III. Mişcările revendicative

România s-a distins prin mişcări muncitoreşti care au dat glas disperării celor în numele cărora conduceau ţara comuniştii. Minerii de la Lupeni au organizat, în 1977, o grevă, cerând reducerea zilei de muncă de la 8 la 6 ore, pensionarea la vârsta de 50 de ani, locuri de muncă pentru soţiile şi fiicele lor, asistenţă medicală competentă. Ei mai cereau ca mass-media să prezinte obiectiv revendicările lor. Comisia desemnată să trateze cu minerii, condusă de Ilie Verdeţ, nu a fost primită de grevişti, obligându-l pe Ceauşescu să se deplaseze personal în Valea Jiului, unde a acceptat cererile acestora şi a promis că nu vor fi persecutaţi pentru demerdul lor. În septembrie 1983 au avut loc greve în alte 7 mine din Maramureş, trei ani mai târziu la Cluj şi Turda. Studenţii din centrul universitar Iaşi au demonstrat, în seara zilei de 17 februarie 1987, pe străzile oraşului, scandând: ”Vrem apă să ne spălăm şi lumină să-nvăţăm”. Ceauşescu a răspuns cu suplimentarea aprovizionării acolo unde erau manifestanţii, fără a face schimbări de durată. Tot în 1987, în noiembrie, a avut loc o mişcare a muncitorilor de la 2 mari uzine din Braşov: ”Tractorul” şi ”Steagul Roşu”.