IV. Dizidenţa românească

După Helsinki, Ceauşescu nu a putut scăpa de critici chiar din partea unor lideri ai regimului, de exemplu Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Rădulescu, care au cunoscut dizgaţia, deoarece au îndrăznit să discute politica sa economică. Ei au fost scoşi din posturile lor influente şi marginalizaţi. În 1979, Constantin Pîrvulescu, membru veteran al PCR, a ţinut un discurs la Congresul al XII-lea, acuzându-l pe Ceauşescu că a instaurat o dictatură personală şi că nu respectă minima democraţie de partid. Unii intelectuali, în număr destul de restrâns, au criticat regimul ceauşist, l-au denunţat în străinătate pentru încălcarea drepturilor omului sau chiar au distribuit manifeste. Printre aceştia s-au numărat Paul Goma, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Mihai Botez, Radu Filipescu, Ion Puiu, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

În mediile occidentale, a fost dată publicităţii, în martie 1989, o scrisoare semnată de Silviu Brucan şi de alţi foşti demnitari comunişti (Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Corneliu Mănescu), care protestau împotriva politicii lui Nicolae Ceauşescu.

dizidenţă = atitudinea diferită de cea oficială; dezacordul în raport cu majoritatea