Ionel Budu — Modernizarea Justitiei in Principatele Romane (1831-1865) — Rezumat (2010)

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI 
FACULTATEA DE ISTORIE 


TEZĂ DE DOCTORAT 


MODERNIZAREA JUSTIȚIEI ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE. 
DE LA TEORIE LA PRACTICĂ 
(1831-1865) 


rezumat 
Conducător ştiinţific: Doctorand: 
Prof. univ. dr. Nicolae Isar Budu Ionel 
2010 
CUPRINS 
INr-OdUCELE ; css scotea ca tau a picat nula deea tie ieri d duca 0 daia saai ooa 000 atata iaei 1 


I. Modernizarea organizării justiţiei în Principatele Române (1831-1834) ....13 


1. Începuturile modernizării justiţiei în Principatele Române .........ne ceeace 13 


2. Organizarea judecătorească în lumina Regulamentului Organic al Ţării 
ROTI ANES mega cante 00 ec i aia E a la tat d Cal aa Caz ua dă 22 


3. Organizarea judecătorească în lumina Regulamentului Organic al 
MO IELO VEI: a ciot ce ie dicta ta Baza a la a uta i aa Oli d flu 33 


4. Măsuri legislative adoptate în timpul administraţiei lui Kiseleff, în vederea 
aplicării reformei juridice soimi it tie 2 ata e lt i a nl n nt d 42 


II. Legiuiri modernizatoare întreprinse de domnitorii regulamentari faţă de 


domeniul justiţiei (1834-1848) ... ..e..sesssessssesssossocossesssoessoossoeossesssosssoessoosssesssses 54 
1. Organizarea justiţiei în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica ................... 54 
2. Reforme judecătoreşti adoptate în timpul domniei lui Gh. Bibescu ............. 64 


3. Legiuiri şi măsuri judecătoreşti luate în timpul domniei lui Mihail Sturdza 


ciao tac anl et Pal aaa ETE 70 
III. Evoluţia organizării judecătoreşti sub regimul Convenţiei de la 
Balta-Liman (1949-1856) ice sccaca tacea coada cea dead cdi dai de aa dacă asul 81 
1. Organizarea judecătorească sub domnia lui Barbu Ştirbei ...........meenee eee 81 
2. Organizarea judecătorească sub domnia lui Grigore Al. Ghica ................... 95 


IV. Practica modernizării justiţiei în Principatele Române (1834-1848) .... 102 


1. Practica justiției sub domnia lui Alexandru D. Ghica .......meee nenea 102 
2. Funcționarea Justiţiei în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu ................. 126 
3. Practica Justiției în Moldova sub domnia lui Mihail Sturdza ..............eeeee. 134 
4. Atitudinea revoluţionarilor paşoptişti faţă de justiția regulamentară ......... 146 


V. Functionarea justiţiei în Principatele Române sub regimul Convenţiei de 
la Balta-Liinan (1849-1856) ..........ssssesccccceceececssessssosscccocecececesesssssssssseseese 149 


1. Practica justiției sub domnia lui Barbu Ştirbei ........cme nenea 149 


2. Funcționarea justiției în timpul domniei lui Grigore Al. Ghica .................. 173 


3. Atitudinea revoluționarilor exilați faţă de justiţia de sub regimul Convenţiei 
dela Balta Eiman Aa Aie RIO RIN ENE RR e SE NR RI E A PN E CE a PRR a CR a 184 


VI. Constituirea statului modern român şi desăvârşirea modernizării 
justitiei (1856-1865) asceace aice că Dia e doica dada data îs ba aa a oa ata natie L88 


1. Teoria modernizării justiţiei în statul modern român... 188 


2. Practica justiţiei în România modernă ......mee nenea nenea nea 266 


CONCNUZII EA alai aa ăcă d ad EET dl cau deac acea dle dacia cada da aut EEG A E 
ADERE: oii acută abia doza cula dell isca că datata uda cu ba duo da Ba data aa ali doilasaa u uaoaiaaaă EE P 3 


Bibliografié inseala tina dl aa nato a ala i oa 0 loa aaa sită salas ae DAO 


Prezentare generală 

Aşa după cum indică titlul lucrării noastre, demersul pe care l-am propus este de a face o 
cercetare asupra modernizării justiţiei în Principatele Române, de la instaurarea domniilor 
regulamentare până în vremea domniei lui Cuza. Pe de o parte, ne vom ocupa de modul de 
organizare al instanțelor judecătoreşti, precum şi de măsurile legislative adoptate în acest 
domeniu, de la domniile regulamentare şi până la constituirea statului modern român, cu alte 
cuvinte, vom cerceta teoria justiției; pe de altă parte, vom urmări practica ei, adică a felului cum 
se împărțea dreptatea în acea vreme. Aşadar, lucrarea face un paralelism între teoria şi practica 


Justiţiei, iar la sfârşit vom arăta dacă există deosebiri esențiale între cele două procese. 


Ca proces, modernizarea include toate domeniile de activitate: social, politic, economic, 
cultural, juridic etc., şi înseamnă adaptarea la cerințele unui prezent dat, înseamnă înnoire, 
aducerea unor stări de lucruri în corespondenţă şi concordanţă cu noul din timpul lor.! Din 
această perspectivă, vom putea analiza dacă modernizarea justiţiei a fost un proces lent şi sinuos, 
desfăşurat pe parcursul primei jumătăţi a secolului XIX şi desăvârşit prin opera Juridică a 
domnitorului Cuza sau a fost un proces brusc şi precipitat, survenit doar prin legislația juridică 
adoptată în timpul său. Cu alte cuvinte, legislația juridică adoptată în vremea lui Cuza a 
reprezentat „o formă fără fond” ? Un răspuns la această întrebare veţi găsi în paginile studiului 
nostru. 

O astfel de cercetare asupra modernizării justiției îşi găseşte Justificarea prin trei 
argumente solide. În primul rând, se ştie că o cercetare temeinică asupra justiţiei în perioada 
1831-1865, nu s-a făcut de nici un istoric sau jurist. În al doilea rând, justiţia din această perioadă 
a fost acuzată de contemporani că a săvârşit numeroase abuzuri în dauna împricinaţilor, şi noi nu 
facem altceva decât a verifica veridicitatea acestor acuze. Al treilea argument, dar nu mai puţin 
important, îl constituie chiar importanța temei supuse cercetării istorice. Cunoaştem, desigur, că 
Justiția reprezintă temelia statelor. O societate organizată pe nedreptate nu poate dăinui, pentru a 
dovedi aceasta nu-i nevoie să străbatem cu mintea ceea ce s-a întâmplat odinioară. De aceea, se 
impune ca orice stat să fie constituit pe respectul dreptului şi să nu uite că una din datoriile sale 
este să fie organizat în aşa fel încât să realizeze cât mai multă dreptate pentru cetăţenii săi. Prin 
asigurarea triumfului dreptăţii, statul îşi va justifica într-o largă măsură rațiunea de a fi, şi îşi va 
îndeplini totodată rolul său de moralizator. Pentru aceasta, trebuie să se îngrijească de a da legi 
bune, de a organiza cât mai bine împărţirea dreptăţii. Cu cât organizarea judecătorească va fi mai 
bună, cu atât justiția va funcționa mai bine. Rezultă, deci, că statul va progresa, devenind mai 
consolidat şi mai modern. 

În ceea ce priveşte istoriografia problemei studiate, aceasta nu este foarte amplă. De altfel, 
o sinteză care să se ocupe, în mod special, de teoria şi practica modernizării justiției în epoca 
premergătoare constituirii statului român modern, nu există. 

Totuşi, între cele mai bune lucrări care ne-au ajutat a avea o imagine generală a epocii, 
putem enumera: N. Isar, „Istoria Modernă a Românilor” (Bucureşti, Editura Universitară, 2006); 


N. Iorga, „Istoria Românilor” (vol. VIII-IX, Bucureşti, 1938); „Istoria României” (tratat, coord. 


! Ion Bulei, Modernizarea la români, în Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat, vol. 1, Bucureşti, Ed. 
Univeristăţii din Bucureşti, 1998, p. 7-11. 


A. Oțetea, vol. III, Bucureşti, 1964); tratatul Academiei Române privind „Istoria Românilor” 
(coord. Dan Berindei, vol. VII, tom. 1, Bucureşti, 2003); A.D. Xenopol, „Istoria Românilor din 
Dacia Traiană” (ediţia a 3-a, vol. XI-XIV, Bucureşti, Cartea Românească, 1925-1930). 

De un real folos s-au dovedit lucrările lui I. C.  Filitti dedicate perioadei 
regulamentare: „Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Regulamentul 
Organic” (Bucureşti, Institutul de arte grafice „Bucovina”, 1934) şi „Domniile Române sub 
Regulamentul Organic” (Bucureşti, Librăriile Socec, 1915). 

Deosebit de utile s-au dovedit monografiile domnitorilor postregulamentari: Nicolae 
Iorga „Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti” (Bucureşti, 1905); 
Cornel I. Scafeş şi Vladimir Zodian, „Barbu Ştirbei” (Bucureşti, Ed. Militară, 1981); Leonid 
Boicu, „Adevărul despre un destin politic. Domnul Gr. Al. Ghica” (laşi, Junimea, 1973) şi 
Georgeta Crăciun, „Moldova în vremea domniei lui Grigore Alex. Ghica. Structuri economice şi 
sociale” (Iaşi, Editura „Noel”, 1996). 

În surprinderea atmosferei perioadei istorice, 1856-1865, de remarcat sunt studiile lui Dan 
Berindei, „Epoca Unirii” ( Bucureşti, Ed. Academiei, 1979); Constantin C. Giurescu, „Viaţa şi 
opera lui Cuza Vodă”( Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970); A. D. Xenopol, „Domnia lui Cuza-Vodă 
(vol. I-II, laşi, 1903). 

În creionarea climatului cultural al epocii sunt de neînlocuit lucrările domnului profesor 
Nicolae Isar privind „Cultură națională şi spirit european. De la Şcoala lui Gh. Lazăr la 
Universitatea din Bucureşti” (Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2004), „Şcoala de la Sf. 
Sava şi spiritul epocii” (Bucureşti, Ed. Universităţii, 1994), „Publicişti francezi şi cauza română” 
(Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1991), precum şi „Din istoria generaţiei de la 1848. 
Revoluţie — Exil — Destin istoric” (Bucureşti, Ed. Universitară, 2006). 

În privinţa organizării judecătoreşti, în perioada premergătoare Revoluţiei de la 1848, 
majoritatea studiilor existente până în momentul de față, sunt de dinainte de război, şi ele tratează 
la modul general această problemă. De pildă, I. C. Filitti a dedicat un studiu organizării 
judecătoreşti din România, publicat, în colaborare cu alţi doi jurişti, în „Enciclopedia României”, 
în anul 1938. Un alt autor care s-a aplecat asupra cercetării domeniul justiţiei, a fost exegetul 
Andrei Rădulescu. În 1931, a publicat un studiu intitulat „Centenarul Regulamentului Organic al 
Țării Româneşti”, în care arăta, printre altele, şi organizarea justiției aşa după cum era prevăzută 


în Regulamentul Organic. Tot el, în 1939, a dedicat un mic studiu organizării judecătoreşti din 


Țara Românească, sub titlul „Note asupra Justiţiei din Ţara Românească la 1840”, în care îşi 
anunţa intenția viitoare de a face o comunicare mai dezvoltată asupra acestui subiect, sau să 
publice chiar un studiu. Din păcate, proiectul a fost abandonat, unul din motive poate fi 
declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial. De asemenea, acelaşi autor mai are câteva studii 
consacrate învățământului juridic din Principate.” Istoricul Gheorghe Ungureanu, în 1932, publica 
studiul numit „Înfiinţarea şi organizarea judecătorilor în Moldova în anul 1832”, referindu-se la 
modul în care au fost aplicate dispozițiile regulamentare în acel an, în Moldova. Acelaşi istoric 
mai are un studiu privind învăţământul juridic din Moldova.’ 

După cel de-Al Doilea Război Mondial, problema organizării judecătoreşti nu a fost 
îndeajuns cercetată, deşi o cercetare era foarte utilă, în special pentru a înțelege prefacerile de mai 
târziu care au avut loc în domeniul justiţiei. Totuşi, rămâne folositor şi astăzi, tratatul elaborat de 
un colectiv de istorici şi jurişti, sub îngrijirea Academiei Române, dedicat istoriei dreptului 
românescf. 

Dezvoltarea instituțională a statului român modern, după 1859, a fost în preocupările 
juristului Andrei Rădulescu care a publicat, în perioada interbelică, mai multe studii: 
„Organizarea statului în timpul domniei lui Al. I. Cuza” (Bucureşti, 1932); „Cercetări privitoare 
la înființarea Curții de Casaţie în România” (Bucureşti, Imprimeria naţională, 1933). O mai 
amplă viziune asupra acestei organizări găsim în volumul lui Grigore Chiriţă intitulat 
„Organizarea instituţiilor moderne ale statului român, 1856-1866” (Bucureşti, Ed. Academiei 
Române, 1999), dar şi la C. C. Angelescu, „Unificarea legislației Principatelor Unite Române sub 
domnia lui Al. I. Cuza” (în „Cuza Vodă. In memoriam”, laşi, Ed. Junimea, 1973). La fel de util 
s-a dovedit studiul Anicuţei Popescu, „Unificarea şi modernizarea legislației în timpul domniei 
lui Alexandru I. Cuza”, (în „Studii şi materiale de istorie modernă”, vol. VII, Bucureşti, 1983). 

În privința practicii judecătoreşti, există câteva studii mai importante. În materie penală, 
deosebit de folositor cercetării istorice îl constituie studiul lui C. C. Angelescu, din 1927, care 
poartă numele „Pedeapsa cu moartea la români în veacul al XIX-lea”, care analizează, printre 
altele, şi practica Justiţiei în domeniul penal, în perioada cercetată de noi. D. Ciurea, în lucrarea sa 
din 1947, „Moldova sub domnia lui M. Sturza”, se ocupa şi de modul în care se desfăşurau 


procesele în acel timp. Istoricul Gheorghe Zane în studiul „Mişcarea revoluţionară de la 1840 din 


? A. Rădulescu, Cercetări asupra învăţământului dreptului în Țara Românească până la anul 1865, Bucureşti, 1913. 
* Gh. Ungureanu, Învățământul juridic în Academia Mihăileană : cercetări, laşi, Tip. „Brawo”, 1935. 
+ Dumitru Firoiu, Liviu P. Marcu, Istoria dreptului românesc, vol. IL, partea 1, Bucureşti, Ed. Academiei, 1984. 


=y 


Tara Românească”, aduce în succinta sa analiză şi documente cu privire la judecarea autorilor 
acestui „complot”, lucru util nouă din perspectiva modului de a înţelege cum se desfăşurau 
procesele politice, aceste manifestări fiind considerate de regim „drept criminale”. Radu 
Gioglovan publica, în 1955, un articol intitulat „Două procese pentru apărarea oraşului 
Târgovişte în sec. XIX”, în care dezbate, pe baza documentelor, modul în care au fost judecate 
două procese civile de către justiția regulamentară. Ecaterina Negruţi se ocupă în lucrarea 
„Luptele țăranilor de pe domeniul Ghica Comăneşti în prima jumătate a sec. XIX-lea”, de cauza 
declanşării acestor mişcări, una din modurile de acţiune a răzeşilor fiind apelul la justiție, aflată în 
mâinile boierilor, a fost nevoie de presiunea răscoalei pentru a determina justiţia să se pronunţe 
în favoarea lor. C. C. Angelescu în articolul intitulat „Justiţia în Moldova la mijlocul veacului al 
XIX-lea. Constatările unui jurist grec”, găsim exprimate cugetările acestui om de legi, vizavi de 
justiția moldoveană, în timpul lui Mihail Sturdza. O mare parte a spuselor sale sunt de altfel 
confirmate şi de alte mărturii ale contemporanilor. 

Cu privire la structura acestei lucrări ştiinţifice, trebuiesc precizate mai multe chestiuni. 

În primul capitol, ne-am ocupat de modernizarea organizării justiţiei în Principatele 
Române de la adoptarea Regulamentelor Organice şi până la sfârşitul administraţiei ruseşti. În 
răstimpul administrației lui Pavel Kiseleff s-au adoptat Regulamentele Organice, intrate în 
vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească, respectiv 1 ianuarie 1832 în Moldova. Acestea au 
îndeplinit rolul de constituţii până la Convenţia de la Paris din 1858. Cele două legi 
fundamentale, deşi aveau principii identice de organizare, erau diferite ca formă. Organizarea 
Justiţiei era cuprinsă în Regulamentul Organic al Țării Româneşti în capitolul VII, iar în cel al 
Moldovei se găsea în capitolul VIII. Acestea cuprindeau principii moderne, ca de pildă separarea 
puterii judecătoreşti de cea executivă. Am urmărit organizarea justiției în Principatele Române, 
după cum fusese stipulată de Regulamentele Organice. Am subliniat existenţa unor deosebiri 
esenţiale în privința organizării judecătoreşti din cele două provincii, de aceea am procedat la 
analiza separată a prevederilor celor două Regulamente Organice. În fine, am arătat şi celelalte 
măsuri adoptate în domeniul justiţiei, în răstimpul administraţiei lui Kiseleff. Am demonstrat, din 
analiza documentelor, că în timpul administraţiei sale, mersul reformei judecătoreşti a avut 
rezultate mai bune în Țara Românească decât în Moldova. În privința surselor utilizate la 
elaborarea acestui capitol, am folosit prima ediţie a Regulamentelor, ce se găseşte în tomul I 


din „Analele parlamentare ale României”, precum şi în ediţia critică a lui Paul Negulescu şi 


George Alexianu, intitulată sugestiv „Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei”. 
Dezbaterile Adunării Extraordinare de Revizie a Moldovei nu s-au păstrat, şi, prin urmare, nu s- 
au publicat în „Analele parlamentare ale României”, partea a 2-a. Există însă doar câteva 
documente cu privire la aceste dezbateri, pe care I. C. Filitti le-a publicat, în 1935, sub titlul 
„Documente din vremea Regulamentului Organic”. Din aceste dezbateri, reiese că acest capitol 
VIII, care se ocupa de organizarea judecătorească, a fost unul din cele mai aprig discutate. S-a 
renunţat la desfiinţarea pedepsei cu moartea, s-a dorit să se înlăture orice amestec al domnului din 
activitatea judecătorească, însă Kiseleff s-a opus cu vehemență acestui lucru. Este interesant de 
constatat că în Regulamentul Organic al Ţării Româneşti amestecul domnului la judecăţi nu este 
atât de puternic ca în Regulamentul Organic al Moldovei, cu toate că în Adunarea Extraordinară 
de Revizie a Moldovei opoziţia boierilor a fost mai mare împotriva acestui amestec, decât în 
Adunarea similară din Muntenia. 

În cel de-al doilea capitol, ne-am concentrat atenţia asupra „Legiuirilor modernizatoare 
întreprinse de domnitorii regulamentari față de domeniul justiției”. Legile elaborate în timpul 
domnitorilor: Alexandru D. Ghica, Gheorghe Bibescu respectiv Mihail Sturdza, urmăreau fie să 
îmbunătăţească organizarea Justiţiei, fie să hotărască în privinţa altor probleme de natură juridică. 
Unii contemporani contestă legislația adoptată în această perioadă, pe care o consideră un 
amestec confuz de dispoziţii feudale şi moderne. Până la un punct, aceştia au dreptate, deoarece 
legislația feudală care încă se mai păstra, reprezenta o piedică serioasă în calea aşezării Justiţiei 
pe baze moderne, însă fără a nega întru totul efortul domnilor regulamentari de a o adapta noilor 
cerințe. Lipsa unor magistrați care să aibă deplină ştiinţă teoretică şi practică la aplicarea legilor, 
a impus necesitatea dezvoltării unui învățământ juridic. Astfel s-a înfiinţat un curs de legi în 
cadrul Şcolii de la „Sf. Sava” de la Bucureşti şi o facultate de legi în cadrul „Academiei 
Mihăilene”. Studenţii merituoşi primeau burse în drept în străinătate, din partea statului, având 
însă obligația de a se reîntoarce în ţara, pentru a contribui, cu ştiinţa lor, la pregătirea noilor 
generaţii de magistrați. Dacă în privința Ţării Româneşti, în general, se ştiau măsurile adoptate în 
acest domeniu, pentru Moldova, lucrurile nu erau îndeajuns de clare. În afară de excelentul izvor 
care acoperă aproape întreaga perioadă cercetată de noi, „Analele parlamentare ale României”, 
am utilizat, în cazul Moldovei, colecțiile de legi publicate şi anume: ,Legiuiri în ramurile 


administrativ şi judecătoresc votate de Generalnica Obicinuita Adunare în sesiile de la 1834 la 


1849 întărite de domnu”, „Adunare completă de aşezămintele şi dezlegările în ramul decanicu...”, 
precum şi „Buletin Foae Oficială”. 

În al treilea capitol, ne-am ocupat de „Evoluţia organizării judecătoreşti sub regimul 
Convenţiei de la Balta-Liman (1849 — 1856)”. Am urmărit organizarea judecătorească în Ţara 
Românească, sub domnia lui Barbu Ştirbei, precum şi în Moldova, sub domnia lui Grigore Al. 
Ghica. Domnitorii Convenţiei de la Balta-Liman au continuat eforturile predecesorilor de a 
îmbunătăţi şi întări organizarea justiţiei. De pildă, Barbu Dimitrie Ştirbei a promulgat mai multe 
legiuiri având ca scop reducerea numărului de procese de la diferite instanțe; s-au adăugat 
supleanți pe lângă instanţele judecătoreşti, pentru a-i înlocui la nevoie pe membrii în 
imposibilitate de a-şi exercita atribuțiile; de asemenea, magistraţii care nu-şi făceau datoria şi 
absentau au fost înlocuiți, trecându-se la o mai severă selecţie a lor; mersul instanţelor inferioare 
a fost simţitor îmbunătățit; Codul civil a fost completat cu noi dispoziţii legislative; s-a adoptat 
Condica criminală (1851), şi prima condică penală ostăşească (1852); s-au pus bazele unei Şcoli 
de Drept necesare pregătirii viitorilor magistrați. La rândul său, Grigore Al. Ghica s-a străduit să 
înlocuiască vechiul Cod penal de la 1826 printr-o legiuire nouă care să corespundă cu treapta de 
civilizație la care Moldova ajunsese, fără să o finalizeze însă; promulgă Regulamentul din 1851 
spre sfârşitul domniei sale introduce juraţii şi reînnoieşte personalul judiciar, prin cooptarea de 
tineri liberali. Legislaţia postregulamentară este cuprinsă în mai multe lucrări: Şt. Burche, 
„Culegere de toate legiuirile câte s-au înființat în zilele şi după părintească îngrijire a Măriei Sale 
prea înaltului domn stăpânitor a toată Ţara Românească Barbu D. Ştirbei” (Bucureşti, Tip. St. 
Mitropolii, 1853); loan M. Bujoreanu, „Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi câte s-au 
promulgat până la finele anului 1870” (Bucureşti, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, 
1873); „Condica criminală a lui B. Ştirbei” (Bucureşti, 1851); „Manualul administrativ al 
Principatului Moldovei” (tomul I-II, laşi, 1855-1856). 

Al patrulea capitol l-am consacrat practicii modernizării justiției în perioada 
regulamentară. Am urmărit modul de funcționare al instanțelor judecătoreşti în Principatele 
Române. Ca izvoare, am utilizat mărturii ale călătorilor străini, ale consulilor aflați în Principate, 
memorii, lucrări contemporane. Dintre acestea, menţionăm pe cele mai importante. Date 
importante cu privire la justiția din Principatele Române găsim în lucrarea prinţului Anatol de 


Demidov intitulată „O călătorie în Principatele Române”. Pe baza rapoartelor sale, consulul 


prusian C. A. Kuch a scris o lucrare privind „Starea de lucruri din Moldova şi Valahia pe la anii 
1828 până la 1843”, în care găsim exprimată şi situația din instanțele judecătoreşti ale Munteniei 
şi Moldovei, despre care autorul are cuvinte nu tocmai bune, considerând-o „cu totul primitivă”. 
Relatări privind sistemul judecătoresc şi modul în care se desfăşurau procesele în acea vreme, 
găsim şi în rapoartele consulilor străini ce sunt publicate în colecția Hurmuzaki. Ion Ghica a 
publicat, în 1853, sub pseudonimul G. Chainoi, lucrarea în limba franceză „Derniere occupation 
des Principautes Danubiennes par la Russie”, acuzându-l pe fostul domn al Munteniei, Gh. 
Bibescu, de numeroase abuzuri în justiţie. Adolphe Billecocq, fostul consul al Franţei în Ţara 
Românească, reia o parte din acuzaţiile formulate de Ion Ghica, în lucrarea „La Principaute de 
Valachie sous le Hospodar Bibesco”. Şi pentru a verifica veridicitatea acestor mărturii, multe din 
ele cu o mare doză de subiectivitate, am comparat cu procesele desfăşurate în această perioadă, 
unele din acestea reprezentând documente inedite, care ne indică starea de fapt din instanțele 
judecătoreşti. A reieşit că acuzațiile formulate împotriva lui Bibescu, nu sunt câtuşi de puţin 
adevărate. El nu mărea pedepsele condamnaților, ci le micşora sau îi grația, potrivit uzanțelor 
stipulate de Regulament, dovadă în acest sens stă chiar Buletinul Oficial pe anii 1843-1848. Cât 
priveşte afirmația consului francez că „abuzurile care, prin excepţie, se desfăşurau sub Ghica, ele 


ră 


devin o regulă sub Bibescu”, a reieşit exact situația inversă, din analiza unui proces ce se 
desfăşurase pe parcursul a două domnii, în 1840, se dăduse sentinţa greşită, deci, în vremea lui 
Ghica, şi corectă, în vremea lui Bibescu. În privința practicii judecătoreşti din Moldova, Radu 
Rosetti în „Amintiri (Ce-am auzit de la alții)”, apar inserate mărturii cu privire la modul de 
acțiune al justiției în Moldova, implicit abuzurile domnitorului Mihail Sturdza în materie juridică. 
Dările de seamă ale miniştrilor de justiţie sau ale domnitorilor, au scopul de a completa „tabloul” 
practicii judecătoreşti din perioada regulamentară. 

Penultimul capitol l-am dedicat funcționării justiţiei în Principatele Române în perioada 


domniei lui Barbu Ştirbei, respectiv Grigore Al. Ghica. Ca izvoare am folosit mărturii 


contemporane din epocă” şi documente de arhivă.” Am urmărit impresia lăsată asupra 


` Vezi P. Danilescu, Barbu-Vodă-Știrbei în tradiția populară. Poveşti şi anecdote, vol. I, Craiova, Tip. Fulgerul, 
1910; Nicolae Şuţu, Memorii, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997; Ion Ghica, Opere complecte, 
vol. IV, Bucureşti, Ed. Minerva, 1928; Radu Dimiu, Judecători şi judecăţi de altădată, Bucureşti, Ed. Curierul 
Judiciar, 1929; C. D Aricescu, Satire politice care au circulat în public, manuscrise şi anonime între anii 1840-1866, 
Bucureşti, Editura Tipografiei Moderne „Grigore Luis”, 1884; N. Iorga, Corespondența lui Știrbei Vodă, vol I: 
Corespondența politică, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Minerva”, 1904; Idem, Mărturii istorice 
privitoare la viața şi domnia lui Ştirbei Vodă, Bucureşti, 1905. 

é Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fondul Ministerul de justitie, penale, 1852-1855. 


10 


contemporanilor de justiția din Țara Românească şi Moldova, modul în care această instituție a 
fost percepută de contemporani şi dacă justiţia şi-a îndeplinit rolul său în propăşirea socială. În 
această privinţă părerile sunt împărţite. Unii apreciază eforturile domnitorilor postregulamentari 
de modernizare a justiţiei, în timp ce alții (revoluționarii exilați) contestă opera reformatoare. 
Pentru a arăta mersul judecăților din Țara Românească am cercetat mai multe procese aflate în 
Arhivele Naţionale, care ne-au dovedit că abuzurile în justiție nu erau chiar o regulă. Cele mai 
multe din procesele analizate de noi indică, dimpotrivă, că acestea s-au desfăşurat corect, cu 
respectarea pravilelor. Nu lipsesc şi excepţiile. O altă constatare este aceea că sentințele date cu 
încălcarea legii s-au dat cu precădere la instanţele inferioare. Acest lucru îşi are explicația nu 
doar prin venalitatea unora dintre judecători, ci şi în faptul că majoritatea celor puşi să împartă 
dreptatea nu aveau nici un fel de studii juridice. De altfel, majoritatea sentințelor date greşit de 
instanțele inferioare au fost revizuite la instanţele superioare, unde găsim magistrați mai bine 
pregătiți. 

În sfârşit, ultimul capitol se ocupă de desăvârşirea modernizării justiţiei ca urmare a 
constituirii statului modern român (1856-1865). Legile elaborate în această perioadă” pun capăt 
tranziției spre o justiție cu adevărat modernă, în care amestecul domnesc în judecăţi se menţine 
doar în dreptul de a grația şi a reduce pedepsele. 

În scurta domnie a lui Al. I. Cuza a fost creat şi sistemul judiciar modern al României. La 
12/24 ianuarie 1861, traducând în viață dispoziţia art. 38 al Convenţiei de la Paris, a fost 
elaborată „Legea pentru înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie”, iar la 4/16 iulie 1865 a fost 
elaborată „Legea de organizare judecătorească” care a stabilit ca organe judecătoreşti: Judecătoria 
de plasă, Tribunalul judeţean, Curtea de apel, Curtea cu juraţi şi Înalta Curte de Casaţie. Această 
organizare, modificată neesenţial, cu excepţia faptului că din 1868 Curțile cu juraţi au trecut pe 
lângă tribunalele judeţene, a rămas în vigoare până după Primul Război Mondial. A fost organizat 
şi Ministerul Public (Parchetul), al cărui conducător era Ministrul de Justiţie. 

Adoptarea unor coduri juridice întemeiate pe principii modeme devenise cu atât mai 
necesară, mai ales după unificarea administrativă din 1862. În ambele Principate existau mai 
multe legiuiri parțial sau integral în vigoare, numeroase ofisuri domneşti conţinând de multe ori 
7 Vezi I. M. Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi câte s-au promulgat până la finele anului 
1870, Bucureşti, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, 1873; Acte şi documente relative la istoria renaşterii 


României, publicate de D. A. Sturdza şi colab., vol I-X, Bucureşti, 1888-1909; Românii la 1859. Unirea 
Principatelor în conştiinţa europeană, vol I-II, coord. I. Ardeleanu, V. Arimia, I. Gal, M. Muşat, Bucureşti, 1984. 


11 


dispoziții confuze şi contradictorii. Printr-o acțiune sistematică bine gândită şi organizată, 
implicând deci un mare efort, această situaţie trebuia curmată cât mai curând posibil printr-o 
unificare şi modernizare a legislației juridice existente în ambele Principate, deoarece aceasta 
reprezenta, fără nici o îndoială, unul din stâlpii de rezistenţă pe care trebuia clădit statul român 
modern. Într-un răstimp scurt, între octombrie 1864 şi decembrie 1865, prin decrete-legi, au fost 
promulgate noile coduri juridice. 

Codul civil român promulgat de Al. I. Cuza la 4/16 decembrie 1864 (şi pus în aplicare în 
anul următor) — elogiat de cei ce i-au văzut, pe bună dreptate, însemnătatea pentru România 
modernă şi criticat de acei ce l-au redus la o simplă copie a Codului civil francez din 1804 şi de 
aici considerat necorespunzător realităților româneşti („formă fără fond”) — a fost principalul 
izvor ce a stat la baza reglementării raporturilor de Drept civil. La redactarea acestui cod, în afară 
de Codul civil francez din 1804, s-a mai folosit Legea belgiană din 16 decembrie 1851 şi Codul 
civil italian. Acesta cuprindea câteva dispoziţii progresiste care au fost relevate de presa străină: 
instituia căsătoria civilă, singura obligatorie, cea religioasă devenind facultativă; instituia, de 
asemenea divorțul civil, în locul celui religios; prevedea apoi modalităţile acordării progresive de 
drepturi politice evreilor. 

În materie de drept penal, la 2/14 decembrie 1864, Al. I. Cuza a promulgat Codul penal ce 
a fost pus în aplicare la începutul lunii mai a anului următor. La redactarea acestui cod, s-a folosit 
Codul penal francez din 1810, Codul prusian din 1851, fără a fi neglijate dispoziţii ale „Condicii 
criminaliceşti cu procedura ei” din Moldova (1820, 1826) şi ale „Condicii criminale cu procedura 
ei din Ţara Românească”. S-au clasificat infracțiunile având ca element diriguitor intenţia. În 
legătură cu fazele infracțiunii, s-a prevăzut că faza oratorică şi faza actelor preparatorii se găsesc 
sub regimul impunităţii (cu unele excepţii), că tentativa de crimă se pedepseşte întotdeauna, cea 
de delict numai când legile speciale prevedeau acest lucru, iar cea de contravenție niciodată. 
Pozitiv pentru reglementarea pedepsei în Dreptul penal şi o notă în plus de superioritate faţă de 
reglementările anterioare, a constituit-o proclamarea şi concretizarea principiului legalității 
pedepsei: „Nici o infracțiune nu se va pedepsi, dacă pedepsele nu vor fi hotărâte înaintea 
săvârşirii sale” (art. 2 al codului penal român din 1864). Codul penal şi legislația ulterioară în 
materie au mai reglementat şi alte instituţii ale Dreptului penal: corecţionalizarea, recidiva, 
cumulul de infracțiuni, graţierea, amnistia, reabilitarea. În partea a doua, acest cod reglementa în 


detaliu, după criteriul obiectului, o serie de infracțiuni. 


12 


În ceea ce priveşte Dreptul procesual civil, în 1865, a fost pus în aplicare Codul de 
procedură civilă, la redactarea căruia legiuitorul a urmat Codul de procedură civilă al cantonului 
Geneva din 1819 care la rândul său, se inspirase substanțial din Codul de procedură civilă francez 
din 1806, dar s-au avut în vedere şi normele în materie din ţară. Şi acest cod a fost ulterior 
modificat şi completat. 

Creşterea impetuoasă a afacerilor comerciale a făcut absolut necesară clarificarea 
legislaţiei comerciale, impunerea la scara întregii țări a unor reglementări juridice unitare. În 
acest scop, prin decretul din 7/19 decembrie 1863 dispoziţiile Condicii de comerț a Ţării 
Româneşti din 1840 cu procedura ei din 2/14 noiembrie 1850 urmau a se aplica în toată 
România, intrând in vigoare la 3 luni după promulgarea ei. 

În afara celor trei coduri juridice amintite au mai fost elaborate şi publicate numeroase 
alte legi vizând o problematică secundară, însă complementară şi, ca atare, cu o pondere şi 
înrâurire mai restrânse asupra societăţii. Întreagă această operă legislativă poate fi considerată 
încheiată la sfârşitul anului 1865. Caracterul ei modern şi unitar a contribuit esențial la 
constituirea noului stat, reglementându-i pentru mult timp întreaga structura juridică. 

Complexitatea relaţiilor juridice ce caracterizează epoca modernă a impus şi o dezvoltare 
a ştiinţei dreptului, concretizată şi printr-un învățământ juridic superior. Ca atare, la 
Universitatea din Bucureşti, prin decretul din 4/16 iulie 1864 se crează o Facultate de drept 
inițial cu şase catedre: Drept roman, Drept civil, Drept penal, Drept comercial, Drept 
administrativ şi Economie politică. La laşi, Universitatea avea şi ea o Facultate de drept, la 
început numai cu doi profesori şi având dreptul de a conferi titluri de magistru şi doctor. 

Acestea fiind instanţele de judecată în cadrul cărora oficiau magistrați potrivit legislaţiei, 
inevitabil apare întrebarea: cum îşi desfăşurau acestea activitatea şi în ce măsură răspundeau 
cerințelor epocii? Sau, cu alte cuvinte, îşi îndeplineau sau nu menirea de a face dreptate potrivit 
legislației noi, moderne, al cărui principiu fundamental consacra egalitatea cetăţenilor în faţa 
legii, indiferent de starea socială şi de avuţia materială, legislaţie care o înlocuise pe cea de până 
atunci şi în care se regăseau privilegiile de clasă care favorizau abuzurile şi corupția? Pentru a 
răspunde la această întrebare trebuie avut în vedere că, din nefericire, puterea judecătorească - aşa 
cum a fost ea implantată societății româneşti, la mijlocul secolului XIX -, a rămas în bună 
măsură dependentă de puterea executivă, în pofida declarației de principiu vizând separația 


puterilor în stat. Îngrădind independenţa magistraturii prin refuzul de a-i consacra 


13 


inamovibilitatea (excepţie făcând doar cei 25 magistrați ai Curţii de Casaţie şi de Justiţie), s-a 
menținut practica numirii, avansării sau, dimpotrivă, destituirii judecătorilor şi procurorilor prin 
decrete domneşti la propunerea Ministerului de Justiţie. Or, de multe ori, aceştia erau numiţi, 
schimbaţi, transferați sau (mai rar) destituiți de guvernele perindate la conducerea statului 
avându-se în vedere interese conjuncturale ale unor grupări politice, pentru a proteja interesele 
favoriților sau a păgubi ori nedreptăți pe adversarii politici. Din aceste motivații decurgeau 
nenumărate situații în care cumpăna dreptății nu avea cum să fie dreaptă pentru toți cetățenii țării 
în ciuda principiilor proclamate. 

Cunoscând bine situaţia dificilă şi confuză din magistratură, pe care epoca de prefaceri 
legislative o amplifica şi adâncea, domnitorul a lansat repetate apeluri la respectarea legilor, la 
corectitudinea şi moralitatea ce trebuia să caracterizeze activitatea magistralilor. Cuza Vodă cerea 
insistent ministrului de justiție, D. Bojincă, luarea aminte asupra abuzurilor „care trebuiau să 
dispară cât de curând” şi fie „fără cruţare pentru judecători care au călcat datorinţele lor”. Prin 
metode variate (inclusiv oameni trimişi în control spre a cunoaşte şi raporta situația din ţară), 
domnitorul era direct şi corect informat despre conduita morală şi competența magistraților, 
informaţii care erau coroborate cu cele oficial înaintate de către organismele statului. 

Pentru a analiza starea reală din instanțele judecătoreşti am analizat mai multe procese aflate 
la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale. Majoritatea proceselor studiate de noi s-au 
desfăşurat corect, cu respectarea pravilelor existente. Fără îndoială că în aceste procese am 
descoperit şi situații de abuzuri în dauna împricinaților, dar acestea nu reprezentau regula 
generală a actului de justiţie. 

Noua organizare judecătorească înfăptuită în grabă şi cu atâtea eforturi sub Cuza-Vodă a 
avut un rol esenţial în aşezarea pe temelii moderne a statului. Prin intermediul instanțelor 
restructurate justiția română a căpătat un binemeritat prestigiu în ţară şi peste hotare. Aceste mari 
realizări au fost uneori umbrite de frecvente carențe, numeroase neîmpliniri, provenite în special 
din lipsa inamovibilității magistraţilor aparţinând instanţelor primare de judecată, ceea ce a făcut 
posibilă o masivă şi păgubitoare imixtiune partizană a puterii executive într-o instituție care ar fi 
trebuit să repudieze asemenea practici, pentru a fi receptată mai ales de societate ca întruchipând 
de jure şi de facto actul justițiar în toată plenitudinea şi imparțialitatea sa. 

Socotim studiul nostru dedicat modernizării justiţiei, în perioada 1831-1865, util cercetării 


istorice, atât prin faptul că am adus documente inedite, cât şi prin interpretarea nouă pe care am 


14 


dat-o acestora. De asemenea, nu putem înţelege prefacerile ce au urmat în domeniul justiţiei, 
fără a înţelege această perioadă deosebit de frământată din istoria României moderne. Astfel, 
România a intrat pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional, ci şi ca stat modern. Pe 
această cale, îi adresez mulțumiri prof. univ. dr. Nicolae Isar, pentru tot sprijinul acordat la 


elaborarea tezei de doctorat. 


Concluzii 

Regulamentele Organice au avut menirea de a introduce şi la noi, în instituții, 
modernizarea. Sub acest aspect, s-a dorit ca justiția din Principatele Române să funcționeze mai 
bine ca în trecut, printr-o nouă organizare. 

Organizarea justiției, aşa după cum apare formulată în Regulamente, are la bază declarativ 
principiul modern al separării puterilor în stat. Deşi au principii identice de organizare, instanțele 
de judecată din Principatele Române erau deosebite ca formă. 

Astfel, judecătoriile județene erau alcătuite din trei membri (un prezident şi doi 
judecători), având competență în pricinile civile, penale şi de comerț. Ele puteau judeca definitiv 
afacerile civile al căror capital nu depăşea 150 de taleri, fără să mai fie necesară întăritura 
domnească. În Moldova, tribunalele de ţinuturi reprezentau prima instanță de judecată. Spre 


deosebire de cele din Muntenia, acestea erau instanțe cu competență restrânsă la pricinile civile şi 


15 


de comerț ce nu depăşeau ca valoare 500 lei. Peste această valoare, trimiteau pricina mai departe 
la Divanul judecătoresc. 

A doua instanţă era reprezentată în Ţara Românească de Divanurile judecătoreşti ce erau 
în număr de două, la Bucureşti şi Craiova, ambele având două secţii: civilă şi criminală. Divanul 
din Bucureşti avea 12 membri ( 7 la secția civilă, 5 la cea criminală ); iar cel din Craiova doar 8 
membri (5 la secția civilă, 3 la cea criminală). Divanul din Bucureşti judeca apelurile din cele 13 
judeţe de dincoace de Olt, iar cel din Craiova din celelalte 5 judeţe de dincolo de Olt. În 
Moldova, Divanul judecătoresc din laşi avea 7 membri, dar competenţa sa era numai civilă, în 
pricinile de o valoare mai mare de 500 lei. În materie penală, în Moldova avem reguli de 
organizare şi competență diferită de cele din Țara Românească. Tribunalul de pricini 
criminaliceşti avea 3 membri şi era singurul abilitat pentru a cerceta pricinile penale, iar 
hotărârile sale se puneau în executare numai după ce erau cercetate de Divanul domnesc. 

A treia instanță era Înaltul Divan (Divanul domnesc) având 7 membri în ambele 
Principate. În Muntenia, hotărârile instanţei supreme erau confirmate dacă erau date în unanimi- 
tate, sau şi numai cu majoritate, dar, în acest caz, trebuiau să coincidă cu sentinţele instanțelor 
inferioare. Altfel, domnul, la cererea părții nemulțumite, putea cere revizuirea pricinii care se 
judeca iarăşi la Înaltul Divan participând, de această dată, şi logofătul dreptăţii. Această 
rejudecare poate fi socotită şi ca o a patra instanță, nespecificată de Regulament, dar existentă de 
facto. Domnul era obligat să confirme hotărârea acestei a patra instanţe. Imixtiunea domnului, în 
această a patra instanță, era una indirectă, prin intermediul marelui logofăt. Amestecul domnesc 
se păstra însă în confirmarea hotărârilor Divanului, sau la trimiterea pricinilor spre rejudecare în 
fața acestei instanțe, precum şi la prezidarea instanței supreme în cazul când unul sau mai mulți 
membrii ai ei erau acuzați că au săvârşit abuzuri în exercițiul funcțiunii. Deci, în sistemul 
muntean, domnul nu intervenea în autoritatea judecătorească ci se mărginea la confirmarea 
deciziilor lor. Este interesant de constatat că se admisese acest sistem tocmai în Principatul care 
se manifestase mai puţin împotriva amestecului domnesc la judecăţi. În Moldova, forul suprem 
de judecată era Înaltul Divan, ulterior se va numi Divanul domnesc, ale cărui decizii deveneau 
definitive după aceleaşi condiţii ca în Ţara Românească. În caz contrar, apelul se judeca de o 
instanță - a patra -, prezidată de domnitor însuşi. Astfel, ultima instanţă era în Moldova cu totul 


plecată domnului. 


16 


În 1833, în Ţara Românească organizarea înscrisă în Regulament a fost întrucâtva 
schimbată. Înalta Curte de Revizie a fost compusă sub preşedinţia marelui logofăt, dar putea fi 
prezidată şi de domn. S-a ajuns la un sistem care se apropia de cel moldovenesc şi amesteca pe 
domn la judecăţi. La cererea lui Kiseleff, s-a mai adăugat că şi hotărârile Curţii de Revizie puteau 
fi înapoiate acesteia pentru o nouă judecată. Aşadar, în sistemul judecătoresc din Țara 
Românească de la 1833, existau chiar 5 instanțe. 

În ambele Principate s-au instituit două categorii speciale de instanțe judecătoreşti 
reclamate de necesităţi economico-sociale: tribunalele comerciale, pentru cauze economice, cu 
judecători numiţi, dar şi aleşi de negustori; judecătorii de „împăciuire”, vizând aplanarea 
conflictelor minore de la sate (un fel de instanțe, dată fiind compoziţia lor: un preot şi trei juraţi). 

Regulamentele Organice consemnează, totodată, constituirea unor organe judiciare noi în 
cazul Principatelor: instituția avocaților, pentru apărarea împricinaților, şi instituția procurorilor 
(doar pentru Țara Românească), pentru paza legilor şi a ordinii. 

Pentru a se asigura o mai bună funcţionare a justiției, se introduce principiul stabilității 
judecătorilor pe trei ani, cu dreptul reconfirmării pentru o nouă perioadă dacă dovedeau 
destoinicie. Inamovibilitatea judecătorilor se preconiza a se putea înfăptui după 9 ani în Moldova 
respectiv 10, în Ţara Românească. Însă principiul inamovibilităţii nu s-a aplicat în perioada 
regulamentară. Tocmai datorită nestabilității poziției magistraţilor în funcții s-au săvârşit 
numeroase abuzuri din partea ramurii executive. Ideea despre judecător a evoluat în 
Regulamentele Organice. Astfel se cere de la acesta să fie cinstit şi nepărtinitor. 

Tot Regulamentele au prevăzut eliminarea din sistemul penal şi de procedură a unor 
pedepse anacronice precum mutilarea şi tortura. Regulamentul Organic al Țării Româneşti, spre 
deosebire de cel al Moldovei, a desfiinţat pedeapsa cu moartea. Ulterior, Kiseleff va reveni 
asupra deciziei sale, în 1832, şi art. 298 a fost modificat. 

În concluzie, Regulamentele Organice au deschis drumul modernizării justiţiei. Nu putem 
forța lucrurile spunând că organizarea a fost cu adevărat modernă, deoarece, după cum a reieşit 
din analiza noastră, amestecul domnesc în treburile judecătoreşti a continuat să se exercite. Cu 
alte cuvinte, puterea judecătorească nu era separată complet de puterea executivă. Ca o 
particularitate, în Moldova acest amestec al domnului era mai puternic decât în Ţara Româneas- 


că, el însuşi putând lua parte la judecăţi. De fapt, faza 1831-1848 a corespuns unei etape de 


17 


tranziție către o justiţie cu adevărat modernă, în care domnul păstra în prerogative doar dreptul de 
a graţia şi a reduce pedepsele. 

În vremea lui Kiseleff, rezultatele reformei juridice din cele două Principate, au fost 
oarecum diferite. În Muntenia, se constată, dacă ne raportăm la numărul mai mare de procese 
încheiate, o mai rapidă adaptare la mersul reformei, comparativ cu Moldova. Această constatare 
se poate justifica prin faptul că reforma juridică din Țara Românească, nu reprezenta ceva cu 
totul nou, o încercare oarecum similară fusese făcută de Alexandru Ipsilanti la sfârşitul secolul al 
XVIII-lea. Astfel Țara Românească, beneficiind de experienţa juridică mai bogată, a putut să 
aplice mai repede noua reformă. 

Domnii regulamentari au continuat efortul de a îmbunătăți şi întări organizarea Justiției. 
Legile adoptate în această perioadă, urmăreau fie să împlinească dispozițiile stipulate de 
Regulamente, fie să hotărască asupra altor probleme. 

În vremea domniei lui Alexandru D. Ghica, s-a procedat la două reorganizări ale 
sistemului judecătoresc. Prima, cea din 1835, când Înalta Curte de Revizie a fost desfiinţată, iar în 
locul său s-a creat un Sfat Consultativ, cu menirea de a lămuri pe domn dacă o sentință a Înaltului 
Divan trebuia confirmată sau nu. Scopul acestei măsuri era de a simplifica procedura prea 
greoaie. La 1840, intervine o nouă schimbare. Înaltul Divan a fost împărţit în două secții, fiecare 
având 5 membri, doi supleanţi şi un procuror. Curtea de Revizie a fost din nou reînființată, iar 
Sfatul Consultativ a fost desfiinţat şi înlocuit cu o cancelarie domnească pe lângă secretariatul de 
stat. Totodată, s-au mai adoptat: legea pentru desființarea protimisisului, instituţie veche, dar care 
nu se mai potrivea cu ideile capitaliste vizavi de proprietatea individuală; adoptarea Codului de 
comerț francez, la începutul anului 1841, potrivit cu cerinţele țării, răspundea unei nevoi 
imperioase stârnite de antrenarea societății româneşti în procesul de schimb; s-a înființat un 
tribunal comercial la Brăila; s-au deschis cursuri de legi la Şcoala de la „Sf. Sava”, cu scopul de 
a-i pregăti pe viitorii magistrați. Se constată în aceste legi şi influenţa apuseană, în special cea a 
Franţei, care devine tot mai puternică datorită juriştilor români care cunoşteau dreptul din această 
ţară. O altă constatare este aceea de accentuare a separării puterii judecătoreşti de cea executivă, 
dorința de a da independenţă puterii judecătoreşti şi de a se asigura pe temelii solide împărțirea 
dreptăţii. 

Domnitorul Gheorghe Bibescu a continuat efortul predecesorului său, de modernizare a 


Justiţiei. A introdus o taxă de timbru asupra cererilor de judecată, pentru a crea un venit statului şi 


18 


totodată spre a opri prea marea uşurinţă a intentării proceselor. Pentru a scurta procedura care 
făcea să treacă un proces prin patru instanţe, domnul desființează la 1847, pe a patra instanță, 
Curtea de Revizie, dispunând ca procesele să fie sfârşite după hotărârea Divanului întărită de 
domn. Rezultatul acestor reforme judecătoreşti a fost acela de reducere a numărului de procese 
aflate în instanţele Ţării Româneşti. 

În Moldova, în vremea lui Mihail Sturdza, s-au adoptat destule legiuiri noi, unele sub 
influența apuseană. S-a redus vârsta majoratului de la 25 ani, cât era în Codul Calimach, la 21. 
S-au luat măsuri pentru crearea unor instanţe specializate, urgentarea procedurii şi stingerea 
proceselor restante. În 1835, existau peste 20 000 de procese restante. Printr-o clasificare 
riguroasă, în termen de 15 luni - de la 1 august 1835 şi până la 1 noiembrie 1836 -, s-a reuşit 
terminarea a 18 378 de pricini, izbutindu-se astfel să se creeze un echilibru. S-au mai adoptat şi 
alte legi, precum cea care mărginea dreptul de protimisis la 10-20 ani; s-au stabilit reguli pentru 
adeverirea actelor, prețuirea bunurilor, s-a oprit duelul; s-a modificat Sobornicescul Hrisov din 
1785, a lui Alexandru Mavrocordat; se traduce Codul de comerţ francez, dar nu e pus în aplicare; 
în 1838, se tipăreşte din nou Condica criminală. Nu trebuie uitat faptul că, în 1847, sub patrona- 
jul domnului, încep lucrările comisiei pentru alcătuirea unui singur corp al legilor civile în 
Moldova. În sfârşit, s-au adoptat o serie de măsuri, atât de drept public cât şi de drept privat. 

Regulamentele Organice şi-au păstrat valabilitatea şi după înfrângerea Revoluţiei de la 
1848 de către trupele turce şi ruse. Principatele Române au fost supuse unui regim de ocupaţie şi 
acțiunilor contrarevoluționare. 

În baza Convenţiei de la Balta-Liman au fost desemnaţi ca domnitori în Principatele 
Române: Barbu Dimitrie Ştirbei, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova. 
În timpul domniilor lor de 7 ani, aceştia au dovedit reale calităţi de administratori preocupându- 
se, printre altele, şi de îmbunătăţirea şi ameliorarea sistemului judiciar. 

Barbu Dimitrie Ştirbei a promulgat mai multe legiuiri având ca scop reducerea numărului 
de procese de la diferite instanţe. S-au adăugat supleanţi pe lângă instanţele judecătoreşti, pentru 
a-i înlocui la nevoie pe membrii în imposibilitate de a-şi exercita atribuțiile; de asemenea 
magistraţii care nu-şi făceau datoria şi absentau au fost înlocuiţi, trecându-se la o mai severă 
selecție a lor; mersul instanţelor inferioare a fost simțitor îmbunătăţit, Codul civil a fost completat 


cu noi dispoziţii legislative pe care experienţa juridică le-a găsit necesare a se înfăptui; în fine, s-a 


19 


dat un ofis în 1851 prin care hotărârile judecătoreşti definitive deveneau obligatorii în anul 
pronunțării sau în cel imediat următor. 

De numele lui Ştirbei se leagă două importante legiuiri penale: Condica criminală din 
1851, ulterior revizuită în 1853, şi prima condică penală ostăşească, intrată în vigoare în 1852. 
Deşi cele două importante legiuiri penale interziceau caznele, mutilarea şi tortura, specifice 
perioadei feudale, mențineau pedeapsa cu moartea, precum şi cea cu bătaia. Cum finalizarea lor 
s-a realizat în atmosfera postrevoluţionară, ele au stârnit critici virulente în nr. 1 din „Republica 
română”, din partea lui Cezar Boliac, aflat în exil. Deşi pedeapsa cu moartea a fost pronunțată 
deseori de instanțele judecătoreşti, nu s-a dus niciodată la îndeplinire. Principesa Ghica şi Jules 
Michelet vorbeşte cu oroare despre pedeapsa cu moartea şi laudă țara noastră, fiindcă a încetat să 
aplice o pedeapsă atât de barbară. 

Rezultatele reformei judiciare aplicate de Ştirbei nu au întârziat să apară. S-au rezolvat 
majoritatea celor peste 65.000 de dosare aflate în anchetă la începutul domniei. La începutul lui 
1853, se constată că doar 138 dintre cauzele intrate în judecată în 1852, în Ţara Românească, 
rămăseseră nerezolvate. 

Barbu Ştirbei este autorul unui proiect de constituţie, elaborat în 1857, în care se preciza: 
puterea judecătorească trebuia să fie despărțită de cea executivă şi urma să se exercite de 
tribunale şi Curți; tribunalele erau orânduite în fiecare judeţ, având secţii civile, penale şi 
comerciale; Curțile de apel judecau pricini civile, penale şi comerciale venite de la tribunalele 
județene; instanța supremă era Înalta Curte divizată în două secţii: camera de recluziune şi 
camera de justiție; şedinţele instanţelor judecătoreşti erau publice; se preciza ca toți judecătorii, 
procurorii şi grefierii să aibă studii de drept; se declara inamovibilitatea pentru judecători, pentru 
a li se garanta independenţa faţă de celelalte puteri ale statului. 

Tot el, va dovedi o incontestabilă înțelepciune, în domeniul învăţământului juridic, 
reuşind să impună reluarea unei evoluţii normale, pe linia modernizării. A procedat la 
reorganizarea învățământului, la 17 octombrie 1850, şi a creat în cadrul Colegiului „Sf. Sava” o 
„Şcoala specială de legi”, o adevărată Facultate de drept necesară pregătirii viitorilor magistrați. 
La sfârşitul anului 1853-1854 a absolvit prima serie de 14 studenţi. Dintre aceşti tineri, Dimitrie 
Pavel Vioreanu a fost trimis cu o bursă de drept la Paris. 

În ceea ce priveşte profesorii Şcolii de drept din Bucureşti au căutat să dezvolte interesul 


general pentru studiile juridice. Unul dintre ei, Costaforu, începu la 1855 să publice „Magazinul 


20 


judecătoresc” cu conştiinţa că lucrează pentru „luminarea” neamului. În această publicaţie, el 
vrea să explice legile într-un mod simplu, pentru tot poporul. 

Primii doctori în drept, cu studii la Paris, fiecare dintre ei, pe rând, aflându-se la 
conducerea Colegiului „Sf. Sava” în perioada premergătoare Unirii Principatelor: Constantin 
Bosianu, George Costaforu, Vasile Boerescu aveau în epocă prestigiul binemeritat al celor mai de 
seamă jurişti. Aportul lor la lupta pentru unire s-a manifestat prin publicistica lor social-politică. 
Cele două ziare: „România” şi „Naţionalul”, întemeiate în bună parte de C. Bosianu, precum şi 
„Secolul” („Timpul”) la care a colaborat G. Costaforu, au fost unele din cele mai de seamă 
organe unioniste. Reputația lor de oameni de drept era foarte importantă pentru propaganda 
unionistă. 

La rândul său, Grigore Al. Ghica s-a străduit să înlocuiască vechiul cod penal de la 1826 
printr-o legiuire nouă. De mult această nevoie fusese simțită. Codul penal de la 1826 se 
caracteriza nu numai printr-o mare severitate, dar şi prin păstrarea a numeroase obiceiuri şi 
instituţii contestabile cu treapta de civilizaţie la care Moldova ajunsese. În dorinţa de a pune capăt 
acestei stări de lucruri, Grigore Ghica luă, în 1850, dispoziția de a se elabora neîntârziat o nouă 
condică penală, fără să o finalizeze însă. De asemenea, domnitorul s-a lăsat preocupat de soarta 
deţinuţilor. Regulamentul din 1851 prevede dispoziţii asupra tratamentului deținuților, a igienei, a 
disciplină, punerea în fiare, obezi şi butuci. La sfârşitul domniei sale, Grigore Ghica începea 
activitatea susţinută de reformare a justiției, introducerea juraților şi reînnoirea personalului prin 
cooptarea de tineri liberali. Acţiunea de introducere a juraților şi întinerire a personalului nu a 
fost nici ea apreciată, stârnind la rândul ei mânia conservatorilor şi a consulului austriac. 

Unii dintre contemporani contestă legislaţia aflată în vigoare în timpul domniilor regula- 
mentare şi postregulamentare, pe care o socotesc absolut necorespunzătoare nevoilor epocii. 
După părerea lor, aceasta este un amestec confuz de dispoziții felurite de origine romano- 
bizantină şi feudală, cu rânduieli inspirate din legiuirile Europei apusene. 

După părerea noastră, legislaţia judiciară a Principatelor Române, deşi renovată la începu- 
tul veacului al XIX-lea prin Codul Calimach (1817) şi Legiuirea Caragea (1818), fusese 
incontestabil depăşită de transformările economice şi sociale survenite în ultimele decenii. Dis- 
poziţiile feudale pe care le conţineau, constituiau obstacole serioase în calea aşezării legislaţiei pe 


baze moderne. Cu toate acestea, nu putem nega efortul domnilor regulamentari şi 


21 


postregulamentari de a o adapta noilor cerinţe. Legile de la finele acestei perioade elaborate în 
Țara Românească şi Moldova, influențate de legislaţia apuseană, dar păstrând şi elemente din 
trecut, au pregătit reforma organizării judecătoreşti moderne a României. 

Cât despre practica justiției în perioada regulamentară, se pare că atât în Moldova cât şi în 
Țara Românească, în primii anii de la aplicarea noilor legiuiri judecătoreşti, pricinile mergeau 
destul de greu. Numărul acestora ajunseseră la un moment dat în vremea lui Mihail Sturdza în 
Moldova chiar la 29 000. S-a reuşit în câţiva ani printr-o clasificare judicioasă, la o stare de 
echilibru în acestea. 

Corectitudinea nu era întotdeauna un principiu cardinal. În Ţara Românească, în vremea 
lui Al. D. Ghica, au existat situaţii când judecătorii vindeau sentințele celor care dădeau mai mult. 
Cu toate acestea, într-un raport, se arăta că imperfecțiunile ramurii judecătoreşti izvorăsc nu doar 
din pricina judecătorilor ci şi din lipsa de pravile desluşite. Pe capul judecătorilor atârna şi povara 
adeveririi actelor, lucru ce, în alte părţi, cădea în sarcina notarilor. Că justiţia nu era chiar dreaptă, 
nu era vina cârmuirii lui Ghica şi din documentele analizate de noi, reiese că se încercase ceva 
pentru remedierea acestei situaţii. 

Pentru a arăta mersul judecăților din Țara Românească, la începutul aplicării dispoziţiilor 
regulamentare, am cercetat mai multe documente aflate în Arhivele Naţionale, care ne-au 
dovedit că abuzurile în justiție nu erau chiar o regulă. Cele mai multe din procesele analizate de 
noi indică, dimpotrivă, că acestea s-au desfăşurat corect, cu respectarea pravilelor. Nu lipsesc şi 
excepţiile. O altă constatare este aceea că sentințele date cu încălcarea legii s-au dat cu precădere 
la instanțele inferioare. Acest lucru îşi are explicaţia nu doar prin venalitatea unora dintre 
judecători, ci şi în faptul că majoritatea celor puşi să împartă dreptatea nu aveau nici un fel de 
studii juridice. De altfel, majoritatea sentințelor date greşit de instanţele inferioare au fost 
revizuite la instanţele superioare, unde găsim magistrați mai bine pregătiți. 

Nu trebuie uitat că domnia lui Ghica a fost marcată de mișcarea revoluţionară din 1840. În 
cazul judecării autorilor acesteia, s-a procedat la măsuri discreţionare, încălcându-se dispoziţiile 
procedurale stabilite de Regulamentul Organic. S-a instituit o instanță extraordinară, neprevăzută 
de Regulament, un juriu cu puteri discreționare, acuzaților li s-a refuzat orice apărare, li s-a 
respins chiar cererea de a aduce martori. Instanţa a acceptat ca procurorul să ia parte la deliberări; 
condamnaţii n-au putut exercita dreptul; şi culmea, pentru a obține un verdict de condamnare, 


procurorul a trebuit să înlăture de la vot chiar pe preşedintele instanţei. 


22 


În materie penală, primii ani ai regimului regulamentar, fuseseră ani de linişte în care 
hoțiile deveniseră foarte rare. Pedeapsa cu moartea, deşi exista în lege, ea n-a fost aplicată sub 
cârmuirea umanitară a prințului Ghica; ea se prefăcea întotdeauna în muncă silnică pe viață, sau 
în pedeapsă privativă de libertate. 

Legat de practica justiției în vremea lui Bibescu, acesta a fost pe nedrept acuzat de acte 
autoritare de către Ion Ghica, Billecocg, Neofit. De pildă, Ion Ghica îl acuza că a destituit 
funcționarii judecătoreşti care se opuseseră în Adunare adoptării legii dotale, iar în procese buna 
cauză nu câştiga niciodată, decât dacă oferea ceva în plus. Billecocg, consulul Franţei, spunea 
despre Bibescu că a atacat tribunalul ca instituţie şi a eludat Regulamentul, mărind pedepsele pro- 
nunțate în tribunale şi întărind pedeapsa cu moartea. 

Acuzele aduse de aceştia nu au însă temei. În primul rând, Bibescu a luat măsuri 
împotriva funcţionarilor judecătoreşti care făcuseră abuzuri în darea sentințelor, fie destituindu-i, 
fie trimiţându-i în judecata criminalicească. Cât despre faptul că acesta ar fi mărit pedepsele, în 
loc să le reducă, această afirmaţie este total greşită. Este suficient ca cineva, chiar şi neavizat, să 
răsfoiască Buletinul Oficial din anii 1843-1848, pentru a-şi forma convingerea că dimpotrivă, 
Bibescu a fost adesea prea milos. Cu prilejul evenimentelor mai însemnate din viața sa, sau cu 
prilejul anumitor sărbători religioase, domnitorul a fost preocupat de soarta nevinovată a celor 
închişi în temnițe, el le micşora pedepsele sau chiar îi ierta cu desăvârşire. Pe lângă aceasta, în 
cursul întregii sale domnii, nici o pedeapsă cu moartea n-a fost executată. Pedeapsa capitală era 
destul de des rostită de Divanurile criminaliceşti, însă domnitorul, uza de prerogativele sale, 
micşorând această pedeapsă. Se constată, în vremea sa, o creştere a faptelor penale, ceea ce ne 
arată că siguranța publică nu mai era aceeaşi, ca în timpul lui Alexandru D. Ghica. Cât despre 
acuzația lui Ion Ghica că buna cauză nu câştiga niciodată în vremea lui Bibescu, luând, ca 
exemplu, un proces ce s-a desfăşurat între boierul Văcărescu şi oraşul Târgovişte, şi care s-a 
prelungit pe parcursul a două domnii, a rezultat că sentinţa greşită s-a dat, în 1840, în vremea lui 
Ghica, şi corectă în vremea lui Bibescu! Astfel cugetarea lui Billecocq că abuzurile care se 
desfăşurau sub Ghica, prin excepţie, ele devin o regulă, sub domnia lui Bibescu, nu-şi mai are 
rostul. 

Cea mai coruptă domnie regulamentară a fost, fără îndoială, cea a lui Mihail Sturdza. 
Domeniul justiției a fost afectat de pasiunea domnului în a strânge avere. Acesta nu şi-a putut 


stăpâni lăcomia vreme îndelungată şi a început să vândă slujbele pe de o parte, dreptatea pe de 


23 


alta. La puţin de la instalarea sa pe tron, boierii Moldovei adresau, în 1835, un lung memoriu 
împăratului Nicolae I, în care arătau că procesele s-au făcut în interesul de a drept al domnului, cu 
încălcarea pravilelor statuate de Regulament, iar Mihail Sturdza, în cauzele „grase”, nu o dădea 
decât în schimbul unor sume de bani, variind după însemnătatea pricinii. Toate funcțiile 
administrative şi judecătoreşti au fost scoase la mezat. Astfel, venalitatea domnului mărea 
corupţia din justiție, fiindcă cei ce îşi cumpăraseră posturile judecătoreşti vindeau la rândul lor pe 
cele inferioare, pentru a-şi scoate cheltuielile şi a se îmbogăţi. 

Când răzeşii se plângeau la stăpânire pentru „împresurări”, de cele mai multe ori, n-aveau 
satisfacție, cum era şi firesc justiția fiind în mâna boierilor. Deseori, pentru a li să face dreptate au 
recurs la răscoală. De pildă, răzeşii din satul Comăneşti şi cu cătunele sale, s-au răsculat 
împotriva boierului Dimitrie Ghica deoarece, pretindeau ei, moşia lor era răzăşească şi că le-a 
fost luată cu „hapca” de către boier. În cele din urmă, la presiunea răscoalei, Divanul domnesc a 
dat câştig de cauză răzeşilor . Dar dreptatea a fost obținută după atâția ani de sacrificii numai de o 
parte din răzeşi, doar din trei sate. După relatările călătorilor străini, boierii erau „deasupra 
legilor”. Pentru furtul de cai, aceştia nici nu erau pedepsiți. 

Singurul merit pe care l-a avut M. Sturdza a fost acela că a fost un administrator priceput. 
Această însuşire, el a dovedit-o într-un mod strălucit față de tâlharii pe care i-a găsit în Moldova 
la urcarea lui pe tron. El a ştiut, în scurt timp, să restabilească ordinea cu atâta succes, încât 
istoricii recunosc că, din vreme îndelungată, Principatul acesta nu se mai bucurase de o linişte 
atât de desăvârşită. Documente numeroase vin să întărească această constatare. 

Şi în Moldova, se constată lipsa de pregătire a magistraţilor. În tribunalele moldovene 
judecătorii sunt încadrați după alte criterii decât acela al ştiinţei şi competenţei, deoarece membrii 
ramului judiciar, cu puține excepții, n-au făcut studii juridice. 

Procesele au o durată extrem de lungă în Moldova. Cauza acestei stări de lucruri nu se 
află numai în funcționarea extrem de înceată a organelor judiciare, ci mai ales în numărul 
exagerat al gradelor de jurisdicție. Un proces obişnuit, intentat la judecătoria ținutului, vine în 
fața Divanului apelativ, este cercetat în al treilea rând de Divanul domnesc, apoi trece la 
Logofeția Dreptăţii şi este supus, în sfârşit, întăririi domnului. Aceasta este procedura normală. 

În Moldova, se uzează însă şi de procedee anormale, ca de exemplu, aceea de a înainta 


acțiunea introductivă de instanţă direct, fie domnitorului, fie Logofeţiei Dreptăţii, provocând 


24 


astfel complicații de natură a îngreuna şi mai mult mersul justiției. Autoritățile administrative, 
urmărind satisfacerea anumitor interese, stânjenesc şi ele cursul judecăților. 

Justiţia penală din Moldova suferea de inexistența unui corp al procurorilor pe lângă 
instanţe, deşi ei erau foarte utili pentru urmărirea crimelor şi a delictelor, precum şi de lipsa de 
publicitate a şedinţelor tribunalului criminalicesc, ceea ce stârnea suspiciuni în rândul opiniei 
publice. 

Dacă facem o comparație între modul de funcționare a instanțelor judecătoreşti din 
Moldova cu cele din Țara Românească, în perioada regulamentară, putem spune, fără tăgadă, că 
Justiția moldoveană a fost cu mult mai coruptă decât cea din Țara Românească. „Legalitarismul” 
făcuse progrese mai mari în Muntenia, de aceea justiția din acest Principat inspira mai multă 
încredere. Această constatare rezultă nu numai din numeroasele procese analizate de noi, ci şi din 
faptul că boierii moldoveni la 1848 nu se ridicaseră nici împotriva Regulamentului Organic, nici 
a Rusiei, ci împotriva abuzurilor cârmuirii lui Sturdza. 

Pentru a arăta mersul judecăților în Ţara Românească, în perioada postregulamentară, am 
cercetat mai multe procese aflate în Arhivele Naţionale, care ne-au dovedit că abuzurile în 
justiţie nu reprezentau aici o regulă generală. Cele mai multe pricini s-au desfăşurat corect, cu 
respectarea pravilelor. Bineînţeles, există şi excepţii. Ce se mai poate observa, din analiza 
acestor procese, este că de multe ori nu există un echilibru în ceea ce priveşte sentințele 
pronunțate de instanţele judecătoreşti. Observăm, de pildă, cauze aproape identice în care 
soluţiile sunt extrem de diferite. Găsim în procesele studiate sentințe foarte blânde alături de 
unele foarte aspre. De pildă, sentinţe blânde în cazul Uţei Cojescu, roabă a marelui ban Costache 
Herăscu, din mahalaua Stoicului, Bucureşti, inculpată de omor, prin otrăvirea Anicăi, fiica lui 
Dumitru Sandu măcelarul din mahalaua Icoanei, e condamnată doar la 2 luni închisoares; 
Constantin, fiul lui Vasile, din satul Raciu — Dâmboviţa - inculpat de omor neprecugetat asupra 
surorii sale Ioana, prin lovire şi bătaie, e condamnat la un an şi jumătate închisoare cu muncă la 
Brăila sau Giurgiu;” Tudor Bogoi din Vlădești, judeţul Vâlcea, inculpat de omorârea lui Niţă 
Comănescu din mahalaua Ocniţa, Râmnicu Vâlcea este achitat®; Gheorghe Uţă Dobrin, 
deputatul satului Orezu, Argeş, inculpat pentru pricinuirea morții Zmaranchi, văduva lui Ghiţă 


Ghinca, prin torturarea ei, cu prilejul anchetei făcută într-un furt de bani, e condamnat pentru 


8 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Ministerul de justitie, penale, dosar 206/1854, f. 2. 
” Ibidem, dosar 124/1852, f. 2. 
10 Jbidem, dosar 31/1853, f. 3. 


25 


abuz de putere, la bătaie cu 50 lovituri şi plata transportului poştei şi a altor cheltuieli de 
judecată.!! Găsim, însă, şi pedepse aspre precum în cazul tâlhăriei cu omor comise asupra lui 
Nicolae Tanasie, proprietarul moşiei Baloteşti din judeţul Mehedinţi, Nicolae Cârjaliu, Barbu 
Cojocaru, Constantin, fiul lui Constantin al Popii, din Suşiţa şi Baloteşti, județul Mehedinţi sunt 
condamnaţi la moarte, pedeapsă comutată de caimacam în muncă silnică pe viaţă”; la fel şi 
Gheorghe, fiul lui Stan Cochinţoiu, din satul Gojieni — Romanați — inculpat pentru omorul soției 
sale Stanca, e condamnat la 15 ani ocnă şi plata transportului poştei pentru deplasarea 
procurorului venit în anchetă. Aşadar, modul deficitar în cântărirea faptelor de către judecători 
este incriminat şi de contemporani şi de aici percepția generală că justiția este coruptă. 

Explicaţiile pentru existența unor astfel de deosebiri majore în darea sentințelor, mai ales 
în cazuri grave de omucidere, credem noi, rezidă, în primul rând, din legea extrem de diversă, 
contradictorie şi permisivă care îngăduie astfel de soluții, în al doilea rând, există mari lacune în 
cercetarea pricinilor, de asemenea, lipsa unor magistrați bine pregătiți, mai ales la instanţele 
inferioare, şi, în fine, abuzurile şi corupția a unora din magistrați care primeau diverse sume de 
bani de la acuzaţi. 

Nu există o egalitate deplină în faţa legii în justiția regulamentară şi postregulamentară, 
boierii judecaţi pentru diverse delicte au parte de pedepse mult mai blânde faţă de oamenii de 
rând. De pildă, tribunalul pronunţa deseori ca pedeapsă „surghiunul la o mânăstire de călugări”, 
sau, uneori, respectivii boieri, acuzaţi de ultraj împotriva autorității, sunt achitați din „lipsă de 
probe”. În cazul unor oameni de rând, acuzaţi tot de ultraj, pedeapsă e mult mai aspră. Anastase 
Niculăiţă Petreanu şi Paraschiva, fiul lui Bunea, din oraşul Turnu — Teleorman — inculpat pentru 
ultraj împotriva autorităţii, prin lovirea epistatului poliției, Tache Andrei şi a tulumbagiului Radu 
Terciu, sunt condamnaţi la 3 ani închisoare.!* 

La fel se întâmplă şi cu funcționarii statului care, deseori, au impunitate în faţa legii. loan, 
fiul lui Tănase Buzatu, reclamă pe pitarul Nae Racoviceanu, fostul subocârmuitor al plăşii Mijloc 
din județul Olt, pentru execuția silită, ce i s-a făcut, pentru a împlini de două ori datoria ce o 
avansase către pitarul Polihronie Iona. Acţiunea se stinge prin renunțarea la proces a 
reclamantului." Pitarul loan Stănescu, amploaiat la Eforia spitalelor, şi Spirache Săulescu, grefier 
1! Ibidem, dosar 61/1855, f. 2-3. 

"2 Ibidem, dosar 220/1854, f. 2. 
'5 Ibidem, dosar 183/1852, f. 2. 


14 Ibidem, dosar 130/1852, f. 2. 
'5 Ibidem, dosar 92/1852, f. 2. 


26 


la Tribunalul de comerț, domiciliați în mahalaua Doamna Bălaşa, primul e condamnat la 150 lei 
amendă, al doilea e achitat, iar reclamanta pentru insulta asupra pârâților e condamnată la 50 lei 
amendă. !€ 

Deseori, se întâmpla ca reclamantul care făcea un denunţ, să fie condamnat, el însuşi, 
pentru denunţ calomnios, cu închisoarea, deşi în pricina respectivă avea calitate de reclamant şi 
nu de pârât. De exemplu, loan Panduru din satul Teiş-Romanaţi, reclamă pe trei consăteni ai săi 
pentru bătaie. Inculpaţii sunt achitaţi din lipsă de dovezi concludente, iar reclamantul e 
condamnat pentru denunţare calomnioasă.!” Dimitrie Cocri e denunţat de fiica sa Marița pentru 
incest. Inculpatul e achitat iar reclamanta e condamnată pentru denunţare calomnioasă la 2 ani 
închisoare, redusă la 6 luni, iar fratele său Grigore pentru complicitate la 8 luni închisoare. '$ 

Într-o justiţie cu adevărat modernă se deschide un nou proces în care reclamantul devine 
pârât, iar fapta se judecă ca atare. Aşa se exprima şi procurorul C. N. Brăiloiu vizavi de procesul 
lui Dumitrache Olteanu care fusese pârât de numitul Truşcă, că ar fi furat bani de la fraţii Stan şi 
Enache Deliu. Jeluitori, în această pricină, au fost fraţii amintiți. Dumitrache Olteanu a fost însă 
dezvinovăţit de judecătoria Buzău, de vina de furt, însă Truşcă, cel care-l pârâse, a fost osândit la 
închisoare, bătaie şi despăgubire. Apelul la Divan venise de la dezvinovăţitul Dumitrache 
Olteanu, care cerea despăgubiri de la frații Delieşti. Față de o asemenea judecată eronată, 
procurorul C. N. Brăiloiu protestă, arătând că sentinţa este dată cu „încălcare de pravilă şi rău au 
osândit pe Truşcă”. El adaugă că „pornirea asupra lui Dumitrache Olteanu nu se vede urmată de 
osânditul Truşcă, ci de fraţii Delieşti, iar Truşcă se găseşte în pricină prin arătarea acestor frați, 
cum că de la el s-au auzit că s-au furat bani”. Procurorul Divanului criminal se adresă şi 
procurorului acelei judecătorii, cerându-i explicaţii în legătură cu această pricină.” Răspunzând 
acestei cereri, procurorul judecătoriei Buzău preciza că pâra lui Truşcă împotriva lui Dumitrache 
Olteanu se dovedise mincinoasă şi că de aceea s-a hotărât osândirea lui.” 

În ceea ce priveşte practica justiţiei în Moldova, în perioada postregulamentară, Em. 
Costache Epureanu arăta că Ghica nu a putut opri corupția care era adânc înrădăcinată în 
societatea Moldovei. Să nu uităm că el a urmat la tron poate unuia din cei mai corupți domnitori 
pe care i-a avut vreodată Moldova, Mihail Sturdza. Nu degeaba în cererile boierilor moldoveni de 


15 Jbidem, dosar 170/1853, f. 2. 
17 Ibidem, dosar 94/1852, f. 1-2. 
'* Ibidem, dosar 90/1853, f. 1-2. 
19 Anexa VI. 

2 Anexa VII. 

21 Anexa VIII. 


27 


la 1848, se arăta că se ridicaseră nu împotriva Regulamentului, nici a Rusiei, ci împotriva 
cârmuirii lui Sturdza, care era învinuită de numeroase abuzuri. N. Şuţu recunoaşte că noul 
domnitor avea „un profund respect pentru legalitate”, mărturie stând şi intenția lui Ghica de a 
revizui toate hotărârile judecătoreşti nedrepte date de la intrarea în vigoare a Regulamentului 
Organic (intenţie la care a trebuit însă să renunţe). 

Unii boieri moldoveni s-au folosit de poziția ocupată în aparatul judecătoresc pentru a 
obţine avantaje personale. De pildă spătarul Neculai Istrati, cunoaşte o rapidă ascensiune, 
favorizat de unele funcții, ca „samiş năzăriei țiganilor”, „prezident al judecătoriei Iaşi”, „cilen la 
Divanul de apel” şi adaugă, la partea de moştenire — Şerbeştii, moşia Rotopăneşti (Suceava), de 
1.664 falcii; sau Ciucă, Răhtivanu şi alţii. 

Alţi boieri s-au folosit de acte false pentru a obţine proprietățile răzeşilor. Acesta a fost 
temeiul pentru care, în Adunarea Ad-Hoc a Moldovei, s-a cerut constituirea unei comisii care „să 
primească tânguirile împilaților” şi hotărârile greşite „să se declare desființate”. 

Numărul proceselor pentru pământ copleşea instanţele de judecată şi domnitorul Grigore 
Alexandru Ghica, în mesajul din 10 mai 1856, arăta că „mai toate averile sunt mai mult sau mai 
puţin încurcate în contestaţii ce renasc necontenit”. Cauzele principale stă în existenţa unor 
judecători „ignoranţi şi de o probitate suspectă”, procedura încâlcită, care atrăgea prelungirea 
proceselor, îndreptarea către alte instanțe, fixarea termenelor în perioada muncilor agricole, 
contestările privind hotărârile subiective ale unor slujbaşi ai justiției, păgubitoare era şi cheltuiala 
privind ancheta locală, suportată de către „partea vinovată”, „amploaiații” cârmuirii fiind, adesea, 
absolviți de orice vină; verificarea era împiedicată de lipsa planurilor topografice şi alte 
documente care nu puteau fi întotdeauna prezentate. Procedura era îngreunată şi de necesitatea 
depunerii unei cauţiuni, de angajarea unui vechil, ales dintre oamenii integri. O procedură dificilă 
care implica sacrificii materiale, ce contribuia la pierderea bazei existenţei lor materiale — venitul 
pământului şi chiar a pământului. Acesta a fost temeiul pentru care, în Adunarea Ad-Hoc a 
Moldovei, s-a cerut constituirea unei comisii care „să primească tânguirile împilaților” şi 
hotârârile descoperite ca fiind „întemeiate pe drumul arbitrariului şi al nelegalităţii” să fie 
revizuite. 

Cât priveşte atitudinea revoluţionarilor paşoptişti față de justiția regulamentară, în 
Proclamația de la Islaz se cerea desfiinţarea pedepsei „degrădătoare” cu bătaia şi a osândei cu 


moartea. Mihail Kogălniceanu cerea în programul „Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova”, 


28 


egalitatea tuturor în faţa legii, publicitatea şedinţelor tribunalelor, garantarea libertății individuale, 
întemeierea juriului pentru pricini politice, criminale şi de tipar, desfiinţarea bătăi trupeşti şi a 
pedepsei cu moartea, întemeierea ministerului public în Moldova, reforma tribunalelor, 
inamovibilitatea judecătorilor, neamestecul domnului la judecăţi, reforma codurilor de legi, 
alcătuirea unei legislații unitare în materie civilă, comercială şi penală pentru ambele Principate, 
şi nu în ultimul rând o lege energică pentru secarea corupției. 

În ceea ce priveşte atitudinea revoluţionarilor exilați faţă de justiția de sub regimul 
Convenţiei de la Balta-Liman, aceasta a fost una depreciativă atât faţă de opera reformatoare 
întreprinsă de domnitorii postregulamentari, cât şi asupra modului în care se împărțea dreptatea. 
Principalii conducători ai regimului revoluționar muntean au fost sortiți exilului. Din arestul lor 
de la Cotroceni, au fost trimişi spre Dunăre şi îmbarcaţi în ghimii, un decret din 25 septembrie / 7 
octombrie 1848 dând pedeapsa „desțărării” pentru 22 dintre ei. Ulterior, la 6/18 iulie 1849, în 
„Buletinul oficial” a fost inserat firmanul sultanului de menţinere a pedepsei cu exilarea 
pronunţată în 1848 împotriva conducătorilor revoluției, sporindu-se lista indezirabililor de la 22 
la 34 de nume. Înăuntrul țării măsurile represive au lovit aproape întreaga societate, iar 
Principatele păreau o cetate asediată. Unii dintre anchetați au fost eliberaţi pe motiv de boală, iar 
alții pe chezăşie. Unii au fost declaraţi vinovaţi şi prin aceasta urmau să fie supuşi judecății. 

În luna aprilie 1849 s-a constituit Înalta Curte Criminală, însărcinată cu judecarea celor 
considerați vinovaţi. Judecata a dus la condamnarea unora la „munca Giurgiului” câte şase ani, 
iar ceilalți între trei şi şase ani la Snagov. La 31 august/12 septembrie 1850, Ştirbei a dat un ofis 
de grațiere pentru toţi, cu excepția celor trei condamnați inițial la temnița Giurgiului, care au fost 
trimişi într-o mănăstire din judeţul Buzău, vor fi şi ei grațiaţi la 6/18 martie 1851. 

Dacă între revoluționarii moldoveni şi Grigore Al. Ghica s-au stabilit relaţii de conducere, 
cu Ştirbei situația s-a prezentat cu totul diferit. Ştirbei a refuzat intrarea revoluționarilor în ţară. 

La sfârşitul Războiului Crimeii au început să se repatrieze toate figurile proeminente ale 
luptei de emancipare naţională şi socială din 1848-1849. Contribuţia lor la înfăptuirea Unirii fiind 
hotărâtoare. Era sfârşitul tranziției spre o justiție cu adevărat modernă, în care independenţa 
Justiţiei era garantată de lege. 

Constituirea statului român modern la 1859 a însemnat momentul desăvârşirii 
modernizării justiţiei. În ceea ce priveşte principiile diriguitoare adoptate în materie 


judecătorească este de menţionat Convenţia de la Paris (7/19 august 1858) care a stabilit la art. 7 


29 


că „puterea judecătorească, exercitată în numele domnitorului, va fi încredințată magistraților 
numiți de el. O lege trebuia să stabilească modalităţile de admitere şi de înaintare în magistratură, 
concretizându-se ideile enunțate mai sus - înființarea unei Înalte Curți de Justiţie şi de Casaţie, 
comună Principatelor, cu sediul la Focşani (unde trebuia să fiinţeze şi o Comisie centrală cu 
însemnate titluri legislative). Modul de organizare şi de funcţionare a acesteia urma a face 
obiectul unei legi speciale din care nu trebuia să lipsească precizarea că membrii săi trebuiau să 
fie inamovibili. Hotărârile pronunţate de Curți sau de tribunalele din fiecare Principat urmau a fi 
aduse în faţa Curţii de Casaţie, aceasta exercitând un drept de cenzură şi de disciplină asupra 
Curţilor de apel şi a tribunalelor. Prin principiile încorporate noului sistem de organizare, 
preconizat de Convenţie abolindu-se privilegiile de clasă şi proclamându-se libertatea şi 
egalitatea individului cetăţean, se preciza de o manieră categorică, între altele, la art. 46 că 
„nimeni nu va putea fi reţinut, arestat sau urmărit decât conform legii". În sfârşit, până la 
introducerea legilor comune ambelor Principate, era menținuți în vigoare legislaţia ale cărei 
dispoziţii nu erau contrare stipulaţiilor Convenţiei. 

La 12/24 ianuarie 1861 a fost elaborată legea pentru înființarea Curţii de Casaţie şi Justiţie 
intrată în vigoare la 11/23 februarie 1862, adică după înfăptuirea Unirii administrative. Curtea 
avea sub jurisdicţia ei toate tribunalele şi curțile de apel. Instanţele de judecată de dinaintea Unirii 
au continuat să-şi împlinească menirea cu modificările aduse prin legea Curţii de Casaţie din 
1861. De abia prin legea pentru organizare judecătorească din 4/16 iulie 1865, desăvârşindu-şi 
opera de unificare a justiției, s-a definitivat în noua concepţie structura instanțelor de judecată, 
precizându-li-se fiecăreia atribuţiile şi competențele. 

Astfel, potrivit noii organizări judecătoreşti, instanțele de judecată erau următoarele: 
judecătoriile de plăşi sau de ocoale (ce dădeau cărți de judecată), tribunalele judeţene civile 
corecționale şi comerciale (ce dădeau sentinţe), Curțile cu juraţi în materie criminală, Curțile de 
apel şi, în sfârşit, Curtea de Casaţie ce dădea decizii. 

Judecătoriile de plăşii sau de ocoale corespundeau comunelor urbane şi rurale arondate 
acestor diviziuni administrative, circumscripțiile lor variind în funcție de numărul populaţiei şi de 
trebuinţele locale, o organizare, deci, care se adapta mereu nevoilor în schimbare. Judecătorii 
acestor instanţe aveau misiunea de a împăca părţile aflate in litigiu, judecând toate cauzele 


prevăzute prin procedura civilă. 


30 


A doua instanţă, tribunalele de judeţ, având de regulă reşedinţa de judeţ, iar oraşele mai 
mari aveau tribunale cu mai multe secţiuni. De pildă, Bucureşti avea 5 secţii, laşi avea 4 secții, 
Craiova 3 secții, Galaţi şi Ploieşti câte 2 secții. Aceste tribunale erau compuse dintr-un 
preşedinte, doi membri, un supleant un procuror şi un substituit. Se putea însă judeca şi da 
sentinţe şi în complet de doi membri ai tribunalului, în lipsa unui judecător locul acestuia putând 
să îl tină supleantul. Ele erau competente să judece toate procesele civile, precum şi apelurile 
împotriva cărților de judecată date de judecătoriile de plasă sau ocol. 

Curțile de apel existente, în număr de patru (în Bucureşti, laşi, Craiova şi Focşani) erau 
menținute şi arondate unei circumscriptii teritoriale delimitate prin lege. Ele trebuiau să judece 
apelurile în materie civilă, comercială şi corecțională potrivit legilor în vigoare. Fiecare curte era 
împărțită in mai multe secțiuni, iar fiecare secțiune avea în compunerea sa cinci membri, din care 
unul prim-preşedinte. De asemenea, fiecare curte mai avea un procuror general, atâția procurori 
câte secţii existau, la fel şi un supleant şi un grefier cu ajutoarele sale 

Instanţa superioară, Curtea de Casaţie, în baza legii adoptate în 1861, avea trei secţii: a 
reclamaţiilor”?, civilă şi criminală, care se pronunţau în recursurile specifice înaintate fiecărei 
secţiuni. Conflictul de atribuţiuni se judeca de secţiunile unite. Curtea se compunea dintr-un 
prim-preşedinte, trei preşedinţi corespunzând celor trei secțiuni şi din 21 de consilieri, în total 
deci 25 membri. Secţiile Curţii judecau cu cel puțin 7 membri, iar hotărârile se luau prin 
întrunirea a minimum 5 voturi; ele trebuiau să ţină cel puţin 3 şedinţe pe săptămână. Este 
important de reținut principiul introdus de legiuitor la art. 35 şi anume: în caz de drept privat, 
Curtea funcționa ca o Curte de Casaţie, iar în cauze politice şi de disciplină, Curtea de Casaţie 
devenea - din punctul de vedere al judecății - Înaltă Curte de Justiţie. Curtea de Casaţie judeca, 
aşadar, recursurile în contra sentinţelor tribunalelor şi a hotărârilor Curtilor de apel, însă (potrivit 
art. 38) nu judeca niciodată „pricina în fond”, ci casa acele hotărâri în cazul când a fost încălcată 
legea sau s-a recurs la proceduri vicioase, trimiţând-o spre rejudecare judecătoriei celei mai 
apropiate teritorial ce a judecat prima dată. În postura de Înaltă Curte de Justiţie, Curtea judeca 
reclamațiile împotriva miniştrilor şi înalților funcționari care până atunci erau sub jurisdicția 
Înaltei Curți şi a Divanului domnesc. De asemenea, ea judeca „pe toți membrii părții 
judecătoreşti şi ai Ministerului Public”. Ea singură avea dreptul de jurisprudență asupra 


membrilor ei în pricini penale, exercitând în acelaşi timp drepturile de cenzură şi disciplină 


? Ea a fost desfiinţată prin legea din 6/18 august 1864, toate afacerile acesteia fiind preluate de secţiunea a II-a 
civilă. 


31 


asupra Curților de apel şi asupra tribunalelor. Hotărârile de fond ale Curţii de Justiţie în 
problemele sus-menționate se aduceau la îndeplinire prin Ministerul de Justiţie. 

Prin aceeaşi lege a Curţii de Casaţie s-a introdus instanța denumită „Ministerul Public” ce 
trebuia să-şi desfăşoare activitatea pe lângă Curtea de Casaţie. El se compunea dintr-un procuror 
general, trei procurori de secţiuni, având un număr corespunzător de subalterni. În fruntea 
Ministerului Public figura însuşi ministrul de justiţie. În esenţă, el priveghea, prin procurorii 
respectivi, la stricta aplicare a legii — la sesizare sau din proprie iniţiativă - apărând mai ales 
interesele minorilor, femeilor, aşezămintelor publice sau ale statului. Ei n-aveau dreptul să asiste 
sau să ia parte la deliberările judecătorilor care erau întotdeauna secrete. 

O altă instanță de judecată, Curtea cu Jurați, a fost creată şi i s-au precizat atribuțiile prin 
Codul de procedură criminală, promulgat la 2/14 decembrie 1864. Potrivit acestui cod, câte o 
Curte cu Juraţi urma să se înființeze în cele patru oraşe reşedinţe ale Curtilor de Apel adică în 
Bucureşti, laşi, Craiova şi Focşani. Fiecare dintre acestea era compusă din trei membri ai Curţii 
de Apel şi îşi desfăşura activitatea pe parcursul a patru sesiuni în cursul unui an. Comisia 
Juraților - recrutată din cetăţeni ce trebuiau sâ întrunească condiţiile precizate de lege - era 
compusă din 12 persoane (jurați) Această instanță judeca numai acele delicte ce cădeau sub 
incidenţa codului de procedură criminală, înaintate de instanţele de acuzare. Într-un asemenea 
caz, Ministerul Public, pe baza actelor de la dosar, avea obligaţia să redacteze actul de acuzare, 
iar juraţii, asistând la proces în deplină cunoştinţă de cauză, trebuiau în final să se pronunţe prin 
da sau nu asupra vinovăţiei (culpei); în funcție de verdict, Curtea, procedând la aplicarea legii, 
pronunţa sentința. 

În chip firesc, stabilindu-se instanţele de judecată şi atribuindu-li-se competențele, se 
impunea adoptarea unui statut al magistraților, precum şi definirea rostului ajutoarelor acestora. 
Legea din 4/16 decembrie 1864 despre „admisibilitatea şi înaintarea în funcțiunile 
judecătoreşti", stabilea la art. 1 că „nimeni nu va putea ocupa o funcțiune judecătorească de nu 
va fi născut sau naturalizat român”; că trebuia să posede o diplomă de licenţă sau un doctorat la 
o universitate din străinătate recunoscută de statul român; să aibă o vârstă de 35 de ani pentru 
preşedintele de Curte, 27 de ani pentru preşedinţii de tribunale judeţene şi 25 de ani pentru 
substituți şi grefieri. Nu puteau fi primiți pentru a exercita funcțiunile judecătoreşti, cetăţenii 
români declaraţi oficial faliți nereabilitați, cei care fuseseră condamnați pentru o pedeapsă 


criminală sau corecțională (în acest ultim caz pentru fals, furt, înşelăciune, abuz de încredere, 


32 


mărturie mincinoasă, calomnie, mituire). Aceste prevederi, precum şi condiţiile de înaintare în 
magistratură se regăseau încorporate sintetic şi în legea pentru organizarea judecătorească din 
4/16 iulie 1865. 

Erau instituționalizați funcționarii judecătoreşti, grefierii şi portăreii, cu îndatoriri 
specifice, indispensabili împlinirii actului de justiţie. De asemenea, prin legea din 6/18 
decembrie 1864 s-a organizat corpul de avocaţi. Profesiunea de avocat nu putea fi exercitată 
decât de cetăţenii români sau naturalizaţi români având diplomă eliberată de o facultate de drept 
română sau de la una din facultăţile străine. Se mențineau aceleaşi interdicții pentru funcția de 
avocat ca şi la magistrați. Orice avocat era dator a se înscrie într-un tablou special constituit pe 
judeţul (viitorul barou) unde îşi exercita profesiunea, având însă dreptul de a pleda înaintea 
oricărei curți sau tribunal din alt judeţ. Se instituia un stagiu de doi ani pentru cei care de-abia 
terminaseră facultatea şi se stabilea un succint cod de conduită profesională cu măsurile 
disciplinare aferente. 

Adoptarea unor coduri juridice întemeiate pe principii modeme devenise cu atât mai 
necesară, mai ales după unificarea administrativă din 1862. În ambele Principate existau mai 
multe legiuiri parțial sau integral in vigoare, numeroase ofisuri domneşti conținând de multe ori 
dispoziții confuze şi contradictorii. Printr-o acțiune sistematică bine gândită şi organizată, 
implicând deci un mare efort, această situaţie trebuia curmată cât mai curând posibil printr-o 
unificare şi modernizare a legislației juridice existente ambelor Principate, deoarece aceasta 
reprezenta, fără nici o îndoială, unul din stâlpii de rezistenţă pe care trebuia clădit statul român 
modern. Într-un răstimp scurt, între octombrie 1864 şi decembrie 1865, prin decrete-legi au fost 
promulgate noile coduri juridice. 

Codul civil român promulgat de Al. I. Cuza la 4/16 decembrie 1864, fară a fi fost supus 
în prealabil dezbaterii şi adoptării Corpurilor legiuitoare, pus în aplicare la 1/13 decembrie 
1865, odată cu Codul de procedură civilă, răstimp în care atât magistraţii, cât şi avocaţii să-l 
studieze iar publicul să ia cunoştinţă de el. Elogiat de cei ce i-au văzut, pe bună dreptate, 
însemnătatea pentru România modernă şi criticat de acei ce l-au redus la o simplă copie a 
Codului civil francez din 1804 şi de aici considerat necorespunzător realităților româneşti 
(„formă fără fond”) — a fost principalul izvor ce a stat la baza reglementării raporturilor de drept 
civil. La elaborarea acestui cod începuse să lucreze o comisie de specialişti la care, în martie 


1863, se alăturaseră Vasile Boerescu şi Gheorghe Costaforu, ambii doctori în drept la Paris şi 


33 


profesori la facultatea juridică din Bucureşti. Aceştia au încheiat şi desăvârşit o dificilă lucrare: 
au operat o unificare a tuturor dispoziţiilor de drept civil ce se aplicau atunci în toate părțile 
țării, înlăturând instituţiile juridice şi stipulațiile care nu mai corespundeau realității. La 
redactarea acestui cod, în afară de Codul civil francez din 1804, s-a mai folosit Legea belgiană 
din 16 decembrie 1851, în materie de privilegii şi ipoteci, precum şi materia posesiunii şi 
prescripţiei, iar proiectul de Cod civil italian al lui Pisanelli a fost utilizat în special la obligaţii; 
în materie de familie, unele texte au fost înlocuite sau modificate, menținându-se ceea ce intrase 
în tradiție pe baza vechilor legiuiri româneşti. Codul civil cuprindea câteva dispoziții 
progresiste care au fost relevate de presa străină: instituia căsătoria civilă, singura obligatorie, 
cea religioasă devenind facultativă; instituia, de asemenea divorțul civil, în locul celui religios; 
prevedea apoi modalităţile acordării progresive de drepturi politice evreilor. În ansamblu însă 
trebuie subliniat că, prin multitudinea problemelor abordate şi soluțiile preconizate, Codul civil 
a avut o însemnătate covârşitoare în tranziția spre modernitate a societății româneşti, punând 
într-o manieră unitară şi cuprinzătoare bazele instituţiilor de drept civil din ţara noastră, fără de 
care nu poate fi concepută o societate civilizată. Nu mult după punerea în aplicare a acestui 
cod, el a fost modificat şi completat printr-o serie de legi impuse de necesitățile modernizării 
societăţii româneşti. În ceea ce priveşte Dreptul procesual civil, în 1865, a fost pus în aplicare 
Codul de procedură civilă, la redactarea căruia legiuitorul a urmat Codul de procedură civilă al 
cantonului Geneva din 1819 care la rândul său, se inspirase din Codul de procedură civilă 
francez din 1806, dar s-au avut în vedere şi normele în materie în țară. 

Codul penal a fost promulgat la 30 octombrie/1 1 noiembrie 1864 şi intrat în vigoare după 
şase luni, adică la 22 aprilie/4 mai 1865. Se ştie că la elaborarea noului cod penal a lucrat o 
comisie, la 1862-1863, apoi Consiliul de stat. La redactarea acestui cod, s-a folosit Codul penal 
francez din 1810, Codul prusian din 1851, fără a fi neglijate dispoziţii ale Condicii criminaliceşti 
cu procedura ei din Moldova (1820, 1826) şi ale Condicii criminale cu procedura ei promulgată 
de Barbu Ştirbei la 1850, revizuită apoi în 1853. Având 400 de articole, Codul penal român, prin 
sancțiunile (pedepsele) preconizate, era mai blând decât codurile similare străine. Astfel, el nu 
conţinea pedeapsa supremă - condamnarea la moarte -, care existase de la începutul statelor 
româneşti, cea mai grea pedeapsă fiind munca silnică pe viaţă dată pentru vinovaţi de o gravitate 
excepţională. El conţinea pedepse drastice pentru toți acei care atentau ori subminau siguranța 


statului, tulburau ordinea şi liniştea publică, nu respectau drepturile şi libertățile cetăţenilor. 


34 


Legislaţia penală aplicată în vechea Românie s-a preocupat de clasificarea infracţiunilor iar 
elementul constitutiv al infracțiunii era intenţia. În legătură cu fazele infracțiunii, s-a prevăzut că 
faza oratorică şi faza actelor preparatorii se găsesc sub regimul impunităţii (cu unele excepții), că 
tentativa de crimă se pedepseşte întotdeauna, cea de delict numai când legile speciale prevedeau 
acest lucru, iar cea de contravenție niciodată. Pozitiv pentru reglementarea pedepsei în Dreptul 
penal şi o notă în plus de superioritate față de reglementările anterioare, a constituit-o 
proclamarea şi concretizarea principiului legalității pedepsei: „Nici o infracțiune nu se va 
pedepsi, dacă pedepsele nu vor fi hotărâte înaintea săvârşirii sale” (art. 2). Codul penal şi 
legislația ulterioară în materie au mai reglementat şi alte instituții ale Dreptului penal: 
corecționalizarea, recidiva, cumulul de infracţiuni, graţierea, amnistia, reabilitarea. În partea a 
doua, acest cod reglementa în detaliu, după criteriul obiectului, o serie de infracțiuni. 

Creşterea impetuoasă a afacerilor comerciale şi numeroşi alți factori ai economiei de piață 
au făcut absolut necesară clarificarea legislaţiei comerciale. În acest scop, prin decretul din 7/19 
decembrie 1863 dispozițiile Condicii de comerţ a Ţării Româneşti din 1840 cu procedura ei din 
2/14 noiembrie 1850 urmau a se aplica în toată România, intrând in vigoare la 3 luni după 
promulgarea ei. Şi într-adevăr, la acea dată în „Monitorul oficial" s-au republicat „Condica de 
comerț a Principatelor Unite Române (promulgată şi în aplicaţie de la 1840)" şi „Procedura 
pentru judecătoriile de comerţ”. S-a creat în acest fel cadrul legal şi s-a pus ordine în acest sector 
esenţial pentru propăşirea societăţii, stabilindu-se căile şi mijloacele de soluţionare a diverselor 
situații conflictuale. Rămas în vigoare până în 1887, pe măsura dezvoltării economiei de piață, 
liberalizarea raporturilor economice, apariția unor instituţii financiare etc., Codului comercial a 
trebuit să i se aducă mereu nu atât corecturi, cât mai degrabă adăugiri impuse de noile realități. 

În afara celor trei coduri juridice amintite - care constituiau în fapt pilonii de rezistență a 
noilor instituţii de drept - au mai fost elaborate şi publicate numeroase alte legi vizând o 
problematică secundară, însă complementară, şi, ca atare, cu o pondere şi înrâurire mai restrânse 
asupra societăţii. Întreagă această operă legislativă poate fi considerată încheiată în tot ce avea ea 
esenţial şi necesar la sfârşitul anului 1865. Caracterul ei modern şi unitar a contribuit substanţial 
la constituirea noului stat, reglementându-i (după cum s-a mai subliniat) pentru mult timp 
întreaga suprastructură juridică. 

Complexitatea relaţiilor juridice ce caracterizează epoca modernă a impus şi o dezvoltare a 


ştiinţei dreptului, concretizată şi printr-un învăţământ juridic superior. Ca atare, la Universitatea 


35 


din Bucureşti, prin decretul din 4/16 iulie 1864 se crează o Facultate de drept inițial cu şase 
catedre: Drept roman, Drept civil, Drept penal, Drept comercial, Drept administrativ şi Economie 
politică. La laşi, Universitatea avea şi ea o Facultate de Drept, la început numai cu doi profesori 
şi având dreptul de a conferi titluri de magistru şi doctor. 

Dezvoltarea învăţământului juridic, ca şi introducerea unei legislații avansate au deschis 
perspective dezvoltării ştiinţei juridice. În domeniul dreptului public şi privat au apărut lucrări 
remarcabile. S-au impus personalități ca C. Bosianu, G. Costaforu, Al. Şendrea, C. Nacu, C. 
Dissescu, unii dintre ei luând parte şi la elaborarea diferitelor coduri. Unele din lucrările elaborate 
în această perioadă aveau ca scop direct apărarea intereselor Principatelor Unite, recunoaşterea 
României ca stat suveran (V. Boerescu), eliberarea naţională a românilor din Transilvania (Al. 
Papiu-llarian). Istoria dreptului îşi găseşte locul în lucrări de proporții mai mari, elaborate de S. 
Bărnuţiu, D. Alexandrescu, P. Negulescu, S. G. Longinescu, Fr. Schuler von Libloz, G. Muller 
ş.a. 

Acestea fiind instanţele de judecată în cadrul cărora oficiau magistrați potrivit legislației, 
inevitabil apare întrebarea: cum îşi desfăşurau acestea activitatea şi în ce măsură răspundeau 
cerințelor epocii? Sau, cu alte cuvinte, îşi îndeplineau sau nu menirea de a face dreptate potrivit 
legislației noi, moderne, al cărui principiu fundamental consacra egalitatea cetăţenilor în faţa 
legii, indiferent de starea socială şi de avuţia materială, legislaţie care o înlocuise pe cea de până 
atunci şi în care se regăseau privilegiile de clasă care favorizau abuzurile şi corupția? Pentru a 
răspunde la această întrebare trebuie avut în vedere că, din nefericire, puterea judecătorească - aşa 
cum a fost ea implantată societăţii româneşti la mijlocul secolului trecut - a rămas în bună măsură 
dependentă de puterea executivă, în pofida declaraţiei de principiu vizând separația puterilor în 
stat. Îngrădind independenţa magistraturii prin refuzul de a-i consacra inamovibilitatea (excepţie 
făcând doar cei 25 magistrați ai Curţii de Casaţie şi de Justiţie) s-a menţinut practica numirii, 
avansării sau, dimpotrivă, destituirii judecătorilor şi procurorilor prin decrete domneşti la 
propunerea Ministerului de Justiţie. Or, de multe ori, aceştia erau numiţi, schimbaţi, transferați 
sau (mai rar) destituiți de guvernele perindate la conducerea statului avându-se în vedere interese 
conjuncturale ale unor grupări politice, pentru a proteja interesele favoriţilor sau a păgubi ori 
nedreptăţi pe adversarii politici etc. Din aceste motivații decurgeau nenumărate situații în care 
cumpăna dreptății nu avea cum să fie dreaptă pentru toţi cetățenii țării în ciuda principiilor 


proclamate. Cerând să se facă „dreptatea liberă prin inamovibilitate", Dimitrie Bolintineanu nota 


36 


cu amărăciune, la câțiva ani buni după ce intrase în vigoare noul sistem judiciar, că judecătorii, 
fiind numiţi de miniştri, pentru a face carieră „din dreptate omenească îşi fac scară la putere”. Din 
acest motiv, judecătorii „dau dreptate la cei tari, fie şi hoţi” şi astfel „legea nu mai este deopotrivă 
pentru toți”. 

Că cele înfăţişate de D. Bolintineanu corespundeau realității erau expresia unor practici 
cotidiene, avându-şi izvorul în persistenţa vechii mentalități de a promova în primul rând şi 
adeseori prin orice mijloace propriul interes numai după aceea pe cel public, rezultă sub forme 
din cele mai variate din documentele epocii. Din multitudinea acestora vom reține doar câteva 
fapte semnificative pentru a ilustra consideraţiile expuse mai sus. 

Cunoscând bine situația dificilă şi confuză din magistratură, pe care epoca de prefaceri 
legislative o amplifica şi adâncea, domnitorul a lansat repetate apeluri la respectarea legilor, la 
corectitudinea şi moralitatea ce trebuia să caracterizeze activitatea magistralilor. Odată, în 1860, 
adresându-se magistraţilor din Moldova, el le comunica „cu părere de rău" că „am primit mai 
multe tânguiri asupra unora din tribunalele țării”. Fără a preciza obiectul „tânguirilor”, Cuza 
Vodă cerea insistent ministrului de justiție, D. Bojincă, luarea aminte asupra abuzurilor „care 
trebuiau să dispară cât de curând” şi fie „fără cruţare pentru judecători care au călcat datorințele 
lor”. Prin metode variate (inclusiv oameni trimişi în control spre a cunoaşte şi raporta situația 
din țară), domnitorul era direct şi corect informat despre conduita morală şi competența 
magistraților. Despre preşedintele tribunalului din Râmnicu Vâlcea, într-un document se 
menționa: „de mai multe ori a fost destituit pentru abuzuri; judeţul ţipă în contra abuzurilor lui”; 
alți preşedinţi de tribunale aveau comportări condamnabile: cel din Prahova era „incapabil şi 
hoţ", iar cel din Romanați „reacţionar înfocat”. Un membru al tribunalului din Buzău era socotit 
„fără moralitate şi reacționar semeț”. Evident, că în toate timpurile, existau şi magistrați integri, 
oneşti şi competenţi (un Marghiloman de la tribunalul din Turnu Severin a denunţat public pe 
cel care-i oferise 23 de napoleoni spre a-l favoriza). 

De regulă, când se schimbau guvernele, cei desemnaţi în fruntea Ministerului de Justiţie 
adresau subalternilor câte o circulară conţinând sfaturi şi îndemnuri la corectitudine şi activitatea 
susținută. Într-o astfel de circulară din 23 august stil vechi 1863, Dimitrie M. Vioreanu, numit la 
15 august ministru al justiției în guvernul N. Kreţulescu, atrăgând atenţia asupra cererilor de 
întârziere justificată a hotărniciei pământurilor, se arăta nemulțumit, deoarece hotărâri definitive 


date de unele tribunale nu se aduceau cu anii la îndeplinire; el continua povăţuindu-i pe 


37 


magistrați să facă pe cetăţean să înțeleagă că „cel ce a câştigat dreptatea o ţine nu de la dânşii, ci 
de la lege şi că prin urmare nu le este dator pentru aceasta nici cea mai mică recunoştinţă”. 
Frumoase cuvinte şi bune îndemnuri - reflectând racordarea justiției române la cele mai înaintate 
concepții moderne - care au răsunat însă de multe ori în gol, în cazuri grave, constatate prin 
controale înadins orânduite, se luau măsuri împotriva celor vinovaţi, suspendându-i din funcțiuni 
şi dându-i în judecată. Astfel, la 29 septembrie st.v. 1862 ministrul justiției, Dim. Comea, a cerut 
printr-un raport aprobarea domnitorului pentru destituirea mai multor judecători şi a unui 
procuror de la tribunalul din Teleorman, pentru incompetență, abuzuri, tergiversarea lucrărilor, 
raport aprobat de Cuza Vodă, însoţit de un decret pentru înlocuirea acestora. 

Se întâmpla şi un alt lucru ce părea multora drept normal: măsurile dictate de instanțele 
de judecată abilitate împotriva magistraţilor dovediţi culpabili erau câteodată surprinzător de 
blânde. De pildă, fostul procuror al tribunalului de Suceava, trimis în judecată de ministrul de 
justiție „pentru abuzuri de legi ce a comis în exercițiul funcțiunii sale", a fost condamnat de 
Curtea de Justiţie „la o amendă de cincizeci lei în beneficiul cutiei milelor”. Din acest caz reies 
două observaţii pline de semnificaţie: 1) până şi procurorii care trebuiau să vegheze la corecta 
aplicare a legilor comiteau abuzuri; 2) sentința, extrem de blândă, simbolică s-ar putea spune, 
era în flagrantă contradicţie cu gravitatea faptelor comise. 

Nu-i mai puţin adevărat că în stabilirea unei aprecieri echilibrate, corecte trebuie ţinut 
seama şi de o altă realitate generată de slaba şi insuficienta dezvoltare culturală a societăţii 
româneşti. Potrivit legii de organizare judecătorească din iulie 1865, numai cei 25 de membri ai 
Curţii de Casaţie erau inamovibili, neacordându-i-se astfel întregii magistraturi un statut de 
independenţă. În condiţiile de atunci acest lucru nu era cu putință deoarece erau foarte rari 
judecătorii cu studii de specialitate, marea lor majoritate având cunoştinţe juridice reduse, iar 
profilul lor moral era, în multe cazuri, îndoielnic. În astfel de împrejurări conferirea 
inamovibilității unor asemenea magistrați ar fi împiedicat îndreptarea unei situații adânc 
păgubitoare interesului general. Din aceste motive nu s-a extins inamovibilitatea magistraturii 
care, teoretic, ar fi asigurat independenţa puterii judecătoreşti, însă, practic, în condițiile de la 
mijlocul secolului XIX, ar fi putut aduce mari daune împricinaților. Mai mult chiar, ar fi afectat 
stabilitatea şi continuitatea procesului de tranziție al societății româneşti spre principii şi 


structuri moderne cu consecinţe imprevizibile asupra asimilării treptate a noilor instituții. 


38 


Aplicarea legii rurale s-a dovedit anevoioasă datorită abuzurilor a unora făcute asupra 
țăranilor. De pildă, o căprărie de jandarmi, însoțiți de fiii lui Nistor Filotti, a ieşit prin sate; în 
unele locuri, oamenii şi-au vândut vitele şi au plătit, iar în alte locuri, fiind foarte săraci şi 
văzându-se barbar executaţi, au alergat la Brăila să reclame, scăpând noaptea din sat, fiindcă 
ziua erau înconjurați de caraule; la unele sate s-au răsculat oamenii, ne mai putând suferi jafurile 
ce le făceau jandarmii cu caii nutreţurilor de prin oboare şi au gonit din sat pe jandarmi. Cei ce 
au reclamat prefecturii s-au văzut respinşi, alţii au reclamat la procuror, alții la minister şi alții la 
Măria Sa, tot prin telegraf. Locuitori în masă au venit în mai multe rânduri în oraş, stând mai 
multe zile la poarta staţiei telegrafice, aşteptând porunca domnească, strigând dreptate, că nu mai 
pot trăi pe la casele lor de maltratarea jandarmilor. Cei doi arendaşi, Nistor Filotti şi Toma Petcu 
— ultimul a ținut în arendă domeniul Brăilei şi în 1866 — explică procedura drastică aplicată 
datornicilor țărani prin împrejurarea că ei înşişi rămăseseră datori statului 150 000 de lei din 
câştigul pe 1865 şi trebuiau să-i plătească. 

În călătoria făcută de Kogălniceanu la Craiova între 16/28 august — 28 august/9 septembrie 
1864, acesta îl informa pe Cuza de impresionanta primire făcută în special la Craiova. 
Kogălniceanu nu înțelegea că funcționarii, plătiți de stat, să facă opoziţie guvernului; de aceea 
este drastic în asemenea cazuri. Într-o scrisoare adresată lui Cuza, Kogălniceanu referindu-se la 
preşedintele tribunalului din Caracal, opoziționist, el arată lui Cuza: „Rog pe Alteța Voastră să 
ceară ministrului de justiție, destituirea sa imediată”. 

Greutățile cele mai mari le avusese Kogălniceanu însă nu de la foştii adversari politici, ci de 
la propriul său coleg de guvern Kretzulescu, ministrul de justiție. Acesta, care trebuise să 
demisioneze din calitatea de prim-ministru spre a face loc lui Kogălniceanu, îi purta, în fond, 
pică succesorului său şi dorința sa cea mai vie era să revină în fruntea guvernului. Fostul domn, 
Grigore Ghica, lăsase prin testament un legat de 100 000 de franci nepotului lui Kogălniceanu. 
Acesta din urmă, în calitate de tutore al nepotului său, ceru şi obținu de la tribunalul Iaşi 
asigurarea dobânzilor legatului din veniturile moşiei Leova, pe care o administra văduva lui 
Grigore Ghica. Împotriva acestei hotărâri se ridică ministrul de justiţie Kretzulescu, anulând-o la 
2/14 decembrie printr-un ordin telegrafic. Faptul constituia însă o depăşire a atribuţiilor sale de 
ministru, deoarece numai Curtea de Casaţie putea anula hotărârea tribunalului. Aducând toate 
acestea la cunoştinţa lui Cuza, Kogălniceanu îl roagă la 11/23 decembrie să-l oblige pe 


Kretzulescu să revoce ordinul pe care l-a dat. Spectacolul dezbinării publice dintre primul- 


39 


ministru şi ministrul său de justiție era penibil. Presa se sesizase: „Buciumul” anunţa chiar că 
primul-ministru Kogălniceanu va fi înlocuit de către Kretzulescu, ceea ce aduse suprimarea 
acestui ziar. Ştirea ajunsese şi la Viena: cotidianul „Die Presse”, în numărul său din 29 
decembrie, relata suprimarea „Buciumului” şi motivul respectiv. 

Pentru a releva modalitatea în care se desfăşura practica justiției în acel timp, am studiat mai 
multe procese de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, cu precădere, fondul Ministerul de 
Justiţie, penale, 1831-1866, care ne-au arătat că abuzurile în justiție nu reprezentau regula 
generală. Analiza noastră a arătat că cele mai multe procese s-au desfăşurat corect, cu 
respectarea legilor de la acel timp. 

Dosarele acestui fond conțin instrucțiunile trimise la judecătoriile din ţară privind procedura 
pricinilor criminale, instrucțiunile privind interpretarea legilor, liste ale pricinilor polițienești, 
corecționale şi criminale cercetate; liste nominale sau numerice ale condamnaților aflați în 
închisori, ocne sau mănăstiri; rapoarte privind locurile de detențiune şi situația deținuților aflați 
în închisori; iertări de pedepse acordate prin ofise domneşti; corespondență referitoare la 
întreținerea arestaților, precum şi la veniturile rezultate din munca acestora; termenele stabilite 
pentru prescrierea diverselor culpe şi pentru dreptul de apel; stabilirea pedepselor (în funcţie de 
categoria socială din care face parte împricinatul). 

Majoritatea dosarelor au fost întocmite pentru următoarele delicte: crime, vătămarea 
integrităţii corporale, fratricid, incest, automutilări, dezertare din cadrul armatei; nesupunere la 
recrutare şi faţă de superiori; trecerea frauduloasă a graniţei; furturi de bani, obiecte sau animale; 
delapidări, escrocherii, falsificare de bani, zapise şi răvaşe de bani; sustragere de acte prin 
înşelăciune; neglijență în serviciu şi folosirea maltratărilor în timpul serviciului, sperjur; 
defăimare, calomnie; trafic de influenţă; tăinuirea unor infractori sau a uşor lucruri furate; 
mituire, incendieri, distrugerea semnelor da hotar; vagabondaj, perversitate sexuală, transmiterea 
de boli venerice, seducere, răpiri, viol, corupere de minori, prostituiție, adulter sau părăsirea 
domiciliului conjugal; deschiderea de tripsuri clandestine şi trişare la joc de cărți; practicarea 
medicinii empirice; provocare de avort sau tentativa da a provoca; încălcarea măsurilor 
veterinare; tăinuirea şi provocarea întinderii epizotice; agresiune şi tulburarea ordinii publice; 
distrugere de bunuri străine (viţă de vie, arături, pomi fructiferi), profanare de morminte; 
vrăjitorie; bancrută frauduloasă; port ilegal de uniformă; vânzare clandestină de praf de puşcă; 


întrebuințarea de cântar fals. 


40 


Fără îndoială că, între astfel de pricini, am găsit şi abuzuri în dauna împricinaților, dar 
acestea nu reprezentau regula actului de justiţie. Aşadar, vom da mai multe exemple în acest 
sens. 

Un proces care s-a desfăşurat corect este cel care l-a implicat pe Ion Marghiloman, fost 
prefect al districtului Buzău, dat în judecată în 1859, pentru abuzul făcut la construcția poştelor 
(reparaţii şi construcţii la încăperile de la 5 poşte: Mărgineni, Călmățui, Căldăruşa, Buzău şi 
Călnău) din districtul Buzău, pentru un prejudiciu adus tezaurului țării în valoare de 32.640 lei şi 
30 parale. Această pricina ajunsese la Curtea de Casaţiune abia în 1862, întrucât fosta instanță 
supremă fusese defiinţată. Nou înființata Curte de Casaţiune, secția reclamațiilor, o cercetează 
ajungând la următoarele concluzii: banii respectivi s-au cheltuit de subocârmuitori, sub 
administraţia domnului Marghiloman, care a cerut acestora să adeverească bunurile cheltuite, 
care au fost date apoi Ministerului de Interne, iar cercetarea făcută de procurorul desființatei 
Curți a arătat neimplicarea ex-prefectului Ion Marghiloman, iar actul de pârâciune neexistând, 
procurorul Curţii de Casaţiune nesusținând darea în judecată a numitului Marghiloman, Curtea 
de Casaţie a decis respingerea cererii de dare în judecată a lui Ion Marghiloman la 18 decembrie 
1862.” 

Funcţionarii statului se mai bucurau uneori de imunitate în fața legii. De pildă, 
conțopistul loan Aurel, fostul subadministrator al despărțirii Ocol din Mehedinți, inculpat de 
încălcarea obligațiilor de serviciu, practicile întocmite de el în pricina furtului unui cal al 
preotului Mihai Aldescu din satul Crăguleşti, ce se zice că s-a comis de către preotul Dumitraşcu 
din satul Colibaşu, nefiind îndeplinit cu forma prevăzută de art. 14 din condica criminală, adică 
fără martori, de abuz de putere în urma reclamației pârâtului preot prin care contestă arătarea din 
practică, zicând că e reumatic din torturile ce a suferit de la numitul subadministrator, adică 
închisoare în umblătoare, bătăi serioase şi insultă în urma reclamației contra lui din partea lui 
loaniță Petrovici, zicând prin petiție că el ca negustor patentar a fost insultat cu felurimi de 
înjurături de numitul Aurel şi ca membru de „maghistrat” a fost bătut cu bice de dorobanti în fața 
consătenilor săi. Funcţionarul loan Aurel era achitat, nedovedindu-se nici una din acuzaţii, iar 
numitul Aurel adresează o cerere de a fi repus în postul de subadministrator în urma achitării.” 
Alteori, aceşti funcționari sunt pedepsiți. De exemplu, Simion Poliene, fost grefier din comisia 


de Roşu din Bucureşti, inculpat de delapidarea sumei de 11 681 lei şi 19 parale din casa expusei 


% Anexele XXV-XXVIII. 
+ Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Ministerul de justitie, penale, dosar 141/1858, f. 2. 


41 


comisii ce i-au fost încredințați, ca din slujbă pe când se afla ocupând postul de grefier, 
dovedindu-se culpabil de abuz de încredere, e condamnat la 6 luni închisoare şi despăgubiri 
civile. Ioan Bogoş din Roman, pentru abuzurile săvârşite în funcţia de amploaiat, este 
condamnat la închisoare pe termen de 1 an într-o mănăstire de călugări. 

Cât priveşte pedepsele aplicate în cazuri de furt, acestea respectau prevederile legale, 
variind în funcție de gravitatea faptelor comise. De exemplu, Gheorghe Radu tiganul, cu 
domiciliu nestabil în Bucureşti, inculpat de furt de bani, prin spargerea cişmelei din prăvălia lui 
Pandele Anastase cârciumarul din mahalaua Livedea Cărăcăşoaiei, Culoarea verde, e condamnat 
la un an şi jumătate închisoare cu muncă, degradare civică şi 3 ani supraveghere poliţienească.” 
Arsenie Popescu, originar din Stip, Rumelia, şi domiciliat în Craiova, jud. Dolj, inculpați primii 
doi de furt prin spargere de o sumă de bani de la subofițerul muzicant Frăţilă Gheorghe Priceputu 
şi cel de-al treilea inculpat de complicitate ca având ştiinţă de furtul acesta, cel de-al doilea e 
scos din cauză ca fiind de competenţa instanțelor militare, primul e condamnat la un an şi 
jumătate închisoare cu muncă, degradare civică şi 3 ani supraveghere poliţienească, iar cel de-al 
doilea e achitat, nedovedindu-se vinovat.” Anton Vlad, originar din mahalaua Sf. Visarion, 
Bucureşti şi cu domiciliul nestabil, inculpat de furt de bani prin spargere de la Andrei Fogoş, 
supus austriac, din mahalaua Sf. Constantin, e pus sub supraveghere poliţienească pe termen de 
un an.” Ilie Marin, originar din mahalaua Spinea, Bucureşti şi cu domiciliu nestabil şi Dumitru 
Marin Orbescu, originar din Alexandria şi cu domiciliu nestabil în Bucureşti, inculpaţi primul de 
furt de lucruri de la Petre Schiller, supus prusian, din mahalaua Popa Dârvaş, prin spargerea 
lacătului ce era pus la uşile acelei privinţe, iar cel de-al doilea de complicitate cu primul la 
comiterea acestei crime, primul e condamnat un an şi jumătate închisoare cu muncă, degradare 
civică şi 3 ani supraveghere polițienească, iar cel de-al doilea e pus sub supraveghere 
poliţienească pe timp de un an.” Naer Zisu evreul din mahalaua Popescu, Bucureşti, inculpat de 
furt de bani de la Iancu Ştefan din mahalaua Sf Gheorghe Nou şi Enache Mincu cârciumarul din 
mahalaua Oborul Vechi, e condamnat la un an închisoare şi despăgubiri civile.“ 

Pedepsele aplicate în cazuri grave, de omor, trezeau uneori suspiciuni în rândul opiniei 
publice, mai ales că sentinţele date erau fie foarte blânde, fie foarte aspre. De pildă, Ion 


% Ibidem, dosar 167/1859, f. 1-2. 
% Ibidem, dosar 150/1858, f. 2. 
” Ibidem, dosar 152/1858, f. 1. 
% Ibidem, dosar 155/1858, f. 2. 
» Ibidem, dosar 166/1858, f. 1. 
3 Ibidem, dosar 168/1858, f. 1. 


42 


Posăteanu Ungureanu, grădinarul din Râmnicu-Vâlcea, jud. Vâlcea, inculpat de omor al soției 
sale anume Sara, e condamnat la 9 ani muncă silnică, degradare civică şi 3 ani supraveghere 


poliţienească.”! 


Hristea Ştefan din mahalaua Sf. Voievozi, Bucureşti, inculpat de lovituri 
cauzatoare de moarte, bătând cu cobilița cumplit pe consoarta sa, Dumitra, fiica dascălului 
Vasile, din satul Dragomireştii din Vale, districtul Ilfov, rupându-i cu desăvârşire şi un deget de 
la mâna dreaptă, din care bătaie şi rănire i s-a cauzat atât avort peste 4 zile după bătaie, cât şi 
moarte peste 2 zile după avort, căci se cangrenase prezisa mână de la care s-a rupt deget prin 
cruntele loviri ce i-a dat cu acea cobiliță din simpla cauză că nu a voit să-i curețe pantalonii de 
noroi, zicându-i ca să-i curețe ţiitoarele lui, e condamnat la un an şi jumătate de închisoare cu 
muncă, degradare civică şi 3 ani supraveghere poliţienească.” 

Boierii se mai bucurau încă de pedepse mai blânde. Astfel, Stoica Creţul, fiu de boier de 
neam din Caracal, jud. Romanați, inculpat de ultraj adus slujbaşilor administrației, când numitul, 
luând la bătaie un cârciumar din bâlciul Rusaliilor din acel oraş, au vrut să-l ridice în cercetarea 
subcârmuirii, fiind acuzat de ultraj cu lovire a dorobanţului în activitate Dincă Gheorghe, ultraj 
adus înaintea subcârmuitorului Ion Dulgherul, căprarul de dorobanţi, şi lui Ion Dumitraşcul 
dorobanţul, în activitate fiind, dând dovadă de lipsă de respect față de localul înfățişării sale, 
maltratând prin cuvinte şi purtare personalul subadmnistratorului, punându-se şi în împotrivire, e 
condamnat la 100 lei amendă şi plata cheltuielilor de judecată.” Fraţii Matei şi Gheorghe 
Bălăceanu din Câmpulung, jud. Muscel, inculpaţi de ultraj prin împiedicarea îndeplinirii 
atribuţiilor de către Iordache Rădulescu, supleantul judecătoriei, când a mers la Măţău spre 
cercetarea procesului dintre mănăstirea apuseană cu moşnenii Măţăoani pentru moşia Fântâna, 
dărâmând stegulețele hotarnicului şi de insultă lui Pană Vlădoianu, unul dintre vecinii acelei 
proprietăți, cu cele mai triviale expresii, cel de al doilea, în urma retragerii plângerii de către 
reclamantul Pană Vlădoianu, rămânând culpabil numai de primul caz de acuzare." 

Pedeapsa cu bătaia s-a păstrat în ce mai mare parte a domniei lui Cuza, întrucât vechea 
lege era încă în vigoare. Abia după 1865, noul cod penal o va suprima. De pildă, Ioniță Neguţ, 
Dumitru Neguţ, Anghel Tudor, Stan Neguţ, Marin Anghel şi alți 11 locuitori săraci din satul 
Strâmbeni-Prahova, inculpați pentru jefuirea şi torturarea lui Hristea Sidiridis, arendaşul moşiei 


Gherghița, Nae Conciu, logofătul acestei moşii, Dumitru Ciobanu, deputatul satului Ciumați, şi 


31 Ibidem, dosar 192/1858, f. 2. 
3? Ibidem, dosar 195/1858, f. 2. 
3 Ibidem, dosar 194/1858, f. 2. 
* Ibidem, dosar 126/1859, f. 2-3. 


43 


lamandache Ion Budeşti, locuitor din acelaşi sat, sunt condamnaţi primii 12 cu bătaie cu 12 bețe, 
iar cei 4 minori cu 9 bețe.” Ghiţă Dinu cârciumarul, Ilie loan Otopeanu, Mihail Dinu băcanul din 
Bucureşti, mahalaua Sf. Dimitrie Nou, şi Dobre Radu, cârciumarul din mahalaua Obor, inculpaţi 
pentru „împotrivirea” dorobanţilor administrației locale, Păun Petre şi Drăgan Marin, aflați în 
exercițiul funcțiuni, în patrulă de noapte, prin mahalaua Sf. Ioan Nou, sunt condamnaţi la bătaie 


cu 50 de nuiele.* 


Unii ziarişti erau daţi în judecată pentru calomnie de autoritățile statului. De pildă, Scarlat 
Voinescu era trimis în judecată la cererea Ministerului din Năuntru, pentru defăimare în scris a 
autorităților statului, printr-un articol publicat în ziarul „Românul”. Acesta e condamnat la o lună 
închisoare şi 100 lei amendă, fiind grațiat apoi de domnitor.“ 

Alteori, opoziția organiza manifestări potrivnice guvernului. O adresă a Ministerului din 
Năuntru comunica evenimentele petrecute în ziua de 28 septembrie, când Emanoil Chinezu şi 
Nicolae Orăşanu, care convocaseră o adunare îndreptată împotriva ministerului de interne şi la 
somaţia acestuia de împrăştiere a acelei adunări, numiții au insultat pe prefect şi a adus defăimări 
guvernului şi cerând darea lor în judecată. Domnitorul a dat încă o dată dovadă de multă 
înțelepciune, astfel, din ordinul său se închise acest proces." 

Multe procese se încheiau de multe ori cu achitarea celor reclamaţi. Poate fi un semn că 
în justiția română funcționa prezumția de nevinovăție sau că, dimpotrivă, existau multe semne de 
întrebare în privința modului de cercetare al pricinilor de către procurori şi judecători. De pildă, 
Miron Popa din satul Cucueţi şi alții din districtul Putna, acuzați de prădarea lui Bercu Varariu şi 
omorârea soţiei acestuia, sunt achitaţi.*” Moise Vasblid, tâmplar la hanul Zlătaru din județul 
Ilfov, acuzat de bancrutar simplu, este achitat.” Constantin Vlăduţă din satul Ştefăneşti, judeţul 
Muscel, acuzat de lovirea copilului lui Ion Cojocaru, este achitat." 

La sfârşitul domniei lui Cuza, deci în momentul când se încheiase organizarea statului 
român, existau în România o Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, compusă dintr-un preşedinte, un 
5 Ibidem, dosar 17/1859, f. 3. 

3% Ibidem, dosar 70/1859, f. 5. 
37 Ibidem, dosar 197/1859, f. 2. 
38 Ibidem, dosar 198/1859, f. 2. 
* Ibidem, dosar 8/1862, f. 2. 


“0 Ibidem, dosar 16/1862, f. 2. 
+! Ibidem, dosar 1/1863, f. 2. 


44 


vicepreşedinte şi 23 de consilieri, având sediul la Bucureşti; patru Curți de apel, ale căror 
reşedinţe erau în Bucureşti, laşi, Craiova şi Focşani, cu 244 funcționari, fiecare având pe lângă 
ele şi câte o Curte de juraţi pentru procese de natură criminală; 48 de tribunale de primă instanţă, 
adică un tribunal în fiecare district (şi anume 33) şi mai multe tribunale de comerţ în centrele 
urbane mai dezvoltate: Bucureşti, laşi, Galaţi, Brăila ş.a. Personalul tribunalelor de primă 
instanță se ridica la 1 277 magistrați cu auxiliarii lor. Şi, bineînţeles, pe ultima treaptă a scării 
instanţelor de judecată se aflau judecătoriile de plăşi (ocoale, în Moldova). Toate aceste instanţe 
judecau potrivit legislaţiei unificate şi modernizate schiţate mai sus. 

Cât priveşte deosebirile existente între teorie şi practica justiției putem concluziona că 
acestea au existat, nu într-o formă esenţială. Trebuie spus că mărturiile contemporane au reflectat 
mai degrabă abuzurile din justiţie, care oricum reprezentau o minoritate, şi mai puţin realizările, 
din dorinţa de a-i contesta pe domnitori (excepţie a făcut perioada domniei lui Mihail Sturdza). 
Cele mai multe procese analizate de noi ne-au arătat că s-au defăşurat corect, cu respectarea 
pravilelor. Deosebiri majore, între teorie şi practica justiției, au existat pe parcursul domniei lui 
Mihail Sturdza în Moldova, deoarece aici chiar domnitorul dădea girul abuzurilor în justiţie, 
mărturiile contemporane fiind obiective în această privință. O altă constatare este aceea că 
sentințele date cu încălcarea legii s-au dat cu precădere la instanţele inferioare. Acest lucru îşi are 
explicația nu doar prin venalitatea unora dintre judecători, ci şi prin faptul că majoritatea celor 
puşi să împartă dreptatea nu aveau nici un fel de studii juridice şi datorită legii extrem de 
contradictorii şi permisive care oferea o mulțime de soluţii, dând frâu liber venalității şi corupției. 
De altfel, majoritatea sentințelor date greşit de instanţele inferioare au fost revizuite la instanțele 
superioare, unde găsim magistrați mai bine pregătiți. 

Noua organizare judecătorească, înfăptuită în grabă şi cu atâtea eforturi sub Cuza Vodă, a 
avut un rol esențial în aşezarea pe temelii moderne a raporturilor societății civile, în întărirea 
siguranţei publice, ambele aspecte având consecințe benefice asupra modernizării societății 
româneşti. Prin intermediul instanţelor restructurate care judecau potrivit noii legislații, rămasă 
în vigoare timp îndelungat, justiţia română a căpătat o nouă faţă, iar unii jurişti români un 
binemeritat prestigiu în ţară şi peste hotare. În acest fel, ea a servit efectiv nevoilor vieţii, 
îndrumând-o pe calea respectării legalității spre a intra astfel în firea lucrurilor, în obişnuința 
comportamentului normal a unei societăți în plin proces de civilizare, comparabil în multe 


privinţe celui existent în centrul şi apusul Europei. In ciuda unor mari realizări, acestea au fost 


45 


însă, după caz, uneori umbrite, alteori ştirbite de frecvente carenţe, numeroase neîmpliniri, 
judecată (din motive deja analizate), ceea ce a făcut posibilă o masivă şi păgubitoare imixtiune 
partizană a politicului într-o instituție care, prin însăşi statutul şi rostul ei, ar fi trebuit să 
repudieze asemenea practici, pentru a fi receptată mai ales de societate ca întruchipând de jure şi 
de facto actul justiţiar în toată plenitudinea şi imparțialitatea sa. 

În privinţa răspunsului la întrebarea: „Modernizarea justiţiei a fost un proces lent şi sinuos, 
desfăşurat pe parcursul primei jumătăţi a secolului XIX şi desăvârşit prin opera juridică a lui 
Cuza, sau a fost un proces brusc şi precipitat, survenit doar prin legislaţia juridică adoptată în 
răstimpul marelui domn al Unirii?” Cu alte cuvinte, legislația juridică adoptată în vremea lui 
Cuza a reprezentat „o formă fără fond” ? 

Fără îndoială, acest proces de modernizare al justiției s-a defăşurat lent şi sinuos, cu un 
ritm diferit imprimat şi de ocupațiile străine, însă Cuza a reuşit într-un timp mai scurt să-l 
accelereze şi chiar să-l desăvârşească. Evident că domnitorul Cuza a dorit, prin această legislație 
juridică complexă, sincronizarea mai rapidă a spațiului românesc cu Occidentul. Faptul nu 
presupune că, într-un atare context, modelul s-a preluat pur şi simplu, fără ca factorul românesc 
să fi contribuit. De fapt, legislația juridică adoptată de Cuza, inspirată din realitățile apusene 
europene la care societatea românească dorea să se racordeze, cuprindea şi trăsături juridice 
specifice poporului român. De pildă, Codul Civil s-a inspirat, în afara Codului napoleonian şi a 
celui italian, şi din vechile legiuiri româneşti; Codul penal, la redactarea căruia juriştii români 
au folosit Codul penal francez din 1810, Codul prusian din 1851, avea şi prevederi ale Condicii 
criminaliceşti cu procedura ei din Moldova (1820, 1826), şi ale Condicii criminale cu procedura 
ei promulgată de Barbu Ştirbei la 1850, revizuită apoi în 1853. 

Aşadar, în vremea lui Cuza au fost create într-un ritm intens instituţii juridice moderne. Se 
poate afirma că legile decretate au însemnat tot atâtea contribuţii la organizarea şi consolidarea 
statului român modern. Nu a existat domeniu în care să nu se fi înregistrat progrese marcante. 
Astfel, România a intrat pe scena statelor europene, nu numai ca stat național, ci şi ca stat 


modern. 


46