Revista Cinema/1977 — 1989/020-CINEMA-anul-XX-nr-5-1982

„w 


Anat pu sT ‘y % 


Ta - ra R ali 


S te 
Ge 


Activistul de 


EI trebuie să fie o forță. Dar o forță 
care convinge 


Publicul, fie el cititor sau spectator, por- 
neşte mai întotdeauna la lecturarea, contem- 
plarea, receptarea și chiar cercetarea unei 
opere de artă (se înțelege de la sine câ nu 
iau în discuţie decit acest produs al străda- 
niei artistice), animat de cea mai simpla și — 
fireşte — cea mai raspindită dorinţă: curiozi- 
tatea. Mult mai tirziu, informarea, convertită 
in cultură, cristalizeaza noianul curiozităţilor 
comune în nevoia orinduită de frumos, de 
ales, a carei noblețe rasplatește tainic truda 
căutatorului. Dar mai înainte... 

Da! Inainte de orice lumea vrea sa-și satis- 
faca curiozitatea. Să ştie! Şi tot aşa cum în 
aceste zile, cunoscuți sau oameni pe care nu 
i-am văzut niciodată mă opresc sa-mi puna 
aproape toți aceeași întrebare: „Cum înghi- 
țeai, domnule, săbiile alea?.. Erau de za- 
har?... Hai, câ e un trucaj!... Hai... câ... Nu se 
poate!...“ Tot așa după premiera unui film în 
care interpretez rolul unui activist apar — cu 
deosebiri de neluat în seama — întrebările 
„De fapt, cine e?... Care e cheia?... Pe cine ai 
avut de modei?...“ 

Profitind de amabila, și întotdeauna bineve- 
nită, invitaţie a revistei „Cinema“, aș vrea, nu 
atit să dau un răspuns acestor întrebări, ci, 
mai degrabă, sâ-mi mărturisesc un crez artis- 
tic. Cred că una din modalităţile de a face 
politică ale artistului este tocmai ca în atari 
situaţii sa nu copieze un anumit model (rod 
al observării uneia sau a mai multor persona 
litaţi) ci, dimpotrivă să un model. Me- 
nirea de căpetenie a artei, oricare ar fi moda 
litatea de manifestare, -este så produca mo- 
dele perene și nu copii supuse perisabilului, 
fie el imediat sau mai de „durată“. Apare, ast- 
fel, la o analiză mai atentă, existența unei cir- 
culații mergind, în cazurile de excepție. chiar 
la un schimb de identități între actor și per- 
sonaj în cadrul situaţiilor imaginate de scena- 
riu. Şi iată cum forța cu care actorul îl con- 
vinge pe spectator determinindu-i stari și 
sentimente, este intr-un fel aceeași armă, sau 
dacă vreţi, aceeaşi unealtă de care trebuie să 
se folosească în primul rînd activistul in 
munca sa. Proiectind imaginile clare ale sco- 
pului propus, cit și câile pe care acesta poate 
fi atins, activistul trebuie să desțeleneasca 


Activistul „meu“ de partid din „Puterea 


acest drum de buruiana necunoașterii, la fel 
de adinc infipta ca și dogmele, nesiguranța 
sau, şi mai râu, indiferența, punind în loc 
convingeri ferme care să dea rațiune de a fi 
efortului pentru triumful ideii şi, la nevoie, 
chiar luptei faţişe, atunci cînd împrejurările o 
cer. lata de ce modelul activistului pe care 
încerc sa-l propun în contextul scenariului şi 
al viziunii regizorale este un amalgam proteic 
de convingeri ferme, de speranțe, durere, ui- 
tare și dragoste. Pentru mine, prima calitate o 
personajului activistului care incerc sa fiu in 
fimele românești, este capacitatea de a iubi 
Da, a iubi! Contrar tuturor aparențelor, a iubi 
nu este în firea lucrurilor. Dragostea nu se 
gasește pe toate drumurile. Ca orice senti- 
ment, iubirea este prin excelență omenească 
deci, cel puțin pină azi, categoric doar pa- 
mintească. Mica noastră Terra, această unica 
planetă albastra râtâcind cu incâpăţinare în 
haosul de bezna al propriei noastre galaxii, 
impreuna cu care pulsează printre alte galaxii 
ale acestui tot sau nimic, în care sintem, vai, 
singurii încăpăţinaţi, cramponați de convin- 
gerile noastre. Şi, altfel nici nu se poate de- 
oarece, cred eu, nu sintem decit datorită tap- 
tului ca avem convingerea că trebuie să dăm 
un sens conștient şi responsabil gestului ini- 


țial al naturii de a crea, ca într-o joacă de-a . 


rabdarea, din nimic, prima hidrocarbură si 
odată cu ea toate tainele vieţii încă nebanuite 
in toată complexitatea ei uluitoare. Pentru câ 
restul n-a fost, nu este și nu va fi decit... aș- 
teptare. 

Și dacă e să-i dau dreptate batrinului 
Blaise şi e adevărat că sint o trestie gindi- 
toare, atunci doar mele m-au fa 
cut så supraviețuiesc vicisitudinilor sintetice 
şi naturale. 

Modelul personajului de activist pe care îl 
propun și-a ales în mod definitiv, și, deci, de- 
finitoriu pentru felul sau de a convinge, no- 
bila arma a determinării. Activistul este și tre- 
buie så fie o forță! Dar spiritul forței sale în 
acțiune, trebuie så se manifeste doar prin 


forța spiritului său! 


Mircea ALBULESCU 


și Adevărul“ este etalonul pentru tot 


4 n înseamna 
în primul rind, un om. Un om cu biografia lui, 


ce am făcut de atunci încoace 


profesia lui, cu mediul lui, cu constiinta 
cu calitățile şi defectele lui. De aceea ca- 


In întîmpinarea Congresului ed 


partid, erou principal, impli 


tegorisirea rolurilor în: strungar, inginer, cor 
structor, funcţionar, ofițer, arhitect, medic, 
etc. mă enervează. Miroase a teatru vechi cu 
duenă, subretă, june-prim de comedie, tata 
nobil etc. 


Nu trebuie să fetișizâm. Un activist de par- 
tid este în primul rînd un om. El are o profe- 
sie care necesită policalificare, are calitaţile 
şi defectele fiecărui om. Desigur nu este un 
oarecare, un corist. Dimpotrivă. De aceea. 
cînd apare într-un film un asemenea rol, cred 
că în primul rînd, el trebuie să fie bine scris 


sa nu fie plasat într-o matrice cu rezolvarea 
stiută dinainte, să fie viu, plin de surprize, 
adevarat, ca orice om. 

Actorul clasifică rolurile doar în două cate- 
gorii: bune sau proaste. Cred că activistul 
meu de partid din Puterea și Adevărul făcea 
parte din prima categorie. Lucru pe care l-am 
simţit jucindu-l, lucru pe care mi-l amintesc 
astazi cu bucurie. El este etalonul meu pen- 
tru tot ce am făcut de atunci încoace. 


lon BESOIU 


Particularitatea lui: o imensă 
capacitate de a se devota oamenilor 


Ideea de secretar de partid ca eticheta 
pusă unui personaj mi se pare falsă. Pe ecran 
trebuie să apară omul, nu funcţia. Un perso- 
naj nu poate fi creat printr-un titlu, ci prin 
modul său de a gîndi și de a rezolva proble- 
mele. Ceea ce nu e deloc ușor. O știe, dealt- 
fel, fiecare dintre noi cit de greu este să alegi 
calea potrivită dintre multele posibile pentru 
a rezolva. o situaţie. lar orice acțiune presu- 
pune și greșeala. Dar nu e tot una dacă ai 
sau nu tăria să recunoști unde ai greșit, daca 
ai sau nu puterea să-o iei de la capăt. 


Din punctul de vedere al interpretului, tre- 
buie spus ca un asemenea personaj este tot 
atit de greu să-l interpretezi pe ecran ca și în 
viață. Pentru că totdeauna altfel se vâd lucru- 
rile din afară și altfel sint ele cînd te afli di- 
rect implicat. Un secretar de partid nu e plă- 
madit nici din granit, nici din cine ştie ce me- 
tal preţios. E și el un om cu calități şi de- 
tecte, un om ca toți oamenii, doar ca el a 
acceptat să-și asume, pe lingă profesiunea 
sa, și sarcinile de a se ocupa de ceilalți. A 
acceptat să-și dâruie munca şi capacitaţile, 
încercînd mai muit ca un altul să îndrepte lu- 
crurile. A acceptat să inghită fumul din ore și 
ore de ședința, sa-și pună capul și sufletul la 
bătaie, în timp ce ceilalți poate ca se plimbă 
sau dorm sau fac alte treburi care-i privesc 
numai pe ei. De la lozinca de pe perete la 
transpunerea ei în viață este un drum atit de 
lung încit numai cei capabili şi în stare să se 
devoteze celorialți pot să-l! parcurgă. Må în- 
torc cu gindul la secretarul de partid pe care 
I-am interpretat în Clipa și azi imi dau seama 
ca numai experienţa de viață politică a scrii- 
torului Dinu Săraru, a regizorului Gheorghe 
Vitanidis și a operatorului Nicu Stan — el in- 
susi secretar de partid la studiourile Buftea 

a făcut posibil ca pe ecran să apară un se- 
cretar de partid așa cum a apărut. Să amin- 
tesc doar un amănunt, dar cit de important. 
In zilele cind fiimam la Slătioara, intrasem la 
Naţional în repetiţie cu „Generoasa fundaţie 
Asta presupunea repetiţii, apoi plecarea cu 
microbuzul la 200 de kilometri de București, 


filmări de noapte, reîntoarcerea cu microbu- 
zul pentru a relua dimineaţa, la teatru, repeti- 
liile. Eram foarte obosit. Îl rugasem pe Vitani- 
lis să amine filmările, dar el care nu este nu- 
mai un excelent profesionist, dar și un bun 
psiholog, știa câ această oboseală va da bine 
pe ecran. Personajul pe care-i faceam era, 
prin natura muncii sale, extrem de solicitat, 
caci el nu gîndeşte și nu hotârâște numai 
pentru el, ci și pentru alții, și dacă acestei 
raspunderi i se adaugă şi conștiința că poate 
greși, consumul de energie este foarte mare. 
lar oboseala se vede pe chipul său. Acum, în 
Dragoste și revoluție, scris tot de Dinu Sā- 
raru şi regizat tot de Gheorghe Vitanidis, lu- 
crurile sint și mai complicate. Toţi sintem 
conştienţi că va trebui så urmâm o linie as- 
cendentă faţă de Clipa și din punct de vedere 
artistic și ca îndrăzneală a ideilor. Ca actor, 
cînd pornesc la un nou rol, îmi este greu să 
explic în formule și procedee ce voi face. Ac- 
torul nu ştie să teoretizeze, știe să facă. Ceea 
ce este mai greu. Tot așa cum mai greu mi 
se pare să interpretezi un personaj contem- 
poran, cu atit mai mult unul atit de adinc im- 
plicat în prefacerile contemporane, decit sa-l 
joci pe Herion din „Caligula“ pe care publicul 
îl acceptă cum i-l propui, pentru câ nu-l cu- 
noaște, spre deosebire de un Ștefan cel Mare 
despre care de la virsta elevului de școală 
fiecare spectator știe ceva, are o viziune pro- 
prie asupra sa. Din această pricina, cred ca 
un secretar de partid este un rol dificil, dar și 
tentant. 


Aş încheia, transcriind o replică din „Cheile 
orașului Breda“: „Eu pun în locul omului co- 
tidian, omul capabil de acte juste pentru ade- 
văr şi dreptate, omul care condensează în 
fapte și rațiunea și dragostea și energia. Nu- 
mai un asemenea om poate transforma ideea 
în acţiune“. Numai un asemenea personaj, aş 
adăuga eu, poate deveni și credibil și convin- 
gator, atunci cînd iși asumă răspunderea 
unui secretar de partid. 


Gheorghe COZORICI 


ucatiei politice si culturii socialiste 


“cat direct în destinul fi 


Activistul din „Clipa“ 
era un om adevărat. Era un om 


in curînd se va implini un stert de veac de 
cînd metamorfozez chipul şi sufletul lui lon 
Dichiseanu cu datele eroilor pe care i-am in- 
terpretat pe marele și micul ecran sau pe 
scena. Şi „vioara“ aceasta care este actorul 
din mine a „interpretat“ teme grave și uşoare, 
fiind cînd solist, cînd membru al formaţiei 
simfonice. Prin mine au trecut personaje ale 
literaturii clasice şi contemporane, au câpátat 
întruchipare scenică și cinematografică con- 
temporană și personaje istorice Vulpaşin și 
Osman Paşa, Othello şi Coriolan, inginerul 
Albu din Omul care... de Horia Lovinescu și 
Calopor din Burebista etc. etc, etc. De multe 
ori am fost lon cel de toate zilele, cu bucuria 
de a trâi și a descreţi frunţile contemporani- 
lor. Rol degradant după parerea unor hiper- 
esteți de pe la noi, dar des întilnit la unii mari 
actori ai scenei și ecranului mondial și deloc 
uşor chiar atunci cind tema este muzica 
uşoară. Toate aceste roluri le-am interpretat 
de pe poziţia artistului militant, deci a activis- 
tului pe tarim cultural-artistic. Dar sarcina 
cea mai grea, este adevărat, și cea care mi-a 
adus cele mai mari satisfacţii, a fost aceea 
cind m-am aflat în situația de a interpreta 
chipul activistului pe tărim social-politic şi 
anume, pe Tudor Cernat din Clipa, în regia 
lui Gheorghe Vitanidis. Mă aflam pentru 
prima oara în fața unui nou tip de activist de 
partid, a activistului om de știința. Conducă- 
tor al unui mare complex industrial, pentru 
care fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare relație 
cu subalternii sau cu superiorii lui însemna 


act politic. Eroul, conceput de Dinu Sararu în 
romanul Clipa și apoi cel din film, mi s-a pā- 
rut la început foarte ușor. Semana foarte 
mult cu mine. Aveam uneori impresia ca eu 
vorbesc prin el. Și gindurile lui sint ale mele 
Ca exploziile lui spontane imi aparțin mie — 
in esență era un personaj adevărat. Eliberat 
de scheme, cu înalțări și caderi, cu calitați 
pacate. Era un personaj adevarat. Adica ur 
activist de partid: om. Cred că aici trebuie 
cautat secretul succeselor noastre. In cantita 
tea de adevăr uman pe care o au personajele 
noastre. Sigur, etapa a doua este aceea a gå- 
sirii mijloacelor de expresie adecvate pentru 
intruchiparea dramatică, emoţionantă a unor 
astfel de eroi și aici ne-am stimulat reciproc 
o serie de colegi (Gheorghe Gozorici, Ema- 
noil Petruț, Octavian Cotescu etc.). Filmul ra 
minind, dupa părerea mea, o creație de 
echipă, în care rolul de conducător îi revine 
regizorului, cel care are viziunea de ansam- 
blu a spectacolului cinematografic. Tudor 
Cernat este tipul de activist modern, implicat 
nu numai cu vorba, ci cu fapta în viltoarea 
construcţiei socialiste, este tipul de comunist, 
care trăiește conștient responsabilitatea sa 
istorica. Asemenea chipuri de activiști de 
partid visez să mai joc, întrucit numai în inte- 
riorul unei dramaturgii adevărate vom izbuti 
sa realizăm şi noi eroi adevăraţi. Condiţie 
esențială pentru ca „vioara“ noastra să nu 
sune fals 


lon DICHISEANU 


Activist, adică om de acţiune. 
De curaj. De caracter 


Activist — om de acțiune, om care poarta 
în el un ideal, care trebuie să transmită acest 
ideal, idealul unei vieţi civilizate, prin muncă 
prin sacrificiu uneori, al semenilor sai. Om de 
curaj. Om de risc. Nu-l vad stînd într-un bi- 
rou, sau numai în birou. Materialul lui de lu- 
cru fiind omul, în mijlocul oamenilor cred ca- 
și gasește rostul, 

Oamenii fiind atit de diferiți unii de alții, 
avind caractere atit de complexe, nevoi atit 
de diferite, necazuri și bucurii, greutăţi, vi- 
suri, acest om de risc — activistul — trebuie 
cred eu, în orice moment să știe toate astea, 
sa le poarte in el cumva, deci sa aibă o expe- 
rienţă de viață foarte bogată și — de ce 
nu? — ieșita din comun. Nu ajunge numai 
teoria, pe care sigur că trebuie să o stăpi- 


nească temeinic. Mai trebuie ceva. Şi cred ca 
acest ceva are in el mai multe componente 
disponibilitate de acţiune, spirit, inteligenta 
umor, putere de decizie in momente dificile 
abilitate, eleganţă, stapinirea perfecta a lim 
bii, darul oratoriei, logica, curajul de a risca 
de a greşi, de a iubi, de a bea un pahar de 
vin, de-a suferi, puritate morala. 

Ce-am scris eu mai sus, desigur ca este un 
ideal. Pentru că și cel ce trebuie să uneasca 
oamenii, să impace toate necazurile, să-l faca 
pe om să creadă ca ceea ce el visează se va 
intimpla, să-i facă pe unii så muncească, pé 
alţii să nu fure, pe unul să înțeleaga ce-i 
soarele și cu pâmintul, ce este o eclipsa sa 
o furtuna, ce e cu sfîrşitul lunii și cu virco 
cii, de ce nu e aia, nu e ailaltă, și acest om 


Imului românescu 


deci, are viața lui intima, viaţa lui secreta, ns; 
cazurile și bucuriile lui, bolile lui, familia lui 
superiorii lui 

Şi aici incepe greul pentru noi, cei care ac- 
tivind pe „tărimul artei”, activind deci, avem 
datoria uneori sa le dam viaţă pe scenă sau 
pe ecran acestor oameni-activişti 

Pentru că, de multe ori, unii ne cer så pre~ 
zentam activistul cit mai linear posibil: un om 
are lanseaza lozinci, care nu degeră în cel 
mai cumplit ger, nu iubeşte altă femeie chiar 
daca nevasta e cea mai stupida ființa din 
lume, citește numai Marx și Engels, fumează 
numai Carpaţi fară filtru, nu-l doare stoma- 
ul, ficatul sau capul, nu tu bere, nu tu vin 
nu greșește, nu moare orice s-ar întimpla, iar 
Jușmanii” pe care mereu îi invinge sint mai 
ntotdeauna niște inapoiaţi. Exagerez, dar nu 


sint foarte departe de adevar. Și asta accen- 
iuează, dupa părerea mea, destinul nefericit 
al acestui om, care este un om ca toţi oame- 
nii, pus să-şi ducă la bun sfirșit sarcina, sar- 
cina lui fiind de a modela oameni, cel mai di- 
ficil și plin de risc lucru 


Dacă noi cei ce activam pe tărimul artei am 
avea posibilitatea sá ne apropiem cit mai 
mult de adevăr, altfel ar fi privit acest om 
destinul lui ar fi altul și sarcina lui mult mai 
usoara. 


Ne trebuie curaj, și cum curajul este depå- 
șirea fricii, să asteptam și să activam în conti- 
nuare 


Ştefan !ORDACHE 


Și în film 


comunistul se judecă după fapte 


De-a lungul celor 30 de ani de cind, ci 
modestele mele mijloace, particip la produc 
ţia cinematografica, am avut ocazia, printre 
cele peste 70 de roluri jucate, să mă întîlnesc 
u personaje care mi-au oferit șansa inter 
pretării unor activiști de partid. Dacă ar fi sa 
ma refer numai la ilegalistul din Stejar ex- 
tremă urgenţă, la Pirvu din Un comisar 
acuză, la inginerul Petrescu din Puterea și 
Adevărul, la primul secretar din Proprietarii, 
si ar fi de-ajuns pentru a ilustra pe scurt des- 
tinul comunistului român de-a lungul istoriai 
revoluționare a poporului nostru. Poate ca 
nici un gen de rol nu implica o mai mare res- 
ponsabilitate pentru interpret, intrucit in 
acest caz, rolul politico-ideologic al filmului 
devine aproape element component al dra- 
maturgiei 

Din pacate, nu toate partiturile propuse 
pentru realizarea de eroi comuniști ofera un 
material complex, convingător. De multe ori 
ncercâm să fim convinși de unii regizori că 
ir fi de ajuns ca eroul sa vorbeasca în fiim 
logic şi cu anume fraze pentru a rezolva pro- 
blema, uitind un vechi proverb românesc 

are ar trebui să fie piatra de temelie a dra- 


maturgiei cinematografice. Proverbul spune 

1 omul se judeca dupa fapte, nu dupa 
vorbe. Deci păcatul multor filme ale noastre 
ar izvori din aceea ca vorbim prea mult şi fa- 
cem prea puțin, ajungind citeodată — ceea 
ce este mai grav — sa rezolvăm chiar con- 
flictul prin vorbe, prin lozinci. in loc să fil- 
mam conflictul din care să reiasa lozinca, de 
multe ori filmām lozinca, sperind să reiasa 
conflictul. Ceea ce devine schematic, necon 
vingător, pentru ca la vorbit ne pricepem cu 
toții, la făcut, din păcate, mult mai puțini. 

Cinematografia romană a demonstrat din 
plin cå poate vorbi convingator și transtigurat 
artistic despre comuniști. Vezi Puterea și 
Adevărul, momente din ultimul serial Lumini 
și umbre și multe alte filme în care eroul co- 
munist e bine reprezentat. 


In încheiere, aş vrea sa spun că este bine 
după parerea mea, să facem filme în care oa- 
«venii vorbesc despre comunişti. Dar cred ca 
esenţial ar fi ca în filmele noastre, comunistii 
$a vorbească despre oameni. 


Amza PELLEA 


Vreau să joc în filme profund actuale, 
emoţionante prin adevărul lor 
ET E E ETA PEG 


Am interpretat în film — dar a trecut ceva 
tmp de atunci! — citeva roluri de temei con 
temporane, interesante la acea epocă, feme: 
emancipate ori pe cale de emancipare, ce se 


https://biblioteca-digitala.ro 


vroiau drepte, puternice, egale cu bărbaţii. Şi 
hiar, prin forța împrejurărilor, își dovedeau 
ici-colo superioritatea fața de parteneri. Ca in 


(Continuare în pag. 4) 


3 


(Urmare din pag. 3) 


Drum în penumbră, în Zestrea în Orașul vă- 
zut de sus. Dar despre ele am tot vorbit, și eu 
şi dumneavoastră, pentru că n-au fost prea 
multe asemenea personaje în cinematogratul 
românesc și nu mulți scenariști s-au mai ho- 
tărit să le consacre și alte filme. Poate au 
simţit și ei că problema cu egalitatea e cam 
depăşită, societatea noastră a creat condiţii 
pentru rezolvarea ei, alte probleme și preocu- 
pári apar la orizont. Alte relații și conflicte in- 
tervin în familia modernă. Relaţia părinţi-co- 
pii, de pildă: mama, plecată la lucru, trebuie 
să-și dirijeze de la distanţă, prin telefon sau 
bilețele, copilul aflat la virsta critică. Ori soția 
muncind cot la cot cu bărbatul, poate chiar 
într-un post de răspundere, dar atunci cind 
se intoarce acasă, ea e „mai egală” cu el, în 
sensul că își incepe a doua sau a treia normă 
de una singură. Pentru câ şi fiica, la rîndul ei, 
trebuie menajată; se pregătește de examene 
ori devine mamă, și atunci cine alta decit tot 
mama s-o ajute? Cite noi tensiuni, dileme 
sentimentale survin pe parcursul unei vieţi! 
Dificultatea menţinerii unui cuplu în care am- 
bii soţi, „emancipaţi“, se considera liberi de 
orice autoconstringere, gata sa-și trâiasca 
viața fără multe răspunderi reciproce. Cite 
noi ciocniri, complexe de ambe sexe intil- 
nești zilnic în jur! Din păcate nu și pe ecran 
Acolo apar femei care pentru că au acceptat 
o munca de conducere, sint destinate de sce- 
narist să-și sacrifice dragostea, familia, să ra- 


mină iremediabil singure. Nu pricep cu nici 
un chip de ce omul care se ocupă de desti- 
nele altora trebuie să fie neapărat pe ecran, 
un ratat în viața personală, un pustnic. Aşa 
era primarița mea din Orașul văzut de sus, și 
am avut, la vremea respectivă, destule discu- 
ţii pe această temă. Pentru că eu sint con- 
vinsă câ singurătatea prea indelungata a unui 
om poate aspri, altera cumva judecata, viziu- 
nea lui asupra celorlalți. Nu trebuie să fii cine 
știe ce psiholog ca så înţelegi că aceasta re- 
nunţare la viața personala, cu stările depre- 
sive pe care le presupune ea, cu refulārile 
transformate cu timpul în fixaţii, manii, chiar 
fanatisme să nu se repercuteze cumva asupra 
relaţiilor cu ceilalţi. Să nu-i influențeze deci- 
ziile, judecâţile asupra celor din jur. Mai ales 
cînd eşti chemat — ca personaj — să intervii, 
să influenţezi, uneori chiar sa determini des- 
tinul celorlalți. 

Cred că e o eroare care ar putea să dea de 
gindit cineaștilor noștri, Dorința noastra cea 
mai fierbinte, a interpreţilor, este sa partici- 
pam la realizarea acelor filme care să nu fie 
depășite din chiar clipa cînd se produc. Ima- 
ginea personajelor să râmină o mărturie a 
prezentului pentru viitor. Pentru că de stările 
sensibile ale oamenilor nu ne vom putea des- 
parți niciodată. Nici chiar cind vom pâşi pe 
alta planetă. Și dacă vom înțelege så redam 
cu sinceritate şi onestitate aceste stări pro- 
fund sensibile, filmele noastre vor ajunge sa 
ție şi actuale. Emoţionante prin adevărul lor 


Margareta POGONAT 


-= Fără idealizări! Activistul trebuie 
să fie, deopotrivă, visător și realist 


Am debutat în film chiar cu un rol de se- 
cretar de partid: oțelarul din Aproape de soa- 
re. Scenaristul îl concepuse ca un personaj 
serios și sobru, dar care era îndrăgostit și 
ştia să cinte și la piculină. După un an, am 
fost Ilieş, conducătorul de partid într-o zona 
înuncitorească petroliferă în anii ilegalitaţii, 
din Străzile au amintiri. Au fost de-ajuns 
aceste două roluri pentru ca regizorii sa ma 
solicite în continuare pe același profil, şi — 
deşi nu-mi plac etichetele, nici unui actor nu- 
i plac — personajul, ca atare, să mă atraga. 
Am făcut apoi secretarul din Partea mea de 
vină. În anii '60 am făcut personajele lui 
Francisc Munteanu din La patru pași de infi- 
nit și Cerul incepe la etajul trei, personaje 
implicate de pe poziţii de răspundere în ac- 
țiunile antifasciste ale comuniștilor. Anii au 
trecut și în Vifornița am fost un secretar de 
partid care greșise și se afla în focurile altor 
grăbiţi în a judeca lucrurile „just“. Am avut și 
alte întilniri cu acest erou al zilelor noastre și 
pot să spun că a fi interpretul său pe ecran 
este foarte greu, dar să nu uităm că acest rol 
este unul dintre cele mai grele şi în realitatea 
vieţii. Sigur, profilul său depinde de epoca si 
mediul său de acțiune, ca dealtfel şi de virsta 
sa, dar întotdeauna secretarul de partid tre- 
buie să aibă citeva trăsături constante. În pri- 


mul rînd, aș numi capacitatea de a-și asuma 
o înaltă raspundere politică și morală; dispo- 
nibilitatea nemasurata de a fi de folos oame- 
nilor, uitind să se ocupe de ale lui din datoria 
ce şi-a asumat de a se ocupa de ale altora. El 
trebuie să fie, deopotrivă, visător şi realist 
pentru că numai așa va fi capabil sa nu com- 
promită o idee punind-o în practica, să știe 
sa dea aripi unei iniţiative. Pentru a avea cre- 
dibilitate, un astfel de personaj nu trebuie 
însă scutit de greşeală. Cum știm, nimeni nu 
este infailibil. Şi poţi greşi chiar dacă dorința 
ta a fost să faci lucrurile mai bune. Dar el tre- 
buie sa aibă curajul sâ-şi recunoasca gre- 
șeala. In acest sens, cred că scenariile noas- 
tre păcâtuiesc, dorind să-l idealizeze. in loc 
sa-l apropie de sufletul și înțelegerea specta 
torilor, o idealizare forțată îl indepârteaza 
Publicul, acest judecător, mai renunţă, din 
pacate, de dragul unui actor, la exigența 
Pentru noi toţi care ne iubim profesiunea, in- 
dulgenţa sa este prilej de amarâciune, de su- 
terință chiar, atunci cind un rol îţi aduce po- 
pularitate prin concesii. De aceea cred ca 
sintem datori să infățișâm acestui public 
filme adevărate, cu eroi adevăraţi, cu secre- 
tari de partid cu bune şi rele, dar dăruiţi oa- 
menilor și binelui iui. Ca în viața 


Silviu STĂNCULESCU 


Un revoluționar e un om de onoare. 
Inflexibil, dar simţitor 


„— Vreți să spuneți, tovarășe Prim, că nu 
sint „destule“ vorbe pe măsura faptelor? 


Arta nu copiază modele. Arta propune modele 


(Mircea Albulescu și lon Besoiu 
în Puterea şi Adex 


— Nu! Vreau să spun că nu sint destule 
fapte pe măsura vorbelor!” 


Un om cu calități şi defecte. 
@ dar cu o profundă generozitate 


| Activistul de partid, erou principal, 
implicat direct în destinul filmului românesc 


Era secvența cu care se încheiau filmările 
la Probleme personale. De cite ori se termina 
un film, ne imbrâţișam cu toţii și zicem: „Am 
făcut o treaba bună“. Oare? 

Apoi vin îndoielile. Ceva — rupt din sutietul 
meu-râmine imprimat pentru totdeauna ca 
„un corp delict” la judecata celor care vin 
(unii doar vin şi pleacă). E „ceva“ calificat ca 
o „treabă buna“ și care râmine adesea ca „o 
treabă statistica”. 

Era primul activist de partid pe care îl in- 
terpretam in film. Grea misie. S-a împâminte- 
nit la noi credința (şi a rămas pină în zilele 
noastre, pe ici pe colo) cà „activiștii“ sint o 
specie aparte, niște oameni îmbrăcați cu 
șapcă și haină de piele (eventual cînd sint 
„pe teren” şi cizme), mereu serioși — mereu 
gata så rezolve o problemă (sau orice pro- 
blemă) iar cînd spun o glumă bună să în- 
ceapa cu „bai, tovarâșe”. 

Dacă actorul este serios față de el însuşi, 
fața de autor și față de public, atunci va trai 
viața şi nu funcţia personajului și va căuta 
sâ-i afle rădacinile. Şi îmi aduc aminte cum a 
început pentru mine căutarea rădăcinilor per- 
sonajului din Probleme ale. Mi-am 
amintit cu plăcere de Puterea și Adevărul — 
alte exemple în filmele noastre n-am prea gå- 
sit. Mai multe erau în romanul lui Grigore 
Zanc, „Cădere. liberă”. Și mai multe erau în 
viață, împrejurul nostru. Poate că interpretà- 
„ile schematice ale activității de care vorbeam 
mai sus nu sint lipsite de un anumit temei 
Acei activişti au existat și, din păcate, cred ca 
uneori mai există și azi. intre timp, poate 
chiar mai demult, a aparut însă un activist 
nou. Trâim într-o societate revoluționară și 


„Dragostea și revoluția“. 


deci trebuie să fim revoluționari. Consider ca 
un om revoluționar este un erou a! bunului 
simț şi al cinstei. Portretul revoluționarului 
făcut de Saint Just — m-a făcut să caut în ju- 
rul meu Omul revoluționar. „Un revoluționar 
e un om de onoare. El spune adevărul în sco- 
pul de a instrui, nu pentru a ultragia; cinstea 
sa nu e un rafinament al spiritului, ci o însu- 
sire a inimii şi un lucru de la sine înțeles. E 
infiexibil, dar simţitor.” Ce frumos! Și cind te 
gindești ciţi ani au trecut de cind au fost 
scrise! 

In toate acestea gaâsisem rădăcini ale per- 
sonajului pe care ma pregâteam să-l interpre- 
tez, dar ele au fost bintuite în timpul filmări- 
lor, uneori de secetă, alteori de prea multă 
apă şi au crescut așa cum s-a brodit. M-am 
zbatut så dau viață unui activist, adică unui 
om cu calităţi și defecte, cu împliniri şi neim- 
pliniri. Așa cum spuneam în paginile revistei 
Cinema" la începutul filmărilor la Probleme 
personale, un om cu disponibilități de a fi 
original acolo unde se lucrează adesea cu 
șabloane. 

Dupa proiecția filmului la festivalul de la 
Costineşti, m-am întilnit cu profesorul Octa- 
vian Cotescu care mi-a spus: „Te felicit pen- 
tru felul în care l-ai interpretat pe „Primul se- 
cretar“ — ai pus totul pe muchie de cuţit și 
asta era frumos și bine. Ai făcut o treaba 
bună”. 

Era o confirmare că personajul trâia, era 
autentic. Și poate câ nu numai în răstimpul 
unei ore și jumatate de proiecţie... 


Dorel VIȘAN 


Majoritatea eroilor acestui film 
sînt activiști 


Ce este de fapt activistul de partid? Oare o 
funcţie, o specializare nouă care a apărut pe 
statul de funcțiuni? Este ea o profesie sau un 
crez, un ideal, un mod de a concepe viața? 

Atunci cind am creat asemenea eroi în fi! 
mele mele, i-am vazut de fiecare dată, ca pe 
reprezentanţii cei mai înalți ai epocii noastre 
Activistul de partid trebuie să fie un om ele- 
vat, instruit, care cunoscînd bine politica par- 
tidului nostru să aibă capacitatea de a o duce 
la îndeplinire, prin fapte nu prin vorbe, în 
parcela, tarlaua, ferma, uzina sau așezarea de 
care raspunde. 

Așadar, pe activistul de partid l-am conce- 
put ca pe un om responsabil de destinul ce- 
taţii, faurar conștient al istoriei contempo- 
rane, un modelator de conștiințe. 

De aceea, din filmele mele mi-au râmas o 
serie de replici: „Oriunde fierbe ceva in ora- 
şul asta, fierbe și oala mea“, strigă inginerul 
Crintea din Post-restant, atunci cind este 
intrebat de ce se bagă unde nu-i fierbe oala 

Un alt tip, foarte drag mie, este Arhire, ti- 
nârul activist din Facerea lumii, care atunci 
cind este îndemnat de iubita lui să se trateze 
de o boală, pină nu demult incurabil, el, in 
dăruirea și romantismul lui fanatic pentru 
cauză, răspunde inconştient de faptul că tim- 
pul lucrează ireversibil: „Are Arhire de unde! 
Deocamdata n-am timp! Avem treburi. Foarte 
multe treburi...” și a sfirșit tragic, inscriindu- - 
se printre acei eroi anonimi de la începutul 
prefacerilor noastre socialiste, cînd țara era 
la rascruce de istorie iar noi la răscruce de 
drum. 

Au urmat apoi eroi comuniști care se aflau 
acolo unde se hotăra soarta istoriei: Filipache 
din Facerea lumii, raspunzind de naționali- 


Oameni 
(lon Dichiseanu 


(Gheorghe Cozorici în Clipa) 


https: 


zare; Dumitru Dumitru şi Petrica Nobilu din 
Ciipa, răspunzind de colectivizare sau de 
prefacerea modernă a unui ținut. 


Vorbind despre activiştii filmelor noastre, 
nu facem altceva decit a vorbi despre activis- 
tul din noi. Nu întimplător regizorul este con- 
siderat un activist pe tărim cultural artistic. 


Forța filmelor noastre constă în cantitatea 
de adevăr pe care o poartă activiștii noştri, 
sinceritatea crezului lor şi al nostru, patosul 
revoluționar — în accepțiunea moderna a 
noțiunii — în ce măsură în spatele activistu- 
lui-om se sintetizează năzuințele colectivitații 
în care el trăiește, forța lui de a înaripa oa- 
menii pentru a-i ridica pe noi culmi de civili- 
zaţie și progres. 


Dacă prin activiștii filmelor noastre tran- 
spare mistificarea adevărurilor vieţii, idilis- 
mul, retorismul fals, riscâm ca și noi, odata 
cu filmele noastre, să devenim niște oameni 
care predicâm la lună, adică în săli pustii. 


Şi atunci, asemenea filme, în loc să se in- 
scrie modelator în formarea unei conștiințe 
înaintate, ele sfirșesc prin a face deservicii, 


Sigur, nu toate filmele noastre pot fi despre 
activiști de partid, dar, în spatele fiecarui 
erou contemporan — tinâr sau virstnic — 
trebuie să descoperim un anume tip de acti- 
vist. Fiindcă, în ultimă instanţa, fiecare dintre 
noi sintem activiști, acolo unde muncim, 
acolo unde trâim, chiar și acolo unde ne dis- 
tram. Fiindcă, militind pentru o lume noua, 
nu trebuie să uitam bucuria de a trâi a 


vii, conflicte adevărate 
cu Rodica Tapalagă în C/ipa) . 


poporului nostru, umorul lui, capacitatea lui 
de a face haz de necaz în momentele grele 
forța lui de a răzbi prin toate intemperiile 
Aşadar, să fugim de scheme -stereotipe, im- 
panate cu lozinci, de arhetipuri cu funcţii la 
municipiu sau judeţ, pe care să le plimbam in 
filmele noastre ca pe moaștele sfintei Paras- 
chiva. 


Tipul modern de activist este cel aruncat 
direct în viltoarea focului, răspunde, de pilda 
de însăminţarea fiecarui petec de pâmint, și 
apoi de stringerea fiecărui bob de griu sau 
de porumb, de sporirea șeptelului, de consu- 
mul de energie, de aprovizionarea pieţelor si 
magazinelor, de planul secției, fabricii, al mi- 
nei de aur sau de cărbune, de infrumusețarea 
orașului, de creșterea copiilor, de buna func- 
ționare a școlilor şi facultăţilor, de „tot ce 
mişcă-n ţara asta, riul, ramul“ și de ce nu, și 
de făurirea unei culturi noi, a unor filme mai 
bune. 


Cred în acel tip de activist care, fiind o ca- 
pacitate unanim recunoscută în domeniul 
specializării sale, are în pius capacitatea de a 
îndruma și mobiliza pe colegii lui, pe cei din 
subordinea lui, sau din raza lui de activitate, 
la înâlțarea colțului de ţară de care răspunde. 

Numai așa vom izbuti så ridicâm întreaga 
țară pe noi culmi de bunăstare, civilizaţie și 
progres... 


De aceea, dintre tipurile de activist din fil- 
mele mele, imi place Tudor Cernat din Clipa 


— omul de știință, militant pentru traduce- 
rea în fapt a gindirii sale înaintate, a afirmarii 
științei românești, a produselor româneşti pe 
plan mondial. 


Şi cred în el, fiindcă este om, are calități și 
limite umane, are înâlțări și căderi. Acest tip 
de „furios“ al zilelor noastre, al omului care 
nu se teme să spună adevărul în faţa, de a 
discuta chiar raportul dintre principiu şi viața 
vie, adevărată, îl voi readuce pe ecran în fil- 
mul Dragostea și revoluția, după romanul lui 
Dinu Săraru. 


Incerc acum un examen greu, întrucit ma- 
joritatea eroilor filmului sint activişti de par- 
tid. Revine Dumitru Dumitru. Apare un acti- 
vist al Comitetului Central ca erou principal 
Aici trebuie operat la fiecare cuvint cu minu- 
țiozitate de filigran, nu pot transforma „ab- 
sconsul" în „virtute“ artistică. Ma bizui enorm 
pe virtuțile actoricești ale interpreţilor mei 


Desigur, filmele de dezbateri politice nu 
trebuie så fie datoria unui număr restrins de 
regizori. Cred că aceasta ar fi piatra de incer- 
care a fiecăruia dintre noi, unde să dăm ce 
avem mai bun în noi, singura cale de a pà- 
trunde cu fruntea sus în marea confruntare 
de idei ce se desfășoară pe plan mondial, în 
rindul școlilor de film de prestigiu din lume. 


Gheorghe VITANIDIS 


Activistul nu se „introduce“ în ultimul 
moment, printre rînduri. 
El este un factor dinamizator al societăţii 


Dacă nu ne referim la funcţii, după nomen- 
clator, ilustrate prin prezenţa în secvența de 
film, la momentul socotit oportun, a unor se- 
cretari, instructori de partid etc. — ci la acti- 
vistul comunist ca personaj, implicat in acţiune, 
deci, intr-o realitate pe care filmui o abor- 
deaza, dupa legile artei, transtigurind-o, acti- 
vistul ce aduce o concepție despre lume, în 
stare să revoluționeze societatea, personaj 
memorabil, așadar — atunci selecția mea 
este severă: Lupeni '29, Puterea și Adevărul, 
Clipa. Doar trei filme în treizeci de ani de ci- 
nematografie socialistă? Nu, situația nu e 
chiar atit de alarmantă, şi am fi nedrepţi lå- 
sind la o parte acele numeroase şi de calitate 
filme, care mărturisesc o activitate de partid, 
fie în condiţiile legalităţii, fie după 23 August 
1944, determinind prefaceri sociale de rasu- 
net, și prefaceri în conştiinţa oamenilor chiar 
dacă aceste filme nu impun eroi-activiști de 
partid cu totul memorabili: Desfășurarea, 
Străzile au amintiri, Facerea lumii, Valurile 
Dunării, Viforniţa, Zile fierbinţi, Cerul n-are 
gratii, Duminică la ora 6, Explozia, Zidul, pre- 
cum și serialul de televiziune Un august in 
flăcări (iar cel în desfășurare, Lumini și um- 
bre ne-ar putea rezerva surprize dintre cele 
mai plăcute). Să trecem insă peste observația 
că multe filme — cel puţin jumătate din pro- 
ducţia noastră — conțin funcţii de partid, în 
loc de activiști, și comuniști, secretari, in- 
structori, care apar și dispar, țin ședințe, im- 
pulsionează, îndeamnă la muncă, string mina 
fruntașilor, mai şi glumesc (umanizarea 
— doar şi ei sint oameni!) — și cam atit 
adică, mai bine lipsă. În loc să fie o prezența 
convigâtoare, impusă de o realitate convinga- 
toare, activistul de partid a ajuns, în unele 
producţii, o apariție strict convenţionala 
(poate și la îndemnul unor producători dintr- 
o perioadă mai veche: „Bagă și un secretar 
de partid că lipsește organizaţia — și dăm 
drumul scenariului!“ și secretarul se plâma- 
dea pe loc, din replici și situații adesea peni- 
bile.) Decit așa, repet, mai bine fără — spre a 
nu denigra în primul rind realitatea, căci acti- 
vistul de partid nu se „introduce“ din indica- 
ţii, în ultimul moment, printre rînduri, cind 
viața atestă că este un factor dinamizator al 
societății. 


Activistul, un om care poartă 
în el un ideal 


(Ştefan Iordache în Bună seara, Irina! 


cu Valeria Seciu) 
Si teo 


S-au scris cărți — romane, s-au facut filme 
despre politică. Noi străbatem însă o pe 
rioadă cind se scriu romane politice de va- 
loare și se fac filme politice de valoare, de 
mare circulație, presupunind o atitudine a 
autorului, o implicare a sa în evenimente, op- 
țiune limpede. Cred că reușita filmului politic, 
a fimului care aduce în prim-plan, ca perso- 
naj complex, convingător, pe activistul de 
partid, ţine, în primul rînd (talentul fiind pre- 
supus), tocmai de atitudinea, de implicarea 
scenaristului, a regizorului și — se înţelege, 
a actorilor. (Avem actori care, după multe so- 
licitări, s-au specializat în secretari de partid, 
şi sint solicitaţi în continuare, întrucit se con- 
sideră că îi fac mai „umani“ pe secretari, 
chiar dacă textul este prost). Se pot lansa co- 
menzi (nu, nu concurs — comenzi, chiar cu 
anume masuri financiare, caci un scenariu 
cere muncă, timp, renunțare pentru o vreme 
la treburile de prozator, de dramaturg, de 
poet și, se ştie, nu toate scenariile reușesc, 
însă aceste riscuri, pierderi, sint cu -totul 
neînsemnate pe lingă cele provocate de re- 
buturi după scenarii aprobate, făcute pentru 
a împlini un gol tematic, știut fiind că un film 
slab. compromite o temă și îndepărtează 
spectatorii) — pot fi ecranizate carți de 
proză — mi se pare caD a și revoluția 
a intrat in producţie — multe se pot face 
spre binele cinematografiei, dacă exista o 
strinsă colaborare între producători și crea- 
tori, dar mai ales, dacă se renunţă la scheme. 
Cu schemele încă în vigoare, am desfigura 
cărțile de ținută artistică, le-am uniformiza și 
reduce la același numitor — şi-atunci, iar 
mai bine lipsă. Dar, cum vorbim despre acti- 
vistul de partid, factor dinamizator, revoluţio- 
nar să admitem, în sfirşit, că el este un lupta- 
tor impotriva a tot ce este vechi, perimat, a 
schemelor de care ne izbim, nu numai în ci- 
nematografie, scheme ce ne aparțin (poate 
că și activistul a contribuit, din lipsă de expe- 
rienţă, de previziune, la impunerea lor) — și 
datori sintem a le înlătura fără jenă, fără ezi- 
tare, fără părere de râu. 


- 


Nicolae ŢIC 


A iubi o idee începe cu 
„a iubi oamenii È 
(Amza Pellea în Proprietarii) 


universul satului românesc 


în 


universul filmului românesc 


Satele nu seamănă între ele, 
cum nici oamenii nu seamănă între ei 


Pot spune oamenilor din satul meu 
şi oamenilor din toate satele 
că aşa cum își iubesc ei pămîntul, 


aşa 


— Cum o duci bădie Vasilache? 

— Măi baiete, ai venit și tu? Vā- 
leu, nu cumva ai albit de spus min- 
ciuni prin filme? 

Nu i-am râspuns cum nu mi-a râs- 
puns nici el. Ţăranii, cind nu le con- 
vine o întrebare, schimbă vorba. 
Eram în satul în care m-am născut: 
Prăâjești, cum vii de la Bacâu peste 
lunca Siretului. Acest sat a chemat 
pe toți „fiii satului“ la o sărbătoare 
în care să arate ce au făcut ei de 
cind au plecat în lume. 

in cartea de aur, am scris cu 
această ocazie că adevărații fii ai sa- 
tului sint aceia ce au rămas acolo: 
sătenii toţi, în frunte cu primarul, în- 
văţătorii și profesori ca Țarâlungă, 
Cimpoieșu și mulți alții. Prājeşti, un 
sat care nu mai seamână cu acela al 
copilăriei și tinereţii mele. 

— Tovarăşul Maftei, te rog să 
treci şi pe la mine, că am și eu per- 
sane pe jos, îmi spune al lui Gher- 
gut. 

— Important este că aveți o gos- 
podărie bogată, cămin cultural, gră- 
dină botanică și un muzeu cum nu 
prea am mai văzut în alte părți. 

— Păi avem, că la noi primarele 
nu trimite pe profesori şi pe învăţă- 
tori să facă recensămîntul. la găini. 

— Da, zice a lui Robu. 

— Ce-ar mai fi dacă am trimite pe 
doctor la porumb și noi am sta la 
bufet, cum am auzit că se întîmplă 
în alte sate? zice al lui Dumitraşcu. 

Cu ocazia acestei sărbători, tova- 
rășii de la Bacău au trimis în sat fil- 
mul Dumbrava minunată „să se dea“ 
la căminul cultural, cu care ocazie 
să stau de vorbă cu consătenii. 

— Asta au făcut-o tovarășii ca să 
vedem noi că n-ai plecat degeaba 
de-acasă, imi spune Luntraru, un tã- 
ran de peste 80 de ani, fost vecin cu 
mine. Vecine, îmi spune el, de ce nu 
mă mai dai la radio aşa cum m-ai 
dat atunci cînd ai spus teatru despre 
noi, cu înscrierea în colectivă?. 

— Mi-a murit autorul, i-am răâs- 
puns eu în glumă. 


— Noi te-am văzut mereu în filme 
la televizor: Desfășurarea, Primăvara 
fierbinte, Osinda... În toate ne-ai 
arătat cum a fost mai demult, dar 
cum e acum de ce nu ne arăţi?! 
strigă Dumitrașcu. 


Unul din cele mai grele roluri 
şi în viaţă (Silviu Stănculescu cu 
Eugenia Bosinceanu în Vifornița) 


iubesc eu adevărul 


— Să știți că o să fac un film în 
care o să arât realitatea. 

— Lasă realitatea, tu să ne spui 
adevărul, zice Dorobâţ. Şi au înce- 
put din toate părțile să mă încon- 
joare întrebări la care tot ei răspun- 
deau. 

— Să ştii fiule, că noi te conside- 
ram fiul nostru, al întregului sat și 
să mai știi că noi sintem așa cum ai 
vazut, și-așa să ne arăţi. 

— Sint sate care nu sint ca asta, 
zic eu. 

— Treaba lor. Ălora să le spui în 
filme că nimeni nu are voie să con- 
sume dacă nu produce, strigă Iri- 
mia. Ai auzit ce-a spus fiul meu la 
serbare, care e savant în istorie la 
lași. Ca şi tine, nu zic, artist la Bu- 
curești. Că noi sintem aici de cind 
lumea și că nevasta lui Dimitrie 
Cantemir a fost din sat de la noi, a 
lui Prăjescu, că noi ne iubim pămiîn- 
tul și ne place să ne înfrățim cu ță- 
rîina. Celor ce nu le place asta, n-au 
ce minca. 

— Ín artă, ficțiunea... încep eu să 
le explic... 

— Păi asta-i, frecțiunea să ne-o 
arăţi, așa cum e, că mai sint frec- 
țiuni cît lumea și dacă le îmbrobo- 
dim în minciuni unde ajungem?! mă 
întrerupe iar Luntraru. Spune acolo 
în film, că noi şi acum punem la 
murat cînepa și inui în Siret și ne fa- 
cem piînză ghilită. 

— Eu nu mă îmbrac în sticlă nici 
mort, strigă Horoi. Să-mi țese baba 
cămașă de in. 

In Prăjeşti nu se încuie porțile. 
Cind gospodarul nu e acasă e pusa 
cobilița în ușă. O vezi acolo, nu 
intri. Dar satele nu seamănă între 
ele, cum nici oamenii nu seamână 
între ei. Sint sate bogate și sint sate 
sărace. Pe care să le arătăm, pe 
care să le ascundem? Sînt sate cu 
drumuri asfaltate și sate cum îi ăsta 
în care stau acum, pe malul lacului 
Buftea — Samurcași — nu departe 
de București, în care noroiul e pînă 
la genunchi şi în care nici găinile nu 
se ouă. Nu pot încheia aceste rîn- 
duri decit spunînd oamenilor din sa- 
tul meu și celor din toate satele, că 
aşa cum își iubesc ei pămintul, așa 
urâsc eu minciuna și că în arta mea, 
voi spune despre ei mereu adevărul. 


Ernest MAFTEI 


Revoluționar într-o societate înnoitoare 


(Dorel Vișan cu Margareta 
Pogonat în Probleme personale) 


În lumea tlimului de pretutindeni, producătorul a depăşit reputația de om 
cu piinea și cuțitul, adică de financiar al filmului, ciștigind și pe aceea de 
creier al producției cinematografice, adică de profesionist implicat cu Idel 

roprli în chiar procesul de creație. lată de ce ne-am propus, acum cind se 
plinesc zece ani de ia inființarea Caselor de filme, să dăm prilejul directo- 
rilor lor să-și exprime punctul de vedere asupra programului lor și asupra 


proiectelor colaboratorilor lor. 
Revista 


„Cinema“ le urează succes! 


9 Filmul de actualitate 
este un film politic, de dezbatere etică 
9 Vom da o atenţie deosebită epopeii naţionale 
© Omul nou nu trebuie căutat în cine ştie 
ce teritoriu fantastic. 
El se află printre noi 


Sintem cu toți angajaţi intr-o acțiune far 
precedent în istoria țarii, aceea a construiri 
unui om nou, a unei personalitâți umane ale 
carei aspirații, idealuri, forța de muncă și 
creație să fie în deplin acord cu structura so- 
cietații socialiste. cu principiile și direcţiile 
ideologice pe care aceasta le promoveaza 
Aceasta concordanța între valoarea umana și 
cea socială este unul din ţelurile de seama 
câtre care trebuie sa se indrepte etorturile 
oamenilor de cultură, ale creatorilor de la noi 
din țara. Programul Partidului Comunist Ro 
man a trasat sarcini clare în aceasta direcţie 
in cuvintările sale, tovarășul Nicolae Ceau- 
şescu a atras atenția asupra importanţei in- 
deplinirii în cele mai bune condiţii a acestei 
sarcini. Prin neobosita activitate pe care o 
desfaşoară pe toate planurile vieții social- po 
litice, secretarul general al partidului nostru 
reprezintă în gradul cel mai inalt, tipul omului 
nou, personalitate revoluționară complexă in 
care cele mai îndrăznețe idealuri politice și 
sociale şi-au gasit deplina concretizare 


Casa de filme nr. 1 își îndreapta în chip fi 
resc atenţia asupra gasirii unor modalitaţi: op 
lime de lucru cu colaboratorii, scenariști, ra 
gizori, alți oameni de artă, pentru a se putea 
inscrie in aceasta uriașă batalie, prin realiza 
rea unor filme de ridicată valoare artistică şi 
ideologică. Omul nou nu trebuie cautat in 
cine ştie ce teritoriu fantastic, imaginar, el se 
atlă printre noi, în fiecare dintre noi, în tot ce 
caracterul nostru are mai valoros. lată de ce 
unele pelicule de actualitate pe care Casa de 
„Cursa 
„Un om in loden", „Mijlocaș la 
* „Bună seara, Irina“, „Stop-cadru 
„Invingătorul“, „Un echipaj pentru 
etc.. ori altele aflate in productia 
oastra curenta cum ar fi: „Faleze de nisip’ 
La capătul liniei“ etc. și-au gasit sursa de in 
spirație în realitatea concretă a zilei de azi 


Continuare în pag. 20) 


Marin THEODORESCU 
al Casei de filme Unu 


O Temperatura dorită: febra înnoitoare, febra cutezătoare 
e Obligaţia noastră: să comprimăm 
(pînă la dispariţie) sfera mediocrităţii 
@ Împotriva unor îndeletniciri neartistice: a lustrui, 
a lăcui, a nivela... viaţa 


Nu impartașesc tristețea solemnă a acelora 

are depling, pe diverse canale (și chiar ir 
paginile revistei „Cinema”) producția cinema 
tografică a ultimului an, citind ei înşisi un nu 
mar (după părerea mea, normal) de filme 
bune și foarte bune, dar oprindu-se cu insis 
tența amară la celelalte. Firește, toți dorim 
marturisit sau nu, premii internaționale, suc 
cese mondiale, palme de aur, Oscaruri și 
consacrări. Dar nu țin minte ca vreo carte de 
proză sau de poezie, o frescă sau o simfonie 
un spectacol de teatru sau de televiziune s 
fi obținut, în ultimii ani, o serioasă consa- 
crare internaţională, ceea ce nu inseamna 
— după opinia mea — că nu s-au creat lu- 
cruri cu totul remarcabile in aceste zone mai 
puțin compătimite ale artei. Ar fi, însa, lipsit 
de rațiune sa deducem cå singurul lucru bun 
de făcut e sa stâm liniștiți, întrucit producția 
cinematografică decurge normal (proporția 
dintre bun şi slab fiind normală). şi la urma 
urmei, o cinematografie are exact valoarea 
celor care o realizeaza (asertiune adevărata 
şi nu numai pentru arta filmului). Efortul 
— deloc minor — ar fi în direcția comprima- 
rii maxime a sferei în care se manifestà de 
regula mediocritatea, platitudinea, ilustrativis- 
mul, aprofesionalismul 

Apropiatul Congres al culturii şi educaţiei 
va resuscita fără îndoiala dezbaterea privind 
necesitatea unei arte revoluționare. in acest 
context este bine să reflectām asupra a ceea 


(Continuare în pag. 20) 


Dumitru SOLOMON 
Director al Casei de filme Trei 


In avanpremiera 


Un echipaj pentru Singapore 


O Cred în capacitatea de autodepăşire 
a cineaştilor români 
O Mă tem că lipsa de talent poate uneori compromite 
idei îndrăzneţe 
e Cel mai important: să fim ceea ce sîntem 


Deşi, cu o singura excepţie (omuleţul lui 
Gopo), toate cele 11 filme de lung metraj pe 
care le realizeaza Casa de filme Patru în 1982 
(Secvenţe, Așteptind un tren, Baloane de 
curcubeu, Rămin cu tine, Năpasta, Cit mai 
este pină miine, Buletin de București, Homo 
Sapiens, Intrusul, Escapada, Stirşitul nopții). 

1 şi scurt metrajele semnate de regizor: de 

stanți (Tema 13: Bătrinețea, Clipele dinain- 
tea singurătăţii, Mobilă stii, Cartea privirilor, 
Pași sub ploaie) sint cu -ṣi despre oameni 
obişnuiţi, revistei „Cinema“ i-a fost mult ma 
greu sa ma convingă să răspund întrebărilor 
sale, decit i-a fost să te abordeze pe dum 
neata, mister Redtord 

Regret nespus că printre numele care-ţi 
amintesc dumitale de România (Nastase, Co 
mâneci) nu figurează nici un cineast şi te asi 
gur cá la noi filmul concurează cu sportul in 
popularitate, adică in număr de spectatori 

Dumneata, domnule Redford, ești mindru 
că astăzi cinematogratul american nu ma 
gindește ca în anii '60, că stilul şi calitatea ar 
tistica ar trebui importate din Europa! 

Eu sint un producător foarte bogat (am 
acoperire faptul că „acea insulă latina din su 
d-eştul european” iși permite luxul sa pro 
luca circa 35 de filme de lung metraj anua) 


@ Majoritatea spectatorilor noştri sînt tinerii. 


la o populaţie de 22 milioane de locuitori) şi 
ma doare exact ceea ce te bucura pe dum- 
neata: nu-mi place ca filmul european tin- 
jește dupa Oscar-urile dumitale și se simte 
intimidat, inhibat de ele. Ca producător, mi 
ar face placere, bineînțeles, ca dumneata sa 
poţi numi macar un regizor sau un actor ro 
mån, dar cred ca exista un „Oscar“ al nostru 
pe care avem datoria să-l descoperim şi ca 
miza și ca recompensă. Pentru că, daca ta 
cem filme pe banii statului, sa nu-ţi închipui 
că ne e mai uşor. (E totuși mai simplu sa-ţi 
riști buzunarul propriul Riști o singura data, 
șa rişti tot timpul). Toata lumea, inclusiv 
subsemnata, doreşte de la noi un program, în 
speranța câ dincolo de el se va putea ghici, 
cu un ceas mai devreme, viitorul filmului ro- 
månesc, acea peliculă la care vei declara „am 
văzut filmul Cannes-ului”, sau poate ace! tilm 
pe care unii îl numesc demn de o şcoala na- 
țională, alţii îl considera capabil sa exprime 
in profunzime aspiraţiile poporului român, 
cucerind în egală masura distribuitorul intern 
si internaţional, cronicarul cinematografic 


(Continuare în pag. 20) 


Vasilica ISTRATE 


Director al Casei de filme Patru 


se 


Ne propunem să facem filme pentru ei! 


@ Tinerii 


au nevoie de eroi-model 


pe care să-i iubească şi să-i admire 
@ Ne angajăm să fim mai exigenţi şi sperăm 


ca regizor 


Congresul educaţiei politice și culturii so 
iialiste va fi pentru toți ce lucram în cultur 

in important moment de bilanţ, dar şi un to 
rum de larga dezbatere, deschizatoare de noi 
perspective. Avem datoria și, în ceea ce ma 
privește, cred, și putinţa de a realiza filme la 
nalțimea comandamentelor social educative 
i politico-ideologice. fară sa facem rabat la 
alitatea lor artistica 


Un drum pe mări și pe oceane, cu suspense psihologic şi peripeții mari- 
nărești. Scenariul: loan Grigorescu și Nicu Stan. Regia: Nicu Stan. Cu Ghe- 


orghe Cozorici și Mariana Mihuţ în 


rolurile principale 


i să nu accepte scenarii 


care nu cred 


in același timp nu ne putem permite sa ui 
im nici o clipa cà arta trebuie sa devină ren- 
tabila. Dealtfel succesul de casă al unui tilm 
masoară implicit şi audiența sa la public, iar 
un film fara public contrazice însuși speciti- 
ul său de cea mai populară artă. Deci vor- 
bind de imperativul calitaţii, trebuie sa inclu- 
jem în această noțiune criteriul artistic, ideo- 
logic dar și pe cel al eficienței financiare 

in acest sens m-aş referi concret la progra- 
nul de lucru al Casei cinci. Ţinind seama că 
i la noi în țară,ca pretutindeni în lume,majo- 
ritatea spectatorilor sint tineri și foarte tineri, 
ne-am preocupat intotdeauna de filmul pen- 
tru tineret. Prin film de tineret nu înțeleg insa 
limitarea la un gen anume — tinerii formeaza 
un public permeabil, de la filmul istoric la cel 
de aventuri, de la filmul psihologic la come- 
die — dar atragerea sa în sau respingerea sa 
din sala de cinema depinde de felul cum rea- 
zam filmele, de felul cum știm sau nu sā ex- 
punem atractiv prin intermediul artei cinema- 
tografice, ideile şi temele cu care noi dorim 
sa venim în întimpinarea lor 

Din dorința de a capta și pe viitor interesul 
acestei largi categorii de spectatori, intenţio- 
nam să continuam marile filme ale epopeii 
naţionale — începute cu filme ca Burebista, 
Viad Țepeș, Cantemir, 1848 — și cu altele 
avind ca eroi personalități de seamă din isto- 
ria noastră, sau eroi populari (ca în Drumul 
oaselor și Trandatirul galben, sau ca Moldo- 
van din serialul Comisarilor lui Sergiu Nicola- 
escu) care în cadrul istoriei autentice să ilus- 
treze virtuțile poporului nostru în lupta sa de- 
a lungul secolelor pentru independenţă na- 
țională și eliberare socială 

Tot cu gindul la publicul tînâr am acordat 
atenţie şi filmului de actualitate propunindu- 
le biogratii contemporane care ie pot servi de 
model. eroi pe care pot sa-i admire, sa-i iu- 


(Continuare în pag. 20) 


Dumitru FERNOAGĂ 
Director al Casei de filme < 


tografulu 


cinem 
graf române şi intitula articolul său d 
L'Humanité“ (16 martie i 
filmului Pe aici nu s ce E 


jericane. 


octombrie É 
C 9, 


oland N.R.C indeisblad din 1 ril 
|979 apre Ā ca pe „o originală isto 
din T fășurată într-un film foar! 
pectac realizat ca meserie im 
at di $ particip f pre 
gioa: le filme dii O Inge 
Viad Te a fost bine primit de pn ho 
woodian im rmit să citez citeva opinii 
pentru că ele recuno de fapt mun unei 
echipe nu numai m Ve 
Mau 6 martie '80) ja sub F 


Ron Pennington: ,, 


ne oferă un studiu interesant şi 


| personajulu > 


de c st. 
7 f cepi jum- 
neavoastr cest respect? 
Cu ale acelor colaboratoi ri 
d ă te poți,aventura“ mergind gui 
n i licile situaţii. Cu scenariștii 


filmu 


fe! 
oferi 


dupi 


unor 


ri; am 


tragem prin 


nul 


pun 


menii 


supra interpretului 


secundului 


comedia. Motive? Doar citeva: 
Va vor convinge mărturiile de mai jos. 


cu prețiozitați 


pe pinza în mişcare 


Paula și Doru Segal: 


Emoţiile au crescut. 
Au crescut 


și exigenţele 


Ni s-a cerut un articol despre copiii filmati 
care să aibă vervă și umor „așa, ca filmele 
voastre”. 

Dacă în filmele noastre există vervă 
umor, asta se intimplă pentru că din fericire 
noi facem documentar. Sintem preocupaţi de 
adevărul vieții și în mod special de obținerea 
firescului. Deci nu vom povesti nimic despre 
copiii care, ca și oamenii mari, vorbesc ca 
niște păpuși învirtite cu cheia, îndată ce vad 
un aparat de filmat. Microfonul, obiectivul au 
același efect ca un profesor netalentat și lip- 
sit de imaginaţie. Noroc că lucrurile nu sin! 
ireversibile. Firescul există. El iese greu |: 
suprafaţă. pentru cà nimeni nu mai știe cita 
nevoie este de el. Cind apare microfonul, tot 
oamenii, inclusiv copiii, vorbesc frumos, <4 
la televizor“. Deci, primul lucru care ne preo- 
cupă este să scâpâm de acest conformisn, 
autocontrol regretabil. Ne aşezăm în banci 
lingă copii, asistăm împreună cu ei la cursuri, 
ne întristâm împreuna cu ei de o oarecare 
nedreptate a unui profesor, ne bucurâm ca 
au scâpat de un extemporal. 

Devenind de-ai lor, devenind prieteni, co 
piii se comportă și vorbesc cu noi ca între 
prieteni, adică normal și firesc. 

Ni s-a întimplat de-a lungul anilor în filmele 
noastre cu şi despre copii, ca momentele 
cele mai pline de haz să fie cele cărora in 
timpul filmării, nici nu le acordăm atenţie. in 
Marile emoţii mici (1964) exista un copil fara 
nici un rol la serbarea de la grădinița care 
constituia subiectul filmului. Totuşi el a deve 
nit aproape erou principal, detașindu-se din 
planul doi, atragind parcă obiectivul spre fi- 
rescul comportării sale şi creind prin expres: 
vitatea şi trâirea fiecărui moment, secvențe 
care au produs hazul și veselia publicului, 
Cind am câutat după 11 ani aceeași com: 
pentru filmul Emoţiile au crescut, l-am câutar 
bineințeles şi pe micul nostru erou de atunci. 


Ideea că ar fi deajuns sa filmezi un copil care ride sau un cal alb pe un tăpşan 
verde și ciștigi dintr-o lovitură inima oricărui spectator, e falsă. Să faci film cu copii 
despre și pentru ei (nu neapărat numai, dar în primul rind pentru ei) este greu. Daca 
genuri ușoare nu se prea află, genuri dificile cite vrei. La loc de cinste filmul cu copii şi 


1. Firescul copilului-interpret nu devine decit cu multă trudă firesc cinematografic 


2. Limbajul personajului-copil nu trebuie nici fandosit cu diminutive, nici încarcat 
um se prea întimplă. Culoarea lui specifică e ce] mai greu de obtinut 


Or fi cucerind zimbetul și zulufii inimile sensibile, dar daca nu le faci „să joace 
şi dramaturgic intr-o poveste cu cap, coada și farmec epic (da 
mec) atunci... geaba dinții, geaba coama... p 

4. Oricit de gravă, de pateticà, mica intimplare cu mici detectivi trebuie pigmentata 
cu umor. Dar nu cu oricare, ci cu un umor clasa intii. Pentru că dacă la 50 de ani te 
mai destinzi (conștient) chiar cu o glumă mai slabă, doar pentru exercițiul muscular, la 
20, la 10 şi chiar la 6 glumele nu se mai înghit pe nemestecate. Deci, atenţie, copiii ne 
privesc. Pentru ei nici noi, părinţii, nici noi, autorii, n-avem circumstanțe atenuante. Li- 
cențe„poetice“nu se admit. Rabat artistic, nici atit. Filmul pentru copii nu e o joacă 
Sa ne ,jucâm“ deci, cu fantezie, talent, umor. 


xista asemenea tar 


punindu-ne mari speranțe in ceea ce ne-ar 
putea oferi el la 16 ani. Mai bine nu-l reve- 
deam. Nici urmă din hazul de odinioară 

Filmul Şedinţa cu părinţii (1980) a fost con- 
struit pe o serie de acte de indisciplină ale 
elevilor din clasa a VI-a a unui liceu din Ca- 
pitală pe care diriginta sau chiar copiii ni le 
povestiseră în perioada de documentare. Ei 
n-au avut altceva de făcut decit să le repete 
n fața aparatului. Jocul le-a plăcut atit de 
mult încît în timpul filmărilor au îmbogățit ei 
nsiși scenariul. Faptul fusese acesta; ca sa 
nu piardă relatarea unui meci la radio (care 
se desfășura în timpul orei de franceză), un 
copil cu un tranzistor în buzunar a cerut voie 
pina afara. Dupa 5 minute a cerut altul voie 
afară, a preluat tranzistorul de la primul care 
s-a întors în clasă, şoptindu-le celorlalți sco- 
rul. Peste 5 minute un alt copil a cerut vo: 
ilara, preluind el serviciul şi așa mai depart: 
Ne-au povestit plini de încintare cum profe 
soara de franceză n-a observat nimic. Drept 
care am hotărit să reeditâm și noi aceasta 
poveste. Ceea ce am și facut. Nostimada a 
fost că, discutind după filmare cu profesoara 
în cauză, am descoperit că într-adevar mane- 
vra a fost atit de bine efectuata, incit ea nu 
observase absolut nimic și nu ştia de ce au 
avut nevoie așa de mulţi copii sā iasă afara in 
timpul orei. 


Despre felul cum lucrâm cu'ei au vorbit cel 
mai bine tot niște eroi de-ai noştri. Dintre cei 


mai mici. În filmul Omul la 5 ani (1981), arr 


pus copiii din grâdiniță sa povesteasca ce au 


observat ei în timpul filmarilor 
Și aşa am aflat cå 


— Tovarâșa de la film ne-a spus så nu n 


uitam în reflectoare, dar noi tot ne-am uita! 
Și pe urmă nenea acela cu un ochi se uita in 


aparat și unul îl ținea închis. 


— Nenea filma şi în timp ce povestea tova 
at 


rășa, nenea a zis — stop — și cind s-a uit 
în aparat şi l-a deschis, tot filmul curgea și + 
spuneau că s-a făcut salata. 

— Tovarâşa de la film a spus să fim vesel 
ca altfel vine şi ne gidilă 

— Tovarâșa de la film a spus motor — 


urma s-au certat! 


Nu, să faci filme cu copii, nu înseamna s 
pleci „gagnant” din start. inseamna mult 
muncă, multă rabdare, multă înțelegere : 
multă, foarte multă dragoste. 


Sı 
nenea a spus ca s-a terminat filmul... și pe 


La o întrebare 
—posibilă— a copiilor: 
„De ce atît de puţine 

filme cu noi?“, 

ce le-am putea 

răspunde, 
ca să 

nu-i dezamăgim, 

decit: 

„Le vom face! 


Elisabeta Bostan: 


Copiilor le place 
= saia- 
viața În serios 


— Stimată Elisabeta Bostan, incontestabila 
noastră maestră a filmului cu actori-copii, imi 
vine să vă intreb „cum faceți” copiii să fie atit 
de naturali, de dezinvolți și de cuceritori în 
fața aparatului, știut fiind că e vorba de un 
gen foarte greu de realizat? Bânuiesc că nu e 
numai o problemă strict regizorală, ci intervin 
tot felul de tactici, de strategii, de bom- 
boane...? 

— Fără bomboane! Muncim serios. Sint cu 
copiii ca și cu mine. Nu-i separ de lumea 
mea și de mine. Copiilor le place seriozitatea 
şi le place să ia viața în serios!... Foarte greu 
de răspuns. S-au scris tomuri întregi despre 
actorii-copii, dar problema nu e, în fond, în 
totalitate traductibila în cuvinte și explicabilă 
„Ştiinţific“... Ca și dansul unei balerine, să zi- 
cem. Îmi spunea cineva: „ii pui pe copii să se 
joace şi gata!" Ce bine ar fi dacă ar fi atît de 
simplu! 

— Care e momentul cei mai important în 
„munca cu actorul copil“? 

— Alegerea! Numai pentru lonică din 
Amintiri din copilărie am ales din peste 1 000 
de copii. De altfel întotdeauna vad sute de 
candidaţi. 

— în ce constau? 

— pinde de copil. Fiecare e altfel, fieca 
ruia îi cer altceva. Caut puterea de transpu 
nere și puterea de concentrare. Unii sint 
foarte împrăștiați. Alţii au o tentă cabotină 
Studiezi copilul de la început: cum deschide 


Simt ca N. lonescu s-a plictisit și mă tri- 
te la plimbare 


lon Popescu Gopo: 


Micul 
mare spectator 


— Cum te cheamă? 
— Nelu. 
— Nelu 
— ionescu, am patru ani şi jumatate 


şi mai cum? 


Un duo liric şi un 
în stil Gopo 


n 


a 


https: 


biblioteca-digitala.ro 


- Nelule, vrei să cumpârăm un submarin? 
Nelu nu mai lovește cubul de podea şi ma 
priveşte în ochi; 


- Da! 
N-am bani prea mulți, pot să cumpăr 
joar i jumătate de submarin. Sa-l iau? 
- Da 
— Unde să-l duc? 
— Aici. 
— Aici nu încape. 
In bucătărie, la mama. 
Bine. Da'acolo nu putem sa-l întoarcem 


| 


monolog despre bun-rău 
(Maria Mirabela) 


ușa, cum vorbește... E prea cuminte? Rişti sa 
para şters. E prea îndrăzneţ? li dispare sensi- 
bilitatea. E obraznic? Rişti să nu duci filmul 
pina la capăt. Și nu ajunge o singură proba 
Trebuie sa-l revezi de citeva ori, copilul in 
fiecare zi e altfel. In fine, trebuie să descoperi 
acel copil care-ţi garantează şi sensibilitate sı 
sinceritate și spontaneitate. Și care să reziste 
cale de un lung metraj, chiar două. 

— Vi s-a intimplat vreodată, cum se mai in- 
timplă cu interpreții adulţi, să schimbaţi copi- 
lul pe traseu? 

— Niciodată! O dată ales, e bun ales. Si- 
gur, în tine apare îndoiala, te gindești ca 
poate penultimul era mai bun... Important e 
ca indoiala să nu i se transmita copilului și s- 
o contracarezi sistematic cu un proces de 
autoconvingere. Să mergi numai inainte, și sa 
faci totul ca să fie bine, cu cine ai pornit la 
drum! 

— Care ar fi elementele esențiale ale aces- 
tui „tot“? Greșesc dacă mă gindesc în primul 
rind la o răbdare dumnezeiască? 

— inainte de a fi râbdător trebuie să fii tot 
timpul mai ales proaspat, într-o explozie de 
imaginaţie; copilul trebuie să te simtă de fie 
care dată nou, ca să-i poţi capta atenția și ca 
să obţii de la el maximum posibil în fiecare 
moment — pentru că unui copil nu-i explici 
tot personajul, ci lucrezi cu el „pe cadru“. Vi- 
ziunea întregului, curba rolului, îţi aparţine 
Trebuie să-i provoci spontaneitatea, sâ-l mo- 
lipseşti de sinceritate și să-l antrenezi într-un 
„joc serios“. El ştie că se filmeaza, dar e 
complet captat de joc. Și pentru toate astea e 
nevoie de o foarte puternică trăire a regizoru- 
lui alături de cea a copilului. 

— Ce e de făcut, de pildă, cind un copi! 
trebuie să plingă? 

— Plingi cu el! Îl faci să înțeleagă momen- 
tul, îi transmiti starea, şi el o să plingă nu ca 


rea mic pentru un omuleţ 
atit de mare 


— Ba da! zice Nelu lovind puternic cubul 
— Aş vrea să facem o câlătorie, unde sa 
mergem? 


— In Africa, acolo e soare. 

— De unde ştii tu ca-i soare, poate ninge? 

Nelu se uita ca la un prost şi continua sa 
se joace izbind cubul de podea: 


- Acolo oamenii n-au paltoane pentru ca 
sint negri! 


Vreau sa-l iau pe Nelu in braţe, nu se lasa 
simt cå nu mă place, atunci părinţii lui Nelu 
intervin şi strică totul: 


TREE ISS 
Eroul epopeii copilăriei: 
Năită — alias Bogdan Untaru 


la el acasa, ci aşa cum trebuie să plinga per- 
sonajul din film... De fapt, ciți regizori — ati- 
tea modalităţi de a lucra cu copilul! Totul e 
ca, mai tirziu, spectatorul să te creada. 

— Ce sata stabiliți cu copilul-actor in 
timpul filmării? 

— E vorba de o adevărată legătură sufle- 
tească. De incredere reciproca. De sinceri- 
tate. Nu trebuie să te prefaci; copilul simte 
Nu trebuie sa-l crezi prostuț și „copil“ pentru 
ca te simte. Trebuie să-l tratezi ca pe un om 
mare și să-l implici în responsabilitatea actu- 
lui de creație, să-i transmiţi iubirea pentru 
muncă, pentru clipa filmării. Am ajuns cu co- 
piii la o asemenea iubire de munca, incit ni s- 
a intimplat ca cea mai grea clipă să fie cea 
cind am filmat ultimul cadru: Adrian Vilcu a 
plins, Lulu Mihăescu a făcut temperatură... 

— Și mamele cum se prezintă in această 
poveste? 

— Eu cu mamele n-am treaba. Un film în- 
treg nu våd mamele. Există între noi o înțele- 
gere mutuală: ele imi „predau“ copiii şi ne re- 
vedem la premieră. 

— Vă mai vedeți cu copiii și după pre- 
mieră? 

— Bineînțeles, sintem și răminem prieteni! 
Creștem, avem probleme, ne facem confi- 
dențe... 

— Cum s-a impăcat, in general, efortul fil- 
mării cu școala? 

— Incredibil, toți învaţă mai bine, ca să nu 
scadă prestigiul filmului în ochii profesorilor! 
Şi apoi, specificu! muncii noastre le dezvolta 
puterea de atenție și de concentrare. Şi de 
exprimare. Recunosc, sint foarte mindra de 
ei, îi văd cei mai buni, cei mai frumoşi, cei 
mai talentaţi, cei mai iubiţi! 


Eugenia VODĂ 


Hai, Nelu, nu fi sălbatic, nenea e taticu 
lu' omuleţu' de la televizor, face desene ani- 
mate... Mama îl ia pe Nelu în braţe. Nelu își 
ascunde capul în gitul ei. 


- E rușinos, dar sa știți are talent la de- 
sen. Deseneaza Miki Mauși exact ca dumnea- 
voastra! 


Atunci intră tatal lui Nelu cu un caiet facut 
ferteniță 

- E tot ce am gasit, are foarte multe, de- 
senează toata ziua. 


Privesc desenele: cercuri, două puncte, fi- 
niuță și-o guriță, desene colorate cu Ca- 
roca... 


— Nu-i așa că are talent? Cred câ-l moște- 
neşte pe taica-su. Eugene, adu desenele tale, 
hai,dragă, cum vine de la cabinet deseneaza 
A fâcut desene la un scenariu scris de mine 
Vreți să-l citiți? Este exact genu' dumnea- 
voastră. Daca-l faceți, precis luaţi premiu, 
n-aţi mai luat demult premii, nu-i așa? 


Eugen a intins pe masă desenele. Sint la 
fel ca ale lui Nelu, puțin mai îmbicsite, imi 
vine să urlu. Mamica l-a lasat din brațe pe 
Nelu și-mi bagă sub nas scenariul, ceva cu 
pace, cu porumbei. 

— Aţi mai scris scenarii? 

— Nu, dar nu e greu, am auzit că se plà- 
tesc bine. Nu știu cum să scap din casa cu 
talente. Întilnesc privirea ștrengară. Nelu 
mușcă cubul. 

— Tu ştii de ce nu cade soarele? — mă in- 
treabă Nelu. 

— De Stark,’ zic eu sec. 

— Ba nu, e lipit! 

— Şi stelele au fiecare în spatele lor cite o 
pioneza. 

— Tu faci filme? striga Nelu. 

— Filme pentru copii! strig eu. 

Nelu duce miinile pumn la ochi şi se tavâ- 
leşte pe jos facind din buze zgomot de aparat 
de filmat. 

— Nelu, poartă-te frumos, strigă mama. 


Eu pun miinile pumn la ochi, dau din buze 
ca un aparat și ma tavalesc pe covor filmin- 
du-l pe Nelu, Nelu filmindu-ma pe mine, eu 
pe spate, el pe burta mea, în sfirşit, filme de 
cinema. 


Florica Holban: 


Copiii de azi 
au alte pretenţii 
de la noi? 
Părinţii trebuie 
şi ei educați 


— Stimată Florica Holban, din 81 de filme 
documentare, 17 le-ai dedicat copiilor. De ce 
atit ae „mamoasa”? 

— roate unde sint şi eu mama şi bunica și 
unde am cunoscut bine și casa copilului şi 
problemele mai grave care se ivesc atunci 
cînd părinţii, atunci cînd educatorii... 

— Dar in afară de cunoscutele tale an- 
chete' sociale în legătură cu relația adult-co- 
pil, parcă mai ai la activ şi citeva filme legate 
de niște bucurii ale virstei. 


Azi, micul Răzvan Popa 
e student la I.A.T.C. 


Daca te referi la Bucuria succesului, el 
pașea da, pe terenul multor promisiuni, al 
primilor pași spre implinire, anticipind multe 
din succesele unor adulți cu care azi ne min 
drim. Dar şi ele arătau cu cite eforturi se rea- 
lizau, uneori cu frustrarea de joc, cu pierde- 
rea copilăriei viitorilor campioni. 

— Pină și aici intervine nota de gravitate 
care te caracterizează. Oricum, era și un film- 
document pentru că el reținea pe peliculă 
primii pași ai micuţei Nadia pe covorul verde 
de la Onești, primele seturi ale surorilor Ro- 
manov, prima birnă la care urca Anca Grigo- 
raș. 

— Te rog să n-o uiţi nici pe Daniela Co- 
iarcea cu desenele ei de la patru ani, in care 
greu ai fi recunoscut — şi totuși! — fantezi- 
ile scenografice de mai tirziu. Azi ma gindesc 
să continui, dar în alt sens, acest film cu un 
titlu ironic, intitulat Copii-minune. De data 
asta în prim plan fiind copiii terorizaţi de pa- 
rinți prea ambițioși pentru a deveni cu orice 
preţ genii locale sau universale 

— De curind ai terminat, imi pare, „Desco- 
perirea universului,“ 

— Aşa se cheamă, dar nici el nu-i prea ve- 
sel pentru că și acolo mā obsedează mai ales 
adulţii. Cum răspund ei la această nevoie vi- 
tală de cunoaştere a copilului. Nu cumva 
atunci cînd îi prind demontind un ceasornic 
ca să vadă cum funcționează, îi ceartă cu as- 
prime; nu cumva atunci cind ei le aduc o pi- 
sicâ-jucărie demontabila şi apoi a doua zi 
cind prind copiii dind tircoale pisicii din curte 
ca så constate daca nu cumva se desface în 
bucăţi, tot ei, părinţii, se mira şi se intreaba 
intrigați: de ce? 

— Așadar, referindu-mă la un alt film al 
tau: „Răspundem întrebărilor?" Și dacă da, 
cum? Multumitor pentru inteligenţa, sensibili- 
tatea, cultura lor, — da, cultura, care nu se 
mai mul cu barza, cu varza, cu ce 
credea străbunica... 

— Exact! Copiii de azi au alte pretenții de 
la noi şi eu cam asta vreau cu filmele mele 
un fel de educare a educatorilor. Pentru ca 
acești copii ai noștri ne privesc, ne imita. ne 
judecă și ne întreabă. De pildă: Noi unde ne 
jucăm? Vă gindiți, oare, dragi arhitecţi, sı la 
ei cind construiți minunatele voastre blocuri 
turn? Vă gindiţi oare la ei, dragi parinți, cmd 
ii trimiteţi pe stradă, ca să nu vă strice mobila 
cu v-aţi ascunselea lor? Vă gindiţi oare la ei 
dragi vecini, cind îi alungaţi de sub scara 


| sau de sub fereastră, că de fapt n-au unde sa 


bată mingea la nici o oră din zi sau din 
seară? Eu mă gindesc și vă întreb în imagini 
Cine va răspunde? 


Alice MĂNOIU 


Întoarce-te 
şi mai privește... 


(Urmare din pag. 15) 


ilegalist Ion. Ciocnirea lui. fățişa ori mai as- 
cunsă, cu banda lui Mioc, echilibrul fragil, 
dar demn pe care îl păstrează, spre a nu ras- 
punde provocarilor lor și a-și putea organiza 
acțiunea, constituie trama acestui film care 
alternează iscusit planul general-dramatic cu 
destinele personajelor: lon, Codina — fata cu 
flori, de care se îndrâgostește tînărul; Mială 
— patronul fetei, devenit unealta răzbunării 
legionarilor pe cel care a organizat greva, te- 
roristul Mioc, manevrindu-și farădelegile, prin 
intermediul abjectului „hamal de morţi“ zis 
„Căâţea”. Pandele, omul patronului, Vizante 
cel care şi-a ciștigat la biliard o avere. Lor li 
se opun citeva personaje sumar schițate dar 
sugestive, ca Sterică, cel ce sfidează toxinele 
tăbâcăriei şi ale legionarilor, Hincu, care nu 
gasește de lucru decit o dată în săptâmină 
dar își plăteşte cu demnitate secărica, Ștefan, 
omul de legătură al partidului, Arestide cel 
cu localul, care-l adăpostește din simpatie pe 
tînărul ilegalist. Sint portrete bine conturate 
dramaturgic, care prilejuiesc unor actori în- 
cercaţi realizări deosebite. Ștefan Iordache, 
în primul rînd: inteligenţa artistică în acţiune, 
trecind cu ușurință de la grandomania și vi- 
clenia celui pus cu orice preț să-și obiină o 
prăvălie, la ameninţări directe („o să afle tot 
cartierul cine e Mială — frumosul“) de la 
frica, lașitate, umilire, la insolența și agresivi- 
tatea celui ce a îmbrăcat cămașa verde ca sã- 
și realizeze „afacerea“, Mioc, legionarul fără 
scrupule, a beneficiat de interpretarea lui Za- 
haria Volbea, Constantin Rauţchi creează un 
memorabil „Câţea”, Mitică Popescu suge- 
rează cu discreţie şi haz, drama lui Sterică, 
„Cascador al disperării“, Radu Vaida ne con- 
vinge în rolul administratorului legionar, Va- 
sile Niţulescu e un patetic și sentimental pa- 
tron de local urindu-i pe legionari. Regizorul 
care a indraznit să distribuie în Mijlocaș la 
deschidere atit de mulți tineri neprofesionişti, 
a încredinţat din nou două roluri importante 
unor tineri: lon e interpretat cu sobrietate şi 
inteligență de studentul Valentin Voicilă, iar 
Codina e sugerată cu graţie și sinceritate de 
eleva Maria Hirșman. Lacrima de pe chipul 
fetei, discret mascată de borul pălăriei pre- 
tențioase pe care o obligă Miala s-o poarte 
(„pentru că trebuie să fim prezentabili în afa- 
ceri”), ca şi intonaţia fetei de la țară, îmbol- 
dindu-și câluțul „ie, Doina”, să traga o roată 
care asigură irigația pogonului cu flori, sint 
scene ce te obsedează, datorita emoției cu 
care sint interpretate. Tot neprofesionist și 
Radu lonescu, în rolul prințului distins şi ab- 
ject, afabil și crud. 

Filmul îşi plaseaza de la inceput locul dra- 
mei: malul ripei ce strâjuie o balta cenușie, 
baltă ce se coloreaza treptat pe măsura 
amintirilor tot mai vii. Într-o alternare de pla- 
nuri lente, în care se pregătește greva, cu 
imaginile luate din tren, trecind precipitat în 
revistă locurile de odinioară, filmul își con- 
struiește un echilibru epic, un flux și un ritm 
narativ propriu (imaginea: Doru Mitran, mon- 
tajul: Rodica Fâlcoianu). Nu întotdeauna an- 
trenant, pasionant ca spectacol, consider că 
acest ritm este foarte potrivit tonalității apă- 
sătoare, de un anume expresionism elaborat 
al filmului. 

Merită semnalată fantezia scenogratică a 
arhitectului Marcel Bogos (interioare inge- 
nioase, decorurile exterioare bine gasite sau 
amenajate funcțional). Ca și costumele (Irina 
Katz), amestec de pretențios și sordid, de 
eleganţă şi mizerie, definind subtil condiţia 
socială și psihologică complicată a acestei 
lumi marginale, dar cu pretenţii. Cum. meri- 
tele operatorului Doru Mitran vor fi subliniate 
separat, ma voi rezuma doar la a aminti at- 
mosfera grea, de mohoreală şi sordid, suge- 
rînd senzația de infern a tăbăcăriei, țișnită 
parcă direct de sub pana lui Geo Bogza. Ca 
și acea aură de poezie și prospețime a dimi- 
neţilor la pogonul cu flori, cadru fericit pen- 
tru scurta poveste de dragoste. inspirate sint 
şi trecerile de la stralucirea dinamica specta- 
culara, a focului pus de legionari, spre dimi- 
neața rece, liniştită, parcă de început de 
lume, cînd lon o întilnește pe Codina, frâmîn- 
tind cu picioarele goale, lutul pentru casă. 
Sau același contrast creator de tensiune, din- 
tre agitația inceputului: urmărirea elefantului 
scâpat de la circ, cu toată lumea aceea bi- 
zara şi grotescă, şi somnolenţa din cafeneaua 
lui Arestide, cu monotonia tacului de biliard, 
beţia tristă a trapezistului („nici o şansă pen- 
tru artiști”) și cu prea molcoma reacție a ser- 
gentului fața de agresivitatea tot mai fățișă a 
legionarilor. 

Filmul e lucrat realist, in culori ce nu fri- 
zează naturalismul, dar îl sugerează, cu o 
anume acuitate a senzaţiilor — și cu atenţia 
regizorală concentrată mai ales asupra tipo- 
logiei şi atmosferei. E gindit cinematografic 
în contraste cind energice, cind mai potolite 
cum ar fi relația lon — Arestide, sau Prinţul 
Verona şi Mioc, legionarul, cu o bună „pagi- 
nare” în jurnalul vremii (la propriu, dar şi la 
figurat, prin folosirea „actualităților” de ar- 
hivă, dar și a unor scene filmate în stil repor- 
tericesc). 

Creatoare de atmosferă poetică (melodia 
tristă pe care o cintă la clarinet Arestide, sau 
cintecul de la țară, înginat de fata cu flori, în 
timp ce pregătește pâmintul să-și constru- 
iasca un „cuib“ al ei), sau prevestitoare de 
furtuni (incendiul, accidentul din tăbăcărie), 
muzica lui Marius Popp se constituie într-o 
„a treia dimensiune" dramatică. 

Un aer de cultura, de soliditate, de armonie 
învăluie filmul acestor serioşi creatori. Și 
acest aer transmite spectatorului o senzație 
de confort intelectual. Contort nu în sensul 
de comoditate a receptării, ci de siguranța a 
profesionalismului. 


"Doi bărbaţi şi o femeie 
într-o noapte istorică 
Regia: 

Sergiu Nicolaescu 
Scenariul: 

Bujor Nedelcovici 
Casa Unu 


În noaptea de 31 decembrie va pleca din 
portul Constanţa un cargou cu armament 
Totul este aranjat ca în dreptul capului Midia, 
echipajul să anihileze paza naziștilor și să in- 
carce armamentul în trei șalupe care se vor 
indrepta spre țărm. Vor simula o ciocnire cu 

iná și a vasul... Vei pleca in 
satul Cînița, studiezi locul, iar în noaptea de 


Pădurea 
nebună 


„Pornind 
de la literatura 
lui Zaharia Stancu 
Scenariul: 
loan Cantacuzino. 
Virgil Puicea, 
icolae Corjos 
Casa Trei 


Destinul fiecărei cărţi include şi un posibil 
destin cinematografic. Acum cîţiva ani, în '76, 
apărea pe ecrane, în regia lui Andrei Blaier, 
Prin cenușa imperiului, după romanul „Jocul 
Cu moartea" de Zaharia Stancu. Se află acum 
în lucru, pe platouri, un alt roman al lui Za- 
haria Stancu, Pădurea nebună. Scenariul: lon 
Cantacuzino, Virgil Puicea, Nicolae Corjos. 
Regia: Nicolae Corjos. Scenariul e scris de 
cîțiva ani buni. Nicolae Corjos își amintește 
cum l-a citit Zaharia Stancu în '64, cum i-a 
plăcut, cum a scris pe el „sint de acord cu 
acest scenariu“... Anii au trecut cum obișnu- 
iesc ei să treacă, și iață-ne în primăvara lui 
"82, intr-o clădire de pe strada Cazavillan, în- 


Baloane 
de curcubeu 


Autenticitatea 
ca pseudonim al şansei 
celei mari 
Regia: 

Iosif Demian 
Scenariul: Fănuş Neagu 
şi Vintilă Ornaru 
Casa Patru 


orice preţ. Care va fi preţul? (Ioana Pavelescu şi Sergiu 


icolaescu 


în Întâlnirea) 


31 decembrie ora 4,50 anihilezi postul din 
turn... După terminarea misiunii incerci sa 
scapi cu orice preţ. Parola: Pescărușul alb 
Se va răspunde: Lăâstunul negru...” Am repro- 
dus din scenariul scriitorului Bujor Nedelco- 
vici acest dialog esenţial pentru premisele fil- 
mului Întânirea. Un dialog spus cu sufletul la 
gură, dintr-o suflare, între doi bărbaţi, noap 


într-aici de directoarea filmului, 

u, iată-ne într-un pod scund, 
rece, plin cu bănci pe care șed zeci de figu- 
rani; numai un secund sau un asistent de re- 
gie — cum ar fi Șerban Marinescu sau Ale- 
xandra irimia — pot înțelege întru totul ce 
inseamnă, ce artă și ce sport înseamnă recru- 
tarea unei bune figuraţii. Fete muncite, haine 
ponosite, gri, maronii. O masă acoperită cu o 
pinză roșie (la masă-actorii Vistrian Roman, 
lon Andrei, Mihai ). Se filmează „club 
muncitoresc-interior zi“. Anul 1920. Un vorbi- 
tor se adresează celor prezenţi la intrunire 
„noi am cerut guvernului să ne mărească 
salariile pentru a putea să trăim omenește și 
să ne întreținem familiile. Guvernul a respins 


dreptaţi 
Sanda 


„Secvență grea cu o mare desfășurare de 
oameni. Sint prezenți toţi eroii povestirii, tot 
satul. Priviri, gesturi, relaţii incipiente între 
personaje pregătesc cele ce se vor intimpla" 
Atit este notat în subsolul decupajului la sec- 

ţa „Nunta“ din Baloane de curcubeu. 
(Scenariul: Fânuş Neagu şi Vintilă Ornaru) 
Cum a fost de fapt? „Exact cum ne așteptam 
— declară regizorul Josif Demian, la incheie- 
rea filmărilor. A fost, într-adevăr, o filmare di- 
ficilă, desfășurată pe mai multe zile. Voalul 
miresei s-a prins într-un cui al gardului și de 
aici o întreagă încurcătură, așa cum era pre 
văzută pină la detaliu în decupaj.” 

Dincolo de evenimentul propriu-zis, de 
funcționalitatea sa epică, secvența poartă 
amprenta stilului regizoral cunoscut din O la- 
crimă de fată. Și aici întilnim „o lume“, o ti- 
pologie a satului zilelor noastre, o galerie de 
portrete, care înainte de orice altă apreciere 
poate fi numită — fâră spaima de devalori- 
zare a cuvintului — interesantă. Vă propu- 
"em un stop-cadru pe ciţiva din eroii filmului, 
prezentaţi de regizor: 

e Papa Leon. in viață: Lász/ið Botka, de 
profesie actor, peste 25 de ani de activitate la 
teatrul din Sfintul Gheorghe. În film, la pri- 


tea, printre ruinele unei case, într-un Bucu 
rești asurzit de urletele ritmice ale sirenelor 
de alarmă. Sintem în anul 1943. 

Acţiunea începe deci in București și se 
desfășoară într-un sat la malul mării. Cherha- 
naua, o colibă de stuf, o cabană părăsită, țăr- 
mul pustiu, valurile, bărcile pescarilor, pesca- 
rușii... Un decor în care acţiunea nu poate fi 


toate cererile noastre!'. Sala se agită: „Jos 
guvernul! Trăiască greva generală!'. „Toată 
lumea se uită la Şerban! Nu în aparat! — se 
aude o voce dinspre aparatul de filmat: Vivi 
Drăgan Vasile, persoana cea mai ocupată din 
toata echipa: cind se filmează — filmeaza 
cind nu se filmează — atenţie la lumina, 
atenţie la umbră, atenţie la travelling... E pre- 


mi-a spus odată că seamăn cu Zaharia 
Stancu cind era tinăr?... Darie e un personaj 
tascinant. Cum aș vrea să-mi iasă? Aș vrea 

ie un om al cărui trup parcă să nu mai 
existe, să nu se mai vadă, să fie ca o fla- 
cară... Ar fi multe de spus, dar mi-e teamă — 


Florin Zamfirescu 
şi Sebastian Papaiani 
în timpul filmărilor la 

Pădurea nebună 


mul rol. Are o goarna și e mereu acolo unde 
nu trebuie, de fiecare dată mai tirziu decit era 
așteptat... 
e Willy Paradis, fabricant de capace de 
bere şi broscuțe de tinichea, deținătorul se- 
„Cum se pot face baloanele de cur- 
”. interpretul lui: Anton Aftenie, nepro- 
fesionist, dar cu vechi state în filmul româ- 
nesc. A jucat în serialul Un August în flăcări, 
în filmele Filip cel Bun, Prin cenușa imperiu- 
„lui, Tănase Scatiu, Fata Morgana, O lacrimă 
de tată, dar abia acum într-un rol de prim 
plan („rolul principal numărul şapte” cum și- 
a notat el însuși pe scenariu). A 
e În rolul miresei: Magda Catone, revelaţia 
filmelor de la I.A. . de anul trecut; e înca 
studentă. O primă colaborare cu Teatrul de 
Comedie. Va fi cu siguranță o revelaţie în ci- 
nema. Á 
e Mirele, președintele CAP-ului din sat. 
Dorel Vișan. Nu cred că are nevoie de o pre- 
zentare. ~ k 
* inginerul agronom se numeşte Cristea în 
film și în viață Sze/lyes Sandor. E dansator și 
interpret de muzică populară în ansamblul 
„Mureşul“. A dat concerte pe multe meri- 
diane ale globului, a colindat de la Ulan Ba- 


decit tensionata, date fiind aceste premise, 
dar, mai ales, stilul cunoscut al regizorului: 
Sergiu Nicolaescu. Aşadar, un film de ac- 
țiune sau — poate, mai ales — de analiză 
psihologică. Unitate de timp şi de loc, carac- 
tere puternice, surprinse într-un ceas grav al 
istoriei. În distribuţie: Joana Pavelescu, Ovi- 
diu luliu Moldovan, Sergiu Nicolaescu, Vladi- 
mir Găitan, Cornel Girbea, Virgil Flonda, Vic- 
torița Dobre, Vasile Popa, Mihai Mălaimare. 
Decoruri: Radu Corciova. Costume: Gabriela 
Bubă. Imaginea: Alexandru Groza. 

Convinși că nu deconspirâm nimic — ci, 
dimpotrivă, din suspensul viitorului film (care 
acum se află în sălile de montaj-sonorizare) 
reproducem înca un fragment de dialog din 
„ onariu (sub rezerva viitoarelor modificări 
n timpul filmărilor). 

„Opreşte-te puţin! Nu sînt cel cu care 
+ huia să te întilnești! 
Ce vrei sá spui? 

— N-am fost trimis de nimeni. Nu știu ni- 
mic despre un vas cu armament. Şi nici nu 
mā interesează! 

— Dar mi-ai răspuns la parolă!? 

— Ai arătat spre un pescăruș... În realitate 
era un lăstun negru. 

— Nu cred în coincidențe de tipul asta 

— Nici eu... Dar de data asta...“ 


tot ce spun trebuie să aibă acoperire în film, 
altfel... Am intrat sub imperiul personajelor 
grele: acum Darie, peste vreo lună lon, nebu- 
nul, în Năpasta... Imi ţineţi pumnii?’ — Mai e 
vorbă? În pauza dintre două filmări îl desco- 
păr, rătăcit printre figuranţi, pe George Ne- 
goescu — tatăl din Proba de microfon, ad- 
junctul din O lacrimă de fată, de astă dată 
„un tipograf slăbănog la care vine Darie să-și 
publice primele poezii“. Îl mai descopăr și pe 
lon Luchian Mihalea, tată! Songului și al Mi- 
ni-Songului, interpretind „un episodic“, „între 
o înregistrare la Electrecord, o filmare la TV 
şi o repetiţie la casa studenților“. De ce? „E o 
experiență utilă: ești pus într-o situație nouă, 
care-ti va folosi cu siguranță pe scenă." Cas- 
cadorul lon Albu aranjează o viitoare „bă- 
taie“, pentru că, așa cum cere scenariul, 


mii năvălesc în sală. Invălmășeala devine ge 
nerală." ...Nu doar în răstimpul dintre două 
filmări, ci în șir ți-ar putea vorbi autoarea 
scenogratiei, arh. Adriana Păun, despre con- 
cepția de decor, despre cum trebuie să cauţi 
(neavind decor construit) și cum trebuie să 
găsești ambianţe arhitectonice convenabile 
epocii şi dramaturgiei, despre amenajările 
decorurilor existente, despre aducerea de re- 
cuzită, despre intuirea atmosferei și despre 
respectarea adevărului epocii, de la un zid de 
piatră pină la un tișiaifer... În iureșul filmării 
(sau, cum se zice în branșă, în nebunia de la 
filmare), regizorul Nicolae Corjos dă dovadă 
de calm, de discreţie și de umor: „Doar atit: 
şimt o mare bucurie că acest scenariu prinde 
viața. În rest, actori buni am, imagine bună 
am, echipă bună am, eu pot să plec acasă!'. 


Eugenia VODĂ 


tor pină la New York. În prima zi de filmare a 
afirmat cå face două roluri deodată: „primul 
și ultimul rol din viaţa lui“. După incă o zi mi- 
a spus că solicitarea la care a fost supus 
echivalează cu zece spectacole de dans non- 
stop. lar în ultima zi de filmare era convins 
ca a făcut doar primul rol pentru marele 
ecran, nu și ultimul. 

e Victor, șoferul: Nae Lăzărescu, actor la 
Teatrul„Constantin Tânase”. Pină acum apa- 
riții fugare în filme; s-ar putea spune că e la 
debut. Dupa ce a citit scenariul, a exclamat 
bucuros că a înțeles și-i place ce are de fà- 
cut. La terminarea filmărilor ne-a mărturisit la 
fel de sincer ca nu mai intelege nimic din ce 
a facut și mai ales ce-o să iasă. 

e Tatal miresei este interpretat de George 


* Negoescu. Un actor de o mare forța de ex- 


presie, pe care orice regizor se poate bizui. 
Primele lui apariţii pe ecran (atunci prea re- 
pede uitate de cineaști) se confundă cu ince- 
puturile cinematografiei noastre. O revenire 
spectaculoasă în O | de fată, și în 
Proba de microfon. Un excelent colaborator! 


Pagini realizate 
de Roxana PANĂ 


Preocuparea pentru tipologie — o constantă a stilului regizoral la losif Demian (László Botka, Dorel Vișan, Magda Catone 
şi George Negoescu în Baloane de curcubeu) 


Prim-planul unui rol 
principal 
din „La capătul liniei” 


Povestea 
călătoriilor 
Un mare regizor 
declară 
—  uimeşte-te, lume! — 
că filmele lui 
„nu-i prea plac!“ 
Scenariul şi regia: 
Aleksandr Mitta 


O coproducție sovieto- 
româno-cehoslovacă 


După ispăşirea unei pedepse 
momentul de limpezire 
a conştiinţei 


+ 


h, : ii = K: 
A : E < 
P 3 


Regia: Dinu Tănase 
Scenariul: 
Radu F. Alexandru 
Casa Unu 


m XA 


O judecată care are nevoie de mai multe repetiții. wrp 
Regizorul Aleksandr Mitta, cu actorii baida 
Octavian Cotescu şi Vladimir Basov 


judecatorul (Octavian Cotescu): „E cl sandr Mitta - dar mai corect ar fi să-i spu nouă respiraţie coproducţiilor, în mod cert 
De opt ori vinovat, de trei ori nevinovat, opt nem o tragi-comedie cu elemente fantastice rentabile, să nu râminen la un nivel simbolic 
trecut şi ca restul merge de la sine. Dimpo- minus trei fac cinci. Deci, te vom spinzura de Vor fi şi elemente de comic al absurdului, de de colaborare prietenească. N-am vrea să fa- 
triva. Restul inseamna o lunga perioada de cinci ori.” A A. dramă, de melodramă, un amestec de pove cem o coproducție formală, ci să folosim cit 
montaj. postsincroane, mixaj, vizionari de lu- Avocatul (Vladimir Pavlovici Basov, cunos- tire sentimentală cu povestire de groază. mai mult din potențialul artistic al fiecărei ci- 
cru. De fapt, abia acum începe sa se închege cut actor sovietic): „Vezi, ţi-am salvat viața de Dacă toate acestea se vor mixa bine, vor da nematografii. La Buftea, de pildă, s-au făcut 
povestea celor doi foşti delincvenţi porniţi pe trei ori. Ai avut noroc, judecătorul e bine dis- la iveală o metaforă — s-o numim intelectu construcții spectaculoase de decor, am întil- 
calea reintegrarii în societate, așa cum o vor pus". x r A alá, o poveste cu un al doilea strat de semni- nit actori extraordinari și o grupă de casca- 
vedea spectatorii pe ecran peste citeva luni În ce sală de judecată poate fi rostit acest ficaţii. In mare vorbind, filmul este o istorie a dori de talie europeană. A 
În aceasta poveste, alaturi de Mircea Albules- dialog absurd? Desigur într-un basm. Se nu- vieții omului. Eroina, o fetiţă (n.n. — interpre- Discutăm într-o scurtă pauză de filmare, 
cu și Dan Condurache, loana Crăciunescu mește Povestea călătoriilor și e o coproducție tata de actrița Tania Axiuta; pe care specta- (pluralul îl include și pe regizorul Aurel Mihe- 
sovieto-româno-cehoslovacă. Pâstrind regula torii români au vazut-o recent în Nici măcar les, care alături de Nicu Gheorghe face parte 
jocului — basmele nu se intimplă niciunde şi n-aţi visat) iși caută fratele dut de mulţi din compartimentul regie" pentru partea 
nicicind — decorul de pe platoul din Buftea ani. știindu-l! în primejdie Finja de a-l care se filmează la Buftea; versiunea româ- 
(scenografie: Marga Moldovan; costume: Do- salva devine singurul scop al vieţii ei. Şi de nească a scenariului fiind asigurată de Petre 
rina Şortan) aminteşte în linii mari de atmo- aici incepe povestea... Sălcudeanu). În timp ce vorbeşte, Aleksandr 
sfera Evului Mediu. Intrerupem aici declaraţia regizorului pen- Mitta desenează dragoni pe o foaie de hirtie. 

Pricina pentru care e judecat Orlando, tru a insera o scurtă fişă filmografică: Alek- — Aţi desenat cadre ale viitorului fiim în 
eroul filmului (interpretat de actorul sovietic sandr Naumo Mitta, artist emerit al timp ce scria} scenariul? 
Andrei Alekseevici Mironov) ţine şi ea de in- RSFSR, născut în 1933, absolvent al Facultă-- — İnt am desenat filmul și apoi l-am 
tunericul şi lumina Evului Mediu. „E adevărat tii de regie din cadrul Institutului unional de scris. Sint de formaţie arhitect... Discut în 
— spune Orlando — am tăiat cadavre, dar cinematografie, debutează în 1960 cu lung amănunt cu operatorul și scenogratul fiecare 
am descoperit că fiecare om e un întreg uni- metrajul Prietenul meu Kolka (în colaborare cadru dorind ca el să fie expresiv, dincolo de 
vers. Înăuntrul lui curg riuri și piraie pline de cu A. Saltikov). A realizat filmele: Sună, des- text. 
viagă vivificatoare, iar ceea ce numim inimă, chideți ușa; Arzi, arzi steaua mea; Moscova, — Ce filme românești mai recente aţi vě- 
plâmin, sint continente şi insule scâldate de dragostea mea; Fără teamă de reproș; Clovni zut? 
ocean. Bănuiesc că în această lume trâiesc și copii; Punct, punct, virgulă; Poveste despre — Ana și hoţul, Luchian ... Cunosc filmele 
mii de vietăți minuscule în deplină armonie cum l-a însurat țarul Petru pe un arap. Ulti- Elisabetei Bostan și ale lui Sergiu Nicola- 
unele cu altele... Dar cind am înțeles asta,am mul său film, Echipajul (două serii) s-a bucu- escu. Cred că cinematografia română par- 
mai făcut o descoperire... Noi toți sintem rat de un succes uriaș la public (150 de mi- curge un moment bun. Se întimplă ca pester 
niște vietâţi minuscule care locuim într-un lioane spectatori) și a fost difuzat în 70 de tot: regizorii buni fac filme bune, cei slabi fag 
briaș organism viu, numit Pămint. Riurile sint țari, printre care și România. filme mai slabe... 
vinele prin care curge singele lui albastru, „Regret — continuă regizorul — că spec- În afară de filmele dumneavoastră, ce 
Europa cu Asia și Africa, plămiinii și inima tatorii români nu au văzut Arzi, arzi, steaua filme vă plac din cinematografia sovieti- 
lui... Şi dacă statele lumii sint părți compo- mea, pentru că acolo am experimentat prima 
nente ale aceluiaşi organism, ele trebuie să oară genul de film în care se înscrie și aceas- — Filmele mele nu-mi plac prea mult. Ce- 
trăiască în pace. Cine a mai pomenit ca plā- ta Poveste a călătoriilor. După filmul acela lelalte nu le pot înşira pentru că sint destul 
minui drept să lupte împotriva celui sting? am fost invitat la Academia de film din Berli- de multe. lubesc filmele lui Tarkovski, ale lui 


La capătul liniei a ajuns la capatul filmari- 
lor. Cei neiniţiaţi ar putea crede ca greul a 


Sau ca ficatul să vrea să acapareze din nul occidental și din Australia, pentru a vorbi Mihalkov... 
O chelneriţă: „s-a mai văzut, s-a splină?" Orlando își spune patetica pledoarie despre „filmul-basm”. Echipajul, nu cred câ — Ce visează noaptea un regizor care ziua 
SIP Pe aa ii é ; ìn fața juraților (printre ei Jean Lorin Flores- má caracterizează. L-am făcut pentru că am filmează basme? . 
mai citit, s-a mai jucat... şi totu- cu) arătind spre corpul delict, o mantie (fer- vrut să încerc și altceva. Mā temeam de fil- — Nimic, pentru că sint atit de obosit încit 


“ (Ioana Crăciunescu în La mecată, desigur) pe care se vede desenat un | mul de mare montare. dorm buștean. 
capătul liniei) om amintind de schițele lui Leonardo da — Dar şi „Povestea călătoriilor“ e un film — Vă mulțumim pentru această discuție și 
p Vinci. > cu o producție mare, fiind o coproducție... vă dorim mult succes. 
De E un basm — ne declară regizorul Alek- — Aș vrea ca prin acest film să dâm o 


ȘI 


interpreteaza principalul rol feminin. Care 


este parerea actrițe: despre personajul Ar | 
Cel mai simplu rol, aparent simplu, iți x ei = 
x ntr-un deco Fi A Ei RI. 
poate oferi oricind surprize. Poate oricind sa telex Buftea Fă e lori fre lvl amoaniiel a Fundata Inga Scenariul: Bujor Nedelcovici. În distribuţie: 
ți intoarca spatele, se poate oricind intu- parte din secvențele filmului Ochi de urs Victor Rebengiuc, Marin Moraru, Carmen Ga- 


neca... Pare aproape impropriu sa vorbesc cu (scenariul și regia: Stere Gulea, după nuvela bsi AR a A POSAT 


atita grija” si „menajamente” despre rolul e ma 7 : p j 
Ani (o chelnarița, o simpia chelnarita intr-un „Adaptările roate pRa d oaia peur lon Vilcu, Vasile Niţulescu, Cătălina Murgea. 
s > e e Cele mai recente filme aliniate la start: 


restaurant de provincie) s-a mai citit, s-a i i [1 niel: â 
mai vazut, s-a mai interpretat... Dar Radu F cinematografice Don a eo a AS Aanias și intrusul — adaptare cinematografică după 
Alexandru a scris un scenariu foarte bun, nu A up " romanul lui Marin Preda. Scenariul și regia: 


i a . mult cu ursul dresat, adus de la București, i i. 
cîştigă teren!... a n ahe n "oet ||. _ Constantin: Vaeni 


a nişte întimplari, nu despre nişte eve 


e iubirea — comedie li- 


ci despre un lucru muit mai put . st: - = 
pabil, despre punctul acela vesnic a ri rm CaCO usca rică, debut în lung metraj al regizorului Dan 
nire dintre interior şi exterior. grani N ta, film i irat di i tul Marcoci. 
aaresi stul ela de lini D e Sărata Monteoru, Buzau, Herculane, Si- ăpasta, fi inspirat din piesa lui lon Luca fi aa 
Sr PaivaCapalul acela, ge linie biu și în curînd Bucureşti. Acesta ar fi pe Caragiale (scenariul și regia Alexa Visarion) Milne sea rela, ri Da aa E zi 


stiu inca sa fac marturisiri sau mai precis 
vreau 

Un rol simplu. aproape liniar du 
totdeauna tot maldarul de 
tace pe un om sa nu mai aiba surprize. sa nu 


scurt itinerariul filmărilor la Glissando. Inspi- Filmul preia o parte din distribuția spectaco- si ai câ: i , 

råt de nuvela iui Cezar Petrescu, „Omul din lului pe care acelaşi regizor l-a pus în scena e paper rile pase ia Bigor. 

vis“, un nou film de Mircea Daneliuc. Alune- la teatrul Giulești. În rolurile principale: Flo- e Şi-a inceput drumul lung de la cuvint 

cind între real și imaginar, o poveste ciudata rin Zamlirescu, Dorina Lazăr, Cornel Dumi- spre imagine, un film ambitios fină Un PO 

de la începutul secolului. Apar în distribuția traş, Dorel Vișan, Cornel Revent şi Leopol- man de succes: Dr tea și ovala adap- 
: Dragos 


care 


mai aiba neaparat reacții... lipsa de chel su ~ : Š z 

mho = + filmului: Ștefan lordache, Tora Vasilescu, lon dina Bălănuţă. 7 a e 4 
nu ui vai ce frumos subiect de inter- -e : z z x tare cinematografică după romnul cu același 
pre aproape ca în viaţa”! Fiscuteanu, Petre Simionescu, Rodica Antip, e A reluat filmările după ce a așteptat zilele | titlu de Dinu Săraru. Regia: Gheorghe Vitani- 


Mitică Popescu, Nicolae Albani, Paul Lavric de vară pecare le cere povestea din scena- dis. În distribuție vom regăsi mulți din actorii 
Cristina CORCIOVESCU și mulți alții. riu, filmul Faleze de nisip. Regia: Dan Piţa. filmului Clipa. 


Greu de spus la acest film dacă un cadru aparţine realităţii sau visului (Glissando cu Tora Vasilescu şi Ştefan Iordache. 
În mijloc regizorul Mircea Daneliuc) 


PE L 


PI ee a 


i ui Eaei 


— 


E a WO LAE F a 


Sta în fața mea la birou. Sta, ca tot omu 
pe un scaun ca toate scaunele, biroul este şi 
ei un birou ca toate birourile, dar senzația 
este că „umple“ locul cît trei oameni nu cÈ 
unul. Prezenţa grea, masivă, inconlundabiiu 
o recunosc. Este aceea care țișnește dir 
toate personajele lui, de la cel mai pricajit 
pină la minunea de Gheriaș din „Inghiţitoru! 
de săbii“, „Maistrul Gherlaş', de sub a cărui 
vrajă dureroasă n-am ieșit nici acum. EI 
maistrul Gherlaș, readus la starea civilă de 
„actorul nostru", Mircea Albulescu, sta. Mii 
nile lui, nu. Miinile cotrobăie printre hirtiile şi 
fotogratiile de pe birou, le muta de colo 
colo, le aduce ochiului spre vedere apoi le 
înapoiaza biroului ca să apuce altceva - « 
broșură, un pliant - miinile par sa aibă c 
viață a lor, independentă de restul fiinţe: 
calme, așezate, de fapt, ele sint reprezen 
tante lidele ale neliniştei cuibărită în coaja. 
în scoarța poate e mai bine spus, pentru ca 
Mircea Albulescu are ceva de arbore uriaș 
de calm şi așezare. In timp ce el siă, stă şi 
tace, în timp ce miinile nu ostenesc să cotro 
băie hintiile, fac un efort de memorie. Nu-m 
amintesc exact o frază pe care mi-a spus- 
puțin după ce terminase .inghiţitorul'... și eu 
l-am întrebat „cum i-a ieşit“. Cum era, doam 
ne? „Am încercat sa uit ce sint 

Am încercat så uit ce știu indrăznind să 
fiu ce sint. Asta era? 
m 

— Da. Dar ce ințelegeai exact prin vor- 
bele astea? 
—— 


— Ştiu, sună a „maxime şi zugetâri”. În ex- 
plic. Eu cred. intr-o ingemanare de destine 
umane. Nu mă despart ci, dimpotriva, încerce 
să mă înregimentez, să ma confund cu cei 
lalţi, cu restul lumii. Sint şi eu un om supus 
acestui destin de artist cum este și Gherla 
Pe parcursul filmarii, punind cap la cap niște 
date ale personajului cu ce a conceput Alexa 
Visarion despre el, am renunţat, în mod deli- 
berat, la o serie de mijloace artistice càãutind 
să ajung la el, la Gherlaș, omeneşte și, sur 
prinzator, încercind sa ajung la el, mi-am dat 
seama că am ajuns la mine. Noi înşine ne cu 
noaștem destul de puțin — cred — sau nu 
ne putem cunoaște decit în raport cu oame- 
nii, cu evenimentele, cu intimplarile vieții, în 
raport cu un martor, adică. Aici a fost sur 
priza mea cea mare: câutindu-l pe Gherlaș 
pretutindeni, în cunoștințele mele, în aminti- 
rile mele, în oamenii de circ pe care-i știan 
în oameni, în general, am ajuns la un om pe 
care-l cunoșteam foarte puţin și pe care l-am 
descoperit a fi eu insumi. Trebuie să recu 
nosc câ m-am speriat foarte tare cind am 
descoperit această identitate. Nu ma-ntreba 
de ce, ca-ți spun singur. Personajul asta pe 
care-l ştii are foarte multe lucruri omenești 
iar omenescul este ceva nespus de ameste- 
cat, de complicat, de compus, de „cu de 
toate”. Cite ceva din ce-am descoperit la el 
ca fiind și al meu nu mi-a placut. Erau „date 
supăratoare, dar cu evidența ale: structurii 
mele omeneşti, pe de o parte, artistice pe de 
altă parte. O anumită incertitudine. O anu 
mita teamă. O anumită neliniște... Dar cum 
nu sint numai ale mele ci aparțin și unor oa- 
meni pe care mi i-am luat de exemplu în 
viață, după ce mai intii m-am speriat, pe 
urmă am fost chiar mindru, Eu sint — ştiu 
un om neliniștit și asta ma bucura, Mă bu 
cură că încă nu mi-am dobindit liniștea. Ca 
incă nu zic; „eu ce-am avut de spus am spus 
de acum incolo imi vád şi de mine”. Nu. Ga 
sesc ca am spus destul de puţin și nu cred 
„mie-n sută“ în ceea ce am spus și cred ca 
mai am ce spune și cred ca mai pot så fac 
ceva, altceva și cred câ mai vreau så mai pot 
sa fac şi să spun lucruri bune.-Asta a fost 
partea pozitivă a întilnitii cu Gherlaș. Cele 
lalte, lucrurile care nu mi-au placut så le des. 
copăr a fi și ale mele — teama, incertitudi- 
nea, etc., au avut și ele rostul lor. Pentru ca 
dacă mie mi-a fost greu să le recunosc ca fi 
ind și ale mele deci, dacă eu pină acum se 
pare că nu m-am cunoscut indeajuns, de ce 
sa mă mir, sau ma mihnesc, sau sa ma ne 
mulțumesc, cînd văd ca unii oameni din juru 
meu, care må cunosc de multă vreme, se în 
şala asupra mea. Imi creeaza alta imagine. ŞI 
poate ca, 


Cum se inşala? Cum crezi cà fi se mi 
dilica” imaginea? în ce recunosti talsui 

Nu-i recunosc mereu, în primul rind 
pentru ca nu stau, tot timpul, sa masor și sa 
cintaresc „cum mă vad oamenii”. Îl recunosc 
doar într-un moment de bilanţ şi Gherlaș este 
pentru mine un asemenea moment. Dar nu 
despre asta vreau să vorbesc, ci despre ne- 
voia fiecărui om și a fiecărui artist, fârâ doar 
și poate, de a i se oferi, în viaţa, citeva mo- 
mente- martor sau evenimente-martor ale 
propriei existențe și a ceea ce poate face el, 
omul, el, artistul, cu acea existența. Despre 
aceste lucruri care te scot din fagașul tau, té 
scot din tot ce înseamnă recunoașterea mun- 
cii tale, pentru cå, in fond, recunoașterea ce- 
lorlalți ne făurește făgașul, ne da credința ca 
drumul pe care mergem este cel bun. lar oa- 
menii care cu bună credinţă se îndoiesc de 
tine, de adincimea drumului pe care mergi 
sau, uneori, chiar de buna lui direcţie, cei 
care cred câ poate mai exista pentru tine și 
alt drum, mai bun, mai protund, mai fructuos 
aceștia sînt oamenii-evenimente, oamenii- 
martor şi ei te pot determina, la un moment 
dat, la acea cautare care iți sporește nelinis 
tea și, sporindu-ți neliniștea, te indeamna så 
cauţi mai mult şi mai departe. Spuneam, la 


Ie, 


Obsedanta întrebare 
a actorului: 
«ce rămîne după mine?» 


n moment dat, că lipsa neliniştei din gindu 
rile omului este egală cu non-valoarea 
Adaug: cu lipsa de viață. Cred că nimeni nu 
»oate sa trâiasca cu adevărat decit astfel 
bintuit de neliniște care, sigur, de la-om la 
>m, de la preocupare la preocupare, de la 
meserie la meserie imbraca alte forme, dar ea 
este şi ramine generatorul acţiunilor, al fapte- 
ior, al reușitelor sau eșecurilor noastre. Dupa 
mine — sau pentru mine, cum vrei — ea, ne- 
liniştea, se imparte în trei: neliniștea pentru 
ceea ce aş fi putut să fac și n-am facut; neli- 
niştea pentru ceea ce fac în clipa de faţa și 
neliniştea pentru ceea ce viaţa imi va oferi în 
viitor. Adică, neliniștea-suport al neliniştilor 
viitoare. Dacă vrei, ţi le explic pe rind 
babește, da? Prima: nu știu ce alta meserie 
aș fi putut face mai bine decit asta pe care o 
tac. Dar dacă îmi pare rău de ceva, acel ceva 
este că nu am nici o mărturie (iar martorul, 
vezi?) a adolescenţei mele, pusă măcar în trei 
cuvinte. Deşi m-am gindit, deși am vrut, n-am 
scris niciodată nimic. De-o viața, în profesia 
mea, am indreptat, am corectat, am refăcut 
dialoguri să fie mai bine, .să sune mai altfel 
mai omenește, mai ca el, personajul sau mai 
ca mine, dar de scris, n-am scris. Asta ar fi 
neliniştea-regret pentru ceea ce cred eu ca 
aş fi putut sa fac, dar n-am făcut, n-am verifi- 
cat măcar, ca pot sau nu. Neliniştea prezentă 
este dacă ceea ce fac acum mă reprezintă 
sau nu ma reprezinta. Eu nu ma consider sin- 
jur pe lume. Totdeauna am crezut că fac 
arte dintr-o (suna banal, îmi dau seama, dar 

sa simt) colectivitate. Má consider impre- 
ună, comun, cu toți neliniștiţii pe care poate 
ici nu-i cunosc dar știu cå exista şi cred ca 

ntem oameni care avem datoria-tocma 


posibilități posibile 


Ideile pentru tiime documentare po! 
veni de oriunde. Chiar şi de la... radio. Sa 
nu vi se pară curios, dar exista uneori in 
trepătrunderi ale cuvintelor şi muzici 
care nu așteaptă altceva decit imaginea 
care să le dea o valență neașteptată 
Dacă ați avut timp vreodată și aţi reusit 
să selectați, printre undele încărcate de 
emisiuni, pe cea numită „Muzica, univers 
uman“, v-aţi fi putut da seama că intel 
gența vorbirii (o mai veche idee a mea 
mă face să incerc tot timpul de a atrage 
atenţia asupra unuia din contrastele it- 
melor noastre documentare: vorbā-vorbà 


https: 


| 
i 


pentru cå traim sub acest dulce blestem di 
neliniştii, să împingem carul vieții mai de- 
parte. Pot eu, acum, prin cea ce fac azi sa tiu 
roată, sau măcar rotiță, sau măcar spiță din- 
tr-o rotiță la carul asta spre mai departe? Nu 
știu... Pe urma, este neliniștea pe care încep 
s-o am la cei aproape 50 de ani ai mei. Pen 
tru că, ce n-am făcut acum douăzeci de ani 
nu mai pot face acum, ce nu fac acum n-am 
sa pot face peste zece ani dacă mai traiesc 
Şi iată că posibilitatea mea de a mă mani 
festa se reduce, conul de umbră al virstei st 
întinde din ce în ce mai mult, ma copleșește 
De aici, și de aceea, am o oarecare pripeal 
in a juca, o dorinţă nestăpinită de a face to 
ce pot, acum cit mai pot. De fapt, dorința d 
a intoarce, cit de cit, oamenilor de la care am 
luat atit intr-o viaţă. Cit de cit, pentru ca tot 
ştiu că nu se poate. Din tot ce face un artist 
— în speţă, un actor, — într-o viață, ramin: 
foarte puţin, ia toată istoria teatrului și a ac 
torimii și vei vedea cà din 50, 60, 70 de roluri 
dacă răâmin 3 cel mult 5 roluri. Şi, în general 
tot ce ai făcut în primele douâ-treimi ale vieții 
se då uitării — dacă n-ai avut „norocul“ sa 
mori tînâr. Ce-ar fi fost Arghezi — ca sa de 
pâşim sfera actorimii — care publica prima 
carte la 38 de ani, dacă n-ar fi fost un ilustru 
longeviv? Deci timpul este neliniștea mea vii 
toare care începe să ma apese, să-mi scur 
teze nopțile — încerc să-mi lungesc viața 
scurtindu-mi nopţile — dar nu reușesc întot 
deauna, pentru că eu nu sint poet, eu nu sint 
pictor, eu nu sint scriitor, eu sint actor 
munca mea nu depinde numai de mine. Se 
întimplă uneori sa treaca luni în care nu an 
nimic de făcut și, sigur, aceste pauze sint p 
gubitoare numai pentru mine. Deocamdal! 


rie) reprezintă o excelentă bază filmică 
Și cînd acestei povestiri despre muzică 
(dar, de fapt, nu despre ea, ci despre fru- 
musețea "vieţii și despre dorința de fru 
mos a omului) i se adaugă si muzica în 
care stau alături, cu mult discernămint, 
Bach şi șansoneta, Enescu și „Pe cărare, 
sub un brad“, Ravel și locul întîi din ulti- 
mul „top“ de muzică ușoară, ai impresia 
ca șirul imaginilor pline de o filosotie a 
frumosului se naste instantaneu 


În întreaga lume, filmul documentar in 
cearcă să-si largească aria sondajului, in- 
carca sa patrunda mult mai adinc in uni- 
ve: sui uman. Ceea ce ofera „Muzica, uni- 
vers uman”, o mărturisesc cu cea mai 
mare invidie, este un prilej de fiim-docu 
ment. Interesant de relevat că autorul 
acestui film (aproape gata)... radiofonic 
eşte un compozitor prezent cu numele 
său pe genericul multor pelicule rom 

i: Ştefan Zorzor. 
ziceţi, dragi colegi documentaristi 


Alexandru STARK 


biblioteca-digitala.ro 


Dar pauzeie astea sin! vii pentru că sint 
utile altora. Eşti membru in Comisia cinema- 
togratiei şi e bine, cred... 


Sigur că e bine, pentru ca un artist 

un actor, m cazul meu — care vine cu 
toata experiența lui umană şi profesionala, 
dacă e de buna credință nu poate emite jude- 
câți de valoare eronate în legătura cu munca 
celorlalți. Dimpotrivă, pregatirea lui, expe- 
riența lui ascut spiritul de raspundere. Toată 
experiența, toată stradania, toata autosupra- 
vegherea asupra ceea ce eşti ca artist, ca om, 
toate aceste lucruri ale tale în momentul în 
care ești implicat cu funcţie socială, trebuie 
să funcționeze pentru ceilalți. Ceea ce nu ma 
scuteşte, dimpotrivă, mă obliga, la luciditate. 
Eu sint obligat så văd la fel de bine, fie ca 
sint implicat direct, fie că e vorba de colegii 
mei, daca un lucru este important, daca el 
face ca „lucrurile să meargă mai departe in 


ne 


Dar asta este rostul unei Comisii, alcatu 
H3 din oameni implicaţi trup şi suflet in me- 
serie, oameni, care cunosc pretul... 


Mi-ai luat cuvintul din gura. Asta e; pre 
tnl Fiecare lucru în aceasta viaţă și pentru 
tocare dintre noi, are un preț. Pornind de la 
ceea ce este esențial, vital, capital, viața in- 
sași. Adu-ţi aminte acel ultim spectacol pe 
care-l dà Gherlaș inghițind baioneta pe care 
știe cà n-o poate înghiţi, ca preț al artei sale, 
prețul fiind propria viața... De aceea spun ca 
si atunci cînd analizam o opera cinematogra- 
ficå trebuie să ne gindim la prețul cu care 
acel om-care a realizat-o, a platit. Poate ca 
preț nu este chiar cuvintul, dar există o con- 
travaloare, un cost a ceea ce realizam. C l-a 
costat pe el, regizor, cit l-a costat pe el, ac- 
tor. O data acest lucru cunoscut, el ne per- 
mite sa judecâm dar mai ales sa determinam 
pe fiecare creator så confere operei sale pre- 
tul cel mai ridicat al ființei sale. De altfel, 
cred cå noblețea muncii unui om sau a unui 
colectiv cu funcție socială nu este să impună 
său să dispuna, ci să determine, în consens 
cu bunul simţ real al cursului firesc al culturii 
românești, devenind astfel, prin exigenţa și 
intenție bună, martorul-etalon. larași apare 

sigur că apare — acel martor de care vor- 
beam. Pentru că totul se intimpla în funcție 
j În raport cu... Toată viața noastră este în 
vunciie de . şi în raport cu. 


Pit Au an St 8 d UE 

- Toată viața — ca să mă ating și eu de 
Arghezi — este o luptă intre ce vrem si ce se 
poate. Ce crezi că ai tăcut din ce ai fi putut? 
ai iii iii 


— Nu cunosc întrebare mai provocatoare 
Ce pot sa-ţi râspund? Că am o serie de re- 
pere numai în ce priveşte ce am tăcut, pentru 
că despre ce aș fi vrut să fac nu va ști nimeni 
niciodata, nimic? Deși, aș putea vorbi mult 
despre ce am vrut şi n-am reușit sau am reu- 
şit doar parțial... Cred că suportul fiecărui te- 
nomen artistic— și cu atit mai mult cinema- 
tografic — este factorul organizatoric. Pe de 
o parte, alții îți organizeaza viaţa artistică, dar 
pe de alta problema este cum reuşești tu în- 
suți să ţi-o organizezi și să-ți urmărești, cu 
tenacitate, scopul. O sa mă întrebi: cum se 
pot organiza câutarile în artă? Am să-ţi râs- 
pund: oferind mobilurile, subiectele. Fiecare 
dintre noi venim cu o imensă disponibilitate, 
direct proporțională cu calitatea culturii, cu 
inteligenţa, cu, din nou, neliniştea noastra. 
Car cineva trebuie să organizeze datele din- 
du-ne mobilul. Obiectul. Subiectul frâmintarii 
noastre. Sau, ca să fiu „Ja obiect"; rolurile. lar 
pentru regizori, filmele. Filmele potrivite lor la 
vremea potrivită, adica atunci cind sînt în 
plenitudinea forțelor artistice și omenești 
Daca ne uităm numai la filmele ultimilor ani 
este evident că regizorii fac un film pe ma- 
sura lor și pe urmă trei, patru care nu au nici 
o legătura cu preocuparile și posibilităţile lor 
Şi totuşi, le fac! Exista, poate, și la ei spaima 
de timp de care vorbeam mai devreme, dar și 
speranța—aceeași, pentru noi toți, regizorii 
sau actori-speranța nebună că poate, totuși, 
poate pină la urma o scoatem la capat, toc- 
mai pentru că uneori s-a intimplat s-o scoa- 
tem la capăt. Sau poate pentru cá uitam eşe- 
cul, atunci cind încercarea a dat greș. Vezi, 
uite, uitarea ar fi al treilea element al existen- 
tei noastre de oameni și artişti. Pentru câ nu- 
mai cel care uită poate s-o ia de la capăt, 
călcind în aceleaşi pacate, poate, în aceleaşi 
greșeii poate, dar și în aceleaşi speranţe. 
Avem chiar obligaţia s-o luâm mereu de la 
capăt, neavind niciodata certitudinea reușitei, 
pentru că in meseria noastră doi ori doi nu 
fac niciodată patru, iar cind se intimpla sa 
tacă, enervează îngrozitor. Uitarea îţi dā spe- 
ranța — vezi cum se leagă? — deci, pentru 
mine, cele trei elemente care duc viața mai 
departe, care sint viaţă, ar fi neliniştea, uita- 
rea și speranța. Ele au o plasticitate nemai- 
pomenită și o interdependenţă uluitoare. Hai, 
mai hai înca o dată, ca am uitat. Hai, mai hai 
incă o dată, ca poate-poate. Hai, hai, hai 
Hai sa mai risc o data. Da, cred cà riscul, in 
sensul lui cel mai bun, cel mai frumos, este 
cel de-al patrulea element al vieții noastre 
Al creaţiei noastre... Creaţia, după mine, nu- 
mai astfel se face: din neliniște, din uitare 
lin speranță. din risc. Atit 
a 

- Ce multe incap intr-un cuvint atit de 
scurt... Si totusi... 


Art Atit. a 
Eva SIRBU 


Ploua cu găleata,iar la Marga Barbu se re- 
pară o ţeavă spartă pe cale să inunde toată 
casa. Ce straniu, ce ciudat... Vrem să stam de 
vorbă în liniște, dar linişte nu există. Autobu- 
zele zdrângane sub fereastră, meșterul cu 
țeava vrea mereu cite ceva, telefonul zbirniie 
din cinci în cinci minute. Să nu ne lăsăm. Nu 
ne lăsâm, dar nici nu ne pornim. Hai să incep 
cu „Trandalirul galben“ în curind în pre- 
mierā. Cum e? „Bine, foarte bine! Doru Nas- 
tase este un regizor foarte bun. Filmul nu are 
momente moarte, acţiunea se leagă, curge. E 
bine. Toţi actorii sint foarte potriviţi în rolu- 
rile lor, ne-am straduit și cred ca acest lucru 
se va vedea.” ȘI Agatha Slătineanu? Cum mai 
e in „Trandafirul galben?" „O forță dezlânțu- 
ita în urmărirea unui singur tel: răzbunarea. 
Bineînțeles ca nu mai are loc de tandreţuri 
feminine, de entuziasm sau daruire. Eu cer 
unui rol — cu anii am devenit foarte preten- 
țioasă — sa aibă şi lacrima şi suris. Nu e ca- 
zul Agathei. Dar simt că sînt absurdă, pentru 
că un personaj este ca un om, îl iei așa cum 
este. lar Agatha așa este ea, aici, în Trandati- 
rul...“Te/efonul. Meșterul. Ploaia. Autobuzele 
de sub fereastră plus o stare de, parcă, ten- 
siune, oricum, nu starea bună a unei actrițe 
în preajma premierei. Nici macar acea stare 
de mulțumire în care te instalezi cînd ai ter- 
minat_un lucru. De ce? De unde i se trage? 

— Eu nu sint niciodată multumita cu totul 
de ceea ce fac. Intotdeauna vreau mai mult, 
mi se pare cå aș fi putut mai mult... Acum 
însă am, într-adevăr, o stare — nu știu dacă 
de nemulțumire, poate mai curind de neli- 
niște, sau o combinaţie de nemulțumire cu 
neliniște care vine în primul rind din mine 
De atitea ori mi-am spus: nu trebuie sà ba! 
pasul pe loc şi, de fapt, am senzația câ în ul- 
tima vreme chiar asta fac: bat pasul pe loc. 
De la loanide încoace, cred... La ultimei» 
două filme, senzaţia asta a început chiar sa 
mă copleșească. Sa nu ma înţelegi greşit 
vorbesc de mine, de ce am făcut eu in Dru- 
mul oaselor și Trandafirul galben, nu de 
filme. Poate acum, la Misterele Bucureștiului 
voi reuși să-mi ies din inerție. Acolo e un 
personaj mai bizar, mai puţin bâtut, un rol de 
compoziție, cum știi ca-mi place. Mă gindesc 
ia el cu bucurie, am și început sa mi-l lucrez 
în minte, dar ce mă oboseșşte este gindul ca 
filmul se face din ce în ce mai greu și ofera 
condiții din cs în ce mai puțin onorabile pen- 
tru munca actorului. Noi, oricum. ne luptam 
cu condiţia noastra dubla, de actori de teatru 
și film, dar peste toate am senzația câ actoru- 
lui ni i se mai acordă importanța cuvenita 
Nu-mi dau seama exact de ce. Intr-o filmare, 
orice este mai important decit actorul. La 
toate se gindesc, numai la actor nu. Cå tre- 
buie să se simta bine, să fie în largul lui. sa 
fie adevărat, să arate bine (uneori, da, chiar 
trebuie să arate bine, rolul o cere!) la asta nu 
se gindește nimeni. De exemplu, fără nici un 
strop de remuşcare un regizor te scoala la 5 
dimineaţa, după ce o zi inainte ai tras pina 
seara tirziu, te cară la locul filmării şi intri în 
cadru la ora 11, deși filmarea era fixata la ora 


a a a i ini animă 

Dar de ce să inceapă la 11 o filmare li- 
xata pentru 7? 
————— 

Pentru ca nu vine nu știu Cine, pentru 
ca nu vine calul, pentru ca nu e caleâșca 
pentru o mie de pentru că, de fapt, pentru ca 
nu există o bună organizare în cadrul echipe- 
lor de filmare. Pentru ca muncile auxiliare 
celei de creație nu sînt facute întotdeauna de 
oameni competenți. Generaţia priceputa şi 
pasionată de film s-a cam dus, cei buni din 
noua generație sint toarte puţini, în schimb 
există un numar foarte mare de tineri care 
vin azi ca să plece miine, vin pe un post 
trambulină, pentru facultate, deci ce le pasa 
Ei vin să-și acopere un an. iar filmul care are 
ghinionul să-i aiba în echipa ramine desco 
perit pe sectoarele secundare. Înainte nu era 
aşa. Cu vreo zece ani în urmă nu era aşa. Nu 
fac şi eu ca batrinele: vai dragă, pe vremea 
mea... Dar, crede-ma, nu era așa! Oamenii nu 
veneau in Buftea sa plece peste un an, ve- 
neau să-și faca o meserie şi iubeau acea me- 
serie, oricît de maruntă ar fi ea. Deși la film 
nu exista meserii marunte. La film și omul 
care împinge căruciorul de traveling este im- 
portant, pentru că daca-l impinge prost. iese 
prost mişcarea și trebuie sa repeți cadrul şi 
nu e sigur că mai regaăsești acel moment bun, 
ca doar nu eşti mașina, nu ești computer, eşti 
om, eşti actor. Nu e cu putință sa ai în echipă 
o clachetistă care nu ştie sa bata clacheta, 
sau la costume o fată care nu ştie să coasă 
un nasture. Nu se poate! La un film nu intră 
numai milioane, intră și viața noastra, nervii, 
timpul, sănătatea noastră. Nu- se poate chiar 
să nu ne pese. Am lucrat cu francezii la Wil- 
helm Cuceritorul, în echipa lui Sergiu Nicola- 
escu. O organizare impecabilă. Cind mi se 
spunea pe 13 la ora 9 avem filmare, atunci pe 
13 la ora 9 aveam filmare, nu la 9.30, cu atit 
mai puţin la 12! Intr-un film de-al nostru nu 
mi s-a întimplat așa ceva de cind mă știu. Ma 
prinde iarna pe drumuri cînd ar trebui să mă 
prindă vara, filmez în decolteu în decembrie, 
ma învinețesc, ma înverzesc, şi pe urma mi 
se spune, vai ce prost aratai, parcà erai 
moartă! 


— Se pare că nu se inghesuie multă lume 
sa lucreze la Buftea. 
m 

Suu! Ca-i departe, ca filmul e o meserie 
care cere sacrificii, cu plecari de saptamini 
de zile pe teren, cu filmari de noapte și de cu 
noaptea-n cap. si există foarte puţini oameni 


măi ales tineri, dispuși sa-și petreaca viața in 
acest fel. Ştiu, dar nici nu pot să cred ca 
printre milioanele de oameni care trăiesc in 
jara asta nu se mai gasesc şi unii daruiţi pen 
tru film. Ar trebui însă chemați, pregatiţi si 
mai ales, stimulaţi. Asta ar fi soluția: forma 
rea unor echipe solide de profesioniști și re- 
tribuirea lor după competența. Nu e drept ca 
omul care sta de dimineaţa pină seara alaturi, 
prezent cu tot sufletul și priceput în munca 
lui, să fie plătit la fel cu cel care vine, încurca 
totul, nu-i pasa ce se intimpla cu filmarea şi 
sta cu ochii pe ceas, să plece acasa fix la 
fara cinci, nu cumva sa treacă cinci minute 
de la el. Nu e drept! La Wilhelm aşa s-a pro- 
cedat: a fost o echipa foarte bună, s-a plătit 
spor de profesionalism. Acum nu se mai 
poate. Nu primesc toate echipele spor, să nu 
primeasca niciuna. Sa moară și capra lui Va- 
sile, adica. De fapt, este o economie prost în- 
teleasà. Sa faci filmul repede și bine, asta-i 
economia. lar ca să-l faci repede și bine — 
må repet, dar n-am încotro — e nevoie de 
profesionişti în toate sectoarele. Eu știu ca 
nu sint singura care gindeste așa, știu ce gin- 
desc și colegii mei, știu că toţi se înfurie cind 
se izbesc de incompetența unuia sau altuia, 
eventual își varsă focul intr-un interviu și, pe 
urmă, mergem mai departe, pe ideea: hai sa 
mai încerc, poate ca de data asta o sa 
meargă bine. Și iar nu merge. Noi lucrăm așa 
um își fac și regizorii filmele, pe bază de 
poate. Poate cå de data asta merge. De-asta 
itunci. cind cineva stă de vorbă cu noi, dam 
senzația că batem apa în piua. De fapt, cred 
ca batem apa în piuă. 


profesiunea 
de spectator 


Marii regizori 
de film 
sînt, în felul lor, 
mari scriitori 


Eu nu sînt filozof. dar iubesc filo- 
zofia, scrie undeva Dostoievski 
Gind profund care exprima cum nu 
se poate mai bine „relația“ dintre li- 
teratura și filozofie. Altfel spus, un 
roman prea“ filozofic eaza câ şi 
unul care ignora sau evita „filozo- 
tia“. Se poate continua, parafrazind 
nu sint cineast dar iu filmul? 
ispita mare. Ca și teatrul, filmul este 
mai mult, şi într-alt fel-decit roma- 
nul, spectacol. Se decreteaza: filmul 
e imagine, literatura cuvint, nu se 
leaga etc... Se uita ca (în orice im- 
prelurare) la început sta cuvintul 
Nu cred in formula": este așa și pe 
dincolo incit nu poate fi exprimat in 


https://biblioteca-digitala.ro 


manti IBN AEP at m ia Sa o 


— Ar fi mai bine s-o lasam balta? Sa nu 
mai discutăm? 


— Nu. Hotărit nu. Cred cu e bine sa dis 

tim, poate ca într-o zi cineva se hotaraşte 

ia taurul de coarne și face o curațenie mare 
Cei competenţi så rămînă, cei incompetent 
sa se ducă de unde au venit. Daca la trei-pa 
tru filme ai fost incurcâ-lume, du-te, frate 
unde vezi cu ochii. Un studiou nu este, nu 
trebuie. sa fie societate de binefacere. Nu 
cred ca exista pe lume meserie în care sa 
vezi că cineva nu da nici un rezultat și sa 
meargă mai departe. La film se poate. De ce? 
Există și regizori care au facut filme foarte 
slabe, submediocre și merg mai departe. De 
ce? Aurea mediocritas? Odata şi odata tre- 
buie sa taiem in carne vie. Cu duhul blindeții 
și cu acte de samaritenism n-o să saltăm ni- 
ciodata cinematografia la locul cuvenit. E ca 
in chirurgie: nu poți salva partea bună decit 
aruncind partea bolnava. Există oameni care 
de zece, de şapte, de cinci ani tot incearca și 
nu iese nimic şi li se mai acordă încă o șansa 
și încă una. Cite șanse trebuie sa dai unui 
om despre care afli clar că nu poate, nu este 
chemat pentru o meserie? in orice domeniu, 
lucrurile pot sa mearga prost, pină în mo- 
mentul in care iți dái seama câ merg prost 
De la acel moment incolo, trebuie sa încep! 
sa faci ceva pentru ca ele să meargă bine 

tii ce mi-a placut la Wilhelm? Cind mi s-a 
ntimplat, într-o zi, să întirzii un sfert de ora 
pentru cá am avut barieră la Buftea, şetul de 
producție s-a dus imediat și a comunicat di- 


cuvinte... Fals.. Nu exista nimic care 
sa nu poata fi cuprins în cuvint. Tre- 
buie doar sa poţi. Cred ca siabiciu- 
nea unui film pleaca de la un scena- 
riu flasc. lar ce e bun, tot de aici în- 
cepe. Oricit de „ceva cu totul nou 
ar fi filmul. Scenaristul are o mese- 
rie foarte grea. Nici nu știu, la noi 
exista? El trebuie sa fie chiar scena- 
rist şi nimic altceva. Un mare scrii- 
tor (Faulkner) a lucrat o vreme la 
Hollywood, ca scenarist. Nu a ieşit 
nimic. Voia sa faca bani. Nu a facut 
nici asta... Am citit nişte scenarii de 
Bergman și Fellini. Sint un fel de.in- 
dicaţii telegrafice, dar cu mare va- 
loare literara. Sint nuvele, romane 
Au tensiunea specifica literaturii. Nu 
știu daca am dreptate, dar nu reu- 
șesc sa simt” un film cind nu simt 
epicul. Din acest punct de vedere, 
filmul cere, fara indoiala 
romanului. Alta ordine dar acelaşi 
ens. Am descoperit asta cind am 
vazut prima oara Fragii sălbatici de 
Bergman. Am scris atunci, în ace- 
aşi seara, un scurt eseu. Ideea: aș 
vrea sa scriu proza, cum face Ber- 
gman film. (intre. timp, am nsu- 
mat” multe alte pasiuni c:nemato- 
afice!) Nu citisem nici un text al 
suedezului, nu vazusem vreun alt 
film al lui. Asta este, am gasit! Marii 
regizori. de film sînt, în felul lor, mar 
riitori. Cum. ramine insa cu pro- 
fesia” de scenarist? Fara de care 
nu-i aşa, industria cinematografica 
ar da faliment Acolo unde exista 


George BĂLĂIȚA 


rectorului studioului cà filmarea a întirziat un 
sfert de oră din pricina mea. Sigur, eu care 
stiam ca nu sint vinovată, n-am înghiţit cu 
placere pastila. Dar am înțeles procedeul și 
am fost de acord cu el. Nu-mi doresc decit 
ša existe la fiecare film un „vechii“ care sa 
măsoare minutele pierdute, dar tuturor 
membrilor echipei de filmare! Nu există o 
secvențà dintr-un film la care să nu mă gin- 
tesc: oare aici ce-a fost, ce-a lipsit? Ca- 
leaşca! Decorul! Poșeta! Crucioiul de la ca- 
lvasca! Tot ce våd eu la premiera se leaga cu 
tiinul filmelor noastre 

Ce poate face un actor i conditiile 
date? 


Sa facă față Situaţii! ar proas!?. sã les 
porte. Daca-i place bine, daca nu sa stea 
acasa. Şi eu am hotarit sa stau acasa... Sin- 
ceră sa fiu, nici eu nu cred ce spun. Probabil 
că din obișnuinţă sau din laşitate am så merg 
înainte, am sa fac ce fac şi colegii mei: imi 
tratez meseria cu toata seriozitatea, sa n-o 
consider un ciubuc între teatru și televiziune, 
sa dau maximum. Pentru că tot ce poate face 
un actor este sa dea maximum din el. Sigur 
ca, la un moment dat, iţi vine så renunți, dar 
ma cunosc destul de bine, ştiu că de cum voi 
incepe filmarile la Misterele Bucureștiului, iar 
am sā mă scol la 5 pentru o filmare anunțată 
la 7 care va începe la 11, iar o să filmezo 
vară mareața în decembrie, iar n-o să vina 
calul, caleașca, iar o s-o iau, adică, de la ca- 
pat. Adevarul este ca eu nu fug de efort. Aș 
fugi de efortul inutil, dar, cum bine vezi, nu 
se poate. Fug cit fug şi el ma ajunge din 
urmă și trebuie să-i fac fața. Dar, dā-mi voie 
sel puţin sa mă revolt, pentru ca în situația in 
zare meseria noastra este oricum grea, solici- 
tantă, acaparatoare, suprasolicitările care 
apar din pricina unor nepricepuți mi se par 
revoltatoare. Mi se par imorale. Uneori ma în- 
treb cum mai au putere şi regizorii noștri sa 
se scoale dimineața så plece la o filmare cind 
stiu cit necunoscut îi pindește la fiecare ceas 
al zilei. Este ca și cum ai pleca pe mare și te 
trezești la un moment dat cå marinarii nu sint 
marinari, ci contabili și habar n-au să con- 
duca un vas. Eu, mărturisesc, n-aş putea sa 
fac regie în condiţiile în care se lucreaza 
acum. Ca actor, nu cade totul în spinarea ta. 
Nu ai toată răspunderea unei filmari pe ume- 
rii tai. Depinzi de cei din jur, e adevarat, dar 
nu răspunzi pentru incompetenţa tuturor, 
cum e cazul regizorilor. Şi ține seama câ tot 
ce am spus se refera ia situația ideala, aceea 
în care porneşti cu un regizor bun, cu un 
scenariu bun și un rol bun. Deci, premise 
bune. Dacă şi premisele sint proaste, cred cå 
nic! nu mai merita sa discutam 


— Uite, eu nu vreau sa dregem busuiocul. 
Nu vreau, după ce ai făcut cu maximă lucidi- 
tate analiza unor stări de lucruri, să facem o 
intoarcere de 180 de grade pentru un final 
rozaliu. Dar, sincer mă interesează: cind nu 
te izbești de toate problemele astea, ce gin- 
dești despre tilm? 


tii ce gind totuşi, e Să 

singura — sa ramina ceva din munca ta. Ma 
gindesc cå daca aș fi fost numai actrița de 
leatru, tot ce am facut s-ar fi pierdut în 
neant. Compensaţia și consolarea asta ti-o 
da filmul pentru toate greutăţile pe care te 
obliga så le induri: el fixează şi pastrează 
clipa ta de glorie trecătoare din meseria 
noastră, în sine atit de trecatoare. Pe urmă, 
in ce priveşte relația mea cu filmul, mai e şi o 
problema de satisfacere a amorului propriu 
profesional. Eu la film am făcut ceea ce nu 
mi s-a oferit în teatru dintr-o mie de motite, 
incepind cu lipsa mea de curaj și incredere în 
propriile forțe ṣi sfirşind cu lipsa de curaj şi 
de încredere a regizorilor în posibilitățile 
mele. Tot ce nu am reuşit, pentru câ nu mi s- 
a oferit sa fac in teatru, am făcut în film, in- 
cepind cu Aniţa pe care nu m-aș fi gindit ni- 
ciodată ca actrița de teatru cå aş putea-o 
juca, continuind cu Marta din Procesul alb 
sau Gerda din Un August in flăcări, sau chiar 
Agatha din Drumul oaselor ṣi Trandatirul gal- 
ben. Eu am debutat cu personaje optimiste, 
pozitive, luminoase, şansa asta extraordinară 
de a juca și altceva mi-a dat-o filmul şi.aș fi 
ultima dintre actrițe şi o păcâtoasa dacă n-aș 
recunoaşte lucrul asta. Filmul m-a iubit și eu 
il iubesc. Reproşurile mele nu privesc filmul 
românesc în sine, ci pe cei care îl fac prost 
sau fac ca munca noastră la el sa devina un 
calvar. Exigenţa mea poate sa para exagerata 
numai dacă e privita superficial. In fond, 
după atiția ani dedicați filmului, eu cred ca 
orice actor are dreptul să fie exigent. Şi nu 
numai dreptul, are datoria sa fie exigent. De 
altfel, cred că toţi avem această datorie, de la 
cel mai mic pina la cel mai mare. Nici nu 
contează daca de sus in jos sau de jos în 
sus, contează să existe în noi toți această 
exigenţă, înțeleasă ca o datorie. Şi daca fie- 
care și-ar indeplini-o, așa, ca o forma de res- 
pect fața de munca lui și față de munca cole- 
gilor, poate ca lucrurile ar merge bine. 


— Poate? De ce poate? 


7 


Probabil ca m-am obișnuit cu acest: 
poate. De fapt, ar fi trebuit să spun: sigur. Si- 
Qur ca lucrurile pot merge foarte bine, dacă.. 


Eva SIRBU 


ambiția documentarului 


Prea mult șes, 

prea puține dealuri. 
— Carpaţii? 

— Dincolo de orizont! 


O avizată urare, făcuta nu foarte demult în 
paginile revistei „Cinema“, îi dorea documen- 
tarului românesc ca „1982 să înceapă cu li- 
chidarea sărăciei mijloacelor de expresie, a 
modului expeditiv, improvizat chiar, în care 
se filmează o secvenţă sau alta“. Dincolo de 
evidenta adresă (auto) critică, o anume re- 
contortantă undă profetică pare a se întrezări 
în această declaraţie a directorului studioului 
„Sahia Film”. Ceea ce ne-a determinat sa aş- 
teptăm cu itimă nerabdare „primele re- 
colte" ale anului în curs, sa acordăm o spo- 
rită atenţie celor dintii scurt metraje cu ca- 
racter documentar, științific și utilitar, în spe- 
ranța de a descoperi în ele semnele unei ne- 
cesare „schimbari la faţă”. 


Dar, din păcate, cel puţin deocamdata, 
„ambițiile“ nu s-au dovedit a fi pe masura de- 
zideratelor. Mai persistă înca (total sau par- 
tial) într-unele filme recent încheiate şi „sara- 
cia mijloacelor de expresie“ (a se citi, dupa 
caz, comentarii greoaie și în flux continuu, 
subiecte oarecare, lipsite aprioric de șanse, 
insoțiri muzicale amorfe), și „modul expedi- 
tiv, improvizat chiar, în care se filmează o 
secvenţă sau alta“ (mergind uneori pină la 
simple calchieri imagistice, fară nici un fel de 
idee uniticatoare) și alte neajunsuri mai mari 
ori mai mici. 

Oportună (iar, totodată, pe de-a-ntregul 
conformă cu denumirea rubricii de faţa) ni se 
pare însă acum nu sancţionarea drastică a 
neimplinirilor prezentului (întimplâtoare 
oare?), nu analizarea accidentelor produse în 
filmografiile unor realizatori cîndva capabili 
de prestații superioare, ci cu totul altceva și 
anume consemnarea rămasă restantă a ci- 
torva reușite ale trecutului apropiat. Reușite 
sensibil diferenţiate valoric, ce se cheamă 
Bătrinii, Omul la cinci ani, Adevăratul specta- 
col, Ce facem pentru ei? Poartă către vecin. 
Ordinea înșiruirii titlurilor nu este neaparat 
cea cronologică; de altfel, se știe, nu de azi 
de ieri, între producerea scurt metrajelor de 
nonficţiune și apariţia lor efectivă pe ecrane 
se intercalează cu o consecvență demnă de o 
cauză mai bună, lungi şi imprevizibile inter- 
mezzouri. 

lp grupul citatelor pelicule, Bătrinii de lon 
Visu convinge prin fineţea observaţiilor, prin 
explorarea meşteșugită a spațiului sonor, 
printr-o deosebită flexibilitate a articulaţiilor 
audio-vizuale. Gindurile monologate ale eroi- 
lor filmului se interferează continuu cu rostu- 
rile de neconfundat ale poetului Repetabilei 
poveri („Nu-i așa că te-apucă o milă de tot/ 
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?) 
urmăriți cu discreţie de un aparat (minuit de 
operatorul Gheorghe Dumitru), perfect adap- 
tat ritmuritor molcome ale-senectuții, Bătrinii - 
rememorează cu glasuri aşezate, crimpeie ale 
unor vieţi marcate de trudă („am crescut co- 
piii cu greu la școală, cu hainele facute de 
mine, toată noaptea torceam'), reușind toto- 
dată să vorbească cu miez despre întimplari 
insolite („acolo la Italia erau niște munți gro- 
zavi, numai chiatră”). 

Dacă „virsta a treia“ constituie o prezenţă 
(relativ) rarā în teritoriul documentaristic au- 
tohton, celălalt pol al existenței noastre a 
exercitat dintotdeauna o adevărată atracţie 
pentru mulți dintre regizorii studioului spe- 
cializat. Omul la cinci ani de Paula și Doru 
Segal se inscrie astfel pe linia unei solide tra- 
diții în materie, continuind și adincind pe co- 
ordonate noi, unele preocupări mai vechi ale 
celor doi cineaști. Argumentele științifice sint 
categorice: la cinci ani, inteligența fiecărui 
individ este gata formată. Dar parcă nu ne-ar 
veni a crede că lucrurile stau într-adevăr așa, 
dacă realizatorii nu ne-ar oferi „pe viu“ citeva 
exemple mai mult decit concludente, dacă nu 
ar fi cîntărit și reprodus cu atia exactitate ci- 
nematograțică, farmecul spontan al reacțiilor 
unor cetățeni ai patriei pentru care teoria 
mulțimilor nu reprezinta altceva decit o jucă- 


rie printre jucării 
Olteea VASILESCU 


cronica animației 


Nea Costică sau 
noii pionieri au nevoie 
de vechii pionieri 


Nu ştiu dacă are vreo legătura cu nostal- 
gia, dar trecerea vremii ne învață sai căutam 
și să-i respectăm pe „pionieri“. Unul dintre ei, 
cu impresionantă filmografie (peste o sutá 
cincizeci de titluri), este Constantin Iscru- 
escu, operator fără de care nu ne-am putea 
imagina resul genului de păpuși la noi- 
inainte.de înființarea „Animatilmului“;- pe cind 
animația era doar o mică secţie a studioului 
„București“, un grup de entuziaşti incercau 
sa arate că și pe meleagurile noastre tehnica 
filmării imagine cu imagine poate da naștere 
la momente de artă. Cu un aparat dotat cu 
mecanism de pick-up, tinerii pe atunci reali- 
zatori Bob Călinescu, Olimp Vărăşteanu, Ge- 


14 


orge Sibianu, Florin Angelescu aranjau pe un 
platou improvizat pâpuși şi decoruri care 
aveau să devina amuzante filme în alb-negru. 
Bilciul jucăriilor, Domnul Goe, Caşcavalul is- 
pititor, De ce n-are ursul coadă sau Poveste 
intr-o noapte cu lună sint titluri ale acestor 
pelicule în care meșteșugul animației prindea 
viața la noi. Ca niște adevăraţi pionieri, acești 
realizatori știau să infrunte cu zimbetul pe 
buze greutăţile, să depășească precaritatea 
dotării și sâ-și afirme zgomotos entuziasmul. 
Ei se sprijineau la propriu și la figurat pe 
umerii lui Constantin Iscrulescu, zis nea Cos- 
tica, devenit iscusitul operator al acestei mici 
secții. 

Deși specialist in păpuși, el și-a îndreptat 
obiectivul și asupra altor tehnici, dintre care 
cele mai mari satisfacţii i-au adus cartoanele 
decupate și obiectele animate. El a semnat 
pe genericul majorităţii filmelor realizate de 
Laurenţiu Sirbu (Poveste cu cartonașe, Cio- 
cirlia, elui de argint, Şotronul, etc), 
dintre care unul a obținut însemnate distincții 
internaţionale: Puiul primește în 1974 premiul 
„Lanterna de aur“ la Festivalul filmului pentru 
copii și tineret de la Teheran. Tot cu el lu- 
crează şi Isabela Petrașincu, distinsa de ace- 
laşi festival în 1973 pentru Parada cifrelor. 
Cartoanele decupate i-au adus lui Constantin 
iscrulescu și satisfacția colaborării cu Lumi- 
nița Cazacu. După debutul acesteia cu Bună 
dimine: le (care obţine Leul de ar- 
gint la Festivalul internaţional al filmului pen- 
tru copii de la Veneţia, 1970), mai lucreaza 
impreună la amuzanta serie Ulise și Pene- 
lopa, atașantă reflexie despre condiţia femeii. 
Obiectele animate i-au ciștigat interesul și i- 
au solicitat fantezia la seria Organigrame, 
semnată de Matty Aslan, exemplar de eliptic 
film de satiră socială. Bizuindu-se pe entu- 
ziasmul lui nea Costica,a debutat și Mihai 
Bădică cu Geneza, eseu filozofic ce înnobi- 
lează expresiva tehnică a plastilinei. Operato- 
rul nu se dă în lături să lucreze și în desenul 
animat şi el semnează pe genericul citorva 
pelicule din seria Aventurilor submarine. 

Deși au trecut mulți ani de la epoca de pio- 
nierat, Constantin Iscrulescu și-a păstrat un 
entuziasm contaminant. Tinăra generaţie îl 
caută tot pe el atunci cind este vorba despre 
innoiri. Așa a făcut și Zoltan Szilagyi atunci 
cind a realizat Arena, un modern eseu despre 
eroism. Performanţele de limbaj de aici dato- 
rează mult colaborării cu înțelepciunea lui 
nea Costică. Tot cu el s-a sfătuit și tinărul 
Emanuel Teţ, îndrăzneț urmaș al lui Mc La- 
ren, care a realizat un film prin tehnica zgi- 
rierii direct pe peliculă, Poem dinamic. Între 
„cei vechi“ și „cei noi“ nu există nici un hia- 
tus, demonstrează activitatea lui Constantin 
Iscrulescu. Dimpotrivă, exemplul său in- 
deamnă la solidarizarea în lupta pentru con- 
solidarea statutului artei a opta. Pentru împli- 
nirea acestui vis este insă nevoie de un entu- 
ziasm ca a lui nea Costică, mereu cercetind 
prin ochelarii săi unghiuri de filmare dar şi 
priviri în care pilpiie pasiunea pentru anima- 
ție 


Dana DUMA 


filme pentru miine 


directă... e în priză directă... 


maturitatea artistului acţioneaza intr-un fel 
foarte direct. Evocind- o tendinţă spre rapor- 
tari fictive cere să fie înlăturată, fiindcă o nu- 
marăâtoare umflată nu inseamnă și propā- 
vre... 

in straturile ei succesive, Întilnirea din pă- 
minturi a pregătit Moromeţii. Și a mai pregă- 
tit ceva: a pregătit unor cineaști satui de con- 
venţionalism temeiuri pentru includerea aces- 
tor pagini într-un destin nou al lor, destin 
bazat pe ritmul benzii de celuloid. Vreau sa 
zic al ordinii secrete ce da coerenţă eveni- 
mentelor și explicaţiilor. 

Cînd încercăm sa pricepem cine ce vor- 
beşte, ideea sau personificarea ei, Marin 
Preda ne dă, cu titlul de nobieţa al lucidităţii, 
o lecţie. Un autor ne ispitește, dacă obsesiile 
lui se leagă cu ale noastre. Și, daca acele po- 
veşti hrânesc o aventură care are urmări... 

lată o carte ispititoare pentru cei care 
caută „subiecte de film”. 


Henri ZALIS 


„ și publicitatea contează! 


Atenţie mărită 
la afișul de film 


La modul ideal, afișul de film se naște la 
intersecția dintre arta grafică şi reclama. Ex- 
presiv în sine, dar și în serviciul filmului, afi- 
șul poate — și trebuie — să te tragă în sala 
de cinema, să-ţi sugereze, dintr-o ochire, 
cam ce te-așteaptă: una e să-l vezi pe Bud 
Spencer umflindu-și bicepşii într-o explozie 
de litere roşii și alta e să afli de pe un afiș 
mohoriît, plictisit și plictisitor ca | se spunea 
Buldozerul... 


E posibil un nou 
Marin Preda pe ecran? 


Nevoia de a dispune de bune scenarii de 
film mă întoarce cu gindul la literatura. Avem 
în cadrul ei atitea izvoare că mi se pare rezo- 
nabil să și numesc citeva. 

Mai de curind am recitit prima carte a lui 
Marin Preda, Întilnirea din păminturi. Refuz 
să exagerez, dar imi permit să afirm că atunci 
cind autorul o tipărea, în 1948, nimeni n-a se- 
sizat ce chip nou dădea scriitorul satului ro- 
mânesc, ce bogăție de observaţii îndrăzneţe, 
originale, adinci, conţinea arta lui. 

Cu vreo șapte ani înaintea Moromeţilor, 
distanțindu-se de orice formă de falsitate, 
Marin Preda deschidea o cale. O cale regală, 
pe care nimeni nu presărase mirodenii, des- 
pre viața țăranilor din satele de linga Dunăre. 

Puțin cite puţin, vin cu toţii: vine Paţan- 
ghel, vine Ilie Resteu, vine Țugurian. Vin și 
povestesc: cum le mor copiii de malarie, cum 
se bat cu furcile încolțiţi de nevoi, cum se în- 
tilnesc, pe unde umblă, cum fetele lor se in- 
dragostesc și sint iubite, cum năvălesc cu 
pumnii. cînd sint călcaţi pe batătură. 

Substratul literar din schițele și povestirile 
cârții mi se pare cel puţin la fel de important 
pe cit este dialogul între aparența prozaică şi 
patetismul situaţiilor de viață. Ca şi la Re- 
breanu, învinuit că scrie incolor, Marin Preda 
lasă impresia înșelătoare că e impersonal, 
vreau să zic distanțat. În realitate, în acel film 
la care visez — și aici filmul poate descoperi 
enorm în adincurile scrisului său — Marin 
Preda umple “spaţiul și timpul, le cercetează 
cu un ochi scormonitor, extrem de sensibil, 
dinamica absorbantă, 
rioasă: Amintesc, fiindca nu vreau să am ae- 
rul că vorbesc fără referiri la texte precise, 
schițe cum sint Calul sau Amiază de vară. in 
Calul, o: gloabă este sacrificată din necesi- 
tate; violența gestului figurează o sforțare și 
mai puternică: a bărbatului suferind că ia 
viaţa. animalului -bâtrin. Naraţia este rece, dar 
ca și în Amiază de vară urcă din interior o 
undă secretă, foarte concentrată de satisfac- 
ție și de lirism supravegheat. Două femei as- 
cultă mașina de cusut cind lucrează, în altá 
pagină un țăran bolnav aude trecerea ușoară 
a aerului printre copaci și resimte regretul câ 
va muri, în fine ca în ile președintelui, 


https://biblioteca:digitala.ro 


încârcâtura -miste- - 


Expoziţia de afişe de teatru, cu gust aran- 
jată în primitorul Teatru Foarte Mic, a inclus 
colegial și afișe de film ale unor recente pe 
miere românești. Se detașează vizibil — 
foarte inspiratul afiș al Danielei Codarcea la 
Înghițitorul de săbii Ar fi de dorit ca ex- 
poziţia atişelor de teatru sa inspire şi organi 
zarea unei viitoare expoziţii a celor mai izbu 
tite afişe din istoria cinematografiei noastre. 


Afişul la „Septembrie“ 


O altă interesantă expoziţie de afişe de film 
au putut vedea spectatorii care au intrat la ci- 
nematograful Studio: afişele a zeci de filme 
românești, Rumunskyfilm, care au rulat, de-a 
lungul anilor, în R.S. Cehoslovacia.-O expozi- 
ție care poate — şi trebuie — să dea de gin- 
dit: privind afişele, filmele par care mai de 
care mai interesante., Frumusețea grafică nu 
e gratuită, ci aplicată, vezi idei, idei puse în 
pagină cu o reală ingeniozitate. Afişele, ono- 
findu-și din plin funcţia publicitară, suge- 


reaza genul și stilul filmului, epoca la care se 
referă, spectatorii cărora li se adreseaza. 
Drept care, privind multe dintre ele, recunoşti 
filmul, fără a mai citi traducerea titlului în ro- 
mâneşte. Vezi, de pildă, o mare transformată 
intr-o imensă cameră, cu o motocicletă rată- 
cita în pustietatea ei, şi ghiceşti că Zacatkem 
Podzimu trebuie să însemne Septembrie... 


Eugenia VODĂ 


cineaști scenografi 


La Trienală și, mai ales, 
între trienale 


La trienalele organizate in trecut de catre 
Uniunea artiștilor plastici, scenografia de film 
avea „şi ea" rezervat un oarecare spațiu, de 
obicei mai modest decit al altor zone ale 
acestei arte a spectacolului. La trienala des- 
chisă pină în pragul lunii mai, pentru ceea ce 
s-a lucrat semnificativ în acest domeniu în 
1979—1982, scenografiei de film i s-a rezer- 
vat în schimb „fotoliul de orchestră“. Cei care 
cunosc volumul şi anvergura, locul și greuta- 
tea ei în producţia naţională de filme nu se 
miră de această prioritate în stirșit dobindită 
— cel mult se întreabă de ce a fost recunos- 
cută atit de tirziu. Cei care nu cunosc îndea- 
proape cinematografia și culisele ei (de pro- 
ducţie) au avut însă motive nu numai sa se 
mire, dar să fi încercat chiar senzaţia unei 
surprize de oarecari proporții. 

Sigur, această surpriză vine și din faptul că 
scenografia de film nu se relevă direct spec- 
tatorului, ea există pe ecran doar în măsura 
în care a fost „pusă în lumină“ de regizor şi 
operator. Nici intenţia noastră nu e dealtfel 
sa o discutăm în sine, dimpotrivă, credem cu 
tarie că însăși calitatea decorurilor și costu- 
melor, îndeosebi ale celor pentru film, sint în 
funcţie de gradul integrării lor în viziunea de 
ansamblu a operei în cauză, ceea ce e valabil 
pentru toate partiturile coordonate de regi- 
zor, de la scenariu la — să zicem — munca 
operatorului de sunet. 

Nu e însă mai puţin adevărat că avem ma- 
rea satisfacție de a fi putut arâta publicului 
larg, mult mai mult decit în trecut, faţa ṣi pro- 
porțiile reale ale propriei noastre creativități. 
Sentimentele şi opiniile pe care le-am incer- 
cat, ca profesioniști, în fața acestei manifes- 
tări a resurselor proprii au fost, desigur, nu- 
meroase și în anumite puncte destul de dife- 
rite, dar faptul că atelierele scenografice de 
la Buftea au ieșit pentru prima dată „in 
lume“, în calitate de mari producătoare, nu-l 
putem subaprecia. 

Fragmentul de decor dintr-un film de 
epocă, expus emblematic în centrul sălii Dal- 
les de câtre arh. Marcel Bogos (care din ex- 
ces de modestie nu l-a semnat), costumele 
oferite în primele vitrine de câtre Hortensia 
Georgescu, lleana Oroveanu, Neli Merola, 
Tomina, Lidia Luludis şi nu în ultimul rînd de 
către recent promovata Svetlana Mihăilescu 
au pus publicul în contact „pe viu” cu tainel& 
acestei meserii și vocaţii.. N-au lipsit, din 
această inițiere a spectatorilor, elementele 
utilizate pentru filmari combinate, machetele 
de avioane și vapoare, cristalele şi alte 
obiecte care oferă posibilităţi nelimitate pen- 
tru „arta imaginaţiei totale“. S-a recurs de 
asemenea, sub egida Asociaţiei cineaștilor, la 
diapozitive color de mare efect, pentru a 
etala unele realizări scenografice la filme re- 
cente de o deosebită dificultate: lon, bieste- 
mul pămintului, blestemul iubirii (decoruri 
arh. Marcel Bogos — costume Neli Merola), 
Lumina palidă a durerii (Ştefan Antonescu — 
Gabi Ricșan), Bietul loanide (Virgil Moi- 
se—Svetiana Mihăilescu), Vis de ianuarie 
(Traian Niţescu, Mircea Onișor—Lidia Lulu- 
dis), Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (deco- 
ruri Adriana Păun), Burebista (costume: Hor- 
tensia Georgescu), Ultima de 
te (arh. Dodu Bâlâșoiu — ina Levinţa, 
Marga Moldovan). 

Nu voi ascunde, însă, mai ales în calitate 
de participant la organizarea expoziției, câ 
am încercat și insatisfacţii. Nu toţi colegii 
noștri au fost prezenţi cu exponate ia nivelul 
maxim al posibilităților lor. Altora, am simțit, 
în schimb, nevoia să le urâm să realizeze în 
practică decoruri la înălţimea schițelor şi „ta- 
blourilor” de mare originalitate expuse la 
Dalles. În fine, insatisfacţia cea mai consis- 
tentă s-ar putea converti intr-un plan de lu- 
cru pentru viitoarele ediții ale trienalei. E 
vorba de faptul că scenografia de film („0 
artă extrem de grea", cum spunea regretatul 
Eugen Schileru) ar trebui sa nu se | con- 
fundată, în expoziţie, cu cea de teatru. Speci- 
ficul' și particularităţile ei s-ar cere puse în 
valoare prin tehnici mai evoluate de expu- 
nere, care să sugereze contribuția luminii, a 
încadraturii şi a obiectivului aparatului de fil- 
mat, precum și „angajarea“ scenografiei in- 
sâși față de ideatica ansamblului, uneori față 
de un text anume, clasic, pe care îl slujeşte, 
fară a mai vorbi de multiplele raporturi dintre 
concepția scenografică și cea regizorală. 

Ne gindim, finalmente, că o expoziţie cu o 
participare atit de numeroasă și de variată 
sub raportul tehnicilor utilizate, o expoziţie 
care revine destul de rar în atenţia publicului 
și a specialiştilor înşiși, nu e făcută sa in- 
cheie un bilanţ sau un capitol, ci să perma- 
nentizeze un dialog, o câutare, nu e făcută să 
mulțumeaşcă definitiv pe toată lumea, ci să 
incite la discuţii, să poțențeze frămintarile 
creatoare pe care le avem între trienale, pe 
parcursul trienalei și... tot timpul. 


Arh. Dodu BĂLĂȘOIU 


în premieră 


Pentru Dinu Tânase literatura a fost un bun 
prilej de afirmare a vocației filmice. Parado- 
xal, dar în loc sa-l împingă pe calea facilă a 
ilustrării, aleasa proză la care a apelat regizo- 
rul de formaţie plastică l-a întors, ca o muză 
înțeleaptă, spre cinema. Proza analitică a 
Hortensiei Papadat Bengescu i-a inspirat fru- 
mosul Concert din muzică de Bach, suită de 
armonii cinematografice, galerie viu colorata 
de portrete aparținind unei bogate faune so- 
ciale. Tot pitorescul social dublat de o origi- 
nală fluiditate epică îl atrăgea spre romanul 
lui Ivasiuc, „Apa“, devenit Trei zile și trei 
nopți. Doctorul Poenaru, după romanul lui 
Paul Georgescu, era un admirabi! prim-plan 
psihologic, dialog realist și patetic cu epoca 
şi compromisurile ei, urmărind etica profesio- 
nală a unei conştiinţe de elevat intelectual. 
După o „abatere“ în direcţia unei cin6-verite 
cu prospețime dirijat (Mijlocaș la deschi- 
dere), regizorul se intoarce la construcția li- 
terar-cinematografică de tip clasic (clasic, în 
sensul cultivării atmosferei, concentrării dra- 
matice ca timp și spațiu, caracterizării dina 
mice a personajelor). De fapt, e vorba de un 
scenariu anume scris pentru film de Dumitru 
Carabâţ, unul din rarele condeie specializate 
şi dăruite cu pasiune acestei profesii. Scena- 
riul sau oferă o riguroasă construcție drama- 
tica, personaje bine încadrate social și isto- 
ric, dialoguri vii, pitorești, nedublind acţiu- 


în premieră 


Evaluarea critică este intiuențata adesea si 
de raportul dintre ceea ce creatorii și-au pro- 
pus și ceea ce au (sau nu au) realizat Ocon- 
secințăa (doar aparent paradoxală) a acestui 
criteriu este ca tiime dificile, cu teme com 
plexe și modalităţi estetice ambiţioase, mai 
greu de implinit, fac adesea obiectul unor 
observații critice mai severe decit acele filme 
ce iși propun un drum mai accesibil pe care 
îl parcurg însa pină la capăt. Este cazul celei 
dintii producţii a anului curent (copie stan- 
dard predată la 4 ianuarie 1982):Calculatorul 
mărturisește. Autori: George Cornea — la cel 
de al patrulea film ca regizor, al patrulea gen 
abordat, după o reputaţie îndelung consoli- 
dată ca operator, co-scenariști — un tandem 
exersat în documentar, acum cu ajutorul Ca- 
sei numărul Unu, debutant în filmul de fic- 
țiune — Mihai Dimitriu (profesor la catedra 
de operatorie de la IATC) şi Radu Aneste Pe- 
trescu (profesor la catedra de istorie a filmu- 
lui la IATC). Experienţa profesională a princi- 
palilor semnatari ai genericului, presupunind 
un susținut exercițiu teoretic, ne-ar fi indem- 
nat să credem într-o câutare mai preten 
țioasă sau, dată fiind formarea a doi dintre 
semnatari prin ochiul camerei de filmat, nə 
am fi putut aștepta la un film. de câutări plas 
tice. Dar nu. Regizor şi scenariști opteaza 
deconectat pentru un gen și o manieră acce- 
sibilā publicului. Şi reușesc un film de public 
agreabil și relaxat. Poate prea relaxat pentru 
experţii lecturilor detective. Într-o discuţie 
asupra rigorii conexiunilor s-ar putea pune 
citeva întrebări (De unde știe doctorul — veţi 
vedea care doctor — că telefonul nocturn, de 
la început, era de la legătura lui nefastă? în 
fond putea fi și de ia iubită. De unde știe 
mama — veţi vedea care mamă — ce scrie in 
biletul primit în final, cînd, neavind ochelarii 
cum singură o spune,nu putuse să-și dea 
seama ca nu fusese scris de fiica ei? Dar 
atunci cum citise biletul?). Tot așa cum am 
putea observa câ destule puncte cheie sint 
rezolvate datorita hazardului: derapajul mași- 
nii şi accidentul din pricina ploii; felul în care 
calculatorul ajunge la secretara cu pricina şi 
altele. Este insă evident că filmul nu şi-a pro- 
pus o rigoare de Agatha Christie și nici un 
suspens subtil-atroce, hitchcockian. La con- 


Întoarce-te și mai privește o dată 


nea, ci determinind-o; completind intelegerea 
unor caractere, a unei relaţii, a unei stari de 
spirit deloc simplificată. Deşi se vorbeşte 
mult, de predilecție cam în același loc de în- 
tilnire al eterogenei mahalale: cafeneauarlui 
Arestide — filmul scapă de teatralitate; fil- 
mate cu nerv replicile aduc mereu o alta can- 
titate de informaţii asupra evenimentelor o 
alta suită de emoții legate de soarta persona- 
jelor. Personajele reprezentind lumea pestrița 
și stratilicată a unei mahalale bucureștene 
din anii '40, tulburată de crizele și grevele in- 
ceputului de război, şi totodată de acţiunile 
legionarilor“ („o adunătură de golani, pești, și 
deasupra lor un prinţ”). In cartier se întoarce, 
după ciţiva ani de detenţie, pentru a organiza 
o grevă la tabăcăria prințului legionar, tinărui 


(Continuare în pag. 9) 
Alice MĂNOIU 


Producţie a Casei de fiime Unu. Scenariul: Dum; 
tru Carabaţ. Regia: Dinu Tanase. Costumele: irina 
Katz. Decorurile: Marcel Bogos. Muzica: Marius 
Popp. Imaginea: Doru Mitran. Cu: Valentin Voicilă, 
Stelan lordache, Maria Hirşman, Vasile Niţulescu, 
Zaharia Volbea, Constantin Raulchi, Mitica Popescu, 
Radu lonescu, Victor Ștrengaru, Radu Vaida, Matei 
Albulescu, Adrian Georgescu, lon Pavelescu, Mircea 
N. Creţu, Dana Dogaru. Film realizat în studiourile 
Centrului de producție cinematografică „București . 


cronica imaginii 
la „Intoarce-te și mai privește o dată“ 


0 dificultate stimulatoare 


Colaborarea dintre Dinu Tânase și 
Doru Mitran a început la Trei zile și trei 
nopți, cind fostul operator, devenit regi- 
zor, şi tinărul operator, proaspat absol- 
vent al institutului, au semnat impreuna 
imaginea. Ceea ce a urmat dovedește ca 
intilnirea lor nu a fost întimplaătoare și că 
Doru Mitran este aproape întotdeauna 
prezent alături de Dinu Tanase, fie în ca- 
litate de cameraman Poenaru), 
fie ca operator şef (acest Întoarce-te şi 
mai privește o dată și la viitorul La capā- 
tui liniei). Cîndva, la o filmare, l-am intre- 
bat pe Doru Mitran cum e cind lucrezi cu 
un regizor de formaţie operator şi mi-a 
răspuns laconic „dificil. Judecind după 
Întoarce-te și mai o dată, s-ar 
părea că aceste „dificultăți“ au avut un 
efect benefic și stimulator. 

Performanța operatorului constă aici în 
realizarea: unei imagini urite şi frumoase 
in același timp — urită prin ceea ce arata, 
frumoasă prin cum arată și prin puterea 
ei de sugestie. in acest sens, secvențele 
din tăbâcarie sint cele mai elocvente. Fil- 
marea muncitorilor în plonjeu printre cu- 
relele de transmisie în mișcare semnifică 
forța copleșitoare a mașinii şi pericolul 
iminent care ameninţă vieţile oamenilor 
(pericol confirmat imediat în scena acci- 
dentului). Podelele mustind de apa, scin- 
durile putrede, pieile singerinde, aburii 
prin care se întrezăresc siluetele fanto- 
matice ale oamenilor sugerează, aproape 
olfactic, duhoarea mortală a tananţilor. 

Există, de altfel, în întregul film două 
constante, aparent contradictorii, menite 
să creeze atmosfera acestei povești pla- 
sate la granița dintre două lumi şi în mij- 
locul unei faune umane bizare și pestrițe. 
Deci există, pe de o parte, voința de a di- 
zolva contururile în irizații de lumină și 
de fum (interiorul prafos și afumat al ca- 
fenelei, zorile laptoase deasupra pogonu- 


lui cu flori, miazmele tabâcariei, aburul 
locomotivei, perdeaua de ploaie) și, pe de 
alta parte, jocul planurilor in profunzimea 
cimpului, care pune în valoare excelentul 
decor semnat de Marcel Bogos şi care 
face ca prin fum, aburi, perdele de lu- 
mină și dincolo de ele să mişune o in- 
treagă lume. Fiecare cadru merită privit 
cu atenţie pentru știința şi minuţiozitatea 
cu care este compus. Fiecare plan are 
importanța și semnificația lui. lată, de 
pildă, momentul sosirii lui lon la cîr- 
ciumă, În prim plan, tejgheaua lui Ares- 
tide — îngrâămâdeală de obiecte pitoreşti 
specifice unei cafenele de epocă; în pla- 
nul doi, masa de biliard cu înfruntarea 
Mioc-Vizante; în planul trei, ușa care se 
deschide lasind să intre lon aproape ne- 
observat, ca un client oarecare; iar din- 
colo de ferestre, se ghicește foiala de pe 
ulițele mahalalei — trăsuri, cai, circari. 
Această populare a cadrului pînă la li- 
mita vizibilitații presupune o deosebită 
pricepere a mișcării personajelor, precum 
i a alegerii unghiurilor de filmare. Foarte 
inspirata în acest sens mi se pare sec- 
vența grevei concepută din motive prac-. 
tice, dar și estetice, ca un film de epoca 
realizat de un cineast amator dornic sa 
surprinda pe viu evenimentul. Imaginarea 
unei mici povești (cineastul amator este 
indepărtat de la poarta tabâcăriei, urcă 
pe acoperișuri, pătrunde în fabrica pustie, 
fiimează pe fereastră, etc.), respectarea 
tuturor datelor unui asemenea film (ima- 
gini tremurate, multe amorse), redarea 
evenimentului într-un mod mai puţin 
obișnuit pentru o scenă de masă (figura- 
ție puţină, gesturi firești, nimic grandios 
sau grandilocvent) — totul te face sa-l 
crezi pe Doru Mitran cind spune ca cine- 
matograful este un joc fabulos. Un joc pe 

care el il joacă cu plăcere! 
Cristina CORCIOVESCU 


Calculatorul mărturisește 


ferința de presa ce a urmat prezentării filmu- 
lui, unul din cei doi scenariști imi explica ci- 
teva invenții originale în genul detectiv. Mar- 
turisesc că în ceea ce ma privește, nu acele 
argumente îmi păreau a fi în favoarea succe- 
sului, cît intuiţia autorilor de a fi adus în spri- 
jinul intrigii polițiste autohtona vocaţie a per 
siflării. Avem de-a face cu un policier in 
cheie comică și in ciuda seriozităţii cazului 
— şapte personaje devin ținta serviciilor de 
contrainformaţii aflate pe urma unui delict de 
spionaj economic — cei implicaţi nu-și pierd 
umorul. Fie că o fac conştient sau incon- 
știent (mă refer la personaje), efectul nu 
poate fi decit avantajos. Accidentul și tot ce 
decurge din urmărirea cauzelor sale ţin, ast- 
fel, de filmul polițist grav; în schimb, atitudi- 
nea personajelor, citeva situaţii și multe re- 
plici („Deocamdată, să trăiţi!“, „Ce Fischer je- 
şea din minel“, „Ce Kojak aș fi fost eul", 
„Nervii sint acum la moda!“ etc.) imping in- 
triga catre hotarul comediei. 

Actorii preiau în sarcina farmecului şi a ta- 
lentului lor acest joc. Cel mai bine servit este 


Mircea Diaconu în rolul șoferului lăptar. Mir- 
cea Diaconu în orice personaj își investește 
talentul și inteligenţa, „il face om". Pe deo 
parte, el trăiește personajul cu convingere 
pină la capăt, pe de alta, îl supune unei per 
manente dedublări — așa să fie oare? pare 
ca se întreabă — încît ajunge la un efect per- 
cutant autoironic. Cu şoferul lăptar improv- 
zat în detectiv particular în slujba proprie (un 
non sens savuros), purtind fulgarin, ochelari 
fumurii și dispus să înfrunte orice pericol, 
chiar și o extracție de masea de minte, Mir- 
cea Diaconu face pe textul propus un portret 
parodic al tuturor celor numiţi Kojak, Co- 
lumbo et Co., demn de un studiu actoricesc 
Trio-ul poliţist — George Constantin, Sebas- 
tian Papaiani, Dan Condurache — nu este 
împiedicat nici el de gravitatea situaţiei sau 
de prestanța personajelor să-și dea replicile 
cu haz şi adesea cu autoironie ca într-un 
meci amical, jucat pe teren propriu. Se vede 
din nou că pentru mari actori nu există roluri 
mici. Echipa feminina nu este cu nimic mai 
prejos Corina Constantinescu cu îndelun- 


gata ei experienţă artistică, în rol de mamă 
derutată între cele două fiice, nu cade nici o 
clipă în melo; loana Pavelescu, interpreteaza 
pe sentimentala doctoriță oferindu-se cu ele- 
ganţă, ca obiect de persiflare surorii ei cea 
fișneață, — Tatiana Filip cu același deosebit 
aplomb cinegenic; Dana Dogaru pune toată 
forța patetismului ei în slujba unui personaj 
simplist, calculind (doar aparent involuntar) 
efectul comic. Diana Lupescu face tot un 
crochiu de personaj comic ca și multe dintre 
celelalte prezențe de plan doi. Octavian Co- 
tescu, George Motoi şi Alexandru Repan au 
fost destinaţi rolurilor de serioși, și le joacă 
cu eleganţă naturală, cu acel firesc cu care 
ne-au cucerit de atitea ori. Actorii, din nou 
actorii. incontestabil, filmul și-a găsit un solid 
punct de sprijin și un sigur magnet la public, 
prin distribuţie. Scenografia (Mircea Ri- 
binschi) susține și ea, cei-i drept cam osten- 
tativ, dorința realizatorilor de a face un film 
agreabil. Există însă un abuz de lux (mobila 
„stil”, argintărie, draperii de mătase, etc. etc. 
și în vila medicului, și în apartamentul ma- 
mei, altfel modestă ca atitudine), lux dispro- 
porționat faţă de posibilul standing al perso- 
"ajelor. Costumele (Dorina Sortan) de bun 
gust, unele imaginate cu eleganță, mi-au 
apărut însă mai adecvate personajelor. Dar 
sa nu ne pierdem nici noi umorul. Calculato. 
rul mărturisește nu a vrut să fie un film de 
scenograf sau de imagine (care este exact ce 
trebuie sub semnătura lui Vivi Drâgan Va- 
sile), a vrut să fie doar un policier în cheie 
comică și şi-a onorat partitura. Și cu toții 
ştim că în afară de genurile grele, nimic nu e 
mai dificil decit genul ușor. 


Adina DARIAN 


 —————— 


Producţie a Casei de filme Unu. Scenariul: Radu 
Aneste Petrescu, Mihai Dimitriu. Regia: George Cor- 
nea. Costumele: Dorina Sortan. a: Vivi Dră- 
gan Vasile. Decoruri: Mircea Ribinschi. Muzica: Ra- 
mon Tavernier. Cu: George Constantin, Mircea Dia- 
conu, Sebastian Papaiani, Dana Dogaru, loana Pave- 
iescu, Octavian Cotescu, George Motoi, Tatiana Fi- 
up. Dan Condurache, Corina Constantinescu, Elisa- 
beta D. Adám, Dan Damian, Andrei Bursaci și Ale- 
xandru Repan. Film realizat in studiourile "Centrului 
de producție cinematografică „Bucureşti. 


Georgia sau ieşirea din 
pen-umbră a lui Arthur Penn 


-n 


America, America... 


Arthur Penn a devenit celebru, in 1967 
prin acel film al lui care a bulversat lumea 
Bonny și Clyde; el nici azi nu înțelege cum 
de ce acest film a avut un asemenea râsune! 
„A tost rezultatul unei munci foarte aspre dar 
si al unui noroc formidabil“. Dar inainte de 
Bonny și Clyde, Penn realizase Miracol la 
Alabama (1962) cu Anne Bancroft, Urmărirea 
(1966), vazuta și la noi, cu Brando, Redford 
şi Jane Fonda, o operă de inceput a aceste 


unelul 
timpului 


Luis Bunuel e socotit unul dintre ger 
cele mai rele ale artei cinematografice 
orice caz unul dintre ultimii „mari“ ramași in 
viața. Prin „râutate”, critica pedestră și plata 
de cea mai întinsă circulaţie, acrediteazăa de 
obicei duritatea peisajului uman descris de 
Bunuel, acuitatea punctelor sale de vedere 
intr-adevăr deloc „duse la biserică“, străine 
de micul sentimentalism mic-burghez, oroa- 
rea de melodrama dulceagă, ura lui față de 
ipocrizia confortabilă, cruzimea multor ima- 
gini, ferocitaţile inconformismului său anti- 
burghez, hrânit, ce-i drept, la sursele vigu- 
roase ale suprarealismului european din anii 
'20, în care el vede, încă și azi, „nu atit o 
nouă mișcare literară, plastică sau filozotică, 
cit o idee al cărei scop adevarat era de-a ras- 
turna societatea burgheza și de a schimba 
viața omului“. El afirmă această opinie în cea 
mai recenta carte a sa — „Ultimul meu sus- 
pin" — o poveste a vieții sale, a prima ve- 
dere, dar al cărei montaj o transformă într-o 
depoziție cuprinzatoare despre secolul 20, cu 
care s-a născut şi a îmbaătrinit: „Astazi, batrin 
ca și secolul, nu mai plec niciodată de- 
acasă... 

Parasind orice cronoloaie sumară, orice ri- 
gori inhibante, baâtrinul Luis „iși dă drumul' 
la gura sa de atitea ori blestemată de repor- 
teri pentru tacerile ei de piatră și își ingāduie 


monştri“, despre care Penn își aduce aminte 
cu placere, indeosebi in ceea ce-l privește pe 
Brando: „Era caraghios, era emoționant, ne 
ținea fără râsuflare. Eram convinși că avem în 
fața pe cel mai mare actor al lumii". Dupa 
Bonnie și Clyde, peste trei ani, în 1970, Penn 
realizează Micul om mare, cu Dustin Hoff- 
man, „un film de care sint mindru”, și „care- 
mi place fiindcă nu are acea forma teatrala 
care apasă uneori filmele mele“. impreuna cu 
Restaurantul lui Alice (1969), Bonnie și Micul 
om mare au stabilit o reputaţie a regizorului, 
plasat printre cei mai serioşi și substanțiali 
creatori americani. Dar urmeaza 10 ani de 
penumbră — în care el realizeaza doar doua 
fiime fâră mare greutate — pentru ca, abia 
acum să dea o opera pe masura talentului 
său: Georgia, povestea a patru prieteni, trei 
băieţi și o fată, care inchide în ea o istorie a 
Americii între anii 1950—1980 ...Nimic nu e 
mai puternic la Penn decit aceasta capacitate 
de a descoperi istoria prin destinele citorva 
oameni. Realismul lui e tonic, viguros şi inte- 
ligent. El e din falanga acelor regizori demo 
crați ai Hollywoodului care au facut, din ci- 
nema, un martor și un observator lucid al 
destinului naţional: „Nu poţi så fii pesimist cu 
privirea la viața unei țâri' — declară Penn 
Poţi fi pesimist -- sau optimist — cu privire 
la speța umană. Recunosc că mi-a rămas o 
anumită doză de optimism față de om. Nu 
sint nici cinic. Dar sint uneori neliniștit cind 
onstat creșterea valului de violența. Exista 
cîndva în Statele Unite o veritabilă inocența 
Pină la asasinarea lui Kennedy, generaţia 
mea, ca şi cea următoare au fost iremediabil 
marcate de acest eveniment. Nu cred ca de 
atunci încolo, se mai poate face un film des- 
pre America fară o anumită violența... Am lu 
crat cu John Fitzgerald Kennedy, cu deose- 
bire în campania sa electorală. Şi am inceput 
să lucrez şi cu Robert Kennedy în timpul 
campaniei lui prezidenţiale. Într-o zi a plecat 
in California şi-nu s-a mai întors... Oricare ar 
fi filmul pe care-l lucrez, aceste doua chipuri 
au locul lor și ele mă fac să gindesc că „visul 
american“ de azi nu mai poate fi cel de alta- 
iată... Aud deseori spunindu-mi-se: „Țara a 
luato la dreapta Cred că e excesiv. Cum 
spune Steven Tesich, scenaristul Georgiei, 
anii '80 vor fi o reinviere a anilor '60, ceva 
mai moderata! Fiindcă memoria anilor '60 a 
ramas vie... Mi se pare că azi domnește o 
formă de consimțamint placid şi pasiv. Nu 
știu dacă aș putea face un film despre tinere- 
tul de azi. El e preocupat — şi-l înțeleg — 
doar de o siujbă, ca så supraviețuiasca... Ge- 
orgia este un film de un caraghioslic trist, 
uşor melancolic pe tema cum sa fii, cum să 
devii adult. Se fac multe filme despre copii, 
despre oameni la 40 de ani, despre batrini 
Totuşi cred ca una din experiențele cele mai 
interesante ale vieții este aceea a primilor ani 
de viață adultă: relaţiile sociale și sexuale 
descoperirea lumii, dificultăţile integrităţii ir 
societate, mai ales la început, cind ai senti 
mentul de a nu fi sinonim cu coregrafia vie 
ţii... 

Pentru cei care nu pot uita finalul lui Bon- 
nie și Clyde, cind masacrul capata sensul 
unui balet tragic, expresia lui Penn: „coregra- 
fia vieţii“ suna ca o formulă de iniţiere în uni- 
versul lui 


ca în finalul „Viridianei 
te umbrele si singuratat 

€ prietenii! şi toate paharele sale (o 

traordinara observație asupra diferenței din- 
tre un bar şi un cale: „am petrecut lung: pe 
de visare în baruri, vorbind rareori cu „garco 
n-ul”, cel mai des cu mine însumi, invadat 
cortegii de imagini care nu încetau să ma 
mească... barul e un exerciţiu de singura 
tate”), toate amintirile sale somptuoase și 
demne. Dar pentru cit de fierbinte poate simți 
acest artist, „râu și închis la suflet“, pentru cît 
de bun şi luminos poate fi, de fapt, sufletu 
acestui „egoist“, merită să citām ceea 
crede el despre ființa pe care o pune mai 
presus de toți cei întilniţi și îndrăgiţi. Caci a 
existat o asemenea ființă. A fost poetul Fede 
rico Garcia Lorca 

Dintre toți oamenii pe care i-am întilnit 
inaintea tuturor îl pun pe Federico. Nu discut 
nici despre teatrul și nici despre poezia s 
vorbesc doar de el. El era capodopera. Mi-+ 
greu să-mi închipui o ființă comparabilă cu 
el. Orice facea, cà se așeza la pian imitindu-! 
pe Chopin, că improviza o pantomimă, o sce- 
netă scurtă, era irezistibil. Putea citi orice 
frumuseţea țișnea întotdeauna de pe buzele 
sale. Avea pasiune, bucurie, tinerețe. Era ca 
o fiacârâ... li datorez mai mult decit pot 
spune. Niciodată nu i-au fost găsite ramaşi- 
tele pămintești. Au circulat legende cu privire 
la moartea lui, Dali a dat o versiune ignobilă, 
totalmente absurdă. In realitate, Federico a 
murit fiindca a fost poet. În epoca aceea, de 
cealaltă parte, se auzea strigindu-se: „Moarte 
inteligenței!“... Federico avea o mare frică de 
tot ce-i suferință și moarte. Pot sâ-mi închi- 
pui ceea ce a simţit in noaptea aceea cind un 
camion îl ducea spre livada de maslini unde 
urmau să-l împuște. Mă gindesc deseori la 
clipa aceea”.. 

Cei mai duri oameni se definesc după felu 
cum definesc ceea ce au indragit, mai presus 
de orice, în viața 


o vastă „cina 
la care cheama 


https://biblioteca-did 


cronica 
scenariilor 


Dublu! joc al dragostei 
și al filmării 


Lumea criticii contemporane s-a aratat en- 
tuziasmată de ultimul „spil“ scenaristic al lui 
Harold Pinter, unul din dramaturgii şi scena- 
riştii englezi cei mai buni, dacă nu — după 
gustul nostru — „the best“, la ora actuala. 
Pinter a dat cinematografului citeva minunâții 
de „script“, cum ar fi, pentru Losey, scenari- 
ile la Servitorul și Mesagerul. Ultima lui per- 
formanţă artistică este „ecranizarea“ — să-i 
zicem aşa, deși e mult mai mult decit o ecra- 
nizare — a unui „best-seller“ aparut în 1969, 
romanul „Sarah şi locotenentul francez”, 
semnat de John Fowles. Cartea — de la pri- 
mul vint al succesului — a intrat în atenţia re- 
gizorilor: e o clasică intrigă romanesca 
foarte bine susținută literar, plasată în anul 
1867, în cadrul căreia un gentiemen englez 
un domn bine și bogat, se indrâgostește ce- 
zastruos, riscindu-și averea, numele și renu- 
mele, de o femeie, „cu care nici un bărbat 
grijuliu cu reputaţia lui nu ar fi vrut să fie vă- 
zut Sarah este „nebuna” orâșelului por- 
tuar, dezonorată cindva de un locotenent 
francez, o „nenorocită“ dar „o frumusețe" și 
— ca în atitea romane... — tocmai pe ea cade 
privirea gentlemenului. S-a mai vazut, se știe, 
s-a analizat — numai că romanul lui Fowles a 
cucerit imediat piața, prin calitățile sale lite- 
rare, psihologice, chiar dacă „nu este La răs- 
cruce de vinturi“, cum scria un critic cam 
sastisit dar nu peiorativ. Proiectul unui film 
din povestea asta care putea „ieși“ și foarte 
bine și foarte râu — ca orice carte pusă pe 
pinza — a trecut pe la Fred Zinnemann (lu- 
lia), pe la Mike Nickols (Cui e frică de Virgi- 
nia Woolf?) și a ajuns din nou — căci mai fu- 
sese și pe la el, intr-o etapă — la Karel Reisz, 
unul din fondatorii acelui „Free-Cinema“ din 
anii '60, cu acel neuitat Simbătă seară, dumi- 
nică dimineaţă, cunoscut bine și la noi 
Reisz, regizor serios, de cert talent, a simțit 
imediat ca povestea asta de la 1867 nu se pu 
tea „scrie“ pe ecran în 1982, precum o va- 
zuse autorul ei, din punctul de vedere static 
al atitor romane de dragoste, de epocă și de 
atitea altele: „Trebuie gasit nu doar un echi 
valent cinematografic ci o notiune cinemato 


grafică apta sa ne dea, din plin, acest dublu 
punct de vedere". Pinter a fost solicitat să îşi 
bată capul și ceea ce a gasit Domnia Sa, i-a 
dat lui Reisz avintul de a realiza un film care 
„dacă nu va face neaparat «școală» are acea 
calitate unică şi personală imposibil de co- 
piat" (Max Tessier în „Revista de cinema“ nr. 
370, martie 1982). Ei bine, ce-a gasit domnul 
Pinter pentru a face din „Sarah şi locotenen- 
tul francez“ — romanul — filmul intitulat tu- 
bita locotenentului francez, cotat foarte bine 
şi la critică și la public? lată ce: în timp ce se 
realizează un film numit „Sarah“, a cărui ac- 
țiune se petrece exact ca în carte, la 1867 — 
cei doi actori principali, numiți Anna și Mick, 
cei care o joacă pe Sarah și pe Charles, sînt, 
simultan, îndrăgostiți unul de altul, în 1982, şi 
filmul le urmărește nu numai amorul din fil- 
mul după carte ci și amorul — amor dintre 
ei", contemporanii noștri. Scenele de epocă, 
de pe platou, alternează permanent cu sce- 
nele „de azi“, în lumina lor naturală, de secol 
20. Povestea de dragoste — cu acel senti- 
ment, acel „feeling“ englez — e continuă şi, 
simultan, discontinua. Filmul iese din film 
pentru a se întoarce la el. Actorii celor două 
iubiri sint aceiași și alţii, totodată. Ei joacă o 
scenă de dragoste într-o poveste din secolul 
19 și se iubesc în 1982... O să ne spuneți — 
conform expresiei lui Geo Dumitrescu — că 
„Aţi mai vâzut noaptea asta de cretă“... Desi- 
gur că aţi mai văzut-o. Ea se numea chiar 
așa: Noaptea americană și aparținea lui Truf- 
faut care urmărea — și el, pe linia lui Fellini 
din 8 1/2, a lui Wajda din Totul de vinzare — 
acest dublu joc al dragostei și al filmării 

Pinter și Reisz, din cite se scrie, se pare că 
au perfecționat acest mecanism, căci și filmul 
de epocă 19 și cel al secolului ics-ics sint la 
fel de bune, la fel de emoţionante și nu-şi fac 
concesii de analiză, de decor, de interpretare. 
Dealtfel, filmul lor consacră o actriță deja în- 
coronată cu un Oscar 1981 — Meryl Streep, 
soţia din Kramer contra Kramer, care, după 
acest triumf („Camera o adoră“ — zice Nes- 
tor Almendros, operatorul lui „Kramer...“) in- 
tra printre primele superstaruri ale studiouri- 
lor cinematografice, lingă Jane Fonda şi Bar- 
bra Streisand, singurele deținătoare „de tot 
atita putere, pe platouri, cit de Niro, Pacino şi 
Dustin Hoffman“, după aprecierea specialişti- 
lor în culisele Hollywoodului '82. 

Oricum, „șpilul“-ului pinterian îi prevedem 
un frumos viitor. Mecanismul e departe de a 
fi epuizat. Noi ne gindim că n-ar fi imposibil, 
de pildă, un film în care regizoarea unei ecra- 
nizari după „Madame Bovary“, s-ar îndrăâ- 
gosti, pe platou, de actorul care-l joacă pe 
Charles Bovary, soțul insipid care, altfel, prin 
dubla privire“ prin „dublul joc", se dove- 
jește un bărbat cuceritor... Dar cite și mai 
cite nu se mai pot perfectiona, dac-o luâm 
aşa, pe panta asta 


a un buget a îi ză 


N 


Documentul. sursă a filmului 


cronica 
platourilor 


Mizerabilii: a treia 
ediție cinematografică 


Pe cine mai interesează, azi, „Mizerabilii 
lui Hugo? Chiar daca sondajele cele mai pre- 
cise ar dovedi ca nu mai sint decit o sută și 
ceva de oameni pasionaţi înca de povestea 
lui Jean Valjean, tot n-am îndrăzni sa scriem 
că nimeni, în lume, nu mai vrea să ştie de 
cartea asta pe care Marin Preda o socotea „o 
carte puternică, cu un suflu grandios pe care 
recitind-o, mi-a reîmprospătat sentimentul de 
sublim care o cutreiera de la un capitol la al- 
tul“. Numai că n-avem de ce să fim îngrijo- 
rați. Daca nu știm citi oameni mai citesc azi 
„Mizerabilii“ — știm suma exactă investită în 
noua ecranizare franceză a romanului, ştim 
că scenariul are 700 de pagini, ca perioada 
de filmare este de 6—7 luni, pentru un film 
de 3 ore pe marele ecran și de 5 ore la televi- 
zor, şi, mai cu seamă, cunoaștem distribuția 
și regia noii versiuni care ni se par pline de 
făgăduinţi și interes. Jean Valjean (după 
creaţiile magistrale ale lui Harry Baur în 1933 
și Jean Gabin în 1957) va fi Lino Ventura. Ja- 
vert (după Charles Vanel și Bernard Blier) va 
fi Michel Bouquet. Regizorul este Robert 
Hossein care, după 12 ani de la realizarea ul- 
timului său film, timp în care s-a lansat în re- 
gizarea citorva mari spectacole teatrale, de 
public larg și popular” (Notre Dame de Pa- 


Reds totuşi nu a luat 
Warren Beatty) 


ris, Crucișătorul Potemkin), se întoarce acum 
la cinema, credincios ideii că arta trebuie sa 
se adreseze marilor mulțimi, pasiunilor lor 
simple şi profunde, de care Hugo a tinut 
seama cu atita sfintă și neabătuta naivitate 
Hossein, de altfel, deciară 

— S-a uitat intotdeauna latura spirituala a 
lui Hugo. „Mizerabilii“ nu sint o frescă ci au- 
topsia unui om, Jean Valjean. La început, el e 
un ocnaș oribil, înfricoșător, ca în final sa 
avem în față un sfint. Anecdota nu mai inte- 
resează, e cunoscută de toată lumea. Ceea 
ce ma interesează este flacăra care insufle- 
țeşte oamenii... Nu va fi un film maniheist cu 
bunii și săracii de-o parte, și râii și bogaţii de 
cealaltă parte. Astea-s prostii! Există omul şi 
asta e totul!” 

Celor surprinși de exaltarea lui Hossein, le 
propunem spusele reporterilor care l-au vå- 
zut lucrind pe platou: „Impărţit între nevoia 
sa de a înnoi și frica de „a nu ieși prost“, pe 
platou, Hossein e orice numai un om senin și 
sigur de sine, nu. Febril, nerăbdâtor, ardent, 
el merge cu mîinile la spate, caută idei, le gă 
sește, poruncește și iși schimbă ordinele 
peste 10 minute”. Este însă foarte mulțumi! 
de Lino Ventura 

Ventura — actor de impecabilă profesiona 
litate, respectind scrupulos lucrul, regizorul 
și scenariul — pare, cel puţin în declarații. 
mai nuanțat, mai temperât, permiţindu-și intr 
o bună zi, fapt uimitor, så modifice citeva re- 
plici ale dialogului: „— Dacă aș fi vrut sa ma 
amestec de la bun început, mi s-ar fi replicat: 
«Las-o baltă, bătrine, aici avem de-a face cu 
taticul Hugo...»“. Desigur, n-o să te apuci sa 
discuţi cu Hugo! Dar, fără a denatura roma- 
nul, ceea ce n-ar fi de nici un interes — mai 
sint lucruri care ar putea fi încă finisate, ro- 
tunjite. Firește, există această uriașă aureolă 
a „melodramei'”, între ghilimele, care încon- 
joară „Mizerabilii” și indulgența aceea pu- 
blica față de acest „melo“. Totusi, acestea n 


visuri enorme. 


| toate Oscarurile visate (Diane Keaton şi 


sr trebui sa impiedice ca azi, in 1982. unele 
idei sa fie exprimate altfel...“ 

Despre nuanțele colaborării Hossein-ven 
tura, vorbește mai bine o clipă dintr-o zi de 
filmare. Ventura spune 5 fraze foarte emoțio 
nant, Hossein îi cere să le joace mai „dur 
Ventura îl ascultă și „dă replicile“ cu o autori 
tate care-l incintă pe Hossein. Ventura e ne- 
mulțumit: „Mi se pare prea emfatic, prea tea- 
tral...Așa, nu mă simt bine!" Hossein se hotă 
răşte să refacă momentul. Acum. Ventura 


imperceptibil, schimba ritmul dicțiunii sal 
mutind o tăcere de un sfert de secunda dintr- 
o frază într-alta. Nuanţă care schimbă totul 
Hossein e și mai mulțumit, Ventura admite si 
el ca „acum e ceva mai bine 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii 
Documentul, sursă a lilmului 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


SIERRA, 


cronica 
afacerilor 


A 


è ..Şi superproducțiile pot fi supercāderi. Revista ameri- 
cană „Variety“ le reaminteste: Cleopatra, care nu şi-a scos 
nici jumatate din banii investiţi, Căderea Imperiului Roman, 

— o mare câdere, intr-adevar — Titanic, un adevărat nau- 
fragiu financiar, Waterloo (o predestinare?), Darling Lily și 
recentul film al lui Cimino, de care am vorbit la timpul sáu, 
Poarta paradisului, care s-ar fi dovedit pentru producători, a 
infernului. CR privește filmele cele mai bânoase ale secolu- 
lui, acestea ar fi, tot după „Variety“: Războiul stelelor, impe- 
riul contraatacă, Fălci, Grease, Aventurierii arcăi pierdute, 
Exorcistul, Nașul, Superman, Melodia fericirii și Cacialmaua. 
Spielberg este singurul care figurează cu două filme în acest 
clasament al „celor mai bogaţi 10“, Întilniri de gradul 3, figu- 
rind pe locul 11 

e Criză în cinema-ul italian. „Recesiune“ în ce privește 
numărul de sáli (minus 22%), frecvența spectatorilor (minus 
53%) și numarul de filme (163 în 1980 față de 233 în 1976). 

e Ciaude Lelouch a dăruit statului și cinematecii franceze 
drepturile societății sale asupra filmului lui Abel Gance, Na- 
poleon, dobindite in 1969 pentru a sonoriza capodopera 
mută 

è in procesul intentat de Romy Schneider (vezi Cinema, 
11/1981) unor reviste care au exploatat comercial drama 
morții fiului ei — tribunalul a condamnat „Paris-Match“ să-i 
plătească actriței 45 de mii de franci, „France Soir“ la 20 de 
mii de franci, „VSD“, „France Dimanche", „Ici Paris” la cite 
18 mii de franci. Total: 119 mii franci 

e Concluzia cronicarului de la „Le Monde”, după festivalul 
filmului muzical organizat la un cinema parizian: „Filmul mu- 
zical nu există“. 

e A murit și ultima mare firmă independentă din industria 

inematogratica americana: Coca-Cola a cumpărat Colum 


paslrai numele noastre. Ne-am regasit baieti 
din cartiere periferice care, așa cum se intim- 
pla des în viața, nu-şi gasesc imediat un loc 
și se bat cu ghiarele pentru a-și face un 
drum. În film sint multe chestii nostime, dar 
în fond, e o operă tristă, serioasă, uman 

— Cum aţi defini tipul de rol pe care v-a: 
place să-l îintruchipați pe ecran? îl întreab 
redactorul revistei „Filmul bulgar”. 

— Imi plac rolurile pe care le interpretez 
acum în doua filme istorice — Constantin- 
Chiril filozotul și Arma misterioasă — dar, 
din punctul meu de vedere, ele aparţin “unui 
alt „desen“; mă întreb dacă acești oameni au 
fost, într-adevăr, așa cum îi reprezentăm noi 
așa cum îi citim în manuale și in romanele de 
aventuri. Totuşi rolurile pe care le-aș juca 


actorii 
vremii noastre 


Visind personaje 
la scara 1/1 


Un tinar, care, cum se spune, vine tare în 


cinematografia bulgara este acest Pavel Pop- 
pandov, recent cunoscut şi la noi în ciudata 
comedie a Orchestrei fără nume, fals „muzi- 
cal“ și autentică dramă mică. De aceeași pã- 
rere despre acest film „in doi peri“ este și 
Poppandov: 

— N-aș fi mirat dacă publicul ar considera 
Orchestra fără nume ca o comedie, cînd de 
fapt este vorba de o veritabilă dramă, scrisa 
special pentru actorii ei. De aceea ne-am si 


toată viața sint cele ale personajelor din viaţa 
noastră contemporană, oameni la scara 1/1 
fără „ficţiune“, ţinîndu-se doar de adevăr. Nu 
mă interesează dacă sint buni sau rāi, lași 
sau maniaci. Să fie insă ai acestui timp! Cac 
spectatorul vrea ca tot ceea ce vede să-i fie 
apropiat, pe înțeles. Dacă el se regăsește in 
ceea ce-i arâţi, atunci el te poate crede și ac 
epta ce vrei să-i spui. Eu cred că mai an 
multe de spus spectatorului... 


blit 


> j$ 


a E e. 


N 


um, la batrine 


tă de min unile 


colore 


totomo 
eje necăji 


cite un pă 


itrinețe 


suferinței nu 


vaicăreşte, ia 


odata, cind din 
edone cu ii c ul si a; 


dintr-un | îi ului AU 


simp 


cu pumnii 


ar spi 


| micul & 


bietoare imurile în genul dinamic de 


mi eniu ca indulgența n 


cului, sin uneori chia 


Irei 


0 minute 


diterite, e 


devar 


mnificaţia 


un roman 


ustific Titiul n 


într-o logic 


, numai ca a vei 


ntr-un 


westernul 


nuri 


umbra chiar 


rouville 


lung oarta miz 
lila Di 


elor italie 


rdă“, Simo! 


(Emmerich) 


aportul PH e de viok Gabor P 
emenea film | P gi Dano i i 
~ = et n > tită n ri ci di 
de acasă în hanurile sp - Ts i 
un final din ef í h o D T e e personificat 


copiiloi 


minerilor 


monoton 


Zoran Simjai 


https://bibl 


Trei filme din producția recenta a studiou- 
rilor cehoslovace, trei genuri diferite, trei re- 
gizori cu personalitate distincta; Martin Holly 
Oldrich Lipsky şi, respectiv, Antonin Kachlik 

Călăreţii nocturni (filmul de gala) este 
drama al carei fundal istoric descrie perioada 
imediat urmatoare primului razboi mondial 
Localizare: un sat montan de la granița tine- 
rei Republici cehoslovace cu Polonia. Con- 
flictul este declanşat de întilnirea dintre șetul 
unei unităţi de jandarmi — venită sa stāvi- 
leasca activitatea de contrabanda — și con- 
ducatorul grupului de câlareţi O poveste ten- 
sionată, in care istoria și socialul sint condi- 
mentate cu elemente din recuzita filmului de 
aventuri. 

Vă amintiţi, fireşte de Joe Limonadă sau de 
Nick Carter-superdetectiv, pentru a enunta 
doar doua din succesele lui Oldrich Lipsky 
Avem acum prilejul de a ne intilni cu o altă 
savuroasă satira a regizorului Misterele de la 
Castel, satira la adresa filmelor de groaza ce 
au invadat piața mondiala. Prelucrind cu un 
inepuizabil haz citeva motive extrase din Ju- 
les Verne, regizorul construieşte un edificiu 
subtil caricatural din poncitele genului, ase- 
zonat cu gaguri în cascadă, facind la fiecare 
pás (a se citi „la fiecare cadru“) risipă de 
imăâginaţie şi bun gust. De la numele perso- 
najelor la mișcările de aparat, de la aluzii lite- 
rare la citate din celebre filme de groază, de 
la început pină la sfirșit, filmul te ţine într-o 
stare de benefică și inteligentă tensiune 

Cu Incendii și locuri pirjolite trecem la ti 
pul prezent, intr-o fabrică de câramizi. Autorii 
sint interesați de aspectul etic al relaţiilor de 
muncă; legăturile de rudenie și prietenie pot 
sa-l constringă pe erou sa abdice de la prin- 
cipiile sale morale? 

Drept concluzie, selecția ne-a apărut a se 
înscrie in buna tradiție a școlii cehoslovace 
de film a 

Marina ROMAN 


Trebuie sa știi să-ţi reglezi suflul pentru rit 
mul de cursă lungă al unui serial. Familia 
Ploutfe . (filmul regizorului. şi co-scenaristulu 
Gilles Carle) tragindu-și radacinile» din pag» 
nile unui roman de Roger Lemclin (aici 
scenarist), roman cu o amplă desfaşurare 
epica de factura realist-critica, a carui minu- 
ție descriptiva — se vede bine — regizorul a 
preluat-o ca modalitate cinematografică. Prin 
destinul, dealtfel comun, al familiei Pioulle 
(tatăl, maistru tipograf, mama de profesie 
mamā, trei feciori şi o fiica ajunşi la virsta 
maturitaţii fara sa-şi fi cîştigat autonomia de 
gindire sau de acțiune faţă de autoritatea pa- 
terna și materna) — autorii invită la cunoaş- 
terea obișnuitului, dar și a şocurilor vieţii ce- 
lei mai franceze provincii canadiene, Que- 
bec-ul, din vara lui '36 pină'n vara lui '45. A 
provinciei care nu a uitat cá întii şi întii fran- 
cezii au fost cei ce au debarcat pe coasta 
acestui nou continent, a provinciei care nu a 
iertat nici pina azi pe britanici cå i-a cucerit 
in 1770 și s-au instalat aici, facind să se 
nască un popor cu doua limbi. Familia 
Plouffe, descendenta orgolioasa a spiţei vol- 
tairiene, işi manifestá ostilitatea faţă de moş- 
tenitorii limbii lui Shakespeare, ca într-un 
razboi personal, sustinut de pe terenul de 
sport pină la refuzul de a arbora un steag în 
balconul casei proprii, cu prilejul vizitei din 
'38 a regelui Marii Britanii; prilej cu care me- 
zinul familiei și campionul regional la base- 
ball va afla ca o minge plasată nu în paleta 
adversarului, ci în steagul unui monarh, se 
transformă din gest sportiv în act politic. Dar 
istoria nu poate fi negată. Tot mezinului îi va 
fi dat să plece să ia parte la un alt razboi, cu 
mult mai crincen, unde va lupta de partea 
aliaților, ca reprezentant ai Canadei, indife- 
rent de limba vorbita acasă. lar mama, la in- 
ceput tematoare pentru viaţa fiului ei, va fi la 
stirşit, cînd află că el se intoarce acasă, in- 
dignată cà dexteritatea celui menit sa parti- 
cipe la mari campionate de baseball a fost 
folosita pentru aruncarea de arenade, pentru 


a ucide oameni. Simona DARIE 


Un haz poetic. 
Un ris salubru, 
tonifiant 
şi totodată plin 
de „filozofie“ 


Amintiri (producție cehoslovaca) e un film 
încintator. De un comic gras, truculent, in 
spirit de chermesa, declanșator al unui ris sa- 
lubru și fortifiant, e totodată plin de „filozo- 
fie“. Pun cuvintul între ghilimele nu pentru a- 
| diminua, ci, dimpotriva, pentru a-i releva in- 
țelesul. E vorba de filozofie intr-o accepţie 
populara, care nu e deloc simplista, cum 
cred unii. Filozofia Presocraticilor și a înțe- 
lepţilor Orientului, a unui Lao Tseu de pilda, 
e o filozofie populara. Filozofia populara a 
Carnavalului, ne spune M. Bahtin, e deo 
mare profunzime, implicind o cosmologie co- 
erenta despre perpetua reinnoire a Vieții. De 
aceeaşi esenţa e și filozofia acestui film 

Este in filmul acesta și multă poezie, dar 
nu e cu P mare, nu cu apa de trandafiri a po- 
etizarilor facile. Este poezia proprie a hazului, 
a bunei dispoziții, a iubirii de realitate. Preci- 
zia imaginilor pregnant realiste, frumusețea 
culorilor și a peişajelor sint de un efect poe- 
tic cu totul remarcabil. Dar poezia filmului o 
da mai ales prezenţa unei femei, tinara soție 
a administratorului unei fâbricuțe de bere din 
preajma unui oraşe! din Boemia. E o soţie iu- 
bitoare, o gospodina harnică, de o fire vesela 
şi rabdatoare, prietenă cu toată lumea. Face 
treaba ca și cum s-ar juca, antrenind în 
aceasta joaca pe cei din jurul ei. Taierea unui 
porc și prepararea cirnaţilor, cu ajutorul unui 
macelar grâsan, în curte, cu soarele cald de 
primavara, e pentru ea un prilej de exultaţie 
și hirjoană, cu miinile și fața minjite de tocà- 
tura; doctorul orașului, totodată președinte al 
consiliului de administraţie al fabricii, venit 
cu membrii consiliului în inspecţie, se stre- 
coara în curte, atras de miros; văzind-o,se 
oprește intimidat indarâtul unui pom înflorit; 
ea se apropie și e gata să-l minjeasca şi pe 
el; scena muta; cincvuagenarul doctor râmine 
visator. 

E o ştrengariță, cam bezmetică, cel puțin 
așa pare; soțul ei, bărbat frumos. dar mai 
conformist şi foarte grijuliu sa nu-şi piarda 


Prezentul revine 
tot mai des 
la subiecte inspirate 
din epoci trecute, 
„pe cînd timpul 
mai avea răbdare“. 
De ce? 


Ecranizarile sint iarași la moda; numai în 
ultima vreme am avut prilejul sa admirăm 
doua; dupa Henry James, Europenii și după 
Thomas Hardy, Tess. 

Remarc din capul locului un lucru: roma- 
nele de la care s-a pornit nu au subiecte prea 
pasionante. În Europenii, eroii își fac nume- 
roase vizite unii altora şi discuta lucruri utile, 
acţiunea dinTess e prea vie, dar n-are nici ea, 
cu excepția crimei finale, nimic senzaţional; o 
fată saraca de la țară e sedusă și ispâșeste 
apoi pacatul savirșit, trecînd prin mereu alte 
nenorociri. Puţina substanță epica au și alte 
romane care par sa atraga azi noi regizori 
Inocentul (Visconti), Domnișoarele din Wilko 
(Wajda), Oblomov (Mihalkov). Nu e de mirare 
ca s-a incercat și ecranizarea lui Proust 

interesul se îndreapta câtre reconstituirea 
minuțioasa a unei ambianţe de epoca, mobi- 
lier, interioare, imbracaminte, obiceiuri. O im 
portanţa simţitor sporita capătă, pe urma, nâ- 
tura frusta sau ingrijita, păduri, lacuri, plaj» 
parcuri și grădini sint prezentate îndelung, cu 
o evidenta stăruința descriptiva 

Ce tradiţie exprima aceasta? 

Intrebarea mi-am pus-o mai ales dupa 
Tess, fiindca nu mă aşteptam ca neliniștitul 
Polanski sa facă un film atit de „cuminte! 
Splendid, de altfel, dar fără nici o tentativă de 
lectură mai singulara a romanului. Nimic nu 
a fost adăugat sau dezvoltat „prin extrapolare 
social-psihologică”. totul se gasește în 


slujba (și foarte plăcuta locuința din incinta 
fabricii) e mereu în alerta din cauza nazbitii- 
lor ei. Dar toată lumea i le trece cu vederea 
(deși uneori cam la limită) din cauza tarme- 
cului și bunei ei dispoziții irezistibile și conta- 
gioase. Cind trece -cu bicicleta prin tirg, cu 
parul ei blond și lung filfiind în vînt, domnii 
care discuta la braserie o opresc s-o trateze 
cu bere; placerea cu care golește ea halba e 
un spectacol; întoarsă acasa, în curtea fabri- 
cii, lucrătorii care tocmai se dezalterau ii 
oferă la rindul lor o cană cu bere, pe care ea 
o bea cu aceeași vadita placere şi, bineinţe- 
les, se îmbata și se duce pe trei carări în gra- 
dina unde cade pe spate printre flori ca o 
Otelie fericita. Tot ce face ea, face cu o polta 
şi o placere totală, cu o naturalețe absoluta, 
în chipul cel mai spontan şi mai liber. Așa 
maninca dimineaţa la micul dejun cirnaţi și 
bea o halbă de bere; așa își primește barbatul 
întors seara de la treburi și îl imbie cu saru- 
tări; așa merge în picioarele goale, exhibin- 
du-și tălpile murdarite. Cumnatul ei, sosit pe 
neașteptate și aciuiat la ei, un zevzec simpa- 
tic care-și da drumul la gură sporovâind fară 
rost și zbierind ca pe cimp de dimineaţă pina 
seara, exasperează pe toata lumea, dar ea il 
suportă amuzată vâzindu-și de treaba așezată 
pe pervazul ferestrei și curațind cartofi sau 
mazare. Acest cumnat, cizmar de meseris, 
dar fară lucru și în cele din urmă angajat la 
fabrica, devine pentru ea un tovaraș de joacă, 
Face cu ea instrucție militara, în pas de defi 
lare, urlind comenzile. Se urca împreuna m 
virful coșului fabricii la o înalțime ameţitoare 
spre spaima tuturor; alarmați, vin pompierii; 
Vine și doctorul; bărbatul ei e innebunit fi- 
rește de spaimă dar și de așa pozna. Cind 
coboară de acolo o întimpină doctorul, pe 
care, de data asta obrăznicatura îl dezmiarda 
pe față cu mina ei murdara de funingine 
Doctorul o mustră: „ai merita 25 la fund“. „La 
fundul gol?" intreaba ea, vizibil incitata de 
această perspectiva (care ceva mai tirziu se 
va realiza). Nimic nu-i tulbura buna dispoziție 
şi firea acomodantă. Dansind cu zăbâucul ei 
de cumnat un dans extravagant, cade pe par- 
chet şi iși rupe un picior; nu se vaită, nu face 
caz. Doctorul (care în chip evident o place 
grozav dar se mulțumește cu avantajul prote- 
sional de a o putea palpa) îi puhe piciorul în 
gips ocârind-o: „femeie fără minte!“? dar ea 
poate ca are mai multă minte decit toți 
La arma, ca să fie la moda, se duce să se 
tundă à la Joséphine Baker (e un film „retro 
sintem puțin după primul război mondial). 
Făcindu-și apariția pe bicicletă în curtea fa- 
bricii, tunsoarea ei produce consternare la 
domnii din consiliu care tocmai erau în in- 


Hardy, pină și scena atroce cu pete de singe, 
lațindu-se pe tavan. Ecranizarea poate fi data 
ca exemplu de fidelitate. 

E oare o demonstrație a unui „modern“ ca 
știe sã lucreze perfect, daca vrea, și în ma- 
niera tradiționala? Cam așa cum Picasso se 
amuza citeodata să arate ce bine poate sa 
deseneze. Ar fi însă prea puţin. În vremea 
noastră, gluma cu magarul care execută, uti- 
lizindu-și coada, tablouri avangardiste cele- 
bre nu mai face sa rida pe nimeni 

S-ar putea ca gustul acesta pentru recon- 
stituirea exacta sa izvorasca tot dintr-o reac- 
ție nonconformista. Observaţi ca se exercită 
de predilecție intr-o anumita direcţie, reface 
mereu un univers așezat, liniştit, cu o marca 
apasata a duratei, sustras amenințărilor ca- 
tastrofice. 

N-ar fi exclus ca într-o asemenea revenire 
la sfirșitul veacului trecut, sau la 1900, cînd 
timpul mai avea rabdare, vorba lui Marin 
Preda, sa-și spună cuvintul un reproş catego- 
ric adus vremurilor noastre spasmodice si 


O îndrăgostită, celebră 
g D'Urberville 
sacrind 


o tinără. actriţă” 
(Nastasia Kinski) 


„Femeia fără minte“, frumoasa berăreasă, 


înainte de a se tunde à la 


Joséphine Baker (Magda Vasaryova) 


specție. cam nemulțumiți de activitatea sotu- 
lui ei, acesta iși înşfacă nevasta, ii ridica fusta 
şi o bate zdravân la fund cu tubul pompei de 
la bicicleta. (care, nota bene, are la capat un 
ghivent de metal). Femeia accepta pedeapsa, 
socotind-o desigur normala și meritata. tipa 
doar scurt la fiecare lovitură, dar îi rid ochii 
şi pare incintata drâcoaica, de aceasta flage- 
lare publica, la care membrii consiliului și 
personalul din curte (inclusiv cumnatul) 
asista cu sufletul la gura. Barbatul își reciş- 
tiga prin acest act de energie increderea con- 
siliului și, luîndu-şi consoarta pe ghidon, por- 
nește cu ea pe bicicleta „så inceapă o viața 
nouă“. In livada unde se opresc să se giugiu- 
lească, ea îl face sa ghicească ceva; vor avea 
un copil („un scriitor”, zice ea). 

Frumoasa berareasă e Viaţa insași, adica: 
principiul feminin ca factor cosmogonic, de 
armonie și implinire. 


Al. PALEOLOGU 


violente. E o negatie prin nostalgia aratata 
dupa o lume absolut contrarie. 

Ce a fost conformist cîndva începe sa 
poarte alt sens, dacă nonconformismul a de- 
venit moda, 

Și poate că e vorba de inca un lucru 

Arta narativă cinematografica a evoluat 
considerabil. Mult timp fusese cam liniara și 
simplistă, ca sa nu spun primitiva. Acum s-a 
rafinat, îmbogațindu-și simţitor mijloacele, a 
împrumutat de la roman o mișcare lenta, si- 
nuoasă, cu o mare putere acumulativă. 

Practic, descrierile lungi și atente de 
obiecte și peisaje, staruința pe detaliu, dau în 
filme ca Tess, grosime existenţei, fac posibila 
analiza psihologica fina cu procedee proprii 
cinematografului, îi îngaduie naratorului sa 
ție reaimente pasul cu epica amplă. Ecranul 
trebuia så se margineasca altadată a rezuma 
de fapt romanele dupa un story transformin 
du-le pină la urma în nuvele. Respirația ade 
vârata a genului lipsea. 

Am impresia că sintem astăzi martorii unui 
transfer cu sens schimbat față de trecut. Nu 
romanul învața de la cinematograf ca pina 
ieri, ci ultimul începe sa-și însușească ceva 
din vechea experiență a primului 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


0 galerie de personaje, 
pleiadă de actori 
în „Lumini și umbre“ 


Cea mai importanta realizare cinemato 
grațică a televiziunii române, serialul Lu- 
mini și umbre, continuă să-și deruleze 
episoadele, simbătă de simbata, interesul 
public consolidindu-se treptat, de la o 
saptămină la alta, așa cum se întimpla de 
obicei cu serialele, care reclamă — prin 
forța lucrurilor — un „timp de familiari- 
zare” şi un „timp de sedimentare", mai 
ales atunci cind narațiunea este de 
„cursă lungă“, (ca în cazul de faţă) și 
scenariștii simt nevoia — tot prin forța lu- 
crurilor — să preceadă acțiunea propriu- 
zisă cu mari felii expozitive. Ne aflăm, 
așadar, în al doilea „sfert“ al acestui se- 
rial de amplă respiraţie epică, acţiunea s- 
a așezat temeinic în matca ei, realitățile 
primelor luni și ale primilor ani de putere 
populară — după ce am asistat și la eve- 
nimente premergătoare actului istoric de 
la 23 August — prind contururi imagistice 
tot mai limpezi, care recomanda inca 
odată capacitățile narative ale unui scrii- 
tor de talia lui Titus Popovici (colabora- 
tor, în primele șapte episoade, fiindu-i 
Francisc Munteanu) și simțul cinemato- 

rafic al regizorilor Andrei Blaier și Mihai 
Constantinescu, realizatorii episoadelor 
de pînă acum. Un serial, însă, în oricite 
episoade, e un film, și nu ne vom îngădui 
incă aprecieri de ansamblu; respectind 
proporțiile, ar însemna că facem cronica 
„primului sfert“ dintr-un film, ceea ce s-o 
recunoaștem — nu este o practică obiş- 
nuită și nici normală. „Timpul de familia- 
rizare“ odată încheiat, putem totuși să fa- 
cem — asta se mai obișnuiește — citeva 
considerații privitoare la principalele per- 
sonaje ale serialului; ele şi-au impus şi 
consolidat datele temperamentale şi mo- 
rale — chiar dacă, în unele cazuri, s-au 
produs sau se vor produce modificări 
structurale dialectice, în evoluţia lor —, 
iar interpreţii fac încă o dată dovada ca 
filmul românesc dispune de forțe și re- 


Opţiunea noastră: 


actualitatea 


(Urmare din pag. 6) 


încercînd s-o reflecte cu răspundere și curaj 
pentru a sublinia batălia declanșată astfel in 
cautarea și făurirea noii personalități umane 
de care societatea noastră are stringentă ne- 
voie. 

Amintind citeva titluri de pelicule pe care le 
considerăm mai reușite, produse de Casa de 
filme numărul 1 pina acum, nu putem så nu 


arătăm că am realizat şi unele filme slabe, 
lipsite de orice valoare artistică, fără audiența 
la public. E suficient să citām dintre acestea 


Tridentul nu răspunde sau Fiul munților. 


Filmul de actualitate se află însă în centrul 
atenţiei Casei noastre de filme și in proiec- 
tele pentru 1983. Prin subiecte convingătoare 
din punctul de vedere al substanței ideatice, 
promovind valori cu adevărat de preț, cum ar 
fi dragostea și respectul față de muncă, sen- 
timentul responsabilităţii, al curajului și abne- 
generozitatea, precum și sentimentul 
iubirii de țară, cea mai de preț avere a fiecã- 
ruia dintre noi, filme ca: Nuntă cu dar (regia 
Geo Saizescu), Vocile nopții (regia: Mircea 
Daneliuc), Drumul ciinelui (regia Sergiu Ni- 
colaescu), Soarele şi luna (regia Dinu Tā- 
Pe tine nu te pot iubi (regia lulian 
Mihu), Flăcări pe Gange (regia Adrian Petrin- 
genaru) — iși au asigurată o bună bază de 
plecare, prin scenariștii: Titus Popovici, Au- 
gustin Buzura, lon Lâncrânjan, Dumitru Ca- 
je Macovescu, Alecu Ivan Ghilia 
Ei ne oferă garanția talentului și a bunei cu- 


gaţiei, 


nase), 


rabâț, Georg 


noașteri a profesiei. 


Bineinţeles că filmele inspirate din istoria 
din viața personalităților reprezenta- 
tive, aflate printre proiectele noastre imedia- 
te: Pe malul sting al Dunării albastre (scena- 
riul şi regia Malvina Urșianu), Purpura Grivi- 
ţei (scenariul er pei Barbu, regia Doru Nas- 

soldatul (scenariul Mihai 
regia rela Gulea), Urmele rămin 
“(scenariul Haralamb Zincă, regia Tudor Mā- 
râscu), Dreptate in lanțuri (scenariul și regia 
Dan Piţa) etc., vor veni să sprijine și să apro- 


patriei, 


tase), Judecătorul 
Giugaru, 


fundeze aceste ambițioase țeluri. 


Scoţind în evidenţă faptul că acel „om de 
omenie“ este adinc înrădăcinat în ființa şi tra- 
dițiile poporului nostru, că idealurile de liber- 
tate, unitate naţională şi independență au stat 
mereu în centrul luptei poporului nostru pen- 


tru afirmarea ființei sale naționale, filmele is- 


torice pe care ne propunem a le realiza, au 
datoria så evoce momentele luminoase și 


exemplare ale trecutului nostru. 


20 


zerve actoriceşti absolut remarcabile, pe 
care doar „umbrele” unor distribuții ruti- 
niere îi țin departe, cîteodată, de normala 
„Jumină”. Despre citeva personaje și ac 
tori din Lumini şi umbre, deci... 

Nu numai locul primordial în acţiune, ci 
și complexitatea psihologică a personaju 
lui, susținută (sau, mai exact, dublată) de 
o interpretare actoricească de mare fi- 
resc, demnă de... „saga“ lui Forsyte, îl 
plasează pe meșterul Gheorghe Bălan in 
prima linie“ de interes a filmului. Bunul 
simţ al omului simplu, chibzuința, gene- 
rozitatea sufleteasca sint doar cîteva din- 
tre trăsăturile distinctive ale acestui per- 
sonaj intransigent şi „dintr-o bucată“, în- 
țelept, aspru, dar capabil de gesturi deo- 
sebit de delicate și cald-omenești. Pentru 
Marion Ciobanu, acest rol (ca și persona- 
jul paralel, al fratelui, săteanul Gligor Bă- 
lan, clădit din același „trunchi sufletesc“, 
dar particularizat altfel, cu- Jumini şi um- 
bre" ale ţăranului român dintotdeauna) 
constituie un moment marcant al carierei 
actoricești. Îl secondează Po- 
gonat — soţia meșterului Bălan — o fe- 
meie de mare frumusețe sufletească la 
rîndu-i, bună și grijulie cu întreaga fami- 
lie, o adevărată „inimă de mamă“; actrița, 
cu însușirile sale cinematografice de ex- 

cepţie, conferă personajului remarcabile 
caiat de sensibilitate și firesc. Florin 
Călinescu (Mihai) și Monica Ristea (Ana) 
sint „copiii“ lor, la virsta unor experiențe 
de viață care anunţă maturitatea, dacă ar 
fi numai experiența tranşeelor pentru pri- 
mul sau a dragostei pentru fată. Un per- 


Astfel, alaturi de filmul de actualitate, inte- 
les de noi ca film politic și de dezbatere 
etică, o atenţie deosebită vom acorda şi fil- 
melor epopeii naţionale, chemate să joace un 
rol din ce în ce mai important în opera de 
educaţie patriotică a maselor 


Spiritul revoluţionar 


împotriva 
spiritului conformist 


(Urmare din pag. 6) 


ce constituie spirit revoluționar şi spirit con- 
formist în arta noastra cinematogratica. sa 
discernem cu simţul responsabilitâții comu- 
niste între inerția conservatoare și febra in- 
noitoare, una dintre însuşirile comunistului, 
definite în Programul partidului, fiind aceea 
de a cuteza. Spiritul revoluționar nu se poate 
identifica în nici un caz cu capacitatea de a 
încorpora clișee și lozinci, cu ilustrarea pura 
și simplă a vieții, cu tendinţa de a lustrui, lä- 
cui și nivela realitaţile. Spiritul revoluționar 
începe, cred, de acolo de unde începe ne- 
mulțumirea creatoare, dorința de a tran- 
storma, setea de noutate, curajul de a spune 
adevăruri noi şi într-un limbaj care n-a fost 
minat de poncite, de truisme, de platitudini 
Este adevărat că o cinematografie se con- 
stituie şi se impune mai cu seamă prin ceea 
ce are de spus despre existența contempo- 
rană, despre realitatea prezentă. in acest 
sens, continuindu-și preocuparea de a inves- 
tiga (cinematografic) problematica actualită- 
tii, Casa de filme Trei incearcă, împreună cu 
regizorii Dan Pița, Andrei Blaier, Tudor Mā- 
răscu, Mihai Constantinescu și mai tinerii 
loan Cârmăzan și Dan Marcoci, să se situeze 
în zonele fierbinţi ale vieții, mai ales acolo 
unde ia ființă un nou mod de a gindi exis- 
tența: tineretul. Știm, însă, că actualitatea nu 
este un concept închis, mărginit, câci nu o 
dată — și demonstrația a fost făcută de mari 
creatori — unele întrebări și, poate, unele 
răspunsuri la întrebările prezentului sînt cu- 
prinse în gindirea înaintaşilor, astfel că în- 
toarcerea activă la operele acestora, purta- 
toare de semnificaţii -profunde. pentru con- 
temporaneitate, constituie nu numai un act 
de pioşenie culturală, dar şi o implicare în 
problematica majoră a umanităţii. Cu Mircea 
Daneliuc, Lucian Bratu, Mircea Veroiu, 
Nicolae Margineanu, tentâm reconsiderarea 
sub unghi cinematografic a unor opere de re- 
ferință insufletite de un puternic spirit. 


sonaj cu totul şi cu totul special creeaza 
Mitică Popescu (fiul cel mare, Virgil); de 
la „tipul“ în trenci soios, cu veșnicul basc 
tuflit pe frunte, pină la „gentleman'-ul cu 
haină de tweed, pantaloni de flanel, pan- 
tofi de antilopă cu talpa groasă, pălărie 
Eden și fulgarin pe braț este un drum 
lung, care nu poate disimula, însă, adevă- 
ratul fond sufletesc al personajului. 

La celălalt „pol“ al conflictului (un con- 
flict aflat încă în stări incipiente), așa 
cum le stă bine serialelor, o altă familie 
marcantă, alte personaje interesante, sus- 
ţinute de asemenea de actori remarcabili. 
George Motoi, patronul țesătoriei Cozma, 
joacă cu prestanță și naturalete, în timp 
ce Gina Patrichi (în rolul soției) face o 
compoziție de mare rigoare artistică, por- 
tretizind o femeie străveziu caritabilă. 
Adrian Pintea, la rindu-i, desenează din 
linii ferme profilul unui tinâr dezabuzat, 
chiar cinic, tarat fizic, în timp ce Eva 
Papp are o distincţie impresionantă, chiar 
daca fiecare apariție a ei ne provoacă o 
stringere de inimă. lon Besolu, într-o sa- 
vuroasă compoziție de virstă, creionează 
portretul unui politician decrepit, iar Emil 
Hossu schițează — în stilul său plăcut 
dintotdeauna — un personaj contrariant. 

Mulţi alți actori foarte buni joacă în Lu- 
mini și umbre... Se detașează dintre ei 
Gheorghe Dinică, în rolul lui Barta: per- 
sonajul său, deosebit de interesant, „con- 
densind“” adevăruri, mentalități și candori 
de epocă, devine chiar „semn de epocă”; 
actorul — cu forța de portretizare care îl 
caracterizează — îl conturează în aqua 


Da, nu sint R.R. 


(Urmare din pag. 6) 


istoricul de artă. Programul casei de filme 
Patru este o ramură (poate nu a patra) a pro- 
gramului cinematografiei românești și nu se 
poate defini în puţine rinduri. 

Ce-mi doresc eu, ca persoană care s-a mu- 
tat temporar de pe un scaun pe altul, dar lu- 
crez în cinematografie de un sfert de veac? 

Sā fiu un producător creator: de idei, de 
climat, de dialoguri cu creatorii și spectato- 
rul 

Cred în capacitatea de autodepăşire a ci- 
neaștilor români și acesta este programul cel 
mai ambițios pe care ni-l putem propune, ca 
producători, cronicari, spectatori ai filmului 
românesc. Cred în egală mâsură în capacita- 
tea de cuprindere a adevărurilor noastre de 
catre filmele produse și semnate de noi. 

Cred cu putere că existența, combativitatea 
ca arme politice ale Partidului nostru sînt în 
măsură să contribuie la revoluţionarea arte- 
lor, deci și a filmului. Mă tem că lipsa de ta- 
lent uneori poate compromite un program 
ideologic — estetic îndrăzneţ, dar nu uit cå 
trăsăturile caracteristice unei școli cinemato- 
grafice se consolidează prin eforturile tutu- 
ror. 


Astăzi, mai 1982, speranțele mele se in- 
dreaptă câtre cîteva titluri Zorii, Man- 
datul, Duty, Că negre, Mărtu- 


prin concursurile de scenarii, altele coman- 
date de noi, și către citeva nume (Mircea Mu- 
reșan, Manole Marcus, lon Popescu Gopo, 
Alexandru Tatos, Mircea Veroiu, losif De- 
mian, Nicolae Mărgineanu, Constantin Vaeni, 
Alexa Visarion, Geo Saizescu, Cornel Dia- 
conu, Tereza Barta, Cristina Nichituș, Horia 
Constantin). 

Miine, adică peste un an, cînd aceste titluri 
vor fi pe ecrane, aș vrea să nu mă fi înșelat, 
pentru că e mai uşor să-ţi riști buzunarul pro- 
priu, domule Redford. 

Comisia cinematografiei de pe lingă Consi- 
liul Culturii și Educaţiei Socialiste, care sem- 
nează alături de noi programul, planul tema- 
tic al producţiei cinematografice de la noi 
riscă și ea tot atit, adică mai mult decît buzu- 
narul propriu, demnitatea de a sluji o artă vie. 
recunoscută de dumneata, domnule R.R., dar 
şi de spectatorii cărora li se adresează și de 
artiștii care o fac, cu prețul existenţei lor pe 
acest pâmint. 


forte parca. De-a lungul primelor epi- 
soade au mai creat personaje viabile lurie 
Darie („doctorul“), Mircea Başta (ofițe- 
rul), Florin Zamfirescu (seminaristul), 
Theodor Danetti (profesorul de muzica), 
Siegmund Siegfrid (ofițerul neamt); Ga- 
briel Oseciuc (Volodia), Aurel Giurumia 
(crișmarul), Constantin Codrescu, Petrică 
Gheorghiu, Constantin Fugașin, Valeria 
Seciu, Catrinel Paraschivescu, Luminiţa 
Gheorghiu, Alexandru Repan, lon Cara- 
mitru, Cristina Deleanu, lon Anestin. O 
menţiune specială pentru revelația actori- 
cească numita Valentin Uri și un 
gind, încă unul, pentru cel ce a fost Cor- 
nel Coman... 


Călin CĂLIMAN 


filme pe micul ecran 


e O aventură la Marsilia (Hugo Ffego- 
nese, 1961). Tema generoasă, subiect pu- 
eril, tratare cinematografică naivă. Nu se 
întîmpla prima oară. S-ar zice — ca să ne 
ridicăm la generalităţi — că mai lesne e 
de găsit o temă, decit să o prelucrezi în 
chip creator, original, inspirat. Problemă 
veche, dar nu insolubilă. Oricum, preemi- 
nența temei asupra mijloacelor concrete 
de exprimare rāmine (și nu doar în cine- 
matograf) o chestiune deschisă, discuta- 
bilă. Altfel spus: care merită, trebuie să 
fie discutată. 

e Mușcă și fugi (Dino Risi, 1976). Știu 
că multora stilul lui Dino Risi nu le „con- 
vine“, li se pare cind frivol, cind sofisticat, 
cînd — pur și simplu — derutant printr- 
un surprinzător amestec de haz și „ci- 
nism", de rigoare și nonşalanţă. Este „re 
teta” lui, mai ușor de prescris decit de 
aplicat, e drept. Cinematograful lui Risi 
mi se pare la urma urmelor, o formă de 
manifestare a inteligenţei căreia nu îi este 
rușine să fie, så dorească a fi accesibilă. 

e Jandarmul la plimbare (Jean Girault, 
1972). Există — îi cunosc — oameni care 
au alergie la numele Louis de Funès. Pu- 
țin umor nu strică totuși. Dacă, după 
aceste opinii, omul e — profesional vor- 
bind — un „cabotin“, cu atit mai bine 
pentru el. Nu de alta, dar arătați-mi, va 
rog, cit mai mulți „cabotini“ stralucitori, 
nu de duzină, și mai vorbim... 


Aurel BĂDESCU 


Producătorul ideal este cel care ajuta la 
afirmarea și confirmarea creatorului ideal 

Da, nu sint Robert Redfort, dar nici nu-mi 
propun să fiu. Să fim cine sintem și să-i con- 
vingem şi pe alții ca nu sintem mai prejos, cu 
nimic. Nici cu filmele. 


Primul imperativ: 
calitatea 


(Urmare din pag. 6) 
bească (dealtfel la ultimele trei ediţii ale Fes“ 


tivalului de la Costinești, marile premii au 
fost acordate filmelor de actualitate produse 
de Casa 5 — brie, Mireasa din tren, O 
lacrimă de fată). În planurile noastre nu am 
uitat nici comedia. Intenționăm să continuăm 
peripeţiile lui Nea Mărin, după un scenariu 
mai bine articulat. Urmărind aceeași politică 
a filmului pentru tineret, ne-am preocupat și 
de promovarea creatorilor tineri. Un debut pe 
care l-am susținut și în care cred este cel al 
lui lon Cărmazan cu Țapinarii. 

Totuși, trebuie spus că nu toate filmele pe 
care le-am promovat au fost la nivelul exi- 
gențelor calității de care vorbeam. În dorința 
de a realiza şi planul tematic propus şi renta- 
bilizarea producţiilor noastre şi tinind seama 
că filmul este și industrie, am fost adeseori 
obligaţi să ne pripim și am aprobat scenarii 
care chiar dacă susțineau idei valoroase o få- 
ceau într-un mod stingaci fără o structură 
dramatică convingătoare, scenarii care din 
start nu promiteau prea mult și din aceste 
pricini fuseseră refuzate de regizorii de primă 
mină. În schimb, ele au fost preluate și de 
către regizori fără garanţii care, în loc să le 
salveze, le-au compromis cu. desăvirșire. lar 
în artă orice concesie făcută la început se 
răzbună însutit la sfirşit, cînd filmul e gata. 

Dar saltul calităţii trebuie să pornească şi 
de la creatori, Ar fi de așteptat ca regizorii să 
nu mai propună și mai ales să nu accepte 
scenarii în care nu cred, care ştiu că nu le 
vor putea transpune ecran la un nivel ar- 
țistic corespunzător. În selectarea scenariilor 
apte să intre în producţie, un rol benefic l-a 
avut în.ultima vreme activitatea Comisiei ci- 
nematografiei şi a Consiliilor caselor de film 
care au dat un caracter democratic muncii de 
decizie, ceea ce nu înseamnă că producătorii. 
sau realizatorii pot fi scutiți de răspunderea 
individuală față de operele pe care le promo- 
vează sau le creează. Cu eforturile astfel con- 
jugate ale tuturor celor ce sintem implicaţi în 
destinul filmului românesc, cred că vom pu- 
tea fi la înălțimea imperativelor cultural-edu- 
cative trasate în documentele de partid. 


Cel mai frumos 
film inexistent 


„Cel mai frumos film inexistent“, „o capo- 
doperă nascuta moartă”, „o uriașa catedrala 
începută și niciodată terminata", „cea mai 
brutală crima a capitalismului împotriva artei 
cinematografice”, iată citeva definiţii pentru 
un proiect grandios ce ambiționa să sinteti- 
zeze 2000 de ani de istorie a unui popor, o 
meditaţie despre viața şi moarte, despre clipa 
prezentă şi eternitate. Filmul s-ar fi numit, 
probabil, Que viva Mexico! Şi existau toate 
premisele ca el şa existe. Exista în primul 
rind garanţia numelui lui Serghei Eisenstein, 
celebritate internaţională la numai treizeci și 
doi de ani. Existau apoi colaboratorii cei mai 
apropiaţi: Grigori Aleksandrov, el însuşi cu- 
noscut atunci ca, actor şi ca asistent de regie 
și Eduard Tiss6, unul dintre cei mai mari 
operatori din istoria cinematografului, secon- 
dat de un viitor maestru al imaginii — Gabriel 
Figueroa. Existau și colaboratori potenţiali — 
ca Leopold Stokowski, care s-a oferit să scrie 
partitura muzicala a filmului —, precum şi alți 
consilieri nu mai puţin iluștri: Charles Cha- 
plin, Diego Rivera, Clemente Orozco, David 
Siqueiros. Exista, bineînțeles, un producator 
w persoana scriitorului socialist Upton Sin- 
GaN. , 

Sub auspiciile acestei constelații de perso- 
nalități artistice, odiseea filmului Que viva 
Mexico incepe la 24 noiembrie 1930, cu sem- 
narea contractului dintre Eisenstein și Sin- 
clair, pare a lua sfirşit în februarie 1932, cind 
forțat de imprejurāàri, Eisenstein intrerupe fil- 
mările și pleaca din Mexic spre Statele Unite. 
dar de fapt nu se încheie decit în 1978 cind 
cinematografia sovietica intră pentru prima 
data în posesia materialului. 

Ce s-a intimplat în acest interval de timp? 
Explicații sint multe. Pentru câ Upton Sinclair 
a fost socialist numai în idealuri, în practica 
el a vrut să obţină profituri cît mai mari şi cit 
mai grabnice. Pentru că Eisenstein a semnat 
un contract care nu-i dadea nici măcar drep- 
tul de a-și monta filmul, el, teoreticianul și 
practicianul de geniu al montajului cinemato- 
grafic. Pentru ca la fața locului, Eisenstein a 
descoperit ca avea nevoie de mai mult timp 
şi de mai mulți bani. Pentru că situaţii nepre- 
vazute şi intervenţii neașteptate au îngreunat 
atit lucrul propriu-zis cît şi raporturile regi- 
zor-producâtor. Pentru cà... pentru câ... 

Rezultatul a fost că din cele patru episoade 
(Fiesta, Sandunga, Maguey, Soldadera) nu 
s-au filmat decit trei insumind 80 000 metri 
de pelicula (triplu decit se prevâzuse inițial). 
Negativele au fost expediate in S.U.A. con- 
form clauzelor contractului, iar materialul, 
din care Eisenstein nu a vazut nimic a deve- 
nit materie primă pentru diverse versiuni 
Prima, din 1933, îi aparţine lui Sol Lesser. 
distribuitor şi producător, nicidecum regizor 
Graba cu care Sinclair vroia să-și recupereze 
banii e de vină pentru aceasta alegere neferi- 
citā. Din materialul episodului „Maguey“. 
Lesser a realizat Furtună asupra Mexicului, 
după părerea multora un adevărat sacrilegiu 
Dar Lesser a mai montat Ziua morților, folosit 
de Sinclair în campania sa electorală pentru 
postul de guvernator al Californiei (!). 

De pe cu totul alte poziții, Marie Seton, 
biografa, admiratoarea și prietena lui Eisen- 
stein, face in 1939, cu consimțămintul auto- 
rului, o altă versiune — Timp în soare — ilus- 
trind ideea ciclului etern al existenţei. 

Cu mai multă prudenţă și cu vadită intenţie 
documentară, Jay Leyda — fostul student al 
lui Eisenstein — pune în 1958 cap la cap ma- 
terialul existent, într-un film nu atit despre 
Mexic cit despre Eisenstein și laboratorul sau 
de creaţie. 

În sfirșit, în 1978, Grigori Aleksandrov, 
aproape octogenar, și Nikita Orlov reconsti- 
tuie opera lui Eisenstein vrind så suplineasca 
prin filmări de completare părțile lipsa. 

indiferent de sentimentele și intenţiile co- 
autorilor, filmele realizate oferă doar o palidă 
imagine a ceea ce ar fi putut fi Que viva Me- 
xico! semnat de maestru. Pentru specialist 
compararea versiunilor este totuși interesantă 
și utilă. Cinemateca ne oferă pentru prima 
oară acest prilej, programiînd în cadrul meda- 
lionului Eisenstein cele trei variante semnate 
de Lesser, Seton și Leyda — trei amintiri des- 
pre „cel mai frumos film inexistent“. 


Cristina CORCIOVESCU 
Que viva Mexico! sau tribulaţiile 
unui geniu pe continent străin 


Dintr-o filmografie pe care destinul a orîn- 
duit-o in nedreptate (o lansare relativ tirzie, o 
dispariție dureroasă, atit de timpurie), Cine- 
mateca a ales citeva creaţii reprezentative 
pentru trecerea lui Cornel Coman prin pagi- 
nile oinematogratului nostru. Practic, răgazul 
actorului, al acestui actor născut pentru film 
s-a redus la zece ani, cei cuprinși între Sera- 
ta și Intoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, pen- 
tru a aminti aici, nu numai două creaţii cu 
caracter de reper ci și numele cineastei care 
l-a impus definitiv, al Malvinei Urșianu. Cind 
a apărut în Serata, filmul care a deschis 
„omagiul Cinematecii' — cu toata puţina-i 
experiență, Cornel Coman, anunța, deja. 
acele date fundamentale care vor face ca 
eroii săi, răminind ei înșişi, supuşi voinței ge 
nerale a filmului, să poarte insemnele pers: 
nalității actoricești: puterea de a prefigura un 
destin, de a făgadui și o altă poveste, dincolo 
de cea trâita pe ecran (acesta este, în fond 
sistemul atit de necesar actorului de film), in 
stinctul devenit apoi ştiinţa a gestului în apa 
rență banal, în realitate închizînd în el temeri 
tandreţe, vulnerabilitate, dar și forță, decizie 
carora încă nu le-a sosit ceasul marturisirii 
Sa ne amintim scena „ghicitului în palma” 
din Serata și a „dansului“ din Drum în pe- 
numbră al lui Lucian Bratu, scene care echi- 
valeaza cu ridicarea, „la vedere" a unuia din- 
tre pilonii relaţiei spectator-tilm, caci invaluiţi 
de câldura și farmecul uman al interpretului 
deveneau, pentru moment, solidari cu drumul 
eroului. Mai drept ca in Poveste fantastică 
(Gopo) și mai complicat, precum în Trecă- 
toarele iubiri, drumul acesta. parcurs alaturi 
de Cornel Coman, a fost unul al încrederii in 
om, al speranței și al demnităţii. 


Magda MIHĂILESCU 


In Farmecul discret al burgheziei nici una 
din acţiunile amorsate de personaje nu apuca 
så se încheie. Intervine mereu ceva ce le 
oprește în loc, fără şanse de a continua. Ele 
mentul! perturbator poate fi o altă acţiune sau 
o relatare (a unei întimplări sau a unui vis) 
făra nici o legătură, de fapt, cu ceea ce se 
petrecuse pină atunci. 

interesant este că aceste personaje (toate 
din înalta burghezie) par a nu-și da seama ce 
se intimpla cu ele și sint dispuse de fiecare 
dată să reia de la capăt jocul întrerupt. Asta 
şi fac de-a lungul unui film întreg. 


„„Filmul Extaz, prezentat in această luna. 


este cunoscut ca primul film din istoria cine- 
matografului= în care se indraznea apariția 
unui nud pe ecran. Văzut azi el surprinde în 
primul rînd prin estetismul său (cam progra- 
matic), prin dramatismul (cam acuzat) al de 
venirii personajelor și prin... moralismul (cam 
apăsat) al deznodâmintului. Sigur, un anume 
erotism, mai degrabă primordial, scaldă in- 
treaga peliculă într-un climat pasional. O 
noapte râscolită de furtună, o mare agitată 
de spice încadrează simbolic zbuciumul eroi- 
nei, Silueta ei devine astfel doar o tușa a frà- 
mintatului peisaj. Dar acest panteism al ero- 
tismului este exaltat cu lirism, în imagini de o 
frumoasă acurateță caligrafică. De altfel Ex- 
taz a fost premiat în 1934 pentru regia lui 
Gustav Machaty. Și totuși... filmul a fost in- 
terzis de cenzură în mai multe ţări. lar Fritz 
Mandi, proaspătul soț al proaspetei vedete 
(unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume 
în vremea aceea) s-a obstinat cu înverșunare 
să colecționeze toate copiile existente ale fit 
mului pentru... a le distruge. Din fericire ci- 
teva (foarte puţine) au scăpat pentru a ne da 
posibilitatea să revedem (chiar și într-un ma- 
tineu de cinematecă) și så rejudecâm acest 
film 


. 


Și totuși... Extaz a råmas în memoria mul- 
tor cinefili ca: filmul care a lansat-o pe Hedy 
Lamarr", sau Hedy Kiesler, pe adevăratul 
nume, sau Kieslerova cum a trecut-o pe ge- 
nericul filmului cehul Machaty... „una din 
cele mai frumoase femei ale secolului”, „o re- 
gină a glamour-ului hollywoodian“. Steaua ei 
a strălucit cu putere timp de un deceniu la 
Hollywood prin anii '40, a mai pilpiit sporadic 
câtre anii '60, apoi s-a stins. Azi Hedy Lamarr 
pare că a ieşit din „starea de mahmureală în 
care își lasă victimele condiţia de star“ (Ri- 
chard Griffith) şi declară cu aplomb lucruri 
pe care şi noi și ea le-am mai auzit parca 
„eu sint foarte vie și nu o statuie pe un pie- 
destal în muzeul Hollywood-ului..." 


„„Versiunea româneasca a Trenului tanto- 
mă a fost realizata de Jean Mihail în 


ție tim 
un mare regret 
al publicului 
are nu-l poate 
“(alături de 
areta Pogó 


Am spus „jocul, intrucit ritualul simplu al 
mesei a căpătat. la această categorie de per- 
soane, un caracter de sofisticat joc de socie- 
tate, unde premiant iese cel mai informat în 
materie de bure- maniere („să vă spun eu 
cum se bea un Martini!) 


Într-o viață devenită fără sens, preocupările 
au devenit automatisme, gindurile se învir- 
tesc într-un perimetru bine desenat, iar noul 
nu este decit o variațiune la o temă ultracu- 
noscută. Ca nişte alergători cărora li s-ar da 
mereu un start fals, acești bieţi burghezi nu 


Farmecul discret și farmecul indiscret 


ajung la finiş niciodată. Mereu opriți, mereu 
aminaţi, mereu „cu pofta-n cui“, ei deambu- 
lează incolo și incoace fără rost (dar nici 
câutindu-și unul), nepricepind ce li se întim- 
pla și nici încotro se duc. Imaginea aceasta 
din urmă este dealtfel subliniată vizual de 
Buñuel de citeva ori pe parcursul filmului: 
acea fără de capăt șosea pe care „eroii“ mår- 
şaluiesc nu prea convinși... 


Aura PURAN 


douasprezece zile. in acest timp Toni Bulan- 
dra a trebuit să înveţe să facă (și) film. Privin- 
du-l cît de firesc și de sigur evoluează în ro- 
lul unui jovial detectiv, ramii uimit realizind 
că debutantul Toni Bulandra abia învăţa aici 
să se miște între semnele trase cu creta pe 
podea. Toni Bulandra nu a mai jucat în nici 
un alt film. Probabil pentru că nici nu mai 
avea ce să înveţe. 


Geta DAVIDESCU 


Primul și ultimul film al unui 

mare actor (de teatru și cinema): 

Toni Bulandra în Trenul fantomă 
de Jean Mihail 


Interludiu romantic la cel mai 

„îndrăzneț“ film al Hollywoodu- 

lui anilor '30. (Extaz cu Hedy 
Lamarr) 


Unul din puţinele cupluri „indestructibile“ de la! 
Hollywood: Charles Bronson şi Jill Ireland. 
În fotografia, . 
trimisă de Ray Arco, 
soţii Bronson 
faţă în față cu revista „Cinema“. 
| 


Oldsmith mulți ani d i 
nainte: 


ardi 
mul n 
mi vine 


simt 
compi 


LES | 
DE MARIANNE i 


actriţa consacr: 
i o rivalitate 


| în și pentru Cadoul 


icraţi 


mai bine cu soțul 


cu alți regizori? 


ulta 
rias 
mai | 


Blake Ed 
şi soţia § E 
Julie Andrews, EET 
„în timpul turnării 
i filmului 
Victor, Victoria WR (V. : ul cola 

tă de la Ray Arco) 9% TL Haei VE- 


torului 


in primejdii 
nia lui ave 
un 


taminal 


ar e Ce 


—— 


= 


nimic, 


nimic 


nu pi 


| 
| 


w= 


UNE UN ua 


wrs Na 


„rm 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


scrisoarea lunii 


De ziua copilului (mare și mic!) 


„Noi, un grup de copii din orașul Moreni, vrem cu nespusă câldură sã mai vedem fil- 
mele: Sunetul muzicii, Întoarcerea lui Magellan, Desculț prin parc, Aurul negru din Ok- 


lahoma, Păsările ( N.R: ?), Călătorie fantastică, Love 
Muzicii (N.A: iar?), Năică pleacă la Bucureşti, Tinere! 


jory, Un comisar acuză, Sunetul 
fără bătrinețe, O floare și dol 


grădinari, Mary Poppins, La dolce vita (N. R.: ?), Bună ziua, contesă, Marele vals, Rā- 
sună valea (N.R.: Bravo!), Hello Dolly, Cintind in ploaie, Cei șapte magnifici, Fructele 
miniei, Ce se intimplă, doctore?, Copilul sălbatic, Adio, arme!, Cintec pentru fiul meu, 
Fata morgana, Zorro, Laleaua neagră, Mică romanţă, Bizonul alb, Martorul știe mai 
multe, Binecuvintaţi animalele şi copiii, Crucișătorul Potemkin, jucăria, Hoţii de bici- 


clete. 


Va mulțumim din tot sufletul dacă o să vedem aceste filme, unele, câ nu le-am văzut 


pe toate. 


Scuzaţi-ne scrisul, dar nu avem prea mult timp la dispoziţie. Şi cred câ nu numai noi 
am fi bucuroși, ci toți copiii. Cu multă stimă, copiii din Moreni. Adresa: 


Dinu Dragoș, 
str. Victoriei 24, Moreni 


N.R: Nu ne ascundem „teama“ că am putea fi de 1 lunie prinşi intr-o capcană demnă 
de 1 aprilie. Repertoriul acestor copii ne cam face să credem că alaturi de ei ne-au 
scris și taţii şi mamele lor. Ne facem plăcere să ne lasăm astfel pācāliți. 


Filmul ro nesc 


e Este cel mai bun fiim pentru copu al 
anului 1981. Cel mai bun film al Elisabetei 
Bostan” (Chiş Timur — str. Occidentului- 
12-14 București) 

e Un film romanesc pentru toate virstele, 
cum s-a spus bine și în reclamă, care mi-a 
adus o satisfacție completă, pentru care îi 
mulțumesc Elisabetei Bostan. E un film 
splendid construit și accesibil oricui. În locul 
profesorilor, aş duce copiii în grup la acest 
film, într-o oră de dirigenţie. Filmul are o ex- 
presivitate sonoră și coloristică de cea mai 
bună calitate, iar mesajul necesită doar pu- 
țină atenţie la ceea ce spune Cotescu, un sal- 
timbanc matur, trecut prin multe, după ce ti- 
nărul saltimbanc care a renunţat la ştiinţa, 
dar nu de tot, a îmblinzit superbul urs alb, in- 
țelegindu-l. E o cavatina magistral executata, 
leit-motivul ei fiind, după cîte înțeleg: recu- 
noaşte fiara din tine şi îmblinzeşte-o.” (Co- 
respondenta, dindu-ne adresa exacta şi nu- 
mele, ne roagă să-i folosim numai inițialele 
Ele sint O.l. din București). 

e „Nu pot spune că tineam neapărat sa 
văd Saltimbancii pentru simplul fapt cå ideea 
nu mi se parea tentanta. Ştiam că este inspi- 
rat din „Fram, ursul polar“ și nu mi se părea 
logic să-mi irosesc timpul la un film pentru 
copii. Dar era.o ideea preconcepută, subli- 
niez: era. Și asta pentru ca rar mi s-a întim- 
plat să merg la un film, fie românesc, fie 
strâin, la care så n-am macar odată curiozita- 
tea de a ști cit mai este ceasul (N. R:?). M-am 
trezit pur și simplu la sfirșit, nefiind în stare 
să cred că s-a terminat, şi de la cinematograf 
pină acasa am fredonat continuu melodia fi- 
nală. Într-un cuvint, filmul mi-a plăcut enorm 
şi, poate mai mult decit toţi, m-a fascinat 
Carmen Galin.” (Radu Corina — str. 8 Martie 
97, Ploiești). 

e „Copii s-ar putea să fie puţin dezamagiţi 
pentru că filmul Elisabetei Bostan e un fiim 
surprinzător de matur, care ştie sa aiba pres- 
tanță prin idei, atmosfera, mesaj și interpre- 
tare. Prin acest film, subliniem ideea ca nu 
sintem cu nimic mai prejos de posibilităţile 
altor cinematografii“. 

(AL. Jurcan — str. Principala 14, loc. Ciucea) 

e „Oricit m-aș stradui sa consider filmu! o 
realizare de excepţie, o culme a creaţiei Ei 
sabetei Bostan, nu pot s-o fac, dacă ma gin- 
desc la creaţiile anterioare ale regizoarei. Lu- 
mea circului este plină de senzațional și mi- 
nunaţii ei oameni se vor şi păstratorii acestei 
lumi pe care regizoarea n-a transpus-o decit 
în atmosferă nu și în semnificaţii care så ne 
facă să înțelegem că lumea lor, înainte de 
toate, este și lumea noastra. Deschiderea ca- 
tre contemporaneitate era un domeniu mult 
mai interesant decit avatarurile ambiţioase 
ale unui copil de a ajunge explorator... Ma- 
rele succes al regizoarei consta în felul cum 
a reușit să reconstituie atmosfera circului de 
la începutul de secol dar marele insucces 
este acela de a nu fi apropiat acea lume, 
chiar prin intermediul atmosferei, de proble- 
mele grave ale zilei de azi, de miine şi dintot- 
deauna“. (Constantin Manole - str. Mărgele- 
lor 119, ap. 28 București) 

e „Mā aşteptam să gasesc pe ecran des- 
crierea fidelă a unui circ de la începutul vea- 
cului, cu bucuriile şi misterele lui, dar am gă- 
sit mult mai mult decit lumea unui circ, am 
gasit descrierea unei lumi în ansamblul ei. 
Pentru memorabila ei creaţie, Carmen Galin 
merită cele mai sincere felicitări. De aseme- 
nea aș remarca jocul inteligent al lui Octa- 
vian Cotescu; rolul lui Marcelloni va râmine 
în filmografia actorului, un rol de referința.” 
(Nicolae Giorgi - str. Mogoșeni 254, com. Le- 
lești, Gorj). 

e „Pot să vă mărturisesc că mi-a plăcut 
Saltimbancii? Am ieşit din sala fredonind: „La 
Polul Nord la Polul Nord” și ar fi nedrept sa 
scriu că am văzut doar un film amuzant; mult 


Fotografie 
la cererea 
spectatorilor 


prea puţin. Nici o stridenţa in acest film, plir 
de culoare și spectaculos. Nici o clipa de tals 
sau neseriozitate. O mare armonie, incepind 
cu jocul actorilor și terminind cu muzica. In: 
daţi voie, Elisabeta Bostan, så va spun bra 
vo?" (lulla Raicu, elevă — Constanţa) 

e „Aştept cu nerâbdare seria a il-a a aces 
tui film“. (Mihaela Săvuț — bd. Metalurgie: 
nr. 15, bloc R 13 sc. let. 8 — București) 


Viata cinefilului 


e Despre repertoriu: „Nu pot înțelege cum 
sau de ce se inghesuie oamenii la filme ca 
Omul puma, pentru a viziona produse aflate 
la ceea ce aș numi periferia creaţiei artistice. 
Centrul acestei creaţii se afla pe ecrane, in- 
trupat în filmul Amintiri de Jiri Menzel, vadu- 


Anul XX (233) 


București, mai 1982 


Reda 


Ecaterina Oproiu 


yit însa de alluenţa spectatorilor. (N.R.: Ace- 
eași remarcă vine și din partea lui Filip Ralu, 
str. Rossini 2 - București: „Fara îndoială, fil- 
mul lui Menzel merita, pentru valoarea lui 
deosebită, o distribuire și publicitate mai bu- 
na“). Tot aşa nu pot înțelege cum in ciclul 
„Omenirea impotriva războiului” s-au putut 
așeza alături de capodopere ca Hiroshima 
dragostea mea, Noaptea generalilor, Procesul 
de Nümberg, Pentru pag rege — filme pur 
comerciale ca, de pildă, Cinci pentru intern, 
sau Acel blestemat tren blindat, care au îngă- 
duit o apreciabilă deplasare de spectatori 
spre genul comercial.“ (Gheorghe Cornescu 
— Splaiul Independenţei 204, Complex Gro- 
zăvești, Bucureşti) 

(N.R.: O observaţie în același sens a Ceci- 
liei Spiridon - str. Movilei 
„Spectatorii preferă „șerifii extratereștri“, fil- 
mele colorate şi de acţiune. Oare citi dintre 
ei au auzit de Antonioni, Tarkovski, Fellini 
Mihalkov și atiția alți mari?”) 

e „Am văzut „Luchian“ la București, a 
doua zi după premieră. Cind a rulat la Sibiu, 
am dorit så revăd acest film. Fusese maltra- 
tat, forfecat. Mai pot da și alte exemple ale 
acestui fenomen anticultural...” (Ovidiu To- 
mulețiu — Cartier Hipodrom, bl. 32, ap. 30, 
Sibiu) 


Julio 
Iglesias 
împreună 


doctorul 
Iglesias, 


eliberat 


Cititorii revista 


e Am observat ca revista „Cinema“ tace 
sondaje, ia interviuri, se ocupa de problemele 
ce intereseaza publicul. Mulţi au impresii gre- 
ite şi asta ma enerveaza. Cum poate cineva 
sa judece un film după titlul lui? „Toate fi! 
mele sint bune“ e o afirmaţie greșita. E ade 
varat câ toate filmele trebuie vizionate, dar 
din proprie iniţiativă, nu pentru cå ni l-a re- 
comandat X sau Y, că am citit undeva despre 
el ca am auzit câ e bun. Cei care alearga nu 
mai după filme bune trâiesc pe un plafon 
(N.R.: Se poate trăi pe un plafon, sau e un 
elogiu la adresa cinefililor, oameni care ştiu 
sa meargă și pe pereți cînd le place un film?) 
fals care se va prābuşi". (lon Petrescu — str 
19 Noiembrie, 25. Curtea de Argeș) 


Octavian Cotescu, personalitate proemi- 
nentă a teatrului și filmului nostru, recto- 
rul Institutului de artă teatrală și cinema- 
tografică. De curind, revăzut de specta- 
tori în Saltimbancii şi de telespectatori in 
Minetti" 

Cristina Deleanu, actriță la Teatrul Na- 
tional, principalul rol feminin in recenta 
premieră cinematografica Orgolii. 


Fotogralie de Victor Stroe 


nr. 50, Galaţi: ` 


e „Salut cele două pagini afectate de re- 
vista dumneavoastră comentariilor și articole- 
lor inserate sub titlul: „La o nouă calitate a 
filmelor, o nouă calitate a publicului”. Dar ce 
facem concret pentru noua calitate a publi- 
cului? Un cuvint greu de spus l-ar avea tele- 
viziunea. Dacă actualul repertoriu de filme al 
Televiziunii (prea guvernat de intimplare) ar 
fi organizat în jurul creaţiilor majore ale ma- 
eștrilor români şi strâini ar avea cineva ceva 
de pierdut? Eu cred cà nu." (Radu Marian — 
bd. Eroilor 16, Zimnicea). 

e „Scrisoarea lunii“ din nr. 1/82 al revistei 
Cinema, semnată de Sanda Vâăleanu, despre 
„Micul prinţ”, mi se pare un sublim mesaj al 
purității care ar trebui să fie caracteristică tu- 
turor oamenilor”. (prof. Elena Vulcan - co- 
muna Mateești, Vilcea). 


„„de fapt, sint doua. 

Una mai patetica: „Aș înfrunta chiar o 
hoardă de ființe OZN-iste, dacă acestea n-ar 
crede în adevarul că un film îl transportă pe 
orice spectator într-o lume mirifica!” (Colea 
Cureliuc — loc. Mărițeia Mică, Suceava.) 

Și o a doua, conținind o întrebare la care 
marturisim ca nu putem da nici un răspuns. 
amuţindu-ne: 

„Din ciţi ani în ciți ani se publică un roman 
perfect ca „Pe aripile vintului?" (Elena Zam- 
fir, Buzău) 


în direct din New York 


Între „box-office“ 
_şi„rating” dilemele 
(prea puţin) morale 

ale neguţătorilor de vise 


(Urmare din pag. 24) 


certitudinile unui R sau PG, slavă domnului, 
indică prezenţa a sulicientă violență în mā- 
sură să le garanteze atit de jinduitele înca- 
sări. De dragul cărora au extins clasificările 
restrictive (tentaţia fructului oprit este, totuşi, 
mare) şi asupra ariei, râmase multă vreme 
neatinse, a desenelor animate. inceputul l-a 
facut cu cîțiva ani in urmă Ralph Bakshi cu 
desenul Fritz the Cat, aventurile „sențimen- 
tale“ ale unui pisoi hipererotizat; au urmat 
American Pop, de aceiași — evoluția muzicii 
rock“ cu toate excesele și excrescențele 
ei — Heavy Metal, viziunea coșmaresca a 
unei lumi populate cu personaje desprinse 
din paginile comicsurilor „pentru adulți“ şi al- 
tele. 

În ultimul timp însă, publicul, care opune 
refuzul său, cum s-a văzut, filmelor „porno“, 
incepe să aibă o reacţie de respingere și im- 
potriva celorlalte producţii care mizează nu 
pe inteligenţa, ci pe instinctele mai mult sau 
mai puţin retulate ale spectatorilor. În tot mai 
multe oraşe se constituie grupuri ad-hoc de 
cetățeni care organizează acţiuni de protest, 
inițiază campanii de presă, boicotează sălile 
unde rulează peliculele cele mai ultragiante 
pentru simțul moral, înaintează autorităţilor 
petiţii cerind să se ia măsuri de protecţie a 
ecenței. Campania a atins asemenea pro- 
porţii încit pină şi preşedintele Ronald Rea- 
gan, el însuși, după cum se știe, fost actor de 
cinema (publicul fidel Cinematecii noastre și- 
! amintește, poate, din filmul King's Row 
unde actualul locatar al Casei Albe apreciază 
că a avut cea mai bună creaţie din cariera sa 
artistica) și, totodată, de șase ori la rind. pre- 
ședinte al sindicatului actorilor din Hol- 
lywood, a considerat de cuviință să intervină. 
Primind, la începutul acestui an, un „Oscar“ 
special din partea producătorilor de televi- 
ziune de la Washington, șeful statului ameri- 
can şi-a exprimat nostalgia pentru vremurile 
cînd exista în lumea filmului o mai mare ri- 
goare morală. „Atunci cind nu mai rămine loc 
pentru imaginaţie, cind este permis să se in- 
tățișeze totul, aceasta inseamnă nu numai o 
încălcare a moralei, dar și un spectacol ra- 
tat“, a spus el, încheind cu speranța câ în in- 
dustria cinematogratică se va reveni la epoca 
aid decența „constituia regula și nu excep- 
ţia”. 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 8 lei 


Cititorii din străinătate. se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 i 


Prezentarea artistică: - Prezentarea grafică: 
Anamaria Smigelschi loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — București 


Cind filmele primesc „note la i PEE a PRD GOCER e, N a> 
| | direct dit W TOrk dus un profit neaști 
ile: aşa- tei 
| = = 3 m_e De - j prin intermi 
enz -au răspindit în toate 
ercia familii 
mul de clasificare | | 
sură vizionarea 
nu ii în funcţie d 
atorilor — începe 
devină un de obsedant și von 
ver imi | SUCC 
ting in tribuire ub f 
forma uno! t misteri 
unui | e femeii 
igatoriu, trebuie > and 
| 
| 
i 
publicului | i 
realitate, rei p ent nevinovatele cuvinte 
nā de specialita numaărul filmi lt min 
nu încalce limiti ntei si buni CU ind olizate de 
iri | ia reiuz 
a, chiar dincolo secvente 
de erotism exacerbat nu cuprind: | culmi întrecini 
un d A ! ginaţia marchizului de de. În 
] limbaj de | şi din w Yo 
i un ta | | —400 filme S 
în 1980 s-au situai fruntea list | primit i unul din 
numai două (repe doua!) au | filme interesani 
unei N | le de cas 
indica i 
comercia- | | 
majori- 
ului, 
intors, 
producții Pe de alt 
marile cotidiene 
pentru astfel 
mai multe 
programeze d 
lioui 
ictivitaţi 
| cele din tirg, 
pi 7 ani, 
admisi num 
> inse 
| 
| nume 
impli- 
li- 
Pop un anume n 
ta de toţi copiii cari facul și m mult | 
ost, Julie And extincți r pelicule, al caro: 
ndițiile cind cota u urile private 
E —— —— — — — + — 
fi s Ei 
a e- p7 m d 
| 
ehicul pentru | 
symbol’ -y ] yi i 
fi | lata } E 
Sel s E | acum zzonorantul X u 
jentul | | re @vita si inocentu u 
un si. 3 ~ r 
osind, în acela | L devina valuta forte | Si UNU RIA A, 
natură a stirni invidia ci re. | lomulus CĂ J 
urma acestui ej n s = s > Ps = IT — - | 
njugală, Julie f j d ~ 
| 4 
ri j LA m | 
condiţii. m i Bă! IȚ, . 
William D Tona 2 ; AN 
să i ator | ' i 4 (433) |] 
umatații a a si k i intr-o af: f ià [ 
titlu ce re- sii + a-să sub | 929. di | 
| -52 
ministru | | 
= i straşnici d 
In total, din ce spune fostul Tartı ârcina | y £ | 


ntea listei înc 


iu fost incluse 


R, in tim 
mnâ- „p 


? sintem 
alte >l 


geste cuvint 
suge! C | 
rinți, a 
jicatorul amintit mai inici 
tinere starlet: at pe 
de comicu! | 
osi s 
sasin 


Ta ali se EO ———..— 


LDS. //DIDILOLEC 


a e în