Constantin_G._Dissescu_-_Noua_Constituție_a_României_-_23_de_prelegeri_publice_-_cu_o_anexă_cuprinzând_Nouile_Constituții_Europene

INSTITUTUL SOCIAL ROMÂN 


NOUA 
CONSTITUȚIE 
A ROMÂNIEI 


ŞI 


N O UILE 
CONSTITUȚII 
EUROPENE 


CVLTVRA NATION A L À 


NOUA 


CONSTITUȚIE 
ROMANIEI 


23 DE PRELEGERI PUBLICE 


O R G A N I Z A T E D E 


INSTITUTUL SOCIAL ROMÂN 


N. IORGA / VINTILĂ I. BRĂTIANU / C. DISSESCU 
G. GRIGOROVICI / D-NA C. BOTEZ 

M. DJUVARA / V. MADGEARU / C. PARTHENIU 
D. XENOPOL / M. MANOILESCU 

A. RĂDULESCU / I. IONESCU-DOLJ / AL. COSTIN 


EM. MICLESCU / A. TEODORESCU 
P. GRECIANU / M. SANIELEVICI / R. CÂNDEA 
GRIGORE IUNIAN / ION NISTOR 
ROMUL BOILĂ / CONST. BACALBASA / D. GUSTI 





CU O ANEXĂ CUPRINZÂND 


NOUILE CONSTITUȚII 
EUROPENE 


TIPARUL 


CVLTVRA W NAȚIONALĂ 


BUCUREŞTI 








CUPRINS U L 








L. PRELEGERI: 


CUVÂNT DE DESCHIDERE, de D. GUSTI, președintele Institutului 
Social Român. 


Scopul unnărit de prelegerile publice ale Institutului Social Român. Considera- 


ţiuni privitoare: 1) la subiectul prelegerilor şi 2) la vorbitori . 


ISTORICUL CONSTITUȚIEI ROMÂNEȘTI, de N. IORGA, uite 
universitar, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor. 


1. La noi a existat o desvoltare constituţională ignorată de Constituţia dela 
1866. — 2. Dela început Statul românesc este caracterizat prin: idea naţională 
a teritoriului şi a domniei. — 3. Vieata Constituţională din veacul al XIV, 
XV si XVI în Moldova; — 4. din veacul al XVI si XVII în Muntenia; — 5. din 
veacul XVII în Moldova; — 6. din veacul al XVIII; — 7. din veacul al XIX 


NEVOILE STATULUI MODERN ȘI CONSTITUȚIA ROMÂNIEI MARI, 
de VINTILĂ I. BRĂTIANU, ministru de finanţe. 


1. Problema constituţională este de domeniul ştiinţelor sociale; 2. Condiţiile, de 
traiu ale Statului modem; 3. Principiile constituţionale ale Statului român: 
Caracterul național; 4. Democratismul politic, cultural, social şi economic ; 
5. Biserica; 6. Şcoala; 7. Organizarea regimului constituțional parlamentar ; 
8. Puterea executivă; 9. Propil de proprietate 10. eu ai one 
11. Concluzie . 


PUTEREA ȘI RESPONSABILITATEA GUVERNAMENTALĂ, de 
CONST. G. DISSESCU, profesor universitar, fost ministru, pre- 
şedintele Comisiunii pentru reforma Constituţiei. 


1. Definiţia responsabilităţii. — Responsabilitatea guvernamentală. — Ce e „gu- 
vernamental‘ ? — 2. Istorie: Principiul responsabilitätii în Grecia. — j? 
Roma: actio pro populo. — Forme fictive de responsabilitate : August, 
Justinian. — Forme populare de responsabilitate: revoltele. — La noi: Ca- 
zurile Motor, Şuţu. — 3. In chestiune : dacă mai avem o Constituție (ches- 
tiunea decretelor-legi). Iresponsabilitatea regală. Ea e totuş limitată de res- 
ponsabilitatea morală. — Cazuri de iresponsabilitate : Ludovic XVI; Ludovic 
XIV-Damby. — Dreptul de abdicare al regelui. — 4. Responsabilitatea 
ministerială : politică, judecătorească. — Răspunderea colectivă : legea fran- 
ceză din Vendemiaire, an. IV; legile române comunale din 1864, 1908. — 
Responsabilitatea administrativă: Contenciosul nu stabileşte răspunderea func- 
tionarilor, ci a autorităților. — Necesitatea PMR Re — Acte de 
administrație, acte personale. 3 


CONSTITUȚIA SOVIETICĂ SI CONSTITUȚIA DEMOC RATICĂ, de 
G. GRIGOROVICI, fost senator. 


1. Dictatura, Proletariatului. — Democrația și oligarhia. — Statul politic şi Statul 
socialist. — Sistemul sovietic. — Munca silită. — Libertatea, presei. -— Si- 
guranta şi Ohrana. — Dreptul de grevă. — 2. Ce este Constituţia. — Refe- 
rendum. — Curtea electorală. — Dreptul femeilor. — Monarhia, Republica 
şi Democraţia. — Constituţia, scrisă şi Constituţia de fapt. — 3. Situaţia Ţării 
Româneşti. — Autonomie şi descentralizare. — Teritorii cucerite sau unite 
de bună voie? — Federație şi descentralizare. — Edificiul Constituţiei Ro- 
mâniei Mari. — Conflictul constituţional şi desnodământul lui . 


_ 


ar 


25 


IV 


Pag. 
DREPTURILE FEMEII IN CONSTITUȚIA VIITOARE, de D-na 
CALYPSO C. BOTEZ, profesoară, preşedinta Consiliului de con- 
ducere a femeilor române. 


1. Istoric. — Discutiuni în Constituanta dela 1866. — „Liga femeii române. — 
Proiectul Nacu (1918). — Proiectul Vaida (1919). — Femeile în consiliile co- 
munale. — 2. Feminism, Stat şi Națiune. — Latura sentimentală a che- 
stiunii. — Votul e o functiune socială. — Votul nu e un privilegiu de sex.— 
3. Țări cu drept de vot pentru femei: Germania, Austria, Rusia, Anglia, ete. — 
Fomeile merită dreptul de vot prin acţiunea lor socială. — Țările Scandi- 
nave, Dominionurile engleze. — 4. Mișcarea feministă în ţările fără drept 
de vot pentru femei. — Răspuns la câteva obiecţiuni : se distruge căminul 
si solidaritatea familiară. — Situatiunea economică şi socială a femeii în So- 
cietatea moderuă. — Dreptul de vot al femeii din punct de vedere al uni- 
taţii naţionale. — 5. Spre o valorificare a forţelor spirituale ale femeii. . 


PUTEREA LEGIUITOARE, de MIRCEA DJUVARA, deputat. 


1. Voința poporului ca postulat al dreptului constituţional. — Ingrămădirile 
voinţei poporului: Constituţia. — Realizarea voinţei poporului: Separatiunca 
puterilor. — 2. Elementele puterii legiuitoare. — Corpul electoral: Votul 
universal. — Dreptul de vot al femeilor. — Referendum. — Obligativitatea 
votului. — Circumscriptiile electorale. — Numărul reprezentanţilor națiunii. — 

3. Parlamentul : Sistem mono și bicameral. — 4. Organizarea Senatului, în alte 

țari şi la noi. — Regele: Frorogativele regale. — 5. Consiliul bo 
Constituția lui. . . . . 89 


REFORMA PARLAMENTULUI, de VIRGIL MADGEARU, oii 
la Academia de Inalte Studii Comerciale si Industriale, deputat. 


1, Este nevoie de o reformă a Parlamentului, pentru ce şi în ce sens? — 2. Teoria 
parla mentarismului. — Un Parlament efectiv. — 3. Critica, sistemului parla- 
mentar: Parlamentul nu reprezintă dorinţa cetățeanului. — Parlamentul nu 
e capabil a legiferă potrivit cu interesele generale. — Presa si discreditarea 
Parlamentului. — 4. Este sistemul bicameral capabil de a răspunde necesită- 
tilor? — Senatul şi tehnica, legilor. — Senatul reprezentant al intereselor pro- 
fesionale, — 5. Critica sistemului. — 6. Sistemul unicameral. Referendum. 

Reprezentarea profesională într'un Corp consultativ. — 7. Principiul separării 
QUE şi controlul parlamentar; modalităţile exercitării acestui control. — 

„ Două tare organice ale regimului parlamentar . . . . 111 


CONSILIUL DE STAT CU ATRIBUTII LEGISLATIVE, de CESAR 
PARTHENIU, profesor la Academia de Inalte Studii Comerciale 
si Industriale. 
1. Importanta Consiliului legislativ. — 2. Constituirea Consiliului legislativ: 
a) partea stabilă: Consiliul de Stat, şi b) partea mobilă: delegații parla- 
mentului. — 3. Recrutarea Consiliului de Stat. — 4. Atribuţiile Consiliului 
legislativ: a) elaborarea tehnică, şi b) elaborarea genetică. — 5. Cauzele ce 
opine rezistenţa, în recunoaşterea rolului genetic şi putinţa înlăturării lor. — 
6. Necesitatea scoaterii administraţiei din politică. — Necesitatea Soare 
nizării Senatului pe baza reprezentării intereselor profesionale . . . . 125 


DREPTUL DE VOT SI REPREZENTAREA MINORITĂȚILOR, de 
D. XENOPOL, doctor în drept, avocat. 


1. Suveranitatea naţională şi dreptul de vot. — Organizarea sufragiului uni- 
versal. — Circumscriptiile electorale. — Scrutin uninominal, scrutin pe listă. — 


1 


Gt 


Pag. 
Votul plural. — Votul familial. — Votul multiplu. — Votul cumulativ. 
2. Reprezentarea profesională. — 3. Reprezentarea minorităţilor. — Vot limitat; 
sau imperfect. — Sistemul Hare. — Sistemul candidaţilor naţionali. — Repre- 
zentarea minorităţilor în reforma financiară din 1919. — 4. Idea reprezentării 
proporţionale. — Sistemul câtului rectificat. — Sistemul celor mai mari 
resturi. — Sistemul concurenței listelor si al dublului vot simultan. — Sis- 
temul proiectului Briand. — Sistemul proiectului Const. Negruzzi. — Sis- 
temul belgian. — Sistemul votului de preferință. — Sistemul divizorului 
comun. — Sistemul van de Walle. — Sistemul grupării listelor. — Sis- 
temul numărului unic. — Dificultăţile şi lipsurile reprezentării proportio- 
nale. — 5. Problema reprezentării proporţionale în România: aspectul pu 
litie, aspectul etnografic. — 6. Concluziune . . . . . . . . . . . 137 


POLITICA ECONOMICĂ DE STAT ŞI CONSTITUȚIA, de MIHAIL 
MANOILESCU, fost director general al industriei mari si comisar 
general al expoziţiei-târg de mostre. 

1. Liberalismul economic și economia nouă. — 2. Inconsecventele Constitufiilor 
actuale. — I. Regimul economic al indivizilor : 1. Principiul proprietăţii. — 
2. Libertatea economică. — 3. Obligaţiile Statului. — IL. Regimul economic 
al colectivitätilor. — III. Regimul economic al bunurilor Statului şi al patri- 
moniului public. — IV. Îndrumarea evoluţiei social-economice prin Consti- 
tutie : 1. Constituţia fatä de socializare si de economia colectivă. — 2. Asi- 
gurarea continuității legilor-program. — Reprezentanţa, economică a Națiunii. 167 


PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ, de ANDREI RĂDULESCU, Consi- 


lier Curtea de Apel, București, membru al Academiei Române. 


1. Introducere. — Principiul separafiunii puterilor; menţinerea lui. — Indepen- 
denfa puterii judecătoreşti. — Dreptul justiţiei de a judecă constitutio- 


nalitatea legilor. — Justificarea, şi organizarea lui. — Ii. Exercitiul puterii 
judecătoreşti. — Caractere generale. — Curtea, de Casaţie. — Atribufiuni. 

Tribunale administrative. — Juriul. — Justiţia militară, eclesiastică, disci- 
plinară. — Tribunale musulmane. — Comisiuni şi tribunale extraordinare. — 


III. Persoanele care exercită, puterea judecătorească. — Recrutarea magistra- 
tilor: alegere sau numire. — Inamovibilitatea, înaintarea rpe 190) coapte 
bilitäti, situația materială. — Concluzii. . . . . 1% 


LIBERTATEA PRESEI ȘI ORGANIZAREA EI IN VIITOAREA 
NOASTRĂ CONSTITUȚIE, de I. IONESCU-DOLJ, Consilier la 
Inalta Curte de Casaţie. 


1. Necesitatea, revizuirii Constituţiei. — 2. Greutățile inerente problemei. — 
3. Libertatea și importanţa presei. — 4. Problema formulării principiului acestei 
libertăţi în viitoarea Constituţie si a excepțiilor ce el trebuie să admită. 
Modalitatea formulării lui în Constitutiile noui si vechi. — 5. Problema res- 
ponsabilitätii scriitorilor şi ziariştilor. în cazde abuz, în drept comparat. 
Propuneri de reformă cu privire la acţiunea publică şi acţiunea civilă pen- 
tru viitor. — 6. Dreptul de anonimat în Constituţia actuală și în drept com- 
parat. Dacă trebuie sau nu menţinut în viitor şi în ce condițiuni? — 7. De- 
lictele de presă şi problema menţinerii juriului şi a competenţei ce aveă de 
a judecă delictele de presă. Criticile aduse instituţiei şi judecății ei. Juriul 
special. Propuneri de-a, sustrage în viitor delictele de presă, cu caracter 
privat, competenţei juratilor, sau cel putin reformarea chestiunilor depuse. 

8. Libertatea, presei si conflictul ei cu morala. Problema răspândirii serie- 
rilor obscene şi pornografice. Pericolul ce prezintă. Dispoziţiile prevăzute 
în legi si Constituţii străine în această privinţă. Presa, si răspândirea erimi- 


VI 


Pag. 
nalităţii. Măsurile ce se impun. Dacă delictul de ultraj publie la pudoare 
trebuie a fi considerat ca delict de presă. — 9. Libertatea, presei şi pro- 
pagarea doctrinelor anarhiste. Măsurile legislative luate în alte State. Ca- 
racterul delictelor anarhiste. Dispozitiunile din noua Constituţie: sârbă. Pro- 
puneri pentru viitoarea noastră Constituţie . . . . . 221 


CONCEPTIILE ACTUALE ALE PROPRIETARI SI CONSTITUȚIA, 
de ALEXANDRU COSTIN, magistrat la Tribunalul Ilfov. 


1. Concepţia individualistă a dreptului de proprietate si concepţia de funcţiune 
socială. — 2. Proprietatea în codul civil român şi francez şi în acel german 
si elveţian. — 3. Proprietatea în timpurile actuale nu mai poate fi calificată 
sacră şi inviolabilă. — +4 Proprietatea în Constituţiile recente: germană, 
cehoslovacă, jugoslavä şi polonă. — 5. Proiectele de Constituţie din ţara 
noastră. — 6. Principiul constituţional al exproprierii. — 7. Interzicerea con- 
fiscării averilor. — 8. Necesitatea despăgubirii pentru bunul expropriat. — 
9. — Socializarea în Rusia. — 10. Tendinţa și măsurile de socializare în 
Germania. — 11. Limitarea dreptului de proprietate în legislaţia civilă din 
România, Franţa, Germania şi Elveţia. — 12. Proprietatea subsolului şi a 
spaţiului atmosferic, faţă de proprietatea suprafeţei în Constituţiile recente 
şi în proiectul liberal.— 13. Trecerea subsolului si a spaţiului atmosferic în 
domeniul public, cu rezerve pentru proprietarul suprafeţei. — 14. Toate bo- 
gaţiile naturale ale subsolului, apele şi Căile de comunicaţie trebuie să apar- 
ţină domeniului public, acordându-se despăgubiri pentru drepturile câsti- 
gate. — 15. Noţiunea utilității publice trebuie să se lase a fi determinată 
de legiuitorul ordinar. — 16. Inutilitatea de a se menţine în Constituţie dispo- 
ziţiile privitoare la exproprierea pentru cauză de utilitate națională, intro- 
dusă la 1917. — 17. Formularea propusi por viitorul text consti tiora 
relativ la proprietate . . . Se : . 2l 


SISTEMUL CONSTITUȚIONAL ANGLO-SAXON, de EMIL Ml- 
CLESCU, Consilier la Inalta Curte de Casație, fost ministru. 


1. Rostul legilor constituționale; separatiunea puterilor. — 2. Sistemul consti- 
tutional federal al Statelor-Unite în raport cu Constituția engleză: a) pu- 
terea legislativă; b) puterea executivă; c) puterea judecătorească. . . . 269 


VIITOAREA ORGANIZARE ADMINISTRATIVĂ A ROMÂNIEI, de 
ANIBAL TEODORESCU, profesor universitar, Bucureşti. 


1. Necesitatea unei reorganizări unitare a sistemului nostru administrativ. — 
2. Scoaterea administrației de sub influența politicei. — 3. Descentralizarea 
administrativă : a) organizarea comunei; b) a județului; c) a regiunii. — 
4. Statutul functiunii pubie ca garanție a unei bune An eapi; — 
à. Concluzie, . . . 285 


BAZELE CONSTITUȚIONALE ALE ORGANIZATIUNI FINAN- 
CIARE, de PAUL GRECIANU, fost deputat. 


1. Importanța organizatiunii financiare. In practică. In teorie.— Care sunt bazele 
ci constituţionale. — Criteriul constitnţionalităţii. — I. Obligatia de a con- 
tribui la saveinele Statului. Teorie. Istoric în Franţa, în Anglia, în România. 
Limitele acestei obligaţii: privilegii, drepturi corelative. — II. Dreptul de im- 
punere, Teorie. Istoric în Anglia, în Franţa, în Statele-Unite, în România. — 
ILE Dreptul de legiferare. Teorie. A. Egalitate între puterile executivă si 
legiuitoare. Caracterele bugetului. Pregătirea lui. Inițiativa. Sistemul bica- 
meral în România, in Ceho-Slovacia, în Prusia. Obiectiuni. Prioritatea Adu- 
nării Deputaților. Sistemul ultimului cuvânt. Intârzieri. — B. Preponderența 


puterii executive. In Anglia, In Statele-Unite. — C. Preponderenta puterii 
legiuitoare. In Elveţia. Reformă in România. — IV. Dreptul de control. 
Teorie. Tipuri de control. Grade de control. — A. Egalitate între puterile 
Statului. In România. Istoric. Starea actuală. Inconveniente. In Franta.— 
B. Preponderenta puterii executive. In Anglia. In Statele-Unite. — C. Pre- 
ponderenta puterii legislative. In Belgia. In Polonia. In Jugo-Slavia. — 
D. Preponderenta puterii judiciare. In Italia. — Proiectul Cercului de Studii 
al partidului liberal. Proiectul Curţii de Conturi (majoritate, minoritate). — 
V. Concluzie ; 


MUNCA IN CONSTITUŢIE, de M. SANIELEVICI, tost şef al Servi- 
cjului de Actuariat dela Ministerul Industriei. 
1. Raportul între muncă și Constituţie.— Cazul ţărilor înapoiate economiceşte.— 
Nevoia, transformării Constituţiei scrise existente într'o realitate. — Nouile 
Constituţii şi Politica, Socială. — 2. Constituţia germană. — Originea ei. — 
Dispozitiuni referitoare la drepturile individului şi la viaţa socială (cultură 
şi şcoală). — Dispoziţiuni de politică socială. — 3. Ocrotirea internaţională, 
a muncii şi dreptul constituţional. — 4. Sfaturile muncitorești în Ger- 
mania şi Ceho-Slovacia. — 5. Problema socializării în Germania si Rusia. 


ORGANIZAȚIA BISERICEASCĂ IN CONSTITUȚIE, de R. CANDEA, 
profesor universitar, Cernăuţi. 


1. Teoriile moderne din apus. — 2. Biserica şi Statul în imperiul Bizantin. — 
3. Biserica și Statul în celelalte State ortodoxe. — 4. Biserica, romano- 
catolică. — 5. Bisericile protestante. — 6. Privilegiul de conflicte între Stat; 
şi Biserică. — 7. Bisericile deosebite si Constituţia viitoare. F 


ABUZURILE DE AUTORITATE ȘI GARANTIILE CETĂȚENEȘTI, 
de GR. IUNIAN, fost deputat. 


1. Necesitatea garantärii de către Stat a siguranței persoanelor si a exercitiului 
liber al drepturilor cetăţeneşti. — 2. Problema libertății cetăţeneşti si po- 
litice: Drepturile omului. — 3. Problema libertății individuale: a) liber- 
tatea fizică, b) libertatea morală si c) libertatea intelectuală. — 4. Abu- 
zurile puterii executive: actele arbitrare de administrație şi garanția contra lor. 


INVĂŢĂMÂNTUL IN VIITOAREA CONSTITUȚIE, de I. NISTOR, 
ministru de Stat. 


1. Regimurile actuale şi necesitatea unificării.— 2. Libertatea învăţământului.— 
3. Dreptul de control si directivă al Statului. — 4. Chestiunea confe- 
sională. — 5. Chestiunea limbii. — 6. Obligativitatea învăţământului. — 
7. Gratuitatea învăţământului. — 8. Învăţământul superior. — 9. Concluzie. 


PRINCIPIILE CONSTITUȚIEI NOUI, de ROMUL BOILĂ, profesor 
universitar, Cluj. 


1. Individ și Stat. — 2. Necesitatea unei noui Constituţii a României. — Scopul 
Statului naţional românesc. — 3. Democraţia. — Democraţia și egalitatea. — 
Democraţia si lupta de clasă. — 4. Dreptul publie şi privat. — Constituţia, 
şi diversele ramuri ale dreptului. — 5. Principiile viitoarei Constituţii: a) in- 
divizibilitatea Statului. — b) cetăţenia. — c) drepturile cetăţeneşti; rapor- 
tarile dintre cetăţeni şi Stat. — d) egalitatea. e) dreptul de proprie- 
tate. — f) libertatea conștiinței ; chestiunea confesională. — g) învăţă- 
mântul. — h) libertatea presei. — i) puterea de Stat. — j) regalitatea. — 
k) puterea legiuitoare. — l) regimul electoral. — m) verificarea manda- 
telor, — n) guvernul, — o) justiţia. — p) bugetul, — 6. Concluzie. 


Pag. 





297 


319 


335 


349 


375 


VIII 


PRESA IN VIITOAREA CONSTITUȚIE, de CONST. BACALBASA, 


președintele Sindicatului Ziariştilor. 


1. Introducere. — 2. Presa română de altă dată. — 3. Regimul presei dela 1876.— 
4. Redactor responsabil. — Chestiunea DE» — Libertate deplină 
și responsabilitate reală . , . . S.à 


INDIVID, SOCIETATE ȘI STAT IN CONSTITUȚIA VIITOARE, de 


D. GUSTI, profesor universitar, Bucureşti, membru al Acade- 
miei Române. 


1. Caracterul sintetic-principial al ultimei prelegeri. — 2. Insemnătatea practică 
a discufiunilor politice teoretice.— 3. Cercetarea a trei aspecte ale crizei de di- 
rectivă spirituală a timpului: a) criza doctrinei de Stat, b) criza indivi- 
dualismului, a legislației si a democrației, sic) criza culturii populare. — 
4. Teoriile asupra naturii Statului: 4) Statul este totul, — a) politica zoo- 
logică si b) politica metafizică juridică, critica lor. — 5. B) Statul nu 
este nimic, — a) realismul sociologic dogmatic al lui Duguit, b) doctrina 
anarhistă, îmbrăţișată, de sindicalism, bolsevismul teoretic şi de liberalismul 
extrem. — 6. Statul este o funcțiune socială constructivă și anume: a) o 
funcţiune regulativă a categoriilor economice și culturale — dreptul, şi 
b) o functiune organizatoare — teoria extremă a individului şi a Socie- 
tăţii. — 7. Formele politice fundamentale izvorite din individualism: anar- 
hism, machiavelism, contractualism şi declarația drepturilor naturale ale 
omului. — 8. Succesul politic al teoriei extreme a Societății: Constituţia 
sovietică rusă. — 9. Teoria sociologică a concilierii individului cu Societatea 
constitue deosebirea, între Constitufiile noui şi cele vechi, tradiţional indivi- 
dualiste. — Națiunea. — 10. Națiunea se manifestă ca individ, Societate si 
Stat. Manifestarea Națiunii ca Societate: opinia publică, puterea socială, de 
guvernare alături de puterile de Stat, izvorul legislaţiei pozitive în Anglia. — 
11. Manifestarea Națiunii ca Stat: absolutismul voinței nationale, formulat 
de Rousseau. — 12. Criza legislaţiei în Statul democratic, introducerea 
competintelor. — 13. Democraţia formală şi democraţia socială, rolul cul- 
turii populare în pregătirea cetăţenilor si conducătorilor luminati. — 14. Casu 
Culturii Poporului; necesitatea introducerii în viitoarea Constituţie a dispo- 
ziţiilor privitoare la cultura poporului; redactarea viitoarei Constituţii să, 
fie accesibilă păturilor largi ale Națiunii. — 15. Inscrierea în viitoarea Con- 


stitufie a voinţei Națiunii române de-a face parte integrantă şi conştientă 


de menirea ei istorică din Societatea, Naţiunilor. 


II. NOUILE CONSTITUȚII EUROPENE 
(TEXT FRANCEZ) 


La Constitution de l'Empire allemand . . . . . . . . . . . 
. La Constitution fédérale autrichienne . ; 

. La Constitution belge revisée. 

. La Constitution de la République polonaise . 


. La nouvelle Constitution du royaume des Serbes, des Croates et Slovènes 
. La Constitution de la République tchéchoslovaque. A : A 


1. 
2 
3 
4 ; 2 
5. La Constitution de la République socialiste fédérative russe des Soviets - 
6 
7 
8 


. Informațiuni bibliografice asupra textelor Constituțiilor. 


395 


407 


429 
447 
467 
477 
487 
499 
519 
535 








CUVÂNT DE DESCHIDERE 
D. GUSTI, Preşedintele Institutului Social Român 


CUPRINSUL: Scopul urmărit de prelegerile publice ale Institutului Social Român, 
Consideraţii privitoare: 1) la subiectul prelegerilor si 2) la vorbitori. 











NSTITUTUL, SOCIAL ROMAN inaugurează astăzi o nouă formă a activi- 
tăţii sale. In cadrul de acţiune al Institutului Social Român pe lângă 
cercetarea, ştiinţelor sociale și a tuturor laturilor vieţii sociale românești 

în 9 secţiuni, pe lângă editarea organului său de publicitate „Arhiva pentru 
Știința şi Reforma, socială“ și a organizării unei săli de lectură, deschisă pentru 
public (si pe care am dori-o cât mai frecventată), intră de acum înainte un 
element nou, anume organizarea unui sistem de prelegeri publice asupra unor 
probleme de actualitate, care întrun moment dat se află în centrul preocupă- 
rilor contemporanilor. 

O astfel de problemă este fără îndoială aceea a Constituţiei viitoare a Româ- 
niei întregite. Căci dacă hotarele nedrepte și înguste ale patriei de ieri au dispărut 
şi unirea, celor 4 ramuri de Români s'a făcut, acum trebue ca ea să se desăvâr- 
seascä prin unificarea și contopirea obsteascä. Iar sufletul nou al României în- 
tregite trebue să fie adăpostit într'un nou așezământ de stat, al căruia boltă să 
fie întreţinută cu măreție de coloane juridice solide și impunătoare. 

Iată o operă urgentă de îndeplinit, ce trebue să se impună atenţiei tuturor. 

De aceea Institutul Social Român a crezut că-și împlinește o elementară da- 
torie de a organiză subt forma a 23 de prelegeri publice, cercetarea — pe care nu 
ne sfiim dela început să o numim — ştiinţifică a celor mai esenţiale elemente 
ale constituţiei viitoare!). 

Ingäduiti-mi acum, Doamnelor si Domnilor, de a vă comunică în puţine cu- 
vinte, în numele Institutului Social Român, câteva consideraţii programatice 
asupra modului, cum s'a înţeles de Institut organizarea acestor prelegeri. 

Si anume două observatiuni avem de făcut: una privitoare la subiectul pre- 
legerilor, iar alta la vorbitori. 

Criteriile unei Constituţii pot fi de trei feluri: absolute, relative şi par- 
ticulare. 


1) Scrisoarea trimisă de Comitetul In- 
stitutului Social Român domnilor confe- 
renfiari, cuprindea, între altele, următorul 
pasaj: 

Institutul Social Român, potrivit sco- 
pului căruia a fost înfiinţat, a luat hotă- 
rirea de a ţine o serie de conferinţe asu- 
pra reformei constituţionale. 

Prin aceste conferinţe Institutul tinde 
a contribui la cercetarea, științifică a pro- 
blemelor relative la organizarea constitu- 
tionalä a României întregite. 

Membrii Institutului si persoanele din 


afară de Institut, ce vor participă la ti- 
nerea conferinţelor, vor expune părerile lor 
personale asupra chestiunilor ce vor trată. 
Institutul Social Român își exprimă tot- 
odată dorinţa, ca aceste conferințe, păstrând 
caracterul lor de cercetare obiectivă, să 
aibă o formă accesibilă publicului care va 
asista. 

Institutul comunică totodată d-lor con- 
ierentiari că ţine la dispoziţia, d-lor o sală 
de lectură,unde se pot găsi şi utiliză reviste 
si publicatiuni recente privitoare la pro- 
blemele constituţionale. 


2 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Criteriul absolut al unei Constituţii pleacă ori dela o concepţie a statului ca o 
entitate superioară metafizică, de unde decurge apoi atributul abstract al suve- 
ranităţii, ori dela drepturile eterne, universale si inerente naturii umane în genere, 
dela așa zisele drepturi naturale ale omului. Știința socială și politică a timpului 
a dat de mult la o parte aceste concepţii, ca învechite. Statul nu este nicio ființă 
transcendentä, mistică şi nici o mașină compusă din atomi-indivizi, ci este cu 
totul altceva. Iar politica nu este o variantă a metafizicei si nici o varietate a 
mecanicei, ci este una dintre ştiinţele sociale. 

Adevărata natură a statului trebue să rezulte din scopurile pentru care 
el există, 

Jar scopul superior pe care are a-l realizà astăzi statul este de a da organizarea 
politică şi juridică necesară existenţei naţiunii. Statul national —unul din puti- 
nele bunuri pozitive câştigate de pe urma uriasului răsboiu mondial — este însuș 
personificarea juridică și politică a naţiunii; el nu este altceva decât națiunea, 
ca o categorie economică și spirituală, văzută prin prisma categoriilor politice 
şi juridice. Statul este deci numai una din laturile existenţei naţiunii — anume 
latura politică si juridică — care trebue să fie în cel mai desăvârșit acord cu 
celelalte laturi — economice şi spirituale — ale ei. 

Aceasta fiind concepţia naturii statului, criteriul unei Constituţii nu 
poate fi unul absolut — valabil pentru toate timpurile și locurile —, ci unul re- 
lativ, pentrucă totdeauna forma statului va fi produsul unei epoci istorice, în 
funcțiune de o anumită situaţie a unei naţiuni, care-i va da substrat, sens si lẹ- 
gitimitate. 

O Constituţie nu poate fi deci împrumutată şi nici nu poate îi opera unui le- 
gislator inspirat, căci ca nu are a creà și inventà nimic, ci numai de a formulă, 
politiceşte și juridiceste, în mod solemn, psihologia socială, starea economică, 
dezideratele dreptăţii sociale și aspiraţiile etice ale naţiunii. 

Si dacă s'a spus că Constituţia este pentru stat, ceeace conştiinţa este pentru 
sufletul omenesc, trebue să se mai adauge că o Constituţie contemporană este 
însăş conștiința naţională codificată, este adică mai mult decât o formulare 
tehnică juridică a totalităţii normelor aplicate la funcţionarea puterilor publice. 

Așa se explică pentruce naţiunile, rezultate din noua reconstrucţie a hărții 
politice europene, s'au grăbit să consacre consolidarea lor de stat prin întocmirea, 
urgentă a pactului lor fundamental constituţional. Printre Constituţiile cele 
mai noi, amintim pe cea cehoslovacă, austriacă, germană, polonă, iugoslavă, la 
care mai adăugăm și pe cea a Sovietelor ruse 1). 

Vedem deci din această enumerare că națiunea română a întârziat prea mult, 
faţă de naţiunile întregite de după răsboiul mondial, cu opera unei noui codifi- 
cări constituţionale. 

In această operă fireşte va trebui să se ţină seamă de criteriul relativ al 
oricărei Constituţii contemporane. 

Pe lângă aceasta este necesar a se aveà în vedere si un alt criteriu, cel par- 
ticular, — anume de individualitatea naţiunii, de condiţiile ei speciale de 
viaţă şi proprii numai ei. 


1) A se vedea textele acestor Constituţii la sfârşitul acestui volum. 


D. GUSTI: CUVANT DE DESCHIDERE 3 








O Constituţie, dacă are un caracter de relativitate, trebuind să fie con- 
formă cu experienţa socială a timpului, în acelaş timp trebue să aibă şi un carac- 
ter de particularitate, adică să fie adaptată la experiența socială specifică naţiunii. 

Numai astfel înţelegem de ce aceeas Constituţie aplicată la două societăţi di- 
ferite, dă rezultate deosebite; de ce, bunăoară, republicele Haiti și Liberia au 
aceeas Constituţie luată, dela Statele-Unite ale Americei, în timp ce efectele apli: 
cării ei sunt cu totul diferite în Statele- Unite, decât în Haiti ori Liberia. 

Cea dintâi datorie în întocmirea unei Constituţii constă în a nu deveni vic- 
tima mirayului unei Constituţii considerate ca perfectă si ideală, căci un sis- 
tem constituţional poate fi propriu pentru o naţiune, ca Statele-Unite, şi im- 
propriu pentru alta, ca Liberia ori Haiti. 

Iată câteva, din reflexiunile asupra procesului de legiferare a unei Consti- 
tuţii, ce au determinat stabilirea programului prelegerilor, despre care se va 
vorbi aici, în această sală, după planul stabilit. 

Se va perindă înaintea D-voastre analiza a 23 de aspecte ale viitoarei Consti- 
tutü, avându-se în vedere în primul rând că este vorba de o Constituţie 
a naţiunii române, făcându-se însă continuu comparatiile trebuincioase 
cu spiritul Constituţiilor contemporane, adică neuitând că România întregită 
va trăi într'o nouă constelație socială si politică a Europei, cu care va trebui să 
fie solidară. 


2. Faptul că Constituţia viitoare va trebui să oglindească conştiinţa natio- 
nală, că edificiul nou constituţional va trebui să găzduiască cu un spirit larg 
de toleranţă toate părerile si toate tendinţele sociale și politice, a impus şi me- 
toda de organizare a vorbitorilor. 

Intentionat s'a făcut apel la reprezentanţii părerilor celor mai deosebite 
între ele, pentru a da programului prelegerilor o cât mai mare elasticitate. 

Căci Institutul n'a urmărit să dea subt formă dogmatică adevăruri bine eti- 
chetate, gata numai de a fi clasate de auditor în mod comod într'una din sal- 
tarele convenţionale ale intelectului politic. Dimpotrivă, unele din diversele 
opinii care vor păreă contradictorii acelora care închid vieata într'o formulă, 
au fost dorite astfel. Fiindcă totdeauna părerile opuse reprezintă gândirea în 
acțiune si procesul de elaborare adesea penibilă a adevărului. 

Subt aparenţe uneori contradictorii, prelegerile vor păstră totuş cea mai pu- 
ternică unitate, anume acea care constă în cercetarea pură şi pasionată a ade- 
vărului. 

Ce legătură poate fi oare mai strânsă, decât colaborarea care se stabilește 
între spiritele desbrăcate de orice pasiune, când urmăresc un acelaş scop comun, 
acela de a trată obiectiv si dezinteresat acele chestiuni, care într'un moment 
dat mișcă şi interesează națiunea. ` 

Institutul Social Român făcând apel la reprezentanţii aproape a tuturor 
punctelor orizontului politic şi social pentru a colaboră la cercetarea liberă a 
problemelor timpului, fără alt control decât acel al conștiinței si responsabili- 
tății personale, credem că contribuie într'o modestă măsură la stabilirea uni- 
tății morale a națiunii. 

Institutul Social Român a crezut de a sa datorie să pună la dispoziţia au- 


NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


ditorului, care-i va face favoarea de a urmă prelegerile, nu soluţii unice si defi- 
nitive, ci un stimulent de gândire si de discuţie. 

Pe lângă scopul pur științific de cercetare analitică a Constituţiei, Institutul 
Social Român urmăreşte şi acest scop practic: dea desteptà interes pentru una 


din marele noastre probleme politice si de a da cât mai variate indicaţii de di- 
rectivă în soluţionarea ei. 


Reusi-va oare această întreprindere de orientare cetäfeneascä? 


Fi-va ea oare în stare să înlăture indiferența dezolantä, ce învăluie la noi, 


ea într'o negură deasă şi sombră, toate chestiunile ce se ridică deasupra mes- 
chinăriilor şi brutalităţilor momentului? 


Răspunsul îl veţi da D-voastre, Doamnelor si Domnilor. 
Institutul Social Român, care nu are altă ambiţie decât de a fi cât mai util, 


va aveă în tot cazul satisfacția și conștiința împlinirii datoriei atât fatä de 
prezentul, cât și faţă de zările largi si întinerite ale Națiunii. 


18 Decemvrie 1922 





ISTORICUL CONSTITUTIEI 
ROMÂNESTI N. IORGA 


CUPRINSUL: 1. La noi a existat o desvoltare constituțională ignorată de Constituţia 
dela 1866. — 2. Dela început statul românesc este caracterizat prin : ideea na- 
țională a teritoriului si a domniei. — 3. Viaţa constituțională din veacul al 
14, 15 şi 16 în Moldova; 4. din veacul al 16 si 17 în Muntenia, 5. din 
veacul al 17 în Moldova; 6. din veacul al 18; 7. din veacul al 19. 





XPLICATIILE d-lui Gusti îmi definesc conferinţa, pe de o parte, şi pe 

de alta, îmi uşurează sarcina. Dacătitlul conferinţei „Istoricul Consti- 

tutiei românești: ar fi să se înţeleagă în sensul Constituţiei dela 1866, 

având să arăt cum s'a alcătuit acea Constituţie, în cazul acesta mi-aş declinà 
orice competintä. Mai mult decât atâta: as negà existența însăși a obiectului 
conterintei, căci Constituţia dela 1866 este izvorită dintr'o simplă ope:ă de 
traducere a unei Cunstituţii apusene; ea n'ure absolut niciun fel de legătură, 
cu trecutul nostru propriu si nu reprezintă nicio elaboratiune particulară nouă. 
Și voiu adăogi încă ceva — ceeace se va arătă ceva mai pe larg pe urmă — ea 
s'a făcut fără participarea factorului politic care eră Kogălniceanu, singurul 
în legătură cu desvoltarea noastră constituţională din trecut. Imprejurările 
au făcut ca, la 1866, Kogălniceanu, socotit ca autorul loviturii de Stat, din 
1864, să fitost înlăturat din Constituantă, dar, chiar dacă ar fi fost acolo, in- 
fluenfa lui nu eră suficientă pentru a face să se tinä samă de acel factor istoric care 
ar fi reprezinta aportul nostru naţional în opera ce trebuiă să se alcătuiască. 

Evident, odată ce a făcut o haină împrumutată străinătăţii, fără să se fi 
luat măsura corpului nostru, am primit-o așa cum ni s'a trimis, făcută de altfel 
de un excelent croitor, dar deprins să fabrice haine pentru alte corpuri, şi am 
trăit cu trupul nostru deoparte şi cu haina străină fâlfăind deasupra lui, fără 
niciun efect aproape asupra vieţii noastre politice decât acela de a introduce. 
o ipocrizie mai mult. 

Incă odată, dacă arfi vorba de Constituţia din 1866, n'as vorbi de 
dânsa, întâiu pentrucă o elaborare din partea noastră nu a existat si, al doilea, 
pentrucă ar fi trebuit să fi fost martor al lucrurilor de atunci, ca să pot scuză 
lipsa unei pregătiri care, după părerea mea, este absolut necesară azi, dacă nu 
voim să se dea, din nou, poporului nostru o formă zădarnică pe lângă altele îm- 
prumutate tot așă de ușor şi menținute cu tot atât de putin folos. 

Cuvântarea, atât de frumoasă, a d-lui Gusti mai are pentru mine un avan- 
taj: d-sa a anunţat păreri deosebite cu privire la Constituţia viitoare. 
Sunt sigur că vor fi foarte deosebite, începând dela părerea cuiva care afisà ieri, 
într'un articol prim, părerea că nu poate fi vorba de o adunare de revizuire care 
să trateze numai anumite puncte constituţionale pentru a le schimbă, ci că e 
vorba de o Adunare Naţională care, în conceptiunea autorului articolului, ar 
aveă să nege orice altă suveranitate şi să înceapă lucrul dela început, așă cum 
la 1789 Statele generale declaraseră că Ludovic al XVI-a nu mai există decât pro- 
vizoriu, că ele reprezintă conceptul naţiunii si vor elaboră în felul acesta o Cons- 


6. NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 








titutie conform cu principiile ai căror stăpâni sunt ei ca reprezentanţi ai na- 
fiunii. Pe urmă, firește, ar veni alţii, vorbind pentru o adunare de revizuire —, 
si de sigur hotărîrea, nu se va da în această adunare, oricât de doritoare de a 
află deosebitele puncte de vedere, ci cred că hotărîrea aceasta se va da de regu- 
latorul cel mare al societăţii românești, anonimul bun simţ al masselor adânci 
ale acestui popor. El, care ne-a scăpat de multe primejdii si de multe nebunii —, 
fără îndoială că ne va scăpă şi de primejdia şi nebunia care ar însemnă repetarea 


în România anului 1921 a mersului desbaterilor şi usurpäilor Adunării Na- 


tionale franceze din 1789. 

Și, iarăși, chemat să vorbesc despre elaborarea istorică a Constituţiei 
noastre, m'as fi găsit foarte încurcat dacă mar fi intervenit anumite părţi din 
cuvântarea d-lui Gusti. Domnia sa a vorbit despre Constituţii cari nu izvo- 
răse din conceptiuni metafizice şi nici din simple potriviri mecanice, cum s'a 
crezut că trebuie, într'o anumită vreme, şi cum atâtea persoane cred și acum, 
având mica lor metafizică de buzunar si, pe lângă aceasta, o anumită uşurinţă 
de a combină elemente pur materiale, crezând că pot, cu un anteproiect, votat 
ca proiect sau cu proiectul care stă să vie, să rezolve în câteva pase mistice sau 
în câteva, calcule pur aritmetice o chestiune la care este interesat tot trecutul 
unui popor şi întreg sufletul acelui popor. Deoarece însă d-l Gusti, care este 
un sociolog si un filozof, recunoaște punctul nostru de vedere, al istoricilor, 
punct de vedere dela care nu ne putem îndepărtă cât de puţin, că prezentul în- 
sumează un trecut si are răspunderea sa față de un viitor, aşă încât și chestiunea, 
aceasta constituţională trebuie tratată şi în domeniul istoriei, în domeniul le- 
găturilor şi desfășurării proprii a poporului nostru, eu, ca istoric, mă simt bine. 
Altfel, cum eu însumi n'am elaborat nici un proiect de Constituţie, ca atâti 
cetăţeni ai acestei patrii, cum n'am nici o propensiune să-mi scot hârtiutele din 
buzunar ca să arăt că numai mintea mea poate rezolvă toate problemele des- 
chise înaintea naţiunii noastre, m'aș simți foarte încurcat faţă de atâtia bär- 
baţi geniali, pentru cari problema actuală nu oferă niciun fel de greutate si cari, 
cu toată autoritatea, necesară, sunt în stare să dea solutiunea deplină. Când e 
vorba însă de trecut, mă simt puţin la largul meu, — între altele pentrucă nu 
vorbesc eu, a cărui competintä poate să fie contestată şi a cărui pretentiuni nu 
există, ci vorbesc oameni cari pot să aibă ei pretenţia de a da îndrumări astăzi 
pentrucă aceea ce au spus au plătit-o cu suferinţa lor şi unii cu vieata lor. Si 
evident că acei cari au adus această mărturie — martir şi martor este același 
cuvânt — merită mai mult să fie ascultați decât persoanele pentru care metafizica, 
politică este o variantă a jocului de șah sau un exercițiu de scolastică învechită. 

Si, cu aceasta, intru în subiect, 


1. In 1789 — şi aici nu e vorba încă de istoria noastră, ci e numai 0 compa- 
ratie pe care o fac cu Revoluţia franceză, pe care dorese din toată inima să o 
evităm la noi, fie şi în măsura cea mai mică —, în 1789 deci, când s'au adunat 
aleşii celor trei stări cari au refuzat să se constituie ca State Generale şi au decla- 
rat, începând cu starea a treia, că sunt o Adunare Naţională si nu recunosc 
nici un fel de autoritate decât a lor, ieșită din manifestarea generală a poporului 
pentru dânșii, si legifereazä nu numai pentru viitorul Statului francez, ci pen- 


N. IORGA: ISTORICUL CONSTITUTIEI ROMANESTI 7 








tru al Europei întregi, ei au făcut deelaratiunea că până atunci Franța n'avusese 
o Constitutiune și nici măcar legi și că de acum înainte vor puteă exista legi, 
deoarece va fi o Constituţie. Ei bine, părerea aceasta cu privire la neexis- 
tenta unei Constituţii si la lipsa, de valoare a legilor trecutului, ar fi aplicate 
anume persoane care nu cunosc trecutul nostru să o întrebuinteze si pentru ju- 
decarea împrejurărilor dela noi. Aceasta ar fi un lucru cu desăvâișire greșit, 
pentrucă, precum Franţa dinainte de 1789 avea legi în toată puterea cuvân- 
tului, căci poate există o Constituţie istoriceşte chiar dacă nu pleacă dela un 
anumit moment de socoteală metafizică sau dela combinarea elementelor ma- 
teriale din vieata unei societăţi, aşa am avut şi noi o Constituţie, si, din 
faptul că lumea n'o cunoaşte, aceasta nu însemnează că n'a existat. 

De altfel găsesc foarte natural să n'o cunoască lumea, date fiind condifiu- 
nile în care, în întreg învăţământul, este făcută, până în momentul de faţă, pre- 
gătirea cetăţenilor României. Sunt sigur că, dacă ar adună cineva o sută de oa- 
meni, de bărbaţi politici — și să mă scuze orcine s'ar simţi atins —, n'ar fi cinci 
cari ar puteă trece un examen de istoria Românilor, cum îl trece, la sfârşitul 
anului, un elev de liceu. Tot așa sunt sigur, de alminterea, că, dacă Academia 
Română ar fi chemată să i se pună o întrebare privitoare la trecutul românesc, 
nu știu dacă, cu excepţia sectiunei istorice care s'ar comportă mai bine, nu știu 
dacă celelalte secţiuni ar puteă să stea alături cu relativa dovadă de cunostinti 
pe care ar puteă să o dea secţiunea istorică. Și e foarte rău, pentrucă în jurul 
nostru sunt alte popoare care posedă perfect cunoștința întregului lor tiecut: 
îl posedă și Bulgarul, și Sârbul, si Ungurul, si Polonul, și chiar Rusul care, subt 
aparenţa Sovietelor, este mai naționalist decât alţii şi știe să caute în trecutul 
lui argumente pentru ca să dispute oricui, să zicent: influenţa asupra liniilor 
ferate din Mongolia. Nu critic lucruri pe care mi le explic, dar îngăduiți-mi să 
fiu ceva mai larg decât de obiceiu și să aduc ceva mai multe argumente decât ar 
ar fost necesar în altă situafiune a opiniei publice pentru ca să dovedesc că, în 
trecutul nostru, nu numai că am avut idei constituţionale, că ideile acestea 
au căutat să le aplice înaintaşii, că le-au amintit atunci când au fost călcate, 
dar că a existat o desvoltare constituţională la moi și deci Constituția dela 
1866 face înainte de toate gresala de a ignoră acest proces constitu- 
fional în legătură cu vieata întregii societăți. Si, prin urmare, dacă ne 
gândim la o nouă Constituţie acum, trebuie să o acomodăm cu desvoltarea is- 
toricä înaintea căreia s'a pus blocul de negatiune al celei de la 1866. N'aș zice, 
cum mi se pare că au zis unii istorici, că Statul român el însuși s'a sprijinit la 
intemeiarea lui pe idei constituţionale bine determinate. Când zic Stat român 
la întemeierea lui, înţeleg cele două forme: a Principatului muntean, zis „Dom- 
nie“ sau „Mare Voevodat a toată Tara Românească“ — piin urmare un Stat 
bazat dela început, cum vom vedeà îndată, pe idei foarte moderne: ideea na- 
ţională de o parte, ideea unui teritoriu definit, pe de altă parte, — și pe urmă 
Statul Moldovei, apărut mai târziu, și care a împiedicat unitatea românească, 
pe care o proclamă în titlul său chiar principatul Țării Româneşti. 


2. N'aş zice, astfel, că dela început a existat o idee constituţională bine deter- 
minată. Să ne gândim că avem a face cu secolul al XIV-lea în care ideea sar 


8 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 





căută în zadar în tot restul Europei. Știu că multi sunt stäpâniti de păreri cu 
totul greșite în ce privește Magna Charta a Englezilor și ceeace Ungurii pretind 
că, prin bula deaur alui Andrei al II-lea, pot pune alături de Magna Charta. De 
fapt Magna Charta si actul unguresc, mult inferior celui englez, mau nimic a 
face cu o Constituţie în sens modern: sunt simple asigurări de privilegii pentru 
clasa stăpânitoare; este ceva constituţional, dar reprezintă forma cea mai 
egoistă, mateiialul cel mai îngust al unei forme constituţionale. 

Voiu face să se observe dela început, în ce privește acest debut al vieţii 
noastre politice, care este şi vieatä constituţională, două lucruri: întâiu, însuşi 
acest titlu de „Domnie a toată Tara Românească“ dovedeşte cele trei lucruri 
care ne pun într'o situaţie cu mult mai bună decât pe vecinii noștri din Penin- 
sula Balcanilor, cari în vremea aceea umblau după un ideal medieval, căutând 
să cucerească Constantinopolul, să întemeieze acolo o Impärätie şi au murit din 
neputința dea purtà o sarcină atât de grea. Statul românesc, cel întemeiat la 
Argeş pe la 1300, s'a sprijinit întâiu pe concepţia că Statul nou este un Stat 
național, „a toată Tara Românească“; — ideea de naţiune este cuprinsă, 
am spus-o, în chiar acest titlu; al doilea că nu este vorba de o națiune în afară 
de limitele bine definite ale unui teritoriu : se vorbeşte de Români, dar nu e un 
Stat al Românilor, ci unul al Țării Românești, definit teritorial pe baza ideii 
nationale. In privinţa aceasta suntem înaintea atâtor naţiuni dela sfârşitul 
evului mediu: am intrat în istoria modernă prin ideea esențială a întemeierii 
celui dintâiu Stat românesc mai înainte de a fi capabile să intre în istoria 
modernă alte naţiuni, subt atâtea raporturi mult mai înaintate decât noi. 

A treia idee, pe lângă ideea naţională şi aceea a teritoriului definit, este 
ideea Domniei. 

Acum câteva decenii se discută cu multă aprindere dacă „Domn“ este mai 
putin decât Rege sau mai mult, si s'a luat hotărîrea de a se face din ,,Domni- 
torul“ Românilor — și ,,Domnitor‘ este un termin mai nou, care nu face parte 
din comoara noastră cea mai autentică — Regele Românilor, în credinţa că 
monarhia românească a fost ridicată astfel peste situaţia ei din trecut. Istoricii 
pot spune însă că adoptarea titlului de Rege în locul celui de Domn este o scă- 
dere, fiindcă „Domn“ însemnă ,,Impärat“, „dominus noster Imperator“, cum 
se ziceà în Roma, si Papei însuși, când a avut caracter imperial, i s'a zis „dominus 
noster Papa“,ba chiar,,domnus noster Papa“, în loc de „„dominus". Împăratul 
a trăit în conștiința poporului nostru fără întrerupere dela Roma până la Bi- 
zant şi mai târziu, în afară de Bizanţ chiar, în formele particulare modeste pe 
care eram în stare să le dăm. Intregimea puterii imperiale eră în mânile Dom- 
nului românesc, 

Prin urmare, în deosebire de Statele vecine, în care atâtea elemente feudale 
se strecuraseră, noi n'am avut aceste elemente feudale. Degeaba se vorbeşte 
de o aristocrație românească si de altele de felul acesta. N'au existat. Se poate 
zice că teribila formulă pe care fiul Ecaterinei a II-a o aplică unui străin care 
spuneà că a vorbit cu o persoană foarte importantă din Impärätia rusească: 
„domnule, să ştii că în Impărăţia mea nu există persoană importantă decât 
aceea care vorbește cu mine și atâta vreme cât vorbeşte cu mine“; această teri- 
bilă formulă putem zice că se aplică şi în trecutul nostru. Erai cineva atâta, 


N. IORGA: ISTORICUL CONSTITUŢIEI ROMANESTI 9 


vreme cât deţineai dela Domn o dregătorie; îţi luă dregătoria, erai un simplu 
particular, şi n’aveai măcar dreptul să te superi. 

Va să zică nici un fel de element feudal ori de adevărată aristocrație, ci o 
domnie cu caracter imperial cuprinzând plenitudinea drepturilor acestei ,,Dom- 
nii“, Acolo, în capitala lui de munte, Vodă continua tradiția Impäratilor Romei 
apusene şi răsăritene. 

Dar mai este ceva. Când s'au descoperit mormintele dela Argeș, am văzut 
că cei dintâi stăpânitori ai noştri nu despretuiau de loc luxul şi aveau mijloa- 
cele trebuitoare pentru a se îmbrăcă şi cu cele mai scumpe stofe ale Răsăritului, 
de a se încinge cu cingătorile cele mai bine lucrate de argintarii apuseni şi de a 
purtà inele de aur cu scumpe pietre în degetele mânii lor stăpânitoare. Atunci s'a 
sguduit putin în conștiința mea o părere mai veche pe care o aveam şi pe care. 
reducând-o în acest domeniu, o păstrez în altele și acuma. Anume: Statul 
nosiru s'a întemeiat pe baze ţărăneşti. Dar evident că stăpânitorul din Argeş 
dela 1330, dacă se îmbrăcă aşa, nu eră un mare ţăran. Există o Domnie având 
legături şi cu dinastiile străine, a Piaştilor, spre pildă, căci fata lui Alexandru 
al lui Basarab, s'a măritat cu ducele de Oppeln, în Silezia, care făceă parte 
din dinastia polonă. Prin urmare există o dinastie, şi în jurul ei o clasă stăpâ- 
nitoare. Asa fiind, trebuie să reduc din caracterul țărănesc al celei dintâiu 
Domnii româneşti din munţii Argeşului, dar păstrez părerea că, în ce priveşte 
ideea politică, alături de imperialismul păstrat în tradiţie si reprezintat prin 
concepția însăşi de domn, alături de modernismul instinctiv care întelegeà, 
pe la 1300, că Statul se întemeiază înainte de toate pe naţiune, la care se pot 
adăugi alte naţiuni cu drepturi egale, având tot ce le dă trecutul lor pe acel pă- 
mânt, valoarea lor actuală şi ideile timpului —, și că un Stat trebuie să aibă un 
teritoriu dincolo de care nu se încap excursiuni și aventuri care-i pun în pri- 
mejdie existenţa, însăşi, că, pe lângă aceste două caractere, eră si caracterul tra- 
difional țărănesc. Domnul continuă pe vechiul Voevod, iar vechiul Voevod sau 
Duce însumă vieata unor grupe săteşti care aveau în fruntea lor juzi. Juzii îi ştim 
cum se alegeau, 

In Ardeal, şi în secolul al XVI-lea, eră obiceiul, la Sălişte de pildă, să se 
aleagă jndele după obiceiul românesc. Această alegere se făcea la biserică de 
alegătorii în drept să participe la acest act de alegere1). Acel care iesià din 
această solemnă alegere în biserică eră stăpânul satului, In baza acestei idei 
s'a întemeiat Voevodatul, Voevodul ales având şi tendințe dinastice. Pe baza 
Voevodatelor s'a întemeiat, în slârşit, Domnia, care a căpătat um caracter dinastic 
însă tot cu amestee de electivitate. De câte ori un Domn muriă, se alegea 
noul Domn din același neam, dar erà liberă adunarea să aleagă din neamul 
domnesc pe cine găsiă mai destoinic. 


3. Acum, evident că pentru veacul al XVI-lea şi al XV-lea nu avem niciun 
fel de dovadă istorică în ce priveşte legăturile dintre naţiune şi stăpânitorul ei 


1) Din fiecare Viertel, cvartal, se aleg didati, carisi aceia fac parte din comite- 
unsprezece — niciodată doi din acelaş neam— tele de unsprezece; v. Iorga, Sate și preoți 
si câte unul din cei unsprezece iau voturile din Ardeal, București 1902, pag. 119 
celorlalţi cu privire la cei patru can- și urm. 


10 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





cum nici legătura dintre deosebitele ordine si deosebitele domenii de vieatä pu- 
blicä, căci aceasta alcătuieşte cuprinsul unei Constituţii. S'ar puteă să se 
Jase cineva, atras de ce spune cronicarul Ureche pentru Moldova, în secolul al 
XVII-lea. Mărturisirea lui Ureche este extrem de interesantă, însă, spuind că 
a fost aşă la început, el n'avea știri de cum a fost într'adevăr atunci, ci strămută 
în acel trecut, ideile de care eră dominată epoca sa, cum fac și astăzi atâţia isto- 
rici. Aşa încât pentru secolul al XVII-lea judecata, lui Ureche despre vechea 
Constituţie românească este foarte folositoare, dar numai pentru a redă ideile 
acelui secol; ea nu constituie un material autentic pentru o epocă mai îndepăr- 
tată. Intr'un punct însă, ceeace spune cronicarul moldovean se potrivește cu 
o veche mărturisire italiană, aceea absolut autentică, a medicului lui Stefan-cel- 
Mare, care scrie puţină vreme după moartea lui, arătând cum se consideră pu- 
terea supremă a Statului la 1504. Mărturisirea aceasta este o adevărată fericire 
că s'a păstrat. Căci iată ce culegem dintr'însa: Stefan eră pe moarte. Două par- 
tide de boieri susțineau doi fii ai lui; una eră pentru fiul ce se əflà în țară, Bog- 
dan, alia pentru cel care se află la Constantinopol, Alexandru sau Sandrin. 
Atunci Stefan chiemă înaintea lui pe toţi boierii „în câmp“, si el, bolnav, a 
venit în mijlocul lor, „în câmp", unde erau toţi ai săi și șefii umândoror partide 
(in campum, dove era tutti li soi et principes factionis utrisque!) si le im- 
puse — ceeace nu e constituţional azi şi nici de imitat — prin tă- 
ierea capetelor celor mai îndărătnici — eră o rezolvare de situație — să 
aleagă un Domn care li se va păreă lor că este mai potrivit: pentru a-i conduce 
şi a-i apără de dușmani, si el nu propuneă mai mult pe un fiu decât pe cellalt. 
Atunci toţi au ales pe fiul cel mai mare, care eră lângă dânsul şi care eră si acel 
pe care-l voiă Domnul. După această alegere a poruncit să-l ducă din nou în 
câmp: acolo ə stat în Scaun de Domnie si a făcut pe boieri să jure credinţă celui 
pe care l-au ales 2). Peste două zile acest om cu fire tare a închis ochii. 


Din mărturisirea Venetianului care, fiind Venetian, avea un simţ particular 
pentru lucrurile politice, se adevereste ce spuneam mai înainte că, ţinându-se 
samă de principiile dinastice pentru a se evită competitiuni prea multe, ale- 
gerea stăteă totuşi la baza numirei Domnului și ea se făceă de toţi (tuti li 
soi, spune Venefianui în dialectul lui local), de toţi, și nu numai de boieri. 
Apăs asupra faptului: Kogälniceana, când a ripärit cronicile Moldovei, de câte 
ori întâlniă o mărturisire de felul acesta, o tipärià cu litere mai răşchitate, pentru 
că eră pe vremea censurei, și nu puteă să apese prin note asupra lucrului, dar 
prin felul de tipărire atrăgeă atenţia fără să poată spune ceva censura. 

Indoială prin urmare în aceste privinti nu poate îi: Tara Românească n'a 
fost întemeiată, cum s'a crezut — și a fost, după mine, greșeala unui eminent 
istorie din generaţia mai tânără — n’a fost întemeiată de o clasă boierească, ce 
ar fi constituit un regim politic si social corăspunzător intereselor sale. Aici n'a 
lost, ca în Franţa sau Anglia, cucerirea unei clase supuse de o clasă stăpânitoare; 


1) Hurmuzaki, VIII, p. 41, No. L. proponeva più une fiolo che l’altro. Alhora 

2) Che lhor elezesseno uno signor, el qual tutti elexeno il fiol primozenito, che era 
paresse a lhor che fosse più atto a rezerli et apresso di lui, quello el qual lui voleva; 
defenderli da li inimici, et che esso non  «bid. 








N. IORGA: ISTORICUL CONSTITUTIEI ROMANESTI 11 


aici nau venit Normanzi peste Anglo-Saxoni, ori Franci peste Galo-Romani, 
ca dincolo, ci aici un popor, un simplu, dar deștept si viteaz popor de ţărani din 
propria lui voinţă — şi este unul din cele mai frumoase cazuri din istoria univer- 
sală — a întemeiat o ţară punând în frunte pe judele cel mare, pe Voevodul su- 
prem, socotind că-i revine tot teritoriul pe care-l stăpâneşte nafia sa. Astfel dacă 
Statul nu trăieşte pe baza ideilor împrumutate la 1866, conștiința noastră trăieste 
pe baza ideilor fundamentale ieșite din conștiința populară la 1300. Si pentru 
siguranța de noi înşine aceasta, este o foarte mare deosebire. Popoarele create 
prin Constituţii în secolul al XIX-lea înseamnă mult mai puţin ca garanţii 
de durată si putinţă de a afirmă toate drepturile lor. decât un popor care se 
razimă pe o tradiţie de atâtea ori seculară, pe care n'o sacrifică de hatârul nici- 
unui iubitor de Adunare Naţională şi niciunui doritor de a jucă rolul lui Mira- 
beau, cu mult mai puţine mijloace, dar cu o ambiţie de zece ori mai mare decât 
a autenticului Mirabeau francez. 


4. La începutul secolului al XVI-lea avem această mărturie pentru Moldova 
dar iată și una pe care veţi găsi-o, ca si mine, foarte interesantă, si pentru prin- 
cipatul muntean. 

Până acum am constatat participarea naţiunii la alegerea Domnului, dar 
iată că națiunea participă și atunci când este vorba de luat o mare hotärîre de 
politică externă privitoare la întreaga îndreptare a Statului; o politică de ,,ins- 
tinct national‘, care nu se fine numai în domeniul retoricei, ci se razimă pe o 
consultatie reală a acestui instinct manifestat în forme tradiţionale. Mihai Vi- 
teazul se ridică la 1594 împotriva Tureilor. Un act extrem de grav. Tara nu mai 
puteă merge înainte: datoria Domnului care cădeă, treceă asupra Domnului 
nou şi se creà o situație financiară care ar fi îngrozit pe oricine — înainte de 
epoca noastră, când, precum în timpurile vechi, greșelile Domnului, în formă de 
datorii, treceau asupra urmasului, tot așa azi greşelile unui guvern se trec asupra 
guvernului următor în forma de datorie publică. In cazul nostru astăzi soluţia 
este mai ușoară, căci înlăuntru măcar, suntem numai între noi, dar în vremea 
aceea eră mii greu, căci datoriile se concentrau la Constantinopol, de unde venià 
şi puterea domnească, într'o epocă de uzurpatie a Turcilor. Şi actul lui Mihai 
eră o ruptură hotărîtă, orice sar întâmplă, cu acest Constantinopol care însemnă 
strivire şi sufocare lentă. Vă aduceţi aminte că, între închisorile din evul mediu, 
cea mai teribilă din câtes'au născocit eră astfel alcătuită, încât päretii de metal 
se apropiau încetul cu încetul si se strângeau în jurul nenorocitului până îl stri- 
viau. Cam așă eră situaţia financiară dela 1595, când Mihai Viteazul a hotărît 
răsboiul împotriva Turcilor. 

Din fericire, precum avem pentru Ștetan-cel-Mare mărturisirea Veneția- 
nului contimporan, pentru vremea lui Mihai avem mărturisirea unui boier con- 
timporan, care serie cea dintâiu cronică în limba românească, în legătură cu 
fraţii Buzești, reprezintanti a tot ce eră mai esenţial în conștiința noastră lup- 
tătoare de atunci. lată ce spune el: 

Si se strânse toţi boterit mari și mici din toată ţara, şi se stătuiră cum vor 
face să izbăvească Dumnezeu ţara din mânile păgânilor. Si, dacă văzură că 
într'alt chip nu se vor puteà izbăvi, de aciə ei ziseră: numai cu bärbäfie să ri- 


12 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


dice sabia asupra vrăjmașilor“. Precum, subt raportul alegerii Domnului, mai 
departe, când Mihai Viteazul a murit şi s'a deschis problema, urmasului, pentru că 
fiul n'a putut să se impună la tron, ,,botert lui Mihai mare svat făcură şi aleseră 
pre unul din boieri, care eră din semintia băsărăbească, neamul domnesc“. 

Deci ca și la început, hotărîrea boierilor, mari și mici. Și, dacă va zice cineva: 
„boieri“ mari şi mici, prin urmare țara nu eră consultată, trebuie să precisez 
ce era boierul mic. Boier mic eră mai „oată lumea. Căci boieria noastră a fost 
democratică: plutocratii și ariviştii noştri nu sunt democrați, dar boieria veche 
a fost fundamental democratică, pentru că prin vrednicie se puteàridicà oricine 
şi prin nevrednicie oricine se puveă coborî. Cum o spune foarte lămurit Dimi- 
trie Cantemir, Domnul poate să facă un Logofät-Mare dintr'un ţăran si dintr'un 
Logofät-Mare un ţăran, — limpede si foarte adevărat, într'o formulă scurtă, de 
o preciziune absolută. Si, dacă în Moldova, subt influenţa Polonilor, s'a ridicat 
un fel de nouă aristocrație pretențioasă, în Muntenia nu e așă: boier mic eră 
ceva mai mult decât îrontaşul țăran al satului. Dar vom £junge să vedem si mai 
clar participarea elementelor populare la lucruri de acestea. 

Deci reținem, în rândul al doilea, participarea națiunii, în forma cea mai 
sinceră şi mai largă cu putinţă, date fiind împrejurările, la hotăririle ce priviau 
pohiica externă a ţării; 

Dar legile? 

Ei bine, noi aveam legi. Legile la noi sunt foarte vechi, și faptul că erau sau 
nu scrise nu este esenţialul. IÈ mult mai bine să fie scrisă o lege î în inima omului 
şi să o aplice fiecare, decât să fie scrisă pe cea mai fină hârtie, tipărită cu cele mai 
frumoase litere ale Monitorului Oficial, fără să fi stat nici în conștiința, celui 
care a initiat-0 și a votat-o şi cu atât mai putin în conștiința acelor cari trebuie 
să o sufere. 

Că eră o lege care trăiă în sufletul poporului nostru nu este nicio îndoială. 
Va zice însă cineva: cine ştie ce legi țărănești! Eu sunt de altă părere: Cred că 
dreptul roman şi mai târziu dreptul bizantin derivat dintr'însul s'au coboiît în 
adâncul conștiinței tuturor popoarelor cari au fost supuse acestui regim: că, pre- 
cum cultura veche trăiește şi în sufletul celui din urmă ţăran român, cuviincios 
din cauză că e ţăran şi țăran atâta vreme cât este cuviincios, tot aşăideile condu- 
cătoare ale dreptului roman s'au coborit în conştiinţa, populară ă. Aşa încât lucru- 
rile acestea, care trăiau în conștiința satelor, träiser à odată si în adunăıi de ju- 
risconsulti şi au fost proclamate de pe scaunul lui Justinian sau Teodosiu. 

Si de aceea lumea tineà foarte mult la aceste obiceiuri. Se fäceà o deosebire 
între ceeace se ,,obicneste‘‘ si ceeace nu se ,,obieneste“". Si, dacă venià cineva 
cu o anumită reformă, se spuneă: c ti foarte bună, dur „nu se ohicneste“, si, dacă, 
„nu se obicnia‘‘, poporul 1ezistà. Erà un fel de revoluţie legală: se ridicau plân- 
geri înaintea Domnului, care eră în contact necontenit cu poporul, căci judecă 
în fiecare zi, dimineaţa sau după amiazi, si subt un copac, ca Ludavic-cel- Sfânt 
la Vincennes (avem în această privinţă o mărturie franceză dela 1580 din partea 
cui văzuse pe Petru Şchiopul judecând si pe cel din urmă ţăran care venià înain- 
tea lui și-i spuneă verbal plângerea lui). Deci poporul se înfätisà înaintea Dom- 
nului, şi Domnul eră adus să cheme Sfatul ţării ca să vadă de ce nu se ,,obic- 
nește:* cutare reformă și să restabilească obiceiul călcat. 


N. IORGA: ISTORICUL CONSTITUTIEI ROMANESTI 13 








Tn această privinţă avem o mulţime de mărturii. Prezint aici trei, scurte,— 
pentru că nu am intenția să trec cu mult peste marginea de o oră ce mi sa 
pus la dispositie, dar mi se par atât de interesante aceste mărturii, încât nu le 
pot trece cu vederea. 

Tată întâiu o hotärîre munteană de pe vremea lui Leon-Vodă în al treilea 
deceniu din secolul al XVII-lea. Leon Tomșa, pretins fiu al lui Tomşa, din se- 
colul al XVI-lea, trăise la Constantinopol si venise cu obiceiuri pe care le gäsià 
si la Grecii din ţară — de alminteri „Grec“ eră, oarecum, oricine dintre sfetnici 
treceă dincolo de obiceiurile ţării: și chiar Români de viţă veche, dacă treceau 
la alte obiceiuri, puteau deveni „Greci“. Faţă de abuzurile acestor Greci, Leon 
Vodă, ştiind că vin boierii din Ardeal cu Matei Aga, care va deveni apoi Matei 
Basarab, Domnul Ţării Româneşti, a adunat ţara, şi iată cum: 

„Să se ştie pentru niște lucruri şi obiceiuri rele ce au fost adus de oameni 
străini în ţara Domniei Mele, care obicee nimenilea nu le-au mai puvut obicni, 
căci, văzând că sunt de mare pagubă ţăuii, pentru aceea Domnia Mea am socotit 
de am strâns toată ţara, boiari mari și mici, și roșii și mazilii'...1) 

Lămuresc că Roșii erau soldaţi ţărani. Poartă şi acum ţăranii din Buzău 
o haină specială roșie în legătură cu existenţa acestei ostiri de graniţă. Mazili 
se numiau acei cari înainte ocupaseră dregătorii, fuseseră boieri și slujitori, 
prin urmare ţărani subt aspectul cel mai nobil, mai folositor ţării, de purtători 
de arme pentru apărarea ei. 

Documentul continuă: si toţi slujitorii de am sfătuit, cu voia Domniei 
Mele. Deci, văzând toţi atâta sărăcie și pustiire ţării, căutat-am Domnia Mea, 
cu tot Sfatul ţării, să se afle de unde cad acele nevoi pre ţară“. 

Şi, mai departe: 

„Socotit-um Domnia Mea, dinpreună cu tot Sfatul ţării, de am făcut Domnia 
Mea legătură si jurământ mare..., si, după jurământ, cu tot Sfatul ţării cälcat-am 
acele obiceie rele și le-am pus Domnia Mea toate jos..., si am tocmit Domnia 
Mea și alte lucruri bune, care să fie de folos ţării ca şi cum cele legi și obiceiuri 
bune ce le-au fost tocmit cei Domni bătrâni ce li se fericează viaţa lor si li se 
cunosc tocmelile că au fost de folos ţării. Asijderea si Domnia Mea încă am toc- 
mit și am întărit legătură cum să fie Roșii în pace de dijmă, etc., cum au fost 
adetul și obiceiul și mai de nainte vreme...“ 

Funcțiunea legislativă a Sfatului ţării, alcătuit și din elemente populare 
purtând uniformă militară, este evidentă. 

Un alt caz, tot din epoca aceasta, de la Matei-Vodă, cu privire la mănăsti- 
rile ocupate de Greci (1639): 

„Deci, când ne așezăm cu mila Sfinţiei Sale (a lui Dumnezeu) a fi biruitori 
țării și tütori de steagul împărătesc, atunci adunatu-s'au tot soborul țării 
înaintea noastră, și duhovnicesc, și mirenesc, carii, plecând genunchele lor 
toţi înaintea noastră, cu lăcrămoasă strigare au jăluit şi s'au plâns înaintea 
noastră de strâmbătatea ce au răbdat dela străini“ 2). 

Urmează o măsură analoagă cu cea, de mai sus. 

După trecere de mai multă vreme, fiul lui Leon Tomșa, Radu, ajungând 


1) Magazinul istoric, I, p. 122. 2) Uricariul, V. pp. 330—1. 


14 NOUA CONSTITUTIE A ROMANIEI 


Domn, din nou se prezintă problema încălcărilor vechilor obiceiuri, si iată ho- 
tärîrea din 1669 a lui Radu Leon: 

„„Incepură a face şi a adauge lucruri și obiceiuri rele în ţara Domniei Mele 
care lucruri si obiceiuri arhiereii si tot Sfatul Domniei Mele si toată ţara nu 
le-au putut obicni, văzând că sânt de mare pagubă ţării. Pentru aceea Domnia 
Mea am socotit de am strâns toată ţara, boiari mari și mici, roșii și mazilü si toți 
slujitorii, de am sfătuit, cu voia Domniei Mele, pentru atâta pustiire si 
sărăcia ţării, de am căutat a se afla de unde cad acele nevoi pre ţară. De care 
lucru aflut-am Domnia Mea şi am adeverit dinpreună cu toată țara...“ 


Hotärîrea urmează astfel: ,,Socotit-am Domnia Mea dinpreună cu tot 
Sfatul tării de am făcut Domnia Mea legătură si mare jurământ, de am furat 
Domnia Mea ţării pre Sfânta Evanghelie... Si, după jurämänt, cu tot Sfatul tării 
cälcat-am Domnia Mea acele obiceiuri rele și le-am pus Domnia Mea toate 
jos... Si încă iar am socotit Domnia Mea împreună cu tot Sfatul ţării, ete.1). 

Am adus înainte aceste acte pentru că dovedesc un lucru: dovedesc că 
formulariul însuși se trecea, dela o Domnie la alta: exact aceleaşi cuvinte sunt 
întrebuințate, precum sunt exact aceleași obiceiuri. Este o continuitate, nu sunt 
acte revoluţionare care sar întâmpină odată și nu s'ar mai repetă pe urmă: 
de câte ori se înfățișează aceeași situaţie, funcţionează același mecanism și ho- 
tärfrile se ieau cu aceleași formule. 

Pentru a isprăvi cu Tara Românească, trebuie să observăm că în acest se- 
col al XVII-lea, și tocmai în epoca lui Matei Basarab şi a lui Brâncoveanu, care 
vine îndată după aceea, avem două cazuri din care se vede că, de câte ori nu in- 
terveniă o presiune din Constantinopol, de atâtea ori tara-si alegeă liber Domnul. 
Să vedem ce se întâmplă, la moartea lui Matei Basarab, în 1654. 

Erà atunci în ţară un prelat din Orient, din Siria, Macanie, care avcă pe 
lângă dânsul un secretar, Paul din Alep, a cărui descriere, șia Munteniei, si a 
Moldovei, ni s'a păstrat. lată ce ni spune cu privire la alegerea Domnului nou 
acest martor străin: 


„Crainicul strigând poporul, toți locuitorii se adunară la Curie, primind 
în unanimitate alegerea lui Constantin (Basarab Cârnul, urmașul lui Matei), carele 
se speriè de această noutate si se ascunse, dar fu găsit cu toată frica sa si scos 
înaintea poporului“. In altar Mitropolitul îl sfințește: ,,Noi striga äm de trei 
ori: vrednic este“ 2). 

Ceremonia este interesantă pentru că aşa: se făceă si la Roma, când se alegeă 
un Papă. Datoria celui ales era să refuze, să se ascundă chiar și cu sila să fie 
adus şi aşezat în Scaun. Deci o datină în legătură cu un strävechiu obiceiu al 
poporului roman. 

Rezultă din această mărturie că prin crainic se strigă lumea. Nu e vorba de 
o anume categorie socială: se strigă lumea de pretutindeni, si ea proclamă pe 
Domn; după aceea Mitropolitul, în altar, îl ungeà. La început însă trebuiă să 
fie o proclamare din partea populaţiei. 

Cellalt caz: moare Șerban Cantacuzino, pe neașteptate, la 1688. Om voinic, 


1) Maqazinul istorie, I, p. 131 și urm. Antiohia în țările române, trad. Emilia Cioran, 
2) Călătoriile Patriarhului Macarie de Bucureşti 1900, p. 111. 


N. IORGA: ISTORICUL CONSTITUȚIEI ROMANESTI 15 


în câteva, zile se pierde. Atunci cine să vie în locul lui? Se temeau boierii să nu. 
răsară un pribeag din Constantinopol, care să reprezinte politica turcească, căci 
pe vremea aceea eră un puternic sentiment naţional în principatul muntean. 
Si atunci e chemat în Scaun Brâncoveanu, de „boiarii cei mariși al doilea cari se 
întâmplaseîn Bucureşti“. Va să zică și „boierii al doilea“, ba chiar din provincie. 

Merg la Mitropolie; aici „strâng oștile“. Pun pe Constantin, alesul, pe un cal 
domnesc și-l întreabă dacă primește Domnia. „ȘI-I luară de mâini și-l împingeă 
de spate“; Brâncoveanu se codià, se făceă că nu primeşte. Clopotele sună, trei 
tunuri dau salutul de proclamare noului Domn, muzicile cântă. Şi ,,au întrat 
în Curtea domnească cu gloatele“. Se duc la Biserica Domnească, îl pun în 
Scaun, şi-i strigă „Mulţi ani“. Apoi urmează discursul către boieri, si rămâne pe 
urmă ca Domnul să se înţeleagă cu Turcii în ceeace privește întărirea lui. Dar 
întrebarea publică care se face înaintea soliei la Turci este aceasta: „Acum 
trebueste cu voia tuturor?“ Şi se răspunde: „Toți vom, toţi pohtim“. Si, după 
ce strigă asà, îi pune pe fiecare să jure — eră o măsură de precautiune — și 
să semneze că într'adevăr „au voit şi au pohtit‘, stând si arhierii aproape 
pentru ca să fie şi blăstăm asupra celui orcarie ar fi îndrăznit să calce ho- 
tărîrea luată 1). 

Aceasta pentru principatul Munteniei. 


5. In Moldova avem, cum am spus, pentru vremea mai veche cronica lui 
Ureche. Cum își închipuiă Ureche trecutul țării lui? 

El spune că Domnia a început întâiu foarte modest, ca o „căpitănie“. S'au 
coborît feciori de boier din Maramuräs — e legenda cunoscută, pe care o repro- 
duce si el, — și s'au hotäît, în ţară nouă, să facă pe unul dintre dânșii Domn. 
„„Pre carele cu toţii l-au ales și l-au pus Domn, mai mare lor și purtător de 
grijă“. Pe urmă nu se mai spune nimic despre condiţia Domnilor următori, toţi 
din os domnesc, din dinastia veche. Sentimentul dinastic în Moldova a fost si, de 
fapt, mai tare, pentrucă eră vecinătatea Poloniei din prima epocă și întemeierea 
Moldovei se făcuse în legătură cu regatul Ungariei unde astfel de idei dinastice 
sunt și mai adânc fixate în mintea fiecăruia. 

Dar iată cum îşi închipuie Ureche așezarea lui Stefan-cel-Mare. Şi el n'aveă 
niciun izvor contimporan, açà încât spuneă cum își închipuiă el — si cu el popo- 
rul — că trebuie să fi fost, pentrucă Stefan-cel-Mare nu trăiă numai în cronică, 
ci în sufletul poporului întreg. Ureche, deci, zice: „,Ștefan-Vodă au strâns 
boiarii, şi mari, şi mici, şi altă Curte măruntă, împreună cu Teoctist Mitropo- 
litul şi cu multi călugări, la Dreptate, si i-au întrebat pre toţi: este în voia 
tuturor să li fie Domn? Atunce toţi, cu un glas, au strigat: In mulţi ani de la 
Dumnezeu să domneşti! Si cu voia tuturor l-au rădicat Domn și l-au pomäzuit 
de Domn Teoctist Mitropolitul. Si de acolo au luat Stefan-Vodä schiptrul ţării 
Moldovei și au mers la Scaunul domnesc, la Suceava.“ 

Mai departe, iată cum i se pare lui că Bogdan-Vodă, urmașul lui Stefan-cel- 
Mare, ajunse să moștenească pe tatăl lui: ,,Dupä moartea lui Ștefan-Vodă, 
eu voia tuturor locuitorilor au ridicat Domn pre Bogdan-Vodă“. 


1) Memoriile lui Radu Popescu, în Magazinul istoric, V, pp. 93—5. 


16 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Dar, atunci, la moartea lui Ştefan a fost să se hotărească politica Moldovei: 
cu Turcii sau contra. Cum îşi închipuie cronicarul lui Mihai Viteazul, că s'a 
făcut mişcarea împotriva Turcilor, a$a-si închipuie si Moldoveanul, că s'a decis 
acest act de mare însemnătate: „„Chemat-au vlădicii si toţi sfetnicii săi, boieri 
mari şi alţii toţi (Stefan-cel-Mare) câți s'au prilejit, arătându-li cum nu vor 
puteà ţineă ţara precum o au ţinut el“ 1). 

Mai departe, murind Ştefan-cel-Tânăr, fiul lui Bogdan, „boierii si țara 
după moartea lui Stefan-Vodä-cel-Tânëär, s'au strâns și s'au sfătuit pre cine-și 
vor alege să li hie Domn, că pre obiceiul ţării nu se cădeă altuia, să dea Domnia 
țării fără de căruia, nu vrea fi sămânță de Domn... Cu toţii l-au rădicat Domn 
(pe Rareș). 

Când acest Petru Rareş e izgonit și Ştefan Lăcustă, fiul lui Sandrin, se aşează 
pe tron, se spune că a fost pus de Turci, dar după cererea țării: „şi-au cersut 
Domn“. După aceea, când Stefan Lăcustă e omorî: de o conspirație, Alexandru 
Cornea, e înălțat prin voia partidului care fnfätisà nemultämirea fäii cu re- 
gimul turcesc. Când Petru Rares se întoarce pe tron, şi moare peste putin, cro- 
nica spune că „toată ţara au rădicat Domn pre Ilias-Vodä‘, cum, la turcirea 
lui, „boierii si lăcuitorii ţării“ pun în loc pe Stefan, fratele renegatului. Si tot 
aşă mai departe până se termină legiuita succesiune a Domnilor ţării. 

Dar avem noi oare pentru Moldova până la sfârşitul secolului al XVII-lea 
ceva analog cu ce am constatat în cazul lui Leon-Vodă, al lui Matei Basarab 
sau lui Radu Leon ? De sigur că da: Alexandru Iliaș, contemporanul lui Leon 
din Muntenia, nemulţumiă ţara. Atunci „se adună, nu numai curtea, ci și 
sterămimea* — şi e întâia oară când cuvântul se întâlnește — și „au stătut 
cu toţii după alesul (alegerea) Domnului nou. Strigà cu toţii „Să ni hie Domn 
Lupul Vasilie Vornicul, însă # da şi legături cu toemală“. 

Este deci ceva analog cu „promisiunea ducală“ dela Veneţia unde, când se 
alegeă dogele, i se fixau anumite condițiuni de cârmuire şi „promisiunea!“ se 
repetă dela o stăpânire la alta. In Moldova secolului al XVII-lea, tot așă. Dom- 
nul dădeă „legături cu tocmală ce va lua den ţară“. Şi Vasile Lupu nu crede că 
poate primi, şi refuză tronul. Atunci ţara alege pe Miron Barnovschi, cel care va 
fi ucis la Constantinopole apoi. Iar când, a venit pe urmă ca Domn Vasile Lupu, 
el e dela Constantinopol, iar nu prin hotărîrea ţării. 

Dar si mai târziu constatăm în Moldova alegeri de felul acesta: Dabija- 
Vodă s'a făcut Domn „pre voia ţării“. Când sa numit apoi Ştefan Petriceicu, 
Turcii „au chemat pre boierii ţării Moldovei“ şi li-au dat poruncă „pre carele 
vor pofti ei dintru dânșii să-l arătia ca să-l puia să li fie Domn“. 

In sfârșit Dimitrie Cantemir, la moartea tatălui lui, a fost proclamat de 
ţară, si de „slujitori“, cari „au și început a strigare că altul nu li trebuie 
să fie Domn...” ; ce boierii și ţara nu cuteză să zică într'alt chip, că se temeă 
de slujitori, ce numai li căută să primească, si să zică cum ziceă slujitoriii. 
Aga turc, de față, îi aude că „strigă cu toţii întrun cuvânt“ şi-i pune pe 
umeri caftanul, în bubuitul de tunuri și sunet de muzici. Așă spune Ne- 
culcea: „au rădicat boierii cu sfatul lor, carii au fost de casa lui 


1) Cronica lui Nicolae Costin. 








N. IORGA: ISTORICUL CONSTITUŢIEI ROMANESTI 17 





Cantemir". Si acest detaliu e foarte interesant, pentrucă se vede că boierii 
începuseră a formà,—as zice o oligarhie, dacă cuvântul mwar fi asà de compro 
mis, adecă începuseră a trage la dânșii un drept care eră mai general. 


6. Acum, secolul al XVIII-lea a însemnat o întoarcere înapoi la Constituţia 
cea veche, nescrisă, dar de atâtea ori reclamată de popor și impusă din nou de 
„Sfatul țării“, în care se aflau şi elemente populare, cum s'a văzut, Constituţie 
care dădeă Sfatului acestuia, şi dreptul de alegere a Domnului, si dreptul de 
hotăi îre în politica externă și, în acelaș timp, dreptul de a restitui vechile obi- 
ceiuri ori de a inovă. Datina aceasta a fost cälcatä de Domnii fanarioți, nu cu 
intenţii dușmane faţă de naţia și de ţara noastră, ci din cauza sistemului pe 
care-l aduceau cu dânșii. 

Domnii vechi erau Domni ai ţării; Fonariotii erau funcţionari otomani; 
trebuiă să fi fost cineva întâia dragoman la Poartă pentru ca prin înaintarea 
în rangsăajungă Domn la București sau la Iași. Oamenii nu trăiau deci în mediul 
nostru national, ci în mediul constantinopolitan, si vicierea vechii noastre Con- 
stituţii tradiționale se face astfel prin oameni cari trăiseră într'un mediu străin. 

Tot asà si Constituţia dela 1866 va fi opera unor oameni cari nu cunoscuseră 
niciodată mediul românesc, învățând în străinătate si formându-și o educație 
politică străină: nu numai că au dat Constituţie unei țări pe care no înțelegeau, 
dar pe baza ei au și guvernat decenii întregi această țară fără să caute a o în- 
telege în principiile vieţii sale sufletești. 

Deci Domnii din veacul al XVIII-lea au guvernat turcește. Dar a guvernă 
turceşte nu înseamnă numai decât a guvernă rău, pentrucă regimul turcesc eră 
foarte democrat: puteă să ajungă un tăietor de lemne Mare-Vizir si, îndată ce 
Sultanul nu l-ar îi vrut, din Mare-Vizir se puteă întoarce să taie lemne, afară 
numai dacă cu ceeace câștigase ca Mare-Vizir war fi putut duce o vieafä mai 
convenabilă decât cea dela care plecase. 

Regimul turcesc mi se pare democratic şi din cauza datinelor vechi ale Tur- 
cilor, dar și din cauza elementului popular care existase în Imperiul bizantin 
însuş, pe care l-au copiat Turcii: Impăratul, Patriarhul în Bizanţ, erau la dis- 
poziţia poporului, care dacă nu i se dădeă pâne și petreceri, eră în stare să facă 
pe sacrul „autocrat“ a sbură de pe tronul unde fusese adus. La Turci însă da- 
tina erà guvernarea, prin decrete religioase, pentrucă baza dreptului politie 
turcesc, şeriatul, se găsește în Coran. Noi n'avem seriat ; la noi Domnii nu erau 
trimiși ai lui Dumnezeu pe pământ ca să aplice religia lui, dar s'a încercat a 
lucră asupra ţării prin câştigarea sau terorizarea clerului înalt, considerat ca 
izvor de drept. Şi totuș Domnii fanarioți au făcut o mulțime de reforme mai 
ales în domeniul social si fiscal. In domeniul social au făcut lucrul acela mare 
de a creiă o țărănime cu situaţie legală mai bună decât în alte țări, ca Polonia, 
ari Monarhia austriacă. La noi nu erau șerbi în veacul al XVIII-lea, contrar 
celor ce se scriu în unele cărţi si în polemicile obișnuite. Mai întâiu la noi femeia, 
a fost totdeauna absolut liberă. Din fiecare familie un singur bărbat, dacă erau 
„rumâni“, în Muntenia, ori,,vecini‘‘, în Moldova, trebuiă să lucreze pe pământul 
boierului; eră sarcina muncii unui singur om, dar femeia n'a fost niciodată 
supusă la sarcini servile. Dovada cea mai frumoasă o avem în limbă chiar: 





18 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 





rumân' se zice în Muntenia ţăranului care munceşte la boier, dar nu există, 
nicio formă feminină pentru „rumân“ deoarece nu există noţiunea însăși. 
Boierii moldoveni recunoșteau, pe vremea lui Constantin Mavrocordat, că sunt 
țărani cari li datoresc o dijmă și o cantitate de muncă fixată la douăsprezece 
zile pe an. Atât! Si, la noi, ţăranul, dacă defrisà el o bucată de pământ, dacă 
făceă vie, livadă, eră stăpân absolut pe bucata lui de pământ, şi nu dädeà nici 
dijmă. „De-a zecea“ eră datorită numai pentru ce căpătase omul dela boier 
spre a fi câmp de rod, si atât 1). Munca lui creatoare îl făceă pe om suveran peste 
bucata, lui de pământ, principiu până la care nu s'a ridicat înțelepciunea minis- 
trilor reformatori ai Statelor vecine. Fanarioţii sau luptat adesea ori cu boierii 
cari, în afară de cele douăsprezece zile pe an, nu putură căpătă niciun drept 
asupra ţăranului om liber întocmai ca și dânşii, căci nu eră doar un ţigan 
ca să-l desfacä de ai lui şi să-l vândă. Numai cât el erà obligat să rămâie, 
dintr'un interes economic superior, în cuprinsul satului lui, ca să nu se umple 
drumurile țării de oameni fără căpătâiu.Când ne gândim la relele cari pot decurge, 
de când cea mai mare parte din solul românesc a intrat direct în mânile fära- 
nului, din acest vagabondagiu la oraș, e locul să ne întrebăm dacă anumite mä- 
suri de constrângere pentru ca omul care a căpătat să-l Increze el, iar nu să-l 
speculeze dându-l altuia, dacă anumite forme moderne de constrângere nu 
sunt necesare. Căci țăranul e mare lucru, dar cel mai mare lucru nu este 
ţăranul, ci țara. 

Fanariotii deci lucrau prin hotărîre, prin decretele lor, după moda tur- 
ceascä. Dar, când a fost vorba să se iea o măsură așă de importantă, cum a fost 
recunoașterea, situaţiei de oameni liberi a țăranilor la 1749, apoi s'au chemat 
nu mai putin decât o sură şaptezeci persoane cari nu eran boieri mari numai, 
ca să se iea măsura aceasta. Și iată în ce formă frumoasă s'a luat: 

„La şese zile a lui April, Joi, întru a doua săptămână după Paşti, fiind noi 
cu toţii adunaţi, atâta parte bisericească, cât și boierească și altă obște, în 
mănăstirea Trii-Sfetitelor, la scosul Sfintelor Moaşte...“ 

Si aceasta eră un mijloc de a legă o măsură legislativă cu tot ceeace eră 
sacru și respectabil. Nu în mijlocul unui scandal se făceă o mare reformă, ci 
înaintea moastelor sfinţilor, la sfânta slujbă de solidaritate naţională, înain- 
tea lui Dumnezeu. Erà frumos. 


Și mai departe: „s'au făcut sobor de întrebăciune acestor pricini mai sus 
arătate", — deci un fel de consultare. Si după aceasta boierii mărturisesc că 
toţi adoptă măsura liberatoare ca fiind în folosul ţării 2). 

Tot aşă când s'a ridicat în 1758, văcăritul, care, de altfel, eră o dare demo- 
cratică, pentrucă vitele multe le aveau boierii şi eră singurul impozit la care 
se supuneau deci si ei. Si atunci s'au adunat „cu toţii, dela cel mai mare și până 
la cel mai mic, cum şi lăcuitorii toţi; eu mare glas de strigare au dat multämitä 
marelui şi mult milostiv Dumnezeu, cel ce ne-a luminat spre cunoştinţa în- 
dreptării“ 5), 


1) V. Iorga, Constatări istorice eu privire 2) Arhiva Românească, I, pp. 94—8. 
la vi ata agrară a Românilor (vol. XVIII din 3) Arhiva Românească, I, p. 62. 
„Studii şi documente”), București 1908,p. 36. 








N. IORGA: ISTORICUL CONSTITUTIEI ROMANESTI 19 


Fanariotü procedau de altfel, cum am spus, prin ceva corespunzător decre- 
telor-legi pe cari le-am luat dela Viena, după ce sistemul trecuse în Italia, 
pentru anume necesităţi de Stat. Ele reprezintă o măsură absolut nenorocită, 
care atinge însăși rădăcina legalităţii într'o ţară, căci face din puterea executivă 
putere legislativă si, ce e mai curios decât atâta, pe baza unei măsuri a puterii 
executive, substituite puterii legislative, se aleg apoi reprezintantii puterii 
legislative, mergându-se în felul acesta din lipsă de temeiu juridic în altă lipsă 
de temeiu juridic. 


7. După aceasta, în boierimea noastră a început să se pronunţe însă o mis- 
care de contra-reforme. Căci noi am avut un curent către prefacerea constitu- 
tionalä a țării încă dela sfârşitul secolului al XVIII-lea, continuu, în orice ocazie. 
Din generaţie în generaţie a trecut conștiința necesităţii unei schimbări funda- 
mentale, şi capetele cele mai luminate, inimile cele mai patriotice ale boierimii 
noastre au colaborat la această operă. Deci să nu vie să se împăuneze nimeni 
cu descoperiri de ieri alaltăieri, aduse din cutare vecinătate, mai albă ori mai 
roşie! N'am fost noi neîntelegätorii cari să așteptăm să ni vină profeţii, nu din 
Israel, ci din Samaria. In Israelul nostru am avut din neam în neam oameni 
cari au înţeles si au simţit nevoile neamului nostru, şi dovezile o să le aduc ime- 
diat. Istoria le-a înregistrat de multă vreme, păcat numai că asemenea, rezul- 
tate se închid în publicaţiile Academiei, care n'au o răspândire mai largă, si mau 
intrat în conștiința poporului nostru! 

In August 1791, în mijlocul răsboiului Turcilor, de o parte, şi Austro-Ru- 
silor, de altă parte, boierii din 'Țara- Românească ridică următoarea, cerere: să 
fie guvern indigen, ţara noastră să nu mai ajungă teritoriu de ocupaţie pentru 
armatele străine, să căpătăm o armată națională, căci „aici nu e nici pasalâc 
nici sangeac** — limpede!—; ci este teritoriul naţiunii valahe“ 1). 

Acestea le spuneau boierii din 1791. Aveau ei islice mari, dar de multe ori 
subt pălăria mică modernă se poate ascunde un cap mult mai îndărătnic decât 
un cap plin de idei generoase subt islic care nu se căpătă decât prin două căi: 
sau se moşteniă, într'un timp când fiecare, purtând numele cuiva, aveà si sân- 
gele altuia, sau pe cale de merite covârșitoare. Și o cale și cealaltă este bună, si 
sângele bun este un adevăr, și meritul adevărat este un alt adevăr, dar nu este 
adevărat nimic care nu stă nici în meritul adevărat, nici în sângele cel bun. Tot 
restul este usurpare. 

Mai departe: decât să trăim cum trăim, „mai bine să ne înghită pământul 
cum a înghiţit Lisabona și Lima“ — fusese cutremur mare acolo de groaza că- 
ruia mai erau stăpânite minţile tuturora atunci. Să se dea înapoi tot pământul 
țării, să se ducă Turcii de pe linia Dunării — aceasta se va face la 1829. Domnul 
să fie ales „de un mic număr de alegători din cele trei stări“. 

Revoluţia franceză începuse la 1789; la 1791, deci foarte repede, ideile ei 
străbătuseră la noi: alegerea Domnului de către cele trei stări. Si pe urmă: li- 
bertate decomert, libertate de export, neutralitateîn timp derăsboiu și o garantie 


1) După o scrisoare din 1803 a istoricului Hammer, Iorga, în Convorbiri literare, 1901, 
p. 1126 şi urm. 


20 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


a neutralității în îndoita protecţie a Austriacilor şi Ruşilor, pentrucă încercările 
de asuprire ale unora ar fi fost oprite de interesele protivnice ale celorlalți. 

La 1802 apoi sa căpătat, de Moldoveni ca si de Munteni, un nou hatiserif 
dela Constantinopol cuprinzând privilegii mai largi. Se crede de obiceiu, — și 
s'a continuat a se înfăţișă istoria noastră naţională ca si când orice act l-am fi 
făcut noi ar îi venit imediat, numai decât, din imitatia străinătăţii — că actul 
din 1802 l-au impus Ruşii Tureilor în folosul nostru, pentru a se spune apoi că 
mișcarea dela 1821 este în legătură numai cu mișcarea grecească și că fără 
aceasta nu s'ar fi făcut o mișcare la noi, că Regulamentul Organic ni l-au dă- 
ruit tot Ruşii, că măsura lui Cuza-Vodă pentru ţărani a fost luată pentrucă 
Alexandru al II-lea în Rusia, adoptase aceiaşi măsură, și la Iaşi în 1917, când 
Constituanta de acolo a luat măsura de dreptate faţă de ţărani, eră un întreg 
grup parlamentar care spuneă: da, d-voastră faceţi reforma de frica revoluţiei 
rusești! Uitau un lucru, domnii aceştia: pentru ca să se facă o revoluţie atât 
de proastă cum e cea rusească, trebuie să fie o naţiune care să corespundă re- 
volufici pe care a făcut-o. Naţia noastră are avantagiul de a fi o nație foarte 
cuminte, care nu-și cheltueste zădarnic silintile pentru ca să ajungă pe o cale 
rea la rezultate pe cari le poate atinge pe calea cea mai bună, care e totuş calea 
legală. Naţia noastră este o nație temperară, care a moştenit dela strămoşii 
ei ceeace este apanagiul popoarelor latine, adecă un echilibru mental perfect, 
o claritate desăvârşită faţă de idealul pe care-l urmăreşte si viziunea sigură a 
drumului drept şi frumos care duce la atingerea acelui ideal. 

Ei bine, știm azi că tot ce se cuprinde în hatiseriful acordat la 1802 a fost 
cerut formal de boierii moldoveni. Nu l-au impus deci Rușii); ei wau făcut 
decât să transcrie cererile boierilor și să le prezinte Turcilor, cari au trebuit să 
le primească. 

Mai departe, la 1821 boierii noștri, față de turburările provocate de Revo- 
luţia grecească, s'au împărţit în două: o parte au trecut în Bucovina, la Cer- 
näuti, alții au rămas în Moldova. Boierii mari s'au dus în străinătate, cei mici, 
cărora li se ziceă „,ciocoi“ sau cărvunari“ (carbonari), au rămas. 


Observ că terminul de „ciocoiu'* se întrebuinţează foarte des, dar cred că 
nouăzeci şi nouă la sută din cei cari-l întrebuinţează nu ştiu ce înseamnă. Cu- 
vântul de ciocoiu —în forma veche se zice „ciocoinic“' —se întâlneşte întâiu pe la 
1610 în formă grecească, si însemnă „îndeplinitor de bir“, culegător al dato- 
riilor ţăranului, și față de proprietar, şi față de Domn. Evident că, așa fiind, erau 
oameni priviţi foarte rău, mai ales că puteau comite şi abuzuri. Dar ţăranul 
a făcut totdeauna o deosebire între boier și ciocoiu. Ciocoiul este un agent in- 
ferior, care exercită legal o funcţiune în numele cuiva, dar într'o situaţie ne- 
dreaptă. Când zici „ciocoiu“, tägäduiesti cuiva sau baza legală sau baza morală. 
De îndată ce nu tägäduiesti nici baza legală, nici cea morală, nu este ciocoiul; 
e tot ce vrea cineva, dar ciocoiul nu. Boierii cei mari însă făceau pe ceilalţi „ciocoi“* 
şi „cărvunari“. 

Când a fost vorba de a se înlătură Domnii fanarioți, cei din Cer- 
näufi au trimis pe boierul Balş cu o petiție către Poartă în care cereau să se 


2) Adresa, lor am tipărit-o în Literatură şi artă română, V, p. 759 şi urm, 








N. IORGA: ISTORICUL CONSTITUȚIEI ROMANESTI 21 





restituie „cele dintru început privileghiuri“, cereau „armată națională“, veni- 
turi „canonisite“:, adecă buget, cereau libertatea comerţului, reprezintantä la 
Poartă, guvern prin pământeni aleși din neamul Moldaviei și cereau să se for- 
meze în Sfat. Incă din 1821 se simtià astfel nevoia unei Constituţii în sens occi- 
dental. Li se păreă însă ţara prea săracă ca să ţie Domn și spuneau ca în locul 
lui, Domn să fie un ,,bas-boier ales de către cei mai iscusiti aleşi“. 

Ce s'a întâmplat însă ? „Ciocoii“ au prezintat altă petitiune, în care cereau 
un Domn ales, „pre care obştea îl va alege pe temeiul credinţei şi a închizăș- 
luirii1) tuturor pământenilor':. De altfel doriau si ei privilegiile din capitulaţii 
şi hatiserifuri, agenţi la Poartă, guvern prin localnici 2). 

„Avizul“ boierilor din ţară a fost primit, şi noua ordine naţională în ţările 
noastre a plecat, nu dela Poartă, ca o răsbunare faţă de Greci, ci primind ce- 
rerea boierilor noștri. 

Dar boierii au mers mai departe: în 1823 se întâlneşte o plângere din partea 
lui Mihalachi Sturza, pe urmă Domn, împotriva unui număr de boieri cari 
cereau o schimbare esenţială a rosturilor ţării. Intr'adevăr eră un partid în Mol- 
dova al „cărvunarilor“ care lucră mai departe în sensul reformelor si în frun- 
tea căruia, erau mai mulţi boieri, dintre cari cel cu mai multă influenţă eră pro- 
pria mea rudă, Marele-Vornic Iordachi Drăghici, autorul proiectului provizoriu 
de Constituţie dela 1822 pe care l-a tipărit acum câţiva ani răposatul A. D. Xe- 
nopol 8), 

In proiectul de Constituţie de „legături soțialiceşti“ al lui Iordachi Dră- 
ghici se văd lucruri de tot interesul, începând cu afirmația că Moldovenii sunt 
„sun norod ce din învechime și până astăzi a avut si are sfințit privileghiul slo- 
bozeniei şi acela al volnicici de ase oblădui cu ocârmuitoriul său si cu pravi- 
lele țării“, Toate normele de drept constituţional actual se găsesc înăuntru: 
„drepturile omului!':, Grija lucrurilor ţării se da în seama unei adunări care să 
voteze legile. „„Norodul, spre a i se ocârmui trebile sale cele din lăuntru în 
chipul cuviincios, ca să se poată folosi cu dreptățile vechilor sale privileghiuri, 
cere ca să i se întărească și legiuirea aceea a Sfatului Obstesc ce au 
avut-o pământul acesta iarăşi din vechime, legiuire după care puterea 
ocârmuirii şi a împlinirii săfie în singura mână a Domnului, iar puterea hotärîrii 
să fie pururea în mâna Domnului împreună cu Sfatul Obstesc“, Divanul acesta, 
cu membrii divanurilor şi departamentelor, cu episcopii, cu şeisprezece ,,bo- 
ieri vechi“ aleşi de boierii din ţinuturi și alți cooptati,doisprezece de Iași, are în 
seamă toate pravilele acele de obște priveghetoari. Domnul poate face obser- 
vaţii, dar nu si respinge legea. Dar el se ocupă si de grija câmpului, de co- 
merf, de moralitatea publică, de finanţe, școli, biserici, săraci. Căci eră vorba 
să se facă şcoli mari, să se întemeieze o tipografie. Alături de aceste atribuţii, 
tot Divanul are şi dreptul de a numi pe funcţionari, anuali numai, afară de ai 


1) Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Mol- piune al Moldovei din 1822, în „Analele 
dovei, pp. 214—5; V. A. Urechiă, în Analele Academiei Române”, XX p. 113 si urm., 
Academiei Române, X, pp. 306 — 7. Cf. 3) Uricariul, VI, pag. 123—34. 
Ilurmuzaki, X, P- LXXI. Cf. prefața mea la Hurmuzaki, X, p. 

2) Xenopol, Primul protect de Constitu-  LXIX-LXX. 


22 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





Curţii, Domnul rămâind numai să-i aprobe. Cât de departe trecuseră „cărvu- 
narii“, de vreme ce smulgeau si inițiativa domnească în ce priveşte măsurile 
administrative! 

Se mai stabiliă si ierarhia judecătorească, asemănătoare cu aceia care a venit 
ceva mai târziu 1). 

La 1824 Turcii propuseră să se retragă armatele lor dela noi cu condiţia de 
a se da Porții garanţii că va fi liniște în ţară. Boierii admiseră, însă cerând voie 
să prezinte cererile lor. 

Constituţia din 1822 o oprise consulul rusesc. „,Cărvunarii“* așteptau cea 
dintâiu ocazie ca să-și aducă din nou proiectul de reformă. Se folosiră de aceasta. 
Ce pretindeau ei acuma?,,Domnie ereditară, Divan de boieri pentru ajutorarea 
Domnului, Functiunile le dă tot Divanul, ca mai sus, privilegiile consula e 
se înlătură, o armată de 5.000 oameni va fi la ordinele Divanului si plătită de 
„obşte“, de „stat“ — e întâia întrebuințare a cuvântului. Tot Divanul iea asu- 
pra lui impozitele directe şi plăteşte el datoria publică. El face „legile funda- 
mentale‘. Pe lângă aceasta să mai fie si un Senat cu un număr fix de membri. 
Si, în întregime, Domnul, Adunarea, Senatul să formeze un „Stat stăpânitor" °), 

Mişcarea începută atunci nu s'a oprit însă aici. Ea a trecut mai departe și 
când, prin Convenţia de la Akkerman, s'a cerut să se alcătuiască un ,,Regu- 
lament“ — Ruşii evitau cuvântul de „Constituţie“, care li se păreă supärätor 
pentru ordinea, lor internă — boierimea, care s'a folosit de toate prilejurile: 
de răsboiul din 1791, de intervenția Rusilor dela 1802, de revoluţia grecească 
dela 1521, de cererea de evacuare a ţării de Turci, se folosesc si de ideia acestui 
„regulament“ și prin ui mare, la 1828, ei intervin din nou și ce cer” Cer unirea 
Principatelor în vechile hotare, comerţ liber în afară, independenţă, tronul ere- 
ditar ; cer o Constituție —- este chiar cuvântul, — o armată naţională de 25.000 
oameni, o flotă de 25 vase de răsboiu răscumpărate dela Turei si, mai departe, 
să se aleagă un prinţ din Germania-de-Nord, ceeace li se păreă mai puţin pe- 
riculos, de către Austria, Franţa și Anglia, cu titlul fixat de Turcia şi Rusia. 

Se ajunge astfel la Regulamentul Organic. Regulamentul Organic nu este un 
așezământ impus de Ruși; Rușii n'ou schimbat decât unele puncte. Cei mai cu- 
minţi boieri ai noştri au lucrat la acest regulament: pentru Moldova Conachi, 
poetul (secrecar a fost Aga Gheorghe Asachi), pentru Muntenia Barbu Știrbei. 
Nici n'ar fi putut Ruşii să cunoască împrejurările ţării atât de bine, încât să sta- 
bilească în Regulamentul Organic clauze care se aplică atât de potrivit vieţii 
noastie din ambele ţări. De altminteri eră pe atunci la noi o continuă agitaţie 
cu scopuri de reforme îndräsnete. Asà, la 1839, un anume Leontie Radu, care 
fusese prin Rusia, propuneă lucruri extraordinare: Domn ales deboieri, arhierei, 
deputaţi ai „treptelor“ şi lăcuitorilor, de „„burgmaistri“ o confederație cu Mun- 
tenia si Serbia un Consiliu de Stat, un Senat de doisprezece pe cinci ani pentru 


1) Hurmuzaki, X, p. LXXIV şi urm. timpul când Ionică Tăutu dă glas su- 

2) Cf. memoriile din Hurmuzaki, X, p. ferinții poporului în tânguirile țăranilor 
LXXVI, 591 şi urm., 605—7 si urm. şi Iorga, atribuit odinioară călugărului Vartolomeu 
Ace și fragmente, II, pag. 699—700. Cf. Mäzäreanu. V. Iorga, Istoria literaturii 
şi documentul lui Mihai Sturdza, în Hur- române în secolul al XVIII-lea, I, pag. 
muzaki Supl. I, pp. 6—8, 17, 22—3. E 43 si urm. 


N. IORGA: ISTORICUL CONSTITUŢIEI ROMANESTI 23 





administraţie, cu cantoane de patru ţinuturi, miniştri responsabili. Va fi un 
„Seim“ de nobili la cinci ani si o adunare aleasă, eu cens afară de cine are „vre-un 
fel de doctorat“; o presidează „baş-boierul sau patriţiul'* „Treptele“ dau și 
armata. Se prevăd si titluri nobiliare, chiar prinți, grofi, baroni, ete. 1). 

Regulamentul Organic, asà cum e redactat, cuprinde în parte cererile bo- 
ierilor de odinioară. Subt numele acesta modest e o adevărată Constituţie a 
țării şi în ea se introduce alegerea Domnului, după datinele vechi, de o Adu- 
nare specială de 150 alegători, din cari numai 27 din clasa de jos. Domnului i 
se pune alături o Adunare ordinară, în care intră episcopii, 20 de boieri de clasa 
întâia, 19 de a doua. In caz de nesupunere și dezordini grave ale Adunării, Dom 
nul poate să o dizolve — în caz de dezordine gravă sau nesupunere 
deci, se convoacă alta după ce se adresează la Puterea suzerană, Turcia, sau 
la Puterea protectoare, Rusia. Si Adunările se pot plânge împotriva Domnului 
la aceleaşi puteri. Ele au dreptul să facă observaţii Domnului în ce priveşte 
cutare sau cutare detect al administraţiei sale. 

Explicaţia acestor restricţii se găsește în faptul că cei mai multi din clasa 
boierească mare se substituiseră „cărvunarilor“ si ,,ciocoilor“. Aceștia, boieri mici, 
porniseră mișcarea democratică: boierii mari, văzând că nu se pot împotrivi, 
luaseră asupra lor programul de reformă si, sprijiniți de Rusia, dăduseră 
Regulamentul Organic. . 

Prin urmare definiţia Regulamentului este aceasta: realizarea, potrivit 
cu interesul boierilor mari, a programului sprijinit de boierimea de toate trep- 
tele şi mai ales de boierii cei mici, începând încă din secolul al XVIII-lea, 

Regulamentul a avut, pe lângă altele, misiunea de a creiă la noi formele vieţii 
moderne, de a hotărî administraţia, justiţia si de a creiă comuna, si cea rurală. 
Aici se prevedeă un tribunal de împăcare, constituit din preot şi trei jurati, 
țărani bătrâni, după datina „oamenilor buni si bătrâni“, cari, în timpurile pa- 
triarhale, judecau procesele între săteni. 

Următoarea Constituţie a fost Convenţia din Paris, impusă de Puterile 
Europei în momentul când s'a îngăduit Românilor să-și manifesteze dorintile 
şi să întemeieze un singur Stat reunind cele două Principate. Convenţia nu mai 
reprezintă o sfortare istorică către o nouă alcătuire a vieţii noastre nationale, 
ei este un act care vine dia afară, este cel dintâiu act care vine numai din afară, 
determinat de filantropia europeană, pusă în mișcare, firește, de cererile pri- 
begilor noștri. 

Se și şimte că această convenfiune nu vine dela noi, fiindcă este cu votul 
nepractică, şi societatea noastră n’a putut trăi într'însa. Erà, deoparte, o Adu- 
năre moldovenească și, de altă parte, o Adunare munteneascä, plus o Comi- 
sie Centrală la Focșani, care trebuiă să facă legile. Dela început atribuţiile Co- 
misiunii centrale s'au fixat în așă fel, încât trebuiă să intre în conflict cu cele 
două Adunări. Nicio hotäîre a ei nu aveă valoare dacă hu treceà întâiu pe la 
Adunările acestea, din cele două Capitale. In acelaș timp Adunarea dela Foc- 
şani eră datoare să ţină seama de votul repetat al Adunărilor. 


3 Hurmuzaki, I, pp. 125,127,130—1, 142 şi urm., 150, 161. Cf. ibid., X, pp. LXIX—LXX. 








24 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 

















Domnul se găsiă puţin în afară de tot acest mecanism. Insă Cuza-Vodă a 
făcut să treacă puterea la el însuș, persoana lui devenind Domnul popular, 
desrobitor al pământului ţării faţă de Greci și al clasei țărănești față de pro- 
prietari, întrucât se puteă aceasta în momentul acela după o apăsare seculară. 

El a creiat prin lovitura de Stat şi Statutul, imitat după exemplul italian, 
Constituţia, deci, care vine înaintea celei dela 1866. Si aceasta e un aşeză- 
mânt împrumutat, dar în care se simte spiritul practic al lui Kogălniceanu, ceea 
ce nu se va găsi în Constituţia dela 1866. In orice caz, prin conditiunile în care 
Statutul s'a produs și a intrat în normele noastre de alcătuire, el își pierdeà 
dela început autoritatea. Produs al loviturii de Stat, eră lucru firesc ca împo- 
triva lui să se ridice nu numai partidele, cu cel liberal în frunte, dar în bună 
parte si opinia publică. 

Astfel s'a ajuns la actul dela 1866, care a avut foarte multe defecte, între 
care cel dintâiu și hotärîtor a fost că n'a reprezintat niciodată o realitate ac- 
ceptatä de conştiinţa naţională, și prin urmare am trăit cu o Constituţie for- 
mală, dar fără Constituţie adevărată. Acea Constituţie nouă, cum ziceă d-l 
Gusti, care va aduce foarte mari servicii ţării, nu poate izvori din experienţa 
istorică a altor naţiuni, din nevoile altor naţiuni şi din contigenţele spirituale 
ale timpului. Fără să ne lăsăm influenţaţi de ce se petrece în vecinătatea noa- 
stră, — de multe ori lucruri foarte trecătoare, şi cine se inspiră din lucruri tre- 
cătoare își muşcă mânile mai târziu, când ce a fost trecător a dispărut — fără 
să ne inspirăm dela moda timpului, fără să fim terorizati de exemple streine, 
fără să cedăm unei scormoniri de pasiuni care evident este chemată să aducă 
cel mai mare rău ţării, întru cât nu sar opune bunul simţ al opiniei publice, 
să căutăm o Constituţie nouă în cele două mari izvoare la care ne putem adresă 
totdeauna cu siguranță: la trecutul nostru, care este experiență umană veri- 
ficatä, și la sufletul masselor adânci ale poporului nostru, care de multe ori cere 
mai puţin decât se cere pentru dânsele de oameni cari n'au poate procură în re- 
gulă dela clasele populare, dar ceeace pretind ele, este să nu mai fie forme ipo- 
erite, ci realitate spornică şi folositoare tuturora. 


18 Decemvrie 1922 








NEVOILE STATULUI MODERN 
SI CONSTITUTIA ROMÂNIEI MARI 


VINTILĂ 1. BRĂTIANU 


CUPRINSUL: 1. Problema constituțională este de domeniul științelor sociale; 
2. Condiţiile de traiu ale Statului modern; 3. Principiile constituționale ale 
Statului român: Caracterul naţional, 4. Democratismul politic, cultural, social 
și economic, 5. Biserica; 6. Școala, 7. Organizarea regimului constituțional 
parlamentar; 8. Puterea executivă; 9. Dreptul de proprietate; 10. Consi- 
deraţii generale; 11. Concluzie. 





I S'A cerut de Institutul Social Român o conferinţă asupra Reformei 
Constituţionale. Fiind în joc o chestie cu caracter juridic, nu 
AY m'aș fi încumetat, mai cu seamă în cercul unui institut cu ca- 
racter teoretic, să răspund cererii ce mi se făceă, dacă un prieten, distins 
profesor și jurist, nu mi-ar fi înlesnit sarcina. El mi-a afirmat, că unul din 
autorii cei mai cunoscuţi de drept constituţional, sustineà, că din toate ramu- 
rile științei respective, aceasta este cea mai putin juridică şi căi se contestă 
chiar înscrierea ei în știința dreptului. 

Fără a discută temeiul acestei afirmaţii voiu căută să-mi ţărmuresc conferinţa 
mea în cercetarea chestiunii nu în forma ei, dar în scopul final al unei Consti- 
tutii. Acest scop fiind de a hotărî temeliile esenţiale pentru vieata și propäsirea 
în toate direcţiile ale Statului respectiv, cercetarea îmbrățișează chesfiuni cu 
atât mai diverse, cu cât această vieaţă este mai complicată și mai activă. 

Si astfel am fi aduși să ne întrebăm câte ramuri ale ştiinţei concură la acest 
studiu. Nu am pretenţia să le enumăr, dar numai să trag atenţia asupra unora 
din ele. i 

Cercetătorul Constituţiei unui Stat modern trebue negreșit, mai întâiu să 
cunoască trecutul poporului şi Statului respectiv. In acest trecut va găsi puncte 
de sprijin pentru îndrumarea viitoare, iar din sbuciumările vieţii acelui neam 
— şi au fost atâtea pentru cel românesc — va puteà să cunoască mai bine sufletul 
lui si deci și însușirile de pus în valoare. Istoricul va fi astfel și psiholog. 

Dar nu va fi destul. Vieaţa statelor și a naţiunilor devine din ce în ce mai în 
legătură una cu alta. Descoperirile științei au adus o potentiare a energiei 
umane sub toate formele, în astfel de proporţii, încât popoarele nu mai trăiesc 
izolate si propäsirea civilizaţiei moderne izvorește tocmai din această colaborare 
şi întrecere a neamurilor în folosirea la maximum și optimum a bogățiilor lor 
vii si moarte. 

Si astfel cercetătorul Constituţiei — om de stat — nu poate fi numai istoric 
si psiholog, dar și sociolog prevăzător al mersului lumei și al civilizaţiei, al des- 
voltării culturale, sociale și economice, cunoscător al firii și însușirilor neamului 


26 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 











său, al condiţiilor naturale si politice de aşezare a Statului său. Din complexul 
tuturor acestor condiţii, el să ştie să aleagă temeliile cele mai sigure pentru 
edificiul ce-l preocupă. 

Să nu uităm că Constituţia se aplică unui Stat ; că Statul modern este naţional 
sau nu este; iar națiunea — cum foarte bine arată d. Gusti în studiul său ,,Pro- 
blema națiunii“ — nu este naţiune, dacă trăieşte numai şi nu este activă şi pro- 
ductivă. Ea este un corp viu, care a ieșit din starea pasivă de popor, trăind 
în realitate sub forma politică, culturală și economică. Constituţia trebue să 
se resimtă de aceste noui condiţii, fiindcă menirea ei este de a da îndrumarea 
vieţii Statului naţional. 

Si atunci poate cineva aveă pretenţia, să aibă cunoștințele vaste ce cere 
un atare studiu? Si de sigur nici cele 25 de conferinţe, oricât de interesante vor 
fi făcute, sub îndemnul Institutului Social, nu vor puteă istovi obiectul, ci 
numai să atragă băgarea de seamă asupra unora din chestiile ce par că merită 
mai multă grije pentru cercetarea, viitoare şi soluţionarea definitivă. 

Ca atare, vă rog, să luaţi și încercarea ce fac eu azi înaintea dv. 


2. România, ieșită din acest răsboiu, este un Stat de clădit aproape nou, nu 
numai prin teritoriul şi populaţia sa îndoită, prin înfăptuirea României-Mari, 
dar și prin prefacerile adânci aduse, și de reformele constituţionale, și de evoluţia 
puternică datorită ultimei conflagrații generale. 

La un Stat nou trebue o temelie nouă, și suntem astfel aduși, să facem acest 
nou aşezământ, nu numai ţinând seamă de condiţiile indispensabile României- 
Mei dar și traiului Statului în starea fixată de actuala evoluţie a civilizaţiei 
moderne. 

Avem nevoie deci mai întâiu să ne lămurim între noi asupra condiţiilor in- 
dispensabile vieţii Statului modern. România-Mare fiind azi formată și din 
teritorii naţionale care au trăit până ieri sub regimuri învechite, este bine ca 
la o cotitură mare a vieţii publice, să cercetăm calea de urmat şi să ştim ce să 
înlăturăm din unele principii — medievale chiar — care au fost cauza de pră- 
buşire a marilor imperii vecine ce mau ştiut să se adapteze evoluţiei civilizaţiei 
moderne. Să nu ne facem iluzii: la fiecare chestie de organizare mai de căpetenie 
apar unele concepţii si cuvinte care ne îngrijesc. Träifi 60 de ani sub regimul 
Constituţiei nationale si liberale belgiene, adaptată încă dela 1866, suntem 
nedumirifi când auzim vorbindu-se de privilegiile acordate de regii apos- 
tolici, de Bela și Gheza al Ungariei, sau de împărații Austriei. 

Iată de ce, fără a negă Constituţiei dela 1866 vreo eficacitate, căci sub re- 
gimul ei am putut trece dela România Mică la cea Mare, cred că este nevoie 
să reamintim în scurt evoluţia în vieata Statului modern, pentru a lămuri princi- 
piile indispensabile propăşirii lor. 

Marea revoluţie franceză, a însemnat de sigur în această evoluţie un pas 
de căpetenie. Ea nu eră însă la rândul ei, decât desvoltarea firească a unui alt 
proces mai îndelungat, care îşi găseşte primele manifestafiuni, mai întâiu în 
întărirea regimului unitar de Stat în dauna drepturilor feudale, apoi în rena- 
şterea, culturală si reformele religioase din veacurile al 15-lea si al 16-lea şi mai 
târziu revoluţia lui Cromwell, 


V, I. BRATIANU: NEVOILE STATULUI MODERN SI CONSTITUŢIA ROMANIEI MARI 27 








Rând pe rând, prin acest proces care a dăinuit veacuri, dispar cele trei ro- 
biri care imprimau caracterul Statului medieval: a nobililor în dauna Statului 
medieval, a amestecului bisericii care stânjeneă neatârnarea politică, și însfârşit 
a stăpânilor din toate feluile asupra individului si masselor mari. Statul 
modern iese astfel din luptă cu caracterul său actual: national, laic si democrat. 

Revoluţia franceză, prin răsboaiele lui Napoleon cel Mare şi mai târziu prin 
mișcarea generală dela 1848, a dus mai departe principiul de organizare natio- 
nală şi democratică. Aceste mișcări găseau în cele mai multe state, carestiuserä 
să se libereze prin Reformă de caracterul clerical, terenul necesar pentru a päsi 
la desrobirea naţională si democratică. Cele două principate dună ene o:icât 
de slăbite şi strâmbate icseau din epoca fanariotă,prin tradiţia naţională a Sta- 
tului, prin caracterul biseicei sale naţionale, prin organizaţia socială chiar, nu 
se găseau încătuşate în formele medievale învechite. La îndemnul procla- 
matiei din 48, la adăpostul Convenţiei dela Paris și ulterior al Constituţiei 
dela 1866, puteau să intre pe calea fixată Statului modern. 

Numai două mari imperii rămâneau de fapt în Europa sub înrâurirea medie- 
vală — cu toate aparențele de modernizare ce căutau să-şi dea,— erà: Austro- 
Ungaria a Habsburgilor şi Rusia Romanovilor, fără a mai reaminti Turcia, 
Coranul lui Mohamet. 

In acest moment deciziv pentru soarta neamului nostru, pentru întâia oară 
întrunit la un loc, trebue să știm hotărît calea de urmat, si să punem la baza 
Constituţiei viitoare acele principii pentru care lumea luptă de atâtea veacuri 
şi fără de care Statul modern nu poate trăi. 


3. Dar aceste condiţii esenţiale de traiu, adică de Stat naţional şi democratie 
cadrează în totul cu acelea necesare vieţii neamului nostru. El stă izolat în 
mijlocul popoarelor de altă gintă, într'o regiune sbuciumată, dar me.i.ă piin 
așezarea lui la gurile Dunării, să aibă o vieatä proprie, oricare ar fi populaţia 
care o locueşte. Pentru a-și puteă îndeplini menirea şi a puteă propäsi si pästrà 
în acestecondițiuni caracterul şi însuşirile sale, pentru a recâstigà timpul pierdut 
prin despätirea lungă de până ieri. Statul român trebue să aibă o vieaţă natio- 
nală vie. Numai prin acest caracter el își va puteà punela maximum de valoare 
însuşirile sale, şi deci energia sa latentă, numai astfel va puteă fi un factorreal 
de civilizaţie şi va puteă rezistă, izolat cum este, în regiunea cu echilibru 
instabil în care se găseşte. 

Să nu uităm, că deşi cu o omogenitate delimbă, de simtire si de credinţă 
cum rareori se găseşte la vreun neam, abiă azi, după 1000 de ani de despărţire 
ne găsim cu toţii la un loc. In judecarea nevoilor noastre să ţinem seamă că 
Statul român este, din această cauză în perioada eroică de consolidare natio- 
nală. Ea nu poate fi desăvârșită decât de aci înainte, când prin activitatea 
sa culturală și economică poporul român va ocupă în civilizaţie locul la care-i 
dau dreptul însuşirele sale, loc dela care a fost până azi înlăturat, 

Deaceea primul principiu care trebue să inspire Constituţia viitoare este 
acel de a păstră Statului român cararterul unitar naţional la care-i dă d.eptul 
majoritatea copleşitoare a neamului nostru. 

Este cu atât mai necesar dealimpezi acest punct, cu cât sub forma tratatului 


28 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


minorităţilor s'a încercat,să se slăbească acest caracter, și prin făgăduieli — 
care din fericire nu au fost înfăptuite,—tindeă să se facă din România Mare o 
nouă și nenorocită Austro-Ungarie. Sub o formă umanitară și de utopii inter- 
nationale, se ascundeà, de fapt, dorinţa unor State cu consolidare naţională 
asigurate de a face în afară de hotarele lor o politică imperialistă şi de subjugare. 

Principiul Statului naţional nu împiedică însă stabilirea înăuntrul lui a unor 
condiţii de traiu normal pentru populaţii de altă limbă. In afară chiar de îngă- 
duirea tradiţională cu care poporul român a trăit alături dealte popoare, putem, 
fără nicio teamă, aveă în această privinţă şi în cadrulintereselor noastre de Stat, 
o politică liberală. Aceasta o putem face, nu numai fiindcă suntem majoritatea 
copleșitoare a locuitorilor acestei ţări, fiindcă minoritățile sunt despărțite prin 
limbă, cultură și interese, dar fiindcă poporul român s'a arătat în cele mai multe 
cazuri, cu o mare putere de asimilaţie si de rezistenţă, naţională. Astăzi, toţi 
la un loc si liberi de a ne așeză condiţiile cele mai bune pentru propășirea în toate 
direcţiile, Statul român poate duce o altă politică decât aceea, cu care o minori- 
tate etnică, căută în Austro-Ungaria să subjuge celelalte neamuri, 

Această libertate pentru a fi cât mai deplină, trebue să îndeplinească două 
condiţii: Să fie în cadrul intereselor Statului român, adică astfel ca în perioada 
actuală de consolidare internă însă să nu fie un punct de sprijin pentru încercă- 
rile de distrugere în afară, si al doilea, ca principiul ce s'ar stabili pentru traiul 
liber al minorităţilor, printr'o izolare prea mare, culturală sau administrativă, 
ele să nu fie înlăturate de fapt dela propășirea generală a României Mari. 


4. Pentru a-iasigură însă existenţa, şi propășirea ei, și ca consecinţă directă 
a caracterului naţional, așezământul viitor trebue să fie hotărît democratie. 
In afară de condiţiile generale indispensabile traiului Statului modern, con- 
ditiile speciale ale ţării noastre impun gi mai mult acest caracter. Numai soli- 
darizând întreaga massă a poporului cu mersul Statului, vom puteă spori energia 
națională si recâstigà timpul pierdut. 

Regatul vechiu, ieşit atât de slăbit din regimul fanariot, n'ar fi putut într'o 
jumătate de veac să treacă dela cele două mici principate vasale, lipsite de orice 
organizare temeinică, la România Mare. Numai graţie apelului continuu făcut la 
marele rezervoriu naţional, numai luând punctul de sprijin în dorinţa și putinţa 
întregului popor, la o vieafä mai bună şi mai de sine stătătoare, am putut ajunge 
în mai puţin de două generaţii, la neatârnarea noastră de toate felurile. Pilda 
dată ieri de popor, graţie însușirilor sale, să ne fie învăţământ pentru opera 
mare de consolidare naţională ce începe azi. Numai făcând din nou apel la 
acel rezervor naţional, vom puteă face față unei situaţii grele şi încă primejdioase. 

Ca şi naționalismul, democratismul, consecinţă, directă a lui, trebue să fie 
aplicat în toate manifestatiunile vieţii obşteşti. EL nu mai este de ordin ex- 
clusiv politic, ci si cultural, social şi economic. Vieaţa internă a Statului modern 
leagă atât de strâns între ele aceste ramuri de activitate, încât pricipiile de care 
vorbii mai sus trebue să se întindă la toate. 

Această grije este cu atât mai necesară, cu cât invențiile mari dela sfârşitul 
veacului al X VIII-lea si din cel al XIX-lea cu aplicaţiile lor la vieata economică si 
socială, au adus o intensitate şi noutate de acţiune necunoscută până azi. Ele 





V.I. BRATIANU: NEVOILE STATULUI MODERN SI CONSTITUȚIA ROMANIEI MARI 29 








au înlesnit potentierea energiei individuale si a popoarelor, atât prin masinism, 
cât si prin ridicarea culturii generale. 

Astiel că Statul politie de până ieri, și-a luat un rol mai activ, sub forma 
socială, culturală și economică. In complexitatea vieţii moderne a comuni- 
tății, în mod firesc el trebue să ia în mână si sintetizarea tuturor intereselor 
generale ale ei, izvorîte din aceste trei nevoi. Statul modern are deci un caracter 
hotărît cultural si economic, iar pactul său fundamental nu mai poate ignoră 
acest rol. El trebue să dea o atare îndrumare organizării de Stat, încât acesta 
să îndemne, să coordoneze și să controleze activitatea individuală pe tot teri- 
toriul, și chiar să centralizeze pe aceia cari interesează laolaltă comunitatea. 

Nevoia de a recâştigă timpul pierdut de vitiegia viemurilor și de a redă 
provinciilor desrobite libertatea de acţiune, impune ca România Mare să se 
îngrijească şi mai mult de acest rol activ al Statului pe cale socială, cultu- 
rală și economică, 

Pentru a-și îndeplini rolul cultural, Constituţia viitoare va trebui să hotă- 
rească cadrul cel mare al regimului scoalei și bisericii în Statul român. 


5. In ceeace priveşte libertatea cultului în genere, atât Constituţia actuală, 
cât și firea tolerantă a Românilor, ne îngădue să nu insistăm asupra modului 
cum Statul a ştiut şi în trecut și va şti şi în viitor, să lase tuturor libertatea cre- 
dinfei. O sigură grije— de altfel înscrisă în Constituţiile cele mai liberale—va fi 
ca sub formă de cult, să nu se ascundă acţiuni urzite contra regimului de Stat exis- 
tent si ca sufletul cetățenilor să fie făcut vräjmas ţării de acărei soartă estelegat. 

Dar cu cât cerem mai multă solidaritate cetățenilor de altă religie ca a majo- 
rităţii poporului, cu atât mai mult trebue să ne îngrijim de înlesnirea intereselor 
justificate ale acestor culturi. 

După cum arătam mai sus, vrem şi trebue să rămânem în cadrul principiilor 
esenţiale pentru traiul paşnic al Statului modern; si de aceea pentru asigurarea 
acestei liniștite propăşiri, cât si pentru libertatea noastră de Stat, nu trebue 
ca prin amestecul din afară, să retrăim luptele religioase de care am fost feriti 
până azi şi care au slăbit şi distrus atâtea State. 

Cadrul acestei libertăţi de credinţă, coordonate cu necesităţile Statului, 
trebue să fie hotärîte prin viitoarea Constituţie. 

Tertati-mä că insist asupra caracterului pe care trebue să-l păstreze legăturile 
între biserică si Stat. O fac, fiindcă mi se pare că suntem cam dezorientafi. 

Trebue mai întâiu, să ne lămurim asupra caracterului Statului modern, care 
în opunere cu cel medieval, nu este un Stat clerical. Cu atât mai mult cel româ- 
nese, care nu este și nu poate fi nici moștenitorul pravoslavnicei Rusii, nici al 
Regelui apostolic maghiar, sau prin Habsburgi, al împăratului Carol cel Mare. 

Trebue să dăm bisericii nationale un rol în Stat, nu numai din cauza ser- 
viciilor mari aduse în trecut, dar și prin rolul ce-l poate aveă în viitor. Dar să 
nu uităm, că acest rol n'a putut fi împlinit, decât numai pentrucă a fost fixat 
si în cadrul hotarelor nationale și în strânsă solidaritate cu interesele neamului 
şi ale Statului. Acest caracter trebue păstrat, fără a ne influență de condiţiile 
datorite luptelor de apărare națională contra unui Stat care până ieri eră vrăj- 
mașul poporului credincios. 


30 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


Am insistat asupra acestei chestii fiindcă în timpurile din urmă unii au vorbit 
de înscrierea în Constituţie a unor prescriptii din canoane, ca si când am fi un 
Stat cu organizaţie teocratică, iar alţii negând dreptul parlamentului — adică 
al voinţii nationale — de a se îngriji de viitoarea organizare și unificare a bisericii. 
Aceste teorii ar merge în contra intereselor chiar ale bisericii și ar face jocul 
celor ce ar dori tocmai să despartă interesele tradiționale ale bisericii natio- 
nale de acelea ale Statului român. Alipirea provinciilor noui a pus în discuţie 
unificarea, bisericii dominante în Stat, care va îi prilejul nu numai de a-i da un 
rol mai eficace în conducerea morală a poporului credincios, dar și o organi- 
zatie mai strâns legată cu dânsul si cu evoluţia democratică a Statului. 

Fiinţa în Ardeal a unei a doua biserici eu caracter national, nu va stirbi, 
negreșit, situaţia bisericii majorităţii neamului si recunoscută ca biserică domi- 
nantä; dar trebue să se asigure și celei de a doua putinţa de a trăi si de a-şi în- 
deplini menirea. Cu cât ambele biserici își vor păstră mai hotărît caracterul 
national, și deci de fräteascä colaborare, cu atât sufletul poporului va fi mai 
ridicat şi Statul român va fi lipsit, și în viitor, de luptele cari au frământat atât 
de greu liniștea altor popoare. 


6. Mai este oare nevoie să insist asupra credinţei tuturor, că una din sarcinele 
cele mai mari ale generaţiei noastre, pentru a asigură consolidarea naţională, 
este desvoltarea culturii naționale prin școală? Nici un sacrificiu nu trebue 
înlăturat pentru a recâstigà timpul pierdut în întunerecul robirii. Cu cât sfortarea 
de făcut este mai puternică, cu atât și rolul Statului devine mai copleșitor, el 
neputând să se desintereseze de o menire, de a cărei îndeplinire este legată exis- 
tenta chiar a României Mari. Iată de ce, oricare ar fi regimul învățământului, 
el nu va puteă fi lăsat în Statul nostru numai la mijloacele benevole sporadice 
sau restrânse ale organizaţiilor confesionale. Intr'o organizaţie temeinică, 
întrun Stat national cultural, în care toate treptele și felurile de învăţământ 
trebue să fie bine coordonate între ele, Universitatea, ca organ suprem de cul- 
tură naţională, cu mai multă libertate de acţiune și mai multe mijloace, așezată 
la vârful piramidei, să fie în realitate îndrumătoarea acestei culturi. Acest rol 
şi caracter al învăţământului trebue precizat în viitorul pact fundamental. 

De apărarea naţională este legată asigurarea unui traiu pașnic în afară a 
României Mari. In cercetarea viitorului așezământ constituțional să nu uităm 
condițiile primejdioase în care vom trăi încă multă vreme în acest colţ frä- 
mântat al Europei. Constituţia viitoare trebue să arate rolul și caracterul 
armatei în Stat, iar pentru a asigură continuitatea în îngrijirea ei sub regimul 
constituţional parlamentar, să se precizeze rolul consiliului superior al apărării 
naționale si legăturile lui cu comandamentul suprem. Cu cât această apărare 
interesează mai mult vieata Statului întreg, cu atât este mai multă nevoie de a 
lămuri această legătură. 


7. Odată stabilite condiţiile de existență ale României Mari, putem cercetă 
care trebue să fie organizaţia unui Stat pentru a puteà functionà în mod normal 
şi a-şi îndeplini menirea. Care să fie, după experienţa făcută, principiile de 
organizare a regimului constituţional monarhic parlamentar? Confuzia adusă 


V. I. BRATIANU: NEVOILE STATULUI MODERN SI CONSTITUȚIA ROMANIEI MARI 31 





în funcţionarea celor trei puteri în Stat, în situatiunile excepţionale în care 
ne-au adus timpurile si prefacerile din urmă, impune şi mai imperios analiza 
rolului fiecăreia din ele. 

Importantaluatä de masse după acest răsboiu și conștiința de rolul lor în Stat, 
dau organizaţiei democratice a Statului alt caracter decât cel avut până astăzi. 
Prin votul obstesce în deosebi, organizaţia internă trebue să fie din ce în ce mai 
mult bazată pe colaborarea tuturor în vieata de tot felul a Statului. De aci ale- 
geri mai dese ale parlamentului, pentru ca în realitate el să fie mereu repre- 
zentanta cât mai fidelă a voinții naționale. Această tendință influențează 
nu numai organizarea puterii legislative dar și pe aceea a celei executive şi 
chiar judecătoreşti. De altfel acest contact continuu este necesar, fiindcă cu 
cât cultura şi conștiința masselor se ridică, cu atât trebue să lise dea putinţa, 
de a fi solidarizate cu mersul Statului. Altfel această ridicare n’ar servi decât 
pentru a creiă rezistenţe si piedici în acest mers, prin prezenţa unui factor plin 
de vieatä, cu nevoi multe de exprimat, dar fără drepturi și deci fără răspunderi. 

Dar cu cât această participare a masselor la mersul Statului se sporeşte si 
întinde, cu atât trebue mai bine organizate şi coordonate cele trei puteri pentru 
a puteă să asigure mersul normal şi de propäsire. 

Deaceea se pune întrebarea: cum să funcționeze regimul parlamentar ce 
avem, pentru a ne da în realitate roade, și să asigure o vieață democratică ? 

Iniţiativa, operei de legiferare aparține mai întâiu guvernului, ea aparţine 
şi Parlamentului. 

Această din urmă iniţiativă, mai cu seamă în regimul votului obştese şi cu 
vieaţa complicată a Statului, este mai mult de formă si sporadică. Ea nu trebue 
considerată decât ca un mijloc,pentru a asigură independenţa corpurilor legiui- 
toare. Parlamentul, de fapt, însă nu poate contribui în mod continuu la initia- 
tiva legiferării, el neputând să-și ia asupra-si decât controlul iniţiativei guvernului 
şi discuţia si aprobarea legilor ce el îi prezintă. In această aprobare, el manifestä 
voința naţiunii în așezământul nou ce i se propune. Dar chiar pentru această 
lucrare, Parlamentul democratic este într'o situatiune delicată. Sau el trebue, 
prin sufragiul universal să reprezinte voinţa naţională, şi deci alesii lui sunt 
trimiși, fără condiții de specialitate, şi numai în baza încrederii alegătorilor ; 
sau sunt aleși în special în vederea pregătirii lor pentru opera legislativă. In 
acest din urmă caz s'ar limită cercul de alegere al votului obștese, eliminând 
persoanele care deși nu au această pregătire, ar puteă să aducă în parlament 
cunostinta, nu a legiferării, dar a nevoilor masselor electorale. 

Pentru a împăcă cele două nevoi, mai cu seamă, în momente de mari pre- 
faceri și de organizare, s'a ajuns la soluția celor două Camere. Una asigură 
avântul si în deosebi reprezentanța vie a vointii nationale, cea de a doua, cu 
acelaș sâmbure a votului obștesc la origine, înlesnind, prin participarea specia- 
listilor, opera de legiferare. Aceasta a doua Cameră — Senatul — nu este în 
aceste condiţii o Cameră ponderatoare sau o frână pentru cea dintâi, dar prin 
prezenţa specialiștilor, are să atragă atenţia asupra solutiunilor speciale de 
dat. Această acţiune nu se face atât prin numărul specialiștilor, cât prin pre- 
zenta lor. Senatul trebue să reprezinte în reducere vieata Statului, sub toate 
formele sale, adică locală si specială. 


32 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


După cum vom vedeă mai jos, pentru coordonarea intereselor lăsate asupra 
administraţiei descentralizate cu acelea ale Statului, este şi mai multă nevoie 
de reprezentanţii vieţii locale în a doua Cameră. 

Apelul continuu prin referend la voinţa naţională pentru opera obișnuită 
legislativă, nu poate da roade în regimul votului obstesc. Acest referend, sub 
acest regim electoral, se produce de fapt la fiecare alegere, ca si la fiecare schim- 
bare de Constituţie, când consultatia populară se face pe anumite puncte. Apelul 
însă, continuu şi direct prin referende, la voinţa naţională, înseamnă pe deoparte 
o continuă främäntare a masselor, iar pe de altă parte stirbirea autorităţii parla- 
mentului. Avem în Rusia sovietică o oglindă exagerată, dar desigur una, a regimu- 
lui către care ar tinde această îndoită legiferare: în parlament și în întregul popor. 

Tot astfel opera de control al Parlamentului, nu se poate execută de fapt, 
dacă ea nu va fi înlesnită de o bună organizare în Stat. In afară de calea inter- 
pelărilor, care este o operă de acţiune individuală, Parlamentul întreg are 
de făcut o operă de control continuu şi din oficiu asupra gestiunei financiare. 
Votând bugetul, el trebue să urmărească şi aplicarea lui. 

Un parlament, — și în deosebi al votului obștese — nu este organizat pentru 
a face el singur un atare control. Precum el, după ce a votat legile se desărci- 
nează pe puterea judecătorească pentru a urmări aplicarea lor, tot astfel el 
trebue să treacă asupra unei institufiuni speciale, controlul cheltuelilor Statului 
(Curtea de Conturi azi). Aceasta este cu atât mai necesar cu cât acest control 
nu trebue să se întindă, ca azi, exclusiv la guvern și să ascundă astfel sub o răs- 
pundere ministerială, factice, neregulile întregului aparat administrativ. El 
trebue să se exercite asupra tuturor functionarilor publici, în limita atribu- 
tiunilor ce le fixează legea; iar pentru a fi eficace, să fie preventiv și local. Azi 
fiind central şi după câţiva ani după ce cheltuelile neregulate sau făcut, in- 
teresul obştesc a avut timp să sufere şi gresala să fie repetată. 

Deaceea în parlamentul votului obștesc, votarea bugetului — dată am- 
belor Camere pentru o lucrare mai serioasă — trebue considerată ca un mijloc 
al reprezentanţei nationale pentru a așeză pe timp! limitat şi în liniile sale generale, 
programul de activitate al Sfatului. Controlul în amănunt al cheltuelilor, re- 
venind unei instituții cu caracter mixt ieșită din colaborarea puterii executive, 
parlamentului şi puterii judecătoreşti. Constituţia viitoare trebuc să fixeze 
mai limpede decât azi cadrul acestui control. 

Pentru o legiferare serioasă şi continuă trebue să se exercite iniţiativa gu- 
vernului. Această atributie pe lângă conducerea puterii executive, este una 
din principalele sale sarcini în perioada de intensă legilerare în care intrăm. 
Dar cum poste să-și îndeplinească acest rol un guvern cu caracterul său schim- 
bător, cum este cel ieșit din regimul parlamentar? Azi o face prin comisii de 
specialitate, alese din Parlament și care lucrează cu organele administrative. 
Să nu ne facem însă iluzii. O admimstrafiune cu caracter biurocratie, care este 
absorbită de rezolvirea chestiilor zilnice, cu greu se poate transformă îatr'un 
biurou de studii şi de elaborare de legi. Un consiliu legislativ trebue să usureze 
opera de legiferare şi să asigure conducerea ei. Acest organ al puterii execu- 
tive nu are menirea de a legiferă, ci numai de a asigură guvernului proiecte de 
legi bine studiate şi coordonate pe baza principiilor fixate de dânsul. 





V.I. BRATIANU: NEVOILE STATULUI MODERN SI CONSTITUȚIA ROMANIEI MARI 33 


8. Cum trebue înţeleasă organizarea puterii executive în regimul guvernului 
parlamentar, ca rezultat al experienţei făcute până astăzi? 

Prin caracterul guvernului parlamentar, legat de durata scurtă acordată 
corpurilor legiuitoare (4—6 ani), miniștrii au rolul, în numele parlamentului, 
de îndrumare si conrrolore à puterii executive permanente, adică a conducerii 
întregei vieţi a Statului. 

Deaceea, și tocmai prin acest caracter provizoriu al conducătorilor puterii 
executive, organizaţia acesteia, trebue să fie astfel, încât să poată aveă o acti- 
vitate continuă. De aci, ca urmare logică, nu numai specializarea organelor 
permanente ale puterii executive, ci şi stabilitatea, pentru ca această diviziune 
a muncii să-și poată da roadele. 

Tn această concepţie, un guvern, dacă are în atributiunile sale îndrumarea 
și controlul puterii executive, redus cum e si provizoriu, nu poate functionà 
normal, dacă ar crede — cum se credeă altădată — că tot aparatul executiv 
să se schimbe odată cu parlamentul sau guvernul. Ca membri ai parlamentului 
si reprezentând majoritatea părerilor lui, guvernul dă îndrumarea pentru apli- 
carea legilor în administrarea ţării, conform cu voinţa acesteia, exprimată cu 
prilejul alegerilor. 

Actualul regim iinpune deci o atare organizaţie de Stat, încât vieata lui să, 
nu sufere prin schimbările pe care regimul parlamentar si reluarea contactu- 
lui periodic cu voinţa naţională le impun. De aci, asigurarea specializării, sta- 
bilităţii și răspunderii. 

Activitatea Statului este îndoită: pe deoparte de ordin politic, de legiferare 
si de aplicarea legilor, si pe de altă parte de ordin gospodăresc. Este necesar să 
lămurim puţin acest de al doilea rol, care din ce în ce mai mult este sporit prin 
activitatea, mai complexă şi mai vie a Statului modern. 

El nu se mai poate färmuri într'o activitate biurocratică, am zice pasivă; 
el trebue, ca ocrotitor al intereselor generale de tot felul, să le cerceteze dinainte 
şi să le ajute în satisfacerea lor. Aceste nevoi sunt culturale, sociale şi econo- 
mice. Cu cât mergem în adâncime, cu atât ele sunt bazate pe iniţiativa privată 
sau legate de aceasta. Este rolul pozitiv sau mai bine zis constructiv al unui 
atat ce își îndeplinește datoria, de a stârni, ajută și coordonă colaborarea de 
tot ielul, în aceste trei mari direcţii ale iniţiativei naţionale. Nu este nevoie 
să insistäm asupra importanţei acestui nou rol al Statului modern. 

Indeplinirea acestor roluri impune o organizaţie corespunzătoare. 

Dacă Statul rămâne diriguitorul si îndrumătorul interesului obstesc în vieata 
complexă a civilizaţiei moderne, el nu trebue să aibă însă näzuinta de a absorbi 
în mâinile lui activitatea întregii ţări. N'ar puteă să o îndeplinească. Ca un organ 
central şi superior, el trebue să se bazeze pe colaborarea bine organizată a 
instituţiilor de tot felul, răspândite atât pe suprafaţă (administraţiile locale), 
cât și în adâncime (instituţii speciale). 

Cu cât o activitate este de un interes mai general, si interesează o sferă mai 
mare de activitate, cu atât amestecul Statului este mai mare: cu cât ea este 
mai locală și mai specială, cu atât iniţiativa privată, ajungând ca ultim pas la 
cea individuzlă, înlocuiește puterea centrală. Activitatea complexă a Statului 
nu se poate deci execută în mod normal, decât printr'o usurare a activităţii 





34 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


sale, prin diviziunea muncii. Dar trebue o astfel de diviziune a muntii, 
încât să păstreze d funcţionare armonică a tuturor organelor, până la ultima 
celulă, toate făcând parte dintr'un singur organism viu, care este Statul. 

Trebue să insistăm asupra confuziei ce se face între „autonomie“ și ,,des- 
centralizare“. Autonomia este o rămășiță a luptelor dintre Stat si organele lo- 
cale; ea nu mai are rost în regimul naţional și al sufragiului universal, căci statul 
nu mai este vrăjmaşul. Libertatea de acţiune lăsată organelor locale sau spe- 
ciale, porneşte din alt punct de vedere în regimul democratic al Statului modern: 
ca prin diviziunea muncii să sporească iniţiativa şi deci energia, să se accelereze 
execuţia si să seînlesneascä un control al celor direct interesaţi prin participarea 
la inițiativă, la conducere si la răspundere chiar. 

Acest punct trebue să fie cu atât mai bine lămurit în viitoarea Constituţie, 
cu cât lupta dusă în provinciile desrobite contra regimelor de asuprire de până 
eri, a lăsat în această privință amintirea luptei contra Statului, care eră 
vräjmasul de eri. 

Ziceam că această diviziune a muncii este de două feluri: una în suprafaţă 
pentru a permite o activitate cât de mare — este aceea pe care am puteă-o re- 
prezentă prin vieata descentralizată locală a judeţului și comunei, si alta în 
adâncime, de specialitate, care să asigure continuitatea şi să sporească iniţiativa 
în chestii de ordin special, şi unde iniţiativa privată sau specială poate mult să 
ajute acţiunea de Stat, precum în chestiile economice, culturale și sociale, 

Cu îndrumarea de mai sus, guvernul și ministerele rămân țărmurite în atri- 
buţiile lor principale pentru ca, astfel, carul Statului să-şi aibă mersul său 
ordonat, lin, dar continuu, iar nu cu svâcnelile pe cari le-ar aduce fiecare 
schimbare de regim. 

Intr'o atare organizaţie Statul, şi deci şi guvernul, rămân părintele ocrotitor, 
care nu-și ia asupra lui decât chestiile privind în adevăr interesele generale. 

Să dăm o pildă de ce trebue să fie acest Stat. Pe teren economic și social, 
Camerele de Comerţ, Industrie, Agricultură şi Muncă, sunt chemate, coordo- 
nând activitatea locală si specială privată, să ajute colaborarea Statului, care 
ar trebui să se bazeze în execuţia și în cercetarea nevoilor acestor ramuri de ac- 
tivitate, pe aceste organe. Ministerul Agriculturii, Comerţului, Industriei sau 
al Muncii, în afară negreşit de averea proprie a Statului, ar trebui să-şi limiteze 
activitatea în colaborarea cu aceste instituţii, în cunoaşterea prin aceste 
organe a nevoilor, în cercetarea şi coordonarea lor cu interesele generale, și în 
sfârșit, în controlarea aplicării măsurilor luate. Aparatul central descărcat astfel 
de toate lucrările de detaliu, va puteă să păstreze rolul de îndrumător şi con- 
trolor. 

La fel trebue înţeles rolul Statului în chestiile culturale, în care prin alte in- 
stituţii, ca Biserica şi Universitatea, bine organizate şi îndrumate, va puteă mai 
bine să cunoască nevoile culturale, decât printr'un biurou sau chiar o direcţie 
de minister, cum se face astăzi. 

Prin urmare, pentru a puteă face faţă unei opere complexe a unei vieţi din 
ce în ce mai active si mai speciale, Statul nu mai poateluă ca altă dată asuprä-si 
toată sarcina de conducere, de îndrumare, de control si de execuție; ci rezervân- 
du-si din ce în ce mai mult rolul de căpetenie şi de interes general chiar în chestii 





V.I. BRATIANU: NEVOILE STATULUI MODERN ŞI CONSTITUȚIA ROM \NIEI MARI 35 











cari nu-l priveau altădată, a instrumentelor mariale vieţii de Stat, el trebue 
să caute colaborarea din ce în ce mai intimă a instituţiilor publice si chiar pri- 
vate. In atari principii, Constituţia viitoare trebue să îndrumeze organizaţia 
de Stat şi pe aceea a administratiilor locale si speciale și să dea directivele mari 
ale vieţii economice. 

Acesta este țelul către care trebue să tindă organizarea Statului modern. In 
aplicarea lui să nu uităm condiţiile speciale și gingase în care se găseşte Ro- 
mânia nouă. Din această cauză, va fi o perioadă de tranziţie, în care consoli- 
darea, României Mari cere o colaborare și un control mai de aproape ale Statului, 
însă lăsând putinţa de a ajunge la acel rol ideal arătat mai sus, cu cât forţele 
centrifuge lăsate de cotropirea străină vor dispare. 


9. Dar la temelia, vieţii sociale și politice, sunt principii caritrebuese să ser- 
vească de călăuză tuturor legiuirilor care caută să aşeze această vieatä pe cale 
„normală. Deaceea ele sunt înscrise în Constituţie, nu numai pentru egalitatea 
şi libertatea tuturor, dar si pentru a le asigură prin fixarea dreptului de proprie- 
tate. De sigur că, în concepţia acestor principii s'a făcut, în timpurile din urmă, 
evoluţia cea mai puternică. 

Prin egalitate nu se mai înţelege azi formula utopistă dela revoluţia mare, 
de a face prin legi pe toţi oamenii deopotrivă, dar de a le asigura condiţii care 
să permită oricui să năzuiască oriunde, odată ce a împlinit însușirile cerute; 
precum si de a distruge prin intervenţie orice privilegii, datorite nu activităţii 
personale, dar moştenirilor trecutului, sau unor factori din afară. 

Sa constatat în acelaș timp, că dreptul de egalitate si libertate înscris în 
legi n'are nicio valoare, dacă nu se luptă contra măsurilor ce ar puteă fi în mâna 
unora mijloace de stăpânire si robire. Și astfel s'a ajuns, nu numai la egalitatea 
drepturilor politice, la votul obştesc, dar la o nouă concepţie aproprietăţii, care nu 
este aceea sacrăşi inviolabilă, ci din ceîn ce mai mult legată de funcția ei socială. 

De aici lărgirea dreptului de expropriere, măsuri fiscale contra aglomerării 
capitalurilor prin impozite progresive pe venituri şi capital, noua concepţie a 
impozitului pe succesiuni, etc. 

Dar poate din toate chestiile de rezolvat în momentele de mari sbuciumări 
sociale, cea care cere mai multă chibzuială este aceea a dreptului de proprietate. 
După încercările păgubitoare pentru civilizaţie în Rusia, s'a ajuns la convin- 
gerea că dacă o evoluţie puternică este de făcut în concepția acestui drept, ea 
trebue să nu fie astfel, încât să atingă avântul propășirii, datorit iniţiativei ba- 
zate pe proprietatea individuală. In actuala fază a acestei evoluţii, dreptul co- 
munităţii în folosirea bunurilor de interes general si a celor a căror punere în 
valoare nu este asociată cu munca și priceperea, s'a lărgit; dar tocmai fiindcă 
s'au pus la baza nouei concepţii aceşti doi din urmă factori, s'a întărit şi mai mult 
nevoia de a asigură individului roadele muncii sale, adică o proprietate indivi- 
duală, folosită însă în cadrul intereselor generale ale comunităţii în care 
acel individ träeste. 

De aci concepţia nouă a proprietăţii bogățiilor subsolului, care nu mai poate 
fi decât a comunităţii, cel putin pentru toateizvoarele de bogății ascunse și 
încă nepuse în valoare; de aci teoria că apa şi cu căderile ei să fie iarăşi ale obștei, 


36 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


pentrucă nimeni nu le creiază, ci din ploaie cade; că aerul, a cărui proprietate 
este pusă în discuţie de când cu desvoltarea aviaţiei, să fie iaräs bun comun. 

După cum prin aviaţie vieata aeriană a devenit mai activă, tot astfel prin 
nevoile orașelor vieata subterană ia desvoltare în interesul obştesc. De aceea 
va trebui limitată proprietatea suprafeţei la lucrările în realitate legate de fo- 
losirea ei, iar subsolul ca şi aerul, trebue—în afară chiar de folosirea bogățiilor 
lor — să fie de domeniu public. Statul, reprezentantul comunităţii, are dreptul 
nu numai să dispună de ea, dar în numele şi folosul ei să ia partea ce revine bo- 
găţie inaturale şi necreiate, după ce s'au scos cheltuielile si beneficiile normale. 
Sarcinile mari lăsate de răsboiu asupra Statului, impun şi mai mult această spo- 
rire a bogăției lui. 

După cum ziceam, o nouă concepţie şi-a făcut drumul în timpul din urmă. 
Ea este chemată să transforme bazele vieții economice, prin intrarea în joc a 
factorului ,„Muncă‘‘, care cere cu drept cuvânt o situație corespunzătoare cu 
rolul real ce-l are în crearea bogăției. El nu mai vrea să fie o unealtă oarbă sau 
roabă a capitalului si a inițiativei, ci colaboratorul lor, care are dreptul la fo- 
loasele si propăşirea activității la care ia parte. Această concepţie nouă, pusă la 
ordinea zilei de răsboiul general şi-a găsit o manifestare bolnăvicivasăîn excesul 
bolşevic. Numai ţinând seamă de evoluţia normală făcută de civilizaţie şi de 
satisfacerea unor revendicări drepte, îndrumarea nouă a Statului va puteă să, 
înlăture puternicele turburări sociale aduse de osteneală si sdruncinarea unui 

“cumplit și lung răsboiu în condiţiile de traiu. Constituţia noastră trebue să în- 
semneze puternic această nouă cale de urmat, pentru a asigură propäsirea 
pașnică şi normală a Statului român. 


10. Am arătat care trebue să fie uncle îndrumări ale viitoarei Constituţii 
pentru a fine seamă de condiţiile necesare României Mari si vieții Statului mo- 
dern ieşit din ultimul răsboiu. 

Fiindcă însă rezolvirea este urgentă şi complexă, şi nevoile României Mari 
acum abiă apar la lumină, este nevoie ca pactul fundamental să fie destul de 
larg conceput pentru a îngădui prefacerile legiuirilor în cursul unei perioade 
destul de lungi. O Constituţie care ar intră în amănunte prea mari, ar încătuşă 
această libertate şi deci ar puteă împiedecă mersul normal al Statului. 

Dealtminteri, fără a ajunge la o Constituţie nescrisă, ca cea engleză, ea trebue 
să stabilească mai mult principii şi îndrumări, lăsând legiuirilor ordinare hotă- 
rîrea amănuntelor. Ea nu trebue, să precizeze decât punctele principale, şi ne- 
schimbătoare aleregimului de Stat, precum sunt Puterile în Stat care nu pot fi 
lăsate legiuitoare ordinare, precum şi concepţia modernă a proprietăţii, baza 
societăţii actuale. 

In celelalte chestiuni politice, administrative, economice, culturale şi so- 
ciale, Constituţia nu are atât rolul de conservatie a unui principiu dinainte con- 
venit, ci de directive principiale, care să îndrumeze pentru o perioadă dată, mer- 
sul legiuirilor ulterioare. 

De aceea, credem la locul ei definirea în Constituţie a rolului Statului, a des- 
centralizării administrative şi în genere a diviziunii muncii, precum şi ce trebue 


V, I, BRATIANU: NEVOILE STATULUI MODERN ŞI CONSTITUȚIA ROMANIEI MARI 31 


să se înţeleagă în concepţia modernă prin „autonomie“, ca aceea a Bisericii, 
Universităţii, ete. Tot astfel credem la locul ei, ca și în Constituţia nouă ger- 
mană, unele declaraţii principiale, pentru a da factorului, Muncă“ si reprezen- 
tantilor ei, rolul ce li se cuvine, cum de pildă s'a făcut în Constituţiile trecute 
pentru capital şi proprietatea materială. 

O Constituţie modernă mai poate face declaraţii de principii pentru vieata 
economică, pentru politica de Stat de urmat pentru propäsirea ei, cât şi pentru 
cea financiară, pentru a asigură democratizarea capitalului. 

Constituţia, mai trebue prin declaraţii de acest fel, să asigure libertăţile po- 
litice, tälmäcind până unde aceste libertăţi pot merge, fără a primejdui exis- 
tenta normală a Statului în faţa atacurilor din afară șia regimului intern, ho- 
tărît prin pactul fundamental si neschimbător. 

Intocmită pe aceste baze, intervalul între modificările constituţionale pot 
îi mai lungi si cu cât vor fi mai lungi (ca în Anglia), cu atât se va 
arătă într'un Stat cu funcţionare normală, că temeliile lui au fost mai bine 
aşezate. 

Schimbarea Constituţiei deci, trebue să prezinte oarecari garanţii. Formula 
unui referendum — fiindcă în sufragiul universal alegeri făcute pe puncte de 
modificare este un adevărat „referendum“ — înscrisă în Constituţia de astăzi 
este cea mai bună și credem că trebue menţinută. Odată însă ce votul obștese 
s'a pronunţat, trebue ca Constituţia să precizeze mai mult ca azi modul de co- 
laborare a modificării ei în sistemul bi-cameral, pentru ca în adevăr,să se pună 
în practică voinţa naţională manifestată în alegeri. 


11. Trebue o privire curagioasă înainte, si soluţiihotărite. România Mare ca 
şicea mică dela 1859, nu are tradiţii. Aceasta o poate lipsi de experienţa ce dă 
continuitatea, dar în momente de mari prefaceri, poate să fie de folos, pentru 
un popor cu însuşiri pentru ridicarea prin el însuş și care a fost oprit atât de 
mult să-și ia propäsirea firească. In aceste condiţii, încrezător în aptitudinile 
atât de caracteristice ca si în deosebi în cumintenia poporului român, măr- 
turisese că-mi este mai teamă de tradiţiile lăsate (pe o parte din teritoriul na- 
tional) de unele organizaţii medievale, cum eră cea austro-ungară, numai pe 
deasupra modernizată, sau de cea ţaristă sau bolșevică, care a adus Rusia la 
ruină. Constituţia pe care Statul român renăscut şi-a dat-o singur la 1866 
eră un mare pas înainte în neatârnarea noastră și în organizarea modernă a 
Statului român. Ea eră, pe acele vremuri una din cele mai liberale, mai de- 
mocratice și mai naţionale din Europa. In judecarea ei ne reamintim care 
eră situaţia şi puterea celor trei imperii absolutiste cari împresurau plăpânda 
Românie. Faptul chiar de a-și da o Constituţie liberală şi cu caracter national 
eră pe acele timpuri o mare îndrăsneală. Eră afirmarea României Mici, de a 
voi să-și aşeze o îndrumare care a dus-o la România Mare și la votul 
obstesc. 

Azi, în România Mare, stăpâni pe soarta noastră, dacă vom aveà multe 
schimbări de adus Constituţiei dela 1866, să luăm dintr'însa țelul pe care l-a 
avut, de a asigură traiul national si democratic al Statului român 
modern. 





38 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





Dar nu va fi destul să facem o Constituţie, ea trebue aplicută de fapt. Apli- 
carea, ei va depinde de funcţionarea normală a următoarelor trei ramuri: opera 
legislativă, mai bine organizată decât a fost până acum, continuitatea și spe- 
cializarea diviziunii muncii în puterea executivă, asigurarea unor sancţiuni 
repezi, pentru toţi cei ce vor călcă legile si Constituţia, prin reformarea 
justiţiei. 

Cu aceste norme putem asigură României Mari şi Noui, nu numai o temelie 
sigură pentru propäsirea ei intensă, dar și aplicarea în realitate a prin- 
cipiilor pe care ea le pune înainte pentru vieafa Statului și a cetățeanului 
român. 


25 Decemvrie 1921 














PUTEREA ŞI RESPONSABILITATEA 
GUVERNAMENTALĂ  consr. c. DISSESCU 


CUPRINSUL: 1. Definiţia responsabilităţii. — Responsabilitatea guvernamen- 
tală. — Ce e „guvernamental“ ? — 2. Istorie: Principiul responsabilității în 
Grecia. — La Roma: actio pro populo. — Forme fictive de responsabilitate: 
August, Justinian. — Forme populare de responsabilitate: revoltele. — La 
not: Cazurile Moţoc, Suju. — 3. In chestiune: Dacă mai avem o Constituţie 
(chestiunea decretelor-legi) . Iresponsabilitatea regală. Ea e totuși limitată de 
responsabilitatea morală. — Cazuri de iresponsabilitate: Ludovic XVI; Lu- 
dovic XIV- Damby. — Dreptul de abdicare al regelui. — 4. Responsabili- 
tatea ministerială : politică, judecătorească. — Răspunderea colectivă: legea 
franceză din Vendemiaire an. IV; legile române comunale din 1864, 1908. — 
Responsabilitatea administrativă: Contenciosul nu stabilește răspunderea func- 
tionarilor, ci a autorităţilor. — Necesitatea răspunderii personale. — Acte de 
administraţie, acte personale. 





DISCUȚIUNE, ca să ducă la solutiunihotärîte, cere mai întâiu o no- 
țiune precisă asupra chestiunei; cu alte cuvinte asupra cuvintelor 
cari articulează chestiunea. „Putere“ este un cuvânt abstract, care 

cuprinde si organul şi funcțiunea. In amănunte nu intru, căci orizontul este 
deschis în întregul organism social. 

Este mai greu cu responsabilitatea. Ce este ea? Din ce punct de privire 
trebue s'o studiăm? Este un prim punct: punctul filozofic, moral, psihologic si 
metafizic. Cu alte cuvinte — să mă ierte filozofii — aspectul de confuziune. 

Am venit aci cu un filozof. l-am zis: înlesnește-mi te rog definifiunea! A 
răspuns: nu se poate, este prea lungă. Şi este prea lungă fiindcă este discutată. 

Eu definesc responsabilitatea din acest punct de privire: ,,obligatiunea de 
a justifică actul pe care l-ai făcut; act de libertate, dacă credeţi în libertate și 
în liber arbitru; act al fatalismului care te-a împins, sau mai putin decât atât, 
act al determinismului. Nu intru în amănunte. Nu ne priveşte. Nu din acest 
punct de vedere avem de examinat astăzi chestiunea. Noi o privim din punct 
de vedere juridic. Mie, jurisconsult, îmi este indiferentă teoria asupra libertăţii, 
pe care o faci, ca şi acea asupra fatalismului, a determinismului. Pentiucä eu 
constat: omul care face un act, are voinţă? Si excepţional, nu are voinţă? sau 
ce fel de voinţă are? Este constant, că alături de voință există şi inteligenţa 
cum există instinct în animal. 

Inteligența nu este altceva decât instinctul mentalizat, rationat, trecut prin 
conştiinţă. 

Din punctul de vedere juridic eu examinez nu faptul intern, ci manifesta- 
tiunile externe ale actului tău. Cu alte cuvinte, acela eare are să determine res- 
ponsabilitatea, va examină exteriorizarea actului; în ce condițiuni s'a făcut, 
şi care îi sunt consecinţele. Cu alte cuvinte responsabilitatea juridică de care 
ne ocupăm, este fixarea, măsurarea consecinţelor unui act. Exemplu: un act 
îl face împrumutătorul, îl face vânzătorul, judecătorul are să determine con- 
secintele actului făcut sau nefăcut, în tot sau în parte, de părţi. 











40 NOUA CONSTITUTIE A ROMANIEI 


Dar dacă este vorba de un act nu așa de simplu de studiat ci de un act, pu- 
blic, adică un act care emană dela funcţionari constituiți în stat si care fixează, 
şi responsabilitatea altora? Se va ști până la ce grad trebue să fixäm respon- 
sabilitatea funcţionarului. Este el Rege? Vom vedeă când este el responsabil, 
cât este el responsabil și înaintea cui. Este el ministru, este el funcţionar admi- 
nistrativ, cu autoritate sau de simplă gestiune? Vom măsură, vom determină 
consecințele actelor lui. 

Mai este încă o responsabilitate urmată de un adjectiv. Adjectivele cam 
încurcă. Nu sunt determinate ca substantivele; ele arată fenomenalitatea, ap- 
titudinea, calitatea sau defectul. Este curios că în toate chestiunile cari mi s'au 
pus, nu sespune răspunderea guvernului sau a cutărui funcţionar, ci răspunderea 
„guvernamentală“. Atunci neîntrebăm: ce este „guvernamental?“ Este ceeace 
ţine de guvern. Prin extindere, chiar si cetăţenii pot fi guvernamentali, liberi sau 
neliberi, plătiţi sau neplätiti, putin importă, dacă tin de guvern. Guvernamen- 
tal este cel care nu este în opoziţie cu guvernul. Cred că am precizat cuvântul. 


2. In orişice chestiune, de ordin istoric, de ordin juridic, precedentele au mare 
însemnătate. Mai cu seamă în dreptul public, unde istoria determină de multe 
ori înţelesul legilor de aplicat. Prin urmare câteva cuvinte asupra istoricului. 
Nu mă voiu ocupă de Statele aziatice cu regim teocratic, cu regim de castă, 
unde este așa lipsă de egalitate umanitară și de ideea libertăţii, că este inutil 
pentru noi astăzi, să o facem. 

Privirile noastre evocă în trecut Statul un des'a născut libertatea: Grecia. Acolo, 
eră admis principiul responsabilităţii. Erà responsabil funcţionarul. In timpul 
functiunei sau după? este o chestiune care nu ne interesează cu variantele ei. 

Acolo unde însă principiul responsabilităţii a avut cea mai mare desvol- 
tare şi amploare — şi aceasta este chestiunea pentru noi — a fost la Roma. 
Functiunile erau anuale. De obiceiu mai mult la finele functiunei se exercită 
răspunderea, care puteă să fie paralizată prin ,,veto'* al tribunului pentru apă- 
rarea Plebeilor. Cum functionà? Nu voiu intră în amănunte. Asupra unui fapt 
istorie mă voiu opri, pentru ca să aveţi o noţiune clară a responsabilităţi juri- 
dice, cum eră concepută de Romani. Ei mergeau mai departe decât noi. Voiu exa- 
mină mai târziu cum stă chestiunea la noi si veţi vedeà ce responsabilitate ane- 
mică există până acum. La Romani există un fel de acţiune populară prin care 
fiecare cetăţean aveă dreptul să cheme la răspundere pe funcţionar. De aceea 
ei ziceau: „agere pro populo“. Nu mă voiu ocupă de această chestiune decât în 
foarte puţine cuvinte, amintind două cazuri istorice însemnate, care pot să ne 
arate multe în timpul în care trăim. 

Scipione Africanul bate pe invincibilul Anibal la Zama. Victoria eră mare. 
El eră foarte orgolios de faptul său şi de felul său. Spiritul public se manifestà 
contra lui. Incep si atacurile. In urma unui răsboiu cu Antiochus, poporul află 
că s'ar fi îmbogăţit. Stiti că democratiile nu iartă niciodată îmbogățirea. Se 
produc acuzaţiuni. Atunci el spune: ,,Sunt acuzat? Acuzaţi pe învingătorul 
dela Zama, care a scăpat vieaţa republicei romane. Alt nu mai am nimic de zis”. 
Se exilează apoi pronunţând aceste cuvinte: ,,[ntr’o patrie ingrată, oasele mele 
nu au ce cäutà. 


C. G, DISSESCU: PUTEREA SI RESPONSABILITATEA GUVERNAMENTALA 41 


Mai târziu, — si acesta este exemplul clasic, — cel mai admirabil orator, 
Cicerone, este solicitat de Sicilieni, pe care îi administrase pretorul Veres, care 
fusese un mare general, dar care făcuse nişte abuzuri cum nu se mai pomenise, 
să susfie acuzarea. Partea cea mai însemnată a acuzatiunei pe care a desvol- 
tat-o Cicerone, este chestiunea ,,Aprovizionärii‘‘. Milioane nejustificate, zeciu- 
ială la grâne, mai ales la cumpărarea grâului, fuseseră foarte inavutitoare pentru 
Veres, care luase atitudinile unui rege persan, sensibil la multipla estetică a 
femeilor frumoase, plăcute şi iubitoare. Două femei: Pipa — nume curios — şi 
Tertia devin milionare şi — cum să zic — întreprinzătoare a vânzării grâului 
la aprovizionare. Nenumărate capete de acuzatiune îi aduce Cicerone! 

"Ce acţiune exercită el? Ca reprezentant al Sicilienilor, o „actio pro populo" 
adică o acţiune populară. 

Mai târziu, în timpul imperiului, neapărat că responsabilitatea eră mai mult 
de aparenţă. August, cu îndemânarea lui, respectă în aparenţă toate puterile 
şi toate dispozitiunile constituţionale, dar în fapt le concentrase în persoana 
lui, chiar Senatul, în care opoziţia eră ascunsă, ocultă, din cauză că nimeni nu 
voia să se expună la răspundere. 

La Bizanţ, Justinian si alţi împărați, au organizat principiul responsabili- 
tății; dar cu totul fictiv. Adevărata responsabilitate se exercită sub forma pe 
care avem să o examinăm în vechiul nostru drept: revolta populară. Exemplul 
istoric clasic este unul dintre luptele dela circ între verzi și albaștri si sfortä- 
rile ce se făceau pentru a-l detronă pe Justinian. Cine l-a salvat a fost soția sa 
Teodora prin politica ei, si de intrigă, dar şi abilă. 

Mai târziu, când gustul de funcţiune devine prea mare (dragoste care a fost 
adusă cu Grecii fanarioți si la noi) au început lupte pentru funcțiuni și pentru 
patriciat (boierie). Incetează să se mai aplice principiul responsabilități, fie 
sub formă populară de revoltă, fie sub formă de dare în judecată. 

Nu ne mai ocupăm de celelalte state. Ce a fost la noi? Noi avem astăzi,— 
adică voiu dovedi că nu-l mai avem, — regim constituţional. Dar când îl aveam, 
eră caracterizat prin 2 trăsături: separatiunea puterilor si responsabilitatea. 
Avem noi în trecutul istoric separatiunea puterilor şi responsabilitatea? Cu 
alte cuvinte aveam noi o Constituţie? Dacă prin Constituţie înţelegem o orga- 
nizaţie socială, evident că aveam. Dar aşa ar fi fost Constituţie în Egipt, în India, 
în toate ţările, după cum, fiecare din noi avem o constituţie, un temperament. 
Tot asemenea si cu statele. Dar nu este vorba de această constituţie. Este vorba 
dacă am avut un regim constituţional, nu așa cum l-au conceput Germanii în 
pădurile de care ne vorbește Montesquieu, ci aşa cum l-a conceput geniul en- 
glez, o Constituţie care a trecut şi în Franţa, si în Belgia si în alte ţări. 

Fantezia istorică are câmp mare. În genere, omul nu se mulţumeşte de fel 
cu vieafa contemporanilor. Mai cu seamă bătrânii. Mi-aduc aminte când mă în- 
tâlneam cu unul şi mă întrebă: A! d-ta ești Dissescu, fiul lui Dissescu, avocatul 
sau judecătorul din Slatina? Am cunoscut şi pe unchiul dumitale. In genere 
trecutul este o fibră din ei. 


Asa si la noi. Doamne! Nu știu când o să înceteze această nevoie dea atribui 
şi celor din trecut, ale noastre! „România a avut regim constituțional“? Se 


42 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 
» 


spune! N. Ionescu, într'o lucrare celebră, la Iași, a şi invocat câteva cazuri. 
Blaremberg asemenea. Hajdeu eră însă cu totul opus acestei idei. 

Să mă restrâng la separatia puterilor. Ea nu există în trecut. Este lucru 
recent, dela, începutul secolului trecut. Apare încetul cu încetul,întâiu în Regu- 
lamentul Organic; apoi pe deplin în Constituţia noastră. Imprejurări fac ca as- 
tăzi separatiunea puterilor să fie foarte redusă. 

Dar ce este cu responsabilitatea? 

Un amic al meu, un om care, în afară de ocupaţiunile zilnice din lumea ju- 
decätoreascä, se ocupă cu istoria, Obedeanu, aserisun volum foarte interesant, 
în care arată toate revolutiunile făcute în contra Domnului și în contra oame- 
nilor puternici, dar mai mult în contra influenţei grecești. Pe vremuri, eră o 
chemare la răspundere. Ei bine în acest sens, responsabilitatea este punerea în 
întârziere a funcţionarului, dela cel mai mare până la cel mai mic, să-și justi- 
fice actele. Aceasta a existat. Și să vă dau de exemplu un caz determinat, un 
fapt istoric. In timpul lui Alexandru Lăpușneanu, eră un om puternic, am puteă 
zice un fel de prim-ministru. El se numeă Moţoc. Nu ştiu întru cât este adevărat 
că acest Moţoc ar fi fost ingrat si că la urma urmelor ar fi trădat pe Lăpuşneanu 
(aici este o mare controversă istorică) în lupta pe care a avut-o cu Despot, un 
Grec care, a venit mai târziu domn, sub numele de Eraclid. Cert e că, din cauza 
unor dări, poporul s'a mișcat şi a mers la locuinţa domnitorului. Domnul apare 
şi vrea să se explice cu poporul. Iar acesta răspunde: „Vrem capul lui Motoc“. 

Un exemplu tipic, clasic, cum am zice, de responsabilitate ministerială, 
dar sub forma frustră a mișcărilor populare, am mai avut, mai aproape de noi, 
la începutul secolului trecut, cu Suţu care, ca să-şi facă bani mai mulţi pentru 
interesele pe cari le aveà la Constantinopole si ca să cumpere influenţa amba- 
sadorului rus, pusese ochii pe moșia Târgovistenilor. Le-a luat documentele. 
Divanul examinează cazul, după moartea lui si dă o hotärîre făcând räspun- 
zătoare pe văduva lui, o femeie a cărei amintire trebue binecuvântată, căci 
s'a supus, pentru restituirea documentelor lor. 

Trec peste epoca Regulamentului şi a Convenţiei; tree de epoca Consi- 
liului de Stat, unde se vorbeă de responsabilitatea administrativă, mai cu 
seamă faţă de autoritatea administrativă, şi ajung la Constituţia din 1866. 
Această Constituţie vorbeşte de iresponsabilitatea regală, de răspunderea 
miniştrilor şi a funcţionarilor, adică acea guvernamentală. Dati-mi mai 
întâiu voie să revin la chestiunea dela început. Mai avem Constituţie 
astăzi? Este respectat principiul separatiunei puterilor, care aduce după sine 
sancţiunea, judecătorească, pe care trebue să o pună în mișcare Inalta Curte de 
Casaţie? Cu durere trebue să răspund că regimul constituţional în mare parte 
este desfiinţat de evenimente care ne bucură pe de altă parte. Tot ce eveni- 
mentele au adus pentru România Mare, sunt fapte istorice care ne entuzias- 
mează, ne mișcă si le recunoaștem. Nimeni dintre noi nu va veni să declare că 
nu Sa făcut tocmai cu toate formele declararea de răsboiu, din moment ce re- 
zultatul este acesta, de care ne bucurăm. Dar sunt şi modificări datorite fap- 
telor omului. Cât a durat răsboiul, evident că nu se puteă legiferă în linişte si 
deci s'au conceput decretele-legi. Dar după ce pacea s'a făcut, regimul decre- 
telor să persiste și Inalta Curte de Casaţie să le sanctifice, pentru mine este o 


C. G. DISSESCU: PUTEREA SI RESPONSABILITATEA GUVERNAMENTALA 43 


chestiune la care cu greu răspund, dar însfârșit trebue să răspund. Dacă guver- 
nul devine putere legiuitoare și dacă puterea judecătorească respectând aceste 
decrete-legi, nu rămâne în deplinul cerc al atributiunilor pe care le are, se poate 
totuși întemeiă pe necesităţi de moment (urgente) si pe voinţa de a luptă în 
contra inamicului. In orice alt caz, în afară de aceste două condițiuni, decretele- 
legi nu mai sunt posibile. 

Nu acuz; poate că în sufletul lor, înalții Areopagisti au această idee: „In 
aceste împrejurări grele, eu, judecător, care stau acipe un scaun, izolat, nu cu- 
nosc greutăţile ţării. Las deci toată responsabilitatea asupra puterei executive. 
Facă ce o vrea!“ Si atunci, câteodată abdică, dela dreptul pe cme îl are, deaju- 
decă, iar altă dată se supune la legi neconstitutionale, care cuprind în ele un atac 
la viaţa marelui areopag. Dar dacă s'a putut face în timpul răsboiului — deşi 
eu desaprob chiar si atunci — o lege care suprimă dreptul de recurs în casatie, 
după răsboiu, o astfel de lege nu mai are putere. Când o lege spune judecă- 
torului: nu judecă! Curtea de Casaţie, cu trecutul ei glorios, are misiunea 
înaltă să se opună şi să se declare împotriva ei, când după expirarea răsboiu- 
lui și după ce s'a încheiat pacea si s'a făcut demobilizarea, suprimă dreptul 
de recurs în Casaţie. Inalta Curte trebue să caseze ca inconstituţională o 
aşa lege. Ea nu poate sta cu braţele încrucișate, privind cum stau nejudecate 
drepturi mobiliare şi imobiliare în valori de milioane. (Aplause). 

D-lor, în viaţa mea nu am mulţumit pentru aplauze. De această dată vă 
mulțumesc. Pentrucă m'am întrebat mult, dacă convicțiunii mele trebue să-i 
dau o formă de protestare. In modesta situatiune în care mă găsesc, cred că am 
datoria ca să spun tot ce cred, și când văd că această credinţă are un ecou înain- 
tea d-voastră, mă simt încurajat și cu conştiinţa usuratä. 


3. Acuma când am lămurit câteva greutăţi pe carile întâmpină chestiunea 
de faţă, intru, cum zic fraţii noștri Ardeleni „in medias res“, adică în fondul 
chestiunii. Am zis că este vorba de responsabilitatea diferitelor organe. Înce- 
pem cu cel mai înalt: Regele. Constituţia îl declară iresponsabil. Prin urmare 
începem cu negaţiune înaintea afirmatiunii. De ce iresponsabil? S'a zis de unii, 
că responsabil este cine face rău. El nu poate să facă rău. Nu este adevărat. 
Căci înainte de toate, Regele este om si doctrina teologică ne spune, că numai 
domnul Isus Hristos este fără de păcate. El este om și Dumnezeu. Pentrucä 
este şi om, ar trebui să aibe si păcate. Dar pentru el s'a creat dogma: „El este 
fără de păcat“. 

Regele ca om poate să facă rău. Dar răul acesta nu stă închis în sala tro- 
nului. El își produce efectul? Nu! El este iresponsabil, nu pentrucă nu poate 
să facă rău, dar pentrucä el trebue să poată face bine. Si precum fiecare 
dintre noi care avem o misiune mare, şi adesea, foarte adesea, spunem altora: 
„Lasă-mă în pace, ştiu eu ce am de făcut“, tot așa şi Regele trebue să aibă 
putere mare, să judece partidele, să facă si să desfacă, el trebue să aibă abso- 
lutä libertate. Căci temerea de răspundere limitează acţiunea. Eu, în viața 
mea de avocat, de câteori în camera de consiliu nu m'am isbit de judecători 
care mi-au zis: „Uite, aş puteă să admit cererea. Dar procedura civilă îmi dă 
facultatea în cazul acesta de a ordonă citarea. Nu vreau să am răspundere!“ 


44 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Realitatea este că judecătorii sunt prea supuşi răspunderii! Libertatea de 
acţiune nu suprimă responsabilitatea metafizică de care vă vorbeam, respon- 
sabilitatea morală, responsabilitatea istorică. Până la un oarecare grad critica 
cuviincioasă a actului regal este permisă, pentrucă codul penal pedepseşte nu- 
mai pe scriitorii care critică actele constituţionale ale regelui în mod puţin obiș- 
nuit și ofensător. In această privință nu pot să mă împiedec, cu riscul de a pre- 
lungi ora, de a aminti un caz, celebru în istorie, de responsabilitate a regelui. 
Această responsabilitate durează, ţine pe toată durata pe cât domneşte sau şi 
după ce a încetat de a fi pe tron? Cunoasteti revoluţiunea cea mare, născută 
în mare parte dintr'o lege de impozite greşită, aceea pe care a făcut-o Necker 
şi care a adus după sine căderea lui Ludovic al 16-lea. Dar adversarii lui poli- 
tici nu se mulțumesc cu detronarea. Il dau în judecată. Acuzatorul cere pedeapsa, 
cu moartea. Este apărat de Lally Tollendal. 

In timpul celor 2 ani de răsboiu, cât am fost în pribegie, am citit foarte 
mult. In biblioteca dela Copenhaga mi-a căzut în mână pledoaria lui Lally 
Tollendal, — pe a lui Malesherbes nu am găsit-o. Am văzut punctele principale 
ale apărărei. Se spuneă: de ce să-l condamnaţi? Regele a promulgat dejà o 
Constituţie, după care este iresponsabil. Răspunzători sunt miniștrii. Acuzato- 
rul îi răspunde: ,,Da, dar regele este un contractant. Ca şi în dreptul civil, în 
obligatiunile sinalagmatice o parte contractantă nu poate să ceară executarea 
obligatiunii, decât dacă își îndeplinește pe a lui. Ludovic al 16-lea a violat Con- 
stituţia; a rupt pactul în virtutea căruia era iresponsabil şi prin urmare el de- 
vine responsabil“... Desigur că argumentul este o subtilitate, căci chiar dacă 
admitem căa călcat Constituţia, aceasta nu suprimă iresponsabilitatea de care 
se bucură. Insfârsit, argumentatia apărării na triumfat, căci nenorocitul 
rege a fost condamnat la moarte şi executat. 

In ceeace priveşte iresponsabilitatea, ea merge așa de departe încât chiar 
atunci când se dovedeşte că regele nu s'a mulţumit de a influenţă guvernul, 
dar a guvernat şi a dat ordine scrise, el încă se bucură de iresponsabilitate. In 
această privinţă există un caz istoric celebru. Ludovic al 14-lea aveă mare in- 
teres ca să atragă în alianţă cu Franţa pe Englitera, care eră însă legată de o 
conventiune de alianţă cu Olanda și alte State. Atunci se întrebuinţează di- 
ferite mijloace: persuasiuni asupra ambasadorului Engliterei, trimiterea unei 
ambasadrice ale cărei suggestiuni să poată influențà pe regele Angliei, sugges- 
tiuni care s'au exercitat chiar de Enrieta de Englitera. La un moment dat, re- 
gele Engliterei a dat ordin lui Damby, primul ministru, să meargă la Paris (ori 
la Versailles, nu știu precis) să facă alianţa cu regele Franţei. Opozitie mare în 
parlament. Damby este dat în judecată. Se exhibă ordinul scris, care nu a pro- 
dus însă niciun efect. 

Asa se explică dispozifiunea noastră din Constituţie, care spune că respon- 
sabilitatea legală nu se naşte pentru rege, chiar atunci când ar fi dat un ordin 
scris în această privinţă. Iresponsabilitatea regelui are ca fundament pe lângă 
că trebue să-i dăm posibilitatea de a face bine si a-și îndeplini datoria, si o 
compensaţiune: actele nu emană dela rege. Actele emană dela rege şi dela mi- 
nistri. Regele nu se poate retrage când vrea. Nici nu trebue să amenințe cu ab- 
dicarea. Regele are trebuinfä de consimțământul, de semnătura miniștrilor. 


C. G., DISSESCU: PUTEREA SI RESPONSABILITATEA GUVERNAMENTALA 45 


Dacă ministrului nu îi convine, nu are decât să se retragă, căci miniștri găsim 
oricând si în număr de zeci de ori mai mare decât ne trebue. Niciodată nu lip- 
sesc ofertele ministeriale. 


4. Această responsabilitate a miniştrilor poate să fie politică, şi se 
exercită sub formă de interpelări, care pot să aducă schimbări de gu- 
verne, sau poatesăfie politică judecătorească ori civilă, In amănuntele ei nu 
am să intru. Olege specială din 1879reglementează responsabilitatea ministerială. 
Trebue însă să spun 2 cuvinte asupra unui obiceiu pe care l-au luat de câtăva vreme 
miniştrii, de a se sustrage în mod fățiș dela responsabilitate sau cel putin de a 
influenţă prin abdicarea dela puterile lor, şi a nu fi criticat. Exemplul lui Pilat, 
spălarea mâinilor, este un lucru foarte comod. In orişice împrejurare citim în 
jurnale: ministrul a numit o comisiune. Totdeauna am protestat contra acestui 
obiceiu. Ministrul este numit ca să lucreze si ca să facă acte; ordinele, când le 
dă, să le dea el, iar nu să numească o comisiune pe care s'o inspire el, din spate, 
ca să scape de răspundere. Nu eu am să contest ministrului dreptul de a aveă 
colaboratori de încredere şi de a face proiectele lui de lege cu cine îi inspiră în- 
credere. Dar aceasta este atributiunea cabinetului lui, nu a comisiilor. Noi, ce- 
tăţenii care am chemat ministrul, şi îi dăm onoruri, apuntamente si despăgubiri, 
suntem în drept să cerem ca el să lucreze, el să se prezinte înaintea noastră, 
nu să vină cu combinaţii, ca să influenţeze şi să se sustragă dela răspundere. 

Răspunderea mai este şi de altă natură, de caracter administrativ. Venim 
la autorităţile administrative: stat, judeţ, comună şi chiar stabilimentele de 
utilitate publică, sau publice. Sub ce formă se exercită responsabilitatea aces- 
tora? Aici intrăm si mai mult în „medias res”. Chestiunea este şi mai grea. 

Inainte însă de a răspunde la această chestiune să apun câteva cuvinte de 
responsabilitatea pe care eu o numesc colectivă, pentrucä ea are de scop să de- 
termine, să caracterizeze consecinţele unui fapt colectiv. De exemplu să luăm 
cazul unei mișcări publice care s'ar face acum pe stradă. Ne vine greu să luăm 
pe fiecare om în parte şi să-l judecăm. Poate să sunt acolo și copii şi femei, oa- 
meni cari s'au entuziasmat aşa în trecere. De aci greutatea de a pedepsi. Există 
o responsabilitate colectivă cu totul specială? 

Aceasta a fost creiată în timpul revolutiunii franceze prin decretul din Fe- 
bruarie 1790. Erau mișcări, organizări de revolte, atrupamente în comunele 
rurale. Atunci legiuitorul a dispus că va fi o răspundere colectivă a comunelor 
şi a locuitorilor sau numai a comunei, sau numai a locuitorilor. In amănunte 
nu intru. Mai târziu legea din Vendemiaire an. IV a caracterizat și mai bine 
această răspundere. A creiat două răspunderi: una civilă, pe care o vom regăsi 
si în legislația noastră, şi alta penală. Vedeţi, este vorba de un delict de atru- 
pament, revoltă comisă de comună sau de locuitori şi cu toate acestea, se pe- 
depseşte. Lucru foarte greu. Vă recomand să citiţi, — între altele — cartea 
lui Mestre asupra chestiunii dacă colectivitätile, cari sunt o abstractiune, după 
unii, 0 realitate, după alţii (Germanii), pot să fie pedepsite. 

Legea poliţiei rurale din 1864, care este încă în vigoare, prevede că atunci 
când într'o comună s'a dat foc sau a fost o tâlhărie, un furt, ceilalți locuitori 
trebue să sară să scape, pentrucă sunt răspunzători. Aci este o slabă răspun- 


46 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


dere colectivă. Este mai mult constatarea unui act de solidaritate socială. Dar 
mai târziu, în urma revoltelor din 1907, legea comunală din29 Aprilie 1908, 
care este privitoare numai la comunele rurale (în Franţa legea aceasta eră apli- 
cabilă şi la comunele urbane) a dispus prin Art. 138 că: „comunele sunt bă- 
neste răspunzătoare (si observați „băneşte” ca în legea din Vendemiaire, cu ac- 
ţiunea civilă) de stricăciunile si pagubele rezultând din crime sau delicte săvâr- 
şite prin silnicie pe teritoriul lor, de către cete sau adunări armate sau near- 
mate fie asupra persoanei fie asupra proprietätei publice sau private”. 

In ce constă răspunderea administrativă? Chestiunea este foarte confuză, 
foarte echivocă, și sub regimul legii Consiliului de Stat, și sub regimul Consti- 
tutiei din 1866. Guvernul dela 1905, în dorinţa de a stabili răspunderea si de a 
face un mai mare număr de judecători (fiecare guvern este doritor să mărească 
numărul judecătorilor si să creeze funcțiuni) a creiat legea din 1905 care poartă 
numele de legea Contenciosului. Această lege, al cărui raportor am fost, cred 
că aveă un avantaj: determină actele contra cărora se putea face recurs la 
Contencios. Legea din 1912 a făcut ceva amestecat ca orisice transactiune. Ca- 
satiunea nici nu anulează actul, nici nu îl respectă. Ea dă o hotärîre care să 
constrângă la legalitate, aşa încât faţă de o persoană actul este bun, și faţă de 
altă persoană actul nu mai este bun. 

Recursul este învoit în contra oricărui act administrativ dar nuşi în contra ac- 
telor de guvernământ. Trebue să ai o minte foarte ascuţită si o educafiune spe- 
cială a dreptului constituţional și administrativ ca să le distingi. Judecătorul 
trebue să aibe si un spirit de independenţă împins foarte departe, să fie izolat 
în afară de orişice persuasiune, fie de caracter politic, fie de îndatorire personală. 

Chestiunea este de a şti: care act este administrativ şi care este act de guver- 
nământ? Si Doamne! nu eu voiu face imputäri Contenciosului dela Curtea de 
Casaţie pentru contr.dictiunile lui. Dar nu e mai putin adevărat, că uneori ju- 
decă actul „administrativ“ ca să dea autoritate celor cari l-au făcut,altă dată 
îl judecă drept act de guvernământ, înlăturând răspunderea. Departe de vre-o 
bănuială: căci nu este vorba aci de critica judecătorului. Să nu credeţi că nu se 
întâmplă aşa şi în Franţa. In timpul domniei împăratului Napoleon al III-lea, 
sub influenţa marelui jurisconsult Troplovy, s'au considerat simple spargeri de 
geamuri în împrejurări anormale, ca acte de guvernământ. Mi se spune că în 
curând are să se examineze două hotărîri ale Contenciosului ca să se vadă con- 
tradictia. 

Un lucru însă este de constatat, si aceasta vărog să retineti. Legea Con- 
tenciosului administrativ din 1905, din 1912, nu stabilește răspunderea func- 
ţionarilor. Se stabilește numai responsabilitatea autorităţilor. Când un ministru 
de instrucţiune sau de interne procopseste pe un prieten politie în orisice 
timpuri îl voiti, nu vreau să fac aluziune la prezent sau mai bine zis vreau 
să fac aluziune si la prezent şi la trecut —: mă întreb trebue să fie o responsa- 
bilitate personală? Cum rămâne cu ministrul? Retineti deocamdată că legea 
contenciosului se ocupă cu responsabilitatea autorităţilor administrative şi 
numai în chip incidental, în oarecari cazuri, când ministrul este de rea credinţă 
vădită și nu se supune, atunci nu mai este un recurs și în contra ministrului. 
Bunăoară el nu vrea să plătească leafa cuiva. Dar mă întreb care ar fi minis- 





C. G. DISSESCU: PUTEREA ŞI RESPONSABILITATEA GUVERVAMENTA LA 47 


trul acela care, când Inalta Curte de Casaţie i-ar spune: plăteşte leafa! el 
să nu vrea si să se expuie astfel să o plătească personal. Prin urmare este o 
insuficienţă a responsebilitätii aşa cum o avem noi, căci ea este numai o răs- 
pundere administrativă. Noi voim și o răspundere a funcţionarului. 


A doua chestiune interesează institutiunea socială. Domnilor, este curios tem- 
peramentul românese. Un funcţionar, unjudecător, un omcare face politică, la 
orisice pas este expus la atacurile, la detractarea oricăror jurnaliști anonimi. 
Nu au dreptate, dar ca să excie spiritul public fac tot felul de inventiuni. Ori- 
cum ar fi, 3u sunt un partizan a unei cât se poate de nelimitate — nu zic ab- 
solute — hbertäti a presei. Presa trebue garantată pencrucă ar fi și mai rău 
pentru noi, dacă nu am avea-o. Un fapt este totuşi curios; acești anonimi cari 
scriu, toți aceşti cetăţeni cari ţipă, strigă, o acţiune în contra funcţionarilor 
necinsriti ei nu formulează. Ce este aci? 

Este un fel de tembelism, o indolentä de acţiune? Este mila? In alte ţări 
cum este Franţa, nu este așa! Acolo și zece bani dacă i-a luat mai mult un func- 
tionar cetăţeanului, sunt oameni cari fac proces, pentrucă este sentimentul 
de dreptate în joc. Ihering are dreptate când spune că acela este om de drept 
“are nu se judecă pentru un interes mare, dar care se judecă cu doesebire pentru 
mtercse așa de mici, că îl costă mai mult cheltuiala procesului! Ce facem cu 
funcționarii? In Franto vă arătai cum stau lucrurile. La noi ezită cetățeanul 
de a face astfel de procese. Există o responsabilitate penală, dar acea este treaba 
procurorului. Aci este ceva de coustatat. Mie şi când am văzut furt, nu prea 
mi-a plăcut să mă plâns. Având însă cunosuintä de niște dezordini pe care le 
constatasem, 2m spus procurorului: de ce nu urmäresti? Mi-a răspuns: cu cea 
mai mare bunăvoință aşi face-o. Dar presupune că ai fi d-ra ministru de jus- 
titie. Pot să fac eu urmăriri până nu mă înţeleg cu d-ta și îmi dai ordin? 

Omeneste se justiticase. Dar cred că legalmente nu avea dreptate să-mi 
ţină limbajul acesta. 


Parchetele se sfiesc să exercite responsabilitatea funcţionarului, mai ales 
când are și un caracter politic, căci dacă nu are caracter politic, judecătorul 
de instrucţie nu face nicio greutate de a da loc actiunei de urmărire. Aci 
este un obiceiu pe care trebue să-l desaprobäm dela început. Stiti care este 
gravitatea problemei; suferim de o boală care se numește politicianismul. 
Aceasta este nenorocirea pentru care până acum funcţionarii au fost lipsiţi 
de protectiune si de stabilitate. Ce este politicianismul? Este întrebuințarea, 
forţelor şi puterilor statului, sau ale judeţului, comunei, în profitul luptelor și 
ambitiunilor politice. 

Trebue să luăm toate măsurile pentruca să distrugem această boală care 
a luat proporţiuni colosale. Pe acest fapt se bazează cu deosebire aceia cari 
în domeniul judecătoresc au triumfat si au reușit să facă inamovibilitatea pe 
care trebue să o facem si noi acuma în materie administrativă cu statutul func- 
tionarilor la care vom ajunge, și pe care, așa cum este făcut până acuma, să-mi 
daţi voe să-l critic. Care este regimul legal al responsabilitätii funcţionarului? 
Am zis, este o răspundere penală, este alta disciplinară. Este o a treia, mai grea: 
xăspunderea personală. 





48 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





O lege din Franţa din anul al 8-lea, ca să garanteze pe funcţionari în contra 
atacurilor comise de nemulţumiţi, cerea o garantieconstitutionalä, adică o au- 
torizatiune pentru urmărire. Legile noastre dinainte de 1866 erau în acelaș 
sens. Constituţia, în art. 29, a suprimat garanţia constituţională. A suprimat-o 
fără să arate nimic, nici care sunt autorităţile competinte de a judecă şi nici 
în ce cazuri. Atunci s'a născut chestiunea, următoare, pe care o lege specială, 
trebuia s'o determine. Inainte de a abordă această chestiune, revin la ceeace v’am 
făgăduit adineaori: statutul funcţionarilor. 

Am cetit o broșură foarte interesantă, un studiu foarte bine făcut ca lucrare 
de compulsare, de căutare de sorginfi, a d-lui Alexandrescu: „Funcţionarii 
țării, 

Am citit tabla de materii acum din nou, ca să mă documentez. Nu am găsit 
nimic de responsabilitate. Am recitit cartea. Nimie de responsabilitate. Mi-am 
zis: d-l Alexandrescu a scăpat din vedere să trateze si responsabilitatea. 

Am citit proiectul de lege făcut de asociaţiunea funcţionarilor prezidată 
de d-l Schina, care luptă cu toată dragostea si chiar cu exces de zel, până a-și 
sacrifică situatiunea. Nu intru în amănunte. Sunt acolo toate garanţiile pre- 
văzute pentru funcționari, toate drepturile lor la numire, la destituire, la re- 
muneraţiune, etc. Niciun cuvânt de responsabilitate. Eri seara am telefonat 
preşedintelui consiliului administrativ şi îl rog să vie până la mine, eu neputând 
veni, fiind ocupat. A venit. Am vorbit cu dânsul în această privință. Intreb: 
statutul funcționarilor ce spune despre responsabilitate? 

„Proiectul de lege este făcut, depus de d-l Mișu Antonescu, dar de respon- 
sabilitate nu se vorbeşte“, 

Ei bine d-lor, aceasta nu o putem admite, cu toată dragostea pentru func- 
tionari, cu riscul ca să mă desaprobati, eu cred că într'un asemenea statut trebue 
să sc pună și chestiunea, responsabilităţi. 

Ştiţi ce s'a zis despre Jeanne d'Arc: ,, Qui a été à la tâche doit être à l’hon- 
neur“. „Qui a été à l'honneur, doit être à la tâche“ zic eu. „Nemo liber, nisi 
liberatus“ adică legatarul nu poate să ceară partea legatului, până nu plătește 
datoriile suecesiunei. Prin urmare, funcţionarii trebue să se supuie si ei la răs-. 
punderea personală. Dar neapărat nu trebue să-i lăsăm noi pradă tuturor ata- 
curilor nemultumitilor de exigenţele rutinare ale biurocratiei sau de faptul că 
nu ar fi fost servit înaintea altora, care ar puteă reclamă. Aici este marea greu- 
tate a legiferării. Trebue să dăm libertate actiunei particularului în contra 
funcţionarului, dar sub pedeapsa unei mari condamnări la daune, când cererea 
se va dovedi că nu este justificată. 

Acum am ajuns la greutatea chestiunii. Ministrul este responsabil; de ce 
acte este el responsabil? Bine înţeles de actele de cod penal. Dar acte de cod 
penal este anevoie de crezut că se va găsi ministru să le facă. Sunt fapte cu 
totul excepţionale. 

Dar actele făcute cu ocaziunea serviciului? Asèàsi pentru funcţionari. Trebue 
făcut distincția: dacă imputi funcţionarului o greșală, ea este sau gresalä de 
serviciu, adică făcută în exerciţiul functiunei, sau este o faptă personală, a sa, 
si atunci particularul, nu autoritatea de care depinde el, este responsabil. Când 
face gresala el personal, după codul civil este o serie de distinctiuni, după cum 





C. G. DISSESCU: PUTEREA Şi RESPONSABILITATEA GUVERNAMENIALA 49 











culp.: sa este prea gravă, mai mică sau usoarä.Decât teoria este uşoară totdeauna ; 
este abstractă şi mulţi o primesc. Când vine aplicatiunea, este lucru greu. M'am 
gândit să proced pe cale de exemple pentru ca să vă dati bine seamă de aceste 
distinctiuni. Să luăm o categorie de funcţionari. As fi putut lua cazul milita- 
rilor administrativi cu ocaziunea recrutărilor sau a încuartiruirilor. Dar timpul 
este scurt. Jau alt exemplu care a fost mai bine studiat. 

Jatä un institutor sau institutrice; un profesor de liceu sau un învăţător. In 
Franţa este un cuvânt comun: instituteur; deşi tehniceşte cuvântul este numai 
pentru cei dela școala primară, se ia în genere acest cuvânt ca un cuvânt generic. 

El poate să facă acte de serviciu si acte personale. Câteva exemple. O pro- 
fesoară de școală primară serie unei mame: „Doamnă, vă atrag atenţia si vă 
sfătuesc să puneţi mai multă ordine în coafura fetiţei d-voastră, pentru ca să 
fie cu totul lipsită de paraziți“. 

Mama reclamă. Este adevărat că scrisoarea erăfăcută pe unton putin ironic. 
Se cer. despăgubiri. civile pentru defäimare. Scrisoarea aveă aerul să spună 
mamei că nu se ocupă cu educatiunea fetei, pierzându-și timpul cu „five 0° 
clock“-uri. Judecătorul de ocol stabilește că nu este vorba de un act de serviciu. 
Sa depăşit funcțiunea, este o faptă personală administrativă. Ce urmează? 
Controversä! 

Alt fapt se poate întâmplă la cursuri. Mă gândeam să fac un curs asupra, 
istoriei ereziilor si luptelor bisericeşti. Dar având alte idei decât cele din facul- 
tatea de teologie, m'am temut să nu iasă un confict într'un curs alcăror auditori 
eră sigur că vor fi mai numeroși din preoţi — deşi cursul nu ar fi fost de ordine 
teologică — şi un curs oficial teologic. 

Sunt unele cursuri la unele scoale particulare, care nu corespund cu progra- 
mul Statului. Se expune bunăoară teoria lui Malthus. Nu mă explic. Cine-l știe, 
mă pricepe. Cine nu-l știe, să nu-l înveţe! E responsabil directorul şcolii parti- 
culare? Suntem de acord asupra responsabilităţii. Chestiunea este, cum o s'0. 
reguleze judecătorul? A fost un fapt mai bizar acum câţiva ani de zile: pentru 
unele modificări pe care aveam să le fac în universitate, colegii mei s'au pus în 
grevă — grevă care, după mine, m'a onorat. Chestiunea eră, ceeace au făcut 
este fapt administrativ sau este faptă personală? Ce s'ar fi răspuns în caz când 
părinţii ar fi recurs la judecată pentru a cere socoteală, de ce fiii lor nu pot urmă 
la cursuri? Vedeţi, este grea chestiunea! Eu, aici, în toate chestiunile, nu aprob, 
nu dezaprob ; constat faptele si arăt greutatea de a le judecă. Incă un exemplu: 
facultatea de teologie, zilele trecute, recomandăpe un preot profesor la facul- 
tate. Toate formele sunt în regulă, toate notele sunt de superioritate. Senatul 
universitar refuză. Preotul se gândește să facă recurs. Are sau nu are dreptate, 
nu ne privește, dar care este calea ca să-și facă dreptate? Dacă actul este ad- 
ministrativ, atunci poate să fie senatul universitar însuși responsabil. Dacă 
actul este personal, este cu totul altceva, este mai grav. Sa mai întâmplat încă 
un caz. Nu dezaprob şi nu aprob, nici pe cei doi profesori numiţi, nici pe cei 
care i-a numit. Dar eu constat că ministrul îi numește. Este adevărat că 
ministrul i-a numit în exiremis sau mai dinainte, putin mă importă: actul 
este administrativ, poate cădeă în competența contenciosului administrativ, 
sau personal? 


50 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Tot în ordinea aceasta, jurisprudența francezä a avut de constatat cazul 
următor la facultatea de medicină. Vedeți, asociatiunea ideilor joacă un rol mai 
mare acolo. De ce? fiindcă la facultatea de medicină, mai mult ca la facultatea 
de litere, de drept, la disectie, la cursul de fiziologie, unde se examinează toate 
organele, se face mai iute o legătură între studentele cari ascultă, ce ascultă 
şi între profesor. Au fost cazuri și la noi, au fost cazuri și în Franţa. Părinții 
au reclamat contra limbagiului pornografic al profesorului. Profesorul s'a apărat 
spunând că este vorba de un act administrativ, care estelegat de funcţiune. 
Dacă s'au făcut câteva aprecieri care ies din cadrul științei și intră în cadrul 
pornografiei, nu a fost intentiune şi prin urmare nu se poate pedepsi. 

Au fost cazuri de condamnări, pentrucă nu este permis profesorului, nici 
prin gesturi, nici prin vorbe să iasă afară din programul de Stat pe care îl are. 
Copilul meu îmi spunea că, într'o împrejurare, profesorul i-ar fi spus: „măgar“, 
Copilul a răspuns: eu v'aş rugă să vă însărcinați să-mi dati şi lecţii de educaţie, 
pentru ca să vă pot răspunde. 

Copilul a răspuns cu spirit, foarte înţelepţește. Dar dacă eră vorba de un 
proces, ar fi un act administrativ, făcut în funcţiune, sau ar fi un act personal? 
laräs controversă. Ceeace se constată, este că legea trebue să determine. In 
această privinţă am cercetat dacă avem precedente pentru răspunderea func- 
tionarilor. Mi s'a spus că nu avem. 

Iată ce citesc în ante-proiectul de Constituţie, întocmit de cercul de studii 
al Partidului National-liberal. 

Despre răspunderea miniștrilor: 

Art. 76. Miniștrii sunt solidari răspunzători de politica generală a guver- 
nului, şi de actele decise în consiliul miniștrilor, Jar fiecare ministru este perso- 
nal răspunzător de actele departamentului său. 

Art. 107 (2) Actul ilegal al ministrului nu descarcă de răspunderea solidară 
pe funcţionarul, care a contrasemnat, decât în cazul când acesta a atras aten- 
tiunea ministrului în mod seris. 

Iată care este importanţa acestei dispozitiuni. Până acum domnește la noi 
principiul: ministrul acoperă pe funcţionar. Aceasta nu se poate admite. Mai 
întâiu ministrul are un caracter politic şi are atâtea lucrări, încât este cu nepu- 
tintä să nu procedeze pe încredere. 

Vă închipuiţi d-voastră un ministru de răsboiu, care are administraţia şi 
organizatiunea cea mai întinsă şi cea mai complicată, să-și poată da el seama 
de toate actele de administraţie si de starea în care se găseşte o afacere? Atunci 
adevăratul autor al actului nu este ministrul. Trebue însă stabilit o legătură. 
Ministrul rămâne responsabil, dar trebue să fie şi o responsabilitate a functio- 
narilor administrativi. Mai avem un capitol din antreproiectul de lege gene- 
rală pentru descentralizarea administrativă cu privire la răspunderea func- 
tionarilor administrativi. (A se vedeà articolele din proiectul redactat de acelaș 
cerc de studii). 

Ar trebui completat în legea specială, ce ar aveă locul în statutul functio- 
narilor, în sensul ca să se determine pe cât este posibil distinctiunea între actul 
funcţionarului administrativ si între actul personal. Vă voiu da un exemplu din 
ordinea militară de acum. Am o casă de odihnă la Râmnicu-Vâlcea. In trei rân- 





C. G. DISSESCU: PUTEREA ŞI RESPONSABILITATEA GUVERNAMENTALA 51 








duri, fără consimţământul meu, s'au încartiruit acolo generali si coloneli. Am 
fost mulţumit și cu cea mai mare bucurie am putut să-i primesc. Dar iată, in- 
trăm în linişte, încartiruirea s'a desfiinţat. Comandamentul întroduce fără 
ştirea, mea un ofiţer. Mi s'a părut absurd. Am scris comandantului jandarmilor 
şi mi s'a răspuns aşă: „nu pot admite ca atunci,când d-ta stai într'un palat 
(ceeace nu este adevărat), alţii să stea în grădina publică, expuși la ploi si la frig“. 
Mi s'a părut teoria aceasta ca fiind în afară nu numai de programul militar, dar 
şi de programul unui civil. Am reclamat ministrului. Acesta a dat ordine de 
evacuare, eu nu am vrut să se dea urmare la răspunderi. Dar dacă eră vorba 
de un proces, actul militarului eră un act administrativ, sau eră vorba de un 
act personal? Este în lege o lacunä. Ideea cu care vreau să termin este: Nu tre- 
bue să supunem pe funcţionari la capriciul acelora cari vor să-i dea în urmă- 
rire din cauza politicianismului, preparând înlocuirea lor. 

Chestiunea, care îmi eră pusă să o tratez în partea finală, eră „„Responsabili- 
tăţile în raport cu dispozitiunile nouilor Constituţii“. Le-am citit. Institutul So- 
cial Român a avut bunăvoința să mi le dea. Am văzut ce s'a făcut în Germania 
în Austria, în Ceho-Slovacia. Nu sunt acolo decât idei generale asupra respon- 
sabilităţii, nu este nimic determinat. 

Este inutil să mai prelungim conferinţa, a căror autori sunteţi mai mult 
d-voastră decât sunt eu, intrând în amănunte de texte riscate și generalitäti. 


1 Ianuarie 1922 








CONSTITUŢIA SOVIETICĂ ŞI CON- 
STITUTIA DEMOCRATICĂ e. oricorovior 


CUPRINSUL: i. Dictatura Proletariatului. — Democraţia și oligarhia. — Statul po- 
litic şi statul socialist. — Sistemul sovietic. — Munca silită. — Libertatea pre- 
sei. — Siguranţa şi ohrana. — Dreptul de grevă. —2. Ce este Constituţia. — Re- 
ferendum. — Curtea electorală. — Dreptul femeilor. — Monarhia, Republica și 
Democraţia. — Constituţia scrisă și Constituţia de fapt. — 3. Situaţia ării- -Ro- 
mânesti. — Autonomie şi descentralizare. — Teritorii cucerite sau unite de 
bună voie ? — Federație st descentralizare. — Edificiul Constituţiei României 
mari. — Conflictul constituțional și desnodământul lui. 








BIECTUL de care o să vorbesc, Constituţia sovietică şi cea demo- 

cratică, ne-ar duce cam departe, dacă nu ne-am restrânge la 

cele mai simple si mai generale comparatiuni si paralele, pentru a 

sfârși conferinţa astăzi. Materialul este atât de vast încât ar fi necesare 3—4 

conferinţe pentru a clarifică întreg acest paralel între Constituţia sovietică 
şi Constituţia, democratică. 

Constituţia sovietică are o mare legătură cu dictatura proletariatului, 
asà cum a fost concepută de Marx, si de fapt, conferința de astăzi ar fi putut 
fi intitulată tot asà de exact ,,Dictaturä și Democraţie“, căci am fi ajuns la 
aceleaşi concluziuni. 

Pentrucă chestiunea care interesează mai mult, este chestiunea Constitu- 
tiei viitoare a României, si fiindcă în Tara Românească există şi un partid 
comunist care a primit principiile Constituţiei sovietice din Rusia, e firesc 
să ne întrebăm: este aplicabilă o astfel de Constituţie sovietică într'o ţară 
ca a noastră? este aplicabilă ea în general undeva în lume şi dacă a fost apli- 
cată, ce rezultate a dat? Ori dacă n'ar fi preferabil să luăm sistemul demo- 
craţiilor vechi care, după părerea mea, a condus omenirea dela leagănul ei până 
astăzi și o va conduce până la sfârşitul ei? 

Vorbind de Constituţia sovietică, se naşte întrebarea: această Constitu- 
tie, aşă cum o înţeleg comuniştii din Rusia, este ea expresia dictaturei prole- 
tariatului, cum a conceput-o Marx, sau nu? 

După părerea mea și a celor cari s'au ocupat de această chestiune, Consti- 
tutia sovietică nu poate fi expresia dictaturei proletariatului, cäci, sub dic- 
tatura proletariatului, Marx a înţeles dictatura unei majorităţi covârșitoare, 
conştiente, mature, asupra unei minorităţi, care se opune, se revoltă și nu vrea 
să se supuie. N'a putut să înţeleagă nimic alta, căci Marx eră un evoluționist; 
el este cel care arată drumul evolutiunii societăţei, el arată că până ce o socie- 
tate n'a ajuns la maturitatea trebuitoare, nu poate fi vorbă de introducerea 
socialismului. In afară de aceasta: Marx a conceput toate ideile sale de socia- 
list pentru state înaintate, industriale, iar nicidecum pentru state agricole. 
Aşa fiind, putem spune, dacă concentrăm mai mult ceeeace am zis până acum, 
că dictatura proletariatului, după Marx, este o dictatură democratică, o dicta- 
tură în scutul democraţiei; în vreme ce în Rusia, în republica sovietică, dicta- 


54 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


tura proletară se înțelege în sensul, că o minoritate dictează asupra majorității 
covârsitoare a țării si dictează în contra democrației; dărîmă si nimiceste 
democrația. 

Nici în esență însă nu este adevărat, că în Rusia ar fi o dictatură a prole- 
tariatului. 

In Rusia proletariatul este o minoritate si față de marile masse țărănești, 
gi de populafiunea burgheză, si nu este o asemenea dictatură, pentru că cel 
mult 400.000 de muncitori aparțin partidului comunist $i numai acești 400.000 
sunt cei cari dictează astăzi acolo. Asà fiind, nu există acolo nici măcar dictatura 
proletariatului rusesc asupra restului populatiunei, ci există numai dictatura 
partidului comunist asupra celorlalte partide socialiste, care mai sunt în Rusia 
şi cari, nu poate fi îndoială, dacă s'ar da liberatea de a scrie si de a vorbi, s'ar 
dovedi că sunt într'o majoritate covârșitoare. 

Așadar nu putem admite că dictatura proletariatului din Rusia este dicta- 
tura pe care a conceput-o Marx. 

Ce este în general democraţia si ce legătură are ea cu majoritatea? 

Democraţia si majoritatea nu pot îi despărțite una de alta. Democraţia 
este stăpânirea poporului, guvernarea din popor. Cum ar puteă poporul să 
stăpânească altfel decât prin majorităţi? Fiind el majoritatea în stat, poporul 
ca atare, nu numai că guvernează ca majoritate în stat, dar toate sistemele, 
toate institufiunile de care se foloseşte, fie parlament, fie orice, toate se folo- 
sesc de majoritate pentru a hotărî. 

Majoritatea este deci un sistem special de care se folosește democrația 
pentru a decide. i 

Democraţia nu este contrariul aristocrației, căci aristocrația, în sensul ve- 
chiu, nu există la noi. Sub termenul de „aristocrație“, astăzi, se înţelege o 
pătură de oameni deosebiți ca fiind de gintă nobilă, iar în timpul din urmă 
se întrebuințează noțiunea de aristocrat pentru un om care are însuşiri deose- 
bite, pe care nu le are cealaltă parte mare şi covârşitoare a poporului. Aristo- 
crafia, în sensul modern al cuvântului, nu trebue confundată cu nobilimea, mos- 
tenită. Ea înseamnă conducerea celor mai capabili, celor mai buni; ea nu poate 
deci sta în contrazicere cu democraţia, care prin selecţiune se conduce pretu- 
tindeni prin cei mai buni din sânul ei. Pare paradoxal, dar o adevărată democra- 
fie si o adevărată aristocrație sunt avizate reciproc una la alta. Intregul sistem 
electoral și reprezentativ al democraţiei se bazează pe raportul acesta, firesc. 


Contrariul democraţiei nu este decât oligarhia. Democraţia este stăpânirea 
poporului, stăpânirea mulţimei; oligarhia este stăpânirea celor puţini asupra 
mulfimei. Democraţia se foloseşte oricând de majoritate, pe când oligarhia 
oricând de minoritate, pentru a stăpâni; oligarhia este stăpânirea minorităţii, 
„democraţia este stăpânirea majorităţii. 

Nu este îndoială că sunt cazuri unde, în aparenţă, și oligarhia se foloseşte 
de majorităţi şi se sprijină pe majoritate. In acest caz avem, fie e majoritate 
inconștientă, fie un sistem electoral, care prin falsificare ajunge, în mod arti- 
ficial, să dee majorităţi, așa încât tot oligarhia să fie aceea, care stăpânește 
de fapt. 





G. GRIGOROVICI: CONSTITUȚIA SOVIETICA SI CONSTITUȚIA DEMOCRATICA 55 


Socialismul științific, cum am arătat, nu cunoaşte decât dictatura majori- 
tăţii prin democraţie si în scutul democraţiei, asà încât dictatura comunistă 
sovietică n'are nimic a face cu socialismul științific. In Constituţia sovietică, 
găsim, de pildă, că se vorbeşte de poporul muncitoresc și massele exploatate, 
care ar stăpâni statul întreg. Poporul muncitor ar fi cel care stăpâneşte, în 
numele căruia s'a introdus dictatura. Cum se poate vorbi însă de un popor 
exploatat, într'un stat care declară că nu mai există clase? Aceasta nu am pu- 
tea-o înţelege, dacă exploatarea de care se vorbeşte aci nu ar există de fapt. 
Exploatarea poporului muncitor există însă în republica sovietică a Rusiei: 
exploatarea muncitorului de acolo prin partidul comunist, care de fapt, ex- 
ploatează restul ţării prin funcționarii şi prin biurocratia comunistă. 


Vorbind însă de dictatură, nu putem să ni. ne întrebăm: cu ce mijloc, prin 
ce instrument se exercită ea? Cum se face că o minoritate este în stare să dic- 
teze unei majorităţi atât de covârșitoare, cum este cea formată, de cele peste 
100 de milioane din Rusia? 


Aci e locul de a vorbi de rolul forţei armate în timp de dictatură. 

Când o minoritate oligarhică învinge si vine la putere, ea învinge numai 
cu ajutorul armatei și nici n'ar puteă altfel, tocmai pentrucă e minoritate. 
Consecința acestei izbânzi este prin urmare că, oricând o minoritate ajunge 
la putere, ea cere dezarmarea poporului întreg, de care se teme. 


De frica contra-revoluţiunei, îşi creează o armată permanentă, tare, bine 
înarmată și numai grație acesteia poate stăpâni majoritatea poporului. Din 
contră: dacă o majoritate, o democraţie ajunge la putere, atunci totdeauna 
vedem că se proclamă dezarmarea armatei specializate, a armatei permanente 
și se proclamă înarmarea poporului, a masselor. În cazul prim, minoritatea, 
se teme de poporul înarmat, în cazul al doilea, majoritatea, este cea care me 
tot interesul să fie ea înarmată. De aceea, în toate revoluţiunile în care a 
învins democraţia ea a cerut înarmarea poporului, înarmarea masselor largi. 


S'a făcut și mai mult în această direcţiune. S'a cerut înscrierea în Consti- 
tutie, a acestui principiu. In Elveţia, de pildă, Constituţia prevede nu numai 
ca poporul să fie înarmat, dar arma principală a infanteriei, pusca, să fie la 
dispozitiunea fiecărui cetăţean. Soldatul elveţian își ia pusca și cartusele cu 
întreg echipamentul, acasă, când părăsește cazarma. Nu se cunoaște nici un 
caz în istoria Elveţiei, când poporul să fi abuzat de arma încredinţată lui. 
Sensul politie şi social al acestei măsuri este foarte clar: este o garantie că nici- 
când oligarhia, o minoritate, n'ar cuteză să se ridice în contra majorităţii, pen- 
trucă majoritatea este înarmată și oricând poate, cu arma în mână, să se opuie 
unei tendinţe ostile a oligarhiei. Ajunge faptul înarmării masselor poporului, 
ca nicicând reacţiunea să nu poată prin surprindere să domine majoritatea, 


Diferenţa, de care am vorbit ne arată totodată și ce deosebire este între 
stăpânirea minorităţii şi stăpânirea majorităţii, între dictatură şi între demo- 
cratie. 

Instituţiunea armatei joacă în de comun rolul principal în toate Constitu- 
fille, şi organizarea armatei, din punctul de vedere al dictaturei, ca si din 
punctul pe vedere al democraţiei, este o preocupare capitală. 


56 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Ce zice cu privire la rolul armatei art. 19 din Constituţia sovietică? 
„Onoarea de a luptă cu arma o au numai lucrătorii“. Ceilalţi n'au această 
onoare; pot servi în armată, dar fără arme, numai ca ajutători. 

Ce însemnează aceasta? Se crează un privelegiu cu privire la serviciul mili- 
tar, astfel încât minoritatea, prin arma de care dispune, e în stare să stăpâ- 
nească ţara întreagă. Avem deci o situaţie contrarie celei ce o avusesem noi în 
timpul în care învingătorii de jos, poporul întreg, se înarmează ca să se apere 
în contra reacţiunii. 

Un rol tot atât de însemnat, ca şi armata, îl joacă dreptul electoral în Cons- 
titutie. Se înţelege dela sine, că trebue să joace un rol mare, pentrucă prin 
acest drept se poate exercită toată puterea politică. Așă fiind, o minoritate 
oligarhică, ajunsă la putere, suprimă imediat şi trebue să suprime, votul uni- 
versal, egal, proporţional, căci altfel nu poate guvernă. De îndată ce-ar da votul 
universal, egal, proporţional, ar cădeă dela putere, pentrucă în alegeri majori- 
tatea, impunându-si voinţa, ar înlătură regimul minorităţii. Din contră, dreptul 
electoral în Constituţiile democratice este cât mai desvoltat, capătă cea mai 
largă codificare: votul universal egal, secret și proporţional, votul care se exer- 
cită şi de bărbaţi si de femei, fiindcă ,,demosul‘, poporul, este reprezentat de 
amândouă sexele. 

Dacă cercetäm Constituţia sovietică din acest punct de vedere, cons- 
tatăm, — și iau numai un exemplu —că acolo se alege în orașe, la 5000 alegă- 
tori, un deputat; iar la ţară, la25.000 alegători, unul. Nu există prin urmere 
dreptul de vot egal, ci există un vot plural în favoarea orășenilor, și anume al 
muncitorilor dela orașe, așă încât un muncitor oräsean are acelaş drept poli- 
tic ca cinci săteni. Dar nici nu există votul universal, căci clasa burgheză deşi 
desfiinţată, este exclusă dela vot şi orice drept politic. 

Cum se poate așadar vorbi de soviete de ţărani, de soldaţi, de lucrători, 
ca elemente egale din care se compune democraţia proletară sovietică, dacă 
aceste elemente nu au un drept egal? 

Mai mult, în statul sovietic votarea nu se face în mod secret, ci pe faţă. 
Un articol special al Constituţiei sovietice declară că votarea se face „dură 
obiceiul țări“. Obiceiul ţării eră, pe vremea ţarismului, ca votul să fie pe faţă, 
însă democraţia sovietică a găsit, în cazul acesta, că e frumos și bun obiceiul 
țarist. După acest ,,obiceiu al țării“, alegătorul chemat la urnătrebue să spuie 
candidaţii aleși, cu glas tare, iar localul electoral este înconjurat de jandarmi, 
de armata roşie. Vai de acela care ar cuteză să voteze pe alții decât pe candi- 
dati comuniști. S'au găsit totus bresle — mai ales tipogralii și chimicienii — 
cari au votat cum au voit şi au ales mensevici, iar nu bolșevici. Breslele acestea 
sunt atât de însemnate pentru existența economică a statului sovietic, încât 
de teama lor, bolșevicii au trebuit să tolereze această atitudine. Vă închipuiti 
însă ce democraţie şi ce socialism reprezintă regimul sovietic, dacă trebue 
să votezi cu glas tare, într'un local înconjurat de garda roșie! 

De sigur că toţi își vor aduce aminte de conflictele sângeroase din Kron- 
stadt, când un mare vas de răsboiu cu matrozii, a început o acţiune defäimatä 
de bolşevici ca o contra-revolutiune, dar care de fapt a fost o revoltă în contra 
guvernului sovietic. Marinarii aceştia nu erau toţi mensevici, erau între dânșii 


G. GRIGOROVICI: CONSTITUTIA SOVIETICA SI CONSTITUTIA DEMOCRATICA 57 


chiar multi bolșevici; dar cu toţii ceruserä ca, pe vaporul lor, alegerea să se facă 
secret, prin buletine scrise. Nu li sa admis, si atunci s'a întrebuințat pentru 
intimidarea lor cele mai strașnice mijloace. Femeile, copiii, şi părinţii acestor 
matrozi, au fost supuşi unei terori sângeroase, pentru a sili pe marinari să de- 
pue armele; iar când aceştia au fost învinși, au fost decimati, împuşcaţi în cea 
mai mare parte. Vedem astfel la ce conflict a dus sistemul electoral sovietic. 

In schimb o majoritate democratică este interesată, cum am zis, la su- 
fragiul cel mai larg posibil. 

Un mijloc eficace pentru a reprezentă minoritatea, este sistemul proportio- 
nalităţii electorale, care nu este prevăzut, se înţelege, în Constituţia sovie- 
tică, interesul regimului sovietic fiind să suprime toate părerile contrare. In 
toate Constituţiile democrate sistemul proportionalitätii electorale joacă rolul 
cel mai mare, căci sub minorităţi se înţelege oricare minoritate: minoritatea 
politică, etnică, minoritatea religioasă, economico-profesionalä, etc. Toate 
aceste minorităţi sunt apărate prin dreptul proporţional electoral, exercitat 
în circumscripții electorale mari, pentru a aveă efectul necesar. Introducerea 
sistemului proporțional în alegeri are o valoare specială, fiindcă în toate statele 
democratice alegerea se face pe baza delimitării geografice, pe baza aşa numi- 
telor circumscripţii electorale. In republica sovietică alegerea se face pe baza 
sovietelor locale și profesionale. Aici e locul să vă dau o explicatiune: comuniștii 
din Rusia au făcut lucrul acesta din cauza unei confuziuni: ei cred că înfäptuesc 
socialismul si că trăesc într'un stat quasi socialist; pentru dânşii clasele nu mai 
există, statul politic nu mai fiinfeazä. Aceasta, cel putin în teorie. Totdeauna 
se spuneă: Dacă vom ajunge la socialism, clasele vor dispare. Cu desființarea 
claselor se desființează statul politic si atunci alegerile se fac numai pe baza 
intereselor economice, și tot statul nu este decât o mare administratiune eco- 
nomică, pentru binele fiecărui individ. 

Statul politic de azi este o organizaţie de dominare declasă; însă el tinde 
neîntrerupt a se conduce prin democraţie, prin parlament, prin reprezentarea 
minorităţilor si a ajunge astfel la un compromis al intereselor tuturor claselor 
pentru a se administră, pentru a-și asigură existenţa. Din cauza aceasta, 
Constituţiile statelor democratice de azi sunt expresia acestui compromis de 
clase, care însă nu poate înlătură lupta de clase, în vreme ce întrun stat 
socialist, unde de fapt nu mai există clase, acest compromis nu maiare in- 
teres de a fiinţă și reprezentarea se face de fapt prin grupuri profesionale. 
Dacă s'ar face alegerile pe baze profesionale, pe baza felului de muncă al fie- 
căruia, dacă ar alege de pildă tipografii de o parte, metalurgiștii, lucrătorii 
din ateliere şi fabrici iaräs deosebit, având sovietele lor, ar fi totuș o demo- 
cratie, dacă statul ar fi industrial; dar într'un stat cu o industrie atât de 
restrânsă, cum este statul rusesc, vedeţi bine că aceasta nu mai este demo- 
cratie, ci oligarhie, pentrucă toate aceste pături laolaltă, reprezintă numai 
o parte mică a poporului. 

Ca să înţelegem mai bine de ce statul modern democrat și statul viitor, 
socialist, pe care Ruşii credeau că l-au înfăptuit, nu pot fi comparate unul cu 
altul şi au cu totul alte baze, să dau ca pildă socializarea, aşa cum a înţeles-o 
Otto Bauer: el vede în stat reprezentantul interesel orgenerale ale societăţii. 


58 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


Vorbind de socializare, Bauer spune că socializarea trebueste făcută în 
fiecare atelier pe baza unui sfat al muncitorilor, care lucrează acolo și cari ar 
trimite reprezentanţii lor într'o comisiune specială. In aceeas comisiune tri- 
mit și consumatorii, cari se folosesc de mărfurile produse în atelierele respective, 
delegaţii lor si totdeodată si statul să-și aibă delegaţii lui. Există deci aci cate- 
goria producătorilor, categoria consumatorilor si categoria statului, care stă 
asupra amândorora şi care împreună interesele și ale consumatorului și ale pro- 
ducătorului în vederea intereselor generale ale statului. 

Comuniştii din Rusia nu privesc lucrurile astfel şi au introdus sistemul 
viitor socialist într'un stat care de fapt mai cuprinde clase deosebite. Aci gă- 
sim explicatiunea cauzei pentru care Constituţia sovietică a ajuns la ideea 
de a da drept de vot tuturor lucrătorilor și muncitorilor privilegiați sau claselor 
privilegiate chiar dela vârsta de 18 ani. Explicatiunea pe care o dau ei, este 
că de vreme ce un muncitor la 18 ani lucrează dejà într'o fabrică sau atelier 
şi unii lucrează și mai tineri încă — el are si dreptul de a-şi susține interesele 
sale speciale ca lucrător în cutare industrie sau atelier. Aceasta o înţelegem 
şi noi şi de aceea, de pildă, Constituţia din Germania și cea din Austria, 
dau de fapt dreptul acestor sfaturi de ateliere să se intereseze de soarta lor 
specială, de asistenţa socială, deregulamentul de muncă, de felul cum să fie plătiţi 
şi cum să negocieze cu patronii laolaltă în diferendele cari se nasc. Aici ar 
aveă dreptul și muncitorul de 18 ani să iee parte la alegerea acestor sfaturi. 

Comuniştii din Rusia au făcut însă o confuziune: ei credeau că statul lor 
nu mai este un stat politic, că este un stat pur economic, un stat socialist, și 
au dat dreptulde vot chiar lucrătorilor de 18 ani. Noi, în Austria, am avut tot- 
deauna dreptul de vot, dela 18 ani în sus pentru casele de asistenţă și ajutoare 
pentru bolnavi. Lucrătorii de 18 ani participau la alegerile pentru reprezentanţii 
în administraţia acestor case; aceasta, o înţelegem, dar nu înţelegem ca într'un 
stat, care nu e compus exclusiv din muncitori și care este un stat politic, un 
tânăr, care nu a ajuns încă major și cetăţean în înţelesul politic, să poată parti- 
cipă la trebile politice, cari cer oarecare maturitate. Este mult mai simplă 
ocupatiunea cu munca obișnuită într'o fabrică si este mult mai greu să ajungi 
la pricepere în materie politică a unui stat modern şi democratic. De aceea 
vedem că în mai toate Constituţiile democratice din Europa, dreptul elec- 
toral se dă numai bărbaţilor şi femeilor în vârstă dela 21 ani în sus, iar 
în statele unde cetățeanul devine major mai târziu, chiar la o vârstă mai târzie. 

Dacă cercetăm mecanismul de reprezentare prin soviete în Constituţia 
sovietică, constatăm că siaturile sunt alese, cum am arătat, pe localităţi, după 
interesele locale, după bresle, după ateliere. Fiecare profesiune din localitate 
trimite reprezentanţii săi în sovietul local; toate sovietele locale dintr'un dis- 
trict, trimit delegaţi într'un soviet districtual, care nu sunt aleși direct de mun- 
citorii acestui district, ci indirect de către sovietele locale. 

Fiecare sfat districtual, la rândul său, alege delegaţi speciali în sovietul 
guberniei, iar sovietul guberniei alege delegaţi în sovietul central. Acesta, în 
fine, la rândul lui, alege delegaţi în comitetul central. Asa dar comparatia fă- 
cută de către d-l Prof. Gusti în „Arhiva pentru Ştiinţa și Reforma Socială“ 
că se formează un fel de piramidă, la bază fiind sovietele locale și care toate 


G. GRIGOROVICI: CONSTITUȚIA SOVIETICA SI CONSTITUȚIA DEMOCRATICA 59 





trimit treptat delegaţi din soviet în soviet spre vâriul piramidei, unde nu mai 
este decât un comitet central, este foarte nimerită. Congresul national al sovie- 
telor, care se compune astfel, deleagă un comitet executiv şi acest comitet e 
cel care are toată puterea în stat. El e compus din 18 comisari ai poporului si 
are să execute toate hotärîrile comitetului national central. 

Comitetul national central n'are numai dreptul executiv, ei are şi dreptul 
legislativ şi administrativ aşa încât de fapt el concentrează toate puterile în 
statul sovietic. 

Piramida care s'a compus în sus până la vârf, a degenerat deci într'o dicta- 
tură şi toată, trecerea, prin ciurul alegerilor a delegaților ware alt sens, decât 
să împiedece să nu pătrundă vreun membru care n'ar fi comunist, ca delegat 
în aceste comitete. Prin această selectiune se ajunge ca comitetul central să 
devie un comitet curat al partidului comunist. Și Trotski, când vorbeşte de 
partid comunist, vorbeşte orcând de „clasa proletară reprezentată prin partidul 
ei comunist“, ca şi când clasa muncitoare întreagă ar fi reprezentată de partidul 
comunist ; de fapt el nu reprezintă decât cel mult 400.000 oameni din întreaga 
populaţie a Rusiei. Asupra restului în afară de cei 400.000 membri, există 
o dictatură nemiloasă, în orce privinţă, pentrucă instrumentul acestei dicta- 
turi este armata, jandarmeria, ohrana, teribila armată de spionagiu a vechei 
Rusii, transformată în Ceresviceaica (Ceca) comunistă, care face îngrozitoare 
ravagii. Statistici în această privinţă nu sunt, pe cari să poţi pune o bază sigură, 
totuş se pare că terorismul, de care e stăpânită ţara întreagă, este straşnic şi 
ceeace știm din partea mensevicilor si ziarelor lor, pe cari le scot în străinătate, 
este de fapt înspăimântător. 

Aşa cu încetul, din sistemul sovietic, care a fost declarat de Lenin ca un 
sistem democratic special al proletariatului, sa făcut un sistem al unei oli- 
garhii, care stăpânește prin dictatură. Si în evolutiunea acestui sistem sovietic 
s'a ajuns la o stare de fapt, în care multe sfaturi nici n'au mai fost convocate, 
iar altele au fost pur si simplu suprimate, cum s'a făcut cu sovietele din armată, 
care între altele aveau menirea să aleagă ofiţeri, drept pe care îl găsim în unele 
țări democratice. 

Să luăm acum un exemplu din alt domeniu. 

Constituţia sovietică prevede un lucru pe care nu-l găsim nicăeri. Art. 18 
al Constituţiei sovietice spune: „Cine nu munceşte, să nu mănânce“. Pe baza 
acestui articol se construeste iarăși un drept special. După ce s'a declarat des- 
fiinţarea claselor, după ce aşa dar formal burghezimea nu mai există, se face 
o nouă împărţire a poporului, în mai multe clase, după ratia de pâine, care 
se dă fiecăruia. Ştiu că multora nu le va veni să creadă că este aşa, dar de fapt 
este un drept a primi pâinea din mâinile statului şi pâinea înţeleasă în sensul 
cel mai strict al cuvântului, căci în afară de pâine nu se capătă mai nimic. 
Căpătarea pâinei este un drept constituţional bazat pe art. amintit. Totus 
sunt mulți cari muncesc si cărora nu li se dă aceeas porţiune de pâine, pe care o 
primesc alţi muncitori. Pe baza acestui articol 18, comuniștii au înfiinţat urmă- 
toarele categorii: porţiunea întreagă de pâine o capătă soldaţii din aimata 
roşie si membri partidului comunist, o porţiune mai redusă, lucrătorii şi fune- 
ționarii si o porţiune de tot redusă, burghezul, chiar dacă muncește. lată că 





60 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


deodată într'o Constituţie a unui stat, care pretinde că a desfiinţat clasele, 
dăm de noţiunea de bwghez, care persistă în sensul celui care n'are drept la 
pâine. 

Cred că sistemul acesta n'a existat nicăiri în lume, nici măcar în epoca 
cea, mai tristă a sclaviei, căci stăpânul aveă interes să nutrească sclavul, ca el 
să poată munci. Aci însă mizeria în stat este atât de strasnicà, încât nu ajunge 
pentru toţi pâinea și teroarea este atât de nemiloasă, încât se dă numai acelor 
cari susțin dictatura. 

Sub regimul dictaturii înţelegem bine că nici nu se poate produce pâinea 
necesară. Tot statul, toţi orășenii, întreaga armată sovietică, trăesc din rechi- 
zitile făcute la sate. Constituţia vorbește de țărani săraci, așa încât trebue 
să presupunem, că există si țărani bogaţi. Aceasta înseamnă însă, că nu s'au 
desliinţat nici la sate clasele. Țăranii săraci sunt organizaţi într'un fel de jan- 
darmerie înarmată, detașată prin sate și nu se mai ocupă cu agricultura, care 
are astfel lipsă de braţe, ci cu paza ţăranilor cari au pământ și cari îl lucrează. 
Rostul acestei täränimi sărace organizate era să rechiziţioneze 0 parte din 
produsele ţăranilor bogaţi, necesare pentru oraşe, armata roșie și pentru însăşi 
țăranii särmani. 

Productiunea este îndeobște organizată în Rusia sovietică pe baza muncii 
silite și a militarizănii. Trotzki, ca unul din cei mai strasnici ciocoi, ca să mă 
folosese de o expresiune din România dinainte, de acum câteva secole, 
apă munca silnică si declară că e nevoie de ea, că este nevoie de scla- 
vagiu, de un fel de iobăgie, căci fără de dânsa nu se poate produce destul. Trotzki 
își bate joc de firea omenească, vorbeşte de oameni ca de trântori, de indivizi 
cari din fire sunt leneși și nu vor să lucreze. După el, omul n'are înclinare spre 
muncă şi trebue prin siluire, prin terorizare, să-l faci să lucreze. Pentru noi, 
constatarea aceasta, privind în primul rând muncitorimea și țărănimea din 
Rusia, nu dovedește decât că acolo, ca în orice ţară înapoiată, omul nu a ajuns 
încă la concepţia de muncă apreciată si conştientă. Fapt care denotă nepregă- 
tirea Rusiei pentru socialism. A da munca silnică drept muncă specială socia- 
listă, înseamnă a otensă idea socialismului. 

Munca silnică n'a adus folos nicăiri și nici nu poate aduce; oricând munca 
liberă a fost introdusă în locul celei silnice, pentru a se produce mai mult. 
Munca trebue să fie potrivită, aşa încât să nu întreacă forţele omului, căci 
altfel ea devine ceeace se cuprinde în origina slavă, a cuvântului românesc 
„muncitor“, ideia de om muncit, necăjit, istovit ca unrob, iar nu de muncitor 
liber, conștient. Oricând în vieata mea m'ajignit această noţiune, cuprinsă în cu- 
vântul „muncitor“ pentrucă, după origina slavă a cuvântului, înseamnă, de fapt 
un om silit să muncească în folosul altuia. Moldoveanul zice chiar ,,bietu 
muncitor“. Cuvântul „lucrător“ ar fi mult mai potrivit pentru omul liber 
având sensul special de om, care produce cu drag, producând pentru sine, pe 
când celălalt, „muncitorul“, este silit să muncească în folosul altuia. Astfel 
cuvântul muncitor a devenit termenul specific pentru munca exploatată. 

Sistemul de producţie prin muncă silită este specific pentru orice stat stă- 
pânit de o dictatură oligarhicä. El este deci aplicabil nu numai în Rusia sovie- 
tică ci şi, de pildă la noi, în România, unde avem cazul muncii silite prin mili- 


G.GRIGOROVICI: CONSTITUȚIA SOVIETICA ŞI CONSTITUȚIA DEMOCRATICA 61 


tarizare, la căile ferate. In militarizarea muncii vede si Trotzki unica rezolvare 
a producţiei statului sovietic. 

Să luăm acum o altă paralelă, de pildă libertatea presei. Cunoasteti art. 24 
din Constituția românească. Nu cred) să fie Constituţie, care să aibă un 
articol atât de frumos despre libertatea presei. Mai târziu vom vorbi dacă 
această libertate există si de fapt. Toate Constituţiile pun mare valoare pe 
codificarea libertăţii presei, ca pe un element foarte vajnie pentru desvoltarea 
si întărirea democraţiei. Presa este aceea care într'un stat democratie face con- 
trolul abuzurilor şi le descoperă; presa este o putere specială și de aceea toate 
revolutiunile au codificat libertatea presei. 

Libertatea, presei în Constituţia sovietică nu există de fel, presa este un 
instrument al statului și, în afară de partidul comunist, toate celelalte partide 
n'au dreptul de presă și nu se pot apără, nu pot descoperi sau combate corup- 
tiunea care înflorește oriunde domnește dictatură si oligarhie. La început s'a 
încercat să se scrie si în Rusia sovietică și au apărut reviste ştiinţifice social- 
democrate. Ele au fost însă suprimate la primul articol de critică mai serioasă, 
așă încât statul republicei sovietice din Rusia este lipsit de orice control al 
presei. 

Poliţia politică, jandarmeria politică, aşa cum o avem de pildă, încă, în 
România, așa numita Siguranţă și jandarmeria dela sate, care nu e făcută 
pentru a menţine ordinea, ci pentru a spionă pärerilecetätenilor, pentru a înnă- 
buși orice idee care nu place celor cari stau la cârmă, poliţia areasta a existat 
în timpul ţarismului și a fost poate cea mai bine organizată din toate poliţiile 
secrete. asemănându-se în organizarea ei cu aceea a României de astăzi. 
Nu numai că păzeă ca cetățenii să nu aibă idei subversive, dar ea pro- 
vocă chiar diferite mișcări, pentru a puteà mai târziu suprimăși înnăbuși în sânge 
orice mișcare cinstit democratică. Din ohrana aceasta rusească de pe timpul 
ţarismului, s'a desvoltat „Ceca“, comisiunea extraordinară rusească, care are 
agenţii ei pretutindeni si constitue cea mai desvoltatä institutiune de spionagiu 
din câte există; sute de mii de oameni plătiţi nu se ocupă cu altceva, decât cu 
spionagiul și cu denunturile, iar puterea acestei „Ceca“ este discretionarä. Ea 
poate să te aresteze când îi place, pe oricine și chiar pe deputaţi, poate 
să te judece în 24 ore si poate să te execute când dorește. Mii și mii, sute de mii 
de oameni, au fost în felul acesta executaţi fără publicitate, căci toate judecätile 
se fac în secret, de câteva persoane. 

In toate revolutiunile din Europa, cari au învins, s'a cerut totdeauna des- 
fiinţarea poliţiei secrete, a poliţiei politice, pe când în Rusia sovietică ea a fost 
reintrodusă, reorganizată, încât a întrecut chiar și vechea ohrană ţaristă. 

Dreptul de grevă — și spicuesc numai câteva exemple pentru ca să nu fie 
prea lungă această conferință — dreptul la grevă este codificat în toate Con- 
stitutiile democratice din lume; ei bine, el a fost pur și simplu suprimat 
în Constituţia rusească sub pretext că într'un stat „socialist“ ware nimeni 
dreptul la grevă, căci, spun comuniștii, odată ce ești în propriultău stat, cum să 
faci grevă” Aceasta ar fi adevărat, dacă statul rus ar îi socialist de fapt, dar 
într'un stat unde toate fabricile si întreprinderile sunt în mâna oligarhiei, iar 
toată munca se face în mod silnic, sub paza jandarmeriei ruse şi a armatei 





62 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 








roșii, acolo greva este mai la locul ei decât oriunde. De fapt, s'au încercat în 
Rusia sovietică mai multe greve. S'a încercat, cum se ştie o grevă a tipografilor, 
şi greva a fost făcută pentrucă mureau de foame, nu puteau rezistă la munca 
lor cu porţiunea de pâine ce li se acordă. Pedeapsa în contra grevistilor este 
însă tabăra de concentrare, munca, silnică în asemenea tabere, sau chiar execu- 
terea. 

Cele mai moderne Constituţii democratice, născute acum, după räsboiu, 
s'au ocupat si ele cu dreptul de grevă. Nicăieri n’a fost suprimat, ci dimpotrivă 
codificat și garantat. Au fost introduse sfaturile muncitorilor în fiecare atelier, 
sfaturi cari au dreptul să se ocupe de soarta muncitorilor în ateliere, să facă 
reslementarea muncii, să trateze cu patronii, să se intereseze chiar de bilanțul 
fabricii si să vadă, dacă este posibil, să se plătească un salariu mai bun. Prin 
sistemul acesta, codificat în Constituţiile moderne din Austria si Germania, 
s'a ajuns ca conflictele dintre muncitori si patroni să devină tot mai rare. In 
cazurile însă unde nu e posibil să se rezolve o chestiune de pâine decât prin 
grevă, dreptul de grevă este recunoscut. Ei bine, în Rusia dreptul de grevă 
nu există sub nicio formă. 

Aici ar fi locul să vă amintesc o lege pe care o avem în România si care 
suprimă şi ea greva. 

Dacă o amintesc, o fac pentru a arătàcă ideile sovietice si elementele din care 
e compusă Constituția sovietică nu sunt alcătuite anume pentru un stat 
proletar. Ar fi o eroare să credem aceasta si, după câte am vorbit, constatăm 
tocmai contrariul, că toate sunt în contra muncitorului în Constituția sovie- 
tică. Ideile acestea si elementele Constituției sovietice sunt aplicabile si în 
orice stat burghez, care stăpânește prin oligarhie si dictatură. De aceea vedem 
că şi în România legiuitorul s'a inspirat cu prilejul legii împotriva grevelor 
dela concepţia sovietică. 

Suprimarea dreptului de grevă deci, este luată cum vedeţi, din statul sovietic 
care a avut această cinste să servească de model statului nostru, cu toate că 
România eră obligată să respecte dreptul de grevă prin tratatul de pace care se 
ocupă și cu chestiunea aceasta. 


Dacă ar fi să tragem o concluziune din cele zise până acum, nu cred că am 
puteă spune că Constituţia sovietică merită numele acesta, căci nu este o 
Constituţie, ci un fel de regulament, făcut unilateral, regulament al oli- 
garhiei, care prevede cum trebuește exploatat poporul si cum trebue exercitată 
dictatura asupra poporului muncitor. 

Ea este în aparență un regulament de apăsare şi robie în numele proletaria- 
tului, dar de fapt al partidului comunist, în contra proletariatului. 


2. Dacă ne întrebăm acum, ce este de fapt o Constituţie, ajungem la urmă- 
toarea deslegare: teoriile cu privire la Constituție sunt diferite, dar în genere 
fiecare Constituţie este un pact fundamental între clasele cari compun o 
societate. Prin Constituţie se asigură existenţa, libertatea de gândire, precum 
si celelalte drepturi cetățenești, apărare comună în contra inimicilor pe baza 
unui compromis în unul si acelaș stat. Aceasta este de obiceiu Constituţia, asà 





G. GRIGOROVICI: CONSTITUȚIA SOVIETICA SI CONSTITUȚIA DEMOCRATICA 63 





putem să o definim. Insă nu oricare Constituţie are aceeași origine si din această 
cauză rezultă unele diferenţe între Constituţii. Constituţia, asà cum am 
definit-o până acum, ar fi o Constituţie liberă, Constituţie pe care şi-ar da-o 
un popor, care ar emigră de aci si ar alcătui un stat nou în niște pustiuri 
din America. Acolo diferenţele speciale de clase war există încă, toţi ar fi agri- 
cultori, mai mult şi mai putin egali, si nefiind tradiţiuni, iar drepturi deosebite 
nefiind încă născute, toţi convin să facă o Constituţie liberă. Constituţia 
aceea este de obiceiu a unei republici din capul locului democrate. 

Altul e cazul când Constituţia izvorăște dintr'un conflict revoluţionar, 
unde o clasă, se ridică şi vine la stăpânire, ajunge la drepturi economice și dea- 
supra acestor drepturi economice încearcă să introducă în Constituţie și 
drepturi analoage politice. 

Lupta aceasta, revoluţionară se dă de obiceiu între autocratie si democra- 
tie; autocratia este învinsă şi se formează o republică, sau autocraţia rămâne, 
dar se restrâng drepturile ei și avem o monarhie constituţională. In cazul 
acesta, avem deaface cu o Constituţie, care nu este creată numai de demo- 
cratie, ci cu o Constituţie mixtă, cu un compromis între clasele sociale din 
statul respectiv, între poporul si monarhul care a rămas. Aceasta este de pildă 
Constituţia noastră, deși noi n'am trecut printr'o asemenea revoluţie, ci, 
influenţaţi de poporul francez, care a trecut prin asemenea eveniment, am copiat 
Constituţia noastră după cea din Belgia. 

Pactul constituțional în cazul acesta este mai complicat, căci pe lângă drep- 
turile, cari emană dela autodeterminarea poporului, sunt alte elemente cari 
emană dela prerogativele moștenite ale fostului autocrat. 

Aceste Constituţii nu sunt curat democrate; sau cel puţin nu se bazează 
pe parlamentarismul curat, cum este cazul Constituţiei franceze, care în fruntea, 
statului prevede un președinte cu miniștri pe cari nu îi numeşte şeful statului, 
decât după indicatiunile şi dorinţele parlamentului. Este un sistem curat par- 
lamentar, unde parlamentul e ales de popor, iar miniștrii de parlament, si chiar 
preşedintele este ales de parlament, aşa că şi puterea executivă emană tot din 
parlament. 

Sistemul acesta este special regimului francez şi a ajuns acolo la desvol- 
tarea cea mai consecventă. Noi am încercat să imitäm acest sistem, dar la noi 
el este mixt, este corupt, falsificat prin faptul dreptului care izvorește din au- 
tocratia veche, căzută dela putere; avem deci o Constituţie mixtă în care 
există prerogative moştenite și alături prerogativele poporului, rezultând din 
autodeterminarea sa. 

Din această pricină sistemul constituţional mixt dă naștere la foarte fre- 
cuente conflicte, din cauza tendinței de evoluare spre forma pur democratică, 
pe cari unii o doresc, iar alţii nu. Conflictele se pot naşte zilnic si trebue să se 
nască într'o astfel de Constituţie, pentrucă există incompatibilitate între 
aceste două elemente, ajunse la un compromis pe un timp oarecare, dar cari 
totus luptă unul în contra celuilalt, tinzând unul îndărăt spre autocratie, 
celălalt spre democraţie desăvârșită. 

Sistemul curat parlamentar are o însuşire specială, pe care o găsim și la 
noi în România: puterea centrală este deosebit de desvoltată, având tendinţa 


64 NOUA CONSTITUTIE A ROMANIET 


de a se sustrage de sub orice influenţă directă a poporului. In alte țări nu poate 
există, o asemenea putere centrală, fiindcă puterea executivă şi legiferarea sunt 
despărțite una de alta. In America, de pildă, situatiunea este alta, președintele, 
care este ales de popor, nu de parlament, are puteri discretionare și își alege 
miniştrii cum îi place, deci este o altă situatiune decât în republica Franţei, 
unde miniștrii sunt emanaţiunea parlamentului. Puterea executivă a Statelor- 
Unite își păstrează independenţa faţă de parlament. 


Elveţia este poate statul cel mai desvoltat din punct de vedere democratie, 
principiul autodeterminării poporului fiind consacrat în orice privinţă. Acolo 
nici nu există un președinte anume al statului elveţian, ci un comitet, care 
conduce toate treburile statului. In fruntea acestui comitet stă un preşedinte, 
care nu este al statului, ci al acelui comitet, nefăcând altceva decât să prezi- 
deze desbaterile comitetului, fără drept să se amestece direct în puterea. execu- 
tivă a statului. In statul federal al Americei de Nord nu găsim referendul. In 
Elveţia şi în câteva din statele cari compun federatiunea americană găsim 
referendul. Referendul este un sistem care accentuează și mai mult autodeter- 
minarea poporului si care e aplicabil în statele mici în caz de hotărîri generale. 
Intr'un stat mare întrebuintarea referendului ar fi lucru cam greu, dar în statele 
mici democrate se recurge la referend decâteori se naște un conflict, decâteori 
un anumit număr de alegători cer acest apel către popor. Poporul, în acest caz, 
hotäreste în mod sumar asupra unei legi, dacă este primită sau nu. 


Referendul este întrebuințat si în Constituţiile moderne, mai cu seamă 
în Constituţia nouă germană, unde este posibil a se apelă la popor, când se 
naște un conflict între preşedinte şi parlament. După părerea, mea, referendul 
este un sistem care nar trebui să fie combătut cu atâta înverșunare de toţi 
acei cari văd într'însul un pericol, fie pentru monarhie, fie pentru ideia con- 
servatoare. Referendul este pentru mine totdeodatä și un element educativ: 
lăsând poporului dreptul să judece el însuș, dacă o lege este bună sau rea, îi 
dai şi toată răspunderea. 

Să luăm cazul României în legătură cu impozitul pe avere. Cu privire la 
acest impozit s'a născut un conflict; o parte zice că impozitul pe avere este 
necesar, alţii o tăgăduesc, si s'a întâmplat cazul când doi miniștri din acelaș 
partid, au exprimat păreri diferite în această privinţă. Ce s'ar întâmplă, dacă 
am cere în mod sumar să răspundă poporul direct, dacă primeşte sau nu impo- 
zitul pe avere? 

Dacă l-ar refuză, toată răspunderea ar cädeà asupra poporului, căci atunci 
ar trebui să se găsească alte resurse pentru a se puteă acoperi cheltuelile în le- 
gătură cu reforma agrară, cari sunt enorme. Ce se întâmplă însă dacă. într'un 
mod arbitrar, nu se infäptueste legea aceasta după ce a fost votată? Vina cade 
asupra cuiva: pe o persoană, pe o clasă sau pe un partid. 

Aşă fiind, eu văd în sistemul de referend un mijloc de educatiune a poporului 
şi dacă poporul se va, rosti asupra acestui impozit, vina neaplicării impozitului 
pe venit nu mai poate fi aruncată în sarcina Coroanei sau pe altcineva și multe 
certuri sunt astiel suprimate. Pentru aceste motive eu nu văd în referend 
un element atât de revoluţionar cum se crede. 





G. GRIGOROVICI: CONSTITUŢIA SOVIETICA SI CONSTITUȚIA DEMOCRATICA 65 





Intr'o Constituţie democratică modernă mai joacă un rol si aşa numitele 
curţi electorale. 

Există tendinţa de mult, ca verificarea mandatelor să nu se facă de parla- 
mentul nou ales, ci să se facă de o curte specială compusă din judecători numiţi 
şi specialiști aleşi de parlament. Dacă această institutiune s'ar introduce la 
noi, parlamentul nu şi-ar mai pie: de vremea luni dezile cu verificarea manda- 
telor, care face atâta sângerău şi sesfâ.seste de obicei prin validarea de către 
partizani a celui ales pe ned ept si cu toate că frauda în alegerea lui este dove- 
dită. Această curte electorală odată introdusă, am scăpă de o situatiune peni- 
bilă şi, aceea ce ar fi și mai mult, coruptiunea în alegeri n'ar fi atât de mare, 
căci n'ar mai există interesul ca prin mituire, prin terorizare, prin falsificarea 
urnelor și buletinelor să se câştige un mandat care ar îi în acest caz cu siguranţă 
invalidat de curtea electorală. 

Democraţia, ca sistem, nu trebue numai să fie sporită în adâncime ci și în 
lărgime, cuprinzând poporul întreg. 

Femeile trebue deci să aibă drepturi politice egale cu bărbaţii, fiindcă si 
ele fac parte din popor. In toate statele unde a fost introdus dreptul de vot 
al femeilor, de pildă în statele cari compun federatiunea americană, în statele 
scandinave, pretutindeni rezultatele au fost foarte bune; mai cu seamă în ches- 
tiuni de asistenţă socială, de îngrijirea copiilor, în combaterea alcoolismului, 
rezultatele obţinute au fost extraordinare. Numai femeilor li se datorește faptul 
că în toate statele acestea alcoolul a fost interzis cu desăvârșire şi pretutindeni 
regenerarea rassei a urmat desfiinfäii alcoolismului. Asa încât elementul fe- 
minin în legiferare are o valoare deosebită și dacă ne gândim că femeea, care 
are grija casei, a gospodăriei, are mai mult interes pentru chestiunile reale, 
concrete, atunci înţelegem că elementul acesta ne-ar aduce cel mai mare folos. 
Eu însumi am luat parte odată la o anchetă, într'un district unde majoritatea 
populaţiunii o formau muncitorii mineri. Aceşti lucrători cumpărau toate 
alimentele şi toate cele de trebuintä gospodăriei dela consumul lor, pe baza 
unei cărticele unde se treceau toate cumpä ăturile cari se plăteau săptămânal. 
Pretutindeni am putut constată că consumatia pentru alcool şi tutun eră cea 
mai importantă din toate cumpărăturile, reprezentând cel putin 60 14 din ve: 
nitul minerului. Numai restul se cheltuiă pentru familie şi copii. 

Si la noi există situaţii asemănătoare. La Petroşani muncitorul, când iese 
din mină, aşteaptă să i se aducă o sticlă de cel puţin un litru de rachiu, pe care-l 
bea cu paharul cu care se bea apa. Ei, aceasta a devenit obiceiu. 

Am dat numai acest singur exemplu, dar oricine a văzut rezultatele bune 
obţinute în ţările scandinave, poate înţelege ce însemnătate mare ar aveă pen: 
tru noi participarea femeilor la legiferare. Am observat adesea că sătencele 
noastre au interes mare pentru politică și mult bun simţ şi înţelegere pentru 
interesele lor reale. De multe ori, în propaganda mea electorală, femeile mi-au 
zis: dacă am aveă noi drept electoral am şti ce să facem; dar cei cari se vând 
pentru rachiu, nu ştiu ce să facă cu votul lor. 

Românul, din nenorocire, este încă prea aproape de orient şi nu vede în femeie 
elementul pe care ea îl reprezintă de fapt pentru societatea omenească. La, 
țărani nu există mentalitatea aceasta. La Slavi, de pildă în Rusia, sunt districte 


66 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


întregi cari, și pe vremea ţarismului, se administrau numai de către femei. 
Acolo unde muncitorii ţărani, specializaţi în anumite profesiuni, se duceau 
peste vară la muncă departe și veneau numai câteva luni iarna acasă, toată 
administraţia comunală eră condusă de femei. 

Tolstoi constată că cea mai bună administratiune comunală, care aveă 
şcoli complete într'o vreme când nu se găseau nicăiri, eră acea din satele 
administrate de către femei în gubernia Tula. Așa fiind, o Constituţie cu ade- 
vărat democratică, n'ar merită acest nume, dacă nu ar introduce dreptul elec- 
toral pentru femei. 

Ar mai fi și locul să vorbim despre rolul ce-l joacă monarhia și republica 
în democraţie. 

Mulţi oameni confundă republica cu democraţia. Este evident însă că poate 
să existe o republică, care să n'aibă toate elementele democraţiei. Cunoscând 
elementele cari alcătuese o Constituţie democratică, fntelegeti, că dacă aceste 
elemente ar lipsi din Constituţia unei republici, evident că acea republică 
mwar merită să fie numită republică democratică si din contră, dacă o monarhie 
a ajuns să introducă în Constituţie toate elementele democratice, până la 
referendum, este o monarhie, dar care n'are alt sens decât sensul reprezentativ 
al Coroanei. 

Atunci nu încape îndoială că dacă ne-am întrebă ce este preferabil din punct 
de vedere democratic, o republică semioligarhică sau o monarhie democratică, 
ar trebui să preferăm o monarhie democratică. 

Exemplul unei monarhii democrate ni-l dă Englitera, care este compusă 
din mai multe state, dintre care Australia si Canada sunt de fapt republici 
şi fac totus parte din imperiul britanic, în fruntea căruia stă un monarh. In 
țara noastră toţi curtenii tremură, când aud vorbindu-se despre idea repu- 
blicană, nimeni nu se gândeşte că există totuş un imperiu în care intră împă- 
răţii, cum este India si republici cum sunt Canada si Australia. Monarhul 
nare aci decât un rol reprezentativ. Sistemul nici nu este rău, pentrucä mo- 
narhul, dacă n'are alt rol, nu stânjeneşte întru nimic mersul normal evolutiv 
si democratic. 

Numai acolo unde există o Constituţie de sistem mixt, unde pe lângă pre- 
rogativele poporului există si prerogative moștenite, acolo da, situafiunea este 
destul de precară şi se nasc conflicte. In această situaţiune se găsește țara noastră. 

Care este Constituţia pe care o avem noi? Care estesituațiunea noastră, 
a României? 

Aci să-mi permiteti să vorbesc în puţine cuvinte de ideile lui Lassalle, 
care s'a ocupat de chestiunea Constituţiei întrun timp când în statul prusian 
există deasemenea un conflict constituțional, din cauza acestui sistem mixt 
de Constituţie. Lassalle a constatat cu acel prilej că Constituţia scrisă nu 
este si Constituţia de fapt a unei țări. 

El spune: relatiunea forţelor sociale întrun stat, raporturile de putere 
dintre diferitele clase, diferite pături cari compun statul, determină Consti- 
tutia de fapt. 

Constituția scrisă poate să fie bună în sine, Constituţia reală poate 
însă să fie rea; din contră, Constituţia scrisă poate să nu maiaibă nicio va- 








G. GRIGOROVICI: CONSTITUTIA SOVIETICA SI CONSTITUTIA DEMOCRATICA 67 





loare de fapt, drepturile politice cari se exercită într'un stat fiind mai înaintate 
si mai democratice decât cele înscrise în Constituţie. 


3. Ca un exemplu, să cercetăm care este în România Constituţia reală, 
iar nu cea scrisă. Am vorbit de art. 24 al Constituţiei cu privire la presă. 
Deși cred că-l știe toată lumea, îmi voiu permite să vi-l reamintesc: 

„Constituţia garantează tuturor libertatea de a comunică și publică 
ideile și opiniunile lor prin viu graiu, prin scris și prin presă, fiecare fiind răs- 
punzător de abuzul acestor libertăţi, în cazurile determinate prin codicele 
"penal, care nici într'un caz nu va puteă restrânge dreptul în sine. 

Nicio lege excepţională nu se va puteă înfiinţă în această materie. 

Nici cenzura, nicio altă măsură preventivă pentru aparitiunea, vinderea, 
sau distributiunea oricărei publicatiuni, nu se va puteà înfiinţă. Nu este nevoie 
de autorizatiunea prealabilă a nici unei autorităţi pentru aparitiunea oricărei 
publicatiuni. 

Nicio cauţiune nu se va cere dela ziariști, scriitori, editori, tipografi și 
litografi. 

Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar 
sau publicatiune nu va puteà fi suspendat sau suprimat“. 

Sună ca o parodie, dacă cunoaștem regimul presei de trei ani de zile încoace, 
dovadă decretul actual în vigoare, care restrânge drepturile presei, introducând 
regimul excepţional. 

Una este deci Constituţia scrisă, alta Constituţia de fapt a d-lui Cămă- 
räsescu, care pur și simplu nu vrea să ştie de Constituţia scrisă. 

Să luăm alt caz. S'a vorbit de drepturile Coroanei în Constituţie. Ele 
nu pot fi altfel înţelese decât cum sunt înscrise în Constituţie. Baza Constitu- 
tiei noastre o alcätueste principiul: „toată puterea emană dela națiune“ 
şi dacă este aşă, nu poate fi interpretat în mod arbitrar. Națiunea, care a ales 
un parlament — și prin parlament se exprimă puterea și voinţa ei, —- nu poate 
fi ignorată, nu poate fi nesocotită totalmente, cum s'a întâmplat la noi, în 
ultimul timp. Constituţia este clară în această privinţă. Deşi ea dă Coroanei 
dreptul de a numi miniștri, de a dizolvă parlamentul, însă e clar că parlamentul, 
ca emanaţiune a voinţei nationale, câtă vreme are o majoritate, nu poate fi 
dizolvat, dacă nu se opune să legifereze. Numai dacă mwar voi să legifereze, 
ar fi nevoie să se aleagă un alt parlament. Asa încât din aceste exemple 
este învederat, că Constituţia de fapt este cu totul alta decât Constituţia 
scrisă. 

Constituția reală de astăzi care se află în vigoare de fapt, permite oli- 
garhiei să convoace parlamente și să le dizolve când doreşte, să dea decrete 
cu putere de legi în timpul când nu fiinteazä parlamentul, deși aceasta este 
imposibil după Constituţia noastră scrisă. Oligarhia judecă fpe cetăţeni 
prin comisarii săi speciali, lucru care în scurt timp se va petrece la așa numitul 
proces al comuniștilor; ea suprimă când îi place, arestează deputaţi cu toată 
imunitatea parlamentară si 4 să întrebe parlamentul. Aceasta este Constitu- 
ţia noastră de fapt. Noi n'avem altă Constituţie si la noi se dă o luptă de abiă 
ca să câştigăm o Constituţie de fapt. 











68 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Asa fiind, Lassalle are dreptate atunci când vorbește despre o diferenţă 
mare între Constituţia scrisă si Constituţia de fapt. Am puteă să spunem, 
luând act de constatarea aceasta, că fiecare popor are acea Constituţie pe 
care o merită, căci toate depind de popor. Nu putem înţelege altfel, decât că 
poporul este nematur să se folosească de Constituţia scrisă; nu putem în- 
televe altfel, decât că Constituţia scrisă nu este opera proprie a poporului, 
dacă vedem că poporul nu se opune la aplicarea unei Constituţii, încă necodi- 
ficate dar care există si ne loveşte pe toţi. 

Ce ar trebui să facem, ca să ajungem acolo, unde voiă Lassalle să ajungă 
cu teoria lui, ca Constituţia să fie expresia raporturilor reale de forţă dintre 
clase? 

Am spus la început că există diferite Constituţii: Constituţii cari au 
luat ființă în timpul intemeierii unui stat primitiv, într'un pustiu din America 
de pildă, Constituţia liberă de cetăţeni liberi, şi am vorbit de Constitu- 
fille cari prind rădăcini si se alcätuesc după revolutiune. 

Statul românesc se află astăzi după o revolutiune victorioasă a ţăranilor. 
Multi mau văzut-o, de oarece n’a fost sângeroasă, dar de fapt ea a avut loc. 
Reflexul revoluţiei din Rusia a trecut și la noi în România și efectul ei a fost 
reforma agrară. Reforma agrară a făcut din ţăranul pauper un ţăran care are 
sau va ajunge să aibă pământ. Aceşti ţărani proprietari de pământ, vor cere 
un drept politic corespunzător puterii economice câștigate, Aici dăm de un 
eloment nou, real, care necesită lărgirea Constituţiei. Constituţia scrisă 
devine astfel fapt, căci ţăranii, conştienţi de dreptul lor, vor cere cu insistenţă, 
respectarea ei. 

Pe lângă faptul că suntem după o revolutiune ţărănească câştigată, care 
lărgeşte diepturile constituţionale, mai avem și situatiunea deosebită, că 
ne-am unit cu alte provincii româneşti și am înfiinţat așa numita Românie 
Mare. Avem deci și cazul acelei Constituţii, care se alcätueste după ce s'au 
Igit limitele unui stat, fie prin cucerire, fie prin alipirea de bunăvoie a unor 
teritorii noui. 

Cazul nostru, al României Mari, este neîndoelnic. Că nouile ţinuturi s'au 
alipit de bunăvoie, am văzut-o din deciziunea celor trei republici, cari au ho- 
tärît unirea cu regatul României. Un timp scurt au fost si Bucovina si Ardealul 
republici, un timp mai lung Basarabia. Aceste republici au avut adunările lor 
nationale, s'au condus de Constituţiile lor speciale. Ceeace este mai mult, 
au avut şi tradifiunile lor speciale constituţionale. Ardealul a avut administra- 
fiunea sa descentralizată, consilii administrative pe lângă fiecare prefectură, 
o descentralizare completă pe care noi în regat no avem nici astăzi. Ardealul a 
avut autonomia comunelor, a oraşelor, Bucovina a mai avut pe lângă acestea şi 
un parlament local, o autonomie destul de mare. Ea cuprindeă: administraţia 
comunelor, chestiunile agriculturii, spitalele, chestiunea scoalelor primare si 
confesionale şi chestiunea căilor ferate locale, chestiunea drumurilor, toate 
fiind de competinta parlamentului local din Cernăuţi. 

Acestea sunt drepturi câștigate prin lungi lupte, codificate în Constituţie 
si întărite prin traditiune, așa că aceste drepturi au si intrat în mintea si senti- 
mentul cetăţenilor din Bucovina, ca drepturi inviolabile. Ardelenii âu şi ei 





G. GRIGOROVICI: CONSTITUȚIA SOVIETICA ŞI CONSTITUȚIA DEMOCRATICA 69 


traditiunea unui parlament local al Ardealului, traditiune care n'a pierit de fel, 
căci în trecut, au dat multe lupte vehemente contra Ungurilor, care tindeau 
să caseze autonomia Ardealului. Basarabia a câștigat si ea prin revoluţie di ep- 
turi autonome, a avut parlamentul său local, a făcut reforma agrară, a avut 
zemstve, cari nu sunt alta decât elemente de administratiune autonomă, ca 
ale Angliei, forma cea mai bună și cea mai potrivită din câte există pentru 
solufiunea chestiunilor economice si şcolare. 

Constatăm așa dar, că situatiunea Tăii Românești este complexă. Pelângă 
nevoia lărgirei Constituţiei, din cauza unei revoluţii câștigate, există si con- 
îlictul între Coroană şi democraţie precum şi situaţiunea grea, izvorită din 
necesitatea de a formă din statele acestea, diferite un stat unitar românesc. 

Ce lipseşte statului român, vechiului regat, de întâmpină atâtea dificultăți 
în tendinţa de a se unifică cu Ardealul, Bucovina și Basarabia? De unde pro- 
vin conflictele regionale de care se tot vorbeşte și care se impută când unuia 
când altuia? Din faptul că nu ne aflăm în cazul unei cuceriri de provincii sau 
unui teritoriu inferior printrun stat superior, așa încât nu poate fi vorba de 
a transplantă acolo formele de organizare din regat, căci acesta a rămas îna- 
poiat în chestiuni administrative. Dacă el are o Constituţie scrisă excelentă, 
Constituţia de fapt este foarte reacționară. 

Vechiul regat n'are încă nicio descentralizare administrativă, nu știe ce 
este autonomia comunală, nu știe ce este autonomie şi mai desvoltată a orașelor. 

Aici toate se fac dela centru. Să luăm în această privinţă un singur exemplu: 
în România există obiceiul ca birurile incassate de o comună să fie luate de 
centru și de aci distribuite din nou comunei. Cernăuţii, ca să dau un exemplu 
şi mai clar, au avut dreptul ca prin perceptorii săi comunali să adune impo- 
zite speciale, fixate de comună. Statul n'aveă dreptul să se amestece în acest 
drept autonom. Statul român, care precum am arătat, în chestiuni adminis- 
trative este foarte înapoiat, vine și spune: Cernăuţii nu mai au dreptul să in- 
casseze direct impozitele, le incassez eu, stat, le aduc la București si de aci acord 
orașului Cernăuţi cât îmi place mie, după buna mea chibzuială. Ei bine, dar 
autonomia orașului Cernăuţi cuprinde nu numai drepturi ci și datorii de în- 
deplinit, datorii mari. Comuna Cernăuţi are în sarcina ei departamentele poli: 
tice administrative, poliţia comunală, şcolile, plata învăţătorilor, salubritatea 
şi atâtea, alte îndatoriri pe care regatul vechiu nu le cunoaște. 

Inţelegem foarte bine preocuparea regatului vechiu de a introduce des- 
centralizarea administrativă la dânsul acasă; dar ce nevoie avem noi, Bucovi- 
nenii, spre pildă, de descentralizarea proiectată, de o lege administrativă nouă, 
care să ne dea drepturi câștigate de mult prin revolutiuni, prin lupte de de- 
cenii? Şi lumea din regat nu înţelege cazul nostru. 

Cazul României Mari este foarte dificil. Situatiunea devine şi mai grea 
prin faptul că regatul și oamenii politici din regatul vechiu, nu vor să înţeleagă, 
că noi nu suntem în cazul unor teritorii cucerite, inferioare, ci avem cazul pe 
care l-a avut America de Nord, când state cari aveau o Constituţie traditio- 
nală cu drepturi câștigate si cu o Constituţie nu numai codificată, dar care 
se aplică în realitate și în viaţa lor socială si politică, vor să se unească. Ce se 
întâmplă în cazul acesta? Se impune atunci o formă specială, de stat, forma 


70 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


federativă, care este forma cea mai democrată, care poate fi închipuită, căci 
forma, federativă implică oricând și descentralizarea. Forma federativă este 
baza statelor celor mai puternice din punctul de vedere combativ în răsboiu, 
ca armată, şi din punct de vedere naţional, cultural, și chiar de stat unitar 
naţional. 

Exemple cunoaşteţi: ce a fost Germania decât un stat federativ, compus 
din state mici şi mai mari, cari laolaltă însă au dat un stat atât de puternic, 
care în aparenţă păreă să fie cel mai centralist din lume, pe când de fapt eră 
cel mai descentralizat. Statele din care se compuneă Germania au avut chiar 
posta lor specială, timbre postale deosebite, o armată locală, administraţie 
deosebită, căi ferate locale, drept de care l-am avut si noi, în Bucovina, pe 
timpul Austriei. 

Un mare procent de funcţionari erau Români, si cei mai buni, de care se 
foloseă Austria întreagă la organizarea finanţelor, căilor ferate, încât ceeace 
simţim noi Bucovinenii, Ardelenii sau Basarabenii, faţă de această neîntele- 
gere a situaţiei noastre de către oamenii din vechiul regat, greu o putem ex- 
plică. Tendinţa noastră de unire este puternică; este cu atât mai puternică 
cu cât tendinţa aceasta a existat oricând; ea e serioasă fiindcă noi am voit 
unirea și nimeni nu ne-a impus-0. Dar nenorocirea este că, în momentul când 
s'a făcut unirea, în loc să avem o bucurie mare, am avut o deceptiune stras- 
nică, pentrucă există tendinţa să fim reduși la nivelul administraţiei unei ţări, 
care n'are încă descentralizarea administrativă, pe vreme ce României între- 
gite îi trebue o descentralizare parlamentară, o divizare a muncii legislative 
pe lângă cea administrativă. 

Nu ştiu dacă își dau seama oameniipolitici din Ardeal, de pildă, de rolul 
pe care îl vor jucă în viitor. Văd că ei se opun, că ar aveă ceva, dar se pare că 
nu pot să explice lămurit ceeace simt. Se vede că nu au ajuns la convingerea, 
că ceeace îi trebue statului român, României Mari, este o federatiune puternică 
iar nu un stat centralist; nu nimicirea acelor elemente administrative, care 
există în provinciile noastre este de dorit, ci crearea unui sistem federativ, 
cum este cel din Marea Britanie, unde republici stau alături de împărății. Ten- 
dința descentralizării federative se impune pretutindeni. Am văzut în această 
privință cazul Irlandei unde, după secole de luptă, s’a ajuns înfine la dreptul 
de autonomie, la dreptul Irlandei ca să se unească federativ cu Anglia. Ce dove- 
deşte aceasta? Că se dau lupte de secole pentru principiul acesta. Nimeni nu 
se poate opune acestui curent evolutiv si firesc. Să se poată oare impune men- 
talitatea vechiului regat, care crede, că în provinciile alipite a existat o robie, 
care mergeă până la drepturile politice? Nici când n'a existat o asuprire poli- 
tică în provinciile alipite României. A existat o asuprire naţională. Aceasta, 
este altă chestiune. Dar astăzi nu mai există asuprire naţională, astăzi burghezia 
română din Ardeal a devenit stăpână Ardealului. Noi, care recunoaștem în 
istorie însemnătatea factoruluimaterialist, știm foarte bine, că tot impulsul 
naţional de care a vorbit pe timpuri burghezia română din Ardeal, nu este 
decât tendinţa ei să devie stăpâna ţării, să fie egală alături de burghezia ma- 
ghiară privilegiată, şi la acelaş nivel de trai economic. Aceasta este dorinţa 
burghezului român din Ardeal. Aceasta este expresiunea naţionalismului său. 





G. GRIGOROVICI: CONSTITUȚIA SOVIETICA SI CONSTITUȚIA DEMOCRATICA îl 





Naționalismul vechiu, iredentist, a avut si el însemnătatea sa. Chiar în timpul 
manifestării sale, a avut tendinţa de a concură şi a ajunge la nivelul burghe- 
ziei maghiare, evree şi germane din Ardeal. Băncile româneşti din Ardeal 
„Albina“, „Banca Agrarä‘, toate urmăreau cam aceeas tendință pe care par- 
tidul liberal din vechiul regat o urmăreşte aci. Nu ştim dacă tendinţa aceasta, 
a naţionalismului ardelean este conștientă sau ba, dar ea se resimte. Românii 
ardeleni vor să fie stăpânii economici ai țării, fiindcă pe această stăpânire 
ecunomică se bazează și stăpânirea politică. După ce idealul naţional a fost 
împlinit, după ce Românii au ajuns națiunea privilegiată dominantă, după ce 
limba românească a devenit limbă de stat, vin frații lor din centrul statului, 
fratele de o limbă şi spune: nu, nu se poate, eu nu recunosc drepturile câsti- 
gate sub Maghiari, şi-ţi dau eu un alt drept, inferior celui pe care-l aveai sub 
stăpânirea străină. 

Noi trebue să constatăm ce este, iar nu să construim, în mod abstract, lu- 
cruri neaplicabile în realitate. 


Situaţia din Transilvania o regăsim si în Bucovina. Noi Bucovinenii, suntem 
în această privință oameni ciudaţi, nu înţelegem ce vrea România dela noi, 
nu înţelegem. Ne-am unit de bunăvoie, avem funcţionarii noștri, sistemul 
nostru excelent de administraţie, deși nu așa perfect ca al Ardealului, 
care a avut și consilii administrative pe lângă prefecturi, dar am avut dieta, 
noastră, parlamentul nostru local și noi luăm în sarcina noastră din sarcinile 
administraţiunii centrale,drumurile, şcolile, spitalele, intensificarea muncii agri- 
cole, introducerea vitelor bune de prăsilă si o mulţime de chestiuni de care 
centrul nu ar mai aveă nevoie să se ocupe. Ar trebui să ne mulţumiţi, să ziceti, 
bine că a vrut Dumnezeu să căpătăm o provincie cu care n'avem nevoie să ne 
batem capul, care are o situatiune excepțională, care are functionari destoi- 
nici, care deși au învăţat la o şcoală străină, sunt mulţi Români şi pot adminis- 
trà o ţară aşa mică în mod excelent. 

Regatul vechiu nu vrea să înţeleagă această situaţie favorabilă şi toate 
rapoartele secrete, cari pleacă încoace dela reprezentanţii trimiși din centru 
declară, că nu minoritățile se opun nouilor măsuri centraliste, ci Românii. Ei 
zic că Românii se opun la „unificare“ noi zicem că ne opunem la ,,centrali- 
zare“. Şi e adevărat, Românii sunt cei cari se opun. Deveniti naţiune privile- 
giată, ei se opun si nu înţeleg că ar fi o fericire să fie robiti atunci când au fost 
înainte oameni liberi. 

Privind lucrurile aşa cum sunt, trebue să spunem că viitorul României 
merge în spre forma democratică federativă. 


Nu ştiu dacă partidele burgheze și partidul țărănist sunt conștiente de 
aceasta, dar ceeace ne mână, ceeace ne face să pornim lupta contra oricărui 
curent de centralizare, este tendinţa de robie, care vine din România veche. 
Si nu poate fi pace, nu poate fi sfârșit bun, cum n'a fost pace în Englitera cu 
Irlanda, până nu sa înfăptuit o Constituţie, care să codifice federatiunea. 
Deabiă atunci statul român va fi tare, nu va aveă grija inimicilor din afară, 
când toţi vor fi mulţumiţi, când provinciile vor vedeă că după răsboiu si după 
revolutiunea câştigată, pot progresă iar nu regresă. Acesta este viitorul nostru. 








72 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 





Dacă va îi convocată odată o adunare naţională si dacă se va ocupă de 
chestiunea, aceasta, va fi un mare bine pentru ţară, dacă deputații vor înțelege 
menirea lor și dacă nu vor ezită să dea o Constituţie potrivită. Trebue să zic 
că cunose mulţi oameni politici din Ardeal și ştiu că aceeace mă preocupă pe 
mine îi preocupă si pe dânşii, dar nu cutează să o spună. Nu știu de ce. Este o 
superstiție politică, este greşeala de educatiune? Este nematuritate la mijloc? 

După cum spune Lassalle, datoria oamenilor politici constă în a constată 
şi exprimă ceeace este. Intreaga artă politică este să nu faci constructiuni în 
neant, ci să exprimi ceeace există adoptând toate 2şezămintele nevoilor reale. 

Constituţiile nu se pot compară decât cu edificiile: Constituţia este 
baza, fundamentul viitorului edificiu de stat. Regatul vechiu are un edificiu 
constituţional insuficient și nu putem pur şi simplu dărâmă edificiile terito- 
riilor alipite, când n'avem unde sta până ni s'o pregăti edificiul nou. Aceasta 
o înţelege oricare om. Fundamentul edificiului de stat din regatul vechiu este 
prea îngust, impracticabil, pentru noi toţi din România Mare dar până nu se 
face alt edificiu, nici poate îi vorba de dărâmarea edificiului constituţional 
existent în provincie. Și nici pentru viitor nu avem nevoie să dă: âmăm, ci numai 
să clădim la centru un nou edificiu, superior tuturor acestora, să alcătuim o 
Constituţie si un parlament federativ cu atributiuni speciale, cu privire la con- 
trolul asupra institutiunilor autonome, la armată, finanţe, căi ferate si alte 
chestiuni, pe cari le vom puteă prevedeă după dorința si voinţa poporului. 
Aceasta, ne-ar legă laolaltă și ar face din noi nu numai un organism politic, 
ci si un organism economic sănătos. 

Cäci numai dându-se libertate deplină diferitelor provincii de a se desvoltà 

conform tradiţiilor şi mijoacelor lor reale, va puteă progresă întregul, prin pro- 
gresul părţilor. Viitoarea adunare naţională irebue să dea deslegarea în sensul 
unei Constituţii reale, concrete, aşa cum ne trebue nouă. 
' Conflictul constituţional s'a deschis,. deşi este încă în mod inconștient. Se 
pune vina pe Coroană. Eu nu sunt de părerea aceasta. Coroana este înconju- 
rată de o pătură specială, care de obiceiu, în fiecare stat capitalist, are con- 
ducerea. Clasa aceea are băncile, toate izvoarele economice ale statului, con- 
centrate în mâna ei. Se înţelege că deocamdată în mijlocul ei se află Co oana 
iar nu în mijlocul poporului de jos, căci aşa este situatiunea noastră, Încă n'am 
ajuns la destulă maturitate, ca să se schimbe lucrurile. S'a zis foarte bine că 
sistemul trebue schimbat, că Coroana trebue eliberată din mediul în care se 
găseşte, trebue să se apropie de popor, ceeace nu poate face iără a renunţă la 
prerogativele ei de până acum. Cu prerogativele de până acum, ea poate să 
ia loc numai în mijlocul oligarhiei. 

Coroana poate să intre în mijlocul masselor largi, care și-au câştigat drepturile 
prin revoluția țărănească, dar atunci ea trebue să se lepede de rămăşiţele au- 
tocratiei si să devie o monarhie reprezentativă. Să nu mai aibă dreptul să dizolve 
parlamentul când îi place, să numească miniștri neparlamentari, ci să țină 
seama de voinţa poporului dela care, după chiar Constituţia existentă, 
emană toată puterea. 

Intr'acolo trebue să meargă desnodământul cenflictului. Noi care suntem 
adepţi ai teoriei evoluționiste concepute de Marx, care vedem desfășurându-se 


G. GRIGOROVICI: CONSTITUȚIA SOVIETICA ŞI CONSTITUȚIA DEMOCRATICA 13 





şi la noi toate spre progres, nu putem vedeă în mod pesimist deslegarea acestui 
conflict. Ea vine în mod foarte normal. Sau Coroana va deveni de bunävioe 
ceeace trebue să fie, si democraţia va stăpâni în ţara aceasta pe lângă forma 
reprezentativă a Coroanei, cum este în Englitera, sau va veni sistemul curat 
democrat, autodeterminarea poporului, izvorît din nerăbdarea si suferinţa popo- 
rului. Sunt sigur că, dacă mai dăinueşte dictatura oligarhică de astăzi, veţi 
vedeă în scurt timp luptând alături de minoritățile din clasele burgheze, pe 
Românii din aceeași clasă, luptând pentru democraţie; căci nu există progres, 
desvoltare capitalistă, fără democraţie. Viitorul e așa dar clar şi oamenii cuminţi 
trebue să evite conflictul acesta, trebue să evite exploziunea, deschizând drum 
liber evoluţiunii. Cu cât vom aveă mai mulţi intelectuali maturi, cari să conducă 
politica încrezători în evolutiune socială, cu atât massele vor înţelege să se im- 
pună, cu atât mai ușor vom găsi calea pe care să ajungem să se impună, cu atât 
mai uşor vom găsi calea pe care să ajungem în mod paşnic la rezultatul de care 
am vorbit, la o federatiune democrată românească, a României Mari, în frun- 
tea căreia poate să rămână, se înţelege, si un monarh, de îndată ce democraţia 
e asigurată. 

Increderea aceasta a noastră în evolutiune ne dă, cum zic, un fel de opti- 
mism şi face să nu fim îngrijoraţi, ci numai nerăbdători, căci Constituţia fede- 
rativă trebuiă făcută din primul an, din prima lună când s'a făcut unirea. De 
atunci trebuiă să se fi gândit oamenii politici maturi la acest plan. 

Anton Menger se întreabă „cine este suveran într'o ţară“ şi răspunde: „acela, 
care dispune în ţara aceea de suprema putere“. Tinta la care trebue să tindă 
democrația românească, este această supremă putere în ţară. Atunci deabia 
poporul va deveni suveranul ţării. Prin aceasta nu înţeleg că nu poate fi pe 
lângă dânsul și suveranul reprezentativ de care am vorbit, căci noi Românii 
am fi bucuroşi, dacă am aveă o democraţie monarhică cum este în Anglia. 

Conflictul este deschis și sunt două căi spre a ajunge la normal. Caşi o pen- 
dulă care a fost lovită cu putere prea mare' într’o parte si care oscilează în mod 
exagerat dela dreapta la stânga și vice-versa şi totuși trebue să revină la normal 
în mod mecanic, așa şi noi trebue să venim la acest normal în conflictul constitu- 
ţional. Dar căile sunt diferite; sau căi paşnice sau căi revoluţionare. Nu merge 
altfel. Tării îi trebue pace. Egoismul nostru, al fiecăruia în parte, compune 
egoismul social, egoismul, dacă vreţi naţional, căci cuvântul naţional are azi 
după mine altă însemnătate, echivalentă cu ideea de Stat. Egoismul naţional 
ne dictează să ajungem cât mai repede pe orice cale la pace, la edificiul constitu- 
tional modern de care am vorbit. 

Și trebue să sfârșesc, în numele democraţiei, aşa cum a spus odată un ve- 
chiu Roman: ,,purtäm în toga noastră şi pace și răsboiu“; și față de oligarhie 
trebue să zicem: „alegeţi“! 


19 Ianuarie 1922 





DREPTURILE FEMEII IN 
CONSTITUȚIA VIITOARE 


D-NA CALYPSO C. BOTEZ 


CUPRINSUL: 1. Istoric. — Discuţiuni în Constituanta dela 1866. — ,,Liga femeii 
române“, — Proiectul Nacu (1918). — Proiectul Vaida (1919). — Femeile 
în consiliile comunale. — 2. Feminism, Stat și Națiune. — Latura ,,senti- 
mentală“ a chestiunii. — Votul e o funcțiune socială. — Votul nu e un pri- 
vilegiu de sex. — 3. Țări cu drept de vot pentru femei: Germania, Austria, 
Rusia, Anglia, etc. — Femeile merită dreptul de vot prin acțiunea lor socială. — 
Țările Scandinave, Dominionurile engleze. — 4. Mișcarea feministă în ţările 
fără drept de vot pentru femei. — Femeile la Liga Naţiunilor. — Activitatea 
socială a femeii. — Răspuns la câteva obiecţiuni: se distruge căminul si soli- 
daritatea familiară. — Situaţiunea economică si socială a femeii în societatea 
modernă, — Dreptul de vot al femeii din punct de vedere al unității naţio- 
nale, — 5. Spre o valorificare a forțelor spirituale ale femeii. 








ITUATIA femeii în familie şi în societate este problema, cea mai gravă 
care se oferă meditatiei sociologului modern, iar deslegarea care se va 
da acestei probleme — după mărturia acestor sociologi însuşi — va 

influenţă, mai mult ca orice alte cauze, asupra moravurilor și progresului ori- 
cărei naţiuni. 

Drepturile femeii sunt de mult clasate de sociologi între punctele cardinale 
de înrîurire a vieţii nationale și de Stat a popoarelor, de aceea au şi fost înscrise 
în Constituţiile aproape a tuturor popoarelor. 

Aceste drepturi vor trebui înscrise şi în Constituţia noastră românească 
şi fără constrângere sau vreo influență din afară, ci printr'o pornire spontană 
şi unanimă a tuturor acelora cari vor puteă aveă viziunea României de mâine, 
cari vor puteă trăi azi acea viziune. 

Fiind vorba de drepturile ce se vor înscrie în Constituţie pentru femee, 
ne vom ocupă în primul rând de acel drept generator care condiţionează pe 
altele, de dreptul de vot, sau dreptul motor, prin care se traduc în fapt toate re- 
vendicările feministe. 

Principiul introducerii dreptului de vot al femeii în Constituţia Româ- 
neascä nu se pune în discuţie astăzi pentru prima oară. 

Această problemă, care azi şi mai ales astăzi — și veţi vedeă pentru ce 
a devenit pentru noi Românii o urgentă necesitate națională, — a fost pusă 
încă dela 1866, odată cu alcătuirea primei Constituţii române, iar cel care 
a deschis discuţia întâia oară a fost Eliade Rădulescu 1). 

Discutiunea s'a făcut cu prilejul desbaterilor asupra votului universal sau 
votului restrâns ce urmă să se introducă în Constituţie. Cezar Boliac susținea 
votul universal în accepțiunea lui cea mai adevărată, fără deosebire de clasă, 


1) V. Eliade Rădulescu ,,Vot şi Răsvot”, de Calypso Botez, Arhiva p. Ştiinţa şi Re- 
ediţia 4, p. 17; „Problema Feminismului” forma socială, an. II, No. 1, 1920. 


76 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


avere sau sex. Eliade Rădulescu, democratul dela 1848, combate cu toată ener- 
gia concepţia lui Boliac, în care vede o exageratie primejdioasă, în orice paz o uto- 
pie, pe care o numește boliaclâc. 

Eliade susţine votul universal restrictiv, cu excluderea copiilor, junilor 
minori, a femeilor, a smintitilor, a idiotilor, a criminalilor, cum si a veneticilor 
şi străinilor. 

Acesta e votul care a fost admis atunci şi pe acesta îl avem și astăzi. 

Pe măsura în care mecanismul Statului român se complică, iar viaţa socială 
română tinde să ia cât mai mult factura centrelor mari europene, feminismul 
trebuiă să şi facă loc, să se accentueze şi la noi, și nu ca o modă, ci chiar ca o 
formä nouă, care se impuneà cu necesitate vieţii femeii de către nevoile timpului. 

La 1866 se formează o „Ligă a femeii române,., care trebuiă să lupte pentru 
obţinerea drepturilor necesare femeii în lupta economică. La 1895 această Ligă 
a prezentat parlamentului o petiție pentru drepturi si pentru a legiferà recu- 
noașieea paternităţii 1). 

Cum eră de prevăzut, parlamentul a respins cererea, De atunci mișcarea 
se înfiripează din ce în ce mai mult. Importante sunt memoriile adresate par- 
lamentului din 1917 și guvernului din 1918, în numele tuturor femeilor române 
aflătoare în Moldova în timpul refugiului. Aceste memorii provoacă proiectul 
din inițiativă parlamentară, redactat si depus de C. Nacu, membru al mājo- 
rităţii, în Senat, prin care se acordau drepturi civile integrale femeilor. Pro- 
iectul — din cauza împrejurărilor grave prin cari treceă ţara atunci — nu s'a 
luat însă în considerare. 

In 1919, din iniţiativa guvernului Vaida, o comisiune Parlamentară din 
sânul Adunării Constituante de atunci a întocmit un proiect de lege electorală, 
în care s'au prevăzut și drepturi de vot pentru femei. Acea Adunare însă a fost 
disolvată și proiectul a rămas nevotat. 

In acelaș an 1919 însă, tot de guvernul Vaida, femeile au fost admise ca 
membre în Comisiunile interimare, printr'un decret-lege din 22 Mai. 

De atunci nu s'a mai discutat dela tribuna parlamentului nostru chestia 
drepturilor femeii, până în sesiunea parlamentară din Iulie 1921, când s'a luat 
în discuţie reforma administrativă adusă de fostul guvern Averescu. 

Proiectul prevedeă — de acord cu decretul-lege citat — drept de vot pentru 
femei la comună, iar câţiva parlamentari — pentru a fi consecuenti — au 
cerut acest drept și la judeţ. 


2. Am urmărit desbaterile parlamentare şi, lăsând la oparte aprecierile 
rău-voitoare, pe cari unii parlamentari le-au făcut la adresa tuturor femeilor 
române cu acea ocaziune, mă opresc la concepţiile psichologice și sociologice pe 
cari le-am desprins din acele desbateri, în jurul noţiunilor de Stat, Națiune, 
Politică, Vot şi Democraţie, noţiuni de al căror înţeles logic atârnă rezolvirea 
problemei noastre. 

In aceste desbateri 2), unul dintre d-nii senatori, combătând principiul drep- 
tului de vot al femeii la comună, ne spune că este contra lui pentrucă „dacă, 


1) „Problema feminismului‘. 2) „Monitorul Oficial“ 14 Iulie 1921. 


CALYPSO C. BOTEZ: DREPTURILE FEMEII IN CONSTITUTIA VIITOARE 77 


„este adevărat că trebue să ne interesäm de viața Statului, nu-i mai putin ade- 
„vărat cătrebue săne interesäm şi de aceea a naţiunii, si după cum comuna 
„este baza Statului, femeea este baza națiunii“. Femeea nu trebuie deci să vo- 
teze la comună, căci ar intră în politică, şi atunci? Atunci, „copiii noștri ar fi 
„lipsiți de educația cetățenească“. ,,Femeea trebuie înainte de toate să se în- 
„grijească de copii, pe cari să-i facă buni cetăţeni“. 

Din aceste spuse trebue să scoatem o primă constatare de mare importanță 
pentru noi femeile, de oarece în baza ei Senatul ne-a refuzat dieptul de vot la 
judeţ — si ni l-ar mai puteă refuză — şi anume, că Statul şi Națiunea se ex- 
clud unul pe altul şi că femeia trebue să dea lectiuni de bună cetăţenie copiilor 
ei, dar pentru aceasta — tocmai pentru aceasta — ea nu trebue să fie cetăţean. 

Dar, un alt domn senator urmează astfel: „In materia aceasta, dreptul de 
„vot, nu se discută aşa cum vreţi d-voastră... Aceasta este o chestie de inimă... 
„e vorba să târîm femeile noastre din sanctuarul familiei în viaţa publică. Lă- 
Asati soțiile noastre acasă, nu le vârîti în cloaca politică". 

lată o a doua concluzie: votul e o chestiune de inimă, iar politica înseamnă 
certurile, intrigile, chestiile personale sau afacerile mari şi mici — cloaca, 
cum o numeşte d-l senator. 

Evident, că cu asemenea, concepţie, senatul nu puteă decât să încheie în 
mod tragic. 

„Nu fac o declaraţie, continuă acest senator; aș plânge, dacă aș puteă, și 
nu de ciuda bucuriei unora, cari nu ştiu de ce se bucură, ci de jalea pe care 
„0 îndur în inima mea, etc.. 

Am știut în totdeauna că plânsul e al copiilor sau al tinereţii prea fragede. 

Faza frazelor sentimentele este epoca cu care începe, mai ales o chestiune 
de ordin social. 

Problema drepturilor femeii, sub forma aceasta pasională, a încetat de mult 
pentru lumea civilizată, ea a intrat în domeniul cugetării luminate și reci, care-şi 
scruteazä concluziile prin experienţe îndelungate, prin probe concrete, pu- 
ternice. Concluziile acestea stau astăzi în domeniul adevărurilor ştiinţifice, cari 
exclud şi rîsul şi plânsul, după cum exclud orice invective. 

Aceste desbateri ale Senatului ne-au pus încă odată în faţa eternului con- 
flict dintre pasiune si cugetare, dintre tradiţie şi progres. 

Deţinătorii tradiţiei, pasionalii, pentru cari judecata se traduce numai prin 
sentiment — şi sentimentul a cules oricând și oriunde cel mai mare număr de 
aderenti — au căutat să documenteze nevoia de a se respectă starea actuală 
de lucruri, ca o moștenire sfântă a trecutului. Ei au uitat însă, că nimic nu-i 
imutabil și că legea vieţii este schimbarea veșnică şi dacă va trebui să păstrăm 
trecutului amintirea aceea caldă, pioasă, ca pentru tot ce păstrează în sine o 
parte din noi înşine, nu trebue să uităm, că atrăi numai în tradiţie înseamnă a 
îmbrăcă haina dăunătoare a prejudecăților şi că legea de viaţă a fiecăruia 
este „de a trăi cu timpul său“. 

Cu această concepţie, chestiunea drepturilor femeii trebuiă să-şi croiască 
drumul firesc în viaţa tuturor popoarelor; și în adevăr și l-a croit. 

Pe măsura în care femeea luă parte la munca comună și deveniă mai indis- 
vensabilă acestei munci, se nästeà pentru ea nevoia de a luă toate măsurile ca 





78 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





munca să şi-o poată face în condiţiile cele mai prielnice, iar pe de altă parte să 
poată controlă ce se face cu produsul muncii ei. Se nästeà pentru ea prin ur- 
mare nevoia, dreptului de a aveà si ea legi care să-i ocrotească deopotrivă munca 
si să o pregătească pentru ea. 

Acest lucru nu l-a putut realiză femeia decât acolo unde a putut participă 
chiar la facerea legilor și din acel moment. 

Legile se fac însă în Parlament şi aci se intră prin vot. 

Dreptul de vot prin urmare dă femeii putinţa, de a-și face sau dictă legile de 
care are nevoie. 

Reprezintă acest vot o chestiune de inimă, cum s'a definit în Senatul român? 
Pentru femee ca și pentru bărbat, votul reprezintă de sigur dreptul de 
a-și dă un consimţimânt, de a-şi exprimă o părere, o convingere asupra ne- 
cesitätii unei legi, a valorii ei, sau a creerii unei legi noui, päreriisvorîte pentru 
femee ca și pentru bărbat dintr'o îndelungă experienţă si o îndelungă pătimire 
alături de tovarășii ei de muncă. 

O lege iese astfel din experiența, din conlucrarea tuturor —votul este astfel 
o funcțiune socială, de solidarizare a membrilor sociali. 


Firește, atâta vreme cât popoarele au trăit sub concepţia că Statul trebue 
să fie „o turmă şi un păstor“, „Statul a fost noţiunea despotică, autoritatea 
străină de massa naţiunii și impusă naţiunii ca unei turme cuvântătoare. 

Intr'o asemenea formaţiune de viață nu puteau să existe păreri nici per- 
sonale, nici colective — nu există opinia publică. Nu există niciun organ de ma- 
nifestare a acestor păreri. Drept de vot nu eră la aceste formaţiuni despotice. 
Nici bărbaţii nu erau întrebaţi, dar încă femeile. 


Cu încetarea, epocelor despotice, apare epoca de conlucrare liberă si coordo- 
mată, care aduce o unire strânsă a forţelor productive. Oamenii înţeleg să se 
consulte și să fie consultaţi. Acestea sunt formațiunile democratice, care în- 
teleg să muncească, să gândească, să trăească așa cum le convine, cum vor ei 
toţi laolaltă în mod solidar. 


Autoritatea, de care vor ascultă aceste democraţii, își vor impune-o ele in- 
şile. Prin urmare, Statul acestor naţiuni democrate va fi o emanatiune a na- 
tunii însăşi. Cine e în naţiune, trebue să fie și în Stat. 

Nu se mai poate concepe un Stat suprapus şi străin naţiunii, după cum nu 
se moi poate concepe un ins în massa naţiunii democrate, caresă nu aibă părerea, 
să nu și-o dea,asupra nevoilor comune. 


Votul universal este organul suprem de exprimare a acestei păreri și a acestei 
vointi a naţiunii; el reprezintă funcțiunea de solidarizare socială a tuturor in- 
divizilor cari formează massa socială. 

Atunci democraţia va fi completă, adevărată, când vor votă toţi indivizii 
ce compun massa socială. 

Astăzi, când la fiecare pas ni se vorbeşte de democraţie, când toţi 
legiuitorii îşi motivează schimbările în mecanismul Statului în numele princi- 
piilor de solidaritate socială, de prevedere socială, de largă democraţie, de națiune 
democrată, cred că e firesc să ne întrebăm, ce fel de solidaritate naţională sau 
umană poate fi acea, în care o parte imensă din fiinţele cari contribuese în mă- 


CALYPSO C. BOTEZ: DREPTURILE FEMEII IN CONSTITUTIA VIITOARE 79 


sură egală la binele societăţii, la progresul naţiunii, rămâne neconsultată si i se 
impune hotărîrile unei singure părţi? 

Ce fel de vot universal, ce fel de democraţie poate fi aceea, în care femeile 
— jumătate din forţele de producere ale naţiunii — nu sunt socotite? 

Excluderea femeii dela vot, însemnează o sumă de indivizi cărora legile li 
se impun fără a îi întrebaţi, însemnează că dreptul de vot rămâne tot un privi- 
legiu al câtorva, privilegiu de sez, care ca orice privilegiu nu are ce căută decât 
în societăţile despotice. 


Astfel, ceeace trăim noi sub denumirea de democraţie, de solidaritate socială, 
este o falsificare a adevăratei democraţii, a adevăratei solidarităţi. 

„Dumnezeu a creat pe toţi oamenii deopotrivă”, a spus proclamația către 
popoarele americane, când au fost chemate să-și dea o Constituţie, prima Cons- 
titutie, aceea a Statelor-Unite, cea mai mare democrație din lume.) 

Pe acest principiu de egalitate s'a dat dreptul de vot fiecărui American si 
Statele- Unite au devenit astăzi cel mai puternic Stat din lume. 

Sub influenţa acestui principiu de justiţie imanentă, privilegiul de sex, 
dreptul de vot numai pentru bărbați, a fost abolit pe rând în toate Statele ase- 
zate pe baze adevărat democratice. 


3. Astăzi avem femeea cu drept de vot deplin, sau cu principiul acestui drept, 
drept de vot local, comunal sau în consilii locale, în Anglia, Norvegia, Suedia, 
Finlanda, Danemarca, Islanda, Ungaria, Austria, Germania, Rusia, Polonia, 
Serbia, Olanda, Belgia; apoi în coloniile engleze cu „self government“, Noua 
Zeelandă, Australia, Canada, Queesland, Tasmania, în Statele-Unite ale Ame- 
ricei de Nord, unde în urma amendamentului 19 din Constituţia americană 
din 1920, determinat de faptul că trei sferturi din Statele uniunei americane 
dăduse individual dreptul de vot femeilor, sufragiul universal pentru femei s'a 
aplicat în toate Statele (48) cari alcătuese Statele-Unite ale Americei de Nord. 

In Europa, femeile, în afară de Anglia, au votat pentru Constituanteîn Aus- 
tria, Polonia, Ungaria, iar Germania, —atât de rerractarä feminismului altădată 
— à trimis, din primul moment, 36 de deputate în Constituanta dela Weimar. 

Poporul german, pentru care vorba și fapta mau fost niciodată două lu- 
cruri diferite, şi-a dat în 1920 o Constituţie, care este un monument de umani- 
tate şi de prevedere socială. In ce priveşte femeea germană, ea ocupă în viaţa 
coporului, locul care i se cuvine atât prin dreptul ei de om, cât și prin măsura 
în care s'a făcut indispensabilă progresului social. 

Astfel, prin art. 17, această Constituție?) decretează următoarele: „Fiecare 
ţară trebue să aibă o Constituţie de Stat liber. Reprezentanţii poporului tre- 
buiese aleşi prin sufragiu universal egal,direct si secret de către toţi Germanii im- 
periului — bărbaţi şi femei.— De asemenea în art. 109: „Toţi Germanii sunt 
egali înaintea legii; bărbaţi și femei au în principiu aceleaşi datorii civice...... 
toate privilegiile sau incapacritätile de naștere... încetează“. Deci si incapacitatea 
juridică și politică a femeii. 


1) Dr. Adolf Rein, „Die Verfassung der 2) Joseph Dubois „La Constitution de 
Vereinigten Staaten von Amerika”. l'Empire Allemand du 11 Aout 1919”. 


80 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


In această ordine de idei, art. 119 dispune: ,,Cäsätoria este fundamentul 
vieţii de familie, al conservării si al creşterii naţiunii... ea e fundatä pe egali- 
tatea juridică a ambilor soți“. 

Minunat în umanitatea lui largă este art. 121 care preserie: „Legislația 
trebuie să, asigure copiilor ilegitimi aceleaşi condiții de desvoltare corporală, mo- 
rală şi socială ca şi copiilor legitimi; iar art. 128 prevede, că „toţi cetăţenii, 
fără deosebire, sunt admiși la trebile publice. Orice dispoziţie excepțională, care 
exclude pe femei dela funcțiunile publice, este anulată“, 


Iată, dar, cum Germania, care nu permiteă femeii să se ocupe decât de 
copii, bucătărie si biserică, această ţară de atât de înrădăcinate tradiţii, face 
loc democraţiei celei mai reale, umanitarismului celui mai larg, tratând în 
Constituţia, ei deopotrivă pe orice făptură germană, „en tant qu'être humain", 


Şi Constituţia germană nu e făcută pentru a nu fi aplicată. Ea este cartea 
sfântă, evanghelia fiecărui German; de aceea art. 148 din Constititie prescrie: 
„fiecare şcolar primeşte la sfârşitul școlarităţii lui un exemplar din Constituţie“. 


Astfel înţeleg Germanii să formeze din copiii lor adevăraţi cetăţeni, făcând 
pe mamele lor cetăţene responsabile si apoi completând prin şcoală educaţia 
cetăţenească. 


In Austria") acelaş lucru. Art. 8 din Constituţia Austriacă serie: „toate 
drepturile politice anterioare sunt abrogate“, iar art. 9: „alegerea se va 
face prin votul egal, direct şi secret al tuturor locuitorilor Statului, fără 
deosebire de sex“. In constituţia Cehoslovacă, art. 9 prescrie: „toţi locuitorii 
republicei Cehoslovace fără deosebire de sez... au dreptul de a luă parte la ale- 
gerile pentru Cameră“; iar în art. 10 se prevede că „este eligibil pentru 
Camera deputaţilor orice cetăţean al republicei Cehoslovace — fără deosebire 
de ser''3), 


In Rusia, Constituţia sovietică care, în numele democrației, a întrupat cea 
mai reacționară, mai arbitrară formaţie socială, are totuş pentru femee aceeag 
solicitudine, o primeşte în cetate ca parte egală. „Sunt electori si eligibili în 
soviete... cetățenii de ambele sere.... cari au atins vârsta de 18 ani, în momentul 
alegerilor (art. 64. Dreptul electoral 3). In ce priveşte munca obligatorie, această 
Constituţie admite ca femeile burgheze, după oarecare norme să poată răspunde 
în bani obligaţia de a munci (art. 3) 4). De asemenea acordă oarecare protecţie 
femeilor însărcinate, cu începere din a 5-a lună, în ce priveşte acordarea portiei 
de hrană, dându-le dreptul la o portie de categoria I-aÿ). 


In Anglia‘), cu toată aparenţa democratică, a acestei ţări, a fost puternic 
regimul oligarhic până aproape de noi; totuși femeile obţin dreptul de vot 
deplin în Februarie 1918, după lupte extraordinar de înverșunate și de lungi. 


1) Dr. Hans Kelsen, „Die Verfassungsge- +) Idem pag. 56. 
setze der Republik Deutschoesterreich”, 5) Idem, pag. 442. 

2) J. Hoetzl et V. Ioachim ,,La Consti- *) Joseph Barthélemy ,,Le vote des fem- 
tution de la République Tehecoslovaque*,. mes", Felix-Alcan, 1920, Paris. 

+) Raoul Labry „Une législation commu- 
piste” pag. 14. 


CALYPSO C. BOTEZ: DREPTURILE FEMEII IN CONSTITUȚIA VIITOARE 8L 


Cred interesant să amintim că în majoritatea parlamentară care a votat 
această egalizare, au fost si Bonar Law, Balfour, Churchill—apoi Lloyd George 
si Asquith, cari au fost de atâtea ori victimile sufragetelor. 

Lordul Asquith, care timp de 25 ani fusese un adversar hotărît al dreptului 
de vot pentru femei, s'a lăsat si el învins, declarând următoarele: 

„Opunerea mea la sufragiul femeei a fost bazată exclusiv pe motive de opor- 
tunitate politică. Am spus acum câțiva ani: să-și facă femeile singure dovada 
meritelor lor. Ei bine au făcut-o în timpul acestui räsboiu*. 

Mulți au fost cari an votat pentru drepturile femeei în vederea activității 
ei din răsboiu. 

Arhiepiscopul de Canterbury însă n’a înțeles să rezolve chestiunea aceasta 
numai pe o chestie de fapt momentană, ci pe baza activității considerabile pe 
care femeea englezä a avut-o în complexul vieții nationale. 

Cred că adevărul stă mai ales în aceste ultime afirmatiuni; femeea a me- 
ritat drepturile pentru serviciile pe cari le-a adus în viața socială a națiunilor. 

Cu mult înainte de răsboiu femeile făcuse dovada importanței lor pentru 
progresul vieții nationale si de Stat. 

Pe baza unei asemenea activități sociale, femeile au obținut dreptul de 
vot în multe țări cu mult înainte de răsboiu. 


Astfel l-au obținut Americanele în anumite State între cari Wioming — 
din Uniunea americană; în Danemarca, prin Constituția din 1915; în Fin- 
landa, se cunoaşte campania femeilor în lupta de rezistență față de Rusia 
țaristă din 1905. Grație opoziției femeilor finlandeze, Finlanda a obținut atunci 
autonomia. De aceea în 1906 aceste femei obțin dreptul de vot. 

In Norvegia *), femeile votează pentru prima oară la alegerile din 1909, iar 
în 1916, Stortingul adoptă un amendament la Constituție prin care femeile 
pot deveni membre ale guvernului. 

Ca si în țările scandinave si pentru motive străine räsboiului, femeea a ob- 
ținut drept de vot în Coloniile engleze cu self government. 

Foloasele pe cari le-au adus aceste femei prin intrarea lor în viața publică, 
au făcut ca Senatul Australian?) să voteze următoarea rezoluție propusă de 
senatorul Ral din Noua Galie de Sud: 

Art. 1. „Senatul si Camera reprezentanților consideră că extinderea sufra- 
„giului la femeile australiene pentru parlamentele statelor si pentru parlamen- 
„tul federal, a produs rezultatele cele mai binefăcătoare. El a adus mai bune 
„moravuri electorale şi în ultimele alegeri federale votul femeilor a crescut în 
„properție mai considerabilă decât a bărbaţilor. El a dat o mai mare importanță 
„legislaţiei la femei si la copii, cu toate că femeile nu s'au dezinteresat de alte 
„chestiuni cu caracter mai grav. In chestiunile de apărare națională și de 
„imperiu, ele au arătat aceeaş vedere clară, acelaș discernământ ca şi bărbaţii. 
„De oarece reforma n'a produs decât bine, cu toate profetiile cele mai pesimiste, 
„insistăm respectuos pe lângă toate naţiunile cari au regim reprezentativ, ca 
„să acorde şi ele drept de vot femeilor“. 


1) J, Barthélemy op. cit., p. 165; Temps, *) Manchester Guardian, 10 juin 1911; 
7 juin 1917; Times 24 sept. 1917. J. Barthélemy op. cit., p. 330. 





82 i NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


4. Faţă de aceste dovezi despre valoarea muncii femeii în viaţa publică, par- 
tizanii feminismului, în ţările cu sufragiu restrâns sau fără sufragiu, se solida- 
rizează din ce în ce mai puternic. 

Alături de energiile femenine, bărbaţi din cei mai luminati au făcut zid în 
jurul acestei chestiuni. 

Astfel în Franţa, din 1911 s'a format o „ligă a alegătorilor pentru sufra- 
giul femeilor“. Tot ce e mai strălucit în Franţa ca cugetare și cultură figurează, 
în comitetul acestei ligi!). Liga aceasta s'a afiliat imediat la Liga internaţională, 
a bărbaţilor pentru votul femeie“. 

Astfel de ligi s'au mai făcut și în alte ţări paralel cu comitetele parlamentare 
pentru votul femeei, care s'au format în Franţa, Olanda, Ungaria, etc. 

Odată cu aceste coaliţii ale bărbaţilor, femeile s'au solidarizat si ele pentru 
revendicarea drepturilor lor si pentru ainterveni ori unde aceste drepturi 
sunt nesocotite. 

Astfel, pe lângă „Asociaţia internaţională a femeilor pentru dreptul de vot“, 
încă din 1908, la marea expoziţie dela Chicago, femeile americane au pus ba- 
zele unui Consiliu internaţional al femeilor, în care trebuiau să fie reprezentate 
Consiliile Nationale ale femeilor tuturor naţiunilor, formate din societățile fe- 
ministe sau feminine din fiecare ţară. Principiul fundamental, regula de con- 
duită a acestui Consiliu internaţional este „regula de aur“, „fă altuia ceeace 
vrei să ţi se facă ţie“, la care au aderat până acuma 32 milioane de femei din 
lumea întreagă 2); la acest consiliu am aderat şi noi, Româncele, cari ne-am con- 
stituit Consiliul nostru național al femeilor abia din lunie 1921, cu un bogat 
program de activitate. 


Graţie intervenţiei acestul Consiliu international pe lângă Conferinţa păcii 
în 1918, femeile au fost admise în Societatea Naţiunilor, iar noi Românii am 
putut delegă pe Elena Văcărescu care ne-a reprezentat cu atâta strălucire, 

Azi când femeile se mișcă pretutindeni, în Japonia, India, Persia, China?), 
se cuvine să ne întrebăm, care e situaţia femeei române? 

Ea, desfäsurä o activitate formidabilă, fie pe tărâmul muncii agricole, in- 
dustriale sau chiar comerciale, fie pe terenul cultural ca şi femeile ţărilor de 
cari ne-am ocupat până în prezent. 

In ce privește activitatea socială, inițiativa privată este datorită exclusiv 
femeei. Astfel, în domeniul asistenţei, graţie femeei au luat naştere toate socie- 
tätile de ajutor mutual de maternitate pentru nașteri, școli pentru infirmiere, 
azile pentru orfani, pentru bătrâni, etc. 

De curând femeile grupate în cerc de gospodine, recunoscut prin Igge ca 
pergoanä morală, au înființat și înfiinţează pretutindeni dispensarii pentru 
copiii mici, școli de tesetorie, cooperative de consum, lucru la domiciliu ; școlile 
întreţinute din iniţiativa privată a femeilor, ca licee de fete, şcoli profesionale, 


1) Ch. Benoist, P. Deschanel, Jaurès, 2) Vezi desbaterile Congresului interna- 
Buisson, J. Godard, Louis Morin, Sembat,  tional feminin uvrier, ţinut la Geneva în 
Alb. Thomas, Viviani, Doizy, de Con-  Octomvrie 1921. 
stant, Gérente, Arm. Gautiers, Gide, Tis- +) Vezi desbaterile Congresului internatio- 

jer, Wahl, Ambr. Colin, Basch, Fa- nal feminin uvrier, Geneva, şedinţa 26 Oct. 
ry, etc. 1921, cuvântarea delegaţiei Chinei. 








CALYPSO C. BOTEZ: DREPTURILE FEMEII IN CONSTITUTIA VIITOARE 83 


cari au luat ființă înaintea şcolilor similare ale Statului, apoi şcoli primare, 
grădini de copii, școala de secretare a consiliului național etc., dau rezultate 
fără de care Statul ar rămâne dezarmat. 

De asemenea au început o largă mișcare pentru crearea de cămine necesare 
fetelor și băieţilor lipsiţi de protecţie; au instituit cursuri și distracții pentru a 
dă o nouă îndrumare morală tinerimii; o largă campanie au început femeile 
pentru răspândirea, educaţiei în massa tinerelor lucrătoare de ateliere prin se- 
zători, excursiuni, etc. 

Grija cu care femeea română a îmbrățișat chestiunea minorelor vagabonde, 
a copiilor abandonaţi, grija pentru minorii condamnaţi și puşi în aresturi cu 
criminalii de rând, într'un cuvânt toată solicitudinea umanitară de care socie- 
tatea românească fără iniţiativa privată a femeei ar fi complet lipsită, ne dă 
măsura, covârsitorului ei rol social. 

Deopotrivă cu cele din regat, femeea din Ardeal, în cursul veacurilor, aläturi 
de biserică, a întreţinut singură școala și sufletul neamului. 

Toată această activitate uriașă, femeea română a desfășurat-o peste cadrul 
legilor — ba adesea legile îi stau împotrivă, ca în cazul minorelor vagabonde. 

Femeea nu va puteă atinge maximum de expansiune în această direcţie de 
activitate, decât când va fi chemată prin lege la viaţa publică, lege de cetă- 
tenie deplină, de vot integral, care trebue să i se înscrie în Constituţie. 

Cunoaştem cu toţii întâmpinările cari s'au opus acestei reforme, la noi, 
ca pretutindeni. 

Se distruge căminul, se distruge familia. 

Nu, d-lor, nu se distruge nimic. 

Mas întâiu, prin viată publică nu trebue să mai înţelegem îndeletnicirea agen- 
tului electoral, care își pierde tot timpul în afară de cămin, sub cuvânt că face 
politică. 

Politica noastră va îi înţelegerea exactă a nevoilor interne sau externe ale 
poporului şi această înţelegere o vom căpătă singure și direct în aplicările vieţii 
de toate zilele, în cămin, atelier sau biurou, oriunde are omul de lucru, nu în 
cluburi. 

Politica aceasta e a fiecărui cetăţean. 

In al doilea rând, căminul nu mai poate fi conceput azi ca în vremile de 
poezie bătrână, când bărbatul vână, iar femeea găteă vânatul pentru hrană 
şi familia eră satisfăcută. 

Familia trebue să sufere și ea schimbările pe cari legile evoluţiei le impun 
oricărui organism viu. 

Cămin — înainte de orice — înseamnă o solidaritate materială şi o solida- 
ritate morală. Se unesc două forte pentru a învinge mai ușor în viaţă. 

Pentru solidaritatea materială, femeea nu putea părăsi o clipă căminul, 
atunci când trebuia să producă cu mânile ei toate cele necesare pentru între- 
ținerea familiei. 

Astăzi, uzinele, fabricile, maşinile dispensează pe femee de această muncă. 

Ele oferă gospodinei de-a gata tot felul de produse și mai eftine şi mai bine 
făcute, Timpul cât i-ar fi trebuit să lucreze obiecte, îi rămâne liber. 


84 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


Singura grijă a femeei de astăzi, e mai ales cu ce să-și procure aceste pro- 
duse. Chiar şi instrucţiunea necesară copiilor, i-o dă de asemenea Statul, prin 
şcoalele publice. Cu ce să întreţie pe copii la scoale, de unde taxe ? 

In ce priveşte solidaritatea morală, legăturile sufleteşti şi autoritatea 
pe care membrii familiei o exercită unii asupra altora, trebue să recunoaștem, 
că astăzi când a încetat regimul ascultării oarbe, în epoca aceasta de criticism 
acut, femeea nu va mai fi, nu mai poate fi ascultată îndeajuns chiar de proprii ei 
copii. Subordonarea ei legală atrage subordonarea ei morală şi aţă de aceştia, 

Povetele se impun numai când vin dela mai mari sau dela egali. Această 
superioritate, în familie o are tatăl, iar în lipsa lui, copiii, cari rămân stăpâni 
ai căminului prin drept de moștenire. Așa hotărăsc legile şi copiii află, învaţă 
aceasta de timpuriu și mama nu mai poate aveă autoritatea care i se cere. 

Trebue să i se dea, femeei — prin aceeas Constituţie — un rost de importanță 
egală în viaţa de familie, pentruca autoritatea ei să fie precumpănitoare în 
legăturile morale ce vor uni pe membrii familiei, iar aceasta nu se poate realiză 
decât asigurându-i prin Constituţie deplinătatea drepturilor civile. 

Astăzi, femeea subordonată în familie mai este numai în societăţile infe- 
rioare sau la popoarele în decadentä, de pildă— popoarele musulmane 250 mi- 
lioane musulmani sunt azi sub stăpânirea ereştină, și aceasta din cauza deca- 
denţei familiei, adusă de starea de decadenţă a femeei. 

„Pretutindeni însă, ne spune d-l senator Alexandresco, unde Constitutiile 
„au asigurat femeei capacitatea și demnitatea morală, s'au văzut înflorind ca 
„pe un pământ roditor virtuțile casnice si virtuțile cetăţeneşti, libertăţile 
„omului privat si libertatea cetăţeanului:?). 

Revenind acum la dieptul de vot, observăm că ceeace face pe femee să iasă 
din cămin nu e votul: ea iese si astăzi, când mare aceste drepturi şi va esi din 
ce în ce mai mult, oricât am dori s'o ţinem înăuntru. 

Ceeace o determină să iasă din cămin sunt cauzele economice, în primul 
loc și apoi solicitările vieţii sociale, care are nevoie de munca specială a femeei. 

Nu toate femeile pot aveă sau întemeiă un cămin. Viaţa, mai ales în 
centrele cu civilizaţie veche, este așa de complicată și costisitoare, încât un 
mariaj este un eveniment din ce în ce mai problematic. 

Femeile nemăritate se numără cu miile. 

Toate acele femei cari nu se pot mărită, cum şi femeile măritate ai căror 
bărbaţi nu pot face faţă nevoilor căminului, trebue să iasă din cămin, să mun- 
cească, că să câştige şi ele alături de bărbat. 

Ziarul ,,Corespondenzblatt‘ al sindicatelor germane, din Iunie 1917, de- 
monstrează că femeea este din ce în ce mai ocupată în industrie, că numărul 
lor crește mai repede decât al bărbaţilor și că între ele, femeile măritate cresc 
în proporţie din ce în ce mai mare. 

Astfel, între 1895—1907 numărul salariatelor celibatare a crescut cu 56.2%, 
numărul salariatelor măritate a crescut tot cu 56.2%, iar al salariatelor văduve 
sau al divorțatelor cu 3.2%,. 


1) „Monitorul Oficial: 10 Iulie 1921. 


S9 CALYPSO C. BOTEZ: DREPTURILE FEMEII IN CONSTITUȚIA VIITOARE 85 


In 1907, din 100 lucrătoare 18.4% sunt măritate și această proporţie 
crește foarte repede; în scurt, 2/, din populaţia femenină germană își câștigă, 
viaţa. Ne fnchipuim ce trebue să fie acum, după răsboiu! 

In Austria e acelaş lucru. Recensământul din 1911 arată că jumătate din 
femeile austriace au ocupaţii protesionaleşi totuș Viena numără atunci 1000 
de femei cu studii complete de filozofie și litere, cari erau în deplină mizerie. 

In Franţa aproape s'a dublat populaţia lucrătoarelor în timp de 40 de ani. 
Pe când numărul lucrătorilor crește cu 2 jum. milioane, sau 24%, al lucrătoa- 
relor cresc cu 3 milioane, sau 65%. 

La 1866 erau 4 jum. milioane de lucrătoare, în 1912 sunt 7 jum. milioane. 

In Statele-Unite, în 1910 erau 8 milioane de lucrătoare, iar în Anglia nu- 
mărul lor este de 2 ori mai mare decât toată populaţia Irlandei. 

Şi alături de lucrătoare trebue să mai socotim pe fetele burgheze, cari caută 
să-și asigure o situaţie independentă pentru cazul când nu s'ar mărită, sau 
pentruca situaţia creată să le ţină loc de zestre. 

În ce ne privește pe noi Româncele, proporţiile sunt aceleași. Fără a dă cifre 
exacte, de oarece ne lipsesc statisticile, priviţi uzinele, atelierile, biurourile, 
comptuarele, priviți învățământul, școalele de fete, cari nu mai ajung pen- 
tru atâtea candidate la carieră, spre a vă convinge de acest adevăr. 

Dar, sunt motive cari obligă chiar pe femeea ce are un cămin, pe femeea 
bogată, să iasă din cămin și să se intereseze de trebile publice. 

Statul ne dă școli pentru copiii noștri, dar orice mamă trebue să seintere- 
seze de higiena școlii, de calitatea învăţământului ce se dă copiilor ei în aceste 
şcoli publice; orice gospodină trebue să se preocupe, în interesul propriei ei gos- 
podării, de igiena orașului, de preţurile și de calitatea alimentelor de pe piaţă, 
deci de problema aprovizionării generale, etc. 

lată pe femeie interesându-se de chestiuni de dincolo de cămin și prin aceasta 
îmbracă calitatea de cetăţean. 

E atât de firesc acest interes al femeei gospodine pentru trebile acestea 
publice, încât par'că căminul se deschide dela sine spre a o avântă în activitatea 
din afară. 

Astăzi însă femeea nu poate exercită această activitate, pentrucă legile 
țării nu-i dau încă acest drept. lată de ce cerem noi astăzi înscrierea de 
drepiuri egale civile şi politice în Constituţia tării. 

Si le cerem înscrise în Constituţie, pentru a nu mai îi expuse nici unei inter- 
pretări sau tentative de interpretare în dauna noastră, cum am suferit prin 
Constituţia actuală. 

„Toţi Românii sunt egali înaintea legii“, zice art. 1 din Constituţia româ- 
nească. D-voastră știți că Românca e în afară de lege împotriva acestui articol. 

Constituţia Genevezä, de asemenea, dă drept de vot tuturor cetăţenilor 
genevezi. Ea trece între cetăţeni si pe „„Jemeea sau văduva unui genevez'. 

Totus, femeile n'au drept de vot, pentrucă în acea Constituţie nu stă scrisă 
formula „fără deosebire de sex“, si sexul interesat a interpretat, că nu poate 
Îi vorba de femei. 

Pretutindeni unde femeea ia parte la viaţa generală, votul i-a deschis 
puncte noui de vedere, i-a lărgit judecata si perspectivele de viaţă. 





86 NOUA CONSTITUTIE A ROMANIEI 





Gândiţi-vă ce interesantă e convorbirea unei astfel de femei-cetăţean, a 
unei americane, a unei engleze, norvegiene, etc. 

Un american alegător spuneă că preferă să vorbească înaintea a 500 băr- 
baţi, cari au drept de vot, decât a 5000 de femei fără acest drept. 

Viaţa civică a format personalitatea femeei, înălțându-i caracterul. 

Pentru Români, dreptul de vot mai prezintă interes şi din punctul de 
vedere al unităţii noastre naţionale. 

Suntem în preajma unificării legislaţiei. 

Noi, Româncele din Regatul vechi, prin Codul Napoleon, care ne cârmueste, 
suntem clasate așa cum a hotărît Eliade Rădulescu la 1866, între copii, minori, 
nebuni și idioţi. Nu ne putem administră bunurile, nu putem face niciun 
act fără autorizaţia bărbatului, nu ne putem crește copiii cum vrem, nv putem 
dispune de nici un lucru din casa noastră după voie, căci legea presupune că în 
casa unde este un bărbat, totul este al lui. Intr'un cuvânt femeea se mișcă numai 
după bagheta magică a autorităţii maritale. 

Această situaţie nu există pentru femeile din Ardeal, nici pentru Basara- 
bence, unde atât codul austriac, cât și vechile noastre coduri si Basilicalele 
cari sunt încă în vigoare acolo, le dă o libertate aproape deplină în ce privește 
drepturile civice. 


Ce se va face acum la unificare? Se vor menţine principiile reacționare din 
Codul Napoleon? Este o imposibilitate morală. Osebit de aceasta, Adunarea 
dela Alba-Iulia din Noembrie 1918 a înscris pentru femeile ardelene omagiul 
acordării drepturilor depline civile si politice. 

Partidul Naţional ardelean menţine şi azi în programul său acest principiu 
al drepturilor depline pentru femei. 

Femeile basarabene de asemenea au venit la noi ca cetăţene depline si cel 
întâi vot, prin cea întâi femee româncă deputat în Basarabia, a fost pentru 
unirea cu patria veche. 

Si patria veche i-a stirbit această podoabă. 

Ce va face Constituţia viitoare? 


Partidele noui, în general, toate au înscris în programele ler dreptul de vot 
pentru femei. Anteproieztul de Constituţie al partidului liberal, aflat la gu- 
vern, prevede posibilitatea acordării integrale a drepturilor politice femeilor, 
prin o lege specială (art. 160). Mai proclamă deplină egalitate a drepturilor 
civile pentru ambele sexe (art. 147. 

Noi, femeile, avem speranţa că partidele politice, din cari unele mai soväesc 
în parte, în momentul hotäîtor vor ști să cadă de acord, spre a consfinfi aceste 
drepturi în viitoare Constituantă, înscriindu-le în Constituţia ţării. 

De altfel nu este în interesul nimănui ca femeile, din oportunitate politică, 
să fie împinse a înclină mai mult spre unele partide decât spre altele, și aceasta 
s'ar puteă întâmplă uşor, dacă partidele istorice ar persistă în a refuză femeilor 
drepturile. 

In multe părţi ale lumii, emanciparea politică a femeei a fost câteodată smulsä 
printr'un eveniment grav, care a produs o sguduire puternică, din care a urmat 
apoi o nouă vitalitate în viaţa naţională. 


CALYPSO C. BOTEZ: DREPTURILE FEMEII IN CONSTITUȚIA VIITOARE 87 


Astfel, reforma sufragistä în Finlanda a urmat imediat după marea luptă 
pentru libertate în contra Rusiei ţariste; In Norvegia (1907) sufragiul femeilor 
a urmat după secesiunea cu Suedia; In Australia, a fost unul din primele acte 
importante a doua zi după Constituţia Commonwealthului. 

Jar când Bismark a voit să asigure unitatea Germaniei, a hotărît ca Reichs- 
tagul imperiului să fie ales prin vot universal. 

„Votul universal trebuia să creeze sufletul Germaniei“. (Barthélemy op. cit.). 

Sunt ţări, cari în momente de criză şi-au dat seama, că eră bine să se deà 
femeilor un interes şi răspunderi în guvernul patriei,!) pentru a cimentà astfel 
unitatea patriotică. Este cazul Germaniei, al Austriei, a doua zi după revoluţia, 
dela 1918, al Poloniei în momentul reconstituirii. 

Noi Românii nu suntem astăzi în momente mai putin grave şi mai putin 
hotărîtoare. 

De aceea cred, că trebue să încetăm odată pentru totdeauna de a mai privi 
femeea numai ca pe un obiect de interior și s’o apreciem numai sub raportul 
frumusetei din afară, ţinând-o departe şi străină de interesul şi răspunderea 
pentru mersul patriei. 


5. De câte ori mă gândesc la învelișul, la frumuseţea aceasta externă, pe 
care toţi o cântă, pentru ca, apoi, s'o blesteme, nu pot să nu-mi aduc aminte 
de märeafa epopee a celui mai minunat popor: Grecii. Nu pot să nu-mi 
aduc aminte de Iliada, de povestea bătrână a Troei. Se spune acolo, că Zeița 
frumusetei, Venus, prin frumuseţea Elenei, a aprins cel mai sguduitor răsboiu 
de pe pământ, räsboiul Troei, dar că Pallas-Atena, zeiţa înțelepciunii, prin 
istetimea lui Ulysse, a făcut să triumte Menelau, care a șters Troia de pe 
faţa pământului și a forţat frumuseţea neînţeleaptă, pe Elena, să se întoarcă 
umilită în vechea patrie. 

E timpul să punem mai mare pret pe înţelepciune, deci pe frumuseţea 
lăuntrică a femeei, care este imensă, şi s’o folosim spre binele general. 

„Sutragiul femeei, a zis lordul Haldane, când a votat pentru drepturile te- 
meei în parlamentul englez 2), nu-i decât o parte din vasta mișcare, pe care nici 
nu putem gândi să o oprim, pe care nici nu putem să o oprim, după cum nu ne 
putem gândi să oprim valurile Atlanticului“. 

Noi, femeile române, nu putem opri ca vuetul acestui ocean să nu ajungă 
şi până la noi. 

De aceea, cerem astăzi legiuitorului român să înscrie în Constituţia, ce va 
da, ţării, drepturi integrale pentru femei, pentruca şi viața noastră națională să 
poată luă avântul măreț al democraţiilor egalitare. 


1) Joseph Barthélemy, op. cit. p. 455. 2) Joseph Barthélemy, op. cit., p. 292. 


22 Ianuarie 1922 





PUTEREA LEGIUITOARE 
MIRCEA DJUVARA 


CUPRINSUL: 1. Voinja poporului ca postulat al dreptului Constituţional. — Ingrädirile 
voinței poporului: Constituţia. — Realizarea voinței poporului: Separajiunea !pu- 
terilor. — 2. Elementele puterii legiuitoare. — Corpul electoral: Votul universal. — 
Dreptul de vot al jemeilor. — Rejerendum. — Obligativitalea votului. — Circumscrip- 
piile electorale. — Numărul reprezentanților naţiunii. — 3. Parlamentul: Sistem mono- 
și bicameral. — Organizarea Senatului, în alte ţări si la noi. — 4. Regele: prero- 
gativele regale. — 5. Consiliul legislativ: Constituţia lui. 





[C'est une] erreur néfaste... que... le suffrage universel et 
„ses élus [peuvent] tout faire et imposer leur volonté, quelle qu’elle 
„fut... Quon comprenne que des garanties doivent être prises 
Contre le despotisme des assemblées populaires, plus énergiques 
„encore peut-etre que celles établies contre le despotisme des 
„Tois. Une chose injuste reste telle, alors même qu’elle est ordonnée 
„par le peuple ou ses représentants“. 


Léon Duguit. 


CEIA dintre d-voastre cari vor fi studiat puţină filozofie știu desigur în 
ce consistă elanul vital al lui Bergson. 
Sunteţi mirafi că auziţi vorbindu-se de Bergson la o conferinţă 
întitulată: puterea legiuitoare. Veţi vedeă însă care este legătura. 

Elanul vital este în conceptiunea lui Henri Bergson, realitatea ultimă a 
lumii, dar o realitate care se simte prin intuitiure si care nu se înţelege cu ra- 
tiunea, o realitate care este fluentă, curgătoare, şi consistă numai dintr'un im- 
bold spre ceva, o voinţă internă, creatoare, care se desfășoară și se realizează 
fără încetare. Îndată însă ce dela această intuifiune internă, încercăm să päsim 
în viaţa practică, nevoiţi suntem să rupem în bucăţi curgerea aceea din care 
constă realitatea, s’o rationalizäm, să facem dintr'însa obiectul de logică meca- 
nică, prin care reuşim să ne satisfacem nevoile din viața de toate zilele. 

Ei bine, când mă gândesc la obârşia generală a dreptului, care este 
dreptul constituțional si în special când mă gândesc la partea centrală a acestui 
drept constituțional si anume la partea referitoare la puterea legislativă, fără 
voie îmi vine în minte conceptiunea lui Bergson. 

Căci la baza dreptului constituţional stă postulatul, conform căruia atot- 
stăpânitoare trebue să domnească voinţa poporului. 

i este însă voinţa poporului? Cum se poate ea determină? 

O simţim desigur cu intuifiunea ca ceva viu, care trăiește si-si manifestă 
astfel realitatea, și sociologia cu cât s'o desvoltă mai mult, ne va da fără îndoială 
preciziuni cari ne vor ajută să o simţim cât mai bine. Indată însă ce, siliţi de 
nevoile practice, căutăm s’o realizăm, s'0 cristalizäm, s’o lămurim cu logica, 
s’o prindem în concepte bine delimitate asupra cărora să putem raţionă, ea se 
alterează si, de unde la început simţeam, cum spune Bergson despre elanul vital, 
că avem deaface cu o realitate fluentă în însăș esenţa sa, întâlnim dintr'odată 
institutiuni juridice fixe, rationalizate, cari, prin natura lor, sunt departe de 
obârşia lor iniţială. 





90 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Avem astfel par'că sentimentul unei tragedii, tragedia eternă a dreptului, 
care niciodată nu se poate realizà, pe deplin. Nu se poate realizà, pentrucă 
oridecâteori încearcă să transforme voinţa iniţială, care-i stă la bază, în institu- 
fiuni practice, cari să se aplice într'un Stat determinat, de atâtea ori, fără voie, 
din cauza metodelor forțamente raţionale pe cari trebue să le fntrebuintäm, 
natura primitivă a realităţii, care caută astfel a fi oglindită, se falsifică, 

Toate institutiunile juridice dealtminteri sunt de acest fel; ele se depărtează 
de obârşia care le explică si le justifică. Astfel se întâmplă că din nevoie practică 
Summum jus“ devine „summa injuria“. 

Justiţia abstractă, justiţia raţională nu se confundă așadar cu ceeace sim- 
tim noi, cu instinctul care de foarte multe ori nu greseste și care constitue echi- 
tatea. 

Este evident, că prima sarcină a dreptului constituţional și în special a le- 
giuitorului în asemenea materie, este să caute cao asemenea deosebire între in- 
stitutiuni și realităţi, să fie cât se poate de mică, fără nădejdea însă ca vreodată 
să poată ajunge a acoperi acest abis, care prin natura lucrurilor există în orice 
institufiune de drept. 

Vă spuneam că voinţa naţiunii stă ca postulat la baza întregului nostru 
drept constituțional. Omenirea pe cale practică, pe cale de luptă, a întrebuințat 
veacuri ca să ajungă la acest adevăr, pe care totus raţional ar fi foarte greu 
să-l dovedim. 

După cum autori de seamă, cum este Guy Grand, într'o relativ recentă dis- 
cutiune a societăţii de filozofie din Paris, au afirmat-o, la baza întregei noastre 
activităţi practice, la baza în “special a întregei noastre activităţi politice stau 
asemenea postulate, cari sunt rezultatul unei lungi evoluţiuni istorice, dar asupra 
cărora din punct de vedere raţional nu s'ar puteă da uşor o explicatiune, 
care să le justifice. O asemenea explicaţie este căutată de filozofia cea mai ra- 
finată; activitatea practică însă nu-i simte nevoia. 

Stäm așadar, în întreaga încercare, pe care trebue s’o facem astăzi, de nouă 
elaborare a Constituţiei noastre, pe principiul că la baza conceptiunei întregi, 
care va domină acest edificiu, va trebui să steă principiul voințe; poporului. 

Ce este însă poporul? Iarăş înainte de a intră în amănunte, trebue să ne lä- 
murim puţin asupra acestui termen. 

La prima vedere — și revolufiunea franceză a făcut această greșală — s'ar 
păreă că poporul este o adunare de indivizi: concepţia individuală ar fi în acest 
caz cea adevărată. Uşor înţelegem însă, în special în urma desvoltäilor recente 
pe cari le-a dat sociologia, că o asemenea privire a lucrurilor estecutotul super- 
ficială. In sufletul omului individual descoperim realităţi sociale profunde; de 
multe ori, mai puternice decât realitatea individuală însăş. N'am decât să vă 
amintesc despre sacrificarea benevolă a miilor şi milioanelor de vieţi cari s'a 
făcut în răsboiul din urmă, ca să înfelegeti că desigur au trebuit să fie reali- 
täti superioare indivizilor, cari au îndreptăţit asemenea sacrificiu. 

O asemenea realitate superioară este națiunea; o asemenea realitate, care-şi 
impune existenţa sa faţă de individ este si familia; o asemenea realitate este 
cercul administrativ în care fiecare trăim, comuna, districtul; asemenea rea- 
litäti sunt, desigur, într'o măsură mai mare sau mai mică toate grupările de 


MIRCEA DJUVARA: PUTEREA LEGIUITOARE 91 





interese din cari noi facem parte şi printre cari numărăm grupurile profesionale. 
Si numai prin interferența şi împreunarea fericită a tuturor acestor atât de va- 
riate suilete de grupuri, răsare individualitatea și originalitatea fiecăruia din 
noi. A consideră aşadar massa unei naţiuni, ca compusă exclusiv numai din 
individualitäti, ar fi desigur a falsificà realitatea lucrurilor. 

Trebue, așadar, în toată conceptiunea noastră de drept constituţional şi 
în grija pe care trebue s’o punem în elaborarea unei noui Constituţii, să avem 
în vedere că într'o societate nu există numai individul, ci sunt și alte elemente, 
cari-l domină, şi cari poate din punctul de vedere al valoarei, se pun mai presus 
de el, cari în orice caz își impun realitatea lor aşă de violent, încât duc chiar si 
la sacrificiul de atâtea ori al indivizilor. 

Dacă înţelegem astfel națiunea, simțim cum se degajează în conştiinţa gru- 
purilor sistematizate o voinţă unitară, pe care desigur o simţim cu intuitiunea, 
dar problema este atunci anume a şti: cum să o raţionalizăm pentru trebuinta 
practică a dreptului? 

Căci, îndată ce voinţa aceasta iniţială se manifestă în institutiuni de drept, 
ea are datoria să se autolimiteze. Nu mai este într'adevăr vorba numai de res- 
pectarea ad-litteram a voinţei poporului aşă cum se manifestă la un moment 
dat, pentrucă această voinţă nu ar aveă dreptul să fie arbitrară şi rea, ci trebue 
să aibă necontenit în vedere un ideal de morală socială, cel putin aşă cum pare 
că conştiinţa epocii îl simte şi îl îndreptățește. 

Voința reală se îngrădeşte aşadar pe sine însăș spre a-şi garantă mersul în 
directiunea idealului pe care-l concepe. 

Observati spre exemplu,— veţi înţelege imediat ce vreau să spun cu aceasta— 
observați toate Constitutile bine organizate. Dacă orice capriciu de voință 
al poporului ar face lege, atunci n'ar mai trebui pusă nici o îngrădire pen- 
tru revizuirea Constituţiei. Manifestarea voinței poporului la un moment dat 
oricum şi sub orice formă, fie cea mai capricioasă, ar trebui să fie Constituţie 
nouă. Ei bine, nu; înţelepciunea tuturor popoarelor — şi acesta este un 
mare câştig al luptei şi al experienţei de veacuri în istoria universală a, 
dreptului public — înţelepciunea popoarelor a stabilit că o Constituţie nu 
trebue să se schimbe așă uşor. Atunci când poporul ar dori o modificare a ei, 
trebue să întâmpine oarecari dificultăţi, pentru ca voinţa să aibe vreme, îna- 
inte de a se manifestà definitiv din punctul de vedere al dreptului constituţional, 
să se întoarcă, ca să spun astfel, asupra ei înşişi si să dospească bine motivele 
cari o determină la schimbarea pe care o plänueste. De aceea vedeţi că în toate 
statele modificarea Constitutilor se face destul de greu, de cele mai multe 
ori mai greu decât o simplă lege. Si totus, dacă ar domină numai principiul 
respectării voinţei naţiunii, oricât de neașteptată şi arbitrară ar fi, este sigur 
că Constituţia ar trebui să se schimbe foarte uşor, prin orice manifestare 
a acelei voințe. 

Un mare învăţământ trebue să tregem din această analiză rece și obiectivă 
a lucrwilor: acela că institutiunile juridice spre a fi spornice, spre a duce la o 
realizare fecundă, într'un stat bine echilibrat nu trebue să fie prada tuturor 
vânturilor şi a tuturor patimilor de partid sau de moment. Trebue să fie așă 
așezate, încât să poată stă în momente grele, ca stânca de granit la bătaia va- 


92 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Jurilor sentimentale, cari desigur o să le lovească în cursul evolutiunii viitoare 
a poporului, pe care ele trebue să-l servească. Acesta este un învăţământ pe 
care-l sper câștigat si în cercetarea pe care voiu încercă s’o fac mai departe, voiu 
căută să profit de el. 


Problema, care se pune aşadar, este: cum să ajungem ca din voința aceea 
a naţiunei, care este mai mult ceva matafizic și nu se poate prindecu raţiunez, 
fiind ceva vag şi fluent, să facem cevă real, s’o putem, chiar alterând-o putin, 
prinde în forme raționale, în legi, cari să se prezinte sub formule universale — 
căci natura însăș rațională a lor o impune — și cari să fie astfel în acelaș timp 
o autolimitare a voinţei primitive, spre a se pune stavilă oricăror încercări pri- 
pite și necugetate de transformări. 


Intelepciunea popoarelor dealungul veacurilor a găsit mijlocul astfel căutat 
de realizare prudentä a institutiunilor de drept public. Dacă un singur organ 
există, care să reprezinte voinţa poporului, acel organ o să aibă neapărat o 
putere arbitrară; neavând nici un control, se va simţi stăpân pe sine, va depăși 
desigur interesele, pe cari este destinat să le apere. După cum în societăţile 
primitive vedem suveranitatea manifestată și reprezentată printr'un singur 
om, tot astfel, cu cât societăţile sunt mai civilizate și mai desvoltate, obser- 
văm că organele de drept public se scindează, se înmulţesc, se controlează unele 
pe altele. Aici stă tot secretul organizatiunii practice; dacă vrem ca o bună in- 
stivuţiune de drept public să existe, trebue s'o orânduim aşă încât să fie compusă 
din mai multe rotile într'un mecanism unitar, fiecare cu mişcarea ei spre a puteă 
da o mişcare totală armonioasă a totului. Este principiul roman: doi consuli, 
nu unul, ca unul să controleze be celălalt, cu puteri depline, ca fiecare să ştie 
că are răspundere și să poată fi op:it dela rău de celălalt. 


2. Una din manifestările cele mai cunoscute a acestei conceptiuni, manifestare 
de altfel foarte discutată în dreptul modern, este separatiunea puterilor. Dar 
tot asemenea chiar și numai înlăuntrul puterii legislative, o altă manifestare a 
aceluiaș principiu este că organele de drept public trebue să fie mai multe, spre 
a manifestă cât mai desăvârşit voinţa prezumată a natiunei. 

In societăţile desvoltate și în special în societatea noastră, cari sunt aceste 
organe si cam cari ar fi problemele cari s'ar pune cu prilejul lor? 

S'ar puteă spune la prima vedere, că organul puterii legislative este unul, 
Parlamentul, Camera și Senatul. Juriștii imediat însă ar adăugă: în organiza- 
fiunea noastră de Stat este și Suveranul. Natural, prin dreptul de sancţiune, 
atributiunile sale fac parte integrantă din puterea legiuitoare. Dar numai acestea 
sunt organele? Nu. Mai este un ogan interesant, care trebue să fie relevat 
înaintea d-voastre, este însuşi corpul electoral. Corpul electoral nu este însuș 
poporul, el nu se confundă deloc cu națiunea. Se pune astfel întrebarea privitor 
la organizarea lui, întocmai cum se pune problema pentru organizarea celorlalte 
organe ale puterii legiuitoare. În sfârșit, fără a mai vorbi de alte organe cari 
s'er mai puteă descoperi, afirmăm că ar fi de dorit să se reînfinfeze ceeace a 
fost odată la noi ca auxiliar al puterii legiuitoare, un consiliu de Scat, care să 
prepare legile din punct de vedere tehnic. 


MIRCEA DIUVARA: PUTEREA LEGIUITOARE 93 











Care este rolul acestor organe și care este constituirea lor? Iată probleme pe 
cari trebue să ni le punem atunci când vorbim de puterea legiuitoare ; şi pe cari 
sper să le rezolv împreună cu d-voastră, graţie putin si luminilor, cari ne vin 
de sus de tot, dela filozofie, şi pe cari am încercat a le da cât am putut mai 
scurt la începutul acestei convorbiri. 


Din fericire în ceeace privește constituirea corpulm electoral la noi, nu mai 
fac prea multe discutiuni. A fost o luptă grea care s'a dus, dar care în sfârșit 
a răsbit pentru a face să triumfe votul universal. Este concepția după părerea 
tuturor, care se apropie mai -mult de o realitate a lucrunilor, oglindind 
mai aproape ca oricare alta voinţa naţiunii si ca atare nu poate fi pusă din nou 
în discufiune. Dealtminreri în special la noi în ţară, acela care ar îndrăsni să 
pue din nou în desbatere aceea ce după o evolutiune atât de grea a fost câştigat, 
desigur că ar fi perdut din punctul de vedere politic, și cu drept cuvânt. Nu 
cred să mai fie om de Stat care să merite acest nume, care la noi în ţară să în- 
cerce să ia îndărăt ceeace poporul a câștigat până acum. Chic.r de ar fi rău, 
este oreelitate. Evolutiunea nu se întoarce de altfel niciodată înapoi. Să per- 
fectionäm dar votul universal aşă cum există, dar să nu încercăm pe nici o cale 
să-l reducem, să facem regres atunci când prin atâtea sacrificii s'a ajuns la pro- 
gres în acest sens. 


Toţi cetăţenii, bineînţeles dela o vârstă, trebue să aibă dreptul de vot. 


Se pune act marea problemă a dreptului femeilor. Nu e locul să insist prea 
mult; dealtfel desigur că distinsa conferentiarä, care m'a precedat v'a iniţiat 
în toate arcanele ascunse ale acestei frumoase probleme. Socotesc că lipsa de 
drepturi, cari se constată astăzi pentru femeÿ, va fi una dintre marile mirări 
ale vremurilor viitoare. Precum ne mirăm noiastăzi, că în societăţile civilizate, 
cum au fost cele grece și romane, a putut să existe sclavia, desigur că unii cuge- 
tători peste sute de ani si poate și mai curând se vor miră cum a putut să fie cu 
putinţă ca prejudecățile omenești în societăţi cari se pretind civilizate să re- 
fuze unei jumătăţi întregi din neamul omenesc și poate celei mai bune, toate 
dreptuiile politice, ba chiar si parte din drepturile civile. Este în orice caz un 
lucru pe care eu nu ajung a-l puteă înţelege. 


La obiectiunea care se face de obiceiu că femeile, la noi întarä în special, 
unde este vorba de massa ţărănească, nu vor şi nu cer dreptul de vot, eu aş răs- 
punde: oare ţăranii l-au cerut? Cerut-a marea massä a noastră ţărănească drep- 
tul de vot? Nici nu s'a gândit la el și totus cui poate să-i treacă prin minte 
că faptul că li s'a acordat ţăranilor dreptul de vot este o gresalä? 

In materie politică nu trebue să aşteptăm maturitatea cetăţenilor cu 
braţele încrucișate, trebue s’o provocäm si desigur că unul din mijloacele cele 
mai active, cu cari se provoacă maturitatea, este însăş crearea ocaziunilor cât 
mai numeroase de practică politică, este,cu alte cuvinte, acordarea dreptului 
de vot. Asà că, întocmai precum am dat dreptul de vot țăranilor bărbaţi, fără 
să-l ceară si știind bine că sunt cu mult ca preparatiune tehnică inferiori sarcinei 
pe care vor ave s'o aibă, asà sunt convins că avem marea îndatorire, chior dacă 
ele nu-l vor, să dăm femeilor dreptul de vot, ca să le facă educatiunea politică 
care le-ar lipsi. 





94 NOUA CONSTITUTIE A ROMANIEI 


Oricum însă, sunt convins că omenirea nu va aveà decât să câștige astfel, 
şi în special societatea noastră. Să nu se uite mai întâi că patimile sunt foarte 
violente între bărbaţi. Si psihologul atent, care clädeste eu obiectivitate psi- 
hologia diferenţială a celor două sexe, va observă că violenţa adâncă este mai 
mult de partea bărbaților decât de partea femeilor. De altfel se pare că dealungul 
veacurilor si a istoriei — este o vorbă a lui Titu Maiorescu, adâncă, o găsesc —, 
în toate părţile unde a pătruns femeea, s'au civilizat raporturile între oamenii. 
N’ar fi oare de dorit să se civilizeze putin şi raporturile în lumea noastră 
politică? Eu sunt convins că da. 

Intre sufletul bărbătese şi sufletul femeiesc este desigur o deosebire, dar 
toemai pentrucă este o deosebire, este necesară colaborarea, pentrucă progresul 
nu naște din contactul unor individualităţi identice, ci tocmai din apropierea 
individualitäfilor care-și au o originalitate cât mai puternică. Şi când avem o 
originalitate aşa de fundamental deosebită de a bărbaţilor, ca a femeii, noi să 
nu vrem să ştim de dânsa și să nu o facem să contribue la progresul comun? 
Incă odată cugetătorii cari peste sute de ani vor aruncă o privire asupra 
vremurilor noastre, se vor întrebă cum a putut să fie posibilă o asemenea, con- 
ceptiune, întocmai după cum ne întrebăm noi astăzi, cuma putut să fie cu pu- 
tinţă sclavia în vremurile antice! 

Dar am vorbit mai mult decât voiam de această chestiune. 

O altă problemă, care se pune în ceeace priveşte organizarea corpului elec- 
toral, ese aceea de a ști dacă trebue să avem două feluri de corpuri electorale, 
unul obișnuit și un altul constituţional și totodată aceea de a ști, dacă acest 
corp electoral, astfel constituit va trebui să conlucreze cu parlamentul căruia 
i-a dat o deleguţiune numai mäxginitä pentru facerea legilor, sau să dea parla- 
mentului o delegatiune deplină și fără nici-o restrictiune, Cu alte cuvinte, pro- 
blema care se poate pune este aceea a plebiscitului, a referendumului. 

Desigur că in abstracto, referendum într'o societate ideală este ceva 
bun; este bine în mod ideal să se poată pipăi la fiecare clipitä, care este voinţa 
poporului. Dar conceptiunea aceasta exprimată așă implică confusiune si este, 
ca să întrebuinteze un termen astăzi la modă, putin pozitivă, putin ştiinţifică, 
întrucât această conceptiune presupune ideea că ar există o voinţă a poporului 
bine lămurită, pe care s'o putem uşor prinde şi constată. Am văzut adineaori 
însă ce lucru fluent este voinţa poporului, ce greu este de prins, ce puţin 
putem şti în ce consistă și cum îndată ce încercăm s’o cristalizäm în forme 
raţionale, această voinţă se alterează, se schimbă, se falsificä. 

Dar atunci, nu este oare o primejdie ca în orice moment, si oricum, să se pro- 
clame legitimitatea, referendumului? 

Fi, aici este cazul să se facă dovadă de cumintenie politică, sau cuvântul acesta 
nu mai are înţeles. Tocmai în aceasta constă progresul în drept constituţional, 
că știe să creeze institutiuni așă, încât să se nască o armonie între ele si evolu- 
tiunea să nu se facă în chipul unei linii f ânte, ci în chipul unei linii ondulate, 
să n'avem salturi brusce, să nu se consacre toate vointele pripite, tumultoase 
şi revoluţionare, ci progresul să se facă cu chibzuinţă, aşă încât capitalurile 
morale mai si sfinte, câştigate cu mare greutate dealungul veacurilor de socie- 
tate, să nu se piardă în mersul ei înainte. 


MIRCEA DJUVARA: PUTEREA LEGIUITOARE 9% 














După aceste observatiuni, dacă privim la modul cum s'a organizat dreptul 
public în jurul nostru, nu putem să nu constatăm oarecari fapte impresionante. 
Iată de pildă Franţa, o ţară foarte democratică și care a avut o politică aparent 
aventurată până recent în pragul răsboiului, care acum are o politică de o cu- 
mintenie cel putin internă, care uimeste pe toţi cei cari nu cunoșteau sufletul 
francez. In Constituţia franceză, președintele republicei nu este ales de popor, 
este ales de membrii parlamentului, întruniţi în adunare națională. De ce? 
Pentrucă poporul francez — şi noi semănăm grozav poporului francez—a făcut 
în decursul istoriei lui recente trista, experienţă a institufiunii în virtutea căreia 
şeful Statului se alegeă prin plebiscit și a văzut că ea reprezintă o mare pri- 
mejdie. Patima populară, orbirea momentului, poate să ridice la destinele supreme 
ale republicei oameni, cari nu se gândesc la altceva decât să pună stăpânire perso- 
nală pe Stat. Dimpotrivă, experienţa din urmă, pe care Francezii au făcut-o cu 
alegerea președinților de republică de către parlament constituit în adunare: 
națională, ce frumoase rezultate a dat! Ce splendid de delicată, de fină este 
conduita, marilor oameni politici ai Franţei, când o privim mai deaproapel 
Cum știu ei să respecte institutiunile democratice cu sacrificarea de multe ori 
a propriilor lor interese sau a celor de partid! Câtă eleganţă, cât tact, câtă 
urbanitate, câtă amenitate au șciut Francezii să imprime în conducerea des- 
baterilor Camerei şi Senatului! Câtä obiectivitate si lepădare de sine în modul 
cum președinții de republică din Franţa au ştiut să conducă politica internă a 
Franţei! De ce? Pentrucă adunările, Camera si Senatul, erau mai în măsură să. 
aleagă pe oamenii obiectivi și meritosi, pe oamenii cari știau să păzească institu- 
țiunile democratice. Și priviţi în Germania de astăzi, în care er fi o întrebare 
dacă oarecari instincte reacționare nu mai dăinuiese încă, priviţi cum în noua 
Constituţie germană, în loc să se dea parlamentului după exemplul Franţei, 
care a produs așă de frumoase rezultate, dreptul de a alege președintele de re- 
publică, s'a dat poporului. Să vedem rezultatele: trecutul reactionar al politicei, 
germane explică însă în prezent destul de bine institutiunea. 

In America, unde preşedintele este ales de popor este alt regim si totug 
aţi văzut în timpul din urmă ce conflict extraordinar s'a născut acolo cu prilejul 
ratificării tractatelor de pace, între președintele republicei şi popor reprezentat 
prin Senat ; aţi văzut ce calamitate internaţională s'a putut naşte din acel con- 
flict, explicabil numai din cauza faptului că între președintele Statelor-Unite- 
şi Senat, nu există o cumunitate de vederi, președintele fiind ales de massa 
poporului, în loc să fie ales de parlament. 

Faţă de aceste exemple, avem Constituţii noui cum este aceea a Ceho- 
Slovaciei, cum este aceea a Poloniei, unde oameni de drept foarte pricepuţi şi 
politiciani cu experienţă au consacrat sistemul francez ca fiind cel mai bun. 
Deși aceste Constituţii sunt cât se poate de înaintate din toate punctele de 
vedere, ele au stabilit ca preşedintele de republicäsä nu fie ales prin nn, 
ci să fie desemnat de Corpurile legiuitoare. 

Ei bine, nu este oare o notă de care trebue să ţinem seamă în această pri- 
vintä? 

Desigur că da, mai ales că e vorba, de o ţară ca Ceho-Slovacia, unde cultura 
este desigur mai înaintată în massa poporului decât la noi. Să nu luăm exemplu 


% NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


din Germania, unde cultura este cu totul alta decât a noastră și unde tempe- 
ramentul poporului nu seamănă nici pe departe cu temperamentul iute, aprins 
şi pătimaş al poporului nostru și în special al politicianilor noștri latini, 

Dar în Constituţia Ceho-Slovacă, care admite în alte materii referendum, 
este încă un text foarte interesant. Se reglementează referendum din punctul 
de vedere al puterii legiuitoare propriu zise, arătându-se că pentru facerea le- 
gilor în anumite cazuri trebue să se facă apel la popor, ca să-și dea si el părerea; 
se adaugă însă: atunci când va fi vorba de modificarea unei legi constituţionale, 
nu se poate face referendum! Vedeţi, cu câtă grijă au înţeles oamenii de 
drept cu o experienţă şi o ştiinţă politică mai înaintată primejdia referendumului! 

Cred că acestea sunt considerafiuni suficiente, nu ca să vă convingă, pentrucă 
politicianii cari sunt dejă convinşi nu primesc convingeri noui în asemenea ma- 
terie, dar cel putin să vă facă pe unii din d-voastă să vă gândiţi mai deaproape la 
chestiune.Veţi simţi atunci ce adevărat este că referendumul presupune un pos- 
tulat oarecum metafizic, acela că s'ar puteă pipăi printr'o consultare a popo- 
rului voinţa naţiunii, ceeace este cu desăvârșire fals din punctul de vedere al 
constatării obiective. Voința naţiunii se manifestă într'un mod foarte complex si 
foarte greu si se manifestă cu atât mai bine cu cât ruajul care o oglindeste este 
mai complicat şi mai armonios în acelaș timp, asà încât să manifeste o voinţă 
echilibrată, justificată și adâncă, nu una pätimasä superficială şi numai momen- 
tană. 

Gândiţi-vă, înfine şi la împrejurările speciale ale ţării noastre și desigur, când 
simtiti patima grozavă care se agită în toată lumea noastră politică, veţi aveà 
un argument în plus împotriva introducerii instituţiunii referendumului la noi. 

Iată motivele pentru cari în principiu, eu as fi astăzi în contra acestei 
inta oduceri. 

In ceeace priveşte constituirea corpului electoral mai sunt încă câteva che- 
stiuni, cari se pun. Vi le ep pa pentrucă timpul îmi lipsește. Mai întâiu, 
votul trebue să fie obligator. N'am dreptul eu,individ, să mă sustrag politicei. 
La noi în ţară se aruncă un fel de dispreţ asupra acelora cari fac politică, 
Ce profundă neînțelegere a lucrurilor! Cea mai înaltă datorie pe care o avem, 
pentrucă este o datorie față de tot ce avem în noi ca ideal și față de întreaga 80- 
cietate în care trăim, este să facem politică. Nu politică măruntă, de ocară, 
şi de invective personale, dar politică în înţelesul că trebue să ne spunem cuvân- 
tul nostru,atunei când interesele cele mai înalte ale ţării şi ale Statului sunt în 
joc, pentrucă sunt interesele noastre si sunt în acelaş timp interesele tuturor, 
şi trebue cu toată puterea noastră să contribuim la binele societăţii în care trăim. 
Din acest punct de vedere socotesc că ar fi un regres nepermis, să se scoată din 
legislafiunea noastră obligativitatea votului. 

O altă problemă care se pune, este aceea a circumscriptilor electorale. In prin- 
cipiu circumscripțiile electorale ar trebui să fie cât mai mari, pentrucă repre- 
zentantul din parlament nu este şi nu trebue să fie reprezentantul unui judeţ, 
ci este acel al naţiunii. Intr'o organizaţie ideală ar trebui ca întreaga naţiune 
să voteze pe toţii membrii parlamentului; să nu existe decât o singură circum- 
scriptiune electorală. Aceasta este, evident, imposibil de realizat din punct de 
vedere practic. Dar să ne fie ca o indicatiune, să nu ne lăsăm inspirați de orga- 


MIRCEA DJUVARA: PUTEREA LEGIUITOARE 97 





nizatiunile electorale trecute si de cireumscriptiile administrative cari există 
până acum. Este momentul când putem în noua organizaţie electorală a ţării 
să întindem cât mai mult circumscripțiile electorale, pentrucă numai în felul 
acesta, se poate aveà chezäsia unei diepte legiuiri, în care să se facă pe cât po- 
sibil abstracţiune de persoane și să se voteze ideile. 

Pentru aceleași motive, scrutinul pe listă este evident preferabil scrutinului 
uninominal. 

In sfârșit, numărul deputaţilor nu trebue să fie prea mare. La noi s'a 
abuzat în această privinţă si este un fapt psihologic constatat, pe cât se pot 
constată asemenea fapte, că cu cât o adunare politică este mai numeroasă, cu 
atât face treabă mai puţină. De aceea una dintre tendințele noastre în reor- 
ganizarea viitoare a ţănii noastre, trebue să fie ca pe cât posibil să se reducă 
numărul deputaţilor și al senatorilor. 

O ultimă chestiune care s'ar pune privitor la organizarea corpului electoral, 
dar mai mult teoretică, este privitoare la modul de a se determină numărul 
reprezentanţilor naţiunii. Vom observă aci redactiunea legislaţiunii acum în 
vigoare la noi, în care se determină numărul reprezentanţilor proporţional cu 
populatiunea după numărul locuitorilor circumscripţiunii respective. Este 
foarte interesant aceasta; se alege de ex.: câte un deputat la un număr de lo- 
culori, nu de cetățeni. Se socotesc prin urmare si copiii si femeile, întreaga popu- 
latiune este reprezentată. Asà este si drept: pentrucă fiecare ființă omenească 
are dreptul să fie reprezentată. 

Cu aceasta am schiţat în puţine cuvinte ceeace credeam că trebue să vă 
spun despre organizarea corpului electoral. 


3. Să trecem acum la al doilea organ al puterii legiuitoare, la parlament. 

Prima problemă care se pune în privinţa organizării parlamentului, este 
aceea de a ști dacă trebue să avem o singură Cameră, sau trebue să avem o 
Cameră și un Senat. 

Este semnificativ de constatat în această privinţă, cum aproape în toate or- 
ganizafiunile de Stat din lumea civilizată nu s'a admis sistemul unicameral. În 
Anglia, în Franţa, în Italia, în Spania, în Statele noni cari s'au organizat acum 
după răsboiu, afară de Serbia, care are o veche tradiție unicamerală în această 
privinţă, chiar şi în statele federale, sub o anume formă, toate au sistemul bica- 
meral astăzi. Să nu fie oare o indicatiune? 

Mie mi-e teamă întotdeauna de rafionamentele abstracte prea rigide în prac- 
tică şi deci şi în politică, şi am convingerea adâncă, că instinctul profund, instinc- 
tul acela care urmează experienţa de veacuri a oamenilor sub o formă obtuzä, 
experienţă pe care noi acum n'o putem lămuri bine cu raţiunea, vede de multe 
oi mai drept decât rationamentele teoretice. Si când văd în organizaţiunile de 
Stat cele mai înaintate si cele mai civilizate un sistem bicameral, am tendinţa ca 
dela început să mă opun acelora cari vin să susțină că trebue desfiinţat Senatul. 

Căci aceasta mai corespunde și cu principiul pe care l-om pus adineaori, 
anume că într'o bună organizatiune de Stat, pentru ca voinţa naţiunii, acea 
entitate metafizică, să se manifeste într'o formă palpabilă, ştiinţifică, raţională, 
trebue să avem institutiuni și organe, cari să se completeze și să se contioleze 


98 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 





unele pe altele. Să ne ferească Dumnezeu de tirania unei adunări. Evident, 
s'ar puteă întâmplă ca ambele adunări să aibe aceeaș mentalitate, să fie ti- 
ranice; dir nu e mai putin adevărat că este mai cuminte din punctul de 
vedere legislativ, să căutăm să evităm pe cât posibil eventualitätile cele rele si 
să punem deci alături de una din adunări încă una, care să facă cu putinţă în 
măsura posibilităţilor practice, exercitarea unui fel de frâu asupra psihologiei 
prea tumultoase a unei singure adunări. Mai ales într'un regim de vot uni- 
versal, unde toate viforele pot să vie și să aducă fel de fel de idei, cari astăzi 
există şi a doua zi mor, cari astăzi par de focși mâine sunt cenuse moartă, idei, 
cari, dacă s'ar realizà în întregime îndată ce mijesc, ar puteà pune în pri- 
mejdie existenţa însäs a Statului şi în orice caz ar turbura-o adânc. Tocmai 
pentrucă avem votul universal şi tocmai pentrucă acest vot este o necesitate 
ineluctabilă, și de fapt şi de drept, de aceea trebue să știm să-l organizăm 
așă, încât voinţa să se manifeste nu în formă tumultuoasă și întreruptă, con- 
trar adevăratei sale meniri, ci într'o formă echilibrată şi cuminte, în confor- 
mitate cu interesele cele mai înalte ale naţiunii. 

Din acest punct de vedere socotese — aproape simplă intuitiune, pentrucă 
lucrurile acestea nu se pot dovedi în mod matematic, 2 și cu 2 fac 4 —, socotesc 
că n'ar fi cuminte ca în ţara noastră să ajungem la un sistem unicameral. Gân- 
diti-vä ce roade a dat sistemul unicameral; gândiţi-vă, pe timpul 1evolu- 
țiunii franceze, Conventiunea la ce a dus! La teroare! Si la 1848, adunarea de 
atunci din Franţa la ce a dus? La lovitura de Stat dela 2 Decemvrie a lui Na- 
poleon III! Nu sunt acestea fnvätäminte serioase pe cari trebue să le luăm în 
seamă? Desigur că da. Şi iarăș mi-oduc aminte de Cromwell, cari fiind la pu- 
tere a desfiinţat Camera Lorzilor, pentru ca putin după aceea, s'o reînfinteze 
si cuvântul lui a fost — căci a fost un mare om de Stat, Cromwell, siun om în- 
telept — spre a aveă putinţa să oprească spiritele tumulruoase si populare. I se 
aduce lui Cromwell învinuirea că eră un reactionar? In America Franklin des- 
fiinţează în Filadelfia Senatul; în urma rezultatelor obţinute l-a reînființat. 
La noi în ţară n'avem o tradițiune decât dela unirea Principatelor încoace, 
după cum vom vedeà, a unei a doua Adunări bine lämurite şi distincte de cea 
dintâiu. Există însă această traditiune si cei cari cunosc istoria constitutio- 
nală a Statului nostru, știu că nu odată s'a întâmplat ca proiecte de legi să 
treacă dela Cameră la Senat şi dela Senat la Cameră, unele să se oprească, altele 
să fie refăcute, modificate. Ei bine, acesta este rezultatul pe care tocmai o or- 
ganizatiune bună de drept public caută să-l realizeze. In toate legislatiunile, mă- 
surile cele mai bune sunt acelea cari reprezintă un compromis, un compromis 
în sensul că menajează si ocrotesc interesele tuturor, că nu reprezintă numai 
interesele unora împotriva altora. Si atunci, tocmai spre a obţine o asemenea 
armonie, un Senat nu poate să fie decât ceva cât se poate de util. 

In doctrină se aduc obiectiuni, din cari unele, dacă le analizăm mai 
deaproape, apar aproape naive. Se spune între altele— simplu raționament me- 
tafizie, metafizic în sensulräu al cuvântului, căci eu sunt prieten altfel cu meta- 
fizica — se spune că suveranitatea naţiunii este una, voinţa noţiunii este deci 
una; cum s'ar puteà ea manifestà prin două, Camere? Dar este un raţionament 
copilăresc ! Atunci nici regele war trebui să facă parte integrantă din puterea 


MIRCEA DJUVARA: PUTEREA LEGIUITOARE 99 


legiuitoare. Dar mai-observati un lucru: fiecare parlament este compus dintr’o 
sumă de indivizi; chiar dacă ar fi un singur parlament, tot nu este o singură reali- 
tate, sunt mai multi indivizi, cari-l compun! Intocmai după cum chiar în ipoteza 
unui singur parlament, deși voinţa naţiunii se manifestă prin mai multe persoane 
material distincte este una, tot asemenea într'un parlament bicameral, cele două 
camere sunt elementele unuia și aceluiaș organ, ale aceleiaș voințe „orgauizate“. 

Trecând asupra unor asemenea, obiectiuni, să vin la alta. S'a spus că 
sau Senatul este o simplă replică a Camerei şi atunci este inutil, sau, dacă nu este 
o replică a Camerei ci reprezintă altceva, pot să se nască conflicte între el 
şi Cameră. 

In ipoteza că ar fi o replică a Camerei, încă întreg raţionamentul pe care l-am 
făcut dovedește că util ar puteă să fie, căci mai bine să judece doi acolo unde 
sunt chestiuni așa de delicate, ca acelea de organizarea legislativă a unei ţări. 
Dar în ipoteza că n'ar fi o replică a Camerei, se spune că se vor naște conflictele. 
Pe acelea însă le caut într'o bună organizaţie de drept public; caut tocmai 
ciocnirea ideiior așă încât să, se exercite controlul dela una la alta și din controlul 
lor reciproc să iasă o realizare cât mai desăvârşită, 

Veţi zice: poate uneori conflictul să ajungă la proportiuni primejdioase. Ei 
bine, în cazul acela dreptul constituţional traditional a găsit mijlocul să-l rezolve: 
să facă un nou apel la corpul electoral. Sunt de altfel serii de mijloace în dreptul 
constituţional spre a se rezolvă conflictele cari s'ar naşte. Dar în principiu, când un 
Senat va fi bine organizat, nu un Senat reactionar, dar un Senat organizat, pe 
temeiul votului universal, când se pune în conflict cu Camera, apoi să luăm 
aminte: trebue să fie o împrejurere gravă, în care de o parte sau de alta trebue 
să fie gresalä și nu știm unde. Si dacă n'ar fi decât faptul că sar trage atentiunea 
asupra, acelei gravitäti a momentului, încă rolul Senatului ar fi foarte mare. 

Mai este altceva: vă spuneam dela începutul acestei convorbiri, că o na- 
tiune nu este o sumă de indivizi. Aceasta este o copilărie, pe care numai dema- 
gsgii pot s'o afirme. O naţiune este un complex de interese și de grupări sociale. 
Incontestabil că indivizii trebue să fie reprezentaţi în parlament si dacă este 
în afară de îndoială că trebue să avem sub o formă oarecare o Cameră, care 
trebue să fie astfel o reprezentantä a indivizilor, să nu fie nevoie oare și 
de un corp care să reprezinte celelalte interese si grupări sociale? O re- 
prezentantä în care acesta din urmă ar lipsi, nu ar fi cum spune Poin- 
caré, desvoltând o idee veche formulată și de Mirabeau, „o oglindă a 1ealitätii 
lucrurilor“, ci ar fi o falsificare a ei! Dacă vrem, — în adevăr, este foarte greu — 
dar dacă vrem să ne apropiem de ideal cât mai mult, să exprimăm cât mai de- 
săvârșit acel element misterios și ascuns care este așă de greu de prins si care se 
cheamă voinţa naţiunii, atunci trebue în parlament să găsim un reflex fidel 
al structurii naţiunii; pe lângă inidivizi, va trebui prin urmare să găsim reprezen- 
tate în el și toate grupările sociale cele mai însemnate, toate interesele superioare, 
interese fie materiale, fie culturale ale naţiunii. Și atunci, pe lângă Cameră, care 
reprezintă pe indivizi, cine nu vede că este necesar pentru o rațională şi practică 
înfăptuire a ruaqului constituţional, să mai existe un corp, care să reprezinte 
şi celelalte elemente consuituite ale naţiunii, anume toate aceste interese si 
toate aceste grupări sociale, fie cu caracter economic, fie cu caracter cultural? 


100 NOUA CONSTITUTIE A ROMANIEI 


Care este de fapt organizarea care s'a dat Senatului? Sunt mai multe tipmi 
de organizări. Să aruncăm o scurtă privhe asupra a ceeace sa petrecut 
aiurea. 

Există două tipuri de organizare a Senatului, pe cari însă dela început le 
înlătur: tipul federativ și tipul ereditar. N’are ce căută la noi în tar à tipul fede- 
rativ, cum este acela al Senatului din Statele-Unite, Elveţia, Gemania si Aus- 
tria nouă. Statele-Unite, după cum știți, sunt mai multe State mici cari s'2u 
unit; fiecare Stat își trimite câte doi delegaţi și formează astfel un corp comun 
legislativ. Tot astfel este în Elveţia, tot asemenea, cu oarecari modificări de 
cifre, si cu altă reprezentantä, eră în Germania imperială înainte de răsboiu. In 
Germania, de astăzi aveţi iai ăş un Senat federativ, Reichsrath. Germania, astăzi 
încă, este un Stat federativ, este compusă din mai multe ţări (Laender), cari au 
o desăvârșită autonomie, cu parlament, cu guvern, și guvernul fiecărei ţări, 
într'o anumită proportiune, are câteva glasuri în Reichsrath, care constitue 
echivalentul a ceeace în alte ţări se numește Senat. Deasemenea şi Austria s'a 
organizat pe acelaş tipar și de unde înainte eră un Stat unitar, în noua ei orga- 
nizaţie constituţională s'a transformat în Stat federativ si, după modelul Ger- 
maniei, și-a constituit un Reichsrath, o adunare federală comună. 

Sistemul acesta, bineînţeles nu ne interesează; noi nu suntem Stat federativ si 
dacă neînțelegerile dintre noi și fraţii din ținuturi noui, după cum sperăm, nu vor 
ajunge niciodată la o mare acuitate, nu vom fi niciodată stat federativ. Din acest 
punct de vedere așadar, un asemenea tip de Constituție este străin de noi. 

Senat ereditar ca în Anglia, cum este Camera lorzilor, cum eră în Ungaria, 
cum este în Spania, iaräs nu netrebue. In Anglia, precum știți, camera lorzilor este 
producrul unei lungi evolutiuni de veacuri si ea a ştiut să se adapteze împreju- 
rărilor noui întotdeauna. La noi acest trecut nu există și, din punctul de vedere 
al ideilor noastre democratice, instituirea unei Senat ereditar ar fi de neînțeles. 

Un alt sistem învecinat cu acesta este cel practicat în Italia, unde regele 
numeşte pe senatori. Nici acesta bineînţeles nu este sistemul nostru. 

Noi nu putem să admitem un Senat decât pe alte baze, pe baze cât mai de- 
mocratice posibile, în care însă, după cum vă spuneam, eu aș fi aplecat să văd 
reprezentate mai ales interesele si grupările sociale. 

Un asemenea Senat cu o asemenea organizare există în Franţa. In Franţa 
s'a instituit la 24 Februarie 1875 un Senat compus din 300 senatori din cari 
75 inamovibili, cani au fost numiţi de Adunarea Naţională și cai, pe măsură ce 
mor, trebue să fie înlocuiţi de însus Senatul. Ceilalţi sunt aleși pe câte nouă ani, 
cu o schimbare de otreime la fiecare trei əni, printr'un vot cu două si cu trei 
grade. Mai întâiu toți deputaţii din judeţ, toţi consilierii generali și toți consi- 
lierii de arondisment întruniţi într'un singur colegiu numesc deputaţii. Dease- 
menea în acel colegiu intră câte un delegat ales din fiecare consiliu municipal. 
Observati: câte un delegat din fiecare comună. Comunele mari urbane aveau 
un delegat dar si fiecare sätulet aveă si el câte un delegat. Această conceptiune, 
cae răsărise mai mult dintr'o ideie teoretică, că fiecare comună este o unitate 
organică de sine stătătoare, a adus dept 1ezultat că orașele s'au înnecat în massa 
electorală a satelor. In realitate Senatul eră reprezentantul numai al comunelor 
rurale, cari făceau majoritatea în aceste colegii electorale. Dealtminteri aceasta 


MIRCEA DJUVARA: PUTEREA LEGIUITOARE 101 





s'a şi urmărit în parte la început, pentrucă se socoteă că țăranii sunt cei mai 
conservatori si se doreă a se creiă un corp ponderator spre a pune în echilibru 
Camera deputaţilor. 

Vedeţi dar, că votul eră și este încă și astăzi cu două grade și cu trei grade. 
La deputaţi, la consilierii de arondismente şi departamente cu două grade, 
pentrucă deputaţii au fost odată aleși cu votul universal si la rândul lor, ei aleg 
pe senatori. Pentru delegaţii din fiecare consiliu comunal votul eră cu trei grade, 
pentrucă votul universal alege consiliul comunal, consiliul comunal alege un 
delegat şi delegatul acesta la rândul său intră în fine în colegiul electoral, care 
alege senatorii. Avem deci trei grade. 

S'au adus aspre critici acestei orgänizafiuni, mai ales din punctul de vedere 
al înnecului oraşelor în massa satelor. Deasemenea s'au adus critici bineînţeles 
împotriva inamovibilităţii senatorilor. Astfel, la 1884 s'au modificat aceste două 
puncte, s'au desfiinţat senatorii inamovibili și s'a înființat dreptul pentru con- 
siliile comunale să trimeată un număr de delegați proporțional cu însemnă- 
tatea lor, dela 1—30, comunele mai mici câte un delegat, comunele mai mari 
până la 30 delegaţi. 

Aceasta este organizarea și astăzi a Senatului francez, împotriva căreia, se 
aduc de unii teoreticiani aspre critici, dar care a dat în Franţa rezultate în genere 
recunoscute ca satisfăcătoare. 


In Belgia avem un Senat care se apropie de acesta și care este foarte in- 
teresant, pentrucă ə fost constituit acum în urmă, Printr'o modificare care s'a 
făcut Constituţiei belgiene la 1921, se organizează din nou Senatul 

Art. 53 din Consticuţia belgiană nouă prevede: ,,Senatul se compune: 
întâiu, din membrii aleşi după numărul populatiunii din fiecare provincie prin 
vot universal“. 

Iată prin urmare un mare număr de senatori, cari formează marca massä 
a senatorilor în noua Constituţie belgiană si care este ales prin votul universal, 
de acelaş corp electoral ca și Camera. 

Insă cu o rectificare: nu oricine poate să fie ales. La Cameră conditiunile sunt 
foarte uşoare; la Senat însă, ca să fie cineva ales prin vot universal senator, tre- 
bue să fie conform art. 56 bis, modificat acum în 1921, sau fost ministru, sau mi- 
nistru de Stat, sau membru, sau fost membru al Camerei sau al Senatului, sau 
diplomat al unei institutiuni superioare de învățământ, sau fost ofiţer superior, 
sau membru titular al vreunui tribunal, etc. O întreagă fnsirare de 21 de cate- 
gorii de persoane, dintre cele mai cultivate, cari numai ele pot condidà ca se- 
natori faţă de votul universal. Iată un sistem, un sistem interesant. 

Dar în afară de acest corp electoral comun, ca să zic așa, între Cameră si 
Senat, corp electoral care face astfel legătură între Cameră și Senat şi evită po- 
sibilitäfile unui conflict prea acut între cele două corpuri constituite, în afară 
de aceasta mai este un număr de senatori, aleși de consiliul provincial. Iată dar, 
consiliul local, parlamentul local, consiliul provincial, asemenea consiliilor de- 
partamentale din Franţa, care numeşte și el senatori. 

In sfârşit, Senatul însuș numeşte un număr de senatori, egal cu jumătatea 
numărului celor astfel aleși. 


102 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


Odată constituit Senatul, prin alegerea consiliilor provinciale si prin alegerea 
prin vot universal, el însuș prin cooptare completează, așadar, numărul de care 
are nevoie. . 

Iată o orgonizare, o organizare interesantă, pentrucä este în ţara din care 
noi am luat Constituția noastră, pentrucă este foarte recentă ca organizare 
si este într'o ţară civilizată democratică și cuminte, dela cari noi numai învă- 
țăminte bune putem culege, 

Ce să se facă la noi? La noi, prima întrebare este, ce afost? Noi, navem 
o tradiţie mai veche a Senatului. Inainte de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, 
în toată istoria noastră, eu am impresiunea că un despotism absolut a fost în 
organizarea noastră de Stat. In jurul sefului Statului, ţinut numai de capriciile 
si de conștiința sa, eră un divan compus din boieri de prima treaptă, cari con- 
stituiă un consiliu, un consiliu al cărui vot nu eră obligator pentru suveran 
şi care aveă asupra suveranului întru atât autoitate, întrucât de cele mai multe 
ori eră acela care l-a ales pe suveran — pentrucä, la noi, șeful Statului nu eră 
ereditar. 

După începutul veacului al 19-lea, găsim organizatiunea din Regulamentul 
Organic dela 1831. Avem în realitate o singură adunare. Sunt organizate două, 
pentrucă o adunare obştească extraordinară aveă ca misiune numai să aleagă 
pe domn, iar cealaltă jucă efectiv rolul de putere legiuitoare. 

Cea, extraordinară, cu misiunea, exclusivă de a alege pe domn, erà compusă 
din Mitropolit, cei trei episcopi ai Țării Românești —vonbesc de Tara Românească, 
dar lucrul se petrece la fel şi în Moldova — 50 de boieri de treapta întâia, 70 
boieri de treapta a doua și 36 de deputaţi aleși de boierii din judeţe. Vedeţi 
prin urmare: clerul și boierii, este adevărat nu numai cei de treapta întâia, dar— 
un mare progres — toţi boierii din ţară își aleg deputaţi. Deasemenea, lucru 
foarte interesant, găsim și 27 deputaţi ai corporațiilor orășenești, ai breslelor, 

Täränimea lipsea. Desigur însă că eră un foarte mare progres faţă de orga- 
nizarea Divanului primitiv. 

In Adunarea Obsteascä obişnuită, care eră îndreptăţită cu legiferarea, aflăm 
pe Mitropolit, pe cei trei episcopi, 20 de boieri de treapta întâia, si câte un de- 
putat de judeţ; numai din Craiova erau doi. In total 12 deputaţi aleși de toţi 
boierii. Această adunare obișnuită eră așadar numai o repiezentantä a clerului 
şi a boierilor, însă desigur și ea un progres faţă de divanul de mai înainte. 

La 1848 avem proclamatiunea dela Islaz, revolutiunea noastră dela 1848, 
cu cea mai liberală dintre conceptiuni. In această proclamatiune găsim că ale- 
gător este „toc românul dela vâista de 21 ani în sus (art. 4) de orice religie, 
de orice stare, liber și independent si a cărui purtare nu va fi fost defäimatä 
prin acte publice“. 

Votul universal pus deadreptul! Ce cuminte ar fi fost să se fi realizat de 
atunci! Nu am fi, în clipele grele de astăzi, în toate frământările nepregătirii 
corpului electoral la care asistăm! Votul nu eră direct, eră cu două grade. Dar 
ce imens progres față de ideile de atunci si mai ales faţă de organizarea ante- 
rioară, fără a mai vorbi de organizaţia care a urmat. 

Ştiţi foarte bine că proclamafiunea dela Islaz nu s'a putut realizà 
efectiv ca lege pozitivă; au intervenit așă zisele ocrotitoare puteri, Rusia și 


MIRCEA DJUVARA: PUTEREA LEGIUITOARE 103 


Turcia, şi-au pus stavilă încercării de liberalism dela noi din ţară, revenind la 
forma primitivă, reacționară de mai înainte. 

In vederea Convenţiunii dela Paris dela 1858, s'au constituit Adunările ad-hoc 
pe cari le cunoașteţi, convocate cu firmanul dela 13 Ianuarie 1857. Pentru ale- 
gerea Adunărilor ad-hoc aflăm mai multe colegii; deoparte clericii, de altă parte 
boierii, de alta micii proprietari, de alta orășenii, în care intră și breslele. Țăranii 
din fiecare comună aleg câte doi delegaţi, cari se adună si aleg câte doi de 
plasă, iar aceștia câte unul de judeţ. Avem prin urmare si o reprezentantä ţă- 
rănească, dar cât se poate de redusă. Progresul eră lămurit prin aceea că popula- 
tiunea dela ţară ajunsese să facă să i se audă si glasul ei. 

Conventiunea dela Paris, care a avut loc în urma acestor adunări ad-hoc, ne 
impune Constituţia pe care o ştiţi, cu o adunare legiuitoare în care avem un 
colegiu sătesc și un colegiu orășenesc. Primul trimeteă câte doi deputaţi de ju- 
det, adică 66 deputaţi, iar orașele alegeau 94 deputaţi. Delegatul trebuiă să se 
justifice de un cens oarecare. In afară de această adunare, care eră o adunare 
unică legislativă, s'a mai înfiinţat încă una, care aveă să joace, într'o oarecare 
măsură și rolul de Senat; eră comisiunea dela Focșani, îndreptätitä să pregă- 
tească legile comune, să revizuiască legislatiunea ţărilor conform Constituţiei 
celei noui a Conventiunii si să aprecieze constitutionalitatea legilor. Această, 
comisiune eră compusă din 16 membri, câte 8 din Muntenia si 8 din Moldova, 
patru desemnaţi de domn și patru desemnaţi de adunare în fiecare ţară. 

Statutul desvaltătoral lui Cuza, dela 27 Iulie 1864, modifică și această orga- 
nizatiune şi acum pentru prima oară aflăm un Senat propriu zis, un „corp pon- 
derətor* compus din membrii de drept, mitiopoliti, episcopi, primul-presedinte 
al Curţii de Casaţie, cel mai vechiu general în activitate, 32 senatori, numiţi de 
Domn, cu un anumit cens si 32 numiţi de Domn pe o listă de prezentare de câte 
trei candidaţi de judeţ. 

Dela această organizare am trecut apoi la organizarea din Constituţia 
dela, 1866, care pare că ar reprezentă un pas înapoi, întrucât în locul colegiilor 
pe profesiuni cum le-aţi văzut, se instituie colegii întemeiate mai ales pe cens. 
Aşă încât în ceeace priveşte în special Senatul, am avut până acum în urmă un 
Senat, care a reprezentat mai ales marea. proprietate. 

Aceasta. este traditiunea noastră. Ce trebue să facem acum, când pro- 
blema se pune din nou în faţa, ochilor noștri şi trebue să dăm o solutiune prae- 
tică? Cunoasteti Senaturile recente în urma nouei organizatiuni electorale a 
noastre, dela răsboiu încoace, asupra căreia nu mai insist pentrucä n'avem vre- 
mea, necesară, Senaturi cari sunt pur și simplu o replică a Camerei; bune şi ele, 
dar este sigur că seputeau face mai bune. Un Senat întemeiat pe asemenea baze 
e organizat și în Constituţia noului Stat Cehoslovace. 

O preocupare dela care trebue să pornim este desigur aceea că în noua 
organizare să nu ducem la conflicte violente între Cameră si Senat. Din acest 
punct de vedere se poate cu drept cuvânt susțineă că o parte dintre senatori, 
trebue să fie aleși ca în Constituţia belgiană de acelaş corp electoral ca si Camera. 
Aveţi în felul acesta un element comun în Cameră și Senat, graţie căreia aceste 
două corpuri reprezintă la un moment dat o conceptiune mai mult sau mai putin 
unitară. Aş fi de părere însă ca pe lângă această alegere de către corpul electoral, 


104 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


să se introducă institutiunea adoptată de Belgieni și anume să se delimiteze 
cari sunt candidaţii cari pot fi aleşi astfel prin vot universal în Senat. Pentrucă 
dacă este vorba să se aleagă oricine, ca la Cameră, atunci în adevăr ajungem 
la o replică pur și simplu a Camerei, ceeace, pe cât este posibil, trebue înlăturat, 
In Senat trebue însă să avem neapărat, după cum vă spuneam, o manifestare 
a intereselor sociale și culturale celoi mai înalte ale țării. Si ca atare dacă baza 
alegerii va fi tot votul universal, ceeace incontestabil că trebue să fie, candi- 
dati trebue să aparţină numai unor anumite grupe de oameni, cari să împli- 
nească anumite condițiuni de capacitate din acest punct de vedere. 

In afară de aceasta desigur că, pe cât posibil, va trebui ca fiecare dintre marile 
corpuri constituite din Stat, întru atât, as fi tentat să adavg, întrucât sunt în- 
temeiate pe un principiu democratic, să-şi aleagă și ele reprezentanţii lor în Senat. 

Astfel, în anteproiectul de Constituţie al partidului liberal, sunt camerele 
de muncă, de agricultură, de industrie, de comerţ. Intrucât în aceste camere 
sunt alegători tot massa cea mare a muncitorilor, tot massa cea mare a agricul- 
torilor, tot massa cea mare a industriasilor şi'negustorilor, întrucât, cu alte cu- 
vinte, corpul electoral înlăuntrul acestor instituţiuni este cât mai larg și demo- 
cratic constituit, nu văd nici un inconvenient, din contră, cred că rezultă ca o 
necesitate din toate cele spuse de mine, ca aceste organe să-și numească si ele 
reprezentanţi de ai lor în Senat. 

Pe de altă parte, socotesc că și Universitățile, ca reprezentante ale culturii, 
își au dreptul şi locul lor în Senat. Mă ridic însă cu putere în contra sistemului 
practicat la noi până acum, ca corpul electoral universitar să fie compus numai 
din profesori. Mi se pare că este un fel de sfidare adusă principiului democratic, 
ca un număr aşa de restrâns de oameni, să poată ajunge a formă un colegiu 
electoral. In alte ţări, cum e în Anglia, la Oxford de ex., este un alt sistem: 
toți diplomaţii universitätei constituesc corpul electoral. Socotesc căși la noi o 
asemenea institutiune ar îi bine venită, şi dacă i se rezervă un număr suficient 
de locuri ar aduce un însemnat aport de cultură Senatului, pentru ca acest corp 
să ajungă să reprezinte în adevăr structura integrală a naţiunii, cu toate aspi- 
1atiunile ei cele mai înalte. 

Iată cele ce vroiam să vă spun despre Senat şi Cameră. 


4. Regele în monarhia noastră, deasemenea trebue să-și aibe dreptul lui de 
sancţiune. Sanctiunea nu este tot una cu promulgarea. Promulgarea este ordinul 
pe care-l dă Regele, ca șef al puterii executive, ca legea, să se execute. Sanctiunea 
este actul prin care Regele, în calitate de șef al puterii legiuitoare, aderă la un 
vot al parlamentului privitor la o lege, este actul fără de care legea nu este lege 
încă. Sunt multe organizatiuni de Stat în cari dreptul de a sancţionă legile 
nu aparţine şefului Statului. La noi traditiunea este ca să-i aparţină și când ne 
gândim la patimile grozave de cari va mai fi frământată încă mult timp lumea 
noastră politică, socotesc că n'ar fi cuminte să luăm șefului Statului posibili- 
tatea de a aduce, cu înalta lui înţelepciune, posibilitatea unei îndulciri a raportu- 
rilor dintre partide, de a produce,cât mai posibil, mai multă armonie în vieafa 
noastră politică. Eu cred că în trecutul nostru s'a dovedit lucrul, că dreptul 
Șefului Statului de a saneţionă legile este un drept util. 


MIRCEA DJUVARA: PUTEREA LEGIUITOARE 105 


5. In sfârșit, ultimul organ al puterii legiuitoare este Consiliul Legislativ. Aici 
iarăş sunt redus la un singur cuvânt. Se agită marea idee ca în Consiliul Le- 
gislativ să se numească specialişti din toate ramurile. Socotesc că aceasta ar fi 
a se condamnă Consiliul Legislativ la o completă sterilitate sau la o activitate 
redusă. Căci, nu este nimic mai greu decât a confectionà o lege din punct 
de vedere tehnic. Nu vorbesc de organizarea principiilor ei de fond, dar de fa- 
cerea însăş a legii, de asternerea ei pe hârtie, care este o materie care aparţine 
numai juristilor. De aceștia avem nevoie înainte de toate astăzi când avem de 
constituit unificarea legislaţiei Statului nostru. Din acest punct de vedere, Con- 
siliul Legislativ trebue să fie compus dintr’un nucleu eminent de jurişti, cari, când 
vor zveà nevoie și potrivit cu chestiunile tractate, vor puteă si vor trebui să 
facă apel la specialiștii respectivi din toate ramurile. Consiliul însus însă în par- 
tea sa principală, stabilă și dirigivitoare, trebue să fie compus din jurişti. 

Acestea sunt problemele, în legătură cu puterea legiuitoare, asupra 
cărora mi-am permis să atrag atentiunea binevoitoare a d-voastră. 

Ideia generală pe care o desprindem din toată această expunere este că 
atunci când vom organizà puterea legiuitoare în noua Constituţie, fiind vorba 
de capitolul central, de pivotul întregei noastre organizatiuni constituționale, 
să luăm aminte să nu fim luaţi de cuvinte cari aşa de ușor ne răpesc sufletul, 
så căutăm să facem o organizare cuminte, o organizare din acelea în cari dife- 
rite rulajuri, într'un mecanism bine echilibrat să poată asigură în viitor o cât 
mai desăvârşită si mai liniștită propäsire a Statului nostru. 


29 Ianuarie 1922 


A N E X E 


I. DIN CONSTITUȚIA BELGIANĂ 


Art. 53 (modificat la 1921). — Senatul se compune: 

1. Din membrii aleși în număr proporţional cu populaţia fiecărei provincii (în art. 47 și 
48, la cari se referă, mai departe acest aliniat se prevede principiul votului obligatoriu, secret 
si cu reprezentarea proporţională). 

2. Din membrii aleşi de consiliile provinciale, în proporţia de un senator la 200.000 locui- 
tori. Orice excedent de 125.000 locuitori cel putin dă dreptul la un senator mai mult. Totus 
fiecare consiliu provincial numeste cel putin trei senatori. 

3. Din membrii aleşi de Senat în număr de jumătate din numărul senatorilor aleși de 
consiliile provinciale. Dacă acest număr este nepereche, i se adaugă o unitate. 

Aceşti membrii sunt desemnaţi de senatorii aleși prin aplicarea numerelor 1 și 2 din arti- 
colul de față. 

Alegerea senatorilor pe baza numerelor 2 si 3 se face după sistemul reprezentatiunii pro- 
portionale pe care legea îl determină, 

Ari. 54 (modificat în 1893). — Numărul sùatorilor aleşi direct de corpul electoral este 
egal cu jumätatea numărului membrilor Camerei Reprezentanților. 

Art. 56 bis (modificat la 1921). — Pentru a puteà fi numit senator prin aplicarea numă- 
rului 1 din art. 53 trebue încă a fi în una din categoriile următoare: 

1. Miniştrii, foştii miniştri si miniştrii de Stat; 

2. Membrii şi foştii membri ai Camerei Reprezentanților şi ai Senatului; 

8. Titularii unei diplome de sfârșit de studii, dată de unul din stabilimentele de învăță- 
mânt superior, a căror listă e determinată prin lege; 

4. Foștii ofiţeri superiori ai armatei şi ai marinei; 

5. Membrii si foştii membri titulari ai tribunalelor de comerţ, cari au fost investiti cu cel 
putin două, mandate; 

6. Toţi cei cari au exercitat cel putin zece ani funcțiunile de ministru (preot) ai uneia din 
culturile al căror membrii se bucură de tratament în sarcina Statului; 

7. Membrii titulari şi foştii membri titulari ai unei academii regale și profesorii și foștii 
protesari ai unuia din stabilimentele de învățământ superior a căror listă e determinată prin 

ege; i 
s 8. Foştii guvernatori de provincie ; membrii si foştii membri ai deputatiunilor permanente ; 
foştii comisari de arondismente ; 

9. Membrii şi foştii membri ai consiliilor provinciale cari au fost învestiți cu cel putin 
două mandate ; 

10. Burgmaestrii și foștii burgmaestri, esevini şi foştii esevini ai comunelor capitală de 
arondisment si ai celor cari au mai mult de 4.000 de locuitori; 

11. Foştii guvernori generali și vice-guvernori generali din Congo belgian, membrii și 
foștii membri ai consiliului colonial; 

12. Foștii directori generali, foştii directori şi foştii inspectori generali din diversele mi- 
nistere ; 

13. Proprietarii si uzufructuarii unor bunuri imobile situate în Belgia cu un venit cadas- 
tral de cel putin 12.000 franci; contribuabilii cari plătesc anual tezaurului Statului cel putin 
3.000 franci impozite directe; 

14. Cei cari, în calitate de administratori-delegafi, directori sau cu un titlu analog, au 
fost timp de cinci ani în fruntea unei gestiuni zilnice a unei societăți comerciale belgiene pe 
acțiuni, al cărei capital este liberat la concurența, cel puţin a un milion de franci; 

15. Şefii întreprinderilor industriale ocupând în chip permanent cel puţin 100 lucrători 
şi ai întreprinderilor agricole cuprinzând cel puţin 50 hectare; 

16. Cei cari, în calitate de directori-giranti sau cu titlu analog, au fost timp de trei ani 
în fruntea gestiunii zilnice a unei societăţi cooperative belgiene care numără de cinci ani cel 
puţin 500 membri; 

17. Cei cari, în calitate de membri efectiv, au exercitat timp de cinci ani funcțiunile de 
președinte sau de secretar al unei mutualităţi sau al unei federafiuni mutualiste care numără 
de cinci ani cel puţin 1.000 membri. 


108 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





18. Cei cari, în calitate de membrii efectivi, au exercitat timp de cinci ani funcțiunile de 
preşedinte sau secretar al unei asociatiuni profesionale, industriale sau agricole cuprinzând 
de cinci ani cel puţin 500 membri; 

19. Cei cari, timp de cinci ani, au exercitat funcțiunile de preşedinte al unei camere de co- 
merţ şi de industrie cuprinzând de cinci ani cel putin 300 membri; 

20. Membrii consiliilor industriei şi muncii, ai comisiunilor provinciale de agricultură, 
ai consiliilor de „prud'hommes“, cari au fost învestiţi cu cel putin două mandate; 

21. Membrii aleşi ai unuia din consiliile consultative instituite pe lângă departamentele 
ministeriale, 

O lege va puteă creă noui categorii de eligibili; va trebui votată cu două treimi. 

Art. 56 (modificat la 1921). — Senatorii aleşi de consiliile provinciale nu pot apartineà 
adunării care îi alege, nici a fi făcut parte din ea în cursul anului alegerii sau în cursul celor 
doi ani cari preced. 


II. N. IORGA 


„Senatul... eu i-aș atribui rolul de a pregăti legile, de a controlă constitutionalitatea 
or si de a cere Camerei un al doilea vot după ce va prezentă observatiunile sale“. 


(Neamul Românesc) . 


III. DIN PROIECTUL DE LEGE ELECTORAL PROPUS ADUNĂRII 
DEPUTAȚILOR IN SESIUNEA ORDINARĂ PRELUNGITĂ 1920—1921, 
DE PARTIDUL POPORULUI 


Art. 1. — Toţi cetăţenii români dela vârsta de 21 ani împliniţi vor alege, prin vot obştesc, 
obligator, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale, un număr de deputaţi 
proporţional cu populaţia, 

Art. 2. — Alegerea se face pe circumscripţii electorale, un deputat; la 50.000 locuitori 
gi la fracțiunea superioară numărului de 25.000, astfel precum se stabilește în harta şi tabloul 
ce se va anexă, prezentei legi. 

Ari. 3. — (Propus de guvern, dar suprimat de Cuisine) In chip obligatoriu circum- 
scriptiunile electorale vor trebui a fi compuse astfel încât oraşele ce depăşesc 100.000 locuitori 
să fie sectionate spre a face parte din cel putin două circumscripţiuni electorale, 

Vechile hotare nu vor puteă fi o piedică pentru compunerea circumscripţiunilor, ele pu- 
tând înglobă comune din întreg regatul. 

Ari. 4, — Senatul se va compune din senatori aleşi cu sistemul majoritar, din membrii 
aleşi prin cooptare de senatorii cari au fost aleși cu sistemul majoritar, şi senatori de drept. 

Art, 5. — Toţi cetăţenii dela vârsta de 40 ani împliniţi, vor alege prin vot obligator, egal 
şi secret câte un senator la 125.000 locuitori. 

Art, 6. — Numărul membrilor aleși prin cooptare va fi de 14 (?) şi anume: 

a) Trei preşedinţi ai camerelor de comerţ; 

b) Trei preşedinţi ai sindicatelor agricole; 

c) Trei preşedinţi ai consiliilor de administraţie dela instituţiile financiare ; 

d) Şase membrii ai consiliului de administrație al casei centrale a cooperativelor, dintre 
acei ce își deţin această calitate ca aleşi de congresul cooperativelor. 

Art. 8. — Vor fi membri de drept ai Senatului: 

L Cu vot deliberativ: 

a) Mostenitorul Tronului, dela 25 ani împliniţi; 

b) Mitropoliţii ortodocşi, greco-catolici și episcopul de Chișinău ; 

c) Superiorii confesiunilor catolice, israelite, calvine, luterane, musulmane; 

d) Foştii preşedinţi de consiliu cu cel putin un an în această calitate si cu trei ani de exer- 
citiu ca ministru; ` 

c) Foştii preşedinţi aì Corpurilor legiuitoare cari au prezidat cel putin 8 sesiuni ordinare 
legislative; 

f) Comandanții de armate din răsboiul pentru întregirea neamului cari au comandat în 
tot timpul campaniei sau şi-au întrerupt comanda pentru altă însărcinare superioară ; 


MIRCEA DJUVARA: ANEXE LA PUTEREA LEGIUITOARE 109 


g) Foştii prim-presedinti ai Curţii de Casaţie cu o vechime de cel putin cinci ani; 
h) Preşedintele Academiei Române; 
1) Rectorii Universitätilor. 
II. Cu vot consultativ: 
a) Mostenitorul Tronului dela 18 până la 25 ani; 
b) Şeful de stat-major al armatei; 
c) Şeful de stat-major al marinei; 
d) Preşedintele consiliului superior tehnic ; 
e) Primul-preşedinte în exerciţiu al Curţii de Casaţie; 
f) Preşedintele în exercițiu al Curţii de Conturi. 
(Lit. d, e, f, propuse de guvern au fost suprimate de comisiunc). 


IV. ANTEPROIECTUL DE CONSTITUŢIE PENTRU STATUL ROMAN 
INTREGIT, DE ROMUL BOILĂ (CLUJ, 1921) 


Art. 86. — Adunarea deputaților se compune din deputaţi aleși de cetăţenii români, fără 
deosebire de sex, cu vârsta de 21 ani impliniti, prin vot egal, direct, pe comune, cu scrutin 
secret și pe baza reprezentării proporţionale. 

Art. 87. — Circumscripţiile se formează din cel putin 250.000 locuitori, având a alege 
câte un deputat la fiecare număr de 50.000 locuitori. 

Art. 89. — Senatorii se aleg de cetăţenii români, fără deosebire de sex, cu vârsta de 40 
ani împlinită, prin vot egal, direct, pe comune, cu scrutin secret și cu majoritate relativă, de 
voturi. 

Art. 90. — 0 circumscripție electorală formată din 250.000 lucuitori alege doi se- 
natori. 

Profesorii universitari, întruniti în colegii după universități, aleg dintre ei câte un senator 
de fiecare universitate, 

Art. 92. — Membrii de drept ai Senatului sunt: 

a) Moştenitorul Tronului dela vârsta de 18 ani impliniti, cu vot consultativ, iar după 
împlinirea vârstei de 25 ani cu vot deliberativ; 

b) Mitropolitii si Episcopii confesiunilor românești si ai confesiunii romano-catolice ; 

c) Primul reprezentant al bisericii luterane, al celei reformate și al celei unitare; 

d) Câte un reprezentant al confesiunilor mahometane și israelite. 


V. DIN ANTEPROIECTUL DE CONSTITUŢIE INTOCMIT DE CERCUL DE 
STUDII AL PARTIDULUI NATIONAL-LIBERAL (BUCUREŞTI, 1921) 


Art. 30. — Adunarea deputaţilor se compune din deputaţii aleşi de cetățenii români 
majori prin vot universal, egal, direct, obligatoriu, cu scrutin secret şi pe baza reprezentării 
proporționale. 

Ari. 31. — Fiecare județ formează o circumscripţiune electorală și alege câte un deputat 
la fiecare număr de 50.000 locuitori români. 

Art. 34. — Toți cetăţenii români dela vârsta de 40 ani împliniţi, iar cei cu ştiinţă de carte 
dela vârsta, de 25 ani împliniţi, adunaţi întrun singur colegiu şi pe circumscripții judeţene, 
aleg, prin vot obligator, egal, direct și secret, 110 senatori. 

Art. 35. — Consilierii judeţeni şi cei ai comunelor urbane si rurale, întruniți împreună 
într'un singur colegiu, aleg, din şirul lor, prin vot obligator, egal, direct si secret, cute un senator 
de fiecare județ. 

Art. 36. — Membrii Camerelor de comerţ, industrie, muncă și agricultură, intrunifi în 
colegii separate, aleg, din sânul lor, câte un senator de fiecare categorie şi pentru fiecare circum- 
scriptie regională. Tara se împarte în acest scop în 9 circumscripții regionale. 


110 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 




















Art, 37. — Profesorii universitari, intruniti în colegii, pe universităţi, aleg, dintre ei, câte 
un senator de fiecare universitate. 

Art. 38. — Consistoriul bisericesc superior al bisericii ortodoxe române alege dintre preoţii 
mireni un senator. 

Art, 39. — Sunt de drept membri ai Senatului: 

a) Moştenitorul Tronului dela vârsta de 18 ani impliniti. El însă nu va aveă vot delibe- 
rativ decât dela vârsta de 25 ani împliniţi; 

d) Mitropolitit bisericilor nationale; 

c) Câte un reprezentant recunoscut pentru întreaga ţară a confesiunilor romano-catolică, 
evanghelică, reformată, mozaică şi mahometană, intrucât au calitatea de cetățean român; 

d) Şeful marelui stat-major al armatei; 

e) Doi din generalii de corp de armată în activitate, cei mai vechi în grad. 





REFORMA PARLAMENTULUI 


VIRGIL N. MADGEARU 





CUPRINSUL: 1. Este nevoie de o rejormă a Parlamentului, pentru ce si în ce sens 2 — 
2. Teoria parlamentarismului. — Un Parlament efectiv. — 3. Critica sistemului par- 
lamentar: Parlamentul nu reprezintă dorința cetățeanului. — Parlamentul nu e ca- 
pabil a legiferà potrivit cu interesele generale. — Presa si discreditarea Parlamen- 
tului. — 4. Este sistemul bicameral capabil de a răspunde necesităților? — Se- 
natul şi tehnica legilor. — Senatul reprezentant al intereselor profesionale. — 5. Critica 
sistemului. — 6. Sistemul unicameral. — Referendum. — Reprezentarea profesională 
întrun corp consultativ. — 7. Principiul separării puterilor si controlul parlamentar; 
modalitățile exercitării acestui control. — 8. Două tare organice ale regimului par- 
lamentar. 








RĂIM sub tirania unei serii întregi de obsesiuni. Una care ne apasă mai 

mult decât celelalte, este ceeace se numește „învățămintele istoriei“. 

Nu este om politic, care să discute o chestiune din orice domeniu so- 

cial, fără să nu încerce a-şi dovedi afirmatiunile sale prin „învătămintele isto- 

riei“, Dacă a existat într'o vreme o institutiune oarecare si dacă a produs un 

anume efect social salutar, atunci omul politic trage concluziunea, că acea 

instituțiune este de un folos obştesc, și că trebuie introdusă; sau invers, dacă 

se dovedește că o anumită institutiune, într'un anumit mediu a dat faliment, 
atunci se cere suprimarea acelei institutiuni și în altă parte. 

Dacă acest mod de a argumentă este îngăduit însă omului politie, căruia nu 
i se cere întotdeauna o sprijinire ştiinţifică a părerilor sale, apoi fără îndoială 
că sociologul, core face apel la asemenea argumente uşoare, la „învăţămintele 
istoriei“, cu care se poate dovedi orice, nu poate aveă pretenţia unei documen- 
tări ştiinţifice a argumentării sale. 

In cursul acestei prelegeri ne vom feri să facem uz de „învăţămintele is- 
torici”. Nu vom spune că o formă de organizare a parlamentului este bună 
pentrucă s'a dovedit ca atare în vr'una din ţările înaintaşe ale omenirei, după 
cum nu vom găsi că avem îndreptăţirea să respingem sau să adoptăm sistemul 
bicameral, pentrucă acest sistem este răspândit astăzi în cele mai multe din 
ţările europene, Sau folosind un argument foarte des citat în această privinţă — 
pentrucă republicele sud-americane, cari au introdus mai întâiu sistemul uni- 
cameral au constatat că acest sistem nu este bun si au trecut la sistemul bi- 
cameral! 

Vom pune problema altminteri: Ne vom întrebă, dacă este nevoie de o re- 
formă a pailamentului, şi pentru ce? 

Oamenii politici în retragere obișnuiese să spună că parlamentul de astăzi 
nu mai este cât decât ceeace afost parlamentul de odinioară. Poate că ar fi mai 
adevărat să se spună că parlamentul n'a fost niciodată ceeace și-au închipuit 
oamenii despre dânsul că este. In orice caz extremistii revoluționari ea și ex- 
tremiștii reactionari, nau avut niciodată o atitudine simpatică faţă de insti- 
tutiunea parlamentului. Dar în general, este în mentalitatea curentă să se spună 
despre parlamentul de astăzi— și nu numai în ţara noastră ci şi în alte state 


112 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


mai înaintate — că el nu mai ae nici într'un caz demnitatea pe care au avut-o 
parlamentele de altă dată. Am avut, vă mărturisesc, curiozitatea să cercetez 
dacă într'adevăr parlamentele de odinioară s'au bucurat de prestigiu mai mare 
decât parlamentul din vremea noastră. Am fost straniu impresionat de constată- 
rile făcute. Despre vremea, celebrilor miniștri ai Angliei, Pitt si Palmerston 
s'ar crede că se poate vorbi de parlament ca despre un club elegant de genti- 
lomi foarte bine crescuţi, cari întrebuinţează cele mai perfecte metode ale ora- 
torici şi cele mai admirabile mijloace de convingere! Ei bine, despre acest par- 
lament — care se pune hotărît în opoziţie cu parlamentele zilelor noastre, si 
se zice că a fost ruinat în deosebi, prin prezenţa reprezentanţilor muncii în 
parlament, oameni veniţi dela muncă cu deprinderile lor, cu lipsa de educatiune 
superioară care se poate presupune — se povestesc foarte urîte lucruri: frecvența, 
betiei, a scandalurilor porlomentare extraordinare, a purtării celei mai vulgare. 
Anecdota istorică povesteşte chiar scene foarte ridicole. De exemplu, într'una 
din şedinţele parlamentului, marele Pitt întreabă pe unu! din colegii săi, Henry 
Dundas: „Nu pot vedeă pe președinte, d-ta îl vezi?“ Iar acesta îi răspunse: 
„Nu vezi pe pieședinte? Eu văd doi!“ lar în timpul desbaterilor asupra 
păcei între Anglia şi Franţa la 1783, Pitt, se spune că a venit atât de beat la 
şedinţa parlamentului, încât în momentul când adveisarul său Fox vorbeă, 
el a trebuit să se retragă îndărătul băncii ministeriale. Se adaugă însă că în 
vreme ce sufereă de convulsiuni foarte puternice, cu o ureche eră foarte atent 
la cele ce spuneă Fox și după ce s'a resuit pe banca ministerială a ţinut o vorbire 
foarte interesantă şi extrem de abilă. 


Chiar în sec. XIX până la a doua lui jumătate sunt cunoscute asemenea scene 
în parlamentul englez. Se povesteşte despre un deputat George Rose, care într'o 
scară a venit în stare de veselie în parlament si a cerut președintelui să-i cânte 
un cântec comic. I s'a cerut numaidecât să facă scuze faţă de președinte — erau 
pe vremea aceea moravuri mai dulci, nu se excludeau din parlament ca astăzi 
așă de des deputaţii — și el a răspuns, că „chiar dacă regele George i-ar cere să 
facă scuze si el tot n'ar face, dar încă în faţa strengarului mic cu peruca mare, 
care eră preşedintele!“ 

Prin urmare, în ce priveşte prestigiul, dacă parlamentul englez care este dat 
ca pildă în această privinţă nu prezintă o particularitate deosebită, fireşte, 
că nu din acest punct de vedere este cerută, în primul rând, o reformă a parla- 
mentului. 

S'a mai vorbit adesea, că în parlamentele vechi, erau reprezentanţi de elită, 
oameni mari, şi se citează firește toate ilustratiunile istoriei politice a omenirei, 
pentru a se dovedi că astăzi reprezentanţii poporului sunt niște pigmei. 

De bună seamă, aceasta este un argument, care n'are decât valoarea că pri- 
veste lucrul în perspectiva, istoriei, care, știți că mărește personalităţile, dar 
mai ales este un argument, care nu ţine socoteală de complexitatea problemelor 
sociale, cari se pun astăzi în faţa oamenilor de Stat. 

Nu se poate pretinde, că parlamentele din trecut erau mai bune decât 
sunt parlamentele de astăzi, nici că erau mai demne, nici că aveau oameni de 
stat de o valoare mai mare decât aceea a oamenilor de stat de astăzi, și piin 





VIRGIL N. MADGEARU: REFORMA PARLAMENTU LUI 113 


urmare nu pe acest tărîm trebuie căutată motivarea necesităţii adânci a unei 
reforme a parlamentului, pe care o cere astăzi lumea întreagă. 


2. Ca să ne dăm seama pentru ce se cere o reformă a parlamentului și în ce 
sens, trebuie să facem puţină, foarte puţină teorie parlamentară. 

Parlamentul este organul de reprezentare al voinţei naționale a poporului. 
A cărui popor? A sumei indivizilor cari alcătuiesc la un moment dat poporul, 
astăzi unii, mâine alții? Desigur că nu, sau, desigur că nu numai a acestora, 
ci a poporului organizat, a comunităţii, adică a Statului, pentrucă Statul nu este 
altceva decât o expresiune a poporului organizat. Prin urmare, o reprezentare 
a voinţei poporului organizat. Dar dacă ne gândim serios și adânc la idea repre- 
zentării voinţei poporului atunci nu putem să excludem nici idea mandatului 
imperetiv al alegătorului față de ales. Fără îndoială însă că dacă am märgini 
idea reprezentării naţionale în parlament la idea reprezentării prin mandatul 
imperativ pe care-l dă alegătorul alesului, atunci nu avem decât în parte 
reprezentată voinţa naţională, pentrucă avem oarecum o voinţă naţională 
actuală, dar nu aceea care reprezintă si patrimoniul pe care generatiunile 
trecute l-au lăsat moştenire poporului întreg, precum și interesele viitoare ale 
desvoltării poporului. De aceea s'a și părăsit idea aceasta a mandatului 
imperativ, când s'a fundamentat teoretic idea parlamentului și s'a dat o ac- 
centuare mai mare ideei reprezentării voinţei generale, a voinţei naţionale, 
Dar adevărul este că amândouă ideile, și idea reprezentării voinţei alegăto- 
rului şi idea reprezentării voinţei generale naţionale, ambele aceste idei îm- 
binate laolaltă, formează principiul parlamentarismului. Verificarea, dacă o formă 
de organizare a parlamentului, corespunde principiului parlamentarismului este 
foarte ușor de făcut. Dacă există o organizatiune, care corespunde reprezentării 
intereselor diferitelor categorii ale cetăţenilor şi asigură în acelaș timp o expre- 
siune a intereselor generale superioare și permanente ale naţiunii, avem un par- 
lament efectiv. 

In ce privește îndeplinirea acestui rol, observăm că în sistemul monarhic 
constituţional, parlamentul nu participă decât la opera de legiferare, si într'o 
oarecare măsură la controlul administrativ, însă el nu are o influență reală asupra, 
compozițiunii guvernulvi. Este dela sine înţeles că în acest regim al mo- 
narhiei constitutionele parlamentare, în care parlamentul nu are nici un 
cuvânt de spus asupra compoziţiunii guvernului, deci nu exercită un control 
efectiv asupra puterii executive, nu se poate afirmă că parlamentul reprezintă 
voinţa naţiunii. Poate să fie o expresiune a voinţei unor categorii de cetăţeni, cari 
prin situaţia lor economică socială vor fi putut aveă o influență hotărîtoare 
asupra conducerii treburilor publice ale ţării, dar o manifestare exactă a voinţei 
naţionale a poporului într'un asemenea parlament nu poate să existe. 

Un parlament efectiv presupune exercitarea unui control asupra guvernului 
şi pentru ca acest control, să nu se limiteze la o critică stearpă ci să aibă o in- 
fluentä reală, fără îndoială că soarta guvernelor trebuie să fie în mâna parla- 
mentului. Este deci regimul constituţional parlamentar, singura formă, faţă de 
care există presupunerea dată, cum că parlamentul poate să fie un instrument 
de reprezentare a voinţei naţionale. 


114 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 








3. Cu toate acestea parlamentul, ajuns la punctul culminant, curând după ce 
își realizează această formă superioară a existenţei sale, începe a decade si de- 
clinul său este virtiginos. Nu s'a aflat până acum nicio pârghie care să fi oprit 
în vreuna din ţăile parlamentare coborîsul acesta. Pretutindeni se manifestă 
astăzi o nemulţumire generală împotriva institufiunii parlamentului, care este 
criticată din toate punctele de vedere. Dela extrema stângă, la extrema dreaptă, 
fiecare are punctul său de vedere împotriva instituţiunii parlamentului. 

În genere se afirmă că parlamentul nu este reprezentativ, că el nu reprezintă, 
voința cetăţenilor sise mai precizează că parlamentul nu este capabil să conducă, 
şi să îndrumeze vieaţa publică a Statului. 

Mai întâiu se spune că parlamentul nu reprezintă voința reală a poporului, 
adică, nu este ceeace se cheamă reprezentativ, pentrucă alegătorul nu are sen- 
timentul, că este de fapt reprezentat de către alesul său. 

Masinäria democratică parlamentară a fost imaginată de Rousseau si Jef- 
ferson pentru o comunitate de oameni egalitară, pentru o societate de producä- 
tori independenţi. Revolutiunea industrială din statele apusene dela finele vea- 
cului XVIII, începutul veacului XIX, a schimbat complet bazele organizaţiunii 
societätei. Sistemul capitalist se caracterizează prin două clase antagoniste: 
de o parte clasa muncitorească, de cealaltă clasa patronală: — de o parte nouă ze- 
cimi a naţiunii, de cealaltă parte o zecime a naţiunii; această zecime posedă însă 
nouă zecimi din mijloacele de productiune. Este structura generală a tutulor 
statelor capitaliste înaintate! 

' Fireşte că România n'a ajuns pe această cale şi structura ei socială este 
deosebită; însă și aici, de o parte, este marea massă de ţărani, până mai ieri 
robi, de cealaltă parte o mână de mari proprietari de moşii. Astăzi situatiunea 
împărțirii pământului s'a schimbat; dar marea majoritate a bogăției naţiunii 
se găsește concentrată în mâini puţine; procesul de formare əl trusturilor fi- 
nanciare este în curs, proletariatul industrial se înmulțește paralel cu desvoltarea 
industriei, asà încât în viitorul apropiat, deosebirea va fi numai că în locul unei 
mulţimi atât de mari de proletari industriali, cum este în ţările celelalte indu- 
striale, vom aveă o clasă imensă de mici proprietari de pământ care, fără îndoială, 
va puteă schimbă acel tablou. 

Rezultatul: Alegerile votului universal sunt manipulate pretutindeni; mij- 
loacele cari sunt la dispoziţiunea clasei capitaliste dau posibilitatea, ca alegerile 
să fie aşă fel falsificate încât a doua zi după alegeri cea mai mare parte a alegă- 
torilor se consideră că au fost înşelați. Presa joacă un rol însemnat. Presa este 
în mâinile unor organizatiuni capitaliste puternice, sau este în orice caz, influen- 
tatä de întreprinzătorii cepitalisti, pentrucă presa nu poate să trăească fără 
anunţuri, și foarte deseori s'a constatat că presa se găseşte în mâna unor milio- 
nari iresponsabili, cari conduc opinia publică si influenţează zi de zi pulsul na- 
țiunii. In aceastäsituatiune ce pot fi alegerile? Oricât de libere ar fi ele, cu această, 
armătură capitalistă care le pregăteşte dinainte, ce pot fi alegerile altceva decât 
o ficţiune? Si după alegeri, oare aceleași sfere de influenţe capitaliste nu exercită. 
ele presiuni asupra reprezentanţilor naţiunii? lar reprezentanţii naţiunii se 
gândesc totdeauna la interesele acelora, cari i-au trimis ca să fie reprezentaţi 
în parlament? Oare nu se găsesc ei în cea mai perfectă conexiune cu interesele 





VIRGIL N. MADGEARU: REFORMA PARLAMENTULUI 115 





capitalistilor, cari sunt în aşă de multe cazuri protivnice cu interesele acelora, 
cari și-au dat votul pentru alegerea deputaţilor? 

In sfârșit partidele politice sunt oare astăzi ceeace au fost odinioară? Teoria 
pe care o reprezint eu este că partidele politice sunt expresiunea claselor sociale. 
Această teorie se contestă. Ei bine, nu voiu cità un sociolog de nuanţă socialistă, 
ci un cuvânt al lui Bismark din 1891, asupra tendinței de evolutiune a partidelor 
politice. „Antitezele conservator, liberal, democrat, etc., fără îndoială, că nu mai 
regulează în aceeas măsură ca înainte opinia publică asupra ceeace trebuie să 
aibă loc în stat si să se facă de către stat. De fapt chiar partidele vechi nu mai 
stau ca înainte sub influenţa principiilor lor de program, ci, fie că vor sau nu, 
cad din an în an mai mult sub apăsarea chestiunilor economice, cari dau îndărăt 
tot mai mult pe cele politice“. Ce însemnează aceasta? Insemneazä că încă 
din 1891 un spirit conservator ca Bismark puteă să constate influenţa din ce 
în ce mai mare a intereselor economice, în ceeace privește structura si menta- 
litatea partidelor politice. 

Dacă este așă, dacă partidele politice sunt instrumente ale claselor sociale, 
atunci, dată fiind influențarea alegerilor pe căile indicate, nu este oare dela sine 
înţeles că parlamentul nu mai este o reprezentantä exactă a voinţei alegătorilor? 

Aceasta este critica räzimatä pe argumente si fapte, care se aduce pentru 
a se dovedi că parlomentul nu este reprezentativ, că nu este o oglindire exactă 
a intereselor societăţii. 

Dar critica a doua este mult mai puternică, pentrucă ea priveşte interesele 
imediate ale tuturor cetăţenilor unei ţări. Se afirmă că parlamentul nu este ca- 
pabil de a legiferà potrivit cu interesele generale ale Statului. Dacă este adevărat 
cari sunt cauzele? 

Socot că trebuesc găsite cauzele în hipertrofia și în eterogenitatea functiu- 
nilor Statului de astăzi. Acum o sută de ani, ce însemnă a guvernă? Poliţie, 
justiție, afaceri străine, puţine finanţe pentru acoperirea acestor trebuinte su- 
mare ale Statului, aceasta eră tot. Astăzi ce înseamnează a guvernă? Mai întâiu, 
există în trecut preocuparea desvoltării forţelor vieţii nationale în măsura în 
care trebuie să existe astăzi în organizaţiunea de Stat? Nu eră lăsată toată des- 
voltarea economică în grija exclusivă a intereselor private, mânate de dorul 
de a câștigă? Nu este astăzi o preocupare a guvernului, de o parte, conservarea, 
tuturor izvoarelor de energie ale poporului, pe de altă parte, organizarea econo- 
mică cea mai adecuată pentru a garantă maximum de productiune în fiecare 
stat? Dar în afară de aceasta, educatiunea, sănătatea publică, asigurările so- 
ciale, organizafiunile de stat cari au de scop continuitatea civilizatiunii na- 
tionale, toate acestea nu sunt astăzi preocupări atât de însemnate și 
atât de complexe, încât implică greutăţi extraordinare în rezolvirea lor? Dar 
chestiunea muncitorească? A existat ea acum o sulă de ani cu aceeaș acuitate 
ca astăzi? Instituţiunile sociale create pentru o împăciuitoare convietuire între. 
cele două clase protagoniste, clasa patronilor și clasa muncitorilor, nu existau 
acum o sută de ani. Constatăm deci, o aglomerare a unui număr imens de 
funcțiuni noui de guvernământ, într'o maşinărie politică învechită, care este 
parlamentul, și aceasta, explică brevetul de incapacitate a membrilor parlamen- 
tului de astăzi. 


116 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Avem, dar, două constatări: sentimentul că cetăţeanul nu este reprezentat 
în instituţia parlamentară şi convingerea că maşinăria parlamentară nu func- 
fioneazä. Se adaugă la aceasta, că guvernarea parlamentară, fiind o guvernare de 
partide, chestiunile mari sunt discutate, în prealabil, de către organizatiunile 
de partid, cari iau hotărîri de principii asupra lor, și când acele chestiuni ajung 
în cercetarea parlamentului, din motive de economie de timp sau din alte mo- 
tive discuțiunea se reduce la o luptă între gladiatori, și atunci parlamentul se 
transformă în teatru sau cire sau cel mult într’o fațadă. 

Presa a dat cel mai mare concurs pentru ca parlamentul să fie discreditat. 
Mai întâiu presa s'a desvoltat ca o institutiune concurentă a parlamentului. 
Intr'adevăr, într'o epocă a desbaterilor libere, presa a fost organul unde toate 
chestiunile au putut să-și găsească o expresiune ideile unora sau altora din 
grupările politice. Cetăţeanul a cetit zilnic ziarul său sau ziarele sale; între alte 
coloane a găsit pe aceea a desbaterilor parlamentare. Desbaterile parlamentare 
sunt însă la rândul lor influențate de către spiritul pe care trebue să-l repre- 
zinte o gazetă sau alta şi ca urmare apar denaturate, astfel că parlamentul 
apare în ochii publicului intr’o lumină falsă, ceeace a contribuit la discreditarea 
din ce în ce mai mult a institufiunii parlamentului. 

Dacă este adevărat că institutiunea parlamentului este azi discreditată, este 
tot aşă de adevărat că între ordinea constituţională și între revolutiunea nu este 
loc decât pentru un parlament efectiv. Şi toţi aceia cari sunt pentru păstrarea 
drumului de evolutiune și nu cred în roadele revolutiunilor politice, caii 
nu-şi pot consolidà câștigurile lor, din lipsa forţelor sociale cari să le susţină, 
toţi aceştia trebue să fie îngrijafi de discreditarea parlamentului și trebuie în 
adevăr să ceară o reformă a parlamentului, care să facă din acesta un instrument 
cu o capacitate desăvârșită pentru conducerea treburilor publice. 

O privire, pe care o socot superficială, fixează termenii problemei reformei 
parlamentului în următoarea alternacivä: sau parlamentul trebuie, prin votul 
universal, să reprezinte în realitate voinţa naţională și deci aleşii lui sunt trimeși 
fără condițiuni de specialitate, sau sunt aleși în special în vederea pregătirii lor 
pentru opera legislativă și în acest caz s'ar limită cercul de alegere al votului 
obstese, eliminându-se persoanele cari ar puteă să ducă în parlament cunoștința 
desigur nu a legiferării, dar a inteieselor şi näzuintelor masselor electorale. 


4. Pentru a solufionà această dilemă se propune ca cea mai bună formă pentru 
organizarea parlomentului: sistemul bicameral: Camera și Senatul. Prima va 
reprezintă cât mai viguros voinţa naţională, cel de al doilea, cu acelaș sâmbure 
de vot obstesc la origine, va înlesni, prin participarea specialiştilor, opera de le- 
giferare. Asupra compozifiunii Senatului se vorbește în vag că va aveă un sâm- 
bure ales tot pe baza votului universal, dar pe lângă aceasta va îi si reprezentant 
al intereselor speciale și profesionale. Iar scopul existenţei acestui Senat nu este 
ceeace am zice noi că ar trebui să fie, după teoria pe care o reprezentăm, si anume 
ca el să reprezinte exact interesele diferitelor categorii ale cetăţenilor ; nu, ci se 
precizează, în acea teorie, că scopul Senatului este să asigure legiferarea, cu 
alte cuvinte să fie un parlament al capacităţilor. 

Dacă există numai motivul acesta, de a se asigură, ceeace s'ar puteă numi 


VIRGIL N. MADGEARU: REFORMA PARLAMENTULUI 117 


tehnicitatea legilor, adică structura tehnică perfectă a legislatiunii, atunci 
pentru ce ar îi nevoie de două Camere? 

Există doar solufiunea cealaltă, pe care o propun toţi, a unui consiliu legis- 
lativ, care are tocmai chemarea, să studieze proiectele de lege, din punct de ve- 
dere tehnic, să cerceteze solutiunile cele mai practice si să încorporeze aceste 
solutiuni în cele mai precise forme astfel ca aplicarea să fie înlesnită prin fnsäs 
preciziunea lor. 

Fireşte, că nu se poatesustineserios necesitatea unei a doua Camere pe această 
cale, cu atât mai mult cu cât chiar aceia cari o propun recunosc, că ea ar aveă 
caracterul acesta de specializare, numai în parte, de oarece vor există înlăuntrul 
Senatului în număr restrâns specialiștii. Dacă este astfel, ce împiedică, în re- 
gimul votului universal, ca celălalt corp legislativ, Camera, să aibă înlăuntrul 
ei specialişti? Eu cred că nu este absolut nicio piedică cu atât mai mult cu cât 
organizaţiile de partide simt din ce în ce mai mult necesitatea pentru a-și asigură 
prestigiul lor, de a dobândi în rândurile lor cât mai mulţi specialişti si de a face ca 
acești specialiști să-și poată spune cuvântul în toate chestiunile de ordin tehnic. 

Dar chestiunea nu este atât de simplă. Senatul este susținut astăzi mai mult 
ca oricând dintr'o altă idee, din aceea pe care am accentuat-o, anume că par- 
lamentul votului universal, nu este reprezentativ si este nevoie de un corp le- 
gislativ care să fie reprezentativ, în care diferitele forte ale ţării să-și găsească, 
o reprezentanţă adecvată. In acest senz se socoate că printr'o reprezentantä a 
intereselor profesionale s’ar puteă ajunge la un organism adecvat, la un cop 
legislativ reprezentativ. 

Este adevărat că societatea se organizează din ce în ce mai mult pe baze 
profesionale. In organizatiunile profesionale se găsește o reprezentantä obiectivă 
a diferitelor interese ale poporului în comparaţie cu ceeace pot oferi partidele 
politice. Parlamentul este vn loc unde manifestarea, diferitelor curente de forte 
se face prin vot; majoritatea decide și minoritatea trebuie să se supună. Orga- 
nizările profesionale au alte metode de lucru: ele operează prin tratative şi prin 
conciliafiune, ele introduc un nou spirit în vieata socială, ele rezolvă pe altă cale 
conflictele de interese cari există și pe o cale, care într'adevăr, — lucrul acesta 
este recunoscut — s'a dovedit cu mult mai eficace decât aceea a parlamentului. 
Un contract colectiv, încheiat după tratative, după luptă dintre două organi- 
zatiuni, una patronală și alta muncitorească, este un lucru de mult mai mare 
efect de multe ori decât o lege, în deosebi o lege care nu se aplică. 

Atunci, întrebarea cardinală este: găsim o formulă pentru organizarea par- 
lamentului, care să asimileze tot ce este avantaj din organizarea profesională? 
Există vreun sistem ca să înlocuim metoda votului, metoda tiraniei majorităţii, 
prin metoda tratativelor si a conciliatiunii ? Atunci, da, atunci am introdus în 
noua organizatiune politică un principiu salutar. Dar dacă noi nu vom puteă 
face lucrul acesta şi dacă Senatul nostru reprezentant al intereselor profesionale 
va trebui să opereze tot cu regimul majorităţii, oare rezultatele vor fi aceleași? 
Vom răspunde imediat la această întrebare. 


5. Mai întâiu votarea însemnează necesitatea de a se câştigă o majoritate. 
Atunci mai este adevărată reprezentantä a tuturor intereselor diferitelor gru- 


118 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


pări profesionale cari se găsesc reprezentate în Senat ? Nu se produce e diformare 
a acestei reprezentări, îndară ce se naște necesitatea de a se formă blocuri 
fntie anume categorii reprezentate în Senat pentru a se asigură o majoritate 
împotriva altor categorii? Desigur că da. 

In afară de acest fapt elementar, există o serie întreagă de argumente împo- 
triva acestei idei a reprezentării profesionale. 

Primul argument este că o reprezentare profesională creată în mod artificial 
nu poate să fie și nu este niciodată o reprezentantä reală a voinţei diferitelor 
categorii pe cari vrea să le reprezinte. Dar chiar admițând că pe calea, aceasta a 
unor creaţiuni artificiale, s'ar puteă ajunge la organizatiuni viabile, în această 
epocă de transformări, când ani valorează cât în trecut decenii, când organi- 
zatiuni noui nasc, când altele se surpă, este oare cu putinţă de a găsi un criteriu 
stabil pentru a măsură valoarea reprezentativă a diferitelor categorii sociale? 
Mai întâiu, acela care ar rezolvi împărţirea locurilor corespunzătoare intereselor 
diferitelor categorii sociale profesionale într'un asemenea Senat, ar rezolvi pro- 
blema cuadraturei cercului. Cine stabileşte si cine găseşte cheia după cari se 
împart. între diferitele categorii sociale, locurile cari li se cuvin în parlament, 
pentru ca reprezentanța să fie reală, să corespundă cu potenţialul economic 
şi social al diferitelor categorii sociale? Un dictator sau o Constituantă aleasă 
tocmai ca să găsească cheia, care să meşteșugească pentru decenii, printr'o 
împărţire, adecvată unor interese speciale, o anume orgi nizatiune politică, care 
să fie o piedică pentru desvoltarea libertăţilor publice? Dər să presvpunem că 
găsim un meșter mare, obiectiv, desbrăcat de orice interese personale si de clasă, 
care descoperă o asemenea cheie si ajungem la un Senat care să reprezinte in- 
teresele profesionale. Tendinţa naturală de a aveă o majoritate va fi continuu 
un pericol pentru obiectivitatea tratării contrastelor de interese și aceasta va 
slăbi zi de zi ideea cetăţeanului că este reprezentat. Apoi un asemenea Senat ar 
puteà trăi numai dacă noi am fi siguri că celălalt corp, Camera, va fiatât de pu- 
ternică încât să salvargdeze interesele generele ale poporului; că este în stare 
să se opună oridecâteori, prin formarea unei majorităţi într'un bloc al intere- 
selor sacre în Senat s'ar leză interese scumpe ale altor categorii sociale. 

Dar în compozitiunea însăș a Camerei este vreo garantie că ea va fi în stare 
să se opună în faţa unor asemenea manevre pe cari celălalt corp le-ar încercă? 
Am accentuat pe scurt influenţa exercitată în societatea de astăzi la întocmirea 
Camerei votului universal, am arătat cum acolo se strecoară toate interesele 
sferelor capitaliste ale minorităţii stăpânitoare a societăţii. Am arătat că printre 
deputaţii votului universal sunt atâti advocati ai reacţiunii, si atâti advocaţi 
ai intereselor egoiste ale capitalistilor. Nu exist ä nicio garantie că se va produce 
în Cameră, reacţiunea oridecâteori într'un asemenea Senat se va face un act 
împotriva intereselor generale și special, împotriva. intereselor unei clase so- 
ciale sau alteia. 

In sfârșit, să presupunem că toate aceste argumente cad. Reprezentarea 
profesională, ca să fie adecvată, trebuie să se facă ţinând socoteală de fiecare 
ramură de activitate socială, înlăuntrul fiecărei ramuri de activitate socială de 
toate categoriile, în industrie și comerţ, de exploatare mare si de exploatare 
mică. Apoi, nu se poate să se considere numai stratificarea verticală în pro- 





VIRGIL N. MADGEARU: REFORMA PARLAMENTULUI 119 


fesiuni, ci trebue înlăuntrul fiecărei profesiuni să se aibă în vedere strati- 
ficarea orizontală: muncitorii și tehnicienii din toate aceste categorii trebue să 
fie reprezentaţi. Se numără în statisticile profesionale mii de profesiuni în so- 
cietatea de astăzi; toate aceste profesiuni trebue să fie reprezentate. Atunci ori- 
cât s'ar reduce reprezentarea intereselor profesionale, ar trebui să avem corp 
reprezentativ imens ca să se obţină o organizare profesională a Senatului, care 
să nu fie o caricatură, pentrucă o caricatură ar fi atunci când ea n'ar ţine soco- 
teală de toate aceste deosebiri, cari există astăzi între categoriile profesionale. 
Insă nn asemenea Senat ar fi incapabil de a lucră! 

S'a propus, probabil ca o solutiune de transitie un organ mixt, un Senat 
în care să fie reprezentate interesele speciale profesionale și interesele locale şi 
pe lângă aceasta și interesele culturale ale naţiunii. Corectivul, care s'a propus 
prin adăugirea intereselor locale, adică reprezentarea comunelor și a judeţelor 
şi intereselor culturale, adică reprezetarea institutiunilor de cultură, nu în- 
dreaptă însă nici unul din defectele sistemului Senatului profesional. Toate 
rămân în picioare. Se adaugă însă la acesta, categorii de reprezentanţi, cari dau 
o aureolă democratică și o aureolă culturală acestei organizatiuni. Toate defec- 
tele rămân, dar acea, aureolă este menită să câştige sufragiile tuturor pentru 
această organizatiune a Senatului. 

Hotärît, sistemul bicameral nu prezintă nici un avantagiu faţă de si- 
stemul unicameral. In afară de aceasta sistemul bicameral poate, şi cu drept 
cuvânt, să fie socotit astăzi ca o frână, care se pune nu împotriva tendinței anar- 
hice — pentrucă un parlament efectiv este cea mai bună garanţie împotriva tu- 
turor tendinţelor anarhice — dar împotriva cursului normal al evoluţiunii, care 
duce eătre o societate de oameni liberi. 

In afară de toate acestea cum se rezolvă conflictele dintre un asemenea 
Senat si între Cameră? Pentrucă dacă n'au existat conflicte serioase între Camera 
şi Senatul român de până acum, este pentrucă Senatul n'a fost decât o dublură 
a Camerei. Dar între o Cameră a votului universal şi între un Senat mixt vor 
există conflicte. Cum se vor rezolvă deci aceste conflicte? S'ar puteă propune 
apelul la popor, prin referandum, însă tocmai aceia cari sunt adepţii acestui 
sistem bicameral sunt împotriva referendului. 


6. Sistemul unicameral, prezintă faţă de sistemul bicameral avantajul, că 
uzează de referendum, ca de o frână naturală împotriva tendinţelor anarhice. 
Apoi referendum este singurul mijloc pentru a corijă unul din defectele cele mai 
mari ale parlamentului actual, tirania majorităţii împotriva minorităţii. La 
popor se poate face apel pentru a probă direct principiile fundamentale ale 
unei legi, ori de câte ori majoritatea a tiranizat minoritatea, ori de câte ori 
legea s'a votat cu o majoritate prea mică, așa încât minoritatea poate cere să 
se facă un control din nou, dacă națiunea primește aceste principii sau nu. 

Dar împotriva ideei referendului, care câştigă din ce în ce mai mult teren, 
care a fost în timpul din urmă adoptată de unele republici noui, ca Germania 
si Austria, se spune că poporul nu este capabil să-și spună cuvântul asupra 
unei legi. Desigur că nu este capabil poporul să-și spună cuvântul asupra tehnicei 
unei legi, dar asupra principiului fundamental cum să nu fie capabil să-şi spună 


120 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


cuvântul, când poporul va fi acela faţă de care se va aplică acel principiu și care 
va suferi de urmările sale! Cum, poporul nu poate să-și spună cuvântul dacă 
este pentru votul femeilor sau contra, dacă este pentru obligativitatea asigură- 
rilor sociale, asupra tuturor păturilor muncitoreşti sau contra obligativităţii 
dacă este pentru sistemul unicameral sau contra acestui sistem? Atunci este 
o mistificare însăș alegerea deputaţilor și senatorilor, dacă nu se crede cumva 
că se face numai pe baza simpatiilor personale, pe cari un demagog le poate câs- 
tigă în mulţime. 

Cred că se depreciază prea, mult ceeace se glorifică atâta —poporul. Eu cred, 
că bunul simţ al poporului trebue apreciat și trebue desvoltat tocmai pe calea 
referendului, și sunt convins că frână împotriva tuturor exagerărilor este însăş 
poporul. Dovadă este un caz foarte interesant petrecuti în Elveţia. In Elveţia s'au 
propus asigurările sociale obligatorii și au fost respinse, şi sau pus a doua oară și prin 
referendum s'au primit, după ce s'a făcut toată opera de propagandă și de 
lămurire a poporului asupra necesităţii și asupra beneficiilor acestei institutiuni. 

Prin urmare referendul ca prim corectiv, dacă vreţi ca element ponderator. 
Aceasta nu este destul. Camera votului universal nu este capabilă de a da lu- 
crări din punctul de vedere tehnic calificate pentru satisfacerea nevoilor publice. 
Intr'adevăr, Camera votului universal nu reprezintă interesele diferitelor cate- 
gorii ale cetăţenilor. Dar oare nu este cu putinţă prin organizarea unui corp 
consultativ pe baze profesionale, să se asigure o influenţă asupra legislaţiei, 
ținându-se socoteală de toate interesele? Indată ce am păstrat avantajul de 
care am vorbit al organizafiunilor profesionale, adică tratarea si concilierea și 
am exclus votarea, avem un corp organizat pe bază profesională, care poate să 
fie la îndemână legiuitorului în tot stadiul legiferării pentru a influenţă legife- 
rarea pe această cale deschisă si publică si pentru a face prin urmare din opera 
de legiferare o acţiune care să corespundă cu interesele generale ale naţiunii. 

Un astfel de corp profesional ur trebui să fie bazat pe cea mai largă speciali- 
zare a profesiuuilor, așă încât toate interesele profesionale să fie reprezentate. 
In al doilea rând reprezentarea profesională trebuie să fie unitară si naţională, 
adică pe întinsul întregului cuprins al ţării, însă ea trebuie să fie întregită cu re- 
prezentarea, diferitelor profesiuni din teritoriile deosebite economiceste cari al- 
cătuiesc o națiune. Industria este o categorie mare, dar industria Banatului, 
industria Ardealului, industria Vechiul Regat, industria Basarabiei pot aveă 
interese deosebite. Intr'un asemenea corp reprezentativ, dacă este vorba să 
fie întradevăr reprezentativ, trebue ca nu numai industria în genere, de ex. 
industria, morăritului să fiereprezentată, ci să fiereprezentate toate teritoriile 
economice ale acestei industrii, pentru ca într'adevăr să avem o reprezentanţă 
a tuturor intereselor. Apoi diviziune orizontală dar și diviziune verticală, adică 
diviziune profesională dar şi diviziune socială, ca să fie reprezentate toate 
categoriile dela muncitor până la patron. 

In al patrulea rând reprezentarea trebuie să fie dată de organizafiunile pro- 
fesionale libere, căci numai acestea sunt expresiunea reală a diferitelor profe- 
siuni. Camerile de comerţ și industrie, camerile de agricultură, pe cari eventual 
le crează Statul, pot cel mult să des o întregire a reprezentantei, dar ele nu sunt 
adevăratele reprezentante ale intereselor profesionale, pentrucă sunt corpora- 


VIRGIL N. MADGEARU: REFORMA PARLAMENTULUI 121 


tiuni publice cari sunt alcătuite pe baza unei legi și de cele mai multe ori sunt 
lipsite de interes din partea celor pe cari zic că le reprezintă. 

In sfârşit toate categoriile de interese trebuie să fiereprezentate, prin urmare 
interesele proprietarilor, interesele chiriasilor, interesele consumatorilor şi firește 
interesele culturale ale neamului." 

Cum influențează acest corp consultativ legislatiunea ? Orice inițiativă de 
legiferare, fie că ea porneşte din inițiativa privată a membrilor parlamentului 
fie că pornește din inițiativa, guvernului, trebuie să-şi adauge în mod obligatoriu 
colaborarea reprezentanţilor intereselor cari este vorba să fie legiferate, din 
lăuntrul acestui corp legislativ. Prin urmare în toate fazele dela primul ante- 
proiect, până la ultima operă ə comisiunii parlamentare speciale, care pregă- 
teşte ultimul proiect, în toate aceste faze este nevoie de colaborarea acestor re- 
prezentanţi ai intereselor private. 

Prin aceasta se va asigură şi tehnicitatea legilor si mai cu seamă reprezentarea 
intereselor private în măsura în care interesele publice o admit, ceeace nu se 
poate face decât tocm:i pe această cale a unor desbateri publice făcute de către 
specialiști si interesaţi. Astfel s'ar chezășui pe deplin reprezentarea reală a 
intereselor și tehnicitatea legislafiunii. 


7. Parlamentul, astfel întocmit, ca să-și îndeplinească scopul trebuie să aibă 
drepturi întinse și posibilități mari pentru controlul operei de guvern. Teoria 
lui Montesquieu asupra separatiunii puterilor, care robeste până astăzi spiritele 
cele mai înalte ale juristilor, suferă de o mare lipsă. După ea parlamentul este 
numai un corp legislativ; expresiunea este chiar consacrată în Frenţa (corps 
législatif). In această teorie este si o eroare de drept public și o mare si pericu- 
loasă eroare politică. Eroare de drept public, pentrucä separatiunea dintre pu- 
teri astfel delimitată nu esteprecisă; dovadă că în toate Constitutiile a fost nevoie 
să se adauge că parlamentul este acela care votează bugetul, aprobă cheltuelile 
şi veniturile Statului, și eroare politică, pentrucă neglijează una din funcțiuni 
cari astăzi se cade unui parlament, funcțiunea de control al actelor publice. 

Subtilizarea controlului parlamentului s'a făcut tot printr'o constructiune 
juridică, foarte măeastră, aceea a responsabilităţii minisceriale, care acoperă 
toate actele de administratiune. Deci controlul se exercită în persoane mini- 
strului care este el însus un reprezentant al parlamentului — o subtilizare, care 
este fatală ideei parlamentarismului. 

Dar să vedem pe ce căi-se poate face controlul parlamentar și dacă poate să 
fie în orice caz eficace. In ţările civilizate sunt o serie întreagă de mijloace cari 
s'au întrebuințat si cu toate acestea nu s'a socotit că este îndestulător controlul 
parlamentului. Mai întâiu se urmăreşte aplicarea legilor. Aceasta se face prin 
obligaţiunea textual înscrisă sau transformată în obiceiu, ca fiecare admini- 
straţiune publică să înainteze anual o dare se seamă parlamentului asupra apli- 
cării legilor, care-i sunt încredințate. Acesta, este un început de contiol parla- 
mentar, pentrucă parlamentul are prilejul, ca pe baza datelor adunate de ad- 
ministrafie, să-și dea seamă de eficacitatea, legilor pe cari le-a votat. Este în 
orice caz un început. Fireşte că aceste dări de seamă, cari au de multe ori un ca- 
racter statistic pot să fie parţiale, în orice caz în ţările înaintate unde există 


122 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


spiritul de corectitudine, aceste dări de seamă sant un instrument extraordinar 
de util pentru urmări ea de către parlament a aplicării legilor. 

Acesta este cel dintâiu mijloc. Apoi există critiea individuală, care nu trebuie 
însă să se creadă, că este așa de liberă în parlament, Sunt puţine dăţi în cari 
se poate face critică individuală şi numai rare ori cu efect. Mai întâiu discuţia 
la mesaj: critica generală asupra politicei unui guvern în cursul unui an sau 
asupra proiectelor guvernului, apoi discuţia la buget, ceva mai amplă pentrucă 
privește în definitiv întreaga gospodărie publică. Dar toate acestea nu sunt un 
control al guvernului; sunt cel mult, fie unele îmbolduri pentru o acţiune nouă, 
fie îmbolduri pentru sfârșiea unei acţiuni vechi. 

Mai sunt două manifestări parlamentare, prin cari se poate face critica: 
întrebările şi interpelările. 

Întrebările mai întâiu sunt clauzurate: 20 minute întrebări, 20 minute 
anunţări de interpeläri. La întrebări în ţările civilizate miniștiii răspund; în 
țările semibarbare miniștri nu răspund. Prin urmare deputatul se va mângâiă 
cel mult că un binevoitor dela presă l-a însemnat că a făcur o întrebare şi cu 
aceasta datoria lui faţă de alegători este terminată. 

Interpelările, Mai întâiu se anunţă sute de interpelări si se desvoltă zeci. 
Instituţiunea aceasta își are și ea un istoric al ei. In primele timpuri erau foarte 
puţine interpelări, dar, probabil, că se ţineau şi aveau oarecare efect. După 
aceea institutiunea a degenerat, căci se anunţă mii de interpelări și este un 
eveniment când parvine să se desvolte una. După ce oratorul și-a desvoltat 
interpelarea, răspunde ministrul, apoi mai vorbește interpelatorul în replică si 
cu aceasta, s'a terminat. Care este folosul practic? Cel mult o desbatere de presă. 
Dar se poate propune o moţiune. Motiunile însă pot îi subtilizate. In organizarea 
parlamentului de astăzi, ele sunt trecute în secţiuni unde sunt îngropate, asà 
încât efectul este nul. 

Fireşte că dacă ar fi așă şi numai pe calea aceasta ineficace și artificială ar îi 
să se facă controlul parlamentului, atunci această institufiune este menită să 
decadă si să dispară cu atât moi mult cu cât sunt anumite vicii organice pe cari 
nimic nu le poate lecui. Dar poate există un mijloc ca totus după interpelare 
să se poată face o acţiune eficace de control? Acest mijloc ar fi următorul: la 
cererea unei minorităţi de a se face o anchetă parlamentară, această anchetă 
trebuie să se facă şi trebuie fixat un termen înlăuntrul căruia, rezultatul anchetei 
să fie prezentat înaintea Camerei și să existe o cale sumară pentru judecarea 
rezultatelor anchetei, iar motiunile cari se propun să nu mai poată fi subtilizate. 
Fără aceasta nu se poate face absolut nici un control în materia generală a ad- 
ministratiei publice. Dacă se continuă cu acest sistem atunci cine încearcă să 
facă o interpelare sou de a propune o moţiune sau de a cere o comisiune de an- 
chetă, ori este un demagog care voeste să facă asemenea acţiuni pentru a-și 
ridică popularitatea, ori este un simplu iluzionist. 

In sfânşit, mai există un control care trebue organizat în viitorul parlament, 
altminteri decât a fost până acum: acest controleste acelaal banului public și 
anume un control preventiv asupra întrebuinţănii banului public. Spre deose- 
bire de alţii, cred, că parlamentului îi se cuvine în primă instanţă acest rol. 
Din sânul comisiunii bugetare trebuie aleasă o comisiune permanentă, care să 





VIRGIL N. MADGEARU: REFORMA PARLAMENTULUI 123 








controleze zi de zi aplicarea bugetului si să poată reduce cheltuielile cari îi se 
par inutile; o comisiune parlamentară completată, de specialişti si de fune- 
tionari înalți, dar o comisiune cu caracter parlamentar, pentru ca rezultatele 
acestei activități să treacă asupra parlamentului şi pentru ca parlamentul să 
judece real bugetul și să aprecieze însemnătatea cheltuielilor şi modalitatea 
de acoperire a veniturilor. 

Dela realizarea acestui control parlamentar, atârnă pentru viitor menținerea 
insvituţiunii parlamentului, pentrucă în regimul parlamentar de astăzi, este sin- 
gurul mijloc ca să se poată dovedi că există un contact între ales și massa ale- 
gătorilor, prin aceea că alesul reprezintă massa cetăţenilor față de adminis- 
tratia publicä si controlează toate actele importante ale acestei administratiuni. 
Dacă nu există nici acest contact indirect între ales și alegător, atunci institu- 
tiunea parlamentului rămâne ceeace a fost și până acum: o mare ficţiune. 


8. In sfârșit, chiar pe această cale nu trebue să ne facem iluzii că vom fi găsit 
ultima formulă a organizării politice a Statului. Sistemul parlamentar are două 
vicii organice cani pot să devină două „tare“, cari să ducă la distrugerea sa: 
1. Alegătorul n'are nici un control asupra alesului și alegătorul în cele mai 
multe cazuri este înșelat de către ales. Alegätorul nu numai că nu-și găsește 
interesele şi tendinţele sale reprezentate prin ales, dar are durerea să constate 
de atâtea ori că alesul a făgăduit una și a făcut alta. Acesta este sâmburele pu- 
treziciunii celei mai adânci a instituţiunii parlamentare, pentrucä va sf&si 
după un exercițiu mai lung sau mai scurt prin a compromite în ochii multimei 
această institutinne ; 2. A doua tară: circumscripția electorală geografică nu este 
o unitate organică reală cu o vieatä de sine stătătoare, ci o unitate artificială, 
care trăiește spațiul unei dimineti, timpul cât durează alegerile. In afară de 
comunitatea care se stabilește prin mijlocirea partidelor între aceea cari 
compun o circumscripție electorală, în vremea alegerilor, nu există absolut 
nici un raport între dânșii şi nu există nicio vieatä de sine stătătoare în aceste 
circumseripţiuni electorale si de aci decurge o serie întreagă de inconveniente 
pentru cetăţeni. Cetăţeanul se găsește izolat și poate să fie uşor înșelat în 
timpul campaniei electorale; el mare nicio țesătură care să-l ţină laolaltă si 
care să-l mâne către acea, categorie de candidaţi cari reprezintă interesele sale. 
El este o pradă electorului îndemânatec care întrebuinţează față de alegători 
toate mijloacele, bazate pe o școală fină de psihologie a massei. 

Acestea sunt două vicii organice cari ameninţă cu distrugerea institufiunea 
parlamentului. Dar este ceva mai mult: omenirea a evoluat. Societatea își 
strânge din ce în ce mai mult rândurile în asociatiuni de toate categoriile. 
Există însă o luptă din ce în ce mai aprigă a diferitelor categorii sociale, 
în cari se observă tendinţa fiecăreia de a folosi puterea economică ca mijloc de 
presiune pe tărâmul politic. De o parte clasa comercială și industrială, clasa 
capitalistă, care caută să influenţeze pe căile ştiute massele populare, de cealaltă 
parte muncitorimea care întrebuinţează ca armă greva generală și îndărătul 
acestora într'un Stat ca România, masse de ţărani cari în momentul când devin 
unități economice de sine stătătoare, când devin proprietari de pământ, încep 
şi năzuiese a-și manifestă influenţa lor asupra conducerii politice a Statului. 


124 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


O situatiune analoagă a vremurilor de astăzi n'o găsim decât în Evul de Mijloc, 
atunci când lumea eră împărţită în stări sociale și când grupuri deosebite stă- 
teau faţă în faţă, și-și desvoltau forța lor în mod independent, căutând să ajungă 
la cucerirea puterii politice. Intâiu patriciatul, pe urmă comercianții, în u1 mă me- 
seriașii, rând pe rând au ajuns la cucerirea. puterii politice. Clasele organizare 
de astăzi nu mai pot operă cu principiul majorităţii. Principiul majorităţii, 
aplicat în mod exclusiv de către parlament nu mai este potrivit să fie considerat 
ca executo: al voinţii generale, pentrucă aceia cari formează massa din cari 
rezultă majoritatea nu sunt, cum aţi văzut, reprezentanţii aleși, reprezentanţii 
adevăraţi ai voinţei diferitelor categorii sociale. Din moment ce voinţa alegă- 
torului este falsificată prin oprimarea chiar în forma legală a libertății elec- 
torale, nu se mai poate admite o rezolvare a tuturor chestiunilor cari privesc 
diferitele categorii sociale pe baza principiului majorităţii. 

Suntem fără îndoială în mijlocul unei evoluţiuni. Această evolutiune va 
duce peste ceeace ne-am deprins să denumim organizatiunea de stat modernă, 
Care va fi noua formă de stat, nu se ştie. Problema este înaintea noastră a tu- 
turor: coordonarea tuturor organizatiunilor profesionale și de clasă, ca purtă- 
toare noui ale puterii economice și politice în cadrul manifestărei activităţii 
de stat. Care va fi forma? Aceasta poate s’o întrevadă numai un vizionar. Care 
este necesitatea zilei de astăzi? Aceasta se cunoaște — a se deschide larg drumul 
pentru evoluţiune în directiunea în care forţele sociale reale vor mână România. 
Un parlament efectiv, trebuie să aibă tocmai această menire. 


5 Februarie 1922 











CONSILIUL DE STAT CU ATRIBUŢII 
LEGISLATIVE CESAR PARTHENIU 


CUPRINSUL: 1. Importanța Consiliului legislativ. — 2. Constituirea Consiliului legislativ: 
a) partea stabilă: Consiliul de Stat, si b) partea mobilă: delegații parlamentului. 
3, Recrutarea Consiliului de Stat. — 4. Atribuţiile Consiliului legislativ: a) elaborarea 
tehnică, b) elaborarea genetică. — 5. Cauzele ce explică rezistența în recunoașterea ro- 


lului genetic si putinţa înlăturării lor. — 6. Necesitatea scoaterii administraţiei din 
politică. — 7. Necestialea reorganizării Senatului pe baza reprezentärii intereselor 
profesionale.. 














HESTIUNEA Consiliului legislativ, adică a creării unui organ menit să 
elaboreze proiectele de legi, s’ar păreà că are o importanță mediocră, 
nefiind în legătură cu nevoile resimtite adânc de viața noastră poli- 

tică, întrucât nu reclamă imperios şi urgent o rezolvare. Cel putin aceasta s'ar 
puteă deduce din faptul că necesitatea creării unui Consiliu legislativ nu a fost 
recunoscută de toate partidele politice, în programele lor, și chiar acele partide 
cari au recunoscut această necesitate, cum, de pildă, partidul liberal în 
antreproiectul de Constituţie, şi partidul țărănist în anteproiectul de program, 
cred că Consiliul legislativ este chemat să aibă simple însărcinări de elaborare 
tehnică, adică în legătură cu o redactare mai îngrijită, cu întrebuinţarea unei 
terminologii mai precise si mai exacte, cu armonizarea prescriptiunilor din 
proiectul de lege cu celelalte prescriptiuni ale legislaţiunii si cu principiile 
fundamentale ale dreptului, urmând însă ca principiile diriguitoare să fie date 
acestui Consiliu legislativ, de aiurea, anume de guvern sau de parlament, pe 
calea, iniţiativei parlamentare. 


Cred însă că Consiliul legislativ ar mai puteă să fie şi altfel conceput: având 
nu numai sarcina, unei elaborări tehnice, ci şi a unei elaborări pe care o vom 
numi „genetică“ și care să consiste în descoperirea şi în stabilirea, în stare năs- 
cândă, a principiilor diriguitoare ale legislaţiunii. Mai cred că numai astfel 
conceput, Consiliul legislativ poate să satisfacă o nevoie profundă, poate să fie 
remediul indicat pentru unul din cele trei mari rele, ulcere, cari rod organismul 
nostru politic, şi-i otrăvesc vieata. Acele trei rele, permiteti-mi să le enunţ 
pe scurt, sunt: întâiu ingerinta parlamentarilor în administrație, grozava apă- 
sare a solicitărilor, a härtuielilor de toate zilele pe cari parlamentarii, mai 
precis, fireşte, majoritarii, o exercită asupra miniştrilor, sub ameninţarea tacită, 
dar foarte eficace, că altfel le vor refuză sprijinul în parlament. Din acest fapt 
derivă, fatal, arbitrariul administrativ şi neputinta pentru minişirii, oricât de 
bine intenţionaţi ar fi, de a rezistă acestor solicitări. Un prim mare rău. 

Al doilea mare rău al vieţii noastre politice, este modul în care se legiferează, 
caracterizat printr'un empirism bâjbâitor si şovăitor, fără orizont și vederi mai 
largi, având ca bază numai pipăirea instinctivă, ca să zic asà, a nevoilor ac- 
tuale, ale momentului. Remediul indicat ar fi tocmai crearea unui organ per- 
manent, însărcinat cu o dublă elaborare, atât tehnică cât și genetică. 


126 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Al treilea mare rău, este neputinfa în organizatiunea politică actuală, ca 
toate interesele speciale să fie reprezentate în parlament, în organul menit să 
hotărască modul de satisfacere a acelor interese. Astăzi numai unele pături 
sociale au posibilitatea să facă ca interesele lor să fie reprezentate şi apărate 
în parlament si pot astfel obţine o satisfacţie hipertrofiată, exagerată a nevoilor 
lor, Pe câtă vreme, păturile cari nu pot obţine reprezentarea intereselor 
lor, sunt sugrumate, De aceea nu se poate obţine satisfacerea, interesului ge- 
neral, care nu este altceva decât complexul si armonizarea intereselor particulare, 

Dar dacă consiliul legislativ este conceput ca un organ menit să aibă o în- 
särcinare în elaborarea genetică, atunci el implică anumite modificări si în alte 
organe ale Statului, — de pildă în organizaţiunea cabinetului ministerial și în 
stabilirea, raporturilor dintre cabinet şi parlament, în organizarea Senatului 
şi în stabilirea, legăturilor între Consiliul legislativ si Senat, etc., — cari fac, ca 
astfel, problema constituirii unui Consiliu legislativ sä intereseze viaţa noastră 
politică pe toate feţele în cari găsim manifestatiuni bolnăvicioase, 

Și acum, după ce am indicat teza pe care înţeleg să o susţin aci, voiu intră 
în desvoltarea ei. Voiu stărui în principal asupra diferenţierii pe care o fac, 
între dublul mod de elaborare: tehnică si genetică, 


2, Dar mai înainte, e necesar să arăt cum concep constituirea acestui Consiliu 
legislativ. Din capul locului trebuie să subliniez necesitatea constituirii acestui 
Consiliu din două părţi distincte: o parte stabilă şi o parte mobilă. 

Partea stabilă ar fi formată din funcţionari numiţi pe un număr mai mare 
de ani (pe nouă ani, pe zece ani de ex.) și inamovibili. Partea mobilă, ar fi com- 
pusă din delegaţi ai parlamentului, ai Camerei şi ai Senatului, cari ar functionà 
în Consiliul legislativ tor atât timp cât durează şi mandatul lor în parlament, 
prin urmare un număr mai mic de ani decât membrii părţii stabile, 

De ce această împărțire în două părţi a Consiliului legislativ? Pentrucä 
este nevoie să dăm satisfactiune la două exigente. Intâiu, trebuie să se satisfacă, 
nevoia de continuitate în lucrările Consiliului legislativ, si aceasta se obţine prin 
instituirea de membrii inamovibili pe o durată mai lungă. Dar de aci poate să 
rezulte un neajuns, anume formarea unui spirit de corp închis, de castă, Este 
nevoie să se deschidă fereastra prin care să pătrundă aerul curat, înviorător 
al curentelor sociale si acest oficiu îl îndeplineşte tocmai delegația parlamen- 
tară care, eşită din proaspete agitatiuni electorale, vine cu sufletul încărcat și 
vibrând de ecoul aspirațiunilor populare. 

Anume din câte persoane să fie compus Consiliul legislativ? Elementele com- 
poziţiunii lui cred că nu trebuesc inventate pedeantregul, ci trebuiesc căutate 
în ceeace există dejà şi anume: găsim că la toate ministerele există dejà aşă 
zisele consilii superioare. La ministerul de interne avem consiliul administrativ 
permanent şi consiliul sanitar. La ministerul de justiţie este consiliul superior 
al magistraturii. La ministerul agriculturii, consiliul superior al agricultu- 
rii, la lucrările publice, consiliul tehnic, etc. 

Ei bine, aceste consilii superioare a căror organizare ar puteă să fie uniformi- 
zată, fiind reduse toate la acelaş număr de persoane, de pildă la câte cinci per- 
soane, ar formă tot atâtea secțiuni ale părţii stabile din consiliul legislativ, 


CESAR PARTHENIU: CONSILIUL DE STAT CU ATRIBUȚII LEGISLATIVE 127 


cărei părți stabile, credem că i-am puteă spune „Consiliu de Stat‘. Deci 
consiliile superioare dela ministere ar formă zece secţiuni ale Consiliului de 
Stat. Şi dacă fiecare secţiune este compusă din cinci membri, acest Consiliu de 
Stat ar cuprinde în el cincizeci de membri. Pentru a'şi îndeplini însăreinările 
legislative, acest Consiliu de Stat s'ar dublă cu un număr egal de delegaţi ai par- 
lamentului, din care câte doi, pentru fiecare secțiune, ar puteă să fie trimiși de 
Senat si câte trei, ar puteă să {ie trimişi de Cameră. Si astfel Consiliul legislativ, 
în totalitatea, lui, ar fi compus din o sută de persoane împărţite în zece secțiuni 
de câte zece membri, secțiuni alipite pe lângă fiecare minister, — aceasta, 
admițând că numărul normal de ministere menit să deă satisfactie nevoilor, 
ar fi de zece, adică cele nouă ministere pe cari le aveam înainte de răsboiu 
plus ministerul muncii care, singur dintre noile creatiuni, pare menit să fie 
menţinut. Celelalte cred că ar puteă fi recontopite în ministerele de unde au 
fost desfăcute. In rezumat, Consiliul de Stat ar fi o parte numai a Consiliului 
legislativ: partea stabilă, permanentă, Si nu ar aveă numai atributiuni legis- 
lative, — mai precis, de pregătire a proiectelor de lege, — ci ar mai aveă și alte 
atributiuni: administrative și jurisdicționale. In ce sens? In sensul atributiu- 
nilor de acest fel, pe care dejă le au astăzi diversele consilii superioare existente, 
cuprinzând, în principal, rolul de a-și da avizul în chestiuni mai importante; 
mai mult decât atât, cred că ar trebui în mod obligator să li se ia avizul în ches- 
tiunile de mare însemnătate, în special când este vorba de angajarea unei chel- 
tueli importante pentru Stat. 

Atributiunile jurisdictionale ar fi de natură disciplinară, ca în situaţia ac- 
tuală și ar mai urmă să aibă încă un fel de atributiuni jurisdictionale pe care 
nu le are astăzi nimeni, anume, atributiuni de contencios administrativ, nu 
însă purtând asupra legalităţii actului, ci asupra oportunității lui. E necesar 
să stăruesc putin asupra acestei idei. Un act administrativ poate să fie ilegal; 
dar pentru neajunsurile rezultând din ilegalitate există deja în legislaţia noastră 
o institutiune, poate cea mai importantă instituţiune care a fost introdusă în 
dreptul nostru public în ultimele decenii. Avem asà zisul: „contencios adminis- 
trativ, dat în competinta secţiunii a III-a a Curţii de Casație", care cred că 
trebuie menţinut, în organizarea actuală, lărgit însă, anume dându-se dreptul, 
nu numai individului de a se plânge de o lezare a intereselor lui prin ilegalitate, 
ci atribuind acest drept şi asociatiunii profesionale, sau sindicatului profesional 
din care face parte. Dar în afară de ilegalitate, un act administrativ mai poate 
să fie prejudiciabil și din punct de vedere al oportunității lui. Or în legislatiunea 
actuală lipseşte posibilitatea de a se atacă actul si pe temeiul oportunității lui. 
Această lipsă este o poartă deschisă la arbitrar și la favoruri, care trebuie 
desfiinţată şi anume organizându-se contenciosul pentru actele administrative, 
din punct de vedere al oportunității, înaintea acestui Consiliu de Stat, format 
din totalitatea sectiunilor de pe lângă ministere. 

Este bine ca organul însărcinat cu elaborarea proiectelor de legi să aibă în- 
särcinäri aşă de multiple? Cred că da, si motivarea rezidă în împrejurarea că 
este indispensabil ca cei chemaţi să participe la activitatea legislativă, să fie 
în raporturi strânse cu realitatea, să trăească intens viaţa serviciilor publice. 
Altminteri opera lor riscă să justifice condamnarea severă pe care vestitul 








128 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


jurist Jhering o pronunţă la adresa celor cari nu au experienţa și cunoştinţele 
vieţii, veştejind „opera nefastă a jurisconsultilor de cabinet“. 


3. Altă chestiune ar fi acea a modului de recrutare a Consiliului de Stat,—ches- 
tiune foarte importantă, căci, în ultimă analiză, valoarea instituţiunilor se mă- 
soarä după măsura oamenilor. 


Un proiect de înfiinţare al Consiliului de Stat, cu însărcinarea elaborării 
tehnice a legilor, s'a votat la noi de Senat, în anul 1886 şi propunătorul lui, mi- 
nistrul Eugen Stătescu, a renunţat a-l prezentă şi la Cameră. Una din 
persoanele cari au avut contact cu Stătescu îmi dădeă deunăzi explicatiunea 
acestei renunfäri în faptul că, cercetând pe cine ar fi urmat să numească în Con- 
siliul legislativ, ministrul s'a convins că acele persoane nu erau la înălțimea 
sarcinii ce le-ar fi revenit. Si cred că dacă recrutarea s'ar face aşă cum se fae 
astăzi numirile în diverse institufiuni, sub apăsarea consideratiunilor politice 
de partid, un asemenea organ nu ar puteă să dea roadele pe cari suntem în 
drept să le aşteptăm dela dânsul. 


Care ar îi mijlocul cel mai nimerit de recrutare? Socot că ar puteă să fie 
acesta: câte doi membrii din fiecare consiliu superior să fie delegaţi de către 
partidele politice, anume în mod proporţional cu numărul de reprezentanţi pe 
cari îi au în parlament. Ar fi prin urmare în total douăzeci de membri de numit 
de către partidele politice, pe cari acestea i-ar delegă în Consiliul de Stat. Câte 
alți doi membrii, de fiecare secțiune ar puteă să fie numiţi, mai exact, aleși de 
către un consiliu sau colegiu electoral special pentru fiecare minister. 


De pildă pentru ministerul de justiţie, un atare colegiu electoral s'ar com- 
pune din toţi avocaţii, magistraţii, profesorii facultăţii de drept şi funcţionarii 
administrativi dela ministerul de justiţie. Cu o compoziţie specială, s'ar puteă 
formă consilii sau colegii electorale pentru fiecare minister. Ele ar trimite câte 
doi reprezentanţi în fiecare secţiune din acest Consiliu de Stat. Astfel s'ar recrută 
încă douăzeci de membri; cele zece persoane cari rămân, adică una pentru 
fiecare consiliu superior, formând secţiune în Consiliul de Stat, cred că ar îi 
cazul a fi trimiși de către facultăţile de drept si de litere, în special de sectiu- 
nea filozofică și cea istorică. 


4. Trec la chestiunea atributiunilor Consiliului legislativ astfel înfiinţat: 
ziceam că este necesar să i se recunoască şi o competenţă în ordinea genetică 
nu numai tehnică. Este de observat că Consiliul de Stat a mai existat la noi, 
a existat şi există încă în Franţa, a existat şi în Belgia si că pretutindeni în- 
tâlnim un fel de ostilitate în contra lui, şi chiar tendința de a-l desfiintà, în ori- 
ce caz, o tendinţă de a-i reduce atributiunile la o simplă elaborare tehnică. Care să 
fie cauza acestui fapt? Cred că cauza trebuie căutată în următoarea împreju- 
rare. Mai întâiu Consiliul de Stat în Franţa şi la noi și în Belgia a servit, întâm- 
plätor de altfel, ca instrument în mâinile unor şefi de Stat cu veleitäti despotice 
spre a micşoră sau chiar paraliză rolul parlamentului. 

In Franţa a fost înfiinţat prin Constituţia anului VIII, adică în 1799, şeful 
Statului fiind Napoleon Bonaparte, cu titlul de prim-consul. Consiliul aveă 


CESAR PARTHENIU: CONSILIUL DE STAT CU ATRIBUȚII LEGISLATIVE 129 


atributiuni de pregătire a proiectelor de legi. In acel Consiliu de Stat s'a ela- 
borat faimosul cod civil, codul Napoleon. 

Napoleon a înţeles să se servească de acest Consiliu de Stat, pentru a res- 
trânge rolul celorlalte adunări legislative: Tribunalul şi Corpul legislativ. De 
aceea după căderea regimului napoleonian, sub Restauratiune, Consiliul de Stat 
pierde atributiunile sale legislative în sensul sarcinei de a elaboră proiecte de 
legi, dar îşi menţine alte atributiuni, în materie administrativă si Jurisdicţio- 
nală. Le recapătă la 1848 şi mai ales i se lărgesc aceste atributiuni legislative 
în timpul imperiului lui Napoleon al treilea, si anume: i se măresc atributiunile 
în măsura, în care se restrângeau cele ale parlamentului. Apoi iarăși la reforma 
din 1872, sub regimul republican aceste atributiuni legislative îi sunt luate. La 
noi am avut un organ cu asemenea însărcinări în baza convenţiunii dela Paris din 
1858, ce prevedeă o comisiune centrală mixtă la Focșani, compusă din opt mun- 
teni şi opt moldoveni, cari trebuiau să pregătească proiectele de legi de interes 
comun. Comisiunea a dispărut odată cu unirea definitivă a principatelor și 
preventiunea în contra acelei comisiuni eră oarecum legitimată prin faptul că 
nu eră o institutiune eşită din libera noastră voinţă, ci oarecum impusă de străini. 
Vodă Cuza a creat din nou o asemenea institutiune chiar sub numele de Consiliu 
de Stat. Dar Vodă Cuza, ca și împăratul francez s'a servit de acest consiliu 
tocmai cu prilejul loviturii de Stat, pentruca să reducă rolul parlamentului. 
Astfel ostilitatea pe care a inspirat-o veleitätile despotice ale unor personagil po- 
litice a fost în mod nedrept revărsată și asupra instituţiunii. Aci rezidă, credem, 
adevăratul motiv, nemărturisit, al suprimării Consiliului de Stat cu prilejul 
facerii Constituţiei noastre, în 1866, căci motivul aparent care s'a dat este 
vădit neserios: se ziceă că cheltuelile sunt prea mari, deşi eră o cheltuială de 
vre-o 32 de mii de lei vechi. Mai târziu s'a simţit necesitatea, de a se creà o co- 
misiune permanentă pentru legislațiune. Cu prilejul modificării Constituţiei 
dela 1884 s'a introdus în Constituţie articolul 131, cu o dispozitiune care per- 
mite creiarea unui asemenea consiliu permanent. Am văzut că s'a trecut un 
proiect de lege în asemenea sens, la Senat, de către Eugen Stătescu la 1886. O 
încercare similară s'a mai făcut în 1897 când un proiect pentru crearea Consi- 
liului de Stat cu atributiuni. de pregătire a legilor a fost de asemenea votat de 
Senat, dar nu a mai fost trecut la Cameră. 

Dar în ambele aceste cazuri eră vorba numai de însărcinări tehnice. De ce? 
Voiu răspunde la această întrebare. Dar înainte e locul să insist asupra deose- 
birii între elaborarea tehnică şi elaborarea genetică. 

a) Permiteti-mi o comparatiune. lată un metal care urmează să fie între- 
buintat la fabricare de obiecte, sau monede. De pildă aurul. Trebuiesc făcute mai 
multe serii de operaţiuni asupra lui: mai întâiu extragerea aurului din mină, apoi 
despărţirea metalului de elementele străine cu cari ar fi amestecat, etc. Avem 
deci o primă serie de operaţii, prin care obținem metalul în stare pură. Aurul 
în această stare nu poate fi însă utilizabil. Este prea moale pentru a se fabrică 
monede sau orisice fel de obiecte. Mai este nevoie de ceva. Mai este nevoie ca să 
fie aliat cu un metal străin, să se obţină un asà zis aliaj. Efectul acestei ope- 
raţiuni constituie pe deoparte un desavantaj, căci ea alterează puritatea me- 
talului și prin urmare fatalmente scade și valoarea lui, dar prezintă și un mare 


130 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


avantaj compensator: se obţine duritatea necesară pentru a puteà să fie uti- 
lizabil, Exact acelaș lucru se întâmplă cu dreptul. Principiile apar în sufletul 
nostru sub o formă vagă și abstractă. Sunt ceeace se chiamă drept în stare 
născândă, nativă, — asemenea aurului, în stare pură, Sub această formă însă 
principiul este inutilizabil ca și aurul pur. li trebuie neapărat o transformare 
care ca și la aur are un dublu efect: alterează puritatea principiului, dar îl 
face susceptibil de întrebuințare. Un exemplu. lată sub stare pură cum ar apare: 
în sufletul nostru un principiu de drept, cu privire la acordarea exerciţiului 
drepturilor în genere. In mod nativ, născând, conștiința noastră ne spune că 
trebuie să legăm acordarea acestui drept, de ce? de capacitatea personală a 
acelui care aspiră să aibă drepturi. 

Dar capacitatea este o noţiune vagă, abstractă, inutilizabilă sub forma 
aceasta, căci dacă am introduce în legislaţie o astfel de dispoziţie, ar trebui 
cu prilejul fiecărui caz să se facă apel la judecător pentru a stabili dacă cutare 
individ are sau nu capacitatea. Atunci ce se face? Se substitue noțiunii vagi 
o alta precisă, — sau se amalgamează principiului sub forma abstractă, o idee 
concretă. Se iă în acest scop un fenomen material: vârsta de 21 de ani, ușor 
de constatat, fără nevoie de multă cercetare. Regula apare acum sub forma 
aceasta: exercitarea drepturilor depinde de împlinirea vârstei de 21 de ani. 
Principiul a pierdut din puritatea lui, s'a alterat, căci sunt unele cazuri în cari 
poţi aveă 21 de ani și totuși să nu ai desvoltarea intelectuală care implică ca- 
pacitatea. Dar a câştigat în ușurință aplicarea. Care este rostul unei asemenea 
elaboräri? este înlesnirea aplicabilitätii principiilor de drept. Ei bine toate ope- 
ratiunile cari se fac asupra principiilor abstracte pentru a înlesni aplicabili- 
tatea lor intră în sfera elaborării tehnice. Asemenea operaţiuni cuprind în 
afară de o substituire a unor noţiuni prin altele, și introducerea fatală a unui 
coeficient de arbitrar, căci în definitiv, în exemplul nostru de ce am ales vârsta 
de 21 de ani și nu 23? Sau de ce termenul de apel este de atâtea zile și nu este 
cu 15 zile mai lung? Fatalmente această elaborare tehnică trebuie să introducă 
un coeficient de arbitrar. 

Pe lângă aceste operaţiuni mai sunt altele, cari au acelaş scop, de a facilità 
aplicarea dreptului şi care intră tot în sfera tehnicei juridice. In special, în sfera 
acestei elaborări intră activitatea care consistă în a stabili legături logice 
între diversele părţi ale dreptului, în a prezentă regulele de drept ca niște con- 
secinţe obținute pe cale de deductiune din alte noţiuni mai generale, în a trans- 
formă prin urmare materia juridică în elemente logice ale unui sistem, care toate 
sunt așezate pe o scară erarhică, asà încât să ne putem scobori dela principiile 
mai largi, mai generale, la prescriptiunile mai concrete, mai particulare. 
Astfel principiile generale si prescriptiunile de drept, apar ca formând o mare 
unitate, legate între ele, în acel tot armonic ce se numește o constructiune 
juridică. De multe ori, pentru a puteă stabili o scară de deductiune, este nevoie 
să introducem trepte arbitrare sau artificiale. Regăsim dar şi în această ela- 
borare caracterul de arbitrar pe care Pam văzut şi în prima operaţiune, în 
primul exemplu pe care-l dădusem, în substituirea abstractului prin concret. 

b) In opoziţiune cu această elaborare tehnică, este elaborarea genetică, 
găsirea în formă născândă, nativă, a principiilor generale. Această elaborare 


CESAR PARTHENIU: CONSILIUL DE STAT CU ATRIBUȚII LEGISLATIVE 131 





înţeleg guvernanţii, de regulă, să și-o rezerve lor si nu vor să o recunoască 
organului special de pregătire a proiectelor de lege. De ce? 


5. Explicatiunea cred că trebuie căutată în două categorii de fapte. 

Intâiu, în împrejurarea că cultura juridică, — și de obicei pentru compunerea 
acestui Consiliu legislativ se au în vedere persoane cu cultură juridică, — are 
acest efect curios că întărind aptitudinea pentru elaborarea tehnică, micșorează 
aptitudinea pentru elaborarea genetică. Din acest punct de vedere, efectiv, 
jurisconsulţii cari ar formă Consiliul legislativ, par mai putin armati pentru 
rolul genetic decât oamenii politici, cari sunt în legătură directă cu nevoile 
vieţii si din sugestiunile ei găsesc solutiuni, principii în stare născândă, cari 
nu sunt decât mijlocul destinat să deà satisfactiune nevoilor vieţii. Acesta ar 
fi un element de explicatiune. 

Al doilea fapt explicativ, cred că poate fi găsit în împrejurarea că în de- 
finitiv a lucră pentru a transformă în text pozitiv o conceptiune legislativă, 
formează însăşi esenţa activităţii politice, și atunci este natural ca oamenii 
politici să înţeleagă să-și rezerve pentru dânșii rolul de a indică directivele 
după cari urmează să se legifereze. Insă, în timpurile din urmă, — cred că nu 
mă înșel dacă o afirm,— a intervenit o dublă schimbare, care face ca motivele 
pe cari le-am indicat să nu mai apară nici puternice, nici legitime, așă cum 
apar la prima vedere. Si anume în drept, ne întâmpină incontestabil o schim- 
bare de metodă și de mentalitate. Doctrina se lărgeşte și își luminează orizon- 
turile. Nu mai este vorba pur si simplu de a se căută justificări unei regule de 
drept pe baze legale, logice, deductive, în legăturile dela premisă la consecință, 
care ar există între regulile de drept și între anumite principii. Nu această jus- 
tificare deductivă este ceeace preocupă astăzi pe jurişti, ci explicarea cauzală, 
inductivä, — explicare care consistă în a stabili legături cauzale între anu- 
mite reguli de drept sau institutiuni juridice, considerate ca efect, și anumite 
nevoi ale vieţii, considerate drept cauză. Această nouă orientare este vizibilă si 
impresionantă la toţi acei cari poartă un nume ilustru în lumea conceptiunilor 
juridice, în ultimile decenii, de ex. Ihering, Picard, Saleilles, Duguit, Gény, etc. 

Nu logica deductivă, bazată pe identități, pe legătura, unei consecințe de 
premisă, este acea care predomină astăzi, ci logica cealaltă, inductivä, ce 
urmărește stabilirea raportului cauzal. Pentru aceasta disciplina, dreptului 
este pe punctul de a-și creà o bază științifică, de realităţi sociologice. Pentru 
iluminarea problemelor juridice din textele de drept, în realitatea ambiantă 
sunt căutate explicatiunile și cauzele, în desfășurarea, vieţii juridice. 

Dar atunci superioritatea pe care o aveau până ieri oamenii politici asupra 
jurisconsultilor, dispare. Este drept că încă astăzi la multi jurisconsulţi con- 
statăm o stare de spirit, explicabilă prin vechea mentalitate. Si este și firesc. 
Acea orânduire estetică a constructiunilor juridice, acea reţea de legături logice 
— fruct al elaborării tehnice, face pe multi jurisconsulti să întârzie în vechea, 
mentalitate de ieri, care se preocupă numai de justificări deductive. 

Pe de altă parte, fireşte, această mentalitate, dădeă dreptului și construc- 
tiunilor sale o tendinţă de stare pe loc, de cristalizare, de încremenire. Juris- 
tii de ieri uşor cădeau victima iluziunii că principiile de drept, cari se leagă 





132 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 





într'un mod atât de armonic unele cu altele, sunt ultimul cuvânt al adevărului, 
cuprinzând un adevăr, nu relativ, ci absolut. Așă se și explică de ce în genere 
rolul juristilor în elaborarea legii de mâine a fost aproape totdeauna nul, dar 
foarte important în aplicatiunea legii de astăzi. Rolul lor eră mare în accen- 
tuarea tendinţii de fixitate, de cristalizare, de încremenire jurisprudentialä, 
dar foarte redus în ceeace priveşte presimtirea schimbărilor, pe cari le va 
impune evolutiunea societăţii. Pe câtă vreme omul politie care se fineà în 
strânsă legătură cu nevoile vieții practice, — căci în definitiv el nu face 
altceva decât să expună nevoile unei pături sociale, — în mod firesc scapă 
de sub vraja acestei tendințe de încremenire şi înţelege mai ușor directiunile 
evolutive ale dreptului. Dar el nu face lucrul acesta decât cu un orizont redus, 
anume cu preocuparea specială de nevoile actualități. 

Dar astăzi când mentalitatea multor jurişti este schimbată, prin chiar 
această schimbare ei recapătă o superioritate asupra omului politic, căci odată 
cu înţelegerea valorii precumpănitoare a explicatiuuilor cauzale, opuse justifi- 
cărilor deductive, jurisconsulții nu se mai mărginesc la orizontul îngust al 
nevoilor actuale, ci caută să studieze, în mod larg, totalitatea nevoilor sociale, 
să le clasifice, să-și deă socoteală în ce fel diversele feluri de nevoi înrâuresc 
unele asupra altora, să-și deă socoteală de liniile evolutive si de directiunea 
în care împing ele vieata politică. Pe de altă parte tocmai natura speculatiu- 
nilor lor, mai ferite de frământările vieţii politice, le dă liniştea şi timpul 
necesar pentru ca această cercetare a legilor de evoluţie să o poată face cu mai 
mult succes decât o poate face un om politic prins în vâltoarea preocupările 
de moment si fără libertatea de gândire pe care o poate aveă omul ce studiază 
în linişte și dezinteresat. 

Prin urmare, iată înlăturată o primă piedică care se opuneă la recunoașterea 
unui Consiliu legislativ cu rol genetic. Dar pare că rămâne cea de a doua piedică. 
A indică directivele legislative, nu constitue însăși esenţa activității poli- 
tice? — dacă luăm politica în înţelesul superior, care nu este acela de a da lupta 
pentru a pune mâna pe putere, cum se înţelege în mod vulgar. Puterea 
nu este un scop, ci este un mijloc. Și lupta pentru putere sau politica trebuie să, 
© luăm în înţelesul ei superior, care consistă în a luptă pentru a traduce în texte 
legislative anumite conceptiuni teoretice. Dar atuncia, acest rol nu revine în 
mod necesar omului politic? Prin urmare guvernului? Și ar puteà consimti 
guvernul să renunţe la îndeplinirea acestui rol care îi revine în mod firesc? 
Räspund: și în această privinţă este locul să notez o modificare a punctelor 
de vedere tradiţionale. Este drept că și la noi ca și aiurea, guvernul, în sensul 
cabinetului ministerial, cumulează două feluri de atributiuni: administrative 
şi guvernamentale. Si anume prin atributiuni guvernamentale se înţelege în 
principal, tocmai aceasta: rolul de a da directive, de a extrage din realităţile 
sociale, în formă născândă, principiile diriguitoare ale legislatiunii. 

Dar această confuziune de atributiuni nu este nici fatal bazată pe o necesi- 
tate imperioasă impusă de natura, lucrurilor, nici producătoare de bune rezul- 
tate. O consecinţă a acestui cumul al celor două feluri de atributiuni este 
asà zisa „răspundere ministerială în fața parlamentului“, căci atunci când 
deţii o mare putere în mână, ca să nu abuzezi de dânsa trebuie să și răspunzi în 


CESAR PARTHENIU: CONSILIUL DE STAT CU ATRIBUTII LEGISLATIVE 133 


fata poporului sau a reprezentantilor lui. Dar nici aceastä räspundere politicä 
a miniștrilor în faţa parlamentului nu este rezultatul unei nevoi imperioase, 
nu este o măsură cu rezultate binefăcătoare. Este drept că susținând această 
părere mă lovesc de o prejudecată, după care se consideră parlamentarismul 
sau guvernul de cabinet parlamentar ca un caracter esențial al democraţiei, 
după care nu s'ar puteă concepe democraţie fără răspundere politică a minis- 
trilor în faţa parlamentului. Dar această prejudecată, deşi poate mult mai 
răspândită în ţara românească decât aiurea, este si rămâne prejudecată. Do- 
vada, este că ţările prin escelentä democrate — am numit Statele-Unite ale 
Americei de Nord, — am numit Elveţia, — desigur mult mai înaintate în de- 
mocratie decât noi si decât toate celelalte State — nu au răspunderea politică 
a miniștrilor în faţa parlamentului. În Statele-Unite miniștrii nu au acces 
în parlament. Parlamentul nu poate printr'un vot de blam să-i înlăture. Ei 
nu contribue cu nimic la activitatea legislativă. Nu au drept de iniţiativă în 
numele lor sau în numele preşedintelui. Activitatea legislativă se exercită 
de parlament, de așă zisul Congres, compus din Senat si din Camera depu- 
tatilor. In Elveţia miniștrii, deși au acces în parlament, si au răspundere 
politică, sunt numiţi pe termen fix. Prin urmare este posibil întrun Stat de- 
mocratic ca ministrul să nu cumuleze atât atributiuni legislative diriguitoare 
cât şi atribuţiuni administrative si să fie lăsat în fruntea departamentului său 
administrativ a'şi îndeplini atributiunile în linişte și mai ales fără grozava 
apăsare a ingerintei parlamentarilor, fără acele tacite amenințări: satisfă-mi 
pretenţia mea chiar ilegală ca să te susțin în parlament, 


6. Ei bine, cred că constituirea Consiliului legislativ cu însărcinări genetice 
pe lângă cele tehnice implică în mod necesar transformarea si a supremului nostru 
organ administrativ, a consiliului de miniștrii în sensul scoaterii administraţiei din 
politică. Formula este acceptată de toată lumea, însă se uită de toţi că cine vreà 
scopul trebuie să voiască şi mijloacele. Toţi admit că administraţia trebuie să fie 
scoasă din politică însă se opresc la miniștri. Dar ce sunt miniştrii? Nu sunt capii 
administraţiei? Si este cu putință oare ca atunci când capul administraţiei 
este lăsat în plină politică să te multumesti să scoţi numai organele în subordine, 
fără inițiativă, si să crezi totus că ai satisfăcut nevoia de a scoate administrația, 
din politică? Nu! Logica își are exigenţele si drepturile ei. Atunci numai va 
fi serios vorba de scoaterea administraţiei din politică când capii adminis- 
traţiei, miniștrii, nu vor mai participă la acţiunea legislativă, nu vor mai intră 
în parlament, nu vor mai fi supuși înnăbușitoarei apäsäri a ingerintelor parla- 
mentare. Doar atunci vor puteă să desfăşoare o activitate pur administrativă, 
scăpând de sub dictatură, de sub robia paralizantă a parlamentarismului. 
In schimb, tocmai pentrucă puterea ministrului sporeşte, este nevoie de un 
corectiv al eventualelor abuzuri si corectivul, — garanţia că activitatea lui se 
va desfäsurà numai pe liniile legalităţii, trebuieşte căutată întâiu în instituirea 
unui contencios administrativ, pe care-l avem din punct de vedere al Ipgalităţii, 
dar pe care trebue să-l înfiintäm si din punctul de vedere al oportunității actu- 
lui, — adică revin la justificarea atributiuni de contencios administrativ pe 
care am recunoscut-o Consiliului de Stat, — jar în al doilea rând mai trebuie 





134 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





ca miniştrii pentru multe acte administrative să fie nevoiţi prin lege să 
obţină întâiu avizul conform al consiliülui superior dela ministerele respective. 


7. Şi ar mai fi o dispozitiune pe care o cred necesară pentru ca să poată să fie 
vorba de instituirea unui Consiliu legislativ în plenitudinea lui: o modificare a 
parlamentului, şi anume a Senatului. 

D-lor, cred că sistemul bicameral este indispensabil. Sufragiul'universal 
este o cucerire definitivă, dar sufragiul universal, chiar cu reprezentatiu- 
nea minorităţilor, nu reprezintă decât numărul, adică în ultima analiză, 
forța. Este nevoie ca numärul-fortä să-şi spună cuvântul? 

Incontestabil că da, — căci trebuie să existe o concordanţă între legiuirea pe 
care o faci și între nevoia, masselor populare pentru cari legiferezi ; prin urmare trebue 
ca majoritatea să sprijine legiuirea pe care o crede bună şi o lege bună nu este 
aceea considerată ca atare după cine ştie ce criterii ideale, ci legea care se potri- 
veste cu nevoile massei. Dar massa, numărul, forţa, nu oferă şi garanţii suficiente 
că poate să'și deă socoteală și să aibă conştiinţă clară de mijloacele necesare 
satisfactiei nevoilor. Reprezentanţii pe cari îi trimite în parlament nu prezintă 
mari garanții că vor puteà face mai mult decât să exprime numărul, deci tăria 
curentelor populare în favoarea atingerei unui scop — ceeace e foarte necesar—, 
nu însă că vor aveă si cunoștințele și capacitatea necesară pentru găsirea mijloa- 
celor de a satisface intereselor tuturor, deci interesul general. Atunci este indis- 
pensabil ca, menţinându-se Camera, pe baza unui sufragiu universal cu repre- 
zentarea minorităţilor, — ca exponentă a forţei curentelor populare, —să avem 
şi un al doilea corp, în alcătuirea parlamentului, — a cărui misiune să fie toc- 
mai de a asigură recrutarea competenţelor, a capacităţilor, şi de a reprezentă 
cu pricepere deosebitele interese particulare. La baza organizării acestui al 
doilea corp, — Senatul, — cred că trebuie să steă principiul reprezentărei profe- 
sionale, adică să ni-l închipuim ca un fel de consiliu de delegaţi ai deosebitelor 
sindicate profesionale. Mă gândesc la o sindicalizare obligatorie, în care să 
intre nu numai muncitorii manuali, cari nu știu din ce cauză sunt lăsaţi oarecum 
să monopolizeze acest minunat instrument de acţiune socială, ci să intre şi 
toți muncitorii intelectuali; să fie sindicate a tuturor spetelor de muncitori, 
pe baze profesionale, cari și-ar trimite reprezentanţii lor. Dar aci reprezen- 
tarea nu s'ar mai face în mod proporţional cu numărul membrilor din sindicate, 
nu ar mai fi prin urmare o proportionalizare necesară numai la măsurarea, forței 
curentelor sociale sau a numărului persoanelor, ci aci proportionalizarea ar trebui 
să se facă în raport cu importanța socială a deosebitelôr profesiuni si a deosebi- 
telor interese. In acest mod s'ar înlătură primejdia ca într'un Stat în care locui- 
torii în imensă majoritate s'ar ocupă numai cu o anumită îndeletnicire, în par- 
lament să răsune în mod predominant şi sugrumător pentru reprezentanţii 
celorlalte îndeletniciri, numai glasul reprezentanţilor profesiunii majorității. Ade- 
vărul si dreptatea nu consistă în dictatura majorităţii, căci dictatura fie că vine 
dela un individ, fie că vine dela o majoritate, tot silnică este, ci consistă în 
combinarea şi armonizarea tuturor intereselor sociale și de multe ori interesul cel 
mai preţios, care nu ar fi necesar pentru păstrarea vieții, dar e necesar pentru a da 
preţ vieţii, este reprezentat nu de majoritate ci de o minoritate, de o elită. Și atunci 


CESAR PARTHENIU: CONSILIUL DE STAT CU ATRIBUŢII LEGISLATIVE 135 


trebuie neapărat, ţinându-se socoteală de interesele legitime ale majorităţii, să se 
deâ posibilitatea şi minorităţii să ridice glasul pentru apărarea intereselor ei. Intr'un 
asemenea Senat, locul Consiliului de Stat este dela sine indicat. Adică cei 50 de mem- 
bria Consiliului de Stat alcătuind consiliile superioareale diverselor ministere, ar 
fi senatori de drept ca reprezentanţi ai intereselor profesionale ale funcţionarilor. 

In afară de acești senatori de drept, ar mai trebui să fie senatori numiţi 
prin lege şi senatori propuşi de sindicatele profesionale. 

Dar desigur nu este aici locul şi momentul ca să insist mai mult asupra 
organizării Senatului. Mă mulţumesc să indic numai câteva principii. 

Un singur lucru ași vreă să mai adaug: eu cred că miniștrii vor trebui, în 
mod necesar cu timpul, să primească un fel de situatiune analoagă cu aceea a 
miniştrilor din Elveţia, adică să fie numiţi pe un număr fix de ani si inamovi- 
bili; după esirea din slujbă ar fi nemerit cred să devină şi ei senatori de drept, 
căci este firesc și util să se profite de experienţa oamenilor cari au putut să 
cunoască toate amănuntele serviciilor publice. 


Cu o atare organizare s’ar puteă obţine pentru Consiliul legislativ, mai întâiu 
un contact mai intim cu curentele de idei din parlament, ceeace ușurează opera 
sa genetică, de descoperire a directivelor pentru legile pe cari urmează să le 
elaboreze. Apoi i s'ar da pe de altă parte posibilitate ca în parlament să-şi 
susţină singur proiectele de legi elaborate de dânsul. 

Iată, într'o schitare care am fost nevoit — în cadrul unei conferinţe — 
s’o fac scurtă, deși ar fi fost preferabil chiar în interesul claritätü, să fie mai 
largă, — cum cred că ar fi util să se organizeze Consiliului legislativ. 

Ca simplu organ superior de elaborare tehnică, importanţa i-ar fi mediocră 
şi la urma urmei s'ar puteă înlocui un asemenea organ prin comisiuni ad-hoc. 
Importanţa lui adevărată i-o dă elaborarea genetică. In acelaș timp îl consider 
ca un organ care nu s'ar puteă împlini întreaga sa misiune decât în legătură 
cu alte transformări, atât în organizarea Parlamentului, cât şi a puterei adminis- 
trativo-guvernamentale. 

Aşă conceput, Consiliul legislativ capătă o însemnătate covârşitoare. El 
devine adevăratul regulator al vieţii politice, primindu-si inspiraţiile dela 
massele populare, dar filtrându-le cu ajutorul unei largi experienţe si al unei 
înţelegeri reflectate a lucrurilor. 

O arogare a unei importante exagerate nu poate fi de temut. Căci ne- 
fiind organ de deciziune, ci numai de pregătire a unor proiecte legislative, 
autoritatea, sa de ordin mai mult intelectual şi moral va fi în strânsă de- 
pendentä de valoarea reală a operei sale. 

Am convingerea că partidul politic care va reuşi să întăptuiască o atare 
institutiune va fi adus cel mai însemnat serviciu ţării. 

Realizarea, acestei instituţii înseamnă mai mult adevăr, mai multă drep- 
tate. Si o chezäsie că înfăptuirea nu poate prea mult întârziă, cred că o 
putem vedeă tocmai în avântul nebiruit al vieţii, spre mai mult adevăr și 
dreptate — avânt care, mai curând sau mai târziu, pe drum drept sau 
ocolitor, îi va asigură neîndoios isbânda. 


12 Februarie 1922 








DREPTUL DE VOT SI REPRE- 
ZENTAREA MINORITĂŢILOR 


D. XENOPOL 


CUPRINSUL: 1. Suveranitatea națională si dreptul de vot. — Organizarea sufragiului uni- 
versal. — Circumscripjiile electorale. — Scrutin uninominal, scrutin pe listă. — Votul 
plural. — Votul familial. — Votul multiplu. — Votul cumulativ. — 2. Reprezentarea 
profesională. — 3. Reprezentarea minorităţilor. — Vot limitat sau imperfect. — Sis- 
temul Hare. — Sistemul candidaţilor naţionali. — Reprezentarea minorităţilor în re- 
jorma financiară din 1919. — 4. Ideea reprezentării proporționale. — Sistemul cå- 
tului rectificat. — Sistemul celor mas mari resturi. — Sistemul concurenţei listelor 
şi al dublului vot simultan. — Sistemul proiectului Briand. — Sistemul proiectului Const, 
Negruzzi. — Sistemul belgian. — Sistemul votului de preferință. — Sistemul divizo- 
rului comun. — Sistemul van de Walle. — Sistemul grupării listelor. — Sistemul. 
numărului unic. — Dificultățile si lipsurile reprezentării proporționale. — 5. Problema. 
reprezentării proporționale în România: aspectul politic, aspectul etnografic. — 6. Con- 
cluziune. 











NTR'O ţară constituțională cu formă de guvernământ reprezentativ, una 

din problemele de căpetenie care se pun cu ocazia lucrărilor de alcătuire 

sau de revizuire a Constituţiei, este şi aceea a modului de desemnare a 
reprezentanţilor naţiunii. 

Forma de Stat modernă, democratic-constitutionalä, care s'a impus pre- 
tutindeni, se bazează pe principiul suveranităţii naţionale. 

Acest principiu, care formează temelia dreptului public modern, își are o 
origine străveche. El nu şi-a căpătat însă exprimarea ca un principiu de drept 
public decât în „Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen‘, care pro- 
clamä că: „Principiul oricărei suveranitäti reșade esențialmente în Națiune; 
nici un corp, nici un individ nu poate exercită vreo autoritate care nu emană 
expres dela Națiune“. 

Organul de manifestare ə suveranităţii nationale este vomta generală a 
corpului social care alcätueste Națiunea. Expresiunea acestei voințe generale 
este Legea. Manifestarea principală a suveranităţii naţionale în Statul mo- 

` dern, este legiferarea. Legiferarea se produce direct de popor, în gvvernământul 
direct, sau prin reprezentanţi aleşi cari, legiferând, exercită suveranitatea în 
numele Națiunii, în sistemul de guvernământ numit reprezentativ. 

Voința generală nu va putea fi aproape niciodată voinţa un: nimă a tuturor 
membrilor corpului social, care este imposibil de realizat, ci voinţa celor mai 
multi. Neputându-se realiză voinţa unanimă, este logic si natural a se admite 
voinţa celor mai multi. Minoritatea, prin însăși esența voinţei sociale, va trebui 
să se supue voinței majorităţii, fără de care nu se poate concepe o alcătuire 
socială și politică. 

P. incipiul suveranității nationale consideră Națiunea ca o ființă având 
o existenţă proprie, deosebită de vieţile indivizilor cari o compun la un mo- 


NOTĂ. — Această conferință este în parte „Arhiva pentru Studiul si Reforma, Socială“; 
rezumatul ideilor expuse în studiul publicat în an. II, No. 1-3 si 4, asupra Reformei electorale, 


138 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


ment dat. Această fiinţă cu existenţă proprie are voinţa ei, produsul instinc- 
tului rassei, a evoluţiei istorice, a tradiţiilor, moravurilor, culturii, voință căreia 
voinţele individuale trebue neapărat să se supună, la nevoie chiar prin con- 
strângere, în interesul obştesc. Dar această fiinţă, nefiind o persoană fizică, 
nu-și poate manifestă prin ea însăși voinţa. Echivalentul acestei voințe nu 
se poate găsi decât în vointele concordante ale unui anumit număr de indi- 
vizi luaţi din corpul Națiunii, a majorităţii cetăţenilor. Rezultanta voturilor 
lor va fi considerată ca expresiunea vointii naţionale. Dreptul de a luă parte 
la această consultatie si a se rosti, se numește dreptul de vot politie. 

In sistemul de guvernământ direct, cetăţenii învestiti cu dreptul de vot 
politic, se pronunţă ei înșiși direct asupra tuturor actelor de suveranitate. In 
sistemul de guvernământ 1eprezent:.tiv, cetăţenii învestiti cu acest drept aleg 
reprezentanţi cari exercită în numele Națiunii suveranitatea. După cum voinţa 
generală, explesiune a suveranităţii nationale, nu poate fi decât voinţa ma- 
joritätü, tot astfel majoritatea sufragiilor pronunţate într'un acelaș sens va 
determină pe cei aleși ca reprezentanţi. 

Din aceste idei răsare înt:'o înlănţuire logică si cu neputinţă de înlăturat 
principiul majoritar în alegerea reprezentanţilor Națiunii. Faţă cu principiul 
suveranităţii naţionale, nu se poate concepe un alt sistem pentru exprimarea 
voinţii generale. Aşă fiind, trebue să recunoaştem că Constituţia actuală a re- 
gatului român, în urma modificărilor din 1917, conţine o contrazicere flagrantă 
între dispozifiunile art. 31, care proclamă principiul fundamental al suvera- 
nității nationale, si art. 57, care edictează pentru alegerea deputaților, repre- 
zentarea proporțională. 

Dreptul de vot politic nu poate fi recunoscut oricărui cetățean ca un drept 
individual, legat de însăşi calitatea lui de membru al corpului social, căci su- 
veranitatea națională aparținând întregului corp social, nu este împărțită în 
mici fracțiuni aparținând fiecărui individ în parte. Cetățenii exercitând suve- 
ranitatea prin dreptul de vot, lucrează nu în numele lor propriu, ca proprie- 
tari ai unei părticele de suveranitate, ci în numele Națiunii pe care ei o repre- 
zintă în acel moment. Ei îndeplinesc o funcțiune socială. Dreptul de vot este 
deci exercițiul unei řuncțiuni sociale. 

Din însuşi principiul suveranității naționale, rezultă că toți cetățenii sunt 
chemați în mod natural si egal să îndeplinească această funcțiune. Interesul 
general însă cere ca, pentru bunul mers al societății, să se supună îndeplinirea 
functiunii sociale a dreptului de vot unor condițiuni care să asigure îndepli- 
nirea ei cât mai folositor. Aceasta cu condiția ca restricțiile să fie excepționale 
şi întemeiate pe împrejurări naturale sau morale care ar face ca exercițiul 
acestei funcțiuni să fie un pericol. Nu se pot pune alte condiţii decât acelea 
a discernământului si a sociabilitätii — vârstă, capacitate, moralitate. Tot în 
interesul general, se poate institui obligativitatea votului, silind pe cetăţeni 
la exerciţiul funcţiunii sociale cu care sunt învestiti. De altfel, obligativitatea 
votului este şi instrumentul cel mai puternic de educaţie cetăţenească. In 
Belgia, unde dela 1893 votul este obligator, abtinerile au scăzut la 5% din 
înscrişi. Prin alegeri se exprimă astfel cu adevărat voinţa naţională. 

Nu se pot fixă condițiuni de cens, de avere, învăţătură, familie, etc., căci 


D. XENOPOL: DREPTUL DE VOT ŞI REPREZENTAREA MINORITATILOR 139 





am cădeă în arbitrar, un arbitrar incompatibil cu deplina egaliiate care e la 
temelia principiului suveranităţii naţionale. Singurul sistem de vot potrivit 
cu acest principiu este numai votul universal şi egal al tuturor cetăţenilor. 

Pentru a-și puteă dă toate roadele sale, sufragiul universal are nevoie să 
fie organizat, adică să fie pus în asemenea condițiuni ca exerciţiul său să aibă 
loc cât mai armonic și mai folositor, pentru a aveă cea mai bună reprezentare 
cu putinţă, capabilă de-a da cea mai bună legislaţie şi cel mai bun guvern. 

A organiză sufragiul universal, înseamnă a-i rândui cadrele înăuntru că- 
rora el să se exercite de cei învestiti cu îndeplinirea acestei funcțiuni sociale. 

In teorie, suveranitatea aparținând Națiunii ca un tot indivizibil, exerci- 
fiul suveranităţii aparţine corpului întreg al alegătorilor si votul într'un anumit 
sens al majorităţii acestui corp va exprimă voința naţională, 

In practică, votarea, tuturor cetăţenilor într'un singur colegiu, în Statele mo- 
derne cu milioane de alegători și sute de reprezentanţi” de ales, este în guvernul 
reprezentativ o imposibilitate. Ea nu poate aveă loc decât în guvernământul 
direct, pe cale de referendum, pentru votarea unei legi, sau alegerea unui re- 
prezentant, cum eră Preşedintele Republicii fianceze după Constivuţia dela 
1848. Va trebui neapărat să împärtim corpul social în mai multe colegii, care 
vor alege fiecare câte unul sau mai mulţi reprezentanţi. Prin aceste alegeri 
separate, fiecare colegiu nu lucrează însă în virtutea unui drept propriu şi nu 
face în numele său act de suveranitate. Deputaţii aleşi îşi tin puterile tot dela 
Națiune, ai căror reprezentanţi sunt, iar nu dela colegiul care i-a ales şi care 
în realitate nu face decât îi propune alegerii Națiunii întregi, care-i ratifică 
dinainte prin delegaţie dată dela început fiecäui colegiu. 

Dacă aleşii sunt reprezentanţii Națiunii întregi și nu numai ai colegiului 
care i-a ales, atunci colegiile electorale nu pot fi decât fracțiuni ale întregului 
corp electoral, adică în mic oglinda Națiunii întregi, cuprinzând în sânul lor 
alegători din toate categoriile sociale; deci nu se poate împărţi corpul electoral 
în colegii formate din cetăţeni de aceeaş clasă sau profesiune, având aceleași 
interese. 

Pentru împărțirea Națiunii în colegii este natural a ţine seamă în deosebi 
de diviziunile teritoriale existente, compuse fiecare din cetăţeni de toate cate- 
goriile, fiecare din ele fiind oglinda aproape fidelă a alcătuirii Națiunii. Se 
poate luă de bază regiunea, provincia, judeţul, cercul, plasa. Va trebui însă 
să se atribue fiecăreia din aceste colegii un numä de reprezentanţi de ales, pro- 
portionol cu populaţia sa. Atribuindu-le câte un număr de reprezentanţi egal, 
indiferent de numărul populaţiei, s'ar creà din ele mici suveranităţi, ceeace 
nu se poate concepe decât într'un scat federal şi pentru o adunare compusă 
din reprezentanții statelor federale, care federându-se şi-au păstrat suverani- 
tatea proprie. 

Repartizarea deputaţilor de ales în diferite colegii, nu se poate face pro- 
porţional cu numărul alegătorilor fiecărui colegiu, pentrucă suveranitatea, re- 
şade în Națiunea întreagă, nu numai în cetăţenii cari se bucură de dreptul 
de vot. 

S'a propus ca corpul electoral national să fie împărţit în colegii alcătuite 
ad-hoc, anume pentru aceasta, fără a ţine seamă de diviziunile teritoriale ad- 


140 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


ministrative existente, colegii cari ar cuprinde un număr uniform de alegători 
sau ar corespunde unei cifre egale de populaţie. Aceasta, în scopul de a aveă 
colegii egale în ceeace privește numărul de deputaţi de ales de fiecare, pentru 
ca să existe o deplină egalitate între alegători. Dacă colegiile nu sunt egale, 
se favorizează unii alegătoni, acei cari fac parte din colegiile mai mari; ei con- 
tribvind la alegere> unui număr mei mare dereprezentanti decât alţii. Așa, 
în România, “legătorul din Ilfov ar votă 20 de candidaţi, de pildă, judeţul 
Ilfov având de ales 20 de deputaţi, iar cel din Fălciu numai 3, judeţul Fălciu 
nealegând decât 3 deputaţi. Pe de altă parte, cu acest sistem, s'ar desprinde 
alesul din cadrul preocupäilor de interes local care înăbușă de multe ori pe 
reprezentantul unei ciicumscripţii administrative, şi s'ar face din el cu ade- 
vărat reprezentantul intereselor generale. 

In acest sens eră redactat și ante-proiectul de lege electorală depvs în Par- 
lamentul trecut de ministrul Argetoianu. Comisiunea Camerei a modificat 
însă aceste dispozitiuni și cu drept cuvânt. 

Cu sistemul acesta, se sacrifică realitatea vie şi concretă pentru creatiuni 
fictive si temporare, menite a fi revizuite si modificate la fiecare 8—10 ani, 
după fiecare recensământ general əl populaţiei, când, spre a se păstră egali- 
tatea, trebue a se remanià și schimbă circumscripțiile astfel create. Alegătorul 
este desprins din cadrul unităţilor în mijlocul cărora își ti ăeşe viaţa, și e legat 
artificial si temporar de alții cu cari are foarte putin comun, de cele mai multe 
ori, ca interese, tiaditiuni, obiceiuri, aspirații, devenind un simplu număr, 
purtat la fiecare remaniae dintr’o cucumscriptie în alta. 

Pentru a se stabili un echilibru, se pot fractionà circumscripțiile adminis- 
trative prea populate sau prea întinse, în două sau trei colegii; se pot iaräs 
uni două sau mai multe circumscripţii administiative vecine prea mici sau 
prea puţin populate într'un singur colegiu. In orice caz, alegătorul trebue lăsat 
în mediul său social, economic, politic, unde tiäeste si vnde învaţă a cunoaşte, 
în convietuirea de toate zilele, pe acel cănuia îi va acordă încrederea lui, atunci 
când va fi chemat a face o alegere. Nu trebue să uităm că interesul general, 
de cele mai multe ori, se degajează din echilibiul și armonizarea intereselor 
locale. Rostul reprezentanţilor aleși este tocmai ca din confruntarea intereselor 
particulare, prin modificarea la nevoie a părerilor unora şi altora, să deter- 
mine voinţa generală, interesul naţional. 

Impärtindu-se corpul electoral în colegii sau circumscripţii se poate dis- 
pune ca acestea să aleagă fiecare câte unul sou câte mai multi deputaţi. Vom 
aveă astfel două felui de circumscripţii electorale, unele care aleg câte un 
deputat prin scrutin uninominal, altele care aleg câte mai mulţi, prin scrutin 
de listă. 

In scrutinul de listă, colegiul având de ales doi sau mai multi deputaţi, 
fiecare alegător votează atâţia candidaţi câți deputaţi sunt de ales, alcătuind 
astfel o listă de candidaţi votaţi. Scrutinul de listă poate fi pur si simplu, când 
alegăcorul e obligat a votă o listă întreagă așa cum e propusă, fără a puteà 
schimbă vreun nume, sau panașat, când el poate votă candidaţi de pe mai 
multe liste, până la concurenţa numărului de deputaţi de ales. 

In scrutinul uninominal, colegiul neavând de ales decât un singur repre- 


D. XENOPOL: DREPTUL DE VOT SI REPREZENTAREA MINORITATILOR 141 


zentant, fiecare alegätor votează un singur nume. Şi scrutinul uninominal 
şi cel de listă au avantaje si defecte, care aproape se cumpänesc și care nu pot 
da preferință unuia, asupra celuilalt, decât ţinând seamă de împrejurări. 

In scrutinul de listă, circumscripțiile electorale sunt mai întinse. El va 
tinde mai bine spre reprezentarea intereselor generale. El presupune existenţa. 
şi lupta unor partide politice puternice şi bine organizate, arătând mai bine 
direcţia politică. El se potriveşte mai bine cu împărţitile teritoriale geografice 
şi istorice cu caracter administrativ, care corespund la realităţi şi categorii 
definite de interese, cum sunt provinciile și judeţele. El îngreue corupţia si 
presiunea administiativă prin marea întindere a circumscipției şi numărul 
însemnat de alegători; multiplică si exaltează oarecum dreptul fiecărui ale- 
gător, permițându-i să contribue la alegerea mai multor reprezentanţi. El are 
şi defecte incontestabile. Asigură tirania partidelor și a politicianilor de me- 
serie, transformând organizaţiile electorale de partid, cu întreaga lor cohortă 
de agenţi si trepädusi de-o moralitate atât de dubioasă, în alcătuiri cu caracter 
legal. 

In cele mai multe cazuri, valorile independente si care nu pot încheiă com- 
promisuri cu organizaţiile de partid, sunt împiedecate de-a răsbate și a aduce 
concursul lor la opera de legiferare şi control a Parlamentului, de oarece greu- 
tätile campaniei electorale şi a luptei contra acelor organizaţii sunt aproape 
de neînvins în circumscripții mari. 

Serutinul de listă nu e la îndemâna tuturor alegătorilor. Cea mai mare parte 
din ei nu vor puteă cunoaşte îndeajuns pe toţi candidaţii și vor vo.à numai 
după eticheta partidelor sau recomandatia comitetelor ovi șefilor locali. Afară 
de capii de listă, restul candidaţilor sunt mediocritäti, pe care alegărorul este 
forțat a-i votà, mai ales atunci când se interzice panasajul. Cu acest sistem se 
falsificä cu totul guvernământul reprezentativ care implică, înainte de toate, 
deplina încredere a alegătorului în cel ales, căruia îi transmite toate dieptu- 
rile sale. 

Serutinul de listă mai are și altă parte de nedreptate față de alegători. 
Drepturile lor nu sunt aceleași; după cum ei votează într'o circumscripție 
mai mare sau mai mică, unul contribue la alegerea a 3—4 reprezentanţi, altul 
la alegerea a 15—20, ceeace este cu totul nedrept si în contrazicere desăvâr- 
şivă cu absoluta egalhate a cetăţenilor în faţa urnei, consecinţă naturală a 
principiului suveranităţii nationale şi a drepcului de vot obstesc. S'a încercat 
un corectiv la acest grav neajuns, prin stabilirea artificială a unor circum- 
scriptü electorale uniforme, alcătuite ad-hoc. După cum am văzut deja, ase- 
menea încercări nu pot aveă sorţi de izbândă. 

Serutinul uninominal e de o mânuire mult mai ușoară pentru toată lumea; 
el face cu putinţă o alegere mai bună şi mai lesnicioasă punând în mai deaproape 
contact pe alegători cu candidaţii, circumscripția fiind mai mică. El face cam- 
pania electorală ma uşoară, permiţând intrarea în Parlament şi a indepen- 
dentilor. El scapă, până la oarecare punct, massa alegătorilor de sub tirania 
partidelor, lăsând câmp deschis şi candidaturilor individuale. 

Scrutinul uninominal restrânge întru câtva orizontul politic si dă o mare 
însemnătate chestiunilor de interes local, dar aceasta de multe ori va îi un 


142 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


bine în ţările prea centralizate, unde totul se face pentru capitală, ca sediu 
oarecum a interesului general. El impune pe lângă preocuparea interesului 
general şi aceea a intereselor legitime locale. 

Scrutinul uninominal poate fi un mijloc puternic de stimulare a vieţii ce- 
tätenesti în centrele mici, lucrând pentru progresul si ridicarea lor, operă emi- 
namente de interes general. 

Prin răspândirea culturii şi mai ales a presei, chestiunile de interes general 
vor deveni familiare tuturor și când va fi nevoie se vor impune circumscrip- 
ţiilor mici ca și celor mari si vor precumpăni asupra intereselor locale. 

Presiunea şi corupţia vor fi mai uşoare în circumscripții mici, însă se pot 
prevedeà si luă sancţiuni foarte aspre, ca în Anglia, spre a preveni si reprimă 
orice fraudă sau atingere a libertăţii votului. 

In ţările unde analfabetismul e răspândit, scrutinul uninominal e singurul 
fel de a votă care face, pentru toţi cetăţenii, din dreptul de vot o realitate. 
Neştiind ceti, alegătorul nu va puveă votă cu scrutinul de listă după con- 
ştiinţa şi încrederea lui, fiind obligat a se supune, chiar cu panașajul, alegerii 
făcute de diferitele partide pin alcătuirea listelor respective, deosebite prin 
semne sau colori. Alegătorul analfabet, neputând votă decât după semne, 
va fi obligat să voteze o listă întreagă, chiar dacă n’are încredere în toți 
candidaţii de pe dânsa; conştiinţa şi voința lui fiind astfel siluite în pro- 
fitul “unor candidaţi care n'au încrederea și simpatia lui. Aceasta duce la 
falsificarea votării si la consfintirea pur si simplu a unor alegeri făcute în 
prealabil de organizaţiile de partid. 

Prin scrutinul uninominal, fiecare alegător nevotând decât un singur can- 
didat, graţie semnului sau colonii fiecărui candidat, alegătorul analfabet va 
puteă votă pe acel care are încrederea sa; ceeace asigură sinceritatea alegerii. 

Serurinul uninominal răspunde şi principiului de desăvârșită egalitate a 
alegătorilor, fiecare contribuind cu votul său la alegerea numai a unui singur 
reprezentant, 

In sistemul guvernământului reprezentativ, cetăţenii, votând, nu se pro- 
nunță numai asupra ideilor si programelor diferitelor partide, ci şi asupra oa- 
menilor pe carl îi socotesc mai potriviti pentru a le înfăptui. Scrutinul uni- 
nominal răspunde mai bine acestui îndoit scop, fiind un vot totodată și de 
partide şi de persoane. 

In genere, scrutinul de listă este un sistem de vot mai potrivit unei vieți 
cetăţeneşti mai desvoltate, într'o democraţie mai veche şi mai conştientă; 
el presupune existenţa unor organizaţii de partid sănătoase si disciplinate şi 
a unei vii mişcări de idei. Scrutinul uninominal este mai potrivit în țările cu 
o democraţie mai tânără, mai putin conştientă, cu o stare de cultură mai putin 
desvoltată: el este un bun instrument de descentralizare și de educaţie cetă- 
teneascä. 

Constitutiile franceze au variat între scrutinul de listă si cel uninominal, 
schimbând în timp de un veac de 11 ori felul scrutinului. A 12-a schimbare, 
recentă, a1eintrodus scrutinul de listă pentru a puteà îngădui funcţionarea 
sistemului reprezentării minorităţilor. Colegiile electorale astăzi sunt formate 
din judeţe, fiecare judeţ alegând un număr de reprezentanţi proporţional cm 


D. XENOPOL: DREPTUL DE VOT ŞI REPREZENTAREA MINORITATILOR 143 





populaţia sa. Unele judeţe, din consideratiuni de uşurare a operaţiilor elec- 
torale, sunt sectionate, formând două sau mai multe circumscripţii cari aleg 
fiecare câte mai mulţi deputaţi. 

Sub regimul anterior, al scrutinului uninominal, colegiul electoral eră, în 
Franţa, plasa (l'arrondissement). Fiecare plasă alegeă un deputat. Pläsile a 
căror populaţie treceă de 100.000 locuitori, se împărțeau în atâtea, circumscripţii 
câţi deputaţi aveau de ales, socotind câte un deputat de fiecare sută de mii 
de locuitori sau fracțiune. 

In Anglia, membrii Camerei Comunelor se aleg prin scrutin uninominal, de 
cercuri electorale cari aleg fiecare câte un deputat. Cercurile electorale mai 
populate, foarte puţine la număr, aleg câte doi, maximum trei deputaţi, prin 
scrutin de listă. Vedem astfel acolo coexistând amândouă sistemele, cu o vă- 
dită preferinţă însă pentru scrutinul uninominal. 

Organizaţia electorală tradiţională engleză făceă abstracţie, în atribuirea 
mandatelor, de proportionalitatea populaţiei diferitelor cercuri electorale, pentru 
că la origine deputaţii aleşi erau reprezentanţii colectivitätilor cari alcătuiau 
burgurile şi comitatele din care s'au format cercuri electorale. Fiecare colec- 
tivitate trimeteă câte un mandatar în sfatul regesc, fără a ţine seamă de nu- 
mărul celor cari alcătuiau colectivitatea. In timpurile moderne însă, s'a reme- 
diat nedreptatea ce se întronase din cauza sporirii enorme a populaţiei unora 
din vechile cercuri, sporire datorită mai ales desvoltării comerciale si indus- 
triale a unor mari centre urbane. Tot în aceste timpuri s'au desfiinţat si cer- 
curile alcătuite din faimoasele burguri putrede, reduse la un număr infim de 
alegători prin scăderea populaţiei. 

Ca o consecință a principiului suveranităţii naţionale, am văzut că răsare 
şi principiul majoritar ; alegerea reprezentanților Națiunii va trebui să aibă loc 
cu majoritatea voturilor. 

Intr'o adunare oarecare, când este vorba ca asistenții să se pronunţe asupra 
unei chestiuni prin da sau nu, este natural ca pentru stabilirea sensului în care 
acea adunare s'a pronunţat, să se ceară majoritatea absolută, adică ca cele ho- 
tărîte de jumătate plus unul din asistenţi, să fie expresiunea voinţii adunării 
asupra chestiunii în discuţie. Când este vorba însă de-o alegere între mai mulţi 
candidaţi, este destul, spre a vedeă cine este ales, a vedeă pe numele cui s'a 
rostit majoritatea relativă, adică cei mai mulți din acei cari au luat parte la 
vot. Voința generală am văzut că este voința majorităţii, a celor mai mulți. 

In Anglia, ca si în Statele-Unite, alegerile se fac cu majoritatea relativă. 
In Franţa, ca si în sistemul nostru vechiu, se cereă majoritatea absolută, 

Din moment ce rigoarea principiilor nu impune majoritatea absolută, e 
mult mai nimerit a cere majoritatea relativă care necesită numai un singur 
scrutin și evită compromisurile, uricioase de cele mai multe ori, care se în- 
cheie în vederea balotajului. Pentru ca alegerea să nu se facă cu un număr 
prea mic de voturi, atunci când acestea s'ar împărţi prea tare, s'ar puteà im- 
pune un quorum oarecare spre a îi ales, ?/, sau 14 din voturile exprimate. 

Popoarele anglo-saxone, mai practice, au adoptat din instinct majoritatea 
relativă. 

Democraţia este guvernarea Națiunii prin ea însăşi. In sistemul reprezen- 


144 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


tativ, aceasta deleagä puterile sale unor reprezentanţi care legifereazä și guver- 
nează în numele ei. Pentru a asigură o legiferare şi o guvernare cât mai bune, 
trebue ca cei aleşi să fie cei mai buni membrii ai corpului social. Democraţia 
este deci, în ultimă analiză, după cum s'a spus, guvernarea tuturor prin cei 
mai buni. Guvernământul reprezentativ este un mijloc de organizare a guver- 
nării prin cei mai buni, prin elită. Cei mai buni, elesi de popor, voiesc pentru 
dânsul. 

Pentru a ajunge la alegerea celor mai buni, se susţine că cei buni, elita, 
trebue să aibă o influență deosebită în alegerea reprezentanţilor, de oarece 
ei vor fi mai capabili de-a descoperi si de-a alege pe cei mai buni. Această in- 
fluenţă a elitei caută s’o asigure votul plural. 

Votul plural acordă fiecărui cetăţean cel putin un vot, dar acordă unor 
anumite categorii de cetăţeni câte unul sau mai multe voturi suplimentare, 
dând astfel în alegerea reprezentanti'or Națiunii, o parte mai mare acelor cari 
sunt prezumaţi ca mai capabili a face o alegere mai bună, 

Sistemul votului plural se bazează pe inegalitatea de fapt a oamenilor. 
El găseşte partizani în autorii cei mai moderni. Duguit spune că, oricât de 
paradoxal s'ar părea, sufragiul universal absolut egalitar este contrar tot 
odată si egalitätei și solidarităţii sociale. Statul ar trebui să acorde tuturor 
dreptul de-a votă, dar nu tuturor în aceeas măsură; el nu poate impune 
tuturor aceleași sarcini şi conferi aceleași prerogative, ci în raport cu aptitu- 
dinele fiecăruia. 

In practică, votul plural se izbeşte de greutatea foarte mare în determi- 
narea elitei, cântărirea aptitudinilor fiecărui cetățean. El se poate întemeiă 
pe cens, pe proprietate, care e tot un cens deghizat — în aceste cazuri este 
incompatibil cu principiul suveranităţii naţionale. Statul ar deveni un fel de 
societate pe acţiuni în care cetăţenii ar aveă drepturi în raport cu capitalul 
depus de fiecare. 

Votul plural se poate întemeiă însă pe alte condițiuni: de cultură, vârstă, 
familie. 

In această formă, el are multi partizani bazati pe consideratiunea că con- 
diţii de asemenea natură ar fi subiective si îndeplinirea lor accesibilă oricui. 
Astfel văzut, el pare seducător la prima vedere. Cetăţenii cu o anumită cul- 
tură sau de-o vârstă mai matură ar posedă o înţelepciune mai propie a asi- 
gură o bună alegere. De asemenea, celor cu o familie numeroasă, având un interes 
social mai mare, ar trebui să li se acorde dreptul de-a luă o parte mai însemnată 
la rânduiala treburilor publice, în raport cu numărul copiilor lor, care repre- 
zintă şi generaţiile viitoare angajate prin hotäririle şi actele celei de astăzi. 

Bentham preconiză deja the household suffrage, votul capului de familie. 
In Camera franceză s'a propus acum în urmă, votul familial, dreptul pentru 
părintele de familie, mama văduvă cu copii minori sau tutor, de-a aveă, pe 
lângă votul lor personal, şi câte un vot suplimentar pentru fiecare copil minor 
aflat sub îngrijirea lor. Propunerea a fost respinsă cu o foarte mică diferenţă 
de voturi. Ea făceă parte mai mult din mijloacele de luptă contra scăderii 
natalității franceze, decât eră o propunere în legătură cu o reformă pur elec- 
torală, 





D. XENOPOL: DREPTUL DE VOT SI REPREZENTAREA MINORITATILOR 145 


In teorie, votul plural nu s'ar puteă luă în consideraţie decât dacă s’ar puteă 
socoti dreptul de vot ca un drept individual, proprietate a cetăţeanului, când 
partea de interes a, fiecărvia, sau de competenţă, s'ar puteă luă în seamă. 

In practică, oricât de accesibile ar fi în principiu fiecărui cetăţean con- 
ditüle pluralității votului, împrejurările vieţii sociale moderne fac în reali- 
tate pentru cei mai multi foarte aleatorie îndeplinirea lor. Cultura, orice s’ar 
zice, nu e la îndemâna oricui. Si apoi înțelepciunea cea mai folositoare binelui 
public de foarte multe ori se găsește mai degrabă într'un bun simţ natural 
care n'are nici o legătură cu învăţătura. De altfel instructia literară, juridică, 
ştiinţifică şi educaţia politică sunt două lucruri cu totul deosebite, dovadă 
atâţia intelectuali cari lipsesc de cel mai elementar simț politic, având totuşi 
pretenţia de-a jucă rolurile politice, pentru cari se cred în deosebi chemaţi 
ca, intelectuali ce sunt. 

In ceeace privește numărul familiei, nimeni nu este stăpân a și-o mări după 
plac, și a aveă copii mulţi nu depinde numai de voinţa cetăţeanului celui mai 
zelos şi mai priceput în treburile publice. Și apoi, acolo unde nu se recunoaşte 
femeilor deptul de vot, cum sar calculà voturile suplimentare pentru copii? 
Dreptul la vot, ca reprezentant al generaţiilor viitoare, ar impune ca să se acorde 
cetățeanului voturi suplimentare și pentru fetele sale minore. 

Dacă este în interesul Statului ca să se fixeze o vârstă dela care să se re- 
cunoască cetățeanului dreptul de-a luă parte la alegerea reprezentanţilor Na- 
tiunii, vârstă care este natural să fie aceea a majorităţii civile, am cădeă în 
arbitrar căutând a fixă o altă limită, dela care să se atiibue o pluralitate de 
voturi. 

In lumina lor adevărată deci, normele după cari s'ar condifionà plura- 
litatea voturilor încetează de-a mai îi subiective și la îndemâna fiecăruia sau 
devin arbitrare. 

Votul plural a fost introdus în Belgia odată cu sufragiul universal, prin 
revizuirea constituțională din 1893. El a apărut atunci ca o tranzacţie între 
numeroasele curente cari agitau Constituanta şi împiedecau realizarea unei 
reforme. 

In Belgia, cu acest sistem, minoritatea cetăţenilor dispune de majoritatea 
voturilor. Aproximativ 1.000.000 de alegători cu un vot dispun de 1.000.000 
pe când cei '700.000 de alegători cari au două sau trei voturi, dispun de 1.700.000 
voturi. 

Multe glasuri s'au ridicat contra lui, mai ales după răsboiul în care toţi 
fiii Belgiei au luptat deavalma, în deplină egalitate de sarcini. Prima măsură 
a guvernului Delacroix reinstalat în Bruxelles, a fost numirea unei comisiuni 
pentru studiul reformei electorale prin sufragiul universal egal. 

Votul plural, fiind bazat pe neegalitate, este nedemocratic și nu mai este 
în raport cu stadiul actual a] evoluţiei vieţii politice universale. El favorizează 
clasele avute și culte; prin aceasta este în contrazicere cu scopul organizării 
sufragiului obstesc: a menţine pacea și echilibrul în Stat, între toate elementele 
sociale. Tendinţa generală a lumii moderne este egalitatea absolută în toate 
domeniile vieţii politice. In lumea modernă formula un om, un vot, se impune 
cu puterea unei forţe a Naturii. 


146 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


In afară de votul plural propriu zis, mai sunt si alte sisteme de sufragiu 
cari pot fi socotite ca varietăţi ale acestui sistem de vot. Votul multiplu dă 
drept cetăţeanului să voteze în mai 'multe circumscripţii unde are interese; 
votul cumulativ dă drept alegătorului, în scrutinul de listă, să-și plaseze mai 
multe voturi sau chiar toate voturile pe numele unui singur candidat. 

Aceste sisteme sufăr de toate defectele votului plural. Ele sunt mai mult expe- 
diente. Voind a scăpă de influenţa mulţimii nepregătite, a numărului, ajung la o no- 
fiune a Statului şi a societăţii, transformând cetăţenii în exponenti matematici. 


2. Fără a fi un sufragiu de clasă, ca votul plural, sistemul reprezentării 
intereselor sau profesiunilor, împarte totuşi cetăţenii, din punctul de vedere a 
exprimării dreptului lor de vot, în clase. 

Ideea reprezentării intereselor sau profesiunilor are partizani convinşi, 
unii încercând a o armonizà cu principiul suveranităţii naţionale, alţii sacri- 
ficând acest principiu. Ea îşi are origina în radicalismul filozofic şi politic al 
lui Bentham care nu recunoaşte decât interese. Are drept, cine are interes. 
Spre a se puteă realizà, interesele au nevoie de-a fi reprezentate. In statele 
constituţionale cu guvernământ parlamentar, interesele nu se pot apără si 
realizà decât în Parlament, pe calea legiterării, deci ele trebue toate să fie re- 
prezentate dcolo. 

Pentru a ajunge la acest scop, se pot grupă pe categorii cetăţenii cari 
au, prin profesiunea sau meşteşugul lor, aceleași ocupativni si aceleași nevoi, 
aceleași interese materiale si morale, spre a alege reprezentanţi cari, înainte 
de toate, vor reprezentă acele interese. Pentru aceasta se pot transformă, 
în colegii electorale, organizaţii profesionale existente, cum sunt: Camerele 
de comerţ, sindicatele de tot felul, etc. Această ar presupune însă că fiecare 
din aceste grupe posedă câte o fracțiune de suveranitate, ceeace este inadmi- 
sibil. Se pot si întruni cetăţenii de aceeas profesiune în colegii întocmite 
anume. Sieyès sustineà această idee în faţa Convenţiunii naționale, cerând să. 
se adopte un sistem care să asigure reprezentarea printr'un număr de depu- 
taţi aproape egal, a celor trei mari categorii de ocupatiuni cari fac viaţa unei 
societăţi: agricultura, mestesugurile, cultura. Această idee a fost reluată în 
timpul din urmă și unii socotesc că ea n'ar fi cu totul în contrazicere cu prin- 
cipiul suveranităţii nationale, cu condiţie ca numărul reprezentanţilor fiec*rui 
grup profesional să fie în proporție cu numărul acelui grup față de populaţia 
totală a ţării. 

Cetăţenii ar fi împărţiţi după profesiune în câteva grupuri foarte largi, 
cari să cuprindă pe toată lumea, fără excluderi, nici privilegii, fiecare grup 
alegându-și din sânul său reprezentanţii, cu o circumscripție dublă: teritorială, 
determinată de judeţ, regiune, provincie; socială, determinată de profesiune. 

Metodele propuse pentru determinarea grupurilor sunt numeroase. Unii 
susţin metoda, polatico-socială, care împarte corpul Națiunii în trei mari grupe: 
burghezia, clasele populare, proletariatul; alţii pe cea fiziologică: profesiuni 
manuale şi profesiuni cerebrale; alţii pe cea economică, bazată pe nevoile na- 
turale ale omului; alţii pe cea statistică: agricultura, comerţul, industria, pro- 
fesiunile libere, administraţia, rentierii, clerul, forţa publică, etc. 


D. XENOPOL: DREPTUL DE VOT SI REPREZENTAREA MINORITATILOR 147 


Ideea reprezentării intereselor face parte din tendinţele de organizare cât 
mai perfectă a sufragiului obștesc. Ea se bazează pe împrejurarea că fiecare 
individ e situat socialmente într'o anumită categorie, alături de anumiţi alți 
indivizi. Toţi aceşti insi curi trăesc alături unii de alţii și formează anumite 
categorii sociale, alcătuesc colectivităţi cari si ele trăese de-o viață colectivă 
proprie. Individul nu träeste în sânul Națiunii numai de-o vieaţă individuală, 
ci si de-o mulţime de mici vieţi colective, după colectivitätile de tot felul din 
care face parte. El nu poate, deci, și nu trebue să trăiască politiceste în afara 
realitätilor în care träeste socialmente. Statul, spre a fi echilibrat, trebue a fi 
alcătuit din tot ceeace träeste în Natiune. Spre a organiză sufragiul universal, 
trebue a împrumută elemente dela toate vieţile, individuale şi colective, cari 
trăesc în Națiune. A votă, în acest sistem, war mai fi exercitarea suverani- 
tăţii nationale, ce n'ar fi decât o simplă ficţiune, ci o funcţiune a vieţii na- 
tionale. 

' Formatiunea colectivă din cale face parte fiecare om este locul social al 
individului; din acest loc social tiebue a se face și locul politic. Astfel se con- 
stitue o legătură continuă între viaţa individuală a fiecărui cetăţean și viața 
naţională. 

Reprezentarea intereselor si reprezentarea. profesională nu și-au putut face 
până astăzi nicăeri un loc hotärît în legislaţie, afară numai de dispozifiuni 
izolate, prevăzând reprezentanţi speciali pentru anumite corporaţii; așa uni- 
versitätile engleze aleg deputaţi. Este desigur legitim și natural ca toate in- 
teresele, de orice natură, să-și aibă valorificarea lor în sânul Parlamentului, 
dar aceasta va aveă loc inevitabil oricare ar fi sistemul de vot, pentrucă ori- 
cum am organiză corpul electoral si oricare ar fi reprezentanţii aleși, și unul si 
ceilalţi vor fi luaţi tot din sânul Națiunii. 

In Parlamentele tuturor ţărilor se găsesc reprezentanţi ai tuturor claselor 
sociale, ai tuturor profesiunilor, ai tuturor corporațiilor, asociaţiilor și uniu- 
nilor; de sigur nu în proporţia lor determinată cu exactitate matematică, ci 
în proporţia socotită prin instinctul massei alegătorilor ca potrivită cu interesul 

cneral. A 
2 Colegiile electorale, de altfel, aşa cum sunt stabilite prin diviziunea teri- 
torială, cu amestecarea tuturor claselor si profesiunilor, răspund în mod real, 
în practică, ideei 1eprezentării intereselor, căci fatalmente în regiunile agricole 
colegiile sunt formate din agricultori, în cele industriale de muncitori indus- 
triali, în oraşe de profesioniști liberi, funcționari și meșteșugari. 

Un sistem electoral, spre a răspunde scopului său şi a Statului, trebue să 
tindă la armonia, socială, la împăcarea şi îmbinarea, intereselor tuturor claselor 
şi categoriilor sociale, degajând prin aceasta interesul general, bazat pe echi- 
librul tutuor intereselor individuale sau de clasă. Această operă trebue să 
aibă loc în sânul Națiunii, cu ocazia alegerii reprezentanţilor, când se exprimă 
voinţa generală determinată de inte. esul general, — nu în sânul adunării acestor 
reprezentanţi cari nu pot reprezentă legitim interese particulare, fiind aleşii 
Națiunii întregi. 

Sistemul reprezentării intereselor face ca interesele de clasă sau de pro- 
fesiune să teacă înaintea, interesului general; el duce la opunerea si lupta fă- 



































148 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


tise a intereselor particulare, fiind o erezie și o primejdie în aşezarea. actuală 
socială, de oarece ajunge la lupta de clase. 

In cadrul principiului suveranităţii nationale și în sistemul bicomeral, ideea 
reprezentării uniunilor locale, a corporațiilor si asociaţiilor cari trăese de-o 
viaţă proprie și tradiţională în sânul Națiunii, alături şi împreună cu indi- 
vizii, poate fi luată în seamă în organizarea Senatului, a Camerei înalte cum 
se zice, destinată a repiezentà elementul traditional, ponderator, evolutiv în 
vieata politică. 


3. Pe aceeas tendinţă de-a asigură reprezentarea în Parlament a tuturor 
intereselor și părerilor, se învemeiază un alt sistem, acel al reprezentării mi- 
norüătilor. 

Acest sistem se bazează pe echitate. Se zice că este nedrept și nepotrivit 
ca numai jumătate plus unul din alegători să-și aibă reprezentanţi în Parla 
ment, iar jumătatea minus unul să nu fie de loc reprezentată, ceeace ar fi si 
primejdios, de oarece majoritatea va fi lipsită în opera ei legislativă de orice 
control, devenind tiranicä si opresivä. 

Sistemul reprezentä ii minorităţilor are de scop de-a rezervă şi minorităţii 
o parte fixată mai dinainte, un număr de locuri ce ar puteă cuceri cu un mi- 
nimum de voturi. 

Pentru a ajunge la acest scop, s'au propus mai multe sisteme: Votul li- 
mitat sau imperfect, färmureste numărul de candidaţi ce fiecare alegător are 
dreptul să voteze. Spre pildă, fiind de ales 4 deputaţi, fiecare alegător nu va 
puteă votă decât 3 candidaţi. Minoritatea va aveă șanse mari de-a câştigă 
un loc, dacă ea formează cel putin YA din corpul electoral. Acest sistem a fost 
întrebuințat câtva timp în Anglia, pentru puținele circumscripţii cari aleg câte 
3 deputaţi; de asemenea în Italia, în Brazilia. în toate aceste ţări a fost însă 
după scurt timp pääsit. Votul cumulativ, de care am vorbit si la votul plural, 
dând fiecărui alegător dreptul de-a pune toate voturile de cari dispune pe 
numele unui singur candidat, permite alegerea candidaţilor izolaţi si înlesnește 
astfel minorităţilor posibilitatea de a pătrunde în Parlament. 

Un sistem, care a avut un mare răsunet pe la mijlocul veacului trecut, este 
sistemul lui Hare, adoptat şi expus cu multă căldură şi convingere de Stuart 
Mill. Acest sistem a fost pus în practică întâiu în Danemarca pe la 1855. 

El se compune din două elemente esenţiale: câtul sau quotientul și lista de 
preferință. Se fixează mai întâiu numărul de alegători cari au drept la un re- 
prezentant, împărțindu-se numărul total al votantilor din toată ţara prin nu- 
mărul total al deputaţilor Parlamentului. Se obţine astfel un cât electoral ge- 
neral, cifra minimă de voturi necesară spre a fi ales. Orice candidat care va 
obţine acest cât prin adunarea voturilor obţinute de el în diferite circumscripții 
din ţară va fi ales. Fiecare alegător nu poate votă decât un singur candidat, 
sau, mai bine zis, votul fiecărui alegätor nu poate folosi decât unui singur can- 
didat. Pentiu ca orice alegător să fie reprezentat, trebue ca votul său dat unui 
candidat care a întrunit deja câtul si este ales, să poată profita altui candidat 
indicat de alegätor în subsidiar. In acest scop, fiecare alegätor însirä în buletinul 
său un număr limitat de candidaţi în ordinea, preferintei sale, întocmind astfel 





D, XENOPOL: DREPTUL DE VOT SI REPREZENTAREA MINORITATILOR 149 


o listă de preferinţă. Votul va profită primului înscuis, dacă acesta are deja 
câtul, celui de-al doilea si așa mai departe. 

Sistemul lui Hare presupune circumscripţii foarte mari și cunoștință de 
carte la toţi alegătorii. Votul este personal. E un fel de scrutin uninominal 
în scrutinul de listă. Persoana trece înaintea partidului, fiind mai mult o cla- 
sare de persoane decât un vot de partide. El asigură reprezentarea minori- 
tätilor de oarecare importanţă, dar este de-o mânuire foarte grea și complicată. 

Oarecare asemănare cu sistemul lui Hare, prezintă sistemul candidaturilor 
naționale. Pe lângă deputaţii aleşi în mod normal de majoritätile din diferitele 
circumscripţii electorale, se institue un număr de deputaţi numiţi naţionali. 
Se declară aleși și candidaţii cari au întrunit în toată ţara un anumit număr 
de voturi, adunate din diferitele circumscripţii în cari ei au candidat fără a fi 
întrunit majoritatea. Cu acest sistem s'ar face loc în Parlament ilustratiunilor 
naţionale candidând independent. De asemenea, el permite şi unei minorităţi, 
care nu e majoritate în nici una din circumscripţii, dar care are oarecare ră- 
sunet în ţară, să trimită în Parlament cel puţin un reprezentant, concentrând 
toate voturile sale, din toate circumscripțiile, pe numele unui acelaș candidat. 

Ideea reprezentării minorităţilor a preocupat lumea noastră politică în 
ultimele decenii și în programele multor oameni politici români figură şi această 
reformă, alături de faimosul „colegiu unic“. Evoluţia rapidă a ideilor, produsă 
de evenimentele cari s'au succedat în anii din urmă, ne-a adus la formele mult 
mai largi ale votului universal şi reprezentării proporţionale. 

Cea mai nouă aplicare a reprezentării minorităţilor o găsim în reforma 
electorală francezä din 1919. Această reformă a fost fructul unei tranzacţii 
menite a face să izbutească sfortäile îndelungate a celor cari stăruiau în în- 
locuirea, scrutinului de arondisment, care, din cauza stadiului evolutiv a vieţii 
politice franceze, nu mai corespundeă scopului unui sistem electoral. In locul 
reprezentării proporţionale, urmărite de majoritatea, reformatorilor, s'a ajuns, 
printr'o transactie cu partizanii scrutinului majoritar, la un scrutin de listă 
pe judeţe si cu o reprezentare a minorităţilor, fără a se renunţă la principiul 
majoritar. 

Toţi candidaţii cari întrunesc majoritatea absolută a voturilor exprimate 
sunt aleși. Dacă mai rămân mandate neatribuite sau dacă nici unul dintre 
candidaţi n'a întrunit majoritatea absolută, mandatele se repartizează astfel: 
se împarte mai întâiu numărul total al voturilor exprimate prin cel al de- 
putatilor de ales în circumscripţii, obținându-se astfel un cât, numit quotient 
sau cât electoral. Se împarte apoi totalul voturilor obţinute de fiecare listă prin 
numărul candidaţilor de pe listă si se obţine câtul mijlociu al fiecărei liste. Se 
atribue apoi fiecărei liste atâtea scaune de câte ori câtul mijlociu cuprinde 
câtul electoral. Dacă tot mai rămân mandate neatribuite, ele se atribue listei 
care are cel mai mare cât mijlociu. In fiecare listă, bine înţeles, locurile ce i 
se cuvin, sunt atribuite candidaţilor cari au întrunit cele mai multe glasuri. 
Candidaturile izolate sunt considerate ca o listă fiecare. (Exemplul anexa II). 

Acest sistem amestecă și majoritatea absolută, si cez relativă si reprezen- 
tarea proporţională. Prima atribuire de mandate se face conform principiului 
majorităţii absolute, declarându-se aleși de plano candidaţii cari întrunesc cel 


150 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





putin jumătate plus unul din sufragiile exprimate. A doua atribuire de man- 
date se face conform principiului reprezentării proporţionale, atribuindu-se 
fiecărei liste atâtea, scaune, de câte ori câtul electoral intră în câtul miljociu. 
A treia atribuire de mandate se face conform principiului majorităţii relative, 
dând toate scaunele rămase libere în urma celorlalte două operaţiuni, listei 
care a întrunit câtul mijlociu cel mai mare. Fiecare judeţ alege câte un de- 
putat de fiecare 75.000 locuitori de naţionalitate franceză, fracțiunea trecând 
de jumătatea acestui număr fiind socotită ca întreg. Unele judeţe prea întinse 
sau prea populate au fost sectionate în două sau mai multe circumscripţii, 
pentru usurarea operaţiilor electorale. 

Sistemul reprezentării minorităților are toate avantajele și defectele scrutinu- 
lui de listă de care este legat, în afară de acestea, are calităţi si defecte, cari, în 
cea mai mare parte, îi sunt comune cu acelea ale reprezentării proporționale. 


4. Tendinţele cari au dat naștere reprezentării minorităţilor, au adus pe 
unii cugetători la ideea, reprezentării proporționale. 

Ca şi reprezentarea minorităților, reprezentarea proporțională se bazează 
pe echitate. Primul sistem recunoaște preponderența majorităţii, însă foce 
loc şi minorităţii; al doilea cere ca reprezentatiunea naţională să fie în com- 
punerea ei imaginea fidelă a tuturor opiniunilor cari se manifestă în sânul 
Națiunii, opiniuni cari toate trebue să fie reprezentate şi valorificare în Par- 
lament în proporţia în cari sunt împărtășite de cetăţeni. 

Cea dintâiu formulare precisă a teoriei reprezentării proporţionale, indicate 
în genere prin inițialele R. P., a fost făcută de Victor Considérant în 1846 în 
scrisoarea sa căcre „Marele colegiu constituant al cantonului Geneva‘. In 1848 
ideea e reluată de Cantagrel, cu ocazia desbaterilur constituţionale ale can- 
tonului Neuchâtel, 

In 1867 Stuart Mill propune în Parlamentul englez reprezentarea propor- 
fionalä odată cu sufragiul universal. De atunci ideea R. P. și-a făcut loc în 
doctrina politică, găsind răsunet în gândirea multor teoreticiani și oameni 
politici din toate țările. Progresele sale au fost constante și numărul parti- 
zanilot săi a crescut neîncetat. Astăzi o găsim în legiuitile multor state. Ea 
funcționează în Belgia, Elveţia, Danemarca, Suedia, No: vegia, Finlanda, unele 
state din Statele-Unite, și-a şi făcut loc aproape în toate Constitutiile noui 
edictate în urma răsboiului. O găsim si în 1eforma electorală română din 
timpul şi din urma acelei vâltori. 

Succesul R. P. se datoreste în primul loc împrejurării că ea se întemeiază 
pe echitate. Sistemul majoritar ar fi nedrept si fals. Deja Louis Blanc se ridică 
contra lui spunând: „Jumătate plus unul din votanti este ceeace se numeşte 
Poporul, jumătate minus unul este Neantul“. Jumătate din alegători plus 
unul sunt reprezentaţi, restul nu, sau prea puţin. 

Cum în Statul modern legea e stăpână, cine foce legea, este stăpân; deci 
jumătate plus unul din alegători stăpânese Națiunea. Puterea legală a majo- 
ritäti apae excesivă și opresivä. 

R. P. are de scop în teorie de-a determină aritmetic raportul dela forţa 
numerică la, puterea, politică, de-a restaură proporţia între reprezentanţi si 1e- 


D. XENOPOL: DREPTUL DE VOT ȘI REPREZENTAREA MINORITATILOR 151 





prezentaţi, asà ca fiecare grup de alegători să fie reprezentat după impor- 
tanţa sa. 

Pentru Stuart Mill nu este cu putinţă o adevărată democrație, decât dacă 
minoritățile sunt reprezentate într'o justă proporţie; om pentru om, mino- 
ritatea să fie reprezentată tot aşa de complet ca şi majoritatea. 

Considérant distinge votul deliberativ de votul reprezentativ; primul, trebuind 
să ducă la o acţiune, e necesarmente votul unei majorităţi; votul reprezentativ, 
prin care oamenii personifică într'unul din ei voinţa lor, cere ca orice grupare 
de opiniuni să aibă o reprezentare proporţională cu puterea sa. 

Paul Deschanel, fostul președinte al Republicii franceze, ziceă, apărând R.P., 
că democraţia modernă se bazează pe două principii esenţiale: participarea 
tuturor cetăţenilor la afacerile publice, si exerciţiul guvernământului de către 
majoritate, ceeace presupune proportionalitate în reprezentare si în discuţie, 
majoritate în hotărîve si în acţiune. 

Sunt foarte multe sisteme de R. P. 

Sistemul lui Hare de care am vorbit la reprezentarea minorităților, este 
considerat de mulţi ca un sistem de R. P. Borda, Condorcet, Burnitz si Wa- 
rentropp, Emile de Girardin, de La Chapelle, Pernolet, au imaginat diferite 
sisteme, mai mult sau mai putin complicate, dar cu totul nepractice. 

Temelia celor mai multe sisteme de R. P. este quotientul sau câtul electoral. 
Modul de determinare al acestuia variază după sisteme. 

Sistemul câtului rectificat e întrebuințat în cantonul Geneva, după legea 
electorală din 1906. Este şi sistemul propus prin proiectul de reformă elec- 
torală depus în Parlamentul trecut de fostul ministru Argetoianu, proiect ce 
s'a modificat însă de comisiune în această privinţă. 

Se împarte numărul total al votantiler din circumscripție, prin numărul 
deputaţilor de ales plus unul. Numărul întreg, imediat superior câtului obţinut 
prin această operaţie, se numește număr electoral. Fiecare listă, de candidaţi 
obţine atâtea mandate, de câte ori numărul electoral e conţinut în totalul vo- 
tmilor sale. Dacă rămân mandate neatribuite, se împarte totalul fiecărei liste 
cu numărul mandatelor deja obţinute plus unul. Mandatele se atribue pe rând 
listelor cari au câturile cele mai mari. In caz de egalitate, scaunul se atribue 
candidatului care a obţinut cele mai multe voturi. 

Acest sistem are de scop de-a reduce pe cât posibil resturile, uşurând îm- 
pärtirea mandatelor. El tinde a favorizà minoritățile, micşorând câtul elec- 
toral prin adăugirea unei unităţi la divizor. Dacă însă favorizează minoritățile 
faţă de majoritate, între mai multe minorităţi favorizează pe cele mai pu- 
ternice. (Exemplu Anexa III). 

Sistemul, celor mai mari resturi, e întrebuințat în unele cantoane elveţiene 
şi eră adoptat de comisiunea Camerei trecute. Acest, sistem atribue mandatele 
1ämose, listelor cari au cele mai mari resturi și în ordinea importanţei restu- 
rilor. El favorizează minoritățile, dar poate da rezultate foarte nedrepte în 
circumscripțiile mici. Pentru a da rezultate bune trebua a se aplică la circ um- 
scriptii cari aleg cel putin 7 reprezentanţi. (Exemple Anexele III şi IV). 

Intr'o circumscripție care alege 4 deputaţi, dacă votează, spre exemplu, 
70.000 alegători si se prezintă 4 liste de candidaţi cari întrunesc în total res- 


152 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


pectiv câte 27.000, 22.000, 11.000 si 10.000 voturi, fiecare listă obține câte 
un scaun, ceeace este absurd. 

Sistemul concurenţei listelor şi al dublului vot simultan, spre a obţine câtul 
electoral, se împarte numărul votantilor prin acel al mandatelor. Fiecare listă 
are atâţia candidaţi aleși, de câteori întruneşte câtul. In fiecare listă, locurile 
dobândite se atribue candidaţilor celor mai favorizați. 

In acest sistem se votează deodată și listele şi persoanele; e un dublu vot 
simultan. Geutatea însă este foarte mare, căci de obiceiu suma obţinută ca 
voturi totale de fiecare listă, nu este divizibilă si rămân resturi, precum și 
scaune neatribuite. Cui vor reveni ele? Listei celei mai favorizate? Celei mai 
putin favorizate? Celei cu totalul mai mare? Celei cu restul mai mare? In- 
trebări la cari nu se poate răspunde decât prin expediente. 

Sistemul proiectului Briand, propus în 1910 în Camera franceză, împarte 
numărul alegătorilor înscrişi prin acel al deputaţilor de ales, pentiu a obţine 
câtul electoral. Se împarte apoi totalul voturilor fiecărei liste prin acest cât 
şi i se atribue atâtea mandate, de câte ori totalul voturilor sale cuprinde câtul. 
Scaunele rămase, se atribue candidaţilor nealesi cari au obţinut cele mai multe 
voturi, indiferent de lista din care fac parte. Acest sistem protegueste majo- 
ritatea. E mai mult un scrutin de listă cu reprezentarea proprotionalä a mi- 
noritätilor. 

Un sistem original şi românesc totodată, este acel propus de d-l Constantin 
Negruzzi, inspector general administrativ, care, inspirat de principiul reprezen- 
tării profesionale, propune o reprezentare proporţională a profesiunilor. Spre 
deosebire de susținătorii reprezentării intereselor, d-sa nu împarte corpul elec- 
tral în colegii profesionale, ci în circumscripțiile teritoriale actuale, toţi ale- 
gătorii votând deavalma, împarte mandatele cuvenite fiecărei circumscripţii 
pe profesiuni. Apreciind, cu destulă aproximaţie de altfel, importanţa socială 
a fiecărei profesiuni, atribue într'o circumscripție care alege 10 deputaţi de 
exemplu, 3 mandate agricultorilor, 3 mandate profesiunilor liberale, 2 man- 
date comeiţului și industriei şi 2 mandate muncitorilor, neputându-se alege 
într'o circumscripție, oricare ar fi numărul de voturi ce ar obține eventual, 
decât atâţia candidaţi din fiecare profesiune, câţi s'au fixat prin lege. 

Sistemul acesta suferă de toate defectele reprezentării intereselor; este 
foarte complicat în detalii si cu totul aubitrar în fixarea mandatelor cuvenite 
fiecărei profesiuni. 

Sistemul belgian, introdus prin legea din 1899, pune principiul că un bu- 
letin nu poate exprimă decât un vot si exercită influenţă decât în atribuirea 
unui singur mandat. Fiecare alegător, în acest sistem, nu votează decât pentru 
un singur candidat, dar votul lui contează si pentru lista din care face 
parte candidatul votat. Alegătoul poate primi ordinea candidaţilor așa cum e 
propusă pe lista respectivă și atunci arată, printr'un anume semn, că acceptă 
ordinea, de prezentare, sau el pune semnul în dreptul unuia dintre candidaţi, 
care doreşte el ca să fie ales înaintea tuturor, si atunci dă un vot de prefe- 
rinţă. Sunt proclamati aleși candidaţii, oricare ar fi ordinea lor de prezen- 
tare, care întrunesc divizorul comun, care se determină după sistemul lui 
Hondt despre cae vom vorbi îndată. Pentiu atiibuiea restului de man- 


D, XENOPOL: DREPTUL DE VOT ŞI REPREZENTAREA MINORITATILOR 153 


date cuvenite fiecărei liste, se împarte totalul voturilor de listă a, listei, suc- 
cesiv, la toţi candidaţii, în ordinea prezentării lor, adăugând la numărul de vo- 
turi de preferinţă obținut de fiecare, numărul de voturi luate din voturile de 
listă necesar pentiu a egală divizorul comun. 

In sistemul belgian votul e uninominal și devolutiv. Alegătorii votând can- 
didatii în ordinea prezentării, sunt prezumati a votă mai întâiu pentru primul 
candidat, apoi pentru al doilea, şi aşa mai departe. Dacă primul candidat, 
fie prin voturile sale de preferinţă, fie prin voturile de listă, are dejà câtul elec- 
toral, votul contează pentru əl doilea candidat, apoi pentru al treilea, dacă 
al doilea e și el ales, şi așa mai departe, până se termină voturile de listă. Be- 
neficiul acestora cade în cascadă dela un candidat la altul, în ordinea prezen- 
tării. (Exemplu Anexa V). 

Sistemul votului de preferință sau a lui Adolf Carnot, adoptat de Liga fran- 
ceză pentru R. P. și de Charles Benoist, celebrul propagandist şi luptător pentru 
R. P., în raportul său din Camera franceză în 1905. Fiecare alegător își ma- 
nifestä preterinta subliniind în votul său doi candidaţi de pe aceeas listă. Aceste 
voturi vor servi la stabilirea ordinei de prioritate între candidaţi potrivit sis- 
temului belgian. 

Sistemul divizorului comun sau a lui Hondt, stabilesce o unitate de măsură, 
un metru electoral fix, acelaş pentru toate listele dintr’o circumscripție, ce se 
obține împărțind numărul total de voturi întrunit de fiecare listă prin 1, 2, 
3, 4... câte mandate sunt în circumscripție. Câturile obţinute se înșiră apoi 
după importanța lor, indiferent de liste; acel care corespunde numărului de 
reprezentanţi de ales, este divizorul comun. Fiecărei liste i se atiibue atâtea 
scaune de câteori totalul voturilor sale, numit cifra sau massa electorală, cu- 
prinde divizorul comun. 

Mandatele rămase neatribuite, din cauză că resturile sunt inferioare divi- 
zorului comun, se atribue listelor în ordinea importanţei resturilor. In fiecare 
listă, se proclamă aleși candidaţii cari obţin cele mai multe voturi, până la 
concurența numărului de mandate cuvenite listei. 

Sistemul Hondt formează temelia R. P. în Decretul-Lege din 14 Noemvrie 
1918 care pune în aplicare principiul înscris în art. 57 din Constituţia română, 
modificată în 1917. 

Sistemul acesta se poate aplică și fără divizorul comun, care este de prisos 
şi complică operaţia dând naştere întotdeauna la resturi si lăsând mandate ne- 
atribuite. Este suficient, după cum a arătat d-l Inginer Mihail Manoilescu, și 
după cum s'a dovedit si în practică, a stabili mai întâiu massa electorală a 
fiecărei liste, împărţind-o apoi succesiv prin 1, 2, 3, 4..., după numărul manda- 
telor de atribuit. După aceasta se înșiră câturile astfel obţinute după impor- 
tanta lor, până la concurenţa numărului de mandate ale circumscripţiei. Fie- 
cărei liste i se vor cuveni atâtea scaune câte câturi rezultate din împărţirea 
massei sale electorale prin 1, 2, 3, etc., se găsesc în rang util — adică între câ- 
turile înşirate după importanţă. In fiecare listă sunt proclamati aleși candi- 
datii cei mai favorizați, până la concurența mandatelor ei atribuite. Procedând 
astfel, toate mandatele vor fi atribuite dintr'o singură operaţie si nici nu vom 
mai îi stânjeniti de resturi. (Anexa VI). 


154 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Sistemul van de Walle e foarte complicat, dar ingenios. Grupează circum- 
scriptiile pe regiuni sau provincii si utilizează resturile din circumscripțiile unei 
regiuni pentru atribuirea locurilor neîmpărţite în toată regiunea. Intâiu se 
împart mandatele în fiecare circumscripție, după divizorul respectiv. Manda- 
tele rămase neatribuite în diferitele circumscripții ale regiunii, se atribue, pe 
regiune, partidelor cari au întrunit totalurile de resturi cele mai mari în re- 
giuni si li se repartizează ficcäruia în circumscripțiile unde au cele mai mari 
resturi. Cu acest sistem se reduc la cea mai mică expresie resturile rămase 
nereprezentate. (Anexa VII). 

Sistemul grupării listelor (Papparentement) a fost adoptat în 1912 de Ca- 
mera franceză, dar, respins de Senat, nu s'a putut înfăptui. Mai multe liste 
din aceeaş circumscripție se asociază în vederea atribuirii mandatelor rămase 
după prima împärtealä, care se face atribuind fiecăiei liste atâtea, scaune, de 
câte ori câtul electoral intră în massa electorală a listei respective. Apoi se 
atribue fiecărei asociaţii de liste atâtea scaune din cele rămase neatribuite, de 
câte ori câtul electoral intră în totalul resturilor lor. In urmă se mai atribue 
un mandat, dacă a mai rămas, listei sau grupăzii de liste care a obţinut ma- 
joritatea absolută a voturilor, dacă mare deja majoritatea absolută a man- 
datelor. In fine, dacă mai rămân locuri disponibile, ele se împart după sis- 
temul mijlociilor, între liste si grupări de liste. Mandatele obţinute în comun 
de grupările de liste, se împart între listele fiecărei grupări, după procedeul mij- 
lociei voturilor. Acest sistem favorizează foarte mult majoritatea si îngădue 
coalitiile electorale cele mai imorale. (Anexa VIII). 

Conferinţa, internaţională pentru reprezentarea proporţională din Anvers, 
recomandă sistemul Hondt, al concurenţei listelor, cu divizorul comun. 

Toate aceste sisteme n’ajung la realiza ea scopului dorit: toate au incon- 
veniente și nici unul nu este exact matematiceste. Unele favorizează majori- 
tatea, altele minoritățile. 

Marele savant francez Henri Poincaré, preocupat de chestiunea R. P. şi 
din punct de vedere științific, era partizanul sistemului numărului unic. Pro- 
porţia realizată de acest sistem e cea mai apropiată de exactitate. In acest 
sistem, se împarte numărul total al alegătorilor din toată ţara prin numărul 
total al deputaţilor Camerei, obținându-se astfel un cât numit divizorul elec- 
toral uniform. In fiecare circumscripție, fiecare listă de candidaţi va obține 
atâtea scaune de câte ori divizorul electoral uniform va fi cuprins în numărul 
mijlociu de voturi obţinut de acea listă în acea circumscripție. Resturile lis- 
telor fiecărui partid din toate circumscripțiile se adună pe întreaga ţară şi 
totalurile obţinute sunt împărţite prin divizorul electoral uniform, numit şi 
numărul unic. Se atribue fiecărui partid, din mandatele rămase neatribuite 
în întreaga țară, un număr de mandate egal cu câtul obţinut prin împărţirea 
totalului resturilor listei respective prin divizorul electoral uniform. Mandatele 
astfel atribuite, se repartizează partidelor în judeţele unde resturile respective 
sunt cele moi mari. Acest sistem este foarte complicat. 

De altfel, marele defect al R. P. e complicatia. Ea nu este accesibilă marei 
masse a alegătorilor, dintre care cei mai multi nu posedă cunoștințele ne- 
cesare spre a înţelege toate amănuntele diferitelor sisteme. Proporţionaliștii 





D. XENOPOL: DREPTUL DE VOT SI REPREZENTAREA MINORITATILOR 155 


cei mai convinși chiar, recunosc că R. P. nu e accesibilă decât unei elite. 
„Concurența listelor cu dublul vot simultan“, ,,divizorui comun“, „câtul 
electoral“, ,,quotientul‘, ete. sunt pentru massă ceva misterios, de nepä- 
truns. Operatiile electorale vor fi pentru cetățeni ca săvârșirea unei taine 
într'o limbă neînteleasä şi după ritu1i necunoscute. Pentru ei nu va există nici 
o posibilita.e de control şi nu vor puteă aveă, în fundul sufletului lor, toată 
încrederea necesară în sinceritatea unor alegeri făcute în așă condițiuni. 

Fiecare sistem de R. P. își are ciudăţeniile lui, si nici chiar cei chemaţi a 
legiferă, cari au cunoştinţi mai complete decât massa alegătorilor, nu se pot 
orientă îndeajuns. Dovadă dispozitiunile legale în vigoare actualmente în Ro- 
mânia, complicate cu un divizor comun de prisos. 

In practică, și în toate sistemele, nu putem ajunge niciodată la o împăr- 
fealä exactă a mandatelor în fiecare circumscripție. Rămân întotdeauna resturi 
si scaune neatribuite. Gieutatea cea mare constă tocmai în împärteala aces- 
tora si în folosirea resturilor. Diferitele metode propuse nu sunt decât expe- 
diente. 

Alegerile făcute cu R. P. în Belgia dela 1900 si până azi cât şi în Eiveţia, 
au dovedit greutăţi mari în mânuirea acestui sistem electoral, greutăţi cari au 
mers uneori până la completa falsificare a rezultatului alegerilor. Deasemenea 
si în alegerile făcute dejà în două rânduri la noi. Numărul votwilor anulate 
este foarte mare si cetăţenii din toate stratwile sociale greşesc. 

Oricât s'ar spune că aceste greutăţi sunt inerente oricäui început si că 
experienţa le va îndieptă, este inadmisibil ca, de dragul unui sistem, şi chiar 
pentru o idee de dreptate, care s'ar realizà cândva, vieata politică a unei ţări 
să fie ani de zile falsificată si dreptul de vot îngăduit tuturor, să nu poată fi 
exercitat, de toţi cetăţenii în măsura în care li se cuvine. De altfel trebue a se 
fine în seamă că R. P. nu este un scop, ci numai un mijloc, un mijloc pentru 
a ajunge la exprimarea voinţei nationale şi la alegerea reprezentanţilor Na- 
țiunii, si orice mijloc trebue înainte de toate să fie practic şi să răspundă 
nevoiei. 

In practicä, roadele R. P., în ceeace priveste asigurarea unei reprezentäri 
cât se poate mai exacte a tuturor opiniunilo, sunt aproape imperceptibile. 
La Chesnais a calculat că în alegerile din Belgia, în 1900, cu R. P., difaenta 
între rezultatul alegerilor si realitatea proportiei între partide a fost de 4.85%, 
iar în alegeiile din Franţa, în 1902, cu scrutinul uninominal și majoritatea ab- 
solută, acea proporţie a fost de 7.35%, deci o deosebire minimă de 2.50% în 
favoaea R. P. 

In fapt, controlând rezultatele, în alegerile din 1900 si 1902 în Belgia, ca- 
tolicii,cu un total de 15.000 voturi mai puțin în toată țara decât coaliția libe- 
ralo-socialistă, au obținut totuşi 18 mandate mai mult, 82 față de 64; în 
1908—1910, acelaş lucru, catolicii cu 10.000 voturi mai puțin, au obținut 7 
mandate mai mult, 86 față de 79. Deasemenea, în alegerile pentru Camera 
română din 1919, partidul liberal cu 28.000 voturi mai puțin decât partidul 
țărănist şi nationalist-democrat, a obținut 12 mandate mai mult, 103 față 
de 91, iar toate celelalte partide numai 53, pe când, după o proporție justă, se 
cuveneà liberalilor 87 scaune, nationalistiloi si täränistilor 89, celorlalte par- 


156 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


tide 71. Rezultatele din punct de vedere proporţional sunt absolut absurde. 
Aceste exemple dovedesc cât de „proporţională este R. P. 

Introducerea R. P. în Belgia şi funcţionarea, ei timp de 20 ani în acea fară, 
n’a adus nici o schimbare în situația politică. Catolicii au păstrat puterea până 
la răsboiu, cu o majoritate însă redusă, ceeace a îngreuiat opera de guvernare, 
îngreuiare devenităacum enormă din cauză că rezultatele alegerilor de după 
răsboiu au adus Parlamente în cari, deşi tot catolicii sunt mai numeroși, nici 
un partid nu are majoritatea, ceeace a impus guverne de coaliţie. 

Aceasta s'a produs şi în România, făcând imposibilă guvernarea țării altfel 
decât prin compromisuri întotdeauna instabile, bazate de multe ori pe elemente 
imorale si minate în permanenţă de intrigi ascunse. 

R. P. dă o reprezentare de minorităţi, în ţările cu partide numeroase, ceeace 
nu poate produce decât guverne de coaliţie sau de colaborare, care pentru a 
se puteă menţine, vor trebui să-și sacrifice activitatea pentru menţinerea 
echilibrului între partidele componente. Opera de guvernare si de legiferare, 
care nu poate da roade şi înfăptui reforme reale decât prin guverne tari, spri- 
jinite pe majorităţi de partid, este cu totul stânjenită. In loc de progres po- 
litic şi social, vom aveă anarhia politică si o lipsă de vigoare în legiferare si 
guvernare care vor da prilej elementelor antisociale să producă turburări pri- 
mejdioase. 

Minoritățile, spre a puteăfireprezentate, trebuind a obţine un anumit număr 
de voturi, vor face aceleași coaliții electorale cari se fac si cu scrutinul uni- 
nominal pentru balotaj. In Belgia primul efect al R. P. a fost cartelul libe- 
ralo-socialist, coaliţie hibridă a unui partid burghez de progres social, cu un 
partid de revoluţie socială. De altfel un rezultat bun al R. P. în Belgia a fost 
reînviarea partidului liberal, asigurând existenţa unui al doilea partid de gu- 
vernământ. Din cartelul său cu acest partid, partidul socialist a câştigat și el, 
pregătindu-se pentru exercițiul puterii alături de partidele burgheze. 

R. P. nu poate suprimă, orice s'ar zice, nici frauda, nici corupţia, nici pre- 
siunile administrative, cari nu depind de sistemul de vot, ci de moravuri. Ea 
înlesnește frauda, fabiicarea câturilor electorale pentru anumiţi candidaţi, 
controlul massei alegătorilor fiind imposibil. 

R. P., fiind legată de scrutinul de listă, împrumută acestui sistem toate 
defectele lui. Ea impune partide si împiedecă alegerea individualitäfilor neîn- 
regimentate. Constituţia nu cunoaşte partide, nici aleși de partid, ci numai 
candidaturi nominale. R. P. și-ar aveă poate rost, din acest punct de vedere, 
dacă în alegeri s'ar votă numai asupra partidelor, fără candidaturi personale, 
urmând ca apoi fiecare partid prin organizaţiile sale să desemneze pe cei cari 
vreă să-i trimeată în Parlament, după numărul mandatelor obţinute. Oricum, 
e absolut absurd și de neînțeles pentru alegătorii cei mai multi, ca d-l X care 
a întrunit 15.000 voturi să nu fie ales, iar d-l Y care n’aie decât 5.000 să fie 
ales. De altfel, în ideea R. P. trebue să se facă abstracţie completă de per- 
soane; ea nu poate presupune decât un vot de idei exprimate prin partide, 
De aceea, proporționaliştii puri combat cu înverșunare panașajul, facultatea 
pentru alegători de-a votă candidaţi de pe diferite liste. Panaşajul permite 
combinaţii de persoane si insuflă alegătorului ideea că persoanele pot trece 


D. XENOPOL: DREPTUL DE VOT SI REPREZENTAREA MINORITATILOR 157 


înaintea ideilor. El calcă însuşi principiul R. P., care constă în a atribui fie- 
cărui partid un număr de reprezentanți, proporţional cu numărul aderentilor 
săi. Fiecare alegător trebue deci să deă un vot de partid. 

Silirea alegătorilor de-a da numai decât voturi depatid, înregimentează, 
însă întreaga populaţie în partide, forțează pe toţi cetăţenii a aveà pă eri ţăr- 
murite si înregistrate, violentând libertatea fiecăruia. E un fel de caporalism 
electoral deosebit de antipatic. 

R. P. este contrară regimului parlamentar, care în Statul modern are o în- 
treită menire: reprezentare, legiferare, guvernare. 

Guvernământul reprezentativ e în mod necesar guvernarea majorităţii. 
El se întemeiază pe ideea că guvernul ţării aparţine pentru o legislatură, re- 
prezentantilor aleși de către corpul electoral prin majoritatea alegătorilor. 
Dacă ţara ar constitui un singur colegiu, —cum ar trebui, dacă n'ar fi greută- 
tile practice, — majoritatea ar aveă dreptul strict de-a numi toţi deputaţii, 
după cum ar aveà dieptul de-a alege șeful sau membrii puterii executive, dacă 
ar fi ca ei să se numească direct de popor. 

Reprezentaţiunea naţională are de scop de-a traduce în lege voinţa, expri- 
mată în anumită direcție prin alegeri, a poporului. De aceea alegerile se fac 
pe bază de programe. Adoptând cutare progiam, poporul își exprimă voinţa 
si deleagă, celor aleşi, dreptul de-a face legea potrivit programului lor, care, 
fiind adoptat, exprimă astfel voinţa generală, iar nu potrivit voinţei arbitrare 
a celor aleşi. 

Este util ca şi minoritatea să fie reprezentată în Porlament. De altfel, re- 
gimul parlamentar nici nu poate functionà fără prezența opoziţiei; dovadă e 
faptul că, dacă nu iese opoziţie din alegeri, se naşte opoziţie din sânul majorităţii. 
Numărul membrilor săi însă nu importä. Rolul ei nu este de hotärîre, ei numai 
de control, în Parlament. In afara Parlamentului, dreptul ei este de-a căută 
să devie majoritate în sânul Națiunii, pentru ca la alegerile viitoare ea să triumfe. 
Nu se poate ca minoritatea să nu reuşească nicäiri; orice minoritate mai impor- 
tantă în ţară e cu neputinţă să nu fie undeva majoritate, alegând acolo repre- 
zentanţii săi. 

Fără majorităţi omogene, opera de legiferare və fi îngreuiată si întârziată; 
nu vom puteà realiză decât reforme schioape, ieşite din tranzacţiile dintre 
minorităţi. 

Pentru a justifică principiul R. P., se zice că o adunare trebue să fie oglinda 
corpului electoral. Ar fi aşă poate, dacă rolul ei ar îi pur reprezentativ, cum ar 
fi acel al unei adunări consultative. Acolo e nevoie să se cunoască, şi deci să se 
exprime, toate părerile. Dar o adunare legislativă, hotărăşte, exercitând prin 
aceasta un atribut al suveranităţii, discuţia, fiind numai ceva accesoriu. O 
asemenea adunare nu se poate alcătui decât pe temeiul principiului majoritar. 

Parlamentul nu reprezintă indivizii, a căror păreri deosebite să fie nevoie 
a-și găsi reprezentarea în sânul lui, ci Națiunea care nu poate aveă decât o 
singură voinţă, aceea a majorităţii, exprimată prin alegeri. 

R. P. nu s'ar puteă justifică, din acest punct de vedere fundamental, decât 
dacă s'ar consideră Parlamentul ca o putere independentă faţă de Națiune, 
în care reşade suveranitatea. 





158 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





In Anglia sar puteă concepe R. P. aplicată la alegerile pentru Camera 
Comunelor, dar tocmai acolo ea are mai puţini adepţi. 

In dreptul public englez, suveranitatea reşade în Parlament, reprezentant al 
Națiunii, nu în Națiune însăşi. In acel corp ar trebui deci să fie reprezentate, pro- 
portional cu importanţa lor în corpul social, toate ideile, pentru ca la exprimarea 
voinţei generale de Parlamen.ul suveran, să fie toate ascultate şi cumpănite. 

Dar dacă suveranitatea reșode în Națiune si Parlamentul e numai un de- 
legat al ei pentru o mai ușoară și mai bună legiferare, este evident că delegația 
nu se poate da decât de către şi conform cu voința generală. Cu ocazia alege- 
rilor se exprimă toate vointele din sânul Națiunii si din exprimarea lor se al- 
cătuește voința generală care se manifestă în delegația dată celor aleși. Voința 
generală neputând fi decât aceea a majorităţii, delegaţii nu vor puteà fi decât 
acei desemnați de majoritate. Dacă Națiunea ar face ea singură si direct Legea, 
este evident că voinţa majorității cetăţenilor asupra chestiunii în desbatere 
ar hotărî. Națiunea delegând unor reprezentanţi dreptul şi sarcina de-a face 
Legea, conform voinţei ei, este logic și natural ca acei reprezentanţi să fie desem- 
nafi de majoritate. In teorie strictă și riguroasă, minoritatea n’ar aveă întru 
nimic dreptul de-a fi reprezentată la opera de legiferare din sânul Parlamen- 
tului. Această situaţie nu poate jigni întru nimic dreptatea si echiratea, fiind 
întemeiotă pe dreptul cel mai strict. 

In sistemul reprezentării poporţionale se caută a se suprimă alegerile 
parțiale, prin instituirea deputaţilor supleanti. Candidaţii fiecărei liste cari 
n'au fost proclamaţi aleși, rămân supleanti si sunt chemaţi a ocupă în Par- 
lament scaunele tovarășilor de listă moiti, demisionati, etc., în cursul legisla- 
turii. Suprimarea alegerilor parțiale, în țăile cu legislaturi lungi mai ales, 
este periculoasă. Schimbäile din opinia publică nu se mai pot exprimă legal 
în cwsul legislaturii. In Anglia, alegerile parțiale au întotdeauna mare im- 
portanță; sunt socotite ca barometiul opiniei publice. Sistemul e si imoral. 
Se ajunge la fmpätirea unui mandat prin înțelegeri prealabile. Am aveă de- 
putati cu anul, cu semestrul, ete. Ce ne facem în caz de vacanță, când nu sunt 
sau nu mai sunt supleanti? Cu ce sistem se va împlini vacanța? Va rămâneà 
locul vacant până la sfâışitul legislatu1ii? Va trebui forțamente să recurgem 
la o alegere uninominală cu scrutin îmajoritar. Ce ne facem cu propoiționala? 

Cu tot succesul său indiscutabil în lumea politică contimporană, succes 
ce nu poate fi decât efemer, sistemul R. P. nu se poate justifică în teorie, fiind 
în contrazicere cu principiul care stă la temelia aşezămintelor constituţionale, 
acel a suveranităţii naţionale, iar în practică roadele sale nu compensează 
greutăţile şi nedreptätile la cari dă loc aplicarea lui. Si apoi, după cum am 
văzut, R. P. nu-i nici măcar proporţională. 


5. Problema reprezentării minorităţilor în România de astăzi, pe lângă as- 
pectul său politic, mai are şi un alt aspect, acel etnografic. 

România întregită numără pe lângă o majoritate covârșitoare de Români 
de origină și un număr relativ însemnat de cetăţeni de altă naţionalitate ori- 
ginară, deveniți cetăţeni români, cu toate drepturile depline, în baza tratatelor 
cari au procalmat si recunoscut unirea și încorporarea ținuturilor în cari trăese 








D. XENOPOL: LREPTUL DE VOT SI REPREZENTAREA MINORITATILOR 159 


la regatul României. Ei se bucură de toate drepturile cetățenești si iau parte 
deopotrivă cu Românii de origină la alegerea reprezentanţilor Națiunii. Această 
deplină egalitate între toți cetăţenii români, oricare le-ar fi origina, exclude 
orice privilegii din partea unora sau altora. Exercitiul dieptului de vot va aveă 
loc pentru toţi deavalma, în circumscripțiile electorale determinate de împăr- 
tirea administrativă a ti. Această împărți e administrativă va trebui să fie 
desigur revizuită. Reforma administrativă, în sensul descentralizănii pe re- 
giuni şi modifica ea actualelor diviziuni administrative, se impune tot așa de 
imperios ca şi reforma electorală. In orice caz nu se vor puteă creà circum- 
seipţii speciale pentru minoritățile etnografice. 

In pioiectul depus în Parlamentul trecut, aşa cum se modificase de co- 
misiunea de administratiune generală a Cameiti, se creau circumscriptiuni 
electorale, potrivite anume pentru a asigură reușita siguă a candidaţilor mino- 
ritäfilor etnografice, cu excluderea aproape completă din acele circumserip- 
țiuni a elementului român de origine. Acest proiect favoriză din cale afară 
minoritățile etnografice, căci pe lângă că prin sistemul reprezentării propor- 
tionale le dădeă mai posibilităţi de 1eușită în multe cicumseripţii în cari 
Românii de origine domină, dar le crea si circumscripţii aranjate astfel, încât 
succesul lor să fie pe deplin asigurat si elementul indigen să nu poată reuși 
nici chiar prin jocul R. P. Aceasta spre a dovedi cel mai larg sphit de toleranţă. 
Evident că trebue a aveă un asemenea spirit și a nu pune de loc în inferioritate 
pe cetăţenii alogeni în ceeace priveşte exercițiul dreptului lor de vot, dar nici nu 
se pot creà favoruri pentru dânșii, 1ästunând proporția justă, dictată derealitate. 

Cetăţenii de origină ungară, germană, ruteană, etc., locuind în grupuri 
compacte în anumite regiuni ale ţănii, de sigur că, în circumscripțiile electo- 
rale normal constituite din circumsa ipţiile administrative ale acelor regiuni, 
vor alege reprezentanţii lor și glasul lor va puteă fi ascultat în Parlament. 
Nu se poate pretinde ca numărul acestor reprezentanţi să fie exact proporţional 
cu forţa numerică a elementului respectiv în ţară, căci Parlamentul român 
nu este adunare politică a unui Stat alcătuit din minoităţi etnografice, ci a 
unui Stat naţional unitar, şi elementul dominant va fi preponderent și în Par- 
lament. De altfel, în fapt, proporţia se va realizà, cu oarecare aproximaţie 
poate, prin alegerile făcute în mod normal și fn à favoruai pentru nimeni, după 
cum proporţia se realizează și pentru minoritățile politice si fără R. P. 


6. In concluzii, față de cele expuse, dreptul de vot trebue să fie universal, 
egal, direct, secret si obligator, recunoscut deocamdată numai bărbaţilor, ce- 
tăţeni români majori, capabili şi cari să nu îi suferit condamnatiuni infamante. 
Alegerile să se facă prin scrutinul uninominal, cu majoritatea relativă a voturilor, 
pe circumscripţii electorale, carisă se confunde cu circumscripțiile administrative 
existente sau revizuite cu ocazia reformei administrative, plăși sau cercuri. 

In stadiul actual al evoluţiei politico-sociale a poporului român, acestea 
ni se par singurele criterii după cari sar puteă înfăptui o aşezare temeinică 
a reprezentațiunii naţionale. 


19 Februarie 1922 











A N E X 


. SISTEMUL FRANCEZ 


es 








— 


Alegerea din 16 Noemvrie 1919 (după La Presse de Paris, No. 13). 
Sarthe (5 deputaţi). 
Inserisi 115665. Votanti 83295. Voturi exprimate 79316 








Majoritate absolută 39659. Cât electoral Le = 15864 
Voturi anulate 3643. 
a b c 
Lista uniunii naționale Lista uniunii republicane Lista socialistă 
Galpin .... 39887 ales I Ajam..... 26723 ales II Barbier... 13489 
d'Aubigny. 39516 ales II Montigny.. 25948 Gasnot ... 12596 
Fouché ... 37152 ales III Boufard ,.. 24744 Heuzè .... 12286 
de Rouge . 37115 ales III Cacaud.. . 24561 Loiseau . .. 12262 
Scheffler .. 35729 Souchard . 24308 Allonneau . 12050 
Massa elect. 189399 Massa elect. 126284 Massa elect. 62683 
Mijlocia ... 37879 Mijlocia . . 25256 Mijlocia. .. 12536 
Galpin are majoritate absolută, e ales de plano. 
ia d . : 37879 ; 
Mijlocia a cuprinde de 2 ori câtul electoral 15864 =2 + fractie 
y 25256 
PT) b 39 odată » 29 15864 Fa 1 + p 
; 12536 
e nucuprinde deloc ,, 5 15864 =0+ ,, 


Lista uniunii naționale mai capătă 2 mandate cu quotientul. 
~ republicane capătă si ea un mandat. 
Mandatul 2] 5-lea se atribue listei a cu cea mai mare mijlocie. 


II. SISTEMUL CÂTULUI RECTIFICAT 


Sarthe 

Lista uniunii naționale ..... 189399 massa electorală 
A „republicane... 126284 ., SI 
Socialistă .......,.... 62683 ,„ x 

Total voturi valabile ...... 378366 


Pentru a află numărul electoral împărțim totalul cu numărul scaunelor 
plus unul (5+1) 378366 : 6 = 63061, număr electoral. 


162 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Cu acesta împărţim succesiv massele electorale ale listelor 


ap 218 Lista uniunii nationale va aveă 3 scaune 
126284 : 
ne + 162 ,, republicane „n ,, 2 y 
62683 ; 

=y+62 ialistä 
cane =Y +02683 socialistă ........ » 0 n 


Total... D scaune 


I. SISTEMUL CELOR MAI MARI RESTURI 


Totalul voturilor valabile se împarte cu numărul scaunelor 378366— 756 61 : 


quotient sau cât electoral. 5 
Cu aceasta împărțim succesiv massele electorale ale listelor 
= 2 + 38077 Lista uniunii naţionale ... 2 scaune + 0 —2 
126234 , 
GEI > 14+50623 ,, » republicane.. 1 „ <+1—2 
e =04+ 62683 ,„ socialistă ,......... 0 „ <+1--1 
Total împărțit .... 3 scaune 5 


Cele 2 scaune rămase, revin: 1 listei socialiste. al 2-lea listei uniunii repu- 
blicane, cari au resturile cele mai mari 


IV. SISTEMUL CELOR MAI MARI RESTURI 
(al II-lea exemplu) 

Cireumscriptie 4 deputați 

70000 





Votanti 70000. Cât electoral Fi = 17500 

Lista albă....... 27000 massa, electorală 
» . roşie ...... 22000  ,, ee 
„verde ..... 11000 ,, n 
albastră... 10000 „ KA 

27000 

T0 = 1+ 9500+ 0 

22000 

T50 1+ 4500+ 0 

11000 

7600 = 0+ 11000 + 1 

10000 1 

1750) = 0-+ 10000 + 3 


Celelalte 2 scaune revin unul listei verde, celălalt listei albastre, cari au cele 
mai mari resturi. 


D. XENOPOL: ANEXE 


V. SISTEM BELGIAN 


Bruxelles (21 scaune). Alegenile din 1910. 
Divizor comun 13720. 
Lista catolică: 129152 
Voturi de listă 97358 





1. Nerinex ......... 741+12979— 13720 ales 
2. de Lantsheere . . . . . . 67013050 = 13720 ,, 
3. Vanderlinden. . . . . . . 364+13356— 13720 ,, 
4. Renkin . . . . . . . .. 1835+-11885— 13720 ., 
5. Carton de Wiart . . . .. 1357+-12363— 13720 ,, 
6. Theodor. . . . . . . .. 1601+12119— 13720 ,, 
7. de Bu . . . . . . . .. 2780+10940— 12730 , 
8. Wouvermans. . . . . .. 1497+10666= 12163 ,, 
9. de Coster . . . . . . .. 6869+ 0 = 6869 ,, 
10. Colfs . . . . . . . . . . 13980+ 0 —13980 ,, 
ete. ete. . . . . . . . . 97358 


Lista liberalä: 99634 
Voturi de listä 73659 





1. L. Huysmans . . . . .. 564+13156— 13720 ales 
2. Paul Janson. . . . . .. 1272+12448— 13720 ,, 
3. Hymans. . . . . . . .. 673+13047— 13720 ,, 
4. Feron. . .. . . . . .. 154+13566— 13720 ., 
5. Monville. . . . . . . .. 184+13536— 13720 ,, 
6. Lemonnier. . . . . . . . 1002 + 7906— 8908 ,, 
RICER 5 IE 5 ou de 2626+ 0 = 2626 ,, 
Si COEG iea LL ls à 12669+ 0 —12669 ,, 
ete. ete.. . . . . . . . . 73659 


Lista socialistă: 68604 
Voturi de listă 53911 





1. Vandervelde. ...... 1452+-12268— 13720 ales 
2. Delporte. . . . . . . . . 136+13584— 13720 ,, 
3. Meysmans . . . . . . .. 253+ 13467= 13720 ,, 
4. Camil Huysmans. . . .. 479+13241— 13720 ,, 
5. Bertrand. . . . . . . . . 11154+ 1351— 12505 ,, 
6. Elbers. . . . . . . . .. 262+ 0 = 9262 , 
GtG, elles e ce a ee a va 53911 
Sat 129152 : 
Catolicii. ..... 13750 > 9 fractie 
i j 99634 
Liberalii. . . . .. 13720 t 5 
te 68604 _ 
Socialiştii . . . . . 13750 > t 5 


164 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Lista catolică . . . . . 9 scaune 
» liberală . . . .. TN 
„ socialistă. . . . . D , 
Total. . . . 21 scaune 


Lista catolică: massa electorală, 129152 
» liberală: D AR 99634 
„ socialistă: 5 z 68604 


VI. SISTEMUL HONDT 


Sarthe (5 scaune) Divizorul comun. 


:2— 31341 
: 3— 20894 
: 4= 15670 
: D= 12536 


3 


Lista uniunii naționale . , . . . 189399 
5 »  republicane . . . . 126284 
socialistă. . . . . . , .. 62683 
189399: 1—189399 126284 : 1—126284 - 62683 : 1— 62683 
: 2— 94699 :2— 63142 
: 8— 93133 :8— 42094 
: 4— 47349 :4= 31571 
: = 37879 : D= 25256 
1. 189399 (un nat.) 189399 __ 
2. 126284 (un rep.) 63133 
3. 94699 (un nat.) 
4. 63142 (un rep.) 126284 _ 


5. 63133 (un naf.) divizorul comun 63133 


Lista uniunii naționale obține 3 mandate 
z és republicane ,, 2 i 
5» Socialistă „ 0 5 
Total... 5 mandate 


VII. SISTEMUL VAN DE WALLE 
Belgia 1910 
Provincia Anvers 
3 circumscripţii: Anvers, Malines, Turnhout 
Malines — Voturi exprimate 67322 
Deputaţi: 4 — Divizorul local 67322—16830 
41632 


2 


Lista catolică 41632 massa electoralä——2,47—2 scaune 


16830 
; 20868 

» liberală 20868 33 33 16830 1251 
se 3950 

33 socialistă 3950 33 93 680 0230 


LE] 


LE] 


Total atribuite 3 scaune 





D. XENOPOL: ANEXE 165 


Se împarte apoi fiecare cât prin numărul scaunelor obţinute plus unul, spre 
a căpătă forța electorală neprezentată a listelor. 








Catolicii LEO, .82. Liberalii 250, 61. Socialiștii Le =0.23 

Provincia Anvers Malines Turnhout Total 
Voturi exprimate .. 165903 67322 47843 281068 
Scaune ........... 13 4 3 10 
Seaune .,......... 13 3 10 
Divizor local ...... 12761 18630 15947 — 
Catolici, massa .... 82878 41632 38795 163305 
Cât electoral ...... 649 2.47 2.43 — 
Alesi ............. 6 2 2 10 
Liberali, massa .... 65541 20868 9048 95457 
Cât electoral ...... 5.13 1.23 0.56 — 
Alesi ............. 5 0 0 6 
Socialisti, massa ... 16722 3950 — 20672 
Cât electoral ...... 1.31 0.23 — — 
Alesi ............. 1 0 — 1 
Locuri rämase .... 1 1 1 3 


Se împarte după sistemul Hondt: 


163305: 11—14845 95457 : 7—13636 20672 :—10336 
163305: 11—13608 95457 : 8—11934 20672: = 6890 
etc. etc. etc. etc. 


Çâturile cele mai mari: 


14845 cat. 13636 lib. 13608 cat. 
Catolicii 2 scaune Anvers : : 
Liberalii 1 scaun Cat | Turnhout Lib. Malines 


VIII. SISTEMUL GRUPĂRII LISTELOR 
120000 





8 deputaţi de ales — 120000 voturi exprimate. Cât electoral g 7 15000 
Lista A = 21000 massa electorală = 1 scaun 
„ B = 20000 R P = 1 „ $+141 
„ C = 19500 si + grupate = 1 , 
”, D = 29900 22 EL) =1 mn Er 1 
„ E = 29600 >, y S a EAEAN 
Total...... 5 scaune 


1. Fiecare cuprinde câteodată câtvl, are deci câte 1 scaun. 





166 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 











, 60500 ; 
2 orun: = 
2. Listele À, B, C grupate 2500 3 scaune şi rest 15500 
155000 _ 
15000 — 1 scaun + 500 (al 6-lea) 


3. Grupul de liste A, B, C, având 60500 voturi la un loc, deci majoritatea 
absolută a voturilor si neavând decât 4 scaune (majoritatea absolută a scau- 
nelor e 5) i se mai atribue 1 scaun (al 7-lea). 


4. Scaunul al 8-lea se atribue listei D care are mijlocia cea mai mare. 











Grupul A, B, C are 5 scaune, deci 50000 — 10285 
Lista D are 1 scaun, deci 2000 — 14950 
Lista E are 1 scaun, deci 20000 — 14800 
5. Intre listele grupate A, B, C, cele 2 scaune se împart tot aşa. 
9 - 
A = 21090 — 10600 B= = 10000 C 19990 — 9750 
Listele A și B vor obţine câte unul din scaune. 
In total 
Lista A cu 21000 voturi = 2 scaune 
>> B ” 20000 > = 2 ” 
LE) C > 19500 > = 1 » 
” D ” 29900 » = 2 » 
LE E LE 29600 LE] = 1 LE 








POLITICA ECONOMICĂ DE STAT 
ŞI CONSTITUŢIA MIHAIL MANOILESCU 


CUPRINSUL: 1. Liberalismul economic şi economia nouă. — 2. Inconsecvenjele Constitu- 
fiilor actuale, — 1. Regimul economic al indivizilor: 1. Principiul proprietăţii, — 
2. Libertatea economică. — 3. Obligapile Statului. — II. Regimul economic al colec- 
tivutăților — III. Regimul economic al bunurilor Statului si al patrimoniului pu- 
blic. — IV. Indrumarea evoluției social-economice prin Constituţie: 1. Constituţia 
aţă de socializare şi de economia colectivă. — 2. Asigurarea continuității legilor- 
program. — 3. Reprezentanţa economică a naţiunii. 














UBIECTUL acestei comunicări, într'un ciclu de conferințe asupra re- 
formei constituționale, este făcut ca să surprindă. 
Noţiunea de Constituţie cu care suntem unanim obișnuiți, nu admite 
o relatiune directă cu ideia politicei economice de Stat. 
In adevăr rolul Constituţiilor determinat de însăși originea lor istorică, 
este unul exclusiv politic. 


Constituţiile sunt de obiceiu un tratat între rege şi națiune sau, în republici, 
un tratat între diferitele părţi ale naţiunii, menit să stabilească în primul 
rând forma de guvernământ, adică alcătuirea puterii publice şi în al doilea, 
rând drepturile politice ale cetăţenilor, adică raporturile între cetăţeni şi pu- 
terea publică. 

O singură dispoziţie de ordin economic o întâlnim în toate Constitutiile 
şi anume aceea care are ca corespondent în Constituţia noastră art. 19 si 
care prevede inviolabilitatea proprietăţii și a creanţelor asupra Statului. 


Aceasta înseamnă oare că în societatea modernă interesele economice sunt 
mai puțin importante decât interesele politice si că astfel nu se simte nevoia, 
ca şi cele dintâi să fie garantate de Constituţie? 


Desigur că nu; ci această absenţă a preocupărilor economice în Constituţie 
se datorește numai regimului economic al epocii pe care o putem consideră 
încheiată odată cu răsboiul: epoca liberalismului economic. 


1. Liberalismul economic cunoaşte numai două principii mari: inviolabili- 
tatea proprietăţii şi libertatea quasi absolută a contractărilor. 

Lăsând codurilor şi celorlalte legi ordinare grija de a regulă raporturile 
între indivizi pe baza principiului inviolabilităţii proprietăţii, Constituţia nu 
aveă nimic de legiferat nici în aceeace priveşte raporturile economice între 
indivizi şi puterea publică. 

Dreptul de proprietate eră un drept absolut sau aproape absolut, astfel 
că singura grijă a cetăţenilor la alcătuirea unei noui Constituţii eră de a-și 
asigură libertatea lor individuală şi exerciţiul drepturilor cetăţeneşti, pentru 
ca prin acestea, pe calea politică, să-și garanteze si respectarea intereselor 
lor economice private. 

















168 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





Dar dacă individul nu aveă nimic de cerut dela Constituţie, pentru garan- 
tarea drepturilor sale economice, oare Statul și societatea însăși în întregul 
ei, nu aveau nimic de formulat? Nu se puneă niciodată problema asigurării 
prin Constituţie — care este o lege prin excelenţă durabilă — a continuității 
în politica de Stat, fără de care nu se poate concepe o vieafä economică or- 
ganizată şi serioasă? 

Cu alte cuvinte, dacă în materie economică nu se impuneă nevoia unei 
Constituţii-coniraci, nu se tăceă oare simțită aceea a unei Constituţii-program ? 
Epoca care a precedat răsboiul nu-și puneă o asemenea întrebare. 

Puterea publică eră indiferentă chiar în faţa conflictelor economice ac- 
tuale, şi grave; cu atât mai mult ea nu se îngrijeă de îndrumarea în viitor a 
evoluţiei economice a unei ţări, si nu-și îngăduiă niciodată să calce regula 
de neutralitate si de „laissez faire“, care eră cel dintâiu principiu al vremei. 

Astăzi însă omenirea întreagă este în cursul unei transformări adânci. Ca 
în toate timpurile, generaţia epocii nu este în stare să-și deă seama de uriașa 
mișcare de transformare socială în care ea însăş este prinsă. 


Sistemul nostru de referință pentru aprecierea fenomenelor sociale se mișcă 
odată cu noi şi nu ne lasă relativitatea, necesară pentru a observă realitatea 
de azi cu claritatea cu care observăm şi apreciem de obiceiu fenomenele so- 
ciale din trecut ; în adevăr pe când ne dăm seama atât de bine de marile trans- 
formări istorice ca apariţia creştinismului sau ridicarea burgheziei la finele 
veacului al 18-lea, pentru fenomenele pe cari le trăim astăzi noi înşi-ne, nu ne 
găsim indispensabilul punct de reper, din care să putem privi exact evoluţiu- 
nea socială si economică a epocii. 


Asà se explică faptul că nu vedem îndeajuns, cum răsboiul încheiat în 1919 
este un punct de plecare decisiv pentru o nouă evoluţie socială şi economică 
a omenirii, 

E adevărat că răsboiul a îndreptat vieata economică spre forme noui dar 
cari fuseseră în parte prevăzute și chiar teoretie admise. Totuși experienţa 
din timpul răsboiului şi mai ales aceea din Germania, a avut meritul să con- 
sacre aceste forme si mai ales să arate putinta de a se organizà o vieajă econo- 
mică şi socială şi pe alte principii decât libertatea absolută, a iniţiativei private 
şi a concurenței. Principiul organizării economiei colective a primit un început 
de înfăptuire, care a lăsat asupra mentalitätii omenirii urme nesterse. 

S’a făcut dovada că o societate poate îi organizată și pe alte baze decât cele 
de până azi, baze, cari sunt şi mai logice şi mai echitabile, 

Sunt mai logice, prin faptul că ele fac să înceteze paradoxul pe care eră 
bazat regimul economic al omenirii dinainte de răsboiu, si după care în timp 
ce fiecare întreprindere privată eră organizată separat după normele cele mai 
raţionale si cele mai științifice, iar fiecare întreprinzător căută să deă fiecărui 
factor de producţie, materie sau energie, cea mai bună utilizare, în acelaş timp 
în uriașa întreprindere care este productiunea naţională în ansamblul ei, orice 
spirit de metodă dispăreă şi anarhia concurenţei, adică jocul liber al forţelor 
individuale luă locul principiilor ştiinţifice ale organizaţiei si coordonării. Ast- 
fel se ajungeă, când la tragicul subproducţiunii, când la absurdul suprapro- 





M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT SI CONSTITUTIA 169 


ducfiunii, adică la toate acele inconsecvente și chiar orori ale regimului pe 
care marxismul — în partea sa critică — l-a caracterizat definitiv. 

In al doilea rând bazele nouei economii sunt mai echitabile, pentiucă 
numai prin restrângerea libertăţilor individuale și prin egala îndreptăţire a fac- 
torilor economici, se poate realiză sau se poate tinde la o viitoare realizare, 
a unei alte repartitiuni, mai juste, a bunurilor economice. 


2. Examinarea evoluției economice de astăzi marchează pentru orice obser- 
vator (chiar fără a face precizări prea mari, care ar deveni profeţii pute- 
rilor) — că omenirea se îndreaptă ca şi materia vie, în transformările ei succe- 
sève şi neânireruple, spre forme din ce în ce mas organizate. 

Aceste forme presupun coordonarea diferitelor activităţi economice, coor- 
donare pe care nimeni nu o poate face mai bine decât puterea publică su- 
premă, care este Statul și astfel indică necesitatea legiferării în Constituţie a 
unor nous raporturi ale indivizilor şi ale colectivitätilor de indivizi aţă cu Statul. 

Se pune atunci întrebarea: Acest dublu proces de evoluţie, care constă 
pe devparte în restrângerea libertăţii individuale, iar pe de altă parte în coor- 
donarea activităților individuale sub influenţa puterii publice, proces, care 
creează raporturi juridice atât de noui, poate el rămâne oare fără a-și găsi o 
expresie adequatä într'o Constituţie modernă? 

Şi apoi, poate oare rămâne o naţiune consecventă cu ea însăș și sinceră 
în baza ei juridică, urmând pe de o parte o transformare economică de fapt, 
dar stăruind pe de altă parte în drept la vechi legiferäri constituţionale, päs- 
trate din epoci dispărute? 


Nu este oare de exemplu, o tristă ipocrizie, care ameninţă nu num i sigu- 
ranţa societăţii, dar însăș moralitatea popoarelor, aceea de a înscrie în con- 
stitutie principiul inviolabilităţii proprietăţii, în timp ce diferite legi speciale, 
decretează executiuni forțate de închirieri, rechiziţii, maximalizäri de preţuri 
şi toate celelalte ştirbiri ale proprietăţii, care nu intră nici în litera nici în spi- 
ritul vechilor Constituţii, aşă cum sunt ele formulate? 


In faţa acestor întrebări vom încercă să examinăm impreună: a) Cari sunt 
nouile raporturi de fapt, cari cer modificarea vechilor principii constituţionale 
în materia economică şi b) Care sunt necesităţile economice permanente, cari cer 
o codificare stabilă, aşà cum numai o Constituţie o poate da. 

Vom consideră raporturile economice susceptibile de a fi legiferate de Con- 
stitutie, după următoarea clasificare: 

1. regimul de drepturi şi datorii de ordin economic, al indivizilor faţă cu 
puterea publică ; 

2. regimul economic al colectivitätilor faţă cu puterea publică; 

3. regimul economic al bunurilor Statului si al patrimoniului public. 

După ce aceste trei domenii vor fi examinate, vom trece la o examinare 
sintetică a posibilităţii îndrumării evoluţiunii sociale şi economice cu aju- 
torul Constituţiilor. 

Să începem cu: 


170 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


I. Principiul economic al indivizilor. Orice Constituţie se grăbeşte de obiceiu 
să acorde cetăţenilor anumite drepturi fundamentale; toate cuprind frumoase 
declaratiuni de principii, relative la libertatea conștiinței, inviolabilitatea do- 
miciliului, etc. 

Dar pentru ţările civilizate — cel puţin pentru ţările adevărat civilizate — 
asemenea, prescripfiuni sunt aproape inutile. Ele trăesc mai mult în Constituţie 
ca nişte reminiscente a unor abuzuri din trecut, astăzi dispărute. Ele previn 
lezarea, libertăţii printr'un gen de acte de care astăzi, autoritatea publică — 
vorbesc de ţările civilizate — nu se mai face niciodată vinovată. Cu o expresie 
cam familiară Constituţiile de azi ,,desfundä uși deschise“. 

In schimb nici o Constituţie nu se gândeşte la alt gen de atacuri asupra 
individului din partea, puterii publice, atacuri cari sunt astăzi asà de actuale 
si anume lezarea intereselor economice şi a drepturilor câștigate ale cetățenilor. 

Toate aceste atacuri: rechizitiuni de bunuri, închirieri forţate, anuläri de 
contracte, neachitäri de creanţe ale Statului, etc., se fac doar sub regimul ,,pro- 
prietății inviolabile'“ ! 

De fapt însă nu ne mai aflăm în faţa unui regim de inviolabilitate a pro- 
prietăţii, ci într'un regim de nesiguranţă, care este mai rău decât oricare altul. 
Şi atunci nu este oare mai drept şi mai logic de a mărturisi modificarea ce se 
aduce conceptului însuși al proprietăţii şi a codifică acest concept aşă cum 
rezultă din evoluţia, irezistibilă a fenomenelor sociale si economice? 

In adevăr o dispozitiune constituţională călcată duce la abuzuri nelimitate, 
pe când o dispozitiune constituţională efectiv respectată, oricât ar fi ea de 
nouă, de drastică şi de revoluţionară, dă cel puţin garanţia unei limite, dincolo 
de care puterea publică nu poate să meargă, în lezarea dreptului cetăţenilor. 

Să examinăm atunci, în puţine cuvinte, ce inovafiuni s'ar puteà aduce 
în enunfarea principiilor generale asupra regimului proprietăţii şi asupra drep- 
turilor economice individuale ale cetăţenilor, și după aceea ce formulări prac- 
tice se pot introduce în Constituţie pentru a pune în acord aceste principii 
în situaţiile de fapt. 


1. Principiul proprietăţii în noua formă în care este îndeobște conceput, 
astăzi, ar fi foarte greu de înscris într'o Constituţie si încercările cari s'au făcut 
până acuma $i pe cari le vom cită, sunt foarte nefericite. Este de altfel dela 
sine înţeles, că nu putem trată în fondul său, într'un cadru atât de restrâns 
şi care condamnă dela început la superficialitate, problema vastă a evolu- 
tiei conceptului de proprietate și a expresiei sale juridice. 

Nu putem totuş să nu atingem această chestiune, care stă în calea tuturor 
celorlalte cercetări pe cari ni le propunem. 

Din punctul de vedere al tehnicei legislative, Constituţiile procedează 
de obiceiu cum a procedat Constituţia germană, formulând articole de o con- 
sistenţă juridică foarte variată, care sar puteă clasifică în trei mari categorii. 
Astfel unele articole din Constituţie au prin preciziunea lor puterea unor ade- 
värate legi şi pot fi oricând invocate în faţa instanţelor judecătoreşti; alte 
articole au caracterul premergător şi de indicaiiune pentru legile ce vor trebui 
făcute şi sunt deci lipsite de orice sancțiune imediată; în fine alte articole, cari 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT SI CONSTITUTIA 171 


neapărat nu pot nici ele lipsi, mai ales când se legifereazä constituţional în 
materii noui, au forma unor simple declaratiuni de principii. 

Astfel Constituţia germană din 1919 debutează în materie de proprietate 
cu acest articol (art. 153): „Proprietatea este garantată de Constituţie. Conti- 
nutul si limitele sale rezultă din legi“. 

Nu e nevoie a insistă asupra insuficienfei juridice și... logice a unei asemenea, 
redactări, care, după o expresie vulgară, are aerul de a luă cu o mână ceeace 
dă cu cealaltă; Mai plin de înţeles este aliniatul: „proprietatea implică înda- 
toriri. Uzul său trebuie să fie în acelaş timp un serviciu adus interesului general, 

Nu mai insist asupra acestor articole, dar nu pot să nu citez totus art. 155 
care tratează despre repartifiunea și utilizarea solului care trebuieste „contro- 
lată de Stat“ și care mai departe are chiar aerul că promite fiecărui german 
„0 casă sănătoasă si un pământ din care să-și poată trage hrana“ (D. 

Cu toate unele naivitäti caracteristice atmosferei revoluţionare si cu toate 
excesele de legiferare, cum este exproprierea fără indemnitate, aceste formu- 
lări reprezintă totuși tendința demnă de urmat, de a pune consecvență între 
principiile Constituţiei pe deoparte si între situaţiile sociale-economice ale zilei 
de azi și de mâine, pe de altă parte. 

Astfel chiar dacă cineva nu va fi de acord cu aceste principii, pe cari ar fi 
prea lung să le discutăm în esenţa lor însăș, va trebui în orice caz să recunoască 


că înscrierea lor în Constituţie are meritul mare al sincerităţii. 


In acelaş timp însă la noi în România toate proiectele de Constituţie pe 
cari le cunoaştem, menţin în drept un principiu care nu se poate menţine în 
fapt și anume: textul integral al art. 19 asupra inviolabilităţii proprietăţii +) 
Acest lucru nu se poate menţine pentru că atât acum cât și în viitor, vor fi 
fatale într'o anumită măsură, si rechizitionärile cari se fac zilnic, adică expro- 
prierile parțiale de bunuri mobile cu preţuri maximale, în ce privește combus- 
tibilul, cărbunii, traversele pentru C, F. etc. si exproprierile parțiale de bunuri 
imobile sub forma închirierii lor forţate cu prețuri silite, câte odată apoi chiar 
neplata sau amânarea din oficiu a creanţelor asupra Statului, si însfârșit atâtea 
alte măsuri care fatal se iau și se vor luă pe baza legilor ordinare sau chiar prin 
simple ordonanţe, măsuri, cari ajung să facă din articolul solemn al inviola- 
bilităţii proprietăţii aproape o parodie. 

Care este atunci soluţiunea? Care ar fi formula juridică care să poată prinde 
măcar ideia, generală pe care vrem să o înscriem în Constituţie în faţa noueii 
evolutiuni a proprietăţii? 

O încercare, ca oricare alta, si pe care o supunem aprecierii juristilor noștri 
ar fi aceasta: „Proprietatea este o funcţiune socială, şi este apărată de legi, ca 
atare“, 

Această formulare de principii este extrem de delicată și de novatorie. 
Ea lasă însă să se întrevadă toate perspectivele de aplicatiune practică care 
rezultă din recunoaşterea principiului alienabilităţii proprietăţii în folosul in- 
teresului social, si rupe vălul ipocriziei de care nu voim parcă să ne degajăm 
la vreme. 


1} Vezi anteproiectul de Constituţie al Cercului de Studii al partidului liberal art. 123, 


172 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


Din punctul de vedere practic, pornind dela aceeas tendinţă de claritate 
credem că, Constituţia noastră ar trebui să prevadă specificarea cazurilor de ex- 
propriere, specificare care există în Constituţia modificată la Iași și asupra 
căreia partidul liberal pare că nu ar mai voi să revie în noul text lăsând să se 
înţeleagă că ideia exproprierii pentru utilitatea socială, alături de exproprierea 
pentru utilitate publică, esce definitiv câștigată pentru dreptul nostru public. 

Din consideratiuni practice credem totus că ar fi absolut necesar ca să se 
prevadă lămurit cel puţin câteva cazuri de expropriere lăsând poarta deschisă 
pentru celelalte. 

In special între cazurile de expropriere credem necesar să se prevadă şi 
acela, care ar permite creşterea diferitelor ramuri principale ale economiei natio- 
nale, cum ar fi industria. 

In legătură cu acestea am întocmit la Ministerul de Industrie împreună cu 
coloboratorul meu d-l dr. Pascu un Protect de lege pentru exproprierea în folosul 
întreprinderilor industriale, pornind dela ideia fundamentală că chiar în rapor- 
turile dintre întreprinderile private, interesul social superior trece înaintea unui 
interes de ordin inferior și astfel după cum s'a putut la un moment dat să se ex- 
proprieze marea proprietate în folosul micei proprietăţi, tot așă în folosul unui 
stabiliment industrial, care reprezintă o utilitate socială superioară, s'ar putea, 
exproprià proprietăţile învecinate, care jenează libera lui desvoltare. 

De altfel, cu sau fără prevederi constituţionale, asemenea principii câs- 
tigă terenul. Astfel în legea d-lui Petrovici asupra Regimului apelor întâlnim 
un articol (art. 8) care reprezintă o mică revoluţie, căci este primul articol 
dintr'o lege românească care lasă să se întrevadă ceva din principiile economice 
ale viitorului. 

In adevăr acel articol prevede că anumite lucrări pe cursul apelor se pot 
înființă chiar „făcând să înceteze folosințe de importanţă inferioară“. 

Desigur că juriștii nu vor găsi admisibilă o definiţiune atât de putin... 
jurjdicä şi a cărei precizare ar da desigur naștere la dificultăţi, însă ideia 
însăș a sacrificării unui interes economic inferior în faţa unui interes economic 
superior, conţine în popni ei tot programul evoluțiunii viitoare a economiei 
colective. 


2. Libertatea economică. Ca şi pentru proprietate, Constituţiile moderne au 
şi la acest capitol definițiuni confuze și ambigui. 

Astfel Constituția germană ne vorbeşte de libertatea comerțului şi a in- 
dustriei care este „garantată în măsura legilor“ și adaugă apoi mai departe 
„principiul libertăţii contractelor domină raporturile economice, în măsura 
legilor'“. 

Această chestiune a libertăţii economice este astăzi un punct delicat, fiindcă, 
trebuie să mărturisim că trăim într'o epocă de totală lipsă de respect pentru 
drepturile economice, epocă de haos, în care libertatea ca si inviolabilitatea 
proprietăţii sunt oricând la dispoziţia oricărei noui legi sau chiar decret-lege. 

In această privinţă, ca paranteză, este interesant să ne amintim două ar- 
ticole, care statuează principiul libertăţii comerţului şi industriei si a libertăţii 





M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT ŞI CONSTITUȚIA 173 


economice în general, și anume, două arvicole pe carile extragem dintr’o veche 
şi uitată Constituţie a noastră: Regulamentul Organic. 


In art. 154, capitolul 5, Regulamentul Organic ne spune: ,,slobozenia co- 
merfului fiind ştiută de toţi că este mijlocul cel mai singuratec și înfiinţat pen- 
tru destinderea, lucrării pământului şi înaintarea a tot felul de meserii și fiind 
izvorul cel adevărat al fericirii obștești“ etc. sau: ,,negotul felurimelor pro- 
ductelor pământene si a tuturor ce va născoci de acum înainte înaintarea in- 
dustriei, nu se va supune înăuntru în ţară la nici un fel de vamă nici la vreun 
monopol, căci atât aceasta cât si orice fel de havaet asupra fabricelor s'au 
stricat și s'au desputernicit pentru totdeauna“. 

Dela Regulamentul Organic încoace nu am mai avut — dacă acesta eră 
o Constituţie — nici o formulare constituțională asupra libertăţii economice. 


Ce spun astăzi însă la acest capitol alte Constituţii decât aceea a României? 

Constituţia germană la care suntem nevoiţi să revenim atât de des fiindcă 
este primul tip al unei Constituţii a viitorului, prevede în art. 163 că „orice 
german are datoria de à întrebuinţă forţele sale intelectuale si fizice, așă cum 
pretinde interesul colectivităţii“. 


Sensul este atât de categorie și grav, încât s'a discutat chiar chestiunea 
de a se ști, în legătură cuacest articol, dacă libertatea cetăţeanului nu este 
cumva valabilă decât numai până în ziua când acesta și-a ales o profesiune, 
din acea zi el trebuind să urmeze dotil interesele colective înaintea cărora inte- 
resul individual urmează să se supună totdeauna. 


In aceeaş ordine de idei un alt articol interesant, art. 151 sună: „organiza, 
rea vieţii economice trebuie să corespundă principiilor justiţiei și să-şi propuie 
ca scop de a garantă tuturor o existenţă demnă de oameni“, și mai departe 
regăsind acelaș refren al restricţiilor: „în această limită (!) libertatea, economică 
a individului trebuie să fie asigurată“, 

Insfârsit nu mă pot opri de a cită un alt articol profund caracteristic; „nu 
este cazul de a recurge la o constrângere legală, decât (!) pentru a realizà drep- 
turi amenințate sau a satisface nevoile superioare ale binelui public“. 

Aceasta înseamnă pur si simplu a preconizà si a legiferă restrângerea li- 
bertätii individuale. 

Care este în această gravă problemă formularea de principii cari cores- 
punde — după noi — mai exact situaţiei de fapt? Noicredm, fără a intră în des- 
voltări pentru cari nu avem acum răgazul, că textul Constituţiei sârbe din 1921 
este cel mai aproape de concepţia noastră actuală asupra libertăţii economice a 
individului; el sună astfel: „libertatea de a contractă în raporturile economice 
este recunoscută în măsura în care nu este în opoziţie cu interesul social“, 


Trecând dela definitiunea principială la măsurile practice, credem că este 
absolut necesar ca viitoarea noastră Constituţie să conţină oarecari precizări 
cu consistență juridică, care să ne pue la adăpost de interpretarea arbitrară 
şi de nerespectarea drepturilor economice individuale sau a libertăţii de con- 
tractare. 


174 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


Astfel ar trebui prevăzut pe cale constituţională că orice fel de rechizitiune, 
contingentare şi anulare de contract, cu un cuvânt orice fel de atingere în orice fel 
a libertăţii de contractare să înceapă a se aplică printr'o anumită fază de tranzi- 
piune de un timp determinat şi în orice caz numai pornind dela ideia respectării 
integrale a drepturilor câștigate prin regimurile de drept anterioare, 

Tot astfel la promulgarea unor astfel de legi ar trebui fixat totdeauna 
un termen putin întârziat al aplicării lor ca să nu mai vedem ca până acum, schim- 
bându-se subit dela o zi la alta, măsurile economice capitale ca de exemplu re- 
gimul de import şi export. 

Insfârsit încă un principiu, care trebuie trecut înaintea, oricărui altul, este 
acela că nici o lege să nu poată ave în materie economică un caracter retroactiv. 

In adevăr dela răsboiu încoace s'au promulgat şi s'au aplicat multe legi cu 
caracter retroactiv, foarte däunätoore. Voju cità numai un decret-lege No. 2.447 
din 1919, care prevede posibilitatea anulării tuturor transactiunilor făcute în 
industrii si mine, în ţările astăzi întrunite la România chiar dacă acele tran- 
sacţiuni au avut loc dela 1916 încoace, adică înainte ca aceste ţări să fie alipite 
de regatul României. 

Cum aceste anulări se fac pe baza unui simplu jurnal al Consiliului de mi- 
nistri, s'a putut vedeă lucrul cu adevărat extraodinar al proprietăţii unor 
fabrici sau a unor bunuri miniere cari au trecut dintr'o mână în alta numai pe 
baza unor hotärîri a Consiliului de miniştri, adică pe baza unor acte pur ad- 
ministrative 1). 

Dacă aceste fapte îşi pot găsi scuza lor în vremurile de transitie pe cari 
le-am trăit, ele nu pot constitui o regulă de drept pe care vom clădi de azi îna- 
inte organizarea economică a ţării. 

A doua categorie de dispozitiuni constituţionale, pe care o preconizăm, ar 
urmări ca exproprierile parțiale de orisice fel despre care am vorbit, să nu se facă 
decât prin legi a căror votare şi aplicare să fie legată de o procedură cu totul deo- 
sebità. Astfel pentru legile cari ating libertatea economică ar trebui să se ceară 
la votarea lor o majoritate de 2/3; să se prevadă totdeauna o aplicare provizorie 
cu obligatiunea pentru guvern de a prezentă, aceleași legi pentru a fi confirmate, 
în două sesiuni consecutive şi însfârșit aceste exproprieri parţiale, ca şi exproprie- 
rea totală, să fie bazate pe principiul justei despăgubiri. 

In legătură cu nevoia, de a se stabili un regim relativ sigur pentru econo- 
mia privată ar trebui prevăzut constutitional ca numai parlamentul să poată 
determinà timpul cât se prelungeşte legal starea de răsboiu, pentru ca astfel, situaţii 
cu caracter îndoelnic, cum este de atâţia ani acea a noastră faţă de Rusia so- 
vietică, să nu poată servi de pretext guvernului pentru a prelungi starea de 


1) Iată pe scurt un caz rămas azi celebru: 
DA C. din Braşov îşi vinde în 1918, când 
Transilvana nu apanținea încă României, 
fabrica sa din Z. către Soc. E. U. P. din B.- 
Pesta, Această vânzare este supusă revizuirii 
guvernului român în 1921, în baza decret- 
lege 2.447 care permiteà anularea chiar cu 
ejecit retroactiv a acestor iransacjii şi guvernul, 
în urma avizului unei comisiuni, care de 


altfel nu a făcut decât să lucreze cu totul în 
spiritul decretului-lege, așă drastic cum e 
conceput, anulează retroactiv vânzarea şi 
vechiul proprietar C. revine în stăpânirea fa- 
bricii. In urmă însă, acelaş guvern, revine 
asupra anulării şi proprietaiea trece taräsi 
către E. U. P. Astăzi ambele părți sunt în 
proces în fața Curții de Casație, 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT SI CONSTITUTIA 175 





răsboiu, comodă poate pentru autocratismul politic, dar extrem de dăunătoare 
peniru vieața economică. 

Nu numai atât, dar ar trebui să se știe odată pentru totdeauna și să se con- 
sfinteascä pe cale legală, că răsboiul nu înseamnă suprimarea legilor ci înseamnă 
introducerea unui alt regim, tot legal, care ar trebuì definit si precizat din punct 
de vedere economic. In acest sens se poate încercă chiar o schiţare constituțională 
a câtorva garanții si pentru vremea de răsboiu, precum face Constituţia Jugoslavä, 
prin art. 40 care încearcă a legiferă în linii mari rechiziţiile armatei. 

Numai cu aceste corective constituţionale arătate mai sus am puteă aveă 
siguranţă si stabilitate nu numai pentru noi, cetăţenii acestei ţări, dar și pen- 
tru străinii cari considerându-ne ca un Stat de ordine si de continuitate în 
politică, pot veni aci cu mai multă încredere, pentru a fondă aşezământe de 
interes public şi numai astfel am puteă primi cu o resemnare liniștită restrân- 
gerile fatale ale libertăţii, dictate de interesul social. 


3. Când am examinat până acuma raporturile economice între cetăţeni 
şi Stat în chestiunea libertății de contracte și de proprietate am arătat mai 
mult ce nu trebuie să facă Statul, adică am limitat drepturile Statului de a îm- 
pietă asupra drepturilor cetăţeanului. 

Constitutiile moderne însă introduc o inovatiune, interesantă: Statul nu 
are numai datoria de a respectă anumite drepturi ale individului ci trebuie să 
meargă mai departe și să-și ia câteodată îndatori:ea de a servi pe individ 
întrun mod pozitiv. 

Astfel de exemplu art. 163 al Constituţii germane revine la o veche ideie, care 
s'a mai aplicat în Franţa la 1848 şi anume la obligaţiunea Statului de a da 
lucru muncitorilor fără ocupaţie și de a întreţine pe acei cărora nu le poate 
da de lucru !). 

Dar intrând în fondul însuș al ideei, introducerea unei asemenea prescrip- 
tiuni în Constituţie ar prezintă din punct de vedere social un pericol enorm. 
Subiectul este prea vast pentru a-l puteă desbate, dar concluziunea care se 
impune a priori, este că nu e legitim ca o Constituţie să ia sub o formă solemnă 
și plină de răspundere, angajamente pe cari nu le poate ţine şi să trezească spe- 
rante, pe care nu le poate împlini. 

In ceeace privește dar organizarea și protectiunea muncii este prudent ca 
Constituţia, să se mărginească la un principiu general, care să fie cât mai aproape 
de realitatea socială. 

In acest sens preferința noastră nu poate merge către Constituția germană 
care declară (art. 157): „munca este sub protectiunea particulară a Statului“ 
ci către proiectul de Constituţie al Cercului de studii liberal (art. 176), care pre- 
vede că: „Statul acordă o egală ocrotire tuturor factorilor de productiune‘*, 


1) Desigur că cineva s'ar puteă întrebă 
presupunând principiul însăşi ca admis, care 
ar fi utilitatea formulării sale în Constituţie? 
Este desigur evident că înscrierea sa în 
Constituţie, chiar sub o formă vagă, este 
atunci indispensabilă și anume fiindcă 
creiază o anumită atmosferă de autoritate 


pe care legile cu caracter ordinar nu pot să 
o deă. Este incontestabil că Constituţia are 
un alt prestigiu şi sugestionează în alt mod or- 
ganele Statului, care sunt chemate să o 
aplice decât o lege ordinară, care poate 
apare de multe ori ca un accident în legis- 
laţiune. 


176 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 








Pentru desvoltarea economică și socială care caracterizează clipa de faţă 
o asemenea redactare închide o parte suficientă din conceptiunea noastră şi 
poate servi cu destulă preciziune să indice o formulare legilor speciale. 


II. Arătam la începutul acestei expuneri că Constitutiile dinainte de răsboiu 
au aerul că se luptă prea mult cu tendinţe de asuprire azi dispărute din partea 
puterii publice și că nu se ocupă de loc de nouile drepturi cetăţeneşti apărute 
mai în urmă, dar pentru aceasta nu mai putin pretuite de massele de cetăţeni. 

Unul din aceste drepturi este dreptul colechivităţilor de cetăţeni în raport cu 
puterea publică. 

Am văzut că transformarea socială actuală este caracterizată printr'un 
dublu proces: pe de o parte o reducere a voinţei individului urmată de o ani- 
hilare a diferenţelor de interese individuale și pe de altă parte o cristalizare 
a societăţii în grupuri solidare bazate pe omogeneitatea intereselor profesio- 
nale. 

Oricum ar vedeă cineva forma, spre care se îndreaptă societatea viitoare: 
socializare, cooperatism sau sindicalism, acest proces de diferenţiere și de in- 
tegrare socială este recunoscut de toţi gânditorii ca fatal. 

Si atunci în faţa realităţii, mai puternice decât principiile, care afirmă cu 
fiecare zi mai mult importanţa grupului social, se cere garantarea unor noui 
libertăţi, care sunt devenite azi esenţiale pentru vieata socială: libertatea gru- 
pului profesional şi asigurarea functiunilor sociale colective, care cu vremea vor 
ajunge să preţuească mai mult în ochii omenirii decât funcțiunile individuale. 

Aci am puteă deschide o scurtă paranteză. 

In faţa caracterului pe care-l ia astăzi evoluţia tuturor naţiunilor, noi Ro- 
mânii avem un motiv particular de îngrijorare. In adevăr, mâinetăria organis- 
melor sociale se va măsură numai după puterea de asociere a indivizilor și după 
capacitatea lor de a lucră în comun. La noi nu se văd însă din nenorocire semnele 
acestui spirit colectiv al acţiunii continue și concertate între indivizi. 

Caracterul national însuș, prin individualismul său exagerat, pare a se opune 
unui astfel de spirit, iar intelectualii nu fac decât să adâncească pornirile noas- 
tre prea individualiste. Ce va fi oare mâine când în concurenţa dintre naţiuni 
diletantismul individualist va fi înlocuit pretutindeni prin disciplina socială? 

Incheind însă paranteza și lăsând la o parte aceste gânduri triste să trecem 
la adâncirea problemei colectivitätilor. 

Paralel cu evolutiunea formelor sociale a urmat, cum este firesc să se ur- 
meze, si o evolutiune sufletească, care face azi pe cetăţeni să se întrebe la ce 
le mai folosește libertatea individuală dacă nu li se garantează în aceeaș mă- 
sură şi libertatea colectivă? Punctul la care am ajuns astăzi ne arată că nu este 
destul de a formulă în Constituţie, cum face proiectul cercului de studii al par- 
tidului liberal, că „dreptul de asociatiune este garantat conform cu prevederile 
legilor și (— ce cuvânt compromis! —) cu siguranţa Statului“. 


Expresiunea libertăţii colective trebuie căutată în primul rând în legifera- 
rea într'un sens altul al dreptului de grevă. Nu se poate astăzi închipui o 
Constituţie, care să fenoreze o problemă atât de importantă. 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT ŞI CONSTITUŢIA 177 


Ar trebui desigur un studiu întreg pentru a desbate numai această ches- 
tiune. Pornind însă dela aceeaș tendință de preciziune și claritate care voiește 
să străbată dela început această comunicare, îndrăsnim totuș să credem — a 
priori —, că, pentru ca greva să nu fie asimilată diferitelor delicte cu cari n'are 
legătură și să nu fie supusă unor interpretări variabile și abuzive din partea 
Statului, trebuie să se admită constituțional principiul dreptului de grevă, rämâ- 
nând ca, legile ordinare să-i dea desvoltarea și aplicaţia sa. 


Greva, însă apare si trebuie să apară în vieaţa socială numai ca un ultim 
argument şi de aceea legiferarea sa nu se poate consideră izolată și indepen- 
dentă de un sistem de reprezentare întreagă a voinţei colective a factorilor de 
producţie. 

Cu aceasta intrăm întrun domeniu important: în domeniul organizării 
prin Constituţie a grupărilor economice. Ne întrebăm atunci: chiar dacă, liber- 
tatea de a se organiză a grupurilor economice este garantată deplin de Con- 
stitutie, nu este oare cazul ca Constituţia să-și schiteze în linii mari drepturile 
acestor grupuri și chiar raporturile dintre ele? 

In adevăr la acest capitol nu toate Constitutiile tac. 

Ideea fundamentală dela care se porneşte astăzi este că factorii producţiei 
sunt caracterizați prin două genuri de interese deosebite. 


Sunt, pe de o parte, interese speciale și opuse, care separă categoria munci- 
torilor de categoria întreprinzătorilor, — şi aceste interese îşi găsesc expresiunea 
în consiliile de lucrători si în sindicatele de întreprinzători,— și sunt, pe de altă 
parte, interese comune ambelor categorii de elemente, care nu își pot găsi ex- 
presiunea, decât în consiliile de întreprindere, ce reunesc pe toţi aceia cari 
constitue factorii vii ai productiunii, lucrători și patroni, cu drepturi egale. 

Pornind dela această idee fundamentală, Constituţia germană legiferează 
de exemplu, deşi într'un mod cam sumar, ceeace am puteă numi: organizarea 
profesională a naţiunii. Astfel fiecare întreprindere are atât un consiliu de 
lucrători cât şi un consiliu de intreprinderi în care lucrătorii stau alături cu 
patronii lor, după principiul parităţii. 

Cercurile mai mari, regiunile economice, au câte un consiliu mai mare de 
lucrători şi un consiliu paralel al întreprinderilor. 

Insfârșit imperiul (?) german în ansamblul său urmează să aibă două Ca- 
mere ori consilii (asupra cărora vom reveni mai târziu), una constituită pe 
principiul reprezentării exclusive a muncii, iar cealaltă pe principiul pari- 
tăţii în care figurează lucrătorii si întreprinzătorii. 

Dacă vrem ca şi la noi în ţară să pregătim o evolutiune normală spre noui 
forme sociale şi să asigurăm manifestarea ordonată a spiritului de asociaţiune, 
trebuie să pregătim de pe acum cadrele legale ale unei asemenea desvoltări, pentiucă 
numai prin asemenea cadre s'ar face educaţia tuturor, — si a muncitorilor și a 
clasei conducătoare, — pentru sarcinile pe care le va impune o vieaţă socială, su- 
perioarà. 

De altfel legile ordinare au fost nevoite si în acest domeniu să anticipeze. 

Astfel legea Trancu-laşi din 1921 asupra sindicatelor, asigură asociatiunilor 
profesionale (art. 25) dreptul de a chemă în judecată pe oricine, pentru a apără 


178 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


interesele membrilor lor. Tot asà le asigurä dreptul (art. 34) de a face con- 
tracte colective şi a luă parte în comisiile de împăciuire cu anumite atribu- 
fiuni sau de a exercită (art. 33) un control sanitar asupra intreprinderilor 
ş.a. m. d. 

Această lege nu pune însă principiul colaborării lucrătorilor cu întreprin- 
zătorii, nici măcar asupra câtorva puncte cât de limitate. 

Trecând acum la chestiunea dacă e bine ca, însăș cadrul legal de care am 
vorbit mai sus să fie schițat în Constituţie, trebuie să observăm că, în această, 
privinţă, societatea noastră nu s'a cristalizat încă în anumite opinii generale. 
Suntem în această, direcţie în formaţiune; si cum Constituţiile nu sunt făcute 
ca să permanentizeze raporturile sociale dintr'o epocă de tranziţie şi de expe- 
rienfä, nu ar fi prudent de a face astăzi în acest domeniu al reprezentării 
grupurilor sociale şi economice dispozitiuni constituționale, altfel decât cu un 
caracter general, şi premergător. Constituţia care leagă atât de mult viitorul, 
nu poate să devie, cum este îngăduit câteodată legilor ordinare, un mijloc de 
experienţe. 

Pe calea legilor ordinare, însă se pot stabili şi trebuie să se stabilească ca- 
drele unei reprezentări profesionale cât mai sincere şi a unei colaborări a ele- 
mentelor de producţie cât mai fructuoasă. 

Este în adevăr în interesul productiunii însäs de a pune cât mai repede 
pe lucrătorii şi industriaşii noştri la împlinirea în comun a unui program pre- 
cis de acţiune; ca aplicarea legilor asupra muncii, elaborarea regulamentelor 
de ordine internă, a concedierilor de lucrători, a despăgubirilor pentru acci- 
dente, ete. 

In ceeace priveşte producţia, întreprinzătorii şi patronii ar aviză în comun 
la introducerea metodelor de lucru şi perfectionärilor tehnice celo: mai noui, 
în scopul intensificării producţiunii fiecărei întreprinderi. 

Dacă pe calea legilor ordinare s'ar realiză un asemenea început de colabo- 
rare, el ar aduce, în mentalitatea noastră a tuturor, schimbări de care am aveă 
în adevăr nevoie. 

Am aveă însfârșit şi o reprezentare mai organică a interesului social și s'ar 
completă astfel lacuna bine cunoscută a parlamentarismului, care nu face 
nici educaţia, cetăţeanului şi nici nu-i dă acestuia sentimentul de a, fi reprezen- 
tat în interesele sale. 


Nu este vorba aci de a înlocui parlamentarismul prin vreun sovietism cu 
alt nume, ci numai de a satisface prin noui organe o nouă funcţiune socială şi 
a cristalizà astfel națiunea întreagă în anumite forme colective alcătuite pe 
baza omogeneităţii de interese profesionale. 

În modul acesta am ajunge la constituirea unui schelet pentru desvolta- 
rea, viitoare socială şi am pregăti atât tehniceşte cât şi sufleteşte elemente 
de conducere în clasa muncitoare, aşă fel încât să nu avem să ne temem în 
viitor de nici o formă socială, oricât de înaintată. 

Și astfel dacă Constituţia de azi ar deschide numai posibilitatea unor astfel 
de forme sociale, o altă Constituţie în viitor ar aveă menirea să formuleze pre- 
cizarea şi consacrarea, lor definitivă. 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT SI CONSTITUTIA 179 


III. După examinarea, sub raportul constituţional al cadrului juridic în 
care urmează să se desvolte vieata economică, e timpul să trecem la altă ca- 
tegorie de probleme economice văzute prin prisma Constituţiei, și anume : 


a) problema legiferării exploatării bunurilor Statului și a patrimoniului 
public, și 
b) problema orientării programatice a desvoltării economice privare. 


Statul este un factor economic distinct, cu unele drepturi necontestate, 
cum sunt acelea asupra, domeniilor sale, a administraţiilor sale cu caracter 
industrial (ca arsenalele, pirotehniile, etc.), sau cu caracter de transport 
(căile ferate, navigația, etc.). In acelaş timp însă Statul este și deţinătorul 
unor drepturi regaliene, care urmează să fie definite: ca dreptul asupra apelor, 
asupra subsolului, etc. 


Intelege uşor oricine cât este de important pentru vieata economică și so- 
cială: întâi de a se defini si grecizà pe cale constituţională, deci stabilă, drepturile 
regaliene ale Statului, si în al doilea rând, de a se stabilă pe aceeas cale princi- 
pile economice generale de exploatare pentru toate avuţiile, de orice natură ale 
Statului. 

Pentru cea dintâi ca și pentru cea de a doua regulamentare, nici un moment 
nu este mai potrivit, în ţara noastră decât cel de faţă. 

Intr'adevăr, pe „deoparte suntem într'o epocă unică care permite orice 
reformă cât de revoluţionară, din cauza obisnuintei publicului de după răsboiu 
de a primi cu resemnare orice fel de măsuri de Stat și din cauza nestabilirii 
încă a unui regim legal uniform în cele patru ţări alipite, iar pe de altă parte 
acum Începe tocmai perioada, marilor întreprinderi tehnice şi economice, care 
vor coincide cu refacerea, puterii economice a României. 


De altfel toate Statele, care sunt în situaţia noastră procedează la fel, gră- 
bindu-se să înserie în Constituţie dispoziţii ca aceea a art. 117 din Constituţia 
sârbească, prin care: „minele, apele, sursele minerale, forţele neutrale, sunt 
declarate proprietatea Statului“. Mai mult decât atât, Constituţia sârbească 
prevede (ceeace ni se pare în adevăr periculos) că însăş pădurile pot fi exploa- 
tate de către corpuri autonome (art. 141), adică deo formă de personalitate 
juridică intermediară, între Stat si particulari. 

Si la noi proiectul de Constituţie al cercului de studii al partidului liberal 
formulează două mari principii în legătură cu drepturile Statului în vieata eco- 
nomică a ţării și anume: întâi declară că subsolul și spaţiul atmosferic (art. 
134) aparţin domeniului public (bineînţeles prevăzându-se un regim de tran- 
zitiune pentru a, se respectă drepturile câștigate),şi al doilea că apele și căile 
de comunicaţie (art. 136) urmează acelaș regim juridic. De altfel pentru ape 
principiul fusese înscris dejà într'o lege ordinară: Legea, Apelor din 1921. 

Nu avem nici cadrul nici posibilitatea de a discută în larg aci, aceste două 
mari chestiuni. Punctul de vedere care ne preocupă dealungul acestei comunicări 
— fatal cam gräbite — este pentru moment acela de a şti dacă şi care anume pro- 
bleme economice trebuie să-şi găsească exgresiunea si deslegarea principialà în 
Constituţia noastră. 


180 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


A intră în fondul tuturor acestor vaste chestiuni și a demonstră îndreptă- 
tirea formulărilor propuse ar fi să ajungem la desvoltări prea mari, pe cari ni 
le rezervăm pentru alte prilejuri. 


Legiferarea domeniului minier așă cum e prevăzută în proiectul liberal 
pune capăt unor mari inconsecvente juridice între regimul petrolului unde 
subsolul eră proprietatea absolută a proprietarului solului și între regimul 
minelor, care îi dădeă proprietarului subsolului numai anumite preferinţe, anu- 
mite beneficii şi anumite despăgubiri în exploatarea subsolului respectiv. 

Aceleași nepotriviri există azi în domeniul apelor, între regimul apelor navi- 
gabile, asupra cărora Statul este un stăpân absolut și regimul apelor nenavi- 
gabile care au o situaţie juridică îndoelnică, a cărei clarificare trebuia căutată 
cu grije în unele articole ale codului civil, 

Formula trecerii în domeniul public a minelor și a apelor are marele avan- 
taj al clarităţii, care permite cunoaşterea exactă și stabilitatea certă a unui 
regim. 

SI vara în domeniul public face să înceteze loteria imorală și antieconomicä 
a particularilor în subsolul cărora se puteau găsi din întâmplare bogății miniere, 
loterie care nu aduce nici un element de progres, căci nu oamenii întâmplării 
cari au achiziţionat sau moștenit bunuri miniere fără a le cunoaşte valoarea 
lor, vor puteă să aibă iniţiativa şi capacitatea exploatării acestor bunuri, ci 
tot elementele economice indicate prin pregătirea şi competinţa lor. 

Dacă însă pentru motivele schitate suntem de acord cu aceste două princi- 
pii, aceasta, este totuş numai cu două condițiuni și anume ca, pe deoparte, tre- 
cerea în domeniul public a subsolului şi apelor să nu implice numai decât exploa- 
tarea directă a acestora de către Stat, iar pe de ullă parte să ne asigurăm că toate 
aceste bogății, dintre cari multe se iau chiar fără despăgubiri dela actualii pro- 
prielari sau deținători, nu vor trece în alle mâini particulare, într'o formă păgu- 
bitoare şi imorală, 


Cu aceasta, trecem la o altă faţă a problemei bunurilor Statului: cum trebuie 
să se reglementeze exploatarea bunurilor Statului? Este cazul oare de a înscrie 
în această ordine de idei principii constituţionale? 

Chestiunea nu e de loc secundară. 

In adevăr dacă se dau Statului asà de imense puteri prin mărirea domeniului 
său, națiunea trebuie să-și ia noui şi reale asigurări de întrebuimţarea lor. 

Nu se mai poate lăsă la discreţia aventurierilor politiei ca prin decrete-legi 
făcute într'o noapte să treacă averi imense în mâinile particularilor sub diverse 
forme ipocrite de colaborarea Statului cu particulari. 

Așadar toate categoriile de drepturi și de proprietăţi ale Statului care sunt, 
drepturile regaliene, monopolurile, domeniile propriu zise si însfârșit parti- 
cipatiunile pe care Statul le are în diferite industrii, toate trebuiesc examinate 
şi exploatarea lor legiferată în modul cel mai prevăzător și mai strict. 

Sunt trei mijloace şi trei metode mari pe care Statul le poate întrebuintà 
pentru exploatarea unui domeniu al său: a) regia directă, b) concesiunea şi 
c) regia coinieresată. 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT SI CONSTITUTIA 181 


Forma întâiasi cea de-a treia devin la limită, cu anumite transformări: 
socializarea, adică eliminarea completă a beneficiului capitalului, care ar 
deveni atunci întreg proprietatea colectivă a elementelor muncitorești. 

Intrebarea prealabilă pe care ne-o punem în fața problemei legiferării în 
acest domeniu este următoarea: este oare cazul de a stabili norme legale care 
să aleagă în mod exclusiv între aceste trei metode de exploatare: regie directă, 
regie cointeresată sau concesiune, interzicând Statului unele din ele si îngă- 
duind numai altele? 

Ca să răspundem la această întrebare este de ajuns să amintim că epoca 
noastră este o epocă de urgentă, reconstrucţie și că ceeace trebuie să caracterizeze 
activitatea generaţiei noastre este graba şi febrilitatea în a ratrapă curba pro- 
gresului pierdută în anii răsboiului. 

Nu avem astăzi în vieata economică un exces de iniţiative bazate pe mij- 
loace serioase de realizare, încât să ne permitem a face un triaj sever al lor. 

Ajungem astfel la concluzia că în materie de exploatare a bunurilor Statului 
toate cele trei mijloace existente sunt bune și de dorit, dacă sunt prevăzător aplicate, 
Chiar şi concesiunea atât de odioasă mânuitorilor de formule ipocrite, poate 
fi acceptată, astăzi, când cea mai mare nevoie a momentului este de a, exploată 
repede si rațional bunurile naţionale pentru a scăpă din marasmul economic 
în care trăim. 

Totul este însă de a şti cum și în ce condițiuni trebuiesc admise aceste 
trei mijloace de exploatare a patrimoniului public și în ce măsură se pot ele 
reglementă prin Constituţie. 

Să examinăm pe rând fiecare mijloc. 

In ce priveşte regia directă este cazul de a face asupra sa prevederi consti- 
tutionale ? 


Câteodată da; de exemplu Constituţia germană în art. 92 — pe care ar fi 
fost foarte bine să-l fi avut de mult si în Constituţia noastră — prevede 
expres autonomia administraţiunii căilor ferate), autonomie care dacă am fi 
avut-o la noi ne-ar fi scutit de trista experiență pe care am făcut-o în 
trecut și ar fi înlăturat una din cauzele serioase de decădere a acestui 
important organism prea mult expus loviturilor date de lumea politică, 
In ţara tuturor instabilităţilor trebuie să ne deprindem a vedea, în Constituţie 
ultima resursă şi ultima garantie de continuitate în politica Statului şi — în 
speță — ca aplicație, să căutăm a garantă tot pe calea constituțională, auto- 
nomia serviciilor publice cu caracter economic ca: căile ferate, posta, adminis- 
traţia monopolurilor Statului. 


Dar în ce privește concesiunea sunt oare dispoziţii constituţionale, care 
se impun? Evident că în această privinţă ar fi foarte greu de găsit o formulă 
generală, care să reglementeze chestiunea si să împiedice abuzurile ce s'ar 
puteă face pe acest teren.Totus există un minimum de precautiuni legale, care 
s’ar puteă luă. 


1) Constitutia germană merge mult mai  cipiile financiare aleadministraţiilor respec- 
departe cu preciziunile si de exemplu pen- tive, politica tarifelor, etc. 
tru căile de navigaţie, prevede chiar prin- 


182 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


Astfel s'ar puteà prevede în Constituţie că o concesiune să nu întreacă o 
durată maximă fixată de Constituţie şi să nu poată fi votată decât cu o majori- 
tate specială a corpurilor legiuitoare astfel ca să aibă consimţimântul quasi unanim 
al partidelor politice. In sfârşit ar mai fi necesară obligativitatea pentru orice 
concesiune a avizului favorabil al unui corp legislativ special, despre care vom 
vorbi mai târziu, care s'ar constitui de ex.: sub numele de consiliu superior 
economic. 


Trecem acum la forma cointeresării despre care s'a vorbit atât de mult. 

Trebuie să mărturisim dela început, preferința noastră pentru avantajiile 
pe cari le oferă cointeresarea, ca sistem de exploatare a bogățiilor patrimoniului 
public. Avem convingerea că această formă care oferă aşă de mari foloase pen- 
tru ară, prin stimularea activităţii productive în acelaş timp, cu garantarea 
Statului, va luă o desvoltare însemnată în viitor, va fi aplicată pe o scară mare 
la numeroase întreprinderi si va domină epoca de reclädire şi de desvoltare a bo- 
gätulor naturale ale României, în care intrăm acum. 


Cointeresarea se va aplică în special şi va constitui o modalitate de exploa- 
tare indicată, pentru terenurile petrolifere și miniere, pentru industriile ale 
căror produse au ca principal consumator Statul, pentru stabilimente intere- 
sând apărarea naţională ca şi pentru fabricile cari produc articole de primă 
necesitate; în sfârşit cointeresarea se va impune pentru exploatarea surselor 
mari de energie, care presupun o utilizare rațională dominată de preocuparea 
intereselor generale, cum sunt, gazul metan si forţa motrice a apei si, ca 
corolar, pentru exploatarea căilor de comunicaţie. 

Avantajele cointeresării sunt numeroase si nu va fi locul aci decât pentru 
o enumerafiune sumară a lor. 


Societăţile cointeresate cruţă bugetul prea încărcat al Statului şi evită 
complicaţiunile fatale de forme ale administrafiunilor publice; ele pot 
luă asupra lor orice fel de întreprinderi chiar şi acele cu riscuri mari și 
pe cari Statul prin însăş rolul său nu le poate luă asupra sa; ele sunt de 
altfel singurul mijloc de a pune în valoare bogätiils, care cer capitaluri mari 
de exploatare, a-i asigură dela început finanţarea necesară mai bine decât poate 
să o facă în regia, directă, înscrierea anuală, — în bugetul atât de supus fluctua- 
ţiilor politice — a sumelor necesare exploatărilor. 

Mai mult decât atât, societăţile cointeresate pot pästrà într'o mare măsură 
prin organizaţia lor caracterul de utilitate generală ca și întreprinderile de Stat 
în regie şi permit o continuitate în administraţiune si un control contabil spe- 
cial, care e indispensabil pentru a cunoaşte — ceeace nu se poate ști niciodată 
la întreprinderile în règie — care este rentabilitatea lor reală, 

In sfârşit, întreprinderile cointeresate permit crearea unui personal naţional 
cu o educaţie tehnică specială și — de ce ne-am ascunde această preocupare? — 
şi un mijloc de influențare în sens national a desvoltării economiei noastre 
publice. 

Cu toate aceste avantagii, însă — şi aci este un mare însă — nu există gen 
de întreprindere cure să se pretezé la un mai mare abuz îm folosul intereselor pri- 
vate decât cointeresarea. Preocupat mai de mult de această problemă, am iniţiat; 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT SI CONSTITUȚIA 183 


studierea ei, stabilind clar scopul și principiile unei reglementări a cointe- 
resării 1). 

Un adevărat cod al cointeresăris însă. numai Constituţia îl poate da, pentrucä 
o lege ordinară care ar statuă modalităţile generale ale cointeresării poate 
să Île călcată prin orice altă lege ordinară, care ar reglementă un caz parti- 
cular de cointeresare, astfel că o reformă prin lege ordinară, poate ajunge să 
nu însemne nimic. 

Aşadar, dacă a înscrie în Constituţie un asemenea cod sar păreă cuiva 
prea mult, a-l lăsă în simplele legi ordinare ar însemnă a face prea puţin. 

Trebuie să ne mărginim atunci a pune în Constituţie numai câteva, princi- 
pii pentru reglementarea societăţilor cointeresate, sub o formă mai mult sau 
mai puţin categorică. 

De sigur, formularea unor asemenea principii și condițiuni este foarte grea, 
datorită variatiunilor diferitelor cazuri de întreprinderi. Nu putem insistă 
prea mult asupra acestei chestiuni, dar vom încercă totus să arătăm cât este 
de necesară într'adevăr introducerea în Constituţie a câtorva articole, care 
cel putin să prevină producerea unor grave abuzuri în consuituirea şigerarea, 
întreprinderilor cointeresate : 

a) Prima conditiune a unei oneste cointeresări ar trebui să fie evaluarea 
obligatorie a aportului Statului pentrucä de obiceiu la constituirea întreprinde- 
rilor cointeresate se face numai evaluarea aportului particularilor iar aportul 
Statului se lasă neinventariat si neevaluat. 

In această privință ar urmă să se stabilească un singur organ competent 
de a aprobă evaluările care ar fi: Consiliul Economic Superior de care vom 
mai vorbi. 

b) A doua condiţiune indispensabilă ar fi stabilirea unei proporţii minime 
obligatorii între aportul Statului şi al particularilor. 

Sar înlătură atunci cazuri de constituire a unei societăţi în care capitalul 
particular e cu totul neînsemnat şi constitue mai mult un pretext, pentru 
particulari de a-și rezervă beneficii nemäsurate. 

Această condiţiune este absolut necesară pentru a evită ceeace — cum 
spuneă un vechiu om politie — se întâmplă astăzi în anumite întreprinderi 
cointeresate: „Statul vine cu capitalul şi particularii cu experienţa și la 
sfârşit particularii pleacă cu capitalul şi Statul rămâne cu experienţa!“ 

c) A treia condiţiune care se impune este a limità durata cointeresării. Se 
poate fixă astfel un maximum de 50 ani pentru orice întreprindere cointere- 
sată cu condifiunea trecerii integrale la Stat, după acest timp, a tuturor insta- 
lafiunilor si investitiunilor, care s'ar fi făcut în acest timp. 

d) Pentru a trece apoi la alte condițiuni secundare, ar trebui ca întreprin- 
derea cointeresată să fie impedicatà de a face vreo derogare dela regulamentele 
şi legile de poliție socială. 

e) Ar trebui apoi asigurată Statului o cotă progresivă din beneficii, la urca- 
rea lor peste anumite limite, asà ca orice surprize datorite unor bogății neastep- 

1) Vezi ,,Bulelinul Industriei“ anul II, No.  vuţiei naționale, lucrat de comisiunea insti- 


1—3: Memoriu privitor la coimteresarea Sta-  tuitë de noi, compusă din d-nii: Ing. M. Con- 
tului în întreprinderile de valorificare a a-  stantinescu, Dr. Al. Vellescu şi M. Pessacov. 


184 NOUA CONSTITUŢIE "A ROMANIEI 


tate a bunurilor aduse ca aport de Stat să se resfrângă mai mult prin avan- 
tagii asupra acestuia, decât prin îmbogățirea particularilor. 

f) In sfârșit o conditiune pe care trebuie să o afirmăm cu tărie, nu numai 
pentrucă privește averea Statului dar și pentrucă pune în joc însăș morali- 
tatea clasei noastre conducătoare, este aceea ca acțiunile societăţilor cointere- 
sale să fie totdeauna, blocate, iar numele subseriitorilor cunoscute în mod public. 

In modul acesta s'ar pune capăt sistemului societăţilor cointeresate, în care 
Statul contribue cu bunuri şi avantaje imense, societăţi, cari apar subit prin- 
trun decret-lege pentruca în aceeas zi iniţiatorii instintafi în mod secret în 
cursul nopţii, să se prezinte la ghiseuri și să subscrie câte acţiuni vor, iar când 
sosește la rând și publicul mare, să i se spue că subscrierea este încheiată, 

9) In fine, o ultimă conditiune, care ar puteă fi formulată, ar fi obligativi- 
tatea participării lucrătorilor întrun sens sau altul la beneficiile şi la con- 
ducerea societăților cointeresate. Ar fi în adevăr de condamnat, dacă nici în 
aceste întreprinderi, în cari Statul poate pune un cuvânt atât de îndreptăţit, 
nu s'ar încercă opera de educaţie si de conciliere, pe care o înseamnă un 
început de colaborare cu muncitorii. 

De altfel încă unul din avantagiile importante ale întreprinderilor cointere- 
sate este, cum am spus, acela că prin structura lor permit o foarte lesnicioasä 
trecere spre un regim de socializare parţială, 

Credem că cel puţin câteva din aceste condițiuni ar puteă găsi o formulă 
juridică fericită pentru a pureă fi înscrise în Constituție, spre a ne feri astfel 
de ceeace ne temem cu toţii, de abuzurile viitoare care ar puteă să facă să risi- 
pim nu numai averea Statului dar şi creditul lui moral. 


IV. Îndrumarea evoluţiei social-economice prin Constituţie. Sar păreă că 
nu este vorba aci de un nou aspect al politicei de Stat, ci de aceleaşi aspecte, 
care au fost tratate odată dejà la capitolele mijloacelor de realizare a politicei de 
Stat: regimul economic al indivizilor, regimul colectivitätilor și regimul ex- 
ploatării domeniilor publice ale Statului. 

Totuși afară de aceste aspecte şi pe deasupra lor se pune o problemă gene- 
rală: problema, întențiunilor Statului faţă eu evoluţiunea economică și socială. 

Desigur că este îndrăsneţ, și într'un anumit sens, naiv, de a vorbi de in- 
tentiunile Statului, mai ales când ne gândim la dificultatea imensă a formu- 
lării juridice a acestor intentiuni, într'o Constituţie. 

Necesitatea pune totuș astăzi o astfel de problemă. 

In adevăr pentru ca Statul să-șiia asupra sa în mod serios rolul său de 
girant al marilor interese economice naţionale și de sef al întreprinderii uriaşe 
ale ţării, i se impune ca o consecinţă logică ca să garanteze o elementară sigu- 
rantä și un minimum de continuitate în politica sa. 

Din acest aspect al intentiunilor Statului şi al iniţiativelor lui posibile vom 
examină două chestiuni: 1) Constituţia faţă cu problema atât de actuală a 
socializării ; 2) Constituţia ca garantie a menţinerii și aplicării legilor de pro- 
gram economic, 

Vom insistă asupra acestor chestiuni, fiindcă altfel ne-am puteă întrebă 
la ce ar servi toate prevederile celelalte ale pactului fundamental, dacă el nu 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT SI CONSTITUȚIA 185 


ne-ar da un răspuns caresă însemne o siguranţă, asupra acestei grave probleme: 
Constituţia faţă de socializare şi de economia colectivă. 


1. În desfăşurarea vieţii economice, experienţa indică patru categorii de 
regimuri posibile pentru proprietate, regimuri, a căror esenţă variată e suscep- 
tibilă de definitiuni diverse si elastice. 

Primul regim este acel al liberalismului economic în care am trăit până la 
răsboiu şi care e caracterizat prin proprietatea individuală quasi-absolutä. 

Al doilea este socializarea, adică trecerea în proprietatea colectivităţi (si 
a Statului ca exponent al său) a mijloacelor de productiune. 

Al treilea este socializarea parțială sub forma de participare obligatorie a 
Statului în conducerea şi în beneficiile întreprinderilor private, 

Și în sfârşit al patrulea regim ar fi acel al economiei colective care constă 
în disciplinarea si regularizarea functiunü sociale a proprietăţii individuale 
private prin asociatiuni forţate si obligatorii. 

Constituţia germană, pe care am citat-o ades, prevede prin art. 156 al său 
posibilitatea coexistentei tuturor celor patru forme de regimuri. Astfel Reich-ul 
poate trece în proprietatea comună a Statului întreprinderile susceptibile de 
a fi socializate, el poate participă la administratiile întreprinderilor private 
şi în sfârşit Statul „poate în caz de nevoie presantă si pentru scopuri economice 
colective să federeze printr'o lege pe baza autonomiei întreprinderile și socie- 
tätile economice, cu scopul de a asigură colaborareatuturor elementelor pro- 
ducfiunii şi de a face să participe la administraţiuni lucrătorii și patronii; 
astfel poate să reguleze după principiile economiei colective, productiunea, 
creatiunea, distributiunea, întrebuintarea, preţul şi importul si exportul bu- 
nurilor economice“, 

De altfel prin Constituţia din August 1919, se legiferează vechi tendinţe 
ale vieţii economice si sociale din Germania, anterioare Constituţiei, tendinţe 
exprimate prima oară prin legile speciale din 23 Martie 1919 și din 29 Aprilie 1919, 
legi cari dictau socializarea întreprinderilor de cărbuni și de săruri de potasiu. 

Posterior Constituţiei, legea cea mai caracteristică pentru principiile eco- 
nomice colective, asà cum sunt înțelese azi în Germania, este aceea din 1921 
a lui Rathenau. 

Prin această lege toate întreprinderile de productiune a cărbunilor sunt 
federate obligator si conduse de un Consiliu al cărbunelui. Acest consiliu al 
cărbunilor preiă si vinde exclusiv produsele de cărbuni în numele tuturor în- 
treprinderilor de productiune minieră din toată Germania. Aceasta înseamnă 
că toate beneficiile comerciale revin colectivităţii reprezentată prin consiliul 
cărbunelui și numai beneficiile industriale, adică beneficiile din exploatarea 
pur industrială rămân întreprinderii, 

Aici este marea ideje a proiectului Rathenau: se lasă întreprinzătorului 
câştigul său, dar numai câştigul care rezultă din producțiunea însăş, adică din 
succese economice obiective. 

Atitudinea unei ţări faţă cu problema socializării, oricare ar fi această 
atitudine, trebuie însă în orice caz să rezulte lămurit din Constituția sa. Când 
ea nu apare lămurit sau când se reduce la a păstră formule necorespunzătoare 


186 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


vremii, legile ordinare, calcă în orice caz principiile încă în vigoare ale Con- 
stituţiei, 

Am avut de exemplu în Moldova legea Cantacuzino asupra sindicatelor 
industriale, care admiteă obligativitatea sindicatelor şi care facilită aprovi- 
zionarea, în comun cu materii prime, distribuirea în comun a produselor, 
repartizarea, câstigurilor după anumite norme, fixarea preţurilor ș. a. m. d, 

Toate aceste principii de economie colectivă, dar absolut toate, va recu- 
noaste oricine, că sunt într'o contradicţiune flagrantă cu principiul clasic al Con- 
stitutiei noastre şi dacă nu incalcă vreun text pozitiv al său, sunt totus desigur 
împotriva spiritului ei. 

O lege mai nouă, legea apelor a d-lui Petrovici, iese de asemenea în chip ho- 
tärît din cadrul Constituţiei noastre. In adevăr în art. 72 pune priacipiul inte- 
resant al obligaţiei pentru întreprinzătorul privat de a preferă pentru ne- 
voile sale curentul electric în locul altor surse de energie! 

Un alt exemplu de constrângere e cel din art. 74 care prevede ca în consti- 
tuirea sindicatelor de proprietari riverani existența unei majorități obligă mi- 
noritatea la aderare în aceste sindicate. Tot aşă după art. 79 sindicatele încor- 
porează în mod arbitrar pe anumiţi proprietari sau îi pot exclude; iar art. 80 
permite Statului să ordone constituirea de sindicate noui. 

Concluzia care se desprinde din toate aceste exemple este invariabil aceeas: 
dacă nu voim să dăm naştere la nesfärsite inconsecvente între legile ordinare şi 
Constituţie, adică dacă nu înțelegem să luăm asupra noastră riscul călcării legale 
a Constituției — cu atât mai periculoasă, cu cât această călcare legală este tot- 
deauna urmată de călcări arbitrare şi mai grave, — atunci trebuie să căutăm o 
formulare nouă şi corespunzătoare vremei, peniru principiile economice, formu- 
lare care să constitue o orientare constituţională sigură în alcătuirea legilor or- 
dinare, 


Desigur că economia colectivă nu este ușor de definit; cum am spus însă 
ea consistă în esenţă în menţinerea, proprietăţii private, dar în restrângerea 
libertăţii proprietarului privat și în coordonarea activităţilor economice prin 
sindicate obligatorii al căror suprem arbitru este Statul. 

Aceste principii constituesc puncte inevitabile în faza economică de tran- 
zitie premergătoare socializării. Ar însemnă a ignoră vremea în care trăim, 
şi a nu pregăti cu nimic viitorul, dacă nu am deschide loc în Constituţia noas- 
tră acestei idei fundamentale în care se reflectă poruncile neînlăturabile ale 
evoluţiei, 

Nu poate fi vorba de o legiferare serioasă în nici o materie, fără a aduce 
întâiu claritate prin Constituţie în ce priveşte aceste principii fundamentale, 
sau cu alte cuvinte fără a garantà un regim social stabil, 

Cetăţenii de azi înţeleg să se conformeze cerinţelor vremii, însă numai să 
li se spună care sunt: păstrând confuzia si inconsecventa de azi putem să mer- 
gem — păstrând totuș iluzia că respectăm principiile — oriunde, 


* 
x k 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT SI CONSTITUTIA 187 


2, Dar în afară de aceste orientări generale ale politicei de Stat sunt atâ- 
tea legi obişnuite de progres economic care cer din partea Statului o legiferare 
constituţională, numai în scopul de a garantă o continuitate de directwă. 

In adevăr sunt anumite legi de acţiune pozitivă a Statului, legi de initia- 
tivă si de îndrumare, care stimulează prodiicţiunea, și influenţează desvoltarea 
economică într'un sens determinat. Aceste legi cari afirmă o voinţă conştientă 
din partea, unei generaţii de legiuitori, voinţă prin care se leagă viitorul, au un 
caracter programatic și ca atare continuitatea este prima lor conditiune. 

Ca exemplu de astfel de legi e destul a aminti legea pentru încurajarea 
construcţiilor de locuinţe, sau legea pentru încurajarea industriei, care este 
dejă, am puteă zice, tradiţională în ţara noastră, 

Aceste legi au chiar un caracter juridic deosebit de celelalte legi obișnuite; 
ele nu sunt legi de ordine publică şi ca atare nu pol fi revocate în fiecare moment. 
Ele nu sunt nici nişte simple deziderate asupra modului cum Statul ar trebui 
să înfluenţeze desvoltarea economică, după cum erau pe vremuri prevederile 
Regulamentului Organic, care merită să fie citate aici, „stăpânirea va ocroti 
așezarea fabricilor şi a manufacturilor trăgând din străinătate prin fägäduinte 
folositoare pe meşterii și lucrătorii ce vor voi să se așeze aici în ţară si dând 
acestora cât si celor ce vor desăvârși vreo ramură sau orice industrie premii 
(daruri de însufleţire)“. 

Astăzi în legile de încurajare a industriei sau a construcţiilor nu mai este 
însă vorba numai de simple „daruri de însufleţire“ ci de anumite contracte si 
obligaţiuni pe care Statul le ia asupra sa pe cale de legiferare. Legea de încu- 
rajarea industriei oferă, de exemplu scutiri de taxe si de orice dări către Stat 
pentru anumite stabilimente industriale și promite în mod precis menţinerea, 
timp de 21, respectiv 30 ani, a acestui regim de scutire, (afară de impozitul 
special pe venit, care nu apasă decât asupra beneficiilor care întrec 5%), 

Pe baza unei asemenea legi întreprinzătorul din străinătate vine în ţară 
la noi, angajează bani și muncă, și astfel înfiinţează întreprinderi folositoare 
țării până când, într'o zi însă, cum s'a și întâmplat, vine o nouă lege ordi- 
nară de aceeaș putere cu cea pentru încurajarea industriei și suprimă toate 
scutirile sau reduce în mod simţitor toate înlesnirile prevăzute de aceasta. 

Astfel reforma financiară a d-lui Titulescu suprimă regimul special de im- 
pozite prevăzut de lege și garantat pe un interval de 21 sau 30 ani și reduce 
avantajarea industriei la o micsorare a impozitului cu 2% la cedula specială 
la care industriile obișnuite plătesc 10%, iar cele incurajate numai 8% din 
venit pe an. f 

lată dar ce se întâmplă: Statul îşi ia pur şi simplu cuvântul înapoi şi revoacă 
o lege cu caracter net contractual. 1) 

Este oare aceasta admisibil? Nu ne îngrijește discontinuitatea pe care o 
creează si neîncrederea pe care o trezeşte în țară si mai ales în străinătate 
acest sistem? 


3) De menționat că însäs forma în care acestea, pentru fiecare caz particular, toate 
se redactează Jurnalele Consiliului de Miniştri, amănuntele avantagiilor, întocmai cum sunt 
prin care se acordă avantagiile legale, este înscrise în lege, 
aceea, a contractelor, deoarece se repetă în 


188 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


In faţa unei asemenea situaţii ne întrebăm care sunt mijloacele de a legă 
puţin viitorul, când se legiferează în asemenea materie. 

Ar îi mai multe solutiuni pe care e necesar a le examină sumar şi a da un 
început de formulare a lor pentru a dovedi că o garantare legală a continui- 
tăţii si respectului angajamentelor prin Constituţie este posibilă. 

a) O primă soluţiune ar fi înscrierea chiar în Constituţie a principiilor unor 
asemenea legi cu caracter contractual. Acest lucru ar fi însă extrem de delicat 
în aplicaţie; în adevăr Constituţia ar deveni atunci prea fixă şi prea rigidă 
şi ar ajunge foarte curând să nu mai fie adaptată circumstanțelor economice 
ale viitorului, care nu se pot prevedeă. De altfel ar fi și foarte greu de formulat 
în Constituţie dispoziţii de această natură, fiindcă am riscă totdeauna în dorinţa 
de a evită o preciziune periculoasă să înscriem articole vagi cu caracterul unor 
simple deziderate de care o Constituţie trebuie să fie dispensată, 

b) O a doua soluţiune ar fi ca revocarea legilor ordinare, cu caracter contrac- 
tual să se facă cu precauţiuni şi forme cu totut speciale, de exemplu cu un vol în 
majoritate de ?/, sau cu un vot repetat în două sesiuni consecutive ale corpurilor 
legiuitoare. 

In afară de aceasta orice lege de asemenea natură trebuie să cuprindă în 
ea însăş prevederea unor sancţiuni în sensul că dacă Statul va reveni, asupra dis- 
pozițiunilor sale legale cu caracter contractual va fi obligat la anumite despăgu- 
biri bine precizate dela început. 

De altfel în legea d-lui Petrovici asupra Regimului apelor găsim un articol 
extrem de interesant în acest sens si care anticipează asupra unui procedeu 
ce ar trebui generalizat. Acesta e art. 44 care prevede că Statul, care își rezervă 
dreptul de a executà anumite lucruri hidraulice de interes public a căror luare 
în întreprindere a fost solicitată de particulari nu poate ţine în loc aceste 
lucrări mai mult de doi ani și dacă în acești doi ani nu a început lucrările sin- 
gur, Statul e pasibil de daune către întreprinzătorii cărora le-a refuzat dreptul 
de a face ei acele lucrări. 

c) In sfârșit ar fi o a treia soluţiune — pe care noi o găsim cea mai bună — 
și anume ca legile contractuale, al căror caracter s'ar recunoaște ca atare de către 
Corpurile legiuitoare în momentul votului, nu vor puteà fi revocabile. Bineînţeles 
că votarea lor ar trebui condiţionată atunci de o majoritate mare, de exemplu 
de 3/,, ceeace după practica parlamentară normală înseamnă a reuni asenti- 
mentul mai multor partide politice si a garantă astfel si în acest mod, irevoca- 
bilitatea lor. 

In afară de aceasta s'ar mai pulea fixà şi prin Constituţie un termen mazim 
de exemplu de 25 ani până la care o lege ordinară are dreptul să lege prin anga- 
jamente contractuale viitorul şi aceasta pentrucă o generaţie nu are dreptul 
moral de a restrânge prea mult libertatea de acţiune a generaţiilor viitoare. 


In afară de aceste trei solufiuni practice, din care cele două din urmă sunt 
mai ales de recomandat, ni se pare că orice altă formulare constituţională 
fără sens juridic precis si cu caracter de simplu deziderat nu ar folosi la nimic. 
Ca titlu de curiozitate vom cità câteva formulări de acest tel din programul 
politic economic al deosebitelor Constituţii. Astfel art. 161 din Constituţia ger- 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT SI CONSTITUTIA 189 


mană prevede că „se va creeà un sistem global de asigurări“ iar art. 164, cu o 
redactare destul de naivă, prescrie: „legislaţia şi administraţia trebuie să favo- 
rizeze clasa mijlocie, în agricultură, industrie și comerţ și să o apere ca să nu 
fie nici oprimată nici absorbită“ (!) 

Sunt totus și unele formulări cu un sens juridic precis, în această direc- 
țiune. Astfel Constituţia sârbească în art. 29 spune: „Statul ajută cooperativele 
şi orice asociaţii economice, care nu lucrează pentru câștig. In egalitate de 
condițiuni li se dă preferinţă acestora față de întreprinderile private“. 

Pe baza căreia părţile interesate se pot prezentă direct instanțelor judecă- 
toresti pentru a-și reclamă drepturile. 


Concluzia generală este ca oricare din aceste trei mijloace, de care am vorbit 
mai sus, se pot după cazuri aplică. Rezultatul va fi în orice caz mai bun decât 
anarhia de astăzi, în care subsistă împreună tot felul de sisteme, toate clădite 
pe discreditul si pe clasica inconsecventä a Statului. 


3. Dacă ne-am gândit la înscrierea în Constituţie a principiilor de care 
am vorbit este pentru asigurarea continuității politicei de Stat. 


Continuitatea nu se poate însă asigură numai prin litera Constituţiei, ci 
încă mai mult prin spiritul în care se aplică si se interpretează Constituţia. 

Și atunci, în faţa perspectivei improbabile, dar posibile, ca România să 
fie guvernată pe viitor de partide cu principii economice opuse, partide care 
ar guvernă fiecare pe rând în numele altei clase și ar da astfel naștere la discon- 
tinuităţi şi mai grave decât acelea pe care le vedem astăzi în politica economică, 
a Statului, se impune poate crearea unui corp de echilibru, care să asigure, nu 
o continuitate absolută, cu mijloace rigide, ci o continuitate relativă cu mijloace 
elastice. Acest corp de echilibru ar fi un organ în afară și independent de gu- 
verne și ar constă întrun Consiliu special economic chemat să-şi dea avizul 
asupra diferitelor proiecte de legi economice. 

Ce condițiuni ar trebui să îndeplinească un asemenea consiliu? 

Va aveă el un caracter de reprezentare a, intereselor economice distincte 
sau va fi numai o reunire de competinte? 

Va fi o adunare deliberativä sau numai consultativă? 

Va îi el indrituit să se ocupe numai de alcătuirea tehnică a legilor sau şi 
de oportunitatea şi eficacitatea lor? 

Pentru a răspunde la aceste chestiuni va trebui să examinăm cât de sumar 
ce lipsuri am constatat în situatiunea de astăzi în această ordine de fapte. 

Prima lipsă este aceea că astăzi sunt atâţia profesioniști importanţi din 
punct de vedere economic dacă nu și numeric, care nu au sentimentul că sunt 
reprezentaţi cu desideratele şi cu nevoile lor în guvernare. Ne găsim aici chiar 
în faţa unui paradox: pe de o parte massele mari de lucrätori-salariati se plâng 
că în sistemul parlamentar ele nu pot să-şi spună cuvântul lor în cauza capi- 
taliştilor și în acelaş timp minoritatea de șefi ai întreprinderilor industriale, 
comerciale, etc., este şi ea îndreptăţită de a spune că nu este mulțumită cu 
reprezentarea pe care o are în parlament, din cauza predominării în alegeri 
a numărului. 


190 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


A doua lipsă simțită grav este că structura profesională organizată a 
societăţii, cu sistemul de consilii reprezentative, de care vorbeam în capitolul 
l, nu-și găseşte astăzi expresiunea ei ultimă și nu se rezumează într'un organ 
superior care să păstreze contactul permanent cu guvernele si să le indice 
acestora directivele unei anumite politici economice. 


Si atunci din lipsa acestui contact firese al lumii economice cu factorii de 
răspundere politică nu numai că se fac grave greşeli, dar se întâmplă de multe 
ori izbucniri tumultoase și presiune brusce, care nu sunt favorabile linistei și 
continuității în vieaţa socială. Construcţia logică a reprezentării intereselor 
profesionale în diferite grupuri succesive nu îşi află astfel expresiunea ei ultimă 
şi firească într'o formaţiune, care să constitue un vârf de piramidă. 

O a treia lipsă de care am mai vorbit este că guvernele care sunt de obiceiu 
o expresiune pur politică, constitue prin ignoranta și nepriceperea lor o ame- 
ninfare extraordinară și permanentă de discontinuitate economică. 


In sfârșit oa patra si ultimă lipsă este detașarea completă a parlamenta- 
rilor initiatori de legi de vieata practică și alcătuirea unor legi cari au scăderi 
grave nu numai de formă, dar chiar si de fond. 

Concluziile pe cari ni le dictează aceste constatări sunt atunci firești : 


Caracterul reprezentativ este indispensabil pentru organul de echilibru eco- 
nomic à cărui nevoie o simţim. Dacă nu ar fi strict reprezentativ, un asemenea 
consiliu ar fi compus mai ales din funcționari fără independenţă și — ceeace 
se întâmplă adesea — cu o anumită dependenţă unilaterală. 


El nu ar aveă atunci de altfel nici spiritul practic, care naște ca rezultat 
al cunoaşterii nevoilor fireşti ale diferitelor categorii economice. 

De altfel indicafiunile unui asemenea consiliu ar fi de interes mai mic pen- 
tru legiuitor, întrucât ele nu ar puteă da și expresia voinţei cercurilor comer- 
ciale și industriale, expresie care are o greutate deosebită pentru legiuitor. 

Cum s’ar alcătui atunci la noi un asemenea organ? 

Desigur că ar trebui să ne bazăm întâi pe ceeace avem astăzi ca organizaţii 
profesionale: camere de comerţ, uniuni de industriași și de agricultori recuno- 
scute, etc., dându-le dreptul de a-și trimite reprezentanţi în acest consiliu si 
completând restul membrilor, într'o proporţie mică prin numiri. Nu trebuie 
să facem eroarea obișnuită a latinilor, anume aceea de a căută, cu orice chip să 
dăm reprezentării profesiunilor o reprezentare perfect simetrică, Acest lucru nu 
s'a realizat nici în Germania unde consiliul economic suprem (Wirtschaftsrat) 
este ales, în lipsa unor organizaţii de bază, în modul cel mai arbitrar, de către 
organizaţiile profesionale existente, de tot felul, 

Să nu ne lăsăm tentaţi de o constructiune perfect simetrică, cum este de 
pildă construcţia reprezentativă a sistemului sovietic; simetria, reprezintă rigi- 
ditatea iar nu adaptarea la mediu. 

Desigur că o asemenea reprezentare care va cuprinde lucrători ca şi şefi de 
întreprinderi, ar trebui să aibă la bază principiul parităţii, 

Să examinăm acum a doua întrebare: trebuie să aibă un asemenea organ 
numai un caracter consultativ si de iniţiativă legislativă sau un caracter deli- 
berativ? 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT ŞI CONSTITUȚIA 191 


Noi credem că în Constituţia în curs de alcătuire nu s'ar puteă da 
unui asemenea, consiliu un rol deliberativ, analog cu al Camerei și al Se- 
natului. 

In adevăr Constituţiile nu au dreptul să experimenteze ci numai să consacre 
situatiunile politice sociale si economice. Caracterul deliberativ presupune 
o majoritate şi majoritatea presupune egalitatea de drepturi a aleşilor, 
datorită egalităţii si uniformităţii sufragiului cu care au fost aleși. Criteriile 
de alegere a reprezentanţilor diferitelor categorii profesionale, după cum s'a 
observat dejă într'o conferinţă anterioară din acelaş ciclu, sunt foarte variate, 
şi 1) nu se poatestabili decât în mod absolut arbitrar numărul de reprezentanţi 
ce trebuie acordat fiecărei categorii profesionale după importanţa sa 2). Dacă 
însă se dă unui asemenea consiliu numai un rol de consultare prealabilă și 
un rol de inițiativă, iar nicidecum un rol de deciziune, acest inconvenient 
nu mai are loc și nici o obiectie nu se mai poate face asupra logicei struc- 
turii sale. 

In adevăr, dacă parlamentul ar fi acela care în ultima instanţă va decide, 
ceeace va interesă si va aveă valoare de indicație pentru parlament nu va fi 
numărul voturilor majorităţii cu care consiliul economic a primit sau a res- 
pins o anume măsură, ci dacă se poate zice astfel, calitatea voturilor, căpătând 
o semnificație mai mare voturile secţiunii celei mai interesate în chestiunea, 
votată și în acelaș timp a celei mai competente. Cu alt prestigiu se va 
învesti atunci un proiect de lege supus parlamentului, când se vor fi ascultat 
în prealabil în consiliul economic toate personalităţile reprezentative ale pro- 
fesiunilor și asentimentul lor va fi fost dat tot în forma categorică a votului. 
Bineînţeles că atunci și alta va fi autoritatea cu care legea însăș va fi aplicată 
cercurilor profesionale. 

Oricum un asemenea corp de echilibru ar da o îndrumare mai bună vieţii 
economice decât aceea din situatiunea de astăzi, când guvernele si parlamentul 
sunt terorizate de cei doi sau trei specialiști ai fiecărui partid, din cuvântul 
cărora nu se poate esi. 

Sar puteă completă sistemul legăturii între consiliul economic și par- 
lament cu dispoziţia ca orice proiect din iniţiativa consiliului economic va trebui, 
respins timp de trei sesiuni consecutive pentru a fi căzut definitiv. In acest mod 
se va da consiliului economie putinţa de a perseveră și a încercă să con- 
vingă parlamentul de nevoile economice superioare, care pot contrazice poate 
preocupările de popularitate prea fnrädäcinate la reprezentanţii pur politici. 

In ceeace priveşte a treia problemă, dacă un asemenea consiliu, corp pon- 


1) Cităm ca curiozitate că în vechiul Senat, 
de altfel destul de reactionar alcătuit, al Spa- 
niei, alături de reprezentanții universității şi 
ai camerilor de comerţ, stau şi reprezentanţii 
aleşi de colegiul membrilor „Societății eco- 
nomice a amicilor ţării“ un fel de ,,Institut 
social‘ ca al nostru, care printr’o traditiune, 
este consacrat ca reprezentant al gândirii 
economice și al îndrumării politicei naţionale. 

2) In Germania Wirtschaftstab-ul cuprinde: 


68 reprezentanți aj agriculturii; 

68 reprezentanţi aiindustriilor (din cari 
48 aleşi de colegii profesionale ale ramurilor 
de industrie din întregul imperiu şi 20 aleşi 
regionali) ; 

44 reprezentanţi ai comerţului şi bän- 
cilor; 

36 reprezentanți ai micilor 
etc., etc. 


meseriaşi, 


192 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


derator ar puteă discută numai tehnicitatea legilor sau chiar şi opurtuni- 
tatea, lor, răspunsul se înţelege dela sine. 

Evident că oportunitatea şi deci fondul însăş al legilor trebuie să fie examinat. 
Desigur că din punctul de vedere al tehnicitätü legilor, consiliul ar necesită 
si concursul luminat al câtorva, juriști. Aceștia însă ar aveă un rol auxiliar, 
adică s'ar procedă invers de cum se faceă până acum, când chiar legile cu ca- 
racter pur economic se făceau numai de juriști, adică de specialiştii formei 
legilor, iar aceștia câteodată, consultau și pe reprezentanţii vieţii economice, 
adică pe specialiştii fondului. 

Este drept că există si astăzi de exemplu în Serbia un consiliu de Stat în 
aparenţă analog cu consiliul propus de noi și în care 2/, din membrii trebuie 
să aibă numai decât pregătirea unor studii superioare juridice. Acest consi- 
liu este însă mai mult un tribunal administrativ și nu are caracterul exact 
de organ de inițiativă și îndrumare a politicei economice, 

Un asemenea organ, asà cum îl concepem noi, trebuie să aibă singur iniţiativa 
şi tendinta creatoare. 

De aceea, el trebuie să deà îmsăș spiritul legilor nu numai forma lor. 

Un asemenea consiliu trebuie darsă fie penetrat de spiritul economic iar nu 
numai de cel juridic. 

* 
* * 

Intre un spirit si celălalt sunt desigur mari contraste. In adevărîn regimul 
economiei liberale, cea mai importantă functie socială eră aceea a arbitrajului 
între indivizii lăsaţi în deplină libertate; de aceea justiţia, care trebuiă tot- 
deauna să decidă, constituiă funcţia socială prin excelenţă. 


In noul regim al economiei colective organizate, funcția socială principală 
este aceea de coordonare a activității economice; or, aceasta nu se poate 
inspiră decât din spiritul economic. 

Spiritul economic nu se preocupă a soluţionă speța prin deducţiuni din 
principiile generale, ci creează în mod inductiv, soluţii noui, făurind ideea 
organizatoare pentru sistemul întreg al economiei colective, prin analogie și prin 
inductiune cu ceeace se petrece în unităţile organizate mai mici care sunt în- 
treprinderile private. Acest spirit trebuie să fie cum zic fraţii noştri ardeleni 
„dătător de ton“. 

Acest spirit core nu priveşte timid si temătorspre precedentele trecutului, 
ci prelungește îndrăzneţ și sigur de sine linia viitorului, acest spirit care nu se 
fărămiţează căutând meticulos și lent adevărul, — fie adevărul absolut, fie 
adevărul convenţional al legilor — ci se strädueste febril și hotărît în a servi 
necesitatea, în sfârşit acest spirit, care nu respectă fascinat principiile trecutului, 
ci caută, formulând el însus noui principii, să servească scopul suprem al acti- 
vitätii economice care este creafiunea, este spiritul dela care putem aşteptă, 
pe acest vast câmp naţional, regenerarea, 


Si nu am puteă dori maimult pentru viitorul ţării noastre decât ca acest 
spirit să însufleteascä alcătuirea bazelor economice a Constituţiei noastre. 


M. MANOILESCU: POLITICA ECONOMICA DE STAT SI CONSTITUTIA 193 


Numai atunci vieafa economică nu va rămâne numai câmpul inferior, în 
care se întâlnesc pasiunile josnice pentru câștig, ci un teren de împăcare și de 
colaborare socială; numai atunci ea va ajunge să însemne nu numai un suport 
material pe care se clädeste civilizaţia naţională, ci va constitui ea însăș una 
din formele de manifestare cele mai înalte ale geniului si culturii noastre na- 
tionale. 


26 Februarie 1922 








PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ 


ANDREI RĂDULESCU 

















OIU vorbi despre puterea judecătorească în viitoarea Constituţie. Cadru 

unei conferințe, care nu trebuie să fie prea lungă și obositoare, impune o 
anumită metodă în expunerea unui subiect așă de întins. Nu va fi vorba, 

de a discută teorii, de a trată în mod amănunţit toate chestiunile care privesc 
puterea judecătorească, de a face un studiu cât mai aprofundat si complet. Voiu 
căută să expun principalele probleme referitoare la puterea judecătorească, aspec- 
tele mai importante ale acestui subiect, şi mai ales nu voiu uită scopul urmărit 
prin aceste conferinţe, de a ne aduce contribuţia pentru rezolvarea problemelor 
care sunt la ordinea zilei. Nu dar atât ideia de a face studii teoretice, cât de a 
contribui cu ceva, cât de putin — idei sau texte — la înfăptuirea Constituţiei. 

Fiindcă avem în vedere reforma constituţională, este bine să nu uităm că 
o Constituţie nu este o lege ordinară, o lege în care pot intră diverse amă- 
nunte. Sunt destule Constituţii; sunt colecţii întregi; foarte multe se asea- 
mănă în trăsături generale. In unele, însă, găsim lucruri de amănunt, lucruri 
cari n'au sens acolo, ci într'o lege, unele poate chiar mai bine într'un regu- 
lament, 

O Constituţie trebuie să cuprindă numai principiile fundamentale ale or- 
ganizatiunii unui Stat, temelia pe care se clädeste edificiul social, acele norme 
de Drept, care constituesc baza acestui aşezământ. Şi aceste principii trebuie 
să fie de așă fel încât să corespundă nu numai cu starea actuală, ci mai ales 
cu desvoltarea în viitor a Societăţii. Aici este tot mestesugul alcătuitorilor: 
să cuprindă în opera lor principii care să satisfacă cerinţele de azi şi care să 
nu constitue o stânjenire a desvoltării viitoare, să fie adaptabile unor stări 
sociale care vor veni. Nu poate îi vorba de Constituţii perpetui, dar nici de 
Constituţii care se schimbă în fiecare an. Tocmai acesta, este meritul, să prinzi 
din gândirea vremii, în care trăiești, cari sunt cerinţele, cari sunt nevoile acelei 
Societăţi, să întrevezi în zarea depărtată şi — de se poate — să ghicești din- 
colo de această zare ţinta spre care merge lumea, spre care se îndreaptă 
acea Societate și să înscrii în Constituţie o regulă, un principiu, care s'0 lase 
să se desvolte în acest sens. 

De altă parte, o Constituţie nu trebuie să fie numai o fnsirare de principii 
vagi, cari se găsesc peste tot, fiind intrate în domeniul comun al ştiinţei Drep- 
tului, sau cari ar lăsă puterilor din Stat mijlocul să se organizeze și să lucreze 
oricum, la adăpostul acestor generalităţi constituţionale, 


196 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Cäläuzifi de aceste considerafiuni, să căutăm a stabilprincipiile care tre- 
buie să figureze în noua noastră Constituţie, cu privire la puterea judecăto- 
rească, Nu trebuie să nesocotim experienţa altora, dar mai ales se impune să 
cercetăm starea noastră. Trebuie să cunoaştem Constitutile altor State, dar 
să nu credem că viitoarea noastră organizare trebuie să nu se îndepărteze dela 
ce este în alte părţi, sau să ne închipuim că tot ceeace este bun acolo va fi tot 
astfel şi la noi. Pentrucă este vorba de Constituţia Statului român, de așezarea 
pe noui temelii a neamului românesc, să cercetăm ce a fost, ce este la noi si 
mai ales să ne străduim — cu răbdare, fără porniri într'un sens sau altul, fără 
păreri preconcepute, — să cercetăm ce este mai potrivit firii noastre, sufletului 
nostru, stărilor noastre sociale. — Nu Constituţie și legi de oriunde şi pentru 
oricine, ci Constituţie și legi pentru acest popor, așă cum este cu bunurile şi relele 
dui, o Constituţie care să-i asigure clădirea unui organism social potrivit cu stă- 
zile de azi şi care să-i înlesnească propäsirea. 

Câteva cuvinte se impun pentru a ști ce este puterea judecătorească şi care 
este locul ei în organizarea Statului. 

Este știut că Statul, — orice grup social organizat, care merită acest 
titla — trebuie să aibă dreptul de a se conduce cum crede el mai bine, atât 
din punct de vedere intern, cât și extern, pentru a-și puteă realiză scopul. 
Această facultate, acest drept nu este decât dreptul Statului de a se mişcă în 
voie, de a fi liber ca si individul; acest drept este așă numita suveranitate 
naţională. De aceea s'a şi zis că Suveranitatea este libertatea colectivă a na- 
tiunii. Ea este indivizibilă şi rezidă — spre deosebire de ce eră altădată — 
în membrii naţiunii. 

Suveranitatea se manifestă sub diverse forme. Statul este în drept să ho- 
tărască asupra organizaţiei sale, să alcătuiască norme de conduită obligatorii, 
rânduieli după care pot fi aduse la îndeplinire cele hotärîte, reguli după care 
se desleagă neînțelegerile. Statul hotărăşte asupra legilor, asupra executării 
lor, asupra împărțirii dreptăţii. El are dreptul de a legiferă, execută, judecă. 
După aceste trei forme principale de manifestare, suveranitatea naţională a 
fost împărţită în trei, aşă zise puteri: legiuitoare, executivă si judecătorească. 

Puterea judecătorească este — dar — o parte din suveranitatea naţională. 
Ea este dreptul unei Societăți organizate, al unui Stat de a împărţi dreptatea. 

Această împărţire este cunoscută sub numele de principiul separaţiunii pu- 
terilor. El a fost pus în adevărata lumină de Montesquieu si stă la baza organi- 
zafiunii mai tuturor Statelor moderne. S'a propus si alte împărțiri, s'a: mers 
pânăla 8 puteri, după diferite aspecte ale suveranităţii, dar împărţirea cea mai 
răspândită a rămas tot aceasta în trei puteri. 

Principiul separaţiunii puterilor este însă foarte criticat. Astfel — pentru 
a cită — se spune că suveranitatea fiind una și indivizibilă, nu se poate vorbi 
de o separare, de o desfacere a puterilor ei. După cum individul nu-și exercită 
facultăţile în chip separat, tot astfel si într'un Stat facultăţile, atributele lui 
trebuiesc'împreunate într'o acţiune comună. In al doilea rând s'a mai obiectat 
că aceste puteri nu sunt decât niște funcțiuni. 

Obiectiunile nu sunt fondate. Admiţând principiul separaţiunii puterilor, 
nu înseamnă că suveranitatea este desfăcută în bucăţi; numai exerciţiul ei 


ANDREI RADULESCU; PUTEREA JUDECATOREASCA 197 


este împărţit din anumite motive foarte temeinice. Națiunea nu poate exer- 
cită, prin toţi membrii ei, suveranitatea; este o imposibilitate ca toţi să par- 
ticipe la orice act de suveranitate. Națiunea însărcinează numai pe unii mem- 
bri cu exerciţiul acestei suveranităţi; lucrează dar prin delegatiune. S'a ob- 
servat — apoi — că prea multe puteri concentrate în mâna cuiva due la abu- 
zuri. De aci nevoia separării puterilor. 

De altăparte, dacă aceste puteri sunt părţi din suveranitatea naţională, care 
ge exercită prin organele lor, părţi din marea putere a Națiunii de a se conduce 
cum crede, mai bine, sunt si ele adevărate puteri si pot fi numite astfel. Dacă 
sunt privite însă numai din punct de vedere al exerciţiului suveranităţii, desigur 
că sunt aspecte ale acestui exerciţiu si ar puteă fi socotite ca funcțiuni ale ma- 
rei puteri a Națiunii. Dealtfel, expresiunea n'are importanţă: putere sau func- 
fiune, în realitate este tot o putere, o parte din suveranitate. Vreti o expre- 
siune mai exactă ? Ziceţi-i: suveranitatea de a judecă, dreptul Națiunii de a 
Judecă, legiferă, execută, dar în fond rămâne aceeaș putere: Suveranitate na- 
fionalä. 

Dacă, în ceeace privește puterea legiuitoare și cea executivă, obiectiunile 
nu sunt susţinute cu toată energia, ele apar mai puternice când este vorba de 
puterea, judecătorească. S'a zis că puterea judecătorească nu este în fond de- 
cât o anexă a puterii executive, pentrucă procesele sunt numai nişte incidente 
ale executării legilor. Nici această obiectiune nu este întemeiată. Executarea 
presupune un mijloc de constrângere; ca să ajung, însă, la această executare, 
la mijlocul de constrângere, trebuie să nu mai fie discutiune asupra aplicării 
legii. Când se ivesc discutiuni în raporturile dintre particulari sau dintre parti- 
culari și autorităţi, trebuie să fie cineva care să interpreteze legea, care guver- 
nează acele raporturi, să hotărască întrun sens sau într'altul gi în urmă să 
intervie mijlocul de constrângere, de aducere la îndeplinire, executarea. Dar 
acest drept de a interpretă şi de a aplică legile nu decurgetot din suveranita- 
tea naţională ? De ce să zicem că această putere de a judecă nu este decât o 
anexă a puterii executive ? 

De altfel, idea de a împărţi dreptatea, de a da fiecăruia ce-i al său, 
este anterioară constrângerii, executării. Afară de aceasta, chiar dacă am ad- 
mite că puterea judecătorească este o parte din puterea executivă, de aici nu 
rezultă că ea nu este o putere, din moment ce se recunoaşte această calitate 
executivei, ci numai că ar fi o putere mai redusă. Cu un câmp mai laig sau 
mai redus, ea tot rămâne o parte din suveranitatea naţională, o putere. 

Fără de a intră în amănunte asupra acestei chestiuni, este bine să se 
ştie că această teorie are însemnătate, mai ales în Franţa, unde puterea 
judecătorească în adevăr este mai mult o anexă a puterii executive. 

La noi, se spune — de obiceiu — că principiul separatiunii puterilor a fost 
cunoscut şi introdus cu ocazia alcătuirii Reg. Organice. Aci se impune o mică 
rectificare. Incă din sec. XVIII-lea — când se crede de unii că trăiam în cel 
mai grozav întuneric — găsim începuturi de aplicarea acestui principiu. Con- 
stantin Mavrocordat spune într'un hrisov, că nu se cade ca o persoană să fie 
şi globnic (gloabă== pedeapsă, globnic== agent de executare) și judecător. 
Această ideie s'a putut ivi din observarea neajunsurilor provocate de amestecul 


158 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


puterilor, dar nu este exclus să se fi ivit graţie cărților Apusului, citite în pă- 
tura, de sus a ţărilor noastre, cărţi pe care le va fi cunoscut mai ales acest Domn, 
crescut într'o cultură aleasă. . 

Peste câțiva ani, Alex. Ipsilante, în organizarea ţării dispune ca jude- 
cätile să fie făcute la județe de către judecători. E adevărat că si isprav- 
nicul mai judecà uneori, dar împreună cu judecătorul, si mai ales când n’avea 
alte pricini ale județului, „însă de nu se va întâmplă vreo zăticneală sau altă 
nelesnire“‘ 1). 

Ideia s'a răspândit tot mai mult. In proiectul moldovenesc de Constituţie 
dela 1822 găsim acest principiu formulat în sensul că puterea legiuitoare erà 
dată în special sfatului de obşte, iar puterea judecătorească si cea de executare 
erau organizate separat. 

Regulamentele Organice admit principiul, înscriindu-l în fruntea capi- 
tolului referitor la Partea, judecătorească. „Despărțirea puterilor cârmuitoare 
şi judecătorească fiind cunoscută că este neapărat de trebuinfä pentru buna 
rânduială în pricini de judecată si pentru paza dreptätilor particularilor, aceste 
două ramuri de cârmuire vor fi de acum înainte cu totul deosebite“; astfel 
glăsueşte art. 212 al Regulamentului Țării Româneşti. Aproape identic e re- 
dactat şi art. 279 Reg. Moldovei. 

Convenţiunea dela Paris a stabilit și mai bine această separație (art. 4—7). 
Puterea legiuitoare se exercită de Hospodar, Adunări si de Comisiunea Centrală; - 
puterea executivă de Hospodar iar puterea, judecătorească exercitată în numele 
Domnului eră încredinţată magistraţilor numiţi de el, fără ca nimeni să nu 
poată fi lipsit de judecătorii săi fireşti, iar o lege aveă să hotărască condiţiunile 
de primire şi înaintare, luând drept bază aplicarea progresivă a principiului 
inamovibilităţii. 

In fine, Constituţia, dela 1866 a consacrat în chip definitiv principiul separa- 
ţiunii puterilor si pe el s'a întemeiat actuala organizaţiune a Statului. 

In noua Constituţie trebuie să fie menţinut acest principiu? Faţă de cele ex- 
puse cred că se impune un răspuns afirmativ. Este pe deplin stabilit — oricine 
poate vedeă — că fiinţa omenească, care are putere, este pornită spre abuz; 
conștient sau inconştient, omul pare .ursit să treacă peste limitele dreptului 
său. Si cu cât are mai multă putere, cu atât pornirea de a abuză este și mai 
mare. Pentru respectul drepturilor celorlalți, pentru armonizarea acestor drep- 
turi, trebuie să i-se pună o stavilă, și un mijloc potrivit este de a-i luă o parte 
din puteri si a le împărţi şi altora. Numifi cum vreţi această separare a puterilor, 
organizaţi-o cum vreţi, dar ea trebuie admisă, căci este o necesitate socială. Acest 
principiu, născut din nevoia de a înfrână abuzurile monarhilor, este destinat 
să oprească abuzurile chiar într'o democraţie. Criticat, deseori, fără de 
a fi fost priceput îndestul, ori din cauza unor idei preconcepute, el rămâne 
temelia de organizare a mai tuturor Statelor. 

Dealtminteri, el trebuie bine înţeles. Între cele trei puteri nu este o separație 
completă. Suveranitatea naţională —cum am spus — nu este desfăcută în felii, 
fără nici o legătură. Puterile nu sunt și nu trebuie să fie izolate. La aceasta 


1) Pravila lui Ipsilante, art. 11. 


ANDREI RADULESCU: PUTEREA JUDECATOREASCA 199 


s'ar opune însăș ideia suveranităţii, care este una şi indivizibilă, iar în practică, 
s’ar ajunge la nesfârșite conflicte. Guvernate de ideia egalităţii între ele, Pu- 
terile trebuie să colaboreze şi să se controleze reciproc, stabilind o interdepen- 
dentä. Cu acest chip se împiedică abuzurile, se înlătură conflictele si se ajunge 
la unitatea cu care trebuie să se exercite suveranitatea naţională. Tocmai în 
realizarea, acestei unităţi stă meritul alcătuitorilor nouei Constituţii, care va 
trebui să cuprindă principiul separaţiunii puterilor. 

Dacă trebuie să ne gândim si la texte, atunci, pe lângă art. 31 din Constituţia, 
actuală în care se arată că Natiunea își exercită drepturile prin delegatiune 
şi de art. 32 şi urm. în care se vorbeşte despre cele trei puteri, spre a se înlătură 
orice discutiune cu privire la principiul separaţiunii puterilor — mai ales că 
se contestă celei judecătoreşti caracterul de putere — cred că ar trebui 
să se înscrie un articol în care să se afirme independența acestei puteri. Ca să ` 
nu se creadă că independenţa i-ar da dreptul să încalce domeniul celorlalte 
puteri, este bine să se adauge că această putere, ca şi celelalte, îşi va exercită, drep- 
turile ei, potrivit Constituţiei si legilor. Ca întărire, s'ar mai puteă adăugă că 
nimeni nu poale interveni, în niciun mod, în administrarea justiției. Sunt texte 
care par de prisos, dar care totuș au însemnătatea lor, care vor înlătură multe 
discuţii si vor afirmă drepturile puterii judecătoreşti. 

Nu trebuie să mergem însă prea, departe cu reclamarea de prerogative pen- 
tru puterea judecătorească. De pildă, nu pot pretinde ca ea să-şi determine 
organizarea, competinfa, să-și facă bugetul, să fie consultată la amnestii, 
gratieri, etc. 


In exercifiul drepturilor sale, puterea judecătorească se poate găsi în con- 
flict cu celelalte puteri. S'a văzut, de exemplu, că puterea executivă întocmește 
regulamente care nu sunt conforme cu legile sau, ceeace este si mai grav, pu- 
terea legiuitoare face legi neconstitutionale. Problema care s'a pus si care 
trebuie rezolvată în mod expres la alcătuirea nouei Constituţii, este dacă 
acm, judecătorească trebuie să aibă dreptul de a judecă, constitutionalitatea 
egilor 

Pentru regulamente nu mai este discuţie; este admis în genere că puterea 
judecătorească are dreptul să înlăture regulamentele contrarii textului ori 
spiritului legilor. Este, în acest sens, un text în Conu jus actuală (art. 93, 
alin. IX) si va trebui să fie menţinut. 

Problema este mai grea, când este vorba de constituţionalitatea, legilor. 

Chestiunea, s'a prezintat si în alte părţi, si deslegarea ei atârnă de organi- 
zarea, fiecărei ţări. Vom arătă, în treacăt, starea chestiunii numai în câteva, 
țări, care prezintă mai mult interes. 

In Angha, problema nu se pune, pentrucă Parlamentul este omnipotent. 
Acolo nu este deosebire între puterea de a face o lege constituţională, aşă zisă 
putere constituentă, constituantă și între puterea legiuitoare ordinară, puterea 
constituită. Tot asà este şi în Italia, unde Constituţia este cam în acelaş sens. 


In Franţa, este stabilit că puterea judecătorească n’are dreptul să cerceteze 
constitutionalitatea legilor. 


200 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


In Belgia de asemenea nu mai poate fi discuţie, pentrucä există în Constituţie 
art. 107, după care instanţele judecătoreşti nu vor aplică ordonanfele si regula- 
mentele decât dacă vor fi conforme cu legea !); deci n'au acest drept decât 
numai pentru ordonanţe și regulamente, nu si pentru legi. 


In Statele-Unite ale Americii găsim alt sistem. Acolo există Curtea supremă 
federală, compusă din jurisconsulţi distinși — azi în număr de 9 — care are 
dreptul să discute constitufionalitatea legilor, care este astfel päzitoarea Consti- 
tuţiei. Corpurile legiuitoare ordinare sunt datoare să nu facă legi neconstitu- 
fionale, sub sancţiunea de a le vedeă înlăturate de Curtea supremă. Sistemul 
a dat foarte bune rezultate și aproape nimeni nu se gândește acolo să ridice 
justiţiei acest drept. Si ce este interesant, este că dreptul acesta îl au toate 
instanţele, rămânând ca în ultimă instanţă să statueze Curtea supremă. 

In Norvegia şi în Grecia justiţia are de asemenea dreptul de a hotărî asupra 
inconstitufionalitätii legilor 2). 

La noi, până în anul 1912 nu s'a pus chestiunea cu toată desvoltarea cu- 
venită. Atunci s'a discutat întreaga problemă si jurisprudenţa noastră s'a fixat 
de Inalta Curte de Casaţie, în sensul că puterea judecătorească, are dreptul să de- 
cidă asupra constituționalității legilor. 

Motivele principale, care au determinat această soluţie, sunt: 1. Avem o 
Constituţie scrisă, în care puterea constituentă este distinctă de puterea cons- 
tituită. Din moment ce există această deosebire, puterea, legiuitoare ordinară 
trebuie să-și exercite drepturile sale, respectând Constituţia, căci altminteri 
s'ar substitui, fără drept, puterii constituente; 2. Constituţia noastră n'a re- 
produs art. 107 din Constituţia belgiană; deci la noi s'a înţeles să se deroage 
dela dispoziţia acelui text; 3. Judecătorul are dreptul necontestat de a inter- 
pretă legile; între două legi: Constituţia, legea fundamentală si o lege ordi- 
nară trebuie, fără umbră de îndoială, să deă precădere Constituţiei, înlătu- 
rând legea care ar fi alcătuită cu nesocotirea rânduelilor constituţionale. 

Astfel dar, este stabilit la noi că puterea judecătorească este în drept să 
înlăture orice lege, orice dispozifiune care ar fi neconstitutionalä. Este un prin- 
cipiu foarte înalt, pentru dreptul public, o garantie solidă faţă de abuzurile 
puterii legiuitoare. Afirmarea acestui drept face onoare jurisprudenţei române. 
Este de regretat numai că instanţele nu l-au aplicat cu toată tăria necesară. 
Ştiţi că în ultimul timp a intervenit în soluţiunile judecătoreşti, asà zisul drept 
de necesitate, care nu prea se potriveşte cu noţiunea dreptului. Este bine totus 


1) Les Cours et tribunaux n’appliqueront 
les arrêtés et réglements généraux, pro- 
vinciaux et locaux, qu'autant qu'ils seront 
conformes aux lois. 

1) Larnaude F., Inconstitutionalitatea 
legilor şi stabilirea sanctiunii sale. In 
Dreptul din 1912, pag. 458 şi urm. 

3) Şi în dreptul nostru anterior găsim dis- 
pozitiuni, care arată că puterea legi! itoare 


n'aveă un drept ilimitat. Astfel, în timpul 


Regulamentului Organic, Obsteasca Adunare 
nu puteă modifică şi revizui Regulamentul, 


acest drept aparţinând Extraordinarei Adu- 
nări Obstesti. Judecătorii jurau că vor păzi 
neclintit „toate formele Regulamentului si 
pravila ţării“. Anale Parlam., tom. IV, p. 167. 

De asemenea prin Convenția dela Paris 
se prevedeà că dispozitiunile constitutive 
ale nouei organizații a Principatelor sunt 
puse sub paza Comisiei Centrale şi că le- 
gile de un interes special trebuiau comu- 
nicate aceleiagi Comisiuni, care pretuià ,,de 
sunt potrivite cu dispoziţiile constitutive 
ale nouei organizaţii“ (art. 32 şi 37). 


ANDREI RADULESCU: PUTEREA JUDECATOREASCA 201 


să dispară cu un moment mai curând, căci între „forța primează dreptul“ si 
„necesitatea primează dreptul“ nu văd mare deosebire şi mai ales nu văd 
limita acestei necesităţi si cine este în drept s’o aprecieze. Dealtminteri, chiar 
dacă în împrejurări grele sar scuză unele măsuri, n'ar trebui să se abuzeze si 
pentru lucruri mici să se calce Constituţia, sub pretextul necesităţii. 

Dreptul justiţiei de a cercetă constitutionalitatea legilor pătrunde din ce 
în ce mai mult în dreptul public european; și la aceasta poate că a contribuit, 
cât de puţin, și jurisprudenţa noastră fixată în 1912, în hotärîri celebre, pu- 
blicate în revistele străine. 


Constituţia ceho-slovacă prevede instituirea unui tribunal constituţional, 
format din: 2 judecători dela tribunalul suprem, am zice Curtea de Casaţie, 
2 dela tribunalul suprem administrativ, alţi 3 numiţi de președintele repu- 
blicei şi anume unul din 3 aleşi de Adunarea legiuitoare, unul din 3 aleşi de 
Senat şi unul din 3 aleşi de Dieta subcarpatică. 

Chestiunea constituţionalităţii poate fi ridicată numai timp de 3 ani dela 
publicarea legii. După ce tribunalul constituţional s'a pronunţat stabilind că 
legea, este neconstitutionalä, Guvernul este obligat să publice această hotärire- 
şi de atunci legea nu-și mai are aplicare. 


In Austria, prin noua Constituţie, este de asemenea recunoscut justiţiei 
dreptul de a hotărî asupra constitutionalitätii legilor. Acest drept aparţine 
Curţii de justiţie constituţională. Nu există însă un termen până când să se 
poată invocă neconstitufionalitatea. Hotärîrea Curţii trebuie publicată si legea 
nu se mai aplică. 

Dreptul de a cercetà constitutionalitatea externă, dacă legea a fost votată 
conform Constituţiei, promulgată, etc., aparţine și celorlalte instanțe judecă- 
toresti, bine înţeles sub controlul instanţei supreme, singura în drept a discută 
constitufionalitatea din toate punctele de vedere. 

Cum trebuie rezolvată problema în Constituția cea nouă? Părerea mea este că 
trebuie înscris, în mod formal, în Constituţie, dreptul pentru puterea judecătorească 
de a judecă constitutionalitatea legilor. 

Care sunt temeiurile pe care se sprijină această părere ? 

1. Dacă trebuie să admitem — şi sper că v'aţi convins de aceasta — prin- 
cipiul separaţiunii puterilor la baza organizaţiunii Statului, trebuie în acelaș 
timp să admitem că toate puterile sunt obligate să nu calce Constituţia, Exer- 
cifiul drepturilor fiecăreia este subordonat respectului Constituţiei; niciuna 
din ele nu este îndreptăţită să nesocotească textul şi spiritul legii fundamen- 
tale a Statului. Asà fiind, nu se înţelege pentruce puterea legiuitoare ar aveă 
dreptul să nu ţină seamă de Constituţie. Trebuie dar să existe un mijloc de 
apărare contra acestor încălcări săvârșite de puterea legiuitoare, cea mai por- 
nită spre asemenea acte, din cauza caracterului său. 

Care va fi garanţia contra nesocotirii Constituţiei? S'a zis: opinia publică, 
presa. Ştiţi — desigur — cam ce înseamnă influenţa opiniei publice si a presei 
asupra unui Corp legiuitor, care nu vrea să ţină seamă de Constituţie. S'a mai 
zis că ultima garanţie ar fi revoluţia. Socptese că nu e fericită ţara care trebuie 
să-şi întemeieze organizaţia dreptului public pe acest mijloc. Nu revoluţia tre- 


202 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


buie să fie garanţia organizării constituţionale; nici nu trebuie să ne gândim 
că apărarea tuturor libertăţilor şi a tuturor drepturilor stă în revoluţie. Un 
Stat, care ar fi organizat în acest sens, nu mai merită să fie considerat Stat 
de drept. Trebuie dar altă garantie si aceasta nu poate fi decât puterea jude- 
cătorească, 

2. Dacă nu se interzice, în mod expres, justiţiei, dreptul de a cercetă consti- 
tutionalitatea legilor, ea tot va aveă acest drept pentrucä el derivă din însuș 
dreptul de a interpretă. Când va fi chemată — cum s'a spus — să aleagă între 
o lege fundamentală și o lege ordinară, nu va stă la îndoială să dea toată 
preferința legii fundamentale. 

3. Dreptul de a cercetă constitutionalitatea externă este aproape necon- 
testat; nu se vede motivul pentru care i s'ar refuză dreptul de a cercetă și pe 
cea internă. De ce, apoi, să se permită înlăturarea, ordonantelor şi regulamentelor 
făcute de puterea executivă împotriva legilor, şi să nu se permită discutarea, 
şi înlăturarea actelor făcute de puterea legiuitoare? De unde reiese că puterea 
legiuitoare ar aveă mai multe drepturi decât puterea executivă? 

4, Sa zis că organele puterii judecătoreşti n'ar inspiră toată încrederea, 
că ar puteà fi conduse de patimi. Ce trebuie să se creadă atunci despre aceste 
organe în afacerile private, dacă sunt bănuite în asemenea chestiuni mari? 
Din contră, este de aşteptat că în astfel de chestiuni vor fi cu cea mai mare 
bägare de seamă, pentrucă interesează în chipul cel mai larg mersul Societăţii. 

Se mai adaugă că justiţia n'ar înţelege totdeauna spiritul vremii. Obiec- 
ţiunea nu este serioasă, pentrucă si judecătorii sunt oameni, produs al Societăţii 
în care trăiesc şi fiţi siguri că, înțelegând ideile, sentimentele acelei Societăţi 
vor înţelege cum trebuie procedat pentru apărarea drepturilor cetățenești și 
a Constituţei. S’a mai zis că dacă se recunoaşte puterii judecătorești acest drept, 
ea rămâne fără control şi ar puteă comite abuzuri. Chiar dacă sar realiză 
această teamă — afară de alte mijloace rezultate din legătura ce există cu alte 
puteri — tot mai există o garantie: Puterea legiuitoare poate provocà o Con- 
stituantă, care să dea caracterul cuvenit legii găsită de justiţie neconstitutionalä. 

5. In fine, experienţa pe care au fäcut’o alții — cu acest sistem — si pe 
care am făcut'o si noi, dovedeşte valoarea lui si nu ne putem plânge de abuzul 
puterii judecătorești în sensul de a declară neconstitutionale legi constituţionale; 
din contră, justiţia a greşit — poate — uneori în sens contrar, tocmai pentru a 
nu produce unele perturbări sociale. 

Dacă, recunoaştem justiției acest drept, cum trebuie organizat exercițiul lui? 

Dela început arăt că nu sunt de părere de a se organiză un tribunal ca în 
Ceho-Slovacia, tribunal format din 4 magistrați superiori si din 3 reprezen- 
tanfi ai puterii legiuitoare. Este de aşteptat că aceştia din urmă, produsul 
puterii care a întocmit legea, o vor găsi constituţională. Dacă conving și pe 
unul dintre magistrați, partida e câștigată. 

Afară de aceasta, de ce să merg la o instanţă înfiinţată ad-hoc şi să nu merg 
la cea mai înaltă instanţă, care rezolvă definitiv toate litigiile din ţară, la Curtea. 
de Casaţie? Nu văd ce garanţie mai mare ar inspiră un asemenea tribunal, 
în care patimile politice — cel puţin pentru o parte din el — pot jucă mai 
mare rol? 


ANDREI RADULESCU: PUTEREA JUDECATOREASCA 203 


Deci nu văd nevoia unei noui instanţe. Din alt punct de vedere, n’as admite 
să se discute constitutionalitatea decât numai cu ocazia proceselor. Nu oricine 
să se poată adresă deadreptul justiţiei spre a discută şi hotărî dacă o lege e 
constituţională, ci numai cu prilejul procesului pendinte. Cu acest chip puterea 
judecătorească nu va trece peste drepturile ce are prin Constituţie, devenind 
un organ care să dea certificate de constituţionalitatea legilor după cererea 
cetăţenilor, ci va rămâne în cadrul ei de a interpretă și aplică legile cu ocaziu- 
nea diverselor litigii ce i-se înfățișează. 

Care instanţă să aibă dreptul de a judecă, constitutionalitatea? Numai Curtea 
de Casaţie sau oricare instanţă? 

In favoarea Curţii de Casaţie ar pledă împrejurarea că nu orice judecător 
„cât de mititel“, cum zic unii, ar aveă dreptul să judece dacă o lege, întocmită 
— poate — după multă chibzuire de Puterea legiuitoare, este constituţională, 
ci numai instanţa supremă, care are toată autoritatea pentru o asemenea, misi- 
une delicată. Totodată se fixează dela început unitatea de jurisprudenţă si 
nu s’ar mai vedeă spectacolul, ca la o judecătorie legea să fie constituţională, 
la alta nu. 

Cum s'ar invocă, însă, neconstitutionalitatea înaintea Casaţiei? Să se ju- 
dece întâiu procesul în fond, fără a se putea ridică această chestiune decât pe 
calea recursului? Ar însemnă să se facă o judecată inutilă, știind — poate — 
dela început că e de prisos. Să se poată invocă la orice instanţă, si aceasta, fie 
că va pipăi seriozitatea ei, fie că nu va aveă acest drept, să înainteze chestiunea, 
Curţii de Casaţie? Ar însemnă ca foarte deseori unii justitiabili să întrerupă 
cursul justiţiei la unele instanţe, numai pe un pretins motiv de inconstitutio- 
nalitate. 

De altă parte, acei cari stau prea departe de Capitală și pentru afaceri inici, 
cu greu s'ar decide să mai uzeze de acest mijloc de apărare. 

Nu împărtășesc aceste procedee. Cred că trebuie lăsat judecătorului de oricare 
treaptă dreptul de a discută, şi hotărî asupra constituționalităţii legilor. Hotärîrea 
va fi supusă tuturor gradelor obişnuite de jurisdictiune şi va ajunge astfel 
şi la Curtea de Casaţie. Orice judecător are dreptul de a interpretă legile și nu 
e motiv series să i-se restrângă acest drept când e vorba de constitutionalitate. 
Faptul că această chestiune este rezolvată de un judecător „mititel“, nu poate 
atinge demnitatea Parlamentului, dacă şi-a făcut datoria, de a nu călcă Consti- 
tutia. Este dealtminteri tocmai în interesul unei bune rezolviri a chestiunii 
ca ea să treacă prin mai multe instanţe. Unitatea de jurisprudentä tot se men- 
ține, fiindcă în ultimă instanţă tot Curtea de Casaţie se pronunţă. 

Pentru a se da toată desvoltarea chestiunii și spre a se evită reveniri, s'ar 
puteă luă anumite măsuri la Casaţie, de pildă să se judece în sectiuni-unite, 
să aibă dreptul ca, afară de părţi şi de ministerul public, să pună concluziuni 
şi reprezentanţi de ai Puterii legiuitoare, de ai guvernului. Hotärîrea prin care 
s'ar declară legea, sau anumite părți din ea, neconstituţională, să fie publicată 
în „Monitorul Oficial” şi în urmă să înceteze de a mai aveă vreun efect. 


IL Trecem acum să vedem cari sunt instanțele, prin cari se exercită puterea 
judecătorească. 


204 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI | 


E 





- 


Răspunsul este simplu: Curțile, tribunalele si judecătoriile. In Constituţia 
de azi se vorbește numai de Curti si de tribunale; trebuie adăugat în cea nouă 
şi judecătoriile, pentrucă au intrat în organizarea noastră judecătorească. Nu 
trebuie menţionată aparte Curtea de Casaţie, pentrucă prin „Curți“ se înţelege 
şi ea. N'aș zice „tribunalele de judeţ“, pentrucă în nouile teritorii sunt tribu- 
nale care nu corespund cu un judeţ; cred apoi că e posibil să se realizeze în 
viitor — ceeace am susţinut altădată — anume să se organizeze tribunale 
nu numai pe judeţe, ci și pentru cercuri mai mici. In loc de a avea tribunale 
cu mai multe secţiuni în Capitala judeţului, de ce n'am aveă tribunale cu câte 
o secţiune în diferite centre mai mici ale județului? Ar fi o măsură democra- 
tică, o apropiere a justiţiei de justitiabili. 

Pe lângă acestea, poate că nu e rău să se adauge că organizarea, competenţa 
şi procedura lor va fi determinată prin lege, precum și că hotärîrile sə dau 
în virtutea, legii. 

— Care sunt principiile constituţionale necesare peniru organizarea jude- 
cătorească? Nu va îi vorba de o expunere amănunţită care îşi are locul în legea, 
de organizare, ci numai de principiile care trebuiesc înscrise în Constituţie. 

Un principiu, pe care îl socot absolut necesar, este al uniformüätü. Oricare 
ar fi normele de drept cari vor fi admise, oricare ar fi instanţele cari se vor 
creiă, ele trebuiesc să fie aceleași în tot cuprinsul României. Aceasta, este cerută 
în primul rând de interesul practic al vieţii zilnice. Este necesar să fie aceleaşi 
instanţe și în Oltenia și în Bucovina; să ştie cetăţeanul dela Dolj că este aceeagin- 
stanfä ca în judeţul lui si în Transilvania, şi în Basarabia, si în Cadrilater, iar nu la 
orice moment să se întrebe la ce instanţe se va adresă, eine îl va judecă, etc. 
In al doilea rând este cerută de interesul unităţii nationale, care impune organi- 
zaţiune uniformă. N'avem apoi niciun interes şi nu există nicio rațiune să se 
alcătuiască ori să se păstreze organizatiuni separate pe regiuni. Cele găsite 
în nouile teritorii nu sunt produsul gândirii românești, ori izvorîte din trecutul 
neamului nostru, ci sunt organizafiuni instituite şi impuse de alţii. Nimic nu 
ne îndreptățește să ţinem morţiş la păstrarea acestor rânduieli, Desigur, se va 
luă din ele ce este bun şi potrivit nevoilor generale ale ţării, și se va utilizà pen- 
tru înjghebarea unei organizatiuni cât mai bune, dar aceeas pentru tot Re- 
gatul român. 

Dacă la baza organizaţiunii viitoare trebuie să steă uniformitatea, întele- 
geţi că nu pot admite nici sistemul federaţiei, chiar dacă în diversele provincii 
federate s'ar introduce o organizare judecătorească uniformă, ceeace de altfel 
ar îi greu, Întrucât fiecare din aceste provincii va aveă pretenţia, să-şi deà organi- 
zaţia ce va crede mai nemerită. Orice argumente ni s'ar aduce din alte părţi, 
spre a ne convinge de utilitatea sistemului federativ nu ni se potrivesc. Noi 
nu suntem în situaţia Angliei, care e un Stat asà de puternic si care şi-a organi- 
zat dominion-urile sale în chipul cunoscut din diferite motive, asupra cărora, 
nu e locul să insist. Nu suntem nici în situaţia Germaniei, care a avut o vieatä 
provincială desvoltată distinct în decursul timpurilor. Nu suntem nici în si- 
tuaţia Elveţiei, formată din 3 ramuri diferite, unde deasemenea vieata, aproape 
sub toate aspectele, s'a desvoltat în cantoane, de foarie multe ori în chip se- 
parat. Noi suntem un neam unitar, care am avut aproape acelaş trecut în. 


PENE a a NN a i NI a o O N 
ANDREI RADULESCU: PUTEREA JUDECATOREASCA 205 


trăsăturile lui generale, aceeas limbă, aproape aceeas religie si ca atare tre- 
buie să avem o organizatiune unitară, iar nu din bucăţi. Atât de necesară este 
acest fel de organizatiune, încât se impune în toate Statele nationale. Este 
destul să vedem ce s'a întâmplat în Italia, la noi la 1859—62, ce se întâmplă, 
chiar în Germania, în Elveţia, ţări cu organizaţie federativă, explicabilă prin 
trecutul lor și în care tendința de uniformizare, de unificare, devine din ce în 
ce mai puternică. Cercecati Constituţia actuală a Germaniei si veţi vedeà ce 
puternică înfăptuire a căpătat această tendință. 

Cu atât mai necesară este această formă de organizare în Statele formate 
sau întregite din bucăţile sfâsiate ale trupului national. 

Un fel de descentralizare, cerută si trebuincioasä în alte domenii, în jus- 
titie există prin organizarea Curtilor de Apel. 

Neputând fi vorba de organizare pe provincii, cu atât mai mult nu se poate 
admite organizarea de instanţe judecătoreşti pentru anumite categorii de ce- 
tățeni. Respectul minorităţilor etnice nu poate fi dus până acolo încât să se 
pretindă ca pentru ele să se institue instanţe separate. Se pot face toate în- 
desnirile posibile din punctul de vedere al limbii, dar principiul fundamental, 
asupra căruia nu trebuie să mai fie discuţie, este ca acelaş fel de instanţe să fie 
în toată ţara. Nimeni nu se poate plânge contra acestui lucru, nimeni n'are 
dreptul să ceară instanţe speciale pentru sine. Bună sau rea, organizarea justiţiei 
trebuie să fie aceeas pentru toți supușii Statului român si toţi trebuie să lucreze 
peniru alcătuirea si înfăptuirea cât mai bună a ei. 

In fruntea organizaţiei noastre judecătorești este si trebuie să rămâe Curtea 
de. Casaţie si Justiţie. Pentru a, tăiă orice discuţie, trebuie păstrat, si în nuua 
Constituţie, textul după care pentru întregul Stat român este o singură Curte 

"de Casaţie (art. 104). Acest sistem este aproape peste tot; chiar Statele cu 
organizații federale Pau adoptat. Amintiţi-vă: Tribunalul suprem al Imperiului 
German sau al Republicei de azi, Tribunalul federal din Lausanne pentru 
toată Elveţia, Curtea supremă federală din Statele-Unite. 

Admiţând că nu poate fi decât o singură Curte de Casaţie, înțeleg ca acest 
principiu să fie în totul aplicat, si în fond nu numai în formă, înţeleg ca să fie 
În realitate o singură Casaţie, cu o organizaţie unitară, care să rezolve în ultimă 
ivstanță litigiile din toată România. Las la o parte epoca tranzitorie de azi, 
pe care o doresc cât mai scurtă, dar n’as puteă admite niciodată să se facă ceeace 
se plănuise acum câtäva vreme: trei secţiuni separate la Curtea de Casaţie pen- 
tru provinciile desrobite, si cu organizație separată. Aceasta însemnează 
— pur şi simplu — o nouă Curte de Casaţie stabilită la București, cum puteà 
îi stabilită și altundeva. Nu pot admite, de asemenea, pentru organizaţia defi- 
nitivă a României, ca pentru anumite părţi ale ţării, să existe chiar o singură 
secţiune ca azi, pentrucă aceasta nu mai e organizatiune unitară, nu mai e 
cu adevărat o singură Curte de Casaţie. lar dacă s'ar alunecă pe această 
pantă, nu văd de ce numai o parte a provinciilcr alipite ar aveă o secţiune la 
Casaţie si de ce mar aveă fiecare dintre ele. Privilegiul unora mar fi de loc 
justificat. Nu mai vorbesc de neajunsul că aceeas secţie judecă tot felul de 
afaceri. 

S'ar obiectă — poate — că n’avem judecători cari să cunoască Dreptul 


206 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


nouilor provincii. Ceeace au făcut magistraţii noștri în Cadrilater şi în Basa- 
rabia, este dovada cea mai bună că prin muncă stäruitoareun jurist, care cu- 
noaşte Dreptul românesc, poate dobândi într'un timp nu prea lung cunoştinţa 
altor legi şi le poate aplică foarte bine. Dealtminteri, şcoala este datoare să 
completeze şi în acest sens cunoştinţele celor ce învaţă Dreptul; în facultăţile 
noastre va trebui să se trateze cât de sumar și Dreptul, care a existat până 
în momentulunirei în provinciile desrobite. Dar chiar dacă școala n'ar procedă 
astfel, magistraţii sunt datori ca să înveţe singuri acel Drept, pentru a-și puteă 
îndeplini datoria. Să nu uităm, apoi, că se găsesc si se vor mai găsi juris- 
consulfi cari cunosc Dreptul provinciilor liberate si cari vor contribui cu lu- 
minile lor pentru bunul mers al justiţiei. Să nu ne îngrijim că nu vom aveă 
buni cunoscători ai acestui Drept. 

Prin urmare, din nici un punct de vedere nu se poate admite o Curte de Ca- 
safie cu secţiuni pe provincii. Această instanţă trebuie să fie singura în tot regatul 
și organizată unitar, cu aceleași secțiuni pentru toţi Românii. Ea este menită să 
asigure unitatea de jurisprudenţă, necesară mai ales în vremea aceasta de 
consolidare a Statului si de întărirea unităţii nationale. 

Unde trebuie să funcţioneze Curtea de Casaţie? Veţi răspunde că nici nu tre- 
buie să se pună o astfel de întrebare, şi mă unesc în totul cu acest răspuns. 
Curtea, de Casaţie, la noi, nu trebuie să funcţioneze decât în Capitala Regatului. 
Dacă unii justitiabili sunt prea departe de Capitală, acesta nu-i un motiv ho- 
tărîtor să schimbăm sediul Casaţiei ; asemenea situaţii se găsesc şi în alte ţări. 
Se pot găsi mijloace pentru a uşură starea justiţiabililor prea depärtati. In tot 
cazul, nu se vede raţiunea pentru care ar fi mutată Casatia din Capitala ţării, 
unde e Suveranul, guvernul, sediul puterii legiuitoare, etc. Susceptibilitätile 
locale nu sunt justificate faţă de interesele superioare ale Statului. 

Este știut câte discutiuni si încercări s'au făcut ani de zile pentru a mută 
Casatia la Iaşi; chiar Regele Carol a stăruit cândva pentru realizarea acestei 
dorinfi a leșenilor, ca o răsplată pentru sacrificiile făcute pentru Unire. Rezul- 
tatul a fost că a rămas tot la București, ceeace probează încăodată că anumite 
lucruri sunt mai tari decât voința oamenilor. 

Atribuţiunile Curţii de Casaţie sunt determinate prin legea ei organică. 

Ea are dreptul de a se constitui în Curte de Justiţie pentru a judecă pe 
miniştri. Cred că este bine să se înscrie chiar în Constituţie un text în care 
să se prevadă această atributiune a Casaţiei ca nu cumva în viitor, în vremurile 
astea de prefaceri, să se găsească vreun legiuitor, care să întocmească o lege 
după care miniștrii să fie judecaţi de judecătorul de ocol. 

Curtea de Casaţie nu judecă fondul afacerilor. Este bine să se înserie în 
Constituţie acest principiu? Cred că nu. Până la aducerea unor puternice ar- 
gumente în sens contrar, sunt de părere să se păstreze sistemul de azi de a nu 
da în atributiunea Casatiei si judecata fondului. Totus este posibil ca în viitor 
să se încerce si sistemul contrar, care-și are partizanii săi convinşi. Deaceea 
este bine să nu legăm pe legiuitorul ordinar ci să-i lăsăm toată libertatea, neîn- 
scriind nimic în Constituţie, cu privire la această chestiune. 

O chestiune, care se mai pune, este dacă n'ar fi necesar să se înscrie în Con- 
stiluţie un text, în care să se prevadă că nu se poate suprimà dreptul de recurs 


ANDREI RADULESCU: PUTEREA JUDECATOREASCA 207 


centru exces de putere şi incompetență, fiindcă în anii din urmă s'a văzut că 
puterea legiuitoare este tare dispusă să răpească cetăţenilor dreptul de recurs. 
Desigur că acest drept trebuie respectat atât în interesul părţilor cât și al uni- 
tăţii de jurisprudentä. S'a observat, însă, că dacă toate afacerile de mică im- 
portanță ar merge, prin recurs, la Casaţie, aceasta n’ar mai puteă judecă. Această 
stare s'ar remediă în parte prin organizarea unei modalităţi de alegere a re- 
cursurilor și de înlăturare a celor cu totul nefondate. S'a mai observat, apoi, 
că uneori interesul social cere să se termine judecata micilor afaceri mai repede 
şi de aceea s'a suprimat, recursul. Chestiunea este susceptibilă de discuţiune și 
socotesc mai bine să nu se înscrie un text în această privinţă. Să lăsăm la înte- 
lepciynea legiuitorului, care sperăm că de aci înainte va lucră cu mai multă 
pregătire şi nu se va mai grăbi să suprime dreptul de recurs. 

Afară de judecarea conflictelor de atributiuni, care trebuie lăsată Curţii 
‘de Casaţie, cred nemerit să dăm acestei instanţe și altă atributiune, pe care 
n’o are azi şi care merită oarecare explicaţiuni. ' 

Ştiţi — şi veţi vedeă în curând din nou — ceeace se întâmplă după alegeri, 
cu validärile. Discutiuni peste discutiuni, pierdere de vreme si de multe ori 
rezultate foarte ciudate. Oameni de 37 de ani, găsiţi că sunt de 40 pentru a 
puteă fi senatori, oameni condamnaţi de justiţie, găsiţi buni pentru a fi depu- 
taţi, ete. 

Pentru validări trebuie un Corp priceput, care să lucreze repede, care să 
respecte legile şi care să fie independent. Mam gândit — dealtfel sunt şi alţii 
de această părere — că n'ar îi rău ca dreptul de-a validă să fie atribuit Curţii 
de Casaţie. 

Cum ar trebui, însă, organizată, procedura validărilor? După unii ar trebui 
să se creieze un tribunal, în care să intre membri ai Curţii de Casaţie si repre- 
zentanţi ai parlamentului. Nu mi se pare bun acest sistem. Dacă avem un 
parlament nou, cine vor fi reprezentanţii lui? Noui aleşi nu pot, fiindcă nu sunt 
validaţi. Trimişii vechiului parlament nu mai au calitate, iar dacă s'ar admite 
că ei tot funcţionează pânăla alegerea altora de către parlamentul cel nou, 
aproape sigur că vor fi mai totdeauna pentru invalidare. Dacă parlamentul 
este în cursul legislaturei şi dacă cei trimişi în acest tribunal vor fi din opo- 
zifie — ceeace p'ar fi imposibil în cazul tragerii la sorti — vor fi si ei predis- 
puşi să voteze pentru invalidare. Amestecul parlamentarilor într'un asemenea 
tribunal nu este dar folositor. Deci tot mai bun e sistemul propus, de a lăsă 
validarea pe seama Curţii de Casaţie. 

Nu constitue aceasta un amestec al puterii judecătorești în drepturile pu- 
terii legiuitoare? Aşă se pare la prima vedere. Ce este însă în definitiv o vali- 
dare? Să se cerceteze dacă alesul este român, dacă n'a fost condamnat, dacă 
are vârsta legiuită, dacă alegerea a fost făcută după prevederile legii, dacă 
nu s'au făcut anumite ingerinte, etc. Ce face justiţia, decât să cerceteze astfel 
de chestiuni? Cine este mai pregătit să le facă decât justiţia? Amestec în atribu- 
ţiunile puterii legiuitoare ar fi — cu adevărat — numai atunci când alesul va 
aveă recunoscută calitatea să intre în parlament, adică după validare; înainte 
de a aveă în chip necontestat această calitate, nu se prea poate vorbi de amestec 
în drepturile puterii legiuitoare. Dar, afară de aceasta, să ne gândim o clipă 


208 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


~- 








la starea noastră de drept. Justiția nu este amestecată, azi, în afacerile elec- 
torale? Alegerile se fac sub prezidentia magistraților, iar unde nu se face astfel, 
toată lumea dorește si cere magistrați. Listele electorale, până acum de curând 
se ţineau de magistrați si nimeni nu se plângeă; din contră, e dorinţa de a ne 
reîntoarce şi desigur se va ajunge tot acolo. Prezentarea candidaturilor, 
alegerea semnelor, respingerea unor candidaturi care nu întrunesc condiţiile 
legii, nu se face tot de magistratură? Aproape tot mersul alegerilor are loe 
sub controlul ‚i conducerea magistraţilor, care în raza lor de alegeri au, poale, 
cele mai mari puteri din Stat. 


Prin urmare chiar dacă s'ar găsi că validările, de către Casaţie, constitue 
un amestec, el nu este singura formă în materia alegerilor si nu e pägubitor 
puterii legiuitoare; şi apoi, avantagiile sunt asà de mari față de sistemul actual 
încât amestecul ar fi foarte scuzabil. Nutrebuie uitat că puterile nu sunt com- 
plet izolate ci interdependente. 

In definitiv, nu văd niciun argument temeinic contra acestui sistem de 
validare. 


Dar nu vor merge lucrările prea încet și nu se va stânjeni lucrările parla- 
mentului ? Un prim remediu va îi rânduirea de şedinţe suplimentare la Casaţie. 
In al doilea rând, de ce s'ar mai trimite Casaţiei mandatele necontestate si care 
pot îi validate de parlament? Aş propune să fie trimise, pentru cercetare 
si validare, numai mandatele asupra cărora sunt contestatiuni depuse la Ca- 
safie sau la birourile Corpurilor legiuitoare. 


Curtea, de Casaţie va judecă în sectiuni-unite, fără desbateri orale — căci 
altminteri iar s'ar prelungi validarea — şi numai după memorii scrise. Inalta 
Curte va aveă de altfel la dispoziţie personalul judecătoresc al instanţelor in- 
ferioare, pentru a-l delegă să facă cercetările de care ar aveă nevoie, aşă că și 
din acest punct de vedere sistemul prezintă garanţii. Ar urmă, dar, ca în vii- 
toarea Constituţie să se înscrie un text, după care Curtea de Casație este în drept 
să judece contestaţiunile la alegerile de deputaţi şi senatori. 


Dacă sar admite sistemul pentru parlament, aş merge chiar mai departe 
şi, fără de a o înscri în Constituţie, as da printr’o lege ordinară Curtilor de Apel 
contestatiile la validările alegerilor pentru consiliile judeţene, iar tribunalelor 
pe acelea pentru consiliile comunale. Sunt convins că efectul ar fi salutar. 


Curtea de Casaţie judecă astăzi si afacerile de contencios administrativ. Nu 
intru aci în amănunte. Găsesc, însă, că este necesar să se prevadă în Constituţie 
că se pot institui si tribunale administrative. Idealul este ca un cetăţean să 
aibă putinţa de a se adresă unei instanţe imediat ce autoritatea administrativă 
comite un abuz sau refuză rezolvarea unei cereri, iar de altă parte, ca justiţia 
să fie cât mai aproape de el şi să-i rezolve plângerea cât mai repede. Dacă s'ar 
organiză numai tribunale administrative, fie separate de cele judecătorești, 
fie ca secţiuni ale acestora, ele nu și-ar produce tot efectul din cauza depărtării 
celor loviți de abuzurile administraţiei. Interesul este ca săteanul să aibă cui 
să se plângă, mai aproape de el, contra primarului, care-i cere bani pentru a-i 
da un certificat, contra notarului, care-i pretinde curcani spre a-i face formele 
de nuntă, etc. Ar trebui dar să avem si judecătorii administrative. La aceasta, se 


ANDREI RADULESCU: PUTEREA JUDECATOREASCA 209 





opune, pentru moment, dificultăţile financiare, lipsa de oameni pregătiţi pen- 
tru personalul inferior, de care lipsă suferă chiar instanţele judecă. oresti. 

Pe lângă acestea, trebuie să privim lucrurile aşă cum sunt la noi. Lumea 
n’are încredere decât în instanţele judecătorești. Oricât se vor întitulă aceste 
instanţe administrative tot tribunale, judecătorii ca și celelalte, oricât vor fi 
compuse din juriști, mulțimea tot nu va aveă multă vreme încredere în ele, 
le va socoti anexe ale administraţiei, ori instanţe de a doua mână. 

De aceea deși ag prevedeă în Constituţie posibilitatea de a se institu: tribu- 
nale administrative, însă as adăogă că pânăla instituirea unor astfel de tribu- 
nale, instanţele judecătorești ebisnuite vor puteă judecă și în materii admini- 
strative. Va fi bine să se prevadă câteva principii asupra actelor administrative. 

In legătură cu exerciţiul puterii judecătorești întâlnim chestiunea juriului. 
In Constituţia actuală există juriul în materie criminală și în materia delictelor 
politice și de presă. 

Trebuie menținut juriul în Constituţia viitoare? Multi, poate majoritatea, 
vor fi pentru mentinere. Se pot face însă destule observatiuni contra acestei 
instituții. 

1. Nu este logic ca micile infracțiuni să fie judecate de către judecători 
de meserie, iar cele mari de o instanţă specială. Nu este logic să fii judecat de 
judecătorul de ocol, dacă ai dat cuiva o palmă, iar dacă nu te-ai mulţumit cu 
atât ci Vai lovit până l’ai omorît, să fii judecat cu o pompă deosebită de altă 
instanţă. Si ce este mai curios, dacă ai săvârșit omorul, fiind minor, te judecă 
Tribunalul, iar dacă Pai săvârșit, fiind major, te judecă Curtea cu jurati. Ase- 
menea distincţii n'au nici un sens. 

2. Astăzi nu se poate zice că judecata juratilor este judecata egalilor, pen- 
trucă mai niciodată nu sunt egali acelora cari fac cunoștință cu ei. Jurati 
sunt aleși după un cens si anumite condițiuni. Deci, strict vorbind, juraţii nu 
sunt egalii acelora cari nu întrunesc aceste condițiuni. 

La aceasta se va răspunde poate că n'avem decât să facem real acest prin- 
cipiu al judecății prin egali și să recrutäm pe jurati, fără cens, prin votul 
universal. Atunci, cel puţin, ar reprezentă o idee: judecata prin aleșii poporului. 
Aşà cum e azi sistemul juratilor și tot nu dă roade bune. Ce ar fi — se zice — 
dacă sar recrută prin votul universal ? 

3. Pe vremea când judecătorii erau oamenii Regelui, reprezentanţii puterii 
absolute, lumea aveă dreptul să nu se încreadă în judecata lor. Astăzi însă, 
când recrutarea magistraţilor este guvernată de alte principii, lipsa de încre- 
dere în ei nu este justificată. Și apoi, dacă există încredere pentru toate cele- 
lalte judecăţi, de ce n'ar există si pentru judecata crimelor ? Oare cinstea și 
independența magistraților ar slăbi când ar fi chemați să judece pe criminali ? 

4. Juraţii pun — de obiceiu — prea putin interes pentru exerciţiul misiunii 
lor. Citiţi în jurnale ce se întâmplă cu juratii, în foarte multe părți. Nu vin să 
judece, și din această cauză se amână mereu procesele iar cei închiși își continuă 
preventia cu lunile. 

5. Foarte deseori juratii sunt nepregätiti pentru greaua lor misiune, n'au 
destulă experienţă pentru a cântări tăria argumentelor, ori se conduc prea 





210 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 








mult de sentimente și achită deseori fără motive serioase, ori dau verdicte care 
duc la pedepse ridicule. 

6. Mentinerea jurafilor se mai justifică de unii prin aceea că judecătorii 
de profesie ar fi prea severi. Mai întâi nu înțeleg de ce ar fi nevoie de blândete 
faţă de criminali şi nu faţă de alţi infractori mai putin periculoși. In al doilea 
rând judecătorii — în special — români, numai severi nu sunt. Dacă li se poate 
spune ceva, este că exagerează blândeţea ; la noi sunt unele texte penale care 
niciodată nu sunt aplicate, cel putin în privinţa maximului pedepsei ; și aceasta, 
tocmai din cauza indulgentei noastre caracteristice. 

7. Toată lumea nepărtinitoare, de sus și până jos, recunoaște că instituţia 
juratilor nu e bună. O dovadă necontestată găsim în faptul că multe infrac- 
tiuni, care pe vremuri mergeau la juraţi, au fost corectionalizate și trimise in- 
stantelor ordinare, din cauză că juraţii achitau foarte deseori pe asemenea infrac- 
tori. Dacă se recunoaște acest lucru, de ce să umbläm pe căi piezise, corecționali- 
zând crime spre a le duce la tribunale și să nu mergem deadreptul tâind răul 
din rădăcină prin desfiinţarea juratilor? 

8. Aproape în toate ţările instituţia nu e prea bine văzută. Chiar în țări 
noui, democrate, nu se socotește ca o instituţie absolut necesară în tot timpul. 
De pildă, în Cehoslovacia s'a prevăzut în Constituţie că juriul se poate suspendă, 
temporar. Deci nu este ceva fără de care o Societate nu poate trăi, sau ceva prea 
strâns legat de democrație, de apărarea drepturilor poporului. Poate să fie o 
ţară foarte democrată, fără, instituţia juraţilor. Nu e nicio legătură între demo- 
cratia bine înţeleasă şi jurati. Democraţia n'are interes să ajute pe criminali 
să scape de pedeapsă; din contră, are tot interesul săi a măsuri cât mai severe 
contra lor, pentru a se asigură bunul mers si propäsirea Societăţii. 

9. Pentru menţinerea juraţilor se mai aduce consideraţiunea că ei au mai 
multă libertate de apreciere faţă de crimele pasionale sau de altă natură, față 
de care judecătorii sunt ţinuţi strâns de rigorile textelor. Chiar dacă ar îi în 
totul exactă această afirmatiune, îndreptarea ar constă în a da mai multă, 
libertate judecătorului eu, experienţă, decât a menţine un judecător nepregätit. 

Faţă de toate aceste considerafiuni, nu se vede rațiunea sau utilitatea men- 
tinerii juratilor în materie de erime., 

Dacă scoatem din competenţa, juriului afacerile criminale rămân — după 
Constituţia de azi — delictele politice si de presă. Chiar restrângându-se astfel 
competinfa, iot se vor ridică aproape toate obiecţiunile de mai sis, așa că se va 
cere să nu se mai păstreze instituţia jurafilor nici pentru aceste infracţiuni. 
De altfel, în Constitutiile noui ale Serbiei, Cehoslovaciei, cle sunt ‘date tribu- 
nalelor ordinare, . 

Tinând seamă de starea de spirit dela noi, este aproapesigur că nu vor puteà 
fi luate dela jurati armatele delicte. 

Totus este bine să se dea tribunalelor astfel de delicte coinise contra Re- 
gelui, familiei regale, suveranilor străini, trimisilor diplomatiei. 

Sa mai propus să se trimită tot tribunalelor: atentatele la bunele moravuri, 
provocarea la anarhie. Ideia nu e rea, dar se vor ivi mult e discuţii asupra sen- 
sului acestor prescriptinni. 

Calomnia si santajul trebuie de asemenea deferite instanţelor ordinare, căci 





ANDREI RADULE SCU: 2 PUT ERE A JUDEC. ATORE- ASC AT 21 





nu € nici o rațiune ca să fii trimis juratilor când poţi seri câteva rânduri la gx. 
zetă pentru a lovi în cinstea unui om, şi la tribunal când sävârsesti acest fapt, 
în alt chip. 

In tot cazul, dacă se menţine instituţia juratilor, fie cum e azi, lic cu o com- 
petintä redusă, ea trebuie reorganizată de legiuitorul ordinar. Aşă cum e ai, 
nn mai poate merge: 

Ce trebuie înscris în Constituţie în privinţa juriului? Dacă mwar fi vesniea 
teamă — poate uneori justificată — de abuzurile puterii legiuitoare, tuflu- 
entatä uneori de patimi, cel mai bun lucru ar fi să se lase câmp liber pentry 
experiență, anume să nu se prevadă în Constituţie pentru care materii va H 
intrebuinţai juriul, ci să se zică numai că juriul va aveà competinta prevăzută 
de lege. 

Dacă însă se va păstră juriul pentru delictele politice şi de presă, atunci 
s'ar prevede în Constituţie numai aceasta, împreună cu excepţiile ce se vor 
admite. 

In ac ă aibă legiuitorul mai multă libertate în viitor — 
s'ar puteà adăugă că prin lege se pot da în competinta juriului si alte pica ui 

Justitia militară. Oricât de criticată ar fi această formă a justiției, e: 
trebuie menţinută în orice caz pentru disciplina militară. In Germania, în 
Austria, a fost desființată, afară de timpul de răsboiu şi pentru vasele de răsboiu. 
In Cehoslavacia nu poate fi întinsă populatiunii civile decât în timp de răs- 
boiu și numai pentru fapte comise în acest timp. La noi va îrebui so păs 
trăm pentru anumite infracțiuni ale militarilor, însă cu conditiune să nu fie 
aplicabilă civililor decât în timp de răsboiu, stăre de asediu și pentru tupti 
petrecute atunci. Nu discut acum cine trebuie să declare starea de asediu. `’ 

Cu privire la justiția militară, aş cere însă ca aceste instanțe să fie organi- 
zate peniru judecarea infr acţiunilor ‘de dr ept comun asà tel încât, fie că judecă, 
pe militari, fie pe civili în cazurile arătate, o treime cel putin din numărul fu- 
decătorilor să fie judecători civili recrutaţi după normele de numire ale acestor, 
sau trasi la sorti dintre aceştia, 

Justiţia eclesiasticä. Are sens să se vorbească în Constituţie de justiţia 
eclesiastict? Se “poate susţine că instanțele bisericești, consistorii, cte., nu 
e constituționale, întrucât pactul fundamental, aplicabil tuturor, prevede 

ă puterea judecătorească se exercită de Curți, tribunale si judecătorii. Ca 
să se evite asemenea discufiuni, mai ales acum en diferite confesiuni, nu este 
rău să se înscrie un articol în care săse arate că justiția eclesiăstică va fi dată 
potrivit legilor speciale gi canoanelor. 

Tribunalele mahomedane. Când vorbim de principiile fundamentale, după 
care se va exercită puterea judecătorească, nu trebiiie uitat ceeace noi am res- 
pectat de multă, vreme, fără de a fi obligați prin vreun tratat al minorităților, 
nu trebuie uitat că în cuprinsul României se află à papulatiune cre, din punat, 
de vedere al căsătoriei si al afacerilor de fanulie, este guvernată de o lege refi- 
pioasă. Musulmanii dela noi au tribunale instituite prin legea de organizare 
judecătorească, dar ia închipuiţi-vă că un legiuitor ar aveă di rinta să le deg- 
fiinţeze. E greu de admis, dar totus nu-i imposibil. De aceea, ca o asigurate 








212 NOUA CONSTITUȚIE. A ROM: ANIKI 





dată acestei populatiuni, este mai bine să se prevadă chiar în Constituție — cum 
de altfel au făcut și Sârbii — că se vor insiitui tribunale pentru afacerile dintre 
musulmani, relative la organizarea fanuliei, puterea părintească, cäsäiorie, 
divorţ si succesiuni ab-intestat. 

ste şi un act de dreptate pe care Constituantul trebuie să-l facă pentru 
această populatiune, care s'a apropiat de sufletul României si care, în cea mai 
mare parte, şi-a făcut datoria în chip cât se poate de frumos. 

Justitia disciplinară. Trebuie reglementată din punct de vedere constitutional 
şi situația diferitelor comisiuni si consilii d.sciplinare, ca să nu lise mai poată 
contestà caracterul constituțional întrucât nu sunt judecătorii, tribunale sau 
Curți, Nar fi de prisos un text în care să se spună că pentru judecätile disci- 
pliuare se vor ins.itui prin lege instanțe speciale. 

Va trebui să se păstreze şi în Constitutia mouă principiul care există 
aproape în toute Constitutiile, că nu se poate înființa nici o jurisdicție decât prin 
lege. Deasemenea să nu se permit înfiintarea de comisiuni şi tribumale ezira- 
ordinare sub nicio formă şi sub niciun cuvânt. 

În ulimi ani sau înființat foarte multe comisiuni de judecată, a fost 
„parcă un po.op de comisiuni, creiate — poate — cu buna intentiune de a usurà 
și de a acceleră jus.iția, dar cari — judecate cu atenfiune sien nepărtinire — 
wau dat rezullatele aşteptate. Citäm comisiunile fiscale, de expropriere, de 
arbitri, de închiriere, etc. dn ele, de pildă cele de expropriere, când proprietarul 
ziceă da, săeanul ziceă nu, şi rămâneă să ho.ărască judecă: orul. In comisi- 
une de arbitri cam tot asà. Și în comsiunile fiscale uneori reprezentantul 
Statului caulă eu orice prof să ia dela con.ribuabil, iar reprezentantul acestora, 
șă dea cât mai puţin. Şi e natural să se petreacă, astfel; din moment ce aceşti 
membri ai comisinnilor reprezin: ă interese contrarii, nu mai pot fi nepärtini- 
tori, nu mai pot judecă cu toată senmătatea cerută unui magistrat. Foarte 
„deseori ho.äfrea o ia tot numai m: :gistratul, căci membrii se anihilează prin 
vo.uri contrarii. Dar ce este mai curios, se întâmplă că magistratul în ches- 
tiuni juridice să fie majorat de oameni cu totul străini de Dr cpt. 


Dacă lucrurile se prezintă astfel, de ce:să mai recurgem la asemenea, comi- 
siuni şi să nu dăm toateaceste chestiuni acelora cari singuri au dreptul să exer- 
cite puterea judecătorească și cari au şi pregă.irea necesară pentru a rezolvă 
neînțelegerile dimire cetăţeni ? Chiar dacă, pentru ușurarea mersului jusiiţiei 
obisnuite, sar creià prin lege instanțe speciale pentru rezolvarea acestor ches- 
tiuni, ele să fie compuse numai din magistrați. Va fi nevoie uneori — e drept — 
„de 'anumite cunos.inte tehnice, dar asta se întâmplă şi în procesele obişnuite 
si se recurge la luminile specialiştilor. Acelaș procedeu va fi întrebuințat si în 
aceste materii. Si ca. să uu se numească în fiecare cauză experţi, se vor alătură, 
pentru mai mult timp persoane pricepute, care vor da toate lămuririle cerute 
de magistrat. Multe din persoanele care îndeplinesc azi rolul de membri ai 
diverselor comisiuni, vor îndeplini rolul de ajutoare tehnice pentru care sunt 
precă ite. Dreptul de a hoiări, după ce a luat toate lămuririle, va rămâne 
însă numai judecătorului de meserie, singurul reprezentant al puterii judecă- 
toreşti. 


ANDREI RADULESCU: PUTEREA JUDECATOREASCA 213 


Să se înceteze dar — cu un moment mai curând — de a se tot înfiimţă 
asemenea comisiuni si tribunale extraordinare prin legi şi prin decrete. 

Principiile pe care le-am schiţat lasă destulă posibilitate să se organizeze : 
justiția cât mai bine, sub toate formele si pentru toate chestiunile, încât nu este 
nevoie să se mai recurgă la forma comisiunilor și sub-comisiunilor. 

Inainte de a încheiă această parte, pun o întrebare, pe care poate v'aţi pus'o 
unii dintre D-v. Ce este cu baroul, acest auxuliar al justiției? Despre el nu se 
vorbește în Constituţia actuală și nu se vorbește — după câte ştiu — în nici 
o Constituţie. Şi totus trebuie să ne gând.m și la barou, când vorbim de pu- 
terea judecătorească. Advocatul poate fi chemat în ședință să facă pe judecă- 
torul; stagiul de advocat contează pentru magistratură; advocatii formează 
Corpul din cari ar trebui să se recruteze cele mai bune elemente pentru magi- 
stratură. Este însă nevoie să ne preocupe acest Corp cu ocazia alcătuirii Consti- 
tutiei? Astăzi Corpul e organizat prin lege si probabil că tot aşă va fi mereu 
organizat. Gândiţi-vă, totus, că într'o zi un legiuitor, vrând să scape de baron, 
disfiinţează legea, iar peste 3 zile hotărăște printr'un decret că au dreptul să 
fie advocati toţi aceia cari au 4 clase secundare sau si cu 4 primare. Aşă—s'ar 
zice că—pretind interesele democraţiei, care n'ar mai putnă suferi pe cei cu prea 
multă carte. Niciun text n'ar opri această voinţă a puterii legiuitoare; instanţele 
ar trebui s’o respecte. De aceea aș fi de părere să se înscrie în Constituţie un 
text, după care Corpul advocatilor va fi organizat prin lege și că pentru admi- 
terea în acest Corp să se ceară titluri universitare. 

Afară de cele de până aci sunt alte chestiuni care intră tot în cadrul puterii ju- 

decätoresti, de care însă nu mă voiu ocupă; este vorba de dreptul de amnistie, 
grațiere, etc. 


III. După ce am văzut care sunt principiile fundamentale pentru exercițiul 
puterii judecătorești, se impune să ne gând.m la persoanele care exercită această 
însemnată putere. 

Toate principiile valorează atât cât valorează oamenii. Toate principiile 
expuse până aci vor fi bune sau rele, după oamenii cari le vor aplică. Intreaga 
valoare a puterii judecătoreşti depinde de oamenii cari o vor exercită. Trebuie 
dar ca în Constituţie să existe anumite principii privitoare la aceste persoane, 
fără de a intră în amănunte care'şi au locul în lege. 

Noi avem o organizare judecătorească destul de bună și incontestabil su- 
perioară multora din cele străine.Cu toate acestea, găsesc că trebuie să se ia, 
acum cu prilejul Constituţiei, mai multe garanţii pentru Corpul judecătoresc. 

Prima chestiune care se pune este a recrutării magistraţilor. Modurile cari 
există pot fi reduse la două principale: electivitatea şi numirea. Electivitatea 
poate să aibă loc sub diverse forme: prin vot universal, prin alegere indirectă, 
pe timp scurt, lung, pe vieatä. In Statele-Unite cele mai multe dintre State au 
magistrați aleși. Acelaş sistem în Elveţia si în alte ţări. 

Care sunt avantagiile acestui sistem? 1) Corespunde concepţiei ce ne-am 
făcut despre suveranitatea naţională. Dacă puterea judecătorească este o 
parte a acestei suveranităţi, acela care o exercită trebuie să fie alesul naţiunii. 
2) Magistratul ales are încrederea mulţimii. 3) Un astfel de magistrat cunoaşte 





BA _ NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI. 





uni bine vieaţa. 4) Corpul judecătoresc nu devine un fel..de cassă închisă, 
5) Magistratul ales nu aleargă după înaintare, Să, vedem şi obiectiunile contra 
acestui sistem. 6) Magistratul ales n’are experiență, pentrucä de obiceiu este 
ales pe timp seurt. Dreptul nu mai este. astăzi un simplu obicei, pe care oricine 
si-l stie, Dreptul este o știință grea, care necesită timp pentru a o cunoaşte, 
și mai ales pentru a învăţă s'o aplice. Pentru aceasta trebue experiență care 
au se poate căpătă în timp scurt. 7) Magistratul ales face politică; trebuie să 
meargă în campanie electorală, să mulțumească alegătorilor, să-i linguşească, 
să-şi arate principiile, să spună cum are să hotărască în cutare sau cutare caz. 
Dacă vrea să, se realeagă, să explice de ce s'a pronunțat asà și să se angajeze 
că nu se va mai pronunță în acest chip, când simte că nu le place alegătorilor. 
Trebnie prin urmare să se expună la toate neajunsurile pe care le îndură oamenii 
cari fac politică şi cari trebuie să se pună în contact cu alegătorii. Si din această 
luptă desigur va aveà resentimente si obligaţiuni. Sa zis că mure să facă el 
această politică, o vor face alții pentru el. Atunci devine sclavul aceluia care 
l’a ales. 8) Conruptiunea este foarte mare. Cine vreă să cunoască care este efec- 
Lul acestui sistem să cerceteze ce se întâmplă în special în America, unde aproape 
toli cercetătorii sunt grozav de impresionați în rău de accea ce are loc în aceste 
alegeri. 9) Chiar dacă mar fi conruptie, chiar dacă war există alte neajunsuri 
ale elogerilor, alegătorii nu cunose pe candidaţi. 10) Alegătorul este foarte 
deseori nepăsător; mai ales s'a observat, de exemplu în timpul revoluţiei fran- 
ceze, că la început veneau la alegere, dar pe urmă n'a mai vrut să vie si ast- 
fel a fost. nevoie să se reintroducă sistemul: numirii. 11) Una din urmările 
acestui sistem, este că elementele bune nu primesc; de aci, alegeri proaste. 
(iul din cercetătorii civilizatinnei americane povesteşte cum, ducându-se în- 
run anumit local de judecată a văzut un individ care după toate aparențele 
gemănă mai mult a fi criminal, și mare i-a fost mirarea când a aflat că este 
judecă or, 12) Ekperintele făcute au. dovedit — aproape peste tot — ceva, 
mai Dine e numai în Elveţia — că sistemul e rău. Aproape toţi engetătorii îl 
eritică. În genere, chiar unde există se vede. o puternică tendință de a reveni. 

Sa. căutat să se aducă îndreptări. sistemului; s'au cerut studii, s'a prevăzut 
um timp mai lung de funcționare, s'a hotărît ca alegerea să nu se mai facă prin 
votul universal, ci prin două grade, urmând astfel că alegerea s’o facă parla- 
mentul sau alt Corp ales de națiune; s'a admis chiar alegerea. pe vieatä, cure 
înseanmă pentru alegători o renunțare la exercițiul suveranităţii pe atâta, 
timp, deci părăsirea toemai a principalului temeiu al sistemului. 

Cu toate acesie îndreptări, tot rämân destule neajunsuri. Politica în special 
operează în plină libertate. Magistratura americană suferă euorm din cauza 
acestui sistem al electivităţii, care lasă fără frâu toate intrigile şi patimile 
politice. spre marele rău al justitiabililor si al prestigiului justiţiei. 

La noi, Rosetti a propus la 1884 electivitatea magistraturii dar nu sa pri- 
mit. Am avut și noi un fel de magistrați aleşi, mai cu seamă în urma Regula- 
mentului Organic: juraţii comunali. Cine i-a văzut, şi-a dat bine seama ce în- 
semnează judecători aleși. Sătenii nu veneau nici măcar pentru a formă numărul 
de 50 alegători cerut de lege, deşi știau că aces.ia pot hotărî asupra drepturi- 
lor lor. Cei puternici din sat își. alegeau pe oamenii lor cu cari aranjau de 


ANDREI RADULESCU: PUTEREA JUDECATOREASCA 215 


multe ori pe ceilalţi. Când s'a desfiinţat instituţia, nicio plângere din partea săte- 
nilor; din contră, au fost bucuroși c'au scăpat de ei si a venit judecătorul price- 
put în ale legilor, și care—la început—veneă chiar în sat spre a le ascultă päsurile. 

Al doilea sistem de recrutarea magistraţilor, este al numirii. Acest mod 
de recrutare prezintă multe avantagii, dar totul depinde de cine si cum se face 
numirea. Nu poate îi vorba de a recomanda numirea făcută de Monarh sau, 
în genere, de puterea executivă, fără niciun criteriu, ci numai după bunul plac. 

Care sistem trebuie admis la noi? 

După mine, în persoana magistratului trebuie să se întrunească: știința, 
experienţa, independența, integritatea. Pentru a se vedeă dacă sunt întrunite 
aceste condiţii, pentru a aveă buni magistrați, trebuie o alegere. Această alegere 
trebuie însă făcută, nu prin vot universal, ci de oameni competinti, si anume 
tot de magistrați; ar fi un fel de cooptare, cum întrebuinţează și alte institu- 
tiuni superioare: Academia, Universitățile. Dreptul de alegere al Corpului 
judecătoresc nu trebuie dus până acolo încât acest Corp electoral să indice nu- 
mai o singură persoană pentru un anumit loc, fiindcă ar încălcă prea mult 
drepturile celorlalte puteri. Numirea va fi făcută de către Rege, dintre cei aleşi 
de magistrați. 

Cum trebuie organizată alegerea? Astăzi avem un Consiliu superior, care 
însă este destul de criticat. As fi de părere să se păstreze şi în viitor un astfel 
de Consiliu, dar să fie mai bine organizat, așă încât să aibă toate elementele 
pentru a puteă face o bună alegere, iar ministrul să nu mai aibă niciun amestec. 

El ar trebui format din un număr de membrii dela Curtea de Casaţie, dar 
si din câte un reprezentant al tuturor Curtilor de Apel; ar fi de discutat dacă 
nwar puteă intră și câte un delegat al Faculiätilor de Drept. Ar îi totuș unele 
greutăţi, în funcţionarea lui, din cauza distanțelor. 

Mă gândesc dacă n'ar fi și mai bun un alt sistem, anume ca alegerea magi- 
strafilor să se facă de Curtea de Casaţie în sectiuni-unite. Pentru ca Inalta Curte 
să aibă informatiuni exacte despre valoarea candidaţilor, as propune să se în- 
toemească liste de prezentare de către fiecare Curte de Apel, care ar aveă ast- 
fel putinţa să aleagă si ele, prin înscrierea pe acele liste, pe care le-ar face odată 
sau de două ori pe an. S'ar puteă merge și mai departe. Barourile — fără să 
fie obl.gate — să aibă și ele dreptul de a alcătui asemenea liste, pe care să le 
înainteze Casatiei. 

Alegerea s'ar face — dar — de către Curtea de Casaţie, din listele întocmite 
de Curtile de Apel și de Barouri. Ar fi — poate — cel mai potrivit mijloc 
pentru a se face o selectiune bună. 

Curtea de Casaţie ar alege pentru fiecare loc un anumit număr. Sunt de 
părere să nu aleagă decât 2 cel mult 3, dintre care ministrul va fi obligat să 
aleagă unul pentru locul respectiv. 

Sar puteă spune: de ce să nu se facă alegerea de către aleşii naţiunii, de 
către puterea, legiuitoare, cum este în unele țări? Acest sistem nu e bun, fiindcă 
aproape totdeauna alegerile vor fi influențate de consideratiuni politice. De- 
altminteri, în sistemul ce propun, reprezentanţii naţiunii participă într’o oare- 
care măsură la alegerea magistraţilor, căci ministrul de Justiţie, reprezentant 
al puterei executive, nu este, în fond, decât omul de încredere, alesul puterii 


216 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





legiuitoare, care odată ce nu-l mai agreiază, îi dă vot de blam. lată că în reali- 
tate toate cele 3 puteri, prin reprezentanții lor, iau parte la alegere. După ce 
ministrul a ales dintre cei aleși de Casaţie, propune numirea, Regelui. Acesta, 
este în drept, la rându-i, s'o primească sau nu, după alegerea sa. Nu se poate 
admite, însă, ca ministrul să nu aibă niciun amestec la numire şi ca Inalta 
Curte să recomande direct Suveranului pe cei aleși, ca el să aleagă și să numească, 
fără intervenţia ministrului. Acesta trebuie să semneze decretul; el este 
răspunzător, nu Regele; nu i-se poate cere să semneze un decret pentru un act 
în care el n'are niciun rost. ; 

Afară de alegere, o conditiune esenţială pentru buna recrutare a magistra- 
tilor, mai ales la intrarea în acest Corp, este examenul, care trebuie prevăzut 
chiar în Constituţie. Examenul trebuie depus înaintea unei comisiuni formată 
din magistrați dela Casaţie, dela Curțile de Apel şi din profesori universitari, 
In urma examenului si în baza lui se va face alegerea de Corpul în drept; 
bine înţeles că nu s'ar puteă trece peste ordinea reuşitei decât pentru anumite 
motive precizate în lege şi pe deplin dovedite. 


EST 


dat — organizarea judecătorească, să desființeze secțiuni ale unei instanţe, 
să lase pe judecători pe dinafară, iar mai târziu s'o înfiinţeze în așă condițiuni 
încât aceștia să nu mai poată fi numiţi. Trebuie luate garanții și în această 
privință. Aş prevede că în cazul desființării postului unui magistrat inamovibil, 
el va fı numit cu precădere la primul post similar vacant, iar până atunci i se 
va plăti salariul întreg sau o despăgubire echivalentă. Se va zice că este exa- 
gerat să fie pusă apărarea puterii judecătoreşti, a intereselor particulare ule 
unui magistrat. mai presus de interesul social, care reclamă asemenea modificări 
ori desfiinfäri. Cum — se va spune — eu legiuitor să nu pot schimbă legea 
de organizare judecătorească sau altă lege, să nu pot desfiintà un tribunal, 
un loc de judecător atunci când s'ar dovedi că e de prisos? Statul are — de sigur 
— dreptul de a-și da organizaţia pe care o vrea, dar un Stat de drept trebue 
înainte de toate să se deprindă a respectă drepturile altuia și în special ale 
cetätenilor lui. Poţi modifică de câte ori crezi organizarea, o poţi desfiintà, 
dar n'ai dreptul să laşi pe drumuri un om, care o vieatä întreagă s'a devotat 
unei cariere, fără să repari prejudiciul ce-i cauzezi. Statul trebuie să dea echi- 
valentul pagubei adusă. In acest fel conducătorii ar reflectă mai mult când, 
prin măsurile luate, s'ar încălcă drepturile particulare. 

Alt mijloc prin care se pot anihilà avantagiile inamovibilitätü, este scoaterea 
la pensie. In unele State, judecătorii sunt numiţi pe vieaţă. S'a văzut însă că 
este foarte greu ca să-și îndeplinească cineva funcțiunea peste un număr de ani. 


ANDREI RADULESCU: PUTEREA JUDECATOREASCA 217 


Natura este mai tare decât toate legile; s'a recunoscut — aproape peste tot — 
că este nevoie să se fixeze o limită de vârstă, când magistratul este scos la pensie. 

Dacă în Constituţie nu se prevede nimic, se poate ca legiuitorul să facă o 
lege, prin care toţi magistraţii mai bătrâni de 50 de ani sunt scoși la pensie si 
— cu chipul acesta — a scăpat de anumite elemente pe care voia să le dea 
afară si n'avea alt mijloc. Mai târziu — dacă nu chiar a doua zi— face o altă 
lege, după care magisuraţii vor fı scoşi la pensie la 60—65 ani. 

Trebuie dar pusă, chiar în Constituţie, o limită minimă pentru scoaterea, 
la, pensie, care să împiedice asemenea măsură și care să dea magistratului 
siguranța deplină că odată ce a îmbrățișat această carieră, nu va puteă fi zdrun- 
cinat nici după capriciile legiuitorului. 

Care să fie limita de vârstă? Nu putem pune vârsta de 68 ani, fixată azi 
pentru Casaţie, nici 65 pentru Apel. Nu știm dacă nu va fi nevoie să fie redusă. 
Vieuţa este asà de grea pentru foarte multi magistrați. Pe când în alte profe- 
siuni la aceste vârste oamenii sunt zdraveni si unii deabiă atunci încep să facă 
politică, magistraţii mai toţi sunt istoviti din cauza muncei și a greutăților 
vieţii. Mam gândit la vârsta de 60 de ani, care ar trebui să fe limita pe care 
Constituţia ar prevede-o pentru pensie şi sub care legiuitorul nu s'ar puteă 
cobori. 

Natural că dacă trebuiesc măsuri pentru asigurarea inamovibilităţii, în 
schimb sunt necesare și mijloace de apărare contra abuzurilor ei. 

Este de dorit ca să se introducă 2namovibilitatea și pentru membrii Parche- 
tului. Totuş sunt rezerve de făcut, ca nu cumva conflictele dintre Parchet și 
puterea executivă să fe dăunătoare intereselor Statului. 

Pentru asigurarea independentii magistratului, trebuie să se mai ia și alte 
măsuri. Trebuie neapărat introdusă în Constituţie așă zisa înainture pe loc, 
adică obligatiunea pentru legiuitorul ordinar de a introduce în legea de organi- 
zare înaintarea, nu pe loc, ci i-aș zice în grad, sau mai bine înaintarea prin 
acordarea de gradati, căci denumirea n'are importanţă. Această înaintare are 
avantajul că magistratul independent va aveă cel putin satisfacția materială, 
dacă nu poate căpătă gradul, care i-se cuvine potrivit priceperii și muncii sale. 

Tot pentru a asigură independenţa magistraturii, se cere să se prevadă 
în Constituţie anumite incompatibiltäti, cum e de pildă în Belgia, unde judecă- 
torii nu pot primi dela guvern funcțiuni salariate, decât dacă le exercită gra- 
tuit. Alţii cer ca asemenea însărcinări să poată fi primite numai cu avizul 
instanţei. 

Cred că nu e bine ca în Constituţie, care nu se schimbă oricum, să se pre- 
vadă asemenea, restrictiuni, ci să fie rezervate legiuitorului ordinar, care va 
apreciă după împrejurări măsura acestor împiedicări. Poate că la un moment 
dat ţara să aibă nevoie de luminile, de serviciile unor magistrați și nu trebuie 
să le ceri să-ţi servească gratuit ori să aibă permisiunea colegilor, care s'ar 
puteă să nu i-o acorde. De altfel, cred că nu prin incompatibiltäti se întă- 
reste independenţa magistratului. Cine are tăria necesară pentru înde- 
plinirea acestei misiuni, o păstrează chiar dacă nu i s'ar pune asemenea piedici 
în activitatea sa. Noi avem chiar prea multe incompatibiltäti si desigur că 
marele lor număr nu servește interesele magistraturii, căci împiedică pe oamenii 


218 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


muncitori de a desvoltă toată energia de care sunt capabili, de a-şi mări mijloa- 
cele de existenţă, de a servi si altfel ţării, ba uneori împiedică pe unii de a 
intră sau sileste pe alţii de a părăsi magistratura. De pildă, ce ar pierde justiţia 
dacă s'ar permite magistraţilor să ocupe locuri și în învățământul secundar? 
Și cât ar câştigă ţara mai ales în vremurile când nu sunt destui profesori? 

Pentru independenţa magistraturii, este altceva mai necesar, este asigu- 
rarea situaţiunii materiale. Pe lângă inamovibilitate, pe lângă înaintarea pe 
loc şi recrutarea în bune condițiuni, magistratura are absolută nevoie de o foarte 
bună situaţiune materială. Nu desvolt aci chestiunea salariilor, dar trebuie să 
se înţeleagă odată, de cei ce vor să înţeleagă, că magistraţii trebuesc plătiţi cu 
mult, cu mult mai bine decât astăzi. Dacă râvnim să avem magistratură ca 
în Anglia, trebuie să-i plătim ca pe magistraţii englezi. 

Greutatea cea mare contra îmbunătăţirii situatiunii materiale a magistra- 
tilor, în chip serios nu cu paliative, cred că provine tocmai din neînţelegerea, 
pozitiunii si rolului lor. Foarte multi nu pricep pentru ce magistraţii să fie 
plătiţi cu lefuri care ar păreă extraordinare faţă de ale celorlalți funcţionari. 
Iată pentru ce. In prim rând, s'a creiat pentru magistrat o sumă de incompa- 
tibilitäti. Ziceam altădată că agà e îngrădit magistratul în activitatea sa, încât 
parcă ar trebui să se coboare din planeta Marte la instanţa respectivă să ju- 
dece si apoi să se urce înapoi. Dacă Societatea pretinde atâtea restrictiuni 
— ceeace nu face altor funcţionari — atunci în schimb trebuie să plătească, 
compensând ceeace opreşte pe magistrat să câştige prin munca lui cinstită, 
In al doilea rând, situaţia magistratului este grea din cauza cerinţelor im- 
puse de conceptiunea generală a Societăţii despre această funcţiune. Ceeace 
Societatea îngădue altor persoane ca fel de vieafä, nu îngădue magistratului, 
căruia i-se impută cu multă ușurință că nu-și ține demnitatea şi asupra 
căruia i-se aruncă cu acceas ușurință bănuieli. In al treilea rând, trebuie 
să se aibă în vedere cantitatea si mai ales calitatea muncii pe care o depune 
megistratul. Cine cunoaște cât de grea, delicată şi obositoare este această 
muncă, ştie că nu poate fi comparată cu munca, altor profesioniști. In fine, 
nu trebuie — cum am spus cândva — uitată comparatia cu baroul, tentatiile 
la care sunt expuși magistraţii. Când magistratul este plătit cu 2.000 lei 
lunar, iar advocatul mijlociu câștigă — uneori poate cu mai puţină muncă — 
20.000 lei dacă nu mai mult, se înţelege ce se petrece în sufletul celui dintâi față 
de colosala diferenţă de plată. Ca să atragi si să păstrezi elementele bune în ma- 
gistratură, trebuie să te apropii cât de putin de ceeace câs.igä un advocat. 
Magis.ratura englezească este recrutată în mare parte din elementele bune ale 
baroului. Dacă vrem cu adevărat ca magistratura noastră să atragă din barou 
elementele bune, ca în Anglia, iar nu să trimită pe ale sale în barou, trebuie 
să ne apropiem de ceeace fac Englejii, să năzuim a apropiă salariile cât mai 
mult de câștigurile baroului. Să nu se mai repete în mod copilärese: cui nu-i 
place, mare decât să plece. Acesta nu-i un răspuns. Societatea cere ca pentru 
distribuirea justiţiei să aibă cele mai bune elemente, pe ceimai buni jurişti. 
Pentru a-i aveă, trebuie să-i plătească. Interesul esie ca aceste elemente să nu 
se recruteze numai din clasa bogată, ci din toate straturile sociale. O So- 
cietate democrată are tot interesul ca justiţia să se democratizeze. 


ANDREI RADULESCU: PUTEREA JUDECATOREASCA 213 


Dacă trebuie creiată o bună situaţie materială magistraţilor, este necesar 
să se prevadă ceva în acest sens în Constituţie? Trebuie să se spună, ca în Con- 
stitutia belgiană, că tratamentele magistraţilor sunt fixate prin lege (art. 102)? 
Nu este nevoie, fiindcă astfel se fixează, fie în legea de organizare, fie în legea 
bugetară și în tot cazul nu de asta suferă situația Corpului judecătoresc, Să 
se prevadă — cum s'a propus — că tratamentul în tot cursul functiunii ma- 
gistratilor nu va puteă fi redus? Aceasta iarăș nu este bine, fiindcă în anumite 
momente grele ţara poate să fie silită a le reduce, și apoi nereducerea lefurilor 
de azi aşă de mici nu reprezintă mare lucru pentru magistrați. 

O dispozitiune de principiu, că legea va căutăsă asigure o situaţie materială 
bună magistraţilor și familiilor lor, ar fi o dispozitiune vagă, o iluzie pentru 
magistrați, cari n'ar aveà alt folos practic decât acela pe care s'ar milostivi 
legiuitorul să li-l dea și care ar supără oarecum pe alți funcţionari, întrucât 
s'ar crede că ei n'au acest drept. 

De aceea, cu privire la această chestiune n’as prevedeà nimic în Constituţie. 
Imbunätätirea situaţiei materiale a magistraţilor nu depinde de texte, ci de 
modul cum înţelege opinia publică rolul magistraturii. Cum democraţiile în 
genere — spus'a un autor — nu prea înţeleg destul de bine rostul magistra- 
turii, trebuie luminată cât mai mult Societatea si conducătorii ei asupra, 
acestui rol si foloaselor mari aduse de un Corp judecătoresc de elită si inde- 
pendent. 

Ce trebuie să înscrim dar, în Constituţie, din această ultimă parte referi- 
toare la personalul judecătoresc ? Numai examenul, alegerea după normele 
arătate, inamovibilitatea în conditiunile expuse și înaintarea în leafă. Toate 
chestiunile de amănunt sunt rezervate legiuitorului. 

Am încheiat expunerea principalelor puncte referitoare la puterea judecă- 
torească. Sunt încă multe chestiuni care intră în cadrul unui studiu al acestei 
puteri, dar mă mărginesc deocamdată la acestea. 

Ati văzut observatiunile si propunerile mele. Ele pot fi criticate — e știut 
cât e de ușor să critici — modificate, înlăturate. Oricum s'ar formulă textele şi 
orice norme de organizare s'ar adoptă, din ele trebuie să rezulte, însă, ideia de a 
face din puterea judecătorească, în noua Constituţie, o adevărată putere cât 
mai independentă, atât față de celelalte puteri, cât și prin independenţa magi- 
stratilor cari o exercită. Cu cât această putere va fi mai bine organizată și mai 
independentă, cu atât îşi va îndeplini mai bine rolul ei pentru Societate. Indi- 
vizii şi-ar îndeplini mai cu exactitate obligatiunile, ar înfrânge cu mai puţină 
ușurință legile ; chiar puterile Statului n’ar fi pornite să treacă peste drepturile 
ce au prin Constituţie. Toţi ar şti că există un arbitru neîndurätor, care garan- 
tează drepturile fiecăruia. De altă parte, puterea judecătorească este un element 
de continuitate în vieata Statului. Se schimbă guvernele, se schimbă alcătuirea 
puterii legiuitoare, se modifică ori pier partidele, puterea judecătorească ră- 
mâne la datorie. 

In fine, însemnătatea ei nu se mai poate discută, Ea apără Dreptul, ea ţine 
cumpăna între diferitele pretentiuni, năzuind la armonizarea lor, ea face pe 
oricine să vadă că dreptul și hbertatea nu se poate concepe decât cu respectul 
dreptului și libertăţii altora; ea este chiar o educatoare a masselor prin des- 


220 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


voltarea ideii de dreptate. Puterea judecătorească este menită să fie un mijloc 
de înfrânare a tuturor, fie individ, fie putere publică, care uită valoarea Dreptului, 
o moderatoare chiar a avânturilor poporului, o apărare chiar a democraţiei 
contra abuzurilor ei proprii. De forţa justiţiei trebuie să se sfărâme atât fulgerile 
tiraniei, cât si valurile vijelioase ale demagogiei. 

Am convingerea că la noi, în special, puterea judecătorească, bine orga- 
nizată, va contribui mai mult ca oricare alta la însănătoșirea vieţii noastre 
publice, la vindecarea multor rele, la civilizarea noasiră. 

In orice Stat trebuie să se recunoască marea importanţă a puterii judecă- 
toresti si să i-se dea toată atenţia. Pentru aceasta se impune, înainte de orice, 
să fim convinși de însemnătatea, rolului ei. 

Trebuie să se lase la poarta templului justiţiei orice porniri pătimașe, să 
fie ferită de amestecul politicei, să se înlăture orice considerațiuni de persoane 
şi partid când este vorba de justiție şi să se facă toate sacrificiile, dar toate 
sacrificiile necesare pentru a-i asigură măreţia şi independența. Trebuie să, se 
caute, de către cei cari conduc ţara, să dea justiţiei toate mijloacele de a luptă, 
din toate puterile, pentru izbânda Dreptului, idealul oricărei Societăţi civilizate. 

Iată cum întrevăd eu puterea judecătorească în noua Constituţie a Româ- 
niei. Nu trebuie să ne închipuim că totul se va desăvârși, dintr'o zi în alta, 
dar în acest sens și cu aceste gânduri trebuie pornit pentru a clădi noul edi- 
ficiu. Generatiunea de astăzi, mare prin jertfe, dar mare și prin momentele pe- 
care le trăieşte, trebuie să-și facă și în această privință datoria, datoria de- 
plină si desăvârșită, 


13 Martie 1922 











LIBERTATEA PRESEI ŞI ORGANI- 
ZAREA EI IN VIITOAREA NOASTRĂ 
CONSTITUŢIE I. IONESCU-DOLJ 





CUPRINSUL: 1. Necesitatea revizuirii Constituţiei. — 2, Greutățile inerente problemei. — 
3. Libertalea şi importanța presei. — 4. Problema formulării principiului acestei 
libertăți în viitoarea Constituţie si a excepțiilor ce el trebuie să admită. Modalitatea 
Jormulării lui în Constiluţiile noui si vechi. — 5. Problema responsabililăţii seriilo- 
rilor şi ziariştilor în caz de abuz în drept comparat. Propuneri de rejormă cu pri- 
vire la acțiunea publică și acţiunea civilă peniru viitor. — 6. Dreptul de anonimat 
în Constituția actuală si în drept comparat. Dacă trebuie sau nu menținut în 
viitor şi în ce condițiuni. — 7. Delictele de presă si problema menţinerii, juriului 
și a compelenjei ce aved de a judecă delictele de presă. Criticile aduse instituției si 
judecății ei. Juriul special. Propuneri de a sustrage în viitor delictele de presă, cu 
caracter privat, competinţei juraţilor, sau cel putin reformarea chestiunilor de pus. — 
8. Libertatea presei și conflictul ev cu morala. Problema răspândirii scrierilor obscene 
și pornografice. Pericolul ce prezintă. Dispoziţiile prevăzute în legi si Constituţii 
străine în această privință. Presa si răspândirea criminalității. Măsurile ce se 
impun. Dacă delictul de ultraj public la pudoare trebuie a fi considerat ca delict 
de presă. — 9. Liberialea presei şi propagarea doctrinelor anarhiste. Măsurile le- 
gislative luate în alle State. Caracterul delictelor anarhiste. Dispozitiunile din 
noua Constituţie sârbă. Propuneri pentru viitoarea noastră Constituţie. 





VENIMENTUL fericit al Unirei, care a realizat visul de veacuri al 
poporului nostru, aducând la sânul patriei mume toate provinciile 
locuite de Români, ne-a pus în faţă o serie de probleme, cu privire la 

viaţa noastră de Stat, între cari cea maiimportantă e aceea a refacerii pactului 
nostru fjundamental. 

Chiar mai înainte — în vechiul regat — se simţise nevoia unei revizuiri 
a Constituţiei, căci e știut că răsboiul ne-a surprins în plină acţiune a Came- 
rilor Constituante, convocate în acest scop. 

Unirea a invederat însă nevoia, că ţara în noua ei formaţiune trebuie do- 
tată cu o nouă Constituţie, la alcătuirea căreea să-şi spună cuvântul și frații 
din provinciile alipite, si care să fie în viitor depozitul sacru al libertăţilor 
şi aspirafiunilor poporului român întregit. 

Deşi cele mai elementare principii politice recomandau că această pro- 
blemă să fie rezolvită de îndată, trebuind ca ea să formeze primul act al celei 
din întâia Adunare Naţională aleasă, totus constatăm că două parlamente au 
fost disolvat:, azi fiind convocat un al 3-lea, evenimentul unirei s'a învechit 
— având peste 3 ani de existenţă — și totus Constituţia nu e încă fă- 
cută, 

Această împrejurare nu a rămas fără consecinţe, ea a contribuit la turbu- 
rarea vieţii noastre politice, căci în tot acest timp, cons‘itutionaliceste vorbind, 
am dus o vieaţă quasi-anormală si aceasta se poate vedeă mai ales din cunoscu- 
tele chestiuni, discutate în parlament si presă: dacă Constituţia vechiului regat 


222 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


mai există, dacă provinciile alipite au primit Constituţia vechiului regat, 
dacă ele au o Constituţie, ete., etc. 

Departe de mine gândul de a face o vină cuiva pentru aceasta, nu am acest 
drept si nu mi lag puteă luă. 

Relevez faptul numai, pentru a vă afirmă convingerea ce am că această, 
întârziere e datorită în cea mai mare parte dificultăţilor inerente problemei. 
* 
+o è k 

2. In adevăr, refacerea sau Întocmirea unei Constituţii, pune în discu- 
tiune întreaga vicață organică a Statului, gi soluționarea multiplelor probleme 
ce ea ridică, întrece cu mult puterile unei legiferä&i ordinare. 

Cecaccaccentuează mai mult această situaţiune grea, e spiritul vremii cetrăim. 

Trăin 0 epocă de profunde prefaceri si transformäi economice şi sociale, 
transformăii în care multe din principiile si ideile dreptului public, moştenite 
din alcătuirea socială izvorftă din revolutiunea dela 1789, prin ,,Declaratiunea 
drepturilor omului si cari s'au crezut mult timp intangibile — s'au prăbușit, 
ne mai corespinzand în nimic stăii sociale de azi. 

Teorii noui Sau emis şi şi-au făcut loc asupra rolului si scopului Statului, 
precum şi asupra raporturilor dintre el şi cetățeni. 

Astfel: . 

— Eram o Societate eminamente individualistă, însă sub presiunea iresis- 
tibilă a faptelor si nevoilor, cari sunt mai puternice decât toate teoriile și sis- 
temele, economia individualistă se vede puțin câte puțin înlocuită de o econo- 
mie socialistă sau mai bine zis solidaristă. 

In consecinţă, Statul şi-a măit considerabil nevoile. 

— Apoi forte noui au intrat în arena politică și au început a vorbi dejà 
„en maître. Înţeleg să vorbese de Sindicatele profesionale, această nouă cate- 
gorie de fiinţe colective, cari pot fi pentru Stat — cum spuno învățatul pro- 
fesor Larnaud — sau nişte auziliare sau rivali. 

Studiul raportului dintre aceste fiinţe colective si Stat trebuie să formeze 
o parte importantă a noului diept public viitor. 

Trebuie ele lăsate să se constitue și desvolte liber, sau din contrăsub o strictă 
supraveghere si în acest caz, care va fi forma juridică a acestui control? 

— Tot ea o consecință a acestor transformări, conceptiunea juridică a prin- 
cipiului proprietăţii individuale, proclamat ca sacru și inviolabil derevoluțiu- 
nea de la 1789, nu se mai puteă menţine, find contrazis de realitatea socială. 

Răsboiul a evidenţiai că o altă concep{iune și-a făcut loc, aceea a proprie- 
ttii în functiune socială. 

Să fie oare aceasta formula viitoarei Constituţii? ! 

— Pe de ¿liă paite, sujragiul universal, care a chemat la vieata politică 
întreg popol român. si care pentru moment e rău privit, dar despre care sunt 
sigur, că va aveà o infmentä covâsitoue csupra vieti pelitice viitoare, t cb ie 
organizat pentruea să poată să deă adevăratele sale roade. 

Din aceste câteva date, se vede că plutim cu adevărat intro completă 
evolutiune si trensformare, eu on pr onunfat « earacier democratie, care prolec- 
tează la orizont -- timpuri novi. 


I. IONESCU-DOLJI: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA El, ETC. 223 


Opera viitorului legiuitor constituant, a juristului în speciai, va consistă 
în aceea, că va trebui să aibă intuitiunea de a sesiză sensul precis al acestei evo- 
luţiuni democratice, care se operă sub ochii noştri ai tuturor, să cristalizeze 
în formele juridice, principiile care corespund mai bine aspiratiunilor Statului 
şi neamului românesc, principii care au menirea a fi doctrina formelor poli- 
tice de desvoltare si consolidare viitoare a Statului nostru. 

Mai mult, o democraţie trebuie să-și propună a fi nu numai puternică, dar 
să devină si din ce în ce mai bună si de aceea trebuie ca textele viitorului pact 
fundamental să nu încătușeze progresul, ci, din contra, trebuie să fie continuu 
deschise schimbărilor utile. 

Iată de ce alcătuirea unui aşezământ constituţional, care să corespunzä 
aspirafiunilor poporului, e o problemă din cele mai gele si de ce întârzierea, 
de care vă vorbeam, dacă ar puteà fi criticată, ea poate fi şi un bine, 

Dar pe lângă această greutate de ordin tehnic, la noi se mai adaugă şi 
o greutate de ordin politic. 

Chiar de pe această catedră, s'a emis părerea formăii unei Constituţii 
federative. Nu intră în obiectul conferinţei mele această discutiune, ţin însă 
să declar că nu împărtășesc această părere, cu toată autoritatea necontestată 
a conferentiarului. Pe mine nu mă îngrijesc si nu mă preocupă decât dificul- 
tätile tehnice, cele de ordin politic nu mă îngiijese, pentrucă am convinge ea, 
sunt sigur, că oamenii politici ai generaţiunii de azi, cari au marele meiit de 
a fi făuit Unirea, vor găsi încă destulă putere de sacrificiu, pentru a-și încoronă 
opera și a lăsă generaţiunilor viitoare, nu numai unirea, politică, dar și pe cea 
sufletească, 

Apreciind greutăţile de ordin tehnic, Institutul Social Român, — izvo- 
rît tocmai din nevoia simțită la noi în ţară, a unui studiu si a unor cercetäri 
ştiinţifice mai aprofundate a fenomenelor sociale — organizat după modelul 
institutiunilor similare din täile apusului — și-a luat sarcina prin acest 
ciclu de conferinţe, după propunerea președintelui său. d-l profesor uni- 
versitar Gusti, de a prezentă publicului, într'o formă cu totul obiectivă, 
fă nici o preocupare politică, stadiul transformărilor si directiva mișcănii 
evolutive a ideilor și principiilor în materia dreptului public, ce interesează, 
atât de mult poporul nostru, pentru refacerea şi alcătuirea pactului său fun- 
damental — având conștiința că prin aceasta va contribui la această mare 
"operă națională, care singură poate aduce consolidarea noului nostru Stat. 

+ Ti realizarea acestei idei, mi s'a atribuit plăcuta sarcină de a vorbi în faţa 
D-v, despte: „„Labentăteă presei şi organizarea ei în viitoarea noastră, Constituție“. 


* 
x  * 


3. À vorbi de presă, despre libertatea ei.și mai ales de rolylcovârsitor pa care 
ea Ja dohândit în Stat, gonsider că e a vorbi de una din cele mai delicate si 
importante probleme ale dreptului public modern. Această importanță a atras 
presei kalificativu} de a 4-a. putere în Stat. 

Credem însă că denumirea ce i s'a dat de curând, de „Sa Majesté la Presse“, 
de către unul, din cei mai reputați ziarişti francezi,.d-l Meyer 1), co.espunde mai 

1) Arthur Meyer — Ce que mes yeux ont vu; pag. 356. 





224 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


bine cu situafiunea presei, pentrucă ea este o putere care planează asupra 
tuturor celorlalte, le controlează pe toate, fă. 4 ca ea să fie controlată de cineva. 

Prin libertatea presei, se înţelege libertatea pentru fiecare ce. äfean de a 
recurge la instrumentul cel mai urgent si fezund de răspândire à ideilor și doc- 
trinelor — presa — spre a-și manifestà, prin intermediul ei, părerea sau cuge- 
tarea sa. 

Fundamentul filozofic al acestei libertăţi, nu e altul decât că ea e conse- 
cinţa libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii individuale. 

Cum însă libertatea conștiinței a fost mult timp oprimată, se discută 
dacă libertatea presei trebuie să existe, dacă ea este un bine sau un 1äu, și se 
fo m: se credința, exprimată cu atâta pute.e de Papa G igoriu al 16-lea, prin 
enciclica sa din 1832, ad.esată catolicilor belgieni, după votarea Cons itutici 
belgiene, care admisese principiul „că libertatea nestărânită a opiniunilor, 
licența cuvântărilor si tubirea noutätilor, aduce pieirea popoarelor“. 

Aceas ă credinţă a pe. icolului libertăţii de gândire si a pericolului răspân- 
dirti ei prin presă, a de.e. minat aproape toate legislaţiunile trecutului să ţină 
piesa sub cenzură, după propune ea bisericii, cae nu vedeà cu ochi buni acest 
mijloc ușor de propagandă a 1eîo: mei religioase, acest instrument al e eziei: 
celte diabolique invention qui enfante chaque jour une infinité de livres 
pernicieux‘®, 

Sub acest regim a fost ţinută presa si în ţara noastră, afaiä de mici inter- 
vale, până la 1866. 

Nu înţeleg să fac istoricul libertăţii presei si al vicisitudinelor prin care 
a trecut, chiar și la noi în ţară, până săajungă a fi recunoscută în forma, în 
care se găseşte înscrisă azi în Constituţie — aceasta, ar cere o serie de mai 
multe conferinţe si poate nu ar interesă idea ce urmărim. 


De asemenea nu înţeleg să aduc în faţa D-voastră discutiunea scolastică 
a chestiunei: dacă presa trebuie să fie liberă sau nu. 

Presa a făcut omeni:ii dovada imenselor servicii ce-i poate aduce și a influ- 
enfei hotă îtoare pe cae o poate exeicită. 

E azi în afară de îndoială, că ea are un important rol social, atât din punct 
de vede e cultural, cât și moral. 


Rolul presei s'a accentuat însă mai ales din punct de vedere politic, căci 
în raportuiile dintre guvern şi guvernanti, ea se veste ca agent de legätuiä; 
guvernul află prin presă părerea opiniei publice, adică a guvernaţilor, iar gu- 
ve. naţii iau prin presă cunoştinţă de actele și intentiunile guve: nului. 

Dar presa are, din acest punct de vedere, o menite şi mai mare, ea e lumi- 
nä‘oarea, educatoaea si indrumätoarea opiniunii publice, de care Voltaire 
spuneă că în politică e „regina lumii“. 

In speia, în Statele cu regim reprezentativ, presa e de esenţa acestui re- 
gim, după cum ne spune si lhonissen. 

Dacă într'un as fel de Stat, s'ar suprimă libertatea, presei, regimul consti- 
tution:1 s'ar transformă într'un regim despotic sau autocrat. 

Că presa porte produce si rele, aceasta e necontestat, dar acesta nu e un 
motiv de suprimarea ei, ci cel mult de îndreptare. 


I. IONESCU-DOLJ: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA EI, ETC. 225 


Personal, am credinţa că epoca nälucirilor sociale, după cum le numeă 
Gumplovitz, între care eră si pericolul libertăţii presei, a trecut şi pentru 
poporul român, şi că acest principiu care a fost înscris în Constituţia noastră, 
acum 50 ani, are o bătrâneţe care trebuie respectată; el constitue azi un 
„drept câştigat“, intrat în patrimoniul delibertäfi al poporului român, la care-mi 
place a crede că nimeni nu se mai gândeşte, nici a-l suprimà, nici a-l restrânge. 

De aceea, a insistă asupra necesităţii principiului libertăţii presei, ar îi a 
face vorbărie inutilă, de care, cum spune T. Carlyle, trebuie să avem oroare; ar 
fi a deschide porți dejà deschise, ar fi a mă găsi în situafiunea acelui cetățean 
atenian care a comis strania incovenientä de a fi vorbit pe larg, în faţa Grecilor, 
asupra forţei lui Hercule şi asupra frumusetei Elenei. 


* 
* * 


4. Recunoscând dar principiul libertăţii celei mai complete, astfel cum se 
găsește înscris în actuala Constituţie, nu mă voiu ocupă de el, ci de câteva 
chestiuni în legătură cu principiul, chestiuni care credem că trebuie să formeze 
preocuparea viitorilor Constituanţi ai României Mari. 

Astfel, prima chestiune pe care o ridic e aceea a termenilor în care trebuie 
formulat principiul libertăţii presei în viitoarea Constituţie. 

Ceeace mă determină aridică această chestiune, e dificultatea pe care expe- 
riența a scos’o în evidenţă, de a caracteriză, după actualii termeni ai art. 24 
din Constituţie, delictul sau infracţiunea de presă. 

In adevăr, dela 1866, cu toată modificarea făcută în 1884, art. 24 din Con- 
stitutie, nici până azi nu s'a putut ajunge a determină noțiunea exactă a 
delictului de presă. 

De aceea, două pärericu două criterii deosebite și-au făcut curs în doctrina, 
şi jurisprudenţa română, asupra acestei chestiuni. 

Prima, e aceea după care se consideră ca delict de presă orice delict de 
drept comun, căruia presa i-a servit ca mijloc de executare sau perpetuare. 
In această părere, presa, maşina, tiparul, imprimarea, e caracterul esenţial 
al delictului, e criteriul de distinctiune. 

Delictul e de presă, prin aceea că s'a comis pe calea presei. Această, defi- 
nifiune, astfel concepută, e foarte largă, căci cuprinde toate infracțiunile de 
orice fel, pentru care presa le-a, servit ca mijloc de perpetuare. Deci, în această 
părere ar intră şi o ameninţare, o excrocherie sau un șantaj, o scriere obscenă, 
chiar o întâlnire amoroasă, dacă înțelegerea s'a făcut prin presă, se poate sus- 
fine că e delict de presă; chiar un furt, etc. 

A doua părere, e aceea după care infracțiunile sau delictele de presă, sunt 
delicte de publicitate, în care ar există manifestafiunea abuzivă a unei opi- 
niuni, un abuz de cugetare sau de gândire, că numai pe acestea a înţeles a le 
protejă Constituţia. 

După cum se vede, această a doua conceptiune a delictului, e mult mai 
restrânsă ca, cea dintâi, căci după ea nu vor mai fi considerate ca delicte de 
presă orice fel de publicaţiuni care înfrâng codul penal, ci numai acela care 
constitue un abuz de gândire sau de cugetare. 

In această de a doua, părere, e însă greu de precizat, când, într'o publi- 


226 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


catiune există manifestafiunea unei opiniuni sau unei cugetări şi care sunt 
formele pe care le poate îmbrăcă exprimarea unei opiniuni sau cugetări, spre 
a vedeà care publicatiuni merită acest nume. 

Spre exemplu: o naraţiune de fapte, o calomnie, un desen obscen, etc., 
conțin ele manifestatiunea unei opiniuni şi merită acest nume? 

Dacă da, intră în rândul delictelor de presă, dacă nu rămân delicte de drept 
comun. lată ceeace e greu de spus, si o rea înţelegere a situaţiunii poate da 
naștere la arbitrar, trimițând la tribunal fapte cari ar trebui judecate de ju- 
raţi sau, invers, trimițând la juraţi fapte care urmau a îi judecate de tribunal. 

Dar interesul e și mai mare, de a distinge dacă un delict e de drept comun 
sau de presă, căci acestea din urmă se bucură de oarecari privilegii după lege, 
între care cel mai important, e acela că inculpatul nu poate îi arestat preventiv. 

In această nesiguranță au stat si se sbat, doctrina și jurisprudenţa română 
dela 1866 şi până azi. Fiecare din cele două teorii, au luat loc, rând pe rând, în ju- 
risprudentele Inaltei Curti de Casaţie şi ale instanţelor de fond, după pledoarii 
care durau ore, dacă nu chiar zile întregi. Aceeaș stare de discutiune si incer- 
titudine în această privinţă există și în Belgia, de unde am împrumutat textul 
art. 24 din Constituţie. 

Ei bine, este de interes public, ca această stare să înceteze. Atunci ne în- 
trebäm ce trebuie făcut şi cum trebuie formulat principiul? Proiectul de Constitu- 
tie, întocmit de Cercul de Studiu al partidului liberal, cunoscând dificul- 
tatea, caută s'o rezolve prin art. 141 din proiect, şi se pronunţă pentru ultima 
părere, zicând: ,,Delictele de presă consistă numai în manifestaţiuni de opiniune 
pedepsite de lege, etc“. ' 

Un alt proiect de Constituție, care s'a publicat si care reprezintă, credem, 
vederile ardelene, fiind întocmit de d-l Boilă, profesor din Cluj, dă o altă so- 
luțiune, si anume lasă chestiunea pe seama legiuitorului ordinar, spre a fi re- 
zolvită printr’o lege specială, ce recomandă a se face pentru presă. 

Între aceste două idei, părerea noastră este că pe calea formulării unui 
principiu general, e quasi imposibil, a rezolvi chestiunea în mod satisfăcător, 
pentrucă oricare din cele două opiniuni, pe care am avut onoarea a vi le 
expune, am adopta-o, prezintă inconveniente. 

Cea dintâi e prea cuprinzătoare si ar introduce în noțiunea delictului de 
presă tot felul de delicte cari nu au nimic comun cu presa. In privința acestui 
criteriu, care consideră ca delict de presă orice delict în care presa a intervenit 
şi o parte din acte s'au perpetuat prin intermediul ei, unul dintre marii noștri 
avocați si oratori, pledând într'un proces, — şantaj prin presă — in fața Curții 
de Apel, proces care a făcut mult vuiet, spuneă cu mult spirir, că dacă s’ar 
înțelege lucrul astfel, ar fi a transformă libertatea presei într'o murdărie si pe 
pungaşi în oameni de idei! 

Cea de a doua definitiune, e prea restrânsă, reduce prea mult noţiunea de- 
lictului si ca criteriu e destul de vag, după cum am arătat. 

De aceea majoritatea Constituţiilor, atât cele noui, de după răsboiu, cât si 
cele vechi, sunt în sensul proectului d-lui Boilă, de a lăsà legiuitorului ordinar 
grija de a determinà prin lege specială, cari sunt delictele de presă. ` 

Astfel, între Constituțiile noui, putem cità: 


I. IONESCU-DOLJ: LIBERTATEA PRESEI ŞI ORGANIZAREA EI, ETC, 927 


a) Constituţia Sârbă, din 1920, prin art. respective 13 şi 138, nu se ocupă 
a determină caracterele infracţiunilor de presă. De altfel, nu aveă interes a o face 
la Sârbi, toate infracțiunile de presă fiind date în competinta tribunalelor 
ordinare. 

b) Constituţia Cehoslovacă, din 20 Februarie 1920, prin art. 113 şi 117, 
pune numai principiul libertăţii presei, fără a se ocupă, a determină cari sunt 
delictele de presă. 

c) Constituţia Germană, din 11 August 1919, prin art. 118 pune numai 
principiul, lăsând legii ordinare dreptul de a determină delictele. 

d) Constituţia Polonă, din 17 Martie 1921, prin art. 104 si 105, trimite la 
legea ordinară, iar dintre Constituţiile vechi: cea Olandeză (art. 7), Elvețiană 
(art. 55), Italiană (art. 28), cea Spaniolă (art. 13), Portugheză (art. 145 § 3) 
şi cea Greacă (art. 14), toate se mărginesc a pune principiul, lăsând la faculta-. 
tea legiuitorului a determină delictele. 

De aceea, părerea și propunerea noastră este, ca si viitoarea, noastră Constituţie 
să se mărginească a formulă principiul libertăţii presei, fără a determină crite- 
riul de distinctiune al delictelor de presă, cum face proiectulliberal, lăsând această 
sarcină ligiuitorului ordinar, care printr’o lege specială, va completă lipsa. 

Si legea ordinară va trebui să procedeze nu pe cale de definitiune, ci pe cale 
de enumerare, asà cum face legea franceză din 29 Iulie 1881, si pe care îmi per- 
mit a o recomandă ca cea mai completă lege asupra presei. 

Sub acest raport și în interesul unei bune rezolviri a chestiunii, s'ar puteă 
să se intrebuinteze si la noi sistemul întrebuințat în Belgia la 1831, adică ca 
legea specială să fie alcătuită și prezentată imediat, după votarea textului 
constituţional. 

Sistemul ce propun, nu va face situatiunea presei mai rea ca cea de azi, 
că nici azi nu e fixat prin Constituţie, decât principiul — dar va aveă un 
avantaj enorm, cäci precizându-se şi enumerându-se delictele de presă, sper 
că vom scăpă de delictele zise „de opiniune şi „procesele de tendinti‘‘, care se 
pot ivi şi care constitue o adevărată pată a legislatiunilor trecute asupra 
libertăţii manifestaţiunii gândirei. 

Apoi sistemul definiţiunii, are acest cunoscut inconvenient că nu poate cu- 
prinde toate delictele de presă, — sistem despre care un celebru publicist al 
imperiului, spuneă cu mult spirit, că le poţi cuprinde pe toate într'o definitiune 
după cum se poate ţine apă într'o strecurătoare. 


Tin să adaug, că admițând principiul libertăţii presei, înţeleg să fie admis 
înconjurat de garanţiile de care se găsește înconjurat și azi şi anume, că nu 
se pot înfiinţă: nici cenzură; nici măsuri preventive pentru aparitiunea, vin- 
derea sau distribuţiunea oricărei publicaţii să nu se poată luă; nici autori- 
zatiune prealabilă; nici cauţiune; nici regimul avertismentelor; nici arestul 
preventiv care rămâne interzis, etc., etc. 


La acest principiu absolut trebuie să recunoaștem că trebuie să introducem 
două exceptiuni: 


228 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


a) Prima exceptiune: Censura, să poată fi introdusă în timp de mobilizare si 
răsboiu, adică în timpul stării de asediu. 

In adevăr, starea de asediu nefiind decât o restrictiune adusă libertăţilor 
publice, sau mai bine spus, o suspendare a lor, trebuie ca, şi libertatea presei să 
poată fi supusă acestei restrictiuni sau suspendări. 

Sub Constituţia actuală, termenii art. 24 nefäcând nicio exceptiune, 
ba, mai mult, spunând chiar formal că „nici censura, nici o altă măsură preven- 
tivă nu se va putea înfiinţă.. .*, s'au născut în timpul răsboiului şi a stării de 
asediu trei importante chestiuni : 

a) dacă starea de asediu proclamată puteă aduce o suspendare sau restric- 
țiune libertăţii presei, 

b) dacă legea si decretul pentru declararea stării de asediu e constituțional, si 

c) dacă infractiunile de presă pot, sub starea de asediu, fi date în compe- 
tinţa instanţelor militare, chiar când sunt comise de civili. 

Inalta Curte de Casaţie, fiind chemată a se pronunţă asupra acestor ches- 
tiuni, a recunoscut că în timpul stării de asediu libertatea eră suspendată, că, 
decretul e constituţional și că, infracțiunile de presă, îndreptate contra sigu- 
rantei Statului, comise chiar de civili, sunt de competinta tribunalelor militare. 

Dacă, din punct de vedere juridic, această deciziune a Inaltei Curți nu ar 
îi la adăpost de orice critică, ea constitue o indicatiune luminoasă pentru viitor. 

Raţiuni puternice cer ca această exceptiune să fie admisă. Evenimentele 
räsboiului, pe care cu toţi le-am trăit, fiind prea aproape de noi, ne înlesnese 
înţelegerea acestor raţiuni. 


Răsboiul a dovedit că succesul nu e întotdeauna în legătură cu numărul 
dar că el e sigur în funcțiune de altceva: de forţa morală şi de cea economică a 
popoarelor. 

Or presa, care nu e decât oglinda stării sufleteşti a poporului — adică a 
frontului intern, — trebuie observată, căci altfel, din ea dușmanul poate să 
vadă care e starea morală şi economică, o indicațiune prețioasă, pe care nu 
i-ar puteă-o procură nici cei mai buni spioni. 

Mai mult, în politica internă, pentru a păstră intacte forţele naţiunii și 
voinţa de a învinge,trebue suprimate criticile si tot ce poate aduce demorali- 
zarea. Or e știut, că nu există dizolvant mai activ al forţelor morale, ca falsele 
noutăţi ce pot fi răspândite prin presă. 

Ele pot deșteptă în mulțime speranţele cele mai fantastice, după cum o 
pot cufundà în cea mai mare deprimare. 

Pentru a învederă şi mai mult nevoia, acestei exceptiuni, e destul să vă spun 
că în timpul răsboiului trecut, ea a fost admisă la toate popoarele în luptă, în- 
tre cari şi Anglia, unde traditiunea eră ostilă oricărei idei de măsuri preventive 
în materie de presă. 

Si greutatea la ei se măreă şi prin aceea că, prin admiterea censurei se loveà 
într'o veche instituţiune ca aceea a corespondenţilor de răsboiu, cari formă 
una din cele mai glorioase traditiuni ale jurnalismului englez. 

Reputatiunea corespondentilor de răsboiu englezi eră universală şi întru 
câtva legendară. 


I. IONESCU-DOLI: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA El, ETC. 229 














Pentru ca să vedeţi folosul ce dușmanul poate trage dintr’o presă liberă, 
în caz de răsboiu, e destul să vă citez cuvintele Prințului de Gorciacof spuse 
în timpul răsboiului Crimeei, despre serviciile trase din jurnalul „Times: 
„Times valait une demi-douzaine de bons éspions“. Dealtfel, o astfel de excep- 
{iune a fost admisă si de noua Constituţie sârbească, prin art. 13, si de Constitu- 
ţia cehoslovacă prin art. 113, precum și de cea Poloneză prin art. 124. 
Această din urmă Constituţie, dă drept consiliului de miniștri, ca cu auto- 
rizaţia, preşedintelui republicii să decreteze această suspendare, în caz de 
răsboiu, turburări interne sau comploturi grave. 

b) O a doua exceptiune care trebuie admisă la principiul absolut al libertăţii 
presei, e aceea relativă, la censura cărţilor religioase. 

Dealtfel, această censurä se practică şi azi, conform principiilor canonice, 
aşă că nu ar fi decât de a pune de acord situaţia de fapt cu cea de drept. 
O astfel de exceptiune se găsește admisă în art. 80 din Constituţia bul- 
gară, în termenii următori: „Sfânta scriptură, cărțile serviciului religios şi 
serviciile cu cuprins dogmatic, întocmite pentru întrebuinţarea lor în bisericile 
orlodoxe, cum şi manualele de catehism autorizate pentru uzul scoalelor orto- 
docşilo, sunt supuse aprobării prealabile a Sf. Sinod“. lată ce tineam să vă 
spun relativ la formularea principiului. 


* * * 

5. O a doua chestiune în legătură directă cu principiul libertăţii manifestaţiunii 
de gândire, e aceea a responsabilătăţii în materie de infracţiuni de presă sau, mai 
bine, în caz de abuz. 

Clue trebuie să răspundă și care trebuie să fie natura sancţiunilor în caz de 
abuz: 

Dacă admiterea principiului libertăţii presei se face fără rezervă, nu e mai 
putin adevărat, că acelaş acord e în a se recunoaşte că sancţiuni trebuesc apli- 
cate în caz de abuz. 

Insäs Declaratiunea drepturilor omului, din 1789, admiteă principiul sub 
această dublă formă: a libertăţii de a serie si a pedepsei pentru scriitor. 

Au fost totuş păreri, care au susţinut că abuzurile de presă nu trebuie sanc- 
tionate, că presa trebuie să se bucure de o libertate ilimitatä în manifestările ei. 

D'Olbach, Hobbes, Helvetius și La Mettrie, susțineau această paradoxală 
idee: că cineva nu poate face nici un rău oamenilor propunându-le ideile sale 
şi că nici o scriere nu poate fi periculoasă, chiar dacă conţine principii evident 
contrarii experienţei și bunului simţ. „Ce ar rezultă, într'adevăr, dintr’o scriere, 
zice d'Holbach — care ne-ar spune că paricidul e legitim, că furtul e permis, 
că adulterul nu e deloc delict ?::—iar La Mettrie, adaugă că aceasta ar îi „une 
théorie inocente et de pure curiosité. 

Alţii, ca Jules Simon, Emil de Girardin şi Eugen Pelletan, au adăugat că 
la ce ar folosi „„pedeapsa'* când ai putinţa de a combate cele afirmate. 

Pentru presă, spune Jules Simon, nu ar fi de ales decât între aceste două 
regimuri: sau aservire absolută, sau libertate completă, căci un regim inter- 
mediar ar aveă toate pericolele libertăţii şi întreaga pacoste a aservirii. 

Această teză a fost susținută de extrema stângă în parlamentul francez, 


230 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


cu ocaziunea votării legii presei din 1881, dar ea a fost respinsă cu mare ma- 
joritate de parlament. 

Ideea neresponsabilităţii presei, a găsit si la noi un puternic reprezentant 
în persoana marelui bărbat de Stat, Eugeniu Stătescu, care la 1884, cu ocazia 
revizuirii Constituţiei, a propus ca pentru delictele cu caracter politic, să nu se 
prevadă nici jurisdictiune, nici penalitate, ci să se asigure o completă impuni- 
tate, iar în privinţa delictelor relative la actele vieții private, ele să fie deferite 
tribunalelor ordinare. 

Aceste idei n'au găsit ecou în nici o legislatiune pozitivă, căci din punct 
de vedere psihologic, e netägäduitä influența ideilor asupra acţiunilor citi- 
torilor si în acest caz, responsabilitatea scriitorului, a semănătorului de idei, 
este angajată. 

„La liberté illimitée de la parole et de la presse, c'est-à-dire, Pautorisalion de 
tout dire et de tout publier — spune Chassan — sans être exposé ni à une répression, 
ni à une responsabilité quelconque, est, non une utopie, mais une absurdité qui 
ne peut exister chez aucun peuple civilisé*. 

Responsabilitatea scriitorului sau jurnalistului este dar impusă atât de ra- 
fiune, de justiţie, cât si de utilitatea socială. 

De ce natură trebuie să fie aceste sancţiuni? 

In această privinţă sunt două școli, după cum ne spune Eduard Laboulaye, 
în introducerea Cursului de Politică Constituţională a lui Benjamin Constant: 

Una, Școala autorităţii, care aparţine mai mult trecutului si alta, Școala libe- 
rală, care aparţine viitorului. 

Cea dintâiu susţine sancțiunile preventive, ca censura, caufiunea, aver- 
tismentul, suspendarea, etc., aplicate prin intermediul administrafiunii. 

Cea de a doua, propune sancțiunile represive pentru abuzurile comise, apli- 
cate prin intermediul şi sub garanţia justiţiei. 

Diferenţa între cele două conceptiuni e enormă. 

Şcoala autorităţii, cu măsurile preventive, împiedică binele spre a preveni 
răul; şcoala liberală lasă să se facă, binele, lovind în urmă răul. 

Deci, singurul sistem de sancţiuni admisibil și care se impune, e acel al 
sancţiunilor represcue. 

Acesta a fost de altfel şi sistemul adoptat de legiuitorul nostru din 1866, 
când a renunțat la sistemul măsurilor preventive, pe care le practicase până 
aci, sistem pe care cred că trebuie să-l menţinem. 

Fiind stabilit sistemul de sancțiuni, să vedem cine poate fi răspunzător? 

Infractiunile sau delictele de presă, sunt întotdeauna un fapt complex, 
în sensul că necesarmente mai multe persoane iau parte la comiterea lui. 


Autorul, pentru a publică articolul său, are nevoie de concursul editorului 
sau al tipografului ori al girantului, fără de care nu ar puteà publică; apoi, în 
afară de aceste persoane, mai intervin și alții, al căror concurs e tot atât de ne- 
cesar, ca vânzători, distribuitorii, etc. — asà că răspunderea se împarte și difi- 
cultatea problemei juridice, consistă tocmai în a fixă partea de răspundere a 
fiecăruia. 

Nu toţi legiuitorii sunt de acord asupra împărțirii acestei responsabilităţi. 


I. IONESCU-DOLI: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA EI, ETC. 231 





Trei sunt până azi modalităţile în aplicarea sistemului represiv, admise în 
diferitele legislatiuni europene: 

1. Sistemul responsabilităţii solidare, după care toate persoanele care au 
luat parte la comiterea faptului: autor, editor, tipograf, girant, distribuitor, etc. 
sunt declaraţi culpabili şi pedepsiţi, unii ca autori, alţii ea complici. 

Acest sistem, care e si sistemul dreptului penal comun, a fost sistemul legii 
franceze asupra presei din 17 Maiu 1819 (art. 24) si care s'a aplicat în Franţa 
până la legea din 29 Iulie 1881. 

2. Sistemul responsabilităţii succesive, numit şi al responsabilităţi prin cas- 
cade, după cum îl numeà Devaux în Congresul National belgian — sistem care 
consistă în aceea, că legea stabileşte o scară a răspunderii între diferitele per- 
soane ce necesarmente participă la comiterea infracţiunii de presă si după 
care, cei mai de jos în scara răspunderii, nu pot fi urmăriţi decât în lipsa sau 
nearătarea celor dinaintea lor. 

Tipul acestui sistem, e acela al Constituţiei belgiene si al Ducatului de 
Luxemburg (art. 24), după care autorul singur e răspunzător de delictul 
comis, iar în lipsa lui sunt: editorul, tipograful sau distribuitorul, si apoi fie- 
care dintre ei scapă de răspundere, dacă indică pe unul sau petoti din cei an- 
teriori în scara răspunderii. 

E azi sistemul cel mai răspândit în Europa, fiind consaciat de cele mai 
multe legi — nu zic Constituţii — căci sunt foarte rare Constituţiile care se 
ocupă cu această chestiune, majoritatea lăsând'o pe seama legiuitorului ordinar. 

Legea franceză din 29 Iulie 1881, consacră acelaș sistem, este drept, cu oare- 
care confuziune. 

De asemenea, legea engleză, are acelaş sistem, cu o mică nuanţă: răspunză- 
tor în primul rând fiind editorul şi în lipsa lui tipograțul. Autorul nu răspunde 
decât când își asumă răspunderea. 

3. Sistemul mixt, al răspunderii unice, combinat cu sistemul pedepsii pentru 
neglijență — acesta e sistemul legilor germane şi austriace asupra presei. 

După aceste legi ($ 20 si $ 21 din legea germană și art. 27 din legea au- 
striacă şi art. 3 din legea din 1868), singurul răspunzător de delictul de presă, 
ca participare criminală, e autorul scrierii, conform principiilor dreptului co- 
mun — şi dacă autorul nu e cunoscut, atunci legea creiază un alt delict aparte, 
un delict, de imprudentä sau neglijenţă, în persoana redactorului, editorului, 
tipografului şi distribuitorului — delict bazat pe ideea că aceştia n'au avut 
atenţia, necesară de a se asigură de identitatea autorului, lăsând să se imprime 
un articol cu conţinut culpabil, iar vânzătorul pentrucă a vândut o astfel de 
scriere 1). 

Constituţia noastră a admis sistemul Constituţiei belgiene adică al răs- 
punderii prin cascade — fiecare jurnal având obligatiunea de a aveă un 
girant responsabil. 

Prin admiterea, acestui sistem s'a făcut în legislatiunea noastră o exceptiune 
dela principiile dreptului comun, căci s'a înlăturat complicitatea în materie de 


1) Vezi aceste sisteme expuse si în droit pénal francais, vol. II, No. 686. 
Garraud: Traité théorique ei pratique du 


232 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


presă, legea multumindu-se cu o singură victimă, cum spuneă Devaux în Con- 
gresul National belgian. 

Motivul special pentru care s’a admis un astfel de sistem, a fost acela cä 
dacă s'ar fi admis pedepsirea deodată şi a editorului sau tipografului, alături 
de autor, l'ar fi pus pe autor sub censura editorului sau tipografului, ceeace a 
voit să evite, căci s'a crezut că censura acestora e mai periculoasă pentru libera 
manifestaţiune a ideilor şi conceptiunilor, decât censura guvernamentală. 

Sistemul acesta de răspundere astfel admis, deși admirabil ca concep- 
țiune, n'a fost însă reglementat prin nici o lege specială, cum ar fi fost mai 
bine, ci legiuitorul s'a mărginit la această enuntare principială. 

Mai mult, nici calea sau procedura de urmat în stabilirea, responsabilitätii 
nu eră prevăzută la început. 

Această lipsă de reglementare s'a resimţit de îndată, adică imediat 
după punerea în aplicare a Constituţiei, căci presa politică a timpului, sim- 
find că în aceste condițiuni regimul presei introdus prin Constituţie se reduce 
la o completă libertate, fără nici o responsabilitate, nu'și menajă deloc ad- 
versarii, făceă uz de violențele cele mai neobișnuite, nici vieata privată a oa- 
menilor nu eră crufatä si în plus persoana Domnitorului — cum se numeă 
pe atunci — eră amestecată în luptele politice si atacată fără nici o jenă. 

Prin 1872, atacurile către Domnitor, erau așă de violente şi frecvente, că s’a 
luat dispozitiuni a fi urmărite din oficiu. 

Este adevărat că și ziariștii au avut de suferit de pe urma acestei legisla- 
ţiuni incomplete, căci multi au fost arestaţi preventiv şi condamnaţi, la acea 
epocă nefiind încă înscrisă în Constituţie dispozitiunea care interzice are- 
starea preventivă în materie de presă1). 

Această stare de lucruri a determinat guvernele să se gândească la o regle- 
mentare a răspunderii şi în consecință, în această atmosferă, s'a propus la 
1873, de guvernul conservator, un proiect de modificarea, codului si procedurii 
penale, în care se găseau și oarecari restrictiuni pentru presă. Măsurile la care 
se oprise guvernul nu au fost din cele fericite, căci se dădeă dreptul Judecă- 
torului de instrucţie, să aresteze în materie de presă si se propuneà încrimi- 
narea şi urmărirea chior a grovocatiunei indirecte la crime şi delicte, ceeace 
desigur ar îi fost un pericol pentru presă. 

Proiecuul a stârnit o adevărată furtună în Parlament. Principiul libertăţii 
presei a găsit atunci puternici sprijinitori în persoana lui T. Maiorescu și N. 
Ionescu. Guvernul a trebuit să retragă proiectul și să-l readucă după câteva, 
luni, fără acele dispozitiuni restrictive pentru presă. 

S'au introdus atunci câteva dispozitiuni utile, însă s'a strecurat şi una 
dăunătoare, cu referire la responsabilitate — si anume s'a introdus la art. 47 
din Codul penal, o disposiţiune după care autorul unei scrieri, dacă nu e 
cunoscut, să se poată „căută și dovedi“, ceeace constituiă o chestiune foarte 
importantă pentru presă, după cum vom vedeà. 

1) Această dispozițiune a făcut mai delicte de presă: S. Miclescuși Calcantra- 


întâiu obiectul unei legi ordinare din 1876, ner, apoi a fost introdusă în Constituţie 
când se găseau închişi la Dorohoi pentru cu ocaziunea modificării din 1884. 


I. IONESCU-DOLI: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA EI, ETC. 233 


A venit apoi Constituanta din 1884, când s'a modificat si art. 24 si 105 din 
Constituţie, dar atunci nu s'au făcut decât următoarele adaosuri si modificări: 

a) S'a căutat să se garanteze cât mai mult scoaterea din discutiunile 
politice, a persoanei Regelui, pe care Constituţia îl declară nerăspunzător, 
în care scop s'a adăugat un aliniat la art. 24 din Constituţie prin care se dau 
în judecata tribunalelor corecţionale delictele de ofensă ce s'ar comite prin 
presă contra persoanei Suveranului ; 

b) S'a înscris în Constituţie interzicerea arestului preventiv în materie 
de presă. S'au introdus cu alţi termeni în Constituţie dispozitiunile legii 
din 1876; 

c) Relativ la responsabilitate, propriu zisă, nu s'a făcut decât că s'a 
lămurit principiul respectiv, căci în Constituţia din 1866, se spuneă că ,,au- 
torul este răspunzător pentru, scrierile sale, iar în lipsa autorului, sunt răspunză- 
tori sau garantele sau editorul“, iar în cea, din 1884 s'a zis: „autorul e răspunzător 
de scrierile sale, în lipsa autorului e răspunzător girantele, iar în lipsa acestuia 
autorul". Adică s'a tăiat controversa care se născuse, dacă între aceste două 
persoane — sub raportul răspunderii — e o gradatie sau nu e niciuna, alege- 
rea fiind facultativă pentru reclamant si legiuitorul a lămurit situatiunea, 
consacrând complet sistemul răspunderii prin cascade. 

d) In fine, s'a hotărît că acțiunea cuwilă pentru despăgubiri, rezultată 
din infracţiuni de presă, să fie judecată numai de jurati, curmând astfel con- 
troversa de mai înainte. Mai mult, s'a admis şi legiferat că chiar acţiunea pen- 
tru De comise prin presă să fie judecată tot de jurati (fapte de 
presă). 

S'a introdus cu alte cuvinte în Constituţia noastră art. 84 din Constituţia 
Franței din 1848, în cuprinsul următor: „Le jury statue seul sur les dommages 
intérêts réclamés pour faits ou délits de presse“, 

Admiterea acestui principiu nu s'a făcut si la noi decât cu mari greutăţi 
politice, care luase proporţiile unui adevărat conflict între Cameră şi Senat 1). 

Din toate cele expuse, se vede că dela 1866 până azi, legiuitorul n'a 
făcut decât să introducă dispozifiuni cari să garanteze din ce în ce mai mult 
libertatea presei, și cred că bine a făcut, dar trebuie să constatăm că în toată 
această epocă legiuitorul nostru nu a reușit să reglementeze şi responsabili- 
tatea, aşă după cum s'a făcut în alte State, bine înţeles înlăuntrul sistemului 


1) Iată, după Monitorul Oficial, ce s'a La 1 Iunie a venit la Cameră amenda- 


petrecut. În şedinţa dela 31 Martie 1884, 
Camera a admis principiul, după stăruința lui 
C. A. Rosetti, ca juraţii să judece acţiunea 
civilă, iar Senatul, în şedinţa dela 1 Aprilie, 
a respins principiul şi a hotărât ca acţiunea, 
civilă să fie judecată conform dreptului comun, 
de tribunalele ordinare. 

In şedinţa dela 25 Maiu, Senatul a revenit 
şi a admis principiul pus de Curtea, de Casaţie 
ca acţiunea civilă să fie judecată de asesorii 
Curtei cu jurati, aceasta în urma cererii lui 
Eugeniu Stătescu. 


mentul votat astfel de Senat şi se cereă 
Camerii să revină, dar a doua zi, la 2 Iunie, 
C. A. Rosetti împreună cu alți deputaţi şi-au 
prezentat demisiunea, susținând că nu mai 
pot stă într'o Cameră în care se sugrumä 
libertatea presei şi nimeni nu protestează. 

Faţă cu această insistență, Camera a 
menţinut principiul dejă votat și a respins 
amendamentul votat de Senat. 

In şedinţa dela 5 Iunie Senatul a revenit 
asupra, principiului şi a admis principiul votat 
de Cameră, 


234 NOUA CONSTITUTIE A ROMANIEI 


represiv adoptat, lăsând astfel pe al doilea plan garanţiile ce trebuiă să deă 
şi Societăţii contra abuzurilor pe care presa le poate comite, 

Cu alţi termeni, legiuitorul n'a reuşit până azi a face ca responsabilitatea, 
în caz de abuz să fie reală, deşi Constituţia o cereă încă dela 1866; n'a reuşit 
a face ca fiecare să fie cn adevărat răspunzător de abuzul ce ar comite, așă 
cum glăsueşte Constituţia. 

De aceea, vedem cu toţii cu regret cum presa abuzează atât de des de liber- 
tatea ei, întrebuințând?o într'un sens contrariu decât acel pentiu care i-a fost 
acordată, adică în contra Societății, în loc de a fi numai în folosul ei. 

De aceea, vedem cum în presă găsesc loc cu atâta bunăvoință sau ușurință 
tot felul de fapte necontrolate, din dorinţa, poate, numai de a ți bine informată, 
şi core tot de atâtea ori se rezumă... într'o calomnie. 

De aceea, vedem în presă asà zisele campanii duse contra diferitelor per- 
soane sau institutiunt, pe chestiuni câteodară inventate, altă dată exagerate 
sau care nu prezintă niciun interes public. 

De aceea vedem în presă răscolită si dată în vileag vieafa privată a unor 
pameni cari nu au nimic comun cu vieafa publică. 

De aceea vedem servindu-se continuu insulte, drept critice a actelor 
persoanelor, si drept control al actelor guvernelor, fapt remarcat si de străinii 
cari ne-au vizitat: Les Roumains, — spune Bellessort, în Revue des Deux Mon- 
des, în 1906, în studiul său: À travers la Roumanie —ontun talent remarquable de 
s'injurier ou calomnier par voie de la presse, en dépit de toutes dispositions légales. 

E un spectacol care cred că e în interesul nostru al tuturor, al ţării noastre, 
să înceteze. A persistă în el, e a dori disolutiunea morală a Statului. 

Sunt persoane care sunt injuriate şi calomniate cel putin de două ori pe zi. 

Rolul pe care ni l am luat cu atâta mândrie naţională, ne impune încetarea 
acestui spectacol. 

Nu gândesc că ar trebui vre-o modificare în sensul restrângerii libertăţii, 
ci numai introducerea unor ‘dispozitiuni care să asigure represiunea în caz de 
vină necontestată şi care să împiedice a se confundă libertatea presei, cu 
desfrâul ei. 

Ziariştii adevăraţi, nu au nimic de obiectat în contra acestei răspunderi 
efective. Insuş Benjamin Constant, care se poate consideră ca părintele liber- 
tăţii presei, nu cereă pentru presă decât aceasta: libertate completă si pedeapsă 
efectivă în caz de abuz. 

Bazat pe experienţa ce posed și în dorința sinceră ca libertatea presei să 
nu fie atinsă, iată cum cred că ar trebui completat principiul sau sistemul de 
responsabilitate si ce dispositiuni ar trebui să i se adauge: 

I. În privința răspunderii penale: 

a) Să se precizeze care sunt delictele de presă, aşă după cum am arătat 
mai sus, şi am convii.gerea că numai o enumerare, cum s'a făcut în Franţa, 
poate pune capăt discuţiilor, sistemul definiţiilor fiind periculos. 

b) Să se specifice că girantele la ziarele politice e chiar directorul. 

c) Să se precizeze că în lipsă de girant sau editor, să se poată urmări 
vânzătorii sau distribuitorii, până ce vor arătă pe autor, etc., aşă după cum 
prevede art. 50 al. III c. p., ceeace e foarte necesar în urmărirea provocaţiunilor 


I. IONESCU-DOLJ: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA EI, ETC. 235 


la crime si delicte prin foi volante, pamflete, etc., etc., articol care azi e în con- 
flict cu art. 24 din Constituţie. 

d) Să se specifice că în caz când girantele sau editorul, fiind urmăriţi, 
şi spre a scăpă de răspundere indică pe autor, sau distribuitorul indică pe gi- 
rante sau editor şi acesta pe autor, să fie toţi menţinuţi în cauză, astfel cum se 
procedează în Belgia, pentru ca juraţii să se pronunţe dacă persoana indicată 
ca autor sau aceea care şi-a asumat răspunderea e sau nu autorul, aceasta 
pentru a evită derutările precum și obișnuitele asumări de responsabilitate sau 
giranfii de pae. 

e) In materie de provocatiune directă la crime prin presă, dreptul co- 
mun să-și reiă imperiul, adică judecătorul de instrucţiune să aibă dreptul de 
arestare preventivă a infractorului, asà cum e şi în alte ţări. 

į) Pentru  delictele militare, spionaj, ete., să fie stabilită competinta 
instanţelor militare. 

TI. In ce privește acțiunea civilă: 

a) Acţiunea în despăgubiri pentru fapte de presă (quasi-delictele) să, fie 
luată din competinfa juratilor si dată în competinta tribunalelor ordinare, 
iiind chestiuni pur civile. 

b) Acţiunea civilă pentru despăgubiri rezultând din infracțiunile de 
presă, deşi s'a admis cu mare dificultate a fi judecate de juraţi, să fie 
lăsată tot în competinţa juratilor, e o garanţie dejà acordată presei care 
cred că trebuie menţinută. In Franţa, Belgia și Italia, acţiunea civilă se judecă, 
de judecătorii Curţei cu jurati, totuş credem că e bine ca aceeaşi judecători, 
cari judecă delictul, să judece și daunele. 

c) Să se stabilească, că această acţiune poate să fie intentată nu numai 
contra autorului sau girantelui, dar şi în contra proprietarului ziarului, sau 
directorului, sau în contra tipografului, ca condamnaţiunea să fie solidară, 
după cum e în legislatiunea franceză, italiană, etc. şi după cum cere şi d-l Boilă 
prin proiectul său. 

d) In fine, pentru a înlesni şi ajută stabilirea responsabilităţii, să se pună 
obligaţiune pentru oricine voeste a scoate un ziar, să facă o declaratiune prea- 
labilă la Parchetul general, sau la tribunalul de comerţ, arătând cine e proprie- 
tarul ziarului, cine e girantele, domiciliul acestora şi unde se tipărește, iar 
schimbările ulterioare să fie îndată aduse la cunoştinţă, astfel după cum e în 
Franţa (art. 7), Austria (art. 10), Italia (art. 36, 37 si 38), pentrucă s'au văzut 
ziare care nu aveau nici girante, nici adresă şi cu dificultate s'a găsit cine e 
girantele. 

In fine o chestiune de procedură, ar îi aceea, să se introducă şi la noi dispozi- 
ţiunea din art. 11 din decretul belgian din 1831, asupra presei, în cuprinsul 
următor: „Dans tous ies proces pour délits de la presse le jury avant de s'occuper 
de la question de savoir si l'écrit incriminé renferme un délit, décidera si la per- 
sonne présentée comme auteur du délit l'est réellement. L'imprimeur poursuivi 
sera toujours maintenu en cause, jusqu'à ce que l'auteur ait été judiciairement 
reconnu comme tel“, 

Conform acestui text, în Belgia se pune juratilor mai întâiu întrebarea 
asupra, autorului, şi numai după ce s'a răspuns, li se pun întrebările asupra 


236 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


culpabilităţii. Aceasta, bine înţeles, când se va decide că instituţiunea jurafilor 
trebuie menținută 1). 


* z * 

6. O altă chestiune în legătură cu stabilirea responsabilitätii în presă, e 
aceea, de a se ști, dacă autorul unui articol, în caz când nu e semnal, poate fi 
urmărit, căutat şi descoperit prin diferite cercetări, perchizitiuni? 

Deși în textul art. 24 din Constituţie, nu se poate citi un răspuns formal 
la, această chestiune, totus, cu ocazia modificării Constituţiei din 1884, textul 
s'a, interpretat așă după cum rezultă din desbateri și în special din declaratiu- 
nea raportorului A. Stolojean, în sensul că autorul, dacă nu e semnat, nu poate 
fi urmărit si nici căutat spre a fi descoperit, deci nu se pot face perchezitii în 
acest scop la ziar. 

Aceasta însemnează că Constituţia noastră actuală a consacrat dreptul 
de anonimat în materie de presă, după care autorul nu are nici o obligatiune să-şi 
semneze articolul scris. 

Ce trebuie decis pentru viitor: e bine să fie menţinut anonimatul, sau să 
dăm voie ca autorul să fie căutat si descoperit prin cercetări şi perchizitiuni? 

In Franța există altădată legea din 16 Iulie 1853, care obligă pe fiecare 
autor să-şi semneze articolul, iar art. 9 din legea din 11 Maiu 1868, interzicea 
articolele semnate de persoane lipsite de drepturile civile și politice, sau cărora, 
le eră interzisă intrarea în Franţa. 

Această lege, care fusese făcută cu scopul de a distruge puterea politică a 
jurnalelor, nu s'a aplicat. 

Legea, franceză din 1881, n'a mai reprodus aceste texte, ceeace însemnează 
că le-a abrogat, fapt din care se deduce că actualmente în Franţa dreptul de 
anonimat e consacrat. Totus, se admite că autorul poate fi căutat. 

In Belgia, cu care legea noastră are mai multă asemănare, doctrina și ju- 
risprudenfa sunt împărțite pe această chestiune. 

In Angha, anonimatul e consacrat, căci autorul nu poate îi răspunzător 
decât dacă ia singur răspunderea. 

De aceea se spune că presa engleză datorește forţa ei anonimatului. 

In Germania, unul din cei mai iluștri reprezentanţi ai opiniunii liberale, 
Holzendorf, într'o broșură apărută înainte de răsboiu, vestejeste cu toată pu- 
terea anonimatul și obiceiul presei engleze. 

Ce trebuie să facem noi? 

Proiectul de Constituţie al partidului liberal, se pronunţă prin art. 141 
pentru afirmativă, adică pentru dreptul justiţiei de a înlătură anonimatul și 
de a cercetă și descoperi pe autor. 

Noi credem că anonimatul, deși nu e o şcoală de caractere, totus el este indis- 
pensabil ziarelor politice, pentrucă un ziar politic nu e o tribună de păreri in- 
dividuale. După cum o bancă, o societate îşi mărește creditul prin anonimat, 
tot astfel şi ziarul își mărește influenţa prin acelaș mijloc. 


1) Vezi aceste propuneri făcute încă din ei în România, publicat in „Dreptul No. 16 
1914, în studiul nostru : Presa și regimul si 18/914. 














I. IONESCU-DOLI: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA EI, ETC. 237 


De aceea credem că o soluţiune intermediară se impune, si anume: în ma- 
terie de delicte anonimatul să fie respectat şi dacă autorul nu e semnat, să nu 
poată fi căutat; ar îi o vexatiune inutilă și nefolositoare. La ce bun să se caute 
autorul, când legea pune la dispoziţiune pe girante? In materie de crimă, 
din contra, ministerul public să reintre în drepturile sale, crima fiind un fapt 
mai glav şi pericolul social fiind mult mai mare. 

Iată tot ce aveam de zis asupra chestiunii responsabilităţi. 

* 
* * 

7. O altă chestiune totatât de importantă în materia, libertăţii presei, e 
aceea a competintei sau a juriului. 

Trebuie oare să fie menţinut juriul pentru. judecarea proceselor de presă, sau 
din contră, trebuie suprimat, pentru ca toate delictele de presă să fie judecate de tri- 
bunalele ordinare? 

Chestiunea aceasta a menţinerii juriului, formează una din problemele cele 
mai delicate ale dreptului nostra public. 

Ea interesează deopotrivă, nu numai dreptul public, dar atât dreptul criminal 
cât şi organizațiunea judiciară a țării. 

Institutiunea juriului a fost introdusă pentru prima oară la noi prin pro- 
cedura criminală din 1864 şi apoi recunosut prin Constituţia din 1866, de- 
oarece mai înainte, după legea presei din 1862 (art. 60), delictele de presă se 
judecau de Curtea de Apel. 

Este adevărat că mai înainte de aceste date, Grigore Ghica, prin legea sa 
asupra presei din 1856, prevăzuse în $ 57 că delictele de presă se vor judecă 
de „tribunalul juraţilor“, se adauga asà, ca până la înfiinţarea instituţiunii ju- 
rilor, să se judece de către Domnescul Divan, prin cerere către Logofetie — 
însă instituţia nu s'a înființat. 

Ei bine, această institutiune are azi atâtea dușmănii si păcatele ei sunt 
așă de multe, că trebuie cuiva un adevărat curaj ca s'o mai susţină — și aceasta, 
nu numai la noi, dar şi în alte ţări. E un curent general contra. 

Nu mai departe decât Duminica trecută, aţi avut ocazia chiar în această 
sală, să auziţi crivicele ce cu atâta autoritate si putere de argumentare se făceau 
instituţiunii, de către distinsul meu coleg de magistratură d-l Andrei Rădulescu. 

Cu toate acestea, îmi iau acest curaj a mă ridică în contra curentului, și 
părerea mea, nu e de azi în acest sens, am manifestat'o prin publicitate încă 
din Ianuarie 1907, deoarece cred încă în necesitatea acestei institutiuni, 
şi această convingere o trag din experienţa câștigată ca magistat şi din psi- 
hologia specială a moravurilor poporului nostru. 

Deşi timpul nu ne permite a-i da o desvoltare prea mate, totus chestiunea 
fiind foarte importantă — putând formă singură obiectul unei conferinţe — 
să-mi permiteti ca în câteva cuvinte să vă arat obiectiunile care se ridică 
contra juriului ce se propune în locul lui și pe ce ne întemeem noi când sus- 
ținem utilitatea lui. 

[Ideea dominantă, atât a constituantilor noștri din 1866, cât şi a constitu- 
anfilor belgieni din 1830, precum si a legiuitorului francez, după care am 
copiat, când a admis juriul cu materie criminală si pentru delictele politice şi de 


238 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


presă, a fost aceea, că această judecată este de esenţa însăș a libertăţilor con- 
stituţionale; că participarea cetăţenilor la administrarea justiţiei, este unul din 
marile criterii ale democraţiei moderne representative; că este singura institu- 
tiune sub scutul căreia libertăţile politice se pot desvoltă; că, în special, liber- 
tatea presei nu ar există acolo unde delictele de presă nu ar fi judecate de jur'ati. 


Sans la procédure de jurés, la liberté de la presse, n'est qu'une chimère ou 
qu'un piège, spune Delolme în cartea sa asupra Constituţiei engleze. 

Simonde de Sismondi, în remarcabila sa lucrare: Etude sur les constitutions 
de peuples libres; Thonissen, în volumul: Constitution belge adnotée; si De 
Tocqueville, în monumentala sa lucrare: De la Démocratie en Amérique, arată 
avantajele participării juriului la judecarea, proceselor criminale si a infractiu- 
nilor politice și de presă. 

Cu toatea acestea, e azi un fapt notoriu si la cunoștința tuturor, că în prac- 
tică aplicatiunea acestui principiu atât de frumos din punct de vedere teoretic, 
n’a dat rezultatele așteptate; că comisiunile iuratilor prin verdictele lor, nu 
au arătat întotdeauna o maturitate de judecată; nu au apărat suficient socie- 
tatea şi că din această cauză represiunea a slăbit și criminalitatea a crescut. 

De aci ideea desființării juriului. 

E, prin urmare, de văzut si examinat, dacă principiul fasäs e viciat la baza 
lui, sau, din contra, relele rezultate se datorese modului de aplicatiune a princi- 

iului. 
: Pentru aceasta e de ştiut care sunt obiectiunile ce se ridică si de ce 
natură sunt? 

a) Unul din cele mai autorizate glasuri, care s'au ridicat în contra juriului, 
eacela allui Thiers, care cu ocaziunea discuţiei legii asupra presei, în 1835, în 
parlamentul francez, a contestat însăș principiul, spunând, cu spiritul său 
muşcător, că: 

„Les partis aiment à ciéer de grands mots pédantesques avec lesquels 
ils veulent écraser la vérité“, 

b) In al doilea rând e Şcoala sociologică care, prin glasul autorizat al 
marelui sociolog Tarde, este nemiloasă pentru juriu, întrebându-se că ce îel 
de judecată poate să facă cel dintâiu venit, care prin profesiunea, sa e poate 
lipsit de moralitatea necesară și că dacă întâmplător ar fi unul care să aibă 
oarecare comperinţă, acela e recuzat ; că meritul esențial al juriului de azi, e 
incompetinta. 

Cât despre deciziunea lor, ea depinde de elocinta avocatului, din care cauză 
sălile Curţilor cu juraţi au ajuns conservatorii de declamatie si retorică de- 
modatä. 

Că influenţa politică e în floare si de aci achitärile scandaloase. 

Că stabilitatea, culpabilității cuiva nu e chestiune de impresiune, ci de ra- 
fionament legat de cunoștințe speciale si de aptitudini pe cari juraţii nu Je au. 

c) Şcoala pozitivistă italiană, prin reprezentanţii săi: Lombroso, Enrico 
Ferri, Garofalo, se ridică contra juriului, numindu-l o stângace reînviere a unei 
instituţii barbare, iar ideea că juriul ar fi inseparabil de libertatea politică o 
numesc 6 simplă prejudecată. 


1, IONESCU-DOLI: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA EI, ETC. 239 


Pentru această şcoală, juriul e un nou sens, al stării de civilizatiune de azi. 

Această şcoală voind să înlocuiască sistemul de probaţiune al intimei con- 
victiuni morale de azi, printr'un sistem în care probele științifice, ca expertize, 
analize, constatări, să ia un loc mult mai larg, vede în jurati oameni cu totul 
nepreparati pentru aceasta. 

„A l’époque de la spécialisation scientifique et de la division du travail — 
spune Garofalo, în Criminologia sa — il est plus qu’étrange de confier aux 
premiers citoyens venus, sans aucune garantie de culture intellectuelle, à une 
assemblée de charcutiers, de barbiers, le soin...“ 

In afară de aceste şcoli, mai sunt părerile diferiților scrütori jurisconsulti 
şi chiar ziarişti, ca Francisque Sarcey, cari cu toţi conchid că juriul e inca- 
pabil şi că justiţia în faţa lui e o loterie. 

Francise Silvela, un cunoscut om de Stat Spaniol, a numit juriul în derizie: 
garda naţională a dreptului criminal; iar M. Durier l’a numit: le paradis des 
inculpés en matière de presse!). 

La noi, juriul numärä de asemenea dusmani. 

Acel însă care a făcut un adevărat rechizitor în contra sa, e răposatul pro- 
fesor de drept penal, Tanoviceanu, care ca partizan al şcoalei pozitiviste 
italiene, cereà suprimarea juriului. 

Toate aceste critici, după părerea mea, nu dărâmă principiul nevoii parti- 
cipării juriului la distribuirea justiţiei criminale. 

Și motivul pentru care nu poate fi dărâmat, e acela că afacerile grave, ca, 
crimele si delictele politice si de presă, nu pot fi judecate de magistrați. 

Aceasta nu însemnează că eu ca magistrat nu am încredere în judecata 
magistraţilor ; e altceva, după mine, opera juratului, ea nu trebuie confundată 
cu aceea a magistratului. 

Sunt două judecăţi diferite, cu totul deosebite una de cealaltă, prin chiar 
condiţiunile în care se fac, şi de aceea credcă nu se pot substitui una alteia. 

In adevăr, crimele şi afacerile politice, aceste mici tragedii sociale, în care 
influența factorilor sociali, a împrejurărilor, a mediului sunt determinante, si 
în privinţa cărora, pentru a fi just, trebuie a aduce o cât mai largă şi necontro- 
lată putere de apreciere, nu pot fi judecate de un magistrat, care în aplicarea 
şi interpretarea legilor, e ţinut de anumite norme de interpretare și peste care 
nu poate trece. A 

Jurisconsultii si filozofii recunosc acest adevăr. 

Montesquieu, în Esprit de lois, spune că judecătorul trebuie să fie sclavul 
legii. 

„Dans le gouvernement républicain, il est de la nature de la constitution que 
les juges suivent la lettre de la loi". 

Dar se poate spune că școlile noui de interpretare recomandă şi permit ju- 
decătorilor o interpretare largă. 

Da, este exact, însă chiar după şcoala cea mai înaintată, Școala zisă, cazuis- 
tică, după care judecătorul poate interpretă legea în mod larg, încă nici în acest 


1) Vezi pentru detalii P. Fabreguettes — tions par la parole, l'écriture et la presse, 
Traité des délits politiques el des infrac- vol. I, tit. VI. 


240 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


caz el nu poate să se depărteze prea mult de text, care trebuie să rămână 
călăuza lui. Chiar formula acestei școale dată de unul din cei mai mari repre- 
zentonti ai ei, Soleille, este: „au-delă, au-delà du Code, mais toujours par le Code“. 

Cu alte cuvinte, Judecătorul, chiar în cazurile de conștiință, nu trebuie să 
uite niciun moment de existenţa codului, de cerințele legii. 

Atunci, este evident, că judecătorul având această îngrădire de apreciere 
în judecata lui, el capătă o mentalitate deosebită și devine sclav al unor idei 
şi principii care poate nu mai corespund conştiinţei publice și moralei sociale 
si de care el e forţat să se ţină şi să dea hotärîri drepte din punct de vedere al 
legii, însă, în realitate, să consacre o nedreptate flagrantă. Sumum jus, sumum 
injuria. 

Juratul, din contră, vine la proces cu conștiința desbräcatä de ori si ce 
idee preconcepută, ieșit din mulțimea în care se va pierde apoi îndată după 
ce-si va da verdictul său. 

El aduce la judecată cunoștința vieții reale, vieții de toate zilele, a luptei 
pentru trai, a patimilor si pasiunilor omenești. 

Cu alţi termeni, juriul va urmă întotdeauna convinctiunea sa intimă, 
inspiratiunea sentimentului său sau vocea conștiinței, în loc de regulele arti- 
ficiale si dure ale judecătorului în robă. 

Dar exemplele zilnice, când juratul, prin verdictul lui, completează lipsu- 
rile legii, sunt edificatoare. 

Exemple: Cazul proprietarului care sar află în legitimă apărare pentru 
apărarea averii sale — legea noastră neprevăzând legitima, apărare decât pentru 
apărarea, persoanei și numai în cazuri limitate şi pentru apărarea averii, spre 
deosebire de alte legislatiuni. Care ar fi situaţiunea aceluia care găsindu-se în 
legitimă apărare pentru apărarea averii, dar în alt caz, decât cele prevăzute 
de lege? Ar fi desigur condamnat. 

— Cazul tipic, când victima se stabilește a fi o fire imposibilă, provo- 
cantă, etc., cu mult mai vinovată decât inculpatul? ete., etc. 

Dar câte alte cazuri în care prezenţa Juratului e necesară? Numai dacă 
s'ar desființă, s'ar vedeă cât erau de utili. 

Bernard des Glajeux, fost preşedinte de Cute cu jurati în Franța, în lucra- 
rea sa: Souvenirs d'un président d'assises, spune: „Telle est la justice distributive 
du jury, qu'on attaquera souvent, qu'on ne détruira jamais... que nulle autre ju- 
risdiciion ne pourrait remplacer sans presenter des dangers plus sérieus‘. 

La toate acestea nu cred că e nevoie să mai adaug si inconvenientele 
ce ar decurge, pentru magistrați din faptul dacă s'ar da în judecata, tribu- 
nalelor delictele de presă cu caracterul lor politic. 

Dar unde necesitatea menţinerii juriului apare mai evidentă, e atunci 
când toţi criticii de cari v'am vorbit se întreabă cu ce trebuie înlocuit ? 

Ei bine, asupra acestui punct sunt aproape toţi de acord în a recunoaște 
că nu trebuie trecută această sarcină magistraţilor de carieră, ci cu toţi cer 
înlocuirea juriului actual, cu un alt juriu format de specialiști. 

Astiel: 

Tarde, ca reprezentant al scoalei sociologice, susţine că afacerile criminale 
trebuesc trecute magistraturii, dar nu magistraturii obişnuite, ci o magistra- 


I. IONESCU-DOLJ: LIBERTATEA PRESEI ŞI ORGANIZAREA EI, ETC. 241 


tură modificată, în sensul ca fiecare magistrat să fie un specialist în afacerile 
criminale. 

Garofalo și întreaga şcoală positivistă, cer suprimarea juriului si înlocuirea 
lui cu un juriu de specialiști, de chimisti, medici, alienisti, pentru a puteă apre- 
cià existenţa unei otrăvi, consecinţele unei răniri, sau o manifestaţiune de 
nebunie, etc., etc. 

Crupi, fostul ministru de justiţie, în lucrarea sa: „La cour d'assises“, ar vroi 
ca judecata în afacerile grave să iasă dintr'o colaborare durabilă între magi- 
strati si juraţi, reduși ca număr — ceva în felul Schôfengerichte-lor germane. 

Fabreguette, fost președinte la Curtea de Apel și autorul unei importante 
lucrări asupra delictelor de presă, e pentru juriul special. 

Prévost-Paradol, moralist francez, e pentru juriul special. 

In fine, un proiect de lege depus în Parlamentul francez, la 2 Februarie 
1896, de răposatul senator Marcel Barthe, e întocmit pe aceeaş idee a speciali- 
tăţii 1). 

Toate acestea sper că v'au dovedit că principiul în sine e bun — ceeace 
voiam să vă demonstrez — dar că aplicatiunea lui e rea și că trebuie schimbat 
numai modul de compunere al juriului. 

Aceasta, este o chestiune ce rămâne însă pe seama legiuitorului ordinar, Con- 
stitutia trebuind să se mărginească la enunţarea principiului. 

Nu ezit a mă pronunţă pentru un juriu special, urmând astfel ca principiul 
teoriei revoluţionare, după care fiecare purtător al buletinului de vot să aibă 
şi dreptul de judecată, trebuie să fie modificat — trebuind ca acei cari judecă 
să fie persoane care să-și deă seama de ceeace fac. 

Tin însă să adaug, că în contra juriului special se ridică, de către democratii 
înaintați, obiectiunea că în ultimă analiză juriul special nu ar fi decât o judecată 
de clasă. ’ 

Pentru a vă dovedi că această obiectiune e nefondată, e destul să vă spun 
că cele mai înaintate State în democraţie, ca Italia, America și altele, au legi- 
ferat în acest fel. 

Italia a admis principiul ca juriul să fie format numai din oameni luminati, 
între cari mai ales pensionarii Statului. 

In Grecia, încă din 1898, nu poate fi jurat decât acel care execută o profe- 
siune liberală, sau dacă posedă o situatiune considerabilă în localitatea unde 
se întrunește Curtea, 

Toate elementele lipsite de cultură au fost înlăturate. 

Dar în cea mai mare democraţie a lumei, America, în Statul New-York, juriul 
se compune numai în urma unui examen sumar și preparatoriu, la care e supus 
fiecare jurat, examen prin care se urmăresc două scopuri: să se vadă dacă 
cetăţeanul are inteligența generală, si dacă are aptitudinea, de a judecă impartial. 

Rând pe rând, cetăţenii trec în faţa Curţii compusă din judecătorul unic, 
înconjurat de o parte de advocatii poporului, adică de acuzatori, și de altă parte 
de acuzat, asistat de advocatii săi. 


1) Idem, Fabreguettes, op. citat. 


242 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Fiecare e întrebat asupra ocupatiunii sale, dacă cunoaşte limba, dacă știe 
carte şi câtă, dacă face politică şi ce fel de politică, ce ziar citeşte de obiceiu, 
etc. etc. 

Dacă se pare că are o instrucţiune rudimentară, e întrebat asupra câtorva 
expresiuni obișnuite în langajul juridic. 

Intr'o afacere care s'a judecat în 1899, pentru formarea comisiunii de 12 
jurati, examenul a durat 12 zile, în care timp 504 persoane au defilat în faţa 
comisiunii, din care 492 au fost depărtate pentru diferite cauze. 

In Suedia, juriul nu funcţionează decât pentru delictele de presă, si se for- 
mează în modul uimător: In cursul instrucţiunii se aleg, în fiecare afacere, 
printre persoanele cele mai recomandabile prin virtutiile lor civice din locali- 
tatea în care se judecă procesul, un număr de 13 persoane: 4 de acuzat, 4 de 
ministerul public și 5 de tribunal. Tribunalul are drept să recuze câte unul 
dela acuzaţie şi apărare; iar ei câte unul din cei aleși de tribunal, asà că rămân 
9 juraţi, cari formează juriul efectiv 1). 

Aceste exemple ne arată că obiectiunea, că juriul special ar îi un juriu de 
clasă, e nefondată. 

O dovadă mai mult e şi faptul, că de curând problema juriului a fost pusă 
şi în Polonia șia fost rezolvată prin art. 83 de noua Constituţie în sensul 
afirmativ, adică al menţinerii. 

Meniinerea juriului fiind astfel o necesitate, rămâne să ne mai întrebăm dacă 
trebuie menţinută și competinfa lui întreagă, astfel cum a fost până azi. 

Dacă e o categorie de afaceri, în cari jurafii s'au arătat mai slabi judecători, 
apoi e în afară de îndoeală, aceste afaceri sunt delictele de insultă și calomnie 
prin presă, contra particularilor. 

Ei bine, cred că aceste delicte trebuie să fie sustrase competintei lor tocmai 
pentru motivul că juriul a manifestat o vădită slăbiciune pentru presă. 

Noi înşine, altă dată, am sustiunt că și aceste delicte să rămână tot în com- 
petinta lor, totus, astăzi, după o mai matură reflexiune, găsim că e de interes 
public ca această situatiune să nu mai dureze și aceasta pentru următoarele 
consideraţiuni: 

a) pentru că delictele de insultă si calomnie contra particularilor sunt cele 
mai putin, din delictele de presă, sub influenţa factorilor sociali, ele având 
toate caracterele infracţiunii private, și se pedepsesc tocmai pentrucă, cum 
spuneà Royer Colard, depășesc zidul care trebuie să înconjoare liniștea, vieţii 
private a locuitorilor ; 

b) pentrucă onoarea cetăţenilor trebuie garantată. Ea e un bun tot asà 
de preţios ca şi averea, libertatea şi vieata. Ei bine, prin indulgenta excesivă 
a jurafilor, acest bun nu mai este garantat, si cetăţenii nu mai îndrăznesc să 
reclame, de teamă să nu iasă dela jurafi cu o situatiune mai grea, când juraţii 
ar achită pe inculpat; 

c) oa treia împrejurare e aceea că frații din Ardeal au o lege foarte bună, 
numită legea asupra onoarei, din 1914 şi după care infracțiunile de insultă şi 
calomnie prin presă se judecă de tribunal. 


1) Idem, Fabreguettes, op. citat. 





I. IONESCU-DOLI: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA EI, ETC. 243 


Dacă ne aruncăm ochii asupra legislatiunilor străine, constatăm că de cu- 
rând Polonia prin Constituţia ei din 17 Martie 1921, a dat delictele de presă 
în competinţa tribunalelor ordinare; Constituţia sârbă de asemenea, prin 
art. 13; apoi în Ungaria, în Franţa, insulta și calomnia contra particularilor 
se judecă de tribunalele ordinare; în Grecia, art. 95 din Constituţie prevede 
special că delictele de insultă si calomnie se judecă de tribunalele ordinare. 

In orice caz, dacă nu s'ar admite ca să scoatem aceste infracţiuni din com- 
petinţa juriului, trebuiesă se ia o altă măsură necesară, spre a salvă onoarea 
oamenilor atacați pe nedrept si anume: 

Să se schimbe modul de a pune întrebările la jurati si să se pună o între- 
bare si pentru reclamant. 

Azi se pune o singură întrebare formulată astfel: este culpabil X de a fi 
calomniat sau insultat pe Y, prin cuvintele....... publicate prin ziarul...... 
din. .... ? 

Ar fi bıne ca întrebarea să fie schimbată în modul următor : 

a) X, inculpat pentru calomnie, a făcut dovada acuzatiunilor aduse contra 
lui Y prin ziarul. ..... ? 

b) X a lucrat de bună credință? 

Juratii pot răspunde nu la prima întrebare si da la a doua, si atunci toată 
lumea e mulțumită, căci reclamantul va aveà pentru c) răspunsul că nu s’a 
fäcut dovada, iar ziaristul că a fost achitat pentrucă a lucrat de bună cre- 
dinfä. 

În acest sens a fost propus în Franţa un proiect de lege de către senatorul 
Bozerian, la 27 Iunie 1882, care a și fost luat în consideraţie de Senat — dar 
nu a trecut la Cameră. 

De asemenea fostul ministru de justiţie, Joseph Chaumè, a depus în 
sesiunea 1910—911 un alt proiect în acelaș sens. 

In fine autorii Chassan (f. II pag. 485) şi Fabraguette găsesc această idee 
minunată, 

Dar propunerea, pe care o cred, din convingere, ca singura menită a îndreptă, 
răul, e aceea de a trece aceste delicte la tribunale. 

Aceasta ar face să sestie în ţară că calomnia sibârfeala nupot să înflorească 
sub protectiunea legilor noastre iar străinii vor află că calomnia si insulta, nu 
fac parte din libertăţile poporului român. 

* 
* * 

8. O altă latură a chestiunii libertăţii presei este aceea a conflictului ei cu 
morala. 

Sub scutul principiului libertăţii de gândire și al libertăţii presei, se scriu, 
se imprimă, si se răspândesc tot felul de scrieri imorale, obscene sau porno- 
grafe, în care se descriu scene de o lubricitate sau obscenitate revoltătoare, la 
citirea cărora roșesc şi cei mai impudici. 

Astfel de imprimate apar nu numai sub formă de scrieri, de foiletoane, 
romane, dar și sub forma de tablouri, desenui, embleme, ete., etc. si serăspân- 
desc, unele pe faţă, altele în mod clandestin, prin localuri de petrecere, biurouri, 





244 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


cofetärii sau le câte un colţ de stradă, în camera din fund a präväliei, ete. Se 
face un comerţ întins. 

Ei bine, expunerea și vânzarea unor astfel de scrieri sau tablouri, constitue 
un adevărat pericol social, recunoscut în toată lumea civilizată, mai ales pen- 
tru educaţiunea copiilor și a tinerimii, căci s'a constatat că nimic nu conrupe 
şi turburä mai mult simţurile ca citirea unei scrieri obscene sau vederea unui 
tablou pornograf. 

„Citirea romanelor sau scrierilor pornografice, vederea tablourilor de nudităţi 
sau statui, vederea fotografiilor si cărţilor postale foarte pornografice, care se ez- 
pun cu atâta nerușinare — zice Wilhelm Siegert — și cari se cumpără cu atâta 
zel de tineretul nostru, irită fantesia si sensualitatea, făcând să se nască pofta 
genezică'. 

Si mai departe adaugă: 

„Fă tot posibilul, ca copiii tău să nu vadă tablouri obscene, să nu cumpere 
cărți postale ilustrate scandaloase sau albume de nuditäti“. 

Jar Molière a spus: 

„Par de pareils tableaux nos âmes sont blessées 

Et cela fait venir de coupables pensées“. 

Dar pericolul e cu atât mai mare, cu cât mai întotdeauna această pericu- 
loasă imoralitate se etalează sub eticheta artei. 

Am intră prin aceasta în chestiunea conflictului dintre artă şi morală, dar 
această chestiune, prea vastă nu poate intră în cadrul conferinţei mele. Mă măr- 
ginesc numai a spune că credința mea e că arta trebuie să fie morală. 

Ceeace tin însă să vă spun, e faptul că această chestiune, a imoralităţii în artă 
şi literatură, în altă parte i s'a dat importanţa ce merită. Ea a făcut obiectul 
a numeroase texte de legi si s'au format societăți sau asociatiuni pentru com- 
baterea imoralitäti. 

In Franţa, în Anglia, în Belgia, în Germania, etc., sunt numeroase socie- 
täti de acest fel. 

La 21 şi 22 Maiu 1908 s'a ţinut la Paris un congres internaţional pentru 
combaterea, pornografiei, la care au luat parte 86 de astfel de asociatiuni, dintre 
care 42 franceze si 44 străine. 

Noi... am lipsit. 

Cum stăm noi? Cum nu se poate mai rău, şi aceasta din două puncte de 
vedere: 

a) primul pentrucă nu văd nica o directivă. 

Din contră, starea de spirit dominantă azi în societate e astfel, că în gus- 
tul marelui public nu sunt decât operile ce poartă pecetea imoralităţii; în 
artă ca și în literatură e o tendinţă de a satisface acest gust bolnăvicios al pu- 
blicului si de a ridică și ultima parte a voalului, destul de transparentă, ce aco- 
peră pudoarea, spre a o face să troneze cu toată goliciunea ei. 

Până și în teatre nu mai place decât astfel de piese. E destul să vedem ce 
se 1eprezintă în grădinile publice, în cinematografe si graba cu care mamele își 
duc chiar fetele și copiii. 

Ei bine, această tendinţă trebuie să înceteze si societatea e datoare să in- 
tervină. 





I. IONESCU-DOLI: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA EI, ETC, 245 





Paza morală e unul din scopurile înalte ale Societăţii. 

b) în al II-lea rând, stăm prost pentrucă legea nu ne ajută. Art. 262 c. pe- 
nal, care se ocupă de materie, e insuficient, apoi, după termenii generali ai 
principiului libertăţii presei, acestea sunt delicte de presă si ar trebui să meargă 
la juraţi. 

Or juraţii, în formațiunea lor actuală, nu sesizează aşă bine importanța 
chestiunii. 

De aceea ar trebui, ca în cazul că se menţine sistemul definitiunii delictului 
de presă, acest delict, numit ultragiu public la pudoare, să fie scos din rându- 
rile delictelor de presă. 

Proiectul de Constituţie liberal a făcut acest lucru, prin art. 141, nu însă 
şi cel ardelean. 

Noua Constituţie germană e foarte completă asupra acestui punct, 
şi găsesc că ar puteà servi de model, căci iată ce zice prin art. 118: 

„Îl my aura pas de censure, toutefois, en ce qui concerne les cinématographes, 
il pourra être apporté par la loi des dérogations. De même, la lutte contre la littéra- 
ture basse et pornographique, aussi que la protection de la jeunesse en matières 
d'exhibitions et de représentations publiques pourront donner lieu à réglementation 
légale“, 

De asemenea si Constitutia sârbä prin art. 13. 

In Franţa, legea din 1881 face acelaș lucru, considerându-le ca delicte de 
drept comun. 

Chiar în Belgia, unde există acelaș text ca la noi, jurisprudenţa a început 
a se fixă în sensul că delictul de ultraj public la pudoate, nu poate fi delict 
de presă. 

Si după cea belgiană începuse şi a noastră, așă că sustragerea acestor fapte, 
din rândul delictelor de presă, după cum propun, ar fi în asentimentul doctri- 
nei generale și al legislatiunilor străine. 

Tot aci trebue să menţionăm influența nefastă pe care publicatiunile 
sub diferite forme (ziare, romane, gravuri, etc.), o exercită asupr crimina- 
lităţii. Deşi: această chestiune nu mai face azi nici o îndoială, totuş la 
noi nu s'a putut luă nici o măsură similară cu cele ce sau luat în alte 
State, din cauza formulării principiului libertăţii presei. Astfel, în Franţa, 
Camera a adoptat la 11 Februarie 1910, propunerea făcută de d. Violette, 
pentru modificarea art. 38 din legea presei, prin care se interzice expunerea 
publică sau publicarea desenurilor, portretelor, fotografiilor cari au de scop 
reproducerea în total sau în parte a unui omor real sau imaginar. Apoi legea 
din 1912, asupra tribunalelor de copii, prin art. 19 interzice publicarea 
dezbaterilor privitoare pe minorii de 18 ani, reproducerea portretelor mino- 
rilor urmăriţi si a oricărei ilustrati referitoare la acte ce li se impută. 

In statul Illinois din America, o lege din 22 Aprilie 1899 pedepseşte cu 
amendă și închisoare, pe acela care expune în public portretele persoanelor 
care au devenit celebre. prin săvârşire de crime. 

Alte State au făcut legi pentru a interzice cinematografelor de a repre- 
zentă scene criminale si alte spectacole contra bunelor moravuri şi a ordinei 
sociale, 


246 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





Iată cum principiul unei libertăţi prea mari si fără nici o exceptiune 
poate împiedecă protectiunea minimum-ului de morală socială. 


9. O ultimă chestiune de care înţeleg să mă ocup în scurte cuvinte înainte de 
a termină, e aceea a libertăţii presei îm raport cu doctrinele anti-sociale. 

Este un fapt cunoscut că actuala alcătuire socială, bazată pe princii- 
piile proclamate de marea revoluţie franceză din 1789, în care respectul fa- 
milici, proprietății, religiei, etc., constituiau principiile fundamentale —, are 
duşmani hotărîţi în partizanii unor alte conceptiuni despre organizarea si fe- 
ricirea socială. 

Aceşti adversari sunt în prim rând: Socialistüi cu diversele ramificatiuni: 
colectiviste, elatiste, socialişti revoluționari, comunişti sau bolşevici, după de- 
numirea rusă; apoi în al doilea rând: anarhiști. 

Ambele acest doctrine — socialistă și anarhistă — deşi nu pot fi confun- 
date între ele, căci diferă atât din punctul de vedere al concepţiunii programelor 
şi mai ales al mijloacelor de care înţeleg a se servi pentru ajungerea scopului, 
totus au un punct comun: reforma sau distrugerea actualei alcätuiri sociale. 

Tin însă, ca o chestiune de adevăr si dreptate, să constat că, socialiștii 
urmărind reforma, socială numai pe calea lentă a evolutiunii si neînțelegând 
să uzeze decât de mijloace legale si paşnice pentru ajungerea scopului, doc- 
trina socialistă departe de a fi o doctrină anti-socială sau periculoasă, cum 
eră considerată altădată, ea a devenit, din contră, o doctrină de guvernă- 
mânt, fiind admisă în multe privinţe de Societatea burgheză, iar reprezen- 
tanţii ei luând loc în multe State în guvern. 

Mai mult, se constată chiar că tendinţa evoluţiei sociale merge către 
forme socialiste. 

Trebuie dar restrânsă denumirea de doctrină anti-socială, mai mult la 
anarhism. 

Nu înţeleg însă să discut nici programele, nici mijloacele lor — ele nu intră 
în cadrul conferinţii 1). 

Mă întreb numai, dacă teoreticeste vorbind, aceşti adversari ai Societății au 
dreptul a răspândi, prin mijlocul presei, doctrinele lor periculoase sau numai 
dușmănoase actualei alcätuiri sociale, sau cu alţi termeni, dacă Societatea ar 
putea, împiedică, răspândirea prin presă a acestor doctrine şi să facă un delict 
din răspândirea lor. 

La prima vedere, s'ar păreă că orice măsură luată în această privinţă de 
Societate ar fi justificată, Societăţile ca si indivizii având spiritul de conservare 
trebuie să ia măsuri de apărare contra atacurilo cari le-ar urmări distrugerea. 

Aceasta nu ar îi decât o legitimă apărare. Plecând dela această idee, legile 
vechi asupra presei conţineau dispozitiuni represive contra atacurilor diri- 
jate contra principiilor fundamentale ale Societăţii. 

Astfel se consideră ca delict: orice atac contra principiului proprietății; 


1) Vezi, relativ la diferitele sisteme privi- știința si reforma socială“, No. 1—3, Anul Il, 
toare la Societatea viitoare: comunism, socia- de preşedintele Institutului Social Romåu, 
lism, anarhism, sindicalism și bolsevism, im-  d-l D. Gusti. 
gortantul studiu publicat în „Arhiva pentru 


I. IONESCU-DOLI: LIBERTATEA PRESEI ŞI ORGANIZAREA EI, ETC. 247 





— orice atac contra drepturilor familiei ; 

— atacurile contra religiei, pedepsind delictul de erezie, etc., etc. Chiar 
legea noastră asupra presei din 1862 conţine astfel de dispozituni. 

Societăţile moderne, din dorința de a nu impiedecà progresul, au renunţat 
la sancţiunile arătate şi au admis o altă doctrină, si aceasta mai ales în Franţa, 
după care se lasă liberă exprimarea şi răspândirea oricărei doctrine, fie ea 
oricât de absurdă sau periculoasă, iar în privinţa celui ce s'ar face propagatorul 
unor astfel de idei sau doctrine, nu se poate concepe nici o responsabilitate 
penală. 

Bine înţeles, că prin această libertate nu se poate înţelege decât răspândi- 
rea, doctrinelor pur abstracte sau filozofice, iar nu şi aceea sub formă de apo- 
logie a unor fapte reale. 

Așă încât principial, e admisă răspândirea și propagarea prin presă a doc- 
trinelor duşmane: comunism, anarhism, interrationalism, etc., etc. 

Înafară însă de propaganda prin ziare, grupările de care vorbim au şi pro- 
paganda prin acte sau fapte, materie care formează obiectul unor legi speciale 
şi care nu intră în preocuparea noastră de azi. Deci acei socialişti grăbiţi, si 
anarhiști cari uzează de mijloace violente pentru realizarea programului 
lor, vor fi urmăriţi pentru faptele lor, dar nu pentru ideile lor. 

Noi ne ocupăm numai de propaganda prin presă. 

Această libertate a răspândirii doctrinelor anti-sociale a fost totus îngră- 
dită de două măsuri luate de legiuitorul francez şi legiuitorii altor State: 

Prima măsură e că pedepseşte pe cel care în propagarea doctrinelor sau 
teoriilor sale, ar provocă direct la comitere de crime și delicte, chiar când pro- 
vocarea nu a fost urmată de efect; pedepsește apoi apologia faptelor criminale 
si a criminalilor precum și provocaţiunile militarilor la nesupunere. 

A doua măsură e aceea, că, delictele de presă, cu un caracter anarhist, au 
fost scoase din rândul delictelor de presă, trecute în rândul delictelor de drept 
comun şi date în competinta tribunalelor ordinare. 

Cum prima măsură se găseşte dejà înscrisă și în legislatiunea noastră, ne 
întrebăm numai dacă aceasta de a doua măsură nu ar trebui să fie introdusă 
si la noi, căci în starea, de azi a principiilor, după art. 24 și 105 din Constituţie, 
aceste delicte nu ar puteà fi decât delicte de presă, de competinta juratilor. 

Credem că o atare măsură e de toată necesitatea, pentrucă atari fapte 
fiind de o gravitate excepțională, punând în pericol siguranța socială, consta- 
tarea si descoperirea lor cere măsuri grabnice, cercetări, perchizitiuni, etc., 
după dreptul comun. 

Ceeace justifică și mai mult această măsură, este și practica constantă 
a acestor grupări de a se folosi de aşă zisă presă clandestină, consistând din tot 
felul de manifeste provocătoare sau instigatoare, îndemnătoare la fapte de 
räsvrätire etc., tipărite în ascuns și distribuite în timpul nopţii, la ora crimelor. 

Cine a urmărit desbaterile procesului ce se desfășură actualmente în faţa 
Consiliului de răsboiu, a putut vedeà ce importanţă se dă clandestinismului si 
cum partidul comunist aveă o secţie specială pentru acest fel de propagandă. 
Or, ce legătură pot să aibă cu libertatea presei astfel de mijloace făcute 
la întuneric, după obiceiul celor ce operează noaptea? ! 


248 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Dar mai mult, însăș doctrina generală a retras unor atari fapte calitatea de 
infracțiuni politice. 

Institutul de drept internațional, în sesiunea din 1892 dela Geneva, le-a con- 
siderat ca delicte de drept comun, pe motiv că ele nu sunt îndreptate contra 
politicii interne a unui Stat, ci sunt dirijate contra bazelor generale ale oricărei 
organizatiuni sociale. 

Deci, admiterea în Constituţia noastră viitoare a unei atari exceptiuni la 
principiul general, este nu numai utilăpentru siguranţa Statului, dar în acord 
si cu doctrina. 

Singurul inconvenient ar îi că în aplicatiune această distinctiune va fi greu 
de făcut, căci teoretic vorbind, e greu de spus unde începe anarhismul și unde 
se termină, inconvenient care s'a observat si în Parlamentul francez cu oca- 
ziunea discuţiilor legii din 1893 si 1894. 

Acesta însă nu e un cuvânt a lăsă siguranța Statului la discretia turburä- 
torilor ordinei sociale, când în fapt jurisprudenţa va putea să examineze fie- 
care caz în parte. 

Proiectul de Constituţie liberal conţine o atare dispozitiune în art. 141, 
spunând că în delictele de presă se judecă de juriu,....... afară de ....... atentatele 
la bunele moravuri și provocarea la anarhie. 

De altfel, o dispozitiune identică se găseşte nu numai în Franţa, dar şi în 
principalele State ale Europei şi anume legile: Italiană din 2 Iulie 1894, Ejve- 
tianà din 25 Iulie 1894, Spaniolă din 11 Iulie 1894, Germană din Decemvrie 
1894 — iar în Statele-Unite fiindcă e mai multă democraţie, se face apel la 
legea martială, pentru atari cazuri. 

In legătură cu ideea delictelor cu caracter anarhist şi acelea cu caracter 
imoral sau pornografic, si ca o consecinţă fatală, se naște ideea sechestrului, 
adică a dreptului pentru autorităţi de a sesiză scrierile cari ar aveă caracterele 
de mai sus spre a nu fi răspândite. 

Toate legile străine au admis acest drept; astfel, legea ungară asupra prese 
din 1914 (art. 49)!), legea Germană, Austriacă (art. 437 pr. p. austr.), iar noua 
Constituţie sârbă conţine o interesantă dispozitiune, care nu poate fi privită 
decât ca o măsură de protectiune pentru presă şi de care cred că ar trebui să 
se inspire și constituantul nostru: 

„Mais dans ces cas, l'autorité est tenue, dans les vingt-quatre heures qui sui- 
vent la saisie, de transmettre les objets saisis au Tribunal, qui doit également dans 
les vingt-quatre heures confirmer ou annuler la saisie. 

„Dans le cas contraire, la saisie sera considérée comme levée, etc.‘ (art. 13), 

O atare dispozitiune trebuie să figureze şi în Constituţia noastră viitoare. 

Iată în scurt chestiunile ce cred că trebuie tratate cu ocazia alcătuirii 
Constituţiei, concernân d presa şi soluţiile ce trebuie date. Cât despre măsurile 
ce propun, ele sunt inofensive pentru libertatea presei, şi ca dovadă e faptul 
că și în alte State, în care presa se bucură de aceeas libertate ca si la noi, si 
unde e ştiut că presa are o desvoltare mult mai mare ca la noi, există dispo- 


1) Vezi „Legea presei în vigoare în Ardeal", publicată de Sindicatul presei române, 





I. IONESCU-DOLJ: LIBERTATEA PRESEI SI ORGANIZAREA EI, ETC. 249 





ziţiuni în felul celor ce propun şi totus ele nu au împiedecat nici desvoltarea 
presei, nici libertatea cugetării. 

Nu aș aveă altă urare mai bună de făcut presei noastre, decât s'o vedem 
la înălţimea şi desvoltarea presei franceze, austriace, italiene, etc. 

De aceea am credinţa, că dacă vom înscrie în lege dispozitiunile ce propun, 
ele vor contribui la asanarea moravurilor presei noastre, și vor întări şi ri- 
dică munca gazetărească. 

Presa, noastră merge cu pași repezi spre o mare desvoltare, fapt de care 
trebuie să ne mândrim și tocmai de aceea Societatea nu trebuie să uite influ- 
enţa enormă pe care ea o poate exercită asupra mulţimii. 

E de datoria legiuitorului a face ca această influenţă să nu fie decât bine- 
făcătoare. 

In gazetăria modernă, interesul comercial a luat loculinteresului social și 
legiuitorul trebuie să știe aceasta. „„Senzaționalul“ şi „Jurnalul revolver‘ sunt 
aproape singurele criterii de apreciere a materiei de publicat. 

Dacă vom lăsă presa să se conducă numai de interesul ei comercial, în loc 
de fructe — binefaceri ale presei, — vom culege ura, anarhia si lupta de clase. 

Anarhia morală care înveninează azi organismul nostru social, e datorită 
în bună parte acestei comercializări a presei şi modului de a scrie în vederea 
desfacerii numerelor. 

Sunt 14—15 milioane suflete în această ţară, pentru care constat cu 
bucurie că există o dorinţă generală de a le ridică și chemă la o vieatä mai bună. 
Pentru toţi aceștia, ziarul e poate singura hrană intelectuală. 

Să facem ca această hrană să fie igienică, căci numai aşă vom lucrà ca ade- 
värafi patrioți. 


26 Martie 1922 











CONCEPTIILE ACTUALE ALE 
PROPRIETĂȚII ŞI CONSTITUŢIA 


ALEXANDRU COSTIN 


CUPRINSUL: 1. Concepţia individualistă a dreptului de proprietate și concepția de func- 
piune socială. — ©. Proprietatea în codul civil român și francez şi în acel german și elve- 
jian — 3. Proprietatea în timpurile actuale nu mai poate fi calificată sacră și inviola 
bilă. — 4. Proprietatea în Constituţiile recente: germană, cehoslovacă, jugoslavë și 
polonă. — 5. Proiectele de Constituţie din jara noastră. — 6. Principiul constitu- 
tional al exproprierei. — 7. Interzicerea conțiscării averilor. — 8. Necesitatea despă- 
gubirii pentru bunul exproprial.— 9. Socializarea în Rusia. — 10. Tendinţa si mă- 
surile de socializare în Germania. — 11. Limitarea dreptului de proprietate’ în legis- 
latia civilă din România, Franţa, Germania și Elveţia. — 12. Proprietatea subsolului 
și a spaţiului atmosferic faţă de proprietatea suprafeței în Constituţie recente şi în 
proiectul liberal. — 13. Trecerea subsolului și a spațiului atmosferic în domeniul pu- 
blic cu rezerve pentru proprietarul suprajeții. — 14. Toate bogățiile naturale ale subso- 
lului, apele și căile de comunicaţie trebuesc să aparțină domeniului public, acordându-se 
despăgubiri pentru drepturile câștigate. — 15. Noţiunea utilității publice trebue să se 
lase a fi determinată de legiuitorul ordinar. — 16. Inutilitatea de a se menţine în Cons- 
tituție dispozițiile privitoare la exproprierea pentru cauză de utilitate națională, intro- 
duse la 1917.— 17. Formularea propusă pentru viitorul text constituțional relativ la 
proprietate. 











ROBLEMA proprietăţii care a preocupat omenirea în toate timpurile 
a dobândit, din cauza împrejurărilor şi a prefacerilor produse de răz- 
boiul mondial, o deosebită şi considerabilă importanţă, care se manifestă, 
nu numai din punctul de vedere al discutiunilor de ordin teoretic, ci mai 
ales din acel al înfäptuirilor practice. Pentru a puteă ști care sunt cele mai 
potrivite dispozitiuni ce urmează să fie înscrise în Constituţie, cu privire la 
această chestiune, este necesar să cercetăm cari sunt ideile generale predo- 
minante, în concordanţă cu nevoile economice şi sociale din vremea de faţă, 
în ţara noastră. 
Faţă de variabilitatea, neîncetată a fenomenelor sociale legile reprezintă 
o parte oare cum de fixitate, care corespunde nevoii de securitate juridică si 
socială si conduce la stabilirea si sistematizarea regulelor necesare pentru mer- 
sul societăţii. Pe de altă parte principiul transformaţiunii sociale cere ca, dis- 
poziţiile legislative să nu aibă un caracter prea rigid, ca să nu împedice pro- 
gresul și armonizarea elementelor sociale. De aceea Constituţia, fiind o lege 
fundamentală trebue să cuprindă numai norme principiale, sub formă de cadre 
largi, în care să se orânduiască legile speciale si de amănunt. 
Aceste dispozitiuni generice constituţionale vor puteă, astfel, tocmai din cauza 
generalităţii lor, să se adapteze cât mai adequat evolutiunii sociale necontenite. 


1. Spre a puteă prindesi examină concepţiile actuale asupra proprietăţii trebue 
să relevăm, în primul rând, caracteristica generală pe care o prezintă institu- 
tiunea proprietăţii în dreptul pozitiv contemporan. Cea mai mare parte din 
dispozifiunile ce le avem, fie în Constituţia noastră, fie în codul civil și în cele- 














252 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





lalte legi, decurg din principiile înscrise de revolutiunea franceză în ,,Decla- 
raţiunea drepturilor omului". Răsturnând organizaţiunea monarhistă absolută. 
precum si resturile de feudalism ce supraviețuiseră până la finele secolului al 
18-lea, revoluţia franceză apare ca afirmaţiunea categorică, impinsă până la 
brutalitate chiar, a personalităţii umane. Drepturile individului răsar de sub 
împilarea, impusă de clasele privilegiate şi aceste drepturi sunt: libertatea în 
toate direcfiunile, adică libertatea de desvoltare a persoanei individului, a ori 
cărei activităţi fizice, intelectuale și morale, deoparte, — iar de altă parte, li- 
bertatea individului asupra produsului muncii sale, adică garantarea proprie- 
tății private. Aceste principii nu erau altceva decât formularea din punct de 
vedere juridic a concepţiei despre suveranitatea si completa autonomie a indi- 
vidului, ce fusese sugerată conducătorilor revoluționari de către cugetarea 
filozofilor din secolul al 18-lea, în special de Rousseau în Franţa, de Kant în 
Germania, si pe care o preconizase, mai înainte, însăși mișcarea Renaşterei si 
o ilustrase, mai în urmă, revoluțiunea americană. După cum libertatea indi- 
viduală a fost proclamată de revoluţia franceză ca absolută si necondiționată, 
tot astfel proprietatea a fost înscrisă în declaraţia drepturilor omului, — care 
constituiă crezul revoluţionar, ca un drept absolut şi intangibil. Dar însus drep- 
tul eră conceput pe atunci ca o noţiune universală și invariabilă, imutabilă în 
decursul secolelor şi mai presus de contingenta fenomenelor sociale. In locul 
proprietăţii divizate, sub înrâurirea feudală, în domeniul eminens şi domeniul 
util, apare concepția proprietăţii absolute, adică dreptul cel mai complet pe 
care îl poate aveă omul, în afară de libertatea sa. Acest caracter absolut si in- 
dividualist este păstrat de institufiunea proprietăţii, încă până astăzi, în legis- 
latia franceză si în celelalte legislații, precum si în aceea din ţara noastră. Din 
această concepţie reese, pe cale de consecinţă logică, că proprietarul poate să 
se folosească ori cum voeste de lucrul său, să-l întrebuințeze, să-l conserve, 
ori din potrivă să-l lase în părăsire, să-l distrugă, fără a da vre-o motivare; să-l 
înstrăineze în orice fel, să-l lase neproductiv, ori din potrivă să-l păstreze, să-l 
îngrijească şi să-i sporească valoarea. De aceea proprietatea individuală în- 
seamnă, din acest punct de vedere, afectarea unui bun pentru un scop exclusiv 
individual şi legea garantează această afectatiune prin protecţia legală a forţei 
sociale. Inspirată de aceste idei Constituţia noastră din 1866 declară prin art. 
19 că proprietatea, este sacră şi inviolabilà iar codul civil, în art. 480, imitând 
art. 544 din codul civil francez, recunoaşte dreptului de proprietate caracterul 
absolut şi exclusiv, adăugând, însă, că exerciţiul acestui drept se face în limi- 
tele determinate de lege“1). 


2, Ca o reacțiune împotriva acestei tendinţe individualiste, sub presiunea, ne- 
voilor sociale s'a modificat concepţia consacrată de revoluţia franceză şi s'a 
ajuns la o idee mai largă din punctul de vedere social, anume să se considere că 
proprietatea nu este atât un scop în sine, cât mai ales un mijloc spre a contribui 
la opera socială. Această orientare a fost ocazionată, pe deoparte de discuţiile 

1) Art. 436 codul civil italian, 544 co- civil rus, consacră caracterul absolut al 


dul civil belgian, 625 codul civil neer- proprietăţii. Deasemeni art. 2540 şi 2542 
andez, 354 codul civil austriac, 420 codul din codul civil argentin. 


AL. COSTIN: CONCEPTIILE ACTUALE ALE PROPRIETATII SI CONSTITUȚIA 253 





dezläntuite de teoreticianii doctrinelor socialiste, iar pe de alta de convingerea 
că indivizii nu pot trăi în societate, într'o completă independenţă unii față de 
alţii, cu o suveranitate si autonomie desăvârșită, ci din potrivă se găsesc în 
stare de interdependentä, de solidaritate. După cum individului nu i se re- 
cunosc numai drepturi, ci si obligaţiuni, tot astfel proprietăţii i s'au impus, 
pe lângă restrictiunile stabilite de legislaţia din epoca dreptului contemporan 
clasic, anumite obligaţiuni, anume s'a considerat că proprietatea nu poate ră- 
mâne afectată numai unui interes pur individual, în mod absolut, ci trebue 
să corespundă într'o oarecare măsură și scopului de a menţine și de a spori 
interdependenţa sau solidaritatea socială. Această idee a influenţat și legislaţia 
pozitivă mai recentă, astfel codul civil german, din 1900, în $ 903 deși mai păs- 
trează caracterul exclusiv al dreptului de proprietate si prevede dreptul pro- 
prietarului de a dispune de lucru după voia sa, totuș restrânge mult apli- 
Cafiunea practică a acestei facultăţi, prin textele următoare (în special $ 905), 
iar codul civil elveţian din 10 Decemvrie 1907 evită de a defini proprietatea 
şi de a-i stabili caracterele, şi determină numai elementele proprietăţii în 
art. 641, declarând că proprietarul poate dispune „liber“ de lucrul său, în 
limitele legii. 

Credem că ar trebui să se elimine cuvântul de „absolut“ din textul art. 480 
al codului nostru civil, pentrucă în toate că s'a căutat să i se deă o explicatiune 
raţională 1), nu este logic ca, după ce se consacră acest caracter proprietăţii, să 
se adauge imediat restrictia că ea are limitele determinate de lege. 

In vremea actuală s'a mers cu modificarea noțiunii de proprietate până acolo 
încât s'a susţinut că proprietarul este un simplu detentor al averei sale, și că 
el are îndatorirea de a-și pune în valoare proprietatea, în scop de a mări bo- 
gätia generală socială. Dacă afirmaţiunea că proprietarul este un simplu deten- 
tor al patrimoniului său constitue o exagerare inutilă, ori poate chiar primej- 
dioasă pentru progresul general economic, întrucât ar puteă duce la parali- 
zarea, iniţiativei de productiune a individului, trebue să constatăm, în schimb, 
că astăzi nu se mai poate contestă caracterul de funcțiune socială, atribuit 
proprietăţii. 

Trebue să lămurim această idee, adăugând că funcțiunea proprietăţii, în- 
teleasä din punctul de vedere social, consistă în a mări averea generală socială, 
adică înseamnă că proprietarul trebue să-și valorifice proprietatea spre a con- 
tribui la creșterea valorii bogăției sociale. Departe de a aduce vre-o atingere 
dreptului de proprietate individuală, această concepţie de funcţiune din po- 
trivă constitue cea mai bună justificare a acestui drept individual, după cum 
observă d-l Duguit 2), pentrucă ea scoate în iveală utilitatea procuratä socie- 
tății prin respectarea proprietăţii particulare. Chiar în doctrina acelora cari 
neagă, precum face d-l Duguit, existenţa reală a unui drept „subiectiv“ pentru 
individ şi recunosc acestuia numai putinţa de a apelă la protectiunea orga- 
nizatä de societate, oricâteori se găsește într'o situatiune juridică care să-i facă 
aplicabilă regula de drept „obiectivă“, — si cari critică toate denumirile de 

1) A se vedeà: Ambroise Colin si H. Ca- 2) Duguit L. Les transformations gén. du 


pitani, Cours élém de droit civil fr.t. I, Droit privé depuis le Code Napoléon p. 160. 
ed. [li p. 716—717. 


254 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 





drepturi „subiective“ că nişte resturi ale concepției metafizice izgonite din 
ştiinţa pozitivă, — totuş i se recunoaşte proprietarului calitatea de a se folosi 
de bunul său, fie ca simplu detentor, şi se legitimează proprietatea individuală, 
cu rezerva ca ea să fie valorificată pentru utilitatea generală. Pe de altă parte 
această idee a functiunii sociale nu se apropie de aceea pe care o avusese lumea 
veche romană, precum si mai toate societăţile vechi, în primele lor faze de orga- 
nizare socială, anume de ideea că proprietatea este un el de „concesiune“ 
făcută particularilor de puterea publică, singura în măsură să posedeze bunurile 
dobândite prin cucerire. 

De asemeni nu se poate alătură această concepţie de ideia medievală, după 
care proprietatea „eminentă“ aparţinea seniorului şi vasalul se bucură numai 
de folosinţa „domeniului util‘. Revoluţia franceză sfărâmând ultimele rămă- 
site ale acestei distinctiuni a stabilit instituția proprietăţii depline 1), astfel 
precum o avem astăzi, cu rezerva că exerciţiul dreptului de proprietate poate 
fi limitat sau, mai precis, determinat de interesul general al colectivitätii sociale, 

Lăsând deoparte chestiunea legitimităţii proprietăţii individuale, pusă 
în dezbatere de doctrinele socialiste, — de cari nu ne putem preocupă aici — 
şi luând în consideratiune proprietatea ca un fapt social şi istoric, întrebân- 
du-ne numai cum trebue reglementată în legea fundamentală, trebue să 
observăm că imixtiunea legiuitorului în exerciţiul dreptului de proprietate nu se 
cade să devină prea întinsă, căci proprietarului i-ar rămâne, în asemenea caz, 
numai dreptul „în sine‘, adică uneori o pură abstractiune juridică si de aceea, 
urmează că legiuitorului îi incumbă datoria de a dovedi multă pricepere și 
prudenţă în organizarea interventiunilor sale în exerciţiul proprietăţii private. 


3. Socotim că cuvintele „sacră“ si „inviolabilă““ trebuesc şterse din viitoarea 
Constituţie, întrucât nu mai corespund ideilor si cerinţelor vremei. Mai întâiu ni- 
meni nu mai crede astăzi în sanctitudinea ori în origina divină a dreptului de pro- 
prietate. Sub influența cercetărilor istorice si a convingerilor pozitiviste însăş con- 
ceptia unui drept „natural“, mai presus si anterior legislaţiei pozitive şi ordinei 
de drept recunoscute într'o societate dată, este părăsită aproape cu desăvârşire. 

Apoi dacă Constituţia noastră nu proclamă sacră libertatea persoanei, ci 
se mărginește numai să o garanteze, prin art. 13, nu se poate pricepe pentru 
care rațiune să declare sanctitudinea proprietăţii, în loc de a se mulţumi să 
prevadă, în acelaş mod, că proprietatea individuală este garantată. Motivul 
pentru care art. 17 din declaraţiunea drepturilor omului?) proclamă că „la pro- 
priété est un droit inviolable et sacrâe“ este de ordin istoric, anume pentrucă 
întâia oară se afirmă deplinătatea dreptului de proprietate individuală, înpo- 
triva concepţiilor medievale care distingeă domeniul eminens de domeniul util 


1) Pentru amănunte a vedeă: Barthélémy 
Terrat, Du régime de la propriété dans le 
code civil. (Livre du centenaire du code 
civil, 1904, t, I. pag. 329 şi iei Pentru 
a cunoaște ideile autorilor codului civil 
francez este interesantă expunerea de mo- 
tive a lui Portalis, cu legea relativă la pro- 
prietate reprodusă în Dalloz R. Propriété, 


No. 34, nota 1, pag. 183 si urm. Asupra 
evolutiei idei de proprietate sunt intere- 
sante: L. Duguit, Les transformations gen- 
du droit privé depuis le code Napoléon si 
J. Charmont, Les transformations du droit 
civil. 

2) Constitutia din 3 Septemvrie 1791, 
art. 17. 


AL. COSTIN: CONCEPTIILE ACTUALE ALE PROPRIETATII ŞI CONSTITUŢIA 255 





si nu recunoșteau plenitudinea acestui drept individual. Astăzi nu se mai poate 
formulă nicio explicație pentru sanctitudinea proprietăţii si rămâne un nou 
sens a declară, principial, că proprietatea, este inviolabilă, spre a adăugă imediat 
că această inviolabilitate poate fi nesocotită în caz de expropriere, când pro- 
prietarul trebue să suporte înlocuirea bunului asupra căruia este proprietar, 
printr'o sumă de bani, aproximativ echivalentă, chiar înpotriva voinţei sale 
de a-și menţine inviolabil dreptul. De altfel afirmaţia inviolabilităţii proprietăţii 
nu există în Constituţia belgiană, care în art. 11 se mărginește a reglementà 
principial exproprierea. Bine înţeles că prin suprimarea cuvintelor de sacră și 
inviolabilă din Constituţie nu înseamnă că s'ar schimbă ceva din caracterul 
legal constituţional pe care proprietatea îl are astăzi. 

Suntem de părere că trebueşte suprimată și partea din art. 19 al Consti- 
tutiei actuale care declară sacre si inviolabile „creanțele asupra Statului“. 

Dacă în Constituţia franceză dela 1848 s'au înserat asemenea cuvinte, expli- 
caţiunea este iarăș de ordin istoric, întrucât după răsturnarea monarchiei lui 
Louis Philippe se discută dacă datoriile făcute de regimul din timpul domniei 
sale trebuesc suportate de republică sau lăsate numai pe seama burgheziei care 
le contractase; spre a se evită astfel de interpretări s'a trecut acel text în Consti- 
tuţie, prin care se asigură că Statul francezia asupra lui datoriile trecutului. 
Cu ocazia dezbaterii Constituţiei noastre la 1866 s'a cerut ca să se declare sacre 
si inviolabile atât creantele, asupra Statului, cât și „toate angajamentele Sta- 
tului“, întrucât se temeau unii parlamentari de consolidarea datoriei flotante 
sau de reducerea cifrei pensiunilor. In urma lămuririlor date de ministrul de 
finanţe de atunci, Ion Brătianu, s'a votat textul așă precum îl avem astăzi, 
anume prevăzându-se numai inviolabilitatea creanţelor asupra Statului 1). Cre- 
dem că astăzi trebuesc suprimate si aceste cuvinte, cari numai se potrivesc cu 
situaţia din vremea, actuală, când Statul nu își mai arogă vre-un drept de do- 
meniu eminent asupra, averii particularilor, iar în calitate de debitor, în materie 
de drept privat, nu se deosibeste de ceilalți debitori. Apoi acest text, în fapt 
nu a împedicat conversiunile, iar în drept nu face decât să repete ideia expri- 
mată mai înainte, în general, că orice proprietate este garantată, — deoarece 
creantele sunt un element al patrimoniului, si se cuprind, astfel, în noțiunea 
largă a proprietăţii. 


4. Conceptiunea că proprietatea nu este numai un isvor de drepturi, ci crează 
prin ea însăș şi obligaţiuni față de societate a fost înscrisă pentru prima oară 
într'un text constituţional, în mod categoric, cu ocaziunea alcătuirii Constitu - 
fiei germane din 11 August 1919, care în art. 153 zice: „proprietatea obligă (ver- 
pflichtet)*, adică dă naștere la obligaţiuni, si apoi adaugă: „întrebuinţarea, 
ei trebue să fie în acelaș timp un serviciu pentru un cât mai mare bine social". 

Aceasta înseamnă că proprietatea nu crează numai drepturi, ci şi o obligaţie 
față de colectivitate si garantarea bunului privat a patrimoniului particular 


1) Vezi” Dezbaterile Adunării Constitu- dreptul de proprietate“, din „Arhiva pentru 
ante, publicate de Al. Pencovici (1883) pag. 4 știința şi reforma socială, anul II, No. 1—3, 
şi 152—153, precum si articolul nestru ,,Asu- April—Oct. 1920, pag. 251.“ 
pra dispoziţiilor constituționale privitoare la 


256 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


apare, astfel, nu ca un scop în sine, ci este condiţionată de interesul colectivităţii, 
zice F. Giese, în adnotarea sa asupra acestui articol 1). Protecţia pe care o acordă 
Statul proprietăţii este întemeiată tocmai pe această funcţiune socială si de 
aceea exercitarea dreptului economic individual este legată de latura socială 
şi interesul particular nu poate îi servit, decât numai dacă şi în măsura în care 
se serveşte, în acelaș timp, interesul social2), 

Cu toată consacrarea acestor idei, cari până acum se găseau numai în doctrină, 
dar nu şi în legislaţia pozitivă, Constituţia germană, declară la începutul aceluiaș 
art. 153 că „proprietatea este garantată de Constituţie. Cuprinsul și limitele 
ei sunt stabilite prin legi“. Prin urmare această Constituţie, despre care s'a zis 
că constitue un compromis între partidele socialiste şi burgheze din Germania, 
păstrează proprietatea individuală şi adoptă numai ideia funcţiunii sociale. 

Constituţia, repulicei cehoslovace, din 29 Februarie 1920 nu face declara- 
ţiuni de principii, ci prevede că proprietatea privată nu poate fi limitată decât 
prin lege ($ 109), dar acea jugoslavă, din 12 Maiu 1921, prin art. 37, după ce 
arată că „proprietatea este garantată“, adaugă, probabil inspirată din textul 
Constituţiei germane, ,,Din proprietate decurg obligaţiuni“, si mai departe 
explică concepţia sa astfel: „Intrebuinţarea proprietăţii nu trebue să vatäme 
interesele colectivităţi. Cuprinsul, întinderea şi delimitarea proprietăţii pri- 
vate sunt reglementate de lege* 5). 

Constituţia prusiacă din 30 Noemvrie 1920 si acea federală austriacă din 1 
Octomvrie 1920 nu vorbese nimic despre proprietate, dar Constituţia repu- 
blicei polone, din 17 Martie 1921 cuprinde un lung articol (art. 99) în care recu- 
noaşte orice proprietate şi o garantează, prevăzând că limitarea sau suprimarea 
proprietății individuale sau colective poate fi declarată prin lege pentru cauze 
de utilitate generală si în schimbul unei despăgubiri. De asemeni se lasă, prin 
Constituţia poloneză, în sarcina legiuitorului ordinar de a determină proprie- 
tatea, exclusivă a Statului, în vederea utilității publice, precum și limitarea, 
dreptului particularilor de a exploată pământul, apele, minereurile si celelalte 
bogății naturale. Dacă această limitare poate merge până la luarea din pro- 
prietatea particularilor a acestor bogății și trecerea lor în patrimoniul colee- 
tivităţii, în domeniul publie, Constituţia poloneză nu se pronunţă. Dar pro- 
blema agrară fiind de mare însemnătate și urgenţă în Polonia, art. 99, în partea 
lui finală, declară că pământul nu poate face obiectul unei circulații nelimi- 
tate şi că, conform principiului că structura agrară a Poloniei trebue să se în- 
temeieze pe exploatările agricole apte pentru o producţie normală si supuse 
proprietăţii individuale, legile ordinare vor puteă răscumpără în mod forţat 
bunurile rurale și reglementă transmisiunea lor. Aceasta se referă la exproprierea 
rurală. Se cuvine să menţionăm că partidul socialist propusese ca acest articol 
să fie redactat astfel încât să se acorde republicei dreptul de a „acomodă for- 
mele proprietăţii necesităţilor sociale si intereselor muncii“; ca mijloacele de 
productiune, de comunicatiune si de schimb să fie supuse controlului Statului 
si ca „Statul să aibă sub administraţia sa directă, după prevederile legii, ra- 


1) Fr. Giese, Die Reichsverfassung vom 11. 2) Fr. Giese, eod, loc: 
August 1919 (IV Aufl.), nota 13 sub art. 153, 5) A se vedeă toate aceste Constituţii noui 
pag, 341—342. publicate la finele volumului de față. 

















AL. COSTIN: CONCEPTIILE ACTUALE ALE PROPRIETATII SI CONSTITUȚIA 250 


murile de producfiune ajunse în stare de a fi socializatei:. Respingând această 
propunere Constituţia polonă a înlăturat ideia de a experimentă socializarea, 
pe care vom vedeă că a prevăzut-o Constituţia germană prin art. 155 şi 156. 


5. In ţara noastră s'au publicat trei proiecte de Constituţii; unul întocmit 
de cercul de studii al partidului naţional liberal, în 1921, altul de d-l Romul 
Boilă, în 1921, şi un altul de d-l Constantin Berariu, în 1922 :). In primul proiect 
găsim art. 132 care începe cu cuvintele „proprietatea, şi toate drepturile pa- 
trimoniale sunt garantate". Socotim că este suficient să se declare garantarea 
proprietății, astfel precum se prevede în toate Constituţiile, fără a se vorbi 
despre drepturile patrimoniale. Este recunoscut în știința juridică că termenul 
tehnic „proprietate!“ se referă numai la lucrurile corporale, mobile sau imobile. 
Printr'o extensiune metaforică, cum zic d-nii A. Colin şi H. Capitant 2), se în- 
trebuinfeazä unsori cuvântul de proprietate spre a desemnă drepturi incorpo- 
rale, precum proprietatea numelui de familie, a producţiilor artistice şi literare, 
a invențiilor, a mărcilor de fabrică, a gradelor militare ete. Dar din punctul 
de vedere al garantării constituţionale, trebue să se reglementeze numai expro- 
prierea bunurilor corporale, întrucât numai ele pot fi susceptibile de a fi obiectul 
unui drept exclusiv şi perpetuu. Legile ordinare reglementează condiţiile și 
durata dreptului de autor asupra operei literare sau artistice, sau asupra in- 
venţiei etc., și nimeni nu a -obiectat că prin aceasta s'ar încălcă principiul ga- 
rantării proprietăţii din punct de vedere constituţional?). In special Consti- 
tuţiile se ocupă cu stabilirea principiului de expropriere pentru proprietatea 
funciară sau imobiliară, precum vom arătă mai jos şi de aceea credem că nu 
trebue imitat art. 132 al proiectului naţional liberal, precum nici art. 25 al 
proiectului d-lui C. Berariu, cari adaugă „drepturile patrimoniale‘ pe lângă 
„proprietate“. D-l Boilă în anteproiectul său spune: „proprietatea, de orice 
natură este garantată“ şi atât este suficient. In schimb nu credem util a se 
adăugă precum face d-sa în al. 4 al art. 29 din proiectul său că „se pot expropriă 
numai imobile‘, şi în al. 9 şi 10 din acelaş articol, că „nu sunt admiserechizitiile 
de locuinţe, de prestaţiuni şi a bunurilor aparținătoare proprietății“, precum 
si „asemenea nu se admite maximarea preţurilor ca măsură restrictivă asupra 
bunurilor proprietăţii mobiliare". 

Nu se poate negă dreptul legiuitorului ordinar de a ordonă rechizitiunea 
unor bunuri mobiliare, în anumite împrejurări și condițiuni, precum nici drep- 
tul său de a determină, uneori, preţuri maximale pentru obiectele de necesitate 
necontestabilä. 


6. Deşi proprietatea este considerată ca una din instituţiile fundamentale ale 
societăţii, totuş dreptul individual al proprietarului se eclipsează în faţa inte- 


1) Anteproiect de Constituţie, întocmit de 2) Ambr. Colin şi H. Capitant, loc. eit., 
Cercul Partidului national liberal, cu o expu- t. I, p, 719—720. 
nere de principii de D. Ioaniţescu, Bucu- 3) Dr. Boilă în proiectul său (art. 30, al. 11 


resti, 1921. — Anteproiectul de Constituţie si 12) precizează că dreptul de proprietate 
pentru Statul Român întregit, cu o scurtă literară și artistică încetează după 50 ani dela 
expunere de Romul Boilă, Cluj, 1921. — Noua decesul autorului, iar brevetele de invenţie 
Constituţie a României, reflexiuni şi ante- sunt valabile 15 ani. 

proiect de Constantin Berariu, Cernăuţi, 1922. 


258 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


resului social și ca urmare a acestui adevăr avem principiul exproprieris pentru 
cauză de utilitate publică. Exproprierea înseamnă sacrificarea, dreptului indi- 
vidual de proprietate în folosul realizării unor lucrări publice. Declaratiunea 
drepturilor omului prevedeă exproprierea în caz de necesitate publică, dar codul 
civil francez, Constituţia belgiană, precum şi codul civil si Constitutia română 
vorbesc numai de utilitate publică. In ultima analiză exproprierea făcându-se 
în schimbul unei juste indemnizări, însemnează că legiuitorul urmăreşte ideia 
ca patrimoniul particularului expropriat să nu fie micşorat; se schimbă numai 
un element din patrimoniu, imobilul, cu alt element echivalent, o sumă de 
bani. Dacă nu s'ar respectă această, idee, ar fi să se aplice confiscarea şi mă- 
sura confiscării nu este admisă de Constituţia noastră actuală (art. 17), nici de 
cele străine, chiar ca pedeapsă 1). 


7. Nu credem nimerită dispoziţia art. 133 din proiectul cercului de studii 
liberal, care prevede că Statul își rezervă dreptul de confiscare, în timp de răs- 
boin, asupra averii dușmanului. 

In expunerea de motive întocmită pentru acest proicct se adaugă că mă- 
sura confiscării ar trebui permisă chiar asupra averii supușilor români condam- 
naţi pentru crimă, împotriva siguranţei interne sau externe a Statului (pag. 
28—29), dar în proiect nu s'a trecut vreo asemenea dispoziţiune. Deoarece 
astăzi pedeapsa confiscării este desfiinţată în toate legislaţiile aproape si chiar 
în teorie nu mai este susținută 2), socotim inutil să insistăm și să combatem pro- 
punerea de a se introduce confiscarea chiar pentru crimele împotriva Statului. 

Pe de altă parte dacă Statele beligerante au luat în ultimul răsboiu mă- 
suri de sechestrarea averilor supușilor inamici, această stare de administraţie 
forțată sau sechestru eră motivată, de teama ca nu cumva averea inamicului 
să contribue la lupta economică întreprinsă de ţările în răsboiu, iar nu pornită 
din intenţia unei confiscări propriu zise. In realitate mai toate Statele nu şi-au 
atribuit imediat proprietatea averii sechestrate, ci numai au stabilit o admi- 
nistratie forţată și în urmă prin tratatele internationale s'a determinat modul 
şi limitele în care se poate procedă la lichidarea, bunurilor sechestrate. Dacă 
s’ar înscrie în Constituţie dreptul de confiscare asupra averii supușilor apar- 
ținând Statelor în răsboiu cu Statul nostru, am fi expuși ca prin tratatele inter- 
naţionale să fim nevoiţi de a încălcă uneori textul constituţional, căci orice tratat, 
constitue un fel de tranzactiune, din acest punct de vedere, chiar pentru ţara 
învingătoare. 


8. Este, însă, necesar să se menţină dispoziţia. ca indemnizarea să fie justă si 
prealabilă, cu toate că în practică aceste principii nu au fost respectate întot- 
deauna, cu suficientä. Mai trebue, încă, înserată obligatiunea pentru Stat de a 
procede la expropriere „pe cale judecătorească‘, pentru ca nu cumva legiuitorul 
ordinar să vină într'o zi cu o lege prin care să ordone facerea exproprierilor 


1) Constituţia belgiană (art. 12) înterzice  teazä, însă, în favoarea, confiscării, deși recu- 
confiscarea. noaste că este unanim părăsită în legislaţie 
2) I. Tanoviceanu, în „Cursul de drept si doctrină. 
penal“, vol. II, No. 1568 si urm. argumen- 


AL. COSTIN: CONCEPTIILE ACTUALE ALE PROPRIETATII SI CONSTITUȚIA 259 


de către o comisiune sau organ special fără nicio garantie pentru respectul averii 
particularului. Instanţa judecătorească trebue să fie chemată a cercetà și a se 
pronunţă asupra legalităţii măsurii de expropriere, verificând actele și formali- 
tätile îndeplinite, precum și a aveă ultimul cuvânt în ceeace priveşte suma acor- 
dată drept despăgubire. 

Din însuș caracterul social al noţiunii de expropriere reese că această mă- 
sură nu poate fi luată decât numai într'un interes general, pentru o utilitate 
publică, iar nu înir'un interes particular. De aceea, cu drept cuvânt, în 1917 
când sau expropriat terenurile cullivabile până la o anumită întindere, s'a de- 
clarat că acea dispoziţiune este ordonată pentru „cauză de utilitate naţională, 
ceeace înseamnă, sub un titlu mai impresionant, tot utilitate publică. 

Menţionăm că unele din Constituţiile recente sunt mai puţin riguroase în ceeace 
privește afirmarea principiului că orice expropriere trebue să fie despägubitä. 

Astfel Constituţia germană din 1919 declară în art. 153 că exproprierea se 
face în schimbul unei indemnizări potrivite, „numai întrucât o lege a Reich-ului 
nu dispune altfel“. In acea cehoslovacă găsim $ 109, al. 2 care prevede că ex- 
proprierea nu este posibilă decât în schimbul unei despăgubiri, „afară numai 
dacă o lege nu stipulează actualmente sau în viitor că despăgubirea nu trebue 
să fie dată“. Constituţia jugoslavă menţine însă, obligatiunea de a acordă, 
întotdeauna, o indemnizare „echitabilă“ (art. 37), iar acea poloneză în art. 
99 arată că nu admite limitarea sau desfiinţarea proprietăţii individuale sau 
colective decât în schimbul unei despăgubiri. 

Credem că faţă cu condiţiile generale ale vieţii publice si sociale din ţara 
noastră este necesar să se păstreze neatins principiul că orice expropriere trebue 
să fie făcută în schimbul unei juste și prealabile despăgubiri, pe lângă regula 
că exproprierea trebue să fie pronunţată numai în baza unei legi si pentru 
cauze de utilitate publică 1). 


9. Comparaţiunea dintre interesul individului şi interesul general social a do- 
bândit în vremurile de astăzi o nouă înfăţişare. In frământarea ocazionată de 
răsboiu în toată lumea, s'a căutat a se realiză o parte din programul socialist, 
în unele ţări, şi anume acea parte care s'a considerat că ar corespunde cerin- 
telor vremei si ar puteă aduce o solutiune problemelor noi cari s'au născut. Con- 
ceptia socialistă care preconizează luarea mijloacelor de productiune din mâna 
particularilor și concentrarea lor în mâna autorităţii publice, în scop de a asi- 
gură o mai justă distributiune a produselor muncii are ocaziunea să fie expe- 
rimentată în două feluri, prin încercările organizate după răsboiu. Pe deoparte 
o experienţă, pe cale violentă, săvârşită în Rusia sovietică, care deși pretinde 
că se întemeiază pe principiile marxiste, în realitate, însă, nu a izbutit să înfăp- 
tuiască decât o dictatură de clasă, sprijinită pe forță și teroare. Pe de altă parte 
o încercare instituită în Germania, sub forma denumită socializare. 

Nu insistăm asupra experienţei din Rusia, deoarece, cel puţin pentru tim- 
pul de faţă, regimul sovietelor nu constitue o ordine de drept propriu zisă. Sta- 

1) Conditiunea ca despăgubirea să fie imobilului expropriat și socotim folositor să 


prealabilă, înseamnă că plata ei trebue să se păstreze, în Constituţie, această cerință, 
fie făcută înaintea oricărei luări în posesiune a 


260 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


tul sovietic nu este un Stat de drept, adică intemeiat pe bazele legale consim- 
tite de cei îndrituiţi, ci s'a format si se menţine numai prin violenţă. Consti- 
tutia sovietică s'a zis cu drept cuvânt că reprezintă un.regulament al dictaturii 
unei minorităţi, iar nu o adevărată Constituţie democratică făurită de naţiune. 
Deși prin art. 3, litera a din Constituţia republicei socialiste federative ruse 
a sovietelor se prevede că „în scop de a realiză socializarea pământurilor, 
proprietatea privată a solului este desfiinţată si toate pământurile sunt consi- 
derate ca aparţinând naţiunii întregi şi sunt transmise lucrătorilor fără vreo despă- 
gubire, în baza principiului egalităţii de folosință “, iar prin litera b se decreteazä 
trecerea pădurilor, apelor şi fermelor în proprietatea naţională, şi prin litera c 
se ordonă controlul muncitoresc asupra fabricelor, uzinelor, minelor si mij- 
loacelor de transport, totuşi după ce s'au instituit şi alte numeroase măsuri 
de socializare, — se recunoaște astăzi că proprietatea individuală s'a mai păs- 
trat pentru ferme si anumite categorii de industrii, precum si pentru populaţia 
țărănească. Organizarea rusă nu poate prezintă vreun interes pentru ştiinţa 
şi politica socială atâta timp cât nu a reușit să stabilească un regim juridic 
care să permită şi să garanteze siguranța socială si juridicä. Poate servi cel 
mult ca un exemplu de operă negativă. De aceea acum când Sovietele caută 
să intre în relatiuni economice, dacă nu şi politice cu Statele străine, conducä- 
torii regimului bolșevic tind să convingă pe străini că vor organiză o aseme- 
nea, securitate, cu privire la persoana si la bunurile celor ce vor să vină în 
Rusia, şi se promite înfiinţarea unor legislații speciale, cu instanţe judiciare for- 
mate din jurişti si se asigură respectarea drepturilor individuale de orice îel 
precum şi însuşi dreptul de succesiune, ceeace contrastează incontestabil cu 
spiritul şi substratul doctrinei comuniste. Această împrejurare trebue să fie 
considerată, ca exemplul cel mai edificator că o Constituţie socială nu se poate 
organiză în mod real si permanent decât prin mijlocul unei orânduiri juridice 
suficiente pentru a garantă siguranța situatiunilor si raporturilor economice. 
Pe lângă eroarea, pe care au făptuit-o iniţiatorii regimului sovietist de a crede 
că fenomenele sociale pot fi determinate si conduse după simple teorii si ab- 
stractiuni iluzorii, fără adequare cu realităţile concrete ale vietei sociale 1), ei 
şi-au mai închipuit că pot impune prin violenţă o organizare fără armătură 
juridică corespunzătoare nevoilor ineluctabile ale convieţuirii în societate. 


10. Lăsând la o parte încercarea samavolnică sovietistă, se cuvine să examinăm 
tendinţa care s'a manifestat după răsboiu în Germania, în sensul de a facilità 
trecerea unor capitaluri din mâna particularilor în patrimoniul colectivităţii, 
asà numita, socializare. Nu interesează aici de a şti până la ce punct această 
socializare reprezintă metoda preconizată de socialismul evoluționist. Voim a 
constată numai un fapt, un fenomen social incontestabil, această îndrumare 
spre socializare pentru a apreciă ce consecinţe poate aveă pentru ordinea consti- 
tutionalä într'o societate. Constituţia germană din 11 August 1919, despre 
care s'a zis că înfăţişează un compromis, între socialiștii majoritari şi burghe- 
zime a prevăzut în art. 156 că printr'o lege a Reich-ului se poate dispune so- 


(1) V. Dim. Gusti, Comunism, socialism, pentru ştiinţa şi reforma socială“ Anul If, 
anarhism, sindicalism şi bolşevism, „Arhiva No. 1—3, Apr,—Oct. 1920, pag. 295 şi urm. 


AL. COSTIN: CONCEPTIILE ACTUALE ALE PROPRIETATII SI CONSTITUȚIA 261 


cializarea, adică punerea activităţii economice la dispoziţia voinţei sociale 
colective, în trei moduri: în primul rând creând proprietatea socială sau co- 
lectivă prin exproprierea, întreprinderilor economice care sunt în stare de a 
fi socializate, în schimbul unei despăgubiri; în al doilea rând să organizeze 
întreprinderile economice si societăţile după nevoile colectivităţi, într'un sis- 
tem de administraţie autonomă, la care să participe Statul, ţările sau comunele, 
cu o influenţă determinantă, iar în al treilea, rând instituind măsuri de reac- 
tiune împotriva tendinţelor sau actelor antisociale pe care le-ar manifestă sau 
sävârsi întreprinderile private (de exemplu urcarea peste măsură a preţurilor, 
etc.). Participarea Statului sau a țărilor la administraţia intreprinderilor pri- 
vate este socotită şi ca o măsură de protectiune faţă de pericolul constituirii 
trusturilor și cartelurilor. Asocierea întreprinderilor particulare şi adminis- 
tratia lor autonomă reprezintă o nouă și interesantă formă juridică, care iu- 
troduce în dreptul privat o autonomie analoagă aceleia pe care o au administra- 
țiile de drept public 2). In legătură cu această ,,sindicalizare forțată“ s'a admis, 
prin lege, înfiinţarea consiliilor de lucrători, care au ca scop principial să creeze 
acea administraţie autonomă destinată să ajute la rezolvirea problemelor de 
organizare economică, sub supravegherea Statului 2). Fără a intră în amă- 
nuntele problemei socializării, rămâne să ne întrebăm, cum au fost aplicate 
şi ce rezultate au dat dezideratele exprimate în noua Constituţie germană. 
Mai întâiu, însă, trebue să observăm că încă din vremea anterioară răsboiului 
se admiteă că pe deasupra dreptului de proprietate individuală există un drept 
de natură socială, în virtutea căruia colectivitatea socială poate pretinde, 
— în afară de orice idee socialistă, — ca particularul să pună lucrul său în 
valoare, spre folosul general, şi dacă proprietarul refuză, lucrul său să poată 
fi rechizitionat 3). Se pare că ne îndreptăm către concepţia că ori cine creiază 
o întreprindere își asumă, prin chiar faptul acestei activităţi, o răspundere 
către societate și nu se poate sustrage dela îndeplinirea misiunei sale, după 
singura sa voie, de exemplu încetând lucrul nemotivat. Această idee nu este 
lipsită de legătură cu noţiunea riscului social, care se susţine în teoria juridică 
a responsabilităţii obiective. Fără îndoială că o asemenea conceptiune înseamnă 
numai transformarea notiunei dreptului privat, după nevoile sociale, dar nu 
implică socializarea, adică suprimarea proprietăţii private. 

Tn ceeace priveşte socializarea s'au manifestat în Germania vreo patru ten- 
dinte. Una preconiză socializarea, directă, prin trecerea neîntârziată a mij- 
loacelor de productiune si de exploatare din mâinile proprietarului privat în 
patrimoniul colectivitätii sociale. Alta tindeă să conserve proprietatea parti- 
culară ca organ de productiune economică, dar să concentreze forţele private 
în grupuri profesionale, cu administratiune autonomă, însă sub controlul Sta- 
tului, precum sindicate de întreprinzători, de lucrători, comercianţi, consuma- 
tori, etc. Al treilea curent care se manifestă are un caracter national, preocu- 
pându-se numai de cerinţele practice ale economiei germane, si este susţinut 


1) A se vedeă Dr. F. Giese, Die Reichs- 3) In acest sens au intervenit, mai târziu, 
verfassung vom 11. August 1919, p. 347—348 în 1919 legile din Würtemberg şi Bavaria 
(IV ed. Berlin 1921) sub art. 156. asupra industriei turbei. 


2) Giese, l. cit., sub art. 165, p. 360—361. 





262 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 





de marii întreprinzători patroni (precum Silverberg, H. Stinnes, Vogler, etc.) 
cari adoptă ideia administraţiei autonome, „Selbstverwaltung“, numai ca un 
mijloc pentru realizarea mai sigură a dorințelor lor de penetratiune si de stă- 
pânire economică, fără a urmări vreun plan de socializare. In fine a patra ma- 
nifestatiune reprezintă vechea concepţie sindicală, care pare că nu mai este 
îmbrățișată cu multă convingere si care primeşte, cu drept cuvânt, critica că 
mar aveă alt efect decât să înlocuiască pe fostul patron printr'o organizare 
cu aceleaşi defecte, si care, în principal, va absorbi plus-valuta cuvenită lucră- 
torului 1). Părerea care predomină este că la directiunea industrială a patronului 
trebue să colaboreze și consumatorul, comerciantul, lucrătorul si funcţionarul, 
fără a se adoptă forma de conducere a „statismului“i. Actualmente par'că se 
află în luptă tendinţa socializării, sub această formă ultimă, cu tendinţa des- 
voltării economice naţionale. 

Principiile puse în Constituţie au fost desvoltate şi aplicate în legile speciale 
alcătuite pentru socializarea cărbunilor (23 Martie 1919), a potasii (24 Aprilie 
1919) si a electricităţii (31 Decemvrie 1919); primele două legi stabilesc nu 
atât o socializare propriu zisă, cât mai ales o cartelare forţată a industriilor 
respective, sub controlul Reich-ului, iar ultima constitue mai mult un socia- 
lism de Stat sau comunal. Putem spune că nu s'a ajuns încă la o formulare clară, 
şi precisă a drepturilor colectivităţii faţă de întreprinderile private. Inlocuirea, 
puterii private de a dispune de mijloacele de productiune prin puterea colec- 
tivităţii întregi, este ideia dominantă a socializării; dacă acea putere s'ar con- 
centră în mâinele Statului ar ajunge la forma criticată a „statismului (Versta- 
atlichung), de aceea se tinde la intensificarea măsurilor de socializare prin în- 
fiinfarea consiliilor de întreprinderi și participarea lucrătorilor şi funcţionarilor 
la beneficiu, eu păstrarea administraţiei autonome. Incă se discută dacă tre- 
bue preferată naţionalizarea, municipalizarea sau colectivizarea forţelor pro- 
ductive. In faţa acestor formule neprecise credem că se impune a nu introduce 
asemenea conceptiuni noui în textul constituţional şi suntem de aceea împo- 
triva ideii de a se imită Constituţia germană în această privinţă. Constituţia 
trebue să consacre ideile admise necontestat de marea, majoritate a cetăţenilor, 
dar nu să sugereze concepfiuni noui. Nu trebue să anticipeze fiindcă s’ar ex- 
pune la greșeli, cari din cauza înrâuririi considerabile pe care Constituţia o 
are pentru viaţa publică pot vătămă adânc organismul social. De altfel for- 
mula largă a utilității publice este în măsură să cuprindă orice ipoteze care 
ar corespunde nevoilor sociale reale. 
de la socialisation, „Journal de Genève“, 22 


1) Pentru amănunte asupra acestor ten- 
dinte a se consultă: H. Goppert, Die Sozia- 
lisierungsbestrebungen ; — Deutschland nach 
der Revolution; Schmollers Jahrbuch, 1921, 
45 Jahrg. II Heft, pag. 9 si urm. ; — Gestaldio, 
Die Sozialisierung des Kohlenbergbaues, 
Schmollers J.1921, 45 Jahrg. I Hett,; Ed. 
Bernstein, La loi allemande sur les conseils 
d'entreprise et sa portée, Rev. Internat. du 
travail, Février, 1921; H. Bourgin, La socia- 
lisation des entreprises, Réforme sociale, 1921, 
juillet — août, p. 601; Le problème allemand 


décembre 1920, F. Salanville, Socialisme et 
propriété, Paris 1920; K. Kautsky, Was ist 
Sozialisierung ; A. Amonn, Zum Begriff der 
Sozialisierung; Ellinger, Projets de sociali- 
sation de l’industrie du bâtiment en Alle- 
magne, „Rev. internat. du travail“, mars 
1921, p. 311; E. Preobraschewsky, Resultate 
der neuen ökonomischen Politik Sowjetruss- 
lands in ,,Die Kommunistische Internatio- 
nale“, No. 20, III Jahrgang, pag. 110. 





AL. COSTIN: CONCEPTIILE ACTUALE ALE PROPRIETATII SI CONSTITUȚIA 203 





11. Dacălăsăm, astfel, deoparte ideia, socializării, se cuvine, totuş, să constatăm 
că proprietatea privată suferă astăzi noui îngrădiri. Nimeni nu poate pretinde 
în mod serios că dreptul său de proprietate se întinde asupra porțiunii de at- 
mosferă de d'asupra imobilului său, până la infinit sau că în privința subsolului 
proprietăţii sale ar aveă vreun drept pânăla centrul pământului. De aici reese 
nevoia ca să se determine limitele acestui drept. Codul nostru civil, prin art. 
489, recunoaște proprietarului solului dreptul la proprietatea subsolului şi su- 
prafetei, si nu face rezerve decât în ceeace privește minele si măsurile poliție- 
neşti (art. 491), imitând codul civil francez (art. 544 si 552). Codurile mai 
recente, precum acel german ($ 905) din 1900 și acel elveţian din 1907 (art. 
641 si 667) dispun, primul că proprietarul nu se poate opune la lucrările ce s’ar 
face la aşă înălțime sau adâncime încât nu poate invocă vreun interes ca să le 
împedice, iar al doilea că dreptul proprietarului se întinde în înălţime si în 
adâncime în limitele utilității pentru exerciţiul acestui drept. În această ordine 
de idei se ajunge astăzi la concepţia că trebuesc să fie considerate că în afară, 
de posibilitatea de apropriatiune individuală unele bunuri cari se admiteau 
până acum că sunt de natură a face parte din patrimoniul particularilor. Astfel 
în Franţa prin legile din 1919 s'a recunoscut în mod formal că Statul are un 
drept regalian asupra minelor și asupra forţei sau energiei hidraulice, putând 
exercită acest drept direct prin exploatarea în regie sau dându-l în concesiune 1). 
Dreptul superior al colectivităţii sociale se impune înpotriva consecinţelor 
extremiste ale principiului proprietăţii individuale. Trecerea acestor bunuri 
în domeniul public nu s'a făcut, însă, fără despăgubirea drepturilor câștigate. 
Până la 1919 colectivitatea socială aveă dreptul să dispună numai de cursurile 
de apă, care păreau că oferă vreo utilitate în vremea când s'au pus bazele le- 
gislatiei vechiului regim, anume cursurile de apă navigabile. Legea din 
1919 înlăturând împărţire a apelor înnavigabile si nenavigabile, a atribuit do- 
meniului public forţa motrice a tuturor cursurilor de apă si a introdus re- 
gimul concesiunilor de Stat asupra acestei forte după modelul concesiunilor 
miniere. 


12şi 13. In ţara noastră prin proiectul întocmit de cercul de studii liberal s'a 
emis părerea ca să se declare că „proprietatea pământului cuprinde în sine numai 
proprietatea, suprafeţei. Subsolul României, precum și spaţiul atmosferic aparţin 
domeniului public, cu rezerva dreptului proprietarilor de a face construcţiile 
şi lucrările necesare folosinţei suprafeţei, potrivit dispoziţiilor fixate prin legi 
şi regulamente. Zăcămintele miniere de tot felul sunt proprietatea Statului. 
Legi speciale vor determină modurile de exploatare, precum și regimul tranzi- 
tor pentru drepturile până azi câștigate în virtutea legilor în vigoare‘ (art. 
134 din proiect). Din aceste dispozitiuni reese ideia că proprietarul terenului 
să-şi vadă limitat dreptul său numai la suprafaţă, cu singura favoare de a puteă 
să construiască tot ce se va socoti necesar exerciţiului dreptului său de 


1) Legea din 9 Septemvrie 1919 privitoare la mine şi aceea din 26 Octomvrie 1919 relativă 
la utilizarea energiei electrice. 





264 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 








proprietate asupra suprafeţei, în condiţiile ce se vor determină de legiui- 
torul ordinar. Această conceptiune se deosebește nu numai în formă dar 
ur 1$ fond de accea a legiuitorului elveţian, care în art. 667 dispune că ,,proprie- 
tatea solului cuprinde pe aceea de d'asupra şi de desubtul solului, în toată 
înălţimea şi adâncimea ce sunt utile exerciţiului ei“. Pe când după proiectul 
liberal proprietarul rămâne numai cu un drept de superficie complet, dar fără 
vreun drept asupra subsolului şi porțiunii de d'asupra terenului, în sensul de 
proprietate, ci numai cu dreptul de a exercită lucrările în subsol sau d’asupra 
suprafeţei, în limita necesară pentru folosinţa suprafeţei, — legiuitorul elve- 
tian recunoaşte că acest fel de lucruri le poate face proprietarul în baza dreptului 
său de proprietate asupra subsolului și porțiunii atmosferice de d'asupra supra- 
feţei, dar acest drept este limitat prin măsura în care astfel de lucrări sunt 
utile exerciţiului dreptului de proprietate. Rezultatul practic este, fără îndoială, 
aproape acelaş, dar socotim că formula legiuitorului civil elveţian este 
mai puţin preferabilă, pentru noi, după cum vom arătă mai jos. D-l C. Berariu 
în art. 26 al proiectului său adoptă textul proiectului liberal, însă d-l Boilă 
în art. 29 corespunzător din proiectul său nu admite o asemenea dispozitiune, 
iar în expunerea de motive referitoare la această chestiune declară că nici o 
consideratiune superioară nu motivează trecerea subsolului și a spaţiului at- 
mosferic în domeniul public, precum nici trecerea apelor şi zăcămintelor mi- 
niere în proprietatea Statului ori în domeniul public 2). Constituţiile recente 
despre care am vorbit mai sus nu cuprind texte privitoare la această problemă. 
Se pare, însă, că ne îndreptăm către concepţia generală că orice bogăţie naturală, 
adică produsă prin liberul joc al forțelor naturale, fără intervenţia muncii 
omului, trebue să fie considerată că aparţine colectivităţii, iar nu individului, 
pe care întâmplarea l’a făcut să posede în proprietatea sa o astfel de bogăție 
naturală. Chiar dacă această afirmatiune ar turbură convingerile prea subiecti- 
viste ale unora, trebue să recunoaștem că opiniunea generală tinde către această 
idee, care a fost încă mai înainte de răsboiu manifestată și în străinătate şi care 
a fost într'o oarecare măsură împărtășită la modificarea constituţională din 
1917, din ţara noastră. In adevăr prin art. IV al decretului-lege No. 3681 din 
15 Decemvrie 1918, tot în baza art. 19 din Constituţie, modificat la 20 Iulie 
1917, s'a prevăzut că subsolul pământurilor expropriate rămâne proprietatea, 
Statului. Legea, agrară pentru vechiul regat, din 14 Iulie 1921 2)a făcut o distinc- 
tiune: subsolul pământului expropriat pentru cultură rămâne proprietatea, 
Statului, iar subsolul pământului expropriat pentru înfiinţarea păşunelor co- 
munale, precum și acel schimbat conform art. 9 și 16 din lege, rămâne proprie- 
tarului. Avem deci în țara noastră, astăzi, proprietari cari păstrează conform 
codului civil dreptul lor de proprietate asupra subsolului şi alţii al căror pro- 
prietäfi sunt. reduse numai la suprafață. Deşi formula codului civil elvețian 
mai sus menționată este mai recomandabilă din punct de vedere tehnic ju- 


1) R. Boilă, anteproiectul cit. mai sus, p. 43. No. 214 din 15 Decemvrie 1918. Aceeas dis- 
2) Publicată în Monitorul Oficial No. 82 poziție cuprindeă art. 2 din decretul-lege 
din 17 Julie 1921 şi care prin art. 158, No. 17 No. 3697, publicat în Monitorul Oficial No. 215 
ratificä şi abrogă decretul-lege No. 3681 din din 16 Decemvrie 1918 şi ratificat si abrogat 
1918, ce fusese publicat în Monitorul Oficial de art. 157, al legii agrare din 14 Iulie 1921. 


AL. COSTIN: CONCEPTIILE ACTUALE ALE PROPRIETATII SI CONSTITUTIA 265 


ridic, — si are avantajul că aruncă sarcina, probei, în chestia de a ști dacă o 
lucrare în subsol atinge folosinţa dreptului de proprietate al proprietarului 
sau excede acest drept, pe seama Statului ceeace nu este de puţină însemnă- 
tate practică, — totuș suntem de părere că în Constituţia noastră se impune 
a se declară că subsolul tuturor terenurilor aparţine domeniului public, pentru 
a curmă situaţia curioasă creată de pe urma reformei agrare. Bine înţeles că 
se va rezervă dreptul proprietarilor de a face toate lucrările şi construcțiile 
utile exerciţiului dreptului lor de proprietate asupra suprafetii'). Pornind dela 
ideia că subsolul și spațiul atmosferic sunt bunuri de domeniul public, adică 
nesusceptibile de apropriatiune individuală, va urmă că nu se cuvine nici o 
despăgubire proprietarilor imobiliari pentru restrângerea dreptului lor de pro- 
prietate. 


14. Dacă se adoptă principiul ca toate bogăţiile naturale ale subsolului să 
aparţină domeniului public, înseamnă că implicit se recunoaşte dreptul Statului 
asupra, zăcămintelor miniere de tot felul. Legea minelor din 21 Aprilie 1895 
a recunoscut principial Statului acest drept, acordându-i dreptul de concesio- 
nare asupra oricărei mine, sub forma unui drept imobiliar, distinct de acel 
al proprietarului suprafeţii și susceptibil de a fi grevat de o ipotecă sau privi- 
legiu, dar a menţinut oarecare prerogative proprietarului terenului. Fără în- 
doială că rezolvarea chestiunii petrolului de o atât de covârșitoare însemnă- 
tate pentru avufia ţării noastre, este mai dificilă. Dreptul actual exclusiv al 
proprietarului de a consimfi concesiunea exploatării petrolului, stabilit prin 
legea din 9 Maiu 1904, modificată la 1913 nu va puteă fi trecut în domeniul 
public, decât cu despăgubirea justă a tuturor exploatărilor existente, adică 
a tuturor bogățiilor naturale valorificate prin interventiunea omului. Modali- 
tăţile acestor despăgubiri vor fi determinate prin legi speciale, când rămâne 
să se precizeze cari situatiuni juridice, în această chestiune, trebuesc să fie 
considerate ca drepturi câştigate si cum să se reglementeze raporturile cu pro- 
prietarul suprafeţii, în scop de a permite Statului explorarea şi exploatarea 
terenurilor petrolifere. 

Adăugăm că ideia de a socoti avutiile naturale ca elemente ale domeniului 
public a fost susținută în ţările străine, — astfel spre a nu mai reaminti de 
Germania care a socializat minele de cărbuni, potasă si energia electrică, după 
cum am schițat mai sus, — în Franţa s'a propus, în 1910, după proiectul Barthou 
din 1908, de către Zevats, naţionalizarea minelor, precum si în Anglia 2). 

In privinţa cursurilor de apă credem nimerit să se prevadă în Constituţie 
că aparţin domeniului public, astfel ca forţa lor motrice să rămână pe seama 
Statului, fără a puteă fi susceptibilă de apropriatiune individuală, fiind o avutie 


1) În cazul când s'ar admite solutiunea 
conformă cu dispoziția art. 667 din codul 
civil elvețian, nu este nevoie să se prevadă 
dreptul Statului de a face în subsolul terenu- 
rilor şi d'asupra lor toate lucrările de utili- 
tate publică, întrucât o lege ordinară ar 
puteă declară acest caracter pentru lucrările 
cerute de nevoile sociale. 


2) Art. 509 din Codul Calimach prevedeà. 
că: „acele din sânul pământului săpate si 
scoase metaluri, precum. . . se cuvin stăpâ- 
nirii“. 

Art. 41 din Constituția recentă jugoslavă, 
declară expropriate toate marile domenii fo- 
restiere, trecându-le în proprietatea Statului 
sau à corpurilor autonome. 





266 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





naturală, neprodusă de munea omului, dar care poate si trebue să fie pusă în 
valoare pentru interesele generale colective. Deoarece art. 19, al. ultim din 
Constituţia actuală prevede că râurile navigabile şi flotabile aparţin domeniului 
public, iar art. 476 codul civil exprimă aceeaş idee, a fost uşor a, se trece 
în proprietatea coleztivităţii sociale aceste bunuri fără de vreun gând de 
despăgubire. Am arătat mai sus că, în Franţa, toată forţa motrice a apelor a 
fost naţionalizată, după exemplul legislaţiei miniere. Legea din 22 Iulie 1921 1) 
a declarat în art. 1 că „toate apele de pe teritoriul României sunt bunuri pu- 
blice, puse sub autoritatea, şi controlul Statului“, şi că folosinţa apelor este 
supusă prescripțiilor acestei legi. Mai precis trebue să se pună principiul că 
toate apele aparţin domeniului public, care poate dispune de ele conform le- 
gilor speciale 2). 


15. Observăm că art. 19 al Constituţiei actuale, în al. 19 explică ce se înţelege 
prin cauză de utilitate publică enumeră vreo douăzeci de cazuri, iar la sfârşit 
adaugă „precum si orice alte lucrări de interes public‘. Din acest final reese 
că enumerafiunea este numai demonstrativă, iar nu limitativă. Constituţiile 
străine nu prevăd cazurile când este locul să se admită exproprierea, ci fixează, 
numai principiile si dacă în Constituţia actuală dela 1866 sunt enumărate 
cazurile de expropriere, aceasta se explică istoriceste 3). Enumärarea demonstra- 
tivă este inutilă, iar conţinutul noţiunii de utilitate publică evaluiază ca toate 
concepţiile juridice şi trebue lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar, care nu 
ar puteă cădeă în arbitrar fără a provocă opiniunea publică. Lipsită de însemnă- 
tate ştiinţifică, de exactitate tehnică și de utilitate socială, o asemenea enume- 
rațiune trebue să fie suprimată din textul constituţional. 

De asemenea numai vedem vreo rațiune pentru a menţine actualele ali- 
niate din art. 19 cari vorbesc despre alinierea străzilor si lărgirea lor, decla- 
rându-le de domeniu public, întrucât motivul pentru care au fost alcătuite 
la 1866, anume teama că altfel orașele ar puteă pierde dreptul pe care îl aveau 
recunoscut dela 1854, de a impune retragerea construcţiilor noui ,,4—6 palme dela 
uliţă“ nu mai există astăzi, când avem legi speciale în această privință +). 


16. In fine credem cä nu mai are nici un rost păstrarea în Constituţie a textului 
introdus în Iulie 1917, în corpul art. 19, cu privire la exproprierea, terenurilor 
cultivabile, pentru a se spori întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti. Refor- 
matorii dela 1917 au voit prin această procedare să asigure cât mai mult res- 
pectul împroprietăririi acordate ţăranilor, și spre a garantă şi mai temeinic 


1) In Ardeal, Statul are dreptul de con- 
cesionare exclusivă asupra apelor, conform 
legislaţiei ungare, iar în Basarabia prin de- 
cretul-lege No. 3791 din 21 Decemvrie (Mo- 
nitorul Oficial No. 220 din 22 Decemvrie 
1918), art. 12 s'a, dispus că apele trec în pro- 
prietatea Statului. Legea din 22 Iulie 1921 
a fost publicată în Monitorul Oficial No. 97 
din 4 August 1921. 

2) Nu putem analiză chestiunile de amă- 


nunte cu privire la regimul apelor şi regimul 
minelor, întrucât ies din cadrul problemelor 
constituţionale de principiu. 

3) A se vedeà studiul nostru, mai sus ci- 
tat, din Arhiva, pentru ştiinţa şi reforma s0- 
cială 1920, p. 255. 

4) Legea drumurilor din Februarie 1906 
şi regulamentul pentru alinierea satelor din 
14 Iunie 1894, în vechiul regat. 


AL. COSTIN: CONCEPTIILE ACTUALE ALE PROPRIETATII SI CONSTITUȚIA 2067 


înfăptuirea reformei lor au prevăzut prin ultimul aliniat al art. 19 că legea 
generală de expropriere, — votată tocmai în Iulie 1921, — care va desvoltă 
principiile cuprinse în dispoziţiile introduse în 1917 să facă parte integrantă 
din Constituţie, de drept. Astăzi, însă, când nimeni nu se mai găsește care să 
gândească că s'ar puteă atinge cineva de această reformă, socotim că toată 
această inserare ocazională în Constituţie, trebue suprimată, arătându-se cel 
mult, — dacă se mai crede necesar —, că exproprierea din art. 19 al vechei 
Constituţii rămâne neatinsă, în cadrul legilor ordinare existente. 

Pentru apărarea intereselor economice esenţiale ale ţării noastre credem 
că este nimerit a se trece în textul constituţional dispozitiunea cuprinsă în art. 
135 din proiectul cercului de studii liberal, prin care proprietatea imobilelor 
rurale este rezervată numai Românilor, şi nu se poate dobândi în nici un mod 
de străini sau de persoanele juridice străine. Această măsură este în mare parte 
facilitată prin prescriptiile legii agrare din Iulie 1921, care în art. 122 şi 124 
prevede că pământul stăpânit de săteni nu poate fi cumpărat decât de cetă- 
tenii români, cu obligaţia de al pune în valoare personal, iar faţă de cumpără- 
torii cari nu sunt cultivatori manuali de pământ sau absolvenţi ai scoalelor 
de agricultură, Statul are drept de preemptiune, și orice alienare contrară 
acestor dispoziţiuni este nulă de drept!). 

Acestea sunt ideile generale pe care credem că trebue să se întemeeze 
regimul constituţional al proprietăţii, spre a corespunde nevoilor si tendinţelor 
actuale ale societăţii noastre. 

Ele vor servi numai ca directive principiale, rămânând ca să fie desvoltate, 
după cerințele practice, prin activitatea legiuitorului ordinar. 

Constituţia nu poate îi numai o înșirare a drepturilor individuale și nici 
a celor recunoscute Statului, ci o justă echilibrare a intereselor individului cu 
interesele colective ale societăţii. 

Sprijinită pe învăţămintele trecutului, satisfăcând interesele prezentului 
şi urmărind realizarea aspirafiunilor viitorului, Constituţia trebue să repre- 
zinte o sinteză a nevoilor si a convingerilor sociale colective 2). 


2) Chestiunea, inalienabilităţii pământu- domeniului public, dar proprietarul are dreptul 


rilor rurale, care formă obiectul art. 132 din 
Constituţia actuală şi a legii bunurilor de 
mână moartă din 1912 a fost reglementată 
prin art. 120 — 125 din legea agrară din lulie 
1921 și nu mai trebue solutionatä prin Consti- 
tutia viitoare. 

2) „Proprietatea de orice natură este garan- 
tată. Exproprierea nu se poate face decât pe 
cale judecătorească, după o dreaptă si pre- 
alabilă despăgubire şi numai pentru cauză 
de utilitate publică stabilită prin legi. Nici o 
lege nu poate dispune confiscarea averilor. 
Subsolul precum și spaţiul atmosferic aparţin 


de a face toate construcțiile şi lucrările utile 
exerciţiului dreptului său de proprietate, în 
conformitate cu măsurile fixate prin legi şi 
regulamente. 

„„Zăcămintele miniere şi toate bogăţiile 
naturale ale subsolului; toate apele, forţa lor 
motrice și dreptul de irigație, precum si căile 
de comunicaţie fac, de asemenea, parte din 
domeniul public, cu rezerva despăgubirii 
drepturilor câştigate până astăzi. Legi speciale 
vor determină condiţiile exploatării acestor 
bunuri şi raporturile Statului cu proprietarii 
suprafeţii sau riverani“. 


2 Aprilie 1922 








SISTEMUL CONSTITUTIONAL 
ANGLO-SAXON EMIL MICLESCU 


CUPRINSUL: 1. Rostul legilor constituționale; sepurațiunea pulerilor. — 2. Sistemul 
constituțional federal al Siatelor-Unite în raport cu Constiluţia engleză: a) pulerea 
legislativă; b) puler-a executivă; c) pulerea judecătorească. 

















N alcătuirea unei Constituţii sunt diferiți factori cari au partea lor 

de colaborare. Asà, filozoful și sociologul aduc conceptul lor ideal al 

armoniei sociale. Juristul, construcţia tehnică a legii, în fine, omul po- 
litic, procedând prin selectiune, își apropie acea parte din lucrarea celor din- 
tâiu cari se adaptează mai bine nevoilor simţite ale timpului, si meritul acestuia 
din urmă nu este inferior în această colaborare, deoarece politica este ea în- 
săş o artă din cele mai grele, este arta solutiunilor practice puse în serviciul 
intereselor naţionale. 

Când pronuntäm cuvântul Constituţie, el deşteaptă numai decât în noi 
noțiunea de guvernare, de protectiunea unor drepturi si interese în cadrul 
unor anumite reguli, și este sigur că guvernele s'au născut din nevoia celor 
slabi de a fi apärati. Inegalitatea o găsim la fiecare pas în natură si cauza prin- 
cipală a inegalitäfii sociale este, fără îndoială, deosebirea de forte între oameni, 
fie acele forte fizice, intelectuale sau morale. Aceste deosebiri de puteri silesc 
pe cei slabi să recurgă la protectiunea acelora cari sunt înzestrați cu toate 
nu numai cu unele din aceste însușiri superioare. Originea dar a oricărei gu- 
vernări decurge din inegalitatea de puteri dintre oameni, și deci din nevoia, 
celor slabi de a fi ocrotiti. 

Ori în care parte ne-am întoarce privirea, — vedem omul pretutindeni, 
trăind în societate, şi în capul acestei societăţi o autoritate care impune re- 
guli de observat. Nu este locul să ne oprim la formele de guvernare ale socie- 
täfilor primitive, şi päsim deadreptul la lumea modernă, împărţită în naţiuni, 
având fiecare din ele legi fundamentale după cari se cârmuiesc. 

Scopul fiecărei guvernări este fără îndoială de a ocroti pe supușii săi, iar 
indatorirea acestora este de a da ascultare legilor. Dar mijloacele întrebuin- 
țate pentru organizarea protectiunii cum şi măsura în care ascultarea este 
observată, variază dela naţiune la națiune, şi depinde de temperamentul aces- 
teia, de gradul său de cultură, de simțul său religios, de desvoltarea și sensi- 
bilitatea opiniunii publice, cu un cuvânt de gradul său de civilizatiune. 

Dacă toată lumea este de acord că societatea omenească nu poate există 
fără o autoritate care să asigure exerciţiul drepturilor fiecăruia, o experienţă 
veche a dovedit: că puterea care poate da binefacerea protectiunii, trebuie ea 
însăş îngrădită pentru a nu deveni asupritoare, intolerabilă și dăunătoare. 
De aci s'a născut ideea repartizării între mai mulți oameni şi între mai multe 
grupări de oameni a autorităţii legale. Cu alte cuvinte, exerciţiul puterii trebui 
împărţit între diferite organe în așă fel, încât acestea, limitându-se unele pe 
altele, dar într'o continuă şi armonioasă colaborare, să-și atingă ţinta de a asi- 





270 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 














gură fiecăruia libertatea și drepturile sale, iar Statului putinţa de a îndeplini 
rolul său de ocrotitor al dreptului tuturor. 

Rostul legilor constituţionale este nu numai de a arătă în principii gene- 
rale raporturile cari trebuie să existe între puterea publică si particulară cu 
privire la exerciţiul drepturilor patrimoniale si de familie, — dar încă de a de- 
termină modul cum fiecare poate participă la alcătuirea organelor între cari 
se împarte puterea publică. 

Montesquieu este cel dintâiu care a cristalizat ideea aceasta a separatiunii 
puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească. Lucrarea sa „l'Esprit des 
lois** este din acele cari împreună cu „Critica raţiunii pure“ a lui Kant, și 
cu „Teoria bogăției naţiunilor“ a lui Adam Smith, au provocat cea mai largă 
mișcare de idei în secolul al XVIII-lea și constituiese monumentele intelec- 
tuale cele mai de seamă ale acelor timpuri. 

Dânsul, făcând o comparatiune între despotismul Europei continentale si 
libertăţile publice engleze, atribue meritele guvernării din Anglia toemai acestui 
principiu al separaţiunii puterilor, pe care-l găseşte înfăptuit în Constituţia 
acestei ţări. Scrierile lui Montesquieu au avut, în vremea când au fost publi- 
cate (1745—50), un puternic răsunet printre coloniile engleze ale Americii de 
Nord. Acestea se bucurau, precum se ştie, de o largă autonomie locală, având 
guvernul şi chiar legislaţiunea lor proprie. Pentru aceste colonii principiile 
de filozofie politică a lui Montesquieu formau o adevărată dogmă de care s'au 
inspirat pentru guvernarea lor locală, știut fiind că legile britanice nu erau 
obligatorii pentru ele decât în măsura în care o dispozitiune specială întindeă 
aplicatiunea lor şi la colonii. 

In 1775, din cauza despotismului lui George al III-lea, izbucnesc revolte; 
treisprezece din aceste State autonome se coalizează și luptă pentru indepen- 
denta lor. După triumful armelor, urmă să se înfăptuiască consolidarea na- 
tionalä. 

Patrioţii cari conduceau destinele acelei confederatiuni au înţeles că nu- 
mai o Constituţie comună puteă conduce la acest rezultat. In acest scop, o 
adunare specială formată din trimișii tuturor acelor State s'au întrunit la Fi- 
ladelfia în 1787. Dificultatea pentru a se pune de acord proveneà din faptul 
că fiecare din aceste State se bucurase de o suveranitate proprie, şi opuneau 
rezistenţă pentru a renunţă la acest privilegiu. Oamenii de seamă ce au compus 
acea adunare au pus interesul general mai presus de cel local, şi au reuşit să 
alcătuiască o lege comună superioară, care, asigurând drepturile şi interesele 
tuturor, a creat o naţiune admirată tocmai pentru institutiunile sale demo- 
cralice. Cele 13 State dela 1787, formează astăzi o confederatiune de 48 
State, eu o populaţiune de aproape $0.000.000 oameni, cari sub protectiunea 
acestui instrument de guvernare, a devenit un Stat înfloritor dominând 
continentul întreg prin forțele sale economice si dictând pacea popoarelor. 


2. Vom examină în trăsăturile sale generale această Constituţie dimpreună, 
cu institutiunile similare engleze, deși una din aceste ţări este o mare repu- 
blică iar cealaltă o mare monarhie, dar amândouă au o lungă practică a liber- 
tăţilor publice din care vom puteă trage învätäminte folositoare si pentru noi. 





EMIL MICLESCU: SISTEMUL CONSTITUȚIONAL ANGLO-SAXON 271 





Pentru a se înţelege însă tot ce vom aveà de spus despre sistemul consti- 
tutional al Statelor-Unite, nu trebuie să pierdem din vedere că organele de 
guvernare federale-centrale, sunt cu totul deosebite de acele ale fiecărui 
Stat aparţinând Confederaţiunii, si care, bucurându-se de o largă autonomie, 
au păstrat nu numai Constituţia si legile lor speciale, dar încă toate or- 
ganele de guvernare, precum guvern, legislatură, magistratură și adminis- 
tratie. Singurul câmp de activitate ce le este interzis, este politica externă, 
care aparţine Președintelui Republicii şi mivistrului său de afaceri străine, 
sub controlul și aprobarea Senatului. 

Legile si institutiunile federale au însă totdeauna precădere în aplicatiunea 
lor asupra, celor locale, si ceeace este în adevăr de admirat, este cum o îndoită 
guvernare, centrală și locală, poate există fără prea multe ciocniri între ele. 

In tot cuprinsul expunerii noastre va fi dar bine înţeles că vorbim numai 
de sistemul constituţional federal. 

Ar fi o eroare a se crede că Statele-Unite n'au făcut decât să copieze Con- 
situtia Metropolei sub a cărei ascultare trăise mai înainte. 

Impresionate de despotismul lui George al III-lea, au căutat din contră 
să dea un caracter cât mai democratic guvernării lor. Sunt, evident, asemă- 
nări, dar sunt si deosebiri caracteristice între aceste două Constituţii. 


a) Să începem cu puterea legiuitoare. 

In amândouă aceste State organismul legislativ este reprezentat prin două 
adunări: în Anglia, Camera Comunelor şi aceea a Lorzilor, — în Statele-Unite, 
Camera reprezentanţilor si Senatul. 

O deosebire fundamentală le desparte: Pe când Parlamentul englez este 
suveran, este, ca să zic asà, totdeauna Constituant, întrunind în el însuş toate 
drepturile suverane ale naţiunii, — în Statele-Unite din contra, puterile lui 
sunt îngrădite prin o lege superioară, scrisă, precisă, peste dispozitiunile că- 
reia nu se poate trece nici chiar cu unanimitatea voturilor ambelor adunări. 
Tot ce ar depăși aceste limite este considerat ca, inexistent, poate fi nesocotit 
de oricare cetăţean. 

Consecința este că în Anglia, pentru orice reformă constituţională nu este 
nevoie de convocarea unor adunări speciale, care să hotărască asupra lor. Acolo 
nu este nici o deosebire între o lege cu caracter constituțional si orice altă lege. 
Parlamentul are puteri nelimitate, așă încât oricând ar puteă schimbă chiar 
forma de guvernământ sau ordinea de succesiune la Tron, prin un simplu vot 
al majoritätilor, fără vreo răspundere față de nimeni, fără ca prin aceasta să 
fie considerat că a călcat vreo așezare constituțională. 

In Statele-Unite din contra, „Congresul“, — sub care denumire se înţelege 
Parlamentul, — are o delegatiune limitată, de legiferare, deplinătatea acestei pu- 
teri aparţinând *xclusiv Poporului, care, convocat prin procedură specială, are 
singur dreptul de a decide dacă pactul constituțional are nevoie de a fi revizuit. 

Propunerile de revizuire pot fi însă făcute sau de Congres, sau chiar 
de adunările legislative ale Statelor confederate. 

In primul caz, ambele adunări, Cameră și Senat, trebuie să adopte propu- 
nerea cu o majoritate de două treimi; — în cel de al doilea trebuie ca două, 


272 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





treimi din parlamentele diferitelor State ce compun Confederaţia să fie 
de acord asupra propunerii de revizuire. 

Cât despre adoptarea modificărilor propuse, Constituţia prevăzând două 
mijloace de întrebuințat, — lasă Congresului facultatea de a hotărî la cari 
din ele va trebui să se recurgă. Astfel, propunerea de revizuire poate fi făcută 
legislaturilor fiecărui Stat, şi dacă trei pătrimi din aceste legislaturi o votează, 
atunci revizuirea este înscrisă în Constituţie. 

In al doilea loc, ea poate fi făcută unor adunări convocate special pentru 
a examină si votă reforma, proiectată. In acest caz ea nu va fi înscrisă în pactul 
fundamental decât dacă va fi fost votată de trei pătrimi din toate acele adunări. 

De obiceiu propunerile se fac de Congres sise votează de fiecare legis- 
latură a Statelor confederate. 

Consimţimântul Preşedintelui Republicii nu este cerut pentru propune- 
rile de modificara şi dânsul nu poate uză de dreptul său de veto contra acelor 
ce sunt admise, — majoritatea cerută pentru adoptarea lor fiind expresiunea 
cea mai energică a voinţei poporului. 

In Anglia, ceeace se numeşte Constituţie este expresiunea generică 
a unui număr nesfârşit de pacte între Rege si popor, de statute şi deciziuni de 
jurisprudenţă, si toate împreună conţin regulele de drept public care în acea 
ţară asigură drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Partea, nescrisă a acestor re- 
gule, numită „Common Law‘ a devenit obligatorie din timpuri imemoriale. 
Constituţia engleză se poate spune că datează de când Regele Jean-sans- 
Terre, sub presiunea baronilor revoltați, a semnat faimoasa Magna Charta în 
1215 — al cărui cuprins se poate rezumă în câteva cuvinte: Regele este şi 
trebuie să fie supus Dreptului, fiind ţinut să guverneze după legi. Oricine îşi 
poate da, seamă de importanța acestui pact, considerând epoca la care a fost 
încheiat. De atunci principiul garantării acestor libertăţi s'a desvoltat prin pute- 
rea obiceiului pământului, si când regii au încercat să calce acele libertăţi, au fost 
constrânsi să le recunoască şi să le consfinteascä prin noui statute. Așă s'a întâm- 
plat la 1627 sub Carol I, cu statutul cunoscut sub denumirea ,,Petitiunea dreptu- 
rilor“, provocat de faptul arestării câtorva, cetăţeni, ce refuzase plata unor con- 
tributiuni impuse de Rege, fără asentimentul Parlamentului. Tot astfel cu 
actul „Habeas Corpus“ din 1679 atât de bine cunoscut, sau ceva mai târziu 
bilul din 1689 numit ,,Declaratiunea drepturilor”, votat de Parlament contra 
lui Iacob al II-lea care încercase să suprime orice garanţii constituționale. 

Ceeace voiesc să pun în lumină este caracterul acestei Constituţii cu 
rădăcini adânci în trecutul depărtat al ţării, formată în întregul ei prin tra- 
ditiune, prin voința poporului englez de a se bucură de libertate. Cu drept cu- 
vânt s'a spus că drepturile constituţionale ale acestui popor se găsesc mai puţin 
în pactele și statutele sale decât în sângele şi fanatismul său pentru libertate, 
şi ceeace merită admiraţiunea tuturor, este cumpătarea, discernământul cu 
care a uzat de această libertate, — pe care a cucerit'o în mod gradat și pro- 

resiv. 

- In Anglia, ca si în toate ţările Europei, începutul societăţii organizate à 
fost o stare aristocratică. Dacă Statele-Unite au început vieata lor de Stat 
independent prin un regim democratic atât de mult lăudat de Tocqueville, 


EMIL MICLESCU: SISTEMUL CONSTITUTIONAL ANGLO-SAXON 273 


nu trebuie să pierdem din vedere că această ţară nu este decât o ramură ruptă 
din societatea vechei Europe, desprinsă de patria-mumă Anglia, tocmai fiindcă 
aceste idei noni nu-și făcuse încă drumul în spiritul public general al acelei țări. 

Astăzi Camera Comunelor este,ca şi aceea a „„Reprezentanţilor” din Sta- 
tele-Unite, expresiunea celei mai largi democraţii; — prin noua lege votată 
în 1917 s'a acordat dreptul de vot fără nicio conditiune de avere sau de 
capacitate, tuturor nationalilor englezi cari au împlinit vârsta de 21 ani. 
Această îndrumare spre sufragiul universal a început încă din anul 1868 și 
s'a accentuat mai ales prin reforma dela 1884—85, — care deși păstrase 
regimul cenzitar, însă censul eră atât de mic încât dădeă acces la vot unei 
masse covârșitoare de cetäteni. Dar evoluţiunea aceasta pronunţată spre 
ideile democratice nu s'a oprit la lărgirea votului bărbaţilor. Ne aducem cu 
toţii aminte de intensa mișcare feministă pornită în Anglia înainte de răsboiul 
mondial. Drepturi egale şi drept de vot, — eră strigătul de luptă al ligei fe- 
meilor, a asà numitelor „sufragete”, cari nu s'au dat în lături a comite chiar 
acte de violenţă, pentru a atrage atenţiunea lumii asupra legitimităţii pre- 
tentiunilor lor. In timpul răsboiului această luptă a încetat imediat, fe- 
meile dând concursul lor cel mai larg si stăruitor pentru a contribui la 
triumful cauzei nationale. Această atitudine patriotică a servit cauza femi- 
nistä mai mult ca toată mișcarea din trecut. Oameni de Stat, cari până 
atunci opusese o rezistență înversunatä acestei idei, s'au convins că într'o 
țară atât de înaintată în civilizaţiune ca Anglia, — pătrunsă atât de mult 
de simţul realitätilor, — spiritul democratic reclamă imperios ca mai mult 
de jumătate din populatiunea sa să nu fie exclusă de a participă la vieata 
publică. In Iunie 1917, Camera Comunelor, asupra propunerii lui Walter 
Long, ministrul Coloniilor, adoptă cu o majoritate de 385 voturi contra 55, 
principiul general al dreptului de vot pentru femei, — și la 2 Decemvrie 1917 
proiectul a fost definitiv adoptat în a 3-a lectură de Comune, — și apoi la 
10 Ianuarie 1918 de Camera Lorzilor. Acest vot a fost nu numai consacrarea 
unui drept legitim, dar si un omagiu de adâncă recunoştinţă pentru rolul 
îndeplinit de femeia engleză în cursul celei mai sângeroase ciocniri dintre po- 
poare, ce a avut să înregistreze istoria lumii. Printre conversiunile cele mai 
de seamă pentru cauza feminină, este de notat șiaceea a ministrului Asquit. 

Aşadar prin marile reforme din 1917—1918 dreptul de vot al femeilor a 
fost consfințit. Dar Parlamentul a mers si mai departe, concedându-le și dreptul 
de a fi alese în Camera Comunelor. Ele însă nu au dreptul de a face parte din 
Camera Lorzilor, chiar dacă ar dobândi prin moștenire dreptul la „pairie“. 

In alegerile ce au avut loc în Decemvrie 1918, femeile au uzat de dreptul 
lor de vot în număr mai mare decât bărbaţii, deşi legea a făcut pentru ele o 
restrictiune ce nu există pentru sexul masculin. Astfel, nu au drept de vot decât 
femeile ce au împlinit vârsta de 30 ani, pe când pentru bărbaţi se cere numai 
21 ani. In fine, s'a păstrat pentru ele o conditiune cu caracter cenzitar, în sensul 
că numai acele din ele care au casă sau apartament pe numele lor pot votă, — 
excluzându-se femeile ce locuesc în simple camere mobilate, pensiuni de fa- 
milie sau hoteluri, — dispozitiune care trebuie să fi înlăturat dela alegeri un 
număr însemnat de intelectuale, funcţionare sau lucrătoare. 


274 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


Oricum, principiul a triumfat şi experiența va dovedi desigur inutilitatea 
acestor restricțiuni. 

La aceste prime alegeri nu s'au prezintat decât 17 candidaturi femeiești, 
din cari una singură a reușit. Din această primă aplicatiune a legii, nu se poate 
trage încă nici o concluziune. Rezultatele unei asemenea, reforme pot fi însă 
studiate în ţări ca Norvegia si Danemarca, sau în coloniile australiene-engleze, 
unde, departe de a fi adus vreo scădere în vieafa lor politică, au provocat, din 
contra, unele reforme utile. 

In Statele-Unite, deși votul egal pentru femei nu a fost introdus în Con- 
titutia federală, dar cele mai însemnate din Statele acestei Confederatiuni 
Pau primit în Constituţiile lor particulare. Fiecare Stat având vieata sa po- 
litică proprie, — chestiunea nu mai prezintă acolo importanţa unei reforme 
federale. 

Aşadar actualmente Camera Comunelor a devenit expresiunea cea mai 
vie a democraţiei engleze. Ea se alege pe un period de 7 ani, dar poate fi di- 
zolvată și mai înainte, dacă necesități politice o cer, şi dacă se constată vreun 
desacord pronunţat între dânsa si mişcarea opiniunii publice. Odată cu pro- 
mulgarea decretului de dizolvare, Coroana convoacă ţara la noui alegeri. In prac- 
tică însă nici o Cameră nu este lăsată până la expirarea mandatului ei. 

Camera, îndeplineşte opera sa legislativă prin Comitete, secţiuni ale acestei 
adunări, având însărcinarea, de a studiă în prealabil proiectele de legi, al căror 
cuprins se lămurește prin un raport, astfel ca la vot adunarea să nu aibă a 
se rosti decât asupra celor clare si bine definite. Este necontestat că această 
adunare este cu mult mai importantă din cele două ce compun Parlamentul 
englez. ÎIntr'însa se concentrează întreaga activitate politică, fiindcă, rezul- 
tată din votul popular, ea reprezintă curentele opiniunii publice a ţării. 

Să aruncăm o privire şi asupra celui de al doilea corp legislativ. 

Camera Lorzilor se compune, precum se știe, din nohili cari succed la „,pairie“* 
în persoana celui dintâiu născut. Aceştia fac parte de drept din Camera Lor- 
zilor prin simpla moștenire a titlului lor de Lorzi, si dacă până la deschi- 
derea acestei mosteniri ei făcuse parte din Camera Comunelor ei nu au 
dreptul de a alege şi de a optă pentru aceasta din urmă, precum deasemenea 
dacă fac deja parte din Camera Lorzilor, ei nu pot candidă la comune în ale- 
geri. Pe lângă lorzii ereditari, Coroana are dreptul să confere această dem- 
nitate pentru merite. politice, literare sau oricare alte servicii aduse ţării, fără 
ca în această privinţă să existe vreo limită. In fine, Camera Lorzilor, prin o 
veche traditiune, având si atributiuni judecătoreşti, — un bill din 1876 a in- 
trodus încă un număr de 4 jurisconsulti, aleși dintre magistraţii sau avocaţii 
cei mai bine reputați, — pentru ca astfel să-și poată îndeplini, cu concursul 
acestor lumini, misiunea sa de instanţă superioară de apel în afaceri civile, 
deosebit de competinta ce are de a judecă pe miniştrii puşi sub acuzatiune 
de către Camera Comunelor. 

Până la 1911, nici o lege votată de Comune nu dobândeă putere obliga- 
torie, dacă nu eră admisă şi de Camera Lorzilor, care aveă dreptul sau de a 
amendă legea şi de ao retrimite Comunelor cu modificările introduse, sau de 
a o respinge pur şi simplu. Comunele fiind ecoul mișcării opiniunii publice si 


EMIL MICLESCU: SISTEMUL CONSTITUTIONAL ANGLO-SAXON 275 


piin urmare al ideilor de progres, unele reforme votate de acestea întâmpinau 
adesea rezistența Lorzilor ; — de aci conflict între cele două adunări, cea din- 
tâiu reprezentând spiritul liberal, iar cea de a doua pe acel conservator, 

Rolul Camerei Lorzilor ca putere legiuitoare a fost simțitor micşorat prin 
suprimarea dreptului ei de veto, efectuată în 1911 cu ocaziunea propunerii 
bilului pentru acordarea autonomiei Irlandei, bill depus de guvern si contra 
căruia Lorzii opuneau o rezistență îndârjită. Lorzii pot si astăzi să respingă 
un bill acceptat de Comune, — dar după un vot repetat al acestei Camere, 
legea devine obligatorie si poate fi sanctionatä fără aprobarea lor. De fapt 
dar, s'a mofidicat sistemul bi-cameral din Constituţia engleză, Camera Lor- 
zilor devenind, după această reformă, un simplu corp consutativ care poate 
cel mult să întârzie câtva timp înfăptuirea unei legi — iar nicidecum s’o în- 
lăture, Este just să recunoaștem că nici în trecut Lorzii nu au opus o rezistenţă 
sistematică înfăptuirii reformelor pe cari le cereă opinia publică, şi oride- 
câteori alegeri noui făcute pe chestiunea respinsă de ei confirmau votul Ca- 
merei, dânşii se grăbeau să voteze la rândul lor ceeace opinia publică apro- 
base. 

Experienţa va dovedi dacă Englezii se pot mulțumi de fapt cu un singur 
corp legislativ, sau dacă va trebui totus creată o a doua Cameră pe o bază re- 
prezentativă distinctă de cea dintâiu. 

Iniţiativa legislativă, guvernul englez o are aproape exclusiv, cea parla- 
mentară exercitându-se numai pentru chestiuni de interes secundar şi local. 

Miniștrii, deşi numiți de Coroană, sunt de fapt aleşi dintre oamenii poli- 
tici cu vază şi experienţă, cari au majoritatea în Parlament, în special în Ca- 
mera Comunelor. Ei sunt expresiunea acestei majorităţi, şi de aceea sunt da- 
tori să demisioneze atunci când proiectele pe care le prezintă sunt respinse 
sau sunt primite cu o prea slabă majoritate. 

Să vedem acum cum funcționează Parlamentul şi în Statele-Unite. Acolo, 
preponderența între cele două adunări o are în mod incontestabil Senatul. 
EI se compune din 96 membri, adică câte doi de fiecare din cele 48 State con- 
federate, cari sunt aleși pe un period de 6 ani. Acest Corp este prezidat de vice- 
președintele Republicii, fără drept de vot în Senat, afară de cazul foarte rar 
al parităţii voturilor asupra unei chestiuni. 

Senatul are nu numai atributiuni legislative, dar si unele executive, în 
fine altele judecătoreşti. 

In ordinea legislativă el primeşte, amendează sau respinge proiectele adop- 
tate de Cameră. Legile amendate se reîntorc la Cameră, și dacă un acord nu 
poate interveni, legea nu ia ființă. Dar şi Preşedintele Republicii are dreptul 
de a refuză sancţionarea legii, şi dacă uzează de această prerogativă atunci 
legea se reîntoarce la ambele adunări si numai dacă acestea menţin votul lor 
cu o majoritate de două treimi, legea devine obligatorie şi fără sancţiunea, 
prezidenţială. 

Atributiunile executive ale Senatului consistă în dreptul de confirmare 
sau infirmare a numirilor fäcute de Preşedintele Republicii, precum miniştrii, 
ambasadorii, judecătorii si funcţionarii federali, fără nici un amestec însă în 
numirile aparţinând fiecărui Stat în parte. 


276 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 





O altä atributiune tot atât de importantä este cä nici un tratat international 
încheiat de Preşedinte nu este valabil dacă nu este aprobat de Senat cu ma- 
joritate de două treimi. Tratatul dela Versailles din 1919 încheiat de Wilson, 
cum şi convenţia de alianță pentru a veni în ajutorul Franţei în caz de agre- 
siune din partea Germaniei, au rămas caduce din cauză că nu au întrunit această 
majoritate. Controlul asupra politicei externe a Președintelui poate păreă 
excesiv pentru cei din continentul european, unde tratatele politice se în- 
cheie foarte adesea în secret şi numai între capii Statelor contractante. Din 
acest punct de vedere necesitatea de a le supune aprobării unei adunări de- 
liberative şi prin urmare de a le expune publicităţii, poate fi o piedică serioasă 
pentru încheierea lor, şi s'ar puteă pierde în unele împrejurări ocaziunea și 
folosul unei alianţe preţioase. 

Pentru Statele-Unite, care până la sfârșitul secolului trecut au dus o politică 
bazată pe doctrina cunoscută a lui Monroë din 1823, acest control nu le-a putut 
fi decât folositor, — dat fiind că principiul acestei doctrine eră: nici o inter- 
venţiune a Statelor europene în continentul american, si ca consecinţă nici 
un amestec al Americei în afacerile Statelor europene. De un pătrar de secol 
această politică de izolare a fost părăsită; aşă, în 1895 Statele-Unite iau parte 
împreună cu celelalte mari puteri la expediţia din China contra Boxerilor. 
In 1898 fac răsboiu Spaniei intervenind în favoarea răsculaților din insula 
Cuba. In 1906 intervin pentru restabilirea păcii între Rusia și Japonia si acum 
au luat parte cu armele în conflictul european. 

Mi-aduc aminte că prin 1909 s'a încercat un amestec chiar în afacerile in- 
terioare ale Regatului nostru, prin o notă diplomatică cu privire la drepturile 
politice ale evreilor. Cu alte cuvinte, pretutindeni unde este un interes ge- 
neral sau mondial, această ţară nu mai stă nepăsătoare, dar pretinde din contra 
ca cuvântul său să fie totdeauna auzit. Viitorul va dovedi dacă controlul Se- 
natului, mai cadrează eu rolul pe care şi l-a croit în politica mondială. Acest 
control poate fi totuş privit în orice guvernare ca un mijloc util de a împie- 
dică pe şeful Statului să angajeze ţara prin acorduri de un folos îndoelnic sau 
ale cărui urmări nu pot fi prevăzute în mod limpede. Politica „mânilor libere“ 
pare a fi dogma adoptată de Senatul american. 

Pentru această Republică, problemele externe sunt din cele mai simple. 
Inatacabilă din partea marilor puteri europene de care o desparte Oceanul, 
şi în siguranţă perfectă în continentul său din cauză că este cu mult cea mai 
puternică dintre toate Statele ce o înconjoară, ea are libertatea de a duce o ase- 
menea politică, care face din ea totodată arbitrul lumii. 

In fine, Senatul îndeplinește și atributiuni judecătorești, judecând pe 
Preşedintele Republicii, pe miniștri şi pe majoritatea Curţii supreme contra 
căror Camera ar fi votat prin o moţiune „impeachment“* punerea lor sub 
acuzaţiune. O condamnatiune nu poate fi pronunţată dacă nu întrunește două 
treimi din numărul votantilor. 

In ce priveşte exerciţiul puterii legiuitoare, nu este nici o deosebire între 
Cameră şi Senat, votul uneia din adunări putând zădărnici votul celeilalte. 
Ele se diferenţiază însă prin structura lor şi prin modul lor de recrutare. 

Pe când Camera reprezentanţilor este emanatiune directă a votului po- 


EMIL MICLESCU: SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ANGLO-SAXON 277 


pular, având ca bază numărul populatiunii, — senatorii din contra sunt aleşii 
legislaturilor locale, — fiecare Stat trimițând câte doi senatori, oricare ar fi 
importanța populaţiunii sau întinderea teritorială a Statului astfel reprezentat. 
Aşă, de exemplu, pe când Statul New-York trimite 37 de reprezentanţi la Ca- 
meră, — în Senat trimite numai doi membri, deopotrivă cu oricare alt Stat, 
cât de mic şi neînsemnat ar fi. Principiul acesta a reprezentării egale în Senat 
a fost baza înţelegerii la întocmirea Constituţiei din 1787—89. El este o dogmă, 
adânc înrădăcinată în spiritul tuturor cetăţenilor, fiind privit ca gajul res- 
pectării autonomiei fiecărui Stat, si se găseşte înseris în articolul 5 din Con- 
stitutie. 

Pentru a fi ales senator se cere vârsta de 30 ani si o locuintä efectivä în 
Statul pe care acel ce candidează voiește a-l reprezentă, — fără altă condi- 
tiune de capacitate. De fapt însă a intrat în traditiunea Statelor-Unite de a 
trimite în acest Corp tot ce e mai distins şi capabil în politică, 

Observatiune asupra căreia trebuie să ne oprim un moment, este îndoitul 
caracter de permanență, şi totus de continuă premenire a acestei adunări. Oare- 
care explicatiuni sunt necesare pentru a nu păreă paradoxal. 

Trebuie să amintim că în Statele-Unite nu există dreptul de dizolvare a 
unuia sau altuia din cele două Corpuri legiuitoare. Pentru Camera deputaţilor, 
lucrul se explică mai lesne, deoarece fiind aleasă numai pe doi ani, timpul scurt 
al existenţei sale, compus numai din două sesiuni precum vom vedeă mai de- 
parte, înlătură nevoia unei asemenea măsuri. Senatorii: însă se aleg pe un pe- 
riod de şase ani, dar câte o treime din ei se preschimbă din doi în doi ani prin 
noui alegeri. Ei bine, tocmai această premenire continuă menţine contactul 
cu mișcările de idei ale opiniunii publice, dur menţine în acelaş timp conti- 
nuitatea în lucrările Senatului. 

Ceeace dă o autoritate morală incontestabilă acestei adunări, este tocmai 
faptul că odată constituită, nu răspunde decât față de conştiinţa sa și faţă 
de opiniunea publică pentru voturile ce are a dă, fără a aveă să se teamă nici 
de dizolvare, nici chiar de presiunea, curentelor populare, a căror fluctuatiuni 
sunt adeseori contrazicătoare sau superficiale. Senatul este permanent, dar 
în sensul că pentru el nu există o presiune hotăritoare asupra votului — dacă, 
celelalte două treimi nu împărtășesc curentele noui sub care s'a ales treimea 
nou venită. Dar în acelaș timp nu rămâne străin de curentele serioase care 
aduc cu ele un progres real, —iar în ce privește continuitatea în lucrări, nouii 
veniţi vor fi lesne puşi în curent de colegii lor rămași. Acest mecanism mai 
are avantajul că la nici un moment Statul nu e lipsit de Senatul său, care poate 
functionà valabil cu cele două treimi din membrii săi ce sunt în permanență. 

Pentru o mai bună înţelegere a funcționării acestui Corp legislativ, să pre- 
supunem că primul Senat a luat ființă în 1910. Imediat, la constituirea lui, a 
fost împărțit în trei grupări egale pe care le vom deosebi cu literele A. B. C. 
Gruparea A se premeneşte în 1912 — gruparea B în 1914, — gruparea C în 
1916. Dela a treia reînnoire si până la infinit senatorii vor ocupă toți scaunul 
lor pe un period întreg de 6 ani. Numai acei din grupările A şi B au avut o 
existență mai scurtă, fiindcă pentru trebuinta demonstratiunii noastre am 
presupus că Senatul a început să funcţioneze după acest sistem deabiă în 1910. 


278 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





De fapt el a funcţionat astfel dela întemeierea confederatiunii. Cu drept cu- 
vânt s'a spus într'o formă poetică că Senatul este ca un izvor ale cărui ape 
se reînnoese neîncetat. 

Datorită acestei stabilităţi, situatiunea de senator este din cele mai cäu- 
tate, şi această adunare se bucură de un mare prestigiu în Stat, câștigat de- 
altmintrelea prin o traditiune de muncă serioasă, de patriotism și onoare. 

Senatul pare a fi răspuns asteptärii făuritorilor Constituţiei americane, 
El a fost creat pe de o parte pentru a zădărnici legile pripite votate de o Ca- 
meră lucrând sub imboldul patimelor momentului, iar pe de altă parte pentru 
a pune stavilă omnipotentei prezidenţiale, căreia poate să-i refuze confirmarea 
numirilor, chiar pe acele ale miniștrilor. Cu tot antagonismul posibil între cele 
două Camere, el nu s'a manifestat până acum în mod prea pronunţat si vio- 
lent. Tot asemenea, rare au fost conflictele dintre Senat și Preşedinte, acesta 
având tot interesul de a păstră cele mai bune relatiuni cu Senatul. 

Inainte de a închide acest capitol, cred interesant a semnală o dispozi- 
tiune pe care o găsesc în proiectul de Constituţie al partidului liberal român, 
care merită, după părerea mea să oprească un moment atenfiunea noastră. 
Se propune pentru Senat formarea unui colegiu special, compus din consi- 
lierii judeţeni, consilierii comunali urbani și cei rurali, cari ar alege din sânul 
lor câte un senator de fiecare district, — aceasta în afară de câţiva senatori 
de drept ca mitropoliţii... ete. — şi de alţi 110 membri aleși prin vot uni- 
versal. 

Este netăgăduit că numai conditiunea vârstei de 40 ani cerută de actuala 
lege pentru alegătorii Senatului, nu constitue o diferentiare destul de mar- 
cată de modul de recrutare a Camerei deputaţilor, pentru a justifică îndeajuns 
existenţa a două adunări legiuitoare. 

Să trecem acum la Camera reprezentanţilor, a deputaţilor, cum am nu- 
mi-o noi. 

Această adunare are o vieafä numai de 2 ani, la expirarea căreia se fac 
alegeri integrale, — dar Camera nouă nu se întrunește pentru a lucră decât 
un an după alegerea ei. Aleasă de exemplu în Noemvrie 1920, — nu se întru- 
neste decât în Decemvrie următor, fiindcă mandatul precedentei Camere nu 
a expirat decât la Martie 1921. În scurta ei vieatä nu are decât două sesiuni: 
una care după exemplul luat. ar începe în Decemvrie 1921 până la August 1922, 
şi alta dela Decemvrie 1922 până la Martie 1923. Există dar această parti- 
cularitate că vechea Cameră mai legiferează câteva luni, pe când cea nouă este 
deja aleasă. Acest sistem asigură un fel de continuitate în mecanismul con- 
stitutional, astfel că la niciun moment ţara nu este lipsită de concursul Cor- 
purilor sale legiuitoare, aceasta spre deosebire de ceeace se petrece la noi, unde 
alegerile au totdeauna loc cu Parlament dizolvat sau al cărui mandat a expirat. 

Camera, simplu laborator legislativ, nu are niciun fel de atributiuni de ale 
puterii executive sau judecătoreşti. Poate pune sub acuzare un minister ce ar 
lucră cu rea credinţă în contra intereselor naţionale, dar nu-l poate răsturnă, 
fiindcă miniștrii nu apar niciodată înaintea ei pentru a susţine sau combate 
un proiect de lege — si prin urmare niciun vot nu poate fi interpretat ca dat 
împotriva lor, ei nefăcând deloc parte din congres. 


EMIL MICLESCU: SISTEMUL CONSTITUTIONAL ANGLO-SAXON 279 


In intentiunea fäuritorilor Constituţii, puterea executivă trebuie să fie 
independentă de cea legislativă; de aceea miniștrii stau numai sub ascultarea 
directă a Președintelui Republicii. 

In sistemul englez, și în general în celelalte State europene, miniștrii sunt 
expresiunea majorității Parlamentului si răspunzători de actele lor pentrucă 
tocmai dispun de majorităţi si prin urmare au posibilitatea de a opri ceeace 
ar puteă fi dăunător ţării și intereselor generale. 


b) Să ne ocupăm acum şi de puterea executivă. Vom examinăcât mai repede 
posibil care’ sunt atributiunile Președintelii şi a miniștrilor săi în Constitu- 
ţia Statelor-Unite. Puterea executivă în Anglia este prea bine cunoscută 
şi nu voiu vorbi de ea decât pentru a face să reiasă mai limpede diferentierile 
ce o despart de aceea a Republicii americane. 

Numirea, Preşedintelui se face pentru un termen de 4 ani si prin două grade 
de alegători: fiecare Stat alege un număr de delegaţi egal cu acel al deputa- 
tilor şi senatorilor. Apoi aceşti delegaţi se întrunesc în Statul lor, dând în scris 
votul pentru candidaţii preferaţi. Rezultatul obţinut este trimis sub plic pe- 
cetluit Președintelui Senatului la Washington, unde, în faţa membrilor întregului 
Congres, se despoaie scrutinul si se proclamă cel ales. Delegații de cari am vorbit 
nu pot face parte din Camera sau Senatul ce se alege în acelaș timp cu Pre- 
şedintele, — aceasta pentru a dă o cât mai mare independenţă alegerii aces- 
tuia. Tot pentru acelaş motiv legiuitorul constituant nu a voit ta Preşedin- 
tele să fie alesul Congresului, adică al Parlamentului, asà cum se face în Franţa 
şi cum s'a admis în noua Republică ceho-slovacă. In concepţia lui, Prese- 
dintele trebuiă să fie omul superior, desbrăcat de orice legături de partid, 
chemat la acea înaltă treaptă pentru ca prin autoritatea sa să călăuzească 
atât puterea legiuitoare, cât şi pe cea executivă, 

De fapt, încă dela început toţi preşedinţii afară de Washington au fost aleşi 
de şi dintre oamenii partidelor politice, — de unde decurg și neajunsurile si- 
stemului, Președintele fiind apoi obligat să distribue funcțiuni si favoruri acelor 
ce au contribuit la alegerea lui. Astfel sunt numai în aparenţă două grade de 
alegători — fiindcă listele de delegaţi se formează de partide care se anga- 
jează pe onoare să deă votul candidatului prezidenţial susţinut de partid. 
Lista delegaților ce reușește în fiecare Stat, este indicatiune sigură a Prezi- 
dentului ce va triumfă. 

Deşi Constituţia tace asupra realegerii unui Presedinte al cărui mandat 
a expirat, a intrat însă în uz ca el să poată fi reales numai odată. Generalul 
Grant, care adusese servicii însemnate ţării în timpul răsboiului de secesiune, 
eră foarte popular, el a fost propus de partidul republican la o a treia ma- 
gistratură (în 1880). Candidatura sa a fost însă respinsă de popor — si de atunci 
nicio altă încercare de acest fel n'a fost făcută. Semniticarea acestei respin- 
geri este că poporul american se teme de dictatură. 

Constituţia impune ca alegerea să se facă cu majoritatea, delegaților aleși 
de popor (art. XII). Cum aceşti delegaţi sunt în număr egal cu deputaţii și se- 
natorii fiecărui Stat, — s'ar puteă ca delegaţii a 20 State din cele mai populate 
să decidă singure de rezultat — contra altor 28 State mai puţin populate. 


280 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Dacă voturile se împart, nu se fac noui alegeri de delegați, și dreptul de 
a hotărî trece asupra Congresului întrunit într'o singură adunare, si unde votul 
se realege pe State, majoritatea deputaţilor și senatorilor unui Stat con- 
tând drept un singur vot. Majoritatea simplă a Statelor hotărăște alegerea. 

Președintele nu poate fi revocat din funcțiunile sale decât în cazul unui 
„impeachment** votat de Cameră. Judecata se face de Senat sub președinția 
şefului Curţii supreme, care poate să pronunţe destituirea numai cu 2/3 din 
votanti. Până în prezent un singur Președinte, Andrew Johnson, a fost trimis 
în judecata Senatului (1865—69) şi achitat fiindcă nu a întrunit majoritatea 
de ?/, cerută de lege. 

In timp de pace, Președintele este șeful armatei și marinei federale, cum. 
şi a milițiilor Statelor. In timp de răsboiu puterile sale sunt nelimitate. 

In ce priveşte afacerile străine, el negociază și încheie tratate sub rezerva 
afirmării Senatului, care nu le poate aprobă decât cu ?/, din numărul votan- 
tilor. El ţine pe Senat în curent cu mersul negocierilor și prin aceasta presimte 
pulsul acestui Corp, pentru a şti până unde poate să se angajeze. 

Preşedintele numește pe ambasadori, miniştrii si consulii acreditaţi în străi- 
nătate, numeşte pe miniştrii departamentelor respective, cu dreptul de a-i 
revocă oricând ar crede necesar. In raporturile cu Congresul, el nu propune 
legi nici direct, nici indirect prin miniștrii săi, cari nu fac niciodată parte din 
Parlament. Are numai dreptul de a refuză sancţiunea sa legilor votate, re-. 
trimifându-le Parlamentului cu observatiunile sale pentru o mai deaproape 
cercetare. Cea mai mare parte din Preşedinţi a uzat însă cu multă cumpătare 
de acest drept, şi numai atunci când au simţit că sunt sustinuti de întreaga, 
opiniune publică. 

In concepția autorilor Constituţiei, dreptul de veto trebuiă să servească 
pentru u împiedică încălcările legislativei asupra executivului, în fine pentru 
a opune o stavilă influențelor nefaste de partid asupra Congresului. Aşadar 
Președintele este, ca și Senatul, un organ ponderator cu întinse puteri pentru 
limitarea puterii legiuitoare. 

Ca şei al puterii executive, el priveghează la stricta aplicare a legilor, nu- 
meste în funcțiunile judecătorești și administrative, — poate convocà mili- 
tiile tuturor Statelor când siguranța Statului o cere. 

Alegerile prezidenţiale au loc din 4în 4 ani, în luna Noemvrie, deodată cu acele 
pentru Cameră. Preşedintele nu intră însă în funcţiune decât în Martie următor. 

In multe cazuri o alegere de Președinte are însemnătatea unei indicaţiuni 
pe care o dă opinia publică, în sensul unor schimbări politice radicale sau 
al unei atitudini hotăritoare într'o chestiune externă. Pentru a nu cità decât 
cazul lui Lincoln, se ştie că alegerea sa a însomnat desfiinţarea comerţului 
cu robii negri, care a și fost cauza răsboiului dintre Statele de Nord cu cele 
de Sud, acestea fiind pentru menţinerea acelui negot rusinos (1860). In 
fine, acum de curând realegerea lui Wilson în 1916 a fost o indicafiune sigură 
a atitudinei poporului american în favoarea coalitiunii contra Germaniei, 

Mişcarea opinii publice este atât de puternică în acea ţară, încât oa- 
menii săi politici sunt conduși de curentele populare, — mai mult decât im- 
primă ei înșiși influenţa lor. 


EMIL MICLESCU: SISTEMUL CONSTITUȚIONAL ANGLO-SAXON 281 


a 


In Anglia şi în Statele cu monarhie constituţională se știe că şeful exe- 
cutivului, Regele, este neresponsabil, fiindcă acțiunea miniștrilor este con- 
centrată cu aceea a majoritätilor ; Regele fiind mai mult un arbitru în con- 
flictele dintre Cameră si miniştri, el poate sau să schimbe pe aceştia, sau să 
dizolve Parlamentul. 

Am arătat că în Statele-Unite, Preşedintele nu are niciodată dreptul de 
dizolvare ; el este răspunzător personal de actele sale, cum şi de ale miniştrilor 
cari lucrează sub ordinele sale directe. 

Conceptiunea pe care o avem noi despre rolul miniștrilor în sistemul de 
guvernare, este foarte diferită de aceea a Statelor-Unite. Acolo ei sunt priviţi 
numai ca şefi ai departamentelor pe cari le administrează, lucrând în depen- 
dentä directă cu Preşedintele Republicii, fără a cârmui propriu zis politica 
generală a ţării, ca în Anglia, Franţa, Italia, Belgia... etc., unde ministerul 
constitue o personalitate colectivă, iar miniștrii, pe lângă directiunea de- 
partamentului lor, au şi conducerea politicei si iniţiativa întreagă a legilor. 
Pentru a fi sustraşi în mod absolut de sub influenţa puterii legislative, mi- 
niştrii nu fac niciodată parte din Parlament, — toate legile ce se propun 
fiind din iniţiativă parlamentară. 

La început n'au existat decât 4 ministere: al afacerilor externe, — cel mai 
important din toate, —al finanţelor, al răsboiului şi al marinei. Apoi prin 
legi posterioare s'au creat după trebuinţă si alte ministere, precum al pos- 
telor, al agriculturii, al internelor... etc., şi unul din cele mai recente este 
acel al muncii. Caracteristic este că unele ministere, care în alte ţări au o deo- 
sebită importanţă, cum de exemplu ministerul de interne, în ministerul fe- 
deral este din contra pe al doilea plan. In fine, altele lipsesc cu totul, precum 
ministerul instrucției şi al cultelor, fiindcă pe de o parte guvernul nu se pre- 
ocupă de formele cultului şi lasă sarcina instrucţiunii diferitelor State însăși. 
Nu există asemenea minister de lucrări publice. Explicaţiunea constă în faptul 
că fiecare are administraţia sa proprie şi funcţionarii acestor State n'au ra- 
port direct cu guvernul federal. Fiecare Stat având toate aceste servicii or- 
ganizate în cuprinsul teritoriului său, lucrările de coordonare care privesc 
Statul federal sunt îndeplinite de comitetele Camerei si Senatului, similare 
celor din Parlamentul englez, dar care aci, în felul lor, constituesc adevărate 
ministere. 

Rezumând dar deosebirile dintre cele două sisteme de guvernare, constatăm 
că în Anglia capul Statului este iresponsabil: că miniştrii cari nu se pot adă- 
posti după ordinele Coroanei, sunt din contra responsabili şi pot îi trimişi în 
judecată fie de Parlament, fie chiar de Capul Statului. Ei fac parte din legis- 
latură şi sunt expresiunea majorităţii acesteia, având pe lângă puterea exe- 
cutivă, şi iniţiativa, legilor. In caz de conflict între majoritate şi minister, acesta 
trebuie să se retragă sau obține dela Rege dizolvarea, pentru ca consultarea, 
Corpului electoral să hotărască asupra conflictului. 

In Statele-Unite Capul Statului este răspunzător, nu faţă de Parlament, 
dar numai faţă de poporul american, care i-a încredinţat acea înaltă funcțiune.. 
Camera poate numai să pună în mişcare tragerea sa la răspundere prin ,,impeach- 
ment“. Iniţiativa legilor aparţine numai membrilor Parlamentului din care mi- 





282 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





nistrii nu fac niciodată parte. Este separatiune completă între puterea execu- 
tivă şi cea legiuitoare. De aceea ministerul nu are nici a susţine nici a combate 
vreo lege înaintea Congresului, care nu poate să răstoarne un minister, precum niei 
acesta nu poate dizolvă Parlamentul. Pe când Regele Angliei încă din 1707 
sub Regina Ana n'a mai uzat de dreptul de veto, Președinții Statelor-Unite 
s'au folosit de mai multe ori de acest drept, spre a zădărnici unele legi votate 
contra asentimentului opiniei publice. El constitue un instrument foarte 


a. 


puternic în mâinile Preşedintelui contra Congresului. 


c) Să ne ocupăm putin şi de puterea judecătorească. Si aci găsim îndoita or- 
ganizare: federală de o parte şi cea locală de altă parte, —ca și pentru cele- 
lalte institutiuni. Ne vom ocupă numai de cea dintâiu. 

Magistratura federală se compune din Curtea Supremă, din Curți de Apel 
de circuit, Curti simple de circuit si Tribunale de district. Judecătorii fede- 
rali sunt numiţi pe vieatä de Președinte și confirmaţi de Senat, pe când ma- 
gistratura locală a celor mai multe State este eligibilă și pe o durată ce nu trece 
de 4 ani. Curtea Supremă a fost creată prin însăş Constituţie, iar celelalte Curți 
prin legi votate de Congres. Pentru procesele intentate contra Guvernului federal, 
care se înmulțise peste măsură, s'a creat o Curte specială numită „Court of 
Claims", care departe de a îi un Tribunal administrativ, a descongestionat numai 
de aceste afaceri pe celelalte Curți, de cari nu se deosebește întru nimic. 

Partea extrem de delicată pentru funcţionarea Curţilor federale, — excep- 
tându-se cea Supremă,—este că ele trebuie să se păzească de orice încălcare peste 
atributiunile aceloraşi instanţe ale fiecărui Stat. Principiul conducător este 
că pretutindeni unde legea federală își are aplicatiune, dispare puterea legii 
locale, şi orice împricinat dacă pretinde că numai legea federală îi este apli- 
cabilă, are dreptul să se adreseze și să fie judecat de Instanţa federală, 

In Statele-Unite ca şi în Anglia nu există Tribunale administrative, si func- 
tionarii pot fi urmăriţi înaintea Tribunalelor ordinare pentru daunele cauzate 
de ei prin exerciţiul functiunii. 

Nu vom intră în amănunte asupra organizării judecătorești. Ceeace am 
spus este deajuns ca privire generală. Vom examină numai care e rolul com- 
stitufional al justiţiei în cele două State. 

Am arătat că în Anglia nu există o lege constituțională. Principiile după 
care acest Stat se guvernează sunt răspândite în o mulțime de legi, statute, 
obiceiuri primite de toţi, în fine în deciziuni ale jurisprudenţei — aceste din 
urmă fiind respectate ca legi. Aci nu este nicio deosebire între legi, toate având 
aceeaş putere, si o lege nouă poate modifică oricând principiile constitutio- 
nale, conţinute într'o lege anterioară, fiindcă Parlamentul este omnipotent, 
si este considerat ca poporul însuşi. Dreptul de a legiferă nefiind limitat prin 
niciun organ, — Parlamentul fiind totdeauna Adunare Constituantă şi repre- 
zentând puterea, fără limite a Națiunii însăși, — nu poate există conflict între 
o lege cu caracter constituţional şi oricare alta din punctul de vedere al su- 
periorităţii uneia asupra celeilalte, și Justiţia are cel mult de hotărît, în caz 
de contradictiune, până la ce punct şi în ce măsură legea nouă a înţeles să 
abroge dispozitiunile altei legi mai vechi. 


EMIL MICLESCU: SISTEMUL CONSTITUTIONAL ANGLO-SAXON 283 


In Statele-Unite din contra: Națiunea singură are deplinătatea puterilor. 
Dânsa a creat legea constituţională, punând îngrădire dreptului însus de le- 
giferare al Parlamentului său, to așă precum puterea judecătorească şi cea 
executivă nu pot ieși din cadrul atribuţiunilor ce le sunt date prin pactul fun- 
damental. 


Este în firea lucrurilor omeneşti ca puterea legiuitoare să caute a încălcă 
peste atributiunile executivului și vice-versa. Rolul constituțional al justiţiei 
este de a menţine pe fiecare în drepturile ca și în atributiunile lor. Ideea jig- 
nitoare de control trebuie însă cu totul înlăturată. Justiţia nu are un asemenea 
drept asupra celorlalte două puteri. Ea nu poate emite deciziuni de principiu 
asupra constitutionalitätii legilor ce se votează, — dar numai în caz de con- 
flicte pozitive de interese, este chemată a spune dacă legea ordinară nu con- 
trazice vreuna din dispozitiunile legii superioare. Justiţia interpretează Con- 
stitutia ca și pe oricare altă lege, dând precădere celei dintâiu si înlăturând 
aplicatiunea celei de a doua. In acest sens numai se poate spune că Justiţia, 
este păstrătoarea Constituţiei. 


Ceeace a făcut autoritatea Curţii Supreme din Statele-Unite, este că tot- 
deauna s'a, considerat ca organ al legii, refuzând a-și da, părerea. de mai înainte 
sau în mod abstract. 


Mentinându-se în rolul ei de arbitru judecătoresc, a dobândit nu numai 
încrederea baroului, dar și pe aceea a opiniei publice, — deși câteodată, cu 
ocaziunea interpretării unora din dispozitiunile constituționale, pasiunile 
politice nu au scutit’o nici pe dânsa de vii atacuri. Unele legislaturi și chiar 
unii Preşedinţi de Republică i-au contestat dreptul acesta de interpretare, 
drept care de fapt nu este înscris în Constituţie, dar care rezultă din însäs 
necesitatea de a rezolvi conflictele pozitive ce se pot ivi. Astăzi acest drept 
îi este recunoscut de toţi, şi prestigiul dobândit al hotărîrilor sale este datorit 
în mare parte superiorității judecătorilor chemaţi a îndeplini acele înalte func- 
tiuni, între cari numele lui John Marshall ocupă locul de frunte, si autori- 
tatea sa în chestiuni constituţionale face lege. El a exercitat funcțiunile de 
Chief- Justice dela 1801 la 1835, şi atât de luminoase au fost părerile emise 
şi judecätile pronunţate de el, încât a fost supranumit al doilea făuritor al 
Constituţiei. 

După cele expuse, întrebarea firească ar fi: care din aceste două sisteme 
este preferabil ? Răspunsul nu este ușor. Numai cine vreă să-și deă seama de 
desvoltarea istorică a Angliei poate să-şi explice cum mecanismul guverna- 
mental funcţionează acolo fără o lege constituţională bine definită. Numai 
secole de civilizatiune au putut produce acest rezultat în adevăr de admirat 
ca libertăţile cetätenesti să fie respectate prin puterea moravurilor. 

Statele-Unite mai pruente, și sub impresiunea despotismului lui George 
al III-lea, au preferat să fixeze într'o lege scrisă drepturile şi puterile fiecăreia 
din organele de guvernare, arătând limitele în care pot fi exercitate, si opu- 
nând astfel o stavilă inovatiunilor pripite sau temerare, cum şi încercărilor 
de dictatură. Apoi,pentru mai multă stabilitate a acestei legi, au întocmit şi 
o procedură foarte complicată pentru modificarea dispozitiunilor sale. Ei sunt 


284 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


foarte mulțumiți cu rezultatele obţinute prin o experienţă de mai bine de 
130 ani. 

Totul dar variază dela popor la popor si depinde de gradul său de cultură, 
de temperamentul si deprinderile sale, pentru adoptarea institutiunilor politice 
cu care să se acomodeze. 

Omul incult nu ştie să uzeze de libertate, pentrucă a fi liber înseamnă nu 
numai a face ce voim, dar și a nu face ceeace strică altuia, a respectă dreptul 
semenilor săi, idee care nu poate pătrunde decât în societăţile ajunse la un 
grad de civilizaţie mai înaintată. 

Noi, ca si cele mai multe State Europene, am adoptat sistemul mixt al Con- 
stitutiei scrisă, combinat cu sistemul englez al amestecului executivului cu 
legislatura. Intrucât mă priveşte, înclin a crede că acum, după introducerea 
votului universal, un Senat permanentizat care să se preînnoiască parţial din 
doi în doi ani ca în Republica americană, ar dă o mai mare garanţie în sta- 
bilitatea legii noastre constituţionale. Oamenii noștri politici au însă cei dintâi 
cuvântul pentru a se pronunţă asupra introducerii unei asemenea reforme 
care implică în sine suprimarea dreptului de dizolvare. Intraţi pe calea cea 
mai largă a democratismului, este de datoria oamenilor de Stat să ia și mă- 
surile contra abuzului de democratism. 

Din punct de vedere filozofic, nimic mai admirabil decât principiile demo- 
cratice. Ce poate fi mai ideal decât de a atribui fiecărui om, avut sau sărac, 
dreptul de a-și dă votul pentru alegerea acelora, cărora să li se încredinteze 
destinele ţării. Ce poate fi mai util decât a se dă cârmuirea celor mai activi 
și mai capabili. Aceasta presupune că fiecare cetăţean face o întrebuințare 
înţeleaptă a votului său, alegând cu discernământ cârmasii săi cei mai vred- 
nici. Ei bine, această judecată limpede lipseşte adeseori masselor populare, 
pentrucă nu are o pregătire educativă îndelungată. Din moment ce acest admi- 
rabil sistem este clădit pe o parte de ficţiune, realitatea poate duce la cum- 
plită desamăgire. Exemplul Rusiei este edificator. lată un popor doritor de 
libertate, dar nepregătit în mod evolutiv pentru dânsa. Rezultatul a fost că 
a schimbat un despot mai blând pentru o tiranie din cele mai sângeroase, cum 
lumea n'a cunoscut până acum. Cu toate dezastrele la care asistă, cu toate 
suferinţele grozave ce îndură, acest popor nu are totus puterea de a reactionà, 
fiindcă are deprinderea, as puteă zice nostalgia, servitutii. Departe de mine 
gândul de a face vreo apreciere între noi şi 1uşi. 

Poporul nostru, ca masse populare propriu zis, — este cu mult mai supe- 
rior în civilizaţie. El merită toată încrederea și am convingerea că se va des- 
voltà normal sub binefacerile unei guvernări democratice, fiindcă în 1917, 
atunci când mintea lui puteà fi turburată prin suferințele răsboiului, el a rămas 
totuș neclintit la datorie. Cu asemenea calități de bun simț si de intelepciune, 
cred că putem privi cu optimism viitorul ţării noastre cum si acel al demo- 
craţiei noastre. 


9 Aprilie 1922 





VIITOAREA ORGANIZARE 
ADMINISTRATIVĂ A ROMÂNIEI 


ANIBAL TEODORESCU 


CUPRINSUL: 1. Necesitatea unei reorganizări unitare a sistemului nostru administrativ. — 
2. Scoaterea administraţiei de sub influenţa politice. — 3. Descentralizarea administra- 
livä: a) organizarea comun“; b) a județului; c) a regiunii. — 4. Statutul funcțiuni 
publice ca garantie a unei bune administrații. — 5. Concluzie. 











ACĂ vârtejul vieţii materialiste de astăzi, ne-ar lăsă răgazul de a ne opri 
câteodată mintea si a cugetă asupra împrejurărilor deosebite prin care 
trecem, am descoperifără multă greutate acest lucru demn de reţinut: că 

generațiunii actuale i-a fost dat să trăiască două epoci profund diferiteuna de alta, 
epoci despărțite de răsboiu ca de o barieră uriașă: cea dintâiu, a fost aceea care a 
început veacul al XX-lea dar care, ca înfăţişare, pentru omul politic ca şi pentru 
sociolog, este în realitate continuarea firească a veacului al XIX-lea, perioadă 
liniştită, în care evoluţia dreptului public se face foarte încet, fără salturi, 
guvernele abiă îndrăznesc să se atingă de trecut; iar problemele politice sunt 
studiate din cabinet pentru un viitor mai mult sau mai putin îndepărtat. Cea- 
laltă, perioadă după răsboiu, este pentru lumea morală ceeace în lumea faptelor 
materiale este o furtună, care spulberă, odată cu aşezămintele vechi, şi concepţii 
şi credinţe, care îngiămădeşte nevoi peste nevoi, unele mai scurte decât altele, 
şi care apare, din această pricină, în ochii sufletului nostru uimit, ca un vis 
ce trebue să treacă dintr'un moment în altul. 

Omul de Stat nu mai poate rămâne contemplativ, nu mai poate medità 
asupra unor speculatiuni abstracte de viitor, ci trebue să se prefacă fără întâr- 
ziere în om de acţiune, căci altfel o nevoe generală, nesatisfăcută la timp, poate 
aduce turburäi adânci în ceeace ne-am obisnuit să numim ordinea socială. 

Lucrul acesta a şi făcut ca această perioadă să fie caracterizată pe tărâmul 
dreptului, si mai ales pe acela al dreptului public, printr'o alterare, dacă nu 
chiar printr'o răsturnare completă a vechilor principii si înlocuirea lor cu altele 
noui. În special raporturile dintre csi doi poli ai vieţii publice, dintre Jndivid 
si Stat, au avut să sufere de pe urma acestor prefaceri. 

Este fără îndoeală, că nu ne putem gândi la aceste raporturi, la turnarea, 
lor în vreo formă de drept nouă, fără să nu ne oprim mai întâiu asupra strue- 
turii lăuntrice a unuia, din cele două elemente de cari vorbeam adineauri: Statul 
a cărui organizare administrativă este departe de a fi desăvârşită. 

Una din cele mai însemnate reforme astăzi la ordinea zilei în Statul nostru— 
ba, aş puteă spune fără teamă de exagerare, cea mai însemnată — este reforma 
administrativă, căci un Stat a cărui organizare administrativă lasă de dorit, 
este un Stat care nu pricepe, sau nu dă destulă atenţie, ceeace ca rezultat este 
tot una, nevoilor generale. În această privinţă, este o constatare aproape ba- 
nală, că fără o aşezare administrativă solidă, nu se poate vorbi de organizarea 
sistematică a activității publice pe nici un tărâm. 


286 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





Dar citesc în ochii d-v. o întrebare: cum se poate oare pune la noi o pro- 
blemă administrativă, când este ştiut că avem o administratiune; când avem 
sergenti de stradă, cari de cele mai multe ori privesc indiferenți la comiterea 
contraventiunilor, iar din când în când verbalizeazä, când avem prefecti, al 
căror zel este simţit mai ales în perioadele electorale, când avem miniştri, care 
fac numiri de funcţionari, înlocuiri si chiar proiecte de legi? Cum nu avem o 
administratiune, când anumite semne exterioare ne spun altfel: când în criza 
de locuinţe, de cari suferim astăzi multe, foarte multe din clădirile destinate 
particularilor sunt ocupate de autorități publice, purtând care de care nume 
mai pompoase și când, în definitiv, numai bugetul de cheltueli al Ministerului 
de Interne se cifrează pentru anul acesta la 709 milioane lei? 

Imi veţi da voie să răspund acestei chestiuni spunându-vă că, oricât de pa- 
radoxal ar păreă, a aveă un număr mare de funcționari administrativi şi a su- 
portă, pe de altă parte, sarcini administrative grele, nu înseamnă întotdeauna 
a aveă și o organizare administrativă, organizare care presupune existența, 
unor principii de drept generale și unitare, a unor reguli de aşezare adminis- 
trativă menite să dea cea mai largă satisfacere nevoilor publice. 

Ori, toemai în această situatiune se află astăzi Statul nostru. Privind lucrurile 
de jos în sus, putem spune că simţim că suntem administraţi, dar nu simțim în 
totdeauna că suntem bine administrati, iar privindu-le de sus în jos, ceeace 
vedem este departe de a aveă înfățișarea unui tot organizat. 


1. Pricinile, cari fac ca problema administrativă să se pună astăzi cu atâta 
intensitate la noi, nu izvorăse numai din împrejurările răsboiului, căci printre 
ele sunt unele anterioare acestui eveniment, după cum voiu aveă cinstea să 
arăt îndată. In toate cazurile, aceste pricini sunt multiple. 

Astăzi organizarea administrativă a Statului nostru nu decurge dintr'un 
singur izvor legal, ci din mai multe. In adevăr, aş puteă spune că avem atâtea, 
sisteme de organizare administrativă, câte sunt şi regiunile mari din cari se al- 
cätuieste ţara. Vechiul regat își are structura administrativă, pe care i-a dat-o 
anul 1864 si pe cari i-a întărit-o doi ani mai târziu Constituţia. Nu trebuie 
să uităm că concepţia acestei structuri este pur latină, ca una ce purcede din 
ideile Marii Revolutiuni Franceze, care a încheiat veacul al XVIII-lea. 

In răsărit, în Basarabia, avem un sistem de organizare, în cari spiritul fa- 
rist apare în plin, un sistem care, sub aparențele înșelătoare ale autonomiei 
locale, căută să facă pe cetăţean să suporte fără murmur un regim de guvernă- 
mânt absolutist. 

In miazănoapte, Bucovina ne aduce organizarea arhaică de provincie a 
unui imperiu alcătuit dintr'o sumă de naţionalităţi legate între ele numai prin 
legături artificiale. ` 

In sfârşit, peste Carpaţi, foştii stăpânitori vremelniei ai pământului românese 
ne-au hărăzit un sistem administrativ înaintat fatä de cel al nostru prin aceea, 
că ţinteă să realizeze acea, descentralizare atât de dorită aiurea. 

Intre toate aceste sisteme, în afară de oarecari puncte comune tuturor 
legiuirilor de organizare administrativă, nu există nici o înrudire; ele sunt sis- 
teme juridice cari, deși fuseseră aplicate în mare parte unei populatiuni de 





ANIBAL TEODORESCU: VIITOAREA ORGANIZARE ADMINISTRATIVA 287 


aceeaş rassă, izvoriseră însă din concepţia de organizare a guvernantilor unor 
State cu totul deosebite unele de altele. In adevăr, alte idei fundamentale, 
alte scopuri, şi administrative şi politice, însufleţiseră guvernele din Bucu- 
reşti, şi altele guvernele din Petersburg, Viena sau Budapesta. 

Dacă închegarea sufletească a întregii populatiuni cuprinse în hotarele 
actuale ale ţării noastre s'a făcut într'un interval de mai puţin de patru ani, 
formele de vieatä adminiscrativă continuă să rămână, în liniile lor mari, tot 
deosebite. 

Rezultatul fericit al unui răsboiu glorios, ne-a condus la această situaţiune 
precară din punctul de vedere administrativ, dar, după cum am mai spus, nu 
toate deosebirile de organizare decurg numai din răsboiu; unele îi sunt ante- 
rioare. Astfel, vechiul nostru regat, care eră un Stat perfect unitar politiceste, 
nu eră tot astfel si pe tărâmul administrativ, căci este îndestul să vă amintesc 
că împrejurările istorice şi politice, prin care a trecut, au făcut ca Dobrogea 
să fie înzestrată cu o organizare administrativă deosebită într'o anumită măsură 
de cea a judeţelor de dincoace de Dunăre, iar, mai târziu, ca Dobrogea Nouă 
să aibă şi ea organizarea ei proprie. 

In sfârșit, ceeace este mai mult, peste acele reguli de organizare proprii 
fiecărei regiuni românești noui, s'au aşezat o sumă de noui reguli — luate 
de cele mai multe ori în pripă — menite să ușureze conducerea acestor regiunii 
şi câteodată să înlesnească o viitoare unificare administrativă, 


Este uşor de înţeles ce reprezintă pentru guvernul chemat să le aplice 
atâtea, norme de drept și atâtea sisteme de organizare! Câte greutăţi decurg 
din această varietate! 

Avem nevoie de organizare unitară, dar nu de una din acele organizări 
rigide, scrobite,cari să treacă toate drepturile şi toate răspunderile centrului, 
ci de o organizare mlădioasă, care să îngăduie a ajunge la o vieatä locală în- 
floritoare. Prin ce mijloace vom ajunge la ea? 

O primă metodă ar fi de a întinde principiile de organizare ale vechiului 
regat la nouile teritorii româneşti. Dar gestul acesta, pe lângă doza de tiranie 
ce ar conţine în sine, cu totul nemeritată de nouii noștri concetäteni, ar fi 
şi nejuridic, căci sistemul administrativ al vechiului regat nu este impecabil, 
ci dimpotrivă cu totul învechit. Reforma luia fost cerută cu mult mai înainte 
de răsboiu atât dela înălţimea catedrei universitare, cât şi prin diferitele mani- 
festări ale partidelor politice, asà încât nu putem adoptă ca pe o regulă generală, 
de organizare a noului nostru Stat ceeace dorim de mult să schimbăm sau cel 
puţin să modificăm. 

O altă metodă ar fi să împrumutăm din străinătate, aşă cum am făcut de 
atâtea ori, un model de organizare, care să fi fost adoptat acolo si ale cărui 
efecte să fi fost verificate. Este o metodă, care tocmai pentrucä scuteste de orice 
sfortare, are multi adepţi. Este mai ales metoda de lucru a biurourilor noastre 
administrative cari, însărcinate să redacteze un proiect de lege, se grăbesc 
să-şi procure textul legii franceze asupra chestiunii, apoi pe cel al legii italiene, 
câteodată pe cel austriac sau german, şi întotdeauna câte un text exotic, cum 
este cel japonez. Din savanta combinatiune si contopire a tuturor acestor texte 


288 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


iese proiectul de lege românesc, atât de bine reda “tat încât se întâmplă de multe 
ori ca art. 2 să contrazică ceeace zisese art. 1! 

Eu unul vă mărturisesc, că nu am fetisismul modelelor străine, cari aiurea, 
în materie de mode feminine, pot fi interesante şi atrăgătoare, dar în mateiie 
de legiferare au o valoare relativă. 

Iniăt urând ambele aceste metode, cred că o viitoare lege de organizare ad- 
ministrativä va trebui să ţină numai decât seama de două elemente, de un 
element abstract, care stă în principiile generale si superioare, preconizat de 
ştiinţa Dreptului Administrativ, şi de un element concret, care stă în nevoile 
fireşti ale poporului nostru pentru care vom legiferă. Şi aci ne va veni în ajutor 
tradiţia, adică propriul nostru trecut. 

Este de ajuns să ştim unde voim să mergem; calea o vom găsi uşor, căutând 
să ţinem necontenit drumul cel drept, care este şi cel mai simplu și mai apropiat 
de sufletul poporului nostru şi ferindu-ne de potecile lăturalnice şi întortochiate 
lăudate de ignoranti. Se va întâmplă de multe ori ca bucăţi din această cale 
să îi fost dejà bătătorită de înaintaşii noştri, fie ei din România veche, fie din 
răsărit sau de peste munţi; să le urmăm cu încrederea că ne vor duce la ţinta 
finală. 


2. V'am obosit îndestul cu această lungă introducere în miezul conferinţei 
mele, dar pe care eu mi-am luat curagiul de a o crede de neapărată trebuintä 
pentru buna ei înţelegere. Aveţi tot dreptul să mă întrebaţi: cum crezi, în de- 

7 finitiv, că ar trebui să fie viitoarea organizare administrativă a tärei noastre? 
Mi-e teamă că răspunsul meu vă va pricinui o desamăgire, căci cadrul unei 
conferințe — o recunosc — este cu mult neîndestulător, ca să conţină expunerea 
în amănunt a unui întreg sistem de organizare. 

Deaceea îmi veţi îngădui să schitez numai câteva linii mari, interesante, 
cu ajutorul cărora să vă reprezintati numai scheletul acestei organizări, rămâ- 
nând ca înţelepciunea legiuitorului să-l îmbrace și să-l împodobească cu tot 
ceeace trebuie pentru a face din el un cop viabil. 

Două tendinţe de o egală valoare practică, domină astăzi fățiș organizarea 
noastră administrativă: scoaterea politicei din administraţie şi descentralizarea. 
De ele mă voiu ocupă în primul rând. 

O lungă experienţă, făcută din nenorocire pe propria noastră socoteală, 
a arătat că administratiunea nu a fost totdeauna considerată, la noi ca un 
organ deosebit al Statului, cu menirea exclusivă de a asigură o bună aplicare 
zilnică a legilor, ci, din pricina unor împrejurăui asupra cărora nu este locul 
să mă opresc, ea a fost întrebuințată de multe ori de partidele politice, ce se 
perindau la guvein, ca un instrument menit să satisfacă, nu interese publice 
ci interese de partid. Administratorul, fie că eră ministru, fie că eră modestul 
primar de sat, nu eră lăsat să aplice legea obiectiv, cu singura dorință de a face 
azi mai bine de cum se făcuse iezi, ci eră nevoit să aplice legea în vederea mai 
ales a satisfacerii intereselor partidului politic, care detineà puterea. Aveà 
acest partid de răsplătit multi aderenti? Urmă o avalanșă întreagă de decrete 
de înlocuire a unor funcţionari publici cu alții noui, cari știau că, la rândul 
lor, vor suferi aceeaş soartă. De aci, creiarea unor legiuni întregi de func- 


ANIBAL TEODORESCU: VIITOAREA ORGANIZARE ADMINISTRATIVA 289 


ționari temporari, cari erau nevoiţi să ducă o vieatä artificială de paraziți ai 
partidelor politice, umili stâlpi ai cluburilor respective în opoziţie, mici tirani 
în timpul guvernării. Această schimbare a funcţionarilor dela cei mari până la 
mici mai este cei încă nota caracteristică a regimului nostru administrativ. 

Cine nu înţelege cât de dezastruoase sunt urmările unei atari conceptiuni? 
Eu nu vă voiu aminti decât pe două din cele mai cunoscute: lipsa totală de 
pregătire profesională a funcţionarilor si goana după agonisirea mijloacelor de 
trai pentru vremurile de opoziţie, a traditionalilor bani albi pentru zile negre. 

A scoate politica din administraţie înseamnă a-l legă pe funcţionar de func- 
fiunea lui, a-l emancipă de bunul plac al guvernelor trecătoare, a-i recunoaște 
stabilitatea. Când acorzi funcţionarului stabilitatea, îi poţi cere si condițiuni 
serioase de capacitate, si o scrupuloasä îndeplinire a atribuţiunilor lui. Pe de 
altă parte, influenţele politice sunt mai putin resimtite într'un regim de stabi- 
litate, în cari funcționarii pot rezistă, știind că au un sprijin eficace în garan- 
tiile oferite de lege. De aci urmează că viitorul text al Constituţiei va trebui 
să înscrie printre rândurile lui, principiul stabilităţii funcţionarilor, așă cum 
face de pildă Constituţia prusiană din 1920 (art. 79). 

Fără îndoială, că idealul ar fi ca toţi funcţionarii administrativi să se bucure 
de stabilitate. Recunosc însă, că sunt unii funcționari, acei așezați în vârful 
ierarhiei administrative cari, din pricina sistemului nostru de guvernământ 
constituţional, din pricina legăturilor lor de tot momentul cu Corpurile Le- 
giutoare, nu pot si nici nu trebuesc să se bucure de această situatiune. Ei sunt 
trecători. Dar tocmai din cauza aceasta, este o greșală de a li se lăsă în mână 
dreptul integral de a dispune de organizarea interioară a departamentului lor 
şi de aceea a serviciilor publice atârnătoare. Ministrul este trecător, şi de cele 
mai multe ori nu are nici competinta tehnică, nici competinţa administrativă, 
ce este presupusă că trebue să posede un asemenea înalt funcționar. Cineva 
poate ajunge ministru, graţie unei capacităţi profesionale necontestate — si 
aceasta se întâmplă câteodată — dar poate ajunge graţie si altor împrejurări, 
cum ar îi, de pildă, meritele sale electorale, legături de rudenie bine speculate — 
si aceasta se întâmplă de multe ori. | 

Constatarea, cu toată doza ei de ironie aparentă, nu este originală, ci, dim- 
potrivä, foarte veche si nici măcar nu este proprie vieţii noastre politice; ea a 
fost făcută, de alţii cu foarte multe amănunte si în această privinţă mă refer, 
între altele, la paginile admirabile ale lui Emile Faguet din cărţile lui: Cultul 
incompetentei şi groaza de răspundere. 

In asemenea condițiuni, văd remediul în descărcarea ministrului de o parte 
din atributiunile lui actuale, si anume de cele administrative si tehnice, și tre- 
cerea lor unui secretar general care s'ar bucură de stabilitate si ar functionà 
ca un al doilea secretar general alături de cel politic, existent, care ar continuă 
a fi amovibil. Secretarul general permanent ar aveà directiunea tehnică si ad- 
ministrativä a departamentului respectiv. Caracterul lui de stabilitate Par 
face să nu mai fie supus fluctuaţiunilor politice, să cunoască până la ultimul 
funcţionar toată ierarhia departamentului său, să aprecieze activitatea şi me- 
ritele fiecăruia, după justa lor valoare si să asigure respectul a ceeace se chiamă 
tradiţia administrativă în înţelesul ei cel bun. 


290 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Sistemul ce propun nu este o inovatiune, ci este experimentat de mult în 
Anglia, unde a dat roadele cele mai bine apreciate. 

In sfârşit, pentru a termină cu administraţia centrală a Statului, voiu adăugă 
că, pentru înlăturarea unor abuzuri invederate, se impune ca dreptul de or- 
donantare al miniștrilor sau al delegaților lor să sufere, nu o diminuare, ci un 
control preventiv din partea unui organ administrativ cu caracter judecătoresc, 
impartial, cum ar îi Inalta Curte de Conturi care, din această cauză, ar trebui 
să fie cu totul reorganizată. 

O asemenea reformă ar atrage în mod neapărat reînvierea acelei legi moarte 
de mult, a legii de responsabilitate ministerială si revizuirea ei totală în sensul 
de a puteă asigură o promptă şi eficace sancţiune a cazurilor, atât de frequente 
la noi, de violare a Constituţiei şi a legilor de către miniștri, 

Cred că cu chipul acesta am ajunge a stârpi multe din abuzurile adminis- 
trative, cu care nepäsarea condamnabilă a firei noastre ne-a făcut să ne deprin- 
dem după cum ne-am deprins cu un adevărat regim legal și permanent. 


3. Cu aceste observatiuni făcute asupra reformei autorităţilor centrale, 
ne putem întoarce privirile, cred, asupra nevoilor autorităţilor locale, consi- 
derând prin localitate tot ceeace se opune din punctul de vedere administrativ 
centrului, adică nu numai comuna ci şi judeţul. Ideia care trebuie să domine 
regimul administrativ al acestor subimpărţiri ale teritoriului Statului, este 
după cum am spus adineauri, descentralizarea. Ea nu este o idee de împrumut, 
căci o găsim, plămădindu-se la noi, încă de acum aproape o sută de ani, de când 
Regulamentele Organice s'au ocupat de administratiunea orașelor. 

De atunci această idee şi-a făcut loc în toate actele mari ale dreptului nostru 
public, a fost pusă ca un imperativ constituţional la 1866 şi până astăzi a con- 
tinuat a face obiectul pasagiilor celor mai frumoase din programele partidelor 
noastre politice. Timp de mai mult de o jumătate de veac, toată lumea a fost 
de acord asupra acestei mari reforme, totuş nimeni nu a avut curajul să o 
înfăptuiască integral. 

Ar fi cu totul nefolositor ca cineva să mai insiste astăzi asupra superiorității 
unui sistem administrativ descentralizator, faţă de unul centralizator, dembn- 
strând binefacerile celui dintâiu. Toţi suntem convinși că spiiitul cinstit demo- 
cratic, care trebue să prezideze la aşezarea viitoare a Statului nostru, nu mai 
poate îngădui acest amestec continuu și direct al centrului în conducerea afa- 
cerilor locale, pe cari de cele mai multe ori nu este în măsură să le cunoască, 
Nu asistăm oare zilnic la această ciudätenie, de a vedeă cum un orășel, care 
voiește să deschidă în cuprinsul lui o stradă sau o piaţă nouă, nu o poate face 
decât cu aprobar ea ministrului, care abiă dacă până atunci îi bănuise existența 
şi care nici el nu-şi dă aprobarea, decât după ce a primit deslegarea unui consiliu 
alcătuit din nişte domni, cazi, pe scaunele lor comode, sunt tot atât de străini 
de nevoile orășelului în chestiune ca şi minisirul? Si aşi puteă înmulţi aceste 
exemple oricât, dela ajutorul de învăţător, cu titlul provizoriu, venit din județul 
Botoșani ca să rezolve în minister o chestiune de leafă întâi ziată, până la modes- 
tul arhivar al tribunalului Mehedinţi, care se plânge că nu poate cumpără scoa te 
de dosar, căci ministerul nu i-a alocat suma trebuincioasä. 


ANIBAL TEODORESCU: VIITOAREA ORGANIZARE ADMINISTRATIVA 291 


Porniti la drum cu gândul de a realiză în chip sincer această reformă, des- 
legarea problemei nu ne va fi prea grea. De aceea îmi veţi îngădui să rezum, 
în câteva, cuvinte, ceeace cred că va trebui să fie organizarea administrativă a 
subimpärtirilor Statului nostru, începând cu cea mai modestă, cu comuna. 

Stadiul civilizaţiunii, la care am ajuns, ne dă dreptul să pretindem a trăi 
o vieaţă comunală superioară aceleia pe care au trăir-o st ămoșii noștri mai 
puţin pretenţioşi. Scăpate de grija de apărare împotriva vreunei primejdii 
din afară, autoritățile noastre comunale își atrag astăzi tot rostul lor de a fi, 
din nevoia neapărată de a realiză o bună stare generală, un confort colectiv 
din ce în ce mai complicat. Suntem astăzi foarte departe de vremurile când 
şoltuzii şi pârgarii târgurilor noastre aveau, ca unică îndatorire, aprovizionarea 
oraşului cu carne şi pâine şi ţinerea catastifului de mutaţiuni imobiliare. Pe lângă 
procurarea aiimentelor de prima necesitate, cetățeanul mai cere o reţea de străzi 
bine îngrijite, mijloace de locomotiune ieftine, apă, lumină, asistenţă socială si 
altele multe. 

Cu cât un popor evoluiază spre un grad de civilizatiune mai înalt, cu atât 
şi aceste cerinji sunt mai numeroase. Edilii trebuesc să fie pätrunsi de acest, 
adevăr, că ei sunt puși pentru a servi numai interesele colectivităţi. Se pare 
însă că, din nenorocire, sunt prea dese cazurile când această regulă de conduită 
este cu totul uitată, când adică autorităţile comunale, în cazul cel mai bun, 
nu fac nimic, din cauza incapacității lor și când membrii lor, luaţi în mod izolat, 
urmăresc, unii nevoia de a-și îmbunătăţi situatiunea financiară personală, 
iar alţii de a se servi de comună ca de un tremplin pentru a ajunge în Parlament. 

Vă rog să retineti că, făcând aceste constatări, nu înţeleg să fac aluzie la 
activitatea rodnică, din aproape toate vremurile, a autorităţii comunale din 
oraşul Bucureşti, activitate care a fost întotdeauna la înălțimea nevoilor colec- 
tive din ce în ce mai grele și căreia datorăm starea înfloritoare în care se găseşte 
astăzi capitala noastră cu edificiile ei monumentale, cu străzile largi și drepte, 
cu grădinile ei minunate, cu această curăţenie strălucitoare care a făcut ea no- 
fiunile de praf şi de noroi să se şteargă de mult din amintirea fericitilor săi 
locuitori. Când îmi îngădui anumite critici, mă gândesc nu la Bucureşti, ci la 
alte oraşe mai puţin favorizate de soartă. 

Ei bine, plecând dela principiul autonomiei locale, care se prezintă ca o 
consecință directă a descentralizării administrative, autoritatea comunală 
trebuie să fie astfel organizată, încât să fie în stare a răspunde în tot momentul 
atâtor cerinţe. 


Mai întâiu se cuvine ca la alegerea acestei autorităţi să participe toţi locui- 
torii comunei, si femeile ca și bărbaţii, căci şi unii si alții sunt deopotrivă be- 
neficiarii sau marti:ii administraţiei comunale. Si, fireşte că, în schimb, femeile 
se vor grăbi să se folosească de dreptul ce va decurge pentru ele de a participă 
la susținerea sarcinilor comunale. 


Consiliul comunal va fi, ca și pe trecut, ales, dar pentru a face ca anumite 
interese colective, cum sunt cele ale învățământului public, ale cultului, ale 
igienei şi salubrităţii, să fie permanent reprezentate în sânul autorității co- 
munale, cred că va fi necesar ca reprezentanţii autorizaţi ai lor să facă parte 


292 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


de drept din consiliu. Cu chipul acesta s'ar face ca luminile preţioase, de pildă, 
ale preotului paroh, ale dirigintelui şcoalei și ale agentului sanitar, să fie utili- 
zate spre folosul exclusiv al comunei rurale. In cele urbane, măsura s'ar întinde 
la toţi şefii serviciilor comunale speciale, 


Pentru a se asigură acea unitate de vederisi activitate, indispensabilă rea- 
lizău ii marilor programe de activitate, durata functiunilor consiliului ar trebui 
să fie mai lungă, de 9 ani de pildă, cu obligaţiunea de preînnoire la fiecare 3 ani. 
Iar pentru a se sustrage autoritatea comunală dela înrâuririle politice, atât de 
dăunătoare în materie de gospodărie comunală, ar trebui ca alegerile pentru 
noul consiliu să se facă mai înainte de expirarea mandatului celui vechiu, astfel 
ca să nu mai existe comisiuni interumare. 


Ar mai trebui — și eu acord cea mai mare însemnătate acestui deziderat — 
ca membrii consiliului comunal să nu poată primi nici o delegatiune cu plată, 
sub pedeapsă de a fi consideraţi ca decäzuti de drept din mandatul lor. In schimb 
este democratic ca acest mandat să fie salariat, așă cum este si cel de deputat 
sau de senator. 


Pentru a se usurà administratiunea, si a se asigură o mai repede satisfacere 
a nevoilor comunale ar fi folositor ca să se introducă în lege dispozitiunea, 
după cari comunele cu o populaţiune mai mare de o anumită cifră, 50.000 lo- 
cuitori de pildă, să fie împărţite în mai multe sectoare, fiecare sector având 
consiliul şi primă ia sa. 

In sfârşit, din cauza stării de drept moştenite în Transilvania și în 
Bucovina ar fi locul, cred, de a se cercetă dacă nu ar fi necesar, ca centrele 
de populatiune mari, importante, să fie așezate sub numele de municipii, din 
pun tul de vedere al raporturilor lor cu guvernul central, pe aceeas treaptă 
cu judeţele. 

Acestea sunt cele câteva observatiuni ce aveam să fac cu privire la organi- 
zarea comunală şi cari alături de lărgirea activităţii proprii a consiliului, ar fi 
menite să aducă o îmbunătăţire simtitoare stării de totală înapoiere, în care 
lipsa de pregătire a organelor respective a ţinut comunele noastre prea mult * 
răbdătoare. 

Trecând la judeţ, cea dintâiu nevoie resimţită este de a scoate această sub- 
împărțire teritorială din toropeala în care a aruncat-o mai bine de jumătate 
de veac o administratiune rău înţeleasă, Dacă comuna este o formaţiune 
naturală, care trăieşte în definitiv peste şi câteodată chiar împotriva dispozi- 
tiunilor neîndestulătoare ale legii, nu tot astfel se întâmplă cu judeţul, care este 
în bună parte o creatiune artificială, menită să asigure controlul administra- 
ţiunii comunale. 

Trebuie neapărat ca judeţul să fie pus în stare de a-și împlini menirea sa. 
Veniturile judeţului trebuesc mărite, iar acolo unde ele ar fi totuş neîndestu- 
lătoare, trebuie mărită însăşi suprafaţa judeţului, făcând astfel să dispară unele 
din actualele noastre judeţe prea mici, pe cari guvernele se silesc să le menţină 
numai pentru a satisface pe anumiţi electori locali. 


Pe de altă parte, principiul descentralizării cere ca interesele judeţene să 
fie cu totul separate de cele ale centrului si ca ceeace este judeţean să fie ho- 


ANIBAL TEODORESCU: VIITOAREA ORGANIZARE ADMINISTRATIVA 293 


tärît şi executat prin organele proprii ale judeţului, fără amestecul dele- 
gatului puterii centrale. Cu chipul acesta prefectul va încetă de a mai fi 
acel factotum în administraţia judeţeană, pentru a rămâne numai agentul 
de legătură al judeţului cu centrul, și ochiul acestuia, care veghează la res- 
pectul legilor. 


In ceeace priveşte pe consiliul judeţean, am de făcut aceleași propuneri de 
reformă ca şi pentru consiliul comunal atât în ceeace se raportä la alcătuirea 
sa şi cu membiii de drept, cât si la durata şi reînnoirea sa. 

Eu nu socotesc însă că judeţul va trebui să fie cea dintâiu circumseripţiune 
în care se va împărți teritoriul Statului, căci mărirea bruscă a acestuia a pus 
probleme, de ordin mai mult economic decât administrativ, este adevărat, dar 
de a căror rezolvare organizarea noastră nu trebuie să rămână streină. In adevăr, 
sunt regiuni întregi mai mari decât un judeţ, a căror populatiune din cauza 
similitudinei mijloacelor de traiu, simt aceleași nevoi. Altele sunt de pildă 
nevoile Dobrogei izvorîte din configurația particulară a solului său, altele 
sunt nevoile mänoasei Basarabii, în care lipsesc totus căile de comunicaţiune, 
si altele, însfârșit, nevoile populatiunii româneşti așezate în regiunile muntoase 
şi păduroase ale munţilor Carpaţi. Există, cu alte cuvinte, interese publice 
superioare intereselor judeţene dar de o însemnătate inferioară totus celor 
generale ale Statului, pe cari le-ar puteă satisface numai o nouă circumserip- 
fiune investită cu personalitatea juridică și anume regiunea. 

Pe de altă parte, regiunea ar fi menită să usureze administraţiunea Sta- 
tului prin desconcentrarea ce ar aduce-o în mod necesar în atributiunile cen- 
trului, fiind în acelaş timp cu mult mai în măsură să privegheze la buna admi- 
nistratie a judeţelor din cari s'ar compune, decât centrul. Este fără îndoială 
că această nouă impätire teritorială va trebui să fie înzestrată cu organele sale 
deliberante și executive, ale căror atributiuni proprii ar fi mai largi sau mai 
restrânse, după cum si regiunea ar îi privită de legiuitor ca un scop în sine sau 
numai ca un mijloc pentru a se ajunge mai repede și mai sigur la descentrali- 
zarea judeţeană. 


4. Toată această organizare administrativă pe care eu o supun astăzi reflec- 
ţiunilor şi criticilor d-voastre şi pe care legiuitorul de mâine, dându-și seama 
si de opera patriotică si de opera juridică ce ţara întreagă aşteaptă dela el, 
se va grăbi să o înfăptuiască astfel, cum am cinstea să o schitez eu, sau altfel, 
presupune că avem o clasă de funcţionari — întrebuinţez cuvântul clasă nu în 
înţelesul ce-i dă un anumit partid politic, ci în acela de categorie, de totalitate — 
care să fie în stare să răspundă sarcinii anevoioase, ce-i incumbă, o clasă de func- 
tionari cari, desbrăcată de orice alte preocupări, să facă numai administraţie, 
adică cea mai bună aplicare a legilor. 


Lucrul acesta mă face să mă opresc putin asupra acestei necesităţi. 

Nu vom puteă aveă asemenea funcționari, atâta timp cât nu le vom cere o 
desăvârșită pregătire profesională, o astfel de pregătire, care să pună pe infe- 
vior oricând în măsură de a luă cu succes locul superiorului său. Din nenorocire, 
dacă ne raportăm la trecut, vom constată cu mâhnire că am făcut foarte putin 


294 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


lucru, dacă nu chiar nimic, în această directiune. Pentru aceasta trebuie — si 
lucrul nu mai poate suferi întârziere — ca legăturile reciproce dintre Stat și 
funcţionarul său să fie cu îngrijire reglementate pentru ca, pe deoparte, acesta 
din urmă să aibă certitudinea că şi-a închinat vieaţa unei profesiuni din care 
îşi va face o carieră, iar pe de altă parte, cel dintâiu să ştie că poate cere func- 
ționarului său tot ceeace are dreptul să-i ceară. 

Trebuie să avem un statut al functiunii publice, adică, o legiuire unică, prin 
care să se determine toate drepturile funcţionarului si în acelaş timp răspun- 
derea lui atât față de Stat, cât si față de particular. 

Tin cu acest prilej să fac o profesie de credință: nu cer acest statut pentrucä 
as aveà în vedere în primul rând interesele funcționarilor publici, ci pentrucä 
am în vedere interesele serviciului public, ceeace nu este tot una. In această 
privință, ştiu cât de profund mă deosebesc de toți aceia cari s'au ocupat de 
chestiunea statutului si pentru cari situatiunea subiectivă a funcţionarului 
trece pe primul plan. Eu însă nu pot uită că funcţionarul a fost creat pentru 
serviciul public, iar nu acesta pentru funcționar. 


Un statut al funcţiunii publice va aveă darul de a pune rânduială în această 
stare de dezorientare, în care se găsește administraţia noastră, înlăturând pe 
viitor tirania biurourilor administrative, care începe să se manifeste în perioada 
de după răsboiu nu numai faţă de particularii ce recurg la serviciile publice, 
ci şi — ceeace este mai ciudat — chiar faţă de capii superiori ai acestor servicii, 
faţă de miniștri. 

Cu o clasă de funcţionari buni, vom puteă pune în aplicare chiar un sistem 
de organizare care nu ar fi desăvârşit, pe când cu funcţionari cari nu răspund 
menirei lor, cel mai bun sistem administrativ va da roade negative. 


5. Iată în rezumat modestele observatiuni şi propuneri, ce aveam să fac cu 
privire la organizarea administrativă viitoare a Statului nostru. Va fi neapărat 
sarcina constituantului de a desprinde din ele ceeace prezintă caracterul unor 
principii generale, pentru a le înscri în textul Constituţiei si a da astfel aten- 
fiune mai mare însemnatei chestiuni a organizării administrative a ţării, decât 
i-a putut da acum mai bine de 50 ani, adică atunci când nu aveam nici tradiţii, 
nici experienţă. 

Nu cunosc și nu există un sistem de organizare ideală, care să poată fi aplicat 
în mod invariabil oricărui popor şi deci şi celui al nostru, şi tocmai în aceasta, 
stă acea minunată şi adâncă deosebire dintre științele exacte, pozitive, unde 
cercetătorul are a face cu elementul-cifră, şi științele sociale, unde are 
a face cu elementul-om. Pe tărâmul celor dintâiu, legile nestrămutate 
ale naturii există; greutatea pentru savant este de a le descoperi, de a le cu- 
noaşte, pentru a se conformă lor. In cele de al doilea omul de Stat, juristul 
creiază reguli de drept, ţinând seamă de un complex de elemente si îm- 
prejurări. 

Ceeace eri a răspuns idealului de vieatä al unui popor, astăzi poate fi înve- 
chit, asemenea unei haine croite mai de mult. Si ceeace noi astăzi judecäm 


ANIBAL TEODORESCU: VIITOAREA ORGANIZARE ADMINISTRATIVA 295 


că trebue să înlocuiască ceeace a fost eri, urmaşii noștri de mâine pot găsi că 
trebuie schimbat, căci în drept principiile nu sunt perpetui; este perpetuă numai 
prefacerea concepţiei de vieatä a individului. 

Si acum, pentru a sfârşi, dacă, după cele ce avusei cinstea să vă spun, cineva, 
mar întrebă: nu cumva problema ce ne interesează este atât de uriaşă încât 
să strivească sub greutatea ei umerii noştri slabi? Eu as aveà curajul de a răs- 
punde: nu, cu virtuțile ce cunosc poporului nostru, care a reușit să-și dea în 
momentele de nevoi grele oamenii trebuinciosi, si această problemă va trece 
mai curând sau mai târziu în domeniul istoriei ca atâtea altele. Totul este numai 
chestiune de timp şi de încredere în propriile noastre puteri. 


23 Aprilie 1922 








BAZELE CONSTITUTIONALE ALE 
ORGANIZATIUNII FINANCIARE 


PAUL GRECIANU 


CUPRINSUL: Importanţa organizaţiunii financiare. In practică. In teorie. — Cari sunt bazele 
ei constituționale. — Criteriul constitufionalitäpie. — I. Obligaha de a contribui la 
sarcinile Statului. Teorie. Istoric în Franţa, în Anglia, în România. Limilele acestei 
obligaţia: Privilegi. Drepturi corelative. — IL Dreptul de impunere. Teorie. Istoric 
în Anglia, în Franţa, în Slatcle-Unite, în România. IIL Dreptul de legiferare. Teorie. 
A) Egalitate între puterile executivă si legiuitoare. Caracterele bugetului. Pregătirea lui. 
Inițiativa. Sistemul bicameral în România, în Ceho-Slovacia, în Prusia. Obiecţiuni. 
Priorttatea Adunări Deputaţilor. Sistemul ultimului cuvânt. Iniárzieri. — B) Prepon- 
derenta puterii executive. In Anglia. In Statele-Unite. — C) Preponderenţa puterii 
legiuitoare. In Elveția. Reformă în Romänia.— IV. Dreptul de control. Teorie, Tipuri 
de control. Grade de control. — A) Egalitate între puterile Statului. In România. Istoric, 
Starea actuală. Inconveniente. In Franţa. — B) Preponderenta puterii executive. In 
Anglia. In Statele-Unite. — 0) Preponderenta puterei legislative. In Belgia. In Polonia. 
In Jugo-Slavia. — D) Preponderenţa puterii judiciare, In Italia. — Proiectul Cercului 
de un al partidului liberal. Proiectul Curjii de Conturi (majoritate, minoritate). — 

. Concluzie, 








NTRE toate chestiunile cari fac obiectul studiului reformei constituţionale, 
poate că nu este una mai importantă decât chestia financiară. 

Din punctul de vedere practic, toată lumea 'și dă seama că toate ramu- 
rile administraţiunii publice depind de bunul mers al finanţelor. Magistratura, 
biserica, școala, armata, căile de comunicaţie, comerţul, agricultura, industria, 
nu pot fi înfloritoare fără bani. Pentru orice reformă se cer mai înainte de toate 
mijloacele băneşti. Chiar instituţiile superioare ale Statului, Coroana, Corpu- 
vile Legiuitoare, Guvernul, war puteă dăinui şi exercită funcțiunile lor, fără 
listă civilă, fără dotaţii, fără credite pentru personal si material, procurate 
la timp și cu îndestulare. 

Situaţia noastră faţă de străinătate, creditul nostru, este în primul rând 
în funcţiune de ordinea în finante.Valuta noastră si toate consecințele scăderii 
ei s'ar amelioră, dacă străinătatea ne-ar face credit. 

Mai ales astăzi, după răsboiu,bugetul nostru, datoria publică, nevoile Sta- 
tului, s'au sporit îngrozitor şi tocmai acum, când ţara mărită cere o reorgani- 
zare și o unificare a regulelor financiare, obiceiurile de risipă, de neorânduieală, 
s'au înscăunat mai rău. Impozitele se strâng cu greutate, regimul lor este 
adânc controversat, n'avem bugete normale, nu există nici un control al în- 
trebuintärii banului public, domneşte haosul peste tot. 

E drept că și în străinătatee aceaș dezordine se constată, dar cel putin 
acolo seiau măsuri. Se impune să luăm și noi. Pentru aceasta trebuie să ne dăm 
seama de regulele cari urmează a fi ţinute în seamă pentru o bună organi- 
zaţiune financiară. Cari sunt aceste regule? 

Chestia financiară, care este atât de importantă din punctul de vedere 
practic, este de cea mai mare însemnătate și în teorie; ea este în legătură 
strânsă cu principiile constituţionale, admise în fiecare ţară. 


398 "NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 




















Dreptul constituţional s'a născut din nevoile financiare ale popoarelor si 
din luptele duse pentru a le satisface. In Anglia, de unde s'au luat de către 
toate ţările civilizate moderne, principiile constituţionale, adaptându-se îm- 
prejurărilor naţionale, un vestit istorian, Hallam, ziceă că „libertăţile publice 
nu s'au câștigat cu sânge; ele au fost cumpărate cu bani. In jurul chestiunii 
băneşti s'au agitat toate marile probleme constituţionale; din punctul de ve- 
dere financiar s'au înfățișat aceste probleme, s'au discutat și rezolvat“. 


In adevăr, din cererile de subsidii ale suveranilor, justificate mai ales din 
pricina necesităţii de a duce răsboaiele, de a apără solul si averea, locuitorilor, 
s'a născut sentimentul de solidaritate între cetăţeni şi s'a constituit noțiunea 
de Stat. Din acest sentiment de solidaritate a rezultat conștiința obligaţiuni ` 
pentru toți cetăţenii de a contribui, la sarcinele Statului. 


Din rezistenţa, cetăţenilor, faţă de cereri de subsidii, cari întreceau puterile 
lor, s'a născut principiul suveranităţii naţionale, care revendică pentru naţiune, 
ca o prerogativă esenţială, dreptul de a fixà impozitul, 

Din necesitatea, de a cercetà puterile populaţiunii şi nevoile Statului pentru 
a hotărî contributiunile, s'a născut regimul reprezentativ, cu constituirea pu- 
terei legislative, a cărei funcţiune primordială este votul bugetului şi al legilor 
financiare, 


Nevoia de a despărţi votul bugetului de aplicaţiunea lui, pentru a înlătură 
abuzul de putere al unei adunări, care s’ar fi crezut în drept să nu respecte o 
lege, pe care ea însăşi o alcătueşte, această nevoie a dat naştere principiului 
separatiunii puterilor Statului, cari se controlează una pe alta. 


Este deci o corelatiune strânsă între regimul politic si cel financiar. După 
cum sau așezat, prin evolufiunea istorică, principiile constituţionale politice 
ale diferitelor ţări, variază şi organizaţiunea financiară a acestor ţări. Intr'o 
ţară de regim absolut, toate puterile sunt concentrate într'o singură mână; 
acolo nu se votează impozitele, bugetele, nu se controlează cheltuelile ; într'o 
ţară liberă, de regim reprezentativ, organizatiunea financiară depinde de în- 
telesul care se dă în această ţară diferitelor principii constituţionale. De pildă 
nu se înţelege pretutindeni deopotrivă principiul separaţiunii puterilor. Intr’o 
ţară, puterea, legislativă are preponderență, în alta, puterea executivă; în una 
puterile Statului sunt în rivalitate, în alta există între ele o perfectă armonie. 
Toate aceste deosebiri atrag după ele variaţiuni importante în regulele de orga- 
nizare financiară. La noi, evenimentele istorice prin cari am trecut, însuşirle 
poporului nostru, vieata noastră naţională, au stabilit anumite principii con- 
stitutionale, caracteristice ale neamului nostru; acelor principii corespund 
anumite principii financiare, proprii țării noastre: cetăţeanul se recunoaște 
dator să contribue la sarcinele Statului, el însă pretinde dreptul de a hotări, 
prin delegaţii lui, aceste contribuţii, — el înţelege să discute şi să voteze cifra 
cuvenită a veniturilor şi întrebuintarea lor, — el vrea să controleze că hotă- 
rîrile lui au fost respectate. Deci obligaţie de a conirihă la sarcinele Statului si 
în schimb trei drepturi corelative acestei obligaţii: dreptul de impunere, dreptul 
de legiferare și dreptul de control; acestea sunt bazele organizaţiunii financiare, 
cari corespund cu principiile noastre constituţionale. 


P. GRECIANU: BAZELE CONSTITUTIONALE ALE ORGAN. FINANCIARE 299 


Ne vom märgini în studiul acestor principii esenţiale, fără a intră în deta- 
liul aplicaţiunii fiecăruia. Căci principiile constituţionale singure trebuie să 
figureze în Constituţie, Cum putem recunoaşte cari principii au caracterul 
constituţional? Faptul că ele figurează sau nu, în Constituţiile altor ţări nu 
e hotärîtor. In Anglia nu există Constituţie; sunt harte vechi și sunt mai cu 
seamă moravuri, tradiţii, cari cuprind normele constituţionale. In Franţa, le- 
gile, zise constituţionale, nu cuprind decât un principiu financiar, după care 
Senatul are dreptul să ia parte la votarea legilor financiare, după ce ele au fost 
prezintate Camerei (art. 8, leg. 24 feb. 1875). Şi acolo însă, unele principii fi- 
nanciare sunt tradiționale si respectate. Caracteristica constituţionalităţii este 
în faptul că aceste principii emană din evoluţia vieţii nationale, si astfel ele 
sunt admise de tot poporul, respectate si deci permanente. În consecinţă, e 
bine ca ele să figureze într'un act scris, pentru ca să fie cunoscute de toţi si 
acest act să fie supus unor reguli stricte de revizuire, cari accentuiază carac- 
terul de permanenţă care le aparţine. 

Principiile enunțate mai sus se bucură de aceste caractere de tradiționali- 
tate şi de permanență, cari constitue criterium-ul constitutionalitätii. 


Primul si cel mai important dintre ele este : Obligatia de a contribuă la 
sarcinile Statului. 


T. Am arătat că conștiința obligațiunii cetățeanului de a contribui la sarci- 
nele Statului s'a născut din sentimentul de solidaritate, care Pau simțit membrii 
unui popor, mai ales în fața atacurilor duşmanilor lor. Pe lângă impozitul sân- 
gelui, a trebuit să dea o parte din avutul lor și Pau dat de bună voie, pentru 
apărarea comună. 

In doctrina veche, impozitul erà considerat ca o călcare a dreptului de 
proprietate şi se explică prin consecință necesitatea de a cere învoirea pro- 
prietarului pentru această călcare. Se istoriseste că Ludovic XIV căzù greu 
bolnav când fù nevoit să decreteze impozitul zecimei; teologii fură siliţi să-l 
asigure că aveă dreptul să ia din averea supușilor lui. Frziocrafii mergeau 
mai departe si admiteau că suveranul eră coproprietar al averii cetăţenilor 
Şi că impozitul eră fructul asupra căruia el aveă drept. 

In timpul revoluţiei franceze, s'a admis altă teorie: impozitul nu eo atin- 
gere la dreptul de proprietate, este o obligaţie, care incumbă orcărui cetăţean, 
pentrucă este o necesitate a oricărei societăți politice, este o contribuţie. Dar con- 
simţământul contribuabilului este de rigoare, pentrucă, într'o țară liberă, cetă- 
teanul nu poate fi silit să contribue, decât dacă resursele sunt necesare şi în 
măsura în care ele sunt necesare. Art. 11 al Declaraţiunii drepturilor omului 
din 1789 a stabilit principiul obligativităţii contribuţiei și Constituţia, revolu- 
tionarä din 1793 zice că „nimeni nu este scutit de onorabila obligatiune de a 
contribui la sarcinele Statului“. 

In Anglia, faimosul Hampden, vărul lui Cromwell, care refuză să plătească 
impozitul zis ship money, şi fă condamnat în urma unui proces, care îi atrase 
o mare popularitate, nu protestă asupra principiului contribuţiunii, ci pentrucä 
acest impozit eră aşezat de Carol II, fără învoirea poporului. 














300 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


La noi a existat și s'a păstrat timp îndelungat birul, care în vechime nu eră 
o contribuţie în înţelesul modern, eră o dare impusă populaţiei băștinașe, în 
semn de supunere, de către descălecători. Afară de această dare, erau zecimi 
din produsele câmpului sau a gospodăriei, cari se plăteau de toată lumea, fie 
țărani, fie boieri, fără deosebire. Aceste dări serveau pentru nevoile obștești. 
Domnul aveă veniturile lui personale si, pentru a evită amestecul nevoilor curţii 
domnești cu ale obștei, s'a deosebit, zice Cantemir, „în osebită vistierie, veni- 
turile cele de trebuintä pentru folosul obștei, de cele pentru curtea domnească“. 
La vremea unui răsboi, se ridicau dări mai mari; decât la vreme de pace si 
lumea, sesupuneă. În timpul Fanariotilor însă, ţăranii începură să se strămute 
dela căminele lor, îşi luau, cum zic cronicarii, „lumea în cap“. Fuga lor îi duceà 
chiar adesea peste hotare, ceeace se numeă „,desţărare'. Dar atunci, cauza 
fugii lor nu eră opunerea de a contribui la sarcinele obștești, ci exageratia si 
mai cu seamă neregula în stabilirea dărilor. ,,Pricina de căpetenie, care îm- 
pingeă pe Români la destärare“, zice Xenopol, „eră lipsa de statornicie în age- 
zarea, dărilor. Constantin Racoviţă, Domnul Moldovei, trimițând nişte boieri 
la locuitorii fugiţi spre a-i întrebă de pricina pribegiei lor, venind dela ei 3 
preoţi și 4—5 oameni, din cei mai de ispravă, au arătat că tot temeiul 
stricăciunii lor este din pricina vremelnicei nestări, adică neștiind şi nefiind 
hotărît ce să dea bir pe an și de aceea s'au strămutat şi s'au dus în ţări 
străine“. 

Prin urmare si la noi, ca în toate țările, individul, făcând parte din socie- 
tate, a înțeles că nu poate să nu contribue la sarcinele Statului, nu i-a trecut 
în gând să refuze o asemenea contribuție în principiu și nici nu ar fi fost logic 
să se opună. Căci individul simte în mod firesc, în afară de orice lege imperativă, 
care Par obligă și în afară de orice teorie, care ar încercă să justifice recurgerea 
la concursul lui, că el se ajută singur, ajutând Statul. In adevăr, Statul e un 
organism, ca toate societăţile umane, dar cu caracterespeciale. De altmintrelea 
toate fiinţele, toate lucrurile împrejurul nostru sunt împreunări de indivizi, 
cari au și o individualitate colectivă. Vieaţa totului e vieata pärtei si vice- 
versa. Asà și Statul; el nu poate trăi si prosperă, fără desvoltarea indivizilor 
cari îl compun; indivizii nu pot trăi, dacă Statul nu e prosper. Un deputat, 
la Camera franceză (d-l de Bonald) ziceă în 1816: ,,0 adunare politică n'are 
dreptul să refuze impozitul, întocmai cum un om n'are dreptul să se distrugă 
singur, cu mâinile lui. Un om poate să scape de îndatoririle lui prin sinucidere; 
dar nu se poate zice că prin aceasta si le-a îndeplinit“. 

Dealtmintrelea principiul nu este contestat. El figurează în Constitutiile 
vechi şi noui, fără exceptiune. Noua Constituţie Jugo-Slavä din 1921 obligă 
pe toţi cetăţenii să suporte impozitele în măsura capacităţilor lor economice 
și conform legilor și adaugă că impozitul este progresiv. La noi art. 10 al Con- 
stitutiei din 1866 zice: „Toţi Românii sunt datori a contribui fără deosebire 
la dările si sarcinele publice. Proiectele de revizuire, cari s'au publicat, repetă 
această prescriptiune. Ea constitue baza fundamentală a dreptului nostru 
constituțional în materie financiară. 

Insă, tocmai din cauza gravităţii ei, această obligaţiune trebuie să fie 
îngrădită în limitele ei normale; trebuie să fie egală pentru toţi cetăţenii. 


P. GRECIANU: BAZELE CONSTITUȚIONALE ALE ORGAN. FINANCIARE 301 


Privilegiile de mai înainte au dispărut cu timpul, fie în unele ţări prin re- 
volutiuni, fie în altele prin chibzuirea pașnică a cetăţenilor. La noi, birul a 
avut la început un caracter de opresiune, el s'a menţinut în urmă pe lângă alte 
dări cari erau plătite de toată lumea. Scutirile se acordau mănăstirilor si de 
multe ori ca răsplată a slujbelor lor, marilor dregători ai Statului sau pentru 
isprăvile din răsboaie. In cele din urmă ele au fost desfiinţate. Constituţia din 
1866 proclamă, egalitatea tuturor faţă de impozit. 

Egalitatea. însă trebuie înţeleasă. Știința fiscală a precizat-o. Altădată se 
impuneă pe cap de om, pe fum, s'a introdus apoi principiul egalitätei propor- 
tionale, după facultățile contribuabilului, mai în urmă s'a introdus principiul 
progresivitätii, în fine s'a ținut seamă de proveniența resurselor cetăţeanului 
şi s'a admis principiul discriminării, s'a imaginat impozitul degresiv, abate- 
rile, scutirea minimului de existenţă... Teoriile socialiste merg mai departe și 
tind la nivelarea averilor prin impozit, la nimicirea capitalismului. Faţă de 
aceste exageratiuni, urmează să se revie la principiul curat al egalităţii, cu 
nuanțele indicate mai sus, insă evitând să se deă naştere la privilegii de jos 
în sus (ă rebours) și la demagogie fiscală, cum au făcut impozitele d-lui Titu- 
lescu, cari nu s'au putut aplică. 

Rolul parlamentului este de a ţine seamă de putinţele contribuabililor, de 
interesul pentru ţară de a menajă facultăţile lor productive si totus de a îndes- 
tulă nevoile bine chibzuite ale ţării. Acest rol îl îndeplineşte, exercitând drep- 
turile naţiunii, corelative obligaţiunii ei si în primul rând dreptul de impunere. 


IT. Acest drept al naţiunii, pe care îl deleagă Parlamentului, este privilegiul 
esenţial al adunărilor legiuitoare. Montesquieu ziceă că e dreptul cel mai im- 
portant al legislatiunü. El e formulat de art. 109 al Constituţiei noastre și 
trebuie menţinut întocmai. Toate Constitutiile noui și vechi îl prevăd în ţările 
libere. Este manifestatiunea fundamentală a suveranităţii nationale. 

Anglia e prima ţară care a afirmat principiul, că orice impozit trebue să 
fie consimţit de popor; în hartele ei constituţionale cele mai vechi se găseşte 
formulată această regulă, care a devenit o bază constituţională esenţială a 
tuturor popoarelor civilizate. Macaulay zice că acest drept e atât de vechiu, 
încât nu s'a putut găsi în istoria Angliei origina lui. Regii din dinastia Tudor 
au început să-l violeze. Stuarţii au voit să-l desființeze. Carol I plăti cu moartea, 
pe esafod această încercare. Regele voise să impună un împrumut forţat. Ju- 
riștii susținură că împrumutul chiar forţat nu eră un impozit. Toată ţara, zice 
Macaulay, fù alarmată şi indignată. Hampden, un nobil, văr cu Cromwell, se 
ridică împotriva Regelui și refuză să plătească 20 şilingi, partea lui în împrumu- 
tul forţat zis schip money. El voiă să provoace judecata asupra chestiunii la 
Camera Eșichierului. Hampden perdù procesul. Revoluţia, condamnarea, și 
moartea lui Carol I, răsboiul civil, republica lui Cromwell fură consecinţele 
nenorocite ale acestui conflict între Rege si Parlament. După restaurarea Stuar- 
tilor conflictul se născù din nou și aduse căderea lui Jack II, după revoluţia 
din 1688 şi formularea definitivă a dreptului de impunere al Parlamentului 
în art. 4 al Bilului drepturilor. De atunci acest drept n'a mai fost contestat 
si a trecut în legislatiunile tuturor ţărilor din lume. 


302 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


In Franţa din secolul al XIV-lea este stabilit principiul si scriitorii (Filip 
de Commines, ministru si confidentul regelui Ludovic XI) declară că „nu e 
rege care să poată ridică dări, fără învoirea acelora cari le plătesc, decât prin 
tiranie si violență“. Când isbucni marea Revoluţie, toate caetele Statelor Ge- 
nerale conţineau expresiunea acestei dogme. Declaratiunea Drepturilor Omului 
şi Cetäteanului o proclamă; Constituţia din 1793 declară că orciare cetăţean 
are „onorabila obligație“: de a contribui la sarcinele Statului. 

Chestia dreptului de impunere a fost una din cauzele principale ale 
răsboiului pentru independenţă a Statelor-Unite din America, In 1765 Parlamen- 
tul din Anglia pretinse să impună coloniilor din America să contribue la chel- 
tuelile Metropolei pentru protecţia lor şi decretă un impozit de timbru. Statul 
Virginia protestă și protestarea se întinse cu iufeala fulgerului. Un Congres 
se adună la New-York. Parlamentul din Anglia fù silit să revie asupra decretului. 
In urmă făcă o a doua, încercare, punând o taxă asupra ceasului. Aceste două 
taxe fură cauzele aproape exclusive ale Revoluţiei și a răsboiului Independenţei. 

La noi birul cel vechiu a fost impus cum am zis, de descălecători şi a avut un 
caracter opus conceptiunei moderne. Am văzut cum în urmă treptat populaţia a 
înţeles datoria ei de a contribui la sarcinele Statului, dar a reclamat dreptul 
de a hotărî impunerea prin reprezentanţii ei. Revoluţia lui Horia, în Transil- 
vania, a lui Tudor Vladimirescu în Ţara Românească, au fost în mare parte pro- 
vocate de nestatornicia și inegalitatea dărilor. Adunări obşteşti luau, din când 
în când, parte la regularea impunerilor, până când Regulamentul Organic si 
apoi Divanurile ad-hoc din 1857 au consfințit dreptul naţiunii şi Constituţia 
din 1866 l'a înscris în art. 109 si 110. 

Toate Constituţiile îl proclamă. 

El ge exercită, prin delegaţie, în numele naţiunii de adunările legiuitoare. 


III. Dreptul de legiferare este o putere formidabilă, care o deleagä națiunea 
reprezentanţilor ei. E punerea în lucrare a dreptului de impunere. El dă 
parlamentului ales de națiune puterea de a votă legi financiare (de impozite 
de fixare de salarii,...) și de a face acte de înaltă administraţie (buget, îm- 
prumuturi, regulare de socoteli,...). Prin acestea, Parlamentul domină vieata 
poporului, o dirijează, poate să o ţină în loc. 

Inconvenientul este că oamenii au tendinţa naturală să abuzeze de putere. 
In contra tiraniei Parlamentului s'a stabilit principiul separaţiunii puterilor. 
Parlamentul face legile financiare, altă putere distinctă le aplică. 

Această împărţire de atributiuni este foarte delicată. 

A) Sunt ţări în cari puterile executivă si legislativă au o autoritate aproape 
egală în materie financiară. Pentru ca puterea executivă să fie ţinută în 
frâu, bugetul nu este numai un stat de prevedere, el cuprinde autorizaţia de a 
percepe veniturile si de a efectuă cheltuelile. Această autorizaţie este res- 
trictivä; toate veniturile şi toate cheltuelile trebuie să fie cuprinse într'un 
singur buget, pe un an întreg (universalitate, anualitate) și creditele acor- 
date sunt speciale, pe servicii; guvernul nu poate să întreacă creditele, să 
cheltuească fără credite, să facă virimente dela un credit la altul. Vom vedeă 
cum se controlează respectarea acestor prescriptiuni impuse puterei executive. 


P. GRECIANU: BAZELE CONSTITUTIONALE ALE ORGAN. FINANCIARE 303 





Guvernul prepară bugetul, el are initiativa; dar la noi si deputaţii au acest 
din urmă drept, chiar prin amendamente. Un Consiliu legislativ ar puteà fi 
chemat a controlă legalitatea măsurilor luate prin buget, spre exemplu res- 
pectarea legilor de organizare, de fixaţiune a salariilor. O Comisie parlamen- 
tară revizueste socotelile anuale ale Statului (Comisia de verificare a conturilor), 
alta poate să fie chemată a cercetă bugetul împreună cu guvernul. Aci însă, 
se ivește pericolul amestecului de atributiuni. 

Parlamentul este ţinut și el în frâu, pentruca să nu ieasă din rolul lui legis- 
lativ. El fixează bugetul și repartizarea fondurilor publice între diferitele ser- 
vicii; caracterul de universalitate al bugetului este menit să silească Parla- 
mentul a privi toate veniturile Statului în bloc si a le distribui între dife- 
ritele servicii, în proporţie cu importanţa lor, fără ca toate aceste credite la, 
un loc să întreacă suma totală disponibilă. Creditele bugetare trebuie să fie 
restrictive si speciale. Ele sunt cumpänite exact, având în vedere totalitatea 
veniturilor şi cheltuelilor unui period, de obiceiu a unui an întreg. Se zice că 
bugetul are personalitate, este ca o fiinţă, care are diferite funcțiuni de înde- 
plinit în cursul vieţii ei si care trebuie să întreție, să hrănească, să desvolte 
fiecare organ, după importanţa funcţiunii, care o îndeplinește, pentru bunul 
mers al organismului întreg. 

De aceea, creditele adiţionale, cerute în cursul exerciţiului bugetar, sunt o 
pacoste; ele viciează bugetul, îi strică uniformitatea, armonia, permit risipa, 
anihilează lucrarea bugetară întreagă, prin nesocotirea caracterelor de univer- 
salitate, de obligativitate, de specialitate, cari sunt esenţiale. Este ca cum un 
organ al unui corp ar fi desvoltat în afară de proporţie cu necesităţile organis- 
mului întreg. Din ipertrofia organului rezultă monstruozitatea corpului întreg. 

Tot în vedere de a reţine Parlamentul în rolul lui de distribuitor al gencrali- 
tăţii fondurilor bugetare, nu ar trebui să i-se dea iniţiativa propunerii chel- 
tuelilor prin amendamente; astfel de pildă dispune noua Constituţie Jugo- 
Slavă. Guvernul îşi dă seama de nevoile urgente, neapărate; cererile lui sunt 
maximale, nu se pot decât reduce, nu se pot spori. Parlamentarii cedează pre- 
siunilor individuale, intereselor electorale, ei pierd din vedere interesul ob- 
stesc. Când propun în mod direct o reformă, care provoacă un spor de cheltu- 
eală, trebuie să indice și resursele. 

Dar mijlocul cel mai nimerit, pentru a ţine în frâu Parlamentul în contra 
abuzurilor de autoritate, este încredințarea puterei legiuitoare unui îndoit 
Parlament; două Camere se moderează una pe alta; autoritatea într'o singură 
mână tinde la despotism, fie că e exercitată de un om, fie că este deținută de 
o adunare. Înţelepciunea antică observase acest lucru. La Sparta erau la în- 
ceput doi regi, eforii erau 5, adunarea bătrânilor alături de adunarea poporului; 
la Atena erau 9 arhonti, pe lângă adunarea poporului un cunsiliu de 400 ce- 
tăţeni aleși; la Roma, în locul unui rege unic s'a pus 2 consuli; pe lângă adu- 
narea poporului, Senatul; tribunii fuseseră 2, 4 apoi 10, niciodată unu singur; 
când Senatul deveni atotputernic, anihilând autoritatea adunării poporului, 
puterea absolută a Senatului trecă în mâinile împăratului. In timpurile mo- 
derne aceeaș preocupare de a împărți autoritatea, fie personală, fie colectivă, 
a suveranilor, a inspirat toate Constitutiile. Un revoluţionar francez, membru 


304 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


al Convenţiunii, adunarea atotputernică care a comis cele mai cumplitea bu- 
zuri de putere si a dat lumei spectacolul îngrozitor al „„teroarei'“, Saint-Just, 
ziceă, într'o şedinţă a Convenţiunii : ,,Tiranii împart poporul ca să * domnească 
asupra lui; împărţiţi puterea, dacă vreţi să domnească libertatea; despotis- 
mul nu este în guvernarea unui singur om, este în orice putere care deliberează 
şi care guvernează“, De aceea vedem astăzi în toate Constituţiile, chiar în 
cele mai radicale, puterea legiuitoare împărțită într'un Senat şi o Cameră, 
Puterea opreşte puterea si asigură libertatea. Dar mai ales într'o ţară ca România, 
de sufragiu universal recent, e prudent a se apără de pornirile generoase, 
de multe ori impulsive, ale Parlamentului prin sistemul bicameral, care 
impune o îndoită deliberare și dă timp de gândire şi opune votului unei 
Camere, compuse de elemente mai tinere, judecata unei alte Camere, formată 
de personalități mai în vârstă. Proiectul de revizuire al Cercului de studii al 
partidului liberal propune ca Senatul să fie compus de specialiști, ca să asigure 
competinta legiuitorilor, însușire care poate lipsi Adunării deputaţilor. Cu 
atât mai mult sar afirmă astfel utilitatea unei îndoite deliberări. 

Dacă aceste argumente sunt puternice în privinţa legilor în genere, ele 
sunt cu atât mai convingătoare, când este vorba de legi financiare și mai ales 
de votul bugetului si de controlul cheltuelilor Statului, căci asemenea legi 
sunt mai expuse, decât oricari altele, la pericolul unor porniri nechibzuite se 
cere, mai mult decât altele, concursul competinţei unor specialiști. 

La noi, sistemul bicameral este definitiv admis şi va rămâne negresit în 
Constituţia viitoare. Insă în Constituţia actuală există această stranie par- 
ticularitate, că tocmai bugetul și socotelile Statului nu sunt supuse decât 
votului Adunării deputaţilor. 

Constituţiile tuturor ţărilor moderne, afară de cea greacă, cea iugo-slavä 
din 1921 și cea bulgară admit sistemul bicameral, care, în doctrină, a devenit 
un fel de axiomă a dreptului constituţional modern. Intre Constituţiile pos- 
terioare răsboiului mondial, notăm Constituţia ceho-slovacă din 1920, cu sis- 
temul bicameral, amândouă adunările votând bugetul, cu prioritate pentru 
Cameră. Senatul trebuie să voteze bugetul în termen de o lună maximum. Ca- 
mera, are ultimul cuvânt. Constituţia prusiană din 1920 admite o singură Ca- 
meră, însă crează un Consiliu de Stat, ales de provincii, care este un fel de 
Senat, ca, cel american ; are veto suspensiv, iar în materie bugetară veto absolut, 
când Camera a întrecut creditele propuse de guvern. In caz de nevotare la 
timp a bugetului, guvernul poate face cheltuelile obligatorii. El poate întrece 
creditele bugetare, în caz de necesitate urgentă şi neprevăzută, cu aprobarea, 
Ministerului de Finanţe şi ratificarea, ulterioară a Parlamentului. Această au- 
toritate deosebită a guvernului reduce mult puterea Camerei; bugetul are 
caracterul de act de prevedere, nu însă de autorizare de execuţie. Apoi Ca- 
mera nu poate, prin refuzul bugetului, să impună guvernului voinţa sa. Deci 
este echilibru între cele două puteri executivă și legislativă, deşi nu exista 
decât o singură Cameră. 

In favoarea sistemului unicameral se invocă argumentul, pe care sa înte- 
meiat, la noi, excluderea Senatului dela votul bugetului si a legii de regulare a 
socotelilor, că Senatul este mai putin în contact cu opinia publică. Acest argu- 


P. GRECIANU: BAZELE CONSTITUŢIONALE ALE ORGAN, FINANCIARE 303 


ment poate fi temeinic în ţări unde Senatul are un caracter aristocratic. In 
Anglia, după un grav conflict ivit în 1911, Camera lorzilor a pierdut dreptul, 
care îl avusese totdeauna, de a amendă legile financiare. Ea discută, cerce- 
tează, aprobă bugetul, însă, conform Bilului din 1911, nu-l poate respinge. 
Dar în ţările unde amândouă adunările sunt alese de sufragiul universal, această 
obiectiune nu mai are putere. 


Se ţine însă cont de această consideraţie, în aproape toate Constitutiile 
vechi si noui, pentru a, da Camerei Deputaţilor un drept de prioritate în materie 
financiară. Toate legile financiare urmează a fi prezentate dintâiu Camerei. 
Care este atunci dreptul Senatului, în caz de conflict? Sunt trei sisteme în această 
privinţă: 1. egalitatea absolută între ambele Camere; 2. dreptul Senatului 
redus la votare sau respingere în bloc sau pe articole sau capitole bugetare, 
fără dreptul de amendament ; în fine 3. dreptul pentru Senat de a restabili 
credite propuse de guvern şi respinse de Cameră. Insă, în acest din urmă caz, 
Camera e chemată a deliberă a doua oară și dacă respinge sporul votat de Senat, 
hotărîrea, ei e definitivă. Aceasta, este cea mai recentă teorie, admisă în Franța ; 
ea e cunoscută sub denumirea de teorie a „ultimului cuvânt“. Dar în Franţa, 
Senatul nu e ales de sufragiul universal direct, el e ales de consiliile munici- 
pale, la gradul al doilea. 


Prioritatea Camerei ar puteă fi menţinută, mai ales în vedere de a fixă mai 
exact ordinea cronologică a lucrărilor în procedura bugetară si a socotelilor. 

Iniţiativa nu trebuie să aparţină nici Camerei, nici Senatului, ci numai 
guvernului, Camerele putând reduce, iar nu spori creditele cerute de guvern 
sau evaluările prevăzute de el. 


Se mai obiectează sistemului de votare prin amândouă Camerele, că acest 
îndoit vot provoacă întârzieri. Dacă întârzierea provine din conflict, el se 
rezolvă prin teoria ultimului cuvânt al Camerei, în Ceho-Slovacia, în Polonia, 
ca şi în Franţa. Proiectul de revizuire liberal propune înfiinţarea unei Co- 
misii mixte bugetare, compusă de un număr egal de senatori și deputaţi. 
Acest sistem ar puteă înlesni punerea de acord a adunărilor. 


Cât pentru întârzierea provenind din îndoita discutiune, ea este com- 
pensată prin avantajul unei cercetări mai serioase. Insă termenele pot fi 
fixate în aşă fel, încât să se reducă intârzierile. Astăzi la noi se pierde toată 
sesiunea ordinară a Camerei și bugetul se prezintă puţin înainte de 1 Aprilie; 
discuţia se face în pripă. Rezultatul este că el nu corespunde cu nevoile, nu 
se poate respectă, se întrec creditele votate si în urmă trebuie neapărat să se 
recurgă la, sistemul nenorocit al creditelor adiţionale. 

Proiectul liberal propune revenirea la data de 1 Ianuarie pentru deschiderea 
anului financiar. Bugetul să se prepare până la 1 Noemvrie și să se prezinte 
Camerei la deschiderea Parlamentului, care s'ar fixă la 1 Noemvrie. Până la 1 
Ianuarie ar trebui să fie votat de amândouă Camerele. Acest interval ne pare 
foarte scurt. Când ar lucră Comisiile bugetare sau Comisia mixtă, cari nu 
trebuie să ia parte la alcătuirea bugetului, fiindcă ar compromite, prin inter- 
ventia lor, principiul separaţiunii puterilor? Ar trebui să aștepte depunerea 
proiectului și apoi într'o lună sau cinci săptămâni, până în Crăciun, ar trebui să 


306 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


se cerceteze bugetul de Comisii, să se discute şi să se voteze, după Cameră, de Senat 
si probabil iar de Cameră. Această grabă, nu numai că ar strică treaba, dar de 
multe ori ar fi imposibil să se termine lucrarea la timp, ceeace ne-ar aduce la 
practica nenorocită a douăsprezecimilor provizorii, eari au devenit endemice 
în alte ţări. Am preferă să se mentie data deschiderii exerciţiului la 1 Aprilie. 
Vom vedeă că socotelile anului se pot controlă de Curtea de Conturi și regulă 
până la sfârşitul anului în care s'a închis exerciţiul. Bugetul s'ar prepară 
pe bazele cunoscute ale exerciţiului expirat si s’ar puteă fixă, pentru depunerea 
lui pe biroul Camerei, data extremă de 1 Ianuarie. Atunci Camerelen'ar aveă, 
nici constituirea lor, nici discuţia Mesagiului şi ar puteă în tihnă să cerceteze 
şi să voteze bugetul, până la închiderea sesiunei şi eventual până la 1 Aprilie. 

B) Până aci, în ţările cari le-am citat, am găsit o egalitate relativă, 
între puterea legislativă şi cea executivă (România, Franţa, ...Ceho-Slovacia, 
Prusia, ....). Din potrivă, în Anglia, în Statele-Unite, vom constată prepon- 
derenta puterii executive. In Elveţia supremaţia puterii legislative, în ma- 
terie de legiierare financiară, este caracteristică. 

In Anglia procedarea este u: mătoarea. Acolo nu există buget, cum îl înţeleg 
Statele celelalte, adică o construcţie simetrică, euprinzând într'un singur tablou 
toate veniturile si cheltuelile Statului pe un an întreg. Englezii sunt oameni 
practici, pentru ei principiul este să facă afacerile repede. Time is money. Ei 
renunţă la frumuseţea formelor simetrice, cari plac latinilor. La ei vedem state deo- 
sebite pentru venituri, pentru cheltuelile răsboiului, ale marinei, ale serviciilor 
civile (estates), cari să cercetează de Camera întreagă, în cursul exerciţiului. 
Un discurs al Cancelarului Esichierului, pe la 1 Aprilie, este singurul mod de 
concretizare a situaţiei bugetare. Nu este discuţie generală. Nu e nevoie de două- 
sprezecimi provizorii, pentrucă sunt venituri permanente, cari constitue fondul 
consolidat (income tax, vămile, axizele, = +/5) şi cari se incassează fără apro- 
bare anuală. De asemenea cheltuelile permanente constitue un fond consolidat 
(dobânzile datoriei publice, lista, civilă, pensiile, = 1/,) şi nu se votează anual. 
Guvernul cheltueste din fondul consolidat. Totdeodată Camera, pe la Aprilie, 
dă voturi provizorii (accounts). Pela August, Camera constituită în Comitet 
de căi și mijloace votează legea, veniturilor, cari nu intră în fondul consolidat 
(taxbill) şi constituită în Comitet de subsidii, votează cheltuelile anuale (ap- 
propriation bill). Acest din urmă bill este supus (chiar în urma reformei din 
1911) Camerei Lorzilor, o lună înainte de închiderea sesiunei. Lorzii îl discută; 
dacă nu-l votează în termen de o lună, Camera Comunelor îl poate prezintă 
Regelui spre promulgare. Lorzii nu-l pot amendă. De altmintrelea nici Comunele 
nu-și recunose dreptul de a amendă proiectele guvernului. Autoritatea și răs- 
punderea puterei executive este desăvârșită. Din aceste cauze, bugetul englez, 
dacă nu e o operă unitară, simetrică, ajunge totuşi mai sigur la echilibru si 
chiar la excedente, decât bugetele noastre, pentrucă votul bugetului e conco- 
mitent cu execuţia lui; nu prevede, vede; apoi din faptul că iniţiativa este re- 
zervată guvernului, rezultă o mai sigură cumpănire a cheltuelilor. Cum am 
puteă adoptă un sistem, care s’ar isbi de nevoea care o simţim de a centralizà 
bugetul într'un act unic, simetric, care ar întârziă votarea lui după punerea, lui 
în aplicare și ne-ar pune într'o situaţie de veșnic provizorat, care ar cere mai 


P. GRECIANU: BAZELE CONSTITUȚIONALE ALE ORGAN. FINANCIARE 307 


cu seamă o armonie între guvern şi Parlament, cu totul opusă moravurilor 
noastre politice? 

In Statele-Unite guvernul nu are răspundere politică faţă de Parlament. 
Până în 1921, legile de credite și de venituri, ca toate celelalte legi, erau pre- 
parate si votate numai de legislatură, prin comitetele Camerelor. Iniţiativa, 
membrilor Congresului duceă la risipă. Legea din 1921 a încredinţat pregătirea 
bugetului Președintelui, cu ajutorul unui Birou al bugetului, care centrali- 
zează cererile serviciilor (estimates) si le prezintă în fiecare an, sub formă de 
raporturi, Președintelui si acesta Congresului. In fiecare serviciu se află un 
funcţionar bugetar, care lucrează, sub directiunea ministrului, pentru formu- 
larea statelor și a cererilor de credite adiţionale. Bugetul e prezintat Con- 
gresului în prima luni din Decemvrie pentru anul financiar începând la 1 Iulie 
următor. Astfel Statele-Unite au adoptat un sistem analog cu cel englez, re- 
ducând puterea Congresului si consacrând principiul separatiunii puterilor 
în materie financiară. 

0) In Elveţia, Colegiul Executiv e sub dependinta Marelui Consiliu Le- 
gisiativ, nu se retrage în caz de conflict, se supune voinţei Parlamentului. 

In concluziune, la noi, bugetul pregătit de guvern, revăzut de Consiliul 
Legislativ, depus până la 1 Ianuarie la Cameră, cercetat de Comisiile buge- 
tare ale ambelor adunări sau de o Comisie mixtă, discutat întâi la Cameră, 
cu drept de prioritate, apoi la Senat, revenind eventual la Cameră, în caz de 
modificare de către Senat, definitiv votat de Cameră, care ar aveă ultimul 
cuvânt, sar pune în aplicare la 1 Aprilie. In caz de nevotare la timp, mai 
bine decât adoptarea sistemului douăsprezecimilor provizorii, sar recurge la 
regula actuală a punerei în aplicare a bugetului anului precedent. Ar rămâne 
la conştiinţa guvernului să prezinte un buget sincer si la conștiința Parla- 
mentului să-l voteze la timp. Totus garanţia sincerităţii bugetului ar fi si 
în controlul de care vom vorbi imediat, care, bine organizat, ar împiedică 
guvernul de a întrece creditele odată înscrise în buget. 

IV. Dreptul de control este sancţiunea dreptului de impunere şi a dreptului 
de legiferare. Obligaţiunii de a contribui la sarcinele Statului corespund dreptul 
de a hotărî contributiunea, de a orândui întrebuinţarea ei prin votarea buge- 
tului. Or, aceste drepturi ar fi fără rost, dacă nu s’ar puteă constată că deci- 
ziunile luate de mandatarii naţiunii au fost respectate. Aceasta este rațiunea 
controlului. Bugetul e o lege, un contract între guvern şi naţiune. El nu este 
numai un stat de prevedere, citotodată o autorizare de a percepe și de a cheltui; 
deci nu se poate percepe fără autorizare, nici cheltui fără credite; bugetul 
e restrictiv, nu se pot întrece cifrele bugetare; el este special pe articole sau 
pe capitole, deci nu se pot face virimente dela un capitol sau articol la altul. 
Cheltueli fără credite, depasări sau întreceri de credite, virimente, sunt cu 
toate acestea procedee obișnuite în toate ţările. Pentru a le acoperi, guvernele 
cer credite adiționale, pe cari adunările le votează fără multă cercetare; astfel 
se schimbă toată economia bugetelor, se fac cheltueli excesive, se violează, 
dreptul Adunării legiuitoare. Guvernul își însușeşte atribufiuni cari nu-i 
aparţin si violează suveranitatea naţională, prin nesocotirea principiului 
separatiunii puterilor. Căci a cheltui fără lege, este a votă impozitul. Exemple 


308 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


de asemenea procedee sunt numeroase. In Franţa, anul trecut, s'a propus un 
singur caiet de credite adiţionale în sumă de 2.700 milioane, cel mai mare 
care s'a propus vreodată Camerei Franceze. 

In contra acestor abuzuri trebuie luate măsuri, cari constituie controlul. 

Vom vedeă în această materie precizându-se mai bine, decât până aci, prin- 
cipiile constituţionale şi în special principiul separaţiunii puterilor. Controlul 
variează, în adevăr, după instituţiile politice ale diferitelor țări. Intr’o monarhie 
absolută, controlul aparţine Suveranului, ca și dreptul de impunere. Astfel 
a fost la noi, mai ales sub regimul Fanariotilor. Intr'o ţară de regim reprezen- 
tativ, controlul variează după înţelesul care se dă principiului separatiunii 
puterilor. In unele ţări, controlul se împarte aproape egal între cele trei puteri; 
în altele se dă preponderență puterii executive, în altele puterii legislative, în 
altele puterii judiciare. De aci patru feluri de control. Vom luă ca tipuri: România 
şi Franţa, care împart controlul între cele trei puteri ale Statului; Anglia, unde 
controlul aparţine mai mult guvernului; Belgia, unde controlul e mai mult 
sub influenţa puterii legiuitoare; Italia, unde controlul judiciar e mai însemnat 
decât celelalte. 

Dar controlul trece prin mai multe grade. Cel mai natural, cel dintâiu, care 
sa organizat în toate ţările, este controlul posterior, post factum, al faptelor 
îndeplinite. Acest control, în ce priveşte ordonatorii, este din nenorocire ine- 
ficace, tocmai pentrucă el se aplică la fapte împlinite. Controlul adevărat util, 
ar fi cel care ar preîntâmpină călcările de legi, controlul prealabil. Acesta cu- 
prinde controlul ordonantärilor, care până la un punct. se aplică tot la fapte 
împlinite, deoarece o cheltueală angajată nu sar puteă să nu se plătească, 
fără răspundere pentru Stat. Rămâne deci, ca singur cu desăvârșire eficace, 
controlul preventiv al angajărilor însăși de cheltueli. 

A. Să vedem cum s'a organizat controlul, mai întâi în ţările unde el se 
împarte aproape egal între cele trei puteri ale Statului și în primul rând 
în România. 

In vechime, la noi, Domnul eră atotputernic; „afară de Dumnezeu și sabia 
sa“, nu cunoșteă nici o putere mai mare în ţară. Vistierul aveă o cancelarie 
a socotelilor de venituri și cheltueli. Din timpul lui Constantin Brâncoveanu 
ne-a, rămas condica vistieriei. Sub marele Vistier, eră un al doilea si un al trei- 
lea Vistier, un cassier şi alți mai mulţi slujbași subalterni. Marele Vistier fäceà 
parte din Sfatul celor 5 boieri, care eră Consiliul administrativ al Domnului. 
Acest Consiliu regulă împlinirea veniturilor şi plata cheltuelilor. Când însă 
Domnul aveà să reguleze chestii mai mari, de interes general, el convocà Adu- 
narea Obsteascä a ţării, care, pe lângă Domnitor și Sfatul, cuprindeă alţi boieri 
mari și mici, membrii înaltului cler, ofiţeri şi câteodată și popor. Această Adu- 
nare hotără de multe ori și chestiile bănești, după necesităţile timpului și starea 
populaţiunii. Vedem, de pildă, în timpul domniei lui Constantin Brânco- 
veanu, după cronica lui Radu Grecianu, cum se procedă. „Domnul s'a sfătuit 
cu toată boierimea pentru däjdile si nevoiile ţării, cum și în ce fel s'ar puteă 
află mijloc ca biata ţară să mai räsufle si de rele să se mai usureze. Si așă, cu 
înalta și înţeleapta socoteală a Mării Sale, împreună și cu sfatul boierilor, au 
aflat ca să facă un așezământ să știe fieștecine ce să deà într'un an, mai usu- 


P. GRECIANU: BAZELE CONSTITUȚIONALE ALE ORGAN, FINANCIARE 309 


rând pre cei ce se vedeă și se păreă că sunt ingreuiafi și mai slabi si mai adäu- 
gând pre cei ce se vedeă că sunt mai ușori și mai cu putere; însă întâi socotind 
dăjdiile ce au dat ţara în trecutii ani și dintr'aceia mult mai jos așezând'o, 
au făcut ruptori, ca să deă toată ţara într'un an de patru ori; care bună soco- 
teală și chiverniseală a ţării cunoscând-o pământenii, multă mulţumită au dat 
Mării Sale, cunoscându-si însuși usurarea şi folosul lor. 

Si aşă aceia isprävind, au socotit M. Sa de au trimis la Poartă pre Șerban 
vel Vistier (Grecianu), una ca să aşeze pre datornicii ţării, rugându-i și puin- 
du-le zi să știe când își vor luă banii lor, a doua ca să plângă ţara de slăbiciunea 
el..." Se făceă deci o lucrare, cu caracter bugetar, cel putin în privinţa veni- 
turilor, cercetându-se socotelile anilor trecuţi şi puterile populaţiei și necesi- 
tăţile Statului, faţă de o Adunare, care hotără împreună cu Domnul si cu gu- 
vernul lui. 

In timpul Fanariotilor tot asemenea s'a procedat, adunându-se la fmpreju- 
rări mai grave Adunarea obştească, spre pildă atunci când Mavrocordat a 
făcut vestita, sa reformă. Asemenea se petreceă și în Moldova. Insă alt control 
decât cel ceîl exercită Domnul personal sau Marele vistier asupra prepusilor săi, 
nu există în mod regulat. Când se constată vreo neregulă, răspundeă vistierul 
sau membrii marelui sfat, ai Consiliului administrativ, după cum vedem din 
cronici. Apoi unii boieri erau însărcinaţi cu privigherea împlinirii dărilor si 
erau făcuţi personal răspunzători în cazuri de lipsă. Citim în Letopiseţul lui 
Neculcea: „Gheorghe Mitrea vistiernicul, sub învinuirea falsă că și-ar fi în- 
suşit bani obștești, este închis la Seimeni, legat cu frânghii si se pun pustile 
cele mari (tunurile) peste el“. „Sub Ioan Mavrocordat, pentrucă nu se aflau 
în vistierie banii trebuitori spre a plăti mucarelul domniei după care tocmai 
un mare ture se ostenise din Constantinopol, boierii Sandu Sturdza, Andrei 
Ruset, logofeti, Manolache Costache și Sandu Racoviţă, vornici, Teodor Paladi, 
spătar, Lupu, stolnic și alţii, sunt duși la Baylic, unde pașa conäceà, închiși 
și ameninţaţi cu pierderea vieţii, dacă nu vor răspunde banii până a doua zi, 
ceeace numiții boieri sunt nevoiţi să facă din averile lor. Grigore Ghica bate 
pe Constantin Balș medelnicerul „la tălpi“ și cronicarul Neculcea adaugă că 
„acest domn făcuse obiceiul de a bate pe boieri la tălpi turceste“. 

In urma regimului fanariot, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a fost în mare 
parte provocată de nemulţumirile provocate de neregula care domneă în fi- 
nanţe, sub înrâurirea boierilor greci, pe cari Tudor îi numeă „tagma jäfuito- 
rilor“. Tratatul dela Akerman (1826), pentru a pune capăt turburärilor întâm- 
plate în Moldova și în Muntenia, hotâri ca hospodarii, împreună cu divanurile, 
să alcătuiască legi constitutive. Domnii Grigore Ghica și Ioan Sturdza, numiră 
câte o Comisie, care lucră sub controlul Contelui Kisseleff, despre care Al. Xe- 
nopol spune că „se întâmplase, pentru fericirea, ţărilor române, să fie o minte 
luminată și un caracter liberal şi neprehănit, care eră să întreacă, peste măsura 
permisă, de interesele politice ale Rusiei, îngrijirea de acele românești“, De 
el și de boierii cari au format Comisiile, apoi de Adunarea generală, care eră 
reînnoirea Obstestei Adunări sau Divanului al vremurilor de înainte, au fost 
elaborate dispoziţiile, cari s'au introdus atunci și prin cari s'a înființat votul 
impozitelor si a bugetului de către Adunare, o contabilitate regulată si contro- 


310 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


larea daraverilor. Regulamentul Organic, care a esit din aceste lucrări, ziceă 
în privinţa controlului, la art. 137: „Domnul va trimite socoteala vistieriei în 
cercetarea a 6 boieri, cari se vor alege pentru aceasta, în fiecare an, de către 
Obsteasca Adunare“. Vornicul Iordache Filipescu propuse în cursul discuţiilor 
Regulamentului, alcătuirea unui control obştesc, de funcţionari, pentru a în- 
lesni Comisiei Socotelilor, aleasă de Adunare, cercetarea socotelilor. „Fiindcă 
patura şi mulţimea îndeletnicirilor Adunării, cum si putina vreme ce tin adu- 
nările sale, nu o poate ertă ca, să între intru cercetări cu deamănuntul, a tuturor 
socotelilor, de aceea, „zice amandamentul'“, se va întocmi un Control obștesc; 
ca în curgerea anului să cerceteze orice cheltuială a Statului, să adevereze pri- 
mirile si să înlesnească obicinuitei Obstesti Adunări îndatorirea cercetărei soco- 
telilor ţării“. Aceasta este la noi origina Curţii de Conturi. Ea se compuneă 
de un șef de control, doi șefi de mese şi două ajutoare, 6 scriitori si 2 cinovnici 
(arhivari). Kisseleff ceru şi se hotărî ca controlul astfel alcătuit „să spânzure 
de Domnitor“. In Moldova se regulă asemenea bugetul și controlul Statului 
sau cum se ziceă pe atunci: „Bujea sau închipuirile cheltuelilor anului viitor 
si lyaturile şi daturile anului săvârșit“. Această organizare se transformă în 
curând întrun Minister al Controlului, care a funcţionat până în 1864. Barbu 
Catargiu ziceă în 1860 despre această alcătuire: „Cât pentru ceeace privește 
controlul, dați-mi voie, să vă fac istoria acestui control şi veţi vedeà cum a 
scăzut din ce în ce din independenţa sa. Controlul, după Regulament, s'a, 
aşezat ca un fel de scrutator. Precum vedeţi, numele lui vă arată atributia sa; 
dar, ca şi procurorul în faţa tribunalelor, scrutator şi răspunzător către Capul 
Statului. Pe urmă, cum şi pentru ce s'a încorporat cu Ministeriul de Finanţe 
şi pe urmă transformat în Ministeriu de Control, nu știu si nici nu e locul aicea 
de a face asemenea cercetări. Tot ce ştiu însă e că, îndată ce s'a încorporat cu 
Ministeriul de Finanţe și-a pierdut forța si independenţa sa, n'a mai putut fi 
un scrutator al Ministeriului de Finanţe, pentrucă oarecare sentiment de de- 
licatete cel putin îl obligă să tie oarecare menajament. Cu acest Ministeriu de 
Control am ajuns în fine până aci. Acum s'a ivit încă o împrejurare care a mișcat 
susceptibilitätile oamenilor: această împrejurâre este ocuparea funcţiunii 
de Ministru de control de către Ministrul de Finanțe. Ştiu că aceasta e provi- 
zoriu““ (Ministrul eră Manolache Costache; după o lună a trecut interimatul 
Controlului Ministrului de Externe) „dar socotesc că sa produs o diso- 
nantä, un sunet urît urechilor susceptibile, că adică Ministrul de Finanţe să 
fie însuş Controlorul Ministriului său“. Si Barbu Catargiu conchideă cerând 
cu insistenţă revenirea la principiile Regulamentului Organic si înființarea 
unei Curţs de Conturi, independente de guvern, numită de Parlament. O asemenea 
instituţie a fost creată în 1864, când se desființă Ministerul de Control. 
Totodată s'a votat şi o lege a contabilităţii Statului. Sistemul introdus atunci 
este si astăzi în vigoare. El seamănă cu sistemul francez, dar este, după cum 
am văzut din istoricul de mai sus, si rezultanta sfortärilor noastre nationale 
şi transformarea institutiunilor noastre anterioare. 

Starea actuală la noi este următoarea. Controlul execuţiei bugetului se 
face pe cale administrativă, pe cale judecătorească si pe cale legislativă. 


P. GRECIANU: BAZELE CONSTITUTIONALE ALE ORGAN. FINANCIARE 311 


Pe cale administrativă; fiecare serviciu are contabilitatea lui specială, ţine 
seamă ca prescriptiunile bugetare să fie respectate, prepară bugetul cheltue- 
lilor sale şi conturile pe exerciţiu ale bugetului în curs. Aceste conturi se trimit 
Directiunii Contabilităţii generale care le centralizează și încheie Contul ge- 
neral al administratiunii finanțelor, care cuprinde: 1. Contul veniturilor, ela- 
borat de Ministerul Finanţelor; 2. Contul cheltuelilor, format după conturile 
Ministerelor; 3. Contul de Trezorerie, adică al operaţiunilor cari nu au nici un 
raport cu bugetul; 4. Contul bugetelor, cuprinzând situatiunea definitivă a exer- 
citiului expirat şi cea provizorie a exerciţiului curent, şi în fine; 5. Contul resur- 
selor speciale. Aceste conturi sunt trimise Curţii de Conturi în termen de 9 
luni dela închiderea, exerciţiului judecătoresc. Pe cale judecătorescă, Curtea de 
Conturi e compusă dintr'un preşedinte, 6 consilieri, 24 referendari şi un procuror 
asistat de un substitut, grefă şi arhivă. Preşedintele şi consilierii sunt inamo- 
vibili şi numiţi prin decret regal, după recomandatia Ministerului de Finanţe; 
procurorul și substitutul asemenea, dar sunt revocabili. Referendarii sunt 
numiţi prin decret regal, după recomandatia Curţii si prin mijlocirea Ministe- 
rului de Finanţe după concurs. Atributiunile ei sunt: 1. judecătorești, faţă de 
contabili; ea judecă conturile lor (nu îi judecă pe ei), din punct de vedere penal. 
Dacă se constată abuzuri, Curtea înstiinteazä pe Miniştrii de Finanţe si de Jus- 
tiţie, cari trimit pe culpabili înaintea instanţelor de drept comun. Ea nu poate 
decât să amendeze pe cei ce întârzie cu depunerea conturilor. In privinţa con- 
turilor, deciziunile Curţii sunt executorii, dar se poate face recurs la Curtea 
de Casaţie. 2. Atributiunile ei de control sunt bazate pe comparafia între contu- 
rile individuale ale contabililor, pe cari le judecă şi contul general al finanţelor 
încheiat de Ministerul de Finanţe si de ceilalţi Miniştrii si a diferitelor servicii 
speciale. Curtea, dă Declaraţii de conformitate între conturile contabililor și 
ale ordonatorilor, una pe gestiune si alta pe exerciţiu. Aceste declaraţii, înso- 
tite de un memoriu asupra greselilor constate şi a reformelor propuse, sunt 
trimise în termen de 6 luni Ministerului de Finanţe. Acesta e dator să le publice 
în „Monitor“ și să le supună Camerei în termen de 6 luni, însoţite de un proiect 
de lege de regulare definitivă a bugetului. 

Controlul legislativ se pregăteşte de o Comisie a Adunării Deputaţilor, 
numită Comisia financiară, pe temeiul declaraţiilor Curţii de Conturi; ea face 
un raport, pe baza căruia se votează legea de regulare definitivă a bugetului. 

Afară de controlul posterior al execuţiunii bugetului, este şi un control 
prealabil. Ordonantele de plată ale tuturor serviciilor sunt remise, împreună 
cu actele justificative, titularului; acesta se prezintă cassierului, care urmează 
să facă plata. Totodată serviciul care a emis ordonanța expediază Directiunii 
contabilităţii generale extracte de pe aceste ordonanţe (aviz). Ea le veri- 
fică, constată „că nu depăşesc creditul acordat serviciului, că nu s'a făcut 
nici un viriment şi că s'au anexat actele justificative, le înregistrează în serip- 
tele sale, le vizează „Bun de plată“ şi le expediază administratorilor financiari 
asupra cărora s'au emis“. (Art. 102. Legea Contabilităţii). O lege din 1911 face 
răspunzători pe miniștrii, cari au cheltuit peste creditele deschise fiecăruia 
din ei, pe şefii de contabilitate, cari au ordonanţat fără credit sau peste credit, 
pe Directorul contabilităţii generale care a plătit. Sanctiunea este pentru mi- 


312 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


nistru (art. 46) răspunderea prevăzută la art. 4 al legii de responsabilitate 
ministerială, care presupune cazul de rea credință, pagubă pentru Stat, și-l 
face răspunzător personal, civil, faţă de instanţele ordinare, cu autorizarea 
Corpurilor Legiuitoare. Şefii contabili sunt apärati prin ordinul scris al Minis- 
trului lor. Contabilitatea generală semnalează greșala Ministrului de finanţe, 
care oprește plata și cere Ministrului de resort destituirea contabilului și tri- 
miterea lui în judecată. Aceeas sancţiune se aplică Directorului contabilităţii, 
care a ordonat plata. Ca control al angajării cheltuelilor art, 46 al legii conta- 
bilităţii, modificat în 1911, stabilește aceeas răspundere ca pentru ordonantare 
în contra miniștrilor, cari au contractat îndatoriri de cheltueli fără credite 
şi acee!$ sancţiune. 

Cari sunt inconvenientele acestui sistem de control? 

1. Controlul legislativ este tardiv. Termenul legal este de 3 ani dela închi- 
derea exerciţiului. In fapt întârzierile sunt mult mai mari. Primele bugete dela 
înfiinţarea, Curţii de Conturi au fost regulate, pentru periodul dela 1863 la 1870 
în 1887, adică după 24 de ani pentru cel din 1863 și 17 ani pentru cel din 1870; 
bugetele dela 1871 la 1876 au fost regulate în 1882, după 10—6 ani; cele din 
1878 până la 1884 în 1894, după 16—10 ani si așă mai departe. Termenul mediu 
a fost, în cele din urmă, 10 ani. Astăzi Curtea cercetează exerciţiul 1910/11 şi 
actele cassierilor din 1915/16. După un termen atât de lung, judecarea contu- 
rilor nu mai poate aveă decât un interes istoric, Camera nu le discută, controlul 
este illuzoriu și se poate zice inexistent. 

2. Curtea de Conturi mare jurisdicție asupra ordonatorilor. (Art. 64. Legea 
Curţii). Nu poate decât să semnaleze în declaratiunile sale greșelile cari le 
constată, dar nu poate să refuze contabililor recunoașterea, plăţilor făcute pe 
baza unor ordonanţe în regulă. Dacă Curtea citează pe ordonator, el nu se 
prezintă. 

3. Aglomeratie de lucrări la Curtea de Conturi. In 1864 când s'a înfiinţat 
Curtea erau 24 de referendari prevăzuţi în lege, în 1886 prin măsură de economie, 
s'a suprimat 6, în 1895 s'au reînfiinţat aceşti 6, astfel că astăzi sunt tot 24, 
ca în 1864. Iar conturile s'au îmmulţit colosal. Bugetul eră de 60 de milioane 
în 1864, s'a ridicat la 600 milioane înainte de răsboiu și astăzi este de 10 mili- 
arde. Apoi pe lângă lucrările bugetare, Curtea, verifică conturile a sumedenie 
de alte administratiuni (Eforii, Cassa de Depuneri, Consilii judeţene și comu- 
nale, Căi ferate....) Ea liberează certificatele de pensii cari impun cercetări 
migäloase. 

4. Lipsă de organizare ierarhică în interior. In loc ca oamenii cari s'au spe- 
cializat în aceste materii să înainteze și să ajungă consilieri, să aduc consilieri 
din afară, în dauna referendarilor vechi și în dauna serviciului. 

5. Nu există control prealabil sau preventiv eficace. Există numai pe hârtie 
unele prescriptiuni, lipsite de sancțiuni si deci fără valoare. 

In rezumat,nu există nici un control efectiv, nici posterior, nici prealabil 
executării. 

Cum se poate remediă la aceste inconveniente? 

Ce ne învaţă străinătatea? 


P. GRECIANU: BAZELE CONSTITUŢIONALE ALE ORGAN. FINANCIARE 313 


In Franţa sistemul este identic cu al nostru. Controlul ordonatorilor este 
rezervat Parlamentului şi lipsit de sancţiuni. Curtea de Conturi bazează, ca 
la noi, judecarea, conturilor ordonatorilor pe conformitatea lor cu conturile 
individuale ale contabililor, principiu foarte sigur, dar care cere ca judecarea 
contabililor, atât de lungă si migăloasă, să fie terminată, pentru ca Curtea, să 
se poată ocupă de conturile ordonatorilor; deci întârzieri, cari sunt, tot ca la 
noi, în medie de 10 ani, până la regularea definitivă. Exercitiul se întinde dela 
1 Ianuarie la 31 Iulie si controlul se face pe exerciţiu, nu pe gestiune ca în An- 
glia şi în Italia; altă cauză de întârziere. 

Controlul prealabil al ordonantelor, este ca la noi încredinţat Ministerului 
de Finanţe, care le înregistrează; fără viza Direcţiunii Mișcării fondurilor, ele 
nu se pot plăti. Deci acest control aparţine aceluia care ar trebui să fie controlat. 
Ordonatorii secundari nu sunt controlati decât de Ministrul care le dă dele- 
gatie. Controlul angajării este încredinţat tot Ministrului de Finanţe. In fiecare 
Minister s'a înfiinţat un controlor al cheltuelilor angajate. O lege din 1921 a în- 
tins autoritatea, lor asupra tuturor actelor cari pot atrage o cheltuieală; dar ei 
nu apreciează, utilitatea cheltuelei. Ei sunt numiţi de Ministrul de Finanţe; lui 
îi supun motivele lor când refuză viza. Notăm tendinţa de a da Ministrului 
de Finanţe caracterul de arbitru răspunzător și de păzitor al echilibrului bugetar. 
Aceeaş lege a creat sancţiuni în contra Ministrului de Finanţe și a Ministrului 
de resort. Ii face personal răspunzători. Totus, de când s'a promulgat această 
lege, s'a creat Ambasada dela Vatican fără credit. In fine legea, organizează 
o publicitate mai întinsă și trimestrială a, socotelilor. 

B) In Anglia nu există buget, nici lege deregulare a conturilor, nici declaraţii 
de conformitate, nici raport public al unei instituţii cum e la noi Curtea de 
Conturi. Oameni practici, Englezii nu caută simetria și armonia conturilor 
unui an întreg. Ei închid socotelile după 72 luni și le controlează ici colo, în 
mod discontinuu. Dar mai este şi o altă cauză a superiicialităţii controlului 
lor, anume modul cum ei înţeleg principiul separatiunii puterilor. Ei au gu- 
vern parlamentar, răspundere ministerială, dar totus la ei este o armonie de- 
săvârşită între puterea legiuitoare şi Guvern. La noi este rivalitate, luptă, 
întrecere pentru răsturnarea guvernelor, pentru ajungerea la minister a ori- 
cărui deputat sau senator. La ei, tradiţii vechi leagă Parlamentul de Coroană. 
Apoi, educaţia, lor politică, relaţiile între cele două partide vechi, astăzi în col- 
laborare, respectul față de opoziţie, care e considerată ca un organ al Statului, 
pe care o numesc „opoziţia Majestății Sale". Leaderul unuia dintre partidele 
de guvernământ dela Cameră devine șeful guvernului; el, sau colegul lui cel 
mai însemnat, ea Ministerul de Finanţe ca Cancelar al Esichierului; primul 
ministru e primul lord al Trezoreriei. Ei sunt atotputernici în Cameră, care 
în realitate deţine, prin delegaţii ei, Ministerul de Finanţe, și acest minister do- 
mină pe celelalte. Trezoreria hotäreste toate bugetele, le aplică, le controlează. 
Deputaţii au renunţat la inițiativă în materie de cheltueli. Bugetul nu se face 
prin luptă parlamentară, ci prin colaborarea parlamentului cu guvernul în 
cursul executării lui. Regularea socotelilor se face de un Controlor auditor 
general care are sub ordinele lui 200 de agenţi. EI şi ajutorul lui sunt numiţi 
pe vieatä, prin decret, nu pot fi revocaţi decât la cererea uneia din Camere, în 


314 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


fapt sunt inamovibili si independenţi. Ei diferă de Curtea noastră de Conturi, 
prin, faptul că nu verifică toate conturile, ci numai unele poziţii alese (pe test, 
épreuves) si la cererea, Trezoreriei; nu judecă, verifică; nu le compară cu con- 
turile individuale ale contabililor; nu le cercetează pe exerciţiu, ci pe gestiune. 
Conturile de apropriaţiune, cari opun cheltuelile și creditele, sunt transmise 
trimestrial de Trezorerie controlorului; el transmite conturile unui an, cu un 
raport, Trezoreriei; aceasta le supune Camerei. Totul durează 10 luni si 1/,; 
Camera le supune Comitetului Conturilor Publice. Acest comitet de 11 membri, 
numiți de Președintele Camerei (speaker) cu avizul guvernului și a leaderului 
opoziţiei, e prezidat prin tradiţie de șeful opoziţiei (chairman). Acest comitet 
lucrează tot timpul sesiunei, în prezenţa auditorului şi a unor reprezentanţi 
ai guvernului, cari eventual cer pedepsirea vinovaţilor. Comitetul redactează 
un raport, care se supune Camerei, dar care nu se votează. Aceste conturi ser- 
vesc de bază la facerea bugetului următor. 

Controlul prealabil, al ordonanţărilor, este în mâna Trezoreriei si a Contro- 
lorului. Acesta, care este titularul contului Esichierului la Banca Angliei, con- 
stată legalitatea bugetară a cererii de credit, ce îi adresează Paymaster, plă- 
titorul general. El nu verifică ordonantele în parte, ci creditul cerut în bloc. 
El nu apreciează oportunitatea cheltuelei, ci numai regularitatea imputärii 
si disponibilitatea creditului. 

Controlul preventiv este numai de competinta Trezoreriei. Pentru serviciile 
civile, dar chiar pentru marină și răsboiu, ea poate prohibi angajarea unei chel- 
tueli, chiar în caz de urgenţă si de necesitate, căci Trezoreria hotărăşte şi ’si 
însuşeşte toate propunerile de cheltueli. 

In Statele-Unite, până în 1921, controlorul Trezoreriei exercită un control 
asupra execuţiunii bugetului, si prezintă conturile Comitetelor Congresului, 
cari aveau sarcina de a le verifică. In 1921 s'a, înfiinţat Controlorul general al 
Statelor-Umate, numit de Președinte cu consimţimântul Senatului, pe 15 ani, 
cu salar de 10 mii dol., revocabil de Congres. Sub autoritatea, lui, Oficiul General 
al Contabilităţiu face toate cercetările necesare, un raport către Preşedinte si 
Congres, propuneri de reforme si dă toate informaţiile Comitetelor Camerelor, 
cari, în teorie, verifică conturile. E sistemul englez. 

C) In Belgia puterea legislativă are o mai mare influenţă asupra controlului 
ca la noi și în Franţa. Membrii Curţii de Conturi, sunt numiți de Camera De- 
putaţilor (Constituţia din 1831, legea din 1846), la fiecare termen de 6 ani în- 
vestitura lor trebuie să fie reînnoită si în interval pot fi revocati.Prin urmare, 
Curtea este auxiliarul Parlamentului, e aproape o Comisie a Camerei. 

Guvernul transmite lunar Curţii conturile cu piesele justificative, astfel că 
se lucrează la verificarea lor concomitent cu execuţia bugetului. Belgia are 
exercițiu cu perioadă complimentarä dela 1 Ianuarie până la 31 Octomvrie 
(22 lunt). Contul general al finanţelor e verificat de Curte; Camerele votează 
o lege de regulare definitivă. Curtea verifică contul general în primul trimestru 
care urmează închiderea exerciţiului, pe baza conturilor lunare şi a contului 
general. Astfel în termen de 2—3 ani legea de regulare definitivă este votată, 
deși contul se dă pe exerciţiu si că perioada complimentară e foarte lungă 
(10 luni). 


P. GRECIANU: BAZELE CONSTITUȚIONALE ALE ORGAN. FINANCIARE 315 


Ordonantele nu sunt executorii fără viza Curtii de conturi. (1830). In caz de 
refuz de viză ordonanța se trimite Consiliului de Miniștri, dacă acesta insistă, 
Curtea, vizează cu rezervă. Insă cheltuelile fixe (salarii, pensii...) nu sunt supuse 
la viză. Curtea comunică Camerelor înregistrarea făcută cu rezervă. In prac- 
tică conflictul e rar. Dela 1846 la 1880 s'a înregistrat un singur caz. Chestiunea 
adusă în faţa Parlamentului se rezolvă prin responsabilitatea politică a miniş- 
trilor. Criticele Curţii au mare putere din cauza independenţei ei și caracterului 
ei de emanatiune a Camerei. Dar răspunderea, personală a ministrului e trans- 
formată, prin referirea la Consiliul de Miniştri, în răspundere solidară a în- 
tregului guvern. 

Angajärile rămâneau în afară decontrolul Curţii. O lege din 1921 a creat în 
fiecare minister contabili ai angajării cheltuelilor, numiţi de Ministru de Finanţe 
si justitiabili de Curtea de Conturi. Nu pot îi pedepsiţi de Ministru de Fi- 
nanţe fără avizul Curţii și comunicare Camerelor și Curţii. Ei urmăresc 
numai unele credite indicate de legea bugetară si contractele peste 1000 fr. 
Ei transmit lunar Curţii conturile lor. Viza lor e necesară pentru execuţia 
contractelor; în caz de refuz Consiliul de miniștri poate autoriză cheltuiala. 
Sunt personal răspunzători. 

Noua Constituţie Poloneză din 1921 creează o Curie supremă pentru regu- 
larea socotelilor ; membrii ei sunt revocabili de Dietă cu majoritate de 2;. 
Președintele ei are rang de Minsitru, dar nu ia parte la Consiliul de mini- 
ştrii. El e răspunzător faţă de Dietă. Sistemul acesta, se apropie de cel belgian, 
Curtea fiind sub dependenţa, Dietei. 

Noua, Constituţie a Sârbilor, Croaților si Slovenilor din 1921 institue un 
Tribunal suprem al conturilor Statului și al bugetelor Statului și regiunilor, 
sub numele de Control Principal. Membrii sunt aleşi de Adunarea Naţională 
pe o listă prezintatä de Consiliul de Stat ; 14 din ei trebuie să fie juriști și cei- 
lalti să fi fost miniștrii de finanţe sau 10 ani în finanţe. Ei sunt inamovibili. 
Este deci o emanatiune a puterei legiuitoare. Ea păzeşte creditele bugetare 
ca să nu fie întrecute, să nu se facă virimente între capitole. Supune conturile 
Adunării în termen de 1 an dela închiderea exerciţiului. 

D) In Italia găsim o preponderență a puterei judiciare. Conturile nu 
sunt numai icoana execuţiunii bugetului, ele caută să arate cum a putut să 
înrâurească bugetul anului asupra situatiunii patrimoniului Statului. Se dre- 
sează în consecință două conturi: contul bugetar şi contul patrimonial. 
Exercitiul se confundă cu anul, ca în Anglia. El începe la 1 Iulie. 

Curtea, de Conturi are un rol constituțional. Ea supraveghează în mod per- 
manent și vizează toate decretele Statului, în special cele privitoare la buget 
si la patrimoniu; ea este controlorul general al finanţelor (Lege din 1862). Curtea 
e inamovibilă, consilierii sunt numiţi prin decret de Ministerul de Finanţe, 
dar nu pot fi revocati decât cu avizul conform al unei Comisiuni compusă de Pre- 
şedinţii, şi vice-preşedinţii Corpurilor legiuitoare. Ea are 450 funcționari. Curtea 
controlează contul general al finanţelor în mai putin de o lună, pe baza situa- 
țiilor lunare ale Miniştrilor. Nu compară conturile generale cu ale contabililor, 
pe cari nici nu le-a primit încă. Ea dă declarații de parificatie, adică de con- 
formitate cu scriptele ei dresate pe baza conturilor lunare. In termen de 5 luni 


316 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


dela închiderea, exerciţiului, care nu are perioadă de complectare, raportul Curtei 
e gata şi înaintat Parlamentului, la 15 Noemvrie. Tot atunci se prezintă și 
bugetul. 

ie fiecare Minister sunt șefi contabili cari tin socoteală de toate ordonantele 
emise (ragionieri). Curtea e suverană ca să oprească o ordonanţă neregulată. Con- 
trolul ei e proibiliv. Aceasta, este o atingere la drepturile creditorilor și la respon- 
sabilitatea ministerială. 

In privinţa angajărilor Curtea de Conturi le vizează ca orice decret. In caz 
de refuz de viză, Ministerul și şeful contabil pot ordonanța, dar sunt per- 
sonal răspunzători. Se poate obţine aprobarea Consiliului de Miniștri, atunci 
Curtea, înregistrează cu rezervă şi din 15 în 15 zile comunică Camerelor, cari 
pot da un blam Ministrului. 

Insă depasările de credite sunt numeroase în Italia. Miniștrii ocolesc legea 
angajând credite fără decrete. Proiectele de reformă tind la întărirea, contro- 
lului contabililor. 

Pe lângă aceste învățăminte, cari ni le dau legislatiunile străine, avem în- 
drumări interesante pentru studiul reformei, care ne interesează, în proiecte 
de revizuire, cari s'au publicat până astăzi și într'un proiect de organizare a 
controlului, elaborat de Curtea noastră de Conturi. 

Proiectul de revizuire constituţională al Cercului de studii al partidului 
liberal dă Curţii de Conturi controlul de gestiune (probabil al contabililor) 
si cel preventiv (nu zice dacă este vorba de controlul ordonanţărilor sau al 
angajamentelor de cheltueli). Apoi se poate rezolvă prin Constituţie o chestie 
atât de delicată ca aceia de a ști dacă se cuvine să se dea Curţii de Conturi 
un rol, care poate implică un amestec în administraţie, înainte de a fi experi- 
mentat acest sistem de control? N'ar fi mai prudent de a lăsă legilor ordinare 
însărcinarea de a hotărî, poate în mod provizoriu, un asemenea regim, care 
şi în străinătate este foarte discutat? Proiectul creiază pe lângă fiecare autori- 
tate publică reprezentanţi ai Curţii de Conturi pentru supravegherea ordonan- 
țărilor. Nu zice care va fi sancţiunea. Dar în tot cazul, se pune întrebarea, dacă 
Curtea poate să delege autoritatea ei unor delegaţi. Curtea s'ar găsi legată 
pentru controlul ei ulterior de hotărîri date de reprezentanţii ei în momentul 
acestui control preventiv. Şi de altmintrelea, odată cheltuiala angajată, poate 
ea să nu fie ordonanfatä şi plătită? N'ar fi expus Statul la răspunderi? Se 
impune Curţii un termen de un an pentru verificarea socotelilor. Cu sistemul 
de control actual al Curţii este imposibil să se respecte acest termen. Se dă 
numirea membrilor Curţii, Consiliului de miniștri, după o listă de prezentare 
formată de o Comisie compusă din președinții Corpurilor legiuitoare, din primul 
preşedinte si un președinte de secţie a Curtei de Casaţie, din preşedintele 
Curţii de Conturi. Or, ca lista să fie compusă de specialişti, ar trebui să fie 
dresată de Curtea de Conturi, singură competinte pentru a apreciă compe- 
tinfa şi să se d2a precădere acelora cari au făcut chiar la Curte un stagiu. 

Curtea, de Conturi a făcut un proiect de organizare a controlului, după 
care angajamentele de cheltueli, cari sunt supuse astăzi Consiliului de Miniștri, 
adică cele privitoare la licitaţii de o valoare mai mare de 50 mii lei şi la con- 
tractări dela 10 mii lei în sus. să fie supuse vizei Curţii. Asemenea toate ordo- 


P. GRECIANU: BAZELE CONSTITUTIONALE ALE ORGAN. FINANCIARE 317 





nantele sä fie vizate de Curte, punându-se biroul, care libereazä avizele (conform 
art. 102 din legea contabilităţii generale) sub dependinta Curţii. In caz de ne- 
regulă, Curtea ar refuză viza; ministrul ordonator ar puteà cere deliberarea 
Consiliului de Miniştri. Pe baza acestei deliberări, Curtea ar viză, înaintând 
Camerelor observaţiile ei şi deliberarea Consiliului de Miniştri. 

Minoritatea Curţii a emis o opinie deosebită, cerând ca controlul preventiv 
al angajamentelor, în ce priveşte legalitatea (nu oportunitatea) tuturor chel- 
tuelilor neobișnuite, să fie atribuit Curţii, fără a se mai viză ordonantele. 
Ordonatorii ar trimite Curţii, lunar, borderouri de ordonantele emise şi pie- 
sele justificative. Curtea ar puteă astfel să controleze cheltuelile în cursul exe- 
cutării bugetului. 

Proiectul Curtei de Conturi nu cere, ca proiectul Cercului de studii al 
partidului liberal, ca aceste dispozitiuni să fie prevăzute în Constituţie și deci 
nu prezintă acelaș pericol. El se inspiră de legislatiunile italiană și belgiană, 
cari au făcut oarecari experienţe în aplicarea controlului preventiv al Curţii 
de Conturi. Am puteă să intrăm și noi pe această cale. 


V. Insă inconvenientele sistemului nostru de control nu vor fi înlăturate 
cât timp nu vom reformă în mod radical sistemul nostru actual de contabili- 
tate publică. 

1. Cât timp se va păstră controlul prin comparaţie între conturile ordona- 
torilor şi conturile individuale ale contabililor, care dă în Franţa aceleaș nea- 
junsuri ca la noi, nu se va puteă acceleră verificarea, în asà mod încât să fie 
eficace. După 10 ani nu se mai interesează nimeni la socoteli, cari nu mai au 
decât un interes istoric. 

2. Contul pe exerciţii, cu perioadă complimentară prelungind anul finan- 
ciar cu 6 luni, nu este necesar a fi ţinut în seamă pentru control. Controlul ar 
puteă să se mărginească la gestiune, cum se procedează în Anglia, în Italia... 
şi creditele neachitate la sfârșitul anului ar fi repurtate pe gestiunea următoare. 

3. Conturile ordonatorilor ar trebui să fie publicate si transmise Curţii 
spre cercetare chiar în cursul exerciţiului, ceeace ar permite Curţii să pregă- 
tească conturile ei definitive, lucrând în timpul execuţiei bugetului. 

4. Termenele de remitere a conturilor anului precedent de către ordona- 
tori Curţii şi de către Curte Parlamentului să nu întreacă timpul necesar pentru 
ca regularea definitivă să intervie înainte de discuţia bugetului anului 
următor. Astfel, anul bugetar închizându-se la 31 Martie, conturile ar fi defi- 
nitiv regulate până la 1 Ianuarie următor, când ar începe discuţia bugetului 
anului începând la 1 Aprilie următor. 

5. Controlul preventiv ar trebui să se aplice la angajările de cheltueli ne- 
obișnuite, din punctul de vedere al legalităţii lor. El ar trebui să fie încredinţat 
unor funcționari experimentați, bine retribuiti, numiţi de Ministrul de Finanţe, 
după recomandatia Curţii de Conturi, justitiabili de Curtea de Conturi, revo- 
cabili de Curte în cazuri bine determinate. Acești funcţionari independenţi 
de administraţie, personal responsabili, ar viză actele de angajare de cheltueli; 
în caz de neregulă constatată şi dacă ordonatorul ar stărui, ei ar viză cu rezervă, 
lăsând ordonatorului răspunderea personală a actului lui. Ei ar ţine contabili- 


318 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


tatea angajärilor si a ordonantärilor, comunicând conturile lor Curţii de Conturi 
lunar. 

Acești funcţionari, analogi cu accounting officer din Anglia, controlorii 
cheltuelilor angajate din Franţa, contabilii angajării din Belgia, ragionierii 
din Italia, ar fi organe independente de marele puteri ale Statului si ar formă 
legătura dintre ele. Ei ar puteà fi recrutaţi dintre foştii inspectori ai finanţelor, 
referendari ai Curţii de Conturi sau chiar consilieri. Ar lucră la diferitele admi- 
nistratii publice, chiar în judeţe; prin ei s'ar puteă deci realizà descentrali- 
zarea controlului preventiv, rămânând centralizat numai controlul posterior 
al Curţii de Conturi. 

6. In fine, răspunderea ministerială trebuie să devie efectivă, Răspunderea 
politică e insuficientă; trebuie organizată răspunderea personală a ministrului, 
care a călcat prescriptiunile legilor financiare. Art. 4 al legii responsabilitäfii 
ministeriale prescrie răspunderea, ordonatorilor în caz de rea credință. Această, 
restrictiune ar trebui suprimată și Ministrul să fie tradus înaintea Curţii de 
Conturi pentru călcarea legilor financiare, însă cu autorizaţia Parlamentului, 
care ar apreciă dacă neregula a fost politiceste scuzabilă sau n'a dăunat Statul. 

Negreşit că toate aceste dispozitiuni nu pot fi formulate în Constituţie. 
Am arătat cari sunt caracterele principiilor constituţionale. Numai cele ce au 
aceste caractere, cele ce au devenit nediscutabile prin faptul că sunt emanatiuni 
ale vieţii naţionale și deci nu sunt supuse modificărilor curente, trebuie 
să figureze în pactul constituţional. Astfel, spre pildă, n'ar trebui să se înscrie 
în Constituţie prin ce autoritate se va exercită controlul preventiv, căci ches- 
tiunea nu e matură și cere să fie supusă experienţei. In Constituţie, trebuie 
să se prevadă numai dispoziţiunile propriu zis constituţionale, aşă cum le-am 
definit în cursul acestui studiu. 

Insă nu e suficient ca aceste principii să fie scrise în Constituţie, chiar ca 
M. S. Regele și toţi funcţionarii Statului să jure că le vor respectă. Trebuie 
ca respectul lor să devie o datorie cetäteneascä, simțită de toţi, căci altminteri 
haosul în care ne aflăm va dăinui. Dacă din potrivă aceste principii vor fi res- 
pectate, ordinea revenind în finanţe, toate ramurile administratiunilor pu- 
blice vor puteă înflori, încrederea sträinätätii ne va reveni, prosperitatea va 
renaşte dela sine si unirea va deveni o realitate. 


30 Aprilie 1922 




















MUNCA IN CONSTITUTIE 
M. SANIELEVICI 


CUPRINSUL : 1. Raportul între muncă și Constituţie. — Cazul ţărilor înapoiate econo- 
micește. — Nevoia transformării Constituției scrise existente într'o realitaie. — Nouile 
Constituţii si Politica socială. — 2. Constituţia germană. — Origina ei. — Dis- 
pozițiunt referitoare la drepturile individului si la vieaja socială (cultură și școală). — 
Dispoziţiuni de politică socială. — 3. Ocrotirea internaţională a muncii şi dreptul con- 
stiluțional. — 4. Sfaturile muncitoreşti în Germania si Cehoslovacia. — 5. Problema 
socializării în Germania si Rusia. 














IN programul înioemit de Institutul Social Român, am luat cu- 
noştinţă la vreme că a 21-a problemă constituţională ce urmă să fie 
tratată, în acest ciclu de conferinţe, se referă la „muncă“ și că eram 

desemnat a lămuri această chestiune în faţa d-voastră. 

După atâţia specialişti distinși și oratori străluciți, pe cari i-am ascultat 
dela această tribună, reprezentând tot ce școlile noastre înalte, magistratura, 
si baroul au mai de seamă, m'aș simţi foarte încurcat dacă as fi vinovat cu 
ceva de prezenţa mea de astăzi în faţa d-voastră. Singurul meu sprijin în 
această escapadă mi-l dă conştiinţa, că întreaga răspundere cade asupra 
iubitului nostru președinte și cerându-vă indulgenţa pentru mine, vă rog să o 
acordaţi și d-sale, dacă a avut o prea mare încredere în priceperea conferen- 
tiarului. . 

Dacă ne luăm după textele celor mai multe din Constituțiile din Europa, 
anterioare räsboiului, s'ar păreă că între „muncă“ si pactele fundamentale 
ale naţiunilor nu este nici o legătură mai strânsă, întrucât cuvântul nici nu e 
măcar pomenit într'însele. 

Totus, în ultima jumătate a veacului trecut, s'a ivit și afirmat cu din ce 
în ce mai multă tărie, o conceptiune care socotește „munca“ drept factorul 
fundamental care determină forma organizaţiunii de Stat, cuprinsă în Consti- 
tutiile diferitelor popoare. 

După propovăduitorii acestei teorii — Marx și Engels — instituţiile sociale 
sunt în funcţiune de forţele de productiune si de organizarea acestora. Cu câs- 
tigarea a noui forte de productiune se schimbă organizarea productiunii, deci 
toate raporturile sociale și, ca o ultimă consecință, instituţiile juridice. 

Dacă această ,,conceptiune materialistă a istoriei“ cuprinde, în forma ex- 
pusă, o oarecare exagerare, întrucât se poate spune mai degrabă că transfor- 
marea, instituţiilor sociale este o rezultantă a nouilor forte de productiune 
pe de o parte si a stării sociale în care s'au produs aceste forte pe de altă parte 
— cu altecuvinte aceeas invenţie tehnică ar aveă rezultate sociale deosebite, dacă 
s'ar ivi în două stări sociale deosebite —, un lucru este necontestabil și anume 
importanţa covârșitoare a factorului economic în evoluţia societăţii. Această 
importanţă este recunoscută astăzi de toţi istoricii, chiar cei mai conservatori, 
numai că lucrul se face cu atât mai ușor, cu cât e vorba de timpuri mai înde- 
părtate în trecut, iar aplicatiunea metodei soväeste mai ales când ajungem la 
istoria contimporană. 


320 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





Oricât de interesant ar fi să examinăm care a fost în decursul istoriei felul 
de organizare a productiunii pe care se bazau diferitele forme de Stat, pe cari 
le cunoaște istoria, nu vom face acest lucru, pentrucă am ieși din cadrul confe- 
rintelor organizate de institutul nostru social, cari au în vedere scopul prac- 
tic al reformei noastre constituţionale. Este totus de mare însemnătate să fa- 
cem în prealabil o constatare. Dacă în ţările constituţionale moderne, cari au 
ajuns la această formă de organizare printr'o evoluţie economică și socială 
proprie, Constituţia corespunde în totul intereselor sistemului de producţiune 
în ființă, în ţările înapoiate economiceste s'a întâmplat adesea ca forma 
juridică — ca text scris — să preceadă existenţa organizaţiei economice cores- 
punzătoare. In asemenea, ţări nevoia de perfecţionare a Constituţiei scrise poate 
să fie mult mai putin simțită decât aceea, de a face ca celei existente să-i cores- 
pundă în adevăr realitatea socială. E de ajuns să recitim primele capitole ale 
magistralei opere a teoreticianului socialist Dobrogeanu-Gherea ,,Neoiobägia‘, 
ca să ne dăm seama bunăoară în mod cât se poate de limpede, cum realitatea 
economică a regimului înapoiat de productiune neoiobag a fost mult mai pu- 
ternică decât cuvântul scris în Constituţia occidentală adusă la 1866. In spe- 
cial sunt interesante pentru noi citatele din legile succesive de tocmeli agricole, 
din cari reiese, cu toată libertatea proclamată de art. 13 din Constituţie, că ţă- 
ranul tot nu e stăpân pe braţele lui de muncă, deoarece, pentru a se angajă 
în altă comună, îi trebuie un certificat dela primăria comunei lui, continuând 
astfel a fi legat de pământ, că se menţine, în contra acelorași principii de liber- 
tate individuală, munca silită sub îndemnul dorobantului si executarea pri- 
marului, fără a mai vorbi de păstrarea tuturor relatiunilor feodale constând 
în tot soiul de zile de muncă și servituti. 

Desigur, astăzi situatiunea s'a schimbat mult în bine. Legea pentru învoe- 
lile agricole, așă cum a fost modificată după răscoalele din 1907, interzice bună- 
oară la art. 52 clauzele penale si de solidaritate, de cari se făceă un atât de mare 
abuz, iar art. 95 apără de urmărire un minimum de avere (1000 kgr. mălaiu, 
hrana a trei vite pe un an, etc.) 

Dacă însă legile scrise nu mai contrazic în mod atât de flagrant principiile 
constituționale, este totus în conștiința tuturor nevoia, ca toate elementele 
democratice să stărue pentru aplicarea cât mai desăvârșită a drepturilor ga- 
rantate de Constituţia noastră actuală. Ar fi o ipocrizie de neiertat să ne ocu- 
păm de modificări subtile ale textului Constituţiei noastre scrise, fără a accen- 
tuă în prealabil nevoia mult mai urgentă de a o transformă într'o realitate 
incontestabilă. 

Cu aceste rezerve, să trecem la studiul acelor modificări de adus Consti- 
tuţiei, cari ar interesă în prima linie pe muncitorii de toate categoriile, luând 
drept călăuză ce s'a făcut în această privinţă în ţările industriale din apus. 


Evident, cele mai importante din aceste dispoziţiuni ar fi acelea de ocro- 
tire a muncii si acelea cuprinse în noţiunea mai largă a politicei sociale. 

Dacă socotim însă nimerit și drept ca bazele largi ale politicei sociale să 
fie schifate chiar în Constituţie, nu putem spune că desvoltarea politicei so- 
ciale în diferitele State se poate deduce din citirea Constitutiunilor lor actuale. 








M. SANIELEVICI: MUNCA IN CONSTITUȚIE 321 





Sunt State cu o politică socială foarte înaintată, dar despre care nu găsim 
nici o urmă în Constituţia lor. Este cazul mai tuturor statelor europene cari 
au ieşit învingătoare din răsboiul mondial, păstrându-şi o continuitate nestir- 
bită în organizaţia lor politică. Din contră, ţările învinse, trecând prin revolu- 
țiuni cari au adus o transformare bruscă şi fundamentală a ordinei juridice, 
şi-au dat îndeobşte Constituţii cu totul noui, sub influenţa covârșitoare a 
partidelor socialiste. In aceste Constituţii vom găsi introduse fie principiile 
legislaţiei de politică socială, care fiinţă în ţările respective încă dinainte de 
răsboiu, fie principii noui, deschizând drumul unei legislații viitoare. 

Din aceste motive, vom luă ca obiect principal de cercetare, în prelegerea 
de astăzi, noua Constituţie germană, din 11 August 1919. Dacă am îi avut 
ca, scop al conferinţei examenul celor mai noui institutiuni de politică socială, 
fără nici o legătură cu reforma Constituţiei, eră cel puţin tot atât de interesant 
să examinăm bunăoară împrejurările din Anglia, din timpul răsboiului şi de 
atunci încoace. Cum însă preocuparea noastră este de a studiă aceste ches- 
tiuni în legătură cu textul Constituţiunilor, cazul Angliei nu ne poate servi 
prea mult, pentrucă ea nici nu posedă o Constituţie scrisă propriu zisă, în felul 
statelor de pe continent. 

Acestea fiind lămurite şi înainte de a intră în studiul Constituţiei germane, 
e interesant mai întâiu să ne amintim împrejurările în cari ea a fost întocmită. 
Dela isbucnirea revoluţiei, îndată după prăbuşirea vechilor institufiuni con- 
stitutionale ale Imperiului, întreaga putere, atât executivă cât şi legislativă, 
a trecut asupra unui sfat al comisarilor poporului, compus din şase membri, 
aparţinând, câte trei, partidelor socialiste majoritar și independent. Eră o 
dictatură a proletariatului; sfatul comisarilor poporului eră emanatiunea nu- 
meroaselor sfaturi locale de soldați și muncitori. 

De îndată ce s'a pus problema organizaţiei definitive, ce trebuiă să urmeze 
acestei înjghebări provizorii, cele două fracțiuni socialiste s'au despărţit. Pe 
când independentii voiau să păstreze dictatura proletariatului, prin mijloci- 
rea unei reprezentări sovietice, socialiștii majoritari se pronunfarä pentru o 
constituantă, reprezentând toate clasele sociale, fiind aleasă pe baza votului 
universal cel mai larg. 

O conferinţă generală a delegaților sfaturilor de muncitori si soldaţi din 
tot imperiul adunată în Berlin între 16 şi 19 Decemvrie 1918, se pronunţă ea 
însăşi cu o majoritate covârșitoare pentru principiul democratic al adunării 
constituante. Bunul simţ al muncitorimii industriale a salvat astfel civilizaţia 
de întinderea nefastului regim rusesc. 

In adunarea constituantä, aleasă la începutul anului 1919 de către toţi 
bărbaţii și femeile germane în vârstă de peste 20 de ani, socialiștii independenţi 
nu capătă decât 24 locuri, majoritarii 164 locuri, iar cele două partide socialiste 
împreună n'au decât 188 locuri, faţă de cele 233 locuri ale partidelor burgheze. 

Constituţia de care ne vom ocupă a obţinut 262 voturi, faţă de 75 contra, 
aparținând extremei drepte şi extremei stângi. 

Vom aveă prilejul să vedem, în cursul prelegerii, cât de bine se oglindește 
compunerea constituantei în textul Constituţiei ce a elaborat şi cum se resimte 
în dispoziţiile ei influenţa partidelor politice dominante în adunare. 





322 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Aceste dispozitiuni sunt cuprinse mai cu seamă, în capitolul Constituţiei 
germane care tratează despre vieaţa economică. 

Dar pe muncitori nu-i interesează numai chestiunile economice propriu 
zise. Putinţa de a-și apără interesele economice este strâns legată de dispoziţiile 
constituţionale cari se referă la drepturile fundamentale ale cetăţenilor, drep- 
turi tratate în Constituţia germană în două capitole deosebite, privitoare la 
individ și la vieata socială. 

Este adevărat că acest interes se manifestă mai mult în ţările în cari munci- 
torii nu au majoritatea sufragiilor populare si sunt meniti să trăiască în opo- 
zitie; căci ştiut este că dictatura, proletariatului a nesocotit din primul moment 
aceste drepturi fundamentale, tratându-le de prejudecăţi burgheze. 

Tratarea în Constituţie, în afară de stabilirea organizaţiunii de Stat, al 
acestor drepturi fundamentale cetățenești, este cuprinsă în majoritatea Con- 
stituţiilor moderne. Aci este locul să relevăm poate forma democratică a 
Constituţiei noastre, care, spre deosebire de alte Constituţii, se ocupă de 
drepturile românilor imediat după definitiunea geografică a ţării, lăsând pen- 
tru mult mai departe chestiunea puterii executive si a celei legiuitoare. 

Astfel, art. 5 ne și vorbește despre libertăţile de cari se bucură Românii, 
art. 10 enunţă principiul egalităţii, art. 12 desfiinţează privilegiile de clasă 
pentru totdeauna, şi aşă mai departe. Deasemenea dela art. 13, 17 si 19 care 
declară sacră și inviolabilă proprietatea, ne putem da seama în ce regim eco- 
nomic și în ce organizaţie socială trăesc românii; în fine art. 26 si 27 tratează, 
despre drepturile de asociaţie și întrunire, pe când organizaţia puterii leglui- 
toare si a celei executive sunt lăsate pentru articolele următoare. Că este drept 
să fie asà, este uşor de înțeles, mai cu seamă astăzi, pentru orisicine. Forma 
organizaţiei de Stat a putut să sufere schimbări însemnate în multe ţări, fără 
ca aceasta să aibă vreo înrâurire asupra vieţii de toate zilele a masselor largi 
ale populaţiei. Mult mai puternic însă, resimt acestea schimbarea normelor 
fundamentale privitoare la individ și la proprietate, cari le schimbă adânc în- 
treaga existenţă. 


Cred că am justificat astfel îndeajuns interesul ce-l avem şi pentru aceste 
capitole din Constituţia germană, și putem trece la examinarea lor, fără a 
aveă aparenţa că ne depărtăm dela subiect. 

Iată bunăoară câteva dispozitiuni din capitolul referitor la individ: 


„Toți cetăţenii se bucură de libertatea de a circulă în întreaga ţară, putând să-și 
cumpere imobile (pamânt) şi să exercite toate profesiunile, având aceleaşi drepturi si 
datorii ca şi localnicii *. 


O astfel de dispoziţie, menită a combate reglonalismul economic si a des- 
fiinţă sistemul polițienesc al „trimiterii la urmă“, s'ar puteă adăogă cu folos 
la art. 13 al Constituţiei noastre. 

De asemenea, pentru a ne inspiră dela acelaş capitol al Constituţiei germane, 
s’ar puteă adäogà art. nostru 24 din Constituţie care tratează despre libertatea 


presei, și un aliniat în sensul următor, care interesează în deosebi pe salariaţi: 


„Nici un contract de muncă nu poate să răpească cuiva acest drept (de exprimare 
a opiniei) şi nimenea nu-i poate creiă vreun neajuns de pe urma exercitării lui“, 


M. SANIELEVICI: MUNCA IN CONSTITUTIE 323 








Studiind mai departe dispozitiunile nouei Constituţii germane, ne vom 
ocupă acum de capitolele tratând despre vicata socială și despre cultură si 
școală. 

Art. 119 al Constituţiei germane, vorbind despre căsătorie ca baza vieţii 
familiare, afirmă că stimularea acestei vieţi este o îndatorire a Statului șia 
comunelor, adăugând în special că: familiile cu mulţi copii au dreptul la aju- 
toare compensatoare si că maternitatea are dreptul la ocrotire si îngrijire din 
partea Statului. 

O dispozitiune în acest sens se poate ușor adäugà la art. 22 al Constituţiei 
noastre, care se ocupă de forma în care se contractează căsătoria. 

Mai departe, în legătură cu problema educaţiei, art. 120 si 121 din Consti- 
tutia germană, afirmând că creşterea copiiilor este un drept natural şi suprema 
datorie a părinţilor, pun totus activitatea, acestora sub supravegherea obstiei, 
a Statului. In acelaș timp asigură copiiilor nelegitimi aceleaşi posibilităţi de 
educație ca si celor legitimi. Art. 122 are o și mai mare însemnătate pentru 
politica socială. El spune: „tineretul trebuie apărat contra exploatării morale, 
intelectuale şi corporale. Statul și comuna au să creeze întoemirile necesare“. 

In chestiunea dreptului de asociaţie (art. 27 din Constituţia noastră), Con- 
stitutia germană prevede la art. 124 dreptul pentru orice asociaţiune de persoane 
de a căpătă cu cea mai mare uşurinţă personalitatea juridică, printr'o simplă 
înregistrare a statutelor la o autoritate administrativă, chiar dacă ar urmări 
si scopuri politice. 

La noi, în vechiul Regat, după cum se ştie, obţinerea personalităţii juridice 
pentru o asemenea asociaţie, eră legată până în ultima vreme de un vot special 
al ambelor Corpuri legiuitoare. In loc de a se reglemeni à în mod general ches- 
tiunea pentru toate asociaţiile civile, s'a început dela un timp a se acordă 
înlesniri unor anumite asociatiuni: societăţilor de ajutor mutual prin legea 
asigurărilor muncitoreşti din 1912 și sindicatelor profesionale în anul trecut. 

Tot din capitolul privitor la vieata socială, credem interesant a cità încă 
suprimarea exceptiunilor privitoare la dreptul femeilor de a ocupă funcțiuni 
publice (art. 128 din Constituţia germană) reglementarea statutului functio- 
narilor publici (art. 129 şi 130), cu aforismul „funcţionarii sunt servitorii ob- 
ştiei, nu ai unui partid“ și obligaţiunea tuturor cetăţenilor de a acceptă func- 
țiunile onorifice (art. 132). 

Această din urmă dispoziţiune ar fi nimerit să se aplice si la noi în legis- 
latia socială, mai cu seamă în contra întreprinzătorilor, cari se eschivează dela 
mandatele ce li se încredinţează în organele acestei legiuni, lăsând această, 
misiune celor mai putin seriosi dintre ei. 

Deasemenea, este interesant; să comparăm art. 134 al Constituţiei germane, 
cu art. 10 al Constituţiei noastre. Pe când acesta din urmă afirmă că toţi românii 
sunt datori a contribui, fără osebire, la dările și sarcinile publice, cel dintâi com- 
pletează ideia, cu cuvintele „în raport cu mijloacele lor“. 

In ce privește vieaţa culturală, întâlnim principiul nou că învățătorii si 
institut orii trebuie să primească aceeas cultură superioară ca si profesorii secun- 
dari, apoi, că (art. 145) învățământul obligator trebuie să cuprindă cel puțin 
opt ani de şcoală populară și învățământul de continuare, până la vârsta de 18 


B24 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI — O ð  ć 








ani, gratuitatea cuprinzând și pe aceea a materialului didactic. Sistemul școlar 
trebuie să se întemeieze pe o școală primară comună tuturor. Pentru primirea, 
unui copil într'o anumită școală, decid numai talentele şi înclinaţiunile lui, 
iar nu situaţiinea materială şi socială a părinţilor. Mai mult (art. 147), nu se 
vor încuviință școli particulare cari ar stimulă separatiunea scolarilor după 
situațiunea materială a părinţilor. In şcoli, se va învăţă dreptul cetățenese si o 
muncă manuală. Statul, provinciile si comunele, vor sprijini cultura populară 
în genere, cuprinzând și universităţile populare. Am omis să vă citez, cu pri- 
vire la învățământul popular obligator, o dispoziţie putin importantă ca fond, 
însă oglindind o manifestaţie politică nelipsită de oarecare picanterie. Acolo 
unde se vorbeşte de învățământul dreptului cetätenese, se adaugă solemn: 


„Fiecare $colar primeşte, la terminarea învățământului obligator, un exemplar al 
Constituţiei ţării“. : 


Frumoase principii, dar cam multe şi variate şi cineva îşi poate pune în 
mod firesc întrebarea, dacă locul lor este în adevăr în textul unei Constituţii. 
Poate că unele vor păreă că cuprind chestiuni prea de detaliu. Exemple de 
acest fel avem și în Constituţia noastră actuală, care la art. 131 găseşte nece- 
sar să prevadă că se vor face în cel mai scurt timp legi privitoare de exemplu 
la măsurile cele mai nimerite pentru a stăvili abuzul cumulului sau asupra 
modificării legii pensiilor sau asupra dreptului de înaintare si de retragere a 
ofiţerilor, chestiuni cari pasionau desigur pe vremea aceea păturile sociale 
cari luau parte la vieaţa politică. Tot astfel, nu e de mirare că muncitorimea 
ajunsă la o influenţă covârşitoare în Constituanta germană, a căutat să-și 
treacă în Consiitutie un număr de drepturi dejà câştigate sau de revendicări 
urgente. 

Să ne ocupăm acum de capitolul din Constituţia germană cel mai impor- 
tant pentru subiectul nostru, acela care tratează despre vieaţa economică 

Am văzut care eră compoziţia Adunării constituante din 1919: o majori- 
tate burgheză democratică, cu o foarte puternică minoritate socialistă. Această 
compoziţie se oglindește și în Constituţia economică, în care găsim în acelaș 
timp principiile de bază ale societăţii capitaliste, o foarte înaintată politică 
socială de ocrotire a muncii și câteva dispoziţii cu caracter de îndrumare spre 
socialism. 

Astfel art. 151 prevede în principiu libertatea comerţului și industriei, 
art. 152 spune că „raporturile economice se bazează pe libertatea de contrac- 
tare“, art. 153 că proprietatea este garantată de Constituţie, ceeace, mai putin 
declamator, însemnează cam tot una cu afirmarea că e sacră si inviolabilä, 
iar art. 154 garantează dreptul de moștenire potrivit dreptului civil. 

Suntem deci foarte departe de proclamația comisarilor poporului din 12 
Noemvrie 1918, care dädeà guvernului revoluţionar ca scop „realizarea pro- 
gramului socialist“. 

Chiar şi unele prescriptiuni cu caracter de noutate, sunt pornite din spirit 
opus celui socialist. 

Astfel e art. 164, care impune Statului îndatorirea de a ocroti clasele de 
mijloc independente, din agricultură, industrie şi comerţ, prin mijloace legis- 








M. SANIELEVICI: MUNCA IN CONSTITUTIE 325 


lative si administrative si să le ferească de împovărare si absorbire. 
Concepţia individualistă sau burghezo-capitalistă este însă temperată prin- 
tr'o largă apreciere a politicei sociale. 
Astfel, cel dintâi articol din acest capitol spune: 
„Organizarea, vieţii economice trebuie să corespundă, principiilor dreptăţii, cu scopul 


de a garantà tuturor o existență demnă, omenească, In aceste limite trebuie asigurată 
libertatea economică, a individului“. 


Lapidară este îngrădirea dreptului de proprietate din art. 152: 


„Proprietatea obligă“ (parafrazare după vechiul dicton francez ,, noblesse oblige“). 
„Folosirea ei trebuie să se facă şi în serviciul binelui obștesc“. 


In acelaș sens si art. 155, cu aplicare la reforma agrară „prelucrarea si folo- 
sirea pământului este o datorie a proprietarului de pământ față de obşte“ 
la care se mai adaugă : 


„Sporul de valoare a pământului, care ia naștere fără învestire de muncă sau capi- 
tal, trebuie să folosească tuturor“. 


Tot acest articol prevede controlul Statului asupra împărţirii şi folosiri 
pământului, pentru a împiedică reaua lui întrebuințare si a asigură fiecărui 
cetăţean o locuință sănătoasă, putând în acest scop face uz de exproprierei 

Asemenea principii se pot uşor adăugă la o revizuire a articolului 19 din 
Constituţia noastră. 

In ce priveşte ocrotirea propriu zisă a muncii, numeroase articole se ocupă 
de ea: 

Art. 157 afirmă că: „puterea de muncă stă sub ocrotirea, specială a Statului, 
care creiază un drept muncitoresc unitar“. 

Tot astfel, spune art. 158, si munca intelectuală, dreptul inventatorilor si 
artiştilor. 

Art. 159 garantează dreptul de asociaţie profesională, declarând contra, 
ordinei publice orice măsuri sau înțelegeri menite a limită sau stânjeni exer- 
citarea, acestei libertăţi. 

Art. 160 garantează salariaţilor dreptul la îndeplinirea mandatelor onorifice, 
în serviciul Statului. 

Art. 161, pe care îl voiu reproduce în întregime, trece în Constituţie instituţia 
asigurărilor sociale: 


„Pentru păstrarea sănătății şi a puterii de muncă, pentru ocrotirea maternității si 
ca prevedere contra urmărilor economice ale bătrâneţii, slăbiciunii şi nenorocirilor vieţii, 
. Statul creiază o asigurare cuprinzătoare cu colaborarea holăritoare a asiguraţilor“, 


Accentul trebuie pus asupra ultimelor cuvinte. Ele corespund unor aspi- 
raţiuni întemeiate, cari și-au făcut de mult drum şi la noi, unde în legislaţia 
asigurărilor sociale suntem încă la un regim foarte birocratic si centralizator, 
care a fost întins şi asupra ținuturilor alipite. 

Dispoziţiile introduse sub înrâurirea directă a ideilor socialiste, sunt trei 
mai importante: 


326 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





1. Dreptul la muncă, cuprins în art. 163: 
„Fiecărui cetatean trebuie să i se deà posibilitatea să-şi câștige existenţa prin muncă 


economică. Intrucât nu i se poate indică un prilej de muncă potrivit, se va îngriji de în- 
tretinorea sa“. 


2. Dreptul Statului de a socializà anumite întreprinderi prevăzut în art. 
156. Acest articol spune că Statul poate trece prin lege în proprietatea 
obştească întreprinderi economice particulare coapte pentru socializare, aplicând 
principiile exproprierei. El poate participă sau face să participe provinciile și 
comunele la administrarea unor astfel de întreprinderi. Deasemenea Statul 
poate sindicaliză prin lege anumite grupe de întreprinderi, impunând colabo- 
rarea tuturor forţelor productive ale naţiunii, în interesul general. 

3. Dreptul salariaţilor de a participă la conducerea întreprinderilor (sfa- 
turi muncitorești, de întreprindere) (art. 165). 

Inainte de a ne ocupă cu aceste din urmă reforme, atât de înaintate încât 
nu credem să prezinte un interes practic în legătură cu reforma noastră con- 
stituţională, vrem să răspundem la o întrebare care şi-o poate pune oricine, 
chiar în legătură cu cele tratate până aci. 

Anume, dacă nu cumva chiar dispoziţiile de politică socială mai puţin îna- 
intate nu sunt premature pentru noi, având în vedere structura economică 
a ţării noastre aşă de îndepărtată de aceea a ţărilor industriale din apus. 

Fapte internationale intervenite la încheierea păcii, în urma răsboiului 
mondial, au influenţat în mod hotärîtor răspunsul de dat la această chestiune. 


3. In adevăr, una din menirile cele mai importante si mai bine definite ale 
Ligii Naţiunilor, creiată prin pacea impusă prin victoria aliaţilor, este tocmai 
ocrotirea muncii. Distrugerea imensă de vieţi omenești din timpul răsboiului 
a făcut mai evidentă importanţa forţelor vii de productiune, cari au rămas 
si toată lumea a înţeles că nu se mai poate permite sleirea neîmpiedicată a mun- 
citorimei, în folosul întreprinzătorului individual, dar în paguba economiei 
naţionale și deci şi a celei mondiale. 


Pe de altă parte, s'a văzut că ocrotirea muncii trebuie să aibă un caracter 
internaţional. Industrializarea treptată a tuturor ţărilor civilizate aduce cu 
sine ouniformizare treptată a condiţiilor producţiunii, căreia pentru menţinerea, 
păcii, este necesar să-i corespundă o uniformizare a politicii sociale. Prin o 
exploatare exagerată a muncii într'o ţară înapoiată s'ar face altmintrelea o 
concurență insuportabilă industriei din ţările democratice. 

Nu este locul să ne întindem prea mult asupra începuturilor unei ocrotiri 
nternafionale a muncii dinaintea răsboiului mondial. 


Am puteă începe încă dela chestiunea desființării comerţului de sclavi şi a 
sclaviei, dela începutul secolului al XIX-lea, terminând cu ultimele convenţii 
internationale, privitoare la interdicţia întrebuințării fosforului alb la fabri- 
carea chibriturilor şi la desfiinţarea muncii de noapte a femeilor. Chiar în timpul 
răsboiului mondial, experiența industriei de răsboiu a confirmat necesitatea 
menţinerii ocrotirii muncii în însuși interesul intensificării producţiei. Tot în 
timpul răsboiului mondial începe lupta sindicatelor muncitorești din toate 





M. SANIELEVICI: MUNCA IN CONSTITUTIE 327 





țările pentru crearea, odată cu încheierea păcii, a unui sistem de ocrotire 
internaţională a muncii. In acest sens trebuie citate în prima linie congresele 
sindicale internationale dela Leeds (1916) si Berna (1917). 

Tratatul de pace dela Versailles s'a inspirat dela programele și motiunile 
acestor conferințe. El institue o conferință generală a muncii şi un biurou 
internaţional al muncii, sub conducerea unui consiliu de administraţie. Confe- 
rinta generală a muncii cuprinde câte 4 reprezentanţi ai fiecărui Stat membru 
al Ligii Naţiunilor și anume 2 desemnaţi de către guvern și câte unul repre- 
zentând pe patroni si pe muncitori după indicatiunile organizaţiilor profesio- 
nale celor mai reprezentative ale acestora. Pentru a preveni falsificarea carac- 
terului acestor delegaţi, împuternicirile lor sunt supuse verificării conferinţei, 
care poate, printr'o majoritate de două treimi a voturilor exprimate de dele- 
gatii prezenţi, să refuze validarea oricărui delegat sau consilier tehnic, care 
ar păreă că nu a fost desemnat în conformitate cu dispoziţiile tratatului de pace. 

Conferinţa, internaţională a muncii are loc cel puţin odată pe an. 


Biuroul international al muncii, făcând parte integrantă din organismul 
Ligii Naţiunilor, se află sub conducerea unui consiliu de administraţie cempus 
din 24 persoane, 12 reprezentând guvernele și câte 6 pe patroni și pe muncitori. 

Acest birou, care cuprinde funcţionari de diferite naţionalităţi, între cari 
neapărat si femei, se ocupă cu strângerea datelor interesând conferințele 
internaţionale, cu prepararea programelor și cu răspândirea cunoștințelor privi- 
toare la muncă, prezentând un interes internaţional. 


Conferinţa, generală a muncii, alcătuită după cum am arătat, votează sau 
recomandări sau chiar proiecte de convenţii internaţionale, cu majoritate de 
două treimi din voturile delegaților prezenţi. 

Guvernele diferitelor State se obligă a supune aceste proiecte de convenţii 
organelor îndreptăţite, în termen de un an dela primire. Dacă aceste organe 
le aprobă, ele devin obligatorii pentru Statul respectiv. Acesta trebuie în acest 
caz să prezinte biuroului internaţional al muncii, în fiecare an, un raport asupra 
aplicării convenției. Dacă un Stat nu aplică o convenţie pe care a ratificat-o, 
el poate fi reclamat biuroului international, de către orice membru al Ligii Na- 
țiunilor. Biuroul poate institui o comisiune de anchetă, care să propuie la nevoie 
şi sancţiuni de ordin economic contra guvernului vinovat. 


Instanţa supremă care hotărăşte aceste sancţiuni este curtea permanentă 
de justiție internaţională a Ligii Naţiunilor. 

Acesvea sunt în linii generale principiile pe cari se bazează organizarea 
ocrotirii internationale a muncii, prevăzută în tratatul de pace, printre ai cărui 
făuritori figurăm și noi. Dacă în aparenţă acest organism nu poate obligă 
pe guvernul nici unui Stat să-i adopte recomandările, nu trebuie să uităm că 
aceste guverne sunt obligate să supuie recomandările conferinţelor parlamentelor 
lor și că va fi greu unui guvern să propuie pe fatä respingerea (toate partidele 
politice din Europa au în coadă adjectivul socialist, sau cel puţin democratic), 
iar muncitorimea, sprijinită de recunoașterea, internațională a unui drept al 
ei, va luptă cu mai multă energie spre a-l obţine, având de partea ei și opinia 
publică. 





328 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Ştim, cu toții, că dispozițiile unui tratat de pace semnat, au o tărie egală 
cu prevederile Constituției interne. Ca națiune învingătoare, am semnat din 
convingere si voie bună tratatul de pace, care a creat acest aşezământ. As crede 
deci că ar fi o manifestare frumoasă, ca în viitoarea Constituție a României, 
pe lângă enunțarea altor principii generale de politică socială, să se cuprindă 
si afirmarea că „România va sprijini orice înțelegere internațională cătând să 
asigure muncitorimei de pretutindeni un minimum de ocrotire legală“. 


4, Ne rămâne să mai examinăm pe scurt cele două chestiuni pe cari le-am 
enunțat ca reprezentând reforme sociale realizate sub înrâurirea covârșitoare 
a partidelor socialiste. 

Sfaturile muncitorești, astfel cum au fost introduse după răsboiu în Austria 
germană, în Germania si acum de curând în Cehoslovacia, sunt o instituție 
nouă de politică socială, destul de necunoscută la noi, si merită să retie câteva 
minute atenția d-voastră. 

In Germania de exemplu, la isbucnirea revoluției, se creaseră pretutindeni 
acele sfaturi de muncitori si soldați cari tindeau să pună mâna pe întreaga 
organizație de Stat si să introducă dictatura proletariatului. Am văzut cum 
acest curent a fost învins de elementele socialiste moderate. Totus, noul 
parlament german a căutat să deà o satisfacție tendinței muncitorilor 
de a participà la conducerea întreprinderilor, reglementând aceste sfaturi 
muncitoreşti si introducând instituția si în Constituție. 

Ele au fost concepute și ca o îndrumare în direcția socializärü şi în elabo- 
rarea legislației respective, se observă aceeas tendință de reculegere ca si în 
chestia socializării însăși. 

Legea austriacă, cea dintâi, este cea mai revoluţionară. 

Cea germană, reprezintă un pas înapoi, fiind votată în Februarie 1920, 
după ce bolsevismul ungar si cel bavarez fuseserä nimicite. 

Noua lege cehoslovacă din August 1921 toarnă și mai multă apă în vinul 
revoluţionar. 

De altmintrelea, nici legea germană nu desconsideră prea mult interesele 
producțiunii, reprezentate prin întreprinzători. 

Astfel, deși scopul principal al acestor sfaturi este apărarea intereselor 
economice ale muncitorilor, chiar articolul 1, le recomandă sprijinirea între- 
prinzătorului în îndeplinirea scopului întreprinderii. Iar paragraful 66, care 
tratează, despre scopurile Sfatului muncitoresc, prevede următoarele: 

al. ], să sprijine cu sfaturi conducerea întreprinderii, ca să poată îngriji 
de un înalt grad de productivitate; 

al. 2, să contribue la introducerea de noui metode mai perfecţionate de 
lucru, să ferească întreprinderea de sguduiri; 

si al. 6, să sprijine buna înţelegere dintre muncitori și între aceștia si 
patron. 

De altmintrelea, pentru a despărţi hotărît noţiunea acestor noui Sfaturi 
de acelea despre cari lumea auzise de aiurea atât de mulie poveşti, art. 69 din 
lege prevede precis, că sfaturile muncitorești nu au dreptul să intervie direct 
în conducerea întreprinderii, prin vreo dispozitiune independentă de patron. 





M. SANIELEVICI: MI NCA IN CONSTITUȚIE 329 





Legea germană organizează și alegeri şi sfaturi distincte pentru funcționari 
si pentru lucrători, după sistemul reprezentării proporţionale, spre a da loc în 
ambele comitete tuturor curentelor si a evită tirania majoritätilor. Legea pre- 
vede amenzi mari si arest pentru orice indiscretiune s'ar face de către membri 
sfaturilor muncitorești în dauna întreprinzătorilor, iar dacă indiscretiunei 
este făcută pentru a se procură un folos cuivă, pedeapsa se măreşte până la 
un an închisoare. x 

Cel mai caracteristic loc însă, unde se' vede convingerea legiuitorului 
german că autoritatea nestirbitä a patronului este cu desăvârşire necesară 
bunului mers al productiunii, este acolo unde se vorbeşte de dreptul de a 
concedià personalul. Concedierea personalului superior rămâne sub vechiul 
regim, adică patronul poate oricând să concedieze asemenea personal, fără 
să riște intervenția vreunei autorități sau vreunui Sfat muncitoresc. Func- 
țiunile acestui personal sunt asà de delicate, încât este cu neputinţă să se ad- 
mită un amestec din afară. 

Lucrătorii obisnuiti, concediati de către patron, pot sesizà Sfatul munci- 
torese numai când concedierea este făcută din anumite motive arătate de lege. 
Sfatul muncitorese dacă găseşte reclamatiunea întemeiată, trebuie să sesizeze 
la rândul său Comisia arbitrală, compusă dintr'un număr egal de patroni și 
lucrători. 

Hotărîrea, acestei Comisii dată în contra patronului, îl obligă pe acesta sau 
să-l primească înapoi pe lucrător, sau să-i dea o despăgubire egală cu leafa pe 
atâtea luni câţi ani a servit, limitată însă la leafa pe 6 luni, în cazul cel mai 
grav. Bine înţeles, lucrătorul este obligat a părăsi serviciul din momentul con- 
cedierii sale de către patron, reclamaţia lui către Sfatul muncitoresc neavând 
nici un efect de suspendare a hotărîrii patronului și chiar pentru obținerea, 
despăgubirii, nici măcar hotărîrea Comisiei arbitrale nu are puterea executivă 
şi executarea trebuie obţinută prin justiţia obișnuită. Numai membrii Sfatului 
muncitoresc se bucură de o apărare mai serioasă din partea legii pentru timpul 
funcţionării lor. 

Iată acum şi câteva deosebiri între legea cehoslovacă şi cea germană, cari 
învederează reculegerea despre care vorbiam: 

După art. 29 si 33 al. 2 din legea germană, patronul nu ia parte decât la 
şedinţele Sfatului muncitoresc la care este invitat. O astfel de invitaţie este 
obligatorie înainte de a se recurge la Comisia de arbitri. El nu poate cere copii 
decât de pe procesele-verbale ale şedinţelor la cari a asistat. Din contră, potrivit 
art. 23 al legii cehoslovace se prevede invitarea obligatorie a patronului la toate 
ședințele şi dreptul acestuia la copie de pe procesele-verbale ale tuturor şedinţelor. 

Pe când art. 84 al legii germane prevede intervenţia Sfatului muncitoresc 
în caz de concediere a oricărui lucrător, fără condiţie de vechime, art. 3 punctul 
g, al legii cehoslovace, limitează intervenţia numai la concedierea, lucrätorului 
având cel putin 3 ani în întreprindere. lar pe când legea germană, în art. 87 
limitează, despăgubirea, în caz de concediere nejustificată, la salariul dela o 
lună până la 6 luni, după anii serviţi de lucrătorul concediat, art. 3 al legii 
cehoslovace punctul c, limitează această despăgubire la leafa dela 1—6 săp- 
tămâni, după aprecierea Comisiei arbitrale. In fine, pe când dreptul de a alege 


330 NOUA CONSTITUTIE A ROMANIEI 


este legat în legea cehoslovacă (art. 13 b, e) de împlinirea vârstei de 20 ani 
si a unei vechimi în întreprindere de 3 luni, legea germană art. 20, nu cere decât 
vârsta de 18 ani, fără condiţie de vechime, iar pentru a puteă fi ales, legea 
cehoslovacă, art. 14, cere 26 ani vârsta si 12 luni vechime, pe când cea germană 
nu cere decât 24 ani vârstă și 6 luni vechime. 

Acceas ezitare în admiterea amestecului muncitorilor la conducerea între- 
prinderilor se observă si în Anglia. Si acolo lucrurile au dat în ultimii ani 
înapoi, ca şi în problema naţionalizării diferitelor ramuri de activitate eco- 
nomică. Faţă de restrângerea succesivă a legislaţiilor asupra Sfaturilor 
muncitoreşti, nu ne putem pronunţă cu signrantä dacă avem de a face cu o 
institufiune de politică socială menită a se generaliză sub această formă 
într'un timp apropiat, sau cu o manifestaţie trecătoare, legată de mişcările 
revoluţionare din unele ţări învinse şi de influența ce aceste mișcări au putut 
aveă asupra stării sufleteşti a muncitorilor din celelalte ţări industriale. 

Aceasta, în ce priveşte rolul acestor Sfaturi în interiorul fiecărei uzine. 
Instituţia Sfaturilor muncitoreşti are însă si o altă lature. Ele trebuesc să for- 
meze Sfaturi muncitoreşti regionale si de profesiune, cari, împreună cu repre- 
zentanţii organizaţiilor întreprinzătorilor, să informeze guvernele asupra ne- 
voilor generale ale industriei și să propuie reformele necesare. 

In Constituţia germană, ele contribue în ultimă analiză la formarea acelui 
Sfat Economic al Imperiului, în care sunt reprezentate toate competintele si 
interesele economice, spre a ajută puterea legiuitoare la elaborarea legilor cu 
caracter economic. Proiectele acestor legi trebuie să treacă mai întâiu prin discuţia, 
Sfatului Economic, care are chiar și iniţiativa de a întocmi proiecte de legi 
de acest fel. 

Părerea Sfatului Economic trebuie supusă de către guvern parlamentului, 
chiar dacă guvernul nu o împărtășește. In fine, Sfatul Economic poate delegă 
un membru, ca să expue parlamentului părerea sa (art. 165 din Constituţia 
germană). 


5. Ne-am ocupat până acuma de principiile ce se pot înscrie într’o Constitu- 
tie de Stat învemeiat pe sisvemul de producţiune capitalist burghez, pentru a 
îmblânzi urmările nefaste ce acest sistem de productiune poate aveă asupra 
masselor muncitoare, ceeace constitue asà numita politică socială, întemeiată 
pe intervenţia Statului în raporturile dintre capital şi muncă. După cum știm 
însă cu toţii, o mare parte a muncitorimii de toate categoriile stă pe punctul 
de vedere că politica socială este numai un paliativ şi că înlăturarea suferin- 
telor proletariatului nu se poate obţine decât prin însäs schimbarea sistemului 
de productiune capitalist într'unul socialist. Imi aduc aminte, în această pri- 
vintä, de o comparaţie a lui Jaurès la o întrunire publică ţinută într'un manej 
la Paris, acum 17 ani. Protagoniştii politicei sociale erau asemuiti de el cu un 
om, care, văzând că ceasornicul rămâne în urmă în fiecare zi cu un număr de 
minute, nu face decât să mute arătătorul odată pe zi la ora exactă, pe când 
socialistul vrea să dreaqă însuş mecanismul ceasornicului, ca să nu mai rämäie 
în urmă. Din nenorocire, a vreă nu înseamnă numai decât a puteă, şi 
ne-a fost dat să vedem în Rusia pretinsi meşteri ceasornicari stricând cu totul 


2 


M. SANIELEVICI: MUNCA IN CONSTITUȚIE 331 








mecanismul ceasornicului si lăsând pe cetățeni numai cu dorul după timpul 
când acesta rămâneă în urmă numai cu câteva minute pe zi. 

Ceasornicarii din ţările industriale din Apus au fost mult mai prudenti 
şi mai rezervaţi. In Anglia, cu tot raportul magistratului Sankey, preşedintele 
unei Comisii de anchetă oficiale, care conchideă la socializarea minelor, după 
o discuţie îndelungată, s'a renunţat cu totul la realizarea proiectului. 

Dar chiar si în ţările învinse, unde socialiștii participau în mod hotärîtor 
la guvernare, lucrurile nu s'au petrecut altfel. Interesant este că în Germania, 
chiar în cercurile partizane a socializării, a început o lungă şi complicată dis- 
cuţie asupra a ce trebuie să înţelegem prin acest cuvânt. Astfel un cunoscut 
scriitor german se plânge într'o carte recentă, 4 ani după revoluţie, că socialis- 
mul a rămas tot în domeniul viselor şi că în loc de primele rezultate practice 
ale socializării, ne-am îmbogăţit cu un album de mostre-teorii asupra sociali- 
zării, totale sau parţiale, orizontale sau verticale, de Stat sau corporative, ete. 
Fapt este, că adversarii socialiștilor i-au ironizat de multe ori pe aceştia pentru 
stângăcia şi ezitarea lor în realizarea, doctrinelor lor economice, cu toată vic- 
toria politică. Nouă ni se pare că această ezitare poate fi privită și ca un merit. 
Divergentele de păreri ivite în sânul partidului socialist german asupra meto- 
delor de aplicare a doctrinei socialiste dovedesc mai de grabă sinceritatea dife- 
rifilor conducători şi puternicul lor simţ de răspundere. Nu trebue să ne mire 
că statul-major al partidului socialist n'a avut planuri de operație gata pregă- 
tite pentru realizarea, idealurilor socialiste imediat după revoluție, aşă cum 
le-au avut imperialiştii germani pentru îngenunchiarea Europei. Nici marii 
teoreticiani socialişti n’au crezut vreodată că societatea socialistă poate fi 
realizată după planuri ingenioase ca o construcţie artificială, ci întotdeauna 
au înfățișat-o ca rezultatul firesc și necesar al unei evoluții economice, Si 
Kautsky spune că societatea socialistă nu se poate întemeiă și lansă ca o 
societate pe acţiuni, socialiștii nu pot decât să afirme tendinţele evoluţiei fără, 
a puteă preciză în detaliu formele ei viitoare. 

Dacă cucerirea, puterii politice de către socialiști a venit, din cauza răs- 
boiului și a înfrângerii, întrun moment neprielnice reformelor socialiste, nu li 
se poate reprosà că n'au stăruit în realizarea lor, contra intereselor menţinerii 
producţiunii şi deci a civilizaţiei. 

Că orice reformă socială nu poate aveă o valoare reală dacă nu sporește 
productiunea generală a ţării, este un lucru care a devenit mai evident pentru 
lume în timpurile din urmă, mai ales mulţumită unor experiențe dureroase. 
O reformă socială numai a repartitiei bunurilor nu poate îmbunătăţi în mod 
simţitor situaţia masselor. Cunoastem cu toţii gluma bancherului Rotschild, care 
a oferit unui socialist cota-parte ce i s'ar cuveni din împărțirea averii lui la 
întreaga populaţie a ţării și care nu însemnă decât câţiva gologani. Dar chiar 
dacă părăsim tărâmul anecdotic, cercetările statisticianilor au dovedit sufi- 
cient că ceeace consumă bogatii este o parte minimă a venitului national, iar 
cumularea averilor învestite în mijloace de productiune este în mare măsură 
un serviciu obştesc. Insusi consilierul economic al guvernului sovietic, de scurtă 
durată, din München, Otto Neurath, recunoaşte imensele rezultate ale econo- 
miei individualiste. După ce înşiră oraşele märete, căile ferate, flotele si fabri- 





332 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


cile create de ea, mai reamintește că omenirea s'a înmulţit în ultimul secol cu 
multe milioane de oameni si că aceştia au putut fi hräniti şi îmbrăcaţi. Marele 
cusur ul acestei economii private, zice el, estecă n'a ştiut să stabilească, o armonie 
socială în lume, ci din contră a sporit ura si dușmănia producând si catastrofa, 
räsboiului mondial. Altmintrelea, este în deobste recunoscut, că socialismul 
adevărat nu poate urmări decât un comunism al productiuni si aceasta cu 
condiţia ca productiunea să fie sporită. Kautsky recunoaşte că un comunism 
modern, pentru a corespunde nevoilor omului, care a fost creat de productiu- 
nea modernă, trebue să păstreze în deplină măsură individualismul consu- 
maţici, iar comunismul de producţie nu poate fi aplicat decât dacă este unit 
cu cel mai larg individualism al consumului. Așă se şi explică de ce toate micile 
aşezări comuniste de origină utopică sau religioasă nu au putut să dureze. 
Problema socială se reduce deci la examinarea sistemului economic, care poate 
garantă cea mai fmbelsugatä productiune. Este însă productiunea capitalistă 
din acest punct de vedere un regim ideal? Fără a mai vorbi de socialiști, nu- 
merosi burghezi îi recunosc lipsurile. Astfel Rathenau, deși recunoaște că nu 
crede ca o altă organizaţie economică să aibă un rendement mai mare ca aceea 
capitalistă, afirmă totus, în şedinţa dela 14 Maiu 1920 a Comisiunii de sociali- 
zare a Germaniei, că se face o consumatie de cărbuni de două ori așă de mare decât 
ar trebui, din cauza particularilor, cari păstrează mașini învechite. Dacă cineva 
ar aruncă, pe fereastră o bucată de pâine, ne-am înfuriă, zice Rathenau, dar 
dacă un om consumă în cazanele lui munca a 12 lucrători numai pentrucä nu 
găseşte în interesul lui să-şi procure o maşină mai perfecționată, el se chiamă 
industriaș, dacă nu e chiar Consilier comercial. Siemens, întărind pe Rathenau, 
cere intervenţia Statului contra risipitorilor de cărbuni. 

Asemenea, risipe de muncă omenească există însă pretutindeni în regimul 
capitalist al liberei concurente, prin confecţionarea a prea multor modele din 
acelaş obiect, prin existenţa prea multor prăvălii pentru distribuirea acelo- 
rași mărfuri, prin enormele cheltueli ale reclamei, etc... Nu-i mai putin adevărat, 
că aceste cheltueli în aparenţă inutile conţin şi un element de progres. Cum 
s'ar fi răspândit fără agent si fără reclame atâtea gramofoane, atâtea maşini de 
cusut, pe cari nimeni n'ar fi venit să le cumpere ? 

Dacă e uşor de constatat că rendementul sistemului capitalist nu este ideal, 
nimic nu ne îndeamnă să credem că în regimul socializării nu vom da de defecte 
de organizare și mai mari. 

Ce rezultate dezastroase poate aveă pentru productiunea naţională si pen- 
tru vieata culturală a unei ţări o bruscă socializare, ne-au arătat nenorocitele 
experienţe din Rusia. După convingerea mai tuturor scriitorilor socialiști, 
până la experienţa bolşevică, se socoteă ca o premiză fundamentală a trecerii 
la socialism, existenţa unei desvoltări capitaliste foarte înaintate, în care pro- 
letariatul industrial ca număr, ca organizaţie si ca școală politică, să aibă o 
preponderență hotärîtoare. Or, în Rusia, la isbucnirea revoluţiei, întreaga 
populaţie orășenească nu constituiă decât 18% din populaţie, iar restul de 
82% îl formau ţăranii. Aceștia se aflau într'o stare în adevăr nenorocită. După 
Massaryk, 70% dintre ţărani nu puteau scoate din pământul lor nici minimum 
de existenţă, 20% nu-și puteau hrăni vitele şi numai 9% produceau mai mult. 


M. SANIELEVICI: MUNCA IN CONSTITUTIE 333 





lar pe când 130 mii de proprietari posedau 85 milioane de hectare, 100 mili- 
oane ds ţărani posedau împreună deabia 138 milioane hectare, adică 1 hectar 
şi jumătate de cap. Această situatiune ne face să înţelegem uşor că revoluţia 
bolșevică a fost de fapt o revoluţie agrară, că ţăranii au sprijinit pe bolşevici 
fiindcă proclamarea socializării pământului a avut ca urmare imediată, înpăr- 
tirea moșiilor de către ţărani între dânșii şi că ţăranii s'au solidarizat în cele 
mai grele împrejurări cu bolșevicii, de teamă ca o contra-revolutie burgheză 
să nu le ia înapoi pământul. 

In schimb, proletariatul orăşenesc a căpătat mână liberă pentru sociali- 
zarea industriilor. Bolșevicii au fost contra oricărei socializäri parţiale, ei 
doreau introducerea imediată a unei economii generale sistematice, în sens 
socialist. O astfel de socializare aveă nevoie de cunoaşterea, pe bază de vaste 
statistici, a tuturor mijloacelor de productiune ale ţării, și a nevoilor de consu- 
matie. 

Din toate astea bolsevicii n’aveau nimic. Prin decretarea controlului munci- 
torese în întreprinderi, muncitorii au pus de fapt mâna pe fabrici, iar vechii 
conducători şi tehnicieni s'au risipit. Fabricile s'au socializat dela sine mai 
repede decât ar fi vrut-o guvernul bolșevic, Iar producţia industrială s'a nă- 
ruit. Trei ani după proslăvirea puterii creatoare a masselor, bolșevicii ajung la 
descoperirea că salvarea comunismului stă în aplicarea metodelor de constrângere 
fără crutare, tocmai contra acestor masse proletare. ,, De regulă“, zice Trotzky, 
„omul fuge de muncă. Se poate spune că el este un animal destul de leneș, iar 
într'o publicatiune a Comisariatului comunicaţiilor din 1920, se adaugă după 
cuvintele „massele omenești“ următorul parantez explicativ: „adică mlastina 
omenească, cu inerția ei, ncactivitatea ei, lenevia, lipsa de pricepere si nu ara- 
reori lipsa de conştiinţă“. După ce întreaga industrie părăsită de conducători 
și tehnicieni, cade în sarcina Statului din cauza exceselor controlului munci- 
toresc, aţâţat de bolşevici, birocraţia bolşevică se vede îndemnată în scurtă, 
vreme să introducă dictatura în fabrici pentru restabilirea disciplinei muncii 
şi să recurgă la concursul specialiștilor burghezi. lată ce păreri ajung să 
exprime Trotzky si Lenin în primăvara anului 1920: „„Dacă vrem să readucem 
ordinea în productiune”, zice Troizky, „trebue să o rupem cu sistemul condu- 
cerii intreprinderilor de către Sfaturi. Intr'un Sfat dispare simțul răspunderii. 
Dacă avem lucrători cari pot conduce fabrica, să-i luăm pe ei, unde însă e nevoie 
de specialişti, aceștia trebue să fie conducătorii“. In acelaş sens se exprimă si 
Lenin: „Munca practică este strâns legată, de sistemul conducerii dictatoriale. 
Sfatul aduce cu sine o mare risipă de puteri şi nu asigură de loc eficacitatea 
munţii“. Iar al IX-lea congres al partidului comunist, hotărăște că sfaturile 
de fabrică nu trebue să se amestece în domeniul administraţiei întreprinderii. 

Dacă lucrurile stau astfel, ce idee trebue să ne facem despre posibilitatea reali- 
zării idealurilor socialiste? Scriitori socialiști însemnați s'au exprimat în mod 
public că, pe de o parte într'o lungă perioadă de tranziţie productiunea societăţii 
socialiste ar fi inferioară cantitativ celei capitaliste, iar pe de alta, muncitori- 
mea va trebui în această perioadă să se mulţumească cu o vieatä şi mai putin 
îmbelșugată decât cea de astăzi. Cum însăși întemeietorii socialismului modern 
au ţinut să accentueze că el se întemeiază pe o doctrină științifică, nu ni se 





334 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





poate luă în nume de rău, dacă, refuzând stima noastră fanatismului, desigur 
anti-stintific, vom preferi să adoptăm faţă de doctrinele sociale aceeas atitu- 
dine, care este adoptată de oamenii de știință față de teoriile emise în științele 
cele mai pozitive. 

Am văzut cu toții că însăşi principiile cari au dat loc în timp de secole la apli- 
catiuni mult mai numeroase si mai strălucite decât frumoasele teorii marxiste, 
sunt totus obiectul unui examen și unor discutiuni foarte liniștite si obiective şi 
nici un om de știință nu socotește că admiraţia pentru premergători se mani- 
festă încăpăţânându-ne în a le pästrà nestirbite teoriile, chiar dacă nu mai 
sunt verificate de fapte. 

Cu atât mai putin se cade să impunem suferinţe la una sau două generaţii, 
pe motiv că suntem siguri că evoluţia societăţii trebue să meargă pe nişte şine 
anumite, la capătul cărora nepoţii noştri vor găsi fericirea. 

Câte descoperiri ştiinţifice si tehnice nu sunt cu putinţă în acest timp, cari 
să aibă mai mare înrâurire asupra viitorului, decât toate ucazurile silnice ce ni 
s'ar impune între timp, pentru a ne imbrânci cu violenţă spre fericirea visată. 


7 Maiu 1922 








ORGANIZAŢIA BISERICEASCĂ 
IN CONSTITUŢIE R. CÂNDEA 


CUPRINSUL: 1, Teoriile moderne din Apus. — 2. Biserica și Statul în imperiul Bizantin. — 
3. Biserica și Statul în celelalte State ortodoxe. — 4. Biserica romano-catolică. — 
5. Bisericile protestante. — 6. Prilejul de conflicie între Stat si biserică. — 7. Bisericile 
deosebite şi Constituţia viitoare, 








APORTUL bisericii creştine faţă de Stat nu este ceva teoretic — căci 
teoria vine totdeauna mai târziu, — ci este rezultatul unui îndelungat 
proces istoric. Din acest punct de vedere trebuie să privim şi problema 

de faţă și din această cauză se impune dela început eliminarea unor teorii care 
nu se potrivesc cu împrejurările noastre, pe care le-am împrumutat însă din 
Apus și pe care le discută toată lumea cu mai multă sau mai puţină compe- 
tinfä: biserica liberă în Stat liber sau separatiunea bisericii de Stat sau auto- 
nomia bisericească într'un Stat autonom. 


Teoria despre biserica liberă în Statul liber este de origine din Italia si a 
propagat’o marele bărbat de Stat Cavour. Ce înseamnă însă lucrul acesta pentru 
Italia? Cu totul altceva decât ar puteă însemnă pentru noi. In Italia lui Cavour 
se îndeplineă procesul unirii tuturor ţărilor italiene într'un singur Stat. Unirea 
aceasta se credeà într'o vreme că se va puteà face sub conducerea papei Piu 
al IX-lea. Din cauza aceasta Piu al IX-lea, „il papa re“, eră privit din partea, 
Italienilor ca omul providenţei, trimisul lui Dumnezeu ca să unească pe toţi 
Italienii întrun singur Stat. S'a văzut însă în foarte scurtă vreme că papa 
ar fi fost cel din urmă care ar fi făcut lucrul acesta, înnăbuşind organizaţia bi- 
sericească și catolicismul internaţional în el, patriotul unirii. Atunci Italienii 
au căutat să înfăptuiască unirea pe altă cale și din papa-rege voiau să facă, 
şeful unei biserici libere, care desfăcută de tendinţele imperialiste, să nu mai 
poată împiedică unirea Italienilor într'o singură Italie, mare şi liberă. Biserica, 
liberă în Statul liber înseamnă deci recunoașterea rolului pur spiritual al bi- 
sericii și înlăturarea stăpânirii politice a papii, pentru a face din Roma capi- 
tala Italiei. 

Cum stăm faţă de teoria separatiunii? Avem câteva biserici care trăiesc 
separate de Stat, nu numai în America, unde bisericile s'au desvoltat cu totul 
altfel decât în vechiul continent, ci și în Europa: biserica Belgiei și a Franţei. 
Separaţiunea bisericii de Stat, în Franţa de pildă, este deasemenea rezultatul 
unei anumite desvoltări istorice. Biserica romano-catolică a Franţei a fost, 
djgtre toate bisericile romano-catolice — și biserica romano-catolică este prin 
esenţă chiar în organizatiunea cosmopolită și internaţională — o biserică na- 
țională. Vestitele libertăţi galicane au contribuit la întărirea acestei biserici, 
asà că pe vremea, lui Napoleon I a fost ușor să se constitue ca biserică naţională, 
care să aibă numai legături de ordin pur spiritual cu papalitatea dela Roma. 
In cursul veacului al XIX-lea s'au înăsprit relaţiile între papalitate şi între 





336 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Statul francez. La această înăsprire au contribuit, nu biserica, creştină ca atare, 
ei tendinţele de stăpânire ale papalității. Papalitatea, prin arhiepiscopii si epis- 
copii francezi, a tins să se amestece în chestiuni de ordin intern, în chestiuni 
politice franceze, ceeace a produs, evident, adesea conflicte între oamenii poli- 
tici francezi si între reprezentanţii clerului înalt. 

Pentru a paraliză influenţa politică a unei organizatiuni, al cărei sef eră 
în afară de teritoriul Statului francez, s'a făcut separarea, bisericei de Stat. 
Aceasta, este laturea politică a separaţiei ; si din acest punct de vedere separatia 
este o consecinţă logică a stărilor din Franţa. 

Altul a fost raportul bisericii ortodoxe față de Stat. Biserica ortodoxă a 
rămas, în ceeace priveşte raporturile ei faţă de puterea civilă, mai aproape 
de cuvântul mântuitorului: „Daţi chezarului ce este al chezarului și lui Dum- 
nezeu ce este al lui Dumnezeu“; mai aproape de cuvântul spus de apostolul 
Pavel în epistola către Romani: „Toată suflarea să se supună stăpânirilor celor 
mai înalte, căci nu este stăpânire decât numai dela Dumnezeu si stăpânirile 
cari sunt, dela Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte 
stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu se împotriveşte“. (Rom. 13, 1—2). In bi- 
serica romano-catolică, atitudinea Statului faţă de biserică a luat o înfățișare 
cu totul alta, din simplul motiv că papalitatea a avut şi un mare rol politic. 
Este adevărat că si în alte părţi ale Europei patriarhii, bunăoară cei din Con- 
stantinopole, au încercat să-şi asume un rol politic, fără însă să ajungă la situaţia, 
politică a papei. In Apus, situaţia eră cu totul alta, căci încă dela 476, când sa 
dărîmat imperiul roman de Apus, cel care a susţinut, ca moștenitor, ideea 
imperială, — va să zică o idee în fond păgână si înainte de toate o idee laică, 
mireană, civilă, — a fost papa dela Roma. Este adevărat că încă mai multe 
secole dearândul papa a fost supus împăraţilor bizantini, însă legăturile de su- 
punere au fost atât de slabe, încât papa a putut să se privească pe sine de un 
adevărat suveran; şi suveran a fost chiar multă vreme, în tot cursul întregului 
ev-mediu. 


2. Când s'a răspândit creştinismul în Orient, biserica creştină n'a intrat 
numai în legături strânse cu cultuta greco-romană, ci a avut în faţa sa şi o ad- 
ministratie din cele mai bune, astfel că, oarecum în mod involuntar, a intrat 
în această administraţie imperială, însuşindu-şi-o după putință. Aceasta se 
vede din desbaterile diferitelor sinoade ecumenice; biserica, creştină, pusă fiind 
în faţa eventualităţii de a intră în luptă cu Statul, sau de a trăi bine cu el, a 
adoptat din sistemul administrativ al imperiului ceeace se potriveă pentru or- 
ganizafia ei, căutând punctele de apropiere faţă de puterea politică în scopul 
unei desvoltări neturburate de Stat. 

Când s'a discutat, la sinodul al treilea ecumenic, autocefalia bisericii din 
Cipru, s'au stabilit raporturile ce trebuie să existe între bisericile particulare, 
care mai târziu s'au desvoltat în biserici nationale. La sinodul al patrulea ecu- 
menic, prin canonul al 17-lea se ia o hotărîre de cea mai mare importanţă. 
In acest canon se spune următoarele: „Dacă vreo cetate, prin puterea împără- 
tească se învoieşte sau se va învoi în viitor, atunci ordinea, bisericească să se 
potrivească ordinei civile şi politiceşti““. In imperiul roman eră obiceiul ca în 


R. CANDEA: ORGANIZAȚIA BISERICEASCA IN CONSTITUȚIE 337 


provincii și dieceze să se mai ridice la rangul de capitală, fie și numai cu titlul 
onorific, anume orașe. De obiceiu se instală apoi în aceste capitale noui, a căror 
vază și importanţă cresteà, și un episcop pentru uşurarea administraţiei biseri- 
ceşti. Aşă s'au desvoltat atâtea dieceze în imperiul bizantin, care mai târziu 
au rămas o moştenire destul de greă pentru Greci. In conformitate cu hotärîrile 
sinodului al IV-lea ecumenic, și în Rusia s'a ţinut cont la împărțirea pe eparhii 
de gubernii până în ziua de astăzi. 

Pe lângă necesitatea ce a avut'o biserica ortodoxă de a-și creà o admini- 
stratie, sau de a împrumută elementele de administraţie dela imperiul roman — 
chiar numele de episcop este de origine greacă și a fost împrumutat din admi- 
nistrafia imperiului roman de Răsărit, de altfel ca şi numele eparhiilor și al 
provinciilor bisericeşti, ceeace arată împrumuturile din administrația civilă, 
romană — pe lângă necesitatea aceasta, zic, a mai fost o întâmplare de cea, 
mai mare însemnătate pentru biserică: Constantin cel Mare, pe care biserica 
creştină s'a deprins a-l numi sfânt împreună cu mama sa Elena, deşi Constantin 
s'a botezat numai pe patul de moarte si creştin bun n'a prea fost, a fost 
un om de o extraordinară sagacitate politică, a fost un diplomat din crestet 
până în tălpi, şi în momentul când a văzut, după biruinţa tuturor duşmanilor 
săi, că biserica creștină este puterea cea mai mare faţă de care Statul trebuie 
să ia o atitudine oarecare, a încercat o împăciuire cu această biserică, däruind’o 
deocamdată cu dreptul de a se privi tolerată alături de religiunea Statului, 
cea păgână. Urmașii lui Constantin au înlăturat cu vremea păgânismul cu de- 
săvârșire, devenind astfel creştinismul religia Statului. 

Intrând biserica creştină în legături directe cu Statul roman, si ajungând 
apoi singura biserică recunoscută de Stat, s'a alcătuit şi sistemul de recipro- 
citate între Stat și între biserică, aşă după cum a rămas, cu anumite schimbări, 
aproape în toate Statele ortodoxe. Este adevărat că dintre împărații bizantini 
foarte mulţi au tins să supună în anumite directiuni biserica creştină. Dar să 
nu pierdem din vedere un lucru pe care nu îl întâlnim atât de des în Apus: 
împărații bizantini erau şi teologi. Foarte mulţi cunoșteau foarte bine Sfânta, 
Scriptură si istoria dogmelor şi aveau pasiunea, mai puţin împărătească, de a 
discută toate chestiunile dogmatice, având pretenţia de a rezolvi ei certurile 
dogmatice. 

Dar conflictele între biserică si Stat, sau mai exact, între patriarh si împărat, 
au izbucnit şi din alte motive. Patriarhii din Constantinopol aveau putere 
atât de mare încât într'o vreme tratau pe picior de egalitate cu împăratul, 
aveau Curtea lor organizată tot așă cum erà organizată și Curtea imperială, 
aveau funcţionari de Curte după cum aveau și împărații bizantini. Patriarhul 
din Constantinopol eră stăpân peste 600 de episcopi, arhiepiscopi şi mitropoliți. 
Puterea lui deci, dat fiind şi superioritatea puterii spirituale, eră imens de mare 
față de a împăratului, aşă încât adesea atitudinea dusmänoasä a împăratului 
faţă de patriarh a fost mai mult un fel de tendință de apărare a imperiului și 
a ideei imperiale faţă de patriarh. Vă amintesc numai cazul lui Cherularie din 
secolul al XI-lea, care a vrut la un moment dat să ocupe tronul împărătesc. 
Si sunt atâtea cazuri când alți patriarhi au sprijinit pe uzurpatori şi contra- 
împărați. 


338 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


Dar împărații nu puteau sprijini pe lângă sine o putere care puteă rivalizà cu 
a lor. Şi atunci conflictul eră inevitabil. Pe lângă acesta, mai este un 
motiv de ordin economie, asupra căruia au stăruit până acuma isto- 
riografii foarte puţin : biserica bizantină a fost cea mai mare și mai 
bogată biserică din evul-mediu. A fost atât de bogată — și mai ales 
mănăstirile erau bogate — încât eră ameninţată economia naţională, si 
împărații bizantini, pentru a înlătură desele crize economice, au luat măsuri 
corective împotriva acestei prea mari îmbogăţiri a bisericei. Este interesant, 
din punct de vedere psihologic, edictul împăratului Nichifor Foca din 964, în 
care aduce aminte patriarhului din Constantinopole că Sfântul Vasile cel Mare 
si Ioan Gură de Aur, îşi împărțiseră averile, rămânând oameni foarte săraci, 
cari au urmat şi au făcut pe toţi să urmeze sfatul din Evanghelie de a nu strânge 
comori în lumea asta, pentru a nu le pierde pe cele cereşti. Impäratul ziceà: 
„aţi ajuns atât de departe, încât noi, păcătoşii aceștia, cari nu trăim în starea, 
privilegiată de preot, trebuie să vă atragem atentiunea asupra lucrului acesta 
care nu mai este în spiritul creștinismului“. Impäratii bizantini, pe de altă parte, 
se priveau si ei ca un fel de preoţi. Dacă împăratul Constantin cel Mare a spus 
că este un episcop în lucrurile externe și dacă Leon al III-lea a spus că este 
totodată și împărat şi preot, este un fond de adevăr în această conceptiune. 
Lucrul acesta îl vedem şi în novela 6 a lui Justinian, unde se spune că cele două 
„mari daruri ale omului“, preoţia și guvernarea Statului, sunt date de graţia 
divină. Este o conceptiune împrumutată în imperiul bizantin din evraism, 
din testamentul vechiu, unde împăratul este unsul domnului. Aceeas idee 
o găsim în cursul veacurilor la împărații romani de naţiune germanică, idee 
care s'a perpetuat în exelusivismul ei religios la germani până la răsboiul mon- 
dial, pe când astăzi domină concepţia că regii deţin puterea din îndurarea lui 
Dumnezeu şi dela voinţa naţională. S'a mai adăogat deci un factor esenţial 
pe lângă graţia divină. 

Cu toate conflictele si tendințele de a-şi supune biserica, împărații bizantini 
au ținut la biserică, doar una din conditiunile principale pentru a puteă purtà 
coroana imperială eră dreapta credinţă. Unii dintre împărați au fost chiar 
siliţi să facă o mărturisire de credinţă ortodoxă în mâinile patriarhului, înainte 
de a fi unşi. Incă în sec. al IX-lea, în colectiunea de legi pe care au publicat?o 
împărații bizantini, se spune despre raportul dintre împărat şi patriarh, urmă- 
toarele: ,,Impäratul are de scop să vegheze la starea bună a tuturor cetăţenilor 
săi şi puterea pe care o are el este dată dela Dumnezeu. Impăratul însă este 
legat în toate hotäririle sale de Sfânta Scriptură, de canoanele celor şapte si- 
noade ecumenice si de legile civile! Patriarhul este chipul lui Hristos pe pământ, 
el este chemat să facă dreptate prin vorbă și prin fapte si să se îngrijească de 
mântuirea sufletească a tuturora. Împăratul şi patriarhul, autoritatea civilă 
şi autoritatea bisericească, stau în strânsă legătură ca trupul cu sufletul și sunt 
tot atât de necesare pentru organismul Statului ca şi trupul și sufletul pentru 
om. In legătură cu buna înţelegere a lor consistă fericirea Statului, 

Aceasta a fost conceptiunea pe care au avut'o împărații bizantini şi această 
conceptiune a adoptat'o si biserica creștină de Răsărit. Această biserică nu a 
avut niciodată tendințe imperialiste de stăpânire, ea s'a ținut mai mult decât 








R. CANDEA: ORGANIZATIA BISERICEASCA IN CONSTITUTIE 339 











biserica din Apus în cadrul canoanelor bisericești; îi eră și mai uşor să înde- 
plinească lucrul acesta, deoarece împărații aveau putere destul de 'mare ca să 
poată să reducă pe cea a bisericii în lucrurile politice. De altfel, amestecul bi- 
sericii în politică eră oprit prin canoane. Asà, canonul al 6-lea apostolic opreşte 
pe episcopi, presbiteri şi diaconi să se amestece „în cele politicesti lucruri“. 

Tot așă canonul 81 apostolic prevede pentru episcopi, presbiteri și diaconi 
pedeapsa de depunere în caz de amestec în lucruri civile, „căci nimenea nu poate 
servi la doi domni după porunca Dumnezeească!”* In sensul canonului 83 
apostolic aceleaşi persoane bisericeşti se pedepsesc pentru „petrecerea la ouste'*, 
pentru a salvă principul Sfintei Scripturi: „cele ce sunt ale Chezarului — Che- 
zarului, iar cele ce sunt ale lui Dumnezeu — lui Dumnezeu'. 

Tendinţa aceasta a imperiului bizantin, de a înlătură biserica din cele poli- 
tice și intentiunea bisericii de a nu se amestecă în chestiunile care pot să scadă 
prestigiul ei, care este o institutiune divină, au făcut ca raporturile între bise- 
rică şi Stat, în imperiul bizantin şi în Statele cari au moștenit ideea, imperială 
bizantină, să nu sufere zguduiri atât de mari cum a suferit biserica, prin ati- 
tudinea ei față de puterea politică, în Apus. 


3. Statele moștenitoare ale ideei imperiale bizantine sunt Serbia, Bulgaria, 
şi ceva mai târziu Principatele Dunărene; apoi, din a doua jumătate a secolului 
al XV-lea încoace, Imperiul Rus. In toate aceste State, biserica s'a desvoltat, 
ținându-se seamă atât de preceptele Sfintei Scripturi şi a canoanelor, cât şi 
de realitatea istorică. 

Firește că există în diferitele State și anumite deosebiri. Este adevărat că 
şi unii țari sârbi, cum a fost Stefan Dusan al IV-lea, si unii țari bulgari, au în- 
cercat acelaş lucru pe care îl încercaseră împărații bizantini faţă de biserică. 
Dar atât în imperiul bizantin cât şi în celelalte State ortodoxe mai noui, a exis- 
tat un principiu, pe care nu-l aflăm în biserica romano-catolică: principiul bi- 
sericii naţionale. În urma, discuţiilor și certurilor dogmatice, chiar în cadrele 
imperiului bizantin s'au desfăcut biserici naţionale (armeană, siriacă, coptică) 
de cea oficială grecească. Bisericile acestea şi-au avut și limba proprie liturgică, 
pe lângă care s'a adaus mai târziu si limba slavă. In Apus, limba latină a rămas 
atotstăpânitoare în biserică. Și Sârbii și Bulgarii au visat cucerirea Constanti- 
nopolei; pentru a aveă prestigiul necesar, demnitarii acestor două ţări și-au 
creat și ei patriarhi naţionali, pentru a fi imitarea vasileosilor completă. 

Dacă domnitorii noştri din Muntenia si Moldova m'au visat mutarea capi- 
talei în vechiul oraș al împăraţilor bizantini, totus dânşii au reprezintat altă 
latură a ideii imperiale bizantine, cu mai multă strălucire şi dărnicie decât 
vecinii lor, am puteă zice latura creştină. Căci mau fost domni cari să fi avut 
mai multă milă si să fi fost mai darnici, față de bisericile creștine ale altor nea- 
muri, ca voevozii noștri. Nu avem cazuri, nici măcar în istoria, Rusiei, ca domni 
din banii lor proprii să fi tipărit cărţi liturgice, pentru creștinii îndepărtați, în 
limba arabă, la Veneţia, bunăoară, cum au făcut voevozii români. Nu este mai 
puţin adevărat că si domnitorii noștri au păstrat ceva, din felul de a concepe rolul 
lor față de biserică, dela împărații bizantini. Avem dovadă pe Mihai-Viteazul, 
care a convocat un sinod pentru a reformă vieata mănăstirească. Avem apoi 





340 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 











pe Vasile Lupu care voiă să ţie un sinod ecumenic măcar al întregei biserici 
ortodoxe în lași. Mitropoliţii stăteau în sfatul țării, nu cu heghemonia pe care 
o pretindeă papa faţă de domnitorii din Apus, ci ca reprezentanţii bisericii 
naţionale. Legătura aceasta între biserică și Stat n'a fost o legătură de supunere 
faţă de Stat, dar nici o legătură de autonomie izolatoare faţă de Stat, fiindcă 
nu erà caracterul bisericii ortodoxe de așă natură cum a fost în Apus. Intru 
câtva se schimbă situatiunea bisericii în Rusia. In Statul rus aflăm de la 
început ideea absolutismului în cea mai crasă formă posibilă. Ţarul Rusiei 
eră cu desăvârşire stăpân peste toate. Este interesant că chiar pe vremea 
lui Petru cel Mare, un episcop devotat, Teofan Procopovici, a scris o carte 
despre „Dreptul voinţei monarhului“, în care ne redă ideile timpului. Im- 
păratul este stăpân pe toată suflarea, din Stat, si nu este nimeni în drept 
să-i ceară socoteală pentru acţiunile sale, căci el conduce, ca un domn 
creştin, toate lucrurile după buna sa chibzuinţă. Si oricât s'ar fi lăsat influențat 
Petru cel Mare de ideile din Apus, totuș ideea de autocratism rusesc o găsim pre- 
tutindeni în reformele sale „apusene“. Această accentuare a autocrației se 
observă și în biserică. Când a fost depus marele patriarh Nicon, una din acuză- 
rile de căpetenie eră purtarea prea putin reverenţioasă, faţă de tar! Si acelaș 
sinod (1667) îi obligă pe preoţi să se îngrijească să nu se fie Dumineca și în zile 
de sărbătoare judecăţi, afară dacă este o chestiune care îl privește pe ţar. Si 
cu toate că este oprit — spune sinodul — să binecuvintezearhimandritii cu lu- 
mânări ca episcopii, abuzul acesta totus nu se opreşte „din respect față de 
dorinţa ţarului!“ Dacă ţarul a avut o covârșitoare influență în bisercă este 
şi aceasta o consecinţă logică a formei de stăpânire despotică. Totuş este o 
mare eroare a crede că ţarul a fost șeful dogmatic al bisericii rusești. Este ade- 
vărat că art. 64 din legile fundamentale ale Statului rusesc spune că ţarul este 
apărătorul suprem şi păzitorul credinței celei drepte și păzitorul dogmelor, 
însă aceasta este cu totul altceva decât un rol de ordin spiritual pe care îl aveă 
sfântul sinod sau pe care lar aveă eventual un sinod ecumenic. Țarul rus eră 
numai un protector fizic și în sensul acesta a fost numit cap al bisericii în legea, 
care priveă succesiunea la tron din anul 1797. Dar șef al bisericii creştine din 
Rusia, în felul cum a fost patriarhul din Constantinopol, ţarul Rusiei nu a fost 
niciodată. Ţarul Rusiei aveă pe lângă sine „sfântul sinod dirigent‘, corpora- 
țiunea cea mai înaltă, atât de ordin admnistrativ cât si de ordin spiritual, care 
aveă prin urmare să conducă nu numai administraţia bisericească, ci aveă să 
hotărască și în chestiuni dogmatice. La ședințele acestui sinod ţarul nu puteă 
luă parte, ci Statul eră reprezintat prin ,,Oberprocurorul“ numit de ţar. Ori şi 
cum, forma de Stat din imperiul rusesc şi tradiția despre puterea, țarilor, cari 
nu sunt faţă de nimeni responsabili, au adus cu sine o legătură specială între 
far și biserica rusă, care nici în legile ruseşti nu s'a putut fixă cu destulă pre- 
ciziune. In imperiul rus biserica ortodoxă a fost o biserică naţională privilegiată, 
şi, până la manifestul de Constituţie din 17 Oct. 1905, a fost și singura biserică, 
recunoscută de Stat ca absolut liberă. Biserica romano-catolică, protestanții 
si celelalte culturi creștine nu erau recunoscute ca egal îndreptăţite. Chiar după 
manifestul Constituţiei din Octomvrie 1905. s'a păstrat bisericii ortodoxe carac- 
terul de biserică naţională şi de Stat, rămânând în vigoare articolul 65 din 





R. CÂNDEA: ORGANIZATIA BISERICEASCA IN CONSTITUTIE 341 





legile fundamentale ale Statului, cu privire la organizatiunea sfântului sinod; 
deasemenea biserica ortodoxă aveă anumite privilegii naţionale, bunăoară ca 
acela că în consiliul imperial numai clerul ortodox eră reprezentat, celelalte 
confesiuni fiind excluse. 

Situatiunea de astăzi a bisericii din Rusia, este, evident, ceva trecător; şi 
de experienţele domnilor Apfelbaum şi Braunştein nu ne putem ocupă în acest loc. 

Aceasta este, în linii generale, desvoltarea bisericii creștine în Statele orto- 
doxe: păstrându-se principiul universalităţii, al creştinismului în dogme si organi- 
zatie, s'au întemeiat biserici nationale în State nationale, astfel cä se contopesc 
cele trei mari alcätuiri de ordin divin şi uman: biserică, naţiune şi Stat. 


4. Alta a fost desvoltarea bisericii în Apus: acolo nu există la început nicio 
autoritate afară de una singură, a papei. „Vicarul lui Hristos** (cum se numeă 
cu prezumție) papa, a izbutit în scurtă vreme să-şi supună bisericile cele mai 
puternice (b. o. pe cele din Africa de Nord și Sudul Franţei). 

Când s'a ivit ideea imperială la Franci, în timpul lui Carol cel Mare, papa 
aveă un ascendent moral atât de mare, încât împăratul nu s'a mai văzut în stare 
să ducă la îndeplinire această idee imperială, în toată deplinătatea ei. Din cauza, 
aceasta, cu cât s'a întărit mai mult imperiul, cu atât mai acute au fost luptele 
în cursul evului de mijloc între papi şi împărați, pentru puterea politică. 

Aici este partea ce ne deosebește pe noi de piserica romano-catolică. Această 
biserică, prin organizatiunea ei, prin papa şi prin curia papală din Roma, deveni, 
o biserică cuceritoare ce puncă mare pret pe stăpânirea politică. Ba, cu vremea, 
se născură şi fel de fel de teorii cu privire la raportul ce trebuiă să fie între 
sacerdotiu şi imperiu, între puterea civilă şi cea bisericească, până când, după 
luptele cele mari de pe vremea lui Grigorie al VII-lea la începutul secolului al 
XIV-lea, un papă foarte învăţat, foarte bătrân si foarte încăpățânat si orgolios, 
a stabilit prin bula „unam sanctam'* punctul de vedere principial al bisericii 
romano-catolice. Se spuneă în bula aceasta: există două săbii: sabia politică 
şi sabia bisericească. Aceste două săbii sunt date ambele dela Dumnezeu, însă 
pe amândouă le ţine papa în mână, prin urmare şi sabia militară, „gladius mi- 
litaris*, este dată papei care o acordă cui crede de cuviinţă. Puterea civilă, mi- 
litară, politică, atârnă de papă. Factorul superior deci nu este împăratul, nici 
măcar în cele politice, ci puterea superioară, nu numai spirituală dar și politică, 
o are papa. Si papa încheie bula ritos: este necesar pentru toată creatura 
umană să se supună Pontificelui roman, pentru a puteă fi mântuită! Ideea 
aceasta cu tot medievalismul său, dăinuiește până în ziua de astăzi în concepţia, 
papalității. Numai asà se explică cum papa a putut să-i serie, la 1873, împă- 
ratului- Wilhelm I, un foarte sincer creștin protestant, că orice om care trece 
prin botez aparţine papei într'un fel oarecare. Este ideea de stăpânire absolută 
de pe vremea lui Bonifatiu al VIII-lea, ideza bisericii imperialiste. Si este expli- 
cabil că un an mai târziu, la 1874, cu prilejul unor manifestări de simpatie 
ale englezilor pentru Wilhelm I şi Bismarck, cu prilejul luptei contra ,,ultra- 
montanismului““, organul lui Bismarck ,,Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ 
serià: „Germania și-a propus să creeze o cetätuie a libertăţii spirituale în scopul 
apărării împotriva unei invazii spirituale (ultramontanismul) care nu este 


342 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 








mai puţin primejdioasă pentru civilizaţie ca cea a Hunilor şi Mongolilor“. 
In ,,Kuliurkampf‘-ul german de pe vremea lui Bismarck, vedem manifestându-se 
tendinţa Statului de a nu admite eu niciun chip si nici chiar sub forma credinţei, 
influenţe străine care ar puteà ştirbi suveranitatea Statului: Greşelile ce s'au 
făcut şi într'o parte și într'alta nu schimbă în fond chestiunea. Altfel au decurs 
însă luptele în evul mediu. In evul mediu puterea papii eră atât de mare şi 
credinţa atât de înrădăcinată în sufletele oamenilor, că excomunicarea prin 
papă puteă să aibă pentru un împărat cele mai funeste consecinţe: Henric al 
IV-lea, excomunicat de papă, fu ameninţat de ai săi că vor călcă jurământul 
de fidelitate. Si Henric a mers la Canossa. Dar ce curioasă a fost această Canossä! 
Aici a ajuns papa cu teoriile lui despre superioritatea puterii sale (și se confundă 
într'un chip caracteristice medieval puterea politică cu cea spirituală) faţă de 
împărat, în conflict cu papa preot al lui Hristos. Impăratul, om credincios, se 
roagă de iertare. Prin fapta aceasta însă îl aduce pe papă în încurcătură: dacă 
îl refuză, îşi calcă datoria de preot, câştigă însă enorm de mult din punct de 
vedere politic. Papa îl iertă şi trebuiă să-l ierte, dar pierdù prin această iertare, 
pe care eră dator să i-o deà celui ce se pocăiă, din punet de vedere politic. 

Deja la Canossa, la cel dintâiu prilej de ciocnire violentă între două lumi, s'a 
văzut cât este de greu să împaci puterea politică cu preoţia. Si a trebuit să vie 
un papă cu lipsa de scrupule a unui diplomat ca Inocenţiu al III-lea, pentru 
a desăvârși biruinţa politică a papalității. Luptele între puterea civilă și bise- 
ricească se dau însă şi în Franţa. Consecințele au fost că puterile nationale po- 
litice se întăresc, iar popularitatea, aruncată în vârtejul acţiunilor politice, 
care încep acum a fi tot mai bine distinse de acţiunile pur bisericești, pierde 
din vază si putere si ajunge într'un hal financiar încât întreg Apusul Europei 
cere cu stăruință în secolul al XIV-lea si XV-lea reforma bisericii, cărcea i ar 
reveni numai puterea spirituală. Pupalitatea futalmente s'a opus acestor 
încercări si criza grea și îndelungată şi-a avut soluţia violentă şi unilaterală 
prin reformaţiunea lui Luther. 


5. Reforma lui Luther însă s'a împotmolit în ţările germane, căci reforma- 
tiunile din Anglia, Elveţia, Statele scandinave si altele nu mai sunt propriu 
zis o mişcare lutherană. Luther si urmașii săi au avut vederi asà de putin clare 
cu privire la raportul dintre biserică și Stat, încât constatăm, până la începutul 
sec. al XIX-lea în biserica protestantă, fel de fel de dibuiri, orbăcăiri, tendinti 
de a aranjă odată situatiunea aceasta a bisericii față de Stat. Luther însus 
trăiă în concepţia evului-mediu, care m stià altceva decât de unitate: „unum 
corpus christianum“. 

In momentul însă când împăratul Germaniei cel mai puţin german, Carol 
al V-lea, a consimţit la condamnarea „ereticilor“* cari nu voiau să se supună 
legilor bisericii catolice, biserica creştină revolutionatä si reformată din Ger- 
mania a fost lipsită de putere şi a trebuit să caute sprijinulaltundeva. Si atunci 
şi-a luat refugiul la stăpânitorul ţării, la aşă numitul „membrum praecipuum'“, 
cel mai însemnat membru al bisericii care ar puteă să fie şi el un preot, întru- 
cât există acum o preoţie universală. Omul acesta se priveă mai mult sau mai 
putinde conducător şi ocrotitor al bisericii. 


R. CANDEA: ORGANIZATIA BISERICEASCA IN CONSTITUTIE 343 





Mai târziu s'au ivit diferite alte tendinţe si diferite principii de drept, care 
însă nu lămuresc pe deplin situatiunea pe care o are biserica protestantă față 
de Stat: sistemul teritorial este înlocuit cu sistemul colegial. Sistemul acesta, 
prinde rădăcină în biserica germană, însă fără să poată lămuri destul situatiunea 
domnitorului. 

Bunăoară regele Prusiei eră totdeodatä nu numai regele Prusiei, ci si supremul 
controlor şi protector al bisericii protestante. Această stăpânire a bisericii 
însă nu rezultă din dreptul pe care i-l da Constituţia, din calitatea lui de cap 
politic al unei ţări, ci rezultă din teoria despre sistemul colegial. Bisericile cele- 
lalte, care au primit reformatiune, au rămas deasemenea biserici nationale. 
Anglia are o biserică naţională, episcopală. In biserica Angliei este adevărat 
că la început a fost proclamat şef Henric al VIII-lea, însă în ziua de astăzi 
regele are mult mai puţină influenţă în biserică, care este condusă de episcopi 
în frunte cu arhiepiscopi. Biserica aceasta se priveşte de biserică naţională a 
Angliei cu toate că în regatul unit este si o biserică presbiteriană, puritană. 
Regele Angliei, este obligat să facă jurământul, în momentul încoronării, că va 
păstră intactă credinţa naţională şi biserica naţională a Angliei, adică pe cea 
anglicană. 

In Statele scandinave de asemenea există biserică naţională organizată în 
episcopii. 

Este adevărat că creştinismul, și prin esenţa lui şi prin învăţătura lui, este 
cosmopolit, şi după Evanghelie și conform perceptelor Mântuitorului trebuie 
răspândit la toate neamurile din lume. Insă în momentul când biserica, creştină 
a primit o organizatiune în lumea aceasta, ea nu puteă să fie decât imperfectä, 
asà cum sunt toate operile făcute de mâna omului. Atunci în biserica ortodoxă 
s'a admis principiul bisericii nationale ca şi mai târziu în cele mai multe bi- 
serici protestante. Numai biserica romano-catolică a rămas biserică interna- 
tionalä, care este condusă în mod centralist dela Roma. 


6. In colectiunea dreptului canonic („Corpus juris canonici“) publicată 
în vremea, papei Benedict al XV-lea se atinge, foarte putin însă, și chestiunea 
raportului dintre biserică şi Stat si se poate constată cu oarecare satisfactiune 
că s'au abandonat, dacă nu în mod teoretic, cel putin în mod practic, multe 
dintre teoriile care existau în evul-mediu, teorii de stăpânire a papalității față 
de imperiu şi faţă de regalitate. Papa Benedict al XV-lea a sfătuit chiar în 
Noemvrie 1918 toate popoarele catolice din ţările noui să se supună formei 
noui a Statului. Prin urmare, papalitatea s'a văzut silită să facă anumite con- 
cesiuni spiritului timpului. Dar nu este mai putin adevărat că în colectiunea 
dreptului canonic există încă toate legile care formează nu numai un punct de 
litigiu, ci totdeodată o mare primejdie atât pentru biserică, cât şi pentru State, 
în anumite împrejurări. Bunăoară papa revendică dreptul său, dat dela Dum- 
nezeu („imediat“) de a aveà jurisdictiune deplină nu numai asupra credincio- 
şilor, a credinței şi faptelor lor, ci şi asupra întregului „regim“ din biserică (,,re- 
gimen Ecclesiae“), fără deosebire, din orice Stat unde se află credincioșii papii. 
Tot asà îşi revendică dreptul, „independenti“ de puterea civilă, de a trimite am- 


344 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





basadori sau „numiții“, dreptul de a propagă „independenter a qualibet civili 
potestate“ învăţătura „evanghelică“. 

Nu mai puţin pretinde papa de a i se recunoaște dreptul de control în învă- 
ţământul şcolar, nu numai în școlile primare, ci si în școlile secundare si chiar 
în universităţi, pretinzând dela autoritatea civilă să înlăture cărţile care nu 
sunt conforme cu confesiunea romano-catolică, ca să nu mai amintim pretenţia 
de a puteă aplică anumite pedepse, afară de cele spirituale, credincioșilor. Dacă 
s'ar exercită toate aceste drepturi, ar îi conflictul între Stat si biserică inevitabil. 
Intr'un Stat gelos de suveranitatea sa, toate aceste drepturi nu se vor puteă 
aplică niciodată. 

Nu se pot aplică nici măcar în Statele catolice, dacă acestea sunt destul 
de puternice ca să-şi apere independenţa faţă de orisice putere venită din afară. 

S'a văzut aceasta cu prilejul încheierii concordatelor moderne. Acestea au 
fost nişte legi uneori foarte frumoase pentru Stat si de cele mai multe ori foarte 
strălucite pentru biserică, însă legi care au rămas pe hârtie. 

Până şi cel mai habotnic, cel mai credincios Stat catolic și în acelaş timp 
cel mai supus, imperiul austriac, s'a văzut silit câţiva ani după încheerea celui 
mai oneros concordat, să-l desființeze pur şi simplu din partea Statului în mo- 
mentul când papa s'a declarat infailibil. 

Probabil că nimeni nu va susține că Statul Austriac a fost un Stat demo- 
cratic, totus a trebuit să organizeze raporturile dintre Stat si biserică prin legi 
interne ale imperiului, prin aşă numitele ,,Interconfessionelle Gesetze“ (legile 
interconfesionale). 


7, Venim acum la situaţia actuală din ţara noastră. Pentru a o judecă obiec- 
tiv, trebuie să ne desbărăm de obiceiul nostru urît de a ne batjocoritoate insti- 
tutiile noastre nationale. 

Ne place să ne întrebăm totdeauna, oare ce va zice Apusul dacă vom 
lucră si alcătui casa noastră așă după cum se cuvine să o facem, fără să ne gândim 
că nici Apusul nu a fost în multe privinţe totdeauna asà de strasnic si de vred- 
nic de urmat, după cum ne este prezentat de obiceiu. Căci, cetăţenii de naţiune 
engleză, dar de confesiune catolică, erau excluși până în secolul al 
XIX-lea dela funcțiunile Statului, în Olanda deasemenea, în Statele 
scandinave deasemenea. Catolicii, în Statele acestea, au cucerit libertatea 
abiă după anul 1848, în unele State chiar numai la 1873. În toate ţările protes- 
tante, romano-catolicii au fost persecutați. In ţările ortodoxe, în ţările noastre, 
nu s'au întâmplat lucruri de acestea. Am fost o ţară atât de tolerantă, încât am 
puteă spune că avem păcatul tolerantei exagerate. 

Dela cetăţenii noștri si mai ales dela oameniicarinu sunt cetăţenii noștri 
şi cari ne cunosc numai din auzite, primim critici nedrepte. Mă opresc la un 
caz foarte interesant. In 1921 a apărut într'o publicaţie periodică germană 
o broșură despre biserica protestantă din Transilvania, fără să afle autorul, 
un Sas, de bine să-și puie si numele (,,Die Lage der evangelischen Kirche 
in Siebenbiirgen, von einem Sachsen“, Leipzig, 1921). 

In broşura aceasta suntem arătaţi ca un popor din fundul Africei. La noi 
se fac ticăloșii, se bate, se înşeală, se calcă legile, se conrupe, se mint oamenii, 


R. CANDEA: ORGANIZAȚIA BISERICEASCA IN CONSTITUȚIE 345 





se expropriază, și mai ales minoritatea este impilată; nu s'a gândit cetăţeanul 
acesta, care a scris broşura, că noi suntem majoritatea în Transilvania si că, 
şi pentru noi leul s'a schimbat ca și pentru ei, că legile acelea rele, bune, cum 
or fi, sunt şi pentru Români. Nu există un calificativ pe care să nu ni-l fi aplicat 
nouă: nu există un cuvânt destul de greu cu care să nu fim noi gratificafi de 
amabilul autor, îngrijat că „Abendland-ul' saxon va fi înghiţit de sălbatecul 
»Morgenland‘ al Românilor necivilizaţi, 

Evident, dacă situaţia este așă,atunei nu poate să fie concluzia decât că nu 
există biserică mai persecutată (din România nouă) decât biserica protestantă. 
Dimpotrivă, autorul ajunge la concluzia puţin logică, că, luând în considerare 
situatiunea bisericii evanghelice în Polonia și celelalte State vecine, situaţia 
bisericii protestante în România este cu mult mai favorabilă şi sunt indicii 
că de aci înainte va fi şi mai favorabilă! 

Si chiar în România aceasta, descrisă cu atâta ură, s'a făcut cu putinţă unirea 
tuturor bisericilor protestante! Ca biserica protestantă este compusă şi 
biserica romano-catolică numai din străini. Căci biserica unită a unei părţi a 
Românilor din Transilvania trece printr'o mare criză: sau se hotărăşte să fie 
biserică naţională şi atunci soarta ei este pecetluită, sau se hotărăşte să treacă 
de partea bisericii catolice si atunci va aveă pe toți Românii ortodoxi în fața 
sa. Țăranii din Transilvania cari nu prea fac deosebire între dogmele pe care le 
avem noi și dogmele curat catolice, evident că vor fi în situaţiunea de a face 
alegerea în momentul când biserica unită va accentuà mai mult catolicismul 
său decât originea sa. 

Biserica romano-catolică a încercat, cu ajutorul prea binevoitor al unora 
dintre guvernele noastre trecute, să-și aranjeze situatiunea sa după cum o cereau 
pretenţiile ci de primat papal. S'a uitat atunci de mulţi că noi suntem un Stat 
unitar national, si suntem un Stat ortodox. E adevărat, ni s'a adus înainte 
cazul cu Jugoslavia. Dar concordatul încheiat în 1914 cu Serbia şi cu Jugo- 
slavia nu a fost pus în aplicare niciodată. 

Mica Serbie din 1914 aveă 98% ortodoxi si voiă să încheie un concordat 
în scopul câștigării catolicilor din părţile austriace locuite de slavii de Sud. 
Dar concordatul din 1914, asà cum s'a încheiat, ar fi dăunător în rândul întâiu 
bisericii catolice însăș. Astăzi, firește, s'a schimbat situatiunea. In Jugoslavia 
sunt vreo 47% ortodoxi si 39% catolici, şi dacă facem abstractiune de cei 
400.000 de catolici, albanezi, rămânem cu 35% catolici, Croati si Sloveni 
locuind în nord-estul ţării, la margine, unde este ţara mai primejduitä, 
unde deosebirile culturale (până și alt alfabet) sunt aşă de mari cum nu le 
aflăm la noi. 

Situatiunea bisericii în Jugoslavia este dar cu totul alta decât în România. 
In România, ortodoxii formează aproximativ 70—75%. Noi suntem un Stat 
ortodox, viitoarea alcătuire a Constituţiei noastre va trebui să dea expresiune 
acestei împrejurări. Biserica noastră care a fost susfinätoarea neamului nostru 
şi care a făcut unificarea sufletească cu mult înainte de a se face unificarea 
politică, căci biserica a dat conștiința Românilor din toate părţile că au aceeas 
credință, se roagă la acelaș Dumnezeu, că există între ei o comunitate foarte: 
strânsă sufletească, de ordinul cel mai intim, neexistând legătură mai trainică 
decât legătura prin credinţă. Prin urmare, acestei biserici trebuie să i se 


346 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


rezerve drepturile pe care le-a avut. Aceasta nu însemnează că trebuie să luăm 
dreptul altor biserici. Cum am fost totdeauna toleranti, vom fi si de aci 
înainte toleranti. In viitoarea Constituţie va trebui să se prevadă libertatea 
absolută şi exerciţiul public al tuturor cultelor creștine, întrucât nu primej- 
duese siguranţa Statului. Insă biserica noastră va continuă si de aci înainte să 
fie biserica națională a Statului român. Biserica noastră, si numai ea, va 
face încoronarea, regelui, biserica noastră va aveă să facă botezul prinților 
regali şi să sävârseascä cununiile în Casa domnitoare. Biserica noastră va con- 
duce totdeauna festivitățile naţionale și religioase. Biserica romano-catolică 
se va bucură de deplină libertate, dar numirile de episcop se vor face de rege, 
cum a fost şi în Austria dela 1870 încoace si în Ungaria și mai înainte. 

Papa va face investirea canonică numai după ce guvernul va fi propus regelui 
spre numire persoana potrivită. Aceasta o cere suveranitatea oricărui Stat 
si lucrul acesta, se întâmplă în toate Statele. Nu avem, prin urmare, nici o nece- 
sitate să facem concesiuni mai mari decât s'au făcut de alte State bisericii 
romano-catolice, 

Biserica protestantă, în fruntea căreia, spre deosebire de celelalte biserici 
germane, stă un episcop, va trebui şi ea să aibă exerciţiul liber al cultului ca 
şi biserica, noastră, dar un ,,Oberkirchenrat‘ atârnător de Berlin nu mai are 
niciun rost. 

In biserica unitară din Transilvania totdeauna regele numeă pe episcop. 
Tot asà şi biserica reformată calvină din Transilvania, care alcătuiă a cincea 
din cele 5 dieceze din Ungaria, nu va mai puteă aveă decât legături pur spirituale 
cu celelalte biserici calvine, urmând să-și facă o organizare proprie în cadrele 
Statului român. 

Episcopul unit eră numit de regele Ungariei. Dacă biserica unită își va per- 
fectionà organizaţia, va trebui să o facă şi ea ţinând cont de necesităţile Sta- 
tului nostru. Şi dacă şi mitropoliţii si episcopii noştri sunt confirmaţi de rege, 
nu se poate trece nici de această confesiune peste prerogativele regale si drep- 
turile Statului român. 

Prin urmare, din acest punct de vedere nu încape nici o discuţie. Dacă se va, 
trece de un guvern al nostru peste aceste drepturi şi ale naţiunii noastre și ale 
Statului suveran, atunci este păcatul guvernului şi va trebui să urmeze ispă- 
şirea lui măcar în Corpurile legiuitoare, care au datoria de a apără toate drep- 
turile ce se cuvin Statului nostru şi neamului nostru. 

Libertatea cultului se va asigură deci oricărei biserici. Dar biserica romano- 
catolică ar mai cere ceva: școală confesională. Intr'un Stat modern însă nu 
poate să existe o şcoală confesională. Statul trebuie să îngrijească de școală. 
Datoria bisericii este alta: de a îngriji de învăţământul religios si de a-l controlă; 
de a da o educatiune religioasă tuturor fiilor acestei ţări. Aci este însă o greutate 
mare pe care o întâmpinăm în ţara noastră, cel putin până acum, până când 
nu avem o Constituţie nouă. Este curios să vezi cum guvernul nostru se poartă 
cu cea mai mare liberalitate faţă de şcolile confesionale străine din Transilvania 
si cum pe de altă parte se poartă chiar cu dușmănie sau cu o indiferenţă con- 
damnabilă față de educatiunea religioasă a poporului. Fostul ministru de in- 
structie, care este un distins profesor de filozofie, a crezut că este bine să 


R. CANDEA: ORGANIZATIA BISERICEASCA IN CONSTITUTIE 347 








elimine învățământul religios din clasele ultime din scoalele secundare. Or 
aceasta este cea mai mare greșeală pe care o poate face un Stat. 

Avem nevoie de un învăţământ religios în toate școlile secundare, fără nici o 
deosebire de clasă, în cel puţin 2 ore pe săptămână, care învăţământ trebuie con- 
trolat cu cea mai mare stricteţe din partea conducătorilor bisericii. 

Este o chestiune de viitor pentru noi ca să avem educatiunea religioasă 
care ne trebue. 

Din nefericire, în timpul ultimelor decenii s'au făcut prea multe experienţe 
pe spinarea bisericii. Când scaunul unui episcop este vacant, se adună colegiul 
mare naţional, care nu are absolut nici o cădere, din punct de vedere bisericesc 
si nici din punctul de vedere al desvoltării istorice a bisericii noastre ortodoxe, 
de a se amestecă în alegerea episcopului. 

Statul nostru, care arată atât de multă liberalitate față de celelalte confe- 
siuni, să nu ştie că biserica noastră nu este aici numai un fel de obiect de ex- 
perimentatiuni ale bărbaţilor politici ? Biserica noastră naţională numai pentru 
aceasta, există, ca fiecare ministru de instrucţiune sau culte să-și exercite pu- 
terea asupra ei? Această supunere a, bisericii nu stă în concordanţă nici cu legile 
bisericești, nici cu trecutul nostru. Când s'au luat imensele averi ale mănăstirilor 
închinate, s'a făcut enorma, greșeală de a aplică bisericii noastre teorii din Apus. 
Astfel, biserica, noastră a. ajuns într’o stare de subjugare faţă de Stat, fiindcă 
raportul dintre biserică și Stat, care este în vechiul regat dela Cuza-V odă încoace, 
nu este cel adevărat. Biserica noastră a fost confiscată de Stat. Or, noi voim să 
facem o biserică naţională în Stat, pe care să o susţină Statul, să o apere Statul aşă 
cum biserica va apără si sustineà Statul în vremuri de mari primejdii, şi-i va 
educă cetăţenii în credință şi respectul legilor. Unificarea bisericii noastre îi 
va redă deci libertatea. Alcătuirea și organizaţia internă se va face apoi prin 
legi speciale, în care se va luă tot ce este bun și conform cu canoanele din toate 
provinciile noastre, lăsând la o parte chiar și din Statutul organic al lui Șaguna, 
ce nu se potriveşte cu adevăratul spirit al bisericii noastre. 

Toate privilegiile nationale pe care le-a avut orisice biserică naţională în 
orisice Stat, trebuie să le aibă cu atât mai mult biserica noastră, care a făcut po- 
sibilă unificarea sufletească a neamului nostru, susținând si întărind ideea 
unirii cu mult înainte de a fi fost posibil să fie susţinută de bărbaţii politici. 

Dar si biserica are datoria de a ieşi din indiferența de până acum, căci bise- 
rica noastră are posibilitatea unei desvoltări mari în viitor; biserica ortodoxă 
şi până acum s'a desvoliat în alt mod decât cum s'a desvoltat biserica, din Apus, 
şi are si de aci înainte posibilitatea unei desvoltări cu mult mai mari decât a 
bisericii catolice, si într'un sens cu totul altul decât biserica protestantă. 

Biserica noastră este scutită de un centralism exagerat cum domină în cea 
catolică şi nu este primejduită nici de individualismul disolvant din biserica 
protestantă. Insă, ca să putem fi ceeace a fost biserica ortodoxă în imperiul bi- 
zantin, sustinätoarea Statului si a naţiunei, va trebui ca biserica, să se reformeze 
din ea însăş si la aceasta va trebui să contribue nu numai clerul înalt , ci și celălalt 
cler si toţi mirenii. 

Să nu pierdem din vedere că suntem aici în Răsărit Statul cel mai bogat, cel 
mai tare si cel mai mare al ortodoxiei, căci Rusia multă vreme nu se va puteă re- 


„348 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





culege de experienţele bolseviste. Va trebui deci să creăm raportul tip între 
biserică și Stat. Si aceasta nu o putem face decât ţinând cont de trecutul nostru 
și de necesităţile moderne. 

Ni se cere să fim conducătorii, trebuie deci să fim înzestrați cu puterea de 
care are nevoe un conducător. Din acest punct de vedere viitorul bisericii 
noastre este în mâinile tuturor membrilor ei. Biserica aceasta va trebui să lu- 
creze într'acolo, ca unirea care s'a făcut să devină de fapt cea mai trainică si cea 
mai fericită realitate din veacul al 20-lea în desvoltarea neamului nostru. 


11 Maiu 1922 

















ABUZURILE DE AUTORITATE SI 
GARANTIILE CETĂȚENEȘTI 





GR. IUNIAN 
CUPRINSUL: 1. Necesitatea garantärii de către Stat a siguranţei persoanelor si a ezer- 
cițiului liber al drepturilor cetățenești. — 2. Problema libertății ceräfenesti și poli- 


tice: Drepturile omului. — 3. Problema libertății individuale: a) libertatea fizică, b) 
libertatea morală si c) libertatea intelectuală, — 4. Abuzurile pulerii, executive: ac- 
tele arbitrare de administraţie și garanţiile contra lor. 








À rog în primul rând să-mi îngăduiţi să adresez cuvântul meu de multu- 
mire, onoratului Domn Președinte al Institutului Social, pentru cinstea 
ce mi-a făcut, încredinţându-mi sarcina de a tratà, în legătură cu 

discuţiunea nouei Constituţii ce urmează să se alcătuiască pentru România 
întregită, problema libertăţilor cetăţeneşti şi a garanţiilor care trebuese în- 
scrise în Constituţie, peniru a asigură exerciţiul acestor libertăţi faţă de ten- 
dinţa de abuz ce ar manifestă autorităţile constituite în Stat. 

Sarcina ce am primit este foarte grea, problema fiind complexă, de aceea 
nici nu râvnese să vă pot înfăţişă o amănunţită şi completă examinare a ches- 
tiunii, silit să restrâng discuţiunea în cadrulunei conferinţe, voiu încercă să 
privesc chestiunea sub aspectele ei cele mai caracteristice şi să schiţez câteva 
soluţii, în linii largii. 

Problema libertăţilor cetățenești constituind, într'un Stat democratic, în- 
săș problema existenţei sale ca Stat democratic, chestiunea garantiilor liber- 
tätilor cetăţeneşti trebuie să facă dar preocuparea de căpetenie a oricărui le- 
giuitor constituant. 

Regimul pe care noua Constituţie trebuie să-l chezäsuiascä, este, fără îndoială 
un regim de ordine. Scopul oricărei Societăţi este de a asigură, prin pace și or- 
dine, cea mai mare fericire și bună stare a membrilor cari o compun. 

Regimul de ordine şi de pace socială nu se poate concepe însă fără garan- 
tarea de către Stat a siguranţei persoanelor și a exerciţiului liber al dreptu- 
rilor cetăţeneşti. Numai aceste garanţii fac posibilă ca, alături cu lupta pentru 
promovarea intereselor personale sau de clasă, să se poată coordonă în mod ar- 
monic activitatea tuturor în atingerea scopului comun, pacea şi ordinea 
socială. 

O Constituţie care nu oferă aceste garanţii, lasă Societatea, pradă convul- 
siunilor sociale, și lipsind manifestarea diverselor curente de opinii și revendică- 
rilor sociale, de un fägas normal legal, expune în mod fatal Societatea la fră- 
mântări care pot fi atât de dezastroase în consecinţele lor. 

Numai într'un regim de ordine reală şi conștient aplicată, se poate între- 
prinde opera, de educare a masselor, pentru o cuminte înţelegere a idealurilor 
nationale dar şi a celor umanitare. 

Acestea sunt cerinţele de care trebuie să ţină seama neapărat constituantul. 

Desvoltarea şi progresul României întregite sunt condiţionate de două 


350 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


mari directive de urmat: consolidarea unităţii nationale si democratizarea reală, 
efectivă, a vieţii publice. 

Aceste două mari postulate să fie cäläuza Camerelor constituante. 

Si nu trebuie pierdut nici o clipă din vedere, că opera de consolidare a uni- 
tätii naţionale coincide la noi eu primele manifestări de vieatä politică a masselor, 
cu primele manifestări de vieatä electorală largă pe care acordarea votului ob- 
stesc a făcut'o posibilă. 

Nu trebuie pierdut din vedere că în Statul nou creat există atâtea interese 
contrarii, cărora trebuie să li-se găsească o soluţie împăciuitoare si cărora, dacă, 
nu le fnlesnesti o luptă onestă şi deschisă, care să ducă firesc la armonizarea in- 
tereselor protivnice, vor deschide o luptă violentă, fratricidä. 

Pe deasupra tuturor problemelor, mai greu încă apasă lupta pentru prepon- 
derenta economică și politică, purtată între clasa stäpânitoare de ieri şi massele 
chemate la vieata politică acum. 

Nici toate bunele vointi care nu au lipsit multora din bărbaţii noştri de Stat, 
nici unele experienţe dureroase din trecut, nu au putut conduce mai curând la o 
soluţie mulfumitoare, si conflictul între cele două clase — cea stăpânitoare și 
cea stăpânită — abiă acum, cu acordarea votului obstesc, își găseşte putinţa de 
manifestare, dar energică, pașnică. 

Abiă acum începe lupta pentru stabilirea unui echilibru politic şi social, 
care să facă posibilă conlucrarea armonică a tuturor claselor sociale. Este deci 
în interesul superior al neamului nostru să se indiguiască această luptă pe căile 
normale constituţionale și pentru aceasta e nevoie de largi libertăţi publice și 
politice şi de o serioasă garanţie a lor. 


2. Sunt libertăţile cetăţeneşti drepturi naturale ale omului, care au preexistat 
alcătuirii Societăţii şi din care individul a cedat o parte în folosul puterii publice 
a Statului, sunt ele drepturi recunoscute de colectivitate în măsura în care libera, 
desvoltare a individului a fost socotită indispensabilă colectivităţii, — iată o 
chestiune foarte interesantă care însă iese din cadrul acestei conferinţe. 

Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât atât susținătorii unei opinii cât şi a celei- 
lalte cad de acord asupra punctelor ce vor constitui puncte de plecare în ana- 
liza ce întreprind, şi anume: 

a) Libertatea civilă și politică constituese cele două principii pe care se rea- 
zimă Societatea modernă; 

b) Statul suveran este competinte să fixeze limitele în care libertatea poate 
să se miște, regulând astfel raporturile Statului cu acele ale individului; 

c) Că odată această limitare făcută, Statul trebuie să acorde garanţiile des- 
tinate să facă respectate libertăţile. 

Evident, aceste adevăruri, azi îndeobște recunoscute, nu s'au bucurat tot- 
deauna de acelaș credit. 

Libertatea individuală nu a fost recunoscută la popoarele vechi. In evul 
mediu, sub regimul regalității absolute, Statul absorbiă în totul individul. Po- 
porului englez îi revine cinstea de a fi recunoscut si consacrat cel dintâi în texte 
formale exerciţiul libertăţilor cetăţeneşti atât publice cât şi politice. E de observat 
că în Anglia evoluţia ideilor de libertate s'a făcut în mod lent şi progresiv si 


GR. IUNIAN: ABUZURILE DE AUTORITATE SI GARANTIILE CETATENESTI 351 








atât Magna Charta cât si bill-urile (lui George III si Enric II) au venit să con- 
sfinfeascä reguli care dejà intraseră în aplicarea dreptului comun (common law), 
Primele State care au recunoscut formal si complet printr'o declaraţie ex- 
presă drepturile omului, au fost Statele din America de Nord. 
Influenţa hotărîtoare asupra desvoltării constituţionale a omenirii, a avut-o 
însă marea revoluţie franceză. 


Toate Constituţiile se resimt de influenţa declaraţiei drepturilor omului 
şi cetăţeanului, proclamată de Franţa revoluționară la 1789. 

În ea se cuprinde ideea, forţa desvoltării constituţionale, sub influenţa 
ei s'a desvoltat dreptul constituţional european si întreaga teorie a drepturilor 
individuale. 

Nu e, cred, fără interes, să fac o scurtă privire comparativă asupra declara- 
tilor americane și franceze. 

In Statele-Unite ale Americei, declaraţia drepturilor omului a constatat si 
consfințit norme constituţionale intrate dejà în moravuri. 

In Franţa, declaraţia drepturilor omului este produsul atmosferei intelec- 
tuale si morale, creată de gânditorii veacului al XVIII-lea. 

Pe când în America se recunoaşte o situaţie preexistentă, în Franţa se cre- 
ează una nouă. . 

Din această deosebire de origine, o însemnată deosebire de rezultate. 

Şi o Constituție şi cealaltă au fost lăsate în paza spiritului de dreptate a ce- 
tätenilor, cu rezultate netăgăduite în America, în care spiritul public apărà rea- 
litatea adânc intrată în moravuri, cu rezultate mult mai slabe în Franța, unde 
urmă să se poarte lupta pentru încetățenirea libertăților câştigate teoretic. 


Sunt dar popoare care au mai mare nevoe decât altele de serioase garanții 
a libertăților cetăţeneşti. 

In ce categorie ne aflăm noi ? 

La noi ideile egalitare au pătruns ca o resfrângere a ideilor care au frământat 
Franţa în veaculal XVIII-lea şi al evenimentelor petrecute la sfârșitul acestui veac. 

Manifest ări sporadice pe teren de gândire avem atât în Moldova cât şi în 
Muntenia, la începutul veacului al XIX-lea abiă. 

Prima manifestare de fapt o putem găsi în revoluţia lui Tudor, care, după ra- 
portul lui de Pestel către Kisselef, „însemnează opoziţia la oribilele vexatiuni la 
care nenorocita Valachie este expusă din partea autorităţilor constituite care 
înfrâng puterea lor si copleşese poporul cu toate nedreptätile închipuite“. 

In Moldova, cam în acelaş timp începe o mişcare de emancipare politică, 
mișcare ce culminează în alcătuirea Constituţiei din 1822, primită de domnitorul 
Ioniță Sandu Sturza, pentru ca după 4 ani să fie înlăturată şi să aducă o situaţie 
mai împovărată a poporului faţă de boierimea triumfătoare, care vedeà în 
Constituţia, dela 1822 pieirea Moldovei. 

Această Constituţie, considerată ca prima manifestare politică a cugetării 
liberale, formulă de altfel numai recunoaşterea drepturilor publice, nu si pe cele 
electorale și a fost cu drept cuvânt calificată drept o Constituţie aristocrată. 


Acestor manifestări urmează mișcarea dela 1848, pornită în Muntenia cu 
proclamația dela Islaz, care constitue cea mai frumoasă declaraţie a dreptu- 


352 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





rilor omului, cuprinzând totodată si decretarea unor dispoziții cu caracter con- 
stitutional. Iată câteva fragmente din acea proclamație: 

„Puterea suverană purcede dela Dumnezeu și în toată țara se află undeva, 
(p. 82 în luc. C. A. Rosetti). 

Poporul decretând odată drepturile civile si politice ce le-a avut întotdeauna 
cetățeanul, declară că tot Românul e liber, tot Românul e nobil, tot Românul 
e domn. Prin urmare, de azi înainte desființează orice pedeapsă cu bătaie si 
rupe în obrazul gâzilor orice biciu și orice vargă care degradează demnitatea 
cetățeanului. Bătaia dar se ridică dela orice dregătorie si cu atât mai vârtos în 
rândurile soldaților (pag. 84). 

Imprejurările nu au îngăduit ca revoluția din 1848 să aibă rezultate trainice, 
gâzii şi-au păstrat biciul și vărgile și din nefericire chiar după peste 50 de ani 
de vieatä constituțională suntem deseori siliți să constatăm actiunea civiliza- 
toare a acestor arhaice mijloace de convingere, 

Trecând peste diferitele proiecte de Constituţie, elaborate de boierii de pe 
timpuri, purtători ai fäcliei libertăţii și dreptății — iese din cadrul conferinței 
mele examinarea lor — mă opresc la Constituţia dela 1866, ale cărei dispoziții, 
în ce priveşte libertăţile publice — drepturile omului — nu au fost modificate, 
cu osebirea modificării adusă în materie de presă articolului 24 din Constituţie 
la 1884. 

Nu se poate susţine că Constituţia dela 1866 nu a fost croită într'un spirit 
larg liberal şi egalitar. Pentru a recunoaște acest spirit, este destul să ascultăm 
pe Aristide Pascal 1) în raportul cu care însoţeşte proiectul prezentat Camerii: 

„Comitetul, împreună cu Adunarea și guvernul, au fost pătrunse de spiritul 
national român ce este cu totul liberal și egalitar, Studiind cineva bine istoria 
acestui popor, victimă a atâtor loviri, se va convinge lesne că singurul lucru ce 
nu poate prinde rădăcină într'însul, este despotismul; va vedeă că cauza neno- 
rocirilor sale a fost silintele ce totdeauna a trebuit să-și deă și luptele perpetue 
ce totdeauna a trebuit să sustie pentru a răsturnă orice obstacol la dobândirea 
libertăţilor sale publice, 

„Plecând dintr'acest punct, proiectul de Constituţie ce ni se prezintă este 
o Constituţie liberală și egalitară, astfel precum se cuvine unui popor liber 
şi gelos în cel mai mare grad de libertăţile sale publice, 

„Astfel, în acest proiect veţi găsi că se dă sise garantează poporului român 
toate libertăţile publice de care se bucură popoarele cele mai liberale din Europa 
civilizată!“ Şi după ce enumără libertăţile, încheie: „Astfel, libertatea con- 
ştiinţei, libertatea individuală, egalitatea înaintea legii, egalitatea în dobân- 
direa exerciţiului drepturilor politice, inviolabilitatea domiciliului, libertatea 
întrunirilor, libertatea presei, dreptul de asociatiune, inviolabilitatea preprie- 
tăţii de orice natură, libertatea învăţământului, participarea tuturor Românilor 
la drepturile civile şi politice si toate libertăţile publice, înconjurate de 
toate garanţiile ce au putut prevedeă până acum spiritul uman, se găsese în 
proiectul de Constituţie ce vi se prezintă“. 


1) Pencovici-Pascal: Desbaterile Adunării constituante din 1866, 


GR. IUNIAN: ABUZURILE DE AUTORITATE ŞI GARANTIILE CETATENESTI 393 


Si liberalii nu erau mulţumiţi nici cu dispoziţiile clare ale Constituţiei, nici 
cu spiritul larg din care purcedeau ; ei cereau stăruitor sancţiuni ale garantiilor 
constituţionale propuse sub formă de amendament, adăugând: „nicio lege, 
nici un regulament sau articol introdus în vreo lege, să nu poată restrânge 
aceste drepturi în niciun caz, nicisă se creeze penalitäti excepţionale în 
aceste materii. 

Totuş Constituţia cea mai liberală, în care libertăţile publice „erau încon- 
jurate de toate garanţiile ce au putut produce până acum spirituluman“, nu a 
putut împiedică în România liberală desvoltarea bunului plac în așa măsură 
încât partidul cel mai puternic constituit pe vremuri, să se vadă îndreptăţit 
a-și face un punct de program din ,,Domnia legilor“. 

Care e cauza? Ea stă într'o greșită apreciere a garantiilor cu care se pot în- 
conjură libertăţile cetăţeneşti. 

O Constituţie nu trebuie să se mărginească la înscrierea unei declaratiuni de 
principii. Aceasta nu este lipsită de o valoare morală, dar nu are putere înde- 
stulă să garanteze drepturile recunoscute. Cea mai bună dovadă o dă Franţa 
unde, deşi libertăţile teoretic înscrise în Constituţie găsesc în spiritul public si 
într'o superioară educare a masselor o garantie relativă, totus ea nu a putut pune 
stavilă abuzurilor administrative, încât s'a simţit nevoia, reacţiunii prin influen- 
tarea legii pentru apărarea dreptului omului, — care ar fi atât de bine-venită 
şi la noi — și nu există niciun om de Stat sau gânditor politic în Franţa care 
să nu reclame stăruitor convocarea Constituantei pentru a dă o nouă bază de 
dezvoltare Republicei franceze, stabilind garanţii ale drepturilor publice, sub 
formă, de sancţiuni. 

Si, lucru şi mai caracteristic în Belgia, unde spiritul public este o garantie 
mai serioasă decât în Franţa si unde Constituţia prevede chiar garanţii teore- 
tice, totuş abuzurile de autoritate se manifestă destul, pentru ca să îngrijoreze 
opinia publică şi să hotărască pe comentatorii de drept constituţional să ceară 
sancţiuni. 

Numai popoarele cu o veche practică constituţională şi parlamentară, cu 
un adânc simțământ al libertăţilor publice, cum sunt Anglia și Statele-Unite 
ale Americei de Nord, pot găsi în însăş opinia publică garanţiile necesare ale 
libertăţilor. 

Acolo se pot lăsă cu adevărat garanţiile în grija poporului. 

Si cum practica, celor peste 50 ani de vieatä constituţională formală au do- 
vedit că nu ne prenumărăm printre aceste din urmă popoare, socotesc că în 
Constituţia noastră trebuie să se înscrie garanţii sub formă de sancțiuni. 

Este prea dureroasă experienţa trecutului, aș puteă adăugă şi mai dure- 
roasă a prezentului, pentru ca să putem cädeà de acord cu un onorat Domn 
Conferenţiar, care mi-a precedat la această tribună și care socoteă îndestul 
ca „Constituţia să asigure prin declaraţie de principii, libertăţile politice, 
tălmăcind până unde aceste libertăţi pot merge, fără a primejdui existenţa nor- 
mală a Statului“, 

Inţelegem ca grija de a nu primejdui interesele Statului să ducă la reglemen- 
tarea libertăţilor publice, dar aceeas grijă de a nu primejdui interesele Statului, 
reclamă ca odată libertăţile stabilite cu limitele în care nu pot face rău, să fie 


354 NOUA CONSTITUTIE A ROMANIEI 


asigurate cu toate garanţiile, pentrucă acel care nu găsește, în organele consti- 
tuite, garanţia drepturilor şi libertăţilor, este împins de o necesitate materială 
să lupte contra violenţei pe toate căile. 

Libertatea civilă si politică fiind cele două principii pe care se reazimä So- 
cietatea modernă, liberul lor exerciţiu trebuie asigurat prin Constituţie. 

Un stat democratie, în care suveranitatea, rezidă în popor, nu se poate con- 
cepe fără o desăvârşită libertate politică, 

Esenţa democraţiei stă în libertatea politică, adică în controlul poporului 
asupra guvernului. Fără democraţia politică, pot există oarecari libertăţi, dar 
atunci inevitabil precare, libertatea politică este singura stâncă pe cari ele se 
reazimă în mod solid, (Barthélemy: La compétence dans la démocratie, pag. 19). 

In principiu libertatea politică ar trebui să aparţină oricărui membru al co- 
lectivitätü. Sunt totuş condițiuni de capacitate, vârstă, incapacitäti intelec- 
tuale — smintire de minte — morale — condamnări la anume pedepse, etc., 
care în mod neapărat limitează exerciţiul acestor libertăţi. 

Nu putem însă concepe menţinerea inegalităţii între sexe. Viitoarea Consti- 
tutie va trebui să recunoască egalitatea deplină de drepturi civile si politice, fără 
deosebire de sex. 

Libertatea politică e compusă în primul rând din libertatea electorală, 
O garanţie serioasă a acestei libertăţi se impune. 

Printr'o ciudată concepţie, actuala lege electorală ușurează pedepsele pentru 
delictele săvârşite cu prilejul alegerilor. 

Pentru stârpirea acestor abuzuri în primul rând ele trebuesc lăsate în jude- 
cata instanţelor ordinare şi supuse prescriptiunilor comune, apoi s’ar puteă 
prevede în Constituţie, cum o face Constituţia portugheză, art. 71,că condam- 
narea pentru crime si delicte electorale nu poate fi gratiatä. Se poate acordă 
amnistia de adunarea respectivă cu 3⁄4 din voturi, etc. 

O garantie contra acestor abuzuri ar st à în înscrierea în Constituţie a catego- 
riilor de fapte care viciază alegerile şi darea în competinţa unui tribunal special, 
a verificării mandatelor, cum o prevede art. 19 din Constituţia ceho-slovacä. 

O mai serioasă garanţie a imunitäfilor parlamentare, care să excludă posibi- 
litatea abuzurilor constatate în trecut, ar completă garanţiile libertăţii politice. 
Excelente dispozitiuni se găsesc în această privinţă în Constituţia bulgară si mai 
ales în Constituţia portugheză, 


3. A doua categorie de libertăţi care trebuesc garantate de Constituţie, sunt 
libertăţile civile, publice, cunoscute sub denumirea de drepturi individuale, 

Recunoscute de mai toate Constitutiile ca drepturi naturale, ele nu au nevoe 
să-şi justifice titlul, ci Statul îngrădirile. (Orban III, p. 82 si 83). 

Drepturile individuale făcând parte din fiinţa morală a omului, legea pozi- 
tivă nu le creiază ci le recunoaște si reguleazä exerciţiul lor. 

Aceste drepturi nelimitate la origină, nu pot rămâne tot astfel când omul 
devine membru al colectivitäti. 

Respectul ce datorăm la rândul nostru drepturilor altora, constitue limitele 


naturale ale dreptului nostru, 


GR. IUNIAN: ABUZURILE DE AUTORITATE SI GARANTIILE CETATENESTI 355 


Aceste drepturi trebuind a fi puse în armonie cu interesele sociale, Statul 
este competent să fixeze limitele. 

Libertatea trebuie să fie înţeleasă ca având drept scop să potenteze toate 
energiile bune, să înlăture obstacolele pe care un regim despotie ar puteă să le 
aşeze în calea activităţii binefäcätoare a indivizilor, 

Concepţia raporturilor dintre individ şi Societate a evoluat mult. In Franţa, 
ca şi în America, declaraţia drepturilor omului se inspiră din doctrina pur indi- 
vidualistă. Acesta este şi spiritul Constituţiei belgiene si a noastre. 

Totus concepţia individualistä nu a putut rezistă complexei înfățișări de 
viaţă a Societăţii moderne si concepţia liberală a trebuit să cedeze pasul con- 
ceptiei solidariste, chemată să tie drumul de mijloc între individualismul exa- 
gerat și colectivism, 

Omul trăind în mijlocul Societăţii, pretinzând dela aceasta garantarea li- 
bertätilor sale, a trebuit în mod firesc să cedeze partea, din aceste libertăţi ne- 
cesară pentru exercițiul drepturilor semenilor, și din aceste părticele cedate se 
formează puterea publică a Statului, păzitoare a drepturilor fiecăruia, în limita 
în care sunt compatibile cu interesul general. 

Deci Statul poate restrânge libertăţile individuale în folosul interesului ge- 
neral; de aci noua concepţie asupra, exerciţiului dreptului de proprietate, asupra 
muncii — munca obligatorie — fixarea conditiunilor de muncă, etc. 

Când însă interesul Statului nu cere sacrificarea drepturilor individuale, ele 
rămân intangibile. 

In această categorie intră egalitatea civilă si libertatea individuală, 

Libertatea individuală cuprinde: 

a) Libertatea individuală propriu zisă, libertatea fizică, corporală, care re- 
clamă garantarea dreptului de a merge liber, de a se fixă oriunde, de a emigră, 
garantarea, contra, arestărilor, închiderii, în contra pedepselor arbitrare, inviola- 
bilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, dreptul de a fi judecat de jude- 
cătorii săi naturali. 

b) Libertatea morală, libertatea, de credinţă şi ştiinţă. 

c) Libertatea intelectuală, dreptul de a-și manifestă liber opiniile în public 
şi în legătură cu aceasta, libertatea presei, întrunirilor, învățământului. 

Am arătat că exerciţiul acestor libertăţi este reclamat nu numai ca un a- 
tribut al fiinţei morale a omului, dar şi în folosul Societăţii. 

Împiedicarea sau restrângerea abuzivă a exerciţiului acestor libertăţi s'ar 
puteă manifestă din partea, oricărei din cele trei puteri constituite în Stat: pu- 
terea legiuitoare, judecătorească şi executivă. 

Câteva, cuvinte despre cele dintâi. 

Abuzurile puterii legiuitoare ar puteă constă în restrângerea pe cale de legi- 
ferare a libertăţilor constituționale şi în înființarea instanţelor excepţionale 
pentru judecarea unor anume categorii de fapte. Două sunt garanţiile contra 
acestor abuzuri posibile. Inscrierea în Constituţie a dreptului instanţelor jude- 
cätoresti de a pipăi constitutionalitatea legilor, ceeace ar constitui în mâna pu- 
terii judecătoreşti un frâu al abuzurilor puterii legislative. In cazul când puterea, 
judecătorească refuză aplicarea unei legi ca neconstituţională, puterea legiui- 
toare are la îndemână procedura pentru convocarea Constituantei, urmând ca 

















356 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


astfel poporul însuş să aibă ultimul cuvânt în cauză. Principiu admis formal în 
Constituţia americană și în cea portugheză; a fost admis si la noi de Curtea de 
Casaţie. 

Inscrierea lui în Constituţie ar consacră o concepţie dejă primită, 

Mai trebuie înscris în Constituţie că nu se poate prin nici o lege specială ri- 
dică dreptul de recurs și în chipul acesta se va evită abuzul posibil din partea, 
puterii legiuitoare, prin crearea de instanţe excepţionale. Dacă încercările pu- 
terii legiuitoare de a restrânge exerciţiul libertăţilor cetățenești, sunt cazuri cu 
totul rare și mai puțin de temut, din nefericire nu este tot asà cu abuzurile 
săvârşite de puterea executivă. 

Aceasta, prin reprezentanţii săi mari și mici, a uitat prea adesea că „pot 
pierde sau întări și ferici Statul după cum execută sau violează legile“, (Dor- 
sainvil, op cit. pag. 61). 

Respectul legilor dă cetăţeanului un sentiment de siguranţă și încredere și 
o dorință de lucru. Despotismul nu se poate rezimă decât pe înjosirea caracte- 
relor, de aci acţiunea criminală acelor ce împiedică aplicarea legilor. (Dorsainvil 
op, cit. pag. 62). 

(Căci, după cum recunoaște eminentul profesor universitar, d-l Dissescu, re- 
volutiile sunt totdeauna provocate de abuzurile de putere făptuite de clasa gu- 
vernantă. 

Cum dar cälcarea permanentă a legilor duce fatal la una din aceste două 
nenorocite rezultate, sau mișcarea de revoltă împotriva, nedreptäfilor săvârșite, 
sau resemnare rezimată pe distrugerea sentimentului de încredere si de demni- 
tate omenească, cum ambele aceste rezultate ameninţă organizarea socială în 
însăş fiinţa, ei, — legiuitorul constituant este dator să asigure libertăţile contra 
abuzurilor administrative, reglementând sancţiuni, asigurând o justiţie repede, 
nepărtinitoare, adânc cunoscătoare a firei omului si a tuturor problemelor ce pot 
frământă minţile și sufletele indivizilor și înlesnind apoi desăvârșirea garanţiei 
supreme care stă în opinia publică, condiţionată de cultivarea masselor. 

Garanţia sancţiunilor e mai uşor de realizat, nu cere pregătirea atmosferei 
morale ce trebuie creată celorlalte garanţii. Vom enumeră câteva din sancţiu- 
nile pe care Constituţia trebuie să le prevadă. 

Abuzurile puterii executive pot constă în acţiune pozitivă, abuzurile contra 
libertăţii personale, abuzuri contra exerciţiului proprietăţii, abuzuri contra liber- 
tăţii de gândire si de comunicare a ideilor, apoi abuzuri negative constând în 
refuzul de a face ceeace legea îi obligă. 

Câteva, cuvinte despre fiecare : 

Abuzurile contra, libertăţii personale constau în arestările aşa zise pro- 
vizorii, în perchezitiuni si violare de domiciliu. Libertăţile individuale au fost 
teoretic garantate și de Constituţia din 1866, fără ca totuş o garanţie reală să 
îi existat. Trebuesc aci precizări. Nici perchezitii, nici pătrunderea în domiciliul 
cuiva, să nu se poată face fără ordinul formal al magistratului, care va fi înmânat 
individului în asistenţa reprezentantului autorităţilor locale sau a doi martori. 
Vizitarea domiciliului în timpul nopţii, interzisă fără consimţământul proprieta- 
rului, în afară de cazul când trebuie să deă ajutor victimelor crimelor sau dezas- 
trelor. 


GR. IUNIAN: ABUZURILE DE AUTORITATE SI GARANTIILE CETATENESTI 357 


Asemenea, dispoziţiuni se găsesc în Constituţia sârbă în art. 11 al. V și în 
Constituţia portugheză art. 3, p. 15. Aceasta din urmă e Constituţia care regle- 
mentează în modul cel mai desăvârșit garanţiile libertăţilor cetăţeneşti. 

In ce privește abuzul prin arestările provizorii, trebuie reglementată insti- 
tutia Habeas corpus. Atât arestatul cât și oricare cetăţean să aibă dreptul de a 
cere magistratului intervenţia lui, pentru ca arestatul provizoriu să-i fie înfățișat 
îndată și să nu poată apoi fi menţinut arestat decât în baza unui mandat. 

Aceasta, e o garanţie, desigur, dar nu îndestulătoare, 

S'a putut ușor constată la noi tendinţa magistratului de a vedeă în învinuit 
un vinovat. Magistratul nostru uită adesea că rolul lui nu stă, în a găsi cu orice 
preţ vina, ci în a găsi si motivele de nevinovăție si scuzele posibile. În principiu, 
orice cetăţean este un element bun și folositor Societăţii. Numai dacă este evi- 
dent că el este vătămător, intervine opera moralizatoare a Societăţii prin aju- 
torul justiţiei. Nu pedeapsa cu orice preţ, nu tendinţa de a distruge pe vinovat 
sau a-l face și mai rău ci aceea, de a-l însănătoşă moralmente, trebuie să fie preo- 
cuparea, Societăţii. De aci o serie de măsuri pe care trebuie să le prevadă Consti- 
tufia pentru garantarea libertăţii personale, între cari: suprimarea instrucției 
secrete, cu tot cortegiul de suferinţe si chinuri, cu toată practica care degra- 
dează și pe cel ce le foloseşte si pe cel ce le sufere; instructia să fie contradic- 
torie şi în asistenţa apărătorului, mărginirea dreptului de preventie si socotirea 
timpului de preventie în termenul de pedeapsă. 

Este extrem de dureros spectacolul pe care îl oferă justiţia la noi prin ţinerea, 
în stare de detenfiune preventivă a învinuiţilor, ani de zile, pentru ca apoi să a- 
jungă uneori la sentinţe achitatoare sau la ordonanţe de neurmärire. O garantie 
contra unor asemenea abuzuri va stă în răspunderea civilă a Statului, în cazu- 
rile când contra celui arestat s'a dat ordonanța, de neurmărire sau a fost achitat. 
Nu se poate îngădui ca la adăpostul credinţei oneste a magistratului să se poată 
aduce atingeri grave libertăţii reputatiunei unui om, intereselor lui morale si 
materiale, si nimeni să nu fie răspunzător. 

Drept de revizuire pe termen nelimitat, acordat condamnaților, ar completă 
ciclul de garanţii. 

Dar mai mult încă sunt de temut abuzurile puterii executive, având de scop 
să împiedice libertatea de a comunică si publică ideile și aprecierile prin grai, 
prin scris și prin presă. 

Examinarea, acestor libertăţi si a garanţiilor cu care trebuie să fie înconju- 
rate, poate face obiectul unor vaste cercetări si a fost făcută într'o interesantă 
conferință din ciclul organizat de Institutul Social. 

Regretăm că în cadrul conferinţei nu ne putem opri mai mult asupra 
acestei libertăţi. Câteva cuvinte voiu spune totus în legătură cu unele opinii ex- 
primate de distinsul Domn conferenţiar care s'a focupat de libertatea, presei, 
opinii pe cari nu le putem împărtăși. 

Libertatea de a comunică și publică ideile constitue însăș baza de progres 
şi civilizaţie a omenirii. De aceea si toate Constitutiile o înconjoară de cele mai 
serioase garanţii. 

Necesară în orice stadiu de civilizaţie a popoarelor și de educare a masselor, 
ea este cu atât mai necesară când forma politică acordată unui popor nu co- 


358 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


respunde perfect gradului de educare a masselor. Opera de educare, opera civi- 
lizatoare este atunci în funcţie, în primul rând, de libertatea, de gândire si scriere, 
de libertatea deplină a întrunirilor. 

Constituţia, va trebui să prevadă că întrunirile în sală închisă cât şi în loc des- 
chis, nu |sunt supuse nevoiei autorizării prealabile si că forța publică nu poate 
interveni pentru a le răspândi decât după cererea biuroului sau în caz de 
conflicte sângeroase. 

Se pot prevede măsuri care să împiedice abuzul exerciţiului acestui drept. 

Dar mijlocul cel mai bun si răspândit de propagare a ideilor este presa. 

Aceasta este o vajnică păzitoare a libertăţilor. Ea ţine legătura între opinia 
publică si puterile constituite ca Stat. 

Ea aduce la cunoștința acestora, nevoile, nemulțumirile multimei, curentele 
de idei care frământă opinia publică, discută si impune uneori opiniile, ideile, 
reformele cerute de sentimentul public. 

Fără existenţa acestor libertăţi despotismul si abuzul ar fi în floare. De aci 
nevoia, libertăţii presei. Sunt unii cari pretind că nu există nici o îngrădire 
posibilă, față de această libertate, că nu poate fi nici delict, nici crimă de presă, 
şi deci nici măcar răspundere penală sau civilă, 

Acestea constituesc păreri izolate; cași abuzurile de autoritate, si abuzurile 
de drept trebuesc înlăturate. 

Sunt două feluri de măsuri contra abuzului libertăţii presei: preventive şi 
represive. Cele preventive sunt interzise de toate Constitutiile si trebuesc 
interzise și de Constituţia noastră. În aceasta stă garanţia presei si ea e cu 
atât mai reclamatä în sistemul care admite răspunderea şi deci măsuri repre- 
sive pentru cazul de abuz. 

Intre măsurile preventive este cenzura. Aceasta e cea mai gravă şi de aceea 
condamnată de toți apărătorii libertăţii si vieţii constituţionale. 

S'a discutat însă chestiunea dacă nu ar puteă fi admisă în caz de stare de 
asediu. 

Ne înscriem contra unei asemeni propuneri. Se invoacă interesul superior 
al Statului, temerea că energia naţională ar puteà scädeà, influenţată de o presă 
räufäcätoare. Socotim că o energie binefăcătoare trebuie să fie conștientă si 
durabilă, că o asemenea energie trebuie să se reazime pe o conştiinţă națională, 
şi socială care nu se întăreşte prin ascunderea adevărului. Că printr'o educaţie, 
operă de lungă durată, se poate obţine aceasta și aci intervine rolul presei. 

De altfel, zăpăceala în minţile slabe poate fi mai ușor asvârlită prin acţiunea, 
unei cenzuri inabil aplicate, decât prin o serioasă combatere a acţiunii presei care 
nu ar corespunde adevărului si interesului social, cu atât mai mult cu cât o ase- 
menea presă e totdeauna fără autoritate morală. Și avem dovada chiar în tre- 
cutul nostru politic, că împotriva acestei prese avem încă o garanţie în acţiunea 
de împotrivire, care uneori îmbrăcă forma violentă — a opiniei publice. Ni- 
mic nu împiedică apoi ca pentru delictele de presă, survenite în timpul stărei de 
asediu și care vor fi anume determinate în lege, ca fiind socotite a atinge sigu- 
ranţa Statului să se prevadă pedepse mai grele. 

Trecând la examinarea mijloacelor represive, la examinarea răspunderii, 
mă oprese la o altă opinie exprimată de distinsul Domn conferenţiar, d-l 


GR. IUNIAN: ABUZURILE DE AUTORITATE SI GARANTIILE CETATENESTI 399 


Consilier Ionescu-Dolj, în ce privește fixarea unor răspunderi de drept comun 
pentru delictele de presă care ar împinge la anarhie. Această exceptiune 
admisă ar însemnă, după părerea noastră, desfiinţarea, libertăţii presei. Arbi- 
trarul s'ar desvoltă în plin. 

Puterea de schimbare a ideilor, a opiniilor, a concepţiilor nu este un rău 
social si orice restrângere a libertăţii comunicării ideilor este un 'pas înapoi 
în cuceririle făcute de omenire. Libertatea aceasta, este şi trebuie să rămâie ne- 
stânjenită, ca o indispensabilă condiţie de progres, 

Dar se va zice, că această excepţie este mărginită la propaganda de idei 
recunoscută anarhică, 

Dar care ar fi criteriul de apreciere al pornirilor anarhice și cine să facă 
aprecierea? 

Chestiunea, se va pune atunci când curente noui de opinie vor ciocni concepţia 
înrădăcinată la pătura conducătoare. Ea va apreciă dar când părerile sunt 
anarhice. Vedeţi dar cât de serioase pot fi garanţiile. Nu s'a făcut reprimarea tu- 
turor mişcărilor umanitare în numele aceeleasi idei de ordine si de salvgardare a 
interesului general superior? Doctrina creștinismului a fost socotită anarhicä 
de străbunii noştri Romani. Si ca să ne referim la trecutul poporului nostru, 
boierii moldoveni cari cereau modeste libertăţi la 1822, erau anarhiști cărvunari ; 
reprezentanţii viguroasei generaţii care ne-au dat 1848, 1859, 1866 au fost ur- 
mării, exilați, învinuiți de porniri anarhice. 

Adevăratul criter trebuie să fie acesta: Un curent de opinii nu se poate com- 
bate cu măsuri de apăsare; atunci el este trimis fatal la manifestări revolu- 
tionare. 

O nouă concepţie socială, politică, — socialism, comunism, anarhism, ori 
cum s’ar numi ea; —constitue oreligie nouă, ai cărei credincioşi apostoli tre- 
buesc combätuti prin apostolii credinţei contrare, prin propagandă contrară, 
nu prin măsuri represive care înnăbușesc, dar nu distrug curentele de opinii. 
Numai acţiunea de propagandă deschisă poate arătă rătăcirea unor asemenea 
curente, Nu ar fi rău poate să ne amintim că ţara care se poate mândri cu cel 
mai liberal regim al presei, este Suedia, unde o dispozitiune constituţională înfiin- 
feazä o comisiune specială de şase bărbaţi de ştiinţă şi experienţă cunoscută, 
pentru a vegheă împreună cu procurorul parlamentului asupra libertăţii 
presei. Nicăiri ca în Suedia nu s'a afirmat cu mai multă energie principiul că 
marea libertate a publicităţii este cea maibună garantie a libertăţii si mijlocul 
cel mai sigur pentru controlarea guvernului unei ţări (Flandin). 

Cu un asemenea regim de libertăţi, Suedia a reuşit să se înscrie în rândul 
popoarelor celor mai civilizate şi cu o stare socială prosperă. Pentru a încheiă 
observaţiile mele asupra acestui capitol, să-mi fie îngăduit ca sub formă de apel, 
să invoc umbra măreață a înaintaşilor noştri în lupta pentru cucerirea libertă- 
filor şi cari reelamau astfel libertatea presei în proclamația dela Islaz din 1848. 

„Poporul român decretă tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere spre 
a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arătă adevărul. 

Adevărul, ideile, cunoștințele vin dela Dumnezeu, în folosul general al oa- 
menilor, ca soarele, ca aerul, ca apa si prin urmare sunt proprietate universală; 
si dacă se cuvine a fi respectată însu-și proprietatea particulară, cu atât mai 


360 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


vârtos este sacră şi neatinsă proprietatea universală. A înnecă adevărul, a stinge 
luminile, a împiedică foloasele, prin împiedicarea tiparului, este o vânzare către 
Patrie, o apostasie către Dumnezeu. Libertatea tiparului nu poate păgubi pe 
nimeni decât pe fiii întunerecului“. 

Sperăm că legiuitorul constituant va fine seamă de acest sentiment al po- 
porului nostru. 


4. În afară de abuzurile ce am examinat și purtând în ele sorgintea unor grave 
urmări aduse particularilor, sunt abuzurile puterii executive, constând în acte 
arbitrare de administraţie. 

Acest gen de abuzuri îmbracă o infinită varietate de înfățișare. Geniul in- 
ventiv al poporului nostru, s'a manifestat cu o nespusă bogăţie, pe acest teren. 
Noroc că nu este singura sa manifestare și înregistrăm atâtea, altele care fac cu 
drept cuvânt mândria neamului nostru. Care sunt garanţiile posibile, contra 
acestor abuzuri administrative, care pot aduce atingeri exerciţiului dreptului de 
proprietate, dreptului de muncă, dreptul de a obţine dela funcţionari împli- 
nirea datoriilor, etc. 

Printr'o reală descentralizare administrativă şi alcătuirea unui statut al func- 
fionarilor, asigurând independența şi demnitatea acestora, și ferindu-i astfel de 
influența răufăcătoare a politicianismului, se va puteă ridică nivelul moral al 
administraţiunii noastre, ai cărei agenţi vor isprăvi prin a înţelege că sunt în 
slujba publicului şi numai a lui, că orice reà voinţă, neglijenţă, neprevedere, 
întârziere pusă în rezolvarea cererilor, poate să aducă enorme pagube particu- 
larilor, ceeace ar duce în contra scopului pentru care administratiunile sunt or- 
ganizate. Până la desăvârşirea acestei opere morale care cere timp, trebuesc 
sancţiuni concrete. Cele mai principale sunt două: 

a) Responsabilitate deplină a agentului şi solidară cu aceea a Statului, ju- 
detului, comunei, al căror funcţionar este. 

b) Dreptul instanţelor ordinare de a tăgădui forţa de constrângere măsurilor 
luate de puterea executivă în neconformitate cu Constituţia, legile şi regula- 
mentele în vigoare. Responsabilitatea civilă a funcţionarului, a Statului e pri- 
mită, principial de toţi cei ce se ocupă să pună o stavilă arbitrarului administrativ 
pe baza principiului că oricine pricinuește altuia o pagubă, este dator să o 
repare. Stabilirea responsabilităţii funcţionarului implică dreptul pentru el de 
a nu se supune ordinului nelegal al superiorului. 

Art. 41 din Constituţia ottomană, prevede acest drept în următorul cu- 
prins: „Orice funcţionar este ţinut să respecte pe superiorul său, dar supunerea 
nu e datorită decât ordinelor date în limitele legii. Pentru actele contrare legii, 
faptul de a fi ascultat pe superior nu poate degajă răspunderea funcţionarului 
care le-a, executat“. 

E necesar ca şi în Constituţia noastră să se înscrie acest principiu, ca un co- 
rolar al răspunderii funcționarilor. 

Si în această privinţă Constituţia portugheză ne-ar puteă servi de model; 
ea înscrie în art. 55 între crime de responsabilitate actele puterii executive si ale 
agenţilor săi cari aduc atingere: 2) Constituţiei; 4) folosinţei şi exerciţiului 
drepturilor politice si individuale; 6) probitätii administrative. 


GR. IUNIAN: ABUZURILE DE AUTORITATE SI GARANTIILE CETATENESTI 361 





Răspunderea exclusivă a funcţionarului neprezentând garanţii serioase cu 
privire la posibilitatea de despăgubire a părtinitorului legal, trebuie prevăzut 
în Constituţie răspunderea directă a Statului, judeţului, comunei. Principiul 
e admis în Constituţiile noui din care citez paragraful 92 al Constituţiei ceho- 
slovace, cuprinzând: ,,0 lege fixează limitele în care Statulerăspunzător pentru 
un act ilegal al puterii publice“. 

Inscrierea principiului răspunderilor funcționarilor va constitui în primul rând 
o pavăză contra abuzurilor, fiind pentru funcționari un îndemn la circumspec- 
țiune; dar în ce priveşte repararea pagubei, răspunderea funcţionarului solidar 
cu autorităţile nu trebuie să rămână singura garanţie. Oridecâteori actul 
ilegal poate fi un fapt înlăturat, particularul păgubit trebuie să aibă, ușor des- 
chisă calea anulării lui. De aci nevoia să se deă în competinta Tribunalelor 
ordinare cercetarea valabilităţii actelor administrative. 

Chestiunea dacă contenciosul administrativ trebuie dat în competinta unei 
instanţe speciale sau lăsat în aceea a instanţelor ordinare, care face obiectul unei 
serioase discntiuni în doctrină, interesează la noi mai putin azi, întrucât față cu 
experienţa, trecutului și cu ineficaciratea, operei contenciosului administrativ în 
actuala, lui formă de funcţionare, se pare că toată lumea noastră politică a căzut 
de acord să lase judecata valabilităţii actelor administrative în competinta tri- 
bunalelor ordinare. O astfel de soluţie e prevăzută atât în ante-proiectul de Cons- 
tituţie cât şi în ante-proiectul de reformă administrativă, întocmite de Cercul 
de Studii al partidului liberal. 

Principiul este admis și de Constituţia portugheză art. 63. 

Toate garanţiile enumerate până aci nu-și vor puteă însă produce efectul lor 
integral dacă ele nu vor găsi un dârz apărător în justiţia ţării. Nu e de ajuns 
să ai legi bune, ele trebuesc respectate. Justiţia este și trebuie să rămână stânca, 
de granit de care să se spargă toate valurile patimilor politice. In ea trebuie să 
găsească cetăţeanul o stavilă, în contra tendinței abuzive atât a puterii legiui- 
toare cât mai ales a celei executive. Ea trebuie să fie păzitoarea prevederilor 
constituţionale. Pentru aceasta se cere ca separatiunea puterilor să fie o reali- 
tate. Numai o totală independenţă a magistratului faţă de puterea executivă 
poate face din justiţie păzitoarea libertăţilor. Justiţia nepărtinitoare este sin- 
gura care dă cetăţeanului simtämântul de siguranță și de încredere în puterea 
şi trăinicia organismului din care face parte. O consecinţă logică a acestor pre- 
mise, cere ca, suprimarea instanţelor excepţionale să nu fie o literă moartă în 
Constituţie. 

Un însemnat abuz s'a tăcut la noi cu proclamarea stării de asediu şi coro- 
lariul ei inevitabil, înfiinţarea tribunalelor excepţionale militare. Acest abuz surpă 
încrederea particularilor în justiţia ţării. Nici chiar dacă nu s'ar compune 
ad-hoc tribunalele militare, nu se poate aveă încredere în spiritul lor de inde- 
pendentä si nepărtinire. 

Aducând o concepţie despre rolul lor şi o mentalitate deosebită, în aprecierea, 
elementelor de vină, judecătorii militari nesocotese cele mai elementare 
garanţii de apărare. Mai e nevoie să amintesc că astfelau revoltat uneori 
practicile unor asemenea tribunale, încât au provocat proteste quasi-unanime 


362 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


în ţară şi uneori chiar intervenţia ligilor străine pentru apărarea drepturilor 
omului, care cereă respectarea demnităţii omeneşti şi a dreptului de apărare. 

Inadmisibilă în judecarea proceselor politice, instanţa militară trebuie să-și 
aibă rolul mărginit în judecarea, militarilor. Pentru a evită abuzurile, Constituţia, 
trebuie să mărginească dreptul de a proclamă starea de asediu la cazurile de răs- 
boiu și de răscoală armată, declaraţia stării de asediu să fie făcută prin lege când 
Corpurile Legiuitoare funcţionează, iar nu în timpul vacanței prin Decret sub 
răspunderea colectivă a miniștrilor și sub rezerva ratificării Adunării care să fie 
convocată în acest scop în timpul cel mai scurt, 5—10 zile. Oastfel de dispoziţie 
cuprinde Constituţia bulgară în art. 73. 

Constituţia mai trebuie să prevadă că judecata tribunalelor militare nu poate 
fi întinsă pentru civili decât în timp de răsboiu și numai pentru faptele comise 
în timpul răsboiului, cum prevede Constituţia germană în art. 106. 

Astfel, garanţiile libertăţilor trebuesc lăsate în grija exclusivă a judecäto- 
rilor naturali, a instanţelor ordinare; Constituţia trebuie să asigure indepen- 
denţa lor totală prin înscrierea principiului inamovibilitätü si a normei de înair- 
tare sub privegherea unei comisiuni de magistrați, făcând astfel cu neputinţă, 
incursiunea nenorocirelor influenţe politice în domeniul sacru al justiţiei. 

Această mare reformă morală a magistraturei face obiectul preocupărilor 
deosebit si în Franţa, unde, ca si la noi, strigătul de alarmă a fost dat, din chiar 
mijlocul magistraţilor, de către cei mai distinși reprezentanţi ai lor. Să sperăm 
că graţie directivelor trase de viitoarea Constituţie, vom puteă constată și noi 
în curând în independenţa judecătorească zidul de apărare al libertăţilor cetă- 
tenesri. 

Suprema garantie a acestor libertăţi, și cu aceasta termin, trebuie găsită în o 
puternică și conștientă opinie publică. 

Există în Constituţiile tuturor popoarelor un punct în care legiuitorul 
este obligat să se raporteze la bunul simţ și virtutea cetăţenilor... nu există ţară 
în care legea să poată prevede tot si în care institutiunile să poată ţine de ra- 
fiune și de moravuri (Toqueville). 

Există o limită peste care este imposibil să găsești o sancţiune materială. 

Peste această limită și chiar înlăuntrul ei, garanția supremă a libertăţilor 
cetățenești stând într'o opinie publică puternică, în legătură cu aceasta şi ca o 
necesitate pentru întărirea și însănătoșirea ei, se pune marea problemă a edu- 
cării masselor. 

Adevărata organizare democratică nu e cu putință decât într'un Stat în care 
majoritatea e conştientă şi posedă pricepere si independență materială pentru 
a-şi exercită drepturile ei cetăţeneşti în conștiință si libertate. 

De unde datoria Statului de a lumină pe cetăţean asupra drepturilor si da- 
toriilor lui, de a-l instrui, de a-l moraliză, de a-i dă mijloace de lucru, de a-l a- 
sistă la nevoie; întreaga problemă a desvoltării democraţiei stând în edu- 
carea masselor. (Dorsainvil, pag. 37). 

Suntem datori să ne ferim de greșelile predecesorilor noștri. Nimic nu poate 
învederă mai bine seriozitatea problemei, decât amintirea câtorva rânduri 
din memoriul prezentat de unul din făuritorii Unirei Principatelor, de Ion C. 
Brătianu, Domnitorului Cuza la 1859 asupra situaţiei în ţară. Vorbind de clasa, 


GR. IUNIAN: ABUZURILE DE AUTORITATE SI GARANTIILE CETATENESTI 363 


țărănească, și atunci ca si acum şi totdeauna clasa de rezistenţă şi nădejde a nea- 
mului nostru, Brătianu spuneă: 

„Acestea sunt, negresit, cauzele principale care împreună cu școalele sătești, 
au desteptat, au ridicat clasa ţăranilor, încât astăzi se poate compară cu avan- 
tagiu cu orice clasă de ţărani din Societăţile civilizate. Clasa ţăranilor de acum 
înainte mai poate îndură, dar ca să se lase de a se mai împilă, de a se supune de- 
săvârşit, este peste putinţă, căci țăranii simt că puterea ţării rezidă într'ânşii. 

Printr'o educatiune îngrijită, printr'o bună directiune ce li s'ar dă de către 
un guvern naţional si liberal, de către un guvern ce ar dobândi încrederea si 
dragostea lor, s'ar puteă face din clasa ţăranilor un bulevard nestrăbătut al na- 
ţionalităţii si al libertăţilor române“ 

Ce admirabil program de activitate. 

Sunt de atunci peste 60 de ani, ar fi nedrept să învinuim generaţiile scurse 
dela 1859 până azi că nu au făcut nimic pentru a asigură propășirea țării. Putem 
să spunem însă, fără teamă de păcat, că nu au făcut tot ce trebuiă și mai ales 
au făcut prea putin în ce priveşte acţiunea pentru educarea masselor. 

Adâncul sentiment patriotic şi naţional a făcut în adevăr din clasa ţăranilor 
un bulevard nestrăbătut al nationalitätii române. 

Rămâne în grija generaţiei acesteia să facă din clasa ţăranilor, alături de cele- 
lalte clase muncitoare şi un reazăm dar si o beneficiare a libertăţilor cetățenești. 

Pentru atingerea acestui scop, pentru desăvârșirea educaţiei morale, inte- 
lectuale şi politice a masselor țărănești si muncitoreşti, garanţia integrităţii Sta- 
tului şi a propäsiri lui, trebuie să se încordeze puterile tuturor oamenilor de bine. 


14 Maiu 1922 








INVĂŢĂMÂNTUL IN VIITOAREA 
CONSTITUŢIE I. NISTOR 


CUPRINSUL: 1. Regimurile actuale şi necesitatea unificării. — 2. Libertatea învățămân- 
tului. — 3. Dreptul de control si directivă al Statului. — 4. Chestiunea confesio- 
nală. — 5. Chestiunea limbii. — 6. Obligativitatea învățământului. — 7. Gratuitatea 
învățământului, — 8. Învăţământul superior. — 9. Concluzii. 











ISPOZITIUNILE privitoare la învățământul public sunt cuprinse în 
art. 23 din Constituţie; ele au la baza lor principiul libertăţii, gratui- 
tăţii şi obligativitäti. 

Libertatea învățământului este deplină, întrucât nu atinge ordinea publică 
şi bunele moravuri. Gratuitatea este generală, iar obligativitatea restrânsă 
asupra şcolilor primare. 

Sub regimul acestor dispozitiuni, împrumutate aproape întocmai din Con- 
stitutia belgiană, s'a desvoltat învăţământul public în România, dela 1866 până 
în timpul de față. 

In Basarabia, Bucovina, Banat si Transilvania, învățământul public se 
găseă sub trei regimuri constituționale deosebite: regimul rusesc, regimul 
austriac şi regimul maghiar. In fiecare dintre aceste regimuri existau restric- 
tiuni considerabile, în ceeace privește limba de instrucțiune și libertăţile natio- 
nale. Gratuitatea învăţământului erărespectată în câtesi trele regimurile, dease- 
menea şi obligativitatea învăţământului primar; ba, mai mult chiar, aceasta 
eră în Bucovina extinsă și asupra învățământului complementar. 


Deosebirile acestea nu mai au rațiunea de a fi, ele trebuie să dispară pentru 
a puteă ajunge la un regim școlar unitar. O revizuire generală a regimului în- 
vätämântului nostru public se impune și din alte motive, deopotrivă de pu- 
ternice. Lărgirea Statului nostru în hotarele saleetnice, a dat naştere la pro- 
bleme noui care trebuie să-și găsească deslegarea cuvenită în viitoarea Constituţie. 
Cele mai însemnate dintre acestea sunt chestiunea confesională și chestiunea 
limbii. La aceste chestiuni se mai asociază încă si anumite dispozitiuni de drept 
international, care nu pot fi trecute cu vederea la regularea constituţională 
a învăţământului nostru public. 

De altfel, și evolutiunea firească a conceptiunii de drept public merită să 
fie considerată la alcătuirea noului pact fundamental al Statului nostru între- 
git. Căci dela declararea dreptului omului, dela cultul exagerat al libertăţii 
individuale, omenirea a evoluat necontenit și a ajuns la convingerea că indi- 
vidul face parte din Societate și că, prin urmare, eltrebuie săse deprindă a sub- 
ordonă interesele și ambitiunile individuale, cerinţelor si intereselor generale 
ale Statului şi ale Societăţii. 

Necesitatea deci de a unifică deosebitele regimuri constituţionale și de a 
conciliă diversele cerinţe ce decurg din ultimele tratate de pace si din evoluti- 
unea firească a conceptiunii moderne de drept public, reclamă o examinare si 


366 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


revizuire serioasă și temeinică a dispozitiunilor constituţionale privitoare la 
învăţământ. 

Dar oricare ar fi modificările şi înrregirile ce sar impune, ele nu vor puteă 
să depăşească cadrele principiilor fundamentale ale celor patru regimuri actuale, 
ce sunt adoptate arât în vechiulregat cât şi în provinciile unite, adică princi- 
piul libertăţii, al obligativităţii si gratuitätii. 


2. Principiul libertăţii absolute nu este aplicabil nici în vieata noastră parti- 
culară, prin urmare cu atât mai putin în institutiunile de Stat care au înalta 
menire de a face educaţia cetăţenilor. Libertatea, bine înţeleasă nu poate şi 
nu trebuie să dărâme îngrădirile legale. In stadiul desvoltării culturale în care 
ne găsim azi, libertatea absolută în macerie de învățământ, adică dispoziti- 
unea, de a recunoaște fiecărei persoane sau corporafiuni dreptul de a deschide 
şcoli după bunul său plac, fără niciun control din partea Statului, ar puteă 
să aibă urmări dezastroase pentru propäsirea noastră culturală si pentru în- 
chegarea vieţii noastre de Stat. Nici regimul bolşevic nu înţelege libertate 
în sens absolut. Ea este monopolizată pentru doctrinele lor politice, pe 
lângă care alte doctrine şi credinţe nu sunt tolerate. A reclamă libertatea 
absolută pentru sine și a o refuză net altora cu alte credinţe, nu înseamnă 
libertate, 


In Constituţia noastră, libertatea învăţământului este îngrădită numai de 
restrictiunile reclamate de bunele moravuri şi de ordinea publică. Dispoziti- 
unea aceasta dovedește că făuritorii Constituţiei noastre din 1866 erau inspi- 
rati de gândul libertăţii depline, spre care râvniseră cu atâta sete generaţiile 
precedente. Este departe de noi de a ne abate dela această concepţie atât de 
largă si generoasă, 


Dară noi nu putem scăpă din vedere faptul că ţara noastră, dela 1866 în- 
coace, a trecut prin mai multe faze de desvoltare şi că în cele din urmă s'a între- 
git cu provinciile înstrăinate, dublându-și astfel nu numai teritoriul, ci și numărul 
populaţiunii. Desvoltarea aceasta a trezit cerinţe si probleme noui de care vii- 
toarea Constituţie trebuie să ţină seamă. Este necesar ca, prin o educaţie civică 
bine îngrijită, să se trezească, să se cultive și să se întărească simțul de soli- 
daritate în sufletele nouilor cetățeni români, de orice limbă, rassă si credință 
ar fi ei, și să se deștepte sentimentele lor de încredere și adeziune către noua 
patrie. 


Pe lângă consideratiunile acestea, de ordin patriotic, mai sunt încă şi altele 
peste care nu se poate trece uşor revizuirea dispozitiunilor constituţionale 
privitoare la învățământul public. Trăim azi într'o vreme când omenirea este 
frământată de cele mai absurde si periculoase agitatiuni sociale, agitafiuni 
care, prin ademenirile lor viclene, turbură sufletul omului nescolit şi neluminat 
şi-l fac uşor accesibil pentru idei anti-sociale şi distructive. In împrejurările 
acestea asà de grele si neprielnice unei propäsiri paşnice și liniștite a omenirii, 
Societatea, Statul si toți oamenii cu răspundere sunt datori de a îndrumă tine- 
retul pe calea cea bună și adevărată, şi de a îngriji cu tot dinadinsul ca el să 
fie ferit de tentatiunile ideilor anarhice și subversive, 


I. NISTOR: INVATAMANTUL IN VIITOAREA CONSTITUȚIE 367 


8. De aceste consideratiuni de ordin moral si patriotic au fost inspirați 
legiuitorii din Jugoslavia cari, în noua lor Constituţie,art. 16, au primit un ali- 
neat care impune tuturor școlilor „să dea o educaţie morală și să desvolte con- 
știința civică în spiritul unităţii naţionale şi a toleranţei religioase". Si noua, 
Constituţie poloneză în art. 117 prescrie educaţia tineretului cu observarea 
strictă „a atiludinei loiale față de Stat si a respectului [aţă de dispozitiunile 
legale“, 

Din dispozitiunile acestea reese clar că, atât Jugoslavia cât şi Polonia, 
nu se mulţumesc numai cu simplul control al învăţământului, ci ele revendică 
pentru Stat si dreptul de a dà directiva pentru educatiunea tineretului. Si în 
adevăr, Statul nu se poate desinteresă de educatiunea cetăţenilor săi. El trebuie 
deci să revendice pentru sine dreptul de a îndrumă educatiunea lor în sensul 
vederilor și aspiratiunilor sale, ferindu-se, fireşte, de exagerările bolșevicilor, 
cari sunt stäpâniti de duhul celei mai sfidätoare intolerante și al celui 
mai detestabil exclusivism. 

Si România, ca și Jugoslavia şi Polonia, este un Stat întregit numai de 
curând, care adăpostește în fruntariile sale elemente etnice diferite, care toate 
trebuie educate în spiritul armoniei și al bunei înţelegeri întreolaltă. Și noi 
trebuie deci să avem grijă de a cultivă spiritul de unitate şi solidaritate. Din 
aceste motive de ordin superior de Stat trebuie să îixăm şi noi mai precis în 
viitoarea, Constituţie dreptul de control și de directivă al Statului în toate chesti- 
unile care privesc educafiunea și învățământul public. 

Viitoarea Constituţie nu va puteă îngădui ca oricine să poată deschide 
si conduce institufiuni de învăţătură și educaţie, după cum îl taie mintea și 
capul, ci libertatea învâțământului trebuie aplicată cu pricepere si economie, 
ţinându-se seamă de interesele superioare si permanente ale ţării și ale neamului. 

Libertatea învățământului trebuie deci să fie îngrădită prin măsurile de control 
şi de directivă ale Statului. 

Dreptul de control si directivă al Statului este inarticulat în toate Consti- 
tufiile vechi si moderne. Articolul 120 din Constituţia ceho-slovacă prescrie 
apriat: „Dreptul de directiune şi control asupra întregului învățământ sau edu- 
cafier aparţine administraţiunii Statului“. Noua Constituţie germană pune de 
asemenea întregul învăţământ sub supravegherea Statului (art. 144). 

In Constituţiile susnumite nu se face nici o deosebire în ceeace priveşte 
controlul si directiva, între așezămintele Statuluiși cele particulare. Controlul 
şi directiva Statului trebuie să se estindă deopotrivă asupra amândorora. Consti- 
tutile din Polonia, Germania, Ceho-Slovacia si Jugoslavia recunosc fiecărui 
cetăţean dreptul de a deschide și conduce instivuţiuni de creștere de tot felul, 
dacă dovedește capacitatea cuvenită si dacă garantează că va îndrumă educaţia 
tineretului în sensul şi spiritul ideei de Stat. Necesitatea, acestui control a fost 
recunoscută şi de conferinţa, de pace dela Paris, care înart. 1] din conventiunea 
anexată la tratatul cu Austria, spune apriat că comunităţile săsești si secuesti 
din Transilvania se pot bucură de o anumită autonomie școlară, dar aceasta 
numai „sub controlul Statului. 

După vechile legiuiri austriace, unele institutiuni particulare puteau obține 
sub anumite condițiuni așă numitul drept de publicitate, adică dreptul de a ţine 


368 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 


examene și a eliberà certificate de promovare și absolvire. In viitoarea Consti- 
tutie română s’ar puteă acceptă acest principiu pentru $coalele particulare 
care şi-au însușit întocmai programul scoalelor de Stat și-l și aplică. 

In baza consideratiunilor de mai sus, credem că principiul libertăţii invätä- 
mântului trebuie menţinut şi în viitoarea Constituţie, întrucât această libertate 
nu atinge dreptul Statului de a dă directiva şi a exercită controlul cuvenit 
asupra întregului învățământ public și particular. Directiva trebuie să aibă în 
vedere ideea de Stat si principiul armoniei sociale, controlul trebuie să se estindă 
asupra planului de învăţământ, care nu poate să cuprindă nimic din ceeace 
ar stă în vădită contrazicere cu adevărurile științifice și ar aţâtă ura de rassă 
sau intoleranta religioasă. Scoalele particulare care și-ar însuși întocmai 
programul scoalelor de Stat, ar puteă să se bucure de ,,dreptul de pu- 
blicitate', 


4. În strânsă legătură cu libertatea învățământului, staualte două probleme 
asupra cărora trebuie să ne pronuntäm și anume: problema confesională si pro- 
blema limbii de instrucție în şcoalele Statului. 

In vechile legiuiri şcolare din Principate, problema confesională n'a fost 
atinsă, pentru motivul că Principatele atât înainte de unire cât și după unirea 
lor adăposteau o populaţie omogenă, sau aproape omogenă, atât în ceeace pri- 
veste limba, cât și credinţa religioasă. Biserica ortodoxă eră biserica dominantă 
a ţării si aşezămintele ei de educaţie și învăţătură se bucurau de toată solici- 
tudinea Domnului si a cârmuitorilor ţării, cari cu toţii se închinau la aceeas 
biserică si profesau aceeaș credinţă religioasă. O luptă sau o rivalitate între 
Stat şi biserică, ca în Statele din centrul şi apusul Europei, la noi n'a existat, 
Scoalele episcopesti și mănăstirești, din confesionale ce erau, deveniră școale 
domneşti şi mai apoi şcoale de Stat, fără nici o împotrivire din partea bisericii, 
fiindcă prin simpla trecere a grijei pentru întreţinerea lor asupra Statului, 
nu se schimbă de loc spiritul care domniă în ele, acesta continuând să rămână 
ca şi înainte plin de reverență pentru biserică si învăţăturile ei. O luptă pentru 
supremaţia duhului clerical în școală față de spiritul laic și national, un asà 
numit „Kulturkampf“ nu s'a dat la noi ca în provinciile germane bunăoară, 
unde laicizarea școalei întâmpină cea mai îndârjită împotrivire din partea 
bisericii. Neglijarea învățământului religios în scoale cade mai curând în vina 
elerului, care n’a stăruit îndeajuns asupra importanţei educative a acestei 
chestiuni, decât în vina legiuitorilor cari n'aveau niciun motiv binecuvântat de a 
desconsideră acest învăţământ. In condițiuni similare s'a desvoltat chestiunea 
învăţământului religios în Basarabia, unde școala și cârmuirea Statului erau 
călăuzite de una și aceeas credinţă religioasă. 

Altfel se prezintă însă problema aceasta în Ardeal, Banat și Bucovina, 
unde cârmuirea eră de altă confesiune decât populatiunea băștinașă. In Buco- 
vina, stăpânirea austriacă s'a grăbit să prefacă școalele moldovenești, pe care 
le găsi acolo la ocupare, în scoale catolice și să le pună în serviciul propagandei 
pentru convertirea ortodocșilor la legea romano-catolică. In contra acestor 
încercări, de a înstrăină pe Români dela credinţa lor strămoșească, au luptat 
ai noștri mai bine de o sută de ani, pânä ce, în cele din urmă, prin legea școlară 


I. NISTOR: INVATAMANTUL IN VIITOAREA CONSTITUȚIE 369 


dela 1869 s'a pus capăt acestor frământări, prin laicizarea şi etatizarea scoalelor 
publice în întreaga Austrie, si prin urmare şi în Bucovina, 

Pe urma luptelor acestora s'a ajuns la o solutiune fericită şi anume în aşă 
fel că Statul recunoscă fiecărei confesiuni dreptul de a-și cultivă învăţământul 
religios al confesiunii sale în toate şcoalele publice, rămânând, fireşte, ca mate- 
riile laice să se predeă în comun tuturor elevilor fără deosebire de credinţa 
lor religioasă. Numai la lectiunile de religie elevii se divizau după confesiuni, 
pentru a primi instructia religioasă din gura profesorilor-preoti de ritul lor. 
Statul desfiintä pe această cale școalele confesionale si le transformă în şcoale 
de Stat, păstră însă învăţământul religios şi cuvenitele exerciţii religioase ca 
discipline obligatorii pentru toţi elevii. 

In Transilvania și Banat școala devenise, deopotrivă ca și în Bucovina, un 
instrument de catolicizare, ca şi regimentele de grăniceri în care nu se primiau 
soldaţi decât de ritul unit. Pentru a contrabalansă propaganda scoalelor cato- 
lice, arhiereii ortodocşi au reuşit să creeze acolo, cu grele jertfe materiale, școale 
confesionale ortodoxe. Pe lângă şcoalele confesionale, Statul ungar deschise 
si mai multe şcoale de Stat cu vădite tendinţe de maghiarizare. Din partea 
Românilor eră deci o datorie naţională de a ocoli şcoalele Statului si a întări 
şcoalele confesionale, fiindcă acestea erau singurele aşezăminte de cultură si 
educație românească. In starea, aceasta de luptă şi controversă a rămas învăţă- 
mântul din Ardeal și Banat până la actul unirii dela Alba-Iulia. Din experienţele 
trecutului si din apreciarea dreaptă şi obiectivă a problemelor de învățământ, 
ajungem la concluzia, că școala nu trebuie să devină un instrument de propagandă 
religioasă, fiindcă aceasta ar însemnă a o subtitui bisericii sau a o reduce în 
o anexă a ei, Pentru ca şcoala să-şi poată împlini înalta ei misiune, ea trebuie 
să rămână un aşezământ de cultură şi educaţie, închinat cultului pentru frumos 
şi adevăr. 

Să dăm școlii ce este al școlii și bisericii ce este al bisericii! Invăţământul 
trebuie să fie organizat după toate regulele pedagogiei moderne. El trebuie să 
transmită elevilor rezultatele ultimelor cercetări si descoperiri ştiinţifice. El 
trebuie să fie obligatoriu pentru toţi elevii, fără deosebire de credinţa lor reli- 
gioasă, precum eră întocmit în vechea Austrie sau precum prevede de altfel 
şi art. 27 alin. 2 din Constituţia elveţiană care, acceptând acelaş principiu, sta- 
bileste că ,,scoalele publice vor puteà fi frecventate de aderentii tuturor con- 
fesiunilor, fără ca libertatea lor de credinţă si conștiință să fie stânjenitä". 

In cadrele acestei conceptiuni, care se desprinde din convingerile ştiinţifice 
ale lumii moderne, şcoalele confesionale nu mai găsesc loc. Ele ne apar ca nişte 
institutiuni anahronice si întârziate, al căror rost lumea modernă nu-l mai 
poate înţelege. Ele vor trebui deci să dispară ca si multe alte rămășițe ale tre- 
cutului, care nu-și mai găsesc rostul în alcătuirea Societăţii moderne. In acest 
sens s'au pronunţat de altfel şi învățătorii dela scoalele profesionale din Ardeal, 
cari în adunarea lor ţinută în Sibiu în Februarie 1919 cereau etatizarea şcolilor 
confesionale româneşti de peste munţi. 

In schimb însă, ne dăm prea bine seama de importanţa învățământului 
religios în școalele publice, pentru edificarea sufletească a tineretului şcolar 
Şi pentru educaţia sa religioasă şi morală. Dacă stăruim pentru laicizarea în- 


370 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


vätämântului public şi cerem etatizarea școalelor confesionale, nu înţelegem 
prin aceasta eliminarea învățământului religios din școală, ci, din contră, suntem 
pentru organizarea lui cât mai temeinică şi intensificarea lui cât mai mare, 


Noi nu înţelegem să cerem separatiunea bisericii de şcoală, precum o fac 
bolșevicii, cari prin decretul din 2 Februarie 1918 interzic direct instructia 
religioasă în şcoală, iar prin decretul din 12 Iulie 1918 declară că „este interzis 
oricărei comunități religioase de a întreţine şcoale“ și că „obiectele oricărui 
cult trebuie scoase din sălile de clasă“. Se poate că la ei înverșunarea aceasta 
contra bisericii să-și găsească explicaţia în reacţiunea contra vechiului lor bigo- 
tism și contra culturii exagerate a „bogosloviei“ lor, care eră obligatorie şi 
pentru studenţii universitari, 

Dimpotrivă, noi cerem menţinerea învățământului religios în școală, un 
postulat de care ţine seamă și Constituţia poloneză, care în art. 120 declară 
acest învățământ obligatoriu pentru toți elevii până la vârsta, de 18 ani si pentru 
toate școalele care sunt susţinute de Stat, de comună sau judeţ. Suprave- 
gherea învăţământului religios este lăsată în seama comunităţilor religioase, 
respectându-se, fireşte, dreptul de control superior al Statului. 

Constituţia jugoslavă este însă mai liberală în privinţa aceasta, căci ea 
în art, 16 recunoaşte numai părinţilor dreptul, nu și Statului, de a obligă pe 
copiii lor la frecventarea învăţământului religios, fiecare, firește, după prescriptele 
ritului său. 

Solutiunea la care s'au oprit legiuitorii jugoslavi ne pare cea mai fericită 
si mai aproape de conceptiunile moderne. Statul ar trebui să respecte liber- 
tatea părinţilor de a hotărî dacă copiii trebuie sau nu să urmeze învățământul 
religios. După vechile legiuiri austriace, elevul eră liber la vârsta de 14 ani să 
hotărască el însuș asupra confesiunii căreia voiă să-i aparţină, Oricum, viitoarea 
Constituţie română va trebui să abandoneze școala confesională si să recunoască 
un singur tip de școală, care să fie accesibil tuturor elevilor, fără deosebire de 
credinţa lor religioasă, In're materiile de învățământ trebuie acceptată si re- 
ligia, a cărei importanţă educativă este indiscutabilä. Nu este bine însă ca 
Statul să oblige pe elevi la frecventarea învăţământului religios, precum pre- 
vede Constituţia poloneză sau precum cereau vechile legiuiri austriace, Mai 
recomandabil este ca Statul să lase în voia liberă a părinţilor ca aceștia să ho- 
tărască asupra educatiunii religioase a copiilor lor, 


O singură categorie de scoale trebuie însă să rămână neapărat în seama 
clerului respectiv, şi anume scoalele pentru pregătirea personalului bisericesc 
de diferite rituri, ca ortodox, catolic, evanghelic, mozaic şi mahomedan. Acesta 
ar fi sngurul tip de şcoală confesională admisibil. 

Articolul 9 din conventiunea anexată tratatului de pace cu Austria recu- 
noaste cetäten lor români de altă religie, decât cea a Statului, dreptul de a-și 
puteà exercită în mod liber religia lor în șeoalele și institutele înființate pe chel- 
tuiala lor proprie. Acceptând religia între materiile de învăţământ, care să fie 
predată în toate scoalele publice de către preoţii, pastorii şi rabinii elevilor de 
diferite credinţe şi recunoscând fiecărei confesiuni dreptul de a-şi deschide 
institute speciale pentru pregätirea personalului său bisericesc, viitoarea Con- 


1. NISTOR: INVATAMANTUL IN VIITOAREA CONSTITUŢIE 371 


stitutie română ar fi în spiritul unei conceptiuni mai largi chiar decât cea 
cuprinsă în suspomenitul articol din conventiune. 


5. In State naţionale unitare, cum eră bunăoară România veche, nu există, 
fireşte, o chestiune a limbii. Altfel se prezintă însă chestiunea aceasta în pro- 
vinciile de curând unite cu regatul. Bucovina și Basarabia fură rupte din pă- 
mântul Moldovei, una de Austriaci iar alta de Ruşi. In timpul guvernării lor 
în aceste provincii româneşti, atât Austriacii cât si Rușii se folosirä de toate 
mijloacele pentru a impune populaţiei băștinașe limba, lor în şcoală, în biserică 
şi în serviciile Statului. Aceeaş tendință și aceleași mijloace fntrebuintau și 
Maghiarii pentru a impune limba maghiară de Stat populatiunii româneşti 
din Ardeal şi Banat, care formă majoritatea covârșitoare a populatiunii din 
aceste două provincii. 

Măsurile acestea erau cu atât mai reprosabile și odioase, cu cât ele erau 
luate de minorităţi etnice disparente precum erau Maghiarii în Banat și Tran- 
silvania, Nemţii în Bucovina și Ruşii în Basarabia, față de massa compactă 
a populatiunii indigene românești, păstrătoarea tradițiilor istorice, politice și 
culturale ale acestor provincii. 

Marele şi crâncenul răsboiu pentru unitatea neamului în hotarele sale etnice 
şi istorice, a reparat o mare si îndelungată nedreptate istorică, aşezând majo- 
ritätile desmostenite din Bucovina, Basarabia, Transilvania și Banat în drep- 
turile lor naţionale. Acestea unindu-se cu vechiul regat, formează majori- 
tatea covârşitoare a României întregite, care în baza acestui substrat etnic 
și a trecutului său este și rămâne un Stat naţional unitar. 

Ajunşi astfel stăpâni pe soarta noastră și stând în faţa momentului hotärîtor de 
a dă Statului întregit o nouă Constituţie, trebuie să dăm chestiunii limbii o solu- 
fiune dreaptă si fericită. Noi nu trebuie să cădem în păcatele Maghiarilor, Aus- 
triacilor si Rusilor, cari, cu toate că erau o minoritate infimă, știură să-şi im- 
pună limba lor în şcoală. Noi trebuie să recunoaștem fiecărei minorităţi etnice 
dreptul de a-și cultivă limba sa și de a deschide scoale pe socoteala sa. 

Dar aceasta nu este încă suficient. In largul cuprins al patriei noastre se 
găsesc regiuni, în care minoritățile trăiesc în masse compacte, ca bunăoară 
Sasii și Săcuii din Ardeal, ca Rutenii din părțile de nord ale Basarabiei şi Buco- 
vinei, ca grupurile de colonii germane din Bucovina, Basarabia si Banat, etc. 
Faţă de aceste minorităţi, cele mai elementare principii pedagogice reclamă 
ca copiii lor să primească inst rucţia primară și complementară în limba lor ma- 
ternă, ţinându-se, firește, seama si de necesitatea de a cunoaşte si limba Statului. 

Din aceste consideratiuni juste si evidente s'a inspirat si conferința de pace 
dela Paris, care în art. 10 din conventiunea anexată la tratatul cu Austria hotă- 
răște că „guvernul român va dausurinte potrivite, pentru ca în scoalele primare 
instructia să fie dată în limba poporului, învățându-se, firește, și limba română ''... 

Dar, ca si în chestiunea confesională, asà si în cea a limbii, credem că viitoarea 
Constituţie trebuie să fie mai largă decât se cere în tratatul de pace. Noi credem 
că pentru a satisface un postulat de echitate, este necesar ca elevilor de altă 
limbă maternă decât cea română să li se dea posibilitatea de a învätà limba lor 
națională în toate scoalele publice. Prin dispozitiunea aceasta s'ar puteă satis- 





372 NOUA CONSTITUŢIE 'A ROMANIEI 


face cererea justă a minorităţilor etnice de a-şi cultivă limba lor naţională 
în şcoalele Statului, întrucât, fireşte, scoalele acestea ar fi frecventate de un număr 
suficient de elevi minoritari. 

Incolo, Statul român nu poate fi obligat de a întreţine alte scoale medii, 
secundare şi superioare, decât românești. El însă nu va puteă opri minoritățile 
de a deschide și întreţine pe socoteala lor scoale de orice grad, în conditiunile 
arătate mai sus, adică conformându-se în toate planului de învăţământ al 
Statului şi dând cultivării limbii şi istoriei române consideratiunea cuvenită. 

In acest sens s'a rezolvat problema limbii şi în Constituţia jugoslavă, care 
în art. 16, alineatul penultim, zice apriat că „Statul va favorizà opera de instrucție 
națională“. Iar în alineatul ultim al aceluiaș articol stabileşte că „minoritățile 
de altă rassă şi limbă vor aveă învățământul lor primar, în limba lor maternă 
si în conditiunile prescrise de lege“. Statul jugoslav ca si cel român nu poate fi 
obligat de a întreţine pe socoteala sa alte şcoale decât cele nationale. 


6. Obligativitatea învăţământului este, fără îndoială, o restrictiune a liber- 
tăţii personale. Cu toate acestea însă ea se impune pretutindeni unde numărul 
nestiutorilor de carte este mare. In State progresate ca în Anglia bunăoară, 
unde numărul analfabetilor este disparent, obligativitatea învățământului n’are 
niciun rost. La noi, şi anume nu numai în vechiul regat, ci şi în provinciile unite, 
numărul analfabetilor fiind înspăimântător de mare, obligativitatea trebuie 
menţinută cu orice preţ şi estinsă şi asupra învățământului complementar. 
Art. 145 din noua Constituţie germană obligă copiii să frecventeze şcoala până la 
vârsta de 18 ani. Art. 118 din Constituţia polonă obligă copiii la frecventarea 
scoalei primare. Art. 16 alin. 6 din Constituţia jugoslavă declară învăţământul 
primar „general şi obligatoriu“. Constituţia ceho-slovacă nu insistă deloc 
asupra obligativităţii, dar fără să o abandoneze. Constituţia bulgară prevede 
în art. 78 obligativitatea învăţământului primar. 

Din consideratiunile de mai sus şi viitoarea noastră Constituţie trebuie 
deci să menţină principiul obligativităţii învăţământului primar, şi să-l estindă 
şi asupra celui complementar. Rămâne de apreciat dacă această obligativitate 
ar puteă fi estinsă şi asupra şcoalelor frôbeliane, precum s'a cerut aceasta din 
unele părţi. Fireşte că obligativitatea nu poate fi estinsă asupra învăţământului 
profesional, secundar şi superior. 


7. Gratuitatea nu este decât o consecinţă firească a obligativităţii învăţă- 
mântului. Multim eacopiiilor nevoiaşi war puteà fi obligaţi să umble la şcoală 
dacă aceasta, n'ar fi gratuită. Deaceea Constituţia daneză în art. 85 restrânge 
gratuitatea numai pentru copiii săraci, impunând celor avuţi o contribuţie 
pentru întreţinerea școalei primare. In special la noi, gratuitatea învăţământului 
îşi are traditiunile ei vechi. Domnii si boerii moldoveni şi munteni înzestrau 
aşezămintele de învăţătură şi educaţie eu moșii întinse pentru ca din chiver- 
niseala acestora să se întreţină şcoala şi să se sprijinească elevii sărmani. Din 
actele acestea de donatiune se desprind două principii: principiul gratuitätii 
învăţăturii şi principiul ajutorării elevilor lipsiți de mijloace. Ambele aceste 
principii se găsesc înarticulate în Constituţia germană şi polonă. Art. 146 din 


1. NISTOR: INVATAMANTUL IN VIITOAREA CONSTITUTIE 373 


Constituţia germană și art. 119 din Constituţia polonă obligă Statul să vină 
în ajutorul elevilor capabili dar fără mijloace, pentru ca ei să poate frecventă 
cursurile secundare și superioare. 

Statul are un vădit interes, ca nu numai cei avuţi, ci în prima linie cei har- 
nici şi talentaţi să se facă pärtasi de binefacerile învăţăturii, pentru ca la rândul 
lor să poată ocupă funcțiuni publice. Deaceea, el trebuie să aducă jertfe mate- 
riale pentru educaţia elevilor distinși și talentaţi. Si aceasta se poate face 
prin scutirea, de taxe, prin distribuirea de burse și prin înfiinţarea de cămine 
pentru studenţi. Se pare că din aceleași considerațiuni Constituţia jugoslavä 
desființează pentru școlile Statului toate taxele de înscriere, didactice, etc. 
In viitoarea Constituţie trebuie deci menţinut principiul gratuităţii învăţă- 
mântului primar si estins asupra învăţământului suplimentar. Firește că 
Statul poate recurge la ajutorul comunelor si judeţelor, ca în Grecia, sau la 
iniţiativa particulară pentru a-și procură mijloacele necesare pentru întreti- 
nerea școalei. 

Cum însă gratuitatea nu poate cuprinde, fără cheltueli considerabile pentru 
Stat, şi învăţământul profesional, secundar și superior, trebuiesc luate măsuri 
ca aceste aşezăminte de învăţătură să poată fi frecventate şi de elevii sărmani, 
făcându-li-se acestora înlesniri la plata taxelor și la ușurarea traiului prin 
burse și căminuri. 


8. Desvoltarea pe care a luat’o învățământul nostru superior, reclamă 
imperios 0 nouă organizare a sa, în sensul unificării și centralizării sale. Uni- 
versitäfile noastre trebuie să capete o organizaţie unitară care să cuprindă si 
scoalele superioare asimilate, ca scoalele politehnice, școala superioară de arhi- 
tectură, academia veterinară, academia de agricultură și silvicultură și academia 
de înalte studii comerciale. La aceste așezăminte de înaltă învăţătură trebuie 
adăugată și o şcoală superioară de mine, precum și școli superioare pentru 
educaţia personalului bisericesc de diferite rituri, pentru ca toate studiile de 
specialitate să se poată face în ţară, rămânând ca numai perfecţionarea ace- 
stora să se facă la institutele similare din străinătate. 

Universitățile si scoalele superioare asimilate, trebuie să se bucure de o com- 
pletă autonomie în ceeace priveşte completarea corpului didactic, alegerea 
dignitarilor academiei, ordonantarea lefilor, administrarea fondurilor şi a 
bibliotecelor, etc. Si aceasta în interesul bunului mers si al prosperității acestor 
așezăminte. 

Pentru a ajunge la o conducere unitară a întregului învățământ public 
si a celui tehnic și aplicat, se impune ca directiunile scoalelor superioare asi- 
milate, ce se găsese azi împrăștiate pela diferite ministere, să fie toate con- 
centrate la Ministerul Instrucțiunii, care să poarte numele amplificat: Mini- 
sterul Instrucțiunii publice şi al Educatiuni nationale. Căci numai sub o condu- 
cere unitară și conștientă se vor puteă luă si măsuri egale faţă de toate asezä- 
mintele de înaltă învăţătură si se va puteă asigură prosperarea învăţământului 
publie de toate gradele si de toate specialităţile. Numai pe această cale sar 
puteă pune capăt neajunsurilor și nemulțumirilor ce decurg din resortizarea 
unor școli profesionale și de specialitate pela diferte ministere. 


374 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Pentru a puteà asigurà o desvoltare bună si în condițiuni prielnice a între- 
gului nostru învățământ superior, este nevoie ca toate legiuirile privitoare la 
acest învățământ să fie cuprinse întrun Statut special un fel de ,,magna- 
chartă“ a învăţământului superior român. 


9. Bineînţeles că consideratiunile de mai sus, în toată amploarea lor, nu pot 
intră în viitoarea Constituţie, care trebuie să cuprindă în prima linie enun- 
farea de principii, rămânând, firește, ca aceste principii să fie desvoltate mai 
apoi prin legi speciale, precum vor fi legile învățământului primar, profesionai 
şi secundar și statutul învăţământului superior. 

Principiile enunțate în Constituţia din 1866 pot rămâne toate în picioare. 
Libertatea, gratuitatea si obligativitatea învățământului public trebuiesc res- 
pectate. Libertatea trebuie însă să îngădue dreptul de control si de directivă 
al Statului în ceeace priveşte materiile de studiu și spiritul în care aceste materii 
se predau elèvilor. Statul nutrebuie să întreţină decât şcoli publice, accesibile 
elevilor de toate confesiunile. Invätämântul religios să se predeă în toate școlile 
de profesori-preoti de confesiunea elevilor. 

Scoalele confesionale şi-au pierdut rostul în Societatea modernă. Părinţii, 
iar nu Statul, să poată obligă pe elevi la frecventarea învăţământului religios. 
Limba întregului învăţământ public este cea a Statului. O excepţie se poate 
face numai faţă de învăţământul primar al minorităţilor care ocupă un teritoriu 
în massă compactă. In astfel de cazuri limba în învăţământ va fi cea a mino- 
ritätii respective, cultivându-se, fireşte, şi limba Statului în mod cuvenit. Elevii 
minoritari dela şcoalele Statului vor puteă să-și cultive în mod facultativ limba 
lor maternă, întrucât numărul lor va fi corespunzător. Pregătirea personalului 
bisericesc se va face în şcoli speciale de către organele comunităţii religioase 
respective. Universitățile si scoalele superioare asimilate se vor bucură de o 
largă autonomie. Obligativitatea învăţământului trebuie estinsă si asupra 
scoalelor complementare, iar gratuitatea menținută pentru şcoalele primare 
şi complementare. Elevii sărmani se vor puteă bucură de anumite înlesniri 
pentru a-și puteà face studiile secundare și universitare. Ministerul Instrucțiunii 
trebuie să devină si al Educaţiei nationale. Dela el trebuie să plece directiva 
educaţiei. Aceasta trebuie să îndrumeze tineretul spre o cultivare armonică 
a intelectului și a caracterului. Intelectualismul exagerat, specializarea exce- 
sivă şi înclinația spre functionarism nu pot fi zestrea cea mai bună pentru 
absolvenţii şcoalelor noastre. Educaţia trebuie să deștepte si să cultive toate 
calităţile morale si intelectuale ale tineretului; ea trebuie să-l îndemne la muncă 
continuă si desinteresată, trebuie să oteleascä spiritul de întreprindere si de 
încredere în puterile sale proprii. Ea trebuie însă să ferească pe elev de duhul 
raționalismului excesiv al vieții care duce la egoism feroce si la materialismul 
cel mai cras. Şcoala trebuie să îndrumeze tineretul spre o vieatä curată, senină 
şi cinstită, care singură poate garantă viitorul neamului nostru. 


21 Maiu 1922 



































PRINCIPIILE CONSTITUŢIEI NOUI 
ROMUL BOILĂ 


Statului naţional românesc. — 3. Democraţia. — Democraţia și egalitatea. — Demo- 
crajia și lupta de clasă. — 4. Dreptul public si privat. — Constituţia și diversele ramuri 














ale dreptului, — 5. Principiile viitoarei Constituţii: a) Indivinihtatea Statului. — 
b) cetățenia. — c) drepturile cetăţeneşti; raporturile dintre cetățean si Stai. — d) ega- 
lilatea. — e) dreptul de proprietate. — î) libertatea conștiinței; chestiunea confesio- 


nală. — g) învățământul. — h) libertatea presei. — i) puterea de Stai. — į) regalitatea. — 
k) puterea legiuitoare. — 1) regimul electoral. — m) verificarea mandatelor. — n) gu- 
vernul. — 0) justiția. — p) bugetul. — 6. Concluzie. 








NA dintre cele mai grele probleme care se impun omenirii, este 
organizarea în mod satisfăcător a vieții de Stat. 

Problema este cât se poate de dificilă, pentru motivul că trebuie să 
supunem unei reglementări de drept o situație de fapt, care nu se mărginește la 
un singur caz concret ci este ostare naturală caracterizată prin inegalitatea 
oamenilor, prin variatinnea si imensitatea raporturilor de vieafä. 

Pe de altă parte, suntem restrânsi în cercetările noastre de anumite ob- 
stacole, care în mod natural se pun în calea tuturor acțiunilor omenești. 

Ca si toate celelalte, astfel și problema de față, se întinde pe două terenuri: 
unul ce se poate pătrunde cu mintea omenească și altul ce nu se poate percepe 
prin facultăţile mărginite omeneşti. 

Unde este omul științei, care a înţeles si a deslegat tainele mari ale naturii 
și problema, mare a vieţii omenești? Unde este filozoful de Stat, care a reușit 
să stabilească adevărul asupra originei și naturei Statului? Câtă muncă nu s'a 
depus înzadar pentru deslegarea problemei organizării Statelor! 

Multe sunt problemele omenirii pe pământ, a căror rezolvire numai prin 
imense jertfe se poate face. Sub niciun alt raport nu s'au cerut însă atâţia 
martin câţi au căzut jertfă vieţii de Stat nedrepte si nenaturale. Câte idei 
mau răsărit și nu şi-au făcut cursul lor pentru a contribui la înfăptuirea unei 
vieți de Stat multumitoare, sfărâmând sub roate urzitorii lor. 

Interesul mare ce-l poartă omenirea chestiunii constituirii Statelor își află 
justificarea sa în natura omenească. Omul pământean nu se poate închipui 
altfel, decât trăind într'o organizaţie oarecare, fie aceea oricât de primitivă. 

Spre a pune și mai mult în evidenţă acest interes mare, în faţa multelor 
teorii asupra originei si naturei Statelor, putem face două constatări : 

Statul, așă după cum se prezintă în faţa noastră prin elementele sale 
constitutive, face parte din așezămintele ordinei în natură. El a existat si 
există în forma sa cea mai modernă sau cea mai primitivă, pe toată suprafaţa 
pământului, de când există omenirea. 

Omul este mai mult decât o fiinţă socială, — el este o ființă de Stat, după 
cum l’a caracterizat foarte potrivit Platon, filozoful grec, înainte cu mai bine 
de două mii de ani. Pas de pas, omul dă dovadă de caracterul său adevărar. 
Oricât de individual ar apare ca persoană si oricât de primitiv ca om, el stă 


376 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


în toate faptele sale, în toate acţiunile sale, în toată ființa sa, sub influenţa 
interesului public, sau este pus direct în serviciul comunităţii, pe care noi o 
numim Stat. Cine s’ar puteă îndoi de adevărul acestor cuvinte, când cu toţii 
facem zilnic dovada, că nu trăim numai pentru noi înșine, ci trăim mai mult 
pentru alții, pentru un ceva ce în mod concentric se prezintă în faţa noastră 
şi se cheamă Națiune si Stat. 

Este deci explicabilă importanţa ce o are azi pentru fiecare român chesti- 
unea alcătuirii unei Constituţii unitare. 


2, Mi se pare că, prin organizarea acestui ciclu de conferinţe, Institutul 
Social Român consideră ca o chestiune dejă clarificată, că alcătuirea unei Con- 
stituţii unitare este o necesitate inexorabilă pentru Statul român întregit. 

Și, în adevăr, acest punct de vedere al Institutului Social este întru toate 
justificat. 

Căci chiar dacă nu s'ar face altceva decât să se aducă din respectul princi- 
piului continuității de drept, o lege cu un articol unic prin care se extinde pu- 
terea obligatorie a Constituţiei vechiului Regat asupra provinciilor unite, prin 
aceasta totus s’ar documentă necesitatea unei dispoziţii legale, menită să cre- 
ieze o stare constituţională respectată de toţi. 

Cum însă elementele constitutive ale Statului nostru: populaţia, teritoriul 
şi puterea de Stat au câştigat o greutate deosebită prin unirea diferitelor pro - 
vincii cu Vechiul Regat, cum în Statul român întregit chestiunea de naționali- 
tate şi cea confesională trebuie să fie supusă unei reglementări fundamentale 
şi, cum mai presus de toate provinciile unite, deşi s'au unit fără condițiuni, 
şi-au manifestat dezideratele lor în mod hotărît pentru punerea în funcţiune 
a unei Constituante care să sävârseascä organizarea Statului român întregit, 
în mod mulfumitor pentru toți, nu mai încape îndoială că alcătuirea unei Con- 
stituţii unitare este cerută nu numai din motive de drept, ci si din considera- 
fiuni politice. 

Un singur motiv s'ar puteă invocă în contra vieţii constituționale, şi prin 
urmare în contra, necesităţii alcătuirii unei Constituţii unitare şi organice, şi 
anume acela că ne lipsește conştiinţa clară a constituţionalităţii. Acest motiv 
este lipsit de realitate pentrucä, deși cu durere trebuie să constatăm că nu toţi 
fii naţiunii noastre sunt la înălţimea adevăratei constinti a drepturilor, naţi- 
unea română însă vreă să participe la toate manifestafiunile vieții de Stat. 
Națiunea română vreă ca cuvântul său să se audă în tot locul. Națiunea română 
are voinţa, sa care trebuie să se realizeze. 

Fără a mai discută deci necesitatea alcătuirii unei noui Constituţii, de altă 
parte judecând de existentă conștiința vieţii de Stat constituţionale, vom su- 
pune cercetării noastre deadreptul acele principii și dispozitiuni cari, din punct 
de vedere formal sau material, ne interesează în legătură cu chestiunea, Con- 
stitutiei noui. 

Ca regulă generală: trebuie să ne ferim de imitații inutile. Si mai ales să ne 
ferim să înscriem în Constituţia nouă, principii cari pot să fie foarte salutare 
pentru vieaţa de Stat a altor popoare, dar nu sunt de loc potrivite pentru îm- 
prejurările noastre. 


ROMUL BOILA: PRINCIPIILE CONSTITUTIEI NOUI 377 


Firește, nu vom respinge de a face comparatiunile nevoite cu Constitutiile 
altor popoare și nu vom ezită a adoptă dela ei tot ce găsim că va fi corespun- 
zător pentru vieata noastră de Stat. 

In înfăţişarea, ei Constituţia nouă va trebui să fie o grupare cât se poate 
de sistematică a materiei, noţiunile și toate expresiunile să fie exacte, iar prin- 
cipiile si dispozitiunile ei motivate din toate punctele de vedere. 

Constituţia nouă a Statului român întregit nu poate să fie o operă pur 
ştiintifică, nu poate să fie nici copiarea unei Constituţii străine, nu poate fi 
gruparea unor principii cari sunt îndepărtate de realitate, ci ea va trebui să 
corespundă, necesităţilor reale ale vieţii de Stat românești. 

Din acest punct de vedere, este o datorie de căpetenie a noastră să näzuim 
a stabili scopul adevărat al Statului român, căci numai cunoscându-l vom 
puteă înscrie în noua Constituţie cele mai potrivite principii şi dispozitiuni. 

Dacă se poate fixă peste tot acest scop cu facultăţile noastre omenești măr- 
ginite, el nu poate fi altul decât asigurarea pentru totdeauna a vieții de Stat, 
unitare si independente, a Neamului românesc, în hotarele sale etnice şi isto- 
rice, ca prin aceasta să poată satisface și menirea pe care o dă lumea civilizată 
Statului român numindu-l, când un susținător de ordine, când o santinelă a 
latinităţii în Orient. 

Ca o datorie imediată, în vederea marelui scop, ni se impune luarea măsu- 
rilor pentru consolidarea Statului român întregit, compus din mai multe pro- 
vincii şi fracțiuni ale Neamului românesc, cari au trăit sub diferite stăpâniri 
şi sub diferite raporturi de drept, având totdeodată un grad de cultură socială 
şi economică deosebită. 

Consolidarea făcută cu gând cinstit si patriotic, prin luarea măsurilor po- 
trivite și bine chibzuite de unificare, va aveă de consecință unirea sufletească, 
a Neamului românesc. Astfel, cu timpul, vom ajunge la unitatea naţională 
absolută, un element indispensabil pentru existenţa Statului român întregit. 


3. Principiul general şi fundamental, care pretinde aplicarea sa în noua 
Constituţie, este democraţia adevărată. In consecinţă, Constituţia trebuie să 
fie o înlănţuire logică și organică a unui şir întreg de institutiuni cu caracter 
adevărat democratic. 

Eu cred că a satisface aceste pretenţii ireductibile este cu atât mai ușor, 
pentrucă introducerea unei vieţi de Stat constituţionale, sincere și cinstite, 
este egală cu o vieatä de Stat adevărat democratică. 

Aş depăși mult cadrele acestei conferinţe, dacă aş urmă o discuţie asupra 
democraţiei. Mă simt însă îndatorat a stabili pe scurt, înţelesul ei adevărat. 

Democraţia, în înţelesul ei modern, nu este și nu poate fi altceva decât domnia 
Națiunii, validitarea acestei domnii în toate manifestările vieţii de Stat, 
având deci, în consecinţă, să participe întreaga naţiune atât la formarea voinţei 
de Stat cât si la ducerea ei în îndeplinire. 

Spre asigurarea acestei domnii, servesc institutiunile de Stat si de drept 
cari dau posibilitatea, în mod egal pentru toţi, să-şi desvolte energiile lor in- 
telectuale, morale şi materiale, ca toate acelea să, servească Statului pus sub 
domnia Națiunii. 


378 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


Nicio deosebire deci între vieata de Stat constituţională și cea democratică. 

Cuvântul de democraţie se utilizează în multe directiuni. Este o lozincä, 
adeseori primejdioasă, în programul partidelor politice, care sub masca demo- 
cratiei vor atingerea unor scopuri irealizabile. 

Nu tot ce se numește democraţie este democraţie. 

Democraţia care pretinde libertatea absolută a indivizilor și vreă să reali- 
zeze egalitatea de fapt a cetăţenilor în cadrele legăturii de Stat, nu este de- 
mocraţia adevărată. O astfel de democraţie nu ar fi naturală, ea ar fi o demo- 
cratie direct în contra ordinei în natură, şi ar trebui să piară în mod fatal. 

Democraţia, când o referim la popor, la Națiune ca unitate, trebuie să cu- 
prindă într'adevăr întreaga Națiune, nu numai o parte a ei, spre pildă clasa 
muncitorească sau ţărănească, iar când cerem validitarea principiului demo- 
cratic în raport cu indivizii, el trebuie să-și reverse binefacerile sale în mod 
egal, asupra tuturor indivizilor. Cine propagă deci democraţia oricărei pături 
din popor, spre a o ajută singură pe aceasta la drepturi sau spre a o suprapune 
altor straturi sociale, nesocotind importanţa lor pe care o au pentru unitatea 
Statului şi a existenţei Națiunii, fac cel mai detestabil serviciu — însuș ideii 
democratice. 

Democraţia adevărată nu poate lipsi niciun moment dela rolul ei de ocro- 
titor al tuturor intereselor îndreptăţite. 

Democraţia care vrea domnia unei pături a Națiunii cu preferința altor 
pături, nu vrea democraţia adevărată, iar democraţia care vrea domnia in- 
divizilor egalizaţi, vrea nimicirea societăţii, vrea realizarea imposibilului. 

Democraţia, adevărată trebuie deci să asigure validitarea voinţei nefalsi- 
ficată a Națiunii întregi, trebuie să asigure posibilitatea participării în mod 
egal a cetăţenilor la formarea și executarea acelei vointi, după cum, în ceeace 
privește indivizii, posibilitatea desvoltării și validitării tuturor energiilor in- 
telectuale, morale și materiale ale lor. 

Precum în inegalitätile din natură este o simetrie, este o ordine, tot astfel 
trebuie să existe o ordine și o simetrie în vieata de Stat, care nu poate fi scutită 
de inegalităţi. 

„Ordinea în societate, în Stat, este un drept sfinţit, care stă la baza tuturor“, 
după cum a fixat acest mare adevăr Rousseau, unul dintre cei mai mari filo- 
zofi ai omenirii, cercetând originea Statului. 

Istoria mai nouă a omenirii a dovedit ce nenorociri pot urmă din aplica- 
rea unor principii democratice rău înţelese și greşit interpretate. 

Democraţia falsă, care încearcă realizarea imposibilului, caută în timpul 
din urmă să realizeze egalitatea economică, dupăce egalitatea, și libertatea 
desăvârşită n'a putut-o realiză pe terenul vieţii de Stat. Comunismul ar fi 
forma de guvern pe lângă care s'ar puteă realiză acest scop. La ce consecinţe 
duce forțarea nenaturalului, a documentat mai bine ca orice argument teoretic, 
dominatiunea Sovietelor din Rusia! 

Vieata constituţională, ca şi democraţia, adevărată, cere validitarea domniei 
Națiunii, a poporului întreg ; orice altă domnie a unuia, sau a unei elice, a unei 
clase, a unui partid politic fără sprijinul opiniei publice însemnează negarea 
democraţiei si totdeodatä un constitutionalism fals, care creează o stare bol- 


ROMUL BOILA: PRINCIPIILE CONSTITUȚIEI NOUI 379 


navă, nenaturalä, urmând cu siguranţă matematică consecinţe funeste, de cele 
mai multe ori neprevăzute, în tot cazul zguduitoare dacă nu chiar catastrofale 
pentru existenţa Statului. 

Sunt ferm convins că, dacă s'ar fi aplicat dela început, sincer și cinstit, 
principiile vieţii constituţionale, multe crize politice sar fi evitat și multe 
vieţi omenești s'ar fi cruțat. Aplicându-se fără rezerve toate consecinţele prin- 
cipiului constituţional, nu s'ar fi ivit noui lozince politice, care sunt exageräri 
ale democraţiei adevărate, exagerări cauzate de suprimarea adevăratei vieți 
constituţionale. 

La alcătuirea unei noui Constituţii, nu ne este îngăduit să scăpăm din 
vedere adevărul că de azi încolo soarta Neamului românesc este legată de 
Statul său întregit. Unul fără de altul nu pot există, 

Sunt însă convins că Statul român numai atunci va puteă dăinui, dacă 
va face posibil validitarea voinţei adevărate a poporului întreg, în toate mani- 
festatiunile vieţii de Stat. 

Nu mai puţin sunt convins că toate încercările de-a da altă îndrumare orga- 
nizatiei şi vieţii noastre de Stat, se vor dovedi mai curând sau mai târziu de 
zadarnice. Cu cât mai târziu, cu atât mai mult se va întârziă, consolidarea și 
desvoltarea noastră. 

Trebuesc eliminate toate falsurile din vieafa publică. Să nu ne sperie per- 
spectiva unei Reprezentante Nationale cu vederi mai radicale, căci în mod 
natural urmează reacţiunea, care readuce la normal mersul vieţii de Stat. Decât 
o Reprezentantä Naţională radicală, este mult mai periculoasă o reprezen- 
tanţă artificială, care va produce starea sufletească nenorocită a neîncrederii 
în toate institutiunile de Stat existente. 

Lupta de clasă prin nicio altă măsură nu se poate împiedică, decât prin 
introducerea unei vieţii constituţionale cinstite, care poate apoi înfăptui drep- 
tatea, socială. Căci ce ar puteă înfăptui mai cu succes dreptatea, socială, decât 
o Constituţie care asigură validitarea tuturor energiilor existente în Stat și 
care garantează ocrotirea tuturor intereselor. 


4. Daţi-mi voie să ating, înainte de a trece la miezul problemei, o ches- 
tiune care, după părerea mea, va trebui să formeze subiectul unor preocu- 
pări serioase. Si anume, aceea a diviziunii dreptului în drept public si privat. 
Nici diviziunea, nici subdiviziunile făcute pe baza tezei cunoscute a juriscon- 
sultului Ulpianus, azi nu-și mai au justificarea lor. Dacă jurisconsultul Ulpi- 
anus, ar fi cunoscut înţelesul modern al Statului si al vieţii de drept, divizi- 
unea sa ar fi fost făcută altfel si pe altă bază. Proba cea mai evidentă că Ulpi- 
anus şi-a fixat teza sa din consideratiuni greșite, arată subdiviziunea făcută 
de el înșirând în categoria dreptului privat: dreptul natural, dreptul civil si 
dreptul internaţional. 

Dacă aceste subdiviziuni pot fi privite ca greșite, cu atât mai greșită este 
baza diviziunii. 

Baza, după Ulpianus, o dă utilitatea, adică interesul, care se validitează 
prin regula de drept, împărțind acest interes în interes public si în interes privat, 

Cuvântul de „privat“ este ceva ce contrazice mereu caracterul public 








380 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 





al întregei vieţi de Stat. Nu înţeleg a recunoaşte calitatea de privat unui in- 
teres pe care legiuitorul ţării îl fine de necesar a-l supune unei reglementări și 
unor sancţiuni. 

Chemarea, legiuitorului nu poate fi alta decât ca el să reglementeze toate 
raporturile de vieatä, de interes pentru Stat. 

Legiuitorul publie al ţării nu poate reprezentă deodată două interese deo- 
sebite. Însă nici nu-i necesar să le reprezinte. 

Singura bază corectă în ce priveşte apreciarea caracterului dreptului este, 
că în momentul ce Statul prin organele sale legiuitoare supune reglementării 
şi sanctiuni sale orice raport de vieaţă, acela pierde orice alt caracter ce ar fi 
avut şi trece în domeniul intereselor publice de Stat. Stând pe această bază, 
singură corectă şi corespunzătoare concepţiei moderne asupra Statului, ni se 
deschid orizonturi noui, care dau cheia de dezlegare pentru o mulţime de ches- 
tiuni de drept, ceeace ne interesează îndeosebi în legătură cu constituirea 
Statului. 

Incepând cu nemuritorul Ulpianus, până la distinsul Burchardi și alții ne- 
numărați, între cari mai noui Binding, Thon și Namur, chestiunea diviziunii 
dreptului a agitat totdeauna mult pe toţi cugetătorii. 

Se căută mai ales delimitarea, celor două domenii de drept public şi privat, 
fără de care nu se puteă închipui vieata de drept a unei naţiuni. 

Nu este nici locul, nici timpul, spre a dezvoltă teoria acestei chestiuni; 
ţin totus ca să citez din Binding următoarele cuvinte caracteristice: „fiecare 
normă de drept are un caracter de drept public... fiecare violare a unei norme 
de drept însemnează o violare a dreptului publici. Cu toate aceste cuvinte de 
o extraordinară importanţă pentru subiectul nostru, nu s'au tras acele conse- 
cinte care inevitabil trebuiau să urmeze dintr'o astfel de concepţie. 

Neacceptând baza diviziunii şi nerecunoscând caracterul de privat unei 
norme alcătuită de legiuitorul ţării, urmează ca să se abandoneze deosebirea 
de public și privat, ceeace s'a făcut până acum în privinţa materiei și a științei 
de drept. 

Gruparea, materiei de drept, legiferată de organele legiuitoare ale Statului, 
se va puteă face mai corect dacă se va luă de bază obiectul pe care-l priveşte. 
Astfel, atât materia, cât si ştiinţa, va puteă fi numită spre pildă dreptul legis- 
latiei (cuprinzând constituirea si funcţionarea ei); dreptul guvernării (cuprin- 
zând organele de guvernare, monarhul sau preşedintele de republică, consiliul 
de Stat, consiliul de miniștrii, miniştrii); dreptul administraţiei generale; 
dreptul administraţiei financiare, politiale, militare, sanitare, de instrucţiuni, 
dreptul cetätenese, dreptul ereditar, dreptul matrimonial, dreptul proprie- 
tăţii, dreptul obligational, etc. 

Odată organizarea vieţii de Stat pusă pe bază constituţională, acest carac- 
ter trebuie să se resfrângă asupra tuturor regiunilor de drept. Din cauza 
aceasta, este greşită diviziunea dreptului public în drept constituţional si drept 
administrativ. Dreptul administrativ trebuie să fie clădit pe aceleeași principii 
ca si dreptul constituţional. 

Din aceste consideratiuni trebuie privit şi cuprinsul legii fundamentale de 
Stat, care este Constituţia. 


ROMUL BOILA: PRINCIPIILE CONSTITUTIEI NOUI 381 


Este oare hotărît undeva ce trebue să cuprindă o Constituţie? Este oare 
definită, prin teoriile de până acum, care trebuie să fie materia dreptului con- 
stituţional ca ştiinţă? Nu este! Se operează numai în cadrul unor generalitäti. 

Se poate însă face constatarea că, cu toată diviziunea dreptului şi deli- 
mitările regiunilor de drept, Constituţiile de până acum, au în cuprinsul lor, 
principii şi dispozitiuni care privesc asà zicând toate ramurile de drept. Această 
împrejurare dovedeşte mai bine cât de forțate sunt diferitele diviziuni, când la 
baza lor stă acelaş interes de Stat care nu poate aveă decât un singur caracter. 

Constituţia, ca lege fundamentală a Statului, va puteă deci să cuprindă 
principii si dispozitiuni care privesc orice regiune a vieţii de drept, în măsura 
în care legiuitorul constituţional ţine de necesar ca să le declare de principii 
şi dispoziţii fundamentale, investindu-le cu toate garanţiile unei legi funda- 
mentale. 

Astfel, vedem cum într'o Constituţie se fixează principii asupra teritoriului 
Statului, populaţiunii Statului, a dreptului de proprietate, a căsătoriilor, a 
întrunirilor, asociaţiilor, naționalităților, confesiunilor, străinilor, capului Sta- 
tului, legislaţiei, guvernului, administraţiei publice, judeţene, comunale, ar- 
matei, finanţelor, justiţiei, etc. 


5. După toate acestea, să-mi fie permis a supune unei aprecieri deosebite, 
în cadrele conferinţei de astăzi, principiile si dispozitiunile de o specială im- 
portanță, care însemnează o schimbare faţă de trecut si va trebui să caracteri- 
zeze toată reforma constituțională. 

a) Indivizibilitatea Statului român, privind elementele sale constitutive, 
trebuie declarată ca un principiu absolut în noua Constituţie. Ea este însus 
Statul român, care încetează să mai existe dacă admitem diviziunea, lui. De 
aceea însemnătatea, mare a hotărârilor de unire fără conditiunea unei vieţi 
separate de Stat. 

In ce priveşte teritoriul Statului, Constituţia va trebui să declare, cu o 
modificare a textului vechei Constituţii, principiul că nu numai înstrăinarea, 
de teritoriu, dar nici rectificarea sau schimbarea limitelor Statului nu se poate 
face decât în virtutea unei legi fundamentale. Având teritoriul o importanță 
existenţială pentru Stat, este motivat să fie puse garanţii serioase, chiar și în 
vederea celor mai neînsemnate schimbări ce s'ar face în posesiunea lui. 

Aceasta, mai ales, pentrucă s'au întâmplat două schimbări importante în 
teritoriul vechiului regat: una în urma congresului dela Berlin din 1878 și alta 
în urma păcii dela Bucureşti din 1913, cu nerespectarea principiilor depuse 
în vechea, Constituţie. 

b) Condiţiunile şi modul dobândirii calităţii de cetăţean român, în urma 
situaţiei privilegiate de care se bucură în vieaţa de Stat, trebuie să se hotă- 
rască cu exactitate de legiuitorul constituţional. Ca un mod normal pentru 
dobândirea, cetăţeniei, va trebui să rămână şi pe mai departe naturalizarea, 
aşă după cum este instituită în vechea Conscituţie, făcându-se individual și 
prin lege, deoarece acest mod cuprinde toate garanţiile necesare în contra unor 
eventuale abuzuri. Nu aş vrea să mă îndoesc de patriotismul nici unui guvern 
român, dai din parte-mi sunt hotărît în contra unei dispoziţiuni, care ar supune 


382 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


importanta chestiune a încetăţenirii, arbitrarului ministerial. Întrucât sar 
intentionà o despovărare a legislației noastre, felul de a procedà alifel nu poate 
fi un argument acceptabil. deoarece naturalizările nn sunt prea dese, şi, conform 
practicei în cazurile concrete, ele preocupă mai mult comisiunile de indigenate 
decât ședința plenară. 

In ce privește pierderea, şi redobândirea calităţii de cetăţean român, va fi 
mai corect dacă rămânem și pe viitor pe baza presumtiunilor legale, starea 
aceasta corespunzând mai bine libertăţii de acţiune, pe care vrea să o asigure 
legiuitorul modern atât Statului, cât şi cetăţenilor. 

c) După fixarea principiilor asupra teritoriului și a populaţiei Statului, si 
înainte dea trece la organizarea puterii de Sta. ca al treilea element constitutiv, 
în mod logic va trebui să fie reglementată chestiunea drepturilor cetă- 
tenesti. 

Aceste drepturi nu se pot concepe altcum decât emanate dela Națiune, 
care este izvorul tuturor drepturilor în Stat. La baza lor este interesul de Stat. 
Caracterul lor nu poate fi altul decât unul public. Caracterul drepturilor ce- 
tätenesti nu o dă împrejurarea că drepturile se execută de indivizi sau de oare- 
care colectivitate a indivizilor, ci scopul, mai bine zis interesul în vederea că- 
ruia ele se exercită, 

Drepturile cetăţeneşti se recunosc si se garantează, în interesul Statului. 
Nimic mai greșit decât de a vedeà în drepturile cetăţeneşti drepruri individuale. 
Individul fiind caracterizat prin fiinţa sa de Stat, nu poate fi vorba de validi- 
tarea unui interes individual, când este pusă la ordinea de zi organizarea vieţii 
de Stat. 

Nu pot admite să existe interese individuale faţă de situaţia naturală ine- 
vitabilă în care ne găsim. Si chiar să existe astfel de interese, ele n’au prioritate 
faţă de interesul comun al Națiunii. Cine recunoaște si este convins că vieata 
Națiunii este a unei fiinţe deosebite, constituind ea Statul, având trecutul, 
prezentul și viitorul său, având idealul său si împlinindu-și misiunea sa spe- 
cială desemnată de provedinta divină, acela nu poate tăgădui adevărul acestei 
vederi. 

Acei cari la licărirea vremurilor noui, înainte de asta cu mai bine de un 
secol au voit să ducă cu orice preţ la triumf, în vieata de Stat, individualismul, 
au căzut într'o greşeală fatală! Ei vroiau să asigure drepturi și asà numite liber- 
tăţi individului, la aparenţă în contra deţinătorilor vremelnici ai puterii de Stat, 
în fond însă în contra Națiunii însăş pe care au ajutat’o prin șiroaie de sânge, 
ca să-și întroneze suveranitatea, sa. 

Să nu creadă cineva că m'am pus în servicul omnipotentei de Stat, când 
privese Națiunea ca atare, de izvorul tuturor drepturilor și puterilor în Stat. 
Vreau tocmai ca să afirm de altă parte, că este o chestie de existenţă pentru 
Națiune, să asigure indivizilor cari o alcătuiesc toate drepturile și libertăţile, 
nu pentru a satisface necesitățile lor individuale, ci tocmai ca prin ele să se 
satisfacă necesitätile superioare de Stat. 

In vieata de Stat nu pot există interese opuse între cetăţeni si Stat. Totul 
trebuie să fie întocmit pentru o conlucrare armonioasă în vederea scopului 
final. 


ROMUL BOILA: PRINCIPIILE CONSTITUȚIEI NOUI 383 


Fiecare drept, care se recunoaşte cetăţenilor fără deosebire de neam, de 
religie si de limbă, trebuie să fie o garantie a vieţii constituţionale de Stat. Iată 
însemnătatea, acestor drepturi, mai ales dacă cetăţenii sunt conştienţi de ele! 

„Libertatea“ şi „egalitatea“ nu există, ca institutiune de drept public nici 
în înţelesul etimologic al cuvântului, nici în intelesul de libertate absolură 
sau egalitate de fapt; nu există, nici aşă numitele „drepturi omeneşti“ înnăscute 
cu omul, anterioare chiar vieţii de Stat. Toate acestea, s'au dovedit de lozinci 
menite să răstoarne câte o dominatiune nefastă. In realitate, în Constituţiile 
făurite pe baza tendinței individualiste, chiar și în cele dintâi şi mai sângeroase 
din revolutiunea franceză, ele figurează ca drepturi cu foarte multe restric- 
fiuni, păstrând numirea lor de „„libercate““, de „egalitate“ si de „drepturi ome- 
neşti“* cel mult ca o expresiune științifică. 

d) Cercetând unele dintre cele mai însemnate drepturi cetățenești, găsim 
că egalitatea, de drept, — desfiinţând toate titlurile şi privilegiile, — va trebui 
pusă în fruntea drepturilor cetățenești arătând, şi prin acest gest formal ten- 
dinfa de-a asigură egala îndreptăţire tuturor cetăţenilor, fără deosebire de 
neam, de religie și de limbă. 

Vieata si sănătatea cetăţenilor sunt bunuri care trebuiesc garantate în mod 
potrivit, în interesul existenţei Statului. Nu mai puţină însemnătate are onoarea 
de care se bucură un cetăţean în societatea omenească, Ceeace ridică pe om la 
cele mai mari înălțimi în societate, este onoarea. Nu încape îndoială că este 
un interes de existenţă ca cetăţenii să fie conștienți de onoarea lor și, nu numai 
să fie crescuţi în sentimente de onorabilitate, dar să li-se apere onoarea dacă 
ar fi atacată, 

Recunoașterea dreptului la limba proprie, chiar si pentru colectivitatea 
cetăţenilor de alt neam, trebuie să fie un principiu fundamental în noua Consti- 
tutie, corespunzător hotärîrilor Adunării Naţionale dela Alba-Iulia. Asigu- 
rând naționalităților prin noua Constituţie drepturile limbei lor pe teren con- 
fesional, şcolar, cultural, social şi economic, precum și mai ales dreptul de a fi 
judecaţi, administrati şi instruiți în anumite condițiuni naturale în limba lor 
proprie națională şi, întrucât sunt la dispoziţie, prin indivizi din sânul, lor se 
va alege cea mai liberală cale pentru resolvarea chestiunii naționalităților. 
Prin adoptarea acestor principii, depuse în hotärîrile dela Alba-Iulia, acordând, 
precum s’a văzut, dreptul la întrebuinţarea limhii naționalităților în raport 
cu vieata de Stat si a serviciilor publice ale ei, s'au întrecut chiar şi conditiunile 
impuse Statului român prin tratatul minorităţilor. N’a înţeles însă nici Adunarea 
Naţională dela Alba-lulia si nu înţelegem nici noi a merge atât de departe ca 
să asigurăm naționalităților vreo individualitate politică separată, cu autogu- 
vernare și teritoriu separat. 

Garantând libertatea individuală aşă cum aceasta poate fi stabilită în urma 
restrictiunilor suferite din cauza drepturilor analoge ale celorlalţi cetăţeni si 
din cauza intereselor superioare de Stat, noua Constituţie trebuie să îngrijească 
ca garanţiile ei să devină efective. Dupäce arestările arbitrare sunt la ordinea 
zilei, cu toate garanţiile de până acum înscrise în Constituţie si codurile pe- 
nale, va trebui să recurgem la o sancţiune care singură poate remediă acest 
rău. Să se enunte ca principiu că funcţionarul, agentul sau însărcinatul pu- 





384 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


terii publice, care a arestat pe cineva în contra legii, va fi judecat la pierderea 
oficiului pe toată vicata, având pe lângă aceasta, a face o pedeapsă de închi- 
soare a cărei durată va variă după gravitatea cazului. 


f) Dreptul de proprietate este unul dintre drepturile cetățenești, despre 
care se spune că ar fi un drept „privati. Faptul în sine, că legea fundamentală, 
a ţării, Constituţia, fixează anumite principii în privinţa acestui drept, dove- 
dește că caracterizarea, lui, ca drept privat, este greșită. Acest fapt arată mai 
bine decât orice alt argument, că diviziunea dreptului, bazată pe formula lui 
Ulpianus, naște stări de drept cari nu pot fi justificate, Statul, supunând unei 
regulări, indiferent dacă prin Constituţie sau o lege ordinară, chestiunea pro- 
prievăţii, ea pierde prin acest fapt orice caracter de particularitate. Ea 
devine de domeniul dreptului public. 


Statul trebuie să garanteze existenţa materială 4 cetăţenilor ca si existenţa, 
lor fizică. Iată interesul public care, în mod exclusiv, se validitează la regle- 
mentarea, acestei chestiuni. Intrebarea este: care e felul prin care Statul se 
achită de această datorie? 

Interesul Statului este, pe deoparte ca să-şi însușească o cantitate oarecare 
din bunuri pentru acoperirea cheltuielilor împreunate cu întreg aparatul vieţii 
de Stat, de altă parte să dispună asupra unor bunuri, din cauză de utilitate 
de Stat, cum sunt: comunicaţia, salubritatea publică, lucrările de apărare a 
ţării si cele de interes militar, etc. 


Rămâne ca Statul să statornicească pentru, restul de bunuri, un oarecare re- 
gim de drept, asigurând libera dispunere și folosinţa lor indivizilor, în mar- 
ginile legilor, respectând și validitând principiile concurenţei libere. 

Din declararea dreptului de proprietate ca un drept cu caracter publie, 
nicidecum nu urmează să substragem din folosinţa, cetăţenilor acele bunuri 
care nu sunt reclamate de necesităţile Statului. Faptul, că dreptul asupra bunu- 
rilor are un caracter public, nu are de consecinţă ca ele să fie puse la dispoziţia 
si folosinţa egală a tuturor. Este o imposibilitate chiar și încercarea de a egaliză 
conditiunile de existență materială. Statul are tot interesul ca să asigure des- 
voltarea tuturor energiilor materiale existente, așă după cum-ele se mani- 
festă în inegalitatea lor. 


Numai în acest mod se va puteà creia o vieaţă economică ordonată, care 
va contribui la desvoltarea economiei nationale și la îmbogățirea ţării. 

Din acest motiv, principiul conducător la reglementarea constituţională a 
proprietăţii cred că ar trebui să fie, ca Statului să i se recunoască dreptul de 
a însuși si substrage din bunurile de orice categorie aflătoare pe teritoriul său 
sau la dispoziţia sa, toate acelea care sunt reclamate de un interes de Stat legal- 
mente constatat. 

Statul nu poate declară aparținătoare domeniului public şi chiar ca pro- 
prietate a sa, tot subsolul, tot spaţiul atmosferic, toate apele şi zăcămintele 
miniere, lăsând proprietarului unui imobil, din subsolul şi din spaţiul atmos- 
feric, atâta, cât îi este necesar pentru folosința normală a suprafeţei. Aceasta 
ar fi o restrictiune care nu mai este motivată prin nicio consideraţiune su- 
perioarä. 





ROMUL BOILA: PRINCIPIILE CONSTITUȚIEI NOUI 385 


Reforma agrară este un exemplu viu cum cele mai mari restricţii ale pro- 
prietätii se fac fără de nicio greutate, dacă se fac dintr'o cauză de utilitate de 
Stat. Statul si de alteum trebue să-şi rezerve anumite drepturi asupra unor 
produse ale subsolului, spre pildă: asupra aurului, argintului, cuprului, fierului, 
gazului metan, petrolului, cărbunelui, etc., în urma importanţei ce aceste pro- 
duse comportă pentru economia naţională si existenţa Statului. Tot din aceste 
consideratiuni s'au rezervat în favoarea Statului diferitele monopoluri. 

Nu se poate însă motivă o extindere si mai largă a proprietăţii Statului. 

Nu poate fi interes public ca Statul să substragă din concurenţa liberă 
economică, unele bunuri cari el, sau numai printr'o exploatare în regie, sau 
prin cointeresări sau concesionări pe plată, le-o poate valorifică. Se știe că 
Statul este un rău gospodar și un rău negustor. 

Constituţia nouă fixând restricţiile care se pot aduce proprietăţii din in- 
terese de Stat, a garantat un drept fundamental al cetăţenilor români. 

9) Pentru rezolvarea norocoasă a chestiunii confesionale, înainte de toate 
ar trebui declarată libertatea conștiinței ca absolută, adoptând acest prin- 
cipiu neschimbat din Constituţia, veche. De fapt, „pro foro interno“, ea este ca 
absolută și se poate supune unor restrictiuni numai în ce priveşte manifestă- 
rile sale exterioare. Libertatea religioasă manifestându-se prin diferite culte, 
acestea trebuie declarate ca garantate, dar numai întrucât prin exercitarea lor 
nu ajung a fi incompatibile cu ordinea publică și bunele moravuri. 

Luând de bază aceste principii. şi credincioasă principiului prevăzut în 
hotăririle Adunării Nationale dela Alba-Iulia, Constituţia nouă va trebui să 
dea o deslegare potrivită chestiunii confesionale, care are o egală importanţă 
cu chestia naționalităților. 

Confesiunile, prin munca lor sufletească, contribue în mod esenţial la edu- 
catia cetäteneascä si la cultivarea virtuţilor cetățenești. 

In Statul român întregit se găsesc confesiuni cari au credincioși de altă 
limbă decât cea română, și au un caracter de rassă deosebit de cel românesc, 
având un trecut mai lung sau mai scurt şi o vieafä autonomă bisericească mai 
mult sau mai puţin desvoltată. 

Îndrumarea, vieţii bisericeşti în direcţie patriotică este o datorie primordială, 
Trebuie dată o astfel de dezlegare chestiunii confesionale, încât să se asigure 
o muncă rodnică a lor și în folosul Statului. 

Raporturile speciale în care se găsesc diferitele confesiuni româneşti și ne- 
românești în Statul român, nu admit căutarea dezlegării în adoptarea vreunui 
sistem existent în alte State. 

Astfel, trebuie să abandonăm sistemul ,,cesaro-papal“, sistemul „libera 
chiesa in libero stato“, sistemul unei biserici dominante, sisteme existente 
în Statele-Unite sau în Franţa. 

Baza, regulării nu poate să o formeze decât egala îndreptăţire și vieata au- 
tonomă bisericească a confesiunilor, un principiu prevăzut în hotäririle Adu- 
nării Nationale dela Alba-Iulia. Să se asigure egala îndreptăţire tuturor acelor 
confesiuni, pe care le-a avut sau le-a preluat Statul român. Prin acest fapt se 
respectă drepturile câștigate și continuitatea de drept a principiilor care trebue 
să fie la baza organizării unei vieţi de Stat sănătoase. 








356 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





De egală îndreptăţire s'ar împărtăși confesiunile: greco-ortodôxä, greco-unită, 
romano-catolică, evangelică-luterană, evangelică-reformată, unitară, mahome- 
tană si israelitä. Aceste confesiuni, care cuprind în sânul lor majoritatea covâr- 
şitoare a cetăţenilor români, să fie confesiuni recunoscute cu dreptul unei au- 
tonomii în ce priveşte vieaţa lor internă, a cultului şi administrării de avere, 
stabilind, faţă de aceste confesiuni, dreptul de control suprem, de numire sau 
de confirmarea numirii sau alegerii conducătorilor bisericeşti. 


Toate celelalte rituri cari mai există pe teritoriul Statului român să fie 
tolerate, întrucât exercitarea lor nu atinge ordinea publică și bunele moravuri. 

Trebuie stabilit dreptul bisericilor de orice rit la ajutorul material al Statului, 
în măsura bugetului disponibil, luând de bază la distribuirea ajutorului toate 
elementele hotärîtoare pentru apreciarea situaţiei lor. 


Acceptarea unei biserici dominante în Statul român întregit, este în contra- 
zicere nu numai cu spiritul timpului, nu numai cu hotärîrile Adunării Naţionale 
dela Alba-Iulia, ci cu toată vieata constituţională a Statului român, bazată 
pe egala îndreptăţire a cetăţenilor de orice neam, religie și limbă. 

Statul român are destule prilejuri de a sprijini bisericile românești, pe baza, 
proportiei pe care o reprezintă credincioșii lor în raport cu totalitatea numä- 
rului cetăţenilor români. 

Asigyrând o vieaţă autonomă potrivită bisericei ortodoxe de pe teritoriul 
Statului român și având toate conditiunile unei desvoltări sănătoase, aceasta 
are prilejul ca prin concurenţa liberă asigurată tuturor confesiunilor să-și 
împlinească si pe viitor misiunea sa morală si naţională. 

h) Invăţământul trebuie să fie preocuparea principală a Statului român. 
O educaţie naţională, ţinută la înălţimea morală si patriotică, este o chezăşie 
a viitorului acestui Stat. O vieatä adevărat constituţională de Stat nu se poate 
închipui fără de o stare culturală oarecare. Principiile și dispoziţiile vieţii con- 
stituţionale a Statului întregit nu vor aduce foloase reale până când nu vom 
fi în posesiunea culturei potrivite mecanismului constituţional destul de com- 
plicat. Pentru îndeplinirea misiunii culturale a Statului, stau două căi deschise: 
una este că Statul privește de datoria și dreptul său exclusiv îngrijirea instruc- 
ţiunii, iar celălalt că admite la această muncă colaborarea tuturor forțelor de 
cultură. Nu încape discuţie că Statul român, în împrejurările date, trebuie să 
aleagă calea a doua, apărând interesele sale superioare în orice împrejurări. 

In privința învăţământului public, trebuie să fie hotärîtoare principiile pre- 
văzute în rezolutiunile dela Alba-lulia, ca instructia cetăţenilor, fără deosebire 
de neam şi de limbă, să se facă în limba lor proprie, cel puţin în învăţământul 
primar. 

In privinţa învățământului particular, trebuie să se asigure libertatea în- 
vätämântului, în special a învăţământului confesional, menţinând controlul 
general al Statului. 

Intrucât institutele de învățământ particulare vor să uzeze de sprijinul 
material al Statului, sau vor să elibereze atestate de capacitate, hotärîte de Stat 
ca conditiune de admisibilitate în funcțiunile publice, Statul va fi în drept să 
determine conditiunile lor de existență. 











ROMUL BOILA: PRINCIPIILE CONSTITUTIEI NOUI 387 





Este de interes ca învățământul primar public să fie gratuit, ca astfel să 
fie accesibil si pentru cei lipsiţi de mijloace materiale. 

Învăţământul trebuie să fie declarat obligatoriu acolo unde sunt școli pri- 
mare publice sau de altă natură, recunoscute de Stat. 

Învăţământul universitar va trebui pus pe bază autonomă, care oferă mai 
multă garanţie pentru realizarea libertăţii de știință, 

Prin aceste principii privitoare la libertatea învățământului, se va satis- 
face și stipulatiunile internationale cuprinse în tratatul minorităţilor. 

i) Declaränd principiul de liberă propagandă a gândirilor omeneşti si per- 
sistând în materie de presă pe lângă desfiinţarea tuturor institutiunilor pre- 
ventive, nu vom puteă înscrie în noua Constituţie alt mijloc de reprimare a 
abuzurilor, decât sistemul represiv. Spre a garantă eficacitatea acestui sistem, 
vor trebui luate măsuri potrivite pentru stabilirea persoanei responsabile. 


Un mijloc de reprimare ar îi indemnizaţia, care să se judece în fiecare caz 
nu numai ca despăgubire reală, ci şi ca una morală, pentru care va răspunde în 
ultimul rând însuş proprietarul tipografiei sau litografiei. 

Prin dispozitiuni corespunzătoare acestor principii, se va respectă un prin- 
cipiu fundamental al hotärîrilor dela Alba-Iulia. 

Acceptând principiul libertăţii de întrunire si adoptând legile cele mai 
liberale pentru garantarea acesteea, vom fi de acord cu stipulatiunile punctului 
IV din hotärîrile dela Alba-Iulia. 

Asigurarea drepturilor, asà numite „politice“, tututor cetăţenilor, în mod 
egal, va trebui să fie un principiu fundamental în noua Constituţie. 


Cuvântul de „politică“, având mai multe înţelesuri si având în vedere faptul 
că în baza drepturilor publice corespunzător principiului constituţional, ce- 
tätenii participă prin aceste drepturi per eminentiam în exercitarea puterii de 
Stat, ar fi motivat ca ele să fie numite mai curând „drepturi constituţionale“. 

Importanţa datoriilor cetățenești pretinde ca în noua Constituţie să fje 
înşiruite în mod sistematic și în urmare logică, după drepturile cetățenești. 
După cum nu putem recunoaşte nici ca numire, cu atât mai puţin ca caracter, 
drepturi individuale, nu vom puteă recunoaște nici caracterul individual al 
datoriilor cetăţeneşti, cum sunt credinţa către Patrie, către Tron, supunerea 
față de legi, datoria de a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile Statului, 
datoria, de a face serviciul militar și al celorlalte datorii hotärîte de legi. 

Trebuie codificate în noua Constituţie principiile și dispoziţiile funda- 
mentale ale legilor si stipulatiunilor internationale privitoare la situafia de drept 
a străinilor. Trebuie să cunoască străinii, cari au de realizat vreun interes al 
lor, — care de altfel va fi nevoie să fie în concordanţă cu interesele superioare ale 
Statului, — limitele legale ale acţiuni lor pe teritoriul Statului, în legătură cu 
Statul român sau cu cetăţenii lui. 

j) Pe lângă populaţie şiteritoriu, puterea de Stat este acel element consti- 
tutiv care dă ființă vieţii de Stat, închegând totul într'un trup si întrun su- 
flet. Prin puterea aceasta, care are toate calităţile independenţei, vedem tră- 
indu-si Națiunea vieata sa de Stat. Prin această putere se formează voinţa 
Națiunii și tot prin ea se şi execută. 


388 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 





In serviciul acestui scop trebuie să se pună organizaţia întreagă a puterii 
de Stat. Toate acele principii si dispozitiuni, cari privesc organizarea si functio- 
narea, puterii de Stat, sunt deci de o importanţă extraordinară. 

Vieaţa de Stat este caracterizată prin unitatea ei. Unul este teritoriul, una 
este națiunea, una si indivizibilă este şi trebuie să fie puterea de Stat. 

Este o greşeală de a vorbi de mai multe puteri si de a privi ca puteri dreptu- 
rile cari se bazează pe Puterea Statului. Puterea Statului român este o singură 
putere care nu se poate diviză sub nici un titlu, nici chiar pe provincii, prin 
o organizare autonomă a lor în detrimentul unităţii Statului si a Națiuni. 


Puterea Statului român nu poate emană decât dela Națiunea română alcä- 
tuitoare de Stat, înțelegând sub această numire totalitatea cetăţenilor fără 
deosebire de neam, de religie şi de limbă, dela Rege până la cel din urmă ce- 
tăţean. 

Aceste principii, oricât de teoretice par, vor trebui să fie înscrise în noua 
Constituţie. 

La organizarea puterii de Stat, trebuie să abandonăm sistemul învechit al 
separaţiunii de puteri. Montesquieu, Constant, Stein și alţii nenumărați cari 
au creiat și perfecţionat această teorie, separau puterile în contra deţinătorilor 
lor vremelnici fără o bază principială bine precizată. Este evident că nu pu- 
terea de Stat trebuie divizionată, ci trebuie instituite organe potrivite şi tre- 
buie puse la dispoziţia acestora mijloacele necesare pentru îndeplinirea di- 
feritelor funcțiuni reclamate de vieaţa de Stat. 

Trebuie hotärîte prin Constituţie si prin legi atributiunile fiecăreia dintre 
funcțiuni. 

Garantia menținerii diferitelor funcțiuni în constitutionalitate si în legali- 
tate, nu o va da nici numirea de putere, nici divizarea puterii în mai multe pu- 
teri, ci o va da, în primul rând, conștiința vie a Națiunii. Unde aceasta lipseste, 
acolo nu putem vorbi deloc de vieata constituțională, iar unde este defec- 
tuoasă, se va naște o vieatä de Stat bolnăvicioasă, plină de crize. 

In acel caz s'ar puteà realizà, în modul cel mai ideal, voința Statului, dacă 
Națiunea însăş în mod direct ar puteă îndeplini funcțiunile reclamate de 
vieața sa. Cum în calea acesteea stau piedici tehnice şi fizice invincibile, s'a 
recurs la instituţianea delegatiunii, prin care se dă în numele Națiunii mandat 
câtorva cetățeni pentru îndeplinirea diferitelor funcțiuni. 

Astfel de funcții delegate mai principale sunt: funcțiunea capului Statului, 
legislația, guvernul, administrația si justiția. 

Pe lângă delegație ca principiu fundamental, trebuie proclamate o serie 
de alte principii si dispozitiuni, parte inerente numai vieții constituționale, 
parte inerente oricărei vieți de Stat. 

k) Recunosc absoluta libertate a Națiunii de a-și hotărî singură, în mod 
potrivit, forma de guvern pe care o fine ca mai corespunzătoare intereselor 
sale existenţiale. 

Ales odată Regatul ca formă de guvern, instituirea acestuia, trebuie să se 
facă eu validarea şi garantarea principiului fundamental constituţional că 
Regele este supus legilor, că n'are alte drepturi decât cele date lui prin Consti- 





ROMUL BOILA: PRINCIPIILE CONSTITUTIEI NOUI 389 








tutie si că nici un act al Regelui n'are tărie decât dacă a fost contrasemnat 
de un ministru, care prin aceasta devine răspunzător pentru acel act. 

În ce privește ereditatea ca mod normal pentru succesiunea Tronului si 
alegerea Regelui, sunt pentru menţinerea dispozitiunilor vechei Constituţii, 
cu unele modificări. 

Aceste modificări ar fi: Ereditatea Tronului să se hotărască pentru cobo- 
rîtorii bărbaţi după ordinea. de primogenitură din familia Majestății Sale Re- 
gelui Ferdinand I. 

Incoronarea să fie înscrisă în Constituţie, nu ca o institutiune cu sancţiuni 
de drept public, ci ca un prilej de mare sărbătoare naţională. 

Drepturile regale preluate din vechea Constituţie şi grupate mai sistematic 
trebuie întregite prin dreptul de patronaj asupra tuturor bisericilor, prin 
dreptul de a declară răsboaie si a ordonă mobilizarea, prin dreptul de a primi 
şi de a numi reprezentanţi diplomatici, de sine inteles cel din urmä drept în ca- 
drele legilor organice, în fine, prin dreptul de a încheiă tratate şi conventiuni 
internationale asupra tuturor chestiunilor, cu rezerva însă că, pentru Națiunea 
română, numai atunci să devină obligatorii tratatele si conventiunile, dacă au 
fost inarticulate între legile țării în modul hotărît de Constituţie. 

1) O altă funcţiune însemnată va trebui să îndeplinească în vieafa Statului 
român, legislaţia. Pentru organizarea ci corespunzătoare, un singur principiu 
poate fi hotărîtor: ca legea, care este emanatiunea ei, să exprime voința ade- 
vărată a Națiunii. 

Numai atunci s'ar puteà realizà în mod ideal această voință, precum am 
amintit dejà, dacă Națiunea şi-ar puteà-o exprimă în mod direct. Cum însă 
aceasta este imposibil, trebuie să căutăm a o apropià în alt mod. 

Un astfel de mod ar fi referendul, întrucât s'ar puteă asigură funcţionarea, 
ireproşabilă unei astfel de instituţiuni. Cum însă conditiunile culturale, de co- 
municatie şi de organizaţie a Statului român, stau în calea realizării lui cores- 
punzătoare, trebuie să-l abandonăm. 

Prin urmare, deocamdată nu rămâne o dezlegare mai bună decât organi- 
zarea legiferärii în baza colaborării Capului Statului cu o Reprezentantä a 
Națiunii, restrânsă la număr. 

Astfel, va trebui acceptată pentru Statul român, ca factori competenţi ai 
legislaţiei, Regele şi Reprezentanţa Naţională. Dela modul cum se va organiză 
Reprezentanţa Naţională, va depinde măsura în care se va puteă realiză pro- 
blema ca voinţa Statului să acopere voinţa Națiunii. 

Reprezentanţa Naţională din Constituţia vechiului Regat a fost compusă 
din două Adunări. Oricât ar păreă de ademenitor unora, că stând pe baza su- 
veranitäfi Naţionale, aceasta este mai bine reprezentată prin o singură Adunare 
şi că o a doua Adunare însemnează un plus de buget fără vreun sens practic, 
sunt pentru menţinerea sistemului bicameral. 

Dacă scopul nostru general e să se aducă legi bune și utile, acest 
scop desigur va fi atins mai bine în cazul când, pe lângă toţi factorii hotăritori 
în materie de legiferare, opinia publică, presa, specialiștii, Regele și o Adunare, 
proiectele de legi vor mai fi supuse și deliberării unei alte Adunări, caracterizate 
în împrejurări normale prin calmul, seriozitatea si experienţa vârstei mai 





390 NOUA CONSTITUŢIE A ROMANIEI 








înaintate. Pe lângă forma de guvern a Regatului, Senatul are menirea, impor- 
tantă de a paraliză conflictele, care în mod inevitabil s'ar ivi între o singură 
Adunare si Rege. Din acest motiv, istoria constitutionalismului românesc, si 
mai nouă şi mai veche, indică în mod destul de lămurit necesitatea menţinerii 
sistemului bicameral. 

m) Constituirea, Adunărilor va trebui făcută prin introducerea celui mai 
larg sistem electoral. Acesta este votul universal, egal, secret, direct, cu vo- 
tare pe comune şi cu reprezentare proporțională. Trebuie să acordăm votul 
universal si femeilor, satisfäcând astfel un deziderat al hotărîrilor Adunării 
Nationale dela Alba-Iulia, precum si cerintei de dreptate socială si de egalitate 
de drept a cetăţenilor. Astfel se va satisface şi principiul democratie pus la 
baza organizaţiei vieţii de Stat. Prin participarea femeilor la crearea și execu- 
tarea voinţei de Stat, vom da prilej ca femeile să aducă un aport preţios vieţii 
de Stat, prin chestiuni de importanță politică şi socială. Pe lângă motivele mul- 
tiple cunoscute mai ales din mişcările feministe, punând postulatul nostru faţă 
de sistemul electoral viitor, ne sprijinim mai ales pe conştiinţa vie naţională a 
femeii, care în părţile din ţinuturile de peste Carpaţi a avut un rol important 
de conservare naţională şi care, suntem siguri, își va avea rolul său naţional 
și în Statul român întregit. 

Votarea pe comune, declarată şi realizată, căci numai în acest mod eliminăm 
inegalităţile unei institutiuni de drept, care se bazează pe egalitatea procla- 
mată a votului. 

Suntem, hotărît în contra obligativitätii votului, ceeace este în contrazicere 
cu spiritul vieţii constituţionale. Acei cari cer vot obligatoriu, îşi motivează 
punctul lor de vedere cu necesitatea de a solidariză în acest mod massa cu con- 
ducerea, Statului. Teza este de tot greșită. Votul celor constrânşi si nepriceputi 
este lipsit de fond moral. Statul nu poate trăi din iluziuni. Trebuie alese alte 
căi. Printr'o educaţie sănătoasă şi serioasă trebuiesc cetăţenii crescuţi în senti- 
mente patriotice şi făcuţi intelegätori ai intereselor superioare ale Statului si, 
atunci, nu e necesar să fie constrânşi cu forţa să voteze, mai ales că votarea asà 
cum se face în zilele noastre, este în general ceva desgustător și nicidecum 
nu oferă un prilej de primenire cetäfencascä. 

Nu mai putin trebuie să ne inspire serioase îngrijorări modul secret al vo- 
tării, aşă după cum se practică. Decât o votare secretă descoperită și o insti- 
tufiune de drept compromisä, mai bine să introducem votarea publică. Nimic 
mai potrivit, ca să cristalizeze tot ce-i patriotic, bun si folositor existenţei Sta- 
tului, decât o luptă deschisă purtată de către caractere adevărate, al căror 
număr, dacă la început va fi mic, va creşte din zi în zi. Faţă de votarea pu- 
blică s’ar face imposibilă o serie de practice guvernamentale, uzitate cu scopul 
de a falsificà voinţa alegătorilor. 

Reprezentarea proporţională fiind corectivul calitativ a unei reprezentanțe 
constituite, pe baza majorităţii cantitative va trebui acceptată și generalizată 
în forma cunoscută din sistemul electoral al vechiului Regat. 

Egalitatea votului pretinde însă ca circumscripțiile electorale să fie astfel 
arondate, ca fiecare să aleagă un număr egal de deputaţi si senatori. Mai bine 
ar fi ca circumscripțiile să se formeze din câte 250.000 suflete alegând fiecare 


ROMUL BOILA: PRINCIPIILE CONSTITUTIEI NOUI 391 


circumscripție câte 5 deputaţi si 2 senatori. La fixarea circumseripțiilor să se ţină, 
seamă, întrucât se poate, de graniţele politice ale judeţelor existente. Intrucât 
însă judeţele ar fi mai mari sau mai mici la numărul sufletelor ca circa de 250.000, 
circumscripțiile să se poată constitui prin gruparea judeţelor sau fractiunilor 
lor, cu alte judeţe sau fractiunile acestora. 

Conditiunile generale ale dreptului de vot activ si pasiv, în ce priveşte ce- 
täfenia si etatea, precum si egalitatea, votului și votarea, directă, ar îi să se preiă 
neschimbate din sistemul de până acum. 

Ca o nouă conditiune a dreptului de vot pasiv, ar fi ştiinţa de carte, ceeace 
este o cerință elementară care se poate pune faţă de un legiuitor. 

Este în absolută consonantä cu traditiunile neamului românesc, ca în Senat 
să-i vedem ca membri de drept pe moștenitorul tronului și capii diferitelor bi- 
serici, adăugând la cei de până acum câte un reprezentant al bisericilor mu- 
sulmane și israelite. 

Nu se poate însă admite alegerea în alt mod a senatorilor decât în mod di- 
rect, prin cetăţeni alegători. Adoptarea unui alt sistem este în contrazicere cu 
principiile vieți de Stat, adevărat constituţionale. 

Sistemul reprezentativ oferă destule garanţii pentru a fi aleşi de repre- 
zentanţii Națiunii, cei mai chemaţi, fără deosebire de ocupatiuni profesionale. 
Un Senat compus în majoritate pe altă bază ca cel reprezentativ, poate deveni 
într'un moment dat o nenorocire pentru Stat. 

Alegerea senatorilor se va face în modul alegerii deputaţilor, sistem care 
s'a dovedit a fi mai corespunzător pentru stabilirea rezultatului. 

Exercitiul dreptului de vot trebuie făcut pendinte de înscrierea în liste a 
alegătorilor, din care cauză conscrierea celor cu drept de vot să fie garantată 
prin dispozitiuni constituționale care ar fi: conscrierea tuturor celor îndreptă- 
titi din oficiu, printr’o comisiune de cinci, constituită de fiecare secție de vo- 
tare. Contestatiile ce se ridică, să se judece în instanță ultimă de judecătoria 
de ocol. In urma abandonării obligativităţii votului, certificatele de alegător 
să nu aibă altă importanță decât că vor dovedi identitatea alegătorului, 
nu însă în mod exclusiv, ci să fie admisă și altă probă pentru constatarea, ei. 

Pentru garantarea legalităţii operaţiunilor de votare, nu găsim un mai bun 
expedient decât efectuarea, alegerilor prin judecătorii, statuând sancţiuni pentru 
a asigură exerciţiul liber al dreptului de vot şi pentru a împiedică falsificarea, 
rezultatului alegerii prin adoptarea unui organ special de acuzare, cum sunt 
cei 20 alegători hotărâți de legile de alegere si prin o procedură penală specială 
cu cel puţin două instanţe de apel. 

n) O altă chestie este cea a verificării mandatelor. 

S'au făcut multe încercări pentru dezlegarea ei corectă. Părerile culminează 
în trei modalităţi de rezolvare. Sau se face verificarea de Adunări, sau de o jude- 
cătorie independentă, în afară de Adunări, sau de o judecătorie mixtă compusă 
pe de o parte din judecători, de altă parte din membrii Adunărilor. 

După părerea noastră, pare a fi mai corectă următoarea dezlegare: manda- 
tele necontestate să se verifice de Adunări. Dacă s'ar ivi necesitatea inva- 
lidării pe chestie de legalitate, aceasta va puteă fi declarată numai de judecă- 
toria electorală. 


392 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


Mandatele contestate de oricine si din orice parte, să se verifice de o jude- 
cătorie electorală compusă din 16 membri, dintre cari jumătate aleşi de Curtea, 
de Casaţie dintre consilierii săi, iar cealaltă parte jumătate din consilierii ju- 
decätoriei admininistrative. Aceştia ar judecă în 4 sectinui de câte 5, al cincilea 
fiind ales dintre ceilalți consilieri ai Curtilor, ca preşedinte, pe bază de paritate 
şi prin vot secret. Membrii comisiunilor se aleg prin sorti de către Sectiunile- 
Unite a Curtilor. 

Indrumarea verificărilor în competinta Sectiunilor-Unite ar îngreună mult 
lucrarea Curtilor și nu ar oferi o mai mare garantie decât judecata a 5 consi- 
lieri independenţi ai Curţilor. Constituirea judecătoriei de validare în modul 
arătat, se va puteà face numai dacă se admite instituirea absolut necesară a unei 
judecătorii administrative supreme. 

Cu privire la caracterul și atributiunile mandatului, precum si la funetio- 
narea Adunărilor, ar fi să se adopteze principiile vechei Constituţii, cu o singură 
modificare mai esenţială, instituind comisiuni pentru desbaterea prealabilă a 
fiecărui proiect de lege, cu abandonarea totală a desbaterei prin Secţiuni. 

Prin această dispoziţie s'ar înlocui secțiunile cu lucrarea lor greoaie, de 
altă parte s’ar asigură o dezbatere a fiecărui proiect de lege prin secțiuni consti- 
tuite din parlamentari specialişti. 

Instituirea unui consiliu legislativ cu scopul principal să redacteze proiecte 
de legi, declarând incompetinta parlamentului în materia aceasta, nu ar fi 
deloc potrivită cu votul universal. Regulamentele Adunărilor trebuie să re- 
glementeze prezentarea și dezbaterea proiectelor de legi din iniţiativă parla- 
mentară, iar şi ce priveşte proiectele de legi prezentate de guvern. este dată ga- 
ranţia că redactarea lor va fi corespunzătoare. Nu se poate îngreună lucrarea 
legislativă cu o institutiune nouă care ar trebui să deă consilii neobligatorii. 

Pentru înconjurarea unor interpretări neavenite, ar trebui înscrisă în Con- 
stitufia nouă două principii si anume: că legea devine obligatorie după publi- 
carea, în Monitorul Oficial şi, întrucât nu se dispune altfel, ziua intrării în vigoare 
a unei legi este a 15-a zi după publicarea în Monitorul Oficial. 

0) Constituţia veche, nici prin înfăţişarea ei exterioară, nici prin dispo- 
zitiunile sale tonerete, n’a scos la iveală marea importanţă a institufiunii mi- 
nisteriale. Guvernul este un factor principal al organizatiunii constituţionale 
a Statului. Guvernul este organul care, în baza răspunderii pe care o are faţă 
de Rege și fatä de Reprezentanţa Naţională, şi în baza caracterului său parla- 
mentar, este chemat să conducă vieaţa de Stat conform principiilor generale 
de guvernare si a voinţei naţionale exprimată la alegeri. Intrucât principiile 
de conducere si activitate a guvernului nu sunt în vederile vreunuia din aceşti 
factori, urmează criza care trebuie rezolvată după regulele constituţionale. 

In noua Constituţie, pe lângă modificarea neînsemnată a dispozitiunilor 
privitoare la institutiunea si responsabilitatea ministerială, ar fi să, se înscrie, 
în mod organic, institutiunea Consiliului de miniștri, arătând atributiunile lui 
principale. 

p) Organizaţia justiţiei, nu ca o putere, ci pe baza tuturor garantiilor de 
independenţă, este o chestie de egală importanţă cu celelalte chestiuni ale 
vieţii de Stat constituţionale 


ROMUL BOILA: PRINCIPIILE CONSTITUTIEI NOUI 393 





Vieata modernă de Stat, cu seria nesfârsitä a raporturilor sale de caracter 
civil, administrativ şi penal, pretinde ca să se adopte o organizaţie judecăto- 
rească, potrivită cu natura afacerilor în litigiu. 

Instituirea unei judecătorii administrative, cu diferitele sale grade de ju- 
risdictiune este o absolută, necesitate. 

Caracterul deosebit al afacerilor nu permite să se facă o organizaţie unitară, 
împărțită poate numai în secțiuni corespunzătoare. 

In materie administrativă nu se pot institui decât trei grade de jurisdicție 
şi altele trebuie să fie conditiunile de capacitate ale unui judecător civil și penal, 
ca și a unui judecător administrativ. 

Modificând, potrivit acestor principii, dispozifiunile vechei Constituţii pri- 
vitoare la organizarea judecătorească, va trebui declarat principiul că jude- 
cătorii judecă în virtutea Constituţiei și a legilor, ceeace însemnează că au să 
aplice Constituţia şi legile, având dreptul ca să cerceteze, în cazurile concrete 
ca şi până acum, dacă o lege corespunde Constituţiei sau ba. Judecătorii vor 
puteă admite sau respinge aplicarea unei legi, despre care au constatat că este 
neconstitutionalä. 

O necesitate a timpurilor moderne este înființarea unei judecătorii ad-hoc 
în Capitala Țării, pentru judecarea conflictelor de atributiuni, compusă de con- 
silierii Curţii de Casaţie și ai judecătoriei supreme administrative. 

Principiile constituționale sunt a se validită în toate organizaţiile publice 
ale Statului. Sunt afaceri de mare importanţă care pretind o administraţie 
centrală, sunt iarăş altele care se pot administră mai bine prin descentralizare. 
Trebuie să se dea prilejul ca acolo unde permit interesele generale ale conducerii 
şi siguranţa generală a Statului, afacerile de un interes local să poată fi ad- 
ministrate de organe locale, constituite pe baza principiului reprezentativ cu 
introducerea sistemului votului universal. 

r) Pentru întregirea principiilor şi dispoziţiunilor Constituţiei vechi privi- 
toare la finanţele Statului, care este un mijloc absolut al funcţionării organi- 
zatiunii de Stat, ar trebui introduse două schimbări, dintre cui una priveşte 
votarea bugetului. 

In sistemul nostru bicameral, Senatul, abstracţie făcând de cei câţiva senatori 
de drept, este o institutiune reprezentativă a Naţiunei, de acelaș caracter ca 
şi Adunarea Deputaţilor. Dacă pentru a aduce o lege se cere hotărîrea colec- 
tivă a celor trei factori ai legislaţiei, cu atât mai vârtos trebuie să cerem aceasta 
la votarea legii de buget, care joacă un rol atât de important în vieata Statului 
modern. 

Cealaltă, directiune în care ar trebui întregite dispozitiunile vechei Consti- 
tuţii, este controlul eficace al cheltuielilor publice, o altă chestiune care in- 
teresează întrun mod deosebit opinia publică a Națiunii. 

Un alt element, indispensabil pentru funcţionarea neturburată a vieţii con- 
stitutionale de Stat, este armata permanentă. Trebuie aduse toate jertfele 
posibile pentru această armată, al cărei rol înältätor trebuie să fie desemnat 
de Constituţie în apărarea Țării şi în menţinerea ordinei interne. Organizarea 
armatei permanente are să se facă în virtutea, legilor de organizare. Legisla- 
ţia, împreună cu guvernul responsabil, va ști să deă acestei institutiuni de 


394 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 


importanţă existenţială organizaţia cea mai potrivită, uzând, întrucât va crede 
necesar, de consiliul celor mai distinși militari, fără a fi constrânsi la aceasta 
printr'o dispozitiune constituţională. Pe lângă armata permanentă, printr”o 
educaţie generală a cetăţenilor și prin alte măsuri potrivite, se poate cuprinde 
Națiunea întreagă într'o organizaţie puternică a apărării naționale. 

Stabilitatea în funcțiuni publice și dreptul la pensie sunt două chestiuni 
a căror rezolvare interesează mult pătura aceea a Națiunii noastre, care își 
dedică vieata sa carierii functionäresti. Pentru regularea responsabilităţii civile 
a funcţionarilor publici, trebuie să se găsească o rezolvare corespunzătoare drep- 
tätii materiale. 

Cu privire la revizuirea Constituţiei, ar fi să se mențină dispozitiunile Con- 
stitutiei vechi, omitând cetirile legii de revizuire, care sunt o formalitate fără 
rost, oferind celelalte formalitäti hotärîte garanţiilor unei revizuiri serioase. 


ks 6. Iată cari ar fi principiile si dispoziţiile mai însemnate ale Constituţiei noui, 
corespunzătoare totdeodată principiilor fundamentale stabilite în hotärîrile de 
unire ale provinciilor unite. Felul cum aceste principii se vor înscrie în noua 
Constituţie, va decide soarta reformei constituţionale. 

Ca încheiere, să-mi fie îngăduit a face apel la sentimentele adevărat pa- 
triotice, care trebuie să existe în sufletul fiecărui român, spre a puteă creiă 
conditiunile prealabile necesare unei noui întocmiri constituţionale. 

Având convingerea că Statul român întregit nu poate trăi o vieatä consti- 
tutionalä parlamentară, trebue să căutăm a valorifică, la conducerea afacerilor 
Statului, toate energiile existente. 

Tot atât de adâncă îmi este convingerea, că noua Constituţie nu poate îi 
nici importantă ca vechea Constituţie, nu poate fi nici octroiatä. Trebuie să se 
înconjoare până și umbra octroierii. Din cauza aceasta, unicul mod de 
a asigură alcătuirea unei legi cu caracter fundamental și statornic, este ca să 
se fucă cu concursul tuturor partidelor, în tot cazul însă în sentimentul general 
al opiniei publice din întreaga ţară. 

Pentru a asigură atingerea acestui scop, este numai un singur mod de a 
chemă corpul electoral la urnă: garantând prin toate mijloacele posibile mani- 
festarea liberă a voinţei lui. 

Sunt ferm convins că tot ce se face pentru organizarea constituţională 
a vieţii de Stat românești, în contra acestor principii, n'are şanse de stabili- 
tate. Nu numai că nu ne va ajută la o nouă Constituţie si bună şi utilă, ci va 
introduce èra crizelor și va continuă cu falsurile vieţii de Stat. 

Inchei deci cu o dorinţă, ca Providența Divină, care a purtat grija Neamului 
nostru prin atâtea secole vitrege, să ne ajute ca să fim la înălţimea situaţiei, 
atât la creiarea conditiunilor prealabile, cât si la alcătuirea Constituţiei noui, 
pentru ca aceasta să fie un mijloc potrivit şi multumitor la organizarea, vieții 
de Stat românești. 


25 Maiu 1922 








PRESA IN VIITOAREA CONSTITUŢIE 


CONST. BACALBAŞA 


CUPRINSUL : 1. Introducere. — 2. Presa română de altădată. — 3. Regimul presei dela 
1876. — 4. Redactor responsabil. — Chestiunea jurisdictiunii. — Libertate deplină 
şi responsabililale reală. 














ULTUMESC mai întâi, în numele presei, Comitetului Institutului 
Social pentru interesul deosebit ce îl arată unei chestiuni, care este 
nu numai foarte importantă, dar de un interes vital pentru o 
lume civilizată, 

Prezenţa d-voastră aci, în număr mare, este încă o dovadă de interesul ce-l 
purtaţi chestiunei acesteia, presei, care în general nu este un lucru popular, 
cât şi ziariştilor, care nici ei nu sunt destul de populari. 

Ca orisice lucru prea util, presa este un lucru nu prea plăcut, pentrucä zia- 
ristul, fie că spune adevărul, fie că spune neadevărul, supără. Neadevărul su- 
pără, nu mai este nevoie să o demonstrez. Dar este un lucru care ar păreă para- 
doxal și care este totus foarte adevărat: a spune adevărul prin presă este de 
multe ori un lucru foarte neplăcut; de aceea ziariştii nu sunt în general iubiţi 
şi populari. 

Presa seamănă cu un om sever, care își îndeplinește totdeauna datoria, 
aducând servicii colectivitätii, dar jignind adeseori individualitäfile. Aceasta 
este situatiunea noastră: suntem un controlor de toate zilele și fie că suntem 
greşiţi, fie că nu suntem, fie că spunem adevărul, fiecă nu-l spunem, totdeauna 
trebuie să nemultumim pe cineva. lată de ce, acumulându-se toate aceste ne- 
mulţumiri, cu timpul presa atrage asupra ei această atmosferă de nepopula- 
ritate. Repet, prezenţa d-voastră aici înseamnă că sunteţi conștienți de misiunea 
şi de folosul presei, mai mult decât de agreabilitatea celui care vorbeşte. 

Asupra presei sunt noţiuni și postulate admise de toţi și sunt altele 
cari nu sunt admise de toţi. De pildă: presa trebuie să fie liberă, este o 
necesitate care aduce după sine mari foloase. In această privinţă toată lumea 
este de acord, dar numai în principiu. Toată lumea este de acord că presa este 
în Societatea de astăzi un factor de răspândire a luminii și că presa a slujit 
desvoltarea politică a Societăților, că presa, cu alte cuvinte, face si a făcut bine. 

Mai este încă un postulat admis de toţi: acela că presa trebuie să fie respon- 
sabilä; acest postulat îl admitem și cei cari voim ca presa să aibă o libertate 
cât de neţărmurită, și cei cari vor să mărginească această libertate; în princi- 
piu toată lumea, este de acord. 

Dacă deschidem desbaterile parlamentare din 1884, când s'a discutat re- 
vizuirea art. 24 si 105 din Constituţie, vedemeă si atunci toată lumea eră de 
acord ca să proclame necesitatea unei prese care să fie liberă. Erau atunci nu- 
mai două câmpuri, în Parlament, ale partidului liberal, fiindcă opoziţia liberal- 
conservatoare lipseă. Iar junimistü, cari figurau ca independenţi, nu au luat 
parte la desbateri. Deci eră în Parlament numai partidul liberal desbinat în 


396 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 











două grupuri. Protagoniştii erau de o parte, C. A. Rosetti, Nicolae Ionescu, 
Mişu Schina, D. Geani, N. Fleva, G. Panu. 

De partea cealaltă erau Eugen Stătescu, Stolojan, Vasile Lascăr si primul 
ministru Ion Brătianu. Toți au afirmat necesitatea ca presa să rămâie liberă 
si au recunoscut folosul pe care presa l’a adus totdeauna lumei. Dacă citind 
aceste desbateri, ne-am opri în momentul când s’au propus soluțiile, am rămâne 
convinşi că disensiune nu puteà să fie, căci toată lumea eră de acord, ne-am 
miră chiar de ce atâta discutiune. Dar, deși pornind toţi dela aceleași premise, au 
ajuns unii într'o parte si alţii într'altă parte, la concluziuni cu totul deosebite. 

Astăzi, toţi suntem de acord că presa trebuie să fie liberă, dar, se în- 
telege, cu rezerve. Mai ales noi, ziariştii, cerem ca presa să aibă şi răspundere. 
Presă fără răspundere nu se poate concepe, după cum în timpul nostru presă 
fără libertate nu se poate admite. Presa fără răspundere ar fi o presă care ar 
scăpă dela orisice datorie faţă de Societate. Nu se poate admite ca oamenii 
să nu aibă răspundere. In definitiv, dacă presa ar fi o forţă a naturei, care ar 
scăpă putinfei noastre sociale de a o pipăi, de a o reglementă, atunci am înţe- 
lege că trebuie să ne supunem fatalităţii; dar cine spune presă, spune un număr 
de oameni cari scriu. Si dacă acești oameni ar fi fără răspundere, s'ar stabili 
în Societate o minoritate infimă de oameni cari ar scăpă de controlul social, 
ar fi nişte fiinţe excepționale, privilegiate si aceasta într'o Societate care a reu- 
sit să sfărîme toate privilegiile tradiţionale. De ce să fie câţiva oameni cari nu 
ştim de unde vin, nu sunt măcar recrutaţi după norme fixe și stabile, după 
cum se recrutează în alte profesiuni, ci vin după cum se întâmplă, fiecare adus 
de înclinările sale, după talentul pe care îl are si după cine ştie ce motive ? 
Este admisibil ca acest număr de oameni să se constituie, în Societate, într'un 
grup de oameni nerespunsabili, cari să aibă dreptul să atace si să calomnieze 
fără răspundere? Aceasta nu se poate, şi noi ziariștii suntem cei dintâi cari 
spunem că aceasta nu se poate. Adică, presei îi trebuie răspundere. Dar este între- 
barea ce fel de răspundere, după cum iarăș este întrebarea, ce fel de libertate? 

Este un moment în care și prietenii libertăţii ca și prietenii responsabi- 
lităţii se despart; până aci toată lumea a fost în înţelegere, însă acum vine 
momentul în care lumea nu se mai înţelege. Acesta este terenul pe care sa 
născut controversa pentru care se face discutiunea: chestiunea responsabilități, 
a regimului și a jurisdictiunii la care trebuie să fie supusă presa. 

Sunt oameni cari cer ca presa să fie supusă la un număr de condițiuni; 
de exemplu: cerere de autorizare pentru ca ziarul să apară, depunere de 
cauţiune, cenzurare, arest preventiv, suspendare şi o anume jurisdictiune, adică 
cine să ju dece pe ziarist pentru toate felurile de delicte comise pe cale de presă. 

Asupra acestor puncte este discutiune. Pe acestea le voiu examină la sfârșitul 
acestei conferinţe. 


2. Deocamdată trebuie să stabilim un adevăr psihologic: de câteori se cere o 
măsură restrictivă în contra presei, ea nu este cerută de oameni de principiu 
cari sunt convinși de necesitatea acestor măsuri. Intotdeauna, cel puţin la 
noi în ţară, asà s'a prezentat mereu problema. Ci sunt întotdeauna patimile 
personale care vorbesc. Persoanele și-au modificat convingerile după împrejurări. 


CONST. BACALBASA: PRESA IN VIITOAREA CONSTITUȚIE 397 





A fost o presă dela 1872—76, şi mai înainte chiar, care publică o literatură 
de care d-voastră, cei tineri cari sunteţi aci, nici idee nu aveţi. Dacă astăzi s'ar 
publică un singur articol, o singură bucată literară în felul celor care se 
publicau atunci în „Ghimpele“, „Telegraful“, „Poporul“, ete., ar fi o mirare 
generală în opinia publică si s’ar cere, poate, represiuni. 

Să-mi dati voie să vă răpesc câteva momente, — căci este lucru foarte 
interesant, să aruncăm o privire retrospectivă nu numai asupra distanţei de 
timp, dar si asupra distanţei morale și intelectuale care ne desparte de Societa- 
tea de atunci. 


S'a spus că presa trebuie să fie cenzurată, pentru ca să nu se publice lucruri 
cari ar provocă dezordinea socială, care ar împinge la anarhie si ar provocă 
turburări menite să strice echilibrul normal al Societăţii. Din dovezi istorice 
se va vedeă cât sunt de gresiti acei cari cred aceasta si cer represiuni împotriva 
presei tocmai pentru ca să menţină acest: echilibru. Să vă dau un caz; 
desigur un exemplu nu este regulă, dar asà se prezintă la noi chestiunea în 
istoria presei româneşti: La 1847 eră pe tron Domnul Bibescu. Presa eră sub 
regimul autorizării, a cenzurei si a arestului preventiv, ete. Costache Rosetti 
eră ziarist şi ziarul său a fost suspendat; toate cererile pentru admiterea 
apariţiunii ziarului au fost zadarnice. Atunci s'a dus personal la Curte, — 
eră un om din Societatea aristocratică a țării si aveà relatiuni personale cu 
Curtea, — si sa dus să vadă pe Domn, să-i ceară personal autorizarea de a 
scoate ziarul. Asà eră mentalitatea de pe atunci. 


Cu toate celelate măsuri restrictive, cu cenzură, cu arestul preventiv, cu 
cauțiune, se mai cereă si autorizatiune pentru a scoate ziarul. Și Rosetti atât 
cereă: autorizarea de a scoate ziarul, rămânând să se supună si cenzurei. Dar 
Vodă care nu voiă, i-a răspuns cu un cuvânt de spirit: „Domnule Rosetti, pe 
d-ta numai eu as puteă să te cenzurez, şi nu am timp“. Si Vodă a refuzat auto- 
rizarea. Deci la 1847 i s'a refuzat lui Rosetti scoaterea unui ziar, pentrucă 
eră de ideile înaintate ale vremei și puteă să turbure ordinea politică si socială. 
Ei bine, cu tot acest regim restrictiv, nu a trecut decât un ansila 1848 a 
isbucnit revolutiunea. Iar Bibescu, care nu aveă timp să cenzureze pe Rosetti, 
a trebuit să abdice și să fugă din ţară. La ce a servit atunci lipsa de libertate 
a presei? La ce a servit faptul că nu eră o presă liberă, în România? 

Mai târziu, la 1872—73—74 si până în 1876, când a căzut regimul con“ 
servator si au venit liberalii la cârmă, eră o presă de o violenţă si de o lipsă 
de măsură faţă, nu de miniștri, dar de însus Vodă Carol, şi se scriau lucruri, 
după cum vă spuneam adineaori, pe cari nici nu ni le-am puteă închipui azi. 
Si par'că nici nu ne vine să credem că sau putut serie. Am să citesc câteva 
bucăţi foarte scurte pentruca să vă faceţi o idee. 


In „GHIMPELE* din 1872, 9 Martie, găsesc publicat un cântec al cărui 
refren (subliniat în ziar) este următorul: 


Fierul cel roşu care apasă 

Mâna cruzimei p'un osândit, 
Mai adânci urme nici e] nu lasă. 
Cs du-te, Ludo, cum ai venit! 





398 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





Acestea, se spuneau lui Vodă Carol: „du-te Judo, cum ai venit |“ 
In „GHIMPELE“ din 9 Martie 1872: 


CUCUVAIA 


Cucuvaia cobitoare 

S'a pus pe Palat 

Si cântarea-i bocitoare 
Strigä ne ’ncetat: 

Rău de ţara care'şi pune 
In cap p'un străin 

Căci străinul îi răpune 
Frumosu-i destin! 


Sträin pus-aţi Domn în țară 
Pentru românism! 
Poîtiti, vă târăşte iară, 
Către despotism! 

Toate javrele «olane 

El le-a pricopsit 
Dându-le de ros ciolane 
De cum a venit! 

Insă termenul soseşte 
E apropiat! 

Si Tronul se despärieste 
De ăs! blestemat! 


Vedeţi că nu este numai o aluziune; se spune pe fată de străinul care este: 
pe tron. | 


Sträinul, vä spui eu, picä, 
Cäci e de nimic, 
Și de lege n’are frică 

a orice calice, 


Unire numai să fie 
Români între voi 

Si veţi scăpă de hotie 
Si chiar de Nemţoiul 


Cucuvaia, cobitoare 

S'a pus pe Palat 

Şi cântarea-i bocitoare 

Strigä ne "nceiat: 

Oh! Tara e sbuciumatä 

De un hot străin, 

De o lifiä leşinată 

Stugă la Berlin. 

Säriti dar Români cu toţii 

De el să scäpati 

Căci într'altfel pradă morţii 

Singuri voi vă dați. 

Asemenea lucruri se publicau pe atunci. Intr'adevăr, pentru acest cântec 

publicat în „GHIMPELE:, girantul ziarului a stat în arest preventiv 2 lunb 
şi 5 zile. 


CONST. BACALBASA: PRESA IN VIITOAREA CONSTITUTIE 399 





In ,,GHIMPELE“ din 20 Martie 1872: 


Boroboate să nu facă 
Ci berea să-și beà 

Si să-și vază de slănină, 

Dacă halba-i este plină, 
De are lulea. 

latä-l dar tare ca fierul, 

Şi ciocoiul şi boierul 
Temenele-i fac. 

Jar el se'ngraşă si creşte 

Tot ce Bismark poruncește 
Lui îi e pe plac. 

Am zis Neamţului să fie 

Om onest, de omenie 
Demn si iscusit. 

Să mai asculte poporul 

Căci el — nătângul si chiorul — 
El l’a înpolit. 


Si în „TELEGRAFUL“ din 1872 cu titlul „du-te, du-te“: 


Frunză verde de secară 
Dragă bäetcle, 

Du-te mai curând din ţară! 
Dragă bäetele, etc. etc. ete. 


Insfârşit pe tonul acesta se serià între 1871—1876 în presa română, şi aş 
puteă să vă citesc alte multe, poate încă și mai violente, însă cred că din atâta 
v'ati făcut o idee justă. 

Iată, deci, o literatură, despre care s'ar zice în ziua de astăzi, este menită 
să provoace în ţară revolutiune, sau cel putin un curent violent si horärît în 
contra Tronului. Ce vreţi mai mult? 


Dar aceiași oameni cari publicau aceste versuri la 72 și 73, au numit la 
1877 pe Nemtoiul dela Berlin „Marele căpitan“. Vedeţi ce rezultate a dat 
această literatură: faptul că nu eră o presă la 1847, nu a împiedicat izbucnirea 
revoluţiunii si izgonirea Domnului, iar presa care eră tolerată la 1872 și care 
publică lucrurile pe care le-aţi auzit, nu a provocat altceva mai puţin decât 
răsboiul independenţei si marea glorie a lui Carol de Hohenzollern. 


Unde este, dar, primejdia ca presa să fie liberă, ba chiar să fie licenţioasă? 
Exemplele ne spun că aceste pamilete, aceste lucrări violente si necuviincioase 
care se publicau la adresa Tronului, nu au contribuit întru nimic pentru a con- 
firmà teoria celor cari susțin că trebuie un frâu presei, dacă nu vrem ca licenţa 
ei să provoace cataclisme sociale. 


3. Dar este ceva mai mult. V'am spus că la revizuirea dela 1884 erau două 
tabere în partidul liberal. In fruntea uneia eră Eugen Stătescu. Documen- 
tele ne arată că regimul presei, asà cum este în Constituţia de astăzi, 
este datorit personal lui Eugen Stătescu. 


400 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 





Dar partidul liberal vine la putere în 1876 si Eugen Stätescu este ministru 
de justiţie. El veneă după această perioadă de literatură a presei fără de frâu 
şi aveă dovezi că o astfel de presă poate să alunece pe o pantă licentioasä. Ar 
fi fost, dar, în aer, ceva care cereă ca să se pue capăt acestui fel de presă; cu atât 
mai mult, cu cât acum puteă presa să înceapă o campanie si în contra celor 
cari erau la cârmă, Cu toate acestea, ministrul de justiţie nu s'a lăsat deloc 
influenţat. El a rămas credincios principiilor liberale. Eugen Stătescu trimite 
Parchetelor o circulară, care a făcut mult zgomot pe vreme si care a fost mult 
apreciată, nu atât pentru intenfiunile politice cu care a fost dată, cât mai 
ales pentru felul cum eră motivată, 


Iată această circulară: „D-le procuror general, limbajul violent şi inju- 
rios cu care unele organe de publicitate atacă guvernul, reaua credinţă cu care 
ele denaturează toate actele sale şi defaimă sistematic, prin tot felul de calomnii, 
pe bărbaţii cei mai onorabili, ştirile neadevărate, ce nu încetează a răspândi 
în public, cu scopul vădit de a inspiră nesiguranța în spirite si a discredità 
actuala, stare de lucruri, au făcut pe mai mulţi domni procurori să mă întrebe 
ce linie de conduită urmă să ţină Parchetul în faţa acestor excese ale presei 
şi dacă nu trebuie să urmărească pe autorii lor înaintea autorităţilor represive, 

„Pentru a preveni orice neînțelegere şi a nu lăsă cea mai mică îndoială în 
spirite asupra acestui punct, mă simt dator, d-le procuror general, să vă arăt 
în scurt care este modul de a vedeă al guvernului în privinţa aceasta și vă rog, 
ca, comunicând aceste vederi tuturor d-lor procurori din circumscripția d-stră, 
să luaţi dispozitiuni spre a se urmă întocmai. 

„Deşi, după starea actuală a legislaţiei noastre, delictele ce se pot comite 
pe calea presei nu sunt scutite de orice pedeapsă si nu se bucură de altă imuni- 
tate decât de beneficiul jurisdictiunii speciale a juratilor, totus, guvernul astăzi 
nu voiește a uzà contra presei de niciuna din măsurile represive ce legea penală 
pune la dispoziţia lui; ci convins că acele organe de publicitate, prin asemenea 
excese, nu-și pot vătămă decât lor şi că opinia oamenilor de bine va ști tot- 
deauna să facă justiţie de atacurile lor interesate, ministrul de astăzi doreşte 
a li se lăsă cea mai deplină libertate, Cu modul acesta putem speră chiar, că cu 
timpul acele ziare vor veni la o mai justă apreciare a lucrurilor și vor părăsi 
singure niște deprinderi atât de vătămătoare Societăţii în genere și intereselor 
presei în particular. 

„Aşă dar, d-le procuror general, nu numai că se va părăsi cu totul sistemul 
arbitrar, admis până eri, de a se închide preventiv ziariștii, sistem care nu s'a 
putut introduce decât printr’o abuzivă interpretare a legii, dar încă veţi bine- 
voi a interzice formal orice urmărire directă din partea Parchetului contra 
ziarelor pentru delicte comise contra guvernului sau reprezentanţilor săi“, 


Vedeţi dar, cum un ministru de justiţie cereă procurorului general să nu mai 
aresteze preventiv pe ziariști, — şi cum afirmă filozofia politică cea sănătoasă, 
ca să lăsăm timpului si bunului simţ al opiniei publice să deă pedepsele și să 
denunțe vinovätiile. 

Dar la 1884, acelaș om politie uită să lase timpului şi opiniei publice rolul 
acesta, si trece în câmpul celor cari cereau măsuri represive. 


CONST. BACALRASA: PRESA IN VIITOAREA CONSTITUTIE 401 





Vă spuneam, adineaori, cum că nu principiile sunt acelea care de multe 
ori inspiră pe cei cari cer măsuri represive pentru presă, ci resentimentele per- 
sonale. Nu vreau să aduc câtuş de puţin atingere memoriei marelui om de lege 
care a fost Eugen Stătescu, dar vă dau numai exemplul lui ca un exemplu 
psihologic. 

La 1876 Stătescu veneă după un număr de ani de opoziţie si întelegeà ne- 
voia pe care o are de multe ori presa de a serie în mod nemăsurat. La 84 Stă- 
tescu eră după 8 ani de guvernare si nu mai înţelegeă această nevoie a presei. 
Acum crà un om care fusese 8 ani ţinta atacurilor presei. Resentimentul actual 
luase locul convingerii de altădată. 

O întrebare este: cine trebuie să răspundă în faţa justiţiei: ziaristul sau 
ziarul? Aci ajung si la una din măsurile pe care le cer unii oameni pentru a 
înfrână presa si la răspunsul pe care îl dau adevărații partizani și iubitori 
ai libertăţii presei. Şi anume se cere dreptul pentru autoritate de a refuză apa- 
ritiunea ziarului. Dar la drept vorbind, acest deziderat astăzi nu mai este sus- 
ţinut de nimeni, asà că nici nu mai este nevoie să-l discutăm. Intr'adevăr, sunt 
oarecari proiecte de revizuire a Constituţiei, pregătitoare lucrărilor din toamnă, 
însă nu am văzut în niciun proiect să se ceară autorizarea pentru apari- 
tiunea unui ziar. Trecem deci la a doua chestiune: cautiunea. 

Dacă cautiunea a putut să fie grea altădată, astăzi, faţă de marea scumpire 
a hârtiei, a mânei de lucru si a cernelei, cautiunea ar fi omoritoare. Să trecem 
dar si asupra acestui deziderat al acelor cari voiesc să pună stavilă presei. 

Trec la arestul preventiv. Arestul preventiv este cea mai monstruoasă din- 
tre măsurile cari s'au luat vreodată împotriva presei. Arestul preventiv este 
mai întâi o impietare asupra drepturilor judecătorilor naturali ai ziariştilor, 
căci arestul preventiv înseamnă a pedepsi mai înainte ca cl să fic dovedit vi- 
novat. Faptul că a, scris ceva care pare că este lucru delictuos, nu însemnează 
că este vinovat. 

Ziaristul trebuie să meargă înaintea judecătorilor săi naturali, pentru, ca 
justiţia să afirme că este ori nu vinovat. Arestul preventiv, în materie de presă, 
înseamnă că este ceva deasupra judecătorilor naturali cari hotărăsc. Arestul 
preventiv, în principiu, nu poate fi legitimat decât în unele cazuri, atunci când 
vinovatul este un om care ar puteă să dispară, de exemplu un asasin ordinar. 
Atunci, se înţelege, că Parchetul care a pus mult timp până să pună mâna pe el, îl 
arestează preventiv, ca să nu scape. Dar astăzi este un curent în lumea juridică 
ca chiar și aceşti criminali ordinari să fie liberati pe cauţiune. Dar pentru 
ziarişti, arestul preventiv nu însemnează alta decât o josnicä răzbunare. 

Din trecutul acestei ţări, vă pot cità două cazuri în materie: unul este umo- 
ristic, dar celălalt este foarte serios, El trebuie să atragă luarea aminte celor 
cari ar puteă să se gândească la introducerea acestei odioase penalitäfi. lată 
cazul umoristic. 

Sub Vodă Cuza, într'o bună dimineaţă, directorul închisorii Văcăreşti se 
pomeneşte cu o trăsură care aduceă o saltea, o pernă și cearceafuri. — Ale 
cui sunt, întreabă el? — Ale d-lui Oräsanu! 

Ştiţi, cred, că N. Orăşanu este unul dintre autorii acelor versuri pe cari 
vi le-am citit; el eră cel mai cunoscut umorist de pe vremuri. 


. 





402 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


— Dar, răspunde directorul închisorii, eu nu am primit nici un aviz că 
Orăşanu ar fi arestat? — Nu face nimic, o să viel 

Oräsanu eră mereu arestat preventiv de câteori scrià câte o bucată de 
versuri împotriva lui Vodă Cuza. Si cum scrisese încă o astfel de bucată si stià 
că o să fie arestat, de îndată ce a scris versurile a si trimis așternutul său la 
închisoare, să aibă pe ce dormi. 

De altfel asà procedà Oräsanu de obiceiu. Cu un om trimiteă manuscrisul 
la tipografie si cu altul asternutul la Văcăreşti. 

Bineînţeles eră o glumă. Dar să vă spun cazul celălalt care este foarte serios. 

In 1875 poetul Alexandru Macedonski scrise o bucată de versuri cu alu- 
ziune la Domnul Carol, aluziune ce se reduceà la un refren care nu aveă nimic 
din violenţa celor pe care vi le-am citit. Refrenul eră următorul: 

„Vodă Car... Vodă Car... crudul vodă Caragea !“ 

Autoritatea a găsit însă că este o aluziune la Vodă Carol, cum într'adevăr 
si eră. Macedonski este arestat preventiv la Craiova, trimis la București și 
întemnițat la Văcărești. După trei luni de detentiune preventivă, Macedonski 
vine în faţa Curţii cu juri. Apărarea ridică exceptiunea legii de presă de pe 
vremuri, care stabileă că un delict de presă se prescrie peste patru luni. Or, 
trecuseră, 8 luni de când Macedonski făcuse delictul. Președintele tribunalului, 
un oarecare Ştefănescu, eliberează, pe această bază, pe Macedonski. Dar îl 
liberează după ce acesta stătuse în arestul preventiv 3 luni pentru un delict 
prescris. Vedeţi, prin urmare, cam ce puteă să facă Parchetul cu acest arest 
preventiv. A protestă ar îi fost în zadar. Cum spune vorba populară, „a mâncat 
pământ“; nimeni nu a putut să ceară, dela cei cari comiseseră acest abuz 
revoltător, reparatiune. 

Mai este o altă cerinţă a celor cari vor să stavilească presa: căutarea au- 
torului. Să mă opresc câteva minute mai mult asupra acestui subiect, fiindcă, 
pe cât ştiu, există și astăzi un anume proiect de revizuire a Constituţiei, în care 
se cere ca autorul articolului să fie căutat. 

In desbaterile din 1884, — sunt 47 de ani de atunci, — s'a discutat în Ca- 
meră şi această chestiune. Iar jurisconsultii însemnați ai vremei, printre cari 
la Cameră Gheorghe Cantili, profesor de drept penal la facultatea de drept 
din Bucureşti, Dumitru Geani, etc., la Senat Mișu Schina, N. Fleva, ete., toţi 
oameni de drept, au sustiunt părerea că nu trebuie să se caute autorul unui 
articol, căci ar fi să se facă un atentat la libertatea presei, dat fiind că ziarul 
are totdeauna un girant responsabil. De altfel, a se cere prin lege ca ziarul să 
aibă totdeauna un girant responsabil şi în acelaş timp să se prevadă şi căutarea, 
autorului, este o anomalie, o absurditate. Dacă ziarul are un girant, care răspunde 
pentru tot ce se serie la gazetă, de ce să mai cauţi autorul? S'a pus atunci si 
întrebarea, dacă poate să răspundă pentru acelaș delict mai mulţi? Răspunsul 
a fost categoric dat de către raportorul proiectului, A. Stolojan, care eră de 
partea celor cari cereau măsuri restrictive pentru presă. Defunctul Vasile 
Lascăr, care eră unul din oamenii cei mai luminati ai vremei, a convenit si el 
că este absolut imposibil ca să răspundă pentru acelaș delict mai multi oameni. 

Am aici o broșură a legii de presă, în vigoare în Ardeal, deci legea de presă 
a Ungariei. In legea aceasta sunt lucruri care la noi s’ar păreă că sunt atenta- 











CONST. BACALBASA: PRESA IN VIITOAREA CONSTITUŢIE 403 














toare la libertatea, presei. Nu trebuie să uităm că asà eră acolo obiceiul locului 
şi că în Ungaria minoritățile erau foarte numeroase, mai numeroase decât 
acei cari dominau și a trebuit, deci, să se facă o lege care să ţie oarecum în 
frâu presa minorităţilor. In această lege a Ardealului se spune că ziarul trebuie, 
spre a puteă apare, să facă o cerere, deşi se mai spune în aceeas lege că nu 
are nevoie de autorizare, dar totus trebuie să facă o cerere care să cuprindă în- 
tre altele şi prezentarea unui redactor responsabil. 

Aci am să susţin o părere care ştiu că nu este împărtăşită de toţi ziariştii. 
Dar eu nu o prezint, ca președinte al Sindicatului ziariştilor din Bucureşti, 
ci o prezint ca o părere personală, pe care o ştiu împărtășită, de cei mai multi 
din ziariştii mai experimentați si mai în vârstă, 


4. In legea presei din Ardeal se prevede că dacă editorul, directorul sau 
proprietarul ziarului, prezintă ca redactor responsabil pe cineva care nu este 
într'adevăr redactor, a comis un delict. La noi este cu totul alt sistem. 
La noi nu există redactor responsabil, ci girant responsabil. Acesta la noi este 
un om de pae, este portarul sau servitorul, este de multe ori cineva care nu 
există, este un nume pe care îl vedem că figurează pe ziar ani de zile, fără să 
intereseze faptul că omul a putut să moară. Si de cele mai multe ori este un 
Vasile Dumitrescu, ori Dumitru Vasilescu oarecare, dar precis nu se ştie. Când 
este nevoie ca acest girant să compară în faţa justiţiei, trebuie să alerge Por- 
tăreii ca să-l găsească si de multe ori nu-l găsește. Și nu-l găsește fiindcă el 
se află într'un loc unde doar la alegeri mai poate fi găsit. Dar, trebuie cineva 
care să răspundă pentru ziar, căci presă fără răspundere nu se poate admite; 
liberă, da, foarte liberă! însă presă care să fie conștientă de puterea ei. Cu 
cât admitem mai mult că presa este o mare putere, cu atât trebuie să admitem 
si că această mare putere trebuie să aibă un frâu. Căci cine este prea puternic, 
acela are mai mult mijlocul de a deveni abuziv. 

In orice acţiune socială, cel care este prea puternic poate să devie tiran. 
Dar spiritul vremurilor -a răsturnat toate tiraniile, începând cu tirania reli- 
gioasä, urmând cu tirania militară şi mai departe cu tirania tronurilor si a 
oamenilor politiei. Cum am puteă admite ca să ia altcineva sceptrul căzut de 
atâtea ori din mâna tiraniei, fie acel altcineva presa? Este neadmisibil ca noi, 
cari nu avem la spatele nostru niciun fel de traditiune, de drept divin sau de 
drept natural, să înființăm o tiranie nouă din simpla noastră voinţă. Presa, 
trebuie să fie responsabilă. 

Cu drept cuvânt a spus poetul Alfieri cum că, a puteă face răul este o in- 
vitaţiune puternică ca să-l faci. Iar sociologul Scipio Sighele a scris că: cine 
poate totul, îndrăzneşte totul. 

Din acest punct de vedere suntem înţeleşi, noi nu cerem pentru presă de- 
cât libertatea, iar nu absolutismul. 

Dar autorul articolului, personal, trebuie să fie căutat? Eu spun hotărît 
că autorul unui articol nu trebuie să fie căutat, odată ce ziarul are si trebuie să 
aibă, un redactor responsabil. Girantul responsabil, în locul redactorului res- 
ponsabil aveă la noi un înţeles. Zic „aveă“, fiindcă acest om de pae este o 
rămășiță a vremurilor, de când există arestul preventiv. In acea vreme arestarea 





404 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





redactorului însemnă aproape suspendarea ziarului care, firește, nu mai 
puteă să apară sau cu greu mai puteă să apară, dacă redactorul său eră mereu 
întemnițat. Pe acea vreme eră, fireşte, necesar un girant responsabil care să 
meargă la închisoare, în locul redactorului, care rămâneă să continue ziarul. 

Dar astăzi nu mai suntem în acea situaţie. Arestul preventiv nu-l mai 
cere nimeni. Sunt cazuri în care acel care face o denunţare, nu trebuie și nu 
este bine să meargă să răspundă personal. Sunt cazuri în care denuntätorul 
este un funcţionar public. El descoperă si denunţă abuzuri grave pe seama mi- 
niştrilor. Sunt vinovätii care interesează în modul cel mai înalt Societatea 
şi chiar Statul. Dacă funcţionarul ar şti că trebuie să meargă să răspundă cu 
obrazul deschis în faţa legii, el nu ar mai face denuntarea. Anonimatul celui 
care face o denuntare se aseamănă cu anonimatul celui care merge să voteze. 
După cum pe acesta nu-l poţi sili să voteze pe faţă, tot aşă sunt anumite 
cazuri când nu e bine să silesti pe denuntätor să denunțe pe faţă. Trebuie să fie 
altcineva care să răspundă pentru dânsul. Dar, din momentul ce este cineva 
care să răspundă, principiul responsabilitätii este respectat. 

Măsura aceea, pe care am văzut'o figurând într'unul din proiectele pentru 
revizuirea Constituţiei, de a se cere între altele şi căutarea autorului, este o 
măsură pe care presa, în unanimitate, nu o primeşte. Opinia publică va trebui 
să ajute presa de astădată, căci măsura inchizitorială a căutării autorului ar 
însemnă una din cele mai grele atingeri la libertatea presei. 

Dar cine trebuie să răspundă? Părerea mea, vă spun încă odată, părerea 
personală, este ca directorul ziarului sau un redactor să fie răspunzător. Dar 
să fie redactor. 

Discutam zilele trecute cu un confrate care eră de altă părere, şi îi spuneam: 
nu ti-ar fi conștiința încărcată când ai ști că portarul dumitale a stat atâtea 
luni la închisoare, poate chiar un an, sau doi, sau trei? Ca om loial poţi admite 
d-ta ca un nevinovat să plătească vina dumitale? Noi care cenzurăm guvernele, 
publicul, pe toată lumea, să începem prin a ne cenzură pe noi si să nu impunem 
asemenea sacrificii celor nevinovaţi. 

De aceea, cred că în presă se va stabili această credinţă, că dacă va fi să se 
revizuiască articolele care privesc presa, să apărăm libertatea presei, să nu 
lăsăm să se realizeze un atentat la această libertate, să nu primim căutarea 
autorului. Dar, în acelaș timp, trebuie să fie cineva care să-și ia răspunderea. 


5. O chestiune care a despărţit foarte mult taberile combative dela 1884, a 
fost chestiunea jurisdictiunei. Cine să judece pe ziarişti în unele împrejurări? 
Pentru chestiunile politice, nu mai eră discutiune: să meargă la jurati. Dar eră 
şi chestiunea delictelor de presă, adică a delictelor comise prin presă, precum 
atacurile personale, ete. 

Când se cer măsuri restrictive într'o Societate, ele trebuie să fie motivate 
de ceva, de o manifestare morbidă în directiunea aceasta. La 1884 toată dis- 
cutiunea s'a făcut pe un singur subiect: presa atacă familia. Fusese într'adevăr 
la 1884 această primejdie? Fusese o epidemie de atacuri la adresa femeei — 
după cum se spuneă atunci — si a sanctuarului familiei? Deloc! Am memorie 
foarte bună, si nu-mi amintesc să fi fost o asemenea epidemie. Eră un simplu 

















CONST. BACALBASA: PRE SA IN VIITOARCA CONSTITUȚIE 405 








pretext. Trebuiă, deci, să se găsească un motiv care să impresioneze opinia 
burgheză a Parlamentului, sau mai bine zis a Senatului. Căci dela Senat a por- 
nit faimosul articol care a silit pe Costache Rosetti să părăsească Camera, 

Prinţul Grigore Sturdza a spus cu glas patetic bătrânilor dela Senat: „Cum 
este cu putinţă să lăsați ca familia să fie târîtă în fiecare zi în noroiul presei, 
fără ca să existe si garanţia unei drepte judecăți?“ Lucrul acesta a impresionat 
pe bătrânii din maturul Corp, deși sanctuarul familiei nu eră deloc în pri- 
mejdie. Dar astăzi, când se cer din nou măsuri restrictive, este cevă care să fi 
motivat asemenea cerinţe? Pentru 1884 nu puteţi judecă d-voastră, fiindcă cei 
mai multi nu erati încă născuţi, dar la 1922 trăim eu toţi si putem judecă: 
unde este primejdia? pentru ce să se ia măsuri restrictive ? 

Dar s'a zis și se mai zice că juraţii nu sunt o garantie suficientă. Aud 
în fiecare zi si sunt sigur că fiecare dintre d-stră ati auzit, nu odată, pe 
magistrați, plângându-se că juratii nu condamnă îndestul pe asasini. De altfel 
este chiar o mentalitate — si nu este căderea mea să o explic aci, deşi o 
înţeleg, — care crede că un judecător este cu atât mai rău cu cât condamnă 
mai puţin; pentruca să fie bun, trebuie să condamne mereu. Juriul, deci, nu 
condamnă îndestul: iată motivul pentru care juriul este un judecător rău. 

Natural că juriul poate face erori. Dar noi n'am auzit de multe ori plângeri 
şi în contra hotäririlor celorlalte instanțe? Oare chiar de Inalta Curte nu s'au 
plâns unii? Nu am avut noi un proces celebru, acela al tramvaielor, în care Curtea 
de Casaţie a dat o sentinţă, care eră criticată de o parte a lumei politice si de 
o parte a opiniei publice? Dacă juratii sunt o institutiune care nu prezintă 
destule garanţii, aceasta nu înseamnă că juratii trebuesc înlăturați. Să se mo- 
difice legea Curtilor cu jurati dacă se simte nevoia. Dar s'a gândit vreodată 
cineva ca pe asasini să nu-i mai trimeată la jurati? Nu cunose pe juristul care 
să fi propus acest lucru. S'a revizuit odată Constituţia la 84, se revizueşte încă 
odată acum si nu am auzit pe nimeni propunând ca asasinii să fie luaţi dela 
jurafi şi trimiși la tribunalele ordinare. Să fie oare ziariştii trataţi mai rău decât 
asasinii ordinari? Oare cazurile de infracțiuni la lege, comise prin presă, sunt 
mai numeroase decât asasinatele şi celelalte crime? Nici nu poate fi comparaţie. 
Cu toate acestea, fiindcă, este un principiu mare care domină materia, juriul 
este primit ca, instanţă firească care să judece în asemenea cazuri. 

Vreau să sfârșese această conferință cu următoarea observaţie. Presa, 
bineînţeles, trebuie să răspundă, dar presa trebuie să aibă ca judecători 
naturali, jurații. Acei cari se gândesc să modifice și să revizuiască legea, 
presei; trebuie să aibă nu numaicaleule mici si materiale privitoare la fapte 
de toate zilele, ci trebuie să se urce până la o înălțime ideală și să privească 
chestiunea din punct de vedere filozofic. Delictele de presă sunt lucruri care 
pot fi judecate mai mult de. conștiința omenească, decât de pe texte de legi. 
Când noi nu admitem ca să ne judece tribunalele, o facem nu pentrucă nu 
admitem pe judecătorii dela tribunalele ordinare. Din punct de vedere teo- 
retie, avem toată încrederea în competinta si bunacredintä și în spiritul de 
dreptate ale magistratului. Dar trebuie să privim chestiunea din alt punct de 
vedere. Judecătorul trebuie să ju dece conform cu textul de lege; el nu are dreptul 
să pună convingerile şi sentimentul său în judecata pe careo dă. Un magistrat, 


406 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





când i s'ar prezintă un asasin, ar fi silit să-l condamne, oricare i-ar fi aprecierea 
sentimentului. El nu are voie să treacă peste textul legii. Juratul însă e cu 
totul un altfel de judecător: pe un asasin dovedit îl achită, dacă conștiința 
fi spune că cel care a asasinat a avut motive pentru care trebue să fie absolvit. 
Asà întocmai şi cu delictele de presă. Delictul de presă poate să fie vădit, să 
fie mărturisit de autor şi cu toate acestea el să fie pornit din înalte motive 
morale sau sociale, care să ordone achitarea. Iată de ce trebue să mă trimiti 
pe mine, ziarist, în faţa unor Judecători cari au latitudinea să mă judece, să 
judece şi să mă achite. Noi nu cerem pentru presă o instanţă care să achite la 
sigur, dar nici nu putem primi una care să osândească la sigur. 

La 1875 a fost ales membru al Academiei franceze un mare ziarist, 
John Lemoine. Acesta nu fusese în vieata lui nimic altceva decât ziarist. 
Nu scrisese nicio carte, nici măcar o broşură. John Lemoine, în discursul 
pe care l’a pronunţat la Academie, a spus între altele şi următoarele cuvinte. 
Nu citez întreg discursul, ci numai acea parte care priveşte chestiunea care 
ne preocupă: „Ziarul, adică cuvântul cotidian, instantaneu, a venit să răs- 
pundă cerinţelor unei civilizaţiuni noui, a cărei iutealä s'a înzecit, s'a însutit 
prin miracolele ştiinţei. Presa a urmat o cale paralelă cu a vaporului şi cu a 
electricităţii. A trebuit să se vorbească și să se serie cu o mare iutealä și să se 
facă fotografia istoriei curente. Ştiţi foarte bine că omul nu poate nici 
într'un fel a-şi mări talia d’un cot, dar își inmulteste mijloacele de acţiune 
si de exprimare. Este posibil ca maturitatea cugetăriişi corectitudinea limbii 
să piardă în această producere pripitä, dar câte idei nu ar muri fără această, 
incorporare neașteptată şi neîntreruptă. Milton a fost admirabil când a zis: 
„revoluţiunile veacurilor adesea nu regăsesc un adevăr respins și din cauza, 
căruia naţiunile întregi suferă etern“. Cine, oare, nu a repetat cuvântul măreț 
al lui Pascal: „Tăcerea este cea mai mare persecutiune; niciodată sfinții nu 
au tăcut!“ 

De mai multeori, când mi se insuflà ambitiunea de a luă un loc între d-voastră, 
mi s’a zis: dar fă o carte! Cartea mea, domnilor, o fac în toate zilele de 30 de 
ani și vă mulțumesc că aţi descoperit'o“. 

In răspunsul său, academicianul Cuvillier-Fleury a spus: ,,Pentruce să 
n'o spui, domnule? Ceeace reprezinti aci nu este o a patra putere, ci este cea 
mai reală din timpii moderni“. 

Presa română mai are încă un titlu pe lângă toate titlurile pe carele 
revendică presa din toată lumea, şi anume că a fost un mare instrument 
national. Noi trăim într'o epocă în care ne dăm seama cât îi datorește înăl- 
farea noastră de astăzi. 

Formula mea si a celor mai mulţi ziarişti este: „Libertate deplină si res- 
ponsabilitate reală“. 


28 Maiu 1922 





INDIVID, SOCIETATE SI STAT 
IN CONSTITUTIA VIITOARE 


D. GUSTI 


CUPRINSUL: 1. Caracterul sintetic-prineipial al ultimei prelegeri. — 2. Insemnätalea prac- 
lică a discujiunilor politice teoretice. — 3. Cercetarea a trci aspecte ale crizei de direc- 
tivă spiritvală a timpului: a) Criza doctrinei de Stat, b) criza indvidualismului, a lep- 
slafie, și a democrației, şi c) criza culturii populare. — 4. Teoriile asupra naturii Sta- 
tului : A) Statul este Totul, — a) politica zoologică şi b) politica metafizică juridică, 
criica lor. —5. B) Statul nu este nimic, — a) realismul sociologie dogmatic al lui 
Duguil, b) doctrina anarhistă, îmbrățişată de sindicalism, bolsevismul teoretic şi 
de liberalismul extrem, — 6. Statul este o funcţiune socială constructivă și anume: 
a) o funcţiune regulativă a categoriilor economice şi culturale — dreptul, şi b) o func- 
pune organizatoare — teoria extremă a individului şi a Societăţii, — 7. Formele politice 
Jundamentale izvorite din individualism: anarhism, machiavelism, contractualism si de- 
clarația drepturilor naturale ale omului. — 8. Succesul politic al teoriei extreme a So- 
cieläqui: Constituţia sovietică rusă. — 9. Teoria sociologică a concilierii individului cu 
Societatea constituie deosebirea între Constitutiile noui și cele vechi, traditional indivi- 
dualiste, — națiunea. — 10. Națiunea se manifestă ca individ, Societate şi Stat. Manife- 
starea naţiunii ca Societate: opinia publică, pulerea socială de guvernare alături de 
puterile de Stat, izvorul legislaţiei pozitive în Anglia. — 11, Manifestarea Națiunii ca 
Stat: absolutismul voinţii naţionale, formulat de Rousseau. — 12. Criza legislației în 
Statul democratic, introducerea competingelor. — 13. Democraţia formală si democraţia 
socială, rolul culturii populare în pregătirea cetățenilor si conducătorilor luminaţi. — 
14. Casa Culturii Poporului; necesitatea introducerii în viitoarea Constituţie a dispozi- 
țiilor privitoare la cultura poporului; redactarea viitoarei Constituţii să fie accesibilă 
päturilor largi ale Națiunii. — 15. Inscrierea în viitoarea Constituție a voinții Națiunii 
române de a face parle integrantă şi conștientă de menirea ei istorică, din Societatea 
Naţiunilor. 








N calitate de preşedinte al Institutului Social Român, am plăcuta datorie 
de a aduce cele mai călduroase mulțumiri publicului care, dela 18 De- 
cemvrie şi până la 4 Iunie, a avut amabilitatea de a frecventă prelege- 

rile organizate de Institutul Social Român și a le urmări cu un deosebit interes. 

Aceeaş plăcută datorie o am, de a aduce cele mai cordiale mulţumiri presei, 
care a avut bunăvoința de a înregistră discutiunile noastre de aci și câteodată 
chiar de a le comentă. 

Desigur că încercarea noastră a fost poate cam temerară, căci a organizà 
un curs de 23 de prelegeri asupra unor chestiuni atât de speciale, cum sunt 
problemele constituţionale, eră, fără îndoială, ceva îndrăzneţ. 

Acum, pentrucă suntem la sfârșitul acestui ciclu, putem constată cu satis- 
factie că această încercare a reușit. Si a reușit datorită în special colaborării 
publicului si presei cu noi, si de aceea le aducem toate mulfumirile noastre. 

Acest curs va apăreă cât de curând într'un volum, care, iarăș permiteti-mi 
să adaug, va formă un mic tratat, dacă vreţi, un mic sistem de chestiuni privi- 
toare la Constituţia viitoare a României. Pentru a vă face aceasta mai clar, 
pentru a vă da o idee de materia care, fără falsă modestie, putem spune că este 
bogată, să-mi daţi voie să vă comunic cuprinsul acestui volum: un istoric al 


408 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Constituţiei noastre de d-l N. Jorga; în al doilea rând două studii comparative 
datorite d-lor Miclescu si Grigorovici, unul tratând despre Constituţia anglo- 
saxonă si celălalt despre Constituţia sovietică; în al treilea rând lucrări principiale 
datorite d-lor Vintilă Brătianu, Boilă si Iunian; în al patrulea rând vor fi con- 
ferintele care intră propriu zis în materia organizării puterilor publice ale Sta- 
tului şi anume a d-lui Disseseu, asupra puterii si responsabilitätii guvernului, 
ale d-lor Djuvara și Madgearu, asupra problemei parlamentului, a d-nei Calypso 
Botez şi D. Xenopol, asupra dreptului de vot și problemei reprezentării, a d-lui 
Partheniu asupra consiliului de Stat, a d-lui A. Rădulescu asupra puterii ju- 
decätoresti, a d-lui A. Teodorescu asupra organizării administrative şi, însfârşit, 
în al cincilea rând, volumul va cuprinde anume probleme speciale, din care 
reiese mai vădit spiritul unei Constituţii moderne în deosebire de Constituţiile 
vechi: libertatea, presei de d-nii Ionescu-Dolj si Bacalbasa, proprietatea de d-l 
Costin, controlul finanţelor de d-l Grecianu, politica economică a Statului 
de d-] Manoilescu, învăţământul de d-l Nistor, biserica de d-l Cândea, munca 
de d-l Sanieleviei si, as puteà anticipà, cultura populară de acela care vă vorbeşte. 
Ar fi trebuit ca acest volum să cuprindă si prelegerea d-lui Maniu. D-sa a fost 
însă împiedicat, din cauză de boală, să o ţină, rămânând să desvolte importanta, 
problemă a minorităţilor, la anul, în noul ciclu de prelegeri organizate de In- 
stitutul Social Român. 


2. Prelegerea de astăzi este a 23-a şi ultima; faptul acesta îi indică caracterul. 
Până acum s'a făcut o analiză a elementelor constitutive ale Constituţiei viitoare. 
Acum va trebui să facem o operă de integrare, de reconstrucţie ştiinţifică, 
adică o operă de sinteză. Va trebui să tratăm problemele Constituţiei, nu în 
întinderea, ci în esenţa lor, nu în conţinutul lor, ci în spiritul care le însufleţește. 
Va trebui să analizăm acele principii care au apărut în faţa d-voastră ca un 
fel de caeterum censeo, caun leit-motiv. Si anume noțiunile: ,,Individ, Societate 
şi Stat“ sunt acele care formează firul conducător atât al expunerii prelegerilor 
precedente, ca si al organizării Constitutiilor mai vechi ori noui. 

Aceste trei noţiuni fundamentale dreptului public și politicei ştiinţifice 
trebuie acum cercetate mai deaproape. Prin aceasta vom face în primul rând 
rezumatul principial al dezbaterilor de până acum, care însă în acelaş timp 
ne va conduce la introducerea unui element nou în discutiune. 

Sar puteà obiectà că într'un ciclu de prelegeri, ce urmăresc înainte de toate 
un scop practic, precis, anume de a arătă cum Constituţia viitoare trebuie or- 
ganizată, mar aveă niciun rost o astfel de cercetare principialä, căci ea ar fi, în 
acest cadru, un simplu joc al intelectului, un capriciu ştiinţific, un exercițiu 
academic, un lux teoretic! Să fie oare asà ? Ei bine, trebuie spus dela început 
că teoriile politice au, pe lângă valoarea lor teoretică, şi o mare însemnătate 
practică. Pentrucă în deosebire de teoriile din domeniul ştiinţelor naturale, 
doctrina politică are veşnic näzuinta de a se înfăptui. Teoria politică are ten- 
dinta de a deveni realitate, de a modifică, de a modelă realitatea pe care o 
cercetează. In materie de științe naturale, bunăoară, o teorie nouă a Con- 
stituţiei materiei nu schimbă întru nimic natura materiei ca atare; o teorie 
fiziologică a plantelor nu are nici o influenţă asupra procesului fiziologic al 


D. GUSTI: INDIVID, SOCIETATE ŞI STAT IN CONSTITUȚIA VIITOARE 409 





plantelor; chiar teoria grandioasă darwiniană a evoluţiei nu a modificat întru 
nimic procesul real al evoluţiei universale. In schimb însă, o teorie politică 
are tendinţa de a deveni un nou fapt politic. Este de ajuns numai să ne amin- 
tim — fiindcă vorbim de problema Constituţiei — că realizarea stărilor consti- 
tuţionale sunt datorite în bună parte triumfului ideilor constituţionale, asà 
cum au fost mai întâiu formulate de Locke, Blackstone, Montesquieu, 
Rousseau. 

Dar abolitia sclaviei, a feudalităţii si a servajului, egalitatea înaintea im- 
pozitului, toleranța religioasă, lupta pentru libertate, succesul şi nesuccesul 
liberalismului şi al internationalismului — nu sunt oare datorite tocmai unor 
anumite doctrine politice? Vedeţi, prin urmare, importanţa unei discutiuni de 
doctrină politică în care să se vadă care este eroarea și care este adevărul cu- 
prinse în ea. Eroarea, este primejdioasă și adevărul binefäcätor, pentru că tot- 
deauna o constructiune ştiinţifică politică indică si impune o anumită atitudine 
practică. 


3. Acum ne propunem în această prelegere să discutăm însemnătatea 
principială a trei mari aspecte ori crize ale științei și vieţii sociale si politice 
contemporane: criza Statului, sau mai bine zis a doctrinei de Stat, criza indivi- 
dualismului, a democraţiei, criza legislaţiei si, însfârsit, o altă problemă, care 
pentru ciclul nostru de prelegeri are un deosebit interes, garanţiile constitu- 
tionale ale eficacităţii aplicării unei Constituţii, adică aşă zisa problemă a 
culturii populare. 

Sunt crize parţiale ale unei aceleeasi crize generale, care nu este a unei ţări 
sau a altei ţări, a unui popor ori a unui alt popor, ci este o criză de directivă 
spirituală și socială a timpului. Fireşte că despre această criză generală nu pu- 
tem vorbi; ne vom mărgini numai ca, în trăsături largi, cât ne permite timpul, 
să lămurim în ce constă cele trei crize parţiale amintite mai sus. 

Dacă, dintr'un spirit de cochetărie, conferentiarul îndeobşte face apel la 
indulgenta auditoriului, cred că aceasta, este în special acum necesară să mi-o 
acordati, pentrucă în cursul desvoltării prelegerii mele, ori voiu fi obligat să 
spun lucruri, care vă sunt cunoscute, dar care sunt desconsiderate si deaceea 
trebuie să insist asupra lor, pentru ca ele să fie puse la punct si atunci ex- 
punerea mea poate face o impresiune didacticä, ori voiu spune — se poate și 
aceasta întâmplă, — lucruri pe care nu le cunoaşteţi si, atunci s'ar puteà în- 
tâmplă ca, din economie de timp, nedesvoltându-le îndeajuns, să vi-se pară că 
fac o expunere cinematografică. 


4. Prima chestiune, vă spuneam, ce se impune cu necesitate atenţiei noastre, 
este problema Statului. Ce este Statul? Aceasta este o problemă care preocupă 
cu intensitate gândirea politică contemporană; este oare nevoie de a mai insistă 
asupra importanţei ei deosebite de a fi cunoscută si studiată într'un ciclu de 
conferințe asupra reformei Constituţiei, unde, este clar, că după cum vom înte- 
lege si concepe Statul, în acelaș sens si în acel fel va trebui să concepem si spi- 
ritul Constituţiei? 


410 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


In privinţa naturii Statului, se cunose un labirint de teorii, de unde însă se 
desprind două grupuri caracteristice: unul al apostolilor entuziaşti, altul al 
dușmanilor pasionaţi si al detractorilor înverșunaţi ai Statului. După unii, 
Statul este un monstru acaparator si a tot înghititor, este un Leviathan, cum 
spune Hobbes, ce nu permite o manifestare independentă în afară de el; după 
alţii, Statul este, dimpotrivă, ceva inofensiv, neexistent, din domeniul fabulei ; 
ori, dacă există, este superfluu; sau dacă există ca un rău necesar, cu vremea 
va dispăreă, pentrucă va trebui să dispară cu necesitate. Statul este totul, 
spun unii; omul nu se poate concepe decât trăind în Stat, iar ceeace este în afară 
de Stat este, cum spun filozofii politici eleni, Dumnezeu ori animal. Statul nu 
este nimic, afirmă alţii; el este, în cazul cel mai bun, o invenţie pretențioasă 
si, mai ales, interesată, izvorîtä din simpla dorință de dominare a unora asupra 
altora ! 

Să vedem acum care este justificarea teoretică a acestor două tabere opuse, 
Teoria că Statul este tot, este o teorie foarte răspândită și reprezentată prin 
aşă zisa politică zoologică si politică metafizică juridică, 

Statul este tot, spun acei cari concep Statul ca un organism. Statul este un 
organism, ca și un organism animal, si noi, indivizii, suntem celulele si formăm, 
prin diferite instituţii, organele acestui organism. Este, cum vă spuneam, o 
concepţie foarte răspândită si pe care o întâlnim consacrată de pe tribuna 
parlamentară, profesată de pe catedrele universitare, susţinută în întrunirile 
publice şi în presă, 

Gândirea, politică vulgară ori științifică este impregnată de această concepţie, 
după care Societatea, Națiunea, Statul, sunt organisme. Așă, bunăoară, națiunea, 
are inimă, puls, instincte, iar omul de Stat are datoria de a pipăi pulsul, a as- 
cultă cum bate inima și a urmă instinctele naţiunii; guvernul, administraţia, 
clasa militară corespunde creerului, sistemului nervos si muscular, ş. a. m. d. 

Conceptiunea aceasta politică, care absoarbe tot ce este manifestare indivi- 
duală sau socială în acest organism, ce nu permite deci o manifestare indepen- 
dentă si în afară de Stat, are un complement în aşă zisa, conceptiune metafizică 
juridică. După această teorie, Statul este o persoană mare, imensă, eternă, care 
existând în afară de individ şi societate, are o voinţă proprie. Prin analogie cu 
dreptul privat, unde persoana este titularul unui drept, si Statul, care este o 
persoană, este titularul unui drept, adică a suveranităţii absolute, ce este o 
voință supremă, superioară tuturor prin faptul că cere să i-se supună necondi- 
ţionat si fără murmur, ca ceva de nediscutat si nediscutabil, orice altă voinţă. 

Este concepţia „Conului Leonida faţă cu Reactiunea‘, după care este „treaba 
„Statului să îngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme“, („el ce grijă are? 
pentru ce-l avem pe el?‘) 

Este o conceptiune, pe care mi-o reamintesc din copilărie, că o aveă si portarul 
vechei universităţi din Iaşi, ce exclamă odată: bine, mulţumesc lui Dumnezeu, 
că am văzut pe rege, pe regină, pe prinţul moștenitor, pe miniştri, dar aş vrea 
acum să văd şi Statul, care îmi dă leafä! 

Vedeţi dar cât de populară este si conceptiunea metafizică, ca şi concep- 
tiunea zoologică a Statului. Ei bine, aceste conceptiuni, oricât ar fi de populare — 
is de aceea trebuie menţionate fiindcă sunt atât de populare — sunt complet 





D. GUSTI: INDIVID, SOCIETATE SI STAT IN CONSTITUTIA VIITOARE 411 








false si dacă nu este în intentiunea mea să discut pe larg în ce constă această 
falsitate, mă mărginesc să spun despre amândouă că „comparaison n'est pas 
raison“‘, Analogiile cu organismul animal sau cu persoana din dreptul privat, 
mu au nici o valoare explicativă, nu aduc nimic nou, ele sunt, dacă vreți, simple 
instrumente comode puse în serviciul ocolirii adevăratei explicări sociologice 
şi politice. 

Intradevär, Statul, după teoria organică, este un organism; societatea, 
națiunea, biserica, sunt însă si ele organisme. Dar atunci este aici ceva absurd. 
Statul este compus din societate, națiune, din biserică, etc.; si ni se prezintă 
spectacolul unui organism compus din mai multe organisme. Se poate oare 
susține așă ceva ? 

A doua teorie este tot asà de naivă din punctul de vedere științific, ca si 
cea de care am vorbit până acum; deci nu merită nici eao deosebită cercetare. 
Căci nu este permis de a acordà Statului o existență metafizică, în afară de 
orice realitate, pentru a face apoi dintr’o ființă mistică o realitate. 


5. Această teorie scolastică a fost combătută cu mult talent de şeful unei 
scoale de drept public din Franţa, Léon Duguit, decan al facultății de drept din 
Bordeaux, spirit larg, sincer si loial. Duguit este cunoscut si are o influenţă, 
considerabilă, ca un strălucit reprezentant al științei politice contemporane, 
mai ales ca critic necruţător, ca destructorul bazelor ei tradiționale. Duguit 
afirmă cu toată tăria, că conceptiunea Statului, ca o persoană suverană, este 
imposibilă de susținut, pentrucă Statul nu este nimic altceva, spune el, decât 
un simplu fapt. Societatea omenească este alcătuită din două clase de oameni: 
guvernanti şi guvernafi, conducători si conduși. Statul este forţa materială 
exercitată într'un grup social de un individ ori de mai mulţi indivizi. Dacă acesta 
este faptul si avem deaface numai cu acest fapt, atunci, firește, din aceasta 
nu se poate degajă si deduce niciun drept, si în tot cazul nu drepturile pe care 
le deduc teoreticianii metafizici, cari cred că din noțiunea de persoană a Sta- 
tului ar decurge toate celelalte drepturi, cum ar fi suveranitatea, personali- 
tatea, etc. 


Dar dacă Statul nu este altceva decât un fapt, atunci, se întreabă Duguit, 
care este legitimitatea unui act politic? Ce face ca un act al guvernantilor să 
aibă caracterul juridic, eu alte cuvinte, care este criteriul dreptului obiectiv ? 
Căci, în definitiv, avem deaface si cu drepturi în societatea omenească, 

In răspunsul pe care-l dă acestei întrebări importante, Duguit comite o 
primă inconsecventä. 

Dintr'un fapt, zice Duguit, nu pot decurge drepturi. Foarte bine, totuș, 
după el, criteriul legitimitätii unui act politie se găseşte si trebuie scos dintr'un 
fapt social şi anume din faptul pe care îl constatăm în mod curent, că individul 
își satisface aspiratiunile si trebuintele sale în societatesi anume în mod solidar 
cu ceilalţi. Si atunci faptul acesta elementar social, solidaritatea, trebuie să 
devină, spune Duguit, regula juridică obiectivă. Asà dar, o regulă juridică 
este legitimă ori nelegitimă, după cum este conformă ori nu cu principiul soli- 
daritäfii sociale. 


412 NOUA CONSTITUȚIE A ROMA VIEI 





Aceasta, este desigur o teorie interesantă și sugestivă, dar plină de contra- 
ziceri. Duguit ne ilustrează încă odată faptul, atât de cunoscut din istoria, doc- 
trinelor sociale şi politice, că cineva poate fi un strălucit destructor, însă un 
mediocru constructor, 

Solidaritate, foarte bine! Dar ce este această solidaritate? Duguit nu ne 
spune nimic în această privinţă. Solidaritatea socială diferă după timp, loc şi 
după gradul de cultură a unui popor. Așă, la popoarele primitive solidaritatea 
ia formele cele mai curioase, când se recomandă, bunăoară, ca bătrânii să fie 
ucişi, dintr'un motiv de necesitate socială; când bătrânii sunt aduşi la groapa 
deschisă, cu mare pompă, și după ce li-se dă banchete funerare si li-se tin discursuri 
sentimentale, sunt omorîti. Aceasta se face cu deplina aprobare a Societăţii. 
Iar când, de pildă, un misionar încearcă să facă mustrări celor cari duc pe bă- 
trân la groapă, spunându-le cât de sălbatecă si de barbară este fapta lor, se obiec- 
tează cu indignare: barbari am fi dacă nu Pam duce la groapă ! 

Si aceasta, este, în definitiv, o conceptiune a, solidarităţii sociale, este un fapt 
social, care există. Dar atunci mai putem noi, conform teoriei lui Duguit, să 
spunem, că actul acestei curioase solidaritäfi este legitim, că este adică drept 
şi legitim de a duce pe bătrân la groapă, pentrucă este conform cu solidaritatea 
socială? Putem noi, în acest caz, aplicând teoria lui Duguit, să proclamäm le- 
gitimarea dreptului de a ucide bătrânii? In al doilea rând, trebuie să întrebăm 
pe Duguit, care să fie oare criteriul de a aprecià legitimitatea ori nelegitimitatea 
unui act, si de a stabili conformitatea lui cu solidaritatea socială? Care sunt 
adică criteriile, ce îmi spun mie, că un act este sau nu conform cu solidaritatea 
socială într'un moment dat? Duguit nu ne dă nici aici un răspuns precis. 

A treia obiectiune este însăşi mai gravă: cine oare trebuie să constate această, 
conformare a actului, a dreptului, aregulei juridice, cu solidaritatea socială? Cine? 
Duguit răspunde — si este un singur răspuns — noi, cetăţenii! Noi putem în 
orice moment să contestäm un drept și să hotărîm că nu ne supunem acestei 
regule, dacă ea nu ne pare conformă cu solidaritatea socială, Dar unde ajungem 
în acest caz? Deschidem, fără îndoială, largi, porţile arbitrarului. Vedeţi deci 
că conceptiunea aceasta ne duce la consecinţe incalculabile din punct de vedere 
politic, la o stare socială şi politică haotică, la așă zisa anarhie. 

Punctul culminant în negarea Statului, în toate consecinţele ei ultime, 
se datorește doctrinei anarhiste. 

Doctrina anarhistă trebuie bine distinsă — ceeace de obiceiu nu se face — de 
anarhismul practic politic, de asà zisa propagandă de fapt ; căci teoria anarhistä 
operează cu argumente sentimentale, şi nu cu bombe. Anarhismul, ca doctrină, 
este una dinte cele mai fermecătoare teorii si una dintre cele mai inofensive; 
el este o poezie generoasă, un sentimentalism intelectual exagerat, este necesi- 
tatea sufletului omenesc de a se hrăni cu iluziuni și speranţe, este credinţa 
într'o perfecţiune şi perfectibilitate infinită a omului, pentrucă anarhismul 
crede că noi dacă astăzi, așă cum suntem, avem nevoie de reguli şi de constrân- 
geri juridice, dacă avem nevoie de Stat şi în special de legi de ocrotire a existenţei 
de toate zilele, aceasta este pentrucă ne aflăm într'un grad inferior de evoluţie. 

In viitor însă vom atinge acea perfecţiune, din care va decurge în mod firesc 
armonia spontană și desăvârșită a intereselor și drepturilor tuturor, încât fiecare 











D. GUSTI: INDIVID, SOCIETATE SI STAT IN CONSTITUTIA VIITOARE 413 





nu va dori decât ceeace este bine pentru semenul lui și va munci nu din silă, 
ci pentrucă munca îi va fi o plăcere; atunci nu va mai fi nevoie de legi Je ocro- 
tire, pentrucă nu va fi ce să se ocroteascä; nu va fi nevoie de autoritate, 
de constrângere juridică, nu va fi nevoie deci de Stat, care tocmai este carac- 
terizat prin această constrângere juridică. 

Concepţia anarhistă este foarte răspândită astăzi; ea este îmbrăţișată, 
în afară de anarhistii propriu zis, si de sindicalism, de bolsevismul teoretic si 
de liberalismul extrem. 


Berth, unul din cei mai străluciți teoreticiani ai sindicalismului, a dat ur- 
mătoarea formulă anti-etatismului: „In Franţa s'a produs acest lucru enorm, 
acest eveniment de consecinţe incalculabile, moartea acestei fiinţe fantastice, 
care a ţinut în istorie un loc atât de colosal — Statul este mort‘! 


Teoria anarhistă mai este adoptată și de unii dintre marxisti. Este știut, 
că în sufletul unui marxist se luptă două conceptiuni: este așă zisul evolutio- 
nism al societăţii, aşă zisul materialism al istoriei și este anarhismul politic. 
Nu pot să insist asupra acestui lucru mai mult. Este de ajuns numai să amin- 
tesc că bolşevismul de astăzi se mândreşte cu titlul de adevărat reprezentant 
al marxismului, tocmai pentrucă insistă asupra celei de a doua conceptiuni: 
anarhia politică, respingând cu totul doctrina evolutionismului economic. 


Cred că în această privinţă suntem de acord toţi sociologii, cari ne-am ocupat 
cu probleme socialiste, că afirmarea bolsevismului este profund greşită, pentru 
că esenţa marxismului nu poate constă în fanteziile, în visurile generoase ale 
lui Marx din tinereţe (şi acesta este tocmai anarhismul său politic), ci în 
marea si importanta contribufiune pe care el a adus’o ştiinţei sociologice, anume 
tocmai în recunoașterea procesului necesar d evolutiune si de transformare 
a societăţii capitaliste de astăzi într'o societate viitoare socialistă, 

Insfârsit, exagerärile liberalismului unui H. Spencer conduc la aceleas 
concluziuni anarhiste. Asà, de pildă, când Spencer vorbește de un om ideal 
menit de a trăi în societatea ideală, adică într'o asociaţie de oameni liberi și 
perfecţi. 


6. Când se afirmă, după cum am văzut, în toate gamele, că Statul nu este, 
nimic, se comite o eroare tot atât de mare, ca si atunci când se spune că Statul 
este totul. Pentrucă Statul nu este nici tot, nu este nici nimic. Statul esteo func- 
tiune socială constructivă, de o îndoită însemnătate: Statul este o funcțiune 
socială regulativă a categoriilor economice si culturale ale unei societăţi şi este 
în acelaș timp o funcţiune socială organizatoare a elementelor care compun 
societatea şi care sunt toemai individul şi grupurile sociale. 

Dacă teoriile care cred că Statul este totul, greşesc, pentrucă Statul nu 
poate fi un organism care să înghită societatea şi nici o persoană mistică, 
existând în afară de societate, tot atât de mult greşesc şi teoriile care cred că 
Statul nu este nimic, ori că va dispăreă vreodată. Statul este etern, pentrucă 
eterne sunt necesităţile vieţii sociale de a fi organizată și reglementată într'un 
mod sau altul, din punct de vedere juridic și de a fi organizată, din punct de 
vedere politic. 





414 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 





Etnologia comparată, studiul istoriei universale a popoarelor civilizate, 
nu au putut să ne dea un exemplu de vieatä socială lipsită de reguli de conduită 
(fie că acestea sunt concentrate într'un obiceiu primitiv, ori într'o regulă ju- 
ridică) sau lipsită de organizatiune politică, oricât de rudimentară ar fi ea. 

Principiile juridice si organizatiunea politică, sunt cele două elemente in- 
dispensabile ale unei vieţi sociale si care o fac să se menţină în spaţiu si să aibă 
continuitate în timp. Căci, într'adevăr, ce este în general dreptul? Dreptul nu 
este decât un aspect al victii sociale (după cum de altfel etimologia ne arată: 
dirigere, recht, dirito, droit, înseamnă directiune, iar latinescul jus vine dela 
sanscritul ju, ce înseamnă a legă). Dreptul este principiul de directiune, de coe- 
ziune socială; el dă societăţii caracterul de definit si de coherentä ; deaceea 
ştiinţa dreptului este o știință socială si nu pur formal-tehnică. Acest adevăr 
este de altfel consacrat în mişcarea juridică contemporană, asà, bunăoară, 
când Hauriou vorbește despre dreptul instituţional, Lambert despre dreptul 
comun legislativ, Bourgeois si Bouglé despre dreptul solidarist, Lévy despre 
dreptul credinţei colective, Saleilles despre dreptul asociativ si social, ori când 
se întemeiază dreptul liber de școala lui Gény, ori „dreptul viu“ formulat de 
Ehrlich. 

Eugen Ehrlich a ocupat un loc de onoare în știința juridică, ca un spirit 
viu si creator, el a fost un membru devotat al Institutului Social Român si a 
îmbrățișat cu loialitate cetățenia românească, după cum a dovedit'o în cele 
două contribuţii publicate în „Arhiva pentru Ştiinţa si Reforma Socială“; 
se cuvine deci să aducem aici omagiile noastre memoriei eminentului nostru 
fost coleg, dispărut de curând dintre noi. 


Societatea, pentru ase menţine si a se afirmă, are nevoie pe lângă acea func- 
ţiune de coeziune, de coherentä care este dreptul, si de elementul de organizare 
socială si politică. 

Ce înseamnă organizare? Un savant german, Plenge, cam pretentios în cer- 
cetările sale ştiinţifice, cere chiar să se întemeieze o nouă știință a „organizării“, 
„Organisationslehre'“. Firește, avem deaface aici cu o exagerare, de reţinut 
este numai că în ştiinţa socială principiul de organizare este recunoscut ca in- 
dispensabil existenţei si viabilitäfii unei societăţi. 

Organizare înseamnă un raport de subordonare si supraordonare a elemen- 
telor care compun, într'un moment dat, unitatea socială. Asà, bunăoară, o 
fabrică, ce înseamnă alteeva decât supra și subordonarea tuturor, dela cel mai 
umil lucrător până la cel mai savant inginer care contribuie, prin diviziunea, 
muncii, la realizarea scopului final, care este fabricarea produsului. 


Orice manifestare socială are nevoie de organizare, adică de acest raport 
de supraordonare si subordonare. Supra şi subordonare a ce? A raportului 
dintre indivizi şi societate. 

Aceasta ne indică a doua [grupă de probleme, pe care ne propunem să le 
atingem în această prelegere, 


Raporturile de organizare ne apar în teorie sub două forme opuse: socie- 


tatea este subordonată individului (ceeace ne dă sacrificarea societăţii) ori, 
dimpotrivă, individul este subordonat societăţii (ceeace ne dă robia individului). 


D GUSTI: INDIVID, SOCIETATE SI STAT IN CONSTITUTIA VIITOARE 415 





Mintea omenească obisnuieste a se mișcă în contraste : de aceea întâlnim 
şi aici două școli, ce stau faţă în față; una spune: individul este tot, societatea 
nu e nimic; alta spune: societatea este totul, individul nu este nimic. Discutia 
sociologică a acestor teorii este de cea mai mare însemnătate politică. Individul 
este singura realitate din lumea socială, afirmă unii, societatea, este ofantezie; 
individul este autare, adică este stăpân pe destinul său, se satisface singur 
pe sine însuş; este întocmai, cum spune Maeterlinck, ca un sculptor care este 
liber ca din marmora pe care o are la îndemână să facă o capo-d'operă sau o 
operă mediocră; este apoteoza Titanului, a lui Promoteu și a supra-omului 
lui Nietzsche. Evident că după această conceptiune societatea nu este decât o 
cifră, o simplă sumă de atomi sociali; societatea în felul acesta este amorfă; 
ea este un conglomerat, o mașină, pentrucă totul se reduce la un simplu meca- 
nism, la un simplu raport extern între indivizii cari se adună pentru a alcătui 
această sumă, această cifră. 


7. Formele fundamentale politice, ce izvorăse dintr’o astfel de concepţie 
mecanică a societăţii, sunt patru. Mai întâiu trebuie amintită teoria anarhis- 
mului, despre care am mai vorbit în altă ordine de idei, si care preconizează 
libertatea absolută a individului, în legătură cu cultul sentimental al eului 
si cu acea formulare a singurului altar în faţa căruia avem să ne închinăm, 
care este individul; apoi trebuie menţionat machiavelismul, adică întrehuin- 
țarea libertăţii absolute pentru a domină, a subjugă pe cei mai slabi. Machia- 
velismul, care se prezintă sub diferite forme în vieata socială, s'a manifestat 
în domeniul economic sub forma capitalismului, care nu este altceva decâv 
succesul celui mai tare asupra celui mai slab, în aşă zisa concurenţă liberă. 

A treia formă politică a individualismului apare în aşă zisa doctrină a con- 
tractului social. Se ştie că, după această teorie, starea natu:ală (status natu- 
ralis) a omului, caracterizată prin domnia brutală a instinctelor si deci printr’o 
luptă de sfâșiere reciprocă (homo homini lupus), se transformă într'o stare s0- 
cială (status civilis), datorită raţiunii, care impun o auto-determinaie a instinc- 
telor prin stabilirea unui pact reciproc de salvare a păcii sociale. Societatea 
ar fi rezultatul unei asfel de speculaţii rationaliste, utilitariste. Inegalitatea 
naturală se transformă în acest mod într'o egalitate civilă. 

Insfârșit, individualismul culminează, ca principiu politic, în asà zisă ,,De- 
claratie a drepturilor omului si ale cetăţeanului“, care înseamnă o fază decisivă 
în istoria sistemului constituţional. 

După cum se ştie, în impul revoluţiunii franceze, această adolescenţă fur- 
tunoasă a democraţiei, s'a proclamat cu o solemnitate impresionantă, în pre- 
zenţa Supremului Legislator al Universului, „în maxime scurte, concentrate, 
anumite drepturi naturale, inalienabile si sfinte ale omului“, pentru conside- 
ratia că „ignoranţa, uitarea sau disprețul drepturilor omului, sunt singurele 
cauze ale nenorocirilor publice“. 

Reţinem din acest eveniment memorabil principiul consfinţirii, recunoas- 
terii oficiale a dreptului natural al individului faţă de drepturile Statului. Sub 
influenţa acestei declaratiuni, după cum iaräs se ştie, si pe acest model s'au 
alcătuit Constituţiile moderne ale Statelor; chiar cele mai noui Constituţii 


416 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


europene conţin catalogul si enumeratia diferitelor drepturi publice ale indi- 
vidului. 

Libertatea cultului, libertatea presei, inviolubilitatea domiciliului, libertatea, 
asociatiunii, etc., toate aceste drepturi au trecut, dela 1789, în vocabularul 
politic curent. 

Mai putin cunoscut este poate, că „Declarația“ din 1789, acest fapt istorie 
de o semnificaţie universală şi care ţine un loc atât de important în legislaţia 
şi administraţia europeană, s'a inspirat din „Declaraţia drepturilor poporului 
Virginiei din America, făcută la 1776. 

Ceeace l’a determinat pe Larnaude să scrie următoarele: „Desigur, va sur- 
prinde pe deputaţii, care într'o şedinţă a Camerei din 17 Maiu 1901 au votat 
afişagiul „Declaraţiei drepturilor Omului“ în săli, biserici, temple, sinagogi, ca- 
zărmi, primării şi chiar în ministere, că origina primă a „Declaraţiei“ este cu 
totul religioasă şi nu politică“. Larnaude face aluzie la calvinismul care s'a 
transplantat în America şi a influenţat declaratiunea poporului din Virginia 
la 1776, modelul de inspiratiune al decretării drepturilor omului din rimpul 
revoluţiei franceze. 


8. Individualismului, sub împătrita formă: anarhism, machiavelism, contrac- 
tualism si a drepturilor naturale ale omului, i se opune o conceptiune cu torul 
deosebită, teoria atotputerniciei societăţii. Societatea este totul, după această 
teorie, iar individul nu este nimic. Individul este un simplu strop de rouă, că- 
zut în imensitatea apelor Oceanului; el nu contează absolut nimic, fiindcă este 
o ficţiune, pentrucă adevărata realitate este numai societatea, individul fiind 
o creafiune din domeniul fabulei. Dacă succesul politic al individualismului 
și-a găsit expresiunea în Constituţia revolufiunii franceze, în declarafiunea 
drepturilor omului, succesul politicei teoriei societății à outrance și-a găsit 
expresiunea în Constituţia rusă sovietică. „Constituţia republicei socialiste 
federative ruse a sovietelor““, cum se întitulează, este aceea care recunoaşte numai 
drepturile societăţii și desconsideratä, despretueste cu totul drepturile indivi- 
dului, după cum reiese din art. 3 al ei. (Vezi textul la sfârșitul acestui volum). 


Din acest punct de vedere — fără însă a se crede că noi suntem părtași 
ai vreunei prejudecăţi în dreptul public și știința politică — putem afirmă, că 
această Constituţie este monstruoasă nu numai între Constituţiile pre- 
zente pe care le avem, ci chiar între cele posibile, pentrucă desconsideră total 
drepturile cele mai elementare ale individului și drepturile cele mai elementare 
şi mai vitale ale naţiunii ca atare. Constituţia sovietică proclamă cu o ener- 
gie sălbatecă, pe care într'adevăr trebuie să o admirăm, drepturile unei clase, 
a asà zisei clase uvriere; de aceea această Constituţie introduce inovaţia de a 
nu vorbi de loc de ,,Drepturile omului“ ei de „Declarația dreptului poporului 
uvrier exploatat“. Ea nu este însă nici măcar o Constituţie care să consacre 
sincer drepturile uvriere, pentrucă, după dispozitiunile Constituţiei sovietice 
şi mai ales după practica loi, clasa uvrieră se reduce la un partid, care este 
partidul comunist, iar acesta se reduce de fapt la câţiva conducători, ori, pentru 
à întrebuinţă o expresiune obişnuită, oligarhi bolşevici. 





D. GUSTI: INDIVID, SOCIETATE SI STAT IN CONSTITUTIA VIITOARE 417 





Spectacolul imoralitäfii politice pe care-l oferă primitivismul public în 
Rusia de azi, unde se şterg cu buretele cele mai scumpe bunuri câştigate până 
acum prin lupte, frământări şi sacrificii imense, l’a făcut pe Kautsky să se sfiască 
de a numi bolşevismul socialism asiatic (amintindu-și că Asia a dat ome- 
nirii pe un Buddha, pe un Confucius), pentru a-l taxă de socialism de Tătari. 

De altfel, trebuie concedat că Constituţia sovietică prezintă, prin noutăţile 
pe care le conţine (în special din felul cum este construită funcțiunea politică 
a Sovietului), un deosebit. de mare interes teoretic. Din punctul de vedere al 
aplicării ei, trebuie însă spus, — chiar cu riscul de a anticipă tot ce se va mai 
întâmplă în veacul al 20-lea, —că Constituţia sovietică va rămâne cea mai mare 
minciună politică si de drept publie din acest veac, pentrucä ea nu s'a aplicat 
cu sinceritate, în niciuna din dispoziţiile ei esenţiale, după cum nici nu se va 
aplică vreodată, din simplul motiv că este inaplicabilă +). 


9. Amândouă aceste teorii, asà cum le-am cunoscut, a individualismului și 
a societăţii absolute, așă de ireductibile una faţă de alta, cuprind numai jumă- 
tate de adevăr. Individualismul se reazemă pe o utopie sociologică, căci este 
o aberatiune sociologică a crede că s’ar puteă concepe în societatea umană un 
individ care să nu facă parte din societate. Tabloul vieţii lui Robinson este un 
produs al fanteziei, un simplu subiect de roman. 

Individul, aşă cum Pau conceput individualiştii si şcolile anarhiste, este inexi- 
stent. Este un loc comun în sociologie că, dacă nu poate există un individ 
abstract, anterior societăţii, individul este o abstracţie trăind numai în și 
prin societate. 

Pe de altă parte, cealaltă teorie, a societăţii absolute, se bazează și ea pe o 
utopie contrarie, anume că nu există individ. 

De fapt întregul adevăr sociologic constă în aceasta: societatea există, na- 
tural, prin individ, pentrucă pe acesta nu-l putem tăgădui și nu putem să nu-l 
luăm în considerare, fiindcă există; individul, la rândul său, există prin socie- 
tate şi numai în societate. Individul trăieşte în societate, însă şi societatea 
trăieşte în individ; el este creat de societate, dar în acelaș timp este si creatorul 
societăţii. 

Această concepţie a raportului dintre individ şi sosietate, asupra căreia 
nu putem insistă aici mai mult, își găsește expresia politică în Constitutiile noui 
europene, care nu se mărginesc numai de a enumeră într'un număr mai mare 
ori mai mic de paragrafe principiile juridice individualiste, considerate în toate 
ţările civilizate ca drepturi evidente si naturale ale omului; Constitutiile noui se 
deosebesc de cele vechi, tradiţionale, prin faptul că adaugă pe lângă „Drepturi“ 
Şi „Datorii“. (Vezi, de pildă, Constituţia poloneză, cap. V: Datorii generale şi 
drepturi civice, — Constituţia cehoslovacă, cap. V: Drepturi, Libertäti si Datorii 
civice, — Constituţia jugoslavă, partea II: Drepturi si Datorii fundamentale ale 
cetăţenilor, — Constituţia germană, partea II: Drepturi şi Datorii ale Germa- 
nilor, cuprinde cele mai caracteristice elemente de diferentiare între vechile 


1) Asupra Constituţiei sovietice ca şi pentru Știința şi Reforma Socială“, an. II, 
asupra doctrinelor discutate în această prele- a. 1—3,p. 295—354, sub titlul: Comunism,So- 
gere, vezi studiul meu publicat în „Arhiva  cialism, Anarhism, Sindicalism şi Bolgevism. 


418 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


şi nouile Constituţii). Constituţiile inspirate din doctrina individualistä vorbese 
numai de drepturile individului, Statul neavând decât a-și limită drepturile 
sale şi a nu dă nimic pozitiv individului, după cum individul nu area cere 
nimic Statului. Constitutiile noui se inspiră însă din teoria sociologică, schitatä 
mai sus, după care individul, împlinind o funcţiune socială, trebuie să se pună 
în serviciul societății; drepturile si libertăţile individului trebuie deci comple- 
tate cu datoriile lui faţă de colectivitate. „Orice German, după art. 163, al. 1 
al Constituţiei germane, are datoria morală, fără a prejudiciă libertatea sa 
personală, de a întrebuintà forţele sale intelectuale si fizice, după cum le reclamă 
interesul colectivităţii“. Dar dacă drepturile individului sunt îngrădite de da- 
toriile pe care el le are faţă de Stat, Statul la rândul său își impune obligaţii 
pozitive față de indivizi (aşă, bunăoară, individul are datoria de a munci, de 
aci însă decurge datoria din partea Statului de a-i procură si protegui munca, 
. a. m. d.) 

i "Cea mai mare eroare, pe care o comit deopotrivă individualismul ca şi teo- 
relicianii extremiști ai societății (si Bolșevicii), constă în negarea superioarei 
realități sociale, care este Națiunea. In altă parte am analizat „Problema Na- 
ţiunii““ 1), aci este deajuns să menționăm că Națiunea n'are nevoie de pledoarii 
ravante, căci ea şi-a afirmat și câştigat dreptul la existenţă politică pe câmpu- 
rile de luptă, formând criteriul programului păcii, care a încheiat räsboiul 
mondial. Insus marele destructor al valorilor tradiționale, Duguit, recunoaște 
națiunea ca, realitate, iar adâncul poet gânditor indian Tagore Rabindranath, 
cunoscut mai ales după călătoria sa triumfală prin Europa, într'o lucrare con- 
sacrată „naţionalismului“, vorbește de o naţiune indiană, deși venise dintr’o 
regiune unde nu există azi decât un conglomerat de popoare, fără unitate con- 
ştientă naţională. 


10. Națiunea se manifestă ca individ, ca societate si ca Stat. Națiunea ca 
societate se manifestă într'o formă foarte interesantă din punct de vedere teo- 
retie şi mai ales foarte importantă din punct de vedere practic: aşă zisa 
opinie publică. Ce este opinia publică? 

Aci, la Institutul Social Român, în cadrul prelegerilor noastre, am arătat 
importanţa pe care o are opinia publică, rezervând două prelegeri asupra li- 
bertăţii presei, organul opiniei publice. 

Opinia publică a fost recunoscută ca un factor constituțional, când la 1567 
împăratul Japoniei a depus jurământul, întrebuinţând formula: „jur să domnesc 
în acord cu opinia publică şi cu Parlamentul“. 

Insuș faimosul Metternich a fost nevoit să conceadă că „opinia publică 
este cel mai puternic dintre mijloace, că ea este un mijloc care pătrunde, ca şi 
religia, în cele mai ascunse colţuri și unde orice măsură administrativă îşi pierde 
influența sa. A disprețui opinia publică, conchide sententios Metternich, este 
tot atât de periculos, ca și a dispretui principiile morale; opinia publică pretinde 
un cult particular“. Ce să fie oare acest cult particular al opiniei publice? Opinia 
publică este o instanță specială, ce-și spune cuvântul în toate chestiunile dela 


1) Vezi „Arhiva pentru Ştiinţa si Reforma Socială'': Problema. Națiunii, an. I n. 2—3? 
pp. 547—577. 


D. GUSTI: INDIVID, SOCIE TATE SI STAT IN CONSTITUŢIA VIITOARE 419 





ordinea zilei; un tribunal special, care dă regulat şi în fiecare zi sentinţe și sanc- 
tiuni. Opinia publică decretează ce este bun si ce este rău, frumos și urît, de 
lăudat şi de blamat. Opinia publică guvernează. Pe lângă puterile Statului, 
care reiese din organizarea sa, opinia publică este acea putere de care trebuie 
să ţinem seamă toată lumea. La Genua am văzut cum oamenii de Stat, cel puţin 
din motive tactice, au trebuit să apeleze la opinia publică mondială, invitând 
întotdeauna ziariștii spre a li-se dă informaţii; se ştie că mai ales Lloyd George 
îi chemă pentru a-i orientă si lămuri asupra chestiunilor la ordinea zilei; am 
văzut apoi cum Rakowski convocă în fiecare zi, la orele 6, pe ziariştii din toată 
lumea, pentru a le ţine un curs asupra Sovietelor. 

Opinia publică este o forţă, câteodată eu un caracter chiar coercitiv, pentrucă 
opinia publică pedepseşte, laudă, dă verdicte, acordă certificate pentru talent, 
inteligență, creează renume, distruge popularitäfi. Aceasta, se oglindește dealtfel 
şi în limbajul zilnic, când se spune că opinia publică doreşte ori refuză, își ia 
răspunderea, somează, cere lămuriri. Opinia publică este însă în funcţiune de 
public; cum va fi calitatea publicului, așă va fi şi acest tribunal de judecată 
a intereselor publice. Deci vom aveă o opinie publică, care va fi într'adevăr 
o forţă, numai acolo unde publicul va fi la înălţimea situaţiilor de a puteă judecă 
întâmplările zilei. Opinia publică nu poate fi, prin urmare, o forţă, decât în tă- 
rile culte, dintre care în special este de menţionat Anglia. Se ştie că Anglia 
nu posedă Constituţie scrisă. (Deşi poate nu toată lumea cunoaşte, că primul 
text constituțional ni l'a dat totuş această ţară, este vorba de faimosul ,,In- 
strument of Government“ (1653), din timpul lui Cromwell). Izvorul legisla- 
țiunii politice engleze a fost si este încă și astăzi opinia publică. Aceasta nu este 
o afirmare a mea, ci a dovedit'o în mod strălucit, într’o lucrare de sinteză, unică 
în felul ei, marele constitutionalist Dicey, în „Lectures on the relation between 
Law and Publie Opinion in England, during the nineteenth century“. Dicey 
dovedeşte în opera sa, în mod impresionant de convingător, că toate marile cu- 
rente legislative din veacul al 19-lea din Anglia au fost influențate de curentele 
dominante ale opiniei publice. 


11. Acest fapt din istoria vieţii publice engleze ne indică o problemă foarte 
grea, delicată și nesigură. Este problema originei legii. Din expunerea de până 
acum, cunoaștem două explicări tipice ale originei legislaţiei: tipul metafizic- 
juridic, de origină germană, care priveşte, în voinţa absolută a Statului, criteriul 
legitimităţii, si tipul englez, după care origina legii, în ultimă instanţă, este 
datorită opiniei publice. 

La aceste două tipuri trebvie adăugat acum un al treilea, de origină franceză: 
legea își are obârşia în voinţa naţională. Cine deschide și consultă manualele 
de drept public, găseşte această problemă tratată întrun mod foarte simplu. 

Legea este opera legislatorului; autoritatea legii valorează și domnește 
pentrucă este manifestarea voinţei legiuitorului, care este învestit cu o parte 
a suveranităţii naţionale şi deci impune operei sale, adică legii, autoritatea, 
acestei suveranitäti. 

Iată, într'adevăr, o explicare simplă; este ea oare si suficientă? Voința legis- 
latorului? Dar dela cine se inspiră legislatorul? De unde ia el principiile şi di- 


420 NOUA CONSTITUTIE À ROMANIEI 





rectivele lui intelectuale? Ori avem deaface cu o pură inspiraţie personală 
a sa, adică cu un absolutism, fără rațiune suficientă, al puterii legislative! 
Este oare conceptiunea: asà vreau, asà fac ? 


Aceasta este problema care cuprinde în sine asà zisa criză a legislaţiei în 
Statul democrat. Declaratiunea drepturilor omului stabileşte, în mod pompos 
si pateric, deodată două principii diametral opuse: deoparte, libertatea ireduc- 
tibilă, radicală, a individului, şi pe de altă parte, absolutismul voinţei naţionale. 

Declaraţia din 1789 spune că „legea este expresiunea voinţei nationale‘ 
(art. 6). Constituţia din 1791 deduce de aici consecinţele practice: ,,Suvera- 
nitatea ... aparţine Națiunii“ (art. 1, III), şi mai departe în art. 3, III: „Puterea 
legislativă este delegată unei Adunări naţionale compusă din reprezentanți 
temporari“. Iar Constituţia din 1793 rezumă: „Legea este expresia liberă si 
solemnă a voinţei generale“. 


Dacă individualismul, cuprins în ,,Declaratiunea Drepturilor Omului“ şi 
în Constitutiile franceze revoluţionare, își are rădăcina în atmosfera religioasă 
din care a izvorît Constituţia Statului din Virginia, doctrina voinței nationale 
este datorită lui Jean-Jacques Rousseau. 

Nu cred să existe autor, care să fie atât de discutat si disputat ca Rousseau. 
El este admirat de unii, ca iniţiatorul progresului modern și autorul intelectual 
al revoluţiei franceze, în timp ce este hulit de alţii, ca gânditor confuz și in- 
coherent. Se cunosc manifestaţiile violent ostile memoriei lui Rousseau cu 
prilejul celebrării comemorării sale în parlamentul francez, ca si în marele 
amfiteatru din Sorbona, în 1907. Caracteristic este apoi, că un autor de talia 
lui Jules Lemaître a putut serie, în 1907, despre Rousseau următoarele: „Gân- 
dese cu neliniște, serie Lemaître, că acel care a pregătit revoluţia franceză a 
fost un bolnav perpetuu si la sfârșit un nebun“. Lemaître precizează această 
judecată sub o formă și mai drastică: ... acest nenorocit a fost un mizerabil. .. 
el a ajuns celebru, graţie numai credulităţii si prostiei umane!“ Iarcândvorbeste 
despre opera lui Rousseau, pe care noi toți o considerăm ca o operă nemuritoare, 
ce face cinste gândirii politice în general, Lemaître își permite să spună sub o 
formă sententioasä, că „contractul social este cea mai obscură şi cea mai haotică 
operă“. 

Intr'adevăr, contractul social conţine foarte multe paradoxe şi texte am- 
bigue, dar, după mine,un lucru reiese clar din opera politică a lui Rousseau: 
că el este un absolutist și formulează absolutismul democratic. 


Câteva cuvinte pentru întemeierea acestei afirmări. După Rousseau, cum 
ştiţi și d-voastră, individul renunţă la o parte din libertatea sa personală, pentru 
a creă o libertate generală, el renunță adică la voinţa sa în favoarea unei 
„voințe generale“, „la volonté générale“, care este deosebită de ,,la volonté 
de tous‘*, Voința generală este deosebită de voinţa particulară a fiecă- 
ruia ori a sumei tuturor indivizilor, ca şi de voinţa particulară a diferitelor 
grupuri sociale. „Așadar, adaugă Rousseau, dacă individul nu devine liber 
decât după ce renunţă la libertatea sa în folosul libertăţii generale, el este dator 
să se supună fără murmur si fără conditiune unei instanţe, care este depozitara 
voinţei generale“. Aceasta este Națiunea. Națiunea suverană este pusă de Rous- 





D. GUSTI: INDIVID, SOCIETATE SI STAT IN CONSTITUTIA VIITOARE 421 





seau pe tronul ocupat odinioară de despotismul lui Ludovic al 14-lea. „Poporul 
supus legilor, accentuiază Rousseau, trebuie să fie autorul lor“. 

Cu alte cuvinte, s'a schimbat numai persoana suveranului, suveranitatea 
trecând dela persoana monarhului la personalitatea poporului, ca colectivitate, 
şi care cel mult cooperează cu monarhul constituţional. 

Care este acum, de fapt, această suveranitate a poporului? „Suveranul, 
precizează Rousseau, este format din particularii cari-l compun. Voința generală, 
rezumă el mai pregnant, este voinţa celui mai mare număr“. lată dar suvera- 
nitatea poporului transformată în „Majestatea Sa Numărul“, adică într'o mă- 
rime matematică, impersonală, atomistă. 

Atunci, s'a spus cu drept cuvânt, dacă suveranitatea naţională rezidă, în 
mod teoretic, în națiunea întreagă, care formează un corp și este proclamată 
una și indivizibilă, din punct de vedere practic însă, suveranitatea naţiunii 
este împărțită si färämitatä în nenumărați atomi de suveranitate. Dacă, de 
pildă, sunt 5 milioane de locuitori, vom aveă5 milioane de atomi de suverani- 
tate. Iată dar la ce s'ar rezumă suveranitatea naţională! Aceasta, este o latură 
a chestiunii. 


12. Dar problema prezintă o altă latură și mai importantă. Este așă zisa, 
criză a democraţiei, a parlamentarismului şi a legislaţiei. 

Parlamentul a fost criticat în timpurile din urmă de cei mai iluștri repre- 
zentanti ai gândirii politice contimporane: de Poincaré în Franţa, de Wilson 
în Statele-Unite, de Low în Anglia, ca să cităm numai pe aceștia. Parlamentul 
devine din ce în ce mai mult un simplu biurou de înregistrare la discretia puterii 
executive, parlamentul devine apoi din ce în ce mai mult o simplă fabrică de 
legi, — legi numeroase, incoherente, contrazicätoare. Aceasta formează o stare 
de lucruri îngrijitoare, neliniștitoare, care numai spre binele autorităţii legii 
nu poate fi, producând desgust ori indiferență din partea celor cari ar trebui 
să se intereseze de afacerile politice. Căci orice legiterare este un experiment 
sucial și nimic nu este mai gingaș si delicat decât a face experiențe sociale; 
într'un laborator experimental, când se strică o retortă, se cumpără alta,— dacă 
nu reușește o experienţă, se face îndată alta! A face însă experienţe nechibzuite 
pe socoteala a mii și milioane de oameni, este cel puţin imprudent, dacă nu 
profund neuman! 

Vedeţi dar cât de grabnic trebuie ca această criză a parlamentarismului 
să înceteze. Insă se pune întrebarea, cum? Pentrucă democraţia prezintă ur- 
mătoarea particularitate: Pe deoparte nu este o misiune mai grea decât aceea 
de legislator, căci ce înseamnă a face operă legislativă? înseamnă mai întâiu 
cunoașterea cât mai adâncă a trebuintelor unei ţări, — apoi o concepţie pre- 
cisă a spiritului timpului, — la acestea se adaugă stăpânirea într'adevăr su- 
verană a diferitelor ştiinţi sociale, si, însfârșit, o perspicacitate pentru a se- 
siză cauzele răului social și o fantezie constructivă pentru a găsi remediile cele 
mai nimerite. 

Poate să fie operă mai grea decât aceasta? Si, pe de altă parte, cine sunt acei 
cari fac legile? Sunt, în majoritatea cazurilor, oameni fără o competenţă pro- 
fesională ori ş iințifică. Cu cât legislatiunea trebuie să fie mai adâncă, mai in- 





422 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


tensă, mai savantă, mai rafinată, cu atât ea este în primejdie să devină, sub re- 
gimul democratic, mai incoherentă, impulsivă, instinctivä și superficială. 

Dar, mai mult: această superficialitate nu este specifică numai procesului 
legiferării, ci, din nenorocire, ea este caracteristică şi celorlalte mari funcțiuni 
ale vieții publice, cum este administraţia și guvernarea. Orice profesiune pre- 
supune o pregătire specială, o ucenicie; nu oricine poate să se improvizeze 
ceasornicar, în schimb oricine se crede că este destoinic pentru a fi legislator 
şi ministru. De aceea Benoist, care a adus aceste critici sub o formă mai vie, 
a formulat fraza, rămasă clasică: „oricine, în democraţie, este bun la orice și 
poate oricând să fie pus oriunde“. 

Dacă aceasta este starea de lucruri, ce este de făcut? Evident, nu poate fi 
în intenfiunea mea de a vă întreţine cu diferitele solufiuni propuse în această 
directiune. Semnalez însă că reprezentanţii autorizaţi ai științei politice şi ai 
dreptului public, au luat în considerare necesitatea introducerii reprezentării 
intereselor profesionale sau sindicale în opera de creatiune politică. Dealtfel, 
amintesc, si acei dintre d-voastră care aţi urmărit conferințele Institutului 
Social își aduc aminte, că chiar la noi, dela această tribună, atât d-l Vintilă 
Brătianu, cât și d-l Partheniu atunci când au preconizat consiliul de Stat, ca 
si d-l Djuvara, când a vorbit despre introducerea elementului profesional într'o 
nouă organizare a Senatului, ori d-nii Madgearu și Manoilescu, când au expus 
necesitatea organizării şi funcționării unui parlament economic, cu toții au 
avut în vedere tocmai această completare necesară a operei democratice, 
prin introducerea ennoscătorilor stărilor sociale în opera de legiferare temeinică. 
In slujba acestei idei, fie zis în jtreacăt, sa pus si Institutul Social Român. 

Introducerea competentii, largo sensu, în organizarea vieţii politice demo- 
cratice, trebuie făcută cu rezerva expresă, ca aceasta să nu limiteze parlamen- 
tarismul ca instituţie si să nu distrugă uuitatea morală a naţiunii. Căci numa: 
parlamentul, ea expresie etică a naţiunii, poate decide, în ultimă instanţă, 
dacă măsurile legislative propuse sunt bune ori rele, dacă ele corespund ori nu 
aspirațiilor naţionale. 

Această competenţă etică nu se poate refuzà parlamentului, căci altfel ar îi să 
negăm orice manifestare a naţiunii, ca atare, şi să consacrăm numai manifestă- 
rile acelor fragmente din naţiune, care sunt grupurile sindicale ori profesionale, 

In acest mod se vor satisface în acelaş timp nevoile societăţii, ca si cele de 
Stat, punându-se în armonie stările sociale cu regimul politic; națiunea va 
utilizà astfel, în tendinţa ei spre progres, atât instituţiile de Stat cât şi forţele 
ei vii sociale. 


13. Consideratiile de mai sus ne conduc acum la o ultimă chestiune. Demo- 
cratia politică, pentru a nu deveni o simplă democraţie formală și deci banală, 
fără vlagă, artificială, trebuie să fie în acelaș timp Sociocratie, adică o demo- 
crafie socială si culturală. 

Căci ce este o democraţie? Ea este activitatea si responsabilitatea masselor 
în domeniul cultural, economic și social. Democraţia este — și aceasta este un 
loc comun, pe care îl auzim pretutindeni, — participarea activă a cetățeanului 
la treburile publice. Dar pentru ca poporul proclamat cu atâta emfazä în toate 


D. GUSTI: INDIVID, SOCIETATE SI STAT IN CONSTITUTIA VIITOARE 423 


Constituţiile, de suveran, să nu fie o simplă ficţiune, ci să fie o realitate si 
într'adevăr ,,suveran““, trebuie ca el să fie conștient de datoriile sale, adică să 
poseadă un minim de prosperitate economică și de desvoltare culturală, care să-i 
asigure acea libertate de care are nevoie nu numai pentru a-și îndeplini 
multiplele sale datorii cetätenesri, ci şi pentru a-și apără cu tărie drepturile 
sale, în orice împrejurare. 


Căci fără oameni liberi este iluzorie orice libertate, oricât ar fi ea de solemn 
decretată şi garantată. Nu există o libertate în sine, absolută, abstractă, ca 
scop, ci numai o libertate actuală, ca mijloc, în funcţiune de om. 

Conceptul de libertate este de altfel un concept negativ si înseamnă lipsă 
de ceva; așă, de pildă, când spunem că circulatiunea este liberă, aceasta înseamnă 
fără îndoială că nu avem nici un obstacol care să steă în cale. 


Libertatea politică a fost concepută totdeauna ca o negatie a unor restric- 
tiuni anterioare. Când, bunăoară, se vorbeşte în declaratiunea drepturilor omului 
de o libertate a presei, aceasta a fost concepută ca opusă greutăților pe care 
censura le creà presei; tot astfel libertatea religioasă a fost opusă constrângerii 
de a face parte dintr'o biserică, libertatea întrunirilor opusă interzicerii de 
a se întruni, $. a. m. d. 

Conceptul pozitiv al libertăţii înseamnă totdeauna o afacere personală, 
pentru că libertatea nu se dă, ci se ia, prin afirmare continuă a voinţei de a 
fi liber. Libertatea nu se primeşte în dar, ci se cucereşte. Liber este numai 
acel care merită să fie liber. Libertatea este nulă, dacă nu este liberă per- 
soana. Cât va valoră personalitatea cuiva, atăt vor valoră drepturile ca şi 
libertăţile sale. De aceea cine doreşte a dă libertăţi, să se gândească mai întâi 
de a formă personalităţi. 

Democraţia, pentru a nu fi demagogică, pentru a nu cădeă adică pradă 
anumitor formule si forme goale, are nevoie nu numai de cetăţeni luminati, 
ci şi de semănători de idei sănătoase. Democraţia se bazează pe epinie publică; 
opinia publică însă înseamnă conducători; opinia publică înseamnă calitatea 
conducătorilor, de care atârnă succesul sănătos al unei mișcări democratice. 
Pentru că nu trebuie să uităm că lumina continuă a veni de sus, oricât puterea 
vine de jos. i 

Acum, dacă este așă, permiteti-mi să fac o întrebare, care va păreă poate 
unora cam indiscretă: ce s'a făcut şi ce se face pentru ca cetăţenii și conducă- 
torii politici să poată fi la înălțimea chemării lor, adică să poată aveà capaci- 
tatea, de a înţelege si a rezolvă problemele politice? Iată o întrebare de cel mai 
înalt interes al Statului, la care însă suntem nevoiţi să răspundem cu o nega- 
tiune: nu se face nimic! 


14. Atunci, în această indiferență şi nepäsare generală, avem satisfacția 
de a înregistră o nobilă intervenţie. A. S. R. Principele Carol al României, 
îngrijorat de această tristă stare de lucruri, convins că propäsirea şi adâncirea 
culturii trebuie să meargă mână în mână cu lărgirea drepturilor politice şi a 
obligatiunilor sociale, a luat iniţiativa înfiinţării unei „Case a Culturii Poporului”, 
menită a dă poporului cultura de toate zilele. 


424 NOUA CONSTITUȚIE A ROMANIEI 


Ce este „Casa Culturii Poporului”, cum va fi organizată si cum va functionà? 
Sunt probleme prea importante și complexe pentru a le puteă atinge aici 
măcar în treacăt; ele vor fi însă desvoltate pe larg într'un studiu special. In 
cadrul prelegerii de azi, am dorit a scoate în relief numai covârsitoarea impor- 
tantä a culturii poporului pentru vieata constituţională și democrată. Scopui 
principal al Casei Culturii Poporului este de natură etică, naţională: înălţarea 
fiecărui cetățean, din cele mai depărtate și umile sate, până la uitatele mahalale 
ale oraşelor si târgusoarelor, la rangul de personalitate. In împrejurările de 
faţă, când chestiunile sociale sunt pe cale a fi rezolvate, când s'a acordat dreptul 
de vot universal, egal şi secret, nu este o chestiune mai fundamentală pentru 

, decât chestiunea culturală. Căci numai prin cultură productivitatea eco- 
nomică a ţării se va intensifică, iar drepturile politice se vor valorifică. 

La aceste consideratiuni trebuie să adăugăm încă una: fraţii noştri din regi- 
unile alipite de bună voie la patria mumă. au fost crescuţi la izvoarele unei 
culturi străine: ungare, ruse și germane. Cum se va puteă realiză oare acea 
unificare politică și administrativă, de care vorbim cu toţii, și pe care o dorim 
cu toţi cu o oră mai din vreme, decâr pe calea culturală, pe calea sufletească? 
Cum se va pureă creă o punte spirituală de trecere dela cetăţean la Stat si dela 
Stat la cetăţean, fără cultură? Căci cultura este pentru massă, ceeace perfecțiunea 
etică este pentru indivizi. Numai prin cultură se desvoltă sociabilitatea si so- 
cialitavea, se cunoaște și recunoaşte națiunea pe ea însăș și își găsește în ea însăș 
elementele ce 0 înfiripează şi o unesc. 


Națiunea există și nu există. Națiunea există numai atunci când se ereiază 
conștiința si sentimentul activ de apartinere reciprocă, de comunitate morală, 
intelectuală, socială şi economică a membrilor care o compun. Altfel nu putem 
vorbi de o naţiune, ci de o existenţă vegetativă, biologică, care, după împre- 
juräri, poare deveni mai mult ori mai putin importantă, constituind ceeace de- 
numim un popor. 


Cu cât se va ridică mai mult cultura unui popor și elementele culturale ce 
leagă pe membrii ei vor fi mai bogate, cu atât si națiunea va fi mai reală. Cul- 
tura creează națiunea. O bună parte din criza prin care trece consolidarea noastră 
naţională și de Stat, este o criză culturală. 

De aceea a fost foarte bine venită și spre norocul viitorului nostru inter- 
venfiunea A. S. R. Principelui Moștenitor. 

Să luăm pildă din această iniţiativă si să cerem ca în Constituţia viitoare 
să se treacă dispozitiuni precise privitoare la cultura poporului nostru. Să se 
prevadă aceasta expres, pentrucă problema culturală este o operă prea mare 
şi indispensabilă, o condifiune sine qua non a existenţei și viitorului natiunei 
noastre, pentru ca ea să atârne de capriciul si fluctuațiile de multe ori interesate 
ale legislaţiei ordinare. Dealtfel, aceasta nu ar fi o inovaţie. In art. 148, alineatul 
ultim, al Constituţiei germane, găsim următoarea formulare: „Educaţia po- 
pulară, cuprinzând școlile populare superioare, trebuie să fie favorizată de Im- 
periu, Țări si Comune“. 

Cerem o Constituţie sinceră. In ce constă sinceritatea unei Constituţii ? 
In aceea că ea nu trebuie să ofere numai cadrul politic în care se va desfäsurà 


D. GUSTI: INDIVID, SOCIETATE ŞI STAT IN CONSTITUȚIA VIITOARE 425 





vieafa naţională, ci să cuprindă şi conditiunile de creare ale spiritului social, 
ce va dă suflu acestei vieţi. 

Dacă dorim ca Constituţia viitoare (oricât va fi ea de perfectă) să nu rămână, 
după o expresie consacrată, un simplu „petec“ de hârtie, — ceeace se întâmplă, 
deseori cu unele Constituţii, cum a fost în bună parte cu Constituţia noastră 
din 1866, — dacă voim ca drepturile şi libertăţile, ce le va proclamă Constituția 
viitoare, să nu rămână literă moară si un simplu decor, atunci Constituţia 
viitoare va trebui să cuprindă, pe lângă armonia perfectă dintre autoritatea 
Statului si libertăţile individuale şi sociale, — pe lângă acordul desăvârşit 
dintre drepturile individului și ale societăţii şi îndatoririle lor la supunere, drep- 
turile si datoriile națiunii față de cultură. Numai în acest fel Constituţia viitoare 
nu va oferi o simplă faţadă nouă politică, ci va fi un factor decisiv de înlesnire 
a creării unui suflet nou naţional. 

In acceas ordine de idei noi cerem ca textul Constituţiei viitoare să fie astfel 
conceput ca, pe lângă eleganța tehnică juridică, să cuprindă o redactare pe cât 
va fi posibil mai aproape de limba poporului, pentru a fi înţeleasă de toţi cetă- 
tenii României întregite. Căci Constituţia se adresează naţiunii întregi şi nu numai 
juriştilor si organelor de Stat ; ea va trebui să devină catehismul politic national, 
` iar studierea şi adâncirea ei, un stimulent de educatiune politică a națiunii. 


15. Națiunea română, împărțită în patru State, deşi a suferit enorm de mult 
în decursul veacurilor, a știut să-şi menţină firea sa etnică aproape două mii 
de ani, în partea cea mai zbuciumată a Europei, şi să formeze, aici în Orient, 
un zid de apărare a culturii europene. 

Azi ne-a fost dat să luăm parte la realizarea visurilor seculare cele mai în- 
dräznete: națiunea românească s'a întregit. Să nu ne lăsăm impresionați de 
acest spectacol emotionant ! 

Dacă până acum încordarea naţiunii a fost îndreptată pentru a ne apără 
si a ne menţine, acum vine datoria cea mare,una dintre cele mai grele, anume 
de a face să se valorifice toate izvoarele ascunse, de bogății noui si rodnice, şi de 
a scoate la iveală comoara mare de energie culturală, pe care o posedă națiunea 
cu atâta prisosintä! Va trebui să se creeze o cultură proprie geniului nostru 
naţional, şi în felul acesta să ne afirmăm cu tărie drepturile noastre de a ocupă 
cu prestigiu locul ce ni se cuvine în societatea naţiunilor. 

Constituţia viitoare trebuie să întrevadă această perspectivă a viitorului; 
ea va trebui deci să curpindă expresa voinţă a naţiunii române întregite de a 
face parte integrantă din societatea naţiunilor, în calitare de membru conștient 
de îndatoririle ei naţionale faţă de progres şi de umanitate. Să sperăm și să 
dorim, că viitoarea Constituţie va deveni regulatorul unei vieţi naţionale noui 
avântate, care ne va întări înăuntru si ne va înălță în afară între naţiuni. 


4 Iunie 1922 


NOUILE CONSTITUȚII EUROPENE 


(TEXT FRANCEZ) 








LA CONSTITUTION DE L'EMPIRE ALLEMAND 








Le peuple allemand, uni dans ses diverses souches (Staemmen) et animé 
de la volonté de rénover et de consolider son empire { Reich) en liberté et 
justice, de servir la paix intérieure et extérieure et de promouvoir le progrès 
social, s'est donné la Constitution suivante. 


PREMIÈRE PARTIE 


Edification et Mission de l’Empire 


PREMIÈRE SECTION 
EMPIRE ET PAYS 


Art. 1. — L'Empire allemand est une ré- 
publique. 

Le pouvoir émane du peuple. 

Art. 2. — Le territoire d'Empire se com- 
pose des territoires des pays allemands. D'au- 
tres territoires peuvent, par une loi d'Em- 
pire, être admis dans l'Empire, si leur po- 
pulation le désire en raison du droit d'auto- 
disposition. 

Art. 3. — Les couleurs d'Empire sont: noir- 
rouge-or. Le drapeau commercial: noir-blanc- 
rouge, avec les couleurs d'Empire à langle 
supérieur intérieur, 

Art. 4.— Les règles du droit des gens 
généralement reconnues comptent comme 
partie intégrante obligatoire du droit de 
l'Empire allemand. 


Art, 5. — Le pouvoir est exercé dans les 
affaires d'Empire par les organes de l’Em- 
pire, sur la base de la constitution d'Empire, 
dans les affaires de Pays par les organes des 
Pays, sur la base des constitutions des Pays. 

Art. 6. — L'Empire a le droit exclusif de 
légiférer sur: 

1. Les relations avec l'étranger; 

2. Le régime colonial; 

3. L'indigénat, la liberté d'aller et de ve- 
nir, l'immigration et l'émigration et l'extra- 
dition ; 

4. L'organisation de la force publique 
(Wehrmacht) ; 

5. Le système monétaire; 

6. Le régime douanier, ainsi que l'unité 
territoriale au point de vue douanier et com- 


mercial et la libre circulation des marchan- 
dises ; 

7. Le régime des postes et télégraphes, y 
compris celui des téléphones. 

Ari. 7. — L'Empire a le droit de légi- 
férer sur: 

1. Le droit civil; 

2. Le droit penal; 

3. La procédure judiciaire, y compris l'ex6- 
cution pénale, ainsi que l'assistance récipro- 
que (Amishilfe) entre autorités; 

4. Le régime des passeports et la police 
des étrangers; 

5. Le régime des indigents et la protec- 
tion des ambulants (Wanderer); 

6. Le régime de la presse, des associations 
et des réunions; 

7. La politique de la population, la pro- 
tection de la maternité, des nourrissons, des 
enfants et des adolescents; 

8. Le régime sanitaire, le régime vétéri- 
naire et la protection des plantes contre les 
maladies et les agents nuisibles; 

9. Le droit ouvrier, l'assurance et la pro~- 
tection des ouvriers et employés, ainsi que 
l'office du travail (Arbeitsnachweis) ; 

10. L'organisation de la représentation pro- 
fessionnelle pour le territoire d'Empire; 

11. La protection des anciens combattants 
et des familles des combattants morts; 

12. Le droit d'expropriation ; 

13. La socialisation des richesses naturelles 
et d'entreprises d'ordre économique, ainsi que 
la production, la restauration, la répartition 
et la fixation des prix de biens économiques 
pour l’économie collective; 

14 Le commerce, le régime des poids et 
mesures, l'émission de papier-monnaie, le ré- 
gime des banques et des bourses; 

15. Le trafic en produits alimentaires et 
de consommation, ainsi qu’en objets d'un 
usage quotidien; 

16. Le régime industriel et minier; 

17. Le régime des assurances; 


430 


18. La navigation maritime, la pêche en 
haute mer et côtière] 

19, Les chemins de fer, la navigation in- 
tréieure, la circulation à traction mécanique 
sur terre, sur eau et dans l'air, ainsi que la 
construction de routes pour autant qu’elles 
intéressent le trafic général et la défense 
nationale} 

20. Le régime des théâtres et des cinémas. 


Art. 8. — L'Empire a en outre le droit de 
légiférer sur les impôts et autres recettes, 
pour autant qu’il les affecte en tout ou en 
partie à ses fins. Si l'Empire s'attribue des 
impôts ou autres recettes, qui jusque-là étaient 
réservées aux Pays, il doit prendre en con- 
sidération le maintien des moyens d'exis- 
tence des Pays. 

Art, 9. — Pour autant que la nécessité 
d'une réglementation unitaire s’en fasse sen- 
tir, l'Empire a le droit de légiférer sur: 
1. le bien-être public; 2. le maintien de l'ordre 
et de la sûreté. 

Art, 10. — L'Empire peut, par voie légis- 
lative, établir des bases pour: 

1. Les droits et devoirs des confessions 
religieuses ; 

2. Le régime scolaire, y compris celui de 
l'enseignement supérieur et des bibliothèques 
scientifiques; 

3. Le statut des fonctionnaires de toute 
administration publique; 

4, Le droit foncier, la répartition des ter- 
res, le régime de colonisation intérieure ( Ansie- 
delung) et des biens de famille, l’indisponi- 
bilité de la propriété foncière, le régime des 
habitations et la répartition de la population; 

5. Le régime des inhumations. 


Art, 11. — L'Empire peut établir des bases 
par voie législative pour Padmissibilite et le 
mode de perception des impôts dans les 
Pays, en tant qu’elles soient nécessaires pour 
empêcher: 1. toute entrave aux recettes ou 
aux relations commerciales de l'Empire} 

2. Toute double imposition} 

3. Toute charge excessive ou nuisible au 
trafic grevant les voies et les moyens de 
communication} 


4. Tout préjudice fiscal frappant les mar- 
chandises importées à l'égard des produits 
indigènes dans les relations de Pays à Pays 
et à l'intérieur d'un même Pays ou bien; 

5. Toute prime d'exportation, ou pour 
sauvegarder d'importants intérêts sociaux. 

Art, 12. — Aussi longtemps et pour au- 
tant que l'Empire n'use pas de son droit de 
légiférer, ce droit reste aux Pays, sauf 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


pour la compétence législative exclusive de 
l'Empire. 

A l'égard des lois de Pays se rapportant 
aux objets de l’article 7 No. 13, le gouver- 
nement d'Empire peut exercer un droit de 
véto pour autant que le bien de la collecti- 
vité dans l’Empire soit en cause. 


Art. 13.— Le droit d'Empire l'emporte 
sur le droit de Pays. 

En cas de doute ou de divergence sur 
le point de savoir si une disposition de 
droit d'un Pays est conciliable avec le 
droit d'Empire, l’autorité centrale compétente 
d'Empire ou de Pays peut, selon le mode 
à établir par une loi d'Empire, provoquer 
la décision à une juridiction suprême de: 
l'Empire, 

Art. 14. — Les lois d'Empire sont exécu- 
tées par les autorités des Pays, pour autant 
que les lois d'Empire n’en disposent point 
autrement. 

Art. 15,—Le gouvernement d'Empire 
exerce la surveillance dans les domaines dans 
lesquels le pouvoir législatif appartient à 
l'Empire, 

Pour autant que les lois d'Empire sont à 
exécuter par les autorités des Pays, le gou- 
vernement d'Empire peut donner des instruc- 
tions générales. Îl est autorisé à envoyer des. 
commissaires pour surveiller l'exécution des. 
lois d'Empire auprès des autorités centrales 
des Pays et, du consentement de celles-ci, 
auprès des autorités subordonnées. 


Les gouvernements des Pays ont le devoir, 
à la requête du gouvernement d'Empire, de 
combler les lacunes constatées dans l'exécu- 
tion des lois d'Empire. En cas de divergence 
d'opinions, le gouvernement d'Empire, aussi 
bien que le gouvernement de Pays, peut re- 
mettre la décision à la Cour de justice 
d'Etat (Staatsgerichishof)pour autant qu’une 
autre juridiction ne soit pas établie par une 
loi d'Empire. 

Art, 16.— Les fonctionnaires chargés de 
l'administration immédiate de l'Empire dans 
chaque Pays doivent, en règle générale, être 
natifs de ce Pays, Les fonctionnaires, agents 
et ouvriers de l'administration d'Empire, doi- 
vent, à leur demande, être employés sur le 
territoire de leur Pays, pour autant que cela 
soit possible et ne contrarie point leur for- 
mation professionnelle ou les besoins du ser- 
vice. 

Art. 17. — Chaque Pays doit avoir une 
constitution d’Etat libre. La représentation 
du Peuple doit être élue au suffrage uni-. 


LA CONSTITUTION DE L'EMPIRE ALLEMAND 431 


versel égal, direct et secret par tous les Al- 
lemands d'Empire, hommes et femmes, selon 
les principes de la représentation proportion- 
nelle, Le gouvernement du Pays doit jouir 
de la confiance de la représentation populaire. 

Les bases du droit électoral pour la re- 
présentation populaire s'appliquent aux élec- 
tions communales. Toutefois l'électorat peut, 
par une loi de Pays, être rendu dépendant 
d’une résidence d’un an au plus dans la 
commune, 


Art. 18.— La division de l’Empire en 
Pays, prenant en considération dans la me- 
sure du possible la volonté des populations 
intéressées, doit seconder le maximum de 
productivité (Hôchstleistung) économique et 
culturelle du peuple. Les changements de 
territoire de Pays et la formation de nou- 
veaux Pays dans les limites de l'Empire ne 
peuvent avoir lieu qu’en vertu de lois d'Em- 
pire, modificatives de la Constitution. 

Si les Pays directement intéressés y con- 
sentent, une simple loi d'Empire suffit à 
cette fin, 

Une simple loi d'Empire suffit en outre 
si l’un des Pays intéressés n'est pas consen- 
tant, mais si la modification territoriale ou 
la formation nouvelle résulte de la volonté 
de la population et si elle est exigée par un 
intérêt prépondérant de l'Empire. 

La volonté de la population dait être éta- 
blie par une votation. Le gouvernement d'Em- 
pire ordonne cette votation si un tiers des 
habitants du territoire à séparer, jouissant 
de l'électorat d'Empire, le demande. 

Pour décider d'une modification territo- 
riale ou d’une formation nouvelle, une ma- 
jorité des trois cinquièmes des voix émises 
ou tout au moins de la moitié des électeurs 
est nécessaire. De même s’il ne s'agit que 
de la séparation d'une partie d'un arrondis- 
sement prussien, d'un cercle bavarois ou 
d’une circonscription administrative corres- 
pondante dans d'autres Pays, la volonté de 
la population entière de la circonscription 
dont s'agit doit être constatée. S'il n'y a pas 
contiguité entre le territoire à séparer et 
l’ensemble de la circonscription, la volonté 
de la population de la partie à séparer peut 
être déclarée suffisante par une loi particu- 
lière d'Empire. 

Après constatation de l'accord de la po- 
pulation, le gouvernement d'Empire doit 
soumettre au Reichstag une loi correspon- 
dante pour décision. 

Si un conflit sur la répartition patrimo- 
niale s'élève à l'occasion de l'union ou de 


la séparation, la Cour de justice d'Etat pour 
l'Empire allemand en décide à la demande 
d'une des parties. 

Art, 19.— Le contentieux constitutionnel 
à l’intérieur d'un Pays pour lequel aucun 
tribunal n'est compétent, de même que le 
contentieux étranger au droit privé entre dif- 
férents Pays ou entre l’Empire et un Pays, 
appartiennent, sur requête d’une des parties 
litigantes, à la Cour de justice d'Etat pour 
l'Empire allemand, pour autant qu'aucune 
autre juridiction de l'Empire ne soit com- 
pétente. 

Le Président d'Empire exécute l'arrêt de 
la Cour de justice d'Etat. 


DEUXIÈME SECTION 
LE REICHSTAG 


Art. 20. — Le Reichstag est formé des 
députés du peuple allemand. 

Art. 21. — Les députés sont représentants 
du peuple entier. Ils ne relèvent que de leur 
conscience et ne sont tenus par aucun mandat. 

Art. 22.— Les députés sont choisis au 
suffrage universel égal, direct et secret de 
tous, hommes et femmes de plus de 20 ans, 
sur la base de la représentation proportion- 
nelle. Le jour d'élection doit être un di- 
manche ou un jour férié public. 

Le surplus est réglé par la loi électorale 
d'Empire. 

Art. 23.— Le Reichstag est élu pour 4 
ans. Au plus tard 60 jours après ce terme, 
la nouvelle élection doit avoir lieu. 

Le Reichstag se réunit pour la première 
fois au plus tard 30 jours après l'élection. 


Art. 24. — Le Reichstag s'assemble tous 
les ans, le premier mercredi de novembre, au 
siège du gouvernement d'Empire. Le président: 
du Reichstag doit le convoquer plus tôt, à 
la demande du Président d'Empire ou d'un 
tiers au moins des membres du Reichstag, 

Le Reichstag détermine la clôture de la 
session et le jour de sa réouverture. 

Art. 25. — Le Président d'Empire peut 
dissoudre le Reichstag, mais une fois seule- 
ment pour le même motif, 

La nouvelle élection a lieu au plus tard 
60 jours après la dissolution. 

Art. 26. — Le Reichstag élit son Président, 
ses vice-présidents et ses secrétaires, Il éla 
bore son propre règlement. 

Art. 27.— Entre deux sessions ou légis- 
latures, les président et vice-présidents de 
la dernière session restent en fonctions. 


432 


Art. 28. — Le Président maintient l’ordre 
intérieur et la police du bâtiment du Reichs- 
tag. Les bureaux (die Hausverwaltung) lui 
sont subordonnés; il ordonne les recettes et 
dépenses intérieures, d’après les règles du 
budget d'Empire et représente l’Empire dans 
toutes les affaires juridiques et contentieuses 
de son administration. 

Art. 29. — Les séances du Reichstag sont 
publiques. Sur demande de 50 membres, le 
huis clos peut être prononcé à la majorité 
des deux tiers. 

Art. 30.— Des comptes-rendus authenti- 
ques des délibérations en séances publiques 
du Reichstag, d'un Landtag ou de leurs dé- 
légations ne donnent lieu à aucune pour- 
suite. 

Art. 31. — Un tribunal de validation élec- 
torale (Wahlpriifungsgericht) est formé auprès 
du Reichstag, Il décide aussi de la question 
de savoir si un député a perdu cette qualité. 

Ce tribunal se compose de membres du 
Reichstag qu'il choisit pour la durée de la 
législature et de membres d'un tribunal adini- 
nistratif d'Empire (Reichsverwaltungsgericht) 
que le Président d'Empire commissionne sur 
présentation de ce tribunal. 

Le tribunal de validation électorale statue 
en suite de débats publics et oraux, au 
nombre de 3 membres députés et de 2 mem- 
bres judiciaires. 

En dehors des débats du tribunal de va- 
lidation électorale, l'instruction est conduite 
par un délégué d'Empire, nommé par le Pré- 
sident d'Empire. Au surplus, l'instruction est 
réglée par le tribunal de validation électorale. 

Art. 32. — Les résolutions du Reichstag 
sont prises à la majorité simple des voix, 
pour autant que la Constitution ne pres- 
crive pas une majorité spéciale. Pour les 
élections auxquelles doit procéder le Reichs- 
tag, le règlement peut établir des excep- 
tions. 

Le quorum (die Beschlussfähigkeit) est dé- 
terminé par le règlement. 


Art. 33.— Le Reichstag et ses commis- 
sions (Ausschüsse) peuvent exiger la présence 
du Chancelier d'Empire, et de chaque mi- 
nistre d'Empire. Le Chancelier d'Empire, les 
ministres d'limpire et les délégués commis 
par eux ont accès aux séances du Reichstag 
æt de ses commissions. Les pays sont en droit 
d'envoyer à ces séances des plenipotentiaires 
qui exposent le point de vue de leur gouver- 
nement quant à l’objet en discussion. 

A leur demande, les représentants des 
Gouvernements doivent être entendus au 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 





cours de la délibération; les représentants du 
gouvernement d'Empire doivent l'être même 
en dehors de l’ordre du jour. 

Ils sont soumis à l'autorité disciplinaire du 
Président. 


Ani. 34. — Le Reichstag a le droit d'insti- 
tuer des commissions d'enquâte; il en a le 
devoir à la demande d'un cinquième de ses 
membres. Ces commissions relèvent en dé- 
bats publics les preuves jugées opportunes 
par elles ou par les promoteurs de l’enquête. 
La publicité peut être écartée par la com- 
mission d'enquête, à la majorité des deux 
tiers. Le règlement fixe la procédure de la 
commission et détermine le nombre de ses 
membres. 

Les autorités judiciaires et administratives 
ont l'obligation de donner suite à tout de- 
voir de preuve demandé par ces commissions ; 
les actes des autorités doivent leur êtra pro- 
duits, à leur demande. 

Aux moyens soumis par les commissions 
et les autorités agissant à leur demande sont 
applicables, autant que faire se peut, les 
prescriptions de la procédure pénale; toute- 
fois le secret des lettres, de la poste, du té- 
légraphe et du téléphone sont à respecter. 

Art. 35. — Le Reichstag institue une com- 
mission permanente des affaires étrangères 
qui reste en fonction même en dehors des 
sessions du Reichstag et après la fin de la 
législature ou la dissolution du Reichstag 
jusqu’à la réunion du nouveau Reichstag. 
Les séances de cette commission ne sont pas 
publiques, à moins que la commission ne 
décide cette publicité à la majorité des deux 
tiers. 

Le Reichstag institue en outre une com- 
mission permanente pour la sauvegarde des 
droits de la représentation du peuple vis-à- 
vis du gouvernement d'Empire, pour le temps 
qui s'écoule entre les sessions et après la 
fin de chaque législature. 

. Ces commissions ont les droits des com- 
missions d'enquête. 

Art. 86.— Aucun membre du Reichsta 
ou d'un Landtag ne peut à n'importe que 
moment être poursuivi judiciairement ou 
disciplinairement ou être actionné en res- 
ponsabilité en dehors de l'assemblée, à 
l’occasion de ses votes ou à cause des opi- 
nions émises dans l’exercice de son mandat. 

Art. 37.— Aucun membre du Reichstag 
ou d’un Landtag ne peut, sans l’assentiment 
de la Chambre à laquelle il appartient, être 
poursuivi au cours de la session pour un fait 
punissable ou être arrêté, à moins qu'il n'ait 





LA CONSTITUTION DE L'EMPIRE ALLEMAND 











été pris en flagrant délit ou au plus tard 
dans le cours du jour suivant. 

La même autorisation est exigée pour toute 
autre limitation de la liberté individuelle qui 
entrave l'exercice du mandat parlementaire. 

Toute poursuite contre un membre du 
Reichstag ou d'un Landtag et toute arres- 
tation ou autre limitation de sa liberté in- 
dividuelle doit être suspendue à la demande 
de la Chambre à laquelle il appartient, pour 
la durée de la session. 

Art. 38. — Les membres du Reichstag ou 
d’un Landtag sont en droit de refuser le 
témoignage au sujet de personnes qui leur 
ont confié des faits en leur qualité de dé- 
puté ou à qui is en ont confié dans l’exercice 
de leur mandat, aussi bien qu’au sujet de ces 
faits eux-mêmes. A l'égard de la saisie de pa- 
piers, ils sont assimilés aux personnes qui 
peuvent refuser légalement leur témoignage. 
Une perquisition ou saisie ne peut être opérée 
dans les locaux du Reichstag ou d'un Land- 
tag, que de l’assentiment du Président. 

Art. 39. — Les fonctionnaires et les per- 
sonnes faisant partie de la force publique 
nont besoin d'aucune permission pour exer- 
cer les fonctions de membre du Reichstag 
ou d'un Landtag. 

S'ils briguent un siège, dans une de ces 
assemblées, le congé nécessaire à la prépa- 
ration de leur élection doit leur être accordé. 

Art. 40. — Les membres du Reichstag re- 
çoivent un libre parcours sur tous les chemins 
de fer allemands ainsi qu'une indemnité à 
fixer par une loi d'Empire. 


TROISIÈME SECTION 


LE PRÉSIDENT D'EMPIRE ET LE 
GOUVERNEMENT D'EMPIRE 


Art. 41. — Le Président d'Empire est élu 

par, le peuple allemand entier. 
out allemand ayant atteint l’âge de 35 
ans est éligible. 

Le surplus est fixé par une loi d'Empire. 

Art. 42.— Le Président d'Empire prête, en 
assumant ses fonctions, le serment suivant 
devant le Reichstag: 

„Je jure de consacrer mes forces au bien 
du peuple allemand, d'accroître ses avan- 
tages, de détourner de lui tout dommage, 
d'observer la Constitution et les lois de l’Em- 
pire, d'accomplir consciencieusement mes de- 
voirs, d'agir justement à l'égard de tous“. 

D est loisible d'ajouter une formule de 
sanction religieuse. 


433 





Art. 43. — La fonction du Président d'Em- 
pire dure 7 ans. La réélection est admise. 

Avant l'expiration de ce terme, le Président 
d'Empire peut être révoqué sur la proposition 
du Reichstag par un vote du Peuple. La déci- 
sion du Reichstag doit être prise à la majo- 
rité des deux tiers. Par cette décision, le 
Président d'Empire est privé de l'exercice ul- 
térieur de sa fonction. Le refus de révocation 
par le vote du peuple équivaut à une réélec- 
tion et entraîne la dissolution du Reichstag. 

Le Président d'Empire ne peut pas être 
poursuivi sans l’assentiment du Reichstag. 

Art. 44. — Le Président d'Empire ne peut 
pas en même temps être membre du Reichstag. 

Art. 45.— Le Président d'Empire repré- 
sente l'Empire en droit des gens. Il conclut 
au nom de l’Empire des alliances et d’au- 
tres traités avec les puissances étrangères. Il 
accrédite et reçoit le corps diplomatique. 

La déclaration de guerre et la conclusion 
de la paix font l’objet d’une loi d'empire. 

Toute alliance et tout traité avec les Etats 
étrangers qui se rapportent à des objets de 
la législation d'Empire nécessite l’assentiment 
du Reichstag. 

Art. 46. — Le Président d'Empire nomme et 
révoque les fonctionnaires d' Empire et les offi- 
ciers à moins qu'il n’en soit autrement disposé 
par la loi. I) peut déléguer à d’autres auto- 
rités le droit de nomination et de révocation. 

Art. 47.— Le Président d'Empire a le 
commandement suprême de toute la force 
publique de l'Empire. 

Art. 48. — Si un pays ne remplit pas les 
devoirs qui lui incombent en vertu de la 
Constitution ou des lois d'Empire, le Prési- 
dent d'Empire peut ly contraindre avec 
l’aide de la force armée. 

Le Président d'Empire peut, lorsque la 
sûreté et l’ordre publics sont gravement trou- 
blés ou compromis dans l’Empire allemand, 
prendre les mesures nécessaires à leur réta- 
blissement; en cas de besoin, il peut recourir 
à la force armée. A cette fin, il peut suspen- 
dre totalement ou partiellement l'exercice 
des droits fondamentaux garantis aux arti- 
cles 114, 115, 117, 118, 123, 124 et 153. 

De toutes les mesures prises en vertu du pre- 
mier ou du second alinéa du présent article, le 
Président d'Empire doit donner sans retard 
connaissance auReichstag.Ces mesures doivent 
être abrogées à la demande du Reichstag. 

Sil y a péril en la demeure, le gouver- 
nement d'un Pays peut, pour son territoire, 
prendre des mesures provisoires dans le sens 
indiqué à l'alinéa 2. Ces mesures doivent être 


434 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


abrogées à la demande du Président d'Em- 
pire ou du Reichstag. 

Le surplus est fixé par une loi d'Empire. 

Art. 49.— Le Président d'Empire exerce 
pour l'Empire le droit de grâce. 

Pour les amnisties d'Empire, il faut une 
loi d'Empire. 

Art. 50. — Toutes les ordonnances et tous 
des décrets du Président d'Empire, même 
dans les domaines de la force publique, doivent 
pour leur validité être contresignés par 
le Chancelier d'Empire ou par le ministre 
d'Empire compétent. Par le contresigne, 
celui-ci en assume la responsabilité. 

Art. 51. — Le Président d'Empire est, en 
cas d’empêchement, remplacé tout d’abord 
par le Chancelier d'Empire. Si l’empêche- 
ment est présumé devoir se prolonger un 
certain temps, le remplacement est réglé par 
une loi d'Empire. 

Il en est de même pour le cas d’une va- 
cance prématurée de la présidence, jusqu’à 
ce que la nouvelle élection ait eu lieu. 

Art. 52. — Le gouvernement d'Empire est 
constitué par le Chancelier d'Empire et les 
ministres d'Empire. 

Art. 53. — Le Chancelier d'Empire et, sur sa 
présentation, les ministres d'Empire sont nom- 
més et révoqués par le President d'Empire. 

Art. 54. — Le Chancelier d'Empire et les 
ministres d'Empire doivent, pour l’accom- 
plissement de leurs fonctions, jouir de la 
confiance du Reichstag. Chacun doit démis- 
sionner si le Reichstag lui retire sa con- 
fiance par un vote exprès. 


Art. 55. — Le Chancelier d'Empire exerce 
la prâsidence du gouvernement d'Empire et 
dirige les affaires de celui-ci d’après un rè- 
glement d'ordre établi par le gouvernement 
et approuvé par le Président d'Empire. 

Art. 56. — Le Chancelier d'Empire trace 
les lignes directrices de la politique et en 
porte la responsabilité vis-à-vis du Reichs- 
tag. Dans les limites de ces lignes directrices, 
chaque ministre d'Empire conduit en toute 
indépendance les affaires du département qui 
lui est confié, sous sa propre responsabilité 
vis-à-vis du Reichstag. 

Art. 57.— Les Ministres d'Empire ont à 
soumettre à l'avis et à la décision de la di- 
rection de l’Empire tous les projets de loi, en 
outre les affaires pour lesquelles la Constitu- 
tion ou la loi le prescrit ainsi que les divergen- 
ces d'opinions sur des questions qui touchent 
à la sphère d’action de plusieurs ministres. 

Art. 68.—Le Gouvernement d'Empire 
prend ses décisions à la majorité des voies. 


En cas de parité, la voix du Président est 
prépondérante. 

Art. 69. — Le Reichstag est en droit de 
mettre le Président d'Empire, le Chancelier 
d'Empire et les ministres d'Empire en ac- 
cusation devant la Cour de justice d'Etat 
de l’Empire allemand, pour violation cou- 
pable de la Constitution d'Empire ou d'une 
loi  d'Empire. La proposition de mise en 
accusation doit être signée par cent mem- 
bres au moins du Reichstag et doit être 
votée à la majorité nécessaire pour reviser 
la Constitution. 

Le surplus est fixé par la loi d’Empire 
sur la Cour de justice d'Etat. 


QUATRIÈME SECTION 


LE CONSEIL D'EMPIRE 
(REICHSRAT) 


Art. 60. — I est formé un conseil d'Em- 
pire pour la représentation des Pays allemands 
auprès de la législature et de l’administra- 
tion de l’Empire. 

Art. 61.— Au Conseil d’Empire chaque 
Pays a une voix au moins. Une voix pour 
chaque million d’habitants est assurée aux 
Pays plus importants. Un excédent qui at- 
teint au moins le chiffre d'habitants du plus 
petit Pays est compté comme un million 
entier. Aucun Pays ne peut être représenté 
par plus des deux cinquièmes de l’ensemble 
des voix. 

L'Autriche allemande obtient, après son 
adjonction à l’Empire allemand, le droit de 
participer au Conseil d'Empire avec le nom- 
bre de voix correspondant à sa population. 
Jusque-là, les représentants de l'Autriche al- 
lemande ont voix consultative. 

Le nombre des voix est fixé par le Conseil 
d'Empire après chaque recensement général. 

Art, 62. — Dans les commissions établies 
dans son sein par le Conseil d'Empire, au- 
cun Pays n’a plus d’une voix. 

Art. 63.— Les Pays sont représentés au 
Conseil d'Empire par les membres de leurs 
gouvernements. Toutefois les délégués prus- 
siens sont désignés pour moitié en vertu 
d’une loi de Pays par les administrations 
provinciales prussiennes. 

Les Pays sont en droit d'envoyer au Con- 
seil d'Empire autant de représentants qu'ils 
ont de voix. 

Art. 64. — Le gouvernement d'Empire doit 
convoquer le Conseil d'Empire à la demande: 
d'un tiers des membres de celui-ci. 


LA CONSTITUTION DE L'EMPIRE ALLEMAND 


Art, 65. — La présidence du Conseil d'Em- 
pire et de ses commissions appartient à un 
membre du gouvernement d'Empire. Les 
membres du gouvernement d'Empire ont le 
droit et, si cela leur est demandé, le devoir 
de prendre part aux débats du Conseil d'Em- 
pire et de ses commissions. Ils doivent, à 
leur demande, être, à tout instant, entendus 
au cours des délibérations. 

Art. 66.—Le gouvernement d'Empire, 
ainsi que chaque membre du Conseil d'Em- 
pire sont en droit de faire des propositions 
au Conseil d'Empire. 

Le Conseil d'Empire détermine l'exercice 
de ses attributions par un règlement d'orâre. 

Les assemblées plénières du Conseil d'Em- 
pire sont publiques. Conformément au régle- 
ment d'ordre, la publicité peut être exclue 
pour certains objets de discussion déterminés. 

Au vote, la décision est prise à la majo- 
rité simple des votants. 

Art. 67.— Le Conseil dW'Empire doit être 
tenu au courant de la conduite des affaires 
d'Empire par les ministères d'Empire. Pour 
la décision d’affaires importantes, les mini- 
stères d'Empire doivent prendre lavis des 
commissions compétentes du Conseil d'Empire. 


CINQUEME SECTION 


LA LÉGISLATION D'EMPIRE 


Art. 68.— Les projets de lois sont pré- 
sentés par le gouvernement d'Empire ou par 
l'initiative parlamentaire. 

Les lois d'Empire sont votées par le 
Reichstag. 

Art. 69.— La présentation de projets de 
loi par le gouvernement d'Empire doit ob- 
tenir l'adhésion du Conseil d'Empire. Si un 
accord entre le gouvernement d'Empire et le 
Conseil d'Empire ne s'établit pas, le gouver- 
nement d'Empire peut quand même intro- 
duire le projet, mais il doit soumettre en 
même temps la manière de voir divergente 
du Conseil d'Empire. 

Si le Conseil d'Empire formule un projet 
de loi auquel n'adhâre pas le gouvernement 
d'Empire, celui-ci doit introduire le projet 
au Reichstag en lui soumettant son propre 
point de vue. 

Art. 70. — Le Président d'Empire doit pro- 
mulguer et publier au Bulletin des lois d'Em- 
pire, dans le délai d'un mois, toute loi éla- 
borée conformément à la Constitution. 

Art. 71. — Les lois d'Empire entrent en 
vigueur, pour autant qu’elles n’en disposent 
point autrement, le quatorzième jour après 


435 


le jour révolu auquel le Bulletin des lois 
d'Empire a paru dans la capitale d'Empire. 

Art. 72. — La publication d’une loi d'Em- 
pire doit être retardée de deux mois si un 
tiers des membres du Reichstag le demande. 
Toute loi que le Reichstag et le Conseil d'Em- 
pire déclarent urgente peut être publiée par 
le Président d'Empire nonobstant pareille 
demande. 

Art. 73. — Une loi votée par le Reichstag 
doit, avant sa publication, être soumise au 
référendum (Volksentscheid) si le Président 
d'Empire le décide dans le mois. 

Une loi dont la publication est retardée à 
la demande d'un tiers du Reichstag au moins 
doit être soumise au référendum si un ving- 
tième des électeurs le propose. 

Un référendum doit être en outre institué 
si un dixième des électeurs en prend l'ini- 
tiative (Begehren) après la présentation d'un 
projet de loi. L'initiative populaire doit être 
basée sur un projet de loi préparé de toutes 
pièces. Il doit être soumis au Reichstag par 
le gouvernement avec un exposé de sa ma- 
nière de voir. Le référendum n'a pas lieu si 
le projet de loi présenté est accepté sans 
modification par le Reichstag. 

Seul le Président peut soumettre au ré- 
férendum le budget, les lois d'impôts et de 
comptes. 

Le mode de procéder au référendum et à 
l'initiative populaire est réglé par une loi 
d'Empire. 

Art. 74. — Le Conseil d'Empire peut op- 
poser son véto (Einspruch) aux lois votées. 
par le Reichstag. 

Le véto doit être introduit auprès du gou- 
vernement d'Empire dans les deux mois 
après le vote final du Reichstag et être mo- 
tivé dans les deux semaines suivantes. 

En cas de véto la loi est soumise au Reichs- 
tag pour une nouvelle votation. Si un ac- 
cord entre le Reichstag et le Conseil d'Em- 
pire ne s'établit pas, le Président d'Empire 
peut, dans les trois mois, ordonner un réfé- 
rendum sur l’objet de cette divergence d'o- 
pinions. Si le Président ne fait pas usage de 
ce droit, la loi est censée non avenue. Si la 
décision du Reichstag contraire au véto du 
Conseil d'Empire est prise à la majorité des 
deux tiers, le Président doit alors dans les 
trois mois publier la loi telle qu’elle a été 
votée par le Reichstag ou ordonner un ré- 
férendum. 

Art. 75. — Le référendum ne peut abroger 
une décision du Reichstag que sila majo- 
rité des électeurs prend part à la votation. 


436 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 





Art. 76.— La Constitution pent être mo- 
difiée par voie législative. Toutefois les votes 
du Reichstag ne peuvent avoir lieu pour 
changer la Constitution que si les deux tiers 
du nombre légal des membres sont présents 
et si au moins les deux tiers des présents 
y sont favorables. Les votes du Conseil d'Em- 
pire sur les révisions constitutionnelles doi- 
vent également se faire à la majorité des 
deux tiers des votes émis. Si, sur l'initiative 
populaire, une révision constitutionnelle est 
soumise au référendum, l’adhésion de la ma- 
jorité des électeurs est requise. 

Si le Reichstag a voté une révision consti- 
tutionnelle contrairement au véto du Con- 
seil de l’Empire, le Président d' Empire ne peut 
publier cette loi si le Conseil d'Empire de- 
mande le référendum dans les deux semaines. 

Art. 77.— Le gouvernement d'Empire 
prend les règlements d'administration géné- 
rale nécessaires à l'exécution des lois d'Em- 
pire, pour autant que les lois n’en disposent 
autrement. L'adhésion du Conseil d'Empire 
lui est nécessaire à cette fin quand l’exé- 
cution des lois d'Empire appartient aux au- 
torités de Pays. 


SIXIÈME SECTION 
L'ADMINISTRATION D'EMPIRE 


Art. 78.— Le soin des relations avee les 
Etats étrangers est exclusivement affaire de 
l'Empire. 

Les intérêts dont le règlement ressortit de la 
législation des Pays peut faire l’objet de traités 
entre les Pays et les Etats étrangers ; ces traités 
ont besoin de l’assentiment de l'Empire. 

Les conventions avec des Etats étrangers 
au sujet de changement des frontières de 
l'Empire sont conclues par l'Empire, après 
Vassentiment du Pays intéressé. Les ehan- 
gements de frontière ne peuvent avoir lieu 
que sur la base d'une loi d'Empire, pour 
autant qu'il ne s'agisse pas uniquement de 
rectification de frontière en territoire inhabité. 

Pour assurer la représentation des intérêts 
qui dérivent pour chaque Pays de sa situa- 
tion économique particulière ou de sa po- 
sition limitrophe à l'égard de Pays étrangers, 
l'Empire prend les arrangements et les me- 
sures nécessaires d'accord avee les Pays in- 
téressés. 

Art. 79.— La défense de l'Empire est af- 
faire d'Empire. La force publique du peuple 
allemand est organisée uniformément par une 
loi d'Empire, en tenant compte des parti- 
cularites régionales (Landsmanschaft). 


Art. 80.— Le régime colonial est affaire 
exelusive de l'Empire. 

Art. 81.—Tous les navires de commerce alle- 
mands forment une flotte marchande unique. 

Art. 82. — L'Allemagne forme un territoire 
douanier et commercial entouré d'une fron- 
tière douanière commune. 

La frontière douanière concorde vis-à-vis de 
l'étranger avee la frontière. A la mer, la fron- 
tière douanière est formée par la côte dela terre 
ferme et les iles appartenant au territoire 
d'Empire. 

Des exceptions peuvent être étabiies pour 
le tracé de la frontière douanière à la mer 
et le long des autres eaux. 

Des territoires ou parties de territoires 
d'Etats étrangers peuvent. par des traités ou 
des conventions internationales, être com- 
pris dans les limites douanières. 

Certaines parties de territoire peuvent être 
exclues de la limite douanière, par suite 
d’exigences particulières. Pour les ports francs 
l’exelusion ne peut être levée qu’en vertu 
d’une loi modificative de la Constitution. Des 
territoires faisant l’objet d’exelusions doua- 
nières peuvent être rattachés à des terri- 
toires douaniers étrangers par traité ou con- 
vention internationaux. 

Toutes les productions de la nature comme 
de l’industrie ou des arts qui se trouvent 
dans la libre circulation de l'Empire peuvent 
être importées ou transportées au-delà de la 
frontière des Pays et des communes. 

Des exceptions peuvent faire l’objet d'une 
loi d'Empire. 

Art. 83. — Les droits de douane et impôts 
de consommation sont administrés pa des 
autorités d'Empire. 

Pour l’administration des recettes d'Em- 
pire par des autorités d'Empire, des arran- 
gements doivent être prévus pour faciliter 
à chaque Pays la défense de ses intérêts par- 
ticuliers dans le doinaine de l’agriculture, du 
commerce, des métiers et de l’industrie. 

Art. 84. — L'Empire édicte par des lois 
les prescriptions sur: 

1. L'organisation de l'administration des 
recettes du Pays pour autant que le néces- 
site l’exécution uniforme et proportionnelle 
des lois sur les recettes d'Empire; 

2. L'organisation et les attributions des au- 
torités à qui sont confiées la surveillance et 
l'exécution des lois sur les recettes de l’Empire ; 

3. Les décomptes avec les Pays: 

4. Les bonifications des frais d'administra- 
tion pour l'exécution des lois de recettes 
d' Empire. 











Art. 85. — Toutes les recettes et dépenses 
de l'Empire doivent être proposées pour 
chaque année comptable et figurer au budget. 

Le budget est établi par une loi avant le 
commencement de l’année comptable. 

Les dépenses sont, en règle générale, con- 
senties pour un an; elles peuvent, en des 
cas particuliers, l'être aussi pour un terme 
plus long. Au surplus sont interdites dans 
le budget de l’Empire des dispositions qui 
s'étendent au-delà de l’année comptable ou 
qui ne se rapportent pas è des recettes et 
dépenses de l'Empire ou à leur gestion. 

Le Reichstag ne peut, dans le projet de 
budget, augmenter les dépenses ni en intro- 
duire de nouvelles sans l’assentiment du Con- 
seil d'Empire. 

L'assentiment du Conseil d'Empire peut 
être remplacé conformément aux prescrip- 
tions de l’article 74. 

Art. 86. — Le ministre des finances d'Em- 
pire justifie de l'emploi de toutes les re- 
cettes d'Empire par un compte soumis, au 
cours de l’année comptable suivante, au Con- 
seil d'Empire et au ns à la décharge 
du gouvernement d'Empire. L'apurement du 
compte se fait par une loi d'Empire. 

Art. 87.— Des ressources ne peuvent être 
créés par la voie du crédit que pour faire face 
à des besoins extraordinaires et en règle gé- 
nérale que pour des dépenses à but pro- 
ductii. Une telle création ou la prestation 
de garanties à charge de l’Empire ne peuvent 
résulter que d’une loi d'Empire. 

Art. 88.— Le régime des postes et télé- 
graphes ainsi que celui du téléphone est af- 
faire exclusive de l'Empire. 

Les timbres-postes sont uniformes pour 
l'Empire entier. 

Le gouvernement d'Empire fait, avec l’as- 
sentiment du Conseil d'Empire, les arrêtés 
qui établissent les bases et les rétributions 
pour l’utilisation des moyens de transport. 
Il peut, de l’assentiment du Conseil d'Em- 
pire, déléguer cette attribution au ministre 
des postes d'Empire. 

Avec l’assentiment du Conseil d'Empire, 
le gouvernement d'Empire établit un conseil 
consultatif qui collabore à toutes les mesu- 
res concernant les relations postales, télé- 
graphiques et téléphoniques et les tarifs. 

es traités sur les relations avec l'étranger 
sont conclus uniquement par l'Empire. 

Art. 89. — Il incombe à l'Empire de faire 
rentrer dans son domaine les chemins de 
fer d'intérêt général et de les administrer 
comme un établissement de transport unitaire. 


LA CONSTITUTION DE L’'EMPIRE ALLEMAND 437 


Les droits des Pays de reprendre des che- 
mins de fer concédés doivent être à sa de- 
mande transférés à l’Empire. 

Art. 90.— Avec le transfert des chemins 
de fer, l'Empire reprend les droits d'expropria- 
tion et de souveraineté qui se rapportent 
au régime des chemins de fer, La Cour de 
justice d'Etat statue en cas de contestations 
sur l'étendue de ces droits. 

Art. 91. — Le gouvernement d'Empire fait, 
de l’assentiment du Conseil d'Empire, les or- 
donances réglant la construction, l'exploitation 
et le trafic des chemins de fer. I peut, de Pas- 
sentiment du Conseil d'Empire déléguer cette 
attribution au ministre d'Empire compétent. 

Art. 92. — Les chemins de fer d'limpire 
doivent être administrés, indépendamment 
du rattachement de leur budget et de leur 
compte au budget général et au compte gé- 
néral de l’Empire, comme une entreprise 
économique autonome devant elle-même sa- 
tisfaire à ses dépenses, y compris les in- 
térêts et l'amortissement de la dette des 
chemins de fer et former une réserve des 
chemins de fer. Le montant de l’amortis- 
sement et de la réserve doivent être réglés 
par une loi particulière. 


Art. 93.— Pour concourir par leur avis 
aux questions que soulèvent l'exploitation 
des chemins de fer et des tarifs, le gouver- 
nement d'Empire instituée, d'accord avec le 
Conseil d'Empire, des conseils consultatifs 
( Beiräte) pour les chemins de fer d'Empire. 

Art. 94. — Si PEmpire a repris ladmini- 
stration de lignes d'intérêt général dans un ter- 
ritoire déterminé, toutes nouvelles lignes sem- 
blables ne peuvent être construites dans ce ter- 
ritoire que par l’Empire ou avec son assen- 
timent. Si la construction de nouvelles lignes 
ou la modification de lignes existantes touche 
à la sphère d’activité de la police d’un Pays, 
l'administration des chemins de fer d'Empire 
doit, en ce cas, avant toute décision, en- 
tendre les autorités du Pays. 

Là où l’Empire n'a pas encore repris les 
chemins de fer dans son administration, il 
peut établir à son compte les lignes jugées 
nécessaires à l'intérêt général ou à la défense 
nationale et ce en vertu d'une loi d'Empire, 
même contre le gré des Pays dont le territoire 
est traversé, sous réserve toutefois de la sou- 
veranité de ceux-ci; il peut confier l'exécution 
de la construction à un tiers, en lui accordant, 
en cas de besoin, le droit d'expropriation. 

Toute administration de chemin de fer 
doit tolérer le raccordement d’autres lignes 
aux frais de celles-ci. 


438 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 





Art. 95.— Les chemins de fer d'intérêt 
général qui ne sont pas administrés par Em- 
pire sont soumis à la surveillance de celui-ci. 

Les chemins de fer soumis à la sourveil- 
lance de l’Empire doivent, quant à leur éta- 
blissement et à leur matériel, se conformer 
aux principes fixés par l’Empire. Ils doivent 
être tenus en état de sûreté d'exploitation 
et construits de façon à répondre aux né- 
cessités du trafic. Le trafic des personnes 
ct des marchandises doit se conformer et 
suffire aux nécessités du service. 

La surveillance du régime des tarifs des 
chemins de fer doit viser à l'égalité et à 
abaissement de ceux-ci. 


Ari. 96. — Tous les chemins de fer, même 
ceux qui ne sont pas d'intérêt général, doi- 
vent se prêter aux réquisitions de l’Empire 
quant à l’usage de leurs lignes à des fins de 
défense nationale. 

Art. 97. — Il incombe à l'Empire de faire 
rentrer dans son domaineet sous son admini- 
stration les Voies navigables d'intérêt général. 

Après la reprise, des voies navigables d’in- 
térêt' général ne peuvent plus être établies 
ou complétées que par l'Empire ou avec son 
assentiment. 

Pour l'Administration, l'achèvement ou la 
création des voies navigables, il faut tenir 
compte des besoins de la culture du Pays et 
de la navigabilité et ce d'accord avec les Pays. 
Les exigences de ceux-ci sont également à 
prendre en considération. Toute administra- 
tion des voies navigables doit se prêter aux 
raccordements d’autres voies navigables in- 
térieures, aux frais des entrepreneurs. La 
même obligation incombe, pour l’établisse- 
went de raccordement, entre voies naviga- 
bles intérieures et chemins de fer. 

Par la reprise des voies navigables, l’'Em- 
pire obtient la faculté d'exproprier, le droit 
de tarifer, ainsi que la police des cours d’eau 
et de la navigation. 

Les charges des associations créées pour 
la navigation (Sérombauverbände) en rapport 
avec l'aménagement des voies navigables na- 
turelles, dans les bassins du Rhin, du Weser 
et de l’Elbe, incombent à l'Empire. 

Art. 98. — Pour collaborer à ce qui con- 
cerne les voies navigables, des conseils con- 
sultatifs sont formés pour les voies naviga- 
bles d'Empire, d’après une réglementation 
détaillée par le gouvernement d'Empire avec 
l'approbation du Conseil d'Empire. 

Art. 99.— Sur les voies navigables na- 
turelles, des taxes ne peuvent être perçues 
que pour les travaux, les intallations et les 


autres établissements destinés à faciliter le 
trafic. Elles ne peuvent dépasser, pour les 
établissements étatiques et communaux, les 
frais nécessaires à la réfection et à l’entre- 
tien. Ces frais, s’ils ne sont pas exclusive- 
ment destinés à faciliter le trafic, mais aussi 
à favoriser d’autres buts, ne peuvent être 
couverts que pour cette partie par des taxes 
de navigation. Les intérêts et primes d'a- 
mortissement des sommes employées comp- 
tent comme frais de réfection. 

Les dispositions de l’alinéa précédent sont 
applicables aux taxes levées sur les voies 
navigables artificielles et les établissements 
connexes et dans les ports, 

Dans le domaine de la navigation inté- 
rieure, le total des frais d’une voie naviga- 
ble, d’un bassin fluvial ou d’un réseau de 
canaux peut servir de base pour la percep- 
tion des droits de navigation. 

Ces dispositions s'appliquent aussi au flot- 
tage des voies navigables. Il n'appartient 
qu'à l'Empire de grever les navires étrangers 
et leurs cargaisons de taxes autres ou plus 
élevées que celles qui frappent les navires 
allemands et leurs cargaisons. 

Pour se procurer les moyens d'entretien 
et d'établissement du réseau fluvial allemand 
une loi d'Empire peut frapper, par d'autres 
procédés, de contributions ceux qui partici- 
pent à la navigation. 

Art, 100.— Pour couvrir les frais d’en- 
tretien et de construction de voies naviga- 
bles intérieures, une loi d'Empire peut s'a- 
dresser aussi à qui tire profit de la construc- 
tion d’un barrage, de façon autre que par la 
navigation, pour autant que plusieurs Pays 
y prennent part ou que l'Empire supporte 
les frais d'établissement. 

Art. 101. — Il incombe à l'Empire de faire 
rentrer dans son domaine et sous son admi- 
nistration tous les signaux maritimes, notam- 
ment les feux, les bateaux-phares, les bouées, 
les tonneaux et les balises. Après la reprise, 
des signaux maritimes ne peuvent plus être 
établis ou construits que par l'Empire ou 
avec son autorisation. 


SEPTIÈME SECTION 
LA JUSTICE (RECHTSPFLEGE) 


Art. 102.— Les juges sont indépendants 
et soumis seulement à la loi. 

Ari. 103. — La juridiction ordinaire est 
exercée par le tribunal d'Empire et par les 
tribunaux des Pays. 


LL 








LA CONSTITUTION DE L'EMPIRE ALLEMAND 439 





Art. 104. — Les juges des juridictions or- 
dinaires sont nommés à vie. Ils ne peuvent 
contre leur gré être relevés définitivement 
ou temporairement de leurs fonctions, être 
déplacés ou mis à la retraite qu’en vertu 
d’une décision judiciaire et seulement pour 
les motifs et dans les formes déterminées par 
la loi. La législation peut fixer une limite 
d'âge à laquelle les juges sont mis à la re- 
traite. 

Il n’est pas par là porté obstacle à la mise 
en disponibilité provisoire qui a lieu par le 
seul fait de la loi. 

En cas de changement dans l’organisation 
des tribunaux ou de leur circonscription, 
l'administration judiciaire du Pays peut 
obliger à des déplacements forcés d’un tri- 
bunal à un autre ou relever de certains 
emplois, mais seulement en conservant le 
plein traitement. 

Ces dispositions ne s'appliquent point aux 
juges consulaires, aux échevins et aux jurés. 

Art. 105. — Il ne peut être établi de ju- 
ridiction d'exception. Nul ne peut être sous- 
trait à son juge légal. Par là, les dispositions 
législatives sur les tribunaux martiaux et 
de guerre ne sont pas atteintes. Les tribu- 
naux d'honneur militaire sont supprimés. 

Art. 106.— La juridiction militaire est à 
supprimer en dehors du temps de guerre et 
à bord des vaisseaux de guerre. Le surplus 
est réglé par une loi d'Empire. 

Art. 107.— Des tribunaux administratifs 
doivent être établis dans l’Empire et dans 
les Pays, conformément aux lois, pour la 
protection des individus contre ce qu’ordon- 
nent ou décrètent des autorités administra- 
tives. 

Ari. 108. — Conformément à une loi d'Em- 
pire, une Cour de justice d'Etat est instituée 
pour l'Empire allemand. 


DEUXIÈME PARTIE 


Droits et devoirs fonda- 
mentaux des Allemands 


PREMIÈRE SECTION 


L'INDIVIDU 


Art. 109. — Tous les Allemands sont égaux 
devant la loi Hommes et femmes ont en 
principe les mêmes droits et les mêmes de- 
voirs civiques. 

Tout privilège ou incapacité de naissance 
ou d'ordre (Stand) est à supprimer en droit 





public. Les distinctions nobiliaires ne comp- 
tent que comme une partie du nom. Il ne 
pourra plus en être accordé. 

Des titres ne peuvent être accordés que 
s'ils désignent un emploi ou une profession; 
les grades académiques ne sont pas atteints 
par là. 

Il ne peut être conféré par l'Etat ni or- 
dres (Orden), ni décorations. Aucun Allemand 
ne peut accepter un titre ou un ordre d'un 
gouvernement étranger. 

Art. 110. — L'indigenat est acquis et perdu 
dans l'Empire et dans le Pays suivant les 
dispositions d’une loi d'Empire. Tout res- 
sortissant d’un Pays est en même temps 
ressortissant de l'Empire. 

Tout Allemand a dans tout Pays de Em- 
pire les mêmes droits et devoirs que les res- 
sortissants de ce Pays même. 

Art. 111.— Tous les Allemands jouissent 
de la liberté de circuler dans l'Empire en- 
tier. Chacun a le droit de séjourner dans 
tel endroit de l’Empire qu'il lui plait, de s’y 
fixer, d'acquérir des immeubles et d'y exer- 
cer toute profession (Nahrungszweig). Les 
restrictions ne peuvent résulter que d’une 
loi d'Empire. 

Art. 112. — Tout Allemand est en droit 
d'emigrer en pays hors d'Allemagne. D'é- 
migration ne peut être restreinte que par 
loi d'Empire. 

Vis-à-vis de l'étranger, tous les ressortis- 
sants d'Empire peuvent se prévaloir de la 
protection de l’Empire, dans et hors le ter- 
ritoire de celui-ci. Aucun Allemand ne peut 
être livré à un gouvernement étranger pour 
être poursuivi ou puni. 

Art. 113. — Aucune entrave ne peut être 
apportée par la législature ou l’administra- 
tion au libre et traditionnel (volkstümlich) 
développement des populations d'Erapire 
parlant une langue étrangère, spécialement 
quant à l'emploi de leur langue maternelle 
dans l’enseignement ainsi que dans l’admi- 
nistration intérieure et en matière judiciaire. 

Art. 114. — La liberté individuelle est 
inviolable. Toute restriction ou suppression 
de la liberté individuelle par la force publique 
n'est admissible qu’en vertu des lois. 

Toute personne que l’on prive de sa liberté 
doit, au plus tard le jour suivant, être infor- 
mée de l'autorité qui a ordonné cette sup- 
pression de liberté et de ses motifs; il doit 
lui être donné sans retard occasion de faire 
opposition contre la privation de sa liberté. 

Art. 115. — Le domicile de tout Allemand 
est pour lui lieu d'asile et inviolable. Des 


440 


CRE ne pouvent être établies que par 
la loi. 

Art. 116. — Une action n’est punissable 
que si sa punissabilité a été établie par la 
loi avant qu'elle n'ait été accomplie. 

Art. 117. — Le secret des lettres, celui 
de la poste, du télégraphe et du téléphone 
sont inviolables. Des exceptions ne peuvent 
être établies que par une loi d'Empire. 

Art. 118.— Tout Allemand a le droit, dans 
les limites des lois générales, d'exprimer li- 
brement son opinion par la parole, l'écriture, 
l'impression, l’image ou de toute autre façon. 
L'exercice de ce droit ne peut être entravé 
par aucune situation de travail ou d'emploi 
et personne ne peut lui causer préjudice pour 
avoir usé de ce droit. 

Il n'y a pas de censure, toutefois les dis- 
positions restrictives peuvent être prises par 
la loi pour les films cinématographiques. 
Des dispositions législatives peuvent aussi 
âtre'prises pour combattre la littérature immo- 
rale et obscène, ainsi que pour protéger la 
jeunesse contre l'immoralité des exhibitions 
et des représentations. 


DEUXIÈME SECTION 


LA VIE SOCIALE 


Art. 119. — Le mariage est mis comme 
fondement de la vie de famille, de la conser- 
vation et de l’accroissement de la Nation, 
sous la protection particulière de la Consti- 
tution. Il est fondé sur l'égalité juridique 
des deux sexes. 

L'hygiène, la santé et le développement 
de la famille incombent à l'Etat et aux commu- 
nes, Les familles nombreuses (kinderreiche) peu- 
vent prétendre à des mesures de prévoyance 
compensatoires. 

La maternité peut prétendre à la protec- 
tion et à la sollicitude de l'Etat. 

Art, 120. — L'éducation de la progéniture 
dans la voie du perfectionnement physique, 
moral et social, est le devoir suprême et le 
droit naturel des parents; la collectivité éta- 
tique veille à leur accomplissement. 

Art. 121. — La législation doit assurer 
aux enfants illégitimes les mêmes conditions 
de développemen corporel, moral et social 
qu'aux enfants légitimes. 

Art, 122, — La jeunesse doit être pro- 
tégée contre l'exploitation et aussi contre 
l'abandon moral, intellectuel et corporel. Il 
incombe à l'Etat et à la commune de prendre 
les dispositions nécessaires. 





LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPEENNES 


Des mesures de prévoyance par voie de 
contrainte ne peuvent être ordonnées qu’en 
vertu dela loi. 

Art. 123. — Tous les Allemands ont le 
droit de s’assembler paisiblement et sans 
armes, sans avis préalable et sans autorisation 
spéciale. Les réunions à ciel ouvert peuvent 
être, par une loi d'Empire, assujetties à 
l'obligation d'un avis préalable et être inter- 
dites en cas de danger immédiat pour la 
sûreté publique. 

Art. 124. — Tous les Allemands ont 
droit de former des associations ou des soci& 
tés à des fins qui ne sont pas contraires aux 
lois pénales. Ce droit ne peut être limité par 
des mesures préventives. Les mêmes disposi- 
tions sont appliquables aux associations et 
confessions religieuses. 

La personnalité civile (Rechtsfähigkeit) peut 
être obtenue par toute association confor- 
mément aux prescriptions du droit civil. 
Elle ne peut être refusée à une association 
pour ce motif que le but poursuivipar elle 
est politique, social ou religieux. 

Art. 125. — La liberté et le secret du 
vote sont garantis. Le surplus est déterminé 
par les lois éléctorales. 

Art. 126. — Tout Allemand a le droit 
d'adresser par écrit des pétitions ou plaintes 
à l'autorité compétente ou à la représentation 
du peuple. Ce droit peut être exercé aussi 
bien individuellement que collectivement. 


Art. 127. — Les communes et les grou- 
pements de communes (Gemeindeverbânde) 
ont droit à autonomie administrative, dans 
les limites de la loi. 

Art. 128. — Tous les citoyens indistinc- 
tement sont admissibles aux emplois publics, 
dans les conditions déterminées par la loi 
et répondant à leurs aptitudes et capacités. 

Toutes les dispositions exceptionnelles ex- 
cluant les femmes des fonctions publiques 
sont écartées. 

Les dispositions fondamentales du statut 
des fonctionnaires doivent être réglées par 
loi d'Empire. 

Art. 129. — Les fonctions publiques sont 
conférées à vie, pour autant qu'il n’en soit 
pas disposé autrement par la loi. Les pen- 
sions, même célles qui sont assurées aux sur- 
vivants, sont réglées par la loi. Les droits 
bien acquis des fonctionnaires sont inviolables. 

Un recours de droit est ouvert aux fonction- 
naires pour leurs prétentions pécuniaires. 

Les fonctionnaires ne peuvent, que sous 
les conditions et dans les formes préétablies 
par la loi, être relevés temporairement de 


LA CONSTITUTION DE L'EMPIRE ALLEMAND 441 


leurs fonctions, être mis à la retraite provi- 
soirement ou définitivement ou être déplacés 
dans un autre emploi de traitement inférieur. 
Un recours et une procédure en révision pos- 
sible doivent être assurés contre toute peine 
disciplinaire. Aux renseignements sur la per- 
sonne du fonctionnaire ne peuvent figurer 
des allégations de faits défavorables que si 
le fonctionnaire a eu l'occasion de s'expli- 
quer à leur égard. Il doit être donné connais- 
sance au fonctionnaire de ces renseignements 
personnels à son égard. 

L'inviolabilité des droits bien acquis et la 
possibilité d'un recours de droit (echisweg) 
pour les prétentions pécuniaires sont aussi 
assurées spécialement aux soldats de car- 
rière. Au surplus, leur position est réglée 
par une loi d'Empire. 

Art. 130. — Les fonctionnaires sont les 
serviteurs de la collectivité non d'un parti. 


A tous les fonctionnaires est assurée la 
liberté de leurs opinions politiques et Ja li- 
berté d’association. 

Les fonctionnaires reçoivent, d’après les 
dispositions à préciser par loi d'Empire, 


une représentation fonctionnelle particu- 
lière. 
Art. 131. — Si un fonctionnaire lèse dans 


l'exercice de la puissance publique à lui con- 
fiée les devoirs de sa charge à l'égard d'un 
tiers, la responsabilité en retombe essentiel- 
lement sur l'Etat ou la corporation au service 
de laquelle est le fonctionnaire. Le recours 
contre le fonctionnaire reste réservé. La voie 
de droit ordinaire ne peut pas être écartée. 
Le surplus de la réglementation appartient à 
la législation sur la matière. 

Art. 132. — Tout Allemand a dans la 
mesure fixée par la voi le devoir d'accepter 
les charges gratuites (Ehrenamtliche Fütig- 
keilen). 

Art. 133. — Touts les citoyens sont obli- 
gés, dans la mesure établie par la loi, de prêter 
personnellement leurs services à PEtat et à 
la commune. 

Le service de la défense publique est dé- 
terminé par les dispositions de la loi sur 
la défense d'Empire. Celle-ci détermine aussi 
jusqu'où, pour les ressortissants de la force 
publique, certains droits fondamentaux 
peuvent être restreints, pour l’accomplisse- 
ment de leur tâche et le maintien de la dis- 
cipline. 

Art. 134. — Tous les citoyens indistinc- 
tement supportent, selon leurs moyens, leurs 
parts de charges publiques, dans la propor- 
tion établie par les lois. 





TROISIÈME SECTION 


RELIGION ET CONFESSIONS 
RELIGIEUSES 


(Religionsgesellschaften) 


Art. 135. — Tous les habitants de l'Empire 
jouissent de la pleine liberté de crfyance et 
de conscience. L'exercice paisible du culte 
est garanti par la Constitution et est placé 
sous la, protection de l'Etat. Il n’est porté 
par là aucune atteinte aux lois générales de 
VEtat. 

Ari. 136. — Les droits et devoirs civils 
(bürgerliche) et civiques (staatsbiirgerliche) 
ne peuvent être ni conditionnés ni restreints 
par l'exercice de la liberté des cultes. 

La jouissance des droits civils et civiques, 
ainsi que l’admissibilité aux emplois publics, 
sont indépendants de la religion professée. 

Nul n'est obligé de divulguer ses croyances 
religieuses. Les autorités n'ont le droit de 
s’enquérir de la confessioné à laquelle on 
appartient que pour autant qu’il en dépende 
des droits et des devoirs ou que cela soit 
nécessaire pour létablissement de statisti- 
ques ordonnées par la loi. 

Nul ne peut être contraint de concourir à 
l'exercice d’un culte ou à ses cérémonies ou 
à des pratiques religieuses ou à se servir 
d’une forme religieuse de serment. 

Art. 137. — Il n'y a pas d'église d'Etat. 
La liberté de s'affilier à des confessions re- 
ligieuses est garantie. La fusion de confessions 
religieuses dans les limites du territoire de 
l'Empire n'est soumise à aucune restriction. 

Chaque confessions religieuse organise et 
administre ses affaires en toute indépendance 
dans les limites du droit commun. Elle confére 
ses emplois sans le concours de l'Etat ou de la 
commune civile. 

Les confessions religieuses acquièrent la 


* personnalité civile d'après les prescriptions gé- 


nérales du droit civil. 

Les confessions religieuses demeurent cor- 
porations de droit public, pour autant qu'elles 
le furent jusqu'ici. Les mêmes droits sont, à 
leur demande, accordés à d’autres confessions 
religieuses, si par leur constitution et le 
nombre de leurs adhérents elles offrent des 
garanties de durée. Si plusieurs confessions 
religieuses ayant le caractère de droit public 
s'unissent, leur union, elle aussi, forme une 
corporation de droit public. 

Les confessions religieuses qui constituent 
des corporations de droit public sont en droit 


442 


de lever des taxes sur la base du rôle des con- 
tributions civiles, conformement aux pres- 
criptions légales du Pays. 

Sont assimilées à des confessions religieuses 
les associations qui assument la tâche de 
réaliser en commun une conception du monde 
(Weltanschauung). 


Pour autant que l'exécution de ces dispo- 
sitions nócessite une réglementation ulté- 
rieure, celle-ci appartient à la législature 
des Pays. 


Art. 138. — Toute charge d'Etat envers 
des confessions religieuses fondée sur une loi, 
un traité ou des titres juridiques particuliers 
est amortie par la législation du Pays. L’ Em- 
pire établit les règles fondamentales à cet 
effet. 


La propriété et les autres droits des so- 
ciétés et des associations religieuses sur les 
établissements destinés par elles au culte, à 
l’enseignement et à la bienfaisance, leur 
fondation et le surplus de leur partimoine 
leur sont garantis. 


Art. 139. — Le dimanche et les jours fé- 
riés légaux demeurent consacrés par la loi 
au repos et à l'édification morale (Seelische 
Erhebung). 

Art. 140. — Le temps necessaire à l'ac- 
complissement de leurs devoirs religieux est 
garanti à ceux qui font partie de la force 
publique. 

Art. 141. — Dans la mesure ou les besoins 
du culte et de la charge d'âme se font 
sentir dans l’armée, dans les hôpitaux, 
les prisons ou autres établissements publics, 
les confessions religieuses doivent être ad- 
mises à exercer leur ministère, toute con- 
trainte devant d’ailleurs être écartée. 


QUATRIÈME SECTION 
ÉDUCATION ET ÉCOLES 


Art, 142. — art, la science et leur en- 
seignement sont libres. L'Etat leur accorde sa 
protection et concourt à les favoriser. 


Art. 143. — Des établissements publics 
doivent se charger de l'éducation de la jeu- 
nesse. L'Empire, les Pays et les communes 
concourent à leur organisation. 

La formation des instituteurs doit être 
réglée uniformément par l'Empire sur les 
bases établies pour l'éducation supérieure 
en général. 

Les instituteurs des écoles publiques ont 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


les droits et devoirs des fonctionnaires 
d'Etat. 
Art. 144. — L'ensemble du régime sco- 


laire est soumis à la surveillance de l'Etat ; 
celui-ci peut y associer les communes. 

L'inspection scolaire est confiée à des fonc- 
tionnaires de carrière ayant la formation 
technique voulue. 

Art. 145. — L'instruction est obligatoire. 
A la base de l’accomplissement de ce devoir 
se trouve l’école populaire avec huit années 
de classe au moins et l’école complémentaire 
y annexée pour les jeunes gens jusqu'à 18 
ans accomplis. 

L'instruction et les fournitures scolaires 
sont gratuites dans les écoles populaires et 
complémentaires. 

Art. 146. — Le regime scolaire public 
doit être organisé selon un plan d'ensemble 
(organisch). Sur la base d’une école commune 
à tous s’éléve l'édifice de l’enseignement 
moyen et supérieur. Cette construction doit 
tenir compte de la diversité des vocations, 
comme dans le choix de l’école pour chaque 
enfant en particulier, il faut tenir compte de 
ses aptitudes et de ses goûts, non de la 
situation économique, sociale ou des croyan- 
ces religieuses de ses parents. 

D'autre part il doit être créé dans les com- 
munes à la demande des pères de famille 
(Erziehungsberechtigte) des écoles populaires 
conformes à leurs croyances ou à leur con- 
ception du monde pour autant qu’une sco- 
larité bien organisée dans le sens de l'alinéa 
premier ne se trouve pas entravée par là. La 
volonté des pères de famille doit être, autant 
que possible, prise en considération. Le sur- 
plus est fixé par la législation du Pays, sur 
les bases d'une loi d'Empire. L'Empire, les 
Pays et les communes doivent pourvoir au 
moyen des ressources publiques à Paccesion 
des moins fortunés aux écoles moyenes et 
supérieures et spécialement aider les parents 
dans l'éducation des enfants jugés aptes à 
des écoles moyennes et supérieures et ce 
jusqu’à l'achèvement de cette éducation. 


Art. 147. — Les écoles privées comme suc- 
cédanés (Ersatz) des écoles publiques ont 
besoin de l'autorisation de l'Etat et sont 
soumises aux lois du Pays. Cette autorisation 
doit leur être accordée si elles ne sont pas 
inférieures dans leurs programmes (Lehrziele) 
dans leurs installations ainsi que dans les 
formations scentifiques de leur personnel en- 
seignant et si une répartition des élèves n’est 
pas établie d’après les moyens pécuniaires 
des parents. L'autorisation doit être refusée 


LA CONSTITUTION DE L'EMPIRE ALLEMAND 





443 








si la position économique et juridique du 
personnel enseignant n’est pas suffisamment 
assurée, 

Des écoles populaires privées doivent être 
autorisées quand il n'existe pas dans la com- 
mune, pour une minorité de pères de famille 
dont la volonté doit être prise en considéra- 
tion, conformément à l’article 146, alinéa 2, 
une école populaire publique de leur confession 
ou conforme à leur conception du monde ou 
si l'autorité scolaire y reconnaît un intérêt 
pédagogique particulier. 

Les écoles préparatoires privées 
être supprimées. 

Pour les écoles privées qui ne servent pas 
de succédanées aux écoles publiques, le droit 
actuel reste en vigueur. 


Art, 148. — Dans toutes les écoles, ré- 
ducation morale, l'esprit civique, le perfec- 
tionnement individuel et professionnel sont à 
promovoir, conformément à l'esprit national 
allemand et à la reconciliation des peuples. 


L'enseignement dans les écoles publiques 
doit éviter de froisser les sentiments des 
dissidents. 


Le civisme et l’enseignement professionnel 
figurent au programme des écoles. Chaque 
écolier reçoit à la fin de son temps de scolarité 
un exemplaire de la Constitution. 


L'éducation populaire  (Volksbildungs- 
wesen), y compris les universités populaires, 
doit être favorisée par l'Empire, les Pays et 
les communes. 

Art. 149. — L'enseignement de la religion 
fait partie du programme ordinaire des écoles, 
à Pexception des écoles non confessionnelles 
(laïques). Cet enseignement rentre dans les 
cadres de la législation scolaire. Il est répandu, 
conformément aux principes du droit de 
surveillance de l'Etat. 

L'enseignement religieux, l'accomplisse- 
ment des devoirs religieux, la participation 
aux branches d'enseignement religieux, aux 
fêtes et pratiques religieuses sont laissés à 
la volonté librement exprimée de ceux qui 
ont à décider de l'éducation religieuse des 
enfants. 

Les facultés de théologie dans les écoles 
supérieures restent maintenues. 

Art. 150. — Les monuments de l’art, de 
l’histoire et de la nature, ainsi. que du Paysages 
jouissent de la protection et des soins de 
l'Etat. 

D appartient à l'Etat de préserver de lé- 
migration les richesses artistiques allemandes. 


doivent 


CINQUÈME SECTION 
LA VIE ÉCONOMIQUE 


Art. 151. — L'organisation de la vie éco- 
nomique doit répondre aux principes de lu 
justice et viser à garantir à chacun les 
conditions d’une existence digne d’un homme. 
Dans ces limites la liberté économique de Piu - 
dividu doit être assurée. 

Une contrainte légale n’est admissible que 
pour la réalisation des droits menacés ou au 
service d'exigences supérieures du bien 
public. 

La liberté du commerce et de l’industrie 
est garantie dans les limites des lois d'Empire. 

Art. 152. — Dans les relations économi- 
ques la liberté des conventions prévaut dans 
les limites des lois. 

L'usure est interdite. Tout acte juridique 
contraire aux bonnes mœurs est nul. 

Art. 158. — La propriété est garantie par 
la Constitution. Son objet et ses limites sont 
établis par les lois. 

Une expropriation ne peut avoir lieu que 
pour le bien de la collectivité et dans les con- 
ditions légales. 

Elle a lieu moyennant indemnité adé- 
quatte, pour autant qu’une loi d'Empire 
wen dispose pas autrement. Pour le montant 
de l'indemnité, le recours de droit est, eu 
cas de contestation, ouvert devant les tri- 
bunaux ordinaires, pour autant qu’une loi 
d'Empire n’en dispose pas autrement. Une 
expropriation par l'Empire à l'égard des 
Pays, des communes et des associations d'u- 
tilité publique ne peut avoir lieu que moyen- 
nant indemnité. 

Propriété oblige; son usage doit être en 
même temps un service rendu à l'intérêt 
général. 

Art. 154. — Le droit d’hériter est garanti 
dans les limites du droit civil. 

La part de l'Etat dans les successions est 
détérminée par les lois. 

Art. 155. — La répartition et l'utilisatior. 
du sol sont surveillées par l'Etat, de manière 
telle à éviter les abus et à atteindre le but 
d'assurer à chaque Allemand une habitation 
saine et à toutes les familles allemandes, spé- 
cialement aux familles nombreuses, un foyer 
domestique et d’activité économique (Wohn 
und Wirischafisheimstütte) correspondant à 
leur besoins. Les anciens combattants doivent 
être pris en considération, spécialement pour 
l'établissement de ce droit au foyer. 

Les immeubles dont l'acquisition est né- 


444 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 








cessaire pour satisfaire aux besoins d'habita- 
tion, pour favoriser la colonisation et la mise 
en valeur, pour le relèvement de l’agriculture, 
peuvent être expropriés. Les fidéi-commis 
doivent être dégagés. 

La mise en culture et en valeur du sol est 
un devoir du propriétaire foncier à l'égard 
de la collectivité, L'angmentation de valeur 
du sol acquise à l'immeuble sans investisse- 
ment de travail ou de capital doit être utili- 
sée au profit de la collectivité. 

Toutes les richesses du sol et toutes les 
forces naturelles économiques utilisables sont 
soumises à la surveillance de l'Etat, les droits 
régaliens privés doivent être transférés des 
particuliers à l'Etat, par voie législative. 

Art. 156. — L'Empire peut, par une loi, 
sans préjudice à l'indemnité, transporter dans 
le domaine collectif en leur appliquant autant 
que faire se peut les dispositions sur l’expro- 
priation, les entreprises privées aptes à la 
socialisation (Vergesellschaftung). T peut inté- 
reser lui même, les Pays ou les conumunes à 
l'administration d'entreprises ou d’associa- 
tions économiques ou encore S'y assurer 
d'autre façon une influence déterminante, 

L'Empire peut, en outre, en cas de nécessité 
urgente, à fin de leur nationalisation, unir entre 
elles par une loi, sur la base d'une administra- 
tion autonome des entreprises et des associa- 
tions économiques, dans le but d'assurer la col- 
laboration de toutes les parties productrices du 
peuple et de faire participer employeurs et 
travailleurs à leur administration et de régler 
la production, la fabrication, la répartition, 
l'emploi, la fixation des prix ainsi que l'im- 
portation et l'exportation des biens économi- 
ques, sur la base de la socialisation. 

Les coopératives de production, de consom- 
mation et leurs unions doivent, à leur de- 
mande, être englobées dans la collectivité, en 
tenant compte de leur constitution et de 
leur nature particulière. 

Art, 157. — La Travail (Arbeïtskraft) est 
placé sous la protection spéciale de l'Empire. 

Un droit ouvrier uniforme est créé par 
YEmpire. 

Ari. 158. — Le travail intellectuel, le 
droit des auteurs, des inventeurs et des ar- 
tistes jouissent de la protection et de la 
sollicitude de l'Empire. 

Valeur et protection doivent être assurées 
même à l'étranger par des conventions in- 
ternationales aux créations de la science, de 
l’art et de la technique allemande. 

Art, 159. — La liberté d'association pour 
la défense et le progrès des conditions du 


travail et de la vie économique doit être 
garantie à chacun et pour toutes les profes- 
sions. Toutes exceptions et mesures qui vi- 
sent à limiter ou à entraver cette liberté 
sont contraires au droit. 

Art. 160. — Celui qui se trouve engagé 
comme employé ou ouvrier dans un service 
ou en condition de travail a le droit d’ob- 
tenir le temps libre nécessaire à l'exercice des 
droits civiques et, pour autant que l'entre- 
prise ne subisse par là un dommage consi- 
dérable, des fonctions publiques gratuites qui 
lui sont conférées. La loi détermine dans 
quelle mesure le droit à une rémunération lui 
reste maintenu, 

Art. 161. — L'Empire créé un régime 
global d'assurances pour le maintien de la, 
santé et de l'aptitude au travail, pour la 
protection de la maternité et la prévoyance 
à l'égard des suites économiques de l’âge, 
de la faiblesse et des vicissitudes de la vie; 
les assurés y participent dans une certaine 
mesure, 

Ari. 162. — L'Empire s'interpose en fa- 
veur d'une réglementation internationale de 
la situation juridique des ouvriers visant à 
assurer à l’ensemble de la classe ouvrière de 
l'humanité un minimum uniforme de droits 
sociaux, 

Art. 163. — Tout Allemand a, sans at- 
teinte à sa liberté individuelle le devoir moral 
d'employer ses forces intellectuelles et cor- 
porelles comme l'exige le bien de la collec- 
tivité, 

La possibilité doit être donnée à tont 
Allemand de subvenir à son entretien par un 
travail productif, Pour autant qu'une pos- 
sibilité de travail adéquate ne puisse lui 
être assigné, il doit être pourvu à sa subsis- 
tance nécessaire, Le surplus est déterminé par 
des lois d'Empire particulières. 

Art, 164. — La classe moyenne indépen- 
dante (selbständig) des agriculteurs et des 
artisans et des commerçants doit être encou- 
ragée par la législation et l'administration et 
protégée contre la taxation excessive et l'ex- 
ploitation. 

Art. 165. — Les ouvriers et employés 
sont appelés à collaborer à titre égal, en com- 
pagnie des employeurs, à la fixation des sa- 
laires et des conditions du travail, ainsi qu’à 
l'ensemble des conditions du développement 
économique des forces productives. Les orga- 
nisations de part et d'autre et leurs accords 
sont reconnus. 

Les ouvriers et employés obtiennent pour 
le règlement de leurs intérêts sociaux et 





LA CONSTITUTION DE L'EMPIRE ALLEMAND 4-45 








économiques des représentations légales dans 
les conseils ouvriers d'entreprises ( Betriebsar- 
beilerräle) ainsi que dans les conseils ouvriers 
d'arrondissement scindés d’après les différents 
domaines économiques et dans un conseil 
ouvrier d'Empire (Reichsarbeiterrat). 

Pour Paccomplissement de Pensamble des 
tâches économiques et la collaboration à 
l'exécution des lois de socialisation, les 
conseils ouvriers d'arrondissement et le conseil 
ouvrier d'Empire, forment, avec les représen- 
tations des entrepreneurs et autres group- 
pements populaires intéressés, des conseils 
économiques d'arrondissement et un conseil 
économique d'Empire (Reichwirtschajtsrat). 
Ces derniers doivent être formés de façon à 
ce que tous les groupes professionnels im- 
portants y soient représentés conformément à 
leur signification économique et sociale. 

Les projets de loi de politique sociale et 
de politique économique d’importance fon- 
damentale doivent, avant leur dépôt, être 
soumis par le gouvernement d'Empire à 
l'avis du conseil économique d'Empire. Ce- 
lui-ci a le droit de présenter lui-même de 
tels projets de loi. Sile gouvernement d'Em- 
pire ne les approuve pas, il doit quand même 
présenter ces projets au Reichstag, en ex- 
posant sa manière de voir. Le conseil écono- 
mique d'Empire peut faire défendre ces pro- 
jets par un de ses membres. 

Des attributions de contrôle et d'admini- 
Stration peuvent, dans la limite de leurs com- 
pâtences, être déléguées aux conseils ouvriers 
et économiques. 

Il appartient exclusivement à l’Empire de 
régler la Constitution et les attributions des 
conseils ouvriers et économiques ainsi que 
leurs relations avec d’autres corps sociaux 
autonomes. 


DISPOSITIONS TRANSITOIRES 
ET FINALES 


Art. 166. — Jusqu'à l'établissement du 
tribunal administratif d'Empire, celui-ci est 
remplacé, pour la formation du tribunal de 
validation électorale, par le tribunal d'Em- 
pire. 

Art. 167. — Les dispositions de l’article 
18 alinéas 3 à 6 n'entrent en vigueur que 
„deux ans après la promulgation de la Consti- 
tution d'Empire. 

Art. 168. — Jusqu'à ce qu'il y soit pourvu 
par la loi de Pays prévue par l’article 63, 
mais au plus pour la durée d’un an, Pen- 


semble des votes prussiens au Conseil d'Em- 
pire pent être émis par des membres du 
Gouvernement. 

Art. 169. — Le moment de l'entrée en 
vigueur de la disposition de l’article 83, alinéa 
1-er, est fixé par le gouvernement d'Empire. 

Pour une période transitoire adéquate, la 
perception et l'administration des douanes 
et des impôts de consommation peuvent à 
leur demande être laissés aux Pays. 

Art. 170. — L'administration des postes 
et télégraphes de la Bavière et du Wurtem- 
berg est transférée à l’Empire le l-er avril 
1921 au plus tard. 

Pour autant que jusqu'au l-er octobre 
1920 un accord sur les conditions de la re- 
prise ne soit pas établi, la Cour de justice 
d'Etat en décide. 

Jusqu'à la reprise, les droits et devoirs 
antérieurs de la Bavière et du Wurtemberg 
restent en vigueur. Toutefois les relations 
postales et télégraphiques avec les pays voi- 
sins de l'étranger sont réglées exclusivement 
par l'Empire. 

Art. 171. — Les chemins de fer d'Etat, 
les voies navigables et les signaux maritimes 
sont transférés à l’Empire le 1-er avril 1921 
au plus tard. 

Pour autant que jusqu’au 1-er octobre 1920 
aucun accord sur la condition de la reprise 
ne soit intervenu, la Cour de justice d'Etat 
en décide. 

Art. 172. — Jusqu'à l'entrée en vigueur 
de la loi d’ Empire sur la Cour de justice d'Etat, 
les attributions de celle-ci sont éxercées par 
un Sénat de 7 membres dont 4 sont choisis 
par le Reichstag et 3 par la Cour d'Em- 
pire dans son sein. Il règle lui-même sa 
procédure. 

Art. 173. — Jusqu'à ce qu'il y soit pourvu 
par une loi d'Empire, conformément à lar- 
ticle 138, les contributions actuelles de l'Etat 
aux confessions religieuses subsistent, qu’elles 
reposent sur une loi, sur un traité ou sur 
des titres juridiques particuliers. 

Art. 174. — Jusqu'à ce qu’il y soit pourvu 
par la loi d'Empire prévue à l’article 146 
paragraphe II, la situation juridique actuelle 
est maintenue. La loi doit prendre en consi- 
dération particulière les territoires de PEm- 
pire dans lesquels subsistent légalement une 
école non séparée selon les confessions. 

Art. 175. — La disposition de l’article 
109 ne trouve pas d'application aux ordres 
et dispositions honorifiques qui doivent être 
accordés pour des services rendus pendant 
les années de guerre 1914—1919. 





446 





Art. 176. — Tous les fonctionnaires pu- 
blics et ceux qui font partie de la force pu- 
blique doivent prêter serment à la présente 
Constitution. Le surplus est déterminé par 
une ordonance du Président d'Empire. 

Art, 177. — Quand dans les lois existan- 
tes, la prestation d'un serment avec emploi 
d'une formule religieuse est prévue, ce ser- 
ment peut être légalement prêté de telle 
façon que celui qui le prête déclare ,,je jure“, 
en omettant la formule religieuse. Au sur- 
pluse, le contenu du serment prévu par les 
lois reste inchangé. 

Art. 178. — La Constitution de l'Empire 
allemand du 16 Avril 1871 et la loi sur le 
Pouvoir provisoire d'Empire du 10 février 
1919 sont abrogées. 

Les autres lois et ordonnances de l’Empire 
restent en vigueur, pour autant que la pré- 
sente Constitution ne leur soit pas contraire. 
Les dispositions du Traité de Paix signées à 
Versailles le 28 juin 1919 ne sont pas at- 
teintes par la Constitution. 

Les règlements des autorités pris en vertu 
de lois antérieures conformément au droit 
conservent leur validité jusqu’à abrogation 
au moyen d'une législation ou d'une règle- 
mentation ultérieures. 

Art. 179. — Pour autant que des lois ou 
ordonnances se réfèrent à des prescriptions 
ou à des organismes abrogés par la présente 





LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 





Constitutions, elles sont remplacées par les dis- 
positions et organismes correspondants de la 
présente Constitution. Spécialement lAs- 
semblée Nationale est remplacée par le Reich- 
stag, la délégation des Etats par le Conseil 
d'Empire, le Président d'Empire élu en vertu 
de la loi sur le Pouvoir provisoire d'Empire 
par le Président d'Empire élu en vertu de 
la présente Constitution. 


La compétence attribuée d’après les pres- 
criptions antérieures, à la délégation des 
Etats, afin de prendre des ordonnances, 
passe au Gouvernement d'Empire ; pour pren- 
dre ces ordonnances, il lui faut l’assentiment 
du Conseil d'Empire, conformément à la 
présente Constitution. 

Art. 180. — Jusqu'à ce que le premier 
Reichstag soit réuni, l'Assemblée Nationale 
tient lieu de Reichstag. Jusqu'à l'entrée en 
fonction du premier Président d'Empire, sa 
fonction est exercée par le Président d' Empire 
élu conformément à la loi sur le Pouvoir 
provisoire d'Empire. 

Art. 181. — Le peuple allemand par son 
Assemblée Nationale a établi et décrété la 
présente (Constitution. Celle-ci entre en 
vigueur le jour de sa publication. 


Votée à Weimar, le 31 juillet 1919. 
Promulguée à Schwarzbourg, le 11 août 1919. 








LA CONSTITUTION FÉDÉRALE 
AUTRICHIENNE 








Loi du 1-er octobre 1920, par laquelle la République d'Autriche est or- 
ganisée en Etat fédéral. Loi de Constitution fédérale. 


L'Assemblée Nationale a résolu: 


CHAPITRE PREMIER 
DISPOSITIONS GÉNÉRALES 


Art. 1,— L’Autriche est une République 
démocratique. Son droit émane du peuple. 
Art. 2. — 1. L’Autriche est un Etat fédéral. 

2. L'Etat fédéral se compose de pays in- 
dépendants: Le Burgenland, la Carinthie, 
la Basse-Autriche (Pays de Basse-Autriche 
et Vienne), la Haute-Autriche, Salzbourg, 
la Styrie, le Tyrol, le Vorarlberg. 

Art. 3. — 1. Le territoire fédéral comprend 
les territoires des Pays fédérés. 

2. Toute modification du territoire fédéral 
qui est en même temps une modification du 
territoire d'un pays, de même que toute 
modification de la frontière d'un pays à 
l'intérieur du territoire fédéral ne peut se 
produire à l'exclusion des traités de paix 
que par des lois constitutionnelles de la Fédé- 
ration et du pays dont le territoire subit une 
modification. 

3. Les dispositions spéciales relatives au 
pays de Basse-Autriche et à Vienne sont 
énoncées au chapitre IV. 

Art. 4. — 1. Le territoire fédéral forme un 
territoire unique au point de vue monétaire, 
économique et douanier. 

2. Aucune séparation douanière ou autre 
limitation au commerce ne pourra être in- 
stituée à l’intérieur de la Fédération. 

Ari. 5. — Vienne est la capitale fédérale et le 
siège des organes supérieurs de la Fédération. 

Art. 6.— 1. Il y a pour chaque pays une 
nationalité de pays. La condition préalable 
à l'obtention dela nationalité de pays est le 
droit d’indigénat dans une commune du pays. 

L'acquisition et la perte de la nationalité 
de pays sont soumises aux mêmes conditions 
dans tous les pays. 

2, La nationalité fédérale s'acquiert en 
même temps que la nationalité de pays. 

3. Chaque national fédéral jouit dans tous 
les pays des mêmes droits et est soumis aux 
mêmes devoirs que les nationaux du pays 
lui-même. 


Art. 7. —1. Tous les citoyens fédéraux 


sont égaux devant la Loi. Il n'existe aucun 
privilège de naissance, de sexe, de profession, 
de classe ou de confession. 

2. L'exercice des droits politiques est ga- 
ranti sans aucune restriction aux fonction- 
naires publics, y compris les membres de 
l’armée fédérale. 

Art. 8.— La langue allemande est la 
langue officielle de la République sans pré- 
judice des droits reconnus par les lois fédé- 
rales aux minorités linguistiques. 

Art. 9. — Les règles généralement recon- 
nues du Droit International font partie in- 
tégrante du Droit Fédéral. 

Art. 10. — La législation et l'exécution 
sont alors fédérales dans les affaires suivantes: 

1. La Constitution Fédérale, en particulier 
les élections au Conseil National; les plébis- 
cites, basés sur la Constitution fédérale; la 
juridiction constitutionnelle. 

2. Les affaires extérieures, y compris la 
représentation politique et économique vis- 
à-vis de l'étranger, en particulier la conclusion 
de tousles traités internationaux: la délimi- 
tation des frontières, le commerce extérieur 
des marchandises et des bestiaux, le système 
douanier. 

3. La réglementation et la surveillance de 
l'entrée sur le territoire fédéral et de la sortie 
de ce territoire; l'immigration et l’émigra- 
tion; les passeports; l'expulsion, le banisse- 
ment et l’extradition hors du territoire fé- 
déral, ainsi que le passage sur son territoire 
de personnes soumises à l’extradition. 

4. Les finances fédérales, en particulier 
les impôts publics levés entièrement ou en 
partie pour la Fédération; les monopoles. 

5. Les questions de monnaie, de crédits 
de bourse et de banque; les poids et me- 
sures; le titrage; le poinçonnage. 

6. Le Droit civil, y compris les associations 
économiques; le Droit pénal, à l'exception 
du Droit pénal administratif, de la procé- 
dure pénale administrative dans les cas qui 
rentrent dans le domaine d'action indépen- 
dant des pays; l'administration de la jus- 
tice; la juridiction administrative; le droit 
d'auteur; la presse; l’expropriation, dans 
les cas où elle ne concerne pas des affaires 
qui rentrent dans le domaine d’action indé- 





443 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPEENNES 





pendante des pays; les affaires concernant 
les notaires, les avoués et autres professions 
analogues. 

7. Le droit d'association ou de réunion. 

8. Les affaires industrielles ou commer- 
ciales; la répression de la concurrence dé- 
loyale; les brevets d'invention ainsi que la 
protection des modèles; les marques et 
autres désignations de marchandises; les 
affaires des avocats en matière de brevets; 
les ingénieurs civils; les chambres du travail, 
du commerce et de l’industrie. 

9. Les transports par voies ferrées, flu- 
viales, maritimes et aériennes; les affaires 
des voies de communication qui, par leur 
importance pour le transit, ont été déclarées 
routes fédérales par une loi fédérale; la 
police des voies fluviales et de la navigation; 
les postes, télégraphes et téléphones. 

10. Les mines, la régularisation et l'entre- 
tien des voies navigables et flottables, ainsi 
que des cours d’eau qui forment frontière 
soit avec l'étranger, soit entre pays ou qui 
coulent à travers deux ou plusieurs pays, 
l'aménagement et l'entretien des cours d’eau 
qui unissent la Fédération avec un Etat 
étranger ou plusieurs pays entre eux; d'une 
façon générale les mesures d'ordre tech- 
nique qui doivent être prises en vue de luti- 
lisation pratique des forces hydrauliques, à 
l'exception des machines agricoles ou de 
celles qui servent à la petite industrie; uni- 
fication et slandarisation des établissements 
et des installations électriques; les mesures 
de sûreté en cette matière; les courants de 
toutes intensités lorsque la canalisation élec- 
trique s'étend sur deux ou plusieurs pays; 
les chaudières et les moteurs; la topographie. 

11. Le droit ouvrier, de même que la pro- 
tection des employés et des ouvriers, à lex- 
ception des ouvriers et des employés agri- 
coles et forestiers; les assurances sociales 
et les assurances sur les contrats. 


12. L’hygiène, à l'exclusion des morgues et 
entreprises de pompes funèbres, des ser- 
vices de santé municipaux et des institutions 
de sauvetage; la surveillance sanitaire seule- 
ment des cliniques et des maisons de santé, 
des stations climatériques et sources miné- 
rales; lart vétérinaire; le ravitaillement, 
y compris la surveillance des denrées ali- 
mentaires. 

13. Le service des archives et des biblio- 
thèques scientifiques et techniques; les in- 
stallations et les collections artistiques et 
scientifiques ; la protection des monuments; 
les affaires culturelles; le recensement de la 


population, et toutes autres statistiques ne 
se rapportant pas à un seul pays; les fon- 
dations et donations, dans la mesure où il 
s'agit de fondations ou donations dont les 
buts dépassent les intérêts d’un pays et qui 
ne sont pas déjà administrées de façon auto- 
nome par les pays. 

14. La police et la gendarmerie fédérales. 

15. Les affaires militaires; les indemnités 
pour dommages de guerre; les pensions aux 
militaires et à leurs survivants; les mesures 
nécessaires à prendre en cas de guerre ou à 
la suite d'une guerre pour assurer l'unité 
de la direction économique, en particulier 
en ce qui concerne la distribution à la po- 
pulation des objets nécessaires. 

16. L'organisation des autorités fédérales 
et de toutes autres administrations fédérales ; 
le statut des fonctionnaires fédéraux. 


Art. 11. — I. La législation est matière fé- 
dérale, exécution est matière de pays dans les 
affaires suivantes: 

1. La nationalité de pays et le droit de 
cité; l’état des personnes, y compris les re- 
gistres d'état civil et les changements de 
nom; la police des étrangers. 

2. Les représentations professionnelles 
lorsqu'elles n'entrent pas dans les dispo- 
sitions de l’article 10, à l’exception de celles 
qui rentrent dans le domaine agricole et 
forestier. 

3. Les agences publiques et les commis- 
sionnaires d'affaires privées. 

4. En ce qui concerne les impôts publics 
qui ne sont pas levés entièrement ou en 
partie pour la Fédération: les dispositions 
en vue d'éviter les doubles impositions ou 
toutes autres charges excessives; en vue 
d'éviter des difficultés au commerce ou aux 


- relations économiques avec l'étranger, ou 


entre pays et parties de pays; en vue d'éviter 
que l’utilisation des voies de communication 
et des organisations publiques soit chargée 
de taxes excessives ou qui gênent le trafic, 
en vue d'éviter tout dommage aux finances 
de la Fédération. 

5. Les munitions, les projectiles et les ex- 
plosifs, en tant qu'ils ne sont pas monopo- 
lis6s; les armes; les transports automobiles. 

6. Les logements populaires. 

7. La procédure administrative et la pro- 
cédure pénale administrative, y compris les 
voies d'exécution; les dispositions générales 
du droit pénal administratif, même dans les 
affaires dans lesquelles la législation appar- 
tient aux pays. 

II. Les ordonnances, en vue de l'appli- 


LA CONSTITUTION FÉDÉRALE AUTRICHIENNE 


cation des lois émises en vertu du $ (1) doi- 
vent émaner de la Fédération, dans la me- 
sure où les dites lois ne prévoient rien de 
contraire. 

Art. 12. — I. La liquidation sur les prin- 
cipes est chose fédérale, la confection de lois 
d'application et d’exécution sont choses de 
pays dans les affaires suivantes: 


1. L'organisation de l'administration dans 
les pays. 

2. L'assistance publique; les problèmes 
de la population; les cliniques populaires; 
Passistance aux femmes en couches, aux 
nourrissons, et à l’enfance; les maisons de 
santé, les stations climatèriques, les sources 
minérales. 

3. Les organisations pour la protection 
de la société contre les criminels, les mal- 
faiteurs, ou tous autres individus dangereux, 
telles que: travaux forcés et autres institu- 
tions de même nature; Pexpulsion d'un pays 
dans un autre. 

4. Les organisations publiques en vue 
d’une médiation extrajudiciaire des grèves. 

5. La législation ouvrière, de même que 
la protection des ouvriers et des employés, 
dans la mesure où il s’agit des ouvriers et 
des employës agricoles et forestiers. 

6. La réforme foncière, en particulier les 
opérations agraires et la nouvelle coloni- 
sation. 

7. Les forêts, y compris les pâturages; 
la protection des plantes contre les maladies 
et les insectes nuisibles. 

8. Lélectricité et la législation fluviale, 
dans la mesure où ces objets ne sont pas 
compris dans l’article 10, 

9, La réglementation des constructions. 

10. Le statut des employés des pays qui 
y remplissent des fonctions publiques. 

II. La décision en dernière instance dans 
les questions de réforme foncière ($ 1, alinéa 6) 
est confiée à une Commission nommèe par le 
Gouvernement fédéral et composée de Juges, 
de fonctionnaires administratifs et d’experts. 

Art. 13. — 1. Le Gouvernement fédéral a 
le pouvoir législatif et le pouvoir exécutif en 
ce qui concerne la répartition des impôts 
entre la Fédération, les pays et les com- 
munes, la participation des pays et des 
communes aux recettes de la Fédération et 
Va tribution des subventions et des secours 
pris sur les ressources de la Fédération pour 
contribuer aux dépenses des pays et des 
communes. 

2. Les pays exercent le pouvoir législatif 
et le pouvoir exècutif en ce qui concerne 


449 


la réglementation de l’attribution aux com- 
munes des impôts des pays; la participation 
des communes aux recettes des pays et 
l’attribution des subventions et des contri- 
butions à prendre sur les ressources des 
pays pour contribuer aux dépenses des 
communes. 

Art. 14. — Une loi constitutionnelle fé- 
dérale spéciale délimitera le domaine d’ac- 
tion de la Fédération et des pays relati- 
vement aux questions d'école, d'enseigne- 
ment et d'éducation populaire. 


Art. 15. — 1. Les affaires qui ne sont pas 
expressément confiées par la Constitution 
fédérale à la législation ou à l'exécutif de la 
Fédération restent dans le domaine d'action 
indépendant des pays. 

2. Tant dans la mesure où la Fédération 
détient le pouvoir législatif qu’en ce qui 
concerne les principes, l’exécution détaillée 
appartient au pouvoir législatif des pays 
dans les limites du cadre fixé par les lois 
fédérales. La loi fédérale peut imposer un 
délai au vote des lois d'exécution; ce délai, 
sauf approbation du Conseil fédéral, ne peut 
être inférieur à six mois ni dépasser un an. 
Si un pays n'observe pas ce délai, la com- 
pétence pour la confection de la loi d’exé- 
cution passe pour ce pays à la Fédération. 
Dés que le pays a voté la loi d'exécution, 
la loi d'exécution de la Fédération est 
abrogée. 

8. Lorsque un acte d’exécution pris par 
un pays conformément aux dispositions des 
articles 11 et 12 doit être valable dans d’autres 
pays, les pays intéressés doivent s'entendre 
entre eux au préalable. Dans le cas ou ils ne 
parviennent pas à se mettre d'accord, la 
compétence, en ce qui concerne cette dé- 
cision, passe, à la demande dun pays, au 
Ministère fédéral compétent. Les mesures 
de détail peuvent être édictées par les lois 
fédérales prévues aux articles 11 et 12. 

4. Dans les affaires qui sont rèservèes à 
la législation fédérale aux termes des articles 
11 et 12, la Fédération a le droit de veiller 
à l'observation des dispositions qui émanent 
d'elle, 

5. Les pays sont compétents pour prendre 
les mesures nécessaires également dans le 
domaine du Droit civil et du droit criminel, 
à condition que ces mesures rentrent dans 
le ressort de leur législation. 

Art. 16. — 1. Les pays ont l'obligation de 
prendre les mesures nécessaires à l'exécution 
des traités dans les limites de leur ressort 
respectif; si un pays ne remplit pas cette 


450 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


obligation en temps voulu, la compétence, 
en ce qui concerne ces mesures, et en parti- 
culier l'émission des lois indispensables, passe 
à la Confédération. 


2. De même, en ce qui concerne l'exécu- 
tion des traités avec les Etats étrangers, 
la Fédération a le droit de surveillance, même 
dans les cas qui sont du ressort des pays. 
La Fédération exerce en cette matière les 
mêmes droits vis-à-vis des pays que dans 
les affaires d'administration fédérale in- 
directe (article 102). 


Art. 17. — 1. Les stipulations des articles 
10 et 15 en ce qui concerne la compétence en 
matière législative et exécutive, ne portent 
atteinte en aucune façon à la situation de 
la Fédération en tant que titulaire de droits 
privés. 

2. En aucun cas, relativement à ces droits, 
la législation de pays ne peut traiter la Fé- 
dération moins favorablement que le pays 
lui-même, 


Art. 18. — 1. L'ensemble de l’administra- 
tion publique ne peut s'exercer qu’en vertu 
des lois. 


2. Chaque autorité administrative a le 
droit, dans le cadre des lois et dans les li- 
mites de son ressort, de publier des ordon- 
nances, 


Art. 19. — 1. Le pouvoir exécutif dans la 
Fédération et dans les pays est confié à des 
déléguès du peuple nommés par les repré- 
sentants du peuple dans la Fédération et 
dans les pays. Ces délégués du peuple 
sont: le Président de ‘a Fédération, les Mi- 
nistres de la Fédération, les Secrétaires 
d'Etat et les membres des Gouvernements 
de pays. 

2. Les délégués du peuple sont sous la 
surveillance des représentations populaires 
qui les ont nommés. 


8. Ils peuvent être appelés à répondre de 
leurs actes et de leurs manquements devant 
un tribunal constitutionnel dans la mesure 
déterminée par la constitution fédérale et 
les constitutions des pays. 


Art. 20.— Sous la direction des délégués 
du peuple, des organes élus à temps ou des 
organes professionnels nommés administrent 
la Fédération et les pays, conformément 
aux prescriptions de la loi. À moins que la 
Constitution de la Fédération ou des pays ne 
Pordonne autrement, ces organes doivent 
obéir aux instructions des délégués du peuple 


dont ils sont les subordonnés, et ils sont 
responsables devant eux de leur activité 
officielle. 


Art. 21. — 1. Le statut des fonctionnaires, 
y compris le systéme des traitements et le 
droit disciplinaire, est fixé par une loi fédé- 
rale d'aprés des principes uniformes pour 
tous les fonctionnaires de la Fédération ou 
des pays qui ont à remplir des fonctions 
publiques (article 10, $ 16 et article 12, $ 10). 


‘De plus, on fixera particuliérement dans 


quelle mesure des représentants du personnel 
prendront part à la réglementation des droits 
et des devoirs de ces fonctionnaires sans 
porter atteinte à la souveraineté de la Fé- 
dération et des pays. 


2. Les délégués fédéraux exerceront la 
souveraineté de la Fédération à l'égard des 
fonctionnaires de la Fédération; les délégués 
des pays exerceront la souveraineté des 
pays à l'égard des fonctionnaires des pays, 


3. La nomination et le statut des fonc- 
tionnaires des administrations régionales et 
communales qui exercent une autorité pu- 
blique seront réglementés suivant l’organi- 
sation de l'administration. 


4. Les fonctionnaires publics ont toujours 
le droit de passer du service de la Fédération 
au service des pays et des municipalités. 
La permutation s'accomplira suivant accord 
entre les autorités supérieures hiérarchiques. 
Des dispositions particuliéres destinées à 
faciliter les permutations pourront être in- 
stituées par une loi fédérale. 


5. Les titres officiels pourront être fixés 
d'une façon uniforme pour les fonctionnaires 
de la Fédération, des pays et des communes. 
Ces titres sont garantis par la loi. 


Ari. 22. — Tous les organes de la Fédé- 
ration, des pays et des communes sont tenus, 
dans le cadre de leur compétence légale, de se 
prêter une assistance mutuelle. 


Art. 23. — 1. Toutes les personnes chargées 
de l'administration fédérale, provinciale, ou 
communale ainsi que celles chargées de fonc- 
tions judiciaires, sont responsables des dom- 
mages causés, pendant l'exercice de leurs 
fonctions, par des violations de droit inten- 
tionnelles ou résultant de graves négligences. 
La Fédération, les pays et les communes sont 
responsables de la violation de droit commise 
par les personnes qu'ils ont nommées. 


2. Les détails sont réglés par une loi fédé- 
rale. 


ZA CONSTITUTION FÉDÉRALE AUTRICHIENNE 41 


CHAPITRE II 


LÉGISLATION DE LA 
FÉDÉRATION 


A. — Conseil National 


Art. 24. — Le Pouvoir Législatif de la Fé- 
dération est exercé par le Conseil National 
élu par le peuple entier de la Fédération, 
en commun avec le Conseil Fédéral élu par 
les Diètes. 

Art. 25. — 1. Le siège du Conseil National 
est à Vienne, capitale fédérale. 

2. Le Président de la Fédération peut, 
sur la proposition du Gouvernement Fédéral, 
convoquer le Conseil National dans une autre 
localité, dans les circonstances extraordi- 
naires, et pour la durée de ces circonstances. 

Art. 26. — 1. Le Conseil National est élu 
par le peuple de la Fédération d’après les 
principes de la représentation proportion- 
nelle sur la base du vote égal, direct, secret 
et personnel des hommes et des femmes qui 
auront accompli leur vingtième année avant 
le l-er janvier de l’année de l'élection. 

2. Le territoire de la Fédération est divisé 
à l'intérieur des frontières des pays en circon- 
scriptions électorales formant chacune un 
territoire distinct. Les députés sont répartis 
d’après le nombre des électeurs d’une circon- 
scriplion électurale (corps électoral) propor- 
tionnellement au nombre des citoyens des 
circonscriptions électorales, c’est-à-dire au 
nombre des citoyens de la Fédération, qui, 
d’après le dernier recensement, avaient leur 
domicile habituel dans les circonscriptions 
électorales. Îl ne pent être procédé à lad- 
mission, dans un collège électoral, d'6lecteurs 
qui ont leur domicile dans les limites d’un 
autre collège électoral. 

3. Le jour du scrutin doit être fixé à un 
dimanche ou autre jour férié public. 

4. Est éligible, tout électeur qui a accompli 
sa vingt-quatrième année avant le 1-er jan- 
vier de l’année de l'élection. 

5. La privation du droit électoral et du 
droit d'éligibilité ne peut avoir lieu que par 
suite d'une condamnation ou d’une décision 
juridique. 

Art. 27.— 1. La période législative du 
Conseil National dure quatre ans, à dater 
du jour de la première réunion. et dans tous 
les cas, jusqu’au jour où le prochain Conseil 
National se réunit. 

2. Le Conseil National nouvellement élu 
doit être convoqué par le Président de la 


Fédération au plus tard dans les trente jours 
qui suivent l'élection. Celle-ci doit être or- 
donnée par le Gouvernement fédéral de telle 
sorte que le nouveau Conseil National puisse 
se réunir le jour qui suit l'expiration de la 
période de quatre ans de la législature. 

Art.28.— Le Conseil National ne peut 
être ajourné que par une décision rendue 
par le Conseil National lui-même. Les con- 
vocations pour la reprise de la session sont 
faites par son Président. Ce dernier est 
obligé de convoquer le Conseil National 
lorsque le quart au moins de ses membres 
ou le Gouvernement Fédéral le demandent. 

Art. 29. — Le Conseil National peut, par 
une simple loi, décider sa dissolution avant 
l'expiration de la législature. Dans ce cas 
également la législature dure jusqu'à la ré- 
union du Conseil National nouvellement élu. 

Art. 30. — 1. Le Conseil National élit parmi 
ses membres le Président, le second et le 
troisième Président. 

2. Les affaires du Conseil National sont 
réglées selon les principes d’une loi spéciale 
et dun règlement autonome fixé dans les 
limites de cette loi par le Conseil National. 
La loi concernant le règlement ne peut être 
votée qu’en présence de la moitié des membres 
et avec une majorité des deux tiers des voix 
exprimées. 

Art. 31. — Une décision ne peut être prise 
par le Conseil National, si la présente loi n'en 
décide pas autrement, qu'en présence d’au 
moins un tiers des membres et avec la majo- 
rité absolue des voix exprimées. 

Art. 32. — 1. Les séances du Conseil Na- 
tional sont publiques. 

2. La publicité est supprimée lorsque le 
Président ou un cinquième des membres 
présents le demande et que cette mesure est 
votée par le Conseil National après que le 
public s’est retiré. 

Ari. 33. — Les comptes rendus exacts des 
délibérations dans les séances publiques du 
Conseil National et dans ses Commissions 
sont affranchis de toute responsabilité. 


B. — Conseil Fédéral 


Art. 34. — 1. Les pays sont représentés 
dans le Conseil Fédéral proportionnellement 
au nombre des habitants du pays et selon 
les dispositions suivantes: 

2. En ce qui concerne leur représentation 
et leur situation dans le Conseil Fédéral, 
Vienne et la Basse-Autriche ont rang de pays 
indépendants (articles 108 à 114). 











452 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


3. Le pays qui a le plus grand nombre d’ha- 
bitants envoie douze représentants; chacun 
des autres pays envoie un nombre de mem- 
bres correspondant au rapport entre le 
nombre de ses habitants et le- nombre des 
habitants du pays le plus peuplé. Dans ce 
calcul, tout reste dépassant la moitié de la 
proportion ci-dessus compte pour un chiffre 
entire. Chaque pays pourtant doit avoir au 
moins trois représentants; pour chaque re- 
présentant un suppléant est nommé. 

4, Le nombre des représentants à envoyer 
par chaque pays est fixé par le président de 
la Fédération après chaque recensement 
général. 

Art. 35. — 1. Les membres du Conseil Fé- 
déral et leurs suppléants sont élus par les 
diètes pour la durée de leur législature d’après 
les principes de la représentation propor- 
tionnelle. Pourtant, un mandat au moins 
doit être attribué au parti qui vient en se- 
cond rang pour le nombre de sièges à la 
Diète, ou qui, dans le cas où plusieurs partis 
auraient le même nombre de sièges, vient 
en seconde ligne pour le nombre des voix 
recueillies aux élections dernières de la 
Diète. Le sort décide entre les partis qui 
ont des droits égaux. 

2. Les membres du Conseil Fédéral ne 
doivent pas nécessairement appartenir à la 
Diète qui les envoie; ils doivent pourtant 
être éligibles à cette Diète. 


3. Après l'expiration de la période légis- 
lative d'une Diète, ou après sa dissolution, 
les membres envoyés par elle au Conseil 
Fédéral restent en fonctions aussi longtemps 
que la nouvelle Diète ma pas procédé à 
l'élection au Conseil Fédéral. 

4. Les dispositions de cet article ne peu- 
vent être modifiées que si, dans le Conseil 
Fédéral, — abstraction faite de la majorité 
des voix nécessaires en général pour ses 
décisions —la majorité des représentants 
d'au moins quatre pays a accepté ces modi- 
fications. 

Art. 36. — 1. Les pays occupent la prési- 
dence du Conseil Fédéral à tour de rôle, 
par ordre alphabétique pour une période 
de six mois. 

2. Le premier iu des représentants de 
la province appelée à la présidence remplit 
les fonctions de président. Le règlement 
du Conseil Fédéral règle la nomination des 
suppléants. 

3. Le Conseil Fédéral est convoqué par 
son Président au siège du Conseil National. 
Le Président a l'obligation de convoquer 


le Conseil Fédéral dès qu’un quart au moins 
de ses membres ou le Gouvernement Fé- 
déral le demande. 


Art. 37. — 1. Pour que le Conseil Fédéral 
puisse prendre une décision, il est néces- 
saire, — à moins que la présente loi ne le 
fixe autrement — que le tiers au moins des 
membres soient présents et que la majorité 
absolue des voix exprimées soit obtenue. 


2. Le Conseil Fédéral fixe son propre 
règlement par une décision. Cette décision 
ne peut être prise qu’en présence de la moitié 
des membres et avec une majorité des deux 
tiers des voix exprimées. 


3. Les séances du Conseil Fédéral sont 
publiques. La publicité peut pourtant être 
suspendue par une décision conformément 
aux dispositions du règlement. Les dispo- 
sitions de l’article 33 valent pour les séances 
publiques du Conseil Fédéral et de ses Com- 
missions. 


C. — Assemblée Fédérale 


Art. 38. — Le Conseil National et le Con- 
seil Fédéral se fondent en Assemblée Fédé- 
rale en des séances publiques communes au 
siège du Conseil National pour l'élection 
du Président de la Fédération, et sa pre- 
station de serment, ainsi que pour prendre 
une décision au sujet d'une déclaration de 
guerre. 

Art. 39. — 1. L'Assemblée Fédérale est con- 
voquée par le Président de la Fédération, — 
à l'exception des cas prévus par l’article 63, 
alinéa 2 ; l’article 64, alinéa 2; et l’article 68, 
alinéa 2. La présidence en est exercée alter- 
nativement par le Président du Cânseil 
National et par le Président du Conseil 
Fédéral, en commençant par ce dernier. 


2. Le règlement du Conseil National est 
appliqué en tenant compte des différences 
pour l’Assemblée Fédérale. 

3. Le Conseil National et le Conseil Fé- 
déral peuvent aussi délibérer séparément 
d'avance sur les matières qui feront l’objet 
du vote. . 

4. Les dispositions de l’article 33 sont 
également applicables pour les séances de 
l’Assemblée Federale. 

Art. 40. — 1. Les décisions de l’Assemblée 
Fédérale seront authentifiées par son Prési- 
dent, et contresignées par le Chancelier Fé- 
déral. 

2. La promulgation officielle incombe au 
Chancelier Fédéral. 


LA CONSTITUTION FÉDÉRALE AUTRICHIENNE 453 


D. — Procédure Législative Fédérale 


Art. 41. — 1. Les projets de loi parvien- 
nent au Conseil National sous forme de 
propositions, faites, soit par un de ses mem- 
bres, soit par le Gouvernement Fédéral. 
Le Conseil Fédéral peut déposer des projets 
de loi devant le Conseil National par l'inter- 
médiaire du Gouvernement Fédéral. 

2. Toute initiative signée de 200.000 élec- 
teurs ou de la moitié des électeurs dans 
“trois pays doit être présentée par l’entre- 
mise du Gouvernement Fédéral au Conseil 
National pour y être discutée selon les pres- 
criptions du réglement. L'initiative popu- 
ire doit être prèsentée sous forme de projet 

e loi. 

Art. 42.— 1. Toutes les décisions légis- 
latives du Conseil National sont immédia- 
tement transmises par son Président au 
Chancelier Fédéral qui les fait connaître 
aussitôt au Conseil Fédéral. 

2. Une décision législative ne peut être 
promulguée et publiée, dans la mesure où 
les lois constitutionnelles n’en décident pas 
autrement, que si le Conseil Fédéral n’élève 
contre elle aucune opposition motivée. 

3. Cette opposition doit être signifiée par 
écrit au Conseil National par l'intermédiaire 
du Chancelier Fédéral dans un délai de 
huit semaines à dater du jour où la déci- 
sion législative a été portée à la connais- 
sance du Conseil Fédéral. 

4, Si le Conseil National renouvelle sa 
décision législative première en présence 
d'au moins la moitié de ses membres, cette 
décision doit être promulguée et publiée. 
Si le Conseil Fédéral décide de n'élever 
aucune opposition ou n’élève pas dans le 
délai précité une opposition motivée, la 
décision législative devra être promulguée 
et publiée. 

5. Le Conseil Fédéral ne peut élever au- 
cune opposition entre les décisions du Con- 
seil National se rapportant au règlement du 
Conseil National, à la dissolution du Conseil 
National, à l'adoption du projet de budget 
fédéral, à l'approbation des comptes budgé- 
taires, à l'acceptation ou à la conversion 
dun emprunt fédéral, ou à des dispositions 
relatives au patrimoine fédéral. Ces sortes 
de dispositions législatives doivent être pro- 
mulguées et publiées sans autres formalités. 

Art. 43. — Toute décision législative du 
Conseil National doit être soumise à un plé- 
biscite avant sa promulgation par le Pré- 
sident de la Fédération quand le Conseil 


National en décide ainsi ou quand la majo- 
rité des membres du Conseil National le 
demande. 

Art. 44, — 1. Les lois constitutionnelles ou 
les dispositions constitutionnelles contenues 
dans des lois ordinaires ne peuvent être 
votées qu’en présence de la moitié au moins 
des membres et par une majorité des deux 
tiers des votes donnés. Elles devront porter 
le titre de „„lois constitutionnelles‘ ou de 
„dispositions constitutionnelles:?. 

2. Toute modification de l’ensemble de 
la Constitution et toute modification parti- 
elle, mais seulement alors quand c’est de- 
mandé par un tiers des membres du Conseil 
National ou du Conseil Fédéral, doit être, après 
l’accomplissement de la procédure prévue à 
l’article 42, mais avant la promulgation par 
le Président de la Fédération, soumise à 
l'approbation du peuple entier de la Fédé- 
ration par un referendum. 

Art. 45. — 1. Dans un referendum, la dé- 
cision est prise à la majorité absolue des suf- 
frages valables donnés. 

2. Le résultat du referendum doit être 
officiellement proclamé. 

Art. 46.— 1. La façon de procéder à un 
referendum et à une initiative populaire est 


. réglée par une loi fédérale. 


2. Sont électeurs tous les citoyens de la 
Fédération qui sont électeurs aux élections 
du Conseil National. 

8. Le Président de la Fédération prescrit 
le referendum. | 

Art. 47. — 1. La régularité constitution- 
nelle des lois fédérales est authentifiée par 
la signature du Président de la Fédération. 

2. La proposition d'anthentification est 
faite par le Chancelier Fédéral. 

3. La promulgation est contresignée par 
le Chancelier Fédéral et par les ministres 
fédéraux compétents. 

Art. 48.— La publication des traités dé- 
finis à l’article 50 et des lois fédérales se ré- 
fère à la décision du Conseil National; la 
publication des lois fédérales fondées sur un 
plébiscite se réfère au résultat de ce plébis- 
cite. 

Art. 49. — 1. Les lois fédérales et les trai- 
tés indiqués dans l’article 50 sont publiés 
par le Chancelier Fédéral dans le journal 
des lois fédérales. Leur force exécutive, à 
moins qu’il n'en soit expressément décidé 
autrement, commence à l'expiration du jour 
où le numéro du Journal Officiel Fédéral con- 
tenant cette loi est édité et expédié, et s'é- 
tend, s’il n’en est pas expressément décidé 


454 





autrement, à Pensomble du territoire de la 
Fédération. 

2. Une loi fédérale spéciale traite la ques- 
tion du Journal des lois fédérales. 


E. — Coopération du Conseil National et 
du Conseil Fédéral au Pouvoir Exécutif 
de la Fédération 


Art. 50. — 1. Tous les traités internatio- 
naux politiques et les autres, mais seule- 
ment en ce qu'ils pourraient apporter un 
‘changement aux lois existantes, ont besoin, 
pour être valables, de l'approbation du 
Conseil National. 

2. Les dispositions de l’article 42, alinéa 
1 à 4, sont applicables mutatis mutandis 
aux décisions du Conseil National concer- 
nant l'approbation des traités, ainsi que 
celles de l’article 44, alinéa 1, lorsqu'une loi 
constitutionnelle est modifiée par un traité. 

Art. 51. — Le Gouvernement Fédéral doit 
présenter au Conseil National huit semaines 
au moins avant l'expiration de l’année fi- 
nancière un projet budgétaire des recettes 
et des dépenses de la Fédération pour l’année 
financière suivante. 

Art. 52. — Le Conseil National et le Con- 
seil Fédéral ont le droit d'examiner la façon 
dont le Gouvernement Fédéral dirige les 
affaires; d'interroger les membres du Gou- 
vernement sur tous les objets concernant 
le pouvoir exécutif; de demander tous les 
écluircissements nécessaires, ainsi que d'ex- 
primer, par décisions, leurs désirs sur lexer- 
cice du pouvoir exécutif. 

Art. 68. —1.Le Conseil National peut, 
par une décision, instituer des Commissions 
d'enquêtes. 

2. Les tribunaux et autres autorités sont 
obligés de fournir, sur leur demande, à ces 
Commissions, les preuves documentaires 
qu’elles désirent; toutes les administrations 
publiques doivent mettre,sur leur demande, 
leurs dossiers à leur disposition. 

8. La procédure des Commissions d’en- 
quête est fixée par laloisur le règlement du 
Conseil National. 

Art. 54. — Le Conseil National coopère à 
la fixation des tarifs des chemins de fer, 
postes, télégraphes et téléphones ainsi que 
des prix des objets provenant des monopoles 
de l'Etat et des appointements des per- 
sonnes employées dans les entreprises de 
l'Etat. Cette coopération est réglée par une 
loi constitutionnelle fédérale. 

Art. 55.— Le Conseil National coopère 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 





aussi au pouvoir exécutif de la Fédération 
par l'organe dun Comité Supérieur élu 
parmi ses membres d’après le principe de 
la représentation proportionnelle, dans les 
cas fixés par la présente loi. La coopération 
à la nomination des membres du Gouver- 
nement Fédéral entre particulièrement dans 
le ressort de ce Comité (article 70). En outre, 
il peut être fixé par des lois fédérales que 
certaines mesures du Gouvernement Fédéral 
ne pourront être prises sans l’assentiment 
de ce Comité Supérieur. 


F. — Situation des membres du Conseil 
National et du Conseil Fédéral 


Art. 56. — Les membres du Conseil Natio- 
nal et du Conseil Fédéral ne peuvent être 
liés par aucun mandat dans l'exercice de 
leurs fonctions. 

Art. 57. — 1. Les membres du Conseil Na- 
tional ne peuvent jamais avoir à répondre 
de leurs votes dans l'exercice de leurs fonc- 
tions, et ils n’auront à répondre que devant 
le Conseil National des déclarations faites 
par eux à l’occasion de ces mêmes fonctions. 

2. Aucun membre du Conseil National ne 
peut être, à l'exception du cas de surprise 
en flagrant délit dans la perpétration d'un 
crime, arrêté pour un délit punissable ni 
poursuivi hiérarchiquement, sans l'assenti- 
ment du Conseil National. 

3. Dans le cas do surprise en flagrant 
délit, les autorités devront immédiatement 
porter l'arrestation à la connaissance du 
Président du Conseil National. 

4. Si le Conseil National le demande, la 
mise en liberté devra être effectuée, et les 
poursuites renvoyées à l'expiration du terme 
de la législature. 

5. L'immunité des membres du Conseil 
National dont les fonctions durent plus long- 
temps que la législature est étendue au temps 
de ces fonctions. 

Art. 58. — Les membres du Conseil Fé- 
déral jouissent pendant toute la durée de 
leurs fonctions des mêmes immunités que 
la Diète qui les a délégués. 

Art. 59. — 1. Personne ne peut en même 
temps appartenir au Conseil National et au 
Conseil Fédéral. 

2. Les fonctionnaires publics, y compris 
les membres de l’armée fédérale, n’ont besoin 
d'aucune permission ou congé pour exercer 
un mandat au Conseil National ou au Con- 
seil Fédéral. Dans le cas où ils se présentent 
comme canditats au Conseil National, le 


LA CONSTITUTION FÉDÉRALE AUTRICHIENNE 


temps nécessaire pour soutenir leur candi- 
dature doit leur être assuré. Les règlements 
de service fixeront pour ce cas les points 
de détails d'une façon plus précise. 


CHAPITRE III 


POUVOIR EXÉCUTIF DE LA 
FÉDÉRATION 


A. — Administration 


Art. 60.—1. Le Président de la Fédé- 
ration est élu par l'Assemblée Fédérale, 
selon l’article 38, au scrutin secret. 

2. Ses fonctions durent quatre ans. Il ne 
pourra être réélu qu’une fois, pour une pé- 
riode qui suit immédiatement la période 
écoulée. 

3. Ne peut être élu aux fonctions de Pré- 
sident de la Fédération que celui qui est 
électeur au Conseil National et qui a ac- 
compli sa trentecinquième année au 1-er jan- 
vier de l’année de l'élection. 

4. Ne sont pas éligibles les membres de 
maisons régnantes, où de maisons qui ont 
autrefois régné. 

5. Sera élu celui qui aura obtenu plus de 
la moitié des votes donnés. Le scrutin sera 
recommencé jusqu’à ce que la majorité ab- 
solue soit obtenue par un candidat. 


Art. 61.— Le Président de la Fédération 
ne doit appartenir pendant le temps de ses 
fonctions à aucune Assemblée représentative 
et n'exercer aucune autre profession. 

Art. 62.— Le Président de la Fédération 
prête, à son entrée en fonctions, le serment 
suivant devant l’Assemblée fédérale: 

„Je jure d'observer fidèlement la Consti- 
tution et les lois de la République, et de 
remplir mon devoir en toute conscience“. 


Art. 63. — 1. Des poursuites ne peuvent 
être entamées contre le Président de la 
Fédération que si l'Assemblée fédérale y 
donne son assentiment. 


2. La proposition de poursuites contre le 
Président de la Fédération est présentée par 
les autorités compétentes au Conseil Natio- 
nal qui décide si elle doit être transmise à 
l'Assemblée Générale. Si le Conseil National 
est de cet avis, le Chancelier Fédéral doit 
convoquer immédiatement l'Assemblée fé- 
dérale. 

Art. 64. — 1. Lorsque le Président est em- 
pêché ou que son poste est vacant d'une 
façon durable, toutes les fonctions du Pré- 


455 


sident de la Fédération passent au Chance- 
lier Fédéral. 

2. Ce dernier doit, dans le cas d’une va- 
cance définitive du poste de Président de 
la Fédération, convoquer immédiatement 
l'Assemblée fédérale dans le but d’élire un 
Président de la Fédération. 


Art. 65.—1.Le Président de la Fédé- 
ration représente la République à l’exté- 
rieur; reçoit les Ambassadeurs et les ac- 
crédite; donne son assentiment à la nomi- 
nation des Consuls étrangers; nomme les 
Représentants consulaires de la République 
à l'étranger et conclut les Traités interna- 
tionaux. 

De plus, en dehors des pouvoirs qui lui 
sont conférés par les dispositions de cette 
constitution, les affaires suivantes lui sont 
réservées: 

a) La nomination des fonctionnaires fé- 
déraux, y compris les officiers et autres em- 
ployés fédéraux; l'attribution de titres offi- 
ciels à ces fonctionnaires ; 

. b) La création et l'attribution de titres 
professionnels ; 

c) Dans des cas isolés: la grâce de per- 
sonnes légalement condamnées par les Tri- 
bunau x; l’adoucissement oula commutation 
des peines prononcées par les tribunaux; 
Tannulation des suites juridiques, et la di- 
minution par voie de grâce des peines in- 
fligées ainsi que l'arrêt des procédures pé- 
nales pour délits à poursuivre administra- 
tivement; 

d) La reconnaissance, sur la demande de 
leurs parents, à des enfants illégitimes de 
la qualité d'enfants légitimes. 

2. Des lois spéciales fixent en outre quels 
autres pouvoirs en ce qui concerne la garantie 
de droits honorifiques, les missions extra- 
ordinaires, les indemnités et les pensions de 
retraite, les droits de nomination ou de con- 
firmation et autres attributions en matières 
personnelles sont accordés au Président. 

Ari. 66.— 1. Le Président de la Fédé- 
ration peut transmettre aux membres com- 
pétents du Gouvernement Fédéral le pouvoir 
qui lui est conféré de nommer des catégories 
particulières de fonctionnaires fédéraux. 

2. Le Président de la Fédération peut 
transmettre au Gouvernement Fédéral ou 
aux membres compétents du Gouvernement 
Fédéral le pouvoir de conclure certaines 
catégories de Traités qui ne tombent pas 
sous les dispositions de l'article 50. 

Art. 67. — 1. Tous les actes du Président 
de la Fédération ont lieu, en tant que les 


456 


dispositions constitutionnelles ne prescri- 
vent pas un autre procédé, sur des propo- 
sitions émanant du Gouvernement fédéral 
ou du Ministre fédéral autorisé par ce Gou- 
vernement. La loi fixe à quel point le Gou- 
vernement Fédéral lui-même ou le Ministre 
fédéral compétent est lié par les propositions 
émanant d'autres autorités. 


2. Tous les actes du Président de la Fédé- 
ration ont besoin, pour être valables, d’être 
contresignés par le Chancelier fédéral ou 
par le Ministre fédéral compétent. 


Art. 68. — 1. Le Président de la Fédération 
est responsable pour les actes accomplis dans 
l'exercice de ses fonctions, envers l'Assem- 
blée fédérale, en vertu de l’article 142. 


2. Pour la mise en jeu de cette responsa- 
bilité, l'Assemblée doit être convoquée sur 
décision du Conseil Fédéral par le Chancelier 
fédéral. 


3. Pour qu'une décision puisse entraîner 
une accusation dans le sens de Particle 142, 
la présence de plus de la moitié des membres 
des deux corps des représentants est né- 
cessaire, ainsi qu'une majorité des deux tiers 
des voix exprimées. 


B. — Gouvernement Fédéral 


Art. 69. — 1. Les affaires administratives 
supérieures, en tant qu’elles ne sont pas dans 
les attributions du Président de la Fédé- 
ration, sont confiées au Chancelier fédéral, 
au Vice-Chancelier et aux autres Ministres 
fédéraux. Ils forment en leur totalité le 
Gouvernement fédéral sous la présidence 
du Chancelier fédéral. 


2. Le Vice-Chancelier est appelé à repré- 
senter le Chancelier fédéral dans l’ensemble 
des fonctions qui lui sont attribuées. 


Art. 70.— 1. Le Gouvernement fédéral est 
élu par le Conseil National au scrutin nominal 
sur une proposition d'ensemble faite par le 
Comité Supérieur. 


2. Ne peuvent être élus au Gouvernement 
fédéral que ceux qui sont éligibles au Conseil 
National; les membres du Gouvernement 
fédéral ne doivent pas nécessairement ap- 
partenir au Conseil National. 

3. Si le Conseil National n'est pas réuni, 
le Gouvernement fédéral est provisoirement 
nommé par le Comité Supérieur; aussitôt 
que le Conseil National se réunit, l'élection 
a lieu. 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


4 En ce qui concerne les nominations 
isolées d'un ou de plusieurs membres du 
Gouvernement fédéral, on applique les dis- 
positions des $$1à3. 

Art. 71. — Lorsque le Gouvernement fé- 
déral a quitté son fonctions, le Président de 
la Fédération doit confier la conduite des 
affaires, jusqu'à la formation d'un nouveau 
Gouvernement fédéral, à des membres du 
Gouvernement démissionnaire, ou à de hauts 
fonctionnaires des administrations fédérales, 
en donnant la présidence à l’un d’entre eux. 
Cette disposition est aussi applicable lorsque 
des membres isolés du Gouvernement fé- 
déral ont quitté leurs fonctions. 


Ari. 72. — 1. Les membres du Gouverne- 
ment fédéral prêteront serment au Prési- 
dent de la Fédération avant leur entrée en 
fonctions. i 

2. Les pouvoirs du Chancelier fédéral, du 
Vice-Chancelier et des autres Ministres fé- 
déraux sont établis par le Président de la 
Fédération le jour de la prestation du ser- 
ment, et contresignés par le Chancelier fé- 
déral nouvellement nommé. 

8. Ces dispositions sont également appli- 
cables dans le cas prévu par l’article 71. 

Ari. 73. — Dans le cas où un Ministre 
fédéral serait temporairement empêché 
d'exercer ses fonctions, le Président de la Fé- 
dération chargera un des Ministres fédéraux 
ou un haut fonctionnaire d'une administra- 
tion fédérale de le représenter. Ce rempla- 
çant aura les mêmes responsabilités qu’un 
Ministre fédéral (article 76). 

Art. 74. — 1. Si le Conseil National retire 
sa confiance au Gouvernement fédéral où 
à quelqu'un de ses membres par une décision 
expresse, le Gouvernement fédéral ou le Mi- 
nistre fédéral en question est relevé de ses 
fonctions. 

2. Pour prendre une décision du Conseil 
National par laquelle il retire sa confiance, 
la présence de la moitié des membres du 
Conseil national est exigée. Toutefois, quand 
un cinquième des membres présents le de- 
mande, le vote à ce sujet est renvoyé au 
deuxième jour ouvrable suivant. Un nouvel 
ajournement du scrutin peut avoir lieu par 
une décision du Conseil National. 

3. Le Gouvernement fédéral ou quelques- 
uns de ses membres en particulier pourront 
être, dans les cas prévus par la loi, relevés 
de leurs fonctions par le Président de la Fé- 
dération. 

Art. 75. — Les membres du Gouvernement 
fédéral ou les représentants envoyés par eux 


LA CONSTITUTION FÉDÉRALE AUTRICHIENNE 457 


ont le droit d'assister à toutes les délibéra- 
tions du Conseil National, du Conseil fédéral 
et de l’Assemblée fédérale, ainsi que de 
prendre part aux délibérations des com- 
missions de ces corps représentatifs; pour- 
tant, ils ne pourront prendre part aux dé- 
libérations du Comité Supérieur du Conseil 
National que sur invitation. Sur leur de- 
mande, ils doivent être entendus chaque 
fois qu'ils le jugent à propos. Le Conseil Na- 
tional, le Conseil fédéral et l’Assemblée fé- 
dérale peuvent demander la présence des 
membres du Gouvernement Fédéral à leurs 
séances. 


Ari. 76. — 1. Les membres du Gouverne- 
ment fédéral (Art. 69 et 71) sont respon- 
sables, conformément à l'article 142, vis- 
à-vis du Conseil National. 

2. Pour qu’une décision soit transformée 
en accusation, en vertu de l’article 142, la 
présence de plus de la moitié des membres 
est nécessaire. 


Art. 77. —1. Les Ministres fédéraux et 
les administrateurs qui sont sous leurs ordres 
ont à assurer la marche des affaires concer- 
nant l'administration fédérale. 

2. Le nombre des Ministres fédéraux, le 
cercle de leurs attributions et leur organi- 
sation sont fixés par une loi fédérale. 


3. Le Chancelier fédéral est chargé de la 
direction de la Chancellerie fédérale, et un 
Ministre fédéral de la direction de chacun 
des Ministères fédéraux. 


4. On pourra confier au Chancelier fédéral 
ainsi qu'aux autres ministres fédéraux, à 
titre exceptionnel, la direction d'un second 
Ministère fédéral. 


Art. 78. — 1. En des cas particuliers, des 
ministres fédéraux peuvent être désignés, 
même sans ‘Commission simultanée pour la 
direction d'un ministère fédéral. 


2. On peut adjoindre aux ministres fédé- 
raux des secrétaires d'Etat pour les aider 
dans leurs travaux et les représenter auprès 
des assemblées parlamentaires; ils sont 
nommés comme les ministres, et quittent le 
pouvoir comme eux. 


3. Le secrétaire d'Etat est subordonné au 
ministre fédéral et obéit à ses ordres. 


C. — Armée Fédérale 


Art. 79.— 1. La protection des frontières 
de la République incombe à l'armée fédérale. 
2. L'armée fédérale est appelée, d’une 


façon générale, dans la mesure où l'autorité 
légale civile requiert sa coopération, à pro- 
téger les institutions constitutionnelles et 
à assurer l’ordre et la sécurité à l’intérieur, 
ainsi qu'à prêter son aide dans le cas de 
catastrophes naturelles ou d'accidents d'une 
importance extraordinaire. 

Art. 80. — 1. Le Conseil National dispose 
de l’armée. Dans la mesure où la loi militaire 
ne lui en réserve pas immédiatement la dis- 
position, elle est à la disposition du Gouver- 
nement fédéral, ou, dans le cadre des pou- 
voirs donnés par lui, du ministre fédéral 
compétent. 

2. La loi militaire fixe la mesure dans la- 
quelle les autorités des pays et des com- 
munes pourront avoir le droit, dans les cas 
dont parle l'article 79, alinéa 2, de demander 
directement la coopération de l’armée. 

Art. 81. — Une loi fédérale règle la me- 
sure dans laquelle les provinces auront à 
coopérer au recrutement, à l'entretien et au 
casernement de l’armée, ainsi qu'à la sub- 
vention de ses autres besoins. 


D. — La Justice 


Art. 82. — 1. La justice émane de la Fé- 
dération. 

2. Les jugements et arrêts sont proclamés 
et établis au nom de la République. 

Art. 83. — 1. La Constitution et la com- 
pétence des tribunaux sont fixés par des lois 
fédérales. 

2. Personne ne peut être enlevé à son juge 
ordinaire. 

3. Des tribunaux d’exception ne peuvent 
être établis que par les lois relatives à la 
procédure en matière pénale. 

Ari. 81. — Les tribunaux militaires, à 
l'exception de guerre, sont abolis. 

Art. 85.— La peine de mort est abolie 
dans la procédure ordinaire. 

Art. 86. — 1. Les juges sont nommés, dans 
la mesure où rien de contraire n’est fixé par 
la présente loi, par le Président de la Fédé- 
ration, sur la proposition du Gouvernement ` 
fédéral, ou par le ministre fédéral compétent, 
en vertu des pouvoirs qui lui sont conférés. 
Le Gouvernement fédéral, ou le ministre fé- 
déral doit s’en tenir aux listes de proposition 
qui lui seront faites par les Sénats appelés à 
ces fonctions par la Constitution judiciaire. 

2. La liste de propositions à soumettre au 
ministre compétent, et celle qui est soumise 
par lui au Gouvernement fédéral doivent 
contenir, si un nombre suffisant de candidats 


458 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


le permet, au moins trois noms, et, si plus 
d'un poste est vacant, au moins deux fois 
autant de noms qu'il y a de juges à nommer. 


Art. 87. — 1. Les juges sont indépendants 
dans l'exercice de leurs fonctions judiciaires. 

2. Un juge se trouve dans l'exercice de ses 
fonctions judiciaires quand il s'occupe de 
toutes les causes qui lui sont confiées par la 
loi et par la distribution des affaires, à l’ex- 
ception des matières d'administration judi- 
ciaire qui doivent être traitées par des sénats 
ou des commissions, et non point d’après 
des prescriptions législatives. 

8. Les causes doivent être réparties entre 
les juges d’un tribunal, un certain temps à 
l'avance, et ce temps sera fixé par la Consti- 
tution judiciaire. Une cause confiée ainsi à 
un juge ne peut lui être retirée par une dis- 
position de l'administration judiciaire que 
s’il existe de la part du juge un empêche- 
ment. 

Art. 88. — 1. Une limite d'âge sera fixée 
par la Constitution judiciaire, après laquelle 
les juges qui l’auront atteinte seront mis à 
la retraite. 

2. Dans tous les cas, un juge ne peut être re- 
levé de ses fonctions, changé de résidence con- 
trairement à sa volonté, ou mis à la retraite 
que dans les cas et les formes prévus par la 
loi et en vertu d’une décision judiciaire for- 
melle. (‘es dispositions ne sont pourtant pas 
applicables aux déplacements et mises à la 
retraite nécessités par les changements ap- 
portés à la Constitution des tribunaux. Dans 
ce cas, il sera fixé par la loi dans quel délai 
un juge pourra être transféré ou mis à la 
retraite sans qu'il y ait à observer les forma- 
lités prescrites. 

8. La suspension temporaire d'un juge de 
ses fonctions ne doit avoir lieu que par dis- 
position du président du tribunal ou des auto- 
rités judiciaires supérieures qui transmet- 
tront en même temps la cause au tribunal 
compétent. 

Art. 89. — 1. Il n'appartient pas aux tri- 
bunaux de se prononcer sur la validité des 
lois régulièrement promulguées. 

2. Si un tribunal a des doutes en ce qui 
concerne l'application d'une prescription 
parce qu'il la croit illégale, il doit suspendre 
la procédure et demander l'abrogation de 
cette prescription à la Cour constitutionnelle 
de justice. 

Art. 90.— 1. Les débats des causes civiles 
et criminelles, devant les tribunaux saisis 
ont lieu de vive voix et seront publics. La 
loi fixe les exceptions. 


2. Dans la procédure pénale, on applique 
le système de l'accusation. 

Art. 91.— 1. Le peuple doit coopérer à 
l'exercice de la justice. 

2. Pour les crimes punis de pénalités graves 
que la loi devra fixer, ainsi que pour les cri- 
mes et délits politiques, des jurés se pronon- 
cent sur la culpabilité de l'accusé. 

3. Dans la procédure criminelle touchant 
d’autres délits, des jurés prendront part aux 
débats si la peine dépasse une certaine me- 
sure fixée par la loi. 

Art. 92. — La plus haute instance dans 
les causes civiles et criminellles estla Cour 
supérieure de justice de Vienne. 

Art. 93. — Les amnisties concernant les 
actes punissables par les tribunaux sont ac- 
cordées par des lois fédérales. 

Art. 94. —1. La justice est séparée de 
l'administration dans toutes les instances. 

2. Lorsqu'une autorité administrative a 
à decider de droits privés, il est loisible à 
la partie qui supporte un dommage du fait 
de cette décision, —à moins que les lois 
n’en aient autrement décidé, — de se pour- 
voir contre l’autre partie par la voie judi- 
ciaire ordinaire. 

3. Dans les affaires qui intéressent la ré- 
forme agraire (article 12, alinéa 1, chiffre 6), 
Ie droit de decision appartient exclusivement 

à la Commission composée de juges, de fonc- 
tionnaires et d'experts. 


CHAPITRE IV 


POUVOIR LÉGISLATIF ET POU- 
VOIR EXÉCUTIF DES PAYS 


A. — Dispositions générales 


Art. 95. — 1. Le pouvoir législatif des pays 
est exercé par les Diètes. Leurs membres 
sont élus sur la base du droit de vote pro- 
portionnel égal, direct et secret de tous les 
citoyens des deux sexes, qui, d’après les 
règles électorales des Diètes ont droit de 
vote, et ont leur domicile habituel dans le 
pays. : 
2. Les règles électorales des Diètes ne doi- 
vent pas imposer pour l'exercice du droit 
électoral actif et passif des conditions plus 
strictes que les règles électorales du Conseil 
National. 

3. Les électeurs exercent leur droit de vote 
dans des circonscriptions électorales dont 
chacune doit former un territoire distinct. 
Le nombre des députés doit être réparti sur 


LA CONSTITUTION FÉDÉRALE AUTRICHIENNE 


les circonscriptions électorales en proportion 
du nombre des citoyens. Les électeurs ne 
devront pas voter dans un corps électoral 
étranger. 

Art. 96. — 1. Les membres des Diètes jouis- 
sent des mêmes immunités que les membres 
du Conseil National. Les dispositions de l’ar- 
ticle 57 sont applicables ici. 

2. Les dispositions des articles 32 et 33 
sont aussi valables pour les séances des 
Diètes et de leurs Conimissions. 

Art. 97. — 1. Pour qu'une loi de pays soit 
faite, il faut qu’elle soit décidée par la Diète, 
promulguée et contresignée conformément 
aux dispositions de la Constitution du pays 
et publiée par le chef du pays dans le Journal 
Officiel du pays. 

2. Lorsqu'une loi de pays prévoit pour son 
exécution la coopération des autorités fédé- 
rales, l’assentiment du gouvernement fé- 
déral est nécessaire à cette coopération; 
avant l'obtention de cet assentiment, la 
loi de pays ne peut pas être publiée. 

Art. 98. — 1. Toutes les décisions législa- 
tives des Diètes doivent être, immédiatement 
après leur vote par la Diète, portées à la 
connaissance du Ministre fédéral compétent 
avant leur publication par le chef du pays. 

2. Pour menace aux intérêts de la Fédé- 
ration, le Gouvernement Fédéral a le droit 
de former opposition motivée contre les dé- 
cisions législatives d'une Diète, dans un 
délai de huit semaines, à compter du jour 
où cette décision législative est parvenue au 
ministère compétent. Dans ce cas, la déci- 
sion législative ne peut être publiée que si 
la Diète la renouvelle en présence d'au moins 
la moitié de ses membres. 

8. La publication n'est permise avant la 
fin du délai fixé que si le Gouvernement Fé- 
déral y consent expressément. 

Art. 99. — 1. La constitution de pays qui 
doit être établie par une loi de pays peut, 
en tant que la Constitution fédérale n’est 
pas touchée, être modifiée par une loi de 
pays. 

2. Une loi constitutionnelle de pays ne 
peut être votée qu’en présence de la moitié 
des membres de la Diète et avec une majo- 
rité des deux tiers des votants. 

Art. 100. — 1. Chaque Diète peut être dis- 
soute par le Président de la Fédération sur 
la proposition du Gouvernement Fédéral 
et avec Passentiment du Conseil Fédéral. 
L’assentiment du Conseil Fédéral doit être 
voté en présence de la moitié des membres 
et avec une majorité des deux tiers des vo- 


459 


tants. Les représentants de la Diète qui doit 
être dissoute ne peuvent pas prendre part 
au vote. 

2. En cas de dissolution, les élections doi- 
vent, d’après les dispositions de la consti- 
tution de pays, avoir lieu dans un délai de 
trois semaines; la convocation de la Diète 
nouvellement élue doit avoir lieu dans les 
quatre semaines qui suivront l'élection. 

Art. 101.— 1. Le pouvoir exécutif des 
pays est exercé par un gouvernement pro- 
vincial élu par la Diète. 

2. Les membres du Gouvernement du pays 
mappartiennent pas nécessairement à la 
Diète. Toutefois, ne peuvent être élus au 
Gouvernement du pays que ceux qui sont 
éligibles à la Diète. 

3. Le Gouvernement provincial se com- 
pose: du chef du pays: du nombre nécessaire 
de représentants et d’autres membres. 

4. Le chef du pays prête serment à la 
Constitution devant le Président de la Fé- 
dération; les autres membres du Gouverne- 
ment du pays, devant le chef du pays avant 
leur entrée en fonctions. 

Art. 102. — 1. Dans les pays, le pouvoir 
exécutif de la Fédération est exercé — s’il 
n'existe pas de fonctionnaires fédéraux 
propres (administration fédérale directe) — 
par le chef de pays et les autorités de pays 
qui lui sont subordonnées (administration 
fédérale indirecte). 

2. Les affaires dont la liste suit peuvent 
être traitées d'une façon immédiate par les 
autorités fédérales dans le rayon d'action 
qui leur est fixé par la Constitution: délimi- 
tation des frontières; commerce des mar- 
chandises et du bétail avec l'étranger; doua- 
nes; finances fédérales, monopoles, poids et 
mesures, étalon et poinçonnage, expérimen- 
tations techniques; justice, affaires concer- 
nant la petite et la grande industrie; pa- 
tentes, marques de fabrique, marques d'échan- 
tillons et autres désignations de marchan- 
dises, ingénieurs et entrepreneurs civils, 
service des communications, routes fédérales, 
police des fleuves et de la navigation, service 
postal, télégraphique et téléphonique, ser- 
vice des mines, régularisation et entretien 
des cours d’eau, construction et entretien 
des canaux, service hydrographique, service 
topographique, droit ouvrier, protection des 
ouvriers et des employés, assurances soci- 
ales, protection des monuments; police fé- 
dérale, gendarmerie fédérale, affaires mili- 
taires, secours aux anciens combattants et 
à leur familles. 


460 


3. La Fédération a le droit de confier les 
affaires contenues dans l'alinéa 2 au rayon 
d'action du Gouvernement du pays en le 
chargeant du pouvoir exécutif fédéral. 

4, L'établissement de fonctionnaires fédé- 
raux Spéciaux pour d'autres affaires que 
celles contenues dans l'alinéa 2 ne peut avoir 
lieu qu'avec l'assentiment des pays intéressés. 

5 La loi fédérale dont il est parlé dans l'ar- 
ticle 120, alinéa 1, reglera la mesure dans 
laquelle les chefs des pays pourront disposer 
de la police fédérale et de la gendarmerie 
fédérale. 

Art. 103. — Dans les affaires concernant 
l'administration fédérale indirecte, le chef 
du pays est lié par les instructions du Gou- 
vernement fédéral ainsi que par celles des 
différents ministères fédéraux. Le recours 
hiérarchique s'étend, sil n'est pas autre- 
ment ordonné par une loi fédérale, jusqu'aux 
ministres fédéraux compétents. 

Art. 104. — Les dispositions de l’article 102 
ne sont pas applicables dans les organisations 
à créer pour le règlement des affaires fédé- 
rales contenues dans l'article 17. 

Art. 105. — 1. Le chef du pays représente 
le pays. Il est responsable des affaires de 
l'administration indirecte fédérale vis-à-vis 
du Gouvernement fédéral, selon l’article 142. 
L'immunité dont il jouit ne s'oppose pas 
à la mise en jeu de cette responsabilité. 

2. Les membres du Gouvernement du pays 
sont responsables vis-à-vis de la Diète selon 
l'article 142. 

3. Pour qu'une décision puisse valoir 
comme accusation, dans le sens de lar- 
ticle 142, la moitié des membres doit être 
présente, 

Art. 106. — Un fonctionnaire adminis- 
tratif versé dans les sciences juridiques est 
nommé à la Direction du service intérieur 
de l'administration du pays. Il est égale- 
ment le coopérateur du chef du pays dans 
les affaires d'administration fédérale in- 
directe. 

Art. 107. — Des arrangements ne pourront 
être conclus entre les pays que dans les af- 
faires de leur rayon d'action indépendant, 
et ils devront absolument être portés à la 
connaissance du Gouvernement fédéral. 


B. — Vienne, capitale fédérale et la province 
de Basse-Autriche 


Art. 108.— 1. La Diète de Basse-Autriche 
se fractionne en deux curies. La première 
(curie de pays) se compose des députés élus 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


par le pays, à l'exception de Vienne. L'élec- 
tion de l'autre (curie de ville) est réglée par 
la Constitution de Vienne, capitale fédérale. 

2. Le nombre des députés doit être partagé 
entre les deux curies, prportionnellement au 
nombre des citoyens. 

Art. 109. — Les deux curies siègent en- 
semble en tant que Diète de la Basse-Autriche 
pour exercer le pouvoir législatif dans toutes 
les affaires intéressant l'administration pro- 
vinciale autrefois autonome, et qui sont dé- 
clarées communes par la constitution de 
pays commune. La constitution de pays 
commune en. particulier appartient elle- 
même à cette sorte d'affaires. 

Art. 110.— 1. Dans les affaires qui ne 
sont pas communes, chacune des parties du 
pays a la situation d'un pays indépendant. 

2. Dans ces sortes d’affaires, le Conseil mu- 
nicipal de la ville de Vienne pour Vienne, 
et la curie de pays pour le pays de Basse- 
Autriche ont la situation d'une Diète. Les 
dispositions de l'article 57 sont valables 
également pour les membres du Conseil mu- 
nicipal de Vienne. 

Art. 111. — 1. La constitution de chacune 
des deux parties du pays ainsi que l'élection 
des membres du Conseil Fédéral (article 35) 
E pipa aux affaires non communes. 

„Il en est de même pour le pouvoir légis- 
latif en ce qui concerne les impôts, dans la 
mesure où ceux-ci tombent dans le rayon 
d'action des pays, et qui est confié au Con- 
seil municipal de la ville de Vienne et à la 
Diète (curie de pays). 

3. La couverture des dépenses occasionnées 
par les affaires communes est réglée par la 
constitution de pays commune. 

Art. 112. — 1. Les dispositions générales 
du présent chapitre sont également valables 
pour les deux parties du pays. En consé- 
quence, le maire élu par le Conseil municipal 
de Vienne a aussi la situation d'un chef de 
pays; le Sénat élu par le Conseil municipal 
a celle d'un Gouvernement de pays et le 
Directeur des services administratifs com- 
munaux à celle d'un Directeur d'administra- 
tion de pays. 

Art. 115. — 1. Les affaires communes sont 
administrées par une Commission adminis- 
trative élue „u scrutin proportionnel parmi 
ses membres par la Dièle de Basse-Antriche. 

2. Le maire de la ville de Vienne et le chef 
du pays de Basse-Autriche appartiennent à 
la Commission administrative et la prési- 
dent à tour de rôle. 

Art. 114. — Vienne peut être érigée en 


pays indépendant par des lois concordantes 
émanant du Conseil municipal de Vienne et 
de la Diète de Basse-Autriche. 


C. — Communes 


Art. 115. — L'Administration publique gé- 
nérale dans les provinces est organisée d’après 
les dispositions suivantes en se basant sur le 
principe de l'autonomie administrative. 


Art. 116.— 1. Les territoires administra- 
tifs et corps administratifs qui forment les 
parties d’une province sont les communes 
locales et les communes régionales. 


2. Les communes locales sont subordonnées 
aux communes régionales et ces dernières le 
sont aux pays 


Art. 117. — 1. Les communes locales qui 
comptent plus de 20.000 habitants sont éle- 
vées sur leur demande au rang de communes 
régionales. Dans ces communes, Padministra- 
tion de l'arrondissement est fondue avec l'ad- 
ministration communale. 

2. Les villes qui ont été régies jusqu’à 
présent par leurs propres statuts deviennent 
communes régionales. 


Art. 116. — Les communes locales et les 
communes régionales sont également des 
corps économiques indépendants. Elles ont 
le droit de posséder des propriétés, des capi- 
taux de tous genres, de les acquérir ainsi 
que den disposer dans les limites des lois 
fédérales et des pays, de diriger des entre- 
prises économiques, de s'administrer d'une 
façon indépendante et de percevoir des con- 
tributions. 


Art. 119. — 1. Les organes de la commune 
locale sont l'assemblée municipale locale et 
l'office municipal local; les organes de la 
commune régionale sont l'assemblée munici- 
pale régionale et l'office municipal régional. 


2. Les élections à toutes les assemblées se 
font d’après les principes du scrutin propor- 
tionnel égal, secret, direct et personnel de 
tous les citoyens qui ont leur domicile ordi- 
naire dans le territoire de l’Assemblée à 
élire. La confection des règlements électo- 
raux incombe au pouvoir législatif du pays; 
dans ces règlements, les conditions néces- 
saires pour l'obtention du droit électoral 
actif et passif ne doivent pas être plus strictes 
que celles qui sont exigées pour les élections 
à la Diète. Les règlements électoraux peu- 
vent prescrire que les électeurs exercent 
leurs droits électoraux dans des circonserip- 


LA CONSTITUTION FÉDÉRALE AUTRICHIENNE 461 


tions électorales dont chacune doit former 
un territoire déterminé. Les électeurs ne 
peuvent exercer leurs droits électoraux dans 
une autre circonscription électorale que celle 
à laquelle ils appartiennent. Pour les élec- 
tions à l'assemblée municipale régionale, la 
circonscription électorale est formée par le 
territoire de l'arrondissement judiciaire. Le 
nombre des représentants est à partager 
entre les circonscriptions électorales d’après 
le nombre des citoyens. 


8. Sont seules éligibles aux assemblées 
municipales régionales les personnes qui ont 
leur domicile ordinaire dans le territoire de 
la commune régionale et qui sont éligibles 
à la Diète. 


4. Les Assemblées municipales régionales 
peuvent élire parmi leurs membres, d’après 
les principes du scrutin proportionnel, diffé- 
rentes Commissions pour les différentes 
branches de l'administration qui pourront, 
autant que certains groupes de professions 
ou d'intérêts sembleront l’exiger, s’élargir 
encore par l'admission de représentants de 
ces groupes de professions ou d'intérêts. 


5. Les Directeurs des offices municipaux 
régionaux doivent être des fonctionnaires 
versés dans le droit. 


Art.120.—1.La fixation des principes 
plus précis qui devront présider à l’organi- 
sation de l'administration publique générale 
dans les pays, d’après les articles de 115 à 119, 
appartient au pouvoir législatif constitution- 
nel fédéral et leur exécution au pouvoir légis- 
latif de pays. 

2. Le pouvoir législatif fédéral et le pou- 
voir législatif de pays, dans les limites de 
leur compétence constitutionnelle, détermi- 
nent par matière et en indiquent la filière 
hiérarchique, à quelles représentations muni- 
cipales, à quelles Commissions administra- 
tives ou à quels offices les affaires administra- 
tives devront être confiées. 

8. Pourtant, les affaires suivantes sont re- 
mises en première instance au rayon d'action 
de la commune locale: 

1° Soin de la sécurité des personnes et de 
la propriété (Police locale de sûreté). 

2» Organisation de secours et de sauve- 
tage. 

3° Soin de l'entretien des rues, chemins, 
places et ponts de la commune. 

4 Police locale des rues. 

5° Protection et police des champs cul- 
tivés. 


462 


6° Police des marchés et des denrées ali- 
mentaires. 

7° Police sanitaire. 

8° Police des constructions et des incen- 
dies. 


CHAPITRE V 


CONTROLE DES COMPTES 
DE LA FÉDÉRATION 


Art. 121. — 1. La Cour des Comptes est 
appelée à contrôler toute l'administration 
économique de la Fédération ainsi que la 
situation des fondations et institutions ad- 
ministrées par les organes de la Fédération. 
Le contrôle des entreprises auxquelles la 
Fédération participe au point de vue finan- 
cier peut également lui être confié. 

2. La Cour des Comptes arrête le compte 
général de la Fédération et le soumet au 
Conseil National. 

3. Tous les documents touchant les dettes 
d'Etat (dettes financières et administra- 
tives) doivent. lorsqu'ils contiennent une 
obligation de la Fédération, être contre- 
signés par le Président de la Cour des Comp- 
tes; par ce contreseing, la légalité et la ré- 
gularité comptable de Vacte sont simple- 
ment confirmées. 

Art. 122. —1. La Cour des Comptes est 
directement subordonnée au Conseil National. 

2. La Cour des Comptes est composée d’un 
président et du nombre nécessaire de fonc- 
tionnaires et d'employés. 

3. Le Président de la Cour des Comptes est 
élu par le Conseil National sur la proposition 
du Comité Supérieur. 

4. Le President de la Cour des Comptes 
ne doit apartenir à aucune assemblée re- 
présentative et doit, pendant les cinq an- 
nées qui précèdent sa nomination, n'avoir 
été membre ni du Gouvernement Fédéral 
ni d'un Gouvernement de pays. 

Art. 123. — 1. Le President de la Cour des 
Comptes, est, au point de vue de là respon- 
sabilité, assimilé aux membres du Gouverne- 
ment Fédéral. 

2. Il peut être destitué par décision du 
Conseil National. 

Art. 124. — 1. Le Président est remplacé 
par le fonctionnaire de la Cour des Comptes, 
qui, d'après le rang, vient immédiatement 
après lui. 

2. Dans le cas où le Président est remplacé, 
les dispositions de l'article 123 sont appli- 
cables à son remplaçant. 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


Art. 125. — 1. Le Président de la Fédé- 
ration nomme les membres de la Cour des 
Comptes, sur la proposition et avec le contre- 
seing du Président de la Cour des Comptes. 
Il en est de même pour l'attribution des 
titres officiels. Partout, le Président de la 
Fédération peut autoriser le Président de la 
Cour des Comptes à nommer les employés 
de certaines catégories. 

2. Le personnel auxiliaire est nommé par 
le Président de la Cour des Comptes. 

Art. 126. — Aucun membre de la Cour des 
Comptes ne doit participer à la direction ou 
à l'administration d'entreprises qui ont des 
comptes à rendre à la Fédération ou aux 
pays qui reçoivent une subvention de la Fé- 
dération ou d'un pays, ou qui leur sont liées 
par un contrat. Sont exceptées les entre- 
prises qui poursuivent un but exclusive- 
ment humanitaire où qui se proposent de 
venir en aide, au point de vue économique, 
aux fonctionnaires publics ou à leurs fa- 
milles. 

Art. 127. — Les lois constitutionnelles des 
pays peuvent confier également à la Cour 
des Comptes, en dehors des affaires de la 
Fédération, qui par cette loi sort de ses 
fonctions, les affaires qui sont du ressort 
du pays. 

Art. 128. — Les instructions plus détail- 
lées au sujet de l’activité de la Cour des 
Comptes sont édictées par une loi fédérale. 


CHAPITRE VI 


GARANTIES CONSTITUTION- 
NELLES ET ADMINISTRATIVES 


A. — Cour de Justice Administrative 


Art. 129. — 1. Quiconque se prétend lésé 
dans ses droits par une décision ou une dis- 
position illégale d'une autorité administra- 
tive peut, après avoir épuisé les instances 
administratives, porter plainte devant la 
Cour de Justice Administrative. 

2. Si dans les affaires contenues dans les 
articles 11 et 12 le Ministre compétent croit 
que les intérêts de la Fédération ont été 
lésés par une décision ou disposition illégale 
d'une autorité de pays, il peut aussi porter 
plainte au nom de la Fédération devant la 
Cour de Justice Administrative. 

3. Il n'y a pas violation du droit lorsque 
l'autorité pouvait, d'après les dispositions 
de la loi, prendre une décision ou disposition 
suivant salibre appréciation et qu'elle a fait 


LA CONSTITUTION FÉDÉRALE AUTRICHIENNE 463 





usage de ce pouvoir discrétionnaire dans 
le sens de la oi. 

Art. 130. — Dans les affaires pour les- 
quelles les plaintes relèvent de la Cour de 
Justice administrative, la voie hiérarchique 
peut être abrogée par une loi fédérale ou de 
pays, selon les dispositions des articles de 
10 à 15 touchant les compétences. 

Art. 131. — Les affaires suivantes ne se- 
ront en aucun cas de la compétence de la 
Cour de Justice Administrative. 

1. Celles qui sont du ressort de la Cour de 
Justice Constitutionnelle. 

2. Celles qui sont à trancher par les tribu- 
naux ordinaires. 

3. Celles sur lesquelles doit décider ou 
statuer une autorité illégale, lorsqu'un juge 
au moins en fait partie, pour la première 
instance et les instances supérieures. 

Art. 132. — Lorsqu'un Sénat de la Cour de 
Justice Administrative a à se prononcer sur 
une décision ou disposition contestée de 
l'autorité administrative d'un pays, un juge 
ayant exercé des fonctions judiciaires ou 
administratives dans ce pays, doit en prin- 
cipe faire partie de ce Sénat. 

Art. 133. —1. Les décisions rendues par 
la Cour de Justice Administrative ont pour 
effet d'annuler la decision ou disposition 
illégale, 

2. Les autorités administratives qui ont 
à prendre la nouvelle disposition ou décision, 
sont liées par la conception juridique de la 
Cour de Justice Administrative. 

8. La Cour de Justice Administrative peut 
décider elle-même dans l'affaire, dans le cas 
où l'autorité ne jouit pas, d'après les dispo- 
sitions légales, d’un pouvoir discrétionnaire 
de décision ou de disposition. 

Art. 134. —1. La Cour de Justice Admi- 
nistrative a son siège à Vienne, capitale fé- 
dérale. 

2. Elle est composée d'un Président, d'un 
Vice-Président et du nombre nécessaire de 
présidents de Sénat et de Conseillers. 

3. La moitié au moins des membres doi- 
vent avoir les qualités requises pour exercer 
les fonctions judiciaires. 


Art. 135.— Le Président, le Vice-Prési- 
dent et les membres de la Cour de Justice 
Administrative sont nommés par le Prési- 
dent de la Fédération sur la proposition du 
Gouvernement Fédéral. La proposition du 
Gouvernement Fédéral doit avoir, en ce qui 
concerne le Président et la moitié des mem- 
bres, l’assentiment du Comité Supérieur du 
Conseil National; en ce qui concerne le Vice- 


Président et l’autre moitié des membres, 
l'assentiment du Conseil Fédéral est néces- 
saire. 

Art. 136.— La juridiction administrative 
et l’organisation administrative de Justice 
sont réglées par des lois fédérales. 


B.— Cour de Justice Constitutionnelle 


Ari. 137. — La Cour de Justice Constitu- 
tionnelle se prononce sur toutes les récla- 
mations faites à la Fédération, aux pays ou 
aux communes quand elles ne peuvent être 
traitées par la voie judiciaire ordinaire. 

Art. 138. — De plus, la Cour de Justice 
Constitutionnelle se prononce dans les con- 
flits de compétences: 

a) Entre les Tribunaux et les autorités 
administratives ; 

b) Entre la Cour de Justice Administra- 
tive et les tribunaux, en particulier ceux 
élevés entre la Cour de Justice Adininistra- 
tive et la Cour de Justice Constitutionnelle 
elle-même ; 

c) Entre les pays entre eux, ainsi qu’entre 
la Fédération et un pays. 

Art. 139. — 1. La Cour de Justice Consti- 
tutionnelle connaît: sur la demande d'un 
Tribunal, de l'illégalité des arrêtés d'une 
autorité fédérale ou de pays; mais elle juge 
d'office, quand un arrêté forme la condition 
d'une décision de la Cour de Justice Consti- 
tutionnelle : 

de l’illégalité des arrêtés rendus par une 
autorité provinciale sur la proposition du 
Gouvernement Fédéral; 

de l'illégalité des arrêtés rendus par une 
autorité fédérale sur la proposition d'un 
Gouvernement de pays. 

2. Le jugement de la Cour de Justice Con- 
stitutionnelle par lequel le décret est déclaré 
annulé comme illégal, oblige les autorités 
compétentes à la publication immédiate de 
l'abrogation; l’abrogation entre en vigueur 
le jour de la publication. 

Art. 140.— 1. La Cour de Justice Admi- 
nistrative déclare qu'une loi de pays est 
inconstitutionnelle sur la proposition du 
Gouvernement Federal; — elle déclare qu'une 
loi fédérale est inconstitutionnelle sur la 
proposition d’un gouvernement de pays; 
mais elle juge aussi d'office quand la loi en 
question forme la condition d’une décision 
de la Cour de Justice Constitutionnelle. 

2. La proposition dont il est parlé dans 
l'alinéa 1 peut être faite en tout temps; 
Fauteur de la proposition doit en faire part 


464 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


immédiatement au gouvernement de pays 
compétent ou au gouvernement fédéral. 

8. L'arrêt de la Cour de Justice Consti- 
tutionnelle par lequel une loi est déclarée 
avoir été inconstitutionnellement promulguée, 
oblige les autorités compétentes à publier 
immédiatement son abrogation; cette ab- 
rogation entre en vigueur le jour de la publi- 
cation si la Cour de Justice Constitutionnelle 
n'a pas fixé un délai après lequel la loi ces- 
sera d’être en vigueur. Ce délai ne devra pas 
excéder six mois. 

4, La disposition de l’article 89 n'est pas 
applicable pour l'examen des lois, au point 
de vue de leur conformité avec la Consti- 
tution, par la Cour de Justice Constitution- 
nelle. 

Art. 141. — La Cour de Justice Consti- 
tutionnelle est appelée à se prononcer sur 
la validité des élections contestées au Con- 
seil National, au Conseil Fédéral, aux Diètes 
et à toutes les Assemblées Représentatives, 
et, sur la demande d'une de ces Assemblées, 
m la perte d'un mandat d'un de ses mem- 

res, 

Art, 142, — 1. La Cour de Justice Consti- 
tutionnelle connaît des recours qui mettent 
en jeu la responsabilité constitutionnelle des 
organes supérieurs de la Fédération et de 
pays à l’occasion des violations de droit 
intentionnelles, commises dans Vexercice de 
leurs fonctions. 

2. Des plaintes peuvent être portées: 

a) Contie le Président de la Fédération 
pour violation de la Constitution Fédérale, 
par décision de l’Assemblée Fédérale; 


b) Contre les membres du Gouvernement 
Fédéral ou ceux qui leur sont assimilés pour 
la responsabilité pour cause de violation 
des lois, par décision du Conseil National; 


c) Contre les membres d’un Gouvernement 
de Pays et les fonctionnaires qui leur sont 
assimilés pour la responsabilité, pour cause 
de violation des lois, par décision de la Diète 
intéressée ; 


d) Contre un Chef de Pays, pour cause de 
violation des lois, ainsi que pour mépris des 
décrets ou autres ordonnances de la Fédé- 
ration dans les affaires qui concernent lad- 
ministration de la Fédération, — par dé- 
cision du Gouvernement Fédéral. 

3. La décision portant condamnation de 
la Cour de Justice Constitutionnelle aura 
à prononcer la destitution, et, en cas de 
circonstances aggravantes, la privation des 
droits politiques pour un temps déterminé; 


si des illégalités de peu d'importance ont été 
commises dans les cas dont il est question 
dans l'alinéa 2 sous la lettre d, la Cour de 
Justice Constitutionnelle pourra se borner 
à établir qu’une violation du droit a été 
commise. 


Art. 143. — Les plaintes portées contre 
les personnes énumérées dans l’article 142 
peuvent également se produire pour des 
délits relevant des tribunaux criminels et 
se rapportant aux fonctions exercées par 
l'accusé, Dans ce cas, la Cour de Justice 
Constitutionnelle est seule compétente, D'in- 
struction commencée par les Tribunaux cri- 
minels ordinaires se rapportant à ces délits 
sera poursuivie par elle. La Cour de Justice 
Constitutionnelle pent, dans ces cas, à côté 
des dispositions de l’article 142, alinéa 3, 
appliquer des dispositions des lois crimi- 
nelles, 


Art. 144. —1. La Cour de Justice Consti- 
tutionnelle connaît des plaintes motivées 
par la violation des droits garantis par la 
Constitution lorsque ces violations ont été 
opérées par un décret ou arrêté d'une auto- 
rité administrative et que toutes les instances 
de la hiérarchie administrative ont été 
épuisées. 

2, Le jugement de la Cour de Justice Consti- 
tutionnelle a pour effet d'annuler la décision 
ou le décret constitutionnel. Les autorités qui 
auront à prononcer la nouvelle décision ou 
le nouveau décret sont tenues de s’en tenir 
à la conception juridique de la Cour de Justice 
Constitutionnelle. 


Art. 145. — La Cour de Justice Consti- 
tutionnelle connaît des violations du droit 
des gens d’après les dispositions d’une loi 
fédérale spéciale. 

Art. 146. — L'exécution des jugements de 
la Cour de Justice Constitutionnelle est con- 
fiée au Président de la Fédération. 


Art. 147. — 1. La Cour de Justice Consti- 
tutionnelle a son siège à Vienne. 

2. Elle se compose d'un Président, d'un 
Vice-Président et du nombre convenable 
de membres et de memhres suppléants. 


3. Le Président, le Vice-Président ainsi que 
la moitié des membres et des membres 
suppléants sont élus à vie par le Conseil Na- 
tional; lautre moitié des membres et mem- 
bres suppléants par le Conseil Fédéral. 

Art. 148. — L'organisation détaillée et la 
procédure de la Cour de Justice Constitu- 
tionnelle sont réglées par une loi fédérale. 


LA CONSTITUTION FÉDÉRALE AUTRICHIENNE 


CHAPITRE VII 
DISPOSITIONS FINALES 


Art, 149. — 1. Parallèlement à cette loi et 
en vertu de l’article 44, alinéa 1, les lois sui- 
vantes auront la valeur des lois constitution- 
nelles en tenant compte des changements 
apportés par la loi présente: 


La loi fondamentale du 21 décembre 1867 
(Journal officiel n° 142) relative aux droits 
généraux des citoyens pour les royaumes et 
les pays représentés au Parlament ; 

La loi du 27 octobre 1862 (Journal officiel 
n° 87) relative à la protection de la liberté 
personnelle ; 


La loi du 27 octobre 1862 (Journal officiel 
n° 88) relative à la protection des droits 
domestiques ; 

La décision de l’Assemblée Nationale pro- 
visoire du 30 octobre 1918 (Journal des 
lois n°3); 

La loi du 3 avril 1919 (Journal des lois 
n°203) relative à l'expulsion et à la sé- 
questration des biens de la Maison de Habs- 
bourg-Lorraine ; 

La loi du 3 avril 1919 (Journal des lois 
n° 211) relative à la suppression de la no- 
blesse, des ordres laïques de chevaliers et de 
dames nobles ainsi que de certains titres et 
dignités. 

a loi du 8 mai 1919 (Journal des lois 
n° 257) relative aux armoiries de l'Etat et 
au sceau de la République d'Autriche alle- 
mande, avec les modifications introduites 


465 


par les articles 2, 5 et 6 de la loi du 21 oc- 
tobre 1919 (Journal des lois n° 484); 

La Section V de la troisième partie du 
Traité de Saint-Germain du 10 septembre 
1919 (Journal des lois n° 303 de 1920); 

2. L'article 20 de la loi fondamentale du 
21 décembre 1867 (Journal officiel n°142) 
ainsi que la loi promulguée en vertu de cet 
article le 5 mai 1869 (Journal officiel n° 66) 
cessent d’être en vigueur. 

Ari. 150.— Le passage à la mise en vi- 
gueur de la Constitution Fédérale introduite 
par la loi présente sera réglé par une loi con- 
stitutionnelle spéciale qui entrera en vigueur 
en même temps que la présente loi. 

Art. 151. — 1. La présente loi entrera en 
vigueur le jour de la première séance du Con- 
seil National, à moins que la loi dont il est 
parlé à l’article 150 ne fixe des exceptions 
à cette prescription. 

2. Les dispositions de l’article 50, alinéa 1, 
et de l’article 66, alinéa 2, entreront pour- 
tant en vigueur le jour de la publication et 
le droit d'approbation appartenant au Con- 
seil Natinoal sera exercé par l’Assemblée 
Nationale jusqu'à la mise en vigueur des 
autres dispositions de la présente loi. 

Art. 152. — Le Gouvernement d'Etat est 
chargé de l'exécution de cette loi. 


Mayr m. p. Ellenbogen m. p. 
Hanusch m. p. Roller m. p. 
Renner m. p. Pesta m. p. 
Breisky m. p. Grunberger m. p. 
Reisch m. p. Haneis m. p. 
Heinl m. p. Deutsch m. p. 








LA CONSTITUTION BELGE REVISÉE 








La Constitution belge à été revisée en 1892-1893 et en 1919-1921. 


1° Revision de 1892-1893. — Les articles soumis à revisior en 1892 furent 
les articles: 1, 26, 36, 47, 48, 52, 53, 54, 56, 57, 58, 60 et 61. 
Tous les articles, sauf les articles 26 et 52 ont été revisés en 1893; un 


article, l’article 56 bis, a éé ajouté. 


2 Revision de 1919-1921. — Les articles soumis à revision en 1919 furent 
les articles: 26, 27 al. 2, 39, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 66 bis, 
57, 59, 69, 95 al. 1, 104, 105, 106, 108 al. 2, 20, 122, 123 et 131. 

Les articles 47, 48, 50, 51, 52, 53, 55, 56, 56 bis, 57, 108 al. 2, 
20, 122 furent revisés en 1921; les articles 27, al. 2 et 123 furent abrogés; les 
articles 47, 52, 53, 56 bis, dispositions transitoires, 56 ter et 56 quater furent ajoutés. 

Dans le texte qui suit, les articles ayant fait l’objet de la revision de 1893 sont 
précédés d'un *, ceux qui ont fait l’objet de la revision de 1921 sont précédés de **. 


Au nom du peuple belge, 
Le Congrès national, — Décrète: 


TITRE PREMIER 
DU TERRITOIRE ET DE SES DIVISIONS 


.*4rt. 1, — La Belgique est divisée en pro- 
vinces. 

Ces provinces sont ; Anvers, le Brabant, la 
Flandre occidentale, la Flandre orientale, le 
Hainaut, Liège, le Limbourg, le Luxembourg, 
Namur. 

Il appartient à la loi de diviser, s’il y a 
lieu, le territoire en un plus grand nombre 
de provinces. 

Les colonies, possessions d'outre-mer ou 
protectorats que la Belgique peut acquérir 
sont régis par des lois particulières. Les 
troupes belges destinées à leur défense ne 
peuvent être recrutées que par des enga- 
gements volontaires. 

Art. 2. — Les subdivisions des provinces 
ne peuvent être établies que par la loi. 

Ari. 3. — Les limites de l'Etat, des pro- 
vinces et des communes ne peuvent être 
changées ou rectifiées qu’en vertu d’une loi. 


TITRE II 
DES BELGES ET DE LEURS DROITS 


Art. 4. — La qualité de Belge s'acquiert, 
se conserve et se perd d'après les règles 
déterminées par la loi civile. 


La présente Constitution et les autres lois 
relatives aux droits politiques déterminent 
quelles sont, outre cette qualité, les condi- 
tions nécessaires pour l'exercice de ces droits. 

Art. 5. — La naturalisation est accordée 
par le pouvoir législatif. 

La grande naturalisation seule assimile lé- 
tranger au Belge, pour l'exercice des droits 
politiques. 

Art. 6. — Il n'y a dans l'Etat aucune 
distinction d'ordres. 

Les Belges sont égaux devant la loi; seuls 
ils sont admissibles aux emplois civils et 
militaires, sauf les exceptions qui peuvent 
être établies par une loi pour des cas par- 
ticuliers. 

Art. 7.— La liberté individuelle est ga- 
rantie. 

Nul ne peut être poursuivi que dans les 
cas prévus par la loi, et dans la forme qu’elle 
prescrit. 

Hors le cas de flagrant délit, nul ne peut 
être arrêté qu’en vertu de l'ordonnance mo- 
tivée du juge, qui doit être signifiée au mo- 
ment de l'arrestation ou au plus tard dans 
les vingt-quatre heures. 

Art. 8. — Nul ne peut être distrait, con- 
tre son gré, du juge que la loi lui assigne. 

Art. 9. — Nulle peine ne peut être établie 
ni appliquée qu’en vertu de la loi. 

Art. 10. — Le domicile est inviolable; au 
cune visite domiciliaire ne peut avoir lieu que 
dans les cas prévus par la loi et dans la 
forme qu’elle prescrit. 

Art. 11. — Nul ne peut être privé de sa 
propriété que pour cause d'utilité publique, 


468 


dans les cas et de la manière établie par la 
loi, et moyennant une juste et préalable in- 
demnité. 


Art. 12. — La peine de la confiscation des 
biens ne peut être établie. 

Ari. 13. — La mort civile est abolie; elle 
ne peut être rétablie. 

Art. 14. — La liberté des cultes, celle 
de leur exercice public, ainsi que la liberté 
de manifester ses opinions en toute matière 
sont garanties, sauf la répression des délits 
commis à l’occasion de l'usage de ces li- 
bertés. 

Art. 15. — Nul ne peut être contraint 
de concourir d'une manière quelconque aux 
actes et aux cérémonies d'un culte, ni d'en 
observer les jours de repos. 

Art. 16. — L'Etat n'a le droit d'intervenir 
ni dans la nomination ni dans l'installation 
des ministres d’un culte quelconque, ni de 
défendre à ceux-ci de correspondre avec 
leurs supérieurs, et de publier leurs actes, 
sauf, en ce dernier cas, la responsabilité 
ordinaire en matière de presse et de pu- 
blication. ` 

Le mariage civil devra toujours précéder 
la bénédiction nuptiale, sauf les exceptions 
à établir par la loi, s'il y a lieu. 

Art. 17. — L'enseignement est libre; toute 
mesure préventive est interdite; la répres- 
sion des délits n'est réglée que par la loi. 

L'instruction publique donnée aux frais 
de l'Etat est également réglée par la loi, 

Art. 18. — La presse est libre; la cen- 
sure ne pourra jamais être établie; il ne 
peut être exigé de cautionnement des écri- 
vains, éditeurs ou imprimeurs. 

Lorsque l’auteur est connu et domicilié 
en Belgique, l'éditeur, l’imprimeur ou le dis- 
tributeur ne peut être poursuivi. 

Art. 19. — Les Belges ont le droit de 
s'assembler paisiblement et sans armes, en 
se conformant aux lois qui peuvent régler 
l'exercice de ce droit, sans néanmoins le 
soumettre à une autorisation préalable. 

Cette disposition ne s'applique point aux 
rassemblements en plein air, qui restent en- 
tièrement soumis aux lois de police, 

Art. 20. — Les Belges ont le droit de s'as- 
socier ; ce droit ne peut être soumis à aucune 
mesure préventive. 

Ari. 21. — Chacun a le droit d'adresser 
aux autorités publiques des pétitions sig- 
nées par une ou plusieurs personnes. 

Les autorités constituées ont seules le 
droit d'adresser des pétitions en nom col- 
lectii. 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPEENNES 


Ari. 22. — Lejsecret des lettres est invi- 
olable. 

La loi détermine quels sont les agents 
responsables de la violation du secret des 
lettres confiées à la poste. 

Art. 23. — L'emploi des langues usitées 
en Belgique est facultatif; il ne peut être 
réglé que par la loi, et seulement pour les 
actes de l'autorité publique et pour les affaires 
judiciaires. 

Art. 24. — Nulle autorisation préalable 
n'est nécessaire pour exercer des poursuites 
contre les fonctionnaires publics, pour faits 
de leur administration, sauf ce qui est statué 
à l'égard des ministres. 


TITRE III 
DES POUVOIRS 


Art. 25.— Tous les pouvoirs émanent de 
la nation. 

Ils sont exercés de la manière établie par 
la Constitution. 

Art. 26. — Le pouvoir législatif s'exerce 
collectivement par le Roi, la Chambre des 
représentants et le Sénat. 

** Ari. 27. — L'initiative appartient à cha- 
se des trois branches du pouvoir légis- 
atif. 

Art. 28. — L'interprétation des lois par 
voie d'autorité n'appartient qu'au pouvoir 
législatif. 

Art. 29. — Au Roi appartient le pouvoir 
exécutif, tel qu’il est réglé par la Constitution. 

Art. 30. — Le pouvoir judiciaire est exercé 
par les cours et tribunaux. 

Les arrêts et jugements sont exécutés au 
nom du Roi. 

Art. 31. — Les intérêts exclusivement 
communaux ou provinciaux sont réglés par 
les conseils communaux ou provinciaux, d'a- 
près les principes établis par la Constitu- 
tion. 


CHAPITRE PREMIER 
DES CHAMBRES 


Art, 32. — Les membres des deux Cham- 
bres représentent la nation, et nom uni- 
quement la province ou la subdivision de 
province qui les a nommés. 

Art. 33. — Les séances des Chambres sont 
publiques. 

Néanmoins chaque chambre se forme en 
comité secret, sur la demande de son pré- 
sident ou de dix membres, 


LA CONSTITUTION 


Elle décide ensuite, à la majorité absolue, 
si la séance doit être reprise en public sur le 
même sujet. 

Art. 84. — Chaque Chambre vérifie les 
pouvoirs de ses membres, et juge les con- 
testations qui s'élèvent à ce sujet. 

Art. 85. — On ne peut être à la fois mem- 
bre des deux Chambres. 

*Art. 36. — Le membre de l’une des deux 
Chambres nommé par le Gouvernement à 
toute autre fonction salariée que celle de 
ministre et qui l’accepte, cesse immédia- 
tement de siéger et ne reprend ses fon- 
ctions qu’en vertu d'une nouvelle élection. 

Art. 37. — À chaque session, chacune des 
Chambres nomme son président, ses vice- 
présidents, et compose son bureau, 

Ari. 38. — Toute résolution est prise à 
la majorité absolue des suffrages, sauf ce 
qui sera établi par les règlements des Cham- 
bres à l'égard des élections et présentations. 

En cas de partage des voix, la propo- 
sition mise en délibération est rejetée. 

Aucune des deux Chambres ne peut pren- 
dre de résolution qu'autant que la majo- 
rité de ses membres se trouve réunie. 

Art, 39. — Les votes sont émis à haute 
voix ou par assis et levé; sur l'ensemble 
des lois, il est toujours voté par appel no- 
minal et à haute voix. Les élections et pré- 
sentations de candidats se font au scrutin 
sécret. 

Art. 40. — Chaque Chambre a le droit 
d'enquête, 

Art. 41. — Un projet de loi ne peut être 
adopté par l'une des Chambres qu'après 
avoir été voté article par article. 

Art. 42. — Les Chambres ont le droit d’a- 
mender et de diviser les articles et les amen- 
dements proposés. 


Art. 43. — I est interdit de présenter 
en personne des pétitions aux Chambres. 

Chaque Chambre a le droit de renvoyer 
aux ministres les pétitions qui lui sont 
adressées, Les ministres sont tenus de don- 
ner des explications sur leur contenu, chaque 
fois que la Chambre l'exige. 

Ari. 44. — Aucun membre de l'une ou de 
l’autre Chambre ne peut être poursuivi ou re- 
cherché à l’occasion des opinions et votes 
émis par lui dans l'exercice de ses fonctions. 

Art, 45. — Aucun membre de Lune ou de 
l'autre Chambre ne peut, pendant la durée 
de la session, être poursuivi ni arrêté en 
matière de répression, qu'avec l’autorisation 
de la Chambre dont il fait partie, sauf le 
cas de flagrant délit. 


BELGE REVISÉE 469 


Aucune contrainte par corps ne peut être 
exercée contre un membre de l'une ou de 
l'autre Chambre durant la session, qu'avec 
la même autorisation. 

La détention ou la poursuite d’un membre 
de l’une ou de l’autre Chambre est sus- 
pendue pendant la session et pour toute 
sa durée, si la Chambre le requiert. 

Art. 46. — Chaque Chambre détermine, 
par son règlement, le mode suivant lequele 
le exerce ses attributions. 


SECTION PREMIÈRE 


DE LA CHAMBRE DES REPRÉ- 
SENTANTS 


** Art. 47. — Les députés à la Chambre des 
représentants sont élus directement par les 
citoyens âgés de 21 ans accomplis domiciliés 
depuis six mois au moins dans la même com- 
mune et ne se trouvant pas dans l’un des cas 
d'exclusion prévus par la loi. 

Chaque électeur n'a droit qu'à un vote. 

Une loi pourra, dans les mêmes conditions, 
attribuer le droit de vote aux femmes. Cette 
loi devra réunir au moins les deux tiers des 
suffrages. 

Disposition transitoire. Sont admises au 
droit de suffrage concurremment avec les 
citoyens visés à l’article 47 de la Constitution, 
les femmes qui, réunissant les conditions pres- 
crites par cet article, appartiennent à l’une 
des catégories énoncées dans Particle 2 de la 
loi du 9 mai 1919. 


** Ari, 48. — La constitution des collèges 
électoraux est, pour chaque province, réglée 
par la loi. 

Les élections se font par le système de re- 
présentation proportionnelle que la loi dé- 
termine. 

Le vote est obligatoire et secret. Il a lieu 
à la commune, sauf les exceptions à déter- 
miner par la loi. 


Art. 49. — La loi électorale fixe le nombre 
des députés d’après la population; ce nombre 
ne peut excéder la proportion d'un député 
sur 40.000 habitants. Elle détermine égale- 
ment les conditions requises pour être élec- 
teur et la marche des opérations électorales, 

** Ari. 50. — Pour être éligible, il faut: 

i° Etre Belge de naissance ou avoir reçu 
la grande naturalisation; 

2° Jouir des droits civils et politiques; 

3 Avoir atteint l’âge de vingt-cinq ans 
accomplis; 


470 


de Avoir son domicile en Belgique. 

Aucune autre condition d'éligibilité ne 
peut être requise. 

** Art. 51. — Les membres de la Chambre 
des représentants sont élus pour quatre ans. 

La Chambre est renouvelée tous les quatre 
ans. 

** Art. 52. — Chaque membre de la Chambre 
des représentants jouit d'une indemnité an- 
nuelle de 12.000 francs. 

Il a le droit, en outre, au libre parcours 
sur toutes les voies de communication ex- 
ploitées ou concédées par l'État. 

La loi détermine les moyens de transport 
que les Réprésentants peuvent utiliser gra- 
tuitement en dehors des voies ci-dessus pré- 
vues. 

Une indemnité annuelle à imputer sur la 
dotation destinée à couvrir les dépenses de 
la Chambre des représentants peut être at- 
tribuée au Président de cette assemblée. 

La Chambre détermine le montant des re- 
tenues qui peuvent être faites sur l’indem- 
nité à titre de contribution aux caisses de re- 
traite ou de pension qu’elle juge à propos 
d’instituer. 

Disposition transitoire. La disposition du 
premier alinéa de l’article 52 est applicable 
à la session 1919-1920. 


SECTION II 
DU SÉNAT 


** Ari, 53, — Le Sénat se compose: 

1. De membres élus, à raison de la popu- 
lation de chaque province, conformément à 
l'article 47. Les dispositions de Particle 48 
sont applicables à l'élection de ces séna- 
teurs; 

2. De membres élus par les conseils pro- 
vinciaux, dans la proportion d’un sénateur 
sur 200.000 habitants. Tout excédent de 
125.000 habitants au moins donne droit à 
un sénateur de plus. Toutefois, chaque 
conseil provincial nomme au moins trois 
sénateurs ; 

3. De meinbres élus par le Sénat à con- 
currence de la moitié du nombre des séna- 
teurs élus par les conseils provinciaux. Si ce 
nombre est impair, il est majoré d’une unité. 

Ces membres sont désignés par les séna- 
teurs élus par l'application des -n-os 1 et 
2 du présent article. 

L'élection des sénateurs élus par appli- 
cation des n-os 2 et 3 se fait d'après 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


le système de la représentation proportion- 
nelle que la loi détermine. 

Disposition transitoire. Les femmes ad- 
mises au droit de suffrage pour la Chambre 
des Représentants, concurremment avec les 
citoyens visés à l’article 47 de la Consti- 
tution, sont admises également à participer 
à l’élection des membres du Sénat visés au 
1° de l’article 53. 

* Ari. 54. — Le nombre des sénateurs élus 
directement par le corp électoral est égal 
à la moitié du nombre des membres de 
la Chambre des représentants. 

** Art. 55. — Les sénateurs sont élus pour 
quatre ans. 

Le Sénat est renouvelé intégralement tous 
les quatre ans. 

** Art. 56. — Pour être élu sénateur, il faut: 

1. Etre Belge de naissance ou avoir reçu 
la grande naturalisation; 

2. Jouir des droits civils et politiques ; 

3. Etre domicilié en Belgique; 

4. Etre âgé au moins de 40 ans. 

** Art. 66 bis. — Pour pouvoir être élu sé- 
nateur par application du n° 1 de l’article 53, 
il faut, en outre, appartenir à l’une des 
catégories suivantes: 

l° Les ministres, anciens ministres et 
ministres d'Etat; 

2 Les membres et anciens membres de 
la Chambre des représentants et du Sénat; 

8° Les porteurs d’un diplôme de fin d’é- 
tudes délivré par un des établissements 
d'enseignement supérieur dont la loi déter- 
mine la liste; 

4 Les anciens officiers supérieurs de 
l’armée et de la marine; 

5° Les membres et anciens membres titu- 
laires des tribunaux de commerce ayant été 
investis d'au moins deux mandats; 

6° Ceux qui ont exercé, au moins pendant 
dix ans, les fonctions de ministre d'un des 
cultes dont les membres jouissent d'un 
traitement à la charge de l'Etat; 


7° Les membres titulaires et les anciens 
membres titulaires d’une des académies 
royales et les professeurs et anciens profes- 
seurs d'un des établissements d'enseigne- 
ment supérieur dont la loi détermine la liste; 

8° Les anciens gouverneurs de province; 
les membres et anciens membres des dépu- 
tations permanentes; les anciens commis- 
saires d'arrondissement; 

9° Les membres et anciens membres de 
conseils provinciaux ayant été investis d’au 
moins deux mandats; 

10° Les bourgmestres et anciens bourg- 


LA CONSTITUTION BELGE REVISÉE 471 


mestres, échevins et anciens échevins de 
communes chefs-lieux d'arrondissement et de 
celles ayant plus de 4.000 habitants ; 

11° Les anciens gouverneurs généraux et 
vice-gouverneurs généraux du Congo belge, 
les membres et anciens membres du Conseil 
colonial ; 

120 Les anciens directeurs généraux, les 
anciens directeurs et les anciens inspecteurs 
généraux des divers ministères; 

13° Les propriétaires et usufruitiers de 
biens immeubles situés en Belgique dont le 
revenu cadastral s'élève au moins à 12.000 
francs; les contribuables payant annuellement 
au trésor de l'Etat au moins 3.000 francs 
d'impôts directs; 

14 Ceux qui, en qualité d'administrateur 
délégué, directeur ou à un titre analogue, 
ont été placés pendant cinq ans à la tête 
de la gestion journalière d’une société com- 
merciale belge par actions, dont le capital 
est libéré à concurrence d'au moins un mil- 
lion de francs; 

15° Les chefs d'entreprises industrielles 
occupant, d’une façon permanente, au moins 
100 ouvriers, et des entreprises agricoles 
comprenant au moins 50 hectares; 


16° Ceux qui, en qualité de directeur- 
gérant ou à un titre analogue, ont été placés, 
pendant trois ans, à la tête de la gestion jour- 
nalière d’une société coopérative belge comp- 
tant, depuis cinq ans, au moins 500 membres; 

17° Ceux qui, en qualité de membres ef- 
fectifs, ont exercé, pendant cinq ans, les 
fonctions de président ou de secrétaire d’une 
mutualité ou d’une fédération mutualiste 
comptant, depuis cinq ans, au moins 1.000 
membres; 

18° Ceux qui, en qualité de membres ef- 
fectifs, ont exercé, pendant cinq ans, les 
fonctions de président ou de secrétaire d'une 
association professionnelle, industrielle ou 
agricole comprenant, depuis cinq ans, au 
moins 500 membres; 

19° Ceux qui, pendant cinq ans, ont 
exercé les fonctions de président d'une 
chambre de commerce du d'industrie com- 
prenant, depuis cinq ans, au moins 300 
membres; 

20° Les membres des conseils de Tin- 
dustrie et du travail, des commissions provin- 
ciales d'agriculture, des conseils de prud'hom- 
mes ayant été investis d'au moins deux 
mandats ; 

21° Les membres élus d'un des conseils 
consultatifs institués auprès des départe- 
ments ministériels. 


Une loi pourra créer des catégories nou- 
velles d’éligibles: elle devra réunir au moins 
les deux tiers des suffrages. 

Disposition transiloire. Le terme de cinq 
ans des catégories 14°, 17, 18° et 19, et 
celui de trois ans de la 16° catégorie sont ra- 
menés à deux ans pour la première appli- 
cation de ces dispositions. 

** Art, 56 ter. — Les sénateurs élus par les 
conseils provinciaux ne peuvent appartenir 
à l’assemblée qui les élit ni en avoir fait 
partie pendant l’année de élection ou pen- 
dant les deux années antérieures. 

** Art. 56 quater. — En cas de dissolution 
du Sânat, le Roi peut dissoudre les conseils 
provinciaux. 

L'acte de dissolution contient convocation 
des électeurs provinciaux dans les quarante 
jours et des conseils provinciaux dans les 
deux mois. 

** Art. 57. — Les sénateurs ne reçoivent pas 
de traitement. 

Ils ont droit, toutefois à être indemnises 
de leurs débours; cette indemnité est fixée 
à quatre mille francs par an. 

Ils ont droit, en outre, au libre parcours 
sur toutes les voies de communication ex- 
ploitées ou concédées par l'Etat. 

La loi détermine les moyens de transport 
qu’ils peuvent utiliser gratuitement en dehors 
des voies ci-dessus prévues. 

* Art. 58. — Les fils du Roi ou, à leur dé- 
faut, les Princes belges de la branche dela 
Famille royale appelée à régner, sont de 
droit sénateurs à l’âge de 18 ans. Ils n’ont 
voix délibérative qu’à l’âge de 25 ans. 

Art. 59. — Toute assemblée du Sénat qui 
serait tenue hors du temps de la session 
de la Chambre des représentants est nulle 
de plein droit. 


CHAPITRE II 


DU ROI ET DES MINISTRES 


Seclion première, — Du Roi. 


*Art. 60. — Les pouvoirs constitutionnels 
du Roi sont héréditaires dans la descen- 
dance directe, naturelle et légitime de S. 
M. Léopold-Georges-Chrétien-Frédéric de Sa- 
xe-Cobourg, de mâle en mâle, par ordre de 
primogéniture et à l'exclusion perpétuelle 
des femmes et de leur descendance. 

Sera déchu de ses droits à la couronne 
le prince qui se serait marié sans le consen- 
tement du Roi ou de ceux qui, à son dé- 


472 


faut, exercent ses pouvoirs dans les cas 
prévus par la Constitution. 

Toutefois il pourra être relevé de cette 
déchéance par le Roi ou par ceux qui, à 
son défaut, exercent ses pouvoirs dans les 
cas prévus par la Constitution, et ce moyen- 
nant l’assentiment des deux Chambres. 

*Art. 61. — A défaut de descendance mas- 
culine de S. M. Léopold-Georges-Chrétien-Fré- 
dâric de Saxe—Cobourg, le Roi pourra 
nommer son successeur, avec l’assentiment 
des Chambres, émis de la manière prescrite 
par l’article suivant. 

S'il n'y a pas eu de nomination faite 
d'après le mode ci-dessus, le trône sera 
vacant. 

Art. 62.— Le Roi ne peut être en même 
temps chef d'un autre Etat, sans l’assenti- 
ment des deux Chambres. 

Aucune des deux Chambres ne peut dé- 
libérer sur cet objet, si deux tiers au moins 
des membres qui la composent ne sont pré- 
sents, et la résolution n'est adoptée qu'au- 
tant “qu’elle réunit au moins les deux tiers 
des suffrages. 

Art. 63. — La personne du Roi est invio- 
lable; ses ministres sont responsables. 

Art. 64. — Aucun acte du Roi ne peut 
avoir d'effet s’il n'est contresigné par un mi- 
nistre, qui, par cela seul, s’en rend respon- 
sable. 

Art. 65.— Le Roi nomme et révoque 
ses ministres. 

Art. 66. — Il confère les grades dans 
l’armée. 

I nomme aux emplois d'administration 
générale et de relation extérieure, sauf les 
exceptions établies par les lois. 

I ne nomme à d’autres emplois qu’en 
vertu de la disposition expresse d'une loi. 

Art. 67. — Il fait les règlements et arrâ- 
tés nécessaires pour l'exécution des lois, sans 
pouvoir jamais ni suspendre les lois elles- 
mêmes, ni dispenser de leur exécution. 


Art. 68.—Le Roi commande les forces 
de terre et de mer, déclare la guerre, fait les 
traités de paix, d'alliance et de commerce. Il 
en donne connaissance aux Chambres aussitôt 
que l'intérêt et la sûreté de l'Etat le per- 
mettent, en y joignant les communications 
convenables. 

Les traités de commerce et ceux qui pour- 
raient grever l'Etat ou lier individuellement 
des Belges, n’ont d'effet qu'après avoir reçu 
Passentiment des Chambres. 

Nulle cession, nul échange, nulle adjonc- 
tion de territoire ne peut avoir lieu qu’en vertu 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


d'une loi. Dans aucun cas, les articles se- 
crets d'un traité ne peuvent être destruc- 
tifs des articles patentes. 

Art. 69. — Le Roi sanctionne et promulgue 
les lois. 

Art. 70. — Les Chambres se réunissent 
de plein droit, chaque année, le deuxième 
mardi de novembre, à moins qu’elles maient 
été réunies antérieurement par le Roi. 

Les Chambres doivent rester réunies cha- 
que année au moins quarante jours. 

Le Roi prononce la clôture de la session. 

Le Roi a le droit de convoquer extra- 
ordinairement les Chambres. 

Art. 71. — Le Roi a le droit de dissoudre 
les Chambres, soit simultanément, soit sé- 
parément. L'acte de dissolution contient 
convocation des électeurs dans les quarante 
jours, et des Chambres dans les deux mois. 

Art. 72. — Le Roi peut ajourner les 
Chambres. Toutefois l’ajournement ne peut 
excéder le terme d'un mois, ni être renou- 
velé dans la même session, sans l'assentiment 
des Chambres. 

Art. 73. — Il a le droit de remettre ou 
de réduire les peines prononcées par les 
juges sauf ce qui est statué relativement 
aux ministres. 

Art. 74. — Il a le droit de battre monnaie, 
en exécution de la loi. 

Art. 75. — Il a le droit de conférer des 
titres de noblesse, sans pouvoir jamais y 
attacher aucun privilège. 

Art. 76. — Il confère les ordres militaires, 
en observant, à cet égard, ce que la loi pre- 
scrib. 

Art. 77. — La loi fixe la liste civile pour 
la durée de chaque règne. 

Art. 78. — Le Roi n'a d’autres pouvoirs 
que ceux que lui attribuent formellement 
la Constitution et les lois particulières por- 
tées en vertu de la Constitution même. 


Art. 79. — A la mort du Roi, les Chambres 
s’assemblent sans convocation, au plus tard le 
dixième jour après celui du décès. Si les 
Chambres ont été dissoutes antérieurement, 
et que la convocation ait été faite, dans 
Tacte de dissolution, pour une époque pos- 
térieure au dixième jour, les anciennes Cham- 
bres reprennent leurs fonctions, jusqu'à la 
réunion de celles qui doivent les remplacer. 

Sil n'y a eu qu'une Chambre dissoute, 
on suit la même règle à l'égard de cette 
Chambre. 

A dater de la mort du Roi et jusqu’à 
prestation du serment de son successeur au 
trône ou du régent, les pouvoirs constitu- 


LA CONSTITUTION BELGE REVISÉE 


tionnels du Roi sont exercés, au nom du 
peuple belge, par les ministres réunis en 
conseil, et sous leur responsabilité. 

Art. 80.— Le Roi est majeur à l’âge 
de dixhuit ans accomplis. 

Il ne prend possession du trône qu'après 
avoir solennellement prêté, dans le sein des 
Chambres réunises, le serment suivant: 

„Je jure d'observer la Constitution et les 
lois du peuple belge, de maintenir l’indé- 
pendance nationale et l'intégrité du terri- 
toire“, 

Ari. 81. — Si, à la mort du Roi, son suc- 
cesseur est mineur, les deux Chambres se réu- 
nissent en une seule assemblée, à l’effet de 
pourvoir à la régence et à la tutelle. 

Art, 82. — Si le Roi se trouve dans l’impos- 
sibilité de régner, les ministres, après avoir fait 
constater cette impossibilité, convoquent im- 
médiatement les Chambres. Il est pourvu 
à la tutelle et à la régence par les Chambres 
réunies. 

Art. 83. — La régence ne peut être con- 
férée qu'à une seule personne. 

Le régent n'entre en fonctions qu'après 
avoir prêté le serment prescrit par lar- 
ticle 80. 

Art. 84. — Aucun changement à la Con- 
stitution ne peut être fait pendant une ré- 
gence. 

Art. 85. — En cas de vacance du trône, 
les Chambres délibérant en commun, pour- 
voient provisoirement à la régence, jusqu'à 
la réunion des Chambres intégralement re- 
nouvelées; cette réunion a lieu au plus tard 
dans les deux mois. Les Chambres nouvelles, 
délibérant en commun, pourvoient défini- 
tivement à la vacance. 


Section II. — Des ministres. 


Art. 86. — Nul ne peut être ministre 
s'il n'est Belge de naissance, ou s’il n’a reçu 
la grande naturalisation. 

Art. 87. — Aucun membre de la famile 
royale ne peut être ministre. 

Ari. 88. — Les ministres n’ont voix déli- 
bérative dans l’une ou l’autre Chambre que 
quand ils en sont membres. 

Us ont leur entrée dans chacune des 
Chambres, et doivent être entendus quand 
ils le demandent. 

Les Chambres peuvent requérir la pré- 
sence des ministres. 

Art, 89. — En aucun cas, l’ordre verbal 
ou écrit du Roi ne peut soustraire un mi- 
nistre à la responsabilité, 


473 


Art. 90.— La Chambre des représen- 
tants a le droit d'accuser les ministres et 
de les traduire devant la cour de cassation 
qui seule a le droit de les juger, chambres 
réunies, sauf ce qui sera statué par la loi, 
quant à l'exercice de l’action civile par 
la partie lésée et aux crimes et délits que 
des ministres auraient commis hors l'exercice 
de leurs fonctions. 

Une loi déterminera les cas de responsa- 
bilité, les peines à infliger aux ministres et 
le mode de procéder contre eux, soit sur 
l'accusation admise par la Chambre des re- 
présentants, soit sur la poursuite des parties 
lésées. 

Ari. 91.— Le Roi ne peut faire grâce 
au ministre condamné par la cour de cassa- 
tion que sur la demande de l’une des deux 
Chambres. 


CHAPITRE HI 
DU POUVOIR JUDICIAIRE 


Ari. 92. — Les contestations qui ont pour 
objet des droits civils sont exclusivement 
du ressort des tribunaux. 

Ari. 93. — Les contestations qui ont pour 
objet des droits politiques sont du ressort 
des tribunaux, sauf les exceptions établies 
par la loi. 

Ant. 94. — Nul tribunal, nulle juridic- 
tion contentieuse ne peut être établi qu'en 
vertu d’une loi. Il ne peut être créé de 
commissions ni de tribunaux extraordinai- 
res, sous quelque dénomination que ce soit. 

Ari. 96. — Il y a pour toute la Belgi- 
que une cour de cassation. 

Cette cour ne connaît pas du fond des 
affaires, sauf le jugement des ministres. 

Ari. 96. — Les audiences des tribunaux 
sont publiques, à moins que cette publicité 
ne soit dangereuse pour l’ordre ou les 
moeurs; et, dans ce cas, le tribunal le dé- 
clare par un jugement. 

En matière de délits politiques et de 
presse, le huis clos ne peut être prononcé 
qu’à l'unanimité. 

Ari. 97.— Tout jugement est motivé. Il 
est prononcé en audience publique. 

Ari. 98. — Le jury est établi en toutes 
matières criminelles et pour délits politiques 
et de la presse. 

Art. 99.— Les juges de paix et les juges 
des tribunaux sont directement nommés 
par le Roi. 

Les conseillers des cours d'appel et les 
présidents et vice-présidents des tribunaux 


474 


de première instance de leur ressort, sont 
nommés par le Roi, sur deux listes doubles, 
présentées l’une par ces cours, l’autre par les 
conseils provinciaux. 


Les conseillers de la cour de cassation 
sont nommés par le Roi, sur deux listes 
doubles, présentées Pune par le Sénat, Pau- 
tre par la cour de cassation. 


Dans ces deux cas, les candidats portés 
sur une liste peuvent également être portés 
sur l’autre. 

Toutes les présentations sont rendues pu- 
bliques au moins quinze jours avant la no- 
mination. 

Les cours choisissent dans leur sein leurs 
présidents et vice-présidents. 


Art. 100. — Les juges sont nommés à vie. 


Aucun juge ne peut être privé de sa place 
ni suspendu que par un jugement. 

Le déplacement d'un juge ne peut avoir 
lieu que par une nomination nouvelle et 
de son consentement. 


Art. 101. — Le Roi nomme et révoque 
les officiers du ministère public près des 
cours et tribunaux. 


Art. 102. — Les traitements des membres 
de l'ordre judiciaire sont fixés par la loi. 


Art. 103.— Aucun juge ne peut accepter 
du gouvernement: des fonctions salariées, a 
moins qu'il ne les exerce gratuitement et 
sauf les cas d’incompatibilité déterminés par 
la loi. 


Art. 104. — Il y a trois cours d'appel en 
Belgique. 

La loi détermine leur ressort et les lieux 
où elles sont établies. 


Art, 105. — Des lois particulières règlent 
l'organisation des tribunaux militaires, leurs 
attributions, les droits et obligations des mem- 
bres de ces tribunaux, et la durée de leurs 
fonctions. 


Il y a des tribunaux de commerce dans 
les lieux déterminés par la loi. Elle règle 
leur organisation, leurs attributions, le mode 
de nomination de leurs membres, et la durée 
des fonctions de ces derniers. 


Art. 106. — La cour de cassation prononce 
sur les conflits d'attributions, d’après le 
mode réglé par la loi. 

Art. 107. — Les cours et tribunaux n'ap- 
pliqueront les arrêtés et règlements généraux, 
provinciaux et locaux, qu'autant qu'ils se- 
ront conformes aux lois. 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


CHAPITRE IV 


DES INSTITUTIONS PROVIN- 
CIALES OÙ COMMUNALES 


** Art. 108. — Les institutions provinciales 
et communales sont réglées par des lois. 

Ces lois consacrent l'application des prin- 
cipes suivants: 

1» L'élection directe, sauf les exceptions 
que la loi peut établir à l'égard des chefs 
des administrations communales et des com- 
missaires du gouvernement près des conseils 
provinciaux; 

2° L'attribution aux conseils provinciaux 
et communaux de tout ce qui est d'intérêt 
provincial et communal, sans préjudice de 
l'approbation de leurs actes, dans les cas 
et suivant le mode que la loi détermine, 

Plusieurs provinces ou plusieurs communes 
peuvent s'entendre ou s'associer dans les 
conditions et suivant le mode à déterminer 
par la loi, pour régler et gérer en commun 
des objets d'intérêt provincial ou d'intérêt 
communal. Toutefois il ne peut être permis 
à plusieurs conseils provinciaux ou à plusieurs 
conseils communaux de délibérer en commun. 

3° La publicité des séances des conseils 
provinciaux et communaux dans les limites 
établies par la loi; 

4° La publicité des budgets et des comptes; 

5° L'intervention du Roi ou du pouvoir 
législatif, pour empêcher que les conseils 
provinciaux et communaux ne sortent de 
leurs attributions et ne blessent l'intérêt 

énéral. 

Art, 109. —La rédaction des actes de l'état 
civil et la tenue des registres sont exclusi- 
ment dans les atributions des autorités com- 
munales. 


TITRE IV 


DES FINANCES 


Ari. 110. — Aucun impôt au profit de 
l'Etat ne peut être établi que par une loi. 

Aucune charge, aucune imposition provin- 
ciale ne peut être établie que du consen- 
tement du conseil provincial. 

Aucune charge, aucune imposition com- 
munale ne peut être établie que du con- 
sentement du conseil communal. 

La loi détermine les exceptions dont lex- 
périence démontera la nécessité, relativement 
aux impositions provinciales et communales. 


LA CONSTITUTION BELGE REVISÉE 475 


Art. 111. — Les impôts au profit de l'Etat 
sont votés annuellement. 

Les lois qui les établissent n’ont de force 
Que pour un an, si elles ne sont renouvelées. 

Art. 112. — Il ne peut être établi de 
privilège en matière d'impôts. 

Nulle exemption ou modération d'impôt 
ne peut être établie que par une loi. 

Art, 113, — Hors les cas formellement 
exceptés par la joi, aucune râtribution ne 
peut être exigée des citoyens, qu'à titre 
d'impôt au profit de l'Etat, de la province 
ou de la commune. Il n'est rien innové 
au régime actuellement existant des polders 
et des wateringen, lequel reste soumis à 
la législation ordinaire. 

Art. 114, — Aucune pension, aucune gra- 
tification à la charge du Trésor public, ne 
peut être accordée qu’en vertu d'une loi. 

Art. 115. — Chaque année, les Chambres 
arrêtent la loi des comptes et votent le 
budget. 

Toutes les recettes et dépenses de l'Etat 
doivent être portées au budget et dans les 
comptes. 

Art, 116. — Les membres de la Cour des 
comptes sont nommés par la Chambre des 
popi fani et pour le terme fixe par 
a loi. 

Cette cour est chargée de l'examen et de 
la liquidation des comptes de l'administra- 
tion générale et de tous camptahles envers 
le trésor public. Elle veille à ce qu'aucun 
article des dépenses du budget ne soit dé- 
passé et qu'aucun transfert n'ait lieu. Elle 
arrête les comptes des différentes adminis- 
trations de l'Etat et est chargée de recueillir 
à cet effet tout renseignement et toute pièce 
comptable nécessaire, Le compte général de 
l'Etat est soumis aux Chambres avec les 
observations de la Cour des comptes. 

Cette cour est organisée par une loi. 

Art. 117. — Les traitements et pensions 
des ministres des cultes sont à la charge de 
l'Etat; les sommes nécessaires pour y faire 
face sont annuellement portées au budget. 


TITRE V 
DE LA FORCE PUBLIQUE 


Art. 118. — Le mode de recrutement de 
l’armée est déterminé par la loi. Elle règle 
également l'avancement, les droits et les 
obligations des militaires, 

Art. 119. — Le contingent de l'armée est 


voté annuellement. La loi qui le fixe n'a de 
force que pour un an,sielle n’est renouvelée. 

Art. 120. — L'organisation et les attri- 
butions de la gendarmerie fontl'objet d’une loi. 

Art. 121. — Aucune troupe étrangère ne 
peut être admise au service de l'Etat, occu- 
per ou traverser le territoire, qu'en vertu 
d'une loi. 

** Art, 122, — L'organisation d'une garde 
vique est éventuellement réglée par la loi. 

** Art, 123, — (Abrogé), 

Art. 124, — Les militaires ne peuvent être 
privés de leurs grades, honneurs et pensi- 
ons, que de la manière déterminée par la loi. 


TITRE VI 
DISPOSITIONS GÉNÉRALES 


Art. 125. La nation belge adopte les cou- 
leurs rouge, jaune et noire, et pour armes 
du royaume e lion belgique avec la lé- 
gende: L'union fait la force. 

Art, 126. — La ville de Bruxelles est la 
capitale de la Belgique et le siège du gou- 
vernement. 

Art. 127. Aucun serment ne peut être 
imposé qu'en vertu de la loi. Elle en dé- 
termine la formule, 

Art. 128. — Tout étranger, qui se trouve 
sur le territoire de la Belgique, jouit de 
la protection accordée aux personnes et 
aux biens, sauf les exceptions établies par la loi. 

Art. 129. — Aucune loi, aucun arrêté ou 
règlement d'administration générale, provin- 
ciale ou communale, n'est obligatoire qu'après 
avoir été publié dans la forme déterminée 
par la loi. 

Art, 130. — La Constitution ne peut être 
suspendue en tout ni en partie. 


TITRE VII 


DE LA REVISION DE LA 
CONSTITUTION 


Art. 131. — Le pouvoir législatif a le 
droit de déclarer qu'il y a lieu à la revisi- 
on de telle disposition constitutionnelle qu'il 
désigne. 

Après cette déclaration, les deux Cham- 
bres sont dissoutes de plein droit. 

Il en sera convoqué deus nouvelles, con- 
formément à l’article 71, 


476 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


Ces Chambres statuent de commun accord 
avec le Roi, sur les points soumis à la re- 
vision. 

Dans ce cas, les Chambres ne pourront 
délibérer, zi deux tiers au moins des mem- 
bres qui composent chacune d’elles, ne sont 
présents; et nul changement ne sera adopté, 
s’il ne réunit au moins les deux tiers des 
suffrages. 


TITRE VIII 
DISPOSITIONS TRANSITOIRES 


Art. 132. — Pour le premier choix du 
chef de’ l'Etat, il pourra être dérogé à la 
première disposition de l’article 80. 

Art. 133. — Les étrangers établis en 
Belgique avant le 1-er janvier 1814, et qui 
ont continué d’y être domiciliés, sont con- 
sidérés comme Belges de naissance, à la 
condition de déclarer que leur intention est 
de jouir du bénéfice de la présente dispo- 
sition. 

La déclaration devra être faite dans les 
six mois, à compter du jour où la présente 
Constitution sera obligatoire, s’ils sont ma- 
jeurs, et dans l’année qui suivra leur ma- 
jorité, s'ils sont mineurs. 

Cette déclaration aura lieu devant lau- 
torité provinciale de laquelle ressortit le lieu 
où ils ont leur domicile. 

Elle sera faite en personne ou par un 
mandataire, porteur d’une procuration spé- 
ciale et authentique. 

Art. 134. — Jusqu'à ce qu'il y soit pourvu 
par une loi, la Chambre des représentants 
aura un pouvoir discrétionnaire, pour accuser 
un ministre, et la cour de cassation pour 
le juger, en caractérisant le délit et en 
déterminant la peine. 

Néanmoins, la peine ne pourra excéder 
celle de la réclusion, sans préjudice des cas 
expressément prévus par les lois pénales. 

Ari. 135. — Le personnel des cours et 


des tribunaux est maintenu tel qu'il existe 
actuellement, jusqu'à ce qu'il y ait été 
pourvu par une loi. 

Cette loi devra être portée pendant la 
première session législative. 

Art. 136. — Une loi, portée dans la même 
session, déterminera le mode de la pre- 
mière nomination des membres de la cour 
de cassation. 

Art. 137. — La loi fondamentale du 24 
août 1815 est abolie, ainsi que les statuts 
provinciaux et locaux. Cependant, les auto- 
rités provinciales et locales conservent leurs 
attributions jusqu’à ce que la loi y ait autre- 
ment pourvu. 

Art. 138. — À compter du jour où la 
Constitution sera exécutoire, toutes les lois, 
décrets, arrêtés, règlements et autres actes 
qui y sont contraires, sont abrogés. 


Dispositions supplémentaires. 


Art. 139.— Le Congrès national déclare 
qu’il es tnécessaire de pourvoir, par des lois 
séparées, et dans le plus court délai possible, 
aux objets suivants: 

1° La presse; 

2° L'organisation du jury; 

3° Les finances; 

i L'organisation provinciale et commu- 
nale ; 

5° La responsabilité des ministres et au- 
tres agents du pouvoir; 

6° L'organisation judiciaire; 

7° La revision de la liste des pensions; 

8° Les mesures propres à prévenir les abus 
du cumul; 

% La revision de la législation des fail- 
lites et des sursis; 

100 L'organisation de l’armée, les droits 
d'avancement et de retraite, et le Code 
pénal militaire ; 

11° La revision des Codes. 

Charge le pouvoir exécutif de l'exécution 
du présent decret, 








CONSTITUTION DE LA 
RÉPUBLIQUE POLONAISE” 


Au nom de Dieu Tout-Puissant! 

Nous, Nation Polonaise, reconnaissants à la Providence de nous avoir 
délivrés d'un esclavage qui dura un siècle et demi, songeant avec gratitude 
à l'héroïsme et à la persévérance dont les générations ont fait preuve dans 
leurs luttes pleines de sacrifice, en prodiguant constamment leurs meilleurs 
efforts à la cause de l'Indépendance, selon la brillante tradition de la 
glorieuse Constitution du Trois Mai — ayant pour but la prospérité de la 
mère-patrie, unifiée et indépendante, et désirant affermir son existence, sa 
sécurité, ainsi que l’ordre social sur les principes éternels du droit et de la 
liberté, désirant aussi assurer le développement de toutes ses forces morales 
et matérielles pour le plus grand bien de l'humanité renaissante, et garantir 
à tous les citoyens de la République l'égalité, le respect du travail, la 
reconnaissance de tous leurs droits, ainsi que la protection particulière de 
l'Etat — votons et confirmons cette Loi Constitutionnelle ă la Diète 

















Constituante de la République Polonaise. 


CHAPITRE I 
LA RÉPUBLIQUE 


Art. 1. — L'Etat Polonais est une Répu- 
blique. 

Art. 2. — Le ponvoir souverain dans la 
République Polonaise appartient à la nation. 
Les organes de la nation sont en matière lé- 
gislative la Diète et le Sénat, en matière 
d'exercice dn pouvoir exécutif le président 
de la République agissant conjointement avec 
les ministres responsables, et en matière de 
justice, les tribunaux indépendants. 


CHAPITRE II 
POUVOIR LÉGISLATIF 


Art. 3. — L'Etat exerce le pouvoir légis- 
latif et fixe dans ce but tout le droit public 
et privé et en règle le mode d'exécution. 

Il n'y a pas de loi sans l’autorisation de la 
Diète, exprimée selon un mode prévu dans 
le règlement. 

Les lois votées par la Diète, entrent en 
vigueur dans le terme qu’elle fixera. 

La République Polonaise, ayant sa struc- 
ture fondée sur le principe d'une large au- 
tonomie territoriale, transmettra aux re- 
présentations de la susdite autonomie, le 
domaine de la législation, spécialement en 
matière administrative, culturelle et écono- 


*) Loi du 17 mars 1921. 


mique; les détails seront réglés par les lois 
de l'Etat. 

Les décrets des autorités qui donnent 
naissance aux droits et obligations des ci- 
toyens, n’ont de force obligatoire que lors- 
qu'ils sont basés sur la loi et s’y réfèrent. 

Art. 4. — Chaque année, une loi fixera le 
budget de l'Etat pour l’année suivante. 

Art. 5. — Le contingent de l'armée ne 
pourra être fixé que par une loi, le recrute- 
ment annuel ne pourra s'effectuer que selon 
la loi. 

Art. 6. — Un emprunt d'Etat ne pourra 
être émis, les biens immobiliers de l'Etat 
aliénés, échangés ou grevés, des contributions 
publiques et impôts établis que par une loi; 
il en est de même pour les droits de douane 
et monopoles, le système monétaire et les 
garanties financières prises par l'Etat. 

Art. 7. — Le gouvernement soumettra 
chaque année la clôture des comptes de 
PEtat à l'approbation parlementaire. 

Art. 8. — Une loi fixera le mode d'exer- 
cer le contrôle parlementaire sur les dettes 
de l'Etat. 

Art. 9. — La Cour Suprême de Contrôle, 
formée selon les principes du collège et de 
l'indépendance des juges, et dont les mem- 
bres ne pourront être révoqués qu’à la suite 
d’une décision de la Diète, prise à la majorité 
des 3/, des voix, est appelée à contrôler toute 
la gestion financière de l'Etat, à examiner 
la clôture des comptes et à soumettre chaque 


418 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


année une proposition à la Diète, demandant 
d'accorder ou de refuser la décharge au gou- 
vernement. Une loi fixera les détails de lor- 
ganisation de la Cour Suprême de Contrôle 
et le genre de son activité. 

Le Président de la Cour Suprême de Con- 
trôle possède le rang de ministre, sans ce- 
pendant faire partie du Conseil des ministres ; 
il est responsable devant la Diète de l’exer- 
cice de ses fonctions ainsi que de ses subal- 
ternes. 

Ari. 10. — Le droit de l'initiative des 
lois appartient au gouvernement et à la 
Diète. Les propositions et projets de lois, 
entraînant des dépenses pour l'Etat, doi- 
vent indiquer le mode d'emploi de ces dé- 
penses et les moyens de les couvrir. 

Art. 11. — La Diète est composée de 
membres élus pour une période de 5 ans, à 
compter du jour de son ouverture, au suffrage 
universel, secret, direct, égal et conformé- 
ment aux principes de la représentation pro- 
portionnelle. A 

Art. 12, — Le droit de prendre part aux 
élections appartient à tout citoyen polonais, 
sans distinction de sexe, s’il a accompli sa 
21-ème année, au jour de la publication des 
élections, s’il jouit de la plénitude des droits 
civiques et se trouve domicilié dans la cir- 
conscription électorale, au moins depuis la 
veille de la publication des élections au 
Journal des Lois. Le droit de vote doit être 
exercé personnellement. Les militaires en ser- 
vice actif nont pas le droit de participer 
au vote. 

Art. 13. — Le droit d'éligibilité appartient 
à tout citoyen ayant droit de prendre part 
aux élections à la Diète, sans exclure les 
militaires en service actif, indépendamment 
du lieu de son domicile, à 25 ans accomplis. 

Art. 14, — Ne pourront user du droit de 
vote les citoyens condamnés pour délits 
qualifiés par la loi électorale comme en- 
traînant la perte temporaire ou définitive du 
droit de vote et d'élection, ainsi que la dé- 
chéance du mandat parlementaire. 


Art. 15. — Les fonctionnaires de l'Etat 
appartenant à l'administration, aux finances 
et à la justice, ne peuvent être élus dans les 
circonscriptions dans lesquelles ils exercent 
leurs fonctions. Cette disposition ne s’appli- 
que pas aux fonctionnaires des autorités 
centrales. 

Art. 16. — Les fonctionnaires de PEtat 
et de l'autonomie locale reçoivent un congé, 
dès leur élection à la Diète. 

Cette disposition ne s'applique pas aux 


ministres, aux sous-secrétaires d'Etat et aux 
professeurs de l’enseignement supérieur. 

Les années écoulées pendant l’exercice du 
mandat parlementaire, comptent comme 
années de service. 

Art. 17. — Un député appelé à remplir 
une fonction rétribuée de l'État, perd son 
mandat; cette disposition ne s'applique pas 
au cas de la nomination des ministres, sous- 
secrétaires d'Etat et professeurs de Pensei- 
gnement supérieur. 

Art. 18. — Les règles concernant le mode 
des élections à la Diète seront fixées par la 
loi électorale. 

Art. 19. — La Diète vérifie la validité des 
élections non contestées. Le Tribunal Suprême 
décidera de la validité des élections contestées. 

Art. 20. — Les députés représentent la 
nation entière et ne sont limités par aucune 
instruction des électeurs. 

Les députés font la déclaration solennelle 
suivante à la Diète, devant le maréchal: 
„Je promets solennellement, en ma qualité 
de député à la Diète de la République Polo- 
naise, de travailler honnêtement pour le 
bien exclusif de l'Etat Polonais, comme unité, 
dans la mesure de mes capacités et selon ma 
conscience“. 

Art. 21. — Aucun député ne pourra être 
rendu responsable de son activité exercée 
au sein ou en dehors de la Diète, dès qu’elle 
rentre dans l'exercice de ses fonctions, ni 
pendant la durée du mandat, ni après son 
expiration. Les députés répondent seulement 
devant la Diète des discours et opinions 
émises, ainsi que de leurs manifestations à 
la Diete. Si un député a lésé les droits d'un 
tiers, il pourra être traduit devant l'autorité 
judiciaire, si celle-ci obtient à cet effet une 
autorisation de la Diète. 

La procédure pénale, administrative ou 
disciplinaire, intentée contre un député avant 
son élection à la Diete, sera suspendue jusqu’à 
l'extinction de son mandat, si la Diète le 
requiert. 


Dans la procédure pénale, le cours de la, 
prescription contre un député est suspendu. 
pendant toute la durée du mandat. 

Les députés ne pourront, pendant la durée 
de leur mandat, être contraints de répondre: 
en matière de répression ou disciplinaire, ni 
subir de contrainte par corps sans une 
autorisation spéciale de la Diète. Dans le: 
cas du flagrant délit de droit commun, 
commis pat un député, l'autorité judiciaire 
est tenue d'en informer immédiatement le 
maréchal de la Diète, aux fins d'obtenir de: 


CONSTITUTION DE LA RÉPUBLIQUE POLONAISE 479 








cette dernière l’autorisation à la détention et 
à la poursuite, si cela est indispensable pour 
assurer le cours de la justice, respectivement 
pour prévenir les conséquences de l'infrac- 
tion. Sur réquisition du maréchal de la Diète, 
le détenu devra immédiatement être remis 
en liberté, 

Art. 22. — Un député ne peut acheter ni 
prendre à ferme des biens ruraux apparte- 
nant à l'Etat, en son nom ou en celui d'autrui 
prendre de livraisons ni accepter des travaux 
du gouvernement, ni obtenir des concessions 
gouvernementales ou autres avantages per- 
sonnels. 

Un député ne peut non plus accepter des 
distinctions du gouvernement, si ce n’est 
militaires. 

Art. 23. — Un député ne peut être ré- 
dacteur responsable. 

Art. 24. — Les députés reçoivent une 
indemnité fixée par le règlement et ont droit 
au libre parcours sur les voies de communi- 
cation de l'Etat, sur tout le territoire de la 
République. 

Art. 25. — Le président de la République 
convoque, ouvre, ajourne et dissout la Diète 
et le Sénat. 


La Diète doit être convoquée pour la pre- 
mière session, le troisième mardi qui suit la 
date des élections, et chaque année, au plus 
tard en octobre, afin de voter le budget, le 
contingent et le recrutement de l’armée, ainsi 
que les autres affaires courantes. 


Le président de la République peut, s’il 
le juge nécessaire, convoquer la Diète en tout 
temps en session extraordinaire, et il est 
tenu de le faire dans un délai de deux semaines 
si 1/ du nombre total des députés le requiert. 

Les autres cas de convocation de la Diète 
en session extraordinaire sont fixés par la 
Constitution. 


L’ajournement de la Diète ne peut avoir 
lieu qu'avec le consentement préalable de 
cette derniére, dans le cas, où il est repété 
une seconde fois au cours de la même session 
ordinaire, ou si l'interruption doit excéder 
30 jours. 

La Diete convoquée au mois d'octobre 
en session ordinaire ne pourra être close 
avant le vote du budget. 

Art. 26. — La Diete peut se dissoudre 
spontanément, par une décision prise à la 
majorité des ?/, des membres votants. Le 
président de la République peut dissoudre la 
Diete avec le consentement de %/, du nombre 
des sénateurs, fixé par la loi, en présence de 


la moitié au moins du nombre des députés, 
fixé par la loi, 

Dans les deux cas, le Sénat se dissout si- 
multanément et de plein droit. Les élec- 
tions auront lieu dans les 90 jours à compter 
du jour de la dissolution. Le terme sera 
fixé ou par une décision de la Diète ou par 
décret du président de la République. 

Art. 27. — Les députés exercent leurs 
droits et obligations parlementaires person- 
nellement. 

Art. 28. — La Diète nomme parmi ses 
membres le maréchal et ses suppléants, les 
secrétaires et compose les commissions. 

Les mandats du maréchal et de ses sup- 
pléants durent après la dissolution de la 
Diète jusqu’à la constitution de la nouvelle 
Diète. 

Art. 29. — Le mode et l’ordre des déli- 
bérations de la Diète, le genre et le nombre des 
commissions, le nombre des vice-maréchaux 
et des secrétaires, ainsi que les droits et obli- 
gations du maréchal sont fixés par le règle- 
ment de la Diète. 

Le maréchal nomme les fonctionnaires 
de la Diète et répond de leurs actes devant 
la Diète, 

Art. 30. — Les séances de la Diète sont 
publiques. Sur une proposition du maré- 
chal, d’un représentant du gouvernement ou 
de trente députés, la Diète pourra se consti- 
tuer en comité secret. 

Art. 31. — Nul ne pourra être rendu 
responsable d’un compte-rendu sur une 
séance publique de la Diète ou de ses commis- 
sions qui est conforme à la vérité. 

Art. 32. — Pour que les votes de la 
Diète soient valables, la majorité ordinaire 
des suffrages est nécessaire, ainsi que la pré- 
sence de la moitié au moins du nombre total 
des députés, fixé par la loi, à moins que la 
Constitution ne prévoie d’autres dispositions. 


Art. 33. — Les députés ont le droit 
d'adresser au gouvernement ou aux ministres 
particuliers des interpellations, selon le mode 
précisé par le règlement. Le ministre est 
tenu de donner des explications oralement 
ou par écrit, dans un terme n’excédant pas 
six semaines ou bien de justifier l'absence 
d’une réponse objective dans une déclaration 
motivée. Sur la demande des interpellants, 
la réponse devra être communiquée à la 
Diète. La Diète pourra en faire l’objet d’une 
discussion et d’un vote. 

Art. 34. — La Diète peut former parmi 
ses membres ou nommer en dehors d'eux 
pour l'examen de questions spéciales, des 


480 


commissions extraordinaires ayant le droit 
d'interroger les parties intéressées et d'appe- 
ler des témoins et experts. Les attributions 
de ces commissions seront fixées dans chaque 
cas par la Diète. 

Art. 85. — Chaque projet de loi, voté par 
la Diète. sera soumis au Sénat. Si le Sénat 
ne soulève aucune objection pendant trente 
jours à compter de la remise du projet de 
loi voté, le président de la République en 
décrètera la promulgation. Sur la demande 
du Sénat, le président de la République peut 
décréter la promulgation avant que les 
trente jours soient écoulés. 

Si le Sénat décide de modifier ou de rejeter 
un projet de loi voté par la Diète — il 
est tenu de l’annoncer au cours des susdits 
trente jours et devra au plus tard dans 
les trente jours suivants retourner le projet 
à la Diète, avec les modifications proposées. 

Si la Diète vote les modifications propo- 
sées par le Sénat, à la majorité ordinaire 
des voix ou les rejette à une majorité de 11/29, 
le président de la République promulguera 
la loi, dans la tencur adoptée par la deuxième 
décision de la Diète. 

Art. 86. — Le Sénat se compose de 
membres élus par les palatinats particuliers, 
au scrutin secret, universel, direct, égal et 
proportionnel. Chaque palatinat constitue une 
circonscription électorale; les mandats du 
Sénat s'élèvent par rapport à ceux de la 
Diète, sur le nombre des habitants, à un 
quart. Le droit de participer aux élections 
sénatoriales appartient à chaque électeur 
de la Diète, à 30 ans révolus, lors de la pu- 
blication de la date des élections et domi- 
cilié au moins depuis une année dans la cir- 
conscription électorale ; les colons, récemment 
établis, ne perdent pas le droit de vote, 
s'ils ont quitté leur domicile précédent pour 
bénéficier de la réforme agraire, de même 
les ouvriers qui ont changé de lieu de séjour, 
à la suite du changement de leur lieu de tra- 
vail, et les fonctionnaires de l'Etat transférés 
d'office. Le droit d'éligibilité appartient à 
tout citoyen, ayant droit de predre part 
aux élections sénatoriales, y compris les mi- 
litaires en service actif, s’il a accompli sa 
40-ème année le jour de la publication de la 
date des élections. 


La session du Sénat dure le même temps 
que la session de la Diète. 

Nul ne peut être en même temps membre 
de la Diète et du Sénat. 

Art. 87. — Les dispositions des art. 14, 
15, 16, 17, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 27, 28, 29, 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


30, 31, 32 et 33 s'appliquent également au 
Sénat, respectivement à ses membres. 

Art. 35. — Aucune loi ne peut être en 
désaccord avec la présente Constitution, ni 
contredire ses dispositions. 


CHAPITRE III 
POUVOIR EXÉCUTIF 


Art. 39. — Le Président de la République 
est élu pour 7 ans, par la Diète et le Sénat 
réunis en Assemblée Nationale, à la majorité 
absolue des voix. Le Président de la Répu- 
blique convoque l’Assemblée Nationale pen- 
dant le dernier trimestre qui précède l’expi- 
ration de son mandat. 

Si la convocation n'a pas lieu 30 jours 
avant que le mandat présidentiel soit expiré, 
la Diète et le Sénat se réunissent de plein 
droit en Assemblée Nationale sur initiative 
et sous la présidence du maréchal de la Diète. 

Art. 40. — Si le Président de la Répu- 
blique ne peut exercer ses fonctions, ou s’il 
y a vacance pour cause de décès, renonciation 
ou toute autre cause, il sera suppléé par le 
maréchal de la Diète. 

Art. 41. — Si la Présidence de la Répu- 
blique devient vacante, la Diète et le Sénat 
se réuniront sans délai et de plein droit en 
Assemblée Nationale, sur l'initiative et sous 
la présidence du maréchal de la Diète, pour 
élire un nouveau Président. 

Si la Diète est dissoute au moment où la 
Présidence de la République devient vacante, 
le maréchal de la Diète décrète sans délai 
les nouvelles élections à la Diète et au Sénat. 

Art. 42. — Si le Président de la Répu- 
blique n’exerce pas ses fonctions pendant 3 
mois, le maréchal de la Diète convoquera 
la Diète sans délai. Celle-ci aura à décider, 
s’il faut considérer le poste présidentiel 
comme vacant. 

La décision déclarant le poste vacant, 
sera prise à la majorité des £/, des voix, en 
présence d'au moins la moitié du nombre 
des députés, fixé par la loi. 


Art, 43. — Le Président de la République 
exerce le pouvoir exécutif par les ministres 
responsables devant la Diète et les fonction- 
naires qui en dépendent. 

Tout fonctionnaire de la République re- 
lève de son ministre qui répond de ses actes 
devant la Diète, 

Les nominations des fonctionnaires de la 
Chancellerie civile du Président de la Ré- 
publique seront contresignées par le prési- 


CONSTITUTION DE LA RÉPUBLIQUE POLONAISE 481 








dent du Conseil qui répond de leurs actes 
devant la Diète. 

Art. 44. — Les lois sont signées par le 
Président de la République et les ministres 
respectifs ; le Président de la République en 
décrète la publication dans le Journal des 
Lois de la République. 

Le Président de la République a le droit 
aux fins d'exécution des lois et en s'autori- 
sant de la loi, de signer des décrets gouverne- 
mentaux, arrêtés, ordres ou interdictions et 
d’en assurer l'exécution par l'emploi de la 
contrainte. 

Le même droit appartient aux ministres, 
dans la limite de leurs compétences, et aux 
autorités qui en dépendent. 

Pour être valable, tout acte gouverne- 
mental du Président de la République doit 
être signé par le Président du Conseil et 
le ministre compétent qui en prennent de 
ce fait la responsabilité. 

Art. 45. — Le Président de la République 
nomme et révoque le Président du Conseil; 
il en fait de même pour les ministres respon- 
sables, sur la proposition du Président du 
Conseil, et nomme les fonctionnaires des 
autorités civiles et militaires prévues par les 
lois, sur la proposition du Conseil des ministres. 

Art. 46. — Le Président de la République 
est aussi le Chef Suprême des forces armées 
de l'Etat, mais il ne peut exercer le com- 
mandement suprême pendant la guerre. 

Le Président de la République nomme le 
Chef Suprême des forces armées, en cas de 
guerre, sur la proposition du Conseil des 
ministres, faite par le ministre de la guerre 
qui est responsable devant la Diète de tous 
les actes relatifs au commandement pendant 
la guerre comme de toutes les questions de 
direction militaire. 

Art. 47. — Le droit de grâce et de ré- 
duction des peines, ainsi que le droit de re- 
mettre les effets d’un sentence pénale, est 
reconnu au Président de la République. 

Le Président ne pourra faire usage de ce 
droit à l'égard des ministres, jugés à la suite 
d’une mise en accusation devant la Diète. 

L'amnistie pourra seulement intervenir par 
voie législative. 

Art. 48. — Le Président de la République 
représente l'Etat à l'extérieur, il agrée les 
représentants diplomatiques des Etats étran- 
gers et accrédite les représentants diploma- 
tiques de l'Etat Polonais près les Etats 
étrangers. 

Art. 49. — Le Président de la République 
conclut et ratifie les conventions avec les 


Etats étrangers et les porte à la connaissance 
de la Diète. 

Les traités commerciaux et douaniers, 
ainsi que les accords grevant l'Etat Polonais 
dans le domaine des finances, ou qui contien- 
nent des dispositions légales entraînant des 
obligations pour les citoyens, ou qui introdui- 
sent des changements dans les frontières de 
l'Etat, ainsi les alliances ne pourront être 
conclues qu'avec le consentement de la 
Diète. 

Art. 50. — Le Président de la République 
ne peut déclarer le guerre et conclure la paix 
qu'avec le consentement préalable de la 
Diete. 


Art. 51. — Le Président de la République 
m'encourt aucune responsabilité parlemen- 
taire ni civile pour les actes accomplis dans 
l'exercice de ses fonctions. 


Le President de la République pourra seu- 
lement être responsable devant la Diete, par 
une sentence rendue à une majorité des 5 ;, 
en présence de la moitié au moins du nombre 
des députés, fixé par la loi, s’il est coupable 
de haute trahison, de violation de la Consti- 
tution ou d’infractions pénales. —L'affaire sera 
instruite et l'arrêt rendu par le Tribunal 
d'Etat selon les dispositions d'une loi spé- 
ciale. Le Président de la République sera 
suspendu de ses fonctions dès sa mise en 
accusation devant le Tribunal d'Etat. 


Art. 62. — Le Président de la République 
reçoit un traitement fixé par une loi spé- 
ciale. 


Art. 53. — Le Président dela République 
ne peut cumuler d’autres fonctions, ni être 
membre de la Diète ou du Sénat. 


Art. 51. — Avant d'entrer en fonctions, 
le Président de la République prête le ser- 
ment suivant devant l’Assemblée Nationale: 
„„Je jure devant Dieu Tout-Puissant, un 
dans la S-te Trinité, et je te promets, Peuple 
Polonais, comme Président de la République, 
d'observer et de défendre les lois de la Ré- 
publique et sa Constitution avant tout, de 
servir fidèlement et de toutes mes forces le 
bien général de la Nation, de détourner avec 
vigilance tout mal et danger de l'Etat, de 
garder inébranlablement l'honneur de la Po- 
logne, de considérer comme mon premier 
devoir la justice envers tous les citoyens 
sans distinction, et de me consacrer unique- 
ment aux obligations de ma charge. 

Que m'y soit en aide Dieu et sa Sainte 
Passion. Ainsi soit-il“. 

Art. 55. — Les ministres forment le Con- 


482 


seil des ministres, sous la présidence du 
ministre-président. 

Art. 56. — Le Conseil des ministres est 
solidairement responsable, au point de vue 
constitutionnel et politique de la politique 
générale du gouvernement. 

Les ministres sont aussi 
chacun dans les limites de ses compétences, 
des actes accomplis dans l'exercice de leurs 
fonctions, aussi bien quant à la conformité 
de ces actes avec la présente Constitution 
et les autres lois de l’État, et des actes ac- 
complis par les organes administratifs sub- 
alternes, que de la direction générale de leur 
politique. 

Art. 57. — Dans les mêmes limites, les 
ministres sont solidairement et individuelle- 
ment responsables des actes de gouverne- 
ment du président de la République. 

Art. 58. — La Diète appelle les ministres 
à répondre de leurs actes du point de vue 
parlementaire à la majorité ordinaire des 
voix, Le Conseil des Ministres et chacun de 
ses membres doivent démissionner, si la 
Diète l'exige. 

Art. 59. — La responsabilité constitution- 
nelle des ministres et le mode de son applica- 
tion seront fixés par une loi spéciale, 

La décision mettant un ministre en état 
d'accusation devra être prise en présence 
de la moitié au moins du nombre des députés, 
fixé par la loi, par une majorite des ?/, des 
Voix. 

Le Tribunal d'Etat instruit le procès et 
rend le jugement. Un ministre ne pourra se 
soustraire de la responsabilité constitation- 
nelle en résignant ses fonctions. Dès sa 
mise en accusation, un ministre est suspendu 
de ses fonctions. 

Art. 60. — Les ministres et les fonction- 
naires délégués par eux ont le droit de parti- 
ciper aux séances de la Diète et de prendre 
la parole après la série des orateurs inscrits. 
Is n'auront droit au vote que s'ils sont 
députés. 


Art, 61. — Les fonctions ministérielles sont 
incompatibles avec d’autres fonctions; les 
ministres ne pourront faire partie d’une di- 
rection ou d'un conseil de surveillance d’in- 
stitutions ayant un but lucratif. 

Art. 62. — Si les fonctions ministérielles 
sont exercées intérimairement par un direc- 
teur du ministère, les dispositions relatives 
aux ministres s'appliqueront à celui-ci. 

Le président du Conseil sera remplacé, 
s’il y a lieu, par un des ministres. 

Art, 63. — Le nombre, la sphère d'activité 


responsables, , 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


et les relations réciproques des ministres ainsi 
que les compétences du Conseil des Ministres 
seront fixés par une loi spéciale. 

Art, 64. — Le Tribunal d'Etat se compose 
du Premier Président du Tribunal Suprême, 
qui le préside et de douze juges, dont 8 seront 
élus par la Diète et 4 par le Sénat en dehors 
de leurs membres. 

Peuvent être membres du Tribunal d'Etat 
seulement des personnes n’exerçant aucune 
fonction publique et jouissant de tous leurs 
droits civiques. 

Les membres du Tribunal d'Etat sont 
élus par la Diète et le Sénat, immédiatement 
après louverture de la session et pour toute 
sa durée. 

Art, 65. — L'Etat Polonais au point de 
vue administratif, sera divisé par voie légis- 
lative en palatinats, districts et communes 
urbaines et rurales, qui formeront en même 
temps les unités de Pautonomie locale. 

Les unités de l’autonomie locale peuvent 
s'unir en fédérations pour accomplir des 
tâches rentrant dans la sphère de cette au- 
tonomie. 

Ces associations n’auront un caractère de 
droit public qu’en vertu d’une loi spéciale. 

Art. 66. — L'organisation administrative 
de l'Etat sera régie par le principe de la dé- 
concentration, avec la réunion autant que 
possible des organes de l'administration pu- 
blique dans les différentes unités territoriales 
en un office unique et sous un directeur, 
ainsi que par le principe de la participation 
des citoyens choisis par la voie d'élections, 
à l'exécution des tâches qui incombent à ces 
offices, dans les limites fixées par la loi. 

Art. 67. — Le droit de décider les ques- 
tions rentrant dans le domaine d'activité de 
l'autonomie locale appartient aux conseils 
éligibles, 

’activité exécutive de l’autonomie locale 
des palatinats et districts appartient aux 
organes formés conformément au principe 
de la réunion des collèges, élus par les organes 
représentatifs, avec les représentants des au- 
torités administratives de l'Etat et sous leur 
présidence, 


Ari. 68. — A coté de autonomie territo- 
riale, une loi spéciale fixera l’autonomie éco- 
nomique pour les différentes branches de la 
vie économique et notamment: les Chambres 
d'agriculture, de commerce, d'industrie, d'ar- 
tisans, du travail salarié et autres, formant 
ensemble la Chambre Economique Suprême 
de la République: sa coopération avec les 
autorités de PEtat dans la gestion commune 


CONSTITUTION DE LA RÉPUBLIQUE POLONAISE 483 


de la vie économique et dans le domaine de 
l’activité législative, sera fixée par la loi. 

Art. 69. — Les sources de revenus de 
l'Etat et des fédérations autonomes seront 
strictement délimitées par la loi. 

Ari. 70. — L'Etat exercera son contrôle 
sur l’activité des organes autonomes par les 
sections de Pantonomie du degré supérieur ; 
néanmoins, la loi pourra le confier partielle- 
ment à la juridiction administrative. 

Les cas exceptionnels, où les décisions des 
organes admnistratifs exigeront la sanction 
de l'autorité autonome supérieure ou des mi- 
nistères, seront fixés par la loi. 

Ari. 71. — D n’y a qu’une instance d'appel 
pour les arréts rendus par les organes du 
gouvernement ou de l'autonomie, sauf dis- 
position contraire de la loi, 

Ari. 72. — La loi se conformera au prin- 
cipe que les parties ont droit au pourvoi en 
appel à un tribunal, prévu dans la loi, dans 
le cas de sentences pénales rendues en pre- 
mière instance par les autorités administra- 
tives. 

Art. 73. — Une loi spéciale fixera la ju- 
ridiction administrative, appelée à statuer 
de la légalité des actes de l'administration, 
tant du gouvernement que de l’autonomie 
locale, et dont l’organisation sera basée sur 
une collaboration des citoyens et du pouvoir 
judiciaire avec à sa tête, le Tribunal Ad- 
ministratif. 


CHAPITRE IV 


POUVOIR JUDICIAIRE 


Art. 74. — La justice est rendue par les 
tribunaux au nom de la République Polo- 
naise. 

Art, 75. — L'organisation, la compétence 
matérielle et locale ainsi que le mode de 
procédure des tribunaux seront réglés per 
la loi. 

Art. 76. — Le président de la République 
nomme les juges, si la loi n’en dispose autre- 
ment; cependant les juges de paix seront 
dans la règle élus par la population. 

Les fonctions de juge ne pourront être 
exercées que par des personnes remplissant 
les conditions requises par la loi. 

Ari. 77. — Les juges sont indépendants 
dans l'exercice de leurs fonctions judiciaires 
et ne sont soumis qu’à la loi. 

Les arrêts judiciaires ne pourront être mo- 
difiés ni par le pouvoir législatif ni par le 
pouvoir exécutif. 


Art. 78. — Un juge ne pourra être desti- 
tué, suspendu de ses fonctions, transféré 
dans un autre lieu ou mis à la retraite contre 
sa volonté qu’à la suite d'un arrêt judiciaire 
et seulement dans les cas prévus par la loi, 

Cette disposition ne s'applique pas aux cas 
où le déplacement du juge ou sa mise à la 
retraite surviennent à la suite d'une réorga- 
nisation de la justice, décrétée par la loi. 

Art. 79. — Les juges ne peuvent être 
rendus pénalement responsables, ni être pri- 
vés de leur liberté, sans une autorisation 
préalable du tribunal, désigné par la loi, 
pour autant qu’ils ne sont pas pris en flagrant 
délit; mais dans ce cas aussi, le tribunal peut 
exiger la libération immédiate du détenu. 

Art. 80. — La situation spéciale des juges, 
leurs droits et obligations, ainsi que leur ré- 
munération sont réglés par une loi spéciale. 

Art. 81. — Les tribunaux n'ont pas le 
droit d'examiner la validité des lois régulière- 
ment promulguées. 

Art. 82. — Les débats devant les tribu- 
naux ordinaires dans les affaires civiles et 
pénales sont publics, sauf si la loi prévoit 
des exceptions. 

Art. 83. — Le jury est appelé à statuer 
sur les crimes encourant des peines plus sé- 
vères et les délits politiques. Les infractions 
relevant des tribunaux siégeant avec jury, 
leur organisation et procédure seront déter- 
minées par une loi spéciale. 

Art. 84. — D sera institué un tribunal 
suprême pour les affaires civiles et pénales. 

Art. 85. — L'organisation des tribunaux 
militaires, leur caractère et procédure, ainsi 
que les droits et obligations des membres 
de ces tribunaux seront fixés par la loi. 

Art. 86. — Un tribunal spécial sera appelé 
à statuer sur les conflits de compétence entre 
les autorités administratives et les tribunaux; 
les détails seront réglés par la loi. 


CHAPITRE V 


DEVOIRS GÉNÉRAUX ET DROITS 
CIVIQUES 


Ari. 87. — Un ressortissant polonais ne 
peut être en même temps ressortissant d'un 
autre Etat. 

Art. 88. — La nationalité polonaise s'ac- 
quiert: 

a) par la naissance de parents polonais; 

d) par la naturalisation conférée par Yau- 
torité compétente de l'Etat. 

Les autres conditions relatives à l’acquisi- 


484 


tion et à l'extinction de la nationalité sont 
fixées par la loi. 

Art. 89. — Les ressortissants polonais ont 
pour premier devoir de rester fidèles à la 
République Polonaise. 

Art. 90. — Tout ressortissant est tenu de 
respecter et d'observer la Constitution et les 
autres lois ou décrets en vigueur, émanant 
des autorités compétentes de l'Etat ou de 
l'autonomie locale. 

Art. 91. — Tout ressortissant est tenu de 
soumettre aux obligations militaires. Le 
genre et le mode du service, son règlement et 
sa durée, la libération de cette obligation 
ainsi que toutes les prestations de nature 
militaire seront réglés par la loi. 

Art. 92. — Tout ressortissant est tenu de 
supporter les charges et obligations publiques, 
établies par la loi. 

Art. 93. — Tout ressortissant est tenu de 
respecter l'autorité légale et de faciliter l'exé- 
cution de la tâche de celle-ci, de remplir 
consciencieusement les devoirs publics, aux- 
quels la nation ou l'autorité compétente 
l'aura appelé. 

Art. 94, — Les citoyens ont le devoir de 
donner une éducation àleurs enfants, d’en 
faire de bons citoyens de la patrie et de leur 
assurer au moins l'instruction primaire. 

Cette obligation sera déterminée de plus 
près par la loi. 

Art. 95. — Le République Polonaise as- 
sure sur son territoire la pleine protection de 
la vie, de la liberté et de la propriété à tous 
ses habitants sans distinction de provenance, 
nationalité, langue, race ou religion. 

Les étrangers bénéficient sous condition 
de réciprocité, des mêmes droits que les res- 
sortissants polonais et ont les mêmes obliga- 
tions, sauf pour les cas où la loi exige expres- 
sément la nationalité polonaise. 

Art. 96. — Tous les citoyens sont égaux 
devant la loi. Les emplois publics sont ac- 
cessibles dans la même mesure à tous, dans 
les conditions fixées par la loi. 


La République Polonaise ne reconnaît pas 
de privilèges de naissance, ni de classe, de 
blasons, de titres nobiliaires ou autres, excep- 
tion faite pour les distinctions scientifiques, 
les titres officiels ou professionnels. Un ci- 
toyen polonais n'a pas le droit d'accepter 
sans l'autorisation du Président de la Répu- 
blique de titres ni de décorations étrangers. 

Art. 97. — Les limitations à la liberté, no- 
tamment la revision personnelle et l’arresta- 
tion, ne sont admises que dans les cas prévus 
par la loi et selon un mode fixé par la loi, sur 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


la base d'un ordre de l'autorité judiciaire. 

Pour autant que l’ordre judiciaire ne pour- 
rait être donné immédiatement, il devra être 
transmis au moins dans les 48 heures indiquant 
les causes motivant la revision ou l'arrestation. 

Les personnes arrêtées auxquelles les mo- 
tifs de l'arrestation mont pas été indiqués 
dans les 48 heures par un écrit revêtu des 
signatures des autorités judiciaires recouvre- 
ront immédiatement leur liberté. 

Les lois règlent les moyens de contrainte 
reconnus aux autorités administratives pour 
exécuter leur ordres. 

Art. 98. — Nul ne pourra être soustrait 
à son juge légal. Les juridictions exception- 
nelles ne sont admises que dans les cas prévus 
par les loi promulguées avant la perpétration 
de l’acte délictueux. La poursuite et la puni- 
tion d'un citoyen n'auront lieu qu’à la suite 
d’une loi ayant force obligatoire. 

Les peines qui comportent des inflictions 
corporelles sont interdites et nul ne pourra 
en être frappé. 

Aucune loi ne pourra fermer la voie ju- 
diciaire au citoyen victime d'une injustice 
ou d’un préjudice. 

Art. 99. — La République Polonaise re- 
connait toute propriété soit individuelle des 
citoyens, soit collective d'associations de 
citoyens, de corps autonomes, d'institutions 
ou de l'Etat lui-même, comme un des princi- 
paux fondements de l’organisation sociale et 
de l’ordre juridique; elle reconnait à tous 
les habitants, institutions et communautés 
la protection de leur propriété et n'admet de 
limitation ou d'abolition de la propriété indi- 
viduelle ou collective que dans les cas prévus 
par la loi pour des raisons d'utilité générale 
et contre indemnité, Une loi seulement pourra 
décider quels biens et dans quelle limite ils 
pourront former la propriété exclusive de 
l'Etat, en vue d'utilité publique, ainsi dans 
quelle mesure peuvent être limités les droits 
des citoyens et de leurs associations juridi- 
qyement reconnues d'exploiter la terre, eaux, 
minéraux et autres richesses de la nature. 


La terre, formant un des principaux fac- 
teurs dans la vie nationale et de l'Etat, ne 
peut être l'objet d'une circulation illimitée. 
Les lois fixeront dans quelle mesure l'Etat a 
le droit au rachat forcé des biens ruraux, 
ainsi qu’au réglement du transfert de ces biens, 
conformément au principe que la structure 
agraire de la République Polonaise doit avoir 
pour base des exploitations agricoles aptes à 
une production normale et étant propriété 
individuelle. 


CONSTITUTION DE-LA RÉPUBLIQUE POLONAISE 


Art. 100. — Le domicile du ressortissant 
est inviolable. La transgression de cette loi 
par la pénétration au domicile, perquisition 
domiciliaire et rétention de papiers ou va- 
leurs, excepté pour les cas de nécessité d’exé- 
cution des mesures administratives, expres- 
sément autorisées par la loi, ne peut avoir 
lieu que sur l’ordre des autorités judiciaires 
selon un mode et dans les cas prévus par 
la loi. 

Art. 101. — Sur le territoire de l'Etat 
tout citoyen est libre de choisir son domicile 
ou lieu de séjour, de changer de domicile ou 
émigrer, de choisir sa profession ou gagne- 
pain ainsi que de transférer sa propriété. 

Ces droits ne pourront être limités que 
par la loi. 


Art. 102. — Le travail étant la principale 
source de la richesse dans la République doit 
rester sous la protection spéciale de l'Etat. 

Tout citoyen à droit à la protection de 
l'Etat accordée à son travail, et en cas de 
chômage, maladie ou accident — à Passu- 
rance sociale réglée par la loi. 


L'Etat a le devoir de rendre la protection 
morale et la consolation religieuse accessibles 
aux citoyens dont il s'occupe directement 
dans les institutions publiques telles que les 
établissements d'instruction, les casernes, 
hôpitaux, maisons de détention et asiles. 

Ari. 103. — Les enfants privés au point 
de vue de l'éducation de soins paternels suffi- 
sants ont droit à l’aide et à la protection de 
PEtat, dans les limites fixées par la loi. 

Un arrêt judiciaire est nécessaire pour 
pra les parents de leur puissance sur l’en- 
ant. 


Des lois spéciales règlementent la protec- 
tion de la maternité. 

Le travail salarié d’enfants ayant moins 
de 15 ans, le travail de nuit de femmes et 
d'ouvriers adolescents dans les différentes 
branches de l’industrie, nuisibles à leur santé, 
est interdit. 


Il est interdit d'occuper à un travail sa- 
larié des enfants ou adolescents devant fré- 
quenter l'école. 

Art. 104. — Tout citoyen a le droit d'ex- 
primer librement ses idées et opinions, pour 
autant qu'il ne viole pas les dispositions de 
la loi. 

Art. 105. — La liberté de la presse est 
arantie. La presse ne pourra être soumise à 
a censure ni au système des concessions. 
Le débit postal ne peut être refusé aux jour- 
naux et imprimés du pays, ni leur divulga- 


485 


tion être limitée sur le territoire de la Ré- 
publique. 

Une loi spéciale fixera la responsabilité 
encourue pour abus de cette liberté. 

Art. 106. — Le secret des lettres et autres 
correspondances ne pourra être violé que dans 
les cas prévus par la loi. 

Ari. 107. — Les citoyens ont le droit d’a- 
dresser individuellement ou en groupe des 
pétitions à tous les corps de représentants et 
autorités publiques de l'Etat et de l’autono- 
mie locale. 

Art. 108. — Les citoyens jouissent du 
droit de réunion, d'association, ainsi que de 
celui de fonder des sociétés et unions. 

j L'application de ces droits est réglée par 
a loi. 

Art. 109. — Tout citoyen a le droit de 
garder sa nationalité et de cultiver sa langue 
et ses coutumes nationales. 

Des lois spéciales de l'Etat garantissent 
aux minorités, dans l'Etat Polonais, le plein 
et libre développement de leurs coutumes na- 
tionales, avec l’assistance des fédérations au- 
tonomes des minorités, ayant un caractère 
de droit public, dans les limites des fédéra- 
tions de autonomie générale. 

L'Etat aura vis-à-vis de leur activité le 
droit de contrôler et en cas de besoin, lo- 
bligation de compléter leurs ressources finan- 
cières. 

Ari. 110. — Les ressortissants polonais qui 
appartiennent aux minorités nationales, de 
religion ou de langue ont le droit, à légal 
des autres citoyens de former, contrôler et 
administrer à leurs frais les institutions de 
bienfaisance, religieuses et sociales, écoles et 
autres institutions d'éducation, ainsi que d'y 
faire librement usage de leur langue et d’ob- 
server les préceptes de leur religion. 

Art. 111. — La liberté de conscience et 
de religion est garantie à tous les ressortis- 
sants. Nul ne pourra être limité dans les 
droits reconnus aux autres ressortissants, en 
raison de sa religion ou de ses convictions 
religieuses. 

Tous les habitants de l'Etat Polonais ont 
le droit de pratiquer librement leur croyance, 
en public ou dans le privé, et de suivre les 
préceptes de leur religion ou rite, tant que 
ces pratiques ne s'opposent pas à l’ordre 
public et aux bonnes mœurs. 


Art. 112. — Il est interdit d'user de la 
liberté de confession en désaccord avec les 
lois. Nul ne pourra se soustraire à remplir 
ses devoirs publics en raison de ses croyances 
religieuses. Nul ne pourra être contraint de 


486 


participer à un acte ou rite religieux tant 
qu'il ne subit pas la puissance paternelle ou 
tutélaire. 

Art. 113. — Chaque association religieuse 
reconnue par l'Etat, a le droit d'organiser 
des services religieux en public et en réunion, 
peut librement gérer ses affaires intérieures, 
être propriétaire ou acquérir des biens mo- 
biliers et immobiliers, les administrer et en 
disposer, rester en possession et en jouis- 
sance de ses fonds et fondations ainsi que 
des institutions ayant un but religieux, sci- 
entifique ou de bienfaisance. Aucune asso- 
ciation religieuse ne pourra être en désaccord 
avec les lois de l'Etat. 


Art. 114. — La confession catholique-ro- 
maine, étant la confession de la majorité de 
la nation exerce un rôle prépondérant dans 
l'Etat entre confessions qui jouissent d'un 
traitement égal. 

L'église catholique-romaine est régie par 
ses propres lois. Les relations entre l'Etat 
et l'Eglise seront fixées sur la base d'un 
accord avec le Saint-Siège qui devra être ra- 
tifié par la Diète. 

Art. 115. — Les églises des minorités de 
religions et les autres associations religieuses 
reconnues par la loi sont régies par leur pro- 
pre législation qui sera recconnue par l'Etat, 
tant qu’elle ne contient pas de dispositions 
contraires à la loi. 

Les relations entre l'Etat et ces églises ou con- 
fessions seront fixées par la loi, sur la base 
d'une entente avec leurs représentations légales. 


Art. 116. — La reconnaissance d’une con- 
fession nouvelle ou bien jusquelà juridique- 
ment non reconnue ne sera point refusée aux 
associations religieuses dont l’organisation, 
l'enseignement et les préceptes ne s'opposent 
pas à l’ordre public et aux bonnes mœurs. 


Art. 117. — Les recherches scientifiques 
et la publication de leurs résultats sont li- 
bres. Tout ressortissant a le droit d’ensei- 
gner, fonder et administrer des écoles ou éta- 
blissements d'éducation, s’il remplit les con- 
ditions requises par la loi relatives à ses titres, 
à la sécurité des enfants à lui confiés et s’il 
a une attitude loyale envers l'Etat. 

Toutes les écoles et établissements d’édu- 
cation, publics ou privés, seront contrôlées 
par les autorités de l'Etat dans les limites 
fixées par la loi. 

Art. 118. — L'enseignement primaire est 
obligatoire pour tous les ressortissants de 
l'Etat. La durée, les limites et le mode de 
l’enseignement primaire sont fixés par la loi. 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


Art. 119. — L'enseignement est gratuit dans 
les écoles de l'Etat ou de l'autonomie locale. 

L'Etat assure des bourses aux élèves pau- 
vres, particulièrement doués qui fréquentent 
les établissements secondaires et supérieurs. 

Art. 120. — Dans tout établissement d'in- 
struction dont le programme comprend l'ensei- 
gnement de la jeunesse n'ayant pas atteint 18 
ans, entretenu en tout ou partie par l'Etat ou 
les corps de l'autonomie, l’enseignement de la 
religion est obligatoire pour tous les élèves, 
La direction et le contrôle de cet enseignement 
appartient à l'association religieuse respective, 
sous réserve du droit suprême de contrôle 
réservé aux autorités scolaires de l'Etat. 

Art. 121. — Tout citoyen a droit à la 
réparation du dommage causé par les organes 
de l'Etat, civils ou militaires, par une activité 
officielle, non conforme à la loi ou aux obli- 
ations de service. L'Etat est responsable du 

ommage causé, solidairement avec les or- 
ganes fautifs. La remise de la plainte contre 
l'Etat et contre des fonctionnaires ne dé- 
pend pas de l’autorisation des organes publics. 
Les communes et autres corps de l'autonomie 
encourent la même responsabilité. 

Des lois spéciales fixeront l'application de 
ces principes. 

Art. 122. — Les dispositions concernant 
les droits individuels s'appliquent également 
aux personnes appartenant à la force armée. 
Les exceptions à ce principe sont fixées par 
les lois militaires. 

Art. 123. — La force armée peut seule- 
ment être employée sur réquisition de l'au- 
torité civile, sous condition de la stricte 
observation des lois, afin de réprimer les 
troubles ou d'exécuter les prescriptions de 
la loi au moyen de la contrainte. Les excep- 
tions à ce principe ne sont admises qu’en 
vertu d'une loi sur l’état de guerre ou de siège. 

Art. 124. — La suspension temporaire des 
droits individuels: de la liberté individuelle 
(art. 97), de l'inviolabilité du domicile (art. 
100), de la liberté de la presse (art. 105), du 
secret des correspondances (art. 106), du droit 
de coalition, d'association et de fondation 
de societés (art. 108) pourra avoir lieu pour tout 
le territoire de l'Etat ou pour des localités, 
si cela devient nécessaire pour des raisons de 
sécurité publique. 


Le Conseil des ministres peut exclusive- 
ment décréter cette suspension, avec l'auto- 
risation du président de la République, en 
cas de guerre ou de danger de guerre, en cas 
de troubles intérieurs ou,de complots graves 
qui portent le caractère de haute trahison 


CONSTITUTION DE LA RÉPUBLIQUE POLONAISE 


menaçant la Constitution ou la sécurité des 
citoyens. 

Ce décret du Conseil des ministres, rendu 
au cours de la session de la Diète, doit être 
immédiatement soumis à la sanction de la 
Diète, Dans le cas ou ce décret serait pro- 
mulgué pour un territoire supérieur à un pala- 
tinat, pendant les vacances de la Diète, cette 
dernière se réunira de plein droit dans les 
8 jours qui suivent la date de la publication 
de ce décret, aux fins de prendre une décision. 

Si la Diète refuse de donner son assenti- 
ment, l’état de guerre cesse immédiatement 
d’être en vigueur. Si le Conseil des ministres 
décrète l'état de guerre après la fin de la 
session de la Diète ou après sa dissolution, le 
décret du gouvernement doit être soumis 
sans délai à la Diète nouvellement élue, à 
sa première séance. 

Ces principes seront fixés de plus près par 
la loi sur l'état de guerre. 

Les principes de la suspension temporaire 
des droits individuels nommés plus haut au 
cours de la guerre, sur un territoire rentrant 
dans les opérations militaires, seront fixés par 
la loi sur l’état de guerre. 


CHAPITRE VI 
DISPOSITIONS GÉNÉRALES 


Art, 125, — La révision de la Constitution 
peut seulement être votée en présence de la 
moitié au moins du nombre des députés, 


487 


fixé par la loi, respectivement des membres 
du Sénat, par une majorité des2/, des suf- 


frages. 

Fa motion demandant la révision de la 
Constitution doit être signée par 1/, du nombre 
des députés, fixé par la loi, et le dépôt de 
cette motion être annoncé au moins quinze 
jours d'avance. 

La deuxième Diète réunie conformément 
aux dispositions de la Constitution, pourra 
soumettre cette dernière à une révision, par 
une décision prise à la majorité des 3/, des 
voix, en présence de la moitié au moins du 
nombre des députés, fixé par la loi. 

Tous les 25 ans après le vote de la présente 
Constitution, la révision aura lieu à la suite 
d'une décision de la Diète et du Sénat réunis 
en Assemblée Nationale, prise à la majorité 
ordinaire des voix. 

Art, 126. — La présente Constitution de 
la République Polonaise entre en vigueur le 
jour de sa publication et pour autant que la 
réalisation de certaines dispositions dépend 
de la publication de lois complémentaires 
respectives, le jour de l'entrée en vigueur de 
ces lois. 

Toutes les prescriptions et dispositions des 
lois actuellement en vigueur qui se trouvent 
en désaccord avec les dispositions de la Con- 
stitution, seront soumises au Corps Législa- 
tif, afin d’être mises en harmonie avec la 
Constitution par voie législative, au plus tard 
dans une année à dater du vote de la pré- 
sente Loi. 











CONSTITUTION DE LA RÉPUBLIQUE SOCIA- 
LISTE FÉDÉRATIVE RUSSE DES SOVIETS 








eviestia“ de Moscou du 19 juillet 1918, n 151. 


La déclaration des droits de la nation ouvrière et exploitée ratifiée par 
le III° congrès national des soviets et la constitution de la république des 
soviets ratifiée par le Ve congrès sont l’unique loi fondamentale de la Répu- 
blique socialiste fédérative russe des soviets. 

Cette loi fondamentale entre en vigueur dès sa publication dans sa ré- 
daction définitive dans les ,,Izviestia‘. Elle doit être publiée dans tous les 
organes locaux du pouvoir des soviets et s’y trouver visiblement affichée. 

Le Ve congrès charge le commissariat du peuple de l'instruction publique 
de faire connaître à toutes les écoles et à tous les établissements d'instruc- 
tion de la République russe les bases fondamentales de la présente consti- 
tution et de les y faire expliquer et commenter. 





$. I. — DÉCLARATION DES DROITS DU 
PEUPLE OUVRIER EXPLOITÉ 


TITRE I 


Art. 1.— La Russie est proclamée Répu- 
blique des soviets des députés ouvriers, sol- 
dats et paysans. Tout le pouvoir central et 
local appartient à ces soviets. 

Ari. 2. — La République russe des soviets 
est organisée sur la base de Punion libre des 
nations libres et constitue la fédération des 
Républiques nationales des soviets. 


TITRE II 


Art. 3. — Ayant pour but principal la sup- 
pression de toute exploitation de l’homme 
par l’homme, l'annulation complète de Ja 
division de la société en classes, l’extermina- 
tion impitoyable des exploiteurs, l’établis- 
sement de l’organisation socialiste de la société 
et la victoire du socialisme dans tous les 
pays, le III° congrès national de députés ou- 
vriers, paysans et soldats de l’armée rouge, 
décrète: 

a) Afin de réaliser la socialisation des ter- 
res, la propriété privée du sol est abolie et 
toutes les terres sont considérées comme 
appartenant à la nation entière et sont trans- 
mises aux travailleurs sans aucune indemnité 
‘sur le principe de l'égalité de jouissance: 

b) Les forêts, les tréfonds et les eaux qui 
ont une importance nationale, ainsi que les 
biens meubles et immeubles des fermes mo- 


dèles et des établissements agricoles devien- 
nent propriété nationale; 

c) Comme première étape vers la posses- 
sion définitive de toutes les fabriques, usines, 
mines, chemins de fer et autres sources de 

roduction et moyens de transport par la 

épublique ouvrière et paysanne des soviets, 
est sanctionnée la loi promulguée par le 
Soviet sur le contrôle ouvrier et sur le Conseil 
supérieur de l’économie nationale afin d’as- 
surer le pouvoir des travailleurs sur les ex- 
ploitants ; 

d) La loi du Soviet sur l'annulation des 
emprunts conclus par le gouvernement du 
tzar, des propriétaires fonciers et de la bour- 
geoisie est le premier coup porté au capital 
financier international des banques. La vic- 
toire complète de l'insurrection ouvrière con- 
tre le joug du capital ne peut être obtenue 
que si les soviets continuent à suivre la voie 
tracée par la loi précédente ; 

e) La transmission des banques à l’état 
ouvrier et paysan est une des conditions de 
l'émancipation des masses ouvrières du joug 
du capital; Pi 

f) Pour anéantir les classes parasites de 
la Société, le travail général obligatoire est 
decretă; 

9) Pour assurer la plénitude du pouvoir 
aux masses ouvrières et pour écarter définiti- 
vement la possibilité de rétablir le pouvoir 
des exploiteurs, sont décrétés l'armement des 
ouvriers et paysans, la formation de l’armée 
rouge socialiste des ouvriers et paysans et le 
désarmement complet des classes possédantes. 


490 


TITRE III 


Art. 4. — En exprimant la décision la plus 
absolue d'arracher l'humanité aux serres du 
capital financier et à l'impérialisme qui ont 
inondé la terre du sang versé par cette guerre, 
la plus criminelle de toutes, le III» congrès 
des soviets se rallie entièrement à la politique 
du gouvernement des soviets concernant l’an- 
nulation des traités secrets, l’organisation de 
la fraternisation la plus complète entre les 
soldats et les paysans des armées combat- 
tantes pour arriver coûte que coûte et par 
les mesures révolutionnaires à la paix démo- 
cratique sans annexions in contributions, sur 
la base du droit des peuples de disposer d'eux- 
mêmes. 


Art. 5. — Dans le même but, le IIIe con- 
grès des soviets insiste sur la rupture com- 
plète avec la politique barbare de la civili- 
sation bourgeoise qui a fondé la prospérité 
des exploiteurs de certains peuples d'élection 
sur l'asservissement de centaines de millions 
d'ouvriers de Asie, des colonies en général 
et des petits pays. 

Art. 6. — Le III° congrès des soviets ap- 
prouve la politique des commissaires du 
peuple qui ont proclamé l'indépendance com- 
plète de la Finlande, commencé l'évacuation 
de la Perse et proclamé le droit de l'Arménie 
à disposer d'elle-même. 


TITRE IV 


Art. 7.— Le III congrès national des 
soviets déclare que pendant la durée de la 
lutte décisive du prolétariat contre les ex- 
ploiteurs, ces derniers ne peuvent en aucune 
manière participer au pouvoir. Le pouvoir 
doit appartenir entièrement et uniquement 
aux masses ouvrières et à leur représentation 
autorisée — les Conseils des députés ouvriers, 
soldats. 


Art. 8. — Désirant, en outre, créer une 
union réellement libre et volontaire et par 
conséquent d'autant plus solide et durable 
des travailleurs de toute la Russie, le III» 
congrès des soviets se borne à décréter les 
principes de la fédération des Républiques 
russes des soviets en abandonnant aux ouvri- 
ers et paysans de chaque nation de décider 
librement au sein de leur congrès des soviets 
autorisés, s'ils veulent participer au gouver- 
nement et aux institutions fédératives de la 
Russie et dans quelles conditions. 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


$ IL — RÈGLEMENT GÉNÉRAL DE LA 

CONSTITUTION DE LA RÉPUBLIQUE 

SOCIALISTE FÉDÉRATIVE RUSSE DES 
SOVIETS 


TITRE V 


Art. 9.— Le devoir fondamental de la 
constitution de la République socialiste fédé- 
rative russe des soviets consiste, pour la 
période transitoire actualle, à établir la 
dictature du prolétariat des villes et des vil- 
lages et de la classe paysanne pauvre sous 
forme d'un gouvernement puissant des soviets 
nationax; ce gouvernement a pour but d'6- 
craser entièrement la bourgeoisie, d'anéan- 
tir l'exploitation de l'homme par l’homme et 
d'établir le socialisme sous lequel n'existeront 
ni divisions par classe, ni pouvoir gouverne- 
mental. 

Art. 10. — La République russe est l'union 
socialiste libre de tout le prolétariat russe. 
Le pouvoir entier, dans les limites de la 
République socialiste fédérative russe, appar- 
tient à la population ouvrière du pays, unie 
dans les soviets ruraux et municipaux. 

Art. 11. — Les soviets des territoires qui 
ont un caractère spécial et une composition 
différente peuvent se réunir en unions auto- 
nomes provinciales à la tête desquelles, comme 
à la tête de toutes les unions provinciales qui 
peuvent se créer, se trouvent les congrès 
provinciaux des soviets et leurs organes’ exé- 
cutifs. 

Ces unions autonomes provinciales entrent 
dans la composition de la république socialiste 
fédérative russe, conformément aux princi- 
pes de la fédération. 

Art. 12. — Le pouvoir souverain de la Ré- 
publique socialiste fédérative russe appartient 
au Congrès national des soviets et pendant 
les intervalles des sessiops du congrès, au 
Comité national central exécutif. 

Art. 13. — Dans le but de garantir au pro- 
létariat la liberté effective de conscience, 
l'église est séparée de l’état et l'école de 
l’église; tous les citoyens sont libres de faire 
de la propagande religieuse et antireligieuse. 

Art. 14. — Dans le but d'assurer au pro- 
létariat la liberté effective de penser, la Ré- 
publique socialiste fédérative russe des soviets 
supprime la sujétion de la presse au capital 
et met entre les mains des ouvriers et paysans 
pauvres tous les appareils techniques néces- 
saires pour éditer journaux, brochures, livres 
et toutes sortes de publications imprimées ; 
elle en garantit la libre circulation dans tout 
le pays. 


LA CONSTITUTION RUSSE 491 


Art. 15. — Dans le but d'assurer au pro- 
létariat la liberté effective de réunion, la 
République socialiste fédérative russe des 
soviets, reconnaissant le droit de chaque 
citoyen de la République des soviets à orga- 
niser librement des assemblées, meetings, 
manifestations, etc., met à la disposition de 
la classe ouvrière et de la classe paysanne 
pauvre tous les bâtiments propres aux réuni- 
ons populaires y compris leur ameublement, 
l'éclairage et le chauffage. 

Art. 16. — Dans le but d'assurer au prolé- 
tariat dela République fédérative russe des 
soviets la liberté effective de se grouper en 
unions, la République socialiste fédérative 
russe des soviets, après avoir détruit la puis- 
sance économique et politique de la classe 
possédante et de ce fait éliminé les obstacles 
qui empâchaient jusque-là dans la société 
bourgeoise les ouvriers et les paysans de 
se réunir et de s'organiser librement, aide 
ceux-ci matériellement et de toutes manières 
à se grouper et à se réunir. 

Art. 17. — Dans le but d'assurer au prolé- 
tariat les moyens réels de s'instruire, la Répu- 
blique socialiste fédérative russe des soviets 
se fait un devoir de fournir aux ouvriers et 
aux paysans l'instruction gratuite, complète 
et entière. 

Art. 18. — La République socialiste fédé- 
rative russe des soviets décrète le travail 
obligatoire pour tous les citoyens et proclame 
la devise: „pas de travail, pas de pain“. 

Art. 19. — Dans le but de sauvegarder 
entièrement les conquêtes de la grande révo- 
lution ouvrière et paysanne, la République 
socialiste féderative russe des soviets déclare 
que le devoir de tous les citoyens est de défen- 
dre la société socialiste et rend le service 
militaire obligatoire. L'honneur de défendre 
la révolution les armes à la main appartient 
seulement au prolétariat; les éléments de la 
nation qui ne travaillent pas sont soumis à 
un autre service militaire. 


Art. 20. — La République socialiste fédé- 
rative russe des soviets, reconnaissant la soli- 
darité du prolétariat de toutes les nations 
donne le droit de citoyen russe aux étran- 
gers habitant sur son territoire, qui appartien- 
nent à la classe ouvrière ou qui ne se servent 
pas de la main-d'oeuvre paysanne; elle donne 
aux soviets locaux le droit de présenter à ces 
étrangers, sans autres formalités difficiles à 
accomplir, les droits de citoyen russe. 

Art, 21.— La République socialiste fédé- 
rative russe des soviets offre à chaque inculpé 
pour crime politique ou religieux des pays 


étrangers le droit de refuge dans les limites 
de la République. 

Art. 22.— La République socialiste fédé- 
rative russe des soviets reconnaît des droits 
égaux à tous les citoyens, indépendamment 
de leur race et de leur nationalité, déclare 
contraire aux lois fondamentales de la répu- 
blique l'établissement ou la tolérance de 
certains privilèges ou de certaines préférences 
basées sur le principe des races ainsi que las- 
servissement d'une petite nationalité ou la 
limitation de ses droits. 

Ari. 23. — La République socialiste fédé- 
rative russe des soviets, guidée par les inté- 
rêts de toute la classe ouvrière, annule les 
droits des personnes privées ou ‘des groupes 
sociaux qui emploient ces droits au préjudice 
des intérêts de la révolution socialiste. 


$ III. — CONSTITUTION DU POUVOIR 
DES SOVIETS 


A. — Organisation du pouvoir central 


CONGRÈS NATIONAL DES SOVIETS 

DES DÉPUTÉS, OUVRIERS, PAY- 

SANS, COSA QUES ET SOLDATS DE 
L'ARMÉE ROUGE 


TITRE VI 


Art. 24. — Le Congrès national des soviets 
est le pouvoir suprême de la République 
socialiste fédérative russe des soviets. 

Art. 25. — Le Congrès national des soviets 
se compose des représentants des soviets 
municipaux des villes à raison de 1 député 
par 25 000 électeurs et des représentants des 
congrés de gouvernement des soviets à raison 
de 1 député par 125 000 habitants. 

Remarque I: Si le Congrès de gouverne- 
ment des soviets ne précède pas le Congrès 
national, les délégués sont directement en- 
voyés à ce dernier par les congrès de districts. 

emarque II: Si le Congrès provincial des 
soviets précède directement le Congrès natio- 
nal, les délégués peuvent être envoyés à ce 
dernier par les Congrès provinciaux. 

Art. 26. — Le Congrès national des soviets 
est convoqué par le Comité national central 
exécutif au moins deux fois par an. 

Art. 27.—Le Congrès national extraor- 
dinaire est convoqué sur l'initiative du 
Comité national central exécutif ou sur la 
demande d’une série de soviets représentant 
au moins le tiers de la population entière 
de la république. 





492 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


Art. 28. — Le Congrès national des soviets 
élit le Comité national central exécutif qui 
ne doit pas secomposer de plus de 200 
membres. 

Art. 29. — Le Comité national central exé- 
cutif est entièrement responsable devant le 
Congrès national des soviets. 


Art. 80. — Entre deux Congrès, le pouvoir 
suprême appartient au Comité national cen- 
tral exécutif. 


TITRE VII 


COMITÉ NATIONAL CENTRAL EXÉ- 
CUTIF 


Art. 31. — Le Comité national central exé- 
cutit est l’organe supérieur législatif, admi- 
nistratif et de contrôle de la République 
socialiste fédérative russe des soviets. 


Art. 32. — Le Comité national central exé- 
cutif dirige le fonctionnement général du 
gouvernement ouvrier et paysan et celui de 
tous les ps du pouvoir des soviets dans 
le pays; il coordonne et unifie les travaux 
de législation et d'administration; il surveille 
l'application de la constitution et contrôle 
la mise en vigueur des ordonnances du Con- 
grès national et des organes centraux du 
pouvoir des soviets, 


Ari. 33. — Le Comité national central exé- 
cutif examine et ratifie les projets de décrets 
et autres propositions qui lui sont soumis 
par le Conseil des commissaires du peuple 
et par les diverses administrations; de même 
il promulgue ses propres décrets et ordon- 
nances. 


Art. 34. — Le Comité national central exé- 
cutif convoque le Congrès national des soviets 
auquel il rend compte de son fonctionne- 
ment; il lui présente un rapport sur la po- 
litique générale et sur des questions particu- 
lières, 


Ari, 35. — Le Comité national central exé- 
cutif nomme le Conseil des commissaires du 
peuple chargé de la direction générale des 
affaires de la République socialiste fédérative 
russe des soviets et institue les sections (com- 
missariats du peuple) chargées de la direction 
des différentes administrations. 

Art. 36.— Les membres du Comité national 
central exécutif travaillent dans les sections 
(commissariats du peuple) ou remplissent les 
charges spéciales du Comité national central 
exécutif. 


TITRE VIII 


CONSEIL DES COMMISSAIRES DU 
PEUPLE 


Art. 37. — Le Conseil des commissaires du 
peuple est chargé de la direction générale 
des affaires de la République socialiste fédé- 
rative russe des soviets. 

Art. 38. — Dans ce but, le Conseil des com- 
missaires du peuple publie des décrets, des 
ordonnances, des instructions et prend en 
général toutes les mesures nécessaires au 
fonctionnement rapide, et régulier de lap- 
pareil gouvernemental. 

Art. 39. — Le Conseil des commissaires du 
peuple communique immédiatement au Co- 
mité national central exécutif tous ses dé- 
crets et ordonnances. 

Art. 40. — Le Comité national central exé- 
cutif a le droit d'abroger ou d'arrêter toute 
ordonnance ou décision du Conseil des com- 
missaires de peuple. 

Ari. 41. — Toutes les ordonnances et les 
résolutions du Conseil des commissaires du 
peuple ayant une grande importance au point 
de vue de la politique générale sont soumises 
à l'examen et à la ratification du Comité 
national central exécutif. 

Remarque: Les mesures qui exigent une 
application immédiate peuvent être directe- 
ment prises par le conseil des commissaires 
du peuple. 

Art. 42. — Les membres du Conseil des 
commissaires du peuple sont à la tête des 
dfférents commissariats du peuple. . 

Art. 43. — Les commissariats du peuple 
sont au nombre de 18, savoir : 

a) Affaires étrangères; 

b) Guerre; 

c) Marine; 

d) Intérieur ; 

e) Justice; 

j) Travail; 

g) Assistance publique; 

h) Instruction publique ; 

1) Postes et télégraphes ; 

3) Nationalites; 

k) Finances; 

D) Voies de communication; 

m) Agriculture ; 

n) Commerce et industrie; 

0) Approvisionnement national; 

p) Contrôle gouvernemental ; 

q) Conseil supérieur de l’économie nationale ; 

r) Hygiène publique. 

Art, 44. — Auprès de chaque commissaire 
du peuple et sous sa présidence, est institué 


LA CONSTITUTION RUSSE 493 


un collège dont les membres sont confirmés 
par le Conseil des commissaires du peuple. 

Art. 45. — Le commissaire du peuplea le 
droit de prendre lui-même toutes les déci- 
sions se rapportant à l'administration de son 
commissariat et en informe le collège. Si le 
collège n'est pas d'accord avec telle ou telle 
décision prise par le commissaire du peuple, 
il a le droit, sans arrêter l'exécution de la 
décision, de porter plainte devant le Conseil 
des commissaires du peuple ou le présidium 
du Comité national central exécutif. Le droit 
de porter plainte appartient de même indivi- 
duellement à chaque membre du collège. 

Art. 46. — Le Conseil des commissaires du 
peuple est entièrement responsable devant le 
Congrès national des soviets et le Comité 
national central exécutif. 

Art. 47. — Les commissaires du peuple et 
les collèges près les commissariats du peuple 
sont entièrement responsables devant le Con- 
seil des commissaires du peuple et devant 
le Comité national central exécutif. 

Art, 48. — La charge de commissaire du 
peuple appartient exclusivement aux mem- 
bres du Conseil des commissaires du peuple 
lequel Conseil dirige les affaires générales de 
la République socialiste fédérative russe des 
soviets; aucun autre représentant, soit dans 
les centres, soit dans les localités, ne peut 
s'approprier ce titre. 


TITRE IX 


COMPÉTENCE DU CONGRES NATIONAL 
DES SOVIETS ET DU COMITÉ NATIO- 
NAL CENTRAL EXECUTIF 


Art. 49. — Le Congrès national des soviets 
et, dans les intervalles de sessions du Con- 
gres, le Comité national central exécutif sont 
chargés d’administrer toutes les questions 
d'importance gouvernementale générale, sa- 
voir: 

a) Ratification, modification et extension 
de la constitution ‘de la République socialiste 
fédérative russe des soviets; 

b) Direction générale de la politique exté- 
rieure et intérieure de la République socialiste 
fédérative russe des soviets; 

c) Etablissement et modification des fron- 
tières de la République socialiste fédérative 
russe des soviets ainsi que Talienation des 
parties de son territoire ou de ses droits; 

d) Etablissement du ressort et de la com- 
pétence des unions régionales des soviets 
entrant dans la composition de la République 


socialiste fédérative russe des soviets et solu- 
tion des litiges pouvant survenir entre les- 
dites unions; 

e) Admission de nouveaux confédérés dans 
la République socialiste fédérative russe des 
soviets et confirmation de leur retrait de la 
confédération ; 

{) Partage administratif général du ter- 
ritoire de la République socialiste fédérative 
russe des soviets et ratification des fédéra- 
tions de provinces; 

g) Etablissement et modification du sys- 
tème des poids, mesures et monnaies sur le 
territoire de la République socialiste fédé- 
rative russe des soviets; 

h) Relations avec les pays étrangers, dé- 
claration de guerre et conclusion de paix; 

1) Conclusion des emprunts, traités de 
douane et de commerce, accords financiers ; 

j) Etablissement des bases fondamentales 
et du programme général de l’économie natio- 
nale et de ses différentes branches sur le ter- 
ritoire de la République socialiste fédérative 
des soviets ; 


k) Ratification du budget de la République 
socialiste fédérative russe des soviets; 

1) Etablissement des impôts et des obli- 
gations d'état; 

m) Organisation de la force armée de la 
République socialiste fédérative russe des 
soviets ; 

n) Législation gouvernementale, formation 
et fonctionnement des tribunaux, législation 
civile, criminelle, etc. ; 

0) Formation du gouvernement ouvrier et 
paysan, nomination et destitution de tout 
ou partie des membres du Conseil des com- 
missaires du peuple et confirmation de l'élec- 
tion du président du conseil des commissaires 
du peuple; 

p) Publication des ordonnances générales 
relatives à acquisition et à la perte des 
droits des citoyens de la république et des 
droits des étrangers sur le territoire de la 
république ; 

q) Droits d'amnistie générale et particulière. 

Art. 50. — En dehors de toutes les ques- 
tions ci-dessus énumérées, le Congrès national 
des soviets et le Comité national central 
exécutif s'occupent de toutes les questions 
qu'ils jugent nécessaires de soumettre à leur 
décision. 

Art. 51. — Les droits exclusifs du Congrès 
national des soviets sont: 

a) Etablissement, extension et modification 
des principes fondamentaux de la constitu- 
tion de la république; 


494 


b) Ratification des traités de paix. 

Art. 62. — La solution des questions indi- 
qués aux alinéas c et h article 49 m'appartient 
au Comité national central exécutif que dans 
le cas de l'impossibilité de convoquer le Con- 
grès national des soviets. 


B. — Constitutions du pouvoir des soviets 
dans les provinces confédérées 


TITRES X 
CONGRÈS DES SOVIETS 


Art. 53. — Les Congrès des soviets sont 
formés de la manière suivante: 

a) Congrès de province. — Les Congrès de 
province sont formés par les représentants 
des soviets municipaux à raison de 1 député 
pour 5 000 électeurs et des représentants des 
Congrès de district à raison de 1 député pour 
25.000 habitants; ou bien par les représen- 
tants du Congrès de gouvernement des so- 
viets, élus dans les mêmes proportions que 
ci-dessus, si le Congrès se réunit directement 
avant le Congrès de province. Le chiffre des 
députés ne doit pas dépasser 500 pour toute 
la province; 

b) Congrès de gouvernement. — Les Congrès 
de gouvernement sont formés par les repré- 
sentants des soviets municipaux et des Con- 
grès de canton à raison de 1 député pour 
2 000 électeurs; le chiffre des députés ne 
doit pas dépasser 300 pour tout le gouver- 
nement: en outre, si le Congrès de district 
des soviets se réunit directement avant le 
Congrès de gouvernement les élections faites 
dans les mêmes proportions ne sont pas 
effectuées par les congrès de canton mais 
par les Congrès de district ; 

c) Congrès de district. — Les Congrès de 
district sont formés des représentants des 
soviets ruraux à raison de 1 député pour 
1.000 habitants; le chiffre des députés ne 
doit pas dépasser 300 pour tout le district; 

d) Congres de canton. — Les Congrès de 
canton sont formés des représentants de tous 
les soviets ruraux du canton à raison de 1 
député pour chaque 10 membres du soviet. 

Remarque I: Les soviets des villes dont la 
population ne dépasse pas 10.000 habitants 
envoient leurs représentants aux Congrès de 
district; les soviets ruraux des localités de 
moins de 1 000 habitants se réunissent pour 
élire leurs députés au Congrès de district. 

Remarque Il: Les soviets ruraux com- 
prenant moins de 10 membres envoient 1 
représentant au Congrès de canton. 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


Art. 54. — Les Congrès des soviets sont 
convoqués par les organes exécutifs du 
pouvoir des soviets (comités exécutifs du 
ressort) sur leur propre initiative ou sur la 
demande des soviets des localités habitées 
au moins par le tiers de toute la population 
du rayon donné; en tous cas, il ne doit pas 
se réunir moins de deux fois par an pour les 
provinces, moins de quatre fois par an pour 
les gouvernements et les districts et moins 
d’une fois par mois pour les cantons. 

Art. 55.—Les Congrès des soviets (de prc- 
vince, de gouvernement, de district et dé 
canton), élisent leur organe exécutif (comité 
exécutif) de telle sorte que le nombre des 
membres dudit comité ne dépasse pas: 

a) 25 membres pour les provinces et les 
gouvernements ; i 

b) 20 membres pour les districts; 

c) 10 membres pour les cantons. 

Le comité exécutif est entièrement res- 
ponsable devant le Congrès des soviets qui 
Pa élu. 

Art. 56.—Le Congrès des soviets (de pro- 
vince, de gouvernement, de district, de can- 
ton) est, dans les limites du territorire donné, 
l’autorité supérieure pour tout ce qui est de 
son ressort. Pendant l'intervalle entre deux 
Congrès, ledit pouvoir appartient au comité 
exécutif. 


TITRE XI 
SOVIETS DES DÉPUTÉS (SOVDEPS) 


Art. 57. — Les soviets des députés se 
forment: 

a) Dans les villes — à raison de 1 député 
par 1000 habitants; cependant le nombre 
général des députés ne doit pas être inférieur 
à 50 ni dépasser 1 000; 

b) Dans les localités (villages, stanitsy 
(cosaques), bourgs1, aouly (Caucase), khou- 
tory (Steppe), etc.) — à raison de 1 député 
par 100 habitants; cependant le chiffre des 
députés ne doit pas être inférieur à 3 ni 
dépasser 50 pour chaque localité. 

La durée du mandat des députés est de 3 
mois. 

Remarque: Les questions administratives 
sont directement résolues par l'assemblée 
générale des électeurs dans les localités rura- 
les où la chose est possible. 

Art. 58. — Pour l'exécution de son travail 
courant, le soviet des députés élit dans son 


1 Ville dont la population est inférieure A 
10.000 babitants. 




















LA CONSTITUTION RUSSE 


sein un organe exécutif (comité exécutif) qui 
se compose dans les villages de 5 membres 
au plus, dans les villes de 1 membre par 50 
membres, mais avec un minimum de 3 mem- 
bres et un maximum de 15. Les organes 
exécutifs de Petersbourg (sic) et de Moscou 
ne doivent pas contenir plus de 40 membres. 
Le comité exécutif est entièrement respon- 
sable devant le soviet qui l’a élu. 

Art. 59. — Le soviet des députés est con- 
voqué au gré de son comité exécutif ou sur 
la demande de la moitié au moins des mem- 
bres du soviet; ledit soviet doit être réuni, 
en tous cas, au moins une fois par semaine 
dans les villes et deux fois par mois dans les 
villages. 

Ari. 60. — Le soviet et, dans le cas prévu 
à Particle 57, alinéa b (remarque), l'assemblée 
générale des électeurs constitue l'autorité 
superieure dans les limites de son ressort. 


TITRE XII 


POUVOIRS ADMINISTRATIFS DES 
ORGANES LOCAUX DES SOVIETS 


Art. 61.— Les organes du pouvoir de la 
province, du gouvernement, du district et 
du canton ainsi que les soviets des dépu- 
tés doivent: 

a) Mettre en vigueur toutes les ordon- 
nances correspondantes des organes supé- 
rieurs des soviets; 

b) Prendre toutes les mesures nécessaires 
au relèvement du niveau de la civilisation 
et au développement économique de leurs 
territoires ; 

c) Décider toutes les questions ayant un 
caractère purement local pour le territoire 
donné ; 

d) Coordonner le fonctionnement de tous 
les soviets dans les limites du territoire 
donné. 

Ari. 62. —Les Congrès des soviets et leurs 
comités exécutifs ont le droit de contrôler 
Je fonctionnement des soviets locaux (c'est- 
à-dire les Congrès de province ont le droit de 
contrôler le fonctionnement de tous les soviets 
de la province donnée; les Congrès de gou- 
vernement ont le droit de contrôler le fonc- 
tionnement de tous les soviets du gouverne- 
ment donné, excepté celui des soviets munici- 
paux qui ne rentrent pas dans la composition 
desCongrès de district, etc.); les Congrès de 
province et de gouvernement ont, en outre, 
le droit d’abroger les décisions des soviets 
qui sont sous leur administration; dans les 


495 


cas importants, ils doivent en informer le 
Comité national central exécutif, 

Art. 63. — Pour remplir les obligations qui 
incombent aux pouvoirs des soviets, il est 
formé auprès des soviets (municipaux et ru- 
raux) et du comité exécutif (de province, de 
gouvernement, de district et de canton) des 
sections correspondantes dont chacune a son 
chef, 


$ IV. — DROIT ELECTORAL 
TITRE XIII 


Art. 64. — Sont électeurs et éligibles aux 
soviets, indépendamment de la religion, de 
la nationalité et dela résidence, etc., les 
citoyens des deux sexes énumérés ci-dessous 
de la République socialiste fédérative russe 
des soviets, ayant atteint l’âge de 18 ans 
au moment des élections. 

a) Les citoyens qui gagnent leur vie en 
accomplissant des travaux producitfs ou uti- 
les au corps social ainsi que ceux qui s'oc- 
cupent du ménage des premiers pour leur 
permettre de travailler, savoir: 

Ouvriers et employés de toutes sortes et 
de toutes catégories dans le commerce, la- 
griculture, l'industrie, etc. ; 

Paysans et cosaques, agriculteurs n'em- 

loyant pas la maind'oeuvre dans le but 

augmenter leurs ressources; 

b) Les soldats de la flotte et de l’armée 
des soviets; 

c) Les citoyens faisant partie des caté- 
gories, énumérées dans les alinéas a et b 
du présent articole, ayant perdu leur capacité 
de travail à quelque degré que ce soit. 

Remarque I. — Les soviets locaux peuvent 
après ratification du pouvoir central abaisser 
la limite d'âge indiquée dans le présent article. 

Remarque II. — Parmi les personnes non 
comptées au nombre des citoyens russes 
celles qui son indiquées dans l’article 20 des 
règlements généraux de la constitution (cha- 
pitre 11, titre V) peuvent aussi être électeurs 
et éligibles. 

Art. 65. — Ne peuvent être ni électeurs, 
ni éligibles, bien que pouvant faire partie 
d'une des catégories énumérées ci-dessus: 

a) Les personnes qui emploient des salariés 
dans le but d'augmenter leurs revenus; 

b) Les personnes qui vivent sur un revenu 
ne provenant pas de leur travail, tel que: 
rentes, revenus d'établissements, bénéfices 
d'immeubles, etc. ; 

c) Les commerçants privés et courtiers de 
commerce ; 


496 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


d) Les moines, les desservants des cultes 
et des églises ; 

e) Les employés et agents de l'ancienne 
police, du corps détaché des gendarmes, des 
sections de la police secrète et les membres 
des anciennes familles régnantes; 

f) Les aliénés, les faibles d'esprit et les 
personnes en tutelle ; 

g) Les condamnés pour vols et délits infa- 
mants pendant le délai établi par la loi ou 
les tribunaux. 


TITRE XIV 
ÉLECTIONS 


Art. 66. — Les élections ont lieu confor- 
mément aux us et coutumes établis et aux 
jours fixés par les soviets locaux. 

Art. 67. — Les élections ont lieu en pré- 
sence des commissions électorales et des re- 
présentants du pouvoir des soviets locaux. 

Art. 68. — Si la présence du représentant 
des pouvoirs du soviet est matériellement 
impossible, ledit représentant est remplacé 
par le président de la commission électorale 
ou à son défaut par le président de l'assemblée. 

Art. 69.— Les membres de la commission 
électorale et le représentant des pouvoirs du 
soviet établissent le procès-verbal de la marche 
et du résultat des élections. 

Art. 70.— Les formes et conditions détail- 
lées des élections ainsi que la part que doivent 
y prendre les organisations professionnelles 
et ouvrières sont établies par les soviets lo- 
caux, conformément aux instructions du 
Comité national central exécutif. 


TITRE XV 


VÉRIFICATION ET INVALIDATION DES 
ÉLECTIONS ET RAPPEL DES DÉPUTÉS 


Art, 71.— Tous les documents nécessaires 
aux élections sont remis aux soviets corres- 
pondants. 

Art, 72. — Le soviet nomme une commis- 
sion chargée d'effectuer la vérification des 
élections. 

Art, 73, — La commission rapporte au 
soviet le résultat des élections. 

Art. 74. — En cas de litiges, le soviet décide 
la question relative à la ratification ou à 
Vinvalidation des élections. 

Art, 75. — Dans le cas d'invalidation d'un 
candidat, la commission ordonne de nouvelle 
élections. 


Art. 76. — Si les élections ont été irrégu- 
lièrement faites en entier, la question relative 
à l'annulation des élections est résolue par 
les organes supérieurs du pouvoir des soviets. 

Art. 77. — L'instance suprême en cassation 
des élections des soviets est le comité national 
central exécutif. 

Art. 78. — Les électeurs qui ont envoyé 
un député au soviet sont toujours en droit 
de le rappeler et de procéder à de nouvelles 
élections, conformément au règlement général. 


$ V 
TITRE XVI 
BUDGET 


Art. 79.— La politique financière de la 
République socialiste fédérative russe des 
soviets, dans la période transitoire actuelle 
de la dictature du prolétariat, a pour but 
fondamental d'exproprier la bourgeoisie et 
de préparer les conditions nécessaires pour 
réaliser l'égalité générale des citoyens de la 
république dans le domaine de la production 
et de la répartition des richesses, Dans ce 
but, elle se fait un devoir de mettre à la 
disposition des organes du pouvoir des soviets 
toutes les ressources nécessaires à la satis- 
faction des besoins locaux et des intérêts 
gouvernementaux de la République des 
soviets ; elle ne s'arrâte pas devant l'immixtion 
dans le droit de la propriété privée. 

Art. 80.— Les recettes et les dépenses 
gouvernementales de la République socialiste 
fédérative russe des soviets sont portées au 
budget gouvernemental. 

Art, 81. — Le Congrès national des soviets 
ou le Comité national central exécutif déter- 
mine les espèces de revenus et d'impôts qui 
entrent dans le budget gouvernemental et 
ceux qui passent à la disposition des soviets 
locaux; il détermine de même les limites de 
l'imposition. 

Art. 82. — Les soviets ne fixent que le 
montant des impôts et taxes nécessaires aux 
besoins de l’économie locale. Les sommes 
nécessaires aux besoins nationaux sont assig- 
nées par la Trésorerie d'état. 

Art. 83.— La Trésorerie d'état ne peut 
délivrer de sommes sans que le crédit n’en 
soit autorisé par le budget d'état ou qu’une 
décision spéciale ne soit prise par le pouvoir 
central. 

Art. 84. — Les crédits nécessaires pour cou- 
vrir les frais occasionnés par les besoins natio- 
naux sont délivrés par la Trésorerie d'état 


LA CONSTITUTION RUSSE 497 





aux commissariats du peuple correspondants 
qui les mettent à la disposition des soviets 
locaux. 

FE. Art. 85. — Tous les crédits alloués aux 
soviets par la Trésorerie d'état ainsi que les 
crédits ratifiés d’après le budget pour les 
besoins locaux sunt dépensés par lesdits 
soviets dans les limites du budget, confor- 
mément aux indications qui y sont données, 
et ne peuvent être employés par eux pour 
couvrir d'autres dépenses sans ordonance 
spéciale du Comité national central exécutif 
et du Conseil des commissaires du peuple. 

Art. 86.— Les soviets locaux établissent 
les devis semestriels et annules des revenus 
et des dépenses concernant les besoins locaux. 
Les budgets des soviets ruraux et cantonaux, 
les budgets des soviets municipaux qui partici- 
pent aux Congrès de district et les budgets 
des organes de district du pouvoir des soviets 
sont ratifiés par les Congrès correspondants 
de province, de gouvernement ou par leurs 
comités ex6cutiis ; les budgets des organes du 
pouvoir des soviets de gouvernement et de 
province sont ratifiés par le Comité national 
central exécutif et le Conseil des commis- 
saires du peuple. 

Art. 87. — Dans le cas de dépenses non 
prévues et de l'insuffisance des crédits alloués 
les soviets s'adressent aux commissariats du 
peuple compétents. 

Art. 88. — Si les ressources locales sont 
insuffisantes pour couvrir les dépenses occa- 
sionnées par les besoins locaux, les prêts et 
subsides nécessaires pour couvrir les frais 
immédiats ne sont accordés aux soviets par 
la Trésorerie d'état que sur l'autorisation du 
Comité national central exécutif et du Conseil 
des commissaires du peuple. 


§ VI. — BLASON ET PAVILLON DE LA 
RÉPUBLIQUE SOCIALISTE FÉDÉRA- 
TIVE RUSSE DES SOVIETS 


TITRE XVII 


Art. 89.— Le blason de la République 
socialiste fédérative russe des soviets se 
compose d’une serpe et d’un marteau en or 
croisés le manche en bas et entourés d’une 
couronne d'épis, le tout sur un fond rouge 
irris6 des rayons du soleil, avec les inscrip- 
tions: 

a) République socialiste fédérative russe 
des soviets, 
et : 

b) Prolétaires de tous pays, unissez-vous. 

Art. 90.— Le pavillon militaire, maritime 
et commercial de la République socialiste 
fédérative russe des soviets est de couleur 
rouge; il porte dans le coin supérieur du côté 
de la hampe les lettres en or: R. S. F. R. d. S; 
ou l'inscription ,,République socialiste fédé- 
rative russe des soviets*, 


Le président du Vo Congrès national des 
soviets et du Comité national central exécutif: 


SVERDLOF. 


Les membres de ta présidence du Comité 
national central exécutif: 
THEODOROVITCH, ROSINE, 
ROSENGOLTZ, MITROFANOF, 
MAXIMOF. 


Le secrilaire: APIIANIESSOF, 








LA CONSTITUTION DU ROYAUME 
DES SERBES, CROATES ET SLOVENES 








PREMIÈRE PARTIE 
DISPOSITIONS GÉNÉRALES 


Ari. 1, — L'Etat des Serbes, Croates et 
Slovènes est une Monarchie constitutionnelle, 
parlementaire et héréditaire. 

Le nom officiel de l'Etat est: Royaume 
des Serbes, Croates et Slovènes. 

Ari. 2. — Les armoiries du Royaume 
sont l'aigle blanc bicéphale éployé sur écu 
de gueules. Les deux têtes de l'aigle blanc 
sont sommées de la couronne du royaume. 
L'aigle porte sur la poitrine un écu où fi- 
gurent: 

Les armes de Serbie: un écu de gueules 
à la croix d'argent avec une pierre à fusil 
dans chaque canton ; 

Les armes de Croatie: un écu échiqueté 
de vingt-cinq quartiers alternés de gueules 
et d'argent; 

Les armes de Slovénie: un écu d’azur à 
trois étoiles d’or à six rais. Au-dessous, un 
croissant blanc. 

Le drapeau de l'Etat est bleu, blanc, 
rouge dans le sens horizontal sur une hampe 
verticale. 

Art. 3. — Ta langue officielle du royaume 
est le serbe-croate-slovène. 


DEUXIÈME PARTIE 


DROITS ET DEVOIRS FONDA- 
MENTAUX DES CITOYENS 


Art. 4. — Il n'existe dans tout le royaume 
qu’une seule nationalité. Tous les citoyens 
sont égaux devant la loi. La noblesse, les 
titres ou autres privilèges de naissance ne 
sont pas reconnus. 

Art. 5. — La liberté individuelle est ga- 
rantie. 

Nul ne peut être soumis à un interroga- 
toire ou mis en état d’arrestation, ou privé 
de sa liberté de toute autre façon, hors les 
cas prévus par la loi. 

Nul ne peut être mis en état d’arresta- 
tion pour un crime ou délit quelconque 
sans un ordre écrit et motivé de l'autorité 
compétente. Cet ordre doit être commu- 
niqué à la personne arrêtée lors même de 
l'arrestation ou, au plus tard, dans un délai 
de vingt-quatre heures à compter de celle-ci. 


Un recours peut être porté devant le tri- 
bunal compétent dans un délai de trois 
jours contre la décision ordonnant Varres- 
tation. Si aucun recours n’a été élevé dans 
ce délai, le pouvoir d'instruction doit trans- 
mettre d'office, et dans les vingt-quatre heu- 
res qui suivent, cette décision au tribunal 
compétent. Le tribunal est tenu de pro- 
noncer le maintien ou l'annulation de lar- 
restation dans le délai de deux jours à comp- 
ter de la communication de la décision. Sa 
sentence est exécutoire. 

Les agents de l'autorité publique qui au- 
ront enfreint ces dispositions seront punis 
pour privation illégale de liberté. 

Art. 6. — Nul ne peut être jugé par un 
Tribunal incompétent. 

Art. 7. — Nul ne peut être jugé sans 
avoir été préalablement interrogé par lau- 
torité compétente ou invité par la voie lė- 
gale à se défendre. 

Ari. 8. — La peine ne peut être établie 
que par la loi; elle ne peut être appliquée 
qu'aux faits antérieurement prévus par la 
loi comme devant être frappés de cette 
peine. 

Art. 9.— La peine capitale ne peut être 
appliquée aux crimes purement politiques. 

Exception est faite pour les attentats ou 
tentatives d’attentat contre la personne 
du Souverain ou contre les membres de la 
famille royale, cas dans lesquels la peine 
capitale est prévue par le Code. 

Exception est faite également pour les 
cas dans lesquels, à côté du crime purement 
politique, existe un autre crime punissable 
de la peine capitale aux termes du Code, 
ainsi que pour les cas que le Code militaire 
punit de la peine capitale. 

Art. 10. — Aucun citoyen ne peut être 
banni de l'Etat. Aucun citoyen ne peut être 
expulsé à l’intérieur du pays d'un endroit 
à un autre, ni obligé à se fixer dans un en- 
droit déterminé, hors les cas prévus expre- 
sément par la loi. 

Nul ne peut, dans aucun cas, être expulsé 
de son lieu d’origine sans une sentence du 
Tribunal. 

Ari. 11.— Le domicile est inviolable. 

L'autorité ne peut opérer aucune per- 
quisiticn ou recherche au domicile d’un ci- 
toyen, en dehors des cas prévus par la loi 
et des formes que celle-ci prescrit. 


500 


Avant l'opération, l'autorité doit com- 
muniquer à la personne dont le domicile va 
être perquisitionné le mandat écrit émanant 
du pouvoir chargé de l'instruction, en vertu 
duquel la perquisition est effectuée. Contre 
ce mandat un recours peut être porté de- 
vant le tribunal de i-re instance. Ce re- 
cours n’est pas suspensif de la perquisition. 
La perquisition sera toujours faite en pré- 
sence de deux citoyens. 

Aussitôt après la perquisition, l'autorité 
est tenue de délivrer à la personne dont le 
domicile a été perquisitionné un certificat 
constatant les résultats de l'opération et 
une liste signée des objets saisis en vue de 
la poursuite de l'instruction. 


Les agents de la force publique ne peu- 
vent entrer la nuit dans un domicile privé 
que dans le cas d'extrême urgence ou lors- 
que, de ce domicile, on les appelle au se- 
cours. À cette opération assisteront un re- 
présentant de la municipalité et deux ci- 
toyens requis à cet effet, sauf dans le cas 
d'appel au secours. 

Les agents de la force publique qui se ren- 
dront coupables d'infraction à ces prescrip- 
Sona seront punis pour violation de domi- 
cile 

Art. 12. — La liberté de religion et de 
conscience est garantie. Les confessions ad- 
mises sont égales devant la loi et peuvent 
exercer publiquement leur culte. 

La jouissance des droits civils et politi- 
ques est indépendante de l'exercice de la 
religion. Nul ne peut se libérer des ses de- 
voirs et obligations civils et militaires en 
se fondant sur les prescriptions de sa reli- 
gion. 

Sont admises toutes les religions qui, dans 
nimporte quelle partie du royaume, ont 
obtenu la reconnaissance légale. Les autres 
religions ne peuvent être admises que par 
la loi. Les religions admises et reconnues 
règlent d'une façon autonome leurs affaires 
intérieures et se leurs legs et fonds dans 
les limites de la loi. 

Nul n'est tenu de pratiquer publique- 
ment sa religion. Nul n’est tenu de parti- 
ciper aux actes, cérémonies, pratiques et 
exercices religieux, sauf en ce qui concerne 
les fêtes et cérémonies de l'Etat, et, dans 
les cas réglés par la loi, les personnes assu- 
jetties à l'autorité paternelle, tutélaire et 
militaire. 

Les religions admises et reconnues peu- 
vent entretenir des relations avec leur chef 
religieux suprême, même en dehors des 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


frontières de l'Etat, dans la mesure où l’exi- 
gent les prescriptions spirituelles de cer- 
taines religions. Le régime de ces relations 
sera réglé par la loi. 

Dans la mesure où des ressources sont 
prévues par le budget de l'Etat pour les cul- 
tes, elles doivent être réparties entre les dif- 
férentes confessions admises et reconnues, 
au prorata du nombre de leurs fidèles et se- 
lon leurs besoins réels justifiés. 

Les ministres des cultes ne doivent pas 
mettre leur autorité spirituelle au service 
d'intérêts de partis, soit dans les temples, 
soit par des écrits de caractère religieux, 
ou autrement dans l'exercice de leurs fonc- 
tions officielles. 

Art. 13. — La presse est libre. 

Aucune mesure préventive ne peut être 
prise pour empêcher la publication, la vente 
et la diffusion d’écrits et de Journaux. La 
censure ne peut être établie qu'en temps de 
guerre ou de mobilisation et uniquement 
dans les cas prévus d'avance par la loi. Sont 
interdites la diffusion et la vente de jour- 
naux et imprimés contenant : des outrages 
à l'adresse du Souverain ou des membres 
de la famille royale, des Chefs d'Etat étran- 
gers, de l’Assemblée nationale; des appels 
directs aux citoyens pour changer par la 
force la Constitution ou les lois du pays; 
de graves atteintes à la morale publique. 
Mais dans ce cas, l'autorité est tenue, dans 
les vingt-quatre heures qui suivent la saisie, 
de transmettre les objets saisis au Tribunal 
qui doit, également dans les vingt-quatre 
heures, confirmer ou annuler la saisie. 


Dans le cas contraire, la saisie sera consi- 
derée comme levée. Les tribunaux réguliers 
statuent sur les dommages-intérêts, indépen- 
damment du jugement du tribunal sur l’an- 
nulation de la saisie. 

Sont responsables pour les délits de presse: 
l'auteur, le rédacteur, l’imprimeur, Pédi- 
teur, le propriétaire et le distributeur. Une 
loi spéciale sur la presse déterminera l’éten- 
due et les modalités des responsabilités de 
ces personnes dans les délits commis. Tout 
délit de presse sera jugé par le tribunal or- 
dinaire. 

Art, 14. — Les citoyens ont le droit de 
s'associer, de se réunir et de se concerter. 
Des prescriptions plus détaillées à cet égard 
seront édictées par la loi. On ne peut venir 
en armes aux réunions. Les réunions en 
plein air doivent être annoncées à l'auto- 
rité compétente au moins vingt-quatre heu- 
res à l'avance. 


LA CONSTITUTION SERBE 


Les citoyens ont le droit de s'associer 
pour des fins non punissables par la loi. 

Art. 15. — Les citoyens ont le droit de 
pétition. Les pétitions peuvent être signées 
d’une ou de plusieurs personnes, ainsi que 
de toute personne morale. Elles peuvent être 
adressées à toutes les autorités sans distinc- 
tion. 

Art. 16. — L'art et la science sont libres; 
ils jouissent de la protection et de l’appui 
de l'Etat. 

L'enseignement universitaire est libre. 

L'enseignement relève de l'Etat. 

Dans tout le pays, il repose sur la même 
base, s'adaptant au milieu auquel il est 
destiné. 

Toutes les écoles doivent donner Pedu- 
cation morale et développer la conscience 
civique dans un esprit d'unité nationale et 
de tolérance religieuse. 

L'enseignement primaire relève de l'Etat; 
il est général et obligatoire. 

L'enseignement religieux est donné au 
gré des parents ou du tuteur, séparément, 
suivant les confessions et en accord avec 
leurs principes. 

Les écoles professionnelles sont instituées 
selon les besoins des professions. 

L'enseignement officiel est donné sans 
frais d'inscription, sans taxe scolaire ni 
autre. 

La loi réglera les conditions anxquelles 
peuvent être autorisées les différentes ca- 
tégories d'écoles privées. 

Tous les établissements d'éducation sont 
placés sous le contrôle de l'Etat. 

L'Etat favorisera l’oeuvre de l'instruction 
nationale. | 

Les minorités d’autres races et langues 
auront leur enseignement primaire, dans 
leur langue maternelle aux conditions que 
la loi prescrira. 


Ari. 17. — Le secret des lettres et des 
communications télégraphiques et télépho- 
niques est inviolable, sauf dans le cas d'in- 
struction criminelle, de mobilisation ou de 
guerre. 

Ceux qui violeront le secret des lettres, 
des communications télégraphiques ou té- 
léphoniques seront punis suivant la loi. 

Art. 18.— Tout citoyen, qui a été vic- 
time d’un délit commis par un fonctionnaire 
de l'Etat ou des corps autonomes dans l’exer- 
cice de ses fonctions, a le droit de porter 
plainte au tribunal, directement et sans 
autorisation de personne. 

Des prescriptions spéciales sont applica- 


5 


bles aux ministres, aux juges et aux soldats 
sous les drapeaux. 

L'Etat ou le corps autonome est respon- 
sable devant les tribunaux réguliers des dom- 
mages causés aux citoyens par l'exercice 
irrégulier des fonctions de leurs organes. 
Ces organes sont responsables envers PEtat 
ou le corps autonome. 

Le recours en indemnité se prescrit par 
neuf mois. 

Art. 19. — Toutes les fonctions dans toutes 
les branches de administration officielle sont 
également accessibles, sous les conditions 
légales, à tous les citoyens d’origine ainsi 
qu'aux citoyens naturalisés qui sont de la 
nationalité serbe-croate-slovéne. 

Les autres citoyens naturalisés ne peu- 
vent être admis au service de l'Etat que 
s'ils ont dix ans de résidence dans le ro- 
yaume; cependant, ils pourront l’être plus 
tôt, sur approbation spéciale du Conseil 
d'Etat, aprés demande motivée du ministre 
compétent. 

Art. 20.— Tout citoyen jouit de la pro- 
tection de l'Etat dans les Etats étrangers. 
Il est libre de renoncer à sa nationalité 
après avoir satisfait à toutes ses obligations 
envers l'Etat. 

L’extradition des citoyens est interdite. 

Art. 21. — Tout citoyen doit se soumettre 
aux lois, servir les interêts de la commu- 
nauté nationale, défendre sa patrie et sup- 
porter les impôts selon ses capacités écono- 
miques et les prescriptions de la loi. 


TROISIÈME PARTIE 


PRESCRIPTIONS SOCIALES ET 
ÉCONOMIQUES 


Art. 22. — L'Etat veille à ce que, à tous 
les citoyens, soit assurée la même possibilité 
de se préparer aux travaux économiques 
pour lesquels ils se sentent du goût. A cet 
effet, l'Etat organisera l'éducation profes- 
sionnelle et l'assistance permanente, pour 
leur éducation, aux enfants pauvres et doués. 

Art. 23. — Le travail est sous la protec- 
tion de PEtat. 

Les femmes et les mineurs doivent être 
l'objet d'une protection spéciale dans les 
travaux nuisibles à leur santé. 

La loi édicte des mesures spéciales pour 
la sécurité et la protection des ouvriers et 
elle règle la journée de travail, dans toutes 
les entreprises. 

Ari. 24.— Le produit du travail intel- 


502 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


lectuel est la propriété de son auteur; il 
jouit de la protection de l'Etat. 


Art. 25.— La liberté de passer des con- 
trats dans les rapports économiques est re- 
connue dans la mesure où elle n'est pas en 
opposition avec l'intérêt social. 

Art. 26. — Dans l'intérêt de la collecti- 
vité et sur la base de la loi, l'Etat a le droit 
et le devoir d'intervenir dans les rapports 
économiques entre citoyens dans un esprit 
de justice et en vue d’écarter les conflits so- 
ciaux. 

Art. 27. — L'Etat s'occupe: 1° de lamé- 
lioration des conditions hygiéniques géné- 
rales et sociales qui influent sur la santé na- 
tionale; 2° de la protection spéciale des mè- 
res et des enfants en bas âge; 3° de la pré- 
servation de la santé de tous les citoyens; 
4° de la lutte contre les maladies contagieu- 
ses aiguès et chroniques ainsi que contre 
l'abus de l'alcool; 5° de l'assistance médi- 
cale gratuite et de la fourniture gratuite des 
médicaments et autres moyens de préser- 
vation de la santé nationale aux citoyens 
pauvres. 

Art. 28.— Le mariage est sous la pro- 
tection de l'Etat. 

Ari. 29. — L'Etat assiste matériellement 
l'organisation coopérative nationale. Il as- 
siste de même matériellement les autres as- 
sociations nationales économiques qui ne 
travaillent pas pour un gain. A égalité de 
conditions, dans les affaires qui sont du do- 
maine de leur activité, la préférence sera 
donnée à ces coopératives et autres asso- 
ciations économiques de même nature, ou 
à leurs fédérations, sur les autres entrepri- 
ses privées. 

Une loi sur les coopératives sera faite et 
rendue applicable à tout le pays. 

Art. 30.— Une législation spéciale régle- 
mentera les assurances agricoles. 

Art. 31. — Une loi spéciale réglementera 
les assurances ouvrières en cas d'accident, 
maladie, chômage, incapacité au travail, 
vieillesse et mort. 

Art. 32. — Les invalides, orphelins de 
guerre et; veuves de guerre, ainsi que les pa- 
rents des militaires qui sont tombés ou dé- 
cédés pendant la guerre, si ces derniers sont 
pauvres et incapables de travailler, bénéfi- 
cient de la protection spéciale et du secours 
de l'Etat en témoignage de gratitude. 

Une loi réglera la question de la réadap- 
tation des invalides au travail et de l’édu- 
cation des orphelins de guerre pour le tra- 
vail et la vie, 


Art. 33. — Le droit des ouvriers à s'orga- 
niser pour améliorer les conditions du tra- 
vail est garanti. 


Art. 34. — On accordera une attention 
spéciale à la pêche maritime et aux intérêts 
maritimes. 

Une loi spéciale réglera les assurances pour 
les personnes de profession maritime, en cas 
de maladie, invalidité, vieillesse et mort. 


Art. 85. — L'Etat s'occupe de l’établi- 
sement et de l'entretien de tous les moyens 
de communication partout où l'exigent ses 
intérêts généraux. 

Ari. 36. — L'usure sous toutes les formes 
est interdite. 


Art. 37. — La propriété privée est garantie, 
De la propriété découlent des obligations. L'u- 
sage de la propriété ne doit pas nuire aux 
intérêts de la collectivité. La contenance, 
l'étendue et la délimitation de la propriété 
privée sont réglées par la loi. 

L'expropriation pour cause d'utilité publi- 
que est admise, sur la base de la loi, moyen- 
nant une indemnité équitable, 


Art. 38.— Les fidéicommis sont abolis. 

Les fondations ayant une destination d'in- 
térêt général sont reconnues. Une loi réglera 
les cas dans lesquels le but et l’objet de la fon- 
dation pourront être modifiés d’après les 
changements de circonstances survenus. 


Art. 39. — Une loi sur l'impôt successora 
doit assurer à l'Etat une participation dans 
l'héritage en tenant compte du degré de pa- 
renté entre l'héritier et le de cujus ainsi que 
de la valeur de l'héritage. 


Art. 40.— La réquisition des moyens 
de transport et autres objets pour les be- 
soins de l’armée ne peut se faire que contre 
une indemnité équitable, 


Art. 41. — Les grands domaines forestiers 
privés sont expropriés d’après la loi et devien- 
nent propriété de l'Etat ou des corps auto- 
nomes. La loi déterminera la mesure dans 
laquelle de grands domaines forestiers peuvent 
devenir la propriété d’autres corps publics 
existants ou à former. 


Les terrains véritablement forestiers dont 
Je boisement est exigé par des raisons de cli- 
mat ou de culture deviennent également, 
d’après la loi sur l’expropriation, la propriété 
de l'Etat ou des corps autonomes, dans la 
mesure où ce boisement ne peut pas être ef- 
fectué autrement. 

Les grands domaines forestiers que Pau- 
torité étrangère avait donnés à certaines per- 


LA CONSTITUTION SERBE 503 


sonnes deviennent, d’après la loi, la propriété 
de l'Etat ou de la commune, sans aucune 
indemnité pour ces personnes. La loi fores- 
tière réglera les conditions dans lesquelles 
les cultivateurs et les travailleurs dont l’a- 
griculture est l'occupation accessoire pour- 
ront utiliser les coupes de bois pour la con- 
struction et pour le chauffage et faire paître 
leur bétail dans les forêts de l'Etat et des 
corps autonomes. 


Ari. 42. — Les rapports féodaux sont con- 
sidérés comme juridiquement abolis à comp- 
ter du jour de l’affranchissement de la do- 
mination étrangère. Si, avant cette date, 
des injustices ont été commises dans la sup- 
pression des rapports féodaux ou dans leur 
transformation en rapports de droit civil, 
la loi doit redresser ces injustices. 


Les kmètes (tchivtchis) et les cultivateurs 
qui travaillent la terre dans les mêmes con- 
ditions que les kmètes sont confirmés libres 
propriétaires des terres qu'ils détiennent; ils 
ne payent de ce chef aucune indemnité et 
seront inscrits au registre de la propriété 
foncière. 


Art. 43. — L'expropriation des grandes 
propriétés foncières et leur partage entre 
ceux qui travaillent la terre seront réglés 
par la loi. La loi déterminera de même la 
nature de l'indemnité qui sera allouée pour 
les domaines expropriés. Aucune indemnité 
ne sera allouée pour les grands domaines qui 
ont appartenu aux membres des anciennes 
dynasties étrangères ni pour ceux dont la do- 
mination étrangère à fait don à certaines 
personnes. 


Le peuplement se fera de préférence par 
les soins de coopératives de peuplement li- 
brement organisées; on veillera à ce que les 
colons soient pourvus des moyens indispen- 
sables au succès de la production. 


Lors du peuplement et du partage des ter- 
res expropriées, la préférence devra être don- 
née aux Soldats nécessiteux qui combattirent 
pour la libération des Serbes, Croates et Slo- 
vènes et à leurs familles. 


La loi déterminera le maximum de la pro- 
priété foncière, ainsi que les cas dans les- 
quels un minimum de terre ne pourra être 
aliéné. 

Art. 44. — Un Conseil économique est in- 
stitué pour l'élaboration d’une législation 
sociale et économique. La loi déterminera 
les prescriptions détaillées relatives à la com- 
position et à la compétence de ce Conseil. 


QUATRIÈME PARTIE 
LES POUVOIR DE L'ÉTAT 


Art. 45.— Tous les pouvoirs de l'Etat 
s'exercent d’après les prescriptions de cette 
Constitution. 

Art. 46. — Le pouvoir législatif est exercé 
conjointement par le Roi et l’Assemblée 
nationale. 

Art. 47.— Le pouvoir exécutif appartient 
au Roi qui l’exerce par ses ministres respon- 
sables, selon les prescriptions de cette Con- 
stitution. 

Art. 48.— Le pouvoir judiciaire est exercé 
par les tribunaux. Leurs arrêts et sentences 
sont rendus et exécutés au nom du Roi et 
en vertu de la loi. 


CINQUIÈME PARTIE 
LE ROI 


Art. 49. — Le Roi sanctionne et promul- 
gue les lois. Il nomme les fonctionnaires de 
"Etat et confère les grades militaires confor- 
mément aux dispositions de la loi. 

Le Roi est le chef suprême de toutes les 
forces militaires. Il confère les ordres et au- 
tres distinctions. 

Art. 50.— Le Roi a le droit d'amnistie 
pour les délits politiques et militaires. L'am- 
nistie annule les conséquences juridiques du 
fait criminel, mais elle ne saurait porter at- 
teinte aux droits des particuliers à une in- 
demnité. L'amnistie peut être accordée avant 
l'ouverture de la procédure pénale, au cours 
de cette procédure et après le jugement dé- 
finitif, l’amnistie est générale ou individuelle. 

Les ministres ne peuvent être amnistiés 
qu'avec l’assentiment préalable de l’Assem- 
blée nationale, mais cette amnistie ne peut 
dans aucun cas avoir lieu avant le jugement. 

Le Roi a le droit de grâce. Il peut remettre 
complètement, réduire ou atténuer la peine 
prononcée. 

Le droit de grâce, pour les infractions qui 
ne sont punissables que sur la plainte des 
particuliers, sera réglementé par la loi sur 
la procédure criminelle. 

Art. 61. — Le Roi représente l'Etat dans 
toutes ses relations avec les Etats étrangers. 
Il déclare la guerre et conclut la paix. Si le 
pays n'est pas attaqué ou n'est pas l’objet 
d’une déclaration de guerre de la part d'un 
autre Etat, le consentement préalable de 
l'Assemblée nationale est nécessaire pour 
déclarer la guerre. 


504 


Si la guerre est déclarée au pays, ou s’il 
est attaqué, l’Assemblée nationale doit être 
immédiatement convoquée. 

Art. 52. — Le Roi convoque l’Assemblée na- 
tionale en session ordinaire ou extraordinaire. 

Il ouvre et clôt personnellement les sessions, 
par un discours du trône, ou par l'organe du 
Conseil des Ministres au moyen d'un message 
m d’un décret. 

Le discours du trône, le message ou le dé- 
cret sont contresignés de tous les ministres. 

Le décret qui clôt les séances d’une session 
contiendra toujours l’ordre relatif à la date 
de la session suivante. 

Le Roi peut, à tout moment, selon les be- 
soins de l'Etat, convoquer l’Assemblée na- 
tionale lorsqu'elle s'est ajournée. 

Le Roi a le droit de dissoudre l’Assemblée 
nationale, mais le décret de dissolution doit 
contenir l’ordre relatif aux nouvelles élec- 
tions dans un délai de trois mois au plus 
tard, avec l’ordre de convocation de PAs- 
semblée nationale dans un délai maximum 
de quatre mois à dater du jour de la disso- 
lution de l’Assemblée. Le décret de dissolu- 
tion de l’Assemblée nationale est contresigné 
de tous les ministres. 

Art. 58. — Le Roi ne peut être en même 
temps chef d'un autre Etat sans l’assenti- 
ment de l’Assemblée nationale. 

Si le Roi, contrairement à cette prescrip- 
tion, accepte la couronne d'un autre Etat, 
il doit être considéré comme ayant renoncé 
au trône du royaume des Serbes, Croates et 
Slovènes. 

Art. 64.— Aucun acte du pouvoir royal 
n'est valable et éxcutoire s’il ne porte le 
contreseing du ministre compétent. Le mi- 
nistre compétent répond pour tous les ac- 
tes du Roi, oraux ou écrits, contresignés ou 
non, ainsi que pour toutes ses actions de ca- 
ractère politique. 

Le ministre de la guerre et de la marine 
est responsable de tous les actes du Roi en 
sa qualité de commandant suprême de l’armée. 


Art. 55. — Le Roi et l'Héritier du trône 
sont majeurs à dix-huit ans révolus. 

La personne du Roi est inviolable. On ne 
peut le rendre responsable ni exercer une 
poursuite contre lui. Cette disposition ne 
s'étend pas aux biens privés du Roi. 

Art. 66. — Pierre I-er Karageorgevitch 
règne dans le royaume des Serbes, Croates 
et Slovènes. Son successeur sera l'héritier 
du trône Alexandre, puis la descendance mâle 
de celui-ci issue de mariage légitime, dans 
l’ordre de primogéniture. 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


Si le Roi n'a pas de successeur mâle, il 
désignera son héritier dans la ligne collaté- 
ralc, avec Passentiment de l'Assemblée na- 
tionale. Pour cette décision, la moitié plus 
un du nombre total des membres de PAs- 
semblée nationale est nécessaire. 

Ari. 57.— La Maison royale se compose 
de la Reine, épouse du Roi, des ascendants 
vivants et des descendants en ligne directe 
avec leurs épouses, des frères germains du 
Roi et de leurs descendants avec leurs épou- 
ses, dessœurs du Roi régnant. Les rapports 
et le rang des membres de la Maison royale 
seront réglés par un statut qui sera légalisé. 
Aucun membre de la Maison royale ne peut être 
ministre ni membre de l’Assemblée nationale. 

Art. 68. — Le Roi prête devant l’Assem- 
blée nationale le serment suivant: ,,Moi 
(nom), au moment de monter sur le trône 
du Royaume des Serbes, Croates et Slovènes 
et de recevoir le pouvoir royal, je jure de- 
vant Dieu tout-puissant de maintenir l'unité 
nationale, l'indépendance de l'Etat et Pin- 
tégrité de son territoire, ainsi que de garder 
intacte la Constitution; de régner aux ter- 
mes de cette Constitution et des lois et d'a- 
voir toujours devant les yeux et dans toutes 
mes aspirations le bien du peuple. Qu'’ainsi 
Dieu me soit en aide! Amen”. 

Art. 59. — Le Roi réside en permanence 
dans le pays. S'il est nécessaire qu'il s'ab- 
sente pour peu de temps du pays, l Héritier 
du trône le remplace de droit. Si l'héritier 
du trône n’est pas majeur ou s’il est empêché, 
le Roi sera remplacé par le Conseil des Mi- 
nistres. Le remplacement s'effectue aux ter- 
mes des instructions que le Roi donne dans 
les limites de la Constitution. Les mêmes 
dispositions sont applicables au cas d'une 
maladie du Roi, si cette maladie n'entraîne 
pas une incapacité permanente. 

Pendant l'absence du Roi ou de l'Héritier 
du trône, le Conseil des Ministres n'a pas le 
droit de dissoudre l’Assemblée nationale. 

Le remplacement par le Conseil des Mi- 
nistres peut durer six mois au maximum. 
Passé ce délai, les prescriptions constitution- 
nelles sur la Régence entrent en vigueur. 


SIXIÈME PARTIE 
LA RÉGENCE 


Art. 60.— Le pouvoir royal est exercé 
par une Régence: 1° lorsque le Roi est mi- 
neur; 2° lorsque, en raison d'une maladie 
mentale ou physique, il se trouve incapable 


LA CONSTITUTION SERBE 50 


d'une façon permanente d’exercer le pou- 
voir royal. 

L'Assemblée nationale décide par un vote 
secret de l’organisation et de la fin de la Ré- 
gence. 

Lorsque le Conseil des Ministres estime 
que la cas se présente de l'incapacité du Roi, 
il en fait part à l’Assemblée nationale en lui 
communiquant l'avis de trois médecins pris 
dans les Facultés de médecine du pays. On 
procédera de la même façon lorsqu'il s'agira 
de PHsritier du trône. 


Ari. 61. — L'exercice de la Régence ap- 
partient de droit à l’Héritier du trône s’il 
est majeur. 

Si l'Héritier du trône, pour une des causes 
énumérées à l’article 60, ne peut pas exercer 
le pouvoir de la Régence, l'Assemblée natio- 
nale élit, par un vote secret, trois Régents 
du royaume. Les Régents du royanme sont 
élus pour quatre années. Passé ce délai, dans 
le cas où la Régence devrait être prorogée 
au moins une année, une nouvelle élection 
aura lieu. Si la Régence doit durer plus long- 
temps, l'élection se fera encore pour quatre 
années. ` 

Les Régents ne peuvent être que Serbes, 
Croates ou Slovènes de naissance, citoyens 
du Royaume des Serbes, Croates et Slovènes, 
âgés d'au moins 45 ans et avoir une instruc- 
tion supérieure, 

Avant d'assumer les charges du pouvoir 
royal, les Régents prêteront serment à l’As- 
semblée nationale qui les a élus: à savoir 
qu'ils seront fidèles au Roi et qu’ils règne- 
ront selon la Constitution et les lois du pays. 

Art. 62, — Si l'un des trois Régents est 
temporairement absent on empêché, les deux 
autres Régents pourront expédier les affaires 
de l'Etat. 

Art. 63. — Les Régents veilleront à l’édu- 
cation du Roi mineur. 

Les tuteurs désignés par le testament du 
Roi géreront les biens du Roi mineur. Si le 
Roi défunt n'a pas désigné de tuteurs, les 
Régents les nommeront d'accord avec le Con- 
seil d'Etat. 

Art. 64. — En attendant l'élection des Ré- 
gents, le Conseil des Ministres exercera tem- 
porairement et sous sa responsabilité le pou- 
voir royal. 

Art, 65. — En cas de décès ou d'abdica- 
tion du Roi, PHeritier du trône, s’il est ma- 
jeur, reçoit tout de suite le pouvoir et Pan- 
nonce par une proclamation au peuple. Dans 
un délai de dix jours, il prête le serment pre- 
scrit devant l’Assemblée nationale. Si As- 


a 


semblée nationale a été dissoute précédem- 
ment et que la nouvelle n'ait pas encore été 
élue, l’ancienne Assemblée nationale est con- 
voquée. 

Art. 66.— Si le Roi défunt ne laisse pas 
de descendance mâle, et que la Reine se 
trouve enceinte au moment de la mort du 
Roi, l’Assemblée nationale élit provisoire- 
ment des Régents qui exerceront le pouvoir 
royal jusqu’à l'accouchement. Avant l’élec- 
tion des Régents, le gouvernement est tenu 
de soumettre à l'Assemblée nationale lavis 
de trois médecins pris dans les Facultés de 
médecine du pays sur la grossesse de la Reine. 
Il sera procédé de même dans le cas où l'Hé- 
ritier du trône mourrait laissant sa femme 
enceinte. 

Art. 67.— Si, d’après les prescriptions de 
cette Constitution, le trône restait sans hé- 
ritier, le Conseil des Ministres prendrait en 
mains le pouvoir royal et convoquerait sur- 
le-champ l’Assemblée nationale dans une ses- 
sion spéciale où l’on déciderait du trône. 

Art. 68.— La liste civile du Roi est fixée 
par la loi. Cette liste, une fois fixée, ne peut 
être augmentée sans le consentement de PAs- 
semblée nationale, ni diminuée sans lassen- 
timent du Roi. 

Les Régents, pendant l'exercice de leur 
charge, recevront de la Caisse de l'Etat la 
somme qui leur aura été assignée par lAs- 
semblée nationale au moment de l'élection. 


SEPTIÈME PARTIE 


L'ASSEMBLÉE NATIONALE 


Art. 69. — L'Assemblée nationale est com- 
posée des députés élus librement par le 
peuple au suffrage universel, égal, direct et 
secret, avec représentation des minorités. 

Il y aura un député élu par quarante mille 
habitants. Si l'excédent des habitants dans 
une circonscription électorale dépasse vingt- 
cinq mille, un député supplémentaire sera 
élu pour cette circonscription. 

L'Assemblée nationale est élue pour quatre 
années. Des prescriptions détaillées touchant 
les élections seront déterminées par une loi. 

Art. 70.— Le droit de vote appartient à 
tout citoyen de naissance ou naturalisé qui 
a vingt et un ans révolus. 

Les officiers de l'armée active ou en dis- 
ponibilité ainsi que les sous-officiers et les 
soldats sous les drapeaux ne peuvent ni exer- 
cer leurs droits d'electeurs ni être éligibles. 

La loi statuera sur le suffrage des femmes. 


506 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


Art. 71.— Perdent temporairement leur 
droit électoral: 1° les personnes qui ont été 
condamnées à la prison, tant qu’elles n'auront 
pas été réintégrées dans leurs droits; 2° celles 
qui ont été condamnées à la perte de leur 
dignité civique, pendant le temps de leur 
condamnation; 3° celles qui ont été décla- 
rées en faillite; 4° celles qui sont en tutelle. 

Art. 72.— Ne peuvent être élus députés 
à l'Assemblée nationale que les personnes qui 
jouissent de leurs droits électoraux, qu’elles 
figurent ou non sur les listes électorales. De 
tout député sont exigées les conditions sui- 
vantes; 1° qu’il soit ressortissant de nais- 
sance ou naturalisé du Royaume Serbe- 
Croate-Slovène. Le ressortissant naturalisé, 
sil n’est pas de race serbe-croate-slovène, 
devra avoir été domicilié dans le royaume 
au moins pendant dix ans à dater du jour 
de la naturalisation, 2° qu’il ait trente ans 
révolus; 3° qu'il parle et écrive la langue 
nationale. 

Les députés ne peuvent pas être en même 
temps fournisseurs ou entrepreneurs de l'Etat. 

Art. 73. — Les fonctionnaires de police, des 
finances et forestiers, ainsi que ceux de la 
Réforme Agraire, ne peuvent poser leur can- 
didature que s'ils ont résigné leurs fonctions 
un an avant le décret fixant les élections. 

Les autres fonctionnaires investis de lau- 
torité publique ne peuvent poser leur can- 
didature dans la circonscription électorale de 
leur ressort. 

Les fonctionnaires élus représentants de la 
nation sont mis en disponibilité pendant la 
durée de leur mandat. 

Les ministres en activité ou en disponi- 
bilité et les professeurs de l’Université peu- 
vent poser leur candidature et garder leurs 
fonctions s'ils sont élus. 


Art. 74. — Tout député représente la nation 
tout entière et non pas seulement ses électeurs. 

Les électeurs ne peuvent donner, les dépu- 
tés ne peuvent accepter de mandat impératif. 

Tout député prête serment de garder fidè- 
lement la Constitution. 

Art. 75. — L'Assemblée nationale se réunit 
dans la capitale, Belgrade, en session régu- 
lière, le 20 octobre de chaque année, si 
elle n’a pas été convoquée antérieurement en 
session extraordinaire par un décret du Roi. 

Si, en cas de guerre, la capitale est trans- 
férée, l’Assemblée nationale se réunira dans 
la capitale provisoire. 

La session régulière ne peut pas être clô- 
fée avant que le budget de l'Etat ait été 
voté. 


Pendant la guerre, l'Assemblée nationale 
doit siéger en permanence, hors le cas où 
elle en aura décidé autrement. 

Art. 76.— L'Assemblée nationale vérifie 
les pouvoirs de ses membres et statue sur 
leur validité. 

Elle fixe son règlement intérieur. 


Art. 77. — L'Assemblée nationale élit pour 
chaque session son bureau parmi ses mem- 
bres. 

Art. 78.— Les projets de lois sont pré- 
sentés, après autorisation royale, par le Con- 
seil des Ministres ou par les différents mi- 
nistres. 

Le droit de présenter une proposition de 
loi appartient à tout membre de l’Assemblée 
nationale. 

Art. 79. — Le Roi conclut les traités avec 
les Etats étrangers, mais pour la ratification 
de ces traités l'approbation préalable de 
l’Assemblée nationale est nécessaire. Pour la 
ratification des conventions purement poli- 
tiques, si elles ne vont à l'encontre ni de la 
Constitution ni des lois de l'Etat, l'appro- 
bation préalable de l’Assemblée nationale 
n'est pas nécessaire. 

Une convention autorisant une armée étran- 
gère à occuper le territoire du Royaume ou 
à le traverser n'est pas valable sans lap- 
probation préalable de l’Assemblée nationale. 

L'Assemblée nationale peut, lorsque le 
besoin de l'Etat l'exige, autoriser par avance 
le Conseil des Ministres à édicter des mesures 
pour l'application immédiate de la convention 
proposée. 

Le territoire de l'Etat ne peut être ni 
aliénè ni échangé sans l'approbation de lAs- 
semblée nationale. 

Art. 80.— Le Roi promulgue les lois par 
un décret reproduisant la loi même votée par 
l'Assemblée nationale. Ce décret est contre- 
signé de tous les ministres. Le ministre de 
la Justice appose le sceau de l'Etat et assure 
la publication de la loi au ,, Journal officiel”. 

La loi reçoit force obligatoire quinze jours 
après sa publication au ,, Journal officiel” si 
elle n’en a pas elle-même disposé autrement. 
Le jour de la publication au ,, Journal officiel‘ 
est inclus. 

Art. 81. — L'Assemblée nationale a le droit 
d'enquête et d'investigation en matière élec- 
torale et dans les questions purement ad- 
ministratives. 

Art. 82. — Tout membre de l’Assemblée 
nationale a le droit d'adresser des questions 
et ntierpellations aux ministres. Les ministres 
sont tenus de répondre dans le cours de la 


LA CONSTITUTION SERBE 507 


session et dans un délai fixé par le règle- 
ment. 

Art. 83. — L'Assemblée nationale ne com- 
munique directement qu'avec les ministres. 

Art. 84. — N'ont le droit de prendre la 
parole dans l’Assemblée nationale que les 
membres de celle-ci, les membres du Gou- 
vernement et les commissaires du Gou- 
vernement. 

Art. 85. — L'Assemblée nationale peut va- 
lablement délibérer si un tiers des députés 
assiste à la séance. 

La majorité des voix des députés pré- 
sents est nécessaire pour la validité des déci- 
sions. Au cas où les voix se répartissent 
également, la proposition qui fait l’objet du 
vote est considérée comme repoussée. 

Art. 86. — Aucune proposition de loi ne 
peut venir en discussion à l’Assemblée na- 
tionale avant d’avoir passé par le Comité 
compétent. 

Le vote de l’Assemblée nationale est pu- 
blic; seules les élections se font au scrutin 
secret. Les votes ne peuvent être exprimés 
que personnellement. 

Toute proposition de loi doit donner lieu 
à deux votes dans la même session de lAs- 
semblée nationale avant d’être définitive- 
ment adoptée. 


Art. 87.— Un député ne peut jamais être 
rendu responsable par personne pour le vote 
qu'il a émis comme membre de l’Assemblée 
nationale. 

Les députés ne répondent que devant 
l’Assemblée nationale, et d’après les pres- 
criptions du règlement, de leurs déclarations 
et actes dans l'exercice de leur mandat soit 
aux séances de l’Assemblée nationale ou à 
celles des Comités, soit dans des missions 
ou fonctions spéciales dont ils ont été char- 
gés par l'Assemblée. 

Art. 88. — Sans autorisation de PAssem- 
blée nationale les membres de celle-ci ne 
peuvent en aucun cas être invités à répondre 
pour un délit quelconque par n’importe quelle 
autorité, ni privés de la liberté tant que 
dure leur mandat, sauf le cas de flagrant 
délit, criminel ou correctionnel. Toutefois, 
dans ce dernier cas, l’Assemblée nationale, 
si elle siège, est aussitôt avisée et donne ou 
refuse l'autorisation de continuer la procé- 
dure pendant la durée de la session. 

L'immunité du député part du jour de 
son élection. 

Si un citoyen devient député avant qu’une 
sentence exécutoire ait été prononcée contre 
lui pour une infraction, l'autorité qui en- 


quête et instruit avisera l’Assemblée natio- 
nale, qui donnera ou refusera l'autorisation 
de continuer la procédure. 

Un membre de l'Assemblée nationale ne 
peut être tenu de répondre que du fait pour 
lequel l'immunité a été levée. 

Art 89. — L'assemblée nationale a le droit 
exclusif de maintenir l’ordre dans son sein par 
l'organe de son président. Aucune force ar- 
mée ne peut être postée dans la cour ou 
dans le bâtiment de l’Assemblée nationale 
sans l'autorisation du président de celle-ci. 
De même, nul organe de l'Etat ne peut 
effectuer dans l’Assemblée nationale un acte 
d'autorité publique. 

Nul ne peut entrer en armes dans l’As- 
semblée nationale en dehors des personnes 
qui réglementairement portent les armes et 
se trouvent de service à l’Assemblée. 


HUITIÈME PARTIE 
POUVOIR EXÉCUTIF 


Art. 90.— Tous les ministres forment le 
Conseil des ministres qui est soumis direc- 
tement au Roi. Le Roi nomme le président 
et les membres du Conseil des Ministres. 
Les ministres sont placés à la tête des dif- 
férents ressorts de l'administration d'Etat. 

Il peut y avoir aussi des ministres sans 
portefeuille. 

On peut aussi instituer auprès des minis- 
tères, selon les besoins, des sous-secrétariats 
d'Etat pour une partie déterminée des affaires 
de leur ressort. Les sous-secrétaires d'Etat 
pris dans le sein de l’Assemblée ne perdent 
pas leur mandat. 

Les ministres nomment les fonctionnaires 
subalternes de l'Etat aux termes des pres- 
criptions de la loi. 

Avant de prendre leurs fonctions, les minis- 
tres prêtent serment de fidélité à la Consti- 
tution et au Roi. 

Ari. 91.— Les ministres sont responsa- 
bles vis-à-vis du Roi et de l’Assemblée na- 
tionale. 

Le Roi et l’Assémblée nationale peuvent 
mettre en accusation les ministres pour infrac- 
tion à la Constitution et aux lois du pays 
commise dans l'exercice de leurs fonctions. 
L'Etat est responsable des dommages causés 
par les illégalités commises par les ministres 
dans l'exercice de leurs fonctions. 

Art. 92. — Un ministre peut être mis en 
accusation tant pendant la durée de ses fonc- 
tions que dans les cinq années qui suivent. 





508 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


La proposition tendant à mettre un mi- 
nistre en accusation doit être faite par écrit 
et énoncer les chefs d'accusation. 

Lorsque l'accusation contre un ministre 
est portée par l’Assemblée nationale, la dé- 
cision déférant celui-ci au Tribunal doit être 
prise à la majorité des deux tiers des mem- 
bres présents. 

Art. 93.— Le Tribunal d'Etat juge les 
ministres. Il est composé de six conseillers 
d'Etat et six juges à la Cour de Cassation, 
que le Conseil d'Etat et la Cour de Cassation 
tirent au sort chacun parmi lenrs membres 
en séance plénière .Le président de la Cour 
de Cassation préside le Tribunal d'Etat. 

Pour les infractions non prévues par le 
Code pénal, les peines seront determinées 
par une loi sur la responsabilité des ministres, 

Des prescriptions plus détaillées sur la res- 
ponsabilité ministérielle seront contenues 
dans une loi spéciale. 

Art, 94. — Le pouvoir exécutif peut édic- 
ter les règlements nécessaires à l'application 
des lois. 

Il ne peut régler les rapports par des rẹ- 
Taa ayant force de loi que sur la base 

’une autorisation légale donnée distincte- 
ment pour chaque cas. 

Les règlements ne doivent pas être en con- 
tradiction avec la Constitution ni avec la 
loi pour l'application de laquelle ils ont été 
édictés. Ils ne penvent pas être non plus en 
contradiction avec l'autorisation légale sur 
la base de laquelle ils ont été prescrits. 

L'Assemblée nationale peut, par une ré- 
solution, rendre inopérants, en totalité ou 
en partie, les règlements édictés en vertu 
d'une autorisation légale. 

Les règlements doivent être publiés et 
reproduire chaque fois la loi sur la base de 
laquelle ils ont été édictés. 


Art. 95. — L’Administration dans le ro- 
yaume s'exerce par les régions, les arron- 
dissements et les communes. 

La division en régions est fixée par la loi 
selon les conditions naturelles, sociales et 
économiques. La région ne peut compter 
plus de huit cent mille habitants. 

Deux ou plusieurs régions de moindre éten- 
due peuvent se réunir en une plus grande. 
Les assemblées régionales des régions inté- 
ressées prennent à cet égard la décision dé- 
finitive. Toutefois la nouvelle région ne 
pourra pas compter plus de huit cent mille 
habitants. 

À la tête de chaque région se trouve un 
grand joupan nommé par le Roi; il admi- 


nistre les affaires de l'Etat dans la région 
par les organes de l'Etat. 

Art. 96.— Pour les affaires locales (com- 
munales, d'arrondissement et régionales) il 
est institué une autonomie locale (commu- 
nale, d'arrondissement et régionale) orga- 
niste sur la base du principe électif. 

Une loi spéciale sera faite sur l'adminis- 
tration et l'autonomie des villes. 

Les organes spéciaux de l’autonomie s'oc- 
cupent, selon les prescriptions de la loi, des 
affaires de caractere autonome. 

Rentrent dans le ressort de l’administra- 
tion autonome régionale: 

1° Les finances régionales: a) établisse- 
ment du budget régional; b) affectation des 
recettes régionales attribuées aux termes de 
la loi aux régions pour la couverture des dé- 
penses régionales; 

2e Les travaux publics régionaux et les 
prescriptions relatives aux constructions; 

3° Le développement des intérêts écono- 
miques régionaux: agriculture, élevage, vi- 
ticulture, culture, fruitière et forestière, pêche 
dans les lacs et les rivières, chasse et amélio- 
ration technique de l’agriculture; 


4 L'administration des domaines régio- 
naux; 

5° La santé publique dans la région et Ie 
soin de toutes les institutions affectées à l’a- 
mélioration de l’état sanitaire dans la région; 

6° L'accomplissement des obligations so- 
ciales dans la région; 

7° Les institutions régionales de bienfai- 
sance; 

8° Les organismes de communications ré- 
gionales ; 

9% La coopération au progrès de l’enseig- 
nement dans la région; 

10° La coopération à l’enseignement pro- 
fessionel dans la région; 

11° La création et l’entretien des institu- 
tions d'épargne, secours mutuels et assu- 
rances; 

12° L'emission davis, sur la demande du 
gouvernement touchant les projets de loi 
qui ont trait à la région ainsi que toutes au- 
tres questions au sujet desquelles le gouver- 
nement consulte l’administration autonome 
régionale. 

D'autres attributions peuvent être dévo- 
lues légalement aux administrations régio- 
nales. 

Si certaines des fonctions énumérées ne 
pouvaient être exercées par les moyens pro- 
pres de la région, l'Etat, à la demande de 
l’Assemblée régionale et aprés décision de 


LA CONSTITUTION SERBE 509 


l'Assemblée nationale, fournira les moyens 
nécessaires ou assumera lui-même l'exercice 
de ces fonctions. 

Art. 97. — Les unités autonomes ont leur 
budget annuel. 

La gestion économique des unités auto- 
nomes est placée sous le contrôle du ministre 
des Finances et du Contrôle principal (Cour 
des Comptes) et sera réglée par une loi spé- 
ciale. 

Ari. 98.— Les organes de l’administra- 
tion régionale sont l’Assemblée régionale et 
le Comité régional. 

L'Assemblée régionale et l’Assemblée d'ar- 
rondissement élisent leur président, qui di- 
rige leurs séances; elles élisent le Comité ré- 
gional et le Comité d'arrondissement. 

La loi peut prévoir exceptionnellement des 
offices communs pour les mêmes services de 
l'Etat et de Pautonomie dans la région. 

Le grand joupan est le chef suprême de 
l'administration générale de l'Etat dans la 
région, pour autant qu'il n'existe pas dof- 
fices spéciaux pour des affaires propres de 
l'Etat et concernant une ou plusieurs ré- 
gions. 

La loi détermine les affaires de l'Etat qui 
sont réglées par le grand joupan après con- 
sultation du Comité régional. 

Une loi spéciale réglera les détails de lor- 
ganisation et de la compétence des corps au- 
tonomes (commune, arrondissement et ré- 
gion). 

Art. 99. — L'Assemblée régionale a le 
droit de décréter des règlements régionaux 
sur toutes les affaires de sa compétence. Le 
grand joupan promulgue les réglements ré- 
gionaux. 

Le grand joupan s'abstiendra de promul- 
guer le règlement qu'il estime n'être pas 
fondé sur la Constitution et les lois. Dans ce 
cas, il transmettra ce règlement avec son 
avis au Conseil d'Etat, pour décision, et en 
informera le ministre compétent. Si le Con- 
seil d'Etat trouve que le règlement n'est pas 
basé sur la Constitution ou sur une autre loi, 
Je règlement ne sera ni promulgué ni publié. 
Le Conseil d'Etat est tenu de rendre sa dé- 
cision dans un délai de deux mois. S’il ne 
se pronoce pas dans ce délai, le règlement 
deviendra exécutoire. 


Ari. 100. — Le Comité régional édicte les 
dispositions et instructions pour l'exécution 
des règlements régionaux. 

Ari. 101.— Le pouvoir administratif de 
l'Etat exerce un contrôle sur les affaires des 
autorités autonomes par l'organe du grand 


joupan et par des organes techniques spé- 
ciaux. 

Le grand joupan a le droit de suspendre 
l'exécution de toute décision des organes 
autonomes qui ne serait pas fondée sur la 
Constitution, les lois ou les règlements ré- 
gionaux. Un recours peut être porté contre 
la décision du grand joupan devant le Con- 
seil d'Etat dans le délai légal. Si le Conseil 
d'Etat ne se prononce pas dans le délai ma- 
ximum d'un mois à dater du jour de la ré- 
ception, la décision devient exécutoire. 

Art. 102. — Pour les litiges d'ordre admi- 
nistratif, les tribunaux adininistratifs sont 
institués. La loi déterminera leur siège, leur 
compétence et leur organisation. 


Art. 103. — Le Conseil d'Etat est le Tri- 
bunal administratif suprême. Les membres 
du Conseil d'Etat sont nommés par le Roi, 
sur la proposition du président du Conseil 
des ministres, de la façon suivante; une moi- 
tié du Conseil est nommée par le Roi sur une 
liste double de candidats proposés par PAs- 
semblée nationale; l’autre moitié est €luo 
par l'Assemblée nationale sur une liste double 
de candidats proposés par le Roi. Les va- 
cances seront comblées dans des conditions 
déterminées par une loi spéciale qui peut 
s'écarter du principe posé ci-dessus. 

Seuls peuvent être nommés membres du 
Conseil d'Etat les hauts fonctionnaires de 
PEtat ct les intellectuels qui ont fait des étu- 
des universitaires et passé dix années au ser- 
vice de l'Etat ou mis pendant la même pé- 
riode leur activité au service de la collecti- 
vité. 

Deux tiers au moins des conseillers d'Etat 
doivent être en possession d’un diplôme cer- 
tifiant qu'ils ont terminé leurs études dans 
une Faculté de droit. 

Les membres du Conseil d'Etat ne peuvent 
être relevés de leurs fonctions, appelés à un 
autre poste dans les services de l'Etat ou mis 
à la retraite qu’en vertu d'un jugement du 
Tribunal. Toutefois, lorsqu'ils ont soixante- 
dix ans révolus ou sont mis par la maladie 
dans l’impossibilité d'exercer leurs fonctions, 
ils doivent être mis à la retraite. 

Le Conseil d'Etat a les attributions sui- 
vantes : 

1° Comme tribunal administratif suprême, 
il statue sur les litiges de caractère adminis- 
tratif. Les recours formés contre les décrets 
et décisions ministériels sont jugés en pre- 
mière et dernière instance par le Conseil 
d'Etat; 

2° En qualité d'organe de l'administration 


510 


suprême de l'Etat, il statue sur les actes de 
caractère administratif qui réclament son 
approbation selon les loi spéciales ; 

8° Il exerce un pouvoir de contrôle sur les 
unités autonomes suivant les prescriptions 
de la loi; 

4° Il statue sur les conflits de compétence 
entre les autorités administratives de l'Etat 
ainsi que sur les conflits de compétence entre 
les autorités de l'Etat et les autorités auto- 
nomes ; 

5° Il statue également sur les autres affaires 
dont la loi lui attribue la compétence. 

Des prescriptions plus détaillées sur la com- 
Position, la compétence et la procedure du 
Conseil d'Etat seront apportées par une loi 
spéciale. 

Art. 104. — Les services de l'Etat sont ins- 
titués d’après les prescriptions de la loi. 

Art. 105. — La loi règlera les conditions 
dans lesquelles seront nommés les fonction- 
naires. 

Art. 106.— Les emplois dans le service de 
l'Etat, les droits et les devoirs, les appointe- 
ments et les pensions des fonctionnaires de 
l'Etat dans toutes les branches sont fixés par 
la loi sur les fonctionnaires. 

Art. 107. — Les agents de l'Etat sont les 
organes de l'intégralité de l'Etat; ils sont 
tenus de travailler dans l'intérêt général. 

Seront punis par la loi les agents de l'Etat 
qui useront de leur autorité ou de leur situa- 
tion au profit des intérêts de partis, ainsi que 
les chefs qui utiliseront dans le même but 
leur influence sur les agents de l'Etat. 

Art. 108.— Le fonctionnaire auquel la loi 
assure la stabilité de son emploi ne peut pas 
être destitué contre sa volonté sans un ju- 
gement d'un tribunal pénal de droit commun 
ou d'un tribunal disciplinaire. 


NEUVIÈME PARTIE 
POUVOIR JUDICIAIRE 


Art. 109. — Les tribunaux sont indépen- 
dants. En rendant la justice ils ne sont assu- 
jettis à aucune autorité mais jugent selon les 
lois. 

Les tribunaux et les compétences judiciai- 
res ne peuvent être institués que par la loi; 
On ne peut, dans aucun cas, instituer de tri- 
bunaux extraordinaires ni de commissions 
d'enquête. 

Les affaires musulmanes de famille et de 
succession sont jugées par des juges chériates 
d'Etat. 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


Art. 110.— Il existe pour tout le Ro- 
yaume une seule Cour de Cassation dont le 
siège est à Zagreb. 

La Cour de Cassation est qualifiée pour 
connaître des conflits de compétence entre 
l’autorité administrative, civile ou militaire, 
et l'autorité judiciaire. Elle connaît également 
des conflits de compétence entre les tribunaux 
administratifs et les tribunaux de droit com- 
mun. 

Art. 111. — La, nomination des juges à la 
Cour de Cassation et à la Cour d’appel, ainsi 
que celle des présidents des tribunaux de 
première instance, est faite par décret royal 
sur la proposition du Ministre de la justice, 
entre les candidats choisis par un corps élec- 
toral dont la composition sera déterminée 
par la loi. 

Art. 112. — Les juges de tous les tribu- 
naux sont inamovibles. Le juge ne peut être 
destitué ni déplacé ni éloigné de sa fonction 
pour aucune raison contre sa volonté, sans 
une décision d’un tribunal de droit commun 
ou un arrêt disciplinaire de la Cour de Cas- 
sation. Un juge ne peut être mis en accusa- 
tion pour l'exercice de sa fonction judiciaire 
sans approbation de la Cour d’appel com- 
pétente. Pour les membres des tribunaux 
supérieurs cette approbation est donnée par 
la Cour de Cassation. 

Un juge ne peut, même provisoirement, 
être appelé à une autre fonction publique, 
rémunérée ou non, sans son Consentement 
et l'approbation de la Cour de Cassation. 

Un juge ne peut être déplacé qu'avec son 
consentement, 

Il peut rester en fonctions jusqu’à soixante- 
cinq ans révolus, les présidents de la Cour 
de Cassation et des Cours d'appel jusqu’à 
soixante-dix ans révolus. Avant ce terme, 
il ne peut être mis à la retraite que sur sa 
demande écrite, ou s’il est affaibli physique- 
ment ou mentalement au point de ne pouvoir 
exercer sa fonction. Dans ce dernier cas, la 
décision touchant sa mise à la retraite est 
prise par la Cour de Cassation. 


DIXIÈME PARTIE 


FINANCES ET DOMAINE DE 
L'ÉTAT 


Art. 113.— L'Assemblée nationale ap- 
prouve chaque année le budget de l'Etat qui 
n’est valable que pour une seule année. 

Le budget doit être soumis à l’Assemblée 
nationale un mois au plus tard après sa réu- 


LA CONSTITUTION SERBE 


nion. En même temps que le budget, le 
compte définitif du budget du dernier exercice 
est soumis à la vérification et à la ratification 
de l’Assemblée nationale. 

L'Assemblée nationale ne peut pasélever 
les crédits proposés, mais elle peut les réduire 
ou les rejeter. 

Le budget est approuvé par chapitres. 

La loi réglera le mode de formation et exé- 
cution du budget. 

Les reliquats d'un chapitre budgétaire ou 
d'une année budgétaire ne peuvent pas être 
employés à combler les déficits d’un autre 
chapitre ou d'une autre année budgétaire 
sans l'approbation de l’Assemblée nationale. 

Art. 114. — L'Assemblée nationale, avant 
d'approuver le budget qui lui est soumis, 
peut voter des douzièmes pour un ou plus- 
sieurs mois. Si l'Assemblée nationale à été 
dissoute avant d'avoir statué sur le budget, 
le budget de l'exercice précédent est pro- 
rogé par décret pour quatre mois au ma- 
ximum. 


ONZIEME PARTIE 


L'ARMEE 


Art. 115. — Les impâts et les contribu- 
tions générales de l'Etat ne sont institués que 
par la loi. 

L'Assemblée nationale statue sur les em- 
prunts de l'Etat. Le Gouvernement est tenu 
de soumettre à l'Assemblée nationale le 
compte rendu exact et approuvé par le Con- 
trôle principal, établissant que les contrats 
d'emprunt ont été conclus et exécutés con- 
formément à la loi. 

Art. 116. — L'obligation de payer l'impôt 
est générale; toutes les contributions de l'Etat 
sont les mêmes pour le pays entier. 

L'impôt est payé d'après la capacité du 
contribuable; et il est progressif. 

Le Roi et l'Héritier du trône payent l'impôt 
de l'Etat sur leurs biens privés. 

Aucune assistance permanente ou provi- 
soire, aucun don ou récompense ne peuvent 
être accordés de la caisse de l'Etat, s'ils ne 
sont basés sur la loi. 

Art. 117.— Le Ministre des Finances ad- 
ministre le patrimoine de l'Etat, dans la me- 
sure où les lois n'en disposent pas autrement. 

Une loi spéciale réglementera le mode d'a- 
liénation des biens de l'Etat. 

Le droit de monopole appartient à l'Etat. 

Les mines, les eaux, les sources minérales 
i les forces naturelles sont la propriété de 
"Etat. 


5il 


Une loi spéciale réglera les modes de con- 
cessions minières, industrielles ou autres. 

Art. 118.— Le contrôle principal fonc- 
tionne en qualité de tribunal suprême des 
Comptes pour la vérification des comptes de 
l'Etat et le contrôle de l'exécution des bud- 
gets de l'Etat et des régions. 

L'Assemblée nationale élit le président et 
les membres du Contrôle principal sur une 
liste de candidats dressée par le Conseil d'Etat 
et qui comprend deux fois plus de candidats 
qu'il n'y a de places vacantes. 


Le Président et la moitié des membres du 
Contrôle principal doivent être des juristes. 
Les autres membres doivent avoir été mini- 
stres des Finances ou avoir servi comme 
titulaires pendant dix années dans le ressort 
des Finances. 

Le président et les membres du Contrôle 
principal jouissent de la même inamovibilité 
que les membres du Conseil d'Etat. 

Des prescriptions plus détaillées sur la 
composition, la compétence et la procédure 
du Contrôle principal seront contenues dans 
une loi spéciale. 


La loi déterminera les cas dans lesquels un 
recours contre la décision du Contrôle prin- 
cipal pourra être porté devant la Cour de 
Cassation. 


Le Contrôle principal vérifie, redresse et 
apure les comptes de l'administration géné- 
rale et de tous comptables des deniers pu- 
blies. Fl veille à ce qu'aucune dépense n'ex- 
cède les prévisions budgétaires et à ce qu'aucun 
virement ne soit fait d'un chapitre budgé- 
taire à un autre. Il clôt les comptes de toutes 
les administrations de l'Etat et doit réunir 
toutes pièces de justification et tous rensei- 
gnements. 

Les comptes définitifs de l'Etat sont sou- 
mis à la décision de l'Assemblée nationale 
avec les observations du Contrôle principal, 
dans le délai d'une année au maximum à 
compter de la clôture de chaque exercice 
budgetaire. 


Art. 119.— Le service militaire est gé- 
néral aux termes de la loi. L'organisation et 
les effectifs de l'armée et de la marine sont 
fixés par la loi. Le Roi détermine par un ré- 

lement sur la proposition du Ministre de la 

une et de la Marine la formation des unités 
dans le cadre prescrit par la loi. Le budget 
fixe chaque année les effectifs de l'armée à 
maintenir sous les drapeaux. 


Art. 120.— Les tribunaux militaires sont 
indépendants. En rendant la justice ils ne 


512 


sont assujettis à aucune autorité, mais jugent 
selon les lois. 

Le juge du Tribunal militaire d'appel est 
inamovible; mais l'inamovibilité des juges 
des tribunaux militaires de première instance 
sera réglée par la loi. 

Le juge du Tribunal militaire de première 
instance ne peut être mis en accusation pour 
l'exercice de ses fonctions judiciaires sans 
l'approbation du Tribunal militaire d'appel; 
le juge d'appel ne peut être mis en accusa- 
tion sans autorisation de la Cour de cassa- 
tion. Le juge du Tribunal militaire d'appel ne 
peut être déplacé que de son plein gré et en 
cas d'avancement à un rang plus élevé; et 
le juge d’un tribunal militaire de première 
instance peut l'être d'après les prescriptions 
de la loi. 

La Cour de Cassation connaît en dernière 
instance des jugements des tribunaux mili- 
taires. 

Art. 121. — Les infractions commises par 
des civils en compagnie de militaires seront 
jugées par les tribunanx civils, et, en temps 
de guerre, par les tribunaux militaires. 

Art. 122. — Nul ne peut, passé l’âge de 
vingt ans, obtenir un emploi de l'Etat ou le 
conserver s’il ma pas fait son service mili- 
taire ou s’il n'a, pas été libéré conformément 
aux termes de la loi militaire. 

Art. 123. — L'armée ne peut être employée 
au maintien de l’ordre à l’intérieur que sur 
la réquisition de l'autorité civile compétente. 

Art. 124. — Une armée étrangère ne peut 
être prise au service de notre Etat et l’armée 
de notre Etat ne peut être mise au service 
d'un Etat étranger, sans approbation préa- 
lable de l’Assemblée nationale. 


DOUZIÈME PARTIE 


MODIFICATIONS A LA 
CONSTITUTION 


Art, 125. — L'Assemblée nationale décide 
avec le Roi des modifications à apporter à 
la Constitution. 

Art, 126.— La proposition tendant à in- 
troduire une modification ou addition dans 
la Constitution ne peut émaner que du Roi 
ou de l’Assemblée nationale. 

Une proposition de ce genre doit mention- 
ner expressément tous les points de la Cons- 
titution qui devraient être modifiés ou com- 
plétés. 

Si la proposition est faite par le Roi, il la 
communiquera à l'Assemblée nationale; puis 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


l’Assemblée nationale devra être immédia- 
tement dissoute et une nouvelle Assemblée 
convoquée au plus tard dans le délai de quatre 
mois. 

Si la proposition ‘émane de l’Assemblée 
nationale, il sera statué suivant le mode 
prévu pour les résolutions sur les projets de 
loi et à la majorité des trois cinquièmes du 
total des membres de l’Assemblée. 

Lorsque la proposition aura été adoptée 
de cette façon, l’Assemblée nationale sera 
dissoute; une nouvelle Assemblée sera con- 
voquée dans un délai de quatre mois au ma- 
ximum à dater du jour de l'adoption de la 
proposition. 

Dans un cas comme dans l’autre, l’ Assem- 
blée nationale ne peut statuer que sur les 
modifications et additions à la Constitution 
contenues dans la proposition sur la base de 
laquelle elle à été convoquée. 

L'Assemblée nationale se prononce à la 
majorité de la moitié plus un du total de ses 
membres. 

Art. 127. — L'Assemblée nationale peut, 
par une loi spéciale, suspendre temporaire- 
ment, en cas de guerre ou de mobilisation, 
pour tout le territoire de l'Etat, et en cas 
d'insurrection armée, pour une partie de ce 
territoire, les droits suivants des citoyens; 
le droit d'association, le droit de réunion, le 
droit de se concerter, la liberté de déplace- 
ment, l’inviolahilité du domicile, de la cor- 
respondance et des communications télé- 
graphiques. De la même façon, des limites 
peuvent être apportées à la liberté de la 
presse, au cas d’une insurrection armée, dans 
z partie de l'Etat que cette insurrection af- 
ecte. 


TREIZIÈME PARTIE 
DISPOSITIONS TRANSITOIRES 


Art, 128. — A la première réunion de l’As- 
semblée nationale après la promulgation de 
la Constitution, l’ Héritier du trône Alexandre, 
en qualité de représentant du Roi Pierre I-er, 
aux termes de l’article 58 de la Constitution, 
prêtera serment: 

„Au nom de Sa Majesté le Roi Pierre I-er, 
je jure devant Dieu Tout-puissant de garder 
intacte la Constitution, de régner d’après 
cette Constitution et d’après les lois, de main- 
tenir l’unité nationale, l'indépendance de 
l'Etat et l'intégrité du territoire de l'Etat, 
d’avoir toujours devant les yeux le bien du 
peuple dans toutes mes aspirations et ac- 
tions. Qwainsi Dieu me soit en aide; Amen.‘ 


LA CONSTITUTION SERBE 





Art. 129. — Ensuite, les députés prête- 
ront, en séance, devant le Président de lAs- 
semblée, le serment suivant: 


„Moi (nom), je jure, devant Dieu Tout- 
puissant et sur tout ce qui m'est de par la 
loi le plus sacré et, dans ce monde, le plus 
cher, de me conformer, dans l'exercice de 
mon mandat, à la Constitution et d’avoir 
toujours devant les yeux le bien du Roi et 
du peuple ainsi que l'unité de l'Etat, en mon 
âme et conscience. 


Art. 130. — Les lois provisoires, réglements, 
ordonnances et décisions du Conseil des Mi- 
nistres et autres actes et décisions ayant une 
durée déterminée d'application et la valeur 
d'une loi, édictés entre le 1-er décembre 1918 
et la promulgation de cette Constitution res- 
tent en vigueur comme lois jusqu'à ce qu'ils 
aient été abrogés ou modifiés. Dans le délai 
d'un mois à dater de la promulgation de cette 
Constitution, le Gouvernement est tenu de 
transmettre, à fin d'examen, au Comité lé- 
gislatif toutes les lois provisoires, tous les 
règlements, ordonnances et décisions du Con- 
seil des Ministres, ainsi que les autres actes 
et décisions ayant une durée déterminée 
d'application et la valeur d'une loi. Le Co- 
mité, partagé en sections correspondant aux 
différentes branches de l'administration de 
l'Etat, après les avoir examinés, dans un 
délai maximum de cinq mois, décidera en 
séance plénière de ceux qui doivent rester 
en vigueur sans modification, de ceux qui 
doivent être modifiés et de ceux qui sont à 
abroger. Les loi provisoires, règlements, or- 
donnances et décisions du Conseil des Mi- 
nistres, ainsi que les autres actes et décisions 
avant une durée déterminée d'application 
et la valeur d'une loi qui n'auraient pas été 
soumis deviennent caducs. Les décisions du 
Comité seront promulguées comme lois. Les 
dispositions sur lesquelles le Comité n'aura 
pris aucune décision dans le délai prescrit 
continueront à être intégralement applica- 
bles tant qu’elles n’auront pas été remplacées 
par la voie législative régulière. 


Ne peuvent être modifiés que par la voie 
législative toutes les lois provisoires, tous 
les règlements, ordonnances et décisions du 
Conseil des Ministres ayant la valeur d'une 
loi et se rapportant aux rapports agraires 
dans le pays, à la Banque nationale des Ser- 
bes, Croates et Slovènes, à la liquidation du 
moratorium, à la liquidation de la situation 
juridique créée par la guerre et à l’indemni- 
sation des dommages de guerre, ainsi que le 


513 


règlement sur l'emprunt et sur la procédure 
accélérée devant les tribunaux. 

Art. 131. — En attendant les lois sur l'or- 
ganisation des Ministères, le Conseil d'Etat, 
le Contrôle principal, le règlement intérieur 
du Conseil d'Etat et la responsabilité minis- 
térielle, la législation correspondante du Ro- 
yaume de Serbie sera provisoirement étendue 
à tout l'Etat avec les modifications et ad- 
ditions qui seront apportées suivant le mode 
prévu à l’article 133. 

Art. 132. — En attendant qu'un nouveau 
statut soit fait en vertu de l’article 57 de cette 
Constitution, le statut prescrit par le Roi le 
30 août 1909 et publié dans le Journal of- 
ficiel le 26 février 1911 reste en vigueur. 

Art. 133. — Pour unifier la législation et 
l'administration dans le pays, une procédure 
sommaire est instituée. 


Tous les projets de loi qui ont pour objet 
l'unification de la législation et de l’admi- 
nistration, qu'ils soient présentés par le Gou- 
vernement ou par des députés, seront adres- 
sés par la Présidence de l’Assemblée au Co- 
mité législatif. 

Le rapport du Comité législatif est envoyé, 
aux fins de résolution, à l'Assemblée natio- 
nale avec la proposition adoptée par le Co- 
mité. L'Assemblée statue sur ces projets de 
loi par un seul vote nominal acceptant ou 
rejetant la totalité. Avant le vote, un repré- 
sentant de chaque groupe parlementaire peut 
faire une courte déclaration. 


Cette procédure sommaire pour l'unifica- 
tion de la législation et de l'administration 
dans le pays peut être appliquée pendant 
cinq années à dater de l'entrée en vigueur de 
la Constitution; mais ce délai peut être pro- 
rogé par la loi. 

Tant que l’Assemblée constituante fonc- 
tionnera comme Assemblée législative, le 
Comité de Constitution exercera les fonc- 
tions de ce Comité législatif. 


Art. 134. — Après l'entrée en vigueur de 
cette Constitution, les administrations pro- 
vinciales actuelles seront maintenues pro- 
visoirement, ayant à leur tête un gouverneur 
nommé par le Roi sur la proposition du Mi- 
nistre de l'Intérieur. Le gouverneur provin- 
cial administre la province par les chefs de 
section, sous le contrôle direct du Ministre 
de l'Intérieur, et en qualité d'organe des mi- 
nistères compétents, sur la base des lois et 
décrets (ordonnances) en vigueur. 


Les lois édictées après l'entrée en vigueur 
de cette Constitution ne peuvent conférer 


514 LES NQUVELLES CONSTITUTIQNS EURQPÉENNES 


aux administrations provinciales de nouvel- 
les attributions. 

Le transfert graduel des affaires des ad- 
minisfrations provinciales aux différents mi- 
nistères et aux différentes régions, selon les 
dispositions prévues par l’article 135, sera 
réglé par le Conseil des Ministres après audi- 
tion du gouverneur provincial intéressé. 

Pendant la durée de l’adminisfration pro- 
vinciale, les sections des différents minis- 
tères dans les provinces sont tenues de pren- 
dre l'avis du gouverneur provincial avant la 
décision ministérielle pour tous les projets 
de caractère général ou relatifs au personnel 
officiel. 

Les parties ont le droit de recours devant 
le Conseil d'Etat dans les litiges adminisfza- 
tifs sur lesquels l'administration provinciale 
provisoire se prononce en première et der- 
nière instance. Conformément à cette tâche, le 
Conseil d'Eţat prendra les dispositions né- 
cessaires, Le litige Sens) du est celui 
qui s'élève entre un particulier ou une per- 
sonne morale, d’un côté, et l'autorité admi- 
nisfyative de Pauţye, et n'existe que dans le 
cas où un ordre ou une décision de l'autorité 
administrative a porté atteinte aux droits 
d'un particulier ou d'une personne morale à 
l'encontre des prescriptions de la loi. Il s’en- 
suit que le litige n'existe pas là où la loi a 
laissé à l'administration provinciale provi- 
soire ou à l'autorité administrative le soin 
de procéder, d'apprécier ou de décider laf- 
faire. 


Art. 135. — Le Gouvernement est tenu de 
soumettre à la décision de l’Assemblée na- 
tionale, dans le délai de quafre mois, le pro- 
jet de loi sur la division du territoire en ré- 
gions et sur l'organisation des régions (ar- 
ticles 95 et 96), ainsi que sur le transfert des 
attributions de l'administration provinciale 
actuelle aux ministères et administrations 
régionales (article 134). Si l'Assemblée na- 
tionale ne se prononce pas sur ces lois dans 
le délai de fois mois, elles devront être votées 
conformément à l'article 133 sur l'unification 
de la législation et de l'administration dans 
le pays; dans le cas où, par cette procédure 
sommaire, ces lois ne seraient pas votées 
dans le délai suivant de deux mois, un décret 
royal devra ordonner que la division du ter- 
ritoire, avec la délimitation de l’administra- 
tion provinciale, soit effectuée dans le sens 
des articles 95 et 96 de la Constitution. Ce 
décret ne pourra être modifié que par la voie 
législative. Si la division des territoires ne 
se fait ni d’après la première disposition du 


présent article, ni d'après la seconde, mais 
d'après la troisième, dans ce cas quatre ré- 
gions devront être établies en Croatie et Sla- 
vonie. 

De même, sila division se fait par le dé- 
cret prévu dans cet article, le Monténégro 
de 1913 avec le kotar des Bouches de Cattaro, 
sans les départements de Plevlié et Bielo 
Polié, seront considérés comme région et 
auront les attributions de la région selon la 
présente Constitution. 

Par la loi sur la délimitation des régions, 
la Bosnie et l'Herzégovine seront divisées 
en régions dans leurs limites actuelles. Les 
départements en Bosnie et Herzégovine se- 
ront considérés comme régions jusqu'à ce 
que la loi en dispose. Une décision des assem- 
blées régionales des régions intéressées prise 
à la majorité des deux tiers des voix pourra 
effectuer la fusion de ces régions dans les li- 
mites fixées par le froisième alinéa de lar- 
ticle 95 de la Constitution. Différentes com- 
munes ou différents arrondissements peuvent 
se détacher de leur région et s'incorporer à 
une auţye dans leslimites actuelles de Bos- 
nie Herzegovine ou en dehors de ces limites, 
si leur représentation autonome y consent 
par une décision prise à la majorité des trois 
cinquièmes des voix et si cette décision est 
approuvée par l’Assemblée nationale. 

Les départements (joupanies,  okroujies) 
restent unité administrative de l'Etat fut 
qu'ils n'auront pas été supprimés par la loi. 
La loi déterminera leur compétence. 

La liquidation de l'autonomie des dépar- 
tements se fera au profit de la région et des 
arrondissements dès que les régions seront 
organisées. 

Art. 136. — En attendant la nouvelle loi 
sur les fonctionnaires, prévue par l'article 
106 de la Constitution, les lois actuelles sur 
les droits et les devoirs des fonctionnaires 
restent en vigueur. La nouvelle loi devra 
contenir des dispositions transitoires en vue 
de la revision et de la répartition du personnel 
administratif, et elle devra être apportée dans 
un délai de deux ans à dater de l'entrée en 
vigueur de cette Constitution, délai dans 
lequel la revision du corps des fonctionnaires 
sera terminée. 


Art. 137.— Les présidents des tribunaux 
ainsi que tous les juges dont l’inamovibilité 
est garantie par la Constitution ou par la loi 
sont maintenus dans leurs fonctions et char- 
ges au fribunal. Dans les territoires autres 
que l'ancien Royaume de Serbie, l'inamovi- 
bilité pour les différents juges peut être sus- 


LA CONSTITUTION SERBE 

















pendue pendant un délai dunan à compter 
du jour de la Constitution. Dans ce délai, le 
Ministre de la justice organisera des commis- 
sions composées de juges des tribunaux su- 
périeurs pour ces territoires, d'accord avec 
lesquelles il désignera nominativement les 
juges pour lesquels cette inamovibilité ne 
vaudra pas. 

I sera pourvu d’après les lois existantes 
aux vacances de présidents et de juges. 

Les juges qui ont été ou seront nommés 
en vertu de la loi sur la façon de combler pro- 
visoirement les vacances de fonctionnaires 
pendant la guerre ou en vertu d’une autre 
loi ou règlement, à titre provisoire, sont tenus 
de passer l'examen de juges dans le délai d'un 
an et demi après l’entrée en vigueur de cette 
Constitution. Ceux qui ne l’auront pas fait 
dans le délai fixé seront relevés de leurs fonc- 
tions de juges. 

La Cour de Cassation à Belgrade, la Table 
des Sept à Zagreb, le Tribunal suprême à Sa- 
rajevo, le Grand tribunal à Podgoritsa et la 
section de la Cour de Cassation à Novi Sad 
fonctionner ont comme actuellement et seront 
considérés comme des sections de la Cour de 
Cassation jusqu'à l’organisation d'une Cour 
de Cassation pour tout le pays, 

Art. 138.— Peuvent être interdites la pu- 
blication ou la diffusion des journaux et écrits 
imprimés qui provoquent la haine contre 
l'Etat comme entité, les discordes de race 
et de religion ou appellent indirectement les 
citoyens à changer par la force la Constitu- 
tion et les lois du pays, à la condition qu'il 
ressorte d'une façon évidente de ces écrits 
qu’ils sont destinés à une provocation de ce 
genre. Les dispositions de l'article 13, alinéa 3, 
sur execution des saisies sont également 
applicables dans ce cas. Lorsque des néces- 
sités spéciales ne les exigeront plus, ces pres- 
criptions pourront être supprimées par la loi. 

Art. 139. — En attendant la loi relative 
aux concessions, conformément à l’article 
117 de la Constitution, toutes les concessions 
accordées jusqu’au jour de la promulgation 
de la Constitution doivent être révisées de 


515 





la manière prévue à l’article 133 de la Con- 
stitution. En ce qui concerne les concessions 
relatives à la coupe les forêts de l'Etat, les 
prix (taxes) fixés par la révision auront une 
valeur rétroactive à compter du 1-er décem- 
bre 1918. 


Art. 140. — Lorsque cette Constitution en- 
trera en vigueur, l'Assemblée constituante 
élue le 28 novembre 1920 se transformera en 
Assemblée législative ordinaire pour la durée 
prévue par la loi électorale pour l’Assemblée 
constituante. 


Art. 141. — En attendant que, sur la base 
de cette Constitution, on fasse de nouvelles 
lois pour les élections des députés, la 
loi en vertu de laquelle les élections du 28 
novembre 1920 ont eu lieu restera applicable, 
avec les modifications nécessaires pour la 
mettre en harmonie avec cette Constitution. 
Ces modifications seront apportées selon le 
mode prévu à l’article 133 de cette Constitu- 
tion et entreront en vigueur quand elles au- 
ront obtenu la sanction royale. 


Le Comité peut apporter les modifications 
nécessaires aux délais que cette loi prévoit; 
îl est également autorisé à déterminer la façon 
dont sera effectuée la répartition des mandats 
sur les différentes listes de candidats, propor- 
tionnellement au nombre de voix. 

Art. 142. — La présente Constitution, avec 
ses dispositions transitoires, entrera en vi- 
gueur quand le Roi laura signée et elle aura 
force obligatoire quand elle aura été publiée 
au Journal officiel. À partir de ce jour toutes 
les dispositions juridiques qui lui seraient 
contraires cessent d’être valables. 

Le Président du Conseil des Ministres et 
tous les ministres veilleront à l’exécution de 
cette Constitution. 


Nous recommandons à notre ministre pour 
la préparation de l’Assemblée constituante 
et l'unification des lois de publier cette Con- 
stitution et à tous les ministres de veiller à 
son exécution; nous ordonnons aux autorités 
de s’y conformer et à tous et chacun de s'y 
soumettre. 








LOIS CONSTITUTIONNELLES DE LA 
RÉPUBLIQUE TCHÉCOSLOVAQUE 


Nous, Nation Tchécoslovaque, voulant consolider l'unité complète de la 
nation, introduire des règlements justes dans la République, garantir le dé- 
veloppement paisible de la Patrie Tchécoslovaque, être utile au bien commun 
de tous les citoyens de cet Etat et assurer les bienfaits de la liberté aux 
générations futures: avons voté dans notre Assemblée Nationale, le 29 février 
1920, pour la République Tchécoslovaque la Constitution dont texte suit. 

Nous, Nation Tchécoslovaque, proclamons en même temps que nous vou- 
lons faire tous nos efforts pour que cette Constitution et toutes les lois de 
notre pays soient appliquées dans l'esprit de notre histoire, ainsi que dans 
l'esprit des principes modernes contenus dans le mot d'ordre: libre disposi- 
tion de soi-même, car nous entendons faire partie de la société des nations 








en qualité de membre civilisé, pacifique, démocratique et progressiste. 


LOI DU 29 FÉVRIER 1919 


préliminaire à la Charte constitu- 
tionnelle de la République 
Tehecoslovaque 


(Publiée sous le No. 121 dans le Recueil des 
lois et décrets de l'Etat Tchécoslovaque) 


Ari. 1. — 1* Les lois qui contredisent la 
Charte constitutionnelle, ses parties et 
contredisent les lois la modifiant et la com- 
plétant, sont sans valeur. 

2e La Charte constitutionnelle et ses 
parties ne peuvent être modifiées ou com- 
plétées que par des lois désignées comme 
constitutionnelles ($ 33). 

Art. 2. — Un Tribunal constitutionnel dé- 
cidera si les lois de la République Tchéco- 
slovaque et les lois du parlement du terri- 
toire des Ruthènes au Sud des Carpathes 
satisfont aux conditions de l’article 1. 

Art. 3. —1*Le Tribunal constitutionnel 
se compose de sept membres. Les deux tri- 
bunaux suprêmes, c'est-à-dire la Cour su- 
prême administrative eta Cour suprême de 
justice, y envoient chacun deux membres 
choisis parmi les leurs. Le président et deux 
autres membres sont nommés par le Prési- 
dent de la République. 

2° Les détails concernant spécialement la 
manière dont les deux tribunaux précités dé- 
signeront les membres du Tribunal consti- 
tutionnel, les époques de ses sessions, sa pro- 
cédure et les effets de ses arrêts seront fixés 
par la loi. 


Ari. 4. — 1° L'Assemblée Nationale actu- 
elle restera en activité tant que n'auront pas 
été constitués une Chambre des Députés et 
un Sénat. 

2° Les lois votées par cette Assemblée Na- 
tionale, mais non promulguées au jour où la 
Chambre des Députés et le Sénat sont con- 
stitués, ne peuvent être promulguées, si le 
Président de la République en a fait retour 
à l’Assemblée Nationale. 

3 En ce qui concerne les délais fixés par 
la Constitution provisoire pour l'exercice du 
droit du Président de la République prévu 
au $11 et pour Pobligation de promulguer 
une loi votée, les prescriptions de la Consti- 
tution provisoire sont valables quant aux 
lois votées par l'Assemblée Nationale actuelle. 

Art. 5.— Le Président actuel reste en 
fonctions jusqu’à ce qu'il y ait une nouvelle 
élection. À partir du jour de la mise en vi- 
gueur de la Charte constitutionnelle, il jouit 
des droits y spécifiés. 

Ari. 6. — Tant que le nombre plein des 
membres de la Chambre des Députés et du 
Sénat, fixé par la Charte constitutionnelle, 
ne sera pas élu, les membres effectivement 
élus décideront du nombre des députés et 
sénateurs nécessaire pour un vote valable 
selon la Charte constitutionnelle. 

Art. 7. — 1° Les dispositions des articles 1, 
2, 3, alinéa 1-er, et de l’article 6, font partie 
de la Charte constitutionnelle conformément 
au $33 de cette Charte. 

2° Les lois exécutoires dont la Charte 
constitutionnelle fait mention ne font pas 
partie de cette Charte conformément à 


518 


l'alinéa précédent, si la Charte n’en décide 
pas autrement. 

Ari. 8. —1°La présente Charte consti- 
tutionnelle entre en vigueur dès le jour de 
sa promulgation. 

2° Son paragraphe 20 ne s'applique pas aux 
membres de l’Assemblée Nationale actuelle. 

Art. 9. — Dès le jour fixé dans le 1-er ali- 
néa de l'article 8, tous les règlements contre- 
disant cette Charte constitutionnelle et la 
forme républicaine de l'Etat deviennent 
sans valeur. I en est ainsi pour toutes les 
anciennes lois constitutionnelles, même si 
leurs règlements particuliers ne sont pas en 
contradiction directe avec les lois constitu- 
tionnelles de la République Tchécoslovaque. 

Art, 10. — Cette loi entre en vigueur en 
même temps que la Charte constitutionnelle 
et le Gouvernement l’exécute de même. 


CHARTE CONSTITUTION- 
NELLE DE LA RÉPUBLIQUE 
TCHÉCOSLOVAQUE 


CHAPITRE I 
DISPOSITIONS GÉNÉRALES 
$ 1. 


1° Tout pouvoir dans la République Tchéro- 
slovaque émane uniquement de la nation, 

2° La Charte constitutionnelle statue par 
quels organes la nation souveraine se donne 
des lois, les exécuté et fixe le droit. De même, 
elle établit les limites que ces organes ne 
doivent pas dépasser pour ne pas porter at- 
teinte aux libertés civiques garanties par la 
Constitution. 

$ 2. 


L'Etat Tchécoslovaque est une Républi- 
que démocratique dont le Président élu est 
le chef. 


$ 3. 


1° Le territoire de la République Tchéco- 
slovaque forme une totalité unie et indivisible 
dont les frontières ne peuvent être changées 
que par une loi constitutionnelle (art. 1, de 
la loi préliminaire). 

2° Conformément au traité conclu le 10 
septembre 1919 à Saint-Germain-en-Laye en- 
tre les Principales Puissances Alliées et As- 
sociées d’une part et la République Tchéco- 
slovaque d'autre part, le territoire autonome 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


des Ruthènes au Sud des Carphates qui 
s'était volontairement joint à la République 
Tchécoslovaque, forme une partie inséparable 
de cette totalité et sera muni de la plus large 
autonomie compatible avec l'unité de la Ré- 
publique Tchécoslovaque. 

3° Le territoire des Ruthènes au Sud des 
Carphates a une Diète propre, qui élit sa 
présidence. 


4° Cette Diète exerce le pouvoir législatif 
en matière de langue, d'instruction et de re- 
ligion, ainsi que pour les questions d'admini- 
stration locale et pour toutes autres ques- 
tions que les lois de la République Tchéco- 
slovaque lui attribuieraient. Les lois votées 
par cette Diète sont promulguées dans un 
recueil spécial et contresignées par le gouver- 
neur, si le Président de la République les a 
sanctionnées par sa signature. 


5° Le territoire des Ruthènes au Sud des 
Carpathes est représenté à l'Assemblée Na- 
tionale de la République Tchécoslovaque par 
un nombre équitable de députés (sénateurs), 
conformément aux règlements d'élections res- 
pectifs en vigueur en Tchécoslovaque. 

6° Le chef dudit territoire est un gouver- 
neur nommé par le Président de la Répu- 
blique Tchécoslavaque sur la proposition du 
gouvernement et responsable également à la 
Diète du territoire des Ruthènes. 

70 Les fonctionaires du territoire des 
Ruthènes au Sud des Carphates seront chiosis 
autant que possible, dans la population dudit 
territoire. 

8° Les détails, surtout en ce qui concerne 
le droit d'6lire et d’être élu à la Diète, sont 
réglés par des dispositions spéciales. 

% La loi de l'Assemblée Nationale qui 
fixera les frontières du territoire des Ruthènes 
au Sud des Carphates formera une partie de 
la Charte constitutionnelle. 


$ 4. 


1° Il n'existe qu’une seule et unique na- 
tionalité pour les citoyens de la République 
Tchécoslovaque. 

2e La loi fixe les conditions de l'acquisition 
des effets et de l'extinction de la nationalité 
dans la République Tchécoslovaque. 

3 Un ressortissant d'un Etat étranger ne 
peut être en même temps ressortissant de la 
République Tchécoslovaque. 


§ 5. 


1° La capitale de la République Tchéco- 
slovaque est Prague. 


LA CONSTITUTION TCHÉCOSLOVAQUE 519 


2° Les couleurs de la République sont le 
blanc, le rouge et le bleu. 

3° Les armes de l'Etat et les pavillons 
sont fixés par des lois. 


CHAPITRE II 


POUVOIR LÉGISLATIF. COMPOSI- 

TION ET COMPÉTENCE DE L’AS- 

SEMBLÉE NATIONALE ET DE SES 
DEUX CHAMBRES 


$ 6. 

1° Le pouvoir législatif est exercé pour tout 
le territoire de la République Tchécoslovaque 
par l’Assemblée Nationale qui se compose 
de deux Chambres: la Chambre des Députés 
et le Sénat. 

2% Les deux Chambres siègent à Prague. 
Au cas d’une nécessité absolue, elles peuvent 
être convoquées provisoirement dans un 
autre endroit de la République Tehécoslo- 
vaque. 

$ 7. 


1° Les pouvoir législatif et; exécutif des 
Diètes des pays (Bohème, Moravie, Silésie) 
sont expirés. 

2 Tant qu'une loi votée par l'Assemblée 
Nationale n'en dispose autrement, elle est 
valable pour tout le territoire de la Répu- 
blique Tchécoslovaque. 


$ 8. 


La Chambre des Députés se compose de 
300 membres élus par le suffrage universel, 
égal, direct et secret et conformément au 
principe de la Représentation proportion- 
nelle. Les élections ont lieu le dimanche. 


g 9. 


Tous les ressortissants de la République 
Tchécoslovaque, sans distinction de sexe, âgés 
de 21 ans accomplis et satisfaisant aux autres 
règles statuées par la loi d'élection à la 
Chambre des Députés, possèdent le droit de 
prendre part aux élections à la Chambre des 
Députés, 

$ 10. 


Sont éligibles les ressortissants de la Répu- 
blique Tchécoslovaque âgés d'au moins 30 
ans et satisfaisant aux autres règles statuées 
par la loi d'élections à la Chambre des Députés. 


$ 11. 


La Chambre des Députés est élue pour une 
période de six années. 


$ 12. 


Les détails relatifs à l'exercice du droit d’é- 
lection et à l'exécution des élections sont 
contenus dans la loi d'élection à la Chambre 
des Députés. 


$ 13. 


Le Sénat se compose de 150 membres élus 
par le suffrage universel, égal, direct et secret 
et conformément au principe de la Repre- 
sentation proportionnelle. Les élections ont 
lieu le dimanche. 

$ 14. 


Tous les ressortissants de la République 
Tchécoslovaque, sans distinction de sexe, 
âgés de 26 ans accomplis et satisfaisant aux 
autres règles de la loi sur la composition et 
la compétence du Sénat possèdent le droit 
de prendre part aux élections sénatoriales. 


$ 15. 


Sont éligibles, sans distinction de sexe, les 
ressortissants de la République Tchécoslo- 
vaque âgés de 45 ans accomplis et satisfai- 
sant aux autres règles de la loi sur la compo- 
sition et la compétence du Sénat. 


$ 16. 


Le Sénat est élu pour une période de 8 
années. 
$ 17. 


Les détails relatifs à l'exercice du droit 
d'élection et à l'exécution des élections sont 
contenus dans la loi sur la composition et la 
compétence du Sénat. 


$ 18. 


Personne ne peut être en même temps 
membres des deux Chambres. 


$ 19. 


1° Un Tribunal électoral décide de la vali- 
dité des élections à la Chambre des Députés 
et au Sénat. 

2° Les détails sont réglés par la loi. 


$ 20, 


1° Si un fonctionnaire de l'Etat, élu à 
l’Assemblée Nationale, a prêté serment comme 
membre de la dite Assemblée, il lui est ac- 
cordé un congé pour la durée de son mandat. 
Il a droit à la jouissance de ses appointe- 
ments, déduction faite des allocations locales 
et d'activité, et conserve également ses droits 
à l'avancement automatique. Les professeurs 


520 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


de l'Enseignement supérieur ont droit à un 
congé, S'ils usent de ce droit, ils sont soumis 
aux mêmes règles que les autres fonction- 
naires de l'Etat. 

2 Les autres fonctionnaires publics ont 
également, tant qu'ils sont membres de 
l'Assemblée Nationale, droit à un congé. 

3° Les membres de l'Assemblée Nationale 
ne peuvent être nommés fonctionnaires de 
l'Etat rétribués qu’un an après leur sortie de 
l'Assemblée Nationale. 

40 Cette disposition ne s'applique pas aux 
ministres. Le délai d’un an fixé dans la- 
linéa précédent ne s'applique pas aux 
députés (sénateurs) qui étaient fonctionnaires 
de l'Etat avant d’être élus à l’Assemblée Na- 
tionale, à condition qu'il restent dans le 
même service. 

59 Ne peuvent être membres de l'Assem- 
blée Nationale: les préfets des départements 
et les préfets des districtes. 

6° Les membres du Tribunal Constitution- 
nel, les assesseurs du Tribunal électoral et 
les membres des conseils départementaux ne 
peuvent être em même temps membres de 
l’Assemblée Nationale. 


$ 21. 


Les membres des deux Chambres sont 
libres de donner leur démission en tout 


temps. 
$ 22. 


1° Les membres de l’Assemblée Nationale 
exercent leurs fonctions personnellement; il 
leur est interdit de recevoir des instructions 
de quiconque. 

2e Il leur est également interdit de s'adres- 
ser aux autorités publiques en faveur des 
intérêts particuliers. Cette disposition ne s’ap- 
plique pas aux membres de l’Assemblée Na- 
tionale, tant que cette intervention après des 
autorités fait partie de l'exercice de leur pro- 
fession normale. 

3° Dans la première séance de l’Assemblée 
Nationale à laquelle ils assistent, ils prêtent 
Je serment suivant: ,,Je promets d’être fidèle 
à la République Tchécoslovaque, d'observer 
les lois et de remplir mon mandat de député 
dans la mesure de mes capacités et de mes 
forces“. Le refus de prêter ce serment ou la 
prestation avec réserves implique, sans for- 
malité aucune, la perte du mandat. 


$ 23. 


Les membres de l’Assemblée Nationale ne 
peuvent être poursuivis pour leur vote dans 
la Chambre ni dans les Commissions. En ce 


qui concerne les opinions émises dans l’exer- 
cice de leurs fonctions, ils sont soumis seule- 
ment aux mesures disciplinaires de leurs 
Chambres respectives, 


$ 24. 


1° Lorsqu'ils s’agit d’autres actes ou man- 
quements, un membre de l'Assemblée Na- 
tionale ne peut subir aucune poursuite cri- 
minelle ni disciplinaire sans le consentement 
de la Chambre à laquelle il appartient. En 
cas de refus de la part de la dite Chambre, 
les poursuites sont à jamais exclues. 

2 Ces dispositions ne s'appliquent pas à 
la responsabilité criminelle assumée par les 
membres de l’Assemblée Nationale, s'ils sont 
rédacteurs responsables d'un périodique. 


$ 25. 


Si un membre d'une des deux Chambres 
a été pris et arrêté en flagrant délit, le Tri- 
bunal, ou autre autorité compétente, doit, 
sans délai, faire connaître son arrestation au 
Président de la Chambre respective. Si la 
Chambre ou, quand elle ne siège pas, le Co- 
mité élu d’après le $ 54, ne consent pas, 
dans un délai de quinze jours, à cette arres- 
tation, celle-ci doit être levée. Si le consen- 
tement a été donné par ledit Comité, le cas 
sera décidé par la Chambre dans le courant 
des quinze jours qui suivent sa réunion. 


§ 26. 


Les membres des deux Chambres ont le 
droit de refuser de déposer, comme témoins 
lorsqu'il s’agit de choses à eux confiées en 
qualité de membres de la Chambre, et ce, 
même lorsqu'ils ont cessé de l'être. Cette 
mesure n'existe pas quand il s’agit de ma- 
noeuvres tentées pour amener un membre 
d'une Chambre à abuser de son mandat. 


$ 27. 


Les membres des deux Chambres ont droit 
à une mdemnité dont le montant sera fixé 
par la loi. 

§ 28. 


1° Le Président de la République est tenu 
de convoquer les deux Chambres en deux 
sessions ordinaires par année: l’une au prin- 
temps, l’autre en automne. La session de 
printemps s'ouvre en mars, celle d'automne 
en octobre. 

2° Outre ces sessions, le Président convo- 
que les Chambres en séances extraordinaires 
selon la nécessité. Si la majorité absolue des 


LA CONSTITUTION TCHÉCOSLOVAQUE 521 


membres de la Chambre des Députés ou du 
Sénat le demande au Président du Conseil 
en faisant connaître l’objet de la discussion, 
le Président de la République est tenu de 
convoquer les Chambres de telle façon qu’elles 
se réunissent dans un délai de quinze jours 
à dater du jour de la demande; s’il ne le 
fait pas, les deux Chambres se réunissent 
en même temps dans les quinze jours sui- 
vants sur Pappel de leurs Présidents res- 
pectifs. 


3° Quand quatre mois au moins se sont 
écoulés depuis la dernière session ordinaire 
et si les deux cinquièmes au moins de l’une 
des deux Chambres le demandent, le Prési- 
dent de la République est tenu de convo- 
quer les Chambres de telle façon qu’elles 
puissent se réunir dans les quinze jours à 
dater du jour de la dite demande. S'il ne le 
fait pas, les Chambres se réunissent dans 
les quinze jours suivants sur l'appel de leurs 
Présidents respectifs. 


$ 29, 


Les sessions des deux Chambres commen- 
cent et finissent toujours au même temps. 


$ 30. 


1° Le président de la République déclare 
close la période des sessions des Chambres. 

2e I ne peut les aujourner à plus d'un mois 
et cela, une seule fois par année. 


$ 31. 


1° Le Président de la République a le droit 
de dissoudre les Chambres. 

2° Il ne peut user de ce droit pendant les 
six derniers mois de ses fonctions. Après 
Pexpiration des mandats des Chambres et 
après la dissolution de l’une ou l’autre Cham- 
bre, il doit être procédé à de nouvelles élec- 
tions dans un délai de 60 jours. 

3° La dissolution du Sénat m'arrête pas la 
procédure criminelle ouverte devant le Sénat 
d’après les $$ 67 et 79. 


$ 32. 


Chaque Chambre est en état de voter — si 
toutefois la présente loi n’en dispose pas au- 
trement — quand le tiers au moins de la to- 
talité de ses membres est présent. Les déci- 
sions valables sont prises à la majorité ab- 
solue des présents. 


$ 33. 


Pour voter la déclaration de guerre, pour 
la modification de cette Charte constitution- 
nelle et de ses parties, une majorité des trois 
cinquièmes de tous les membres est néces- 
saire dans chaque Chambre. 


$ 34. 


1 Si la Chambre des Députés doit décider 
de la mise en accusation du Président, de la 
République, du Président du Conseil et des 
membres du Gouvernement, la présence des 
deux tiers de tous ses membres est nécessaires. 
Le vote n’est valable que s’il est fait par les 
deux tiers des membres présents. 

2° La procédure devant le Sénat comme 
Cour criminelle est réglée par la loi. 


$ 36. 


Chaque Chambre élit elle-même ses Pré- 
sidents et ses autres fonctionnaires. 


§ 36. 


Les séances de la Chambre des Députés 
et du Sénat sont publiques. Des séances se- 
crètes ne peuvent avoir lieu que dans les cas 
prévus par les règlements parlementaires. 


§ 37. 


1» Les principes fondamentaux du fonc- 
tionnement des Chambres et leurs relations 
entre elles, de même que leurs rapports avec 
le Gouvernement et le public en général, 
sont réglés dans le cadre des prescriptions 
constitutionnnelles par une loi spéciale. Quant 
au fonctionnement intérieur, chaque Chambre 
se donne elle-même son règlement parle- 
mentaire. 

2° Tant que la Chambre des Députés et 
le Sénat n’ont pas voté un nouveau règlement- 
parlementaire, c'est celui voté par l'Assem- 
blée Nationale actuellement en session qui 
est valable. 


$ 38. 


1° Si les deux Chambres se réunissent en 
séance commune comme Assemblée Nationale 
(§§ 56, 59, 61, 65), le règlement parlemen- 
taire qui prévaut est celui de la Chambre des 
Députés. 

2° Cette séance commune est convoquée 
par le Président du Conseil et dirigée par le 
Président de la Chambre des Députés. 


522 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


3° Son remplaçant est de Président du 
Sénat. 


$ 39. 


Les ministres ont le droit d'assister en tout 
temps à toutes les séances des deux Chambres 
et de tous les Comités. La parole leur est 
donnée quand ils la demandent. 


$ 40. 


1° Sur la demande de l’une quelconque des 
deux Chambres ou de leurs commissions, un 
ministre doit se rendre en personne à la 
séance. 

29 Dans les autres cas, il peut se faire rem- 
placer par des fonctionnaires de son ressort. 


$ 41. 


1° Les projets de lois peuvent être présentés 
soit par le Gouvernement soit par l’une ou 
l’autre des Chambres. 

2 A tout projet de loi présenté par un mem- 
bre de l’une ou l’autre Chambre doit être 
joint un devis de la portée financière du dit 
projet ainsi qu'une proposition concernant 
la compensation des frais qu’il implique. 

3 Les projets gouvernamentaux de loi 
budgétaire et de loi sur la défense nationale 
doivent être d’abord présentés à la Chambre 
des Députés. 


§ 42. 


Le vote concordant des deux Chambres 
est toujours nécessaires pour une loi consti- 
tutionnelle. Cela s'applique aussi aux autres 
lois si les $$ 43, 44 et 48 wen disposent au- 
trement. 


$ 4. 


1° Le Sénat est tenu de décider sur un pro- 
jet de loi accepté par la Chambre des Dé- 
putés, dans un délai de six semaines; sur 
un projet de loi budgétaire et de loi de la 
défense nationale, dans un délai d'un mois. 
La Chambre des Députés est tenue de décider 
sur un projet de loi accepté par le Sénat 
dans un délai de 3 mois. 

2» Ces délais se comptent à partir du jour 
où le projet de loi d'une Chambre est pré- 
senté imprimé à l'autre, et peuvent être 
prolongés ou abrogés après entente préalable 
des deux Chambres. Le délai d’un mois fixé 
au Senat pour le vote d'un projet de loi 
budgétaire ou de loi de la défense nationale 
ne peut être prolongé. 


8° Si, pendant ce délai de rigueur, le mandat 
électoral de la Chambre qui doit discuter 
le vote de l'autre Chambre a expiré, si cette 
Chambre est dissoute ou ajournée, si sa session 
est terminée, il lui est fixé un nouveau délai 
partant de sa séance la plus rapprochée. 

4° Si la Chambre qui doit discuter le vote 
de l’autre Chambre, ne décide pas dans les 
délais fixés par les paragraphes précédents, 
il est entendu qu'elle adhère à ce vote. 


$ 44. 


1° Le vote de la Chambre des Députés de- 
vient loi malgré le vote contradictoire du 
Sénat, si la Chambre des Députés décide à la 
majorité absolue de la totalité de ses membres 
qu'elle maintient son premier vote. Mais le 
Sénat repoussant, à la majorité des trois 
quarts de la totalité de ses membres, un pro- 
jet accepté par la Chambre des Députés, ce 
projet devient loi si la Chambre des Députés 
maintient son vote à la majorité des trois 
cinquièmes de tous ses membres. 


2° Les projets du Senat sont remis à la 
Chambre des Députés. Si celle-ci les repousse 
et si le Sénat maintient son vote à la majorité 
absolue de la totalité de ses membres, il est 
fait retour du projet à la Chambre des Dé- 
putés. Si la Chambre des Députés le repousse 
une deuxième fois à la majorité absolue de la 
totalité de ses membres, le vote du Sénat 
ne devient pas loi. 

3° Les propositions ainsi repoussées ne peu- 
vent être de nouveau présentées devant les 
Chambres avant un délai d'une année. 

4 La modification du vote d'une Chambre 
par l’autre équivaut à un refus. 


$ 45. 


Si l'une des Chambres doit décider à nou- 
veau touchant un projet de loi pour lequel 
elle a déjà décidé précédemment, ou si elle 
doit décider à nouveau touchant un projet 
de loi accepté par l'autre Chambre ($ 44, 2° 
alinéa) et que cette dernière a été dissoute 
ou que son mandat a expiré avant qu’elle 
ait pu voter pour la deuxième fois, le nouveau 
vote est considéré comme deuxième vote en 
vertu du § 44. 


$ 46. 


1° Si l'Assemblée Nationale refuse un projet 
de loi gouvernemental, le Gouvernement peut 
arrêter qu'il en sera décidé par plébiscite, si 
le projet gouvernemental refusé doit devenir 











LA CONSTITUTION TCHÉCOSLOVAQUE 523 


loi. La décision du Gouvernement doit être 
unanime. 

2° Le droit de suffrage appartient à toute 
personne qui a le droit d'âlire à la Chambre 
des Députés. 

3° Les détails sont réglés par la loi. 

4° Le plébiscite n'est pas admis en ce qui 
concerne les projets de lois gouvernementaux 
ayant pour objet de changer ou de compléter 
la Charte Constitutionnelle et ses parties (Art. 
1, de la loi préliminaire), 


$ 47. 


Le président de la République a le droit 
de renvoyer avec ses observations une loi 
votée par l’Assemblée Nationale dans un 
délai d’un mois, à dater du jour où le 
vote de l’Assemblée Nationale a été remis 
au Gouvernement, 


§ 48. 


1° Si les deux Chambres, après un vote 
nominal, maintiennent, à la majorité absolue 
de tous leurs membres, une loi renvoyée, la 
loi doit être promulguée. 


2° Une telle majorité ne peut-elle être ob- 
tenue dans chaque Chambre, la loi doit être 
promulguée, si dans un nouveau vote nominal 
la Chambre des Députés l'a acceptée à la 
majorité des trois cinquièmes de la totalité 
de ses membres. 

3° S'il s'agit d'une loi que, pour être accep- 
tée, a besoin de la présence d’un plus grand 
nombre de membres et d’une majorité spé- 
cialement fixée, le plus grand nombre de 
membres présents et la majorité speciale- 
ment fixée sont nécessaires pour l'acceptation 
de la loi, au cas où celle-ci est renvoyée. 

4° Les dispositions du $ 45 ont une valeur 
analogue. 


$ 49. 


1° Pour qu'une loi soit valable, il est né- 
cessaire qu'elle soit promulguée selon les 
instructions fixées par la loi. 


2° Les lois sont promulguées par la phrase 
suivante: ,, L'Assemblée Nationale de la Ré- 
publique Tchécoslovaque a voté la loi sui- 
vante. : 

3° La loi doit être promulguée dans un laps 
de huit jours ouvriers après l'écoulement du 
délai fixé dans la $ 47. Si le Président de la 
République use du droit qui lui est accordé 
dans le $ précité, la loi est promulgués dans 


le courant de huit jours ouvriers à dater de 
celui où le nouveau vote de l’Assemblée Na- 
tionale est notifié au Gouvernement ($ 48). 


$ 50, 


I convient de fixera dans chaque loi, à 
quel membre du Gouvernement incombe son 
exécution. 


$ 51. 


1° Une loi est signée par le Président de 
la République, le Président du Conseil et 
le ministre chargé de l'exécution de la loi. 
Si le Président empêché ou malade n'a pas 
de remplaçant, le Président du Conseil signe 
pour lui. 

2° En ce qui concerne la signature des lois, 
le Président du Conseil est remplacé de la 
manière définie au $ 71, 


$ 52. 


1° Chaque Chambre a le droit d'interpeller 
le Président du Conseil et les membres du 
Gouvernement sur tous les sujets rentrant 
dans leurs fonctions, de contrôler les actes 
administratifs du Gouvernement, d’élire des 
commissions auxquelles les ministères doivent 
fournir des renseignements, de voter des 
adresses et des résolutions. 

2» Le Président et les membres du Conseil 
sont tenus de répondre aux interpellations 
des membres des Chambres. 


$ 53. 


Le contrôle de l’économie financière de 
l'Etat et de la dette de l'Etat est réglé par 
la loi. 


$ 54, 


1° Quand une Chambre est dissoute ou 
qu'elle est arrivée à l'expiration de son man- 
dat, jusqu’à nouvelle réunion des Chambres, 
et en outre pendant la temps où les sessi- 
ons des Chambres sont ajournées ou closes, 
un comité de 24 membres prend les mesu- 
res urgentes, même dans le cas où une loi 
est normalement nécessaire, et surveille les 
pourvoirs gouvernementaux et exécutifs. 16 
membres de ce comité et autant de rem- 
plaçants sont élus par la Chambre des Dé- 
putés; 8 membres et autant de rempla- 
çants sont élus par le Sénat; les uns et 
les autres, pour une année, Chaque membre 
a son remplaçant personnel. 


524 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


2° Dès la constitution des deux Chambres, 
il est procédé immédiatement aux premières 
élections. Les membres des présidences des 
deux Chambres votent. Les élections étant 
faites à l’une ou l’autre Chambre, on élit les 
membres des comités dans la Chambre nou- 
vellement formée, même si le délai d'un 
an n'est pas écoulé pour les membres en 
fonction, 


3° On élit d’après les principes de la re- 
présentation proportionnelle. L'association 
des partis est admise. Si tous les partis sont 
d'accord, l'élection se fait en séance plénière. 
Le refus de 20 députés ou de 10 sénateurs au 
plus n'y met aucun obstacle, 


4 Les membres du comité conservent leurs 
fonctions jusqu’à ce que les nouveaux mem- 
bres soient élus. Les remplaçants succèdent 
aux membres qui sont dans l'impossibilité 
d'exercer leurs fonctions d'une façon perma- 
nente ou temporaire. Si un membre ou un 
remplaçants quelconque disparaît pendant la 
durée de son mandat, on procède à de nou- 
velles élections pour le remplacer pendant le 
reste de la période, Le membre nouvel élu 
doit appartenir au même groupe que le membre 
disparu, à moins que ce groupe ne propose 
aucun candidat ou refuse de prendre part à 
l'élection. 

5° Un membre de gouvernement ne peut 
faire partie du comité ni comme membre, 
ni comme remplaçant, 

6° Aussitôt que le comité est formé, il élit 
un président et un deuxième vice-président 
parmi les membres élus par la Chambre des 
Députés, puis un premier vice-président parmi 
les membres élus par le Sénat, 

7 Les dispositions des $$ 23 à 27 de la 
Charte constitutionnelle s'appliquent aux 
membres du comité, 

8° Le comité est compétent dans toutes 
les affaires ressortissant aux fonctions légis- 
latives et administratives de l’Assemblée 
Nationale, mais il n'est pas autorisé à: 

a) élire le Président de la République ou 
son suppléant; 

b) modifier les lois constitutionnelles (ar- 
ticle 1 de la loi préliminaire), ni la compé- 
tence des administrations, à moins qu'il ne 
s'agisse d'étendre par de nouvelles attribu- 
tions l’action des administration déjà or- 
ganisées ; 

c) aggraver les obligations des citoyens 
par des dispositions financières nouvelles et 


durables, étendre les obligations de la dé- 
fense nationale, grever les finances de l'Etat 
d'une façon durable ou aliéner la propriété 
de l'Etat; 

d) donner son consentement à la déclara- 
tion de la guerre, 

9e S'il s’agit de prendre des décisions pour 
lesquelles il serait normalement besoin d’une 
loi, ou s’il doit être approuvé des dépenses 
ou des recouvrements en dehors du budget, 
il est nécessaire d’avoir le consentement de 
la majorité absolue de tous les membres. 


10° Dans tous les autres cas, il suffit pour 
le vote de la présence de la moitié des mem- 
bres du comité et les décisions sont prises 
à la majorité absolue de tous les membres 
présents, Le président ne vote qu’en cas 
d'égalité de suffrages, 


11° Les décisions urgentes, pour lesquelles 
une loi serait normalement nécessaire ne sont 
admissibles que sur la proposition du Gou- 
vernement et avec l'approbation du Président 
de la République, 


12° Les mesures prises par le comité em 
vertu de l'alinéa précédent ont la valeur d'une 
loi provisoire. Elles doivent être promulguées 
dans le Recueil des lois et décrets en men- 
tionnant le $ 54 de la Charte constitutionnelle 
et elles sont signées par le Président de la 
République, le Président du Conseil ou son 
remplaçant et par la moitié au moins des 
ministres, Les mesures auquelles le Président 
de la République refuse son consentement 
ne peuvent être promulguées, 


13° Les pouvoirs du Tribunal constitution- 
nel s'étendent aux mesures prises par le 
Comité pour lesquelles une loi serait norma- 
lement nécessaire et ces mesures doivent lui 
être soumises par le Gouvernement en même 
temps que leur promulgation dans le Re- 
cueil des lois et décrets. Il appartient au Tri- 
bunal constitutionnel de décider si les me- 
sures qui lui sont soumises satisfont à l'alinéa 
8, lettre b). 

14 Le Président du Comité et son rem- 
plaçant rendent compte des actions du Co- 
mité à la première séance de la Chambre 
des Députés et du Sénat, et cela même s’ils 
ont cessé d’être membres de la Chambre 
des Députés ou du Sénat, 

15° Les mesures non sanctionnées par les 
deux Chambres dans un délai de 2 moins à 
partir de leur réunion perdent toute va- 
leur. 


LA CONSTITUTION TCHÉCOSLOVAQUE 


CHAPITRE III 


POUVOIRS GOUVERNEMENTAUX 
ET EXÉCUTIFS 


$ 55. 


Les décrets gouvernementaux ne peuvent 
être promulgués que pour l'exécution d'une 
loi quelconque et dans les limites de cette 
loi. 


Président de la République 


I 
§ 56. 


1° Le Président de la République est élu 
par l'Assemblée Nationale (§ 38). 

2e Peut être élu Président toute ressortis- 
sant de la République Tchécoslovaque éligible 
à la Chambre des Députés et âge de 35 ans 
($ 67). 


$ 57. 


1° Pour que l'élection soit valide, est né- 
cessaire la présence de la majorité absolue 
du nombre total effectif des membres de la 
Chambre des Députés et du Sénat; l'élection 
sera faite par une majorité des trois cinquiè- 
mes des présents. 

2 Si, après deux tours de scrutin, aucun 
résultat n'est acquis, il est procédé à un bal- 
lotage entre les candidats ayant obtenu le 
plus de voix. Celui qui obtient le plus de 
suffrages est élu. Dans les autres cas, le sort 
décide. 

3° Les détails sont réglés par la loi. 


$ 58, 


lo La durée du mandat présidentiel se 
compte à partir du jour où le Président 
nouvellement élu a prêté serment selon le 
$ 65. 

2 Le mandat présidentiel dure 7 ans. 

3° L'élection a lieu dans les 4 semaines qui 
précédent l'expiration du mandat du Président 
en fonction. 

4° Personne ne peut être élu plus de deux 
fois consécutives. Quiconque a été élu Pré- 
sident à deux reprises consécutives ne peut 
être élu de nouveau avant qu'il ne se soit 
écoulé une période de 7 années depuis lex- 
piration de son dernier mandat. Cette dis- 
position ne s'applique pas au premier Pré- 
sident de la République Tchécoslocaque. 


525 


5° Le Président siégeant reste en fonctions 
tant que le nouveau Président n'a pas été élu. 


$ 59. 


Si le Président meurt ou résigne ses fonc- 
tions pendant la durée de son mandat, il 
est procédé à une nouvelle élection, selon 
les règlements des $$ 56 et 57, pour les 7 
années qui suivent. L'Assemblée Nationale 
($ 38) doit être réunie dans ce but dans les 
16 jours. 


$ 60. 


Tant que le nouveau Président n'est pas 
élu ($ 59) ou si le Président est empêché ou 
malade au point de ne pouvoir exercer ses 
fonctions, l'exercice de ces dernières appar- 
tient au Gouvernement qui peut charger le 
Président du Conseil de certaines fonctions 
spéciales. 


$ 61. 


1° Au cas où le Président est empêché ou 
malade pendant plus de 6 mois ($ 60) et si le 
Gouvernement le décide en la présence des 
trois quarts de ses membres, l'Assemblée Na- 
tionale ($ 38) élit un Président suppléant, 
dont les fonctions durent jusqu’à disparition 
de l’empêchement. 

2° Les dispositions du $ 58, alinéa 4, s'ap- 
pliquent également au Président suppléant. 


$ 62. 


Ce qui est prescrit pour l'élection du Pré- 
sident, l'est aussi pour l'élection de son 
suppléant. 


§ 63. 


1° Le Président de la République ne peut 
être en même temps membre de l’Assemblée 
Nationale. Si un membre de l'Assemblée 
Nationale est élu suppléant du Président, il 
ne peut remplir son mandat à l'Assemblée 
Nationale pendant la durée de sa suppléance. 

2° La résidence principale du Président est 
Prague. 


Il 


§ 64. 


1° Le Président de la République : 
1. Représente l'Etat à l'extérieur. Conclue 
et ratifie les conventions internationales; 
les traités commerciaux; les traités imposant 


526 


à l'Etat ou aux citoyens des charges ou des 
obligations quelconques, soit de propriété soit 
personnelles, et spécialement des charges 
militaires ; les traités impliquant des change- 
ments dans le territoire de l'Etat nécessitent 
le consentement de l'Assemblée Nationale, 
Quant aux changements des territoires de 
l'Etat, le consentement de l’Assemblée Na- 
tionale est donné sous forme de loi constitu- 
tionnelle. (Article I de la loi préliminaire). 

2. Il agrée et accrédite les représentants 
diplomatiques. 

3. I décrète l'état de guerre, déclare la 
guerre après le consentement préalable de 
l'Assemblée Nationale et lui présente le traité 
de paix pour obtenir son consentement. 

4, Il convoque, ajourne et dissout l'Assem- 
blée Nationale ($$ 28 à 31) et proclame la 
clôture des sessions des Chambres. 

5, Il a le droit de faire retour, avec obser- 
vations, des lois votées ($ 47) et signe les 
lois de l'Assemblée Nationale ($ 51), de la 
Diète du territoire des Ruthènes au Sud 
des Carpathes ($ 3), de même que les déci- 
sions du Comité d'aprés le $ 54. 

6. Il donne oralement ou par écrit à l'As- 
semblée Nationale des informations sur l’état 
de la République et recommande à son 
examen les dispositions qu'il juge utiles et 
nécessaires, 

7. Il nomme les ministres, les congédie et 
fixe leur nombre. 

8. Il nomme les professeurs de l'enseigne- 
ment supérieur sans exception, de même que 
les juges, les fonctionnaires de Etat et les 
officiers à partir de la 6-ème classe. 

9. Il accorde des dons et des pensions sur 
la proposition du Gouvernement. 

10. U est le chef suprême de toutes les for- 
ces de la défense nationale, 

11. I a le droit de grâce d’après le § 108. 

2° Tous les pouvoirs gouvernementaux et 
exécutifs appartiennent au Gouvernement 
sils ne sont pas dès maintenant ou dans 
l'avenir expressément réservés au Président 
de la République par la Charte constitution- 
nelle ou par les lois de la République Tchéco- 
slovaque promulguées après le 15 novembre 
1918. 


HI 
$ 65. 


Le Président de la République prête ser- 
ment sur son honneur et sa conscience ($ 38) 
devant l'Assemblée Nationale de rechercher 
le bien de la République et du peuple et 
d'observer les lois constitutionnelles et autres. 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


§ 66. 


Le Président de la République n'est pas 
responsable de l'exercice de ses fonctions, 
Le Gouvernement est responsable des dé- 
clarations du Président relatives aux fonc- 
tions présidentielles. 


$ 67. 


1° Le Président ne peut être poursuivi au 
titre criminel que pour haute trahison et ce, 
devant de Sénat, sur l'accusation de la Cham- 
bre des Députés ($ 34). La seule peine qui 
puisse être prononcée contre lui est la perte de 
sa fonction de Président et de la capacité 
d'en être revêtu de nouveau, 

2° Les détails sont réglés par la loi. 


$ 68. 


Tout acte présidentiel de pouvoir gouver- 
nemental ou exécutif doit, pour être valable, 
être contresigné par une membre responsable 
du Gouvernement, 


$ 69. 


Les dispositions précédentes concernant le 
Président de la République s'appliquent aussi 
à son suppléant ($ 61). 


Gouvernement 


$ 70. 


1° Le Président de la République nomme 
et congédie le président et les membres du 
Conseil (les ministres). 

2° La résidence régulière du Gouverne- 
ment est Prague ($, 6 II). 


$ 71. 


Le Gouvernement élit parmi ses membres 
un suppléant du président du Conseil qui 
remplit les fonctions du dit président. Si ce 
dernier ni son suppléant ne peuvent exercer 
leurs fonctions, le doyen d'âge en est chargé. 


$ 72. 


Le Président désigne les membres du Gou- 
vernement devant diriger les divers minis- 
tères. 


$ 73. 


Les membres du Gouvernement prêtent 
serment devant le Président de la Répu- 


LA CONSTITUTION TCHÉCOSLOVAQUE 527 


blique sur leur honneur et conscience, de 
remplir leurs devoirs consciencieusement et 
impartialement, ainsi que d'observer les lois 
constitutionnelles et autres. 


$ 74. 


Aucun membre du Gouvernement ne peut 
faire partie d’une direction ou d'un comité 
de surveillance, ni être représentant d'une 
société anonyme ou d’une société à respon- 
sabilité limitée, si ces sociétés ont des buts 
intéressés. 


§ 75. 


Le Gouvernement est responsable devant 
la Chambre des Députés qui peut voter des 
ordres du jour de méfiance. Pour ce vote, 
la présence de la majorité absolue des députés 
et la majorité absolue des voix par vote no- 
minal sont nécessaires. 


$ 76. 


La proposition d’ordre du jour de méfiance 
doit être signée par cent députés au moins et 
remise à une comité qui doit rapporter sur 
la dite proposition dans un délai de huit jours 
au plus. 


$ 77. 


Le Gouvernement peut proposer un ordre 
de jour de confiance à la Chambre des Dé- 
putés. Cette proposition est discutée sans être 
soumise à un comité. 


$ 78. 


1° Si la Chambre des Députés exprime sa 
méfiance au Gouvernement, ou si elle refuse 
la proposition d'ordre du jour de confiance 
de ce dernier, le Gouvernement est contraint 
de remettre sa démisssion entre les mains du 
Président de la République. Celui-ci décide 
qui est chargé des affaires du Gouverne- 
ment tant qu’il n’en est pas constitués un 
nouveau. 

2» Si cette démission se produit dans le 
temps où il n'y a ni Président de la Ré- 
publique ni suppléant, le comité prévü au 
$ 54 statue sur la démission du Gouverne- 
ment, et prend les mesures nécessaires en 
ce qui concerne la gestion provisoire des 
affaires gouvernamentales. 


$ 79. à 


1° Au cas où le Président du Conseil ou les 
membres du Gouvernement contreviennent 


aux lois constitutionnelles ou autres, soit à 
dessein soit par négligence flagrante dans 
leurs ressorts respectifs, ils sont criminelle- 
ment responsables. 

2e Le droit de mise en accusation appartient 
à la Chambre de Députés ($ 34). Le procès 
se fait devant le Sénat. 

8° Les détails sont réglés par la loi. 


$ 80. 


Le Gouvernement décide en comité et ses 
décisions sont valables, si, outre le Président 
ou son remplaçant, la majorité absolue des 
ministres est présente. 


$ 81. 


Le Gouvernement décide en comité no- 
tamment: 

a) des projets gouvernementaux pour lAs- 
semblée Nationale, des décrets du Gouver- 
nement (§ 84), des propositions à soumettre 
au Président de la République pour l'exercice 
du droit à lui concédé par le § 47; 

b) de toutes les affaires ayant un caractère 
politique ; 

c) de la nomination des juges, des fonction- 
naires de l'Etat et des officiers, à partir de 
la VIIl-e classe, si toutefois la nomination 
appartient à l'administration centrale, et des 
propositions de nominations des fonctionnai- 
res nommés par le Président de la Répu- 
blique ($ 64, No. 8). 


$ 82. 


Le Président de la République a le droit 
d'assister aux réunions du Gouvernement et 
de les présider, de demander au Gouverne- 
ment et à chacun de ses membres des rap- 
ports écrits sur toute affaire ressortissant à 
leurs fonctions. 


$ 53. 


Le Président de la République a le droit 
de convoquer chez lui en conseil le Gouver- 
nement ou ses membres. 


§ 84. 


Tout décret gouvernemental doit être signé 
par le Président du Conseil ou son suppléant 
(remplaçant), par les ministres chargés de 
l'exécution, puis par la moitié au moins de 
tous les ministres. 


528 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


Ministères el organes administratifs subaliernes 


$ 85. 


Les pouvoirs et la sphère d'activité des 
ministères sont réglés par la loi. 


§ 86. 


Dans les organes administratifs subalter- 
nes de l'Etat, l’élément civil est représenté 
selon les possibilités et dans les organes ad- 
ministratifs il doit être pris soin à ce que 
la plus large protection des droits et des 
intérêts des citoyens soit assurée (juridiction 
administrative). 


$ 87, 


1° Nul ne peut être en même temps élu 
membre d’une administration subalterne et 
d'une autre administration supérieure ou 
ayant sur elle le droit d'inspection, 

2° Les exceptions à cette règle sont fixées 
par la loi, 


$ 58. 


1° La protection juridique contre les or- 
ganes administratifs est assurée, à l'instance 
suprême, par un tribunal, composé de juges 
indépendants et siégeant pour le territoire 
de toute la Republig ue, 

2 Les détails sont réglés par la loi. 


$ 89, 


Une loi dont les détails peuvent faire l’objet 
d'un décret gouvernamental, fixe en principe 
le mode d'organisation des organes admini- 
stratifs subalternes de l'Etat. 


$ 90. 


Il est du ressort du pouvoir exécutif de 
fonder et d'organiser des organes d'Etat qui 
s'occupent exclusivement de l'administration 
économique sans avoir aucune juridiction. 


$ 91. 
La composition et la compétence des corps 
autonomes sont réglées par des lois spéciales, 
$ 92. 


Une loi fixe à quel degré l'Etat est res- 
ponsable d'un dommage causé par un acte 
illégal des pouvoirs publics. 


§ 93. 


Dans lexercice de leurs fonctions, les 
fonctionnaires publics doivent observer les 
lois constitutionnelles et autres. Ceci s'ap- 
lique également aux membres des organes 
Loin) administratifs pris dans l'élément 
civil. 

CHAPITRE IV 
POUVOIR JUDICIAIRE 
$ 94. 


1° La justice est rendue par des tribunaux 
d'Etat; leur organisation, leur compétence 
matérielle et locale ainsi que leur mode de 
procédure sont réglés par la loi. 

2 Nul ne peut être soustrait à son juge 
légal. 

3° Il ne peut être constitué de tribunaux 
extraordinaires que pour la procédure cri- 
minelle, dans les cas préalablement fixés par 
la loi et pour un temps limité. 


§ 95. 


1° Le pouvoir juridique dans les affaires 
de droit civil appartient aux tribunaux civils, 
qu'ils soient ordinaires, extraordinaires ou 
arbitraux. Le pouvoir juridique dans les 
affaires criminelles appartient aux tribunaux 
criminels civils tant qu'il n'est pas attribué 
aux tribunaux criminels militaires par une 
loi spéciale ou tant que ces affaires ne sont 
pas soumises aux règlements généraux fixant 
la procédure criminelle de la police ou des 
finances. 

2° Une seule cour suprême est constituée 
pour tout la territoire de la République 
Tchécoslovaque. 

3° Les fonctions et les attributions du jury 
sont déterminées par une loi spéciale, 

4 Les fonctions du jury peuvent être in- 
terrompues temporairement et dans des cas 
fixés par la loi. 

5° La juridiction des tribunaux militaires 
ne peut être étendue à la population civile 
d’après des règlements légaux que pendant Je 
temps de guerre et seulement pour des faits 
commis dans ce temps. 


$ 96. 


1° Dans toutes les instances, la justice 
est séparée de l'administration. 

2° La solution des conflits de compétence 
entre les tribunaux et les administrations est 
réglée par la loi. 


LA CONSTITUTION TCHÉCOSLOVAQUE 


$ 97. 


1° Les conditions à réaliser pour l'obtention 
d’un emploi de juge de profession sont fixées 
par la loi. 

2° Les conditions de service des juges sont 
réglées par une loi spéciale. 


$ 96. 


1° Les juges sont indépendants dans Pexer- 
cice de leurs fonctions; ils ne sont liés que 
par la loi. 

2 Par un serment de service, les juges 
promettent d'observer les lois. 


$ 99. 


1° Les juges des profession sont toujours 
nommés à vie. Jls ne peuvent être déplacés 
contre leur volonté, destitués ou mis à la 
retraite que dans le cas d'une nonvelle or- 
ganisation de la justice dans un temps fixé 
par une loi ou qu’en vertu d’une sentence 
disciplinaire valable. Ils peuvent aussi être 
mis à la retraite en vertu d’une sentence 
valable, quand ils ont atteint l’âge fixé par 
la loi. Les détails sont fixés par une loi ré- 
glant aussi les conditions dans lesquelles les 
juges peuvent être suspendus de leurs fonc- 
tions. 

2° Les sénats des cours collégiales des tri- 
bunaux de 1-ère et 2-ème instances sont 
constitués pour tonte une année; les excep- 
tions sont fixées par une loi. 


$ 100. 


Les juges de profession ne peuvent exercer 
une autre profession payée, permanente ou 
teruporaire, tant que la loi n'en décide pas 
autrement. 


$ 101. 


1° Les jugements sont rendus au nom de 
- la République. 

2 Les débats devant les tribunaux sont 
verbaux et publies; les jugements dans les 
affaires criminelles sont toujours prononcés 
en public. Le public ne peut être exclu des 
débats que dans les cas prévus par la loi. 

3° La procédure devant les tribunaux cri- 
minels est basée sur le principe de l'accusa- 
tion. 


$ 102. 


En résolvant une affaire, les juges ont le 
droit d’examiner la validité d'un décret gou- 


529 


vernemental; en ce qui concerne une loi, ils 
peuvent seulement examiner si elle a été 
régulièrement promulguée. 


$ 103. 


1° Le Président de la République a le droit 
d'amnistier, de lever ou de commuer les 
peines et les conséquences juridiques des con- 
damnations des tribunaux criminels, surtout 
la perte des droits d'élection à l’Assemblée 
Nationale et aux antres corps de représen- 
tants. Il a aussi le droit d'ordonner qu'un 
proces criminel ne soit pas intenté ou qu’il 
soit arrêté (à l'exclusion toutefois des plain- 
tes portées par les parties civiles). 

2° Le Président de la République ne jouit 
pas de ce droit s’il s’agit de membres du 
Gouvernement accusés on jugés couformé- 
ment au $ 79. 


$ 104. 


Une loi spéciale détermine de quelle ma- 
nière l'Etat et les juges garantissent la ré- 
paration d'un dommage que les juges ont 
causé par une atteinte au droit daus lexer- 
cice de leurs fonctions. 


$ 105. 


1° Dans tous les cas où un organe admini- 
stratif statue sur les droits privés, d’après les 
lois promulguées touchant ces cas, il est 
loisible à la partie atteinte par la décision, 
d'en demander la révision par la voie de la 
procédure civile, si les pourvois sont épuisés. 
2 Les détails sont réglés par la loi. 


CHAPITRE V 


DROITS, LIBERTÉS ET DEVOIRS 
CIVIQUES 


Egalite 
$ 106. 


1° Les privilèges de sexe, de naissance et 
de profession ne sont pas reconnus. 

2° Tous les habitants de la République 
Tchécoslovaque jouissent sur son territoire, 
dans le même mesure que les ressortissants 
de cette République, d’une pleine et absolue 
protection de leur vie et de leur liberté sans 
différence ancune d'origine, de nationalité, 
de langue, de race et de religion. Les excep- 
tions à ce principe ne sont admissible qu'aux 
cas prévus par le droit international. 





530 


LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 








3° Les titres ne doivent être accordés que 
s'ils désignent l'emploi ou la profession. 
Cette disposition ne s'applique pas aux di- 
gnités académiques. 


Liberté de la personne et de la propriété 


$ 107. 


10 Ta liberté individuelle est garantie. Les 
détails sont réglés par une loi faisant partie 
de cette Charte constitutionnelle. 

2° La restriction ou la suppression de la 
liberté individuelle n’est possible qu’en vertu 
des lois. De même, le pouvoir publie ne peut 
deruander de services personnels à un citoyen 
que dans les cas prévus par la loi. 


$ 108. 


1° Tout ressortissant Tchécoslovaque peut 
élire domicile dans nimporte quel lieu de la 
République Tehécoslovaque, y acquérir des 
immeubles et y exercer une profession dans 
les limites fixées par les règlements généraux. 

2° La limitation de ce droit n'est possible 
que dans l'intérêt publie et en vertu des lois. 


$ 109. 


1° La propriété privée ne peut être limitée 
que par une loi. 

2 L’expropriations n'est possible qu’en 
vertu d’une loi et contre indemnité, à moins 
qu’une loi ne stipule actuellement ou dans 
l'avenir que l'indemnité ne doit pas être 
donnée. 


$ 110. 


Le droit d'émigration ne peut être limité 
que par la loi. 


$ 111. 


1° Les impôts et les taxes publiques sans 
exceptions ne peuvent être levés qu’en vertu 
d'une loi. 

2° Menacer quelqu'un d'une peine ou la lui 
appliquer n’est également possible qu’en vertu 
d'une loi. 


Liberté de domicile 


$ 112. 


1° Le domicile est inviolable. 
2% Une loi faisant partie de cette Charte 
constitutionnelle règle les détails. 


Liberté de la presse, droit de réunion et 
association 


$ 113. 


1° La liberté de la presse, de même que le 
droit de se réunir paisiblement et sans armes, 
de former des associations sont garantis. En 
conséquence il est défendu en principe de 
soumettre la presse à une censure préalable. 
L'exercice des droits de réunion et d'asso- 
ciation est réglé par la loi. 

2° On ne peut dissoudre une association 
qu'au cas où ses actes portent atteinte à la 
loi criminelle ou à la paix et à l’ordre publies. 

3° La loi peut apporter des restrictions, 
spécialement en ce qui concerne les assem- 
blées dans les lieux publics, la fondation de 
sociétés à buts intéressé, ainsi que la partiei- 
pation des étrangers aux associations poli- 
tiques. Il peut être fixé de la même manière 
à quelles restrictions sont soumis les prinei- 
pes des alinéas précédents, pendant la guerre 
ou si, à l’intérieur de l'Etat, éclatant des évè- 
nements qui menacent sérieusement la forme 
républicaine de l'Etat, la constitution ou la 
paix et l’ordre publies. 


$ 114. 


1° Le droit d'association pour protéger et 
améliorer les conditions économiques, la si- 
tuation des ouvriers et des employés est ga- 
ranti. 

2° Tous les actes soit des individus soit des 
associations portant une atteinte expresse à 
ce droit sont défendus. 


Droit de pétition 
$ 115. 


Le droit de pétition appartient à chacun: 
il n'appartient aux personnes civiles et aux 
associations que dans les limites de leurs 
fonctions. 


Secret des lettres 
$ 116. 


1° Le secret des lettres est garant. 
2° Les détails sont réglés par la loi. 


Liberté d'enseignement et liberté de conscience. 
Liberté d'opinion 


$ 117. 


1° Chacun peut dans les mesures permises 
par la loi manifester ses opinions par la pa- 


LA CONSTITUTION TCHÉCOSLOVAQUE 531 


role, l'écriture, la presse, les images ou par 
d'autres moyens analogues. 

2° Ceci s'applique aux personnes civiles 
dans les limites de leurs fonctions. 

3 L'exercice de ce droit ne doit porter 
préjudice à quiconque dans ses intérêts d’ou- 
vrier ou d’employé. 


§ 118. 


L'art de même que les recherches scienti- 
fique et la publication de leurs résultats sont 
libres tant qu'ils n’impliquent pas une atteinte 
à la loi criminelle. 


$ 119. 


L'enseignement public est organisé de telle 
manière qu'il ne soit pas en contradiction 
avec les recherches scientifiques. 


$ 120. 


1° L'organisation d'établissements privés 
d'enseignement et d'éducation n'est permise 
que dans les conditions prévues par la loi. 

2° Le droit de direction et de contrôle de 
tout enseignement ou éducation appartient 
à l'administration d'Etat. 


$ 121. 


La liberté de conscience et de religion est 
garantie. 


$ 122. 


Tous les habitants de la République Tehéco- 
slovaque ont, dans la même mesure que les 
ressortissants de cette République, le droit 
de pratiquer en public ou dans le privé n'im- 
porte quelle confessions, religion ou croyance, 
tant que ces pratiques ne sont pas en désac- 
cord avec les règlements ou l’ordre public 
ou les bonnes moeurs. 


$ 123. 

Personne ne peut être contraint ni direc- 
tement ni indirectement à prendre part à 
un acte religieux quelconque, exception faite 
des droits découlant de la puissance pater- 
nelle ou tutélaire. 


$ 124. 


Toutes les réligions sont égales devant la loi. 


$ 125. 


L'exercice de certaines pratiques religieu- 
ses peut être interdit si elles contreviennent 
à l’ordre ou à la moralité publics. 


Mariage el famille 


$ 126. 


Le mariage, la famille et la maternité sont 
sous la protection spéciale des lois. 


Devoir militaire 


$ 127. 


1° Tout ressortissant valide de la Répu- 
blique Tchécoslovaque est tenu de se soumet- 
tre aux exercices militaires et d'obâir à 
l'appel fait pour la défense de l'Etat. 

2e Les détails sont réglés par la loi. 


CHAPITRE VI 


PROTECTION DES MINORITÉS DE 
NATIONALITES, DE RELIGIONS 
ET DE RACES 


$ 128. 


1° Tous les ressortissants de la République 
Tehécoslovaque sont pleinement égaux de- 
vant la loi et jouissent des mêmes droits 
civils et politiques sans distinctions de races, 
de langues ou de religions. 

2° La différence de religion, de croyance, 
de confessions et de langue ne peut être un 
obstacle pour un ressortissant de la Répu- 
blique 'Tehecoslovaque, dans les limites fixées 
par les lois générales, notamment quand à 
l'admission aux emplois publics, fonctions et 
honneurs, ou à l'exercice des différentes pro- 
fessions ou industries. 

3° Les ressortissants de la République 
Tchécoslovaque peuvent, dans les limites 
fixées par les lois générales, employer libre- 
ment n'importe quelle langue, soit dans les 
relations privées ou commerciales, soit en 
matière de religion, de presse, ou de publica- 
tions de toute nature, soit dans les réunions 
publiques. 

4 Cependant ne sont pas atteints par ce 
qui précède les droits appartenant sur ces 
points à des organes d'Etat d’après les lois 
actuellement valables ou celles promulguées 
dans lavenir, pour raison d'ordre public, de 
sûreté d'Etat ou de surveillance efficace, 





532 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


$ 129, 


Les principes du droit de langue, dans la 
République Tehécoslovaque sont fixés par 
une loi particulière faisant partie de la Charte 
constitutionnelle. 


$ 130, 


Les lois générales accordant aux ressortis- 
sants le droit de créer, dirigor et contrôler, 
à leur propres frais, des institutions chari- 
tables, religieuses ¿t sociales, des écoles et 
autres établissements d'éducation, tous les 
ressortissants, sans différence de nationalité 
de langue, de religion et de race, sont égaux 
et jouissent du droit de faire librement usage 
de leur propre langue et d'exercer librement 
leur religion dans ces établissements. 


$ 131. 


Dans les villes et districtes où réside une 
proportion considérable de ressortissants 
tchécoslovaques de langue autre que la 
langue tehécoslovaques, la posibilité est, dans 
les limites fixées par la législation générale 
sur l'instruction, garantie aux enfants de 
ces ressortissants tchécoslovaques, de recevoir 
l'enseignement dans leur propre langue, à 
côté de laquelle l'enseignement de la langue 
tchecosluvaque peut être rendu obligatoire. 


§ 132. 


Au cas où, dans la villes et districts où 
réside une proportion considérable de ressor- 
tissants tchécoslovaque appartenant à des 
minorités de race, de religion ou de langue, 
certaines sommes devraient être, dans un 
buv d'éducation de religion ou de charité, 
prises sur les fonds publics et employées par 
le budget d'Etat, les budgets municipaux ou 
autres, une part de ces sommes équitable 
dans l'affectation et le bénéfice doit être 
attribuée à ces minorités, dans les disposi- 
tions générales concernant l'administration 
publique. 

$ 133. 


La mise en vigueur des principes des $$ 
181 et 132 et notamment la détermination 
de l'expression ,,proportion considérable‘ fe- 
rent l’objet de lois spéciales, 


$ 134. 


Tout mode quelconque de dénationalisation 
forcée est interdit. L'atteinte à ce principe 
peut être déclarée par la loi acte criminel. 





LOI DU 29 FÉVRIER 1920 


d’après le $ 129 de la Charte con- 

stitutionnelle, par laquelle sont 

fixés les principes du droit de 

langue dans la République Tchéco- 
slovaque 


(Publiée sous le No. 122 dans le Recueil 
des lois et décrets de la République 
Tchécoslovaque) 


$ 1. 


La langue tchécoslovaque est la langue 
d'Etat, officielle, de la République (art. 7 
de la Convention entre les Principales Puis- 
sances Allićes et Associées et la Tchécoslo- 
vaquie, signée à St, Germaine-en-Laye le 10 
septembre 1919). 

Elle est donc notamment la langue: 

1, dans laquelle tous les tribunaux, admi- 
nistrations, institutions, entreprises et or- 
ganes de la République exercent leurs fonc- 
tions (à l'exception des points fixés aux $$ 2 
et 5 et de ce qui sera établi pour le territoire 
des Ruthènes au Sud de Carphates confor- 
mément au $ 6) et dans laquelle sont faites 
leurs proclamations et leurs enseignes of- 
ficielles, 

2, dans laquelle est fait le texte principal 
des billets d'Etat et de banque, 

3. employée par la force armée comme 
langue de commandement et de service; 
toutefois avec les hommes de troupe igno- 
rant cette langue il peut être fait usage de 
leur langue maternelle. 

Les règlements de détail concernant le 
devoir des fonctionnaires et employés de 
l'Etat, ainsi que des fonctionnaires et em- 
ployés des institutions et entreprises d'Etat 
ainsi que des fonctionnaires et employés des 
institutions et entreprises d'Etat, de savoir 
le tchécoslovaque feront l’objet de décrets 
gouvernementaux. 


$ 2. 


Eu ce qui concerne les minorités ethniques 
de langue (chapitre I du traité de St. Ger- 
main), les règlements suivants sont en vi- 
gueur: 

Les tribunaux, admnistrations et services 
de la République dont l’activité s'étend sur 
un district judiciaire, dans lequel, d’après le 
dernier recensement, 20% au moins des res- 





LA CONSTITUTION TCHÉCOSLOVAQUE 533 


sortissants sont, de langue commune mais 
différente de la langue tehecoslovaque, sont 
tenus, dans toutes les affaires dont le règle- 
ment leur appartient par le fait que leur 
activité s'étend sur ce district, d'accepter les 
Pièces présentées par des ressortissants fai- 
sant partie de ladite minorité de langue, ré- 
digées dans la langue de ces ressortissants et 
de prononcer leurs décisions sur ces pièces 
non seulement dans la langue tchécoslovaque 
mais aussi dans la langue des pièces. 

Si plusieurs tribunaux de district existent 
sur le territoire d'une commune, cette com- 
mune est considérée comme ne formant qu'un 
seul district judiciaire, 

Il sera fixé par un décret si l’on peut se 
borner à rendre une décision seulement dans 
la langue de la partie, et devant quels tri- 
bunaux et administrations d'activité limités 
à un seul district (district ayant la minorité 
nationale ci-dessu mentionnée), ainsi que de- 
vant quels tribunaux et administrations di- 
rectement supérieurs en instance. 

Dans les mêmes conditions, le Procureur 
de la République est tenu de formuler Pac- 
cusation publique contre un accusé d'une 
autre langue également dans cette langue et, 
le cas échéant, senlement dans cette langue. 

Le pouvoir exécutif fixe dans ces cas quelle 
langue sera employée pour la procédure. 

Si la demande n'en est pas faite au préa- 
lable par Pune des parties, l'expédition (si 
se trouvent rénnies toutes les autres conditions 
de l’alinéa 2) leur sera faite d'après les mêmes 
principes soit dans leur langue et, le cas 
échéant, seulement dans leur langue, si celle-ci 
est connue, soit autrement, sur leur demande. 

Dans les districts à minorité nationale, 
d'après l'alinéa 2, la langue de cette minorité 
nationale doit aussi être employée pour les 
avis publiés par les tribunaux d'Etat, les ad- 
ministrations eb les organes et pour leur 
enseignes officielles. 


$ 3. 


Les administrations autonomes, comités 
représentatifs et toutes corporations publi- 
ques dans l'Etat son tenus d'accepter les 
communications écrites ou verbales dans la 
langue tchécoslovaque et de les exécuter. 

Dans leur assemblées et réunions, il est 
toujours possible de se servir de cette langue; 
les propositions et les sujets traités dans cette 
langue doivent être discutés. 

La langue des avis publics et des enseignes 
officielles des administrations autonomes est 
réglée par le pouvoir exécutif d'Etat. 


D'après les clauses du $ 2, les admini- 
stration autonomes, comités représentatifs et 
corporations publiques sont tenus d'accepter 
et d'exécuter les pièces rédigées dans une 
antre langue que la langue tehécoslovaque, 
ainsi que de tolérer une autre langue dans 
leurs assemblées et réunions. 


$ 4. 


Employant la langue d'Etat, officielle, les 
administrations des territoires de la Repubh- 
que ayant fait partie, avant le 25 octobre 
1918, des royaumes et territoires représentés 
an parlement d'Autriche, ou ayant appartenu 
au royaume de Prusse fonctionnent ordinai- 
rement en tchèque et, en Slovaquie, ordinai- 
rement en slovaque. 

La réponse officielle slovaque à une pièce 
tchèque ou la réponse tchèque à une pièce 
slovaque sont considérées comme ayant été 
faites dans la langue de la pièce. 

$ 5. 

L'enseignement dans toutes les roles fon- 
dées pour les ressortissants d’une minorité 
nationale est donné dans la langne de cette 
dernière, de même que les institutions d'in- 
térêt publie fondées pour elle sont gérées 
dans cette langue (art. 9 du traité de St. 
Germain). 

$ 6. 


I sera réservé à la Diète établie pour le 
territoire des Ruthènes aie Sud des Carphates, 
de régler la question de langue pour ce terri- 
toire, d'une manière compatible avec l'unité 
de l'Etat Tehecoslovaque (art. 10 du traité 
de St. Germain). 

Tant que ce règlement ne sera pas établi, 
cette loi sera appliquée en tenant compte 
des circonstances particulières de langue dans 
le territoire. 

$ 7. 


Les organes d'Etat de contrôle compé- 
tents règlent les litiges touchant l'emploi 
des langues devant les tribunaux, les admini- 
strations, les institutions, les entreprises et 
organes d'Etat, ainsi que devant les admini- 
strations autonomes et les corporations pu- 
bliques, considérant ces litiges comme des 
affaires d'administration d'Etat, séparées des 
affaires qui les ont fait naître. 


$ 8. 


Les détails relatifs à l'application de cette 
loi seront fixés par un dècret du pouvoir 











534 LES NOUVELLES CONSTITUTIONS EUROPÉENNES 


exécutif d'Etat qui réglera également dans 
l'esprit de cette loi, l'emploi des langues 
pour les administrations autonomes, les co- 
mitâs représentatifs et les corporations pu- 
bliques ($ 3) ainsi que pour les administration 
ct organes publics dont les fonctions s’exercent 
sur des départaments plus petits qu’un district 
judiciaire ou sans district particulier. 

Le décret fixera également les mesures à 
prendre pour faciliter les rapports officiels 
avec les parties ignorant la langue employée, en 
vertu de cette loi, devant un tribunal, une 
administration ou un organe quelconques. 
De même, on prendra des mesures pour la 
protection des parties contre les dommages 
juridiques qui pourraient leur être causés 
pax leur ignorance de la langue. 


Par un décret il peut également être admis 
des exceptions aux règlements de cette loi 
pour un délai de cinq années à dater du 
jour de sa mise en vigueur, si ces exceptions 
sont nécessaires dans l'intérêt de Padmini- 
stration régulière. 

Ce décret doit aussi contenir toutes dispo- 
sitions nécessaires dans le but d'assurer son 
exécution. 

$ 9. 


Cette loi entre en vigueur à dater du jour 
de sa promulgation. Elle abolit toutes dispo- 
sitions relatives aux langues en vigueur avant 
le 28 octobre 1918. 

Tous les ministres sont chargés de lexé- 
cution de cette loi. 





INFORMATIUNT BIBLIOGRAFICE 
ASUPRA TEXTELOR CONSTITUTIILOR 





a) Textul Constituţiei germane este reprodus în acest volum din: La 
Constitution de l’Empire Allemand, traduction littérale par Paul Errera, 
professeur à l’université de Bruxelles, Paris, 1920. 

Asupra Constituţiei germane se recomandă următoarele comentarii: René 
Brunet, La Constitution allemande du 11 août 1919, preface par Joseph 
Barthélemy, Paris, 1921, — F. Stier-Somlo, Die Verfassung des deutschen 
Reiches, Ein systematischer Ueberblick, Bonn, 1920, — F. Giese, Die Ver- 
fassung des deutschen Reiches, Taschenausgabe für Studium und Praxis, 
Berlin, 1921, — O. Meissner, Das neue Staatsrecht des Reichs und seiner 
Länder, Berlin, 1921. | 

Reproducerea textului Constituţiei austriace federale este făcută din 
„Revue du droit public et de la science politique‘, 1921, No. 2, p. 260, — 
compară si importantul comentar al lui Hans Kelsen, căruia i se datoreste 
în cea mai bună parte alcătuirea acestei Constituţii: ,,Verfassungsgesctze 
der Republik Deutschăsterreich“, Wien und Leipzig: vol. 1, 1919; vol. II, 
(Wahlordnung und Verfassungsnovelle) 1919; vol. II, 1919; vol. IV, 1920; 
vol. V (Bundesverfassung, Textausgabe), 1920. 

Textul Constituţiei belgiene revizuită se găseşte în: „Revue du droit 
et de la science politique‘, 1921, No. 4, p. 558. 

Textul Constitutiei sârbe, croate si slovene a fost tradus în limba fran- 
ceză în , L'Europe Nouvelle“, 1921, No. 31 (p. 987) si No. 32 (p. 1020). 

Asupra Constitutiei poloneze, vezi: Michel Potulicki, Constitution de la 
République de Pologne, préface, introduction historique et traduction, Var- 
sovice, Paris 1921. 

Constituţia sovietică se găsește în À. Labry, Une législation Communiste, 
1920, — vezi si Carl Grünberg, Das Grundgesetz der russischen Sowjetrepublik, 
în „Archiv für Geschichte des Sozialismus“, an. VIII, No. 2/3. 

Insfârşit textul Constituţiei ceho-slovace este luat din: La Constitution 
de la République Tchécoslovaque, avec introduction par Koetzl et Joachim, 
1920, — vezi şi : Stiefels Gesetz-Sammlung des Tschecoslowakischen Staates, 
die Verfassungs- und Wahlgesetze, Reichenberg, 1920. 

b) Pentru cunoaşterea Constituţiilor noui ale ţărilor din Germania, reco- 
mandäm: Jahrbuch des öffentlichen Rechts, Band X, 1921 (scos de Piloty 
şi Koelreutter), care cuprinde textele următoarelor Constituţii: din Prusia 
(text, p. 235, comentar documentat de H. Preuss, p. 222, compară si: R. 
Redslob, La Constitution prussiene în ,,Revue du droit public et de la 
science politique“, 1921, No. 2, p. 196), — din Württemberg (p. 280), — din 
Saxonia (text p. 226, comentar de W. Schelcher, p. 285), — din Hessa 
(text p. 314, comentar de H. Gmelin, p. 301), — din Mecklenburg (text pen- 
tru Mecklenburg-Schwerin, p. 341, comentar de M. Wenzel, p. 321, — text 
pentru Mecklenburg-Strelitz, p. 360, comentar de M. Wenzel, p. 353) — din 
Turingia (text p. 378 — comentar de E. Rosenthal, p. 366), — din Hamburg 
(text p. 386),— din Bremen (text p. 393), din Lübeck (text p. 401), — din 








536 INFORMATIUNI BIBLIOGRAFICE ASUPRA TEXTELOR CONSTITUTIILOR 





Oldenburg, Braunschweig, Anhalt, Lippe, Schaumburg-Lippe, Waldeck (text 
p. 418 şi urm., comentar de O. Koelreutter, p. 409) si textul Constituţiei 
oraşului liber Danzig (p. 464, comentar de O. Loening, p. 439). 

c) Textele Constituţiilor anterioare răsboiului mondial, întovărăşite de 
numeroase notițe istorice si explicative, se găsesc în: F. R. si P. Dareste, 
Les Constitutions modernes, Recueil des Constitutions en vigueur dans les 
divers Etats d'Europe, d'Amérique et du monde civilisé, 2 vol. ediţia II-a 
Paris, 1910, — o colecţie mai mică oferă K. Zuchardt în ,,Moderne Staats- 
verfassungen, ilr Wortlaut und ihr Wesen, Leipzig, 1919. 

d) La noi sau publicat trei proiecte ale viitoarei Constituţii a României: 
Ante; roiect de Constituţie, întocmit de Cercul de studii al partidului national 
liberal, cu o expunere de motive de D. Ioamnitescu, Bucureşti, 1921, apoi: 
Anteproiect de Constituţie pentru Statul Român întregit, cu o scurtă expunere 
de motive de R. Boilă, Cluj, 1921 şi, însfârșit C. Berariu, Noua Constituţie 
a României, reflexinni și anteproieci, Cernăuţi, 1922.