesuiau să intre. 
Jeanette a reuşit să închirieze la timp un costum şi s-a dus 
la stadion îmbrăcată în iepure caraghios, iar acolo sute de 
oameni au râs de ea, iar Clarissa a fotografiat-o. Jeanette s- 
a înfuriat cumplit. Nu cred că prietenia lor a supravieţuit. 

— În fine, oftă resemnat Hugo şi, luând o listă cu meniul, 
începu să o consulte. 

Între timp, la numai câteva minute după ieşirea lui Hugo, 
Oliver Costello se furişă pe uşa glasvandului în salonul gol, 
lăsând perdelele desfăcute astfel încât să pătrundă lumina 
lunii. Plimbă cu grijă fascicolul unei lanterne prin cameră, 
apoi se duse la birou şi aprinse veioza de pe el. După ce 
ridică clapa sertarului secret, stinse brusc veioza şi rămase 
nemişcat de parcă auzise cevă. Aparent calmat, aprinse din 
nou veioza şi deschise sertarul secret. 

În spatele lui Castello, panoul de lângă bibliotecă se 
deschise încetişor şi în linişte. Costello închise sertarul 
secret, stinse din nou veioza şi se răsuci iute în timp ce era 


izbit puternic în cap de cineva din nişă. Costello se prăbuşi 
imediat în spatele canapelei, iar panoul se închise la loc, de 
data asta mai repede. 

Camera rămase în întuneric o clipă, apoi pe uşa dinspre 
hol intră Henry Hailsham-Brown care aprinse aplicele de pe 
perete şi strigă: 

— Clarissa! 

Punându-şi ochelarii, îşi umplu tabachera cu ţigări luate 
din cutia de pe o masă de lângă canapea, în timp ce în 
cameră intră Clarissa. 

— Aici sunt, iubitule. Vrei un sandvici înainte să pleci? 

— Nu, cred că e mai bine s-o iau din loc. 

— Dar ai să ajungi prea devreme. Nu faci mai mult de 
douăzeci de minute până acolo. 

Henry clătină din cap. 

— Nu se ştie niciodată, spuse el. S-ar putea să am o pană 
sau să se strice maşina. 

— Nu te agita, iubitule, îl certă Clarissa îndreptându-i 
cravata. Totul o să meargă foarte bine. 

— Cum rămâne cu Pippa? Întrebă neliniştit Henry. Eşti 
sigură că n-o să coboare şi o să năvălească înăuntru în timp 
ce sir John şi Kalen. Domnul Jones, adică, vorbesc între 
patru ochi? 

— Nu, nu e nici un pericol în privinţa asta, îl linişti 
Clarissa. Am să mă duc în camera ei şi o să ne ospătăm 
împreună. 

Henry îi zâmbi cu afecţiune. 

— Eşti foarte bună cu Pippa, draga mea. E unul din 
lucrurile pentru care îţi sunt extrem de recunoscător. Se 
opri stânjenit, apoi continuă: Niciodată nu pot să mă exprim 
prea bine... Ştii tu... Eram atât de nefericit, iar acum... 
Acum totul e atât de schimbat. Tu... 

Luând-o în braţe, o sărută. 

Preţ de câteva clipe rămaseră înlănţuiţi într-o îmbrăţişare 
plină de dragoste. Apoi Clarissa se desprinse cu blândeţe 
dar continuă să-l ţină de mâini. 


— M-ai făcut foarte fericită, Henry. lar cu Pippa o să fie 
bine. E un copil încântător. 

Henry îi zâmbi drăgăstos, dar Clarissa îl împinse către uşă. 

— Acum du-te şi întâlneşte-te cu domnul Jones al tău, îi 
ordonă ea. Domnul Jones, auzi! Ce nume caraghios au ales! 

Henry era pe cale să iasă când Clarissa îl întrebă: 

— O să intraţi pe uşa din faţă? S-o las descuiată? 

— Nu, cred că vom intra pe uşa de la glasvand. 

— Ar fi bine să-ţi pui pardesiul, Henry. E răcoare, spuse 
Clarissa împingându-l în hol. Şi fularul. 

Henry îşi luă ascultător pardesiul din cuier, iar ea îl 
conduse la uşa din faţă cu un ultim sfat. 

— Să conduci cu grijă, iubitule. 

— Da, da. Ştii că aşa conduc mereu. 

Clarissa închise uşa după el şi plecă la bucătărie să 
termine de pregătit sandviciurile. În timp ce le punea pe un 
platou şi le învelea cu un prosop ca să nu se usuce nu se 
putu abţine să nu se gândească la enervanta ei întâlnire cu 
Oliver Costello. Duse încruntată sandviciurile în salon şi le 
puse pe masa mică. 

Apucând-o brusc frica de mânia domnişoarei Peake că a 
lăsat urme pe masă, ridică platoul şi frecă fără succes urma 
lăsată, apoi o acoperi cu o vază de flori din apropiere. 
Transferă platoul cu sandviciuri pe taburet, apoi scutură cu 
grijă pernuţele de pe canapea. Cântând în surdină, luă 
cartea Pippei şi se duse s-o pună la loc în bibliotecă. În acel 
moment se împiedică de Oliver Costello şi scoase un țipăt. 

Aplecându-se peste trupul căzut, îl recunoscu. 

— Oliver! Icni ea. Un timp ce i se păru o eternitate, se 
holbă cu groază la el. Apoi, convinsă că era mort, se 
îndreptă repede şi alergă la uşă să-l strige pe Henry, dar îşi 
dădu imediat seama că el plecase. Se întoarse la cadavru, 
apoi alergă la telefon şi ridică receptorul. Începu să 
formeze un număr dar apoi se opri şi puse receptorul la loc 
în furcă. Rămase o clipă pe gânduri şi se uită la panoul din 


perete. Hotărându-se rapid, se aplecă cu reţinere şi începu 
să târască spre el cadavrul. 

În timp ce era ocupată cu asta, panoul se deschise 
încetişor şi din nişă ieşi Pippa purtând un halat peste 
pijamale. 

— Clarissa! Strigă ea alergând la mama ei vitregă. 

Încercând să se interpună între ea şi cadavru, Clarissa o 
Îmbrânci uşor pe Pippa ca s-o dea la o parte. 

— Pippa, o imploră ea, nu-te uita, draga mea. Nu te uita. 

Pippa strigă cu un glas gâtuit: 

— N-am vrut. Oh, zău, n-am vrut să fac asta. 

Îngrozită, Clarissa o apucă de braţ. 

— Pippa! Tu ai făcut-o? Icni ea. 

— E mort, nu-i aşa? Întrebă Pippa. E mort de- 
adevăratelea? 

Hohotind isteric, strigă: 

— N-am vrut să-l omor! N-am vrut. 

— Linişteşte-te acum, linişteşte-te, murmură Clarissa. E în 
regulă. Hai, ia loc. 

O conduse pe Pippa la fotoliu şi o aşeză în el. 

— N-am vrut, continuă plângând Pippa. N-am vrut să-l 
omor. 

Clarissa îngenunche lângă ea. 

— Fireşte că n-ai vrut, spuse ea. Acum ascultă, Pippa... 

Cum Pippa continuă să plângă şi mai isteric, Clarissa 
strigă la ea. 

— Ascultă-mă, Pippa! Totul o să fie bine. Trebuie să uiţi de 
asta. Să uiţi totul, auzi? 

— Da, hohoti Pippa, dar... Dar eu... 

Clarissa continuă cu şi mai multă forţă: 

— Trebuie să ai încredere în mine, Pippa, şi să crezi ce îţi 
spun. lotul o să fie bine. Dar trebuie să fii curajoasă şi să 
faci ce îţi spun eu. 

Încă hohotind isteric, Pippa încercă să-şi întoarcă faţa de 
la ea. 

— Pippa! Strigă Clarissa. Vrei să faci cum spun eu? Vrei? 


— Da, da, vreau, hohoti Pippa punându-şi capul pe pieptul 
Clarissei. 

— Aşa. 

Clarissa adoptă un ton liniştitor şi o ajută pe Pippa să se 
ridice. 

— Acum vreau să te duci sus şi să te bagi în pat. 

— Vino cu mine, te rog, o imploră copila. 

— Da, da, am să vin şi eu foarte repede, cât mai repede, şi 
am să-ţi dau o pastiluţă albă. Apoi ai să adormi, iar 
dimineaţă totul să să ţi se pară altfel. 

Se uită la cadavru şi adăugă: 

— S-ar putea să nu avem de ce să ne facem griji. 

— Dar e mort, nu-i aşa? 

— Nu, nu, poate că nu e mort. Am să văd eu. Acum du-te, 
Pippa. Fă ce ţi-am spus. 

Încă hohotind, Pippa ieşi din cameră şi alergă la etaj. 
Clarissa se uită după ea, apoi se întoarse la cadavru. 

— Dacă aş găsi un cadavru în salon, ce aş face? Se întrebă 
ea în surdină. 

După ce rămase pe gânduri o clipă, exclamă cu mai multă 
forţă: 

— Oh, Doamne, ce-am să mă fac?! 

Capitolul 8 

Cinci minute mai târziu, Clarissa stătea încă în salon 
vorbind singură în surdină. Dar între timp fusese ocupată. 
Toate luminile erau acum aprinse, panoul din perete era 
închis, iar draperiile trase peste glasvand. Cadavrul lui 
Oliver Costello era tot în spatele canapelei, dar Clarissa 
trăsese o masă pliantă de bridge în mijlocul camerei şi în 
jurul ei patru scaune cu spătar înalt. 

Stând la masă, Clarissa scria cifre şi litere. 

— Trei pici, patru cupe, patru fără atu, pas, murmură ea 
subliniind fiecare mână în timp ce făcea strigarea. Cinci 
carouri, pas, şase pici... Dublate... Şi cred că au intrat la 
minus. 

Se opri o clipă şi se uită la cărţi, apoi continuă: 


— Dublul e vulnerabil, două levate, cinci sute... Sau să-i las 
să le facă? Nu. 

Fu întreruptă de sosirea lui sir Rowland, Hugo şi a 
tânărului Jeremy care intrară pe uşa glasvandului. 

Lăsând pe masă carnetul şi creionul, Clarissa se ridică şi le 
alergă în întâmpinare. 

— Slavă Domnului că aţi venit! Îi spuse ea disperată lui sir 
Rowland. 

— Despre ce e vorba, draga mea? O întrebă acesta 
îngrijorat. 

Clarissa li se adresă tuturor. 

— Dragilor, trebuie să mă ajutaţi! 

Jeremy observă masa cu cărţile de joc înşirate pe ea. 

— Seamănă cu o partidă de bridge, spuse el vesel. 

Clarissa se agăţă de sir Rowland. 

— E vorba de ceva serios, spuse ea apăsat. Foarte serios. 
O să mă ajutaţi, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, dar despre ce e vorba? Întrebă sir Rowland. 

— Da, ce mai e de data asta? Întrebă şi Hugo, oarecum 
circumspecit. 

Şi Jeremy se arătă precaut. 

— Tu pui ceva la cale, Clarissa, spuse el. Ce e? Ai găsit un 
cadavru sau ceva de genul ăsta? 

— Chiar asta e, spuse Clarissa. Am... Găsit un cadavru. 

— Cum adică... ai găsit un cadavru? Întrebă Hugo. 

Părea nedumerit, dar deloc impresionat. 

— Exact cum a spus Jeremy, îi răspunse Clarissa. Am intrat 
aici şi am găsit un cadavru. 

Hugo îşi aruncă privirea prin cameră. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse el. Ce cadavru? 

— Unde? 

— Nu joc nici o farsă! Vorbesc serios! Strigă mânioasă 
Clarissa. E acolo. Du-te şi uită-te. După canapea. 

Îl împinse pe Hugo înspre canapea apoi se trase într-o 
parte. 


Hugo se duse repede la canapea. Jeremy îl urmă şi se 
aplecă peste spătar. 

— Doamne sfinte, are dreptate! Îngână Jeremy. 

Sir Rowland se duse lângă cei doi. El şi Hugo se aplecară 
să cerceteze cadavrul. 

— Vai, e Oliver Costello! Exclamă sir Rowland. 

— Da, spuse Clarissa. E Oliver Costello. 

— Ce căuta aici? O întrebă sir Rowland. 

— A venit în seara asta să discutăm despre Pippa. Chiar 
după plecarea voastră. 

Sir Rowland se arătă nedumerit. 

— Ce voia în legătură cu Pippa? 

— El şi Miranda amenințau s-o ia de aici, explică Clarissa. 
Dar asta nu mai contează acum. Am să vă povestesc mai 
târziu. Acum trebuie să ne grăbim. Avem foarte puţin timp. 

— Doar o clipă, spuse sir Rowland ridicând mâna şi venind 
mai aproape de Clarissa. Trebuie să cunoaştem bine 
faptele. Ce s-a întâmplat când a sosit el? 

— l-am spus că el şi Miranda nu or s-o aibă pe Pippa, iar el 
a plecat. 

— Dar s-a întors? 

— Evident. 

— Cum? Când? 

— Nu ştiu. Eu doar am intrat în cameră, cum v-am spus şi 
l-am găsit... Aşa. 

— Înţeleg, spuse sir Rowland întorcându-se la cadavru şi 
aplecându-se asupra lui. Ei bine, e mort de-a binelea. A fost 
lovit în cap cu ceva dur şi tăios. Se uită la ceilalţi. Mă tem că 
nu 0 să fie o afacere prea plăcută, dar nu avem încotro. 
Trebuie să sunăm la poliţie şi... 

— Nu! Strigă Clarissa. Puteam să sun şi eu la poliţie dacă 
voiam. Ştiam prea bine că asta se cuvenea să fac. 
Începusem chiar să formez numărul. Apoi, în loc să sun la 
poliţie am sunat la club şi v-am rugat să veniţi imediat. Nici 
măcar nu m-aţi întrebat de ce. Acum ştiţi. Dragilor, trebuie 
să mă ajutaţi. 


— Ce vrei să facem, Clarissa? Întrebă cu blândeţe Jeremy. 

— Să scăpaţi de cadavru, răspunse prompt Clarissa. 

— Draga mea, nu vorbi prostii, o dojeni sir Rowland. Aici e 
vorba de o crimă. 

— Tocmai asta e. Cadavrul nu trebuie să fie găsit în casa 
asta. 

Hugo pufni pierzându-şi răbdarea. 

— Nu ştii ce spui, fată dragă! Exclamă el. Ai citit prea 
multe cărţi polițiste. În viaţa de zi cu zi nu-ţi faci de lucru 
mutând cadavre. 

— Dar deja l-am mutat din loc, explică Clarissa. L-am 
întors cu faţa în sus să văd dacă e mort, apoi am început să-l 
târăsc spre nişa aceea şi mi-am dat seama că am să am 
nevoie de ajutor aşa că am sunat la club şi v-am chemat. În 
timp ce vă aşteptam am făcut un plan. 

— Care include şi masa de bridge, presupun, spuse Jeremy 
arătând către masă. 

Clarissa luă tabela de bridge. 

— Da, răspunse ea. Ăsta o să fie alibiul nostru. 

— Ce naiba... Începu Hugo, dar Clarissa îl întrerupse. 

— Două robere şi jumătate, spuse ea. Mi-am imaginat 
toate mâinile şi am trecut scorurile pe această tabelă. Voi 
trei trebuie să le completaţi pe celelalte cu scrisul vostru, 
bineînţeles. 

Sir Rowland se uită uimit la ea. 

— Eşti nebună, Clarissa, complet nebună! Spuse el. 

Clarissa nu-i dădu nici o atenţie. 

— M-am gândit la toate, continuă ea. Cadavrul trebuie luat 
de aici. Se uită la Jeremy. O să fie nevoie de doi pentru asta, 
să ştii. E greu să te descurci singur cu un cadavru, am 
descoperit deja asta. 

— Unde dracu! crezi că o să-l ducem? Întrebă exasperat 
Hugo. 

Clarissa se gândise deja la asta. 

— Cred că cel mai bun loc ar fi Marsden Wood, spuse ea. E 
doar la două mile de aici. Cotiţi la stânga în drumul acela 


lateral, la doar câţiva metri după ce ieşiţi pe poartă. E un 
drum îngust, aproape necirculat. Se întoarse către sir 
Rowland. Când ajungeţi la pădure lăsaţi maşina la marginea 
drumului. Apoi vă întoarceţi pe jos aici. 

— Adică vrei să lăsăm cadavrul în pădure? Întrebă uluit 
Jeremy. 

— Nu, îl lăsaţi în maşină, explică Clarissa. E maşina lui, nu 
înţelegi? A lăst-o aici, lângă grajduri. 

Cei trei bărbaţi arătau încurcaţi. 

— E foarte uşor, îi asigură Clarissa. Dacă se întâmplă ca 
cineva să vă vadă întorcându-vă pe jos, e o noapte foarte 
întunecată şi n-o să ştie cine sunteţi. Şi aveţi un alibi. Toţi 
patru am jucat bridge aici. 

Clarissa puse tabela pe masă arătând aproape încântată 
de sine în timp ce bărbaţii se uitau stupefiaţi la ea. 

— Veţi purta mănuşi, desigur, ca să nu lăsaţi amprente, 
continuă Clarissa. Le-am pregătit deja. 

Ducându-se la canapea, scoase de sub o pernuţă trei 
perechi de mănuşi şi le puse pe braţul canapelei. 

Sir Rowland continuă să se uite lung la ea. 

— Talentul tău nativ pentru crimă mă lasă fără grai, îi 
spuse el. 

Jeremy se uită admirativ la ea. 

— S-a gândit la toate, nu? Întrebă el retoric. 

— Acum trebuie să vă grăbiţi, rosti cu vehemenţă Clarissa. 
La nouă Henry şi domnul Jones vor fi aici. 

— Domnul Jones? Întrebă sir Rowland. Cine naiba e 
domnul Jones? 

Clarissa îşi duse o mână la frunte şi zise: 

— Oh, ce de explicaţii trebuie să dai într-o crimă! Credeam 
că doar o să vă rog să mă ajutaţi şi voi o veţi face şi cu asta 
basta. 

Se uită pe rând la toţi trei. 

— Dragilor, trebuie să mă ajutaţi. 

Vizibil supărat, Hugo spuse: 


— Teatrul ăsta e foarte frumos, draga mea, dar un cadavru 
este o afacere urâtă, serioasă, şi jucându-te de colo-colo cu 
el poţi intra într-un mare bucluc. Nu poţi umbla 
transportând cadavre în creierul nopţii. 

Clarissa se duse la Jeremy şi îi puse o mână pe braţ. 

— Tu cu siguranţă ai să mă ajuţi, Jeremy. Nu-i aşa? Îl 
întrebă ea rugătoare. 

Jeremy o privi cu adoraţie. 

— În ordine, eu intru în joc, răspunse el voios. Ce 
înseamnă un cadavru sau două între prieteni? 

— Opreşte-te tinere, îl temperă sir Rowland. N-am să 
permit una ca asta. Se întoarse către Clarissa. Tu trebuie să 
te laşi îndrumată de mine, Clarissa. Insist. La urma urmelor 
trebuie să ne gândim şi la Henry. 

Clarissa îi aruncă o privire exasperată. 

— Dar la Henry mă gândesc! Declară ea. 

Capitolul 9 

Cei trei bărbaţi primiră în tăcere anunţul Clarissei. Sir 
Rowland clătină din cap cu gravitate. Hugo continuă să 
arate încurcat, în timp ce Jeremy ridică doar din umeri de 
parcă renunţase să mai înţeleagă situaţia. 

Inspirând adânc, Clarissa li se adresă tuturor. 

— În seara asta are loc ceva extrem de important. Henry 
sa dus să se întâlnească cu... cu cineva şi să-l aducă aici. E 
foarte important şi secret. Un secret politic. Nimeni nu 
trebuie să ştie despre asta. Nu trebuie să fie nici urmă de 
publicitate. 

— Henry s-a dus să se întâlnească cu domnul Jones? 
Întrebă cu îndoială sir Rowland. 

— E un nume prostesc, recunosc, dar aşa i se spune. Nu vă 
pot spune adevăratul lui nume. Nu vă voi spune nimic în 
plus. I-am promis lui Henry că n-am să scot un cuvânt în 
faţa nimănui, dar trebuie să vă fac să înţelegeţi că nu sunt 
doar o tâmpită care joacă teatru, cum a spus Hugo. 

Se uită la sir Rowland şi îl întrebă: 


— Ce efect crezi că va avea asta asupra carierei lui Hugo, 
dacă ar fi să intre aici cu această persoană distinsă, şi o alta 
foarte distinsă care vine de la Londra pentru această 
întâlnire, şi să găsească poliţia investigând o crimă în care 
victima e soţul fostei soţii a lui Henry? 

— Doamne sfinte! Exclamă sir Rowland, apoi, uitându-se 
drept în ochii Clarissei, adăugă bănuitor: N-ai inventat 
acum toate astea, nu? Nu e vreo farsă complicată de-a ta 
menită să ne facă să cădem de proşti? 

Clarissa clătină din cap îndurerată. 

— Nimeni nu mă crede când spun adevărul, protestă ea. 

— Scuză-mă, draga mea, spuse sir Rowland. Da, înţeleg că 
e o problemă mai complicată decât credeam. 

— Vezi? Aşa că e absolut vital să luăm cadavrul de aici. 

— Unde ziceai că e maşina lui? Întrebă Jeremy. 

— Lângă grajduri. 

— Iar servitorii sunt liberi, am înţeles. 

— Da. 

Jeremy luă o pereche de mănuşi de pe canapea. 

— Duc cadavrul la maşină sau aduc maşina la cadavru? 
Întrebă el. 

Sir Rowland ridică o mână. 

— Stai o clipă, spuse el. Nu trebuie să dăm zor aşa. 

Jeremy lăsă mănuşile jos, dar Clarissa se întoarse către sir 
Rowland şi strigă cu disperare: 

— Dar trebuie să ne grăbim! 

Sir Rowland o privi cu gravitate. 

— Nu sunt sigur că planul ăsta al tău e cel mai bun, 
Clarissa, spuse el. Cred că ar fi mult mai simplu să putem 
întârzia descoperirea cadavrului până mâine dimineaţă. 
Dacă, deocamdată, dacă l-am muta doar în altă cameră, de 
exemplu. 

Clarissa i se adresă direct... 

— Pe tine trebuie să te conving, nu-i aşa? Jeremy e destul 
de pregătit. lar Hugo va mârâi şi va clătina din cap, dar o va 
face, totuşi. Tu eşti... 


Se duse la uşa ce dădea în bibliotecă şi o deschise: 

— Vreţi să ne scuzaţi puţin? Îi întrebă ea pe Hugo şi 
Jeremy. Vreau să vorbesc cu Roly între patru ochi. 

— Să nu te laşi atras în vreo prostie, Roly, bombăni Hugo 
ieşind din cameră. 

Jeremy îi zâmbi Clarissei încurajator şi murmură: 

— Baftă! 

Arătând grav, sir Rowland luă un scaun şi se aşeză la masa 
de lângă bibliotecă. Clarissa luă loc în faţa lui, de cealaltă 
parte a mesei. 

— Între noi doi acum! Spuse Clarissa. 

— Draga mea, te iubesc şi te voi iubi mult întotdeauna. 
Dar, înainte să întrebi, răspunsul în cazul ăsta trebuie să fie 
pur şi simplu nu. 

Clarissa începu să vorbească serios şi apăsat. 

— Cadavrul acestui om nu trebuie să fie găsit în casă. Dacă 
e găsit în Marsden Wood pot să spun că a trecut azi pe aici, 
şi mai pot să le spun poliţiştilor exact când a plecat. De fapt, 
domnişoara Peake l-a condus, ceea ce este un adevărat 
noroc. Nu are cum să se ştie că el s-a întors. Dar dacă e 
găsit aici, cadavrul lui adică, o să fim cu toţii interogaţi. lar 
Pippa nu va fi în stare să reziste. 

— Pippa? Întrebă sir Rowland evident nedumerit. 

Faţa Clarissei se întunecă. 

— Da, Pippa. O să cedeze şi o să mărturisească faptul că 
ea a făcut-o. 

— Pippa! Repetă sir Rowland începând să înţeleagă. 

Clarissa aprobă din cap. 

— Doamne sfinte! Exclamă sir Rowland. 

— A fost îngrozită când l-a văzut azi aici. Am încercat să o 
asigur că n-am să-l las s-o ia de aici, dar cred că nu ne-a 
crezut. Ştii prin ce a trecut, căderea nervoasă pe care a 
avuto. Ei bine, nu cred că ar fi putut supravieţui dacă era 
dusă înapoi şi obligată să trăiască împreună cu Oliver şi 
Miranda. Pippa era aici când am găsit cadavrul lui Oliver. 
Mi-a spus că n-a vrut s-o facă, sunt sigură că mi-a spus 


adevărul. Panica a fost de vină. A apucat bastonul ăla şi a 
izbit orbeşte. 

— Care baston? 

— Cel din hol. E în nişă. L-am lăsat acolo, nu l-am atins. 

Sir Rowland se gândi o clipă, apoi întrebă: 

— Unde e Pippa acum? 

— În pat. I-am dat un somnifer. O să doarmă până 
dimineaţă. Mâine am s-o duc la Londra şi am s-o las în grija 
vechii mele doici un timp. 

Sir Rowland se ridică şi se duse să se uite la cadavrul lui 
Oliver Costello din spatele canapelei, apoi se întoarse la 
Clarissa şi o sărută. 

— Ai învins, draga mea. Îmi cer scuze. Copila nu trebuie să 
fie supusă la alte încercări. Cheamă-i înapoi pe cei doi. 

Clarissa deschise uşa dinspre bibliotecă şi strigă: 

— Hugo, Jeremy! Vă rog să vă întoarceţi. Cei doi bărbaţi 
reveniră în cameră. 

— Valetul ăla al vostru n-a încuiat cu grijă, spuse Hugo. 
Fereastra din bibliotecă era deschisă; Am închis-o eu. 
Întorcându-se către sir Rowland întrebă: Cum a rămas? 

— M-a convins, răspunse scurt sir Rowland. 

— Bine lucrat, comentă Jeremy. 

— N-avem timp de pierdut, spuse sir Rowland. Mănuşile. 
Luă o pereche de mănuşi şi şi le puse. Jeremy le luă pe 
celelalte, îi dădu una lui Hugo, şi amândoi şi le puseră. Sir 
Rowland se duse la panou. 

— Cum se deschide chestia asta? Întrebă el. Jeremy se 
duse lângă el. 

— Aşa, domnule, spuse el. Mi-a arătat Pippa. Mişcă 
pârghia şi deschise panoul. 

Sir Rowland se uită în nişă, întinse mâna şi scoase 
bastonul. 

— Da, e suficient de greu, comentă el. Are măciulia grea. 
Totuşi, n-aş fi crezut că... 

Se opri. 

— Ce n-ai fi crezut? Întrebă Hugo. 


— Aş fi crezut că a fost ceva cu o muchie tăioasă... Vreun 
metal. 

— Vrei să spui un satâr, preciză Hugo. 

— Ştiu şi eu? Se băgă Jeremy. Mie bastonul ăsta mi se pare 
destul de mortal. Poţi să despici uşor capul cuiva cu el. 

— Evident, spuse sir Rowland. 

Se întoarse spre Hugo şi îi trecu bastonul. 

— Hugo, bagă-l să ardă în soba din bucătărie. Warrender, 
noi doi vom duce cadavrul la maşină. 

El şi Jeremy se aplecară asupra cadavrului, dar în acel 
moment se auzi soneria. 

— Ce-a fost asta? Întrebă tresărind sir Rowland. 

— Soneria de la intrare, răspunse uimită Clarissa. Cine ar 
putea să fie? E mult prea devreme să fi sosit Henry şi... Ăă 
domnul Jones. Trebuie să fie sir John. 

— Sir John? Întrebă şi mai uimit sir Rowland. Vrei să spui 
că primul ministru e aşteptat aici în seara asta? 

— Da, răspunse Clarissa. 

— Hm. 

Sir Rowland păru o clipă nehotărât, apoi îngână: 

— Da. Ei bine, trebuie să facem ceva. Clarissa, tu du-te şi 
deschide uşa. Apelează la orice tactică de întârziere ce-ţi 
vine în minte. Între timp noi facem curat aici. 

Clarissa ieşi repede, iar sir Rowland li se adresă lui Hugo 
şi Jeremy. 

— Uitaţi ce facem. Îl băgăm în nişa aia. Mai târziu, când 
cei din camera asta vor fi ocupați cu discuţiile, îl putem 
scoate prin bibliotecă. 

— Bună idee, aprobă Jeremy în timp ce îl ajuta pe sir 
Rowland să ridice cadavrul. 

— Vreţi să vă dau o mână de ajutor? Întrebă Hugo. 

— Nu, ne descurcăm, răspunse Jeremy. 

EI şi sir Rowland cărară cadavrul în nişă, în timp ce Hugo 
luă lanterna. Câteva clipe mai târziu Jeremy şi sir Rowland 
ieşiră şi Jeremy manevră pârghia. Hugo se strecură repede 


pe sub braţul lui Jeremy în nişă cu lanterna şi bastonul. 
Panoul se închise. 

Sir Rowland îşi scoase mănușşile şi le băgă sub o pernuţă 
de pe canapea. Jeremy făcu la fel. 

— Bridge-ul! Îşi aminti sir Rowland şi se aşeză repede la 
masa de bridge. 

Jeremy îl urmă şi luă cărţile de joc. 

— Hai, Hugo, grăbeşte-te, spuse sir Rowland ridicându-şi 
cărţile. 

I se răspunse printr-o ciocănitură din nişă. Dându-şi brusc 
seama că Hugo nu era în cameră, sir Rowland şi Jeremy se 
uitară alarmaţi unul la altul. Jeremy se ridică şi alergă la 
panou, deschizându-l. Hugo ieşi. 

— Repede, Hugo, murmură nerăbdător Jeremy şi închise 
panoul la loc. 

Sir Rowland luă mănuşile lui Hugo şi le băgă sub pernă. 
Cei trei se aşezară repede la masa de bridge, îşi luară 
cărţile, tocmai în clipa în care intră Clarissa urmată de doi 
bărbaţi în uniformă. 

Pe un ton de mirare inocentă, Clarissa anunţă: 

— E poliţia, unchiule Roly. 

Capitolul 10 

Cel mai în vârstă dintre cei doi ofiţeri de poliţie, un bărbat 
masiv şi cărunt, o urmă pe Clarissa în cameră în timp ce 
celălalt rămase lângă uşa dinspre hol. 

— Dumnealui este inspectorul Lord, spuse Clarissa. Se 
întoarse spre ofiţerul mai tânăr, un brunet de douăzeci de 
ani şi ceva, cu alură de fotbalist. Îmi pare rău, cum spuneaţi 
că vă numiţi? 

În locul lui răspunse inspectorul. 

— Ele ofiţerul de poliţie Jones. 

Adresându-se celor trei bărbaţi, continuă: 

— Îmi pare rău că vă deranjăm, domnilor, dar am primit 
informaţia că aici s-a comis o crimă. 

Clarissa şi cei trei vorbiră simultan. 

— Doamne sfinte! Strigă sir Rowland. 


— E ceva fantastic! Spuse Clarissa. 

Toţi păreau absolut uluiţi. 

— Da, am primit la secţie un telefon, spuse inspectorul, 
înclinându-şi capul în faţa lui Hugo, adăugă: Bună seara, 
domnule Birch. 

— Ăă... Bună seara, inspectare, se bâlbâi Hugo. 

— S-ar părea că cineva v-a tras pe sfoară, inspectore, 
sugeră sir Rowland. 

Ceilalţi dădură din cap a încuvinţare, iar Clarissa întrebă: 

— Cine vi s-a spus că a fost omorât? 

— Nu s-a menţionat nici un nume, îi informă inspectorul. 
Cel care a sunat a spus doar că la Copplestone Court a fost 
omorât un bărbat şi să venim imediat, apoi a închis. 

— Trebuie să fi fost o păcăleală, declară Clarissa şi adăugă 
indignată: Ce ticăloşie! 

Hugo ţâţâi, iar inspectorul spuse: 

— Aţi fi surprinsă, doamnă, la câte trăsnăi se pretează 
oamenii. Aşadar, conform spuselor dumneavoastră, aici nu 
sa întâmplat nimic ieşit din comun în seara asta. Poate ar fi 
mai bine să vorbim şi cu domnul Hailsham-Brown. 

— Nu e acasă, spuse Clarissa. Nu mă aştept să se întoarcă 
decât la noapte, târziu. 

— Înţeleg, răspunse inspectorul. Cine se află în momentul 
de faţă în casă? 

— Sir Rowland Delahaye şi domnul Warrender care îşi 
petrec weekend-ul aici, şi domnul Birch pe care îl 
cunoaşteţi deja şi, care e doar în vizită. Oh, da, şi micuța 
mea fiică vitregă. Doarme. 

— Ce-mi puteţi spune despre servitori? Întrebă 
inspectorul. 

— Avem doi. Soţ şi soţie. Dar e seara lor liberă şi s-au dus 
la film în Maidstone. 

— Înţeleg, spuse inspectorul dând din cap cu gravitate. 

Chiar în acea clipă în cameră intră Elgin, aproape 
ciocnindu-se de polițistul care stătea de pază lângă uşă. 


După ce se uită repede şi întrebător la inspector, Elgin i se 
adresă Clarissei. 

— Doriţi ceva, doamnă? 

Clarissa se arătă uimită. 

— Credeam că v-aţi dus la film, Elgin! Exclamă ea în timp 
ce inspectorul îi aruncă o privire tăioasă. 

— Ne-am întors aproape imediat, domană, explică Elgin. 
Soţia mea nu se simţea bine. Părând stânjenit, adăugă: Ăă... 
Probleme gastrice. Trebuie că a mâncat ceva ce nu i-a priit. 
Uitându-se de la inspector la poliţist, întrebă: S-a întâmplat 
ceva? 

— Cum te cheamă? Întrebă inspectorul. 

— Elgin, domnule. Sper că nu... 

Inspectorul îl întrerupse. 

— Cineva a sunat la secţia de poliţie şi a spus că aici s-a 
comis o crimă. 

— O crimă? Icni Elgin. 

— Ce ştii referitor la asta? 

— Nimic, domnule. Absolut nimic. 

— Deci nu dumneata ai sunat? 

— Nu, în nici un caz. 

— Când v-aţi întors acasă, aţi intrat pe uşa din spate? 

— Da, domnule. 

— Ai observat ceva neobişnuit? Valetul se gândi o clipă, 
apoi răspunse: 

— Acum că mă gândesc, am văzut o maşină străină lângă 
grajduri. 

— O maşină străină? Ce vrei să spui? 

— La vremea aceea m-am întrebat a cui putea să fie. Mi sa 
părut un loc ciudat să laşi o maşină. 

— Era cineva în ea? 

— Din cât am văzut eu, nu, domnule. 

— Du-te şi uită-te la ea, Jones, îi ordonă inspectorul 
ajutorului său. 

— Jones! Exclamă fără să vrea Clarissa, tresărind. 


— Poftim? Întrebă inspectorul întorcându-se spre ea. 
Clarissa îşi reveni rapid. Zâmbindu-i, murmură: 

— Nimic... Doar că... Nu mi s-a părut că arată a irlandez. 
Inspectorul le făcu semn lui Elgin şi poliţistului să iasă, şi În 
cameră se instală tăcerea. Jeremy se aşeză pe canapea şi 
începu să mănânce sandviciuri. Inspectorul îşi puse pălăria 
şi mănuşile pe fotoliu, apoi, trăgând aer în piept, se adresă 
celor de faţă. 

— Se pare că în seara asta a venit aici cineva, totuşi. Se 
uită la Clarissa. 

— Sunteţi sigură că nu aşteptaţi pe nimeni? 

— Oh, nu, nu, răspunse Clarissa. Nu voiam să pice nimeni. 
Vedeţi, suntem exact patru pentru bridge. 

— Serios? Şi mie îmi place bridge-ul, spuse inspectorul. 

— Zău? Jucaţi Blackwood? 

— Îmi place doar jocul de rând. Spuneţi-mi, doamnă 
Hailsham-Brown, nu locuiţi de prea mult timp aici, nu-i aşa? 
— Nu. De vreo şase săptămâni. Inspectorul se uită serios 

la Clarissa. 

— Şi, de când locuiţi aici, nu s-a întâmplat nimic ciudat? O 
întrebă el. 

Sir Rowland interveni: 

— Ce anume vrei să spui, inspectore? 

Inspectorul se întoarse spre el. 

— Ei bine, e o poveste destul de curioasă, domnule. Casa 
asta a aparţinut domnului Sellon, vânzătorul de antichităţi. 
A murit acum şase săptămâni. 

— Da, îşi reaminti Clarissa. A avut un accident, nu-i aşa? 

— Corect, spuse inspectorul. A căzut pe scări şi s-a lovit la 
cap. Moarte prin accident a fost verdictul. S-ar putea să fi 
fost asta, s-ar putea să nu fi fost. 

— Vreţi să spuneţi că s-ar fi putut să-l împingă cineva? 
Întrebă Clarissa. 

— Şi asta, dar şi că cineva l-a izbit în cap... 

Se opri, iar între cei prezenţi încordarea deveni palpabilă. 
Inspectorul continuă: 


— Se poate ca cineva să fi aranjat capul lui Sellon la 
picioarele scării într-o poziţie corespunzătoare. 

— Scara de aici din casă? Întrebă cu nervozitate Clarissa. 

— Nu, treaba s-a întâmplat la el la prăvălie. Desigur, n-a 
existat nici o dovadă convingătoare... Dar era destul de 
deocheat domnul Sellon al nostru. 

— În ce fel, inspectore? Întrebă sir Rowland. 

— În câteva rânduri a trebuit să ne explice câteva lucruri, 
ca să zic aşa. lar cu un prilej a venit de la Londra o echipă 
de la narcotice şi a stat de vorbă cu el, dar totul n-a fost 
decât bănuială. 

— Oficial, adică, remarcă sir Rowland. 

— Exact, domnule, spuse cu înţeles inspectorul. Oficial. 

— Dar neoficial? Îl trase de limbă sir Rowland. 

— Mă tem că nu pot vorbi despre asta, răspunse 
inspectorul. Totuşi, a existat o împrejurare destul de 
ciudată. Pe masa domnului Sellon s-a găsit o scrisoare 
neterminată în care el menţiona că intrase în posesia a ceva 
pe care l-a descris ca pe o raritate fără pereche şi garanta 
că nu era un fals, şi cerea pe el paisprezece mii de lire. 

Sir Rowland arătă gânditor. 

— Paisprezece mii de lire, murmură el. Continuă mai tare. 
Da, sunt într-adevăr o mulţime de bani. Despre ce o fi 
vorba? Vreo bijuterie sau, poate, un tablou? 

— Da, poate, răspunse inspectorul. În prăvălie nu exista 
nimic care să valoreze atâţia bani, s-a văzut la inventar. 
Partenera domnului Sellon era o femeie care avea şi o firmă 
la Londra. Ne-a scris şi ne-a spus că nu ne poate da niciun 
ajutor sau informaţie. 

Sir Rowland dădu încet din cap. 

— Deci se poate să fi fost omorât, iar articolul în cauză 
furat, sugeră el. 

— E foarte posibil, domnule, dar, iarăşi, s-ar putea ca 
prezumtivul hoţ să nu-l fi putut găsi. 

— De ce crezi asta? Întrebă sir Rowland. 


— Pentru că de atunci prăvălia a fost spartă de două ori. S- 
a intrat înăuntru şi s-a scotocit peste tot. 

Clarissa se arătă nedumerită. 

— De ce ne spuneţi toate astea, domnule inspector? 
Întrebă ea. 

— Pentru că, doamnă Hailsham-Brown, mi-a trecut prin 
minte că ceea ce a ascuns domnul Sellon se poate să fi fost 
ascuns aici şi nu în prăvălia lui din Maidstone. De asta vă 
întreb dacă n-aţi observat nimic ciudat. 

Ridicând o mână de parcă şi-ar fi adus brusc aminte, 
Clarissa spuse cu surescitare: 

— Chiar azi a sunat cineva şi a cerut să vorbească cu mine 
şi când am venit la telefon închisese. Într-un fel e destul de 
ciudat, nu? Se întoarse spre Jeremy. Oh, da, sigur. Ştii tu, 
omul acela care a venit zilele trecute şi a vrut să cumpere 
nişte lucruri... Un om care avea ceva de jocheu şi purta un 
costum în carouri. Voia să cumpere biroul acela. 

Inspectorul se duse şi se uită la birou. 

— Acesta de aici? Întrebă el. 

— Da, răspunse Clarissa. l-am spus că nu e al nostru ca să- 
| vindem, dar nu cred că m-a crezut. Mi-a oferit o sumă 
mare, mult mai mare decât face. 

— Foarte interesant! Comentă inspectorul în timp ce 
examina biroul. Chestiile astea au adesea un sertar secret. 

— Da, acesta are, spuse Clarissa. Dar nu era nimic 
interesant în el. Numai nişte autografe vechi. 

Inspectorul se arătă interesat. 

— Autografele vechi pot fi extrem de valoroase, spuse el. 
Ale cui erau? 

Sir Rowland interveni. 

— Te asigur, inspectore, că nu erau destul de rare ca să 
valoreze mai mult de o liră sau două. 

Uşa dinspre hol se deschise şi intră polițistul cel tânăr 
ducând un carneţel şi o pereche de mănugşi. 

— Da, Jones, ce e? Îl întrebă inspectorul. 


— Am cercetat, maşina, domnule. Pe scaunul şoferului era 
o pereche de mănuşi. Însă am găsit carnetul ăsta de 
înmatriculare în buzunarul lateral. 

Îi înmână carnetul inspectorului, în timp ce Clarissa şi 
Jeremy schimbară un zâmbet auzind puternicul accent 
irlandez al poliţistului. 

— Oliver Costello, Morgan Mansions 27, Londra SW3, citi 
inspectorul cu glas tare, apoi se întoarse către Clarissa şi 
întrebă tăios: A fost aici azi un om pe nume Costello? 

Capitolul 11 

Cei patru schimbară pe furiş priviri vinovate. Cea care 
vorbi fu Clarissa. 

— Da, recunoscu ea. A fost aici pe la... Staţi să văd... Da, 
pe la şase şi jumătate. 

— E prieten cu dumneavoastră? O întrebă inspectorul. 

— Nu, nu l-aş numi prieten, l-am văzut doar de câteva ori. 
Îşi luă în mod deliberat o expresie încurcată şi apoi spuse 
ezitant: E... puţin cam stânjenitor, zău... 

Se uită rugătoare la sir Rowland. 

Acesta se grăbi să răspundă cererii ei nerostite. 

— Poate ar fi mai bine dacă aş explica eu situaţia, 
inspectore, spuse el. 

— Vă rog, domnule. 

— Ei bine, povestea asta are legătură cu prima doamnă 
Hailsham-Brown. Ea şi domnul Hailsham-Brown au divorţat 
acum mai bine de un an, şi ea s-a recăsătorit recent cu 
domnul Oliver Costello. 

— Înţeleg, spuse inspectorul. Iar domnul Costello a venit 
azi aici. De ce? Era aşteptat? 

— Oh, nu, răspunse senină Clarissa. De fapt, când 
Miranda, prima doamnă Hailsham-Brown a părăsit casa 
asta a luat câteva lucruri care nu era ale ei. Oliver Costello 
se afla întâmplător prin părţile astea şi a trecut să le aducă. 

— Ce fel de lucruri? Întrebă repede inspectorul. 

— Nimic prea important, răspunse zâmbind Clarissa. 
Ridicând mica cutie de argint pentru ţigări de pe masă de 


lângă canapea, i-o arătă inspectorului. Aceasta a fost una 
dintre ele. A fost a mamei soţului meu, şi el ţine la ea din 
motive sentimentale. 

Inspectorul se uită gânditor la Clarissa, apoi o întrebă: 

— Cât a stat aici domnul Costello? 

— Oh, foarte puţin. Spunea că e foarte grăbit. Cam zece 
minute, cred. Nu mai mult. 

— Şi întrevederea dumneavoastră a fost absolut amiabilă? 

— Oh, da, îl asigură Clarissa pe inspector. Am considerat 
că e foarte amabil din partea lui să se deranjeze ca să 
returneze nişte lucruri. 

— A pomenit unde se duce când pleacă de aici? 

— Nu. De fapt, a ieşit pe uşa glasvandului. Grădinăreasa 
mea, domnişoara Peake, era aici şi s-a oferit să-l conducă 
prin grădină. 

— Grădinăreasa dumneavoastră locuieşte pe domeniu? 

— Da, dar nu în casă. Locuieşte în căsuţă. 

— Cred că am să stau de vorbă cu ea. Jones, du-te şi aduo 
aici. 

— Există o linie telefonică până la căsuţă. Să v-o chem eu, 
domnule inspector? Se oferi Clarissa. 

— Sunteţi foarte amabilă, doamnă Hailsham-Brown. 

— Deloc. Nu cred că s-a culcat încă, spuse Clarissa 
apăsând pe un buton al telefonului. Alo, domnişoară Peake. 
Aici doamna Hailsham-Brown... Te-ar deranja să vii până 
aici? S-a întâmplat ceva destul de interesant... Mulţumesc. 

Puse receptorul în furcă şi i se adresă inspectorului: 

— Domnişoara Peake s-a spălat pe cap, dar se îmbracă şi 
vine. 

— Mulţumesc, spuse inspectorul. S-ar putea ca domnul 
Costello să-i fi spus ei unde se ducea. 

— Da, se poate, aprobă Clarissa. 

— Întrebările care nu-mi dau pace sunt de ce maşina lui 
Costello e încă aici şi unde s-a dusel. 

Clarissa aruncă fără să vrea o privire spre panoul de lângă 
bibliotecă, apoi se duse la glasvand s-o aştepte pe 


domnişoara Peake. Observându-i privirea, Jeremy se 
rezemă de speteaza scaunului cu un aer inocent şi îşi 
încrucişă picioarele. 

Inspectorul continuă: 

— Se pare că această domnişoară Peake este ultima 
persoană care l-a văzut. Spuneţi că a ieşit pe uşa acelui 
glasvand. Aţi încuiat-o după el? 

— Nu, răspunse Clarissa stând cu spatele la inspector. 

— Poftim? Întrebă inspectorul. 

Ceva în tonul lui o făcu se se întoarcă. 

— Nu... Nu cred, spuse ea ezitant. 

— Deci se poate ca el să se fi întors pe acolo, rosti 
inspectorul. Inspiră adânc şi anunţă cu importanţă: Cu 
permisiunea dumnevoastră, doamnă Hailsham-Brown, aş 
vrea să cercetez casa. 

— Desigur, răspunse Clarissa cu un zâmbet prietenos. 
Camera asta aţi văzut-o. Aici n-ar putea să fie nimeni 
ascuns. lar aici este biblioteca. Ducându-se la uşa 
bibliotecii, o deschise. Vreţi să intraţi? 

— Mulţumesc, spuse inspectorul. Jones! 

În timp ce cei doi bărbaţi intrau în bibliotecă, inspectorul 
adăugă: 

— Doar să vedem unde dă uşa aceea. 

Arătă o altă uşă din bibliotecă. 

Imediat ce se îndepărtară, sir Rowland se duse la Clarissa. 

— Ce e de partea cealaltă? O întrebă el încet arătând 
panoul. 

— Rafturi de cărţi. 

Sir Rowland dădu din cap şi se îndreptă nonşalant spre 
canapea, în timp ce auzi glasul poliţistului strigând: 

— E doar o altă uşă care dă în hol, domnule. 

Cei doi ofiţeri se întoarseră din bibliotecă. 

— Corect, spuse inspectorul. Se uită la sir Rowland, 
aparent luând notă de faptul că se mişcase din loc. Acum 
vom cerceta restul casei. 


— Dacă nu vă deranjează, am să vin cu dumneavoastră, în 
caz că fiica mea vitregă s-ar trezi şi s-ar speria, deşi nu 
cred, spuse Clarissa. Copiii dorm foarte adânc. Trebuie să-i 
zgâlţâi ca să se trezească. Aveţi copii, domnule inspector? 

— Un băiat şi o fată, răspunse scurt inspectorul 
deschizând uşa dinspre hol. 

leşi din cameră şi traversă holul şi începu să urce scara. 

Jones ieşi după el, iar Clarissa îl urmă îndeaproape. 

După ieşirea lor, cei trei rămaşi în cameră se uitară unul la 
altul. Hugo îşi şterse mâinile şi Jeremy îşi tamponă fruntea 
cu batista. 

— Şi acum? Întrebă Jeremy luând încă un sandvici. 

Sir Rowland clătină din cap. 

— Nu-mi place asta, spuse el. 

— După părerea mea, nu e decât un lucru de făcut, spuse 
Hugo. Să mărturisim înainte de a fi prea târziu. 

— La naiba, nu putem face asta! Exclamă Jeremy. N-ar fi 
prea corect faţă de Clarissa. 

— Dar o băgăm într-un bucluc şi mai mare dacă o ţinem 
aşa, insistă Hugo. Cum o să ducem cadavrul? Poliţia va 
confisca maşina tipului. 

— Am putea s-o folosim pe a mea, sugeră Jeremy. 

— Ei bine, nu-mi place, spuse Hugo. Nu-mi place deloc. La 
naiba, fac parte din justiţia locală. Trebuie să mă gândesc la 
reputaţia mea. Se întoarse către sir Rowland. Tu ce spui, 
Roly? 

Sir Rowland arăta grav. 

— Recunosc că nu-mi place, dar m-am angajat personal să 
duc treaba până la capăt. 

Se uită grav la cei doi şi continuă: 

— Suntem cu toţii într-un mare bucluc. Dar dacă suntem 
uniţi şi avem noroc, cred că există o şansă s-o scoatem la 
capăt. Odată ce poliţiştii vor constata că Costello nu e în 
casă, vor pleca şi vor căuta în altă parte. La urma urmelor, 
putea foarte bine să-şi lase maşina aici şi să plece pe jos. 


Noi toţi suntem oameni respectabili; n-au dat de ce să ne 
bănuiască. 

— Bine, dacă spui tu, vom înfrunta cu tupeu situaţia, spuse 
Hugo. 

— Trebuie să spun că Clarissa e o minunăţie, se 
entuziasmă Jeremy. Nu i s-a clintit un fir de păr. L-a făcut pe 
inspector să-i mănânce din palmă. 

Se auzi soneria de la intrare. 

— Asta trebuie să fie domnişoara Peake, spuse sir 
Rowland. Te rog, Warrender, du-te şi adu-o aici. 

Imediat după ieşirea lui Jeremy, Hugo întrebă în şoaptă. 

— Despre ce este vorba, Roly? Ce ţi-a spus Clarissa când 
te-a convins? 

Sir Rowland dădu să vorbească, dar auzind pe hol 
glasurile lui Jeremy şi domnişoarei Peake, făcu un gest care 
se traducea prin „Nu acum”. 

Un moment mai târziu în salon intrară Jeremy şi 
grădinăreasa, aceasta din urmă îmbrăcată în grabă şi cu un 
prosop pe cap. 

— Ce sunt toate astea? Vru să ştie ea. Doamna 
HailshamBrown a fost extrem de misterioasă la telefon. S-a 
întâmplat ceva? 

Sir Rowland i se adresă cu o curtoazie extremă. 

— Îmi pare rău că ai fost luată pe sus în felul ăsta, 
domnişoară Peake, se scuză el. le rog să iei loc. 

Îi arătă un scaun de lângă masa de bridge. 

Hugo trase scaunul pentru domnişoara Peake care îi 
mulţumi, apoi se aşeză şi el pe un scaun mai confortabil în 
timp ce sir Rowland o informa pe grădinăreasă. 

— De fapt, e poliţia aici şi... 

— Poliţia? ÎI întrerupse uimită domnişoara Peake. A avut 
loc un jaf? 

— Nu, nu un jaf, dar... 

Se opri căci în acel moment în cameră intrară Clarissa, 
inspectorul şi polițistul. Jeremy se aşeză pe canapea, iar sir 
Rowland rămase în picioare în spatele ei. 


— Domnule inspector, aceasta e domnişoara Peake, spuse 
Clarissa. 

Inspectorul făcu o mică plecăciune băţoasă în faţa 
domnişoarei Peake. 

— Bună seara, spuse el. 

— Bună seara, domnule inspector, răspunse domnişoara 
Peake. 'Tocmai îl întrebam pe sir Rowland dacă a avut loc 
vreun jaf. 

Inspectorul se uită cercetător la ea câteva clipe, apoi 
vorbi: 

— Am primit un telefon destul de ciudat care ne-a adus 
aici. Şi ne-am gândit că poate dumneata ai să poţi să ne 
lămureşti problema. 

Capitolul 12 

Vorbele inspectorului fură întâmpinate de râsul vesel al 
domnişoarei Peake. 

— Treaba asta e misterioasă! Mă distrez pe cinste! 
Exclamă ea cu încântare. 

Inspectorul se încruntă. 

— E în legătură cu domnul Costello, explică el. Domnul 
Oliver Costello din Morgan Mansions 27, Londra SW3. Cred 
că asta vine prin zona Chelsea. 

— N-am auzit niciodată de el, spuse cu tărie domnişoara 
Peake. 

— A fost aici în seara asta, în vizită la doamna 
HailshamBrown, şi cred că dumneata l-ai condus la plecare 
prin grădină. 

Domnişoara Peake îşi dădu o palmă peste coapsă. 

— Oh, omul acela! Îşi aminti ea. Doamna HailshamBrown 
nu i-a menţionat numele. 

Se uită la inspector cu ceva mai mult interes. 

— Da, ce vreţi să ştiţi? 

Vorbind rar şi apăsat, inspectorul spuse: 

— Aş vrea să ştiu exact ce s-a întâmplat, şi când l-ai văzut 
ultima dată. 

Domnişoara Peake se gândi o clipă, apoi răspunse. 


— Staţi să văd. Am ieşit pe uşa glasvandului şi i-am spus că 
există o scurtătură dacă vrea să ajungă la autobuz dar el 
mi-a spus că nu, că venise cu maşina şi că o lăsase lângă 
grajduri. 

Îi zâmbi inspectorului de parcă se aştepta să fie premiată 
pentru ce îşi amintise, dar acesta se mulţumi să comenteze 
îngândurat: 

— Nu-i un loc cam ciudat să laşi o maşină? 

— Exact aşa m-am gândit şi eu, aprobă domnişoara Peake 
dându-i inspectorului o palmă peste mână. În loc să vină ca 
tot omu' cu maşina până la uşa din faţă, a lăsat-o lângă 
grajduri. Ce lucruri ciudate fac oamenii! 

— Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

Domnişoara Peake ridică din umeri. 

— Păi, a plecat spre maşina lui şi presupun că a luat-o din 
loc. 

— L-ai văzut când a plecat? 

— Nu, strângeam uneltele. 

— Şi asta a fost ultima dată când l-ai văzut? 

— Da, de ce? 

— Pentru că maşina lui e încă aici, spuse inspectorul. 

Vorbind rar şi apăsat, continuă: 

— La şapte patruzeci şi nouă s-a primit un telefon la poliţie 
care spunea că la Copplestone Court a fost omorât un 
bărbat. 

Domnişoara Peake arată interzisă. 

— Omorât? Exclamă ea. Aici? Caraghios! 

— Toată lumea pare să creadă asta, spuse inspectorul 
uitându-se grăitor la sir Rowland. 

— Fireşte, continuă domnişoara Peake, ştiu că prin 
preajmă mişună maniacii ăia care atrag femei... Dar 
dumneavoastră spuneţi că a fost omorât un bărbat... 

Inspectorul i-o reteză cu bruscheţe. 

— N-ai auzit altă maşină în seara asta? 

— Numai pe-a domnului Hailsham-Brown. 


— Domnul Hailsham-Brown? Întrebă inspectorul ridicând 
din sprâncene. Credeam că e aşteptat acasă foarte târziu. 

Privirea i se mută la Clarissa care se grăbi să explice. 

— Soţul meu a venit într-adevăr acasă dar a trebuit să 
plece aproape imediat. 

Inspectorul adoptă o expresie deliberat răbdătoare. 

— Oh, aşa? Comentă el pe un ton de politeţe studiată. 
Când anume a venit acasă? 

— Să văd... Începu să se bâlbâie Clarissa. Trebuie să fi fost 
pe la... 

— Cam cu un sfert de oră înainte să-mi termin eu 
programul, interveni domnişoara Peake. Eu muncesc mult 
peste program, domnule inspector. Niciodată nu mă limitez 
la orele stabilite. Asta se cheamă să fii îndrăgostit de munca 
ta, explică ea bătând cu pumnul în masă în timp ce vorbea. 
Da, trebuie să fi fost cam şapte şi un sfert când a venit 
domnul Hailsham-Brown. 

— Asta ar fi fost la scurt timp după plecarea domnului 
Costello, remarcă inspectorul. 

Se duse în mijlocul camerei şi purtarea i se schimbă 
imperceptibil când continuă: 

— Probabil că el şi domnul Hailsham-Brown au trecut unul 
pe lângă altul. 

Domnişoara Peake spuse îngândurată: 

— Vreţi să spuneţi că s-ar putea să se fi întors să 
vorbească cu domnul Hailsham-Brown. 

— Oliver Costello nu s-a întors în mod sigur în casă, 
interveni cu tărie Clarissa. 

— Dar nu puteţi fi sigură privitor la asta, doamnă 
Hailsham-Brown, o contrazise grădinăreasa. Putea să fi 
intrat pe glasvanul acela fără ca dumneavoastră să ştiţi. 

Se opri, apoi exclamă: 

— Măiculiţă! Doar nu credeţi că l-a omorât pe domnul 
Hailsham-Brown, nu-i aşa? 

— Fireşte că nu l-a omorât pe Henry! Se răsti iritată 
Clarissa. 


— Unde s-a dus soţul dumneavoastră când a plecat de 
aici? O întrebă inspectorul. 

— Habar n-am, răspunse scurt Clarissa. 

— De regulă nu vă spune unde se duce? Insistă 
inspectorul. 

— Eu nu pun niciodată întrebări. Consider că pentru un 
bărbat e sâcâitor ca soţia să-i pună întrebări. 

Doamna Peake scoase un schelălăit brusc. 

— Ce proastă sunt! Strigă ea. Bineînţeles, dacă maşina 
omului ăla e încă aici, el trebuie să fie cel care a fost 
omorât. 

Hohoti de râs. 

Sir Rowland se ridică. 

— Nu avem nici un motiv să credem că cineva a fost 
omorât, domnişoară Peake, rosti el cu demnitate. De fapt, 
inspectorul crede că n-a fost decât o farsă prostească. 

Domnişoara Peake nu fu deloc de aceeaşi părere. 

— Dar maşina? Insistă ea. Ea cred că faptul că maşina aia 
e încă aici este foarte suspect. Se ridică şi se apropie de 
inspector. V-aţi uitat după cadavru, domnule inspector? 
Întrebă ea curioasă. 

— Inspectorul a cercetat deja casa, spuse sir Rowland. 

Domnişoara Peake îl bătu pe umăr pe inspector şi continuă 
să-şi expună ideile. 

— Sunt sigură că Elginii ăia au o legătură cu asta - valetul 
şi nevasta aia a lui care-şi spune bucătăreasă. Am bănuielile 
mele cu privire la ei de mai mult timp. Chiar acum când 
veneam încoace am văzut lumină la fereastra dormitorului 
lor, ceea ce e suspect. E seara lor liberă, şi de obicei nu se 
întorc decât după unsprezece. Îl apucă pe inspector de 
braţ. Aţi căutat în odăile lor? 

Inspectorul deschise gura să vorbească, dar ea îl 
întrerupse cu o altă bătaie pe umăr. 

— Ascultaţi la mine, începu ea. Să presupunem că acest 
domn Costello l-a recunoscut pe Elgin ca fiind un om cu 
trecut de infractor. Costello s-o fi hotărât să se întoarcă şi s- 


o avertizeze pe doamna Hailsham-Brown cu privire la acest 
om, iar Elgin l-a atacat. Apoi, desigur, Eligin a ascuns 
cadavrul repede, astfel încât să poată scăpa de el mai 
târziu, în timpul nopţii. Unde l-o fi ascuns, mă întreb? După 
o draperie sau... 

— Zău aşa, domnişoară Peake! O întrerupse mânioasă 
Clarissa. Nu e nimeni ascuns după nici o draperie. Şi sunt 
sigură că Elgin n-ar omori pe nimeni. E absolut caraghios. 

Domnişoara Peake nu se lăsă. 

— Sunteţi atât de credulă, doamnă Hailsham-Brown! Când 
veţi ajunge la vârsta mea, vă veţi da seama că adesea 
oamenii nu sunt ceea ce par. 

Râse cu poftă şi se întoarse către inspector. 

Când el deschise gura să vorbească, ea îi dădu încă o 
palmă zdravănă peste umăr. 

— Deci, continuă ea, unde ar ascunde un om ca Elgin un 
cadavru? Există dulapul ăla între camera asta şi bibliotecă. 
V-aţi uitat acolo? 

Sir Rowland interveni repede. 

— Inspectorul s-a uitat atât aici cât şi în bibliotecă, 
domnişoară Peake. 

Inspectorul se uită la sir Rowland, apoi la grădinăreasă. 

— Ce anume înţelegi dumneata prin „dulap”, domnişoară 
Peake? 

Ceilalţi din încăpere arătau cu toţii mai mult decât 
încordaţi când domnişoara Peake răspunse: 

— Oh, e un loc minunat când te joc de-a v-aţi ascunselea. 
Nici prin cap nu-ţi trece că există. Să vă arăt. 

Se duse la panou, urmată de inspector. Jeremy se ridică în 
picioare în acelaşi moment în care Clarissa exclamă cu 
putere „Nu!” 

Inspectorul şi domnişoara Peake se întoarseră spre ea. 

— Acum nu e nimic acolo, le spuse Clarissa. Ştiu asta 
pentru că puţin mai înainte am trecut pe acolo spre 
bibliotecă. 


Glasul i se stinse. Dezamăgită, domnişoara Peake 
murmură: 

— În fine, în cazul ăsta... 

Totuşi, inspectorul insistă: 

— Chiar şi aşa, arâtă-mi tot, domnişoară Peake. Vreau să 
văd. 

Domnişoara Peake se duse la raftul de cărţi; acţionă 
pârghia şi explică: 

— Tragi de închizătoarea asta şi uşa se deschide. Vedeţi? 

Panoul se deschise şi cadavrul lui Oliver Costello alunecă şi 
se prăbuşi. Domnişoara Peake ţipă. 

— Deci aşa, spuse inspectorul uitându-se întunecat la 
Clarissa. V-aţi înşelat, doamnă Hailsham-Brown. Se pare că 
aici a fost comisă o crimă în seara asta. 

Ţipătul domnişoarei Peake se înălța într-un crescendo. 

Capitolul 13 

Zece minute mai târziu, lucrurile erau oarecum mai 
liniştite căci domnişoara Peake nu mai era în cameră, cum 
de altfel nu mai erau nici Hugo nici Jeremy. Cadavrul lui 
Oliver Costello zăcea prăbuşit în nişa a cărei uşă era 
deschisă. Clarissa era întinsă pe canapea, iar sir Rowland 
stătea lângă ea încercând să o convingă să ia o înghiţitură 
de coniac. Inspectorul vorbea la telefon, iar polițistul stătea 
de pază. 

— Da, da... Spunea inspectorul. Unde?... A lovit şi a 
fugit?... Da, trimite-i acolo cât de repede poţi... Da, să facă 
şi fotografii... Da, tot tacâmul. 

Puse receptorul în furcă şi se duse la poliţist. 

— Au venit toate o dată, i se plânse el colegului său. 
Săptămâni întregi nu se întâmplă nimic, iar acum medicul 
secţiei a plecat la un accident grav de maşină survenit pe 
şoseaua spre Londra. Asta înseamnă niţică întârziere. Arătă 
înspre cadavru. Ar fi bine să nu-l mişcăm până nu i se fac 
fotografiile. Nu că ne-ar spune ceva. N-a fost omorât acolo, 
a fost băgat acolo după aceea. 

— De unde ştiţi sigur, domnule? Întrebă polițistul. 


Inspectorul se uită la covor. 

— Se văd urmele picioarelor când a fost târât, spuse el şi 
îngenunche în spatele canapelei. Polițistul făcu la fel. 

Sir Rowland o întrebă pe Clarissa: 

— Cum te simţi acum? 

— Mulţumesc, Roly, mai bine, răspunse ea slab. 

Cei doi poliţişti se ridicară. 

— Mai bine ai închide uşa asta, îi spuse inspectorul 
colegului său. Nu avem nevoie de alte istericale. 

— Prea bine, domnule, răspunse polițistul şi închise 
panoul. 

Sir Rowland se ridică de pe canapea şi i se adresă 
inspectorului. 

— Doamna Hailsham-Brown a suferit un şoc puternic. 
Cred că ar trebui să meargă în camera ei şi să se întindă. 

Politicos, dar cu o anume rezervă, inspectorul răspunse: 

— Sigur, domnule, dar nu chiar acum. Mai întâi aş vrea să- 
i pun câteva întrebări. 

Sir Rowland încercă să insiste. 

— Dar nu e în formă ca să fie chestionată în momentul de 
faţă. 

— Mă simt bine, Roly, interveni slab Clarissa. 

Sir Rowland i se adresă pe un ton prevenitor. 

— Eşti foarte curajoasă, draga mea, dar cred că ar fi mai 
înţelept din partea ta să te duci să se odihneşti puţin. 

— Dragul meu unchi Roly! Îi răspunse cu un zâmbet 
Clarissa. Puteţi să mă întrebaţi orice doriţi, domnule 
inspector, continuă ea cu graţie. Deşi mă tem că n-am să vă 
pot ajuta prea mult pentru că pur şi simplu nu ştiu nimic 
despre toate astea. 

Sir Rowland oftă, clătină din cap şi se îndepărtă. 

— N-o să vă deranjăm mult, doamnă, o asigură inspectorul 
pe Clarissa. Ducându-se la uşa dinspre bibliotecă o deschise 
şi i se adresă lui Sir Rowland. Vreţi să vă alăturaţi celorlalţi 
domni din bibliotecă, domnule? 


După un scurt duel de priviri, sir Rowland se dădu învins şi 
se duse în bibliotecă. Inspectorul închise uşa şi îi făcu semn 
poliţistului să ia loc şi să noteze. Clarissa se ridică în poziţie 
şezândă. 

— Şi-acum, doamnă Hailsham-Brown, dacă într-adevăr 
sunteţi gata, să începem, spuse inspectorul. Eşti gata, 
Jones? Întrebă el şi, trăgând un scaun de la masa de bridge, 
se aşeză cu faţa la Clarissa. 

— Gata, domnule, răspunse Jones. 

— Bun. Doamnă Hailsham-Brown, susţineţi că nu ştiaţi că 
în nişa aceea era ascuns un cadavru? 

— Nu, bineînţeles că nu ştiam, răspunse Clarissa, cu ochii 
mari. E oribil! Absolut oribil. 

Inspectorul se uită întrebător la ea. 

— Când am cercetat această cameră, de ce nu ne-aţi atras 
atenţia că există o nişă? 

— Nu ştiu, nu mi-a trecut prin cap. Vedeţi dumneavoastră, 
noi nu folosim niciodată nişa aceea, aşa că nici nu mi-a venit 
în minte. 

— Dar parcă spuneaţi că tocmai trecuserăţi pe acolo în 
bibliotecă, punctă inspectorul. 

— Oh, nu! Exclamă repede Clarissa. Trebuie că m-aţi 
înţeles greşit. Arătă către uşa bibliotecii. Am vrut să spun că 
am intrat pe uşa aceea în bibliotecă. 

— Da, probabil că n-am înţeles eu bine, spuse mohorât - 
inspectorul. În fine, să lămurim măcar următorul lucru. 
Spuneţi că nu aveţi nici o idee când s-a întors domnul 
Costello în casă sau pentru ce s-a întors. 

— Nu, pur şi simplu nu-mi imaginez, răspuns Clarissa cu 
candoare. 

— Dar e cert că s-a întors, insistă inspectorul. 

— Da, desigur... Asta acum. 

— Ei bine, trebuie să fi avut un motiv. 

— Aşa presupun. Dar habar n-am care putea să fie. 

— Credeţi că, poate, voia să stea de vorbă cu soţul 
dumneavoastră? 


— Nu. Sunt sigură că nu. El şi Henry nu s-au plăcut 
niciodată. 

— Oh! Nu s-au plăcut niciodată. Nu mi-am dat seama de 
asta. A existat vreo ceartă între ei? 

— Nu, domnule inspector, nu s-au certat. Henry pur şi 
simplu nu-l agrea. 

— Sunteţi absolut sigură că domnul Costello nu s-a întors 
să stea de vorbă cu dumneavoastră? 

— Cu mine? Întrebă cu inocenţă Clarissa. Oh, nu, sunt 
sigură că nu. Ce motiv putea să aibă? 

Inspectorul inspiră adânc, apoi întrebă rar şi apăsat: 

— Există altcineva în casă cu care să fi vrut să vorbească? 
Vă rog să vă gândiţi bine înainte să răspundeţi. 

— Nu văd cine altcineva ar putea fi, răspunse cu inocenţă 
Clarissa. 

Inspectorul se ridică şi puse scaunul la loc. Apoi, 
plimbându-se agale prin cameră, începu să raţioneze cu 
glas tare. 

— Domnul Costello vine aici şi restituie obiectele pe care 
prima doamnă Hailsham-Brown le luase din greşeală. Apoi 
îşi ia la revedere. Dar pe urmă se întoarce în casă. Probabil 
că a intrat pe aici, spuse inspectorul arătând spre uşile 
glasvandului. Este omorât şi cadavrul lui este băgat în nişa 
aceea - totul într-un interval de timp cuprins între zece şi 
douăzeci de minute. Şi nimeni nu aude nimic? Îmi vine 
foarte greu să cred. 

— Ştiu, aprobă Clarissa. Şi mie îmi vine tot atât de greu să 
cred. E cu adevărat extraordinar, nu? 

— În mod sigur, spuse pe un ton clar ironic inspectorul. 
Doamnă Hailsham-Brown, sunteţi absolut sigură că n-aţi 
auzit nimic? Întrebă el apăsat. 

— N-am auzit absolut nimic, răspunse Clarissa. 

Inspectorul se duse la uşa dinspre hol şi o deschise. 

— Ei bine, asta e tot deocamdată, doamnă 
HailshamBrown. 


Clarissa se ridică şi se duse repede la uşa dinspre 
bibliotecă, însă fu oprită de inspector. 

— Nu pe acolo, vă rog, spuse el şi o conduse la uşa dinspre 
hol. 

— Dar prefer să stau cu ceilalţi, protestă ea. 

— Mai târziu, dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

Cu mare reţinere, Clarissa ieşi pe uşa dinspre hol. 

Capitolul 14 

Inspectorul închise uşa după Clarissa, apoi se duse la 
polițistul care mai scria încă. 

— Unde-i femeia cealaltă? Grădinăreasa. Domnişoara... 
Ăă... Peake, parcă. 

— Am pus-o pe patul din camera liberă, domnule. După ce 
i-a trecut isteria, adică. Ce ne-am mai luptat cu ea! Râdea şi 
plângea, ceva de groază, domnule. 

— Nu contează dacă doamna Hailsham-Brown se duce şi 
vorbeşte cu ea. Dar nu o să vorbească cu aceşti trei bărbaţi. 
Sper că ai încuiat uşa bibliotecii care dă în hol? 

— Da, domnule. Am cheia la mine. 

— Nu ştiu ce să mai cred. Toţi sunt persoane extrem de 
respectabile. Hailsham-Brown e diplomat, Hugo Birch e în 
justiţie şi îl cunoaştem, iar ceilalţi doi oaspeţi ai familiei 
Hailsham-Brown par tipi decenţi şi de înaltă clasă. Dar se 
petrece ceva ciudat. Niciunul din ei nu e cinstit cu noi, şi 
asta e valabil şi pentru doamna Hailsham-Brown. Ascund 
ceva, şi sunt hotărât să aflu ce, fie că are sau nu legătură cu 
crima. În fine, ar fi mai bine să continuăm. Să-i luăm pe toţi 
o dată. 

În timp ce polițistul se ridică, inspectorul se răzgândi. 

— Nu. Mai întâi am să schimb o vorbă cu valetul, se hotări 
el. 

— Elgin? 

— Da, Elgin. Cheamă-l înăuntru. Am o bănuială că el ştie 
ceva. 

— Cu siguranţă, domnule, răspunse polițistul. 


Părăsind încăperea, îl găsi pe Elgin dând târcoale uşii 
camerei de zi. Valetul se prefăcu că se îndreaptă spre scară, 
dar se opri când polițistul îl chemă şi intră în încăpere 
destul de nervos. 

Inspectorul îi arătă scaunul de lângă masa de bridge. 
Elgin se aşeză, şi inspectorul începu interogatoriul. 

— Spui că în seara asta aţi plecat la film dar v-aţi întors. 
De ce? 

— V-am spus, domnule. Soţia mea nu se simţea bine. 

Inspectorul îl privi drept. 

— Dumneata i-ai dat drumul în casă domnului Costello 
când a venit aici în seara asta, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— De ce nu ne-ai spus pe loc că maşina domnului Costello 
era afară? 

— N-am ştiut a cui maşină era, domnule. Domnul Costello 
n-a venit cu maşina până la uşa din faţă. Nici măcar n-am 
ştiut că venise cu maşina. 

— Nu e ciudat că şi-a lăsat maşina lângă grajduri? 

— Da, domnule, presupun că e. Dar cred că a avut 
motivele lui. 

— Ce anume înţelegi prin asta? Întrebă repede 
inspectorul. 

— Nimic, domnule, răspunse Elgin. Absolut nimic. 

— Îl mai văzuseşi vreodată pe domnul Costello? 

— Niciodată, domnule. 

Inspectorul adoptă un ton plin de înţeles. 

— Nu din cauza domnului Costello te-ai întors în seara 
asta? Întrebă el. 

— V-am spus, domnule. Soţia mea... 

— Nu vreau să mai aud de soţia dumitale, îl întrerupse 
inspectorul. De cât timp eşti la doamna Hailsham-Brown? 

— De şase săptămâni, domnule. 

— Şi înainte de asta? 

— Am... Am avut o mică perioadă de odihnă, răspunse 
neliniştit valetul. 


— Odihnă? Întrebă inspectorul bănuitor. Îţi dai seama că 
într-un caz ca acesta referinţele dumitale vor fi cercetate cu 
mare grijă. 

Elgin dădu să se ridice, dar se aşeză la loc. 

— N-aş... N-aş vrea să vă păcălesc, domnule, spuse el. N-a 
fost nimic cu adevărat râu. Vreau să spun că... Referințele 
originale rupându-se... N-am putu să-mi amintesc bine 
conţinutul... 

— Aşa că ţi-ai scris singur referinţele, îl întrerupse 
inspectorul. Asta e, nu-i aşa? 

— N-am vrut să fac nici un rău, protestă Elgin. Trebuia 
sămi câştig existenţa... 

Inspectorul îl înterupse din nou. 

— În momentul de faţă nu mă interesează că ţi-ai falsificat 
referinţele, spuse el. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat aici în 
seara asta şi ce ştii despre domnul Costello. 

— N-am mai dat ochii cu el înainte, insistă Elgin. 

Uitându-se la uşa dinspre hol, continuă: 

— Dar am o bănuială de ce a venit aici. 

— Şi care e asta? 

— A venit s-o şantajeze. O avea cu ceva la mână. 

— Spunând „o”, presupun că te referi la doamna 
Hailsham-Brown. 

— Da. Am intrat aici să întreb dacă mai voia ceva, şi i-am 
auzit discutând. 

— Ce anume ai auzit? 

— Am auzit-o pe ea spunând: „Dar ăsta e şantaj. N-am să 
cedez în faţa lui”. 

— Hm! Exclamă inspectorul îndoit. Altceva? 

— Nimic. S-au oprit când am intrat eu, iar când am ieşit şi- 
au coborât glasurile. 

— Înţeleg. 

Inspectorul se uită cu atenţie la valet, aşteptându-l să 
vorbească din nou. 

Elgin se ridică de pe scaun şi rosti aproape scâncind: 


— N-o să fiţi aspru, cu mine, nu-i aşa, domnule? Şi aşa am 
avut o mulţime de probleme. 

Inspectorul îl mai privi o clipă, apoi îl concedie. 

— Eşti liber. 

— Da, domnule. Mulţumesc, domnule, răspunse repede 
Elgin şi ieşi în grabă. 

Inspectorul se uită după el, apoi se întoarse către poliţist. 

— Şantaj, ai? Murmură el. 

— Şi doamna Hailsham-Brown pare o doamnă atât de 
cumsecade! Comentă polițistul. 

— Da, nu poţi şti niciodată sigur. Acum am să vorbesc cu 
domnul Birch. 

Polițistul se duse la uşa bibliotecii. 

— Domnul Birch, vă rog. 

Hugo intră arătând încăpățânat şi destul de sfidător. 
Polițistul închise uşa după el şi se aşeză la masă, în timp ce 
inspectorul îl întâmpină cu politeţe pe Hugo. 

— Intraţi, domnule Birch, îl invită el. Luaţi loc, vă rog. 

Hugo se aşeză, şi inspectorul continuă: 

— E o afacere foarte neplăcută, domnule. Ce aveţi de spus 
despre ea? 

Bătând cu tocul de ochelari în masă, Hugo răspunse 
sfidător: 

— Absolut nimic. 

— Nimic? Întrebă surprins inspectorul. 

— Ce te aştepţi să spun? Femeia deschide dulapul şi din el 
cade un cadavru. Mi s-a tăiat respiraţia. Nici acum nu mi- 
am revenit. N-are rost să mă întrebi ceva, pentru că nu ştiu 
nimic despre asta. 

Inspectorul se uită drept la Hugo, apoi întrebă: 

— Asta e declaraţia dumneavoastră? Că nu ştiţi absolut 
nimic despre asta? 

— Ţi-am spus, repetă Hugo. Nu eu l-am omorât pe tip. 

Îl fulgeră sfidător cu privirea pe inspector. 

— Nici măcar nu-l cunoşteam. 


— Nu-l cunoşteaţi. Foarte bine. Nu spun că îl cunoşteaţi. 
În mod sigur nu spun nici că l-aţi omorât dumneavoastră. 
Dar nu cred „nu ştiţi nimic”, după cum afirmaţi. Aşa că 
haideţi să colaborăm pentru a afla ce ştiţi. Pentru început, 
auziserăţi de el, nu-i aşa? 

— Da, se răsti Hugo. Auzisem că era un tip deocheat. 

— În ce sens? 

— Ştiu şi eu? Era genul de tip care plăcea femeilor, iar 
bărbaţilor nu le era de nici un folos. Cam aşa ceva. 

Inspectorul făcu o pauză apoi întrebă cu grijă: 

— Nu aveţi idee ce ce s-o fi întors în casa asta a doua oară 
în această seară? 

— Nici cea mai mică, răspunse ferm Hugo. 

Inspectorul făcu câţiva paşi în jurul mesei, apoi se întoarse 
brusc spre Hugo. 

— Credeţi că exista ceva între el şi actuala doamnă 
Hailsham-Brown? 

Hugo se arătă şocat. 

— Clarissa? Doamne sfinte, nu! Clarissa e o fată de treabă. 
Are foarte multă minte. Ea nu s-ar uita de două ori la un tip 
ca ăsta. 

— Aşadar, nu ne puteţi ajuta. 

— Îmi pare rău. Dar asta e, răspunse Hugo încercând să 
fie nonşalant. 

Făcând un ultim efort de smulge cel puţin o informaţie de 
la Hugo, inspectorul întrebă: 

— Chiar nu aveaţi nici o idee că acel cadavru era în nişă? 

— Bineînţeles că nu, răspunse ofensat Hugo. 

— Vă mulţumesc, domnule, spuse inspectorul 
îndepărtându-se. Asta e tot. 

Hugo se ridică, îşi luă tocul de ochelari şi o porni către uşa 
ce dădea în bibliotecă, dar polițistul îi bară calea. 

— Pe aici, domnule, spuse el deschizând uşa de la hol. 

Hugo se supuse şi polițistul închise uşa în urma lui. 

Inspectorul se duse la birou şi luă de pe elo carte groasă 
cu coperţi roşii. 


— Domnul Birch a fost o mină de informaţii, nu-i aşa? 
Comentă el ironic. Reţine, nu e prea plăcut pentru un 
membru al justiţiei să fie amestecat într-o crimă. 

Inspectorul începu să citească cu glas tare. 

— Delahaye, sir Rowland Edward Mark...” 

— Ce aveţi acolo? Întrebă polițistul. Oh, Who's who. 

Inspectorul continuă să citească. 

— Studii: Eton - Trinity College...” Um! „Ataşatul 
Ministerului de Externe... Secretar de gradul doi... 
Madrid... Plenipotenţiar.” 

— Oho! Exclamă polițistul. Vreţi să-l introduc acum, 
domnule? 

Inspectorul se gândi o clipă. 

— Nu, hotări el. El e cel mai interesant dintre toţi, aşa că o 
să-l las la urmă. Introdu-l acum pe tânărul Warrender. 

Capitolul 15 

Polițistul chemă din pragul uşii bibliotecii. 

— Domnul Warrender, vă rog. 

Jeremy intră căutând, cam fără succes, să arate complet 
degajat. Polițistul îşi reluă locul la masă, în timp ce 
inspectorul se ridică pe jumătate şi trase un scaun pentru 
Jeremy. 

— Luaţi loc, spuse el oarecum cu bruscheţe. 

Jeremy se aşeză şi inspectorul îl întrebă oficial: 

— Cum vă numiţi? 

— Jeremy Warrender. 

— Adresa? 

— Broad Street 340 şi Grosvenor Square 34, răspunse 
Jeremy încercând să pară nonşalant. Adresa de la ţară, 
Hepplestone, Wiltshire. 

— Sună de parcă aţi fi un domn independent din punct de 
vedere material, comentă inspectorul. 

— Mă tem că nu, spuse cu un zâmbet Jeremy. Sunt 
secretarul particular al lui Sir Kenneth Thompson, 
preşedintele lui Saxon-Arabian Oil. Acestea sunt adresele 
lui. 


— De când lucraţi pentru el? 

— Cam de-un an. Înainte am fost timp de patru ani 
asistentul personal al domnului Scott Agins. 

— Ah, da, spuse inspectorul. Afaceristul acela bogat din 
City, nu-i aşa? 

Se gândi o clipă, apoi întrebă: 

— Îl cunoaşteaţi pe acest om, Oliver Costello? 

— Nu, n-am auzit niciodată de el până în seara asta. 

— Şi nu l-aţi văzut când a venit aici în seara asta? 

— Nu. Plecasem la clubul de golf împreună cu ceilalţi. 
Cinam acolo. Era seara liberă a servitorilor, şi domnul Birch 
ne invitase să cinăm cu ella club. 

Inspectorul dădu din cap. După o pauză, întrebă: 

— A fost invitată şi doamna Hailsham-Brown? 

— Nu, răspunse Jeremy. 

Inspectorul ridică din sprâncene, iar Jeremy se grăbi să 
adauge: 

— Adică, putea să vină dacă voia. 

— Vreţi să spuneţi că a fost invitată şi a refuzat? 

— Nu, nu, răspunse repede Jeremy. Vreau să spun că 
Hailsham-Brown e de obicei foarte obosit când ajunge 
acasă, şi Clarissa spunea că or să mănânce ceva frugal aici. 

Inspectorul păru derutat. 

— Staţi să înţeleg, spuse el răstit. Doamna HailshamBrown 
îşi aştepta soţul la cină? Nu se aştepta ca el să plece iar 
imediat după ce venea? 

Jeremy era acum clar încurcat. 

— Păi... Ăă... Ei bine... Ăă... Zău, nu ştiu, se bâlbâi ei. Nu... 
Acum că aţi pomenit de asta, cred că ea a spuscăelo să fie 
plecat în seara asta. 

Inspectorul se ridică şi se îndepărtă câţiva paşi. 

— Atunci pare ciudat că doamna Hailsham-Brown n-a ieşit 
să ia cina cu dumneavoastră, în loc să rămână aici să cineze 
singură. 

Jeremy se răsuci în scaun, cu faţa la inspector. 


— Păi... Ăă..., începu el apoi, câştigând încredere în sine, 
continuă repede. Ştiţi, mai era şi copila - Pippa. Clarissa nu 
voia să iasă şi s-o lase singură în casă. 

Inspectorul sugeră cu subînţeles: 

— Sau poate îşi făcea planul să primească un vizitator? 

Jeremy se ridică. 

— Sugeraţi un lucru mârşav! Exclamă el cu aprindere. Şi 
nu e adevărat. Sunt sigur că nu a plănuit nimic de genul 
ăsta. 

— Şi totuşi Oliver Castello a venit aici să se întâlnească cu 
cineva, punctă inspectorul. Cei doi servitori aveau liber. 

Domnişoara Peake era în căsuţa ei. Nu mai era nimeni cu 
care putea să se întâlnească în afară de doamna 
HailshamBrown. 

— Tot ce pot să spun €... Începu Jeremy, apoi, întorcânduse 
cu spatele, adăugă moale: Mai bine aţi întreba-o pe ea. 

— Am întrebat-o, îl informă inspectorul. 

— Şi ce-a spus? 

— Exact ce spuneţi dumneavoastră, răspunse suav 
inspectorul. 

Jeremy se aşeză din nou la masa de bridge. 

— Atunci, asta e, spuse el. 

Inspectorul făcu câţiva paşi prin cameră, cu ochii în podea, 
de parcă era cufundat în gânduri. Apoi se întoarse cu faţa la 
Jeremy şi spuse: 

— Povestiţi-mi cum de s-a întâmplat să vă întoarceţi cu toţii 
aici de la club. Acesta era planul iniţial? 

— Da, răspunse Jeremy, dar se răzgândi rapid. Adică nu. 

— Da sau nu? 

Jeremu trase adânc aer în piept. 

— Ei bine, a fost în felul următor. Au plecat cu toţii la club. 
Sir Rowland şi Hugo s-au dus direct în sala de mese iar eu 
iam urmat ceva mai târziu. Ştiţi, era bufet rece. Au jucat 
golf până s-a întunecat, apoi cineva a întrebat „Facem un 
bridge?” iar au am spus „De ce nu ne-am întoarce la soţii 


Hailsham-Brown, unde e mult mai plăcut, să jucăm acolo?” 
Aşa că ne-am întors. 

— Înţeleg, spuse inspectorul. Aşadar a fost ideea 
dumneavoastră? 

Jeremy ridică din umeri. 

— Nu-mi amintesc bine cine a propus primul asta. Putea să 
fi fost Hugo Birch. 

— Şi când aţi ajuns aici? 

Jeremy se gândi o clipă, apoi clătină din cap. 

— Nu pot spune cu precizie. Probabil că am plecat de la 
club cu puţin înainte de opt. 

— Şi asta ce înseamnă? Cinci minute de mers pe jos? 

— Da, cam aşa. Terenul de golf se învecinează cu grădina 
de aici. 

Inspectorul se duse la masa de bridge şi se uită la ea. 

— Şi pe urmă aţi jucat bridge? Întrebă el. 

— Da, confirmă Jeremy. 

Inspectorul dădu încetişor din cap. 

— Asta trebuie să fi fost cu vreo douăzeci de minute 
înainte de sosirea mea. Începu să meargă încet în jurul 
mesei. Cu siguranţă că nu aţi avut timp să terminaţi două 
robere şi să-l începeţi pe al treilea, nu? 

— Poftim? 

Jeremy păru derutat o clipă, dar apoi spuse repede: 

— Nu, nu. Nu. Aceea e lista de scor a Clarissei. Cea la care 
vă uitaţi. Acel prim rober trebuie să fi fost de ieri. 

Indicând celelalte tabele de scoruri, inspectorul observă 
gânditor: 

— Se pare că numai o singură persoană a punctat. 

— Da, recunoscu Jeremy. Mă tem că am fost puţin cam 
indolenţi cu punctatul. L-am lăsat în seama Clarissei. 

Inspectorul se duse către canapea. 

— Ştiaţi despre culoarul de trecere dintre această cameră 
şi bibliotecă? 

— vă referiţi la locul în care a fost găsit cadavrul? 

— Exact. 


— Nu. Nu, habar n-aveam. Grozavă ascunzătoare, nu? Nai 
fi bănuit niciodată că era acolo. 

Inspectorul se aşeză pe braţul canapelei şi, rezemându-se 
de spetează, mută din loc o pernuţă şi observă astfel 
mâănuşile care se aflaseră sub ea. Chipul lui căpătă o 
expresie gravă şi rosti liniştit: 

— Prin urmare, domnule Warrendar, nu aveai de unde să 
ştii că în acel culoar se afla un cadavru, nu-i aşa? 

— Parcă m-a pocnit cu leuca-n cap, cum se spune. Nu mia 
venit să-mi cred ochilor. 

În timp ce Jeremy vorbea, inspectorul împerechea 
mănuşile de pe canapea. Ridică o pereche şi întrebă cu un 
aer conspirativ: 

— Apropo, acestea sunt mănuşile dumneavoastră, 
domnule Warrender? 

— Nu. Adică da, răspunse derutat Jeremy. 

— Da sau nu, domnule? 

— Da, sunt ale mele, cred. 

— Le purtaţi când v-aţi întors de la clubul de golf? 

— Da. Acum îmi amintesc. Da, le purtam. E cam friguleţ în 
seara asta. 

Inspectorul se ridică şi se apropie de Jeremy. Arătându-i 
inițialele din interiorul mănuşilor, spuse: 

— Mănuşile astea poartă inițialele domnului 
HailshamBrown. 

Susţinându-i cu calm privirea, Jeremy răspunse: 

— Ce nostim! Am o pereche exact la fel. 

Inspectorul se întoarse la capanea şi luă o a doua pereche 
de mănuși. 

— Poate că acestea sunt ale dumneavoastră? Sugeră el. 

Jeremy râse. 

— A doua oară nu mă mai prindeţi, spuse el. La urma 
urmelor toate mănuşile arată exact la fel. 

Inspectorul ridică a treia pereche de mănuşi. 

— Trei perechi de mănuşi, murmură el examinându-le. 
Toate purtând în interior inițialele lui Hailsham-Brown. 


Curios. 

— În definitiv, e casa lui. De ce n-ar fi pe aici trei perechi 
de mâănuşi de-ale lui? 

— Singurul lucru interesant este că dumneavoastră aţi 
crezut că una din ele putea fi a dumneavoastră. lar eu văd 
că mănuşile dumneavoastră se află în buzunarul hainei pe 
care o purtaţi. 

Jeremy îşi duse mâna la buzunarul drept. 

— Nu, spuse inspectorul. În buzunarul stâng. 

Scoţând mănuşile din buzunar, Jeremy exclamă: 

— Ce chestie! Da, astea sunt. 

— Şi nu prea seamănă cu astea de la mine, nu? 

— De fapt, astea sunt mănuşile cu care joc golf, răspunse 
cu un zâmbet Jeremy. 

— Mulţumesc, domnule Warrender, spuse brusc 
inspectorul. Asta e tot, deocamdată. 

Jeremy se ridică, arătând supărat. 

— Uite ce e, doar nu credeţi câ... 

— Ce pot să cred, domnule? Întrebă inspectorul. 

— Nimic, răspunse nesigur Jeremy. 

Porni către uşa bibliotecii, dar fu oprit de poliţist care îi 
arătă uşa dinspre hol. Jeremy ieşi închizând uşa după el. 

Lăsând mănuşile pe canapea, inspectorul se duse la masa 
de bridge, se aşeză şi consultă din nou Who's who. 

— Deci aşa, murmură el şi începu să citească cu glas tare. 
„Lhomson, sir Kenneth. Preşedintele Companiei de Petrol 
Arabo-saxone, Companiei Petroliere din Golf.” Hmm! 
Impresionant! „Pasiuni: Filatelie, golf, pescuit. Adresa: 
Broad Street 340, Grosvenor Square 34.” 

În timp ce inspectorul citea, Jones se duse la masa de 
lângă canapea şi începu să-şi ascută creionul în scrumieră. 
Aplecându-se să ridice o aşchie de pe podea, văzu o carte 
de joc şi, ridicând-o, i-o duse inspectorului. 

— Ce e asta? Întrebă inspectorul. 

— O simplă carte de joc, domnule. Am găsit-o acolo, sub 
canapea. 


Inspectorul luă cartea. 

— Asul de pică, observă el. O carte foarte interesantă. 

Ia stai puţin. Întoarse cartea pe dos. Roşie. E din acelaşi 
pachet. Luă pachetul roşu de cărţi de pe masă şi întinse 
cărţile. 

Polițistul îl ajută să sorteze cărţile de joc. 

— Măi să fie, nici un as de pică! Exclamă inspectorul şi se 
ridică de pe scaun. Asta e ceva cu totul ieşit din comun, nu 
crezi, Jones? Au reuşit să joace bridge fără să simtă lipsa 
asului de pică. 

— Într-adevăr nemaipomenit, domnule, aprobă polițistul 
strângând cărţile de pe masă. 

Inspectorul luă de pe canapea cele trei perechi de mănuşi. 

— Acum vom sta de vorbă cu sir Rowland Delahaye, îi 
spuse el poliţistului în timp ce punea pe masa de bridge 
mâănuşile pe perechi. 

Capitolul 16 

Polițistul deschise uşa bibliotecii şi strigă: 

— Sir Rowland Delahaye. 

Cum Sir Rowland se opri în prag, inspectorul îl invită: 

— Vă rog să intraţi, domnule, şi să luaţi loc aici. 

Sir Rowland se apropie de masa de bridge, se opri o clipă 
dând cu ochii de mănuşi, apoi se aşeză. 

— Sunteţi sir Rowland Delahaye? Întrebă oficial 
inspectorul. 

Cum răspunsul primit fu o închinare afirmativă a capului, 
continuă: 

— Ce adresă aveţi? 

— Long Paddock, Littlewich Green, Linconshire, răspunse 
sir Rowland. Bătând cu degetul în Who's who, adăugă: N-ai 
găsit-o aici, inspectore? 

Inspectorul preferă să ignore întrebarea şi trecu mai 
departe. 

— Acum, dacă sunteţi amabil, aş vrea să aud ce s-a 
întâmplat în seara asta după ce aţi plecat de aici, cu puţin 
înainte de şapte. 


Era evident că sir Rowland se aşteptase la întrebarea asta 
şi îşi pregătise răspunsul. 

— Plouase toată ziua şi apoi s-a înseninat brusc, începu el 
liniştit. Aranjasem deja să cinăm la clubul de golf, întrucât 
servitorii au liber. Aşa am şi făcut. În timp ce terminam 
masa, a sunat doamna Hailsham-Brown şi ne-a propus ca, 
întrucât soţul ei trebuise să plece pe neaşteptate, să ne 
întoarcem aici şi să jucăm o partidă de bridge. Ne-am 
conformat. La vreo douăzeci de minute după ce am început 
să jucăm, ai sosit dumneata, inspectore. Restul îl ştii. 

Inspectorul părea gânditor. 

— Nu prea seamănă cu relatarea domnului Warrender, 
spuse el. 

— Serios? Şi care e varianta lui? 

— Ela pus că propunerea dea vă întoarce aici şi de a juca 
bridge a venit de la unul dintre dumneavoastră. Probabil de 
la domnul Birch, după părerea lui. 

Sir Rowland spuse cu nonşalanţă: 

— Vezi dumneata, Warrender a intrat mai târziu în 
sufrageria de la club. Nu şi-a dat seama că doamna 
Hailsham-Brown sunase. 

Sir Rowland şi inspectorul se uitară fix unul în ochii 
celuilalt, parcă înfruntându-se. Apoi sir Rowland continuă: 

— Dumneata trebuie să ştii mai bine ca mine, inspectore, 
cât de rar coincid relatările a doi oameni. De fapt, dacă toţi 
trei am relata identic cum s-a întâmplat, mie unul mi s-ar 
părea suspect. Chiar foarte suspect. 

Inspectorul preferă să nu comenteze. Îşi trase un scaun şi 
se aşeză lângă sir Rowland. 

— Dacă îmi permiteţi, aş vrea să discut cazul cu 
dumneavoastră, domnule, spuse el. 

— Cu cea mai mare plăcere, inspectore. 

După câteva secunde de gândire, inspectorul începu: 

— Mortul, Oliver Costello, a venit în această casă cu un 
scop anume. Sunteţi de acord cu asta, domnule? 


— Din câte am înţeles eu, a venit să înapoieze anumite 
obiecte pe care doamna Miranda Hailsham-Brown, cum se 
numea pe atunci, le luase din greşeală. 

— Ăsta s-ar putea să fie fost pretextul lui, domnule. Am 
convingerea că nu acesta a fost adevăratul motiv care l-a 
adus aici. 

Sir Rowland dădu din umeri. 

— Poate că ai dreptate, spuse el. Nu ştiu. 

Inspectorul continuă: 

— Poate că a venit la cineva anume. Poate la 
dumneavoastră, poate la domnul Warrender, sau poate la 
domnul Birch. 

— Dacă voia să stea de vorbă cu domnul Birch care 
locuieşte în localitate, s-ar fi dus acasă la el, n-ar fi venit 
aici. 

— Probabil că da, acceptă inspectorul. Aşadar, avem de 
ales între patru persoane. Dumneavoastră, domnul 
Warrender, domnul Hailsham-Brown şi doamna 
HailshamBrown. 

Se opri şi se uită cercetător la sir Rowland, apoi întrebă: 

— Cât de bine îl cunoşteaţi pe Oliver Costello, domnule? 

— Mai deloc. L-am întâlnit o dată sau de două ori, atâta 
tot. 

— Unde l-aţi întâlnit? 

Sir Rowland reflectă. 

— De două ori la Londra la familia Hailsham-Brown acum 
mai bine de un an, şi o dată într-un restaurant, parcă. 

— Dar nu aveaţi nici un motiv să doriţi să-l omorâţi? 

— Asta e o acuzaţie, inspectore? Întrebă sir Rowland. 

Inspectorul clătină din cap. 

— Nu, sir Rowland. Eu aş numi-o mai mult o eliminare. Nu 
cred că aveaţi vreun motiv să-l înlăturați pe Oliver Costello. 
Aşa că ne rămân doar trei persoane. 

— Asta începe să semene cu „Zece negri mititei”, remarcă 
zâmbind sir Rowland. 

Inspectorul îi întoarse zâmbetul. 


— Să-l luăm acum pe domnul Warrender, propuse el. Cât 
de bine îl cunoaşteţi? 

— L-am întâlnit pentru prima dată acum două zile, aici. 
Pare să fie un tânăr plăcut, bine crescut şi bine educat. E 
prieten cu Clarissa. Nu ştiu nimic despre el, dar aş spune că 
e puţin probabil să fie criminal. 

— Atâta despre domnul Warrender, aşadar. Asta mă aduce 
la următoarea întrebare. 

Anticipând, sir Rowland dădu din cap. 

— Cât de bine îl cunosc pe Henry Hailsham-Brown, şi cât 
de bine o cunosc pe doamna Hailsham-Brown? Asta vrei să 
ştii, nu-i aşa? Pe Henry Hailsham-Brown îl cunosc chiar 
foarte bine. Mi-e vechi prieten. Cât despre Clarissa, ştiu tot 
ce e de ştiut despre ea. Este pupila mea şi îmi este nespus 
de dragă. 

— Da, domnule. Cred că acest răspuns lămureşte foarte 
bine anumite lucruri. 

— Serios? 

Inspectorul se ridică şi făcu câţiva paşi prin cameră, apoi 
se întoarse cu faţa la sir Rowland. 

— De ce dumneavoastră trei v-aţi schimbat planurile în 
seara asta? Întrebă el. De ce v-aţi întors aici şi v-aţi prefăcut 
că jucaţi bridge? 

— Ne-am prefăcut? Întrebă tăios sir Rowland. 

Inspectorul scoase din buzunar cartea de joc şi spuse: 

— Cartea aceasta a fost găsită în cealaltă parte a camerei, 
sub canapea. Nu prea cred că aţi jucat două robere şi l-aţi 
început pe al treilea cu cincizeci şi una de cărţi şi cu asul de 
pică lipsă. 

Sir Rowland luă cartea de la inspector, se uită pe spatele 
ei, apoi i-o dădu înapoi. 

— Da, admise el. Poate că asta e puţin cam greu de crezut. 

Inspectorul îşi aruncă disperat ochii în tavan, apoi adăugă: 

— Şi mai cred că trei perechi de mănuşi ale domnului 
Hailsham-Brown necesită nişte explicaţii. 

După un moment de gândire, sir Rowland răspunse: 


— Mă tem că de la mine n-ai să capeţi nici o explicaţie, 
inspectore. 

— Nu, domnule, recunoscu inspectorul. Înţeleg că sunteţi 
hotărât să faceţi totul pentru o anumită doamnă. Dar asta 
nu ajută la nimic, domnule. Adevărul va ieşi la iveală. 

— Mă întreb dacă va ieşi, fu singurul răspuns al lui sir 
Rowland. 

Inspectorul se duse la panoul din perete. 

— Doamna Hailsham-Brown ştia că în nişă era cadavrul lui 
Costello, insistă el. Nu ştiu dacă l-a târât singură acolo sau 
aţi ajutat-o dumneavoastră. Dar sunt convins că ştia. 
Părerea mea e că Oliver Costello a venit aici s-o vadă pe 
doamna Hailsham-Brown ca, prin ameninţări, să obţină 
nişte bani de la ea. 

— Ameninţări? Întrebă sir Rowland. Ce ameninţări? 

— Asta va ieşi la iveală la timpul potrivit, n-am nici o 
îndoială, îl asigură inspectorul. Doamna Hailsham-Brown e 
tânără şi atrăgătoare. Se spune că acest domn Costello 
avea o mare trecere la femei. Ei bine, doamna Hailsham- 
Brown e proaspăt căsătorită şi... 

— Stop! Îl întrerupse poruncitor sir Rowland. Trebuie să 
te pun în temă cu anumite probleme. Poţi avea destul de 
uşor confirmarea celor ce îţi spun. Prima căsnicie a lui 
Henry Hailsham-Brown a fost nefericită. Soţia lui, Miranda, 
era o femeie frumoasă, dar dezechilibrată şi nevropată. 
Sănătatea şi dispoziţia ei au degenerat într-o stare atât de 
alarmantă încât fetiţa ei a trebuit să fie dusă la un spital de 
copii. Da, a fost o afacere cu adevărat şocantă. Se părea că 
Miranda devenise dependentă de droguri. Nu s-a 
descoperit cum obținea aceste droguri, dar s-a bănuit că ele 
îi erau furnizate de acest om, Oliver Costello. Ea a făcut o 
pasiune pentru el şi până la urmă a fugit cu el. 

Sir Rowland făcu o pauză, apoi continuă: 

— Henry Hailsham-Brown, care are principii de modă 
veche, i-a permis Mirandei să divorţeze de el. Acum, în 
căsnicia cu Clarissa, Henry şi-a găsit fericirea şi liniştea şi te 


asigur, inspectare, că în viaţa Clarissei nu există secrete 
ruşinoare. Pot să jur că nu există nimic cu care Costello ar fi 
putut s-o amenințe. 

Inspectorul nu spuse nimic, dar rămase pe gânduri. 

Sir Rowland se ridică, împinse scaunul sub masă şi se duse 
la canapea. Apoi, se întoarse cu faţa către inspector şi 
întrebă: 

— Nu crezi, inspectare, că te afli pe o pistă total greşită? 
De ce eşti atât de sigur că acest Costello a venit aici să vadă 
o persoană? De ce nu putea fi un loc? 

Inspectorul păru nedumerit. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? Întrebă el. 

— Când ne-ai vorbit despre răposatul domn Sellon, ai 
menţionat că cei de la narcotice îl aveau în vizor. Nu poate 
fi aici o verigă? Droguri - Sellon - casa lui Sellon? 

Se opri dar, neprimind nici o reacţie din partea 
inspectorului, continuă: 

— Am înţeles că Costello a mai fost o dată aici, în aparenţă 
să se uite la antichităţile lui Sellon. Să presupunem că 
Oliver Costello voia ceva din această casă. Din acest birou, 
poate. 

Inspectorul îşi aruncă privirea spre birou, iar sir Rowland 
îşi dezvoltă teoria. 

— Există curiosul incident cu un om care a venit aici şi a 
oferit un preţ exorbitant pentru acel birou. Să presupunem 
că acel birou voia să-l examineze Oliver Costello, voia să-l 
cerceteze, dacă vrei. Să presupunem că a fost urmărit până 
aici de cineva, şi că acel cineva l-a doborât acolo, lângă 
birou. 

Inspectorul nu păru impresionat. 

— Sunt prea multe supoziţii... Începu el, dar fu întrerupt 
de sir Rowland care insistă: 

— Este o ipoteză foarte rezonabilă. 

— Şi conform ipotezei, acest cineva a băgat cadavrul în 
nişă? 

— Exact. 


— Ar fi trebuit să fie cineva care ştia de existenţa nişei. 

— Putea să fie cineva care ştia casa de pe timpul lui Sellon. 

Inspectorul rosti cu o undă de nerăbdare: 

— 'Toate astea sunt foarte bune, domnule, dar nu explică 
totuşi un lucru. 

— Care? 

Inspectorul îl privi drept. 

— Doamna Hailsham-Brown ştia că mortul se afla în nişa 
aceea. A încercat să ne împiedice să ne uităm acolo. 

Sir Rowland deschise gura să vorbească, dar inspectorul 
ridică mâna şi continuă: 

— Nu are rost să încercaţi să mă convingeţi de contrariu. 
Ştia. 

Preţ de câteva clipe domni o tăcere încordată. Apoi sir 
Rowland spuse: 

— Vrei să-mi dai voie să vorbesc cu pupila mea, 
inspectore? 

— Numai în prezenţa mea, domnule. 

— E bine şi aşa. 

— Jones! 

Înţelegând ce i se cerea, polițistul părăsi încăperea. 

Capitolul 17 

Polițistul reveni în cameră, ţinând uşa deschisă pentru 
Clarissa. 

— Intraţi, vă rog, doamnă Hailsham-Brown, spuse 
inspectorul. 

Clarissa intră şi sir Rowland se duse spre ea şi îi vorbi 
foarte solemn. 

— Draga mea Clarissa, vrei să faci ce te rog? Vreau să-i 
spui inspectorului adevărul... 

— Adevărul? Repetă cu îndoială Clarissa. 

— Adevărul, spuse apăsat sir Rowland. E singurul lucru ce 
trebuie făcut. Vorbesc serios. Foarte serios. 

O privi drept şi cu adevărat serios, apoi părăsi camera. 

Polițistul închise uşa după el şi se aşeză pregătindu-se să 
noteze. 


— Vă rog să luaţi loc, doamnă Hailsham-Brown, o invită 
inspectorul, arătând-i canapeaua. 

Clarissa îi zâmbi, dar primi în schimb o privire serioasă. Se 
duse la canapea, se aşeză, şi aşteptă o clipă înainte de a 
vorbi. 

— Îmi pare rău, îmi pare nespus de rău că v-am spus toate 
minciunile acelea. N-am vrut s-o fac, dar omul se lasă purtat 
de val, înţelegeţi? 

— Nu pot să spun că înţeleg, răspunse cu răceală 
inspectorul. Acum vă rog să-mi redaţi exact faptele. 

— În realitate totul e foarte simplu. În primul rând, Oliver 
Costello a plecat. Apoi, a venit Henry acasă. După aceea a 
plecat iar cu maşina. Pe urmă, am intrat aici cu 
sandviciurile. 

— Sandviciuri? 

— Da. Vedeţi dumneavoastră, soţul meu se întoarce acasă 
cu un delegat foarte important din străinătate. 

Inspectorul se arătă interesat. 

— Cine e acest delegat? Întrebă el. 

— Un anume domn Jones, răspunse Clarissa. 

— Poftim? Întrebă inspectorul aruncând o privire 
subalternului său. 

— Domnul Jones. Nu e numele lui adevărat, dar aşa 
trebuie să-i spunem. Totul e strict secret. Ei bine, am pus 
sandiviciule acolo, pe banchetă, apoi am început să fac 
ordine şi m-am dus să pun o carte pe raftul bibliotecii şi... 
Atunci... Şi atunci am căzut practic peste el. 

— Aţi căzut peste cadavru? 

— Da. Era aici, după canapea. M-am uitat să văd dacă... 
Dacă era mort, şi era. Era Oliver Costello, şi n-am ştiut ce să 
fac. În final am sunat la clubul de golf şi i-am rugat pe sir 
Rowland, pe domnul Birch şi pe Jeremy să vină imediat aici. 

Inspectorul întrebă cu răceală: 

— Nu v-a trecut prin minte să sunaţi la poliţie? 

— Ba da, mi-a trecut, dar... N-am făcut-o. 

— N-aţi făcut-o, îngână pentru sine inspectorul. 


Apoi, ridicând mâinile într-un gest disperat, întrebă: 

— De ce n-aţi telefonat la poliţie? 

Clarissa era pregătită pentru întrebarea asta. 

— M-am gândit că n-ar fi fost plăcut pentru soţul meu. Nu 
ştiu câţi diplomaţi cunoaşteţi, domnule inspector, dar vă 
spun să sunt înspăimântător de retrași. Lor le place ca totul 
să fie liniştit, nu să stârnească vâlvă. Trebuie să 
recunoaşteţi că o crimă cam stârneste vâlvă. 

— Asta aşa e. 

— Mă bucur tare mult că înţelegeţi, spuse cu căldură 
Clarissa. Îşi continuă relatarea, dar povestea ei devenea tot 
mai neconvingătoare şi începu să simtă că nu făcea nici un 
progres. Vreau să spun era mort de-a binelea, pentru că i- 
am luat pulsul, aşa că n-am putut face nimic pentru el. 

Inspectorul se plimba prin cameră, fără să răspundă. 
Urmărindu-l cu privirea, Clarissa continuă: 

— Ce vreau eu să spun e că putea să fi murit la fel de bine 
în Marsden Wood ca şi în salonul nostru. 

Inspectorul se întoarse iute cu faţa la ea. 

— Marsden Wood? Întrebă el. Ce treabă are Mardsen 
Wood în povestea asta? 

— Acolo mă gândeam să-l ducem, răspunse Clarissa. 
Inspectorul îşi duse o mână la ceafă şi se uită în podea de 
parcă ar fi căutat inspiraţie acolo. Apoi, clătinând din cap să 

se limpezească, spuse cu fermitate: 

— Doamnă Hailsham-Brown, n-aţi auzit niciodată că un 
cadavru nu trebuie mişcat din loc dacă există vreun indiciu 
că la mijloc n-a fost lucru curat? 

— Fireşte că ştiu asta. Scrie în toate romanele polițiste. 
Dar, vedeţi dumneavoastră, noi trăim în realitate, nu în 
cărţi. 

Inspectorul îşi ridică disperat mâinile. 

— Vreau să spun că în viaţa reală lucurile sunt cu totul 
altfel, continuă Clarissa. 

Inspectorul o privi o clipă cu neîncredere, apoi întrebă: 

— Vă daţi seama de gravitatea celor ce spuneţi? 


— Bineînţeles că da, şi vă spun adevărul. Aşa că, în final, 
am sunat la club şi ei s-au întors cu toţii aici. 

— lar dumneavoastră i-aţi convins să ascundă cadavrul în 
nişă. 

— Nu, îl corectă Clarissa. Asta a venit mai târziu. După 
cum v-am spus, planul meu era ca ei să ducă mortul cu 
maşina lui şi să lase maşina în Marsden Wood. 

— Şi ei au acceptat? 

Tonul inspectorului era clar neîncrezător. 

— Da, au acceptat, răspunse Clarissa zâmbindu.-i. 

— Sincer să fiu, doamnă Hailsham-Brown, nu cred o iotă. 
Nu cred că trei oameni responsabili au acceptat să 
obstrucţioneze justiţia pentru un motiv atât de mărunt. 

Clarissa se ridică. Îndepărtându-se de inspector, rosti mai 
mult pentru sine: 

— Ştiam că n-o să mă credeţi dacă vă spun adevărul, 
întorcându-se cu faţa de el, întrebă: Ce credeţi, atunci? 

Urmărind-o cu atenţie, inspectorul răspunse: 

— Eu văd un singur motiv pentru care aceşti trei bărbaţi 
au fost de acord să mintă. 

— Ce vreţi să spuneţi? Ce alt motiv puteau avea? 

— Au fost de acord să mintă dacă au crezut sau, mai mult, 
dacă au ştiut că dumneavoastră îl omorâserăţi pe Costello. 

Clarissa se holbă la el. 

— Dar eu nu aveam nici un motiv să-l omor! Protestă ea. 
Absolut niciunul. Oh, ştiam eu că o să reacţionaţi aşa! De 
asta... 

Se întrerupse brusc. Inspectorul se întoarse spre ea. 

— De asta ce? Întrebă el cu bruscheţe. 

Clarissa rămase pe gânduri. După un timp, purtarea ei 
păru să se schimbe. Începu să vorbească mai convingător. 
— Foarte bine, spuse ea cu aerul omului hotărât să dea 

cărţile pe faţă. Am să vă spun de ce. 

— Ar fi mai înţelept. 

— Da. Presupun că e mai bine să vă spun adevărul. 

Inspectorul zâmbi. 


— Vă asigur că nu veţi avea nimic de câştigat minţind 
poliţia, doamnă Hailsham-Brown. Ar fi mai bine să-mi 
spuneţi povestea adevărată. Şi de la început. 

— Aşa voi face, promise Clarissa. Se aşeză pe un scaun la 
masa de bridge. Oftă. Oh, şi eu mă credeam atât de 
deşteaptă! 

— E mai bine să nu încerci să fii deştept, spuse inspectorul 
aşezându-se de cealaltă parte a mesei. Aşadar, ce s-a 
întâmplat de fapt în seara asta? 

Capitolul 18 

Clarissa rămase tăcută câteva clipe. Apoi, privindu-l pe 
inspector drept în ochi, începu să vorbească. 

— Totul a început cum v-am explicat deja. I-am spus la 
revedere lui Oliver Costello şi el a plecat cu domnişoara 
Peake. Habar n-aveam că o să se întoarcă, şi încă nu înţeleg 
de ce a făcut-o. 

Se opri, părând că încearcă să îşi amintească ce se 
întâmplase mai departe. 

— Oh, da, continuă ea. Pe urmă a venit soţul meu acasă, şi 
mi-a explicat că trebuia să plece iar imediat. A plecat cu 
maşina, şi tocmai închisesem uşa din faţă, asigurându-mă că 
era zăvorâtă, când am început deodată să mă simt 
nervoasă. 

— Nervoasă? Întrebă nedumerit inspectorul. De ce? 

— De obicei nu sunt nervoasă, dar atunci mi-a venit în 
minte că nu mai fusesem niciodată singură noaptea în casă. 

— Da, continuaţi. 

— Mi-am spus să nu mai fiu prostuţă. Mi-am spus: „Ai la 
îndemână telefonul, nu-i aşa? Poţi suna oricând după 
ajutor.” Mi-am spus: „Spărgătorii nu vin seara, la ora asta. 
Ei vin la miezul nopţii”. Dar tot mi se părea că aud o uşă 
închizându-se undeva, sau paşi sus, în dormitorul meu. Aşa 
că m-am gândit că era mai bine să fac ceva. 

— Şi? O îndemnă inspectorul. 

— M-am dus în bucătărie şi am făcut sandviciuri pentru 
Henry şi pentru domnul Jones când aveau să vină. Le-am 


pus pe un platou şi le-am acoperit cu un şervet ca să nu se 
usuce, şi tocmai veneam pe hol să le aduc aici când... Când 
într-adevăr am auzit ceva. 

— Unde? 

— În camera asta. De data asta am fost sigură că nu era o 
părere. Am auzit zgomot de sertare deschise şi închise, şi 
atunci mi-am adus brusc aminte că uşile glasvandului de 
aici nu erau încuiate. Nu le încuiem niciodată. Cineva 
intrase pe acolo. 

— Continuaţi, doamnă Hailsham-Brown o îndemnă 
inspectorul văzând că s-a oprit. 

Clarissa făcu un gest neajutorat. 

— Nu ştiam ce să fac. Eram împietrită. Apoi m-am gândit: 
„Dar dacă nu sunt decât proastă? Dacă Henry s-a întors 
după ceva, sau chiar sir Rowland sau unul din ceilalţi? Ce 
frumos ţi-ar sta să te duci sus şi să suni la poliţie de la 
celălalt telefon!” Aşa că mi-am făcut un plan. M-am dus la 
cuierul din hol şi am luat cel mai greu baston pe care l-am 
găsit. Apoi am intrat în bibliotecă. N-am aprins lumina. Am 
mers pe bâjbâite până la nişa aceea. Am deschis-o foarte 
uşor şi m-am srecurat înăuntru. M-am gândit să 
întredeschid uşa şi să văd cine era aici. Arătă spre panou. 
Cine nu ştia de el, nici prin cap nu i-ar fi trecut că există o 
uşă acolo. 

— În mod sigur, o aprobă inspectorul. 

— Am apăsat pe mecanism, apoi degetele mi-au alunecat 
iar uşa s-a deschis de tot izbind un scaun. Un bărbat care 
stătea lângă birou şi-a îndreptat spatele. Am văzut în mâna 
lui ceva care lucea. M-am gândit că era un revolver. Eram 
îngrozită. Am crezut că o să mă împuşte. Am ridicat 
bastonul şi l-am izbit cu toată puterea, iar el a căzut. 

Clarissa îşi rezemă coatele de masă şi îşi îngropă faţa în 
mâini. 

— Vă rog, pot... Pot să beau puţin coniac? Îl întrebă ea pe 
inspector. 

— Sigur că da. Inspectorul se ridică. Jones! 


Polițistul turnă coniac într-un pahar pe care i-l înmână 
inspectorului. Acesta i-l dădu Clarissei. Femeia bău, tuşi şi 
înapoie paharul. Jones îl puse la loc pe o masă şi îşi reluă 
locul. 

Inspectorul se uită la Clarissa. 

— Vă simţiţi în stare să continuaţi, doamnă 
HailshamBrown? O întrebă el compătimitor. 

— Da, răspunse Clarissa ridicând privirea. Sunteţi foarte 
amabil. 'Trase aer în piept şi îşi continuă povestirea. 
Bărbatul zăcea acolo. Nu mişca. Am aprins lumina şi am 
văzut că era Oliver Costello. Era mort. A fost cumplit. Nu... 
Nu înţelegeam. Arătă către birou. Nu înţelegeam ce făcea 
acolo, umblând la birou. Era ca într-un coşmar de groază. 
Eram atât de înspăimântată încât am sunat la clubul de golf. 
Aveam nevoie să-l am alături pe tutorele meu. Au venit cu 
toţii aici. l-am implorat să mă ajute, să ducă de aici 
cadavrul... Undeva. 

Inspectorul o privi lung şi atent. 

— Dar de ce? Întrebă el. 

— Pentru că am fost laşă, răspunse Clarissa ferindu-şi 
privirea. O laşă mizerabilă. Îmi era groază de publicitate, de 
faptul că trebuia să apar la tribunal. Şi asta avea să-i facă 
mult rău soţului meu şi carierei lui... Dacă ar fi fost un 
spărgător, probabil că aş fi putut face faţă, dar fiind vorba 
de cineva pe care îl cunoşteam, cineva care era însurat cu 
prima soţie a lui Henry... Oh, pur şi simplu n-am putut trece 
prin toate astea. 

— Poate, cu puţin timp înainte, decedatul a încercat să vă 
şantajeze? Sugeră inspectorul. 

— Să mă şantajeze? Asta e o prostie! Nu există nimic în 
legătură cu care să mă fi putut şantaja. 

— Valetul dumneavoastră, Elgin, a auzit menţionându-se 
cuvântul şantaj. 

— Nu cred că a auzit nimic de genul ăsta. Nu avea cum. 
După părerea mea, a scornit totul. 

Inspectorul insistă: 


— Ei, haideţi, doamnă Hailsham-Brown, chiar susţineţi că 
cuvântul şantaj n-a fost pomenit? De ce ar fi inventat valetul 
dumneavoastră asta? 

— Jur că n-a existat nici o menționare a şantajului! Rosti cu 
putere Clarissa bătând cu palma în masă. Vă asigur... 

Mâna i se opri în aer şi râse pe neaşteptate. Oh, ce 
prostie! Fireşte. Asta a fost. 

— V-aţi adus aminte? Întrebă inspectorul. 

— N-a fost nimic de fapt, îl asigură Clarissa. Doar că Oliver 
spunea ceva despre faptul că chiria caselor mobilate e 
absurd de mare, iar eu am spus că noi avuseserăm un noroc 
fantastic şi plăteam doar patru guinee pe săptămână pentru 
casa asta. lar ela spus: „Nu prea-mi vine să cred, Clarissa. 
Care a fost atuul vostru? Trebuie să fi fost şantajul”. lar eu 
am râs şi am spus: „Ai ghicit. Şantajul.” 

Clarissa râse şi acum. 

— A fost o simplă glumă, spuse ea. O şi uitasem. 

— Scuzaţi-mă, doamnă Hailsham-Brown, dar nu cred. 

Clarissa păru uluită. 

— Ce nu credeți? 

— Că plătiţi numai patru guinee pe săptămână pentru o 
casă ca asta, mobilată. 

— Sincer! Chiar că sunteţi cel mai neîncrezător om pe 
care l-am întâlnit. 

Clarissa se ridică şi se duse la birou. 

— Se pare că nu credeţi nimic din ce v-am spus în seara 
asta. Cele mai multe nu le pot dovedi, dar un lucru îl pot 
dovedi. Şi de data asta am să vă demonstrez. 

Deschise un sertar al biroului şi căută prin hârtiile din el. 

— Am găsit, spuse ea scoțând un act din sertar şi 
arătându-l inspectorului. lată contractul de închiriere al 
acestei case, mobilate. Este întocmit de o firmă de avocaţi 
şi, uitaţi - patru guinee pe săptămână. 

Inspectorul păru şocat. 

— Măi să fie! E nemaipomenit. Absolut nemaipomenit. Aş fi 
crezut că valorează mult mai mult. 


Clarissa îi adresă un zâmbet fermecător. 

— Nu credeţi, domnule inspector, că ar trebui să-mi cereţi 
scuze? Întrebă ea. 

— Chiar vă cer scuze, doamnă Hailsham-Brown, dar zău 
că e extrem de ciudat, să ştiţi. 

— De ce? Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Clarissa punând 
actul înapoi în sertar. 

— Vedeţi dumneavoastră, acum câtva timp o doamnă şi un 
domn au venit prin părţile astea să vadă casa, şi s-a 
întâmplat ca doamna să piardă o broşă foarte prețioasă 
undeva în vecinătate. A trecut pe la secţia de poliţie să dea 
descrierea broşei, şi printre altele a pomenit de această 
casă. A spus că, după părerea ei, optsprezece guinee pe 
săptămână pentru o casă la ţară, la mama naibii, era ceva 
caraghios. Şi mie mi s-a părut la fel. 

— Da, e într-adevăr ieşit din comun, aprobă Clarissa cu un 
zâmbet prietenos. Înţeleg de ce eraţi sceptic. Dar poate că 
acum o să credeţi o parte din celelalte lucruri pe care vi le- 
am spus. 

— Nu pun la îndoială ultima dumneavoastră relatare, o 
linişti inspectorul. De regulă recunoaştem adevărul când îl 
auzim. Ştiam eu că trebuie să fi existat un motiv serios 
pentru ca cei trei domni să coacă un plan de ascunzătoare. 

— Nu trebuie să-i condamnaţi prea mult, domnule 
inspector. A fost vina mea. Nu m-am lăsat până nu i-am 
convins. 

Conştient pe deplin de farmecul ei, inspectorul răspunse: 

— N-am nici o îndoială în privinţa asta. Dar ce încă nu 
înţeleg este cine a telefonat la poliţie şi a raportat crima? 

— Da, asta este extraordinar! Uitasem de tot. 

— E clar că nu dumneavoastră, şi niciunul din cei trei 
domni... 

— N-o fi fost Elgin? Întrebă Clarissa. Sau poate 
domnişoara Peake? 

— Nu cred că putea să fie domnişoara Peake. Ea în mod 
clar nu ştia că cadavrul lui Costello se afla acolo. 


— Mă întreb dacă e aşa, spuse gânditoare Clarissa. 

— În definitiv, când s-a descoperit cadavail, au apucat-o 
istericalele. 

— Ăsta nu-i un motiv. Oricine poate avea istericale. 

— Oricum, domnişoara Peake nu locuieşte în această casă. 

— Dar se poate să fi fost în casă. Are chei de la toate uşile, 
să ştiţi. 

Inspectorul clătină din cap. 

— Nu, mie mi se pare mai probabil ca Elgin să fi fost cel 
care ne-a telefonat. 

Clarissa veni mai aproape de el şi îi adresă un zâmbet 
oarecum neliniştit. 

— Nu o să mă trimiteţi la închisoare, nu-i aşa? Întrebă ea. 
Unchiul Roly spunea că e sigur că nu. 

Inspectorul se uită sobru la ea. 

— E bine că v-aţi schimbat povestea la timp şi ne-aţi spus 
adevărul, doamnă. Dar, dacă pot spune aşa, cred că ar 
trebui să luaţi legătura cu avocatul dumneavoastră cât mai 
repede şi să-i expuneţi toate faptele relevante. Între timp, 
eu am să dau la dactilografiat declaraţia dumneavoastră şi 
am să v-o citesc, şi poate că veţi avea amabilitatea să o 
semnaţi. 

Clarissa fu pe cale să răspundă când uşa se deschise şi 
intră sir Rowland. 

— N-am mai putut să stau deoparte, explică el. Totul e în 
regulă acum, inspectore? Ai înţeles în ce dilemă eram? 

Clarissa se duse la tutorele ei şi îi luă mâna repede. 

— Dragul meu Roly, am făcut o declaraţie şi domnul Jones, 
prezent aici, o s-o bată la maşină. Pe urmă trebuie să o 
semnez. Le-am spus totul. 

Inspectorul se duse să discute cu subalternul său, iar 
Clarissa continuă să vorbească cu sir Rowland, accentuând 
cuvintele. 

— Le-am povestit cum am crezut că era un spărgător şi 
lam izbit în cap... 


Când sir Rowland se uită alarmat la ea şi deschise gura să 
vorbească, ea îi acoperi repede gura cu mâna şi continuă în 
grabă: 

— Le-am povestit cum s-a dovedit a fi Oliver Costello şi 
cum am intrat în panică şi v-am sunat, şi cât v-am implorat 
şi am insistat şi până la urmă aţi cedat. Acum înţeleg ce 
greşit am procedat... 

Inspectorul se întoarse la ei, şi Clarissa îşi luă la timp 
mâna de pe gura lui sir Rowland. 

— Dar, la vremea aceea, eram speriată şi m-am gândit că 
ar fi mai simplu pentru toţi, adică eu, Henry şi chiar 
Miranda, dacă Oliver era găsit în Marsden Wood. 

Sir Rowland arăta uluit. 

— Clarissa! Ce naiba ai spus? Icni el. 

— Doamna Hailsham-Brown a făcut o declaraţie foarte 
completă, domnule, spuse încântat inspectorul. 

Revenindu-şi oarecum, sir Rowland rosti sec: 

— Aşa se pare. 

— E cel mai bun lucru, spuse Clarissa. De fapt, a fost 
singurul. Inspectorul m-a făcut să înţeleg asta. Şi îmi pare 
sincer rău că am îndrugat toate minciunile alea prosteşti. 

— Asta va conduce la mult mai puţine necazuri, o asigură 
inspectorul. Şi acum, doamnă Hailsham-Brown, n-am să vă 
cer să intraţi în nişă cât timp cadavrul mai e acolo, dar aş 
vrea să-mi arătaţi exact unde stătea bărbatul când aţi intrat 
pe acolo în cameră. 

— Oh... Da. Păi. Stătea. Începu ezitant Clarissa. Se duse la 
birou. Nu, acum îmi aduc aminte. Stătea aici, aşa. Se opri 
într-un capăt al biroului şi se aplecă peste el. 

— Fii gata să deschizi panoul când îţi spun eu, Jones, spuse 
inspectorul făcându-i semn subalternului său care se ridică 
şi se duse la panou. 

— Înţeleg, îi spuse inspectorul Clarissei. Stătea acolo. Şi pe 
urmă s-a deschis uşa şi dumneavoastră aţi ieşit. În regulă, 
nu trebuie să vă uitaţi acum acolo la cadavru, aşa că doar 
staţi în faţa panoului când se deschide. Acum, Jones. 


Polițistul acţionă pârghia şi panoul se deschise. Nişa era 
goală, cu excepţia unei bucățele de hârtie de pe podea pe 
care Jones o ridică, în timp ce inspectorul se uită acuzator 
la Clarissa şi la sir Rowland. 

Polițistul citi cu glas tare ce scria pe fragmentul de hârtie: 

— Fraierilor!” 

În timp ce inspectorul îi smulgea poliţistului hârtiuţa, 
Clarissa şi sir Rowland se uitară uluiţi unul la altul. Soneria 
de la intrare începu să zbârnâie zgomotos. 

Capitolul 19 

Elgin intră în salon să anunţe sosirea medicului poliţiei. 
Inspectorul şi Jones se duseră imediat la uşa din faţă, unde 
inspectorului îi reveni sarcina de neinvidiat de a-i mărturisi 
medicului că, în momentul de faţă, nu există nici un cadavru 
de examinat. 

— Zău aşa, inspectare Lord, spuse iritat medicul legist, îţi 
dai seama ce enervant e să mă aduci atâta drum până aici 
pentru cai verzi pe pereţi? 

— Dar te asigur, doctore, că am avut un cadavru. 

— Domnul inspector are dreptate, îi sări Jones în ajutor 
superiorului său. Chiar am avut un cadavru. Doar că s-a 
întâmplat să dispară. 

Zgomotul glasurilor lor îi scoseseră pe Hugo şi pe Jeremy 
din sufrageria aflată în celălalt capăt al holului. Aceştia nu 
se putură abţine să nu comenteze. 

— Nu pricep de ce poliţia nu face un lucru ca lumea. Auzi, 
să piardă un cadavru! Se revoltă Hugo. 

— De ce n-or fi pus un paznic la cadavru? Întrebă Jeremy. 

— În fine, indiferent cum s-a întâmplat, dacă n-am nici un 
cadavru de examinat, nu mai pierd timpul pe aici, se răsti 
medicul legist la inspector. Te asigur că ai să mai auzi de 
asta, inspectore Lord. 

— Da, doctore. N-am nici un dubiu. Noapte bună, doctore, 
spuse obosit inspectorul. 

Medicul legist plecă trântind uşa după el, iar inspectorul 
se întoarse spre Elgin care i-o luă înainte şi spuse repede: 


— Nu ştiu nimic despre asta, domnule, absolut nimic, vă 
asigur. 

Între timp, în salon, Clarissa şi sir Rowland se amuzau pe 
seama situaţiei jenante în care se aflau poliţiştii. 

— Întăririle poliţiei au sosit într-un moment cam prost, 
chicoti sir Rowland. Legistul pare foarte supărat că n-a 
găsit nici un cadavru de examinat. 

Clarissa râse pe înfundate. 

— Dar cine putea să-l facă să dispară? Întrebă ea. Crezi că 
Jeremy a reuşit asta în vreun fel? 

— Nu văd cum putea s-o facă. N-au lăsat pe nimeni să se 
întoarcă în bibliotecă, iar uşa dinspre hol a bibliotecii a fost 
încuiată. Acel „Fraierilor” al Pippei a fost ultimul pai. Totuşi, 
asta dovedeşte un lucru. Costello reuşise să deschidă 
sertarul secret. 

Sir Rowland se opri şi purtarea i se schimbă. Rosti pe un 
ton serios: 

— Clarissa, de ce naiba nu i-ai spus inspectorului adevărul 
aşa cum te-am rugat? 

— Ba i-am spus, în afară de partea cu Pippa, protestă 
Clarissa. Dar el pur şi simplu nu m-a crezut. 

— Dar, pentru Dumnenzeu, de ce a trebuit să-i torni toate 
prostiile alea? 

— Păi, mi s-a părut că erau lucrurile cu cea mai mare 
probabilitate să fie crezute. Şi acum chiar mă crede! 

— Şi, ca rezultat, ai dat de bucluc. Ai să fii acuzată de 
omucidere. 

— Am să susţin că a fost autoapărare, spuse cu încredere 
Clarissa. 

Înainte ca sir Rowland să apuce să răspundă, în cameră 
intrară Hugo şi Jeremy. Hugo se duse la masa de bridge 
bombănind: 

— Afurisiţii de poliţişti, ne-au împins de colo-colo. Acum se 
pare că au plecat şi au pierdut cadavrul. 

Jeremy luă un sandviş. 

— Mie mi se pare al naibii de ciudat, spuse el. 


— E fantastic, spuse Clarissa. Toată treaba e fantastică. 
Cadavrul a dispărut, iar noi tot nu ştim cine a sunat la 
poliţie şi a spus că aici s-a comis o crimă. 

— Ei bine, cu siguranţă Elgin a fost, spuse Jeremy 
aşezându-se pe braţul canapelei şi muşcând din sandviş. 

— Nu, îl contrazise Hogo. Eu aş spune că a fost muierea 
aia, Peake... 

— Dar de ce? Întrebă Clarissa. De ce să fi făcut vreunul 
din ei asta şi să nu ne spună? Nu are pic de logică. 

Domnişoara Peake îşi băgă capul pe uşa dinspre hol şi se 
uită în jur cu un aer conspirativ. 

— Hei, drumul e liber? Întrebă ea. Închizând uşa, păşi cu 
încredere în cameră. Nu e nici un sticlete pe aici? Se pare 
că viermuiesc prin toată casa. 

— Acum sunt ocupați cu cercetarea casei şi a terenului, o 
informă sir Rowland. 

— Pentru ce? Întrebă domnişoara Peake. 

— Pentru cadavru, răspunse sir Rowland. A dispărut. 

Domnişoara Peake hohoti în felul ei zgomotos. 

— Ce poantă bună! Bubui ea. Cadavru care dispare 'ai? 

Hugo se aşeză la masa de bridge. Uitându-se în jur, rosti 
fără adresă: 

— E un coşmar. Toată treaba e un coşmar dat naibii. 

— Exact ca în filme, nu-i aşa, doamnă Hailsham-Brown? 
Sugeră domnişoara Peake slobozind un alt hohot de râs. 

Sir Rowland îi zâmbi grădinăresei. 

— Sper că acum te simţi mai bine, domnişoară Peake, rosti 
el curtenitor. 

— Oh, mă simt perfect, răspunse ea. În realitate sunt 
foarte tare, să ştiţi. Doar m-a dat un pic peste cap faptul că 
deschizând uşa aia am dat de-un cadavru. Pe moment m-a 
întors pe dos, recunosc. 

— Mă întreb dacă nu cumva ştiai deja că era acolo, spuse 
liniştită Clarissa. 

Grădinăreasa se holbă la ea. 

— Cine? Eu? 


— Da. Dumneata. 

Părând din nou că se adresează întregului univers, Hugo 
spuse: 

— N-are logică. De ce să faci să dispară cadavrul? Cu toţii 
ştim că există un cadavru. Îi cunoaştem identitatea şi tot. 
Nare sens. De ce să nu laşi amărâtul de cadavru acolo unde 
era? 

— Oh, eu n-aş spune că n-are nici un sens, domnule Birch, 
îl corectă domnişoara Peake aplecându-se peste masa de 
bridge ca să i se adreseze. Trebuie să ai un cadavru, să ştiţi. 
Habeas corpus şi tot tacâmul. Vă amintiţi? Înainte de a 
acuza pe cineva de crimă trebuie să ai un cadavru. 

Se întoarse către Clarissa. 

— Aşa că nu vă faceţi griji, doamnă Hailsham-Brown. Totul 
o să fie bine. 

Clarissa se uită lung la ea. 

— Ce vrei să spui? 

— În seara asta am stat cu urechile ciulite, îi spuse 
grădinăreasa. Nu mi-am pierdut timpul zăcând în pat în 
camera liberă. Nu mi-au plăcut niciodată omul ăla, Elgin, şi 
nevasta lui. Să asculte el pe la uşi şi să dea fuga la poliţie cu 
poveşti despre şantaj! 

— Aşadar ai auzit asta? Întrebă Clarissa. 

— Întotdeauna am fost de părere că trebuie să fii de 
partea sexului tău, declară domnişoara Peake. Se uită la 
Hugo. Bărbaţii! Pufni ea. N-am încredere în ei. Se aşeză 
lângă Clarissa, pe canapea, şi explică: Dacă nu se găseşte 
cadavrul, nu puteţi fi acuzată. lar părerea mea este că, 
dacă bruta aia vă şantaja, aţi avut tot dreptul să-i daţi în cap 
şi să scăpaţi de el. 

— Dar eu nu... Începu slab Clarissa, dar fu întreruptă de 
domnişoara Peake. 

— V-am auzit povestindu-i inspectorului totul despre asta. 
Şi dacă n-ar fi fost băgăciosul de Elgin, povestea 
dumneavoastră ar fi sunat perfect plauzibil. 

— La care poveste te referi? 


— La cea în care aţi spus că l-aţi confundat cu un 
spărgător. Aspectul cu şantajul pune lucrurile într-o cu totul 
altă lumină. Aşa că m-am gândit că nu există decât un 
singur lucru de făcut. Să scap de cadavru şi să las poliţia să 
se învârtă în jurul cozii căutându-l. 

Sir Rowland făcu un pas înapoi împleticindu-se de uimire, 
în timp ce domnişoara Peake se uită prin cameră încântată 
de sine. 

— O chestie foarte isteaţă, chiar dacă o spun eu, se lăudă 
ea. 

Jeremy se ridică, fascinat. 

— Vrei să spui că dumneata ai mutat cadavrul? Întrebă el 
neîncrezător. 

Toţi se holbau acum la domnişoara Peake. 

— Toţi cei de aici suntem prieteni, nu-i aşa? Întrebă ea 
uitându-se în jur la ei. Aşa că pot să vorbesc pe şleau. Da, 
eu am mutat cadavrul. Se bătu peste buzunar. Şi am încuiat 
uşa. Am cheile de la toate uşile din casa asta, aşa că n-a fost 
nici o problemă. 

Clarissa se uita cu gura căscată la ea, minunându-se. 

— Dar cum? Unde... Unde ai pus cadavrul? Şopti ea. 

Domnişoara Peake se aplecă şi şopti la rândul ei cu un aer 
conspirativ: 

— În patul din camera liberă. Îl ştiţi, cel mare cu patru 
stâlpi şi baldachin. Chiar de-a lungul capului patului, sub 
sul. Apoi am făcut iar patul şi m-am întins pe el. 

Uluit, sir Rowland se aşeză la masa de bridge. 

— Dar cum ai dus cadavrul sus până în camera liberă? 
Întrebă Clarissa. Nu aveai cum să reuşeşti singură. 

— O să vă miraţi, spuse voioasă domnişoara Peake. L-am 
aruncat pe umăr, uite-aşa. 

Cu un gest, demonstră cum făcuse. 

— Dar dacă te întâlneai cu cineva pe scări? Întrebă sir 
Rowland. 

— Dar nu m-am întâlnit. Poliţiştii erau aici cu doamna 
Hailsham-Brown. La vremea aceea dumneavoastră bărbaţii 


eraţi ţinuţi în sufragerie. Aşa că am profitat de ocazie, am 
înhăţat cadavrul, l-am scos în hol, am încuiat la loc uşa 
bibliotecii, şi l-am cărat sus în camera liberă. 

— Nemaipomenit! Icni sir Rowland. 

Clarissa se ridică. 

— Dar nu poate rămâne pe vecie sub sul, sublinie ea. 

Domnişoara Peake se întoarse spre ea. 

— Nu, nu pe vecie, fireşte, doamnă Hailsham-Brown, 
recunoscu ea. Dar douăzeci şi patru de ore n-o să aibă 
NIMIC. 

Până atunci poliţia va fi terminat de cercetat casa şi 
terenul. Va căuta mai departe, în alte locuri. 

Se uită la auditoriul vrăjit. 

— Ei bine, m-am gândit cum să scap de el, continuă ea. Azi 
dimineaţă am săpat în grădină un şanţ adânc pentru 
mazărea dulce. Vom îngropa cadavrul acolo şi vom planta 
două rânduri de mazăre dulce în lungul lui. 

Mută de uimire, Clarissa se prăbuşi pe canapea. 

— Mă tem că săparea mormintelor nu mai e o acţiune 
privată, domnişoară Peake, spuse sir Rowland. 

Grădinăreasa râse voioasă. 

— Oh, voi bărbaţii! Întotdeauna vă ţineţi de buchia legii. 
Noi femeile avem mai mult bun simţ. 

Se aplecă şi i se adresă Clarissei: 

— Pe noi nu ne sperie nici chiar crima, nu-i aşa, doamnă 
Hailsham-Brown? 

Hugo sări brusc în picioare. 

— Chestia asta e absurdă! Strigă el. Nu l-a omorât 
Clarissa. Nu cred o vorbă. 

— Mă rog, dacă nu l-a omorât ea, atunci cine? Întrebă 
aeriană domnişoara Peake. 

În acel moment în cameră intră Pippa în halat, umblând 
somnoroasă, căscând, şi ducând o farfurie cu budincă de 
ciocolată şi o linguriţă în ea. 'Toţi se întoarseră şi se uitară la 
ea. 

Capitolul 20 


Uimită, Clarissa sări în picioare. 

— Pippa! Strigă ea. De ce te-ai dat jos din pat? 

— M-am trezit, aşa că am venit jos, spuse printre căscaturi 
Pippa. 

Clarissa o conduse la canapea. 

— Mi-e teribil de foame, se plânse Pippa, căscând din nou. 

Se aşeză, apoi ridică ochii spre Clarissa şi spuse cu reproş: 

— Ai spus că ai să-mi aduci asta sus. 

Clarissa îi luă farfuria cu budincă, o puse pe banchetă, 
apoi se aşeză pe canapea lângă copilă. 

— Credeam că mai dormi încă, Pippa, explică ea. 

— Dormeam. Apoi mi s-a părut că a intrat un poliţist şi s-a 
uitat la mine. Visam ceva urât şi m-am trezit pe jumătate. 
Atunci mi s-a făcut foame, aşa că m-am gândit să cobor. 

Se cutremură, se uită în jur la toţi şi continuă: 

— În plus, m-am gândit că s-ar putea să fie adevărat. 

Sir Rowland se aşeză de cealaltă parte a Pippei. 

— Ce ar putea să fie adevărat, Pippa? Întrebă el. 

— Visul ăla oribil pe care l-am avut despre Oliver, răspunse 
Pippa cutremurându-se. 

— Povesteşte-mi ce ai visat despre Oliver, spuse liniştit sir 
Rowland. 

Pippa arăta nervoasă în timp ce scotea din buzunarul 
halatului o bucăţică de ceară frământată şi modelată. 

— Am făcut asta în seara asta, mai devreme, spuse ea. Am 
topit o lumânare, apoi am înroşit un ac în foc şi am străpuns 
ceara. 

În timp ce îi înmâna lui sir Rowland mica figurină de ceară, 
Jeremy exclamă brusc „Doamne sfinte!” şi, sărind în 
picioare, Începu să se uite prin cameră după cartea pe care 
Pippa încercase să i-o arate mai devreme. 

— Am spus cuvintele potrivite şi tot, dar n-am putut să fac 
exact cum scria în carte, îi explică Pippa lui sir Rowland. 

— Ce carte? Întrebă Clarissa. Nu înţeleg. 

Jeremy găsi între timp ceea ce căuta. 


— Uite aici! Exclamă el dându-i cartea Clarissei peste 
speteaza canapelei. Pippa a cumpărat-o azi din piaţă. A 
numit-o carte de reţete. 

Pippa râse pe neaşteptate. 

— Iar tu m-ai întrebat: „Se mănâncă?”, îi aminti ea lui 
Jeremy. 

Clarissa examină cartea. 

— O sută de vrăji încercate şi demne de încredere, citi ea 
de pe copertă. Deschise cartea şi citi mai departe. „Cum se 
vindecă negii. Cum să obţii dorinţa inimii. Cum să-ţi distrugi 
duşmanul.” Oh, Pippa, asta ai făcut? 

Pippa se uită serioasă la mama ei vitregă. 

— Da, răspunse ea. 

În timp ce Clarissa îi înapoie cartea lui Jeremy, Pippa se 
uită la figurina de ceară din mâna lui sir Rowland. 

— Nu prea seamănă cu Oliver, recunoscu ea. N-am avut 
nici o şuviţă din părul lui, dar l-am făcut cât mai asemănător 
cu putinţă... pe urmă... pe urmă... Am visat, mi-am 
închipuit... Îşi dădu la o parte părul de pe faţă. Mi-am 
închipuit că am coborât aici şi el era acolo, după canapea. 
Şi totul era adevărat. Era acolo, mort. Eu îl omorâsem. Se 
uită în jur la toţi şi începu să tremure. E adevărat? Întrebă 
ea. Lam omorât? 

— Nu, iubito. Nu, spuse Clarissa cu lacrimi în ochi, 
cuprinzând-o cu braţul. 

— Dar era acolo, insistă Pippa. 

— Ştiu, Pippa, spuse sir Rowland. Dar nu tu l-ai omorât. 
Când ai străpuns figurina de ceară cu acul, ai ucis în felul 
ăsta ura faţă de el şi frica ta. Nu mai ţi-e frică de el şi nu-l 
mai urăşti, nu-i aşa? 

— Da, aşa e, recunoscu Pippa. Dar chiar l-am văzut. Se 
uită peste speteaza canapelei. Am coborât aici şi l-am văzut 
acolo, zăcând mort. L-am văzut, unchiule Roly. 

— Da, dragă, l-ai văzut, îi spuse cu blândeţe sir Rowland. 
Dar nu tu l-ai omorât. Ascultă-mă bine, Pippa. Cineva i-a dat 
în cap cu un baston mare. N-ai făcut tu asta, nu-i aşa? 


— Oh, nu, spuse Pippa clătinând cu putere din cap. Nu, nu 
cu un baston. 

Se întoarse către Clarissa. 

— Va referiţi la un baston de golf ca cel pe care îl avea 
Jeremy? 

Jeremy râse. 

— Nu un baston de golf, Pippa, spuse el. Ceva ca bastonul 
ăla mare care stă pe cuierul din hol. 

— Adică cel care i-a aparţinut domnului Sellon şi căruia 
domnişoara Peake îi spune măciucă? Întrebă Pippa. 

Jeremy dădu din cap afirmativ. 

— Oh, nu, eu n-aş fi făcut aşa ceva, spuse Pippa. N-aş fi 
putut. Unchiule Roly, nu l-aş fi omorât de-adevăratelea. 

— Fireşte că nu, interveni Clarissa cu un glas calm. Acum, 
iubito, mănâncă-ţi budinca de ciocolată şi uită totul. 

Pippa refuză budinca, iar Clarissa şi sir Rowland o ajutară 
să se întindă pe canapea. Clarissa luă mâna copilei, iar sir 
Rowland o mângâie drăgăstos pe păr. 

— Eu nu înţeleg un cuvânt din toate astea, spuse 
domnişoara Peake. Ce e cu cartea aia? Îl întrebă ea pe 
Jeremy care acum se uită prin ea. 

— Cum să aduci ciuma asupra vitelor vecinului tău”, cită 
Jeremy. Te atrage asta, domnişoară Peake? 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, spuse grădinăreasa. 

— Magie neagră, explică Jeremy. 

— Slavă Domnului că nu sunt superstiţioasă, pufni 
dispreţuitoare domnişoara Peake şi se îndepărtă de el. 

Hugo, care încercase să fie în pas cu mersul 
evenimentelor, mărturisi: 

— Eu sunt total în ceaţă. 

— Şi eu, îl aprobă domnişoara Peake bătându-l pe umăr. 
Aşa că am să mă duc să trag cu ochiul să văd cum se 
descurcă băieţii în albastru. Cu un alt hohot de râs sănătos, 
ieşi în hol. 

Clarissa tot nu îşi revenise complet de pe urma 
dezvăluirilor din minutele precedente. 


— Ce proastă am fost! Exclamă ea. Ar fi trebuit să ştiu că 
Pippa nu putea... N-am ştiut nimic de cartea asta. Pippa mi- 
a spus că ea l-a omorât iar eu... Eu am crezut-o. 

Hugo se ridică. 

— Vrei să spui că ai crezut că Pippa... 

— Da, dragule, îl întrerupse Clarissa repede şi apăsat 
pentru a-l împiedica să spună mai multe. Dar, din fericire, 
Pippa dormea acum liniştită pe canapea. 

— Înţeleg, spuse Hugo. Asta explică totul. Doamne sfinte! 

— Am face bine să mergem acum la poliţie şi să spunem în 
sfârşit adevărul, propuse Jeremy. 

Sir Rowland clătină din cap îngândurat. 

— Ştiu şi eu... Murmură el. Clarissa le-a spus deja trei 
versiuni diferite... 

— Nu, staţi puţin! Interveni Clarissa. Mi-a venit o idee. 
Hugo, cum se numea prăvălia domnului Sellon? 

— Era pur şi simplu un magazin de antichităţi, răspunse 
vag Hugo. 

— Ştiu asta. Dar cum se numea? 

— Nu avea un nume. Prăvăliile de antichităţi nu se numesc 
„La vulturul de mare” sau mai ştiu eu cum. 

— Dumnezeu să-mi dea răbdare, murmură printre dinţi 
Clarissa. 

Vorbind rar şi clar şi oprindu-se după fiecare cuvânt, 
întrebă din nou: 

— Ce-era-scris-deasupra-uşii? 

— Ce era scris? Nimic, răspunse Hugo. Ce să fi fost scris? 
Doar numele patronilor, „Sellon şi Brown”, fireşte. 

— În sfârşit! Strigă jubilând Clarissa. Ai mai spus-o şi mai 
înainte dar nu eram sigură. Sellon şi Brown. Numele meu e 
Hailsham-Brown. Se uită pe rând la cei trei bărbaţi, dar pe 
feţele lor stătea scris că nu pricepeau. 

— Am obţinut casa asta suspect de ieftin, continuă 
Clarissa. Altora care au venit aici înaintea noastră li s-a 
cerut o chirie atât de exorbitantă încât au plecat dezgustaţi. 
Acum aţi priceput? 


Hugo se uită tâmp la ea şi răspunse: 

— Nu. 

Jeremy clătină din cap. 

— Nici eu, scumpa mea. 

Sir Rowland se mulţumi s-o privească atent. 

Chipul Clarissei avea o expresie de emoție puternică. 

— Partenerul domnului Sellon care locuieşte la Londra e o 
femeie, explică ea. Astăzi, cineva a sunat aici şi a cerut să 
vorbească cu doamna Brown. Nu cu doamna 
HailshamBrown, ci doar cu doamna Brown. 

— Înţeleg unde baţi, spuse sir Rowland dând încet din cap. 

— Eu nu, spuse Hugo. Nu cumva delirezi, Clarissa? 

— Cineva l-a omorât pe Oliver, continuă Clarissa. N-a fost 
niciunul dintre voi trei, şi nici eu sau Henry. Şi, slavă 
Domnului, n-a fost nici Pippa. Atunci cine? 

— În mod sigur e aşa cum i-am spus eu inspectorului, 
spuse sir Rowland. O treabă din afară. Cineva l-a urmărit pe 
Oliver până aici. 

— Da, dar de ce? Întrebă cu înţeles Clarissa. 

Neprimind nici un răspuns, îşi continuă speculaţia. 

— Când m-am despărţit de voi azi la poartă, m-am întors 
aici pe uşa glasvandului şi l-am găsit pe Oliver stând lângă 
biroul ăla. A fost foarte surprins când m-a văzut. A întrebat: 
„Ce cauţi aici, Clarissa?” Eu am crezut că era doar un mod 
aparte de a mă supăra. Dar dacă a fost exact ce părea? Să 
presupunem că într-adevăr a fost surprins să mă vadă. 
Credea că această casă aparţinea altcuiva. Credea că 
persoana pe care avea s-o găsească aici avea să fie doamna 
Brown care era partenera domnului Sellon. 

Sir Rowland clătină din cap. 

— N-ar fi ştiut el că tu şi Henry aveaţi casa asta? Întrebă 
el. N-ar fi ştiut Miranda? 

— Când este cazul, Miranda comunică întotdeauna prin 
avocaţii ei. Nici ea, nici Oliver nu ştiau neapărat că noi 
locuim în această casă. Vă spun, sunt sigură că Oliver 
Costello habar n-avea că o să mă vadă. Oh, şi-a revenit 


foarte repede şi a găsit pretextul că venise să discute 
despre Pippa. Pe urmă s-a prefăcut că pleacă, dar s-a întors 
pentru că... 

Se întrerupse căci pe uşa dinspre hol intră domnişoara 
Peake. 

— Vânătoarea continuă încă, anunţă vioaie grădinăreasa, 
îmi închipui că s-au uitat pe sub toate paturile, iar acum 
sunt afară. 

Hohoti gros, în felul ei obişnuit. 

Clarissa se uită pătrunzător la ea, apoi întrebă: 

— Domnişoară Peake, îţi aminteşti ce a spus domnul 
Costello chiar înainte de a pleca? 

Domnişoara Peake luă o figură tâmpă. 

— N-am nici cea mai mică idee, spuse ea. 

— A spus, nu-i aşa, „Am venit la doamna Brown”? Îi aminti 
Clarissa. 

Domnişoara Peake se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Parcă. Da. De ce? 

— Dar nu la mine a venit, insistă Clarissa. 

— Dacă nu la dumneavoastră, atunci chiar că nu ştiu la 
cine, răspunse domnişoara Peake cu un hohot de râs vesel. 

Clarissa rosti apăsat: 

— La dumneata. Dumneata eşti doamna Brown, nu-i aşa? 

Capitolul 21 

Arătând extrem de uimită de acuzaţia Clarissei, 
domnişoara Peake păru o clipă a nu şti cum să reacționeze. 
Când răspunse, atitudinea ei se schimbase. Renunţând la 
obişnuitu-i ton jovial, vorbi cu gravitate. 

— Sunteţi foarte inteligentă, spuse ea. Da, eu sunt doamna 
Brown. 

— Eşti partenera domnului Sellon, spuse Clarissa care 
între timp gândise rapid. Dumneata eşti proprietara acestei 
case. Ai moştenit-o de la Sellon odată cu afacerea. Din 
anumite motive, ai avut ideea de a găsi un chiriaş al cărui 
nume să fie Brown. De fapt, erai hotărâtă să ai în casa asta 
o doamnă Brown. Te-ai gândit că nu avea să fie prea greu 


întrucât e un nume des întâlnit. Dar până la urmă a trebuit 
să te mulţumegşti cu Hailsham-Brown. Nu ştiu exact de ce 
voiai ca eu să fiu în bătaia reflectoarelor în timp ce 
dumneata stăteai în umbră. Nu înţeleg dedesubturile... 

Doamna Brown alias domnişoara Peake o întrerupse. 

— Charles Sellon a fost omorât, spuse ea. Nu există nici un 
dubiu în privinţa asta. Pusese mâna pe ceva foarte valoros. 
Nu ştiu cum, şi nici măcar nu ştiu ce. El nu era întotdeauna 
foarte... Scrupulos. 

— Aşa am auzit şi noi, spuse sec sir Rowland. 

— Indiferent ce era acel ceva a fost omorât pentru el, 
continuă doamna Brown. Iar cine l-a omorât nu a găsit acel 
lucru. Asta probabil din cauză că nu se afla în prăvălie, se 
afla aici. M-am gândit că cel care l-a omorât avea să vină 
aici mai devreme sau mai târziu ca să-l caute. Voiam să stau 
la pândă, de aceea am avut nevoie de o înlocuitoare cu 
numele meu, Brown. 

Sir Rowland izbucni mânios. 

— Nu ţi-ai făcut probleme că doamna Hailsham-Brown, o 
femeie total nevinovată care nu ţi-a făcut nici un rău, avea 
să fie în pericol? 

— Am stat cu ochii pe ea, nu-i aşa? Se apără doamna 
Brown. Atât de mult încât asta v-a supărat uneori pe toţi. 
Zilele trecute, când a venit un bărbat şi i-a oferit un preţ 
ridicol de mare pe acel birou, am fost sigură că eram pe 
urma cea bună. Totuşi, aş jura că nu era nimic în biroul ăla 
care să însemne ceva, cât de cât. 

— Ai cercetat sertarul secret? Întrebă sir Rowland. 

Doamna Brown se arătă surprinsă. 

— Există un sertar secret? Exclamă ea pornind către 
birou. 

Clarissa îi ieşi în cale. 

— Acum nu e nimic acolo, o asigură ea. Pippa a descoperit 
sertarul, dar în el nu erau decât nişte autografe vechi. 

— Clarissa, aş vrea să mai văd o dată autografele alea, 
spuse sir Rowland. 


Clarissa se duse la canapea. 

— Pippa, unde ai pus?... Oh, doarme. 

Doamna Brown se apropie şi se uită la copilă. 

— Doarme adânc, confirmă ea. Toată agitația a dat-o gata. 
Uite cum facem. O duc sus şi o bag în patul ei. 

— Nu, spuse iute sir Rowland. 

Toţi se uitară la el. 

— Nu e deloc grea, spuse doamna Brown. Nu cântăreşte 
nici pe sfert cât răposatul domn Costello. 

— Totuşi eu cred că e în mai mare siguranţă aici, insistă sir 
Rowland. 

Ceilalţi se uitară acum la doamna Brown care făcu un pas 
înapoi, se uită în jur, şi exclamă cu indignare: 

— În mai mare siguranţă? 

— Exact, confirmă sir Rowland. Puţin mai înainte copila 
asta a spus un lucru foarte semnificativ. 

Se aşeză la masa de bridge, urmărit de toţi. Urmă o pauză, 
după care Hugo se aşeză la masă în faţa lui sir Rowland şi 
întrebă: 

— Ce a spus, Roly? 

— Dacă vă gândiţi cu toţii în urmă, poate că vă veţi da 
seama ce anume. 

Ceilalţi se uitară unul la altul, în timp ce sir Rowland luă 
Who's Who şi începu să-l consulte. 

— Nu mă prind, recunoscu Hugo clătinând din cap. 

— Ce a spus Pippa? Se întrebă cu glas tare Jeremy. 

— Nu-mi dau seama, spuse Clarissa căutând să îşi aducă 
aminte. Ceva despre poliţist? Sau că a visat? Că a coborât 
aici? Pe jumătate trează? 

— Ei, hai Roly, nu mai fi atât de misterios, spuse Hugo. 
Despre ce e vorba? 

Sir Rowland ridică privirea. 

— Poftim? Întrebă el distrat. Oh, da. Autografele alea. 
Unde sunt? 

Hugo pocni din degete. 


— Parcă îmi amintesc că Pippa le-a pus în cutia de acolo, 
spuse el. 

Jeremy se duse la rafturile cu cărţi, luă cutia şi scoase din 
ea plicul. 

— Da, aici sunt, confirmă el scoțând autografele din plic şi 
dându-i-le lui sir Rowland. 

Jeremy băgă plicul gol în buzunar, în timp ce sir Rowland 
examină autografele. 

— Victoria Regina, Dumnezeu s-o binecuvânteze, murmură 
sir Rowland uitându-se la primul autograf. Regina Victoria. 
Cerneală maro, decolorată. Şi ăsta? John Ruskin... Da, asta-i 
autentic, aş spune. lar ăsta? Robert Browning... Hm... 
Hârtia nu e atât de veche pe cât ar trebui să fie. 

— Roly! Ce vrei să spui? Întrebă surescitată Clarissa. 

— În timpul războiului am căpătat ceva experienţă în 
privinţa cernelurilor invizibile şi a lucrurilor de genul ăsta, 
explică sir Rowland. Dacă ai vrea să-ţi faci o însemnare 
secretă, n-ar fi, deloc o idee rea să o scrii cu cerneală 
invizibilă pe o foaie de hârtie şi apoi să imiţi un autograf. 
Pune autograful ăla împreună cu alte autografe autentice şi 
nimeni n-ar observa sau nu s-ar uita de două ori la el. Nu 
mai mult decât am făcut-o noi. 

Doamna Brown părea nedumerită. 

— Dar ce-ar fi putut scrie Charles Sellon care să fi valorat 
paisprezece mii de lire? Întrebă ea. 

— Absolut nimic, dragă doamnă, răspunse sir Rowland. 
Dar mi-a trecut prin minte că s-ar putea să fi fost o 
problemă de siguranţă. 

— Siguranţă? Întrebă doamna Brown. 

— Oliver Costello era suspectat că furnizează droguri. 
După cum ne-a spus inspectorul, Sellon a fost interogat de 
câteva ori de cei de la narcotice. Există o legătură aici, nu 
credeţi? 

Cum doamna Brown păru să nu înţeleagă, sir Rowland 
continuă. 


— Desigur, s-ar putea să fie doar o idee prostească de-a 
mea. Se uită la autografe. Nu cred că ar fi ceva sofisticat 
din partea lui Sellon. Suc de lămâie, probabil, sau o soluţie 
de clorură de bariu. Încălzită uşor s-ar putea să iasă la 
iveală. Pe urmă putem încerca cu vapori de iod. Da, să 
încercăm mai întâi să încălzim uşor. Se ridică în picioare. 
Trecem la experiment? 

— E un reşeu electric în bibliotecă, îşi aminti Clarissa. 
Jeremy, vrei să-l aduci? 

— Toată povestea e caraghioasă, pufni cu dispreţ doamna 
Brown. 

— Ba nu e, o contrazise Clarissa. Eu cred că e o idee 
grozavă. 

Jeremy se întoarse din bibliotecă. 

— Am adus reşeul, spuse el. Unde e priza? 

— Jos acolo, îi arătă Clarissa. 

Jeremy puse reşeul pe podea şi băgă ştecherul în priză. Sir 
Rowland luă autograful lui Robert Browning şi rămase în 
picioare lângă radiator. Toţi ceilalţi se apropiară ca să vadă 
rezultatul. 

— Nu trebuie să ne facem prea multe speranţe, îi avertiză 
sir Rowland. În definitiv, e doar o idee de-a mea, dar trebuie 
să fi existat un motiv foarte serios pentru care Sellon a 
păstrat aceste bucăţi de hârtie într-un loc atât de secret. 

— Cu care să începem? Întrebă entuziasmat Jeremy. 

— Eu zic cu regina Victoria, spuse Clarissa. 

— Nu, şase la unu pe Ruskin, miză Jeremy. 

— Ei bine, eu îmi pun banii pe Robert Browning, hotări sir 
Rowland şi, aplecându-se, ţinu hârtia deasupra reşeului. 

— Ruskin? Un tip cât se poate de obscur, simţi nevoia să 
comenteze Hugo. Niciodată n-am înţeles o vorbă din poezia 
lui. 

— Exact, aprobă sir Rowland. E plină de înţelesuri 
ascunse. 

— Îmi vine rău dacă nu se întâmplă nimic, spuse Clarissa. 

— Cred... Da, e ceva aici, murmură sir Rowland. 


— Da, apare ceva, confirmă Jeremy. 

— Serios? Să văd şi eu! Exclamă emoţionată Clarissa. 

Hugo se băgă între Clarissa şi Jeremy. 

— Dă-te la o parte, tinere. 

— Uşurel, îi atenţionă sir Rowland. Nu mă împingeţi... 
Da... E scris ceva. Se opri o clipă, apoi se îndreptă de spate 
strigând: Am găsit! 

— Ce aţi găsit? Vru să ştie doamna Brown. 

— O listă cu şase nume şi adrese, spuse sir Rowland. 
Distribuitori pe piaţa de droguri, aş spune. lar unul din 
nume este Oliver Costello. 

Se auziră exclamaţii. 

— Oliver! Spuse Clarissa. Deci de asta a venit, iar cineva 
trebuie că l-a urmărit şi... Oh, unchiule Roly, trebuie să le 
spunem poliţiştilor. Vino, Hugo. 

Clarissa alergă la uşa dinspre hol urmată de Hugo care 
bombănea: 

— E cel mai extraordinar lucru pe care l-am auzit 
vreodată. 

Sir Rowland adună celelalte autografe, în timp ce Jeremy 
scoase reşeul din priză şi-l duse înapoi în bibliotecă. 

Pe punctul de a-i urma pe Clarissa şi Hugo, sir Rowland se 
opri în prag. 

— Vii, domnişoară Peake? Întrebă el. 

— Nu aveţi nevoie de mine, nu-i aşa? 

— Ba cred că avem. Ai fost partenera lui Sellon. 

— N-am avut nimic de a face cu drogurile, insistă doamna 
Brown. Eu m-am ocupat doar de antichităţi. Am făcut toată 
Londra să cumpere şi să vândă. 

— Înţeleg, spuse plat sir Rowland ţinându-i uşa deschisă. 

Jeremy se întoarse din bibliotecă închizând cu grijă uşa 
după el. Se duse la uşa dinspre hol şi ascultă o clipă. După 
ce aruncă o privire spre Pippa, se duse la taburet, ridică 
pernuţa de pe el, şi se întoarse încetişor la canapeaua pe 
care dormea Pippa. Apoi, încet, începu să coboare perna 
spre faţa copilei. 


În acel moment, pe uşa dinspre hol intră Clarissa. Auzind 
uşa, Jeremy puse cu grijă perna pe picioarele Pippei. 

— Mi-am adus aminte ce a spus sir Rowland, aşa că m-am 
gândit că poate n-ar trebui s-o lăsăm pe Pippa singură, 
explică el. Se pare că are picioarele cam reci, aşa că tocmai 
i le-am acoperit. 

Clarissa se duse la banchetă. 

— Toată agitația asta mi-a făcut o foame cumpită, spuse 
ea. 

Se uită la platou şi continuă pe un ton foarte dezamăgit: 

— Oh, Jeremy, le-ai mâncat pe toate! 

— Scuză-mă, dar mi-a fost foame. 

— Nu văd cum de ţi-a fost. Tu ai luat cina. Eu nu. 

Jeremy se cocoţă pe speteaza canapelei. 

— Nici eu n-am luat cina, spuse el. Am exersat lovitura de 
aproape. Am intrat în sufrageria clubului chiar după ce ai 
sunat tu. 

— Înţeleg, spuse cu nonşalanţă Clarissa. Se aplecă peste 
speteaza canapelei să aranjeze perna. 

Brusc, ochii i se măriră. Cu un glas profund mişcat, repetă: 

— Înţeleg. Tu... Tu ai fost. 

— Ce vrei să spui? 

— Tu! Repetă Clarissa, mai mult pentru sine. 

— Ce vrei să spui? 

Clarissa îl privi în ochi. 

— Ce făceai cu perna aia când am intrat în cameră? 
Întrebă ea. 

Jeremy râse. 

— Ţi-am spus. Îi acopeream Pippei picioarele. Erau reci. 

— Serios? Chiar asta voia să faci? Sau voiai să-i pui perna 
peste gură? 

— Clarissa! Exclamă indignat Jeremy. Ce lucru caraghios 
spui! 

— Eram convinsă că niciunul din noi nu putea să-l fi 
omorât pe Oliver Costello. Am spus-o tuturor. Dar unul din 
noi putea să-l omoare. Tu. Iu ai fost singur pe terenul de 


golf. Tu puteai să te fi întors aici, să intri pe fereastra 
bibliotecii pe care o lăseseşi deschisă, şi mai ţineai încă în 
mână bastonul de golf. Sigur că da. Asta a văzut Pippa. Asta 
a vrut să spună când a zis: „Un baston de golf cum avea 
Jeremy”. Ea te-a văzut. 

— Asta e o adevărată prostie, Clarissa, obiectă Jeremy cu o 
tentativă nereuşită de râs. 

— Ba nu e. Apoi, după ce l-ai omorât pe Oliver, te-ai întors 
la club şi ai sunat la poliţie, astfel ca ei să vină aici, să 
descopere cadavrul şi să creadă că Henry sau eu l-am 
omorât. 

Jeremy sări în picioare. 

— Ce aiureli spui! 

— Nu sunt aiureli. E adevărat. Ştiu că e adevărat. Dar de 
ce? Asta nu înţeleg. De ce? 

Câteva clipe se înfruntară încordaţi, în tăcere. Apoi Jeremy 
oftă adânc. Scoase din buzunar plicul în care fuseseră 
autografele. I-l întinse Clarissei, dar nu o lăsă să-l ia. 

— Despre asta e vorba, spuse el. 

Clarissa îşi aruncă privirea pe plic. 

— Ăsta e plicul în care erau păstrate autografele, spuse ea. 

— Există pe el un timbru. E cunoscut ca un timbru greşit. 
E imprimat în culoarea necorespunzătoare. Cineva din 
Suedia l-a vândut anul trecut contra a paisprezece mii trei 
sute de lire. 

— Deci asta era! Icni Clarissa făcând un pas înapoi. 

— Timbrul ăsta a intrat în posesia lui Sellon, continuă 
Jeremy. El i-a scris şefului meu, sir Kenneth, despre el. Dar 
eu am fost cel care a deschis scrisoarea. Am venit şi l-am 
văzut pe Sellon... 

Se opri şi Clarissa termină fraza în locul lui: 

— Şi l-ai ucis. 

Jeremy dădu din cap fără să spună nimic. 

— Dar n-ai găsit timbrul, ghici Clarissa, îndepărtându-se 
cu spatele de el. 


— Iarăşi ai dreptate. Nu era în prăvălie, aşa că am fost 
sigur că trebuie să fie aici. 

Începu să se apropie de Clarissa care continuă să se dea 
înapoi. 

— În seara asta am crezut că Oliver Castello mi-o luase 
înainte. 

— Aşa că l-ai omorât şi pe el. 

Jeremy dădu iar din cap. 

— Şi puţin mai înainte voiai s-o omori pe Pippa? 

— De ce nu? 

— Nu-mi vine să cred, spuse Clarissa. 

— Draga mea Clarissa, paisprezece mii de lire e o sumă 
foarte mare, argumentă Jeremy cu un zâmbet sinistru. 

— Dar de ce îmi spui mie asta? Întrebă ea uimită şi 
neliniştită în acelaşi timp. Îţi imaginezi chiar şi-o clipă că 
nam să mă duc la poliţie? 

— Le-ai îndrugat atâtea minciuni încât nu te vor crede în 
veci, răspunse cu detaşare Jeremy. 

— Ba mă vor crede. 

— În plus, continuă Jeremy înaintând spre ea, n-ai să ai 
ocazia. Crezi că după ce am omorât doi oameni o să mă dau 
în lături să îl omor şi pe-al treilea? 

O apucă pe Clarissa de gât, şi ea ţipă. 

Capitolul 22 

Ţipătul Clarissei primi imediat răspuns. Sir Rowland intră 
repede din hol şi aprinse aplicele, în timp ce ofiţerul de 
poliţie Jones intră alergând pe uşile glasvandului iar 
inspectorul apăru în grabă din bibliotecă. 

Inspectorul îl înhăţă pe Jeremy. 

— În regulă, Warrender. Am auzit tot, mulţumesc. Şi asta 
este exact dovada de care avem nevoie. Dă-mi plicul ăla. 

Clarissa se refugie după canapea ţinându-se de gât, iar 
Jeremy îi dădu plicul inspectorului, spunând cu degajare: 

— Aşadar a fost o capcană, nu-i aşa? Foarte inteligent. 

Inspectorul rosti oficial: 


— Jeremy Warrender, te arestez pentru că l-ai omorât pe 
Oliver Costello, şi te avertizez că tot ce vei spune va fi 
consemnat şi va servi ca probă. 

— Nu-ţi irosi energia, inspectore, spuse liniştit Jeremy. Nu 
spun nimic. A fost un joc de noroc bun, dar n-a ţinut. 

— Ia-l de aici, îi ordonă inspectorul lui Jones care îl luă pe 
Jeremy de braţ. 

— Care-i problema, domnule Jones? Întrebă cu răceală 
Jeremy. Ţi-ai uitat cătuşele? 

Jones îi răsuci braţul la spate şi îl scoase pe uşa 
glasvandului. 

Clătinând din cap cu tristeţe, sir Rowland se uită după el, 
apoi se întoarse către Clarissa. 

— "Te simţi bine, draga mea? O întrebă el neliniştit. 

— Da, mă simt bine. 

— N-am vrut să te expun la asta, spuse a scuză sir 
Rowland. 

Clarissa se uită cu şiretenie la el. 

— Ai ştiut că era Jeremy, nu-i aşa? Îl întrebă ea. 

— Dar ce v-a făcut să vă gândiţi la timbru, domnule? 
Întrebă şi inspectorul. 

Sir Rowland se apropie de inspectorul Lord şi îi luă plicul. 

— Ei bine, inspectore, când Pippa mi-a dat plicul în seara 
asta, în mintea mea a sunat un clopoțel. Apoi, când am 
descoperit în Who's Who că şeful lui Warrender, sir 
Kenneth, e colecţionar de timbre, bănuiala mi s-a întărit, iar 
puţin mai înainte, când a avut neobrăzarea să bage plicul în 
buzunar sub nasul meu, bănuiala mi s-a transformat în 
certitudine. Îi dădu înapoi plicul inspectorului. Ai mare grijă 
de el, inspectore. Vei descoperi, probabil, că e foarte 
valoros, pe lângă faptul că e o probă. 

— E o probă pe cinste, spuse inspectorul. Un criminal 
deosebit de vicios îşi va primi răsplata. Totuşi, trebuie să 
găsim cadavrul. 

— Asta-i uşor, domnule inspector, spuse Clarissa. Căutaţi în 
patul din camera liberă. 


Inspectorul se uită cu dezaprobare la ea. 

— Nu, zău, doamnă Hailsham-Brown... Începu el. 

Clarissa îl întrerupse. 

— De ce oare nu mă crede nimeni niciodată? Se plânse ea. 
E în patul din camera liberă. Mergeţi şi uitaţi-vă, domnule 
inspector. De-a lungul patului, sub sulul de la căpătâi. 
Domnişoara Peake l-a pus acolo, încercând să fie amabilă. 

— Încercând să fie...? 

Inspectorul se întrerupse, neştiind ce să mai spună. Se 
duse la uşă, se întoarse cu faţa şi spuse cu reproş: 

— Ştiţi, doamnă Hailsham-Brown, nu ne-aţi uşurat deloc 
sarcina în seara asta spunându-ne toate basmele astea. 
Presupun că aţi crezut că soţul dumneavoastră a comis 
crima şi aţi minţit ca să-l acoperiţi. Nu trebuia s-o faceţi, 
doamnă. 

Cu un ultim clătinat din cap, inspectorul ieşi din cameră. 

— Măi să fie! Exclamă indignată Clarissa. 

Se întoarse către canapea. 

— Oh, Pippa... Îşi aminti ea. 

— Mai bine ai duce-o sus în patul ei, o sfătui sir Rowland. 
Acum va fi în siguranţă. 

Scuturând uşurel copila, Clarissa spuse cu blândeţe: 

— Hai, Pippa. Copăcel. E timpul să fii în pat. 

Pippa se ridică buimacă. 

— Mi-e foame, îngână ea. 

— Da, sunt sigură că îţi este, spuse Clarissa conducând-o 
spre uşă. Hai să vedem ce puteni găsi. 

— Noapte bună, Pippa, îi ură sir Rowland. 

Clarissa şi Pippa ieşiră, iar sir Rowland se aşeză la masa 
de bridge şi începu să bage cărţile de joc în cutiile lor când 
intră Hugo. 

— Dumnezeu să mă aibă în pază! Exclamă Hugo. N-aş fi 
crezut niciodată. Tocmai tânărul Warrender! Părea un tânăr 
destul de decent. A fost la o şcoală bună. Cunoştea toţi 
oamenii la locul lor. 


— Dar nu s-a dat în lături să omoare de dragul a 
paisprezece mii de lire, comentă suav sir Rowland. Se mai 
întâmplă din când în când, în fiecare clasă socială. O 
personalitate atrăgătoare, şi fără pic de simţ moral. 

Doamna Brown băgă capul pe uşa dinspre hol şi rosti cu 
glasul ei bubuitor: 

— M-am gândit să vă spun, sir Rowland, că trebuie să 
merg la Secţia de poliţie. Vor să le dau o declaraţie. Nu sunt 
prea încântați de renghiul pe care l-am jucat. Mă tem că mă 
aşteaptă o dojeneală. 

Hohoti de râs, scoase capul şi trânti uşa. 

Hugo se uită după ea, apoi se aşeză la masa de bridge. 

— Ştii, Roly, eu tot n-am priceput bine. Domnişoara Peake 
era doamna Sellon, sau domnul Sellon era domnul Brown? 
Sau invers? 

Sir Rowland fu scutit să răspundă căci în acea clipă se 
întoarse inspectorul ca să îşi ia chipiul şi mănuşile. 

— Acum luăm cadavrul, domnilor, îi informă el. 

Se opri o clipă, apoi adăugă: 

— Sir Rowland, vă rog să fiţi amabil şi s-o sfătuiţi pe 
doamna Hailsham-Brown să nu mai îndruge basme poiţiei, 
căci într-o zi chiar o să dea de bucluc. 

— De fapt ţi-a spus o dată adevărul, inspectore, dar atunci 
pur şi simpu n-ai vrut s-o crezi, spuse sir Rowland. 

Inspectorul păru puţin stânjenit. 

— Păi... Da... hm... Sincer vorbind, domnule, a fost cam 
greu de înghiţit, recunoscu el. 

— Sunt de acord cu asta, îl asigură sir Rowland. 

— Ei bine, noapte bună, domnule, spuse inspectorul. 

— Noapte bună, inspectore, îi răspunse cu amabilitate sir 
Rowland. 

— Noapte bună, inspectore, şi bine lucrat, spuse şi Hugo 
venind la inspector şi dând mâna cu el. 

— Vă mulţumesc, domnule. Noapte bună. 

Inspectorul plecă, iar Hugo căscă. 


— E bine, cred că ar fi bine să mă duc acasă să mă culc. A 
fost o seară de groază, nu? 

— Cum zici tu, Hugo. Noapte bună. 

— Noapte bună. 

Hugo ieşi pe uşa dinspre hol. 

Sir Rowland aranjă cărţile de joc şi tabelele de scor, apoi 
luă exemplarul Who's Who şi îl puse la loc pe raft. Clarissa 
intră din hol, se duse la el şi îşi puse mâinile pe braţele lui. 

— Scumul meu Roly, ce ne-am fi făcut fără tine? Eşti atât 
de deştept! 

— Iar tu eşti o femeie foarte norocoasă. E bine că nu ţi-ai 
pierdut capul după ticălosul ăla, Warrender. 

Clarissa se cutremură. 

— N-a fost nici un pericol în privinţa asta, spuse ea. Dacă 
mi-aş pierde capul după cineva, acela ai fi tu. 

— Ei, hai, lasă linguşeala. Dacă tu... 

Se înterupse brusc căci pe uşa glasvandului intră Henry. 
Clarissa tresări şi exclamă: 

— Henry! 

— Bună, Roly, îşi salută Henry prietenul. Parcă trebuia să 
fii la club. 

— Păi... Ăă... M-am gândit să mă întorc devreme, se bâlbâi 
sir Rowland. A fost o seară destul de tensionată. 

Henry se uită la masa de bridge. 

— Poftim? Un bridge dificil? Întrebă el în glumă. 

Sir Rowland zâmbi. 

— Bridge şi... Ăă... Altele, răspunse el îndreptându-se spre 
uşa dinspre hol. Noapte bună amândurora. 

Clarissa îi trimise o bezea, iar sir Rowland i-o returnă, 
după care ieşi din cameră. 

Clarissa se întoarse spre Henry. 

— Unde e Kalendorff... Adică, unde e domnul Jones? Îl 
întrebă ea. 

Henry îşi puse servieta pe canapea. Dezgustat şi obosit, 
bombăni: 

— E absolut enervant. N-a venit. 


— Poftim? 

Clarissa nu-şi putea crede urechilor. 

— Avionul a ajuns dar cu un aghiotant cam necopt la bord, 
spuse Henry descheindu-şi nasturii de la pardesiu. 

Clarissa îl ajută să-şi scoată pardesiul, şi Henry continuă: 

— Primul lucru pe care l-a făcut a fost să facă 
stângaîmprejur şi să plece de unde a venit. 

— Dar de ce? 

— De unde să ştiu eu? Se-pare că era suspicios. Ce 
suspecta? Cine ştie? 

— Dar sir John? Întrebă Clarissa luându-i pălăria. 

— Asta-i partea cea mai proastă, bombăni Henry. Am ajuns 
prea târziu ca să-l opresc, şi trebuie să sosească aici dintr-o 
clipă în alta. Sigur, am sunat imediat în Downing Street de 
la aerodrom, dar plecase deja. Oh, toată treaba e un fiasco 
de groază! 

Henry se lăsă greoi pe canapea şi oftă obosit. În acel 
moment sună telefonul. 

— Răspund eu, spuse Clarissa traversând camera. S-ar 
putea să fie poliţia. Ridică receptorul. 

Henry o privi întrebător. 

— Poliţia? 

— Da, aici e Copplestone Court, spunea Clarissa la telefon. 
Da... Da, e aici. Se uită la Henry. E pentru tine, iubitule. E 
aerodromul Bindley Heath. 

Henry se ridică şi se repezi la telefon, dar se opri la 
jumătatea drumului şi continuă cu un mers demn. 

— Alo, spuse el în receptor. Da, la telefon. Poftim?... După 
zece minute?... Da... Da, da... Nu... Înţeleg... Da... Bine. 

Puse receptorul în furcă şi se întoarse către Clarissa. 

— Se pare că a sosit un alt avion la zece minute după 
primul, iar Kalendorff era în el. 

— Domnul Jones, adică, îl corectă Clarissa. 

— Foarte corect, draga mea. Mi-a scăpat. Da, se pare că 
primul avion a fost un fel de precauţie de securitate. Nici 
prin cap nu-ţi trece cum lucrează mintea acestor oameni! 


Oricum, îl trimit pe... Aă... Domnul Jones aici cu o escortă. 
Trebuie să sosească într-un sfert de oră. Deci, totul e în 
ordine? Se uită la masa de bridge. Vrei să scapi de cărţile 
alea de joc, draga mea? 

Clarissa adună în grabă cărţile şi tabelele de scor, în timp 
ce Henry se duse la banchetă şi luă platoul şi farfuria cu 
budincă cu un aer foarte surprins. 

— Ce naiba e asta? Întrebă el. 

Clarissa veni repede şi îi luă din mâini platoul şi farfuria cu 
budincă. 

— O mânca Pippa, spuse ea. Am să le duc de aici şi am să 
mai fac nişte sandvişuri cu şuncă. 

— Nu încă. Scaunele astea sunt răspândite peste tot. 

Tonul lui Henry avea o notă uşoară de reproş. 

— Credeam că totul o să fie gata, Clarissa. 

Începu să plieze picioarele mesei de bridge. 

— Ce ai făcut toată seara? Întrebă el în timp ce ducea 
masa de bridge câtre uşa bibliotecii. 

Clarissa aranja acum scaunele. 

— Oh, Henry, a fost o seară extrem de palpitantă! Să vezi, 
la scurt timp după plecarea ta am intrat aici cu nişte 
sandvişuri, şi primul lucru care s-a întâmplat a fost că am 
căzut peste un cadavru. Acolo. După canapea. 

— Da, da, iubito, bombăni distrat Henry ajutând-o să 
împingă taburetul la locul lui. Poveştile tale sunt 
întotdeauna încântătoare, dar zău că acum n-avem timp. 

— Dar e adevărat, Henry, insistă Clarissa. lar ăsta e doar 
începutul. A venit poliţia şi asta încă n-a fost nimic. A existat 
o reţea de droguri, iar domnişoara Peake nu e domnişoara 
Peake, e de fapt doamna Brown, iar Jeremy s-a dovedit a fi 
criminalul şi încerca să fure un timbru în valoare de 
paisprezece mii de lire. 

— Nu! Trebuie să fi fost un al doilea galben suedez, 
comentă Henry. 

Tonul lui era indulgent, dar nu asculta cu adevărat. 

— Cred că exact asta a fost! Exclamă încântată Clarissa. 


— Ce lucruri îşi mai imaginezi şi tu, Clarissa! Spuse cu 
afecţiune Henry. 

— Dar, iubitule, n-a fost imaginaţie, continuă Clarissa. Naş 
fi putut să-mi imaginez nici pe jumătate din ce s-a 
întâmplat. 

Henry îşi puse servieta după o pernă de pe canapea, 
aranjă o alta, apoi porni cu a treia către taburet. Între timp, 
Clarissa încerca să-i câştige atenţia. 

— Totă viaţa nu mi s-a întâmplat nimic cu adevărat, iar în 
seara asta am avut parte de evenimente din belşug. Crimă, 
poliţie, dependenţi de droguri, cerneală invizibilă, 
însemnare secretă, mai să fiu arestată pentru omucidere, şi 
am fost foarte aproape să fiu omorâtă. 

Se opri şi se uită la Henry. 

— Ştii, iubitule, într-un fel cam prea multe pentru o 
singură seară. 

— Du-te şi fă cafeaua aia, iubito, spuse Henry. Poţi să-mi 
povesteşi mâine fermecătoarea ta aiureală. 

Clarissa părea exasperată. 

— Dar nu-ţi dai seama că a fost cât pe ce să fiu omorâtă în 
seara asta, Henry? 

Henry se uită la ceas. 

— Sir John sau domnul Jones ar putea să pice dintr-o clipă 
în alta, spuse el neliniştit. 

— Prin ce am trecut în seara asta! Continuă Clarissa. Îmi 
aminteşte de sir Walter Scott. 

— Ce face? Întrebă vag Henry, uitându-se prin cameră 
pentru a se asigura că totul era acum la locul potrivit. 

— Mătuşa mea m-a pus să învăţ pe de rost următorul 
lucru. „Oh, ce pânză încurcată ţesem, când exersăm prima 
dată să înşelăm.” 

Brusc conştient de prezenţa ei, Henry se aplecă peste 
fotoliu şi o cuprinse cu braţul. 

— Păianjenul meu adorabil! Spuse el. 

Clarissa îşi puse mâinile pe umerii lui. 


— Ştii că femelele păianjen îşi mănâncă partenerii? Îl 
întrebă ea şi îi zgârâie gâtul cu unghiile. 

— E mai probabil să te mănânc eu pe tine, răspunse 
pătimaş Henry şi o sărută. 

Se auzi brusc soneria de la intrare. 

— Sir John! Exclamă Clarissa sărind de lângă Henry care 
strigă în acelaşi timp: 

— Domnul Jones! 

Clarissa îl împinse pe Henry spre uşă. 

— Du-te şi deschide, îi ordonă ea. Am să pun cafeaua şi 
sandvişurile în hol, iar tu poţi să le aduci aici când sunteţi 
gata. Discuţiile la înalt nivel vor începe acum. Succes, 
iubitule. 

— Succes, răspunse Henry. 

Dădu să plece, apoi se întoarse. 

— Adică, mulţumesc. Mă întreb care din ei a sosit primul, 
încheindu-şi în grabă nasturii de la haină şi îndreptându-şi 
cravata, porni grăbit spre uşa de la intrare. 

Clarissa luă platoul şi farfuria, se îndreptă către uşa 
dinspre hol, dar se opri când auzi glasul lui Henry rostind 
cu însufleţire „Bună seara, sir John”. Ezită puţin, apoi se 
duse repede la panou şi acţionă pârghia. Panoul se 
deschise, şi ea intră în nişă. „Clarissa iese misterios” 
declamă ea teatral, iar panoul se închise cu o fracțiune de 
secundă mai înainte ca Henry să-l introducă în salon pe 
primul ministru. 


SFÂRŞIT