Agatha Christie — Oglinda Mortului

Agatha Christie 
Oglinda mortului (Dead Man s Mirror) 


f.partarnentul era modern, Şi toate cele din cameră erau şi ele 
moderne. Fotolule erau pătrate, scaunele dreptunghiulare. Un birou 
modern era agezat chiar sub fereastră, paralel cu ea şi la el stătea 
un om în vârstă, scund, Capul lui era, practic, singurul obiect din 
cameră care nu era pătrat. Era în formă de ou, 

Dl. Hercule Poirat tocrnai citea a scrisoare: 

Statian: Whumperley, 

Telegrams: Harborough St. Jahn Hamborough Close, Harnborough 
St, Marg, Westslure 
24 septembre, 1936 

Domnului Hercule Poirot. 

Stimate domnule, S-a imit o situație care trebuie rezolvată cu 
deosebit tact şi discreție. Arn prirmt referințe bune despre dv., de 
aceea m-am hotărât să vă încredinţez acest caz, Am terneri serioase 
că am devenit metima unei garlatanu, dar, din motive familiale, nu 
doresc să anunţ poliția, Acord, de aceea, o atenție aparte acestei 
chestiuni, d, Trebuind să fiți pregătit să răspundeți irnediat la 
prirurea unei telegrame. V-ag îi foarte obligat dacă nu veți răspunde 
la această scrisoare, 

4 dumneavoastră, Gervase Chevernix-Gore, 

sprâncenele d-lui Hercule Poirot se rdicară încet peste frunte că 


a * Pi 


Agatha Christie 


Oglinda mortului (Dead 
Man's Mirror) 


Apartamentul era modern. Şi toate cele din cameră erau şi 
ele moderne. Fotoliile erau pătrate, scaunele 
dreptunghiulare. Un birou modern era aşezat chiar sub 
fereastră, paralel cu ea şi la el stătea un om în vârstă, 
scund. Capul lui era, practic, singurul obiect din cameră 
care nu era pătrat. Era în formă de ou. 

Dl. Hercule Poirot tocmai citea o scrisoare: 

Station: Whimperley. 

Telegrams: Harborough St. John Hamborough Close, 
Hamborough St. Mary, Westshire 
24 septembrie, 1936 

Domnului Hercule Poirot. 

Stimate domnule, S-a ivit o situaţie care trebuie rezolvată 
cu deosebit tact şi discreţie. Am primit referinţe bune 
despre dv., de aceea m-am hotărât să vă încredinţez acest 
caz. Am temeri serioase că am devenit victima unei 
şarlatanii, dar, din motive familiale, nu doresc să anunţ 
poliţia. Acord, de aceea, o atenţie aparte acestei chestiuni, 
dV. Trebuind să fiţi pregătit să răspundeţi imediat la 
primirea unei telegrame. V-aş fi foarte obligat dacă nu veţi 
răspunde la această scrisoare. 

Al dumneavoastră, Gervase Chevenix-Gore. 

Sprâncenele d-lui Hercule Poirot se ridicară încet peste 
frunte că aproape îi dispărură sub păr. 


„Cine-o mai fi şi acest Gervase Chevenix-Gore?”, se 
întrebă. 

Se duse în bibliotecă de unde luă un tom gros, de format 
mare. 

Nu trebui să caute prea mult: 

„Chevenix-Gore, sir Gervase Francis Xavier, al 10-lea 
baronet; cr. 1694; fost căpitan în reg. 17; N. La 18 mai 
1878; fiul cel mai mare al lui sir Guy Chevenix-Gore, al 9-lea 
baronet şi lady Claudia Bretherton, a doua fiică a celui de-al 
8-lea viconte de Wallingford. I-a succedat tatălui în 1911; 
Căs. 1912 cu Vanda Elisabeth, fiica cea mai mare a col. 
Frederick Arbuthnot; educ. Eton. A servit în războiul 
european 1914-1918. Pasiuni: călătorii şi vânat mare. 
Adresa: Hamborough Close, Hamborough St. Mary, 
Westshire şi Lowndes Square 218, S. W. 1, London. 

Cluburi: echitație şi al călătorilor”. 

Poirot dădu neliniştit din cap. Rămase pentru o clipă 
cufundat în gândurile sale, apoi se apropie de birou, trase 
un sertar şi începu să caute printr-un teanc de cărţi de 
vizită. 

Chipul i se lumină. 

— A la bonne heure! Asta-i! Sigur o să fie acolo! 

Ducesa îl întâmpină pe domnul Hercule Poirot cu un glas 
în care se desluşea şi linguşire: 

— Aţi venit totuşi, domnule Poirot... Asta-i minunat! 

— Plăcerea este de partea mea, madame, murmură Poirot 
făcând o plecăciune. 

După aceea se strecură printre nadele câtorva 
personalităţi de marcă - un diplomat ilustru, o artistă la fel 
de cunoscută, un nu mai puţin vestit pair al sportului - şi, în 
sfârşit, îl găsi pe omul pentru care venise, unul dintre cei 
trecuţi la „au mai participat...”, un anume domn 
Satterthwaite. 

Domnul Satterthwaite ciripi amabil: 

— Ducesa e delicioasă... Seratele ei mă cuceresc 
întotdeauna... O personalitate, ce mai... Dacă mă 


înţelegeţi... În urmă cu câţiva ani mă întâlneam adesa cu ea 
în Corsica... 

De regulă, explicaţiile domnului Satterthwaite erau 
supraîncărcate, până la disperare, cu date despre 
cunoştinţele lui de viţă nobilă. E posibil ca el să fi putut să 
găsească câteodată plăceri în compania doamnelor Jones, 
Brown sau Robinson, dar nu menţiona acest lucru. Dar, cu 
toate acestea, n-ar fi fost nimic mai neadevărat decât a-l 
caracteriza pe domnul Satterthwaite drept snob. Era un 
observator fin al firilor omeneşti, iar afirmaţia potrivit 
căreia se pricepea cel mai bine la fete se baza pe faptul că 
domnul Satterthwaite cunoştea o mulţime dintre acestea. 

— Ştii, dragul meu, a trecut o veşnicie de când nu ne-am 
văzut. Mă simt onorat şi astăzi că am putut să vă urmăresc 
la lucru, în cazul de la „Cuibul ciorii”. De atunci mă consider 
a fi sfinţit într-un fel. Am întâlnit-o pe Lady Mary chiar 
săptămâna trecută, cu totul din întâmplare. O apariţie 
fermecătoare, minunată fiinţă - potpourri şi parfum de 
lavandă! 

De câte ori povestea despre unul sau două scandaluri, 
aflate tocmai pe tapet - de pildă indiscreţiile fiicei vreunui 
conte sau comportarea scandaloasă a nu ştiu cărui viconte - 
Poirot abia reuşea să strecoare şi numele lui Gervase 
ChevenixGore. 

Domnul Satterthwaite reacţionă rapid. 

— O, dar este realmente o personalitate. Ultimul baronet, 
aşa i se spune. 

— Pardon, nu vă înţeleg prea bine... 

Domnul Satterthwaite se aplecă cu indulgență în faţa 
lipsei de înţelegere a străinului. 

— A fost o glumă, ştiţi... O glumă. Natural, el nu este 
ultimul baronet din Anglia, dar este un fel de reprezentant 
tipic al unei epoci. E pe jumătate erou, pe jumătate nebun, 
un ins din categoria acelora cărora scriitorii secolului trecut 
le făceau cu plăcere loc în romanele lor, unul din aceia ce 
pun pariuri imposibile pe care le şi câştigă în cele din urmă. 


El explică cu lux de amănunte ce anume avea în vedere. 
Tânăr fiind, Gervase Chevenix-Gore a înconjurat lumea cu o 
barcă cu pânze, a participat la expediţii la Poli, a provocat la 
duel pe un pair. A făcut prinsoare că va ieşi pe scările 
palatului ducal călare pe iapa sa preferată şi, bineînţeles, a 
câştigat. Odată a sărit din loja teatrului direct pe scenă, de 
unde a răpit-o pe o artistă celebră tocmai când aceasta se 
găsea la mijlocul monologului. Dar despre el existau o 
sumedenie de anecdote. 

— E un neam vechi, continuă domnul Satterthwaite. Sir 
Guy Chevenix-Gore a luat parte la prima cruciadă. Acum, 
din păcate, se pare că bătrânul Gervase „incheie plutonul” - 
e ultimul Chevenix-Gore. 

— Averea s-a mai subţiat? 

— Da de unde, Gervase e fabulos de bogat. Este 
proprietarul unor bunuri imobiliare de valoare, are mine de 
cărbune şi, în plus de asta, în tinereţe a pus să fie 
înregistrată anexarea unei mine din Peru sau prin altă 
parte din America de Sud, care i-a adus o avere teribilă. Un 
om admirabil. A avut noroc în tot ce a făcut. 

— Acum însă are nişte anişori... 

— Da, sărmanul bătrânel, zise domnul Satterthwaite 
oftând şi dând din cap. Majoritatea oamenilor v-ar spune 
despre el că este tocmai copt pentru balamuc. În felul lor, 
au dreptate. Pe bune, el e nebun - dar nu în sensul că ar 
avea acte în regulă sau că ar vorbi singur pe drum, ci 
nebun în sensul că pur şi simplu nu este normal. Ela fost 
totdeauna un original. 

— Numai că, originalitatea, cu timpul, se transformă în 
excentricitate, nu? Remarcă Poirot. 

— Aveţi dreptate. Asta i se potriveşte de minune lui 
Gervase, sărmanul bătrânel. 

— Trebuie că are o părere destul de bună despre el, nu-i 
aşa? 

— Asta da. Ştiţi, după el lumea s-a împărţit totdeauna în 
două jumătăţi - familia Chevenix-Gore şi restul. 


— Mania nobleţei. 

— Aşa ceva. Toţi Chevenix-Gore au fost nişte îngâmfaţi - ei 
înşişi îşi sunt legea. Gervase, care e ultimul dintre ei, cel 
mai mult. El este, pe cinstea mea, dacă l-aţi auzi vorbind, aţi 
putea crede că este... Eh, dumnezeule! 

Poirot dădu încet şi gânditor din cap. 

— Da, aşa mi-am imaginat situaţia. Ştiţi, am primit o 
scrisoare de la el. O scrisoare foarte neobişnuită, în care nu 
mă roagă nimic. M-a chemat la el, atât. 

— Un decret regal, zâmbi pe furiş domnul Satterthwaite. 

— Exact. Lui sir Gervase nu i-a trecut desigur prin cap că 
eu, Hercule Poirot, sunt şi eu un cineva, un om care am şi 
eu o sumedenie de treburi! Şi că este foarte greu de 
presupus că aş lăsa baltă totul şi m-aş comporta asemenea 
unui câine ascultător - ca o nulitate recunoscătoare că i s-a 
azvârlit şi ei ceva! 

Domnul Satterthwaite strânse din buze pentru a-şi înăbuşi 
un zâmbet. Tocmai îi trecuse prin cap că în materie de 
propria importanţă, între Hercule Poirot şi Chevenix-Gore 
nu era o diferenţă prea mare. 

Se mulţumi să bombăne: 

— Dacă motivul chemării reclamă urgenţă... 

— Nu, în general nu, răspunse Poirot ridicând braţele într- 
un gest teatral. Trebuie să fiu doar pregătit şi să aştept 
chemarea lui atunci când va avea nevoie de mine. Enfin, je 
vous demande! 

Şi mâinile îi zburară iarăşi în sus, exprimând de departe 
mult mai bine decât cuvintele cât de adânc fusese jignit 
monsieur Hercule Poirot. 

— Să înţeleg că aţi refuzat? 

— Până acum n-am avut ocazia să o fac, spuse Poirot încet. 

— Dar o să refuzaţi? 

O nouă expresie se întipări pe faţa omuleţului. 
Sprâncenele sale erau încruntate, trădau perplexitate. 

Spuse: 


— Cum să spun... Să refuz - da, aşa mi-a trecut prin cap. 
Dar nu ştiu... Omul are întdeauna ceva ca o bănuială. Ca şi 
când ar simţi ceva din văzduh, ceva plăcut şi discret... 

Domnul Satterthwaite luă în serios spusele lui Poirot. 

— Da? Dar e interesant... 

— Am sentimentul, continuă Hercule Poirot, că omul, aşa 
cum tocmai l-aţi descris, ar putea fi foarte vulnerabil. 

— Vulnerabil? Repetă domnul Satterthwaite. Rămase 
pentru o clipă surprins. Cuvântul acesta parcă nu mergea 
întru totul în cazul lui Gervase Chevenix-Gore. Dar pentru 
că era un om care pricepea şi observa totul repede, spuse 
încet: Cred... Cred că înţeleg ce vreţi să spuneţi! 

— Un astfel de om este închis, nu? Într-o armură, dar în ce 
armură! Un cruciat blindat nu-i nimic faţă de el - este 
armura aroganţei, a mândriei şi îngâmfării. O astfel de 
armură oferă o anume protecţie. Săgeţile, toate săgețile 
vieţii cotidiene alunecă pe ea. Dar asta reprezintă şi un 
pericol. Uneori un om într-o astfel de armură nici nu ştie că 
a fost atacat. Armura îl apără, dar îl face să nu audă bine, să 
nu vadă bine, şi poate, cel mai mult dintre toate, să nu 
perceapă bine. 

Tăcu, apoi întrebă cu altă voce: 

— Cum arată familia acestui sir Gervase? 

— Păi e Vanda - soţia lui. Născută Arbuthnot - o fată foarte 
frumoasă. Şi care încă mai este o femeie şic. Cam săracă cu 
duhul însă. Devotată lui Gervase. Cam trage spre ocultism, 
am impresia. Poartă amulete şi scarabei şi pretinde că este 
reîncarnarea unei regine egiptene. După aceea vine Ruth - 
fiica lor adoptivă. Copii de-ai lor nu au. O fată foarte 
atractivă, într-un stil modern însă. Asta-i toată familia. Bine- 
nţeles, mai puţin Hugo Trent, nepotul lui Gervase. Pamela 
Chevenix-Gore s-a căsătorit cu Reggie Trent, iar Hugo a fost 
singurul lor copil. Acum e orfan. Nu poate mogşteni titlul, 
dar am impresia că până la urmă va primi cea mai mare 
parte din banii lui Gervase. Un tânăr frumos din garda 
regală de călărie. 


Poirot îl aprobă dând din cap gânditor. Apoi întrebă: 

— Sir Gervase este foarte afectat pentru că nu are 
propriul fiu care să-i moştenească numele? 

— Vă puteţi imagina cum îl macină... 

— La ei numele de familie este un fel de manie, nu? 

— Da. 

Domnul Satterthwaite tăcu o clipă. Părea să fie foarte 
intrigat. Apoi se încumetă să întrebe: 

— Aveţi impresia că acesta este motivul pentru care 
trebuie să mergeţi la Hamborough Close? 

Poirot dădu la rându-i din cap. 

— Nu, răspunse. Nu mi se pare că acesta ar fi un motiv. 
Dar cu toate acestea cred că am să mă duc. 

Hercule Poirot şedea într-unul din colţurile cupeului de 
clasa I a rapidului care străbătea în goană câmpia Angliei. 

Scoase gânditor din buzunar o telegramă împăturită cu 
grijă, o despături şi o reciti: 


„LUAŢI EXPRESUL DE 4.30 DIN GARA PANCRAS CEREŢI 
CONDUCTORULUI SĂ OPREASCĂ LA WHIMPERLEY 
CHEVENIX-GORE” 

Împături din nou telegrama şi o băgă la loc în buzunar. 

Conductorul trenului era foarte serviabil. „Domnul merge 
cumva la „Hamborough Close? Desigur, oaspeţii lui sir 
Gervase Chevenix-Gore cer totdeauna să oprim la 
Whimperley, chiar dacă în mod normal trenul nu opreşte 
acolo. Cred că este un privilegiu”. 

După aceea conductorul mai vizită de două ori cupeul lui 
Poirot, mai întâi pentru a-l asigura că se va strădui ca elsă 
rămână singur în compartiment, iar a doua oară pentru a-l 
anunţa că expresul are o întârziere de zece minute. 

Trenul trebuia să sosească la 7.50, dar în momentul în 
care Poirot puse piciorul pe peronul micii gări de ţară şi-i 
introduse conductorului în mână jumătatea de coroană 
aşteptată, ceasul arăta exact ora opt şi două minute. 


Locomotiva şuieră şi Nord-Expresul se puse în mişcare. Un 
şofer zvelt, în uniformă verde-închis se apropie de Poirot. 

— Domnul Poirot? Pentru Hamborough Close? 

Luă valijoara aspectuoasă a detectivului şi părăsiră gara. Îl 
aştepta un Rolls. Şoferul îi deschise portiera, îi aranjă peste 
genunchi un pled elegant din blană şi porniră. 

După vreo zece minute de mers pe drum de ţară, cu multe 
cotituri printre grădini, opri în faţa unei porţi largi, străjuită 
de câini enormi din piatră. 

Traversă parcul spre casă. Uşa se deschise încă înainte ca 
el să fi ajuns şi un majordom cu înfăţişare respectabilă 
apăru pe treapta cea mai de sus. 

— Domnul Poirot? Pe aici, domnule. 

Păşi prin hol în faţa lui şi deschise o uşă situată cam la 
mijlocul peretelui din partea dreaptă. 

— Domnul Hercule Poirot, anunţă el. 

În încăpere se găseau câţiva oameni în costume de seară 
şi Poirot remarcă din prima clipă de cum intră că apariţia 
lui nu era aşteptată, ochii tuturor celor prezenţi se opriră 
asupra lui cu nedisimulată surprindere. 

După aceea, spre el se îndreptă cu paşi nesiguri, o doamnă 
înaltă şi zveltă, în al cărui păr închis la culoare începuseră 
să strălucească fire albe. 

Poirot se aplecă atunci când îi strânse mâna. 

— Vă cer scuze, madame, spuse, din păcate trenul meu a 
avut întârziere. 

— N-are nici o importanţă, spuse Lady Chevenix-Gore cu 
glas nehotărât. Privirea ei stărui asupra lui într-un mod 
ciudat. Asta chiar că nu are nici o importanţă, domnule... 
Cum aţi spus că vă cheamă? N-am înţeles prea bine... 

— Hercule Poirot. 

Pronunţă numele rar şi clar. 

Auzi cum cineva din spatele său respiră repede. În clipa 
aceea îşi dădu seama că în încăpere nu se afla şi stăpânul 
casei. Întrebă încet: 

— Ştiaţi că sosesc, doamnă? 


— Ah... Ah... Da, dar spusele ei nu sunau prea convingător. 
Cred... Adică presupun... Eu însă sunt groaznic de 
nepractică, domnule Poirot. Uit totul. Tonul glasului ei trăda 
că prezenta această calitate a ei cu un soi de plăcere tristă. 
Ştiţi, oamenii îmi spun ceva, iar eu arăt ca şi când aş 
înţelege, dar mie îmi intră pe o ureche şi îmi iese pe 
cealaltă. Şi gata! Ca şi când n-ar fi fost. 

După aceea, parcă amintindu-şi că avea de îndeplinit nişte 
obligaţii, privi absentă în jur şi spuse neconvingător: 

— Presupun că-i cunoaşteţi pe toţi cei de faţa. 

Chiar dacă, fără discuţie, nu acesta era adevărul, această 
propoziţiune reprezenta textul banal cu ajutorul căruia 
Lady Chevenix-Gore făcea economie de efort cu 
prezentările şi încordarea pe care o reclama necesitatea de 
a-şi aminti numele exact al fiecărui oaspete. 

Şi cu toată tensiunea decurgând din acest caz concret, 
adăugă: 

— Aceasta este fiica mea, Ruth. 

Fata care se afla în faţa domnului Poirot era, de asemenea, 
o brunetă suplă, dar cu totul de alt tip. În locul trăsăturilor 
nedefinite şi şterse ale doamnei Chevenix-Gore, ea avea un 
profil delicat, întrucâtva acvilin şi cu o linie clară, ascuţită a 
bărbiei. Părul negru îl purta pieptănat pe spate într-o masă 
de buclişoare bine conturate. Culoarea tenului ei avea 
puritate şi strălucire de garoafă, prea puţin datorată 
fardurilor. Era, după cum şi-a putut da repede seama 
Poirot, una dintre cele mai fermecătoare fete dintre toate 
câte i-au fost dat lui să vadă. 

EI îşi dădu seama că fata era nu numai frumoasă, dar şi 
ageră şi bănuia în ea şi o anume doză de temperament şi 
mândrie. Când vorbea, prelungea puţin cuvintele, 
intenţionat desigur, gândi Poirot. 

— Este colosal de tulburător, începu ea, să găzduieşti un 
domn cum este domnul Poirot! Mai mult ca sigur că 
bătrânul domn ne-a pregătit o mică surpriză. 


— Vreţi să spuneţi că n-aţi ştiut că am să vin, 
mademoiselle? Întrebă el prompt. 

— Nici idee n-am avut, dar după cum se vede trebuie să-mi 
aduc caietul cu autografe după cină. 

Din hol se auzi zgomotul unui gong după care majordomul 
deschise uşa şi spuse: 

— Cina e pregătită. 

În clipa aceea, poate chiar mai înainte ca el să rostească 
cuvântul „pregătită” s-a petrecut ceva foarte ciudat. Figura 
de mare preot a majordomului se schimba într-o clipă într- 
una umană din cale-afară de surprinsă... 

Schimbarea fu atât de rapidă şi masca servitorului reveni 
atât de repede la loc, încât cel care din întâmplare nu ar fi 
văzut-o în clipa respectivă nici nu ar fi avut habar de ea. 
Întâmplător, Poirot o văzuse. Şi se miră. 

Servitorul rămase nehotărât în uşă. Şi chiar dacă faţa lui 
devenise din nou inexpresivă, pe figura lui se putea citi o 
oarecare tensiune internă. 

Lady Chevenix-Gore spuse nesigură: 

— Ah, doamne, asta este ceva cu totul neobişnuit... Într- 
adevăr... Eu... Omul nu ştie ce să facă... 

Ruth îi explică lui Poirot. 

— Această uluire, domnule Poirot, se datorează faptului că 
tatăl meu întârzie - pentru prima dată în cel puţin douzeci 
de ani - la cină. 

— Este ceva cu totul neobişnuit..., se plânse Lady 
Chevenix-Gore. Gervase niciodată... 

Un bătrânel cu o ţinută ţeapănă, soldăţească se apropie de 
ea. Râse spiritual: 

— Gervase bătrânul cel bun! În sfârşit, vine şi el odată mai 
târziu! Credeţi că i s-a rupt năsturaşul de la guler? Sau 
Gervase e cumva imun faţă de slăbiciunile noastre? 

— Dar Gervase n-a venit niciodată târziu, zise Lady 
Chevenix-Gore cu glas stins, încurcată. 

Disperarea aceasta, datorată unei întârzieri obişnuite, era 
de-acum caraghioasă. Lui Hercule Poirot începu însă să-i fie 


teamă... Avu chiar o presimţire ciudată. I se păru ciudat şi 
lui că Gervase Chevenix-Gore nu-şi făcuse apariţia pentru a- 
şi saluta oaspetele pe care-l invitase într-un mod atât de 
tainic. 

Nimeni nu ştia ce s-ar fi putut întâmpla. Era un caz fără 
precedent, nimeni nu ştia ce şi cum. În cele din urmă 
iniţiativa o luă, totuşi, Lady Chevenix-Gore, dacă iniţiativă se 
putea numi asta. Comportarea ei continua să fie nehotărâtă 
la culme. 

— Snell, întrebă ea, stăpânul dumitale este... 

Şi fără să termine se uită cercetătoare la majordom. 

Snell, care era desigur obişnuit cu modul în care doamna îi 
cerea informaţiile, răspunse foarte exact la întrebarea ei 
total neclară: 

— Sir Gervase a coborât la opt fără cinci, doamnă şi s-a 
dus direct în birou. 

— 0... aha... Făcu ea şi gura îi rămase deschisă... cu ochii 
către departe. Nu credeţi că... Totuşi... A auzit gongul? 

— Cred că trebuia să-l audă, doamnă, doar gongul se află 
chiar lângă uşa biroului. N-am ştiut că sir Gervase se află 
tot în birou, altfel l-aş fi anunţat direct că se serveşte cina. 
Pot s-o fac acum doamnă? 

Lady Chevenix-Gore primi cu uşurare propunerea. 

— Ah, îţi mulţumesc, Snell. Îţi mulţumesc, du-te. Da, 
desigur. 

Apoi, după ce majordomul părăsi încăperea, adăugă: 

— Snell este cu adevărat o comoară. Mă bizui pe el în 
absolut toate problemele. Nici nu ştiu ce m-aş face fără 
Snell. 

Cineva îşi exprimă acordul printr-o mormăială dar nimeni 
nu spuse nimic. Hercule Poirot, care examina cu atenţie 
sporită încăperea plină de oameni, fu de părere că toţi, 
până la unul, se aflau într-o anumită tensiune. Ochii îi 
alergau repede de la unul la altul, ca şi când i-ar fi trecut pe 
toţi pe o listă. Doi domni în vârstă, individul acela cazon 
care mormăise mai adineaori şi un omuleţ mărunt, slab şi 


cărunt, cu buze subţiri, de avocat. Doi bărbaţi tineri foarte 
diferiţi între ei. Unul, cu mustață şi expresie de aroganță 
modestă, ar fi putut fi nepotul lui sir Gervase, cel din garda 
regală de călărie. Celălalt era un tânăr frumos cu părul 
uşor lins, cu trăsături obişnuite. Pe acesta Hercule Poirot îl 
situă fără să greşească în păturile de jos ale societăţii. Mai 
era apoi o femeie mărunţică de vârstă mijlocie cu pince-nez 
şi ochi inteligenţi şi, în sfârşit, o fată cu o coamă roşcată 
strălucitoare. 

Snell îşi făcu din nou apariţia în uşă. Se comporta perfect, 
dar sub stratul impersonal de spoială apăru din nou figura 
descumpănită. 

— Iertaţi-mă, doamnă, dar uşa biroului este încuiată. 

— Încuiată? 

Întrebarea fusese pusă de o voce de bărbat - un glas 
tânăr, vigilent, marcat de emoție. El aparţinea tânărului 
aceluia frumos cu părul uşor lins. leşi în faţă şi propuse: 

— Pot să mă duc să văd...? 

Numai că între timp, Hercule Poirot - în foarte mare linişte 
şi aprope neobservat - preluă conducerea. Făcu acest lucru 
într-un mod atât de natural, încât nimănui nu i se păru 
ciudat că acest om necunoscut, care abia sosise, pusese 
dintr-odată mâna pe întreaga situaţie. 

— Să mergem, spuse. Să mergem în birou. 

Cel care îl ascultă primul fu Snell. 

— Arată-mi drumul, te rog! 

Snell ascultă. Poirot trecu foarte aproape de el, apoi- cao 
turmă de oi - îl urmară şi toţi ceilalţi. 

Snell conduse întregul grup printr-o sală spațioasă, pe 
lângă cotul mare al scării care ducea la etaj, pe lângă un 
ceas înalt şi vechi şi o firidă în care se afla gongul, precum 
şi printr-un coridor îngust, care se termina cu o uşă. 

Ajunşi aici, Poirot trecu înaintea lui Snell şi încercă clanţa. 
Aceasta funcţionă, dar, cu toate acestea, uşa nu se deschise. 
Poirot bătu încet la uşă. Apoi mai tare. Şi mai tare. După 
aceea se aplecă brusc şi apropie ochiul de gaura cheii. 


Se ridică apoi încet. Faţa i se făcu de piatră. 

— Domnilor, spuse, trebuie să sparg imediat această uşă! 

Apoi, sub comanda lui, doi tineri înalţi şi puternici, trecură 
la atac. Nu era o treabă chiar uşoară. Uşile de la 
Hamborough Close erau solide. 

În cele din urmă broasca cedă şi uşa se deschise spre 
înăuntru, acompaniată de scârţâitul ascuţit al lemnului. 

Şi apoi, după o clipă doar, rămaseră cu toţii între uşi, 
tăcuţi şi îngrămădiţi privind la scena dinăuntru. Luminile 
erau aprinse. Lângă peretele din partea stângă se afla un 
birou, o bucată masivă de mobilier din mahon. Nu la birou, 
ci într-o parte a lui, dar în aşa fel încât se afla cu spatele la 
ei, se găsea, chircit într-un scaun, un bărbat. Capul şi 
partea superioară a corpului îi atârnau pe marginea 
dreaptă a scaunului, iar mâna dreaptă îi cădea fără vlagă. 
Chiar sub ea, pe covor, strălucea un pistol mic... 

Nu mai era nevoie să te gândeşti la mai ştiu eu ce. Tabloul 
era cât se poate de clar. 

Sir Gervase Chevenix-Gore se împuşcase! 

O clipă, întregul grup rămase nemişcat în uşă privind la 
groaznica scenă. După aceea, Poirot fu cel care intră 
primul. 

În momentul acela se auzi glasul ascuţit al lui Hugo Trent: 

— Pentru Dumnezeu, bătrânul s-a împuşcat! 

După care se auzi geamătul lung, plin de groază al lui 
Lady ChevenixGore. 

— Gervase, Gervase! 

Poirot spuse încet peste umăr... 

— Duceţi-o de aici pe Lady Chevenix-Gore. Nu e de niciun 
folos acum. 

Bătrânul soldat spuse: 

— Vino, Vanda. Să mergem, draga mea. Tu n-ai nimic de 
făcut aici. S-a terminat. Ruth, vino şi ai grijă de mama. 

Ruth Chevenix-Gore se strecură însă în birou stând foarte 
aproape de Poirot care se aplecă asupra fiinţei chircite din 


scaun - trupul unui om de calibru herculean, cu o barbă de 
viking. 

Spuse cu glas stins, dar plin de încordare, surprinzător de 
reţinut şi înăbuşit: 

— Sunteţi absolut sigur, că este... Mort? 

Poirot îşi ridică privirea. 

Faţa fetei era însufleţită de un anume sentiment pe care el 
nu-l înţelegea. Nu era vorba de jale - arăta mai degrabă a 
tulburare... 

Femeia mărunţică cu pince-nez întrebă: 

— Mama dv., draga mea... Nu credeţi căâ...? 

În momentul acela se auzi zbieratul acut, isteric al fetei cu 
părul roşcat: 

— Aşadar, n-a fost nici maşină, nici sticlă de şampanie ceea 
ce am auzit! Ce-am auzit noi, a fost o împuşcătură... 

Poirot îşi roti privirea de la unul la celălalt. 

— Cineva trebuie să anunţe poliţia... 

— Nu! Strigă Ruth Chevenix-Gore cu glas sălbatec. 

Bătrânul domn cu faţă de avocat spuse: 

— În cazul de faţă este inevitabil, din păcate. Faci asta, 
Burrows? Hugo... 

— Dumneavoastră sunteţi deci domnul Hugo Trent? Se 
întoarse Poirot spre tânărul înalt cu mustață. Cred că ar fi 
bine dacă toţi, în afară de dV. Şi mine, ar părăsi încăperea. 

Îl ascultară cu toţii. Se retraseră cu avocatul în frunte. 
Poirot şi Hugo Trent rămaseră singuri. 

Hugo Trent întrebă cu o mutră mirată: 

— Ascultaţi, de fapt cine sunteţi dumneavoastră? Şi ce 
faceţi aici? 

Poirot scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept şi 
i-o dădu lui Trent. Acesta o examină încordat. 

— Detectiv particular, nu? Desigur, am auzit de dv... Dar 
cu toate astea tot nu ştiu ce faceţi aici...? 

— Dumneavoastră nu ştiaţi că unchiul - era unchiul dv., 
nu-i aşa? 

Ochii lui Trent alunecară pentru o clipă asupra mortului. 


— Bătrânul domn! Desigur, a fost unchiul meu. 

— Nu ştiaţi că a trimis după mine? 

Hugo dădu din cap, apoi spuse foarte încet: 

— Nici idee n-am avut de aşa ceva. 

În glasul lui răsună ceva greu de definit foarte exact. Faţa 
îi era parcă tăiată din lemn cu o expresie niţel tâmpă - 
expresia, îşi zise Poirot, care în momentele de mare 
tensiune este foarte folositoare în chip de mască. 

Poirot spuse calm: 

— Aici ne găsim în Westshire, nu? Îl cunosc foarte bine pe 
comisarul şef de poliţie de aici, maiorul Riddle. 

— Riddle locuieşte cam la o jumătate de milă de aici. De 
regulă vine singur. 

— Ar fi foarte potrivit să vină. 

Poirot începu să examineze camera. Dădu la o parte 
draperia şi privi pe fereastra franţuzească. Era închisă şi 
încercă să o deschidă. Pe perete, în spatele biroului se 
găsea o oglindă rotundă. Era spartă. Poirot se aplecă şi 
ridică un obiect mic. 

— Ce este? Întrebă Trent. 

— Glontele. 

— I-a trecut deci prin cap şi apoi a spart oglinda? 

— Aşa se pare. 

Poirot puse glontele exact pe locul pe care îl găsise şi se 
apropie de birou. Hârtiile erau aranjate cu grijă în maldăre. 
Pe mapa de birou se găsea o foaie de hârtie pe care era 
scris cu litere mari, de tipar, de o mână tremurătoare, un 
singur cuvânt: „IERTAŢI-MĂ”. 

— Trebuie să-l fi scris cu puţin timp înainte de a... o face, 
spuse Hugo. 

Poirot dădu gânditor din cap. 

Se uită apoi din nou la oglinda spartă şi la mort. Pomeţii 
obrajilor îi erau ridicaţi puţin - ca şi când ar fi fost surprins 
de ceva. Se întoarse spre uşa deschisă la perete şi cu 
broasca stricată. În uşă nu era nici o cheie după cum bine 
ştia, doar se uitase pe gaura cheii. Dar cheia nu se găsea 


nici pe podea. Poirot se aplecă asupra mortului şi trecu uşor 
cu degetele peste haine. 

— Da, zise, cheia este în buzunar. 

Hugo scoase pachetul de ţigări şi îşi aprinse una. Spuse 
destul de aspru: 

— Pare destul de clar. Unchiul s-a încuiat, a zgâriat pe o 
bucată de hârtie acest mesaj şi apoi s-a împuşcat. 

Poirot dădu iarăşi gânditor din cap. Hugo continuă: 

— Numai că nu pricep de ce a trimis după dv. Ce vrea să 
însemne asta? 

— Asta s-ar putea explica destul de greu. Dar până vine 
poliţia mi-aţi putea spune exact, domnule Trent, cine sunt 
toţi oamenii pe care i-am văzut astă-seară aici? 

— Cine sunt? Făcu Hugo cu un aer absent. Păi da, desigur. 
Ilertaţi-mă... Nu vreţi să luăm loc? Zise el arătând cu mâna 
spre canapeaua dintr-un colţ al încăperii care era cel mai 
departe de cadavru. După aceea continuă oarecum 
spasmodic. Păi, în primul rând este Vanda, mătuşa mea, 
ştiţi? Şi Ruth verişoara mea. Dar pe ele le ştiţi. Apoi cealaltă 
fată este Susan Cardwell. Ea locuieşte aici. După aceea 
colonelul Bury. Un vechi prieten al familiei. Şi Ogilvie 
Forbes. 'Iot un vechi prieten al familiei. Aşa... Amândoi 
bătrânii fuseseră îndrăgostiţi de Vanda când ea era tânără, 
din această cauză o înconjoară cu un fel de devotament, cu 
aer credincios. Caraghios, dar şi puţin emoţionant. 

După aceea vine la rând Godfrey Burrows, secretarul 
bătrânului domn - mă gândesc la unchiul —, şi domnişoara 
Lingard, care îl ajuta pe unchiul meu să scrie istoria familiei 
Chevenix-Gore. Strânge material istoric. Şi cam ăştia sunt 
toţi, aş zice. 

Poirot încuviinţă, apoi întrebă: 

— Dacă înţeleg eu bine, dV. Aţi auzit împuşcătura care l-a 
ucis pe unchiul dv., nu-i aşa? 

— Da, am auzit-o. Am crezut însă că a fost zgomotul de la 
şampanie - cel puţin eu unul aşa am crezut. Susan şi 


domnişoara Lingard au crezut că a fost zgomotul unei 
maşini - ştiţi, şoseaua trece foarte aproape de aici. 

Când s-a întâmplat asta? 

— Păi... pe la opt şi zece... Snell tocmai sunase prima dată 
gongul. 

— Şi dV. Unde eraţi atunci când aţi auzit? 

— În hol. Noi, ştiţi, am râs încercând să ghicim de unde se 
auzise zgomotul. Eu am afirmat că s-a auzit din bucătărie. 
Susan, însă, a auzit din salon. Domnişoarei Lingard i s-a 
părut că se auzise de sus. Snell crezuse că zgomotul se 
auzise de pe şosea. Oricum, zgomotul se auzise pe fereastra 
de sus. Susan a spus: „Mai are cineva vreo teorie?”. Eu am 
râs şi am spus că poate s-a comis o crimă. Acum, desigur, 
asta pare o chestie foarte tâmpită... 

Faţa i se alungi nervoasă. 

— Nimănui nu i-a trecut prin cap că sir Gervase s-ar fi 
putut împuşca? 

— Bineînţeles că nu. 

— Şi n-aveţi idee de ce ar fi putut s-o facă? 

Hugo spuse încet: 

— Păi... Eu n-aş spune că... 

— Adică aveţi vreo idee? 

— Nu... Nu... E greu de explicat. Se-nţelege, eu nu mă 
aşteptam că ar putea sfârşi chiar printr-o sinucidere, dar 
nici total surprins nu sunt. Adevărul este că unchiul meu 
era copt pentru un azil de nebuni, domnule Poirot. Asta ştia 
toată lumea. 

— Şi dV. Asta vă pare a îi o explicaţie suficientă? 

— Păi, cum să vă explic, oamenii se pot şi împuşca dacă 
ajung să fie puţin ţicniţi. 

— O explicaţie admirabil de simplă. 

Hugo rămase ca opărit. 

Poirot se ridică şi se plimbă prin încăpere, aparent fără un 
scop precis. Încăperea era aranjată cu gust, în cea mai 
mare parte într-un stil victorian, greoi: o bibliotecă masivă, 
câteva fotolii imense şi nişte scaune Chippendale originale. 


Nu erau multe ornamente, doar de pe cornişa sobei lui 
Poirot i-au atras atenţia câteva obiecte de bronz. Le luă pe 
rând în mână şi le examină cu atenţie, după care le puse 
exact pe locul lor de mai înainte. De pe o statuetă, aflată în 
partea stângă, dezlipi ceva cu unghia. 

— Ce este? Întrebă Hugo fără vreun interes anume. 

— Nimic deosebit, un ciob de oglindă. 

Hugo spuse: 

— Ciudat, cum a putut glontele să spargă oglinda. Oglinda 
spartă înseamnă ghinion. Sărmanul Gervase... Aş spune că 
norocul a ţinut mult cu el. 

— Unchiul dV. A avut mult noroc? 

Hugo râse scurt. 

— Norocul lui era proverbial. Pe tot ce punea el mâna se 
transforma în aur! Când era considerat outsider, el ajungea 
totdeauna primul! Când investea ceva într-o mină 
îndoielnică, dădea totdeauna de un filon de aur! Reuşea 
totdeauna, la un fir de păr, să scape din locurile cele mai 
rele. De câteva ori a scăpat cu viaţă ca prin minune. Ştiţi, în 
felul lui era un bătrânel a-ntâia. Cum se spune, pe unde a 
fost, a văzut câte ceva. Mai mult decât alţii din generaţia lui. 

Poirot îl întrebă: 

— Îl iubeaţi pe unchiul dv., domnule Trent? 

Întrebarea îl scoase oarecum din sărite pe Hugo. 

— Păi... hm... Bineînţeles, spuse destul de nehotărât. Ştiţi, 
câteodată nu era prea uşor cu el. Viaţa cu el era foarte 
încordată. Din fericire nu trebuia să-l văd prea des. 

— Dar el vă iubea? 

— Nici n-am băgat de seamă. Dar, ca s-o spun pe cea 
dreaptă, existenţa mea îl cam deranja. 

— Cum adică, domnule Trent? 

— Păi, ştiţi, el n-a avut un fiu şi asta l-a măcinat afurisit de 
mult... Cred că l-a durut mult gândul că după moartea lui 
neamul Chevenix-Gore va înceta să mai existe. Ştiţi, ei 
provin tocmai de la cucerirea normandă. Iar bătrânul domn 


era ultimul dintre ei. Aş spune că din punctul lui de vedere 
asta reprezenta o adevărată tragedie. 

— DV. Nu împărtăşiţi acest sentiment, nu? 

Hugo ridică din umeri. 

— "Toate astea mi se par destul de demodate. 

— Dar de avere ce-o să se aleagă? 

— Asta nu ştiu. Poate o să-mi revină mie. Sau poate o să-i 
rămână lui Ruth. Şi Vanda s-ar putea să aibă din ea până la 
sfârşitul vieţii... 

— Unchiul dV. Nu şi-a dat în vileag intenţiile? 

— Păi... Avea o hotărâre a lui. 

— Şi care era? 

— Ca Ruth şi cu mine să punem totul laolaltă. 

— Asta ar fi fost foarte potrivit. 

— Extraordinar de avantajos. Numai că Ruth... Vedeţi... 
Ruth are nişte păreri proprii definitive despre viaţă. Este o 
fată neobişnuit de atractivă şi ea ştie asta. Şi nu se grăbeşte 
cu măritişul. 

Poirot se aplecă înainte. 

— Dar dV. Aţi fi de acord, domnule Trent? 

Hugo îi răspunse otrăvit: 

— Pe cinstea mea că astăzi nici nu prea contează pe cine 
dracu iei. Divorțul e ceva atât de lesnicios... Dacă nu merge, 
îţi iei pur şi simplu valiza şi o începi din nou. 

Uşa se deschise şi intră Ogilvie Forbes însoţit de un domn 
zvelt şi elegant. 

Noul venit se înclină în faţa lui Trent. 

— Salut, Hugo. Îmi pare teribil de rău de toate astea. E-o 
lovitură pentru toţi. 

Hercule Poirot interveni: 

— Vă salut domnule Riddle. Vă amintiţi de mine? 

— Da bineînţeles, zise comisarul şef şi-i strânse mâna lui 
Poirot. Aşadar, sunteţi deja aici? 

Era o notă meditativă în vocea lui. Şi-l privi curios pe 
Hercule Poirot. 

— Ei, care-i situaţia? Întrebă maiorul Riddle. 


Scena se petrecea douăzeci de minute mai târziu. 
Întrebarea comisarului şef de poliţie era adresată 
chirurgului poliţiei, un individ bătrân şi deşirat, cu părul 
cărunt. 

Acesta ridică din umeri: 

— E mort cam de o jumătate de ceas, în orice caz, nu mai 
mult de o oră. Nu-mi cereţi acum nici un amănunt de ordin 
tehnic. Are capul străpuns de un glonte, pistolul a fost ţinut 
doar la câţiva centimetri de tâmpla dreaptă, glontele a 
trecut prin creier, apoi a zburat afară... 

— Semnalmentele ar corespunde unei sinucideri 
perfecte?! 

— Perfecte. Corpul i s-a răsucit în scaun, iar pistolul i-a 
căzut din mână. 

— Aveţi glontele? 

— Aicea! I-l arătă doctorul. 

— Bine, făcu maiorul Riddle. O să dăm să fie comparat cu 
pistolul. Sunt bucuros că-i vorba de un caz simplu, fără 
complicaţii. 

— Sunteţi sigur că nu există nici un fel de complicaţii, 
doctore? Întrebă încet Hercule Poirot. 

Doctorul îi răspunse tot încet: 

— Vedeţi, am impresia că un lucru vi s-ar fi putut părea 
puţin ciudat. Când s-a împuşcat probabil că stătea aplecat 
puţin spre dreapta, altfel glontele ar fi nimerit peretele sub 
oglindă în loc să ajungă exact în mijlocul ei. 

— O poziţie destul de incomodă pentru o sinucidere, 
remarcă Poirot. 

Doctorul ridică din umeri. 

— Păi... Comodă, incomodă... Dacă staţi să vă gândiţi... 
Dar nu-şi mai termină vorba. 

Maiorul Riddle întrebă: 

— Corpul putem să-l mişcăm? 

— Da, da, eu am terminat cu el. Duceţi-l la autopsie. 

— Din punctul dV. De vedere cum este, inspectore? Îl 
întrebă maiorul Riddle pe bărbatul înalt în haine civile, a 


cărui faţă nu trăda nici o expresie. 

— E-n regulă, domnule maior, avem tot ce ne trebuie. Au 
mai rămas doar amprentele de pe pistol ale mortului. 

— Atunci luaţi-le. 

Corpul neînsufleţit al lui Gervase Chevenix-Gore fu ridicat. 
Comisarul şef şi Poirot rămaseră singuri. 

— Asta-i, începu maiorul Riddle. Toate par a fi clare şi se 
leagă: uşa încuiată, fereastra închisă, cheia de la uşă în 
buzunarul mortului. Totul ca la carte - până la ceva... 

— Despre ce este vorba, prietene? 

— Despre dv., spuse Riddle fără ocolişuri. Ce căutaţi dV. 
Aici? 

În loc să-i răspundă, Poirot îi dădu scrisoarea pe care o 
primise de la răposat în urmă cu o săptămână şi care îl 
adusese aici. 

— Hm, făcu comisarul şef. Interesant. Asta trebuie să o 
examinăm foarte temeinic. Cred că este legată direct de 
sinucidere. 

— De acord. 

— Trebuie să-i controlăm pe toţi cei din casă. 

— Vă pot spune numele lor, tocmai l-am întrebat pe 
domnul Trent. 

Şi Poirot repetă lista numelor. 

— Dv., domnule maior, ştiţi ceva despre oamenii aceştia? 

— Ceva ştiu. Bineînţeles. Lady Chevenix-Gore este în felul 
ei tot aşa de ţicnită ca bătrânul sir Gervase. Şi-au fost, 
reciproc, foarte devotați, dar amândoi frumuşel de smintiţi. 
Lady este o fiinţă pur şi simplu săracă cu duhul, n-am mai 
văzut aşa ceva în viaţa mea. Din când în când îi vine câte-o 
viclenie, se pricepe atât de bine la ale ei încât te surprinde. 
Oamenii se distrează adesea pe seama ei. Cred că ea ştie de 
asta, dar îi este totuna. 

— Domnişoara Chevenix-Gore este fiica lor adoptivă, dacă 
am înţeles bine... 

— Da. 

— O foarte frumoasă tânără. 


— E-a naibii de atrăgătoare. A sucit capul majorităţii 
tinerilor de prin împrejurimi. Mai întâi îi duce de nas, apoi 
râde de ei. Îi stă bine călare şi are mâini frumoase. 

— Dar toate astea nu ne privesc acum. 

— Hm... Nu, nu prea. Cât despre ceilalţi; îl ştiu pe domnul 
Bury, bineînţeles. Îşi petrece aici majoritatea timpului. E un 
soi de pisică îmblânzită, un fel de adjutant al doamnei 
Chevenix-Gore sau, dacă vreţi, un vechi prieten al familiei. 
Toţi îi cunosc viaţa. Mi se pare că Bury şi sir Gervase au 
deţinut acţiunile unei societăţi în care Bury era membru în 
consiliul de administraţie. 

— Dar de Ogilvie Forbes, ştiţi ceva? 

— Cred că m-am întâlnit cu el o singură dată. 

— Dar de domnişoara Lingard? 

— N-am auzit în viaţa mea de ea. 

— Dar de domnişoara Susan Cardwell? 

— Roşcovana aia şic? Doar atât că în ultimele zile am 
văzut-o în compania lui Ruth. 

— Domnul Burrows? 

— A, pe el îl ştiu. Secretarul lui Chevenix-Gore. Între noi 
fie vorba, n-aş da mult pe el. E frumos, şi el ştie acest lucru, 
cu toate acestea nu face parte din crema societăţii. 

— Este demult la Sir Gervase? 

— Aşa... Cam de doi ani, aş zice. 

— Altcineva nu mai este...? 

Poirot tăcu. 

În încăpere intră un vlăjgan cu păr deschis la culoare, în 
haine de stradă. Abia-şi trăgea răsuflarea şi arăta speriat. 

— Bună seara, domnule maior. Am auzit, se zice că sir 
Gervase s-a împuşcat... De aceea am zburat. Snell îmi 
spune că e adevărat. E incredibil! Nu pot să cred! 

— Din păcate e-adevărat, Lake. Daţi-mi voie să vă prezint: 
el este căpitanul Lake, agentul funciar al lui sir Gervase. 
Domnul Hercule Poirot, de care probabil aţi auzit... 

Faţa lui Lake se lumină de ceva care ar putea îi numită 
bucurie, dar o bucurie pe care nu-i venea s-o creadă. 


— Domnul Hercule Poirot? Sunt grozav de fericit să vă 
cunosc. Cel puţin... Tăcu însă şi zâmbetul lui fermecător 
dispăru. Nu-i în sinuciderea asta ceva... Nu miroase a ceva, 
domnule maior? 

— De ce-ar mirosi a ceva, cum spuneţi dv.? Îl întrebă tăios 
comisarul şef. 

— Cred că... Pentru că-l văd aici pe domnul Poirot. Şi... Şi 
pentru că treaba asta mie mi se pare incredibilă! 

— Nu, nu spuse repede domnul Poirot. Eu nu am venit în 
legătură cu moartea lui sir Gervase. Mă aflam deja în casă, 
în calitate de oaspete. 

— Aşa, carevasăzică. E ciudat că nu mi-a spus nimic 
despre dV. Azi, după-amiază, când am calculat conturile. 

Poirot îl întrebă calm: 

— Aţi folosit de două ori până acum cuvântul „incredibil”, 
căpitane. Sunteţi chiar atât de surprins că sir Gervase s-a 
sinucis? 

— Bineînţeles că sunt. Se-nţelege, era bun de balamuc, 
asta v-o poate spune oricare. Cu toate astea însă... Pur şi 
simplu nu pot să-mi imaginez că el gândea că lumea ar fi 
putut exista fără el. 

— Da, fu de acord Poirot. E ceva, zise şi se uită apreciativ 
la manifestarea sinceră şi inteligentă a tânărului căpitan. 

Maiorul Riddle îşi drese glasul. 

— Pentru că tot sunteţi aici, căpitane, luaţi loc şi 
răspundeţi-ne la câteva întrebări. 

— Bineînţeles, domnule maior. 

Lake se aşeză într-un fotoliu faţă-n faţă cu cei doi detectivi. 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe sir Gervase? 

— Azi după masă, cu puţin înainte de trei. A trebuit să 
verificăm nişte conturi şi am discutat şi despre închirierea 
unei noi proprietăţi. 

— Cât timp aţi stat la el? 

— Aşa... Cam o jumătate de ceas. 

— Iar acum vă rog să vă gândiţi şi să-mi spuneţi dacă aţi 
remarcat ceva neobişnuit în comportarea lui. 


Tânărul se gândi puţin. 

— Nu, n-aş spune. Era puţin agitat, dar în comportarea lui 
asta nu era ceva neobişnuit. 

— Nu era puţin deprimat? 

— Nu, dimpotrivă, mi s-a părut chiar că era bine dispus. 
Era foarte amuzat pentru că lucrează la istoria familiei lui. 

— De când lucrează la ea? 

— A început cam acum şase luni. 

— Şi de atunci a venit şi domnişoara Lingard? 

— Nu, ea a venit cam acum două luni, adică atunci când sir 
Gervase a ajuns la concluzia că nu poate stăpâni singur 
toate documentele. 

— Şi credeţi că asta îl distra? 

— Enorm. El chiar îşi imagina că pe lume nu există ceva 
mai important decât familia lui. 

În glasul tânărului se putea desluşi o undă de amărăciune. 

— Aşadar, din câte ştiţi, sir Gervase nu avea nici un fel de 
greutăţi. 

Urmă o pauză scurtă - într-adevăr foarte scurtă - până 
când căpitanul să răspundă. 

— Nu. 

Poirot puse apoi brusc întrebarea: 

— Nu cumva sir Gervase avea probleme cu fiica sa? 

— Cu fiica lui? 

— Asta am spus! 

— După câte ştiu, nu, spuse tânărul înţepat. 

Poirot nu mai spuse nimic. Se auzi însă glasul maiorului 
Riddle: 

— Vă mulţumesc, căpitane. Aţi fi amabil să mai rămâneţi 
câteva clipe în casă, asta pentru cazul că ar fi nevoie să vă 
mai întrebăm câte ceva? 

— Bineînţeles, domnule maior... Aş putea face ceva pentru 
dv.? 

— Da, aţi putea să ni-l trimiteţi pe majordom. Şi mi-aţi mai 
putea spune care-i starea doamnei Chevenix-Gore şi dacă 


aş putea sta de vorbă cu ea sau dacă este încă prea 
tulburată... 

— Tânărul încuviinţă cu o mişcare a capului şi părăsi 
încăperea cu paşi repezi şi energici. 

— O persoană atrăgătoare, remarcă Hercule Poirot. 

— Da, fain băiat, şi-i cineva în branşa lui. Toată lumea îl 
iubeşte. 

— Luaţi loc, Snell, îi spuse maiorul Riddle, cu glas 
prietenos. 'Trebuie să vă pun câteva întrebări. Aş spune că 
pentru dV. A fost şoc, nu glumă... 

— Şi încă ce şoc, domnule maior. Vă mulţumesc, zise Snell 
şi luă loc cu un aer atât de discret încât ai fi zis că rămăsese 
tot în picioare. 

— Sunteţi de mult aici? 

— De şaisprezece ani, domnule maior, chiar din vremea 
când sir Gervase... Ehm... S-a aşezat, ca să zic aşa. 

— Stăpânul dV. A fost un călător pasionat la vremea lui. 

— Da, domnule maior, a luat parte la o expediţie la Pol şi a 
fost şi în alte locuri interesante. 

— Acum spuneţi-mi, Snell, când l-aţi văzut astăzi ultima 
oară pe stăpânul dv? 

— Eu mă aflam în sufragerie, domnule maior, să văd dacă 
masa era bine aranjată. Uşa de la holera deschisă, aşa că l- 
am văzut pe sir Gervase coborând scările, traversând holul 
şi îndreptându-se pe coridor, spre birou. 

— Asta a fost când? 

— Cu puţin înainte de opt. Poate aşa... la opt fără cinci...? 

— Şi asta a fost ultima dată când l-aţi văzut? 

— Da, domnule maior. 

— Aţi auzit împuşcătura? 

— Desigur, domnule maior, numai că în clipa aceea nici 
prin cap nu mi-a trecut că... Ştiţi, cum aş fi putut? 

— Dar ce aţi crezut că este? 

— Am crezut că-i o maşină, domnule maior. Şoseaua trece 
foarte aproape de zidul parcului. Sau ar fi putut fio 


împuşcătură în pădure... Vreun braconier... Dar nici prin 
vis nu mi-a... 

Maiorul Riddle îl întrerupse. 

— Cât era ceasul? 

— Exact opt şi opt minute, domnule maior. 

Comisarul-şef zise cu glas ascuţit: 

— Cum puteţi spune cu atâta exactitate? 

— E simplu, domnule maior, atunci tocmai am bătut prima 
dată gongul. 

— Prima dată? 

— Da. Potrivit ordinului lui sir Gervase, primul gong 
trebuie să se audă totdeauna cu şapte minute înainte de cel 
de-al doilea, care înseamnă începerea cinei. În treaba asta 
era foarte pedant - înainte de gongul al doilea toţi trebuiau 
să fie deja adunaţi la cină. Şi de cum bat gongul a doua oară 
mă duc în salon şi anunţ cina şi toţi o pornesc spre 
sufragerie. 

— Acum încep să înţeleg, spuse Hercule Poirot, de ce aţi 
părut atât de surprins astăzi, când aţi anunţat cina. În 
momentul acela sir Gervase se afla totdeauna în salon, nu? 

— Niciodată nu s-a întâmplat ca el să nu fie acolo. Pentru 
mine a fost pur şi simplu o lovitură. Mi s-a părut că... 

Maiorul Riddle iarăşi îl întrerupse abil: 

— De regulă şi ceilalţi se găseau atunci în salon? 

Snell tuşi. 

— Cine întârzia la cină, domnule maior, nu mai era invitat 
niciodată. 

— Hm,... Foarte drastică măsură. 

— Domnule maior, sir Gervase angajase un bucătar care 
slujise mai înainte la împăratul Moraviei. El spunea adesea 
că cina e la fel de importantă, precum o slujbă religioasă. 

— Dar familia lui ce spunea de asta? 

— Lady Chevenix-Gore se purta cu foarte multă grijă 
pentru a nu-l supăra, şi până şi domnişoara Ruth nu se 
încumeta să întârzie la cină. 

— Interesant, mormăi Hercule Poirot. 


Maiorul Riddle îşi continuă interogatoriul. 

— Aşadar, având în vedere că cina începea la opt şi un 
sfert, aţi bătut primul gong la opt şi opt minute, ca de 
obicei? 

— Adevărul adevărat, domnule maior, numai că asta nu 
era de regulă. Cina era totdeauna la ora opt. Pentru cina 
din această seară sir Gervase a spus să fie la opt şi un sfert 
pentru că aştepta un oaspete. Venea cu ultimul tren. Şi 
rostind aceste cuvinte, Snell se înclină înspre Hercule 
Poirot. 

— Când stăpânul dV. A trecut înspre birou era bine dispus 
sau îngrijorat? 

— Asta nu vă pot spune, domnule maior. Mă aflam destul 
de departe de el pentru a-i fi putut vedea faţa. L-am văzut 
trecând doar, atât şi nimic mai mult. 

— Era singur? 

— Da, domnule maior. 

— A intrat cineva în birou după el? 

— Nu pot spune asta, domnule maior. După aceea m-am 
dus în oficiu şi acolo m-am aflat şi în momentul în care am 
bătut gongul prima dată; era opt şi opt minute. 

— Şi atunci aţi auzit şi împuşcătura? 

— Da, domnule maior. 

Pe neaşteptate, Poirot puse întrebarea: 

— Cred că şi alţii au auzit împuşcătura, nu? 

— Da, domnule. Domnul Hugo şi domnişoara Cardwell. Şi 
domnişoara Lingard. 

— Aceştia, toţi, se aflau şi ei în hol? 

— Domnişoara Lingard ieşise din salon, iar domnişoara 
Cardwell împreună cu Hugo tocmai cobora scările. 

Poirot întrebă: 

— Vorbeau de treaba asta? 

— Păi... Domnule Poirot, domnul Hugo m-a întrebat dacă 
se serveşte şampanie la cină. l-am spus că se serveşte 
Cherry, vin de pe Rin şi din Burgundia. 

— Ela crezut că-i dopul de la şampanie? 


— Da, domnule. 

— Dar nimeni n-a luat asta în serios? 

— Oh, nu, domnule. 'Toţi au intrat în salon vorbind şi 
râzând. 

— Se mai aflau acolo şi alţi membri ai familiei? 

— Nu pot spune, domnule. 

Maiorul Riddle îi arătă pistolul. 

— Ştiţi ceva despre această armă? 

— Bineînţeles, domnule maior. Era a lui sir Gervase. Îlţinea 
tot timpul în sertarul mesei de colo. 

— De regulă era încărcat? 

— Nu pot răspunde la această întrebare, domnule maior. 

Maiorul Riddle puse jos pistolul şi îşi drese glasul. 

— Iar acum, Snell, am să vă pun o întrebare foarte 
importantă. Sper că-mi veţi răspunde cât mai adevărat cu 
putinţă. Aveţi cunoştinţă de vreun motiv care l-ar îi putut 
împinge pe stăpânul dV. La sinucidere? 

— Nu, domnule maior. Nu cunosc nimic în acest sens. 

— Nu cumva sir Gervase s-a purtat ciudat în ultima 
vreme? Nu era deprimat? Sau, nu avea griji? 

Snell tuşi stânjenit. 

— lertaţi-mă pentru ceea ce am să spun, domnule maior, 
dar sir Gervase se purta totdeauna în aşa fel încât 
oamenilor, care nu îl cunoşteau, să li se pară ciudat. Era un 
domn original în cel mai înalt grad. 

— Da, da, asta o ştiu. 

— Străinii nu l-au înţeles niciodată pe sir Gervase, zise 
Snell punând un accent special pe „nu l-au înţeles”. 

— Ştiu, ştiu. Dar n-a fost nimic pe care să-l fi putut numi 
neobişnuit? 

Majordomul ezită. 

— Cred, domnule, că sir Gervase era îngrijorat în legătură 
cu ceva, spuse el în cele din urmă. 

— Nu aveţi idee de cauza grijilor lui? 

— Nu, domnule maior. 

— Era legată de cineva anume, starea lui? 


— N-aş putea spune categoric, domnule maior. În orice 
caz, asta este doar părerea mea. 

Poirot interveni din nou: 

— V-a surprins mult sinuciderea? 

— M-a surprins foarte mult, domnule Poirot. Un adevărat 
Şoc. Aşa ceva nici prin vis nu mi s-a arătat. 

Poirot dădu gânditor din cap. Riddle îl privi o clipă, apoi 
spuse: 

— Cred că asta a fost totul, Snell. Sigur nu mai aveţi să ne 
spuneţi ceva? Ştiu eu, de pildă, nu s-a întâmplat în ultimele 
zile vreun eveniment neobişnuit? 

Majordomul se ridică şi dădu din cap. 

— Nimic, domnule maior, nimic absolut. 

— Atunci puteţi pleca. 

— Vă mulţumesc, domnule maior. 

În timp ce păşi spre uşă, Snell trebui să se dea la o parte. 
În încăpere intră Lady Chevenix-Gore. 

Avea pe ea un soi de veşmânt oriental din mătase de 
culoare violetă şi oranj, strâns pe corp. Faţa îi era liniştită. 
Era concentrată şi gravă. 

— Lady Chevenix-Gore, strigă maiorul Riddle sărind în 
picioare. 

— Se zice că vreţi să vorbiţi cu mine. Am venit. 

— N-aţi vrea să mergem într-o altă cameră? Aici trebuie să 
fie foarte dureros pentru dv. 

Lady Chevenix-Gore dădu din cap a nu şi se aşeză într- 
unul din fotoliile Chippendale. Murmură: 

— Nu, nu, ce importanţă are asta? 

— Este foarte frumos din partea dv., Lady Chevenix-Gore 
că reuşiţi să vă stăpâniţi. Îmi dau seama ce şoc trebuie să fi 
fost pentru dv., dar... 

Ea îl întrerupse. 

— La început a fost un şoc cumplit, spuse, vorbind cu tonul 
unei conversații de societate. Dar în realitate nu există 
nimic ca Moartea, ştiţi, în afară de Schimbare. După care 


adăugă: De fapt, Gervase vă stă acum exact în spatele 
umărului stâng. Îl văd foarte clar. 

Umărul stâng al maiorului Riddle se smuci uşor. El se uită 
sceptic la Lady Chevenix-Gore. 

Ea îi zâmbi vag. 

— Bineînţeles că nu mă credeţi! Sunt atât de puţini 
oameni care ar crede! Pentru mine, lumea spiritelor este la 
fel de reală ca şi aceasta. Dar întrebaţi-mă tot ce doriţi, fără 
să vă temeţi că m-aţi tulbura. În general, nu sunt tulburată. 
Ştiţi, totul nu este decât Destin. Nimeni nu poate scăpa de 
Karma sa. Totul se potriveşte - oglinda - totul. 

— Oglinda, madame? Întrebă Poirot. 

Ea dădu din cap spre oglindă vag. 

— Da. A plesnit, vedeţi? Un simbol! Ştiţi poezia aceea a lui 
Tennyson, Am citit-o adesea când eram fată, chiar dacă pe 
atunci, se înţelege, nu eram conştientă de această latură 
ezoterică a ei. 


„Oglinda a crăpat în ramă — 

Blestemul din urmă m-ajunge...”. 

Da, exact asta i s-a întâmplat lui Gervase. Blestemul l-a 
ajuns din urmă. Cred că ştiţi că majoritatea familiilor foarte 
vechi au un blestem. Oglinda s-a crăpat. El ştia că este 
pierdut! Blestemul l-a ajuns! 

— Dar, madame, oglinda n-a crăpat din cauza blestemului, 
ea a fost spartă de un glonte! 

Lady Chevenix-Gore spuse cu tonul acela al ei dulce şi 
nehotărât: 

— În realitate astea sunt unul şi acelaş lucru... Ăsta-i 
Destinul! 

— Dar soţul dV. S-a împuşcat! 

Lady Chevenix-Gore râse răbdătoare. 

— Nu trebuia să facă asta. Gervase a fost însă tot timpul 
un nerăbdător. I-a sunat ceasul şi el i-a ieşit în întâmpinare. 
Într-adevăr, totul este atât de simplu. 

Maiorul Riddle tuşi încet şi spuse aspru: 


— Adică faptul că soţul dV. Şi-a luat viaţa nu vă surprinde 
defel? V-aţi aşteptat ca aşa ceva să se întâmple? 

— Ah, nu! Răspunse ea făcând ochii mari. Nu puteţi 
prevedea totdeauna viitorul. În mod cert, Gervase a fost un 
om foarte ciudat, un om foarte neobişnuit. A fost unul dintre 
cei Mari, cum n-o să se mai nască altul. Ştiu de mult acest 
lucru. Cred că o ştia şi el. Pentru el era foarte să se 
obişnuiască cu naivităţile mărunte ale vieţii de toate zilele. 

După aceea adăugă uitându-se exact peste umărul 
maiorului Riddle. 

— Acum el se amuză. La gândul cât suntem noi de nebuni. 
Şi noi chiar suntem. Ca nişte copii. Ne prefacem că viaţa ar 
fi reală, că ar avea un sens... Până una alta, viaţa nu-i decât 
o Mare Iluzie... 

Maiorul simţi că duce o luptă zadarnică, dar, cu toate 
acestea, întrebă cuprins de disperare: 

— Nu ne-aţi putea ajuta puţin să aflăm de ce soţul dV. Şi-a 
luat viaţa? 

Ea dădu din umeri. 

— Există forţe care ne pun în mişcare, care ne urnesc... 
Dar dV. Nu puteţi înţelege asta. DV. Vă mişcaţi numai pe un 
plan material. 

Poirot tuşi. 

— Pentru că vorbim de planul material, aveţi cumva idee, 
madame, cui a lăsat soţul dV. Banii? 

— Banii? Făcu ea privindu-l mirată. Eu nu mă gândesc 
niciodată la bani! Glasul îi era plin de dispreţ. 

Poirot schimbă subiectul. 

— Când aţi coborât astă-seară la cină? 

— Când? Ce este Timpul? Un Infinit, aşa sună răspunsul. 
Timpul este nesfârşit. 

— Dar soţul dV. A fost destul de pedant când era vorba de 
timp, mai ales în ce priveşte timpul pentru cină, remarcă 
Poirot. 

— Dragul de Gervase, râse ea îngăduitor. În această 
privinţă se purta foarte nesăbuit... Asta îi făcea plăcere. Din 


această cauză n-am întârziat niciodată. 

— Când a bătut prima dată gongul, dv., madame, vă aflaţi 
în salon? 

— Nu, eram în camera mea. 

— V-aţi putea aminti cine era în salon când aţi coborât dv.? 

— Cred că aproape toţi, spuse nehotărâtă. Dar e important 
de ştiut? 

— Nu prea, admise Poirot. Dar mai este ceva. Vi s-a 
destăinuit vreodată soţul dV. Că are bănuiala că cineva îl 
fură? 

Se părea că această întrebare n-ar fi interesat-o prea mult 
pe Lady Chevenix-Gore. 

— Că-l fură? Nu, nu cred. 

— Că-l fură, că-l înşeală, că-l exploatează în vreun fel...? 

— Nu... Nu... Nu cred să fi fost ceva de genul acesta... 
Gervase s-ar fi făcut foc şi pară dacă cineva s-ar fi 
încumetat să-i facă una ca asta. 

— Niciodată nu v-a spus despre aşa ceva? 

— Nu... Nu..., răspunse Lady Chevenix-Gore dând şi din 
cap, dar din nou fără vreun interes aparte. Mi-aş aminti 
dacă mi-ar fi spus... 

— Când l-aţi văzut ultima dată viu pe soţul dv.? 

— A trecut pe la mine ca de obicei când cobora înainte de 
cină. Era şi camerista mea acolo. Mi-a spus doar că el 
coboară. 

— Despre ce a vorbit mai mult în ultimele săptămâni? 

— Despre... Despre istoria neamului lui. Îi mergea de 
minune. Pe comica aia de domnişoară Lingard o considera 
drept un ajutor nepreţuit. Ea îi căuta diferite lucruri la 
British Museum. Ea a lucrat cu lordul Mulcaster la cartea 
lui. Şi avea mult tact - vreau să spun că nu căuta lucruri 
care nu conveneau. Ştiţi, la urma urmelor se găsesc 
totdeauna nişte strămoşi despre care este mai bine să se 
păstreze tăcere. Gervase era sensibil la lucrurile acestea. 
Ea mă ajuta şi pe mine. Mi-a furnizat o grămadă de date 


despre regina Hatshepsut. Ştiţi doar că eu sunt întruparea 
reginei Hatshepsut. 

Lady Chevenix-Gore dădu drumul acestei ciudate 
informaţii fără să clipească măcar. 

— Înainte de asta, continuă ea, am fost preoteasă în 
Atlantida. 

Maiorul Riddle se foi puţin în fotoliu. 

— Eh... Foarte interesant. Cred că asta a fost totul, Lady 
ChevenixGore. 

Lady Chevenix-Gore se ridică şi se înveli în roba ei 
orientală. 

— Noapte bună, spuse. Apoi, întorcându-se spre un anumit 
punct aflat în spatele maiorului Riddle, adăugă: Noapte 
bună, dragă Gervase. Cum ai mai veni, dac-ai putea, dar eu 
ştiu că tu trebuie să rămâi aici... Apoi mai adăugă: Omul ar 
trebui să rămână pe locul morţii sale cel puţin douăzeci şi 
patru de ore. Asta pentru că durează un oarecare timp să 
se poată mişca liber şi să comunice cu alţii. 

Şi ieşi din birou. 

Maiorul Riddle îşi şterse fruntea. 

— Fui! Şuieră el. E mult mai nebună decât am crezut... 
Oare chiar crede în toate inepţiile alea? 

Poirot dădu gânditor din cap. 

— E posibil ca asta s-o ajute, spuse. În aceste momente ea 
trebuie să-şi creeze singură o lume de iluzii pentru a reuşi 
să evadeze din realitatea cumplită a morţii soţului ei. 

— Mi-a făcut impresia că ar putea primi liniştită un 
certificat medical, o ţinu maiorul pe a lui. Atâtea inepţii şi 
nici măcar un cuvânt normal... 

— Nu, nu, prietene. Interesant este, aşa cum mi-a spus şi 
domnul Trent, că, din când în când, în ceţoşenia ei se arătă 
şi câte-un fulger de şiretenie, de viclenie. În cazul de faţă, 
remarca ei cum că domnişoara Lingard, cu tact, nu-i aduce 
date despre străbuni nedoriți. Credeţi-mă, această Lady 
Chevenix-Gore nu este proastă. 

Se ridică şi începu să se plimbe prin încăpere. 


— În acest caz există câteva momente care nu-mi plac. Nu, 
pur şi simplu nu-mi plac. 

Riddle îl privi cu curiozitate: 

— Aveţi în vedere motivul sinuciderii? 

— Sinucidere... Sinucidere? Vă spun că toate astea nu ţin! 
Nu ţin din punct de vedere psihologic. Ce crede Chevenix- 
Gore despre el? Se consideră un uriaş, o personalitate 
extraordinar de importantă, buricul pământului! Un astfel 
de om se distruge pe sine? Categoric, nu. Mult mai normal 
ar fi ca el să distrugă pe altcineva - pe vreun ticălos, care se 
târăşte prin furnicarul uman şi care s-a încumetat să-i facă 
greutăţi... O astfel de faptă ar putea fi considerată ca 
necesară - binecuvântată! Dar să te omori pe tine însuţi?! 
Să ucizi o asemenea personalitate?! 

— Toate astea-s frumoase, Poirot. Numai că dovezile sunt 
suficient de clare. Uşa încuiată pe dinăuntru, cheia în 
buzunarul victimei. Fereastra închisă pe dinăuntru. Ştiu, 
astfel de situaţii apar prin romanele polițiste, dar în viaţa 
adevărată eu nu m-am întâlnit niciodată cu aşa ceva. Mai 
aveţi şi altceva? 

— Da, mai este încă ceva, zise Poirot aşezându-se pe 
scaun. Aici sunt. Şi sunt Chevenix-Gore. Stau la biroul meu, 
hotărât să-mi curm zilele, pentru că... Ei, pentru că, să 
zicem, a apărut ceva care terfeleşte reputaţia neamului. 
Nu-i prea convingătoare această explicaţie, dar ajunge. 

En bien, ce fac eu acum? Zgârii pe o foaie de hârtie 
cuvântul „lertaţi-mă”. Buun, asta-i absolut posibil. După 
aceea deschid sertarul, iau pistolul, îl încarc dacă n-a fost 
încărcat mai înainte, şi apoi... Apoi mă împuşc? Nu - mai 
întâi răsucesc scaunul... Aşa... Mă aplec puţin spre 
dreapta... Apoi... Apoi numai după aceea apropii pistolul de 
tâmplă şi trag! 

Poirot sări din fotoliu, se întoarse către Riddle şi insistă: 

— Vă întreb, au toate astea vreun sens? De ce să întoarcă 
scaunul? Dacă ar fi fost vreun tablou pe perete atunci da, 
mai treacă-meargă. Un portret anume... Murind, şi-ar îi 


putut dori ca acesta să fie ultimul lucru care să-l vadă 
înainte de a muri... Dar draperia de la fereastră... Oh non, 
asta n-are nici un sens. 

— Poate că a vrut să privească pe fereastră. Ultima privire 
asupra proprietăţii lui. 

— Dragul meu prieten, asta chiar că nu sună convingător. 
Tocmai aici este nonsensul. La opt şi opt minute era 
întuneric şi în orice caz draperia era trasă. Nu, aici trebuie 
să existe o altă explicaţie... 

— Asta poate fi explicat doar într-un singur fel, cel puţin 
după cât îmi dau eu seama: Gervase Chevenix-Gore era 
nebun. 

Poirot dădu din cap nemulţumit. 

Maiorul Riddle se ridică. 

— Să mergem, îl invită pe Poirot. Să mergem să discutăm 
şi cu ceilalţi. Poate dăm de ceva. 

După dificultăţile ivite cu eforturile de a smulge ceva 
concret de la Lady Chevenix-Gore, pentru maiorul Riddle a 
fost o adevărată uşurare să discute cu abilul jurist care era 
Ogilvie Forbes. 

Forbes era extrem de rezervat şi atent în declaraţiile sale, 
dar răspundea totdeauna la obiect. 

Recunoscu că sinuciderea lui sir Gervase a însemnat 
pentru el un şoc teribil. Niciodată nu i-ar fi trecut prin cap 
că tocmai sir Gervase ar fi în stare să-şi ia viaţa - nu era el 
tipul de om care s-o facă. Nu ştia, de asemenea, nimic 
despre posibilele cauze ale unui atare gest. 

— Sir Gervase n-a fost doar clientul meu, el a fost, înainte 
de toate, prietenul meu bun şi de demult. Îl cunosc încă de 
pe vremea când eram copii. Aş putea spune că viaţa i-a fost 
dragă totdeauna. 

— Dar nu ştiţi să fi avut sir Gervase vreo teamă ascunsă, 
vreo grijă? 

— Nu. Avea şi el desigur nişte griji mai mici, ca toţi ceilalţi 
oameni, dar n-a fost niciuna gravă, serioasă. 

— Vreo boală? Greutăţi cu soţia? 


— Nu. Sir Gervase şi Lady Chevenix-Gore şi-au fost 
reciproc foarte devotați. 

Maiorul Riddle zise cu multă grijă: 

— Desigur, Lady Chevenix-Gore are păreri întrucâtva 
ciudate. 

Domnul Forbes râse, un râs bărbătesc, îngăduitor. 

— Femeilor trebuie să le iertăm micile slăbiciuni. 

Comisarul şef continuă: 

— DV. Aveaţi în grijă toate problemele juridice ale lui sir 
Gervase? 

— Da. Firma mea - „Forbes Ogilvie and Spence” a 
reprezentat neamul Chevenix-Gorilor de mai mult de o sută 
de ani. 

— A existat în familia Chevenix-Gore vreun scandal? 

Domnul Forbes ridică din sprâncene: 

— Eu chiar că nu vă înţeleg. 

— Domnule Poirot, i-aţi arătat domnului Forbes 
scrisoarea? 

Poirot se ridică tăcut şi-i dădu domnului Forbes scrisoarea, 
înclinându-se uşor. Domnul Forbes o citi, drept pentru care 
sprâncenele i se ridicară şi mai sus. 

— O scrisoare demnă de toată atenţia, spuse. Acum vă 
înţeleg întrebarea, dar după cunoştinţele mele nu a existat 
nimic care să îndreptăţească o asemenea scrisoare. 

— Sir Gervase nu v-a spus nimic despre treaba asta? 

— În general, nu. Dar trebuie să vă spun că mi se pare 
foarte ciudată... 

— Vi se destăinuia, de regulă? 

— Cred că se bizuia pe judecata mea. 

— Şi dV. Nu aveţi nici măcar idee la ce s-ar putea referi 
scrisoarea? 

— Nu m-aş putea hazarda în nişte speculaţii pripite. 

Bineînţeles că acest răspuns rafinat făcu asupra maiorului 
Riddle o impresie bună. 

— Iar acum ne-aţi putea da în vileag, domnule Forbes, cui 
i-a lăsat sir Gervase averea? 


— Desigur. Nu văd pentru ce nu v-aş putea spune. Soţiei 
lui, sir Gervase i-a lăsat un venit anual de şase mii de lire. 
Mai departe ea poate alege între castelul Dower şi casa din 
Lowndes Square. După aceea urmează câteva moşteniri şi 
donaţii, dar nu cine ştie cât de mari. Partea cea mare din 
avere o primeşte fiica lui adoptivă, Ruth, dar aceasta numai 
cu condiţia ca în cazul în care se mărită, soţul ei să ia 
numele de Chevenix-Gorre. 

— Nepotul Hugo Trent n-a primit nimic? 

— Ba da. Cinci mii de lire. 

— Sir Gervase a fost un om bogat, nu-i aşa? 

— Neobişnuit de bogat. În afara proprietăţii familiei, el 
deţinea o însemnată avere personală. N-a dus-o, evident, 
atât de bine ca mai demult. Practic, toate veniturile din 
investiţii au scăzut. Sir Gervase a investit părţi însemnate la 
altă societate - „Paragon Synthetic Rubberine Company”. 
Aşa îl sfătuise colonelul Bury. 

— Care însă n-a fost sfatul cel mai înţelept. 

Domnul Forbes oftă. 

— Militarii ieşiţi la pensie pierd totdeauna în materie de 
operaţiuni financiare. După experienţa mea - spuse domnul 
Forbes - ei sunt mai creduli şi mai naivi decât văduvele. lar 
asta înseamnă deja ceva. 

— Dar această investiţie nefericită nu a ameninţat 
veniturile lui sir Gervase? 

— Nu, n-a fost nimic grav. Ela continuat să fie mai departe 
tot foarte bogat. 

— Când şi-a scris ultimul testament? 

— În urmă cu doi ani. 

Poirot murmură: 

— Dar prevederile lui n-au fost nedrepte puţin faţă de 
domnul Hugo Trent, nepotul lui sir Gervase? Îi este, totuşi, 
ruda cea mai apropiată... 

Forbes ridică din umeri. 

— Trebuie să avem în vedere şi istoria familiei. 

— Adică...? 


Domnul Forbes parcă n-ar fi vrut să meargă mai departe 
cu explicaţiile. 

Maiorul Riddle spuse: 

— Să nu credeţi că vrem să vă băgăm în vreun scandal. 
Dar scrisoarea aceasta a lui sir Gervase trebuie explicată 
cumva. 

— În poziţia lui sir Gervase faţă de nepotul său nu-i nimic 
scandalos, spuse repede domnul Forbes. Pur şi simplu 
trebuie avut în vedere faptul că sir Gervase lua foarte în 
serios rolul său de cap al familiei. A avut un frate mai tânăr 
şi o soră. Fratele Anthony a căzut în război, iar sora Pamela 
s-a măritat, sir Gervase nefiind de acord cu căsătoria. El 
considera familia căpitanului Trent nu îndeajuns de 
însemnată pentru a se putea uni cu Chevenix-Gorii. Sora 
Pamela n-a făcut altceva decât să râdă de părerea lui. 
Rezultatul a fost că sir Gervase l-a privit totdeauna cu 
neplăcere pe nepotul său. Cred că tocmai aceasta i-a putut 
influenţa hotărârea de a adopta un copil. 

— Speranţe la un copil al lui nu avea? 

— Nu. Cam la un an după căsătorie li s-a născut un copil 
mort. Doctorul a declarat că Lady Chevenix-Gore nu va mai 
putea avea niciodată copii. Doi ani după aceea, sir Gervase 
a adoptat-o pe Ruth. 

Poirot întrebă: 

— De fapt, domnişoara Ruth cine era? Cum au ajuns la ea? 

— Cred că este copilul unei rude îndepărtate. 

— Mi-am închipuit, spuse Poirot privind spre peretele pe 
care atârna un tablou al familiei. Îţi dai imediat seama că 
este acelaşi sânge, acelaşi nas, aceeaşi bărbie. 

— A moştenit până şi firea lor aprigă, adăugă Forbes, sec. 

— Îmi pot imagina, dar care au fost raporturile ei cu 
părinţii adoptivi? 

— V-o puteţi imagina şi pe asta. S-a ajuns nu o singură 
dată la ciocniri violente. Dar, pe deasupra acestor 
controverse, sunt convins că între ei domnea o armonie 
deplină. 


— Dar nu-i mai puţin adevărat că lui i-a făcut multe zile 
fripte, nu? 

— O teamă continuă. Vă pot asigura însă că nu s-a ajuns 
niciodată atât de departe încât să vedem în aceasta cauza 
sinuciderii. 

— Categoric că nu, fu de acord Poirot. Nici un om nu se 
împuşcă pentru că are o fiică încăpăţânată. Pentru ca apoi 
această fată să-l moştenească. Sir Gervase nu s-a gândit 
niciodată să modifice testamentul. 

— Eh, făcu domnul Forbes, pentru a-şi ascunde 
încurcătura. Ca s-o spun pe cea dreaptă, în urmă cu două 
zile, sir Gervase mi-a dat instrucţiuni cum să-i fac un nou 
testament. 

— Ce mai e şi asta? Întrebă maiorul Riddle dându-se mai 
aproape cu scaunul. Asta nu ne-aţi spus-o! 

— Pentru că m-aţi întrebat numai de testamentul făcut de 
sir Gervase, spuse repede domnul Forbes. V-am pus la 
dispoziţie informaţiile pe care mi le-aţi cerut. Noul 
testament nu a fost nici măcar scris, darmite semnat. 

— Care erau prevederile lui? După asta ne-am putea da 
seama într-o oarecare măsură care era starea gândurilor 
lui sir Gervase. 

— În esenţă, erau aceleaşi ca ale primului testament, cu 
deosebirea că domnişoara Chevenix-Gore moştenea numai 
cu condiţia să se fi căsătorit cu domnul Hugo Trent. 

— Păi asta-i o diferenţă foarte substanţială, spuse Poirot. 

— Eu n-am fost de acord cu acest codicil, continuă Forbes. 
M-am simţit dator să atrag atenţia că o astfel de prevedere 
ar fi lesne şi cu succes combătută. Tribunalele nu privesc cu 
ochi buni asemenea prevederi. Sir Gervase era însă 
definitiv hotărât. 

— Dar dacă domnişoara Chevenix-Gore (sau, întâmplător, 
şi domnul Trent) ar fi refuzat? 

— Dacă domnul Trent nu ar fi luat-o pe domnişoara 
Chevenix-Gore, atunci banii i-ar fi revenit ei, fără nici un fel 


de condiţie. Dacă însă el ar fi vrut, dar ea ar fi refuzat, banii 
îi reveneau lui. 

— Ciudată treabă, remarcă maiorul Riddle. 

Poirot se apleacă şi-l bătu pe avocat pe genunchi. 

— Dar ce se ascunde în spatele acestei prevederi? Ce avea 
sir Gervase de gând când punea o asemenea condiţie? În 
asta ar putea sta ceva destul de important... Cred că în 
spate trebuie să îi fost un alt bărbat... Unul cu care sir 
Gervase nu era de acord. Cred, domnule Forbes, că dV. 
Categoric ştiţi cine era acest bărbat?! 

— Domnule Poirot, nu am nici un fel de inforrmaţii în acest 
sens. 

— Poate aţi putea ghici... 

— Eu nu ghicesc niciodată, se apără Forbes indispus. 

Luându-şi pince-nezul, îl şterse cu o batistă de mătase şi 
întrebă: 

— Mai doriţi să ştiţii ceva? 

— Deocamdată nu, răspunse Poirot. Cel puţin în ce mă 
priveşte... 

Domnul Forbes se prefăcu că spusele lui Poirot nu 
înseamnă prea mult pentru el, apoi se întoarse spre 
comisarul şef. 

— Vă mulţumesc, domnule Forbes. Cred că asta este totul. 
M-aş bucura să pot vorbi cu domnişoara Chevenix-Gore, 
dacă ar fi posibil. 

— Desigur, cred că este sus cu Lady Chevenix-Gore. 

— Da, dar mai întâi aş vrea să vorbesc cu... Cum se 
numeşte... cu Burrows şi cu femeia, cea cu istoria familiei. 

— Amândoi sunt în bibliotecă. Am să le spun. 

— Grea treaba asta, spuse maiorul Riddle după ce 
avocatul plecă. Să smulgi o informaţie de la avocaţii ăştia de 
modă veche este o adevărată performanţă. Am impresia că 
toate se concentrează în jurul fetei. 

— S-ar părea că... Da. 

— A, dar iată-l pe Burrows. 


Godfrey Burrows intră cu aerul omului care doreşte să fie 
util în vreun fel. Zâmbetul lui era mascat, discret de o undă 
de părere de rău din care cauză i se vedea numai o 
părticică din dinţi. Totul părea ceva mai mult mecanic, 
decât spontan. 

— Domnule Burrows, am dori să vă punem câteva 
întrebări... 

— Desigur, domnule maior. Absolut tot ce doriţi. 

— Mda, mai întâi de toate să simplificăm lucrurile: aveţi 
vreo părere personală în legătură cu motivul pentru care 
sir Gervase şi-a pus capăt zilelor? 

— Niciuna. Pentru mine a fost o surpriză enormă. 

— Aţi auzit împuşcătura? 

— Nu. În momentul acela eram în bibliotecă, altfel nu-mi 
pot explica. Am coborât destul de devreme şi am intrat în 
bibliotecă pentru a căuta o referinţă de care aveam nevoie. 
Biblioteca se află tocmai în cealaltă parte a casei raportat la 
biroul lui sir Gervase, aşa că n-am putut auzi nimic. 

— Mai era cineva cu dv. În bibliotecă? Întrebă Poirot. 

— Nimeni. 

— Nu aveţi idee unde se găseau în momentul acela ceilalţi 
ai casei? 

— Probabil erau cu toţii sus şi se îmbrăcau. 

— Când aţi coborât în salon? 

— Cu puţin înaintea venirii domnului Poirot. Erau cu toţii 
acolo, în afară de sir Gervase bineînţeles. 

— Nu vi s-a părut ciudat că nu era acolo? 

— Ba da. De regulă el se afla în salon încă înaintea primei 
lovituri de gong. 

— Aţi observat în ultima vreme vreo schimbare în 
comportarea lui sir Gervase? Arăta ca şi când ar fi avut 
griji? Sau teamă de ceva? Nu era deprimat? 

Godfrey Burrows rămase puţin pe gânduri: 

— Nu... Nu cred. Poate puţin distrat, absent. 

— Dar nu vi s-a părut că ar fi suferit de ceva concret? 

— Nu, asta nu. 


— Ceva probleme financiare? 

— Era niţel cam neliniştit de situaţia din cadrul Societăţii 
sale, mai exact spus „Paragon Synthetic Rubberine 
Company”. 

— Ce spunea de fapt de asta? 

Burrows fu din nou fulgerat de zâmbetul acela mecanic şi 
din nou păru oarecum nereal. 

— Păi... Mi-a spus: „Bătrânul ăsta de Bury este fie prost, 
fie şarlatan. Dar mai degrabă prost. lar din cauza Vandei eu 
trebuie să mă port cu el cu măânuşi”. 

— Şi de ce credeţi că a spus... „din cauza Vandei”? Îl 
întrebă Poirot. 

— Păi ştiţi, Lady Chevenix-Gore l-a iubit foarte mult pe 
colonelul Bury, iar el o idolatriza. Se ţinea după ea ca un 
căţel... 

— Sir Gervase nu era gelos, măcar aşa puţin...? 

— EI şi gelozia! Făcu Burrows râzând. Sir Gervase şi 
gelozia? Lui nici prin cap nu i-ar fi trecut că cineva ar putea 
da întâietate altcuiva decât lui. Aşa ceva era de neimaginat, 
înţelegeţi? 

Poirot spuse calm: 

— Cred că dV. Nu-l prea aveaţi la inimă pe sir Gervase 
Chevenix-Gore, nu-i aşa? 

Burrows se înroşi tot. 

— Oh, da. E-adevărat. Dar acum toate lucrurile astea par 
atât de caraghioase. 

— Care „toate lucrurile astea”? 

— Păi, motivul acesta medieval, dacă-l pot numi aşa. 
Idolatrizarea înaintaşilor şi mândria de neam. Sir Gervase 
era în multe privinţe un om capabil şi ducea o viaţă 
interesantă, dar ar fi fost mult mai important dacă n-ar fi 
fost atât de preocupat de sine şi de egoismul lui. 

— Fiica lui era de acord cu dV În această privinţă? 

Burrows se înroşi din nou, de data asta era de-a dreptul ca 
o purpură. Spuse: 


— Imaginaţi-vă că domnişoara Chevenix-Gore are o 
concepţie modernă despre toate astea. Se-nţelege că n-am 
discutat cu ea despre tatăl ei. 

— Dar oamenii tineri şi moderni discută câte-n lună şi-n 
stele despre părinţii lor, spuse Poirot. Criticarea părinţilor 
corespunde spiritului modern! 

Burrows ridică din umeri. 

Maiorul Riddle întrebă: 

— Nimic altceva n-a fost - ceva de natură financiară? Sir 
Gervase nu v-a spus niciodat că ar fi şantajat, jecmănit? 

— Şantajat? Întrebă Burrows uluit. Niciodată! Asta 
niciodată! 

— DV. Vă înţelegeaţi bine cu el? 

— Sigur. De ce nu? 

— V-am întrebat pur şi simplu, domnule Burrows. 

Tânărul deveni posac. 

— Ne înţelegeam cât se poate de bine. 

— Ştiaţi că sir Gervase i-a scris domnului Poirot să vină 
aici? 

— Nu. 

— De regulă, sir Gervase îşi scria singur scrisorile? 

— Nu, mi le dicta mie aproape totdeauna. 

— De data asta însă n-a mai făcut-o. 

— Nu. 

— De ce? Ce credeţi? 

— N-am idee. 

— Nu vedeţi vreun motiv pentru care exact această 
scrisoare şi-a scris-o singur? 

— Nu, nu văd. 

— Interesant, spuse maiorul Riddle. Când l-aţi văzut ultima 
dată pe sir Gervase? 

— Cu puţin timp înainte de a mă duce să mă îmbrac 
pentru cină. Am luat câteva scrisori pe care le semnase. 

— Cum s-a comportat? 

— Absolut normal. Aş putea spune că făcea impresia unui 
om care se bucura de ceva. 


Poirot se foi puţin în fotoliu. 

— Aha! Asta a fost părerea dv., da? Ca şi când s-ar fi 
bucurat de ceva. lar o clipă după aceea s-a împuşcat! 
Ciudat, nu credeţi? 

Godfrey Burrows ridică din umeri. 

— N-am făcut decât să vă spun părerea mea. 

— Da, desigur, e foarte preţios ce ne spuneţi. La urma 
urmelor sunteţi unul dintre ultimii oameni care l-au văzut 
pe sir Gervase în viaţă. 

— Snell a fost cei care l-a văzut la urmă. 

— L-a văzut, aşa este, dar n-a vorbit cu el. 

Burrows nu răspunse. 

— La ce oră v-aţi dus să vă îmbrăcaţi? Interveni maiorul 
Riddle. 

— Să fi fost şapte şi cinci. 

— Ce făcea sir Gervase în acel moment? 

— Eu l-am lăsat în birou. 

— De obicei cât dura până se îmbrăca? 

— De obicei rezerva pentru aceasta trei sferturi de oră sau 
chiar o oră. 

— Dacă cina urma să fie la opt şi un sfert, de regulă se 
ducea să se îmbrace, cel mai târziu la şapte şi jumătate, nu? 

— E foarte exact ce spuneţi. 

— DV. V-aţi dus repede să vă îmbrăcaţi? 

— Da, mi-am zis să mă îmbrac mai întâi şi după aceea să 
mă duc la bibliotecă pentru a căuta ceea ce-mi trebuia. 

Poirot încuviinţa dând gânditor din cap. 

Maiorul Riddle zise: 

— Eh, cred că asta-i totul deocamdată. Am trimis după 
domnişoara... Cum o cheamă? 

Mărunţica domnişoară Lingard îşi făcu apariţia aproape 
imediat. În jurul gâtului avea câteva lănţişoare care 
zăngăniră plăcut când ea se aşeză. Se uită iscoditoare mai 
întâi la unul, apoi la celălalt dintre cei doi bărbaţi. 

— Totul este foarte trist, domnişoară Lingard, începu 
maiorul Riddle. 


— Foarte trist, într-adevăr, răspunse domnişoara Lingard, 
aşa cum se cuvenea. 

— DV. Aţi venit aici, în această casă... Când? 

— Aproximativ cu două luni în urmă. Sir Gervase a scris 
unuia din prietenii lui de la Muzeu - colonelul Fotheringay - 
iar colonelul m-a recomandat pe mine. Am o bună 
experienţă în materie de cercetări istorice. 

— Munca dV. Cu sir Gervase a fost dificilă? 

— N-aş zice. Omul trebuie să se educe puţin, desigur. Cu 
bărbaţii trebuie avută mai multă răbdare... 

Maiorul Riddle continuă apoi cu sentimentul neplăcut că 
domnişoara Lingard se găsise să aibă răbdare tocmai cu el: 

— Sarcina dV. A fost deci aceea de a-l ajuta pe sir Gervase 
să-şi scrie cartea, aşa este? 

— Da. 

— În ce consta acest ajutor? 

— Da, la drept vorbind, ştiţi, consta în scrierea cărţii. Eu 
trebuia să caut toate informaţiile, să fac notele şi să 
organizez materialul. Şi-apoi, mai târziu, să văd tot ce a 
scris sir Gervase. 

— Pentru asta v-a trebuit, desigur, un camion de tact, 
sublinie Poirot. 

— Tact şi fermitate. Omul are nevoie de amândouă, spuse 
domnişoara Lingard. 

— Pe sir Gervase nu-l deranja, hm... Fermitatea dv.? 

— Nu, în general nu. Eu i-am explicat că nu trebuie să se 
oprească la toate detaliile nesemnificative. 

— Aha, care va să zică aşa a fost. 

— În realitate a fost ceva cât se poate de simplu... 
Continuă domnişoara Lingard. 

— lar acum, domnişoară Lingard, cunoaşteţi ceva care ar 
putea face puţină lumină în această tragedie? 

Domnişoara Lingard dădu din cap. 

— Din păcate nu. Ştiţi, el nu mi se destăinuia niciodată; 
lucru de-nţeles. Practic, eu eram un necunoscut. Cred că 
era prea mândru ca să fi putut crea neplăceri familiei sale. 


— DV. Credeţi că neplăceri de familie au fost cele care l-au 
împins spre sinucidere? 

Domnişoara Lingard arătă surprinsă. 

— Bineînţeles. Este o altă posibilitate? 

— Sunteţi sigură că-i făceau griji tocmai greutăţile 
familiei? 

— Era foarte neliniştit. 

— Sunteţi sigură? 

— Bineînţeles. 

— Vă rog, domnişoară, a vorbit sir Gervase cu dV. Despre 
asta? 

— Nu în mod explicit. 

— Dar ce spunea? 

— Să aşteptăm... De exemplu, am băgat de seamă că nu 
asculta ce spun... 

— O clipă... Când a fost asta? 

— Astăzi după masă. De regulă lucram între trei şi cinci. 

— Continuaţi, vă rog. 

— După cum v-am spus, de regulă, sir Gervase nu reuşea 
să se concentreze... De fapt, el s-a şi exprimat în acest sens 
şi-a adăugat că are în cap câteva lucruri serioase, grave. Şi 
a zis... Să aşteptăm... Nu pot, desigur, cita cuvânt cu 
cuvânt. Spunea: Este groaznic, domnişoară, când una 
dintre cele mai mândre familii din ţară e acoperită de 
ruşine... 

— Şi dV. Ce i-aţi spus? 

— Ah, ceva liniştitor. Cred că am spus că fiecare generaţie 
îşi are indivizii ei slabi... Şi că urmaşii rar când îşi aduc 
aminte de ei. 

— Şi asta a avut efectul liniştitor la care vă aşteptaţi? 

— Mai mult sau mai puţin. Ne-am întors la sir Roger 
Chevenix-Gore, am găsit într-un manuscris de epocă o 
remarcă neobişnuit de interesantă despre el. Atenţia lui sir 
Gervase hoinărea însă în altă parte. În cele din urmă a spus 
că azi după masă nu mai vrea să lucreze. A zis că a avutun 
şoc. 


— Un şoc? 

— Aşa s-a exprimat. Bineînţeles că nu l-am întrebat nimic, 
am spus doar: „Îmi pare rău, sir Gervase”. După aceea mi-a 
cerut să-i spun lui Snell că vine domnul Poirot şi să amâne 
cina pentru opt şi un sfert şi să trimită maşina la trenul care 
sosea la 7.50. 

— Vă dădea de regulă astfel de însărcinări? 

— Păi... Nu... Asta era treaba domnului Burrows. Eu îmi 
vedeam doar de partea mea literară... Nu eram secretara 
lui - în nici un sens al acestui cuvânt. 

Poirot o întrebă: 

— Credeţi că sir Gervase a avut un motiv special de v-a 
cerut dV. Acest lucru şi nu domnului Burrows? 

Domnişoara Lingard rămase puţin pe gânduri. 

— Ştiu eu... Poate că avea... Dar în clipa aceea nu mi-a 
trecut prin cap, am crezut că pur şi simplu e mai comod 
aşa. Acum însă, dacă stau să mă gândesc, îmi dau seama că 
mi-a cerut să nu spun nimănui despre sosirea domnului 
Poirot. O să fie o surpriză, zicea. 

— Ei! A spus asta? Un lucru demn de toată atenţia, foarte 
interesant. Şi aţi spus cuiva? 

— Doar ştiţi că nu, domnule Poirot. I-am spus lui Snell 
despre cină şi să trimită şoferul la trenul de 7.50, pentru că 
vine un domn. N-am făcut nici o aluzie la numele dv. 

— A mai zis sir Gervase ceva care să fi putut avea vreo 
legătură cu situaţia dată? 

Domnişoara Lingard se gândi. 

— Nu... Cred că nu... Era într-o stare avansată de 
încordare... Mi-amintesc că atunci când am ieşit din birou a 
zis: „Asta tot nu mai are nici o valoare. Acum e deja 
târziu...” 

— Şi n-aveţi nici o idee ce-a vrut să spună prin asta? 

— N-nu. 

Lui Poirot nu-i scăpă cu una cu două uşoara ezitare din 
răspunsul ei, de aceea repetă: 


— Acum e deja târziu”. Aşa s-a exprimat, nu? „E deja 
târziu”. 

Maiorul Riddle întrebă: 

— Domnişoară Lingard, nu cunoaşteţi nimic din 
împrejurările care l-au putut indispune pe sir Gervase? 

Domnişoara Lingard spuse încet: 

— Cred că a fost ceva în legătură cu domnul Hugo Trent. 

— Cu Hugo Trent? Ce vă face să credeţi asta? 

— Păi... N-a fost nimic concet, dar ieri după masă am ajuns 
la sir Hugo de Chevenix (care, din păcate, în timpul 
războiului celor două roze nu s-a dovedit a fi un caracter 
deosebit) iar sir Gervase a remarcat: Sora mea nu şi-a ales 
pentru fiul ei un nume potrivit! În neamul nostru acest 
nume a fost legat totdeauna de ceva neplăcut. Trebuia să-şi 
fi dat seama încă de la început că Hugo n-o să sfârşească 
bine. 

— Ceea ce ne spuneţi poate deschide seria mai multor 
posibilităţi, spuse Poirot. Chiar aşa, asta mă duce la idei noi. 

— Dar sir Gervase n-a spus ceva mai concret? Întrebă 
maiorul Riddle. 

Domnişoara Lingard dădu din cap. 

— Nu, iar eu bineînţeles n-am spus nimic. De fapt, sir 
Gervase vorbea pentru sine. N-a spus-o special pentru 
mine. 

— Care va să zică aşa... 

Poirot spuse: 

— Ca om străin ce sunteţi, dV. Vă aflaţi în această casă de 
două luni. Ne-aţi ajuta teribil, după părerea mea, dacă ne- 
aţi împărtăşi sincer impresia pe care v-a făcut-o întrega 
familie. 

Domnişoara Lingard îşi scoase pince-nezul şi începu 
gânditoare: 

— Păi... la început - şi asta v-o spun foarte sincer - am avut 
impresia că am nimerit direct într-un balamuc! Lady 
Chevenix-Gore, de pildă, vede tot timpul lucruri care nu 
există... lar sir Gervase care se poartă ca un... ca un rege... 


Face din sine ceva ce nu este... Nu, vă spun sincer că 
aceştia sunt oamenii cei mai ciudaţi pe care i-am întâlnit 
vreodată. Cu toate acestea, domnişoara Chevenix-Gore este 
absolut normală şi mi-am dat seama că în realitate şi Lady 
Chevenix-Gore este o femeie neobişnuit de bună şi 
iubitoare. Nimeni până acum nu a fost aşa de bun şi iubitor 
cu mine ca ea. Sir Gervase... Da..., cred că era nebun. 
Egomania lui - se poate spune aşa? 

— Era din zi în zi mai rea. 

— Dar ceilalţi? 

— Domnul Burrows n-a dus-o uşor cu sir Gervase, mi-am 
putut da seama de acest lucru. Cred că-i convenea de 
minune că munca noastră la carte îi oferea un pic de timp 
liber în plus. Colonelul Bury era totdeauna fermecător. Îi 
era devotat lui Lady Chevenix-Gore şi reuşea acelaşi lucru şi 
cu sir Gervase. Domnul Trent, domnul Forbes şi domnişoara 
Cardwell se află aici doar de câteva zile, aşa că, lucru de la 
sine înţeles, nu ştiu prea multe despre ei. 

— Mulţumesc, domnişoară, dar despre căpitanul Lake, 
agentul acela, ce ne puteţi spune? 

— E un ins foarte plăcut. Toată lumea îl iubeşte. 

— Şi sir Gervase? 

— Da. Am auzit cum spunea despre el că este cel mai bun 
agent pe care l-a avut. Căpitanul Lake îşi avea greutăţile lui 
cu sir Gervase - dar, în general, stăpânea bine totul. Ceea 
ce nu era chiar uşor. 

Poirot încuviinţă gânditor, apoi spuse: 

— Voiam să vă mai întreb ceva... Îmi stătea ceva pe 
limbă... Un fleac. Ce-am vrut să zic...? 

Domnişoara Lingard se întoarse spre el răbdătoare, în 
timp ce Poirot dădu din cap: 

— Ti... Îmi stă pe limbă... 

Maiorul Riddle aşteaptă un minut-două, dar pentru că 
Poirot se prefăcea a fi mai departe încurcat, preluă el seria 
întrebărilor. 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe sir Gervase? 


— În timpul ceaiului. 

— Cum s-a comportat? Normal? 

— Atât de, normal ca de fiecare dată. 

— În societate, se făcea simțită vreun fel de încordare? 

— Nu, cred că fiecare era ca de obicei. 

— Unde s-a dus sir Gervase după ceai? 

— L-a luat cu el în birou, ca de obicei, pe domnul Burrows. 

— Şi asta a fost ultima dată când l-aţi văzut? 

— Da. M-am dus în salon, unde am lucrat, am bătut un 
capitol al cărţii după indicaţiile pe care mi le dăduse sir 
Gervase mai înainte. Asta a durat până pe la şapte. După 
aceea am urcat să mă odihnesc puţin şi să mă îmbrac 
pentru cină. 

— Dacă înţeleg bine, aţi auzit împuşcătura cu urechile dv. 

— Da, eram în această cameră. Am auzit ceva ca o 
împuşcătură şi am ieşit pe hol. Acolo erau domnul Trent şi 
domnişoara Cardwell. Domnul Trent l-a întrebat pe Snell 
dacă se serveşte şampanie la cină şi au făcut haz pe chestia 
asta. Din păcate, nu ne-a trecut prin cap să luăm în serios 
treaba aceasta. Am considerat că a fost zgomotul unei 
maşini. 

Poirot zise: 

— L-aţi auzit pe domnul Trent spunând: „Poate s-a comis o 
crimă?” 

— Cred că a spus ceva asemănător - glumind, bineînţeles. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? Aţi putea să vă amintiţi în 
ce ordine au coborât ceilalţi la cină? 

— Domnişoara Chevenix-Gore a fost prima, cred. Apoi 
domnul Forbes. Apoi colonelul Bury în acelaşi timp cu Lady 
Chevenix-Gore şi domnul Burrows imediat după ei. Cred că 
aceasta a fost ordinea în care au venit, dar sigură nu-s, 
pentru că toţi au venit cam odată. 

— La primul gong? 

— Da, fiecare se grăbea când auzea gongul. Sir Gervase 
ţinea teribil la punctualitatea cinei. 

— De obicei el când cobora? 


— Aproape totdeauna se afla în salon încă înaintea 
primului gong. 

— V-a surprins faptul că de data aceasta nu era acolo? 

— Foarte mult. 

— Ah, am găsit! Strigă Poirot pe neaşteptate. 

După ce cei doi se întoarseră întrebător spre el, Poirot le 
explică. 

— Mi-am amintit ce am vrut să vă întreb. Astă seară, 
domnişoară, când ne-am dus cu toţii spre birou, la spusele 
lui Snell, că e închis, v-aţi aplecat şi aţi luat ceva de jos. 

— Eu? Se miră domnişoara Lingard. 

— Da. Chiar în locul unde am cotit-o pe coridorul drept ce 
duce la birou. Ceva mic şi strălucitor. 

— Dar asta chiar că... Nu-mi amintesc. Ia staţi puţin... Da, 
da... Ştiu. Staţi, trebuie să fie aici. 

Şi zicând acestea îşi deschise poşeta neagră din saten şi 
răsturnă conţinutul pe masă... 

Poirot şi maiorul examinară cu atenţie mica colecţie. Erau: 
două batiste, o pudrieră, un mănunchi de chei, tocul pentru 
ochelari şi încă un obiect după care Poirot întinse mâna. 

— Un glonte! Strigă maiorul Riddle. 

Avea exact forma conică a unui glonte, dar s-a dovedit a fi 
doar un creionaş. 

— Asta l-am luat de jos, spuse domnişoara Lingard, dar am 
uitat cu totul de el. 

— Ştiţi al cui este, domnişoară? 

— Desigur. Al colonelului Bury. A poruncit să-i fie făcut 
dintr-un glonte care l-a nimerit, sau mai degrabă nu l-a 
nimerit, dacă mă înţelegeţi, în războiul cu burii din Africa 
de Sud. 

— Ştiţi cumva când l-a avut ultima dată? 

— Păi, după-amiază, în timp ce jucau bridge. Ştiu asta 
pentru că am observat că scria cu el rezultatul în timp ce 
coboram la ceai. 

— Cine juca bridge? 


— Colonelul Bury, Lady Chevenix-Gore, domnul Trent şi 
domnişoara Cardwell. 

— Cred că e cazul să nu mai discutăm despre el şi să i-l 
restituim colonelului. 

— Vă rog... Eu sunt atât de uitucă... S-ar putea să mai uit 
odată... 

— Aţi fi atât de drăguță, domnişoară, să-i cereţi colonelului 
Bury să vină până aici, la noi? 

— Desigur, îl caut imediat. 

Ea plecă grăbită. Poirot se ridică şi începu să se plimbe 
fără un ţel precis prin încăpere. 

— Să începem cu reconstituirea după-amiezii, spuse el. E 
interesant. La două şi jumătate sir Gervase controlează 
conturile împreună cu căpitanul Lake. Este puţin distrat. La 
trei discută cu domnişoara Lingard despre carte. Este 
foarte tulburat. Domnişoara Lingard leagă această 
tulburare de Hugo Trent şi asta pe baza unei remarci 
întâmplătoare. La ceai este absolut normal. După ceai, aşa 
cum ne spune Godfery Burrows, făcea impresia că s-ar 
bucura de ceva. La opt şi cinci coboară, se duce în birou, 
scrie pe o bucată de hârtie „IERTAŢI-MĂ” şi se împuşcă! 

Riddle spuse încet: 

— Înţeleg ce aveţi în gând. Puse cap la cap nu merg. 

— Ciudate schimbări de dispoziţie la sir Gervase Chevenix- 
Gore ăsta! E distrat - foarte tulburat - normal - bucuros de 
ceva. Şi-apoi sentinţa: „Acum e prea târziu”, cum că eu vin 
aici adică. „Iârziu”. Da, asta este. Eu am venit destul de 
târziu - pentru a-l mai prinde în viaţă. 

— Înţeleg. DV. Credeţi cu adevărat că...? 

— N-o să pot ştii niciodată de ce sir Gervase a trimis după 
mine. Asta-i clar! 

Poirot se plimba mai departe prin cameră. Aranjă câteva 
obiecte pe marginea căminului, examină cu atenţie masa 
pentru jocul de cărţi care se afla la perete, îi deschise unul 
din sertare şi scoase evidenţa de la jocul de bridge. După 
aceea se îndreaptă spre birou şi examină coşul pentru 


hârtii. Înăuntru se găsea o pungă de hârtie. Poirot o scoase, 
o mirosi, bombăni „portocale”, apoi o îndreptă şi citi numele 
firmei tipărită pe ea: 


„Carpenter şi fiii import de fructe Hamborough St. Mary” 

Începu să-l emanineze cu grijă tocmai în clipa în care 
colonelul Bury îşi făcu intrarea în încăpere. 

Colonelul se trânti în fotoliu, dădu din cap, oftă şi spuse: 

— Straşnică treabă, Riddle. Lady Chevenix Gore se poartă 
admirabil - admirabil. Femeie cu F mare! Atâta curaj! 

Poirot se întoarse încet către fotoliul lui şi îl întrebă: 

— Dacă nu mă înşel, dV. O cunoaşteţi de un şir bun de ani. 

— Da, într-adevăr, am fost la balul la care ea şi-a făcut 
intrarea în societate. Avea în păr boboci de trandafiri, mi- 
amintesc de parcă ar fi fost ieri. Şi o rochie de seară albă, 
vaporoasă... Nimeni din tot salonul nu se încumeta să o 
atingă. 

În glas i se desluşea o bucurie neascunsă. 

Poirot îi arătă creionaşul. 

— E-al dumneavoastră? 

— Ah, vă mulţumesc. Azi după masă, când am jucat bridge, 
îl aveam... 

— Dacă am înţeles bine, aţi jucat bridge înainte de ceai, 
spuse Poirot. În ce dispoziţie se afla sir Gervase când a venit 
la ceai? 

— Obişnuită, absolut obişnuită. Nici în vis nu mi s-ar fi 
arătat că se pregătea să facă aşa ceva. Dacă stau însă să mă 
gândesc, am impresia că era ceva mai nervos ca de obicei. 

— Când l-aţi văzut ultima dată? 

— Cum când? La ceai! Şi-apoi, sărmanul, nu l-am mai 
văzut viu. 

— După ceai nu v-aţi mai dus în birou? 

— Nu, nu l-am mai văzut. 

— La ce oră aţi coborât pentru cină? 

— După primul gong. 

— Aţi coborât împreună cu Lady Chevenix-Gore? 


— Nu... Noi... eh... Ne-am întâlnit în hol. Cred că fusese în 
sufragerie să vadă de flori sau ceva de soiul acesta. 

Maiorul Riddle spuse la rândul său: 

— Sper că nu vă simţiţi ofensat, domnule colonel, dacă am 
să vă pun câteva întrebări. Au existat unele lucruri 
neplăcute între dV. Şi sir Gervase cu privire la „Synthetic 
Paragon Rubberine Companny”? 

Bury se înroşi brusc la faţă, dar răspunse: 

— În general nu... În general, nu. Bătrânul Gervase nu 
avea însă înţelepciune, de asta nu trebuie să uităm. El 
aştepta totdeauna ca pe ceea ce punea el mâna să se 
prefacă în aur! Nu era conştient de faptul că întreaga lume 
se găsea în criză. Şi că asta privea toate acţiunile. 

— Aşadar au existat anumite neplăceri între dv.? 

— Nu le-aş zice neplăceri. Pur şi simplu bătrânul Gervase 
era afurisit de neînţelept. 

— V-a reproşat anumite pierderi pe care le-a avut? 

— Gervase nu era un om normal. Vanda ştia acest lucru. 
Ea s-a priceput însă de minune să-l domine. Era suficient 
doar să-i spun ei despre ce era vorba. 

Poirot tuşi uşor. Riddle se uită la el, după care întoarse 
foaia. 

— Sunteţi un vechi prieten al familiei, ştiu acest lucru. Ştiţi 
ceva despre modul în care sir Gervase şi-a conceput 
testamentul? 

— Păi... Îmi pot imagina că partea principală îi revine lui 
Ruth. Am înţeles aceasta din diferite remarci pe care 
bătrânul Gervase le făcea din când în când. 

— Nu credeţi că era nedrept faţă de Hugo Trent? 

— Gervase nu-l iubea pe Hugo. Nu-l putea suferi. 

— Dar avea foarte dezvoltat simţul familiei. La urma 
urmelor domnişoara Chevenix-Gore era fiica lui adoptivă. 

Colonelul Bury ezită câteva clipe, apoi - după o tuse 
puternică - spuse: 

— Uitaţi care-i treaba, cel mai bine este să vă spun ceva. 
Ceva foarte confidenţial... 


— Bineînţeles, bineînţeles. 

— Ruth nu este fiica lor legitimă, dar face parte din 
neamul ChevenixGore. Ea este fiica lui Anthony, fratele lui 
Gervase, care a căzut în război. Acesta avusese legături cu 
o dactilografă. Când Anthony a murit, fata i-a scris Vandei. 
Vanda a vizitat-o şi a constatat că aştepta un copil. După 
aceea Vanda a discutat cu Gervase, tocmai în perioada când 
li se spusese că ei nu vor putea avea niciodată copii. 
Concluzia a fost că s-au interesat de fetiţă şi au adoptat-o. 
Mama ei a renunţat la toate drepturile. Vanda şi Gervase au 
educat-o pe Ruth ca pe propriul copil şi, dacă stăm să 
judecăm drept, ea chiar arată ca fiică a lor. Uitaţi-vă cu 
luare aminte la ea şi vă veţi convinge că este o adevărată 
Chevenix-Gore! 

— Ei, vedeţi! Spuse Poirot. Vedeţi? În felul acesta 
comportarea lui sir Gervase se lămureşte în bună măsură. 
Bine, dar dacă nu-l iubea pe domnul Trent, de ce se dădea 
aşa de mama focului ca Trent s-o ia pe domnişoara Ruth de 
soţie? 

— Pentru a-i consolida poziţia în familie, aşa fusese el 
educat în spiritul ordinii. 

— Chiar dacă nu-l iubea pe tânărul acesta şi nu avea 
încredere în el? 

Colonelul Bury replică: 

— DV. Nu-l puteţi înţelege pe bătrânul Gervase. El nu era 
capabil să se uite la oameni ca la nişte fiinţe umane. Aranja 
căsătorii ca şi cum părţile erau PERSONAJE REGALE! El 
considera că era nimerit ca Ruth şi Hugo să se 
căsătorească, iar Trent să ia numele de Chevenix-Gore. Ce 
credeau Ruth şi Hugo, asta nu avea pentru el nici o 
importanţă. 

— Dar domnişoara Ruth era dispusă să facă aceasta? 

Colonelul Bury chicoti: 

— De unde?! Ea este de nestăpânit. 

— Ştiaţi că, cu puţin timp înainte de a muri, sir Gervase 
făcuse un nou testament conform căruia Ruth urma să-l 


moştenească, cu condiţia de a se căsători cu Trent? 

Colonelul şuieră printre dinţi: 

— Într-adevăr, el bănuia ceva despre ea şi Burrows... 

Nu apucă să rostească bine aceste cuvinte că îşi muşcă 
buzele. Prea târziu însă. Poirot se aruncă asupra spuselor 
sale. 

— Care va să zică a existat ceva între domnişoara Ruth şi 
tânărul domn Burrows? 

— Nu... de fapt, nimic... Nimic. 

Maiorul Riddle tuşi, apoi spuse: 

— Cred, domnule colonel, că trebuie să ne spuneţi tot ce 
ştiţi. Ar putea avea vreo legătură directă cu dispoziţia lui sir 
Gervase. 

— Păi, ar putea, spuse nesigur colonelul. Adevărul este că 
tânărul Burrows nu-i băiat urât. Cel puţin aşa cred femeile 
despre el. El şi Ruth au fost împreună nu demult fără să-i fi 
spus ceva lui Gervase. În general nu-i spuneau nimic. Cu 
toate astea Gervase nu le interzisese, se temea că în felul 
acesta nu ar face altceva decât să grăbească lucrurile. El o 
cunoştea pe Ruth. Ei nu i se poate dicta. Dar nu-i mai puţin 
adevărat că Ruth nu face parte din rândul fetelor acelora 
care să-şi sacrifice lotul în numele dragostei. Îi place teribil 
averea şi îi plac teribil banii. 

— DV. Vă place domnul Burrows? 

Colonelul exprimă părerea că Godfrey Burrows nu are 
kinderstube, expresie care îl scoase pe Poirot cu totul din 
papuci, în timp ce pe maiorul Riddle îl făcu să râdă, cel 
puţin pe sub mustață. 

Cei doi îi mai adresară încă alte câteva întrebări, după 
care colonelul Bury plecă. 

Rămaşi singuri, Riddle se uită la Poirot care şedea 
cufundat în gânduri. 

— Cum vedeţi lucrurile, domnule Poirot? 

Omul scund din faţa lui îşi împreună mâinile. 

— Încep să mi se sedimenteze şi acesta este lucrul cel mai 
important. 


— E un lucru dificil, spuse Riddle. 

— Da, e greu... Dar cu cât trece timpul mi se pare că 
devine importantă o propoziţiune aşa, într-o doară... 

— Care propoziţiune? 

— Gluma aceea a lui Trent: „Poate s-a comis o crimă...”. 

— Da, mi-este clar că la ea vă gândiţi tot timpul, spuse 
Riddle aspru. 

— Poate nu sunteţi de acord cu mine dragă prietene, că, 
cu cât înaintăm, cu atât avem mai puţine motive care să 
susţină ideea sinuciderii. În timp ce în favoarea crimei 
începem să alcătuim o surprinzătoare colecţie de motive! 

— Bine, dar trebuie avute în vedere anumite elemente: 
uşa încuiată, cheia în buzunarul victimei... Da, eu ştiu că 
acestea se pot aranja totdeauna. Un ac îndoit, sârme, toate 
jucăriile posibile. Cred că aşa ceva ar fi fost posibil... Dar se 
fac cu adevărat astfel de lucruri? Aş avea mari rezerve în 
această privinţă. 

— În orice caz, noi trebuie să cercetăm lucrurile din 
punctul de vedere al unei crime, nu al unei sinucideri. 

— Bine, pentru că dV Vă aflaţi acum pe scenă, va fi o 
crimă. 

Poirot zâmbi. 

— Remarca asta nu-mi este prea pe plac, spuse, apoi 
deveni iarăşi grav: Da, să examinăm cazul din punctul de 
vedere al crimei. Când se auzi împuşcătura, în hol se află 
patru persoane - domnişoara Lingard, Hugo Trent, 
domnişoara Cardwell şi Snell. Ceilalţi unde sunt? 

Burows se afla în bibliotecă, după cum ne-a spus el însuşi. 
N-avem cum verifica. Ceilalţi se aflau fiecare în camerele 
lor, dar cine ştie dacă se găseau cu adevărat acolo! Fiecare 
a coborât singur. Până şi Lady Chevenix-Gore a venit din 
sufragerie. Dar Bury, el de unde a venit? N-ar fi fost posibil 
ca el să nu fi venit de sus, ci din birou? Avem şi creionaşul. 

Da, creionaşul acesta este interesant. Bury nu s-a alarmat 
deloc când i l-am arătat, dar asta poate îi din cauză că nu 
ştia unde l-am găsit şi nu-şi dădea seama nici de unde îl 


pierduse. Staţi, cine au fost cei care au jucat bridge atunci 
când a fost întrebuințat acest creionaş? Hugo Trent şi 
domnişoara Cardwell. Ei sunt scoşi din cauză. Domnişoara 
Lingard şi Snell au reciproc câte un alibi. Cea de-a patra a 
fost Lady Chevenix-Gore. 

— Cu toate acestea pe ea n-o puteţi suspecta în mod 
serios. 

— De ce nu, dragă prietene? Vă spun eu, eu pot suspecta 
pe oricine! Ce-aţi spune dacă în ciuda aparentului 
devotament faţă de soţ, în realitate îl iubeşte pe 
credinciosul Bury? 

— Hmmm... Într-adevăr ei au format vreme de ani buni 
triunghiul conjugal. 

— Şi unde mai puneţi neplăcerile dintre sir Gervase şi 
colonelul Bury din pricina societăţii aceleia. 

— Adevărul este că sir Gervase ar fi putut dori să ajungă la 
un rezultat. Dar asta n-o putem şti. Asta ar putea fi pusă în 
legătură cu invitaţia ce v-a fost adresată. Să acceptăm că sir 
Gervase îl suspecta pe Bury că îl jumulea, dar că nu dorea 
să facă din asta o chestiune publică pentru că se temea că 
în ca ar fi putut intra şi soţia sa. Da, e posibil una ca asta. 
Dar este cel puţin ciudat că Lady Chevenix-Gore priveşte 
moartea soţului ei cu atâta seninătate, cu atâta linişte. 
Toate astea ar putea îi subiect de comedie. 

— Şi-apoi mai este şi cealaltă complicaţie, zise Poirot. 
Domnişoara Chevenix-Gore şi Burrows. Era în cel mai înalt 
grad în interesul lor ca sir Gervase să nu semneze un nou 
testament. Potrivit actului original, ea moştenea totul cu 
condiţia ca soţul ei să ia numele familiei... 

— Da, iar descrierea pe care Burrows i-a făcut-o stării lui 
sir Gervase în această seară e cel puţin suspectă. Stare 
excelentă, încântat de ceva! Dar asta nu corespunde cu cele 
spuse de ceilalţi! 

— Şi-apoi mai este şi domnul Oggilvie Forbes. Foarte 
corect, foarte exact, de la o firmă veche şi cu reputaţie. Dar 
este îndeobşte cunoscut că avocaţii - până şi cei mai demni 


de respect, fură banii clienţilor atunci când ei înşişi sunt pe 
geantă. 

— Cred că mergeţi foarte departe, Poirot. 

— Vi se pare cumva ca la cinematograf? Dar viaţa se 
aseamănă uneori în mod surprinzător cu filmele. 

— La noi la Westshire nu s-a întâmplat aşa ceva până 
acum, spuse inspectorul şef. Ar fi bine să terminăm 
interogatoriul celor care au rămas, nu credeţi? E deja 
destul de târziu. Încă nu am vorbit cu Ruth ChevenixGore - 
tocmai cu ea, care este cea mai importantă dintre toţi. 

— De acord. Şi-apoi mai este şi domnişoara Cardwell. 
Poate ar îi mai bine să discutăm mai întâi cu ea, lăsând-o la 
urmă pe domnişoara Chevenix-Gore. 

— O idee grozavă. 

La începutul serii în cauză, Poirot îi acordase Susanei 
Cardwell doar o privire fugară. Acum o examină cu mai 
multă atenţie. Chipul ei inteligent i se păru atât de frumos, 
ca de un farmec deosebit, pe care l-ar fi putut invidia orice 
fată drăguță. Părul ei era minunat, faţa iscusit fardată. 
Ochii ei - aprecie Poirot, erau foarte atenţi la totul. 

După câteva întrebări introductive, maiorul Riddle spuse: 

— Nu-mi dau seama, domnişoară Cardwell, cât de 
apropiate vă sunt relaţiile cu familia Chevenix-Gore. 

— În general n-o cunosc. Hugo a aranjat ca eu să fiu 
invitată aici. 

— Aşadar, dV. Sunteţi prietena lui Hugo Trent? 

— Da, exact cum aţi spus: prietena lui Hugo Trent, îi 
răspunde Susan zâmbind de felul în care maiorul rostise 
aceste cuvinte. 

— Îl cunoaşteţi de mult? 

— Nu prea, de-o lună-două. 

Susan tăcu o clipă, după care continuă 

— Cu el sunt într-un fel de relaţii care s-ar putea numi 
logodnă. 

— Şi v-a invitat aici pentru a vă prezenta alor lui? 


— Nu, pentru Dumnezeu, nici vorbă. Dimpotrivă, am ţinut 
totul în cea mai mare taină. Eu am venit aici pur şi simplu 
pentru un tur de orizont. Să privesc, cu alte cuvinte. Hugo 
zicea că această casă-i balamuc sadea. Mi-am zis că trebuie 
să mă conving cu propriii ochi. După cum vă puteţi da 
seama, situaţia este cât se poate de critică. Hugo, bietul 
puişor, n-are cap de loc. Hugo nu are bani, eu nici atât, iar 
bătrânul domn, sir Gervase adică, de care Hugo depindea 
cel mai mult, s-a oprit asupra lui Hugo şi a hotărât să-i lase 
totul împreună cu Ruth. Hugo este foarte uşor influenţabil, 
ştiţi. EI ar fi fost de acord cu această căsătorie pentru că 
credea că mai târziu va putea să divorţeze. 

— Idee care dV. Nu v-a surâs, nu? Întrebă Poirot politicos. 

— Categoric că nu. Ruth s-ar fi putut opune divorţului sau 
ceva de genul acesta. Aşa că m-am hotărât s-o rezolv pe 
cont propriu. Să nu trec pe lângă catedrala St. Paul, 
Knightsbridge, până nu intru acolo cu un buchet de 
mireasă. 

— Drept pentru care aţi venit aici pentru a studia situaţia 
la faţa locului? 

— Da. 

— Eh bien! Spuse Poirot. 

— Bineînţeles, Hugo avea dreptate. Toată această familie 
este o turmă de ţicniţi. În afară de Ruth care pare a fi 
înţeleaptă. Ea are prietenul ei şi nu se înghesuie mai mult 
decât mine la măritiş. 

— Vă referiţi la domnul Burrows? 

— La Burrows? Da de unde! Ruth n-ar face o partidă cu un 
filfizon ca el. 

— Atunci cine este alesul inimii ei? 

Susan Cardwell tăcu o clipă, întinse mâna după o ţigară, o 
aprinse, apoi zise: 

— Asta mai bine întrebaţi-o pe ea. Eu n-am nici o legătură 
cu treaba asta. 

Maiorul Riddle întrebă: 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe sir Gervase? 


— La ceai. 

— Vi s-a părut ceva deosebit în comportarea lui? 

Fata ridică din umeri. 

— Nimic faţă de comportarea lui obişnuită. 

— Ce-aţi făcut după ceai? 

— Am jucat biliard cu Hugo. 

— Pe sir Gervase nu l-aţi mai văzut? 

— Nu. 

— Dar cu împuşcătura cum a fost? 

— A fost destul de ciudat. Ştiţi, eu am crezut că sunase 
primul gong, de aceea m-am grăbit să mă îmbrac. Am 
zburat din cameră, am auzit, sau mi s-a părut că am auzit, 
al doilea gong, de aceea am rupt-o la fugă pe scări în jos. 
Am întârziat chiar de la prima cină de cum am venit aici cu 
un minut. Hugo mi-a spus atunci că asta ne-a pus rău în faţa 
bătrânului domn, de aceea am zburat ca o săgeată. Hugo 
sosise cu puţin înaintea mea şi-apoi am auzit lovitura aceea 
ciudată despre care Hugo a zis că-i dopul de la sticla cu 
şampanie. Snell a zis însă că nu, şi eu nu mi-am dat seama 
că s-ar fi auzit din sufragerie. Domnişoara Lingard a crezut 
că s-a auzit de sus, după care am conchis cu toţii că a fost 
zgomotul unei maşini. După aceea am intrat în salon şi am 
uitat de asta. 

— Nu v-a trecut nici o clipă prin cap că sir Gervase s-ar fi 
putut împuşca? 

— Vă rog, de ce ar fi trebuit să mă gândesc la aşa ceva? 
Bătrânul domn arăta a fi calm, niciodată nu mi-a trecut prin 
cap că ar putea face una ca asta. Şi nici acum nu reuşesc 
să-mi dau seama pentru ce a făcut-o. Poate pentru că era 
țicnit. 

— Nenorocită poveste... 

— Afurisit de nenorocită - pentru Hugo şi pentru mine. Aş 
spune că lui Hugo nu i-a lăsat nimic, sau aproape nimic. 

— Cine v-a spus? 

— Hugo a smuls-o de la bătrânul Forbes. 


— Eh, domnişoară Cardwell... Spuse maiorul Riddle după 
care făcu o pauză. Cred că asta a fost cam totul. Aveţi 
cumva impresia că domnişoara Chevenix-Gore se simte în 
măsură să vină aici pentru a sta de vorbă cu noi? 

— Cred că da. Am să-i spun. 

— O secundă încă, domnişoară, interveni Poirot. Aţi văzut 
până acum pe undeva acest obiect? 

Şi-i arătă creionaşul făcut din glonte. 

— Da, l-am văzut azi după-amiază la bridge. Este al 
colonelului Bury, cred. 

— L-a luat după ce aţi terminat de judecat partida? 

— N-am idee de asta! 

— Vă mulţumesc, domnişoară. Asta a fost totul. 

— Bine, atunci am să-i spun lui Ruth să vină. 

Ruth Chevenix-Gore intră în încăpere ca o regină. Era 
roşie în obraji şi-şi ţinea capul sus. Ochii ei, ca şi ochii 
Susanei Cardwell erau atenţi la totul. Era îmbrăcată în 
hainele pe care le avea pe ea de nuanţa caisei, ca în 
momentul sosirii lui Poirot. La umăr avea prins un trandafir 
roz. În urmă cu un ceas fusese proaspăt, acum se ofilise. 

— Care-i povestea? Întrebă Ruth. 

— Îmi pare groaznic de rău că trebuia să vă deranjăm..., 
începu maiorul. 

Fata îl întrerupse: 

— Se ştie că trebuie să mă deranjaţi... Trebuie să-i 
deranjaţi pe toţi. Eu am să vă economisesc timpul. Nu am 
nici cea mai vagă idee de ce s-a omorât bătrânul domn. Tot 
ce vă pot spune este că asta nu-i în genul lui, nu-l prinde. 

— Aţi observat astăzi ceva neobişnuit în comportarea sa? 
Era deprimat, sau din cale-afară de agitat? Era ceva 
anormal în comportamentul lui? 

— N-aş zice. N-am băgat de seamă să... 

— Când l-aţi văzut ultima dată? 

— La ceai. 

Poirot interveni: 

— Nu v-aţi dus la birou... Mai târziu? 


— Nu. Ultima dată l-am văzut în această încăpere. Şedea 
acolo, zise ea arătând spre scaun. 

— Aha... Cunoaşteţi creionaşul acesta, domnişoară? 

— E al colonelului Bury! 

— L-aţi văzut recent? 

— Nu-mi amintesc... 

— Aveţi cunoştinţă despre... Dezacordurile dintre sir 
Gervase şi colonelul Bury? 

— Vă gândiţi... Aveţi în vedere „Paragon Rubberine 
Company”? 

— Da. 

— Cred că da. Bătrânul domn era tare nervos din această 
pricină. 

— Bănuia că cineva îl escroc. 

Ruth ridică din umeri: 

— Nu se pricepea la finanţe nici cât negru sub unghie. 

— Aş putea să vă întreb, domnişoară..., se amestecă Poirot. 
Este o întrebare puţin cam impertinentă. 

— Cum doriţi... 

— Vă pare?... Vă pare rău că tatăl dv... a murit? 

Fata îl privi fix. 

— Bineînţeles că îmi pare rău, însă de felul meu nu-s 
plângăcioasă, nu plâng în hohote. Îmi lipseşte... L-am iubit 
pe bătrânul domn. Aşa i-am şi spus, Hugo şi cu mine, 
totdeauna i-am spus că-l iubim. Bătrânul domn - ştiţi, în 
cuvintele acestea două simţeam ceva străvechi, ceva de 
neam, ceva patriarhal. Poate că ele sună niţeluş cam 
caraghios, dar în spatele lor se ascunde multă dragoste. 
Bineînţeles însă că în realitate el era cel mai împiedicat 
măgar bătrân care a trăit vreodată pe pământ. 

— Chestia asta mă interesează, mademoiselle. 

— Bătrânul domn avea creierul cât un păduche. lertaţi-mă 
că zic aşa, dar e-adevărat. Nu era capabil să facă vreo 
treabă intelectuală. Pe de altă parte însă, un caracter. 
Fantastic de ferm. A mărşăluit până la Pol, a participat la 
dueluri... 


Eu totdeauna am crezut că el căuta să iasă în faţă pentru 
că, în realitate, era conştient că creierul lui nu făcea nici 
două parale. În privinţa asta îl depăşea oricine. 

Poirot scoase scrisoarea din buzunar. 

— Vă rog s-o citiţi, domnişoară. 

Fata citi scrisoarea, apoi i-o returnă. 

— Care va să zică, ea v-a adus aici! 

— Vă spune ceva domnişoară? 

Fata dădu din cap. 

— Nu, dar pare a fi adevărat. Se poate ca cineva să-l fi 
furat. John afirmă că ultimul agent, cel care a fost înaintea 
lui, l-a furat de l-a rupt. Ştiţi, bătrânul domn era atât de 
orgolios şi pompos, încât niciodată nu-l interesau detaliile! 
Îi atrăgea pe escroci. 

— Ne creionaţi un cu totul alt tablou al răposatului decât 
cel obişnuit. 

— Ah! El se pricepea de minune să camufleze toate astea. 
Vanda - mama mea - a stat tot timpul în umbra lui. El era 
atât de fericit când se putea considera a fi însuşi 
Dumnezeu! De aceea într-o anume măsură sunt fericită că a 
murit. Pentru el acesta este lucrul cel mai bun. 

— Nu vă înţeleg deloc, mademoiselle. 

Ruth adăugă gânditoare: 

— S-a pregătit pentru aşa ceva... Într-o bună şi frumoasă 
zi el ar fi trebuit să fie pus sub lacăt... Oamenii au vorbit 
mult despre asta... 

— Ştiaţi, domnişoară, că avea de gând să facă un nou 
testament potrivit căruia i-aţi fi putut moşteni averea cu 
condiţia să vă căsătoriţi cu domnul Trent? 

— Asta-i o prostie! Strigă fata. De altfel, sunt singură că 
problema ar fi putut fi rezolvată legal... Nu se poate dicta 
oamenilor pe cine să ia şi pe cine să nuia! 

— Dacă testamentul ar fi fost semnat în felul acesta, l-aţi fi 
acceptat? 

— Eu...Eu... 


Apoi tăcu. Rămase nehotărâtă două sau trei minute, 
uitându-se la papucii pe care-i avea în picioare. O bucăţică 
de lut se desprinse de pe toc şi căzu pe podea. Spuse brusc: 

— Staţi! 

Sări în picioare şi ieşi în fugă din cameră, apoi se întoarse 
foarte repede împreună cu căpitanul Lake. 

— Oricum, tot trebuia s-o dăm în vileag, spuse aproape 
fără să respire. O să vedeţi îndată despre ce este vorba. 
John şi cu mine ne-am căsătorit la Londra acum trei 
săptămâni... 

Căpitanul Lake arăta mult mai încurcat decât ea. 

— Asta-i o surpriză mare, domnişoară Chevenix-Gore, 
adică doamnă Lake, spuse maiorul Riddle. Şi chiar n-a ştiut 
nimeni de căsătoria dv.? 

— Nu. Am ţinut în secret, lucru care lui John nu i-a prea 
plăcut. 

Lake se bâlbâi: 

— Eu... Eu. Ştiu. Pare afurisit de ciudat să rezolvi lucrurile 
în felul acesta. Trebuia să mă duc direct la sir Gervase. 

Ruth îl întrerupse. 

— Şi să-i spui că vrei s-o iei de nevastă pe fata lui... Ar fi 
dezgropat totul, pe mine m-ar fi dezmoştenit, iar casa ar fi 
transformat-o într-un infern... lar noi doi ne-am fi putut 
felicita cât de frumos ne-am comportat! Crede-mă, soluţia 
mea a fost mai bună. Lucrul făcut rămâne făcut. Oricum, la 
scene tot s-ar fi ajuns, dar s-ar fi stăpânit. 

Lake continuă să pară încurcat. Poirot întrebă: 

— Când aţi vrut să-l informaţi pe sir Gervase? 

Ruth răspunse: 

— Am pregătit terenul. El începuse să ne bănuie, pe mine 
şi pe John, din această cauză m-am prefăcut că mă 
interesează Godfrey... Mi-am imaginat că vestea despre 
căsătoria mea cu John ar fi constituit pentru el o uşurare 
colosală. 

— Ştia cineva despre această căsătorie? 


— Da, în cele din urmă i-am spus Vandei. Voiam s-o câştig 
de partea mea. 

— Şi aţi reuşit? 

— Da. Ştiţi, ei căsătoria mea cu Hugo nu-i prea era pe 
plac, poate şi pentru faptul că îmi este văr. Am impresia că 
Vanda şi-a zis că familia este şi aşa suficient de ţicnită, iar 
copiii noştri n-ar ieşi nici ei decât tot nişte smintiţi. Această 
părere este însă destul de anapoda întrucât eu sunt doar o 
fiică adoptivă, doar ştiţi asta. Cred că sunt fata unui văr de 
mâna a şaptea. 

— Sunteţi sigură că sir Gervase nu avea ideea despre ce 
era vorba? 

— Categoric nu! 

Poirot se întoarse către Lake: 

— E-adevărat, căpitane? Astăzi după masă când aţi 
discutat cu sir Gervase, el chiar n-a făcut nici o remarcă? 

— Nu, domnule Poirot, nimic de genul acesta. 

— Cu toate acestea noi avem anumite dovezi potrivit 
cărora după discuţia cu dV. A fost foarte agitat şi că o dată 
sau de două ori s-a referit la dezonoarea familiei. 

— Despre aşa ceva n-a făcut nici o remarcă, repetă Lake. 
Faţa lui se albi ca varul. 

— Asta a fost când l-aţi văzut ultima dată pe sir Gervase? 

— Da, v-am mai spus-o. 

— Unde aţi fost astă seară la ora opt şi opt minute? 

— Unde am fost? Acasă, adică la o jumătate de milă de 
aici, la capătul satului. 

— Nu cumva v-aţi aflat undeva prin Hamborough Close? 

— Nu. 

Poirot se întoarse către fată: 

— Dar dv., domnişoară, unde aţi fost când tatăl dV. S-a 
împuşcat? 

— În grădină. 

— În grădină? Şi aţi auzit împuşcătura? 

— Bineînţeles, dar nu m-am gândit la ceva deosebit. Am 
crezut că cineva trăsese după iepuri, chiar dacă acum îmi 


dau seama că zgomotul se auzise foarte aproape. 

— În casă pe unde v-aţi întors? 

— Am trecut pe lângă fereastra asta, răspunse Ruth 
arătând cu capul spre fereastra aflată în spatele ei. 

— Era cineva aici? 

— Nu, dar Hugo şi Susan şi domnişoara Lingard au venit 
imediat aici, după aceea, din hol. Discutau despre 
împuşcături şi crime şi alte d-astea. 

— Aha, făcu Poirot. Da, cred că acum mi-e limpede... 

Maiorul Riddle spuse destul de neconvingător: 

— Eh... Da... Vă mulţumesc. Cred că deocamdată asta este 
totul. 

Ruth şi soţul ei se întoarseră şi plecară. 

— La toţi dracii! Începu maiorul Riddle, dar o termină 
aproape deznădăjduit: e din ce în ce mai greu să te 
orientezi, printre toate aceste date. 

Poirot încuviinţă, dând din cap. Ridică bucăţica de lut 
desprinsă de pe tocul pantofului lui Ruth şi o ţinu gânditor 
în mână. 

— Este exact ca oglinda aceea spartă de pe perete, spuse. 
Oglinda mortului. Fiecare nouă realitate la care ajungem 
mi-l prezintă pe răposat din cu totul alt unghi. Trebuie să ne 
ocupăm de el din cele mai diferite puncte de vedere. În 
curând însă vom avea imaginea completă... 

Se ridică şi puse cu grijă bucata de lut în coş. 

— Vă spun un lucru, prietene. Chiar pentru dezlegarea 
enigmelor o constituie oglinda. Duceţi-vă în birou şi uitaţi- 
vă singur la ea, dacă nu mă credeţi. 

Maiorul Riddle zise energic: 

— Dacă este vorba de o crimă este de datoria dV. S-o 
dovediţi. Dacă însă mi se cere părerea, voi afirma că este 
vorba despre o sinucidere. Aţi observat ce a spus fata 
despre fostul agent care-l fura pe sir Gervase? Cred că 
Lake i-a spus aceasta fetei pentru a trage spuza pe turta lui. 
Poate că el însuşi l-a ajutat cu ceva, sir Gervase l-a 
suspectat şi-a trimis după dV Întrucât nu ştia cât de 


departe a ajuns el cu Ruth. Şi-apoi azi după masă Lake l-a 
informat că s-au căsătorit. Asta l-a dărâmat pe sir Gervase, 
de aceea s-a hotărât să termine cu totul. El şi aşa nu avea 
creierul în cea mai bună formă, dar toate astea erau prea 
mult. După părerea mea, cam aşa s-au întâmplat lucrurile. 
Ce-aţi putea obiecta? 

— Ce-aş putea obiecta? Întrebă Poirot ajuns în mijlocul 
încăperii. Atât: nu am nimic împotriva teoriei dv., dar ea nu 
merge destul de departe. Există unele date certe pe care 
dV. Nu le luaţi în considerare. 

— Ca de pildă? 

— Ca de pildă contradicţiile stării lui sir Gervase din cursul 
zilei de astăzi, găsirea creionaşului colonelului Bury, 
mărturia domnişoarei Cardwell (care este foarte 
importantă), mărturia domnişoarei Lingard referitoare la 
ordinea venirii la cină, poziţia în care am găsit scaunul lui 
sir Gervase, punga de hârtie pentru portocale, şi - şi acesta 
este lucrul cel mai important - oglinda spartă. 

Maiorul Riddle făcu ochii mari. 

— Cu asta vreţi să-mi spuneţi că acest talmeş-balmeş ar 
avea un sens? 

Poirot îi răspunse încet: 

— Sper să-i dau un sens - până mâine. 

A doua zi, Hercule Poirot se trezi de cum se crăpă de ziuă. 
Dormitorul lui se afla în aripa dinspre răsărit a clădirii. 

După ce se dădu jos din pat trase draperia şi constată cu 
mulţumire că soarele răsărise şi se anunţa o zi frumoasă. 

Începu să se îmbrace cu grija cotidiană. Terminând, se 
înfofoli într-o haină groasă, iar în jurul gâtului îşi înfăşură 
un fular. 

După aceea ieşi din cameră în vârful picioarelor şi intră în 
salon. Deschise fără zgomot fereastra franceză şi sări în 
grădină. 

Soarele tocmai se ridicase deasupra orizontului. În văzduh 
pluteau încă draperii de ceaţă, dar ceața era a unei, 
dimineţii frumoase. Hercule Poirot păşi pe cărăruia pavată 


cu piatră care înconjura casa, până ajunse la fereastra 
biroului lui sir Gervase. Acolo se opri şi privi. 

Chiar din faţa geamului se întindea, paralel cu casa, o fâşie 
de iarbă, în faţa căreia se afla un strat lat de flori, foarte 
parfumate încă. Lângă strat se găsea cărăruia pavată, pe 
care Poirot tocmai se afla. Iarba se întindea de la cărăruie, 
peste stratul de flori până la terasă. Poirot examină atent 
iarba, după care dădu din cap. Îşi orientă apoi atenţia 
asupra stratului pe amândouă laturile lui. 

Dădu din nou, foarte încet, din cap. Pe partea din dreapta 
a stratului erau nişte urme clar imprimate în pământ. 

Şi cum sta el şi le examina cu atenţie, auzi deodată un 
zgomot. Ridică brusc capul. 

Deasupra lui se deschise o fereastră. Văzu o legătură de 
păr roşcat şi sub acest nimb de aur recunoscu chipul 
inteligent al Susanei Cardwell. 

— Ce dumnezeu faceţi aici la ora asta, domnule Poirot? 
Detectivaţi chiar cu noaptea-n cap? 

Poirot se înclină foarte corect. 

— Bună dimineaţa, mademoiselle... Da, exact cum aţi spus. 
Aveţi în faţă un detectiv, un mare detectiv, aş îndrăzni să 
afirm în plină acţiune de detectivare, cum spuneţi. 

Spusele lui sunau oarecum hazliu, Susan îşi lăsă capul pe o 
parte. 

— Asta nu trebuie să uit s-o trec în „Memoriile” mele, 
sublinie ea. Pot să cobor să vă ajut? 

— Aş fi foarte fericit dacă aţi face-o... 

— La început am crezut că sunteţi un hoţ. Dar pe unde aţi 
ajuns aici? 

— Pe fereastra salonului. 

— Un moment. Într-o clipă voi fi jos. 

Se ţinu de cuvânt. Aparent i se păru că Poirot se afla în 
acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie în care îl văzuse ea. 

— V-aţi trezit foarte de dimineaţă, mademoiselle, nu-i aşa? 

— N-am dormit ca lumea. Tocmai pe mine m-a lovit 
sentimentul pe care oamenii îl au uneori la cinci dimineaţa. 


— De fapt, nu-i chiar atât de devreme. 

— Eu am senzaţia că parcă ar fi. lar acum, stimate 
superdetectiv, după ce ne uităm? 

— Priviţi urmele, domnişoară. 

— Sunt câteva. 

— Patru, preciză Poirot. Fiţi atentă, am să vi le arăt. Două 
orientate spre fereastră, două dinspre fereastră. 

— Ale cui or fi? Ale grădinarului? 

— Domnişoară, domnişoară... Astea sunt urme lăsate de 
nişte pantofi fini, cu toc înalt de femeie. Uitaţi, convingeţi-vă 
singură. Dar să călcaţi lângă ele, vă rog. 

Susan rămase nehotărâtă, apoi călcă pământul în locurile 
pe care i le arătă Poirot. În picioare avea pantofi mici cu 
tocuri înalte, din piele maron închis. 

— Vedeţi, ai dV. Sunt aproape de aceeaşi mărime. Aproape, 
dar nu de aceeaşi. Poate sunt ale domnişoarei Chevenix- 
Gore, poate ale domnişoarei Lingard, poate chiar ale lui 
Lady Chevenix-Gore. 

— Ale lui Lady Chevenix-Gore nu pot fi, ea are nişte 
picioare mici. Pe vremea ei se reuşea să ai picioare mici. lar 
domnişoara Lingard are în picioare nişte comedii de 
încălțări cu tocul jos. 

— Atunci urmele sunt ale domnişoarei Chevenix-Gore. Da, 
da, îmi amintesc că a spus că aseară a fost în grădină. 

Poirot se întoarse din nou lângă casă. 

— Continuăm să cercetăm? Întrebă Susan. 

— Bineînţeles. Să mergem acum în biroul lui sir Gervase. 

Plecă primul, Susan Cardwell urmându-l. 

Camera era în aceeaşi stare în care o lăsaseră cu o seară 
înainte. Poirot trase draperiile, făcând să intre lumina zilei. 

Se uită afară timp de câteva clipe, apoi zise: 

— Presupun că nu aveţi prea multe cunoştinţe printre 
răufăcători. 

Susan Cardwell dădu din cap. 

— Din păcate nu, domnule Poirot. 


— Din câte ştiu, nici comisarul şef nu este în relaţii 
prieteneşti cu ei. Contactele lui cu lumea răufăcătorilor au 
fost totdeauna strict oficiale. Cu mine situaţia-i alta. Cândva 
am avut o discuţie foarte plăcută cu un hoţ. Mi-a spus 
lucruri interesante despre ferestrele franţuzeşti - mi-a 
trădat un truc care poate fi foarte util dacă încuietoarea 
geamului este destul de slabă. 

În timp ce vorbea, răsuci cremonul ferestrei. Jumătate din 
tijă ieşi din orificiul său şi se fixă în podea. Poirot putu astfel 
deschide spre sine ambele părţi ale ferestrei. Poirot le 
deschise, apoi le închise la loc, dar nu răsuci cremonul, 
astfel încât tija nu mai căzu în gaura ei. Dădu drumul 
cremonului, aşteptă o clipă după care cu o lovitură rapidă şi 
energică lovi cam la mijlocul tijei. Lovitura bruscă făcu ca 
tija să cadă în gaura din podea în timp ce cremonul se 
răsuci de la sine. 

— Vedeţi, mademoiselle? 

Susan deveni vizibil palidă. 

— Acum fereastra e închisă. Nu este posibil să intri în 
cameră când fereastra este închisă, dar este posibil să ieşi 
din cameră, să închizi din afară fereastra, iar tija să cadă în 
orificiul ei răsucind totodată cremonul. Fereastra e închisă 
ca lumea şi oricine se uită la ea poate băga mâna în foc că e 
închisă pe dinăuntru. 

— Asta-i..., zise domnişoara Susan cu glas tremurat. Aşa... 
S-a întâmplat aseară? 

— Cred că da, domnişoară. 

— Nu cred nici un cuvânt din tot ce spuneţi! Strigă 
sălbatec fata. 

Poirot nu-i răspunse. Traversă camera spre cămin, apoi se 
întoarse brusc. 

— Domnişoară, am nevoie de dV Ca martor. Mai am deja 
un martor, pe domnul Trent. El m-a văzut aseară când am 
găsit acest mic ciob din oglindă. I-am spus-o şi lui. L-am 
lăsat acolo unde se afla, pentru poliţie. I-am spus şi 
comisarului şef cât de importantă este cheia pe care o 


reprezintă această oglindă spartă. Numai că el n-a 
reacţionat nicicum. DV. Sunteţi acum martoră că pun acest 
ciob din oglindă (despre care i-am atras atenţia domnului 
Trent) într-un pliculeţ... Aşa... Şi scriu pe el... Aşa... Şi-l 
lipsesc. Sunteţi martoră, domnişoară, da? 

— D-da... Dar... Dar eu nu ştiu ce vrea să însemne asta... 

Poirot trecu în cealaltă parte a încăperii. Se opri în faţa 
biroului şi privi oglinda spartă de pe peretele de vizavi. 

— Am să vă spun ce înseamnă, mademoiselle. Dacă aseară 
aţi fi stat aici şi v-aţi fi uitat în această oglindă aţi îi putut 
vedea în ea cum se comite o crimă... 

Ruth Chevenix-Gore, acum Ruth Lake, veni la fix la micul 
dejun. Hercule Poirot se afla în hol. O luă deoparte înainte 
de a intra în sufragerie. 

— Trebuie să vă întreb ceva, madame. 

— Da? 

— Aseară aţi fost în grădină. Aţi călcat cumva pe stratul de 
flori din faţa ferestrei biroului lui sir Gervase? 

— Da, de două ori, răspunse Ruth privindu-l. 

— Ah! De două ori! Cum adică de două ori? 

— Prima dată am rupt margarete. Aşa... pe la şapte. 

— Nu-i o oră cam nepotrivită pentru ruptul florilor? 

— Ba da, dar am fost. Am pus flori prin camere ieri 
dimineaţă, dar, după ceai, Vanda mi-a zis că florile din 
sufragerie nu mai sunt frumoase. Mă gândisem că sunt 
bune, aşa că n-am pus altele noi. 

— Deci mama v-a cerut să duceţi acolo flori proaspete? 
Aşa este? 

— Da, am ieşit în grădină cu puţin timp înainte de şapte. 
Le-am luat de pe stratul acela pentru că rar trece cineva pe 
lângă el şi pentru că nu-l deterioram prea mult. 

— Bineînţeles, bineînţeles... Dar a doua oară? DV Aţi mai 
fost o dată acolo, parcă aşa aţi spus... 

— Da, chiar înainte de cină. Mi-am vărsat puţină briantină 
pe haine - exact lângă umăr. N-aş fi vrut să le mai schimb 
pentru că niciuna dintre florile mele artificiale nu mergea 


cu culoarea lor galbenă. În această situaţie mi-am amintit 
că am văzut nişte trandafiri târzii atunci când am rupt 
margaretele. Aşa că am dat fuguţa până afară, am rupt un 
trandafir şi mi l-am pus la umăr. 

Poirot îi acompanie spusele dând din cap. 

— Da, mi-amintesc că aseară aveaţi un trandafir la umăr. 
Când l-aţi rupt, madame? 

— N-aş putea spune cu precizie. 

— Dar este extrem de important, madame. Gândiţi-vă, 
amintiţi-vă... 

Ruth se încruntă. Îl privi în fugă pe Poirot, apoi îşi întoarse 
privirea de la el. 

— Exact nu vă pot spune, zise în cele din urmă. Trebuie să 
fi fost... Aşa... Să fi fost pe la opt şi cinci. Exact când mă 
întorceam pe lângă casă am auzit gongul şi împuşcătura 
aceea... M-am grăbit pentru că îmi închipuiam că era al 
doilea gong şi nu primul. 

— Ah! Aşadar dV. Aţi crezut că... Şi n-aţi încercat fereastra 
de la birou atunci când aţi fost la stratul cu flori? 

— Ca să spun drept, am încercat-o. Mi s-a părut că era 
deschisă şi că pe fereastră ar fi mai repede. Era însă 
închisă. 

— Cu asta se limpezesc toate. Vă felicit, madame. 

Se uită la el neînţelegându-l. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că aveţi explicaţii pentru toate: pentru bucata de lut de 
pe pantofi, pentru urmele de pe strat, pentru amprentele 
digitale de pe partea exterioară a ferestrei. Ceea ce este 
foarte convenabil. 

Mai înainte ca Ruth să-i poată răspunde, pe scări veni în 
fugă domnişoara Lingard. Pe faţă avea nişte urme roşii 
ciudate, iar când îi văzu pe Poirot şi Ruth zise înecându-se: 

— Iertaţi-mă, se întâmplă ceva? 

— Cred că domnul Poirot a înnebunit! Zise Ruth enervată. 

Şi se îndreptă hotărâtă spre sufragerie. 


Domnişoara Lingard se întoarse nedumerită spre Poirot. 
El se mulţumi să dea din cap. 

— O să lămuresc totul după micul dejun. Aş vrea ca la ora 
zece să fie strânşi toţi în biroul lui sir Gervase. 

Repetă această dorinţă şi când intră în sufragerie. 

Susan Cardwell se uită la Poirot, apoi la Ruth. Când Hugo 
întrebă: „Ce este? În ce constă gluma?” ea îl lovi scurt în 
şold, iar el tăcu mâlc. 

După ce luă micul dejun, Poirot se ridică şi se îndreptă 
spre uşă. Ajuns lângă ea se întoarse şi scoase din buzunar 
un ceas mare de modă veche. 

— E zece fără cinci. La zece - în birou. 

Poirot îşi făcu privirea roată. Cercul feţelor curioase se 
uită fix la el. Erau prezenţi toţi, cu o singură excepţie... Dar 
chiar în clipa aceea excepţia intră în încăpere. Lady 
Chevenix-Gore intră cu paşi moi, nehotărâtă. Părea distrusă 
şi bolnavă. 

Poirot împinse spre ea un fotoliu mare, iar ea se aşeză. 

Privi oglinda spartă, se cutremură şi îşi roti puţin fotoliul. 

— Gervase e încă aici, spuse ea. Nefericitul de Gervase... 
În curând va fi liber. 

Poirot îşi drese glasul, apoi zise: 

— V-am cerut tuturor să vă adunaţi aici pentru a asculta 
adevărul despre sinuciderea lui sir Gervase. 

— Destinul... Spuse Lady Chevenix-Gore. Gervase a fost 
puternic, dar destinul lui a fost mai tare ca el. 

Colonelul Bury se aplecă puţin înainte: 

— Vanda, draga mea... 

Ea îi zâmbi, apoi întinse mâna spre el. Colonelul i-o prinse 
în mâna lui. Femeia îi spuse cu căldură: 

— “Tu eşti o consolare, Ned... 

Ruth interveni scurt: 

— Din asta, domnule Poirot, trebuie să înţelegem că aţi 
elucidat definitiv motivul sinuciderii tatălui meu? 

Poirot dădu din cap. 

— Nu, madame! 


— Atunci ce vrea să însemne toată această comedie? 

Poirot spuse calm: 

— Nu cunosc motivul sinuciderii lui sir Gervase Chevenix- 
Gore pentru că sir Gervase Chevenix-Gore nu s-a sinucis. 
Nu s-a omorât. A fost omorât...! 

— Omorât? 

Câteva glasuri repetară cuvântul asemeni ecoului. Feţe 
năucite se întoarseră spre Poirot. Lady Chevenix-Gore 
spuse: 

— Omorât?! Ah, asta nu! Şi dădu încet din cap. 

— Aţi spus „omorât”? Cel care întrebă fu Hugo. Imposibil. 
Nu era nimeni în cameră când am intrat. Fereastra era 
închisă. Uşa era încuiată pe dinăuntru, iar cheia în 
buzunarul unchiului meu. Cum ar fi putut să fie omorât? 

— Totuşi a fost omorât. 

— Iar asasinul a fugit pe gaura cheii, nu? Întrebă sceptic 
colonelul Bury. Sau pe coş? 

— Asasinul a ieşit pe fereastră. Să vă arăt cum. 

Şi repetă trucul cu fereastra franţuzească. 

— Vedeţi? Spuse. Aşa s-au întâmplat lucrurile. De la bun 
început am considerat că sir Gervase nu s-a sinucis. Suferea 
de un egoism exacerbat, iar oamenii din această categorie 
nu se sinucid. 

Şi-apoi mai este vorba şi de alte lucruri. S-ar părea că, cu 
puţin înaintea morţii, sir Gervase s-ar fi aşezat la birou, a 
scris pe o foaie de hârtie cuvântul „IERTAŢI-MĂ” şi-apoi s-a 
împuşcat. Numai că înaintea acestui ultim gest, dintr-un 
motiv oarecare, el a rotit scaunul în aşa fel încât a ajuns cu 
şoldul lângă birou. De ce? Aici trebuie să găseşti un motiv. 
Am început să mă luminez în clipa în care am găsit lipită la 
baza unei statuete grele din bronz o bucăţică mică de 
oglindă... 

Mi-am pus întrebarea: cum a ajuns acolo un ciob de 
oglindă? Iar răspunsul nu s-a lăsat prea mult aşteptat. 
Oglinda nu a fost spartă cu un glonte, ci cu o lovitură cu 
statuia de bronz... Oglinda a fost spartă într-adins. 


Dar de ce? M-am întors spre birou şi am privit fotoliul. Da, 
am văzut clar. Nici un om nu-şi roteşte scaunul şi nu se 
apleacă peste spătarul lui înainte de a se împuşca. Totul 
fusese deci aranjat. Sinuciderea a fost simulată! 

Apoi am ajuns la ceva foarte important. Este vorba despre 
mărturia domnişoarei Cardwell. Domnişoara Cardwell se 
grăbea aseară pe scări în jos pentru că îşi închipuia că 
bătuse cel de-al doilea gong. Dar asta înseamnă că primul 
gong îl auzise deja. 

Şi acum fiţi foarte atenţi: dacă sir Gervase ar fi stat la 
birou în poziţie normală, în clipa în care a fost împuşcat, 
unde s-ar fi dus glontele? Ar fi zburat direct pe uşa dacă 
aceasta ar fi fost deschisă şi, în cele din urmă, ar fi atins 
gongul. 

Înţelegeţi acum cât de importantă este mărturia 
domnişoarei Cardwell? Nimeni nu a auzit primul gong, dar 
camera ei se află exact deasupra acestui birou, ea având în 
felul acesta cea mai bună posibilitate de a auzi bătaia 
gongului. Ar fi fost doar un singur zgomot, vă amintiţi. 

Sinuciderea nu putea fi luată deci în considerare. Un om 
mort nu se poate ridica să închidă uşa, să o încuie, şi să-şi ia 
apoi poziţia corespunzătoare. A mai fost deci încă cineva 
implicat şi de aceea nu a fost sinucidere, ci crimă. Cineva a 
cărui prezenţă nu reprezenta pentru sir Gervase ceva 
extraordinar sau surprinzător. Cineva care şedea lângă el şi 
discuta cu el. Sir Gervase era poate ocupat cu scrisul. 
Asasinul i-a apropiat pistolul de tâmplă şi a tras. Crimă 
perfectă! Apoi repede la treabă! Asasinul şi-a tras repede 
mănuşile. Uşa este încuiată, iar cheia băgată în buzunarul 
lui sir Gervase. Dar dacă cineva a auzit zgomotul gongului? 
Atunci acest cineva trebuie să-şi dea seama că atunci când 
s-a auzit împuşcătura uşa trebuie să fi fost deschisă, 
nicidecum închisă. Din această cauză asasinul a răsucit 
fotoliul, a aşezat cadavrul în poziţie corespunzătoare, apasă 
pe trăgaci şi sparge intenţionat oglinda. După aceea iese pe 
fereastră şi o trânteşte pentru ca tija să cadă singură, după 


care păşeşte, nu pe iarbă, ci pe stratul cu flori, unde urmele 
ar putea fi şterse mai târziu. După care ocoleşte casa şi 
ajunge în salon. 

Poirot făcu o pauză, apoi continuă. 

— Un singur om se afla în grădină în momentul în care s-a 
auzit împuşcătura. Acest om a lăsat amprentele picioarelor 
ei pe stratul cu flori şi amprentele ei digitale pe partea 
exterioară a ferestrei. 

Poirot se îndreptă spre Ruth. 

— Şi aveţi şi un motiv, nu? Tatăl dV. Aflase despre căsătoria 
încheiată în taină. Avea de gând să vă dezmoştenească... 

— Minciună! Glasul lui Ruth răsună dispreţuitor şi clar. În 
toată această explicaţie a dV. Nu-i nici măcar un singur 
cuvânt adevărat. E o minciună de la început până la sfârşit! 

— Dovezile împotriva dV. Sunt foarte puternice, madame. 
Juriul poate să vă creadă, poate nu! 

— N-o să fie nevoie de nici un juriu! 

Rămaseră o clipă cu toţii năuciţi, apoi se întoarseră. 

Domnişoara Lingard stătea în picioare. Tremura toată. 

— Eu l-am împuşcat. Recunosc. Am avut motivele mele. 
Eu... Am aşteptat un timp. Domnul Poirot are dreptate. Am 
intrat după el aici înăuntru. Pistolul îl luasem mai înainte 
din sertar. Stăteam lângă el şi discutam despre cartea 
aceea - şi l-am împuşcat. Imediat după ora opt. Glontele 
atinsese gongul. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că un 
glonte poate trece atât de repede prin capul unui om. Nu 
aveam timp să ies şi să-l caut. Am încuiat uşa, iar cheia i-am 
pus-o în buzunar. Apoi am rotit scaunul, am spart oglinda, 
am scris pe hârtie cuvântul acela, am ieşit pe fereastră şi 
am închis-o exact aşa cum a arătat domnul Poirot. Am păşit 
apoi pe stratul de flori şi am nivelat urmele cu o mică greblă 
pe care o pregătisem mai înainte. Am luat-o apoi pe lângă 
casă şi am intrat în salon. Fereastra am lăsat-o deschisă. Nu 
ştiam că Ruth ieşise şi ea pe aceeaşi fereastră. Ea trebuie 
să fi ocolit casa prin partea din faţă, în timp ce eu am 
înconjurat-o prin cea din spate. Trebuia să arunc grebla în 


şopron, înţelegeţi. Am aşteptat acolo până nu am mai auzit 
paşii cuiva coborând pe scări, apoi pe Snell care mergea să 
bată gongul. Apoi... 

Se uită la Poirot. 

— DV. Nu ştiţi ce am făcut după aceea? 

— Ba da, ştiu. Am găsit punga în coşul pentru hârtii. Ideea 
asta a dV. A fost foarte abilă. Aţi umflat punga, apoi aţi 
pocnit-o, cum le place copiilor să facă. Asta a produs un 
zgomot suficient. Aţi aruncat apoi punga la coş şi aţi plecat 
repede spre hol. Prin aceasta aţi acreditat ideea sinuciderii, 
asigurându-vă şi un alibi. A rămas însă ceva care vă făcea 
greutăţi: nu aţi avut timp să ridicaţi glontele tras, care 
trebuia să fie undeva lângă gong. De aceea era necesar ca 
glontele să fie găsit în birou, în apropierea oglinzii. Nu ştiu 
însă când v-a venit ideea cu creionaşul colonelului. 

— Îndată după ce ne-am strâns cu toţii în hol, spuse 
domnişoara Lingard. Am fost surprinsă când am văzut-o pe 
Ruth în cameră. Mi-am dat seama că trebuie să se fi întors 
din grădină pe fereastră. După aceea am văzut pe masa de 
bridge creionaşul colonelului. I-am dat drumul în poşetă 
fără să stau pe gânduri şi fără ca cineva să bage de seamă. 
Mai târziu, dacă cineva m-ar fi văzut ridicând glontele aş fi 
putut spune că nu era glonte ci creionaşul respectiv. 
Glontele l-am aruncat în timp ce dV. Examinaţi cadavrul. 
Eram însă foarte bucuroasă că mi-a venit ideea cu 
creionaşul. 

— Dar a fost foarte ingenioasă. M-a-ncurcat perfect. 

— Mi-a fost teamă că cineva ar putea auzi împuşcătura 
adevărată, cu toate că ştiam că erau cu toţii închişi în 
camerele lor pentru a se îmbrăca. Servitorii erau la locul 
lor. Domnişoara Cardwell era singura care ar fi putut auzi 
împuşcătura, dar ea ar fi putut crede foarte bine că era 
zgomotul unei maşini. În realitate ea a auzit gongul. Am 
crezut... Am crezut că totul se va desfăşura perfect. 

Domnul Forbes spuse foarte exact: 


— Este o întâmplare cu totul neobişnuită. Ca şi când n-ar fi 
existat nici un motiv... 

— Există un motiv... Spuse domnişoara Lingard. Apoi 
adăugă cu voce sălbatică: Acum duceţi-vă şi chemaţi poliţia. 
Ce mai aşteptaţi? 

Poirot spuse calm: 

— Dacă aţi vrea să fiţi amabili şi să părăsiţi cu toţii 
încăperea... Domnule Forbes, chemaţi-l pe maiorul Riddle, 
eu am să-l aştept până vine. 

leşiră toţi din birou, încet, unul câte unul. Încurcaţi, 
nepricepând nimic, zguduiţi, aruncau priviri contrariate 
spre doamna care stătea dreaptă cu părul cărunt frumos 
pieptănat. 

Ruth ieşi ultima. Rămase nedecisă în uşă. 

— Eu pur şi simplu nu înţeleg. Vorbea maliţios, întrebător, 
ca şi când l-ar fiânvinuit pe Poirot. Acum câteva clipe 
afirmaţi sus şi tare că eu l-am ucis! 

— Nu, nu, dădu el din cap. N-am crezut niciodată una ca 
asta. 

Ruth ieşi încet. 

Poirot rămase doar cu doamna aceasta corectă, între două 
vârste, care îşi recunoscuse crima gândită cu inteligenţă şi 
sânge rece. 

— Nu, spuse domnişoara Lingard, n-aţi crezut că ea a 
făcut-o. Aţi învinuit-o numai pentru a mă face pe mine să 
vorbesc. Nu-i aşa că am dreptate? 

Poirot se aplecă, în semn că da. 

— Dacă tot aşteptăm, continuă domnişoara Lingard, poate 
aţi putea să-mi spuneţi, printre altele, de ce aţi început să 
mă suspectaţi. 

— Din mai multe motive. Mai întâi informaţiile pe care le- 
aţi dat despre sir Gervase. Un om mândru ca el nu şi-ar fi 
ponegrit niciodată nepotul în faţa unui străin, mai ales în 
faţa cuiva de poziţia dv. Prin asta aţi vrut să sprijiniți teoria 
despre sinucidere. Aţi exagerat şi atunci când aţi arătat că 
motivul sinuciderii l-au constituit oarecari neplăceri legate 


de Hugo Trent. Sir Gervase n-ar fi spus ceva asemănător 
unui străin. După aceea a fost obiectul acela pe care l-aţi 
ridicat de jos şi foarte importanta realitate că nu aţi 
menţionat că Ruth a venit în salon direct din grădină. Şi- 
apoi am găsit şi punga de hârtie - adică un obiect care 
nicicând n-ar fi ajuns în coşul din salonul unei case cum era 
Hamborough Close! DV. Aţi fost singurul om aflat în salon 
atunci când s-a auzit „împuşcătura”. Trucul cu punga de 
hârtie demonstrează că el a fost făcut de o femeie isteaţă, 
dar asupra căreia a căzut totul până la urmă. Şi strădania 
de a arunca bănuiala asupra lui Hugo şi dea o ţine pe Ruth 
departe, în siguranţă. 

— DV. Cunoaşteţi motivul? Întrebă femeia cu părul cărunt. 
— Cred că da. Fericirea lui Ruth - ăsta a fost motivul! Aş 
spune că aţi surprins-o cu John Lake şi v-aţi dat seama ce şi 
cum. Şi-apoi aveaţi acces liber la hârtiile lui sir Gervase, aţi 

ajuns desigur şi la schiţa testamentului nou potrivit căreia 
Ruth urma să fie dezmoştenită în cazul că nu se va căsători 
cu Hugo. Asta v-a determinat să luaţi legea în propriile 
mâini. Aţi folosit ocazia că sir Gervase mi-a scris, mai mult 
ca sigur că aţi văzut copia scrisorii. Nu ştiu ce sentiment 
ciudat de bănuială l-a determinat să scrie singur acea 
scrisoare? Desigur, bănuiala că fie Burrows, fie Lake îl 
furau sistematic. Nesiguranţa lui privind sentimentele lui 
Ruth îl făcea să caute un detectiv particular. DV. Aţi folosit 
toate astea şi aţi înscenat sinuciderea, susţinând părerea că 
sir Gervase se afla într-o stare de mare tulburare pentru 
ceva în legătură cu Hugo Trent. Mi-aţi trimis o telegramă şi 
aţi inventat că sir Gervase a spus că voi veni „prea târziu”. 

Domnişoara Lingard spuse cu sălbăticie în glas: 

— Gervase Chevenix-Gore a fost un tiran, un snob şi un 
îngâmfat! Nu puteam permite ca el să distrugă fericirea lui 
Ruth! 

— Ruth este fiica dv.? Întrebă Poirot cu blândeţe. 

— Da, e fiica mea. M-am gândit tot timpul la ea. Când am 
auzit că sir Gervase caută un ajutor pentru scrierea istoriei 


neamului lui m-am folosit de acest prilej. Tânjeam să-mi văd 
copilul. Ştiam că Lady Chevenix-Gore n-o să mă recunoască. 
Sunt ani buni de atunci, eram tânără şi frumoasă în anii 
aceia. Apoi mi-am schimbat numele. În afară de asta, Lady 
Chevenix-Gore este suficient de distrată pentru a mai şti şi 
unele lucruri exacte. Pe ea am iubit-o, dar am urât neamul 
Chevenix-Gorilor. Se purta cu mine parcă-aş fi fost o 
zdreanţă. lar acum Gervase a vrut să distrugă viaţa lui Ruth 
cu mândria şi egoismul lui. Eu însă am hotărât că fiica mea 
trebuie să fie fericită. Şi ea va fi fericită, atâta vreme cât nu 
va afla despre existenţa mea! 

Era aceasta o implorare, nu o întrebare. 

Poirot o încredinţă dând aproape imperceptibil din cap. 

— De la mine nu va afla nimeni. 

Doamna Lingard spuse uşurată: 

— Vă mulţumesc. 

După aceea a venit poliţia şi a plecat. Poirot a găsit-o pe 
Ruth L.ake cu soţul ei în grădină. Ea se întoarse 
întrebătoare spre el: 

— DV. Chiar aţi crezut, domnule Poirot, că eu am făcut-o? 

— Ştiam, madame, că dV. Nu aţi fi putut-o face. Erau 
margaretele acelea la mijloc... 

— Margarete? Nu înţeleg. 

— Madame, pe strat erau patru urme. Numai patru. Dacă 
aţi fi rupt flori, numărul urmelor ar fi fost mai mare. Asta 
înseamnă că între prima şi cea de-a doua vizită a dV. Cineva 
a netezit urmele. Iar asta n-ar fi putut-o face decât asasinul, 
iar pentru că urmele dV. Nu au fost netezite, asasinul nu 
puteaţi fi dv. Aţi fost exclusă automat... 

Faţa lui Ruth se însenină. 

— Ştiţi, poate părea groaznic, dar îmi pare rău de această 
sărmană doamnă. La urma urmelor ea a recunoscut pentru 
a nu fi eu arestată - sau - poate aşa a crezut... A fost... 
Destul de nobilă... În felul ei. Mi-e groază că va fi judecată 
pentru crimă. 

Poirot spuse blând: 


— Nu vă faceţi griji, n-o să se ajungă până acolo. Doctorul 
mi-a spus că are probleme grave cu inima. Mai are de trăit 
doar câteva săptămâni. 

— Mă bucur de asta. Ruth culese o brânduşă de toamnă şi 
o presă încet pe obraz. Biata femeie! Mă întreb de ce-o fi 
făcut-o...? 


SFÂRŞIT