Jules Verne — Nord contra sud

JULES VERNE 


NORD CONTRA SUD 


PARTEA ÎNTÂI 


| 
LA BORDUL STEAMBOAT-ULUI SHANNON 


Anexată în 1819 marii federaţii americane, Florida va fi 
proclamată stat câțiva ani mai târziu. În urma acestei anexări, 
teritoriul Republicii se măreşte cu şaizeci şi şapte de mii de mile 
pătrate. Dar lumina răspândită de steaua ce reprezintă statul 
Florida pe drapelul cu treizeci şi şapte de stele al Statelor Unite 
este lipsită de strălucire. 

De fapt, Florida nu este mai mult decât o limbă de 
pământ, îngustă şi joasă. De aceea, cu excepţia fluviului Saint- 
John, apele ce o scaldă nu sunt deloc importante. Relieful plat 
face ca albia râurilor să nu dispună de acele denivelări care să 
le permită să curgă cu repeziciune. Nici urmă de munţi pe 
suprafaţa ei. Doar câteva şiruri de bluffs, coline, atât de 
frecvente în regiunea centrală şi septentrională a Uniunii. Cât 
priveşte forma, poate fi comparată cu coada unui castor, întinsă 
între Atlantic la est şi Golful Mexicului la vest. 

In consecinţă, Florida nu are vecini, dacă nu punem la 
socoteală Georgia a cărei frontieră se învecinează, la nord, cu a 
sa. Această frontieră formează istmul ce leagă peninsula de 
continent. 

În fond, Florida se prezintă ca un ţinut deosebit, ciudat 
chiar, cu locuitorii săi pe jumătate spanioli, jumătate americani, 
cu indienii săi seminoli, cu totul diferiţi de congenerii lor din Far- 
West. Dacă soliil este arid, nisipos, mărginit aproape peste tot 
de dune formate din aluviunile succesive aduse de apele 
Atlanticului pe ţărmul sudic, în nord, dimpotrivă, suprafaţa 
câmpiilor este miraculos de fertilă. în acele locuri, numele său 
se justifică pe deplin. Flora este superbă, viguroasă, de o 
varietate exuberantă. Şi asta, fără îndoială, din pricină că acea 
parte a teritoriului este udata de Saint-John. Fluviul acesta curge 
pe o suprafaţă întinsă, de la nord la sud, pe o lungime de două 
sute cincizeci de mile, dintre care b sută şapte perfect 
navigabile, până la lacul George. Lungimea aceasta, neobişnuită 
pentru un râu transversal, nu îl stânjeneşte defel, şi asta 
datorită direcţiei în care este orientat. O mulţime de pârâiaşe îl 


îmbogăţesc cu apele lor, revărsându-se în numeroasele golfuri 
de pe cele două maluri. Saint-John este, aşadar, principala 
artera a Floridei, pe care o menţine în viaţa scăldând-o cu apele 
sale — sângele ce circulă în vinele terestre. 

Pe data de 7 februarie 1862, steamboat-ul Shannon 
cobora pe Saint-John. La orele patru dup-amiaza, urma să facă 
escală în târguşorul Picolata, după ce avea să oprească în 
staţiile din partea superioară a fluviului, ca şi în forturile din 
districtele Saint-John şi Putnam. Câteva mile mai jos, intra deja 
în districtul Duval care se întinde până în districtul Nassau, 
delimitat de râul de la care îşi trage numele. 

Prin ea însăşi, Picolata este o localitate lipsită de 
importanţă; împrejurimile sale sunt însă acoperite de plantaţii 
de indigo, de orezarii, de plantaţii de bumbac, de trestie de 
zahăr şi de uriaşe păduri de chiparoşi. Aşa că ţinutul nu duce 
lipsă de locuitori, şi încă pe o rază destul de mare. De altfel, 
poziţia sa îi oferă toate avantajele ce decurg dintr-un flux destul 
de intens de mărfuri şi călători. Picolata este punctul de 
îmbarcare al unuia dintre principalele oraşe din Florida 
Orientală, Saint-Augustine, situat la cam douăsprezece mile 
distanţă, în acea zonă a litoralului oceanic ce adăposteşte insula 
Anastasia. Un drum aproape drept leagă târguşorul de oraş. 

În ziua cu pricina, se puteau zări mai mulţi călători decât 
de obicei, grăbiţi să se îmbarce pe Shannon. Câteva trăsuri iuți, 
cunoscute prin partea locului sub numele de stages, un soi de 
vehicule cu opt locuri, trase de patru sau şase măgari, îi 
aduseseră din Saint-Augustine galopând nebuneşte pe acest 
drum, de-a lungul terenului mlăştinos. Era absolut necesar să nu 
pierzi vaporul, dacă nu voiai să ajungi cu o întârziere de cel 
puţin patruzeci şi opt de ore în oraşele, târgurile, forturile sau 
satele ridicate în josul râului. Steamboat-ul nu circula zilnic şi, în 
vremea aceea, era singurul mijloc de transport. Aşa că, mort- 
copt, trebuia să te afli la Picolata în momentul escalei. Drept 
urmare, trăsurile transportaseră pe țărm contingentul de 
pasageri cu o oră mai devreme. 

În clipa aceea, pe ponton se aflau cam cincizeci de 
călători. Aşteptau, nu fără să discute cu o oarecare însufleţire. 
Se putea observa că erau împărţiţi în două grupuri, prea puţin 
dispuse să se apropie unul de celălalt. Să fi fost oare vorba de o 
chestiune gravă şi de mare importanţă, de cine ştie ce rivalitate 


politică ce îi făcuse să se deplaseze la Saint-John? În orice caz, 
se putea afirma că nu ajunseseră la nici o înţelegere. Veniţi ca 
duşmani, se întorceau la fel. Şi asta se vedea cât se poate de 
limpede din privirile mânioase pe care şi le aruncau, din distanţa 
menţinută între cele două grupuri, din cele câteva cuvinte al 
căror sens provocator părea să nu scape nimănui. 

In vremea asta, nişte şuierături prelungi începură să se 
facă auzite, străpungând liniştea în amonte. Curând, Shannon se 
ivi la cotitura malului drept, cu o jumătate de milă mai sus de 
Picolata. Rotocoalele groase de fum ce se revărsau năvalnic din 
cele două coşuri ale sale acopereau copacii înalţi, pe care briza 
oceanului îi făcea să se clatine pe ţărmul opus. Silueta sa 
mişcătoare se mărea rapid. Mareea tocmai îşi schimba direcţia. 
Curenţii care îi întârziaseră coborârea vreme de trei, patru 
ceasuri i-o uşurau acum, împingând apele lui Saint-John spre 
gurile lui. 

Se auzi, în sfârşit, clopotul. Zbaturile, bătând în sens 
invers suprafaţa râului, făcură ca Shannon să se oprească, 
lipindu-se cuminte de debarcaderul de care fu de îndată legat cu 
parâme. 

Imbarcarea se făcu imediat, cu oarecare grabă. Unul 
dintre grupuri urcă primul la bord, iar celălalt nu încercă să i-o ia 
înainte. Şi asta, fără îndoială, din pricină că membrii săi 
aşteptau unul sau mai mulţi pasageri aflaţi în întârziere, care 
riscau să piardă vaporul, căci doi sau trei bărbaţi se desprinseră 
din grup întorcându-se pe chei, până la marginea drumului din- 
spre Saint-Augustine. Din acel punct îşi îndreptară privirile spre 
est, vizibil îngrijoraţi. 

Şi nu fără motiv, căci căpitanul de pe Shannon, postat pe 
puntea de comandă, striga: 

— Imbarcarea! Imbarcarea! 

— Doar câteva minute, răspunse unul dintre membrii celui de-al 
doilea grup, rămas pe debarcader. 

— Nu mai pot aştepta, domnilor. 

— Câteva minute! 

— Nu! Nici un singur minut! 

— O clipă! 

— Cu neputinţă! Mareea scade, şi risc să nu mai am destulă apă 
la Jacksonville, ca să pot trece de grămezile de nisip şi de 
bolovanii de la gurile râului. 


— Şi, la urma urmei, zise unul dintre călători, nu există nici un 
motiv să fim la discreţia capriciilor unor întârziaţi! 

Autorul acestei remarci se număra printre membrii 
primului grup, instalaţi deja pe ruful din spatele lui Shannon. 

— Asta este şi părerea mea, domnule Burbank, răspunse 
căpitanul. Datoria înainte de toate... Haideţi, domnilor, 
îmbarcaţi-vă, sau voi da ordin să se dezlege parâmele! 

Marinarii se pregăteau deja să îndrepte steamboat-ul spre 
larg, în timp ce jeturi sonore începuseră să ţâşnească din sirena 
cu aburi. Un strigăt opri manevra. 

— Uite-1 pe Texar!... Uite-1 pe Texar! 

O trăsură, sosită în goana mare, tocmai apăruse la capătul 
cheiului. Cei patru măgari ce alcătuiau atelajul se opriră la 
intrarea pe debarcader. Un bărbat cobori din ea. Tovarăşii săi 
care îl aşteptau în drum i se alăturară în fugă. Apoi se îmbarcară 
cu toţii. 

— Încă o clipă, Texar, şi nu ai mai fi plecat, ceea ce ar fi fost cât 
se poate de regretabil! zise unul dintre ei. 

— Da! N-ai mai fi putut să te întorci mai devreme de două zile 
la... unde anume...? O să aflăm atunci când o să te înduri să ne 
spui şi nouă! adăugă un altul. 

— ŞI, dacă vorbele neruşinatului de James Burbank ar fi fost 
ascultate de căpitan, continuă un al treilea, Shannon s-ar afla 
deja la mai bine de un sfert de milă mai jos de Picolata! 

Texar urcase deja pe puntea din faţă, împreună cu 
prietenii săi. Se mulţumi să îl privească pe James Burbank, de 
care îl despărţea doar pasarela. Chiar dacă nu rosti nici un 
cuvânt, privirea pe care i-o aruncă era suficient de grăitoare 
pentru a lăsa să se înţeleagă că între cei doi exista o ură de 
nestins. 

În ceea ce îl priveşte pe James Burbank, acesta, după ce îl 
privi drept în faţă pe Texar, îi întoarse spatele şi se duse să se 
aşeze în spatele rufului, acolo unde grupul său luase deja loc. 

— Deloc mulţumit Burbank! zise unul dintre tovarăşii lui Texar. 
Şi nici nu-i de mirare. Toate minciunile lui gogonate nu i-au 
folosit la nimic, căci recorderul nu i-a acceptat mărturia falsă. 

— Da, dar nu 1-a pedepsit în nici un fel, răspunse Texar, însă o 
să am eu grijă de el! 

În vremea asta, parâmele fuseseră desfăcute. împins cu 
nişte prăjini lungi, proptite cu nădejde în mal, Shannon se porni 


să alunece pe firul apei. După care, sub acţiunea zbaturilor sale 
puternice, ajutate de reflux, se aşternu iute la drum. 

Se ştie ce sunt aceste vapoare cu aburi destinate să 
asigure transportul pe fluviile americane: adevărate case cu mai 
multe etaje, împodobite cu terase largi şi străjuite de cele două 
coşuri de la camera cazanelor, aşezate în faţă, ca şi stâlpii ce 
susţin tendele. 

Atât pe Hudson, cât şi pe Mississippi, vasele acestea, un 
fel de palate maritime, ar putea adăposti populaţia unui întreg 
târguşor. Pentru Saint-John şi pentru oraşele statului nu era 
nevoie de aşa ceva. Shannon putea fi socotit un hotel plutitor, 
deşi, în ceea ce priveşte aranjamentul interior şi cel exterior, nu 
se deosebea cu nimic de Kentucky sau de Dean Richmond. 

Vremea era superbă. Cerul albastru intens era pătat de 
câţiva norişori ca de vată, risipiţi la orizont. La latitudinea 
aceasta (paralela treizeci) luna februarie este aproape la fel de 
caldă în Lumea Nouă ca şi în Cea Veche, la limita deşertului 
Sahara. O briză uşoară domolea, totuşi, tot ceea ce ar fi putut fi 
excesiv din punct de vedere al climei. Aşa că majoritatea 
pasagerilor de pe Shannon rămăseseră pe punte sâ-şi umple 
plămânii cu aerul proaspăt şi înmiresmat adus de vânt dinspre 
pădurile de pe țărm. Razele oblice ale soarelui nu îi puteau 
atinge sub baldachinul tendelor ce fluturau ca nişte panca 
indiene, datorită vitezei cu care se deplasa steamboat-ul. 

Texar şi cei cinci, şase tovarăşi care se îmbarcaseră cu el 
găsiseră mai potrivit să coboare într-unui din separeurile sălii de 
mese. Acolo, ca nişte băutori încercaţi ce erau, cu gâtlejurile 
tăbăcite de licorile tari din barurile americane, dădeau de duşcă 
pahare întregi de gin, bitter şi bourbon. Arătau, în general, ca 
nişte inşi cam neciopliţi, cu glasuri aspre şi vorbe din topor, 
înveşmântaţi mai mult în piele decât în stofă, obişnuiţi să 
trăiască mai degrabă în inima codrului, decât în oraş. Texar 
părea să fie stăpânul absolut al micului grup, poziţie ocupată, 
fără îndoială, datorită caracterului său energic şi nu importanţei 
rangului sau averii sale. Aşa că, întrucât el nu scotea nici o 
vorbă, supușii săi se cufundaseră şi ei într-o tăcere adâncă, ceea 
ce însă nu-i deranja defel, căci, oricum, nu-şi pierdeau timpul: 
dacă nu stăteau la taifas, cel puţin se puteau concentra în linişte 
asupra unui mod la fel de plăcut de a face să treacă vremea — 
beau pe înfundate. 


În cele din urmă, după ce aruncă o privire peste unul 
dintre ziarele ce zăceau pe mese, Texar îl lăsă de-o parte, 
zicând: 

— S-au şi învechit deja ştirile astea. 

— Te cred şi eu! îi răspunse unul dintre tovarăşii săi. Este un 
număr de acum trei zile! 

— Şi, în trei zile, se întâmplă atâtea lucruri, că se bat să intre! 
adăugă un altul. 

— Cum mai stăm cu războiul? întrebă Texar. 

— In ceea ce ne doare pe noi, Texar, uite cum stăm: se zice că 
guvernul federal se pregăteşte pentru o campanie în Florida. 
Aşa că trebuie să ne aşteptăm ca, în scurtă vreme, nordiştii să 
dea buzna peste noi! 

— Sigur? 

— Nu ştiu, dar aşa se zvoneşte la Savannah şi tot aşa şi la Saint- 
Augustine. 

— Ei! N-au decât să vină federalii ăştia, de vreme ce şi-au pus în 
cap să ne supună! răcni Texar, întârindu-şi ameninţarea cu o 
lovitură zdravănă de pumn în masă, care făcu sticlele şi 
paharele din faţa lui să sară şi să zdrăngăne. Chiar aşa! N-au 
decât să vină! O să vedem noi dacă proprietarii de sclavi se vor 
lăsa jefuiţi de hoţii ăştia de aboliţionişti. 

Răspunsul lui Texar ar fi făcut pe oricine nu era la curent 
cu evenimentele din America acelor vremuri să afle două lucruri: 
mai întâi, că războiul de secesiune, declarat, de fapt, în ziua în 
care se trăsese cu tunul asupra fortului Sumter, adică pe 11 
aprilie 1861, ajunsese atunci în faza sa cea mai acuta, întrucât 
se întinsese până în imediata apropiere a graniţelor statelor din 
sud; apoi, că Texar, susţinător al sclaviei, împărtăşea opiniile 
imensei majorităţi a populaţiei din teritoriile cu sclavi. Or, la 
bordul lui Shannon se aflau, în clipa aceea, mai mulţi 
reprezentanţi ai celor două grupări; de-o parte — conform 
diverselor denumiri ce le-au fost conferite de-a lungul acestei 
lungi încleştări — nordiştii, antisclavagiştii, aboliţioniştii sau 
federalii; de cealaltă, sudiştii, sclavagiştii, secesioniştii sau 
confederaţii. 

Un ceas mai târziu, ameţiţi bine, Texar şi ai săi se ridicară 
de la masă pentru a urca pe puntea superioară a lui Shannon. 
Trecuseră deja, în ceea ce priveşte malul drept, de golfurile 
Treizeci şi Şase Mile care prelungesc apele fluviului, unul până la 


marginea unei păduri dese de chiparoşi, iar celălalt până la 
vastele terenuri mlăştinoase, Douăsprezece Mile, al căror nume 
arată exact pe ce suprafaţa se întind. 

In momentul acela, vasul naviga printre două şiruri de 
arbori superbi, magnolii, pini, chiparoşi, yucas şi mulţi alţii, 
minunat dezvoltați, ale căror trunchiuri dispăreau sub desişul de 
nepătruns al azaleelor şi al răculeţului. Uneori, în dreptul 
golfurilor din care se alimentează câmpiile mlăştinoase din 
districtele Saint-Jean şi Duval, un miros puternic de mosc 
umplea atmosfera.Mirosul acesta nu venea însă de la copacii a 
căror mireasmă este atât de tare pe aceste meleaguri, datorită 
climei, ci de la aligatorii ce se ascundeau în iarba înaltă la 
trecerea zgomotoasă a lui Shannon. Apoi, erau păsări de tot 
felul, ciocânitori, bâtlani, jacamari, buhai-de-baltă, porumbei cu 
cap alb şi alte o sută de specii, cu forme şi penaje variate, în 
vreme ce pasârea-pisică reproducea cu vocea sa de ventriloc 
toate zgomotele — chiar şi acel țipăt al cocoşului cu guşă, sonor 
ca notele de aramă ale unei trompete — pe o distanţă de patru, 
cinci mile. 

În momentul în care Texar trecea de ultima treaptă a 
capotului pentru a ajunge pe ruf, o femeie se pregătea să 
coboare în interiorul salonului. Când îl zări în faţa ei, femeia se 
dădu înapoi. Era o metisă aflată în slujba familiei Burbank. 
Mişcarea sa fusese dictată de o repulsie instinctivă, pomenindu- 
se pe neaşteptate faţă în faţă cu acest duşman declarat al 
stăpânului ei. Fără să dea importanţă privirilor veninoase pe 
care i le arunca Texar, se feri într-o parte. Ridicând din umeri, 
acesta se întoarse spre tovarăşii lui. 

— Da, este Zermah, striga el, una dintre sclavele lui James 
Burbank care pretinde că nu e un partizan al sclaviei. 

Zermah nu răspunse. Atunci când intrarea rufului se 
eliberă, cobori în vastul salon de pe Shannon, fără să pară 
afectată în vreun fel de acest incident. 

In ceea ce îl priveşte pe Texar, acesta se îndreptă spre 
partea din faţă. Acolo după ce îşi aprinse un trabuc, fără să se 
mai sinchisească de tovarăşii săi care veniseră după el, păru să 
cerceteze cu atenţie malul stâng al fluviului, înspre liziera 
districtului Putnam. 

Tot despre război se vorbea şi în partea din spate. După 
plecarea lui Zermah, James Burbank rămăsese singur cu cei doi 


prieteni care îl însoţiseră la Saint-Augustine. Unul era cumnatul 
său, Edward Carrol, celălalt, de origine din Florida, locuia la 
Jacksonville, Walter Stannard. Şi ei vorbeau cu o anumită 
însufleţire despre lupta sângeroasă al cărei deznodământ era o 
chestiune de viaţă şi de moarte pentru Statele Unite. Dar, după 
cum se va vedea, James Burbank avea un cu totul alt punct de 
vedere asupra consecinţelor acesteia. 

— Mă grăbesc, spunea el, să mă întorc la Camdless-Bay. 
Suntem plecaţi de două zile. Poate că s-a schimbat ceva pe 
front. Poate că Dupont şi Sherman au cucerit deja Port-Royal şi 
insulele din Carolina de Sud. 

— În orice caz, ziua aceasta nu este departe, şi aş fi cât se poate 
de uimit dacă preşedintele Lincoln nu s-ar gândi să extindă 
războiul până în Florida. 

— Ar fi şi timpul! reluă James Burbank. Da! Ar fi şi timpul ca 
voinţa Uniunii să fie impusă tuturor acestor sudişti din Georgia şi 
Florida care se cred prea departe pentru a fi atinşi! Vedeţi doar 
la ce grad de insolenţă pot ajunge, din cauza acestei stări de 
lucruri, oameni fără nici un Dumnezeu, cum este acest Texar! 
Se simte susţinut de sclavagiştii din regiune şi îi aţâţă împotriva 
noastră, cei din Nord, aflaţi într-o situaţie din ce în ce mai 
dificilă, în urma efectelor războiului! 

— Ai dreptate, James, răspunse Edward Carrol. Este absolut 
necesar, mai devreme sau mai târziu, ca Florida să intre din nou 
sub autoritatea guvernului de la Washington. Da! Ard de 
nerăbdare să văd armata federală sosind aici pentru a pune 
lucrurile la punct, altfel mă tem că vom fi siliţi să ne părăsim 
plantațiile. 

— Nu poate fi decât o chestiune de zile, dragul meu Burbank, 
spuse Walter Stannard. Alaltăieri, când am plecat din 
Jacksonville, spiritele începuseră să se încingă la zvonul că 
Dupont, comandorul Dupont, se pregăteşte să străbată 
şenalurile fluviului Saint-John. Ceea ce a constituit un pretext 
excelent pentru a-i ameninţa pe toţi cei ce nu sunt de acord cu 
partizanii sclaviei. Tare mi-e teamă să nu izbucnească o 
răzmeriţă care să dea jos autorităţile în folosul unor indivizi de 
cea mai joasă speţă! 

— Nu m-ar mira deloc, spuse James Burbank. Sunt sigur că ne 
aşteaptă zile grele, pe măsură ce se apropie armata federală! 
Dar este imposibil să le evităm. 


— De altfel, ce am putea face? întrebă Walter Stannard. Dacă 
mai sunt la Jacksonville, şi chiar în unele locuri din Florida, 
câţiva coloni de ispravă care gândesc la fel ca noi în ceea ce 
priveşte sclavia, nu sunt destul de numeroşi sâ se poată opune 
exceselor secesioniştilor. Nu, nu vom fi în siguranţă decât atunci 
când vor sosi federalii, şi ar fi de dorit, dacă s-au hotărât să 
intervină, sâ o facă iute, cât mai iute. 

— Da! Să vină odată, strigă James Burbank, şi să ne scape de 
toţi 

nenorociţii ăştia! 

Se va vedea curând dacă oamenii din Nord, pe care 
interesele de familie sau cele materiale îi obligau, pentru a 
putea trăi în mijlocul unei populaţii sclavagiste, sâ se supună 
obiceiurilor locului, erau îndreptăţiţi sâ vorbească astfel şi nu 
aveau, de fapt, toate motivele să trăiască cu spaima în sân. 

Ceea ce gândeau James Burbank şi prietenii lui în legâtură 
cu evoluţia operaţiunilor militare era adevărat. Guvernul federal 
pregătea o campanie al cărei scop era de a supune Florida. Nu 
era vorba de cucerirea statului sau de ocuparea sa cu trupe, ci 
de închiderea tuturor căilor de acces ale contrabandiştilor a 
căror ţintă era forțarea blocadei maritime atât pentru a exporta 
produsele indigene, cât şi pentru a introduce arme şi muniții. 
Aşa că Shannon nu se mai aventura să asigure transportul pe 
coastele meridionale ale Georgiei ce se aflau, pe vremea aceea, 
în puterea generalilor nordişti. Se oprea, din prudenţă, la 
graniţă, puţin dincolo de gura fluviului, la nord de insula Amelia, 
în portul Femandina, de unde porneşte calea ferată Cedar-Keys 
ce străbate peninsula oblic, ca să ajungă în Golful Mexic. Mai sus 
de insula Amelia şi de râul Saint-Mary, Shannon ar fi riscat să fie 
capturat de navele federale ce supravegheau în permanenţă 
această zonă a litoralului. 

Aşa se face că pasagerii de pe Shannon erau, în 
majoritate, locuitori ai Floridei pe care afacerile nu-i obligau sâ 
treacă dincolo de frontierele statului. Toţi aceşti oameni locuiau 
în oraşele, târgurile sau cătunele înălțate pe malurile fluviului 
Saint-John sau ale afluenților săi, iar cea mai mare parte dintre 
ei, fie în Saint-Augustine, fie în Jacksonville. în toate aceste 
localităţi, puteau debarca pe pontoanele construite în punctele 
de escală sau folosin-du-se de estacadelel de lemn, acele piers 


ridicate după modelul adus din Anglia, care îi scuteau de 
utilizarea bărcilor de legătură. 

Şi totuşi, unul dintre pasageri avea să-l părăsească în plin 
fluviu. Planul lui era să coboare înainte ca Shannon să facă una 
dintre escalele sale obişnuite, oprindu-se într-un loc pustiu de pe 
mal, unde să nu existe nici o aşezare, nici măcar o cabana de 
vânătoare sau de pescuit. 

Pasagerul acesta era Texar. 

Pe la orele şase seara, Shannon slobozi în văzduh trei 
fluierături ascuţite. Aproape numaidecât roţile sale încetară să 
se învârtă, şi vasul se lăsă dus de curentul nu prea intens din 
această parte a râului. Se afla acum la travers de Golful Negru. 

Golful acesta este, de fapt, o scobitură săpată de ape în 
malul stâng, în adâncurile căruia se revărsa un râuleţ fără nume 
ce se scurge pe lângă fortul Heilman, aproape de frontiera ce 
separă districtele Putnam şi Duval. Intrarea îngustă este 
acoperită în întregime de o boltă deasă de frunziş ca urzeala 
unei ţesături împletite în rânduri foarte strânse. Laguna aceasta 
întunecoasa este, ca sâ zicem aşa, practic necunoscuta de 
oamenii locului. Nimeni nu încercase vreodată să pătrundă în 
interiorul ei şi nimeni nu ştia că-i servea drept locuinţă lui Texar. 
Şi asta pentru că, în locul unde se afla Golful Negru, malul 
fluviului părea compact şi nu lăsa să se ghicească nici o fisură. 
Aşa că, o dată cu noaptea ce se lăsa cu repeziciune, trebuia să 
te dovedeşti un marinar deprins de multă vreme cu locurile, ca 
să fii în stare să-ţi strecori ambarcaţiunea în acest golf 
întunecos. 

La primele fluierături ale lui Shannon, se auzi numaidecât 
un strigăt repetat de trei ori. Lumina unei flăcări ce strălucea în 
iarba înaltă de pe mal începu să se mişte. Era limpede că o 
barcă se îndrepta spre steamboat. 

Era o canoe — o mică ambarcaţiune din scoarță ce putea 
fi manevrată doar cu o simplă pagaie. Curând, ajunse la doar o 
jumătate de cablu de Shannon. 

Texar înainta spre locul în care parapetul punţii din faţă se 
deschidea şi, ducându-şi mâna pâlnie la gură, strigă: 

— Aho! 

— Aho! i se răspunse. 
— Tu eşti, Squambâ? 
— Da, stăpâne. 


— Acostează! 

Canoea acostă. Lumina felinarului legat de vârful etravei îl 
făcea vizibil pe vâslaş. Era un indian, cu o claie de păr negru ca 
păcura, gol până la brâu, un bărbat solid judecând după torsul 
pe care-l arăta în bătaia razelor de lumină. 

In clipa aceea, Texar se întoarse spre tovarăşii săi luându-şi un 
„rămas bun" încărcat de subînţelesuri. După ce aruncă o privire 
amenințătoare spre Burbank, cobori scara din spatele 
tamburului roții de la babord şi se alătură indianului Squambo. 
Din câteva învârtituri de zbaturi, steamboat-ul se îndepărtă de 
canoe, şi nimeni din cei aflaţi la bord nu putea bănui că uşoara 
ambarcaţiune avea să pătrundă în tufele de pe mal. 

— Un ticălos mai puţin la bord! zise atunci Edward Carrol, fără 
să-i pese nici cât negru sub unghie de prietenii lui Texar. 

— Da, răspunse James Burbank, şi, totodată, şi un răufăcător 
primejdios. Eu unul nu am nici o îndoială în această privinţă, 
deşi pungaşul ăsta s-a priceput întotdeauna de minune să iasă 
basma curată, folosindu-se de alibiuri cu adevărat inexplicabile! 
— In orice caz, zise Stannard, dacă în noaptea asta în 
împrejurimile Jacksonville-ului se va comite o crimă, nu va putea 
fi acuzat, de vreme ce a coborât de pe Shannon. 

— Nu ştiu nimic despre asta! replică James Burbank. Dacă mi s- 
ar spune că a fost văzut furând, sau asasinând, în clipa de faţă, 
la cincizeci de mile la nord de Florida, n-aş fi deloc surprins! La 
fel de adevărat e că, dacă ar reuşi să probeze că nu el este 
autorul acelei crime, nici asta nu m-ar surprinde, după tot ceea 
ce s-a întâmplat! Dar n-are rost să ne pierdem vremea 
discutând despre o asemenea haimana. Te întorci la 
Jacksonville, Stannard? 

— Chiar în seara asta. 

— Fiica ta te aşteaptă? 

— Da, ard de nerăbdare să o revăd. 

— Imi dau seama, răspunse James Burbank. Şi când te gândeşti 
să te întorci la Camdless-Bay? 

— Peste câteva zile. 

— Vino, te rog, cât poţi de repede, dragul meu Stannard. După 
cum ştii, suntem în ajunul unor evenimente deosebit de grave, 
ce vor deveni şi mai grave, o dată cu apropierea trupelor 
federale. Aşa că stau şi mă întreb dacă fiica ta Alice şi cu tine nu 


veţi fi mai în siguranţă în locuinţa noastră din Castle-House 
decât pe străzile oraşului, unde sudiştii sunt în stare de orice. 

— Ei, dar ce, eu nu sunt din Sud, dragul meu Burbank? 

— Bineînţeles, Stannard, dar gândeşti şi te porţi ca unul din 
Nord! 

Un ceas mai târziu, dus de refluxul din ce în ce mai 
puternic, Shannon depăşea micul cătun Mandarin, cocoţat pe o 
colină înverzită. Cinci, şase mile mai la vale, se opri la malul 
drept al fluviului. Acolo se afla un punct de îmbarcare la cheiul 
căruia vasele pot acosta pentru încărcat. Puțin mai sus se vedea 
o punte de lemn, uşoară şi elegantă, prinsă de două cabluri de 
fier. Era debarcaderul de la Camdless-Bay. 

La capătul punţii aşteptau doi negri înarmaţi cu felinare, 
căci noaptea era deja foarte întunecoasă. James Burbank îşi luă 
rămas bun de la Stannard şi, urmat de Edward Carrol, se avântă 
pe pasarelă. 

În spatele lui, tropăia cu paşi mărunți metisa Zermah, care 
răspunse de departe unui glas de copil: 

— lată-mă, Dy!... lată-mă! 

— Şi tata? Şi tata! 

Felinarele se îndepărtară, şi Shannon o porni din nou la drum, 
luând-o de-a curmezişul spre malul stâng. Trei mile dincolo de 
Camdless-Bay, pe cealaltă parte a fluviului, se opri la 
debarcaderul din Jacksonville, unde cobora majoritatea 
pasagerilor. 

Acolo, Walter Stannard debarcă o dată cu trei sau patru 
dintre acei indivizi de care se despărţise Texar cu un ceas şi 
jumătate mai devreme, atunci când indianul venise să îl ia cu 
canoea. La bordul steamboat-ului rămăsese doar o jumătate de 
duzină de călători, unii cu destinaţia Pablo, un târguşor ridicat în 
apropierea farului ce se înalţă la intrarea în apele fluviului Saint- 
John, alţii având ca destinaţie insula Talbot, aşezată în largul 
strâmtorii cu acelaşi nume şi, în sfârşit, ultimii având ca 
destinaţie portul Femandina. Shannon continua, aşadar, să 
străbată fluviul, până ce trecu, fără nici un incident, dincolo de 
mormanul de nisip şi de pietriş îngrămădit la gurile sale. O oră 
mai târziu, dispăruse la cotitura Golfului Trout, acolo unde Saint- 
John îşi amestecă apele sale deja învolburate cu talazurile 
oceanului. 


II CAMDLESS-BAY 


Camdless-Bay, acesta era numele plantaţiei care îi 
aparţinea lui James Burbank, unde bogatul colon locuia 
împreună cu întreaga sa familie. Numele acesta de Camdless 
venea de la unul dintre golfurile fluviului Saint-John, ce se 
deschide un pic în amonte de Jacksonville, pe malul opus. Ca 
urmare a acestei vecinătăţi, se putea ajunge cu uşurinţă în oraş. 
O ambarcaţiune bună, un vânt dinspre nord, nu dinspre sud, şi, 
profitând de reflux la ducere, sau de flux la întoarcere, nu-ţi 
trebuia mai mult de o oră să străbaţi cele trei mile ce despart 
Camdless-Bay de capitala districtului Duval. 

James Burbank poseda una dintre cele mai frumoase 
proprietăţi din regiune. Bogat prin naştere, înstărit prin 
căsătorie, stăpânea, pe lângă această fermă, şi o serie de 
bunuri imobiliare importante, în statul New-Jersey, aflat în 
vecinătatea statului New-York. 

Locul ales, pe malul drept al fluviului Saint-John, se 
dovedise cât se poate de nimerit pentru întemeierea unei 
asemenea aşezări, de o valoare considerabilă. Condiţiile 
naturale erau atât de favorabile, încât mâna omului nu mai avea 
nimic de adăugat. Terenul se preta prin el însuşi la toate 
exigenţele impuse de o exploatare vastă. Aşa că plantaţia 
Camdless-Bay, condusă de un om inteligent, activ, în plină 
putere, secundat cu pricepere de personalul său, dispunând de 
toate fondurile necesare, era cât se poate de prosperă. 

Un perimetru de douăsprezece mile, o suprafaţă de patru 
mii de acril, aceasta era întinderea plantaţiei. Dacă existau 
altele mai mari în statele din sudul Uniunii, acestea, în schimb, 
nu erau mai bine amenajate. Casă de locuit, clădiri anexe, 
grajduri, staule, locuinţe pentru sclavi, construcţii pentru 
prelucrarea produselor, magazii destinate să adăpostească 
recolta, silozuri pentru roadele pământului, ateliere, şine 
îndreptându-se de la periferia domeniului spre micul port de 
îmbarcare, drumuri pentru căruţe, totul era perfect organizat din 
punct de vedere practic. îţi dădeai seama imediat că toate aces- 
te lucruri fuseseră concepute şi executate de un american din 
Nord. Numai plantațiile de prim ordin din Virginia sau Carolina ar 


fi putut rivaliza cu domeniul din Camdless-Bay. între altele, solul 
plantaţiei cuprindea high-hummoks, pământuri înalte, potrivite 
prin însăşi natura lor pentru culturile de cereale, low-hummoks, 
pământuri joase ce convin în special cultivării arborilor de cafea 
şi de cacao, marshs, un soi de savane sărate unde le merge 
foarte bine culturilor de orez şi de trestie de zahăr. 

Se ştie că bumbacul din Georgia şi Florida este printre cele mai 
apreciate pe pieţe, datorită lungimii şi calităţii firului. Aşa că 
lanurile de bumbac, cu plantele aşezate în şiruri egal distanţate, 
cu frunze de un verde blând, cu flori de un galben pal, apropiat 
de mov, aduceau cea mai mare parte din veniturile plantaţiei. 
La vremea recoltei, lanurile acestea, pe o suprafaţă de un acru, 
un acru şi jumătate, se acopereau de colibe în care locuiau 
sclavii, femei şi copii, însărcinaţi cu culegerea capsulelor şi 
scoaterea pufului — o treabă foarte delicată, căci trebuie să ai 
mare grijă să nu strici firele. Uscat la soare, curăţat prin 
răsucirea firelor, cu ajutorul cilindrilor şi al valţurilor, comprimat 
la presa hidraulică, strâns în baloţi prinşi în cercuri de fier, 
bumbacul era dus în magazii, pentru a fi exportat. Vasele cu 
pânze sau cu aburi puteau veni să încarce baloţii chiar în portul 
Camdless-Bay. Concomitent cu arbuştii de bumbac, James 
Burbank exploata, de asemenea, vaste culturi de cafea şi de 
trestie de zahăr. Aici erau rezerve de o mie până la o mie două 
sute de arbuşti, înalţi de cincisprezece până la douăzeci de 
picioare, asemănători prin felurile lor cu iasomia din Spania, cu 
fructele de mărimea unei cireşe mici, în care se află cele două 
seminţe pe care nu trebuie decât să le scoţi şi să le usuci. Aici 
erau câmpii, sau mai bine zis mlaştini acoperite de mii din acele 
trestii lungi, cu o înălţime de zece până ia nouăsprezece 
picioare, ale căror vârfuri se leagănă ca panaşurile unei trupe de 
cavalerie în mers. Bucurându-se de un tratament cu totul 
special la Camdless-Bay, recoltarea acestor trestii dădea zahărul 
sub forma unei licori pe care rafinăriile, foarte avansate în 
statele din Sud, o transformau în zahăr rafinat; ca produse 
derivate — siropurile din care se prepară rachiul de melasă, sau 
romul, şi vinul de trestie de zahăr, amestec de lichid zaharat şi 
suc de ananas şi de portocale. Deşi mult mai puţin importantă, 
în comparaţie cu bumbacul, şi despre această cultură se putea 
spune că aducea un câştig frumuşel. Câteva loturi de porumb, 
de igname, de cartofi, de grâu indian, de tutun, o orezârie de 


două, sau trei sute de acri rotunjeau şi ele beneficiile obţinute 
de pe urma acestei ferme. 

Dar mai exista o activitate ce aducea un venit cel puţin 
egal cu acela adus de industria bumbacului. Era vorba de 
defrişarea nesfârşitelor pâduri ce acopereau plantaţia. Fără a 
mai pune la socoteală şi roadele laurilor de India din care se 
prepară scorţişoara, sau pe cele ale arbuştilor de piper, 
portocalilor, lămâilor, smochinilor, manghierilor, arborilor de 
pâine, ale aproape tuturor pomilor fructiferi din Europa, toate 
acestea supuse unei exploatări constante şi regulate. Ce bogăţie 
de „campeşi", de „gazumas'"1, sau de ulmi de Mexic, utilizaţi în 
prezent în atâtea feluri, de baobabi, cu tulpinile din lemn de 
coral şi florile de un roşu sângeriu, de nuci negri, de pavieri, un 
soi de castani cu flori galbene, de stejari verzi, de pini 
australieni, ce oferă un material excelent tâmplarilor şi 
constructorilor de vase, de pachirieri ale căror seminţe 
explodează ca nişte petarde în soarele Sudului, de pini-umbrele, 
de brazi, tulipieri, cedri şi, mai ales, de chiparoşi, acest copac 
atât de răspândit pe suprafaţa peninsulei, formând păduri cu o 
lungime de şaizeci până la o sută de mile. James Burbank se 
văzuse obligat să monteze câteva joagâre mari în diverse 
puncte de pe plantație. O serie de baraje ridicate pe unii afluenţi 
ai fluviului Saint-John transformaseră cursul liniştit al acestor 
râuleţe în năvalnice căderi de apă, iar aceste veritabile cascade 
furnizau din belşug forţa mecanică necesară tăierii grinzilor, 
blănurilor, scândurilor cu care s-ar fi putut încărca, în fiecare an, 
sute de vapoare. 

Mai se cuvine să amintim, între altele, şi de păşunile 
întinse şi mănoase ce hrăneau caii, măgarii şi numeroasele vite 
ale căror produse asigurau toate cerinţele agricole ale fermei. 

In ceea ce priveşte speciile atât de variate de zburătoare 
ce îşi au sălaşul în păduri sau pe şesuri, cu greu se poate 
imagina varietatea celor ce vieţuiau la Camdless-Bay ca, de 
altfel, în întreaga Floridă. Pe deasupra pădurilor planau vulturii 
cu capul alb, cu trupuri uriaşe, al căror strigăt ascuţit seamănă 
cu sunetele unei trâmbiţe, vulturi obişnuiţi, de o ferocitate puţin 
obişnuită, cocostârci enormi, cu ciocul ascuţit ca o baionetă. Pe 
malul fluviului, în stuful înalt, la adăpostul bambugşilor gigantici, 
trăiau flamingi roz sau de un roşu stacojiu, ibişi albi ca neaua 
despre care ai fi zis că îşi luaseră zborul de pe cine ştie ce 


monolit egiptean, pelicani de dimensiuni colosale, miriade de 
rân-dunele de mare de toate felurile, stârci americani cu un mot 
verde şi penajul de aceeaşi culoare, fluierari-guleraţi în 
veşminte purpurii, cu tuleie maro şi presăraţi cu puncte albe, 
jacmari, sfrâncioci cu reflexe aurii, o lume întreagă de 
scufundători, de găini de apă, de rațe widgeons aparţinând 
speciei flu-ierătoarelor, lişiţe, ploieri, fără a mai pune la 
socoteală şi stolurile de petreli, de pufini, de „forfecuţe", de 
corbi de mare, de pescăruşi, de faetoni, pe care doar o pală de 
vânt era de-ajuns să-i aducă până pe Saint-John, şi, uneori, chiar 
şi de peşti-zburători, o pradă atât de râvnită de gurmanzi. Pe 
câmpuri mişunau becaţinele, fugacii, fluierarii cu coada neagră, 
„găinile sultane" cu penajul roşu, albastru, verde şi galben 
totodată, ca o paletă zburătoare, cocoşii cu guşă, potârnichile, 
potârnichile cu moţ, porumbeii cu capul alb şi labele roşii; apoi, 
dintre patrupedele pentru vânat, iepuri cu coada lungă, o specie 
intermediară între iepurele de casă şi iepurele sălbatic din 
Europa, cete de cerbi-lopâtari; în sfârşit, ratoni, broaşte 
țestoase, ichneumoni şi, de asemenea, din nenorocire, mulţi, 
prea mulţi şerpi veninoşi. Aceştia erau reprezentanţii regnului 
animal pe acest magnific domeniu — fără a mai menţiona şi 
negrii, femele şi masculi, întrebuinţaţi la muncile plantaţiei. Căci 
ce sunt aceste fiinţe umane, datorită monstruoasei practici a 
sclaviei, decât nişte animale, cumpărate sau vândute ca nişte 
vite de povară! 

Dar cum se face că James Burbank, un partizan al 
doctrinelor antiscla-vagiste, un nordist care aştepta cu sufletul 
la gură triumful Nordului, nu-şi eliberase, încă, sclavii de pe 
plantație? Oare va şovăi să o facă, de îndată ce împrejurările 
aveau să i-o îngăduie? Nu, bineînţeles! Şi nu mai era decât o 
chestiune de săptămâni, de zile poate, de vreme ce armata 
federală ocupase deja câteva puncte apropiate de pe teritoriul 
statului limitrof şi se pregătea să opereze în Florida. 

De altfel, james Burbank luase deja toate măsurile ce ar fi 
putut face cât mai uşoară viaţa sclavilor de la Camdless-Bay. Pe 
plantație se aflau aproximativ şapte sute de negri de ambele 
sexe, adăpostiţi cât se poate de convenabil în barăci spaţioase 
şi curate, întreţinute cu grijă, hrăniţi aşa cum se cuvine, 
muncind doar atât cât îi ţineau puterile. Administratorul general 
şi subadministratorii primiseră ordin să se poarte cu ei cu 


dreptate şi blândeţe. De altfel, pedepsele corporale fuseseră de 
multă vreme desfiinţate la Camdless-Bay, iar sclavii îşi făceau 
munca aşa cum puteau mai bine. Ceea ce contrasta în mod 
izbitor cu obiceiurile de pe majoritatea celorlalte plantaţii din 
Florida, sistemul aplicat aici nefiind deloc văzut cu ochi buni de 
vecinii lui James Burbank. De unde, după cum vă veţi da seama, 
o situaţie foarte delicată în zonă, mai ales în acele vremuri când 
problema sclaviei avea să fie rezolvată pe calea armelor. 

Locuinţele numerosului personal de pe plantație erau 
salubre şi confortabile. Dispuse în grupuri de câte cincizeci, 
aceste locuinţe alcătuiau cam zece cătune strânse pe firul 
apelor curgătoare. Acolo, sclavii trăiau împreună cu nevestele şi 
copiii. Atât cât era posibil, fiecare familie era repartizată la 
aceeaşi muncă, pe câmp, în pădure, sau în ateliere, în aşa fel 
încât membrii acesteia să nu se despartă unii de alţii în timpul 
lucrului. In fruntea acestor cătune, un subadministrator, cu 
atribuţii de garant, ca să nu spunem de primar, conducea mica 
sa comună ce depindea de autoritatea centrală, de „capitala" 
fermei. „Capitala" aceasta era reprezentată de proprietatea 
privată de pe Camdless-Bay, înconjurată de un zăplaz înalt a 
cărui palanca, alcătuită dintr-un soi de ţăruşi alipiţi, era pe 
jumătate acoperită de verdeaţa abundentei vegetaţii din zonă. 
Acolo se înălța reşedinţa familiei Burbank. 

Pe jumătate casă, pe jumătate castel, această locuinţă 
fusese botezată Castle-House, şi-şi merita pe deplin numele. 

De ani în şir, Camdless-Bay aparţinea strămoşilor lui 
james Burbank. Intr-o vreme în care jafurile indienilor 
reprezentau o ameninţare continuă, proprietarii fortificaseră 
clădirea principală. Nu erau departe timpurile când generalul 
Jessup mai apăra încă Florida de atacurile seminolilor. Mult timp, 
coloniştii suferiseră îngrozitor din pricina acestor nomazi. Nu 
numai că erau prădaţi, dar locuinţele erau scăldate în sânge şi 
apoi arse din temelii. Chiar şi oraşele au fost, nu o dată, 
amenințate de invazii şi de prădăciuni. în nenumărate locuri se 
pot vedea ruinele rămase în urma acestor indieni sângeroşi. La 
mai puţin de cincisprezece mile de Camdless-Bay, în apropierea 
cătunului Mandarin, încă ţi se mai arată „casa sângelui" în care 
un colonist, Motte, soţia şi copiii acestuia au fost scalpaţi şi apoi 
masacrați de aceşti bandiți. Dar acum, războiul de exterminare 
dintre omul alb şi omul roşu a luat sfârşit. învinşi în cele din 


urmă, seminolii s-au văzut siliţi să se refugieze departe, la est 
de Mississippi. Nu se mai aude vorbindu-se despre ei, în afara 
unor bande ce mai bântuie încă prin partea mlăştinoasă a 
Floridei. Regiunea aceasta nu mai are, aşadar, de ce să se 
teamă de aceşti indigeni feroce. 

Se înţelege, prin urmare, că locuinţele coloniştilor au fost 
construite în aşa fel încât să poată face faţă unui atac 
neaşteptat al indienilor, rezistând până la sosirea batalioanelor 
de voluntari, formate în oraşele sau cătunele din vecinătate. în 
acelaşi fel fusese construit şi Castle-House. 

Castle-House se înălța pe o mică ridicâtură a solului, în 
mijlocul unui parc cu o suprafaţă de trei acri, Ce se întindea la 
câteva sute de yarzi în spatele fluviului Saint-John. Parcul era 
înconjurat de un râuleţ destul de adânc şi apărat de un gard 
înalt de uluci, singura intrare fiind un podeţ aruncat peste apa 
râuleţului. în spatele gurguiului, pâlcuri dese de copaci falnici 
coborau pe pantele din parc, încadrându-l cu crengile lor verzi. 
O alee răcoroasă de bambuşi, ale căror trunchiuri se împleteau 
în nervuri ogivale, alcătuia un soi de naos lung ce se întindea de 
la debarcaderul micului port din Camdless-Bay până la primele 
peluze. Pe întreg spaţiul lăsat între copaci, îţi lua ochii gazonul 
verde, tăiat de poteci largi, mărginite de bariere albe, la capătul 
cărora se afla explanada aşternută cu nisip din dreptul fațadei 
principale a lui Castle-House. 

Castelul, cu o formă destul de neregulată, oferea destule 
surprize în ceea ce priveşte construcţia în ansamblu, şi nu mai 
puţine soluţii pline de fantezie în ceea ce priveşte detaliile. Dar, 
în cazul în care asediatorii ar fi izbutit să treacă dincolo de 
palanca, adică de întăritura din trunchiuri de copaci ce îm- 
prejmuia incinta, cei asediați ar fi putut — lucru deosebit de 
important — să se apere din interiorul castelului, şi asta chiar 
dacă asediul ar fi durat câteva ceasuri. Ferestrele de la parter 
aveau grilajele de fier. Uşa principală din faţă era solidă şi 
rezistentă, asemănătoare gardului de fier care închide intrarea 
într-o cetate. în unele puncte, pe creasta zidurilor, construite 
dintr-o piatră ce semăna cu marmura, se înălţau mai multe 
gherete în consolă ce uşurau sarcina apărătorilor, îngăduindu-le 
să-i atace din flanc pe agresori. Se putea spune, aşadar, că 
locuinţa aceasta, cu uşile şi ferestrele reduse la strictul necesar, 
cu donjonul central ce o domina şi de la înălţimea căruia fâlfâia 


drapelul înstelat al Statelor Unite, cu şirurile de creneluri 
cocoţate pe muchii şi cu zidurile înclinate la baza acestora, cu 
mulţimea de turnulețe ascuţite de pe acoperişul înalt, cu pereţii 
groşi, sparţi ici şi colo de câte o ambrazură, semăna mai 
degrabă cu o citadelă, decât cu o vilă de ţară sau cu o casă de 
agrement. 

Dar, aşa cum am arătat, genul acesta de construcţii era 
necesar pentru siguranţa celor ce locuiau în ele pe vremea 
sălbaticelor incursiuni ale indienilor pe teritoriul Floridei. Exista 
chiar şi un tunel subteran care, după ce trecea pe sub palisadă 
şi pe sub râuleţul ce înconjura domeniul, lega Castle-House de 
un golfuleţ al lui Saint-John, Golful Marino. Tunelul acesta putea 
fi singura cale de salvare în caz de mare primejdie. 

Desigur, alungaţi de pe insulă, seminolii nu mai 
reprezentau o primejdie, şi asta de mai bine de douăzeci de ani. 
Dar puteai să ştii ce îţi rezervă viitorul? Dacă James Burbank nu 
avea de ce să se mai teamă de indieni, cine ştie dacă nu trebuia 
să se teamă chiar de compatrioţii lui. Nu era el oare un nordist 
izolat în inima acestor state din Sud, expus tuturor pericolelor 
unui război civil ce se dovedise atât de bogat în evenimente 
sângeroase şi în represalii? 

Cu toate acestea, confortul interior nu suferise cu nimic 
din pricina tuturor acestor măsuri de siguranţă. încăperile era 
vaste, apartamentele luxoase şi superb amenajate. în acest loc 
încântător, un adevărat colţ de paradis, familia Burbank se 
bucura de toată tihna şi de toate satisfacţiile spirituale pe care 
le oferă averea atunci când cei ce o deţin sunt înzestrați şi cu un 
rafinat simţ artistic. 

În spatele castelului, în parcul proprietate particulară, 
grădina magnifică se întinde până la palisada ale cărei uluci 
dispăreau sub crengile arbuştilor căţărători şi sub curmeii de 
viţă printre care se învârteau în zbor miriade de pâsâri-muşte. 
Pâlcuri de portocali, şiruri de măslini, de rodieri, ronduri de 
magnolii ale căror calicii de culoarea fildeşului înmiresmau 
văzduhul, grupuri de palmieri, desfâcându-se ca nişte evantaie 
în bătaia brizei, ghirlande de liane mexicane în nuanţe violete, 
tufe de tupai, ca nişte trandafi-raşi verzi, de yucas, cu clinchetul 
lor de săbii de oţel, de rododendroni trandafirii, mirt şi grepfruit, 
în sfârşit, tot ceea ce poate produce flora unei zone ce atinge 
tropicul era strâns aici, pentru a-ţi desfăta simţurile. 


La marginea proprietăţii, sub bolta de chiparoşi şi de 
baobabi, erau aşezate grajdurile, remizele, cuştile câinilor, 
coteţele şi lăptăria. Graţie crengilor acestor copaci falnici, 
printre care nu puteau pătrunde nici chiar razele soarelui de la 
această latitudine, animalele domestice nu aveau de ce să se 
teamă de căldura verii. De altfel, râuleţul din vecinătate asigura 
o răcoare plăcută şi sănătoasă. 

După cum se vede, această reşedinţă rezervată stăpânilor 
de la Camdless-Bay era asemenea unei enclave situate în 
mijlocul vastei plantaţii a lui James Burbank. Dincolo de gardul 
ce o împrejmuia nu răzbătea nici huruitul morii de bumbac, nici 
scârţâitul joagărelor, nu se auzeau nici securile izbind 
trunchiurile copacilor şi nici unul dintre acele zgomote de pe o 
exploatare atât de întinsă şi de activă. Doar miile de păsări ale 
ornitologiei locale puteau trece peste palisadă, zburând din pom 
în pom. Dar cântăreții aceştia înaripaţi, al căror penaj multicolor 
rivaliza cu florile strălucitoare din acea zonă, erau tot atât de 
bine primiţi ca şi miresmele de care se umplea vântul, 
mângâind câmpiile şi pădurile din preajmă. 

Aceasta era Camdless-Bay, plantaţia lui James Burbank, 
una dintre cele mai bogate din Florida Orientală. 


II 
UNDE ESTE VORBA DESPRE RĂZBOIUL DE SECESIUNE 


Şi, mai întâi, să fie limpede de la început: aşa cum susţine 
şi contele de Paris, fost aghiotant al generalului Mac Clellan, în 
remarcabila sa Istorie a războiul civil din America, războiul 
acesta nu a început nici din pricina tarifelor, nici datorită unei 
diferenţe reale de origine între Nord şi Sud. Rasa anglo-saxonă 
era răspândită în mod egal pe întreg teritoriul Statelor Unite. De 
asemenea, interesele comerciale nu au jucat nici un rol în 
această cumplita luptă între fraţi. Sclavia este aceea care, 
prosperând într-o jumătate de republică şi fiind abolită în 
cealaltă, a creat două societăţi ostile. Sclavia a modificat 
profund moravurile, a schimbat mentalităţile în statele în care a 
fost susţinută, lăsând, în acelaşi timp, intactă forma aparentă de 
guvernare. Sclavia a fost nu pretextul sau ocazia, ci singura 


cauză a antagonismului al cărui inevitabil deznodământ a fost 
războiul civil. 

In statele cu sclavi existau trei clase. Jos, patru milioane 
de negri subjugaţi, adică o treime din populaţie. Sus, casta 
proprietarilor, relativ puțin instruită, bogată, arogantă, 
rezervându-şi în exclusivitate conducerea administrativă. 

Intre acestea doua, clasa turbulentă, trândavă, nevoiaşă a 
albilor de mijloc, împotriva oricărei aşteptări, aceştia se 
dovediră a fi partizanii frenetici ai menţinerii sclaviei, din teama 
de a nu vedea clasa negrilor dezrobiţi ridicân-du-se la nivelul lor. 

Nordul se pomeni, aşadar, că trebuie să se lupte nu numai 
cu proprietarii bogaţi, dar şi cu aceşti albi nevoiaşi care, mai 
ales la ţară, trăiau în mijlocul populaţiei de sclavi. în aceste 
condiţii, lupta se dovedi cumplită. Familii întregi fură dezbinate, 
fraţii ajungând să se lupte între ei, unul sub drapelul confederat, 
celălalt, sub drapelul federal. Dar o naţiune atât de puternică nu 
putea şovăi în a stârpi sclavia de la rădăcină. Deja încă din 
secolul trecut, Franklin ceruse abolirea acesteia. în 1807, 
Jefferson recomandase Congresului „să interzică un trafic ce 
sfida de multă vreme onoarea, moralitatea şi cele mai scumpe 
idealuri ale națiunii". Nordul avea, aşadar, dreptate să 
pornească împotriva Sudului şi să-l supună. Se impunea, de 
altfel, ca statele republicii să devină mai unite, iar iluzia atât de 
funestă, atât de amenințătoare conform căreia fiecare cetăţean 
trebuie, mai întâi, să dea ascultare autorităţilor din propriul său 
stat şi de-abia în al doilea rând celor ale federaţiei americane, 
să dispară. 

Or, tocmai în Florida se ridicară primele semne de 
întrebare în ceea ce priveşte sclavia. La începutul secolului, o 
căpetenie indiană metisă, Osceola, se însurase cu o sclavă 
fugită în pădure, născută în partea mlăştinoasă a teritoriului 
numită Everglades. într-o bună zi, femeia aceea fu din nou luată 
ca sclavă şi dusă cu forţa. Osceola îi ridică la răscoală pe indieni, 
porni o campanie antisclavagistă, fu prins şi muri în fortăreaţa în 
care fusese închis. Dar războiul continuă şi, după cum avea să 
scrie istoricul Thomas Higginson, suma de bani cheltuită în 
aceasta luptă urma să fie de trei ori mai mare decât cea plătită, 
odinioară, Spaniei pentru cumpărarea Floridei. 

lată care au fost primele începuturi ale războiul de 
secesiune şi care era situaţia în luna februarie a anului 1862, 


perioadă în care James Burbank şi familia lui aveau să sufere 
atât de mult de pe urma războiului, încât ni s-a părut interesant 
să facem din ei eroii acestei povestiri. 

Pe 16 octombrie 1859, în fruntea unei mici trupe de sclavi 
fugiţi, viteazul căpitan John Brown ocupa localitatea Harpers- 
Ferry din Virginia. Ţelul său este dezrobirea oamenilor de 
culoare. O declara sus şi tare. învins de companiile de gărzi 
civile, este luat prizonier, condamnat la moarte şi spânzurat la 
Charlestown, pe 2 decembrie 1859, împreună cu şase dintre 
tovarăşii săi. 

Pe 20 decembrie 1860, adunarea reunită în Carolina de 
Sud adoptă cu entuziasm decretul de secesiune. în anul 
următor, pe 4 martie 1861, Abraham Lincoln este numit 
preşedintele republicii. Alegerea sa este privită de statele din 
Sud ca o ameninţare la adresa legii fundamentale a sclaviei. Pe 
11 aprilie 1861, fortul Sumter, unul dintre forturile ce apără rada 
Charlestown, cade în mâna sudiştilor, comandaţi de generalul 
Beauregard. Numaidecât, Carolina de Nord, Virginia, Arkansas, 
Tennessee aderă la actul separatist. 

Guvernul federal formează o armată de şaizeci şi cinci de 
mii de voluntari. Prima sa grijă este de a pune Washington, 
capitala Statelor Unite ale Americii, la adăpost de un atac al 
confederaţilor. Sunt aprovizionate depozitele de armament din 
Nord, care erau goale, în vreme ce arsenalele din Sud fuseseră 
bine garnisite în timpul preşedinţiei lui Buchanan. Toate cele 
necesare într-un război sunt adunate cu preţul unor eforturi 
extraordinare. Apoi, Abraham Lincoln instituie blocada în 
porturile din Sud. 

Primele lupte se dau în Virginia. Mac Clellan îi respinge pe 
rebeli, îm-pingându-i spre vest. Dar, pe 21 iulie, la Bull-Run, 
trupele federale, aflate sub comanda lui Mac Dowel, sunt puse 
pe fugă şi silite să se retragă la Washington. Dacă sudiştii nu 
mai au de ce să tremure pentru capitala lor, Richmond, este 
rândul nordiştilor să tremure pentru capitala republicii ame- 
ricane. Câteva luni mai târziu, federalii sunt din nou învinşi, de 
astă dată la Ball's-Bluff. în cele din urmă, efectele acestor 
înfrângeri umilitoare sunt diminuate printr-o serie de campanii, 
în urma cărora unioniştii ocupă forturile Hatteras şi Port-Royal- 
Harbour, pe care separatiştii nu vor mai reuşi să le 


recucerească. La sfârşitul anului 1861, la comanda trupelor 
Uniunii este numit generalul de stat-major George Mac Clellan. 

In vremea asta, corsarii sudişti cutreieră mările celor două 
lumi. Găsesc refugiu în porturile din Franţa, din Anglia, din 
Spania şi din Portugalia, o gravă eroare, căci, recunoscându-li-se 
secesioniştilor poziţia şi drepturile de beligerantă, incursiunile 
piratereşti sunt încurajate şi, în consecinţă, războiul civil se 
prelungeşte. 

O serie de evenimente maritime de mare răsunet 
dovedesc acest lucru. Este vorba de Sumter şi de faimosul său 
căpitan Semmes. Este vorba de apariţia berbecului Manassas. 
Este vorba, pe 12 octombrie, de lupta navală de la gurile lui 
Mississippi. Este vorba, pe 8 noiembrie, de capturarea lui Trent, 
vaporul englezesc la bordul căruia se aflau comisarii 
confederați, pe care căpitanul Wilkes îi ia prizonieri, ceea ce era 
cât pe aci să işte un război între Anglia şi Statele Unite. 

În tot acest timp, aboliţioniştii şi sclavagiştii se înfruntă în 
lupte sângeroase în statul Missouri, victoria surâzându-le când 
unora, când altora. Unul dintre principalii generali nordişti, Lyon, 
este ucis, ceea ce determină retragerea federalilor la Rolla şi 
înaintarea trupelor federale ale lui Price spre Nord. Se dau lupte 
la Frederictown, pe 21 octombrie, la Springfield, pe 25, iar pe 
27, Fremont şi trupele federale ocupă acest oraş. Pe 19 
decembrie, bătălia de la Belmont, dintre Grant şi Polk, rămâne 
nedecisă. în cele din urmă, iama, atât de aspră pe meleagurile 
acestea ale Americii septentrionale, pune capăt operaţiunilor. 

Primele luni ale anului 1862 sunt folosite din plin de 
ambele părți. 

In Nord, Congresul votează un proiect de lege în urma 
căruia sunt mobilizați cinci sute de mii de voluntari — vor fi un 
milion la sfârşitul războiului — şi aprobă un împrumut de cinci 
sute de milioane de dolari. Sunt create marile corpuri de 
armată, în special cel din Potomac. Generalii acestora sunt 
Banks, Butler, Grant, Sherman, Mac Clellan, Thomas, Kearney, 
Halleck, pentru a-i cita pe cei mai renumiţi. Toate armele sunt 
pregătite să intre în acţiune. Infanteria, cavaleria, artileria, 
trupele de geniu sunt organizate în divizii, în mod asemănător. 
Fabricile de armament lucrează de zor: carabine Minie şi Colt, 
tunuri ghintuite după sistemele Parrot şi Rodman, tunuri cu gura 
de foc netedă şi columbiade Dahlgren, tunuri-obuzier, tunuri 


revolver, obuze Shrapnell. Sunt puse la punct telegrafia şi 
aerostaţia militară, marile ziare îşi pregătesc corespondenţii de 
război, sunt organizate transporturile ce vor fi asigurate de 
douăzeci de mii de care trase de optzeci şi patru de mii de 
catâri. Diversele servicii de aprovizionare sunt unite sub 
conducere unică. Sunt construite noi vase de tipul berbecului, 
rams-urile colonelului Ellet, gun-boats-urile comandorului Foote, 
ce apar pentru prima oară într-un război maritim. 

Nici cei din Sud nu stau cu mâinile în sân. Se înfiinţează 
turnătoriile de tunuri de la New-Orleans şi Memphis, forjaria de 
la Tredogar, în apropiere de Richmond, unde se fabrică tunurile 
Parrot şi Rodman. Dar nu numai atât. Guvernul confederat se 
adresează Europei. Liege şi Birmingham îi trimit arme, tunuri 
sistem Armstrong şi Whitworth. Cei ce sparg blocada şi vin să 
caute bumbac la preţ mic sunt primiţi doar în schimbul unor 
transporturi de armament. Apoi armata se organizează. 
Generalii săi sunt Johnston, Lee, Beauregard, Jackson, 
Critenden, Floyd, Pillow. Li se alătură milițiile şi trupele de 
guerilă, pe lângă cele patru sute de mii de voluntari, înrolați 
pentru cel mult trei ani şi pentru cel puţin un an, pe care 
Congresul separatist îi supun, pe data de 8 august, preşedintelui 
său Jefferson Davis. 

Toate aceste pregătiri nu împiedică, totuşi, reluarea 
ostilităţilor, în a doua jumătate a primei ierni. Din tot teritoriul cu 
sclavi, guvernul federal nu a cucerit deocamdată decât 
Maryland, Virginia Occidentală, câteva zone din Kentucky, 
Missouri, în cea mai mare parte, şi câteva puncte de pe litoral. 

Luptele reîncep mai întâi la est de Kentucky. Pe 7 ianuarie, 
Garfield îi învinge pe confederați la Middle-Creek, iar pe 22, 
aceştia sunt înfrânți din nou la Logan-Cross sau Mill-Springs. Pe 
2 aprilie, Grant se îmbarcă în fruntea a două divizii pe câteva 
vapoare mari cu aburi ce vor susţine flotila cuirasată a lui Foote. 
Pe 6, cucereşte portul Henry. în felul acesta, este sfărâmată o 
verigă din acel lanţ „ce susţinea, spune istoricul războiului civil, 
întregul sistem de apărare al adversarului său Johnston". 
Cumberland şi capitala lui Tennessee sunt, aşadar, direct 
amenințate să cadă în scurtă vreme în mâinile trupelor federale. 
Aşa că Johnston încearcă să-şi concentreze trupele la fortul 
Donelson pentru a-şi construi un punct de apărare cât mai solid. 


În vremea asta, un alt corp de armată, numărând o sută 

şaizeci de mii de oameni, aflaţi sub comanda lui Bumside, 
coboară la Chesapeake, pe 12 ianuarie, şi se pregăteşte să 
pornească spre Hampton-Roads cu o flotilă alcătuită din 24 de 
vase de război cu aburi şi 50 de vase de transport. Furtuna 
violentă ce se abate asupra ei, pe 24 ianuarie, nu o împiedică să 
ajungă în apele lui Pimlico-Sound, intenţionând să cucerească 
insula Roanoke şi să ocupe coasta Carolinei de Nord. Dar insula 
este fortificată. Spre vest, canalul este apărat de un baraj de 
vase scufundate. Bateriile şi fortificațiile fac accesul şi mai 
dificil. Cinci până la şase mii de oameni, susținuți de o flotilă de 
şapte canoniere, sunt gata să împiedice orice debarcare. Totuşi, 
cu tot curajul apărătorilor, ce se luptă pe viaţă şi pe moarte timp 
de două zile, pe 7 şi pe 8 februarie, insula cade în mâinile lui 
Burnside, cu douăzeci de tunuri şi peste două mii de prizonieri. 
Federalii cuceresc Elizabeth-City şi întreaga coastă Albemarle- 
Sound, adică întreaga parte de nord a acestei mări interioare. 
In sfârşit, pentru a pune punct descrierii faptelor până pe 6 
februarie, trebuie să vorbim şi de acel general sudist, acel fost 
profesor de chimie, Jackson, acel soldat puritan care are sarcina 
de a apăra Virginia. După rechemarea lui Lee la Richmond, lui i 
se încredinţează comanda armatei. Pe 1 ianuarie pleacă din 
Winchester cu zece mii de oameni, trece munţii Allegheni cu 
scopul de a cuceri localitatea Bath, de pe calea ferată din Ohio. 
învins de climă, zdrobit de furtunile de zăpadă, este silit să se 
întoarcă la Winchester, fără să fi reuşit să îşi atingă obiectivul. 

Şi acum, în ceea ce priveşte îndeosebi coasta de Sud, din 
Carolina până în Florida, iată ce s-a întâmplat. 

În cea de a doua jumătate a anului 1861, Nordul deţinea 
suficiente vase rapide pentru a asigura paza acestor ape, deşi 
nu reuşise să pună mâna pe faimosul Sumter care, în ianuarie 
1862, face escală în Gibraltar pentru a porni apoi în explorarea 
apelor europene. Pentru a scăpa de federali, Jefferson Davis se 
refugiază la Saint-Augustine în Florida şi se scufundă în 
momentul în care trece prin strâmtoare. Aproape în acelaşi 
timp, una dintre navele utilizate în supravegherea coastelor 
Floridei, Anderson, capturează vasul de corsari Beauregard. Dar, 
în Anglia, alte ambarcaţiuni sudiste sunt pregătite să intre în 
luptă. Atunci, o proclamaţie a lui Abraham Lincoln extinde 
blocada şi asupra coastelor Virginiei şi Carolinei de Nord, 


instituind chiar o blocadă fictivă, blocada pe hârtie, acoperind 
patru mii cinci sute de kilometri de coastă. Pentru a le 
supraveghea, există doar două escadre: una trebuie să blocheze 
Atlanticul, cealaltă, Golful Mexic. Pe 12 octombrie, pentru prima 
oară, confederaţii încearcă să degajeze gurile lui Mississippi 
folosindu-se de Manassas — primul vapor blindat din acest 
război, susţinut de o flotilă de vase incendiatoare. Dacă 
operaţiunea aceasta eşuează, iar corveta Richmond scapă, pe 
29 decembrie, teafâră şi nevătămată, în schimb, în apropierea 
fortului Monroe, un vaporaş, Sea-Bird, reuşeşte să captureze o 
goeletă federală. 

Cu toate acestea, guvernul federal are nevoie de un punct 
ce poate servi ca bază de operaţiuni pentru supravegherea 
Atlanticului. Hotărăşte, în consecinţă, să cucerească fortul 
Hatteras, din trecâtoarea cu acelaşi nume, trecătoare frecvent 
folosită de vasele ce forţează blocada. Fortul este, însă, dificil de 
cucerit. Este apărat de o redută pătrată numită fortul Clark. O 
mie de oameni şi regimentul al 7-lea din Carolina de Nord se 
află aici. Nu contează. Escadra federală, ce numără în 
componenţa ei două fregate, trei corvete, un avizo, două 
vapoare cu aburi, ancorează în faţa trecătorii pe 27 august. 
Comandorul Stringham şi generalul Butler atacă. Reduta este 
cucerită. După o destul de lungă rezistenţă, fortul Hatteras 
ridică steagul alb. Nordiştii intră astfel în posesia acelei mult 
dorite baze de operaţiuni, pe care o vor deţine pe toată durata 
războiului. 

In noiembrie este rândul insulei Santa-Rosa, situată la est 
de Pensacola, în Golful Mexic, în prelungirea coastei Floridei, să 
cadă în mâinile federalilor, cu toate încercările disperate ale 
confederaţilor de a o apăra. 

Cucerirea fortului Hatteras nu pare, însă, suficientă pentru 
desfăşurarea în bune condițiuni a operaţiunilor ulterioare. Se 
impune ocuparea şi a altor puncte de pe litoralul Carolinei de 
Sud, al Georgiei, al Floridei. Două fregate cu aburi, Wabash şi 
Susquehannah, trei fregate cu pânze, cinci corvete, şase 
canoniere, mai multe avizo, douăzeci şi cinci de bastimente 
carboniere înzestrate cu aprovizionarea, treizeci şi două de 
vapoare cu aburi ce puteau asigura transportul celor 
cincisprezece mii de oameni aflaţi sub ordinele generalului 
Sherman sunt puse sub comanda comandorului Dupont. Flotila 


apare pe 25 octombrie în faţa fortului Monroe. După ce scapă cu 
bine dintr-o furtună cumplită, lângă capul Hatteras, trec, într-o 
misiune de recunoaştere, prin strâmtoarea Hilton-Head, între 
Charlestown şi Savannah. Acolo se află gol-fuleţul Port-Royal, 
unul dintre cele mai importante puncte strategice ocupate de 
confederaţia americană, respectiv de trupele aflate sub 
comanda generalului Ripley. Intrarea în golf este apărată de 
forturile Walker şi Beauregard aflate la patru mii de metri 
distanţă unul de celălalt. Păzit de opt vapoare, golful este 
aproape inabordabil. 

Pe 5 noiembrie, şenalul este balizat, şi după un schimb 
scurt de lovituri de tun, Dupont pătrunde în golf, fără ca trupele 
lui Sherman să reuşească sâ debarce. Pe 7, înainte de miezul 
zilei, atacă fortul Walker, apoi fortul Beauregard. Le striveşte 
sub o ploaie de obuze. Forturile sunt evacuate. Federalii le 
ocupă aproape fără luptă, şi Sherman cucereşte această poziţie 
atât de importantă pentru desfăşurarea ulterioară a 
operaţiunilor militare. Era o lovitură dată chiar în inima statelor 
sclavagiste. Insulele vecine cad una după alta în mâinile 
federalilor, chiar şi insula Tybee şi fortul Pulaski, ce apără râul 
Savannah. La sfârşitul anului, Dupont stăpâneşte cinci golfuri 
mari, North-Edisto, Saint-Helena, Port-Royal, Tybee şi Warsaw, 
precum şi şiragul de insule presărate pe coasta Carolinei şi a 
Georgiei. în sfârşit, pe 1 ianuarie 1862, o ultimă operaţiune 
încununată de succes îi îngăduie sâ distrugă linia de fortificaţii 
înălţată de confederați pe malurile râului Coosaw. 

Aceasta era situaţia beligeranţilor la începutul lui februarie 
1862. Acestea erau poziţiile ocupate de trupele guvernului 
federal în ofensiva lor spre Sud, în momentul în care Florida era 
ameninţată de vasele comandorului Dupont şi de trupele lui 
Sherman. 


IV FAMILIA BURBANK 


Era ora şapte şi câteva minute, când James Burbank şi 
Edward Carrol urcară treptele peronului din faţa intrării 
principale a lui Castle-House, dinspre Saint-John. Ţinând-o pe 
fetiţă de mână, Zermah venea în urma lor. Ajunseră cu toţii în 


hali, un fel de vestibul mare în fundul căruia, rotunjindu-se în 
formă de dom, se vedea, răsucită de două ori, scara ce ducea 
spre etajele superioare. 

lnăuntru se aflau doamna Burbank şi Perry, 
administratorul general al plantaţiei. 

— Nici o ştire de la Jacksonville? 
— Nimic, dragul meu. 

— Şi nici de la Gilbert? 

— Ba da... o scrisoare! 

— Slavă Domnului! 

Acestea fură primele întrebări şi răspunsuri schimbate 
între doamna Burbank şi soţul său. 

După ce îşi sărută soţia şi pe micuța Dy, James Burbank 
desigila plicul ce tocmai îi fusese înmânat. 

Scrisoarea rămăsese nedesfâcută în absenţa lui James 
Burbank. Dată fiind situaţia autorului scrisorii şi a familiei 
acestuia în Florida, doamna Burbank ţinuse cu orice preţ ca 
soţul ei să fie primul care să o citească. 

— Scrisoarea asta nu a sosit cu poşta, nu-i aşa? întrebă James 
Burbank. 

— Nu, domnule James! răspunse Perry. Ar fi fost o imprudenţă 
mult prea mare din partea domnului Gilbert! 

— Şi cine a primit misiunea să o aducă? 

— Un om din Georgia, pe devotamentul căruia tânărul nostru 
locotenent a crezut că poate conta., 

— Când a ajuns scrisoarea? 

— leri. 

— Şi omul? 

— A plecat în aceeaşi zi, seara. 

— A fost bine plătit pentru serviciul lui? 

— Da, dragul meu, a fost bine plătit, răspunse doamna Burbank, 
dar de Gilbert, căci nu a vrut să primească nimic de la noi. 

Hall-ul era luminat de doua lămpi aşezate pe o masă de 
marmură, în faţa unui divan larg. James Burbank se duse să se 
aşeze lângă masă. Soţia şi fiica luară loc lângă el. După ce 
strânse mâna sorei lui, Edward Carrol se trânti într-un fotoliu. 
Zermah şi Perry râmaseră în picioare, lângă scară. Amândoi 
erau consideraţi ca făcând parte din familie, aşa că scrisoarea 
putea fi citită în prezenţa lor. 

James Burbank o desfâcu. 


— Este din 3 februarie, zise el. 

— De patru zile! exclamă Edward Carrol. E destul de mult, date 
fiind împrejurările... 

— Citeşte odată, tată, citeşte odată! strigă fetiţa, cu o 
nerăbdare cât se poate de firească la vârsta ei. 

lată ce cuprindea această scrisoare: 

„La bordul lui Wabash, ancorat la Edisto, 

3 februarie 1862. 

Dragă tată, încep prin a o săruta pe mama, pe micuța mea sora 
şi pe tine. Nu-l uit nici pe dragul meu unchi Carrol şi, ca să nu 
omit pe nimeni, îi trimit bunei Zermah multe sărutări din partea 
soţului ei, curajosul şi devotatul meu Mars. O ducem amândoi 
cât se poate de bine şi ardem de nerăbdare să fim din nou 
alături de voi. Ceea ce nu va întârzia să se întâmple, cu toată 
supărarea domnului Perry, care văzând cât de repede înaintează 
cei din Nord, pesemne că tună şi fulgeră ca un sclavagist 
îndărătnic ce este, onorabilul administrator!" 

— Asta este pentru tine, Perry, zise Edward Carrol. 

— Fiecare cu ideile lui! răspunse Perry, ca un om ce nu înţelege 
cu nici un chip să renunţe la ale sale. 

Scrisoarea continua astfel: 

„Această misivă va ajunge printr-un om de care sunt absolut 
sigur, să nu aveţi nici o îndoială în această privinţă. Probabil ca 
aţi aflat deja că escadra comandorului a ocupat Golful Port- 
Royal şi insulele din apropiere. Nordul se apropie, deci, uşor, 
uşor, de Sud. Aşa că este foarte posibil ca guvernul federal sâ 
încerce să ocupe porturile principale din Florida. Se vorbeşte de 
o campanie pe care Dupont şi Sherman o vor întreprinde spre 
sfârşitul acestei luni. Sunt toate semnele că, atunci, vom avea 
misiunea să cucerim Golful Saint-Andrews. De acolo ne va fi 
foarte uşor să pătrundem pe teritoriul statului Florida. 

Cât de mult îmi doresc sâ ajung acolo, tata, şi, mai ales, 
cu flotila noastră victorioasa! Mă nelinişteşte situaţia familiei 
mele în mijlocul acestei populaţii sclavagiste. Dar se apropie 
clipa în care vom putea proclama sus şi tare ideile ce au fost 
preţuite întotdeauna la Camdless-Bay. 

Ah! Dacă aş putea să scap, măcar douăzeci şi patru de 
ore, cum aş veni sâ vă văd! Nu! Ar fi prea imprudent, atât 
pentru voi cât şi pentru mine, şi e mai bine să avem răbdare! 


Câteva săptămâni încă, şi vom fi cu toţii împreună la Castle- 
House! 

Şi acum închei, întrebându-vă dacă nu cumva am uitat pe 
cineva în îmbrăţişările mele. Da, într-adevăr! L-am uitat pe 
domnul Stannard şi am uitat-o pe fermecătoarea mea Alice, de 
care mi-e aşa de dor! Toate sentimentele mele bune tatălui ei, 
iar ei, mai mult decât atât!... 

Cu respect şi din toată inima, Gilbert Burbank." 

James Burbank puse scrisoarea pe masă, iar doamna 
Burbank o luă şi îşi apăsă buzele pe ea. După care micuța Dy 
depuse şi ea un sărut pătimaş pe semnătura fratelui ei. 

— Ce băiat de ispravă! spuse Edward Carrol. 

— Şi Mars, ce om de ispravă! adăugă doamna Burbank, uitându- 
se spre Zermah care strângea fetiţa la piept. 

-—Trebuie s-o anunţăm pe Alice, zise doamna Burbank, că am 
primit o scrisoare de la Gilbert. 

— Da! O să-i scriu, încuviinţă James Burbank. De altfel, peste 
câteva zile mâ voi duce la Jacksonville şi o să-l văd pe 
Stannard. Au trecut deja câteva zile de când Gilbert a scris 
această scrisoare, s-ar putea să fi sosit veşti despre campania 
de care pomeneşte el. Ah! Să vină odată prietenii noştri din 
Nord şi să vedem din nou Florida sub drapelul Uniunii! Altfel, 
situaţia noastră va deveni de nesuportat! 

Într-adevăr, pe măsură ce războiul se apropia de Sud, 
problema ce pusese pe jar populaţia din Statele Unite începea 
să fie privită cu totul altfel în Florida. Până atunci sclavia nu se 
dezvoltase atât de mult în această fostă colonie spaniolă, ca în 
Virginia sau în Carolina. Dar partizanii sclaviei aveau acum 
conducătorii lor. Oamenii aceştia, gata de răscoală, având totul 
de câştigat de pe urma tulburărilor, dominau autorităţile la 
Saint-Augustine şi în special la Jacksonville unde se bucurau de 
o mare popularitate în rândul familiilor nevoiaşe. Din această 
cauză, James Burbank, a cărui origine şi ale cărui idei erau bine 
cunoscute, se putea trezi într-o situaţie cât se poate de 
neplăcută. 

Trecuseră mai bine de douăzeci de ani de când James 
Burbank plecase din New-Jersey, unde mai avea şi azi câteva 
proprietăţi, şi venise sâ se stabilească la Camdless-Bay, 
împreună cu soţia şi băieţelul în vârstă de patru ani. Se ştie cât 
de mult prosperase plantaţia graţie activităţii sale inteligente şi 


ajutorului cumnatului său, Edward Carrol. De aceea, 
proprietatea aceasta uriaşă şi înfloritoare, moştenită de la 
strămoşii lui, îi era mai scumpă decât orice pe lume. Aici se 
născuse şi cel de al doilea copil al său, micuța Dy, la 
cincisprezece ani după stabilirea sa pe acest domeniu. 

James Burbank avea atunci patruzeci şi şase de ani. Era 
tare ca o stâncă, obişnuit cu munca şi nu se menaja niciodată. 
Se ştia că are un caracter energic. Foarte legat de ideile lui, nu 
se sfia să le afirme în gura mare. înalt, cu părul de-abia 
începând să încărunţească, avea o figură destul de severă, dar 
sinceră şi prietenoasă. Cu barbişonul americanilor din Nord, fâră 
favoriţi şi fără mustață, era exact tipul yankeului din Noua- 
Anglie. Era iubit pe toată plantaţia, pentru că era bun, şi era 
ascultat, pentru că era drept. Negrii îi erau profund devotați, şi 
aştepta cu nerăbdare ca împrejurările sâ-i îngăduie sâ-i 
elibereze. Cumnatul lui, aproape de aceeaşi vârstă, se ocupa în 
special de contabilitatea proprietăţii. Edward Carrol se înţelegea 
perfect cu el, sub toate aspectele, şi îi împărtăşea întru totul 
opiniile în ceea ce priveşte problema sclaviei. 

Doar administratorul Perry avea păreri contrare, în 
această mică lume de la Camdless-Bay. Nu trebuie să credeţi, 
totuşi, că omul acesta respectabil ar fi maltratat sclavii. 
Dimpotrivă. Căuta chiar să îi facă fericiţi, atât cât permitea 
condiţia lor. 

„Dar'", spunea el, „există ţinuturi, în ţările calde, unde 
pământul nu poate fi lucrat decât cu negrii. lar negrii care nu 
sunt sclavi nu mai sunt negri." 

Aceasta era teoria sa pe care o discuta ori de câte ori 
avea ocazia. | se trecea, însă, cu vederea şi nici măcar nu era 
luat în seamă, glumindu-se pe socoteala lui. Dar, având în 
vedere evoluţia războiului şi succesele nordiştilor, Perry nu se 
mai potolea: „O sâ dăm de bucluc la Camdless-Bay, atunci când 
domnul Burbank îi va elibera pe negri". 

Repetăm, era un om de toată isprava, de asemenea, şi 
foarte curajos. Atunci când James Burbank şi Edward Carrol 
fâcuserâ parte din detaşamentul de miliţie numit minute-men, 
adică oameni-minut, pentru că trebuiau să fie gata de plecare în 
orice clipă, li se alăturase cu mult curaj în lupta împotriva 
ultimelor bande de seminoli. 


La vremea aceea, doamna Burbank împlinise treizeci şi 
nouă de ani, dar nu-şi arăta deloc vârsta. Era încă foarte 
frumoasă. Fiica ei avea să-i semene într-o zi. James Burbank 
aflase în ea o tovarăşă de viaţă iubitoare, afectuoasă, căreia îi 
datora în mare parte fericirea. Generoasa femeie trăia doar 
pentru soţul ei, pentru copiii ei pe care îi adora şi pentru viaţa 
cărora se temea atât de mult, date fiind împrejurările ce aveau 
să aducă războiul civil până în Florida. Şi dacă Diana, sau mai 
bine Dy, cum i se spunea în familie, fetiţa de şase ani, veselă, 
iubitoare, alintată, bucurându-se din plin de viaţă, rămăsese la 
Castle-House, lângă mama ei, Gilbert nu mai era acolo. De unde 
o spaimă continuă pe care nu reuşea întotdeauna să o ascundă. 

Gilbert era un tânăr de douăzeci şi patru de ani ce 
moştenise atât însuşirile morale ale tatălui său, fiind, însă, ceva 
mai expansiv, cât şi trăsăturile fizice ale acestuia, cu ceva mai 
multă graţie şi cu ceva mai mult farmec. Un băiat foarte 
îndrăzneţ, de altfel, foarte bun în exerciţiile fizice şi, de 
asemenea, un iscusit călăreț, navigator şi spadasin. Spre groaza 
mamei sale, pădurile uriaşe şi mlaştinile din districtul Duval 
fuseseră de prea multe ori teatrul faptelor sale de vitejie, ca şi 
golfurile şi strâmtorile fluviului Saint-John, până la gurile 
acestuia, la Pablo. Aşa că Gilbert era gata antrenat pentru toate 
vicisitudinile vieţii de soldat, atunci când se traserâ primele 
focuri de armă ale războiului de secesiune. înţelesese că datoria 
lui era să se înroleze în trupele federale şi nu şovăise. Ceru să 
plece. Chiar dacă soţia sa avea să fie sfâşiată de durere, chiar 
dacă fiul său avea să înfrunte nenumărate primejdii, James 
Burbank nu se gândi nici o clipă să se opună acestei dorinţe. 
Consideră şi el că era vorba să-ţi faci datoria, iar datoria este 
mai presus de orice. 

Gilbert pleca, aşadar, spre Nord, dar plecarea sa se făcu în 
mare taină. Dacă s-ar fi aflat la Jacksonville că fiul lui James 
Burbank se înrolase în armata nordistâ, împotriva celor de la 
Camdless-Bay s-ar fi putut lua o serie de măsuri de represalii. 
Tânărul fusese recomandat unor prieteni pe care tatăl său îi mai 
avea încă în statul New-Jersey. Dată fiind pasiunea lui pentru 
mare, i se găsi cu uşurinţă un angajament în Marina federală. Pe 
vremea aceea, avansai repede în armată, şi cum Gilbert nu era 
dintre cei care rămân de căruţă, se remarcă numaidecât. 
Guvernul de la Washington îl remarcă pe acest tânăr care, în 


ciuda poziţiei în care se afla familia sa, nu se temuse, totuşi, să 
îşi ofere serviciile. Gilbert se distinse în timpul atacării fortului 
Sumter. Se afla pe Richmond, când vasul fu abordat de 
Manassas, la gurile fluviului Mississippi, şi contribui din plin la 
eliberarea şi recucerirea acestora. 

După o asemenea ispravă, fu înaintat în grad, deşi nu 
absolvise şcoala navală de la Annapolis, la fel ca toţi acei ofiţeri 
improvizaţi transferați din Marina comercială.  Proaspăt 
sublocotenent, intră în escadra comandorului Dupont, participă 
la strălucitul atac asupra fortului Hatteras, şi, apoi, la cucerirea 
acelor Seas-lslands. De câteva săptămâni era locotenent la 
bordul uneia dintre canonierele comandorului Dupont, ce avea, 
curând, să încerce să treacă prin strâmtorile fluviului Saint-John. 

Da, acest tânăr aştepta, de asemenea, cu nerăbdare ca 
războiul sângeros să ia sfârşit! lubea, era iubit. De îndată ce 
avea să iasă din marină, urma să se întoarcă fără întârziere la 
Camdless-Bay pentru a se căsători cu fiica unuia dintre cei mai 
buni prieteni ai tatălui său. 

Domnul Stannard nu aparţinea clasei fermierilor din 
Florida. Rămas văduv, cu ceva avere, hotărâse să se consacre în 
întregime educaţiei fiicei sale. Locuia la Jacksonville, de unde nu 
erau mai mult de trei, patru mile de urcat pe apele fluviului 
pentru a ajunge la Camdless-Bay. De cincisprezece ani, nu 
trecea o săptămână fără să facă o vizită familiei Burbank. Se 
poate, aşadar, spune că Gilbert şi Alice Stannard crescuseră 
împreună. De aici, o căsătorie pusă la cale de multă vreme, 
hotărâtă acum, ce trebuia să asigure fericirea celor doi tineri. 
Deşi originar din Sud, Walter Stannard era împotriva sclaviei, 
asemenea mai multor concetăţeni ai săi din Florida; dar toţi 
aceştia nu erau suficient de numeroşi ca să poată ţine piept 
majorităţii fermierilor şi locuitorilor Jacksonville-ului, ale căror 
opinii tindeau să se radicalizeze cu fiecare zi tot mai mult, 
pronunţându-se cu hotărâre în favoarea mişcării separatiste, în 
consecinţă, toţi aceşti oameni de treabă începeau să fie foarte 
prost văzuţi de cei al căror cuvânt cântărea greu în rândurile 
populaţiei nevoiaşe din district, gata oricând să treacă la acţiuni 
sângeroase. 

Walter Stannard era un american din New Orleans. De 
origine franceză, doamna Stannard îi lăsase moştenire fiicei sale 
toate calităţile specifice originii sale. în momentul plecării lui 


Gilbert, domnişoara Alice se dovedise a fi o persoană plină de 
energie, consolând-o şi liniştind-o pe doamna Burbank. Deşi îl 
iubea pe Gilbert, tot aşa cum şi acesta o iubea pe ea, nu 
încetase să îi repete mamei acestuia că era de datoria lui să 
plece şi că, luptând pentru o cauză dreaptă, lupta pentru 
dezrobirea unei rase umane şi, de fapt, pentru libertate. 
Domnişoara Alice avea nouăsprezece ani. Era o tânără blondă, 
cu ochii aproape negri, cu o statură elegantă şi o fizionomie 
distinsă. Poate puţin prea serioasă, dar cu o figură atât de 
mobilă şi de expresivă, încât cel mai mic surâs îi transforma cu 
totul chipul drăgălaş. 

Fireşte, nu i-am putea cunoaşte pe toţi membrii familiei 
Burbank, dacă i-am trece cu vederea pe cei mai credincioşi 
dintre ei, cei doi servitori, Mars şi Zermah, pe care vom încerca 
să-i zugrăvim din câteva trăsături de penel. 

După cum s-a văzut din scrisoarea sa, Gilbert nu plecase 
singur. Mars, soţul lui Zermah, îl însoţise. Tânărul n-ar fi putut 
găsi niciodată un tovarăş mai devotat decât acest sclav din 
Camdless-Bay, devenit liber de îndată ce păşise pe pământul 
unui stat din Nord. Dar, pentru Mars, Gilbert avea să rămână 
mereu tânărul lui stăpân şi nu se învoise cu nici un chip să îl 
părăsească, deşi guvernul federal formase deja batalioane de 
negri unde şi-ar fi găsit cu uşurinţă locul. 

Mars şi Zermah nu erau negri prin naştere. Erau doi 
metişi. Fratele lui Zermah era acel sclav erou, Robert Small, 
care, patru luni mai târziu, avea să captureze, chiar în portul 
Charlestown, un vapor cu două tunuri aparţinând confederaţilor, 
oferit apoi flotei federale. 

Zermah avea, aşadar, cui să-i semene. Mars, de 
asemenea. Alcătuiau o familie fericită pe care, în primii ani, 
odiosul trafic de sclavi fusese de mai multe ori cât pe-aci să o 
distrugă. Dar chiar în momentul în care Mars şi Zermah urmau 
să fie despărțiți în cursul unei vânzări de sclavi, ajunseseră să 
facă parte din personalul plantaţiei de la Camdless-Bay. lată în 
ce împrejurări: 

Zermah avea pe atunci treizeci şi unu de ani, Mars, 
treizeci şi cinci. Cu şapte ani mai devreme, se căsătoriseră, pe 
când stăpânul lor era un fermier pe nume Tickborn, a cărui 
proprietate se afla la douăzeci de mile mai sus de Camdless- 
Bay. De câţiva ani, fermierul acesta era în strânse relaţii cu 


Texar care venea deseori în vizită şi era bine primit. Nimic 
surprinzător, căci Tickborn nu era deloc stimat în district. 
Mediocru în ceea ce priveşte inteligenţa, nu reuşi să prospere în 
afaceri şi se văzu obligat să vândă un lot de sclavi. Chiar atunci, 
Zermah,  maltratată asemenea întregului personal de pe 
plantaţia lui Tickborn, aduse pe lume o sărmană mică fiinţă de 
care fu aproape numaidecât despărțită. în timp ce se afla în 
închisoare, pedepsită pentru un delict de care nu era vinovată, 
copilul îi muri în braţe. Vă puteţi închipui durerea ei şi furia lui 
Mars. Dar ce puteau face aceşti doi nenorociţi împotriva unui 
stăpân căruia îi aparţineau, vii sau morţi, întrucât îi cumpărase. 

Or, acestei suferinţe avea să i se adauge încă una, şi mai 
cumplită. Astfel, la o zi după ce le murise copilul, Mars şi 
Zermah, fiind scoşi la licitaţie, erau 
ameninţaţi să fie despărțiți. Da! Nu le era dat să aibă nici măcar 
consolarea de a rămâne împreună la un nou stăpân. Se 
prezentase un om care se oferise să o cumpere pe Zermah, dar 
numai pe Zermah, deşi nu era proprietarul unei plantaţii. Un 
capriciu, fără îndoială! Şi omul acesta era Texar. Prietenul lui 
Texar era gata să bată palma cu el, când, în ultima clipă, apăru 
un nou cumpărător care supralicita. 

Era James Burbank, care participa la vânzarea publică de 
sclavi şi se simţise foarte mişcat de soarta nefericitei metise 
implorând în zadar sâ nu fie 
despărțită de soţul ei. 

James Burbank avea nevoie de o doică pentru fetiţa lui. 
Aflând că una dintre sclavele lui Tickborn, al cărei copil tocmai 
murise, întrunea toate condiţiile dorite de el, se gândi sâ o 
cumpere, dar, mişcat de lacrimile lui Zermah, nu şovăi să 
propună nu numai pentru ea, ci şi pentru soţul ei, un preţ 
superior tuturor celor oferite până atunci. 

Texar îl cunoştea pe James Burbank, care îl alungase de 
mai multe ori de pe domeniul său, ca pe un om cu o reputaţie 
suspectă. De atunci, Texar ura cu înverşunare întreaga familie 
de la Camdless-Bay. 

Texar încercă, aşadar, sâ lupte împotriva bogatului său 
concurent, dar în zadar. Dublă preţul pe care îl ceruse Tickborn 
pentru metisă şi soţul ei. Nu reuşi decât sâ îl facă pe James 
Burbank sâ plătească un preţ foarte mare. în final, acesta îşi 
adjudecă perechea. 


În felul acesta, Zermah şi Mars nu numai că rămaseră 
împreună, dar intrară în slujba celui mai generos dintre toţi 
proprietarii de plantaţii din Florida. Ce uşurare pentru ei, după 
toate nenorocirile prin care trecuseră, şi cu câtă încredere 
puteau privi acum spre viaţă! 

Şase ani mai târziu, Zermah era în floarea frumuseţii ei de 
metisă. Fire energică, credincioasă din inimă stăpânilor, avusese 
de. mai multe ori ocazia, şi o va avea în continuare, să le 
dovedească devotamentul ei. Mars era demn de femeia de care 
actul caritabil al lui James Burbank îl legase pe veci. Era un 
exemplar remarcabil de african, în vinele căruia curgea o 
cantitate însemnata de sânge creol. înalt, robust, de un curaj 
fără margini, avea sâ fie o adevărată comoară pentru stăpânul 
său. 

De altfel, aceşti doi noi servitori, înglobaţi în personalul 
plantaţiei, nu erau trataţi drept sclavi. Aveau să fie imediat 
apreciaţi pentru bunătatea şi inteligenţa lor. Mars deveni 
slujitorul tânărului Gilbert, iar Zermah, doica micuţei Diana. în 
felul acesta, pătrunseră şi mai adânc în viaţa intimă a familiei. 

De la bun început, Zermah o iubi pe fetiţa cu dragoste de 
mamă, dragostea pe care nu mai putea să o reverse asupra 
copilului pe care îl pierduse. Dy îi împărtăşi întru totul 
sentimentele, în aşa fel încât afecțiunea răsplătea cu prisosinţă 
grija maternă a celeilalte. Prietenia şi recunoştinţa o legau, de 
asemenea, şi pe doamna Burbank de Zermah. 

Acelaşi relaţii se stabiliseră şi între Mars şi Gilbert. 
Sprinten şi viguros, metisul contribuise în mod fericit la 
desăvârşirea înclinaţiei native a tânărului său stăpân pentru 
exerciţiile fizice. James Burbank nu putea decât să se felicite 
vâzându-l atât de ataşat de fiul său. 

Aşa că Zermah şi Mars nu o duseseră niciodată mai bine, 
şi asta după ce scăpaseră din mâinile lui Tickborn, după care 
fuseseră cât pe ce să încapă în acelea ale lui Texar. Lucrul 
acesta aveau să-l ţină minte toată viaţa. 


V 
GOLFUL NEGRU 


A doua zi, în zori, un om se plimba pe țărmul uneia dintre 
insuliţele pierdute în adâncurile acelei lagune numite Golful 
Negru. Era Texar. La câțiva paşi de el, aşezat în canoea care 
acostase în ajun Shannon, un indian tocmai trăgea la mal. Era 
Squambo. 

După ce se învârti de câteva ori în sus şi în jos, Texar se 
opri lângă o magnolie, trase spre el una dintre crengile de jos şi 
rupse o frunză cu codiţă cu tot. Apoi scoase din carnetul iui un 
bileţel ce conţinea doar trei sau patru cuvinte, scrise cu 
cerneală. După ce îl răsuci strâns, îl introduse în nervura 
inferioara a frunzei. Operaţie pe care o fâcu cu suficientă 
îndemânare, în aşa fel încât frunza de magnolie nu îşi pierdu 
aspectul obişnuit. 

— Squambo! zise atunci Texar. 
— Stăpâne! răspunse indianul. 
— Du-te unde ştii. 

Sgqguambo luă frunza, o puse în partea din faţă a 
ambarcaţiunii, se aşeză în spate, mânui pagaia, ocoli vârful 
insuliţei şi se afunda într-un şenal întortocheat, ce de-abia se 
ghicea sub bolta deasă, împletită din crengile copacilor încărcaţi 
de frunziş. 

Laguna era brăzdată de un labirint de canale, o încâlceală 
de braţe înguste, pline cu o apă neagră, comparabile cu cele ce 
se întretaie în unele mlaştini din Europa. Numai cine cunoştea 
bine acest „deversor' adânc, în care se adunau cipele 
nenumăratelor braţe ale fluviului Saint-John, se putea încumeta 
să-şi croiască drum pe aici. 

Squambo se avântă fără să ezite nici o clipa. îşi strecura 
plin de îndrăzneala canoea prin canalele pe care nu ai fi crezut 
în ruptul capului că există o ieşire. Crengile joase, pe care le 
îndepărta, coborau ca o perdea în urma lui, şi nimeni n-ar fi 
putut spune că pe acolo trecuse o ambarcaţiune. 

Indianul se pierdu, aşadar, de-a lungul acestor trecători 
şerpuitoare, uneori mai strâmte decât acele şanţuri de scurgere 
săpate pentru a asigura drenarea terenurilor agricole. O lume 
întreagă de păsări acvatice îşi lua zborul la trecerea lui. Ţipari 


vânoşi cu capete dubioase se furişau pe sub rădăcinile ce se 
înălţau din apă. Squambo nici nu se sinchisi de ei, după cum nu- 
i bâgă în seamă nici pe caimanii pe care-i putea trezi din somn, 
izbindu-le culcuşurile de nămol. înainta mereu şi, atunci când nu 
mai avea spaţiu să se mişte, îşi făcea loc cu vârful pagaiei, 
folosind-o ca pe o cange. 

Chiar dacă deja se făcea ziuă, chiar dacă aburii grei ai 
nopţii începeau să se evapore în bătaia primelor raze ale 
soarelui, nimeni nu l-ar fi putut zări la adăpostul acelui acoperiş 
impenetrabil de verdeață. Nici măcar lumina din toiul zilei nu l- 
ar fi putut străpunge. Mediului acestuia mlăştinos îi era sufi- 
cientă semiobscuritatea, atât în ceea ce priveşte vietăţile ce 
colcăiau în lichidul negricios, cât şi în ceea ce priveşte miile de 
plante acvatice de la suprafaţă. 

Squambo colindă astfel de la o insuliţă la alta, vreme de o 
jumătate de ceas. Atunci când, în sfârşit, se opri, canoea sa 
ajunse într-unui dintre cele mai retrase colţuri ale golfului. 

In acest loc, unde se sfârşea partea mlăştinoasă a lagunei, 
copacii mai puţin deşi, mai puţin stufoşi lăsau, în fine, să 
pătrundă lumina zilei. In depărtare, se întindea o câmpie vastă, 
mărginită de păduri înâlţându-se puţin peste nivelul fluviului 
Saint-John. Nu erau mai mult de cinci, şase copaci stingheri. 
Tălpile ţi se afundau în acest sol mlăştinos, de parcă ai fi păşit 
pe o saltea elastică. Câteva tufe de laur, cu frunzele uscate, 
împestriţate de fire subţiri de bacă de culoare violetă, îşi 
desenau la suprafaţă capricioasele lor zigzaguri. 

După ce îşi amară canoea lângă un buştean de pe mal, 
Sguambo cobori pe uscat. Aburii nopţii începeau să se 
risipească. Absolut pustie, câmpia ieşea încetul cu încetul din 
ceaţă. Printre cei cinci sau şase copaci ale căror siluete se 
conturau confuz deasupra, creştea o magnolie de înălţime 
mijlocie. 

Indianul se îndreptă spre acest arbore. Ajunse la el în 
câteva minute. Trase în jos una din crengi şi fixă de vârful ei 
biletul pe care i-l înmânase Texar. După care îi dădu drumul, şi 
creanga reveni la locul ei, iar frunza se pierdu în frunzişul 
magnoliei. 

Squambo se întoarse la canoe şi porni în direcţia insuliţei 
unde îl aştepta stăpânul lui. 


Golful Negru, numit astfel după culoarea întunecată a 
apelor sale, acoperea o suprafaţă de cam cinci, şase sute de 
acri. Alimentat de Saint-John, era un fel de arhipelag absolut 
impenetrabil pentru cel ce nu-i cunoştea nenumăratele 
cotloane. Arhipelagul număra în jur de o sută de insulițe care nu 
erau unite nici prin poduri, nici prin taluzuri. Lianele se întindeau 
de la una la alta. Câteva crengi înalte se împleteau deasupra 
miilor de braţe ce le despărţeau. Nimic mai mult. De aceea, 
circulaţia între diversele puncte din golf nu era deloc o treabă 
uşoară. 

Una dintre aceste insulițe, situată aproximativ în centru, 
putea fi considerată cea mai importantă atât prin suprafaţa — 
cam douăzeci de acri —, cât şi prin nivelul la care se ridica 
deasupra apei — cinci sau şase picioare peste nivelul mijlociu al 
fluviului Saint-John, între cele mai ridicate fluxuri şi cele mai 
scăzute refluxuri. 

În vremuri îndepărtate, pe insuliţa aceasta fusese 
amplasat un mic port, un fel de blochaus, acum dezafectat, cel 
puţin din punct de vedere militar. Palisadele sale, pe jumătate 
roase de putreziciune, se înălţau încă sub copacii uriaşi, 
magnolii, chiparoşi, stejari verzi, nuci negri, pini australieni, 
înlănţuiţi de ghirlande lungi de coboeas şi de alte nesfârşite 
liane. 

În interiorul incintei, ochiul descoperea, în sfârşit, sub o 
masă de verdeață, liniile geometrice ale micului fort sau, mai 
bine zis, postul de observaţie care fusese construit pentru a 
adăposti un detaşament nu mai mare de douăzeci de oameni. 
Pereţii de lemn erau străpunşi de numeroase ferestruici prin 
care se putea trage cu uşurinţă. Acoperişul gazonat îl ascundea 
ca o adevărată carapace de pământ. In interior, câteva încăperi 
amenajate în mijlocul redutei centrale se învecinau cu depozitul 
destinat munițiilor şi proviziilor. Pentru a ajunge în micul fort, 
trebuia, mai întâi, så pătrunzi printr-o portiţă secretă ce se 
deschidea deasupra şanţului ce îl împrejmuia, apoi sâ străbaţi 
curtea în care erau plantați câţiva copaci şi, în sfârşit, så urci 
cam o duzină de trepte de pământ, susţinute de scânduri de 
brad. Te aflai atunci în faţa singurei uşi ce permitea accesul 
înăuntru şi care nu era, de fapt, decât o fostă ambrazură 
modificată în acest scop. 


Acesta era bârlogul lui Texar, de nimeni cunoscut. Aici 
locuia, departe de ochii lumii, împreună cu Squambo, devotat 
trup şi suflet stăpânului său, dar care nu făcea mai multe parale 
decât acesta, şi cu încă cinci, şase sclavi care nu făceau mai 
multe parale decât indianul. 

După cum se vede, era mare deosebire între insuliţa 
aceasta din Golful Negru şi bogatele plantaţii de pe ambele 
maluri ale fluviului. Nu prea aveai cum să-ţi asiguri existenţa, 
chiar dacă nu se putea spune că Texar şi ceata lui ar fi fost nişte 
oameni foarte pretenţioşi. Câteva animale domestice, o 
jumătate de duzină de acri plantați cu cartofi, igname şi 
castraveți, vreo douăzeci de arbori fructiferi ce creşteau în 
sălbăticie, asta era totul, dacă nu punem la socoteală 
vânătoarea din pădurile din vecinătate şi pescuitul în heleşteele 
din Golful Negru, de pe urma cărora nu te întorceai niciodată cu 
mâinile goale, indiferent de anotimp. Fără îndoială însă că 
locuitorii Golfului Negru aveau şi alte resurse, al căror secret era 
ştiut doar de Texar şi de credinciosul lui slujitor. 

În ceea ce priveşte condiţiile de securitate, nu erau, oare, 
asigurate acestea prin însăşi poziţia blochausului, amplasat în 
centrul fortăreței inaccesibile? De altfel, cine să atace, şi de ce? 
în orice caz, orice mişcare suspectă ar fi fost imediat semnalată 
de lătrăturile câinilor de pe insulă, doi dintre acei copoi feroce 
importaţi din Caraibe, folosiţi odinioară de spanioli la vânătoarea 
de negri. 
lată, aşadar, cum arăta locuinţa lui Texar, o locuinţă, într- 
adevăr, demnă de el. lată, acum, cine era omul. 

Texar avea la vremea aceea treizeci şi cinci de ani. Era de 
talie mijlocie, puternic ca un taur, călit de viaţa aventuroasă în 
aer liber pe care o dusese întotdeauna. Spaniol prin naştere, nu- 
şi dezminţea originea. Avea pârul negru şi aspru, sprâncenele 
dese, ochii verzui, gura mare, cu buze subţiri şi strânse, de 
parcă ar fi fost făcută de o spintecătură de sabie, nasul scurt, cu 
nări de fiară. întreaga sa fizionomie îi trăda firea şireată şi 
violentă. Odinioară, purta o barbă stufoasă; dar, de doi ani, de 
când îi arsese pe jumătate, în urma unei Împuşcături trase în nu 
se ştie ce împrejurare, se rădea, iar duritatea trăsăturilor sale 
ieşea puternic în evidenţă. 

Aventurierul acesta se stabilise în Florida cam cu 
doisprezece ani în urmă, chiar în acest mic fort părăsit, o 


proprietate pe care nimănui nu-i trecea prin minte, să i-o 
conteste. De unde venea? Nimeni nu ştia, iar el era mut ca 
mormântul. Se vorbea — şi era adevărat — că fusese traficant 
de sclavi şi că vânduse transporturi de negri în porturile din 
Georgia şi din Carolina. Se îmbogăţise de pe urma acestui negoţ 
odios? Nu se prea vedea. în general, nu se bucura de nici o 
stimă, şi asta într-o regiune unde poţi întâlni mulţi oameni de 
teapa lui. 

Cu toate acestea, deşi Texar era cunoscut ca un cal breaz, 
şi asta nu în folosul lui, reputaţia proastă de care se bucura nu Îl 
împiedica să exercite o influenţă reala în district, în special la 
Jacksonville. Este drept că asupra părţii mai puţin 
recomandabile a populaţiei capitalei. îşi făcuse mulţi prieteni 
printre albii nevoiaşi şi printre cetăţenii cei mai detestaţi din 
oraş, după cum s-a şi văzut de altfel, atunci când se întorsese 
de la Saint-Augustine în compania unei jumătăţi de duzină de 
indivizi dubioşi. De asemenea, ajunsese sâ-şi exercite influenţa 
şi asupra unor proprietari de plantaţii. îi vizita uneori şi, dacă nu 
i se întorceau aceste vizite, pentru că nimeni nu-i cunoştea 
bârlogul din Golful Negru, avea acces pe unele plantaţii de pe 
ambele maluri. Vânătoarea era un pretext firesc pentru acest tip 
de relaţii ce se leagă uşor între oamenii cu aceleaşi obiceiuri şi 
aceleaşi gusturi. 

Pe de altă parte, de câţiva ani, această influenţă devenise 
şi mai puternica, graţie opiniilor al căror înflăcărat apărător se 
declara Texar. De-abia se produsese sciziunea pe tema sclaviei, 
că spaniolul se şi erijase în cel mai perseverent, cel mai decis 
partizan al acesteia. După cum pretindea, nu era mânat de nici 
un interes, de vreme ce nu avea mai mult de şase negri. Ceea 
ce apâra era principiul însuşi. Prin ce mijloace? Făcând apel la 
cele mai josnice patimi, aţâţând cupiditatea populaţiei şi 
supunând oprobiului, incendiindu-le plantațiile şi chiar asasinând 
pe colonii sau pe locuitorii care împărtăşeau ideile Nordului. Şi 
acum, aventurierul acesta periculos nu voia, nici mai mult şi nici 
mai puţin, decât sâ dea jos autorităţile civile din Jacksonville, sâ- 
i înlocuiască pe magistraţii cu opinii moderate, stimaţi pentru 
caracterul lor, cu cei mai aprigi susţinători ai săi. Ajuns, prin 
răzmeriţă, stăpânul districtului, ar fi avut mâna liberă sâ se 
răfuiască cu duşmanii lui personali. 


Se înţelege, aşadar, că James Burbank şi alţi câţiva 
proprietari de plantaţii hotârârâ sâ nu-l slăbească din ochi, 
supraveghindu-i toate mişcările, spaniolul fiind deja cunoscut ca 
un om cu gânduri necurate. De aici, ura uneia dintre părţi şi 
neîncrederea celeilalte, sentimente pe care apropiatele eveni- 
mente aveau să le facă şi mai puternice. 

Pe deasupra, în ceea ce se credea că se ştie despre 
trecutul lui Texar, de când se lăsase de negoţul de sclavi, 
existau o serie de fapte cât se poate de suspecte. Atunci când 
avusese loc ultima invazie a seminolilor, totul părea sâ arate că 
existase un pact secret între spaniol şi indieni. Le indicase ce 
lovituri sâ dea, ce plantaţii erau mai uşor de atacat? îi ajutase în 
ambuscadele şi în şiretlicurile lor? In mai multe împrejurări, 
acest lucru nu mai putea fi pus la îndoială şi, după ultimul atac 
al seminolilor, magistraţii fură obligaţi sâ-1 dea în urmărire, să-l 
aresteze şi sâ-1 aducă în faţa justiţiei. Dar Texar invocă un alibi 
— un sistem de apărare ce avea sâ-i reuşească şi mai târziu —, 
şi dovedi că nu putuse lua parte la atacul unei ferme situate în 
districtul Duval, întrucât, la vremea aceea, se afla la Savannah, 
în statul Georgia, la patruzeci de mile spre nord, în afara 
Floridei. 

În anii ce urmară, fură comise mai multe furturi 
importante fie pe plantaţii, fie în prejudiciul călătorilor, atacați la 
drumul mare. Era, oare, Texar autorul acestor jafuri, sau 
complice? Şi de această data asupra lui planară bănuieli 
puternice, dar, din lipsă de probe, nu ajunse sâ fie judecat. 

În sfârşit, se ivi şi ocazia când toata lumea crezu că 
răufăcătorul ce nu putuse fi dovedit niciodată a fost prins în 
flagrant delict. Era tocmai chestiunea pentru care fusese 
chemat în instanţă în ajun, la Saint-Augustine. 

Opt zile mai devreme, James Burbank, Edward Carrol şi 
Walter Stannard tocmai se întorceau dintr-o vizită pe o plantație 
din vecinătatea lui Camdless-Bay, când, pe la orele şapte seara, 
la căderea nopţii, ajunseră până la ei nişte strigăte de disperare. 
Alergară într-un suflet spre locul de unde se auzeau strigătele şi 
se treziră în faţa unei ferme izolate. Ferma era în flăcări. Cu 
puţin înainte, fusese jefuită de şase bandiți ce tocmai îşi luaseră 
tălpăşiţa. Departe nu puteau fi, doi se zăreau încă, afundându- 
se în pădure. James Burbank şi prietenii lui se năpustiră plini de 
curaj pe urmele acestora ce se îndreptau chiar în direcţia 


plantaţiei de la Camdless-Bay. Dar, în zadar. Cei doi incendiatori 
izbutiră să se piardă în inima codrului. Cu toate acestea, domnii 
Burbank, Carrol şi Stannard îl recunoscură, fâră nici un dubiu, pe 
unul dintre ei: era spaniolul. Mai mult, mai exista încă un 
martor, căci în momentul în care individul se pierdea în liziera 
de la Camdless-Bay, Zermah, care trecea pe acolo, fusese gata- 
gata să se ciocnească de el. Şi ea susţinea câ Texar era cel care 
fugea de-i scăpărau călcâiele. 

După cum este uşor de imaginat, afacerea aceasta făcu 
mare vâlvă în district. Un furt, urmat de un incendiu, reprezintă 
cea mai mare crimă în ochii acestor fermieri răspândiţi pe o 
suprafaţă atât de întinsă. James Burbank nu şovăi, aşadar, să 
depună plângere. în urma acuzaţiei sale, autorităţile deciseră să 
îl cerceteze pe Texar. 

Spaniolul fu adus la Saint-Augustine, pentru a fi confruntat 
cu martorii. James Burbank, Walter Stannard, Edward Carrol, 
Zermah fură unanimi în a declara că îl recunoscuseră pe Texar 
în individul care se îndepărta în fugă de ferma incendiată. în 
ceea ce-i privea pe ei, nu exista nici o îndoială: Texar era autorul 
crimei. 

De partea sa, spaniolul adusese şi el martorii lui. Or, 
martorii aceştia declarară formal că, în seara respectivă, se 
aflau împreună cu Texar la Jacksonville, în tienda lui Torillo, un 
han deocheat, dar foarte cunoscut. Texar nu se despărţise de ei 
toată seara. O dovadă în plus: la ora la care se comitea crima, 
spaniolul se luase la harţă cu unul dintre clienţi, ajungând până 
la lovituri şi insulte, lucru pentru care, fără îndoială, va depune o 
plângere. 

În faţa acestor declaraţii ce nu puteau fi suspectate — 
declaraţii reproduse, de altfel, de persoane absolut străine de 
Texar —, magistratul din Saint-Augustine nu avu altceva de 
făcut decât să pună capăt anchetei începute şi să-l scoată pe 
pârât de sub acuzaţiile aduse în plângere. 

Aşadar, alibiul fusese şi de data aceasta pe de-a-ntregul 
dovedit în favoarea acestui straniu personaj. 

De la ancheta cu pricina se întorcea Texar, împreună cu 
martorii săi, în seara zilei de 7 aprilie. Am văzut care fusese 
atitudinea sa la bordul lui Shannon, în timp ce steamboat-ul 
cobora pe firul apei. Apoi, cu canoea venită în întâmpinarea lui, 
condusă de indianul Squambo, se întorsese la micul fort părăsit, 


unde ar fi fost greu să i se dea de urmă. In ceea ce îl priveşte pe 
Squambo, un seminol inteligent, viclean, ajuns confidentul lui 
Texar, acesta îl luase în slujba lui chiar după ultima expediţie a 
indienilor în care fusese amestecat şi numele lui, şi pe buna 
dreptate. 

Date fiind sentimentele sale faţă de James Burbank, era 
evident că spaniolul nu trăia decât cu gândul răzbunării. Or, 
având în vedere faptul că, datorită războiului, situaţia se putea 
schimba de la o zi la alta, dacă Texar reuşea, într-adevăr, să dea 
jos autorităţile din Jacksonville, cei de la Camdless-Bay ar fi avut 
de ce să se teamă. Că firea sa energică şi hotărâtă nu-i îngăduia 
lui james Burbank să tremure în faţa unui astfel de om, era de 
înţeles! Dar doamna Burbank avea toate motivele din lume să 
tremure pentru soţul ei şi pentru toţi ai săi. 

Şi fără îndoială că familia aceasta cumsecade ar fi trăit de- 
acum încolo cu spaima în sân, daca ar fi aflat că Texar bănuia că 
Gilbert Burbank se înrolase în armata nordistăâ. Cum de reuşise 
sâ afle, de vreme ce tânărul plecase în cea mai mare taină? Prin 
iscoade, desigur, şi, după cum se va vedea, iscoadele se 
înghesuiau sâ-1 slujească. 

Într-adevăr, întrucât Texar avea toate motivele sâ creadă 
că fiul lui James Burbank slujea în armata federală, sub 
comanda comandorului Dupont, nu era de aşteptat că va 
încerca să-i întindă o capcană tânărului locotenent? Ba bine că 
nu! Şi dacă reuşea să-l atragă pe teritoriul Floridei, sâ pună 
mâna pe el, să îl denunte, se poate uşor ghici care ar fi fost 
soarta lui Gilbert, ajuns prizonierul sudiştilor turbaţi de furie din 
pricina succeselor armatei nordiste. 

Cam aşa stăteau lucrurile în momentul în care începe 
povestea de faţă. Aceasta era situaţia federalilor, ajunşi în 
apropierea frontierelor maritime ale Floridei, poziţia familiei 
Burbank în districtul Du val, ca şi aceea a lui Texar, nu numai la 
Jacksonville, dar şi pe întreg teritoriul cu sclavi. Dacă spaniolul 
reuşea sâ-şi atingă scopul, dacă autorităţile urmau să fie date 
jos de susţinătorii lui, avea sâ asmută foarte uşor asupra celor 
din Camdless-Bay o populaţie fanatică, îndârjita împotriva celor 
ce voiau să-i elibereze pe sclavi. 

Cam la un ceas după ce se despărţise de Texar, Squambo 
se întoarse pe insuliţa centrală. Trase canoea la mal, pătrunse în 
incintă şi urcă scara blochausului. 


— S-a făcut? îl întreba Texar. 
— S-a făcut, stăpâne! 

— ŞI... nimic? 

— Nimic. 


VI 
JACKSONVILLE 


— Da, Zermah, da, ai fost creată şi adusă pe lume ca să fii 
sclavă! reluă administratorul, perorând din nou pe tema lui 
favorită. Da! Sclavă, şi în nici un caz o ființă libera. 

— Nu sunt de aceeaşi părere! răspunse calmă Zermah, fără sâ- 
şi piardă cumpătul, într-atât de mult se obişnuise cu aceste 
discuţii nesfârşite cu administratorul de la Camdless-Bay. 

— E dreptul tău, Zermah. Dar orice-ai zice, o să admiţi şi tu, în 
cele din urma, câ, daca te gândeşti bine, negrii şi albii nu vor fi 
niciodată egali. 

— Dar sunt deja, domnule Perry, întotdeauna au fost, de la 
natură. 

— Te înşeli, Zermah, şi dovada este câ albii sunt de zece ori, de 
douăzeci de ori, ce zic eu, de o sută de ori mai numeroşi decât 
negrii pe suprafaţa pământului! 

— Şi tocmai de aceea i-au făcut sclavi, răspunse Zermah. Aveau 
forţa de partea lor şi au folosit-o. Dar dacă negrii ar fi fost în 
majoritate pe lumea asta, i-ar fi făcut ei pe albi sclavii lor! Sau, 
mai degrabă, nu! Ar fi fost, cu siguranţă, mai drepţi, şi, mai ales, 
nu ar fi fost atât de cruzi! 

Nu trebuie să vă închipuiţi câ această conversaţie, absolut 
inofensivă, îi împiedica pe Zermah şi pe administrator să 
trăiască în bună înţelegere. In clipa aceea, de alfel, nici nu 
aveau altceva de făcut. Sunteţi, desigur, de părere câ ar fi putut 
găsi un subiect mai potrivit şi mai plăcut, şi aşa ar fi fost, fără 
îndoială, daca nu ar fi existat această manie a administratorului 
de a discuta într-una de sclavie. 

Stăteau amândoi aşezaţi în partea din spate a uneia dintre 
ambarcaţiunile de la Camdless-Bay, manevrată de patru 
marinari de pe plantație. Traversau oblic fluviul, profitând de 
reflux, pentru a se îndrepta spre Jacksonville. Administratorul 


avea câteva afaceri de rezolvat pentru James Burbank, iar 
Zermah avea de cumpărat diverse obiecte de toaletă pentru 
micuța Dy. 

Era 10 februarie. Trecuseră trei zile de când James 

Burbank se întorsese la Camdless-Bay, iar Texar, în Golful 
Negru, după ancheta de la Saint-Augustine. 
Este de la sine înțeles câ, a doua zi chiar, domnul Stannard şi 
fiica sa primiră un bileţel trimis de la Camdless-Bay în care li se 
relata pe scurt conţinutul ultimei scrisori a lui Gilbert. Pentru 
Alice, ştirile acestea nu ajungeau deloc prea devreme, data fiind 
neliniştea continuă în care trăia de la începutul luptei 
înverşunate între Sudul şi Nordul Statelor Unite. 

Ambarcaţiunea, prevăzută cu o „pânză latină", înainta cu 
repeziciune. În mai puţin de un sfert de ceas, avea să fie în 
portul din Jacksonville. Administratorul nu mai dispunea, aşadar, 
de multă vreme ca sâ-şi expună teza sa favorită şi se grăbi să o 
folosească la maximum. 

— Nu, Zermah, reluă el, nu! Dacă negrii ar fi fost în majoritate, 
asta n-ar fi schimbat lucrurile. Şi, îţi spun eu, oricare ar fi 
deznodământul războiului, ne vom întoarce întotdeauna la 
sclavie, pentru câ este nevoie de sclavi în exploatarea 
plantațiilor. 

— Nu este şi părerea domnului Burbank, după cum prea bine 
ştiţi, răspunse Zermah. 

— Ştiu, ştiu, dar îndrăznesc să afirm, cu tot respectul ce îl am 
pentru el, câ domnul Burbank se înşalâ. Negrul trebuie sâ-i 
aparţină proprietarului de plantație la fel ca animalele, sau ca 
uneltele cu care lucrează pământul. Dacă un cal ar putea să o 
şteargă când pofteşte, daca un plug ar putea trece în alte mâini 
decât acelea ale stăpânului său când pofteşte, atunci n-ar mai fi 
posibilă nici o exploatare. Numai sâ-şi elibereze domnul Burbank 
sclavii şi o să vadă el ce-o să ajungă Camdless-Bay. 

— Ar fi făcut-o deja, răspunse Zermah, dacă i-ar fi îngăduit 
împrejurările, nu vă faceţi că nu ştiţi, domnule Perry. Şi vreţi să 
ştiţi ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi proclamat eliberarea 
sclavilor la Camdless-Bay? Nici un singur negru nu ar fi plecat de 
pe plantație, şi nimic nu s-ar fi schimbat, decât „dreptul" de a fi 
trataţi ca nişte vite de povară. Or, cum nu aţi făcut niciodată uz 
de acest drept, după dezrobire, Camdless-Bay ar fi la fel de 
respectat ca şi înainte. 


— Crezi, cumva, că m-ai convertit, Zermah, şi câ, de-acum 
încolo, ideile tale vor fi ideile mele? întrebă administratorul. 

— în nici un caz, domnule, şi asta dintr-un motiv cât se poate de 
simplu. 

— Şi anume? 

— Pentru că, de fapt, gândiţi exact la fel ca domnul Burbank, ca 
domnul Carrol, ca domnul Stannard, ca toţi cei buni la suflet, 
generoşi şi cu simţul dreptăţii. 

— Niciodată, Zermah, niciodată! Şi susţin câ tot ceea ce afirm 
este în interesul negrilor! Dacă sunt lăsaţi de capul lor, vor pieri, 
iar rasa va dispărea curând. 

— Nu cred o boabă din ce spuneţi, domnule Perry. în orice caz, 
decât să fie înjosită veşnic, mai bine să dispară rasa. 

Administratorul tare ar mai fi vrut să i-o întoarcă, întrucât 
nu există nici . o îndoială că avea răspunsul pe buze. Dar 
ajunseseră, şi barca fu trasă lângă estacada de lemn. Acolo 
urma să aştepte întoarcerea lui Zermah şi a administratorului. 
Amândoi debarcară numaidecât, fiecare ducându-se la treaba 
lui. 

Jacksonville este situat pe malul stâng al fluviului Saint- 
John, la marginea unei câmpii destul de joase, înconjurată de 
păduri încântătoare, veşnic înverzite. O parte a câmpiei este 
acoperită de lanuri de porumb, de culturi de trestie de zahăr şi, 
mai ales înspre fluviu, de orezarii. 

Cu douăzeci de ani în urmă, Jacksonville era doar un sat 
mare, cu o mahala ale cărei colibe de chirpici sau de stuf slujeau 
de adăpost populaţiei negre. în prezent, satul începea să se 
transforme în oraş atât prin casele sale mai confortabile, prin 
străzile mai bine croite şi mai bine întreţinute, cât şi prin 
numărul de locuitori ce se dublase. în anul următor, capitala 
districtului Duval avea să se extindă şi mai mult, legându-se 
printr-o cale ferată cu Thalassee, capitala Floridei. 

Administratorul şi Zermah observară imediat o agitaţie 
neobişnuită. Câteva sute de locuitori, unii, sudişti de origine 
americană, alţii, mulatri şi metişi de origine spaniolă, aşteptau 
sosirea unui steamboat a cărui trâmbă de fum se zărea deja în 
aval, deasupra unei limbi de pământ ce înainta în apele fluviului. 
Pentru a ajunge mai repede la vapor, unii se năpustiseră în bar- 
cazele din port, în timp ce alţii năvăliseră în bărcile mari cu un 
catarg atât de numeroase pe Saint-John. 


Într-adevăr, încă din ajun sosiseră ştiri grave de pe câmpul 
de luptă. Operațiunile plănuite, pe care le descrisese Gilbert în 
scrisoarea lui, erau în parte cunoscute. Se ştia că flotila 
comandorului Dupont se pregătea de drum şi că generalul 
Sherman avea să o însoţească cu trupele pregătite pentru 
debarcare. încotro se îndreptau? Nu se ştia în mod cert, dar 
existau toate semnele că obiectivele lor erau fluviul Saint-John şi 
litoralul Floridei. Aşadar, după Georgia, iată că şi Florida era 
ameninţată de o invazie a armatei federale. 

Atunci când steamboat-ul ce venea de la Fernandina 
acostă la estacada din Jacksonville, pasagerii săi nu putură 
decât să confirme aceste informaţii. Adăugară chiar că, foarte 
probabil, comandorul Dupont va acosta în Golful Saint-Andrews, 
aşteptând un moment favorabil pentru a pătrunde prin strâm- 
toarea dintre insula Amelia şi estuarul lui Saint-John. 

Grupurile se răspândiră numaidecât în tot oraşul. Se 
striga, se ridicau braţele cu pumnii strânşi. „Să rezistăm 
împotriva  nordiştilor! Moarte  nordiştilor!" Acestea erau 
provocările sângeroase pe care oamenii lui Texar le răspândeau 
în mulţimea ce deja fierbea. Avură loc demonstraţii în piaţa 
mare, în faţa judecătoriei, Court-House, şi chiar în biserica 
episcopală. Se părea că autorităţile vor avea mult de furcă până 
să reuşească să domolească aceasta agitaţie, deşi, după cum s- 
a putut deja remarca, erau mai puţin împărţiţi în ceea ce 
priveşte chestiunea sclaviei. Dar, în vremurile astea tulburi, cei 
gălăgioşi şi cei puşi pe rele fac legea, iar cei la locul lor sfârşesc 
întotdeauna prin a li se supune. 

Bineînţeles că în cârciumi, în tiendas, bine stropite cu 
licorile cele mai tari, gâtlejurile vajnicilor locuitori ai urbei 
sloboziră răcnetele cele mai cumplite. Strategi de ocazie croiră 
tot soiul de planuri pentru a opune o rezistenţă de neînfrânt 
invaziei. 

— Trebuie ca miliția să se îndrepte spre Fernandina! zicea unul. 
— Trebuie ca vasele să păzească estuarele lui Saint-John! sărea 
un altul. 

— Trebuie ridicate fortificaţii de pământ în jurul oraşului, 
înarmate cu tunuri! 

— Trebuie să cerem ajutor prin calea ferată Fernandina-Keys! 

— Trebuie să stingem farul de la Pablo, ca să împiedicăm flotila 
să pătrundă noaptea în gurile fluviului! 


— Trebuie să aşternem un covor de torpile în mijlocul apei! 

Era de la sine înţeles că trebuia să se facă uz de 
maşinăriile acestea, aproape o noutate în războiul de secesiune, 
despre care începuse să se vorbească, fără să se ştie prea bine 
cum funcţionează. 

— Înainte de toate, zise unul dintre cei mai înverşunaţi oratori 
din tienda lui Torillo, trebuie să-i băgăm la puşcărie pe toţi 
nordiştii din oraş, ca şi pe acei sudişti care gândesc ca ei. 

Ar fi fost de mirare ca nimeni să nu se grăbească să facă 
această propunere, ultima ratio a sectarilor de pretutindeni. Din 
fericire pentru oamenii de treabă din Jacksonviile, magistraţii 
aveau să mai şovăie ceva vreme până să se supună dorinţei 
populaţiei. 

Alergând pe străzi, Zermah observa tot ceea ce se 
întâmpla, pentru a-şi informa stăpânul, ameninţat în mod direct 
de această mişcare. Dacă se va ajunge la violenţă, cu siguranţă 
că nu se vor limita doar la oraş. Vor pomi şi spre plantațiile din 
district. Bineînţeles că proprietatea lui James Burbank va fi 
printre primele vizate. De aceea, vrând să culeagă informaţii cât 
mai exacte, metisa se îndreptă spre locuinţa domnului Stannard, 
situată în afara suburbiei. 

Era o casă încântătoare şi confortabilă, aşezată cât se 
poate de bine într-un fel de oază de verdeață, pe care securea 
celor ce defrişaseră pădurea din jur o ocoliseră în acest colţ de 
câmpie. Prin grija domnişoarei Alice, casa era întreţinută 
ireproşabil atât în interior, cât şi în exterior. Se putea ghici deja 
o gospodină pricepută în această tânără, pe care moartea 
mamei sale o silise să ia de timpuriu hăţurile casei lui Walter 
Stannard. 

Zermah fu primită numaidecât de tânăra fată. Mai întâi, 
Alice o întrebă de scrisoarea lui Gilbert. Zermah reuşi să i-o 
recite pe de rost, cu foarte mici inexactităţi. 

— Da! Acum este aproape! spuse domnişoara Alice. Dar pe ce 
cale se va întoarce în Florida? Şi ce primejdii pot să-l mai 
amenințe încă, până ce campania va lua sfârşit? 

— Primejdii, Alice? interveni domnul Stannard. Linişteşte-te! 
Gilbert a înfruntat primejdii mai mari în timpul atacului de pe 
coastele Georgiei şi, mai ales, la Port-Royal. îmi închipui că 
rezistenţa celor din Florida nu va fi nici teribilă şi nici de lungă 
durată. Ce vor putea să facă, atâta vreme cât Saint-John le 


îngăduie canonierelor să urce până în inima districtelor? Orice 
încercare de a se apăra mi se pare extrem de dificilă, daca nu 
imposibilă. 

— Poate că ai dreptate, tată, spuse Alice, şi să dea Dumnezeu 
să se sfârşească odată acest război sângeros! 

— Nu se poate sfârşi decât prin nimicirea Sudului, replică 
domnul Stannard. Va dura mult, fără îndoială, şi tare mă tem că 
Jefferson Davis, generalii săi, Lee, Johnston, Beauregard, vor 
rezista încă multă vreme în statele din centru. Nu! Trupele 
federale nu-i vor înfrânge uşor pe confederați. In ceea ce 
priveşte Florida, nu le va fi greu să o cucerească. Din nefericire, 
aceasta cucerire nu le va asigura victoria definitivă! 

— Numai să nu facă Gilbert vreo imprudenţă! spuse domnişoara 
Alice, frângându-şi mâinile. Dacă va ceda dorinţei de a-şi 
revedea familia pentru câteva ceasuri, ştiindu-se atât de 
aproape de ea... 

— De ea şi de dumneavoastră, domnişoară Alice, spuse Zermah, 
căci nu faceţi de-acum parte din familia Burbank? 

— Da, Zermah, cu mima! 

— Nu, Alice, nu te teme, zise domnul Stannard. Gilbert are prea 
multă minte ca să se expună astfel, mai ales că doar câteva zile 
îi vor fi de ajuns comandorului Dupont ca să ocupe Florida. Ar fi 
din partea lui o îndrăzneală de neiertat să se aventureze în 
această regiune, atâta vreme cât federalii nu sunt încă aici. 

— Mai ales acum, când spiritele sunt mai înfierbântate ca 
oricând, zise Zermah. 

— Într-adevăr, de azi dimineaţă tot oraşul este în fierbere, 
încuviinţă domnul Stannard. l-am văzut, i-am auzit pe cei ce 
aţâţă spiritele! Texar nu s-a mai dezlipit de ei de opt, zece zile. îi 
împinge de la spate, şi tâlharii ăştia vor reuşi, în cele din urmă, 
să pună în mişcare plebea, făcând-o să se răzvrătească nu 
numai împotriva autorităţilor, dar şi împotriva acelor locuitori 
care nu le împărtăşesc punctul de vedere. 

— Nu credeţi, domnule Stannard, întrebă atunci Zermah, că ar fi 
mai bine să plecaţi din Jacksonville, cel puţin pentru câtva timp? 
Ar fi mai prudent din partea dumneavoastră să nu vă întoarceţi 
decât după sosirea trupelor federale în Florida. Domnul Burbank 
m-a însărcinat să v-o repet, ar fi fericit să vă vadă pe 
dumneavoastră şi pe domnişoara Alice la Castle-House. 


— Da!... Ştiu eu... murmură domnul Stannard. N-am uitat de 
invitaţia lui Burbank... Dar, oare, Castle-House este, în realitate, 
mai sigur decât Jacksonville? Dacă aventurierii ăştia, dacă 
oamenii ăştia fără nici un Dumnezeu, dacă turbaţii ăştia ajung 
stăpâni aici, nu se vor năpusti şi asupra plantațiilor? 
— Domnule Stannard, remarcă Zermah, în caz de pericol, mi se 
pare preferabil să fiţi împreună! 
— Zermah are dreptate, tată. Ar fi mai bine să fim cu toţii 
laolaltă la Camdless-Bay. 
— Fără îndoială, Alice, aprobă domnul Stannard. Nu refuz 
propunerea lui Burbank. Dar nu cred că pericolul este atât de 
aproape. Zermah îi va anunţa pe prietenii noştri că mai am 
nevoie de câteva zile pentru a-mi pune treburile la punct şi, 
apoi, vom profita de ospitalitatea celor de la Castle-House. 
— lar atunci când Gilbert va sosi acasă, zise Zermah, îi va găsi 
pe toţi cei dragi. 
Zermah îşi luă rămas bun de la Walter Stannard şi de la fiica 
acestuia. Apoi, străbătând mulţimea agitată ce creştea întruna, 
ajunse în cartierul portului, îndreptându-se spre chei, unde o 
aştepta administratorul. Se îmbarcară amândoi, şi domnul Perry 
reluă conversaţia sa obişnuită exact din punctul în care o lăsase. 

Apreciind că pericolul nu era iminent, nu se înşela, oare, 
domnul Stannard? Evenimentele aveau să se precipite, iar 
consecinţele acestora urmau să simtă curând la Jacksonville. 

In vremea asta, guvernul federal continua sâ acţioneze cu 
o anumită circumspecţie, pentru a menaja interesele Sudului. La 
doi ani după declanşarea ostilităţilor, prudentul Abraham Lincoln 
nu decretase însă abolirea sclaviei pe întreg teritoriul Statelor 
Unite. Mai aveau să treacă câteva luni până când un mesaj al 
preşedintelui sâ propună rezolvarea problemei prin 
răscumpărarea şi eliberarea treptată a negrilor, înainte ca 
abolirea sâ fie proclamată, înainte ca, în sfârşit, să fie votată, 
deschiderea unui credit de cinci milioane de franci, cu 
autorizaţia de a se acorda, cu titlu de indemnizaţie, o mie cinci 
sute de franci pe cap de sclav eliberat. Dacă unii dintre generalii 
nordişti se consideraseră autorizaţi să desființeze sclavia pe 
teritoriile cucerite de trupele lor, fuseseră, până în acel moment, 
dezaprobaţi. Nu exista încă o opinie unanimă în această 
privinţă, şi erau citate chiar o serie de căpetenii militare ale 


unioniştilor care considerau această măsură nici logică, nici 
oportună. 

Între timp, evenimentele de pe front continuau sâ se 
producă, mai ales în dezavantajul confederaţilor. Pe data de 12 
februarie, generalul Price se văzuse silit sì evacueze Arkansas, 
retrăgând contingentul de miliții din Missouri. Ştim deja că fortul 
Henry fusese ocupat de federali. în prezent, aceştia asediau 
fortul Donelson, apărat de o artilerie puternică şi de patru 
kilometri de fortificaţii exterioare, incluzând şi orăşelul Dover. 

Cu toate acestea, în ciuda frigului şi a zăpezii, atacat atât 
pe uscat, de cei cincisprezece mii de oameni ai generalului 
Grant, cât şi pe apele fluviului, de canonierele comandorului 
Foote, fortul cădea pe 14 februarie în mâinile federalilor, cu o 
întreagă divizie sudistă, oameni şi material. 

Pentru confederați era un eşec considerabil. Efectele 
înfrângerii fură uriaşe. Ca o consecinţă imediată, determinară 
retragerea generalului Johnston, silit să abandoneze importantul 
oraş Nashville de pe Cumberland. Cuprinşi de panică, locuitorii îl 
părăsiră la rândul lor, iar, câteva zile mai târziu, Columbus avu 
aceeaşi soartă. întreg statul Kentucky se afla acum în stăpânirea 
guvernului federal. 

Ne putem uşor închipui cu câtă mânie, cu câtă sete de 
răzbunare fură primite aceste veşti în Florida. Autorităţile se 
dovediră neputincioase în încercarea de a reprima mişcarea ce 
se propagă până în cele mai îndepărtate cătune din district. 
Primejdia sporea, se poate spune, ceas cu ceas, amenințând pe 
toţi cei ce nu împărtăşeau opiniile sudiştilor şi nu se asociau 
planului de a rezista împotriva federalilor. La Thalassee, la Saint- 
Augustine, se iscară tulburări a căror înăbuşire se dovedi 
deosebit de dificilă. Dar, mai ales la Jacksonville, mişcările 
populare ameninţară sâ degenereze în acte de cea mai 
incalificabilă violenţă. 

Se înţelege că, în aceste împrejurări, situaţia celor de la 
Camdless-Bay devenea din ce în ce mai neliniştitoare. Totuşi, cu 
personalul ce îi era credincios, James Burbank ar fi putut să 
reziste, cel puţin împotriva primelor atacuri îndreptate împotriva 
plantaţiei, deşi era foarte dificil, în perioada aceea, să îţi procuri 
arme şi muniții în cantitate suficientă. Dar, la Jacksonville, 
domnul Stannard, direct ameninţat, avea toate motivele să se 


teamă pentru siguranţa locuinţei sale, pentru fiica sa, pentru el 
însuşi, pentru toţi ai săi. 

Cunoscând acest pericol, James Burbank îi trimise 

scrisoare după scrisoare. li adresă mai multe mesaje în care-l 
ruga sâ vină să i se alăture, fără întârziere, la Castle-House, 
unde ar fi relativ în siguranţă, şi dacă vor trebui să caute un alt 
loc de refugiu, dacă vor trebui sâ se ascundă în interiorul 
ținutului până în momentul în care federalii vor asigura ordinea, 
le va fi mai uşor sâ o facă. 
Solicitat într-un mod atât de insistent, Walter Stannard hotărî sâ 
părăsească pentru un timp Jacksonville şi sâ se retragă la 
Camdless-Bay. Plecă pe 23, dimineaţa, cât mai pe ascuns, fâră 
sâ lase să i se ghicească planurile. O barcă îl aştepta ascunsă 
într-un golfuleţ al fluviului Saint-John, la o milă distanţă în 
amonte. Se îmbarcă împreună cu domnişoara Alice şi ajunseră 
în micul port în care îi aştepta familia Burbank. 

Este uşor de închipuit ce primire li se facu. Nu era, deja, 
domnişoara Alice ca o fiică pentru doamna Burbank? Acum erau 
cu toţii împreuna. Zilele acestea le vor petrece laolaltă, în mai 
mare siguranţă şi, mai ales, cu mai puţine temeri. 

Plecaseră la tanc din Jacksonville. A doua zi, casa 
domnului Stannard fu atacată de o ceată de tâlhari care îşi 
justificară violenţa printr-un pretins patriotism local. Autorităţile 
avură mult de furcă până reuşiră sâ împiedice jaful şi să 
ocrotească locuinţele unor cetăţeni onorabili ce se opuneau 
ideilor separatiste. Evident, se apropia ceasul când conducătorii 
oraşului urmau să fie daţi jos şi înlocuiţi de capii răscoalei. 
Departe de a reprima violențele, aceştia, dimpotrivă, le 
provocau. 

Şi, într-adevăr, aşa cum îi spusese domnul Stannard lui Zermah, 
Texar se hotărâse să iasă din bârlog şi sâ vină la Jacksonville. 
Acolo se întâlnise cu tovarăşii lui obişnuiţi, recrutaţi dintre cei 
mai fanatici sudişti sosiți de pe diverse plantaţii situate pe cele 
două maluri ale fluviului. Bandiţii aceştia, absolut intoleranţi, 
voiau cu orice chip să-şi impună voinţa atât în oraşe, cât şi în 
cătune. Corespondau cu cea mai mare parte dintre aderenţii lor 
din diversele districte din Florida. Susţinând cu patimă ideea 
sclaviei, câştigau teren zi cu zi. încă puţină vreme, şi la 
Jacksonville, ca şi la Saint-Augustine, unde dăduseră deja năvală 
toţi aventurierii, toţi vagabonzii, atât de numeroşi în ţinut, ei 


aveau să fie stăpânii, ei aveau să dispună de autoritate, ei 
aveau să concentreze în mâinile lor întreaga putere militară şi 
civilă. Milițiile, trupele regulate nu vor întârzia să se alăture 
acestor zurbagii — ceea ce se întâmplă obligatoriu în toate 
epocile tulburi când violenţa este la ordinea zilei. 

James Burbank ştia tot ce se petrecea în exterior. Mai 
mulţi oameni de încredere de-ai lui îl ţineau la curent cu 
mişcările ce se pregăteau la Jacksonville. Ştia de reîntoarcerea 
lui Texar, ştia că detestabila lui influenţă se răspândea în 
rândurile albilor săraci, de origine spaniolă ca şi el. Un astfel de 
om ajuns în fruntea oraşului ar fi însemnat o ameninţare directă 
la adresa celor de la Camdless-Bay. Aşa că James Burbank era 
pregătit pentru orice, fie pentru rezistenţă, în măsura în care 
acest lucru avea să fie posibil, fie pentru retragere, în cazul în 
care avea să fie nevoit să lase Castle-House pe mâna jefuitorilor 
şi a incendiatorilor. înainte de orice, prima lui grijă era să 
asigure protecţia familiei şi a prietenilor săi. 

În aceste câteva zile, Zermah dădu dovadă de un 
devotament fără margini. Supraveghea tot timpul împrejurimile 
plantaţiei, în special partea dinspre fluviu. Câţiva sclavi, aleşi 
dintre cei mai inteligenţi şi mai capabili, stăteau zi şi noapte de 
santinelă în posturile fixate de ea. Orice tentativă de atac 
împotriva domeniului ar fi fost numaidecât semnalată. Familia 
Burbank nu putea fi luată prin surprindere, fără să aibă timp să 
se refugieze la Castle-House. 

Dar nu de un atac frontal trebuia să se teamă James 
Burbank. Atâta vreme cât puterea nu era încă în mâinile lui 
Texar şi ale prietenilor săi, trebuiau îndeplinite mai multe 
formalităţi. Aşa se face că, sub presiunea opiniei publice, 
autorităţile se văzură obligate să ia o măsură ce avea să dea 
oarecum satisfacţie partizanilor sclaviei, înverşunaţi împotriva 
nordiştilor. 

James Burbank era cel mai de vază dintre toţi proprietarii 
de plantaţii din Florida, şi, totodată, cel mai bogat dintre 
cetăţenii bine cunoscuţi pentru opiniile lor liberale. Aşa că avea 
să fie primul vizat, fiind somat să dea explicaţii în legătură cu 
ideile sale în favoarea dezrobirii, afirmate în inima unui teritoriu 
cu sclavi. Pe 26, seara, un mesager trimis de la Jacksonville sosi 
la Camdless-Bay şi înmâna un plic sigilat, adresat lui James 
Burbank. 


lată ce conţinea acest plic: 
„Domnul James Burbank este convocat să se prezinte personal 
mâine, 27 februarie, la orele unsprezece dimineaţa, la Curtea de 
Justiţie, în faţa autorităţilor din Jacksonville." Nimic mai mult. 


VII 
TOTUŞI 


Dacă nu era încă trăsnetul, era, cel puţin, fulgerul de 
dinainte. 

James Burbank nu se arătă prea impresionat, dar câtă nelinişte 
pentru întreaga lui familie! 

De ce să fie convocat la Jacksonville proprietarul lui 
Camdless-Bay? Era, într-adevăr, un ordin, nu o invitaţie, de a se 
înfăţişa în faţa autorităţilor. Cu ce intenţie? Măsura aceasta 
venea ca urmare a hotărârii de a deschide o anchetă? îi erau, 
oare, puse în pericol libertatea sau chiar viaţa? Dacă se 
supunea, dacă părăsea Castle-House, îl vor lăsa să se mai 
întoarcă? Dacă nu se supunea, vor folosi forţa pentru a-l 
constrânge? Şi, în cazul acesta, căror primejdii, căror violenţe 
vor fi expuşi? 

— N-o să te duci, James! 

Doamna Burbank era aceea care vorbea astfel şi, era limpede, o 
făcea în numele tuturor. 

— Nu, domnule Burbank! i se alătură domnişoara Alice. Nu vă 
puteţi gândi să ne părăsiţi... 

— Ca să fii la cheremul unor asemenea oameni! adăugă Edward 
Carrol. James Burbank nu le răspunse. Această somaţie 
încărcată de brutalitate 

îl umpluse în primul moment de indignare, şi de-abia dacă 
izbutise cu greu sâ se stăpânească. 

Dar ce evenimente noi se produseseră, ca sâ-i facă pe 
magistrați să devină atât de îndrăzneţi? Ajunseseră Texar şi 
tovarăşii şi partizanii săi stăpânii oraşului? Dăduseră jos 
autorităţile, care mai păstrau încă o oarecare moderație, şi le 
înlocuiseră, preluând puterea? Nu! Administratorul Perry, întors 
în acea dupâ-amiază de la Jacksonville, nu adusese nici o veste 
de acest gen. 


— Nu s-ar putea, zise domnul Stannard, ca vreun eveniment 
survenit recent pe front, în avantajul sudiştilor, să-i determine 
pe concetăţenii noştri să înceapă să devină violenţi cu noi? 

— Tare mi-e teamă că aşa este! spuse Edward Carrol. Dacă 
nordiştii au avut, cumva, un eşec, tâlharii aceştia nu se mai cred 
ameninţaţi de apropierea comandorului Dupont şi sunt capabili 
de orice! 

— Se spune că în Texas, continuă domnul Stannard, trupele 
federale au fost silite să se retragă din faţa milițiilor din Sibley, 
trecând din nou peste Rio Grande, după ce au suferit o 
înfrângere destul de gravă la Valverde. Cel puţin, asta am aflat 
de la un om din Jacksonville cu care m-am întâlnit acum un 
ceas. 

— Fără îndoială, adăugă Edward Carrol, că din cauza aceasta au 
devenit indivizii aceştia atât de îndrăzneţi! 

— Aşadar, armata lui Sherman, flotila lui Dupont nu vor mai 
sosi! exclamă doamna Burbank. 

— Suntem de-abia pe 26 februarie, interveni domnişoara Alice, 
şi după cum scria Gilbert în scrisoarea lui, bastimentele federale 
nu vor porni la drum înainte de 28. 

— Şi, apoi, au nevoie de timp ca să ajungă până la gurile lui 
Saint-John, adăugă domnul Stannard, timpul necesar ca sâ 
forţeze trecâtorile, să pătrundă pe apele fluviului, să coboare 
până la Jacksonville. încă zece zile... 

— Zece zile? murmură Alice. 

— Zece zile! suspină doamna Burbank. Şi, până atunci, câte 
nenorociri nu ni se pot întâmpla! 

James Burbank nu se amestecase nici o clipă în această 
conversaţie. Chibzuia. Se întreba ce atitudine sâ adopte faţă de 
somaţia pe care o primise. Dacă refuza să se supună, oare nu 
risca să-i vadă pe toţi acei vântură-lume şi târâie-brâu din 
Jacksonville năvălind la Camdless-Bay, cu sau fără aprobarea 
tacită a autorităţilor? Familia lui nu va fi, în acest caz, la 
ananghie? Mai bine să nu-i expună şi pe ei. Chiar dacă viaţa sau 
libertatea sa vor fi în pericol, putea spera că doar el şi numai el 
va fi în primejdie. 

Doamna Burbank îl privea pe soţul ei, cuprinsă de cea mai 
vie nelinişte. Simţea că în el se dădea o luptă. Ezita să îl întrebe. 
Nici domnişoara Alice, nici domnul Stannard, nici Edward Carrol 


nu îndrăzneau sâ-i ceară să le spună ce răspuns avea sâ dea 
trimisului de la Jacksonville. 

Micuța Dy fu aceea care, în mod inconştient fără nici o 
îndoială, se făcu interpreta întregii familii. Se duse lângă tatăl ei, 
care o luă pe genunchi. 

— Tată? şopti ea. 

— Ce e, scumpa mea? 

— Te vei duce la oamenii ăştia răi care vor să ne necăjească? 
— Da, mă voi duce! 

— James! exclamă doamna Burbank. 

— Trebuie! E de datoria mea! Mă voi duce! 

James Burbank vorbise cu atâta hotărâre, încât ar fi fost 
inutil să încerci să te împotriveşti deciziei sale ale cărei 
consecinţe le calculase, în mod evident, până în cele mai mici 
detalii. Soţia lui se apropie de el, îl sărută, îl strânse în braţe, dar 
nu spuse nimic. Şi, de fapt, ce ar mai fi putut să spună? 

— Prieteni, zise James Burbank, este posibil, la urma urmei, ca 
noi să exagerăm mult prea mult proporţiile acestui act arbitrar. 
Ce mi se poate reproşa? De fapt, nimic, după cum bine se ştie! 
Ideile mele sunt condamnabile, fie! Ideile mele îmi aparţin! Nu 
le-am ascuns niciodată faţă de duşmanii mei şi, dacă trebuie, nu 
voi ezita să le spun în faţă ceea ce am gândit toată viaţa! 

— Te vom însoţi, James, spuse Edward Carrol. 

— Da, adăugă domnul Stannard. Nu te vom lăsa să pleci fără noi 
la Jacksonville. 

— Nu, prieteni, răspunse James Burbank. Doar mie mi s-a cerut 
să mă prezint în faţa magistraţilor, la Curtea de Justiţie, şi aşa 
va fii S-ar putea, de astfel, să fiu reţinut câteva zile. Trebuie, 
aşadar, ca voi amândoi să rămâneţi la Camdless-Bay. Acum, 
doar vouă vă pot încredința familia în timpul absenței mele. 

— Prin urmare, ne părăseşti, tată? strigă micuța Dy. 

— Da, fetiţo, răspunse pe un ton vesel Burbank. Dar, dacă 
mâine nu voi fi la prânz cu voi, poţi fi sigură că mă voi întoarce 
la masa de seară. Ah! Spune-mi! Oricât de puţină vreme voi 
rămâne la Jacksonville, îmi voi face întotdeauna timp să îţi 
cumpăr ceva! Ce ţi-ar face plăcere? Ce vrei să-ţi aduc? 

— Pe tine, tată, pe tine! răspunse copila. 

Şi după această replică ce exprima atât de mult dorinţa 
tuturor, familia se duse la culcare, nu înainte ca James Burbank 
să ia toate măsurile de siguranţă cerute de împrejurări. 


Noaptea trecu fără nici un incident. A doua zi, James 
Burbank, sculat din zori, o pomi pe aleea de bambuşi ce ducea 
spre port. Acolo, porunci să i se pregătească o barcă pentru ora 
opt, pentru a-l transporta pe celălalt mal al fluviului. 

Pe când se întorcea la Castle-House, îi ieşi în drum Zermah. 

— Stăpâne, îl întrebă aceasta, eşti hotărât? Te vei duce la 
Jacksonville? 

— Bineînţeles, Zermah, şi trebuie să o fac în interesul nostru, al 
tuturor. Mă înţelegi, nu-i aşa? 

— Da, stăpâne! Dacă refuzi, s-ar putea ca bandele lui Texar să 
vină la Camdless-Bay... 

— Or, acest pericol, care este cel mai grav, trebuie evitat cu 
orice preţ! spuse domnul Burbank. 

— Vreţi să vă însoțesc? 

— Dimpotrivă, vreau să rămâi pe plantație, Zermah. Locul tău 
este aici, lângă soţia mea, lângă fiica mea, în caz că le va 
ameninţa vreo primejdie înainte de a mă întoarce. 

— Nu le voi părăsi, stăpâne. 

— Ceva nou? 

— Nu! Este sigur câ indivizi suspecți dau târcoale plantaţiei. S-ar 
spune câ o supraveghează. Noaptea asta, încă două sau trei 
bărci au stat de veghe, trecând în sus şi-n jos. Or fi bănuind, 
oare, că domnul Gilbert a plecat să se înroleze în armata 
federală, câ este sub comanda comandorului Dupont şi că s-ar 
putea lăsa ispitit să vină în taină la Camdless-Bay? 

— Curajosul meu băiat! exclamă domnul Burbank. Nu! Are 
destulă minte să nu comită o asemenea imprudenţă! 

— Tare mă tem că Texar a mirosit ceva, reluă Zermah. Se spune 
câ influenţa lui sporeşte pe zi ce trece. Când veţi ajunge la 
Jacksonville, feriţi-vă de Texar, stăpâne... 

— Da, Zermah, ca de un şarpe veninos! Mă voi păzi. Dacă 
încearcă vreo lovitură la Castle-House în timpul absenței mele... 
— Nu vă faceţi griji, stăpâne, decât în ceea ce vă priveşte şi 
numai în ceea ce vă priveşte, şi nu pentru noi. Sclavii voştri vor 
şti cum să apere plantaţia, şi, dacă va trebui, sunt gata să 
moară până la ultimul. Cu toţii vă sunt credincioşi. Vă iubesc. 
Ştiu ce gândesc, ce spun, ştiu ce vor face. Au venit de pe alte 
plantaţii să-i îndemne la revoltă... Nici n-au vrut să audă. Sunt, 
cu toţii, o mare familie ce se contopeşte cu a voastră. Vă puteţi 
bizui pe ei. 


— Ştiu, Zermah, şi mă bizui. 

James Burbank intră în casă. Sosise momentul să-şi ia rămas 
bun de la soţie, de la fiica sa, de la domnişoara Alice. Le făgădui 
câ nu-şi va ieşi din fire în faţa acelor magistrați, oricine ar fi fost 
ei, care îl somau să compară în faţa lor, că nu va face nimic care 
să-i împingă la violenţe împotriva lui. în mod sigur, urma să se 
întoarcă în aceeaşi zi. îşi luă, apoi, râmas bun şi de la toţi ceilalţi 
şi plecă. Fără nici o îndoială, James Burbank avea toate motivele 
să se teamă pentru soarta lui. Dar era şi mai neliniştit gândindu- 
se la familie, pe care o lăsa la Castle-House, ameninţată de 
atâtea pericole. 

Walter Stannard şi Edward Carrol îl însoţiră până la micul 
port de la capătul aleii. Acolo le dădu ultimele sfaturi şi, împinsă 
de un vânt sănătos ce bătea dinspre sud-est, ambarcaţiunea se 
îndepărtă rapid de debarcaderul de la Camdless-Bay. 

Un ceas mai târziu, pe la zece, James Burbank cobori pe 

cheiul din Jacksonville. 
Cheiul era aproape pustiu. Doar câţiva mateloţi străini îşi 
descărcau navele. Nefiind, aşadar, recunoscut, şi fără ca sosirea 
sa să fie semnalată, James Burbank putu să se ducă la unul 
dintre corespondenţii săi, domnul Harvey, care locuia în celălalt 
capăt al portului. 

Domnul Harvey fu surprins şi foarte neliniştit văzându-l. 
Nu crezuse că domnul Burbank va da ascultare somaţiei de a se 
prezenta în faţa Curţii de Justiţie. Nici cei din oraş nu prea 
crezuseră aşa ceva. în ceea ce priveşte motivele acestui ordin 
laconic de a compara în faţa magistraţilor, domnul Harvey nu 
ştia nimic. Era foarte posibil ca, pentru a da satisfacţie opiniei 
publice, James Burbank să fie chemat pentru a i se cere 
explicaţii în legătura cu atitudinea sa de când începuse războiul, 
cu ideile sale bine cunoscute despre sclavie. Poate că aveau de 
gând chiar să-1 aresteze, sâ-l reţină ca ostatic pe cel mai bogat 
colon nordist din Florida! Nu ar fi fost mai cuminte să fi rămas la 
Camdless-Bay? Aceasta era părerea domnului Harvey. Nu ar fi 
fost mai bine sâ se întoarcă, de vreme ce deocamdată nimeni 
nu ştia că debarcase în Jacksonville? 

James Burbank nu venise ca să plece. Voia să ştie la ce să 
se aştepte. Şi avea să afle. 


Puse corespondentului său o sumă de întrebări legate de 
unele aspecte care, având în vedere situaţia în care se afla, îl 
interesau foarte mult. 

Autorităţile fuseseră date jos, în profitul capilor revoltei de 
la Jacksonville? 

Nu încă, dar poziţia lor era din ce în ce mai ameninţată. La 
prima rebeliune, probabil că vor fi înlăturate sub presiunea 
evenimentelor. 

Şi această mişcare populară ce se pregătea, nu era, oare, 
mâna spaniolului Texar? 

Da! Era considerat liderul partidului radical al 
susținătorilor sclaviei din Florida. Tovarăşii lui, împreună cu el, 
vor fi în curând, fără nici o îndoială, stăpânii oraşului. 

Ultimele evenimente, despre care începuse să se 
vorbească în întreaga Floridă, fuseseră confirmate? 

Cu siguranţă. Organizarea statelor din Sud era terminata. 
Pe 22 februarie, guvernul se instalase definitiv, cu Jefferson 
Davis preşedinte şi Stephens vicepreşedinte, ambii învestiţi pe o 
perioadă de şase ani. Trei zile mai târziu, în cadrul congresului, 
compus din două camere, reunit la Richmond, Jefferson Davis 
instituise serviciul militar obligatoriu. De atunci, confederaţii 
repurtaseră câteva succese parţiale, în general fără mare 
importanţă. Astfel, se spunea că mare parte din armata 
generalului Mac Clellan trecuse dincolo de Potomac, ceea ce 
dusese la evacuarea sudiştilor din Columbus. Era, aşadar, 
iminentă o ciocnire de mari proporţii pe Mississippi şi aceasta 
avea să pună armata separatistă faţă în faţa cu armata 
generalului Grant. 

Şi escadra pe care comandorul Dupont trebuia să o 
conducă până la gurile lui Saint-John? 

Se zvonea că, în zece zile, va încerca să forţeze 
trecătorile. Dacă Texar şi partizanii sâi voiau să provoace o 
mişcare care să le îngăduie să pună mâna pe oraş şi sâ-şi 
domolească setea de răzbunare, acesta era momentul cel mai 
potrivit. 

Aşa stăteau lucrurile în Jacksonviile, şi cine ştie daca 
incidentul Burbank nu avea să grăbească deznodământul. 

Se apropie ora la care fusese convocat, aşa că James 
Burbank părăsi locuinţa corespondentului său şi se îndreptă spre 
piaţa în care se înălța clădirea Curţii de Justiţie. Pe străzi era 


mare animaţie. Populaţia se strângea ciorchine în partea 
aceasta a oraşului. Se simţea că acest episod, puţin important 
prin el însuşi, putea declanşa o revoltă cu consecinţe 
deplorabile. 

Piaţa era înţesată de indivizi de tot felul, albi, metişi, 
negri, şi, fireşte, toată această mulţime fierbea. Dacă numărul 
acelora ce puteau intra în sala judecătoriei era destul de 
restrâns, oamenii lui Texar mişunau în acest loc, amestecându- 
se printre cetăţenii oneşti, ostili faţă de orice act de injustiţie, 
mult mai puţini numeroşi. Se vedea că acestora avea să le fie 
foarte greu să reziste populaţiei ce dorea răsturnarea 
autorităţilor din Jacksonville. 

Atunci când apăru în piaţă, James Burbank fu de îndată 
recunoscut. lzbucniră strigăte violente. Nu îi erau prea 
favorabile. Câţiva cetăţeni onorabili făcură zid în jurul lui. Nu 
voiau ca un cetăţean respectat, cum era colonul din Camdless- 
Bay, să se afle la cheremul mulţimii, fiind expus brutalităţilor 
acesteia, fără nici o posibilitate de a se apăra. Supunându-se 
somaţiei pe care o primise, James Burbank se dovedea a fi un 
om dârz şi, în acelaşi timp, demn. Trebuia, aşadar, tratat ca 
atare. 

James Burbank reuşi, în felul acesta, să îşi croiască drum 
prin piaţă. Ajunse la uşa judecătoriei, intră şi se opri în faţa 
instanţei ce îl somase să se prezinte, împotriva oricărei 
legalităţi. 

Primul magistrat al oraşului şi adjuncţii sâi se aflau deja la 
locurile lor. Erau nişte persoane respectabile, bucurându-se de o 
binemeritată stimă. Este lesne de imaginat câtor imputări şi 
câtor ameninţări fuseseră siliţi să facă faţă de la începutul 
războiului de secesiune. De cât curaj avuseseră nevoie pentru a 
rămâne la datorie şi de câtă energie pentru a-şi menţine 
funcţiile. Dacă reușiseră să reziste până în acel moment tuturor 
atacurilor partidului radicalilor, aceasta se întâmplase numai 
pentru că, după cum se ştie, în Florida, problema sclaviei nu 
determinase acea dezlănţuire a pasiunilor ca în celelalte state 
din Sud. Totuşi, puţin câte puţin, ideile separatiste câştigau 
teren şi, o dată cu ele, influenţa zurbagiilor, aventurierilor, 
vagabonzilor din regiune sporea zi de zi. Tocmai pentru a da o 
anumită satisfacţie opiniei publice, sub presiunea grupului celor 
violenţi, se hotărâseră magistraţii sâ-1 traducă în faţa justiţiei pe 


James Burbank, în urma denunţului unuia dintre capii acestui 
grup, spaniolul Texar. 

Murmurul, aprobativ de o parte, reprobator de cealaltă, cu 
care fusese primit proprietarul de la Camdless-Bay la intrarea sa 
în sală, se potoli curând. James Burbank, în picioare, cu privirea 
hotărâtă a omului care nu a dat niciodată înapoi, cu voce sigură, 
nu mai aşteptă ca judecătorul sâ-i pună întrebarea de uzanţă. 

— Aţi cerut să fie chemat James Burbank, spuse el. James 
Burbank se află în faţa dumneavoastră! 

După primele  formalităţi ale  interogatoriului, cărora se 
conformă, începu să răspundă simplu şi foarte scurt. La un 
moment dat, însă, întrebă: 

— De ce sunt acuzat? 

— De opoziţie, prin vorbe şi chiar prin acte, poate, faţă de ideile 
şi speranţele ce trebuie susţinute acum în Florida, răspunse 
judecătorul. 

— Şi cine mă acuza? întrebă, din nou, James Burbank. 

— Eul! 

Era Texar. James Burbank îi recunoscu vocea. Nici măcar 
nu întoarse capul spre el. Se mulţumi să dea din umeri, 
exprimându-şi astfel disprețul pentru josnicul lui acuzator. 

În vremea aceasta, partizanii lui Texar îşi încurajau liderul 
prin strigăte 
şi gesturi. 

— Şi, mai întâi, spuse spaniolul, îi voi reproşa lui James Burbank 
calitatea lui dc nordist! Prezenţa sa la Jacksonville, în mijlocul 
unui stat confederat, este o insulta permanenta pentru acest 
stat! Dacă este nordist prin naştere, dacă este nordist din tot 
adâncul sufletului, atunci de ce nu se întoarce în Nord? 

— Trăiesc în Florida pentru că aşa îmi place mie, răspunse 
James Burbank. Locuiesc în district de douăzeci de ani. Dacă nu 
m-am născut aici, cel puţin se ştie de unde vin. Spun asta 
pentru cei cărora nu li se cunoaşte trecutul, pentru cei ce refuză 
să trăiască la lumina zilei, pentru cei a căror existenţă privată 
merită pe drept cuvânt să fie încriminată! Nu eu ar trebui să fiu 
cel blamat! 

Atacat direct, Texar nu se pierdu cu firea. 

— Apoi? întreba James Burbank. 
— Apoi?... îl îngână spaniolul. în aceste clipe în care statul se 
ridică pentru menţinerea sclavagismului şi cu toţii suntem gata 


sâ ne dăm viaţa pentru a respinge trupele federale, îl acuz pe 
James Burbank că este împotriva sclaviei şi că face propaganda 
în. acest sens. 

— James Burbank, spuse judecătorul, înţelegeţi că, în 
împrejurările în care ne aflăm, această acuzaţie este de o 
gravitate excepţională. Vă rog, aşadar, să răspundeţi. 

— Domnule, începu James Burbank, răspunsul meu va fi cât se 
poate de simplu. Nu am făcut niciodată propagandă şi nici nu 
intenţionez să fac. Acuzaţia care mi se aduce este falsă. în ceea 
ce priveşte opiniile mele despre sclavie să-mi fie permis sâ le 
amintesc aici. Da! Sunt aboliţionist! Da! Deplâng lupta pe care 
Sudul o duce împotriva Nordului! Da! Mă tem că Sudul se 
îndreaptă spre un dezastru pe care l-ar fi putut evita, şi numai în 
interesul sâu aş fi vrut sâ-1 văd urmând o altă cale, în loc sâ se 
angajeze într-un război irațional, injust, împotriva conştiinţei 
universale. Vă veţi da seama, într-o bună zi, că cei ce vâ 
vorbesc aşa cum vă vorbesc eu astăzi nu s-au înşelat. Când vine 
clipa unei transformări, a unui progres moral, este o nebunie să 
te opui. între altele, separarea Nordului de Sud ar fi o crimă 
împotriva patriei americane. Nici raţiunea, nici justiţia nu sunt 
de partea voastră, şi crima aceasta nu se va înfăptui. 

Cuvintele sale fură primite la început cu unele încuviinţări, 
acoperite, însă, numaidecât de strigăte vehemente de protest. 
Majoritatea publicului, indivizi fără nici un Dumnezeu, nu putea 
să o accepte. 

Atunci când judecătorul reuşi să restabilească liniştea în 
sala tribunalului, james Burbank continuă. 

— Şi acum, spuse el, aştept sâ mi se aducă acuzaţii mai precise, 
bazate pe fapte, nu pe idei, şi voi răspunde la ele atunci când mi 
se vor face cunoscute. 

În faţa acestei atitudini atât de demne, judecătorii nu se 
puteau simţi altfel decât foarte stânjeniţi. Nu aveau cunoştinţa 
de nici un fapt ce i s-ar fi putut imputa domnului Burbank. Rolul 
lor trebuia sâ se limiteze la a lăsa acuzaţiile sâ se producă, 
sprijinite de probe, dacă existau, totuşi. 

Texar îşi dădu seama că era obligat să fie mult mai 
explicit şi mult mai categoric, altfel risca să nu îşi atingă scopul. 
— Fie! zise el. Nu sunt de părere că în materie de sclavie se 
poate invoca libertatea de opinie, atunci când un stat întreg, 
state întregi se ridica în apărarea acestei cauze! Dar, dacă 


James Burbank are dreptul sâ gândească cum pofteşte în 
această privinţă, dacă este adevărat câ nu încearcă să-şi câştige 
aderenti, în schimb, încearcă sâ întreţină relaţii secrete cu un 
duşman care se află la porţile Floridei! 

In conjunctura aceea, acuzaţia de complicitate cu federalii 
era gravă, după cum se putea constata din freamătul de care fu 
străbătut publicul din sală. Cu toate acestea, acuzaţia era încă 
vagă şi trebuia să se sprijine pe fapte. 

— Pretindeţi câ sunt în înţelegere cu inamicul? 

— Da, afirmă Texar. 

— Precizaţi!... Vreau sâ precizaţi! 

— Fie! acceptă Texar. Acum aproximativ trei săptămâni, armata 
federală, sau, cel puţin, flotila comandorului Dupont i-a trimis un 
emisar lui James Burbank. Omul acesta a venit la Camdless-Bay 
şi a fost urmărit din momentul în care a străbătut plantaţia până 
a ajuns la graniţa cu Florida. Negaţi? 

Era vorba, evident, de mesagerul care adusese scrisoarea 
tânărului locotenent. Spionii lui Texar nu se înşelaseră. De data 
asta, acuzaţia era precisă, şi toată lumea aştepta cu sufletul la 
gură răspunsul lui James Burbank. 

Acesta nu ezită sâ declare ceea ce era, de fapt, purul 
adevăr. 

— Aşa este, spuse el, la vremea aceea a venit un om la 
Camdless-Bay. Dar omul acela nu era decât un mesager. Nu 
aparţinea armatei federale şi aducea, pur şi simplu, o scrisoare 
de la fiul meu... 

— De la fiul dumneavoastră, strigă Texar, de la fiul 
dumneavoastră care, dacă suntem bine informaţi, s-a înrolat în 
armata unionistă, de la fiul dumneavoastră care poate că se află 
în primele rânduri ale invadatorilor ce sunt acum în marş spre 
Florida! 

Vehemenţa cu care rosti Texar aceste cuvinte nu rămase 
fără efect asupra publicului. Dacă James Burbank, după ce 
mărturisise că primise o scrisoare de la fiul său, recunoştea că 
Gilbert făcea parte din armata federală, cum se va mai putea 
apăra de acuzaţia că se afla în legătură cu duşmanii Sudului? 

— Vreţi să răspundeţi în ceea ce priveşte faptele fiului 
dumneavoastră? întrebă judecătorul. 

— Nu, domnule, replică James Burbank, cu glas ferm, şi nici nu 
am ce să răspund. Nu fiul meu este în cauză, după câte ştiu. 


Sunt doar acuzat că aş fi în legătură cu armata federală. Or, neg 
această acuzaţie şi îi cer acuzatorului meu, care mă atacă doar 
din ură personală, şi pe care îl desfid, să îmi aducă măcar o 
singură probă! 

— Mărturiseşte, aşadar, că fiul lui se bate chiar în clipa asta 
împotriva confederaţilor? strigă Texar. 

— Nu am nimic de mărturisit... nimic! răspunse James Burbank. 
Dumneavoastră trebuie să dovediţi ceea ce aţi declarat 
împotriva mea! 

— Fie! Voi dovedi! replică Texar. în câteva zile voi intra în 
posesia acestei probe, şi, când o voi avea... 

— Când o veţi avea, interveni judecătorul, ne vom putea 
pronunţa asupra acestor fapte. Până atunci, nu văd care sunt 
acuzaţiile în faţa cărora trebuie să răspundă James Burbank. 

Pronunţându-se astfel, judecătorul vorbea ca un om 
integru. Avea, fără nici o îndoială, dreptate. Din nefericire, însă, 
comitea o eroare, căci era o eroare să ai dreptate împotriva unui 
public atât de pornit împotriva colonului de la Camdless-Bay. 
Dovadă, murmurele, protestele chiar, proferate de oamenii lui 
Texar ca răspuns la aceste cuvinte pline de adevăr şi de bun 
simţ. Spaniolul îşi dădu seama numaidecât, şi, renunțând la 
faptele legate de Gilbert Burbank, reveni la acuzaţiile îndreptate 
direct împotriva tatălui acestuia. 

— Da, repetă el, voi dovedi tot ceea ce am declarat, şi anume câ 
James Burbank este în legătură cu inamicul ce se pregăteşte să 
invadeze Florida. 

Până atunci, opiniile pe care le exprimă public, opinii atât 
de primejdioase pentru cauza sclaviei, constituie un pericol 
pentru societate. Aşa că, în numele tuturor proprietarilor de 
sclavi care nu se vor supune în veci jugului pe care vrea să li-1 
impună Nordul, cer să fie arestat! 

— Da! Da! strigară partizanii lui Texar, în vreme ce o parte din 
cei de faţă încerca în zadar să protesteze împotriva acestei 
pretenţii nejustificate. 

Magistratul reuşi să restabilească liniştea în sală, şi James 
Burbank putu să ia din nou cuvântul: 

— Mă ridic cu toată energia, în numele drepturilor mele, 
împotriva arbi-trariului către care se încearcă să fie împinsă 
justiţia! Da! Sunt aboliţionist, şi deja am recunoscut-o. Dar 
presupun că, într-un sistem de guvernare fondat pe libertate, 


opiniile mele sunt libere. Nu este, până acum, o crimă să fii 
împotriva sclaviei, şi, unde nu există culpabilitate, legea este 
neputincioasă şi nu poate pedepsi. 

Strigătele de încuviinţare, mult mai numeroase, îi dădură 
dreptate lui James Burbank. Fără îndoială, Texar aprecie câ 
trebuie să se folosească de alte arme, de vreme ce acelea 
utilizate până acum nu îşi atinseseră ţinta. Aşa că nu este de 
mirare că, pe neaşteptate, îşi schimbă tactica şi îl apostrofă ast- 
fel pe James Burbank: 

— Ei, bine, atunci eliberaţi-vă sclavii, dacă tot sunteţi împotriva 
sclaviei! 

— O voi face! răspunse James Burbank. O voi face, de îndată ce 
va sosi momentul! 

— Bineînţeles! O veţi face când armata federală va fi stăpâna 
Floridei! replică Texar. E nevoie de soldaţii lui Sherman şi de 
marinarii lui Dupont ca să aveţi curajul să vă puneţi în practică 
ideile! Este un act prudent, dar este, de fapt, o dovadă de 
laşitate! 

— Laşitate? strigă James Burbank, sufocat de indignare, fără să- 
şi dea seama că adversarul său îi întindea o capcană. 

— Da! De laşitate! repetă Texar. la să vedem! îndrăzniţi să daţi 
viaţă, în sfârşit, opiniilor dumneavoastră? S-ar spune că, în 
realitate, nu faceţi decât să căutaţi să dobândiţi o popularitate 
facilă pentru a fi pe placul celor din Nord! Da! In aparenţă 
împotriva sclaviei, nu sunteţi în fond, prin interesele pe care le 
aveţi, decât un partizan al menţinerii acesteia! 

James Burbank tresări la auzul acestei insulte. Aţinti 

asupra acuzatorului sâu o privire încărcată de dispreţ. Era 
limpede că nu mai putea suporta. Reproşul acesta, că ar fi un 
ipocrit, era în mod evident în dezacord cu întreaga sa existenţă 
călăuzită de sinceritate şi de credinţă. 
— Locuitori ai Jacksonville-ului, strigă el în aşa fel încât să fie 
auzit de întreaga mulţime, începând din aceasta zi, nu mai am 
nici un sclav, începând din această zi, proclam abolirea sclaviei 
pe întreg domeniul Camdless-Bay! 

La început, se auziră doar urale puternice întâmpinând 
această declaraţie plină de îndrăzneală. Da! Era un adevărat act 
de curaj să o faci, de curaj, mai degrabă, decât de prudenţă! 
James Burbank se lăsase târât de valul indignării. 


Or, lucrul acesta era mai mult decât evident, măsura luată 
de el avea să compromită interesele celorlalţi proprietari de 
plantaţii din Florida. Aşa că publicul din sală reacţiona aproape 
imediat. Primele aplauze adresate colonului de la Camdless-Bay 
fură, curând, acoperite de vociferări, nu numai din partea 
acelora care erau susţinătorii pătimaşi ai sclaviei, dar şi din 
partea tuturor acelora ce, până atunci, fuseseră indiferenți în 
această chestiune. Şi amicii lui Texar ar fi profitat de această 
atmosferă mai mult decât favorabilă pentru a se deda la cine 
ştie ce act de violenţă împotriva lui James Burbank, dacă 
spaniolul însuşi nu i-ar fi chemat la ordine. 

— Lăsaţi-l, zise el. james Burbank s-a băgat singur în gura 
leului! Acum este al nostru! 

Aceste cuvinte, a căror semnificaţie va fi înţeleasă în 
curând, fură de ajuns să-i domolească pe toţi partizanii violenţei. 
Aşa că James Burbank nu întâmpină nici o rezistenţă, atunci 
când magistraţii îi spuseră că se putea retrage. în absenţa 
oricărei probe, nu exista nici un motiv pentru a fi reţinut, aşa 
cum ceruse Texar. Ulterior, dacă spaniolul, care îşi menținea 
acuzaţiile, va furniza probe de natură a aduce la lumină 
înţelegerea lui James Burbank cu inamicul, magistraţii aveau să 
îl pună din nou sub urmărire. Până atunci, însă, James Burbank 
era liber. 

Este adevărat, această declaraţie de dezrobire a 
personalului de la Camdless-Bay avea să fie folosită mai târziu 
împotriva autorităţilor oraşului şi în profitul partidului radical. 

Oricum, la ieşirea sa din tribunal, deşi James Burbank era 
urmărit de o mulţime ostilă în ceea ce îl privea, agenţii ştiură 
cum să-l protejeze împotriva oricărei violenţe. A fost huiduit, 
ameninţat, dar nu bruscat. Evident, era efectul vorbelor lui 
Texar. James Burbank putu, aşadar, să ajungă în port, în punctul 
unde îl aştepta ambarcaţiunea sa. Acolo se despărţi de 
corespondentul său, domnul Harvey, care nu îl părăsise nici o 
clipă. Apoi, ieşind în larg, ajunse repede departe de vociferările 
cu care scandalagii din Jacksonville acompaniaseră plecarea sa. 

Deoarece era ora refluxului, ambarcaţiunea avu nevoie de 
două ceasuri ca să ajungă în micul port din Camdless-Bay, unde 
James Burbank era aşteptat de întreaga familie. Ce bucurie 
pentru această mică lume, atunci când îl revăzură! Existau toate 
motivele să se teamă că ar fi putut fi reţinut departe de ai săi! 


— Nu! îi spuse micuţei Dy, în timp ce aceasta se lipise strâns de 
el. i-am făgăduit că mă voi întoarce la masa de seară, scumpa 
mea, şi ştii foarte bine că întotdeauna îmi respect promisiunile. 


VI 
ULTIMA SCLAVĂ 


În chiar seara aceea, James Burbank îi puse pe ai săi la 
curent cu ceea ce se petrecuse la Curtea de Justiţie. Le dezvălui 
comportarea odioasă a lui Texar. Somaţia fusese trimisă la 
Camdless-Bay numai sub presiunea acestui om şi a plebei din 
Jacksonville. Atitudinea magistraţilor în această afacere nu 
merita decât elogii. La acuzaţia de colaborare cu federalii, ei 
replicaseră solicitând dovezi. întrucât Texar nu reuşise să 
furnizeze nici o probă, James Burbank fusese lăsat în libertate. 

Totuşi, între aceste vagi incriminări se făcuse auzit şi 
numele lui Gilbert. Se părea că oamenii spaniolului nu mai 
aveau nici o îndoială că tânărul făcea parte din armata nordistă. 
Refuzul de a răspunde nu însemna, de fapt, că James Burbank 
mărturisea pe jumătate faptul acesta? 

Este lesne de înţeles teama, spaima de care fură cuprinse 
doamna Burbank, Alice, întreaga familie, atât de ameninţată. 
Oare în lipsa fiului, sceleraţii aceştia din Jacksonville nu se vor 
răzbuna pe tată? Fără îndoială că Texar se lăudase atunci când 
promisese să producă, în câteva zile, probe în această privinţă. 
Totuşi, nu era imposibil să şi le procure, şi situaţia s-ar fi 
înrăutățit într-un mod îngrijorător. 

— Bietul meu Gilbert! exclamă doamna Burbank. Să-1 ştim atât 
de aproape de Texar, hotărât să facă totul ca să-şi atingă 
scopul. 

— N-am putea să-l prevenim de ceea ce s-a întâmplat la 
Jacksonville? întrebă domnişoara Alice. 

— Da! adăugă domnul Stannard. Ar fi bine, mai ales, să-i 
aducem la cunoştinţă că orice imprudenţă din partea lui ar 
putea avea consecinţele cele mai funeste atât pentru el, cât şi 
pentru noi! 

— Şi cum să îl prevenim? se întrebă şi îi întrebă James Burbank. 
Spionii dau târcoale tot timpul în jurul lui Camdless-Bay, putem 


fi siguri de asta. Deja mesagerul trimis de Gilbert a fost urmărit 
la întoarcere. Orice scrisoare pe care i-am scrie-o ar putea 
cădea în mâinile lui Texar. Orice om pe care l-am trimite cu un 
mesaj verbal riscă să fie oprit pe drum. Nu, prieteni, să nu 
încercăm nimic ce ar putea agrava situaţia, şi să dea Dumnezeu 
ca armata federală să ocupe fără întârziere Florida. Este singura 
salvare pentru această minoritate a oamenilor de treabă, 
ameninţată de majoritatea pungaşilor din ţinut! 

James Burbank avea dreptate. Ţinând seama de evidenta 
supraveghere a plantaţiei, ar fi fost imprudent să corespondeze 
cu Gilbert. De altfel, momentul în care James Burbank şi nordiştii 
stabiliţi în Florida aveau să fie în siguranţă, sub protecţia 
armatei federale, nu era departe. 

Intr-adevăr, chiar a doua zi, comandorul Dupont urma să 

ancoreze la Edisto. în mai puţin de trei zile, fârâ îndoială, aveau 
să afle că, după ce coborâse de-a lungul coastei Georgiei, flotila 
intra în Golful Saint-Andrews. 
James Burbank le relată atunci gravul incident petrecut în faţa 
magistraţilor din Jacksonville. Le povesti cum fusese împins să 
răspundă provocării lui Texar în ceea ce priveşte sclavii de pe 
Camdless-Bay. Sigur de drepturile sale şi supunându-se 
îndemnurilor conştiinţei, declarase public abolirea sclaviei pe 
întregul său domeniu. Ceea ce nici un stat din Sud nu îşi 
permisese încă să proclame, fârâ să fie obligat sub presiunea 
armelor, el o făcuse nesilit de nimeni, conform propriei voințe. 

Declaraţie pe cât de îndrăzneață, pe atât de generoasă! 
Care vor fi consecinţele, asta nu avea cum să prevadă. Evident, 
declaraţia aceasta nu era de natură să-i facă lui James Burbank 
viaţa mai uşoară în acest stat sclavagist. S-ar putea, chiar, să-i 
îndemne pe sclavii de pe celelalte plantaţii să se revolte. Nu 
avea nici o importanţă! Mişcată de măreţia acestui act, familia 
Burbank aprobă fără rezerve atitudinea capului ei. 

— James, spuse doamna Burbank, orice s-ar întâmpla, ai avut 
dreptate sâ răspunzi astfel odioaselor insinuări ale infamului 
Texar! 

— Suntem mândri de tine, tată! adăugă domnişoara Alice, 
numindu-l pentru prima oară astfel pe domnul Burbank. 

— Şi astfel, scumpa mea fiică, răspunse James Burbank, atunci 
când Gilbert şi armata federală vor intra în Florida, nu vor mai 
găsi un singur sclav la Camdless-Bay! 


— Vă mulţumesc, domnule Burbank, spuse atunci Zermah, vă 
mulţumesc atât în numele celorlalţi sclavi, cât şi în numele meu. 
în ceea ce mă priveşte, nu m-am simţit niciodată sclavă în 
preajma dumneavoastră. Bunătatea, generozitatea 
dumneavoastră m-au făcut deja tot atât de libera pe cât sunt 
astăzi! 

— Ai dreptate, Zermah, încuviinţă doamna Burbank. Sclavă sau 
liberă, nu te vom iubi mai puţin! 

Zermah încercă în zadar să-şi ascundă emoția. O luă pe 
Dy în braţe şi o strânse la piept. Domnii Carrol şi Stannard îi 
strânseră, cu efuziune, mâna lui James Burbank. îl făcură în felul 
acesta sâ înţeleagă că îl susțineau şi că aprobau acest act 
îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, drept. 

Este cât se poate de evident că familia Burbank uita, sub 
impresia acestei acţiuni generoase, că gestul lui James Burbank 
putea aduce mari complicaţii în viitor. 

Aşa că la Camdless-Bay riimeni nu se gândea să îl 
blameze pe James Burbank, cu o singură excepţie, desigur, 
administratorul Perry, atunci când avea să afle ceea ce se 
întâmplase. Dar, deocamdată, era la treabă pe plantație şi nu 
urma să se întoarcă decât seara. 

Se făcuse deja târziu. Se despărţiră, nu înainte ca James 
Burbank sâ anunţe că încă din ziua următoare le va înmâna 
sclavilor sâi actul de dezrobire. 

— Vom fi lângă tine, James, spuse doamna Burbank, când îi vei 
mştiinţa că sunt liberi! 

— Da, cu toţii! adaugă Edward Carrol. 

— Şi eu, tata? întreba micuța Dy. 

— Da, scumpa mea, şi tu! 

— Buna mea Zermah, adăugă fetiţa, o sâ ne părăseşti după 
asta? 

— Nu, copila mea! răspunse Zermah. Nu! N-o să te părăsesc 
niciodată! Se retrase fiecare în camera lui, după ce fură luate 
măsurile obişnuite 

pentru a asigura securitatea reşedinţei. 

A doua zi, prima persoană pe care o întâlni James Burbank 
pe aleile din faţa lui Castle-House fu tocmai domnul Perry. Cum 
secretul fusese păstrat perfect, administratorul nu ştia încă 
nimic. Avea sâ afle numaidecât totul chiar din gura lui James 


Burbank, care, de altfel, se aştepta ca acesta să rămână 

înmărmurit. 

— Oh! Domnule James...! Oh! Domnule James! 

Onorabilul personaj, într-adevăr consternat, nu găsea altceva de 

spus. 

— Totuşi, lucrul acesta nu te poate surprinde, Perry, urmă James 

Burbank. N-am făcut decât să o iau înaintea evenimentelor. Ştii 

bine că dezrobirea negrilor este un act ce se impune pentru 

orice stat ce ţine la demnitatea sa. 

— Demnitatea sa, domnule James? Ce-are a face demnitatea cu 

chestiunea asta?! 

— Nu înţelegi cuvântul demnitate, Perry. Fie! Să spunem: ţine la 

interesele sale! 

— Interesele sale... interesele sale, domnule James! îndrăzniţi să 

spuneţi: care ţine la interesele sale! 

— Incontestabil, şi viitorul nu va întârzia să ţi-o dovedească, 

dragul meu Perry! 

— Dar de unde vom recruta de acum încolo personalul de pe 

plantaţii, domnule Burbank? 

— Ca şi până acum, dintre negri, Perry. 

— Dar dacă negrii sunt liberi să nu mai lucreze, atunci nu vor 

mai lucra! 

— Ba, dimpotrivă, vor lucra, şi chiar cu mai mult zel, pentru că o 

vor face în libertate şi, de asemenea, cu mai multă plăcere, 

pentru că vor avea condiţii mai bune. 

— Dar ai dumneavoastră, domnule James?... Ai dumneavoastră 

vor începe prin a ne părăsi! 

— M-aş mira, dragul meu Perry, dacă măcar unul singur se va 

gândi să o facă. 

— Dar nu-i aşa că nu mai sunt administratorul sclavilor de la 

Camdless-Bay? 

— Nu mai eşti, dar rămâi administratorul plantaţiei de la 

Camdless-Bay, şi nu-mi imaginez că poziţia ta va slăbi pentru că 

vei ajunge sâ comanzi unor oameni liberi, şi nu unor sclavi. 
Dar... 

— Dragul meu Perry, te previn câ am răspunsul gata pregătit 

pentru fiecare „dar" al tău. Resemneazâă-te, aşadar, şi împacă-te 

cu această măsură pe care o voi lua fără întârziere şi pe care, 

trebuie să ştii, familia mea a primit-o cu cea mai mare bucurie. 

— Şi negrii noştri nu ştiu nimic? 


— Nimic deocamdată, răspunse James Burbank. Te rog, Perry, 
sâ nu le pomeneşti ceva. Vor afla chiar azi. îi vei convoca pe toţi 
în parcul de la Castle-House, la orele trei după-amiaza, 
spunânduTe doar că am sâ le fac o comunicare. 

Acestea fiind zise, administratorul se retrase, cu gesturi largi de 
stupefacţie, repetând: 

— Negri care nu mai sunt sclavi! Negri care vor lucra pe 
socoteala lor! Negri obligaţi sâ-şi poarte singuri de grijă! Legile 
sociale sunt tulburate! Legile umane sunt răsturnate! Este 
împotriva naturii! Da! împotriva naturii! 

În cursul dimineţii, James Burbank, Walter Stannard şi 
Edward Carrol plecară cu brecul să viziteze partea de nord a 
domeniului. Sclavii îşi vedeau de îndeletnicirile lor obişnuite în 
orezarii, pe plantațiile de cafea şi de trestie de zahăr. Aceeaşi 
activitate intensă şi în ateliere, şi la joagâre. Secretul fusese 
bine păstrat. Nici o veste de la Jacksonville nu ajunsese încă aici. 
Cei direct interesaţi nu ştiau nimic de planul lui James Burbank. 

Parcurgând această parte a domeniului, la graniţa sa cea 
mai expusă, James Burbank şi prietenii săi voiau sâ se asigure 
câ nimic suspect nu apăruse la frontieră. După declaraţia din 
ajun, se puteau teme câ o parte din populaţia din Jacksonville, 
sau de pe proprietăţile din vecinătate, ar fi putut fi aţâţată sâ se 
năpustească asupra plantaţiei de la Camdless-Bay. Nu se 
întâmplase, însă, nimic deocamdată. Nu fură semnalate nici 
măcar iscoade, nici pe malul fluviului, nici pe apele sale. 
Shannon, care trecu pe la ceasurile zece dimineaţa, nu făcu 
escală în micul port şi îşi continuă drumul spre Picolata. Nici în 
amonte, nici în aval nu se zărea nimic ce ar fi putut trezi 
temerile celor ce locuiau la Castle-House. 

Puțin înainte de miezul zilei, james Burbank, Walter 
Stannard şi Edward Carrol trecură din nou peste puntea de la 
intrarea în parc şi urcară treptele din faţa lui Castle-House. 
Toată lumea îi aştepta la masă. Erau ceva mai liniştiţi. Discutară 
mai în largul lor. Se părea că situaţia nu mai era aşa de 
încordată. Fără îndoială, energicii magistrați din Jacksonville 
reuşiseră să se impună în faţa zurbagiilor lui Texar. Or, dacă 
această stare de lucruri mai dura câteva zile încă, Florida avea 
sâ fie ocupată de trupele federale. Cei ce erau împotriva 
sclaviei, fie câ erau din Nord, sau din Sud, vor fi în siguranţă. 


James Burbank putea sâ'purceadă, aşadar, la ceremonia 
emancipării, primul act de acest fel săvârşit din proprie voinţă 
într-un stat cu sclavi. 

Fără îndoială că, dintre toţi negrii de pe plantație, acela 
care avea să încerce cea mai mare satisfacţie era un băiat de 
douăzeci de ani, Pygmalion, mai cunoscut, însă, sub numele de 
Pyg. Pyg locuia în clădirile anexe, unde îşi desfăşura şi munca. 
Nu lucra nici pe câmp, nici în atelierele sau pe şantierele din 
Camdless-Bay. Trebuie să mărturisim că Pygmalion nu are 
altceva decât un băiat caraghios, vanitos, leneş, căruia, din 
bunătate, stăpânii lui îi treceau cu vederea o mulţime de lucruri. 
De când era în discuţie problema sclaviei, merita să-l auzi 
declamând fraze umflate despre libertatea umană. Toată ziua, 
bună ziua, ţinea discursuri pretenţioase congenerilor săi care nu 
se sfiau să-l ia în râs. Era ca şi cum ar fi încercat să încalece pe 
tot soiul de armăsari focoşi, el, pe care până şi un catâr l-ar fi 
aruncat din şa. Dar, în cele din urmă, cum nu era băiat râu, îl 
lăsau să vorbească. Vă daţi seama ce discuţii se încingeau între 
el şi administratorul Perry, când acesta din urmă catadicsea să îl 
asculte, şi vă puteţi închipui cum avea să primească acest act al 
dezrobirii care îi reda demnitatea de om. 

In acea zi, negrii fură anunţaţi să se adune în parcul din 
faţa lui Castle-House. Era vorba de lucruri de primă importanţă 
ce aveau să le fie comunicate de proprietarul de la Camdless- 
Bay. 

Puțin înainte de ora trei — ora fixată pentru întâlnire —, 
întreg personalul îşi părăsi locuinţele şi începu să se strângă în 
faţa conacului. După masa de prânz, oamenii aceştia de treabă 
nu se mai întorseseră în ateliere, pe ogoare sau la joagâre. Se 
duseseră să se spele, sâ-şi schimbe hainele de lucru cu 
veşminte mai de Doamne-ajută, după cum obişnuiau atunci 
când li se îngăduia sâ meargă la casa stăpânului. Aşadar, mare 
animaţie, un du-te-vino continuu, în vreme ce administratorul 
Perry, plimbându-se de colo-colo, mormâia: 

— Când mă gândesc că, în clipa asta, aceşti negri încă ar mai 
putea fi vânduți, pentru că sunt încă o marfă! Şi, în mai puţin de 
o oră, nu va mai fi permis nici să-i cumperi, nici să-i vinzi. Da! O 
sâ repet până la ultima suflare! Să zică ce vor vrea, domnul 
Burbank, şi, după el, preşedintele Lincoln, şi, după preşedintele 


Lincoln, toţi federalii din Nord şi-toţi liberalii lumii, este contra 
naturii! 

In clipa aceea, Pygmalion, care încă nu ştia nimic, se 
pomeni faţă în faţă cu administratorul. 

— De ce ne-aţi convocat, domnule Perry? întrebă Pyg. Sunteţi 
atât de 

amabil să îmi spuneţi? 

— Da, imbecilule! Pentru... 

Administratorul se  întrerupse, întrucât nu voia sâ trădeze 
secretul. îi veni o idee. 

— Apropie-te, Pyg! spuse el. Pygmalion se apropie. 

— Te-am mai tras, din când în când, de urechi, băiete? 

— Da, domnule Perry, pentru câ, împotriva justiţiei umane, sau 
divine, este dreptul dumneavoastră. 

— Ei, bine, dacă e dreptul meu, îmi permit sâ mă folosesc din 
nou de el! Şi, fără să-i pese de strigătele lui Pyg, dar şi fâră să-i 
provoace cine ştie ce suferinţă, îl trase de urechile ce şi aşa 
erau destul de lungi. într-adevăr, administratorul se simţi mai 
uşurat după ce, pentru ultima oara, îşi exercita autoritatea la 
care avea dreptul, asupra unuia dintre sclavii de pe plantație. 

La ora trei, James Burbank, însoţit de întreaga familie, 
apâru pe peronul de la Castle-House. în parc erau strânşi şapte 
sute de sclavi, femei, bărbaţi, copii — chiar şi vreo douăzeci de 
negri bătrâni care, atunci cînd fuseseră declaraţi inapti pentru 
lucru, căpătaseră dreptul de a-şi petrece liniştiţi bătrâneţea în 
colibele de la Camdless-Bay. 

Se lăsa o tăcere adâncă. La un gest al domnului Burbank, 
domnul Perry şi subadministratorii cerură personalului sâ se 
apropie în aşa fel, încât sâ poată auzi limpede cu toţii anunţul ce 
urma să le fie făcut. 

James Burbank luă cuvântul. 

— Prieteni, spuse el, după cum ştiţi, un război civil, deja prea 
lung şi, din nefericire, foarte sângeros, a pus la grea încercare 
populaţia Statelor Unite. Adevăratul motiv al acestui război a 
fost problema sclaviei. Sudul, bazându-se doar pe ceea ce crede 
câ este în interesul sâu, a vrut sâ o menţină. Nordul, în numele 
umanităţii, a vrut sâ dispară din America. Dumnezeu i-a ajutat 
pe apărătorii unei cauze drepte, şi victoria a fost dobândita de 
mai multe ori de cei care lupta pentru dezrobirea unei întregi 
rase umane. Dintotdeauna, după cum toată lumea a aflat, 


credincios originii mele, am împărtăşit ideile Nordului, fâră sâ 
am, însâ, posibilitatea sâ le aplic. Or, împrejurările îmi îngăduie 
acum sâ le pun în practică. Ascultaţi, aşadar, ceea ce vreau sâ 
vă aduc la cunoştinţă în numele întregii mele familii. 

Din rândurile asistenţei se ridică un murmur înăbuşit de 
emoție, dar se stinse aproape numaidecât. Şi atunci, cu o voce 
ce se auzi pretutindeni, James Burbank făcu următoarea 
declaraţie: 

— Incepând de azi, 28 februarie 1862, toţii negrii de pe plantație 
sunt liberi. Ei pot dispune cum vor de propria lor persoană. La 
Camdless-Bay nu mai există sclavi! 

Prima manifestare a acestor proaspeţi dezrobiţi a fost o 
rafală de urale, izbucnite din toate piepturile. Braţele zvâcniră în 
semn de mulţumire. Numele lui Burbank fu aclamat. Se 
apropiara cu toţii de peron. Bărbaţii, femeile, copiii voiau să 
sărute mâinile celui ce le dăruise bunul cel mai de preţ, 
libertatea. Era un entuziasm de nedescris, cu atât mai puternic, 
cu cât nu fusese pregătit dinainte. Va daţi seama cum mai 
gesticula şi mai perora Pygmalion. 

Pe primele trepte ale peronului, înainta un negru bătrân, 

decanul de vârsta al personalului. Ajuns în faţa stăpânului său, 
se îndreptă din spate şi, cu glasul înecat de emoție, spuse: 
— In numele foştilor sclavi de pe Camdless-Bay, oameni liberi de 
acum înainte, vă mulţumesc, domnule Burbank, ca nc-aţi făcut 
să auzim primele vorbe de dezrobire rostite pe cuprinsul statului 
Florida! 

In timp ce rostea aceste cuvinte, bătrânul negru urca încet 
treptele peronului. Ajuns lângă James Burbank,-îi sărută mâinile, 
şi, cum micuța Dy întinse braţele spre el, o prinse de mâna şi o 
arătă tovarăşilor săi. 

— Ura!... Ura pentru domnul Burbank! 

Strigătele râsunau pline de bucurie în văzduh, ducând departe, 
poate chiar pâna la Jacksonville, pe celalalt mal al fluviului Saint- 
John, vestea măreţului act ce fusese săvârşit. 

Familia lui James Burbank era adânc mişcată. în zadar 
încerca să potolească aceste manifestări de entuziasm. Doar 
Zermah reuşi să le domolească, atunci când înainta pe peron 
pentru a lua şi ea cuvântul. 


— Prieteni, spuse ea, iatâ-ne liberi, mulţumită generozităţii, 
omeniei aceluia care a fost stăpânul nostru şi cel mai bun dintre 
stăpâni. 

— Da!... Da! strigară sule de glasuri, contopite în acelaşi avânt 
de recunoştinţă. 

— De acum încolo, fiecare dintre noi poate dispune de persoana 
lui, continuă Zermah. Fiecare dintre noi poate părăsi plantaţfa, 
bucurându-se de libertate aşa cum va crede de cuviinţă. în ceea 
ce mă priveşte, voi face aşa cum îmi va spune inima, şi sunt 
sigură că cea mai mare parte dintre voi veţi face la fel. Am venit 
la Camdless-Bay acum şase ani. Soţul meu şi cu mine aici am 
simţit că trăim şi aici vrem să ne sfârşim zilele. Aşa că îl rog din 
tot sufletul pe domnul Burbank să ne ţină şi liberi, aşa cum ne-a 
ţinut ca sclavi. Cei care au aceeaşi dorinţă... 

— Toţi!... Toţi! 

Şi aceste vorbe, repetate de nenumărate ori, arătau cât 
de apreciat era stăpânul de la Camdless-Bay, ce sentimente de 
prietenie şi de recunoştinţă existau între el şi toţi dezrobiţii de 
pe domeniul său. 

James Burbank luă, atunci, cuvântul. Spuse câ toţi cei care 
doreau să rămână pe plantație erau liberi să o facă, dar în alte 
condiţii. Vor trebui doar să stabilească de comun acord plata 
muncii libere şi drepturile noilor dezrobiţi. De aceea, fiecare 
negru urma să primească pentru el şi pentru familia lui un act 
de dezrobire ce îi va permite sâ intre în rândul oamenilor şi să 
ocupe poziţia socială la care avea dreptul. 

Ceea ce se şi făcu fără întârziere, prin grija 
subadministratorilor. 

Hotărât dc multa vreme sâ-şi dezrobească sclavii, James 
Burbank pregătise actele necesare, şi fiecare negru îl primi pe al 
său cu cele mai mişcătoare semne de recunoştinţă. 

Sfârşitul zilei fu consacrat bucuriei. Dacă în ziua 
următoare personalul trebuia să se întoarcă la muncă, în seara 
aceea fu sărbătoare pe plantație. Familia Burbank, amestecată 
printre aceşti oameni cumsecade, primi cele mai sincere dovezi 
de prietenie, ca şi toate asigurările câ va fi slujita cu un 
devotament fâră margini. 

În vremea asta, administratorul Perry nu-şi găsea locul, 
învârtindu-se ca un suflet rătăcit de colo-colo, aşa câ James 
Burbank îl întrebă: 


— Ei, bine, Perry ce zici? 

— Zic, domnule Burbank, spuse el, uitându-se cu regret la fosta 
lui turma de fiinţe omeneşti, zic că, deşi liberi, africanii ăştia tot 
în Africa s-au născut şi nici culoarea nu şi-au schimbat-o! Aşa câ, 
de vreme ce s-au născut negri, tot negri or să moară... 

— Dar vor trăi albi, răspunse, surâzând, James Burbank, şi asta 
e ceea ce contează! 

În seara aceea, familia Burbank se aşeză la masă, la 
Castle-House, fericită cu adevărat şi, trebuie să o spunem, 
privind cu mai multă încurajare viitorul. Nu vor mai trece multe 
zile, şi liniştea va fi complet restabilită în Florida. De altfel, de la 
Jacksonville nu venise nici o veste rea. Era posibil ca atitudinea 
lui James Burbank în faţa magistraţilor de la Curtea de Justiţie sâ 
fi produs o impresie favorabilă asupra majorităţii locuitorilor. 

La masă fusese poftit şi administratorul Perry, care se 
vedea obligat să participe la ceea ce nu putuse împiedica. Se 
afla chiar în faţa decanului de vârstă al negrilor, invitat de James 
Burbank ca pentru a dovedi, prin prezenţa sa, că dezrobirea lui 
şi a tovarăşilor săi nu fusese o vorbă în vânt a stăpânului de la 
Camdless-Bay. Afară răsunau strigăte de bucurie, şi parcul era 
luminat de flăcările focurilor de sărbătoare aprinse în diverse 
puncte de pe plantație. Pe la mijlocul ospăţului, se prezentă o 
delegaţie care înmâna celei mai tinere membre a familiei un 
buchet minunat, cu siguranţă, cel mai frumos oferit vreodată 
„domnişoarei Dy Burbank, din Castle-House'". Complimente şi 
mulţumiri se schimbară, cu adâncă emoție, de ambele părţi. 

După care se retraseră cu toţii, iar familia intră în hol, 
aşteptând ora culcării. Se părea că o zi începută atât de bine nu 
putea să sfârşească decât tot bine. 

Pe la opt, pe întreaga plantație se aşternuse liniştea. Se 
putea crede că nimic nu avea să o tulbure, când afară se auzi un 
zgomot de glasuri. 

James Burbank se ridică iute şi se duse să deschidă uşa 
mare de la intrare. 

În faţa peronului aşteptau câteva persoane, discutând cu 
voce ridicată. 

— Ce e? întrebă James Burbank. 

— Domnule Burbank, răspunse unul dintre subadministratori, 
tocmai a acostat o ambarcaţiune. 

— Şi de unde vine? 


— De pe malul stâng. 

— Cine se află la bord? 

— Un mesager din partea magistraţilor de la Jacksonville. 
— Şi ce vrea? 

— Solicită să vă comunice ceva. Îi î 

— Desigur. 

Doamna Burbank se apropie de soţul ei. Domnişoara Alice 
înainta repede spre una dintre ferestre, în timp ce domnii 
Stannard şi Edward Carrol se îndreptară spre uşă. Zermah se 
ridică, luând-o de mână pe micuța Dy. Presimţeau cu toţii că se 
întâmplase ceva grav. 

Subadministratorul porni spre debarcaderul din micul port. 
Zece minute după aceea, se întoarse cu mesagerul pe care 
ambarcaţiunea îl adusese de la Jacksonville la Camdless-Bay. 

Era un om îmbrăcat în uniforma miliției districtului. Poftit 
în hol, acesta întrebă de domnul Burbank. 

— Eu sunt. Ce doriţi de la mine? 
— Să vă înmânez acest plic sigilat. 

Mesagerul îi întinse un plic mare ce purta într-un colţ 
sigiliul Curţii de Justiţie. 

James Burbank rupse sigiliul, şi iată ce citi: 

„Conform ordinului autorităţilor recent numite, la Jacksonville, 
orice sclav dezrobit împotriva voinţei sudiştilor va fi imediat 
expulzat de pe teritoriul statului Florida.Măsura va fi executată 
în patruzeci şi opt de ore, iar în caz de refuz se va recurge la 
forţă. 

Dat la Jacksonville, 28 februarie 1862. 

Texar." 

Magistraţii în care se putea avea încredere fuseseră daţi 
jos! Susţinut de partizanii săi, Texar se afla, de puţină vreme, la 
cârma oraşului! 

— Ce răspuns să duc? întrebă mesagerul. 
— Nici unul! sună replica lui James Burbank. 

Aşadar, la ordinul spaniolului, sclavii de pe plantație vor fi 
împrăştiaţi! Liberi, nu mai aveau dreptul să trăiască pe teritoriul 
Floridei! Camdless-Bay rămânea fără toţi acei oameni pe care se 
bizuia James Burbank pentru a-şi apăra plantaţia! 

— Liberă, în aceste condiţii? izbucni Zermah. Nu, niciodată! 
Refuz libertatea .şi, pentru că altfel nu pot rămâne lângă 
dumneavoastră, stăpâne, prefer să fiu sclavă! 


ngăduiţi să debarce? 


Şi, luând actul său de dezrobire, Zermah îl rupse şi căzu la 
picioarele lui James 


IX 
AŞTEPTAREA 


Acestea au fost primele consecinţe ale pornirii generoase 
căreia îi dăduse 
ascultare James Burbank, dezrobindu-şi sclavii înainte ca armata 
federală să pună stăpânire pe ţinut. 

Intre timp, Texar şi oamenii lui puseseră gheara pe oraş şi 
pe district. Aveau să treacă la toate actele de violenţă la care 
urma să îi împingă firea lor brutală şi grosolană, adică la cele 
mai înspăimântătoare nelegiuiri. Dacă, în urma denunţului său 
vag, spaniolul nu reuşise să obţină arestarea lui James Burbank, 
îşi atinsese, totuşi, scopul, profitând de starea de spirit din oraş, 
populaţia fiind în mare parte stârnită de modul în care se 
comportaseră magistraţii în anchetarea proprietarului de la 
Camdless-Bay. După achitarea proprietarului ce se pronunţase 
deschis împotriva sclaviei şi proclamase abolirea acesteia pe 
întregul său domeniu, a nordistului ce-şi dorea victoria Nordului, 
Texar ridicase oamenii de teapa lui şi răsculase oraşul. în felul 
acesta, reuşise să dea jos autorităţile atât de compromise în 
ochii mulţimii şi pusese în locul lor pe oamenii cei mai radicali 
din partidul său, formase un comitet în care albii săraci îşi 
împârţeau puterea cu concetăţenii de origine spaniolă, se asigu- 
rase de sprijinul miliției, lucru pus la cale cu multă vreme 
înainte, aceasta fraternizând cu  norodul. Acum soarta 
locuitorilor din întreg districtul era în mâinile lui. 

Trebuie să spunem că atitudinea lui James Burbank nu 
fusese aprobată în nici un fel de majoritatea proprietarilor de 
plantaţii de pe cele două maluri ale fluviului Saint-John. Aceştia 
se temeau că sclavii lor vor încerca să-i oblige să-i urmeze 
exemplul. Cea mai mare parte dintre ei, susţinători ai sclaviei, 
hotărâți să lupte împotriva pretențiilor unioniştilor, nu vedeau 
deloc cu ochi buni înaintarea armatei federale. înfuriaţi la culme, 
cereau ca Florida să reziste, la fel cum încă rezistau celelalte 
state din Sud. Dacă, la începutul războiului, chestiunea sclaviei îi 


lăsase indiferenți, acum se grăbeau sâ-şi strângă rândurile sub 
drapelul lui Jefferson Davis. Erau gata să susţină acţiunile 
rebelilor împotriva guvernului lui Abraham Lincoln. 

In acest context, nu trebuie să ne mirăm că, sprijinindu-se 
pe opiniile şi interesele unite întru apărarea aceleiaşi cauze, 
Texar reuşise să se impună, în ciuda faptului că nu se bucura de 
nici o stimă în rândurile oamenilor cu scaun la cap din oraş. De 
acum încolo se putea purta ca un stăpân, nu atât în ceea ce 
priveşte organizarea rezistenței cu sprijinul sudiştilor şi 
respingerea flotei comandorului Dupont, cât în ceea ce priveşte 
satisfacerea instinctelor sale perfide. De aceea, având în vedere 
ura pe care o nutrea împotriva familiei Burbank, prima grijă a lui 
Texar fusese să răspundă actului de dezrobire de la Camdless- 
Bay prin această măsură ce îi obliga pe toţi sclavii eliberaţi să 
părăsească teritoriul în următoarele patruzeci şi opt de ore. 

„Acţionând astfel, apăr interesele proprietarilor, 
amenințate direct. Da! Aceştia nu pot decât să aprobe această 
decizie, al cărei prim efect va fi să împiedice o răzmeriţă a 
sclavilor din întreaga Floridă." 

Majoritatea aplaudase fără rezerve dispoziţia lui Texar, 
deşi atât de arbitrară. Da, arbitrară, abuzivă, intolerabilă! Era 
dreptul lui james Burbank să-şi elibereze sclavii. Dreptul acesta 
îl avusese întotdeauna. Ar fi putut să şi-l exercite chiar înainte 
ca războiul să dezbine Statele Unite în chestiunea sclaviei. 
Nimeni nu putea să-i ia acest drept. Niciodată măsura luată de 
Texar nu va putea fi socotită justă, nici măcar legală. 

Dar, mai întâi, Camdless-Bay avea să fie lipsită de 
apărătorii ei fireşti. In privinţa asta, spaniolul îşi atinsese pe 
deplin scopul. 

De lucrul acesta îşi dăduseră seama toţi cei de la Castle- 
House, şi poate că ar fi. dorit ca James Burbank să fi aşteptat 
ziua în care ar fi putut acţiona fără teamă. Dar, după cum se 
ştie, acuzat în faţa magistraţilor din Jacksonville că nu se 
conformează principiilor sale, somat să le dea ascultare şi 
incapabil să-şi mai stăpânească indignarea, se pronunţase în 
mod public, şi tot în mod public, în faţa personalului plantaţiei, 
trecuse la dezrobirea negrilor din Camdless-Bay. 

Or, situaţia familiei Burbank şi a oaspeţilor săi se agravase 
în urma acestui act şi trebuiau să hotărască de urgenţă ce 
aveau de făcut în aceste împrejurări. 


Despre problema ivită discutau chiar în aceeaşi seară — 
trebuiau să revină asupra dezrobirii? Nu! Asta nu ar fi schimbat 
în nici un fel lucrurile. Texar nu ar fi ţinut seama de o schimbare 
tardivă. Totuşi, aflând de decizia luată împotriva lor de noile 
autorităţi din Jacksonville, negrii de pe domeniu, în unanimitate, 
se grăbiseră să urmeze exemplul lui Zermah. Toate actele de 
dezrobire fuseseră rupte. Ca să nu părăsească plantaţia, ca să 
nu fie alungaţi de pe teritoriul Floridei, redeveniseră cu toţii 
sclavi, până în ziua în care, printr-o lege de stat, vor avea 
dreptul să fie liberi şi să trăiască liberi oriunde ar fi vrut. 

Dar la ce bun? Hotărâţi să apere, alături de stăpânul lor, 
plantaţia ce era pentru ei adevărata lor patrie, n-o vor face cu 
aceeaşi ardoare şi acum, când sunt liberi? Da, cu siguranţă, şi 
Zermah garanta pentru ei. James Burbank hotărî, aşadar, că nu 
are de ce să revină asupra a ceea ce se făcuse. Cu toţii îi 
împărtăşiră părerea. Şi nu se înşelau, căci, în ziua următoare, 
atunci când fu cunoscută noua măsură decretată de comitetul 
din Jacksonville, dovezile de prietenie şi de credinţă îi 
înconjurară din toate părţile. Dacă Texar va încerca să-şi pună în 
aplicare decizia, vor rezista. Dacă va folosi forţa, tot prin forţă i 
se va răspunde. 

— Şi, apoi, spuse Edward Carrol, suntem presaţi de evenimente. 
în două zile, în douăzeci şi patru de ore, poate, problema 
sclaviei va fi rezolvată în Florida. Poimâine, flotila federală poate 
să forţeze gurile fluviului Saint-John, şi atunci... 

— Dar dacă milițiile, ajutate de trupele confederate, se 
încăpăţânează să reziste? observă domnul Stannard. 

— Dacă rezistă, rezistenţa lor nu poate fi de lungă durată! 
răspunse Edward Carrol. Fără vase de transport, fără canoniere, 
cum se vor putea opune înaintării comandorului Dupont, 
debarcării trupelor lui Sherman, ocupării porturilor din 
Fernandina, din Jacksonville, sau din Saint-Augustine? Odată 
ocupate aceste puncte, federalii vor fi stăpânii Floridei. Atunci, 
Texar şi ai săi nu vor avea altceva de făcut decât să fugă! 

— Ah! Dacă, dimpotrivă, am putea pune mâna pe acest om! 
exclamă James Burbank. Când va fi judecat de justiţia federală, 
să vedem ce alibi o să mai născocească să scape de pedeapsa 
ce o merită pentru crimele lui. 


Noaptea trecu fără ca securitatea reşedinţei să fie în 
pericol măcar o singură clipă. Dar prin ce spaime treceau 
doamna Burbank şi domnişoara Alice! 

A doua zi, pe 1 martie, se postară santinele în diverse 
puncte. Dar nu pentru că plantaţia ar fi fost în pericol chiar în 
aceeaşi zi. Decizia lui Texar ordona expulzarea sclavilor 
dezrobiţi în douăzeci şi patru de ore. James Burbank, hotărât să 
se opună acestui ordin, avea timpul necesar să îşi organizeze 
sistemul de apărare în funcţie de posibilităţi. Important era să 
aibă acces la toate informaţiile venite de pe front. Acestea 
puteau modifica datele problemei în orice moment. James 
Burbank şi cumnatul său plecară, aşadar, călare, să dea o raită 
prin împrejurimi ca să vadă cum stau lucrurile. Coborând pe 
malul drept al lui Saint-John, se îndreptară spre gura fluviului cu 
scopul de a explora, la o depărtare de zece mile, acea 
deschidere a estuarului care se termină printr-o limbă de 
pământ ce înaintează în apă, San-Pablo, în locul în care se înălța 
farul. Atunci când vor trece prin faţa oraşului Jacksonville, aflat 
pe malul celălalt, le va fi uşor să observe dacă există vreun grup 
mare de ambarcaţiuni ce ar indica pregătirea unui eventual atac 
îndreptat împotriva lor. într-o jumătate de ceas, depăşiră graniţa 
plantaţiei şi continuará să înainteze spre nord. 

În vremea asta, doamna Burbank şi Alice se plimbau prin 
parcul de la Castle-House, îrnpărtăşindu-şi gândurile, cuprinse 
de presimţirea unei apropiate nenorociri. Domnul Stannard, care 
le însoțea, făcea în zadar apel la calm. 

Zermah o pornise să cutreiere colibele negrilor. Cu toate 

că ameninţarea cu expulzarea era de-acum bine cunoscută de 
toată lumea, negrii nu dădeau nici un semn că ar avea de gând 
să ţină seama de ea. îşi reluaserâ munca de zi cu zi. Hotărâţi să 
se apere, ca şi stăpânul lor, se întrebau cu ce drept erau 
alungaţi din ţara lor de adopţie, acum, când erau cetăţeni liberi? 
Zermah se întoarse la stăpâna ei şi îi aduse la cunoştinţă că, în 
privinţa aceasta, putea fi liniştită. Se putea conta pe personalul 
de la Camdless-Bay. 
— Da, spuse ea, toţi tovarăşii mei preferă, ca şi mine, să 
redevină sclavi, decât să părăsească plantaţia şi pe stăpânii de 
la Camdless-Bay. Şi dacă vor încerca să-i alunge cu sila, vor şti 
sâ-şi apere drepturile. 


Aşteptau acum ca James Burbank şi Edward Carrol să se 
întoarcă. Era foarte posibil ca la acea dată, 1 martie, flotila 
federală să fi ajuns în dreptul farului Pablo, gata să ocupe gurile 
lui Saint-John. Confederații, cu toate milițiile lor, nu ar fi avut 
suficiente forţe pentru a se opune înaintării federalilor, iar 
autorităţile din Jacksonville, direct amenințate, nu ar mai fi fost 
în stare să-şi pună în aplicare amenințările împotriva sclavilor 
dezrobiţi de la Camdless-Bay. 
în vremea asta, administratorul Perry îşi făcea vizita obişnuită 
pe la diversele puncte de lucru şi ateliere de pe domeniu. 
Constată şi el buna dispoziţie a negrilor. Deşi nu vroia să 
recunoască, observă că, deşi îşi schimbaseră statutul, râvna cu 
care munceau şi devotamentul pentru familia Burbank 
rămăseseră aceleaşi. Cât priveşte atacurile pe care le-ar fi putut 
întreprinde împotriva lor bandele lui Texar, erau hotărâți să 
lupte până la ultimul, pe viaţă şi pe moarte. Dar, conform opiniei 
domnului Perry, mai încăpățânat ca oricând în menţinerea 
sclaviei, aceste frumoase sentimente nu aveau cum să dureze. 
Era împotriva naturii, şi natura avea să triumfe în cele din urmă, 
recăpătându-şi drepturile. După ce se vor bucura un timp de 
libertate, proaspeţii dezrobiţi aveau să revină din proprie 
iniţiativă la sclavie. Aveau să coboare pe treapta pe care le-o 
hărăzise natura pe scara fiinţelor, între om şi animal. 

În acel moment, se întâlni cu vanitosul Pygmalion. 
Imbecilul era şi mai mândru ca în ajun. Văzându-l cum se mai 
împăuna, cu mâinile la spate, cu capul sus, trufaş şi semeţ ca 
nimeni altul, îţi dădeai seama numaidecât că era un om liber. 
Ceea ce era sigur era că nu muncea mai mult ca înainte. 

— Ei, ziua bună, domnule Perry! zise el, plin de fudulie. 

— Ce-i cu tine aici, leneşule? 

— Mă plimb! N-am, oare, dreptul să nu fac nimic, de vreme ce 
nu mai sunt un amărât de sclav şi am actul de dezrobire în 
buzunar? 

— Şi cine o să te hrănească de acum încolo, Pyg? : — Eu, 
domnule Perry. 

— Cum? 

— Mâncând. 

— Şi cine o să-ţi dea de mâncare? 

— Stăpânul meu. 


— Stăpânul tău!... Ai uitat că acum nu mai ai stăpân, 

neghiobule? 

— Nu, nu mai am, nu o să mai am, şi domnul Burbank nu o să 

mă alunge de pe plantație, unde, fărâ să mă laud, sunt şi eu bun 

la ceva. 

— Dimpotrivă, o să te alunge! 

— O sa mă alunge? 

— Bineînţeles. Când îi aparţineai, putea să te păstreze, chiar 

dacă nu făceai nimic. Dar, din moment ce nu-i mai aparţii, dacă 

vei continua să nu munceşti, o să te dea frumuşel pe uşă afară, 

şi o să vedem ce o să faci cu libertatea ta, sărmane neghiob! 
Evident, Pyg nu studiase problema din acest punct de 

vedere. 

— Cum, domnule Perry, reluă el, credeţi că domnul Burbank va 

fi atât de crud, încât... 

— Nu e vorba de cruzime, replică administratorul, e în firea 

lucrurilor să se întâmple aşa. De altfel, că vrea sau nu vrea 

domnul james, există o dispoziţie a comitetului din Jacksonville 

conform căreia toţi sclavii eliberaţi vor fi expulzați de pe 

teritoriul Floridei. 

— Aşadar, este adevărat? 

— Cât se poate de adevărat, şi să vedem pe unde o să scoateţi 

basmaua tovarăşii tăi şi cu tine, acum că nu mai aveţi stăpân. 

— Nu vreau să plec din Camdless-Bay! strigă Pygmalion. De 

vreme ce sunt liber... 

— Da!... Eşti liber să pleci, dar nu eşti liber să rămâi! Aşa că fâ-ţi 

bagajele! 

— Şi ce-o să se întâmple cu mine? 

— Te priveşte! 

— În sfârşit, de vreme ce sunt liber... o luă de la capăt 

Pygmalion, care ştia una şi bună. 

— Se pare că nu-i de-ajuns! 

— Spuneţi-mi ce trebuie să fac, domnule Perry! 

— Ce să faci? Uite, ascultă şi urmează-mi sfatul, dacă eşti în 

stare. 

— Sunt. 

— Eşti liber, nu-i aşa? 

— Da, bineînţeles, domnule Perry, şi vă repet, am actul de 

dezrobire în buzunar. 

— Ei, bine, rupe-l! 


— Niciodată. 

— Atunci, dacă refuzi, nu văd decât o singură soluţie, în caz că 
vrei să rămâi. 

— Care? 

— Să-ţi schimbi culoarea, imbecilule! Schimbă-ţi-o, Pyg, 
schimbă-ţi-o! Când vei deveni alb, vei avea dreptul să locuieşti 
la Camdless-Bay! Până atunci, nici vorbă! 

Administratorul, încântat câ-i dăduse această mică lecţie 
îngâmfatului de Pyg, îi întoarse spatele. 

Pyg căzu pe gânduri. îi era limpede, ca sâ-şi păstreze locul 
nu era îndeajuns să fie liber. Mai trebuia să fie şi alb. Şi cum 
naiba să faci ca să devii alb, când natura te-a făcut negru ca 
abanosul? 

Aşa că, îndreptându-se spre dependinţele din Castle- 
House, Pygmalion se scărpina cu furie, de parcă ar fi vrut sâ-şi 
smulgă pielea. 

Puțin înainte de miezul nopţii, James Burbank şi Edward 

Carrol se întoarseră la Castle-House. Nu văzuseră nimic 
neliniştitor în partea dinspre Jacksonville. Ambarcaţiunile se 
aflau la locul lor obişnuit, unele amarate la cheiul portului, altele 
ancorate în şenal. Totuşi, se puteau observa câteva mişcări de 
trupe pe malul stâng ai fluviului. Mai multe detaşamente de con- 
federaţi se arătaseră pe acel mal, înaintând spre nord, în 
direcţia districtului Nassau. Nimic nu părea să amenințe 
deocamdată Camdless-Bay. 
Ajunşi la marginea estuarului, James Burbank şi tovarăşul său îşi 
îndreptaseră privirile către larg. Nu se zărea nici o pânză, nici o 
trâmbă de aburi slobozită de coşurile unui vapor, care să fi 
indicat prezenţa sau apropierea unei escadre. în ceea ce 
priveşte pregătirile de apărare pe această parte a coastei 
Floridei, ele lipseau cu desăvârşire. Nici baterii, nici fortificaţii. 
Nici un dispozitiv de apărare a estuarului. Dacă se arătau navele 
federale, fie în dreptul Golfului Nassau, fie în dreptul gurilor 
fluviului Saint-John, puteau pătrunde ca-n brânză. Doar farul 
Pablo fusese scos din funcţiune. Lanterna sa fusese demontată, 
şi strâmtoarea nu mai putea fi luminată. Totuşi, această măsură 
de precauţie putea stânjeni înaintarea flotilei doar pe timpul 
nopţii. 

lată ştirile pe care le aduseră domnii Burbank şi Carrol la 
masa de prânz. 


Pe scurt, informaţie suficient de liniştitoare, dinspre Jacksonville 
nu se vedea nici o mişcare de natură să provoace temeri în 
legătură cu o opresiune imediată îndreptată împotriva celor de 
la Camdless-Bay. 

— Fie! răspunse domnul Stannard. Ceea ce mă pune, însă, pe 
gânduri, este faptul că vapoarele comandorului Dupont nu se 
văd încă. întârzierea lor mi se pare inexplicabilă! 

— Da! încuviinţă Edward Carrol. Dacă flotila a pornit în larg 
alaltăieri, părăsind Golful Saint-Andrews, ar trebui ca acum să 
fie la Fernandina! 

— Vremea s-a îmbunătăţit de câteva zile, sună replica lui James 
Burbank. Este posibil, cu vânturile astea din est ce bat pieziş, ca 
Dupont să fi fost obligat să se îndepărteze în larg. Or, vântul s-a 
potolit în dimineaţa asta, şi nu m-aş mira ca la noapte chiar... 

— Să te-audă Dumnezeu, scumpul meu James, zise doamna 
Burbank, şi să ne vină în ajutor! 

— Domnule Burbank, observă Alice, de vreme ce farul Pablo nu 
mai luminează, cum ar putea pătrunde flotila în noaptea asta în 
apele lui Saint-John? 

— În apele lui Saint-John, într-adevăr, ar fi cu neputinţă, draga 
mea Alice, răspunse James Burbank. Dar, înainte de a ataca 
gurile fluviului, federalii trebuie, mai întâi, să cucerească insula 
Amelia, apoi târgul Fernandina, pentru a fi stăpâni pe calea 
ferată de la Cedar-Keys. Nu mă aştept să văd bastimentele 
comandorului Dupont urcând pe firul apei mai devreme de trei, 
patru zile. 

— Ai dreptate, James, îl aprobă Edward Carrol, şi sper ca 
ocuparea târgului Fernandina să fie de-ajuns pentru a-i forţa pe 
confederați să bată în retragere. S-ar putea, chiar, ca milițiile să 
abandoneze Jacksonville, fără să mai aştepte sosirea 
canonierelor. în acest caz, Camdless-Bay n-ar mai fi ameninţat 
de Texar şi rebelii lui... 

— Da, prieteni, s-ar putea! zise James Burbank. Să pună federalii 
piciorul pe teritoriul Floridei, şi nu ne trebuie mai mult pentru ca 
securitatea noastră să fie garantată! Nimic nou pe plantație? 

— Nimic, domnule Burbank, răspunse domnişoara Alice. Am 
aflat de la Zermah că negrii au reluat lucrul pe şantiere, în 
ateliere şi în păduri. M-a asigurat că sunt la fel de credincioşi şi 
gata sâ-şi dea viaţa pentru a apăra Camdless-Bay. 


— Să sperăm că devotamentul lor nu va fi pus la încercare în 
felul acesta! Sau ne vor surprinde, sau ticăloşii care s-au impus 
prin violenţă oamenilor de treabă o vor şterge din Jacksonville 
de îndată ce federalii vor fi semnalaţi în larg, în dreptul Floridei. 
Să fim, totuşi, cu ochii în patru. Stannard, vrei să ne însoţeşti, 
după ce mâncăm, pe Carrol şi pe mine în vizita pe care 
intenţionăm să o facem în partea cea mai expusă a domeniului? 
N-aş crede, dragul meu prieten, că Alice şi cu tine să fiţi 
ameninţaţi la Castle-House de pericole mai mari decât la 
Jacksonville. Nu mi-aş ierta niciodată că v-am adus aici, dacă 
lucrurile iau o întorsătură proastă. 
— Dragul meu James, răspunse Stannard, dacă am fi rămas în 
locuinţa noastră din Jacksonville, este foarte posibil ca acum să 
fi fost expuşi acţiunilor autorităţilor, ca toţi cei cu opinii 
împotriva sclaviei! 
— în orice caz, domnule Burbank, adăugă domnişoara Alice, 
chiar dacă pericolele vor fi foarte mari aici, e mai bine să le 
înfruntăm împreună! 
— Da, scumpa mea fiică, răspunse James Burbank. Sunt optimist 
şi cred că Texar nu va avea nici măcar timpul necesar să pună 
în aplicare dispoziţia dată împotriva personalului nostru! 
După-amiază, înainte de masa de seară, James Burbank şi 
cei doi prieteni ai săi trecură în vizită pe la colibele negrilor. 
Erau însoţiţi de domnul Perry. Putură constata cu ochi lor că 
foştii sclavi erau într-o excelentă stare de spirit. James Burbank 
crezu de cuviinţă să-i atragă administratorului atenţia asupra 
zelului cu care se apucaseră din nou de treabă proaspeţii 
dezrobiţi. Nici unul nu lipsea la apel. 
— Da!... Da! mormăi Perry. Rămâne de văzut şi cum o să iasă 
treaba! 
— Ah! Perry, negrii ăştia de ispravă nu şi-au schimbat braţele, 
schirn-bându-şi statutul, presupun? 
— Nu încă, domnule James, zise încăpăţânatul administrator. 
Dar, nu peste multă vreme o să vedeţi că nu mai au aceleaşi 
mâini la capetele braţelor. 
— Haide, Perry! replică, vesel, James Burbank. îmi închipui că 
mâinile lor vor fi întotdeauna înzestrate cu cinci degete, şi nu 
poţi să le ceri mai mult! 
De îndată ce vizita se încheie, James Burbank şi însoțitorii săi se 
întoarseră la Castle-House. Seara se scurse mai în tihnă ca în 


ajun. În lipsa oricărei veşti de la Jacksonville, începuseră din nou 
să spere că Texar va renunţa să-şi pună amenințările în 
aplicare, sau chiar că nu va avea timp să o facă. 

Cu toate acestea, pe timpul nopţii fură luate măsuri 
severe de precauţie. Perry şi subadministratorii  postară 
santinele la liziera domeniului şi mai ales pe malul lui Saint-John. 
Negrii fuseseră instruiți să se retragă, în caz de alertă, în spatele 
palisadei, şi instalară o santinelă şi la intrarea din exterior. 

James Burbank şi prietenii săi se treziră de mai multe ori 
în timpul nopţii ca să se asigure că ordinele lor erau îndeplinite 
întocmai. Atunci când soarele reapăru, nici un incident nu 
tulburase odihna celor de la Camdless-Bay. 


X 
ZIUA DE 2 MARTIE 


În ziua următoare, pe 2 martie, printr-unul dintre 
subadministratorii săi, care putuse să traverseze fluviul şi să se 
întoarcă de la Jacksonville fără să trezească cea mai mică 
bănuială, James Burbank primi ştiri proaspete. 

Veştile, de veridicitatea cărora nu se putea îndoi, erau foarte 
importante. Judecați şi dumneavoastră. 

Comandorul Dupont aruncase ancora în Golful Saint- 
Andrews, la est de coasta Georgiei. Wabash, pe care era arborat 
pavilionul său, naviga în fruntea unei escadre compuse din 
douăzeci şi şase de bastimente, adică optsprezece canoniere, 
un cuter, un vas de transport încărcat cu armament şi şase vase 
de transport pe care se îmbarcase brigada generalului Wright. 
Aşa cum spusese Gilbert în ultima lui scrisoare, expediţia era 
însoţită de generalul Sherman. 

Imediat, comandorul Dupont, a cărui sosire fusese 
întârziată de vremea rea, se grăbise să ia toate măsurile pentru 
a ocupa strâmtoarea Saint-Mary. Această strâmtoare, destul de 
dificilă, se deschide spre gurile râului cu acelaşi nume, la nord 
de insula Amelia, la frontiera dintre Georgia şi Florida. 

Fernandina, localitatea cea mai importantă de pe teritoriul 
insulei, era apărată de fortul Clinch, ai cărui pereţi groşi de 
piatră adăposteau o garnizoană de o mie cinci sute de oameni. 


Oare în fortăreaţa aceasta, ce ar fi putut rezista vreme destul de 
îndelungată, aveau sudiştii de gând să se opună trupelor 
federale? Aşa se părea! 

Dar nici vorbă de aşa ceva. După informaţiile culese de 
subadministra-tor, în Jacksonville circula zvonul potrivit căruia 
confederaţii evacuaseră fortul Clinch în momentul în care 
escadra apăruse în Golful Saint-Mary, ba chiar şi Fernandina, 
insula Cumberland, ca şi toată acea parte a coastei Floridei. 

Aici se opreau veştile aduse la Castle-House. Este inutil să 
mai insistăm asupra importanţei lor din punctul de vedere al 
celor de la Camdless-Bay. De vreme ce federalii debarcaseră, în 
sfârşit, în Florida, întreg statul avea să cadă în curând în mâna 
lor. Evident, vor mai trece câteva zile până când cano-nierele 
vor izbuti să răzbească în susul fluviului. Dar prezenţa lor va 
pune pe gânduri autorităţile proaspăt instalate la Jacksonville, şi 
puteau trage nădejde că, de teama represaliilor, Texar şi 
oamenii săi nu vor îndrăzni să întreprindă nimic împotriva 
plantaţiei unui nordist atât de cunoscut ca James Burbank. 

O adevărată uşurare pentru familie, ce trecu imediat de la 
spaimă la speranţă! încredințate acum ca Gilbert nu era 
departe, atât Alice Stannard, cât şi doamna Burbank puteau fi 
sigure că îl vor revedea în curând, una pe logodnicul, cealaltă pe 
fiul ei, fără să mai tremure pentru viaţa lui. 

Într-adevăr, tânărul locotenent nu avea mai mult de 
treizeci de mile de străbătut, de la Saint-Andrews, pentru a 
ajunge în micul port din Camdless-Bay. în acel moment, se afla 
la bordul canonierei Ottawa, care tocmai se distinsese printr-o 
acţiune fără precedent în analele maritime. 

lată ce se petrecuse în dimineaţa zilei de 2 martie, 
amănunt pe care sub-administratorul nu avusese cum sâ-l afle 
în timpul vizitei sale la Jacksonville şi pe care este important să 
îl cunoaştem ca să înţelegem gravele evenimente ce vor urma. 

De îndată ce comandorul Dupont luă cunoştinţă de 
evacuarea fortului Clinch de către garnizoana confederată, 
trimise câteva bastimente de pescaj mediu de-a lungul senarului 
din Saint-Mary. Deja, populaţia albă se retrăsese în interiorul 
ţării, pe urmele trupelor sudiste, abandonând târgurile, satele, 
plantațiile de pe coastă. Se iscă o adevărată panică, provocată 
de ideea de represalii pe care secesioniştii le-o atribuiau 
căpeteniilor federale. Şi nu numai în Florida, dar pe întreaga 


frontieră georgiană, în toată acea parte a statului cuprinsă între 
golfurile Ossabaw şi Saint-Mary, locuitorii bătură precipitat în 
retragere, ca să evite întâlnirea cu trupele de debarcare ale 
brigăzii Wright. în aceste condiţii, vasele comandorului Dupont 
nu traseră nici măcar un foc de tun pentru a pune stăpânire pe 
fortul Clinch şi pe Fernandina. Doar canoniera Ottawa, pe care 
Gilbert, însoţit mereu de Mars, îndeplinea funcţia de secund, 
avea să facă uz de gurile sale de foc, după cum vom vedea. 

Oraşul Femandina este legat de partea de vest a Floridei, 
decupată din Golful Mexic, de un tronson de cale ferată ce o 
uneşte cu portul din Cedar-Keys. Calea ferată o ia mai întâi de-a 
lungul coastei insulei Amelia, după care, înainte de a atinge din 
nou uscatul, se avântă peste Golful Nassau pe un pod lung 
aşezat pe piloţi. 

În momentul în care Ottawa ajunse în mijlocul golfului, pe 
pod trecea un tren. Garnizoana din Femandina se retrăgea, 
ducând cu ea toate proviziile. Era însoţită de câteva personaje 
mai mult sau mai puţin importante din oraş. Imediat, sporindu-şi 
viteza, canoniera se îndreptă spre port şi trase cu toate tunurile 
sale de urmărire atât asupra piloților, cât şi asupra trenului în 
mers. Gilbert, postat în faţă, comanda tirul. Au fost câteva 
lovituri norocoase. Între altele, un obuz atinse ultimul vagon al 
convoiului, zdrobind osiile şi tam-poanele. Dar trenul, fără să se 
oprească o clipă — ceea ce făcu situaţia şi mai periculoasă —, 
nu se sinchisi de acest ultim vagon. îl lăsă în voia sorții şi, 
continuând să înainteze cu toată viteza, se pierdu în partea de 
sud-vest a peninsulei. în acel moment, sosi un detaşament de 
federali debarcat la Femandina. Detaşamentul se năpusti pe 
pod. într-o clipă, vagonul era capturat cu pasageri cu tot, în cea 
mai mare parte civili. Prizonierilor conduşi la ofiţerul superior, 
colonelul Gardner, care comanda la Femandina, li se luară 
numele, apoi reţinuţi douăzeci şi patru de ore, drept exemplu, 
pe unul dintre bastimentele escadrei, şi li se dădu drumul. 

După ce trenul dispăru, Ottawa trebui să se mulţumească 
să atace un bastiment încărcat cu echipament de război, ce se 
refugiase în golf, şi reuşi să pună mâna pe el. 

Evenimentele acestea erau de natură să descurajeze atât 
trupele confederate, cât şi pe locuitorii din oraşele Floridei. Ceea 
ce se întâmplă în special la Jacksonville. Estuarul Saint-John 
avea să fie forţat curând, aşa cum fusese şi Saint-Mary, nu 


putea exista nici o îndoială în această privinţă şi, foarte probabil, 
unioniştii nu vor întâmpina nici o rezistenţă la Jacksonville, ca şi 
în Saint-Augustine şi în toate târgurile din district. 

Ceea ce nu putea decât să liniştească familia Burbank. Era 
de crezut că, în aceste condiţii, Texar nu va îndrăzni să-şi ducă 
planul până la capăt. Partizanii lui şi el însuşi aveau să fie daţi 
jos, şi, în puţin timp, doar prin simpla evoluţie a lucrurilor, 
oamenii de treabă vor prelua din nou puterea ce le fusese 
smulsă de o răzmeriţă a celor fără căpătâi. 

Existau, fără îndoială, toate motivele să gândească astfel 
şi, în consecinţă, toate motivele să spere. Aşa că, de îndată ce 
personalul de la Camdless-Bay află aceste veşti importante, 
bine cunoscute la Jacksonville, bucuria se manifestă prin 
strigăte zgomotoase de „ura“, la care Pygmalion contribui din 
plin. Nu trebuiau, totuşi, să renunţe la măsurile de precauţie 
care urmau să asigure, încă o bucată de vreme, securitatea 
domeniului, adică până în momentul în care canonierele vor 
apărea pe apele fluviului. 

Nu! în nici un caz! Din nefericire — ceea ce nu putea ghici 
şi nici măcar presupune James Burbank —, avea să mai treacă 
încă o săptămână până când federalii să fie în măsură să urce 
pe firul apei, devenind stăpânii fluviului. Şi, până atunci, câte 
pericole aveau să amenințe Camdless-Bay! 

Într-adevăr, deşi ocupase Femandina, comandorul Dupont 
era obligat să acţioneze cu o anumită circumspecţie. Intra în 
planurile sale să arboreze pavilionul federal în toate punctele în 
care puteau pătrunde bastimentele sale. O canoniera fu trimisă 
pe râul Saint-Mary ca să ocupe orăşelul cu acelaşi nume şi să 
înainteze încă douăzeci de leghe. Trei alte canoniere, 
comandate de căpitanul Gordon, porniră spre nord, urmând să 
exploreze golfurile, să cucerească insulele Jykill şi Saint-Simon şi 
să pună stăpânire pe două orăşele, Brunswik şi Darien, în parte 
abandonate de locuitorii lor. Şase vapoare cu aburi, cu pescaj 
redus, fură destinate, sub ordinele comandorului Stevens, să 
urce pe Saint-John ca să cotropească Jacksonville. în ceea ce 
priveşte restul escadrei conduse de Dupont, avea să se 
pregătească să iasă din nou în larg, cu misiunea de a lua Saint- 
Augustine şi de a bloca litoralul până la Mosquito-inlet, ale cărui 
puncte de trecere vor fi de acum închise pentru contrabandişti. 


Dar tot acest ansamblu de operaţiuni nu putea fi dus la 
îndeplinire în douăzeci şi patru de ore; şi douăzeci şi patru de 
ore erau de-ajuns ca ţinutul să fie devastat de sudişti. 

Pe la orele trei după-amiaza, James Burbank avu primele 
bănuieli în legătură cu ceea ce se pregătea împotriva lui. 

După un tur de recunoaştere la marginea plantaţiei, 
administratorul Perry se întoarse într-un suflet la Castle-House şi 
zise: 

— Domnule James, au fost semnalaţi câţiva suspecți ce încep să 
se apropie de Camdless-Bay. 

— Pe la nord, Perry? 

— Pe la nord. 

Aproape în aceeaşi clipă, întorcându-se din micul port, 
Zermah îşi informă stăpânul că mai multe ambarcaţiuni 
traversau fluviul, îndreptându-se spre malul drept. 

— Vin dinspre Jacksonville? 

— Bineînţeles. 

— Să ne întoarcem la Castle-House, spuse James Burbank, şi să 
nu mai ieşim de acolo sub nici un pretext, Zermah! 

— Prea bine, stăpâne! 

Întorcându-se la ai săi, James Burbank nu le putu ascunde 
faptul că situaţia începea să devină neliniştitoare. în ipoteza 
unui atac, aproape certă acum, era mai bine să fie cu toţii 
preveniţi. 

— Aşadar, spuse domnul Stannard, mizerabilii ăştia, în ajun de a 
fi striviţi de federali, îndrăznesc... 

— Da, răspunse, calm, James Burbank. Texar nu poate scăpa o 
asemenea ocazie de a se răzbuna pe noi, chiar dacă va pieri 
după aceea. Apoi, pierzându-şi cumpătul, continuă: Dar crimele 
omului ăsta vor rămâne veşnic nepedepsite? O să se sustragă 
mereu justiţiei? Într-adevăr, după ce începi să ai îndoieli în ceea 
ce priveşte justiţia umană, începi să te îndoieşti şi de justiţia 
divină... 

— James, îl întrerupse doamna Burbank, acum când nu ne 
putem bizui, după cum se vede, decât pe ajutorul lui Dumnezeu, 
nu îl acuza... 

— Şi să ne punem sub paza lui! adăugă Alice Stannard. 
Recâpâtându-şi sângele rece, James Burbank începu să dea 
ordine pentru a apăra Castle-House. 

— Negrii au fost înştiinţaţi? întrebă Edward Carrol. 


— Vor fi, răspunse James Burbank. Părerea mea este că trebuie 
să ne limităm la apărarea incintei ce protejează parcul din jurul 
reşedinţei. Nu ne putem gândi să oprim la graniţele proprietăţii 
o trupă înarmată, căci este de presupus că asediatorii vor fi în 
număr mare. Cel rnai bine este să strângem apărătorii în jurul 
palâncilor. Dacă din nenorocire, vor trece de pali sadă, Castle- 
House, care a rezistat deja bandelor de seminoli, va reuşi, 
poate, să reziste şi bandiţilor lui Texar. Atât soţia mea, Alice şi 
Dy, cât şi Zermah, căreia le încredinţez pe toate trei, să nu iasă 
din Castle-House, decât la ordinul meu. în cazul în care vom 
simţi că nu mai putem ţine piept, totul este pregătit ca ele să se 
poată salva prin tunelul ce comunică cu micul golf Marino, de pe 
Saint-John. Acolo va sta ascunsă în iarbă o ambarcaţiune cu doi 
dintre oamenii noştri, şi atunci, Zermah, vei urca pe firul apei să 
cauţi adăpost în pavilionul de la Stânca Cedrilor. 

— Dar, tu, James? 

— Şi, dumneata, tată? 

Doamna Burbank şi domnişoara Alice îi apucaseră de braţ, 

una pe James Burbank, cealaltă pe domnul Stannard, ca şi cum 
ar fi sosit deja clipa să fugă din Castle-House. 
— Vom face tot ce. ne va sta în putinţă să venim după voi, 
atunci când nu vom mai avea nici o şansă să ne apărăm, 
răspunse James Burbank. Dar trebuie să îmi făgăduiţi că, dacă 
pericolul devine prea mare, vă veţi retrage în refugiul de la 
Stânca Cedrilor, unde să vă ştim în siguranţă. în felul acesta, 
vom avea mai mult curaj şi mai multă îndrăzneală, pentru a-i 
opri pe aceşti răufăcători şi pentru a rezista până la ultimul 
cartuş. 

Era, evident, cea mai bună soluţie, în cazul în care 
asediatorii, prea numeroşi, aveau să reuşească să pătrundă în 
incintă şi să năvălească în parc, atacând direct Castle-House. 

James Burbank începu numaidecât să-şi adune oamenii. 
Perry şi subadministratorii porniră în goană spre barăci. În mai 
puţin de o oră, pregătiţi de luptă, negrii erau rânduiţi în jurul 
intrării, în faţa palâncilor. Femeile şi copiii se ascunseră în 
pădurile ce înconjurau Camdless-Bay. 

Din nefericire, posibilităţile de a organiza o rezistenţă 
serioasă erau destul de reduse la Castle-House. în împrejurările 
actuale, adică de la începutul războiului, le fusese aproape 
imposibil să-şi procure arme şi muniții în cantitate suficientă 


pentru apărarea plantaţiei. în zadar încercaseră să cumpere din 
Jacksonville. Erau nevoiţi să se mulţumească cu ceea ce aveau 
prin casă, după ultimele lupte susţinute împotriva seminolilor. 

Pe scurt, planul lui James Burbank consta în principal în 
încercarea de a evita incendierea sau invadarea lui Castle- 
House. Nici nu se putea gândi să apere întreg domeniul, să 
salveze şantierele, atelierele, să apere colibele, să împiedice 
devastarea plantaţiei. De-abia dacă avea patru sute de negri în 
stare să se opună asediatorilor, şi oamenii aceştia de ispravă 
nici măcar nu erau înarmaţi aşa cum ar fi fost necesar. Câteva 
duzini de puşti fură distribuite celor mai dibaci, după ce armele 
de precizie fuseseră repartizate lui James Burbank, prietenilor 
săi, lui Perry şi subadministratorilor. Se duseră cu toţii la poarta 
de acces. Acolo rânduiră oamenii în aşa fel încât să fie capabili 
să reziste cât mai mult asaltului ce ameninţa incinta din spatele 
palisadei, apărată, de altfel, de râul ce o înconjura, ale cărui ape 
îi scăldau baza. 

E de la sine înţeles că, în mijlocul acestui tumult, 
Pygmalion, foarte agitat, foarte aferat, se învârtea de colo, colo, 
fără nici un folos. Parcă era unul dintre acei comedianţi de la 
bâlci care au aerul că fac totul şi nu fac nimic, spre marele 
amuzament al publicului. Considerându-se printre apărătorii de 
elită ai reşedinţei, Pyg nici nu se gândea să se amestece cu 
camarazii săi postați afară. Niciodată nu se simţise atât de 
devotat stăpânului său. 

Totul era pregătit, acum nu aveau altceva de făcut decât 
să aştepte. întrebarea era din ce parte va veni atacul. Dacă 
asediatorii soseau dinspre latura de nord a plantaţiei, atunci 
apărarea se putea organiza într-un mod mai eficient. Dacă, 
dimpotrivă, atacau dinspre fluviu, avea să le fie mult mai greu, 
întrucât Camdless-Bay era descoperit în acea zonă. în orice caz, 
era necesar un număr destul de însemnat de ambarcaţiuni 
pentru a transporta rapid o trupă înarmată de pe un mal al lui 
Saint-John pe celălalt. 

lată ce discutau James Burbank, domnii Carrol şi Stannard, 
pândind întoarcerea cercetaşilor ce fuseseră trimişi la marginea 
plantaţiei. 

Nu va trece multă vreme până când aveau să afle modul 
în care va fi început şi condus atacul. 


Pe la orele patru şi jumătate, cercetaşii se întoarseră în 
grabă, după ce părăsiseră liziera nordică a domeniului, şi 
prezentară raportul. 

O coloană de oameni înarmaţi se îndreaptă spre 
Camdless-Bay venind din acea direcţie. Era oare un detaşament 
al miliției districtului, sau doar o parte din derbedeii oraşului, 
ademeniţi de perspectiva unei prăzi bogate şi care acceptaseră 
misiunea de a duce la îndeplinire decizia lui Texar împotriva 
proaspeţilor dezrobiţi? încă nu-şi dădeau seama. în orice caz, 
coloana număra peste o mie de oameni şi era imposibil să i se 
ţină piept cu personalul de pe plantație. Exista, totuşi, speranţa 
că, dacă aveau să ia cu asalt incinta din spatele palisadei, 
Castle-House va putea să opună o rezistenţă mai serioasă şi mai 
îndelungată. 

Era însă evident că această coloană evitase o debarcare în 

micul port din Camdless-Bay, pentru că ar fi întâmpinat mari 
dificultăţi, şi că trecuse fluviul în aval de Jacksonville cu ajutorul 
a cam cincizeci de ambarcaţiuni. Trei sau patru traversări făcute 
cu fiecare dintre acestea fuseseră suficiente pentru efectuarea 
transportului. 
James Burbank procedase, aşadar, cât se poate de înţelept 
atunci când retrăsese tot personalul în incinta parcului de la 
Castle-House, pentru că, dacă nu ar fi luat această măsură de 
precauţie, i-ar fi fost imposibil să apere liziera de la marginea 
domeniului împotriva unei trupe bine înarmate şi cu un efectiv 
de patru ori mai mare decât al său. 

Dar cine îi conducea pe asediatori? Texar în persoană? Nu 
prea era de crezut. Vâzându-se ameninţat de apropierea 
federalilor, spaniolul putea considera o imprudenţă faptul de a 
se pune în fruntea bandei sale. Totuşi, dacă, într-adevăr, o 
făcuse, asta înseamnă că, după ce avea să-şi potolească setea 
de răzbunare, după ce avea să devasteze plantaţia, după ce 
familia Burbank avea să fie masacrată, sau avea să cadă în 
mâinile lui, se gândea să fugă spre teritoriile din sud, poate 
până în Everglades, acele meleaguri îndepărtate ale Floridei 
Meridionale, unde ar fi fost greu să fie prins. 

O asemenea eventualitate, cea mai gravă dintre toate, îl 
preocupa în ceea mai mare măsură pe James Burbank. Din acest 
motiv se hotărâse să-şi pună la adăpost soţia şi fiica, 
încredinţându-le  credincioasei  Zermah, alături de Alice 


Stannard, şi trimiţându-le în refugiul de la Stânca Cedrilor, aflat 
la o milă mai sus de Camdless-Bay. Dacă vor fi siliţi să 
abandoneze locuinţa de la Castle-House, lăsând-o pe mâna 
asediatorilor, Burbank şi prietenii lui vor încerca să le 
întâlnească acolo, pentru a aştepta împreună până când 
siguranţa oamenilor de treabă din Florida avea să fie asigurată 
de protecţia armatei federale. 

Aşa că o ambarcaţiune ascunsă în stuf, păzită de doi 
negri, aştepta la extremitatea tunelului ce punea locuinţa în 
legătură cu Golful Marino. Dar înainte de a ajunge la această 
despărţire, dacă devenea necesară, trebuiau să se apere, să 
reziste vreme de câteva ceasuri, cel puţin până la căderea 
nopţii. La adăpostul întunericului, ambarcaţiunea ar fi putut urca 
nevăzută de nimeni pe firul apei, fără riscul de a fi urmărită de 
şalupele suspecte ce puteau fi văzute dând târcoale pe 
suprafaţa fluviului. 


XI 
SEARA ZILEI DE 2 MARTIE 


James Burbank, prietenii săi şi cea mai mare parte a 
negrilor erau gata de luptă. Nu mai aveau altceva de făcut decât 
să aştepte atacul. Ordinele fuseseră date: să reziste mai întâi în 
spatele palăncilor din jurulincintei, ce apărau parcul, apoi, la 
adăpostul zidurilor lui Castle-House, în cazul în care parcul ar fi 
invadat şi ar trebui să-şi caute refugiu acolo. 

Pe la ora cinci, strigătele, deja destul de clare, arătau că 
asediatorii nu erau departe. Chiar şi fără ele, tot îţi puteai da 
seama uşor că aceştia ocupau toată zona de nord a domeniului. 
în o mulţime de locuri, nori groşi de fum se învârtejeau deasupra 
pădurilor ce acopereau linia orizontului în acea parte. Fabricile 
de cherestea fuseseră incendiate, barăcile negrilor, la fel, nu 
înainte de a fi jefuite. Bieţii oameni nu avuseseră vreme să-şi 
pună bine cele câteva obiecte mai de Doamne-ajută pe care le 
aveau şi le lăsaseră în locuinţele ce, din ajun, deveniseră, prin 
actul de dezrobire, proprietatea lor. Ce strigăte de disperare 
răsunară ca răspuns la urletele bandei, şi ce strigăte de mânie! 
După ce năvăliseră în Camdless-Bay, tâlharii le distruseseră şi le 
furaseră bunurile! 


În vremea asta, urletele se apropiau din ce în ce de 
Castle-House. Flăcări sinistre luminau orizontul înspre nord, de 
parcă soarele ar fi apus în partea aceea. Uneori, valuri fierbinţi 
de fum răzbăteau până la castel. Se auzeau trosnete puternice 
— erau lemnele uscate îngrămădite în punctele de lucru de pe 
plantație. O explozie violentă arătă că unul dintre cazanele din 
atelierele de cherestea sărise în aer. Devastarea se dezvăluia în 
toată grozăvia ei. 

În momentul acela, James Burbank, domnii Carrol şi 
Stannard se aflau în faţa porţii de la intrarea în incintă. Acolo, 
luau în primire ultimele detaşamente de negri ce se retrăgeau, 
încetul cu încetul, şi le rânduiau pe poziţii. Se aşteptau, din clipă 
în clipă, să dea ochii cu asediatorii. Fără îndoială că un răpăit 
mai intens de Împuşcături le va indica momentul în care se vor 
afla la mică distanţă de palisadă. Ar fi reuşit să o ia cu asalt cu 
atât mai uşor, cu cât primele pâlcuri de arbori se aflau la cel 
mult cincizeci de yarzi de palănci, aşa că se puteau apropia la 
adăpostul lor, iar gloanţele ar fi pornit înainte de a fi zărite 
puştile. 

După ce ţinură sfat, James Burbank şi prietenii lui 
considerară oportun să-şi aşeze oamenii în spatele palisadei. în 
felul acesta, negrii care aveau arme erau mai puţin expuşi, 
trăgând prin unghiul pe care îl formau capetele ascuţite ale 
palăncilor în partea lor superioară. Apoi, când asediatorii vor 
încerca să treacă peste râuleţ, pentru a lua cu asalt incinta, vor 
reuşi, poate, să îi respingă. 

Ordinul fu executat. Negrii se întoarseră în interior şi, tocmai 
când se pregăteau să închidă poarta, James Burbank aruncă o 
ultimă privire afară şi zări un om care alerga de-i sfârâiau 
călcâiele, ca şi cum ar fi vrut să caute refugiu la Castle-House. 
Asta şi voia, căci câteva Împuşcături, trase dintr-un copac din 
apropiere, făcură să-i şuiere gloanţe pe la ureche. Trecu dintr- 
unsalt peste podeţ şi se văzu, în sfârşit, în siguranţă, în spatele 
porţii ce fu închisă numaidecât şi zăvorâtă temeinic. 

— Cine sunteţi? îl întrebă James Burbank. 

— Unul dintre funcţionarii domnului Harvey, corespondentul 
dumneavoastră la Jacksonville. 

— Domnul Harvey te-a trimis la mine cu veşti? 

— Da, şi cum fluviul era supravegheat, nu am putut veni direct 
pe firul apei. 


— Şi aţi putut să vă amestecați printre milițieni, printre 
asediatori, fără să treziţi bănuieli? 

— Da. Sunt însoţiţi de o trupă întreagă de jefuitori. M-am pierdut 
printre ei, şi de îndată ce am avut ocazia să o şterg, am şi fâcut- 
O, cu riscul câtorva Împuşcături. 

— Bine, prietene! Mulţumesc! Fără îndoială că ai câteva rânduri 
de la Harvey pentru mine! 

— Da, domnule Burbank. Poftiţi! 

James Burbank luă biletul şi îl citi. Domnul Harvey îi 
spunea că putea avea toată încrederea în mesagerul lui, John 
Bruce, pentru devotamentul căruia punea mâna-n foc. După îl 
va asculta, domnul Burbank urma să vadă ce putea să facă 
pentru securitatea alor săi. 

În clipa aceea, răsunară câteva împuşcături. Nu mai aveau 
nici o clipă de pierdut. 

— Ce vrea domnul Harvey să aflu prin intermediul 
dumneavoastră? 

— Mai întâi, răspunse John Bruce, faptul că trupa înarmată ce a 
trecut fluviul pentru a se năpusti asupra plantaţiei de la 
Camdless-Bay numără între o mie patru sute şi o mie cinci sute 
de oameni. 

— Aşa am apreciat şi eu. Şi? Texar e în fruntea lor? 

— Domnului Harvey» i-a fost imposibil să afle, răspunse John 
Bruce. Este, însă, sigur că Texar nu se mai află la Jacksonville de 
douăzeci şi patru de ore! 

— Aici se ascunde o nouă maşinaţie a acestui netrebnic, zise 
James Burbank. 

— Da, răspunse John Bruce, este şi părerea domnului Harvey. 
De altfel, Texar n-are nevoie să fie aici, pentru ca ordinul de a-i 
împrăştia pe sclavii dezrobiţi să fie executat 

— Să-i împrăştie, strigă James Burbank, să-i împrăştie punând 
foc şi jefuind! 

— Aşa că domnul Harvey e de părere că aţi face bine ca, atât 
cât mai aveţi vreme, să vă puneţi familia la adăpost, trimiţând-o 
cât mai departe de Castle-House. 

—  Castle-House este în stare să reziste, răspunse James 
Burbank, şi nu-l vom părăsi decât dacă situaţia devine critică. 
Nimic nou la Jacksonville? 

— Nimic, domnule Burbank. 

— Şi trupele federale n-au făcut încă nici un pas spre Florida? 


— Nici unul, de când au ocupat Femandina şi Golful Saint-Mary. 
— Aşadar, scopul misiunii dumneavoastră?... 

— Mai întâi, să vă informez că împrăştierea sclavilor este doar 
un pretext, inventat de Texar, pentru a devasta plantaţia şi a vă 
lua prizonier! 

— Nu ştiţi, insistă James Burbank, dacă Texar este în fruntea 
acestor răufăcători? 

— Nu, domnule Burbank. Domnul Harvey a încercat în zadar să 
afle acest lucru. Eu însumi, de când am plecat din Jacksonville, 
nu am reuşit să mă informez în această privinţă. 

— Şi oamenii miliției, care s-au alăturat acestei bande de 
asediatori, sunt numeroşi? 

— Cel mult o sută, răspunse John Bruce. Dar banda ce-i 
însoţeşte este alcătuită din cei mai temuţi răufăcători. Texar le-a 
dat arme, şi tare mi-e teamă că o să-şi facă de cap. Vă repet, 
domnule Burbank, părerea domnului Harvey este că aţi face 
bine să părăsiţi imediat Castle-House. în acest sens, m-a 
însărcinat să vă spun că vă pune la dispoziţie căsuţa lui de la 
Hampton-Red. Căsuţa aceasta se află ia aproximativ zece mile 
în amonte, pe malul drept al fluviului. Acolo puteţi fi în siguranţă 
câteva zile... 

— Da... ştiu! 

— Aş putea să vă conduc în secret acolo, împreună cu familia 
dumneavoastră, cu condiţia să părăsiţi Castle-House chiar în 
clipa asta, înainte ca orice încercare de a vă pune la adăpost să 
devină imposibilă... 

—Îi mulţumesc domnului Harvey şi vă mulţumesc, de 
asemenea, şi dumneavoastră, prietene, spuse James Burbank. 
N-am ajuns încă până acolo. 

— Cum doriţi, domnule Burbank, răspunse John Bruce. Rămân la 
dispoziţia dumneavoastră, în cazul în care veţi avea nevoie de 
serviciile mele. 

Atacul ce începu chiar în acel moment îi captă întreaga 
atenţie lui James Burbank. 

O salvă violentă izbucni pe neaşteptate, fără ca asediatorii 
să poată fi, deocamdată, zăriţi, întrucât se ţineau la adăpostul 
primilor arbori. O ploaie de gloanţe se abătu asupra palisadei, 
fără sâ-i provoace, totuşi, mari stricăciuni. Din nefericire, James 
Burbank şi tovarăşi săi nu puteau riposta aşa cum ar fi trebuit, 
întrucât aveau la dispoziţie doar vreo patruzeci de puşti. în 


acelaşi timp, fiind pe poziţii mai bune de tragere, ţinteau mai 
precis decât milițienii aşezaţi în fruntea atacatorilor. Aşa că 
destui de mulţi dintre aceştia, aflaţi la lizieră, fură atinşi. 

Lupta aceasta de la distanţă dură aproximativ o jumătate 
de oră, mai degrabă în avantajul personalului de la Camdless- 
Bay. După care atacatorii se năpustiră asupra incintei, luând-o 
cu asalt. întrucât intenționau să o atace din mai multe puncte 
deodată, se înarmaseră cu scânduri şi bârne luate din şantierele 
plantaţiei mistuite acum de flăcări. Aruncate în mai multe locuri 
peste apa râuleţului, aceste podeţe improvizate le îngăduiră 
oamenilor spaniolului să ajungă la baza palisadei, nu însă fără a 
suferi numeroase pierderi, mulţi fiind răniţi sau omorâţi. Și 
atunci se agăţară de ţăruşi, se câţârară unii peste alţii, dar nu 
reuşiră să treacă. înfuriaţi că li se incendiaseră casele, negrii îi 
respingeau cu mult curaj. Cu toate acestea, era limpede că 
apărătorii domeniului nu aveau cum să se afle în toate punctele 
amenințate de un mult prea mare număr de inamici. Până la 
căderea nopţii, reuşiră, totuşi, să le ţină piept, având doar câţiva 
răniţi, şi nici aceştia grav. James Burbank şi Walter Stannard, 
deşi nu se cruţaseră deloc, nu aveau nici măcar o zgărietură. 
Doar Edward Carrol, cu umărul sfâşiat de un glonţ, fu nevoit să 
se întoarcă în holul reşedinţei, unde doamna Burbank, Alice şi 
Zermah îi dădură toate îngrijirile. 

Noaptea, însă, avea să vină în sprijinul asediatorilor. La 
adăpostul întunericului, cam cincizeci dintre cei mai hotărâți se 
apropiara de poartă şi o atacară cu securile. Poarta rezistă. Fără 
îndoială că nu ar fi reuşit s-o spargă pentru a pătrunde în 
incintă, dacă nu ar fi fost ajutaţi de îndrăzneala unuia dintre ei. 

Într-adevăr, în bună parte clădirile anexă luaseră dintr-o 
dată foc, şi flăcările, mistuind lemnul foarte uscat, cuprinseserâă 
şi palăncile de care erau lipite. James Burbank se repezi spre 
partea incendiată a incintei, dacă nu să stingă focul, măcar să o 
apere. Atunci, la lumina flăcărilor, putu zări cum un om ţâşneşte 
prin fum, se năpusteşte şi trece peste râuleţ pe bârnele 
îngrămădite la suprafaţa acestuia. 

Era unul dintre asediatori ce reuşise sâ pătrundă în parc 
pe latura dinspre Saint-John, furişându-se prin stuful de pe mal. 
Apoi, fără să fie văzut, se strecurase într-unui dintre grajduri. 
Acolo, cu riscul de a pieri în flăcări, dăduse foc la câteva legături 
de paie pentru a distruge acea porţiune a întăriturii. 


Palisada cedase. în zadar încercară James Burbank şi 
tovarăşii săi să blocheze trecerea. O masă de oameni se năpusti 
numaidecât prin spărtură, şi parcul fu invadat de câteva sute de 
atacatori. 

Căzură mulţi, şi de o parte, şi de alta, căci se ajunsese la 
lupta corp la corp. împuşcăturile râpâiau din toate direcţiile. 
Curând, Castle-House era în întregime împresurat, în vreme ce 
negrii, copleșiți de numărul duşmanilor, împinşi- în afara 
parcului, erau siliţi să fugă în pădurile din Camdless-Bay. 
Luptaseră atât cât le stătuse în puteri, cu devotament, cu curaj, 
dar, dacă ar fi încercat să reziste în continuare în aceste condiţii 
inegale, ar fi însemnat sâ fie măcelăriți până la ultimul. 

James Burbank, Walter Stannard, Perry, 
subadministratorii, John Bruce, care, de asemenea, se bătuse ca 
un leu, împreună cu câţiva negri, fuseseră nevoiţi să se retragă 
în spatele zidurilor de la Castle-House. 

Era aproape opt seara. Noaptea era întunecată spre vest. 
Spre nord, cerul era încă luminat de focurile aprinse pe 
plantație. 

James Burbank şi Walter Stannard intrară în goană. 

— Trebuie sâ fugiţi, spuse gâfâind James Burbank, trebuie să 
fugiţi chiar în clipa asta! Fie că bandiții ăştia pătrund aici cu 
forţa, fie că aşteaptă până în momentul în care vom fi obligaţi să 
ne predăm, sunteţi în pericol dacă rămâneţi! Ambarcaţiunea 
este pregătită! E timpul sâ plecaţi! Draga mea soţie, Alice, vă 
implor, plecaţi împreună cu Zermah şi cu Dy la Stânca Cedrilor! 
Acolo veţi fi în siguranţă, şi dacă vom fi obligaţi la rândul nostru 
să fugim, o sâ ne întâlnim... 

— Tată, spuse domnişoara Alice, vino cu noi, şi dumneavoastră, 
domnule Burbank! 

— Da, James, da! Vino! strigă doamna Burbank. 

— Eu! exclamă James Burbank. Să las Castle-House pe mâna 
netrebnicilor ăstora! Niciodată, atâta vreme cât mai este posibil 
să rezistăm! Putem sâ le ţinem piept încă multă vreme! Şi, 
atunci când vă vom şti în siguranţă, ne vom apăra cu şi mai 
multă îndârjire! 

— James! 

— Trebuie! 


Urlete şi mai înfricoşătoare sfâşiară întunericul nopţii. Uşa 
răsuna de loviturile asediatorilor ce atacau acum faţada 
principală a lui Castle-House, pe latura dinspre fluviu. 

— Plecaţi! strigă James Burbank. S-a întunecat deja! N-o să fiţi 
văzute! Plecaţi! Ne paralizaţi şi nouă mişcările, rămânând aici! 
Pentru numele lui Dumnezeu, plecaţi! 

Zermah o luă înainte, ţinând-o de mână pe micuța Dy. 
Doamna Burbank trebui sâ se smulgă din braţele soţului său, 
domnişoara Alice din cele ale tatălui ei. Dispărură amândouă pe 
scara ce ducea spre subsol pentru a cobori în tunelul ce făcea 
legătura cu Golful Marino. 

— Şi acum, prieteni, zise James Burbank, adresându-se lui Perry, 
sub-administratorilor şi celor câţiva negri care nu-l părăsiseră, 
sâ ne apărăm până la moarte! 

Urcară cu toţii în urma lui pe scara mare din hol şi se 
postară la ferestrele de la primul etaj. De acolo, răspunseră 
sutelor de gloanţe ce zgâriau faţada lui Castle-House cu 
împuşcături mai rare, dar mai precise, pentru că trăgeau la 
grămadă. Atacatorii trebuiau-cu orice preţ să treacă de uşa 
principală fie spărgând-o cu securea, fie dându-i foc. De data 
asta nimeni n-avea să le mai facă o breşă pentru a intra în 
locuinţă. Ceea ce reuşiseră împotriva unei palisade de lemn nu 
avea nici un efect împotriva unor ziduri de piatră. 

In vremea asta, furişându-se la adăpostul întunericului din 
ce în ce mai adânc, cam douăzeci de oameni hotărâți se 
apropiară de peron. Atacară uşa cu şi mai multă violenţă. Era, 
însă, tare ca o stâncă şi rezista loviturilor de secure şi de 
târnăcop. Tentativa aceasta costă viaţa mai multor asediatori, 
căci felul în care erau dispuse ferestruicile înguste săpate în 
zidurile lui Castle-House îngăduia concentrarea tirului asupra 
acelui punct. 

Totodată, situaţia asediaţilor se agrava şi din alta cauză. 
Muniția era pe terminate. James Burbank, prietenii săi, 
subadministratorii, negrii ce primiseră puşti o consumaseră în 
cea mai mare parte, în cele trei ceasuri de când dura acest 
asalt. Dacă vor fi siliţi să reziste în continuare, cum aveau sâ o 
facă, de vreme ce ajunseseră la ultimul cartuş? Erau, oare, 
nevoiţi să lase Castle-House în ghearele acestor descreieraţi 
care vor preface reşedinţa într-un morman de ruine? 


Şi, totuşi, nu aveau altceva de făcut, dacă asediatorii reuşeau sâ 
forţeze uşa care deja începuse sâ se clatine. James Burbank 
vedea şi el câ nu există nici o altă posibilitate, dar se încăpăţâna 
sâ mai aştepte. Se putea întâmpla orice. Acum nu mai avea de 
ce sâ se teamă, nici pentru doamna Burbank, nici pentru fiica 
lui, nici pentru Alice Stannard. Şi, ca nişte adevăraţi bărbaţi, era 
de datoria lor să lupte până la ultima suflare împotriva acestei 
adunături de ucigaşi, incendiatori şi jefuitori. 

— Mai avem muniții pentru un ceas! anunţă James Burbank. Să 
le folosim, prieteni, şi să nu cedăm duşmanului Castle-House al 
nostru! 

Nici nu-şi încheiase fraza, când o bubuitură înăbuşită se auzi în 
depărtare. 

— O lovitură de tun! strigă el. 

O altă bubuitură se auzi dinspre vest, de pe celălalt mal al 
fluviului. 

— încă o lovitură! strigă şi domnul Stannard. 

— Ascultaţi! strigă, din nou, James Burbank. 

O a treia detunătură, adusă de o pală de vânt, se auzi şi mai 
desluşit. 

— Să fie un semnal pentru a-i rechema pe malul drept'? întrebă 
Walter Stannard. 

— Poate, răspunse John Bruce. S-ar putea să fie o alarmă. 

— Da, dar dacă aceste trei lovituri de tun n-au fost trase din 
Jacksonville? zise administratorul. 

— Au fost trase de navele federale! exclamă James Burbank. Să 
fi reuşit, în sfârşit, flotila să pătrundă pe Saint-John şi să urce pe 
firul apei? 

Nu era, de fapt, imposibil ca vasele comandorului Dupont să fi 
pus stăpânire pe fluviu, cel puţin în partea sa inferioară. 

Dar nici vorbă de aşa ceva. Cele trei lovituri de tun 
fuseseră trase de bateria din Jacksonville. Ceea ce deveni 
curând cât se poate de limpede, căci nu fură urmate şi de altele. 
Nu exista, aşadar, nici o luptă între navele nordiste şi trupele 
confederate, fie pe Saint-John, fie pe plaiurile districtului Duval. 

Şi nu mai exista nici o îndoială că fusese un semnal de 
adunare, destinat comandanților detaşamentului de miliţie. 
Chiar atunci, Perry, care se dusese la una dintre ferestruicile 
laterale, strigă: 

— Se retrag! Se retrag! 


James Burbank şi tovarăşii săi se năpustiră spre 
ferestruica din centru şi o întredeschiseră. 

Loviturile de secure nu mai răsunau în uşă. împuşcăturile 
încetaseră. Nu se mai vedea nici picior de asediator. Dacă 
strigătele, urletele lor le mai ajungeau încă la urechi, era 
limpede că îşi luaseră, totuşi, tălpăşiţa. 

Aşadar, autorităţile din Jacksonville fuseseră obligate de 
cine ştie ce împrejurare să cheme toată această trupă înapoi, pe 
celălalt mal al lui Saint-John. Fără îndoială că fusese stabilit să 
se tragă trei lovituri de tun în cazul în care poziţiile 
confederaţilor vor fi amenințate de mişcările escadrei. Aşa că 
asediatorii îşi întrerupseseră pe neaşteptate ultimul asalt. Acum 
mărşăluiau peste câmpurile pârjolite ale domeniului, pe drumul 
luminat de flăcări, şi, o oră mai târziu, aveau să treacă fluviul în 
ambarcaţiunile ce îi aşteptaseră două mile mai sus de 
Camdless-Bay. 

Curând, strigătele se stinseră în depărtare. Zgomotul 

împuşcăturilor fu înlocuit de o linişte deplină, de parcă tăcerea 
morţii se aşternuse peste plantație. 
Era ora nouă şi jumătate seara. James Burbank şi tovarăşii săi 
coborâră la parter, în hol. Acolo se afla Edward Carrol, întins pe 
un divan, rănit uşor, mai degrabă slăbit din pricină că pierduse 
mult sânge. 

Îi povestiră şi lui ce se întâmplase ca urmare a semnalului 
trimis de la Jacksonville. Cei de la Castle-House nu mai aveau, 
cel puţin în momentul de faţă, de ce să se teamă de banda lui 
Texar. 

— Da, desigur, spuse James Burbank, dar tot violenţa şi tot 
arbitrariul sunt acum la putere, înlocuind legea! Mizerabilul ăsta 
a vrut să-mi împrăştie negrii dezrobiţi şi i-a împrăştiat! A vrut să 
se răzbune şi să-mi distrugă plantaţia, şi iată că mi-a prefâcut-o 
în ruine! 

— James, zise Walter Stannard, putea să fie mult mai râu. 
Gândeşte-te că nimeni dintre noi nu şi-a pierdut viaţa apărând 
Castle-House. Soţia ta, fiica ta sau fiica mea ar fi putut cădea în 
mâinile răufăcătorilor, nu să fie la adăpost cum sunt acum. 

— Ai dreptate, Stannard! Dumnezeu fie lăudat! Ceea ce s-a 
făcut din ordinul lui Texar nu va rămâne nepedepsit, şi voi şti să 
fac dreptate pentru sângele vărsat! 


— Poate, interveni atunci Edward Carrol, că doamna Burbank, 
Alice, Dy şi Zermah nu trebuiau să părăsească reşedinţa? Ştiu 
că eram la mare ananghie atunci!...Totuşi, acum aş prefera să le 
ştiu aici! 

— Plec, chiar înainte de a se face ziuă, după ele, răspunse James 
Burbank. Probabil că sunt foarte tulburate, şi trebuie să le 
liniştesc. Voi vedea atunci dacă este cazul să le aduc înapoi la 
Castle-House, sau să le mai las câteva zile la Stânca Cedrilor! 

— Da, încuviinţă domnul Stannard, nu trebuie să ne pripim. 
Poate că încă nu s-a terminat totul, şi, atâta vreme cât 
Jacksonville va fi în stăpânirea lui Texar, avem de ce să ne 
temem. 

— Tocmai de aceea voi acţiona cu prudenţă, continuă James 
Burbank. Perry, ai grijă să pregăteşti o barcă cu puţin înainte de 
ivirea zorilor. Un om va fi suficient ca să urcăm... 

Un țipăt plin de durere, un apel disperat îl întrerupse dintr-o 
dată. Ţipătul venea dinspre peluza din faţa locuinţei. Aproape 
numaidecât fu urmat de aceste cuvinte: 

— Tată!...Tată! 

— Glasul fiicei mele! strigă domnul Stannard. 

— Ah! Cine ştie ce nenorocire s-a mai întâmplat! exclamă James 
Burbank. 

Şi, dând uşa de perete, se năpustiră amândoi afară. 
Domnişoara Alice era acolo, la câţiva paşi, lângă doamna 
Burbank ce zăcea pe jos. Nici Dy, nici Zermah nu erau cu ele. 

— Copilul meu! ţipă James Burbank. 

Auzindu-i vocea, doamna Burbank se ridică. Nu putu să 
vorbească, întinse braţele spre fluviu. 

— Răpite!... Răpite!... 

— Da!... De Texar! spuse Alice. 

Apoi se prăbuşi la picioarele doamnei Burbank. 


XII 
URMĂTOARELE ŞASE ZILE 


Atunci când doamna Burbank şi domnişoara Alice o 
porniseră prin tunelul ce ducea la Golful Marino, pe malul lui 
Saint-John, Zermah mergea în faţa lor. Aceasta o ţinea de mână 


pe micuță, iar în cealaltă avea un felinar a cărui slabă licărire le 
lumina drumul. Ajunsă la capătul tunelului, Zermah o rugase pe 
doamna Burbank să aştepte. Voia să se convingă că 
ambarcaţiunea şi cei doi negri ce trebuiau să le ducă la Stânca 
Cedrilor se aflau la locul de întâlnire. După ce deschisese uşa de 
la capătul tunelului, înaintase spre fluviu. 

Să fi trecut un minut, nu mai mult de un minut, de când 
doamna Burbank şi domnişoara Alice pândeau întoarcerea lui 
Zermah şi, deodată, tânăra îşi dădu seama că micuța Dy nu mai 
era lângă ele. 

— Dyl... Dy! strigă doamna Burbank, cu riscul de a trăda 
prezenţa lor acolo. 

Copila nu răspunse. Obişnuită să o urmeze întotdeauna pe 
Zermah, ieşise din tunel, în partea dinspre golf, fără ca mama ei 
să observe. 

Deodată, se auziră nişte gemete. Presimţind o nouă 
primejdie, fără să se întrebe dacă nu cumva le ameninţa chiar 
pe ele, doamna Burbank şi domnişoara Alice se năpustiră afară, 
alergând spre malul fluviului, şi ajunseră acolo doar cât să vadă 
o ambarcaţiune îndepărtându-se în întuneric. 

— Aici... aici! E Texar! strigă Zermah. 
— Texar! Texar! ţipă, la rândul ei, domnişoara Alice. 

Şi, întinzând mâna, îl arătă pe spaniol, luminat de flăcările 
incendiului de la  Camdless-Bay, în picioare, în spatele 
ambarcaţiunii ce nu întârzie să se mistuie în noapte. 

După care se aşternu liniştea. 

Cei doi negri, înjunghiaţi, zăceau pe pământ. 

Atunci, înnebunită, urmată de Alice care nu reuşi să o 
oprească, mama se repezi spre mal, chemându-şi fiica. 
Strigătele sale nu primiră nici un răspuns. Ambarcaţiunea 
dispăruse, fie că bezna o ascundea privirilor, fie că traversa 
fluviul ca să acosteze în cine ştie ce punct de pe malul stâng. 

Căutarea se prelungi inutil vreme de un ceas. în cele din 
urmă, ajunsă la capătul puterilor, doamna Burbank se prăbuşi 
pe mal. Dând dovadă de o extraordinară energie, domnişoara 
Alice reuşi să o ridice pe nenorocita mamă, să o sprijine şi 
aproape că o căra singură. Departe, în direcţia lui Castle-House, 
răsunau  împuşcăturile şi, uneori, se auzeau răcnetele 
înspăimântătoare ale bandei dezlănţuite. Şi, totuşi, trebuiau să 
se întoarcă acolo! Trebuiau să intre în locuinţă prin tunel şi să 


reuşească să deschidă uşa ce dădea spre scara din subsol. 
Odată ajunse acolo, avea să izbutească domnişoara Alice să se 
facă auzită? 

Tânăra o trăgea după ea pe doamna Burbank care nu mai 
era conştientă de ceea ce făcea. întorcându-se de-a lungul 
râului, fură nevoite să se oprească de nenumărate ori. în orice 
clipă puteau cădea în mâna uneia dintre cetele ce devastau 
plantaţia. Ar fi fost mai bine să aştepte ivirea zorilor? Dar, pe 
mal, în pustietatea aceea, cum să-i asigure doamnei Burbank 
îngrijirile de care avea nevoie în starea în care se afla? Aşa că 
domnişoara Alice se hotări să răzbească cu orice preţ până la 
Castle-House. Şi, totuşi, cum meandrele fluviului făceau drumul 
mai lung, se gândi că era mai bine să o ia direct peste câmp, 
călăuzindu-se după lumina colibelor în flăcări. Ceea ce şi făcu şi, 
astfel, ajunse în apropierea locuinţei. 

Acolo doamna Burbank se prăbuşi, fără să fie în stare să 
mai facă vreo mişcare, în vreme ce domnişoara Alice însăşi se 
simţea atât de sleita, încât de-abia se mai ţinea pe picioare. 

În momentul acela, detaşamentul de miliţie, urmat de 
hoarda de jefuitori, după ce renunţase la asalt, era deja departe 
de incintă. Nu se mai auzea nici un strigăt, nici în exterior, nici în 
interior. Domnişoara Alice crezu că asediatorii, după ce 
cuceriseră Castle-House, plecaseră fără să mai lase acolo pe nici 
unul dintre apărătorii acestuia. Atunci, cuprinsa de groaza, se 
prăbuşi la rândul ei, sfârşita, scoțând un ultim geamăt, ca o 
ultimă chemare în ajutor. Auzind-o, James Burbank şi prietenii 
lui se năpustiră afară. Acum aflaseră tot ce se petrecuse în 
Golful Marino. Ce mai conta că bandiții se retrăseseră? Ce mai 
conta că nu mai aveau de ce să se teamă că vor cădea în 
mâinile lor? Li se întâmplase o nenorocire îngrozitoare. Micuța 
Dy era în puterea lui Texar! 

lată ceea ce povesti domnişoara Alice în fraze întretăiate 
de suspine. lată ce auzi doamna Burbank care îşi revenise în 
simţiri şi acum plângea în hohote. lată ceea ce aflară James 
Burbank, Stannard, Carrol, Perry şi cei câţiva tovarăşi ai lor. 
Sărmanul copil răpit, dus cine ştie unde, în mâinile celui mai 
crud duşman al tatălui ei! Ce nenorocire mai mare s-ar fi putut 
întâmpla? Era, oare, posibil ca viitorul să aducă dureri şi mai 
mari familiei acestea? 


Erau cu toţii zdrobiţi de această lovitură. După ce o duseră 
pe doamna Burbank în camera ei şi o aşezară în pat, 
domnişoara Alice rămase lângă ea. 

Jos, în hol, James Burbank încerca să se concentreze 
asupra a ceea ce era de făcut pentru a o regăsi pe Dy, pentru a 
o smulge, împreună cu Zermah, din mâinile lui Texar. Da, nu 
exista nici o îndoială în această privinţa, credincioasa metisa va 
face totul să o apere pe copilă până la moarte! Dar, prizoniera 
unui ticălos mânat de o ură personală, nu avea să plătească cu 
viaţa denunţurile împotriva lui? 

Atunci, James Burbank se simţi vinovat că-şi obligase soţia 
să părăsească locuinţa, că-i pregătise o evadare care se 
terminase atât de nefericit. Doar întâmplarea făcuse ca Texar să 
se afle în Golful Marino? Bineînţeles că nu. Texar, într-un fel sau 
altul, ştia de existenţa tunelului. îşi spuse că apărătorii lui 
Camdless-Bay vor încerca, poate, să scape pe acolo, atunci când 
nu vor mai putea ţine piept asediatorilor. Şi, după ce îşi 
condusese trupa pe malul drept al fluviului, după ce forţase 
palisada ce împrejmuia incinta, după ce îi silise pe James 
Burbank şi pe ai săi să se refugieze în spatele zidurilor lui 
Castle-House, fără îndoială că venise să stea la pândă în 
apropierea Golfului Marino, împreună cu câţiva dintre complicii 
lui. Acolo îi atacaseră prin surprindere pe cei doi negri ce păzeau 
ambarcaţiunea, îi înjunghiaseră pe cei doi nenorociţi ale căror 
strigăte nu putuseră fi auzite în tumultul asaltului. Apoi spaniolul 
nu avusese altceva de făcut decât să aştepte să apară Zermah, 
şi, puţin după ea, micuța Dy. Văzându-le singure, se gândise că 
nici doamna Burbank, nici soţul ei, nici prietenii lor nu se 
hotărâseră încă să fugă din Castle-House. Aşadar, trebuia să se 
mulţumească doar cu prada aceasta, drept care le înşfăcase pe 
fetiţă şi pe metisă, ducându-le în cine ştie ce bârlog neştiut, 
unde va fi imposibil să fie găsite. 

Şi, de fapt, ce lovitură mai cumplită ar fi putut da ticălosul 
acesta familiei Burbank? Nici dacă le-ar fi smuls inima, tatăl şi 
mama micuţei Dy nu ar fi suferit mai mult! Supraviețuitorii de la 
Camdless-Bay avură parte de o noapte de coşmar. Nu trebuiau, 
oare, să se teamă, între altele, că asediatorii au de gând să se 
întoarcă, mai numeroşi şi mai bine înarmaţi, ca sâ-i facă pe 
apărătorii de la Castle-House să se predea? Din fericire, lucrul 


acesta nu se întâmplă. Răsări soarele, fără ca James Burbank şi 
tovarăşi săi să fi fost puşi în stare de alertă de un nou atac. 

Şi totuşi, cât de util ar fi fost pentru ei să ştie din ce cauză 
fuseseră trase cele trei lovituri de tun din ajun şi de ce se 
retrăseseră asediatorii, atunci când cu un ultim efort — un efort 
de doar un ceas — ar fi cucerit Castle-House. Puteau, oare, 
spera că acest apel era legat de cine ştie ce mişcare a 
federalilor la gurile lui Saint-John? Vasele comandorului Dupont 
erau oare stăpâne pe Jacksonville? Nimic n-ar fi fost mai de 
dorit, în interesul lui James Burbank şi alor săi. Ar fi putut pomi 
în deplină siguranţă în căutarea micuţei Dy şi a lui Zermah, fără 
să precupeţească nici un efort, şi să-l atace direct pe Texar, 
dacă spaniolul nu cumva bătuse deja în retragere, împreună cu 
partizanii săi, urmărindu-l ca instigator al atacului de la 
Camdless-Bay, şi, mai ales, ca autor al dublei răpiri a metisei şi 
a copilului. 

De data asta, nu mai putea fi vorba de nici un alibi de 
natura celui invocat de spaniol la începutul acestei poveşti, 
atunci când compăruse în faţa magistratului din Saint- 
Augustine. Dacă Texar nu se afla în fruntea acelei bande de 
răufăcători ce invadase Camdless-Bay — ceea ce mesagerul 
domnului Harvey nu îi putuse confirma lui James Burbank —, 
ultimul strigăt al lui Zermah arătase cât se poate de clar că 
participase direct la răpire. Şi, de altfel, nu-l recunoscuse 
domnişoara Alice în momentul în care ambarcaţiunea în care se 
afla se îndepărta de țărm? 

Da! Justiţia federală va şti cum să-l facă pe acest ticălos 
să mărturisească în ce loc îşi dusese victimele şi să-l 
pedepsească pentru crimele pe care nu le mai putea nega. 

Din nefericire, nimic nu veni să confirme ipotezele lui 
James Burbank cu privire la sosirea flotilei nordiste în apele 
fluviului Saint-John. La data aceea, 3 martie, nici o navă nu 
părăsise încă Golful Saint-Mary. Ceea ce avea să fie demonstrat 
cât se poate de limpede de informaţiile culese chiar în aceeaşi zi 
de unul dintre subadministratori, de pe malul celălalt al fluviului. 
Nici un bastiment nu se arătase încă în dreptul farului Pablo. 
Acţiunile  federalilor se  limitaseră la ocuparea localităţii 
Fernandina şi a fortului Clinch. Se părea că flota comandorului 
Dupont nu voia să înainteze decât cu maximă circumspecţie 
până în centrul Floridei. Cât priveşte Jacksonville, partidul 


răzvrătiţilor continua să fie stăpân pe situaţie. După incursiunea 
de la Camdless-Bay, spaniolul reapăruse în oraş. începuse să 
organizeze rezistenţa, în eventualitatea în care canonierele lui 
Stevens vor încerca să treacă de gurile fluviului. Fără îndoială 
că, în ajun, se întorsese în oraş cu banda lui de jefuitori, din 
pricina unei alarme false. La urma urmei, Texar nu se răzbunase 
destul, acum că plantaţia era devastată, atelierele distruse de 
incendiu, negrii răspândiţi prin pădurile din district, colibele lor 
prefăcute în scrum şi, în sfârşit, micuța Dy răpită, dispărută fără 
urmă? 

James Burbank o căută zadarnic chiar în acea dimineaţă, 
împreună cu Walter Stannard, urcând pe malul drept al fluviului. 
Explorară fără nici un rezultat cele mai mărunte golfuri, căutând 
un indiciu al traseului urmat de ambarcaţiune. Această căutare 
era, totuşi, incompletă, căci trebuiau să cerceteze, cu aceeaşi 
minuţiozitate, şi malul stâng. 

Dar, în acel moment, era posibil? Nu era mai bine să 
aştepte până când Texar şi partizanii săi vor fi puşi cu botul pe 
labe de sosirea federalilor? Nu ar fi fost o imprudenţă să îi lase 
singuri pe doamna Burbank, în starea în care se afla, pe 
domnişoara Alice, care nu putea să o părăsească, pe Edward 
Carrol, țintuit la pat pentru câteva zile, când o întoarcere a 
asediatorilor era încă posibilă? 

Şi, ceea ce era încă şi mai îngrozitor, James Burbank nici 
nu se putea gândi să depună plângere împotriva lui Texar, nici 
pentru devastarea domeniului său, nici pentru răpirea lui 
Zermah şi a fetiţei. Singurul magistrat căruia i s-ar fi putut 
adresa era chiar autorul acestor crime. Trebuia, aşadar, să 
aştepte până când justiţia avea să-şi reintre în drepturi la 
Jacksonville. 

— James, spuse domnul Stannard, chiar dacă pericolele ce îţi 
ameninţă copilul sunt cumplite, cel puţin Zermah e cu ea, şi te 
poţi bizui pe devotamentul ei până... 

— Până la moarte... fie! răspunse James Burbank. Şi când 
Zermah va fi moartă?... 

— Ascultă-mă, dragul meu James, continuă domnul Stannard. 
Dacă ne gândim bine, nu e în interesul lui Texar să ajungă până 
aici.' încă nu a plecat din Jacksonville, şi, câtă vreme va rămâne 
în oraş, cred că victimele lui nu trebuie să se teamă de un act 
de violenţă din partea lui. Copilul tău nu poate fi oare o 


garanţie, un zălog împotriva represaliilor la care trebuie să se 
aştepte, nu numai din partea ta, ci, de asemenea, şi din partea 
justiţiei federale, pentru că a dat jos autorităţile din Jacksonville 
şi a devastat plantaţia unui nordist? Evident. Aşa că interesul lui 
este să le cruţe, şi e mai bine să aşteptăm până când Dupont şi 
Sherman vor cuceri oraşul şi doar atunci să acţionăm împotriva 
lui! 

— Dar când se va întâmplă asta? strigă James Burbank. 

— Mâine... astăzi, poate? îţi repet, Dy este salvarea lui Texar. De 
aceea a şi răpit-o, ştiind, totodată, că îţi va frânge inima, 
sărmanul meu James. 

Astfel raţiona domnul Stannard, şi existau motive serioase 
ca raţionamentul lui să fie corect. Va reuşi să îl convingă pe 
James Burbank? Nu, fără îndoială. Să îi insufle puţină speranţă? 
Nici atât. Era imposibil. Dar James Burbank înţelese că, în faţa 
soţiei lui, trebuia să-şi impună să vorbească la fel cum îi vorbise 
Walter Stannard. Altfel, doamna Burbank nu va putea 
supravieţui şi acestei ultime lovituri. Aşa că atunci când se 
întoarse în casă, susţinu cu ardoare aceste argumente pe care, 
în sinea lui, le respingea. 

În vremea asta, Perry şi subadministratorii merseră să 
vadă ce se întâmplase cu plantaţia. Era un spectacol sfâşietor. 
Chiar şi Pygmalion care îi însoțea se arătă adânc impresionat. 
Acest „om liber" nu se crezuse obligat să-i urmeze pe sclavii 
dezrobiţi alungaţi de Texar. Libertatea de a se duce să doarmă 
în pădure, să sufere de foame şi de frig i se păruse excesivă. 
Aşa că preferase să rămână la Castle-House, chiar dacă ar fi 
trebuit, ca şi Zermah, să-şi rupă actul de dezrobire pentru a-şi 
cuceri dreptul de a locui acolo. 

— Vezi, Pyg! îi repeta domnul Perry. Plantaţia e devastată, 
atelierele sunt distruse. lată ce ne-a costat libertatea celor de 
culoarea ta! 

— Domnule Perry, răspunse Pygmalion, nu e vina mea... 

— Ba e vina ta! Dacă tu şi cei ca tine nu i-aţi fi aplaudat pe toţi 
oratorii ce tunau împotriva sclaviei, dacă aţi fi protestat 
împotriva ideilor nordiste, dacă aţi fi pus mâna pe arme pentru a 
respinge trupele federale, domnul Burbank nu s-ar fi gândit 
niciodată să vă dezrobească, şi Camdless-Bay ar fi fost cruţată 
de acest dezastru! 


— Ce pot să mai fac acum, repeta, dezolat, Pyg, ce pot să mai 
fac, domnule Perry? 

— O să-ţi spun eu, Pyg, ce să faci, dacă mai există în tine cea 
mai mică fărâmă de sentiment al dreptăţii! Eşti liber, nu-i aşa? 
— Aşa se pare! 

— în consecinţă, eşti propriul tău stăpân? 

— Fără îndoială! 

— Şi, dacă eşti propriul tău stăpân, nimic nu te împiedică să 
dispui de tine cum îţi place? 

— Nimic, domnule Perry. 

— Ei, bine, Pyg, dacă aş fi în locul tău, n-aş mai şovăi nici o 
clipă. M-aş duce pe plantaţia vecină şi i-aş propune 
proprietarului să mă cumpere din nou ca sclav, iar preţul 
vânzării mele l-aş aduce fostului meu stăpân ca să-l 
despăgubesc de pierderea ce i-am fâcut-o, lăsându-l să mă 
dezrobească. 

Administratorul vorbea, oare, serios? Nu-ţi puteai da 
seama, căci onorabilul personaj era în stare să bată câmpii în fel 
şi chip, atunci când ajungea la ideea lui fixă. în orice caz, bietul 
Pygmalion, derutat, pus la grea încercare, năucit, nu ştiu ce sâ-i 
răspundă. 

Totuşi, nu exista nici cea mai mică îndoială, actul de 
generozitate săvârşit de James Burbank adusese numai 
nenorociri, provocând distrugerea plantaţiei. Dezastrul material, 
se vedea destul de limpede, se urca la o cifră considerabilă. Din 
colibe nu mai rămăsese nimic, fuseseră arse din temelii, după 
ce, mai întâi, fuseseră prădate de jefuitori. Pe locurile joagărelor 
de cherestea se înălţau acum mormane de cenuşă din care încă 
se mai ridicau fuioare de fum cenuşiu. Pe locurile unde fuseseră 
magaziile în care se păstrau bucăţile de lemn deja fasonate, pe 
locurile unde fuseseră atelierele în care se aflau aparatele 
pentru scărmănatul bumbacului, presele hidraulice ce serveau 
la strângerea acestuia în baloturi, maşinile pentru prelucrarea 
trestiei de zahăr, rămăseseră doar nişte ziduri înnegrite, gata să 
se prăbuşească, doar nişte grămezi de cărămizi înroşite de 
flăcări acolo unde fusese coşul uzinei. Apoi, plantațiile de cafea, 
orezâriile, grădinile de legume, ţarcurile pentru animalele 
domestice erau complet devastate, de parcă o mulţime de fiare 
sălbatice ar fi culcat totul la pământ mai multe ceasuri la rând. 
în faţa acestei privelişti jalnice, domnul Perry nu-şi mai putea 


stăpâni indignarea. îşi descarcă furia în cuvinte grele, pline de 
ameninţări. Pygmalion nu se simţea deloc în apele lui, văzând 
cât de crunt se uita administratorul la el. Aşa că se grăbi să-şi ia 
rămas bun, îndreptându-se spre  Castle-House, „ca să 
chibzuiască în voie la propunerea administratorului de a se 
vinde". Şi, fără îndoială, nu-i ajunse o zi întreagă pentru a trage 
o concluzie, căci nici la căderea serii nu luase încă o hotărâre. 

În vremea asta, câţiva sclavi se întorseseră chiar în acea 
zi, pe furiş, la Camdless-Bay. Vă puteţi închipui jalea lor când nu 
mai găsiră nici o colibă întreagă! James Burbank dădu imediat 
dispoziţii să fie ajutaţi. O parte dintre ei puteau fi adăpostiţi în 
incintă, în dependinţele ce scăpaseră neatinse de incendiu. Mai 
întâi, însă, fură puşi sâ-i înmormânteze pe tovarăşii lor ce-şi 
dăduseră viaţa apărând Castle-House şi să îngroape cadavrele 
năvălitorilor ucişi în timpul atacului, răniții fiind luaţi de 
camarazii lor. La fel se întâmplă şi cu cei doi sărmani negri 
înjunghiaţi atunci când Texar şi complicii lui îi atacaseră prin 
surprindere în apropiere de micul golf Marino. 

Odată luate aceste măsuri, James Burbank încă nu se 
putea gândi la refacerea domeniului. Trebuia să aştepte 
rezolvarea conflictului dintre Nord şi Sud pe teritoriul Floridei. 
Alte griji, mult mai mari, îl frământau zi şi noapte. Făcea tot 
ceea ce îi stătea în puteri să dea de urma fetiţei sale. Apoi, 
sănătatea doamnei Burbank era foarte ameninţată. Deşi 
domnişoara Alice nu se dezlipea nici o clipă de ea şi o îngrijea ca 
o adevărată fiică, avea nevoie de un doctor. 

La Jacksonville exista un medic care se bucura de toată 
încrederea familiei Burbank. Acesta sosi într-un suflet la 
Camdless-Bay, de îndată ce trirni-serâ după el. Prescrise câteva 
medicamente. Dar putea avea tratamentul vreun efect, atâta 
vreme cât micuța Dy era departe? Aşa câ, lăsându-l pe Edward 
Carrol care mai trebuia să rămână câteva zile în cameră, James 
Burbank şi Walter Stannard se duceau în fiecare zi sâ cerceteze 
cele două maluri ale fluviului. Scotoceau insuliţele de pe Saint- 
John, îi întrebau pe localnici, se informau în cele mai mici cătune 
din district, promiteau bani, mulţi bani, celor ce le vor furniza cel 
mai mic indiciu... Eforturile lor rămâneau infructuoase. Dar cine 
ar fi putut să le spună câ spaniolul se retrăsese în bârlogul său 
din Golful Negru? Nimeni nu ştia acest lucru. Şi, de altfel, pentru 
a-şi ascunde cât mai bine victimele şi a îngreuna toate 


cercetările, nu le dusese, oare, Texar cât mai sus pe firul apei? 
Nu era teritoriul destul de întins, nu existau suficiente 
ascunzişuri în inima codrilor din centru, în mijlocul imenselor 
mlaştini din sudul Floridei, în zona acelor inaccesibile 
Everglades, unde Texar îşi putea ascunde cele doua victime în 
aşa fel încât să nu se poată ajunge cu nici un chip până la ele? 

In acelaşi timp, doctorul care venea la Camdless-Bay îl 
ţinea zilnic la curent pe James Burbank cu tot ceea ce se 
întâmpla la Jacksonville şi în nordul districtului Duval. 

Federalii nu făcuseră, încă, nici o nouă mişcare pe 
teritoriul Floridei, asta era mai presus de orice îndoială. 
Primiseră oare instrucțiuni speciale de la Washington, 
instrucţiuni ce le ordonau să se oprească la frontieră, fără să 
încerce să treacă dincolo de ea? O asemenea atitudine ar fi fost 
dezastruoasă pentru interesele unioniştilor stabiliţi pe teritoriile 
din Sud şi în mod special pentru James Burbank, ale cărui ultime 
acţiuni îl puseseră într-o situaţie atât de delicată faţă de 
autorităţile confederate. Oricum, escadra comandorului Dupont 
se afla încă în estuarul Saint-Mary, şi, dacă oamenii lui Texar 
fuseseră chemaţi de cele trei lovituri de tun în seara zilei de 2 
martie, cauza era o alarmă falsă — eroare graţie căreia Castle- 
Kouse scăpase de jaf şi de distrugere. 

In ceea ce îl priveşte pe spaniol, nu se gândea, oare, 
acesta să atace din nou, de vreme ce James Burbank îi scăpase, 
iar planurile sale de răzbunare nu fuseseră duse până la capăt? 
O ipoteză puţin probabilă. In clipa de faţă, desigur, se declara 
mulţumit de ceea ce reuşise. De altfel, câţiva cetăţeni destoinici 
nu se sfiiserâ sâ-şi manifeste atât dezaprobarea în legătură cu 
cele petrecute la Camdless-Bay, cât şi disprețul pentru 
căpetenia răsculaților din Jacksonville, deşi părerea lor nu părea 
să îl preocupe pe Texar. Spaniolul şi partidul lui radical erau mai 
stăpâni ca oricând pe districtul Duval. Toţi cei din jurul lui, 
oameni fără nici un Dumnezeu, aventurieri fără scrupule, îşi 
făceau de cap pretutindeni. O ţineau numai într-un chef, şi, de 
cele mai multe ori, petrecerile lor degenerau în orgii. Gălăgia 
ajungea până pe plantație, iar cerul se umplea de strălucirea 
felinarelor din oraşul luminat ca de sărbătoare, de puteai crede 
că s-a produs un nou incendiu. Cetăţenii moderați, reduşi la 
tăcere, trebuiau să se supună acestei fracțiuni susţinute de 
clasa de jos din district. 


Într-un cuvânt, pasivitatea momentană a armatei federale 
se dovedea extrem de utilă pentru noile autorităţi din regiune. 
Acestea profitau de situaţie, lansând zvonul că nordiştii nu vor 
trece frontiera, că primiseră ordinul să se retragă în Georgia şi 
Carolina, că peninsula Florida nu va fi ocupată de trupele 
nordiste, că, în calitate de forţă colonială spaniolă, Florida era 
exceptată de la tratamentul aplicat celorlalte state sudiste şi 
aşa mai departe. Aşa că partizanii violenţei erau priviţi, mai 
degrabă, cu simpatie. Ceea ce se putea constata într-o mulţime 
de locuri, dar mai cu seamă în partea septentrională a statului, 
în partea dinspre frontiera cu Georgia, unde proprietarii de 
plantaţii, în cea mai mare parte originari din Nord, fură atacati, 
iar sclavii lor puşi pe fugă, joagârele şi atelierele lor distruse de 
incendii, clădirile devastate de trupele confederate, aşa cum se 
întâmplase şi la Camdless-Bay. 

Se părea, totuşi, că, cel puţin în momentul de faţă, cei de 
pe plantație nu aveau de ce să se teamă de un nou atac. Dar, cu 
câtă nerăbdare aştepta James Burbank sosirea trupelor 
federale! în situaţia actuală nu se putea încerca nici o acţiune 
directă împotriva lui Texar, nici să fie urmărit injustiţie pentru 
fapte ce de data asta nu mai puteau fi tăgăduite, nici să fie 
obligat să declare în ce. loc le ţinea ostatice pe micuța Dy şi pe 
Zermah. 

Prin ce chinuri sufleteşti treceau James Burbank şi ai săi, 
văzând cât de mult se prelungea această întârziere! Nu puteau 
crede, totuşi, că federalii aveau de gând să rămână la frontieră. 
în ultima lui scrisoare, Gilbert scria negru pe alb că obiectul 
ofensivei comandorului Dupont şi a lui Sherman era statul 
Florida. Trimisese oare, între timp, guvernul federal ordine 
contrare escadrei ce aştepta în Golful Edisto, înainte de a pomi 
în larg? Fusese silită armata Uniunii să se oprească din drumul 
său spre Sud din cauza unui succes al trupelor confederate, în 
Virginia sau Carolina? Câtă nelinişte, câtă tensiune pentru 
familia aceasta atât de încercată de la începutul războiului! La 
câte catastrofe se mai putea încă aştepta! 

Se scurseră astfel cinci zile de la atacarea plantaţiei. Nici o 
veste despre mişcările trupelor federale. Nici o veste despre Dy 
şi Zermah, deşi John Burbank făcea tot ceea ce era omeneşte 
posibil să dea de urma lor, deşi nu trecea o zi care să nu 
însemne un nou efort în această direcţie! 


Sosi şi ziua de 9 martie. Edward Carrol era complet 
vindecat. Putea să participe la demersurile întreprinse de 
prietenii săi. Doamna Burbank era în aceeaşi stare. Ai fi zis că 
sângele i se scurge o dată cu lacrimile. Delira, îşi chema fetiţa 
cu o voce sfâşietoare, voia să alerge în căutarea ei. Crizele aces- 
tea erau urmate de sincope ce-i puneau viaţa în pericol! De câte 
ori nu se temu domnişoara Alice că nefericita mamă va muri în 
braţele ei! 

O singură ştire de pe front sosi la Jacksonville, în 
dimineaţa zilei de 9 martie. Dar, din nefericire, era de natură să 
încurajeze forţele separatiste. 

Conform acestei ştiri, generalul confederat Van Dom 
respinsese trupele lui Curtis, pe 6 martie, în bătălia de la 
Bentonville, în Arkansas, după care îi obligase pe federali să 
bată în retragere. De fapt, era vorba de un simplu zvon. In 
realitate, fusese doar o scurtă luptă cu ariergarda unui mic 
detaşament nordist, iar trupele confederate aveau să plătească 
scump acest succes, câteva zile mai târziu, prin înfrângerea de 
la Pea-Ridge. Şi, totuşi, sudiştii deveniră şi mai insolenţi. La 
Jacksonville, această acţiune fără importanţă fu sărbătorită ca 
un eşec total al armatei federale. Alte chefuri, alte orgii, cu un 
răsunet atât de dureros la Camdless-Bay. 

Acestea erau faptele ce îi fură aduse la cunoştinţă lui 
James Burbank, atunci când acesta se întoarse, pe la orele şase 
seara, din căutările întreprinse pe malul stâng al fluviului. 

Un localnic din districtul Putnam credea că a dat peste 
nişte urme ale răpitorilor în interiorul uneia dintre insuliţele de 
pe Saint-John, la câteva mile mai sus de Golful Negru. Omului 
acesta i se păruse, în noaptea precedentă, că auzise o chemare 
disperată în ajutor şi venise să-i dea de ştire lui James Burbank. 
Mai mult, indianul Squambo, omul de încredere al lui Texar, 
fusese văzut în împrejurimi, cu canoea lui. Era în afară de orice 
îndoială că indianul se aflase în acea zonă, şi detaliul acesta 
avea să fie confirmat de un pasager de pe Shannon, care, 
întorcându-se de la Saint-Augustine, debarcase chiar în ziua 
aceea în micul port din Camdless-Bay. 

Lui James Burbank nu-i trebuia mai mult ca să se lanseze 
pe această pistă. împreună cu Edward Carrol, însoţiţi de doi 
negri, se aruncară într-o barcă şi o porniră în susul râului. După 
ce ajunseră rapid pe insula indicată, o scotociră amănunţit, 


cercetând şi câteva cabane de pescuit ce nu păreau să fi fost 
locuite în ultimul timp. In desişurile aproape impenetrabile din 
interior, nici o urmă de fiinţe omeneşti. Pe mal, nici un semn 
care să arate că ar fi acostat vreo barcă. Nu-l zăriră pe 
Squambo nicăieri; dacă venise să dea târcoale pe acea insuliţă, 
era aproape sigur că nu debarcase. 

Expediția aceasta rămase, aşadar, fără rezultat, ca atâtea 
altele. Se văzură nevoiţi să se întoarcă pe plantație, cu 
certitudinea de a fi cercetat, şi de data asta, o pistă falsă. 

Or, în seara aceea, James Burbank, Walter Stannard şi 
Edward Carrol, adunaţi în hol, discutau despre această căutare 
inutilă. Pe la nouă, după ce o lăsase pe doamna Burbank mai 
degrabă aţipită decât adormită, în camera ei, domnişoara Alice 
veni să li se alăture şi află că nici această ultimă tentativă nu 
dăduse vreun rezultat. 

Noaptea avea să fie destul de întunecoasă. Luna, în primul 
pătrar, dispăruse deja dincolo de linia orizontului. O linişte 
adâncă învăluia Castle-House, plantaţia, întreaga albie a 
fluviului. Cei câţiva negri retraşi în dependinţe adormiseră. 
Tăcerea era tulburată din când în când de strigăte îndepărtate, 
sau de exploziile flăcărilor de artificii aprinse în Jacksonville, 
unde se sărbătorea, cu mare tam-tam, succesul confederaţilor. 

De fiecare dată când aceste zgomote ajungeau până în 
hol, familia Burbank primea o nouă lovitură. 

— Ar trebui, totuşi, să aflăm ce s-a întâmplat, spuse Edward 
Carrol, ca să ne convingem că, într-adevăr, federalii au renunţat 
la planurile lor în legătură cu Florida! 

— Da! Ar trebui! îl aprobă domnul Stannard. Nu putem trăi în 
această nesiguranţă! 

— Ei, bine, zise James Burbank, mâine mă voi duce la 
Fernandina, şi, acolo, mă voi informa. 

În acel moment, se auzi o bătaie uşoară în uşa principală, 
în partea dinspre aleea ce ducea spre fluviul Saint-John. 

Domnişoara Alice scoase un țipăt şi se repezi spre uşă. 
James Burbank încercă zadarnic să o oprească. Şi, cum nu 
râspunseseră încă, se auzi, mult mai desluşit, un nou ciocănit. 


XIII 
VREME DE CÂTEVA CEASURI 


James Burbank înainta spre uşă. Nu aştepta pe nimeni. Se 
putea să-i vină vreo veste proaspătă de la Jacksonville, adusă de 
John Bruce din partea corespondentului său, domnul Harvey! 

Se auzi o a treia bătaie, plină de nerăbdare. 
— Cine este acolo? întrebă James Burbank. 
— Eul i se răspunse. 

— Gilbert! strigă domnişoara Alice. 

Şi nu se înşelase. Gilbert la Camdless-Bay! Gilbert sosea 
printre ai sài, fericit să stea câteva ceasuri cu ei, fără să ştie, 
bineînţeles, de nenorocirile ce se abătuseră asupra lor! 

Într-o clipă, tânărul locotenent era în braţele tatălui său, în 
timp ce însoţitorul lui închidea uşa cu grijă, după ce aruncase o 
ultima privire afară. 

Era Mars, soţul lui Zermah, credinciosul marinar al 
tânărului Gilbert Burbank. 

După ce îşi îmbrăţişa tatăl, Gilbert se întoarse. Apoi, 
zărind-o pe domnişoara Alice, îi luă mâna într-o irezistibilă 
pornire de tandrete. 

— Mama! strigă. Unde este mama mea? Am auzit că e pe 
moarte! 

— Ştii, aşadar, fiule! zise James Burbank. 

— Ştiu tot, plantaţia devastata de bandiții din Jacksonville, 
atacul de la Castle-House, mama mea... moarta, poate!... 

Desigur, prezenţa tânărului într-un loc în care existau 
atâtea riscuri avea o explicaţie. 

lată ce se întâmplase! 

Încă din ajun, mai multe canoniere din escadra 
comandorului Dupont trecuseră dincolo de gurile lui Saint-John. 
După ce începuseră să urce pe firul apei, fuseseră nevoite să se 
oprească la patru mile mai sus de Jacksonville. Câteva ore mai 
târziu, un om, care declară că este unul dintre paznicii farului 
din Pablo, urcă la bordul canonierei lui Stevens, pe care Gilbert 
era secund. Omul acesta îi povesti tot ceea ce se întâmplase la 
Jacksonville, ca şi tot ceea ce se petrecuse la Camdless-Bay, 
atacarea plantaţiei, alungarea negrilor, situaţia disperată a 


doamnei Burbank. Vă puteţi da seama ce simţea Gilbert, 
ascultând povestea acestor cumplite evenimente! 

Atunci, fu cuprins de dorinţa de nestăvilit de a-şi vedea 
mama. Cu acordul comandantului Stevens, părăsi flotila la 
bordul uneia dintre acele bărci uşoare numite gigs. însoţit de 
credinciosul său Mars, se strecură neobservat la adăpostul 
întunericului — cel puţin aşa credea — şi cobori pe uscat la o 
jumătate de milă mai sus de Camdless-Bay, evitând să debarce 
în micul port ce ar fi putut fi supravegheat. 

Dar, ceea ce nu ştia, ceea ce nu avea cum să ştie, era că 
picase într-o capcană întinsa de Texar. Spaniolul voise să obţină 
cu orice preţ acea probă ceruta de magistraţii de la Curtea de 
Justiţie, proba că James Burbank purta o corespondenţă cu 
inamicul. Aşa că, pentru a-l aduce pe tânărul locotenent la 
Camdless-Bay, îl pusese pe unul dintre paznicii farului de la 
Pablo care-i era credincios să se ducă să-i povestească lui 
Gilbert o parte din ceea ce se întâmplase pe plantație şi, în mod 
special, să-l informeze în legătură cu starea sănătăţii mamei 
sale. Tânărul locotenent, plecat în împrejurările menţionate, 
fusese spionat în timp ce urca de-a lungul fluviului. Totuşi, 
furişându-se prin stuful de lângă mal, reuşise, fără să îşi dea 
seama, să-i facă pe oamenii spaniolului, însărcinaţi să pună 
mâna pe el, sâ-i piardă urma. Dar chiar dacă nu-l văzuseră 
debarcând, iscoadele mai nâdăjduiau încă să-l captureze la 
întoarcere, pentru că toată această zonă a fluviului se afla sub 
supravegherea lor. 

— Mama... Mama mea! zise, din nou, Gilbert. Unde e? 
— lată-mă, fiule! răspunse doamna Burbank. 

Apăruse pe palierul scării din hol, coborând apoi încet, 
ţinându-se de balustradă şi lăsându-se să cadă pe un divan, în 
vreme ce Gilbert o acoperea cu sărutări. 

Aţipită cum era, bolnava auzise ciocânituri în uşa de ia 
Castle-House. Recunoscând vocea fiului ei, găsise destulă 
putere să se ridice şi să iasă în întâmpinarea lui Gilbert, ca să 
vină să plângă împreună cu el şi toţi ai ei. 

Tânărul o strânse în braţe. 

— Mamă!... Mamă! spuse el. Ce bine îmi pare că te văd! Ce 
bolnavă eşti! Dar, vei vedea! Te vom vindeca! O să fim din nou 
împreună... în curând! Te vei face iar sănătoasă! Să nu-ți faci 


griji în privinţa mea, mamă! Nimeni nu va şti că Mars şi cu mine 
am venit aici! 

Şi tot vorbind, Gilbert, care îşi vedea mama pierzându-şi 
puterile, încerca să-i dea viaţă cu mângâierile lui. 

În vremea asta, se părea că Mars înţelesese că Gilbert şi 
el nu ştiau chiar totul. După cât îşi dădea el seama, nenorocirea 
era şi mai mare. James Burbank, domnii Carrol şi Stannard 
tăceau, cu capetele plecate. Domnişoara Alice nu îşi putea 
stăpâni plânsul. Micuţa Dy nu era acolo, nici Zermah, care ar fi 
putut ghici că soţul ei sosise la Camdless-Bay, dacă ar fi fost 
acasă, dacă l-ar fi aşteptat... 

Aşa că Mars, cu inima strânsă de teamă, scotocind cu 
privirea prin toate ungherele, îl întrebă pe domnul Burbank: 

— Ce s-a întâmplat, stăpâne? în clipa aceea, Gilbert se ridică. 
— Şi Dy? strigă el. S-a culcat deja? 
— Unde este nevasta mea? spuse Mars. 

O clipă mai târziu, tânărul ofiţer şi Mars aflarâ totul. 
Urcând pe malul lui Saint-John din locul unde îi aştepta barca, 
văzuseră bine, chiar dacă era destul de întuneric, cât de distrusă 
era plantaţia. Dar crezuseră că totul se limita la un dezastru 
material, ca urmare a dezrobirii negrilor!... Acum ştiau totul. 
Unul nu-şi mai găsise sora acasă, celălalt, soţia... Şi nimeni nu le 
putea spune în ce loc le dusese Texar, de şapte zile. Gilbert 
îngenunche lângă doamna Burbank. Plânse împreună cu ea. 
Mars, aprins la faţă, respirând greu, se plimba ca un leu în 
cuşcă. 

In cele din urmă, explodă. 

— O sâ-1 omor pe Texar! strigă el. Mă duc în oraş... mâine... în 
noaptea asta... chiar acum... 

— Da, să mergem, Mars, să mergem! zise Gilbert. James 
Burbank îi opri. 

— Dacă aşa ar fi trebuit să facem, nu aş fi aşteptat să vii tu, 
fiule! Da! Ticălosul ăsta ar fi plătit de mult cu viaţa răul ce ni 1-a 
făcut! Dar, mai întâi, trebuie să ne spună ceea ce numai el ştie! 
Şi, când îţi vorbesc astfel, Gilbert, când îţi cer ţie şi lui Mars să 
aşteptaţi, înseamnă că trebuie să aşteptaţi! 

— Fie, tată! spuse tânărul. Cel puţin, voi scotoci peste tot, voi 
căuta... 

— Ei! Crezi că nu am fâcut-o deja? strigă domnul Burbank. N-a 
trecut o zi fără să fi cercetat malurile fluviului, insuliţele în care 


s-ar putea afla bârlogul lui Texar! Şi nici cel mai mic indiciu, 
nimic care să ne fi putut pune pe urmele sorei tale, Gilbert, şi a 
soţiei tale, Mars! Carrol şi Stannard au căutat împreună cu 
mine!... Până acum, toate căutările noastre au fost zadarnice! 
— De ce nu aţi făcut plângere la Jacksonville? întrebă tânărul 
ofiţer. De ce nu l-aţi dat pe Texar în urmărire, ca vinovat de jaful 
de la Camdless-Bay, de răpirea... 
— De ce? spuse James Burbank. Pentru că Texar este acum 
stăpân, pentru că toţi oamenii cinstiţi tremură în faţa pungaşilor 
ce-i sunt credincioşi, pentru că sărăcimea este cu el, şi la fel 
miliția districtului! 
— O să-l omor pe Texar, repetă Mars, ca şi cum ar fi fost 
stăpânit de o idee fixă. 
— O să-l omori atunci când va veni vremea! i-o reteză James 
Burbank. Acum, acest lucru nu ar face decât să agraveze 
situaţia. 
— Şi când va veni vremea? întrebă Gilbert. 
— Atunci când federalii vor fi stăpâni pe Florida, atunci când vor 
ocupa Jacksonville! 
— Şi dacă atunci va fi prea târziu? 
— Fiule!... Fiule!... Te implor... nu spune asta! strigă doamna 
Burbank. 
— Nu, Gilbert, nu spune asta! repetă domnişoara Alice. James 
Burbank îl prinse de mână pe fiul lui. 
— Gilbert, ascultâ-mă, spuse el. Şi noi vrem, la fel ca şi tine, la 
fel ca Mars, pedepsirea imediată a lui Texar, în cazul în care va 
refuza să ne spună ce a făcut cu victimele lui. Dar, în interesul 
sorei tale, Gilbert, în interesul soţiei tale, Mars, furia noastră a 
trebuit să cedeze în faţa prudenţei. Există toate motivele să 
credem că, într-adevăr, Dy şi Zermah au fost luate ostatice de 
Texar doar pentru a-şi asigura protecţia, căci ticălosul ăsta se 
teme, desigur, că va fi judecat pentru că i-a dat jos pe 
magistraţii oneşti din Jacksonville, că a asmuţit o bandă de 
răufăcători asupra plantaţiei de la Camdless-Bay, că a incendiat 
şi a prădat domeniul unui nordist! Dacă nu aş crede asta, 
Gilbert, crezi că ţi-aş vorbi cu atâta convingere? Crezi că aş 
avea puterea să aştept? 
— lar eu aş fi moartă! spuse doamna Burbank. 

Sărmana femeie înţelesese că, dacă se ducea la 
Jacksonville, fiul ei avea să cadă în mâinile lui Texar. Şi cine ar 


mai fi putut interveni să salveze un ofiţer al armatei federale, 
capturat de sudişti, chiar în momentul în care federalii 
amenințau Florida? 

Cu toate acestea, tânărul ofiţer nu se mai putea stăpâni. 
Voia cu orice preţ să plece. Şi, cum Mars repeta întruna că îl va 
ucide pe Texar, îi zise: 

— Hai să mergem! 
— N-o să te duci, Gilbert! 

Adunându-şi toate puterile, doamna Burbank se ridică de 
pe divan. Se duse şi se aşeză în faţa uşii. Dar, epuizată de acest 
efort, nu se mai putu ţine pe picioare şi se prăbuşi pe podea. 

— Mamă!... Mamă! strigă tânărul. 
— Rămâi, Gilbert! spuse domnişoara Alice. 

Doamna Burbank fu dusă în braţe înapoi în camera ei, iar 
tânăra rămase de veghe lângă ea. Apoi, James Burbank se 
întoarse în hol. Gilbert se aşezase într-un fotoliu, cu capul în 
mâini. Mars, într-un colţ, tăcea. 

— Acum, Gilbert, spuse James Burbank, sper că te-ai liniştit. 
Vorbeşte! Hotărârile pe care urmează să le luăm depind de ceea 
ce ne vei spune tu. Singura noastră speranţă este sosirea 
imediată a trupelor federale în district. Au renunţat, oare, la 
planul de a ocupa Florida? 

— Nu, tată. 

— Unde se află? 

— În clipa de faţă, o parte din escadră se îndreptă spre Saint- 
Augustine, pentru a bloca ţărmul. 

— Dar comandorul nu are de gând să pună stăpânire pe Saint- 
John? întrebă, repede, Edward Carrol. 

— Partea din josul fluviului ne aparţine, răspunse tânărul 
locotenent. Canonierele noastre au şi pătruns deja pe Saint- 
John, sub comanda maiorului Stevens. 

— Sunt deja în apele fluviului! Şi nu au început încă să 
cucerească Jacksonville-ul? strigă domnul Stannard. 

— Nu, pentru că au fost silite să se oprească în faţa bancurilor 
de nisip, la patru mile mai sus de port. 

— Canonierele oprite, spuse James Burbank, oprite de un 
obstacol de netrecut? 

— Da, tată, răspunse Gilbert, oprite de lipsa de apă. Trebuie ca 
fluxul să fie suficient de puternic pentru a ne permite să trecem 


de aceste bancuri de nisip, şi chiar şi atunci va fi destul de greu. 
Mars cunoaşte perfect şenalul, şi el va fi acela care ne va pilota. 
— Sa aşteptăm! Mereu să aşteptăm! exclamă James Burbank. ŞI 
câte zile? 

— Trei zile cel mult, şi doar douăzeci şi patru de ore, dacă vântul 
dinspre larg va împinge flota în estuar. 

Trei zile, sau douăzeci şi patru de ore, cât de greu aveau 
să treacă pentru cei de la Castle-House! Şi, între timp, dacă 
trupele confederate îşi dădeau seama că nu puteau să apere 
oraşul, dacă îl părăseau, aşa cum părăsiseră Fernandina, fortul 
Clinch, celelalte localități din Georgia şi din Florida 
septentrională, nu va fugi şi Texar cu ele? Atunci, unde sâ-1 mai 
caute? 

Să-1 atace, însă, acum, când făcea legea la Jacksonville, 
iar golănimea îl susţinea în toate acţiunile iui violente, ar fi fost 
o nebunie. Nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. 

Domnul Stannard îl întrebă atunci pe Gilbert dacă era 

adevărat că trupele federale suferiseră câteva înfrângeri în 
Nord, printre care şi cea de la Benton viile. 
Victoria de la Pea-Ridge, răspunse tânărul locotenent, a îngăduit 
trupelor lui Curtis să recâştige poziţiile cedate pentru scurt timp. 
Nordiştii stau cât se poate de bine, şi succesul lor este asigurat, 
dar greu de stabilit în timp. In clipa în care vor ocupa punctele 
principale din Florida, vor pune capăt contrabandei ce se face 
prin locurile de trecere de pe litoral, şi, în felul acesta, armele şi 
muniţiile nu vor mai ajunge la confederați. In scurtă vreme, 
aşadar, regiunea aceasta îşi va regăsi liniştea, întrucât escadra 
noastră îi va asigura securitatea! Da... în câteva zile!... Dar până 
atunci... 

Gândul la sora lui, expusă atâtor pericole, îi reveni cu 
atâta putere, încât James Burbank trebui să i-1 îndepărteze din 
minte, îndreptând din nou discuţia spre situaţia în care se aflau 
forţele beligerante. Nu putea, oare, Gilbert să-i dea unele 
informaţii ce nu ajunseseră încă la Jacksonville sau, cel puţin, la 
Camdless-Bay? 

Existau, într-adevăr, unele noutăţi, foarte importante 
pentru nordiştii de pe teritoriul Floridei. 

Să ne aducem aminte că, în urma victoriei de la Doneison, 
statul Tennessee fusese ocupat aproape în întregime de trupele 
federale. Acestea aveau de gând să declanşeze un atac 


simultan pe uscat şi pe apă pentru a cuceri Mississippi. în 
consecinţă, coborâseră pe firul apei până la insula Zece Mile, 
unde urmau să atace divizia generalului Beauregard care avea 
misiunea să apere fluviul. încă din 24 februarie, brigăzile 
generalului Pope, după ce debarcaseră la Commerce, pe malul 
drept, învinseseră corpul de armată al lui J. Thomson. Este 
adevărat că, ajunse în insula Zece Mile şi în satul New-Madrid, 
fuseseră obligate să se oprească în faţa unui formidabil sistem 
de apărare alcătuit din redutele pregătite de Beauregard. Dacă, 
după căderea localităţilor Donelson şi Nashville, toate poziţiile 
situate mai jos de Memphis puteau fi considerate pierdute de 
confederați, cele situate mai sus puteau fi încă apărate. Tocmai 
în această zonă urma să aibă loc, cât de curând, o luptă, 
decisivă poate. 

Dar, până atunci, rada din Hampton-Road, de la gurile lui 
James-River, fusese scena unei bătălii memorabile. în această 
bătălie intraseră pentru prima oară în luptă acele vase blindate 
a căror utilizare avea să modifice tactica navală şi să producă 
mari schimbări în marina din Lumea Veche şi Lumea Nouă. 

Pe data de 5 martie, Monitor, un cuirasat construit de 
inginerul suedez Erickson, şi Virginia, fostul  Merrimak 
transformat, erau pregătite să iasă în larg, unul spre New-York, 
iar celălalt spre Norfolk. 

Cam tot pe atunci, o divizie federală, reunită sub comanda 
căpitanului Marston, era ancorată la Hampton-Road, în 
apropiere de Newport-News. Divizia era alcătuită din Congress, 
Saint-Laurence, Cumberland şi două fregate cu aburi. 

Pe 2 martie, dimineaţa, îşi face pe neaşteptate apariţia 
nava confederată Virginia, comandată de căpitanul Buchanan. 
Urmată de alte câteva vase de mică importanţa, se năpusteşte 
mai întâi asupra lui Congress, iar apoi asupra lui Cumberland, pe 
care îl străpunge şi îl scufundă cu tot echipajul său de o sută 
douăzeci de oameni. După care se întoarce la Congress, eşuat, 
împotmolit în mâlul de lângă țărm, îl nimiceşte cu lovituri de tun 
şi îl dă pradă flăcărilor. Numai căderea nopţii îl împiedică să 
distrugă şi celelalte trei bastimente ale escadrei federale. 

Cu greu vă puteţi imagina ce răsunet a avut victoria unui 
mic vas blindat împotriva vapoarelor de mare tonaj ale Uniunii! 
Vestea se răspândi cu iuţeala fulgerului şi îi surprinse total pe 
nordişti, ba chiar îi băgă în sperieţi, de vreme ce un vas ca 


Virginia putea pătrunde până în Golful Hudson, să scufunde 
navele din New-York. Sudiştii, bineînţeles, exaltară de bucurie, 
visând deja la ridicarea blocadei şi la comerţul liber pe toate 
coastele. 

Tocmai acest succes maritim fusese sărbătorit atât de 
zgomotos în ajun la Jacksonville. Acum, confederaţii se puteau 
considera la adăpost de bastimentele guvernului federal. Era 
posibil, chiar, ca, în urma victoriei de la Hampton-Road, escadra 
comandorului Dupont să fie rechemată imediat la Potomac, sau 
la Chesapeake. Atunci, Florida nu va mai fi ameninţată de nici o 
debarcare. Menţinerea sclaviei, susţinută de straturile cele mai 
violente ale populaţiei, ar fi avut astfel câştig de cauză pe întreg 
teritoriul statului Florida. Ceea ce ar fi însemnat că Texar şi 
partizanii săi şi-ar fi consolidat poziţia, având posibilitatea de a 
face mult rău! Confederații se grăbiseră însă să-şi sărbătorească 
triumful prea devreme. Căci Gilbert completă veştile acestea, 
deja cunoscute în nordul Floridei, cu zvonurile ce circulau, în 
momentul plecării sale, la bordul canonierci comandantului 
Stevens. 

A doua zi a luptei navale de la Hampton-Road fusese cu 
totul diferită de prima. în dimineaţa zilei de 9 martie, în 
momentul în care Virginia se pregătea să atace una dintre cele 
două fregate federale, Minnesota, se trezi faţă în faţă cu un 
inamic a cărui prezenţă nici măcar nu o bănuia. O arătare 
ciudată ce se desprinsese din flancul fregatei, „o cutie de brânză 
aşezată pe o plută", cum o numiseră confederaţii. Această cutie 
de brânză era Monitor, comandat de locotenentul Warden. 
Fusese trimis în zonă ca să distrugă bateriile din Potomac. Dar, 
ajuns la gurile lui James-River, locotenentul Warden auzi 
noaptea tunul din Hampton-Road şi se îndreptă spre locul luptei. 

Aşezate la zece metri faţă în faţă, aceste două formidabile 
instrumente de luptă traseră una asupra alteia vreme de patru 
ceasuri şi se abordară, dar fără nici un rezultat. în cele din urmă, 
atinsă în linia de plutire şi ameninţată să se scufunde, Virginia 
trebui să se retragă în direcţia localităţii Norfolk. Monitor, care 
avea să se scufunde el însuşi nouă luni mai târziu, îşi învinsese 
categoric adversarul. Datorită lui, guvernul federal îşi 
recăpătase întreaga superioritate pe apele lui Hampton-Road. 

— Nu, tată, spuse Gilbert, isprăvind de povestit, nici vorbă ca 
escadra noastră să fie rechemată în Nord. Cele şase canoniere 


ale lui Stevens sunt ancorate pe apele lui Saint-John. îţi repet, în 
trei zile cel târziu, vom fi stăpâni pe Jacksonville! 

— Vezi bine, Gilbert, răspunse domnul Burbank, că trebuie să 
aştepţi şi să te întorci la bord! Dar, în timp ce te îndreptai spre 
Camdless-Bay, nu crezi că ai fost urmărit? 

— Nu, tată, răspunse tânărul locotenent. Mars şi cu mine nu am 
fost pândiţi de nimeni. 

— Şi omul care a venit să-ţi spună tot ceea ce s-a întâmplat pe 
plantație, despre incendiul, jaful, boala mamei tale, cine e? 

— Mi-a spus că este unul dintre paznicii care au fost alungaţi de 
la farul din Pablo şi că venea sâ-l prevină pe comandatul 
Stevens de pericolul ce îi ameninţa pe nordişti în această parte 
a Floridei. 

— Nu ştia de prezenţa ta la bord? 

— Nu, şi a părut chiar foarte surprins. Dar de ce mă întrebi toate 
astea, tată? 

— Pentru că mă tem ca nu cumva Texar să-ţi fi întins o capcană. 
Nu numai că bănuieşte, dar chiar ştie că te-ai înrolat în armata 
federală. S-ar fi putut să fi aflat că eşti sub ordinele 
comandantului Stevens. Dacă a vrut să te atragă aici... 

— Nu-ţi fie teamă, tată. Am ajuns la Camdless-Bay fără să fim 
văzuţi, şi la fel va fi şi la întoarcere... 

— Întoarcere pe vasul tău, nu în altă parte! 

— ţi promit, tată. Mars şi cu mine ne vom întoarce pe navă 
înainte de ivirea zorilor. 

— La ce oră veţi pleca? 

— O dată cu refluxul, adică pe la două şi jumătate noaptea. 

— Cine ştie, reluă domnul Carrol, dacă nu cumva canonierele lui 
Stevens nu vor fi, poate, reţinute încă trei zile de bancurile de 
nisip de pe Saint-John! 

— Nu! Este de-ajuns să bată vântul dinspre larg, ca să împingă 
apa spre ele, zise tânărul locotenent. Ah! Chiar dacă ar trebui să 
izbucnească furtuna, să izbucnească odată! Să-i punem cu botul 
pe labe pe ticăloşii ăştia! Şi atunci... 

— İl voi ucide pe Texar, repetă Mars. 

Era puţin după miezul nopţii. Gilbert şi Mars nu aveau să 
plece mai devreme de două ore, întrucât trebuiau să aştepte 
refluxul ca să poată ajunge la flotila comandantului Stevens. 
Bezna va fi adâncă, aşa că aveau toate şansele să treacă 
neobservaţi, deşi o mulţime de ambarcaţiuni primiseră misiunea 


să supravegheze fluviul în aval de Camdless-Bay. Tânărul ofiţer 
urcă, aşadar, în camera mamei lui. O găsi pe domnişoara Alice 
la căpătâiul ei. Doamna Burbank, epuizată de ultimul efort, 
căzuse într-un soi de toropeală şi părea să fie chinuită de un 
coşmar, judecând după suspinele ei adânci. 

Gilbert nu voi să o trezească. Se aşeză lângă pat, după ce 
domnişoara Alice îi făcu semn să nu vorbească. O vegheară, 
astfel, împreună o bună bucată de vreme pe biata femeie atât 
de greu încercată de soartă! Aveau, oare, nevoie de cuvinte 
pentru a-şi exprima gândurile? Nu! împărtăşeau aceeaşi 
suferinţă şi se înțelegeau fără să spună nimic, doar inimile lor îşi 
vorbeau. 

Sosi, în sfârşit, şi ceasul plecării. Gilbert o prinse de mână 
pe domnişoara Alice, şi amândoi se aplecară asupra doamnei 
Burbank care, cu ochii pe jumătate închişi, nu putea sâ-i vadă. 

Gilbert îşi apăsă buzele pe fruntea mamei lui, iar tânăra 
făcu acelaşi gest. Doamna Burbank avu o tresărire dureroasă; 
nu îl văzu, însă, pe fiul ei plecând şi nu o văzu nici pe 
domnişoara Alice urmându-l pentru un ultim adio. 

Gilbert şi Alice îi găsiră pe James Burbank şi pe ceilalţi tot 
în hol. 

Mars tocmai intra, după ce dăduse o raită prin 
împrejurimi. 

— E vremea să plecăm, zise el. 

— Da, Gilbert, spuse şi James Burbank. Pleacă! O să ne revedem 
la Jacksonville... 

— Da! La Jacksonville, şi mâine chiar, dacă fluxul ne va îngădui 
să trecem de bancurile de nisip. în ceea ce îl priveşte pe Texar... 
— Trebuie sâ-1 prindem viu! Nu uita, Gilbert! 

— Da! Viu! 

Tânărul îşi îmbrăţişa tatăl, dădu mâna cu unchiul Carrol şi 
cu domnul Stannard. 

— Vino, Mars! spuse el, apoi. 

Şi o porniră amândoi pe malul drept al fluviului, 
strecurându-se pe lângă plantație. Merseră astfel o jumătate de 
oră. Nu întâlniră pe nimeni în drumul lor. Ajunşi în locul unde îşi 
lăsaseră gigul ascuns într-o grămadă de stuf, se îmbarcară şi o 
luară pe firul apei, lăsându-se purtaţi de curenţii ce aveau sâ-i 
ducă repede spre bancurile de nisip de pe Saint-John. 


XIV 
PE SAINT-JOHN 


În partea aceea, fluviul era pustiu. Pe malul opus nu se 

zărea nici o licărire. Luminile Jacksonville-ului se ascundeau 
după cotul pe care-l face Golful Camdless, rotunjindu-se spre 
nord. Doar reflexele lor se zăreau ridicându-se şi luminând 
straturile cele mai joase de nori. Deşi noaptea era întunecoasă, 
gigul se putea orienta cu uşurinţa în direcţia bancurilor de nisip. 
Cum nu exista nici urmă de ceaţă, ar fi fost uşor de zărit şi de 
urmărit, dacă ar fi fost pândit de vreo ambarcaţiune confederată 
— dar Gilbert şi tovarăşul său nu credeau că au de ce să se 
teamă de aşa ceva. 
Amândoi tăceau. în loc să coboare pe fluviu, ar fi vrut sâ-l 
traverseze şi sâ meargă sâ-1 caute pe Texar în Jacksonville, sâ-l 
poată înfrunta direct. Şi atunci, urcând pe Saint-John, ar fi 
scotocit toate pădurile, toate golfurile de pe malurile sale. Şi, 
totuşi, era mai înţelept din partea lor să aştepte. Atunci când 
federalii aveau sâ ocupe Florida, Gilbert şi Mars vor putea 
acţiona cu mai multe şanse de succes împotriva lui Texar. De 
altfel, datoria lor era să se întoarcă pe vas înainte de ivirea 
zorilor. Dacă vor putea trece de bancurile de nisip mai repede 
decât sperau, nu era obligat tânărul locotenent să fie la postul 
lui, gata de luptă, ca şi Mars, care trebuia să piloteze 
canonierele prin şenalul a cărui adâncime doar el o cunoştea, în 
orice moment al fluxului? 

Mars, aşezat în partea din spate a gigului, mânuia pagaia 
cu vigoare. în faţa lui, Gilbert cerceta cu atenţie cursul fluviului 
în amonte, gata să semnaleze orice obstacol, sau orice pericol, 
barca, sau trunchi de copac plutind în derivă. După ce se 
îndepărtase oblic de malul drept, pentru a ajunge în mijlocul 
şenalului, uşoara ambarcaţiune nu mai avea altceva de făcut 
decât să se lase în voia curentului ce o ducea aproape de la 
sine. Până atunci fusese suficient ca Mars, cu o singură mişcare 
a mâinii, să o împingă dinspre babord, sau dinspre tribord ca să 
urmeze direcţia dorita. 

Fără îndoială că ar fi fost mai bine să nu iasă deloc din 
umbra copacilor şi a stufului uriaş de pe malul drept al lui Saint- 


John. Mergând de-a lungul lui, pe sub bolta de crengi dese, 
existau mai puţine riscuri să fie zăriţi. Dar, puţin mai jos de 
plantație, un cot foarte accentuat al țărmului trimitea curentul 
spre celălalt mal. Se formase în locul acela un contracurent ce 
ar fi făcut navigarea gigului mult mai dificilă, întârziindu-i 
înaintarea. Aşa că, întrucât nu observase nimic suspect în aval, 
Mars hotărî să se lase purtat de apele iuți din mijloc ce coborau 
repede spre gurile fluviului. Din micul port din Camdless-Bay 
erau cam patru, cinci mile până în locul în care era ancorată 
flotila şi, cu ajutorul refluxului, împins de braţele viguroase ale 
lui Mars, gigul le putea străbate în două ceasuri. S-ar fi întors, 
aşadar, înainte ca primele licăriri ale zorilor să lumineze 
suprafaţa lui Saint-John. 

La un sfert de oră după plecare, Gilbert şi Mars se aflau în 
mijlocul fluviului. Ajunşi acolo, constatară că, dacă viteza lor era 
considerabilă, direcţia curentului îi ducea spre Jacksonville. 
Poate că, inconştient, Mars trăgea în partea aceea, ca sub 
imboldul unei atracţii irezistibile. Trebuiau, totuşi, să evite locul 
acela blestemat, păzit, desigur, cu mai multă atenţie decât 
partea centrală a fluviului Saint-John. 

— Drept, Mars, drept! se mulţumi să zică tânărul locotenent. ŞI 
gigul se menţinu cuminte pe firul curentului, la un sfert de milă 
de malul stâng. 

Portul din Jacksonville nu era nici întunecat, nici tăcut. O 
mulţime de luminiţe forfoteau pe chei, sau se clătinau în 
ambarcaţiuni, reflectându-se pe suprafaţa apei. Unele se 
deplasau rapid, de parcă o suprafaţa destul de mare s-ar fi aflat 
sub stricta supraveghere. 

În acelaşi timp, frânturi de cântece amestecate cu ţipete 
arătau că petrecerile sau orgiile continuau să tulbure oraşul. 
Texar şi partizanii lui mai credeau încă în înfrângerea nordiştilor 
în Virginia şi în posibila retragere a flotei federale? Sau profitau 
de ultimele zile pentru a se deda la toate excesele, în mijlocul 
unei populaţii ameţite de whisky şi gin? 

Oricum, atâta vreme cât gigul continua să înainteze dus 
de curent, Gilbert avea toate motivele sâ creadă că, în curând, 
va fi la adăpost de orice pericol, din clipa în care va trece de 
Jacksonville. Deodată, îi făcu semn lui Mars să oprească. La mai 
puţin de o milă mai jos de port, zărise o linie lungă de pete 
negre, presărate ca un şir de stânci de la un mal la celălalt. 


Era o înşiruire de ambarcaţiuni ambosate în acel loc, 
barând drumul pe fluviu. 

Evident, în cazul în care canonierele reuşeau sâ treacă de 
bancurile de nisip, toate aceste ambarcaţiuni s-ar dovedi 
neputincioase în tentativa de a le opri şi nu ar avea altceva de 
făcut decât să bată în retragere; dar, în situaţia în care şalupele 
federale ar încerca sâ urce pe firul apei, ar fi, p oate, în stare să 
se opună trecerii lor. Din acest motiv fuseseră aşezate astfel în 
timpul nopţii, formând un baraj. Stăteau nemişcate de-a 
curmezişul fluviului, fie că fuseseră proptite în vâsle, fie că 
fuseseră ancorate. Deşi nu se puteau zări, nu exista nici o 
îndoială că la bordul lor se aflau destul de mulţi oameni bine 
înarmaţi atât pentru ofensiva, cât şi pentru defensivă. Gilbert 
remarcă, totuşi, că ambarcaţiunile nu barau încă fluviul atunci 
când urcaseră pe firul apei, îndreptându-se spre Camdless-Bay. 
Această măsură de prevedere nu fusese luată decât după 
trecerea gigului şi, poate, sub ameninţarea unui atac despre 
care nu se ştia încă nimic atunci când tânărul locotenent 
părăsise flotila lui Stevens. 

Se  văzură, aşadar, nevoiţi să abandoneze mijlocul 
fluviului, încercând să se strecoare de-a lungul malului drept. 
Poate câ ambarcaţiunea lor avea sâ treacă neobservata, dacă 
se furişau printre trestii, la adăpostul copacilor de pe mal. în 
orice caz, nu exista altă cale de a evita barajul de pe Saint-John. 
— Mars, încearcă sâ mânuieşti pagaia fârâ zgomot pânâ vom 
trece de baraj, spuse tânărul locotenent. 

— Da, domnule Gib. 

— Va trebui să te lupţi cu contracurenţii, şi daca vei avea nevoie 
de ajutorul meu... 

— Mă descurc eu. 

Şi, cu mişcări largi, îndreptă rapid gigul spre malul drept, 
tocmai atunci când se aflau la trei sute de yarzi la linia de 
ambosare. 

De vreme ce ambarcaţiunea nu fusese zărită atunci când 
străbătea oblic fluviul, acum, când se contopise cu întunericul, 
pierzându-se în umbra copacilor şi a trestiilor de pe mal, era 
imposibil să fie descoperiţi. Dacă barajul nu începea chiar de 
lângă mal, era aproape sigur câ vor putea trece. Ar fi fost mai 
mult decât imprudent să încerce pe mijlocul fluviului. 


Mars vâslea într-o beznă şi mai adânca, din pricina 
perdelei de arbori de pe ţârm. Evita cu grija să se ciocnească de 
butucii ale căror capete ţâşneau ici şi colo, sau să lovească prea 
zgomotos apa cu pagaia, deşi, uneori, avea de luptat cu un 
contracurent pe care vârtejurile îl făceau şi mai primejdios. 
Deviind astfel de la direcţia iniţială, Gilbert urma, fără îndoială, 
să întârzie cel puţin un ceas. Dar nu avea importanţă că zorile îl 
vor prinde pe drum; va fi destul de aproape de locul de ancorare 
al canonierelor ca să nu aibă de ce să se mai teamă de cei din 
Jacksonville. 

Pe la orele patru, barca ajunse în dreptul ambarcaţiunilor. 
Aşa cum prevăzuse Gilbert, datorită faptului că apa nu era 
adânca în acel loc, în apropierea malului trecerea fusese lăsată 
liberă. La câteva sute de picioare mai departe, o limbă de 
pământ ce ieşea mult afară peste apa fluviului — o limba de 
pământ pâduroasâ — se zărea neclar sub un pâlc de paletuwvieri 
şi de bambuşi enormi. 

Ambarcaţiunea trebuia sâ ocolească limba aceea de 
pământ, foarte întunecată înspre amonte. In aval, dimpotrivă, 
oceanul de verdeață seca dintr-o data. Litoralul, mai înclinat în 
partea dinspre estuarul lui Saint-John, se decupa într-un şir de 
golfuri şi de bălți, formând o plajă foarte joasă, complet 
descoperita. în porţiunea aceea, nu mai era nici un arbore, nici o 
perdea de stuf şi, în consecinţă, şi pe apă se vedea ca-n palma. 
Nu era, aşadar, deloc imposibil ca un punct negru şi mişcător 
cum era gigul, prea mic pentru ca doi oameni să se poată culca 
în el, să fie zărit de o ambarcaţiune ce ar fi supravegheat acea 
zonă. 

Este adevărat că, mai departe, contracurentul nu se mai 
făcea simţit. 

De-a lungul malului, existau nişte curenţi repezi ce nu se 
îndreptau în direcţia canalului. Aşa că, dacă barca reuşea să 
treacă de limba de pământ, avea să fie repede purtată spre 
gurile fluviului, ajungând în scurtă vreme în locul în care era 
ancorat vasul comandantului Stevens. 

Mars se strecura, prin urmare, cu maximă prudenţă. Ochii 
lui încercau să străpungă bezna, cercetând partea de jos a 
fluviului. Se ţinea cât mai aproape cu putinţa de ţârm, luptând 
împotriva contracurentului ce era încă foarte violent în spatele 
limbii de pământ. Pagaia se îndoia, mânuită de braţele sale 


vânjoase, în vreme ce Gilbert, cu privirile întoarse spre amonte, 
nu înceta sâ observe suprafaţa apei. În vremea asta, gigul se 
apropia, puţin câte puţin, de limba de pământ. Mai aveau doar 
câteva minute şi atingeau vârful ei ce se prelungea cu un fir 
subţire de nisip. Ajunseseră la mai puţin de douăzeci şi cinci, 
treizeci de yarzi, când, deodată, Mars se opri. 

— Ai obosit, îl întrebă tânărul locotenent, vrei sâ te înlocuiesc? 
— Nici vorbă, domnule Gilbert! răspunse Mars. 

Şi, în aceeaşi clipă, cu doua lovituri puternice de pagaie, ţâşni 
oblic, de parca ar fi vrut să se izbească de mal. De îndată ce-i 
fură la îndemâna, înşfacă ramurile ce spânzurau deasupra apei 
şi, agăţându-se de ele, făcu barca să dispară sub bolta 
întunecoasă de verdeață. O clipă mai târziu, cu parâma răsucită 
în jurul rădăcinii unui paletuvier, Gilbert şi Mars, nemişcaţi, se 
aflau cufundaţi într-o beznă atât de adâncă, încât nu se mai 
puteau vedea. 

Toata această manevră nu durase mai mult de zece 

secunde. 
Tânărul locotenent îl apucă de umăr pe tovarăşul său, 
pregătindu-se să-i ceara o explicaţie, când Mars, întinzând 
braţul prin frunziş, îi arată un punct mişcător în partea mai puţin 
întunecată a fluviului. 

Era o ambarcaţiune cu patru oameni, ce urca pe firul apei, 
după ce trecuse de limba de pământ, înaintând de-a lungul 
fluviului. 

Gilbert şi Mars avură atunci acelaşi gând: să ajungă cu 
orice preţ la nava lor. Dacă barca avea să fie descoperită, nu vor 
şovăi să sară pe țărm, să se strecoare printre copaci şi să o ţină 
tot într-o goana până vor ajunge în dreptul bancurilor de nisip. 
Acolo, de îndată ce se vor ivi zorile, fie că semnalele lor vor fi 
observate de pe cea mai apropiată canonieră, fie că vor trebui 
sâ înoate până la ele, vor face tot ceea ce este omeneşte cu 
putinţă pentru a se întoarce la post. 

Dar, aproape imediat, aveau sâ-şi dea seama că orice 
posibilitate de a se 
retrage pe uscat era exclusă. 

Într-adevăr, atunci când ambarcaţiunea ajunse la douăzeci 
de picioare de bolta de verdeață, cei patru oameni de la bordul 
ei începură să discute cu alţi vreo şase, ale căror umbre se 
zăriră deodată printre copacii de pe creasta malului. 


— Aţi făcut ce era mai greu de făcut? se strigă de pe uscat. 

— Da, se răspunse de pe fluviu. Să treci limba asta de pământ în 
timpul refluxului este la fel de dificil ca şi cum ai urca un torent! 

— Vă duceţi să ancoraţi în locul acela, acum că noi am debarcat 
pe limba de pământ? 

— Fară îndoială, printre vârtejuri. Mai bine vom sta de pază la 
marginea barajului. 

— Bine! În vremea asta, noi vom supraveghea malul şi, dacă nu 
cumva o vor apuca prin mlaştină, nu-mi închipui cum ne-ar mai 
putea scăpa pungaşii ăştia. 

— Dacă n-au făcut-o deja. 

— Nu! Imposibil! Evident, vor încerca să se întoarcă la bord 
înainte de răsăritul soarelui. Or, cum nu pot străpunge şirul de 
ambarcaţiuni, vor încerca să se strecoare de-a lungul malului, 
iar noi vom fi aici să le ieşim în cale. 

Aceste câteva fraze le fura suficiente pentru a înţelege 
ceea ce se întâmplase. Plecarea lui Gilbert şi Mars fusese 
descoperită — nu mai exista nici o îndoială în aceasta privinţă. 
Dacă, atunci când urcaseră pe fluviu ca să ajungă în portul din 
Camdless-Bay, reuşiseră să scape de ambarcaţiunile ce avuse- 
seră misiunea să îi intercepteze, acum, când fluviul era barat şi 
erau pândliţi la întoarcere, le va fi foarte greu, daca nu imposibil, 
să ajungă la locul unde erau ancorate canonierele. 

Pe scurt, în aceste condiţii, gigul era prins între oamenii 
din barcă şi tovarăşii lor care debarcaseră pe limba de pământ. 
Aşadar, dacă era limpede că nu mai aveau cum să scape 
coborând pe firul apei, la fel de limpede era câ nici pe uscat nu 
prea aveau şanse, dat fiind ţărmul atât de îngust, înghesuit între 
Saint-John şi mlaştinile de pe litoral. 

Gilbert aflase, prin urmare, că trecerea sa pe apele 
fluviului fusese semnalată. Poate că, totuşi, nu se ştia câ 
tovarăşul lui şi el debarcaseră la Camdless-Bay, că era vorba de 
fiul lui James Burbank, ofiţer în marina federală, şi de unul dintre 
marinarii acestuia. Curând, însă, şi aceasta ultimă speranţa 
avea să se spulbere. Tânărul locotenent nu mai avu nici o 
îndoiala în legătură cu pericolul ce-l ameninţa, atunci când auzi 
ultimele fraze ale urmăritorilor săi. 

— Căscaţi bine ochii! se striga de pe uscat. 


— Da... Da! răspunseră cei din barca. Un ofiţer federal, asta da 
prada, mai ales câ ofiţerul ăsta e fiul unuia dintre blestemaţii de 
nordisti din Florida! 

— Şi o să fim plătiţi bine, fiindcă Texar plăteşte! 

— S-ar putea, totuşi, să nu reuşim să punem mâna pe ei în 
noaptea asta, dacă izbutesc să se ascundă în vreo scobitura de 
pe mal. Dar, când se va face ziuă, o să scotocim aşa de bine 
toate găurile, că nici un şobolan de apă n-o să ne scape! 

— Nu uitaţi că trebuie să-i prindem vii! 

— Da! Aşa rămâne! Şi, de asemenea, rămânem înţeleşi câ, în 
cazul în care-i prindem la țărm, nu avem decât să strigăm după 
voi şi veţi veni să-i luaţi şi să-i duceţi la Jacksonville! 

— De altfel, dacă nu vom fi nevoiţi să-i vânăm, vom rămâne 
ancoraţi aici. 

— Şi noi la postul nostru, pe mal. 

— Haide! Noroc! E adevărat câ mai bine ne-ar fi stat într-o 
crâşmă din Jacksonville, bând toată noaptea. 

— Da, dacă ne scapă pungaşii ăştia doi! Nu, dacă mâine îi 
ducem, legaţi 

fedeleş, lui Texar! 

După care ambarcaţiunea se îndepărtă cu două lungimi de 
vâslă. Apoi, zgomotul unui lanţ ce se întindea arătă că ancorase 
în apropiere. în ceea ce-i priveşte pe oamenii ce străjuiau liziera 
de pe mal, chiar daca nu mai vorbeau, se auzea zgomotul 
paşilor lor strivind frunzele căzute din copaci. Pe fluviu, ca şi pe 
uscat, fuga nu mai era, aşadar, posibilă. La asta se gândeau 
Gilbert şi Mars. Nici unul, nici celalalt nu făcuseră vreo mişcare 
şi nu rostiseră vreun cuvânt. Nimic nu putea trăda prezenţa 
gigului ascuns sub bolta întunecată de verdeață, boltă ce se 
transformase într-o închisoare. Imposibil să iasă de acolo. 
Admiţând câ nu avea sâ fie descoperit în timpul nopţii, cum ar fi 
putut trece Gilbert neobservat atunci când se va face ziuă? Şi, 
odată capturat tânărul locotenent, nu numai viaţa sa avea să fie 
ameninţată — ca soldat şi-ar fi sacrificat-o fără să-i pese —, dar, 
dacă reuşeau să arate că debarcase la Camdless-Bay, asta 
însemna că tatăl său va fi din nou arestat de oamenii lui Texar, 
asta însemna că legăturile lui James Burbank cu armata federală 
aveau să fie dovedite fără putinţă de tăgada. Dacă spaniolul nu 
dispunea de probe atunci când îl acuzase pentru prima oară pe 
proprietarul de la Camdless-Bay, acum aceste probe nu îi vor 


mai lipsi, luându-l prizonier pe Gilbert. Şi, atunci, ce se va 
întâmpla cu doamna Burbank? Ce se va întâmpla cu Dy şi cu 
Zermah, când tatăl, fratele, soţul nu vor mai fi liberi şi nu vor 
mai putea sâ-şi continue cercetările? 

Toate aceste gânduri îi trecură ca un fulger prin minte 

tânărului ofiţer, fâcându-l să întrevadă inevitabilele lor 
consecinţe. 
Astfel, în cazul în care aveau sâ fie prinşi amândoi, mai rămânea 
doar o singură şansă: federalii să intre în Jacksonville, înainte ca 
Texar să apuce să le facă vreun rău. Poate câ, atunci, vor fi 
eliberaţi la timp, în aşa fel încât condamnarea de care nu aveau 
cum să scape să nu fie urmată şi de executarea lor. Da! Asta era 
singura lor nădejde! Dar cum sa grăbească venirea coman- 
dantului Stevens şi a canonierelor sale? Cum să treacă dincolo 
de bancurile de nisip, de vreme ce apa nu era încă suficient de 
adâncă? Cine să mai călăuzească flotila prin puzderia de 
meandre ale canalului, dacă Mars, cel care trebuia să o piloteze, 
cădea în mâinile sudiştilor? 

Gilbert era obligat, aşadar, să încerce imposibilul ca să 
ajungă la canoniere înainte de ivirea zorilor şi trebuia să plece 
fără să mai piardă nici o clipă! Era, într-adevăr, cu neputinţă? N- 
ar fi reuşit Mars, ţăâşnind cu gigul în vâltoarea apei, să-i redea 
libertatea? In vreme ce oamenii din barcă aveau să piardă 
secunde preţioase până când vor ridica ancora, până când vor 
strânge lanţul, poate că se vor putea îndepărta suficient de mult 
ca să nu mai poată fi ajunşi! 

Nu! Ar fi însemnat să dea totul peste cap. Tânărul 
locotenent o ştia prea bine. Pagaia lui Mars nu se putea lupta cu 
cele patru vâsle ale bărcii urmăritorilor. 

Ambarcaţiunea i-ar fi ajuns repede din urmă, în timp ce ar 
fi încercat să navigheze pe lângă mal. Acţionând în felul acesta, 
s-ar fi dat singuri pe mâna duşmanului. 

Ce să facă? Era mai bine să mai aştepte? Curând avea să 
răsară soarele. Era deja patru şi jumătate dimineaţa. Linia 
orizontului începea sâ se lumineze spre est. 

Totuşi, trebuia să ia o hotârâre, şi iată la ce se gândi Gilbert. Se 
aplecă spre Mars şi-i şopti la ureche: 

— Nu mai putem aştepta multă vreme. Suntem amândoi 
înarmaţi, avem câte un revolver şi câte un cuţit. In barcă sunt 
patru oameni. Doar doi contra unul. Avem avantajul că-i vom lua 


prin surprindere. Vei împinge cu putere gigul peste vâltoare şi îl 
vei năpusti peste ambarcaţiune, din câteva lovituri de pagaie. 
Fiind ancorată, nu va putea evita abordajul. Ne vom arunca în 
barcă, ne vom repezi la ei, îi vom lovi fără să le dăm timp sâ-şi 
vină în fire şi vom ieşi în larg. Apoi, înainte ca tipii de pe mal să 
dea alarma, poate că vom reuşi sâ trecem de baraj şi să 
ajungem la canoniere. Ai înţeles, Mars? 

Mars răspunse luându-şi cuțitul şi punându-l, fără teacă, 
la cingătoare, lângă revolver. Apoi, desfăcu încet parâma şi 
prinse pagaia pentru a împinge barca dintr-o singură lovitura 
plină de vigoare. 

Dar, în clipa în care se pregătea să înceapă manevra, 
Gilbert îl opri cu un gest. O împrejurare neaşteptată îl făcu sâ-şi 
schimbe pe loc planurile. 

O dată cu primele licăriri ale zorilor, o ceaţă deasa prinse 
să se aştearnă pe suprafaţa apei. Ai fi zis câ o vată umedă o 
acoperea treptat, învăluind-o în răsucirile ei unduitoare. Aburii 
aceştia, formaţi în larg, veneau de la gura fluviului şi, împinşi de 
o briză uşoară, urcau încet pe firul apei. In mai puţin de un sfert 
de ceas atât Jacksonville, oraşul de pe malul stâng, cât şi 
pâlcurile de copaci de pe malul drept aveau să dispară sub 
acumularea aceasta de vapori puţin gălbui, al căror miros 
caracteristic umplea deja valea. 

Nu însemna aceasta salvarea tânărului locotenent şi a 
tovarăşului său? în loc să rişte o lupta inegală, în care puteau 
pieri amândoi, de ce să nu încerce să se strecoare prin ceața? 
Cel puţin, credea Gilbert, nu aveau altceva mai bun de făcut. De 
aceea îl oprise pe Mars, când acesta intenţionase să ţâşnească 
brusc de lângă mal. Dimpotrivă, trebuia sâ se desprindă cu 
prudenţă, fără zgomot, evitând ambarcaţiunea a cărei siluetă, 
deja nedesluşită, avea să se şteargă cu totul. 

Atunci, glasurile începură din nou să se strige. Cei din 
barcă le răspundeau celor de pe țărm. 

— Atenţie la ceaţă! 

— Da! O să ridicam ancora şi o să ne apropiem şi mai mult de 
țărm! 

— E bine, dar rămâneţi în legătură cu celelalte ambarcaţiuni din 
larg. Dacă trec pe lângă voi, spuneţi-le să se mişte în toate 
direcţiile până se risipeşte ceața. 


— Da! Da! Nu vă fie teama şi fiţi cu ochii-n patru, în cazul în 
care pungaşii vor încerca să se strecoare pe uscat! 

Bineînţeles că aceasta măsura de precauţie, cât se poate 
de indicată, avea sâ fie luată. Un anumit număr de ambarcaţiuni 
urmau să circule în toate direcţiile, intersectându-se pe drum, 
de la un mal la celalalt. Gilbert ştia, dar, totuşi, nu şovăi nici o 
clipă. Gigul, manevrat fără zgomot de Mars, se desprinse de 
malul acoperit de verdeață şi înainta încet, luptându-se cu 
vârtejurile. 

Ceaţa se îngroşa din ce în ce, deşi era străbătută de o 
lumină alburie aidoma celei ce răzbate prin geamul unui felinar. 
Nu se mai vedea nimic, chiar la o distanţă de câţiva yarzi. Daca, 
din întâmplare, gigul nu dădea peste barca ancorată în larg, 
avea toate şansele să treacă neobservat. Şi, într-adevăr, reuşi 
să o evite, în timp ce oamenii din ea erau ocupați sâ ridice 
ancora, cu un zornăit de lanţ ce indica aproximativ locul de care 
trebuiau sâ se îndepărteze. 

Gigul izbuti, aşadar, să treacă, şi Mars putu să mânuiască 
pagaia cu ceva mai multă forţă. 

Lucrul cel mai dificil era sa urmeze o direcţie potrivita, 
fără să se expună treacând prin mijlocul fluviului. Trebuia, 
dimpotrivă, să rămână cât mai aproape de malul drept. Nimic 
nu-l putea ajuta pe Mars să se orienteze prin ceața tot mai 
densă, poate doar clipocitul apei lovindu-se de țărm. Lumina 
zilei începea să se facă văzută. Creştea deja deasupra stratului 
de vapori, deşi suprafaţa fluviului continua să fie acoperită de 
aburi groşi. 

Vreme de jumătate de oră, gigul rătăci, ca să zicem aşa, la 
întâmplare. Câteodată, o siluetă vagă apărea pe neaşteptate. Ai 
fi putut crede că este o ambarcaţiune ale cărei dimensiuni erau 
mult mărite datorită fenomenului de refracție — fenomen 
observat în mod obişnuit pe timp de ceaţă în larg. Într-adevăr, 
orice obiect ce apare în faţa ochilor dintr-o dată, cu o iuţeală 
fantastică, îţi dă impresia că este de dimensiuni enorme. Lucrul 
acesta se petrece în mod frecvent. Din fericire, ceea ce Gilbert 
lua drept şalupă nu era decât o geamandură de balize, un capât 
de stâncă ţâşnind din apă sau vreun ţăruş bătut pe fundul apei, 
al cărui vârf se pierdea în ceaţă. 

Treceau, de asemenea, tot felul de păsări, pârând şi ele 
uriaşe. Dacă de-abia apucai să le zăreşti, auzeai, în schimb, 


tipetele lor ascuţite ce sfâşiau depărtările. Altele se ridicau în 
zbor chiar din albia fluviului, în clipa în care apropierea bărcii le 
punea pe fugă. Era imposibil să vezi daca se îndreptau spre mal 
sâ se adăpostească, doar câţiva paşi mai departe, sau se 
aruncau din nou în vâltoarea apei. 

În orice caz, întrucât mareea scădea întruna, Gilbert era 
sigur că gigul, dus de reflux, se îndrepta spre locul în care 
ancorase comandantul Stevens. Totuşi, cum curenţii slăbiseră 
mult, nimic nu îl îndreptăţea să creadă că depăşiseră linia de 
ambosare. Dimpotrivă, existau toate motivele sâ se teamă că se 
aflau chiar în dreptul ei şi că, oricând, puteau să se ciocnească 
de una dintre ambarcaţiuni. 

Aşa câ eventualitatea unei mari primejdii nu dispăruse 
încă. Curând chiar, fu cât se poate de limpede câ gigul se afla 
mai mult ca niciodată în cel mai mare pericol. La intervale 
scurte, Mars se oprea, lâsându-şi pagaia suspendată deasupra 
apei. Zumzetul unor glasuri mai apropiate, sau mai îndepărtate 
se auzea necontenit pe o rază restrânsă. Tot felul de ţipete îşi 
răspundeau de la o barcă la alta. Forme nedesluşite dispăreau 
dintr-o dată, înghiţite de ceaţă. Erau ambarcaţiuni în mers ce 
trebuiau evitate. Uneori, aburii se ridicau brusc, ca măturaţi de 
un vânt puternic. Se putea vedea atunci pe o distanţă de câteva 
sute de yarzi, şi Gilbert şi Mars încercau să profite de ocazie, 
căutând să-şi dea seama cam pe unde se aflau. Dar aburii se 
strângeau la loc, şi singurul lucru pe care-l aveau de făcut era 
să se lase duşi de curent. 

Era puţin după ora cinci. Gilbert calcula că se găseau, 
probabil, la două mile de locul de ancorare. într-adevâr, nu 
ajunseseră la bancurile de nisip. Şi-ar fi dat seama de asta după 
zgomotul mai puternic al curentului, după felul în care se 
încreţeşte apa în valuri mici, ce se ciocnesc între ele cu un vuiet 
pe care, auzindu-1, nici un marinar nu se poate înşela. Dacă ar fi 
trecut de bancurile de nisip, Gilbert s-ar fi considerat relativ în 
siguranţă, căci nu era de crezut că ambarcaţiunile vor încerca să 
se aventureze la o asemenea distanţă de Jacksonville şi sâ 
ajungă în bătaia tunurilor de pe canoniere. 

Aşa că amândoi stăteau cu urechile ciulite, aplecaţi mult 
peste barcă, aproape atingând suprafaţa apei. Auzul lor fin şi 
bine antrenat nu percepea, totuşi, nimic. Probabil ca se 
rătăciseră, luând-o prea mult fie spre dreapta, fie spre stânga. 


Oare nu ar fi fost mai bine sâ navigheze oblic, în aşa fel încât sâ 
se apropie de unul dintre maluri şi, dacă va fi nevoie, sâ aştepte 
să se mai risipească ceața ca să poată găsi direcţia cea buna? 

Era cel mai bun lucru pe care-l aveau de făcut, pentru că 
aburii începeau deja sâ se ridice. Soarele care se simţea 
deasupra îi făcea să se înalțe, încălzindu-i. Oglinda apei începea 
deja să strălucească, înainte ca şi cerul sâ se limpezească. Mai 
era puţin, şi perdeaua de aburi avea să fie sfâşiată dintr-o dată, 
iar linia orizontului urma să se ivească din ceaţă. Poate că, 
atunci, la o milă dincolo de bancurile de nisip, Gilbert va zări 
canonierele aşteptând fluxul şi va putea ajunge la ele. 

În clipa aceea se auzi un vuiet de ape frământate. 
Aproape numaidecât, gigul începu să se învârtească de parcă ar 
fi fost prins într-un vârtej. Nu mai putea exista nici o îndoiala. 

— Bancurile de nisip! striga Gilbert. 
— Da! Şi, de îndată ce vom trece de ele, vom ajunge la locul de 
ancorare, răspunse Mars. 

Şi prinse din nou pagaia, încercând să îndrepte gigul în 
direcţia potrivită. 

Deodată, Gilbert îl opri. Prin aburii ce începeau sâ se risipească 
zărise o barcă ce înainta rapid pe acelaşi traseu. Oamenii de la 
bord văzuseră gigul? Voiau să îi taie calea? 

— Virează spre babord, spuse tânărul locotenent. 

Mars întoarse şi, din câteva lovituri de pagaie, ar fi 
îndreptat gigul în direcţia opusă. 

Dar, dintr-acolo, se auziră nişte glasuri. Se strigau 
zgomotos. Cu siguranţă că în partea aceea a fluviului erau mai 
multe ambarcaţiuni ce navigau împreună ca măsură de 
prevedere. 

Deodată, ca şi cum un pămâtuf uriaş ar fi măturat spaţiul, 
aburii căzură pulverizaţi în apa fluviului. 

Gilbert nu-şi putu reţine un strigăt! 

Gigul se afla chiar în mijlocul unei duzini de ambarcaţiuni 
însărcinate să supravegheze această zonă a şenalului! 

— lată-i! lată-i! 

Exclamaţiile acestea răsunară deodată din toate bărcile. 
— Da, iatâ-ne! răspunse tânărul locotenent. Pune mâna pe 
revolver şi pe cuţit, Mars, şi să ne apărăm! 

Să se apere ei doi împotriva a treizeci de oameni! 


Într-o clipă, trei sau patru ambarcaţiuni abordară gigul. Se 
auziră împuşcături. Doar Gilbert şi Mars trăgeau. Ceilalţi nu, 
consemnul era să-i prindă vii. Trei sau patru marinari fură ucişi 
sau răniţi. Dar, în lupta aceasta inegală, cum să reziste Gilbert şi 
tovarăşul lui? 

Tânărul locotenent fu legat burduf, deşi se lupta ca un leu, 
şi transportat într-o barcă. 

— Fugi, Mars! strigă el, pentru ultima oară. 

Cu o lovitură de cuţit, Mars se descotorosi de omul care îl 
ţinea. ăînainte de a fi înşfăcat din nou, viteazul soţ al lui Zermah 
se aruncă în fluviu. în zadar încercară să-l prindă. Dispăru în 
vâltoare, în preajma bancurilor de nisip, unde apele vijelioase 
începeau să se transforme în torenti, o dată cu refluxul. 


XV 
JUDECATA 


Un ceas mai târziu, barca în care se afla Gilbert acosta pe 
cheiul din Jacksonville. împuşcăturile fuseseră auzite. Era vorba 
de o ciocnire între ambarcaţiunile confederate şi flotila federală? 
Canonierele comandantului Stevens pătrunseseră pe canal? 
Populaţia oraşului se temea de aşa ceva şi devenise foarte 
agitată. O parte din locuitori se îndreptase iute spre estacade. 
Autorităţile civile, reprezentate de Texar şi de cei mai îndăriţi 
partizani ai săi, nu întârziaseră să îi urmeze. Cu toţii se uitau 
spre bancurile de nisip ce ieşiseră din ceaţă. Lornietele şi 
lunetele erau la mare trecere. Dar distanţa era prea mare — 
aproximativ trei mile — ca sâ-şi dea seama de amploarea cioc- 
nirii şi de rezultatul acesteia. 

În orice caz, flotila era încă ancorată, ca şi în ajun, şi 
oraşul nu trebuia să se teamă de un atac imediat al 
canonierelor. Era destul timp ca şi cei mai compromişi dintre 
locuitorii săi să se pregătească să fuga în interiorul Floridei. 

De altfel, chiar dacă Texar şi doi, trei dintre tovarăşii săi aveau, 
mai mult decât ceilalţi, motive serioase să se teamă pentru 
propria lor siguranţă, nici măcar ei nu considerau că trebuie să 
se neliniştească din cauza acestui incident. Spaniolul bănuia că 


era vorba de capturarea gigului pe care voia să pună mâna cu 
orice preţ. 

— Da, cu orice preţ! repetă Texar, căutând să identifice 
ambarcaţiunea ce se îndrepta spre port. Cu orice preţ, trebuie 
să îl capturez pe fiul lui Burbank care a căzut în capcana pe care 
i-am întins-o! Acum am, în sfârşit, dovada că James Burbank 
este în legătură cu federalii! Slavă Domnului! După ce îl voi 
împuşca pe băiat, nu vor trece mai mult de douăzeci şi patru de 
ore, şi îl voi împuşca şi pe tatăl lui. 

Intr-adevăr, deşi partidul său era stăpân pe Jacksonville, 
Texar, după amânarea pronunţată în favoarea lui James 
Burbank, voise să aştepte un moment mai prielnic pentru a-l 
aresta din nou. | se ivise ocazia de a-l atrage în capcană pe 
Gilbert. Odată Gilbert identificat ca ofiţer federal, arestat pe 
teritoriu inamic, condamnat ca spion, spaniolul putea sâ-şi 
desăvârşească răzbunările. 

Imprejurările aveau să-i fie pe deplin favorabile. Cel adus 
în portul din Jacksonville era chiar fiul proprietarului de la 
Camdless-Bay, James Burbank. 

Că Gilbert era singur, câ tovarăşul său se înecase sau 

scăpase nu avea nici o importanţă, de vreme ce tânărul ofiţer 
fusese prins. Nu-i mai rămânea decât să-l aducă în faţa unui 
comitet format din oameni de-ai lui, pe care avea să-l conducă 
chiar el. 
Gilbert fu primit cu huiduieli şi ameninţări de toată golănimea 
care îl cunoştea foarte bine. Rămase rece la toate aceste 
strigăte, privind dispreţuitor în jur. Nu se arăta deloc înfricoşat, 
deşi, pentru a-l apăra de mulţimea înfuriată, fu nevoie de o 
escortă de soldaţi. Dar atunci când îl zări pe Texar, nu se mai 
putu stăpâni şi de buna seama câ s-ar fi aruncat asupra 
spaniolului, daca nu ar fi fost oprit de cei ce îl păzeau. 

Texar nu schiţă nici un gest, nu rosti nici un cuvânt, se 
prefăcu că nici nu-l vede pe tânărul ofiţer şi îl lăsă să se 
îndepărteze, perfect indiferent. 

Câteva clipe mai târziu, Gilbert era aruncat în închisoarea 
din Jacksonville. Nu-ţi puteai face nici o iluzie în privinţa soartei 
pe care i-o rezervau sudiştii. 

Pe la prânz, domnul Harvey, corespondentul lui James 
Burbank, se prezenta la închisoare şi încercă să îl vadă pe 
Gilbert. Cererea îi fu respinsă. Din ordinul lui Texar, tânărul nu 


avea voie să primească vizite. într-adevăr, se ştia de relaţiile 
corespondentului cu familia Burbank, şi unul dintre punctele 
planului pus la cale de spaniol era ca de arestarea lui Gilbert să 
nu se afle imediat la Camdless-Bay. După ce va fi judecat, după 
ce va fi condamnat, va fi suficient timp pentru a-i aduce la 
cunoştinţă lui James Burbank cele întâmplate şi, atunci când 
acesta va fi informat, nu va mai avea vreme să fugă de pe 
plantație şi să scape din mâna lui Texar. 

În consecinţa, domnul Harvey nu reuşi să trimită nici un 
mesaj la Camdless-Bay. Toate ambarcaţiunile din port fuseseră 
sechestrate. Orice legătură între malul stâng şi malul drept 
fusese întreruptă, familia Burbank nu trebuia să afle de 
arestarea lui Gilbert. în timp ce toţi ai săi îl credeau la bordul 
canonierei lui Stevens, tânărul ofiţer era încarcerat în 
închisoarea din Jacksonville. 

Cei din Castle-House stăteau cu urechile ciulite, pândind 
dacă nu se aude cumva, în depărtare, bubuitul tunurilor 
anunțând că flota federală a trecut dincolo de bancurile de nisip. 
Jacksonville în mâinile nordiştilor ar fi însemnat Texar în mâinile 
lui james Burbank! Acesta ar fi fost liber să reia, împreună cu 
fiul său, împreună cu prietenii săi, cercetările ce, până acum, nu 
dăduseră nici un rezultat! Dar, în aval, nu se auzea nimic. Și 
administratorul Perry, care cercetase fluviul până la baraj, şi 
Pyg, şi unul dintre subadministratori, trimişi pe țărm la trei mile 
mai sus de plantație, confirmară acest lucru. Flotila continua să 
fie ancorată. Nici un semn că s-ar fi pregătit să pornească la 
drum şi să ajungă în dreptul oraşului Jacksonville. 

Şi, de altfel, cum ar fi putut trece dincolo de bancurile de 
nisip? Admiţând că fluxul ar fi venit mai devreme decât sperau, 
cum s-ar fi putut aventura prin strâmtoare şi ar fi putut răzbate 
prin meandrele canalului, acum, când singurul pilot care 
cunoştea drumul nu se afla la post? Intr-adevăr, Mars nu se 
întorsese pe vas. 
lar dacă James Burbank ar fi aflat de cele întâmplate, ce ar fi 
putut crede? Doar că viteazul tovarăş al fiului său pierise înghiţit 
de apele vijelioase. In cazul în care Mars ar fi scăpat cu viaţă şi 
ar fi ajuns pe malul drept al fluviului, nu s-ar fi întors la 
Camdless-Bay, de vreme ce era imposibil să mai ajungă la locul 
în care ancorase flotila? 

Dar Mars nu apăru nici pe plantație. 


A doua zi, pe 11 martie, pe la ceasurile unsprezece, 
comitetul se reuni, sub preşedinţia lui Texar, în aceeaşi sală a 
Palatului de Justiţie în care spaniolul mai fusese o dată acuzatul 
lui james Burbank. De data asta, acuzaţiile aduse tânărului 
ofiţer erau suficient de grave pentru ca acesta sâ nu mai aibă 
nici o scăpare. Era dinainte condamnat. De îndată ce avea să 
termine cu fiul, Texar urma să se ocupe de tată. Micuța Dy în 
mâinile lui, doamna Burbank doborâtă de toate aceste lovituri 
pe care i le dăduse, una după alta, şi iată că se va răzbuna cu 
vârf şi îndesat. Se părea că totul venea în sprijinul lui, ajutându- 
1 să-şi potolească ura implacabilă. 

Gilbert fu scos din închisoare. Ca şi în ajun, mulţimea 
aţâţată îl însoţi cu urletele ei. Când intră în sala de judecata, 
unde se aflau cei mai îndârjiţi susţinători ai lui Texar, vacarmul 
deveni de nedescris. 

— La moarte cu spionul!... La moarte! 

Aceasta era acuzaţia pe care i-o arunca în faţa golănimea, 
asmuţită de Texar. 

Cu toate acestea, Gilbert reuşi să-şi păstreze sângele rece 
şi se arătă stăpân pe el, chiar şi în faţa spaniolului care nu 
avusese bunul simţ să se recuze într-o asemenea împrejurare. 
— Vă numiţi Gilbert Burbank, spuse Texar, şi sunteţi ofiţer în 
marina federală? 

— Da. 

— Şi în prezent locotenent la bordul uneia dintre canonierele 
comandantului Stevens? 

— Da. 

— Sunteţi fiul lui James Burbank, american din Nord, proprietarul 
plantaţiei de la Camdless-Bay? 

— Da. 

— Este adevărat că aţi părăsit flotila ancorată pe fluviul Saint- 
John în noaptea de 10 martie? 

— Da. 

— Recunoaşteţi că aţi fost capturat atunci când încercaţi să vă 
întoarceţi la bord, însoţit de un marinar de pe navă? 

— Da. 

— Vreţi să ne spuneţi ce aţi venit să faceţi la Camdless-Bay? 

— La bordul canonierei pe care sunt secund s-a prezentat un 
om. Mi-a adus la cunoştinţă că plantaţia tatălui meu fusese 
devastată de o trupă de răufăcători, că locuinţa părinţilor mei, 


Castle-House, fusese atacată de bandiți. Nu o să-i spun 
preşedintelui comitetului care mă judecă cine este responsabil 
de aceste crime. 

— lar eu, răspunse Texar, îi voi spune lui Gilbert Burbank că 
tatăl său a sfidat opinia publică eliberându-şi sclavii, că a existat 
o hotărâre ce stipula alungarea sclavilor eliberaţi, că această 
hotărâre trebuia pusă în aplicare...; 

— Prin incendiu şi jaf, replică Gilbert, printr-o răpire al cărei 
autor este Texar în persoană! 

— Când voi fi în faţa judecătorilor voi răspunde, i-o întoarse, 
rece, spaniolul. Nu încercaţi să inversaţi rolurile. Sunteţi acuzat, 
nu acuzator! 

— Da... acuzat... cel puţin în clipa de faţă, răspunse tânărul 
ofiţer. Dar canonierele mai au de trecut doar de bancurile de 
nisip ca să ocupe Jacksonville, şi atunci... 

Izbucniră numaidecât strigăte, se auziră ameninţări la 
adresa tânărului ofiţer care îndrăznea să-i înfrunte pe sudişti în 
faţă. 

— La moarte!... La moarte! se striga din toate părţile. 

Spaniolul reuşi cu greu să potolească mulţimea furioasă. Apoi, 
reluă interogatoriul. 

— Vreţi să ne spuneţi, Gilbert Burbank, de ce v-aţi părăsit nava 
noaptea trecută? 

— Ca să-mi văd mama pe moarte. 

— Aşadar, mărturisiţi că aţi debarcat la Camdless-Bay? 

— N-am de ce să ascund acest fapt. 

— Şi numai pentru a vă vedea mama? 

— Doar pentru asta. 

— Avem, totuşi, reluă Texar, toate motivele să credem că scopul 
dumneavoastră era cu totul altul. 

— Care anume? 

— Acela de a vă întâlni cu tatăl dumneavoastră, James Burbank, 
acest nordist bănuit deja de multă vreme că este în înţelegere 
cu armata federală. 

— Ştiţi foarte bine că nu este adevărat, răspunse Gilbert, 
cuprins de indignare. Dacă am venit la Camdless-Bay, nu am 
venit ca ofiţer, ci ca fiu... 

— Sau ca spion! replica Texar. Strigătele se înteţiră: 

— La moarte cu spionul!... La moarte! 


Gilbert îşi dădu seama că era pierdut şi, ceea ce era mai 
îngrozitor, că nici tatăl său nu avea vreo scăpare. 

— Da, reluă Texar, boala mamei dumneavoastră este doar un 
pretext. La Camdless-Bay, aţi venit ca spion, pentru a-i informa 
pe federali de modul în care este apărat fluviul! 

Gilbert se ridică. 

— Am venit să-mi văd mama pe moarte! repetă el. Ştiţi foarte 
bine! N-am crezut niciodată că, într-o ţară civilizată, pot exista 
judecători care să fie în stare să condamne un soldat pentru că 
a venit la patul mamei sale pe moarte, chiar dacă se află pe 
teritoriul inamic. Să îndrăznească cineva dintre cei care mă 
condamnă să spună că nu ar fi făcut la fel! 

Un auditoriu alcătuit din oameni în care ura nu ar fi stins 
cu totul omenia ar fi aplaudat declaraţia aceasta atât de nobila 
şi de sinceră. Dar nu se întâmplă aşa. Declaraţia fu primita cu 
vociferări, iar aplauzele veniră sâ îl râsplâteascăâ pe spaniol, 
atunci când acesta anunţă că, primind un ofiţer inamic pe timp 
de război, James Burbank nu era mai puţin vinovat decât ofiţerul 
în cauză. Dovada pe care o primise Texar, dovada relaţiilor 
dintre James Burbank şi armata federală exista în sfârşit. În 
consecinţă, comitetul, reţinând mărturisirile legate de tatăl său, 
făcute în cursul interogatoriului, îl condamnă la moarte pe 
Gilbert Burbank, locotenent în marina federală." Condamnatul fu 
dus imediat înapoi la închisoare, însoţit de huiduielile golănimii. 
— La moarte cu spionul!... La moarte! 

In aceeaşi seara, un detaşament al miliției din Jacksonville 
descinse la Camdless-Bay. Ofiţerul care îl comanda ceru să ÎI 
vadă pe domnul Burbank. 

James Burbank se prezentă. Edward Carrol şi Walter Stannard îl 
însoțeau. 

— Ce doriţi de la mine? întrebă James Burbank. 

— Citiţi acest ordin! răspunse ofiţerul. 

Era ordinul de arestare a lui James Burbank, complice al 
lui Gilbert Burbank, condamnat la moarte pentru spionaj de 
comitetul din Jacksonville şi care urma să fie împuşcat în 
douăzeci şi patru de ore. 


PARTEA A DOUA 


l 
DUPĂ RĂPIRE 


„Texar", acesta era numele atât de detestat pe care îl 
şoptise Zermah în întuneric, atunci când doamna Burbank şi 
domnişoara Alice ajunseseră pe malul Golfului Marino. Tânăra îl 
recunoscuse pe mizerabilul spaniol. Nu mai putea exista nici o 
îndoială câ el era autorul răpirii, câ nu se mulţumise doar să o 
pună la cale, ci participase personal, conducând acţiunea. Într- 
adevăr, Texar fusese însoţit de o duzină de oameni, complicii 
lui. 

Spaniolul pregătise de mult aceasta expediţie, ce avea ca 
scop devastarea plantaţiei de la Camdless-Bay, jefuirea locuinţei 
de pe plantație, Castle-House, distrugerea familiei Burbank, 
capturarea sau uciderea capului acesteia. De aceea îşi asmuţise 
hoardele de jefuitori asupra domeniului. Prevăzător, nu luase el 
comanda, ci o lăsase în grija celor mai îndârijiţi susţinători ai săi. 
Aşa se explică faptul câ John Bruce, amestecându-se printre 
asediatori, îi putuse confirma lui James Burbank că Texar nu se 
afla în mijlocul acestora. 

Ca să-l întâlnească, ar fi trebuit să vină în Golful Marino, 
unde se putea ajunge prin tunelul ce îl lega de Castle-House. în 
cazul în care ar fi fost cucerită, pe aici s-ar fi retras ultimii ei 
apărători. Texar cunoştea existenţa acestui tunel. 'Aşa câ, 
urcându-se într-o barca, urmata de o alta în care se aflau 
Squambo şi doi dintre sclavii lui, plecase din Jacksonville şi 
venise în golf, sigur că pe acolo va încerca să fugă James 
Burbank. Nu se înşelase. îşi dădu seama imediat de acest lucru 
atunci când descoperi una dintre bărcile de la Camdless-Bay 
aşteptând ascunsă printre trestiile de lângă mal. Negrii care se 
aflau în ea fura atacați prin surprindere şi ucişi. Nu-i mai 
rămânea decât să stea la pândă. Curând, apâru Zermah, însoţită 
de fetiţa. La strigătele metisei, spaniolul, temându-se să nu vină 
cineva în ajutorul lor, o împinse iute în braţele lui Squambo. ŞI, 
atunci când doamna Burbank şi domnişoara Alice ajunseră pe 


mal, metisa se afla deja în largul fluviului, în ambarcaţiunea 
indianului. 

Restul se ştie. 

Totuşi, după răpire, Texar considerase câ nu era nevoie 
sâ-1 însoţească pe Squambo. 

Acesta, devotat lui trup şi suflet, ştia în ce loc trebuiau 
duse Zermah şi micuța Dy. Aşa că, în clipa în care cele trei 
lovituri de tun îi făcură pe atacatori să se retragă, chiar în 
momentul în care erau gata să pătrundă în Castle-House, 
spaniolul îşi întorsese barca şi o luase de-a curmezişul pe firul 
apei. 

Încotro se ducea? Nimeni nu ştia. In orice caz, nu se 
întoarse în oraş în noaptea aceea de 3 spre 4 martie. Fu văzut în 
Jacksonville de-abia după douăzeci şi patru de ore. Ce făcuse în 
timpul acestei absenţe inexplicabile, pe care nici măcar nu-şi 
dadu osteneala să o justifice în vreun fel, nimeni nu putea 
spune. Era, totuşi, un fapt de natură să-i îngreuneze situaţia 
atunci când avea să fie acuzat că luase parte la răpirea micuţei 
Dy şi a sclavei Zermah. Coincidenţa dintre momentul răpirii şi 
momentul în care dispăruse nu putea fi decât în defavoarea lui. 
Cu toate acestea, nu se întoarse la Jacksonville decât în 
dimineaţa zilei de 5, pentru a lua toate masurile necesare de 
apărare împotriva trupelor federale — la timp pentru a-i întinde 
o cursă lui Gilbert Burbank şi pentru a prezida comitetul ce avea 
să-l condamne la moarte pe tânărul ofiţer. 

Oricum, un fapt e sigur, Texar nu se afla la bordul 
ambarcaţiunii conduse de Squambo, ce plutea la adăpostul 
întunericului, dusă de flux în amonte de Camdless-Bay. 

Înţelegând că, oricât ar fi strigat, nu putea fi auzită de pe 
malurile pustii ale fluviului, Zermah tăcu. Aşezată în spate, o 
strângea pe micuța Dy în braţe. 

Fetiţa, înspâinrântată, nu scotea nici un sunet. Se ghemuise la 
pieptul metisei, ascunzându-se în cutele rochiei acesteia. Doar o 
singură dată şopti: 

— Mamă!... iviamâ!... Zermah!... Mi-e frică!... Mi-e frică!...Vreau 
la mama!... 

— Da, scumpo! răspunse Zermah. O să mergem la mama. Nu te 
teme! Eşti cu mine! 


În aceeaşi clipă, doamna Burbank, disperată, urca pe 
malul drept al fluviului, încercând zadarnic să se ţină după barca 
în care se afla fiica sa. 

Era din ce în ce mai întuneric. Incendiile de pe plantație 
începeau să se stingă, o dată cu zgomotul exploziilor. Din norii 
de fum îngrămădliţi spre nord, rar mai răzbătea câte o vâlvătaie, 
râsfrângându-se ca un fulger în oglinda apei. Apoi, totul se 
linişti, cufundându-se în beznă. Barca înainta pe mijlocul apei, 
malurile nu se mai zăreau. N-ar fi fost mai izolată, mai singură 
nici în mijlocul oceanului. 

Oare spre ce golf se îndrepta ambarcaţiunea la cârma 
căreia se afla Squambo? Acesta era lucrul cel mai important pe 
care trebuia să îl afle metisa. Ar fi fost, însă, pierdere de vreme 
să îl întrebe pe indian. Aşa că Zermah încerca să se orienteze 
singură — ceea ce era foarte dificil dată fiind bezna în care 
navigau, atâta vreme cât Squambo continua să menţină barca 
departe de țărm. 

Fluxul creştea, şi, datorită loviturilor puternice de pagaie 
ale celor doi negri, înaintau cu repeziciune spre sud. 

Şi totuşi, ce bine ar fi fost dacă Zermah ar fi putut lăsa o 
urmă a trecerii lor, pentru a uşura căutările stăpânului ei! Or, pe 
apă acest lucru era cu neputinţa. Pe uscat, un petic de rochie 
aruncat într-un tufiş ar fi putut constitui primul jalon al unei 
piste care, odată descoperită, ar fi putut fi urmată până la 
capăt. Dar la ce i-ar fi folosit să arunce un obiect de-al ei sau de- 
al fetiţei în vâltoarea apei? Exista, oare, vreo speranţă ca acesta 
să ajungă în mâinile lui James Burbank? Trebuia să renunţe la 
această idee şi să încerce doar să-şi dea seama în ce loc vor 
ancora. 

Trecu, astfel, un ceas. Squambo era mut ca un peşte. Cei 
doi negri mânuiau pagaiele fără nici un zgomot. Pe țărm nu se 
zărea nici o lumină, nici în case, nici sub copacii ale căror siluete 
se desenau nedesluşit în întuneric. 

În vreme ce privea când în dreapta, când în stânga, 
căutând să vadă unde se află, Zermah se frământa, gândindu-se 
la pericolele ce o amenințau pe micuța Dy. De ce i s-ar fi putut 
întâmpla ei nici că-i păsa. Toată grija era pentru copil. Ştia de- 
acum că Texar era cel care le răpise. În privinţa asta nu mai 
putea exista nici o îndoială. Îl recunoscuse în Golful Marino, 
ajuns acolo fie cu intenţia de a pătrunde în Castle-House, 


furişându-se prin tunel, fie de a-i pândi pe apărătorii locuinţei în 
momentul în care aceştia ar fi căutat să scape pe acolo. în cazul 
în care Texar nu s-ar fi grăbit, doamna Burbank şi domnişoara 
Alice ar fi încăput şi ele pe mâinile lui. Dacă nu condusese per- 
sonal atacul, o făcuse doar pentru că ştia că era mai sigur să 
aştepte la ieşirea din tunel pe toţi cei ce se aflau în Castle- 
House. 

În orice caz, Texar nu putea nega că participase direct la 
răpire. Zermah îi şoptise, ba chiar îi strigase numele. Cu 
siguranţă că doamna Burbank şi domnişoara Alice o auziseră. 

Mai târziu, când va suna ceasul dreptăţii, când spaniolul 
va fi chemat să răspundă pentru crimele sale, nu va mai putea 
recurge la acele inexplicabile alibiuri, graţie cărora reuşise să 
scape până atunci. 

Dar, oare, ce soartă le hărăzise victimelor sale? Urma să le 
surghiunească în mlaştinile Everglades, dincolo de gurile lui 
Saint-John? Se va descotorosi de Zermah ca de un martor 
periculos, a cărui depoziţie ar putea fi, într-o bună „zi, fatală? 
întrebările astea nu-i dădeau pace. Şi-ar fi dat bucuroasă viaţa, 
dacă în felul acesta ar fi putut-o salva pe micuța Dy. Dar, dacă 
ea ar fi murit, ce s-ar fi întâmplat cu fetiţa aflată în puterea lui 
Texar şi a complicilor săi? Gândul acesta i se înfigea în minte ca 
un cui înroşit în foc, şi atunci o strângea şi mai tare la piept, de 
parcă Squambo ar fi vrut să i-o smulgă. în clipa aceea, Zermah 
constată că ambarcaţiunea se apropia de malul stâng al 
fluviului. Era, oare, un indiciu pentru ea? Nu, căci nu avea de 
unde să ştie de bârlogul spaniolului, aflat în Golful Negru, pe una 
dintre insuliţele de acolo, după cum nici chiar apropiații lui nu 
ştiau, pentru că nimeni nu fusese primit în fortul în care locuia 
împreună cu Squambo şi cu cei doi negri. 

Într-adevăr, într-acolo se îndrepta indianul. în inima 
acestei regiuni misterioase, nimeni nu le mai putea găsi! 

Golful era, ca să spunem aşa, de nepătruns pentru cei 
care nu-i cunoşteau trecătorile şi insuliţele. Existau o puzderie 
de locuri retrase, unde prizonierele puteau fi ascunse fără ca 
nimeni să le poată da de urmă. În cazul în care James Burbank 
ar fi încercat să exploreze acest adevărat labirint, aveau 
suficient timp să le mute în sudul peninsulei. Atunci n-ar mai fi 
existat nici o şansă să fie găsite în acele spaţii de necuprins, 


cutreierate doar de cetele de indieni, în care pionierii floridieni 
ajungeau foarte rar. 

Cele patruzeci şi cinci de mile ce despărţeau Camdless- 
Bay de Golful Negru fură parcurse rapid. Pe la ora unsprezece, 
ambarcaţiunea depăşea cotul pe care îl făcea Saint-John la două 
sute de yarzi în aval. Nu le mai rămânea decât să găsească 
intrarea în lagună. Manevră dificilă, dată fiind bezna adâncă în 
care era învăluit malul stâng. Aşa că, oricât de familiarizat ar fi 
fost Squambo cu aceste locuri, tot ezită atunci când trebui să 
cârmească de-a curmezişul curentului. 

Operaţiunea ar fi fost, desigur, mai uşoară dacă barca ar fi 
luat-o de-a lungul malului crestat de o mulţime de mici golfuri 
presărate cu stuf şi ierburi acvatice. Dar indianul se temea să nu 
eşueze. Şi, cum fluxul avea să tragă în curând apele fluviului 
spre gura acestuia, s-ar fi aflat în mare încurcătură dacă ar fi 
ajuns eu barca pe uscat. Ar fi fost nevoit să aştepte mareea 
următoare, adică încă unsprezece ceasuri, şi cum ar fi putut 
evita să fie văzut, atunci când soarele avea să strălucească din 
plin? De obicei, o mulţime de ambarcaţiuni circulau pe fluviu. 
Datorită evenimentelor în curs, între Jacksonville şi Saint-John 
era un necontenit du-te-vino de bărci încărcate cu 
corespondenţă. Mai mult, dacă nu pieriseră în urma atacării 
plantaţiei, membrii familiei Burbank vor porni încă din acea zi să 
cerceteze cu înfrigurare zona. Eşuat pe nisipurile unuia dintre 
maluri, Squambo nu ar fi avut cum să scape de urmăritori. 
Situaţia ar fi devenit extrem de periculoasă. Datorită tuturor 
acestor motive, voia să rămână pe mijlocul apei. Şi, dacă va fi 
nevoie, va ancora pe firul curentului, şi nu la țărm. Apoi, o dată 
cu ivirea zorilor, se va grăbi să pătrundă în trecâtorile din Golful 
Negru şi, ajuns acolo, nimeni nu-i va mai putea da de urmă. 

In vremea asta, ambarcaţiunea continua să urce o dată cu 
fluxul. judecând după timpul scurs, Squambo aprecia că nu 
ajunsese încă în dreptul lagunei. 

Se străduia, aşadar, să urce şi mai mult, când, deodată, 
auzi în apropiere un zgomot. Era o bătaie surdă de zbaturi ce se 
propaga la suprafaţa apei. Aproape numaidecât, de după cotul 
malului stâng apăru o uriaşă umbră mişcătoare. 

Un steamboat înainta încet, risipind întunericul cu lumina 
alburie a felinarului din faţă. în mai puţin de un minut, avea să 
dea peste barcă. 


Cu un gest, Squambo îi opri din vâslit pe cei doi negri, 
apoi, cu o mişcare scurtă, cârmi spre malul drept, atât pentru a 
se feri din calea vaporului, cât şi pentru a nu fi zărit. 

Dar ambarcaţiunea fusese semnalată de oamenii de 
veghe de la bord. | se strigă să acosteze. i 

Squambo trânti o înjurătură zdravănă. Intrucât nu avea 
cum să nu se supună, îndreptă barca spre steamboat şi o opri 
lângă acesta. 

Zermah se ridică imediat. întrevăzuse o posibilitate de 
salvare. Nu putea să strige, să spună cine este, să ceară ajutor, 
să scape de Squambo? Dintr-o săritură, indianul fu în picioare. O 
înşfacă pe Dy cu o mână, iar în cealaltă îi luci lama unui pumnal. 
Apoi, îi şopti negresei: 

— Dacă scoţi un singur sunet, îi tai gâtul. 

Să fi fost doar viaţa ei în joc, Zermah n-ar fi ezitat. Dar 
cum vârful pumnalului era îndreptat spre fetiţă, păstră tăcerea. 
De pe puntea steamboat-ului nu se vedea ce se întâmplă în 
barcă. 

Vasul venea de la Picolata, de unde se îmbarcase, cu 
destinaţia Jacksonville, un detaşament de miliţie ce trebuia să 
întărească trupele sudiste însărcinate să împiedice ocuparea 
fluviului. 

Aplecându-se peste pasarelă, un ofiţer îl interpelă pe 
indian. lată schimbul de cuvinte dintre ei: 

— Unde mergeţi? 
— La Picolata. 

Zermah  reţinu numele localităţii, deşi îşi spuse că 
Squambo avea tot interesul să nu divulge adevărata sa 
destinaţie. 

— De unde veniţi? 

— De la Jacksonville. 

— Ce e nou pe-acolo? 

— Nimic. 

— Nimic despre flota lui Dupont? 

— Nimic. 

— Nu sunt noutăţi după atacul de la Fernandina şi de la fortul 
Clinch? 

— Nu. 

— N-a trecut nici o canonieră prin strâmtorile fluviului? 
— Nici una. 


— Ce e cu flăcările pe care le-am zărit şi cu împuşcăturile pe 
care le-am auzit în partea de nord, atunci când eram ancorati, 
aşteptând flota? 

— A fost atacată plantaţia de la Camdless-Bay. 

— De nordişti? 

— Nu! De miliția din Jacksonville. Proprietarul a încercat să se 
împotrivească ordinelor comitetului. 

— Bine! Bine! E vorba de James Burbank... un aboliţionist 
îndărjit! 

— Chiar de el. 

— Şi cum s-a terminat totul? 

— Nu ştiu... N-am văzut decât în trecere... Mi s-a părut că 
întreaga plantație arde! 

În clipa aceea, fetiţa scânci uşor. Zermah îi astupă repede 
gura, în timp ce degetele indianului i se încleştaseră în jurul 
gâtului. Ofiţerul aplecat peste pasarela steamboat-ului nu auzise 
nimic. 

— S-a tras cu tunul la Camdless-Bay? întrebă el. 

— Nu cred. 

— Ce-a fost cu cele trei bubuituri pe care le-am auzit şi care 
păreau să vină dinspre Jacksonville? 

— N-aş putea să spun. 

— Aşadar, Saint-John e încă liber, de la Picolata şi până la gurile 
lui? 

— Complet liber şi puteţi cobori pe firul apei fără să fi vă fie 
teamă că veţi da peste canoniere. 

— Grozav! În larg! 

Ordinul fu transmis în sala maşinilor, şi steamboat-ul se pregăti 
să pornească din nou la drum. 

— O întrebare, vă rog! i se adresă Squambo ofițerului. 

— Şi anume? 

— Noaptea este foarte întunecoasă... Nu-mi dau seama unde mă 
aflu... Aţi putea să-mi spuneţi unde sunt? 

— In dreptul Golfului Negru. 

— Mulţumesc. 

Zbaturile răscoliră suprafaţa fluviului, după care vasul se 
îndepărtă câteva braţe. Steamboat-ul se pierdu încetul cu 
încetul în beznă, lăsând în urma lui un vârtej de ape înspumate. 

Singur acum în mijlocul fluviului, Squambo se aşeză din 
nou în partea din spate şi le porunci celor doi negri să reînceapă 


să vâslească. Ştia unde se găsea şi, cârmind spre tribord, se 
îndreptă spre scobitura Golfului Negru. 

Acum, Zermah aflase încotro se îndreptau, dar, la ce-i 
folosea? 

Cum l-ar fi anunţat pe stăpânul ei şi cum ar fi putut acesta 
cerceta labirintul de nepătruns? De altfel, chiar dacă James 
Burbank şi ai sâi ar fi pătruns în lagună, pădurile ce o 
mărgineau, pădurile din districtul Duval nu ar fi făcut imposibilă 
orice acţiune a urmăritorilor? Partea de nord a Floridei era ca o 
ţară a nimănui, şi era o joacă de copil să-ţi pierzi urma în ţinutul 
acesta sălbatic. De altfel, era o nebunie să răâtăceşti pe 
asemenea coclauri. 

Seminolii ce cutreierau prin codrii sau prin mlaştini te 
puteau ataca oricând. îi jefuiau pe toţi călătorii ce le picau în 
mână şi-i măcelăreau fără milă, dacă încercau să li se 
împotrivească. 

Nu demult, în partea superioară a districtului, puţin mai la 
nord-vest de Jacksonviile, se petrecuse o întâmplare tare 
ciudată. 

Mai mulţi locuitori care se îndreptau spre Golful Mexic 
fuseseră atacați prin surprindere de un grup de seminoli. N-au 
fost ucişi cu toţii pentru că nu au opus nici o rezistenţă, ceea ce, 
de altfel, în condiţiile unul contra zece, ar fi fost inutil. 

Aşa că oamenii aceştia de treabă au fost percheziţionaţi 
conştiincios şi deposedaţi metodic de toate bunurile lor, până şi 
de veşminte. Mai mult, indienii le interziseră să mai calce 
vreodată pe aceste teritorii pe care le considerau în întregime 
proprietatea lor, urmând a fi ucişi dacă ar fi nesocotit acest 
ordin. Şi, pentru a-i recunoaşte, în acest ultim caz, căpetenia se 
folosi de un procedeu foarte simplu. Le tatua pe braţ un semn 
bizar, desenat cu vârful unui ac muiat în sucul unei plante 
tinctoriale. Apoi, le dădu drumul. Aceştia se întoarseră pe 
plantațiile din nord într-o stare de plâns — poansonaţi, ca să 
spunem aşa, de armele tribului şi, se înţelege, deloc dispuşi sâ 
ajungă din nou în mâinile indienilor, care i-ar fi masacrat fără 
milă pentru a-şi onora semnătura. 

Altădată, miliția din districtul Duval nu ar fi lăsat 
nepedepsită o asemenea ispravă. S-ar fi năpustit fără întârziere 
pe urmele indienilor. Dar, la vremea aceea, aveau altceva de 
făcut. Nu la indieni le stătea gândul locuitorilor din Florida. Peste 


tot domnea teama de a vedea statul năpădit de trupele 
federale. Mai important era ca aceste trupe să fie împiedicate să 
ajungă sâ stăpânească Saint-John şi, o data cu fluxul, şi regiunile 
scăldate de acesta. 

Prin urmare, trupele sudiste, grupate de la Jacksonville 
până la frontiera georgiană, nu puteau fi descompletate. Mai 
târziu vor avea tot timpul să se răfuiască cu seminolii, ce se 
obrăzniciseră atât de tare din pricina războiului civil, încât se 
încumetau să pătrundă în teritoriile din nord de unde se credea 
câ fuseseră alungaţi odată pentru totdeauna. Atunci nu se vor 
mai mulţumi doar sâ-i scoată din mlaştinile Everglades, ci vor 
căuta sâ-i distrugă cu desăvârşire. 

Deocamdată însă, era riscant să te aventurezi în ţinuturile 
din vestul Floridei, şi, dacă James Burbank va câuta sâ-şi extindă 
cercetările şi în acest teritoriu, se va vedea pus în mare pericol. 

În vremea asta, ambarcaţiunea se apropiase de malul 
stâng. Ştiindu-se în dreptul Golfului Negru, Squambo nu se mai 
temea câ s-ar fi putut împotmoli. 

Aşa câ, cinci minute mai târziu, ambarcaţiunea se afla sub 
bolta deasă de frunziş. În curând, era cufundată în beznă şi, 
silită să navigheze prin aceste meandre, se părea că n-avea 
cum să reuşească să ajungă la liman. Dar, de vreme ce nu-i mai 
putea zări nimeni, de ce nu şi-ar fi luminat drumul? Drept care 
indianul tăie o creangă plină de răşina, o aprinse şi o aşeză în 
partea din faţă a bărcii. Lumina aceasta înecata în funingine era 
suficientă pentru ochiul lui exersat. Vreme de o jumătate de 
ceas, rătăci prin labirintul lagunei, până când, în sfârşit, ajunse 
la insuliţa pe care se afla bârlogul lui Texar. 

Zermah fu debarcată. Doborâtă de oboseală, fetiţa 
dormea în braţele ei. Nu se trezi nici când metisa trecu pragul 
fortului, fiind închisă într-una din încăperile ce aparţineau 
redutei din centru. 

După ce o înfăşură într-o pătură ce zăcea într-un colţ, 
Zermah o culcă pe micuță într-un soi de pat mizerabil, după 
care rămase de veghe la căpătâiul ei. 


II 
O OPERAȚIUNE CIUDATĂ 


A doua zi, pe 3 martie, la ora opt dimineaţa, în camera în 
care îşi petrecuse Zermah noaptea intră Squambo. li aducea 
câte ceva de-ale gurii — pâine, o bucata de vânat rece, fructe, o 
cană cu bere destul de tare, un ulcior cu apă şi două tacâmuri 
improvizate. în acelaşi timp, unul dintre negri puse într-un colţ o 
piesă veche de mobilier pentru a fi folosita atât ca dulap, cât şi 
drept comoda, ceva lenjerie, un cearşaf, prosoape şi alte câteva 
obiecte mărunte de care aveau amândouă nevoie. 

Dy încă dormea. Cu un gest, Zermah îl imploră pe indian 
să nu o trezească. 

După ce negrul ieşi, Zermah îl întrebă în şoaptă: 

— Ce se va întâmpla cu noi? 

— Nu ştiu. 

— Ce ordine ai primit de la Texar? 

— De la Texar sau de la altul, astea sunt, şi ai face bine să te 
conformezi. Cât timp veţi sta aici, odaia asta va fi a voastră, iar 
în timpul nopţi reduta va fi închisă. 

— Şi ziua? 

— Vă puteţi plimba în interiorul fortului. 

— Câtă vreme vom rămâne aici? repetă Zermah. Pot sâ ştiu 
unde ne aflam? 

— Acolo unde am avut ordin să vă duc. 

— Şi vom rămâne...? 

— Ce-am avut de spus am spus. Degeaba mă mai iscodeşti. N- 
am să-ţi mai răspund. 

Şi Squambo, care trebuia, într-adevăr, să se limiteze la 
acest schimb de cuvinte, părăsi odaia, lăsând-o pe metisă 
singură cu Dy. 

Zermah o privi pe fetiţă. 

Ochii i se umplură de lacrimi, pe care însă şi le şterse 
imediat. Când se va trezi, micuța nu trebuie sâ-şi dea seama că 
plânsese. Era necesar să se obişnuiască, încetul cu încetul, cu 
noua ei situaţie — foarte nesigură, de altfel, căci te puteai 
aştepta la orice din partea spaniolului. Zermah reflecta la cele 
întâmplate. Lc văzuse limpede pe doamna Burbank şi pe 
domnişoara Alice urcând pe mal, în timp ce ambarcaţiunea se 
îndepărta. Chemările lor disperate, strigătele lor sfâşietoare 
ajunseseră până la ea. Dar reuşiseră, oare, să se întoarcă la 
Castle-House, trecând prin tunel, să pătrundă în locuinţa ase- 


diata şi să le spună lui James Burbank şi tovarăşilor săi ce nouă 
nenorocire se abătuse asupra lor? Nu fuseseră prinse de 
oamenii spaniolului, duse departe de Camdless-Bay, poate chiar 
omorâte? Dacă se întâmplase aşa, înseamnă că James Burbank 
nu ştia că fetiţa fusese răpită, împreună cu Zermah. Credea că 
soţia lui, domnişoara Alice, Dy, metisa reuşiseră să plece cu 
barca din Golful Marino şi că ajunseseră în adăpostul de la 
Stânca Cedrilor, unde erau în siguranţă. Aşa că nu va porni 
imediat în căutarea lor! 

Şi admițând că doamna Burbank şi domnişoara Alice 
izbutiseră să se întoarcă la Castle-House, informându-l pe 
James Burbank de cele întâmplate, nu s-ar fi putut ca locuinţa să 
Il fost ocupată de asediatori, jefuită, incendiată, distrusă? In 
cazul acesta, ce se întâmplase cu apărătorii ei? Căzuţi prizonieri, 
sau ucişi în luptă, Zermah nu mai putea spera la nici un ajutor 
din partea lor. 

Chiar dacă nordiştii ocupau fluviul, era pierdută. Nici 
Gilbert Burbank, nici Mars nu aveau să afle unul că sora lui, 
celălalt că nevasta lui se aflau închise pe insuliţa aceasta din 
Golful Negru! 

Ei, bine, daca aşa se prezentau lucrurile, dacă trebuia să 
se bizuie doar pe ca însăşi, îşi va aduna întreaga energie şi se 
va lupta ca o leoaică. Va face totul pentru a o salva pe această 
fetiţă care poate că nu o mai avea decât pe ca pe lume. Viaţa ei 
se va concentra într-un singur gând: să fugă! Nu va trece nici o 
oră fără să caute să se pregătească în acest scop. 

Şi, totuşi, era, oare, posibil să iasă din fortul supravegheat 
de Squambo şi tovarâăşii lui, să scape de cei doi copoi feroce ce 
păzeau curtea şi să fugă de pe această insuliţă pierdută în 
labirintul lagunei? 


Da, era posibil, dar numai în cazul care ar fi fost ajutată pe 
ascuns de unul dintre sclavii spaniolului, care ar putea să se 
descurce prin puzderia de canale atât de întortocheate, pentru a 
o scoate din Golful Negru. 

Oare dacă l-ar momi cu o recompensă grasă, nu l-ar putea 
convinge pe unul dintre oamenii indianului să o însoţească şi să 
o ajute să evadeze?... In direcţia aceasta trebuia să-şi îndrepte 
toate eforturile. 


În vremea asta, micuța Dy se trezi şi îşi strigă mama. 
Privirile îi rătăciră 
prin odaie. 

Apoi îşi aduse aminte de cele întâmplate. O zări pe metisă 
şi alergă în braţele ei. 

— Zermah! Zermah! Mi-e aşa de frică... 

— Nu trebuie să-ţi fie frică, scumpa mea! 

— Unde-i mama? 

— O să vină... curând! Am fost nevoite să fugim... ştii bine! 
Acum, suntem la adăpost! Aici nu mai avem de ce să ne temem! 
De îndată ce-i vom cere ajutorul, domnul Burbank va veni 
imediat la noi! 

Dy o privi de parcă ar fi vrut să-i spună: „E adevărat?" 

— Da! răspunse Zermah, care vroia cu orice preţ să o 
liniştească. Da! Domnul Burbank ne-a spus sâ-1 aşteptăm aici! 
— Dar oamenii aceia care ne-au luat în barca lor? nu se lăsă 
fetiţa. 

— Sunt servitorii domnului Harvey, draga mea! Ştii tu, domnul 
Harvey, prietenul tatălui tău care locuieşte la Jacksonville! 
Suntem în cabana lui de la 

Hampton-Red! 

— Şi mama, şi Alice care erau cu noi, de ce nu sunt aici? 

— Domnul Burbank le-a chemat înapoi în momentul în care se 
pregăteau să se urce în barcă, adu-ţi aminte! De îndată ce toţi 
oamenii aceia răi vor fi alungaţi de la Camdless-Bay, vor veni să 
ne caute! Haide! Nu plânge! Nu-ţi fie frică, draga mea, chiar 
dacă o să râmânem aici câteva zile! Suntem aşa de bine 
ascunse! Şi acum vino să te spăl şi să te îmbrac! 

Dy continua să o privească neîncrezătoare şi, cu toate 
asigurările metisei, suspină adânc. Nu reuşise să se trezească 
cu surâsul pe buze, ca de obicei. 

Trebuia, aşadar, să caute sâ-i distragă atenţia, să o distreze. 

Ceea ce şi făcu. Se ocupă de ea cu aceeaşi minuţiozitate, 
ca şi cum s-ar fi aflat în frumoasa ei cameră de la Castle-House, 
în timp ce încerca să o amuze înşirându-i tot felul de poveşti. 

Apoi Dy mânca puţin, şi Zermah îi ţinu tovărăşie. 

— Acum, draga mea, dacă vrei, o să dăm o raită pe afară prin 
curte... 
— E frumoasă cabana domnului Harvey? întrebă fetiţa. 


— Frumoasă? Nu! răspunse Zermah. Mai degrabă, o cocioabă 
veche! Totuşi, sunt copaci, râuleţe... avem unde să ne plimbăm! 
De altfel, vom rămâne doar câteva zile, şi, dacă nu te vei plictisi 
prea tare şi vei fi cuminte, mama ta va fi mulţumită! 

— Da, Zermah... da! răspunse fetiţa. 

Uşa camerei nu era încuiată cu cheia. Zermah o luă pe 
fetiţă de mână şi ieşiră împreună. Se pomeniră, mai întâi, în 
reduta din centru, care era întunecoasă. O clipă mai târziu, se 
plimbau în plină lumină, la adăpostul copacilor uriaşi, prin 
frunzişul cărora pătrundeau razele fierbinţi ale soarelui. 

Curtea nu era mare, cam de un acru, iar fortul ocupa cea mai 
mare parte din suprafaţa. 

Palisada ce o împrejmuia nu-i îngădui lui Zermah să-şi dea 
seama de poziţia insuliţei. Tot ceea ce putea să vadă prin poarta 
veche era un canal destul de larg, cu ape tulburi, ce o despărţea 
de insuliţele vecine. O femeie şi un copil nu puteau scăpa, 
aşadar, decât cu mare greutate. 

Şi chiar dacă ar fi reuşit să pună mâna pe o barcă, cum ar 
fi putut să se orienteze prin aceste meandre nesfârşite? lar ceea 
ce nu ştia Zermah era faptul că doar Texar şi Squambo 
cunoşteau secretul locurilor de trecere. 

Negrii  spaniolului nu părăseau fortul. Nu ieşiseră 
niciodată. Habar n-aveau unde se află. Ca să ajungă la ţărmul 
fluviului sau ca să răzbată până în mlaştinile ce mărgineau 
golful spre vest trebuiau să navigheze la întâmplare. Or, 
bizuindu-se doar pe noroc, nu ar fi însemnat că merg la moarte 
sigură? De altfel, în zilele ce urmară, Zermah înţelese că nu 
putea spera la nici un ajutor din partea negrilor lui Texar. 

Erau, în cea mai mare parte, pe jumătate sălbăticiţi şi nu 
inspirau nici o încredere. Dacă spaniolul nu îi ţinea în lanţuri, 
asta nu însemna că erau liberi. Hrăniţi pe săturate cu produsele 
de pe insuliţă, dedulciţi la licorile tari pe care Squambo le 
împărțea cu dărnicie, folosiţi în special la paza fortului şi 
pregătiţi pentru apărarea acestuia în caz de nevoie, n-aveau nici 
un interes să-şi schimbe viaţa. 

Chestiunea sclaviei ce se dezbătea la doar câteva mile de 
Golful Negru nu-i pasiona de loc. Să-şi dobândească libertatea? 
La ce bun? Ce ar fi făcut cu ea? Texar le asigura existenţa. 
Squambo nu-i maltrata, deşi i-ar fi tăiat capul primului care ar fi 
îndrăznit să şi-l ridice. Nici măcar nu le trecea prin minte aşa 


ceva. Erau nişte brute, inferiori celor doi copoi ce păzeau curtea. 
Se putea spune, fără nici o exagerare, că animalele acestea îi 
depăşeau în inteligenţă. Cunoşteau tot golful. Străbăteau înot 
puzderia de canale. Alergau de pe o insuliţă pe alta, slujiţi de un 
instinct miraculos ce îi împiedica să se rătăcească. Lătrăturile lor 
răsunau uneori până pe malul stâng al fluviului, şi se întorceau 
singuri în fort, o dată cu căderea nopţii. Nici o ambarcaţiune nu 
ar fi putut pătrunde în Golful Negru, fără ca aceşti paznici de 
temut să nu fi dat imediat de veste. Cu excepţia lui Texar şi a lui 
Sguambo, oricine ar părăsit fortul ar fi riscat să fie sfâşiat de 
aceşti sălbatici descendenţi ai câinilor caraibieni. 

Orice femeie în locul metisei ar fi fost cuprinsă de 
disperare văzând cât de bine era păzit fortul, dându-şi seama că 
nu se putea aştepta la nici un ajutor din partea celor ce îi 
păzeau. Orice altă femeie, mai puţin curajoasă, mai puţin 
energică. Ea însă, nu. Dacă salvarea nu-i va veni dinafară, dacă 
James Burbank sau Mars nu aveau să ajungă până la ea, atunci 
nu se putea bizui decât pe propriile ei puteri. Trebuia, cu orice 
preţ, să o scape pe micuță, şi nimic pe lumea asta nu o putea 
face să dea înapoi. 

Absolut izolată în această lagună, era înconjurată doar de 
figuri sălbatice. | se părea, totuşi, că unul dintre sclavi, tânăr 
încă, o privea cu oarecare milă. Putea, oare, spera? 

Putea, oare, să i se destăinuie, să îi povestească cele 
întâmplate la Camdless-Bay, să încerce să îl convingă să le ajute 
să evadeze şi să le ducă la Castle-House? Stătea la îndoială. De 
altfel, Squambo observă, desigur, semnele de interes din partea 
sclavului, căci acesta era ţinut la distanţă. Zermah nu-l mai 
întâlni, în timp ce se plimba prin curte. 

Trecură câteva zile, fără ca situaţia să se schimbe. 

De dimineaţa până seara, Zermah şi Dy puteau circula în 
voie. Noaptea, deşi Squambo nu le încuia în cameră, nu puteau 
părăsi reduta din centru. Indianul nu le adresa nici un cuvânt. 
Aşa că Zermah trebui să renunţe la ideea de a-1 trage de limbă. 
Nu părăsea nici o clipă insula. 

Era limpede că nu le scăpa din ochi. Văzând că, 
deocamdată, nu e nimic de făcut, Zermah îşi îndreptă toată 
atenţia spre fetiţa care cerea mereu să-şi revadă mama. 

— O să vină! îi spunea metisa. Am veşti de la ea! O să vină şi 
tata, draga mea, şi domnişoara Alice... 


Şi după ce îi răspundea astfel, sărmana de ea îşi tot 
frământa mintea, neştiind ce să mai născocească. 

Atunci se străduia să o distreze pe fetiţă, care se arăta 
deosebit de inteligentă pentru vârsta ei. 

Zilele de 4, 5 şi 6 martie trecură astfel. Cu toate că stătea 
cu urechile ciulite, încercând să audă bubuitul tunurilor vestind 
prezenţa flotilei federale în apele lui Saint-John, nici un zgomot 
nu ajunse până la metisă. Golful Negru era cufundat în tăcere. 
Asta însemna că Florida nu aparţinea încă soldaţilor Uniunii. 
Ceea ce o neliniştea în cel mai înalt grad. Dacă James Burbank şi 
ai săi se aflau în imposibilitatea de a acţiona, nu putea spera, 
cel puţin, în intervenţia lui Gilbert şi a lui Mars? Dacă flotila ar fi 
pus stăpânire pe fluviu, ar fi scotocit apele, ar fi ştiut să ajungă 
până la insuliţă. Oricare dintre membrii personalului de ia 
Camdless-Bay i-ar fi putut informa în legătură cu cele 
întâmplate. Dar nimic nu arăta că pe apele fluviului s-ar fi dat 
vreo luptă. 

Era, de asemenea, ciudat că spaniolul nu se arătase încă, 
nici ziua, nici noaptea. Cel puţin, Zermah nu observase nimic ce 
ar fi putut-o îndreptăţi să presupună aşa ceva, deşi aproape că 
nu dormea deloc, iar lungile ceasuri de insomnie şi le petrecea 
stând cu urechile la pândă — inutil, de altfel. 

Şi apoi, ce ar fi putut face dacă Texar ar fi venit în Golful 
Negru şi ar fi poruncit să fie adusă în faţa lui? l-ar fi ascultat 
implorările sau amenințările? Prezenţa spaniolului nu ar fi fost 
mai de temut decât lipsa sa? 

In seara zilei de 6 martie, Zermah se gândea pentru a mia 
oară la toate acestea. Era în jur de unsprezece. Micuța Dy 
dormea. 

Camera folosită drept celulă era cufundată în beznă. De 
afară nu răzbătea nici un zgomot, în afara şuieratului vântului ce 
se auzea, din când în când, prin scândurile măcinate de carii ale 
fortului. 

Deodată, metisei i se păru că aude un zgomot de paşi în 
interiorul redutei. La început presupuse că era indianul care se 
întorcea în odaia lui, aşezată în faţa camerei ei, după ce-şi 
făcuse obişnuitul rond prin curte. 

Dar auzi şi murmur de voci. Se apropie de uşă, ciuli 
urechile şi recunoscu glasul lui Squambo, iar apoi şi pe cel al lui 
Texar. 


Se înfiora. Ce căuta spaniolul aici la ora asta? Era vorba de 
o nouă uneltire împotriva metisei şi a copilului? 

Aveau să fie luate de acolo şi transportate într-un loc şi 
mai necunoscut, şi mai inaccesibil decât Golful Negru? 

Toate aceste supoziţii îi trecură într-o clipă prin minte, ca 
o străfulgerare. 

Apoi, venindu-şi în fire, se sprijini de uşă şi ascultă. 

— Nimic nou? spunea Texar. 

— Nimic, stăpâne. 

— Şi Zermah? 

— Nu i-am răspuns la întrebări. 

— A încercat cineva să ajungă la ele? 

— Da, dar n-a izbutit. 

„Aşadar, cineva a pornit în căutarea noastră", îşi spuse Zermah. 
„Dar cine?" 

— Cum ai aflat? întrebă Texar. 

— M -am dus de câteva ori până pe malul fluviului, răspunse 
indianul, şi, acum câteva zile, am văzut că o barcă dădea 
târcoale prin apropierea Golfului Negru. Doi oameni chiar au 
debarcat pe una dintre insulițe. 

— Cine erau? 

— James Burbank şi Walter Stannard. 

Zermah de-abia îşi putea stăpâni emoția. James Burbank 
şi Stannard! Asta însemna că apărătorii domeniului nu pieriseră 
cu toţii. Şi, dacă începuseră cercetările, aflaseră de răpirea 
copilului şi a metisei. Şi, dacă aflaseră, numai doamna Burbank 
şi domnişoara Alice le putuseră spune. Aşadar, trăiau 
amândouă. Amândouă se întorseseră la Castle-House după ce o 
auziseră ţipând, cerând ajutor împotriva lui Texar. 

James Burbank era la curent cu ceea ce se întâmplase. 
Ştia cine le răpise. Poate chiar bănuia în ce loc fuseseră duse. 
Până la urmă va reuşi să ajungă la ele! 

Da, aşa era! Fu cuprinsă de o mare speranţă, care însă se 
risipi numaidecât, căci îl auzi pe spaniol zicând: 

— Da! N-au decât să le caute! N-o să le găsească în vecii 
vecilor! De altfel, în câteva zile n-o să mai avem de ce să ne 
temem de James Burbank! 

Metisa nu-şi putea da seama ce însemnau aceste cuvinte. 
Oricum, rostite de omul care conducea comitetul din 
Jacksonville, reprezentau, desigur, o ameninţare de temut. 


— Şi acum, Squambo, am nevoie de tine pentru un ceas, zise 
atunci spaniolul. 

— Porunceşte, stăpâne. 

— Vino cu mine! 

O clipă mai târziu, amândoi se retrăseseră în camera ocupată de 
indian. Ce voiau să facă? Nu era vorba de un secret de care 
Zermah ar fi putut profita? 

În situaţia în care se afla, nu trebuia să neglijeze nimic din 
ceea ce i-ar fi putut fi de folos. 

Aşa cum am mai spus, uşa odăii metisei nu era niciodată 
încuiată, nici măcar noaptea. Această măsură de prevedere ar fi 
fost, de altfel, inutilă, căci reduta era închisă pe dinăuntru, iar 
Squambo păstra cheia la el. Aşa că era imposibil să ieşi din fort 
şi, în consecinţă, să încerci să evadezi. 

Astfel, Zermah putu să deschidă uşa odăii sale şi să 
înainteze, ţinându-şi respiraţia. 

Bezna era adâncă. Doar o geană de lumină se zărea în 
dreptul camerei indianului. 

Zermah se apropie de uşă şi privi printr-o crăpătură. Or, 
ceea ce văzu era atât de ciudat, încât nu-şi putea da seama ce 
se petrece. 

Cu toate că odaia era luminată doar de un capăt de 
lumânare, indianului îi era de-ajuns, deşi treaba pe care o făcea 
părea destul de delicată. 

Texar, aşezat în faţa lui, îşi scosese haina de piele şi îşi 
întinsese braţul stâng, complet dezgolit, pe o măsuţă, în plină 
lumină. O hârtie cu o formă ciudată, străbătută de mici găuri, îi 
acoperea o parte din braţ. înarmat cu un ac subţire, Sqguambo îl 
înţepa prin fiecare dintre aceste mici găuri. Indianul îi făcea un 
tatuaj — operaţie în care, desigur, în calitatea sa de seminol, era 
expert. Şi, într-adevăr, mâna i se mişca cu dibăcie şi uşurinţă, 
atingând doar epiderma, fără ca spaniolul să simtă nici cea mai 
mică durere. 

După ce isprăvi, Squambo înlătură hârtia; apoi, luând 
câteva frunze aduse de Texar, frecă antebraţul acestuia. 

Sucul frunzelor, pătrunzând în înţepăturile de ac, îi 
produse, desigur, o cumplită mâncârime, dar spaniolul nu era 
omul care să se plângă doar pentru atâta lucru. 


Operația odată încheiată, Squambo apropie capătul de 
lumânare de partea tatuată. Un desen roşiatic apăru clar pe 
pielea antebraţului lui Texar. 

Desenul îl reproducea fidel pe cel format de micile găurele 
de pe foaia de hârtie. Copia era perfectă. Se puteau vedea o 
serie de linii încrucişate, reprezentând una dintre figurile 
simbolice ale credinţei seminole. 

Semnul nu avea să se mai şteargă niciodată de pe braţul 
pe care îl tatuase Sqguambo. 

Zermah văzuse totul, dar, din păcate, nu înţelegea nimic. 
Ce interes avea Texar să se împodobească astfel? De ce acest 
„semn particular", pentru a împrumuta un termen folosit în 
redactarea paşapoartelor? Voia să treacă drept indian? Dar nici 
culoarea pielii, nici înfăţişarea nu-i îngăduiau acest lucru. Nu se 
putea stabili, mai degrabă, o legătură între semnul acesta şi cel 
făcut călătorilor căzuţi în mâna seminolilor în partea de nord a 
districtului? 

Era vorba de unul dintre secretele existenţei sale, secret 
pe care doar viitorul avea sâ-1 dezvăluie? 

Zermah îşi puse, apoi, o altă întrebare. 

Spaniolul venise în fort doar pentru a profita de arta lui 
Squambo în materie de tatuaj? După terminarea acestei operaţii 
avea să părăsească Golful Negru, întorcându-se în nordul 
Floridei, unde oamenii lui încă tăiau şi spânzurau? Sau intenţia 
lui era să rămână în fort până în zori, poruncind să-i fie adusă 
metisa, pentru a lua o nouă hotărâre în privinţa prizonierelor? 

La această întrebare avea să primească în curând 
răspunsul. Fugi repede în camera ei, căci spaniolul se ridică, 
pregâtindu-se să se întoarcă în redută. 

Acolo, lipită de uşă, ascultă ultimele lor cuvinte. 

— Fii cu ochii în patru, spuse Texar. 

— Da, răspunse Sgquambo. Şi, totuşi, dacă vom fi încolţiţi de 
James Burbank... 

— Peste câteva zile, îţi repet, n-o să mai avem de ce să ne 
temem de James Burbank. De altfel, dacă va fi nevoie, ştii unde 
să îe duci pe metisă şi pe fetiţă... acolo unde o să vin şi eu. 

— Da, stăpâne, spuse Squambo, căci trebuie să ne gândim şi la 
Gilbert, fiul lui James Burbank, şi la Mars, bărbatul lui Zermah... 
— În mai puţin de douăzeci şi patru de ore, voi pune mâna pe ei, 
răspunse Texar, şi atunci... 


Zermah nu auzi sfârşitul acestei fraze. Texar şi Squambo 
ieşiră din foit. 

Câteva clipe mai târziu, canoea, condusă de indian, părăsi 
insuliţa şi, navigând prin meandrele întunecate ale lagunei, 
ajunse la ambarcaţiunea ce îl aştepta pe spaniol în apele 
golfului. După ce primi ultimele porunci, Squambo se despărţi 
de stăpânul lui. Apoi, dus de curent, Texar cobori iute în direcţia 
Jacksonville-ului. 

Ajunse acolo în zori, la timp pentru a-şi pune planul în 
aplicare, într-adevăr, câteva zile mai târziu, Mars dispărea în 
apele lui Saint-john, iar Gilbert Burbank era condamnat la 
moarte. 


II 
VEGHEA 


Era pe 11 martie, dimineața, când Gilbert Burbank fusese 
judecat de comitetul din Jacksonville. în seara aceleiaşi zile, 
tatăl său era arestat din ordinul comitetului. Peste numai o zi, 
tânărul ofiţer urma să fie împuşcat, şi, cu siguranţă, James 
Burbank, acuzat de complicitate, avea să fie şi el condamnat şi 
avea să moară alături de fiul său. 

După cum ştim, Texar ţinea întreg comitetul în mână. 
Voința lui era lege. Executarea tatălui şi a fiului era doar 
preludiul exceselor sângeroase la care se vor deda albii 
nevoiaşi, susținuți de întreaga pleavă a societăţii, împotriva 
nordiştilor din statul Florida, ca şi împotriva celor care 
împărtăşeau ideile acestora în ceea ce priveşte sclavia. Câte 
răzbunări personale nu se vor ascunde sub vălul războiului civil! 
Numai prezenţa trupelor federale putea opri această vărsare de 
sânge. Dar vor sosi, şi, mai ales, vor sosi înainte ca ura 
spaniolului să ducă la sacrificarea acestor prime victime? 


Din nefericire, nu era deloc sigur că trupele federale vor 
ajunge la timp. Şi, întrucât întârzierea se prelungea, vă daţi 
seama în ce tensiune trăiau cei de la Castle-House! 

Or, se părea că planul de a urca pe apele fluviului Saint- 
John fusese abandonat pentru moment de comandantul 
Stevens. Canonierele nu se clinteau din loc. Oare nu îndrăzneau 
sâ treacă de bancurile de nisip, acum. când Mars nu se afla 
acolo pentru a le pilota prin canal? Renunţaseră să ocupe 
Jacksonville şi, prin aceasta, să garanteze securitatea 
plantațiilor din amonte. Ce noi evenimente de pe front îl 
determinaseră pe comandorul Dupont să-şi modifice planurile? 

Intrebarea aceasta şi-o puneau domnul Stannard şi 
administratorul Perry, în acea zi nesfârşită de 12 martie. 

Într-adevăr, la data aceea, conform zvonurilor ce circulau 
în acea parte a Floridei, cuprinsă între fluviu şi mare, eforturile 
nordiştilor păreau să se concentreze în principal asupra 
litoralului. Comandorul Dupont, instalat pe Wabash şi urmat de 
cele mai puternice canoniere ale escadrei sale, îşi făcuse 
apariţia în Golful Saint-Augustine. Se spunea chiar că milițiile se 
pregăteau sâ părăsească oraşul, fără sâ mai încerce sâ apere 
fortul Marion, aşa cum nu apăraseră nici fortul Clinch atunci 
când capitulaseră la Fernandina. 

Cel puţin acestea erau veştile pe care le adusese 
administratorul în dimineața aceea. Imediat, ele fură 
comunicate domnului Stannard şi lui Edward Carrol, pe care 
rana încă necicatrizată îl obliga sâ stea întins pe una dintre 
canapelele din hol. 

— Federalii la Saint-Augustine! strigă acesta din urmă. Şi de ce, 
mă rog, nu vin la Jacksonville? 

— Poate că vor doar să bareze fluviul în aval, fără să îl ocupe, 
răspunse domnul Perry. 

— James şi Gilbert sunt pierduţi, dacă Jacksonville rămâne în 
mâinile lui Texar! spuse domnul Stannard. 

— N-aş putea, zise Perry, să mă duc să-l informez pe 
comandorul Dupont de pericolul în care se află domnul Burbank 
şi fiul lui? 

— i-ar trebui o zi ca sâ ajungi la Saint-Augustine, răspunse 
domnul Carrol, admițând că nu vei fi oprit de trupele de miliţie 
ce bat în retragere! Şi, până când comandorul Dupont îi va 
putea comunica lui Stevens ordinul de a ocupa Jacksonville, va 


trece prea multă vreme! De altfel, bancurile acelea de nisip... 
până când canonierele nu vor putea trece de ele, cum să-l 
salveze pe bietul nostru Gilbert care va fi executat mâine? Nu! 
Nu la Saint-Augustine trebuie să mergem, ci la Jacksonville! Nu 
comandorului Dupont trebuie sâ ne adresăm... ci lui Texar! 

— Domnul Carrol are dreptate, tată... şi mă voi duce eu! spuse 
domnişoara Alice, care auzise ultimele cuvinte. 

Curajoasa fată era gata să încerce şi să rişte totul pentru a-l 
salva pe Gilbert. 

În ajun, părăsind Camdless-Bay, James Burbank insistase 
ca soţia sa să nu afle nimic despre faptul că trebuia să plece la 
Jacksonville. Nu trebuia să ştie că, din.ordinul comitetului, era 
arestat. Doamna Burbank nu era, aşadar, la curent, cum nu era 
la curent nici cu situaţia în care se afla fiul ei pe care îl credea la 
bordul canonierei. Cum ar fi putut îndura biata femeie această 
dublă lovitură? Soţul la cheremul lui Texar, fiul în ajun de a fi 
executat! Nu ar fi supravieţuit. Atunci când ceruse să îl vadă pe 
James Burbank, domnişoara Alice îi spusese că acesta plecase 
din nou în căutarea micuţei Dy şi a lui Zermah şi că absenţa lui 
ar putea dura patruzeci şi opt de ore. Aşa câ toate gândurile 
doamnei Burbank erau concentrate asupra fetiţei dispărute. în 
starea în care se afla, mai mult n-ar fi putut suporta. 

În schimb, domnişoara Alice ştia în ce pericol se aflau 
James şi Gilbert Burbank. Ştia că tânărul ofiţer urma să fie 
împuşcat peste o zi şi că tatăl lui avea să aiba parte de aceeaşi 
soartă! Şi atunci, hotărâtă să îl vadă pe Texar, venise să îl roage 
pe domnul Carrol să o ducă pe celălalt mal al râului. 

— Tu... Alice... la Jacksonville! exclamă domnul Stannard. 
— Tată... trebuie! 

Şovăiala atât de firească a domnului Stannard cedă 
imediat în faţa necesităţii de a se acţiona fără întârziere. Dacă îl 
putea salva cineva pe Gilbert, atunci numai domnişoara Alice 
putea să o facă. Poate că, aruncându-se la picioarele lui Texar, îl 
va înduioşa. Poate că va obţine o amânare a execuţiei! Poate că, 
cine ştie, va găsi un sprijin în oamenii de treabă din oraş care, 
mişcaţi de disperarea ei, se vor ridica împotriva tiraniei 
comitetului! Trebuia prin urmare, să se ducă la Jacksonville, cu 
orice risc. 

— Perry, spuse tânăra, va accepta să mă ducă la locuinţa 
domnului Harvey. 


— Desigur, răspunse administratorul. 

— Nu, Alice, te voi însoţi eu, spuse domnul Stannard. Da... eu! 
Să plecăm. 

— Tu, Stannard? protestă Edward Carrol. înseamnă să te expui. 
Opiniile tale sunt cunoscute de prea multă lume. 

— Ce contează? i-o reteză domnul Stannard. N-o să-mi las fiica 
să se ducă singură în gura lupului. Perry să rămână la Castle- 
House, Edward, având în vedere că tu încă nu poţi să mergi, 
căci trebuie să ne gândim că am putea fi reţinuţi şi noi. 

— Şi dacă doamna Burbank întreabă de tine, spuse Edward 
Carrol, dacă întreabă de domnişoara Alice, ce să-i spun? 

— li vei spune că am plecat să ne întâlnim cu James, că îl 
însoţim în cercetările de pe celălalt mal! Spune-i chiar, dacă 
trebuie, că a fost nevoie să ne ducem la Jacksonville. în sfârşit, 
spune-i tot ceea ce e necesar pentru a o linişti, dar nimic care să 
o facă să bănuiască pericolul în care se află soţul şi fiul ei. Peiry, 
pregăteşte o barcă! 

Administratorul se retrase numaidecât, lăsându-l pe 
domnul Stannard să se pregătească de plecare. 

Era, totuşi, mai bine ca Alice să nu părăsească domeniul fără să 
nu-i spună doamnei Burbank că tatăl ei şi ea erau obligaţi să 
plece la Jacksonville. La nevoie, putea să-i spună că partidul lui 
Texar fusese dat jos, că federalii ocupaseră fluviul, că, mâine, 
Gilbert avea să fie la Camdless-Bay. Dar va avea, oare, puterea 
să nu se arate tulburată, nu o va trăda vocea, atunci când va 
susţine nişte lucruri ce păreau, în momentul de faţă, imposibile? 

Pătrunse în camera bolnavei. Doamna Burbank dormea, 
sau mai degrabă, căzuse într-o toropeală profundă, din care 
domnişoara Alice nu îndrăzni să o trezească. Poate că era mai 
bine că tânăra fusese, astfel, cruţată de încă o încercare 
dureroasă. 

Una dintre slujnice veghea lângă pat. Domnişoara Alice îi 
recomandă să nu lipsească nici o clipă şi sâ-1 cheme pe domnul 
Carrol dacă doamna Burbank începea să îi pună întrebări. Apoi 
se aplecă peste nefericita mamă, îi atinse fruntea cu buzele şi 
pârâsi încăperea pentru a se întâlni cu domnul Stannard. 

De îndată ce îl zări, îi spuse: 

— Să plecăm, tată. 

Pe aleea de bambuşi ce duce spre micul port, le ieşi în 

întâmpinare administratorul. 


— Barca e pregătită, spuse Perry. 

— Bine, răspunse domnul Stannard. Ai grijă de Castle-House, 
prietene. 

— Nu aveţi nici o teamă, domnule Stannard. Negrii noştri se 
întorc, unul câte unul, pe plantație, şi e normal să fie aşa. Ce sâ 
facă ei cu o libertate pentru care nu au fost creaţi? Aduceţi-l 
înapoi pe domnul Burbank, şi îi va găsi la posturile lor! 

Domnul Stannard şi fiica sa se urcară numaidecât în 
ambarcaţiunea condusă de patru marinari de la Camdless-Bay. 
Ridicară pânza şi, împinşi de o briza uşoară ce bătea dinspre 
est, ieşiră repede din port. Debarcaderul dispăru curând în 
spatele limbii de pământ pe care se afla plantaţia. 

Domnul Stannard nu avea intenţia să debarce în portul din 
Jacksonville, unde ar fi fost recunoscut imediat. Era mai bine sâ 
ancoreze într-un mic golf aflat mai sus. De acolo îi era uşor să 
ajungă la locuinţa domnului Harvey, situată pe acea parte, la 
marginea periferiei. Vor hotărî atunci, în funcţie de împrejurări, 
ce aveau de făcut. 

La ora aceea, fluviul era pustiu. Nici o mişcare în amonte, 
pe unde ar fi putut veni milițiile din Saint-Augustine, care se 
refugiau în sud. Nici o mişcare în aval. Aşadar, nu avusese loc 
nici o luptă între ambarcaţiunile sudiştilor şi canonierele 
comandantului Stevens. Linia de ambosaj nu se putea vedea de 
acolo, căci un cot al fluviului acoperea orizontul mai sus de 
Jacksonville. 

După o călătorie destul de rapidă, favorizată de vântul din 
spate, domnul Stannard şi fiica sa ajunseră pe malul stâng. 
Amândoi puturăâ debarca, fără a fi văzuţi, în golful care nu era 
supravegheat şi, în doar câteva minute, se aflau în casa 
corespondentului lui James Burbank. 

Acesta se arătă foarte surprins şi, în acelaşi timp, foarte 
neliniştit când îi văzu. Prezenţa lor în mijlocul golânimii din ce în 
ce mai întărâtate nu era lipsită de pericole. Se ştia că domnul 
Stannard împărtăşea ideile împotriva sclaviei, adoptate la 
Camdless-Bay. Jefuirea propriei sale locuinţe la Jacksonville era 
un avertisment de care trebuia să ţină seama. 

In mod sigur, era expus unor mari riscuri. Dacă avea sâ fie 
recunoscut, în cel mai bun caz ar fi fost doar arestat în calitate 
de complice al lui James Burbank. 

— Trebuie sâ îl salvăm pe Gilbert! 


lată singurul răspuns pe care îl putu da Alice la 
observaţiile şi temerile domnului Harvey. 
— Da, încuviinţă acesta, trebuie sâ încercăm! Dar domnul 
Stannard să nu se arate pe străzi! Să rămână aici, în timp ce noi 
vom acţiona! 
— Mă vor lăsa să intru în închisoare? întreba tânăra. 
— Sincer să fiu, nu cred, domnişoară Alice. 
— Pot ajunge până la Texar? 
— O să ne străduim. 
— Nu vreţi să vă însoțesc? insistă domnul Stannard. 
— Nu! Ar însemna să compromiteţi toate demersurile noastre. 
Gândiţi-vă ce-ar spune Texar dacă v-ar vedea. Şi comitetul, nu 
vă daţi seama cum ar reacţiona comitetul? 
— Haideţi, atunci, domnule Harvey, spuse domnişoara Alice. 
Dar, mai înainte de a-i lăsa să plece, domnul Stannard vru să 
afle dacă nu interveniseră noi evenimente pe front, evenimente 
de care cei de la Camdless-Bay nu aflaseră încă. 
— Nici o noutate, răspunse domnul Harvey. Cel puţin în ceea ce 
priveşte Jacksonville. Flotila federală s-a deplasat în Golful Saint- 
Augustine, şi oraşul s-a predat. In ceea ce priveşte Saint-John, 
nu a fost semnalată nici o mişcare. Canonierele continuă să fie 
ancorate în acelaşi loc. 
— Încă n-au apă ca să poată trece? 
—Într-adevăr, domnule Stannard. Dar azi vom avea un flux 
prielnic, e echinocțiul. Pe la trei, apele vor creşte, şi poate că 
flota va putea trece... 
— Să treacă fără pilot, de vreme ce Mars nu e acolo să o ajute 
să navigheze pe canal?! interveni domnişoara Alice, pe un ton 
ce arăta limpede că, în această privinţă, îşi pierduse orice 
speranţă. Nu! Este imposibil! Domnule Harvey, trebuie neapărat 
sâ îl văd pe Texar şi, dacă mă refuză, trebuie sâ facem orice 
sacrificiu ca Gilbert sâ evadeze. 
— Aşa vom face, domnişoară Alice. 
— Starea de spirit e aceeaşi? întrebă domnul Stannard. 
— Da, răspunse domnul Harvey. Tot pungaşii sunt stăpâni pe 
oraş, iar Texar e şeful lor. Totuşi, abuzurile şi amenințările 
comitetului îi nemulţumesc profund pe cetăţenii oneşti. Ar fi 
suficientă doar o mişcare a federalilor, şi lucrurile s-ar schimba 
imediat. Golănimea e laşă, se ştie. Dacă ar fi cuprinsă de frica, 


Texar şi oamenii lor ar fi daţi jos numaidecât. Eu încă sper că 
Stevens va putea trece de bancurile de nisip. 

-- Nu mai putem aştepta, i-o reteză, hotărâtă, domnişoara Alice, 
aşa că, până atunci, îl voi întâlni pe Texar! 

Aşadar, se hotărî ca domnul Stannard sâ rămână în 
locuinţa domnului Harvey pentru ca nimeni sâ nu afle de 
prezenţa lui la Jacksonville. Domnul Harvey era gata sâ o ajute 
pe tânăra în toate demersurile ce urmau să fie întreprinse, dar 
de al căror succes, trebuie sâ o spunem, se îndoia foarte tare. 
Dacă Texar o va respinge, dacă domnişoara Alice nu va putea 
ajunge până la el, atunci vor încerca, chiar de ar fi fost sâ 
cheltuiască o avere, sâ provoace evadarea tânărului ofiţer şi a 
tatălui lui. 

Era în jur de ora unsprezece, când domnişoara Alice şi 
domnul Harvey  părăsiră locuința acestuia din urmă, 
îndreptându-se spre Curtea de Justiţie, unde îşi avea sediul 
comitetul condus de Texar. 

În oraş, agitaţie mare. Pe străzi treceau detaşamentele de 
miliţie, întărite cu contingentele aduse în mare grabă din 
teritoriile din sud. In cursul zilei erau aşteptate cele rămase 
disponibile după predarea oraşului Saint-Augustine, fie că ele 
urmau sâ vină pe Saint-John, fie că aveau sâ o ia prin pădurile 
de pe malul drept pentru a trece fluviul în dreptul Jacksonville- 
ului. Era, prin urmare, un du-te-vino ameţitor. Circulau o 
mulţime de zvonuri, ca de obicei, contradictorii, ceea ce provoca 
un tumult vecin cu dezordinea. Puteai, de altfel, să-ţi dai seama 
uşor că, federalii ajunşi în dreptul fortului, apărarea era complet 
dezorganizată. Nu putea fi vorba de o rezistenţă prea serioasă. 
Dacă, noua zile mai devreme, Fernandina se predase trupelor 
de debarcare comandate de Wright, dacă Saint-Augustine 
primise escadra comandorului Dupont fără ca măcar să se 
încerce bararea trecerii, nu era greu de prevăzut că la fel va fi şi 
la Jacksonville. Cedând locul trupelor nordiste, milițiile s-ar fi 
retras în interiorul districtului. într-o singură împrejurare s-ar fi 
putut salva oraşul — şi, în felul acesta, comitetul şi-ar fi 
prelungit existenţa, permiţând împlinirea sângeroaselor planuri 
ale preşedintelui său: în cazul în care, dintr-un motiv sau altul, 
lipsa apei sau absenţa pilotului, escadra nu ar fi depăşit 
bancurile de nisip. De altfel, chestiunea aceasta avea să se 
decidă în câteva ceasuri. 


În vremea asta, croindu-şi drum prin mulţimea ce devenea 
din ce în ce mai compactă, domnişoara Alice şi Harvey se 
îndreptau spre piaţa centrală. Cum vor face să pătrundă în sălile 
Curţii de Justiţie? Nu-şi puteau imagina. Odată ajunşi acolo, cum 
vor reuşi să îl vadă pe Texar? Nu ştiau. Poate că, aflând că Alice 
Stannard cere să fie primită, spaniolul se va eschiva, ordonând 
să fie arestată şi reţinută până după executarea tânărului 
locotenent! Dar tânăra nici nu voia să se gândească la această 
eventualitate. Trebuia, cu orice preţ, să ajungă la Texar şi să-i 
smulgă graţierea lui Gilbert, şi nimic nu o putea opri din drum. 

Atunci când ajunseră în piaţă, mulţimea era întărâtată la 
culme. Văzduhul răsuna de strigăte, vociferările izbucneau din 
toate părţile, se auzeau, trecând din gură în gură, sinistrele 
cuvinte: „La moarte! La moarte!" 

Domnul Harvey află că, de o oră, comitetul era în şedinţă. 
Avu o presimţire funestă — presimţire ce avea să se confirme 
imediat! Într-adevăr, comitetul îi judeca pe James Burbank în 
calitate de complice al fiului său, Gilbert, sub acuzaţia de a fi în 
legătură cu armata federală. Aceeaşi crimă şi, desigur, aceeaşi 
pedeapsă — desăvârşirea răzbunării lui Texar, distrugerea 
familiei Burbank. 

Atunci, domnul Harvey nu vru să meargă mai departe. 
încercă să o ia de acolo pe Alice Stannard. Nu trebuia ca biata 
fată să fie martora furiei mulţimii care, cu siguranţă, avea să se 
dezlănţuie în clipa în care condamnaţii vor ieşi din sala de 
judecată, după pronunţarea sentinţei. Nu era, de altfel, 
momentul potrivit sâ intervină pe lângă spaniol. 

— Veniţi, domnişoară Alice, spuse domnul Harvey, veniţi! Ne 
vom întoarce... atunci când comitetul... 

— Nu! ripostă domnişoara Alice. Vreau sâ mă arunc între acuzaţi 
şi judecătorii lor! 

Tânăra era atât de hotărâtă, încât domnul Harvey îşi 
pierdu orice speranţă că ar fi putut-o clinti de acolo. Domnişoara 
Alice se năpusti înainte. Trebui să o urmeze. Mulțimea, oricât de 
compactă ar fi fost, îi făcu loc — poate că unii o şi recunoscură. 
Strigătele îi spărgeau urechile. Dar nimic nu o putea opri. 
Ajunse, astfel, la poarta Curţii de Justiţie. în locul acela, 
mulţimea era şi mai agitată, cuprinsă parcă de hulă, nu hula de 
după furtună, ci cea de dinainte. Era atât de amenințătoare, că 
te puteai aştepta la tot ce era mai rău din partea ei. 


Deodată, publicul din sală începu să se reverse tumultuos 
afara. Strigătele se înteţiră. Se pronunţase sentinţa. 

James Burbank, la fel ca şi Gilbert, fusese condamnat 
pentru aceeaşi pretinsă crimă şi primise aceeaşi pedeapsă. 
Tatăl şi fiul aveau să fie aduşi în faţa aceluiaşi pluton de 
execuţie. 

— La moarte! La moarte! răcnea gloata. 

James Burbank apăru atunci pe trepte. Era calm şi stăpân 
pe el. Nu avea decât o privire de dispreţ pentru toţi cei ce urlau 
înfierbântaţi. 

Fusese înconjurat de un detaşament de miliţie care avea 
ordinul să-l ducă înapoi la închisoare. 

Nu era singur. 

Gilbert păşea alături de el. 

Scos din celulă, unde aştepta ora execuţiei, tânărul ofiţer 
fusese dus în faţa comitetului pentru a fi confruntat cu James 
Burbank, care nu putuse decât să confirme spusele fiului său, 
spunând, însă, că acesta venise la Castle-House numai pentru a- 
şi vedea mama pe moarte. în faţa acestei afirmaţii, acuzaţia de 
spionaj ar fi trebuit să cadă de la sine, dacă procesul nu ar fi fost 
dinainte pierdut. Aşa că aceeaşi condamnare doborâse doi 
nevinovaţi — condamnare impusă de răzbunare personală şi 
pronunţată de nişte judecători nedrepţi. 

În vremea asta, mulţimea se înghesuia din ce în ce mai 
amenințătoare în jurul condamnaților. Militia reuşea cu greu să 
le croiască drum prin piaţă. 

Deodată, se produse o mişcare. Domnişoara Alice se 
năpustise spre James şi Gilbert Burbank. 

Involuntar, mulţimea se dădu înapoi, surprinsă de această 
intervenţie 

neaşteptată a tinerei. 

— Alice! strigă Gilbert. 

— Gilbert! Gilbert! murmură Alice Stannard, aruncându-se în 
braţele tânărului ofiţer. 

— Alice! Ce cauţi aici? întrebă domnul Burbank. 

— Vreau să-i implor să vă graţieze! Să-i înduplec pe judecători! 
Graţiaţi-i! Graţiaţi-i! 

Ţipetele tinerei îţi frângeau inima. Se agăța de veşmintele 
condamnaților care se opriseră pentru o clipă. Putea, oare, 
spera că această mulţime dezlănţuită se va lăsa înduioşată? Nu! 


Dar intervenţia ei reuşi să o oprească în loc în momentul în care, 
poate, i-ar fi atacat pe prizonieri, fără să mai ţină seama de cei 
care îi păzeau. 

De altfel, anunţat de cele întâmplate, Texar apăruse în 
pragul Curţii de Justiţie. Un gest al lui potoli mulţimea. Ordinul 
pe care îl dădu încă o dată, de a-i duce pe James şi Gilbert 
Burbank la închisoare, fu auzit şi respectat. 

Detaşamentul îşi reluă drumul. 

— Graţierea! Graţierea! strigă domnişoara Alice, aruncându-se 
în genunchi în faţa lui Texar. 

Spaniolul nu răspunse decât printr-un gest negativ. Atunci 
tânăra se ridică. 

— Ticălosule! strigă ea. 

Vru să se alăture condamnaților, cerând să fie dusă cu ei 
în închisoare, pentru a petrece împreună ultimele ceasuri ce le 
mai rămâneau de trăit... 

leşiseră deja din piaţă, şi mulţimea îi însoțea cu răcnetele 
ei. 

Era mai mult decât putea îndura domnişoara Alice. 
Deodată, o lăsară puterile. Se clătină şi, apoi, se prăbuşi fără 
cunoştinţă în braţele domnului Harvey. 

Îşi reveni de-abia după ce fu dusă înapoi, la locuinţa 
acestuia. 

— La închisoare... La închisoare! şopti ea. Trebuie sâ-i ajutăm să 
evadeze... 

— Da, îi răspunse tatăl ei. E singurul lucru pe care-l mai putem 
face! Să aşteptăm noaptea! 

Într-adevăr, la lumina zilei nu se putea întreprinde nimic. 
Atunci când întunericul avea să le îngăduie sâ acţioneze fârâ 
teama de a fi descoperiţi, domnul Stannard şi domnul Harvey 
vor încerca să-i scape pe cei doi prizonieri, cu complicitatea 
paznicului. Se vor duce înarmaţi cu o sumă de bani atât de 
mare, încât acesta — cel puţin aşa sperau — nu va putea rezista 
ofertei lor, mai ales câ o singură lovitură de tun, trasă de flotila 
comandantului Stevens, putea pune capăt puterii lui Texar. 

Dar, la lăsarea întunericului, atunci când domnii Stannard 
şi Harvey încercară să îşi pună planul în aplicare, se văzură 
nevoiţi să renunţe. Locuinţa era păzită de un detaşament de 
milițieni, aşa că ar fi fost inutil să încerce să iasă. 


IV 
VÂNT DINSPRE NORD-EST 


Condamnaţii mai aveau acum o şansă de salvare — una 
singură: federalii să ocupe oraşul în mai puţin de douăsprezece 
ore. Intr-adevâr, a doua zi, la răsăritul soarelui, James şi Gilbert 
Burbank urmau să fie executaţi. Cum ar fi putut să fugă din 
închisoare, păzită ca şi locuinţa domnul Harvey, chiar şi dacă ar 
fi fost în înţelegere cu un temnicer? 

Şi nu se mai putea conta nici pe trupele nordiste, 
debarcate de câteva zile la Femandina, care nu puteau 
abandona o asemena poziţie strategică din sudul statului 
Florida, pentru a veni să ocupe Jacksonville-ul. Misiunea aceasta 
revenea în exclusivitate canonierelor comandantului Stevens. 
Or, pentru a o îndeplini, flotila trebuia, mai întâi, să treacă de 
bancurile de nisip din laguna fluviului Saint-John. Atunci, trecând 
de barajul ambarcaţiunilor, nu-i mai rămânea decât să ancoreze 
în port. Şi, când oraşul va fi în bătaia tunurilor sale, fără îndoială 
că milițiile vor bate în retragere, refugiindu-se în mlaştinile 
inaccesibile din district. Texar şi oamenii săi se vor grăbi, cu 
siguranţă, să le urmeze pentru a evita represaliile cât se poate 
de justificate. Cetăţenii oneşti vor putea să ocupe din nou 
funcţiile ce le fuseseră luate în mod abuziv si să trateze cu 
reprezentanţii guvernului condiţiile de predare a oraşului. 

Or, se punea întrebarea dacă flota putea răzbate dincolo 
de bancurile de nisip, într-o perioadă cât mai scurtă? Exista vreo 
posibilitate de a depăşi acest obstacol? Exista speranţa ca apa 
să crească? Greu de crezut, după cum vom vedea. 

Într-adevăr, după pronunțarea sentinței, Texar şi 
comandantul miliției din Jacksonville se îndreptară spre chei 
pentru a observa cursul inferior al fluviului. Nu era, aşadar, de 
mirare că stăteau cu privirile aţintite spre barajul din aval şi cu 
urechile ciulite să prindă orice bubuitură de tun ce ar fi venit din 
partea aceea. 

— Nimic nou? întrebă Texar, oprindu-se la marginea estacadei. 

— Nimic, răspunse comandantul. După ce am fost în 
recunoaştere în partea de nord, îmi permit să afirm că federalii 
n-au părăsit Fernandina pentru a se îndrepta spre Jacksonville. 


Este foarte probabil că vor rămâne să supravegheze frontiera cu 
Georgia, aşteptând ca flotila lor să forţeze canalul. 

— Nu s-ar putea ca trupele să vină din sud, plecând din Saint- 
Augustine şi trecând peste Saint-John pe la Picolata? întrebă 
spaniolul. 

— Nu cred, răspunse ofiţerul. Dupont n-are ce-i trebuie ca să 
ocupe oraşul, iar scopul lui este, evident, stabilirea blocadei pe 
întreg litoralul, de la gura lui Saint-John până la graniţa Floridei. 
Nu avem de ce ne teme în această privinţă, Texar. 

— Rămâne atunci pericolul de a fi învinşi de flotila lui Stevens, 
dacă reuşeşte să treacă de bancurile de nisip în faţa cărora a 
fost silită să se oprească acum trei zile. 

— Desigur, dar chestiunea aceasta se va lămuri îh câteva ore. 
Poate că, la urma urmei, federalii nu vor decât să închidă cursul 
inferior al fluviului, ca să taie toate căile de acces între Saint- 
Augustine şi Fernandina. îţi repet, Texar, în acest moment, 
pentru nordişti nu este atât de important să ocupe Florida, cât 
să pună capăt contrabandei de război ce se face prin strâmtorile 
din sud. Suntem cât se poate de îndreptăţiţi să credem că 
acesta este, deocamdată, singurul lor obiectiv. Dacă n-ar fi aşa, 
trupele lor, care au ocupat insula Amelia de zece zile, s-ar fi 
îndreptat deja spre Jacksonville. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Texar. Nu contează! Ard de 
nerăbdare să văd ce se va întâmpla cu flotila oprită de bancurile 
de nisip. 

— Vom şti chiar astăzi. 

— Şi totuşi, dacă Stevens va ambosa în faţa portului, ce vei 
face? 

— Voi executa ordinul pe care l-am primit, voi retrage 
detaşamentele de miliţie în interior, pentru a evita orice contact 
cu federalii. Să ocupe capitala districtului, n-au decât! N-o să o 
poată păstra multă vreme, pentru că li se vor tăia posibilităţile 
de legătură cu Georgia şi Carolina, şi o vorn recuceri repede! 

— Până atunci, răspunse Texar, dacă vor ocupa oraşul, fie şi 
numai pentru o zi, va trebui să ne aşteptăm la represalii din 
partea lor. Toţi aceşti aşa-zişi cetăţeni oneşti, aceşti proprietari 
bogaţi care sunt împotriva sclaviei vor reveni la putere, şi 
atunci... Aşa ceva nu se va întâmpla! Nu! Şi, decât să părăsim 
oraşul... 


Spaniolul nu îşi duse gândurile până la capăt, dar erau 
uşor de ghicit. Nu avea sâ predea oraşul federalilor, ar fi 
însemnat să îl dea pe mâna magistraţilor pe care gloata 
condusa de el îi dăduse jos de la putere. Mai degrabă i-ar da foc 
şi poate că şi luase măsuri în vederea acestei acţiuni de 
distrugere. Atunci, el şi oamenii lui, retrăgându-se în urma 
detaşamentelor de miliţie, se vor adăposti în mlaştinile din sud, 
aşteptând în locuri inaccesibile desfăşurarea evenimentelor. 

Totuşi, eventualitatea aceasta era de temut doar în cazul 
în care cano-nierele ar fi depăşit bancurile de nisip, şi venise 
momentul când această chestiune avea să fie definitiv 
elucidată. 

Intr-adevăr, mulţimea începuse să dea năvală în port. într- 
o clipă, cheiul era  supraaglomerat.  lzbucniră strigăte 
asurzitoare. 

— Trec canonierele! 

— Nu! Nu se clintesc din loc! 

— Fluviul e plin de ele! 

— încearcă sâ treacă, mărind presiunea. 

— Priviţi! Priviţi! 

— Nici o îndoială! spuse comandantul miliției. Se întâmplă ceva! 
la priveşte, Texar! 

Spaniolul nu răspunse. Rămăsese cu ochii aţintiţi spre şirul 
de ambarcaţiuni ce blocau fluviul în aval. La o jumătate de milă 
de ele, se zăreau catargele şi  coşurile canonierelor 
comandantului Stevens. Nori groşi de fum se înălţau în locul 
acela şi, purtaţi de vântul ce începea sâ se înteţească, pluteau 
până deasupra oraşului. 

Evident, Stevens, profitând din plin de flux, va încerca să 
treacă, forțând motoarele la maxim. Va reuşi? Se va dovedi apa 
destul de adâncă, chiar daca va atinge cu chila nisipurile de 
dedesubt? Mulțimea urmărea cu sufletul la tfurâ toate aceste 
manevre. 

Şi schimburile de cuvinte erau din ce în ce mai aprinse — 
ce credeau unu că văd nu vedeau ceilalţi. 

— Au mai înaintat o jumătate de cablu! 

— Nici vorbă! Nici nu s-au mişcat din loc, de parcă ar fi ancorat! 
— Uite una care se mişcă! 

— Da! Dar de-a curmezişul şi se întoarce, pentru că nu are apă! 
— Ah! Ce fum! 


— Chiar dacă vor arde tot cărbunele din Statele Unite, şi tot nu 
vor trece! 

— Şi uite că fluxul a început sâ scadă! 

— Ura pentru Sud! 

— Ura! 

Această tentativă întreprinsă de flotă dură aproximativ 
zece minute — zece minute ce i se părură lui Texar o veşnicie, 
ca şi partizanilor săi, ca şi tuturor acelora cărora ocuparea 
oraşului le-ar fi pus în pericol viaţa sau libertatea. Nu ştiau la ce 
sâ se aştepte, distanţa era prea mare ca sâ poată observa clar 
manevrele canonierelor. Străbătuseră canalul, sau urmau să Îi 
străbată, în ciuda uralelor mulţimii? Oare, descotorosindu-se de 
orice încărcătură inutilă, aruncând lestul pentru a înălța linia de 
plutire, nu va reuşi comandantul Stevens să parcurgă puţinul 
spaţiu ce îl despărţea de locul în care apa era din nou adâncă, 
navigând în felul acesta cu uşurinţă până în dreptul portului? 
Aveau toate motivele să se teamă de acest lucru, atâta vreme 
cât mai dura fluxul. 

Totuşi, aşa cum observaseră deja, apa începea să scadă. 
Or, de îndată ce va începe refluxul, nivelul fluviului va cobori cu 
repeziciune. 

Deodată, toate braţele se întinseră spre un punct aflat în 
aval, şi un strigăt se ridică deasupra celorlalte: 

— O barcă! O barcă! 

Într-adevăr, o ambarcaţiune uşoară apăruse în apropierea 
malului stâng, acolo unde încă se mai simţea curentul, în vreme 
ce pe mijlocul apei domina acum refluxul. 

Ambarcaţiunea înainta cu repeziciune, datorită forţei cu 
care se opinteau vâslaşii. In spate se afla un ofiţer purtând 
uniforma milițiilor floridiene. Ajunse curând la picioarele 
estacadei şi se caţără sprinten pe treptele scării laterale ce 
dădea pe chei. După care, zârindu-l pe Texar, se îndreptă spre 
el, croindu-şi cu greu drum printre oamenii ce se îmbulzeau sâ îl 
vadă şi sâ îl audă. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă spaniolul. 

— Nimic, şi nu se va întâmpla nimic! răspunse ofiţerul. 

— Cine te-a trimis? 

— Şeful ambarcaţiunilor noastre care nu vor întârzia să se 
retragă spre 

port. 


De ce? 

— Pentru că flota a încercat în zadar să treacă de bancurile de 
nisip, chiar dacă au aruncat încărcătura de prisos şi lestul şi au 
mărit presiunea. De-acum încolo, nu mai avem de ce ne teme... 
— Nici de fluxul acesta? întrebă Texar. 

— Şi nici de altul — cel puţin câteva luni de-acum încolo. 

— Ura! Ura! 

Strigătele umplură oraşul. Şi, dacă cei violenţi îl aclamară 
încă o dată pe Texar ca pe omul în care erau încarnate toate 
instinctele josnice, cei moderați se simţiră şi mai descurajaţi, 
gândindu-se că trebuiau să îndure încă multe zile de-acum 
încolo dominaţia scelerată a comitetului şi a preşedintelui său. 

Ofiţerul spusese adevărul. începând din acea zi, nivelul 
apei avea să scadă treptat. Fluxul din 12 martie fusese unul 
dintre cele mai puternice din anul acela, şi aveau să treacă 
multe luni până când albia fluviului să se umple din nou la fel. 
Canalul devenind impracticabil, oraşul scăpa în felul acesta de 
ameninţarea canonierelor. Ceea ce însemna că Texar continua 
să fie atotputernic şi îşi putea duce răzbunarea până la capăt. 
Chiar admițând că generalul Sherman ar fi intenţionat să ocupe 
Jacksonville-ul cu ajutorul trupelor generalului Wright, debarcate 
la Fernandina, marşul acestora spre sud cerea ceva timp. Or, în 
ceea ce îi privea pe James şi Gilbert Burbank, întrucât execuţia 
lor era fixată în ziua următoare, în zori, nimic nu îi mai putea 
salva. 

Vestea adusă de ofiţer se răspândi cu iuţeala fulgerului în 
tot oraşul. E uşor de închipuit ce efect a avut asupra grupurilor 
turbulente ce stăpâneau oraşul. Orgiile, dezmăţul, scandalurile 
se dezlănţuiră şi mai aprig. Oamenii de treabă, consternaţi, 
trebuiau să se aştepte la cele mai abominabile excese. Aşa că, 
în cea mai mare parte, se pregătiră să părăsească oraşul în care 
nu se mai simțeau deloc în siguranţă. 

Uralele, strigătele ajunseră până la prizonieri, dându-le de 
veste că nu mai aveau nici o scăpare. Fură auzite, de 
asemenea, şi din locuinţa domnului Harvey. E lesne de înţeles 
cât de disperaţi erau domnul Stannard şi domnişoara Alice. Ce 
puteau să mai facă acum ca sâ-i salveze pe James Burbank şi pe 
fiul lui? Să încerce să îl cumpere pe paznicul închisorii? Să 
înlesnească, plătind cu aur, evadarea condamnaților? Dar nu 
mai puteau ieşi din casa în care se refugiaseră. Se ştie, erau 


păziţi pe faţă de o bandă de lichele, iar imprecaţiile acestora se 
auzeau, necontenit, dincolo de uşă. 

Se lăsă noaptea. După cum începuse deja să dea semne 
de câteva zile, vremea se schimbase simţitor. După ce suflase 
dinspre uscat, pe neaşteptate, vântul începuse să bată dinspre 
nord-est. Deja nori grei şi deşi, ce nu avuseseră vreme să se 
prefacă în ploaie, veneau cu repeziciune dinspre larg, lâsându- 
se atât de jos, încât aproape că atingeau suprafaţa apei. 
Catargul unei fregate de rangul întâi s-ar li pierdut cu siguranţă 
în aburii cenuşii. Barometrul coborâse brusc, indicând furtună. 
Era limpede că se apropia un uragan iscat în largul îndepărtat al 
Atlanticului. O dată cu lăsarea întunericului, acesta se dezlânţui 
cu o violenţă extraordinară. 

Or, dată fiind direcţia sa, uraganul izbi în plin estuarul 
fluviului. Talazuri uriaşe se înăiţară la gurile lui Saint-John, la fel 
cum se ridică apele înainte de flux, revărsându-se peste maluri. 

În noaptea aceea de vijelie, Jacksonville fu măturat de 
furtună cu o înspăimântătoare violenţă. O porţiune din estacada 
portului cedă, stâlpii se frânseră sub loviturile resacului. Apele 
acoperiră o parte din cheiuri, distrugând mai multe ambarcaţiuni 
ale căror parâme groase se rupseră ca un fir de aţă. Pe străzile 
şi în pieţele bombardate cu tot soiul de sfârâmâturi, circulaţia 
devenise imposibilă. Mulțimea se refugie în cârciumi, unde 
gâtlejurile, udate din belşug, căpâtarâ noi puteri, şi răcnetele 
luptară, nu fără succes, cu vuietul furtunii. 

Dar vântul nu pustii doar uscatul. Denivelarea apelor 
provocă o hulă violentă în largul fluviului. Şalupele ancorate în 
faţa bancurilor de nisip fură surprinse de valuri, înainte de a se 
putea întoarce în port. Ancorele fură smulse, parâmele se 
rupseră. Mareea din cursul nopţii, sporită de puterea vântului, 
purtă ambarcaţiunile în susul fluviului. Câteva se sparserâ de 
stâlpii cheiului, în vreme ce altele, târâte dincolo de Jacksonville, 
se pierdură printre insuliţele şi meandrele fluviului, câteva mile 
mai departe. Mai mulţi marinari se înecară în timpul acestui 
dezastru, căci repeziciunea cu care se dezlănţuise uraganul 
zădărnicise toate măsurile de prevedere ce se iau în asemenea 
împrejurări. 

Cât priveşte  canonierele comandantului Stevens, 
reuşiseră, oare, să plece şi, navigând cu toată viteza, să ajungă 
la adăpost, în golfurile din aval? Reuşiseră, graţie acestei 


manevre, să nu fie distruse complet? în orice caz, fie că se 
hotărâseră să coboare spre gurile lui Saint-John, fie că se 
hotărâseră să rămână pe loc, Jacksonville nu avea de ce să se 
mai teamă, pentru că bancurile de nisip reprezentau acum 
pentru ele un obstacol de netrecut. 

O beznă adâncă şi de nepătruns învălui, aşadar, valea 
fluviului Saint-John, în timp ce aerul şi apa se contopeau de 
parcă cine ştie ce reacţie chimică ar fi încercat să le combine 
într-un singur element. Era unul dintre acele cataclisme destul 
de frecvente în perioada echinocţiului, dar violenţa cu care se 
manifesta depăşea tot ceea ce avuseseră de pătimit până 
arunci locuitorii Floridei din partea unui uragan. 

Şi tocmai din cauza violenţei sale, furtuna nu dură mai 
mult de câteva ceasuri. încă înainte de răsăritul soarelui, 
atmosfera se limpezi, şi uraganul se pierdu deasupra Golfului 
Mexic. 

Pe la ceasurile patru dimineaţa, o dată cu primele licăriri 
ale zorilor ce luminară orizontul curăţat de norii furtunii, se 
aşternu liniştea. Atunci, populaţia începu să iasă din cârciumi şi 
să forfotească din nou pe străzi. Detaşamentele de miliţie se 
întoarseră la posturi. Toată lumea încerca să repare stricăciunile 
provocate de furtună. Şi, mai ales de-a lungul cheiului, pagubele 
erau considerabile: estacade rupte, magazii sfărâmate, bărci 
smulse din loc şi duse de curenţi în susul apei. 

Epavele nu se zăreau, însă, decât pe o rază de câţiva 
yarzi. O ceaţă deasă acoperise albia fluviului. La ora cinci, 
canalul nu se vedea încă şi nici nu avea să se vadă, până când 
primele raze ale soarelui nu vor fi împrăştiat ceața. 

Deodată, puţin după ora cinci, nişte bubuituri formidabile 
răsunară în pâclâ. Nu putea exista nici o îndoială, nu erau 
tunetele furtunii, ci zgomotele artileriei. Se auziră şi şuierăturile 
obuzelor. Un strigăt de spaimă se înălţă din mijlocul mulţimii ce 
umpluse portul. 

În acelaşi timp, sub efectul acestor detonaţii repetate, 
ceața începu să se crape. Aburii ei, amestecați cu fumul 
exploziilor, se ridicară de pe suprafaţa apei. 

Canonierele lui Stevens erau acolo, ancorate în dreptul oraşului 
pe care îl ţineau în bătaia tunurilor! 
— Canonierele! Canonierele! 


Cuvintele acestea, repetate din gură în gură, străbătură 
iute toate cartierele. în câteva minute, cetăţenii oneşti, cu 
extremă satisfacţie, ca şi cetăţenii turbulenţi, cu groază în 
suflet, aflară că flotila ocupase Saint-John. Dacă nu se va preda, 
Jacksonville avea să fie distrus. 

Ce se întâmplase? Furtuna le oferise nordiştilor un sprijin, 
neaşteptat? Da! Canonierele nu porniseră să caute adăpost în 
golfurile de la gurile fluviului, în ciuda violenţei uraganului, a 
vântului şi a valurilor, rămaseră ancorate în acelaşi loc. în timp 
ce şalupele inamice se îndepărtau, comandantul Stevens şi 
echipajele de sub comanda sa înfruntaseră furtuna, cu riscul ca 
întreaga flotilă să fie distrusă. Aşteptaseră să vadă dacă nu 
cumva, ca urmare a vijeliei, canalul va deveni practicabil. într- 
adevăr, uraganul, împingând apele din larg în estuar, făcuse ca 
nivelul fluviului să ajungă la cote neobişnuite. Canonierele se 
aventuraseră atunci prin strâmtoare şi izbutiseră să treacă de 
bancurile de nisip. 

Pe la patru dimineaţa, navigând în plină ceaţă, 
comandantul Stevens îşi dădu seama că ajunsese în dreptul 
Jacksonville-ului, unde ancoră. Apoi, la momentul potrivit, 
tunurile mari sfâşiară ceața, lansând primele proiectile asupra 
malului stâng al fluviului Saint-John. 

Efectul fusese instantaneu. ln câteva minute, 
detaşamentele de miliţie evacuară oraşul, la fel ca şi trupele 
sudiste la Fernandina şi Saint-Augustine. 

Văzând cheiurile pustii, Stevens domoli tirul, căci, contrar 
temerilor locuitorilor oraşului, intenţia sa nu era să distrugă 
Jacksonville, ci sâ-1 ocupe şi să îl supună. 

Aproape numaidecât, deasupra Palatului de Justiţie flutură 
un steag alb. 

Vă puteţi uşor închipui câtă emoție provocará aceste 
prime lovituri de tun în locuinţa domnului Harvey! Oraşul era cu 
siguranţă atacat. Or, atacul acesta nu putea veni decât din 
partea federalilor, fie că urcaseră pe fluviu, fie că se apropiaseră 
dinspre nordul Floridei. Sosea, în sfârşit, ajutorul mult aşteptat? 
James şi Gilbert aveau să fie salvaţi tocmai în clipa în care pier- 
duseră orice speranţă? 

Domnul Harvey şi domnişoara Alice se repeziră într-un 
suflet afară. Oamenii lui Texar care îi păzeau îşi luaseră 


tălpăşiţa, alâturându-se  detaşamentelor de miliţie ce se 
retrăgeau în interiorul districtului. 

Domnul Harvey şi domnişoara Alice se îndreptară spre 
port. Ceaţa se risipise, fluviul se vedea ca-n palmă. 

Tunurile  tăcuseră, căci era limpede că locuitorii 
renunţaseră să apere oraşul. 

In clipa aceea, mai multe bărci acostară la estacadă şi 
debarcară un detaşament înarmat cu puşti, revolvere şi securi. 

Deodată, din rândurile marinarilor comandaţi de un ofiţer 
se auzi un strigăt. 
Omul care strigase se năpusti spre domnişoara Alice. 
— Mars! Mars! exclamă tânăra, uluită să îl vadă pe soţul lui 
Zermah pe care îl credea înecat în apele fluviului. 
— Domnul Gilbert! Domnul Gilbert! Unde este domnul Gilbert? 
urtrebă Mars. 
— In închisoare, cu domnul Burbank! Salvează-l, Mars! Şi 
scapă-l şi pe tatăl lui! 
— Spre închisoare! strigă Mars, întorcându-se spre camarazii lui. 

Şi porniră cu toţii în goană către închisoare, pentru a 
împiedica o ultima crimă ordonată de Texar. 

Domnul Harvey şi domnişoara Alice se luară după ei. 

Aşadar, după ce se aruncase în apă, Mars reuşise să scape 
de vâltoare? Da, şi, din prudenţă, curajosul metis se ferise să 
dea de ştire celor de la Castle-House că este teafăr şi 
nevătămat. Dacă s-ar fi dus să se adăpostească pe plantație, ar 
fi însemnat să îşi pună în pericol libertatea, de care avea mare 
nevoie pentru a-şi îndeplini misiunea. Trecând înot pe malul 
drept, reuşise, furişându-se prin stuf, să coboare de-a lungul lui 
până în dreptul flotei. Acolo, semnele sale fuseseră zărite, şi o 
barcă îl culesese de pe țărm şi îl purtase la bordul canonierei 
comandantului Stevens. Ajuns aici, îl puse imediat la curent pe 
acesta cu cele întâmplate, apoi, dat fiind pericolul iminent în 
care se afla Gilbert, îşi concentra toate eforturile spre a trece 
flotila dincolo de bancurile de nisip. După cum se ştie, nu reuşi 
şi erau pe cale să renunţe când, în timpul nopţii, furtuna făcu 
apele să crească. Totuşi, fără un pilot care să cunoască bine 
locurile, flotila ar fi riscat să eşueze pe pragurile din adâncul 
fluviului. Din fericire, Mars era acolo. Pilotă cu dibăcie canoniera 
pe care se afla, iar celelalte o urmară, cu toată violenţa 
uraganului. Aşa că, înainte ca ceața sâ fi acoperit valea lui Saint- 


John, canonierele erau ambosate în faţa oraşului, cu tunurile 
aţintite asupra lui. 

Era şi timpul, căci cei doi condamnaţi trebuiau să fie 
executaţi dis de dimineaţă, dar, deja, nu mai aveau de ce să se 
teamă. Magistraţii din Jacksonville îşi recăpătaseră autoritatea 
uzurpată de Texar. Şi, în momentul în care Mars şi tovarăşii săi 
ajungeau la poarta închisorii, James şi Gilbert Burbank, în sfârşit 
liberi, tocmai ieşeau. 

Într-o clipă, tânărul locotenent o strânse la piept pe 
domnişoara Alice, în vreme ce domnul Stannard şi James 
Burbank cădeau unul în braţele celuilalt. 

— Mama? întrebă Gilbert, mai întâi. 

— Trăieşte! Trăieşte! răspunse domnişoara Alice. 

— Ei, bine, la Castle-House, atunci! strigă Gilbert. La Castle- 
House! 

— Nu, până nu se va face dreptate! interveni James Burbank. 

Mars îi ghici gândul. Se năpusti spre piaţa mare, cu 
speranţa de a-1 găsi pe Texar. 

Dar, oare, spaniolul nu spălase deja putina, de teama 
represaliilor? Nu încerca sâ se sustragă răzbunării publice, 
împreună cu toţi cei care se com-promiseseră în această 
perioadă încărcata de abuzuri şi de violenţe? Nu o luase pe 
urma detaşamentelor de miliţie ce se retrăgeau spre regiunile 
din josul districtului? 

Aşa ar fi fost normal. 

Dar, fără sâ mai aştepte intervenţia federalilor, o parte 
dintre locuitori dăduseră năvală la Curtea de Justiţie. Arestat în 
momentul în care încerca să fugă, Texar era păzit cu străşnicie. 
Părea să se resemneze. 

Totuşi, când îl văzu pe Mars, îşi dădu seama că viaţa îi era 
în primejdie. 
într-adevăr, metisul se aruncă asupra lui. în pofida celor care îl 
păzeau, îl înşfacă de gât, vrând să-l sugrume, când apărură 
James şi Gilbert Burbank. 

— Nu! Nu! Viu! strigă James Burbank. Trebuie să vorbească! 
— Da! Trebuie! încuviinţă Mars. 

Câteva clipe mai târziu, Texar era închis în aceeaşi celulă 

în care victimele sale aşteptaseră ora execuţiei. 


V 
UN ORAŞ CUCERIT 


Federalii erau, în sfârşit, stăpâni pe Jacksonviile şi pe 
Saint-John. Trupele de debarcare aduse de comandantul 
Stevens ocupară imediat principalele puncte din oraş. 
Autorităţile uzurpatoare dăduseră bir cu fugiţii. Din fostul 
comitet, doar Texar căzuse prizonier. 

De altfel, fie din cauză că se saturaseră de abuzurile 
comise în ultimele zile, fie din cauză că deveniseră indiferenți 
faţă de chestiunea sclaviei pe care Nordul şi Sudul căutau să o 
tranşeze pe calea armelor, locuitorii îi primiră fără ostilitate pe 
ofiţerii flotei care reprezentau guvernul de la Washington. 

În tot acest timp, comandorul Dupont, stabilit la Saint- 
Augustine, încerca sâ pună litoralul Floridei la adăpost de 
contrabanda de război. Strâmtorile de la Mosquito-Inlet fură 
curând închise. Măsura aceasta puse capăt comerţului cu arme 
şi muniții care se făcea cu insulele engleze din Bahamas, 
Lucayes. Se poate spune că, din momentul acela, autoritatea 
federală se reinstaurase în Florida. 

În aceeaşi zi, James şi Gilbert Burbank, domnul Stannard şi 
domnişoara Alice treceau peste Saint-John, reîntorcându-se la 
Camdless-Bay. 

Perry şi subadministratorii îi aşteptau la debarcaderul din 
micul port, împreună cu o parte din negrii care se întorseseră pe 
plantație. 

O clipă mai târziu, James Burbank şi fiul lui, domnul 
Stannard şi fiica sa se aflau la căpătâiul doamnei Burbank. 

În timp ce îşi revedea, in sfârşit, fiul, doamna Burbank află 
lot ceea ce se întâmplase. Tânărul ofiţer o strângea în braţe. 
Mars îi săruta mâinile. De acum încolo nu aveau să mai plece de 
lângă ea. Domnişoara Alice putea să-i acorde toate îngrijirile 
necesare. Se va însănătoşi în scurtă vreme. Nu mai aveau de ce 
să se teamă de uneltirile lui Texar şi ale complicilor acestuia. 
Spaniolul se afla în mâinile federalilor, iar federalii puseseră 
stăpânire pe Jackson viile. 

Totuşi, dacă soţia lui James Burbank, dacă mama lui 
Gilbert nu mai avea de ce să se teamă în privinţa soţului şi fiului 


ei, toate grijile îi erau îndreptate spre fetiţa dispărută. O voia pe 
Dy, aşa cum Mars o voia pe Zermah. 

— O să le găsim! exclamă James Burbank. Mars şi Gilbert ne vor 
însoţi în căutările noastre... 

Da, tată, da.... şi fără să mai pierdem o zi, spuse tânărul 
locotenent. 

— De vreme ce Texar e în mâinile noastre, va trebui să 
vorbească! zise domnul Burbank. 

— Şi dacă refuză? întrebă domnul Stannard. Dacă susţine că n- 
are nici un amestec în răpirea micuţei Dy şi a lui Zermah? 

— Dar cum ar putea? strigă Gilbert. Nu 1-a recunoscut Zermah 
în Golful Marino? N-au auzit-o mama şi Alice strigându-i numele, 
în timp ce barca în care se aflau se îndepărta de mal? Mai 
există, oare, vreo îndoială că el a pus la cale răpirea şi că tot el 
a condus toată operaţiunea? 

— El era! întări şi doamna Burbank, ridicându-se de parcă ar fi 
vrut să sară din pat. 

— Da! adăugă domnişoara Alice. L-am recunoscut! Era în 
picioare, în partea din spate a bărcii ce se îndrepta spre mijlocul 
fluviului. 

— Fie, acceptă şi domnul Stannard, era Texar! Nu există nici o 
îndoială! Dar, dacă refuză să spună în ce loc au fost duse, 
conform ordinului lui, Dy şi Zermah, unde sa le căutăm, având în 
vedere că am cercetat deja în zadar ambele maluri pe o rază de 
câteva mile? 

La întrebarea aceasta, nimeni nu putea răspunde. Totul 
depindea de ceea ce va spune spaniolul. Interesul lui era să 
tacă, sau să vorbească? 

— Nu se ştie unde locuieşte ticălosul acesta? întrebă Gilbert. 

— Nu se ştie, nu s-a ştiut niciodată, răspunse James Burbank. în 
sudul districtului sunt atâtea păduri, atâtea terenuri mlăştinoase 
inaccesibile în care se poate ascunde! Ar fi inutil să explorăm 
aceste regiuni. Nici măcar federalii nu pot da de urma 
detaşamentelor de miliţie în această ţară a nimănui! Ar fi o 
pierdere de vreme! 

— Imi vreau fetiţa înapoi! strigă doamna Burbank, pe care James 
Burbank cu greu o putea stăpâni. 

— îmi vreau soţia înapoi, strigă Mars, şi o sâ-l fac eu pe 
pungaşul ăsta să-mi spună unde e! 


— Da, reluă James Burbank, când va vedea că viaţa lui atârnă 
de un fir de păr şi că nu-şi poate scăpa pielea decât dacă 
vorbeşte, atunci nu va ezita să o facă! Dacă ar fi fugit, n-am mai 
fi avut nici o speranţă! Dar se află în mâinile federalilor, aşa că îi 
vom smulge secretul! Ai încredere, biata mea soţie! Suntem cu 
toţii aici şi-ţi vom aduce copilul înapoi! 

Istovită, doamna Burbank se prăbuşi din nou pe pat. 
Domnişoara Alice rămase lângă ea, în vreme ce James Burbank, 
Stannard, Gilbert şi Mars coborâră în hol pentru a se sfătui cu 
Edward Carrol. 

Şi iată ce hotărârâ. Nu vor acţiona până când federalii nu 
se vor organiza, punând stăpânire pe oraş. De altfel, 
comandorul Dupont trebuia informat nu numai de cele petrecute 
la Jacksonville, ci şi de evenimentele ce avuseseră loc la 
Camdless-Bay. Poate că era mai bine ca Texar să fie mai întâi 
deferit justiţiei militare? în cazul acesta, cercetările puteau fi 
întreprinse doar la cererea comandantului expediției în Florida. 

Gilbert şi Mars nu vrură, totuşi, să lase să treacă sfârşitul 
zilei, şi nici ziua următoare, fără să înceapă căutările. în timp ce 
James Burbank, domnii Stannard şi Edward Carrol aveau să 
întreprindă primele demersuri, ei voiau să cerceteze fluviul, cu 
speranţa că vor reuşi să depisteze vreo urmă. 

Într-adevăr, nu era de admis şi ipoteza că Texar va refuza 
să vorbească, şi, împins de ură, sâ prefere să fie executat, fără 
să divulge locul în care îşi ascunsese victimele? Era mai bine să 
se lipsească de ajutorul lui. Mai mult, important era să-i 
descopere bârlogul. Dar toate căutările se dovediră zadarnice. 
Nici Gilbert, nici Mars nu ştiau nimic de Golful Negru. Credeau că 
laguna este absolut inaccesibilă. Trecură, aşadar, de mai multe 
ori pe lângă malul acoperit de vegetaţia deasă, fără să găsească 
o cale de acces cât de îngustă prin care să-şi strecoare barca. 

În timpul zilei de 13 martie, nu se produse nici un eveniment de 
natură să modifice această stare de lucruri. La Camdless-Bay, 
plantaţia se organiza, încetul cu încetul. Negrii începeau sâ se 
întoarcă din toate colţurile regiunii, din pădurile în care fuseseră 
siliţi să se răspândească. Eliberaţi prin generozitatea lui James 
Burbank, nu considerau că nu mai au nici o obligaţie faţă de 
acesta. Dacă nu mai erau sclavi, rămâneau, totuşi, slujitorii lui. 
Se grăbeau să revină pe plantație şi sâ-şi reconstruiască 
locuinţele distruse de bandele lui Texar, sa refacă atelierele, să 


repare joagărele, în sfârşit, să-şi reia munca ce asigura 
bunăstarea şi fericirea familiilor lor. 

Edward Carrol, a cărui rană aproape se vindecase, era în 
stare să se apuce din nou de treabă. Alături de el, Perry şi 
subadministratorii munceau cu multă râvnă. Până şi Pyg se puse 
în mişcare, deşi nu se putea spune că făcea mare scofală. 
Sărmanul nătărău îşi. mai schimbase părerile. Dacă îşi afirma 
încă statutul de fiinţă liberă, se comporta ca un dezrobit 
platonic, pus în mare încurcătură atunci când trebuia să se 
folosească de libertatea la care avea dreptul de acum încolo. Pe 
scurt, în momentul în care tot personalul se va întoarce la 
Camdless-Bay, când clădirile distruse vor fi reconstruite, 
plantaţia îşi va recăpăta aspectul obişnuit. Oricare avea să fie 
deznodământul războiului de secesiune, marii proprietari din 
Florida erau de-acum în siguranţă. 

La Jacksonville, ordinea fusese restabilită. Federalii nu 
încercaseră să se amestece în treburile administraţiei 
municipale.  Ocupaseră militar oraşul, lăsându-le foştilor 
magistrați autoritatea de care fuseseră privaţi prin forţă vreme 
de câteva săptămâni. Era suficient că drapelul înstelat flutura pe 
edificii. Chiar dacă majoritatea locuitorilor se arăta destul de 
indiferentă în ceea ce priveşte chestiunea ce divizase Statele 
Unite, se supunea învingătorilor. Cauza unionistă nu prea mai 
avea adversari în Florida. Se simţea că doctrina states-rights 
adoptată de populaţia din statele din Sud, în Georgia, sau în 
Carolina, nu ar fi fost susţinuta aici cu acea ardoare proprie 
separatiştilor, chiar şi în cazul în care guvernul federal şi-ar fi 
retras trupele. 

lata care era, la vremea aceea, situaţia de pe front. 

Pentru a veni în sprijinul corpului de armată comandat de 
Beauregard, confederaţii trimiseră şase canoniere conduse de 
comandorul Hollins, iar acestea se instalaseră pe Mississippi, 
între New-Madrid şi insula Zece Mile. Acolo, amiralul Foote ataca 
susţinut cu scopul de a ocupa cursul superior al fluviului. Chiar 
în ziua în care Stevens cucerea Jacksonville, artileria federală 
riposta tirului canonierelor lui Hollins. După ocuparea insulei 
Zece Mile şi a New-Madrid-ului, trupele nordiste continuau să 
rămână în avantaj. Federalii erau stăpâni pe Mississippi pe o 
lungime de două sute de kilometri, dacă punem la socoteală şi 
meadrele fluviului. 


Totuşi, planurile guvernului federal nu erau, la ora aceea, 
suficient de ferme. Generalul Mac Clellan fusese obligat să-şi 
prezinte ideile unui consiliu de război şi, deşi acestea fuseseră 
aprobate de majoritatea membrilor acelui consiliu, preşedintele 
Lincoln, cedând unor presiuni regretabile, amână punerea lor în 
practică. Trupele din Potomac fură împărţite, pentru a asigura 
securitatea Washingtonului. Din fericire, victoria Monitorului şi 
retragerea Virginiei făceau posibilă navigația pe Chesapeake. 
Mai mult, retragerea precipitată a  confederaţilor, după 
evacuarea Manassas-ului, îngădui armatei să se cantoneze în 
acest oraş. în felul acesta, problema blocadei era rezolvată pe 
Potomac. 

Cu toate acestea, politica, a cărei acţiune este atât de 
funestă atunci când intervine în problemele militare ale unui 
stat, avea să ducă la încă o decizie păgubitoare pentru 
interesele Nordului. La data aceea, generalul Mac Clellan era 
îndepărtat de la conducerea superioară a armatelor federale. 
Deţinea doar comanda operaţiunilor de pe Potomac, iar celelalte 
corpuri de armată, devenite independente, trecură sub 
conducerea preşedintelui Lincoln. 

Era o eroare. Mac Clellan se simţi profund jignit de 
această destituire nemeritată. Dar, ca un adevărat soldat ce-şi 
face întotdeauna datoria, supunându-se ordinelor, se resemna. 
Chiar a doua zi, alcătui un plan de luptă al cărui obiectiv era 
debarcarea trupelor sale pe plaja fortului Monroe. Planul, 
adoptat de generalii ce comandau corpurile de armată, fu 
aprobat de preşedinte. Ministrul de Război ordonă vaselor aflate 
la New-York, Philadelphia, Baltimore să se îndrepte spre 
Potomac, pentru a asigura transportarea armatei lui Mac Clellan. 

Era acum rândul Richmondului, capitala sudistă ale cărei 
ameninţări făcuseră o vreme Washingtonul să tremure, să se 
simtă în mare pericol. 

Aceasta era situaţia forţelor beligerante în momentul în 
care Florida era ocupată de generalul Sherman şi de 
comandorul Dupont. în acelaşi moment în care escadra asigura 
blocada pe coasta Floridei, deveneau stăpâni pe Saint-johiii— 
ceea ce însemna că peninsula fusese cucerita în întregime. 

In vremea asta, Gilbert şi Mars exploraseră fără nici un 
rezultat malurile şi insulele fluviului, până dincolo de Picolata. 
Nu le mai rămânea altceva de făcut decât să încerce să-l 


strângă cu uşa pe Texar. Din ziua în care porţile arestului se 
încinseseră în urma lui, nu mai avusese nici un contact cu com- 
plicii săi. Rezulta că Dy şi Zermah se aflau încă acolo unde 
fuseseră duse înainte de ocuparea Saint-john-ului de către 
federali. 

In acel moment, starea de lucruri din oraş permitea ca 
justiţia să-şi facă datoria în privinţa lui Texar, dacă acesta refuza 
să răspundă. Totuşi, înainte de a recurge la măsuri extreme, mai 
puteau spera că va consimţi să facă o serie flte mărturisiri, cu 
condiţia de a fi pus în libertate. 

Pe data de 14, se hotărâră să întreprindă acest demers, cu 
aprobarea autorităţilor militare, informate în prealabil. 

Doamna Burbank se  întremase. întoarcerea fiului, 
speranţa de a-şi vedea în curând fetiţa, reinstaurarea ordinii în 
district, garantarea siguranţei plantaţiei, toate acestea laolaltă o 
făcuseră să-şi recapete ceva din energia morală de odinioară. 
Nu mai aveau de ce se teme de oamenii lui Texar, care terori- 
zaseră oraşul. Detaşamentele de miliţie se retrâseseră în 
interiorul districtului Puteam. Dacă. mai târziu, după ce vor 
trece fluviul, în partea de sus, detaşamentele de miliţie din 
Saint-Augustine aveau să se gândească să le dea o mână de 
ajutor, pentru a încerca sâ atace trupele federale, primejdia 
aceasta era foarte îndepărtată şi nici nu merita să fie luată în 
seamă, atât timp cât Dupont şi Sherman rămâneau în Florida. 

Stabiliră, aşadar, ca Gilbert şi James Burbank să plece 
chiar în ziua aceea la Jacksonville, singuri. Domnii Carrol şi 
Stannard vor rămâne pe plantație, ca şi Mars. Domnişoara Alice 
nu se va dezlipi de doamna Burbank. Tânărul ofiţer şi tatăl său 
sperau, de altfel, să se întoarcă, încă înainte de a se face seară, 
la Castle-House, cu veşti bune. De îndată ce Texar le va dezvălui 
locul în care le ţinea ascunse pe Dy şi pe Zermah, se vor ocupa 
de eliberarea lor. Câteva ore, o zi cel mult, vor fi de ajuns. 

In momentul în care James şi Gilbert Burbank se 

pregăteau de plecare, domnişoara Alice îl luă deoparte pe 
tânărul ofiţer. 
— Gilbert, îi spuse ea, o să te afli faţa în faţă cu omul care a 
făcut atât rău familiei tale, cu ticălosul care a vrut să vă trimită 
la moarte pe tatăl tău şi pe tine. Gilbert, îmi promiţi că te vei 
stăpâni în prezenţa lui Texar? 


— Sâ mă stăpânesc! exclamă Gilbert, care deja se albise la faţa 
de furie, numai auzind numele spaniolului. 

— Trebuie! insistă domnişoara Alice. Nu vei obţine nimic, dacă 
te vei lăsa prada mâniei. Uită cu desăvârşire ideea răzbunării şi 
gândeşte-te la un singur lucru, că trebuie sâ o salvezi pe sora ta 
care va fi curând şi a mea! Şi pentru asta, trebuie sâ te sacrifici, 
trebuie sâ îl convingi pe Texar că niciodată nu va avea de ce să 
se teama de tine. 

— Niciodată nu va avea de ce să se teamă de mine! strigă 
Gilbert. Să uit că, din pricina lui, mama era să moară! Tata era 
să fie împuşcat! 

— Şi tu, Gilbert, continua domnişoara Alice, tu, credeam că n-o 
să te mai văd vreodată! Da! A fâcut toate astea, şi trebuie să nu 
ne mai aducem aminte. îţi spun asta pentru câ mi-e teamă că 
domnul Burbank n-o să se poată stăpâni şi, dacă nici tu nu vei 
reuşi să te controlezi, nu veţi reuşi să îl înduplecaţi pe Texar. 
Ah! De ce s-a hotărât sâ mergeţi fâră mine la Jacksonville? Poate 
că aş fi reuşit să obţin, cu blândeţe... 

— Şi dacă refuză sâ răspundă? întreba Gilbert, care îşi dădea 
seama de justeţea recomandărilor domnişoarei Alice. 

— Dacă refuza, trebuie să lăsaţi totul pe seama magistraţilor, 
este de datoria lor să îl oblige sâ vorbească. Este viaţa lui în joc, 
şi, când va vedea câ nu şi-o poate salva decât dacă vorbeşte, va 
vorbi. Gilbert, trebuie să îmi promiţi că aşa vei face! în numele 
dragostei noastre, îmi făgâduieşti? 

— Da, scumpa Alice, răspunse Gilbert, da! Orice ar fi făcut omul 
acesta, dacă îmi redă sora, voi şterge cu buretele. 

— Bine, Gilbert. Am trecut prin încercări cumplite, dar totul se 
va sfârşi curând! Pentru zilele astea triste în care am suferit 
atâta, Dumnezeu ne va dărui ani de fericire. 

Gilbert îi strânse mâna logodnicei sale, care nu îşi putu 
reţine câteva lacrimi, şi se despărţiră. 

La ora zece, James Burbank şi fiul lui, luându-şi rămas bun 
de la prietenii lor, se îmbarcară în micul port de la Camdless- 
Bay. 

Traversară rapid fluviul. Totuşi, la recomandarea lui 
Gilbert, în loc să se îndrepte spre Jacksonville, ambarcaţiunea 
manevră în aşa fel, încât să ajungă la canoniera comandantului 
Stevens. 


Acest ofiţer era acum conducătorul militar al oraşului. Se 
cuvenea, aşadar, ca demersul lui James Burbank să fie mai întâi 
supus aprobării sale. Stevens era în permanenta legătură cu 
autorităţile. Ştia ce rol avusese Texar din momentul în care 
susţinătorii acestuia ajunseseră la putere şi care era partea lui 
de vină în declanşarea evenimentelor de tristă amintire de la 
Camdless-Bay, de ce şi cum, atunci când detaşamentele de 
miliţie bătuseră în retragere, fusese arestat şi dus la închisoare. 
Ştia, de asemenea, că toţi cetăţenii cinstiţi din Jacksonville se 
ridicaseră, cerând pedepsirea lui pentru crimele pe care le 
comisese. 

Stevens îi primi cât se poate de bine pe James şi pe 
Gilbert Burbank. Avea o stima deosebită pentru tânărul ofiţer, 
apreciind tăria de caracter şi curajul de care dăduse dovadă de 
când se afla sub ordinele sale. După întoarcerea lui Mars la 
bordul canonierei, atunci când aflase câ Gilbert căzuse în 
mâinile sudiştilor, voise cu orice preţ să îl salveze! Dar, oprit în 
faţa bancurilor de nisip, cum ar fi putut ajunge la timp? Se ştie 
căror circumstanţe se datora salvarea tânărului ofiţer şi a lui 
James Burbank. 

Gilbert îi relată, în câteva cuvinte, comandantului Stevens 
tot ceea ce se întâmplase, confirmând, astfel, ceea ce acesta 
ştia deja de la Mars. Dacă nu exista nici o îndoială că Texar în 
persoană pusese la cale răpirea şi luase parte la ea, nu exista, 
de asemenea, nici o îndoială că doar el le putea spune în ce loc 
din Florida se aflau acum Dy şi Zermah, păzite de complicii lui. 
Soarta lor se afla, aşadar, în mâinile spaniolului, asta era sigur, 
şi comandantul Stevens nu ezită să recunoască acest lucru. 
Aproba dinainte tot ceea ce se va face în interesul metisei şi al 
copilului. Dacă se va ajunge până la a i se oferi în schimb 
libertatea, libertatea aceasta îi va fi acordată lui Texar. 
Comandantul garanta că va obţine acest lucru de la magistraţii 
din Jacksonville. 

Având, astfel, permisiunea de a acţiona aşa cum vor crede 
de cuviinţă, James şi Gilbert Burbank îi mulţumiră lui Stevens, 
care le înmâna o autorizaţie scrisă de a lua legătura cu 
spaniolul, şi se îndreptară spre port. 

Acolo se afla domnul Harvey, prevenit printr-un mesaj 
trimis de James Burbank. Porniră toţi trei spre Curtea de Justiţie, 
unde se dădu ordin să li se deschidă porţile închisorii. 


Un fizionomist ar fi considerat foarte interesantă studierea 
figurii sau, mai degrabă, atitudinii lui Texar de la încarcerarea 
acestuia. Că spaniolul era cât se poate de iritat de sosirea 
trupelor federale care puseseră capăt situaţiei sale de prim 
magistrat al oraşului, că regreta, o dată cu pierderea puterii dis- 
creţionare de care beneficiase, că nu mai avea posibilitatea de a 
se răzbuna, şi era pur şi simplu scos din sărite de faptul că o 
întârziere de doar câteva ceasuri nu îi îngăduise să îi execute pe 
James şi Gilbert Burbank, era cât se poate de limpede. Dar 
regretele sale se opreau aici. Că se afla în mâinile duşmanilor 
săi, închis ca urmare a unor capete de acuzare cât se poate de 
grave, că, pe bună dreptate, putea fi făcut responsabil de 
evenimentele violente ce avuseseră loc în ultimul timp atât în 
oraş, cât şi în împrejurimi, toate acestea păreau să îl lase 
indiferent. Aşadar, nimic mai ciudat, nimic mai inexplicabil decât 
atitudinea lui. Nu era preocupat decât de faptul că nu-şi putuse 
duce la bun sfârşit uneltirile împotriva familiei Burbank. în ceea 
ce priveşte consecinţele arestării sale, părea să nu-i pese de ele. 
Natura aceasta, atât de enigmatică, avea să se sustragă şi de 
data asta tentativelor de a o descifra? 

Poarta celulei se deschise. James şi Gilbert Burbank intrară. 

— Ah! Tatăl şi fiul! strigă, numaidecât, Texar, cu acel ton lipsit 
de respect ce îl caracteriza. într-adevăr, sunt profund 
recunoscător domnilor federali! 

Fără ajutorul lor, n-aş fi avut onoarea unei asemenea 
vizite! Aţi venit, desigur, să-mi oferiţi graţierea, nu să mi-o 
cereţi, ca până acum. 

Tonul lui era atât de provocator, încât James Burbank era gata- 
gata să izbucnească. Fiul său îl opri. 

— Tată, spuse el, lasă-mă pe mine să răspund. Texar vrea să ne 
atragă pe un teren minat, al încriminărilor. Nu-l putem urma. 
Este inutil să ne întoarcem în trecut. Am venit să discutăm 
despre prezent, numai despre prezent. 

— Despre prezent, strigă Texar, sau, mai bine zis, despre 
situaţia prezentă! Dar mi se pare că este foarte limpede. Acum 
trei zile eraţi închişi în această celulă din care nu trebuia să ieşiţi 
decât pentru a merge la moarte. Astăzi, eu sunt în locul vostru 
şi mă simt mult mai bine decât aţi. fi tentaţi să credeţi. 

Acest răspuns era de natură să-i pună în încurcătură pe 
James Burbank şi pe fiul lui, care sperau să-i ofere lui Texar 


libertatea în schimbul dezvăluirii locului în care îşi dusese 
victimele. 

— Texar, spuse Gilbert, ascultă-mă. Am venit să vorbim deschis 
cu tine. Nu ne priveşte ce ai făcut în oraş. Ştergem cu buretele 
ce ai făcut la Camdless-Bay. Un singur lucru ne interesează. 
Sora mea şi Zermah au dispărut în timp ce partizanii tăi atacau 
plantaţia şi asediau Castle-House. Nu avem nici o îndoială că 
amândouă au fost răpite. 

— Răpite? repetă, cu răutate, Texar. Ei! Sunt încântat să aflu 
acest lucru. 

— Să afli? exclamă James Burbank. Negi, ticălosule, îndrăzneşti 
să negi? 

— Tată, interveni tânărul ofiţer, să ne păstrăm calmul... trebuie. 
Da, Texar, această dublă răpire a avut loc în timp ce oamenii tăi 
năvăleau pe plantație. Mărturiseşti că tu eşti autorul? 

— N-am nimic de răspuns. 

— Refuzi să ne spui unde au fost duse, din ordinul tău, Zermah 
şi Dy? 

— Vă repet că nu am nimic de răspuns. 

— Nici dacă, în schimbul răspunsului tău, îţi oferim libertatea? 

— N-am nevoie de voi ca să fiu liber! 

— Şi cine-ţi va deschide porţile închisorii? strigă James Burbank, 
scos din fire de atâta insolenţă. 

— Judecătorii cărora le-o voi cere. 

— Judecătorii! Te vor condamna fără milă! 

— O să văd eu atunci ce-i de fâcut. 

— Aşadar, refuzi cu desăvârşire sâ răspunzi? îl întrebă, pentru 
ultima oara, Gilbert. 

— Refuz! 

— Chiar cu preţul libertăţii? 

— N-am nevoie de libertatea voastră. 

— Chiar cu preţul averii pe care mă oblig... 

— N-am nevoie de averea voastră. Şi acum, domnilor, fiţi buni şi 
lăsaţi-mă în pace. 

ăTrebuie să recunoaştem, James şi Gilbert Burbank râmaseră 
fără replică în faţa unei asemenea atitudini. De unde atâta 
siguranţă? Pe ce se sprijinea? Cum de îndrăznea Texar să se 
expună, lăsându-se târât într-un proces ce nu se putea sfârşi 
decât cu cea mai grea condamnare? Nici libertatea, nici tot 
aurul cu care încercaseră să îl ispitească nu îl putuseră face să- 


şi dea drumul la gură. Oare ura lui împotriva familiei Burbank 
era atât de puternică, încât îl determina să acţioneze împotriva 
propriului lui interes? Acelaşi personaj impenetrabil care, chiar 
în cele mai grave situaţii, rămânea consecvent cu sine însuşi! 

— Vino, tată, vino! spuse tânărul ofiţer. 

Şi îl trase, aproape cu forţa, pe James Burbank după el. 
leşiră din închisoare. La poartă îi aştepta domnul Harvey, şi toţi 
trei plecară să-l informeze pe comandantul Stevens despre 
insuccesul demersului lor. 

În momentul acela, la bordul canonierei lui Stevens sosi o 
circulara emisa de comandorul Dupont. Adresata locuitorilor din 
Jacksonville, stipula câ nimeni nu va fi judecat pentru opiniile 
sale politice şi nici pentru faptele ce ţineau de rezistenţa Floridei 
de la începutul războiului civil. Din punctul de vedere al 
autorităţilor, supunerea faţă de drapelul înstelat ştergea toate 
învinuirile. 

Evident, măsura aceasta, justă în esenţă, aplicată 
întotdeauna în asemenea împrejurări de preşedintele Lincoln, nu 
putea fi valabilă şi în ceea ce priveşte faptele cu caracter 
particular. Şi acesta era, desigur, cazul lui Texar. Că uzurpase 
puterea autorităţilor în drept, câ se folosise de funcţia sa publică 
pentru a organiza rezistenţa, fie! Era o problemă între sudişti, o 
problemă locală, în care guvernul federal nu voia sâ se 
amestece. Dar atentatele împotriva persoanelor, atacul de la 
Camdless-Bay, îndreptat împotriva unui cetăţean din Nord, 
distrugerea proprietăţii acestuia, răpirea fiicei acestuia şi a unei 
femei ce făcea parte din personalul său erau crime de drept 
comun, condamnate de justiţie. 

Aceasta era părerea comandantului Stevens. Aceasta era 
şi părerea comandorului Dupont, atunci când i se aduseră la 
cunoştinţa plângerea lui James Burbank şi cererea de punere 
sub acuzaţie a spaniolului. 

Aşa că, a doua zi, pe 15 martie, se eliberă o ordonanţă 
prin care Texar era chemat în faţa tribunalului militar sub dubla 
acuzaţie de jaf şi răpire. Acuzatul trebuia să răspundă de faptele 
sale în faţa Consiliului de Război ce-şi avea sediul în oraşul 
Saint-Augustine. 


VI 


SAINT-AUGUSTINE 


Saint-Augustine, unul dintre cele mai vechi oraşe din 
America de Nord, datează din secolul al XV-lea. Este capitala 
districtului Saint-John care, deşi se întinde pe o suprafaţă vastă, 
nu numără mai mult de trei mii de locuitori. 

De origine spaniolă, oraşul s-a păstrat aproape la fel ca la 
început. Se înalţă la marginea uneia dintre insulele de pe litoral. 
Navele de război sau comerciale se pot refugia în port, care este 
destul de bine protejat de vânturile din larg ce se abat întruna 
asupra acestei coaste periculoase a Floridei. Totuşi, pentru a 
pătrunde în port, trebuie sâ treci peste bancurile de nisip, 
formate de Golf-Stream chiar la intrare. 

Străzile din Saint-Augustine sunt înguste, ca în toate 
oraşele aflate direct în bătaia soarelui. Datorită felului în care 
sunt construite şi datorită brizei marine ce răcoreşte, dimmeaţa 
şi seara, atmosfera, clima este deosebit de blânda în acest oraş, 
care este, în Statele Unite, ceea ce sunt Nisa sau Menton sub 
cerul Provencei. 

Populaţia s-a concentrat mai cu seama în cartierul 

portului, pe străzile din vecinătatea acestuia. Mahalalele, cu 
colibele lor acoperite cu frunze de palmier, cu cocioabele lor 
mizere, ar părea părăsite, daca n-ar fi câinii, porcii şi vacile ce 
mişună peste tot. 
Oraşul propriu-zis are un aspect foarte spaniol. Casele au 
ferestrele zăbrelite, iar în interior, patio-ul tradiţional — o curte 
înconjurata de colonade suple, cu ziduri triunghiulare în partea 
superioară şi balcoane sculptate, asemenea amvonului unei 
biserici. Uneori, duminica sau în zilele de sărbătoare, locuitorii 
se revarsă pe străzi. Este, atunci, un amestec bizar de senoras, 
negrese, mulatre, indience cu sângele amestecat, negri, 
negrişori, doamne englezoaice, gentlemeni, reverenzi, călugări 
şi preoţi catolici, aproape toţi cu ţigara în gură, chiar şi atunci 
când se duc la Calvaire, biserica parohială din Saint-Augustine, 
ale cărei clopote sună aproape fără întrerupere de la mijlocul 
secolului al XVII-lea. 

Nu trebuie uitate pieţele, aprovizionate din belşug cu 
legume, peşte, păsări, porci mici — înjunghiaţi hic et nune la 
cererea cumpărătorilor —, ouă, orez, banane zdrobite, „frijolii", 


un soi de boabe prăjite, în sfârşit, toate fructele tropicale, 
ananas, curmale, măsline, rodii, portocale, piersici, smochine, 
toate foarte ieftine, făcând ca viaţa să fie agreabilă şi uşoară în 
această parte a teritoriului Floridei. 

În ceea ce priveşte salubrizarea, nu o fac măturătorii, ci 
stolurile de vulturi protejaţi prin lege, uciderea lor fiind 
pedepsită cu amenzi foarte mari. Aceştia devorează orice, chiar 
şi şerpii, încă în număr foarte mare, în ciuda lăcomiei acestor 
preţioase zburătoare. 

Verdeaţa nu lipseşte din acest ansamblu arhitectural ce 
constituie partea principală a oraşului. La răscruci, spaţii libere 
ivite pe neaşteptate îngăduie privirii să admire pâlcurile de 
arbori ale căror vârfuri se înalţă deasupra caselor şi în crengile 
cărora flecâresc cu însufleţire porumbeii sălbatici. De cele mai 
multe ori, sunt palmieri uriaşi ale căror frunze se clatină în 
bătaia brizei, aidoma evantaielor preţioaselor senoras, sau a 
celor panca indiene. Ici şi colo, se înalţă câţiva stejari acoperiţi 
de ghirlande de liane şi de glicină şi grupuri de cactuşi gigantici 
ce formează un gard de netrecut. Totul este vesel, atrăgător, şi 
ar fi şi mai mult, dacă vulturii şi-ar face datoria cu conştiincio- 
zitate. Hotărât lucru, nu se compară cu maşinile de măturat 
străzile. în Saint-Augustine există doar unul, sau două joagăre 
cu aburi, o fabrică de ţigări, o distilerie de terebentină. Oraşul, 
mai mult comercial decât industrial, exportă, sau importa 
melasă, cereale, bumbac, indigo, răşini, lemn de construcţie, 
peşte, sare. în mod obişnuit, portul este destul de animat, 
datorită intrării şi ieşirii steamerelor utilizate fie în traficul de 
mărfuri, fie la transportul pasagerilor în diverse porturi din 
ocean şi din Golful Mexic. 

In Saint-Augustine îşi are sediul una din cele şase curţi de 
justiţie ce funcţionează în Florida. în ceea ce priveşte sistemul 
său defensiv, construit împotriva agresiunilor din interior, sau a 
atacurilor din larg, acesta consta doar într-un fort, fortul Marion, 
sau Saint-Marc, o construcţie din secolul al XVII-lea, ridicat după 
moda castilianâ. Vauban sau Cormontaigne desigur că de-abia 
dacă l-ar fi luat în seamă, dar stârneşte admiraţia arheologilor şi 
anticarilor, cu  turlele, bastioanele, semiluna, meterezele, 
balcoanele cu trapă, tunurile şi  mortierele vechi, mai 
periculoase pentru cei care trag, decât pentru cei care sunt 
ochiţi. 


Or, tocmai acest fort fusese părăsit în grabă de 
garnizoana confederată, la apropierea flotei federale, deşi, cu 
câţiva ani înainte de izbucnirea războiului, guvernul îl întărise, în 
vederea unei apărări mai serioase. Aşa că, după plecarea 
detaşamentelor de miliţie, locuitorii oraşului Saint-Augustine îl 
predaseră, fără nici o părere de râu, comandorului Dupont, care 
îl ocupă fără să se întâmple nici o împotrivire. 

În vremea asta, procesul intentat lui Texar avea un mare 
răsunet în district. Părea să fie ultimul act al luptei dintre acest 
personaj suspect şi familia Burbank. Răpirea fetiţei şi a metisei 
Zermah era de natură să tulbure opinia publică ce, de altfel, se 
pronunţa cu  însufleţire în favoarea proprietarului de la 
Camdless-Bay. Nu exista nici o îndoială că Texar era autorul 
atentatului. Chiar şi cei pe care toate acestea îi lăsau indiferenți 
erau curioşi să vadă dacă spaniolul va reuşi şi de data asta să 
scape, fără să fie pedepsit pentru nelegiuirile de care era acuzat 
de multa vreme. 

Emoţia promitea să atingă cote înate la Saint-Augustine. 
Proprietarii plantațiilor din împrejurimi erau cu toţii-n păr. 
Chestiunea era de natură să îi intereseze direct, pentru că unul 
dintre capetele de acuzare se referea la atacarea şi jefuirea 
domeniului de la Caţndless-Bay. Şi alte proprietăţi fuseseră 
prădate de bandele sudiste. Era important de văzut cum avea 
să reacționeze guvernul federal în faţa acestjor crime de drept 
comun, perpetuate sub acoperirea politicii separatiste. 
Principalul hotel din Saint-Augustine, City-Hotel, găzduia un 
mare număr de clienţi, şi toţi erau de partea familiei Burbank. 
Putea primi, însă, şi mai mulţi. într-adevăr, nimic mai potrivit 
decât această încăpătoare clădire din secolul al XVI-lea, fostă 
reşedinţă a corregidorului, cu puerta, sau uşa sa principală, 
acoperită de sculpturi, cu o şala, sau sală de onoare, vastă, cu o 
curte interioară cu coloane acoperite de ghirlande de pasifloră, 
cu o verandă în care dau camerele confortabile ale căror 
lambriuri sunt tapisate în verde smarald şi galben auriu, cu 
balcoane în partea de sus, după moda spaniolă, cu fântâni 
arteziene, cu gazon, totul cuprins într-un patio cu ziduri înalte. 
într-un cuvânt, un soi de caravanserai accesibil doar călătorilor 
cu dare de mână. 

Aici se instalaseră James şi Gilbert Burbank, domnul 
Stannard şi fiica sa, însoţiţi de Mars. 


După ce eşuaseră în tentativa de a-l face pe Texar să 

vorbească, James Burbank şi fiul său se întorseseră la Castle- 
House. La vestea ca spaniolul refuzase să dezvăluie locul în care 
se aflau micuța Dy şi Zermah, familia păru să îşi piardă şi ultima 
speranţa. Totuşi, aflând că Texar urma să fie deferit justiţiei 
militare, îşi mai reveniră puţin. în faţa unei condamnări 
irevocabile, fără îndoială că va vorbi, pentru că erau în joc 
libertatea şi viaţa sa. 
. Domnişoara Alice avea să fie principalul martor al acuzării. 
Intr-adevăr, se afla în Golful Marino, în momentul în care 
Zermah strigase numele lui Texar, şi îl recunoscuse pe ticălos în 
barca ce le ducea pe cele două victime ale sale. Tânăra se 
pregătise, aşadiar, să plece la Saint-Augustine. Tatăl său ținea 
să o însoţească, la fel şi James şi Gilbert Burbank, citați de 
raportorul de pe lângă Consiliul de Război. Mars ceruse să fie şi 
el prezent. Soţul lui Zermah voia să fie de faţă în momentul în 
care spaniolul avea să cedeze. Atunci, James Burbank, fiul lui şi 
Mars le vor putea salva, în sfârşit, pe cele două prizoniere. 

In după-amiaza zilei de 16, James Burbank şi Gilbert, 
domnul Stannard, fiica sa şi Mars îşi luară rămas buji de la 
doamna Burbank şi de la Edward Carrol. Unul dintre steamboat- 
urile care transportă pasageri pe Saint-John îi luă de pe 
debarcaderul din Camdless-Bay şi îi duse la Picolata. De acolo 
luară un stage şi străbătură drumul cotit ce trece prin pădurile 
de stejari, de chiparoşi şi de platani ce acoperă această parte a 
Floridei. înainte de miezul nopţii, erau primiţi cu toată 
ospitalitatea în confortabilele apartamente de la City-Hotel. 

Nu trebuie să ne închipuim, totuşi, că Texar fusese părăsit 
de toţi partizanii săi. Încă mai avea susţinători, chiar şi printre 
înfocaţii apărători ai sclaviei. Pe de altă parte, ştiind câ nu vor fi 
arestaţi pentru faptele comise în timpul răzmeriţei din 
Jacksonville, tovarăşii săi nu voiseră să-şi abandoneze fostul şef. 
Mulţi dintre ei îşi dăduseră întâlnire la Saint-Augustine. Este 
adevărat că nu în patio-ul din City-Hotel trebuia să îi cauţi. Sunt 
destule cârciumi şi aici, acele tiendas unde metişii spanioli vând 
câte ceva din ceea ce se mănâncă, se bea şi se fumează. Acolo 
se adunase toata aceasta pleavă, sâ protesteze în favoarea lui 
Texar. 

În acel moment, comandorul Dupont nu se afla la Saint- 
Augustine. Conducea operaţiunea de blocare a strâmtorilor de 


pe litoral, pentru a curma contrabanda de război. Dar trupele, 
debarcate după predarea fortului Marion, puseseră temeinic 
stăpânire pe oraş. Nu exista nici un pericol din partea sudiştilor 
şi a detaşamentelor de miliţie, ce se retrâseseră pe malul 
celălalt. Dacă partizanii lui Texar ar fi vrut să încerce sâ doboare 
autorităţile federale, răzmeriţa ar fi fost înăbuşită imediat. 

In ceea ce îl priveşte pe spaniol, una dintre canonierele 
comandantului Stevens îl transportase de la Jacksonville la 
Picolata. De la Picolata la Saint-Augustine ajunsese sub escorta, 
după care fusese închis într-una din celulele din fort, de unde 
era imposibil să evadeze. De altfel, de vreme ce el însuşi ceruse 
să fie judecat, probabil că nu-i trecea prin cap să fugă. Prietenii 
lui ştiau acest lucru. Doar dacă avea sâ fie condamnat, atunci 
urmau sâ vadă ce era de făcut pentru a-i înlesni evadarea. Până 
atunci, stăteau liniştiţi. 

In absenţa comandorului, colonelul Gardner asigura 
funcţia de comandant militar al oraşului. Tot el avea să 
prezideze Consiliul chemat sâ îl judece pe Texar într-una din 
sălile fortului Marion. 

Or, chiar acest colonel participase la ocuparea Fernandinei 
şi tocmai el ordonase ca acei făcuţi prizonieri, în urma atacării 
trenului de canoniera Ottawa, să fie reţinuţi patruzeci şi opt de 
ore — împrejurare pe care trebuie s-o amintim acum. 

Consiliul intra în şedinţă la ora unsprezece dimineaţa. Un 
public numeros umpluse sala de audienţă. Cei mai gălăgioşi 
spectatori erau prietenii şi susţinătorii acuzatului. 

James şi Gilbert Burbank, domnul Stannard, fiica acestuia 
şi Mars ocupau locurile rezervate martorilor acuzării. Pe banca 
martorilor apărării nu se afla nimeni. Se părea că spaniolul nu 
era deloc preocupat de acest aspect. Considera, oare, că nu 
avea nevoie de nici o mărturie în favoarea sa, sau se aflase în 
imposibilitatea de a găsi pe cineva care sâ depună o astfel de 
mărturie? Asistenţa avea să afle curând. în orice caz, se pârea 
câ nu putea exista nici o îndoială în privinţa deznodământului 
acestei afaceri. 

Cu toate acestea, James Burbank avea o vagă presimţire. 
Nu depusese, oare, o plângere împotriva lui Texar, tot în Saint- 
Augustine? Şi, invocând un alibi de necontestat, nu scăpase 
spaniolul de sentinţă? Desigur că şi auditoriul îşi amintea de 
acel proces, căci trecuseră doar câteva săptămâni de atunci. 


Texar, adus de agenţi, apăru imediat ce Consiliul intră în 
şedinţă. Fu condus pe banca acuzaților. Se aşeză liniştit. Nimic, 
în nici o împrejurare, nu părea să-l tulbure vreodată. Un surâs 
sfidător pentru judecătorii săi, o privire plină de încredere 
pentru prietenii pe care-i zări în sală, o privire plină de ură 
pentru James Burbank, aceasta era atitudinea sa, aşteptând ca 
preşedintele Consiliului, colonelul Gardner, să înceapă 
interogatoriul. 

Avându-l în faţă pe omul care le făcuse atâta rău şi care 
le mai putea face încă, James Burbank, Gilbert şi Mars se 
stăpâneau cu greu. 

Interogatoriul începu cu  formalităţile obişnuite de 
înregistrare a identităţii deţinutului în preventie. 

— Numele dumneavoastră? întrebă colonelul Gardner. 
— Texar. 

— Vârsta? 

— Treizeci şi cinci de ani. 

— Unde locuiţi? 

— La Jacksonville, tienda lui Torillo. 

— Va întreb de domiciliul dumneavoastră. 

— Nu am. 

Cum le mai bătură inimile, lui James Burbank şi alor săi, 
atunci când auziră acest răspuns, dat pe un ton ce arăta că 
acuzatul este ferm hotărât să nu dezvăluie unde se afla locuinţa 
sa. 

Şi, într-adevăr, în ciuda insistenţei preşedintelui, Texar se 
încăpăţâna să susţină că nu are un domiciliu fix. Se declară 
nomad, un vânător hălăduind prin codri, cutreierând prin 
pădurile de chiparoşi, culcându-se în colibe, dobândindu-şi 
hrana cu puşca şi fluierul de momit păsări, trăind la întâmplare. 
Preşedintele nu reuşi să scoată nimic altceva de la el. 

— Fie, se declară învins colonelul Gardner. La urma urmei, n-are 
nici o importanţă. 

— N-are nici o importanţă, într-adevăr, răspunse, cu obrăznicie, 
Texar. Să admitem, dacă vreţi, colonele, că acum domiciliul meu 
este fortul Marion din Saint-Augustine, unde sunt închis contrar 
oricărui drept. De ce sunt acuzat, dacă sunteţi bun să-mi 
spuneţi? adăugă el, de parcă ar fi vrut, încă de la început, să 
preia conducerea interogatoriului. 


-—Texar, reluă colonelul Gardner, nu ai fost reţinut pentru 
faptele petrecute la Jacksonville. O ordonanţă a comandorului 
Dupont stipulează că guvernul a înţeles să nu intervină în 
răzmeriţele locale care au înlocuit autorităţile de drept ale 
districtului cu noi magistrați, oricine ar fi fost aceştia. Florida se 
afla acum din nou sub drapelul federal, şi guvernul federal va 
proceda la o nouă organizare. 

— Dacă nu sunt judecat pentru că am dat jos autorităţile 
municipale din Jacksonville, şi asta cu acordul majorităţii 
populaţiei, de ce am fost adus în faţa acestui Consiliu de 
Război? întrebă Texar. 

— O să vă spun eu, pentru că vă prefaceţi că nu ştiţi. In timp ce 
vă exercitaţi funcţia de prim magistrat al oraşului, au fost 
comise crime de drept comun. Sunteţi acuzat că aţi determinat 
partea violentă să le comită. 

— Ce crime? 

— Mai întâi, este vorba de jefuirea plantaţiei de la Camdless- 
Bay, asupra căreia a năvălit o bandă de răufăcători. 

— Şi o trupă de soldaţi condusă de un ofiţer de miliţie, adăugă 
repede spaniolul. 

— Fie, Texar. Dar e vorba de jaf, incendiere, atac cu mâna 
armată împotriva locuinţei unui proprietar care avea dreptul să 
se apere de o asemenea agresiune, cum a şi făcut. 

— Dreptul? spuse Texar. Dreptatea nu era de partea celui care 
refuzase să se supună ordinelor unui comitet instituit 
regulamentar. James Burbank, pentru că despre el este vorba, 
şi-a eliberat sclavii, sfidând opinia publică ce, în Florida, este 
pentru menţinerea sclaviei, ca în majoritatea statelor din sudul 
Uniunii. Acest act putea duce la grave tulburări pe celelalte 
plantaţii, incitând negrii să se revolte. Comitetul din Jacksonville 
a hotărât că, date fiind împrejurările, era obligat să intervină. 
Dacă nu a anulat actul de dezrobire, emis cu atâta imprudenţă 
de James Burbank, a vrut, cel puţin, ca sclavii dezrobiţi să fie 
expulzați. întrucât James Burbank a refuzat să se supună acestui 
ordin, comitetul s-a văzut nevoit să recurgă la forţă, şi iată de ce 
miliția, la care s-a adăugat şi o parte din populaţie, a trecut la 
împrâştierea şi alungarea foştilor sclavi de la Camdless-Bay. 

— Texar, răspunse colonelul Gardner, priviţi violențele acestea 
dintr-un punct de vedere pe care Consiliul de Război nu îl poate 
admite. James Burbank, nordist de origine, a acţionat conform 


drepturilor sale, eliberân-du-şi sclavii. Aşadar, nimic nu poate 
scuza excesele de pe domeniul său. 

— Cred, reluă Texar, că ar fi o pierdere de timp pentru mine să- 
mi discut opiniile în faţa voastră. Comitetul din Jacksonville a 
considerat de cuviinţa să facă exact ceea ce a făcut. Sunt 
anchetat ca preşedinte al comitetului, şi vreţi sâ spuneţi că eu 
sunt responsabil de toate hotărârile pe care le-a luat? 

— Da, Texar, căci nu numai că eraţi preşedinte, dar aţi condus 
în persoana bandele de jefuitori care au atacat Camdless-Bay. 
— Dovedliţi-o, răspunse, rece, Texar. Există un singur martor 
care m-a vâzut în mijlocul cetăţenilor şi soldaţilor însărcinaţi cu 
misiunea de a executa ordinele comitetului? 

Auzind acest răspuns, colonelul Gardner îl rugă pe James 
Burbank să-şi 
susţină depoziţia. 

James Burbank povesti faptele aşa cum se desfăşuraseră, 
cum Texar şi susţinătorii lui dăduseră jos autorităţile de drept 
din Jacksonville. Insistă în principal asupra atitudinii acuzatului 
care aţâţase populaţia, îndemnând-o să-i atace proprietatea. 

Totuşi, la întrebarea pe care i-o puse colonelul Gardner 
relativ la prezenţa lui Texar printre atacatori, trebui să răspundă 
că el însuşi nu o putuse constata. Se ştie, într-adevăr, că John 
Bruce, emisarul domnului Harvey, întrebat de James Burbank în 
momentul în care ajunsese la Castle-House, nu putuse să spună 
dacă spaniolul se afla în fruntea acelei hoarde de răufăcători. 
—În orice caz, nimeni nu se poate îndoi că lui îi revine 
responsabilitatea tuturor acestor crime, adaugă James Burbank. 
El i-a aţăţat pe atacatori, şi puţin a lipsit ca locuinţa mea, 
incendiata, să fie distrusă o dată cu ultimii ei apărători. Da, aici 
e mâna lui, aşa cum este implicat într-un act şi mai criminal, 
după cum vom vedea! 

James Burbank tăcu. înainte de a ajunge la răpire, 
trebuiau să termine cu această primă parte a actului de 
acuzare, referitoare la atacul de la Camdless-Bay. 

— Aşadar, reluă colonelul Gardner, adresându-se spaniolului, 
susţineţi că nu sunteţi decât în parte responsabil de acţiunile 
comitetului? 

— Absolut. 

— Şi vă menţineţi declaraţia că nu aţi fost în fruntea celor ce au 
atacat Camdless-Bay? 


— Mi-o menţin, răspunse Texar. Nu există nici un martor care să 
poată afirma că m-a văzut. Nu eram printre curajoşii cetăţeni 
care au vrut ca ordinele comitetului să fie executate! Şi adaug 
câ în ziua aceea nici nu eram în Jacksonville! 

— Da!... La urma urmei, este posibil, spuse atunci James 
Burbank, care considera că sosise momentul să lege prima 
parte a acuzaţiei de cea de a doua. 

— Aşa este, spuse Texar. 

— Dar, dacă nu erai printre cei ce jefuiau Camdless-Bay, urmă 
James Burbank, în schimb erai în Golful Marino, aşteptând 
ocazia de a comite o altă crimă! 

— Nu eram nici în Golful Marino, răspunse, cu un calm 
imperturbabil, Texar, aşa cum nu mă aflam nici printre 
atacatori, cu atât mai mult, repet, cu cât în ziua aceea lipseam 
din oraş! 

Să nu uităm că John Bruce îi declarase şi el lui James 
Burbank că, dacă Texar nu era printre atacatori, nu fusese văzut 
nici în Jacksonville vreme de patruzeci şi opt de ceasuri, adică 
de pe 2 până pe 4 martie. 

Aşa că preşedintele Consiliului de Război se simţi dator să 
îi pună următoarea întrebare: 

— Dacă nu vă aflaţi în acea zi la Jacksonville, vreţi să îmi spuneţi 
unde vă aflaţi? 

— Voi spune atunci când va sosi momentul, răspunse, simplu, 
Texar. în clipa de faţă, pentru mine este suficient că s-a stabilit 
că nu am luat parte personal la atacarea plantaţiei. Şi acum, 
colonele, de ce mai sunt acuzat? 

Texar, cu braţele încrucişate, le aruncă acuzatorilor săi o 
privire mai provocatoare ca niciodată, sfidându-i pe faţă. 

Acuzaţia nu se lăsă aşteptată. Colonelul Gardner o formulă 
şi, de data aceasta, era dificil de răspuns la ea. 

— Dacă nu vă aflaţi la Jacksonville, spuse colonelul, suntem 
îndreptăţiţi să afirmăm că eraţi în Golful Marino. 

— In Golful Marino?... Ce să caut acolo? 

— Aţi răpit, sau aţi făcut să fie răpit un copil, Diana Burbank, 
fiica lui James Burbank, şi o femeie, Zermah, soţia metisului 
Mars, aici de faţă, care o însoțea pe fetiţă. 

— Ah! Tot eu sunt acuzat de această răpire? zise Texar, pe un 
ton profund ironic. 


— Da! Tu! strigară, în acelaşi timp, James Burbank, Gilbert şi 
Mars, fără să se mai poată stăpâni. 

— Şi de ce eu, mă rog, şi nu o altă persoană? 

— Pentru că sunteţi singurul care avea interesul să comită 
această crimă. 

— Ce interes? 

— Să vă răzbunaţi pe familia Burbank. Deja, James Burbank a 
făcut de mai multe ori plângere împotriva dumneavoastră. 
Dacă, în urma alibiurilor pe care le-aţi invocat de fiecare dată la 
momentul potrivit, nu aţi fost condamnat, v-aţi manifestat în 
repetate rânduri intenţia de a vă răzbuna pe acuzatorii 
dumneavoastră. 

— Fie! admise Texar. Nu neg că între James Burbank şi mine 
există o ură de nestins. Nu neg nici că aveam tot interesul să-i 
frâng inima, răpindu-i copilul. Dar, că am şi făcut-o, asta-i altă 
poveste! Există vreun martor?... 

— Da, răspunse colonelul Gardner. 

Şi, numaidecât, o rugă pe Alice Stannard sâ-şi facă 
depoziţia sub jurământ. 

Atunci, domnişoara Alice povesti ceea ce se petrecuse în 
Golful Marino, întrerupându-se de câteva ori din cauza emoţiei. 
Se arătă absolut categorică în ceea ce priveşte faptul 
incriminant. leşind din tunel, doamna Burbank şi ea o auziseră 
pe Zermah strigând un nume, iar numele acela era numele lui 
Texar. Amândouă, după ce dăduseră peste cadavrele celor doi 
negri asasinați, se repeziseră pe malul fluviului. Două 
ambarcaţiuni se îndepărtau de țărm, într-una se aflau victimele, 
iar în cealaltă, Texar stătea în picioare în partea din spate. Şi, în 
lumina flăcărilor ce se ridicau din clădirile incendiate, 
domnişoara Alice îl recunoscuse perfect. 

— Juraţi? o întrebă colonelul Gardner. 
— Jur. 

După o declaraţie atât de precisă, nu mai putea exista nici 
o îndoială în privinţa vinovăţiei spaniolului. Cu toate acestea, 
James Burbank, prietenii săi, întreg auditoriul constatară că 
acuzatul rămăsese la fel de impasibil. 

— Texar, ce aveţi de răspuns, după această depoziţie? îl întrebă 
preşedintele Consiliului. 

— Nu am de gând să o acuz pe domnişoara Alice Stannard de 
falsă mărturie. Nu o să o acuz nici că acţionează purtată de 


aceeaşi dorinţă de răzbunare pe care o nutreşte familia 
Burbank, afirmând sub jurământ că sunt autorul unei răpiri de 
care nu am auzit vorbindu-se decât după arestarea mea. Spun 
doar că se înşală atunci când susţine că m-a văzut în picioare 
într-una din ambarcaţiunile ce se îndepărtau de Golful Marino. 
— Totuşi, ripostă colonelul Gardner, dacă domnişoara Alice s-a 
putut înşela în această privinţă, nu s-a putut înşela atunci când 
a auzit-o pe Zermah strigând: „Ajutor!... E Texar!" 

— Ei, bine, răspunse spaniolul, dacă nu domnişoara Alice este 
aceea care s-a înşelat, atunci este Zermah, asta-i tot. 

— Zermah a strigat: „E Texar", dar dumneavoastră nu vă aflaţi 
acolo în momentul râpirii? 

— Bineînţeles, pentru ca nu mă aflam în barca, şi nici măcar nu 
eram în Golful Marino. 

— Trebuie să o dovedliţi. 

— Cu toate că nu eu sunt obligat să aduc dovezi, ci cei care mă 
acuză, nu îmi e greu să o fac. 

— Încă un alibi? întrebă colonelul Gardner. 

— Încă unul, răspunse, rece, Texar. 

Auzind acest răspuns, publicul începu să murmure, şi în 
acest murmur erau şi multă ironie, şi multă îndoiala, şi multă 
dezaprobare. Hotărât lucru, majoritatea auditoriului nu era de 
partea acuzatului. 

— Texar, întrebă colonelul Gardner, de vreme ce invocaţi un nou 
alibi, îl puteţi stabili pe baza de probe? 

— Imediat, răspunse spaniolul, şi pentru asta îmi este de-ajuns 
să vă pun o întrebare. îmi permiteţi, colonele? 

— Vorbiţi. 

— Colonele Gardner, nu vâ aflaţi la comanda trupelor de 
debarcare în momentul în care federalii au cucerit Fernandina şi 
fortul Clinch? 

— Într-adevăr. 

— Nu aţi uitat, desigur, că un tren ce se retrăgea spre Cedar- 
Keys a fost atacat de canoniera Ottawa pe podul ce leagă insula 
Amelia de continent? 

— Îmi aduc perfect aminte. 

— Or, vagonul din coada trenului, avariat, a râmas pe pod, iar 
trupele federale i-au reţinut pe toţi pasagerii din acest vagon, 
luându-le numele şi semnalmentele şi eliberându-i de-abia după 
patruzeci şi opt de ore. 


— Ştiu, răspunse colonelul Gardner. 
— Ei, bine, mă aflam printre prizonieri. 
— Dumneavoastră? 

— Eul! 

Publicul întâmpină cu un nou murmur, şi mai 
dezaprobator, aceasta declaraţie atât de neaşteptată. 

— Aşadar, continuă Texar, întrucât aceşti prizonieri au fost 
reţinuţi de pe 2 pe 4 martie, şi întrucât atacarea plantaţiei, ca şi 
răpirea de care sunt acuzat au avut loc în noaptea de 3 martie, 
este materialmente imposibil ca eu să fi fost autorul. Aşadar, 
domnişoara Alice n-a avut cum s-o audă pe Zermah strigându- 
mi numele. Aşadar, nu a putut să mă vadă în ambarcaţiunea ce 
se îndepărta de Golful Marino, de vreme ce, în acel moment, 
eram reţinut de 

autorităţile federale. 

— Nu e adevărat! strigă James Burbank. Nu poate fi! 

— lar eu, adăugă domnişoara Alice, jur că l-am văzut pe omul 
acesta şi că l-am recunoscut! 

— Cercetaţi actele, se mulţumi să răspundă Texar. 

Colonelul Gardner dădu ordin sâ se caute printre actele puse la 
dispoziţia comandorului Dupont la Saint-Augustine pe acela ce 
se referea la persoanele reţinute în trenul de Cedar-Keys în ziua 
ocupării localităţii Fernandina. Actul îi fu adus şi trebui să 
constate câ, într-adevăr, numele lui Texar se afla printre cele ale 
prizonierilor, cu semnalmentele sale! 

Nu mai exista, aşadar, nici o îndoiala. Spaniolul nu putea fi 
acuzat de această răpire. Domnişoara Alice se înşelase afirmând 
că îl recunoscuse. Nu avusese cum să fie în seara aceea în 
Golful Marino. Exista o explicaţie cât se poate de clara a 
absenței sale din oraş, vreme de patruzeci şi opt de ore: era 
prizonier la bordul unuia dintre bastimentele flotilei. 

lată că, şi de aceasta dată, Texar era declarat nevinovat 
de crima de care fusese acuzat, pe baza unui alibi incontestabil, 
întărit de un act oficial. Lumea începea, pe bună dreptate, să se 
întrebe dacă nu cumva şi în procesele anterioare nu fusese 
vorba de o eroare judiciară, aşa cum se întâmplase acum în 
cazul dublului delict de la Camdless-Bay şi din Golful Marino. 

James Burbank, Gilbert, Mars şi domnişoara Alice era 
consternaţi. Texar le scăpa printre degete încă o dată, şi, în 
urma acestui deznodământ, se năruia orice şansă de a afla ce 


se întâmplase cu Dy şi Zermah. Având în vedere alibiul 
acuzatului, nu putea exista nici o îndoială în privinţa hotărârii ce 
o va lua Consiliul de Război. Texar fu pus în libertate. leşi, prin 
urmare, din sala de audienţă cu capul sus, aclamat zgomotos de 
toţi prietenii lui. 

In aceeaşi seară, spaniolul părăsi Saint-Augustine, şi 
nimeni n-ar fi putut spune în ce regiune a Floridei se retrăsese 
pentru a-şi continua existenţa misterioasa şi aventuroasa. 


VII 
ULTIMELE CUVINTE ŞI ULTIMUL SUSPIN 


În aceeaşi zi, pe 17 martie, James şi Gilbert Burbank, 
domnul Stannard şi fiica sa, însoţiţi de soţul lui Zermah, se 
întoarseră pe plantaţia de la Camdless-Bay. 

Nu-i putură ascunde adevărul doamnei Burbank. Nefericita 
mamă primi o nouă lovitură, ce putea să-i fie fatală, având în 
vedere starea cât se poate de precară a sănătăţii ei. 

Nici această ultimă încercare de a-şi găsi copilul nu 
dăduse vreun rezultat. Texar refuzase să vorbească. Şi cum ar fi 
putut să îl oblige, de vreme ce pretindea că nu el este autorul 
răpirii? Nu numai că pretindea, dar, printr-un alibi la fel de 
inexplicabil ca şi celelalte, dovedise că nu putea să se afle în 
Golful Marino în momentul răpirii. De vreme ce fusese scos de 
sub acuzaţie, nu mai aveau cum să-l oblige să aleagă între 
pedeapsă şi o mărturisire care să-i pună pe urmele victimelor. 
— Dar dacă nu este Texar, repeta Gilbert, cine ar putea fi? 

— Poate că au fost oamenii lui, răspunse domnul Stannard, fără 
ca el să fie de faţă! 

— Asta ar fi singura explicaţie, spuse Edward Carrol. 

— Nu, tată, nu, domnule Carrol! interveni domnişoara Alice. 
Texar se găsea în barca în care se afla sărmana noastră Dy! L- 
am văzut... l-am recunoscut, în momentul în care Zermah îi 
striga numele! L-am văzut... L-am văzut! 

Ce să mai spui, auzind o declaraţie atât de categorică? Se 
părea că tânăra n-avea cum să se înşele. Ceea ce declarase sub 
jurământ, în faţa Consiliului de Război, repeta acum, la Castle- 


House. Şi, totuşi, dacă nu se înşela, cum putea spaniolul să se 
afle în momentul acela printre prizonierii din Fernandina, reţinut 
la bordul unuia dintre bastimentele din escadra comandorului 
Dupont? 

Era inexplicabil. Cu toate acestea, dacă ceilalţi aveau un 
grăunte de îndoială, Mars nu se îndoia defel. El nu încerca să 
înţeleagă ceea ce era de neînțeles. Era hotărât să se 
năpustească pe urmele lui Texar şi, dacă avea să pună mâna pe 
el, va şti cum să-l facă să-şi divulge secretul, chiar dacă trebuia 
să i-l smulgă prin tortură! 

— Ai dreptate, Mars, spuse Gilbert. Dar cred că vom fi siliţi să ne 
lipsim de mărturia acestui ticălos, de vreme ce nimeni nu ştie 
unde se află! Trebuie să ne reluăm căutările! Mi s-a îngăduit să 
rămân la Camdless-Bay atât timp cât va fi necesar. Şi de 
mâine... 

— Da, domnule Gilbert, de mâine! încuviinţă Mars. 

Şi metisul se întoarse în camera lui, unde putu da frâu 
liber durerii şi 
furiei de care era cuprins. g 

A doua zi, Gilbert şi Mars se pregătiră de plecare. In ziua 
aceea, voiau să scotocească cu cea mai mare atenţie cele mai 
neînsemnate golfuleţe şi cele mai mici insule, aflate în amonte 
de Camdless-Bay, pe ambele maluri ale lui Saint-John. 

În timpul absenței lor, James Burbank şi Edward Carrol 
aveau să se pregătească pentru o cercetare şi mai meticuloasă. 
Provizii, muniții, mijloace de transport, personal, nimic nu avea 
să fie neglijat pentru ca această expediţie să fie dusă la bun 
sfârşit. Dacă vor trebui să ajungă până în regiunile sălbatice din 
Florida de Jos, în mlaştini, trecând peste Everglades, vor ajunge. 
Era imposibil ca Texar să fi părăsit teritoriul Floridei. Dacă ar fi 
urcat spre nord, ar fi dat peste trupele federale ce staţionau la 
frontiera cu Georgia. Dacă ar fi încercat să fugă pe mare, ar fi 
trebuit să încerce să treacă prin strâmtoarea Bahama, căutând 
adăpost în insulele Lucayes, stăpânite de englezi. Or, vasele 
comandorului Dupont păzeau toate trecătorile, de la Mosquito- 
Inlet până la Bahama. Şalupele asigurau blocada pe întreg 
litoralul. Spaniolul nu avea nici o şansă să scape. Cu siguranţă 
că se afla în Florida, ascuns acolo unde se găseau cele două 
victime ale sale, sub paza indianului Squambo. Expediția 


proiectată de James Burbank avea, aşadar, ca scop căutarea lui 
Texar pe întreg teritoriul Floridei. 

De altfel, în regiune domnea calmul, şi asta datorită 
prezenţei trupelor nordiste şi a bastimentelor ce blocau coasta 
orientală. 

Este de la sine înţeles că şi în Jacksonville era linişte. Foştii 
magistrați îşi reluaseră funcţiile în cadrul municipalităţii. 
Cetăţenii nu mai erau închişi pentru opiniile lor, neutre sau 
contrare. Partizanii lui Texar fuseseră împrăştiaţi, retrâgându-se 
încă din primul moment pe urmele detaşamentelor de miliţie. 
Mai mult, războiul de secesiune continua în centrul Statelor 
Unite în avantajul evident al federalilor. în zilele de 18 şi 19, 
prima divizie a armatei din Potomac debarcase în fortul Monroe. 
în ziua de 22, cea de a doua se pregătea să părăsească 
Alexandria, cu aceeaşi destinaţie. Cu tot geniul militar al lui J. 
Jackson, fost profesor de chimie, cunoscut sub numele de 
Stonewall (muntele de piatră) Jackson, sudiştii aveau să fie 
învinşi, în câteva zile, în lupta de la Kernstown. Nu mai putea 
exista, aşadar, nici un motiv de îngrijorare în privinţa unei 
eventuale" insurecţii a sudiştilor din Florida, care se arătaseră 
întotdeauna cam indiferenți faţă de conflictul dintre Nord şi Sud. 

În aceste condiţii, negrii de pe Camdless-Bay, care 
fugiseră încotro  văzuseră cu ochii după ce atacatorii 
pătrunseseră pe plantație, începuseră să se întoarcă. De când 
Jacksonville fusese ocupat de federali, ordonanţele emise de 
Texar şi de comitetul său, referitoare la expulzarea sclavilor 
dezrobiţi, nu mai aveau nici o valoare. în acea zi de 17 martie, 
majoritatea familiilor de negri, revenite pe plantație, îşi înălţau 
din nou colibele. În acelaşi timp, o mulţime de muncitori 
refăceau atelierele şi joagărele, pentru a restabili exploatarea 
regulată a produselor de la  Camdless-Bay. Perry şi 
subadministratorii desfăşurau o activitate intensă, sub 
conducerea lui Edward Carrol. James Burbank lăsase în seama 
lui reorganizarea muncii pe domeniu, întrucât avea o altă 
misiune de îndeplinit — să-şi găsească fetiţa. De aceea, în 
vederea apropiatei expediţii, căuta sâ-şi asigure toate cele 
necesare. Un detaşament de doisprezece negri dezrobiţi, aleşi 
dintre cei mai credincioşi de pe plantație, urma să îl însoţească 
în căutările sale. Era sigur că toţi aceşti oameni de ispravă 
aveau sâ-i fie devotați trup şi suflet, slujindu-1 cu toată credinţa. 


Mai rămânea să stabilească itinerarul expediției. În privinţa asta, 
era destul de dificil să ia o decizie. într-adevăr, din ce parte să-şi 
înceapă cercetările? Aspectul acesta era cel mai important 
dintre toate. 

O împrejurare neprevăzută avea să-i indice cu destulă 
precizie pista pe care să o urmeze la începutul campaniei. 

Pe 19, Gilbert şi Mars, plecaţi de dimineaţă de la Castle- 
House, urcau iute pe firul apei, într-una din cele mai uşoare 
ambarcaţiuni de la Camdless-Bay. Nici unul dintre negrii de pe 
plantație nu îi însoțea în aceste căutări, pe care le luau de la 
capăt în fiecare zi, pe ambele maluri ale lui Saint-John. Ţineau 
să-şi desfăşoare cercetările în secret, în măsura în care acest 
lucru era posibil, pentru a nu fi descoperiţi de eventualii spioni 
ce ar fi putut supraveghea locurile din preajma plantaţiei, din 
ordinul lui Texar. 

In acea zi, pluteau de-a lungul malului stâng. Barca lor se 
strecura prin stuful înalt, prin spatele insuliţelor desprinse de 
furia apelor în timpul câte unui flux puternic din perioada 
echinocţiului, şi nu exista nici un risc să fie zărită. Cei din 
ambarcaţiunile ce navigau pe albia fluviului nu o puteau vedea. 
Nici cei de pe mal, căci ţărmul era atât de înalt, încât îi punea la 
adăpost de privirile oricui s-ar fi încumetat să străbată hăţişurile 
dese. . 

In ziua aceea, intenționau să cerceteze golfurile cele mai 
ascunse şi râuleţele cele mai puţin cunoscute ce se varsă în 
Saint-John, venind din districtele Duval şi Putman. 

Până în cătunul Mandarin, fluviul seamănă mai degrabă cu 
o mlaştină, în timpul fluxului, apele se revarsă peste ambele 
maluri, extrem de joase, retrâgându-se abia atunci când, între 
flux şi reflux, nivelul lui Saint-John revine la normal. Pe ţărmul 
drept, totuşi, solul este ceva mai ridicat. Lanurile de porumb 
sunt aici la adăpost de inundaţiile periodice. Locul pe care se 
înalţă cele câteva case din Mandarin poate fi considerat chiar, 
cu oarecare bunăvoință, un adevărat deluşor. 

Dincolo de promontoriul pe care se află cătunul, o 
puzderie de mici insule acoperă porţiunea cea mai îngustă a 
albiei fluviului, iar vârfurile albe ale minunatelor păduri de 
magnolii ce le acoperă se reflectă în apele, despărțite în trei 
braţe, ce urcă o dată cu fluxul şi coboară o dată cu refluxul — 


îngăduind şalandelor să le străbată doar de două ori în douăzeci 
şi patru de ore. 

După ce pătrunseră pe braţul dinspre vest, Gilbert şi Mars 
începură să cerceteze cele mai neînsemnate crăpături ale 
solului. încercau să dea peste gura vreunui râuleţ ce ar fi putut 
curge pe sub bolta de crengi ale tulipierilor uriaşi de pe mal. 
Poate că, urmându-i meandrele, ar fi reuşit să pătrundă adânc în 
interior. Aici nu se mai vedeau mlaştinile întinse din josul 
fluviului. Era un teren ondulat, presărat cu ferigi fosforescente şi 
arbori răşinoşi ce tocmai atunci dădeau în floare, iar de crengile 
lor atârnau ghirlande de răcuşor. Aerul era plin de miresme. 
Râuleţele pe care le descopereau nu îi duceau, însă, prea 
departe. Dădeau doar peste câte un firicel de apă, pe care nu se 
putea naviga nici măcar cu canoea şi, de multe ori, albiile erau 
secate. Nici o colibă pe malul lor. Doar câteva bordeie pentru 
vânători, goale şi care nu păreau să fi fost locuite recent. în lipsa 
oamenilor, ai fi putut crede că felurite animale îşi stabiliseră aici 
adăpostul, căci se auzeau, laolaltă, lătrături de câini, mieunat de 
pisici, orăcăit de broaşte, şuierat de şerpi, scheunat de vulpi. De 
fapt, erau doar ţipetele pâsârii-pisică, un soi de sturz cafeniu, cu 
capul negru şi târtiţa de un roşu-portocaliu, ce are darul să imite 
tot soiul de vietăţi. La apropierea bărcii, se sperie şi îşi luă iute 
zborul. 

Era în jur de ora trei după-amiaza. în acel moment, barca înainta 
printr-un hăţiş de trestii uriaşe, când Mars, cu o lovitură 
puternică de cange, străpunse un zid de verdeață ce părea de 
netrecut. Dincolo de el se întindea un soi de mic chei de vreo 
jumătate de acru, plin cu apă. Acoperit de bolta deasă a 
crengilor de tulipieri, acesta părea să nu fi fost încălzit vreodată 
de razele soarelui. 

— Uite un iaz pe care nu l-am mai zărit niciodată, spuse Mars, 
ridicân-du-se să-i vadă mai bine malurile. 

— Să dăm o raită, zise Gilbert. Trebuie să comunice cu şiragul 
de ghioluri din golf. Poate că sunt alimentate de un râuleţ ce ne- 
ar permite să pătrundem în interior. 

— Într-adevăr, domnule Gilbert, răspunse Mars, şi zăresc o 
deschizătură la nord-vest de noi prin care putem trece. 

— Ai putea să-mi spui, îl întrebă tânărul ofiţer, în ce loc ne 
aflam? 


— Nu sunt sigur, dar parcă am fi în Golful Negru. Credeam, 
totuşi, ca toţi oamenii de pe-aici, că nu se poate pătrunde în 
interiorul lui şi că nu comunică deloc cu Saint-John. 

— Nu era odinioară, în golful ăsta, un fort ridicat împotriva 
seminolilor? 

— Da, domnule Gilbert. Dar, cu mulţi ani în urmă, intrarea în golf 
a fost închisă, iar fortul părăsit. Eu n-am fost niciodată pe-acolo 
şi cred că acum au rămas doar nişte ruine. 

— Să încercăm să ajungem până la fort. 

— Să încercăm, acceptă Mars. Dar cred că ne va fi foarte greu. 
Curând nu va mai fi apă, şi solul acesta mlăştinos e prea moale 
ca să putem merge pe jos. 

— Bineînţeles, Mars, aşa că, atâta vreme cât încă mai este 
destulă apă, trebuie să rămânem în barcă. 

— Să ne grăbim, domnule Gilbert. Este deja ora trei, şi noaptea 
vine repede sub copacii ăştia. 

Era, într-adevăr, Golful Negru. Gilbert şi Mars pătrunseseră 
în interiorul lui numai datorită norocoasei lovituri de cange a 
metisului, ce îngăduise bârcii lor să înainteze dincolo de zidul de 
trestii. După cum se ştie, în laguna aceasta pot pătrunde doar 
ambarcaţiunile uşoare, canoele sau schifurile, ca aceea pe care 
o folosea de obicei Squambo atunci când stăpânul lui sau el se 
aventurau pe Saint-John. De altfel, pentru a ajunge la fort, situat 
cam la mijlocul golfului, străbătând labirintul de insulițe şi 
trecători, trebuia să fii familiarizat cu toate meandrele, şi, de 
multă vreme, nimeni nu se mai încumetase să calce prin acele 
locuri. Pentru localnici, fortul nici nu mai exista. In felul acesta, 
straniul şi maleficul personaj ce-şi avea bârlogul aici se afla în 
deplină siguranţă. Astfel, existenţa lui Texar era învăluită într-un 
mister de nepătruns. 

Ţi-ar fi trebuit firul Ariadnei pentru a te putea orienta prin 
labirintul acesta veşnic întunecos, chiar atunci când soarele 
ajungea în înaltul cerului. în lipsa vreunui fir, doar hazardul te 
putea purta pe insula centrală din Golful Negru. 

Şi în voia hazardului se lăsară şi Gilbert şi Mars. După ce 
trecură de primul iaz, o apucară pe canalele şerpuitoare ce se 
întindeau în faţa lor, căci apele începuseră să crească datorită 
fluxului, şi chiar şi cele mai înguste erau acum navigabile. 
înaintau de parcă ar fi fost împinși de cine ştie ce presimţire 
tainică, fără să-şi mai pună întrebarea dacă vor şti cum să se 


mai întoarcă. De vreme ce îşi propuseseră să exploreze întreg 
teritoriul, era important ca nici o palmă de teren din golful 
acesta să nu rămână necercetată. 

După o jumătate de oră de eforturi, după aprecierea lui 
Gilbert, barca pătrunsese cam o milă în interiorul golfului. De 
mai multe ori, opriţi de câte un taluz de netrecut, fuseseră siliţi 
să se retragă şi s-o apuce pe altă trecătoare. Dar, în mod sigur, 
continuau să înainteze spre vest. Nici tânărul ofiţer, nici Mars nu 
încercaseră să coboare pe uscat — şi, de altfel, le-ar fi fost şi 
foarte greu să o facă, pentru că insuliţele pe lângă care treceau 
de-abia dacă săltau puţin peste nivelul apei. Era preferabil să 
rămână în barcă, atâta vreme cât aceasta încă mai putea 
înainta. 

Totuşi, Gilbert şi Mars vâsliseră din greu pentru a străbate 
această milă. Oricât de vânjos ar fi fost, Mars trebui să se 
odihnească puţin. Dar nu se opri decât atunci când ajunseră în 
dreptul unei insulițe ceva mai mari şi mai înalte, luminată de 
câteva raze de soare ce reuşeau să se strecoare printre crengile 
dese. 

— Ei, ia te uită! spuse Mars. 
— Ce e? întrebă Gilbert. 
— Pământul pare lucrat. 

Debarcară amândoi şi o porniră pe jos, pe malul ce părea 
mai puţin mlăştinos. 

Mars nu se înşelase. Se vedea limpede că terenul fusese 
cultivat: ici şi colo, creşteau câteva igname, se zăreau patru, 
cinci brazde săpate de mâna omului; o săpâligă părăsită era 
înfiptă în pământ. 

— Să fie locuită insula aceasta? întrebă Gilbert. 

— Aşa se pare, răspunse Mars, sau, cel puţin, e cunoscută de 
unii care cutreieră aceste ţinuturi, poate nişte indieni nomazi 
care au plantat câteva legume. 

— S-ar putea sâ-şi fi construit nişte locuinţe, nişte cabane... 

— Chiar aşa, domnule Gilbert, şi, dacă există aşa ceva, o să 
reuşim să dăm peste ele. 

Era foarte important să ştie ce soi de oameni bântuiau 
prin Golful Negru, dacă era vorba de nişte vânători din ţinuturile 
de jos, veniţi pe ascuns aici, sau de seminoli, ale căror cete încă 
mai hâlăâduiau prin mlaştinile din Florida. 


Aşa că, fără să se mai gândească la întoarcere, Gilbert şi 
Mars se urcară din nou în barcă şi se afundară şi mai adânc în 
labirintul lagunei. Se părea că un soi de presimţire îi purta spre 
cele mai întunecoase şi mai retrase locuri. Privirile lor, de-acum 
obişnuite cu relativa lipsă de lumină datorită bolţii de frunziş ce 
acoperea suprafaţa golfului, iscodeau în toate părţile. Câteodată 
li se părea că zăresc o locuinţă, dar nu era decât o perdea de 
frunziş întinsă între două trunchiuri de copac. Câteodată, îşi 
spuneau: „Uite un om care stă nemişcat şi se uită la noi". Dar nu 
era decât un buştean bătrân, chircit parcă într-o poziţie bizară, a 
cărui formă aducea cu o siluetă omenească. Atunci, ciuleau 
urechile... Poate că ceea ce nu reauşeau să vadă vor reuşi să 
audă? Era de-ajuns cel mai slab sunet pentru a descoperi 
prezenţa unei fiinţe vii în această regiune pustie. 

După o jumătate de oră de la primul lor popas, ajunseră în 
preajma insulei principale. Fortul, însă, era ferit de privirile lor 
de un adevărat munte de verdeață. N-aveau cum să-l vadă. Li 
se păru, chiar, că golful se termina în acest punct, că trecâtorile, 
astupate, nu mai erau navigabile. Un zid verde de lăstăriş şi tufe 
dese se ridica între ultimele meandre ale canalelor şi pădurile 
mlăştinoase ce se întind de-a lungul comitatului Duval, pe malul 
stâng al fluviului Saint-John. 

— Mi se pare că nu putem merge mai departe, spuse Mars. Nu 
mai e apă, domnule Gilbert. 

— Şi, totuşi, se încăpăţâna tânărul ofiţer, nu m-am înşelat atunci 
când am văzut că terenul e cultivat. Vin oameni în golful acesta. 
Poate că au fost de curând. Poate că încă mai sunt... 

— Desigur, încuviinţă Mars, dar trebuie să ne întoarcem cât încă 
mai e ziuă. începe să se întunece, curând se lasă noaptea, şi 
cum o să ne mai descurcăm în beznă prin puzderia de trecători? 
Eu zic, domnule Gilbert, că e mai bine să ne întoarcem, chiar 
dacă mâine o vom lua de la capăt, încă din zori. Să ne 
îndreptăm spre Castle-House. O să le povestim ce-am văzut, o 
să ne strângem mai mulţi şi o să scotocim cum trebuie 
coclaurile astea. 

— Da, aşa e bine, se învoi Gilbert. Totuşi, înainte de a pleca, aş 
fi vrut... Gilbert râmase nemişcat, aruncând o ultimă privire pe 
sub arbori şi era gata să dea ordinul de întoarcere, când, cu un 
gest, îl opri pe Mars. 

Metisul râmase nemişcat, în picioare, ciulind urechile. 


Un țipăt, sau, mai degrabă, un icnet continuu care nu se 
putea confunda cu zgomotele obişnuite ale pădurii se auzi dintr- 
o dată undeva departe. Era ca un vaier, ca un geamăt, geamătul 
cuiva pradă celei mai cumplite suferinţe. S-ar fi spus că era 
ultima chemare a unui glas pe cale de a se stinge. 

— E un om acolo! strigă Gilbert. Cere ajutor! Pare pe moarte! 
— Da, răspunse Mars. Trebuie să mergem la el! Să aflăm cine e! 
Să debarcăm. 

Într-o clipă săriră pe mal, legară zdravăn barca de un 
copac şi se afundară în pădure. 

Pe măsură ce înaintau, descopereau, ici şi colo, semnele 
existenţei unor fiinţe omeneşti: câteva poteci erau croite prin 
desiş, iar pe pământul moale erau întipărite urme de paşi. 

Din când în când, Mars şi Gilbert se opreau. Ascultau. 
încercau să audă gemetele. Doar ele îi puteau călăuzi. 

Şi le auziră din nou, de astă dată foarte aproape. în ciuda 
faptului că era din ce în ce mai întuneric, aveau, cu siguranţă, să 
dea peste locul de unde veneau. 

Deodată, răsună un strigăt şi mai disperat. Acum nu se 
mai puteau înşela asupra direcţiei. Din câţiva paşi, Gilbert şi 
Mars străbătură un lăstăriş şi se pomeniră în faţa unui om întins 
lângă o palisadă. Omul horcăia încontinuu. 

Înjunghiat în piept, nenorocitul zăcea într-un lac de sânge. 
Mai avea doar câteva clipe de trăit. 

Gilbert şi Mars se aplecară asupra lui. Muribundul deschise 
ochii, dar zadarnic încercă să le răspundă la întrebări. 

— Trebuie să-l vedem! strigă Gilbert. O torţă... o creangă 
aprinsă! Mars rupsese deja o creangă din unul dintre acei arbori 
răşinoşi ce creşteau în număr mare pe insulă. O aprinse cu un 
chibrit, şi flacăra, înecată în fum, răspândi o lumină slabă. 
Gilbert îngenunchie lângă bietul om. Era un sclav, încă tânăr. 
Cămaşa desfăcută lăsa să se vadă o gaură adâncă în piept, din 
care curgea sânge. Rana era mortală, cuțitul îi trecuse prin 
plămân. 

— Cine eşti?... Cine eşti? îl întrebă Gilbert. Nici un răspuns. 

— Cine te-a înjunghiat? 

Negrul nu putea scoate nici un cuvânt. 

În vremea asta, Mars agita torţa improvizată, încercând să 
lumineze locul în care fusese comisă această crimă. 


Zări, atunci, prin poarta întredeschisă, silueta nedesluşită 
a fortului. Era chiar fortul din Golful Negru, de existenţa căruia 
nu mai ştia aproape nimeni în partea aceea a comitatului Duval. 
— Fortul! strigă Mars. 

Şi, lăsându-şi stăpânul lângă sărmanul negru în agonie, se 
năpusti pe poartă. 

Într-o clipă, Mars parcurse interiorul fortului, trecând ca o 
furtună prin camerele ce se deschideau de o parte şi de alta a 
redutei centrale. într-una dintre ele descoperi resturile unui foc 
ce încă fumega. Aşadar, fortul fusese locuit recent. Dar ce fel de 
oameni, floridieni, sau seminoli, se adăpostiseră aici? Trebuiau 
să afle cu orice preţ, şi asta de la rănitul ce era pe moarte. 
Trebuiau să ştie cine erau cei care îl omorâseră şi de la a căror 
fugă nu trecuseră, probabil, mai mult de câteva ceasuri. 

Mars ieşi din fort, dădu ocol palisadei, cercetă curtea, îşi 
plimbă torţa printre arbori... Nimeni! Dacă Gilbert şi el ar fi ajuns 
de dimineaţă, poate că i-ar mai fi prins încă pe cei care locuiau 
în fort. Acum, era prea târziu. 

Metisul reveni lângă stăpânul lui şi îl informă că se aflau 
lângă fortul din Golful Negru. 

— Omul ăsta v-a putut spune ceva? întrebă el. 

— Nu, răspunse Gilbert. Şi-a pierdut cunoştinţa, şi mă îndoiesc 
că şi-o va mai recăpăta vreodată! 

— Să încercăm, domnule Gilbert, nu se lăsă Mars. Există un 
secret pe care este foarte important să-l aflăm, şi nimeni n-o să 
ni-l mai poată dezvălui atunci când acest nefericit va muri! 

— Da, Mars! Să-1 ducem în fort... Poate că acolo îşi va reveni... 
Nu-l putem lăsa să moară aici ca un câine! 

— Luaţi torţa, domnule Gilbert. O să-1 duc eu. 

Gilbert prelua creanga aprinsă. Mars ridică în braţe trupul 
care nu mai era decât o masă inertă, urcă treptele din faţa 
porţii, intră şi-l depuse într-una din încăperile din reduta 
centrală. 

Muribundul fu aşezat pe un pat de ierburi. Apoi, Mars 
încercă să-l facă să bea puţin, ducându-i plosca la gură. 

Inima nefericitului bătea încă, deşi foarte slab şi la 
intervale lungi. Viaţa i se ducea... Avea să ia cu el şi taina lui, 
atunci când îşi va da ultima suflare? 


Cele câteva picături de rachiu părură sâ-1 reînsufleţească. 
Ochii i se deschiseră. Se aţintiră asupra lui Mars şi Gilbert care 
încercau să îl readucă la viaţă. 

Căută să vorbească... Câteva sunete vagi îi ieşiră printre 
buze... 

— Vorbeşte! Vorbeşte! strigă Mars. 

Surescitarea metisului era, într-adevăr, de nedescris, 
părea atât de încordat, de parcă tot rostul vieţii lui atârna de 
ultimele şoapte ale muribundului. 

Tânărul sclav încercă în zadar să rostească câteva 
cuvinte... Nu mai avea putere... 

În clipa aceea, Mars dădu peste o bucată de hârtie în 
buzunarul vestei acestuia. 

Într-o clipă, o înşfacă, o despături şi o citi la lumina torţei. 
Câteva cuvinte erau scrise cu o bucată de cărbune. latâ-le: 
„Răpite de Texar în Golful Marino... Duse la Everglades... în 
insula Cameral... Bilet încredinţat acestui tânăr sclav... pentru 
domnul Burbank." Era un scris pe care Mars îl cunoştea prea 
bine. 

— Zermah! strigă el. 

Auzind acest nume, muribundul deschise din nou ochii şi- 
şi lăsă capul în jos de parcă ar fi vrut să facă un semn afirmativ. 
Gilbert îl ridică pe jumătate, întrebându-1: 

— Zermah? 

— Da! 

— Şi Dy? 

— Da! 

— Cine te-a înjunghiat? 
— Texar! 

Era ultimul cuvânt al sărmanului sclav care se prâbuşi 
mort pe culcuşul de ierburi. 


VII 
DE LA CAMDLESS-BAY LA LACUL WASHINGTON 


În aceeaşi seară, puţin înainte de miezul nopţii, erau 
înapoi la Castle-House. Câte greutăţi avuseseră de învins ca să 
iasă din Golful Negru! în momentul în care părăsiseră fortul, 


peste valea lui Saint-John începuse să se aştearnă noaptea. Aşa 
că, sub copacii din lagună, întunericul era aproape de 
nepătruns. Fără un soi de instinct ce îl călăuzea pe Mars prin 
trecători, printre insulele cufundate în beznă, nici unul, nici 
celălalt n-ar fi putut răzbate până la fluviu. De nenumărate ori 
barca lor fusese nevoită să se oprească în faţa unui obstacol 
peste care nu se putea trece şi făcuseră calea întoarsă în 
căutarea unui canal practicabil. Se văzură siliţi să aprindă mai 
multe crengi râşinoase şi să le înfigă în partea din faţă a bărcii, 
pentru a-şi lumina, de bine, de rău, drumul. Dar dădură cu 
adevărat de greu atunci când Mars căută să găsească unica 
ieşire ce îngăduia apelor să se reverse în Saint-John. Metisul nu 
mai dădea de spărtura pe care o făcuseră în hăţişul de trestii 
prin care trecuseră amândoi cu câteva ceasuri mai devreme. 
Din fericire, începea refluxul, şi barca putu să se lase în voia 
curentului ce purta apele spre deversorul lor natural. Trei ore 
mai târziu, după ce parcurseră rapid cele douăzeci de mile ce 
despărţeau Golful Negru de plantație, Gilbert şi Mars debarcau 
pe cheiul de la Camdless-Bay. 

La Castle-House, toata lumea era în picioare. Nici James 
Burbank şi nici ceilalţi nu se duseseră la culcare. Erau cumplit 
de neliniştiţi din cauza acestei întârzieri neobişnuite. De obicei, 
Gilbert şi Mars se întorceau la lăsarea serii. De ce nu sosiseră 
încă? Trebuiau să tragă concluzia că descoperiseră o nouă pistă, 
că, în sfârşit, cercetările lor aveau să fie încununate de succes? 
Toţi îi aşteptau cu sufletul la gură. 

Când ajunseră şi intrară în hol, se îngrămădiră numaidecât 
în jurul lor. 

— Ei, bine... Gilbert? strigă James Burbank. 

— Tata, răspunse tânărul ofiţer, Alice nu s-a înşelat!... într- 
adevăr, le-a răpit pe sora mea şi pe Zermah. 

— Ai dovada? 

— Citeşte! 

Şi Gilbert îi dădu peticul boţit de hârtie, cu cele câteva cuvinte 
scrise de mâna metisei. 

— Da, continuă el, nu mai există nici o îndoială, spaniolul a fost! 
Şi şi-a dus victimele, sau a dat ordin să fie duse în Golful Negru! 
Acolo locuia, fără să ştie nimeni. Un biet sclav căruia Zermah i-a 
încredinţat acest bilet, ca să-l ducă la Castle-House şi de la 
care, cu siguranţă, a aliat că Texar urma să plece pe insula 


Cameral, a plătit cu viaţa pentru asta. L-am găsit pe moarte, 
lovit de mâna lui Texar, şi acum a pierit. Dar, dacă Dy şi Zermah 
nu mai sunt în Golful Negru, cel puţin ştim în ce parte a Floridei 
au fost duse. In Everglades, şi acolo trebuie să mergem. Chiar 
mâine, tată, chiar mâine vom pleca... 

— Suntem gata, Gilbert. 

— Pe mâine, atunci! 

Speranţa renăscuse la Castle-House. De-acum încolo nu 
vor mai rătăci la întâmplare, căutările lor nu vor mai fi sterile. 
Pusă la curent, doamna Burbank simţi că revine la viaţă. Avu 
chiar puterea să se ridice şi să îngenuncheze pentru a-i mulţumi 
lui Dumnezeu. 

Aşadar, conform mărturiei lui Zermah, Texar în persoană îi 
condusese pe cei ce o răpiseră pe fetiţă în Golful Marino. Pe el îl 
văzuse domnişoara Alice în ambarcaţiunea ce se îndrepta spre 
larg. Şi, totuşi, cum se puteau potrivi toate astea cu alibiul 
invocat de spaniol? Cum putea fi, la ora când comitea crima 
aceasta, prizonierul federalilor, reţinut la bordul unuia dintre 
bastimentele escadrei'? Evident, şi alibiul acesta era fals, ca 
toate celelalte. Dar în ce fel, şi, oare, vor afla vreodată care era 
secretul acestei ubicuităţi de care părea să dispună Texar? 

La urma urmei, prea puţin conta. Important era faptul că 
metisa şi fetiţa fuseseră duse mai întâi în fortul din Golful Negru, 
iar apoi pe insula Cameral, într-acolo trebuiau să-şi îndrepte 
cercetările, acolo trebuiau să îl surprindă pe Texar. De data 
asta, nimeni şi nimic nu-l mai puteau scăpa de pedeapsa pe 
care o merita de multă vreme pentru uneltirile lui criminale. 

Nu aveau nici o zi de pierdut. De la Camdless-Bay până la 
Everglades era o distanţă destul de mare. Erau necesare mai 
multe zile ca să o parcurgă. Din fericire, aşa cum afirmase 
James Burbank, expediţia pregătită de el era gata de plecare. 

Cât priveşte insula Cameral, hărţile peninsulei Florida îi 

indicau poziţia pe lacul Okee-cho-bee. 
Everglades reprezintă o regiune mlăştinoasă din vecinătatea 
lacului Okee-cho-bee, situată puţin mai sus de cea de-a 
douăzeci şi şaptea paralelă, în partea meridională a Floridei. 
Intre Jacksonville şi lacul acesta sunt aproape patru sute de 
mile, în jur de o sută optzeci de leghe. Este un ţinut puţin 
frecventat, aproape necunoscut la vremea aceea. 


Dacă Saint-John ar fi fost în întregime navigabil până la 
izvoarele sale, călătoria s-ar fi putut desfăşura rapid, fără a 
întâmpina prea mari dificultăţi; dar, aproape sigur, nu puteau 
naviga mai mult de aproximativ o sută şapte mile, adică până la 
lacul George. Dincolo de acest lac, pe fluviul presărat de o 
puzderie de insulițe, plin de ierburi, fără un canal suficient de 
conturat, cu albia de multe ori uscată în timpul refluxului, o 
ambarcaţiune ceva mai încărcata ar fi trebuit să depăşească 
obstacole serioase, sau, în cel mai fericit caz, ar fi avut mari 
întârzieri. Totuşi, dacă reuşeau să urce pe firul apei până la lacul 
Washington, la aproape douăzeci şi opt de grade latitudine, la 
travers de capul Malabar, s-ar fi apropiat mult de ţinta. însă, nu 
trebuiau să se bizuie pe asta. Cel mai bine era să se 
pregătească pentru un drum de două sute cincizeci de mile, 
printr-o regiune aproape părăsită, unde nu existau mijloace de 
transport şi nici resursele necesare unei expediţii ce trebuia să 
se deplaseze rapid. James Burbank se pregătise, luând în 
considerare toate aceste eventualităţi. 

A doua zi, pe 20 martie, personalul expediției se reunise 
pe debarcaderul din Camdless-Bay. Puțin mai devreme, James 
Burbank şi Gilbert, cuprinşi de o vie emoție, o îmbrăţişară pe 
doamna Burbank care nu putea încă ieşi din camera ei. 
Domnişoara Alice, domnul Stannard şi subadministratorii îi 
însoțeau. Pyg însuşi venise sâ-şi ia rămas bun de la domnul 
Perry, faţa de care simţea acum un soi de afecţiune. îşi amintea 
de lecţiile pe care i le dăduse acesta în ceea ce priveşte 
inconvenientele unei libertăţi pentru care nu se simţea copt 
încă. 

Membrii expediției erau: James Burbank, cumnatul lui, 
Edward Carrol, a cărui rană se vindecase, fiul lui, Gilbert, 
administratorul Perry, Mars, şi o duzină de negri aleşi dintre cei 
mai curajoşi şi mai credincioşi de pe plantație — în total 
şaptesprezece persoane. Mars cunoştea suficient cursul fluviului 
pentru a sluji ca pilot atâta vreme cât vor putea naviga, până şi 
dincolo de lacul George. în ceea ce îi privea pe negri, obişnuiţi 
să tragă la vâsle, aveau să-şi pună braţele vânjoase în mişcare 
atunci când vântul sau curenţii le-ar fi stat împotrivă. 
Ambarcaţiunea — una dintre cele mai mari de la Camdless-Bay 
— era prevăzută cu o pânză care, cu vântul din spate sau din 
larg, putea străbate meandrele unui canal ce avea să fie, de 


multe ori, foarte întortocheat. La bord se afla o cantitate 
suficientă de arme şi de muniții pentru ca James Burbank şi 
tovarăşii săi să nu aibă de ce să se teamă nici de cetele de 
seminoli din partea de jos a Floridei, nici de oamenii lui Texar, în 
eventualitatea că spaniolul era însoţit de câţiva dintre partizanii 
săi. Fuseseră nevoiţi să ia în calcul şi această posibilitate care ar 
fi putut periclita succesul expediției. 

Îşi luară rămas bun. Gilbert o îmbrăţişa pe domnişoara 
Alice, iar James Burbank o strânse la piept de parcă ar fi fost 
deja fiica lui. 

— Tată, Gilbert, spuse ea, aduceţi-o înapoi pe micuța noastră 
Dy! Aduceţi-mi sora! 

— Da, scumpă Alice, răspunse tânărul ofiţer, da! O s-o aducem! 
Dumnezeu să ne aibă în paza lui! 

Domnul Stannard, domnişoara Alice, subadministratorii şi 
Pyg rămaseră pe debarcaderul de la Camdless-Bay, în vreme ce 
ambarcaţiunea se desprindea de țărm. Le trimiseră cu toţii un 
ultim semn de rămas bun, atunci când, împinsă de vântul ce 
bătea dinspre nord-est şi ajutată de flux, dispărea în spatele 
micului promontoriu din Golful Marino. 

Era în jur de ora şase dimineaţa. Un ceas mai târziu, 
treceau prin faţa cătunului Mandarin şi, pe la zece, fâră să fi fost 
nevoie să folosească vâslele, ajungeau în dreptul Golfului Negru. 

Simţiră cu toţii cum le bat inimile, când trecură pe lângă 
teritoriul de pe malul stâng, în care se adunau apele purtate de 
flux. Dincolo de zidurile acelea de trestii, de balisieri şi de 
paletuvieri fuseseră duse mai întâi Dy şi Zermah. 

Acolo, timp de cincisprezece zile, Texar şi complicii lui le 
ascunseseră atât de bine, că nimeni nu reuşise să dea de urma 
lor. De zece ori trecuseră James Burbank şi Stannard, apoi 
Gilbert şi Mars prin dreptul lagunei, urcând pe firul apei, fără să 
bănuiască nici o clipă că fuseseră duse în vechiul fort. 

De data asta nu mai aveau de ce să se oprească aici. 
Trebuiau să-şi continue căutările la câteva sute de mile mai la 
sud, aşa că ambarcaţiunea trecu pe lângă Golful Negru fără să- 
şi încetinească viteza. 

Prima masă o luară în comun. în lăzile cu alimente se 
aflau provizii suficiente pentru douăzeci de zile, ca şi coşuri ce 
aveau să le servească la transportul acestora, atunci când vor fi 
nevoiţi să înainteze pe uscat. Câteva obiecte necesare pentru 


campament urmau să le permită să facă popas, ziua sau 
noaptea, în pădurile dese de care sunt acoperite teritoriile 
riverane ale fluviului Saint-John. 

Pe la unsprezece, când începu refluxul, vântul râmase 
prielnic. Fură, totuşi, siliţi să pună vâslele în mişcare pentru a 
menţine viteza. Negrii trecură la treabă şi, împinsă de cinci 
perechi de braţe viguroase, ambarcaţiunea continuă să urce 
rapid pe firul apei. 

Mars, tăcut, stătea la cârmă, navigând cu mână sigură 
prin braţele pe care le formau insulele şi insuliţele din mijlocul 
fluviului. Trecea prin locurile unde curentul se propaga cu o 
viteză mai mică, fără nici o ezitare. Niciodată nu se avânta, din 
eroare, pe un canal impracticabil, niciodată nu riscă să se împot- 
molească. Cunoştea albia lui Saint-John până la lacul George, 
aşa cum cunoştea şi meandrele de mai jos de Jacksonville şi 
conducea ambarcaţiunea cu aceeaşi siguranţă cu care pilotase 
şi canonierele lui Stevens peste bancurile de nisip. 

În partea asta, Saint-John era pustiu. Şalandele ce 
asigurau, de obicei, transportul de pe plantaţii nu mai 
circulaseră după ocuparea Jacksonville-ului. Dacă se mai zarea, 
din când în când, câte o barcă urcând, sau coborând pe firul 
apei, aceasta aparţinea exclusiv trupelor federale, servind la 
stabilirea legaturilor dintre comandorul Stevens şi unităţile 
aflate în subordinea sa. Era de presupus că în amonte de 
Picolata nu mai aveau să întâlnească nici una. 

James Burbank sosi în dreptul acestui târguşor pe la şase 
seara. Debarcaderul era ocupat de un detaşament de nordişti. 
Ambarcaţiunea fu somata să oprească lângă chei. 

Gilbert Burbank se legitimă şi prezentă ofițerului care 
comanda în Picolata permisul de liberă trecere, parafat de 
comandantul Stevens, după care i se îngădui să îşi continue 
călătoria. 

Oprirea durase doar câteva clipe. Cum fluxul începea să 
se facă simţit, renunţară din nou la vâsle, şi ambarcaţiunea îşi 
văzu de drum, înaintând rapid de-a lungul pădurilor adânci ce se 
întind pe fiecare parte a fluviului. Pe malul stâng aveau să 
înceapă curând mlaştinile, câteva mile mai sus de Picolata. în 
ceea ce priveşte pădurile de pe malul drept, mai dese, mai 
adânci, acestea erau fără sfârşit, nici dincolo de lacul George nu 
aveau să scape de ele, deşi, într-adevăr, în zona aceea se 


întindeau la distanţă de fluviu, lăsând o fâşie destul de largă de 
teren prielnică agriculturii. Orezarii întinse, plantaţii de trestie 
de zahăr şi de indigo confirmau fertilitatea peninsulei Florida. 

Puțin după ora şase, James Burbank şi tovarăşii săi nu mai 
zăreau tumul roşiatic al fostului fort spaniol, părăsit de un secol. 
Clădirea ce se înălța printre palmierii de pe mal dispăruse după 
un cot al fluviului. 

— Mars, întrebă atunci James Burbank, nu ţi-e teamă sâ 
navighezi noaptea pe Saint-John? 

— Nu, domnule James, răspunse Mars. Până la lacul George, 
răspund de mine. Pe urmă, vom vedea. De altfel, nu avem timp 
de pierdut şi, cum suntem favorizați de flux, trebuie sâ profitam. 
Pe măsura ce urcăm, fluxul îşi va pierde din tărie şi va ţine mai 
puţin. Vă sfătuiesc, aşadar, sâ înaintăm zi şi noapte. 

Propunerea lui Mars era dictată de împrejurări. Dacă el se 
angaja să treacă, trebuiau să aibă încredere în dibăcia lui. Toată 
noaptea, barca urcă uşor pe firul apei. Fluxul o mai ajută vreme 
de câteva ceasuri. După care negrii trecură din nou la vâsle şi, 
în felul acesta, înaintară spre sud cu încă cincisprezece mile. 

Nu făcură popas nici în noaptea aceea, nici în ziua de 22, 
care se scurse fără nici un incident, nici în următoarele 
douăsprezece ore. Fluviul părea absolut pustiu. Navigau, dacă 
se poate spune astfel, printr-o pădure întinsă de cedri bătrâni, 
ale câror vârfuri se îmbinau uneori deasupra apei, alcătuind un 
acoperiş des de verdeață. Nu se vedea nici un sat. Doar plantaţii 
şi case răzlețe, nimic mai mult. Terenul de pe țărm nu putea fi 
cultivat. Nici unui localnic nu i-ar fi trecut prin cap să-şi 
întemeieze aici plantaţia. 

Pe 23, o dată cu primele licăriri ale zorilor, fluviul se 
desfăşură ca o imensă pânză lichidă, iar malurile se eliberară de 
pădurile nesfârşite. intraseră într-o regiune de şes, ce se 
întindea pe o distanţă de câteva mile. 

Ajunseseră la lacul George, pe care Saint-John îl străbate 
de la sud la nord, alimentându-se cu apele lui. 

— Da! Este, într-adevăr, lacul George, spuse Mars, am mai fost 
pe-aici atunci când am însoţit expediţia însărcinată cu 
determinarea cursului superior al fluviului. 

— Şi la ce distanţă de Camdless-Bay suntem acum? întreba 
James Burbank. 

— Cam la o sută de mile, răspunse Mars. 


— N-am parcurs nici o treime din drumul pe care-l avem de 
făcut până la Everglades, observă Edward Carrol. 

— Mars, întrebă Gilbert, cum vom proceda? Vom lăsa barca şi-o 
vom lua pe jos de-a lungul unuia dintre maluri? Va fi foarte greu 
şi vom pierde un timp preţios. N-ar fi, oare, posibil, după ce vom 
străbate lacul George, sâ ne continuăm drumul pe firul apei 
până când fluviul nu va mai fi navigabil, fie chiar cu riscul de ş 
debarca, dacă ne vom împotmoli? Cied câ merită să încercăm. 
Ce zici? g 

— Să încercăm, domnule Gilbert, răspunse Mars. Intr-adevăr, nu 
aveau altceva mai bun de făcut. 

Se va ivi şi ocazia să meargă pe jos, nici o grijă. Dar atâta 
vreme cât puteau călători pe apă, erau scutiţi de oboseală şi 
economiseau un timp preţios. 

Ambarcaţiunea se avântă, aşadar, pe apele lacului 
George, plutind de-a lungul malului sudic. 

In jurul lacului, pe şesurile întinse, vegetaţia creşte doar în 
apropierea ţărmurilor. Mlaştini nesfârşite se întind cât vezi cu 
ochii. Câteva zone ceva mai ferite de furia apelor sunt acoperite 
cu un covor de licheni negri, presărat cu mici ciuperci violete. 
Terenurile acestea nu oferă nici un punct de sprijin solid 
calatorului şi e bine să fie evitate. Dacă James Rurbank şi 
tovarăşii lui ar fi trebuit să o ia pe jos prin această parte a 
teritoriului Floridei, n-ar fi reuşit să o străbată decât cu preţul 
unor mari eforturi, întârziind mult, dacă nu cumva ar fi fost 
nevoiţi să se întoarcă. Doar păsările de apă — în cea mai mare 
parte palmipede — îndrăznesc să se abată pe aici. Poţi întâlni 
nenumărate  lişiţe, rațe sălbatice, becaţe. S-ar fi putut 
aproviziona din belşug, dacă ar fi rămas fără hrană. Dar, ca să 
vâneze pe aceste maluri, ar fi trebuit să înfrunte o mulţime de 
şerpi foarte periculoşi, ale căror şuierături ascuţite se auzeau 
ridicându-se din covorul de alge. Este adevărat că reptilele 
acestea au un duşman înverşunat, pelicanul alb. Stoluri bine 
înarmate pentru un război pe viaţă şi pe moarte mişună în 
această regiune nesănătoasă. 

In vremea asta, ambarcaţiunea înainta cu rapiditate. Un 
vânt puternic ce sufla dinspre nord îi bătea în pânze, împingând- 
o cu putere. în felul acesta, vâslaşii se odihniră toată ziua, fără 
ca expediţia să sufere vreo întârziere. Aşa că, la lăsarea serii, 
cele treizeci de mile, cât măsoară în lungime lacul George, de la 


nord la sud, fuseseră străbătute fără nici un efort. Pe la ora 
şase, James Burbank şi mica sa trupă se opriră în dreptul 
punctului în care Saint-John se varsă în lac. 

Se opriră aici — doar pentru a se informa, nu mai mult de 
jumătate de ceas —, pentru că, în locul acela, se afla un soi de 
cătun, compus doar din doua, trei case. Erau locuite de acei 
floridieni nomazi care se îndeletniceau cu vânătoarea sau cu 
pescuitul. La propunerea lui Edward Carrol, considerară oportun 
să-i întrebe dacă nu cumva Texar trecuse pe acolo, şi se dovedi 
că fuseseră bine inspirați. 

ÎI întrebară pe unul dintre locuitorii acelui cătun dacă în 
ultimele zile nu zărise o ambarcaţiune străbătând lacul George 
şi îndreptându-se spre lacul Washington, ambarcaţiune în care 
se aflau şapte, opt bărbaţi, o femeie de culoare şi un copil, o 
fetiţă albă. 

— Într-adevăr, răspunse acesta, acum patruzeci şi opt de ore 
am văzut trecând o ambarcaţiune care trebuie să fi fost aceea 
despre care vorbiţi. 

— Şi a făcut popas în acest cătun? întrebă George. 

— Nu! Dimpotrivă, s-a grăbit să o ia în sus pe firul apei. Am 
văzut limpede la bord, adăugă omul, o femeie cu o fetiţă în 
braţe. 

— Prieteni, strigă Gilbert, bună veste! Suntem, într-adevăr, pe 
urmele lui Texar. 

— Da! răspunse James Burbank. Are un avans de doar douăzeci 
şi patru de ore şi, dacă mai putem naviga câteva zile, îl ajungem 
sigur. 

— Cunoaşteţi cursul fluviului, mai sus de lacul George!'? îl 
întrebă Edward Carrol pe locuitor. 

— Da, domnule, şi chiar am urcat pe firul apei peste o sută de 
mile. 

— Crezi că este navigabil pentru o ambarcaţiune ca a noastră? 
— Ce pescaj are? 

— Aproape trei picioare. 

— Trei picioare? Va fi cam greu în unele locuri. Totuşi, sondând 
trecătorile, cred că puteţi ajunge până la lacul Washington. 

— Şi ajunşi acolo, întrebă domnul Carrol, cât ne mai rămâne 
până la lacul Okee-cho-bee? 

— în jur de o sută cincizeci de mile. 

— Mulţumesc, prietene. 


— Îmbarcarea! strigă Gilbert. Să navigam până unde nu va mai 
fi apă. Fiecare trecu la locul său. O dată cu lăsarea serii, vântul 
se potolise, aşa 

că vâslele fură preluate şi mânuite cu vigoare. Malurile înguste 
ale fluviului dispărură rapid. înainte de a se întuneca bine, 
parcurseseră mai multe mile spre sud. Nu se opriră, căci puteau 
dormi la bord. Era aproape lună plină. Era suficientă lumină ca 
să poată naviga în continuare. Gilbert se instalase la cârmă. 
Mars trecuse în faţă, cu o vergă în mână. 

Sonda tot timpul şi, când dădea de vreun banc, îndrepta 
ambarcaţiunea spre dreapta, sau spre stânga. Atinseră fundul 
doar de cinci, sau şase ori, şi de fiecare dată se desprinseră cu 
uşurinţă. Navigară atât de bine că, pe la patru dimineaţa, când 
se arătă soarele, Gilbert socoti că străbătuseră, în timpul nopţii, 
peste cincisprezece mile. 

Ce noroc ar avea dacă fluviul s-ar mai menţine navigabil 
câteva zile încă, ducându-i până aproape de ţinta expediției! 

In ziua aceea, însă, avură mult de furcă. Datorită 

numeroaselor meandre, întâlniră mai multe promontorii. în felul 
acesta, din loc în loc, nisipul se strânsese pe fundul apei, şi erau 
siliţi să ocolească mereu. Drumul se lungea, şi riscau să întârzie. 
Din această cauză, nici nu puteau profita de vântul prielnic, căci 
trebuiau  sâ-şi schimbe continuu direcţia. Aşa că negrii 
strângeau din dinţi şi trâgeau din greu la vâsle, reuşind în cele 
din urmă să recupereze timpul pierdut. 
Mai existau şi alte obstacole, obişnuite pe Saint-John. Erau acele 
insulițe plutitoare formate de planta numită „pistia", pe care unii 
exploratori ai fluviului au comparat-o cu o „tâlhărea" uriaşă 
întinsă pe suprafaţa apei. Acest covor vegetal este suficient de 
solid pentru ca vidrele şi bâtlanii să se poată zbengui în voie. 
Trebuiau să se ferească să nu intre cumva în aceste hăţişuri, 
căci ar fi ieşit foarte greu. Când era semnalată apariţia lor, Mars 
lua toate precauţiile posibile pentru a le evita. 

Malurile erau din nou acoperite de pâduri. Dar nu mai erau 
cedrii fără număr din josul fluviului. Aici creşteau o mulţime de 
pini, înalţi de o sută cincizeci de picioare, pini australi cărora le 
prieşte solul mustind de apă din această zonă. Humusul este 
atât de elastic, încât călătorul îşi poate pierde echilibrul când 
păşeşte pe suprafaţa lui. Din fericire, trupa lui James Burbank nu 
fu supusă unei asemenea încercări. Saint-John continua sâ-i 


ducă prin regiunile Floridei de Jos. Ziua trecu fără incidente. 
Noaptea la fel. Fluviul era, în continuare, cu desăvârşire pustiu. 
Nici o barcă pe ape. Nici o colibă pe maluri. în privinţa asta, de 
altfel, nu aveau de ce să se plângă. Era mai bine aşa, căci pe 
asemenea coclauri întâlnirile pot fi foarte periculoase — cei ce 
sălăşluiesc prin codrii, vânătorii de profesie, sau aventurierii de 
tot soiul sunt oameni mai mult decât suspecți. 

Se puteau teme şi că ar fi putut da peste detaşamentele 
de miliţie din Jacksonville sau Saint-Augustine, pe care Dupont şi 
Stevens le obligaseră să se retragă spre sud. Ar fi fost, într- 
adevăr, o adevărată nenorocire pentru ei. în aceste 
detaşamente erau, desigur, şi mulţi oameni devotați lui Texar, 
iar aceştia ar fi fost încântați să se răzbune pe James şi pe 
Gilbert Burbank. Or, mica trupă trebuia să evite orice luptă, în 
afara aceleia împotriva spaniolului, în cazul în care vor fi siliţi să- 
i smulgă prizonierele cu forţa. 

Din fericire, James Burbank şi ai săi avură în continuare 
noroc, aşa că, pe 25, seara, străbătuseră distanţa dintre lacul 
George şi lacul Washington. 

Ajunşi aici, se opriră. Fluviul era prea îngust, iar .apa era 
prea puţin adâncă. Nu mai puteau naviga. 

Dar parcurseseră, deja, două treimi din drum. James 
Burbank şi ai săi se aflau la doar o sută patruzeci de mile de 
Everglades. 


IX 
URIAŞA PĂDURE DE CHIPAROŞI 


Lacul Washington, cu o lungime de aproximativ zece mile, 
este unul dintre cele mai puţin importante din această regiune a 
Floridei Meridionale. In apele sale, puţin adânci, se încolăcesc o 
mulţime de ierburi smulse de curenţi din acele insule vegetale, 
transformându-l într-un adevărat cuib de şerpi şi făcând 
navigația deosebit de primejdioasă. De aceea, suprafaţa sa este 
la fel de pustie ca şi malurile, nefiind prielnică nici vânătorii şi 
nici pescuitului, şi rareori ambarcaţiunile de pe Saint-John se 
aventurează până aici. 


La sud de lac, fluviul îşi reia cursul. Dar nu mai este acum 
decât un râuleţ puţin adânc, ale cărui izvoare se află la treizeci 
de mile în sudul peninsulei, între 28* şi 27* grade latitudine. 
Dincolo de lacul Washington, Saint-John nu mai este navigabil. 
Oricât de mult regreta, James Burbank trebui să renunţe la 
transportul pe apă şi să o ia pe uscat, printr-un ţinut greu 
accesibil, în general mlăştinos, străbătând anevoie pâduri fără 
sfârşit, cu un sol brăzdat de râuleţe şi de hârtoape. 

Debarcară. Armele, coşurile cu alimente fură repartizate 
negrilor. Nici unul dintre membrii expediției nu era copleşit de 
încărcătură. Nimeni nu avea de ce să obosească sau să fie 
incomodat de ceva. Din partea asta, nu aveau de ce să întârzie. 
Totul fusese gândit dinainte. Atunci când vor face popas, cam- 
pamentul putea fi organizat în câteva minute. 

Mai întâi, Gilbert, ajutat de Mars, se îngriji să ascundă 
barca. Era important să fie ferită de priviri indiscrete, în cazul în 
care ar fi trecut pe acolo vreo ceată de seminoli, sau un grup de 
floridieni. Trebuiau să fie siguri că o vor găsi la întoarcere, 
pentru a putea cobori pe Saint-John. După ce scoaseră catargul 
şi îl culcară în interiorul bărcii, aceasta fu ascunsă cu uşurinţă 
sub bolta împletită din ramurile copacilor de pe țărm, printre 
trestiile uriaşe. Şi era atât de bine camuflată sub vegetaţia 
deasă, încât era imposibil să o zăreşti de pe mal. 

La fel stăteau, desigur, lucrurile şi cu o altă ambarcaţiune 
pe care Gilbert ar fi dat mult să o găsească. Aceea care le 
adusese pe Dy şi pe Zermah la lacul Washington. Fireşte, având 
în vedere că nu se mai putea naviga, Texar fusese obligat să o 
abandoneze în vecinătatea acestei adevărate pâlnii prin care 
lacul se varsă în fluviu. Ceea ce era silit james Burbank să facă 
acum, făcuse cu siguranţă şi Texar. 

Aşa că, în ultimele ceasuri ale zilei, întreprinseră cele mai 
minuţioase cercetări, cu scopul de a găsi acea barcă. Ar fi fost 
un indiciu preţios, dovadă că Texar urcase pe Saint-John până la 
lacul Washington. 

Dar cercetările nu dădură nici un rezultat. Nu reuşiră să 
descopere ambarcaţiunea fie din cauză că nu extinseseră 
investigaţiile pe o rază mai mare, fie din cauză că spaniolul o 
distrusese, considerând că nu-i mai era de nici un folos, de 
vreme ce avea de gând să nu se mai întoarcă. 


Cât de dificilă trebuie să fi fost călătoria între lacul 
Washington şi Everglades! Biata femeie, bietul copil, nu mai era 
fluviul care să le cruţe de eforturi! Dy, dusă în braţe de metisa 
Zermah, iar aceasta silită să ţină pasul cu ditamai bărbaţii 
obişnuiţi cu astfel de marşuri prin ţinuturile sălbatice, insultele, 
violențele, loviturile pentru a o face să se grăbească, 
momentele în care aluneca şi încerca să o ferească pe fetiţă 
fără să se mai gândească la ea însăşi, cu toţii îşi reprezentau în 
minte aceste scene cumplite. Mars şi-o imagina pe soţia sa 
expusă atâtor suferinţe şi pălea de furie, mârâind printre dinţi: 
— O să-l omor pe Texar! 

De ce nu era deja pe insula Cameral, să dea odată ochii cu 
acel ticălos ale cărui uneltiri mârşave pricinuiseră atâta 
suferinţă familiei Burbank şi care îi răpise nevasta, pe Zermah?! 

Îşi stabiliră locul de popas la extremitatea micului cap din 
partea de nord a lacului. N-ar fi fost deloc prudent să pornească 
la drum în toiul nopţii, pe întuneric, într-o regiune complet 
necunoscută. Aşa că, după ce deliberară, hotârâră să aştepte 
primele licăriri ale zorilor, înainte de a pleca. Riscul de a se 
rătăci prin pădurile dese era prea mare. 

Nici un incident, de altfel, pe timpul nopţii. La ora patru, la 
prima geană de lumină, se dădu semnalul de plecare. Jumătate 
din personal era de-ajuns pentru a căra proviziile şi cele 
necesare campamentului. Negrii puteau, aşadar, să se schimbe 
între ei. Toţi, stăpâni şi slujitori, erau înarmaţi cu carabine Minie, 
încărcate cu un cartuş şi patru şevrotine, şi cu acele revolvere 
Colt atât de folosite de beligeranţi la începutul războiului de 
secesiune. În felul acesta, puteau rezista chiar dacă ar fi fost 
atacați de o ceată de peste şaizeci de seminoli şi, de asemenea, 
l-ar fi putut captura pe Texar, în condiţiile în care ar fi avut de 
înfruntat acelaşi număr de adversari. 

Considerară că cel mai bine era, în măsura în care acest 
lucru devenea posibil, să meargă de-a lungul fluviului. Saint-John 
curgea spre sud, deci în direcţia lacului Okee-cho-bee. Era ca un 
fir întins prin labirintul pădurilor. Puteau să-l urmeze, fără să 
rişte să greşească. 

Nu era deloc greu. Pe malul drept se contura un soi de 
cărare — un adevărat drum de edec ce ar fi putut fi folosit 
pentru remorcarea unei bărci uşoare pe cursul superior al 
fluviului. Mergeau cu paşi repezi, Gilbert şi Mars în faţă, James 


Burbank şi Edward Carrol în spate, administratorul Perry în 
mijlocul negrilor care se schimbau la fiecare oră la căratul 
bagajelor. înainte de a pleca, mâncaseră câte ceva. Să se 
oprească la prânz şi la şase seara ca să mănânce, să se 
oprească pentru popasul de noapte, dacă întunericul nu le mai 
îngăduia să meargă înainte, sau sâ-şi continue drumul dacă li se 
părea posibil să mai străbată încă pădurea: acesta era 
programul adoptat şi avea să fie riguros respectat. 

Mai întâi, au trebuit să ocolească ţărmul oriental al lacului 
Washington, destul de plat şi cu solul destul de nesigur. Apărură 
şi pădurile. Nu erau încă nici atât de dese şi nici atât de întinse, 
pe cât aveau să fie mai târziu. Totul depindea de speciile de 
arbori din care erau formate. 

Într-adevăr, deocamdată nu erau decât nişte păduri de 
campeşi, cu frunze mici şi ciorchini galbeni, al căror miez, de 
culoare maronie, se foloseşte la vopsit; apoi, ulmi mexicani, 
guazumas, cu flori albe, utilizaţi într-o mulţime de feluri în 
gospodărie, ale căror frunze vindecă, se zice, guturaiul cel mai 
rebel — chiar şi rinita. Ici şi colo, creşteau câteva pâlcuri de 
arbori de chinină, care aici sunt doar nişte simple plante 
fosforescente, nu acei copaci magnifici din Peru, ţara lor de 
baştină. în sfârşit, în ronduri largi, fără să fi fost vreodată 
cultivate ştiinţific, flori în culori vii, genţiane, amaryllis, ascle- 
pias, ale cărei ciucuri fini servesc la fabricarea unor ţesături. 
Conform observaţiei unuia dintre cei mai competenţi exploratori 
ai Floridei', toate aceste plante şi flori, „galbene sau albe în 
Florida, capătă în America diverse nuanţe de roşu, de la 
purpuriu până la rozul cel mai pal". 

Spre seară, toţi aceşti arbori dispărură, pentru a face loc 
uriaşei păduri de chiparoşi ce se întinde până la Everglades. 

În ziua aceea, parcurseseră carn douăzeci de mile. Aşa că 
Gilbert îi întrebă dacă nu se simțeau prea obosiţi. 

— Suntem gata de drum, domnule Gilbert, spuse unul dintre 
negri, vorbind în numele camarazilor lui. 

— Nu riscăm să ne rătăcim pe întuneric? remarcă domnul 
Edward Carrol. 

— Deloc, răspunse Mars, pentru că vom continua să mergem 
de-a lungul fluviului. 

— De altfel, adăugă tânărul ofiţer, noaptea va fi luminoasă. 
Cerul e senin. Luna va răsări pe la nouă şi o să apună de-abia 


dimineaţa târziu. Apoi, pădurea de chiparoşi nu este deasă, şi 
este mai puţin întuneric ca în oricare alta. 

A şa că porniră. A doua zi dimineaţa, după ce aveau să 
meargă o bună parte din noapte, mica trupă urma să se 
oprească să mănânce la umbra unuia dintre chiparoşii gigantici 
ce cresc cu milioanele în această parte a Floridei. 

Cine nu a văzut aceste minuni ale naturii nu poate să şi le 
imagineze. O câmpie înverzită, ridicată la o înălţime de peste o 
sută de picioare, susţinută de nişte adevărate trunchiuri de 
arbore, parcă trase la strung, pe care ţi-ar place să mergi. 
Dedesubt, solul e moale şi mlăştinos. Apa bălteşte, şi mişună 
broaştele, brotacii, şopârlele, scorpionii, păianjenii, broaştele 
țestoase, şerpii, păsările acvatice de toate soiurile. Pe deasupra 
trec stoluri de orioli — un fel de granguri cu pene aurii — ca 
nişte stele căzătoare, iar veveriţele ţopăie pe crengi, în vreme 
ce papagalii umplu pădurea cu sporovăială lor asurzitoare, într- 
un cuvânt, un ţinut ciudat, dar dificil de parcurs. 

Trebuiau, aşadar, să studieze cu grijă terenul pe care se 
aventurau. Riscau să se afunde până la subsuori într-una dintre 
numeroasele gropi mocirloase din jur. Totuşi, cu oarecare 
atenţie, profitând de lumina lunii ce se cernea printre crengi, 
reuşeau, de bine, de râu, să o scoată la capăt. 

Fluviul le indica direcţia exactă. Şi asta îi ajuta foarte mult, 
căci toţi aceşti chiparoşi seamănă între ei, cu trunchiurile lor 
cilindrice, deformate, contorsionate, strâmbe şi scobite la bază, 
cu rădăcinile lor lungi ce răvăşesc solul, înălțându-se drepţi ca 
nişte lumânări până la o înălţime de douăzeci de picioare. Sunt 
ca nişte adevărate umbrele, imense şi verzi, cu mânerul 
zgrunţuros, cu tija dreaptă, care, la drept vorbind, nu te apără 
nici de ploaie, nici de soare. 

La adăpostul acestor arbori, o porniră James Burbank şi 
tovarăşii săi, puţin după răsăritul soarelui. Timpul era superb. 
Nici o furtună la orizont. Aşa că nu aveau de ce să se teamă că 
solul s-ar fi putut transforma într-o mlaştină de netrecut. Totuşi, 
erau obligaţi să caute locurile de trecere, din pricina gropilor 
pline cu apă care nu seacă niciodată. Dar, din fericire, de-a 
lungul fluviului, al cărui mal drept este ceva mai ridicat, 
dificultăţile nu aveau să fie atât de mari. în afara albiilor 
râuleţelor ce se varsă în Saint-John, şi pe care trebuiau să le 


ocolească, sau să le treacă prin vad, nu întâlniră nici un obstacol 
serios. 

În ziua aceea, nu dădură peste nici o urmă care să indice 
prezenţa sudiştilor, sau a seminolilor, şi nici a lui Texar şi a 
oamenilor lui. S-ar fi putut ca spaniolul să o fi apucat pe malul 
stâng al fluviului. Nu avea nici o importanţă. Pe un mal sau pe 
celălalt, ajungeai la fel de bine în acea zonă a Floridei de Jos 
menţionată de Zermah în biletul ei. La căderea serii, ceata lui 
James Burbank se opri vreme de şase ceasuri. Apoi, înaintară 
rapid tot restul nopţii. Mărşăluiau în tăcere prin pădurea 
adormită. Nici o adiere de vânt nu tulbura bolta de frunziş. Luna, 
ajunsă deja la jumătatea bolţii, decupa pe sol umbra plasei 
subţiri de ramuri al căror desen se mărea datorita înălţimii 
copacilor. Fluviul de-abia şuşotea în albia sa prea puţin înclinată. 
Era brăzdat de numeroase bancuri de nisip, şi nu le-ar fi fost 
greu să îl traverseze, dacă ar fi fost necesar. 

A doua zi, după un popas de două ore, mica trupă îşi 
reluă, în aceeaşi ordine, drumul spre sud. Din păcate, firul lor 
conducător avea să se rupă în ziua aceea, sau, mai bine zis, 
avea să se termine. într-adevar, Saint-John, deja redus la 
dimensiunile unui firişor de apă, dispăru sub un pâlc de arbori 
de chinină, crescuţi chiar la izvoarele sale. De aici încolo, 
pădurea de chiparoşi acoperea pe trei sferturi linia orizontului. 

În locul acela, se afla un cimitir construit după obiceiul 
locului pentru negrii creștinați care rămăseseră, şi după moarte, 
fideli credinţei catolice. Ici şi colo, cruci modeste, unele de 
piatră, altele de lemn, aşezate pe muşuroaiele de pământ, 
marcau mormintele dintre copaci. Două sau trei morminte 
aeriene, susţinute de crengi mari înfipte în pământ, îşi legănau 
în bătaia vântului cadavrele reduse la starea de schelet. 

— Existenţa unui cimitir, remarcă Edward Carrol, ar putea fi un 
semn că în apropiere se află un sat sau un cătun... 

— Care, desigur, acum nu mai există, replică Gilbert, pentru că 
nu este menţionat pe harta noastră. E un lucru obişnuit în 
Florida ca satele să dispară cu timpul, fie că sunt părăsite de 
locuitori datorită pustietăţii locurilor, fie că sunt distruse de 
indieni. 

— Gilbert, îl întrebă James Burbank, acum că nu mai avem 
fluviul să ne indice direcţia în care trebuie să ne îndreptăm, cum 
vom proceda? 


— Avem busola, tată, răspunse tânărul ofiţer. Oricât de întinsă şi 
de deasă ar fi pădurea, este imposibil să ne rătăcim! 

— Ei, bine, domnule Gilbert! strigă Mars, care, în timpul 
popasurilor, nu putea sta locului. La drum, şi Dumnezeu să ne 
călăuzească! 

O jumătate de milă mai departe de cimitirul negru, mica 
trupă pătrunse iar sub bolta de verdeață şi, ajutându-se de 
busolă, începu să coboare drept spre sud. 

În prima parte a zilei, nici un incident demn de a fi 
semnalat, nu împiedicase bunul mers al acestei campanii de 
cercetare, dar, oare, aşa avea să fie până la sfârşit? îşi vor 
atinge scopul, sau familia Burbank va fi condamnată la 
disperare? Să nu le regăsească pe micuță şi pe Zermah, să le 
ştie pe mâna ticălosului de spaniol ar fi un supliciu de fiecare 
clipă. 

Pe la prânz, se opriră. Ţinând cont de drumul parcurs de la 
lacul Washington, Gilbert aprecie că se aflau la cincizeci de mile 
de lacul Okee-cho-bee. Trecuseră opt zile de când plecaseră din 
Camdless-Bay şi străbătuseră mai bine de trei sute de mile cu o 
rapiditate extraordinară. 

Este adevărat, mai întâi fluviul, aproape până la izvoare, 
apoi pădurea de chiparoşi nu-i puseseră în faţa unor obstacole 
serioase. Absența acelor ploi puternice care ar fi putut face 
nenavigabil cursul lui Saint-John şi ar fi înmuiat terenurile de 
dincolo de el, aceste frumoase nopţi, impregnate de lumina 
superbă a lunii, totul înlesnise călătoria şi îi favorizase pe 
călători. 

In prezent, o distanţă relativ scurtă îi despărţea de insula 
Cameral. Căliţi cum erau de cele opt zile de eforturi constante, 
sperau să-şi atingă ţinta în mai puţin de douăzeci şi patru de 
ore. Atunci vor ajunge la un deznodământ imposibil de prevăzut. 

Totuşi, dacă până acum norocul fusese de partea lor, în a 

doua jumătate a aceleiaşi zile, James Burbank şi tovarăşii săi 
avură toate motivele să se teamă că se aflau în faţa unor 
dificultăţi insurmontabile. 
După prânz, îşi reluaseră marşul în condiţiile obişnuite. Natura 
terenului nu se modificase — băltoace şi numeroase gropi ce 
trebuiau evitate, câteva râuleţe prin care fură obligaţi să treacă, 
cu apa până la genunchi. în general, nu se vedeau siliţi să facă 
ocoluri mari. 


Cu toate acestea, pe la patru dupâ-amiaza, Mars se opri 
dintr-o dată; Când tovarăşii săi îl ajunseră din urmă, le arătă 
nişte urme de paşi întipărite pe sol. 

— Nu există nici o îndoială, spuse James Burbank, că o ceată de 
oameni a trecut de curând pe aici. 

— Şi încă o ceată numeroasă, adăugă Edward Carrol. 

— Din ce parte vin urmele, în ce parte se îndreaptă? întrebă 
Gilbert. lată ce trebuie să constatăm, înainte de a lua o 
hotărâre. 

Ceea ce şi făcură, cu cea mai mare atenţie. 

Cinci sute de yarzi spre vest, urmele erau clare şi puteau 
fi distinse, chiar şi mai departe, dar li se păru inutil să se mai 
țină după ele. Direcţia paşilor demonstra că o ceată de cel puţin 
o sută cincizeci, până la două sute de oameni, după ce părăsise 
litoralul Atlanticului, trecuse de puţină vreme prin această zonă 
a pădurii de chiparoşi. în partea dinspre vest, urmele continuau 
să se îndrepte spre Golful Mexic, traversând, astfel, printr-o 
secantă, peninsula Florida care, la această latitudine, nu atinge 
nici două sute de mile în lăţime. Se putea, de asemenea, 
observa că detaşamentul, înainte de a-şi relua marşul în aceeaşi 
direcţie, făcuse popas chiar în locul în care se aflau în acel 
moment James Burbank şi tovarăşii săi. 

Mai mult, după ce le recomandară însoţitorilor să fie cu 
ochii în patru, Gilbert şi Mars se despărţiră de ei şi porniră 
singuri în cercetare, luând-o un sfert de milă spre stânga prin 
pădure. în felul acesta, putură constata că urmele se îndreptau 
în mod clar spre sud. 

_ După ce se întoarseră la locul de popas, Gilbert spuse: 
— In faţa noastră se află o trupă care înaintează exact pe 
acelaşi drum pe care am venit şi noi de la lacul Washington. 
Sunt înarmaţi, pentru că am descoperit nişte cartuşe pe care le- 
au folosit ca să aprindă focul din care au rămas doar tăciunii 
stinşi. Cine sunt oamenii ăştia? Nu ştiu. Dar e sigur că sunt mulţi 
şi că se îndreaptă spre Everglades. 
— N-o fi o ceată de seminoli nomazi? întrebă Edward Carrol. 
— Nu, răspunse Mars. Urmele arată limpede că sunt americani. 
— Poate soldaţi ai miliției sudiste, îşi dădu cu părerea James 
Burbank. Tare mi-e teamă că aşa este, zise Perry. Par prea mulţi 
ca să fie 
oamenii lui Texar... 


— Dacă nu cumva spaniolul s-a întâlnit cu o bandă de 
susţinători, spuse Edward Carrol. De altfel, nu m-aş mira dacă 
sunt câteva sute. 

— împotriva a şaptesprezece! exclamă administratorul. 

— Eh! Ce contează? strigă Gilbert. Dacă ne atacă, sau va trebui 
să îi atacăm noi pe ei, nu vom da înapoi! 

— Nu! Nu! răspunseră curajoşii lui tovarăşi. 

Entuziasmul lor era cât se poate de firesc, fără îndoială. Şi, 
totuşi, dacă se gândeau mai bine, trebuiau să înţeleagă că o 
asemenea eventualitate nu ar fi fost deloc plăcută pentru ei. 

Cu toate acestea, chiar dacă îşi dădeau seama că nu prea 
aveau nici o şansă, nu îşi pierdură curajul. Dar, să fie atât de 
aproape de ţintă şi să dea peste un asemenea obstacol! Un 
detaşament de sudişti, poate de partizani de-ai lui Texar care 
mergeau să se întâlnească cu acesta la Everglades, spre a 
aştepta acolo clipa potrivită pentru a se reîntoarce în nordul 
Floridei! 

Da! De acest lucru trebuiau să se teamă! îşi dădeau cu toţii 
seama de asta. Aşa că, după primul moment de entuziasm, 
rămaseră tăcuţi, gânditori, uitându-se la tânărul lor comandant 
şi întrebându-se ce ordin avea să le dea. 

Gilbert simţea şi el la fel. Dar, ridicând capul, zise: 

— Înainte! 


X 
ÎNTÂLNIREA 


Da! Trebuiau să meargă înainte. Totuşi, în eventualitatea 
unor evenimente de temut, se vedeau siliți să.ia toate măsurile 
de prevedere necesare. Era indispensabil să cerceteze drumul, 
să pornească în recunoaştere prin hăţişurile pădurii, să fie 
pregătiţi pentru orice. 

Drept care îşi inspectară cu atenţie armele, plasându-se în 
aşa fel, încât să le aibă la îndemână la primul semnal de alarmă. 
Atunci aveau să lase bagajele jos şi să se apere cu toţii. în ceea 
ce priveşte ordinea în care mărşăluiau, aceasta nu fu 
modificată: Gilbert şi Mars continuara să rămână în avangardă, 
la o distanţă mai mare, pentru a preveni orice surpriză. Fiecare 


era gata să-şi facă datoria, deşi toţi aceşti oameni de ispravă 
stăteau acum cu inima strânsă, îngrijoraţi din pricina 
obstacolului ce se interpusese între ei şi ţinta pe care voiau să o 
atingă. 

Nu-şi domoliseră mersul. Totuşi, li se păru mai prudent să 
nu o ia chiar prin locurile în care urmele erau încă proaspete. 
Era mai bine, în măsura în care acest lucru era cu putinţă, să nu 
dea peste detaşamentul care înainta spre Everglades. Din 
păcate, îşi dăduseră seama că va fi destul de dificil, într-adevăr, 
detaşamentul nu mergea în linie dreaptă. Urmele făceau 
numeroase ocoluri la dreapta, la stânga — ceea ce indica o 
oarecare nesiguranţă în mers. Totuşi, direcţia lor principală era 
spre sud. 

Se scurse încă o zi. James Burbank nu întâlnise nici un 
obstacol şi nu fusese obligat să se oprească. Mica lui trupă 
înaintase cu pas întins şi, în mod evident, recuperase din 
distanţa ce o separa de cei din faţa ei. Se vedea după urmele 
ce, de la un ceas la altul, erau tot mai numeroase şi tot mai 
proaspete pe solul acela atât de moale. Nimic nu era mai uşor 
decât să constate câte popasuri făcuseră, fie ca să mănânce — 
şi atunci urmele se încrucişau, indicând un du-te-vino în toate 
sensurile —, fie să se sfătuiască pe ce dmm să o apuce. 

Gilbert şi Mars nu conteneau să cerceteze aceste urme, cu 
cea mai mare atenţie. întrucât puteau afla o mulţime de lucruri 
observându-le, le studiau cu aceeaşi grija ca şi seminolii, atât de 
abili în a descifra cele mai mărunte indicii pe terenurile pe care 
le parcurg atunci când merg la vânătoare sau în vreme de 
război. 

În urma unui astfel de examen aprofundat, Gilbert putu 
afirma categoric: — Tată, avem certitudinea că nici Zermah, nici 
sora mea nu se găsesc în grupul care se află în faţa noastră. 
Cum nu se distinge nici o urmă de copită, dacă Zermah ar fi 
printre ei, cu siguranţă că ar merge pe jos, ducând-o pe sora 
mea în braţe, şi paşii săi ar fi uşor de recunoscut, ca şi cei ai 
micuţei Dy, în timpul popasurilor. Dar nu exista nici o urmă de 
picior de femeie sau de copil. In ceea ce priveşte detaşamentul, 
nu există nici o îndoială că sunt înarmaţi cu arme de foc. În mai 
multe locuri se văd urme de pat de puşcă pe sol. Am remarcat 
chiar că seamănă cu cel al puştilor marinei. Presupun, aşadar, 
că milițiile sudiste au la dispoziţie acest model de armă, altfel ar 


fi inexplicabil. Apoi, şi acest lucru este, din nefericire, cât se 
poate de sigur, trupă este de cel puţin zece ori mai numeroasă 
decât a noastră. Aşa că trebuie să înaintăm cu cea mai mare 
băgare de seamă pe măsură ce ne apropiem de ea! 

Nu aveau altceva mai bun de făcut decât să urmeze cu 
cea mai mare stricteţe recomandările tânărului ofiţer. în ceea ce 
priveşte  deducţiile sale referitoare la cantitatea şi forma 
amprentelor, ele păreau să fie cât se poate de juste. Că nici Dy 
şi nici Zermah nu făceau parte din acest grup, era aproape 
sigur. De aici se putea trage concluzia că nu se aflau pe urmele 
spaniolului. 

Oamenii lui din Golful Negru nu puteau fi nici atât de 
numeroşi, nici atât de bine înarmaţi. Aşadar, erau cât se poate 
de îndreptăţiţi să presupună că era vorba de un detaşament 
puternic al miliției sudiste ce se îndrepta spre regiunile 
meridionale ale peninsulei şi, în consecinţă, spre Everglades, loc 
în care, probabil, Texar ajunsese de o zi, două. 

In concluzie, trupa aceasta reprezenta un real pericol 
pentru tovarăşii lui James Burbank. 

Seara se opriră la marginea unui mic luminiş. Probabil că 
ceilalţi poposiseră şi ei în acest loc cu câteva ceasuri mai 
devreme, după cum arătau grămezile de cenuşă ce de-abia se 
răcise, resturile focului din timpul opririi. 

Hotărâră atunci să pornească la drum doar după apusul 
soarelui. Noaptea se anunţa întunecoasă. Cerul era înnourat, 
luna, aflată în ultimul pătrar, avea să răsară foarte târziu. 
Aceasta le va îngădui să se apropie în condiţii mai bune de 
detaşament. Poate că vor reuşi să îl observe fără să fie zăriţi, şi, 
astfel, îl vor putea ocoli, mistuindu-se în adâncurile pădurii şi 
luându-le-o înainte pentru a se îndrepta spre sud-est, în aşa fel 
încât să ajungă la lacul Okee-cho-bee şi pe insula Cameral mai 
devreme decât acesta. 

Mica trupă, avându-i în continuare pe Gilbert şi Mars drept 
cercetaşi, pomi la drum pe la orele opt şi jumătate, înaintând în 
tâcere pe sub bolta deasă de frunziş, înconjurată de un întuneric 
destul de adânc. Merseră astfel vreme de două ceasuri, căutând 
sâ-şi înăbuşe zgomotul paşilor spre a nu-şi trăda prezenţa. 

Puțin după ora zece, James Burbank opri cu un singur 
cuvânt grupul de negri în fruntea căruia se afla, împreună cu 
administratorul. Fiul lui şi Mars reveniseră rapid lângă ei. 


Nemişcaţi, aşteptau cu toţii explicaţia acestei intempestive 
opriri. 

O primiră imediat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă James Burbank. Ce aţi zărit, Mars şi 
cu tine? 

— O tabără instalată sub copaci, ale cărei focuri se văd încă 
foarte bine. 

— Departe de aici? ceru lămuriri Edward Carrol. 

— La o sută de paşi. 

— l-aţi putut vedea pe cei de acolo? V-aţi dat seama ce fel de 
oameni sunt? 

— Nu, căci focurile au început să se stingă, răspunse Gilbert. 
Dar nu cred că ne-am înşelat când am socotit că sunt peste 
două sute! 

— Dorm, Gilbert? 

— Da, în cea mai mare parte, dar sunt prevăzători. Am văzut 
câteva santinele, cu puşca pe umăr, patrulând printre copaci. 

— Ce-ar trebui să facem? i se adresa Edward Carrol tânărului 
ofiţer. 

— Mai întâi, zise Gilbert, dacă se poate, sâ ne dăm seama cine 
sunt aceşti oameni, înainte de a încerca să-i ocolim. 

— Sunt gata să pornesc în recunoaştere, se oferi Mars. 

— Şi eu sâ te însoțesc, adăugă Perry. 

— Nu, voi merge eu, interveni Gilbert. Nu mă pot bizui decât pe 
mine însumi. 

— Gilbert, spuse James Burbank, nu e nici unul dintre noi care să 
nu fie gata sâ-şi rişte viaţa în interesul tuturor. Dar, ca sâ poţi 
pomi în recunoaştere având o oarecare şansă de a nu fi zărit, 
trebuie să fii singur. 

— Singur mă voi duce. 

— Nu, fiule, îţi cer să rămâi cu noi, zise domnul Burbank. Mars e 
de ajuns. 

— Sunt gata, stăpâne. 

Şi Mars, fără să mai aştepte încă un îndemn, se mistui în 
beznă. 

In timpul acesta, James Burbank şi ai sâi începură să se 
pregătească pentru un eventual atac. Lăsară bagajele pe 
pământ. Cei ce le cărau îşi luară armele. Cu toţii, cu puştile la 
îndemâna, se ghemuiră între trunchiurile copacilor, în aşa fel 


încât să se poată aduna laolaltă într-o clipă, dacă va fi nevoie sâ 
ţină piept împreuna duşmanului. 

Din locul în care «e afla James Burbank, nu se putea zâri 
tabăra. Trebuiau sâ se apropie cu încă cincizeci de paşi pentru 
ca focurile, ce de-abia mai pâlpâiau, sâ devină vizibile. De aceea 
erau siliţi să aştepte întoarcerea metisului, înainte de a lua 
hotărârea cerută de împrejurări. Foarte nerăbdător, tânărul 
locotenent se apropiase la câţiva yarzi de locul de popas. 

Mars înainta cu extremă prudenţă, dezlipindu-se de 
trunchiul unui arbore doar pentru a se lipi imediat de altul. în 
felul acesta, se apropia cu mai puţine riscuri de a fi văzut. Spera 
să ajungă suficient de aproape ca să poată observa modul în 
care era amplasata tabăra, să-şi dea seama cam câţi oameni 
erau şi, mai ales, ce fel de oameni. Nu era deloc uşor. Noaptea 
era întunecoasa, iar focurile aproape câ nu mai dădeau nici o 
lumină. Ca să reuşească, trebuia să se strecoare până la tabără. 
Or, Mars avea destulă îndrăzneală pentru a o face, destulă 
dexteritate pentru a înşela vigilenţa santinelelor care erau de 
pază. 

În vremea asta, metisul câştiga teren. Ca sâ nu fie 

eventual împiedicat în mişcări, nu-şi luase nici puşca, nici 
revolverul. Singura lui arma era securea, căci era bine să evite 
orice împuşcătură şi sâ se apere fără zgomot. 
Curând, curajosul metis ajunse la foarte mică distanţa de unul 
dintre oamenii de pază care, la rândul lui, se afla doar la şapte, 
opt yarzi de tabără. Peste tot era linişte. Evident obosiţi după un 
marş lung, oamenii dormeau adânc. Doar santinelele vegheau la 
postul lor, cu mai multă sau mai puţină vigilenţă — lucru de care 
Mars avea să-şi dea seama imediat. 

Într-adevăr, deşi unul dintre oameni, pe care-l observa 
mai demult, era în picioare, nu făcea nici o mişcare. Puşca i se 
odihnea pe pământ. Rezemat de un chiparos, cu capul în jos, 
pârea gata sâ aţipească. Poate că nu era imposibil să se furişeze 
în spatele lui şi să ajungă, astfel, la marginea taberei. 

Mars se apropie încet de santinelă, când o creangă uscată 
îi trosni sub picior, dându-l de gol. 

Numaidecât, soldatul tresări, înalţă capul, se apleca, privi 
în dreapta, în stânga. 

Văzuse, desigur, ceva, căci îşi înşfacă puşca şi-o sprijini de 
umăr. 


Înainte să apuce să tragă, Mars smulse arma îndreptată 
spre pieptul lui şi dobori santinela la pământ, după care îi 
astupa gura cu mâna sa lata cât o lopata, împiedicându-şi 
adversarul să strige. 

O clipă mai târziu, omul, cu un căluş înfundat în gură, era 
prins ca într-un cleşte în braţe de vigurosul metis şi dus cât ai 
clipi din ochi în luminişul în care se afla James Burbank. 

Celelalte santinele nu simţiră nimic, ceea ce dovedea că 
nu prea erau vigilente. Mars îşi depuse povara la picioarele 
tânărului său stăpân. 
| mediat, grupul de negri se adună în jurul lui James 
Burbank, a lui Gilbert, Edward Carrol şi administratorului Perry. 
Omul, pe jumătate sufocat, nu ar fi putut scoate o vorbă, chiar 
dacă nu ar fi avut căluş. Întunericul nu le îngăduia să îl vadă la 
faţă şi nici sâ-şi dea seama, după uniforma pe care o purta, 
dacă făcea, sau nu parte din miliția sudistă. 

Mars îi scoase batista pe care i-o îndesase în gura, şi 
trebuiră să aştepte sâ-şi vină în fire ca să-l poată interoga. 

— Ajutor! strigă prizonierul, deodată. 
— Nu striga! îi spuse James Burbank, încercând sâ-1 liniştească. 
N-ai de ce sâ te temi de noi! 
— Ce vreţi de la mine? 
— Să ne răspunzi sincer! 
— Asta depinde de întrebările pe care mi le veţi pune, replică 
omul care începuse să-şi recapete aplombul. Mai întâi, sunteţi 
de partea Nordului, sau de partea Sudului? 
— De partea Nordului. 
— Sunt gata să vă răspund. 
Gilbert fu acela care continuă interogatoriul. 
— Câţi oameni, îl întrebă el, numără detaşamentul? 
— Aproape două sute. 
— Şi se îndreaptă...? 
— Spre Everglades. 
— Cine este comandantul tău? 
— Căpitanul Howick! 
— Cum? Căpitanul Howick, unul dintre ofiţerii de pe Wasbahl 
exclamă Gilbert. 
— El însuşi! 
— Detaşamentul acesta este, prin urmare, alcătuit din marinari 
din escadra comandorului Dupont? 


— Da, federali, nordişti, împotriva sclaviei, unionişti! răspunse 
omul, care părea să nu-şi mai încapă în piele de mânaru ce era, 
rostind toate aceste diverse nume sub care era cunoscut 
partidul cauzei drepte. 

Aşadar, în locul trupei miliției sudiste pe care James 
Burbank şi ai săi credeau că o au în faţă, în locul bandei 
partizanilor lui Texar, le soseau prieteni, tovarăşi de arme, şi 
asta într-un moment în care aveau atâta nevoie de ei! 

— Ura! Ura! strigară atât de tare, încât, într-o clipă, toată tabăra 
fu în picioare. 

Aproape imediat, o mulţime de torţe sfâşiară întunericul. Când 
ajunse şi el în luminiş, pe urmele oamenilor săi, înainte de orice 
explicaţie, căpitanul Howick îi strânse mâna tânărului locotenent 
pe care nu se aştepta deloc să-l întâlnească pe drumul spre 
Everglades. 

Nu le trebui multă vreme şi nici nu le fu greu să se 
lămurească. 

— Căpitane, îl întrebă Gilbert, puteţi să îmi spuneţi ce faceţi aici, 
în Florida de Jos? 

— Dragul meu Gilbert, îi răspunse căpitanul Howick, am fost 
trimişi în campanie de comandor. 

— Şi veniţi...? 

— De la Mosquito-lInlet, după ce, mai întâi, am trecut prin New- 
Smyma, localitate din interiorul comitatului. 

— Vă întreb, atunci, căpitane, care este scopul acestei expediţii? 
— Să pedepsim o bandă de partizani sudişti care a atras în 
capcană două dintre şalupele noastre şi să răzbunăm moartea 
bravilor noştri camarazi! 

Şi iată ceea ce povesti căpitanul Howick — fapte pe care 
James Burbank nu avea cum să le cunoască, întrucât se 
petrecuseră la doua zile după plecarea sa din Camdless-Bay. 

Nu am uitat că Dupont, comandorul Dupont primise, la 
vremea aceea, misiunea de a bloca efectiv litoralul. In acest 
scop, flotila sa patrula pe mare de la insula Anastasia, mai jos 
de Saint-Augustine, până la capătul canalului ce desparte 
insulele Bahama de capul Sabie, situat pe coasta meridională a 
Floridei. Dar considera că nu era suficient şi hotărî să hăituiască 
ambarcaţiunile sudiste până pe micile cursuri de apă ce 
străbăteau peninsula. 


În urma acestei hotărâri, o mică escadră compusă din 
două şalupe, la bordul cărora se afla un detaşament de 
marinari, fu trimisa sub comanda a doi ofiţeri care, în ciuda 
efectivului redus, nu ezitară sâ se avânte pe râurile din comitat. 

Or, bandele de sudişti nu-i scăpau din ochi pe federali, aşa 
că şi această acţiune a lor a fost observată. Lăsară şalupele să 
pătrundă în partea sălbatică a Floridei, ceea ce a constituit o 
imprudenţă regretabilă, căci regiunea era ocupată de indieni şi 
de detaşamentele de miliţie. Deznodământul avea să fie tragic: 
şalupele fură atrase într-o ambuscadă lângă lacul Kissimmee, la 
optzeci de mile spre est de capul Malabar, atacate de un număr 
mare de partizani, şi acolo îşi pierdură viaţa cea mai mare parte 
dintre marinari, împreună cu cei doi ofiţeri care comandau 
această funestă expediţie. Supraviețuitorii ajunseră la Mosquito- 
Inlet printr-un adevărat miracol. Imediat, comandorul Dupont 
ordonă să se pornească în urmărirea detaşamentelor de miliţie 
pentru a-i pedepsi pe autorii acestui masacru. 

Aşa că un detaşament de două sute de marinari, sub 
comanda căpitanului Howick, fu debarcat fără întârziere la 
Mosquito-Inlet. Ajunse curând în orăşelul New-Smyma, la câteva 
mile de coastă. După ce obţinu informaţiile care îi erau 
necesare', căpitanul Howick se îndreptă spre sud-est. într- 
adevăr, detaşamentul său înainta spre Everglades, căci acolo 
credea căpitanul că îi va găsi pe cei vinovaţi de masacrul de la 
Kissimmee, şi nu mai aveau mult de mers. 

Acestea erau faptele pe care nu le cunoşteau James 
Burbank şi tovarăşii lui, în momentul în care se întâlniseră cu 
căpitanul Howick în această parte a pădurii de chiparoşi. 

Apoi, între căpitan şi locotenent se încinse o discuţie 
însufleţită, constând într-un schimb rapid de întrebări şi 
răspunsuri legate de tot ceea ce ar fi putut să-i intereseze atât 
în prezent, cât şi în viitor. 

— Mai întâi, spuse Gilbert, aflaţi ca şi noi mergem spre 
Everglades. 

— Şi voi? exclama, foarte surprins, ofiţerul. Ce să faceţi acolo? 
— Urmărim nişte pungaşi, căpitane, ca să-i pedepsim, exact ca 
şi dumneavoastră! 

— Cine sunt pungaşii ăştia? 


— înainte de a vă răspunde, căpitane, îngăduiţi-mi sâ vă pun o 
întrebare. De când aţi plecat din New-Smyrna, împreuna cu 
oamenii dumneavoastră? 

— De opt zile. 

— Şi n-aţi întâlnit nici un grup de sudişti în interiorul 
comitatului? 

— Nici unul, dragul meu Gilbert, răspunse căpitanul Howick. Dar 
am aflat din sursă sigură că unele detaşamente de miliţie s-ar fi 
refugiat în Florida de Jos. 

— Cine comanda detaşamentul pe care îl urmăriţi? îl cunoaşteţi? 
— Perfect, şi ţin să adaug că, dacă reuşim sâ punem mâna pe 
el, domnului Burbank n-o să-i pară deloc râu. 

— Ce vreţi să spuneţi? tresări James Burbank. 

— Vreau să spun că această căpetenie este chiar spaniolul pe 
care Consiliul de Război din Saint-Augustine 1-a achitat recent, 
din lipsă de probe, în afacerea de la Camdless-Bay. 

— Texar? 

Cu toţii îi strigară numele, şi cu câtă uimire, vă daţi 
seama! 

— Cum, exclama Gilbert, Texar este şeful partizanilor în 
căutarea cărora sunteţi? 

— In carne şi oase! El a pus la cale ambuscada de la Kissimmee, 
el este vinovat de masacrul comis de cincizeci de pungaşi de 
aceeaşi teapă, pe care el în persoană i-a condus şi, aşa cum am 
aflat la New-Smyma, s-a refugiat în regiunea Everglades. 

— Şi dacă reuşiţi să îl prindeţi pe ticălos? întrebă Edward Carrol. 
— Va fi împuşcat pe loc, răspunse căpitanul Howick. Este ordinui 
expres al comandorului şi, credeţi-mă domnule Burbank, ordinul 
acesta va fi executat imediat! 

Vă puteţi imagina uşor ce efect avu această dezvăluire 
asupra lui James Burbank, cât şi asupra prietenilor săi. Acum, o 
dată cu aceste întăriri sosite pe neaşteptate, sprijiniți de 
căpitanul Howick şi de cei două sute de marinari ai săi, puteau fi 
siguri că vor reuşi să le elibereze pe micuța Dy şi pe Zermah, că 
vor izbuti să-i captureze pe spaniol şi pe complicii acestuia, că 
aceştia îşi vor primi pedeapsa cuvenită pentru atâtea crime. Aşa 
că vă daţi seama cu câtă căldură îşi strânseră mâna marinarii 
din detaşamentul federal şi negrii aduşi de la Camdless-Bay şi 
ce urale pline de entuziasm izbucniră din toate piepturile! 


Atunci, Gilbert îl puse la curent pe căpitanul Howick cu 
ceea ce îi adusese pe tovarăşii lui şi pe el în sudul Floridei. 
Pentru ei, cel mai important lucru era să le elibereze pe Zermah 
şi pe fetiţă, duse până pe insula Cameral, aşa cum indica biletul 
metisei. In acelaşi timp, căpitanul află câ alibiul invocat de 
spaniol în faţa Consiliului de Război nu avea cum să fie adevărat 
şi că nu-şi puteau da seama cum de reuşise să-l stabilească. 
Dar, întrucât acum trebuia să răspundă atât pentru răpire, cât şi 
pentru masacrul de la Kissimmee, pârea greu de crezut câ Texar 
ar mai putea scâpa de pedeapsa pentru aceste două crime. 

James Burbank, însă, adresându-se căpitanului Howick, 
făcu o observaţie neaşteptată: 

— Aţi putea să-mi spuneţi pe ce dată s-au petrecut faptele 
referitoare la şalupele federale? 

— Cu exactitate, domnule Burbank. Marinarii noştri au fost 
masacrați pe 22 martie. 

— Ei, bine, spuse James Burbank, pe data de 22 martie, Texar 
era încă în Golful Negru şi de-abia se pregătea sâ plece de 
acolo. Atunci, cum ar fi putut să ia parte la un masacru săvârşit 
la două sute de mile distanţă, în apropierea lacului Kissimmee? 
— Ce spuneţi? exclamă căpitanul. 

— Spun câ Texar nu poate fi şeful sudiştilor care v-au atacat 
şalupele! 

— Vâ înşelaţi, domnule Burbank. Spaniolul a fost văzut de 
marinarii care au scăpat din dezastru. Eu însumi i-am interogat 
pe aceşti marinari, şi îl cunoşteau pe Texar pe care-l văzuseră 
cu ochii lor la Saint-Augustine. 

— Nu se poate, căpitane, replică James Burbank. Biletul scris de 
Zermah, bilet ce se află în mâinile noastre, dovedeşte că, pe 
data de 22 măreție, Texar se afla încă în Golful Negru. 

Gilbert îi ascultase fără să îi întrerupă. îşi dădea seama câ 
tatăl său avea dreptate. Spaniolul n-avusese cum să se afle, în 
ziua masacrului, în vecinătatea lacului Kissimmee. 

— La urma urmei, ce importanţă are! zise el, atunci. Există în 
viaţa acestui om întâmplări atât de inexplicabile, încât nici nu 
încerc sâ mi le explic. Pe 22 martie, se afla încă în Golful Negru, 
Zermah ne-o spune. Pe 22 martie, era în fruntea unei cete de 
milițieni, la doua sute de mile distanţă, dumneavoastră ne-o 
spuneţi, conform raportului marinarilor, căpitane. Fie! Dar, ceea 


ce este sigur este că acum se află în Everglades. Or, în patruzeci 
şi opt de ore, vom ajunge la el! 

— Da, Gilbert, îl susţinu căpitanul Howick, şi, fie pentru răpire, 
fie pentru ambuscadă, dacă îl vom împuşca pe ticălosul ăsta, eu 
zic că îl vom împuşca pe drept! La drum! 

Şi acest fapt era absolut de neînțeles, ca atâtea altele 
legate de viaţa particulară a lui Texar. Şi acum era vorba de un 
alibi inexplicabil, de ai fi zis că spaniolul era înzestrat, într- 
adevăr, cu darul de a se dedubla. 

Se va lămuri oare acest mister? Nu putem afirma cu 
certitudine. Oricum, trebuiau să-l prindă pe Texar, şi acesta era 
şi scopul marinarilor căpitanului Howick, uniţi cu tovarăşii lui 
James Burbank. 


XI 
EVERGLADES 


O regiune, totodată, cumplită şi încântătoare, această 
Everglades. Situată în partea meridională a Floridei, se întinde 
până la capul Sabie, punctul extrem al peninsulei. La drept 
vorbind, regiunea aceasta nu este altceva decât o mlaştină 
imensă, aproape la nivelul Atlanticului. Apele se revarsă peste 
ea, răscolite de furtunile din largul oceanului, sau din Golful 
Mexic, amestecându-se cu apele căzute din înaltul cerului, 
adevărate cascade în sezonul hibernal. Din această cauză, 
ţinutul este pe jumătate lichid, pe jumătate solid şi aproape 
imposibil de locuit. 

Fâşii de nisip alb prind ca într-o ramă oglinda întunecată a 
apelor, în care se reflectă doar puzderia de păsări ce zboară la 
suprafaţa lor. Nu sunt bogate în peşti, dar şerpii mişună peste 
tot. 

Nu trebuie să credeţi, totuşi, că regiunea ar fi aridă. Nu, 
pe insule, scăldate de apele nesănătoase ale lacurilor, natura îşi 
reintră în drepturi. Malaria este, dacă putem spune astfel, 
învinsă de mireasma florilor din această zonă. Insulele sunt 
inundate de parfumul a mii de flori ce se deschid scânteind în 
soare ca nişte adevărate nestemate, aşa încât, pe drept cuvânt, 


ţinutul acesta a fost botezat cu poeticul nume de peninsula 
Florida. Astfel, în aceste oaze de sănătate din ţinutul Everglades 
vin să se refugieze indienii nomazi în rarele şi scurtele lor 
momente de răgaz. 

Dacă pătrunzi câteva mile mai adânc în acest teritoriu, 
descoperi o pânză freatică pe o suprafaţă destul de întinsă, lacul 
Okee-cho-bee, situat ceva mai jos de paralela douăzeci şi şapte. 
într-un unghi al acestui lac se află insula Cameral, iar pe această 
insulă se afla bârlogul lui Texar. 

Un ţinut demn de Texar şi de tovarăşii lui! Pe vremea când 
Florida aparţinea încă spaniolilor, aici, mai ales, se refugiau 
răufăcătorii de rasă albă, încercând să scape de mâna justiţiei 
din ţara lor! Amestecaţi cu populaţia indigenă, n-au fost ei 
strămoşii acelor creeks, acelor seminoli, acelor indieni nomazi 
care n-au putut fi învinşi decât în urma unui război lung, crâncen 
şi sângeros, înfrângerea lor, mai mult sau mai puţin definitivă, 
datând de-abia din 1845? _ 

Insula Cameral pare a fi la adăpost de orice agresiune. In 
partea sa orientală, este adevărat, doar un canal îngust o 
desparte de pământul cu adevărat tare, solid, ferm — dacă 
mlaştina ce înconjoară lacul poate fi numită astfel. Canalul 
măsoară o sută de picioare şi-l poţi trece cu o şalandă 
rudimentară. Altă posibilitate nu există. 

Este imposibil să scapi de acolo încercând să-1 traversezi 
înot. Cine ar avea curajul să se avânte în apa mâloasă, plină de 
ierburi lungi, încâlcite şi de reptile? 

Dincolo de canal se înalţă pădurea pe jumătate inundată, 
cu câteva poteci înguste, greu de dibuit. Şi, pe deasupra, ce de 
obstacole: un sol argilos, cleios care ţi se lipeşte de tălpi, 
trunchiuri enorme prăbugşite în calea ta, un miros de mucegai 
care te sufocă! Tot aici cresc plante primejdioase, „phylaceele", 
mai veninoase decât ciulinii, şi, mai ales, o puzderie de „pezize", 
un soi de ciuperci gigantice care, la cea mai mică atingere, 
explodează atât de puternic, de parcă ar fi încărcate cu 
fulmicotân sau cu dinamită. într-o clipă, atmosfera se umple de 
aburi roşiatici. Pulberea de spori ţi se lipeşte de piele şi-ţi 
provoacă o erupție violentă. Este, aşadar, mai prudent să eviţi 
această vegetaţie primejdioasă, aşa cum ai evita cele mai 
primejdioase animale din universul teratologic. 


Sălaşul lui Texar nu era nimic mai mult decât un fost 
wigwam indian, construit din paie amestecate cu lut, aşezat la 
adăpostul unor arbori uriaşi, în partea de răsărit a insulei. 
Acoperit în întregime de verdeață, nu-l puteai zări nici de pe 
malul cel mai apropiat. Cei doi copoi îl păzeau cu aceeaşi 
străşnicie cu care păziseră şi foitul din Golful Negru. Dresaţi 
odinioară să vâneze oameni, ar fi sfâşiat în bucăţi pe oricine s-ar 
fi apropiat de wigwam. 

Aici fuseseră aduse, cu două zile în urmă, Zermah şi 
micuța Dy. Călătoria nu fusese prea obositoare, câtă vreme 
urcaseră pe Saint-John până la lacul Washington, dar, de îndată 
ce pătrunseseră în pădurea de chiparoşi, devenise extrem de 
dificilă, chiar pentru nişte bărbaţi viguroşi, obişnuiţi cu clima 
nesănătoasă şi cu drumurile lungi prin păduri şi prin mlaştini, 
închipuiţi-vă câte avură de îndurat o femeie şi un copil! Zermah 
era, totuşi, puternică, devotată şi curajoasă. O purtase tot 
timpul pe Dy în braţe, care, altfel, n-ar fi rezistat. Zermah se 
târâse în genunchi, numai ca s-o cruţe pe micuță. Aşa că era la 
capătul puterilor atunci când ajunseseră pe insula Cameral. 

Şi acum, după cele ce se întâmplaseră în momentul în 
care Texar şi Squambo o luaseră din Golful Negru, ce speranţe 
mai putea avea? Nu ştia dacă biletul pe care i-l înmânase 
tânărului sclav ajunsese în mâinile lui James Burbank, dar, cel 
puţin, ştia că negrul plătise cu viaţa devotamentul de care 
dăduse dovadă în încercarea de a o salva. Surprins în momentul 
în care vroia să părăsească insula cu destinaţia Camdless-Bay, 
fusese lovit mortal. Şi, atunci, metisa îşi spuse că James 
Burbank nu va şti niciodată ceea ce ea aflase de la bietul negru, 
anume că spaniolul şi oamenii lui se pregăteau să plece pe 
insula Cameral. In aceste condiţii, cum să mai reuşească sâ-i 
dea de urmă? 

Aşadar, Zermah nu mai putea păstra nici o urmă de 
speranţă. Orice şansă de salvare avea să se risipească. Ştia 
destul! De aici nu se putea evada! 

La sosire, micuța era extrem de slăbită. în ciuda grijii 
permanente a lui Zermah, influenţa unui climat potrivnic îi 
zdruncinase grav sănătatea. Palidă, slăbită, ca şi cum ar fi fost 
otrăvită de emanaţiile acestor mlaştini, nu mai avea puterea să 
se ţină pe picioare şi de-abia dacă mai reuşea să îngaime câteva 
vorbe, şi asta doar pentru a întreba de mama ei. Zermah nu mai 


putea să-i spună, aşa cum o făcuse în primele lor zile petrecute 
în fortul din Golful Negru, că o va revedea curând pe doamna 
Burbank, că tatăl, fratele ei, domnişoara Alice, Mars vor fi 
curând alături de ea. Cu inteligenţa ei atât de precoce, parca şi 
mai ascuţită de încercările prin care trecuse în timpul scenelor 
îngrozitoare de pe plantație, Dy îşi dădea seama că fusese 
smulsă din căminul părintesc, că se afla în mâinile unui om râu 
la suflet şi că, dacă nu-i venea nimeni în ajutor, nu va mai 
revedea niciodată plantaţia de la Camdless-Bay. 

Acum, Zermah nu mai ştia ce să îi răspundă şi, în ciuda 
devotamentului ei, vedea cum sărmanul copil se stinge. 

Aşa cum am spus, wigwam-ul era doar o coliba primitivă 
care nu-ţi putea oferi adăpost pe timp de iarna. Atunci, ploaia şi 
vântul ar fi pătruns prin toate crăpăturile. în anotimpul cald, 
însă, care deja începuse să se facă simţit la această latitudine, 
măcar putea sâ-i ferească pe locatari de arşiţa soarelui. 

Wigwam-ul era împărţit în două încăperi de mărimi 
diferite: una, destul de strâmtă, luminată slab, nu comunica 
direct cu exteriorul, ci dădea în cealaltă. Aceasta din urmă avea 
ferestrele orientate spre malul canalului, fiind camera principală. 

Zermah şi Dy fuseseră surghiunite în camera cea mică, 
unde aveau la dispoziţie doar câteva obiecte de toaletă şi un 
aşternut de paie care le slujea drept culcuş. r 
Cealaltă cameră era ocupată de Texar şi de indianul Squambo, 
care nu-şi părăsea niciodată stăpânul. Mobila din această 
încăpere consta dintr-o masă pe care se aflau mai multe 
ulcioare cu rachiu, pahare şi câteva farfurii, dintr-un soi de dulap 
pentru provizii, dintr-un trunchi de copac cioplit grosolan ţinând 
drept loc de scaune şi din două mănunchiuri de iarbă ţinând loc 
de paturi. Focul necesar pentru pregătirea mesei se făcea într-o 
vatra de piatra construită afară, în dosul colibei. Era suficient 
pentru o alimentaţie compusă din came uscată, din vânatul cu 
care un vânător se putea aproviziona cu uşurinţă şi din belşug 
pe insulă, din legume şi fructe aproape sălbatice, în sfârşit, atât 
cât să nu mori de foame. 

In ceea ce priveşte sclavii, în număr de şase, pe care 
Texar îi adusese din Golful Negru, ei dormeau afară, împreună 
cu cei doi câini şi, ca şi aceştia, păzeau wigwam-ul, singurul lor 
acoperiş fiind crengile arborilor uriaşi împletite deasupra 
capetelor lor. 


Totuşi, încă din prima zi, Dy şi Zermah fura lăsate să se 
plimbe libere. Nu au fost închise în camera lor, doar se aflau pe 
insula Cameral! Se mulţumiră numai sâ le supravegheze — 
măsură de prevedere, de altfel, inutilă, căci era imposibil să 
traversezi canalul, fără să te foloseşti de şalanda pe care unul 
dintre negri o păzea în permanenţă. In vreme ce o plimba pe 
micuță, Zermah îşi dădu seama imediat câte greutăţi ar fi avut 
de întâmpinat, dacă ar fi încercat sâ evadeze. 

În ziua aceea, dacă Squambo nu o pierdu o clipă din ochi, 
în schimb, metisa nu îl văzu deloc pe Texar. Dar, când se 
înnopta, auzi şi vocea spaniolului. Schimbă câteva vorbe cu 
Sguambo, recomandându-i o supraveghere severă. Şi, curând, 
în afara metisei, toată lumea din wigwam adormi. 

Până atunci, trebuie s-o spunem, Zermah nu reuşise să 
scoată o vorbă de la Texar. Urcând pe firul apei spre lacul 
Washington, încercase în zadar să-l facă să spună ce are de 
gând cu micuța Dy şi cu ea, trecând de la rugăminţi la 
ameninţări. 

În timp ce îi vorbea, spaniolul se mulţumi să o fixeze cu 
ochii lui reci şi răi. Apoi, ridicând din umeri, făcu gestul unui om 
care s-a săturat să tot fie pisat la cap şi nu catadicsi să-i 
răspundă. 

Dar Zermah nu era femeia care să se dea bătută. Ajunsă 
pe insula Cameral, luă hotărârea sâ vorbească din nou cu Texar, 
să-l implore să-i fie milă, dacă nu de ea, cel puţin de nefericita 
fetiţă, sau, dacă nu reuşea astfel, să încerce să-i stârnească 
interesul material. 

Ocazia se ivi. 

A doua zi, în vreme ce micuța dormea, Zermah se 
îndreptă spre canal. Texar se plimba pe mal. Tocmai le 
poruncea sclavilor conduşi de Squambo să taie vegetaţia 
acvatica ce făcea destul de dificilă circulaţia barjei. 

În timp ce curăţau canalul, negrii băteau apa cu nişte 
prăjini lungi, pentru a speria reptilele ale căror capete se iţeau 
ici şi colo. 

O clipa mai târziu, când Squambo plecă de lângă stăpânul 
lui, iar acesta se pregăti să se îndepărteze, Zermah îi ieşi drept 
în faţă. 

Texar o lăsa să se apropie şi, când metisa ajunse lângă el, 
se opri. 


— Texar, îi zise Zermah, cu multă hotărâre în glas, trebuie să îţi 
vorbesc. Va fi, desigur, pentru ultima oară, şi, de aceea, te rog 
să mă asculţi. 

Spaniolul, ocupat să îşi aprindă o ţigară, nu îi răspunse. 
Aşa că, după ce aşteptă câteva clipe, Zermah continuă astfel: 
—Texar, vrei să-mi spui, în sfârşit, ce ai de gând să faci cu Dy 
Burbank? Nici un răspuns. 
— N-o să încerc să te înduioşez în ceea ce mă priveşte. Soarta 
mea nu are importanţă. Dar e vorba de copilul acesta a cărui 
viaţă este în pericol şi care îţi va scăpa în curând... 

In faţa acestei afirmaţii, Texar făcu un gest care arăta că 
nu credea o iotă din ceea ce i se spunea. 
— Da, curând. Dacă nu prin fugă, atunci prin moarte! 
După ce sufla alene fumul ţigării, spaniolul catadicsi să îi 
răspundă: 
— Da de unde! în câteva zile, fetiţa se va însănătoşi. Îi trebuie 
doar puţină odihnă, şi mă bizui pe tine, Zermah, că vei şti să o 
îngrijeşti în aşa fel încât odorul mamei să nu păţească nimic. 
— Nu va fi aşa, Texar. îţi repet, în scurtă vreme copilul se va 
prăpădi, şi moartea lui nu îţi va fi de nici un folos. 
— Cum adică de nici un folos, când o ţin departe de mama ei 
care este pe moarte, de tatăl, de fratele ei care sunt disperaţi! 
— Fie! Te-ai răzbunat, Texar, dar, crede-mă, ai fi mult mai 
avantajat dacă ai reda-o familiei, decât să o ţii aici. 
— Ce vrei să spui? 
— Vreau să spun câ i-ai făcut să sufere destul... Acum, trebuie 
să acţionezi în interesul tău... 
— În interesul meu... 
—Bineînţeles, Texar, îi răspunse Zermah, însufleţindu-se. 
Plantaţia de la Camdless-Bay a fost devastată. Doamna Burbank 
este pe moarte, poate chiar moartă în momentul în care îţi 
vorbesc, fiica ei a dispărut, iar tatăl ei încearcă în zadar să-i dea 
de urmă. Toate aceste crime tu le-ai comis, Texar, eu ştiu asta! 
Am tot dreptul să ţi-o spun în faţa! Dar, ai grijă! într-o bună zi, 
toate crimele astea vor fi descoperite. Ei, bine, gândeşte-te la 
pedeapsa care te aşteaptă. Da! Este în interesul tău să ai milă. 
Nu vorbesc pentru mine, biata femeie pe care soţul ei nu o va 
mai găsi atunci când se va întoarce. Nu! lţi vorbesc doar pentru 
această sărmană micuță care va muri. Ţine-mă pe mine 
prizoniera, dacă asta vrei, dar dâ-i drumul fetiţei, las-o să se 


întoarcă la Camdless-Bay, las-o să se întoarcă acasă la mama ei. 
Nu ţi se va mai cere niciodată socoteală pentru ceea ce ai fâcut. 
Trecutul tău va fi uitat cu desăvârşire. Şi chiar, dacă vei cere 
libertatea micuţei, îţi va fi plătită cu aur. Dacă îţi vorbesc astfel, 
Texar, daca îţi propun acest schimb, o fac pentru că îi cunosc 
prea bine pe James Burbank şi pe ai săi şi ştiu ce se petrece în 
sufletul lor. Ştiu că şi-ar da fără nici o părere de rău toata 
averea, numai să-şi salveze copilul. Jur în faţa lui Dumnezeu câ 
vor respecta promisiunea pe care ţi-o face sclava lor. 

— Sclava lor? exclamă, ironic, Texar. Nu mai există sclavi la 
Camdless-Bay! 

— Ba da, Texar căci, pentru a rămâne lângă stăpânul meu, nu 
am acceptat să fiu liberă! 

— Nu mai spune, Zermah, nu mai spune! Ei, bine, dacă nu ţi-e 
silă să fii sclavă, cred că ne vom înţelege. Acum şapte, opt ani, 
am vrut să te cumpăr de la prietenul meu Tickbom. Am oferit 
pentru tine, numai pentru tine, o sumă considerabilă, şi mi-ai fi 
aparţinut încă de atunci, dacă n-ar fi apărut James Burbank. 
Acum, te am şi te voi păstra. 

— Fie! Voi fi sclava ta. Dar, copilul? Vei înapoia copilul? 

— Fiica lui James Burbank? replica Texar, cuprins de cea mai 
violenta urâ. Să i-o dau înapoi tatălui ei? Niciodată! 

— Ticâlosule! strigă Zermah, copleşită de furie. Ei, bine, dacă nu 
tatăl ei, atunci Dumnezeu va fi acela care ţi-o va smulge din 
mâini. 

Un rânjet şi o ridicare din umeri fură singurul răspuns al 
spaniolului, între timp, îşi răsucise o altă ţigară pe care şi-o 
aprinse pe îndelete de la mucul celei de dinainte, după care se 
îndepărtă urcând pe malul canalului fără ca măcar să-i mai 
arunce o singura privire lui Zermah, de parcă aceasta nici nu ar 
mai fi existat pentru el. 

Dacă ar fi avut o armă, cu siguranţă că metisa l-ar fi ucis 
ca pe o fiară sălbatică, chiar dacă, după aceea, ar fi fost, la 
rândul ei, omorâtă de Squambo. Dar aşa, nu putea face nimic. 
Nemişcată, se uita la sclavii ce munceau pe mal. Nici o faţă cât 
de cât mai prietenoasă, doar figuri sălbatice, chipuri de brute 
care nu aveau nimic omenesc în ele. Se întoarse în wigwam 
pentru a-şi relua rolul de mamă lângă copilul ce o chema cu glas 
sfârşit. 


Zermah încercă să o mângâie pe sărmana micuță făptură, 
luând-o în braţe. Sărutările ei îi mai aduseră puţin sânge în 
obraji. O duse afară, lângă focul ce ardea în vatra din dosul 
colibei şi îi pregăti o băutură caldă. îi acorda toate îngrijirile pe 
care i le putea da în împrejurările în care se aflau. Dy îi mulţumi 
cu un surâs... Şi ce surâs!... Mai trist decât o lacrimă! 

Zermah nu-l mai revăzu pe spaniol toată ziua. De altfel, 
nici nu-l mai căută. La ce bun? Acesta nu şi-ar fi schimbat 
atitudinea, şi amândoi n-ar fi făcut altceva decât sâ se certe din 
nou, aruncându-şi vorbe grele. Singurul rezultat ar fi fost că 
situaţia prizonierelor s-ar fi înrăutățit şi mai mult. 

Într-adevăr, dacă până acum, de la venirea pe insula 
Cameral, fuseseră cruţate de brutalităţi, avea toate motivele să 
se aştepte la tot ce era mai rău din partea unui astfel de individ. 
Era suficient un acces de furie, ca spaniolul să se dezlănţuie şi 
să devină extrem de violent. Omul acesta fără suflet nu ştia ce 
este mila şi, dacă nici perspectiva de a fi bogat şi liber nu-l 
făcuse să-şi domolească ura, Zermah trebuia sâ renunţe la orice 
speranţă în ceea ce priveşte viitorul. Cât despre oamenii lui 
Texar, indianul Squambo, sclavii, cum sa le ceară să fie mai 
umani decât stăpânul lor? Ştiau cu toţii ce soartă îl aştepta pe 
acela ce i-ar fi arătat măcar un dram de simpatie. Nici din partea 
lor nu putea nădăjdui la nimic bun. Trebuia sâ se descurce 
singură. Aşa că se hotărî să fugă chiar în noaptea aceea. 

Dar, în ce mod? Cum să treacă de brâul de apă ce 
încingea insula Cameral? Chiar daca în faţa wigwam-uM canalul 
era mai strâmt, nu putea, totuşi, să îl străbată înot. Rămânea, 
aşadar, o singură soluţie: sâ pună mâna pe şalandă pentru a 
încerca sâ ajungă pe celălalt mal. 

Se însera, apoi se lăsă noaptea care se anunţa deosebit 
de întunecoasa, urâtă chiar, căci începuse să plouă, şi vântul 
ameninţa să se abată asupra insulei. 

Dacă era imposibil ca Zermah sâ iasă din wigwam pe uşa 
de la camera principală, poate că nu avea să-i fie prea greu să 
facă o gaură în peretele de pământ şi sâ treacă prin ea, 
împreuna cu Dy. Odată ajunsă afară, avea sâ vadă ce are de 
facut. 

Pe la ora zece, din exterior nu se mai auzea decât 
şuieratul vântului. Texar şi Squambo dormeau. Câinii, ghemuiţi 
în cine ştie ce tufiş, nu se mai învârteau în jurul colibei. 


Momentul era favorabil. 

În vreme ce Dy se odihnea pe culcuşul de iarbă, Zermah 
începu să scobească încetişor peretele lateral al wigwam-ului 
înlăturând pământul şi stuful din care era compus. 

După un ceas, gaura nu era încă destul de largă pentru ca 
micuța şi ea să se poată strecura pe acolo, aşa că se pregăti sâ 
continue să sape în perete, când un zgomot o făcu sâ se 
oprească brusc. 

Zgomotul venea de undeva, din bezna de afara. Câinii 
începură să latre, dând de veste câ cineva umbla prin preajma. 
Texar şi Squambo, sculaţi din somn, se năpustiră pe uşă. 

Atunci se auziră voci. Era limpede câ un grup de oameni 
sosise pe malul opus. Pentru moment, Zermah trebuia să 
renunţe la orice încercare de a evada. 

Ascultă, cu urechile ciulite. Ce se întâmpla? Providența se îndura 
de ea? îi trimitea un ajutor la care nici nu mai spera? 

Îşi dâdu seama imediat câ nu era aşa. Ar fi fost o lupta, 
noii sosiți ar fi atacat, încercând sâ treacă canalul, iar oamenii 
lui Texar s-ar fi apărat! S-ar fi auzit strigăte, împuşcaturi! Nimic 
din toate astea. Mai degrabă, soseau întăriri 
pe insula Cameral. 

O clipă mai târziu, Zermah văzu două persoane intrând în 
wigwam. Spaniolu! era însoţit de altcineva, nu de Squambo, căci 
glasul indianului se mai auzea încă afara, dinspre canal. 

Doi bărbaţi, totuşi, erau în cameră. începură să vorbească 
în şoapta, după care se întrerupseră. 

Unul dintre ei, cu un felinar în mână, se îndreptă spre 
odaia lui Zermah. Aceasta abia avu timp să se arunce pe 
culcuşul de iarbă, în aşa fel încât să ascundă gaura făcută în 
peretele lateral. 

Texar — căci el era — întredeschise uşa, aruncă o privire 
înăuntru şi o văzu pe metisă întinsă lângă fetiţă. Amândouă 
păreau cufundate într-un somn adânc. Atunci, se retrase. 

Zermah îşi reluă locul în spatele uşii închise. 

Dacă nu putea să vadă nimic din ceea ce se întâmpla în 
încăperea alăturată, nici să-l zărească pe interlocutorul lui 
Texar, putea sa audă. Şi iată ce auzi. 


XII 


CE AUDE ZERMAH 


— Tu, pe insula Cameral? 

— Da, de câteva ceasuri. 

— Te credeam la Adamsville, în vecinătatea lacului Apopka. 

— Eram, acum opt zile. 

— Şi de cc-ai venit? 

— Am fost nevoit. 

— Ştii că nu trebuia să ne întâlnim niciodată în altă parte decât 
în Golful Negru, şi doar atunci când mă înştiinţai din vreme! 

— ţi repet, am fost nevoit să plec în grabă şi să mă refugiez în 
mlaştini. 

— De ce? 

— O să afli. 

— Nu rişti să ne dai de gol? 

— Nu! Am ajuns noaptea, şi nici unul din sclavii tăi nu a putut să 
mă vadă. 

Dacă, până acum, Zermah nu înţelegea nimic din această 
conversaţie, nici măcar nu ghicea cine putea fi oaspetele sosit 
pe neaşteptate în toiul nopţii. Erau cu siguranţă, în odaia vecină, 
doi oameni care vorbeau, şi aveai, totuşi, impresia că un singur 
om întreabă şi răspunde. Aceleaşi inflexiuni ale vocii, aceeaşi 
sonoritate. Ai fi zis că toate aceste cuvinte ies din aceeaşi gură. 
Zermah încerca în zadar să zărească ceva printr-o crăpătură a 
uşii. Slab luminată, încăperea rămânea într-un semiîntuneric 
care nu-ţi îngăduia să distingi nici cel mai mărunt obiect. Aşa că 
metisa fu obligată să se limiteze la a surprinde cât mai mult din 
această conversaţie care putea li de maximă importanţă pentru 
ea. 

După un moment de tăcere, cei doi continuarâ discuţia. 
Evident, Texar fu acela care puse această întrebare: 

— Ai venit singur? 

— Nu, câţiva partizani de-ai noştri m-au însoţit pânâ în 
Everglades. 

— Câţi sunt? 

— Cam patruzeci. 

— Nu ţi-e teamă că s-ar putea să afle ceea ce noi am ţinut 
ascuns atâta vreme? 


— Deloc, n-o să ne vadă niciodată împreună. Când vor părăsi 
insula Cameral, nu vor şti nimic şi nimic nu se va schimba în 
viaţa noastră! 

In clipa aceea, lui Zermah i se păru că aude sunetul făcut atunci 
când doi oameni bat palma. 

Apoi, conversaţia fu reluată în următorii termeni: 

— Ce s-a mai întâmplat după ocuparea Jacksonville-ului? 

— Un lucru destul de grav. Ştii că Dupont a cucerit Saint- 
Augustine? 

— Da, ştiu, şi tu, la rândul tău, ştii de ce trebuie să ştiu! 

— Intr-adevăr! Povestea trenului de la Fernandina a picat la 
tanc. în felul ăsta ai avut un alibi ce i-a obligat pe cei din 
Consiliu să te achite! 

— Şi nu aveau deloc chef să o facă! La naiba! Nu e prima oară 
când scăpăm astfel. 

— Şi nu va fi nici ultima. Dar poate nu ai aflat în ce scop au 
ocupat federalii Saint-Augustine. Nu atât pentru a cuceri 
capitala comitatului Saint-John, cât pentru a organiza blocada pe 
coasta Atlanticului. 

— Am auzit. 

— Ei, bine, supravegherea coastei de la gurile lui Saint-John 
până la insulele Bahama, asta nu i s-a părut suficient lui Dupont 
care a vrut să meargă pe urmele contrabandei de război şi în 
interiorul Floridei. Aşa că s-a hotărât să trimită două şalupe cu 
un detaşament de marinari, comandaţi de doi ofiţeri din 
escadră. Ştiai ceva despre asta? Nu. 

— Dar pe ce dată ai plecat din Golful Negru? La câteva zile după 
achitarea ta? 

— Da! Pe 22 ale lunii acesteia. 

— Într-adevăr, toate astea s-au întâmplat pe 22. 

Trebuie spus că nici Zermah nu avea cum să ştie de 
capcana de la Kissimmee, despre care căpitanul Howick îi 
vorbise lui Gilbert Burbank, atunci când se întâlniseră în pădure. 

Află, aşadar, atunci, o dată cu spaniolul, cum, după ce 
şalupele fuseseră incendiate, doar doisprezece marinari 
scăpaseră cu viaţă şi reuşiseră cu greu să ajungă înapoi la 
comandorul Dupont, înştiinţându-l în legătură cu acest 
dezastru. 

— Bravo! Bravo! exclamă Texar. lată o revanşă admirabilă 
pentru ocuparea Jacksonville-ului, şi tare bine ar fi sâ mai 


atragem câţiva din blestemaţii ăştia de nordişti prin coclaurile 
astea. Le-ar rămâne oasele pe-aici! 

— Da, bine-ar fi, încuviinţă plin de entuziasm celălalt, mai ales 
dacă s-ar aventura prin mlaştini, până la Everglades. Şi cu 
siguranţă că îi vom vedea curând. 

— Ce vrei să spui? 

— Că Dupont ajurat sâ răzbune moartea ofiţerilor şi marinarilor 
lui. Aşa că a trimis un alt detaşament de marinari în comitatul 
Saint-John. 

— Federalii vin spre noi? 

— Da, dar mai numeroşi, mai bine înarmaţi, şi cu ochii-n patru, 
temându-se de încă o ambuscadă. 

— L-ai întâlnit? 

— Nu, căci, de data asta, partizanii noştri nu sunt pregătiţi 
pentru o asemenea lupta şi a trebuit să ne retragem. Dar, 
retrăgându-ne, îi aducem încoace, încetul cu încetul. Atunci 
când vom aduna detaşamentele de miliţie răspândite prin 
preajmă, îi vom ataca, şi nu va scăpa nici unul cu viaţă! 

— De unde au plecat? 

— Din Mosquito-inlet. 

— Pe unde vin? 

— Prin pădurea de chiparoşi. 

— Unde ar putea fi în clipa asta? 

— La cam patruzeci de mile de insula Cameral. 

— Bine, zise Texar. Trebuie să-i lăsam sâ meargă spre sud, iar în 
vremea asta sâ adunam detaşamentele de miliţie, fără sâ mai 
pierdem nici măcar o zi. 

Daca vom fi nevoiţi, mâine vom pleca spre canalul din Bahama, 
ca sâ ne refugiem acolo... 

— lar de acolo, daca vom fi încolţiţi înainte de a-i putea strânge 
pe milițieni, ne vom putea retrage în insulele engleze! 

Diversele subiecte atinse pe parcursul acestei conversații 
erau de cel mai mare interes pentru Zermah. Daca Texar se 
hotăra sa parăsească insula, le va lua pe prizoniere cu el, sau le 
va lâsa aici sub paza lui Squambo? In acest din urma caz, era 
mai convenabil sâ încerce så evadeze de-abia după plecarea 
spaniolului. Poate că atunci va putea acţiona cu mai multe 
şanse de succes. Şi apoi, s-ar fi putut ca detaşamentul federal, 
care în acel moment parcurgea Florida de Jos, să ajungă pe 
malul lacului Okee-cho-bee, în vecinătatea insulei Cameral. 


Dar speranţele metisei se spulberară imediat. 

Într-adevăr, la întrebarea care îi fu pusa în legătură cu 
ceea ce intenţiona să facă în ceea ce le priveşte pe Zermah şi 
pe Dy, Texar răspunse fără să şovăie: 

— Le voi lua cu mine, dacă e nevoie, până la insulele Bahama. 
— Fetiţa va putea suporta oboseala unei noi calatorii? 

— Da! Răspund de asta, şi, de altfel, Zermah va şti cum s-o 
cruţe de oboseală pe drum! 

— Totuşi, dacă nu va rezista şi va muri? 

— Mai bine s-o văd moartă, decât să o duc înapoi la tatăl ei! 

— Ah! îi urăşti de moarte pe cei din familia Burbank! 

— Tot atât cât îi urăşti şi tu! 

Zermah simţea că nu se mai poate stăpâni şi fu pe 
punctul de a împinge uşa pentru a se afla faţă-n faţa cu cei doi 
bărbaţi atât de asemănători unul cu altul, nu numai în ceea ce 
priveşte vocile, dar şi prin pornirile lor rele, prin lipsa absolută 
de conştiinţă şi de inimă. Reuşi, totuşi, să se stăpânească. Era 
mai bine să aştepte pânâ la ultimele vorbe rostite de Texar şi de 
complicele lui. Poate că, odată discuţia încheiata, se vor culca. 
Atunci va avea timp să evadeze, căci trebuia neapărat să o facă 
înainte de a pomi spre Bahama. 

Evident, spaniolul se afla în situaţia aceluia care are o 
mulţime de lucruri de aflat de la cel care îi vorbea. Continua, 
aşadar, să-l iscodească. 

— Ce mai e nou în Nord? îl întrebă el. 

— Nimic foarte important. Din nenorocire, se pare că federalii 
sunt în avantaj, şi ne putem teme că, de data asta, cauza pentru 
care se lupta cei din Sud este definitiv pierdută. 

— Ei, nu mai spune! exclamă, ironic, Texar. 

— De fapt, noi nu suntem nici de partea celor din Sud, nici de 
partea celor din Nord, zise celălalt. 

— Nu, ceea ce ne interesează pe noi, în vreme ce cele doua 
părţi se luptă pe viaţă şi pe moarte, este să fim în tabăra celor 
care pot câştiga mai mult. 

Vorbind astfel, Texar îşi dezvăluia adevărata fire şi 
adevăratele intenţii. Să pescuiască în apele tulburi ale războiului 
civil, asta era tot ceea ce voiau cei doi. 

— Dar, adaugă el, ce s-a petrecut mai deosebit în Florida în 
ultimele opt zile? 


— Nimic despre care să nu fi aflat şi tu. Stevens este deja 
stăpân peste fluviu până la Picolata. 
— Şi nu ţi se pare că vrea să urce pe firul apei până dincolo de 
această localitate!'? 
— Nu, canonierele stau pe loc şi nu par să aibă de gând să o 
pornească spre sudul comitatului. De altfel, cred că nu vor mai 
râmâne mult timp acolo, şi, în cazul acesta, fluviul va aparţine 
din nou în întregime confederaţilor! 
— Ce vrei să spui? 
— Se zvoneşte că Dupont intenţionează să părăsească Florida, 
lăsând doar două, trei vapoare pentru blocarea coastelor. 
— Crezi că este posibil'? 
— lţi repet, aşa se spune şi, dacă este adevărat, Saint-Augustine 
va fi evacuat în curând. 
— Şi Jacksonville? 
— Şi Jacksonville. 
— La naiba! Asta înseamnă că voi putea să mă întorc, că voi 
putea să formez din nou comitetul, că voi putea să-mi reiau 
locul pe care l-am pierdut din pricina federalilor! Ah! Nordişti 
blestemaţi, să pun eu din nou mâna pe putere şi o să vedeţi voi 
cum mă voi folosi de ea! 
— Bine zis! 
— Şi, dacă James Burbank, dacă familia lui n-au plecat încă din 
Camdless-Bay, dacă n-au fugit încă, de data asta n-o să mai îmi 
scape! 
— Sunt de acord cu tine! Tot ceea ce ai suferit tu din cauza 
familiei acesteia am suferit şi eu! Ce vrei tu vreau şi eu! Pe cine 
urăşti tu urăsc şi eu! Amândoi nu suntem decât... 
— Da! O singură fiinţă! îl completă Texar. 
Conversaţia se întrerupse o clipă. Clinchetul paharelor îi 
dădu de veste lui Zermah că Texar şi „celălalt" beau împreună. 
Zermah era îngrozită. După cele ce spuneau, se părea că 
cei doi aveau o parte egală de vină în legătură cu crimele 
comise în ultima vreme în Florida şi îndeosebi împotriva familiei 
Burbank. După ce îi ascultă încă o jumătate de ceas, metisa se 
convinse că, într-adevăr, aşa stăteau lucrurile. Află o mulţime de 
detalii din viaţa stranie a spaniolului. Şi mereu aceeaşi voce 
care punea întrebările şi dădea răspunsurile, de parcă Texar ar 
fi vorbit singur în odaia alăturată. Era aici un mister pe care 
metisa ardea de nerăbdare sâ-l descopere. Dar, cu siguranţă 


că, dacă ar fi bănuit că Zermah aflase o parte din secretele lor, 
ticăloşii aceştia nu ar fi stat o clipă pe gânduri şi ar fi ucis-o! Şi 
ce soartă o aştepta pe biata micuță, dacă Zermah nu ar mai fi 
fost lângă ea? 

Era ora unsprezece noaptea. Vremea continua să fie 
urâtă. Vântul şi ploaia se dezlănţuiau fără încetare. Desigur că 
Texar şi tovarăşul său nu aveau nici un chef să iasă pe o astfel 
de vreme. Urmau sâ-şi petreacă noaptea în wigwam. îşi vor 
pune doar a doua zi planurile în aplicare. 

Şi Zermah nu mai avu nici o îndoială în această privinţă, 
atunci când îl auzi pe complicele lui Texar — el părea să fie — 
întrebând: 

— Ei, bine, cum facem? 

— VUite-aşa o să facem, răspunse spaniolul. Mâine dimineaţă 
vom merge cu oamenii noştri în recunoaştere în jurul lacului. 
Vom cerceta pădurea de chiparoşi pe o întindere de două, trei 
mile, trimiţându-i înainte pe cei care o cunosc bine, în special pe 
Squambo. Dacă nu există nici un indiciu că detaşamentul 
federal se află în apropiere, ne vom întoarce şi vom aştepta 
până în momentul în care va trebui să batem în retragere. Dacă, 
dimpotrivă, există semne că suntem în pericol, atunci îmi voi 
strânge oamenii şi o voi duce pe Zermah până la canalul 
Bahama. în ceea ce te priveşte, tu vei aduna trupele de milițieni 
împrăştiate în Florida de Jos. 

— Am înţeles, răspunse celălalt. Mâine, în timp ce tu vei pomi în 
recunoaştere, eu mă voi ascunde în pădurea de pe insulă. Nu 
trebuie să fim văzuţi împreună! 

— Bineînţeles! strigă Texar. Să ne ferim ca dracul de tămâie de 
o asemenea imprudenţă. Ar însemna să dezvăluim secretul 
nostru! Aşa că nu ne vom revedea decât în noaptea următoare, 
tot aici, în wigwam. Şi chiar dacă voi fi silit să plec în timpul zilei, 
nu vei părăsi insula decât după plecarea mea. în cazul ăsta, ne 
vom întâlni în preajma capului Sabie. 

Zermah îşi dădu seama câ nu mai putea spera să fie 
eliberată de federali. 
într-adevăr, dacă, în timpul zilei, va descoperi câ detaşamentul 
se află în apropiere, spaniolul va părăsi insula împreună cu 
prizonierele! 


Pentru a se salva, metisa nu se putea bizui decât pe ea 
însăşi, oricât de mari ar fi fost pericolele pe care le presupunea 
o evadare atât de dificilă, dacă nu chittr aproape imposibilă. 

Şi, totuşi, cu cât curaj ar fi încercat să fugă, dacă ar fi ştiut 
câ James Burbank, Gilbert, Mars şi câţiva dintre prietenii ei de 
pe plantație porniseră la drum ca s-o smulgă din mâinile lui 
Texar, câ aflaseră din biletul ei încotro să-şi îndrepte cercetările, 
că domnul Burbank urcase deja pe Saint-John, dincolo de lacul 
Washington, că străbătuseră o mare parte din pădurea de 
chiparoşi, că mica trupă de la Camdless-Bay se alăturase 
detaşamentului condus de căpitanul Howick, că Texar, chiar 
Texar era căutat ca fiind acela care pusese la cale ambuscada 
de la Kissimmee, câ, daca avea să fie prins, urma să fie 
împuşcat, fără nici o judecată! 

Dar Zermah nu avea de unde sâ ştie toate astea. Nu se 
mai aştepta la nici un ajutor... Era ferm hotărâtă să rişte totul 
pentru a fugi de pe insula Cameral. 

Trebuia, totuşi, să mai întârzie cu douăzeci şi patru de ore 

punerea în aplicare a planurilor ei, deşi noaptea, foarte 
întunecoasă, era cât se poate de potrivită pentru o evadare. 
Sclavii nu se adăpostiseră sub copaci, ci se aciuiseră în jurul 
colibei. Îi auzeai umblând pe mal, fumând sau discutând. Or, 
dacă tentativa ei ar fi eşuat, daca planul ei ar fi fost descoperit, 
Zermah s-ar fi aflat într-o situaţie şi mai rea, expunându-se 
violenţelor lui Texar. 
De altfel, poate că în timpul zilei i se va ivi o ocazie mai bună de 
a evada. Nu spusese spaniolul că toţi oamenii lui, inclusiv 
Squambo, îl vor însoţi, în expediţia de recunoaştere? Ar fi putut 
profita de această împrejurare, şansele de reuşită aveau sâ fie 
mai mari. Dacă izbutea sâ traverseze canalul fără să fie văzuta 
şi ajungea în pădure, ar fi fost, cu ajutorul lui Dumnezeu, 
salvată. Ascunzându-se, ar şti cum sâ evite sâ cadă din nou în 
mâinile lui Texar. Căpitanul Howick nu putea fi prea departe. De 
vreme ce se îndrepta spre lacul Okee-cho-bee, nu existau şanse 
să fie eliberata de acesta? 

Aşadar, mai bine sâ aştepte sâ se facă ziuă. Dar, un 
eveniment neaşteptat distruse tot acest eşafodaj pe care se 
sprijineau ultimele speranţe ale metisei, periclitându-i definitiv 
poziţia în care se afla faţă de Texar. 


În momentul acela, cineva bătu la uşa wigwam-ului. Era 
Sguambo, care îşi strigă numele pentru a fi recunoscut de 
stăpânul lui. 

— Intră! spuse spaniolul. Squambo intra. 

— Ce ordine aveţi să-mi daţi pentru noaptea asta? întrebă el. 

— Să vegheaţi cu cea mai mare grijă şi să-mi daţi imediat de 
ştire la cel mai mic semnal de alarmă, răspunse Texar. 

— Am înţeles. 

— Mâine dimineaţă vom pomi în recunoaştere în pădurea de 
chiparoşi. 

— Şi metisa şi Dy? 

— Vor fi la fel de bine păzite, ca de obicei. Acum, Squambo, sâ 
nu ne deranjeze nimeni! 

— Am înţeles. 

— Ce fac oamenii noştri? 

— Umblă de colo-colo şi nu par dispuşi să se odihnească. 

— Să nu se îndepărteze nici unul! 

— Nici unul. 

— Şi vremea? 

— Nu mai e chiar aşa de urâtă. Ploaia s-a oprit, şi vântul se va 
domoli în curând. 

— Bine. 

Zermah asculta în continuare. Conversaţia urma, evident, 
să ia sfârşit, când se auzi un suspin înăbuşit, un soi de horcăit. 
Metisa simţi că-i îngheaţă sângele în vine. 

Se ridică, se repezi spre culcuşul de iarbă, se aplecă 
asupra fetiţei... 

Dy tocmai se trezise, dar în ce stare! Un şuierat râguşit îi 
ieşea printre buze. Mânuţele ei băteau aerul de parcă ar fi vrut 
sâ-l împingă în gură. Zermah auzi doar aceste cuvinte: 

— Apă!... Apă!... 

Biata copilă se sufoca. Trebuia s-o scoată numaidecât 
afară. În întuneric, Zermah, înnebunită, o luă în braţe încercând 
să o readucă la viaţă cu propria ei suflare. O simţi zbâtându-se, 
de parcă ar fi avut convulsii. Scoase un țipăt... împinse uşa 
dintre cele două camere... 

Doi oameni stăteau în picioare în faţa lui Squambo, dar 
chipurile şi trupurile lor erau atât de asemănătoare, încât 
Zermah n-ar fi putut spune care dintre ei este Texar! 


XIII 
O VIAŢA DUBLA 


Câteva cuvinte vor fi suficiente pentru a explica ceea ce, 
până acum, a părut de neexplicat în această poveste. Se va 
vedea ce pot născoci unii oameni, când însăşi firea lor 
păcătoasă, ajutată de o reală inteligenţă, îi împinge pe calea 
răului. 

Oamenii aceştia, în faţa cărora Zermah apăruse pe 
neaşteptate, erau fraţi, fraţi gemeni! 

Unde se născuseră? Nici ei nu ştiau. într-un sătuc din 
Texas, fără îndoiala — de unde numele de Texar, obţinut prin 
schimbarea ultimei litere a acestui cuvânt. 

Se ştie ce este acest vast teritoriu, situat în sudul Statelor 
Unite, în apropiere de Golful Mexic. 

După ce se revoltă împotriva mexicanilor, Texasul, 
susţinut de americani în lupta sa pentru independenţă, se 
alătură federaţiei în 1845, sub preşedinţia lui John Tyler. 

Cincisprezece ani înainte de această anexare, doi copii 
abandonaţi fură găsiţi într-un sat de pe coasta texană, luaţi şi 
crescuţi din mila publică. 

Cei doi copii atraseră de la început atenţia prin 
extraordinara lor asemănare. Aceleaşi gesturi, acelaşi glas, 
aceeaşi atitudine, aceeaşi fizionomie şi, trebuie să adâugâm, 
aceleaşi instincte ce trădau o perversitate precoce. Cum au fost 
crescuţi, în ce măsură au beneficiat de o oarecare instruire, 
dacă au fost educați şi trimişi la şcoală, nu se ştie, după cum nu 
se ştie din ce familie proveneau. Poate că dintr-una din acele 
familii care au părăsit statul Texas după Declaraţia de 
Independenţă. 

De îndată ce fraţii Texar, cuprinşi de o irezistibila dorinţă 
de a fi liberi, considerară că pot sta pe propriile lor picioare, se 
făcură nevăzuţi. Aveau amândoi douăzeci şi patru de ani. Nu 
există nici o îndoială că, din acel moment, singurul lor mod de a- 
şi câştiga existenţa avea să fie furtul, de pe ogoare, din ferme, 
de aici o pâine, de dincolo nişte fructe, în aşteptarea jafurilor la 
drumul mare, a atacurilor cu mâna armată pentru care se 
pregătiseră încă din copilărie. 


Pe scurt, nu mai fură văzuţi în satele şi cătunele texane pe 
care aveau obiceiul să le viziteze în tovărăşia unor răufăcători 
ce începuseră, deja, să se folosească de asemănarea lor. 

Se scurseră mulţi ani. Fraţii Texar fură uitaţi, nici numele 
nu li se mai pomenea. Şi, cu toate că numele acesta avea, mai 
târziu, să facă vâlva în Florida, fiind rostit cu teamă şi ură, 
nimeni nu-şi mai amintea că cei doi îşi petrecuseră copilăria în 
Texas. 

Şi cum ar fi putut fi altfel, de vreme ce, în urma unui 
aranjament despre care vom vorbi mai târziu, nimeni nu ştia că 
există doi Texar! Bizuindu-se pe acest aranjament, puseseră la 
cale o serie de lovituri foarte greu de dovedit şi de pedepsit. 

Intr-adevăr — aşa cum se află ulterior, atunci când 
această dualitate a fost descoperită şi stabilita efectiv —, o 
vreme, de la douăzeci până la treizeci de ani, cei doi fraţi 
trăiseră despărțiți. îşi încercară norocul în toate felurile, visul lor 
fiind să facă avere. Nu se întâlneau decât la intervale rare, la 
adăpost de orice ochi indiscret, fie în America, fie în altă parte a 
lumii unde îi aruncase soarta. 

Se descoperi, de asemenea, că unul sau altul dintre ei — 
poate chiar amândoi — practicaseră meseria de negustor de 
sclavi. Transportau sau, mai degrabă, asigurau transportul 
negrilor din Africa în statele din sudul Uniunii, în această 
operaţiune aveau doar rolul de intermediari între traficanţii de 
pe coastă şi căpitanii de vase folosiţi în acest trafic inuman. 

Prospera, oare, comerţul lor? Nu se ştie. Este, totuşi, puţin 
probabil. în orice caz, scăzu într-o proporţie considerabila şi, în 
cele din urma, se întrerupse definitiv, atunci când negoţul de 
sclavi, denunţat ca un itct barbar, fu abolit în lumea civilizată. 
Cei doi fraţi se văzură nevoiţi să renunţe la acest gen de 
negustorie. 

Totuşi, averea după care alergau de atâta amar de vreme, 
pe care voiau cu orice preţ s-o dobândească, averea asta nu o 
făcuseră încă şi trebuiau să o facă. In momentul acela, cei doi 
aventurieri se hotârâră sâ profite de extraordinara lor 
asemănare. 

Intr-un asemenea caz, se întâmplă de cele mai multe ori 
ca, ajunşi adulţi, gemenii să nu mai semene atât de mult ca 
atunci când erau copii. 


Cu cei doi Texar nu se întâmplă, însă, aşa. Pe măsură ce 

înaintau în vârstă, asemănarea lor fizică şi morală nu puteai 
spune că se accentua, ci rămânea aceeaşi — adică absolută. Era 
imposibil sâ-i deosebeşti — nu numai că aveau acelaşi chip şi 
acelaşi trup, dar aveau şi aceleaşi gesturi şi aceleaşi inflexiuni 
ale vocii. 
Cei doi fraţi se hotârâră, aşadar, să se folosească de acest dar al 
naturii, ajutându-se de el la săvârşirea actelor celor mai 
detestabile, având posibilitatea, în situaţia în care unul dintre ei 
era acuzat, de a-şi stabili un alibi de natură să-i dovedească 
nevinovăția. Aşa că, în timp ce unul dintre ei săvârşea crima pe 
care o puseseră împreună la cale, celălalt se arăta în public la 
aceeaşi oră, în aşa fel încât, graţie alibiului, nevinovăția era 
demonstrată ipso facto. 

Se înţelege de la sine că trebuiau să-şi dea toată silinţa să 
nu fie prinşi niciodată în flagrant delict. într-adevăr, alibiul n-ar 
mai fi putut fi invocat, şi stratagema lor ar fi fost descoperită. 

Organizându-şi în felul acesta existenţa, cei doi gemeni 
sosiră în Florida, unde nu-i cunoştea nimeni. Fuseseră atraşi în 
aceste locuri de numeroasele ocazii favorabile pe care le oferea 
unor oameni gata de orice ca să se îmbogăţească, cum erau ei, 
un stat în care indienii luptau mereu cu înverşunare împotriva 
americanilor şi spaniolilor. 

Cei doi Texar apăruseră în peninsula Florida prin anii 
1850, 1851. Dar ar trebui să spunem Texar, şi nu cei doi Texar. 
Conform înţelegerii lor, nu se arătară niciodată împreună, 
niciodată nu apărură în aceeaşi zi, în acelaşi loc, niciodată 
nimeni nu află că ar exista doi fraţi cu numele acesta. 

De altfel, tot aşa cum trăiau în cel mai desăvârşit 

incognito, acelaşi mister învăluia şi locul în care îşi stabiliseră 
bârlogul. 
Se ştie că se refugiaserâ în inima Golfului Negru. Descoperiseră 
insuliţa din centru şi fortul părăsit în timpul unei escapade pe 
malurile fluviului Saint- John. Aduseseră aici câţiva sclavi care 
nu le cunoşteau secretul. Doar Squambo era la curent cu 
misterul dublei lor existenţe. De un devotament fără margini, de 
o discreţie absolută în tot ceea ce îi privea, acest confident 
demn de toată încrederea al celor doi Texar era, totodată, 
executantul nemilos al tuturor poruncilor lor. 


Desigur că cei doi nu apăreau niciodată împreună în Golful 
Negru. Atunci când aveau de discutat vreo afacere, o făceau 
prin corespondenţă. Am văzut că, în scopul acesta, nu utilizau 
niciodată poşta. Un bilet strecurat în nervurile unei frunze, iar 
frunza aceasta fixată de creanga unui tulipier ce creştea în 
mlaştina din vecinătatea Golfului Negru, nu le trebuia mai mult. 
în fiecare zi, nu fără să ia toate măsurile de prevedere necesare, 
Sguambo se ducea în mlaştină. Dacă avea o scrisoare de la acel 
Texar care se afla în fortul din Golful Negru, o agăța de creanga 
tulipierului. Dacă scrisese celălalt frate, indianul lua scrisoarea 
din locul convenit şi o ducea în foit. 

După sosirea lor în Florida, cei doi Texar nu întârziară să-şi 
facă relaţii în lumea interlppă. O mulţime de răufăcători 
deveniră complicii lor într-o mulţime de furturi comise în acea 
vreme, iar, mai târziu, chiar partizanii lor, atunci când începură 
să joace un rol destul de important în războiul de secesiune. 
Când unul, când altul se puneau în fruntea lor, şi aceştia nu 
ştiură niciodată că sub numele de Texar se ascundeau doi fraţi 
gemeni. 

Acum se explică numeroasele alibiuri incontestabile, 
invocate de cei doi Texar, admise ca atare în toate acele 
procese în care fuseseră acuzaţi de atâtea delicte şi crime. Aşa 
se întâmplase cu afacerile deferite justiţiei în perioada 
anterioară acestei povestiri — între altele, cu afacerea fermei 
incendiate. Deşi James Burbank şi Zermah îl recunoscuserâ pe 
spaniol ca fiind cel care dăduse foc fermei, acesta fusese achitat 
de tribunalul din Saint-Augustine, întrucât dovedise cu martori 
că, în momentul comiterii crimei, se afla în tienda lui Torillo. La 
fel se întâmplase şi în cazul devastării plantaţiei de la Camdless- 
Bay. Cum ar fi putut fi Texar în fruntea celor ce atacaseră 
Castle-House, cum ar fi putut sâ le răpească pe micuța Dy şi pe 
Zermah, de vreme ce se afla printre prizonierii luaţi de federali 
la Fernandina şi închişi pe unul dintre vapoarele flotilei? Consiliul 
de Război se văzuse, aşadar, obligat să îl achite, în pofida atâtor 
dovezi şi în pofida depoziţiei sub jurământ a domnişoarei Alice 
Stannard. 

Şi chiar şi aşa, admițând că, în cele din urmă, s-ar fi 
stabilit că este vorba despre doi fraţi gemeni, este foarte 
probabil că nu s-ar fi ştiut niciodată care dintre ei participase 
efectiv la comiterea acestor delicte. La urma urmei, nu erau 


amândoi vinovaţi, în aceeaşi măsură, când în calitate de 
complici, când în calitate de autori principali ai atentatelor ce, 
de atâţia ani, pustiiseră teritoriul Floridei de Sus? Da, cu 
siguranţă că da, şi pedeapsa avea să fie cât se poate de 
meritată, fie pentru unul, sau pentru celălalt — fie atât pentru 
unul, cât şi pentru celălalt. 

Cât priveşte ceea ce se petrecuse recent la Jacksonville, 

este probabil că cei doi fraţi jucaseră pe rând acelaşi rol, după 
ce răzmeriţa provocase răsturnarea autorităţilor de drept ale 
oraşului. Atunci când Texar 1 lipsea, plecat în cine ştie ce 
expediţie stabilită în prealabil, Texar 2 îl înlocuia în exercitarea 
atribuţiilor sale, fârâ ca susţinătorii lor sa bănuiască nimic. 
Trebuie, aşadar, să admitem că au participat în mod egal la 
atacurile abuzive comise împotriva coloniştilor de origine 
nordistă şi împotriva proprietarilor de plantaţii din Sud cu opinii 
democrate. 
Se înţelege că amândoi trebuiau să fie la curent cu ceea ce se 
petrecea atât în statele din centrul Uniunii, unde războiul avea o 
evoluţie atât de imprevizibila, cât şi în statul Florida. 
Dobândiseră, de altfel, o reală influenţă asupra albilor săraci din 
comitate, asupra spaniolilor, chiar şi a americanilor, susţinători 
ai sclaviei, în sfârşit, asupra întregii părţi detestabile a 
populaţiei, în aceste circumstanţe, trebuiau să corespondeze de 
multe ori, sâ-şi dea întâlnire în locuri secrete, să se sfătuiască 
pentru a asigura bunul mers al operaţiunilor lor, să se despartă 
pentru a-şi pregăti viitoarele alibiuri. 

Aşa se face că, în momentul în care unul dintre ei era 
închis pe unui dintre bastimentele flotilei, celălalt organiza 
atacul de la Camdless-Bay. Şi se ştie apoi cum a fost scos de 
sub acuzare de Consiliul de Război din Saint-Augustine. 

Am spus mai sus că vârsta nu modificase cu nimic 
fenomenala asemănare dintre cei doi fraţi. Totuşi, era posibil ca 
un accident fizic, o rană să altereze această asemănare, unul 
dintre ei căpătând un semn particular. Or, acest lucru ar fi 
compromis succesul uneltirilor lor. 

Şi, pe parcursul acestei existenţe atât de aventuroase, nu 
se aflau, oare, într-un pemianent pericol, fiind expuşi atâtor 
lovituri care, dacă ar fi avut consecinţe ireparabile, nu le-ar mai 
fi permis să se substituie unul altuia? 


Dar, atâta vreme cât aceste accidente se puteau repara, 
asemănarea lor nu avea deloc de suferit. 

Astfel, în timpul unui atac de noapte, cu puţin înainte de 
sosirea lor în Florida, unul dintre fraţi se alese cu barba arsă în 
urma unui foc tras de aproape. Imediat, celălalt se grăbi să îşi 
radă barba, pentru a fi la fel cu fratele său. Şi, după cum vă 
amintiţi, am menţionat acest fapt în legătură cu acel Texar care 
se afla în fort la începutul acestei povestiri. 

Un alt fapt care trebuie explicat. Nu aţi uitat că, în timp ce 
se afla încă în Golful Negru, Zermah îl văzuse pe spaniol 
tatuându-şi braţul. lată âe ce. Fratele său se afla printre acei 
călători care, prinşi de o ceată de seminoli, fuseseră marcați cu 
un semn de neşters pe braţul stâng. Imediat, o copie a acestui 
semn fu trimisă la fort, şi Squambo putu să reproducă tatuajul. 
Identitatea continua, aşadar, să fie desăvârşită. 

Intr-adevăr, am fi tentaţi să afirmăm că, dacă lui Texar 1 i 
s-ar amputa un membru, Texar 2 s-ar supune aceleiaşi operaţii. 

Pe scurt, vreme de zece ani, fraţii Texar nu încetară să 
ducă această viaţă dublă, dar cu o asemenea abilitate, cu o 
asemenea prudenţă, încât, până acum, reuşiseră întotdeauna să 
păcălească justiţia. Se îmbogăţiseră gemenii în felul acesta? Da, 
fără îndoială, într-o oarecare măsură. O sumă destul de mare, 
economisită din banii obţinuţi în urma numeroaselor jafuri şi 
furturi fusese pitită într-un ascunziş din fortul din Golful Negru. 
Pentru orice eventualitate, spaniolul luase banii cu el atunci 
când se hotărâse să plece spre insula Cameral, şi puteţi fi 
convinşi că n-avea să-i lase în wigwarn, dacă era constrâns să 
se refugieze dincolo de trecătoarea Bahama. 

Dar, averea asta nu li se părea suficientă. Aşa că aveau de 
gând s-o mai rotunjească, înainte de a se bucura de ea în cine 
ştie ce ţară din Europa sau din America de Nord. 

Aflând, de altfel, că Dupont, comandorul Dupont avea 
intenţii să părăsească Florida în curând, cei doi fraţi îşi 
spuseseră că se pot îmbogăţi şi mai mult, făcându-i pe coloniştii 
nordişti să plătească scump cele câteva săptămâni de ocupaţie 
federala. Erau, aşadar, hotărâți să profite de ocazie. Odată 
întorşi la Jacksonville, împreună cu partizanii lor, împreună cu 
toţi sudiştii compromişi o dată cu ei, vor reuşi să provoace o 
nouă răzmeriţă şi să ajungă din nou la putere. 


Cei doi Texar aveau, totuşi, un mijloc sigur de a câştiga 
ceea ce le lipsea, ca să fie bogaţi, chiar mai bogaţi decât în 
visele lor. 

Într-adevăr, de ce oare nu acceptau propunerea pe care 
Zermah i-o făcuse unuia dintre ei? De ce nu consimţeau să 
înapoieze fetiţa părinţilor ei disperaţi? Cu siguranţă că James 
Burbank ar fi răscumpărat cu preţul averii sale libertatea 
copilului său. Ar fi fost, chiar, de acord să nu depună nici o plân- 
gere împotriva spaniolului. în cazul celor doi Texar, însă, ura era 
mai puternică decât interesul şi, dacă voiau să se îmbogăţească, 
voiau, de asemenea, să se răzbune pe familia Burbank, înainte 
de a părăsi definitiv Florida. 

Acum ştiţi tot ceea ce era important să ştiţi în legătură cu 
fraţii Texar. Vă mai rămâne, doar, să aşteptaţi deznodământul 
acestei istorisiri. 

Ar fi de prisos să adaug că Zermah înţelesese totul, atunci 
când se pomenise în faţa celor doi. în mintea ei se făcuse dintr-o 
data lumină.  Văzându-i, rămăsese  înmărmurită. Stătea 
nemişcata, de parcă ar fi prins rădăcini, cu fetiţa în braţe. Din 
fericire, în această camera, mai spațioasă, era mai mult aer, şi 
fetiţa nu se mai sufocă. 

Pentru metisă, faptul că îi văzuse împreună pe cei doi 
fraţi, aflându-le, astfel, secretul, echivala cu o condamnare la 
moarte. 


XIV 
ZERMAH ÎN ACŢIUNE 


Văzând-o pe Zermah, cei doi Texar, oricât de obişnuiţi ar fi 
fost sâ nu-şi piardă niciodată sângele rece, îşi ieşiră din fire. Se 
poate spune că, pentru prima oară de când erau copii, o 
persoană îi vedea împreună. lar aceasta persoană era duşmanul 
lor de moarte. Aşa că, în prima clipă, fură gata sâ se 
năpustească asupra ei, să o ucidă, păstrând secretul dublei lor 
existenţe. 

Fetiţa se ridicase în braţele lui Zermah şi, întinzându-şi 
mânuţele, striga: 

— Mi-e frică!... Mi-e frica!... 


La un gest al unuia dintre cei doi fraţi, Squambo se 
îndrepta brusc spre metisa, o apuca de umăr şi o împinse în 
camera ei, după care trânti uşa ce despărţea cele două încăperi. 

Apoi se întoarse lângă stăpânii lui. Atitudinea lui arăta că 
aceştia nu aveau decât sâ-i poruncească: el îi va asculta. Dar 
neprevăzutul acestei scene îi tulburase pe cei doi mai mult 
decât vă puteţi imagina, având în vedere caracterul lor 
îndrăzneţ şi violent. Păreau să se consulte din priviri. 

In vremea asta, Zermah se trântise într-un colţ al camerei, 
după ce o întinsese pe fetiţă pe culcuşul de iarbă. încetul cu 
încetul, îşi recăpăta stăpânirea de sine. Se apropie din nou de 
uşă, ca sâ audă ce vorbeau acum. Într-o clipa, soarta ei avea să 
fie hotărâtă, fârâ nici o îndoială. Dar cei doi Texar şi Sqguambo 
ieşiseră afară, şi vorbele lor nu aveau cum să mai ajungă la 
urechile lui Zermah. 

lată ce discutau aceştia: 

— Trebuie ca Zermah să moară! 

— Trebuie! În cazul în care va izbuti să scape, ca şi în cazul în 
care federalii reuşesc să o găsească, suntem pierduţi! Să moară, 
deci! 

— într-o clipă! spuse Squambo. 

Şi se îndreptă spre wigwam cu cuțitul în mână, când unul 
dintre cei doi îl opri. 

— Aşteaptă! zise acesta. Avem tot timpul să o facem să dispară 
pe Zennah, dar, în momentul de faţă, avem nevoie de ea ca să 
aibă grijă de fetiţă. Trebuie să găsim pe cineva care s-o 
înlocuiască. Până atunci, să încercam să ne dăm seama în ce 
situaţie ne aflam. Un detaşament de nordişti străbate în 
momentul de faţa pâdurea de chiparoşi, la ordinul lui Dupont. Ei, 
bine, să cercetam mai întâi împrejurimile insulei şi ale lacului. 
Nimic nu arată câ detaşamentul, care se îndreaptă spre sud, ar 
veni încoace. Daca totuşi, apare, vom rămâne aici şi îl vom lăsa 
să pătrundă cât mai adânc. Curând va fi la mâna noastră, câci 
vom avea timp sâ strângem cea mai mare din trupele de miliţie 
împrăştiate în teritoriu. în loc sâ fugim de ei, noi vom fi aceia 
care îi vom urmări, în forţă. Ne va fi uşor să le tâiem orice 
posibilitate de retragere şi, dacă la Kissimmee, câţiva marinari 
au scăpat din masacru, de data asta, nu va supravieţui nici unul. 

In situaţia în care se aflau, aceasta, era, desigur cea mai 

bună hotărâre. In regiune se aflau un mare număr de sudişti 


care aşteptau ocazia de a încerca o lovitură împotriva 
federalilor. După ce unul dintre cei doi Texar, împreună cu 
oamenii săi, va cerceta cu atenţie împrejurimile, atunci se vor 
hotărî daca vor râmâne pe insula Cameral, sau se vor retrage 
spre capul Sabie. Lucrul acesta îl vor stabili în ziua următoare. în 
ceea ce o privea pe Zermah, indiferent de rezultatul operaţiunii 
de recunoaştere, Squambo va primi misiunea de a se asigura de 
discreţia ei, cu o lovitură de pumnal. 

— Cât priveşte fetiţa, adăuga unul dintre fraţi, este în interesul 
nostru s-o păstrăm în viaţă. N-a avut cum sâ priceapă ceea cea 
priceput Zermah şi poate deveni preţul răscumpărării noastre, în 
cazul în care vom cădea în mâinile lui Howick. Ca sâ-şi recapete 
fiica, James Burbank ar accepta toate condiţiile impuse de noi, 
nu numai garantarea impunităţii noastre, dar şi, preţul, oricât de 
mare ar fi el, pe care-1 vom cere pentru libertatea copilului său. 
— Dacă o omorâm pe Zermah, zise indianul, nu trebuie să ne 
temem câ micuța va muri şi ea? 

— Nu, o să avem grijă, răspunse unul dintre cei doi Texar, o să 
găsesc repede o indiancă să o înlocuiască pe metisă. 

— Fie! înainte de orice, trebuie sâ facem în aşa fel încât sâ nu 
ne mai temem de Zermah! 

— Curând, orice s-ar întâmpla, n-o sâ mai fie în viaţă! 

Aici luă sfârşit discuţia dintre cei doi fraţi, şi Zermah îi auzi 

intrând în wigwam. 
Ce noapte pentru sărmana femeie! De acum se ştia condamnată 
şi nici nu se mai gândea la soarta ei. Prea puţin îi mai păsa de 
ceea ce avea să se întâmple cu ea; ca întotdeauna era pregătita 
sâ-şi dea şi viaţa pentru stăpânii ei. Dar, în felul acesta, Dy 
rămânea singură în mâinile acestor oameni cu inima de piatră. 
Admiţând că ar fi avut tot interesul ca micuța să trăiască, nu s- 
ar fi prăpădit, totuşi, daca Zermah nu ar mai fi fost lângă ea s-o 
îngrijească? 

Aşa că un gând începu sâ o frământe, consecinţă a unei 
obsesii, ca să spunem aşa, aproape inconştiente — gândul de a 
fugi înainte ca Texar să o despartă de Dy. 

În timpul acestei nopţi interminabile, metisa chibzui pe 
îndelete cum să-şi pună planul în aplicare. Intre altele, reţinuse 
din acea conversaţie că, a doua zi, unul dintre cei doi Texar, 
împreună cu tovarăşii săi, va porni să cerceteze împrejurimile 
lacului. Desigur că scopul acestei operaţiuni de recunoaştere era 


de a încerca să reziste atacului detaşamentului federal, în cazul 
în care se vor întâlni cu acesta. Texar urma, aşadar, să fie însoţit 
de toţi sclavii lui, ca şi de partizanii aduşi de fratele său. Acesta 
va rămâne, fără îndoiala, pe insulă, mai mult pentru a nu fi 
văzut, decât pentru a păzi wigwam-ul Or, tocmai la acel moment 
se gândea Zermah să încerce să fugă. Poate că va reuşi să pună 
mâna pe o arma şi, în cazul în care ar fi fost surprinsă, nu va 
ezita să o folosească. 

Noaptea se scurse. Zermah încercase în zadar să-şi dea 
seama de ceea ce se întâmpla, după zgomotele ce se auzeau pe 
insula, sperând mereu că trupa căpitanului Howick va sosi sâ-1 
prindă pe Texar. 

Cu câteva clipe înainte de a se crăpa de ziuă, ceva mai 
odihnită, micuța se trezi. Zermah îi dădu să bea puţină apă care 
o mai răcori niţel. Apoi, privind-o de parcă, în curând, nu avea s- 
o mai vadă, o strânse la piept. Dacă, în momentul acela, 
oamenii lui Texar ar fi intrat încercând să le despartă, s-ar fi 
aparat cu furia unei sălbăticiuni căreia i se iau puii. 

— Ce s-a întâmplat, buna mea Zermah? o întrebă fetiţa 

— Nimic... nimic! murmura metisa. 

— Şi mama... când o s-o revedem? 

— în curând... răspunse Zermah. Poate chiar azi! Da, scumpa 
mea! Sper ca azi să ajungem departe... 

— Şi oamenii pe care i-am văzut în noaptea asta? 

— Oamenii ăştia, zise Zermah, te-ai uitat bine la ei? 

— Da... şi mi s-a făcut frică! 

— Dar, i-ai vâzut bine, nu-i aşa? Ţi-ai dat seama cât de mult 
seamănă unul cu altul? 

— Da, Zermah! 

— Ei, bine, ţine minte să-i spui tatălui şi fratelui tău, că sunt doi 
fraţi... înţelegi, doi fraţi Texar, şi câ sunt atât de asemănători că 
nu-i poţi deosebi între ei! 

— O să le spui şi tu? o întrebă fetiţa. 

— O să le spun... da! Totuşi, dacă nu sunt acolo, nu trebuie să 
uiţi... 

— Şi de ce să nu fii acolo? o întrebă copila, petrecându-şi 
mănuţele pe dupa gâtul metisei, de parcă ar fi vrut să se agate 
mai bine de ea. 


— O să fiu, scumpa mea, o să fiu! Acum, daca vom pleca... 
pentru că avem de făcut un drum lung... trebuie să prindem 
puteri! O sâ-ţi pregătesc micul dejun. 

— Şi tu? 

— Eu am mâncat în timp ce dormeai şi nu mai mi-e foame! 
Adevărul este că Zermah nu ar fi putut înghiţi nimic, oricât de 
puţin, în starea de surescitare în care se afla. După ce mânca, 
micuța se întinse din nou pe patul de iarbă. 

Atunci, Zermah se duse şi se aşeză în dreptul unei 
crăpături pe care trestiile din perete o lăsau între ele în colţul 
odăii. De acolo, timp de o oră, observă tot ceea ce se întâmpla 
afară, căci lucrul acesta era de cea mai mare importanţa pentru 
ea. 

Se făceau pregătirile de plecare. Unul dintre fraţi — unul 
singur — se afla în fruntea trupei ce urma să cerceteze pădurea 
de chiparoşi. Celălalt, pe care nu-l văzuse nimeni, stătea, 
desigur, ascuns fie în interiorul wigwam-ului, fie în cine ştie ce 
colţ al insulei. 

Aşa credea, cel puţin, Zermah, ştiind cât de prudenţi erau 
fraţii Texar în păstrarea secretului existenţei lor. îşi spuse, de 
asemenea, câ, probabil, aceluia care rămânea pe insulă îi 
revenea sarcina sâ le supravegheze pe prizoniere. 

Şi, aşa cum vom vedea curând, metisa nu se înşela deloc 
în aceasta privinţă. 

In vremea asta, cam cincizeci de sclavi şi de partizani se 
adunaseră în faţa wigwam-ului, aşteptând ordinele căpeteniei 
lor. 

Era în jur de ora nouă dimineaţa, atunci când trupa se 
pregăti să o pornească spre marginea pădurii — ceea ce ceru 
ceva timp, întrucât şalanda nu putea lua mai mult de cinci, şase 
oameni o dată. Zermah îi văzu coborând în grupuri mici, apoi 
urcând pe malul celălalt. Dar, din păcate, prin crăpătura prin 
care se uita nu putea zări şi suprafaţa canalului, situat mult mai 
jos de nivelul insulei. Texar, care rămăsese ultimul, dispăru şi el, 
urmat de unul dintre câini pe instinctul căruia se putea baza în 
timpul cercetării. 

O clipă mai târziu, Zermah îl zări pe Texar căţărându-se 
pe malul celălalt şi oprindu-se un moment pentru a-şi aduna 
trupa. Apoi dispărură cu toţii, cu Sqguambo în frunte, însoţiţi de 
câine, în spatele perdelei de trestii uriaşe, după care începea 


pădurea. Fără îndoială că unul dintre negri adusese şalanda 
înapoi, pentru ca nimeni să nu poată trece pe insulă. Metisa nu 
reuşea să-l vadă, dar se gândi că se oprise undeva sub mal. 

Nu mai ezită. 

Dy tocmai se trezise. Ţi-era milă să te uiţi la trupuşorul ei, 
slab de i se vedeau coastele, şi la îmbrăcămintea ei ponosită. 

— Vino, scumpa mea, îi spuse Zermah. 

— Unde? întrebă fetiţa. 

— Acolo... în pădure! Poate câ-i vom găsi pe tatăl... pe fratele 
tău! Ţi-e frică? 

— Cu tine, niciodată! răspunse micuța. 

Atunci, metisa întredeschise cu grijă uşa camerei ei. Cum 
nu auzise nici un zgomot în camera de alături, presupuse că 
Texar nu se afla în wigwam. Într-adevăr, nu era nimeni. 

Mai intâi, Zermah căută o armă de care era hotărâtă să se 
folosească împotriva oricui ar fi încercat s-o oprească. Pe masă 
era un cuţit lung, dintre acelea pe care indienii îl folosesc la 
vânătoare. Metisa îl înşfacă iute şi îl ascunse sub haine. Luă, de 
asemenea, puţină carne uscată care trebuia să le asigure hrana 
timp de câteva zile. 

Acum trebuiau să iasă din wigwam. Zermah privi în 
direcţia canalului printr-o gaura din perete. Nu se zărea nici o 
fiinţă vie în partea aceea a insulei, nici măcar câinele care 
fusese lăsat să păzească locuinţa. 

Ceva mai liniştită, metisa încercă să deschidă uşa 
exterioară. 

Încuiata pe dinafară, uşa rezistă. 

Zermah se întoarse numaidecât în cameră, împreună cu 
fetiţa. Nu avea decât un singur lucru de făcut: să lărgească 
gaura din peretele wigwam-ului. 

Nu-i fu deloc greu să o faca. Se folosi de cuţit pentru a 
reteza stuful zidit în perete — operaţie dusă la bun sfârşit, 
aproape fără cel mai mic zgomot. 

Totuşi, dacă copoiul pe care Texar nu-l luase cu el nu se 
arătase încă, nu va apărea oare atunci când Zermah va ieşi 
afară? Nu se va repezi, nu se va năpusti asupra ei, asupra 
fetiţei? După cum îl văzuse, era mai rău decât un tigru. 

Dar nu avea încotro, aşa că nu stătu prea mult pe gânduri. 
O trase spre ea pe fetiţă şi o îmbrăţişa. Fetiţa o îmbrăţişa la 


rândul ei. înţelesese: trebuiau să fugă, să fugă prin spărtura din 
perete. 

Zermah se strecură prin deschizătură. Se uită în stânga, în 
dreapta, ciuli urechile. Nu se auzea nici un zgomot. Micuța Dy o 
urmă. 

In clipa aceea, se auzi un lătrat. încă foarte îndepărtat, 
părând să vină din partea de vest a insulei. Zermah o luă în 
braţe pe Dy. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Nu avea să se 
considere relativ în siguranţă decât după ce va dispărea în 
spatele perdelei de stuf de pe celălalt mal. 

Dar să străbată distanţa de o sută de paşi ce despărţea 
wigwam-ul de canal, acesta era momentul cel mai dificil al 
evadării. Riscau să fie zărite fie de Texar, fie de sclavul care 
probabil rămăsese pe insulă să păzească şalanda. 

Din fericire, în dreapta wigwam-ului se întindea un desiş 
de plante arborescente, amestecate cu stuf, ajungând până la 
marginea canalului, la doar câţiva yarzi de locul unde ar fi 
trebuit să se afle şalanda. 

Zermah hotărî să se furişeze prin hăţişul stufos, plan pe 
care îl puse imediat în aplicare. Plantele înalte le lăsară să 
treacă pe cele două fugare, acoperindu-le cu frunzele lor. lar 
lătrăturile nu se mai auzeau. 

Nu era, însă, deloc uşor să se strecoare prin acest hăţiş. 
Trebuiau să treacă printre tulpinile arbuştilor, iar spaţiul dintre 
aceştia era foarte îngust. Curând, hainele metisei se prefăcură 
în zdrenţe, iar mâinile îi sângerau din abundență, dar nu avea 
nici o importanţă atâta vreme cât reuşea s-o ferească pe micuță 
de spinii lungi şi ascuţiţi. înţepăturile şi zgârieturile acestea n-o 
puteau opri din drum pe curajoasa metisă. Totuşi, cu toată grija 
ei, fetiţa fu şi ea atinsă de câteva ori, pe mâini şi pe braţe. Dar 
nu scoase nici un sunet, nu plânse, nu ţipă. 

Deşi distanţa pe care o aveau de parcurs era relativ scurtă 
— cel mult şaizeci de yarzi —, avură nevoie de nu mai puţin de o 
jumătate de oră pentru a ajunge la canal. 

Atunci, Zermah se opri şi, prin perdeaua de stuf, privi 
înspre wigwam, apoi în direcţia pădurii. 

Nu se zărea nimeni pe insulă. Pe celălalt mal, nici un semn 
al prezenţei lui Texar şi a tovarăşilor săi care se aflau, probabil, 
la o milă, sau două în interiorul pădurii. Dacă nu se întâlneau cu 
nordiştii, nu aveau să se întoarcă decât peste câteva ore. 


Totuşi, lui Zermah nu-i venea să creadă că fusese lăsată 
singură în wigwam. Nu era, de asemenea, de crezut că acel 
Texar care sosise în ajun, împreună cu partizanii lui, ar fi părăsit 
insula în timpul nopţii, şi nici că ar fi luat câinele cu el. De altfel, 
îl auzise lătrând, dovadă că încă dădea târcoale prin preajmă. În 
orice clipă se putea trezi cu unul sau cu celălalt pe urmele ei. 
Poate că, dacă se grăbea, reuşea să ajungă în pădure. 

După cum vă aduceţi aminte, în vreme ce Zermah 
supraveghea mişcările oamenilor celor doi fraţi, nu reuşise să 
vadă şalanda în momentul în care traversa canalul, întrucât 
albia acestuia era ascunsă mai jos de mal, în spatele perdelei de 
stuf. 

Or, Zermah nu avea nici o îndoială că şalanda fusese 
adusă înapoi de unul dintre sclavi. Măsura aceasta de siguranţă 
era foarte importantă, în cazul în care soldaţii căpitanului 
Howick ar fi reuşit să-i ocolească pe sudişti şi să năvălească spre 
insulă. 

Şi, totuşi, dacă şalanda rămăsese pe celălalt mal, dacă li 
se păruse mai prudent să nu o trimită înapoi, pentru a asigura 
întoarcerea rapidă a trupei lui Texar, în cazul în care ar fi fost 
urmărită de federali, cum avea să mai treacă metisa pe celălalt 
mal? Trebuia să rămână ascunsă în hăţişurile de pe insulă? Şi sâ 
aştepte aici ca spaniolul să plece, căutând un alt refugiu în 
adâncul mlaştinilor Everglades? Dar, dacă va lua această 
hotărâre, nu o va face decât după ce va încerca tot ceea ce Îi va 
sta în putinţă să le prindă pe fugare. Nu avea decât o singură 
scăpare: să se folosească de şalanda pentru a traversa canalul. 

Zermah mai avea doar cinci, şase yarzi de străbătut. Se 
strecură printre trestii şi, ajunsă la capătul drumului, se opri... 

Şalanda se afla pe celălalt mal. 


XV 
CEI DOI FRAŢI 


Situaţia era disperată. Cum să treacă? Nici cel mai 
îndrezneţ înotător nu ar fi putut să o facă, decât cu riscul de a-şi 
pierde de zeci de ori viaţa. E adevărat, erau doar o sută de paşi 
de pe un mal pe celălalt. Dar, fără o barcă, era imposibil să îi 
străbaţi. Capete triunghiulare se înălţau, ici şi colo, din apă, şi 
ierburile se mişcau la trecerea rapidă a şerpilor. 

Speriată de moarte, micuța Dy se lipise tremurând de 
Zermah. Ah! Dacă, pentru a o salva pe micuță, ar fi fost de- 
ajuns să se arunce în mijlocul acestor monştri, care ar fi prins-o 
ca o caracatiţă cu nenumărate tentacule, metisa n-ar fi ezitat 
nici o clipă. 

Dar ca s-o salveze era nevoie de o întâmplare 
providenţială. Or, această întâmplare numai Dumnezeu o putea 
face să se nască. Îngenuncheata pe mal, îl imploră pe Acela 
care porunceşte hazardului, transformându-l, de cele mai multe 
ori, în instrumentul voinţei Sale. 

Totuşi, oamenii lui Texar puteau apărea la marginea 
pădurii, dintr-o clipă în alta. Şi, de asemenea, dacă, în vremea 
asta, acela dintre cei doi Texar care rămăsese pe mal se 
întorcea în wigwam şi nu le mai găsea pe Zermah şi pe Dy? Ar fi 
pornit imediat în căutarea lor. 

— Dumnezeule! strigă biata femeie. Fie-ţi milă! 

Deodată, îşi îndreptă privirile în partea dreapta a 
canalului. 

Un curent uşor împingea apa spre nordul lacului, acolo 
unde curg câţiva afluenţi ai fluviului Calaooschatches care se 
varsă în Golful Mexic şi care alimentează lacul Okee-cho-bee în 
timpul marilor fluxuri lunare. 

Un buştean adus de curent tocmai se apropia de mal. Or, 
buşteanul acesta nu le putea fi, oare, de folos pentru a trece 
peste canal, de vreme ce un cot al malului, aflat la câţiva yarzi 
mai sus, schimba direcţia curentului, îndreptându-l spre 
pădurea de chiparoşi? Ba da, bineînţeles. În orice caz, chiar 
dacă, din nefericire, buşteanul ar fi fost dus de ape înapoi, spre 
insulă, soarta fugarelor n-avea cum sâ fie mai rea decât era în 
prezent. 

Fără să se mai gândească, împinsă parcă de instinct, 
Zermah se repezi spre buşteanul ce plutea pe apă. Dacă ar fi 
stat sâ chibzuiască, şi-ar fi dat seama câ în apă mişunau o 
mulţime de reptile, că buşteanul s-ar fi putut împotmoli în 


ierburile din mijlocul canalului! Da! Era adevărat! Dar, decât să 
rămână pe insulă, orice altceva era de preferat! Aşa că Zermah, 
ţinând-o pe Dy în braţe, după ce se propti zdravăn în crengi, se 
îndepărtă de țărm. 

Imediat, buşteanul începu să plutească pe firul apei, şi 
curentul îl purtă încet spre malul opus. 

În vremea aceasta, Zermah căuta să se ascundă cât mai 
bine în rămurişul care le acoperea în parte. Ambele maluri erau, 
de altfel, pustii. Nu se auzea nici un zgomot, nici dinspre insulă, 
nici dinspre pădurea de chiparoşi. După ce ar fi trecut peste 
canal, cu siguranţa că metisa ar fi găsit un adăpost până la 
asfinţit, aşteptând să se poată afunda în pădure, fără riscul de a 
fi văzută. 

începuse din nou să spere. De-abia dacă-i mai păsa de 
şerpii care  înconjuraseră buşteanul cu boturile  căscate, 
strecurându-se printre crengile cele mai de jos. Fetiţa închisese 
ochii. Cu o mână, Zermah o ţinea strâns lipită de pieptul ei. Cu 
cealaltă, era pregătită să lovească în monştrii ce mişunau în jur. 
Dar, fie că se speriară de cuțitul cu care le ameninţa, fie că erau 
de temut doar în apă, nu se năpustiră asupra trunchiului de 
copac. 

Ajunseră, în sfârşit, în mijlocul canalului, purtate oblic de 
curent spre pădure. Dacă nu se împotmoleau în plantele 
acvatice, aveau să acosteze pe malul celălalt în mai puţin de un 
sfert de oră. Şi atunci, oricât de mari ar fi fost pericolele ce o 
puteau ameninţa, cel puţin putea fi aproape sigură că scăpase 
din mâinile lui Texar. 

Deodată, o strânse mai tare pe Dy în braţe. 

Dinspre insulă se auzeau lătrături furioase. Aproape 
numaidecât, unul dintre copoi apăru de-a lungul malului, 
coborând în salturi spre canal. 

Era câinele pe care spaniolul îl lăsase să păzească 
wigwam-vl. 

Cu blana zbârlită, cu ochii în flăcări, părea gata să se 
arunce în apă, în mijlocul reptilelor ce forfoteau ia suprafaţă. 

În acelaşi moment, un om apăru pe țărm. 

Era acel Texar ce rămăsese pe insulă. Auzind lătrăturile, 
alergase repede într-acolo. Ar fi greu să vă imaginaţi furia de 
care era cuprins zărindu-le pe Zermah şi pe Dy plutind, duse de 
curent. Nu putea să pornească în urmărirea lor pentru că 


şalanda se afla în partea opusă a canalului. Nu avea decât o sin- 
gură posibilitate să le oprească: sa o omoare pe Zermah, cu 
riscul de a o ucide şi pe fetiţă, o dată cu ea! 

Texar duse puşca la umăr şi o ochi pe metisă care încerca 
să o acopere pe Dy cu trupul ei. 

Deodată, câinele, pradă unei agitaţii nebune, se aruncă în 
canal. Texar crezu, la început, că e mai bine sâ-1 lase să atace. 

Câinele se apropia iute de buştean. Zermah, cu cuțitul în 
mână, era pregătită să-1 lovească... Dar nu mai fu nevoie... 

Intr-o clipă, şerpii se năpustiră asupra animalului care, 
după ce căuta zadarnic să se apere de muşcăturile lor 
veninoase, dispăru sub apă. 

Texar asistase neputincios la moartea câinelui, fârâ să-i 
poată veni în ajutor. Zermah era pe cale să-i scape. 

— Mori, atunci! striga el, trăgând asupra ei. 

Dar buşteanul ajunsese pe celălalt țărm, şi glonţul trecu 
pe lângă umărul metisei. 

Câteva clipe mai târziu, coborau pe mal. Ţinând-o pe fetiţă 
în braţe, dispăru printre trestii, aşa că un al doilea glonţ n-o mai 
putu atinge. O luă la fugă printre primii arbori din pădurea de 
chiparoşi. 

Totuşi, dacă metisa nu mai avea de ce să se teamă de 
acel Texar care rămăsese pe insulă, risca, încă, să cadă în 
mâinile fratelui acestuia. 

Aşa că primul ei gând a fost să se îndepărteze cât mai 
repede de insula Cameral. La căderea nopţii, va căuta să se 
îndrepte către lacul Washington. Folosindu-şi toată forţa fizică, 
toată energia morală, mai mult alerga, decât mergea, absolut la 
întâmplare, ţinând-o în braţe pe micuța Dy care n-ar fi putut-o 
urma şi ar fi întârziat-o din drum. Picioruşele ei nu ar fi fost în 
stare să alerge pe solul acela denivelat, prin hârtoapele pline cu 
noroi ce se iveau la tot pasul ca nişte capcane, printre rădăcinile 
lungi şi groase ce alcătuiau tot atâtea obstacole de netrecut 
pentru ea. 

Zermah continua, aşadar, să ducă povara ei prețioasă, a 
cărei greutate nu părea să o simtă. Uneori se oprea — mai puţin 
ca să-şi tragă răsuflarea, cât să asculte zgomotele pădurii. Când 
i se părea că aude lătrăturile celuilalt copoi al lui Texar, când 
focuri de armă îndepărtate. Atunci se întreba dacă partizanii 
sudişti nu se luptau cu detaşamentul federal. Apoi, după ce-şi 


dădea seama că toate aceste zgomote nu erau decât tipetele 
unei păsări, sau trosnetul unor crengi uscate care pocneau ca 
un foc de revolver, îşi relua fuga întreruptă pentru o clipă. 
Acum, era plină de speranţă şi nu mai voia să vadă pericolele ce 
o amenințau înainte de a ajunge la izvoarele lui Saint-John. 

Vreme de un ceas, alergă astfel, îndepărtându-se de lacul 
Okee-cho-bee şi îndreptându-se pieziş spre est, pentru a se 
apropia de ţărmul Atlanticului, îşi spunea, şi pe bună dreptate, 
că navele escadrei navigau de-a lungul coastei Floridei, 
supraveghind zona în aşteptarea detaşamentului trimis sub 
comanda căpitanului Howick. Şi nu s-ar fi putut ca nişte şalupe 
să ţină sub observaţie malul? 

Pe neaşteptate, Zermah se opri. De data aceasta nu se 
mai înşela. Un lătrat furios se auzea pe sub copaci, apropiindu- 
se ameninţător. Zermah îl recunoscu, îl mai auzise doar de 
atâtea ori, în timp ce copoii se învârteau în jurul fortului din 
Golful Negru. 

„Câinele e pe urmele noastre", îşi spuse ea, „ceea ce 
înseamnă că nici Texar nu poate fi departe." 

Aşa că prima ei grijă fu să găsească un desiş în care să se 
ghemuiască împreună cu fetiţa. Dar putea oare să înşele un 
animal pe cât de feroce, pe atât de inteligent, dresat să 
urmărească sclavii evadați? 

Lătrăturile se apropiau din ce în ce mai mult şi deja se 
auzeau şi strigăte îndepărtate. 

La câţiva paşi de Zermah, se înălța un chiparos bătrân, ros 
de ani, acoperit de o țesătură deasă de răculeţ şi de liane. 

Metisa se ghemui în scorbura acoperită de frunziş, destul 
de mare pentru a le adăposti pe amândouă. 

Dar copoiul era pe urmele lor. O clipă mai târziu, Zermah îl 
zări în,faţa copacului. Lătra din ce în ce mai furios şi, în cele din 
urmă, se năpusti dintr-o săritură spre chiparos. 

O lovitură de cuţit îl făcu să dea înapoi şi apoi să latre cu 
şi mai multă putere. 

Aproape numaidecât, se auzi un zgomot de paşi. Glasuri 
se chemau, îşi răspundeau şi printre ele, vocile atât de uşor de 
recunoscut ale lui Texar şi Squambo. 

Erau, într-adevăr, spaniolul şi oamenii lui care se 
îndreptau spre lac pentru a scăpa de detaşamentul federal. Il 
întâlniseră pe neaşteptate în pădurea de chiparoşi şi, pentru că 


nu puteau să-l înfrunte, se retrăgeau în cea mai mare grabă. 
Texar încerca să ajungă pe insula Cameral pe drumul cel mai 
scurt, pentru a pune un brâu de apă între federali şi el. Cum 
aceştia nu puteau traversa canalul fără o ambarcaţiune, aveau 
să se oprească în faţa acestui obstacol. Atunci, în aceste câteva 
ceasuri de răgaz, partizanii sudişti urmau să încerce să ajungă în 
cealaltă parte a insulei, după care, o dată cu venirea nopţii, vor 
debarca pe ţărmul meridional al lacului. 

Atunci cînd Texar şi Squambo ajunseră lângă chiparosul în 
faţa căruia câinele lătra întruna, văzură pământul roşu de 
sângele ce se scurgea dintr-o rană dintre coastele animalului. 

— Uite! Uite! strigă indianul. 

— Câinele a fost rănit? întrebă Texar. 

— Da, rănit cu o lovitură de cuţit, acum o clipă! Sângele lui încă 
fumegă!... 

— Cine a putut? 

În acel moment, câinele se năpusti din nou asupra 
hăţişului de liane pe care Squambo îl îndepărtă cu ţeava puştii. 
— Zermah! strigă el. 

— Şi copilul! exclamă Texar. 
— Da! Cum au reuşit să fugă? 
— Te omor, Zermah! Te omor! 

Metisa, dezarmata de Squambô în clipa în care încerca sâ- 
1 înjunghie pe spaniol, fu scoasa afara din scorbura cu atâta 
brutalitate, încât fetiţa îi scăpa şi se rostogoli în mijlocul unor 
ciuperci uriaşe, acele „pezizes" atât de numeroase în pădurile 
de chiparoşi. 

Izbită, una dintre ciuperci exploda ca un cartuş. O pulbere 
luminoasa se împrăştie în aer. Într-o clipă, şi alte ciuperci 
explodară la rândul lor. Se declanşa un vacarm general, de 
parcă pădurea ar fi fost plină de focuri de artificii ce se 
încrucişau în toate direcţiile. 

Orbit de aceste miriade de spori, Texar se văzu silit să-i 
dea drumul lui Zermah pe care o ţinea sub ameninţarea 
cuţitului, în vreme ce Squambo avea ochii plini de pulberea 
fierbinte. Din fericire, metisa şi fetiţa, întinse pe jos, nu fuseseră 
atinse de sporii care trosneau în jurul lor. 

Cu toate acestea, Zermah nu putea scăpa de Texar. Deja, 
după o ultimă serie de explozii, aerul devenise respirabil... 


Noi bubuituri răsunară atunci — bubuiturile unor arme de 
foc, de data asta. 

Era detaşamentul federal care se aruncase asupra 
partizanilor sudişti, înconjurați imediat de marinarii căpitanului 
Howick, aceştia fură obligaţi să se predea. În momentul acela, 
Texar, care o înşfăcase din nou pe Zermah, o înjunghie în piept. 
— Copilul!... la copilul! îi strigă lui Squambo. 

Deja indianul o luase pe fetiţă în braţe şi o zbughise la 
fugă spre lac, când răsună o împuşcătură. Se prăbuşi fără 
suflare, lovit drept în inimă de un glonţ tras de Gilbert. 

Acum se strânseseră cu toţii, James şi Gilbert Burbank, 
Edward Carrol, Perry, Mars, negrii de pe plantaţia de la 
Camdless-Bay, marinarii căpitanului Howick, care-i ţineau în 
bătaia puştii pe sudişti, printre care se afla acum şi Texar, în 
picioare lângă cadavrul lui Squambo. 

Câţiva, reuşiseră, totuşi să scape, retrăgându-se spre 
insula Cameral! 

Dar ce importanţa mai avea! Fetiţa era în braţele tatălui ei 
care o ţinea strâns de parcă i-ar fi fost teamă să nu-i fie răpită 
din nou! Gilbert şi Mars, aplecaţi asupra lui Zermah, încercau să 
o menţină în viaţă. Sărmana femeie respira încă, dar nu putea 
să vorbească. Mars îi sprijinea capul, o chema, o săruta. 

Zermah deschise ochii. O văzu pe Dy în braţele domnului 
Burbank, îl recunoscu pe Mars care o acoperea cu sărutări, îi 
surâse. Apoi pleoapele i se lăsară din nou... 

Ridicându-se, Mars îl zări pe Texar şi se năpusti spre el, 
repetând ceea ce spusese de mai multe ori: 

— Îl omor pe Texar!... îl omor pe Texar! 
— Potoleşte-te, Mars, îi spuse căpitanul Howick, şi lasă-ne pe noi 
să facem dreptate. 

După care se întoarse spre spaniol şi îl întrebă: 

— Eşti Texar din Golful Negru? 

— N-am nimic de răspuns. 

— James Burbank, locotenentul Gilbert, Edward Carrol, Mars te 
cunosc şi te-au recunoscut! 

— Aşa să fie! 

— Vei fi împuşcat! 

— Împuşcaţi-mă! 

Atunci, spre marea surprindere a celor de faţă, micuța Dy 
îi spuse domnului Burbank: 


— Tată, sunt doi fraţi... doi oameni răi... care seamănă între ei... 
—- Doi oameni? 
— Da! Buna mea Zermah mi-a zis să-ţi spun! 

Era greu de înţeles ce însemnau aceste cuvinte ciudate 
ale fetiţei. Dar explicaţia avea să fie dată pe loc şi într-un mod 
cu totul neaşteptat. 

Intr-adevăr, Texar fusese dus sub copac. Acolo, privindu-l 
în faţă pe James Burbank, se pregătea sâ-şi aprindă o ţigară, 
când, deodată, în timp ce plutonul de execuţie tocmai se alinia, 
un om ţâşni din adâncul pădurii şi veni să se aşeze lângă 
condamnat. 

Era cel de-al doilea Texar, pe care partizanii sudişti 
refugiaţi pe insula Camera! îl înştiinţaseră de prinderea fratelui 
său. 

Văzându-i pe cei doi, semănând ca două picături de apă, 
toţi cei de faţă înţeleseră ce voise să spună fetiţa. Misterul 
întregii lor vieţi presărate de atâtea crime, protejate de acele 
alibiuri inexplicabile, se lămuri în sfârşit. 

Trecutul celor doi Texar, pe care-l puteai reconstitui doar 
privindu-i, se înălța acum în faţa lor. 

Totuşi, intervenţia fratelui era de natură să-l pună 
oarecum în încurcătură pe căpitanul Howick, în ceea ce priveşte 
executarea ordinelor comandorului Dupont. 

Intr-adevăr, condamnarea la moarte se referea doar la cel 
ce pusese la cale ambuscada în care pieriseră ofiţerii şi 
marinarii de pe şalupele federale. Cât despre autorul jafului de 
la Camdless-Bay şi al răpirii, acesta urma să fie dus la Saint- 
Augustine, pentru a fi din nou judecat şi, de astă dată, fără nici 
o îndoială, condamnat. 

Şi, totuşi, nu puteau fi consideraţi cei doi fraţi responsabili 
în egală măsură de acel lung şir de crime pe care le săvârşiseră 
fără să fie pedepsiţi? 

Da, bineînţeles! Totuşi, din respect pentru lege, căpitanul 
Howick crezu de datoria lui să le pună întrebarea următoare: 

— Care dintre voi doi, spuse el, se recunoaşte vinovat de 
masacrul de la Kissimmee? 

Nu obţinu nici un răspuns. 

Evident, cei doi Texar erau hotărâți să păstreze tăcerea, 
refuzând să răspundă tuturor întrebărilor ce li se puneau. 


Doar Zermah ar fi putut să indice partea de vină ce 
revenea fiecăruia dintre ei în comiterea tuturor acestor crime. 
într-adevăr, cel care se aflase împreună cu ea în Golful Negru, 
pe 22 martie, nu putea fi autorul masacrului din acea zi, din 
sudul Floridei. Or, pe acela, pe adevăratul autor al răpirii, 
Zermah l-ar fi putut recunoaşte. Dar nu murise? 

Nu! Sprijinită de soţul ei, apăru în faţa căpitanului. Apoi, 
cu o voce ce de-abia se auzea, spuse: 

— Cel vinovat de răpire are un tatuaj pe braţul stâng... 

Auzind acestea, amândoi fraţii surâseră dispreţuitor şi, 
suflecându-şi mânecile, arătară pe braţul stâng câte un tatuaj 
identic. 

În faţa acestei noi imposibilităţi de a-i deosebi unul de 
celălalt, căpitanul Howick nu mai avu altceva de făcut decât să 
spună: 

— Cel vinovat de masacrul de la Kissimmee trebuie împuşcat! 
Care dintre voi doi este acela? 
— Eu! răspunseră, în acelaşi timp, cei doi fraţi. 

La acest răspuns, plutonul de execuţie îşi îndreptă puştile 
spre cei doi condamnaţi care se îmbrăţişară pentru ultima oară. 

Răsună o rafala de Împuşcături. Ţinându-se de mână, cei 
doi se prăbuşiră la pământ. 

Astfel sfârşiră, vinovaţi de toate acele crime pe care 
asemănarea lor extraordinară le îngăduise să le făptuiascâ 
nepedepsiţi atâţia ani în şir. Singurul sentiment uman pe care-l 
încercaseră vreodată, această sălbatică dragoste de frate pe 
care o aveau unul pentru celălalt, îi însoţise şi dincolo de 
moarte. 


XVI 
FINAL 


În vremea aceasta, războiul civil se desfăşura în 
continuare. Recent, se petrecură câteva evenimente de care 
James Burbank nu avusese cum să afle după ce plecase de la 
Camdless-Bay şi de care luă cunoştinţă de-abia la întoarcerea 
sa. 


Pe scurt, se părea că, în această perioadă, avantajul era 
de partea confederaţilor concentrați în jurul localităţii Corinth, în 
vreme ce federalii ocupau localitatea Pittsburg-Landing. Armata 
separatistă îl avea la comandă pe generalul Johnston, iar sub el, 
pe Beauregard, Hardee, Braxton-Bagg şi pe episcopul Polk, care 
urmase odinioară West-Point. Armata aceasta profită cu multă 
dibăcie de nesăbuinţa nordiştilor, care se lăsaseră atacați prin 
surprindere pe data de 5 aprilie, la Shiloh — ceea ce provocase 
dispersarea brigăzii lui Heabody şi retragerea lui Sherman. Cu 
toate acestea, confederaţii aveau să plătească scump acest 
succes: eroicul Johnston fu ucis, în timp ce respingea armata 
federală. 

Aceasta fusese prima zi a bătăliei din 5 aprilie. Două zile 
mai târziu, lucrurile aveau să stea cu totul altfel, Sherman 
reuşind să ocupe din nou localitatea Shiloh. Confederații fură 
obligaţi, la rândul lor, să fugă din faţa soldaţilor lui Grant. Ce 
încleştare sângeroasă! Din optzeci de mii de oameni aflaţi pe 
câmpul de luptă, douăzeci de mii de răniţi şi de morţi! 

Era ultimul eveniment de pe front care ajunsese la 
urechile lui James Burbank şi ale celor ce îl însoțeau, a doua zi 
după sosirea la Castle-House, unde reuşiseră să se întoarcă de- 
abia pe 7 aprilie. 

Într-adevăr, după executarea fraţilor Texar, îl urmaseră pe 
căpitanul Howick care îşi condusese detaşamentul, împreună cu 
prizonierii, spre coastă. La capul Malabar, staţiona unul dintre 
bastimentele flotilei aflate în misiune de supraveghere a coastei. 
Bastimentul acesta îi duse la Saint-Augustine. Apoi, o canonieră 
care îi luă de la Picolata îi debarcă în micul port din Camdless- 
Bay. 

Se întorseseră cu toţii la Castle-House, chiar şi Zermah, 
care supra-vieţuise rănii sale. Transportată până la nava 
federală de Mars şi camarazii lui, fusese cât se poate de bine 
îngrijită la bordul acesteia. Şi, de altfel, atât de mulţumită că 
reuşise s-o salveze pe micuța Dy, atât de bucuroasă că se afla 
din nou în mijlocul celor pe care îi iubea, cum ar fi putut să 
moară? 

După ce trecuse prin atâtea încercări, vă puteţi uşor 
imagina cât de fericita era aceasta familie ai cărei membri se 
strânseseră, în sfârşit, din nou laolaltă, pentru a nu se mai 
despărţi niciodată. Avându-şi fetiţa lângă ea, doamna Burbank 


se însănătoşea văzând cu ochii. Nu-i avea, oare, alături, pe 
soţul, pe fiul ei, pe domnişoara Alice care urma să devină fiica 
ei, pe Zermah şi pe Mars? Şi, mai ales, de acum înainte nu se va 
mai teme de ticălosul sau, mai degrabă, de cei doi ticăloşi ai 
căror principali complici se aflau în mâinile federalilor. 

Existase, totuşi, un zvon, nu aţi uitat, care fusese 
menţionat pe parcursul discuţiei dintre cei doi fraţi de pe insula 
Cameral. Se spunea că nordiştii urmau să abandoneze 
Jacksonville-ul, că Dupont, comandorul Dupont, limi-tându-şi 
acţiunea la blocarea litoralului, se pregătea sâ-şi retragă 
canonierele care asigurau securitatea pe Saint-John. Planul 
acesta ar fi putut, evident, pune în pericol siguranţa coloniştilor 
care se opuneau sclaviei — şi în mod special pe cea a lui James 
Burbank. _ 

Zvonul era întemeiat. Intr-adevăr, pe data de 8, a doua zi 
după ce toată familia se afla din nou împreună la Castle-House, 
federalii se retraseră din Jacksonville. în consecinţa, unii dintre 
locuitori, susţinători ai cauzei unioniste, considerară oportun să 
se refugieze fie la Port-Royal, fie la New-York. 

James Burbank nu găsi cu cale sâ-i imite. Negrii se 
întorseseră pe plantație, nu ca sclavi, ci ca oameni liberi, iar 
prezenţa lor putea asigura securitatea domeniului Camdless- 
Bay. De altfel, războiul ajunsese într-o fază, favorabilă pentru 
trupele nord iste — ceea ce avea să-i permită lui Gilbert să mai 
râmână câtva timp la Castle-House, pentru celebrarea căsătoriei 
sale cu Alice Stannard. 

Lucrările de pe plantație fuseseră, aşadar, reluate, şi 
munca îşi urma cursul. Nu mai putea fi vorba ca James Burbank 
să fie somat să execute ordinul de expulzare a sclavilor eliberaţi 
de pe teritoriul Floridei. Texar şi oamenii lui nu mai erau aici ca 
să aţâţe populaţia la răscoală. De altfel, canonierele de pe 
coastă ar fi restabilit cu promptitudine ordinea în Jacksonville. 

In ceea ce-i priveşte pe beligeranţi, aveau să se mai lupte 
încă trei ani, iar Florida era sortita să mai sufere o vreme de pe 
urma războiului. 

Intr-adevăr, în anul acela, în luna septembrie, vasele 
comandorului Dupont apăruă la Saint-John-Bluffs, în dreptul 
gurilor fluviului, iar Jacksonville fu ocupat pentru a doua oară. In 
1866, generalul Seymour avea să-l ocupe pentru a treia oară, 
fâră să întâmpine o rezistenţa serioasă. 


Pe 1 ianuarie 1863, preşedintele Lincoln proclamă abolirea 
sclaviei în toate statele Uniunii. Cu toate acestea, războiul se 
încheie de-abia pe 9 aprilie 1865. In ziua aceea, la Appomaltox- 
Court-House, generalul Lee se predă, cu toata armata, 
generalului Grant, după un act de capitulare ce făcu onoare 
ambelor părţi. 

Au fost, aşadar, patru ani de luptă înverşunata între Nord 
şi Sud. Războiul costase doua miliarde şapte sute de milioane de 
dolari, iar în timpul lui muriseră peste o jumătate dc milion de 
oameni, dar sclavia era abolită în toată America de Nord. 

În felul acesta, indivizibilitatea statelor Uniunii a fost 
asigurată odată pentru totdeauna, graţie eforturilor acelor 
americani ai căror strămoşi, aproape cu un secol mai înainte, îşi 
eliberaseră ţara în războiul de independenţă. 


SFÂRŞIT