Liviu Rebreanu — Framantari (1912)

L. REBREANU 


FRĂMÂNTĂRI 


EDITURA „LIBRĂRIA NAȚIONALĂ” ŞEB. BORDEMISA 
ORÄSTIE, 1912 


L. REBREANU 


FRAMANTARI 


== 


EDITURA = 
„LIBRĂRIA NAȚIONALĂ" SEB. BORNEMISA 
= ORASTIE, 1912. 


a > ————— 


Orăştie — „Tipogralia Nouă“ I. Mota — 1912. 


DINTELE 


1. 


D-tui Mihalt Dragomirescu _ 


Într-o noapte dăscălița Aglaia Bujor 
se trezi leoarcă de năduşeală, gemând şi 
bâiguind ca un om bolnav: 

— Vai de mine si de mine!... Oare 
ce-i?... Aaa... 

| se páreá că nu i-e bine, dar nu-şi 
puteá dá seama ce o doare. Se uitá im- 
prejur cuprinsá de o fricá neinfeleasá. In 
odaie însă stăpâneă un întunerec tulbure, 
cenușiu, din care deabia se desluşiau cele 
trei peamuri ca nişte lespezi muruite cu 
legie, și o tăcere limpede, subțire ca pânza 
de păianjen, tremuratá de respirárile tih- 
nite ale celor ce dormeau. 

— Ut... uuuf! — suspină däscälifa 


6 L. Rebreanu 


după un răstimp de aiureală, pipăindu-și 
tâmplele. Apoi bâjbâi cu mâna pe scaunul 
din preajma căpătâiului şi, găsind un chi- 
brit, aprinse în pripă lumânarea. Valuri, 
valuri de raze sprintene se împrăștiară 
prim toate unghiurile, învremece femeea, 
ridicându-se în pat, își făcu cruce dardaind 
şi prinse a murmură fränturi de rugăciuni 
cu ochii afinlifi la o iconifä sfântă din 
perete. 

Pe urmele luminii răsăriră în casă 
o droaie de umbre ciudate care se alun- 
gau, se rășchirau şi scădeau, împestri- 
fand pereţii cu chipurile lor jalnice. Ta- 
vanul, cu grinzile groase, măslini, par'că 
se legănă şi el agale peste vălnășagul de 
haine si mobile incremenite care pe unde 
le apucase cea dintâi bătaie de aripă a 
nopfii. Numai cuptorul, culcat întrun colt 
ca un bivol, se holbă neclintit spre fe- 
reastră cu ochiul său negru ca o preves- 
tire urâtă. 

— Patru! — şopti Aglaia privind la 
ceasornicul ce fácáneá morocanos pe scaun. 
Mai este un ceas bun până ’n ziuă... 
Doamne păzeşte-ne de toate relele! 

Se închină iar, acuma împăcată, se 


Dintele 7 


dădu jos din pat, báú de duscá un pahar 
de apă și pe urmă porni sá se culce. Își 
sierse tălpile cu palma, îşi potrivi pernele 
si se întinse pe spate. In clipa aceasta 
însă un junghiu subțire ca un ac o îulgeră 
prin falca de desupt, îi zgälfäi de câteva- 
ori gingiile şi dinţii, şi apoi încetă numai 
decât, lăsând în urmá-i o ainorteala grea, 
năbuşitoare. 

Dăscălița Aglaia dintrwntâiu nu pu- 
tuse zice nici vai. Se apucase numai cu 
pumnii de gură, apăsând şi strângând cu 
desnădejde. Dar dupäce se desineteci și 
i se mai potol) durerea, îşi trecu mâinile 
peste faţă, îşi netezi părul ce i se încâl- 
cise pe irunte și şoşâi cu buzele uscate: 

— Aaa... vai de mine] Ce-i asla?... 
Vai de mine! Uite, afurisitul de dinte cum 
începe sá má chinuiască! Uitel... Tot ăsta 
m'a sculat şi adineaori, da, da... Vaaai 
de minel... 

Bolborosind mereu, scoase de subt 
pernă o năframă gălbuie cu pui, şi-și în- 
fäsurä cu dânsa fălcile, gura şi nasul. 

— Ce, Doamne, o mai fi având? — 
se gândi däscälita Aglaia, sgärcindu-se 
infriguratä subt plapomă. O fi dintele cel 


8 L, Rebreanu 


de aseară, de bună seamă că numai acela 
trebue să fie... Vezi, vezi! S’o fi smintil 
când am mușcat din cofifa cea uscată de 
pâine. Se clătină, ciolanul naibii, mai de 
mult si má necăjiă, dar acu tsi face de 
cap, de cap își face. Dacă m'o fineá tot 
așa, nu știu ce Dumnezeu să... 

Junghiul însă o arse din nou mai pre- 
lungit, mai pägäneste. Capul däscälifei 
prinse a clocoti de durere, parcă i l-ar fi 
strâns în niște benzi de fier inrogit. 

— Vaaai!... gemú dânsa cu doi stropi 
mari de lacrimi în colțul ochilor. Oare ce 
vreă dinlele ăsta? Ce-e-e vreaaa?.. Aya 
ceva n'am mai pomenit de când trăiesc. 
Un dinte blestemat să-ți facă atâta pa- 
cosle ?... Ooof!... Pe semne i-e voia să 
cază, Doamne fereşte! De, omul imbäträ- 
neste și... 

Se întrerupse brusc, inspáimantatá de 
gândul acesta. 

— Încă nu, încă nu! — sopti îndu- 
serată. Nu vreau să rămân știrbă, mai bine 
moartea. S’apoi tocmai dintele din faţă! 
Să ai tu colo în loc de dinte un loc negru... 
fff! Încaltea de ar fi o mäsea, treacă- 
meargă, dar... Nu pot! Mai degrabă să 


Dintele 9 


stiu cä are sá-mi bubuie capul ca o cäl- 
dare de smoalá aprinsă, decât să rămân 
stirbä de tânără... 

Eră de treizeci şi nouă de ani. 

De-acuma însă durerea i se încuibă 
în fălci și mo mai slăbi de loc. Clocea 
acolo, pâlpâiă și sfârâiă ca un vierme ce 
roade fără încetare. Junghiurile din ce în 
ce mai intetite, o cutremurau din creștet. 
în tălpi, făcând-o să închidă ochii și să-și 
incleste dinții. lar ea gemea din când în 
când, oftá, se loveá cu pumnii în piept 
mormăind ca o náluca: 

— Vreá sá mă omoare, afurisitul... 
vreá să-mi scurteze zilele... 

În sfârşit, incepü a mätähäl prin casă 
crucis și curmeziș, ținându-se cu mâinile 
de fälci și suflând din greu, parc’ar fi purtat 
o povară in spate. Işi iuțeă pașii când 
durerea o prea cotropeá, apoi iar şi-i do- 
moleá înpândurată, dar iotus mai liniștită. 

Deodală însă se opri în mijlocul odáii, 
incurcatä, soväind ca o nălucă. O teamă 
nebună îi picură in suflet, teama aceea 
grozavă pe care o simţi când esti singur 
şi nepulincios în fafa unui dușman nă- 
praznic. Liniştea ce slăpâneă de jur îm- 


10 L. Rebreanu 


prejur mai greu decât plumbul îi strangea 
inima, ti învâltoră minţile şi i le rotocoleá 
în jurul unui gând, care o umpleă de 
spaimă. Simfeá cum gândul acesta i se 
inlige şi se incolácegle în suflet, cum i se 
împrăștie încet prin toate mădularele și 
ea nu poate să se împolrivească, să se 
apere cel puţin. 

Se apropiă de fereastră sculurându-se 
buimăcită, par'că s-ar fi desteptat dintr’un 
vis urât. Si, vroind să-și goneascä din 
creeri gândurile ce o chinuiau mai mult 
decât durerea, își răzimă fruntea infierbán- 
tată de geamul uns cu o pânză de aburi 
albăstrii. Räceala însă o făcu să tresarä. 
Se uită afarä lung, cu ochii sticlosi şi, 
băgând de seamă că se crapă de ziuă, îi 
veni în minte slujnica. O sculă numai de- 
cât să mulgă vacile. Fata se urni bosum- 
flatá şi prinse a se îmbrăcă, frecändu-si 
ochii cu pumnii și bodogänind ceva din 
care nu se infelegeá decât „dimineaţa... 
Dumana... lapte...“ Dăscăliţa Aglaia o privi 
dintrwntâiu necäjilä, apoi clipă cu clipă 
tot mai inseninaté. Páreá că, văzând în 
jurul ei o fiinţă care se mişcă şi mor- 
mäjeste, se simte şi ea mai uguratä. În- 


Dintele 11 


cercä sá intre in vorbä cu dänsa, ca sá 
mai uite de suferință şi să se imbárbáteze, 
Servitoarea însă n'aveá chef de taifas. 
Răspundeă scurt, morocanos, ca toți oa- 
menii somnorosi și, luând donita de pe 
cuptor, ieşi afară, lăsând să se furişeze 
în odaie o gură de aer proaspăt care pe 
dáscalifa o faci să se infioare. 

Dar îndată ce rămase iar singură, 
durerea däscälifei îşi arătă si mai avan 
colții, silind-o să alerge prin odaie de 
ici-colo ca o nebună si să fipe neincetal: 

— Aaah... Vaaai de mine! Vai de 
mineee!... 

In gemätele acestea se destepta și 
dascălul şi, văzând-o în aşa hal, o întrebă 
cu un glas în care eră mai multă mirare 
decât milă: 

— Ce-i cu tine, băbucă ?... Ce te-ai 
pus să te plimbi în cap de noapte ca 
huhurezii ? 

— Mă omoară dintele, omule, má 
omoară, bătu-l-ar fi Dumnezeu să-l bată! 
— urlă dăscâlița deodată scoasă din fire 
si se trántl lihăind pe un scaun. 

— Dă-mi o leacá de apa — mormäl 
dascălul nepăsător, dar apoi adăogă mai 


12 L. Rebreanu 


moale: Şi nu te necăji, băbucă, din pricina 
dintelui, că ţi-l scot eu cât baţi în palme... 
Ce mai si tii în gură vechituri hodorogite 
să-ți facă zile fripte? Uite-aci [i-l scot, 
dacă vrei, şi mai poţi să și tragi un pui- 
gor până de dimineaţă... Haide, repegior! 

Dascălu! eră dentislul satului, vestit 
că scoate dinți, măsele, dintro singură 
smucitură, făra un pic de durere, 

Aglaia însă se opri brusc, parc’ar fi 
lovit-o cineva în moalele capului şi-i strigă 
cu voce aspră, dojenitoare: 

— Nu ţi-e rușine obrazului, om bă- 
trän şi fără minte? Ai vreä să mă vezi 
Șlirbă, ai? Balä-ie mânia lui Dumnezeu; 
urâtule si zevzecule!... 

Bărbatul se ridică într-o rână gi se 
uită la dânsa o clipă foarte serios, dar 
apoi urmă iar sdgalnic: 

— Da ce, băbucă, te-ai supărat? 
Ei, hai, pupă-mă... Fuga!... Nu ’ntelegi?... 

— Să-ţi fie ruşine prăpăditule, a-ți 
bate joc de suferința oamenilor... Că tu 
habar mai ce înseamnă suferința! Mânânci, 
bei, te culci ca un dobitoc şi încolo nu 
te mai sinchisesti de nimic... 

— Ei, lasă, băbucă!.. Ce... 


Dintele ____ 13 


Cuvântul „băbucă“ pe care dascălul 
îl aruncă blajin, dar prea des, o ustură 
ca si când i-ar fi dat palme. I se päreä 
că bărbatul intradins îşi bate joc de 
dânsa. De ani de zile n’o mai scoate din 
băbucă. Fa nu se supărase niciodată, 
pentru că slid că vreá s'o răsfeţe cu 
vorba aceasta. Acuma însă o dureá mai 
rău ca dintele... Aruncă o privire de ură 
şi de dispreţ dascălului care zambia cu 
bunătate aprinzandu-si o ţigară. Nepása- 
rea lui o Picea să sufere si mai mult. fi 
vene să sară la dânsul, să-l apuce de 
gât şi nici să nu-l lase până nu-i va 
smulge din minte vorba asta scârboasă, 
până nu-l va face să simfä şi el ce în- 
seamnă a suferi. Dar îi eră teamă de 
brațele osoase ale bărbatului și de pumnii 
lui uscați. Își aduse în pripă aminte cum 
a bălut-o odată de o lăsase aproape 
moartă si asta o fácú să-şi innábuge furia. 
Ca să nu mai fie silită să-l vază, se îm- 
brăcă la repezeală şi ieși buzna afară. 

— la seama, băbucă, să nu räcestil 
Prea te imbraci subţire ca o fată mare 
şi-i cam răcoare acuma dimineața... 

Dasc&lita Aglalia îl blestemá inje- 


14 L. Rebreanu 


patá şi cobori în curte unde prinse iar 
a se plimbi cu pași apăsaţi, militäresti, 
căci durerea în falcă o cuprinse din nou, 
gi mai vrăjmaș ca înainte. Incuränd însă 
obosi. Picioarele i se tăiară în genunchi 
gi tot corpul i se moleşi de o toropealä 
grea, apăsăloare. Se aşeză pe lavifa de 
supt părul din mijlocul curții, hotárind in 
gândul ei, să nu mai crâcnească deloc 
oricât ar dureä-o, pânăce nu vor încetă 
junghiurile dela sine. Se propti cu spa- 
tele de trunchiul încrestat al pomului şi, 
învremece deasupra ei frunzele ruginite, 
moarte, zuruiau legănate de vânt, dânsa, 
cu pleoapele închise, scäldate în lacrimi 
de durere, ascultă cum ronfäie vitele în 
grajd, cum vâjâe din când în când o su- 
flare aspră prin frunzişul copacilor din 
grădină, și cum toate se amestecă intr’un 
zgomot ciudat, monoton, ce seamănă foarte 
bine cu povestea unei vieți triste. 

Un strat întins de ceaţă tomnalecä, 
murdară, înveleă întreg cuprinsul. Coamele 
dealurilor, îngrămădite unele peste altele, 
păreau acoperite cu scamă pospäilä. Un 
colț de pădure răsăreă în fafa, ca o pată 
mare de cerneală, supt care dormeá satul 


Dintele 15 


pitit intr’o groapă, întrun noian de fum 
şi de negură, prin care se svârcoleau 
câteva licăriri de lumină palidă, tremuratá, 
gata să moară. Ici-colo coperisele caselor 
se ridicau negre, posomorâte, ca musu- 
roaele pe un câmp troenit cu zăpadă 
stătută. Singură biserica de lemn cu turnul 
plecat într'o parte se înălță mai mândră, 
desemnându-se pe cerul lesiatec, ca un 
om mic la cap și gros la trup. 

Dascalita Aglaia se gând! deodată, 
că aşa cum e priveliştea asta mohorâtă, 
întocmai așa este si viata ei. Un ogor în- 
felenil in care n'a întrat plugul niciodată, 
pe care n'au crescul decât burueni si mă- 
rácini, care a fost vecinic innecat intro 
ceafá tristä si plictisitoare. 

Ce viafd-i aceasta? Si ce rost are o 
astfel de viafá?... Anii trec in goană unul 
câte unul, fiecare aidoma ca și celalalt. 
Nici o zi. de fericire adevărată, nici măcar 
un ceas. Si omul doar ar aveă dreptul 
să ceară cel puţin un ceas de fericire 
dela viața care-l frământă cum li place, 
îl aruncă unde se nimereşte și face din- 
trínsul ce vreä... 

Vieafa ei nu i-a adus nimic, nimic. 


16 L. Rebreanu 
S'a măcinat aşa ca O moară pustie fără 
să-i scArfie barem roţile... A pornit la 
drum frumoasă, tânără, veselă, dornică 
de a se sbuciumă, da a trå). Sufletul ei 
eră ahtiat după vieafd, şi totus trebul sá 
lâncezească mereu intr’o aşteptare nelä- 
murită și nepricepută. Zile întregi stăteă 
visând, și gândurile îi alergau departe 
intr’o lume inchipuitä, intr’o goană nebună 
după ceva, ce parcă nu voiă deloc sá 
sosească. 

Cát ce a răsărit, a dat peste dascălul 
Vasile Bujor, care, pe atunci, eră și el 
tânăr. Şi inima ei a prins să svâcnească 
şi mai puternic. Credeă că de acuma 
întradevăr o să înceapă să trăiască, să 
i se împlinească ceeace aşteptă cu atâta 
patimă... Dascălul îi aduceá zaharicale, o 
priveă blând și drăgăstos, îi vorbeă cu 
glas moale. Ea eră tânără si doritoare de 
iubire. El sau allul; unul trebuiă să vie 
si s’o iubească. El a venit cel dintâiu, el 
a iubit-o. 

Dar încurând fü nevoită să-și deă 
seama că s'a înșelat, că golul ce-l pur 
tase în suflet, o trământă tot așa ca și 
mai înainte, că vieaja ei tot numai visată 


Dintele 17 


rămâne, ca și mai înainte. A trecut o sáptá- 
mână, o lună, şi atunci a văzut, că n'a găsit 
ceeace a căutat. Dascălul nu mai eră blând 
şi drăgăstos, nu-i mai vorbeă cu glas moale. 
Dascălul era om așezat, omul tihnei. Lui îi 
pláceá să mănânce 'bine, să doarmă mult 
şi să steă la palavre cu țăranii. Ce se sin- 
chiseä dânsul de visurile ei copiläresti? 
Visurile sunt bune numai pentru cei ce nu 
iau viaţa în serios, căci ele te fac să tră- 
eşti mai mult în gând, decât aevea. 

Pe dáscálita Aglaia însă, viata aceasta 
o sugrumă, o faced să-și blesleme uneori 
soarta şi să urmărească cu mai multă 
râvnă clipa aceea de fericire curată, care 
dă un preţ vieţii. Dar apoi se pomeni 
copleșită de copii. A venit unul, s'a ne- 
cájit cu dânsul, l-a ridicat; a venit al 
doilea, s'a necájit şi cu acela... Anii 
acuma treceau -mult mai repede, desi cu 
aceeași monotonie și nestämpäränd golul 
ce-i năpădeă sufletul. Nädäjduiä însă me- 
reu că, dupäce vor creşte mari copiii, va 
puted totus să trăiască şi dânsa. Nädej- 
dea aceasta o mângăiă in toate împreju- 
rárile, îi dădeă putere să se lupte cu toate 
neajunsurile ce i le aduceă viaţa. 


18 L. Rebreanu 


Si acuma, când și al şaptelea si cel 
din urmă copil, e märisor, când în sfârșit 
ar putea si ea să-şi trăiască viata cea vi- 
sată totdeauna, ială că acuma... 


Dăscălița îşi trecu mâna peste frunte 
par'că ar fi vrut să-și alunge din creeri 
gândurile care năvăleau s'o chinuiascá 
întocmai ca nişte stafii nemiloase. O rană 
mare i se deschise în inimă, care sân- 
geră, care-i umpleă ființa de o durere 
nedeslusilä, dar cu atât mai istovitoare. 

— Sărmana, sărmana mea viaţă! — 
se gândi dânsa ştergându-și cu poala șor- 
țului lacrimile ce o podidirä. 

Se cutremură ca desteptata dintr'un 
vis si se sculä în picioare, bâlbâind în- 
căpăţânată: 

— Nu-l scot și nu las să-l scoafä 
odată cu capul!... 

În gingii însă junghiurile prinseră a 
fierbe tot mai strasnic. În jurul rădăcinei 
dintelui, păreă că se invarteste, cu o iu- 
fealá ameţitoare, un fir de sârmă înroșită 
care sapă și arde neîncelat măduva osului. 
Däscälita Aglaia nu mai simfeá durere, 
ci o gâdilare grozavă, atât de grozavă, 


Dintele 19 


încât începeă să-i fie plăcută. Inclestä 
pumnii şi şopti iar suspinând: 

— Na... nu... 

Urechile îi ţiuiau. Capul îi huruiă de 
durere. | se păreă că-i clocotesc creerii. 

— Vunf!... 

Si, învremece, pe banca de subt 
păr, dáscálita Aglaia gemeá gi sâsâiă 
ghemuitä în junghiurile nástrugnice, de 
după biserică soarele tomnatec isi ináltá 
încetinel, greoiu, capul roșcovan și se uită 
cu mila la dânsa prin ceața ce prinse a 
se frământă gi ea în bătaia vântului de 
dimineaţă... 


A doua zi eră Duminecă şi däscälifa 
Aglaia se sculă veselă, împăcată. Toată 
durerea îi trecuse, parcă i-ar fi luat-o 
cineva cu mâna. Se simfeá atât de bine 
încât vroiă să muncească orice, ca o roabă, 
numai să mo apuce iar dintele. isi tm- 
brăcă copiii, bărbatul, şi-i porni pe toți la 
biserică, până şi pe servitoare. 

— Bravo, băbucă, bravo! Ei, vezi, 
aşa-mi place şi mie... asa!, — zise dască- 
lul văzând-o mai voioasă. 

— Acă nici tu nu má mai släbesti 
din „băbucă“, par'cá aș fi o hoașcă deo 
sulă de ani... 

In geamuri băteau razele ofilite, ară- 


Dintele 21 


mli, ale începutului de toamnă, Lumina 
aceasta se potrivea atât de bine cu voio- 
sia sufletului rănit al däscälifei, încâf ti 
veneá s’o soarbá, s'o imbräfiseze, ca un 
om îndrăgostit de soare. Isi scăldă fata 
in tremurärile razelor, apoi se intoarse in 
pripä sä-si vazä de lucru. 

Căută să nu-şi mai aducă aminte de 
diniele care o căznise ieri toată ziua și 
toată noaptea. Zadarnic însă, căci gându- 
rile ei, cu voie fără voie, se invarteau 
mereu în jurul suferințelor îndurate... 

Odată apoi, tot cu gândul la durerea 
suferită, lăsă loate lucrurile baltă, se şterse 
pe mâini si, repezindu-se la pat, scoase 
de subt perne un ciob de oglindă ro- 
tundă, mică, cum se găsesc la bâlciuri 
pentru cinci parale. Se așeză la masă şi 
se puse să-şi vază dinţii. 

— Sunt cam ingälbenifi — șopti dânsa 
închizând gura o clipă. l-a ingälbenit 
vremea... 

Stälü pe gânduri un răslimp şi pe 
urmă adăogă: 

— Şi ce frumoși si albi erau odatä...! 

Insfärsit începi să-şi pipäe dintele cu 
pricina. I] atinse mai întâiu cu vârful de- 


2 L. Rebreanu 


getului ca nu cumva să-l sminteascä. Nu 
o dureă. Alunci îl prinse cu două degele 
și-l mişcă cu băgare de seamă. Dintele 
se clătină putin, altmintrelea însă nu se 
deosebiă deloc de ceilalți. 

— Ai zice că-i sănătos tun, — se 
gând! dascalita Aglaia. 

Cercetändu-si dinţii așa, cu deamä- 
nuntul, ii veni in minte brusc un vis räu, 
ciudat, visul care o chinuise astá-noapte 
îndată ce inchisese ochii. Visase anume 
că-i căzuse dintele și eră ştirbă; apoi 
părea că se uilă în oglindă, ca și acuma, 
si plânge, plângeă sá se prăpădească... 

Se gând mult şi cu teamă la visul 
acesta și se posomori din ce în ce mai greu, 

— Dintele înseamnă moarte în casă 
— igi zise däscälifa Aglaia, ascunzând 
repede oglinda. 

Clătină din cap, ca şi când ar fi vrut 
să se impotriveascá duşmanului nevăzut, 
iar buzele îi bâlbâiau îniricoșate: 

— Poate o fi vreo prevestire?... 

Simţeă parcă lămurit că se petrece 
o schimbare mare în sufletul ei, fără însă 
ca schimbarea aceasta să fie cea aştep- 
fată de dânsa. | se păreă chiar, că mar 


Dintele 23 


aveá decât să întinză mâna si ar putea 
pipă! deabinele schimbarea aceasta grozavă 
care o dureă şi o tulbură în toată fiinţa 
ei. Dar încă nu se incumeta și nu vroiă 
să pună degetul pe rană. Se agájá cu 
desnădejde de gânduri de bine, încercând 
să înnăbuşe pe cele rele, să le facă să 
amufeascä. In acest chip însă, încetul cu 
încetul, se pomeni că iar o doare dintele. 
Dar acuma toată durerea i se ingrämädeä 
în suflet și din suflet izvorau parcă şi 
boabele de lacrimi amare ce se aninau 
pe pleoapele ei obosite, ca roua pe frun- 
zele florilor vestede... 

Tocmai în clipele acestea de restriște 
se nemeri să sosească dela biserică în 
fuga mare copilul cel mai mic al dăscăli- 
tei Aglaia, un piciu durduliu ca un pepene, 
cu obrajii imbujoraji de oboseală, strigând 
cât îl fineá gura: 

— Mosaliri, mäicufä}... Vin mosafiri!.. 

Däscälifa tresárl speriată de fipetele 
vesele ale copilului. ll măsură un răstimp 
din ochi cu priviri de necaz, apoi deo- 
dată se răsti la dânsul furioasă şi-l gonl 
pe usa afará. O ură amară îi cuprinse 
brusc sufletul, ură împotriva tuturor celor 


24 L. Rebreanu 


ce i-au încătușat visurile și n’au lăsat-o 
să-și trăiască viata. 

— Voi sunteţi de vină! — urlă 
aprinsă däscälifa Aglaia, gândindu-se la 
copii şi la bărbat. Mi-ati omorit sufletul, 
ucigasilor... mi-afi strivit viata!... 

Apoi privirile ei căzură fără voie 
asupra ceasornicului, care arălă ora un- 
sprezece, şi furia i se potoli numaidecât 
ca prin farmec. Se uită lung la limba de 
aramă ce se bălăbăneă neobosită” încoace 
şi încolo, ascultă tictacurile ei aspre şi 
sosäi foarte domol, cu o părere mare de 
rău în glas: 


— Cum mai trece vremea!... Ce re- 
pede trece!... Intocmai ca şi viaţa... 

Și, uitându-se la minutarele ce stăteau 
nemișcale și totus se mișcau neîncetat, 
se gândi să oprească în loc ceasul ca 
astfel să oprească poate și mersul. vremii. 
Dar când vrú să ridice mâna, auzl pasul 
și râsetele dascălului şi ale copiilor cari 
se întorceau dela biserică. Şi zgomotele 
aceslea o făcură să-și revie în fire, 

— O să ne vie mosafiri, bäbucä! — 
rosti dascălul întrând în casă. O să vie 


Dintele 25 


preoteasa cu notäreasa... Du-te de te im- 
bracă şi tu nifel, sá nu te afle în aga hal... 

Däscälita Aglaia rămase însă mută, 
mototolitä pe un scaun, cu obrajii strânși 
în palme, pleostitä şi îndurerată ca o zi 
de ploaie. 

— Da ce-i băbucă? lar te necăjeşte 
dintele? — zise bărbatul oprindu-se în 
fata ei cu braţele încrucișate pe piept. 

— Tie ţi-e uşor să tot baţi din gură 
— strigă dăscălița amărâtă. Că tu mai 
grije de necazuri... Tie puţin îţi pasă de 
ce îndur eu. Te-ai săturat de mine, hai, 
găsești altele!.. Dar eu, sărmana de mine, 
eu? Ce fac eu? Ce salege din viata 
mea, din visurile mele?... Mi-afi omorit 
viafa, voi mi-afi omorit-o, nu vá rabde 
pämäntul!... 

Si prinse a plänge cu hohot, izbin- 
du-se cu pumnii peste cap, sughifänd și 
bolborosind intruna: 

— Mi-ali omorât viata, hotilor, uci- 
gaşilor!... 

Văzând-o aşa, dascálul státú tráznit, 
färä sá ştie ce sá răspunză. Apoi aşeză 
el prin odae ca să poată primi mosafirii 


26 L. Rebreanu 


cum se cuvine, deschise larg ușa, se puse 
în prag şi se uită nedumerit la femeie. 

Däscälita Aglaia nu se desmeteci 
decât când întrară mosafirii în casă. Atunci 
se ridică cu ochii plänsi, se sărută întâiu 
cu preoteasa, pe urmă cu notăreasa, și 
după astea se porni din nou pe bocete. 
Preoteasa eră o femee mică şi grasă ca 
un butoiu de bere, cu obrajii incrustati 
de bătrâneţe si dogoräfi de soare, plină 
de pistrui pe supt ochi, cu doi dinţi afu- 
mafi si gäunosi în falca de jos și unul în 
cea de sus. Crezând că däscälita s'a cer- 
lat cu bărbatul, luă pe dascăl deoparte 
și începu a-l poväfui să fie mai bun şi 
mai blând cu femeea, că altmintrelea o 
să-l pedepsească Dumnezeu, că femeile 
sun slabe şi simfitoare si le prăpădeşte 
rău plânsul... Notăreasa, zăpăcită, își trase 
scaunul aproape de däscälifa Aglaia și, 
neștiind cum s’o mulcomeascá, prinse a 
plânge si dânsa, stergandu-si ochii din 
când in când cu o batistă pestriță, bofilá 
între degete. 

— As, aş — mormăi dascălul mirat 
deabinele de potopul de sfaturi cu cari 
îi băteă capul preoteasa. Nu-i nimic, cu- 


Dintele 27 


coană, nimica în lume! D-ta trebue să ştii 
că eu sunt un bărbat de zähar! Din pri- 
cina mea dânsa n’a avut nici atática su- 
părare toată viaţa ei. De douăzeci de ani 
de când o cunosc, nici fă-te'ncolo nu i-am 
zis... Şi tocmai acuma să... Aa, să mă 
ierfi... 

— Ei, lasă, îl întrerupse preoleasa 
trăgând sireatä cu ochiul. Știm și noi prea 
bine cum sunt lucrurile astea... intele- 
gem noi... 

— Dar nu vezi că mă omori cu în- 
jelesurile d-tale? Ce ’ntelegi? La urma 
urmelor nu poţi înțelege nimic, căci mai 
ce ’ntelege. Nici eu nu ’nfeleg nimic... 
laca, o doare un dinte gi atâta tot... Și 
nu mă lasă să i-l trag s'o tai... Ce să 'nte- 
legi d'aici?... 

Preoteasa rămase o clipă buimăcilă, 
cu buzele pungă, apoi deodată se întoarse 
la Aglaia: 

—  Scoate-l, dragă, scoate-l şi-l a- 
runcá pe gunoiu... Uite, fá aşa cum am 
facut si eu si alţii de vârsta noastră... 

Căscă gura și-și alunecă degetul cu 
mândrie peste gingiile goale. 

— Eu m'am ţinut niciodată la hodo- 


22 L. Rebreanu 
rogituri, Doamne fereste! Unu-doi, le-am 
dat afará. Ce naiba? Sá má mai chinuesc 
si cu d'astea, n'am eu destule necazuri 
pe cap?.. Popa mă sfătuiă că pe din- 
coace, că pe dincolo... să-mi pun dinţi 
falsi, să... Auzi tu? Dinfi falși! Dar nu 
Pas fi ascultat să-mi fi dat aur! Si-mi 
pare bine că nu Pam ascultat... bine, zău. 
Adică ce? Să mă fac de râs? Să-mi pun... 
l-auzi, pentru un dinte să rabzi tu atâta 
şi să plângi şi să te omori? Aaaa... 

Bati în palme de mirare, strânse din 
ochi gi deschise gura par'că într'adins ar 
îi vrut să se mândrească cu cei trei dinți 
inegriti cari răsăreau din gingiile lucii ca 
nişte pociumbi pe o cărare cleioasă. 

Notăreasa, iânără şi frumoasă ca o 
păpuşă din fereastră, cu ochii mari, albas- 
tri ca peruzeaua, cu părul galben gi moale 
ca mătasa, se zgribuli a groază auzind 
cuvintele preotesei și clătină din cap ca 
şi când nu i-ar îi putut întră în minte cum 
e în stare cineva să-și scoată dinții și sá 
rămâie ştirb pentru totdeauna ? 

— Da, draga mea, uite, aşa-i cum 
iti spun... Tu ce zici, Elenufo? — urmă 
preoteasa, întorcându-se brusc spre notä- 


Dintele 29 
reasă pe care întrebarea aceasta o tulbură 
atât de mult, încât nu putü rosti nici o 
vorbă. Pe urmă însă, imbärbäländu-se, 
spuse și ea cu glas tare și zâmbind, ca 
să i se vază bine dinţii albi ca zăpada: 

— Mai bine să mor decât să rămân 
stirbäl... 

Si făcu un gest larg cu mâna, în- 
vremece preoteasa guralivă prinse iar a 
torăi: 

-— Tac-pac... mai bine să mort... Aşa 
sunteți voi cele linere: frumuseţe ’ncoace, 
frumusețe *ncolo... Dar, la urma urmelor, 
ce faci cu frumusefa? Spune, ce faci ?... 
Se trece, dragă, se duce cum se duce 
apa pe vale... Să ai ce băgă ’n gură şi 
cu ce să-ţi invelesti goliciunea, asta-i asia. 
Încolo toate sunt mofturi gi copilärli. Toate 
le uiţi, mai târziu, când ai dat față cu 
viața, când te-ai izbit de dânsa și când, 
mai ales, te-ai luptat cu dânsa. Ce frumu- 
seje?... Eu ştiu bine, bine de tot, că am 
pălit, of Doamne, ce mam pajit? Am fost 
si frumoasă, şi drăguță, şi şireată, tot ce 
vrei... Si toate s'au trecut. Mi-au mai 
rămas, uite, stirbiturile astea și lrăiesc şi 
aşa, trăiesc poate mai bine ca pe-atunci... 


30 L. Rebreanu eo 
Aci noi nu mai umblăm cu frumusefe si 
cu mofluri. Punga poruncește... buzunarul 
porunceşte... Când îmbătrânește omul, cum 
am îmbătrânit noi cu Aglaia, nu-i mai 
arde de nebunii. Atunci ti pare bine că 
trăiește... 

Däscälifa Aglaia îşi innäbusise lacri- 
mile gi ascultă în neştire vorbele preotesei. 
Se uită curioasă la gura aceea largă, la 
buzele lätärefe care se mişcau repede și 
fără nici o noimá şi în colţul cărora se bol- 
boceau în răstimpuri buburuze de spumă 
alburie, la limba care se iveă uneori printre 
gingiile umede. I se páreá că e pe altă 
lume, intr’o lume ciudată, unde nu se vede 
altceva decât cei trei dinți gäunosi ai preo- 
tesei și obrajii rumeni, sănătoşi ai notăre- 
sei, unde nu se aude altceva decât vocea 
hodorogită a preotesei... Si se simfeä atât 
de singură și de nenorocită, cum nu s-a 
mai simţit niciodată... 


După amiazi durerea se făcu stăpână 
deplină pe dânsa. Aveá friguri, și i se 
păreă câ o mână rece, aspră, îi netezeyle 
fără, încetare sira spinării, strecorándu-i 
fiori în carne, în oase, în suflet. lar mana 
aceasta păreă că e mâna preotesei care-i 
spunea mereu: 

— Să ai ce baga’n gură si cu ce să-ți 
invelesti goliciunea... Incolo toate sunt 
mofturi şi copilăcii. Toate, toate! Până si 
frumuseţea, până gi tinerețea... 

Se tranti, îmbrăcată cum eră, pe pat, 
închise ochii, își împreună mâinile pe piept 
$i aşteptă aşa, singură nu știă ce. Prin 
creeri îi roiau sumedenie de gânduri: își 


32 L. Rebreanu 


inchipuiá tel de fel de lucruri, care de 
care mai ciudale, mai nápraznice. Se gán- 
dia când la copiii cari de când o doare 
pe ea dintele, deabia mai îndrăznesc să 
se mişte prin casă, când la dascălul care 
o necăjeşte întruna să-i scoată dintele si 
mo släbeste deloc din „băbucă“. Apoi isi 
aduse aminte iar cum un țăran lung, sfrijit 
si spân, venise odată cu fälcile legate, 
încovoiat de durere, să-i scoată o măsea 
şi cum dascălul, în loc de cea vătămală, 
îi smulse una teafárá. Ea atunci credeá că 
țăranul are să se ducă acasă şi să moară, 
și se minună mult văzându-l a doua zi 
că umblă ţanţoş si fluerand pe uliţă. 

— Nu mai mor nici oamenii aşa tam- 
nesam — isi zise dăscălița Aglaia în gând. 

Aceasta însă o făcu să-și amintească 
şi de nevasta unui învăţător din Vărarea, 
care se prăpădise mai deunăzi şi de care 
lumea spuneă c’ar fi murit din pricina 
unui dinte beteag. 

— Cánd ti-e scris sá te duci, trebuie 
$4 te duci, de vrei, de nu vrei — bolbo- 
ros] däscälifa fără sá se miște. Şi mai bine 
sá te duci iute, dintrodatá, decät sá te 
munceşti cu durerile si cu suferințele... 


Dintele 33 


Prinse a se gând! mai înadins la 
moarte, căutând să-și închipuie cum ar fi 
dacă ar muri ea acuma, acuma în clipa 
aceasta. Se minună și dânsa că gândul 
morții nu o înspăimântă, ci din potrivă îi 
face o plăcere stranie cum n’a mai avut 
niciodată în viaţa ei. Se vedeă parcă tn- 
tinsă pe un catafalc alb, albă gi ea ca 
peretele, frumoasă si nemánjitá de străş- 
nicia vremii. În jurul ei copiii ingenun- 
chiau cu ochii rosili de lacrimi, cu buze- 
le invinefite, iar la picioare dascălul o 
privea nedumerit ca totdeauna si clătină 
din cap a jale. Auzeă plánsorile înăbușite, 
întrerupte de sughifuri, cuvintele de durere 
cari fâșâiau prin aerul imbácsit al odăii 
şi — îi păreă rău că a murit... 

Apoi se gând! la zilele de mâine, 
când ea nu va mai fi în lumea aceasta, 
Si par'că vedea că lumea nu s'a schimbat de 
loc cu toate că ea lipsește dintr’insa. În 
odaie plutește acelaș miros necăcios de 
siarog și de varză acră, numai cât ea nu-l 
mai poate mirosit. Casa, grădina, satul, 
câmpurile, toate au rămas la locul lor, 
oamenii își văd de treburi ca şi când nu 
sar fi întâmplat nimic, ca si când mar 


34 L. Rebreanu 


lipsi nimeni. $i din ea n’a mai rämas 
decât o mână de cenușă care încetul cu 
încetul se face una cu pământul. 

Închipuirile acestea o îngroziră, Adică 
cum? Lumea să rămâie tot lume şi când 
ea n'o mai fi? Si de cesä nu mai fie și 
dänsa? De ce sá moará numai ea singurä 
şi lumea să trăiască înainte, să treacă 
peste dânsa ca peste un vierme strivit în 
picioare? Pentru ce să mai fie lumea 
lume când ea n'o să se mai poată bucură 
de dânsa, când numai alții o să trăiască 
intrinsa ? 

Şi deodată îi veni o poftă nebună 
de viaţă... Vroiá să trăiască. Oricum, nu- 
mai sá nu lipsească din lume, dintre oa- 
meni. Nu-i mai păsă dacă va rămâneă și 
ştirbă ca preoteasa, dacă nu va aveă decât 
ce să bage ’n gură si cu ce să-şi ascunzä 
goliciunea, chiar dacă nu va aveă nimic, 
numai să trăiască, să simfä că e în viaţă. 

Se ridică brusc din pat şi începu a 
pipal toate lucrurile din casă, ca şi când 
ar fi vrut sá se încredințeze, că întradevăr 
trăieşte, că n'a murit. Mirosul odăii care 
altădată o năbuşeă şi o supără, acuma i 
se păreă dulce ca un parium. Copacii des- 


Dintele 35 


frunziti, dealurile negre, cerul mohorät, 
toate páreau cá zámbesc. Pretutindeni ve- 
dea si simtea viata care e bună, oricât de 
rea ar îi, pentrucă trebue să fie. 

În sufletul ei se sălășlu! o bucurie 
mare, mulă, bucuria aceea pe care o simţi 
după o lovitură grozavă, bucuria vieţii. 
Acum nici durerea nu i se părea atât de 
ameţitoare. Durerea nu mai eră pentru 
dânsa decât un semn mai mult că trăiește. 
Trebuiă s'o îndure cu acea resemnare, cu 
care ești nevoit să primeşti tot ce iti dä- 
tuieste viața... 

— Ei, băbucă, ţi-e mai bine? — o în- 
trebă dascălul văzând-o atât de schimbată. 

— Mai binigor... Acu parcă nu mai 
mă chinuieste așa, — rosti däscälifa Aglaia 
domol şi apoi adăogă brusc: 

— Şi zici că ar fi bine să o scot, ai? 

— Firește că bine, nevestico — răs- 
punse dascălul din ce în ce mai mirat. 
Al scăpă de un ciolan care nu mai face 
două parale... 

— Atunci vină de mi-l scoate!.. Vrei? 


— Foarte bine. Foarte bine. Dar să 
nu tipi dacă te-o dureä... 


36 L, Rebreanu 


— As, ce durere... Sunt deprinsä cu 
suferinfa. 

Alergá ea însăși să caute cleştele reci 
și cam ruginite cu cari dascălul scoteă 
dinţii bolnavi ai sătenilor. Simjeá o plă- 
cere la gândul că va suleri, căci şi sufe- 
rinfa înseamnă viață. Numai inima i se 
mai slăbi puțin când își inchipul, că peste 
câteva clipe are să fie ştirbă, are să fie 
bătrână. 

— Hai, hai, — se grab) dăscălița 
Aglaia ieşind în cerdac şi aşteptând pe 
bărbatul său cu gura deschisă şi cu ochii 
închişi strâns. 

— Tine-te bine! — porunci dascălul 
potrivindu-i clestele pe dintele pricinos. 

Däscälita Aglaia se apucă cu amân- 
două mâinile de parmaclacul cerdacului. 
Simţi cum fierul rece îi atinge gingiile, 
apoi o smucilurá şi un päräit scurl, par'cá 
i-ar fi înfipt un cuțit în gât. Pe urmă gura 
i se umplu de sânge cald. 

— Bravo, nevestico! Ai scăpat! — 
strigă dascălul mândru și voios, învârtind 
clestele cu dintele prins în vârf. 

Aglaia mormäl ceva cu buzele încleș- 
tate si apucă repede paharul cu apă. 


Dintele 37 


Apoi dupäce își opri sângele şi i se în- 
chegă rana, cercetă cu deamănuntul rădă- 
cina dintelui pe care mai atârnau câteva 
firicele de sânge inegrit si färämituri de 
carne vie, trandafirie... 

Întrun târziu, când casa se linigti, 
däscälija Aglaia luă iar oglindita de sub 
perná si se privi intrinsa lung, cuprinsá 
de amărăciune. Locul dintelui se holbă la 
dânsa negru, ca gura unui mormânt, lă- 
murindu-i lucrurile pe care până acuma 
nu vroise înadins sá și-le lămurească. 
Acuma, poate pentru întâiaoară, băgă de 
seamă, că în jurul ochilor i se urzise o 
țesătură de cute mărunte, fine ca reţeaua 
păianjenului, că ochii ei cei mari și negri 
ca täciunele, îşi pierduseră văpăile de altă- 
dată, că pe la tâmple, pe lângă urechi, 
printre suvitele de păr castaniu, se meste- 
cau multe fire albe și urâte. 

— Cum am mai îmbătrânit! — oftá 
däscälifa Aglaia inăbușindu-şi anevoie la- 
crimile. 

Simţeă deslusit că i se desprinde 
ceva din suflet și se duce, o părăsește 
pentru totdeauna, si că despărțirea aceasta 
o doare şi o înfurie. Apucă brusc oglinda 


33 L. Rebreanu 


şi o izbl de pământ. Sticla se sparse în 
mii de bucăţi cari se împrăştiară prin toată 
casa, privind-o de pretutindeni câ nişte 
ochi vräsmasi, furioși. 

Dáscilita Aglaia se zgudui de mai 
multeori, ca şi când ar îi fost pătrunsă de 
un frig grozav, apoi deodată se trezi că 
lacrimile îi udă obrajii, că buzele îi tre- 
murä gi soptesc: 

— Bätränä, oricum, dar cel putin 
tráiesc!... 

Intunerecul nopții o inválul în doliu, 
În casă se svârcoleă o liniște adâncă şi 
un suflet amärät. În aer stârâiă, se măcină 
vremea... 


PR 


LACRIMA 


LACRIMA 


Dlui Oct. C. Tésiduanu 


- Spre seară, aşa când se împreună ziua 
cu noaptea, Codrea obişnueşie să se așeze 
pe pragul îinzii, să-și vâre luleaua de lut 
roscat între mäsele și să se certe cu baba. 

— Hm... Maa... Ce ştii tu si cu fe- 
ciorii tăi?... Voi toţi împreună nu faceţi 
cât o ceapă degerată... 

Baba îi cunoaşte năravul si nu preä îl 
iA în seamă. Sprintená, ca o fată mare, 
cu sbärciturile obrajilor rumenite de bujală, 
se invärtesie pe lângă vairă, dă încoace, 
dă încolo, şi ’n cele din urmă răstoarnă 
pe crupător o mămăligă aburoasă. lar a- 
tunci şi Codrea încetează cu cearta, se mul- 


42 L. Rebreanu 


comeste. Își ascunde luleaua in chimir, se 
tränteste bodogänind pe laifä, isi face 
cruce de trei ori, crestineste, si prinde a 
îmbucă tihnit şi cu chibzuială. După cină 
umilă iar lulea, scormonește din foc un 
cărbune potrivit, pâcâe voiniceste de câte- 
vaori slobozind fuioare groase de fum 
alburiu pe gură și pe nas, şi pe urmă se 
lungeste în pat. 

Întrun târziu întreabă trăgănat, cu 
glas moale: 

— Măi babă!.., 

— Haba, ghiujule ? 

— Hm... Da ce-o mai fi făcând lo- 
nicá?... Hai ? 

— Păi, Dumnezeu știe, măi mognege... 

— Da oare n’o fi flămând? 

— Bunul Dumnezeu știe, că el ne 
poartă de grije la toți... 

Codrea se ridică repede, infepat, scoate 
luleaua din gură și se uită lung și îngâm- 
fat la babă. Pesemne nu-i sunt pe plac 
răspunsurile astea în doi peri. Buzele i se 
mişcă ficáind ca si când ar bolboros! ceva, 
dar pe urmă se lasă iar pe spate, și nu 
rostește nici o vorbă. Cu ochii întredes- 
chisi, impainjeniti, priveste cum clipoceste 


Lacrima 43 


jăratecul in vatră şi nici nu bagă de 
seamă, că luleaua îi scapă dintre dinți... 
Un horcăit rar, ușor cutremură tăcerea 
bordeiului. În cenușă tăciunii mocnesc în- 
năbușit. Un greer rătăcit se tânguie subt 
fereastră. Un câine laträ răgușit undeva, 
departe... Baba Firoana se apropie tiptil 
de moşneag, îngrijorată să nu-l trezească, 
şi-i desleagă opincile... 

Asa-i Codrea de-o vreme încoace. S’a 
obişnuit cu räsfäfatul și gogolirile babei, 
ca copilul din leagăn cu fáta. 

O jumătate de veac au petrecut în 
căsuţa aceea däräpänatä, cu coperigul pe- 
tecit, fuguiat, pititá subt coasta de moliffi 
din capul satului. Şi au trăit... Au trăit si 
mai bine, gi mai rău, dar mai mult tot 
bine. Baba se simfeä mai prostică, mai 
tare la cap şi nu prea i se împotriveă. 
Își călcă pe inimă chiar dacă nui se 
páreá ceva, și-l lăsă să se sfarme el din 
gură, să hăpăiască până s’o satura. Nu- 
mai Câteodată îi treceau sulițe reci prin 
inimă şi o podideau lacrimile... atunci 
când Codrea ocăreâ prea rău copiii. O 
durere năvalnică țâşniă din sufletul ei obi- 
dit, sângele începeă să-i svâcnească mai 


44 L Rebreanu 


puternic în vine, faja ei pocilä, gälbejitä 
de vrästä şi necazuri ca frunza veştedă, 
se imbujorá de milă şi de mânie, si ar 
fi fost în stare să-l și blesteme... Dar tot 
nu puteă. Vorbele întretăiate i se inmuiau 
întrun plâns amarnic. lar Codrea se că- 
tránea, că de ce își mânâncă ea zilele 
pentru niște copii ca aceia. El nu-i putea 
vedeă ’n ochi de urâţi... 

Eră un moşneeg sfätos Codrea, un 
moşneag înalt și drept ca un steag, cu 
ochii albaştri de femeie, limpezi și adânci. 
Două cete de cute mărunte îi pornesc de 
pe opcina obrajilor şi aleargă de-avalma, 
încrucișate şi încolăcite, în sus spre gro- 
pile ochilor şi 'n jos spre colțurile gurii, 
unde apoi se pierd în desișul perilor bă- 
tufi de brumă. Pe umerii lui lafi şi cio- 
bänosi apasă povara alor şaptezeci şi doi 
de ani. 

Odinioară Codrea credeá că n'o să 
imbátráneascá până-i Prut si Siret, asa era 
de zdravăn și de voinic. Pornirile svă- 
päiate ale tinereţii îl mânau tot înainte şi-i 
dădeau puteri de urıas. Un vuiet îi răsună 
mereu în urechi, o invälmägealä de glasuri 
asurzitoare.... răcnetul luptelor viefei. Şi-i 


Lacrima 45 


pläceau glasurile acelea incälcite, il ferme- 
cau și-l întărâtau. Se incumetá să se arunce 
tocmai în mijlocul vârtejului de trudă și 
sau să-l spargă, sau să se prăpădească. 

Doisprezece ani a slujit pe împăratul 
ca toboșar. A colindat câte ţări si mări, 
s'a bătut cu „pământezul“, cu „burcusul“, 
odată a fost și prizărit printr’un picior. 
Dar nicicând nu şi-a pierdut voiosia. Nu- 
mai în noianul primejdiilor i se răvencă 
sufletul... 

Pe urmă a venit acasă. Ce odor de 
fetiscaná mai eră pe-atunci baba asta 
Firoana!... Şi pe urmă a avut copii, i-au 
năpustit neajunsurile. Pâinea ce-o mâncă 
eră străbătută de sudorile muncii necon- 
tenite. Truda si zoala îi mistuiră puterile 
şi polla de vieaţă. Seara, toropit de greu- 
tatea nevoilor, de multeori geineă, urlă de 
cruzimea traiului. Fiecare an, fiecare zi, 
trăgeă câle-o brazdă două pe faja lui 
Codrea... 

Dar au trecut toate, repede ca și cum 
trece puhoiul. Copiii și-au căpătat aripi, 
s'au dus care ’ncotro, şi Codrea rămase 
iar singur cu Firoana, 

Puterile însă îi erau sleite de crân- 


46 L. Rebreanu 


cenia vremii. Mintea incepeá a-i sburdă 
copilăreşte... Uitase multe din cele ce a 
pátit. Numele tovarășilor dela oaste, al 
orașelor, al superiorilor s’au spálácit, i 
s’au şters din creeri. Unele visuri par’cä 
le-a trăit aevea, unele întâmplări trăite 
parcă numai le-a visat. Vremea încurcă 
firele amintirilor şi le învâltorește dupa 
placul ei. 

Astăzi Codrea nu-și mai aduce aminte 
că a fost toboșar. Nu, nici vorbă. Grena- 
dir a fost, sau călăreț, dar totuș parcă 
grenadir. Si ce dragă i-a fost lui oastea! 
Acolo şi-a prăpădit floarea vieţii, acolo a 
dus traiul cel mai fără griji, cel mai uşor... 
O căldură priincioasă îl copleşeşte când 
se gândește la vremurile acelea. Închipuirea 
îi sboară vioi, grămădeşte întâmplări poz- 
nașe, răscoleşte şi amestecă lucruri ne 
mai pomenite. Nici stavilile vremii, nici 
prăpastiile mărginirii nu o pot opácl în a- 
vântul ei năpraznic. 

— Hm... Maa... Ce știți voi?... Eu 
când eram în oaste, mă!... Aia eră oştire, 
nu ca azi... 

O umbră de surâs batjocoritor se 
leagănă pe buzele lui supte. Bulbii ochilor 


Lacrima 47 


năvălesc în afară. Obrajii se rumenesc in 
pripă. Si semef, cu glas trufas, înălțat, 
povesteşte: 

— Eram odată, mă, cu domnu căpi- 
tan al nostru... cu domnu căpitan Carlup... 
Așa, așa, Carlup îl chemă... Eram în lagăr, 
mă, la pământez... Şi iată că ne pomenim, 
mă, că ne atacă duşmanul şi cât ai bate 
m palme ne fură toţi boii dela companie... 
Hei, să fi văzut voi atunci pe domnu că- 
pitan! Eră negru de supărat, mă, mai negru 
ca sumanu ăsta de pe mine... Hm... Şi 
mie-mi eră milă de domnu căpitan, că 
eră om bun, Dumnezeu să-i deă sănătate 
de mai trăiește... Şi mă pun eu, mă, $i-mi 
acäf puşca pe umăr, și mă duc, bre, mă 
duc până ce dau de vrășmași într'o poiană. 
Da erau mulți, mă... erau ca vre-o cinci 
sute. Nu zic eu nimica, dar mă iau fru- 
mușel și m’ascund dup’o tufă. Şi 'ncep a 
trage, băiete, şi trag, si trag, şi trag... Si 
deodată văd, mă, că se sperie dușmanii 
şi o apucă la fugă, mă, de se hurducá 
pământul subt picioarele lor... Da bucuria 
lui domnu căpitan când și-a văzut iar 
boii! Maa! Era cât p'aci să mă inghitä 
de voios... Şi deodată își descinge sabiä 


48 L. Rebreanu 


si mi-o dá mie. „Na, Costicál — zice. 
De-acú 'nainte tu esti comandantul com- 
păniei!...“ Asa záu má... la vezi așa, 
dragii mei!... 


O clipă pare că-i alt om. O undă de 
luminá seninä plutesie pe faja lui bräzdatä. 
Se uită împrejur și-şi întinde falos ciola- 
nele... Apoi deodată tresare buimăcit, ca 
zguduit dintrun vis. Îşi trece palmele 
peste frunte ca si când ar vreă să îm- 
präslie de-acolo niște gânduri posomorâte. 
Un văl înlunecat de tristețe joacă înaintea 
ochilor lui... Bagseamä fi vin în minte 
feciorii şi i-e ruşine. 

Șapte feciori a avut Codrea, ca șapte 
fefi-frumosi. Şi toți şapte l-au făcut de 
rușine, toţi șapte au fugit dela oaste, 
parcă a fost inadins. Să fi fost oricât de 
präpädili, oricât de bicisnici, numai asta 
să nu i-o fi ticluit. Ce-i pasă lui cau fost 
harnici, agonisitori, că s'au aşezat bine, 
că și-au găsit neveste și frumoase si láp- 
toase. L-au făcut de râs, l-au făcut de 
comedie la lume fugind dela oaste. Şi din 
pricina asta lui Codrea îi erau urâţi ca și 
când nici mar fi fost odrasla lui. 

În sfârşit i-a mai rămas unul, lonicä. 


Lacrima 49 


Acesta e mezinul. Sia fost báiat bun tot- 
deauna. l-au plácut de mic copil povestile 
ostășeşti. Ascultă totdeauna cu ochii scán- 
teietori cuvintele lui Codrea... Într'însul isi 
puse el toatä nädejdea. 

Dar iată că într'o seară, tocmai când 
se ciondăneă cu baba, după cină, se aude 
un bocănit lin, slab în geam, Codrea pă- 
șeșie liniștit la fereastră și întreabă: 

— Cine-i? 

— Eu... 

— Care eu? 

— Ionică... 

Mustáfile mosneagului se svärcolirä 
fioros de câteva ori, par'cá le-ar fi zmucit 
o mână vrășmașă nevăzută. Pe urmă iar 
întrebă: 

— Ai fugit? 

— Am venit... 

Dintru'ntai ti ven) să-l goneascä de 
lângă casa lui, să-l alunge în lume ca să 
nu-i mai auză nici de nume. Dar privirea 
lui încruntată rătăci spre babă. Nemiscatä, 
cu doi picuri mari în colţurile orbitelor, 
ea nu îndrăzneă nici să cräcneascä. Și 
durerea si iubirea ei mută îl înmuiară. 


50 L. Rebreanu E 
Se scărpină în ceafă înjurând printre dinţi 
$’apoi se tránti pe pat si tácú toată seara. 

Uşa se deschise scärfäind și intră 
lonică, smead, pleostit, destrămat, ca o 
stafie. Se lăsă încetine! pe vatră, lângă 
foc, şi rămase acolo, tăcut, multă vreme. 
Baba, mototolitá înir'un ungher, plangea 
cu sughituri. Apoi lonică își sprijini capul 
în podul palmelor si începu să se jeleascä: 

— Mi-era dor de-acasă... Că acolo-s 
numai străini, şi străinii sunt răi, şi nu le 
pasă de durerea ta, şi te asupresc şi te 
batjocoresc, şi... 

Glasul lui, întrerupt când și când de 
sughitele bocite ale babei, răsună duios 
în liniștea nopţii. Codrea însă nu auzeă 
nimic. Cu mâinile împreunate pe piept, 
zăceă neclintit, ca un mort. lar după ce 
isprăvi feciorul, se întoarse către perete si 
zise aspru, poruncitor: 

— Apoi mäine-dimineafä să te duci 
inapoil.,. 

In zori, cand căscă ochii, văzu pe 
baba Firoana, cu ochii înecaţi în lacrimi, 
sgândărind la foc, în vatră. Codrea se 
uită repede împrejur. 

— S'a dus? — galgal ragusit. 


Lacrima 51 


— S’a dus. 

O fulgerare dureroasä i se inghesul 
prin inimă, un val rece îl zgudul prin tot 
corpul. Vrü să spuie cevă dar nu pută 
scoate nici un glas omenesc. Numai un 
hropáit lung îi izbucni din adâncul su- 
fletului. 

in bezna fiinfei lui tulburate se pe- 
trecu atunci o schimbare mare, nelämu- 
rita. Se sbăteă cu o droaie de gânduri şi 
nu le puted deslusi. Si din främäntärile 
astea mute izvorirä deodatá doi stropi ar- 
gintii, cari se rostogolirá repede peste 
cutele feței la vale. lar stropii îi ardeau 
pielea, îi ardeau sufletul și 'n aceeași 
vreme îl şi mângâiau... 

E cam mult și de-atunci. Acuma lo- 
nică e însurat... însurat bine ca gl ceilalți 
şase. Codrea însă a slăbit rău. Deabea 
mai poate esl câteodată din bordeiu. ŞI-I 
mänäncä și tusa. Dar sufletul lui e tämä- 
duit. Nici o grije, nici o supărare nu-l mai 
necăjeşte. 

În sărbători, când e vremea bună, 
iese în grădiniță, subt un paltin bătrân ca 
şi dânsul, şi povesteşte vecinilor care se 
strâng bucuroşi în jurul lui... le povesteşte 


52 L. Rebreanu 


päfänii näzdrävane de pe vremea cänd 
slujeă pe împăratul. 

— Hm... Măă... Am fost noi odată 
la manevre, mă, da departe, tare departe... 
Am umblat atunci și pe la marginea pă- 
mântului... Da-i frumos pe-acolo, bre... e 
numai nisip... nisip märunfel-märunfel ca 
macu... Hm... Asa, mal... 


Lam 


CULCUSUL 


CULCUSUL 


Väzduhul clocoteá de zäpusealä... 

O betealä de aur aprins se bäläbä- 
nea subt albastrul láptos al cerului. Fuioa- 
rele subţiri de căldură se intortocheau 
dea-valma peste lanurile gálbejite de soare, 
alunecau ușor pe deasupra coperişelor 
fuguiate ale mahalalelor, se svárcoleau 
indärjite printre turlele tinichelate ale ora- 
sului nemárginit. Cäteo gură de vântişor 
sec și aspru răscoleă in rástimpuri pul- 
berea albá ca omátul de pe soseaua ce 
se întindeă netedă ca un brâu de argint 
printre livezile dogoráte de argifá. Prin 
prejurimile ofilite, arborii presáraji rar, 


56 L. Rebreanu 


ca nişte [bulgári de vopsealá verde lân- 
cezitá de o icoană colboasă, mofaiau to- 
ropifi de oboseală, Umbre uriașe pășeau 
agale peste întreg cuprinsul, se lungeau 
se resfirau şi apoi se prăpădeau în zările 
scăldate în abureală. 

— Aaaoh! — căscă Dumitrache Cân- 
tăreanu pocnind din încheeturi. Aaaoh, 
Didico!; 

Státeá subt un nuc pántecos in '„cul- 
cușul“ dela „Trei gâște“, lungit pe spate, 
cu mâinile încopciate subt ceaţă, [cu pri- 
virile pierdute pe pânza vânălă, limpede 
și nesfârșită, care se rotunjeă molatec 
deasupra pământului. Prin frunzișul nucu- 
lui se strecoră o refed minunată de ochiuri 
de umbră si de soare, care se întorceau 
sprintene pe obrajii lui hopurosi gi uscați 
ca coaja sâmburelui de maslină. Din haina 
aşternută pe subt dânsul, ¡prin căptușeala 
zdrenfuilä se zgáiau două buzunare fer- 
fenitite gi înnegrite de smoalá. Jobenul 
spart si mucezit, aruncat jin spinisul din 
preajmă, păreă o grămăjuie de humă arsă. 

— Aaooh! — faci Cântăreanu din 
nou după un răstimp, Didico scumpă, 
mi-e foame! 


Culeusul 57 


— la taci din gurá, pungasule, firea-i 
al dracului sá fii! — se răpşti brusc 
Didina care sedeä alături, rázimatá de 
tulpina nucului, încolăcită ca un dobitoc, 
la umbră. Isi îrecă ochii cu dosul palme- 
lor până ce se roșiră ca două sfecle fierte, 
apoi ridicând capul cu o trufie caraghioasă 
şi aruncând nişte priviri pline de scârbă 
spre bărbatul ce stă și acum neclintit, 
prinse a-l ocar? lihäind: 

— Aoleu, pieri-ti-ar vita si sămânţa, 
că m'ai sculat din somn tocmai când afi- 
pisem gi eu niţel... Uf, borfagule!... 

Cântăreanu se înhoibă la dânsa ză- 
păcit de mirare; bulbii ochilor i se näl- 
biră deodată ca două globuri de sticlă 
lucioasă. 

— Şi dacă mi-e foame, fă? Si dacă 
mi-e foame?... Ei, atunci ce zici, dră- 
coaico, ce zici?... 

Femeia dádú sá räspunzä, dar in 
clipa aceea Cäntäreänu sâsâi ceva, scoase 
un fipat infundat, dobitocesc și-și inclesta 
pumnii gata să izbească. Didina se sculă 
fripla si prinse a se învârt) ca o sfärleazä 
în jurul nucului din a cărui scorbură 
scoase în grabă un cosulet acoperit cu o 


58 L. Rebreanu E 
cârpă pestriță soioasă. Intinse basmaua 
pe iarbă si răsturnă la repezeală confinu- 
tul coșului: mezeluri scofâlcite, rămăşiţe 
cigälite de oase de păsări, câteva legă- 
turi de praz și o felie sănătoasă de pâiue, 
cârcălită de unsori. Şi, aşternând, bles- 
temă printre dinţi și asvârleă, din când 
în când, priviri piezişe către Cântăreanu, 
care însă acum nici nu o mai luă în 
seamă. 

— Haide, hofule de te infundá! — 
bombăni pe urmă femeia așezându-se 
bulgăreşte lângă mâncare şi începând a 
înghiți în pripă par’c’ar fi alungat-o Tatarii. 

— Nu mă mai ocäri, fetifo, fire-ai a 
dracului! Să nu mai mă ocärästi că te 
iau la bătaie — mormäi Cântăreanu c’o 
pâlpâire de zâmbet sălbalec în colţul gurii, 
târându-se în patru busi spre basma. 


— Par'că eu nu ştiu că vrei să mă 
omori, tâlharule, par'că nu ştiu?... Hai, 
loveşte, că mie nu mi-e fricä!... Haide!... 
Haide!... 

— Tine-ji clanfa, fă, că má superi și 
dacă mă superi, o să te fac să-ți înghiți 
toate măselele?... 


Culcusul 59 


Didina se mulcomi o clipä, dar apoi 
deodatá izbucnl ca o smintitä: 

— Pe semne ji-e necaz, golanule, cä 
má vezi mäncänd gi pe mine... Ai? 

— Ai ghicit, scumpol — ránji Cân- 
täreanu cu ráulate. Tu ocärästi, tu bles- 
temi gi când colo tot tu vrei să şi mananci... 
Par'că tu ai îi muncit pentru dânsa. 

— O, mânca-te-ar ocna, hámesitule! 
Da nu alerg eu toată ziua, nu colind eu 
toate mahalalele până ce pot ciupl câte 
ceva de-ale gurii!... Aoleu!... Şi tu stai ca 
un trântor şi te pârlești la soare, manca- 
te-ar ocnele să te mânânce, golanulel... 

— Acu ţi-a ajuns, dragă! Carä-te 
de-aci și lasă să mai mânânc şi eul.. 
Cärel!... Cărel!... 

Îi trânti brusc un pumn în piept și 
o brânci cât colo, apoi se puse să mol- 
fAiascd singur cu lăcomia unui câine flä- 
mand, inghiländ felii uriaşe de pâine cu 
câte-o muscáturifá de carne. Și învremece 
măcină grăbit ca iepurele, ochii îi sticleau 
de plăcere, iar pe la colţurile gurii i se 
prelingeau vine subjirele de bale. 

Didina se ghemul bosumilată deo- 


60 L. Rebreanu 


parte, îşi adânci obrajii în poală şi prinse 
a lăcrimă: 

— Aoleu, mânca-te-ar fript pungasii, 
aoleu putrezi-fi-ar oasele printre zidurile 
puşcăriei! Aoleu, cum mânânci tu din 
sudoarea mea și cum mă laşi pe mine 
să mă topesc de foame! Aoleu, zănaticule, 
aoleu, candriule, că eu, sărman de capul 
meu, îmi ciopârtesc ciolanele ca să te 
îndop pe line ş'acuma tu, afurisitule, mă 
huidueşti!... Aoleu! Aoleu! 

Cântăreanu însă fosăiă liniştit, se 
lingeă cu plăcere pe buze și numai ra- 
reori priveá la Didina cu nişte ochi [oarte 
mirafi, par'c'ar fi tot întrebat când va mai 
conteni cu plânsul? 

Prin frunzigul crämpofit al nucilor se 
scurgeá un mánunchiu de raze galbene 
imbrobodind fata femeii cu o maramá 
vestedá de luminä si fäcänd sá licäreascä 
ca nişte bobife de grâu lacrimile ce-i pi- 
curau încetinel pe obraji... Deodată bărba- 
tul, cu mustäfile sbârlite și pline de fărâ- 
máturi şi de carne, se întoarse către Didina 
şi-i zise cu glas dulce, dar poruncitor: 

— lii, Didico, uitasem... I-adü sticla 
cea cu fuicä!... Aoleu, cum am uilat ca 


Culeugul 61 


pámántul... Bine cä mi-am adus aminte... 
Ad-o repejor, fetifol... 

Ea nu ráspunse. Rämase douä clipe 
nemiscatä, dar apoi totus se sculä si în- 
cepü a cotrobăi in scorbura nucului. In 
momentul acesta insä dinspre sosea se 
desluși un foşnet de pași táráfi. Cântă- 
reanu întinse capul înainte, ca și când ar 
fi vrut să auză sau să vază mai bine, 
trase repede cârpa peste mâncare și rosti 
innäbusit: 

—Sssst! Sst! 

Didina se intoarse ca fulgerul, se 
lăsă tiptil, îşi făcă mâna cozoroc si se 
uită cu băgare de seamă spre șosea. In 
șanțul crescut cu buruieni şi adumbrit de 
mărăcini se tara încetinel o mogâldeaţă 
neagră. Făceă doi-trei pași, se oprea, 
porneá din nou. Din când în când se 
uită îndărăt, par'că i-ar fi fost frică că-l 
urmäresie cineva. 

— Bambaloil — sopti Didina scurt, 
revenindu-si în fire, şi vâri mâna în scor- 
bură de unde scoase numai decât o sticlă 
verde cu ţuică. 

— Na! faci apoi dânsa către Canta- 
reanu cu o mutră de copil morocänos, 


62 L. Rebreanu 


Pe obrajii ei, unşi c'un painjenis de pul- 
bere cenusie, erau incrustate douä brazde 
late de lacrimi. 

Cäntäreanu duse gärliciul la gurä gi 
trase o duscä zdravănă. Apoi astupä bi- 
nişor sticla, o așeză lângă dânsul şi urmă 
să mânânce cu poltä innoitä. Și după un 
dram de vreme, zise către femee mai 
împăcat, dar fără să o privească: 

— Bea și tu... dacă vreil... 

Didina se apropiá fuga ca o .pisică, 
insfäcä sticla şi supse o gură bărbătească. 
Clip] de câteva ori din gene gi din sprán- 
cene, apoi se mototoli lângă Cântăreanu 
şi-i rânji cun văl de mulţumire si de lin- 
gușire răsfăţată pe fala: 

— Mi-e foame, lăticule!... 

Dar el nu o luă în seamă, nici nu-i 
răspunse nimic. Femeea totus începu să 
molfăiască si ea, înghițând bucături mari, 
care, alunecându-i pe gat în jos, îi umflau 
beregata par'că ar fi înghiţit nuci. 

In vremea aceasta sosi și Bambaloi 
la culcus. Era uy T run şi gros, cu 
fața scobitá. de vărsat și arsă de soare, 
îmbrăcat în zdrenfe ráspetecite, desculf, c'o 
pălărie cenușie blegitä’de sub care, printre 


Culcusul 63 


câțiva cârlionți de păr ca păcura, sticleau 
o pereche de ochi scufundafi în fundul 
capului. 

— Triiti, băieţi! — zise el cu un 
glas rágugit şi gros, așezându-se alene 
deoparte. 

Ceilalţi doi tăcură și se siränserä 
mai aproape de mâncare par’c’ar îi vrut 
s’o apere de privirile. pofticioase ale noului 
venit, 

Treci o bucată bună de vreme fără 
ca vre-unul sá scoafä o vorbă. Cântăreanu 
şi Didina se gräbiau cu mâncarea, pe 
când Bainbaloi îşi descheie haina, apoi 
cămașa si prinse a-și scărpină pieptul 
coperit cu păr lung şi negru, printre care 
licăreau picuri grași de sudoare. Intr’un 
târziu Cäntäreanu totus deschise vorba 
şi-l întrebă ca cu gura altuia: 

— Ai facut vre-o invarieala? 

— Am umilat cinci franci $-o bán- 
cufä dela un țăran pe Calea Mosilor. 

— Dormeá? — întrebă atunci Didina 
cu gura plinä. 

— L-am întors — sfârşi scurt Bamba- 
loi, lungindu-se cu burta ’n sus, 

Apoi lăcură iarăși. Nu se mai auzea 


64 L. Rebreanu 


decât clănţănitul dinților și plescäitul bu- 
zelor celor ce mâncau. Din depărtare însă 
se strecoră până aici respirarea lihnită a 
orașului infumurat care sămănă, când cu 
vuetul unei ape adânci, când cu vâjâitul 
unui vânt de furtună, când cu mugetul 
trudit al unui dobitoc uriaș. 

— Joci? — întrebă Cântăreanu iarăși, 
uitându-se la Bambaloi cu niște ochi cer- 
cetători, sfredelitori. 

— Cum? — zice cel întrebat ridicân- 
du-se pe jumătate și mängäind cu privi- 
rile sticla cu ţuică care se záreá “subt 
haina lui Cântăreanu. 

— Joci „babaroasa?“ ; 

— Se poate? — mormäl el domol, 
apoi adáogá repede cu mäinile intinse: 
Dă-mi şi mie o gură de ţuică, Cänlärene! 

— Ti-ai găsit... Nu dau... 

— Să-ţi steá în gât. 

Si invremece Bambaloi, scräsnind 
din dinți de necaz, se târî mai depär- 
tișor și scoase de după brâul cafeniu 
cu care eră încins un pumn de golo- 
gani unsuroşi pe cari prinse a-i numără 
cu zgomot, Cântăreanu potrivi sticla Ja 
gură și dintr'o duşcă o gol toată, apoi 


Culcuşul 65 


se tolăni cu burta la soare, päfäind si 
rágáind ca o gâscă indopatá. Didina în- 
viorată și sprintenă, adună rămâșiţele, le 
cotosmanl în cos si le ascunse bine in 
scorburá; pe urmă se ghemul la poalele 
nucului, la pândă. Si privind dusă spre 
şoseaua argintitá de soare, lălăiă din 
când în când câte un crâmpeiu de cânlec 
bătrânesc,., 


Încetul cu încetul soarele se apro- 
piase de asfintit vărsând, înainte de a se 
pietde, o ploaie de sulițe galbene asupra 
pământului însetat. În depărtări, turlele 
orașului, îmbrăcate în văluri fantastice de 
umbre şi luminişuri, străjuiau ca niște 
ostași uriași pe un câmp de bătălie ho- 
puros si päräginit. De jur împrejur însă, 
nici un zumzet nu mai adiă: par'că toată 
lumea ar fi căzut intro toropeală de 
moarte. 

Și liniştea aceasta abia când și când 
eră întreruptă de leopăitul uşor al pasilor 
celor ce soseau la culcuș. Dinspre oraş 
oameni zdrenfurosi, pärlifi si scofalcifi la 
faţă, se tárau ca șerpii prin șanțurile şo- 
selei către culcusul dela „Trei gáste”. 


66 L. Rebreanu 


Didina îi zăreă de departe si soptea: 
„Ssst! St!“ lar după ce se apropiau, le 
ziceă pe nume: „Neneciu!“ „Bididiu!“... 
La culcuş fiecare își avea „patul“ său 
călcat gi bălătorit în iarba înaltă şi grasă 
de sub nucii din preajmă. Vorbeau puţin, 
scurt şi numai despre învârtelile ce le 
făcuseră peste zi. Scoteă fiecare paralele 
ce le sterpelise de cine ştie unde, le zu- 
ruja cu dragoste în gävanul palmelor, le 
numără cu multă băgare de seamă de mai 
multe ori, sau le rânduiă în movilife de 
câte un leu pe haina care le serveá de 
asternut, apoi când se plictiseá sau când 
ispräveä, le ascundeă frumusel, ca să nu 
le vază nimeni, şi întrebă pe cei dimprejur: 

— Joci? 

Care la rándul lor, räspundeau intr un 
glas: 

— Se poate? 

Insfárgit Bambaloi se puse în mişcare. 
Scoase dintr’o spărtură tainică a vestei 
sale o pereche de zaruri de os, le cercetä 
cáteva clipe, apoi prinse a le scuturá in 
pumni privind pe sub gene spre ortacii 
care picoteau la umbră. Se tari lângă 


Culcugul 67 


Cäntäreanu si, incolácindu-se turceste, sá- 
sál scurt: 

— Haideţi! 

Cantáreanu asternü o bucatá de mu- 
gama roasă între două rădăcini pe jumă- 
tate ieșite din pământ, iar oamenii se 
aşezară toți împrejur. Dar, înainte de-a 
scoate paralele, fiecare îşi trecă mâna 
peste musama ca să se convingă pasă- 
mi-te, că nu s-a făcut nici un siretlic. 

Începură jocul... Grămăjoarele de go- 
logani asudafi, rânduite în turnulețe regu- 
late sau împrăștiate alandala, luceau ca 
niște ochi galbeni, vrăjmaşi in văpaia 
fuioraselor piezise de lumină ce se furisau 
prinire frunzele nucilor. 

— leşi Neneciu! — sopti răguşit 
Cântăreanu. 

Neneciu, un băietan de vreo douăzeci 
şi trei de ani, smead și uscat ca tini- 
cheaua, îmbrăcat ceva mai binisor ca 
ceialalfi, cu mâinile noduroase și late 
ca lopetile, apucă un pumn de gologani 
îi jucă in palmă, apoi ii tránti pe mu- 
sama şi, impárfindu-i in două, lihái cu 
glas stins: 

— Jumătate şi jumătate!.. Răspunde? 


68 L Rebreanu 


— Räspunde! 

Cäntäreanu stränse crunt din sprän- 
cene, luă zarurile, le sculură îndelung în 
pumnul întredeschis și, uşor, le aruncă pe 
musama. Şi cu gâtul infepenit înainte, cu 
niște priviri sălbatice, sticlitoare, urmări 
rostogolirea bucäfilor de os pânăce aces- 
tea se oprirä într'un colf. 

— Trei şi doi! — sopti Cântăreanu 
muscandu-si buzele; apoi uitându-se la 
mâna lui Neneciu, care insfacase zarurile, 
zise cu un zâmbet amărât: Fără cacialmale, 
piciule! 

In clipa aceea însă Neneciu asvár- 
lise zarurile şi acuma toţi isi plecarä ca- 
petele așteptând cu ochii zgaiti. Peste 
fata lui Neneciu trecú repede o rază de 
bucurie, dar se stăpâni numai decât, în- 
tinse mâna cu o răceală silită și numără 
paralele bâiguind: 

— Şase şi 5asel — şi apoi adäogänd: 
Opt bani!... 

Cântăreanu căzuse cu capul pe piept 
de necaz, dar se desmetecl si el repede 
și numără tremurând optzeci de bani. 
Apoi împinse tot restul pe mușama si 
strigă înnăbușit, invremece pe frunte îi 


Culcugul 69 


răsăriră câțiva picurasi de sudoare cu- 
loarea legiei. 

Ce vine!... Răspunde? 

— Răspunde! 

Toti privirá cu ochii holbafi, cu ră- 
suflarea reţinută, ia Neneciu care aruncase 
zarurile şi nu făcuse nimica. La spatele 
lui Cântăreanu, Didina tremură ca o vargă 
verde de alun. Zarurile însă trecură de 
mai multe ori dela Neneciu la Cântăreanu 
fără nici un rezultat, așa că jucătorii în- 
cepuseră a-și pierde răbdarea. Dar atunci 
Cântăreanu aruncând din nou zarurile, 
fäcü unu și doi, şi Neneciu, mătură 
paralele. 

— Ptiu, lovite-ar relele, boule! — 
ţipă Cântăreanu sărind ca un nebun şi 
scuipând pe Neneciu tocmai între ochi. 

Neneciu surâse nepăsător, se șterse 
cu mâneca cămăşii şi jucă mai departe 
cu ceilalți tovarăși, în vremece Cântăreanu, 
svärcolindu-se ca un pește de mânie, se 
întoarse către Didina şi o luă pe ea la 
injurături: 

— Fugi d'aci drăcoaico, că pentru 
tine am ghinionul ăsta. 


70 L. Rebreanu 


— Aoleu, fire-ai al dracului, io-s de 
vină dacă tu nu știi sá joci! 

— Fugi, pungăşoaico, sá nu te iau 
de păr! Fugi!... 

Didina se sculă şi se depărtă doi 
pași, clămpănind cu greață: 

— Mânca-te-ar ocnele!... 

Jocul însă nu conteni deloc. Movili- 
fele de gologani se micşorau sau se mă- 
reau din clipă în clipă. Numai grămada 
lui Neneciu cresteă treptat-treptat. Pe fe- 
tele tuturor se oglindeă o spaimă nedes- 
luşită, iar pe frunte subt buza de jos le 
licăreau cununife de sudori reci. Numai 
pe obrajii lui Neneciu tremură adierea 
unui zâmbet de bucurie și de răutate, dar, 
și la dânsul, colțurile gurii se lipiserá de 
dinţi dându-i înfăţişarea unei fiare flá- 
mánde, Dela o vreme însă el începi să 
mai strecoare și în buzunare câte ceva. 
Se făceă că-și numără câștigul şi slo- 
bozea în vestă leu după leu, incetinel, pe 
nesimţite. 

Cântăreanu pierdü tot ce avuse. Scor- 
moni prin toate buzunarele, prin toate 
rezervoriile ascunse ale hainelor sale, dar 
zadarnic, căci pierdea, pierdeă mereu. 


Culcusul 71 
Incercase toate mijloacele, se infuriä, în- 
jură, scuipă, sired ’n sus oridecäteori 
pierdeä, isi smulgeá párul, se inchina, 
dar apoi iar se vara in cercul jucătorilor. 
În sfârșit, dupäce se curăță ca degetul, 
se întoarse către Didina: 

— Hei, fetito, dă-mi și mie ceva pă- 
rálufe! Uite, mam ars, dar am aşa O pre- 
simtire că cu un franc am să câștig tot 
ce-am pierdut!.. Hai, dă-mil... 

Didina, în loc de răspuns, îl scuipă 
în față ca pe-o javră si nici nu se sin- 
chisi de dânsul. 

— Dă-mi, Didino... nu mă lăsă de 
rusinel — o cihäl Cântăreanu necontenit. 
Haide! Dă-mi)... 

— la lasá-má în pace golane!.. Nu-ţi 
dau nici un ban că m'aj înjurat! — urlă 
Didina schimonosindu-se la dânsul ca o 
pisică care se apără de o harmalac de 
câini. 

Cântăreanu slătă câteva clipe ca o 
stană de peatră. Păreă că se gândeşte. 
Dar apoi deodată prinse a schimbă fefe- 
fețe ca un lunatec, Vinele de pe lámple 
i se Ingrogará ca nişte lipitori hránite de 
sânge, fruntea i se increfi, nările i se um- 


72 L. Rebreanu 


flari, iar pumnii i se încleştară, așa că 
unghiile i se înfipseră adânc în carne. 
Incepü a rásufláa repede, sloráind ca un 
bolnav de plămâni. Se năpusti ca o fiară 
asupra femeii, o inhäfä de gât si o tă- 
váll jos. 

— Dă-mi, că te omor! 

Şi prinse a o lovi cu pumnii peste 
cap, peste ochi, peste foale... Ea fipa ca 
din gură de şarpe: 

— Nu dau, hofule, nu dau... Nu dau... 
Aoleu! nu dau!... N'am... 

Dar Cântăreanu îi urlă în urechi ne- 
contenind cu ghionlurile: 

— Ba ai, pungasoaico, ştiu bine ca ait... 

Femeea se sbáteá sub loviturile lui ca 
o broască strivitä în călcâiu; în câteva 
rânduri se opintise si ea să-i implänte 
degetele în ochi, dar Cântăreanu băgă de 
seamă, își trase capul indárát şi începu 
s’o lovească cu picioarele in sale. Și Didina 
tot mai gemeă cu glasul scăzut: 

— Nu dau, hofule, nu dau!... Omoa- 
rá-má dar nu-ţi dau nici un ban. 

Cântăreanu parcă-şi pierduse minţile. 
Se urcă cu genunchii pe pieptul desco- 
perit al femeii, își inclegtá mâna în părul 


Culcuşul 23 


ei destrămat și prinse a o bate cu capul 
de pământ. Cápátina Didinei bubuiá ca o 
oală înfundată când atingeă brujii de huma, 
iar ochii îi ieșiră din orbite ca două cepe 
mari roșii. Cântăreanu gâfâiă şi mugeä: 

— Te omor, hoafo, dacă nu-mi dai!... 
Iti beau sângele dacă nu-mi dail... 

— Omoarä-mäl... Omoară-mă, că nu 
mi-e frică!. 

Atunci Cântăreanu, şi mai înlărâtat, 
vrând s’o facă să tacă, îi tránti un pumn 
în nas. Doauä șiroaie de sânge ferbinte, 
mohorât bulbuciră brusc din gura şi nă- 
rile femeii, îi roșiră bărbia și gâtul, pre- 
lingându-se in picuri rari printre firice- 
lele crämpofite de iarbă... Pe Didina o 
trecură nădușelile, simți un nod acru în 
gât, dar totug nu conten) a blodogorl, deși 
cu clăbuci de sânge în gură: 

— Omoară-mă, omoará-má, dar tot 
nu-ți daul... 

O ploaie de ghioniuri îi astupä gura. 
Părul i se välvo) si se amestecă cu pă- 
mánt gi fire de iarbă, iar sângele îi vopsi 
toată faja cu o mască purpurie de catifea. 
În sfârșit, gemetele ei släbirä, buzele-i 
invinetite și muscate prinseră a tremură 


74 L. Rebreanu 


convulsiv, iar mâinile ei zgäriate vrájeau 
dupá aer ca niste aripi zdrobite... 
Cäntäreanu, pufnind gi rácnind ca un 
taur aprins, o bátú până ce osten). Atunci 
apoi îi puse un picior în coaste si o îm- 
bráncl ca pe-o cârpă netrebnică. Femeea, 
un morman de carne vie, se rostogoli o 
bucată de loc şi rămase nemișcată ca un 
buştean. Numai sânii stropifi cu sânge, cari 
creșteau si scädeau în rästimpuri rari, ară- 
tau că viaja nu s'a stins de tot dintr’insa. 
După un dram bun de vreme însă, totus 
îşi reveni în fire; începi iar a geme ca 
un animal beteag, apoi se porni pe plâns 
si plânse, plänse cu sughifuri. Pe urmă 
deodală, pe neașteptate, desnodá dintr'un 
ciorap o punguli{a umflata de gologani, o 
cântări o clipă din ochi, și o aruncă lui 
Cântăreanu care stăteă deoparte cu capul 
între genunchi, stergandu-si sudorile de 
pe obraji. Cântăreanu se uită întâiu la fe- 
meie, apoi la pungă, şi fără să scoată un 
cuvânt răsturnă gologanii în palmă. O raza 
de bucurie copilărească luci în ochii lui 
crunti la vedenia banilor. Se închină de trei 
ori ș'apoi se amestecă iaras între jucá- 
torii cari, toată vremea cât el bätuse pe 


Culcugul 75 


Didina, învârtiseră babaroasa, nepăsători 
gi liniștiți, ca gi când nu s’ar întâmplă 
nimic. 

Didina își pipăl ciolanele stâlcite, își 
şterse sângele depe faţă şi depe gât, se 
cotosmänl deoparte pe crăcana unui nuc 
slingher suspinând şi plângând cu o voce 
care semana cun cântec de jale: 

— Aoleu si d'aoleu că m'a omorítl 
Arde-te-ar pârjolul, hofule şi gäinarule, 
că-mi storci si măduva din oase și tot 
mă omori în bătăi! Uri-te-ar lumea, uri- 
te-ar şi soarele, uri-te-ar şi noaptea... 
Ai omorît pe Ghiţă Olteanu de pe şo- 
seaua ' Pantelimon, ai făcut spargere cu 
omor în Călăraşilor, ai jăluit pe ovreiul 
din Bäneasa!... Aoleu, proasta de mine, 
că nu te-anı dat pe mâna poliției c'aș fi 
scăpat de tine și de bătăile tale, aoleu și 
d'aoleu!... 

Din când în când tăceă, se uită pe-a 
furisele la Cântăreanu, parcă ar fi vrut 
să vază ce face. Apoi iar tnceped mai 
dihai şi mai jalnic, încât bocetele ej um- 
plură întreg culcușul... Bărbaţii însă n'o 
luară în seamă. Fi îşi urmară jocul tácuti, 
cu inimile strânse, cu broboane de sudori 


76 L. Rebreanu 


pe față, si priviau cu ochii holbafi la Za- 
turile ce se invalmaseau cu iufeala fulge- 
rului pe mușamaua soioasá. 

Un zâmbet siret, sägalnic pluteă acuma 
pe buzele lui Cântăreanu. Incepuse să 
câştige şi-i ven] poftă să glumeascä. Aruncă 
în răstimpuri câte-o vorbă de șagă către 
cei dimprejur, dar glumele îi inghefau pe 
buze, căci aceştia îi răspundeau prin niște 
priviri dușmănoase și amenințătoare. S'aga 
nu-i rămâneă decal să tragă cu urechea 
la oftärite Didinei; încruntă din spräncene 
când îi pomeneă despre isprävile care 
aveau nevoie de întuneric, dar totug nu 
se uită la dânsa. Încurând însă, Bambaloi 
băgă de seamă că Cântăreanu strecoară 
parale in ghiată. Îi înjură, dar Cântăreanu 
râse giret și mai indosl pe loc doi lei. 
Și ochii îi sticleau într'o văpae de bucurie 
sălbatecă. 

— Ti s'a întors norocu batandu-ti 
ibovnica! — bombánl Bambaloi care se 
curáfase ca o lămâie stoarsă şi acuma 
priviă lihnit la joc. 

Cantáreanu zámbl prosteşte, scuturä 
îndelungat zarurile în paima, le aruncă 
smechereste, iar ele să opriră pereche- 


Culcugul 77 


pereche... Si in vremea aceasta Didina, 
schingiuitä de bătaie, plângea amarnic si 
tremurá ca o frunzä bátutá de vánt. 

Dar apoi norocul deodată se schimbă 
iar ca prin farmec. Cântăreanu prinse a 
pierde şi în câteva clipe rămase uscat ca 
scândura. El însă nu se ostoi. Îşi amanetá 
ghetele pentru cincizeci de bani, apoi 
pălăria pentru zece bani. Si toate se du- 
seră pe apa Sâmbetei, căci acuma Neneciu 
făceă mereu cinci și cinci, șase si șase. 

Cântăreanu, ars până în suflet de 
necaz, blestemă ca o babă rea de gură 
si se bătea cu pumnii în cap: 

— Ut, trázmi-le-ar îi Dumnezeu toate 
femeile!... Uf, cu ce femee m’a bătut pe 
mine Dumuezeu!... Uf, uf, că i-a părut 
rău după parale și m'a făcut să-mi pierd 
şi ghetele şi pălăria... 

Apoi, vârându-se printre jucători, li 
se jelul cu glas plâns: 

— Vedeţi cum pate omul, când are 
o ibovnică afurisită ?... Cât muncesc eu si 
mă trudesc pentru dânsa, fire-ar a dra- 
cului și ea tot îmi cobeşte a rău și mă 
amenință cu vânzări și cu näzdrävänii.., 


78 L. Rebreanu 


Aoleu, acus te omor! Aoleu, cum te fin 
eu ca pe-0 cucoană și tu cum îţi baţi joc 
de mine!... 

Dar Neneciu strâmbă din nas scärbit, 
îl întrerupse brusc și-i urlă în urechi: 

— Ce mai tot cârtești, bálosule! O- 
moarä-o, dacă vrei, si nu bate mereu din 
clanfä!... 

Cântăreanu se uită lung si tntrebátor 
la Neneciu, apoi rând pe rând la ceilalţi. 
Însă pe fețele tuturor citi par'că aceleaşi 
cuvinte: 

— Omoar'o și nu mai bate din clanfä! 

Îşi întoarse ochii albastrii tulburati 
spre Didina care plângeă și acuma şi-şi 
stergea lacrimile cu poala rochiei de stambă. 
Mai privi odată la jucălori şcrâşnind din 
dinţi ca un câine hain, apoi se apropie 
de Didina: 

— Mam ars, fetifo, m'am ars până 
la piele! Pentru blestemele tale... Vezi, 
Didico, de ce mă tot afurisegti 2... 

Didina izbucni deodată întrun hohot 
amarnic de plâns. Apucă mâna hopuroasă 
si crăpală a lui Cântăreanu gi o duse la 
frunie, gemänd de nenumărate ori: 


Culcugul 79 


— M’ai omorît, tăticule! M’aj omorit 
Uitä-te la carnea mea... M’ai omorit!... 


La apus soarele se ascunse printre 
coperisele inrosite ale Bucureştilor. Oraşul 
întreg páreá scăldat intr’o mare de flacäri 
trandafirii. Nucii dela Trei Gáste aruncau 
o pată neagră uriaşă pe pajişlea care în- 
cepeă a aburi în räcoarea înserării... În- 
cetul cu încetul noaptea se cobori pe 
pământ cu paşi de lup învăluindu-l cu o 
mantie vânătă închisă cusută cu mii de 
mii de stele. În zare, orașul începeă a-și 
aprinde faclele sale galbene răspândind 
în văzduh o ceaţă molatecä și alburie, 
amestecată cu un vălmăşag de zgomote 
láncezite... 

In culcus, oamenii ispráviserá jocul. 
Se târise-îieşiecare la locul său si acuma 
toji stăteau intinsi privind gânditori la cerul 
impestrifat cu stele, oftänd din când in 
când ca niște bolnavi cuprinși de dureri, 
Singur Neneciu eră nelinislit. Strangea in 
pumni paralele câştigate, le numără, le 
vara în buzunare și iar le scoleă să le 
numere. 

— Aoleu, să nu mi le fure careva la 


RO_ L Rebreanu 


noapte! — isi ziceá neîncetat privind în- 
grijorat la tovarășii săi, cari gemeau cu 
jind și cari îi aruncau în răstimpuri câte-o 
privire pismätäreafä. 

În sfârşit, scoase o bäsmälutä, înfă- 
şură inir'insa banii și o vâri în sân; apoi 
se închină repede de mai multeori, se 
lung) și dânsul cu burta ’n sus și pritise 
a pufäl cun surâs de biruință şi de bu- 
curie pe buze... 

Intr’o parte mai adăpostilă, Cântăreanu 
si Didina sopteau incetinel, sgárcifi unul 
lângă altul ca doi tineri îndrăgostiți de 
curând. Femeea gafaia şi acuma; carnea 
ei chinuită tremură ca o grămadă de piftie. 
Pe obraji, lacrimile încă nu i se secaseră 
si buzele-i erau umede și înegrite ca pos- 
tavul... Cântăreanu o mângâiă și-i soptea 
cu milă: 

— De ce mă tot superi, Didino, de 
ce mă superi?.. O sá le omor odată, 
taică, și mi-ar păreă rău... 

Apoi, după câteva clipe si oftänd din 
adâncul sufletului, adăogă: 

— Dar pentru ce mi te tot impo- 
trivesti? 


Culengul 81 


Didina se alipi de dánsul ca un co- 
pilas de (914 la sânul mamei și-i lihăi cu 
o voce tremuralä: 

“ — Omoară-mă, táticule!... As vreá să 
mor de mána ta!... 

Si 'n vremece Cäntäreanu clătină din 
cap nedumerit, ea intrebä repede, cu o 
privire exaltatá in ochii plini de lacrimi: 

— lubesli-mä, táticule?... Aşa-i că ma 
jubesti?... 

Cänläreanu strânse din umeri si zise 
cu glas muiat: 

— O să te omor odată, Didino! Mi-e 
frică co să te omor ş'o să mă bag în 
ocnă pentru tine!... 

—  Strânge-mă ’n braţe, tăticule!... 
Strânge-mă și mă omoară! — lihă) femeia 
svârcolindu-se lângă dânsul, 

Susururi slabe se furişau prin frun- 
zişul nucilor. Firicelele de iarbă se inmlá- 
diau și se legănau prin somn. O pasăre 
piruiă în apropiere o melodie dulce, lină, 
trăgănată. Peste culcus, peste împrejurimi 
se asternú o boare subțire, rávenitoare ca 
un înveliș ţesut din aţă de paianjen... Sus, 
pe cer, stelele nenumărate licăreau ca o 
pusderie nesfârşită de Iuminite de ceară 


82 L Rebreanu 


albă, si licárirea lor páreá dulce şi amară 
ca o sărutare de fată mare. Și ’n depár- 
tare orașul nesfârşit gemeă înăbușit, ca un 
uriaș care trage de moarte, si se mistuia 
în lumina lui gălbuie și veștejită. 


a 


OFILIRE 


OFILIRE 


Soarele zambeá... Smocuri de raze 
aurii se intreceau prin vázduhul inveselit 
mângâind pământul crápat de dogoreala 
zilelor trecute, oglindindu-se zglobii în fata 
râului ce încinge satul ca un brâu de argint. 

Un iaz tare si nou eră gävozdit în 
calea apei neobosite. Valurile ofeloase se 
năpusteau mugind asupra zăgazurilor căp- 
tuşite cu bolovani, le hurducau, le păl- 
muiau, apoi neputând să le biruie, se arun- 
cau lurbate pe scândurile lucioase la vale, 
și se prăbușeau în vârtejurile adânci ale 
hâlboanei. Zdrobite, răcnind de mânie se 
zvârcoleau în brațele vojului, pe urmă 


86 L. Rebreanu 


scăpau trudite şi alunecau gälgäind pe 
prundisul arámiu... 

Dinjos de iaz, la marginea ráului, 
Saveta prundarului se inchiná de douá ori 
spre oglinda increfitá a apei, ș'apoi cu 
cofele pline, cu ochii în pământ, încordată 
ușor subt povară, se îndreptă spre pârla- 
zul din fundul grădinii. Lângă gardul de 
nuiele, poposi o leacä, Brafele îi căzură 
moarte dealungul trupului, capul îi cäzü 
pe piept, iar subt dunga neagră a genelor 
îi răsăriră câțiva picuri mărunți care se 
scurseră domol pe obrajii plini şi îmbujo- 
taji. Si aşa rămase un răstimp pierdută. 
Apoi privirea i se îndreptă spre turnu- 
şoarele de spumă ce tropáiau în hâlboana 
iazului. În creerii ei prinseră a hăui o su- 
medenie de gânduri ciudate, niște gânduri 
de cari îi eră groază, care o chinuiau, 
dar care totus o ademeneau neincetat de 
o vreme încoace... Intr’un târziu se des- 
meteci şi, cu o sfortare cruntă, își curmá 
plânsul. Dar când ajunse la căscioara fu- 
guiată și intră în pridvor, lacrimile o pri- 
didiră iarăș, pe-a furisul. 

Mă-sa, o femee vânjoasă, c’o gură 
ca melita, suflecatä până ’n genunchi, vă- 


Ofilire 87 


zänd-o pleostitä şi bocită, se cătrăni foc, 
si se rapstl la ea: 

— Ce-i cu tine, 14?... Ce te tot bo- 
cești par'că te-ar fi părăsit mirele? 

Saveta tresări înspăimântată și deabia 
puti bâlbâi câteva vorbe sdruncinate. La- 
crimile însă începură a-i curge si mai 
năvalnic. 

Mama se uită mirată la fată, Dintru- 
"ntâiu vrù s'o ocărească, să-i scoafä nä- 
lucirile din cap. Dar când îi văzu ochii 
stinşi, obrajii arsi, când o vázú atât de 
posomorátá, o cuprinse mila, par’c’ar fi 
infeles durerea mutá ce se aliná in lacri- 
mile acelea. Si glasul i se inmuiä, privirea 
i se îndulci: 

— Spune-mi, draga mamii, spune-mi 
mie ce te doare?... 

— Fata se opri în prag, stati o clipă 
pe gânduri, apoi răspunse cu glas năbușit: 

— Nimica, maică... Nimica... Zău ni- 
mica... 

Mama privi lung ín urma ei, clátiná 
din cap, şi bombăni îngrijorată: 

— Are ceva... de bună seamă are 
ceva fata asta... 


88 L. Rebreanu 


In porumbistea din dosul casei Saveta 
se opri. Întrebarea mamei îi răscolise deo- 
dată toată durerea. Simjeá limpede cum i 
se îngreunează mintea, cum îi läncezeste 
sufletul. Genunchii începură a-i tremură. 

Se lăsă jos si-si lipi fruntea de pä- 
mánt. Lacrimile i se secaserá. Numai oftäri 
adânci se mai desprindeau din pieptul ei 
rotunjor, oltárile plânsului uscat care su- 
grumă suflelele. Părul ei bálan se sbáteá 
ca peştele lângă corpul întins între musu- 
roaiele firelor de päpusoi. 

O adiere blândă, lină se furişă printre 
foile jumătate verzi, jumătate galbene ale 
porumbului. Spicele fâşâiau tainic şi-şi 
plecau capetele ferindu-se de căldura soa- 
relui care prinsese a le intepa. Și, din 
freamátul frunzelor-sulife, par'că se des- 
lușește o povestire urâtă. 

Pe Saveta o cutremură un fior de fier- 
binfealä din crestet până 'n lălpi. Buzele 
ei stinse, Invinefile murmurară trägänat: 

— Nu se poate... nu se poate... 

De trei săptămâni îi furnică în urechi 
un gând, de când îi spuse Florica pădu- 
rarului că feciorul popii se însoară, feciorul 
cel mai mare, cel de se face doltor, cel 


Ofilire B9 


care... Când a auzit asia a simţit că i se 
înfige o săgeată otrăvită în inimă. 

— Dacă e adevărat, mă arunc în 
hâlboana iazului — își zisese dânsa atunci, 
şi de-atunci o muncește mereu gândul 
acesta. 

Privirea i se tulbură, sângele îi clo- 
coteste în vine când se gândește la ceeace 
îndură ea de-atunci. Isi incleastä degetele 
în păr, se svärcoleste desnădăjduită pe 
bulgärii sfarmiciosi de pământ şi, se bles- 
temă întruna şi-şi zice: 

— Te-a bătut Dumnezeu, nerușinato, 
fiindcă ai päcätuit... 

Dar apoi, repede, fără nici o trecere, 
o năpădesc alte amintiri, lumea i se pare 
că se înseninează, şi-i pare rău că-și afu- 
risește iubirea. O rază dulce de nădejde 
îi pătrunde prin creeri, îi rândueşte gân- 
dGrile învâltorite. Si vuietele nápraznice 
inceteazá infränte de adierea trecutului care 
ise desfágurá ca o poveste frumoasă, fer- 
mecátoare... 

..Erä spre toamnă atunci... eră pe 
vremea secerişului, întocmai ca și astăzi, 
Ea însă nu împlinise șaptesprezece ani. 
Deabia în vara aceea începuse a merge 


90 L. Rebreanu 


la horă. Şi-i ziceau oamenii „frumoasa lui 
lon-Prundarul“,.. Aşa-i ziceau. 

Şi s'a întâlnit pe câmp, venind dela 
holdă, s'a întâlnit cu feciorul popii. Și fe- 
ciorul popii eră boer... boer mândru... Ea 
i-a dat binefe cum se cuvine, iar el i-a 
mulțumit șa întrebat-o, dacă nu i-e frică 
seara pe hotar. Dar încă nu eră seară și 
ea a râs şi i-a răspuns că nu i-e fricä 
şi că încă nu e întuneric. El însă a zis că 
ba se ’ntunecä și că are s’o însoțească 
până ’n sat ca să nu-i fie frică... Si ei îi 
eră tare ruşine si de rușine ce-i era la 
început deabia putu să bolborosească ceva. 

Pe urmă totus s'a imbärbätat, căci 
boerul eră tare vorbäret si şliă povesti 
multe lucruri vesele de cari trebuiă să 
râdă cu hohot, si allele duioase de cari 
îi veniă să plângă. S’apoi aveă boerul un 
plas moale, moale ca mătasa care te mân- 
gaia şi-ţi încălzeă inima. Si aveă nişte ochi 
mari, negri, cu sclipiri ademenitoare, şi pe 
obrazul stâng, întrun drept cu mustácioara 
deabiă mijită, un semn cât un puiu de 
linte. Şi-i stă tare bine aga... 

Și a toi povestit boerul... a povestit 
si nu i-a Stat gura nici o leacă. I-a spus 


Ofilire 9 


ca isprävit cu învățătura şi acuma se face 
doftor... Şi ea îl ascultă bucuroasă şi ar 
fi dorit să fie cât mai lung drumul până 
în sat... 

Apoi, întrun loc, boerul s'a oprit... 
s'a oprit tocmai subt părul cel páduref 
din livada lui Siminoc. Pe jos eră prund 
de pere sălbatece mărunte şi galbene ca 
lurta de ceară... Și s'a oprit si Saveta cu 
toate că ceva îi spunea sá nu se oprească... 
S’atunci boerul a tăcut şi a luat-o de mână. 
Si mâna lui eră suptă și rece ca o stelufä 
de zăpadă. 

Saveta tremură... tremură ca varga de 
mesteacăn şi inima îi svâcnea nebunește. 
Si feciorul popii a început a-i șopti vorbe 
dulci. Ea nu infelegeá rostul vorbelor fui, 
dar glasu! îi mângâiă sufletul cu o sáru- 
tare de mamá... Si feciorul popii a cu- 
prins'o de mijloc... Ea a dat să-l respingă 
şi i-a zis cu voce rägusitä: „Boerule, fii 
bun şi mă lasă 'n pace“... Dar el a strâns-o 
și mai pătimaș în braţe şi a sărutat-o pe 
buze. Şi 'n minutul acela a simțit Saveta 
că deodată tot sângele i se aprinde, că o 
pătrunde o fierbinfealä mare, că îi cad în 
jos braţele... Si feciorul popii a putut face 


92 L. Rebreanu 


cu dánsa orice, cáci dánsa nu i s’a mai 
împotrivit... 

Eră noapte cum se cade când a ajuns 
acasă și mă-sa a certat-o... a certat-o ca 
pe-o slujnică. Atunci ei nu i-a păsat de 
dojană și nu s'a înspăimântat de cuvintele 
de ocară. Acuma însă îi răsună în urechi 
ca o vijelie: 

— led seama, fă, ieă seama! Să nu-mi 
aud vorbe slabe pe urma ta! Să nu te 
împângăreşti, să nu-mi faci rușine, că de 
mi-i face, cu mâinile mele te-oi sluti şi, 
slutá, te-oi gonl din ograda mea să te 
duci încolro te-or duce ochii, să cersesti 
pomana oamenilor fără milă şi să nu-ţi 
mai aud nici de nume!... 


Si a doua zi Saveta iar s'a întâlnit 
cu feciorul popii. Şi dacă nu-l vedea două 
zile, Saveta nu mai aveă hodină. Și odată, 
când feciorul popii plecase de-acasă pen- 
tru o săptămână, Saveta s'a îmbolnăvit şi 
s'a topit ca o floare neudată... 


Ca niște fulgeräri senine i se perindă 
acuma toate prin minte. Si fata parcă i 
se mai imbujoreaza; par'că-i vine iar poită 
de viaţă. 


Ofilire 93 


Dar gândurile triste o cotropese iar 
numai decät si sufletul ei amárát se sbu- 
ciumă, se präpädeste in prăpastiile ce i le 
arată ziua de mâine. Isi aduce aminte cum 
o înconjoară acuma când o întâlnește pe 
uliţă, cum se întoarce pe altă parte si se 
face a n'o auzi când îi dă binefe, cum e 
mai străin ca cel mai rău străin. Şi inima 
stă să-i pleznească de durere. Și nu mai 
îndrăzneşte nici sá nădăjduiască măcar 
că zvonurile despre însurătoarea lui să fie 
numai clevetiri. 

Ar vreá totug să mai dea odată față 
cu dânsul, să-şi citească din ochii lui 
osända. Si a fost de vreo câteva ori... a 
fost până la poarta ogrăzii popii, dar n'a 
fosi în stare să puie mâna pe clanță. O 
pridideă plânsul cuprinsă de sfiala şi, bui- 
mácitá de rușine, deabia puteá să se tâ- 
sascä până acasă... 

Apoi iar caută să se mângâie... Da, 
așa trebuiă să se sfârșească dragostea ei 
păcătoasă. Aşa i-a fost scris, pesemne. 
Ea nu-i de seama lui. Ea e proastă si 
săracă, Ea i-a fost numai o jucărie, o pe- 
trecere de vreme. El e boer. El trebuie 
să-şi ied nevastă o cucoaná... Dar deodată 


9 L. Rebreanu 


se opreste si se Intinde par’cä s’ar impo- 
triv unei puteri vrășmașe. 

— Nu-i adevärat!... Nu-i adevărat!... 

Și-i vine să strige în gura mare, s'o 
audă toată lumea, că asta nu se poate, 
că asta-i o rușine grozavă... Vorbele i se 
îngrămădesc în gât şi nu le poale rosti 
cu toate că simte cum o sugrumă... 


Soarele se gräbeste cu paşi de uriaș 
spre asfintitul roșu ca sângele. Rätäceste 
o clipă printre piscurile rumenite ale mun- 
filor, apoi se scufundă încetinel, împroşcând 
o ploaie de lumină ruginie pe coamele 
dealurilor din faţă. 

În casa lui lon Prundarul, la lumina 
înăbușită a unui opait, oamenii s'au aşezat 
la masă. Toropiti de munca zilei, mânâncă 
lacom și täcufi. Numai zăcănitul lingurilor 
de lemn şi fopäitul buzelor se aude din 
când în când. 

Pe la sfârşitul mesei însă inimile se 
desmorfesc. Deodată prundarul își înalță 
glasul: 

— Duminecă se cunună feciorul popii... 

Un moşneag alb ca oaia, cu obrajii 
pämäntii, icneşte ceva și clatină din cap. 


Ofilire- 95 


O femee ciupilä de vărsat, îşi propteste 
lingura de ghizdul blidului și se uilä în- 
trebătoare împrejur. 

— Să-i dea Dumnezeu noroc si feri- 
cire, că-i om bun şi milostiv — zice iar 
prundarul, siergandu-si mustáfile. 

Saveta se scoalä tremuränd de pe 
laijá. Faţa ei e galbenă ca frunza vestedä 
de frägar. lese din casă cu pași rätäcitori 
și i se pare că se năruie casa în urma ei... 

Din dosul unui deal răsare luna și 
se înalță sgribulită, ca un sloiu de ghiafä, 
în väzduhul inslelat. Un paianjenis de lu- 
miná albá, rece se asterne peste desisu- 
rile codrilor adormiti. 

Pe cărarea din porumbişte Saveta 
aleargă ca o smintită spre iaz. Täräna 
scärfäie dureros subt leopăitul picioarelor 
ei desculfe. În burueni, licuricii sclipesc 
ca nişte punclulife verzi, ca nişte ochi 
vräsmasi, infuriafi. 

Şi râul mugeste infricosátor in bezna 
nopții. Un vânt rece, umed invältoreste 
luciul ofelos. Sbârciturile argintite se lea- 
gana, se încurcă și se sparg. O mogaldeata 
ciudată se svârcoleşte în apă câteva clipe 
făcând-o să bolboceascä. Valurile nemi- 


96 L. Rebreanu — 
loase o înhaţă repede si o aruncă pe iaz 
la vale, în mijlocul vârtejului spumos și alb 
ca laptele strecorat. Vârtejurile o leagănă, 
o apasă la fund, apoi iar o scot, o svârle 
la mal şi o acoperă cu nisip mărunt ca 
pânza zăbranicului. 

Luna zâmbeşte ca un om nepăsător 
şi se ascunde la spatele unui nour negru 
ca jalea... 


Lam 


RÄFUIALA 


Primenit de sărbătoare, gata demult 
de ducă, Toma Lotru sedeá mototol pe 
laifä, cu coatele rázimate de marginea 
mesei, cu obrajii scufundafi în gävanele 
palmelor, privind ţintă la un ochiu de fe- 
reastră pe care gerul de astá-noapte, zu- 
grăvise sumedenie de chipuri de ghiafä, 
ciudate şi întortochiate, ca visurile urâte 
ale unui om necăjit. Își băteă capul să le 
slovenească... | lacă, colo ’n mijloc, o mi- 
nune mândră şi mlădioasă, un trup frumos 
de femee, proptit şi 'n dreapta și ’n slânga 
pe două malahale şterse şi prelinse. Si jur 
împrejur se încolăcesc deavalma iezme 


100 L. Rebreanu 


pocite subfiri, dintre cari se desprind gi 
se impletesc, in rotogoale rázlefe, cununi 
de ghiatá argintie... Toma păreă că începe 
să înțeleagă rostul acestor chipuri. Își in- 
cruntă sprâncenele ca să le pătrundă mai 
bine, dar atunci un strop lat de apă se 
desghiocă de sub pervaz, se prăvăli în 
cârligături mărunte peste miezui geamului 
si, deodată, toată icoana se manji si toate 
florile se schimonosirá... 

Toma clipi vajnic de două ori, des- 
velind doi ochi mari de cárbune stins. O 
fulgerare de pará lucitoare îi învioră o clipă 
privirea, o licárire de mánie pätimasä care, 
însă, se inecá îndată in nedumerirea ce-i 
ținea încătușat sufletul. O oboseală i se 
strecură prin mădulare. Simţeă că îi {as- 
neşte ceva prin inimă, ceva nedeslusit încă, 
asemuitor și cu durerea $i cu furia] 

Si ’n rástimpuri își cântăreă femeea 
prin painjenigul pleoapelor intredeschise. 
O vedea așa, ca prin ceaţă, proptindu-se 
cu o mână de colțul mesei, imbräcatä în 
haine frumoase sărbătorești, şi i se năzăreă 
că vede o păpuşă de marmoră în fereas- 
tră, o floricică atinsă de rouă... 

Îi eră tare dragă Rafila, mai dragă ca 


Răfuiala 101 


ochii din cap. A luat-o săracă, numai cu 
cămașa de pe ea, dar a trebuit s’o ieă, 
că de mar fi luat-o şi-ar fi făcut seama. 
N’a văzut el atunci nimic şi ma vrut sá 
audă nimic. Îi eră dragă Rafila şi nu-i 
păsă de altceva. 

Rafila a lăcrimat mult, foarte mutt, 
când au făcut tocmeala. Era fata orfană, 
crescută și îmbrăcată din mila oamenilor, 
obișnuită de mică cu plânsul. Plânsul îi 
fusese în viață toată mângăerea si în bine 
ca şi 'n rău. A mai slujit pe unde a apu- 
cat şi aşa, încetul cu încetul, s'a pomenit 
fată mare, frumușică și sprintenă. Flăcăii 
toți o iubeau şi ea eră blândă şi bună cu 
toţi, dar tot satul știă că numai cu Tănase 
Ursu se înțelege ea şi se potrivește, cum 
se potrivesc două turturele. 

A plâns mult Rafila, când a facut toc- 
meală cu Toma Loiru, şi dela tocmeală 
până la cununie nici nu i s’au sväntat 
lacrimile. Măcar că Toma era îlăcău voinic 
şi bogat, iar Tánase sărac ca degetul... 

Toma a făcut, de dragul Rafilii, nuntă 
mare, cum rar se pomeneşte. Dar Rafila 
nu încetă de loc cu plânsul... Şi când stă- 
tură înaintea altarului, când îi puse popa 


102 L Rebreanu — 
să zică sfântul jurământ, cu trei degete 
pe sfânta cruce, Rafila a început să se 
bocească, de-i tremură și cununija de flori 
din cosite. Şi toate femeile au plâns de 
mila ei, încât se cutremură biserica de 
jale... Mai mult a semănat cununia aceea 
a prohod, decäl a nuntă... Și toată lumea 
se mirá şi se minună, numai Toma nu se 
sinchiseă de nimic, căci lui îi eră tare 
dragă Rafila... 

Si a trecut de-atunci un an de zile... 
O seamă de oameni spuneau că trăiesc 
bine, ca o pereche de porumbei, iar alţii 
svoneau că nu se prea învoesc la toate, 
cum ar fi să se învoiască un bărbat tânăr 
cu o femee tânără... 

Rafila se topeă pe zi ce mergeă, cum 
se topeşte omul de omăt în bătaia razelor 
de soare. Îi pieriseră bujorii din obraji, 
eră albă ca peretele. Dar acum, de când 
s'a măritat, na mai văzut-o suflet de om 
plângând. Numai Toma o vedeă adese cu 
ochii inrositi. Însă, -când da el s'o întrebe, 
ea începea a zâmbi, si astfel Toma nu 
mai îndrăznea s’o năcăjească. Măcar că 
şi lui i se păreă că zimbetul acela prea 
seamănă a plâns... 


Răluiala 103 


Îi eră tare dragă Rafila, și în sfârșit 
a băgat de seamă si el că se vestejeste 
şi se ofileste ca o floare gingașă copleșită 
de burueni. Si, dela o vreme, a început 
să se gândească si să se nelinisteasca din 
pricina aceasta. 

Apoi, într'o clipă nenorocită, i-a venit 
în minte un nume, un nume ca oricare 
altul, dar ale cărui slove îi infepará auzul 
ca niște ace aprinse. „Tănase Ursu!“ 

Şi deodată par'că i s’ar fi făcut lu- 
mină în creer. Păreă că începe să inte- 
leagă multe lucruri pe cari nu le infelesese 
până acum. 

În clipa aceea, însă, a simți! în inimă 
svâcniri viforoase, a simțit că toată mintea 
i se tulbură ca un lac în care se scurge 
un părăiaş nămolos. 

i veni să se izbească cu capul de 
pereți, când își aduse aminte de bocetele 
cele nesfârşite, când îşi aduse aminte cum 
ma pus el seamă atunci pe bocetele acelea. 
Pentruce nu și-a cátat el de cap, dacă a 
ştiut ce slid toată lumea ?... Bagseamä i-a 
luat Dumnezeu mințile. 

Dar îi eră dragă Rălila $’acum, poate 
mai dragă decum i-a fost, si simțea că 


104 L. Rebreanu 


mai de grabä ar face moarte de om decät 
sä se despartä de ea. 

Umblă ca un zmintit şi nu indrázneá 
sá se apuce de nimic. Erá voinic ca un 
brad, şi se temeá de toate umbrele, și totus 
alergă nebun după umbre. 

Se sculà în cap de noapte si plecă. 
Spuneă că se duce departe... Și ’n capul 
satului se întorceă peste câmp, săreă gar- 
duri, treceă prin grădini ca un hof, pânăce 
ajungeá tar în ograda lui. S’aici se doseá 
să nu-l vadă nimeni, ca un copil care a 
făcut ceva rău, și stă tupilat toată ziua şi 
pândeă, așteptând să vadă ceva, să vie 
cineva. Îl apucă seara nemâncat şi nebäut, 
dar el nu se clinteă din loc.... Târziu, 
dupăce se incredinfa că n'a văzut nimic 
bănuitor, se strecoră iar pe unde a venit, 
cu acelaș gol în suflet, cu aceeas dorință 
de a află ceva. li părea bine că ma găsit 
nimic, dar îi păreă și rău. Ar fi vrut par'că 
să deă peste ceva, să puie mâna pe ceva 
ca să știe lămurit... 

Și aşa hoinăreă neîntrerupt, când pe 
urmele lui, când pe urmele ei, totdeauna 
degeaba. Din toate alergăturile aceste n'a 
pulut scoate nimic... Se chinuiă și se fră- 


Răluiale 105 


manta, nemai ştiind de ce sá se apuce, 
simțind numai curat, că o mână vrășmașă 
îl împinge tot înainte, si că, îmboldirea 
aceasta nu-i lasă odihnă. 

Din om vesel ce fusese până atunci, 
se fácú închis ca vremea de ploaie. Nu 
se mai arătă printre oameni, iar dacă-l 
cercetă cineva, nu mai stia ce să vor- 
bească, căci îi era frică sá nu se dea de 
gol. | se păreă că toate cuvintele ii sfágie 
inima; din toate vorbele intelegea siretli- 
curi cari se potriveau de minune cu starea 
lui, cari poate erau rostite anume ca să-l 
batjocoreascä pe el. De multeori îi taia 
prin cap să se depărteze, să-și ducă pe 
Rafila undeva, unde să nu i-o zărească 
ochiu omenesc, sá nu i-o pofteascä nimeni, 
să nu i-o pângărească nici un gând străin... 

S’acum, iată, totuş vrea să meargă cu 
Rafila la o nuntă. Acum vreă să-i deă 
drumul, să i-o vază toată lumea. O duce 
el singur să se întâlnească cu Tănase. 

— Da, își ziceă el, căci Tănase are 
să fie si el la nunta aceea, mai ales dacă 
știe că şi Rafila va fi acolo... Da, Tänase-i 
holteiu, el se duce la toate nunțile... 

Nici nu-şi mai poate da seamă cum 


106 y L. Rebreanu 


s'a putut întâmplă una ca asta, măcar că 
numai ¡eri s'a petrecut... Își aduce aminte 
că au venit doi călăreţi, au venit și l-au 
poftit la nuntă. EI s'a codit cât s'a codit, 
dar cälärefii nu i-au dat răgaz, si 'n sfârşit 
a trebuit sá le făgăduiască c'or merge 
negresit şi el şi Rafila... 

— Așa da, fireşte c'așa, i-a zis atunci 
unul. Aşa se şi cade, că, vezi, mirele 
nostru ţi-a fost cel mai bun prieten in 
holtesie. 

— Şi mi se pare că sunteți şi ceva 
neamuri... aşa mai departe, a adăogat 
celalalt. 

— Apoi să veniți nesmintii, să nu 
cumva să faceţi să nu veniți, că s'ar su- 
pără tare rău mirele. 

Toma s'a uitat atunci cu coada ochiu- 
lui la Rafila şi a văzut că ea zimbește. 
i eră pe limbă se întrebe de Tănase. 
Dar totus n’a îndrăznit, i-a fost rușine, si 
a zis cu glas domol: 

— Ne-om duce de bună-seamă, pu- 
teļi fi hodiniti! 

La părut rău, atunci îndată, că a fă- 
gäduit şi, dupăce au eşit călăreții din casă, 


Räfuiala 107 


sta gata sá fugá dupä ei gi sá le spuie 
cá nu s’ar duce, mai bine orice... 

Toatä noaptea s’a svärcolit in pat, 
par'c'ar fi fost culcat pe járatec. Toate 
bătăile de cap, toate chinurile ce le în- 
dură de o vreme încoace, îl năvăliră deo- 
dată și-l gâtuiră de parcă să-i scoată 
sufletul. În urmă, sleit de oboseală adormi 
hotărît să nu se ducă la nici o nuntă... 

Dar a doua zi, când era de mers, 
şi-a schimbat gândul. 

— Să ne gätim, Rafilo, zise alene 
către nevastă-sa, că-i vremea să plecăm. 

Rafila par'că știă ce gânduri îl toro- 
pesc şi se uită la el plină de mirare: 

— Ne ducem? 

— Vezi-bine com merge, dacă le-am 
făgăduit! răspunse Toma buimäcit, întor- 
cându-se în altă parte. 

— Fie cum vrei tu, Tomo! bâlbăi 
Rafila. 

În sufletul lui Toma se aprinsese o 
poftă nebună să dea față cu duşmanul, 
să se învrăjbească cu toată lumea... 

Şi s'a îmbrăcat în hainele cele mai 
irumoase, în haine noui, cusute toate de 
mâna Rafilii. Şi ’n vremea aceasta nu şi-a 


108 L. Rebreanu 


luat deloc ochii dela nevastä-sa. O pironeä 
cu privirea par’c’ar fi vrut să-i pătrundă 
până 'n adâncul sufletului, să-i citească 
gândurile cele mai ascunse. Dar Rafila se 
îmbrăcă si ea repede, tăcută, și 'n faja 
ei nu se deslugeá nici bucurie, nici în- 
tristare... 

S’acum de când stau așa, gata de 
ducă? Toma parcă aşteptă să zică ea 
ceva, să-l roage poate, iar ea táced, si 
așteptă, smerită și liniştită ca un boboc 
de vâzdoagă în oala de lut, si ’n loc de 
bucurie, parcă o umbră de plâns îi îm- 
brobodeá obrajii de zăpadă... 

"În sfârşit, Toma totus gemú: 

— Mergem, Rafilo? 

— Cum crezi tu că-i mai bine, răs- 
punse nevasta cu o voce stinsă. 

— Dar dacă eşti îmbrăcată? 

— lar mă pot desbrăcă... 

El o privi ţintă 'm ochi şi băgă de 
seamă că buzele ei, subțiri și umede ca 
două vrástute de sânge, tremurau. 

S'a sculat ca trăznetul, şi-a încheiat 
sumanul la gât și a pornit în pripă. 

— Haidem! 

În mijlocul ulifei, însă, tsi aduse a- 


Räfuiala 109 


minte că şi-a uitat acasă ciomagul. Se 
întoarse fuga, bodogánind printre dinți: 

— Semn rău! — 

Rafila îl așteptă în uliţă... O răpăială 
de omăt se cerneă prin văzduh, învâltorită 
când şi când de suflări 'tăioase de vânt. 
Fărimături de zăpadă, mărunte și înghe- 
jate, o izbeau în obraji şi-i alunecau în 
jos pe piept. Îşi duse mâna la ochi ster- 
gând câțiva picuri ce-i se încurcară printre 
gene... Un fior rece o cutremură.., Se 
simfeá atât de stingheră în lume lângă 
acest bărbat dela care nu şi-a auzit nici 
un cuvânt dulce, a cărui dragoste și des- 
mierdări o infricosau. Şi, aducându-și a- 
minte în treacăt de celalalt, de mängäerile 
lui, de bucuriile si de fericirea lor de 
odinioară, viata ce trebuiă s'o ducă acum 
îi páreá mai neagră ca moartea... 

Toma venia gafaind din casă, în mână 
cu un băț de cireș, încrestat cu flori. Vā- 
zându-l, Ratila, simți că i se sfredeleste 
un fior de groază în inimă... 


În toiul veseliei toată casa clocoteá ca 
un cos de albine cánd se apropie vijelia... 

O ploscä infloritä treceă repede din 
mână in mână, acus stoarsă, acus iar plină. 
Nuntagii cu feţele învăpăiate, cu glasurile 
rägusite şi aspre, horiau un cântec, înă- 
bușind aproape de tot îngânatul ceterelor 
celor patru lăutari cocotafi pe varful unui 
lădoiu, după use. Bucätäreasa, suflecatä 
până in genunchi, cu obrajii roşii şi arşi 
ca pojarul, c'o lingură uriaşă de lemn în 
mână, bălăceă în rästimpuri pe lângă me- 
sele încărcate de mâncări şi băuturi alese, 
chiuind şi tropáind în hohotul oaspeţilor. 


Räfuiala 111 


La vatră, o figäncusä toropitä şi uscată 
băteă și ea când și când din picioare 
scotocind prin oalele înşirate pe muchea 
cuptorului. 

Acum se ridică Toma, din capul mesei, 
si, întorcându-se către nașul cel mare, îi 
închină cu o voce astâmpărată: 

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate și 
vieafä, sá mai poţi sărbători multe zile de 
praznic! Şi să fie Dumnezeu pe finii d-tale 
să trăiască si să 'nbátraneascá şi sá se 
aibă dragi... mai dragi 'decum se au alţii! 

— Mulţumim, Tomo! Să träiesti si tu 
si să-ţi trăiască și nevasta! Să vă dea 
Dumnezeu noroc și bucurie! — răspunse 
nașul cu glas înălțat, apoi după o scurlă 
tăcere, adăogă mai potolit: „Ţi-a dat 
Dumnezeu o femee ca un înger, numai să 
fiţi sănătoși... * 

Toma ii aruncă o privire nedumerită, 
parcă i-ar fi fost teamă că-l ieă peste 
picior. 

— Numai să vă fie Cel de sus pacea 
și liniştea casei! — urmă nașul tot mai 
domol, şi vorbele lui erau călduruase și 
blânde, ca un vânt moale de primăvară, 

— Aşa, asa — fäcù Toma aducând 


112 L. Rebreanu 


repede gârliciul ploştii la gură și trăgând 
o duscä sdravănă. Asal... Femeea-i bună 
numai dracu-i.rău!... 

Si începu a râde gros, ştergându-și 
buzele si mustäfile cu mâneca cămășii. 

Se arătă voios, ca un copil neostoit, 
dar de câteori se deschideă ușa, se cu- 
tremură şi se infiorá, par'că l-ar li mușcat 
un şarpe. Simfia si ştiă hotărât, că are sá 
mai vină, că trebue să mai vină cineva... 

Cât fusese drumul de lung, din Mă- 
gură şi până aici, s'a tot frământat. il 
vedeă parcă pe Tanase venind inte’un 
ropot pe urma lor, și se uită deseori în- 
dărăt dacă nu-i ajunge din urmă? Nevă- 
zând nimic, se mângâiă, zicandu-si că 
Tănase o fi mers mai nainte... 

În creerii lui se plămădeau fel gi fel 
de gânduri, se invälmäseau fel si fel de 
planuri. Un glas lihäit îi şopteă parcă 
neincelat cuvinle urâte, il intáráta, făcân- 
du-I să-și grăbească paşii... 

Când au ajuns la casa cu nunla, s'a 
mirat grozav, căci Tănase nu eră acolo. 
S'a uitat cu deamănuntul împrejur, dar 
nu l-a zărit. ..In clipa dintâiu a sienfit par- 
că un fel de durere, dar apoi a tresărit 


Răluiala 113 


ca desteptat dintr’un somn adânc si o 
adiere caldă i-a netezit inima ca și când 
i Sar fi luat o piatră de moară de pe 
suflet. A räsuflat odată din greu şi a intrat 
uitându-se în grabă, pe-a furisul, la Rafila. 
Femeia eră ca marmora... 

Totus, dupăce s'a mai desmetecit 
puțin din bucuria dintâiu și a început iar 
a se gândi, simfiá că Tănase tot o să 
vie, şi-l așteptă cu tot dinadinsul, cum 
așteaptă oamenii cei bătrâni şi neputin- 
ciogi moartea. 

Şi pela sfârşitul mesei, când eră ve- 
selia mai aprinsă, iacă, se deschise ușa 
şi în prag se ivi Tănase. Erá un fläcäu 
înalt şi drept ca lumânarea, cu o mustață 
neagră-cărbune, răsucită ca sfredelul, cu 
ochi mari si dulci, ca de copil nevinovat. 

Dădu binefe si se așeză tocmai față 
mn față cu Toma. 

— „Să dea Dumnezeu bine, Tomo”! 


Toma dârdăi apucat de friguri, 1 se 
pärü că deodată toată casa începe a se 
invärti nebunește, sălbatic, numai ei doi, 
el şi cu Tănase, rămân neclintifi, privin- 
du-se cu priviri ucigaşe, 


114 L Rebreanu 


— Pozna l-a adus aici... pozna, de 
bunáseamá — murmurá Toma. 

Şi d'aici încolo tot cheful i se duse 
ca și când i l-ar fi luat cineva cu mâna, 
Faţa i se încruniă repede, apoi i se în- 
gălbeni ca unui mort. În zăpăceala ce-l 
cotropeă, se ridică fara veste cu gândul 
să iasă afară, dar, rusinat de slăbiciunea 
aceasta, se motoll iarăş pe laifä. 

i veni în minte femeia. Îşi aplecă 
capul şi, aşa, se uită la dânsa. Două pete 
de sânge se revărsară pe obrajii Rafilei, 
și ’n ochii ei, afintifi asupra lui Tănase, 
luceă o văpaie neobișnuită. 

În mintea lui Toma acum începură a 
a se învâltori și a se sbate toate planurile 
făurite până aici, ca un suvoiu de flacári 
invrájbite. Încet-încet simfia cum se în- 
cheagä toate întrun mänunchiu de foc, 
care-l îndeamnă și-i dä putere... Cu bu- 
zele invinefite bombăni ca prin vis: 

— Pozna l-a adus aici... pozna, de 
bunăseamă.... 

Tănase râdeă, văzându-l atât de în- 
curcat, iar räsul acesta îl dureă pe Toma, 
părcă i-ar fi străpuns carnea cu cuie 
ruginite. 


Räfuiala 115 


— Noroc bun, Tomo! — strigá Tá- 
nase în gura mare. Ați mai venit şi voi? 

Toma nu răspunse nimic. Auzíá lim- 
pede glasul, dar cuvintele îi sunau neîn- 
telese ca dangătele clopotelor trase ’n 
dungă... Deodată însă îl pătrunse o voce 
moale ca mătasa, o voce subțire şi biândă 
ca o mângăiere de dragoste. 

— Am venit, Tănase, şi noi, la 
nuntă... Da şi tu ai venit? 

Erà glasul Rafilei, 

— Păi ce să facem? la-așa ca cel 
holtei... Ne băgăm nasu ’n toate oalele... 
zise Tănase, $’apoi se întoarse iar spre 
Toma și începi a râde cu un râs prefă- 
cut, care-l sficsiuiá ca şi când l-ar fi 
lovit cu bice. 

— Ha, Tomo? — zise iar Tănase. 

Toma căscă larg gura par’c’ar fi 
voit să scoată o puzderie de sudälmi, 
dar limba-i eră amortitá şi lipită de cerul 
gurii și nu putu rosti nici o vorbă... Fácú 
un semn desperat cu capul... 

Apoi îl sträbätü un fior rece. Simfia 
că se face de râs la oameni purtându-se 
astfel... Își luă dar inima în dinți si hotărî 
să nu mai ieă în seamă nimic aslä-searä. 


116 L. Rebreanu 


A simţit el dinainte că Tănase va veni, 
a ştiut el că trebuie să vie... acum i s'a 
împlinit aşteptarea. Ce să se mai facă 
de râs? 

Se începu jocul... 

Intaiu o pereche, apoi alte trei si iar 
altele, încât bubuiău podelele sub tropo- 
tele lor. Fosnetul poalelor înăsprite si 
chiuiturile se amestecau cu sunetele de 
vioară, cu fumul albastriu de tutun, cu 
mirosul de mâncări și de oameni... 

Toma ședeă întrun ungher, dus pe 
gânduri. Faţa lui eră buhăită, ochii esili 
din orbite, păreă că trage de moarte. Şe- 
deá aşa, cu privirile ţintă în gol, iar 
înaintea lui puhoiul de oameni se frămân- 
tau cotindu-se cu nepăsare. 

Rafila stă în picioare lângă el, un 
trandafir alb în umbra unui pom sălbatec, 
uitându-se la cei ce jucau cu ochii scân- 
teietori, ruşinată, că dintre nevestele de 
vrásta ei numai ea nu joacă... 

De departe, dintr'un alt colț al casei, 
Tănase se uită la ea. De câteva ori por- 
nise spre dânsa, dar după câţiva pași 
jar se oprise. Mai târziu însă începi sá 
se apropie încet, strecorându-se prin mul- 


Räfuiala 117 


fime pänä ce ajunse in preajma ei. Apoi 
iar stätü pe loc si se dădu câţiva pași... 
În sfârşit nu se mai putü stăpâni. Îşi în- 
cheiă pieptarul şi se duse drept la Rafila. 

— Rafilo, vii la joc? — întrebă cu 
voce slabă, tremurătoare. 

Femeia se uită Ja Toma. Dar el nu 
zise nici car parcă mar fi auzit nimic. 
Numai ochii îi licăriau ca două mărgele 
de sticlă, Pe Rafila o înspăimântară licä- 
ririle aceste si nu îndrăsni să răspundă. 

Aşa stătură un răstimp tustrei, ne- 
miscafi, ca nişte oameni de ceară. 

Pe urmă Tănase întrebă iar, acum 
mai răspicat: 

— Rafilo, auzi?... Vii la joc? 

Rafila atinse pe bărbatu-său ușor pe 
umăr. Toma tresări ca ars, se uită bui- 
măcit când la unul când la celalait, apoi 
zise cu glas răguşit şters: 

— Du-te... du-te, ce má mai întrebi? 

Se uită cu băgare de seamă după ei 
si vázú cum o prinde Tănase de mijloc 
şi cum o trage spre el. Väzü cum își 
odihneşte femeia lui brațele pe braţele 
lui Tănase, cum îşi Incoläceste mânile 
pe grumajii lui, cum se lipesle de el. Ve- 


118 L. Rebreanu 


deá bine că fefele lor strălucesc de o 
bucurie pätimasä. Si iatä, acum povestesc... 
Tanase fi spune ceva, dar ea nu-l aude. 
Tănase isi plecă obrajii ei parcar vreá 
s'o sărute si ea zambeste dulce și două 
ruji purpurii i se aprind în obraji... 

Lui Toma i se pare că toată lumea 
e scăldată în sânge, că toate se tulbură 
şi se schimbă îutr-o uriașă ballă mohorâtă. 
O mână groasă, noduroasă se apăsă pe 
umărul lui si un glas rägusit și tremurat 
îl izb) în urechi: 

— Nu te uită la ei, Tomo!... Lasă-i 
în pace să se veselească și nu te mai 
uită la ei! 

Toma se întoarse speriat, ca un hof 
prins cu ocaua. Un om sălbatic la căută- 
tură stă înaintea lui şi zâmbiă batjocoritor. 
Era Gavrilă Boroiu. Se lăsă alene pe laifä 
lângă Toma, şi începu să-l cuminfeascä. 

— Femeia e bună spânzurată, auzi 
tu Tomo?... Așa-i cum îţi spun eu, degeaba 
crezi tu c'aşa ş'aşa... Din femeie se trag 
toate fărădelegile și toate păcatele lumii“... 

Se opri o leacă așteptând par'că vre- 
un îndemn din partea lui Toma. Acesta 
însă nu zise nimic, 


Ráfuiala 119 
— Mäi Tomo! Tu esti prost! Zäu 
că esti prosi, că tu nu știi de ce sá te 
apuci... Dreptu-i? 
ÎI inhäfä pe Toma de umăr şi-l scu- 
turá privindu-1 drept in ochi: 


— Dreptu-i? 

Toma se clätinä, intoarse fafa si nu 
ráspunse. 

— Ma! — începu iar Boroiu. Ce te 


uifi tu atáta la ei? Ce te tot uifi? Ce folos 
să te uifi?... Ascullá ce-ţi spun eu, — 
adäogä apoi, dupá o scurtá tácere, cu glas 
mai lin, — ascultă ce-ţi spun eu, că io-s 
om päfit şi umbiat în lume... Eu am prins-o 
odată pe-a mea, pe cea dintâiu, am prins-o 
tot aşa, ş'acolo pe loc am sugrumat-o... 
Ce te främänfi tu atâta ?... Am şezut un 
an în temniţă si iată-mă!... 

Toma îl măsură înspăimântat, apoi se 
depărtă încet de lângă el. 

— Má, auzi? — îi soptl Gavrilă a- 
propiindu-se iar. lea seama ce-ţi spun eu!... 
Spânzurată-i bună femeia, da spânzurată 
cu picioarele ’n sus... 

Toma dádú din cap tägäduitor. El știă 
bine ce vreá el sá facá, dar nu indräsneä 
încă s’o facă. Degeaba îl ofelea Boroiu, 


120 L Rebreanu 


el ştiă ce ztia. Și cu cât il poväfuiä mai 
dinadins Gavrilă, cu atât vedeá mai lim- 
pede ce vreá să facă, cu atât se întărea 
mai mult în hotărârile lui. 

— Femeea-i iad, măi Tomo, femeea-i 
drac împelițat, — îi spuneă Boroiu, iar 
Toma răspunse întrun târziu: 

— Bărbatu-i de vină, Gavrilă? 

Si acum deodată par'cá se simfeä mai 
bine. D’aici încolo se uită liniglit la cei 
doi si nu se mai amări dacă-i vedeá sop- 
tindu-și. Îşi ziceă mereu, c'un zimbet sear- 
băd pe buze: 

— Bărbatu-i de vină!.., 

Si mai târziu când conteni jocul pen- 
tru o clipă, el insus a început vorba cu 
Tanase. S'au întrebat de sănătate si au 
povestit ca doi prieteni buni, au povestit 
întocmai cum povesteau odinioară când 
erau amândoi holtei, când încă nu eră 
între ei nimic. 

— Voi când vá duceţi acasă? — în- 
trebá printre altele Tănase. 

— Om porni şi noi colo spre amiazi, 
dacă s'o mai potoli gerul, — răspunse 
Toma adăogând repede: Da tu? 


Räfuiala 121 


— Păi ştiu eu? M'aș şi duce y'as şi 
rămâneă... Nu știu cum ar fi mai bine... 

— Hai să mergem împreună! — zise 
Toma repede. ` 

Tănăse stätü o clipă pe gânduri. Își 
acoperi ochii cu dosui palmei uitându-se 
printre degete la Rafila. Nevasta stă deo- 
parte cu faţa îmbujorată, ademenitoare ca 
o zână din povești. 

— Bine! — strigă în sfârşit Tănase 
vesel. 

Ş'apoi jocul începu iarăș, mai zgo- 
motos şi mai pătimaş, ca un vârtej de 
dragoste. 


Intrramiazi frigul se desmorfl. Cetele 
de nouri plumburii se räslefirä, desvälind 
pealocuri, in väzduh, pete luminoase al- 
bastre. Printr’o cräpäturä desträmatä, soa- 
rele de iarnă isi vâri obrajii apringi, aster- 
nând o spoială rece, strălucitoare, deasupra 
pământului îmbrăcat în haină albă... 

Rafila si cei doi bărbaţi, cotosmaniti 
bine în haine călduroase, pășeau înainte 
pe drumul ghetos ce şerpuiă printre strám- 
torile Poienii. Zăpada scârțâiă sub tălpile 
lor ca cobilul unei paseri a morții. 

Mai aveau o postată bună până 'n 
Măgură. 


Ráluiala 123 


Toma mergeá inainte, sprijinindu-se 
in báful de cireș, cu paşi mari, grei, cu 
capu 'n pämänt, par’cä toatá grija lui ar 
fi fost sá nu alunece. Mai in urmá veneau 
ceilaifi doi, tandálind gi povestind cu glas 
domol. Din când in când își grábeau 
mersul ca s'ajungá pe Toma dar apoi iar 
rămâneau în urmă. 


Si după o vreme, cerul fncepü iar să 
se posomorească... 


Nouri cenușii se tolăneau prin váz- 
duhul înăbușit, gata-gata să se rostogo- 
lească pe pământ, măturând în treacăt 
crestele dealurilor din preajma drumului. 
Fulgii se legânau în aer, căzând fără sgo- 
mot si latindu-se peste straturile de ză- 
padă slärmäcioasä. 

Vuete de vânt alergau, în răstimpuri, 
prin pădurile moarte, scuturând sălbatic 
crengile copacilor desbrácafi... 


Toma înaintă din ce în ce mai repede, 
lăsând pe cei doi departe în urmă, încât 
acum nu mai auzeă nimic din vorbele 
lor... Sângele îi ferbeă în vine. Îi eră cald 
asa că trebui să-şi descopcie sumanul la 
gât... Şi, când și când, pumnii i se încleş- 


124 L. Rebreanu 


tau strasnic par'c'ar fi stráns pe cineva 
de beregatä. 

Un şir lung de plopi bătrâni sträjuiau 
drumul. Capetele lor se închinau vâjâind 
când încoace când încolo... Deodată, o 
creangă neagră, uscată, ca o mână uriaşă 
de om, se rupse fipänd ascuţit si căzu 
tocmai înaintea lui Toma... 

Toma stati locului si se uită repede 
înapoi. 

Tánase veneá încetinel cu Rafila, mână 
în mână, ca doi logodnici. Omătul le păl- 
muiă obrajii, dar ei totug par'că zimbeau. 

Inima lui Toma începi a svâcni să 
pleznească. O auzeă limpede cum se iz- 
beste de coaste, ca peştele ’n undifa. 
Simfea cum ti clocoteşte sângele ca intr’o 
căldare. Şi un glas îl îndemnă mereu din 
lăuntru. 

— Acum!... Acum!... își zise Toma 
încet. 

A sărit repede la Tănase și l-a prins 
de gât. 

— Amă sá ne räfuim, Tanase! 

Rafila se aruncă orbește între ei, dar 
o mână de fier o svântură aşa deacolo, 
încât cázú mototol la poalele unui plop 


Räluiala 125 


gäunos. D'aici trebui ea să vadă cum în- 
vinefeste Tănase în mâinile lui Toma, cum 
îi cade căciula din cap, cum i se îngroaşă 
vinele pe la tâmple, și pe frunte. Ea în- 
chise ochii plină de groază. 

Un geamät dureros, slab, prelungit 
bâjbâi prin aer, apoi nişte gafaituri grele, 
si 'n urmă, și aceste se imprästiarä pe 
aripile vântului şuerător... 


. 


NEVASTA 


NEVASTA 


lon Bolovanu trăgeă să moară... 

Siăteă chircit în pat, cu un picior 
întins struná peste cearceaful bofit, cu 
cellalt carligat din genunche parcă i Var 
fi zgarcit cârceii. Mâinile le fined räschi- 
rate ca un rästignit, degetele inclestate in 
aslernutul de paie, din care se zgâiau, 
späimäntate și rupte, câteva fire galbene 
ca părul în barba unui span. Pieptul des- 
cheiat i se ridică în răstimpuri rare, anevoe, 
horcăind prelung parcă cu fiecare înălțare 
i Sar fi smuls o coardă din suflet. Ochii 
mari, holbafi se miscau cu priviri sticloase, 


130 L. Rebreanu 


pline de groază ca şi când ar îi văzul 
ceva nespus de ameninfälor. 

Nevastă-sa stă la căpătâiu, cu o lu- 
mânare de ceară aprinsă in mână, cu fata 
rece, nemiscatä, si se uită la dânsul în- 
trebăloare în vremece razele roscate ale 
luminii îi imbujorau putin obrajii și făceau 
să-i licărească ochii. 

— Acu lon moare, iar eu rămân vă- 
duvă — se gândea dânsa urmărind tresä- 
ririle de durere ale bolnavului. Acú eu o 
să mă întorc acasă şi o să plâng si pe 
urmă poate o să mă mărit a doua oară... 

Bărbatul încercă să-și ridice capul de 
de pema umezită de nădușeală. Muschii 
obrajilor: lui cenuşii se incordará, vinele 
dela gät se îngroşară ca niște șopârle. 
Boala însă îl birul numai decât şi capul 
cäzü si mai istovit pe spate. 

— Cum se cäzneste săracul — isi 
zise nevasta netezändu-si buzele cu limba. 
Mi-e milä de dänsul... 

Simjeá însă că minte când zice că i-e 
milă. Plecă ochii ruşinată și începi! a se 
gând! de ce nu i-e milă? Dar nu izbuti 
să se lămurească. 

— Dacă mi-ar fi milá aș plânge... 


Nevasia 131 


Uite, toate femeile pláng numai eu stau 
ca un stan de peatrá. Mácar cá mie mi-a 
fost bärbat... 

Se uitá cu o pizmá copiláreascá la 
cele câteva femei bătrâne, care tropăiau 
în jurul patului frângându-și mâinile, oftând 
des și cu poftă, şi picurând câte-o lacrimă. 
Apoi priv! iar la Ion si iar își zise: 

— Mi-e milă de dânsul... 

Femeile aruncau din când în când 
priviri speriate spre bărbatul bolnav şi 
sopteau stins şi repede: 

— Moare!... Uite-acú moare!... 

Omul păreă că aude şoaptele acestea 
si le soarbe fără să vrea. Își rotocoleá în 
orbite bulbii albi ca marmora, și privirile 
lui par'că întrebau ceva, par'că cereau 
ajutor si milă adevărată. 

Apoi, deodată, se simţi în odae un 
sgomot* ciudat, friguros, ca si când două 
aripi mari, nevăzute ar fi fälfäil de mai 
multe ori. În clipa aceea bolnavul îşi în- 
dreptă și piciorul cel îndoit, se înlinse din 
răsputeri, suspină lung și ușurat, întoarse 
ochii cu albul în sus și pe urmă rămase 
neclintit. După un dram de vreme însă, 
corpul totuş se mai smuci o leacă, mâinile 


132 L. Rebreanu — 3 
se adäncirä mai grele in agternut, iar 
muschii fefei se schimonosirä par’cä sub 
apäsarea unei dureri foarte mari. 

— Aoleu c'a murit!... E mort!,.. 

O femee uscată, cu nasul scurt și turtit 
şi cu o năframă vânătă în cap, se näpusü 
năucă asupra mortului şi prinse a-l scu- 
tură sărutându-l cu lăcomie şi fipand des- 
nädäjduitä: 

— A murit!... a murit!... Vai de mine, 
dragul mamii, cá te-ai dus gi pe mine m’ai 
lăsat! De ce te-ai dus singur, puiul mamii, 
şi de ce nu m'ai luat şi pe mine? Ce mă 
fac eu fără de tine, ce mă fac, ce mă fac? 

Nevasta se apropiă şi dânsa de mar- 
ginea patului și se uită lung drept în fafa 
mortului. Pe tâmplele iucii zări un şir de 
bobife de sudoare cari păreau gata a se 
rostogoli pe obraji la vale. Îi veni deodată 
pofta neinfeleasä să se incredinjeze dacă 
lon e mort sau nu? Își trecă lumânarea 
în cealaltă mână și atinse cu vârful dege- 
telor mâna morlului care eră rece şi umedă 
ca pielea de şarpe. Simfl un fior de ghiafä 
prin inimă si făci repede un pas înapoi. 
O cuprinse o frică grozavă. Lumânarea de 
ceară începu să tremure în stânpa ei... 


Nevasta 133 


In casa joasá, sáturatá de un miros 
pătrunzător de leacuri, stăpâneau fiorii 
aceia spăimântători ce se ivesc totdeauna 
în fata morții. Femeile alergau fără nici 
o țintă de ici colo, bocindu-se în sila, 
repelând mereu aceleași cuvinte fără rost 
cari fac și mai jalnică priveliștea morţii. 

Intrun târziu întră un bărbat. 

— A murit? — întrebă dânsul cu 
glas şters si nepăsător. Și, cum nimeni nu-i 
răspunse, își făcu cruce şi adăogă oftand: 
„Dumnezeu să-l odihneascá*!... 

Apoi dupăce se uită și el puţin la 
mort, clătinând din cap şi slergándu-si 
mustäfile, se duse la vatră și urmă mai 
trăgănat: 

— Ar îi bine să-l scáldaji pánáce nu 
apucă a se infepeni de toi... 

Nevasta nici nu se mișcase de lângă 
pat. O babă îi luă lumânarea din mână 
si o puse pe masă într'o oală, soptind 
piligäiat: 

— La fost tare drag, säräcufa... Nici 
nu poate plänge... 

Femeea acuma se grämädi pe o laifá. 
Fata nu i se schimbase, dar dardáiá par'cá 
ar fi luat-o cu friguri. Se gándeá necon- 


134 L. Rebreanu 


tenit la șoapta babei ce o auzise ca prin 
vis: „l-a fost tare drag...“ Şi prinse a-și 
zice și dânsa: „Mi-a fost tare drag...“ Și 
se minună cum poate rosii cuvintele astea. 
— Mi-a lost tare drag... Adică de ce 
să-mi îi fost drag? A fost bun? N'a fost. 
A fost frumos? N'a fost. Apoi de ce să-mi 
fi îost drag? ...Stiá că vream să mă mărit 
cu altul și totus m'a luat... Si pe urmă 
m'a bătut, mai rău ca pe-o slujnică... Nu, 
nu mi-a fost bărbat, A fost un străin... 
Şi, gândindu-se aşa, i se páreá ciudat 
şi neînțeles välmäsagul gi fierberea ce 
umpluseră casa: oamenii forfotind cu feţele 
sbârcite, îngrijorate, femeile cari se învâr- 
teau în jurul unei căzi înalte de lemn în 
care se zăreă un cap galben, smead ce 
se bălăbăneă încoace și încolo, apoi zgo- 
motul ce se asemănă cu un bâzâit de 
bondari, străpuns când gi când de câte-un 
sughif de plâns... Și iar își zise că ar tre- 
bui să plângă şi ea. Toată lumea lăcri- 
mează: așa se cuvine când moare cineva. 
Si, la urma urmelor, lon tot i-a fost bărbat. 
l-a cununat popa. Negreşit trebuie să 
plângă. Îşi frecä ochii cu pumnii şi-şi 
acoperi fafa cu sorful par'că ar fi vrut să 


Nevasla 135 


se ascunda dinaintea oamenilor de rusine 
cä nu-i vin lacrimile, 

— Nu pot, nu pot — murmurá dänsa 
insfärsit. Nu mi-a fost drag... 

Își descoperi obrajii şi-și finti privi- 
rile la flacările rumene ce se svârcoleau 
pe vatră. Simtea că o cuprinde un frig din 
ce in ce mai näpraznic. Buzele i se miscau 
întruna parcă ar fi bâlbâit rugăciuni... 

Oamenii o vedeau și ei cum se sbu- 
ciumă, o priveau lung şi cu milă, clipeau 
din ochi cu înţeles si sopteau aşa ca să-i 
audă si dânsa: 

— l-a fost tare drag, săraca... tare 
drag... 

Trei zile, cât a fost mortul în casă, 
nevasta a umblat ca o nălucă, punându-și 
fel de fel de întrebări, căznindu-se cu fel 
de fel de gânduri. Îi eră rușine că nu 
poate plânge şi ocoleă privirile oamenilor. 
Când vedea mortul în mijlocul odăii, în 
cosciugul alb, acoperit cu zăbranicul aspru 
şi înflorit, simteá ceva nedeslusit, ceva ce 
nu eră nici părere de rău, nici bucurie gi 
nici fricá, dar în care gáseá câte o urmă 
din toate acestea. 

De mort însă nu s'a mai apropiat 


136 L. Rebreanu 


până în ziua înmormântării. Și atunci ci- 
neva a luat-o de subfiori şi a dus-o la 
picioarele cosciugului așezat în ogradä pe 
o năsălie ce scärfäiä in răstimpuri. În mij- 
locul mulţimii popa, în odăjdii cusute cu 
fir, cu barba rară, argintie, cu cădelnița 
în mână, din care se bolboceau nauraşi 
de fum mirositor, păreă un moșneag cu- 
minte şi obosit ce istorisește lumii cu glas 
jalnic, cântător o poveste tristă de demult. 

Nevasta, ingenunchiata, îşi răzimă ca- 
pul de dunga sicriului. Simţeă cum ascu- 
tisul lemnului i se brăzdează în piele, cum 
îi gâdâle zăbranicul obrajii. Cand respiră, 
nările i se umpleau de miros de tămâie... 
Si, inghifänd cu plăcere fumul acesta nä- 
busitor, ascultând mormăitul cunoscut al 
preolului si răspunsurile grăbite și răgușite 
ale dascălului, i se păru deodată că toate 
acestea i s'au mai întâmplat odată. Creerul 
îi häuia. Gânduri si amintiri îi frămâniau 
mintea. Se vedeă stând în genunchi înain- 
tea aceluiaș popă, ascultând aceleaşi cân- 
tece jalnice, iar alături de dânsa simfea 
pe mortul din coșciug pe care a fost silită 
să-i ieâ de bărbat, care eră slab, bolnav 
și răutăcios, pe care îl urise tol așa de 


Nevasta 137 


mult, precum iubise pe celalalt ale cărui 
priviri îi ardeau și-i mângăiau inima, care 
însă trebuiă s’o ocolească, altmintrelea tatál 
ei ar fi zdrobit-o... Popa citește din cea- 
sloave și afumă cu cädelnifa, dascălul îi 
răspunde cu ochii închişi sau inlorgi pe 
dos, iar ea simte din ce în ce mai lămurit 
că atunci, cealaltă dată, s'a întâmplat ceva 
grozav, ceva de ce ea nu și-a puiut da 
bine seama până astăzi. Deabiă acuma, în 
mijlocul bocetelor prefäcute și a fumului 
de tămâie, înțelege dânsa că popa și atunci 
a cilit de îngropăciune, că i-a prohodit 
sufletul ei cel dornic de-a iubi și de-a 
trăi, că i-a prohodit iubirea. 

Si, cuprinsă deodată de-o durere siâ- 
şietoare, prinse a plânge cu hohot, a urlă 
prelung ca o fiarä rănită, așa cum ar fi 
trebuit să plângă atunci. Prin plânsul a- 
cesta voiă parcă să-și jelească iubirea ei 
Sirivită atunci pentru totdeauna, iubirea 
care cu dânsa a fost mai vitregă şi mai 
crâncenă chiar decât viața. 

Lumea dela prohod se uită la dânsa 
mirată. Popa se opr) putin și începă a 
tămâiă cu cádelnita. lar prin mulţime tre- 
cură din gură în gură vorbele: 


138 L Rebreanu 


— l-a fost tare drag... 


Pe nevastă, acuma, cuvintele acestea 
o înțepară ca niște ace muiate în otravă. 
Se întrebă uimită de ce-i tot dă zor lumea 
că i-a fost drag? De unde sliu oamenii 
ăștia că i-a fost drag? Sau poate vreau 
să-şi bată joc de dânsa, de durerea ei?... 
Intoarse repede capul și privi cu ochii 
inrosifi fulgerätori la femeile ingenunchiate 
si smerite. li veneă să se scoale in pi- 
cioare si sá spuie în gura mare sufletelor 
ăstora nesimfitoare că nu i-a fost drag, 
că nu-l plânge pe dânsul ci își plânge 
viața ei präpäditä... Dar privirile cucernice 
şi blajine pe cari le văzu în ochii noro- 
dului o spăimântară si o imblänzirä. Plecä 
iar capul şi-şi şterse lacrimile cu mâneca 
dela cămașă... 


Cimitirul eră la marginea satului, pe 
o coastă lină presărată cu tufis. Pe drum 
prinseră a {ral picuri mărunți si calzi. 
Popa deschise umbrela şi-şi iuți paşii, 
iar norodul deasemenea. Cântările sunau 
mai vesele acuma, fețele se inseninara... 
Când ajunseră însă la poarta cimitirului 
ploaia conteni și, din dosul unui nour de 


Nevasta 139 


argint, soarele îşi scoase obrajii infläcä- 
rafi. Lumea se împrășiiă și o apucă razna, 
peste morminte, spre groapă ca să gă- 
sească locuri mai bune. Unii împiedecân- 
du-se de crucile rupte și putrezite, înjurau 
sâsâind învremece alţii făceau mare haz 
pe socoteala dascălului care alaltăeri, la 
un botez, băuse până ce rägusise așă că 
astăzi a cântat ca un curcan. 

La groapă, cioclii așezară cosciugul 
pe dämbuful de lut umed, iar popa începă 
din nou să citească. Stropi sicriul cu 
aghiazmă, stropi şi mulțimea, balalal de 
câteva ori cu cädelnifa, mormăind cevă 
printre dinţi, si pe urmă se dădu trei paşi 
înapoi. Groparii varirá două franghii pe 
subt coşciug și-l slobozirá încetinel in 
mormânt. Când crezură că e aproape de 
fund slăbiră frânghiile. Sicriul căzu hu- 
ruind şi plescăind în apa noroioasă ce 
se adunase acolo în urma ploii. Popa luă 
o mână de pământ şi o aruncă în groapă. 
Oamenii se închinară şi svärlirä cu toţii, 
rând pe rând, câte-un pumn de lut pe 
cosciugul ce bubuiă ca o darabană. Ne- 
vasta vrü să facă şi dânsa ca toată lu- 
mea, se plecă să ied un bulgăre, dar 


140 L. Rebreanu 


vre-o cáteva femei o traserá repede deo- 
parte soptind speriate: 

— N'o lăsați că vreá să se arunce 
în groapá!... 

Intorcându-se spre casă lumea păreă 
că uitase cu totul că vine dela înmormân- 
tare. Glume grosolane fâșâiau prin aer 
însoţite de râsete Infundate... La pomene 
se încinse apoi un chef cum se cade. 
Mesenii ciocnirä des pentru sufletul mor- 
tului, iar dascălul, sugubef ca întotdeauna, 
închină în sănătatea nevestei: 


— Şi la anul să bem la nuntă — 
zise dânsul trăgând cu ochiul către un 
bărbat roscovan din celalalt colţ al mesei, 
rămas văduv de curând. Căci de, morţii 
trăesc cu Dumnezeu, iar cei vii cu oa- 
menii. Pe morţi trebuie să-i mai lăsăm gi 
în seama Domnului că noi avem destule 
necazuri cu cei vii... 


Nevasta ședeă mâhnită şi uluită, cu 
mâinile în poală, cu fruntea plecată. In 
mintea ei răsunau mereu citaniile popii şi 
sufletul i se frământă de durere. Se simjeá 
atât de străină în mijlocul oamenilor cari 
nu-i pot pricepe suferința, cari mo pot 


Nevasta 141 


compătimi fiindcă nici ei n’au niciodată 
parte de compătimire. 

O babă, care plángeá si beă fără 
încetare, se uită la ea cu coada ochiului 
si balbat, clatinand din cap: 

— l-a fost tare drag, säräcufa... tare 
drag... 

Nevasta nici nu auzise vorbele das- 
călului, dar acele ale babei îi sbârnâiră 
în urechi ca o vijelie. Simfl deodată că 
tot sângele i se urcă în cap. Cuvintele 
acestea mincinoase, rostite de atâtea ori, 
i se păreau cea mai cumplită bătae de 
joc. Si nu se mai putt stăpâni. Se ridică 
brusc in picioare şi sirigá ca o nebună: 

— Minti!... Minţi!... Toţi mintiti!... Nu 
mi-a fost drag! Mi-a fost urât! Mi-a mán- 
cat viața, mi-a zdrobit viaţa, nu-l rabde 
pämäntul!... 

Bărbaţii o privirá necrezători, femeile 
îşi făcură cruce, iar baba sopti într'ascuns 
vecinei din dreapta: 

— Tare mi-e frică să nu-și piarză 
mințile, säräcufa... Prea i-a fost drag... 


Lam 


GOLANII 


GOLANII 


— TAticule! Tälicule! — fiul Marga- 
reta, lovindu-se repede cu palmele peste 
piept, cätre Gonea Bobocel care se necä- 
jeă să-şi croiască drum cu coatele prin 
furnicarul de lemne ce se gramadea la 
intrarea cafenelei. | 

Gonea se opri o clipă, întoarse capul 
şi, văzând pe Margareta, îi strigă cu glas 
rebegit, svârcolindu-se furios în suvoiul de 
oameni: 

— Stai că vin, puiule, stai!... 

Cerneá o ploae máruntá și grasă ca 
untura iopitä. Trotuarele erau negre de 
umbrelele umflate cari se bäläbäneau si 


146 L. Rebreanu 


răpăiau, ca niște darabanale, supt bălaia 
picurilor de apă. Lumea, cu rămășițe de 
zâmbete înghețate pe buze, se gräbeä 
acasă sau se înghesuiă la ușile cafenele- 
loc şi ale restaurantelor ca albinele ia 
urdinisuri când le goneste furtuna. 
Margareta se adăposti supt corlul de 
pânză sură al unui galantar unde un pâlc 
de oameni muiaji leoarcă priviau cu frică 
la săgețile albe de ploae, ca un card de 
găini speriate de uliu. Era o fctiscanä ĵi- 
gărită, cu fafa smeadá, bolnăvicioasă pe 
care se cileă durerca mută si nehotarata 
a sufletelor pedepsite de Dumnezeu. Îm- 
brăcată c'o rochie neagră, scurtă, de supt 
care răsăreau două picioare late cu pul- 
pele groase cât cotele, c'o bluză rosa 
zinoberie, învăluită, ca într'un sac, cu un 
sorf larg cum poartă fetiţele de școală, 
vedeai numai decât că vreă să se facă 
mai (andra decum este. Dar obrajii spoiti 
c’un strat gros de pudră si sulemenele, 
ochii stingi cu cearcänele vinete-negrii pe 
cari nici dresurile nu le ¡mai puteau as- 
cunde, buzele cárnoase muscate și vopsite 
cu carmin, cari páreau o pată de sânge 
pe o coalá de hártle, si päläria-beretä 


Golanii 147 


fanjosa aninată peste claia castanie de par 
sträin ce-i impovára capul, erau parcá 
urmele si rezultatul celor douäzeci si sapte 
de ani cari nu se mai puteau tágádul. 

— Sii că esti nostimă, măiculiță? 
—- o agra) Gonea scăpat cu mare greu 
din vălmăşagul de oameni; apoi după un 
scurt 'răstimp repetă c'un zâmbet straniu, 
mängäindu-i bärbia: Aoleu, foarte nostimá!.. 

Fata îl iscodi o clipă și-l întrebă c'un 
hohot ascuţit şi silit: 

— Sunt bine? 

.— Par-c’ai fi o ştrengăriță de pais- 
pece ani... Aoleu, batá-te noroacele, fata, 
au să te soarbă fraierii, au sá te soarbá... 

Gonea vorbiă repede și căutând să-şi 
înfigă privirile în ochii fetei. Margareta 
însă il smuci de braţ, îl scoase în ploaia 
care färdia cu o montonie plictisitoare, 
și-i goptl ca un copil coreolit: 

— Vino, cocoşelul mamii, vino să ne 
plimbăm şi noi nifel!... Vino.... 

— lauzi, fă, tu trebue că esti cam 
taram-taram? — îi zise Gonea deodată 
scos din fäfäni. Nu vezi tu cum plouă?... 
Ce vrei, să má fac zguliciu de dragul tău? 
Asta o vrei?... 


148 L. Rebreanu 


— Vino, tăticule, nu mai cârii! — îl 
întrerupse Margareta astupându-i gura cu 
palma. 

Gonea Bobocel incruntä din sprân- 
cene bombănind o fränturä de sudalmä, 
dar pe urmă totus deschise umbrela si 
porni: 

— Hai, hai, serpoaico... Acu văd că 
vrei să-ți bafi joc de mine... de vre-o 
două zile văd... Dar să nu mă prostesti, 
Marghiolifo scumpă, că te gâtuesc şi-ţi 
strivesc feasta ca la un puiu de năpârcă... 
Uff... 

Plecará agale pe Calea Victoriei. Pe 
faja Margaretei pluteá o umbrá de bucu- 
rie și tremură parcă ar îi gädilat-o un 
fior de ferbințeală. Cu o mână în buzu- 
narul bărbatului, sáreá și se suceá învrăj- 
bind băltoacele cenușii de apă ce înce- 
puserä a se läläl pe trotuar. 

— Mergem pânăn capul podului, 
puisorule, asa-i? Și bem o halbä de bere, 
şi mâncăm o pereche de mititei, şi luăm 
o prăjitură, si... 

— Da, da — duhni scurt Gonea care 
päseä morocănos pufnind de necaz că iar 


Golanii 149 


a lăsat să-l biruiascä nepriceputa asta 
de fată. 

Margareta ştiă că Gonea se frământă 
şi-l pândiă cu coada ochiului. Fălcile băr- 
batului clămpăneau, iar musläfile i se 
svârcoleau scurt în răstimpuri. Se întoarse 
către dânsa cu niște sclipiri albe, pătrun- 
zătoare în ochii cari îi jucau în cap ca 
două mărgele de argint viu. 

— Ei, ce-ai isprăvit?... Ai apucat 
ceva? — zise înăbușit mişcând repede 
degetele dela mâna dreaptă ca și când ar 
fi numárat gologani. 

Pe fată o păli frica şi prinse a bate 
din buze fără să poată scoate vr'un cu- 
vânt. Însiârșit însă se reculese şi rosti 
răgușit: 

— Bine, bre, eşti chior? Nu genesti 
şi tu că acuma nu-i vreme de invártealá?... 
Plouă, nene, nu vezi cum plouă? Unde 
găseşti tu fraieri acu, ha? 

Dar Gonea parcă n'ar fi auzit-o; se 
burzulul, rosi ca racul fiert și págl din ce 
în ce mai apăsat, gata-gata să izbuc- 
neascá: 

— Si n’ai luat nimica?... Nimic, ni- 
mic?... întrebă cu vocea înecată de mânie. 


150 L Rebreanu 


— O piesä... 

— Aoleu, o piesá!.. O piesá!... Ce 
sá fac eu c'o piesă, ce sá fac? — crâșni 
dânsul muscändu-si crunt buzele. 

Se apropiä de Margareta şi, pe-as- 
cuns ca să nu-l] vadă lumea, îi repezi un 
ghiont în coaste. 

— Eşti nebun, tăticule? — sughifä 
fata. Vrei sá te ducă la poliție ?... 

— Aoleu, fá, aoleu!... Si tu mai ai 
poitä sá te plimbi?... Plimbare,, domnule, 
plimbare-i trebue conifei!... l-ascultă, fà! 
Unde-i piesa?... Dá-o'ncoace!... 

Margareta șovăi o clipă. Gonea se 
opri brusc, îşi împinse jobenul asudat pe 
ceafă şi prinse a înjură în gura mare: 

— Dă piesa, taică, dă piesa c'aici te 
zdrobesc, iac’aici în clipa asta!... Dă-o'n- 
coacel... S'acú du-te, maser, şi-ţi vezi de 
treabă că le desäl, te schilodesc, te... 

Fata scoase fuga banul din geantă, 
i-l aruncă şi se fácú nevăzută căci lumea, 
curioasă, se inleteá în jurul lui Gonea care 
urlă cu ochii bolbocafi ca un smintit. 

— Vrea sä-mi tragä clapa! Vrea sá 
má părăsească!... isi ziceă dânsul simțind 
că numai gândul acesta îl frige ca un fier 


Golanii 151 


înroşii. Capul i se infierbántase ca un ibric 
in care clocoteste ceva., Se.opri in fata 
unei vitrine vroind sä se inhoalbe si el la 
nimicurile acelea pe .cari cei de seama lui 
le privesc hámesifi şi înspăimântați par’c’ar 
vedeă nişte lucruri sfinte. 

— O piesá1 — bolborosi Gonea ia- 
ras si iarăş. O piesă... adică nimic, curat 
nimic! Atunci ce nevoe mai am de ea?... 
O șontoroagă bătrână ca dânsa să-mi facă 
atâta inimă fsiptá? Aoleu, dar prost mai 
sunt, nene, prost mai sunt!... 

Simfeä însă, când rosteá cuvintele 
acestea că minte, că încearcă numai să 
se amägeascä. Si atunci îl apucă meteahna 
înjurăturii şi-i veneă parcă să se ied de 
gât cu toată lumea. 

— Dar bine, bre, de cesă mă pärä- 
reascá ea pe mine, de ce? Huhohol... Si 
tot mai are obraz sá má mintá ca pe-un 
gogoman! N’am väzut-o eu alaltáeri cu 
Aristicá? Dar ea nu, cá erá un fraier... 
Am stiut că minte si totus m'am bătut-o... 
Uf, mägarule, mágarulel... lar de-atunci 
fasoane si mofturi gi eu nu mai indräznesc 
să-i fac nimic căci sunt las ca o toapá... 
Má face de rás la mahala, smecherii o 


152 L. Rebreanu 


să-şi bată joc de mine şi tot nu mă ’ncu- 
met s’o zdrobesc, uuh!... Ba mai plec gi 
la plimbare cu domnisoara... - 

Crâşni iar din măsele, balbal vorbe 
murdare, între buze i se închegă o dungă 
subțire, gălbuie de spume și prinse a vrăji 
din mâini par'că s’ar îi înecat. 

Deodată o mână de oţel îl insfäcä de 
braţ, iar un glas cunoscut ti puíni la ureche: 

-— Ce-i cu tine Goneo?... Ce ai de 
umbli aşa ca un mahalagiu de provincie? 

Bobocel se întoarse speriat și răspunse 
cu glas sugrumat: 

— Nimic, Aristică... ce să am? lacă 
mă gândesc... 

Ochii lui. Aristică scânteiau ca doi 
tăciuni aprinşi pe fafa roscovanä, lată, pe 
care o împărțea chiar în două perechea 
de mustati galbene ca paele, întinse de-a 
curmezisul obrajilor dela o ureche până 
la ceealaltă. Rânjeă cu râsul grosolan al 
unui mutalău, un râs la care luau parte 
gura, ochii, mustáfile, obrajii şi chiar nasul 
lung și subțire care tremură și se îndoiă 
ca O frunzá de țigară. 

Gonea, privindu-l, simți un fior ciudat 
prin inimă. I se pärü că începe să inje- 


Golanii 153 


leagă ceeace nu infelegeá. Aristică era ros 
ca mărul, vioiu si tânăr, tânăr încât páreá 
că ie înveselește cu tinereţea lui. Alături 
de dânsul el eră ca o gloabá mocănească 
lângă un cal năzdrăvan... 

Îi trecu brațul pe după mijloc şi-i 
zise râzând: 

— Hai, Aristică, să luăm o halbá!... 
Astăzi fac eu cinste... 

— Parol? — strigă Aristicá bătându-l 
prieteneşte pe umăr, dar apoi ca şi când 
şi-ar fi adus aminte de cevă, strâmbă mof- 
turos din nas și urmă: Au, au, au! Impo- 
sibil, neiculifä! Trebue sá mă duc căci 
mă aşteaptă... Ştii, bre, un mic randevu... 
Cred că mă ’nfelegi? 

Gonea nu putu suflă nici o vorbă, 
Un nod amar i se infepenise în gat. Dar 
se siliă să zimbiască larg, cu înţeles, deși 
presimfirea îi spuneă că Aristică se duce 
după Margareta. ÎI mai văzu o clipă răz- 
bind printre lumea ce prinsese a forioti 
iaräs pe stradă; umerii lui lati și ciolănoși 
cu grumajii de taur îl ridicau par’cä din 
rândul celorlalți oameni... Şi atunci o dâră 
luminoasă pătrunse în mintea lui Gonea: 

— Puterea... puterea si tineretea!... 


154 L. Rebreanu 


Rămase câteva clipe aiurit. Abia a- 
cuma începeă să-și deă seama cu tot din- 
adinsul de ceeace va să zică pulere şi 
tinerețe, de farmecul ce se ascunde în 
aceste două cuvinte. Şi acuma par'că în- 
lelegea şi pentruce Margareta caută să-l 
părăsească, și pentruce dânsul nu poate 
luptă împotriva lor cum ar trebui... 


= 


Ploaia incetase. Prin aerul spälat si 
limpezit însă tot mai sbârnăiau cand si 
când stropii intärziafi ca nişte boabe scumpe 
de argint. La spatele cernit al unui nour 
uriaş se desvelise o baltă rosă-aprinsă de 
lumină rumenind toată fafa orașului inge- 
nunchiat supt plescăiturile reci ale ploii. 
Șiragurile de geamuri ale palatelor împo- 
dobite prinseră a arde cu flacári galbene- 
roscate ca o pădure minunată de făclii de 
rășină, iar coperisele, turlele și fumul acela 
albăstriu care se aşterne deseori peste 
capetele Bucureştilor ca un cearsaf nemár- 
ginit de dantele, se îmbrăcară intr’o haină 
strălucită de mătase arămie... Numai jos, 
prin ulițele murdare și intortochiate, o 
ceaţă plumburie, gâtuită leopăiă şi se ter- 


Golanii 155 


felea în noroiul proaspăt, ca o femee beată, 
desiratä si zdrenfoasä... 

Gonea rátáci mult pe strade, cu su- 
fletul ráscolit, printre lumea ce nápádise 
iaräs trotuarele, mai veselá si mai numá- 
roasá. Simfeä cum ise infige in inimă tot 
mai adânc un cuiu și nu-l poate zmulge, 
nu știe de ce sá se apuce. Se svärcoleste 
si se sfarmä ca un tont, dar nu poate face 
nimic. Când ar îi nevoe s'o scarmene, 
alunci o gogoleste și-i ascultă toanele, iar 
când ar trebul să se facă n’o vede n'o 
aude, atunci o înjură ca uñ hamal. Ea 
rade de proslia lui, vede el bine cum 
rade din toată inima şi cum il poartă cu 
ciga-niga. 

— Adică şi eu sunt un mitocan și 
jumătate, s'a isprăvit... Serpoaica mi se 
urcă pe cap și foarte bine-mi face, are 
dreptate, căci sunt prost! Degeaba mă cred 
eu băiat deștept, sunt mai netot ca ori ce 
huidumă... 

Îşi trase pălăria pe ochi si se indrepta, 
plouat, spre casă mängäindu-si rmustaţa 
subțire, cánitá ca pana corbului si cárlion- 
fatä ungureste. Supt mustäfi, printre buzele 
ca douä sireturi purpurii, se zgdiau trei 


156 L. Rebreanu 


dinți germänosi şi inegrifi, şi un plomb de 
aur care clipeá şi licáreá mândru în mij- 
locul feţei înguste si galbene ca chihlim- 
barul. Mergeă legänat, tacticos cum aveä 
obiceiul să se poarte totdeauna pe Calea 
Victoriei ca să maibă boclucuri cu oamenii 
poliției cari îl duşmăneau de mic copil. 
Si ca să-şi deâ un aer mai boieresc, în- 
toarse ochii pe dos gi prinse a fredonă, 
cu o voce de oală crăpală, un cuplet care 
făceă mare furoare prin mahalalele Bu- 
curestilor. 

În colțul străzii însă îl opri brusc un 
băieţandru pipernicit cu o mutră tăbăcită, 
cu degelele lungi si subțiri ca fusele. 

— Bonjur, nea Goneo! — îi zise, 
măcar că acuma pretutindeni pâlpâiă lu- 
mina zäcutä a felinarelor. 

— Bonjur Teacá... Ce vrei? N'ai pa- 
rale? — ráspunse Gonea repede färä sá 
se oprească; îi eră fricá să nu-l vază cineva 
stând la taifas c'un pungaș cunoscut. 

— Ba am parale, nene, am berechet... 
Vrusei numai să te întreb ce faci... 

Si prinse a râde giret ca omul care 
ştie ceva dar nu vreá să spuie. Gonea îl 
târi mai deoparte si se rásti la dânsul: 


Golanii 157 

— Hai spune, cotarlá, nu-mi face 
nazuri! . 

Pungasul se făcu deodată serios, îşi 
scufundă mâinile în buzunarele pantalonilor 
ferfenititi si întrebă mândru ij scurt: 

— Ai văzut matale pe Margareta? 

Gonea ingälbeni ca si când i-ar fi 
trântit două palme. „Adică și gäinarul ăsta 
știe... si el ştie! Aoleu... Atunci tot oraşul 
ştie, numai eu mai cred inemolturi!“ Își 
zgál ochii la băiatul care-şi făcuse buzele 
ca gura unei pungi de bäsicä: 

— Zi, mă, zi! — lihăi cu o voce de 
om bolnav. 

Teacă se uită la dânsul cu ochii a- 
prinşi de-o văpae sălbatică şi începu a 
tora) pe nerăsuilale, par'că fiecare vorbă 
rostită i-ar fi luat un bolovan de pe inimă: 

— Am văzut, nene, pe Margareta cu 
nea Aristică. Mergeau la brat și râdeau si 
tot mergeau. Dar odată s'au oprit și s'au 
pupat în mijlocul străzii, iar oamenii i-au 
luat cu hun... 

— Sau pupat, má? 

— Da, s'au pupat. Si Margareta, cánd 
m'a văzut, a prins a schimbă fețe, însă 
nea Aristică mi-a cârpit o palmă peste 


158 L Rebreanu 


ceafă, uite pe-aici, că și acu o simt... Si 
a zis că daca-ti spui matale ceva, o să-mi 
mute fălcile, o să... 

Pungasul tácú brusc sitederindu-și 
ochii în ochii lui Gonea. Vázú că faja 
acestuia se schimonoseste ca si când i-ar 
fi dat otravă. Asta îi mai mângâiă sufletul 
ruginit; dacă Pa lovit celălalt, să păti- 
mească cel puţin ăstalalt. 

În mintea lui Gonea, gândurile se în- 
vâltorau cu așa jufeala, că nu le mai pu- 
tea urmärl. Státeá uluit, buimac și numai 
inima i se svárcoleá si tremurá. Dar Teacá 
nu-i didú rägaz: 

— Hai, neică! --- îi şopti cu glas mai 
muiat. Hai să-i vezi!... O sá fi-i arăt cum 
se plimbă lără pic de ruşine... 

Se luă în nestire după băiat, cu paşi 
de piumb, ca o vită care merge la zalhana. 
Treceá pe strade stramle si întunecoase 
unde oameni palizi, îmbrăcați în zdrenfe 
murdare alergau zăpăciţi încoace și 'ncolo 
cu necazurile tipărite pe faţă. 

Acuma Gonea vedea lămurit că Mar- 
gareta e pata să-l părăseaccă. Dar nu pu- 
teă înțelege ce se petrece în sufletul lui 
însuș. Poate l'o fi fermecat hoata?... Nu 


Golanii 159 


prea cäutase niciodată să-şi deá seama 
dacă o iubeşte sau nu. Un smecher, deal- 
mintrelea rareori isi pierde vremea cu 
d'astea. Fetele îi iubesc poate la început, 
dar si iubirea lor se schimbá repede intr’o 
frică oarbă care, la ele, este mull mai 
trainică decät iubirea. Oricum însă, îl ardeá 
un necaz nespus, când se pándeá că azi- 
mâine, mare s’o mai vază pe lângă dânsul. 
Începuse să-și închipuie că fata asta e 
legată oarecum de sufletul lui, poate chiar 
de viata lui, şi în clipa, cand s'ar despărţi 
de dânsa, viața lui ar trebui să ied o în- 
torsătură neașteplată... Si deodată simți o 
trebuinfá mare să vorbească, să-şi verse 
focul şi aleanul ce-l mistuiă. Îşi mai domoli 
paşii şi fură cu ochii pe tovarășul său 
care tropăiă foarte grav alături de dânsul, 
examinándu-5 din când în când ghetele 
scâlciate și inglodate. 

-— Bine, mă -— începu Gonea c'un 
glas jalnic de femee — acu și tu ești 
smecher si ştii bine cum merge lumea... 
Apoi bine, se poate să vie Arislică să-mi 
ieă pe Margareta iac'așa din senin? Se 
poate, bre ?... Ei, ce zici tu, că esti baiat 
deştept... ce zici 2... 


160 L Rebreanu 


— Nea Aristicä-i mai tare — räspunse 
Teacä cu o mutrá intristatá. 

— Ei da, nici eu nu zic Că nu-i mai 
tare. Bine. Dar ce i-am fácut eu lui sá se 
lege tocmai de Margareta mea? Ce i-am 
fácut, mäi Teacä, i-a spune-mi? 

— De, Margareta câștigă mai mult 
dintre toate fetele, știi matale destul de 
bine — fácd iarăş Teacă privind c'un ochiu 
la Gonea, care clătină din cap neräbdätor 
căci răspunsurile nu erau de loc pe placul 
lui. El aveă nevoe de mângâiere, nu de 
mustrăsi ascunse. Vrol să-l iea la înjură- 
turi dar se räsgändi şi urmă cu aceeas 
voce cadenfatä, däscäleascä: 

— Câştigă, tireste, dac’o ingrijesti 
cum se cade. Eu am scos'o din mizerie, 
acü-i lesne să câștige... S’apoi nu merit 
şi eu ceva dupăce m'am trudit cu dânsa? 
Nu merit?... Ei, spune tu singur, să vedem, 
nu merit? 

— Sigur, că merifi — fivli pungașul 
cu vâriul limbii. 

— Vezi?... Si Aristică totus vine şi 
vrea să mi-o încânte si să mi-o răpiască. 
Apai crezi tu că ăsta-i lucru cinstit? Așa 
crezi ? 


Golanii 161 


Când cotirä în strada Sf. Voivozi, 
Gonea zări numai decât, pe trotuarul din 
fata, pe Margarela cu Aristică. Veneau în- 
cetinel, soptindu-si nas în nas ca doi lo- 
godnici. Gonea simți că-i joacă genunchii, 
se oprl şi se răzimă de un perete, cu pri- 
virile pironite la dânşii. Apoi bâjbâl cu 
mâna ca și când ar îi vrut să apuce pe 
Teacä de brat, dar Teacă o tulise îndată 
ce dăduse cu ochii de Aristicä. Vedea 
singur că e caraghios și prinse a-și pune 
întrebări după întrebări: 

— Ce vreau eu acuma? Ce caut aici? 
La ce-am venit aici ‘cand ştiam că sunt 
laș, că nu pot să fac nimica? 

Se uită înspăimântat la cei doi, cu 
ochii înlăcriimaţi, parcă le-ar fi cerut ier- 
tare... Ei însă râdeau şi nici nu-l vedeau, 
lar când îl zăriră, Aristică îi strigă prie- 
teneşte, fără urmă de sfialä: 

— Bonsoar Goneo!... 

Gonea găsi în cuvintele acestea o 
zeflemea care-i şfichiuiă obrajii ca pleazna 
unui biciu de foc. Si tot atunci fi fulgerá 
prin minte că ce vrednic ar fi el dacă ar 
aveă acuma indräsneala şi puterea să se 
arunce la fată si, în fata lui Aristică, s'o 


162 L. Rebreanu 


inhafe de păr, s'o târască pe pietrele ulifei, 
să-i ciocănească ciolanele... să facă însfâr- 
sit o halima de care să se minuneze Bu- 
curestii. Dar picioarele îi erau atât de grele 
încât i se păreă că sunt bătute cu cuie ’n 
pământ. Numai târziu de tot, când pere- 
chea se depărtase deabinele, se urni și el 
după dânșii sontäc-sontäc, fără să-și dea 
seama pentruce, ca un cafe] bătut pe ur- 
mele stăpânului care l'a huiduit. 


Deodată însă băgă de seamă că Mar- 
gareta si Aristică se opriseră. Stätü și el 
şi se dosl iaräs lângă perete. La lumina 
amorfitá a unui felinar väzü că umbrele 
lor se apropie o clipă și se contopesc. 

— O sărută — mormăi Gonea gi mai 
întunecat. 

La câţiva paşi apoi se întâlni piept 
în piept cu Margareta. 

— Bine, fă — se sborsi el la dânsa 
— tu faci cabazlacuri cu smecherii în loc 
să-ți cafi de învârteală? Tu... 


Se întrerupse ca sá se poată îmbălă 
in tihná. Se simjeá parcă mândru şi mul- 
țumit că i se dá far sá rácneascá și sá 
injure. Incruntá straşnic din spráncene, iar 


Golanii 163 


fata, văzândul atât de sărit, se zgull ca o 
șopârlă și dardai cu voce plänsä: 

— Jartá-má, tăticule, iartă-mă!... 

— Unde-s gologanii?... se rápsti dân- 
sul cu aceeaș voce rägusitä. 

— Mi-i-a luat — mârâi încet Mar- 
gareta. 

— Aoleu, aoleu! -— mugi Gonea intor- 
cându-i spatele infepat gi pornind ca fur- 
tuna in vremece femeea alergă după dân- 
sul murmuränd neîncetat: 

— lartá-má, tăticule... 

— S'a umplut paharul, mándro!... O 
sá te stálcesc acuma, acuma o sá-fi rup 
ciolanele!... lihă) bărbatul fără sá se uite 
măcar la dânsa. 

Gonea lotus parcă simfeá chiar si 
când clămpăneă din dinți si injurá suru- 
geşte că el nu mai are nici o stăpânire 
asupra acestei femei. Mai veneă dânsa 
după el şi-i răbdă ocärile, dar firul cel 
vechiu împletit din frică si din iubire, care 
o lánfuiá strâns de dânsul, începuse a se 
destrămă. Sufletul Margaretei s'a schimbat 
cu desăvârşire si Gonea vedeă din ce in 
ce mai lămurit că numai el este pricina 
acestei schimbări. Totdeauna bărbatul este 


164 L. Rebreanu 


de vină când o femee îl părăseşte. Dacă 
bărbatul e bărbat femeea trage la dânsul, 
caută scăpare şi adăpost în braţele lui 
dinaintea tuturor primejdiilor, Căci femeea 
e slabă şi are nevoe de un apărător voinic 
în vârtejul caznei fără sfârşit care este 
viața. El însă a fost las. Și-a pierdut 
cumpătul îndatăce a bănuit că Aristică îi 
dă târcoale. A bátui-o, si ea stia că pentru 
Aristică o bate. Jar când femeea mânâncă 
bătae pentru un bărbat, atunci, dacă nu 
l-a iubit, va începe să-l iubească... Acuma, 
fireşte, totul e târziu... 

Margareta ciusmuluiă în urma lui cu 
paşi molateci, cu capul plecal puţin, co- 
chet într'o parte. Buzele-i bâiguiau necon- 
tenit: „lartă-mă, tăticule!“ dar glasul ei 
se făceă clipă cu clipă tot mai leneş, mai 
nepăsător. Simţeă şi ea că mare de ce 
să se teamă. 

Furia lui Gonea scădeă și se potoleă 
pas cu pas. Sudălmile i se opreau în gât, 
bolboroselile înverşunate îi amorfirá pe 
buze. lar când intrară în Strada Occiden- 
tului unde aveau o odae cu chirie, o luă de 
mână ca pe un copil rău şi desmäfat pe care 
mă-sa îl strânge acasă de pe drumuri. 


Golanii 165 


În odäifa săracă și dărăpănată amân- 
doi tăcură ca două buluruge vreme înde- 
lungată. Ceva neobișnuit și apäsätor fAsdiä 
în aer... Margareta se aşteptă ca bărbatul, 
după toate acestea, s’o bată sau cel putin 
s’o înjure și să se strâmbe la dânsa. 
Atunci baremi poate să ocärascä și să 
tipe şi ea, si nu e nevoită să se rusineze. 
Acuma însă, fiind silită sá steá așa ne- 
clintită, să înconjoare mereu privirile îm- 
blânzite şi întrebătoare ale lui Gonea, o 
cuprinse o ruşine care o stânjeneă si o 
necájeá. Şi Gonea inadins par'că nu-și 
luă deloc privirea dela dânsa. Se încolă- 
cise pe sofaua roasă din care curgeau 
suvifele de scamá gi, oltând în rästimpuri 
din baerile inimei, îi urmăreă cu ochii 
toate mișcările. 

Insfärsit Margareta nu mai putü răbdă 
linișlea asta înnăbuşitoare și prinse a se 
boci cu hohot... Gonea tresäri mirat: 

— Acu de ce plângi, maică? Ha?.. 

Fata balbal cu o voce sughifatä şi 
muslrätoare: 

— Nu mai mă baţi, täticule... nu mai 
má baji!... 

Pe Gonea nu-l uimi deloc imputarea 


166 L. Rebreanu 


aceasta; se intinse pe o ränä si gläsul trä- 
gănat şi căinător ca o bocoavnä străveche: 

— Pentruce sá te mai bat?... Sa 
sfärsit, puisorule... vezi tu bine cá s’a 
sfarsit... S’atunci dece sá te bat?... De-acu, 
iacä, s'a isprávit... Ce sä-i faci? De douä- 
zeci şi trei de ani trăesc cu fete ca tine, 
dar încă nu mi s'a întâmplat niciodată 
să mă părăsească ele pe mine... Acu tu 
faci deandoasele... Ei, ce să facem? Tu, 
poate, esti mai gmecherá... s'au poate aşa 
s'a nemerit! Ce poți ști? Lumea-i ciudată. 
Rareori îi ghiceşii toanele... Astăzi má 
laşi tu pe mine, poimâine o să te lase 
Arislică pe tine. Vezi, asa-i lumea, pu- 
iule, ia-asat... 

Margareta se tári längä dänsul ca o 
pisică bătrână, räsfäfatä și începu să-l 
ogoiască: 

— Ce-i Goneo, suflefelule drag?... 
Adică pentrucă m'ai văzut odată cu Aris- 
tică, tu crezi... 

— Taci din gură, fă — o întrerupse 
Gonea intro bobotă de mânie — eu nu 
sunt tocmai atât de gogoman cum credeţi 
voi cu Aristica! Eu ştiu ce știu și văd 
ce văd... 


Golanii 167 


Apoi, dupä o täcere de o clipä, iar 
se potol si urmä mai rar: 

— Şi când má gândesc bine, bine, 
văd și eu că aveţi dreptate... Acu, ce mai 
la dea! la vale, eu sunt bătrân... Paizeci 
și șapte, asta înseamnă ceva! Dacă nu 
mi-aş vopsi părul si mustaja, as rămâneă 
mai cărunt ca lustragiul cela din cofful 
Buzestilor... S’apoi la urma urmelor, de ce 
ți-aş luă tocmai eu gologanii şi de ce nu 
altul mai tânăr si mai ferches? Pentru 
line e cam tot una cine fi-i iea, eu, Aris- 
tică sau altul. E vorba numai să fi-i iea 
cineva, altmintrelea ai aveá beitle cu 
borfasii... Ei, şi Aristică-i mai lare ca mine, 
e mai tânăr... mai tânăr... 

Dar fata plángeá mereu şi sughita 
si murmurä: 

— De ce nu mä mai bafi täticule, 
de ce nu má torturezi?... Ştii tu cum sunt 
eu... Ciupeste-mi carnea dacä vrei sá te 
iubesc!... 

Gonea o cântăr! putin cu ochii, apoi 
continuă rostind vorbele cu greutate, parcă 
le-ar fi smuis din adâncul pieptului: 

— Eu ţi-am luat paralele, dar în 
schimb te-am îmbrăcat, te-am hrănit, fi- 


168 L, Rebreanu 


am cumpărat orice fi-au poftit ochii şi 
inima... C’asa sunt eu, dragă, aga e firea 
mea. Eu sunt ingrijitorul vostru. Träesc 
şi eu destul de bine și fără muncă pe 
lângă voi, n'am ce zice, dar dece sá nu 
tráesc si eu bine si nemuncit? Nu sunt 
şi eu om? Om sunt, frate, şi-mi place 
să umblu cu minciuna și să lenevesc... 
Ce! In viaţă trebue sá tii deştept... Trebue 
să ştii înşelă viaja, altmintrelea ea e un 
adevărat iad pentru bietul om... Cu viaţa 
nu te poţi război, degeaba. Viaţa nu se 
lasă biruită de oameni, cel mult înșelată. 
Pentru aceia cari izbutesc s'o înşele ea e 
o glumă urâtă, pentru cei cari se războiesc 
cu dânsa, e un şir neîntrerupt de dureri... 
Bine, ştiu şi eu, că odată ș'odată orice 
înşelăciune trebue să iasă la iveală, dar 
ce pofi sti când o să fie asta? Cel ce a 
înșelat va fi strivit, da, dar oare nu e 
învins şi cel ce se rázboegte? 

Margareta nu înjelegeă nimic din 
toată vorbăria asta. Ea vedeă numai că 
Gonea nu o bate şi asta o făcea să-și 
aducă aminte de Aristică. 

În odae se intepeni o tăcere grea ca 
o pânză neagră pe care tictacul trudit și 


Golanii 169 


răgușit al ceasornicului de masă o dumică 
în clipe searbede si plictisitoare. Pe urmă 
Gonea întrebă scurt: 

— Când pleci? 

— Unde? — murmură fala miratä. 

— La Aristică... i 

Un moment Margareta şovăi și se 
uită tulburată Sa flacăra galbenă, chircită 
a lămpii, dar insfärsit răspunse domol, 
mai mult pentru sine: 

— Nu ştiu... 

Și apoi nu mai schimbarä nici o 
vorbă. Mâncară şi se desbräcarä täcufi, 
par'că acest „nu ştiu“ ar fi ridicat un zid 
de piatră între dânşii. Se aşezară în pat 
unul lângă altui. Gonea stinse lampa. 
Margareta își hodini capul și acuma pe 
braţul încovrigat, mort al bărbatului cum 
se obișnuise în cei doi ani de zile, iar 
Gonea státeá întins cu fata’n sus, cu ochii 
pironifi la cercul de lumină mohorata pe 
care candela-o tremură în tavan, şi nu- 
mara tictacurile ceasornicului. In hârbul 
candelei untdelemnul sfaraia încetinel ca 
o pisică ce toarce la căldură; afară, subt 
fereastră, paşi grei, Indesafi se apropiau 
în răstimpuri bocănind din ce în ce mai 


170 L. Rebreanu 


tare, apoi se depärtau si se stingeau iarăş 
în tăcerea ce se aşterneă clipă cu clipă 
tot mai deasă. 


În creerii lui Gonea gândurile se val- 
torau, se întreceau fără încetare si tot 
mai nehotărâte. Toate fetele cu care a 
trăit, gologanii soioși ce i-a luat i se pe- 
rindară prin minte ca nişte icoane stranii, 
iar pe urmă, ca o prăpastie fără fund, i 
se infatisa ziua de mâine, neagră și pocitä 
întocmai ca o zi trecută... Cäldura ce 
izvoră din trupul adormit al Margaretei i 
se părea că-i învălmășeşte toate gândurile 
si incetinel, incetinel, îi înmoae creeri 
cari încep a picură ca ceara topită pe o 
lespede albă de piatră... 


Când se trezi, în odae stăpâneă a- 
ceeas tăcere näbusitä. Candela sfârâiă si 
acuma, ceasornicul (äcäneä neobosit, numai 
de-afară mai pătrundeă un zgomot, surd, 
nedeslușit, zgomotul jalnic şi trudit al 
vieţii. Braful lui Gonea însă se usurase, 
căci Margarela nu-și mai propteă capul 
pe dânsul. Un fior rece îl cutremură din 
creștet până'n tălpi... Se simil deodată 


Golanii 171 


atat de stingher si de párásit incät inima 
i se sgärci de durere. 

Dupä un dram de vreme se uitä im- 
prejur neîncrezător si mirat par’cä, apoi 
se repezi la dulapul de haine și-l deschise. 
Erä însă gol. : 

— A plecat... 

Rämase smirna în mijlocul odäii... 

Un smoc de raze blânde, vestede 
intrará pe fereasira colboasă spoind odaifa 
c'o lumină tristă şi amărâtă. Firele de 
prav, desmortite de adierea căldurii, prin- 
seră a jucá lenege și cumpátate ca niște 
moşnegi cuminţi... Dar odaia totus páreá 
pustie ca o sandrama de vechiluri. 

Încetul cu încetul Gonea Bobocel se 
desmeteci. Subt crucea pieptului îl apăsă 
o greutate mare. Íncepú să tremure și 
trebui să se lase grămadă lângă pat Şi 
învcemece ochii i se înnecară întrun val 
sărat de lacrämi, gemu slab, lihnit: 

— Of, puiule, puiule!.... 


La 


CANTEC DE DRAGOSTE 


CÄNTEC DE DRAGOSTE 


Prin geasnurile petecite se strecoarä 
lenese cele din urmä tremuräri ale amur- 
gului. Lumina ruginie pätrunde în casă din 
ce in ce maj cernitá, umpländ odäifa cu 
umbre deșirate. În vatră flacările roscate 
palpae domol, se preling ca niște limbi 
de șarpe în jurul ceaunaşului funinginit în 
care apa de mămăligă hohoteşte înăbușit. 
Adieri răcoroase räläcesc pe subt pereţii 
coscovi, se lurişează inläutru și ’nvälına- 
sesc, cáte-o clipä, jocul blajin al focului... 

Pe prichiciul cuptorului mos Costan 
sade pipernicit şi tăcut, cu privirile pri- 
bege, cu gândurile cine ştie unde. În faja 


176 L. Rebreanu Be 
lui, Ileana, o letiscana ca un bobocel în- 
rourat, räsuceste repede, repede, firul sub- 
jirel de in. 

— Spune, tăticule... mai spune!... 
bâlbăe fata cu glas moale care, în liniștea 
înserării, răsună întocmai ca un fälfäit ușor 
de aripi. 

Barba bătută de brumă a moșneagu- 
lui tremură o leacă. Se uită gales, pe subt 
gene, la Ileana, pe care lumina trandalirie 
a Macárilor o învăluie într'o haină scumpă 
din poveşti, apoi cu voce lină, cu ochii 
închişi, par'c'ar citi în carte vremile ire- 
cute, începe... 


„Uite... era fetişcană, ia aşa ca si tine. 
O gurifä cât o cireașă coaptă şi doi ochi 
albaștri cum e cerul când e mai limpede. 
Și cum râdeă, cum râdeă! Îţi fură inima. 

A trecut potop de vreme de-atunci, 
dar îmi aduc aminte de ea par'că numai 
eri ag fi văzut-o. Mai știi? Poate îmi fu- 
rase şi mie inima. 

Eram pe-atunci ostaș tânăr şi slujeam 
în Italia, într'un orăşel ca o grădiniță de 
flori... c'atunci așa era lumea. Te prindeă 
la oaste, te duceă prin câte și mai câte 


Cánlec de dragoste 177 


țări străine ş'acolo le fineá cu zecile de 
ani. Plecai tânăr de-acasă, fără urmă de 
mustăcioară pe subi nas, şi le întorceai 
bătrân, bărbos şi toropit de abia-abia te 
mai cunosteá cineva în sat... Așa eră lu- 
mea și pace. y 

Ea o fi avut atunci vreo $aptespre- 
zece ani, dar eră voinicä ca un Hăcău si 
frumoasä, hei, frumoasá ca floarea spi- 
nului la începutul primăverii. Aveä un 
nume hät ciudat... dar noi o poreclisem 
Minodora, şi Minodora i-am zis cât a 
umblat printre noi. Sedeá într'o cocioabä 
dărăpănată, înafară de oraș, chiar in preaj- 
ma lagărului nostru, cu mă-sa dimpreună, 
o femee nevoiasä ca vai de ea. Fata tre- 
buiă să zoriască ziua-noaptea ca să câş- 
tige de-ale gurii. Alergă şi se siărâmă 
necontenit printre noi, cu un coș plin de 
plăcinte, de cozonaci, de covrigi şi alte 
bunätäti d’al-d’astea. Si noi, ori cât de 
necăjiţi eram, cumpăram totdeauna și-i 
goleam coșul, de ne eră foame, de nu 
ne era, numai s'o vedem veselă... Căci 
cum râdeă fata aceea, cum râdeâ!... 

Apoi vezi, așa treceă vremea. Când 
în slujbă, când slobozi, cum se nimereă. 


178 L. Rebreanu 


Si-mi venise odatä rändul de senti- 
nelä. Era toamnă târzie. Suflá un duşman 
de vant, aspru şi friguros, de par'cá-fi 
ciupeă obrajii cu cleşte înfierbântate. Și 
prin văzduh cetele negre de nouri se 
vrăjmășeau ca nişte balauri. Eu, ca să 
nu mă cutropească somnul, umblam de 
colo până colo, mai tropăiam, mai cäscam 
ca omul cu urâtu ’n spate. Ș'un întuneric 
ca acela, de nu-ţi vedeai nici mâna... 
Numai dintr'o parte pálrundeá prin beznă 
un firicel de lumină galbenă ca fata unui 
om mort. Licărirea aceasla însă tremură 
din ce în ce mai slábitá, uneori se slär- 
șeă de tot, apoi iar răsăreă dar mai stinsă 
şi mai potolită par'că... Acolo ședeă Mi- 
nodora. Într'o vreme, clipocind așa cu 
ochii deschişi ca iepurele, mi se pärü că 
aud ceva zgomot dinspre lagăr, ca si 
când s’ar fi apropiat cineva încetinel, pe-a 
furigul. Imi sgâiam ochii cât puteam ca 
să deosebesc câtuș de putin, dar intune- 
recul eră asa de gros, par'că eram in- 
trun sac. 

-- Stai! Cine-i? — strigai, însă nimeni 
nu-mi răspunse. Bagseama mi s'a näzärit 
— imi zisei atunci, și prinsei iarăş a 


Cântec de dragoste 179 


mişcă. Dar de abiă trecă o vreme, cât 
să-ţi aprinzi luleaua, zgomotul de adinea- 
ori se auzi din nou, acuma mai aproape 
și mai deslusit. 

— Cinei? — zic. Cine-i, că trag. 

— Sst... sst! — şopti cineva întocmai 
la spatele meu, eu sunt. 

— Feldrihan Luca... tu esti? Incotro? 

— Mai domol, bre, — făcu el rägu- 
sit, — să nu te audă... Má duc... 

N’am pulut înțelege unde spuneá că 
merge, căci o tivise repede către casa cu 
lumină. 

Nu mai ştiu cum s'a fácut, cum nu 
s'a făcut, dar în clipa următoare mă po- 
menii și eu pe urma lui Luca. Alergam 
ca un smintit prin tufişurile desfrunzite. 
Rămurelele vläguite má plesneu peste 
ochi, dar eu nu simțeam nimic. Un singur 
gând îmi rodeá sufletul ca gi cum roade 
cariul in grindă: Luca se duce la Mino- 
dora, In răstimpuri totus mă opream şi 
ascullam. Înaintea mea auzeam pașii tâ- 
räfi, repezi, ai lui Luca. 

Nu-mi pot dă seama cât am alergat 
aşa... Mie mi s'a părut un veac întreg. 
În sfârşit însă, deodată îmi răsări în fafä 


180 L. Rebreanu 


un ochiu de lumină, care má pironi lo- 
cului. Ascultai cu bágare de seamă, dar 
afarä de clocotele inimii mele, acum nu 
mai auzeam nimic... Mai trecă o clipă, 
două, apoi un ciocănit slab în geam îmi 
izbi urechile. Feresiruia se deschise lin, 
în pervaz se ivi cápsorul Minodorei. Ca- 
teva vorbe întretăiate, roslite In fugă, baj- 
bâiră o leacă prin întunerec, si repede 
par'că le-ar fi lăiat cu săcurea, se slin- 
seră și fereastra se închise. Pe semne 
Luca intrase în casă... 

Un vânt rece, ca ghiafa, prinse a 
bate dinspre cocioabă. Simţeam cum mi 
se strecoară prin carne, prin oase, cum 
îmi vâjăe în inimă să mi-o crape. S’apoi 
deodată mă desmelecii. Îmi veni în minte 
slujba şi mă întorsei repede la locul meu. 
Mare noroc că n’a dat nimeni peste mine 
cât am lipsit. Încurând fusei schimbat, 
dar în noaptea aceea n'am închis ochii 
nici o clipă. 

M'am mai sbătut eu ce m'am sbătut 
cu gândurile mele de băiat aprins, dar in 
sjârşit ce aveam să fac? Am tăcut... A 
trecut o zi, au trecut mai multe, dar ni- 
meni, vezi bine, nu bănuiă nimic. Fetiţa 


Cántec de dragosie 181 


tot printre noi, şi mai veselă, s’o sorbi 
cu ochii... 

Apoi... pe semne așa a fost să fie. 

În vremea aceca ne venise la com- 
panie un locotenent nou, să fi avut două- 
zeci de ani, bun gi frumusel ca un fagure 
de miere. Cum vázú dânsul pe Minodora, 
cum o îndrăgi foc și prinse a o luă mai 
cu glume, mai cu vorbe dulci... cum fac 
feciorii. Dar fetişcana numai râdeă de el 
şi-l îmbiă cu plăcinle. Şi băiatul tot mai 
zăpăcit, şi fata mai rece. Îl vedeam ade- 
seori lihăindu-i la ureche te miri ce, dar 
nu! Minodora râdeă şi cu dânsul ca şi 
cu ceilalţi, și atâta... 

Într'o zi însă, nu-mi aduc aminte 
cum, locolenentul nostru și-a luat inima 
în dinţi şi a sărutat pe Minodora. A strân- 
s'o în braţe și a sărutat'o drept pe buze, 
acolo, dinaintea noastră... a sărulat-o, ei 
cum îți spun. Fata îi tränti în cap coșul 
cu plăcinte, plânse, blestemă... dar ce se 
sinchiseă el de aceea? A sărutat-o, si 
gata. lar noi râdeam... râdeam să ne pră- 
pădim, ca netofii. Ştiu eu de ce râdeam? 
Poate de necaz că mam särutat-o noi, 
poate de bucurie că totuș a sárutat-o 


182 L. Rebreanu 


cineva. 5’am băgat de seamă că si Luca 
râdea ca ceilalți. Dar când s'a depărtat 
locotenentul, iarăş am văzut bine cum i 
s'au încleştat pumnii, cum a scrâşnit din 
dinți ca o fiară și cum a mormăit în sine 
sâsâind... 

A mai trecut ce a trecut si iarăş 
mi-a venit rândul de slujbă. Minodora 
parcă uitase sărutarea cu pricina. Ba, în 
cele din urmă, prinse a face ochi dulci 
locotenentului, știi, cum fac femeile când 
vreau să scoată pe bărbat din minţi. De 
vreo două-ori locotenentul a îmbrăţişai-o... 
a imbräfisat-o şi a strâns-o cum se cade, 
si fata nu s'a mai supărat, ci râdeă și 
râdeă... Hm! Dar tolus mie mi se părea 
că râsul acela e prea prefăcut, prea sună 
a sec... vezi, eu ştiam ce ştiam. 

Ş'aşa, cum zic, mă puse iar de sen- 
tinelä, si încă, Dumnezeu ştie cum, iar la 
locul de altă dată. Eram tocmai în preajma 
Crăciunului şi turná o ploaie amestecată 
cu omät, gata-gata să te innece. M'am 
oploşii în gheretă, iar acolo scutit de ume- 
zeală, prinse să mi se îngreuneze capul. 

Clipoceam de-abinele când, deodată, 
un bocănit scurt în peretele gheretei, mă 


Cântec de dragoste 183 


fácú sá sar ca fript. Dădui sá ies şi má 
izbii faţă în faţă cu ofiţerul de inspecţie. 

— Cine-a trecut adineaori pe aici?... 
se rástl ofiţerul la mine. 

— Să trăiţi, dom’ căpitan, nimeni. 

— Nimeni? urlă căpitânul. Nimeni? 
Minti, hojule, minţi ca un câine! Eu, cu 
ochii mei am văzut strecurându-se un om 
pe-aici, către casă... Ai dormit, câine! Ei, 
Jas’ că te învăţ eu! 

În clipa aceea parcă vedeam înaintea 
mea pe Luca. El, numai el trebue să fie. 
Si, fără să vreau, bolborosii printre dinţi: 
„Sărmanul băiat!“ 

După ozscurlá şovăire, căpilanul porni 
repede înainte. „Hail“, zise către noi, si 
ne îndreptarăm grăbiţi spre cocioaba in 
care sedeä Minodora. Din ferestrele mici, 
scofälcite, izvorau şi acum două luioraşe 
de lumină rogiaticá, ca nişte fägniri de 
sânge. Ajunseräm gäfäind în preajma casei 
şi ne oprirăm. Eram patru cu ofițerul. 
Páreá că din casă se aud ofläri, plân- 
sele înăbușite. 

Încetinel ne tárirám până sub strea- 
siná. Căpitanul se ridică în vârful picioa- 
relor şi se uită prin geam. Un glas scân- 


184 L. Rebreanu 


cit de femee răsună deodată ca o horcäire 
de moarte: „Ce laci, dragul meu, ce fact... 
Minodoro, unde esti?... Haide lângă mine... 
haide!“ 

În lumina scăzută a ferestrei, văzui 
deslușit că fata căpitanului încremenește 
si se albeşte ca giulgiul. 

— Hai! Inläuntru! — porunc! rägusit 
ofiferul si ne opintiram fuga spre usä, 
care, intr’o clipă, fu ridicată din fáfáni. 

Cänd ne-am pomenit in mijlocul casei, 
ne-a cuprins spaima de ce-am văzut. Jos, 
lângă valrä, încolăcit gi schimonosit zăcea 
locotenentul nostru, locotenentul care säru- 
tase pe Minodora. Din gât îi bolboceă gârlă 
sângele. Când si când gâfăiă înecat. lar 
ochii cei de cărbune, iesiti din orbite, lu- 
ceau ca două globuri de marmură... La 
masă, așezat pe lavifá, cu îruntea rázimatá 
în palıne, Luca priveă ca un lup flămând 
la locotenentul care se zbăteă cu moartea. 

— Mă)... Má!... Ticälosule, tâlharule! 
— urlă deodată căpitanul şi se asvarli 
sălbatec asupra lui Luca. 

Feciorul ridică fruntea, se uită o clipă 
la noi și nu zise nimic. Nu s'a împotrivit, 
nu s'a apărat. Ghionturile căpitanului că- 


Cântec de dragoste 185 


deau ploaie peste capul lui, peste obraji, 
dar <! nu scoase nici un glas de durere. 
Răbdă loviturile, par'c'ar fi fost un mor- 
man de piatră, până-l podidi sângele pe 
gură şi pe nas și se rostogoli amefil la 
pământ... 

Si iac’asa säraca Minodora... De-a- 
tunci n'am mai väzut-o printre noi... Sá- 
raca!... Da-i mult de-atunci, tare mult... 
Si totus cánd imi aduc aminte de dánsa, 
mi se pare că numai eri s'a întâmplat... 


Noaptea se revársase domol, pe ne- 
simţite și învăluise pământul in haină de 
jale. Spuza de stele tresăreă sfioasă în 
văzduhul mohorät. Susurul înăbușit al 
frunzelor legánate de răveneala nopţii pă- 
trundea in casä ca un glas tänguit care 
vine de departe şi se stinge. 

Fusul Ilenii nu se mai învârte. lar în 
ochii ei albaștri, la lumina rumenä a fo- 
cului din vatră, isvoreşte un bob de măr- 
gäritar, licäreste o clipă, apoi se rostogo- 
leste repede la vale peste obrajii ca laptele... 


PR 


PROSTII 


PROSTII 


Cänd sä iasä Nicolae Tabärä din 
casă, se poticni în prag și cât p'aci sá 
se prävale, cu dăsagii de-a umăr cum era. 

— Baga de seamă, bărbate, — ii zise 
nevastä-sa cu glasul rägusit de spaimă, 
— bagă de seamă să nu päfesti ceva, că 
asta nu Înseamnă bine! 

— la taci mulcom, măi drace, nu-mi 
tot cobi a rău, — mormál Nicolae necäjit, 
bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da’ 
ce să pátesc? — urmă apoi mai răspicat. 
Numai voi s’avefi grijá să nu-mi ticluifi 
vr'o poznă până ce ne întoarcem noi... 
Să fii cu ochii în patru la pologul ăla 


1% L. Rebreanu 


din livadă, să nu-l lași sá vi-l mänänce 
toți câinii!... 

Mai boscorodl el vreo trei vorbe, apoi 
îşi scoase pălăria de paie zdrenfuilá, isi 
fácú cruce, închinându-se ca la mătanie, 
şi rosti domol: 

"— Doamne-ajutä!... 

Pe urmă își îndesă pălăria în cap, 
tuși de douá-ori, scuipă ascuţit și se in- 
toarse către feciorul său, care aşteptă 
somnoros deoparle: 

— Hai, băete, să pornim, să nu în- 
tärziem!... 

Femeia, luminându-le din prag cu fe- 
linarul, adáogá și ea cu mintea ei cea 
proastä: 

— Asa, aga, gräbifi-vä, sá nu vi se 
întâmple ceva... Dumnezeu sá v'ajute!... 

Dar Nicolae n'o mai auzi. leşise re- 
pede din curte şi o apucase cu pași voi- 
nicesti pe ulița ce se intindeá ca un râu 
albenef printre casele pitite, în noaptea 
de păcură. În urma lui feciorul tândăleă 
ca un mânz trudit ciulind urechile gi ui- 
tându-se când în dreapta, când în stânga, 
par'că i-ar fi fost frică să nu se nápus- 
tească cineva asupra lor, 


Prostii 191 


În colțul ulicioarei ce duce la gară, 
felinarul funinginit împrăştiă o lumină gäl- 
buie, mucezită. Umbrele pervazurilor se 
loláneau räschirate ca degetele unei mâini 
uriaşe şi se prăpădeau îndată în beznă. 

— Taci că-i bine! — răsuflă Nicolae, 
oprindu-se o leacă subt felinar. 

— Oare Wo fi trecut? — bâlbăt fe- 
ciorul, ca să zică și el ceva. 

— Da’ de unde! Doar l-am fi auzit 
gueránd! — fäch bătrânul cu mândrie, 
urnindu-se iar înainte. 

Gara era pustie toacă. Numai întrun 
ochiu de fereaslrä clipoceă flacăra bolnavă 
a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi 
de şine licăreau ca nişte dungi de argint 
subt pâlpăirea luminii chircite. 

— Bine că ne vedem aici, — blodo- 
gort Nicolae Tabara, scârjâind prundisul 
peronului cu pașii săi apăsaţi. De-acú 
poate veni când i-o plăceă, că nu mi-i 
frică... 

Dibuiră amândoi prin inlunerec, cău- 
tând vreun locşor unde să se adăpostească 
până va sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneţ 
se apropiä de usa sălii de așteptare si 
puse încetinei mâna pe clanfá. Era incu- 


192 L. Rebreanu 


iată. Zări în stânga ușii o bancă, o pipál 
cu băgare de seamă, par’eä s’ar fi gândit 
să se aşeze sau nu, staid o clipă la în- 
doială și în sfârşit se lăsă alături pe tes- 
pedea de pealră dinaintea pragului. Bă- 
trânul își lăsă sarcina pe bancă și se 
cocoloși si el lângă fecior. 

— Pe semne-i cam de vremior — 
se scánci feciorul întrun târziu cu glas 
potolit. 

-— Pe semne... Om aşteplă, ce să 
facem ?, răspunse Nicolae obosit, 

Si de-acum amufirä amândoi, Priveau 
dusi incoace, incolo, se asezau mai bine 
pe lespede şi gemeau înăbuşit in rástim- 
puri, par’c’ar fi fost slransi în curele. 

Cerul se mai răzbunase. Pete vinete 
şterse, presărate rar cu stele, se deschi- 
seră prin volbura neagră de nouri. Si în- 
tunerecul prinse a se limpezi. De jur îm- 
prejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau 
în beznă. Coamele dealurilor din față, ca 
un täius de ferestrău uriaș şi hodorogit, 
se desemnau din ce în ce mai lămurit 
pe pánzigul cenușiu al văzduhului, iar 
deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de 
pe ţărmul Someşului se ridicau negre, ca 


Proslii 193 


niște mâini amenințătoare. Gâlgăitul trudit 
al apei rátáceá prin aer ca tänguirile nein- 
felese ale unor oameni präpäditi de nevoi. 

Fläcäul se cotoşmăni mai bine pe 
lespede, îşi aduse genunchii până la nas 
gi, cuprinzându-i cu amândouă braţele, 
bâigui scurt şi mustrător: 

— Nu mai vine, 

— Nu — tuși Nicolae scotocind în 
chimir după lulea. Aprinse şi începu a 
pâcăl alene, nepăsător, scuipând des si 
țişnitor printre dinţi. 

Gara cu magaziile ei sure prinse a 
se desbrăcă de întuneric. Un vânt aspru, 
tomnatec vâjâiă prin porumbiştea dimprejur, 
scuiura stăruitor olanele coperişelor. lar 
peste linie, ascunsă subt sălciile zăvoiului, 
hruba de nuiele a hamalului răsări și ea, 
trezită din somn, cu ochiul ei roșu, plâns 
și ars de sărăcie. 

Dinspre târg deodată se desluşi zgo- 
motul unor pași täräfi, greoi, însoţiţi de 
gemete infundate. Feciorul ridică fruntea 
şi trase cu urechia: 

— Vine cineva... zise inábugil. 

Portia záplazului scärfäi prelung si 
o babă gârbovită ca un ganj, cu fata 


194 L. Rebreanu 
sbârcită ca o hribä uscată, se apropiă de 
drumeti. 

— Oare n’am intárziat, oameni buni? 
— întrebă dânsa îngrijorată. 

— Nu, lele, nu — murmură Nicolae 
cu pipa între măsele. Da’ până unde? 
adăogă apoi cu jumătate gura, învremece 
baba se ghemul pe bancă gäfäind ca un 
dobitoc trudit. 

— Până la Beclean, — răspunse ca 
pifigáial, ştergându-și obrajii cu mânecile 
cămăşii. Numai până la Beclean... A — 
vai de sufletelul meu ce-am alergat!.. Mă 
temeam să nu înlârziu, Doamne fercste, 
de nápraznicul Asta de tren, că mi-s’a 
părut că-l aud şuerând, când cram pe la 
biserică. Uufl Toatá-s un pic de apă... Si 
dumniavoastră-l așteptați? 

— ÎL aşteptăm şi văd că nu mai vine... 

— Vă ducefi departe? 

— Ba nu... Până la Salva... 

— Apoi ce să faci? Cată să ne sfar- 
mani si să ne izbim, dacă vrem să tráim 
în pârdalnica asta de lume... Aşa... Ce să 
facem ?... 

Si iar mocniră, acuma tustrei, oftánd 


= Prostii 195 
si gemänd in rástimpuri, cum fac ţăranii 
când nu mai ştiu ce să vorbească. 

După o bucată de vreme un felinar 
verde ieși din cocioaba hamalului. Lumina 
gátuitá se bălăbăneă necurmat, dispăreă 
şi iar se vedeă. ' 

— Aha — tresärl flăcăul — de-acú 
indatä soseste. 

Felinarul se mari din ce in ce si pe 
urmä se deslusi si chipul negru, bärbos 
al hamalului. 

— Sá deä Dumnezeu buná dimineafa 
— făcu Nicolae trägänat şi smerit scu- 
lându-se si dându-se la o parte. 

-- Noroc — bombäni scurt hamalul. 

— Oare vine de grabă, domnule? 
— întrebă și baba apropiindu-se un pas 
spre hamal care înjură necăjindu-se sá 
potrivească cheia în broasca uşii. 

— Ce-mi tot därläesti aici, babo? 
Ce-mi toci capul şi dumneata? Nu cumva 
ţi-ai fineá gura? — se räfoi deodată hama- 
lul semet în sufletul său rânced, că poate 
certă şi el pe cineva care-i mai slab decât 
dânsul. 

Apoi, încetul cu încetul, gara se des- 
morţi. Prin săli, pe peron, luminile lämpi- 


196 L. Rebreanu 


lor incepurä a räspändl raze palide, cár- 
cálite cari tremurau și se ingrámádeau pe 
feţele increfite ale celorce așteptau. Pe 
ulicioará se auzeau tot mai des leopáiturile 
pasilor grábifi. Cánd si cand, uruitul rofi- 
lor unei trásuri injungheá väzduhul, se in- 
tețeă apropiindu-se și se tăiă brusc; urmă 
gáfáitul cailor truditi, vorbele repezi, arun- 
cate din vârful limbii ale celorce sosiau. 
Si sala de așleptare gemea de lume. 
Täranii cu feţele supte, cu umerii obrajilor 
ieşiţi în afară, cu barba si mustäfile sbarlite 
se îmbulziau deavalma printre muncitorii 
spâni, cu obrajii ca cenușa, îmbrăcaţi în 
straie nemjesti murdare gi ferfenifite. 
~ Apoi deodată, dintro odaie vecină 
şeful gării ieşi somnoros, bosumflat, învă- 
luit intr’o manta groasă, şi intră în birou 
trântind uşa. Se certase cu nevastä-sa 
fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci 
minute, și acuma eră furios pe toată lu- 
mea. Printre oamenii din sală se răspân- 
dirá ca fulgerul soaptele: „Biletele! Vine 
ál ce dä bilete!... Haideţi la bilete!“ Seful 
însă se plimbă plictisit, încoace si încolo, 
cu ochii jumătate închişi, apoi se opri, se 
întinse de câtevaori de-i pocniră oasele, 


Prostii 197 


isi aruncä privirea spre ceasornicul din 
perete si se repezl pe peron unde prinse 
a trece in revistá pe pasagerii cari tro- 
păiau din picioare sgribulifi și rebegifi 
de frig. : 

Insfarsit, geamul ghişetului se des- 
chise și pe marmora soioasă incepurá a 
zingäni banii aruncafi in pripä. Nicolae 
Tabără cu feciorul său se umeriră si dânșii 
cu zor către rampă, strângând în pumnii 
inclestafi paralele umezite de sudoare. Dar 
un vardist coșcogeă se räpsti la ei afinän- 
du-le calea: 

— Unde vă burdusiti, he? Nu puteți 
așteptă până vă vine rándul?... Ei, drácia 
dracului!... i 

ÎI înșlăcă pe Nicolae scurt de guler 
şi-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se 
către un domn îmbrăcat bine, se plocont 
zâmbind: 

— Poftiti, domnule, poftifi înainte !... 

«Din depărtare un șuer prelungit și 
răguşit spintecă aerul. 

— Vine, vine! — fierbeă lumea ne- 
liniştită îmbâcsindu-se in ruptul capului 
spre ghiset. 

— Fă-ţi bunătate, domnule, şi ne dá 


198 a L. Rebrcanu 


douá pänä la Salva, cá ne lasá aici ma- 
gina! — stärui Nicolae Tabárá din dosul 
rampei întinzând mâna cu gologanii peste 
capetele oamenilor. 

— Gura, prostule! — îl împunse seful 
morocános aruncânuu-i o privire cruntă 
şi disprefuitoare, apoi închise repede fe- 
restruica. 

Ţăranii se înholbară uluifi unul la altul. 

— Cre că nu ne dă? — se auziră 
printre dânşii câteva voci pline de spaimă, 
învremece o buduhaifä de femee limbutá 
strigă în gura mare: 

— O batä-l scârba să-l bată, că mâ- 
nios l-a facut Dumnezeu! 

Șeful însă se dusese numai la apa- 
ratul telegrafic unde bucăni de douăori, 
apoi iar se întoarse la geam. 

lar trenul se apropiă mâncând pămân- 
tul. Scärfäitul sfâşietor al roatelor, pufäitul 
obosit al locomotivei se contopiau într'un 
răzbubuit surd, aspru, care creşteă mereu. 
Apoi repede intră în gară şi se opri brusc. 
Conductorul sări jos cel dintáiu si urlă 
hodorogit. 

— Năsăud... o minutăăă! 

Câţiva călători coboriră grăbiţi lup- 


Prostii 199 


tându-se sá străbată printre cei de pe 
peron, cari năvăliră furtunatec asupra va- 
goanelor. 

— Unde mergeţi, prostilorl — răcni 
conductorul către țăranii cari alergau ză- 
päcifi în sus şi-n jos neştiind unde sá se 
urce. Nu acolo mă! Mai la vale, prostule, 
mai la vale-s vagoanele pentru boi! 

Conductorul strigă şi zâmbeă mulfu- 
mit în sine că a spus o glumă minunată. 
Când şi când aruncă priviri pline de în- 
teles unui donin bondoc care se uilă la 
dânsul şi-l ascultă cu un surâs de admi- 
ralie pe buze... 

La ghiset lumea se rárise deabinele 
Abia vreo câţiva țărani bătrâni şi slăbănogi 
mai forfoteau şi se inghesuiau par’c’ar fi 
stat pe järatic. Nicolae cu feciorul si cu 
baba, care acum se fineá de dânşii ca 
scaiul de oaie, alergau neincelat dela un 
capät al rampei la cellalt, priviau rugätori 
in rástimpuri la vardistul care le räspun- 
deá printr'o incruntare din spráncene si la 
şeful care fácáneá biletele și măsură cu 
sulițe de dispreţ când din întâmplare, îi 
cădeau înaintea ochilor. La urma urmelor 
însă ajunseră și ei la ferestruicä. 


200 L. Rebreanu IE 

— Douä pänä la Salva — zise Nico- 
lae pleostit, numărând gologanii unsuroși 
pe tabla albä de marmorä. 

— Altädatä sá te invefi minte, mo- 
jacule — îi sâsâi şeful aruncându-i biletele. 

— lartă domnule, iartä-ne și nu ne 
näpästul — bâlbâi bătrânul umilit. Că noi 
suntem proști, păcalele noastre... Pesemne 
așa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi năcă- 
jiji și nepriceputi, păcatele noastre... Da’ 
dumneavoastră trebue să fi-fi mai iertători, 
că sunteţi oameni învățați si... 

— Hai, pleacă d'aici präpäditule, 
pleacă să nu te aud flecärind! Mi-e scârbă 
şi-mi vine rău când vă văd -— izbucni 
şelul cu glas dogit si strâmbând din nas, 
apoi trânti geamul şi scuipă cu greață. 

Nicolae Tabără statu o clipă nemişcat, 
clátiná încetinel din cap, întrebător și ne- 
dumerit, pe urmă ieşi sprinden urmat de 
fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron 
auziră glasul ascuţit al conductorului. 

— Gataaa! 

Se repeziră tustrei înainte, spre loco- 
motivă, apoi la mijlocul drumului își luară 
seama $i se intoarserä. 

— Urcá-te, mă, urcá-te bătu-te-ar 


_Proştii 201 


Dumnezeu să te bată, prostule! — sbârnă) 
prin aer vocea aspră a conductorului. 

Nicolae se avántá pe scările unui 
vagon în ale cărui ferestre zărise capete 
de |ărani. Se cäfärä de clanta si o smuc} 
cu putere, dar usa nu îngădui. Si trenul 
şueră prelung şi începi a bubui si a fosăi. 

— Urcafi-va, mă, urcaji-vá! — fulgerá 
din nou conductorul bâțâind din mani si 
din picioare. 

Bătrânul se dádú repede jos și se 
asvärli la altă ușă, învremece trenul prinse 
a inaintá vuind, iar baba se boceá amarnic 
frângându-și mâinile. În clipa aceea însă 
conductorul se năpusti ca un viespe asupra 
lui Tabără, îl inhäfä de după cap, îi tranti 
un pumn în ceafă și-l îmbrânci pe scări 
la vale... Feciorul cu baba stăteau deo- 
parte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii 
sticliti de spaimă. 

— Vă sculafi mai de vreme, putre- 
gaiule, şi nu mocosifi, fireati ai dracului 
să fiţi! — le mug) conductorul dispărând 
întrun vagon. 

Nicolae Tabără se präväll grămadă 
cu obrazul în prundiș şi sângele îl prididi 
pe gură şi pe nas. Şi aşa rămase un dram 


202 . L. Rebreanu 


bun de vreme, neclintit ca un mort. Creerii 
îi hăiau, iar sufletul îi sângeră şi-l durea 
mai straşnic ca ranele feței. Apoi se ridică 
incetinel, clătindu-se pe picioare, isi şterse 
sângele cu poala cămășii şi aruncă o pri- 
vire mută în urma trenului, care se perdeă 
în ceața zorilor. Un val amar de vorbe 
îi răsări în suflet, dar buzele lui crâm- 
pofite deabia putură rosti oftänd: 

— Nu vajute Dumnezeu sfântul!... 

Printre nourii bolbocaţi în văzduh, la 
răsărit, o trämbä de lumină ciresie se 
svârcoleă şi se intetea. Tabără isi avântă 
povara în spinare și porni încet inainte 
pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu 
inima urnită, iar feciorul si baba, tácufi 
şi ingandurati, îl urmară pârjol... Din no- 
ianul negru de nouri însă, soarele scăldat 
în sânge isi înălță biruitor capul si îm- 
proscä în fețele drumefilor o betealá de 
raze purpurii... 


Da, 


FILIBAS 


— Aide, Filibas, — zise directorul, 
un om acru cu cioc si cu ochelari, cätre 
aprodul lon Filibag întinzându-i un plic 
mare, galben, cu eticheta ministerului — 
să-mi cauţi din fundul pământului pe 
domnul șef Sulea si să-i dai plicul ästal... 
Ai inteles?... 

Aprodul se închină adânc, luă plicul, 
balb4i de mai multe ori „da, domnule 
director“, apoi, cu O privire blândă si 
rugátoare par'c'ar fi cerut erlare pentru 
îndrăzneală, întrebă cu glasul rägusit de 
respect: 

— Aştepl vreun răspuns, domnule 
director?... 


206 L. Rebreanu 


— Nimic — mormál directorul mán- 
gâindu-și ciocul cu amândouă mâinile si 
adăogând pe urmă mai răspicat: Nimic, 
ai ínfeles?... Ei, aide pleacă la repezeală)... 


Filibaş coborí sprinten scările, dar in 
stradă se opri o leacă să răsufle. Priv] 
lung în sus și în jos pe Calea Victoriei, 
la trăsurile ce alergau în goană spre şosea, 
la ceasornicul din vârful unei case şi-şi 
zise căscând: „Fire-ar al dracului de gef 
să fie...“ Apoi scoase din buzunarul pan- 
talonilor o batistă pestriță şi-și şterse of- 
tând gâtul şi fruntea. 

Eră o zăpuşeală nemaipomenită. Ra- 
zele soarelui aproape de asfintit frigeau 
coperisele caselor, se infigeau în pereți, 
în frunzișul copacilor pleoştiji de prin 
grădini. Străzile şi trotuarele par'că se 
înmuiaseră de ferbințeală. Oamenii umblau 
a lene, suflând greu si făcându-și vant 
în răstimpuri, cu pălăriile sau cu batistele. 

Aprodul, pornind lacticos în jos, se 
gândi că domnul șef Sulea stă tocmai în 
strada Francmazonă. 

— E deparie rău — isi zise inde- 
sându-și sapca pe ceafă — o să iau 


Filibas 207 


tramvaiul cä nu-i scump si mä dor pi- 
cioarele... E numai un ban si jumătate... 

Dar ajungând în Calea Griviței își 
trase şapca pe ochi și se gând! că ar fi 
o prostie să cheltuiască. Vreme are bere- 
chet, picioarele nu-l dor. Cu tramvaiul e 
mult mai cald decât pe jos, căci în tram- 
vai e îmbulzeală. Mai bine o să beă o 
ţuică cu un ban ca să se răcorească și 
mai şi economiseste cinci parale... 

Mergea încet, legănându-se si gäfäind 
cao rață. Asudă tare şi-şi scoteă deseori 
sapca să-şi șteargă chelia. Eră scurt și 
gros, cu o burtă din pricina căreia nu-și 
vedeă decât vârfurile ghetelor. Aveă ochi 
albaștri, dulci, care păreau a zâmbi ne- 
contenit, și nasul cu nările largi și înfun- 
date de păr. Barba-i eră castanie, încâlcită, 
presărată cu câteva smocuri de fire albe 
și-i ajungeă până la al doilea nasture al 
tunicii. 

În strada Francmazonă află dela pro- 
prietăreasă că Sulea ma dat pe-acasă de 
vreo două zile, că ¢ în urmă cu chiria 
pe o lună și jumătate, că în liecare seară 
vine acasă cu trăsură, dar de chirie nu 
se sinchiseste, că scandalizeazá pe ceilalți 


208 L. Rebreanu 


chiriaşi aducând dame in casă și că, in 
slärsit, trebue să fie cam ficnit, deoarece 
vorbeşte singur și dă din mâni şi pune 
noaptea să-i cânte gramolonul. 

Filibaș era ostenit si aveá si el poftă 
de vorbit. Sezú gi spuse proprietăresei că 
are șapte copii, că la toamnă împlinește 
cincizeci si trei de ani, că pe fata cea 
mai mare, care-i foarte cuminte şi fru- 
moasă, a cerut-o un funcționar dela po- 
lifie, dar mă-sa va vrut s’o dea fiindcă 
auzise că funcţionarul e befiv şi bătăuș, 
că dânsul e în serviciu de douăzeci și 
cinci de ani și toți superiorii Pau avut 
drag și l'au cinstit, numai Sulea îl per- 
secută, că om mai fără suflet și mai tiran 
ca Sulea ma pomenit, că îl amendează 
in liecare lună fără nici o vină gi nu se 
gândeşte că biefii copilași îi mor de foame, 
și că cl crede că Sulea mo să ajungă 
bine căci prea e fanfos si înfumurat. 

Proprietăreasa îl ascultă cu luare-a- 
minte, clătină din cap, îl compătimi si 
zise că si dânsa crede că o să-l bată 
D-zeu pe get, apoi îi dădu un pahar cu 
apă și-l petreci până la poartă. 

— Bună femee — isi zise Filibas 


Filibaş 299 


gândindu-se că, dacă Sulea nu e acasă, 
trebue să fie negresit in Strada Verde la 
avocatul Stefan Popescu, care e prietin 
cu seful si care are o nevastá oachesä, 
tânără si drăgostoasă. i 

Pe drum îi part rău că a ocärit pe 
şef. Caine+j Sulea, nici vorbă, dar mar 
fi trebuit să-l ocărască. Te pomenesti că 
proprietăreasa, limbută cum este, i-o spune 
că l'a înjurat şi atunci o să dea de dra- 
cul. Seful și altfel are pică pe dânsul şi-i 
tot fägädueste c’o să-i dea afară, dar mi-te 
când ar mai auzi că Va vorbit de rău. 

— Bine-i să ai lacăt la gură — mor- 
măi el întristat şi tutindu-si paşii. 

Trecând prin strada Lipscani deo- 
dată zárl pe Sulea în fața unei vitrine, 
săzimat în baston, cu gura căscată la 
niște manechine îmbrăcate în rochii-pan- 
taloni. Faţa-i eră plictisitä parc'ar fi fost 
bolnav sau mar fi avut parale. Dealtmin- 
trelea eră un bărbat de vreo treizeci de 
ani, cu un corp pe care nici o haină nu 
puteă să sieă bine, cu mustafa roșcată 
şi tunsă englezeste, cu buzele groase și 
umede, cu barba lată și totdeauna albă 
de pudră, și cu monoclu. Se credeă foarte 


210 L. Rebreanu 


frumos si se lăudă tam-nesam că are 
succes la femei. Aveá un baston cu mâ- 
nerul de argint pe care il cumpärase cu 
trei franci la o licitaţie dela Muntele de. 
Pietate, dar despre care dânsul spuneă 
că Pa căpătat drept amintire dela un prie- 
tin al său, piclor celebru la Paris, . 

— Pomenesti lupul și lupul la ușă 
— se gând) Filibaş încetinându-şi pașii 
și scotocind după scrisoare. Apoi se apro- 
piă cu șapca intr’o mână și cu plicul în 
cealaltă. 

— Vă salut, domnule șef... 

Sulea se întoarse repede, speriat, au- 
zind glasul lui Filibaş. Nu dăduse după 
amiază pe la birou şi-i eră frică sá nu fi 
venit vreo inspecţie. Se uită repede împrejur 
şi se reculese numai decât căci văzu cum 
câţiva trecători curioşi cască gura la el şi 
la aprodul ce stăteă descoperit. 

— A, Filibaș?... Ei? — fácú dânsul 
serios, apropiindu-se de aprod. 

Filibaş státeá ca pe cuie, se muta 
mereu când pe un picior, când pe cellalt 
şi nu ştiă cum să înceapă. Îşi alunecă pri- 
virea peste faja gravă a șefului şi-i veni 


Filibas 211 


in minte cá tot aga face si cänd il amen- 
deazá. 

— V'am adus o scrisoare din partea 
domnului director — îngăimă in sfârșit 
întinzându-i plicul şi răsuflând parcá ar 
fi scăpat de o povară foarte grea. 

Șeful aruncă ochii la adresă si, văzând 
eticheta, păli. Invarti plicul între degete ca 
şi când n’ar fi îndrăznit să-l desfacă si 
prin minte îi fulgerä neintrerupt: „M'am 
dus dracului!“ Căută totus să se stápa- 
neascä şi înlrebă cu o tremurare în glas 
si cu dorinţa de-a află astfel cel puţin cu 
o clipă mai târziu cuprinsul scrisorii: 

— Domnul director eră la minister 
când ai plecal? 

— Da — răspunse repede şi hotărât 
aprodul, dar apoi gândindu-se că poate 
răspunsul acesta nu e pe placul şefului, 
începu să bâiguiască: Adică... nu știu sigur... 
poate să fi plecat... 

Sulea îl privi lung, încruntă din spran- 
cene și zise domol: | 

— Tare esti prost, Filibas.., Cum 
dracu’ poţi fi aşa de prost? 

Filibas zimbi bucurându-se că a scă- 
pat cu atâta, iar șeful rupse plicul cu bă- 


212 L. Rebreanu 


gare de seamä si aruncá o privire inláuntru. 
Si atunci Filibag vázú cá fafa lui Sulea 
se insenineazá deodată, că ochii îi licăresc, 
iar colţurile gurii i se lărgesc aşa, încât îi 
desvălue dinţii. 

— Mare câine ești, bată-te Dumne- 
zeu — se gándl aprodul zâmbind, par'că 
ar fi vrut să arale că și el iä parte la 
bucuria șefului. Dar acu mi se pare că 
te-am îmblânzit... 

Sulea scoase scrisoarea din plic cu 
degetele tremurând gi numără repede 
bancnotele ce erau infágurate intr’insa gán- 
dindu-se cu plăcere: „Și tocmai n'aveam 
nici un ban şi nu mai ştiam de unde să 
împrumut... Ce.om cumsecade, ce om!“ 
Pipäl cu lăcomie hârtiile, se uită cu drag 
la Filibas si prinse a sorbl rândurile în 
care directorul îi spunea că-i trimite cele 
două sute de lei ce i-a împrumutat dău- 
nazi, îi mulţumeşte si, dacă mare ceva 
mai bun de făcut, îl roagă să ieă masa 
diseară cu dânsul şi cu nevastă-sa. 

— Mă duc, neapărat mă duc!... mur- 
mură Sulea. Poate să facem şi un poche- 
ras și să mai ciupesc ceva!... Ce om cum- 
secade, ce om!... 


Filibas 213 


Începă a rade. Apoi zärind iar pe 
Filibas, îl bătu pe umăr şi-i zise fără să-şi 
poată stăpâni bucuria: 

— Bravo, Filibaş, bravo! Mulţumesc... 
Esti băiat cumsecade. Mersl!... 

Se întoarse zăpăcit sá plece spre Calea 
Victoriei, dar după ce făcu doi pași, venl 
iar Spre aprod şi-i întinsa mâna priete- 
neşte: : 

— Bravo, bravo şi mersi, Filibast — 
strigă simțind că ar fi în stare sá și särute 
pe omul care i-a adus, tocmai cand eră 
mai necăjit, paralele ce le crezuse pierdute, 

Filibaş, dintru'ntáiu, se dădă înapoi 
par'că n'a fi pulut crede că şeful acesta 
să-i íntinzá lui mana. Rosi și prinse a râde 
ca un prost. Își șterse palma de dunga 
pantalonilor şi blodogori färä să ştie ce 
zice, ca. un copil căruia i se face o bu- 
curie la care nu se aşteptase niciodată: 

— Vă salut, domnule sei... 

În clipa următoare simți cum nişte 
degete uscate, osoase, dar totus moi gi 
catifelate fi strâng ușor mâna. fl treci un 
fior de plăcere. Mișcă din picioare, se în- 
chinä şi rânji jar, mai prost și mai roșu. 
| se páreá că inima îi crește, i se umilă 


214 L. Rebreanu 


si bate tot mai repede, mai repede, încât 
i-e frică să nu plezneascä, Buzele îi lre- 
murau făcând să-i tremure si barba, iar 
frunlea i se umplu deodată de nădușeală. 

— îmi dă mână ii treceá necon- 
tenit prin creeri. Îmi dă mâna... Seful mi-o 
strânge... Aoleu, ce-i asta? 

Şeful se mai gândi că poate ar fi bine 
să-i dea si un bacsis. Omul ăsta merilä 
neapărat un bacșiş... Dar pe urmă îi venl 
în minte că trebue să se bărbierească şi 
trebue să dea barbierului francul. Îi mai 
zise odată foarle călduros: 

— Foarte bine, Filibas... Las’ că nici 
eu m'am să te uit... 

Apoi o apucă repede pe trotuar în 
sus, flueránd vesel si învârtind bastonul 
între degete. 

Filibaş rámase locului nemișcat şi uluit 
privind cu mirare şi cu evlavie în urma 
șcfului. | se păreă însă şi acuma că vi- 
sează. Par'că tot nu-i veneă a crede, că 
Sulea, Sulea cel strașnic, care ingrozise 
pe loti inferiorii dela minister, i-a slráns 
lui întradevăr mâna. 

— Se poate?... Ei, nu se poate, nu 
se poatel... 


Filibas 215 


Dar în mâna dreaptă simieá si acuma 
atingerea aceea ciudală şi prin spinare îi 
treci iar un fior de plăcere. Se mită la 
lumea ce treceă pe lângă dânsul grăbită, 
fără să-l ieă în seamă si în gândul lui 
întrebă: i 

— Afi văzut cum mi-a întins mâna ?... 
Ei, ce zicefi?... Aţi văzut?... 

Şi i se păreă că toți oam: ni zâm- 
besc la dânsul şi-l felicită și-i spun c’au 
văzut. 

— Câine, câine — snurmură gändin- 
du-se la Sulea cu o dragoste plină de 
respect — dar câine bun... Mă, să-mi deă 
el mâna aga din senin, în mijlocul sirăzii, 
în fata Jumii!... Mare lucru!... 

Îşi puse sapca în cap şi privi mirat 
după Sulea care tocmai atunci se urcă 
intro trăsură. Si se pomeni deodată că 
începe să-i fie drag şeful şi-i pare rău că 
până adineaori Va uril și l'a ocärit. 

— E un om de zahăr, orice s'ar spune 
— se gândi dânsul pornind vesel si mån- 
dru spre casă, căci acuma eră lârziu să 
se mai întoarcă pe la birou — vreă şi el 
să se arate rău și ţipă şi înjură, de, ca 


216 L. Rebreanu 


orice om necájit si cu griji, dar are o 
inimä bunä... prea bunä... 

Se întinse din sale, își räsuci mustafa 
si päsi mai apăsat, ca de obiceiu. Se siin- 
feä mai mare cel pufin cu un cap ca tofi 
ceilalți muritori. Pe faţă îi pluteá un văl 
de fericire si de mândrie. 1 se păreă că 
are mii de franci în buzunar deși şliă bine 
că mare decât un leu și o bäncufä. Mâna 
dreaplă n'o mișcă deloc, o tinea tot așa 
cum o finuse atunci când i-o strânsese 
şeful și i se năzăreă că îl mângâie ınereu 
degetele acelea uscate și catifelate a căror 
atingere îi umpluse sufetul de nădejde. 
Flueră si el vesel, vrând să maimufäreascä 
pe Sulea, si din când în când izbucneă 
în hohote înăbușite de râs şi dádeá din 
mâini ca un nebun. La oameni prinse a 
se uită cu milă si cu dispreţ, gândindu-se: 

— Ce nätällefi mai sunt şi ástia!... 
laca, ei nici nu bănuesc măcar că numai 
adineaori am dat mâna cu domnul şef... 
Și ce-ar face ei dac'ar ști! 

Îşi închipuiă că s'ar descoperi toți si 
l-ar bate cu flori ca pe Vodă... Dar oamenii 
credehu că e beat, îl compătimeau sau îl 
injurau în gând si se fereau de dânsul. 


Mergând spre casă Filibas se gândi 
necontenit la şei și căulă să-și aducă a- 
minte toate lucrurile care i-ar puteă dovedi 
că Sulea are inimă bună, ca astfel să-i fie 
şi mai drag. Mult bine nu-i făcuse Sulea, 
totus tinea minte foarte lămurit că odată, 
cum necum, a spart slicla de apă din bi- 
roul şefului şi a făcut o apărie şi o halima 
de-i eră si lui rușine. Atunci (isi aduce 
amine, pa'că numai ieri s’ar îi întâmplat) 
toți cäfelusii din biurou au sărit la dânsul 
si Pau certat şi lau înjurat de l'au făcut 
de două parale. Domnul șef Sulea însă, 
nu se găseă în biurou. Când a venii la 


218 L. Rebreanu 


urmă şi a aflat ce-a fost, nu i-a zis nici 
o vorbă de ocarä, nu l’a amendat si nici 
nu Va pus măcar să plătească paguba, 
cum ar fi făcut bunăoară oricare altul. Nu. 
S’a uitat numai la fárimálurile de sticlá, 
apoi la aprod si pe urmă s'a aşezat la 
masă ş'a trimis să-i aducă un svat. Filibas 
nar indräzni tocmai să jure pe sfânta 
cruce, dar crede mult acuma, că șeful a 
plăti! slicla din buzunarul lui nevrând să-l 
puie pe dánsul la greutate, căci ştiă că are 
șapte copii şi e calic vai de suflefelul lui. 

— Aşa-i omul bun — sfârși Filibaș 
în sine — la un caz de adică tot nu te 
lasă să pieri... 

Acum se gândi un minut la nevastă- 
sa care o să plângă de bucurie când va 
afla că selul i-a strâns mâna, şi la vecinul 
său, la vizitiu, care o să strâmbe din nas 
necrezätor şi o să înjure, apoi iar se in- 
toarce la Sulea şi la slujbă. 

— Păcătos am fost şi eu nu-mi fie 
de deochi — își zise gândindu-se cu pă- 
rere de rău la amenzile ce ile pusese în 
cârcă şeful. Omul prost e osândit să fie 
păcătos. Ş'apoi să te mai miri că boerii 
sunt răi! Numai biefii de ei știu câte nea- 


Filibas 219 


junsuri au dupä urma noasträ... Ce boclu- 
curi i-am făcut gi eu, Dumnezeu să mă 
ierte. Mare minune că nu m'a dat afară 
demult. Sunt bălrân si uituc... De-ar [i fost 
altul în locul lui, hehe, de când îmi dădeă 
rävas de drum!... Dar lui pe semne i-e 
milă şi de copii... 

Îi venirä în minte rând pe rând toale 
greșelile ce le făcuse în acești doi ani din 
urmă de când îl cunoaşte pe Sulea şi găsi 
că geful într'adevăr a avut dreptate să fie 
supărat și să-l amendeze. 

— Da, a fost niţel prea straşnic și 
dânsul, dar, dacă te gândești bine, am 
meritat şi eu pedepsele... De-acu însă s'a 
ispravit. Ne-am împăcat... Bine c’a dat 
Dumnezeu de ne-am împăcat! Degeaba, 
nu-i lucru firesc să fii rău cu șeful. Cine 
are puterea taie și spânzură. Da ce să fii 
rău, când pofi să fii bine?... 

Dar apoi își aduse aminte că alaltăieri 
Sulea iar l'a amendat cu cinci lei, pentru- 
că wa fost la usa când l'a strigat, şi isi 
zise că acuma, dupăce s'au împăcat, trebue 
să-l ierle. Si o să-l și ierte, fără îndoială, 
mai ales că mâine o să-l pândească şi, 
când o fi singur în birou, o să-l roage 


220 L. Rebreanu 


frumos de iertare. Stie că la început o sá 
facă nazuri, să bată cu pumnul în masă 
i să fipe, dar pe urmă tol o să-l ierte. 
i va spune că are șapte copii şi seful se 
va induiosa, îi va prinde mâna și-i va 
zice: „Ei, bravo, Filibas! Fiindcă ești băiat 
cumsecade, te iert. Dar altădată să nu 
gresesti, ai înțeles? Căci altmintrelea să 
glii că că nu te avansez!”... 

Pe Filibaş îl podidiră lacrimile de 
bucurie şi prinse iar a da din mâni şi a 
râde. lar când ajunse în colţul stradei în 
care státeá, nu se mai gândeâ decal că 
mâine-poimâine o să fie înaintat. Şi adică 
la urma urmelor, de ce nu Par inainta? 
Acu s'au împăcat, nu mai e nici o piedică. 
Si are douăzeci şi cinci de ani de serviciu. 
Asta nu-i glumă. Douăzeci si cinci de ani! 
O viaţă de om. Şi leafá tot pujină, şase- 
zeci de lei pe lună. Cum să trăiască din şa- 
sezeci de lei? Să plătească chirie scumpă, 
să hrănească nouă guri, să îmbrace nouă 
oameni. Nu se ajunge. Bine, până acuma 
a mers cum a mers, erau certafi și nu se 
putea. Dar acu nu mai merge. Trebuie 
să-l înainteze. Și chiar merită să-l înain- 
teze. De servit a servit, dela biurou n'a 


Filibas 221 


tipsit nici o zi, cinstit a fost, de furat n’a 
furat, de înșelat n'a înșelat pe nimeni. Ei, 
atunci cum să nu-l înainteze?... 


Treci pe la o bäcänie. Prăvăliaşul îi 
eră prieten, pentrucă eră sinpurul negustor 
care îi mai dădeă pe datorie. Dar fiindcă 
datoria i se urcase la cincisprezece iei si 
treizeci de bani, de vre-o săptămână în- 
coace Filibas îl ocoleă. Acuina îi eră sele 
si ar fi vrut sá bea o ţuică. Dädü să intre; 
în prag însă își aduse aminte de dalorie, 
îi fü rușine şi se gândi s’o tulească. Pe 
urmă tsi zise că nu e lucru cinstit să oco- 
lesti pe creditori. Băcanul ar puteă crede 
că nu vreă să-i plătească şi de aceea nu-i 
mai intră în prăvălie. Cel mai nimerit e să 
intre, să zică „buna ziua“ şi să beá o 
ţuică. Astăzi, dealinintrelea, merilá sá bea 
i şampanie, căci s'a împăcat cu șeful. 
n sfârşit poate chiar să spuie şi bácanului, 
că Sulea i-a fágáduit să-l avanseze si că 
acuma o să-i plălească încurând toată 
datoria până întrun ban. Asta numai ca sá 
nu creadă că are de-a face cu o haimană. 


intră mândru în prăvălie. Bäcanul îl 
primi cu brațele deschise. Își închipuiă 


222 L. Rebreanu 


că Filibaş a pus mâna pe parale şi vine 
să-i plătească. 

— Ehe, lume nouă ’n băcănie veche! 
Demult mai mai dat pe la noi, nene?... 
Ei, ce mai veste-poveste? Cum o duci cu 
serviciuj? Selul tot câine, tot câine?... 

Filibas îi întinse trufas mâna și rosti 
tare şi răspicat: 

— Aşa să ştii, că mâna asta a strâns-o 
adineaori și domnul sef!... 

— Pauzi colo! — strigă băcanul fă- 
cându-se că se miră. Șeful ?... Va să zică... 
Ei, bravo, asta-mi place!... 

Aprodul strânse din buze cu dispreţ, 
scuipă și porunci: 

— la să-mi dea o ţuică! 

— O ţuică, băiete! — ţipă repede 
băcanul, apoi întorcându-se repede iar 
către Filibaș, urmă: Pauzi, nene! Si zici 
că vorbeşti serios? Par'că tot nu-mi vine 
a crede... Păi dacă-i așa, e bine de tot, ce? 

— Se vede cât de colo că d-ta nu 
mă cunoști, domnule — zise Filibaş grav. 
Eu mam obiceiul să glumesc. Eu sunt om 
bătrân si funcționar şi nu vorbesc fleacuri. 
Și când spun ceva, să știi că-i aşa cum 
spun... Ei, vezi, aşa am vorbit şi cu domnul 


meg Filibaş 223 
sef cum vorbesc cu d-ta. El a zis una, eu 
alta, uite-asa. Pe urmă mi-a strâns mâna 
$i ne-am despărțit... 

— Uite, asa-mi place și mie — gläsul 
bäcanul plescäind cu limba, și urmărind 
cu privirile necontenit pe băieţii de prä- 
välie ca sä nu mänänce sau sä doseascä 
ceva. Nu ţi-am spus eu totdeauna că-i om 
cumsecade, dar nu știți cum să-l luaţi? 
Dar şi d-ta eşti mare pișicher. Bine trebuie 
să-l fi picnit de fia dat mâna! De unde 
până ieri-alaltăieri te stingeá în amenzi, 
astăzi stă la taclale cu d-ta si-fi strânge 
mâna! Ei, degeaba, ești șmecher si s'a 
isprăvit!... 

Bäcanul ráse şiret şi-l lovi cu dosul 
palmei peste burlä. Filibaş puse paharul 
la gură, se uită cu ochi zimbitori la băcan, 
dădu juica de duşcă, strâmbă din nas şi 
plescăi din limbă în semn că băutura a 
fost bună şi tare, isi şterse mustăţile și 
pe urmă vorbi lingându-și mulțumit buzele: 

— Dacă maş fi fost smecher, crezi 
c’as fi pulut-o duce douăzeci și cinci de 
ani în slujbă? E, aşa trebue să te învâr- 
testi în viață, altmintrelea nu merge!... 

Un țăran care stated alături și tärguiä 


224 L. Rebreanu 


își scoase repede pălăria din cap si se 
uită pe furis cu respect la domnul acesta 
ce ştie să se învârtească in viaţă. 

Apoi Filibaş esi încet din prăvălie, 
fără să mai plătească fuica, mângăindu-și 
barba și mustäfile. Dar pe trotuar își aduse 
aminte că a uitat să spuie băcanului de 
avansare. li strigă deci din stradă pärän- 
du-i bine că astfel îl aud și trecătorii: 

— laca, nici nu-ți spusei! Stii că mi-a 
fágáduit sá mă avanseze? Ei, ce zici? 
Bun băiat, nu?... 

— Minunat! — răspunse băcanul, din 
uşă, frecându-și mâinile la gândul că în 
sfârşit lotus o să poată scoate ceva dela 
Filibas. Minunatl... 


Filibaş plăteă cincisprezece lei chirie 
unei ovreice în Calea Florească pentru o 
odaie şi o salifa din fundul curţii. Odaia 
nu era mare, dar eră foarte dărăpănată si 
atât de joasă încât vizitiul, om mai înalt, 
ajungea cu mâna la tavan. Fiindcă însă 
Filibaş nu aveă prea multă mobilă, încăpeă 
destul de bine toală familia. E! cu nevasta 
şi cu cei doi copii mai mici dormeau în- 
Irun pat, fata cea mare si trei copii în 
altul, iar băiatul, căruia tatăl său li ziceă 
„cal bătrân“ şi care aveă șaptesprezece 
ani, dormeá jos căci el nu trebue să fie 
motturos. Salita o împărțea cu vizitiul cu 


226 L. Rebreanu 


care stătea ușă ’n ușă și care nu aveă 
decât trei copii, — cel mai mare de patru 
ani, iar cel mai mic de opt luni. Vizitiul 
avusese leafä bună la tramvaie, dar de 
vreo trei săptămâni nu mai era în ser- 
viciu: îl dăduse afară pentrucă bătuse pe 
un pasager. Îl chiemă Mihail lonescu și 
aveă mâinile mari și noduroase, trupul 
scurt şi picioarele foarte lungi, aga că, cu 
tunica-i scurlá, cafenie, pared un cocos- 
{arc plouat. Purtà mustaja răsucită și po- 
madată, căci tatăl său fusese ungur; e 
însă nu mai slid ungureşte decât vreo 
câleva înjurături. Se făleă că e socialist 
și căută să aducă vorba totdeauna de boieri 
ca să-i poată înjură pe ungurește. Nevas- 
tá-sa murise din facere gi de-atunci dânsul 
nu poate suferi pe doctori. Cu Filibas 
státeá în fiecare seară la taifas şi vorbeau 
de rău pe superiori. La leafä însă totdea- 
una se certau, deoarece atunci Filibaş nu-i 
mai dădeâ voie să injure pe boieri. 

Filibas intră în curte fluerand, cu 
şapca pe-o ureche. 

— Ei, nevestico, gata masa? — strigă 
tare și mândru, oprindu-se în sälifä aşa ca 
să-l audă și viziliul care stăteă cu uşa 


Filibas 227 


deschisă şi cu luleaua in gură, posomorát 
și mânios căci se certase cu ovreica din 
pricina copiilor. — Să nu uiţi, nevestico, să 
pui la masă şi o lecufä de vin, căci astăzi 
am chef să beau un păhărel... Ce dracu! 
Cât trăim să trăim bine că pe urmă cine 
știe ce-o mai fi!... 

Își scoase sapca gi se șterse de su- 
dori uitându-se pe furis la vizitiu. Si vá- 
zánd mulra blegită a prietenului său îi 
veni în minte că mâine-poimâine o să-l 
avanseze și prinse iar a râde cu atâta 
poflä, încât îi tremură burta. Își puse în 
gând să se facă beat ca să-l invidieze și 
mai mult vizitiul. i 

Nevasta lui Filibag eră o femee trecută, 
cu obrajii täbäcifi şi increfifi, cu nasul 
scurt si cu barba ascuţită, deșirată şi mut- 
dară parcă nu s’ar fi primenit și nu s'ar 
fi spălat de când s'a măritat. Auzind glasul 
bărbatului esi în ușă, bátú în palme cu 
necaz si ţipă: 

— Aoleu, pare-mi-se c’ai nebunit, bär- 
bate, ori că vrei să-ți baţi joc de minei... 
Tie-fi arde de vin si eu nu-mi văd capul 
de sărăcie și nu ştiu de unde sá mă mai 
împrumut și ce să fac ca sä pot găsi o 


228 L. Rebreanu = 
bucäficä de paine pentru gurile astea mici 
si flämände... 

— Ce pâine, Marifo, ce pâine? — 
făcu Filibaș necájit că nevastá-sa nu se 
sfiieste a se căi în gura mare. Cu cozonac 
am sá vă hrănesc de-acu ’nainte, ai în- 
teles? Cu cozonaci... Ei, iti place? lac' 
aşa vreau eu, uite-asa! Ai înţeles? 

Acasă, cu nevasta și cu copiii, lui 
Filibaş îi plăceă să vorbească așa cum 
vorbesc cu dânsul superiorii la biurou. 
Dar acuma strigă și mai tare ca de obi- 
ceiu, căci vroiă să-l auză toți vecinii gi 
să se minuneze. 

Nevasta rămase o clipă cu gura căs- 
cata, apoi isi fácú cruce si-si scuipă în sân: 

— Ai nebunit, lonică, aoleu c'ai ne- 
bunit! Vai de capul táu!.. 

Bărbatul se incruntá și eră cat p’acl 
s'o i-a la înjurături, dar se gândi totuș 
că femeia mare de unde să ştie ce noroc 
a dat peste dânsul şi, proastă cum este, 
nici nu e în stare să ghicească. Si se 
potoli. Scoase din buzunar jrancul şi bán- 
cufa ce le căpătase bacșiş dela un boier 
din provincie care avusese niște daravere 
pe la minister, şi le întinse nevestii: 


Filibas 229 


— Aide, nu mai tora? ca o neroada... 
Du-te si adá vin cá astázi trebuie sá beau 
si sá má imbár... Pentrucă văd că d-ta, 
cucoaná, esti mai proastá cum erai cánd 
m'a pus dracul de m'am insurat cu tine 
si nu pofi pricepe cu minlea ta cea de 
vrabie că eu nu vorbesc de clacá! Ai în- 
teles? Astăzi vreau să fac chef, fiindcä 
de azi înainte sunt avansat! Ei, acu ai 
înțeles ?... Sunt a-van-sat?... S’acu’ mai 
cárcneste dacá-fi dă mâna, poftim)... 

Începuse să grăiască mai domol, dar 
ta sfârşit se pomeni că iar strigá. Îi era 
necaz că femeia n'a fost de fata când i-a 
dat seful mâna ca să știe să-l respecteze 
cum se cuvine. 

Când auzi nevasta de avansare incepü 
să lremure si să schimbe fete-feje. li venea 
să leşine. Se hoibă mută la bărbat, aici cre- 
dea, aici nu credea, şi-şi mototolea întruna 
sorful cu mäinile-i umede. Pe urmă prinse 
a clipi repede din gene şi balbal, râzând 
şi plângând în acelaş timp: 

— OF, dare-ar Cel de Sus să-ţi fie 
gura de aur, că numai bunul Dumnezeu 
ştie cât am răbdat și am suferit în vremu- 
rile astea de scumpete amară! Of, of, su- 


230 L. Rebreanu 2er 
flejelul meu! Că viata-i tot mai scumpă 
şi leafa puţină şi copiii mulţi... Si lápta- 
rului îi trebuie parale, si găzarului îi tre- 
buie, şi zarzavagiului îi trebuie, gi... 

Lua banii din mâna lui Filibaș și es) 
repede plângând și făcându-și cruce de 
bucurie si înşirând cu glas inlácrimat pe 
toți creditorii cari așteaptă parale și-i fac 
bucluc în fiecare zi. 

Filibas mai stata un minut în sală 
furând cu coada ochiului pe vizitiu, apoi 
intră (usind fanjos în odae si se așeză la 
masă. Copiii nu erau pe-acasă; cei mici 
se jucau undeva, pe la vecini, cei mari 
nu se intorseserä din oraș. Filibas, oftä, 
se gând! la șef, bătând cu degetele dara- 
banaua pe masă, pe urmă strigă deodată: 

— Acasă ești, Mihai? 

Dincolo, vizitiul nu răspunse, tuși, 
se sculă încet și trecii în casa aprodului 
cu luleaua între dinţi și cu mâinile in 
buzunarele pantalonilor. 

— Așa, neică, ce să stai colo singur 
ca un cuc... 

Vizitiul mormál „bună seara“ si se 
asezá pe marginea unui pat. Încetul cu 
încetul însă i se deslegă limba şi, întâiu 


_Filibaş 231 


și mai întâiu, povesti lui Filibas din fir 
în păr cum s'a certat cu ovreica, adăo- 
gând că dacă ar fi în slujbă sau ar avea 
parale, numai decât s'ar mută căci i s'a 
scârbit cu obrăzniciile şi cu cärtirile pro- 
prietăresei. Apoi tácú, scormonl tutunul 
din lulea, scuipă şi întrebă: 

— Şi va să zică te avansează? 

— Păi — răspunse scurt şi mândru 
Filibaș, dar pe urmă totuș începu să-i 
spue amănunțit cum i-a strâns șeful mâna, 
câ au glumit şi au râs ca doi prieteni, 
buni, că la despărțire i-a zis c'o să-și 
pue în cumpănă toalá greutatea lui de 
șef şi o să-l avanseze dela zintäiu. Vorbea 
încet, ca un părinte către copii, şi nici 
prin gând nu-i treceă că minte. 

— Să lie într'un ceas bun — mur- 
mură vizitiul cu pizmá. laca eu de geaba 
am muncit şi mi-am sfärämat ciolanele. 
M'au dat afară pungasii si m'au lăsat 
pe drumuri cu o droaie de copii!... Asa-i 
dreptatea în fara asta, uite-așa!... 

— De — zise grav Filibas — trebue 
să ştii de unde să apuci viaja și cum s’o 
suceşti! Nu-i lucru ușor să träesti în ziua 
de azi! Hehe, e greu de tot! Trebue să 


232 L. Rebreanu SE 
munceşti ca un câine, sá pul osul, sá te 
vänzolesli, altfel te mânâncă fript calicia! 

Tăcu o clipă, apoi adăogă si mai 
grav cu aluzie la greșeala vizitiului: 

— Şi trebue să te porfi bine, bine 
ca © fală mare, altmintrelea s'a dus dra- 
cului și cinste și slujbă. Cu hárfueli si 
cu bătăi nu poţi face serviciu, degeaba!... 
Capul plecat nu-l taie sabia, asla s’o glii 
dela mine!... 

Vizitiul scoase luleaua din gură şi 
zise liniştit: 

— Adică eu mam fost plecat? Si ce 
mi-a folosil? Mau dat afară? M’au dat. 
Mă lasă să-mi moară de foame copilaşii? 
Mă lasă. Puteam să mă port oricum, tot 
aşa aş fi päfit. Dacă stăpânul e porc de 
câine, degeaba te căznești!... 

njură ungureşte, scuipă, isi înțepeni 
luleaua in cellalt colț al gurii, apoi mai 
mormăi ceva gi tăcu. Filibaș râse silit şi 
glăsul: 

— Acu nu mai e nevoe să vorbim 
de chestia d-tale. Vinovat îi fi fost, asta 
fără doar şi poate, că, ce Doamne, nu te 
dă nimeni afară aga tam-nesam. Şefii sunt 
Oameni cumsecade, degeaba spui d-ta, 


Filibas 233 


dar slujbasii sunt ai dracului. Asta s’o 
ştii dela mine!... 

— Câini, sunt, nu oameni cumsecade 
— zise vizitiul sculându-se. Câini fără 
suflet!... Acu vorbeşti şi d-ta pentrucá 
ţi-a aruncat colo un ciolan, dar eri parcă 
nu vorbeai aşa, ai? Eri îl înjurai și... 

— Ba să mă ierti — căută Filibas, 
supărat, să-l întrerupă. 

Dar vizitiul se aprindeă din ce în ce 
şi, apropiindu-se de aprod, urmă tot mai 
cu foc: 

— Când te amendă fipai, că el e 
rău si d-ta esti bun. Acu te-a încântat cu 
vorbe şi numai decât esti gata să spui 
că el e bun și d-ta ești rău... Ehe, oa- 
meni ca d-ta «mai rar! D-ta te incänfi 
lesne că eşti prost şi te poate purtă de 
nas orice gogoman ca pe un copil. Dar 
mie să nu-mi vii cu palavre că eu știu 
ce-i lumea si cum sunt boerii. Să te vază 
lat de foame şi n'o să-ți arunce o bucată 
de pâine. Mai degrabă ţi-o da o funie 
să te spânzuri, ehel... 

Vizitiul se înfuriase cumsecade. In- 
vârteă pumnii subt nasul lui Filibas, se 
rosise ca racul și-și mută mereu luleaua 


234 L. Rebreanu = 
dintr'un colț al gurii in cellalt. Filibas, la 
inceput, se pleostise, dar, cänd väzü cä 
vizitiul dă din mani, se infuriä si dânsul 
si incepú sá urle: 

— Astea sunt prostii domnule, ai în- 
teles? D-ia esti un’ om de nimic si d’aia 
te-au dat afară! Oamenii de teapa d-tale 
ar trebul bälufi în vergi ca să le treacă 
de-a mai înjură si a bärfi, asta ar trebuil... 

Apucă pe vizitiu de un nasture al 
hainei, şi-l zgälfii cu furie par'c'ar fi vrut 
să-l silească a înțelege că e om ia nimic 
şi trebue bătut în vergi. 

— Vergi îţi trebue d- aleja ai infeles? 
Atunci nu te-ai mai luă la bălae cu oa- 
menii și nu ai Injurá zor-nevoe pe su- 
periori!... 

Vizitiul se sborsi si maj râu auzin- 
du-l urlând pe Filibag. Dar mai mult îl 
necájeá că o să-i rupă nasturele. 

— Lasă-mă ’n pace, domnule — zise 
dânsul — nu mă zgälfii că nu sunt sluga 
d-tale!... 

— Nu te las — rácni Filibaş fără 
să stie ce nu lasă. Esti un misel gi un 
ticălos şi înjuri pe toată lumea! Esti o 
canalie, o 


Filibaş 235 


Vizitiul se smuci să-și scape nastu- 
rele din mâna lui, dar Filibas, crezând că 
vrea să-l lovească, îl înhăță si mai strâns 
și prinse ai cără cu dreapta la pumni 
peste cap. Mai întâiu vizitiul se speriä 
si dădu să scape din mânile polrivnicului, 
dar nu izbutl. Atunci se întărâtă si el 
și-i tranti un genunchiu în burtă, Filibas 
cäzü deadura pe dusumele urlând întruna: 

— Eşti o canalie, domnule, un pun- 
gas, un hof!... În pușcărie ai să ajungi, 
nu în serviciu! Canalie!... 

Tocmai acuma sosi și nevasta dela 
băcănie cu vin și cu mezeluri. Auzi gă- 
iăgia de departe şi, îndată ce intră în 
curle, prinse a ţipă ca din gură de șarpe: 

— Aoleu! Săriţi că-l omoară! Săriţi!... 

Încurând vecinii dădură năvală pe 
la ferestre, copiii vizitiului începură a 
plânge, iar proprietăreasa strigă pe-afarä 
că numai vizitiul e de vină, că el se 
ceartă cu toată lumea si c'o să-l deă 
afară că-i face de râs casa şi-i sperie chi- 
riasii. Vizitiul însă, care în vremea aceasta 
trecuse în odaia lui, bombáni: 

— Să-ţi fie rușine a minţi si a te 
lăudă ca un netot, că esti om bătrân!... 


236 .  L. Rebreanu 


Nevasta lui Filibaş era în sală, îl 
auzi și-i urlă amenintandu-l: 

— Las’ că te știe lumea cine esli, 
afurisitule! Ti-e necaz că-l avansează, ai?... 
Dupăce te primește omul în casă și te 
hrănește mai sai și cu bătae la dânsul, 
pocitule și holbatule!... 

Filibag se sculase de jos şi esise in 
curte să poveslească vecinilor ce s'a în- 
tâmplat. Toată lumea eră de partea lui și 
toți îl ocărau pe vizitiu și spuneau că 
are necaz pe Filibas pentrucä îl avan- 
sează. lar Filibaș strigă: 

— Cum să înjure o haimana ca dâu- 
sul pe domnul șef? Ce are el cu domnul 
șef? Fire-ar al dracului de boanghiná!... 


Filibaș se scală mai de dimineață ca de 
obiceiu. Voiá sá fie Ja minister de vreme, 
să-l găsească șeful la ușă și să vadă că 
nu și-a luat nasul la purlare cu toate că 
i-a strâns mâna. Era tras la faţă căci se 
culcase târziu. Se certase cu vizitiul până 
după miezul nopţii. Păreă însă şi mai fe- 
ricit ca eri. Umblă sprinten de ici colo 
şi aveá mare poftă să împărtășească tu- 
turor bucuria ce i se svârcoleă în inimă. 
Astá-noapte, dupáce se așezase în pat, 
stătuse multă vreme de vorbă cu nevas- 
tă-sa si găsiseră că nu se poate ca șeful 
să nu-l înainteze. Ba chiar şi visase că 
Pa avansat si s'a îmbătat turtá de bucurie. 


238 L. Rebreanu 


Se invárteá mereu pe lângă ceilalți 
aprozi, deschideá gura sá le povesteascá 
întâmplarea cu șeful, dar îi eră şi frică 
si rușine ca nu cumva să creadă că vrea 
să se laude, Îşi închipuiă că tovarășii lui, 
ca și vizitiul, ar cräpa de necaz gi, sau 
nu Par crede, sau Par luă pesle picior. 


Dar la urma urmelor tot nu se putü 
stăpâni. Inima îi era prea plină, trebuia 
să şi-o ușureze. Intrá în vorbă cu un 
aprod tânăr, ras de mustäfi și tuns până 
la piele. Forfotiră de greuláfile vieţi på- 
năce ajunseră la superiori, Când veni 
vorba de Sulea, tânărul scuipă și înjură 
căci îl amendase și pe el cu doi lei fără 
să fi avut alata vină măcar cât e negru 
supt unghie. 

— Nu se poate om mai ticălos ca 
dobitocul ăsta — sâsâi dânsul uitându-se 
în toate părțile ca nu cumva să-l audă 
vreunul din protejafii lui Sulea și să-l 
pârască. 

Filibaş simți că i se gâdilă limba. 
„Trebue să-i spun — se gândi — nu 
pot lăsă să crează de rău pe un om atât 
de cinstit și bun la inimă... Ei, trebue 


Filibas 239 


să-i spun!“ Zámbl cu bunătate, tusl clä- 
tind din cap si zise: 

— Ei, nu, băete, nu-l cunoşti pe 
domnul Sulea. Tu esti tânăr si nu te-ai 
izbit de viață. Ascultă-mă pe mine că 
sunt om bătrân și cu douăzeci si cinci 
de ani de serviciu! Nu-l cunoști... deloc 
nu-l cunoști!... Șeful e un om de zahăr, 
auzi, de zahár!... 

Tânărul rămase o clipă uimit. Parcă 
nu putea crede că se găsește cineva să 
ia apărarea lui Sulea. 

— Lasă-mă, nene — îngăimă sfios 
gândindu-se că poate Filibaș e spionul 
șefului și vreă să-l tragă 'm cursă. D-ta 
esti cel dintâiu suflet de om care te apuci 
să-l lauzi. Păi dacă-i aşa de bun de ce 
m’a amendat pe mine? De ce te-a amen- 
dat pe d-ta? De ce face zile fripte tutu- 
ror? De ce? 

Se uită drept în ochii lui Filibas. 
Ochii acestuia însă erau plini de bunătate, 
de încredere proastă de fericire. „Nu-i 
spion — isi zise tânărul — e prost, dar 
nu-i spion!“ 

— Sunteţi necopfi, bäete, ascultă-mă 
pe mine. Ce amenzi? Par'că au a lace 


240 L. Rebreanu 


amenzile cánd e vorba de inima omului? 
Inima-i inimă şi amenda amendă. Si inima 
lui e de aur... . 

Si-i povesti cu cuvinte dulci, cu amä- 
nunte înflorite cum Pa întâlnit eri, cum 
i-a dat mâna, cum... în sfârșit, tot, tot si 
pe urmă adăogă triumfator: 

— Ei acu ce zici? 

Tânărul aprod îl privi cu milă şi-i 
răspunse foarte simplu: 

— Zic ca esti prost, nene... lartä-mä 
că ţi-o spun în fafa, des) mi-ai putea fi 
tatá!... Adică d-ta crezi in fägäduelile lui 
mincinoase și te incAnfi că ţi-a dat mána?.. 
Aolică măre! Crezi d-ta că el o să-și mai 
aducă aminte de loate asiea? Și pe urmă 
ce însemnează că ji-a dat mana? la spune, 
ţi-a ertat amenda ?... 

— O să mi-o erte, fără îndoială — 
zise Filibaş cu convingere. 

— Ei aș!... Păi mie nu mi-a dat mâna 
şi secretarul general? Si nu mi-a fágáduit 
cate’n lună şi ’n stele? Si cu ce m'am 
ales?... Ba eră să mă și dea afară... 

Filibaş nu mai zise nimic. Se întoarse 
încet şi se duse la ușa biuroului lui Sulea 
ca si când ar fi căutat acolo adăpost și 


wo Filibaş 241 
apărare împotriva celor ce vor să-i des- 
Irame fericirea. li părea rău că s'a spo- 
vedit băiatului. Ar fi fost mai bine să fi 
tăcut, să vază toți cum o să-l primească 
șeful când o să vie. Atunci de bună seamă, 
n'ar mai fi cârtit si nu i-ar mai fi făcut 
sânge rău. 

Tânărul însă se grăbi să spue numai 
decât și celorlalţi ce i-a povestit Filibas. 
Unul câte unul veniră toţi aprozii la dânsul 
să-l întrebe dacă-i adevărat și să-i zică 
pe urmă că e un dobitoc dacă se încrede 
în palavrele lui Sulea. Necredinfa tovará- 
şilor se așeză ca un ghimpe în sufletul 
lui Filibaș. Simţeă că se nărue ceva in 
jurul lui, se nărue mereu și el nu e în 
stare să scape de primejdie. Incercá să 
se liniştească zicându-și că aprozii îl piz- 
muesc, dar ghimpele, cu toate acestea, 
pătrundeă tot mai adânc, mai adânc. 

— Se poate?.. Ei, nu se poate, nu se 
poate |... ` 

Incepeá sä-si dea seama cd a mințit 
când a spus că șeful i-a fägäduit să-l a- 
vanseze, Nu i-a fägäduit, da, dar negresit 
a vrut să-i făgăduească sau s'a gândit să-i 
făgăduiască. Și deodată își aduse aminte 


242 L. Rebreanu 


de amenzile ce i le croise seful, de ocá- 
rile și înjurăturile ce i le aruncă de câte- 
ori îl vede, de amenințările lui că o să-l 
dea afară, şi se infricosä. Simfeä că se ză- 
päceste de tot. Gândurile îi alergau prin 
creeri tot mai neînfrânate, se învălmășeau, 
se alungau. O clipă credeă că îi avansează, 
apoi că-l dă afară, şi iar că-l avansează. 
Se răzimă de pervazul uşii şi-şi duse mâna 
la fruntea care-i ardeă. Nu mai glia ce sá 
înceapă. Inchise ochii. Îl cuprinse o mo- 
legealá mare. Îi eră somn, parcă mar fi 
dormit de-o săptămână. Rămase aga, cu 
ochii închişi, gândindu-se mereu la Sulea, 
la avansare, la vizitiu, la nevastă, la aprozi... 
Dejur împrejur stăpâncă tăcerea aceea care 
se lafaeste prin toate coridoarele biurou- 
rilor, o tăcere întreruptă când și când de 
tusete, de paşi repezi, de râsele innăbu- 
site, de câte-un fipát al superiorilor, dar 
care, dupăce te obişnueşti cu dânsa, pare 
grea ca plumbul. Si, încetul cu încetul, 
gândurile lui Filibaş iar se limpeziră. A- 
cuma iar nu mai aveá îndoieli că n’o să-l 
avanseze. | se părea că vede pe Sulea ve- 
nind şi strângându-i mâna şi spuindu-i că 
o să alba grijă de dânsul. Și, gândindu-se, 


Filibas 243 


suflă greu ca şi când ar fi avut o piatră 
pe piept. Era iar fericit si vesel... 

— Dormi, porcule? — îi vui deodată 
în urechi un glas rägusit. Nu ţi-e rusine?., 
Aide, cară-te d'aci!.. i 

Filibaş tresärl fript, se șterse repede 
la ochi si balb&l dându-se înapoi: 

— Nu dormeam, domnule gel, trăiţi... 
Nu dornieam... Mă gândeam... 

— Mai ai obraz să si min{i?.. Ei, las? 
că te învăţ eu... 

Sulea se pusese la pocher cu direc- 
torul şi pierduse toţi banii. Ochii îi erau 
rosifi de nesomn, faja botitä. Aruncă o pri- 
vire încruntată spre aprod, apoi se întoarse 
repede și întră în biurou, învremece Fi- 
libaş murmurá tot mai domol și mai jalnic: 

— Mă gândeam la necazuri, trăiţi, 
mă gändeam la necazuri. 

Câteva uși se deschiseră în pripă și 
într'însele apărură capete curioase. Aprozii 
se uitará la dânsul batjocoritor şi ochii 
lor parcă ziceau: „Ei, vezi, dobitocule?“ 
Filibas stăteă incremenit. Buzele-i tremurau, 
iar în gând se întrebă: 

— Ce-i asta?... Ce-i asta?... 

l se părea c’a visat și prinse iar a 


244 L, Rebreanu 


se frecă la ochi. Dar apoi se hotari să-și 
facă ceva de lucru în biurou şi să vază 
dacă iniradevár Suiea fusese acel care 
Pa huiduit Se strecurä incetinel ca o 
umbră şi se duse aţă la sticla cu apă. 
Cu coada ochiului însă se uită spre biurou. 
Văză pe Sulea scotocind furios printre 
hârtii şi-l auzi mormăind: 

— Pretutindeni prat şi murdărie... Ne- 
mai pomenit... 

Filibaş luă sticla. Mâinile ii tremurau. 
Porni în vârful degetelor spre ușă și mer- 
gând parcă vedea mereu faja veselă de 
eri a şefului si în mâna dreaptă parcă 
simfeä atingerea dulce și moale a degete- 
lor lui. Când atinse clanfa îl zări Sulea 
şi-l oprl: 

— Filibag!... la vina ’ncoace!... 

Aprodul se întoase şi se apropiá de 
masá. 

— Ce-i asta? — zise șeful cu glas 
foarie liniştit, arătând cu o mână praful de 
pe masă, iar cu cealaltă potrivindu-şi mo- 
noclul. 

Filibaș lácú. Se uită lung la masă, 
în ochii şefului, apoi la mâna Jui cea dreaptă. 
Văzi că mâna e subțire, că pielea e albă, 


Filibas 245 


numai la incheeturile degetelor e rosä si 
cä e brazdatä cu vine groase, albastre spä- 
lácite. Dar de altfel e mână ca și a lui 
si ca si a altor oameni. li eră frică sá nu 
scape sticla gio stränse cu toate degetele. 

— Si crezi tu că o sá mai rabd 
murdária asta si pe viitor? — urmá Sulea 
cu acelaș glas liniştit. Crezi tu că biuroul 
meu e grajd în care nu se curăţă decât 
odată pe săptămână? Ei, nu, dragul meul 
Eu n’am nevoe de träntori. Nu, hotărât. 
A ajuns cuțitul la os. Acu s'a isprävit şi 
cu răbdarea mea... Fii bun deci si-fi strange 
catraiusele si te cărăbănește de pe-aci, 
da? Eu nu mai vreau sä te väz de azi 
înainte!... Din partea mea mai decât să 
te faci bancher, sau ce-ţi place, dar cu 
mine să nu mai dai ochi... Așa. Va să 
zică ne-am infeles?... Să-ţi strangi catra- 
fusele!... 

Filibas vru sá se roage frumos de 
iertare, dar nu putü zice decât: „Am șapte 
copii, domnule șef, trăiţi...“ Şi Sulea deo- 
dată începi să [ipe ca un nebun: 

— Ei, si ce-mi pasă mie dacă ai? Eu 
sunt de vină că ai copii?... Şi dacă ai de 
ce ești trântor? De ce sforäesti și dormi 


246 L. Rebreanu 


în loc să lucrezi? Ac) nu se doarme, mi- 
șelule, act se munceste!... Afară, ticălosule, 
atară!.,. 

Il luă de spate şi-l duse până la uşă. 
Filibas es] și închise usa cu bágare de 
seamă ca să nu facă zgomot. Inima i se 
zbăteă în piept ca o pasăre rănită. li ven) 
în minte nevasta care o să plângă, vizitiul 
care o să râdă de dânsul. Şi deodată i 
se pärü că a căzut de undeva, dintr'o 
înălțime mare, si cade, cade mereu [ard 
să se poală agáfá de cevă şi fără să 
ajungă odată la pământ. Se răzimă de 
pervazul uşii gi ochii i se umplură de 
lacrimi. 


PA e 


CUPRINSUL 


CUPRINSUL 


Dinlele . ... 2 2 2 0. 
Lacrima are 
Culcușul . 222002. 
Olllire . . . 

Rálutala 

Nevasta . . . . . - + 


Golanii 2, .. . . . . +. 


Cântec de dragosie . 
Proștii . Spa 
Fillbas . . . 2.20.