Revista Cinema/1990 — 1998/025-CINEMA-anul-XXV-nr-1-1987

i popor 


ilor 


binte al întregulu 
ineașt 


ier 


If 
iul fierbinte al c 


Omag 
Omag 


Revistă a Consiliului 


Culturii și Educaţiei Socialiste 


anuarie 1987 


Bucureşti 


pentru binele 


BE nostru popor urează ani mulţi și te 
riciți, ani de spor și dăruire spre fericirea şi 
belșugul României, tovarăşului Nicolae 

i secretarul general al partidului şi 
preşedintele ţării şi tovarăşei Elena 

cu ocazia aniversării zilelor lor de 
naștere, în acest ianuar. De-a lungul anilor 
îndemnurile secretarului genera! al partidului 
la întilnirile cu oamenii de artă şi respectiv cu 
cineașştii, ne-au fost și ne sint repere esen- 
țiale în activitatea pe care o destășurâm con- 
cret fiecare dintre noi, în activitatea de zi cu 
zi a studiourilor ca şi în cadrul Asociaţiei ci- 
neaștilor. Am învăţat cu toţii că filmul trebuie 
să fie operă de artă, dar nu trebuie să uităm 
că el nu are valoare dacă nu-și atinge scopul 
principal acela de a ajunge la mintea și sufle- 
tul spectatorului: „Numai filmele care rezistă 
examenului foarte sever al opiniei publice — 
spunea tovarășul Nicolae Ceauşescu — pot fi 
apreciate că răspund cerințelor e 
ciale ale epocii în care sint create. Desigu 
nu subapreciez importanţa criticii de Artei 
peig dar nici nu vreau să micşorez cu nimic, 
dimpotrivă, doresc să evidenţiez valoarea 
erai publice, deoarece intotdeauna viața a 
GOODIE în toate domeniile de activitate, 
că numai cesa ce rezistă examenului opiniei 
publice, este cu adevărat valoros“. 


Cel mai bun fiu 


Ani mulți fericiţi 
întregului popor 


tiei inspirate 
din folclor, din literatura clasică şi literatura 
spiritualității noastre, idei 


tualitate, acele teme care oglindesc uriașeie 
realizări ale ultimelor două decenii, ca și pe 
teme istorice. 

Sint ani A., plini de impliniri. Sint ani 
tnuriagi d: va de viitor pe care întregul popor îi 


lui i al partidului, pre- 
şedintele țării, grip AR gel mea şi tovară- 
şei Elena Ceaușescu. 


lon POPESCU GOPO 


Lama ein cînd ne pre- 
gătim aci mele alge tr dorim mai 


puterile noastre, să facem 
din filmul românesc unul din semnele — do- 
cument ale creșterii întregii ţări. Considerin- 
du-ne participan! în procesul de conti- 
nuă înnoire a țării, artiști-activiști în minuna- 
tul efort la care participăm, ne impunem, în 
primul rind, să ne pertecţionăm, zi de zi. Să 
depunem mărturie prin operele noastre des- 
pre starea de entuziasm a contemporanilor 
noștri, despre efortul general, de transfor- 
mare socială, de formare a unui om nou cuo 
conștiință revoluționară, constructor al socie- 
tăţii socialiste multilateral dezvoltate. 
Desigur, întruchiparea noastră artistică tre- 
buie să fie adevărată, afirmînd ma te 
realizări ale Nicolae Ceaușescu, neo- 
colind nici dificultăţile, sau răminerile în 
urmă ale unora faţă de ritmul impetuos al so- 
cietăţii noastre, să dăm glas ideilor 


noi, precum trebuie să conturăm pregnant: 


strădania generală de combatere unor 
mentalități aie din comportarea unora; 
Dacă am proceda altfel, am sărăci însăși rea- 
litatea pe care vrem s-o prezentăm. 

Filmul românesc a incercat și de multe ori 
a reușit, să fie consonant cu peri e 
înainte ai țării. Sub continua şi exacta 
mare a partidului, a încercatului său condu- 
cător pe care-l sărbătorim în acest nou înce- 


put de an. nu ne-am abătut niciodată de là 
direcţiile ce ni s-au limpezit, de la o anume 
conduită impusă de conștiința morală a co- 
muniștilor. 

Sintem hotăriţi să ne aducem fără ezitare 
contribuţia la efortul comun pentru cauza ar- 
tei noastre revoluționare. Să lăsăm deoparte 
vorbele fără acoperire prin fapt artistic așa 
cum ni se recomandă de la cel mai înalt for. 
VENOUN S CrON IAI IRIK AS 1A ac 
dintre cei ce trudim pe tărimul extraordinar al 
artei filmului, să ne declarăm cu responsabili- 
tate, cu fermitate, cu sinceritate unitatea de 


Secretarul genera! ai partidului, tovarăşul 
Nicolae Ceaușescu, ne amintea că trebuie să 
ne păstrăm giasurile, stilurile artistice dis- 
tincte, ca să putem consona prin arta noastră 
cu ansamblul armonios, melodic, al unităţii 
de spirit și ideal a! întregului popor, să parti- 
cipăm prin filmele noastre la pledoaria pasio- 
nams p pentri per ie bi personsitáți 

societatea noastră. 

"Comunisti cineaşti, toți cei care iubim fil- 
mul și datorăm acestui timp şansa de a ne 
exprima prin film, ne indreptăm, odată mai 
mult in ‘această lună, gindurile recunoscă- 
toare spre preşedintele țării, tovarășul 
Nicolae t Elena 


şi spre 
însoţite de promisiunea de a ne 


onora an I de artiști-cetățe.ii ai tim- 
pului nostru, iai tradiționala urare 
de La mulți ani 


Andrei BLAIER 


Vocaţia 


de ctitor 


O, atotcuprinzătoare a unui popor, 
purtindu-i mesajul de faptă şi gind, trăsăturile 
distinctive, specifice către viitor, mărturisin- 
du-l astfel intru eternitate s-a dovedit a fi din- 
totdeauna arta, creația artistică. sinteză unică 
şi irepetabilă a unui timp trăit astfel! 

Arta vremii noastre socialiste, — în ctitori- 
rea căreia sint a te, continuind o nobilă 
tradiție, personal puternice și talente au- 
tentice — aduce din acest unghi de vedere 
una din mărturiile impresionante, atit în cont 

ce priveşte parti e perii rea cantitativă la îmi 
ţirea patrimoniului spiritual! cit şi contribui i 
calitative. O simplă statistică va evidenția ast- 
fel că titlurile a dimensiunile cărţilor de lite- 


ratură ppano b anii ce au urmat înscrierii 
României în noul său timp istoric, de după 
2 


actul memorabil de la 23 August 1944, gror- 
şesc numeric tot ce s-a scris, în această pri- 
vință, în întreaga istorie a beletristicii națio- 
nale, dar unor asemenea repere cantitative 
avem temeiuri adinci de a le a eloc- 
vente argumente calitative. În noii ani fai țării 
cu deosebire în anii ce au urmat Con- 
post al IX-lea al partidului, de cind desti- 
nele României contemporane sint vegheate 
cu clarviziune patriotică și fermitate revolu- 
ționară de conducătorul partidului şi al ţării, 
tovarășul Nicolae Ceaușescu — s-au afirmat 
oameni de artă cu o puternică și inconfunda- 
bilă forță creatoare, re aa. literatura și 
arta noastră cu opere de înaltă expresivitate 
artistică, de profundă reflecţie etică și filoso- 
fică. 


Este o datorie de conștiință, este necesar 
să numim acest adevăr de esență al noii 


noastre culturi, sâ-i punem în lumină semnifi- 


caţiile de anvergura și să le raportăm firesc la 
climatul istoric, social-și moral în orizonturile 
căruia se înscriu actele de creație individuală, 
contopite prin spirit şi aspirații, în actul co- 
lectiv al fâuririi operelor amplu rezonate ale 
epocii socialiste a patriei. lar acest climat își 
află punctul înalt al edificării sale în însuși 


dogmele rigide ale unui timp revolut, de mi- 
i iciale —, drumurile conștiinței de 
sine ale culturii române. 

Există în opera teoretică a secretarului ge- 
neral al partidului un veritabil cod patriotic 
etic și estetic, cuprinzător şi generos, în spa- 
țiile căruia creația artistică işi află me a 
vaste şi deloc constr Fiindcă 
concepția tovarăşului Nicolae Ceaușescu a 
privire la rolul literaturii şi artei. la locul şi 
misiunea omului de artă în viața cetăți, aces- 
tea sint indisolubil legate 


țele sale supreme. Privirile creatorului sint in- 


Din adîncul inimilor noastre: 


î, istoria popoarelor există oameni care 
prin excepționala lor capacitate creatoare, 
prin forța lor de muncă, prin ideile lor cu pu- 
tere de făurire a viitorului și de modelare a 
conștiințelor, prin geniul lor declanșează 
energiile tuturor, pun în lumină, așa cum nu 
s-a mai intimplat pină atunci întregul poten- 
ţia! al celor mulți, îi ajută să schimbe faţa țării 
ară 

astfel de om este pentru noi astăzi pre- 
rain țării, secretarul genera! al partidu- 
lui, tovarășul șescu. Un condu- 
cător politic genial cu o contribuţie covirși- 
toare ia tot ceea ce s-a realizat mai măreț și 
mai trainic pe pâmintul patriei noastre. Un 
om care a făcut să se împlinească idealurile 
de veacuri ale poporului nostru, care a făcut 
totul ca poporul nostru să fie cunoscut în în- 
treaga lume aşa cum este el, talentat, harnic, 
iubitor de pace, de oameni, de bine și de fru- 


mos. 

Te curte imaginea în minte și în inimi, în- 
soţită pretutindeni de aceea a tovarășei sale 
de viață și de luptă revoluționară, tovarășa 
academician iii inginer Elena 
Caaigenon; om c şi savant renume 
mondial, femeie de excepție, dirză, ințe- 
leaptă, plină de cutezanţă, imbold câtre 
muncă, seriozitate, dăruire fără preget pentru 
construirea societății noi, pentru făurirea vii- 
torului comunist al patriei. 

Sintem fericiți să trăim în această țară, sub 
conducerea Partidului Comunist Român, 
tovarășului Nicolae Ceaușescu, acest a 
declanşator de energii creatoare a cărui zi de 
naştere, ca și pe aceea a tovarăşei Elena 
le sărbătorim cu toții în acest ia- 
nuarie alb și curat, plin de speranţe și cheză- 
şii pentru viitor, cu bucurii și lumini în suflet. 

Vorbim cu mindrie despre Space ri 
Ceauşescu, despre orașele noi ai apă- 
rute parcă din pămint, de firul de argint al 
apelor d curg pe Canalul Dunăre-Marea 
Neagră, de numeroasele construcții ce se ri- 
dică pe pămintul străbun, de metroul capita- 
lei noastre, de hidrocentralele bătrinului Da- 
nubiu, de tinerii cu suflete eroice ce s-au 
născut și au crescut în această minunată 


epocă. 

Despre acești tineri vreau să amintesc 
acum, îndeosebi de cei ce ne sint studenți. 
Viitorii cronicari ai societăţii noastre, cronica- 
rii în imagini ai victoriilor poporului nostru 
înregistrate la sfirșitul celui de-ai doilea mile- 
niu. Sint studenții cineaști ce învaţă să minu- 
iască condeiul pentru a scrie scenarii și uce- 
nicesc cu aparatul de filmat pentru a înregis- 
tra pe peliculă metamortozele profunde ale 
țării, schimbările monumentale ale capitalei 
noastre, chipul nou al așezăriior României 
socialiste, ce îmbracă în ianuarie o frumoasă 
și strălucită haină de sărbătoare. 

Fiecare generaţie iși are destinul şi idealu- 
rile determinate de epoca în care trăiește. Și 
aceşti tineri, studenţi cineaști de astăzi, crea- 
torii filmelor de miine, își au destinul şi idea- 
lurile legate de aceşti minunați ani în care 


Omagiul fierbinte al întregului popor 
Omagiul fierbinte al cineaștilor 


demnate a se îndrepta mereu spre izvoarele 
pururi întineritoare ale realităţii, spre poporul 
căruia îi aparține, nelăsindu-se amăgite de 
poleiala oricît de strălucitoare a unor ulcioare 
de împrumut, ale căror culori țipătoare nu 
pot amăgi decit pe cei nechemaţi pentru ma- 
rea artă și nu pot epata decit în locurile unde 
semidoctismul și gustul viciat ar izbuti să de- 
troneze bunul simţ, atit de propriu în partea 
de lume pe care am editicat-o prin milenii de 
eroică afirmare a ființei proprii și durabilă 
construcţie în spirit. 

lată de ce, este firesc, este necesar, ca în 
acest ianuarie sărbătoresc, rememorind toate 
cîte s-au făcut în România, sub conducerea 
partidului, a marelui său conducător, să așe- 
zâm la ioc de frunte numeroasele ctitorii cul- 
turale, operele de artă — între care cele cine- 
matografice își au locul lor distinct, — posi- 
bile toate datorită concepţiei înalt umaniste 

ce guvernează asemenea nepieritoare ctitorii. 
Ş să aducem omagiul nostru de aleasă cin- 
stire, tovarăşului Nicolae Ceaușescu care. 
impreună cu tovarășa Elena Ceauşescu, de 
peste două decenii, sînt inima și gindul lumi- 
nos al năzuințelor spre durabil și frumos ale 
tuturor creatorilor, sudaţi prin convingeri de 
neclintit de trupul netrecător al eroicului po- 
por român. Omagiul suprem pe care creato- 
rii îl aduc în aceste vibrante momente aniver- 
sare se află în inseşi operele acestor ani: 
opere în care strălucirile cuvîntului, gindului, 
ale simţirii i. — deschise și primi- 
toare față de gindurile de bine ale tuturor po- 
poarelor — au cunoscut impliniri memora- 
bile. Omagiul se panene: aşadar, sub sem- 
nul firesc al eternității 


Nicolae DRAGOȘ 


La mulți ani! 


trăim. Este emoționant să-i vezi, acum la in- 
ceputul drumului lor, încă plini de stingăcii, 
dar și cu impresionante rezultate în pelicule 
modeste ca proporții, dar încărcate de gind și 
vis, care încearcă să întruchipeze marile 


obiective formulate 
rue alt e CONSA I XI-lea al 

al XIII-lea al parti- 
dului atunci cind spunea; „Sursa de inspirație 
a tuturor operelor, eroii romanelor, ai întregii 
creaţii, trebuie să fie Oamenii muncii. Sursa 
de inspiraţie să fie izvorul viu al muncii, al 
vieţii poporului nostru, nu ulcioarele, chiar 
aurite, care pot deforma realităţile. A sorbi 
apa nu din ulcioare, ci din izvoarele limpezi, 
dătătoare de viaţă, constituie — şi va consti- 
tui întotdeauna — singura sursă adevărată de 
inspiraţie pentru toți creatorii patriei noastre, 
care doresc să scrie pentru popor, să 
trăiască impreună cu poporul“, 

O dimensiune nouă a şcolii de film con- 
temporan din țara noastră constă și în taptul 
că pentru prima dată încercările studențești 
nu se mai limitează la Sag pui al colegi- 
lor şi dascălilor, ci se adresează și publicului, 
publicului tînăr, elevilor, prin numeroase 
filme didactice de o mare varietate tematică. 
Să tonio ac scante filme studenţeşti se materiali- 

rile majore despre care a 
area ap rca duri conducătorul ţării şi al 
Partidului. Pentru învățămîntul românesc, pri- 
mul an al noului cincinal a coincis cu incepu- 
tul activității de exempiară însemnătate 


genial de secretarul ge- 
tovarășul Nicolae 


-tru viitorul țării a Consiliului național al știin- 


tei și învățămîntului, condus de tovarășa aca- 
demician doctor inginer Elena Ceaușescu. 
Ne amintim de cuvintele cu mesaj programa- 
tic rostite de tovar: Elena Ceaușescu la 
Congresul Ştiinţei și Învățămîntului: pr verbe 
tind interesul tinerilor pentru cunoaşterea și 
prețuirea istoriei naţionale, a trecutului glo- 
rios de luptă al poporului român, a mărețelor 
realizâri obținute prin munca și eforturile în- 
tregii naţiuni în anii socialismului, școala tre- 
buie să cultive în rindul-tineretului puternice 
sentimente patriotice, hotărirea de a servi 
neabătut țara, partidul și poporul, de a face 
totul pentru apărarea și dezvoltarea continuă 
a înfăptuirilor istorice ale României socialiste, 
pentru întărirea independenței și suveranității 


sale, pentru progresul și înflorirea continuă a 
riei noastre socialiste!“ 
La iul fierbinte, vibrant adus de în- 
Nicolae Ceau 


treaga țară președintelui y 
tovarășei Elena alé căror zile de 
naștere le sărbătorim cu vibrantă emoție în 
acest ianuarie — ce este tru noi, românii, 
și luna Unirii — se alătură prin activitatea lor 
şi cei ce învață acum pentru a deveni 
creatorii ce vor consemna prin filmele lor mi- 
nunata cronică a zilelor pe care le trăim. În 
începuturile lor de astăzi se pot descifra nu 
numai mugurii realizărilor de miine, ci mai cu 
seamă dorința fierbinte de a fi la înălțimea 
misiunii lor de artişti ai unei Românii comu- 
niste, de artişti ai Epocii Nicolae Ceaușescu. 


Ileana BERLOGEA 


POD. OO, m OO 


d) 


win 


„Fie 
ca anul 1987 
să reprezinte 
pentru 
poporul nostru 
un an de noi 
şi tot mai bogate 
realizări, 
de mari victorii 
în înfăptuirea 
hotărîrilor 
Congresului 
al XIII-lea, 

a mărețelor obiective 
ale edificării 
socialismului 

şi comunismului 
pe pămîntul 
României! 


Nicolae CEAUŞESCU 


Omagiul fierbinte al întregului popor 


zile de sărbătoare 


a 


l. fiecare an, luna ianuarie ne aduce bucu- 

ria de a cinsti ziua de naştere a președintelui 
Nicolae Ceau: şi ziua de naştere a tova- 
rășei Elena Ceaușescu. Sint zile de sărbă- 
toare pentru ue i popor și totodată prile- 
jul cel mai potrivit pentru exprimarea celor 
mai sincere sentimente ale fiecăruia din noi 
şi, nu mai puţin, a mîndriei patriotice pentru 
realizările fără egal de care se bucură 
România în ultimele două decenii. Realităţile 
României de azi, dimensiunile României de 
miine, a orașelor și satelor noastre, a uzinelor 
și ogoarelor noastre, a caselor noastre, spun 
totul despre măreața epocă denumită în isto- 
rie Epoca Nicolae Ceaușescu. 


Cultura, artele, literatura zilelor noastre, 
adaugă la rindul lor, prin realizările bine cu- 
noscute o pecete originală și inconfundabilă 
la capitolul de înălțătoare istorie pe care îl 
trăim cu toată ființa noastră. 


Noi cineaştii, creatori şi tehnicieni, reme- 
morăm cu fiecare prilej îndemnurile secreta- 
rului generat al partidului spre o artă anga- 
jată, revoluţionară, dar în același timp origi- 
nală, personală. Sau cum spunea atit de plas- 
tic tovarășul Nicolae u, la una din 
întîlnirile cu cineaştii, „să cinte fiecare pasăre 
în pomul ei!" — precizind că în arta cinema- 
tografică „avem nevoie de toate genurile, și 
istorice și de actualitate și social-politice, şi 
comedii, chiar cit mai multe comedii bune". 

indrumind în mod nemijlocit cu înaltă dà- 
ruire și grije cultura românească, tovarășa 
Elena Ceaușescu spunea cu prilejul Congre- 


a 


sului ştiinţei și învățămîntului că „trebuie să 
se facă totul pentru pregătirea şi indeplinirea 
planurilor de producţie în toate sectoarele de 
activitate“, — orientare pe care cineaștii o în- 
țeleg ca pe o sarcină de onoare în planurile 
lor de lucru, atît pentru anu! în curs, cît şi 
pentru întregul cincinal. 

_ Atunci cînd privim ia viața oamenilor ală- 
turi de care trăim şi muncim, nu putem să nu 
înţelegem că sîntem în continuare datori să 
ne depășim în creaţia noastră pentru a reuși 
nu numai ca semenii noştrii să se recunoască 
în filmele noastre, dar ca și ei să ne recu- 
n. pe noi drept cineaștii contemporanei- 
tăţii. 

Atunci cînd privim trecutul eroic, dramatic, 
zbuciumat și glorios al poporului nostru, nu 
putem să nu înțelegem că sintem în continu- 
are datori să ne depășim în creaţia noastră 
pentru a reuşi să facem din filmele noastre 
mărturii artistice convingătoare și autentice 
despre istoria românilor. 

Atunci cînd visăm, responsabili şi încreza- 
tori la viitorul țării nu putem să nu înțelegem 
că sintem în continuare datori să ne depăşim 
în creaţia noastră pentru a fi ia altitudinea 
Epocii Nicolae Ce: și a perspectivelor 
ce le deschide ea. Sintem deci datori mai 
mult ca oricînd să fim cineaștii revoluționari, 
creatorii unei arte revoluționare. Cu aceste 
ginduri noi cineaştii, alături de întregul po- 
por, urăm tovarăşului Nicolae Ceau , to- 
varășei Elena Ceaușescu, multă s te și 
viaţă indeiungată! 


Mircea MUREȘAN 


Mîndria de a fi român 


Sen bune anul are“... spune o veche 
zicală românească. Semne bune anul are, 
spunem și noi, acum, cind omagiem lupta 
neobosită a conducătorului nostru. președin- 
tele Nicolae Ceaușescu, pentru instaurarea 
unui climat de pace şi înțelegere între po- 


poare. 

Cunoscut pretutindeni în lume ca erou al 
Păcii, secretarul general al partidului, preșe- 
dintele țării, tovarășul Nicolae Ceaușescu s-a 
identificat în conştiinţa omenirii contempo- 
rane cu acțiunea pentru clădirea unei lumi 
mai drepte și mai bune, a unei lumi fără arme 
şi războaie, a unei lumi dedicate în exclusivi- 
tate țelurilor pașnice, constructive, între care 
arta a fost dintotdeauna și a rămas una din 
expresiile cele mai semnificative şi mai puter- 
nice ale unei societăți. 

Mindria de a fi român se explică în zilele 
noastre nu numai prin sentimentul că partici- 
păm la edificarea unei noi societăţi, ci și prin 
sentimentul pe care-l datorăm președintelui 
țării de a ne fi făcut prin politica înțeleaptă și 
consecventă a României socialiste, responsa- 
bili şi părtași la destinul planetar. 


Noi, cei care avem privilegiul de a fi con- 
temporanii epocii, pe care cu îndreptățită 
mindrie o numim Epoca Nicolae Ceauşescu, 
epocă de mari ctitorii și de dezvoltare a tutu- 
ror capacităților creatoare ale personalităţii 
umane — ne îndreptăm în acest ianuarie ani- 
versar gindul și urările noastre cele mai fier- 
binţi spre cel care cu clarviziune, înțelep- 
ciune şi fermitate conduce destinele țării, do- 
rindu-i deplină sănătate, nesfirşită vigoare și 
ani mulți la cima ţării noastre... 

_Realizările învăţămîntului. științei şi culturii 
sint astăzi strîns legate de laborioasa activi- 
tate a tovarăşei Elena Ceaușescu, strălucit 
om de ştiinţă mult apreciat pe plan interna- 
tional, militant de seamă al statului și parti- 
dului nostru. Oamenii de artă și cultură bene- 
ficiari ai îndrumării și sprijinului acordat de 
către tovarășa academician doctor inginer 
Elena Ceaușescu îi adresează acum în acest 
ianuarie, dublu aniversar, fierbinte urare de 
sănătate întru mulţi ani fericiţi. 


Silviu STĂNCULESCU 


Din cartea de aur a istoriei 


N. toți oamenii de cultură și artă, dato- 
răm preşedintelui țării, secretarului general al 


Partidului nostru,tovarășul Nicolae 
faptul esențial de a fi ridicat arta și cultura 
la nivelul activităţilor primordiale în societate. 


„Acţionînd strîns uniţi, 
în cadrul 
Comitetului naţional 
„Oamenii de ştiinţă 
şi pacea“, 


cu întregul nostru popor, 


cu popoarele iubitoare 
de pace 
din întreaga lume, 
să asigurăm 
generaţiilor de astăzi 
şi generaţiilor viitoare 
pacea, 


libertatea şi bunăstarea, 


într-o lume fără arme 
şi fără războaie, 
a colaborării 
şi înţelegerii 
între națiuni!“ 


Elena CEAUȘESCU 


wna 


WUNA UNa Na WNA WNA wa 


Omagiul fierbinte al cineaştilor 


În modelarea unei noi conştiinţe, în forjarea 
omului nou, nouă actorilor ni s-a acordat, în 
cadrul acestui concept de un înalt umanism, 
un rol de seamă prin exemplul ce sintem da- 
tori să-l așezăm în fața publicului nostru — 
fie de cinema fie de teatru, fie ei tinăr sau 
mai virstnic — pentru a da chip romanticilor 
contemporani, constructorii socialismului de 
azi, pentru miine. Este un concept care ne 
onorează, ne stimulează și ne indatorează 
față de Omul pe care îl iubim şi îl sărbătorim, 
alături de întreaga națiune, în luna lui ianuar. 


Tot cu acest prilej omagial, alături de în- 
treaga breaslă și împreună cu întreaga țară, 
vreau să-mi exprim recunoştinţa faţă de pre- 
şedintele republicii noastre, pentru faptul de 
a fi repus în drepturi istoria noastră multimi- 
lenară. Ideea că viitorul poate fi clădit doar 
pornind de la prezent așezat pe bazele pe 
rene ale trecutului — a unui trecut zbuciu- 
mat, dar glorios cum este cel al poporului 
nostru — ne-a dat nouă actorilor șansa me- 
reu reinoită de a interpreta eroii înscriși în 
cartea de aur a neamului nostru, a acelora ce 


au păzit, — jertfindu-se de-alungul secolelor 
şi mileniilor — demnitatea, libertatea și inde- 
pendenţa națională. 


Sint două dintre acele concepte înoitoare 
fundamentale pentru arta și cultura noastră, 
elaborate de tovarășul Nicolae Ceaușescu, 
concepte prin care ne-a asigurat deschiderea 
— şi nouă artiştilor — spre mileniul trei. Și 
nu se poate sublinia îndeajuns, cit de mobili- 
zatoare sint pentru conștiința noastră artis- 
tică, pentru efortul nostru creator, învestite 
într-o nouă calitate a vieții și a muncii noas- 
tre, aceste principii incorporate cu putere de 
lege în documentele Congresului al XIII-lea. 
Este gindul nostru de recunoștință la această 
aniversare, cînd din inima țării, urăm tovară- 
şului Nicolae Ceaușescu și tovarăşei Elena 
: Multă putere de muncă întru 
mulți ani! 


lon BESOIU 


Ca artist, 
ca cetăţean, ca oștean al partidului 


[aa sint un actor al acestui timp, 
plămădit de imperativele dezvoltării multilate- 
rale a societăţii românești, a omului cu o 
conştiinţă nouă. Sint alături de generaţia mea 
profund recunoscător de tot ceea ce partidul 
şi statul nostru, sub conducerea tovarășului 
Nicolae Ceaușescu, au investit în ultimele 
două decenii de istorie revoluționară pentru 
ridicarea patriei noastre pe noi trepte de pro- 


gres şi civilizaţie, de dezvoltare materială și 
spirituală. > 
incontestabil, sint unul din milioanele de fii 
ai socialismului românesc, afirmaţi în socia- 
lism și tru socialism! 
Ca artist, ca cetățean, ca oștean al partidu- 


„lui meu, sint pe deplin conștient de aceasta. 


Am fost, pe scenă sau pe ecran, în toţi 
aceşti ani ai Renașterii socialiste a României 
interpretul unor roluri purtătoare ale unor 


înalte idealuri umane și naţionale, readucind 
în actualitate trecutul de supa şi glorii al po- 
porului român, năzuinţa lui dintotdeauna de 
pace şi progres. Am fost rind pe rind Ştetă- 
niță Vodă, Lăpușneanu Vodă, Viaicu Vodă, ca 
şi atiția eroi ai zilelor noastre, parcurgind în 
planul ficţiunii, traiectorii de afirmare drama- 
tică a românilor pe aceste meleaguri. 

incontestabil, toate acestea au fost posibile 
doar în anii socialismului și pentru toate 
acestea mulțumim din inimă partidului, tova- 
răşului Nicolae Ceaușescu! 

n această lună a începutului de an, cind 
întreaga noastră naţiune, sărbătorind ziua de 
naştere a conducătorului iubit, secretarul ge- 


neral al partidului, preşedintele Nicolae 
Ceaușescu şi pe aceea a tovarășei sale de 
viață, de luptă şi de muncă, tovarășa acade- 
mician doctor inginer Elena Ceaușescu, se 
angajează solemn să ducă la îndeplinire isto- 
ricele hotăriri ale Congresului al XIll-lea al 
Partidului Comunist Român, mă simt alături 
de întreaga breaslă, în strădania noastră de a 
nu ring ga nici un efort pentru înflorirea 
culturii şi artei noastre socialiste. Este un 
gind mobilizator, este modul nostru de a par- 
ticipa la acest ianuarie aniversar. 


George MOTOI 


În grai aniversar 


A bătut deunăzi Anul Nou. Pămintul — 
cuprins de o liniște hrănitoare, pentru iarbă, 
pentru griul viitor. 

ianuarie vorbește pentru noi. românii în 
grai aniversar. Pentru știința și cultura aces- 
tui neam, pentru forța economică, dar și de 
sufiet a aceluiași neam românesc. Pentru fer- 
mitatea generoasă, lucidă a cuvintului Pace, 
întru slujirea căruia ne dăruim lumii de-aici, 
din România. Ideea de desăvirşire multiplă, 
ascensiuhea spre ideal, democratismul revo- 
luţionar în formele proprii vieţii de zi cu zi, 
politica industrializării, dar și aceea a îmbo- 
gățirii întru spirit, politica gestului confratern, 
statuarea umanismului pentru umanitate, iată 
citeva din liniile de forță prin care aș defini 
un portret al epocii ce o trăim, linii de forță 
trasate de cei pe care națiunea, poporul ro- 
mân îl omagiază acum, în ianuarie: tovarășul 
Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena 


` ianuarie. Ianuarie de dor. Cu inetabile cali- 


grafii. ianuarie cind ţara întreagă își oma- 
giază președintele tru împlinirea gene- 

roasă a acelor certitudini de mult rinite. 
În profesia de cineast-documentarist, tim- 
pul se duce și vine, prin cuvinte — imagini, 
prin imagini — cuvinte. Articulaţii, puncte și 
nuanțe la Marele portret al Epocii Nicolae 
portret difuzat în sutele de mii, în 


` milioanele de fotograme, ce fixează, pentru 


azi și pentru miine, imaginea miraculoasă a 
țării ce se primeneşte complex, continuu. 

Este acesta un privilegiu (şi nu unul oare- 
care) de a căuta aerul pur, inegaiabii al per- 
formanţei între gesturile cotidiene din 
România socialistă. 

Este un privilegiu șansa de a stăpini terapia 
ee] prin concrete, inexpugnabile tapte de 
muncă, 

Este un privilegiu tinerețea perpetuă la 
care este racordat spiritul nostru, al milioane- 
lor de constructori ai păcii din România 
acestui final de veac. 


Nicolae CABEL 


Pa. peste așteptări la ediţia a ze- 
cea a Galei — concurs a cinecluburilor bucu- 
reștene intitulată ambițios „Pelicula de aur“: 
peste 50 de filme noi din toate sectoarele Ca- 
pitalei. O recoltă record, obligind la o moditi- 
care a unghiului discuţiei și a instrumentației 
comentariului. Ne vom dispensa, deci, de 


condescendența cu care e tratată adesea 
producţia amatorilor, considerindu-ne în faţa 
unei activități artistice gata să se confrunte 
cu criterii și finalități specifice, dar într-un 
demn racord cu ansamblul cinematografiei 
naționale. 


O recoltă r 
i un palma 


O primă diferenţiere cifrică: afluxul celor 
50 de pelicule se datorează în parte impresiei 
constante că nici cinecluburile concurente, 
nici organizatorii de la Centrul municipal de 
îndrumare a creaţiei populare și a mișcării ar- 
tistice de masă n-au recurs la o preselecție 
sau au făcut-o cu o largheţe deliberată. De 
unde și acumularea în proiecţie pină la zece 
titluri sub aceeași semnătură, performanţă 
stabilită de un reputat cineamator, Victor Co- 
lonelu, de ia Clubul „Faur“ care — în plus — 
și-a văzut nu mai puţin de cinci lucrări din 
cele zece incluse în palmares. Palmares, in 
consecinţă, extrem de cuprinzător, cu nu mai 
puțin de 32 de filme citate, ceea ce-l face 
greu reproductibil. S-ar zice că juriul condus 
de regizorul Geo Saizescu a. trebuit să-și 
asume post factum rolul unei comisii de pre- 
selecție, iar lista de premii a devenit nu atit 
operă de ierarhizare calitativă a reușitelor, cit 
o evidenţă statistică a tuturor încercărilor mai 
mult sau mai puţin meritorii, fie şi numai în 
intenţii. 

Jubiliar fiind, la a zecea ediție, Gala bucu- 
reşteană s-a instituit astfel mai ales într-o 
premisă de lucru şi s-a declarat ca atare prin 
cuvintul noului instructor al Centrului muni- 
cipal — regizorul Andrei Blaier — care are în 
vedere finalizarea ulterioară a unora dintre 
lucrările proiectate în concurs. Perspectivă 
salutară, întrucit productivitatea este mai 
mult decit îmbucurătoare, receptivitatea față 
de fiorul oricărei pasiuni reale e de rigoare în 
mișcarea cineamatorilor, iar preocuparea de 
a promova în etapele următoare ale Festiva- 
lului naţional „Cintarea României” cit mai 
multe titluri ale propriului centru e şi ea oare- 
cum de înțeles. Cu o condiţie: ca toate aces- 
tea să nu estompeze sensul însuși al compe- 
tiției, să nu pună prea acut în discuţie auten- 
ticitatea metalului preţios din titulatura „Peli- 
cula de aur". 

Lipsind, în afară de o preselecție mai se- 
veră, o discuție aplicată, după încheierea 
proiecțiilor, unele notații la obiect se impun 
cel puțin retrospectiv, cu atit mai mult cu cit 
„Pelicula de aur” e unicul concurs din ţară 
care se dispensează de participarea, de repe 
rele clarificatoare și stimulul concurenţilor 
din alte județe, din centrele unde cineamato- 
rismul și arta amatoare în general au prin tra- 
diție o pondere ieșită din comun şi produc 
mai frecvent lucrări de excepție. 


Aur, argint, bronz 


Sa reținem, pentru 


început, că din cele 32 
de citări ale bogatei liste de premii bucureș- 


tene, au căpătat trofeul titular al concursului 
numai trei lucrări care, chiar dacă nu sint cu 
totul și cu totul de aur, argintul sau bronzul il 
meritau, eventual impreună cu alte încercări 

Recuperare (Cineclubul Ministerului 
Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, autori 
Lucian Petcu și Cristian Ghenovici) este una 
dintre „peliculele de aur”, distinsă și cu pre- 
miul | la categoria „fiim documentar”. Su- 
biect inedit, exempiar atit prin legătura sa cu 
activitatea productivă a colectivelor din care 
autorii fac parte, cît şi prin adecvarea la mij- 
loacele specifice cineclubului. Este „poves- 
tea“ scoaterii la suprafaţă și repunerii în cir- 
culație a unui vas scufundat. Ca și într-o lu- 
crare precedentă a aceluiași club (Podul de 
la Medgidia), unele articulaţii ale „poveștii“ 
sint la nivelul suitelor eliptice de fotografii 
fie pentru că momentele cheie ale operaţiei 
s-au desfășurat în absenţa cineaştilor, fie din 
cauză că scenariul și decupajul ad-hoc n-au 


Teme istorice şi 


permis saltul mai decis de la diaporama ani- 
mată la cinematograf. Dar recursul la docu- 


mentarul realist dedicat ritualurilor muncii 
cotidiene inspiră increderea că acest salt se 
va putea produce cu succes, prin perseverare 
în aceeași direcţie 

Celelalte două pelicule „de aur“ se intitu- 
lează Atomul numai pentru om de dr. Ovidiu 
Burducea (Cineclubul sindicatelor sanitare) 
şi respectiv Pace, pace pe pămint de Anton 
Rogoz și Gelu Mureșan (Cineclubul „Her- 
mes"), ambele cu tematica afișată în titluri 
Primul este foarte concludent în inventarierea 
şi filmarea în laboratoarele noastre a utilități- 
lor pașnice, de ordin medical, ale energiei 
atomice și ar fi fost încă'mai eficace dacă nu 
ținea iniţial să figureze, ravagiile exploziei de 
la Hiroshima prin incendierea cu chibritul a 
unor tufișuri autumnale. Al doilea mesaj de 
pace recurge la un reper din inconografia ci- 
nematograțică: figura lui Charlot din care au- 
torii fac efigia spiritului de toleranţă și a in- 
dignării antimilitariste. Etigia devine astfel 
antetul unui film-manitfest, uzînd abii și apá- 
sat de fraze de montaj paralel și contrastant, 
a căror țintă polemică sint pregătirile de răz- 
boi şi sărăcia din lume (să precizăm însă ca 
numele lui Chariot nu trebuie pronunţat in 
așa fel incit să se confunde cu al cunoscutei 


Permanenţe tematice in 


lucrările 
ta populară și frumusețile 


prăjituri, cum face șlagărul ce severște drept 
leit motiv muzical al filmului.) 


Pseudo filme turistice 


Cel puţin cu aceeași indreptăţire ca aceste 
ultime două lucrări, ar fi putut candida la tro- 
feul titular al concursului bucureștean propu- 
nerile lui loan Flechtenmacher de la Cineclu- 
bul liceului „George Enescu“ care, dintre toți 
concurenții acestei ediţii, ni s-a părut cel mai 
aproape de vocaţia artei ecranului. Toate 
cele patru pelicule ale dascălului de muzică 
— fiindcă aceasta este profesia moştenită și 
practicată de cineamatorul nostru — atestă 
că el face din pasiunea pentru film o a doua 
profesiune virtuală. Nu numai Stoinicul Can- 
tacuzino la Padova (distins cu premiul | la 
categoria „film documentar“), dar și Cantacu- 
zinii în Ţara Românească (semnat impreună 
cu Mihaela Petrina Dima) evidențiază un gust 
maturizat pentru documentul de epocă, pen- 
tru mărturiile originale ale. istoriei noastre la 
care — iată — se întimplă ca amatorii să 
ajungă uneori înaintea profesioniştilor. La 
prima vedere, tinărul documentarist pe cont 
propriu parvine la astfel de mărturii cu prile- 
jul unor voiaje în tară sau în străinătate (do- 


de actualitate 


vadă, al treilea film din concurs, Stampe vie- 
neze), dar ceea ce încredințează el ecranului 
nu este un „documentar turistic“. Sint însem- 
nări de călătorie elaborate. cu cadrele filmate 
mai niciodată din unghiuri neutre, cu înca- 
draturi studiate, cum sint şi succesiunile de 
încadraturi asupra aceluiași obiect de filmare, 
cu o remarcabilă "funcționalitate a muzicii, a 
coloanei sonore. loan Flechtenmacher se sin- 
gularizează o dată în plus prin această aptitu- 
dine rară, vitală în cinema, pentru discursul 
audio-vizual, preocupare sacrificată parţial 
sau integral în cele mai multe din cele 50, ca 
și din cele 32 de scurt metraj aici discutate, 
datorită inditerentismului, standardizării sau 
improprietăţii ilustraţiei sonore. În fine, un al 
patrulea proiect materializat sub aceeaşi 
semnătură se intitulează O primăvară ca ori- 
care alta — poate cea mai convingătoare 
probă a sensibilităţii poetice vizionate sub 
egida „Peliculei de aur“, probă a efortului de 
a folosi aparatul de filmat la gradul de mobi- 
litate al privirii. Doar unele leit-motive imagi- 
nistice par inerţiale, repetitive, în această ele- 
gie pe tema primăverii timpurii. Ele atrag 
atenţia asupra unei capcane a manierismului, 
la fel cum documentarele pe teme istorice ci- 
tate mai sus semnalează inerția verbiajului 
redundant în comentariul compus separat, cu 


foto-cine-amatorilor ; 
naturii 


un exagerat orgoliu al autonomiei. 


De incurajat şi de descurajat 


in alte producţii ale concursului pe care-l 
comentăm, cu cit înzestrarea artistică este 
mai plauzibilă, cu atit se intimplă uneori să 
fie mai frapantă tenta manieristică, ivită prin 
contaminarea cu clișeele profesioniştilor. E 
cazul tripticului, altminteri meritoriu, prezen- 
tat de Mihai Crivâţ, de la Cineclubul „Ecran 
util“ al Casei de cultură a sectorului |: Me- 
mento, Nocturnă, Metamorioză. Simptomatic, 
tripticu! ar figura trei trepte spre o anume ab- 
stractizare a compoziției. În Memento (Pre- 
miu! |! la categoria „poem-eseu“), regizorul 
totodată interpret contemplă colțuri din Mu- 
zeul Satului, cu sugestia transparentă a in- 
toarcerii la surse. Nocturnă este în schimb o 
compoziţie de interior, în care același regizor 
totodată interpret se contemplă pe sine, în 
vecinătatea de taină a unei luminări şi suges- 
tia e mai puţin transparentă, în ciuda citatelor 
din Bacovia. Pentru ca în Metamorioză auto- 
rul să renunţe atit la argumentul propriei fi- 
guri, cit şi la orice apariție umană, filmind su- 
ite de tablouri grafice, cu serii miniaturale de 
figuri geometrice. florale, etc. Sint de incura- 
jat la acest nou cinemator — căci tripticul 
marchează un debut — sint de incurajat refu- 
zul ilustrativismului, aplombul unghiului su- 
biectiv, susținut de gesticulația spontană a 
personajului adus-in cadru, de mișcarea flu- 
idă a aparatului în ambianțe naturale sau 
construite, de atmosfera datorată indeosebi 
clar- obascurului practicat de Dan Pleșoianu. 
care debutează și el prin acest tripic, deo- 
camdată ca operator. Este însă de descurajat 
un oarecare narcisism, poate ca reflex întir- 
ziat al considerării aparatului de filmat în ca- 
tegoria ustensilelor casnice, bune de intocmit 
albume de-familie cu circuit închis. Născut ca 
să ascută simțul de observaţie asupra lumii 
înconjurătoare, filmul riscă atunci să atro- 
fieze acest simţ, fără a ne oferi altceva decit 
simulacrui unor stări meditative, oricît au fost 
ele de sincere din plecare. Un antidot l-ar 
constitui exersarea preliminară a simțului de 
observaţie și altfel decit într-un muzeu, în ra- 
port cu realitatea care n-a devenit încă expo- 
nat, nici grafică abstractă. 

Dintre filmele didactice și utilitare, s-au evi- 
denţiat Bi de Val Bobocică, Mircea 
Toma şi Fabian Teodoi (Cineclubul Institutu 
lui de studii, posi! și cercetări pentru in- 
dustria alimentară) și Tripla proiecţie ortogo- 
nală de Dorin Goagă (Cineciubul „Micronul“ 
al Institutului și al Întreprinderii de Mecanică 
Fină). Inițiativa realizării cu mijloace de cine- 
club a unui scurt metraj știinţitico-tantastic, 
nici mai mult nici mai puțin decit după mode- 
lui din Războiul stelelor (S-a intimplat miine 
de Ghiţu Valentin, de la Cineclubul |.C.L. Ali- 
mentara nr. 1) este mult prea insolită pentru 
a nu fi lăsată în seama unei discuţii ulte- 
rioăre. Cù despre reportajele sau portretele 
individuale ori de grup nemenţionate mai 
sus, dar care ar merita totuşi citate, ele s-ar 
împărţi în trei categorii: unele de la a căror 
corectitudine nu se poate cere mai mult (de 
exemplu, Îndeminare, precizie, pasiune și 
Muntele de sare de Victor Colonelu — cine- 
clubul „Faur“), altele care ar avea de cîştigat 
prin.unele epurări (Fără aplauze de lon lor- 
dache — Cineclubul intreprinderii de contec- 
ţii şi tricotaje) şi în fine cite unul care ar tre- 
bui reinceput de la capăt, altfel, cu mijloacele 
unei publicistici demne de obiectul ei („Lu- 
mea“ la ea acasă de Lisette Rusănescu, Ste- 
lică Feraru și Ivan Petcu, de la Cineclubul 
„Agerpres“). 


Valerian SAVA 


34 


ul A 
- $ declaraţie de 
MD [| decat dra 


A 


nit film dina 
mat alea prin co 
ei 


noi idi á B { 
fore jir dustrial 
je tar 


es 
P 


cări r 


Ai 


P 
= Sa tovarășe lon Brad sintet: 


unul dintre profesioniștii limbii ce o vorbim, 
ca poet, prozator, eseist, scenarist, drama 
turg și, nu în ultimul rind, traducător. Munciţi 
pe ogorul limbii române. V-am abordat as- 
tăzi, cu rugămintea să ne spuneți cum apre- 
ciați din unghiul unei experienţe atit de cu- 
prinzătoare, limba ce se vorbește in filmele 
noastre? 

— Urmăresc de mai multă vreme rubrica 
„Limba românească în filmul românesc“ şi 
cred că este foarte bine venită această preo- 
cupare a revistei „Cinema“ faţă de calitatea 
limbii, de bogăția, autenticitatea, firescul dia- 
logului din filmele noastre. Filmul circulă as- 
tăzi mult în lume și el ne exprimă nu numai 
prin imagine, ci şi prin limbă — chiar cind nu 
este înțeleasă direct, ci prin intermediul tra- 
ducerii — căci și indirect limba este purtătoa- 
rea unui puternic specific naţional. Limba 
tace parte din trăsăturile fundamentale ale 
unei naţiuni, ale culturii și civilizaţiei sale. ea 
dă culoare caracterului și sensibilităţii tipice 
unui popor; într-un fel se exprimă — și ma 
refer de astădată la temperamentul, gestica 
ce însoțesc vorbirea — meridionalii, în altul 
se exprimă scandinavii sau popoarele de ori- 
gine slavă. 

— Limba este într-adevăr „muzica“ în care 
gîndeşte, se mișcă, respiră fiecare popor. Dar 
credeți că in cadrul ei se poate vorbi de o 
limbă specific cinematogralică? 

— Există și nu există o limbă specific cine- 
matogratică. 

Desigur filmul este o manifestare artistică 
particulară, dar relaţiile dintre personaje, 
pentru a fi crezute, trebuie să păstreze auten- 
ticitatea vieţii, ceea ce impune de la sine o 
diversificare a „Jimbii” cinematografice, intru- 
cit personajele intră în relaţii și prin cuvint. 

r-o evocare istorică este natural să căutăm 
— și să găsim — în limbaj nu numai cuvinte, 
ci şi expresia unor anume modalităţi de gin- 
dire, apte să dea partum epocilor trecute, în 
timp ce în filmul contemporan e nevoie de fi- 
rescul cotidian. 

Pe de altă parte, asemenea artelor surori — 
poezia, proza, dramaturgia — scenariul are 
desigur un limbaj specific, dacă ar fi să ne 
gindim numai că filmul trăiește, mai mult de- 


Fericita intil 
cu Mircea 


i 


U, cineast autentic nu se află niciodată 
în căutăre de un limbaj. El ajunge să se ex- 
prime cinematogratic, așa cum oricine se ex- 
primă într-o limbă maternă. El nu optează 
pentru un limbaj și nu adoptă un limbaj. Lim- 
bajul cinematogratic este ca şi stilul, un dat, 
la care se ajunge printr-un metabolism in- 
controlabil, al datelor genetice și al celor de 
cultură. 

Orice altă cale de ajungere la un limbaj ci- 
nematograțic este falsă. Calea cea falsă duce 
la exprimări uneori căutate şi prețioase, al- 
teori sumare și precare, ca orice exprimare 
într-o limbă de împrumut. Gindim în limba 
maternă şi tăcem tot în limba maternă. 

Limbajul cineastului vine din interior către 
exterior, pornește din adinc, de la problema- 
tică și urcă la suprafață în expresia sintetica 
a filmului. Nu se poate despărţi modalitatea 
ideatică de modalitatea estetică în gindirea 
unui cineast. 

Ca în oricare artă, și în arta filmului se vine 
cu o zestre genetică și cu o biografie spiritu- 
ală corespunzătoare. Cu o biografie și nu 
doar cu o autobiografie. Pasiunea și vocaţia 
nu sint de ajuns. ferească soarta o cine- 


cit toate celelalte arte, prin imagine şi numai 
in al doilea rind prin cuvint. Personajele co- 
munică gindurile. sentimentele, stânie prin 
cuvint. dar și prin privire, expresie Arta prim 
planului se identifică adesea cu însâși arta 
filmului. Şi teatrul uzează de expresia actoru- 
lui, dar în alt fel. Un monolog poate tace 
mare succes pe o scenă chiar și pentru spec- 
tatorul din ultimul rind. care nu vede ata de 
bine chipul actorului, dar poate apărea com- 
plet nefiresc într-o sală de cinema. dacă nu 
este „imbogățit” prin imagine. Prin natura sa 
de artă de sinteză, filmul cere redarea ideilor 
a acțiunii, a caracterului prin replici vii 
scurte, percutante. apte să fie reținute şi să 
devină credibile. 

— Ca membru în juriul „Galei filmului cu 
tematică pentru tineret“ de la Costineşti, at 


Nu ne 
ce imagine 


avut posibilitatea să urmăriţi producția cine- 
matografică, în suită. Vă puteți referi concret 
la citeva filme? 

— Avem filme bune care arată că nu tre- 
buie să ne ferim de cuvinte, cind ele sint po- 
trivite cu personajul şi situația date. Aș lua 
două exemple: Noi, cei din linia intii după 
scenariul lui Titus Popovici, în regia lui Ser- 
giu Nicolaescu şi unecare, adaptarea lui 
Petre Sălcudeanu după romanul lui Cezar 
Petrescu, în regia lui Alexandru Tatos. La 
Costinești, ambele proiecţii au fost urmate de 
discuţii extrem de interesante. În ceea ce mă 
priveşte, am fost captivat de firescul, simpli- 
tatea relaţiilor dintre personajele din Noi, cei 
din linia intii. Este punctul forte al filmului. 
Momentele de haz, de spirit nu impietează 
deloc asupra țelului tematic: lupta impotriva 
fascismului pentru eliberarea intregului 
teritoriu al țării dimpotrivă, acele mo- 


între acţiune şi dialog /D? 


Albulescu și Maria Ploae. Scenariul: lon 


A iubi filmul, 


este 
ăm pe ecran generaţiilor de mîine 


Limba este muzica în care gîndeşte, 
se mișcă, respiră un popor 


mente dau girul autenticului. Filozofia popu- 
'ară ca și mesajul înflăcărat patriotic al filmu- 
lui le-am regăsit exprimate în nenumărate re- 
plici simple, în limbajul de fiecare zi, cu atit 
mai emoţionante şi convingătoare. Și dacă 
vrem să avem acces la inima spectatorului. 
numai așa se poate. Filmul este pasionant 
prin naturalețea situaţiilor de viaţă, prin fires- 
cul şi nervul lor. 

Întunecare a pus desigur alte probleme. 
Scriitorul Petre Sâlcudeanu, înzestrat şi ex- 
perimentat cum Ñ știm, și-a asumat o misiune 
foarte riscantă De altfel, chiar George Cali- 
nescu a analizat destul de sever romanul. Ta- 
tos a incercat, cu un vădit efort de gindire ar- 
tistică, să extragă sensurile ce i se ofereau 
din materia literară, propunind un film-meta- 


indiferent 


foră original, dar dialogul a devenit robul 
unui stil cind stufos, cînd retoric, fiind mai 
greu de receptat pentru spectator. Ori, calită- 
tile unui film, cred, nu pot fi apreciate în 
afara legăturii cu publicul. Filmul fără public 
nu e nici măcar literatură filmată, căci de citit 
se citește de unul singur, pe cind filmele se 
văd în sălile de cinema; iar din punct de ve- 
dere al aderenţei publicului la un film, limba 
în care ni se comunică ideile, stările persona- 
jelor are un rol determinant. Evident, m-am 
reterit la două filme de valoare, căci despre 
celelalte nu poate fi vorba, ele necomunicînd 
nimic, nici prin limbă, nici prin imagine. 

— Pledaţi pentru o limbă firească, respec- 
tiv adecvată epocii şi situaţiilor. Cum se im- 
pacă însă „firescul“ cu „modelul!“ pe care do- 
rim să-l propunem spectatorilor, mai ales ce- 
lor tineri, care trebuie să se recunoască in 
realitatea de pe ecran? 


ca spectator, 
nu înseamnă 


deloc 


un argument pentru trecerea 
în postura de cineast 


talent. Și să ferească aceeași soartă bună un 
talent veritabil de lipsa de vocaţie. S-au văzut 
şi din astea. 

Regia de film ca și scenaristica sînt dome- 
mi care, asemenea tuturor domeniilor artei. 
nu pot fi acoperite doar prin simpla cunoaș- 
tere a ceea ce se cheamă meserie. Aceasta 
asigură un stadiu primar de exprimare egala 


matograție de cei cu vocaţie puternică și fără 


cu ceea ce ar fi alfabetizarea pentru un pre- 
tendent la literatură, Cunoaşterea alfabetului 
te poate așeza în postura de cititor. dar nu și 
de scriitor. Cunoaşterea meseriei filmului te 
poate recomanda drept un meseriaş cinema- 
tografic, adică apt pentru una din profesiile 
domeniului sau drept un spectator avizat. Dar 
nu ajunge pentru a fi creator de film. 
După atitia ani de experienţă cinematogra- 


— Filmul este, cum se știe, cea mai popu- 
iară dintre arte, are deci cea mai mare putere 
de influenţă în societate, cu atit mai mult cu 
cit uzează și de forța carismatică a actorilor. 
De aceea trebuie să fim foarte atenți la ce și 
la cum se vorbeşte pe ecran, fără însă să ne 
depărtăm de adevărul vieţii. Fără el nu con- 
vingem pe nimeni. Reţete nu există, aici in- 
tervine, desigur, talentul cineaștilor, arta sce- 
naristului și arta regizorului şi — de ce nu? 
- şi arta măsurii. 

Limba, ca oricare fenomen viu, evoluează, 
primește neîncetat nuanţe noi, chiar la fondul 
principal de cuvinte se adaugă alte expresii, 
sau cele vechi capătă noi sensuri. În sfirșit, 
ritmul mereu mai accelerat al vieţii impune 
un ritm mai alert în vorbire sau prescurtări de 
cuvinte ce intră în limbă ca atare. Filmul nu 
poate să nu ţină seama de aceste modificări. 
Desigur, nu este vorba de a actualiza forțat 
un limbaj, dar a nu ţine seama de noua per- 
cepție a spectatorului înseamnă a reduce 
șansa de receptare a filmului. Fie că e vorba 
de un scenariu contemporan sau de o operă 
clasică. Ori, ecranizările, dacă sint bine reali- 
zate, pot face un extraordinar serviciu de 
re-dituzare, re-lecturare a valorilor literaturii 
noastre. Efortul trebuie făcut în sensul păs- 
trării partumului de epocă sau a specificităţii 
unui mediu și, în speţă, al limbajului, făcind 
totodată situaţiile și dialogul permeabile sen- 
sibilităţii contemporane. 

Noi avem o limbă unitară, cu toate acestea 
in dezvoltarea ei au apărut particularitățile 
lingvistice specifice diferitelor provincii isto- 
rice, regiuni geografice, sau chiar unor medii 
sociale. E de remarcat că publicul atunci 
cind provine din respectiva regiune sau din 
acel mediu este mai sensibil la vocabularul 
sau pronunția locului. Tradiţia noastră lite- 
rară a respins insă întotdeauna exagerările. 
Vă amintiţi cum era caricaturizat Marius Chi- 
coș Rostogan? Nici în filmul nostru nu văd 
rostul unor asemenea abuzuri — și s-au făcut 
-— speculind un haz de ocazie, folosind o 
limbă neevoluată, care poate duce la un co- 
mic facil, definind personajele numai la su- 
prafaţă, lipsind limba noastră de frumuseţile 
ei și uneori putind compromite chiar actorii 
Dacă asemenea regionalisme sau un limbaj 
mai colorat sint folosite oportun, atunci fil- 
mul poate ciștiga in atmosferă. Nu mai puțin 
dâunătoare este și lipsa de idei, nu doar a 
unui vocabular adecvat. Adesea dialogurile 
din filmele noastre sint superficiale și aș 
spune că am ajuns destul de rar la o sinteză 
fericită între acțiune și dialog. De aceea ex- 
cepțiile sint demne de admirat. Ca scenariile 
lui Titus Popovici de pildă. El nu are nevoie 
de dialoghist și nici de idei de la alţii. Sint 
insă scenariști care, deși au fantezie, știu să 
construiască personaje, pot crea situaţii con- 
fiictuale. totuși dialogul lor sună nefiresc. Nu 
mi se pare nici o ofensă dacă ar apela la dia- 
loghişti specializaţi, așa cum se întimplă în 
multe alte cinematografii. Cu atit mai mult cu 
cît cuvintul rostit pe ecran are mult mai multe 
șanse decit cel tipărit, ce rămine silențios în 
rafturile bibliotecilor, să reverbereze în com- 
portamentul şi gindirea contemporanilor, ca 
şi a generaţiilor viitoare. Arhivele de filme 
sint cred mai vii decit bibliotecile și dacă 
peste zece, douăzeci, o sută de ani oamenii 
vor dori să afle ceva despre noi, cum am 
trăit, cum ne purtam, cum am muncit, cum 
am gindit, se vor îndrepta și către cinemateci. 
aşa incit cred că sintem datori să le lăsăm o 
moștenire frumoasă, emoţionantă, in imagini. 
dar și în limba vie, bogată, adevărată a epocii 
noastre. 

— Cred că este strădania tuturor celor le- 
gati prin talentul și munca lor de fiecare zi 
de cinematografia noastră. Vă mulțumesc. 


Convorbire realizată de Adina DARIAN 


fică mă întreb dacă aș ști să selecţionez un 
tinâr candidat la regia de film... Ce poate ști 
acel tînăr, oricit de cinefil ar fi, ce este in 
tond această artă, atit de necunoscută pentru 
oricine nu o cunoaște dinlăuntrul zidurilor 
ei? Şi cînd spun ziduri, nu mă refer la incinta 
studiourilor. 

A iubi filmul ca spectator nu înseamnă de- 
loc un argument pentru trecerea cuiva în 
postura de cineast Un paradox: cineaștii nu 
sint obligatoriu- şi mari cinefili. 

Mai mult decit câtre celelalte arte, drumul 
câtre film este plin de semne de întrebare și 
e minat de surprize de tot felul. Acest drum 
poate duce și a dus de foarte multe ori ni- 
câieri, chiar dacă acest nicăieri a insemnat 
citeodată chiar platoul de filmare. Cu sau 
fără avertismentele mele, știu că tot mai mulți 
tineri vor dori să se îndrepte câtre această 
artă. Experiențele nici unui părinte n-au Scu- 
tit copiii de propriile lor experienţe. Probabil! 
fiindcă nu numai un limbaj sau un stil nu se 
copiază, dar nici viața nu se copiază 
Și-o asuma fiecare. Şi e bine ca e asa. 


Malvina URȘIANU 


“„Înfăptuirea revoluţiei tehnico-ştiințifice 
cere din partea oamenilor de știință 


Spirit revoluționar, 


îndrăzneală - şi iniţiativă. 


"Cercetarea impune în permanenţă dorinţa de a descoperi noi legităţi în natură, 
3 “în lumea înconjurătoare, de a promova noi tehnologii 

care să situeze ştiinţa românească pe un loc cît mai de frunte 
în cadrul cunoaşterii ştiinţifice .mondiale“ 


Elena CEAUŞESCI! 


Filmul științific 
Cupa de cristal 
"86 


Sa că lumina stelei pe care o vedem 
să zicem Antares din constelația Scorpio- 
nului, a pornit spre noi pe vremea cind Napo- 
leon pierdea la Waterloo? Sau că lumina lui 
Betelguse din constelația Orion este contem- 
porana bătăliei de la Posada? 

Dar că inul este una din cele mai vechi 
plante cultivate de om, aflindu-se şi-n locuin- 
tele lacustre de acum peste zece milenii? lar 
floarea de in are o viață de numai 4 ore? 

Ştiaţi că prin teledetecţie s-a stabilit forma 
exactă a pămintului, mult mai puţin turtit la 
poli decit se credea şi că peninsula Arabică 
se deplasează lent, cu 5 cm pe an? 

Am ales la intimplare cițiva „biţi“ din fil- 
mele științifice ale studiourilor noastre, selec- 
ţia prezentată la „Cupa de cristal '86“. De 
fapt, i-am reţinut pe cei care ni s-au părut de 


Scoala 
citadelă a 


prima stiinței 


efect. E şi aceasta o caracteristică de care ` 


trebuie să țină seama genul: spectatorul re- 
ține mai ales ceea ce-l șochează, insolitul pà- 
rind a fi una din condiţiile de existenţă pen- 
tru filmele cu un inevitabil aer de „Știaţi 
câ?...: 


Prima calitate a unui film științific ar fi, 
deci, densitatea de „biţi“ pe cm pătrat de pe- 
liculă, „biţ” fiind — după „Dicţionarul de neo- 
logisme” — „Unitate de informaţie, reprezen- 
tind informaţia obținută in urma actului de 
alegere între două alternative echiprobabile“. 
Firesc, interesul se concentrează indeosebi 


asupra noului, asupra informației de ultimă -` 


oră. Dacă acesta ar fi fost unicul criteriu de 


apreciere, atunci pe locul | s-ar fi afiat Tele- 


(regia Doru Cheşu, imaginea Lau- 


rențiu Mărculescu), un film despre una din ` 


cele mai noi metode de cercetare, înregistrări 
multispectrale, care permit o adevărată radio- 
grafie a Terrei, realizată din satelit (film dis- 
vos cu premiul ill). Sau Analiza digitală de 

ini (regia Valeriu Slobozeanu, imaginea: _ 
peria Soltescu), care pornea de la o afir- 
maţie ce-ar putea constitui o axiomă a filmu- 


Succese și aspirații 
în zona documentarului stii 


ui științific: „o imagine spune mult mai mult 
"decit mii de cuvinte“, detaliind procedeele 


moderne prin care se pot urmări, deopotriva, 


procese celulare complete, sau procese at- 
mosferice.., Cu egală indreptăţire ar fi putut 
fi selectat în același plan filmul regizorului 
lon Bostan, Cum s-a format universul, care 
reușea, în ' răstimpul unui scurt metraj, sã 
jtreacă în revistă mitologia cerească a diferite- 
lor epoci pentru a ajunge la teoria „marii ex- 
plozii“ iniţiale („Big-Bang“) a expansiunii din 
„primele trei minute ale universului”, totul ex- 
plicat pe înțelesul oricărui spectator. lată, in 
sfirşit, o zonă a celei de-a şaptea arte — do- 
cumentarul ştiinţific — unde tonul didactic 
hu deranjează, ci dimpotrivă, limpezimea și 


esenţializarea expunerii fiind o condiţie sine — 


qua non, ca și caracterul ei atracționist. Al- 
|minteri, în absența acestora, filmele rămin 
nişte înşiruiri de imagini terne, fără adresă, 


Tainele 


descifrate 


| Săcel (r 


ia Olimpia Daicoviciu, imaginea 
Vasile Minăstireanu). Sîntem îndrituiți a con- 
sidera ştiinţific un film etnografic? Da, atita 
timp cit nu există o secţiune specializată — 
“etnografie şi folclor — a cărei instituire ar 
conduce la o binevenită revigorare a genului. 
Ceramica de Săcei se impunea, în contextul 
competiției, prin ţinuta sa profesională. Un 
film echilibrat, riguros, articulat cinematogra- 
fic, avansind o ipoteză, o comunicare ştiinți- 


jfică (oricind ar putea fi proiectat la un con- 


în 


nereuşind să trezească nici interesul specia- . 


| liştilor, nici al neavizaţilor. Probabi! „filme co- 
| mandă” pentru beneficiari mai puţin preten- 
| țioşi (se poate concepe un film știinţitic lipsit 
de rigoare și acuratețe?), o întreagă serie de 
titluri ale actualei ediţii — Cultura pomilor in 
sistem intensiv și superintensiv. Producţii 
mari de porumb — ambele în regia lui Mircea 


diul rece — regia Sandu Stefan, greu şi-ar fi 

putut justifica prezența în competiție, sau în 

Fiaa de documentar aflată aici în discu- 
e. 


~I Uscarea se face într-un cuptor de forma cu 


| Jut săc“ cu „lut 


g 


gres al istoricilor), şi argumentind-o convin- 
gător, cinematografic, căci, să nu uităm, 
spectatorul cind intră în sala de cinema vrea 
sa vadă un film, nu o lecţie. Săcel, un sat din 
Maramureș, unde un olar, Cocean Tănase — 
67 de ani, tiu, nepot și strănepot de olar — 
păstrează întocmai tehnologia din străbuni; 
de prelucrare a argilei. Extrage lutul dintr-un 
anume loc, cu rezonanţă dacică, amestecă 


naturii 
laboratoare... 


ras“, î bate cu maiul, î fră- 
mintă, cu mina, i modelează la roată, șiefu- 
iește interiorul vasului cu piatră de riu şi-i 
Í aplică o culoare de apă și pastă din pămint. 


t lei 


toarelor romane, fiind primul de acest 


'! descoperit la noi în ţară. Forma și ornamen- 
-Í tația vaselor amintesc, fără echivoc, — și aici 
iva, Arderea combustibililor pulverizați in me- . 


demonstraţia e foarte grăitoare în imagine — 
vechi forme dacice. Moș Tănase, veghind zi 


<Í şi noapte arderea oalelor în cuptor, pare că 
| veghează însăși datina. Prelucrarea ceramicii 


E cazul să mai reamintim că nu există su- ` 
biecte plicticoase, ci doar naratori plicticoși? 
"i șionant document uman. 


Aici, în domeniul filmului ştiinţific, se poate 
lesne observa că numai un cineast (fie el 
scenarist sau regizor) cu idei, cu soluţii cine- 


matografice adecvate, poâte argumenta con- - 


vingător un adevăr științific pe ecran. O lecţie 
de ştiinţă poate deveni captivantă — și cine 
nu-şi aminteşte de intervenţiile profesorului 


-itura de 
-| aliza o mai veche idee 


Moisil la TV — adăugind valorii de instruire - 


propriu-zisă și calitatea de a crea asociaţii 


ia Săcel capătă, prin această argumentare — 
repetăm, cinematografică — un caracter de 
adevăr științific, dar în același timp de emo- 


Ca în toate competiţiile, locul Il e obținut 
de filmul care a rivalizat pină-n ultima clipă 
cu primul clasat. Aşa s-a întimplat cu Pică- 
ploaie (regia Mircea Popescu, imagi- 
nea Laurenţiu Mărculescu), un film care vizu- 
poetică — „picătura ce 
reflectă universul“ — avind în același timp și 


F „gradul de ştiințificitate“ cerut de specialiştii 


fertile... Juriul a discutat (polemizat) îndelung 


asupra filmului clasat pe locul |: Ceramica de 


4 


din juriu. Nimic nou sub soare în afirmaţia: 


Í „în imaculatul fulg de nea se găsesc reziduu- 


„a 


„5i corectate 
spre a obţine 


7 


rile civilizației noastre", dar cind în experi- 
mentul de laborator, plantele udate cu o 
ploaie acidă se usucă văzind cu ochii, aser- 
țiunea se transformă brusc într-un S.O.S. la 
scară planetară. Căci norii („sufletul pămintu- 
lui urcat în cer“ cum îi numea Petru Creţia în 
f cartea sa „Nori”) se pot forma într-o parte a 
globului și descărca în cu totul altă parte, pi- 
cătura de ploaie ducind cu sine preţioase in- 
formaţii despre starea planetei. Uneori redun- 
dantă, imaginea, ca şi coloana sonoră nu se 
feresc de locul comun, dar în ansamblu fil- 
mul cucerește prin frumusețea imaginii, ritm. 
| Un documentar despre Cerbul, podoabă a 
Carpaţilor (regia și imaginea Liviu Nicu) al 
| cărui comentariu (Eva Sirbu) dovedea cit de 
bine se poate uneori acorda tonul științific cu 
incantaţia poetică; un film dedicat vieții şi 
operei marelui istoric român Vasile Pârvan, 
fatalmente redus la o schiţă monogratică, dar 


cu 
recolte 


sirg 


=> 


cit 


pe ogoare, 
mai bogate 


reușind să comunice cu acribie reperele unui 
destin exemplar; un fiim explicind detaliat ce 
sint și cum funcţionează Sondele de mare 
adincime (regia Mihăiţă Lupu, imaginea Va- 
sile Niţu); o pasionantă lecţie, inui (regia 
Lupu Mihăiţă, imaginea Liviu Niţu), un ci- 
ne-eseu despre evoluţia portretului în pictură, 
Umbra și urma (regia George Stiucă, imagi- 
nea Petre T. Gheorghe) realizat cu sensibili- 
tate și aplicaţie — iată filmele ce comple- 
tează, la capitolul „menţiuni“, palmaresul 
„Cupei de cristal '88"Orice film științific mi- 
litează pentru racordarea științei ia sfera cul- 
turii, fiind o provocare a cercetătorului de a 
| privi dincolo de laborator, de a înţelege di- 
| versitatea lumii în unitatea ei, de a căuta să 
explice şi altora, într-un limbaj accesibil ceea 
ce, îndeobște, e considerat dificil, inaccesibil 
pentru neiniţiați. Dar, așa cum drumul științei 
nu e linear, de multe ori ezitant sau co! 


mod situl însă ascendent, nădăjduim 


cheta filmului științific va creşte la ediţia vii- 
toare, atingind cotele de virf ale şcolii noas- 


"tre de documentar. 


Roxana PANĂ 


oamenii de aur ai studioului 


Alecu 
şi, alături, un 
Radu Beligan „zburînd“, b 


Popescu — omul cu truc 
pas spre 
teles fără să se 


le, Gopo, robotul Galax 
lună: 
vadă cum 


Specialitatea efectelor speciale 


S. fapte ce se vad, ce se povestesc și 
fapte ce nu există. Cum adică fapte ce nu 
există? 

De exemplu un om umblă pe tavan. Unde 
am văzut așa ceva? In Faust XX. Acolo Me- 
fisto (Jorj Voicu) umblă pe tavan ca pe bule- 
vard... Am mai văzut în S-a furat o bombă un 
Fiat. 850 din care ieșeau, unul după altui, 
cincisprezece gangsteri. Acestea și multe al- 
tele sînt fapte ce nu există, n-au fost nicio- 
dată și se numesc în cinematografie: trucaje. 


A face trucaje, adică a face ceea ce nu 
există, necesită o lege care stă la bază: să nu 
se vadă cum sint făcute, pentru că cea mai 
mare dezamăgire este cînd se vede cum este 
făcut trucajul, pentru că atunci devine o faptă 
care se vede. Nu știu cum ar arăta cinemato- 
graful dacă n-ar exista trucajul, chiar faptul 
că privim filmul prin ochiul aparatului care 
decupează un pătrat din viaţă și se face că 
nu vede retlectoarele din jurul său, că în „sin- 
guraticul actor“ bate un crivăţ de ventilator, 
cá cere disperat apă în pustiul înconjurător, 
deși are termosul ascuns la picior și-n ochi 
lacrimi de glicerină. 


Cel mai apropiat, cel mai important pentru 
regizor este operatorul, cel ce crează imagi- 
nea cinematografică care dă putere imaginii 
“reale prin lumină, prin calitatea obiectivului şi 
eficiența tehnologică suplimentară. 

Înainte de a scrie aceste rinduri, mă gin- 
deam ia colaboratorii cei mai dragi și am 
descoperit — surprinzător — că îi iubesc pe 
foarte mulți de care mă leagă amintiri de-a 
lungul anilor din Buftea... Ca să nu-i supăr, 
am ales dintre ei operatorul Alecu Po- 

, pescu și asta ca să poată să spună ușuraţi 

l-a ales pe frate-său! 


Alecu este cel mai vechi colaborator al 
meu, făceam amindoi cinema pe vremea cînd 
nici nu știam ce este cinematograful: gău- 
ream pepenii de miez, puneam în mijloc o lu- 
minare și cu ochelarii tatii făceam proiecţii 
pe zidurile văruite. 

Tata. Constantin Popescu a fost animatoru! 
nostru, el ne-a băgat în cap tentaţia peliculei 
și de atunci pot spune că Alecu a început să 
facă ceea ce nu există. Desenul animat este 
un desen viu numai dacă se face cu el ceva 
care să dea iluzia mișcării. Alecu filma, eu 
desenam, tata ne încuraja lucrind cot la cot 
cu copiii... A fost o vreme, mai tirziu, cind 
eram porecliți cei trei Popești ai cinemato- 
grafiei. Acum sintem doi, al treilea Mihai (fiul 


lui Alecu) este la Studioul „Al. Sahia" 

Este ceva ce se moștenește, unii îi spun ta- 
lent, eu aș adăuga pasiune — este, poate, 
cea mai mare bucurie a vieţii să faci ceea ce 
îţi place, să muncești cu plăcere. să-ţi alegi. 
întotdeauna, drumul cel mai greu, cel mai ne- 
cunoscut pentru bucuria de a crea o potecă 
nouă. Alecu a făcut trucajele cele mai nas- 
trușnice, lucrează pentru toate filmele din 
Buftea, capacitatea sa este incontestabilă 
pentru că trucajele făcute de el sint atit de 
bine realizate incit nu se văd! În Pai spre lu- 
nă el l-a făcut pe Beligan să zboare cu aripi 
de icar, în Harap Alb el l-a făcut pe Setilă să 


Păpuşi de lemn 
joacă 
împreună cu actorii, 
In spatele acestui 
trucaj 
se află un... Popescu. 
Nu Gopo, ci Alecu 


bea toată apa unui riu... El face să se rupa 
poduri, tace furtuni pe mare, el face ceea ce 
ar costa sume fabuloase, cu machete de car- 
ton. Pentru Maria Mirabela a realizat tot fil- 
mul, a combinat desene animate cu imagini 
vii de actori, în Rămășagul sau în Galax face 
ca actorii să joace împreună cu păpuși șletu- 
ite din lemn. Anul trecut am obţinut Premiul 
! la Festivalul filmului de la Giffoni — italia 
cu un filmuleţ numit: Ucenicul vrăjitor... 


E bine că există un astfel de creator în ci“ 
nematografia noastră. Dar mai există și un 
mare păcat: nu-i învață nimeni meseria... 


lon POPESCU GOPO 


Cioplitorul din pădurile Vrancei 


— M... Enache Hărăbor, lucraţi in 
cinematografie din 1951 și sinteţi, după cum 
spunea marele arhitect de film Giulio Tincu, 
cel mai iscusit realizator de machete pentru 
tiim din ţară. Aţi inceput cu păpușile, alături 
de Bob Călinescu, la Studioul de păpuși din 
acei ani. Sint de atunci 35 de ani... 

— Da, dar pasiunea asta e mai veche, încă 
din copilărie. Sint din satul Străoanii de Jos, 
din pădurile Vrancei, la o aruncătură de băț 
łe Panciu. Neamul meu de acolo se trage și 
marea lui iscusință nu-i doar vinul, ci şi cio- 
plitul în lemn; în asta nu-i întrece nimeni, în 
cioplitul lemnului şi-n scoaterea licorii lui Ba- 
chus din strugure. Orfan de la zece ani de 
amindoi părinţii, m-au trimis neamurile la 
Şcoala de arte şi meserii din București, asta 
era în timpul războiului; eram în vremea 
aceea un amărit de copil care visa pădurile 
de acasă, le visam ziua și noaptea. Vedeam o 
scindură în atelier şi mă întrebam dacă n-o fi 
din pădurile Vrancei. Lemnul are suflet, are 
caldură, secretul e sa- ințelegi. Acum, la 59 
de ani, înainte de a incepe o nouă lucrare, 
stau de vorbă cu lemnul, cu cel de nuc mai 
ales... N-am vorbit în viața mea pentru tipar, 
sa-mi spuneţi dacă fac vreo greşeală... 

— Nici o greșeală, pe cuvint de onoare! 

— Mă uit la o bucată de lemn şi-i înțeleg 
viața, îmi spune de unde vine, cum arăta co- 
pacul, în apele lui aud pină și foșnetul frun- 
zelor. În lemn e viaţă, adică apă, aer, soare şi 
istorie, o istorie a lemnului care cam sea- 
mână cu istoria oamenilor... Cu Bob Căli- 


cu Veronica (regie Elisabeta Bostan) am rea- 
lizat, sub conducerea lui Giulio Tincu, ma- 
chetele de basm. în Saltimbancii (regie Elisa- 
beta Bostan) am făcut machete de circ fran- 
țuzesc, englezesc și rusesc, plus nave cu 
pinze pe care le-am dus la filmare tocmai la 
Leningrad. Galax, din filmul cu același titlu, 
l-am făcut după desenele lui Gopo, iar eroul 
principai din Pui a cu doi bani, un cocoș, 
l-am sculptat tot după desenele lui Gopo. 
Toate avioanele din filmul Aurel Vlaicu (regie 
Mircea Drăgan) le-am făcut în atelierul unde 
vorbim acum, iar machetele de avioane din 
Porţile albastre ale orașului (regie Mircea 
Mureșan! sint făcute tot cu miinile astea 
Lemn, plastic. ipsos, textile, vopsele și multă 


Lemn, plastic, ipsos, 
vopsele 
și multă tragere 
de inimă. 
Asta îţi trebuie 
pentru 
o machetă bună 


Intre un cocoș de lemn din Râmdâsacul şi un decor de basm — 


din 


nescu am lucrat la 10 filme, eu am făcut pã- 
pușile şi decorurile. Imi amintesc cu plăcere 
de Domnul Goe, după Caragiale şi de Ursul 
păcălit de vulpe, filme care mi-au mers mie la 
inimă. Apoi, în 1958, am trecut la lung metraj, 
solicitat de artistul de omenie care a fost 
Giulio Tincu. Machetele de vapor din Valurile 
Dunării eu le-am făcut și Liviu Ciulei m-a feli- 
citat. A fost şi o comicărie cu mine atunci, 
Ciulei și Giulio Tincu mă îelicitau exact în 
vremea în care o oarecare tovarăşe Oprescu 
mă dădea alară de la Studioul de păpuși, 
spunindu-mi: „Vă cunosc eu pe ăștia din 
Vrancea!" Mi-am luat uneltele și am venit la 
Buftea, am făcut de atunci mii şi mii de ma- 
chete pentru aproape o sută de filme, dar 
ce-a vrut să zică tovarășa aceia tot n-am înţe- 
les... Mai bine să nu scrieți chestia asta... La 
Buftea am lucrat la toate filmele istorice de 
complexitate — mobilier „stil“, sculptură, ma- 
chete, păpuși, ornamente de tot felul — și la 
aproape toate filmele pentru copii. În Bătălie 
pentru Roma, alături de regretatul meu coleg 
lon Olteanu, l-am sculptat pe Cezar, pe zeul 
Neptun și alte vreo șase statui inalte de trei 
metri. Tot Forumul de la Roma prezent în 
film a trecut prin dălțile noastre și am fost fe- 
licitaţi chiar şi de specialiști din Italia. Filmul 
cu cele mai multe machete a fost Toate pin- 
zele sus (regie Mircea Mureșan), iar în filmele 


Veronica — talentul şi priceperea meșterului cioplitor Enache Hărāber 


tragere de inimă — asta-ţi trebuie pentru o 
machetă ca lumea. 

— ŞI talent. Talentul unde-l așezați? 

— Trebuie și talent. Fiindcă veni vorba, am 
sa vă dau un exemplu de om talentat: Nicu- 
iae Bărbulescu, timplar de la secţia noastră 
adininistrativă, pe care l-aș dori mai mult aici 
în atelier. E un tînăr cu talent din născare 
miine-poimiine trec la pensie şi ar fi nevoie 
de el, la bancul meu de lucru. Talentul îl așez 
ii bancul de lucru, așa că am răspuns și 
la întrebarea asta. Talentul e muncă. 

— Meșiere Hărăbor, lucraţi de o viaţă in ci- 
nemaiograie: Ați avut vreo; o mare bucu- 
rie profesională? 

— Nu o dată. Dar cea mai mare bucurie 
am avut-o în 1980, la a doua trienală de sce- 
nografie cind mi-am văzut la sala Dalles 
multe din lucrări. Mi-am zis atunci: „Uite, măi 
Enache Hărăbor, dacă vine așa de multă 
lume să-ți vadă lucrările înseamnă că nu 
trăieşti degeaba“. Vară de vară şi ori de cite 
ori am citeva zile libere, plec acasă în Vran- 
cea. Cioplesc lemn de nuc și bat cărările co- 
pilăriei. Să fie oare semn de bătrinețe? 

— Nu cred. 3 

— Aşa-mi zice și lemnul de nuc. dar cine 
ştie? 


Convorbire realizată de Marcel PĂRUȘ 


Universul muncii în 


In bătaia reflectoarelo 
Jean Marais și... maistrul 
pe cind filmau Sap 


Marina Vlady 


de 


Dale ți 


universul filmului 


(în «a jără nume) 
ălin Constantin 


strengăriță 


lumini ( 
i 9 


0 pasiune mereu vie 


O are de cite ori se întreabă un spectator 
în timpul spectacolului cinematografic, ce va 
fi fost în stinga, dreapta, susul sau josul mar- 
ginilor ce despart ficțiunea de realitate? Cred 
cà foarte rar, pentru că o asemenea întrebare 
presupune prăbușirea convenției. Nu poți sa 
conștientizezi realitatea exterioară și conco- 
mitentă scenei filmate decit dacă elemente 
din ea intră în cadrul ficţiunii. Microfonui 
„scăpat“ în cadrul imaginii, umbra aparatului 
sau capetele șinei de traveling rup vraja lumii 
create de povestea cinematogralică. Sint 
acestea „accidente“ regretabile. 

V-aţi gindit vreodată, pe parcursul unei vi- 
zionări, că în timpul emoţionantei declarații 
de dragoste sau dramaticei confruntări de 
idei, în afara perimetrului cuprins de imagine. 
stă o pădure de proiectoare şi că, la vreo ci- 
teva din ele, pe virful picioarelor sau în alte 
poziții, imposibile uneori, caraghioase ci- 
teodată, stau electricienii sau maistrul de lu- 
mină, tinind un paravan opac sau un filtru di- 
fuzant pentru-a conferi o anume calitate ar- 
tistică sau tehnică fascicolului de lumină care 
materializează imaginile poveștii filmului? Nu 
vă mai spun de sunetistul care urmăreşte dia- 
logui încordat, întins pe burtă, sau de secre- 
tara de platou care suflă replicile. Nu e o în- 
cercare de „demitizare“ sau minimalizare, ci 
dorința de a arunca puţină lumină asupra oa- 
menilor din conul de umbră al platourilor. 

Omul despre care am ales să vă vorbesc 
nu impresionează și nu se impune prin sta- 
tură sau prin voce, nici printr-un fel particu- 
lar de manifestare. De fapt, el nici nu dorește 
să se impună. Dorește ca lucrul pe care îl 
face să iasă foarte bine și pentru aceasta nu 
cheltuiește doar muncă, ci şi pasiunea și dra- 
gostea pentru meseria pe care o practică de 
treizeci şi unu de ani. Să nu credeţi că anii 
i-au tocit interesul pentru film. Acum, ca și în 
primii ani, cînd se angajează într-o colabo- 
rare, se consideră implicat pină la capăt. ca 
parte integrantă din forța ce dă personalitate 
— şi de ce nu, faimă! — operei la a cărei rea- 
lizare participă. 

Se numește Călin Constantin și are cinci- 
zeci de ani. A contribuit la realizarea unui 
număr de filme aproximativ egal cu anii săi, 
dacă nu mai mare. A lucrat cu profesionalism 
și abnegaţie la multe din coproducțiile cine- 
matogratice la care țara noastră a participat, 
primind scrisori de mulțumire din partea mul- 
tor operatori străini. Căci nu trebuie uitat că, 
în faza de execuție a unui film, sub aspectul 
ei tehnic, maistrul de lumină este colaborato- 
rul prim al operatorului. De priceperea și sir- 
guința unui astfel de om, precum şi de gradul 
de interes și pasiune arătat filmului, în gene- 
ral, și filmului în lucru, în special, dublate de 
felul cum știe să conducă echipa de electri- 
cieni aflată în subordine, depinde reuşita 
multor imagini „visate“ de regizor şi gindite 
de operator. 

Maistrul de lumină Călin Constantin este 
de părere că, dacă iţi place meseria aleasă, 


atunci nu ai timp liber niciodată, mai ales în 
cinema. Consideră esenţială disciplina în 
muncă fără de care nu se pot realiza pro- 
grese și încearcă să-i educe pe tinerii care-i 
stau prin preajmă în spiritul unui principiu 
simplu: exemplul personal este mai eficace 
decit vorbele. Faptul că, de multe ori, chiar 
regizorii îl solicită la echipă poate fi o do- 
vadă. 

Şi el îi prețuiește pe toți cei alături de care 
a lucrat. Pentru că a raspuns solicitărilor în 
primul rînd cu inirna, acceptind total implica- 
rea în destinul imaginii filmului. Legat este 
insă de cei cu care a lucrat mai frecvent. De 
exemplu operatorul lon Marinescu și regizoa- 
rea Elisabeta Bostan, colaborind la filme ca 
Mama, Veronica, Fram, ursul polar, Un sal- 


Maistrul de lumini 
nu este„un executant”. 
El este colaboratorul 
apropiat, 
omul de suflet 
al operatorului 


timbanc la Polul Nord, filme grele care au ri- 
dicat probleme complexe echipei de electri- 
cieni. Acea acceptare de care am amintit s-a 
tradus şi se traduce prin dorința de a aduce 
mereu ceva nou atit în muncă, cit şi la utila- 
jele pe care le folosește. 

Are afinități cu operatorii adepţi ai luminii 
difuze, dar se pliază pe orice sistem de iucru 
la fel de bine şi eficient ca și în sistemul pre- 
ferat. li place imaginea lui Călin Ghibu și a 
lui Vlad Păunescu cu care însă, deocamdată, 
nu s-a întilnit „pe traiectorie“. 

l-a avut in bătaia reflectoarelor pe mai toți 
actorii români şi chiar vedete internaționale 
(pe Jean Marais, pe Marina Vlady). 

Chiar dacă nu vrea — pentru că este mo- 
dest — Călin Constantin se impune totuși 
prin ceva: printr-o marcă specifică numai ti- 
nereții — pasiunea mereu proaspătă pentru 
ceea ce face. Fapt care îl pune în situaţia de 
a nu fi un simplu executant rigid al indicații- 
lor operatorului, ci un colaborator activ, par- 
ticipînd cu trup şi suflet la transpunerea 
într-un concret tehnic a ceea ce operatorul 
împreună cu regizorul gîndesc şi crează, dînd 
viață formei scrise a filmului. 


Petru MAIER 


Atletul sprintează triumfător 


O... Viad Păunescu a apărut pt 
finmamentul cinematografiei în 1979, într-ur 
moment cind tot ce trebuia făcut în materie 
de imagine sub raport formal se intăptuise 
întreaga gamă de experimente alb-negru, se 
pia, color, grafiscolor, urmăriri haotice de 
aparat, incadraturi abracadabrante, etc. 

Tînărul absolvent repartizat la „Sahia 
atrage atenţia regizorului Dan Piţa prin filmu! 
său de institut Gindul, o mostră convinga 
toare de fantezie și simț plastic cu pronun- 
tate accente de originalitate promițătoare și 
trebuie spus răspicat, Vlad Păunescu este 
„descoperirea“ talentatului nostru regizor 
care simte, presimte miza reușitei pentru o 
viitoare colaborare. La numai un an este 
transferat la Buftea. Urmează o scurtă pe 
rioadă de asistenţie după care editicatorui 
debut din 1981 cu imaginea la filmul Con- 
curs. Stupetacţie generală. Cine este „bobo- 
cul"? De unde a răsărit și ce hram poartă? 
Mda, surideam îndărătul ochelarilor cu gindu! 
la fostul meu student tobă de carte și burdu- 
şit de talent, bobocul ăsta nu-i pu: de balta 
sa se bălăcească în lacul Buftea, ci pui de 
vultur obișnuit să adulmece splendorile înălţi 
milor. Şi anii ce au urmat, doi-trei la numă: 
au confirmat pronosticul. Obține premiile de 
imagine ACIN şi Costinești pentru filmele 
Concurs (1982) şi Întoarcerea din iad (1984) 
şi se consacră definitiv in 1985 cu Dreptate 
în lanțuri de Dan Piţa. Notaţi bine, in numai 
cinci ani de la absolvenţă, Vlad Păunescu se 
instalează confortabil în plutonul fruntaș al 
operatorilor șefi de lung metraj. 


În fond, ce il caracterizează pe Viad Pâu- 
nescu? Fire independentă, practicindu-și pro- 
fesia în virtutea unui crez de viaţă declarat - 
„operatoria este meseria în care nu datorezi 
nimănui nimic“ (il cenzurez, fiindcă a avut 
parte de regizori cu care a colaborat pe prin- 
Cipiul vaselor comunicante), gîndeşte filmu! 
din punct de vedere plastic cu mult înainte 
de realizarea lui propriu-zisă, concepind sec- 
venţele ca pe o unitate. Efortul de gindire 
odată depășit, se deslănţuie: filmează repede 
şi bine, imaginează compoziţii ce scapă ca- 
noanelor unanim acceptate, mișcă aparatul 
cu iscusință de acrobat (vă mai amintiţi de 
travelingurile aeriene, pe sirmă, din filmul 
Concurs?), se imbată de extazul luminii clo- 
rofiliene, într-un cuvint „trage la aparat“ cu 
dezinvoltura unei bucurii ce vine din adincu- 
rile ființei sale. 

Cind nu înțelege ceva, se miră. Războiul cu 
toate ororile lui din Întoarcerea din iad este 
filmat integral cu  ralantiuri prelungi. nu de 
dragul efectului vizual — procedeul avea des- 
tule antecedente în cinematografia noastra 
—, ci pentru că așa simte. N-a trăit perioada 
războiului, n-a parcurs experiența amară a 
condiţiei umane ajunsă la limită şi, atunci, se 
miră, nu înțelege și pentru a pricepe pune 
măcelul sub o lupă încetinitoare. Așa, numai 
așa, descompunind mișcarea, fixînd timpul și 
crisparea eroilor, se dumirește pe sine și în- 
cearcă să explice şi altora absurditatea eveni- 
mentului ce scapă stării de normalitate. Ca- 
dența filmării se accelerează, la fel cum ba- 
taia inimii, în încleștarea dintre ură şi moarte 
depășește pulsul armoniei fiziologice 
Unealta operatoricească este pusă, artistic, in 
slujba ideii. 


Dreptate in lanţuri, fiim alb-negru, releva 
poate, în cel mai înalt grad, mirajul, obsesia 
luminii înțeleasă ca o trăire interioară, con 
vertită, apoi, într-o modalitate de exprimare 
Pentru Vlad Păunescu lumina, imanent legata 
de bolta celestă şi, prin urmare, mesaj cos 
mic, este unicul element fizic care regleaza 
conturile între oameni şi natură, raporturile 
individului cu infinitul astral. De aceea, sub 
presiunea astrului incandescent, razele nu 
pătrund în încăperi. ele năvâlesc, inundă ca 
apele umflate măturind totul din calea lor 
Observaţi atent ferestrele, uşile întredeschise, 
fisurile din ziduri, în limbaj operatoricesc re- 
laţia interior-exterior și veţi vedea pe ecran, 
constant şi invariabil, efectul de halou, de lu- 
mină orbitoare puternic irizată; stilul Vlad 
Păunescu este o stare vecină cu idolatrizarea 
luminii. Fotografic vorbind este un defect 
tehnic cras, intilnit doar în pozele de amator 
neiniţiat; artistic, însă, o soluţie plastică de 
înaltă vibraţie. in spaţiile închise, în absența 
luminii solare, foloseşte luminări, puzderie de 
luminări, cu flacăra pulverizată prin filtre de 
difuzie. Procedeul nu este nou, l-au folosit si 
alți operatori, dar meritul lui Vlad Păunescu 
este acela de a fi mers cu un pas mai de- 
parte, pecetiuind un alt infinitiv al verbului a 
ilumina. A ilumina — lumînare. 

Asociată cu muzica lumina stirnește emoții 
paradisiace. Este cazul memorabilei secvențe 
„picnic“, luminişul acela de pădure populat 
cu „manechine“ din înalta societate, care, 
sub amenințarea armelor de foc, sint depose- 
date de bijuterii și monezi din meta! nobil. La 
un moment dat, o clipă atirnată între prezent 
şi neant, Claudiu Bieonț dansează cu o su- 
bretă în acordurile straussiene ale Dunării al- 
bastre. Valsează, sub privirile stupeliate ale 
asistenței asediate, cu mina strecurată gra- 
tios pe după mijlocul partenerii avind dege- 


tele incleştate pe trăgaciul pistolului. Para- 
dox. Imaginea este nefiresc de lăptoasă, pa- 
radoxal diluată în griuri de o lumină sonoră 
fară nimic obsesiv sau iritant în imensa trepi- 
daţie a aerului. Camera de luat vederi val- 
sează şi ea lent, o moliciune ce aminteşte 
mai mult de „Valsul trist“ al lui Sibelius și din 
asocierea aceasta de spaţiu difuz proiectat 
pe fundal muzical irupe senzaţia unui posibil 
paradis al impăcării oamenilor. 

Ultimul sâu film, Domnișoara Aurica. Stilis- 
tic vorbind este o sinteză a tot ce a realizat 
pină în prezent, cu evidente aluzii către un 
expresionism subtil, încărcat de sensuri, ne- 


Un exemplu 
pentru toţi ti 
nerăbdători 
să ia cu asalt 
piscurile artei 
cinematografice 


arji 


maiintilnit în cinematografia românească. 

De comun acord cu regizorul, filmează pre- 
ponderent noaptea, fiindcă, ia adăpostul intu- 
nericului, lumina, aceeaşi lumină debordantă, 
invadatoare, inflaţionistă, devine un element 
de investigaţie psihologică, cu ajutorul căreia 
explorează trei microuniversuri distincte: 
casa Auricâi, pereţi ce adăpostesc destinul 
tragic al eroinei, apoi, enclavele piaţetei — 
restaurant, loterie, cinematograf etc. — popu- 
late de oameni besmetici, venali, violenţi sau 
apatici, toate laolaltă cu deschidere spre 
stradă, spațiul de manevră al unui personaj 
colectiv ce sugerează traiectul minat al unei 
societăţi întregi. De aici, trei modalități de re- 
zolvare plastică, care ignoră reprezentarea vi- 
zuală de tip impresionist, formarea imaginii 
„în jurul ochiului“, dînd prioritate imaginii po- 
larizate „în jurul creierului”, ilustrarea subiec- 
tivităţii printr-o expresie emoţională vădit di- 
sonantă, crispată, înclinată spre fantastic. 

Bunăoară, culoarea, strada, cu clinchete de 
Culori vii, incandescente, conglomerate de 
zgură și de scintei, un Bucureşti grav cu su- 
ris melancolic, mai mult al frunţii decit al bu- 
zelor, localurile cu aer de frivolitate, o-atmo- 
sferă cromatică de climate fosforescente ce 
sugerează atitudinea dizgraţioasă, gestul dis- 
proporționat, patetismul indiscret; în fine, 
casa Auricâi scăldată intr-o lumină palidă, 
fără culoare căci, fiind puţină, e mai pre- 
țioasă. O lumină de perlă care innobilează 
portretul dramatic al eroinei, un chip traver- 
sat de o zonă de penumbră ce se cheamă 
privire, copleșită de tristeţi şi nedumeriri infi- 
nite. Esenţa spiritualizată 

Şi, odată cu acest film, Viad Păunescu se 
esprinde irezistibil de pluton, ca un atlet ce 
sprintează triumfător; anul operatoricesc 
1986 îi aparține. 


Constantin PIVNICERU 


Vlad Păunescu: 
o eveluție firească 


R 


e i 


Un film „picat“ ca ploaia pe ogor însetat: Declarație de 
George Şovu şi Nicolae Corjos (cu Teodora Mares și Ad 


«În POE de 
ian Păduraru) 


Anul cinematografic nu începe în ianuarie, dar prima lună 
a anului este intotdeauna un bun prilej de a arunca o privire 
spre anul ce s-a scurs, de a semnala momentele lui cele mai 
valoroase şi — fireşte — de a căuta să valorificăm experiența 
celor mai bune filme și, in general, a unei etape. 

Experiența anului 1986 ne demonstrează, incă o dată, că 
filmele care s-au bucurat de succes, atit in rindul spectatori- 
lor cit şi al criticii de specialitate au fost acele filme în care 
s-a investit cea mai mare cantitate de talent, înțelegind că ta- 
lentul exprimă în cel mai inalt grad nevoia artistului de a 
vorbi despre problemele majore ale epocii sale, de a potența 
cele mai adinci şi nobile sentimentele ale semenilor săi. 

in acelaşi timp, examinarea anului cinematografic 1986 ne 
arată că filmul inspirat din actualitate rămine în continuare 
problema numărul unu. Aici, in zona filmului din și de actua- 
litate trebuie indreptate cele mai susținute eforturi şi cele 


mai reprezentative talente. 


Scenariști, regizori, producători, critici — ne simţim cu to- 
ţii angajaţi în realizarea acestui deziderat devenit un impera- 
tiv al filmului nostru la ora de faţă: cit mai multe, cit mai 
bune filme inspirate din contemporaneitate! 


a Ge de. spectatori" nu sint încă în- 
trutotul elocvente pentru a putea stabili rigu- 
ros afluența reală de public la filmele romă- 
neşti produse în anul 1986. Sint niște „cifre în 
mers“, care se modifică încă de la o zi la alta, 
unele dintre pelicule atlindu-se încă în circui- 
tul premierelor, altele fiind în așteptarea ne- 
cesarelor reluări. Dincolo de cifre se pot citi, 
însă, în biografia anului cinematografic re- 
cent încheiat, cîteva „semne“ edificatoare (și 
încurajatoare) care atestă limpeziri în relația 
dintre filmul românesc și spectatorii săi. Din 
experienţa anilor trecuți se poate trage con- 
cluzia că succesul la public (materializat de 
data aceasta, foarte exact în citre) a aparținut 
îndeosebi unor. pelicule de anvergură isto- 
rică, unor ecranizări după opere literare de 
largă audienţă, unor „liime de acţiune” sau 


| 
unor comedii, (ştiut fiind faptul că hazul este | 
| 
| 


— oricum ar fi sau oricum I-ai lua, mai bun şi 

mai agreat decit necazul). Lăsind la o parte 

citeva (foarte puţine Sopu: 9 poate con- 
"ci 


stata „cu milioanele pe m „box-offi- 


_ce-ul" filmelor românești are, pe primele zeci 


de locuri, titiuri de pelicule care se înca- 
drează în aceste mari categorii tematice sau 
de gen. O singură specificare ar fi de făcut: 
calitatea artistică nu poate fi omisă din „e 
teta succesului“; s-au văzut — nu-i așa? — și 
unele filme istorice fără o audienţă publică 
de excepție, au mai fost — nu-i așa? — şi 
ecranizări care „au căzut“ la examenul pu- 
blic, iar „eticheta“ comediei n-a putut salva 
de la eşec — sau, să zicem, de la indiferență 
— pelicule cu haz căznit sau, pur, şi simplu, 
fără haz. i 
Ce noutăți (de nuanță măcar, dacă nu nea- 
părat de fond) ne oferă experiența cinemato- 


grafică a anului trecut? În- primul rind, ar fi; 


de constatat faptul că filme foarte diferite — 


ca factură, ca modalități de expresie, ca uni- 
vers tematic și stilistic, ca gen, ca adresă 


specifică etc. — s-au întilnit între ele pe eși- |. 


chierul „succesului de public“. Şi s-au întîlnit 
nu oricum, concesiv sau la întimplare, ci cu 
argumentele filmului de calitate. Este, acesta, 
un pas ciștigat al cinematografiei naţionale. 


spectatorilor n-a fost şi nu este uşor pentru 


cuceririi publicului, pe care o au regizorii cu 
vocație în acest sens sau care poate fi dobin- 
dită la capătul unor experiențe multiple. S-a 
ajuns — e drept — destul de uşor și de direct 
la public, nu o dată, prin mari concesii făcute 
bunului gust; parcurgeţi, de pildă, studiul so- 
ciologic întreprins de Pavel Cimpeanu și Ște- 
“fana Steriade în cartea lor „Oamenii și filmul” 
şi vă veţi îngrozi de anumite „preferințe pu- 
blice". Categoria de filme infraartistice (pe 
care, de altfel, ecranul nostru o respinge cu 
tot mai mare hotărire) nu merită, însă, să fie 
luată în discuţie. Păstrindu-ne în sfera dile- 
melor cu individualitate morală, filosofică și 
estetică şi revenind la experiența recentă a 
cinematografiei naţionale, să luăm în discuţie 
citeva dintre argumentele care au determinat 
succesul de public al unor pelicule din 1986, 
argumente diferite de la caz la caz. 

n filmul Nol, cel din linia intii de Titus Po- 
povici și Sergiu Nicolaescu argumentul „de 
linia întii“ ar fi vocaţia cuceririi publicului — 
cei doi autori au stat împreună sau separat 


Drumul spre public, spre mintea și inima 


nici o cinematografie a lumii. Există o ară a | 


i 


H 


| 


i 


| 


pe locuri invidiate ale „box office“-ului cu 


aproape toate creaţiile lor. Filmul lor recent 
(care are și multe argumente de farmec acto- 
ricesc, de la Valentin Uritescu și Anda Onesa 
-pină la Sergiu Nicolaescu însuși) conţine şi 
citeva argumente specifice pentru plusul de 
experiență dobindit în ultima vreme de cine- 
matografia noastră în relaţia cu publicul. 
Tema filmului nu este nicidecum inedită: des- 
pre participarea României la războiul an- 
ti-fascist, la victoria finală împotriva nazism 

lui s-au făcut fireşte, filme. Noi, cel din îi 

“tii are, în schimb, un ridicat coeficient de 
inedit în selectarea elementelor de viață ca- 


re-și propun să vorbească despre dăruirea de 


sine a ostașilor noștri, despre eroismul şi 
-forța-lor de- sacrificiu, despre sufletul. pus în 


fapte. Ajungem, iată, la o altă dimensiune a 
demersului scenaristico-regizoral şi actori- 
cesc: umanismul biografiilor aduse pe ecran, 
forța lor interioară, cu şanse certe de exem- 
plaritate; privit prin destinul unor personaje 
devenite atașante, războiul își evidenţiază nu 
numai latura „spectaculoasă“ a înfruntărilor 
armate (la rindul lor atracţios puse în pagină 
cinematografică, adică ritmat, cu crescen- 
do-uri și stingeri, cu veridicitate realistă şi cu 
secvențe de autentic dramatism), ci și bâtăli- 
ile ascunse din tranșeele sufietului uman 
Drumul spre public dobindește forța discur- 
Sului de la om spre om. 

Sá mergem mai departe... Un film de o cu 
totul altă factură, dar de asemenea un film de 
„Săli pline”, a fost — şi este Liceenii, datorat 
regizorului Nicolae Corjos şi scenaristului 
George Şovu. În acest caz, drumul spre pu- 
blic a fost deschis de realizarea anterioară a 
aceluiași tandem, filmul Declaraţie de dra- 
goste. Neindoios, foamea de pelicule desti- 
nate virstei tinere constituie principala „sursă 
de atracţie”. Dar, dincolo de acest cadru ge- 
neral al succesului de public, există citeva ar- 
gumente particulare ale filmelor în discuţie: 
realizatorii s-au priceput să găsească tonul 
potrivit în relaţia cu tinerii — de pe ecran și 
din sală — să le surprindă acestora trăsături 
temperamentale şi de caracter veridice, să 
vorbească despre întimplări şi personaje au- 
tentice ale mediului școlar. Firește, trama 
unui film ca Liceenii ar fi putut fi mai sub- 
stanțială. Dar aerul tineresc al! filmului des- 
chide larg drumurile sale spre spectatori. Și 
ar mai fi un argument al succesului de pu- 
blic: argumentul lui „va urma“. Spectatorii 
sint mereu. atrași de poveștile cu „va urma”, 
de această realitate beneficiază şi un film 
precum Collerul. de turcoaze, scris, cu recu- 
noscuta lor capacitate de a stiri interesul, 
de către Eugen Barbu și Nicolae Paul Mihail 
și regizat cu mină sigură, de Gheorghe Vita- 
nidis. 

Chiar dacă cifrele incă nu sînt suficient de 
elocvente, aş introduse în discuţia de față și 
filmul Un oaspete la cină, regizat de Mihai 
Constantinescu și scris de lon Bucheru. În 
acest fiim se vorbește despre multe, despre 
truda realizării unei invenții, despre nevoia 
permanentă de auto-perfecţionare, despre ta- 
lentu! de „a ajuta oamenii să vadă mai de: 
parte“, despre consecințele „analtabetismului 
sentimental“ despre încrederea în oameni și 
în viitor, pc te prejudecata „incompatibilită- 
ţii sociale“, despre relaţiile mereu pertectibile 
dintre părinţi şi copii. Regizorul Mihai Con- 
stantinescu are meritul de a fi știut să vor- 
bească despre toate acestea simplu, fără em- 
fază, uneori — cind cuvintele ar fi fost de pri- 
sos — cu ajutorul cite unui trandafir alb, al- 
teori — de dragul demonstraţiei etice — idea- 
lizind puţin realitatea. Dar filmul său spune 
multe, „despre o anume fericire”, despre 
„singurătatea florilor“, despre „taţii de dumi- 
nică“ şi — în ultimă instanță — despre cum 
am vrea să fie realitatea cea de toate zilele. 


Călin CĂLIMAN 


C. e succesul? O intilnire fericită între 
aspirație și realizare. În cazul filmului — între 
ce aşteaptă la un moment dat publicul și ce i 
se oferă. Raport mai mult sociologic decit 
axiologic — cum îl consideră Ralea. Dina- 
mica succesului e imprevizibilă. Ani de zile 
melodrama căzuse în dizgrație pentru ca re- 
virimentul ei spectaculos să-i uimească chiar 
şi pe experţii în sondaje. Un bărbat şi o fte- 
mele în Franța, Love Story in America au 
semnalat, cu 20 de ani în urmă, redeșteptarea 
sentimentală a unui spectator ce părea scep- 
tic față de capitolul „feeling“. Surpriza a creat 
repriza. Variaţiile pe tema love-storistă au im- 
pinzit ecranele. La noi „valul” n-a fost atit de 
puternic încit să urmeze saturaţia. Citeva feri- 
ciri nostalgice de mic calibru, cu un aer de 
idilă cam desprinsă de context, nu potoleau 
dorul de film cu și despre dragoste la virsta 
primilor fiori (împărtăşiți). Declaraţia... lui 


setat. Raritatea e și ea un factor de succes — 
constată același sociolog. Mai multe „decia- 


film-continuare — al aceleaşi formaţii, riscul 
era evident. Dacă preluai interpreții (factor 
esenţial, farmecul lor fiind una din cheile 
deschiderii inimilor), cum să le continui po- 
vestea? Pentru că de regulă după ce s-au îm- 
= păcat şi sărutat, sintem asiguraţi că „au trăit 


Corjos și Şovu a picat ca ploaia pe ogor în- 


Sr i E Rt 


ta a n a n TE a i e a 


rații” ar fi bruiat efeciul. La al doilea! 


i 
fericiți pînă la adinci bātrineți". Cu simț psi- $ 
hologic, Şovu și Corjos tac altceva: schimbă | 
virstele eroilor — nu mult, cu un an sau doi 
ca să surprindă o altă ipostază a primei iu- 
biri: cea încă in stadiul de tatonare, de „oare 
iubire să fie?" sau prietenie, camaraderie, 
atracție adolescentină. Pe această coardă, 
foarte gingașă, în filmul autohton s-a cintat şi | 
mai puțin. Liceenii se impuneau prin raritate. 
Nu repetau Declaraţia... o anticipau ca psiho- 
logie. Dar noutatea nu se termina aici. Licee- 
nii aceștia, alţii, cu alți interpreţi poate mai 
puţin fotogenici ca primii, dar sigur mai fi- 
rești, mai spontani și cu mai mult haz erau 
altceva. Love story-ul nu mai era ca la carte 
(film), ci se mai incurca și bilbiia în senti- 
mente, incepea într-un fel și se trezea într-al- 1 
tul, o așa-zisă dragoste se rarefia și interve- | 
nea o alta, parcă mai consistentă pentru că | 
de-acum adolescenții se şi cunoşteau ca fire, | 
nu doar ca ținte ale drâgălașului Cupidon. | 
Apar și caractere în cadrilul iubirii, îţi vine, | 
da, să cinţi şi tu ca Alfred acela al lui Musset | 
„Cu dragostea nu-i de șagă“, chiar și la virsta | 
primului rendez-vous. A | 
| 


Dacă argumentul sociologic funcționa mai 
mult în explicarea succesului Declaraţiei..., | 
inclin să cred că Liceenii îl confirmă pe cel | 
psihologic, axiologic. Superior estetic, dar nu | 
ca „mari găselnițe“ artistice, ci ca mici — şi | 
nu tocmai mici — adevăruri de viaţă, detalii | 
de psihologia amorului (vezi admirabila | 
scenă a lui Bănică-ijunior în oglindă, impu- | 
niîndu-și detașarea față de „obiectul“ iubirii | 
lui neîmpărtâşite). Și — cele mai multe sint | 
detalii de atmosferă (școala cu toate emoţiile | 
ei, „profii”, „dirigii” și ceilalți, plus 'şotiile fer- | 
mecătorilor pistruiați — un Mihai Constantin 
cu un zîmbet ce sparge ghețurile Antarcticei, | 
o zvăpăiată simpatică, Cesonia Postelnicu) şi | 
reacții. firești, normale, ca filmate în şcoală. | 

Cu nostalgia primului succes, regizorul se | 
autocitează: îndrăgostiţii de azi văd filmul cu 
îndrăgostiții de ieri. Gest tandru, gest ce cre- | 
ează un fei de legături sentimentale între per- 
sonajele și autorii acestor două — meritate — 
succese. a i 


Să fie succesul doar o întilnire (fericită) ìn- 
timplătoare? Liceenii ne șoptesc că la mijloc | 
e şi puţină învăţare de la o „lecţie“ la alta, ca 
să poţi trage concluzii, să nu te culci pe o 
ureche, să studiezi în continuare reacțiile să- 
Hii ca să-ţi valorifici inteligent, primul „suc- 
ces-intimplare“. Să-l transformi pe al doilea 
în „succes-valoare”. 


Aş fi prefaţat premiera acestui film cu un ' 
documentar al soților Segal despre aceeași | 
virstă, Absolvenţii. Ori cu cel al Sabinei Pop: 
18 ani. Stop . Confruntat cu școlari: fil- | 


maţi „pe viu“, Liceenii noştri n-ar fi rămas re- | 
petenţi. Cred că ar fi luat, tot cu brio, „matu- 
ritatea". | 


Alice MĂNOIU | 


D. filmele de lung metraj pe care le-am 
văzut în 1986, am reținut dialogurile din Vară 
sentimentală, scrise de un om talentat şi spi- 
ritual, cîteva însușiri ale scenariului Un oas- 
pete la cină — portretul realist al unei fete de 
azi avind caracter şi faptul că majoritatea ac- | 
torilor vorbesc omeneșşte, fără fandoseli ret 
rice, țuguieri ale buzelor — am fost sensibi 
zat de patosul curat al filmului Noi, cei din li- 
nia intil, ce a lansat doi-trei actori tineri buni 
şi a reafirmat calităţile de actor şi regizor ale 
lui Sergiu Nicolaescu într-un număr de epi- | 
soade; dar dacă nu apărea, la 15 decembrie, 
Domnișoara Aurica n-aş fi putut răspunde la 
întrebarea care e cel mai bun film al anului. |. 
Faţă de o atare interogație ar trebui să fii ` 
stingherit de dificultatea că nu poți oferi nu- | 
mai un singur răspuns. Am fost o dată mem- 
bru în jurul Uniunii Scriitorilor, de mai multe 
ori în acela al Asociaţiei oamenilor de artă — 
ca să dau doar două exemple — și știu cit de 
greu ne era să alegem numai trei (după regu- 


“lament) din cele mai bune cărţi ale anului (în 


fiecare regn literar în parte) şi cu cîtă ane- 
voință ne hotăram să optăm numai pentru 
două spectacole și trei din cei mai buni ac- 
tori, cei mai buni regizori, cei mai buni sce- 
nografi ai unui an teatral. Aceeaşi dificultate 
„bănuiesc că apare şi cînd confrații mei critici 
cinematografici se întrunesc pentru a premia 
creatorii de filme. Prin urmare, înseamnă, 
încă o dată, că avem scriitori, regizori, actori, 
operatori, scenografi foarte hărăziţi; nume- |. - 


Cit mai multe, 
filme inspirate din contemporaneitate! 


roși şi capabili, abilitaţi ca atare nu de con- 
clavuri de clan. ci de opinia publică, și că ar 
trebui, deci, ca aceste haruri reunite să 
aducă pe ecrane anual (considerînd și volu- 
mul producţiei) cel puţin citeva realizări de 
însemnătate. 

În 1986 avem, în convingerea mea, doar | 
una. Una, cu care ne aflăm în normalitate (în 


„normalitatea valorii, bineînţeles) din mai 


multe puncte de vedere. Scriitorul atit de im- 
portant care e Eugen Barbu și-a revenit la 
uneltele sale, dînd un scenariu bogat, cu fos- 
forescențe imagistice, condensind în destinul 
dramatic al unei fete bătrine o categorie — 


Sergiu Nicolaescu: 


cît mai bune 


uccesulde pu 
nu e o formu 


fermecată 


O... fel de succes incumbă un anumit 
risc, o îndrăzneală, ca să nu spun o vocaţie a 


a ta pr 


d Z 


un film de război ce militează pentru pace 


așa cum făcuse cindva, în felul lui, Cesare 
Zavattini în Umberto D — plasticizind poli- 
crom o epocă, un mediu social, dind, în chip | 
interesant, portretul unei străzi, Calea Grivi- 

tei, ca odinioară Bardem în Calle Mayor (nu- 
mai că aceasta a noastră are rezonanţe isto- | 
rice și politice multiple intens reverberante). 

Filmul e o reușită și prin regia normală a 


unui tinăr de plurală înzestrare și indiscuta- |. 


bilă vocaţie, Şerban Marinescu. Admirabila sa 
normalitate regizorală constă în potențarea 
metaforică a scenariului prin alternări dextere 


aventurii. Succesu! reprezintă ecuaţia cea 
mai de preţ a curajului pe cont propriu. Fără 
conștiința pericolului, a ratării unei șanse 
chiar, ar fi greu de imaginat poveștile fru- 
moase de urmărit cu sufletul la gură sau, mai 
aproape de adevărul vieţii, cu o tensiune in- 
ternă firească pentru cutare moment-limită 
reprezentat cinematografic. 


Cind aventura este imaginată scenaristic, 


condusă vizual şi jucată cu timbrul necesar, 
succesul poate deveni formula fermecată, 
aparent la indemina oricui. Am să parcurg 


- gizoral. Cu Liceenii lucrurile pot fi conside- 


„dar care nu și-ar fi putut atinge obiectivul în 


L 
ae] 
a 
AI ȘI 


dată ochii către aceasta, doar-doar vei des 
coperi un amănunt, un element, un simplu! 
gest care să facă din cea de altă dată o fi- | 
gură nouă, la fel de agreabilă. ee i 
La Noi, cei din linia inti mergi la sigur. | 
Pentru Sergiu Nicolaescu. Pentru a constata | 
că scenaristul Titus Popovici se află in ace- 
eaşi formă fericită de etalare a virtuozită 
dramaturgice, aici atit de exact exprimată re- 


rate și din alt unghi, fără a-exclude posibilita- 
tea ca, urmare a Declaraţiei de dragoste, 
„best-seller“-ul ultimilor ani, filmu! să fi stirnit: 
un atit de impresionant şi justificat interes 
pornind şi de la posibila lui evaluare ca „ur- 
mare la...”. Ait unghi înseamnă, de fapt, ca- 
pacitatea filmului menţionat de a răspunde 
unui, interes avid pentru subiectele adoles- 
cenţei necontrafăcute. Cine este acest adevă- 
rat alchimist al poveștilor unei virste din care 
se nasc toate celelalte? Tot un scenarist in- 
spirat, și încă unui care, pe zona tematică in- 
vestigată, își poate așeza de pe acum o 
„firmă“ garantată — George Şovu. 

Trei filme diferite ca gen: aventură, război, 
comedie lirică (psihologică). Scenariştii au 


i PR FOR E 


regizor şi interpret în Noi, cei din linia intră. 


imaginat personaje capabile să ducă aven- 
tura — fie de capă şi spadă, de film de război 
modern ori de afirmare a personalităţii 
într-un colectiv tînăr, în formare — către li-. 
manul unui happy-end sau, la rigoare, al unui. 
deznodămint de stins cu lacrimi. | 
Motivația principală o văd, așadar, în for-i 
mularea scenaristică a unor teme gustate, | 


afara talentului regizoral și actoricesc, a pro- 
fesionalităţii. 7 i 
"Cele trei filme au personaje memorabile cu 


de planuri, tăieturi sigure și rapide în materia 
epică, simț puternic al vizualului și auditivului 


-in portretizări şi relaţii, în construcția rafinată ! 


a fundalurilor și plasarea personajelor episo-. 
dice, prin statornicirea unui ritm — care e al 
timpului — în stirșit, prin mixarea rafinată a 
unor stări ce sedimenează melancolii, coș- 
mare, atitudini grotești, comedie caragia- 
lescă, asasinate, pasiuni teatrale, cruzimi inu- 
tile, eroism fără emfază, visuri tulburi, banali- 
tate exasperantă — şi care e aceea a crepus- 
culului unei lumi. 


Sint și frumoase izbutiri actoricești — 
Marga Barbu, Valentin Uritescu. Dan Condu- 
rache, Marcel lureş, Enikô Szilagy, Remus 


“Mărgineanu şi alții — normale şi ele dacă ne 
gindim că e vorba de interpreți hărăziţi ce 


și-au dat măsura deplină a însuşirilor lor pe 


“scenele teatrelor și în unele filme (în timp ce 


în alte peli 


le au apărut în anormalit 
adică stinga 


şi posaci, înțepeniți sau garga- 
risindu-se, dedindu-se la pișicheriicuri, po- 
zind cavernos, degradindu-se în figurări 
anoste etc.). Aici au fost călăuziți (majorita- 
tea) spre o  întruchipare cinematografică, 
adică dinamică, şi o rostire, în genere, cu ac- 
cente pe semnificații. 7 


Valentin SILVESTAU 


aici cele trei compartimente de creaţie fil- | 


mică, sugerate în fraza precedentă, pe care 
să le observăm în tot atitea titluri căutate de 
spectatori și rivnite cu o pasiune ce am pu- 
tea-o numi a „biletului în plus“: Collerul de 
turcoaze (scenariul — Eugen Barbu; regia — 
Gheorghe Vitanidis), Noi, cei din linia intii 
(scenariul — Titus Popovici; regia — Sergiu 
Nicolaescu), Liceenii (scenariul — George 


Şovu; regia — Nicolae Corjos), menţionate în 


ordinea întânirii lor cu publicul. 
Pină una alta mă grăbesc să constat a nu fi 


deloc întimplător că fiecare din aceste filme | 
un antecedent al succesului. 


se bazează 
Ar fi să explic deindată o situație specială 


nind de o anumită sociologie a verificării . 


prealabile a gustului spectatorilor, deși nu 
cred că totul stă în starea de continuitate, de 
un grad sau altul, a seriei de succese. inclin 
să cred într-o posibilă motivaţie a succesului 


ca atare în cazul primului titlu rodat ca serial. 


„ Reintilnirea cu Mărgelatu şi Buză de lepure, | 
_puși din nou da grele încercări de Agatha Slă- 
“tineanu, aliată cu escrocul internațional | 
Traianoff, nu poate lăsa pe nimeni indiferent. | 


Dacă nu vrei să te emoționezi intens odată 


cu cascadoriile promise, vrei măcar, pe. 
semne, să afli dacă Mărgelatu și-a schimbat 


stilul de a minca seminţe ori dacă şi-a dat la 
curățat pelerina ne i 
pure a mai crescut niţeluș în ochii exigenți ai 
mentorului său. Așa se întimplă și în viaţă. 
Deși cunoști foarte bine o persoană conside- 
rată mereu interesantă, îi mai îndrepţi încă o 


ră şi dacă Buză de le. 


care treci peste toate obstacolele epico-dra- 
matice. Ele sint jucate in adecvare cu sub- 
stanta şi specificul povestirii de către: Marga | 


Sobi Ceh—Buză de lepure și Florin Piersic 
„serial“, în Colierul de rurcodze (scenariul F 


Barbu, Florin Piersic, Sobi Ceh, Sergiu Nico- 
jaescu, Anda Onesa, Valentin Uritescu, Ta- 
mara Buciuceanu-Botez, ion Caramitru, Şte- 
tan Bănică, Mihai Constantin, Oana Sirbu, 
Cesonia Postelnicu. c 

Căutăm, în fine, motivații ia succesul de 
public. E bine că avem filme pe care specta- 
torii le apreciază. Unul din semnele calităţii 


-se află, fără îndoială, și aici. 


loan LAZĂR 


Mso că, deşi am terminat de 
mult, adică ła vremea cuvenită, lectura insis- 
tentă, mult lămuritoare, a excelentei cărți Oa- 
menil și filmul, semnată de Ştefana Steriade 
şi Paveli Cimpeanu, modelul cercetării ior, 
aplicate sociologiei și psihologiei succesului, 
înalta clasă a arsenalului de mijloace ale in- 
vestigaţiei și cercetării rezultatelor, îmi tem- 
perează serios elanul „ghicirii” mobilurilor 
pentru care lumea îmbrăţişează un film sau 
altul. Experienţa — îndrăznesc să spun, nu 
puţină — de.observator şi interesat, dar, cred, 
şi binevoitor al relaţiilor spectatorilor cu cine- 
matogratul, mă îndeamnă să nu refuz pru- 


dența, să nu ocolesc îndoiala atunci cind: 


este vorba de descifrarea rațiunilor, uneori 
atit de complicate, dependente de atiţia para- 
metri, în virtutea cărora o peliculă cunoaște 
ceea ce se cheamă „succesul de casă”. Sint 
simptomatice opţiunile spectatorilor noștri? 

Colierul de turcoaze, deci, Noi, cei din linia 
intii, Liceenii. Sint aceste preferințe, cum zi- 
ceam, simptomatice sau relevante pentru co- 
loratura unui anumit moment cinematogra- 
fic? În condiţiile repertoriului anului care a 
trecut, dar și al unei constante — se pare — 
propensiuni a spectatorilor noștri pentru fil- 


- mul istoric. situarea pe primele locuri a Co- 


Herului de turcoaze, care livrează evenimen- 
“tul istoric în ambalajul seducător al genului 
de aventuri, apoi a evocării, Noi, cei din linia 


|. intii, nu este, cituși de puţin, surprinzătoare. 


Desigur, s-ar putea introduce, aici, nuanța 
„prejudecăţii favorabile“, a startului conforta- 
bil, asigurat de succesele piecensnte: Rapor- 
turile spectatorilor cu eroii unui serial — în 
cazul Colierului... — sau chiar cu un regizor 


' cum este Sergiu Nicolaescu — autorul lui 


Noi, cei din linia inti, se pot transforma, la 
„un moment dat, într-un fei de pact de supu- 
nere necondiționată. Înclin să cred însă că 
unele calităţi intrinseci ale celor două filme 
aduse în discuție le-au hotărit audiența: rit- 
mul, inspirata simetrie a intimplărilor din Co- 
Herul ..., înșirate precum mărgelele pe aţă, 
consolidarea dramaturgică a cuplului Mărge- 


latu — Buză-de lepure (0 nouă sursă de far- . 


mec). În cazul filmului lui Sergiu Nicolaescu 
şi Titus Popovici — căldura și simplitatea 
emoţionantă a unei bogate galerii de chipuri 
umane. 

Schimbind ceea ce este de schimbat, suc- 
cesul Liceenilor aparține aceleiași zone de 
semnificaţii. Cum majoritatea celor care frec- 
ventează cinematografele noastre sînt spec- 
tatori tineri, întilnirea lor cu o povestire dina- 
mică, înzestrată cu prospeţime și autentici- 
tate, traversată de eroi ușor recognoscibili, a 
stirnit, pe bună dreptate, ecouri aducătoare 
de benefice cozi la casă. Filme cu liceeni 
s-au mai făcut, dar „lovitura“ lui Nicolae Cor- 
jos și a colaboratorului său, George Șovu, se 
explică prin chibzuita, dozata distribuire a 
accentelor tipologice, prin savoarea — stu- 
diată, şi ea — a epicii şi chiar prin schimba- 
rea — iniţial riscantă — a formulei conflictu- 
ale şi narative, în comparație cu precedentul 
Declaraţie de dragoste. Autorii noștri au iz- 
butit acolo unde case cum se spune, fai- 
moase, au dat greș. 


Magda MIHĂILESCU 


Mihail, regia Gheorghe 


Mărpelatu, îndrăgiţii eroi de 
gen Barbu şi Nicolae Paul f 


Autorul,,Speranţei“ 


Un film 
antifascist 


C. cărți merită să fie scrise în afara de 
memorii?', întreabă la un moment dat ur 
personaj din Les Conqudrants. Spre sfirșitul 
razboiului civil din Spania, Andre Malraux 
realizează o coproducție franco-spaniolă 
Sierra de Teruel (L'Espoir), după romanul 
omonim apârut în 1937 la Gallimard, ce nu 
este un fiim în accepţie comună și unanim 
acceptată (nu e nici măcar o lucrare termi- 
nată), ci o astfel de-filă de (anti) memorie 


AE Cel ce 
a trăit 
istoria ca pe 


propria-i viață — 
André Malraux 


ri 


la casa de cultură 
a studenţilor 


izul realului 


$ entru cei mult mai tineri decit neorealis- 
mul italian. sintagma ca atare. poate deruta 
Dincolo de ceea ce afirmă dicționarele de 
specialitate despre acest „curent cinemato- 
grafic ajuns la deplină maturitate în italia de- 
ceniului al cincilea“, rămîn filmele de atunci 
şi judecata de... acum. Chiar termenul cu pri- 
cina poate lămuri măcar două supoziții. Pri- 
mo: cită vreme e „neo“, acest curent implică 
a priori, un „retro“-realism. Secondo: există 
deci, mai multe feluri de real-izare, adică de 
a reda, artistic, izul realului. Altfel spus, pu 


Poetica faptului 
de viaţă cotidiană 


tem fi realiști într-atitea moduri încît realita 
tea ne scapă (nu ne salvează!). Sumara eti- 
mologie conduce aproape de adevărul isto- 
ric: o parte din revendicările esteticii „NR“ fu- 
seseră obținute, de fapt, anterior momentului 
Visconti, cu a cărui Obsesie din 1942 „brutala 
realitate irumpe“ în cinema. Cabiria lui Pas- 
trone recurgea,încă din 1914, la filmarea în 
aer liber sau la actorii neproiesioniști (cineri- 
lii şi-l amintesc, desigur, pe legendarul Ma- 
ciste interpretat de Bartolomeo Pagano), Ei- 


Clasicii mereu moderni 


Cine se va duce să vadă Sierra de Teruel aṣ- 
teptind cine ştie ce capodoperă cinematogra- 
fică va fi dezamăgit: realitatea confirmă prê- 
„udecâţile și clişeele (şi despre ce este un 
fiim) noastre: nici măcar cinefilii nu se înghe- 
suie să vadă filmul lui Malraux ce se 
deschide cu o introducere a lui Maurice 
Schumann, înregistrată în 1944 (premiera pa- 
riziană are loc abia în iunie 1945 cu puţin 
cupă victoria forțelor aliate asupra Germaniei 


Documentul 
condiţiei 
şi al virtuţii umane 


fasciste) „cette alternance constamment évo- 
Que, ce dialoque entre le rythme du monde 
ef la tragedie dune nation, ce duel entre la 


terre des hommes et la guerre des hommes ` 


prenaient, á l'écran, un saisisaant relief", şi: 
putem spune că este un ne-film: autorul Con- 
diției umane n-a fost („il est donc permis de 
dire qu' en 1938 Andre Malraux n'avait au- 
cune connaissance pratique de la technique 
cinematografique") și nici n-a devenit ulterior 
ceea ce numim noi, cu un termen cumva res- 
trictiv, cineast: a lăsat doar o mărturie, aşa 
cum a simţit, atit cit s-a priceput și, mai ales, 
cînd a fost posibil (aventura realizării acestei 
pelicule, azi intrată în patrimoniul Les Grands 
Films Classiques, ca și destinul ei ulterior fi- 
ind (tot) o pagină de agitată istorie). Mal: aux 
a trăit istoria ca pe propria-i viaţă, s-a identi- 
ficat cu ea, de aici. poate, şi fascinația pe 
care a avut-o asupra a cel puțin două gene- 
raţii de intelectuali, francezi sau de aiurea. Is- 
toria trăită de Malraux nu a fost doar litera- 
tură sau artă, ca sens ultim și șansă de su- 
praviețuire biologică, ci crez lăuntric, frămîn- 
tare interioară, zbucium a! unei conștiințe. 
Un spirit tot atit de agitat ca și Camil Pe- 
trescu al nostru. 

Filmul acesta, cu naivităţi şi chiar stingăcii 
pe alocuri de debutant, cu actori fără presti- 
giu şi realizat în condiţii tehnice precare sau 
poate tocmai de aceea, aduce o notă de vi- 
goare şi prospețime prin prezența celor două 
elemente care-l definesc: oamenii, poporul 
spaniol aici, şi pămintul, fascinant și straniu 
al Castiliei. Este interesant de amintit că în 
1937 Joris Ivens realizase un documentar 
Terre d'Espagne cu un comentariu scris de 
Hemingway, dar fâră mare succes și audiența 
in rindul publicului larg. Malraux n-a dorit sa 
facă o peliculă „artistică“, ci un film de pro- 
pagandă în favoarea republicanilor bazat pe 


senstein folosise, în loc de actori, muncitori 
sau marinari autentici şi, de ce n-am spu- 
ne-o, Grigore Brezeanu adăugase imaginea 
de arhivă într-un film de ficțiune, mult înainte 
ca Rossellini să prepare acel formidabil amal- 
gam dintre documentar și „realitatea recon- 
stituită” în Roma, oraș deschis. Filiaţiile se 
pot extinde. Important e ca descoperirile 


secvenţe din romanul său: un film despre de- 
mocraţie și libertate, să releve idealul unei 
iupte așa cum făcuse și Eisenstein (al căryi 
mare admirator Malraux era și pe care încer- 
case, în 1934, la Moscova, să-l convingă sa 
realizeze o transpunere cinematogralică a 
Condiţiei umane (din păcate proiectul a 
esuat), a cărui lecție de cinema se simte la 
tot pasul, dar mai ales în finalu! filmului, o 
grandioasă scenă de masă (la care au partici- 
pat ca figuranţi 2500 de ostași din armata re- 
publicana înainte de a fi trimiși pe front!) 
Este glasul speranţei şi al încrederii în virtu- 
tile umanităţii, nu apoteoza unei victorii, ci 
dreptatea, -adevărul și încrederea, chiar şi a 
celui învins: expresia demnă, inilexibilă, a ilu- 
ziilor care chiar înfrinte în timpul — trecător 
şi el — al istoriei vor învinge în cel al ideilor 
şi adevărului. 

Sint destule secvențe memorabile care sa 
justifice entuziasmul celor împătimiți de Mal- 
raux. Portretele de țărani, demne de Ribera 
sau Zurbaran, peisaje, case, ziduri, turle şi 
timpul impregnat în pămîntul arid al Castiliei, 
> demonstraţie a posibilităților de expresie 
pe care doar alb-negru! o poate avea în jocuri 
de umbre (ca în peliculele expresioniste) 
justilicind astazi indignarea marilor regizori 
de ieri pentru stilcirea — de ultima ora - 
prin colorarea abuzivă a peliculelor gindite şi 
realizate alt-fel, și oamenii, ei înşişi, peisaje 
ale unei întregi umanităţi — poporul spaniol. 

lată doar citeva argumente ce ar vrea să in- 
cite curiozitatea celor care, din păcate, au 
„uitat“ să intre în sala de cinema bucureş- 
tean. Muzica un nume de primă mărime: Da- 
rius Milhaud. 


Bedros HORASANGIAN 


Dickens, azi 
Duios și tainic 


A... ideea că nu toată lumea inteli- 
gentă cuvintătoare este dispusă sau permea- 
bilă să întrețină o relaţie de prietenie cu o fi- 
ință din lumea celor care nu cuvintă — o 
lume ciudată, ciudată, ciudată — în care 
mult rivnita sau hulita de către sceptici și pe- 
simiști, comunicare din lumea oamenilor se 
face cu infinit mai puţine semne, dar cu mult 
mai multe sensuri pentru cine știe să ie înțe- 
leagă; compâtimind pe cei care nu sint aștep- 
taţi în poarta casei sau în pragul ușii de un 
patruped sau în interiorul casei de o planta 


(adică: des-coperirile, adică: nimic nou sub 
soare) să se conserve întru om şi frumuseţe. 
Çi în cazul neorealismului italian, prioritatea 
utilizării unui mijloc de expresie a fost nein- 
semnată față de premisele și rezultatele lui. 

Să detaliem... Neorealismul italian nu re- 
prezintă o „școală“, iar atunci cînd a încercat 
să-şi expună poetica (citește: rețorica) a reu- 


careia să-i ude rădăcina uneori cu lacrima 
proprie — de durere sau de fericire — nu 
cred să existe vreun spectator care să fi va- 
zut Oliver Twist și să nu-l fi simţit. Pentru că 
există filme care după vizionare te urmăresc 
prin profunzimea metaforei, prin risipa de in- 
teligenţă,- prin grandoarea montării — adică 
prin ceea ce realizatorii au contribuit mai 
mult cu intelectul decit cu sufletul şi sint 
filme care te acaparează prin sentimentalis- 
mu! lor — dar nu în sensul peiorativ al cuvin- 
tului; vreau să spun mai exact că sînt pelicule 
care se văd și se pot comenta cu plăcere de 
estet însă cu o anumită detaşare și filme care 
se' vád, dar se și simt şi pe care le purtam în 
sufletul şi în mintea noastră pentru stările pe 
care ni le-au comunicat. Un film al stărilor 
este și Oliver Twist. Redind cu pedanterie at- 
mosfera londoneză a primelor decenii din 
veacul trecut, cind lumea stăpinitorilor în- 
cepe mai mult să intuiască decit să observe 
trezirea la viaţă socială a celor umiliţi şi obi- 
diți, noua peliculă după celebrul roman este 
incărtată de stări care exprimă, mult mai 
convingător decit un curs de istorie, contra- 
dicţiile și vicisitudinile unei societăţi care-l 
obligă pe omul slab să devină neom, iar pe 
neom — criminal. Și cum să nu simtă cineva 
că îi dau lacrimile, la secvența scurtă, dar 
cutremurătoare, copleșitoare prin lipsa orică- 
rui artificiu regizoral, prin simplitatea gestului 
și semnificaţia lui: mă refer la moartea lui Bill 
— personaj iresponsabil, devenit ucigaș din 
laşitate — care. urmărit de poliție, sfirșește 
prin a se spinzura. Aparatul de filmat. după 
ce urmărește o mulțime de oameni ostilă şi 
pusă pe hăituială și pe răfuială, se oprește pe 
picioarele spinzuratului, de care caută cu dis- 
perare să se agațe un căţel. El plinge — in 
felul lui — imploră ajutor — latră, sare, sche- 
aună, se tinguie, dar în zadar. Rămine singur 
cu prietenul mort. Acei ochi, îngroziți de 
ceea ce mai mult simt decit înțeleg, sînt cu 
atit mai răscolitori, cu cit îl văzusem într-o 
scenă anterioară pe amintitul animal supor- 
tind pe pielea sa o criză de răutate a stâpinu- 
lui. Dar ce importanţă avea acest lucru? Pro- 
babil că el, cîinele, avusese mai multă râb- 
dare cu prietenul său şi îi simţise acei 
grăunte de aur adevărat care, uneori, zace în 
sufletul acoperit cu o crustă prea groasă de 
noroi. Prin ce mecanisme neștiute de noi, oa- 
menii, a reușit acel căţel să descopere pârti- 
cica de om care mai rămăsese în Bill? Sau, 
dacă nu mai rămăsese nimic bun în el, cum 
de a avut puterea să nu-l abandoneze? lata 
întebări la care nu-i simplu răspunsul, dar la 
care se dă un răspuns prin limbajul duios şi: 
tainic din scena amintită. 


Mariana CERCEL 


Producţie a studiourilor engleze. Scenariul: James 
Goldman. Regia: Ciive Donner. imaginea: Normar 
Langley. Cu: George C. Scott, Tim Curry, Michae 
Hordern, Timothy West, Eileen Atkins, Richard Char- 
les, Cherie Lunghi, Martin Tempest. 


şit cu prețul propriului declin. În temeinicul 
său studiu dedicat cinematografului peninsu- 
fa, Pierre Leprohon conchide: „cind devin 
produsul unei școli, operele de artă încetează 
a mai fi creatoare“ și subliniază „Je caractere 
revolutionnaire“ al unui curent cu o estetica 
rezultată în primul rind din atitudine. Priviţi 
prin prisma opoziţiei lor faţă de cinematogra- 
ful „cu fete frumoase şi telefoane albe” insti- 
tuit la Roma de grandilocvența fascistă (dar 
şi la Hollywood, de gustul comun), cineaștii 
italieni par a transforma panoramarea mize- 
riei citadine într-un tic. Cind imaginile sor- 
dide invadează ecranul, cind nenorociţii zi- 
lieri ai străzilor postbelice întind braţele spre 
semenii lor din sala de cinema, acest tic de- 
vine poli-tic. Partinică fiind, arta neorealistă e 
firesc leală majorităţii. Nu întîmplător o 
splendoare ca Domul din Milano apare numai 
in Miracol la Milano, ce! mai suprarealist din- 
tre filmele neorealiste. Prin pelicula „cernită“, 
prin austeritatea mereu gravă a mișcărilor de 
aparat, prin andante-le uneori stereotip al 
tăieturilor de montaj, Hoţii de biciclete, 
Sciusciă sau Umberto D. par mai aproape de 
manieră decit de stil. Prezenţi de fiecare dată 
pe genericul tetralogiei lui De Sica, regizorul, 
scenaristul Zavattini și muzicianul Cicogriini 
fixează atmosfera în niște coordonate oare- 
cum rigide, sancţionate de la început de to- 
nul rezervat al unui Jean Mitry sau de „teribi- 
lismul“ lui Boris Vian. 

Totuși, „străinii sînt un pic din posteritatea 
noastră“, susține aforistic Cesare Zavattini, 
anticipind implicaţiile neorealismului italian 
in arta secolului XX. Dincolo de free-cinema 
sau cinema nuovo de școala newyorkeză sau 
nouvelie vague, aceste implicații sint mai 
subtile în cinematografiile neconectate la cu- 
“entul neorealist. Pretutindeni, însă, după 
aproape o jumătate de secol, spectatorii mai 
tineri decit neorealismul pleacă mișcaţi inte- 
rior după Umberto D. Şi nu din politețe faţă 
de profesorul universitar care a acceptat să 
joace, ca neprofesionist, rolul gingașului dis- 
perat. E-n toate aceste filme o dragoste față 
de creatura umană, fâră de care nu ar fi posi- 
bilă Creaţia. 


Danieli DANIEL 


Mayerling, 
povestea 

unei iubiri 
imposibile 


ş entru amatorii și mai ales amatoarele de 
amoruri celebre, Mayerling — numele unui 
conac de vinătoare al familiei de Habsburg — 
a devenit sinonim cu iubirea pină dincolo de 
moarte. 

Legenda spune cá nefericitul prinț Rudolf, 
unic moștenitor al împăratului Franz Josef, 
casâtorit de conveniență cu o prințesă bel- 


Realitate 
ieri, 
legendă azi 


pară, dar îndrăgostit de foarte tinăra, prea- 
frumoasa și neprihânita baroană Maria Vet- 
sera, a preferat să-și ia zilele împreună cu 
aleasa inimii lui decit să trăiască o dragoste 
hulită de familie și de opinia publică. 

Din punct de vedere istoric, un lucru e si- 
gur: cele două cadavre — Franz Karl Jose! 
Rudolf, 31 de ani și Maria Vetsera, 17 ani — 
au fost găsite în dormitorul princiar de la Ma- 
yerling străpunse de gloanțe. In rest, le- 
genda, ca orice legendă, se îndepărtează bi- 


Bagration 


Memoria omenirii 


M.... omenirii are obsesiile, fixaţiile 
e şi — cum bine o ştim — ea a apelat nu o 
dată la alianţa artei, (dacă nu chiar și la com- 
piicitatea ei), întru readucerea în prezent a 
acelor momente care fac gloria istoriei. Sau 
rușinea ei: scopul celebrării fiind vecin, în 
bunele sale intenţii, cu cel al meritatei înfie- 
rări. E limpede că Napoleon nu putea scăpa 
retinei neierțătoare a camerei de luat vederi. 
Filmul i-a dat nu o dată Napoleonului ce e ai 
Napoleonului, Cezarul acesta scund, cu fișia 


Incă o dată 


despre 
„război şi pace“ 


de breton scăpată de sub aripile tricornului și 


mina bâgată între nasturii jiletcii, cu geniul ' 


militar strecurat în raniță lingă bastonul da 
mareşal, cu spectaculosul său destin al gran 
dorii şi decadenței, cu torentele de admiraţie 
şi puhoaiele de ură pe care le-a stirnit. Pa 

melor date trufiei napoleoniene și setei sa'e 
de cucerire de către acel istoric an 1812, de 
Borodino-ul såu, de vitejia soldaţilor și a 
generalilor ruşi, cinematografia sovietică 
i-a închinat clasicul Război şi pace. Reali- 
zat de Serghei Bondarciuk (regie) și Va- 


O viaţă pe altarul înaltului 
patriotism /Bagrarton) 


Personaje interpreti 


y Omar Sharit — prințul Rudolt 


nișor de realitate. Portretul lui Rudolt — ate- 
meiat, alcoolic, morfinoman, obsedat de 
ideea sinuciderii, apăsat de o ereditate înca'- 
cată — îl recomandă mai puțin ca pe un in- 
drăgostit incurabil, cit ca pe un individ cu un 
grav dezechilibru psihic. În timp ce „ino- 
centa" Maria Vetsera, purtătoarea unui titlu 
nobiliar fără tradiţie, era mai degrabă o tinără 
mondenă, ambițioasă, cinică și orgolioasa, 
pentru care această sinucidere în doi repre- 
zenta unica șansă de a intra în istorie. Astfel, 
cel care dorea să moară „dar nu singur“, pro- 


sili Soloviov (temerarul scenarist ce a cutezat 
sà atingă capodopera şi s-o rezume cinema 
tografic) acum douăzeci de ani. Şi iată, ca 
după acești douăzeci de ani — virstă fasta 
cum se vede, reintoarcerilor — cinematogra 
fia sovietică a simţit nevoia să mai spuna 
ceva, a revenit asupra unui rest de datorie pe 
care o mai avea față de istorie, mai ales față 
de un popor și un personaj anume: generalui 
Bagration, cneaz gruzin neclintit în credința 
purtată țării, om de arme de mare talent și 
bravură, care a avut nu numai un cuvint greu 
de spus în bătăliile acelui însingerat moment 
de apărare a ființei naţionale ruse, ci și o 
viață de depus pe altarul înaltului patriotism 
Inițiativa acestui fiim aparține, deci, studiou- 
„lui „Gruzia film“ care, în colaborare cu „Mos- 
filmul“, s-a adresat aceluiași Vasili Soloviov, 
pentru elaborarea scenariului, a preluat — 
deliberat și declarat -- spectaculoasele scene 
ale bătăliei de ia Borodino din Război și pace 
și a adus pe piaţă un film istoric, în două 
lungi serii. Prima — consacrată aproape în 
exclusivitate războiului: lungă, crîncenă, sin- 
geroasă, interesind poate mai ales pe militarii 
de profesie și, eventual, adolescenții (o scenă 
memorabilă, cea în care mujicii-soldaţi adu- 
naţi în jurul focului de noapte discută despre 
inamicul ce le-a cotropit țara și pe care-l vor 
infrunta în zorii zilei următoare: „E unul Po- 
lion“, îl recomandă cineva, plin de năduf, dar 
altul, mai ştiutor, îl corectează: „Apolion, îl 
cheamă, frate...”). 

A doua serie încearcă portretul acestui no- 
bi! gruzin, militar prin vocaţie, tradiție şi 
castă, de o forţă și personalitate copleșitoare. 
Interpretul este același ca și în Război și pa- 

.ce — unde Bagration avea doar o apariţie 
episodică — și anume Ghiuli Ciohonelidze, 
cel care semnează, de altfel, alături de Kara- 
man Mgheladze, şi regia filmului. Actor inte- 
resant, cu o statură scundă și vinjoasă, cu 
chip smolit adinc și dur brăzdat, în care doar 
ochii își îngăduie să trădeze fluxul unor mô- 
mente de căldură și de simţăminte omenești, 
altele decit cele omului de arme potrivite 
peste film adie briza ușoară a unei imposi- 
bile povești de iubire între Bagration și Eca- 
terina Pavlovna, fiica țarului Alexandru, im- 
posibilă din raţiuni de stat, firește). Moartea 
patetică a lui Bagration — survenită atunci 
cind află că Moscova a căzut în miinile duș- 
manului și vrea, aşa, aproape muribund cum 
e, să îmbrace mundirul și să pornească întru 
eliberarea ei — nu rimează cu stilul sobru, 
aspru al filmului, în care puține momente 
amintesc de atmosfera gruzin-orientală care 
colorează, totuși, din plin secvențele finale 

ale peliculei. 


Sanda FAUR 


Producţie a studiourilor sovietice. Scenariul: Vasili 
Soloviov. Regia: Karaman Mgheladze, Ghiuli Cioho 
nelidze. : Vladimir Klimov. Cu: Ghiuli Cio 
honelidze, luri Katin-larțev, Mihail Kuzneţov, Lia 
Eliaeva, irina Alferova, Irina Malișeva. 


(Catherine 


Maria 
lui 


Vetsera 
Terence Young) 


Deneuve 
in Maverline-ul 


pusese fără succes aventura sinuciderii și al- 
tor partenere ocazionale, și-a legat pentru 
totdeauna numele de cel al baroanei, pe care 
era gaga-gata s-o părăsească dacă nu l-ar fi 
reținut devotamentul ei fără margini. 


Desigur că această faţă a lucrurilor nu pu- 
tea fi pe gustul autorilor de love story-uri lite- 
rare sau cinematografice, care au considerat 
adesea că impedimentele de clasă pot aţița 
flacăra iubirii. 

În 1930, Claude Anet scrie un asemenea 


în prim plan... 
spectatorul 


Întilnirile de joi 


a 


|. celebrul amfiteatru R3 urmărim de 
aproape trei ani, în fiecare joi, aventura fil- 
mului. Studenţii Universităţii bucureștene se 
dovedesc, prin prezenţa lor numeroasă, prin 
atitudinea activă, din ce în ce mai captaţi de 
lumea magică a imaginii. La început am trăit 
reale emoții, o firească sfială de a vorbi fără 
microfon, de pe podiumul unde odinioară îşi 
ținea cursurile George Călinescu, avind în 
faţă circa 500 de studenți, iar timpul afectat 


Nu doar un film, 


ci și un spectacol 


expunerilor teoretice 
25—30 minute. 

Dar, dacă în douăzeci de minute nu poți 
să-ţi concentrezi gindurile și să te exprimi 
complet, nici zece ore nu-ţi mai sunt utile, 
ne-am zis. Este un mediu intelectual viu, 
aproximativ de același nivel cultural, stăpinit 
de aceleași idei și vise, aspirind la un chip 
uman complet; sint tineri, receptivi, 
indrăzneți, chiar chipul lor devine uneori o 
metaforă nouă vizind noutatea limbajului în 
film. Împreună cu criticul Nicolae Ulieriu şi, 
uneori, cu Magda Mihăilescu, întilnirile de joi 
au devenit o tradiţie, filmul a re-devenit un 
cronicar al vieţii zilnice, „un microscop care 
ne-a luat de mină și ne-a condus spre dezvă- 
luirea unor lumi pe care ochiul liber n-ar fi 
putut nicicind să le perceapă“, cum spunea 
Roberto Rossellini. 

Dialogurile cu acești tineri spectatori sînt 
captivante, raportările la fenomenul literar, 
comparaţiile analitice dintre filmele lui Vitto- 
rio De Sica și Luchino Visconti cu proza lui 
Zola, în genere cu naturalismul din literatura 
lumii, înregistrarea amănuntului stradal și ri- 
dicarea lui la rang de idee prin intermediul * 
camerei de filmat. 

„Am citit undeva că Hoţii de biciclete este 
o ecranizare a unei nuvele. Se mai păstrează 
adevărul literar și în condiţiile filmului?“ 

Intr-adevăr, este vorba de cartea lui Luigi 


redus la maximum 


roman despre cuplul Rudolf-Maria Vetsera, 
care în 1935 este interpretat pe ecran de 
Charles Boyer și Danielle Darrieux sub ba- 
gheta regizorală a lui Anatole Litvak. Con- 
centrindu-se asupra poveștii de dragoste, atit 
romanul cit și filmul apelează la legendă 

După 30 de ani, regizorul englez Terence 
Young, specializat în filme de acţiune de tip 
James Bond, reia subiectul într-o coprodut- 
ție franco-britanică Eastmancolor şi Panavi- 
sion, în care ambiţionează să aducă legendei 
o infuzie de istorie. Dulceaga poveste de dra- 
goste este agrementată din belșug cu realităţi 
de epocă faptice — implicarea lui Ruuuil 
in mișcările studențești de ia Viena 
şi * scenografice — baluri, palate, ca- 
lești, costume. Dozarea detectuoasă a aces- 
tor planuri, precum şi dorința de a înghesui 
cit mai multe teme în spațiui limitat al unui 
singur film (precaritatea imperiilor multinațio- 
nale, singurătatea suveranilor a căror exis- 
tență personală nu le aparține, raporturile 
freudiene mamā-fiu, etc.) dau un aspect he- 
terocilit întregului şi totodată eclipsează idila. 
Şansele acesteia de a fi convingătoare sînt 
reduse de la bun început prin distribuirea ce- 
lor două vedete internaţionale — Omar Sharif 
și Catherine Deneuve — în rolurile protago- 
niștilor. Astfel! blondu! și subțiraticul Rudolf, 
cu figura lui distinsă și preocupările lui inte- 
lectuale (bun lingvist, pasionat botanist, au- 
tor de studii şi de jurnale de călătorie) capătă 
înfățișarea unui play boy brunet, cu mers le 
gânat şi zimbet voit seducător. lar exaltata 
Maria Vetsera, cu mintea înflăcărată de roma- 
nele citite pe ascuns, cu predilecția ei pentru 
tot ceea ce era provocâtor sau interzis, de- 
vine o sensibilă, cuminte, ponderată și dis- 
'antă eroină. Şi poate că această distorsio- 
"are a modelelor reale n-ar fi supărătoare, 
dacă sentimentele presupușilor îndrăgostiţi 
ar fi convingătoare. 

Şi atunci cum se explica sălile pline pe ca- 
re Mayerling continuă să le facă după 
aproape 20 de ani? Pentru că legendele se 
transmit din generaţie in generaţie. Pentru câ 
filmele Eastmancolor, Panavision și cu vedete 
internaţionale au întotdeauna publicul lor. 
Pentru că... (dar asta e o altă problemă). 


Cristina CORCIOVESCU . 


Bartolini, o poveste încîntătoare de factură 
picarescă, | ladri di biciclete, dar subiectul 
este total schimbat devenind „un film dedicat 
celor umili“. 

“Am citit „Ciociara“ lui Alberto Moravia, am 
citit „Ghepardul“ lui Lampedusa. Mărturisesc 
că mi-au plăcut mai mult cărţile decit cele 
două filme, dar prin comentariile, completă- 
rile, datele noi, am priceput că de obicei til- 
mul trebuie născocit pe platou, unde detaliul, 
limbajul crud al lucrurilor argumentaţia se 
transformă în film», ne spune un student de 
la fitologie. 

„Imaginea este totul în film. Modul de des- 
criere a realităţii, zugrăvirea cadrului, îmbina- 
rea dintre primplanurile și planurile generale, 
unghiurile de filmare, de recuperare directă a 
unui sens din real și ridicarea lui la situaţii ti- 
pice complexe, creează un soi de naturalism 
poetic italian“. intervine o studentă. 

In această sală nu tocmai corespunzătoare 
acustic, improprie spectacolului de film, se 
pâstrează o liniște de invidiat la toate filmele 
programate în ciclul istoria cinemat lui 
și devenirea sa ca artă. Aici este un laborator 
de familiarizare cu limbajul critic, cu noțiuni. 
de estetică și, implicit, cu o sumară istorie a 
filmului, a marilor curente în cea de a șaptea 
artă, o familiarizare cu toţi marii regizori de 
la începuturi pină azi. Din păcate o cunoaș- 
tere tardivă, deoarece credem că ar trebui aă 
aibă loc la nivelul liceal, cu atit mai mult cu 
cit arta filmului sintetizează experiențe din 
toate celelalte arte și forța de penetraţie a fil- 
mului este superioară tuturor modurilor de 
expresie artistică. 

Experienţa cu tinerii studenți o demon- 
strează din plin; ţinuta și cadrul în care se 
desfășoară aceste spectacole de idei privind 
lumea filmului o argumentează. 


ton IUGA 


adus 

în 1961 
Vittorio 

Sica cu aportul 
Loren 


Moravia 


Placido Domingo, un Otello 

care trebuia să ţină seama 

de trei autori: Shakespeare, 
Verdi, Zeffirelli 


P sona a început in martie 1985, cu pri- 
lejul montării operei „Tosca“ la Metropolitan 
Opera din New York în regia lui Franco Zeffi- 
relli și cu tenorul Placido Domingo în rolul 
lui Cavaradossi. Atunci, Domingo l-a sondat 
pe Zeftireili dacă n-ar fi tentat să realizeze un 
nou film de operă, după marele succes re- 
purtat anterior de ambii artiști cu filmul Tra- 
viata. „Cannon Films“, cu care Domingo lu- 
ase legătura și care se declarase de acord cu 
finanțarea unei asemenea producţii, a propus 
„Trubadurul“. Dar Zeffirelli s-a opus, arătind 
că regula de bază a oricărei opere filmate o 
constituie inteligibilitatea universală a acţiu- 
nii. Or, acţiunea „Trubadurului“ este atit de 
încilcită, încît chiar și interpreţii operei se gă- 
sesc în dificultate cînd sînt solicitaţi să ex- 
plice sensul întimplărilor scenice. Soluţia era 
insă la îndemină. Domingo — apreciat astăzi, 
pe plan mondial, drept cel mai strălucit inter- 
pret al rolului titular din „Otello“ — considera 
el însuși că, după aproape o sută de specta- 
cole cu această operă în decurs de 10 ani, se 
afla la o maturitate intelectuală, fizică, actori- 
cească și vocală care merita să fie imortali- 
zată într-un film. Hotărirea a fost, în conse- 
cinţă, repede adoptată: următorul film de 
operă a lui Franco Zeffirelli va fi. Otello. La 
festivalul cinematografic de la Cannes din 
mai 1985, maestrul italian a și anunţat inten- 
ţia sa de a realiza acest film. (Transcriem 
titlul filmului așa cum apare pe generic). 


* 


Pentru distribuţia rolurilor principale, Zeffi- 
relli a dorit să obțină ciîntăreți care să facă 
față unor condiţii multiple: să cinte bine, să 
arate bine, să întruchipeze personajele în 
chip convingător și, mai ales, să poată realiza 
indicaţiile sale în raport cu cerințele de am- 
plasare ale camerelor de luat vederi. 
Transformarea lui Domingo în Otello a impli- 
cat un tratament special: i s-a fixat o proteză 
dentară tru a-i da un aer de sălbatic“, 

rul i-a fost ondulat scurt, iar pielea vopsită 
ntr-o nuanță întunecată pe parcursul unor 
lungi ore de machiaj, zilnic repetate. Pentru 
rolul Desdemonei, irelli dorea o cintă- 
reață cu aspect fizic atrăgător, care să cores- 
pundă, totodată, personajului așa cum și l-a 
imaginat regizorul: nu o soție timidă, naivă, 
puţin copilăroasă, ci o femeie tinără cu per- 
sonalitate bine conturată, capabilă să reziste 
obiecțiilor tatălui ei impotriva proiectului că- 
sătoriei cu un maur, fie el chiar eral. O 
asemenea interpretă a fost găsită în soprana 
italiană Katia Ricciarelli. Dar cine să fie lago? 
Cine să posede datele fizice ale personajului, 
să realizeze, la un înalt nivel, dificila partitură 
vocală a rolului și să joace afișind o aparentă 
inocenţă, fără a lăsa să se întrevadă mirșa- 
vele sale intrigi, pentru a nu trezi, de îndată, 
suspiciunile lui Otello?'După multe probe ne 
reușite cu diferiţi baritoni de renume, Do- 


Filmul şi aeropagul artelor 


Otello între Verdi şi Zeffirelli, 
via Shakespeare 


mingo l-a propus pe portoricanul Justino 
Diaz. Citeva probe cinematografice făcute de 
Zeffirelli în studio l-au convins că acesta era 
interpretulpe care-l căuta. Pentru rolurile de 
mai reduse dimensiuni, el a recurs la cintăreţi 
care apar în înregistrarea destinată a servi 
drept „play-back“, dar nu și în film, unde vo- 
cile lor sint folosite de actori corespunzind 
mai îndeaproape concepției regizorului des- 
pre personajele respective. Printre ei se află 
și compatriotul nostru, baritonul Eduard Tu- 

eanian, care cintă rolul lui Montano fără 
a-l interpreta şi în film. În afara celor trei eroi 
principali, doar mezzo-soprana Petra Mala- 
kova, interpreta Emiliei, apare atit în înregis- 
trare cît și în film. 


„M-am 
s-a purtat 
i-a tăiat un 
El a făcut-o 

Eu, 


cum 


O promisiune onorată la termen 


Odată distribuţia definitivată, s-a trecut la 
realizarea — în numai 4 zile, de la 29 iunie la 
2 iulie 1985 — înregistrării muzicii în sala 
Conservatorului „G. Verdi“ din Milano, cu co- 
rul și orchestra de la „Scala“, sub bagheta di- 
rijorului Lorin Maazel. Următoarele etape ale 
realizării producţiei au fost filmările exte- 
rioare, în octombrie şi noiembrie. 1985, în mi- 
cul port Barletta de la Marea Adriatică, din 
sudul Italiei, apoi la Heraclion, în insula 
Creta, după care au avut loc, în ianuarie 
1986, filmările interioarelor la Cinecittă din 


Începutul 

oricarui 
sfirsit: $ 

bănuiala } 


purtat 
Verdi cu Shakespeare: 
act 
pentru 
pentru 


Roma şi o ultimă filmare exterioară, în martie 
1986, în portul Civitavecchia,. nu departe de 
Roma, pentru prima scenă a operei, sosirea 


în public, ca o demonstraţie că Zeffirelli și-a 
onorat promisiunea. În toamna lui 1986 au 
urmat premierele de la New York, Los Ange- 
les, Paris, Roma, Londra, Montreal, cu un 
succes răsunător. S-a afirmat că nu este 
vorba de o operă filmată, ci de un film. verita- 
bil, cu o impresionantă forță dramatică, un 
film cu imagini evocind pictura clasică a Re- 
nașterii italiene și, dincolo de toate, un film 


cu Verdi 
dramă. 


muzică. 
film“. 


din 


în care Placido Domingo realizează — poate 
— rolul vieţii sale, conturind cu o tragică 
splendoare rolul nefericitului maur Otelo. 
Unele controverse s-au iscat datorită taptu- 
lui că Zeffirelli a eliminat în film două pagini 
importante ale partiturii verdiene corul „Fu- 
oco di gioia" din actul |, la sosirea lui Otello 
in portul din Cipru, și „aria salciei”, pe care 
Desdemona o cintă în ultimul act. Ambele 
tăieturi au fost justificate de Zeffirelli prin ne- 
cesități de ordin dramaturgic. „Filmarea unei 
lungi piese corale — declară Zeffirelli — ri- 
dică grele probleme de filmare, publicul nu 
are vole să se plictisească. De aceea, am 
inlocuit corul cu un balet, redind prin mij- 
loace dinamice bucuria poporului la victoria 


la Palatul Dogilor din Veneţia 
căsătoria Desdemonei 
(katia Ricciarelli) 

cu Otello (Placido Domingo) 


lui Otello, iar muzica folosită, in acest scop, 
este tot a lui Verdi, scrisă pentru premiera 
pariziană din 1896 a operei „Otello“, dar ne- 
folosită de atunci încoace. Cit despre „aria 
salciel“, ea este imediat urmată de o altă arie 
a Desdemonei și nu am putut accepta două 
momente cuiminante succesive in aceeași 
scenă, aşa că am eliminat-o. În fond, adaugă 
Zeffirelli, filmul este o artă aparte, diferită de 
aceea a opetei şi are legile sale. lar eu i-am 
făcut lui Verdi ceea ce Verdi i-a făcut lui Sha- 
kespeare, cînd a tăiat la rindul lui un act in- 
treg din drama shakespeariană”. 


67 opere, 20 piese de teatru, 9 filme 
3 telefilme 


Critica cinematografică londoneză i-a re- 
proșat regiei excesiva fluiditate a montajului: 
„Nici actorii, nici camera de luat vederi nu 
par să se odihnească măcar pentru o clipă — 
se spune în „Times“ — totul este în perma- 
nentă mișcare, astfel incit avem cu greu 
răgazul să observăm ambianța in care se 
desfășoară acţiunea, în majoritate castele și 
fortărețe vechi, pe care Zeffirelli le-a ales şi 
le-a „imbrăcat“ pentru a obține efecte mira- 

tă adui Otello este nu- 

în ziduri, pasaje și col- 
turi din care se poate spiona și sta la pindă“. 
Obiecţia nu este fără temei, dar impresia de 
ansambiu -pe care filmul o -produce la vizio- 
nare este covirşitoare, mijloacele regizorale 
folosite — inclusiv flash-back-uri în timpul 
duetului de dragoste din actul I, evocind 
prima întilnire și logodna eroilor la Veneţia, 
existente în actul-! la Shakespeare, dar tăiate 
în libretul operei lui Verdi — avind finalitatea 
precisă a conturării psihologiei personajelor 
pină în cele mai aparent nesemnificative de- 
talii. lar Zeffirelli, care a regizat 67 de opere, 
20 de piese de teatru, 9 filme și 3 telefilme de 
operă, știe ce face! 

Marele interes stirnit de filmul Otello a de- 
terminat Televiziunea britanică (B.B.C.) så 
pună o echipă de documentariști pe urmele 
echipei de filmare a lui Zeffirelli, cu misiunea 
principală de a reţine pe peliculă modul de 
realizare a scenelor de exterior. A rezultat un 
pasionant- film documentar de aproape o oră 
şi jumătate, în care partea centrală o consti- 
tuie filmarea din portul Heraclion, în Cipru, a 
sosirii lui Otello victorios, pe o furtună cum- 
plită, scenă realizată cu colaborarea unei ar- 
mate de figuranţi cretani, învățat! să-și miște 
buzele în acord cu cuvintele cintate de corul 
„Scalei“ din Milano și obligaţi să alerge de 
colo-colo, pe o „ploaie“ torențială izvorită din 
tulumbele unor pompieri localnici. Intercală- 
rile declaraţiilor “lui Zeftirelli, Maazel, Do- 
mingo, Ricciarelli, Diaz, ale unor critici muzi- 
cali londonezi și biografi verdieni, unii aflați 
în controversă: — prin montaj cinematogratic 
— cu alții, potențează interesul pentru acest 
film despre un film destinat, deopotrivă, ma- 
relui public şi pasionaţilor muzicii de operă. 


Edgar ELIAN 


A 


TIE 


asupra aces 
mărturisit public doar, 
mulțumiriie . şi 
lumea și cu viața ei de actriță“ 
jumătate tandru, 

ge ideea. Recunoaşie chiar că „amărita 
asta de Aurica l-a adus mai multă bucurie 


şi o demonstrație 
poate face fiim in condiții nu doar normale, 
ideale pentru un actor. De unde s-ar 
a ivi numeroase comparații... lau asu- 


— Ți-am spus, cred, și altădată că eu nu 
îndrăznesc să-mi spun nici mie: „aş vrea sa 
joc cutare personaj”, de teamă că, daca 
nu-mi reușește, mă voi simţi foarte prost fața 
de cei care, cine știe? chiar mi-l încre- 
dințează.. La Aurica m-am gindit mai mult 
incitată de autor. El mi-a spus o dată: „Bine, 
ai tăcut tu ce ai făcut pină acum, dar la Au- 
rica să te văd!“. Întii am crezut că glumește. 
Pe urmă, incet-incet, ideea a inceput să 
prindă rădăcini în mine, dar în subconștient; 
nu îndrăzneam să mi-o aduc în minte direct. 
Dealtfel, nici nu eram sigură că filmul se va 
face. Probabil nu-i momentul, îmi spuneam. 
Pe urmă, brusc, „a tost momentul” și m-am 
trezit chemată de Şerban Marinescu şi Viad 
Păunescu să dau o probă. M-au dus la But- 
tea, intr-o cabină goală, rece, fără pic de at- 
mosferă, au pus pe mine ceva improvizat şi 
nu m-am putut simţi deloc, dar deloc Aurica. 
Un singur moment, spre finalul probei, am 
simţit-o, dar în treacăt, ca o aripă de rindu- 
nică speriată nimerită întimplător într-o încă- 
pere. Atit. În rest nimic. Eram atit de stin- 
gace. de ne-Aurica, de înfricoșată... Şi-mi dă- 
deam seama că frica asta va crea un zid între 
noi peste care nu voi putea sări decit daca 
uit complet de mine, renunţ total la mine şi 
încerc să mă apropii de ea omeneşte, cu căi- 
dură și incerc s-o „atac“ dinăuntru, din amă- 
răciunile ei, din umilinţele ei, din neimplinirile 
ei. Întimplarea a făcut ca exact în acea pe- 
rioadă viața să mă arunce în niște momente 
foarte grele care m-au frămintat ca pe un 
aluat, m-au umilit, m-au făcut să mă simt 
într-o nimicnicie şi să aflu, pe pielea mea, 
cum e cind nu mai poţi să faci nimic... De 
aici însă putea să iasă sau o bună întilnire cu 
personajul sau o inhibiție personală atit de 
mare încît să anuleze orice șansă de intil- 
nire... De fapt, Aurica este rezultatul unui fel 
de miracol numit contactul cu o echipă mi- 
nunată; ambiția regizorului, a operatorului, 
dragostea celor din jur “ca răspuns la dorința 
lor şi a mea de a face un lucru deosebit, 
țoate astea au creat un climat special, de càl- 
dură, de înțelegere, de comunicare cum nu 
am întilnit niciodată pină acum și de care 
aveam mare nevoie, mai ales acum. Pentru 
că Aurica nu era ceea ce numim noi un 
„prag“. Era un zid. Ori Ñ săream, ori mă stri- 
veam de ei... 


unde trica? Niciodată nu te-am auzit 
un personaj: mi-a fost frică 


— Pentru că niciodată nu am fost dezar- 
mată în fața unui personaj intotdeauna am 
avut un punct de sprin. Cei puţin exterior 
Ori aici nu aveam nimic Nici măcar fizicul 
Mă uitam în ogiindă. îmi vedeam zimbetul, 
nasul, trăsăturile total nepotrivite personaju- 
lui şi mă gindeam cu disperare: nu sint ceea 
ce trebuie! Un nas mai de pāīāgicā, o gură 
mai mică, mai pungită mi-ar fi prins bine! La 
proba de costume, nepotrivirea a devenit mai 
evidentă. Tot ce gindise şi punea pe mine 
pictorița de costume Oana Tofan. „cădea 
bine, deci prost pentru personaj De pălării, 
nici nu mai vorbesc. Cred că ele au fost coş- 
marul Oanei. Aurica trebuia să poarte multe 
pălării iar eu am, cum spun modistele cap 
de pălărie”. Şi iar nu era bine Pesizam cu 
groază, amindouă că tot ce pune pe mine in 
loc să mă apropie de personaj. mă imdepăr- 
tează; mă fac tot mai anti-Aunca iè ia 
timpul ăsta izorul primea tot soiul de şu- 
şoteli la ureche pe ideea: ce caută Marga 


Barbu în Aurica? Dovadă că şi altora le era 
frică, nu numai mie. Eu ințelegeam însă per- 
fect și nici nu mă puteam supăra, pentru că 
și eu mă întrebam ce caut în domnișoara Au- 
rica. Dacă aș fi fost regizor nu m-aș fi distri- 
buit în ruptul capului! Niciodată n-am simțit 
mai puternic că datele mele personale îmi 
sint dușmane. Nici măcar pe voce nu mă pu- 
team bizui, nici ea nu mă ajuta, era prea „Ji- 
pită“ de alte personaje anti-Aurica. De aceea. 
cînd într-o bună zi inginerul de sunet mi-a 
spus: „știți că în anumite momente vocea nu 
vă mai seamănă?” m-am bucurat enorm. Era 
semnul că mult din personajul care sint eu şi 
din cele care mi-au permis să fiu şi eu ple- 
case, iar în mine se instala, în fine, Aurica.. 


— Cu frică nu se face nimic. Presupun că 
ta un moment dat a dispărut. Cind? Cum? 


— Cind am intrat în decorul lui Lucian Ni- 
colau. Cind am început să filmez, în acea 
cămăruță „a mea”, în care toate erau exact 
așa cum mi-am închipuit că trebuie să fie în 
jurul Auricăi, de la dantelăriile vechi, cu mi- 
ros de praf, pină la ceainicul mic de argint, 
bomboniera, lămpile, geamantanul, primusul 
care biziia familiar... Ambianţa te populează 
imediat, te îmbibâ de existenţa reală a perso- 
najului. Atunci, toate frinturile de gind încă 
nelegate în mintea mea au început să prindă 
viață. Să se lege. Geamantanul m-a dus cu 
gindul la multele călătorii visate. Micile 
obiecte înghesuite peste tot m-au făcut să 
imaginez vacanțe la „băi“ soldate cu întilniri 
nefructuoase, ratări, amărăciuni adunate în 
„suveniruri“. Mediul acela mi-a creat o tem- 
peratură specială. Totul aluneca spre posibil 
Spre real. Conversaţia cu manechinele, vorbi- 
tui de una singură — fără să cadă în nebunie, 


Vizon Cabala bigoților şi Tartuffe, 
acele minunate spectacole făcute de Toci- 
lescu, și citeam cu interes şi curiozitate cro- 
nica scrisă de un acerb critic. Inteligența sa 
fixa cu exactitate citeva elemente importante 
dar, deodată, surprinsă, descopăr o execuţie 
o ghilotinare: unul dintre interpreții principat 
care susținea deopotrivă fiorul comic și cel 
tragic al spectacolului, era ironizat, făcut tà- 
rime, desființat. Mi s-a părut o nedreptate in- 
grozitoare. Mie imi apăruse ca un actor de 
excepție. Văzusem talent, farmec și muncă 
serioasă, o capacitate rară de cucerire a pu- 
biicului. Actorul era la primele roluri pe o 
scenă bucureșteană şi o asemenea cronică îi 
putea clătina increderea în sine. Poate n-a ci- 
ti-o sau, poate, artist matur, a ignorat-o, şi-a 
văzut de munca sa și, acum, după ciţiva ani 
buni, 3 putem aplauda din ce în ce mai des, 
îm ce în ce mai tare. Anul 1986 de pildă, i-a 
daruit două roluri importante. iar el ne-a dā- 


Marga Barbu: 


Dacă vrei 
să-ţi încerci 
puterile, 
trebuie 


să înfrunţi 
exact 


acel lucru 
despre care 


crezi că 
nu-l poţi face 


ci doar într-un fel de „deplasare“, normală la 
un personaj ca ea. Orice mi s-ar fi cerut, pu- 
team să fac. Se crease starea. Și ce! mai mic 
lucru spus de cineva mă făcea să vibrez și în 
bine, şi în rău. Mă simțeam ca o scoică fărâ 
cochilie. Dezarmată. Vulnerăbilă... 


a Asta se numeşte „intrarea în personaj“, 
nu 


— Nu vreau să spun vorbe mari, dar cred 
că asta este. Oricum, o stare care nu-mi dis- 
plăcea deloc, pentru că este starea necesară 
mie cînd joc: să-mi pierd eul, să devin altci- 
neva, asta imi trebuie. Probabil e un dat 
Există actori foarte buni, foarte mari, dar care 
se repetă. pentru că se joacă tot timpul pe ei. 
Exemplul care imi vine în minte este Jean 
Gabin. Probabil sint personalităţi foarte pu- 
ternice care nu se pot desprinde de propria 
imagine... Dacă aș fi fost astfel, n-aş fi putut 
s-o „lac“ pe Aurica. Un personaj ca ea cerea 
o lepădare de sine, de zorzoanele pe care toți 
le folosim într-un fel sau în altul, o desprin- 
dere de propria fiinţă... Multă lume m-a intre- 
bat — acum sar de la una la alta, dar undeva 
trebuie să fie o legătură — ce are comun 
limba japoneză pe care o învăţ de patru ani, 
cu tot ce fac eu. Cred că ce m-a atras la ja- 
poneză, a fost tocmai greutatea lucrului. O 
diticultate teribilă pe care am vrut s-o am ca 
să-mi încerc puterile. Dar nu o dată mi s-a 
intimplat să arunc cărţile spunind; asta e o 
nebunie! Ce-mi trebuie?! Cu Aurica nu mi-am 
permis „să arunc cărțile“, dar momente de 
disperare am avut, înainte să încep filmările. 
Pe urmă însă, m-am predat ei. Cu un fe! de 
umilință — în sensul bun al cuvintului — cu o 
tebră a căutării acelor lucruri cu care să ser- 


ruit personaj& pentru arhiva cinematografică 
sergentul Șaptefraţi, un- întreg război în li- 
nia-întii, și Gică Hau-Hau, vinzătorul de ziare 
strigindu-și revoltele pe Grivița anilor '30. În 
galeria marilor actori români de comedie, din 
stirpea lui Birlic, rudă cu Brăila — actori de 
specificitate naţională — aș inscrie și numele 
său. Comicul căptușit cu tragic, hohotu! sur- 
pat de lacrimă. 

Personajele lui Noi, cei din linia întă (regia: 
Sergiu Nicolaescu) și Domnișoara Aurica (re- 
gia: Şerban Marinescu) își trag izbinda toc- 
mai din acest amestec drămuit de exactitate, 
restituit simplu și eficace. Resorturile umane 
cele mai delicate intră în vibraţie în fața itu- 
ziei dramatice create de interpret. Publicul 
nostru aderă nestingherit, căci actorul răs- 
punde şi corespunde unei spiritualităţi 
+omânești, unei formule interioare. Partenerul 
nostru de risu-plinsu' se numește, cred că 
ştiţi, Valentin Uritescu. 

Florica ICHIM 


vesc eu personajul nu el pe mine; cu o do- 
rință de a „depune“ tot ce am mai bun pentru 
el — şi am depus chiar tot. Chiar şi lucruri pe 
care nici nu ştiam că le am. Și asta a fost o 
altă bucurie: de a descoperi, zilnic, ce-o sa 
mai fie? Ce o să mi se mai ceară? Am să 
pot? N-am să pot? CR? 


— Dar la capătul zilei de fiimare știai dacă 
şi cit ai putut? 


— De foarte multe ori. da. Deși la fiim se 
poate intimpla ca tu să trăiești o stare spe- 
cială care însă nu se înregistrează pe peli- 
culă. Cu Viad Păunescu n-ai probleme de ge- 
nul ăsta EI e cu tine. Simte cu tine, așa incit, 
la sfirşitul zilei de filmare, cel mai adesea 
aveam liniştea că am făcut ce mi s-a cerut. ȘI 
nu în zadar. Dar, sigur, abia cind sint puse 
cap la cap toate zileie, vezi dacă ele se leagă 
sau nu. Dacă există o unitale a personajului 


— Da, şi pe mine m-a uluit complexitatea 
ei pe care, insă, la lectură, nu am simţit-o 
așa... Probabil n-am destulă imaginaţie. Eu, 
pe Aurica, am descoperit-o făcind-o. Mun- 
cind la ea. Dar cum de nu m-am rătăcit, nu 
ț-aș putea spune. Probabil în mine ca om, ca 
actor, s-au copt niște lucruri care așteptau 
prilejul să iasă la iveală. Noi toţi sintem un fel 
de vulcani care dorm, dorm şi o dată erup. 
Cind te aștepți mai puțin sau nu te mai aṣ- 


m-au surprins, uneori atît de plăcut, cu un rol 
despre care eu nici nu visasem că l-ar putea 
face astfel... intotdeauna am spus: regizori, 


— Tot timpul. Zi de zi discutam scena pe 
care trebuia s-o facem. Și dacă eu aveam altă 


jumătatea drumului... 

astea nu se pot nici explica, nici măsura. 
Ştiu, de pildă, că pentru Aurica am luat 
foarte multe de la personaje din viață Rea- 
lizam, brusc, că ceva seamănă, o reacţie, un 
gest, lucruri pe care nici nu mai ştiam că le 
țin minte și care au ieșit la lumină pentru ea, 
pentru Aurica... 


cind în cînd — tocmai mi s-a demonstrat — 
„aţa e în stare să-ți aducă şi surprize plá- 
cute, extraordinare, care șterg toate supără- 
rile şi aprehensiunile şi incertitudinile. Şi 
pentru asta cred că e minunată viața. Merită 
s-o trăieşti... 


— Ar trebui să ne oprim aici. E un final 
rumos... 


— Da... Un happy end, cum îi place ma- 
mei... Ea este un spectator foarte exigent — 
în ponora: este un om exigent și faţă de sine 
şi față de noi — fireşte, a văzut filmul și a 
tost întristată că în final nu există, totuşi, o 
rază de speranţă pentru Aurica. Ea o vedea 
undeva, pe o bancă, în lumină. Măcar atit... 
Un happy end cit de modest, acolo... 


— Toţi ne dorim un „happy end cit de mo- 
dest, acolo“, nu? 


— Da... Probabil omul are nevoie de gindul 
că totul se va sfirşi cu bine, ca să poată 
merge mai departe... Probabil... 


„Juniorii“ 
rapid 


A. ezitat, parcurgind bogata corespon- 
denţă primită la Liceenii, dacă să n-o punem 
sub semnul rubricii noastre de succes „Cine- 
filia, ca omenie“. Fiindcă mai toate scrisorile, 
depășind remarcile de ordin cinematografic, 
atingeau confesiunea, mărturisirile personale 
ale semnatarilor. E o dovadă incontestabilă a 
puterii cu care acest film a mers la sufletul 
spectatorilor obligindu-i să se dezvăluie, să 
se descrie, să fie personali, renunţind la o 
obiectivitate rece, de atitea ori necesară și 
ea, în cazul altor filme care ne ating însă mai 
puțin biografia. Liceenii solicită la maximum 
omenia publicului său larg — de la adoles- 


Stefan Bănică şi Mihai 


lansați intr-un 


cenți la pensionari, cum se va vedea. Am op- 
tat însă, în cele din urmă, pentru o „sinteză“: 
Liceenii ca „document de omenie“, sub im- 
pulsul unei expresii găsite la capătul -unei 
scrisori semnată de llonca Budai: „Aş dori 
foarte mult ca George Şovu să citească acest 
„document“... iar dacă am greșit cumva vă 
rog să mă iertaţi“. Nu numai că nu credem in 
vreo greşeală a corespondentei noastre, dar 
avem convingerea că abundența de scrisori 
la Liceenii constituie „un documentar“ al 
omeniei publicului nostru tînăr și mai puţin 
tînăr, un document ai sensibilităţii cu care 
spectatorii privesc şi înțeleg acele realizări 
româneşti capabile să-i emoționeze. Sperăm 
că aceste „documente-scrisori” să rămină- în 
arhiva sentimentală a filmului nostru româ- 
nesc la care revista noastră ţinteşte 
dintotdeauna să aducă o contribuţie esen- 
țială. 


t La citeva ore dupa tilm. za 


e „Nu știu cum să încep, simt nevoia să 
scriu cuiva, oricui... Vă rog mult să nu mă 
luaţi în nume de rău, să nu zimbiţi ironic, pu- 
teţi zimbi, dar nu ironic, încercaţi să mă înțe- 
legeţi. Pur și simplu nu-mi pot reveni... Au 
trecut deja zece ore de cînd am văzut filmul 
Liceenii și am rămas... așa... pierdută în spa- 
țiu... Tot timpul filmului am plins. Poate că 
nu mă credeţi dar am martori. Jur că nu 
mint. Dar de ce? Nu știu... Cei cu-care am 
tost au ris de mine. Nici eu nu înţeleg de ce 
m-a impresionat chiar atit de mult acest film. 
Poate fiindcă e atit de aproape de realitate. 
Şi după Declaraţie de ste am fost în 
această stare, dar după puţin timp mi-am re- 
venit, nu am mai fost cu capul în nori. Acum 
însă nu-mi pot reveni — închipuiţi-vă, miine 
am test de verificare pentru olimpiada de ge- 
ografie. Mi-a plăcut Liceenii pentru că este 
făcut să placă. Actorii au părut într-adevăr 
elevi de liceu. Nu pot să cred că-i doar un 
film şi că nu s-a întîmplat totul: aevea“. (Cri- 
nela Pop, Bd. 6 Martie 109, bl. M9, et. 1, ap. Il 
— Alba lulia). P.S.: „lertaţi-mă!“ 

© „Mă despart numai citeva ore de cînd am 
văzut Liceenii. Trebuie să vă spun că m-am 
dus cu sufletul plin de speranță; şi după ce 
am văzut Declaraţie de dra , parcă eram 
alt om. Nu mai eram cea neliniștită, nervoasă, 
mă schimbasem radical, chiar şi părinții și 
prietenii mei observau schimbarea în bine. 


Constantin, 
„clasament al speranţelor” 


Optimişti. emoţionaţi. 
oamenii au plecat 
de la Liceenii 
cu o mulţumire 
i-a îndemnat 
scrie urgent... 


care 
să ne 


Isoscel (Tamara 


(lon Caramitru) fără 


încă de pe atunci vroiam să vă scriu, dar 
n-am avut destulă putere. Acum, după ce-am 
văzut Liceenii, privesc cu incredere spre vii- 
tor, sint mai sigură pe mine, aşa că mi-am 
luat inima în dinți şi m-am apucat să vă scriu 
hotărit. Am intrat într-o sală plină pină la re- 
fuz. Să nu vă imaginaţi că sala este mică, 
dimpotrivă. Totuși, dacă voiai să arunci un ac 


Í nu avea loc unde să cadă. A început filmul, 


simţeam în mine o adincă emoție, însoţită de 
o oarecare nelinişte. Am să vă spun şi de ce. 
Pentru că eu am terminat de curind liceul. Pe 
mine mă leagă foarte multe amintiri de viața 
petrecută în liceu, legătura „eu-liceu“ este și 
va fi o legătură foarte strinsă. De cite ori våd 
pe stradă matricola liceului meu o părticică 
din suflet vibrează puternic. Acum sper că aţi 
înțeles de ce filmul mi-a provocat o adincă 
emoție. După părerea mea, Liceenii este su- 
perior Declaraţiei de dragoste prin telul cum 
sint tratate trăsăturile morale, psihologice. 
Dar ceea ce m-a determinat o dată în plus să 
vă scriu este asemânarea dintre mine şi eroii 
filmului. Ca și Dana, am fost nevoită să-mi 
spun părerea într-o ședință UTC despre prie- 
tenul meu. Am spus ce-am gindit. Desigur că 
el a reacționat ca Şerban. După aceea au ur- 
mat cele patru litere: Adio. Orbită, dar şi su- 
părată din această cauză, nu observam (așa 
cum nici Dana nu și-a dat seama) că un alt 
coleg era alături de mine la greu... Pe mine 
cele două filme m-au făcut să înțeleg că poți 
fi tînăr, cinstit, devotat și fără excentricităţi, 
că dacă știi să priveşti curajos viața, poţi găsi 
răspunsuri juste care să te readucă pe dru- 
mul cel bun. Mi-am dat seama încă o dată câ 
tinerețea înseamnă muncă, bucuria de a trăi 
in pace printre prieteni, dragoste pentru tot 
ce este bun și frumos.“ (G.M.S.A. Ploieşti) 
(n.r.: de ce, după atita emotivitate, aţi prefe- 
rat să semnaţi această scrisoare cu iniţiale 
care ne fac să ne gindim că sînteți o intre- 
prindere?) 


La orele 22. ; 


* „Mi-a plăcut foarte mult filmul pentru că 
a fost cu adolescenți de virsta mea. Mi-a plă- 
cut în special cum și-a jucat rolul Oana 
Sirbu. Am simţit că fata asta are ceva din 
mine, ceva care ne leagă foarte mult... A fost 
un film exact ca în viață, mi-ar fi plăcut să 
joc rolul Danei, dar cred că-ea a fost mai po- 
trivită în acest fiim. În Declaraţie de dragoste 


Buciuceanu) şi 
de-care 
nu se mai poate visa la Romeo și Julieta... 


personajele au fost mai mature. mai receptive 
ştiind ce vor de la viață, pe cind în Liceenii 
au fost mai copilăroși, probabil şi din cauză 
că aveau în față un examen doar de treaptă 
şi nu de facultate ca dincolo; oricum doresc 
să le mulțumesc lui George Șovu și Nicolae 
Corjos precum și tuturor actorilor pentru 
acest film minunat. George Şovu este scriito- 
rul meu preferat — am început să scriu dato- 
rită cărţii sale „O vară de dor“ și aș dori să 
am 0 convorbire cu domnia sa, ca de la scrii- 
tor la scriitor... Aș dori ca George Şovu să ci- 
tească acest document... Vă rog frumos, ier- 
taţi-mi acest scris de animal (n.r. — am citit 
bine?) dar este ora 22... și nu prea am des- 


Socrate 


azi, în licee, 


tulă răbdare, fiindu-mi somn“ (llonca Budai 
str. Drumul Găzarului nr. 22, bl. 22, sc. 1, et. 
HI, ap. 14 — Bucureşti). (n. r.: — dacă vreţi 
să deveniți scriitoare, trebuie să aveți tocmai 
răbdare şi să ştiţi cum să vă învingeţi som- 
nut) 


Tineri şi maturi la Bucureşti şi Ciuj 


e „Am observat un lucru care m-a bucurat 
muit. Majoritatea celor prezenţi în cinemato- 
graful „Favorit“ erau tineri, liceeni de la „In- 
dustrial nr. 2" unde învăţ şi eu. Sala era arhi- 
plină, o liniște-adincă ne stăpinea, fapt foarte 
rar' în acest cinematograf. bucureștean. Cred 
că filmul a cuprins pe toţi cu vraja lui. Filmul 
acesta e pentru elevi și profesori, deopotriva. 
Sint foarte- mulţi acei profesori care uită ca 
noi, elevii, nu sintem niște copii de care tre- 
buie ascuns totul. Sintem tineri în care poţi 
avea incredere, pe care te poți bizui. De la Li- 
ceenii pleci cu sufletul curat, cu dorinţa vie 
de a urma calea dreaptă și frumoasă a vieții 
cinstite“. (isari irena, Calea 13 Septembrie 
121, bi. 127, et. 4, ap. 20 — București). 

è „La premiera de la Cluj am vâzut oameni 
maturi în:număr foarte mare, aplaudind fre- 
netic, amintindu-și cu plăcere de zilele ado- 
lescenţei. Căci dacă pentru mine și alţii de 
seama mea acest film inseamnă realitate (Mi- 
hai Constantin m-a încintat prin jocul, său și 
fără personajul acesta interpretat cu brio nu 
cred că filmul ar fi avut atita succes) pentru 
cei mai în virstă înseamnă amintiri nostalgice. 
Ar fi păcat deci să-i frustăm de aceste mo- 
mente plăcute prezentind filmul ca fiind doar 
„pentru tineri”. (Emanuel Petran, Piaţa Aba- 
tor, bl. C2, sc..2, et 4, ap. 40 — Cluj-Napoca) 

e „Aici, la Cluj, Liceenii a avut un succes 
enorm... Avem nevoie de filme care să dez- 
bată problemele pe care le ridică tinerețea și 
mai ales viaţa din şcoală, din licee; subliniez 
astfel incă o dată, necesitatea unor asemenea 
filme cărora adevărul le va asigura un mare 
succes în rîndurile noastre, ale tinerilor din 
întreaga țară“. (Valentin Dălălău cl. XII, Li- 
ceu! „Ady-Şincai“, Cluj Napoca) 


O stare de optimism 


e „Vă scriu îndemnată de vizionarea unui 
film care pur și simplu mi-a dat incredere în 
viaţă: Liceenii. A fost superb. Am văzut și De- 
claraţie de dragoste însă nu m-a prea entu- 


Am primit scrisori despre Liceen 
Dana și 


ziasmat. Mi s-a părut prea sentimental. Însă 
după ce-am văzut Liceenii, imi venea să le 
zimbesc tuturor, mă simțeam mai bună. Vor fi 
poate și atacuri împotriva lui, se va critica 
vorbirea cam forțată (uneori) a protagonişti- 
lor. sau cine știe ce alte amănunte. Ce con- 
tează toate acestea pe lingă starea de opti- 
mism pe care ò degajează filmul?" (Mihaela 
Stanciu, str. Cap. B. lon 53 ) București). 


Scenarişti dupa L'ceeni; 


e „Cu toate că filmul ne-a fascinat, credem 
că se poate vorbi și despre unele „trăsături 
negative“ ale sale. De exemplu, în clasa a 
X-a, la virsta de 15—16 ani, băieții sint cei 
care trec cu ochii închiși pe lingă sentimen- 
tele fetelor și nu: invers. La această virstă, ei 
au obiceiul „să se dea mari“, să bea nu nu- 
mai ceai (excelentă „faza“ de la aniversarea 
iui- Şerban, numai că nu toţi părinţii au spirit 
de observaţie) şi în general să se creadă 
ajunși la maturitate; doar spre sfirșitul „scum- 


semnate 
„fictivii” 
Petruţ) 


Mihai... 
Sirbu și 


(aici 


Oana Tudor 


pilor ani de liceu", ei încep să-și dea seama 
de adevărata valoare a fetelor. De aceea, noi 
vă propunem pentru continuarea Liceenilor o 
dragoste- reciprocă între o fată din clasa a 
X-a și un elev din clasa a XIl-a, dar nu aşa 
cum credeți dumneavoastră. Ei s-au cunos- 
cut încă din primele zile ale venirii ei în liceu 
(eventual liceul „Mihai Viteazul“) şi de atunci 
a început o simpatie reciprocă. Ea ajunge 
chiar să dea buzna în clasa lui (bineînțeles, 
în pauză) pentru a-l ruga să arbitreze un 
meci de baschet între clasa ei și o altă clasă. 
Din prea multă simpatie, el refuză, ca numai 
după două săptămini să se roage o jumătate 
de oră de arbitrul meciului să-i cedeze locul. 
Bineînţeles este refuzat categoric. Așa că 
este nevoit să privească meciul ca simplu 
spectator. De aici urmează o serie de tele- 
foane din partea si, pină într-o zi cind el își 
serbează majoratul și o roagă insistent, bi- 
neinţeles la telefon, să-l-onoreze cu prezența 
ei. Fata acceptă şi... în sfirșit, se cunosc mai 
bine. De aici etc. etc. etc. (n.r.: nouă ni se 
pare că tocmai aceste „etc. etc.“ sint cele mai 
importante într-un scenariu) pînă în vară cînd 
emoțiile sînt mari pentru amindoi. Dar, pen- 
tru că toţi tinerii vor un „happy end“ amindoi 
reușesc. Ea la liceu (eventual „Mihai . Vitea- 
zul“) și e! la facultate (eventual Electronică) 
dar nu neapărat cu 9,90 sau 10. V-am spus 
toate acestea, ele reprezentind de fapt poves- 
tea noastră. a Danei și a lui Mihai.“ (n.r: ce 
păcat că la atita imaginație, nu aţi deconspi- 
rat numele, adresa, etc., etc., etc.) 


„emisiunii“ 


Surpriza 


è Liceenii ne-au pus în fața unei situații 
foarte rar întilnite de noi, cei care deschidem 
plicurile „Curierului“. Într-o - scrisoare care 
oricum conținea afirmaţii surprinzătoare — 
„Isoscel e o profesoară ce-ar trebui să existe 
în fiecare liceu“ — am găsit patru hirtii de 
cite 10 lei, justificate astfel: „Un grup de trei 
fete de ta liceul de matematică fizică „Traian“ 
din Drobeta Turnu Severin vă roagă, tovarășe 
Corjos, să ne trimiteţi trei plăci cu melodiile 
din pamake de te și Liceenii, iar eu, 
cea care vă scriu te Amalia) aș vrea 
sâ-mi trimiteţi şi două reviste“... Ce facem noi 
cu acești bani? li vom da un telefon regizoru- 
lui Nicolae Corjos, să ne sfătuim cu domnia 
sa. 


| 


mele prin care poți să te recreezi după o zi ` 


r l; numărul trecut (12/1986), coresponden- 


tu) nostru Florin Octavian Molnar ne comu- 
nica — şi noi ne îngăduiam să le prelucrâm 
— datele unui test cinematografic realizat de 
el cu concursul unor elevi dintr-un liceu de la 
Curtea de Argeș. Consecventul nostru cititor 
a perseverat în plăcerile lui de reporter ama- i 
tor şi a trimis aceleași întrebări clasei a XII-a 
de la liceul „Gheorghe Șincai” din Bucureşti. 
El a primit răspunsuri şi mai numeroase — 
unele şi mai nuanţate — care ni le-a transmis | 
cu aceeași bunăvoință. În condiţiile succesu- | 
lui obținut de filmul Liceenii, ni se pare cu ` 
totul relevant să publicăm cele mai intere- 
sante opinii ale celor de la „Şincai“ ca o con- 
fruntare între viața eroilor și aceea a publicu- 
lui lor. | 


, 


Întrebarea 1: 


Ce este un film de artă? 
| 


e „Un film al cărui subiect este nu numai o- 
manifestare înaltă a „Spiritului: uman. ci și un. 
mijloc de înfrumusețare şi de recreere a vieţii 
oamenilor“: -(Corina Florina *Vinătoru) ` >” 


e „Un film avind ca subiect o temă majoră 
desprinsă din realitate sau o ficțiune care 
transpusă pe peliculă dă spectatorului senti- 


mente pe care rar le nutrește cu toate-că este 
conştient de existența lor“. (Valentin Pareș- 


cura 

a P rimui de artă este cel care reușește så 
impresioneze publicul de-a lungul anilor. Fil- 
mul de artă trebuie să comunice, în mod sen- 
sibil, un anumit mesaj adresat sensibilităţii 


spectatorilor“. (A. Gănescu) 
e „Un film de artă comunică cu sufletul 
oamenilor, este un film în care oamenii se 


cunosc sau reușesc să se cunoască mai bine 
Pa: ei și pe cei din jur“. (Iuliana Tuţă) 

e „Un film de artă e un film care reușește 
să-ți pătrundă în suflet, så vorbească inimii 
tale.” (Monica Topirceanu) 

è „Cred că un film de artă este capabil să 
dea noi valori realității, sufletului nostru, fă- 
cindu-ne să mt cunoaștem mai bine unii pe 
alţii, să ne înțelegem mai bine unii pe alţii.” 
(Simona Petrescu) 

è „Un film de artă este un film realizat din 
toate punctele de vedere, un subiect care să 
aibă o semnificaţie, o profunzime, nu neapă- 
rat tragică. pentru că profunzimea nu se gă- 
sește numai în tragic“ (Daniela Popa). 

e „Un film de artă exprimă un ideal al 
omenirii”. (Victor Biju (n.r.: aceeași cerință a 
idealului o pune şi irina Eclemea) 

e „Consider că un film de artă trebuie să 
fie din toate punctele de vedere perfect, 
adică să nu ai nimic de obiectat la acel film“ 
(Un anonim). 

e „Un film de artă este pentru mine un film 
care nu impresionează prin intimplarea pe 
care ne-o dezvăluie, ci prin ținuta sa morală, 
prin realitatea care o înfățișează cu frumu- 
sețe și simplitate”. (Monica Cirlig) 

e „Un film de la care nu pleci aruncind in- 
diterent biletul" (Ligda Siivia) 


Întrebarea 2: 
Ce este un film comercial? 


e „Un film comercial este filmul a cârul ac- 
tiune se uită repede”. (Alexandru Gânescu) | 

e „Un film comercial este un film accesibii 
înțelegerii majorităţii oamenilor şi prin care 
se poate realiza o necesară relaxare”. (Dorina 
Antonov). 

e „Un film care să placă publicului, cum se 
spune „să aibă priză la public“. Totuşi acest 
lucru nu înseamnă că nu sint multe filme co- 
merciale slab realizate“. (Monica Topirceanu) 

e „Un film comercial este destinat exclusiv 
unui divertisment mediu, și el bun uneori la 
cite ceva“. (Simona Petrescu) 


© „De obicei, ideea pe care o comunică un 
film Comercial mi se pare lipsită de o semnifi- 
cație deosebită”. (Monica Stoica) 

e „Un film comercial nu mai necesită o 
ape vizionare, care poate deveni plictisitoa- 

Pere Daniela) (n.r.: şi Monica Cirig 
pă idee asemănătoare: „Este un film pe 
care-l_vezi o singură dată”). 

e „Filmul comercial gindesc că este filmul 
cu mare succes la toți cei care nu caută pro- 
funzimi artistice, neavind plăcerea, puterea 
sau timpul să gindească mai profund la un 
gest sau un cuvint al unui actor”. (Același 
anonim) 

e „Un film uşor de vizionat, bineînțeles 
fără multe sensuri sau valențe interioare“ 
(irina Eclemea) (n.r.: aceeași parere: o are și 
spira Barău) 

e „Un film comercial îţi crk o bună 
dispoziție moment" (Andreea Gutui) 

è „Filmul comercial face parte dintre fil- 


|: 
| 


de muncă, de școală. Nu e rău deloc". (Si- 
mona Cambir) 


Bi 


z 


— 


de cinema,tinerii din sălile 


O preferinţă specială a 


unui 


lie 


elev de 


loma Caragiu (înconjurat aici de o mare echipă: 


Octavian Cotescu, 


Marin Moraru, 


Ovidiu Schumacher) 


Faţă în faţă cu Liceenii de pe ecran, 
cei din băncile unui liceu bucureştean 


ne spun 


ce filme 
părinţi, 
scenariști, 


Diriginţi, 


intrebarea 3: Ce filme româneşti 
şi străine v-au plăcut in acest an? 


La capitolul filmelor românești, două sint 
detașat învingătoare: Declaraţie de dragoste 
şi Liceenii. În ce priveşte filmele străine, vo- 
` turile sint aici mult mai risipite şi putem cita 
printre titlurile cele mai frecvente: Preţul suc- 
cesului, Splonidonre in iarbă, Pe aripile vintu- 
lui, Desculţ în parc, Trebuie ară oo joci jocul, 
Gară pentru doi, Păsările, Procesul de la 
Niirnberg, Undeva, cindva. După cum se 
vede opțiuni pentru un repertoriu de calitate. 

Remarcăm şi două răspunsuri speciale: 

e „Filmul meu preferat este top secret“ 
(Daniela Popa). 


filmele pe care 
Fata fără zestre 


Printre 
ma! 


a XII-a de la 


ikita 


ce filme le plac, 
vor să vadă. 

sociologi, 
nu Scăpaţi aceste opinii! 


difuzori, critici, 


e „Nu există un singur film bun, ci foarte 
multe“ (Adrian Pop) 


intrebarea 4: Care ar fi echipa ideală 
a filmului pe care-l doriţi? 


Pentru regizori, răspunsurile se concen- 
trează în jurul a trei realizatori români: Sergiu 
Nicolaescu, Nicolae Corjos, Dan Piţa. Ca 
scenariști, domină în ordine: George Şovu, 
Francisc Munteanu, Eugen Barbu. Pentru 


muzică, Florin Bogardo îl întrece cu un vot 
pe Adrian Enescu și ne face plăcere să re- 
marcăm prezenţa lui Nicu Alifantis. Fără în- 
doială, capitolul „actori” este de o extremă 
abundență, în frunte situindu-se lon Carami- 


Şincai” Je vor reprogra= 


Mihalkov şi Larisa Guzeeva) 


| Sincai”, 


Baânică junior 
„ ceea ce nu in- 
3 Toma Caragiu 
Băânuţă. Vale- 
Dorina Lazar. 
g a ii Stefan lor- 
u. Ciaudiu Bieonţ. Dinu 
Mcidovan, lina Pe 


parte acei grad de 
raice care să mă 


dintr-o coniu 
regizor şi a 
Constantin ge Wata 
alții, nu ar putea şi deci 


răspunde î 
dificilă ia care 
e Nue 
echipe foar 
e „as alcătuirea m seama celor 


mițați 
Mă interesează intotdeauna rezultatul” (Miha- 
ela Barâu). 


intrebarea 5 Ce gen de filme preferați? 


Fără să procentualză= putem sintetiza 
astfel caracteristicăe răspunsurilor. domi- 
nante sint 

© filmele pentru 
viaţa tinerilor. „d 
gostea, umorul. 

e filmele inspirate 
apropiată: 

e nu puțin 
gen: „nu am 
gen de filme”: „5 
mecu! său”; „prefer niee are” 

Dintre formulâriie de o anumită expresivi- 
tate, mărturisind o personalitate cae depă- 
șește rigorile unii „extempora!. citâm: 

e „Preter fiimele cu scenar no numai in- 
spirat din realitate, dar ş care să nu 
contrazică anumite norme ale comportamen- 
tului uman”. 

e „imi place ca un fim să bå panea lu 
de poezie (tără a fi romanţat) p partea lui de 
realism (fără a 5 wolenti (Simona Petrescu) 

e „Cind sint obostă prefer fimei 
ciale: nu-mi plac fimaie 
nela Arnăutu) 


cu subiecte dn 
re ae Gr 


Există o asemenea bogăte şi varietate de 


propuneri, incă nu putem stab c un cda- 


sament semnificatr. 


fimeie româneşt 
numeroase. 
se vede ușor că 
sub o cotă a onoarei ş p S 
dar nici tendenpos: Dacă. Decisrape da 
goste (totuși cu 4 citās 
dragoste, Ciuleandra. Prea îm 

rk şi un răspuns care ne-a săget 
altul: „Aș dori reprog 
să-l aibă ca protagonist pe 
(Valentin Pareșcura) 

e la capitolul 
unele accente constante care pu 
preferințele pentru un repertoru sentimental 
de bună calitate: Love Story. Poveste de dra- 
goste (vezi şi ancheta dr 12'36 p scee 
nii din Curtea de Argeş). Spiendoare în iartă, 
Undeva cindva, Strada Hanowa Ms sint c- 
tate: Mindrie și prejudecată Għeperdui, Pā 
sările, Fata fătă zestre. Cei sape samurai, 
Adio, dar rămin cu tine. Moscova 2e crede in 


3 
16 5 


(- 


„acrimi, Romeo și Julieta. Pianeta maimuțe 


lor, Pe aripile vintului Dintre fîmeie ş sens- 
lele tv. Prețul succesului, Linia Onedin, Pi 
ani şi copii, Citadela, Some şi Sul 

intre afirmațiile specale o notim pe 
aceea semnată tot de Alexandru Gimescu ai 


cărui „extemporal”. deaitia. = s-a părut 
exemplar: „Aş dori. şi cred că mu este numai 
o părere personală. reprogramarea unor fime 


cu Peter O'Toole. a cå artă mterpretatvă a 
atins, după părerea mea. cum "eumbiale 
pină la el.” 

in sfirşit, ancheta hu Fiorm Octara= 
nar se încheie cu un PS pes 
tem trece. fiindcă leagă în moca cei 
monios aceste două pagini aie reviste: noas- 
tre consacrate liceenilor de pe ecane şi ce 
lor din şcoli: 

„Am aflat recent că la cevi „Gheorghe 
direcțiunea oferă — cu ocazia unor 
festivități prilejuite de obimerea de catre elevi 
a unor locuri fruntașe ia obmpadele pe ma- 
terii — prilejul de a viziona Sime de succes 
proiectate in sala de festwtâţ. As propune 
ca unii dintre membri echipe de realizator: 
ai filmelor Declaraţie de ear pr b ticomat 
să vină in mijlocul acestor cievi şi să prezinte 
unul din aceste fime Cai de ia „Sincai 
ne-au mărturisit că ar f foarte bucuroși să-i 
primească Susţn că într-adevăr ar merita” 


Pagini realizate ce 
Radu COSAȘU 


19 


RAN 


B N 


Chaplin împreună cu soția sa 
Oona O'Neil 


Să la aproape 100 de ani de la 
naștere şi la aproape 75 de la debutul în film, 
Chaplin rămine o stea de primă mărime pe 
firmamentul artei cinematografice. 

Se pare că despre el s-a scris și s-a spus 
totul. Sute de cărţi și mii de studii în toate 
limbile pămintului i-au analizat, în fel şi chip, 
creaţia, temele vizibile și cele ascunse, moti- 
vaţiile evidente sau bănuite, măestria de rêgi- 
zor, actor, compozitor. impactul asupra spec- 
tatorilor.. În același timp, generaţii după ge- 
neraţii de cinefili descoperă și redescoperă 
universul fascinant al celui pe care publicul 
larg l-a considerat și-l consideră cel mai 
mare comic al ecranului. 

Dar — nu se poate să nu observăm că 
dincolo de citeva formule foarte generale, 
dincolo de citeva adjective, folosite, de obi- 
cei, la superlativ, rațiunile prezenţei lui Cha- 
plin în hit-ul creaţiei cinematografice au evo- 
luat continuu, uneori pînă la schimbări radi- 
cale de optică. Filmele lui Chaplin s-au pretat 
şi se pretează — ca orice operă genială, sor- 
tită perenităţii — la felurite și uneori contra- 
dictorii lecturi. 

Înainte de toate, opera chapliniană a fost 
receptată ca o expresie a comicului popular. 
ca o continuare, pe o treaptă superioară, a 
tradiţiei folclorului și spectacolelor de bilci, 
impregnată de spirit tonic și „revanșard" (îm- 
potriva răilor şi a răutăților), o operă a cărei 
vizionare înseamnă o ocazie de a ride copios, 
de a face haz de necaz. 

Pe de altă parte, un număr considerabil de 
spectatori, dar și mulți critici au apreciat, in 
primul rînd, ceea ce am putea numi latura 
melodramatică a filmelor chapliniene, senti- 
mentalismul lor victorian. Se știe prea bine 
că publicul larg a fost totdeauna avid de me- 
lodrama trăită ca o participare derizoriu-ima- 
ginară la tragicul existenţei și încununată tot- 
deauna de victoria reparatorie şi de obicei 
ressteptată a eroului pină atunci asaltat de 


În căutarea 
versiunii integrale 


(Urmare din pag. 24) 


vreme, drept în centrul cadrului. Detaliu sa- 
vuros în care un critic de mai tirziu ar fi putut 
descifra, în notă suprarealistă, intenţia su- 
blinierii absurdului confruntărilor armate. Fi- 
reşte că nu acesta era obiectivui filmului care 
tindea spre diapazonul eroic ca în tabloul in- 
titulat „Şarjea“. El înfăţişează încleștarea din- 
tre două valuri de cavaleriști venind unul din 
adinc, celălalt din stiiga, în prim-plan, com- 
poziţie nu lipsită de interes. Secvența unei 
ambuscade române marcată în lista de mon- 
taj alcătuită la Paris sub titlui „Une patrouille 
turque sur le pont“ este urmată, între paran- 
teze, de bizara indicație („à arranger le coup 
de fusil si possible“). Nu întelegem care era 
dificultatea impuşcăturii la care se referă do- 
cumentul de lucru. Pe un pod sub care se as- 
cund ciţiva călăraşi români, un dorobanţ 
trage într-un grup de turci care își fac apari- 
ţia la celălalt cap în timp ce cavaleriști li in- 
conjoară. Episodul e, de altfel, foarte scurt 
(doar 10 m), dar bine tensionat. De remarcat, 
printre secvențele regăsite și o lungă scenă 
(aproape 40 m) cu Constantin Nottara în ro- 
iul lui Osman Pașa dind indicaţii trupelor 
sale. 


Versul și reversul 
comediei 
unui incomparabil 


nenorociri. Cine ar putea contesta faţeta me- 
lodramatică a unor filme ca Viaţă de cine. 
Piciul, Luminile ui (acesta din urmă, o 
capodoperă indiscutabilă)? Însăşi viața lui 
Chaplin, de la copilăria sa dickensiana 
într-un cartier sordid din estul Londrei de la 
sfirşitul secolului al XIX-lea, ca fiu al unui 
tată alcoolic și al unei mame intermitent boi 
navă mintal și pină la finalul în care strălu- 
cește imaginea unui Chaplin miliardar, oma- 
giat de toată suflarea omenească și câruia re- 
gina aceleași Mari Britanii, din care plecase 


ilâmind şi necunoscut cu peste 60 de ani în. 


urmă, îi acordă un titlu de noblețe. 


in anii 20, criticii europeni vedeau în Cha- 
plin (mai bine zis, în personajul întrupat de 
el) figura a ceea ce expresionismul german a 
numit „omul mărunt” (der kleine Mensch). 
omul de rind, anonim, pe care cumplitele me- 
canisme sociale, forța celor puternici, egois- 
mul dezlănțuit, ostilitatea mediului inconjură- 
tor, Cinismul semenilor săi încearcă să-l stri- 
vească, în timp ce el se zbate ridicol și deri- 
zoriu citeodată, dar perseverent, pentru a su- 
praviețui, pentru a-și păstra părticica lui de 
pămînt și părticica lui de cer. 

În anii '30 şi '40, pe prim-plan a trecut ima- 
ginea lui Chaplin critic social violent, artist 


presia com 
talismului 


și a sentim 


angajat in lupta pentru valorile umane funda 
mentale. In această cheie au fost citite filme 
ca Timpuri noi, satiră a dezumanizării în con 
diţiile mecanizării şi automatizării, Dictatorul, 
pamțiet împotriva teroarei hitleriste, Monsieur 
Verdoux, cu celebra sa replică; „Cine ucide 
un om este un criminal, cine ucide un milion 
de oameni este un erou“ (sau, mai tirziu, Un 

la New York, și tot în aceeași cheie au 
fost recitite şi unele filme mai vechi: Vaga- 
bondul, Emigrantul etc.). 

Reluarea, în anii '60 şi mai tirziu, a tuturor 
principalelor creaţii: chapliniene a dezvăluit 
parcă, un alt chip al eroului. În ochii genera- 
ției care avea in 1968 optsprezece ani, Char- 
lot nu este vagabondul bătut de oameni şi de 
soartă, umil și omenos,.caraghios și patetic, 
ci un personaj mai aproape de vremurile alie- 
nării, violenţei și dezabuzării, un personaj nu 
lipsit de răutate şi chiar de ferocitate, trăind 
bucuria sadică a pregătirii curselor în care 
urmează să-i cadă adversarii şi plăcerea ire- 
zistibilă cu care, sub masca umilinței și ino- 
cenţei (și, uneori, a laşităţii) îi lovește nu nu- 
mai pe cei care-l înfruntă, ci — și pe alţii, vi- 
novaţi, doar pentru că sint oameni și, deci, 
pericole potenţiale. intr-o lume în care omul 
este lup față de oameni, Charlot, contrar apa- 
renţelor, nu alege niciodată rolul mielului, ci 


victorian, 


angajate în critica socială 


şi în afirmarea 


- 


„Din scenele in care iau eu parte, una imi 
place: Poradim” — nota, din Paris, in iunie 
1912, Demetriade. Nu știm dacă interpretul, 
coscenarist și — după convingerea noastră 
— coregizor, se referea la cadrul de interior 
intitulat „30 august 1877. Cartierul general de 
ia Poradim. Prinţul domnitor dă ordinul ata- 
cului general”. Aşa cum îl vedem azi, el se 
numără printre tablourile convenţionale ale 
filmului. Într-o încăpere tapisată cu rafturi 
pline de cărţi voluminoase, membrii guvernu- 
lui îl întimpină pe Kogălniceanu (actorul lon 
Niculescu) care le stringe ceremonios mii- 
nile, apoi pe Demetriade-prințul. Consultarea 
cu sfetnicii e monoton concepută, fiecare din 
membrii guvernului dindu-și aprobarea 
printr-o ridicare în picioare. Scena scoate în 
evidență mai curind decalajul de mijloace 
dintre exterioare, în care realizatorii dispu- 
neau de mari efective militare pentru compo- 
ziția tablourilor lor bataiste și interioarele 
sărace, pentru care trebuiau să recurgă la 
disponibilitățile de decor ale Teatrului lui 
Leon Popescu. Faptul că pentru bivuacul 
prințului nu s-a găsit altceva mai nimerit de- 
cit o bibliotecă-salon, e revelator pentru difi- 
cultăţile cu care se luptau realizatorii. 

Credem, mai curind, că în scrisoarea lui, 
Demetriade se referă la o filmare de exterior 
în care urcă o movilă pentru a supraveghea 
cimpul de luptă. In Arhiva Naţională de Filme 
se păstra o fotografie a acestei scene. lată câ 


valorilor umane 


-mar 


ta spontană a unui trecător 


o putem urmări acum în versiunea ei fiimata 
Deosebit de elocventă pentru gindirea cine- 
matografică a realizatorilor ne pare, însă, am- 
ploarea ei, sau, cum: frumos spune Deme- 
triade, „rostirea“ ei. Tabloul debutează cu un 
foarte scurt episod al asaltului Griviței după 
care Demetriade, prințul-domnitor, în ciuda 
generalilor care-l avertizează asupra primej- 
diei, urcă pe colină liniştindu-i cu un discret, 
dar autoritar gest de comandant. După ce 
duce binociul ia ochi, prin lentilele acestuia, 
ne reintoarcem în imensitatea cimpului de 
bătaie pe care oștile române înaintează cu 
irezistibil avint. Necunoscută pină acum, sec- 
vența aduce ceva din suflul scenelor de răz- 
boi filmate, ulterior, de către Griffith, justifi- 
cînd prin ganuon ei aprecierile, din 1912, 
ale revistei franceze Ciné-Journal: „În recon- 
stituirea luptelor din jurul Griviței și Plevnei 
există tablouri care, prin lărgimea cimpului, 
justețea planurilor și dibăcia mișcărilor com- 
binate dau impresia unui formidabil tablou de 
Horace Vernet (...) care s-ar anima brusc...“ 

Abia azi, în fața imaginilor recent descope- 
rite, cuvintele cronicarului francez își găsesc 
confirmarea. Pentru că, prin cele nouă mi- 
nute inedite ale in României, 
ne-au fost restituite citeva dintre cele mai 
frumoase şi mai definitorii fragmente ale fil- 
mului. Unde vor fi celelalte? Mai mult ca si- 
gur că ele există! Succesul echipei de la Ar- 
hiva Naţională de Filme trebuie să stimuleze 


un pag 


mușcă şi atacă, fără prejudecăți. Majoritatea 
filmelor sale scurte de la Keystone, Essanay 
şi Mutual, dar şi atitea secvenţe semnificative 
din Goana după aur, Circul, Luminile orașu- 
lui sau din filmele anilor '30 și '40 ilustrează 
această imagine a eroului chaplinian. Şi de 
data aceasta biografia artistului, al cărui ca- 
racter dificii — ca să ne exprimăm eufemistic 
— era notoriu, pare să sprijine interpretarea 
operei. 

Recent, scoaterea la lumină a zeci de mii 
de metri de peliculă, niciodată integrate in 
film, au impus imaginea unui Chaplin artist 
de mare exigenţă şi rafinament, perfectionist 
pină la limitele insuportabilului. Toate cele- 
lalte interpretări, - variaţiuni — în definitiv — 
pe tema conținutului, ar trebui regindite în 
lumina a ceea ce apare acum ca primordial: 
conştiinţa artistică a creatorului Chaplin. 

Cele citeva lecturi posibile ale operei cha- 
pliniene amintite mai sus — și altele pe care 
nu le-am invocat aici — n-au, desigur, nici un 
caracter strict cronologic, nici un caracter 
exclusiv. Ele exprimă posibilitățile multiple de 
abordare a unei opere în aparenţă foarte ciar 
particularizată, dar în esenţă poliformă. În ra- 
port cu unele schimbări ale orizontului de aș- 
teptare, ca şi în raport cu diferențele între va- 
riate publicuri, un punct de vedere sau altui 
poate să devină prioritar. 

Bineînţeles, unii ar putea găsi mai mult li- 
rism în operele unor Langdom sau Keaton, 
mai multă ferocitate post modernă în cele ale 
lui Fields sau ale fraților Marx, mai multă co- 
micitate în cea a cuplului Laurel-Hardy. Dar, 
dincolo de preferințe sau propensiuni, uni- 
versul chaplinian se impune prin caracterul 
său riguros şi, în același timp, polisemic, ca 
un teritoriu de excepție și de referinţă al artei 
cinematografice. Şi prin aceasta, Charlie 
Chaplin a fost și rămine contemporanul tutu- 
ror generaţiilor de cinetili. 


H. DONA 


intensificarea cercetărilor. În ce direcţie însă? 

Un indiciu important ni-l poate aduce un 
fapt neremarcat pină acum: în 1957 regizorul 
Nicolae Otrocol realiza documentarul 80 de 
ani de la Războlul de Independenţă in care 
alterna, inspirat, detalii din pinzele lui Grigo- 
rescu cu scurte planuri extrase din indepen- 
dența României. Revăzindu-le, recent, am 
avut surpriza să identific printre aceste pla- 
nuri, imagini din materialul regăsit azi. Asta 
înseamnă că acum 30 de ani — la data creării 
Arhivei Naţionale de Film — cele două bobi- 
ne existau și că ceea ce au găsit astăzi arhi- 
viștii sînt resturile fragmentelor copiate şi ne- 
utilizate de Nicolae Otrocol (dovadă și faptul 
că ele au cadenţa modernă, de 24 de imagini 
pe secundă). 

Distinsul cineast, retras, de cîțiva ani la 
pensie, ne-a confirmat, de altfel, cum, alături 
de Dumitru Fernoagă, care lucra atunci la ca- 
talogarea fondului Arhivei abia înființate, a vi- 
zionat negativul integral al filmului după 
care, contratipind citeva fragmente, le-a îna- 
poiat Arhivei. Acolo deci, în depozitul Arhivei 
Naţionale de Film, trebuie continuată căuta- 
rea acestui negativ pentru ca cea de-a 110-a 
aniversare a cuceririi independenţei de stat a 
României şi — pe alt plan — cea de-a 75-a 
aniversare a realizării filmului Independenţei, 
erai deveni momentul unei a doua „pre- 
miere“. 


ÎN A 


stop cadru 


maş. Visează dragostea, crede ca o chema 
Rosalind, dar ea nu mai exista in clipa in 
care o zărește in mijlocul dansatorilor pe fru- 
moasa Julieta. Ochii i se aprind la flacăra 
torțelor presărate de-a lungul sălii de bal, 
ochii urmărind graţia copilei în virtejul dan- 
sului „humoresca“. Fata e atrasă de privire — 
întîi o presimte, apoi, cind o identifică, o ur- 
mează uimită, dar nu ca în transă, ci ener- 
gică, nerăbdătoare să știe cine-i tinărul 
(„Du-te doică, şi află-i repede numele”) 
Cind, retras după o coioană Romeo îi atinge 
umărul fetei, miinile lor întii se retrag, electri- 
zate, apoi „domesticite“, palmele alunecă 
„într-un joc tandru, deloc pios — cum spun 
vorbele lui Romeo —, ci într-o învolburare de 
simţuri virtej „dureros de dulce“, ce transpare 
pe ecran prin acești copii interpreți la virsta 
indrăgostiților din Verona: Olivia Hussey și 
Leonard Whiting. Nu știu ce actori cu expe- 
rienţă ar fi dat mai mult fior, puritate, poezie, 
uluire și extaz nemuritorilor îndrăgostiți... 


Nemuritorii Romeo și Julieta 


selă, gureşă, vitală, în care apar solii vrajbei 
și ai morții: servitori și rude din cele două 
case ce-și cată pricină. O vorbă-provocare, 
temperamentele se aprind, ura schimono- 
sește fețe tinere. Planuri scurte, tot mai 
scurte, detalii de miini si ochi învăpăiaţi, vir- 
tej de pumni şi fructe rostogolite, fuste învol- 
burate, apoi săbii strâlucind în soarele meri- 
dional, panică, singele care țișnește printre 
portocale și rodii. Atmosferă cind de comme- 
dia delarte, cu strigăte vesele ori speriate, 
detalii comice ca în Scorpia imblinzită, dar și 
un crescendo dramatic al violenţei, tornadă a 
urii ca în „Delirul” lui Eugen lonescu. 

Şi apoi un alt crescendo. De astădată liric. 
un turbion de simțăminte de o frumusețe 
unică în cinematograful realist italian și en- 
glez, de obicei mai puţin atente la nuanțele, 
inefabilul devenirii unui sentiment: scena ba- 
lului. Poezia adolescenței descinsă ca din 
cintecele menestrelilor, senzuală și pură, vi- 
tală şi lacomă, brutal de sinceră ca tinerețea 
insăși imortalizată de Shakespeare. Romeo a 
pătruns — mascat — la balul trufașului vrăj- 


U. fiim distins cu mari premii internațio- 
nale (Oscar, Donatello) pentru imagine, pen- 
tru scenografie, muzică, — dar, după cît ştiu 
— nici unul pentru regie. E ca și cind l-ai 
premia pe Shakespeare pentru indicaţiile sale 
scenice ori pentru muzicalitatea versurilor şi 
nu pentru armonia întregului. Capodoperei. 
Păstrind proporţiile, nemuritorului poem al 
indrăgostiţilor din Verona îi corespunde uimi- 
torul poem cinematografic construit de Zeffi- 
relli pe rime vizual-muzicale ce revin, se 
opun, se interferează, întregind sensul trage- 
diei. Tema iubirii şi tema urii, tema vieții şi 
tema morţii. Rime și asonanțe, armonii şi 
contraste magistral alternate regizoral, valori- 
fică poezia dramatică a textului, conferind 
auy plastic-muzicală povestirii cinematogra- 
ice. 

Tema urii familiilor Capulet și Montagu 
este anunţată energic din prima mișcare 
piața Veronei (admirabile filmări în decoruri 
naturale), exuberant colorată de mulţimea ve- 


„Ce e un tinăr?” — cintă dulce întocat un 
adolescent cu glasul in schimbare, în mijlo- 
cul balului. „Ce e un tinăr indrăgostit?" tra- 
duce în imagine, aproape ignorind cuvintele, 
într-o respirație și o inspirație — îndrăznesc 
să zic divină — acest Zeffirelli care l-a simţit 
pe Shakespeare cum a simţit, probabil, 
cîndva, iubirea însăși, la prima ei comuniune. 


Cea mai frumoasă poveste de dragoste 
în cea mai frumoasă tălmăcire 
cinematografică (Olivia Hussey 

și Leonard Whiting în transpunerea 
lui Franco Zeffirelli) 


Alice MĂNOIU 


note de 


tul autor al unui zbor planat peste piscul artei 
sale? De ce nu? Oare nu temerarii, necugeta- 
ți. au incercat ei mereu mai mult şi mai 
mult? Mitul lui Icar, al meşterului Manole, nu 
ne îndeamnă oare să gindim fără granițe me- 
reu mai mult și mai departe? Această calitate 


asistam la lupta între nişte obsesii ale realului 
şi fantasticului, încercarea din O seară, un 
tren de a crea un dialog al contrariilor dintr-o 
succesiune ne dă senzaţia reușitei unui film. 
dar nu a unui spectacol. Oare Delvaux să fi 
fost inconştient de risc, el, laureatul titiului 


Realul și arta misterului 


Soa conștiință acest Andrė Del- 
vaux márturisindu-şi credința într-o artă atit 
de controversată, hulită, pedepsită chiar cînd 
îndrăzneşte a fi ea însăși“... scriam în 1970 
după ce văzusem Omul cu craniul ras. După 
O seară, un tren aprecierea rămine. Delvaux 
reintiinit astăzi este același... Din păcate, 
doar cinematograful e altul. Căci fervoarea 
anilor '60, care cuprinsese cinema-ul întru 
definirea unui teritoriu specific şi a unui lim- 
baj, s-a topit şi a sucombat în cursul anilor 
70. în același reflux al comercialului ce 
aproape anihilase în anii '20 naşterea unei 
arte, prin invazia produselor vorbitoare dar 
negrăitoare. Cu rare excepții, în anii '30: un 
Chaplin, un Vidor. un Renoir; mai tirziu un 
Eisenstein. De asemenea în anii '70 subzistă 
un Bergman, un Fellini, Forman, apar sem- 
nele unui cinema de autodefinire între ameri- 
cani Coppola, Woody Allen, Bob Fosse, Ci- 
mino. Deivaux apăruse în anul 1968 şi incre- 
derea în forța de comunicare a sugestiei cu- 
prinse în fluxul spaţialo-temporal pare ma- 
ximă. Delvaux cu aripile deschise de succe- 
sul printre cinefili a Omului cu craniul ras e 
prins de un elan fără umbra unui control lu- 
cid şi încearcă din nou escaladarea piscului 
unei arte. Din nou se adresează literaturii 
fantastice în buna tradiție flamandă a lui Jo- 
han Daisne (autorul textului și la Omul cu 
craniul ras) și incearcă in O seară, un tren o 
economie de acțiune pe care doar literatura 
o practică uneori vrind să creeze un specta- 
col. Dar... spectacolul e și luptă a contrariilor 
şi limbaj, fie el și al celui mai pur cinema, nu 
poate să se absolve prin el insuși de la obli- 
gaţia acestei lupte. Dacă în filmul de debut 


filmul: oglinda epocii 


Viaţa particulară 
a unei mitologii devoratoare 


sub această incidenţă, însâși creaţia, și filmul 
lui Louis Malle, nu este, pur și simplu, „un 
fiim cu Brigitte Bardot“ și nici „despre viața 
Brigittei Bardot“, în ciuda similitudinilor bio- 
grafice dintre eroină şi interpretă. O anumită 
„nebunie a epocii“, procesul de dezintegrare 
privit cu o maliţiozitate simpatică în Zazie în 
metro devin traumatizante în Viața particula- 
ră. Hărţuiala presei, focul concentrat al blițu- 
rilor” aparatelor de fotografiat, asaltul sufo- 
cant al mulțimii, obligativitatea ritualurilor 
mondene nu aparțin nici anecdoticii ce înso- 
jește existența marilor vedete, ci secretei 
funcții autodevoratoare a mitului. Cind în te- 
druarie 1962. Simone de Beauvoir contura în 
„Esquire”.. un portret al actriței Brigitte Bar- 
Sot așa cum se revelase după proiectarea 
We particulare, scriitoarea desluşea înseși 
se-surie profunde ale acestui film doar în 
arată foarte accesibil: 


D.. cele îm Spuri de lecturi ale- mitu- 
lui, decelate de Roisnd Barthes: „cinică", 
„demistificatoare” ş „Smamică”. Louis Malle 
opta, în 1961. pente wma comentatorii 
care, ia vremea respecimă au reproșat ci- 
neastului absența mei Semustficatoare 
s-au înşelat, stinjeniý de scipūorsi invelis al 
filmului. Subtilitatea ama — sau poate 
doar un instinct sigur — ss dcas acea Jec- 
tură“, spunem, în virtutea cara posibila 
„viață particulară” a vedem este viză co 
ochii spectatorului care. potist acea ©- 
socieri barthesiene consumă hu pră ia 
capăt... îl trăieşte ca pe o store admirată s 
ireală totodată”. 

Răvășitoarea instituție a retea mu 
aflată în anii '60 în plină efervescemtè 2 p 
ducerii de obiecte mitice își exem=ri "ma 
alienantă și asupra obiectului inss s zrmie 


de filolog exeget al limbajului filmic, reputa- 


i 


Magia unei arte: 
filmul. 

Magia unor interpreţi: 
Anouk Aimée 

şi Yves Montand 

în O seară, 


„B.B. este un patetic copil pierdut, care 
are nevoie de un ghid, de un protector... intil- 
nim in ea anumite trăsături care ating în ca- 
zul sâu, o intensitate tragică — setea de a 


Cind filmul (Viaja partici 


B.B. asaltată de reporteri la 


nobilă a artei și a artistului de a incerca me- 
reu să depăşească granițele cunoscutului, 
posibilului, acceptatului, nu e ea din plin re- 
prezentată in zbuciumata istorie a filmului? 
Rapacitate, Vechiul și Noul, Zabriskie Point, 
Zelig, citeva exemple ce pot sta alături de 
„Finnegan's Wake“ al lui Joyce, de opusurile 
lui Varese. Işi declara Delvaux în perioada 
realizării filmelor ce i-au adus notorietatea 
dar și umbrirea: „Nu știu unde și cind straniul 
se instalează, nici de ce. dar acesta mi se 
pare mijlocul! de-a revela că îndărătul lucruri- 
lor există un mister permanent și că cele mai 
bune ipoteze asupra sensului lucrurilor nu ne 
explică niciodată în totalitate ce simțim”. Ast- 
fel Delvaux investighează zona labilă a trece- 
rii între inteligenţă și fantezie, intre concret și 
fantastic, între viaţă și vis. O face şi aici, în O 
seară, un tren,dar nu mai are puterea incan- 
taţiei din Omul cu craniul ras pentru că îi lip- 
sește zbuciumul luptei. Profesorul Mathias 
parcurge drumul ce e o adevărată escaladare 
spre fantastic, de la stupoare la inchietudine 
și apoi la oroare. Dar drumul e linear și tre- 
cerile intre zonele amintite sint doar filmice 
în sine, nu și spectaculare, căci sint previzi- 
bile într-un mecanism de ceasornic cu capa- 
cele deschise. Formidabila concretețe și in- 
cărcătura de real a protagoniștilor (Yves 
Montand, Anouk Aimée) imaginea încărcată 
de reminiscențele suprarealiste ale conaţio- 
nalilor sâi Magritte şi Delvaux (Paul), fluidita- 
tea mișcării camerei, a montajului, a sunetu- 
lui, a muzicii tac însă noblețea acestui de- 
mers nu numai onorabil, dar brav al unui ar- 
tist surprins în escaladarea unui pisc al artei 
sale. Acela al unei lupte întru stăpinirea pute- 
rii magice a filmului de a extinde granița tim- 
pului și a spațiului, a poeziei fantasticului şi a 
cruzimii realului 


Savel ȘTIOPUL 


trái, pasiunea absolutului, sentimentul imi- 
nenţei morţii”. 


Magda MIHAILESCU 


) e o felie de viață reală: 
conferință de presă în Mexic 


Faa a mă simţi vinovat de formalism — 
voi scrie că nimic nu mi se pare mai impor- 
tant în versiunea telegenică a Calvarului lui 
Alexei Tolstoi ca frumusețea actrițelor princi- 
pale, Irina Alferova și Svetlana Penkina. Fru- 
musețea fizică, aceea disprețuită de mulți in- 
competenți în cinema, prin urmare carnația, 
umerii, eleganța miinilor, suveranitatea buze- 
ior, linia siluetelor, hotăritoare în mișcarea 
rochiilor şi iradiaţia ochilor sub voalete și 
basmale, toate aceste „exterioare“ sint tot atit 
de esenţiale pentru înțelegerea marilor și mi- 
cilor probleme ca exterioarele unui western. 
Frumuseţea acestora două femei ruse decide, 
modelează, guvernează, „problematizează” 
chiar sensurile convulsiilor epice, redimen- 
sionează fresca (începută de scriitor în 1926 
și încheiată în preajma războiului din '40) 
dind istoriei conţinutul, corporalitatea 
splendorilor mult încercate. Acolo unde atiția 
scriitori au rămas la o schemă statică — Isto- 
ria atotstăpinitoare peste destine — talentul 
lui Tolstoi (totuși nu Lev, ci Alexei...), de in- 
contestabil povestitor, foarte priceput în a in- 


Iuri Solomin —  Teleghin: 
~ cel echilibrat și raţional 
în dragoste 
si revoluţie 


S. personaje care-ţi merg la inimă, ți se 
cuibăresc acolo şi îşi revarsă chiar, la nevoie, 
doza de înțelepciune și de frumusețe umană 
pe care o adună traseul lor existenţial, scris 
cu grijă de-un scenarist priceput. Vojta Jan- 
dera face parte dintre ele. Mă uit la el în fie- 
care miercuri seara, îndrăgostită, pină-n virtul 
urechilor, de onestitatea lui, de bunătatea lui 
_ neostentativă, de aerul lui ușor taciturn, de 
aburul de tristețe care-l înconjoară. 
Jandera nu pare a fi dintre aleși, dintre în- 
vingători, dintre cei cărora „Je iese totul“, 
n-are vilă personală, nici mașină la scară, 
n-are noroc cu carul, ba chiar dimpotrivă. 
- Deși bun practician, părăseşte clinica în care 
i se puneau beţe-n roate, dar mai ales fiindcă 


nu știa să flateze, nu știa să lingușească, să ` 


plece capul, să se vire pe sub pielea șefului, 
nu știa acea lecţie de captatio benevolentiae 
atit de... necesară, acea formă modernă de 
ipocrizie sinonimă cu „a şti să te descurci”. 
Și unde pleacă doctorul nostru cu privirea lui 
puţin mirată, puţin. tristă indărătul căreia se 
ascunde o mare frămintare, o mare densitate 
sufletească? La „Salvare“ care este, de fapt, 
subiectul serialului „Ambulanţa“ (producţie a 
Televiziunii cehoslovace), un film-portret al 
unui mediu social, al unui eşantion de reali- 
tate, al unei forme de devotament profesio- 
nal. La Salvare, adică acolo. unde lupta dintre 
viață și moarte e chiar „la vedere“. Filmul 
convinge printr-un soi de autenticitate cvasi- 
reportericească bine susținută de limbajul ci- 


nematografic. Scenele sint concise, limpezi, 3 


În „Calvarul“ 
toate 
marile probleme 
ale unei istorii 

tumultuoase 

| se citesc, 
se răsfrîng 
Í pe chipurile 
a două splendide 

| actrițe 


Irina Alferova — Daşa: una 
din cele „două suro ale lui 
4. Tolstoi, rudă apropiată 
u „cele trei“ ale lui Cehov 


cadrajele, unghiulațiile servesc o imagine efi- 
cientă, distribuția — fără cusur, muzica — un 
resort declańşator de emoție. 

Un tată, cu cămașă prea strimtă pentru o 
burtă prea mare, înduioşător și disperat, cău- 
tind castane — o ultimă bucurie a nevestei 


telegè meandrele, vicleniile şi abilităţile spec- i 


| tacolelor umane explozive, el însuşi scriitor 


nu odată viclean şi abil, îşi îngăduie o răstur- 
nare a raporturilor, intorcind fața revoluţiei 
spre chipurile acestor femei aflate în greul 


f urcuş al unei înțelegeri cum nu se poate mai 


complicate. Ele nu vor fi strivite de revoluţie, 
după cum revoluţia nu va apărea „micșorată“ 
din vulnerabilitatea ei la forța şi delicatețea 
cu care cele două surori vor ajunge s-o pri- 
vească drept în ochi. Din acest (imjpact, va 
țişni — victorioasă artistic — sfișierea, pe 
măsura frumuseţii atotputernice. Sfișierea 
trecerii dintr-o lume în alta, cu tot ce în- 
seamnă o trecere și o sfişiere între două 


j lumi, tranșat și nemilos despărțite: iluzii, is- 


pite și euforii burgheze destrămate in plictis, 


| plictis coborit în dezabuzare, dezabuzare re- 


fuzată de un elan instinctiv al vieţii, elan ră- 


Í mînind suspendat în şovăire, şovăire căzută 


în eroare, eroare întilnind teroarea nesiguran- 
tei de sine, incertitudini mintuite de o opţiune 


vitală care, în stfirșit, te implică într-o dificilă ` 


împacare cu tine. 

lar, la tot pasul, primejdia fără de care fru- 
mosul moare viaguit. Primejdia de a nu avea 
un ideal (oh, femeile astea ruse, nobile în 
rang şi la suflet, dar îngrozite „de orice gol, 
aici în piept“, cum scrie Puşkin...), de a te 
mistifica în numele unei bune stări care nu-ţi 
asigură o bună conștiință, primejdia unei iu- 
biri pe care o poţi pierde şi primejdia unei iu- 
biri regăsite dar precare, primejdii mici, desi- 
gur, în fața unor mitraliere clănțănind odată 
cu delaţiunile, a unor epidemii întinse odată 
cu spaimele, a unei conflagrații mondiale. 
Însă și aici, nu există — în cazul unei opere - 
valabile — mare și mic, măreț și minor, intim 
și general. „Calvarul“ este veșnica ignorare a 
acestor graniţe dintre adjective, permanenta 
reconvertire a acestor abstracții într-un pan- 
sament pe o rană atroce, într-o scrisoare de. 


la un bărbat rătăcit prin tranşee, în „desface: . 


rea“ unei case bogate prin care un scrin se 
pierde odată cu un părinte. $ i 

Şi mai există — cuprinzătoare, uneori, cit 
istoria — dragostea fără de care, ca și în. ab- 
sența primejdiei, orice frumuseţe nu are. vi- 
goare. Doi bărbaţi însoțesc aceste două su- 
rori şi ei tot din două lumi diferite, dar pe 
care acelaşi talent prea bine cumpănit al ro- 
mancierului știe să-i- înfrățească în aceleași 
treceri, gări, tăceri şi tranşee în care gilgiie, 
odată cu sîngele, întrebările şi temerile lor. in 
destinele celor doi se răsfringe „calvarul“ de 
înțelegere al surorilor. Teleghin al Dașei, 
echilibratul inginer luptind pentru bolșevici 
dintr-o raționalitate inexorabilă, şi Roscin al 
Katiei, cel venit de la „albi“ la „roșii“ pe un 
drum la fel de întortocheat ca o înviere, au 
acea calitate umană a onoarei de a fi. Nici pe 
ei istoria feroce nu-i poate desfigura și „ac- 
cepta” sa le ocrotească ceeace proza rusă de 
mult s-a obișnuit sa numeasca, făra teamă de 
pedanțism, frumuseţea sufletească. E poate 
secretul cel mai eficace al operei, felul cum 
își răspund, oglindindu-se unele în altele, im- 
brățișindu-se lent, sinuos și temeinic — regia, 
ce-i drept, hipertrofiind această încetineală 
nu întotdeauna utilă — frumusețile sufletești 
ale celor două perechi, în perfectă armonie 
cu „exterioarele” lor, mereu adumbrite de 
moarte, rar surîzind într-o dureroasă și greu 
învinsă suspiciune a fericirii. 

„Calvarul“ — cu surori din Cehov, cu băr- 
baţi prinşi în capcanele „Donului liniştit", 
pentru a stabili doar o familiaritate a surselor 
— devine astfel, aici, în această optică, un 
chin al frumuseţii de inimă și minte biruind 
sub „soarele încă rece, dar roditor al revolu- 
tiei“, după clasica expresie a unei capodo-” 
pere a aceleiași vremi. 


Radu COSAȘU 


care moare; un frate „expediat“ într-o carieră 
de muzician în care nu prea crede, stringe 
pumnii înverşunat de neputinţă și-ntreabă, cu 
privirea aceea dezarmantă dindărătul lentite- 
lor groase: frăţioare, ai fost vreodată neferi- 
cit?; un director de „Salvare“ învățat de viață 
că înțelepciunea contează inainte de toate. 

Medici, cadre medicale, fiecare cu viața lui, 


cu doza lui de scepticism sau cu forma sa de 


devotament, pacienţi — fiecare cu situaţia lui, 
evident complicată, cu lupta lui, cu viața, cu 
moartea. intimplări împletite cu pricepere (a 


cronica animației 


Psou formatului mic propice marilor 
teme a devenit o insuşire de căpătii a filmului 
de animaţie. Puterea liniei în mișcare de a 
exprima frămintările omului contemporan 
este valorificată mereu de animatorii noștri, 
atrași de un subiect vital pentru noi toţi: pa- 
cea. 3 
Animatorul cel mai statornic preocupat de 
destinul omenirii, lon Popescu Gopo, conti- 
nuă prin Homo faber seria dedicată omulețu- 
lui său embiematic, a cărui „scurtă istorie“ 
identifică cu povestea deveni 
Acest ultim episod omagiază, ca și altele mai 
vechi, elanurile creatoare şi curiozitatea inte- 
ligentă a lui „homo sapiens“. Ca şi altădată, 
autorul semnalează insă și impulsurile agre- 
sive ale celei mai evoluate specii, impulsuri 
care pot anula spectaculoasele izbinzi ale lui 
„homo faber“. Aşa cum ne-a obișnuit, Gopo 
știe să-şi pună cu pricepere în pagină imagi- 
nea-avertisment și. să-și rostească temerile cu 
surisul speranței pe buze. Acest optimism de- 
venit. de: pe acum trăsătură inconfundabilă a _ 
animației noastre este propriu și ingenioasei 
tanetei intitulată A fi 
u d fastuoasă alură 


pta p 
- care își face loc pe pămint străpungind'o-pla- 
„toșă de blindate devine un elogiu al victoriei 


vieţii. împotriva. morţii. ʻA biruinţei. creaţiei 


- asupra distrugerii. : -..- -` 


Încrederea în puterea spiritului uman de 
a-și mobiliza eforturile creatoare în slujba 
vieții nu este exprimată numai în filme desti- 
nate adulţilor, ci şi în cele adresate copiilor. 
Într-un episod al serialului instructiv-educativ 
„Vreau să știu“, intitulat Puterea nevăzută, 
Virgil Mocanu explică pe înțelesul micilor 
spectatori ce este energia nucleară și suge- 
rează progresul uriaș la care omenirea poate 
ajunge folosind-o în scopuri pașnice. Autorul 
găseşte tonul potrivit pentru a transforma 
„Jecţia“. într-un apel la rațiune și la protejarea 
armoniei planetei pe care trăim. 

Noţiunea de pace este identificată cu ideea 
de copilărie fericită de Tatiana Apahidean în 
afectuosul său film Carte de citire, carte de 
iubire ispirat din versuri de Gheorghe Tomo- 
zei. Cu ochi de copil se văd cele mai tandre 
imagini ale vieţii, pentru frumuseţea cărora 
adulţii sint datori să păstreze pacea. Despre 
armonia relaţiilor dintre oameni este vorba şi 
în episoadele seriei Ultima misiune (regia Că- 
lin Cazan, Dan Chisovschi, Mircea Toia). 
Deși plasate printre galaxii şi constelații, pe- 
ripeţiile eroului principal, un pămintean cres- 
cut pe o planetă indepărtată şi plecat în dorul 
de acasă inspre Terra, poartă tilcul nevoii de 
înțelegere și de respect reciproc in comuni- 
carea dintre ființele raţionale. Trimis pină în 
cosmos, mesajul de pace al slujitorilor ani- 
maţiei noastre emite semnale puternice inspre 
contemporanii noştri. Nimic omenesc nu este 
străin „artei a opta". 


Dana DUMA 


_ existat evident și un consultant științific, dr. 


Bohumil Sferna, medic ia Salvarea pragheză), 
trecind pe nesimţite de la o coliziune de au- 
tovehicule la femeile care-l! iubesc pe docto- 
rul Jandera, la viața lui intimă și publică, la 
hăituiala de zi cu zi, la cafeaua băută pe 
fugă, la melancolia lui, la marea lui iubire de 
profesie. Căci, pină la urmă, despre marea 
iubire faţă de profesie a unui om este vorba 
in această poveste. Și despre „curajul“ de-a fi 
onest, onest-firesc, cu ceilalți, cu sine. 
Jandera salvează de la moarte, de pildă, un 
bătrin sinucigaș, părăsit de familie, dar se im- 
piică și mai departe în viaţa lui, parcă situați- 


„ile complicate, înnodate, îl caută şi-l găsesc. 


În profesie şi-n viața personală. Jandera are 
forma lui de umor — o privire niţel uimită cu 
o penumbră de zimbet. Are forma lui de gra- 
vitate („în jurul nostru se desfășoară zilnic o 
tragedie despre care nu știm nimic“). De tan- 
drețe. De sacrificiu. De profunzime sufie- 
tească. Nu, el nu e un superficial care 
trăiește „pe deasupra“. Își asumă viața cu 
adevărat, cu gustul ei amar cu tot. 

Oricum, scenaristul Jiri Hubac și regizorul 
Jiri Adamec au făcut un film alert, antrenant, 
cu un personaj principal de mai mare dragul. 
Atit de autentic, atit de firesc e Vojta Jandera 
— și meritul este, să recunoaștem, şi al aces- 
tui mare actor — Jaromir Hanziik — atit de 
personal și care ne duce, uneori, cu gindul la 
un rol din aceeași familie de roluri, încredin- 
tat lui Mircea Diaconu al nostru! Atit de au- 
tentic, atit de firesc încît uneori iţi vine să-i 
scrii o scrisoare acestui personaj: „Dragă 
doctore Jandera, felul dumitale de a fi şi în- 
timplările din viața dumitale mă fac să mă 
gindesc puţin mai atent la propria mea viaţă. 
Uneori aș vrea să-ți semân.“ 


Cleopatra LORINȚIU. - 


Pericol de moarte 


P... de moarte constă aparent într-o 
vijelie furibundă care rupe nişte fire de înaltă 
tensiune. Din acest moment apropierea de 
cablurile cu pricina, simpla lor atingere ar 
putea fi fatală. Cine s-ar incumeta să averti- 
zeze virtualele victime asupra pericolului 
electrocutării, cine ar putea împiedica dezas- 
trul cind toți au interese grabnice, probleme 
majore, au de rezolvat urgențe, de mers la 
servicii şi, mai ales, de făcut servicii contra 
servicii, căci acesta e — pare-se — principiul 
— privat după care se călăuzesc personajele 
filmului, pentru ca lumea să-și păstreze echi- 
librul ei stabil. Cine, într-un asemenea con- 
text, ar mai avea timp de tras semnalul de 
alarmă atunci cind primejdia nu amenință 
propria sa persoană, cine? 

Bineinteles că Spartak! Spun bineînțeles, 
fiindcă Spartak modestul, onestul funcţionar, 
pe care în prima clipă cînd îl vedem trebăiu- 
ind de zor prin bucătărie, punind singur totul 
la punct cu gesturi automate, cu viteza speci- 
fică secolului, am fi tentaţi să-i credem bur- 
lac și pe care îl descoperim a fi un băr- 
bat-mamă de familie, Spartak care nu poate 
trece pe lingă o gură de canal descoperită 
fără să-i pună capacul, care nu poate så nu 
se oprească din drum pentru a stăvili un în- 
cepul de incendiu, Spartak cei oarecare de- 
vine prin dorința lui de a pune lumea în or- 
dine. de a preveni neajunsurile, graţie ascuţi- 
tului său spirit civic, devine deci un fel de 
forță protectoare, devine apărătorul anonim 
al liniştii și al vieţii, un fel de zeu fără puteri 
supranaturale, ci numai cu un acut simţ de 
raspundere faţă de soarta semeniior săi. 

Spartak sesizează pericolui, dă de veste şi 
devine paznicul voluntar al firelor amenință- 
toare, gata să nu-şi părăsească postul pină 
cînd miliția alertată nu-i va trimite un înlocut 
tor, pină cind cei de la uzina electrică, anun 
taţi, nu vor veni să repare stricăciunile, pina 
cind primejdia nu va fi înlăturată. Şi stă! Dea 


Balada 
unui acut simţ 
al răspunderii 


supra lui, soarele își lansează săgețile cani- 
culare. Apoi o ploaie teribilă îl tratează cu 
trasnete şi fulgere și-l udă ciuciulete, o ploaie 
grozavă, cu tente fantastice, din care se iscă 
ia un moment dat un glob de foc ce se în- 
dreaptă vertiginos spre capul eroului nostru 
şi ai zice că poate soarele a coborit din cer și 
urmează să-l aureoleze ca pe slinți, drept 
rasplată pentru martiriul său liber consimțit, 
dar nu, nici vorbă, globul fabulos nu face de- 
cit să aprindă lada pe care omul şi-a pus-o în 
cap ca să se adăpostească de pioaie și 
mai-mai să-i incendieze părul. Din fericire, 
Spartak se salvează în timp util! şi nu se alege 
decit cu o singură șuviță decolorată la ma- 
xim. Astfel încît, pînă seara, așteptarea lui în- 
crezătoare și devotată e răsplătită nu numai 
cu o grămadă de ponoase pe toate planurile. 
ci și cu un distins mănunchi de peri albi și 
ziua trece-ncet, noaptea se lasă și, odată cu 
răsăritul stelelor, apar şi cei de la uzina elec- 
trică, iar noi aflăm, odată cu Spartak, că fi- 
rele erau demult deconectate de la rețea și 
nu exista nici o primejdie. Singura eroare e 
aceea de a nu se fi luat de pe stilpi plăcuţele 
care anunţă implacabile: Pericol de moarte! 
Aşa incit concluzia e aceea că indiferența și 
neglijenta unora şi bunele sale intenii îl 
transiormă pe Spartak într-o victimă jertfită 
pe altarul inut. ŞI. totuși, revolta lui și a 
noastră durează puin iar asta pentru că iată 
conşinţa îmi cmcă incepe să cortamineze 
demersul ordorator Sa "cade a umia me 


nentă ftuncțoneazi câ. pe 2 gmc- 
țării, Spartak are şansa ninri i 
pe măsura lui, care-i eime abur ase că 
sacrificiul îi e pe dep ss 

Filmul pierde intrucâva datorii ipse se 


unitate stilistică, dar dincolo de aceasiz e = 
mine un fiim important, nu atit prin cese c 
afirmă, cît prin ceea ce se subințelege Uring 
de o cascadă de găseinițe în registru come 
fiimul își insinuează comentariul critic Titis 
său incitant nu e pus pentru senzație ori 
atracție, ci înglobează subtil un avertisment 
metaforic căci, extrapolată la scară planetară, 
neglijența, adunată cu indiferența aparent 
inofensivă, de ce n-ar deveni adică un real 
pericol de moarte? 


Însă cel mai însemnat avertisment e totuși 
cel conținut de finalul fiimului, într-o imagine 
cu valoare de poem. Cind toate lucrurile par 
să se fi aşezat în matca lor, omul nostru se 
întoarce la locul cu prora. impreună cu iu- 
bita pentru a îndepărta derwanteie tābliļe pe 
care stă înscris: Pericoi de moarte Dar tot 
acolo, la numai cîțiva pasi = aà catastrolă 
s-a produs. O țeavă de canazzre s-a spart şi 


Un anonim 


intilnirii cu o femeie 


(Pericol de 


nsa 
măsură 


pe 


apa izbucneşte ameninţind să inunde totul 
Femeia pleacă să găsească ajutoare, în timp 
ce bietul Spartak se luptă din răsputeri sā 
oprească apa cu pieptul. culcindu-se peste 
locul de unde se revarsă. Numai că apa e mai 
tare decit el, se-avintă-n sus cu o forță 
uriașă, ridicindu-l și pe eroul nostru, care se 
zbate neputincios, agitind în miini plăcuţele 
cu „Pericol de moarte!" care pericol, e clar 
de data aceasta îl ameninţă pe el. Căci este 
evident că lăsat singur, făra ajutorul 
celorlalți, eroul ar pieri în lupta lui cu intim- 
plarea nefastă şi pierderea ar fi într-adevăr 
imensă. Această imagine, tulburătoare şi în- 
cărcată de simboluri, stirneşte însă zimbete, 
"fiindcă noi știm că ajutoarele urmează să so- 
sească îndată și fiindcă ne place să consta- 
tăm că filmul acesta, dincolo de toate semna- 
lele de alarmă pe care le lansează, compune, 
cu mijloacele comediei tandre, un portret 
elogiu pentru eroul anonim, un omagiu, o ba- 
ladă pentru omul cumsecade. 


lina POPESCU 


le a studiourilor sovietice. Scenariul: R. Fur- 
man, O. Kolesnikov, L. Gaidai. Regia: Leonid Gaida 
Cu: Leonid Kuravliov, Larisa lovicenko, Tatiana 
Kravcenko, Gheorghi Viţin, Tamaz Toloraia, Nina 
Grebeșkova. 


Cetăți mai mari. Cetăți mai mici. Și 
or 

între cei mulţi 
radā ei 


cu bună cuvinţă și 
fimotecarul. Nimic fără or- 


Ecaterina Opra 


În diapazonul tandreţii 


Vreau'să dansez 


A fost odată ca niciodată o prea frumoasa 


lată care visa să ajungă artistă... Aşa începe 
povestea tinerei pe cit de talentată la dans și 
la cîntec, pe atit de norocoasă: își va realiza 
Şi visul, dar îşi va regăsi şi mama de care fu- 
sese despărțită cu mulți ani în urmă. Deşi ac- 
țiunea se petrece în prezent (există și cîteva 
flash-uri ce evocă evenimentele nefericite din 
urmă cu ani), se respectă aproape întocmai 
canoanele clasice ale basmului. Un basm cu 
personaje ale zilei de azi care sînt supuse la 
felurite încercări ce le probează caracterul in- 


Arabescul 
mai multor 
civilizaţii surori 


tegru, tenacitatea, generozitatea, încrederea 
în semeni, seninătatea în faţa vieţii, speranța 
Acestea fiind binecunoscute trăsături ale 
unui popor care-și respectă tradițiile și pen- 
tru care arta reprezintă o coordonată spiritu- 
ală indispensabilă existenței cotidiene. În 
mod riguros, naraţiunea cinematografică (cu 
al său realism „mimetic“ care contravine 

de fapt — modalităţilor nonfigurative speci- 
fice culturii orientale) înglobează mai multe 
momente de virtuozitate în care atit protago- 
niștii, cit și eroii secundari cîntă și danseaza 
Un veritabii caleidoscop muzical şi imagistic 
înteresant prin pitorescul de o factură inso- 
Ia: arabescul mai multor civilizaţii ce şi-au 
aliat vatră în provincia Uigur din nord-vestul 
Chinei. Puternice rezonanțe hinduse se îm- 
pletesc cu ecouri islamice, nelipsind nici tipi- 


dine. Nimic fără o generoasă conștiinciozi 
tate. Nimic fără un zimbet inteligent, inteli- 
gent ocrotitor. Pentru fiecare dintre noi. Mai 
grăbiţi uneori. Chiar și față de elementaru! 


sa 


fin 


de 


Pr 


cele secvențe-ideograme simbolice: piersici 
in floare, un stol de păsări ce-și iau zborul; 
Maniera de joc — uşor afectată, doar aparent 
convențională — trebuie să aminteasca chiar 
şi unui novice în sinologie că drama alegu- 
rică, străvechea operă chineză continuă sa 
fie mai puternică decit relativ recentele intiu- 
ențe europene intr-ale teatrului, într-ale til- 
mului 
gesturilor, a mimic și-a pus puternică pe 
cete pe stilul interpretativ 
nal stabilindu-se prin muzică, dans, poezie. 
In cazul peliculei de față şi 
anume fel de umor care permite şi liricului 
patetism să treacă sampa 
neaștii par a-și fi propus. la un moment dat, 


iparatul de filmat care face „să rimeze” cu- 
pola unei moschei cu scara circulară a unui 
modern edificiu, cimpul cu multicolore flori şi 
vesele fete in rochii diafane, schimbul de pri- 
viri pline de caldă tandrete dintre marea bale- 
rină și 
adoptiv (prezentat inițial 
prins în capcana unui plonjeu şi giumbușiu- 
curile unuia dintre 
campania de recrutare de noi talente, ulița 
calcinată pe care se iau la întrecere o roşie 
motocicletă şi o cotigă de 
laitmotivul dansatoarei ce descrie nesfirşite 
piruete și spectacolul din final. Câci dezvâlui- 
rea adevăratei identități — recunoaşterea — 


pantotiorul fermecat 


comvertită intr-un ritual de mare spectaculo- 
zstate. 


regia 
Hugang. Cu: Bayian. 


„mulțumesc"... 
iartă!) o mare ordine în tine. Dar şi în râspun 
sul „pionilor“ din «chipă. Între cei înzestrați 
dindu-mi 
era și el, filmotecarul nostru. inteligenţă na- 
tivă, hrănitoare discreţie, mult, mult tact. ŞI 
promptitudine... Acum, între noi un gol. Şi nu 
oarecare... 

Îngăduie-mi o reverență, la umbra ta, va- 
sile Anghelescu! 


Complicatul sistem de codificare a 
contactul emoțio- 
prin umor, un 


ecranului. Ci- 


înfiripe o complicitate între spectator şi 


tinăra necunoscută, deruta 


tatălui 
ca erou negativ) 


fericiți selecționați în 


un măgar putere, 


care un rol important îi joacă nu chiar 
ci perechea de pantofi 
dans a mamei dăruită cindva fetiţei) e 


irina COROIU 


a studiourilor chineze. Scenariul: Li Hun. 
uang Chunian. imaginea: Yu Sushan, Wang 
Meiguli, Hasimu. Yibulayin 


Truda filmului cere (şi 


nu 


certitudinea familiei „Sahia-film”. 


Nicolae CABEL 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 


Exemplarul 8 lei 


„Cititorii din străinatate se pot abona prin 


„Rompresfilateila“ 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 


— sectorul -im- 


prosti Pucurești — Calea Griviței nr 


Prezentarea artistică și prezentarea grafica 


ioana Sate 


U. om, o epocă de aur, Omagiu coman- 
dantului suprem, Partid al marilor victorii sint 
filme documentare de actualitate realizate de 
cineaştii militari cu sentimentul tonic, vibrant 
al consemnării pe peliculă, pentru eternitate, 
a istoriei noastre prezente, epocă de aur a is- 
toriei naţionale. Filme de actualitate, desti- 
nate istoriei. Istoriei noastre autentice, neînti- 
nate de interpretări deformatoare străine, is- 
toria așa cum ne-a redat-o, genial, tovarășul 
NICOLAE CEAUȘESCU, erou naţional, ctitor 
de țară nouă şi demnă. 

Sub tricolor la datorie, Pentru cerul senin 
al patriei, În cadența marilor răspunderi sint 
creații de actualitate ale cineaștilor militari în 
continuitatea firească a tematicii altor aseme- 
nea scurt-metraje, precum: Oda ostașilor ro- 
mâni, Pentru cei căzuți, Oastea lui Horea, 
1848, În strinsă unitate și frăţie, Unirea, na- 

unea a făcut-o. Toate sint filme ale Studiou- 
ui cinematografic al Armatei, integrate 
într-un ambițios proiect de realizare a unei 
istorii militare în imagini a poporului român. 
Proiect de anvergură, de epopee națională. 
Realizabil, însă. Şi incă în ritm militar. Con- 
stant, perseverent. Cu pasiune, cu abnegație. 
Cu patriotism. Fiindcă istoria a fost și rămine 
pentru cineaștii militari nu numai o vocaţie. 
ci şi o datorie. 

Încă din 15 noiembrie 1916, în documentul 
prin care Marele Cartier General consemna 
înființarea Serviciului Foto-Cinematografic al 
Armatei Române se arăta că acesta are mi- 
siunea „de a lua imagini care să fie intere- 


ră 


Primul unificator de 


de Mihnea Gheorghiu. regizat 
Gheorghe Yitanidis, cu George 


țară puternică: 
Burebista (în filmul artistic scris 


Constantin) 


O nobilă misiune încredinţată cineaștilor: 


filme din actualitate 
destinate istoriei 


sante din punct de vedere al istoriei“ şi că ele 
„vor fi utilizate in decursul anilor de cei ce 
vor scrie istoria neamului". 

Istorie a devenit pelicula impresionată de 
primii operatori militari români în tranșeele 
Mărășeştiului și Oituzului. 

istoria neamului românesc. s-a numit pri- 
mul documentar de sinteză din cinematogra- 
fia noastră naţională avind ca temă evoluția 
istorică multimilenară a poporului român, pe- 
liculă realizată de studioul armatei în anul 
1923, 

istorie au devenit imaginile culese de ope- 
ratorii eroi ai Marelui Stat Major în zilele fier- 
binţi ale lui August '44 şi din lunile urmă- 
toare, pînă la victoria din mai 1945. 

260 de zile pentru noua istorie a României 
s-a numit documentarul Studioului Cinema- 
tografic al Armatei difuzat recent în 54 de ţări 


$é 
=Š 


Erou de 
Mircea cel Mare 


de ; 
documentar realizat la 


baladă 
(cadru din filmul 


de pe toate continentele. Pe frontul investiga- 
țiilor istoriografice, în tranșeele cercetărilor 
arheologice sau în arhive, aparatul de luat 
vederi a devenit în miinile cineastului militar 
o armă de luptă revoluționară pentru forma- 
rea omului nou, deopotrivă constructor și 
apărător al patriei socialiste 

O arma a carei cadenţa de tragere este de 
24 de foto... „proiectile“ pe secunda. Şi totuși 
nu. Nu, nu  foto-proiectile, ci foto... argu- 
mente. Argumente incontestabile ale pildui- 
toarei statornicii multimilenare a românilor în 
vatra lor ancestrală (Aici, dintotdeauna, De- 
cebal). Argumente ale setei de libertate cu 
care „oștirea cea mare“, a ţării a înfruntat te- 
merar oștile fără număr ale imperiilor dori- 
toare să ne ciuntească vatra și să ne supună 
(Mircea cel Mare, Balada pentru Indepen- 
denţă, Sub steagui neatirnării). 


și istorie, 


Studioul Armatei) 


1877—1987: 110 ani de la cucerirea independenței 


A... mai bine de un an, pe baza con- 
fruntării cu lista originală de montaj a filmu- 
lui Independenţa României păstrată de Aris- 
tide Demetriade, remarcam că din versiunea 
pe care o cunoşteam, păstrată în colecţia 
A.N.F., lipseau cel puţin patru sute de metri. 
Ceva mai tirziu, primeam cu satisfacţie con- 
firmarea ipotezei noastre: un grup de arhiviști 
condus de cercetătoarea Aura Puran, identi- 
fica în două cutii rătăcite sub alte etichete, 
aproximativ patru sute de metri de -materiale 
nemontate. ale filmului. Ne grâbeam să și. 
anunțăm aceasta în nr. 1 din ianuarie 1986 al 
revistei „Cinema“ sub optimistul titlu: „Filmul 
Independența României va fi reconstituit în 
versiune integrală“. 

Trebuie să recunoaștem, acum, că optimis- 
mul nostru, era, într-o măsură, pripit, Recent, 
în intenția de a confrunta un prim montaj 
provizoriu al materialului descoperit cu lista 
de montaj lăsată de Demetriade, constatam 
că din cei patru sute de metri de peliculă, 
circa 150 erau „duble“, adică scene care se 
repetau în versiunea cunoscută: bandajarea 


Nouă minute, 
descoperite recent, 
ne restituie 
citeva 


mai frumoase 


din cele 

și definitorii fragmente 
din filmul 

Independenţa Romani 


Unde vor fi celelalte? 


piciorului rănit al lui Osman Pașa și predarea 
sabiei acestuia, atacul generalului Skobelev 
ia Munţii Verzi, capturarea unui steag turc de 
către soldatul erou Grigore loan și altele. 
Existența acestor duble indica faptul că nu 
cele două bobine lipsă le conţineau cutiile 
descoperite, ci un material de lucru neinte- 
grat în versiunea definitivă. 

Dar, deşi nu acoperă întreg golul de 15 mi- 
nute de proiecţie pierdute, nouă minute pot fi 
socotite recuperate, adică zece dintre cele 14 
tablouri lipsă. Primele două, lectura procla- 
maţiei de trecere a Dunării ca şi defilarea pe- 
destrimii şi cavaleriei pe ul de pontoane 
(construit — după cum iși amintea Eftimie 
Vasilescu — la Ghecet) sint pur descriptive. 
În prim-plan se află un grup de civili figurind 
guvernul, ceva mai în adinc însuşi Deme- 
triade, călare, supraveghind, marţial, nesfir- 
şita trecere a trupelor din adincime. Cadrul 
este echilibrat in- compoziţie, dar lungit în 
mod ostentativ (măsoară 43 m ia o cadență 
de 16 imagini pe secundă!), anume, parca, 
pentru- a putea cuprinde defilarea . întregii 
mase de trupe puse la dispoziţia realizatoru- 


si ai 


Sergiu Nicolaescu, cu lon 


24 de fotoargumente pe secundă pentru 
vocaţia spre construcție, pace și progres a 
poporului român și a armatei sale, pentru do- 
rința noastră înăscută de conlucrare cu toate 
popoarele lumii pe temeiul stimei, egalităţii in 
drepturi, cooperării și solidarității (Epopeea 
Magistralei albastre, Drumul apelor spre lu- 
mină, Pentru libertate, pentru victorie). 

24 de totoargumente pe secundă puse la 
dispoziție de -cineaștii militari generaţiilor de 
azi şi de miine. Fiindcă asemenea filme dato- 
rate unor regizori precum colonel Dumitru 
Seceleanu, colonel loan Ostrovschi, lon Cu- 
cereanu, Zincuța Spincescu sau Constantin 
Avram nu prezintă pur și simplu istoria glo- 
rioasă a vieții și faptelor neamului românesc, 
ci o şi reprezintă ca act de proprietate naţio- 
nală şi titlu de noblețe, ca temelie a zidirilor 
de acum, ca imbold câtre piscurile viitoare. 

Filmele Studioului Cinematogratic al Arma- 
tei transferă, așadar, experiența trecutului 
glorios al poporului către prezentul şi viitorul 
luminos al patriei socialiste. De aceea, poate, 
filmele documentare de istorie produse de 
Studioul Cinematografic al Armatei — solide 
ştiinţific, originale artistic, convingătoare. 
apreciate deopotrivă de istorici și public — 
încep și se termină aidoma: în actualitate. 
Toate la fel. Şi totuşi, să fie acesta un cusur? 
Nu, căci întreaga noastră istorie se regăsește 
în prezent, iar prezentul își are rădăcini trai- 
nice, multimilenare, în trecut. 


maior Viorel DOMENICO 


Ostaşi-eliberatori ai pămîntului românesc 


altor teritorii ocupate de naziști 
lin rii de 


Besoiu și Valentin 


lui de câtre Ministerul de Război. In contrast 
cu disciplina de paradă a „îimbarcării“ pe 
pod, se află „debarcarea“, redată cu o miş- 
care dezordonată a militarilor grăbiţi să asi- 
gure capul pe pod. Scena este vie și mai 
scurtă (23 m). Debarcarea generală pe malul 
drept al Dunării este, apoi, deschisă de un 
copil de trupă care se apropie în fugă de 
obiectiv. urmat de o fanfară care lansează o 
nouă defilare a tuturor trupelor, cadru mai 
iung chiar decit cel al simbarcării“. 

Dacă aceste prime „tablouri“ ne par con- 
venţionale, prima imagine de război intitulată 


- „Ostilitățile“, frapează prin plasticitate. Ca- 


mera a fost fixată în spatele lanţului trăgăto- 
rilor turci aflat pe o înălțime. Jos, in adinc, ca 
puncte negre abia vizibile, creşte, miraculos, 
în zare, un prim val al cavaleriei române. În 
fața focului de baraj deschis de turci, un cal 
se prăbușeşte, un călăreț cade şi el, o parte 
din atacatori fac cale întoarsă cu excepţia a 
doi viteji care, lipiți de crupele cailor, traver- 
sează cadrul spre dreapta sfidind tirul dez- 
iānțuit al inamicului. 

Printr-o firească legătură de montaj îi vom 
regăsi pe turci adăpostiți îndărătul uneia din 
casele mai arătoase ale unui sat reconstituit 
urmăriți de asaltul impetuos al cavaleriei ro- 
mâne, dintre care o parte se răspindeşte pe 
ulițele laterale, iar alta avansează drept spre 
obiectiv. Atit mișcarea de trupe cit și unghiul 
operatorului se rețin prin dinamismul şi ca- 
racterul lor pictural. ea ce n-au remarcat 
cineaștii a fost un cird de găini detilind, pla- 
cid, în plin cîmp de bătaie. Chiar după trece- 
rea puhoiului, una mai stăruie, zăpăcită, o 


(Continuare în pag. 20) 
Tudor CARANFIL 


Titus Popovici și 
Uritescu) 


DR eat aia tal