Vasile Marin — Fascismul — 1999

VASILE MARIN 


FASCISMUL 


MAJADAHONDA 
BUCUREŞTI 


FASCISMUL 


VASILE MARIN 


DOCTOR ÎN ȘTIINȚELE POLITICE ȘI ECONOMICE DE LA 
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI 


COLECŢIA 
ROMÂNII ÎN ISTORIA | 
UNIVERSALĂ | FASCISMUL 


ORGANIZAREA CONSTITUŢIONALĂ 


> | A 
THE ROMANIANS | STATULUI CORPORATIV ITALIAN 
IN | E. 
WORLD HISTORY TEZA 
| DOCTORAT ÎN ŞTIINŢELE POLITICE ŞI ECONOMICE 
(VOL. XXXVIII ) Setaă je vi be 
de Prof. univ. dr. loan Scurtu 
Coordonator: | Bdiţia a Ia, 

Dr Gheorghe Buzatu | îngrijită de Radu-Dan Vlad 
Editura MAJADAHONDA 

BUCUREŞTI 

1997 


Tehnoredactare computerizată: Mariana Vlad 


Ediţie realizată după volumul Vasile Marin, 
FASCISMUL. ORGANIZAREA CONSTITUȚIONALĂ A STATULUI 
CORPORATIV ITALIAN, Serviciul şi Editura Colportajului 
Legionar, Bucureşti, 1933. 


ECopyright-ul aparţine Editurii MAJADAHONDA. COMISIA EXAMINATOARE 


Preşedinte: D-l Profesor Paul Negulescu 


Membri: D-l profesor Aristide Basilescu, 
D-l profesor Mircea Djuvara, 
D-l profesor Constantin Rarincescu, 
EDITURA 44474D47//0ND4 D-l profesor Anibal Teodorescu. 
Nr. Reg. com.: ] 40/16.275/ 94 
Cod fiscal: 6149320 
Str. Sergent Turturică Nr. 30 
76.606 - Bucureşti , 
Sector 5, Of. PTTR 76 
Telefax : 7.89.16.14 
Director : Mariana VLAD 
Consilies : Radu-Dan VLAD 
Banca TURCO - ROMÂNĂ 
Cont : 348 -2 


IMPRIMAT LA MAJADAHONDA. S.R.L. 
I.S.B.N. : 973 - 97965-0-8 


Facultatea consideră opiniile 
expuse în această lucrare ca proprii ale 
autorului şi nu are a exprima nici aprobare 
nici dezaprobare. 


CUVÂNT ÎNAINTE 


Vasile Marin este cunoscut ca unul dintre cei mai activi 
fruntaşi ai Mișcării Legionare, colaborator apropiat al lui 
Corneliu Zelea Codreanu, promotor al schimbării regimului 
politic din România, prin înlocuirea democraţiei cu 
guvernarea elitelor. 

Teza sa de doctorat - Fascismul. Organizarea 
constituțională a statului corporativ italian - a fost 
susținută la Universitatea din Bucureşti în fața unei comisii 
prestigioase : Paul Negulescu - preşedinte, Aristide 
Basilescu, Mircea Djuvara, Constantin Rarincescu şi 
Anibal Teodorescu - membri. Se cuvine subliniat faptul 
că Universitatea a admis un asemenea subiect " fierbinte 3 
ce nu se încadra în problematica obişnuită - care, de regulă, 
viza organizarea și funcționarea sistemului democratic de 
guvernare - ceea ce demonstrează larga deschidere a acestei 
instituţii şi a slujitorilor ei, caracteristică unei societăţi 
pluraliste. De asemenea, în timp ce doctorandul era cunoscut 
pentru opţiunile sale politice de dreapta, comisia avea cu 
totul alte opinii : Mircea Djuvara făcea parte din conducerea 
Partidului Naţional - Liberal, iar Anibal Teodorescu era 
fruntaș al Partidului Poporului - formaţiuni care-şi 
aduseseră contribuţia la organizarea şi dezvoltarea 
regimului democratic în România după Marea Unire din 
1918. Divergenţa de opinii politice nu a împiedicat comisia 
să aprecieze valoarea ştiinţifică a lucrării doctorandului 
Vasile Marin. La rândul ei, Facultatea de Drept a ţinut să 
precizeze faptul că referitor la opiniile expuse în lucrare 
aparținând autorului, instituția " nu are a exprima nici 
aprobare nici dezaprobare " 

În teza sa de doctorat, Vasile Marin apreciază - ca şi 
alți politologi din vremea sa și de mai târziu - că societatea 


7 


i 


— a aiuns în " plin hoas " datorită transpunerii în 
pic Gasca niste, materializate în timpul 
piacilca popa ao je au pus la bază individul, 
RevOlufieu ja CEL e i a e ia alti tatul 

rile şi libertățile lui, în timp ce s , 
Sasa E odata totalitatea societăţii, au cunoscut 
o) continuă erodare. Bazându-se pe scrierile unor teoreticieni 
ai fascismului, în primul rând pe cele ale lui Benito 
Mussolini, autorul tezei de doctorat susține necesitatea 
statului totalitar : "În locul fundamentelor democratice, 
abstracte, cantitative, numerice se așază un regim desprins 
din nevoia disciplinării forțelor sociale şi voințelor 
individuale. Națiunea nu mai este considerată ca un 
conglomerat de voințe individuale, disparate, juxtapuse. Ea 
este sinteza forțelor reale disciplinate, în cadrul intereselor 
fundamentale ale statului ". Fascismul apare ca o reacție 
împotriva individualismului pe care se clădește regimul 
democratic, care - în multe țări europene - s-a dovedit 
incapabil să regleze societatea, trecând printr-o criză profundă. 
Vasile Marin conchide că pentru fascism " problema 
fundamentală nu este aceea a drepturilor individului sau 
claselor, ci numai problema dreptului statului, căruia îi 
corespunde datoria individului " 

Vasile Marin analizează modul de organizare şi 
funcționare a statului corporativ italian, având la bază 
concepţia fascistă, prezentând textele de legi adoptate din 
inițiativa Ducelui Benito Mussolini. Expunerea este, în 
general, sobră, argumentată cu numeroase citate din lucrări 
ale unor specialiști în materie, cele mai multe în limba 
franceză şi în cea italiană. Totuşi, simpatia autorului pentru 
regimul fascist este evidentă, el neezitând să aprecieze că 
acesta a rezolvat " admirabil " organizarea profesională a 
națiunii pe baze sindicaliste și corporatiste. 

Având o bază teoretică solidă, Vasile Marin a 
desfăşurat o susținută activitate publicistică, numărându-se printre 


8 


cei mai activi colaboratori la gazetele " Axa " şi " Vestitori", 
o bună parte a articolelor sale fiind adunate în volumul Crez 
de generaţie, tipărit în 1937. Această lucrare a beneficiat 
de un Cuvânt înainte scris de Corneliu Zelea Codreanu ŞI 
de o Prefaţă semnată de Nae Ionescu. Cartea este o amplă 
pledoarie împotriva regimului democratic, acuzat de toate relele 
de care suferea societatea românească, şi pentru ca " noua 
generaţie ", a tinerilor, să acţioneze pentru înfăptuirea 
statului totalitar, condus de elite. 

Vasile Marin nu a fost doar un teoretician, ci şi un 
practician, legându-şi numele de înființarea grupului " Axa" 
şi de organizaţia legionară din Bucureşti, al cărei comandant 
a fost. Pătruns de justețea crezului său, Vasile Marin s-a 
înscris în echipa de legionari care a plecat în Spania, pentru 
a lupta împotriva comunismului şi pentru " crucea lui 
Christos ". În ziua de 13 ianuarie 1937 a căzut în lupte, 
alături de prietenul său Ion. Moţa, la Majadahonda; 
trupurile lor au fost aduse în ţară şi înmormântate, cu mare 
fast, la Casa Verde, sediul Mişcării Legionare. La aflarea 
ştirii despre moartea celor doi legionari, Nicolae Iorga a 
scris un impresionant articol, intitulat Doi băieți viteji : 
Moţa şi Marin, din care cităm : " Luptând pentru credinţa 
lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este 
etern, Scump și curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri 
români, doi băieţi viteji, Mota şi Marin, au căzut înaintea 
Madridului apărat de Roşii ". Şi marele istoric conchide: " 
dacă vreodata vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să 
fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mândrie, că 
pentru aceasta au curs câteva picături din sângele scump 
al tineretului nostru ". 

Desigur, timpul - acest suprem judecător al tuturor 
faptelor - nu a validat concepția lui Vasile Marin promovată 
în teza sa de doctorat. Însuşi Nicolae lorga avea să fie 
asasinat de colegii de organizație ai celor "doi băieți viteji", 


9 


aia ea 


iati at, va muri 
ar Mussolini, mult apreciat în lucrarea de doctor : a 
i ; 4 
în ştreang. Aceasta nu înseamnă excluderea Mee i 
istorie; pentru că fascismul şi legionarismu 
) 


realitate istorică, ce se cuvine cu 
documentelor autentice. lar teza 
Marin este un asemenea document. 


Bucureşti, 27 ianuarie 1997. 


Prof. univ. dr. loan Scurtu 


10 


noscută şi judecată pe baza 
de doctorat a lui Vasile 


în Ape Di Sapca ci 


PREFAŢĂ 


Evenimentele vremurilor de față se desfăşoară sub semnul unei 
nemaiîntâlnite, în cursul istoriei, incertitudini şi a unei dezorientări cărora, 
s-ar părea, că am disperat de a le mai găsi un rost. De aceea, cu drept 
cuvânt am putea spune, privind bătrânul continent european, că nu există 
decât două formule care reuşesc să fixeze atenţia cercetătorului 
fenomenologiei sociale: de o parte fascismul italian, de cealaltă, 
colectivismul leninist. 

Restul lumii pluteşte în plin haos; confuzia se vede tot aşa de bine în 
politica statelor ca şi în conștiința indivizilor. Ce este Starul? lată marea 
întrebare. Un scop, sau un mijloc? E chestiunea capitală de care totul 
depinde, scrie ilustrul istoric al civilizaţiei romane Guglielmo Ferrero. 

Punând problema Statului, atât fascimul, cât şi comunismul, n-au 
ezitat să răspundă categoric: Starul este un scop şi prin aceasta am tăiat 
definitiv nodul gordian al confuziei. 

Lucrarea de față, căutând să cerceteze modul în care fascismul italian 
a înțeles să-şi realizeze crezul constituțional, nu implică neapărat o 
preferință. Și nu-și găseşte un merit, dacă îl are, decât în stricta obiectivitate 
în care autorul a înțeles să prezinte cititorului român, lipsit adesea de 
informaţii precise în acest domeniu, criteriile doctrinare şi piesele 
constituționale de bază, care, angrenate la locurile lor, pun în mişcare şi 


întrețin funcţionarea acestui modern mecanism politic, economic Şi 
social, care este fascismul. 


Vasile Marin 


Şi 


a 


PARTEA ÎNTÂI 
INTRODUCERE 


Sfârşitul războiului dintre armatele naţionale, grupate în cele două 
mari tabere, n-a condus la încheierea păcii decât sub aspectul militar al 
chestiunii. S-ar putea spune că spiritul combativ al foştilor luptători, 
întreținut cu grijă timp de patru ani, neputând fi refulat, s-a canalizat, 
după lăsarea lor la vetre, instalându-se în tranşeele vieții sociale. = 

Pentru că, se porni concomitent, războiul social, în mai toate țările 
participante la marea încăierare, fie că ieşiseră învingătoare, fie că prin 
capitulare îşi găsiseră salvarea. 

Într-adevăr. Încă înainte de parafarea faimosului Tratat de la 
Versailles, sortit să marcheze o dată deosebit de importantă în istoria lumii, 
în răsăritul Europei, sub presiunea unei revoluții care întrecea în amploare 
şi în scopuri chiar şi marea revoluţie de la [17 ]89, sistemul monarhic 
absolutist al țarilor, împletit cu veacurile, fusese spulberat în cele patru 
vânturi, odată cu cenușa ultimului dintre Romanovi, şi în locul împărăției 
moscovite se instalase şi se organiza cu febră, prin idei şi sânge, noua 
republică a U.R .S.S., care avea să însemne o altă dată importantă în istoria 
omenirii: înscăunarea la conducerea treburilor politice a proletariatului și 
țărănimii. 

Urmează ceea ce cu o sugestivă formulă s-a numit “cascada 
tronurilor: Imperiul Austro-Ungar se desființează prin câteva texte ŞI 
paragrafe introduse în tratatele de la Saint Germain, iar sub presiunea 
revoluțiilor naţionale dinlăuntrul fostei stăpâniri habsburgice răsar state 
noi cu forme şi organizaţii de viață proprii. 

Confederaţia Germană, ţinută până la război sub călcâiul autoritar 
al Hohenzollernilor, prinde să se disloce şi sub acțiunea dârză, condusă 
de elemetele extremiste, se transformă într-o republică cu caracter demo- 
crat, puternic impregnat de coloratură socialistă. 
miri ga eat ge e m cena 
forma monarhică, dai o corectează sie 23 IEONeale regele, pastreaza 
democratie agrar 1, imprimând statului un caracter 

In sfârșit, în peninsula romană, frământările soci ifică 

ale se amplifică pe 


12 


zi ce trece şi lumea se întreabă îngrijorată dacă regatul naţional, creat de 
marele Cavour, nu umnază pe calea deschisă larg de către proletariatul 
de la Moscova, până când fascismul italian, prin mâna viguroasă a lui 
Benito Mussolini, prinde frânele societăţii intrată în anarhic, şi cu energie 
ercatoare, toarnă tipare noi, Stat şi Societate, impunând pe scena lumii 
noua ordine corporativă. 

În celelalte state, valurile mişcătoare ale mulțimilor nu reuşesc să 
răstoarne la pămâni digul vechii ordini de stat; pretutindeni însă, ele reuşesc 
să se infiltreze şi pe alocuri să spargă chiar acest dig, provocând reforme 
şi măsuri noi, toate îmbibate de radicalism pronunţat, 

Dacă n-ar fi să reamintim decât reformele pe care Ţara noastră şi 
Je-a dai, în urma războiului, împroprietărirea țăranilor, prin exproprierea 
violentă, deşi legală, a marilor prapriciari şi introducerea sufragiului 
universal, şi este suficient pentru a ne putea da seama de importanţa 
iransformărilor prin care a trecut lumea de după război. 

Este oportun, să ne punem întrebarea: ce a determinat formidabila 
țălăzuire, căror cauze se datoreşte această violentă pornire de desființare 
a vechii ordini, unde stă originea conflictului, care a împins pe alocuri 
mulțimile straie de partide extremiste la revoluţii sângeroase, pentru a 
putea obține noi forme de viaţă socială? 

Nu vom pecgcta să răspundem. neted: conflictul care a forțat la 
reformarea lumii vechi a existat în interesul gregar al maselor, împotriva 
individualismului moral, economic şi social, care de la 1789, a însuflețit 
întreaga mişcare şi dezvoltare a civilizaţiei democrate. | 

În mod firesc, se impunea o ieşire din impas; întregul secol al 
XIX-lea al civilizaţiei occidentale n-a făcut altceva decât să amestece din 
ce în ce mai mult concepţia păgână, cum o defineşte Ferrero, a Statului 
divinitate, cu concepția creştină a individului liber şi suveran. Cele două 
concepții au stat faţă în faţă şi lumea a trăit într-o stare de contradicţie 
permanentă. 

Începutul sfârşitului îl trăim nei astăzi: în aproape toate ţările, alături 
de partidele care manifestă voinţa lor de a apăra Statul parlameniar şi 
practica unsi politici de echilibru intern, adică liberală şi dernocrată, s-au 
născut organizaţii şi partide, care pun problema Statului pe teren 
revoluţionar, de nuanţă fascistă şi comunistă. 

Aceşti idolatori ai Sfatului. care preconizează necesitatea unei 
organizări solide a acestuia, controlată sever sab toate aspectele vieţii 


13 


IES 


ează la instaurarea legală a mulțimilor 
calechilibrului şi armoniei din practica 
litate, în afara căruia nu ma! este 


sociale, politice şi economice, a 
organizate, Şi nesocotind jocul clasi Ş 
demo-liberală, fac din Stat singura re 


imeni şi pentru nimic. 2 
entru nimeni ȘI pen i qi ste ist 
ge “Totul în Stat, nimic în afară de Stat şi mai ales, nimic imp 


Statului”, spune Mussolini. lar cântăreților pe aiba caza 
i la şcoala frazei bombastice a revoluției de la [ 8 ris 
iri Ea i proletar: “Acolo unde există libertate, nu exista Stat . 
rep za aa pe plan statal din U. R- S.S. şi data sunt e ai 
pentru a putea afirma că lupta angajată în numele noului conc ii iq 
absolut, aparţinând mulțimilor organizate şi vechea construcție astatului, 
pus la dispoziția individului liber şi suveran, nu se poate sfârşi decât prin 
victoria completă a primei formule și, ca atare, prin eliminarea definitivă 
a concepției de Star, ieşit din lovitura politică a burgheziei, care a fost 
revoluţia franceză, produs ideologic al iluminismului celui de al 
XVIII-lea secol. AGA 

La originea Statului de până acum, stăteau, fără îndoială, principiile 
revoluției franceze. Două idei forţe alcătuiau armătura dezbaterilor de la 
[17]89-90-91: | 

]. Ideea suveranităţii Statului având ca titular originar națiunea 
personificată, şi 

2. Ideea de drept natural, inalienabil şi imprescriptibil al individului, 
opunându-se dreptului suveran al Statului. 

lată, după Duguit, dispărutul savant constituțional, care este 
conceputul Statului ieşit din revoluția franceză; 

“Puterea suverană, care este dreptul subiectiv al naţiunii organizate 
în Stat, limitarea acestei puteri prin drepturile anterioare ale individului, 
obligațiunea pentru Stat de a se organiza în așa fel pentru a proteja cât 
mai mult posibil drepturile individuale, interdicţia Statului de a limita 
aceste drepturi, dincolo de ceea ce este necesar pentru a proteja drepturile 
tuturor, obligaţiune pentru Stat de a organiza şi de a face să funcționeze 
serviciile de război, poliție și justiţie, iată pe scurt întregul sistem al 
dreptului public, produs al unui lung trecut istoric şi formulat în termeni 
de o preciziune perfectă de către legile revoluţiei” (Leon Duguit, Les 
transformations du Droit Public, pag. XIV-XV). 

În cursul lucrării noastre, vom reveni asupra acestui punct şi la locul 
n Cap. III, despre Organizarea Suveranității, vom schița, mai pe 


14 


său, î 


larg, teoria ordinară a suveranității. 

Acestui sistem metafizic, de concepție esențialmente subiectivă, 
pentru că dreptului subiectiv al Statului i se opune dreptul subiectiv al 
individului, societatea modernă evoluată în spirit colectivist îi opune 
sistemul său de ordin realist şi socialist. Din contrastul izbitor dintre 
societatea politică fundată pe individualismul electorului ŞI societatea 
economică modernă, cu tendințe corporative, a țâşnit problema reformării 
Statului. De aci, corolarul necesar că nu poate exista organ politic viabil! 
şi activ decât acela care reprezintă un element social-economic. 

Noţiunii de Szat- persoană i se substituie conceptul de Stat totalitar, 
cu funcțiuni econormnice și sociale, în care suveranitatea devine un simplu 
fapt şi nu un drept. Pentru că dacă se recunoaşte o funcție guvernanților - 
şi această putere este, ca și Statul, un produs al procesului istoric - apoi ea 
nu se face decât în virtutea unui drept a cărui origine stă în îndeplinirea 
datoriilor care le incumbă acestora; în consecință, această putere nu există 
decât în măsura în care guvernanţii îşi îndeplinesc datoria. Actele pe care 
ei le fac nu se impun şi n-au valoare juridică decât dacă tind spre acest 
scop. 

Dezvoltarea înlăuntrul Statului modern a atâtor activități organizate, 
impune din ce în ce, în virtutea funcțiunii sociale pe care ele o exercită, 
primatul colectivități; în aceeaşi măsură, individul este deposedat de toate 
onorurile și drepturile, cu care fusese dăruit în mod atât de generos, de 
către revoluţia burgheză de la [17]89, “creatoarea unei patrii noi pe 

patriotismul intereselor", cum o caracterizează polemic frații de Goncourt. 

Ca o urmare firească a celor expuse mai sus, vom constata că Statul 
de esență metafizică al revoluției franceze, nefiind în stare să-şi mai 
îndeplinească rosturile, este obligat să cedeze pasul celuilalt Star modern, 
de structură tehnică, realist şi socialist. 

De altfel chiar în marginea sufragiului universal, Statele merg nu 
către sistemul reprezentanței naționale politice care este Parlamentul, ci 
către constituirea acelui consiliu superior al serviciilor naționale, sfat 
reprezentant al atâtor corporații active, singurele organe vii ale națiunii. 

Şi, nu ne putem interzice, ca înainte de a încheia capitolul acestei 
introduceri, să nu cităm o pagină, cu totul în spiritul celor expuse mai sus, 
extrasă din celebra operă a lui E. Durkheim, De la Division du Travail 
Social (p. XXXI). 


“Acum când comuna, din organism autonom, cum a fost odinioară, 


15 


Pe) 


a 


municipală se pierde în 
se să se piardă în Stat, aşa după cum piață seal i 4 rin 

A Si sI i nu e tegitim să gândim că [această Jcorporâțc, 

piaja apoi e e 


= j i i di i stie 
| = îti : pia AR :) ile 
2iER 29 ] Se Ce e Ț 


piete FIZE A 


ți A Ş ţ rii 
pe CIrCUn sc? ip i teritei ial PTA Ie sigur că 19 ca esi mod, [i] 


i pri i: mai exact diversitatea de interese sociale şi 
poa N cut că Si -umat mai fidel al vieţii sociale în ansamblul 
dpi 1 SE e a Sri a lua cunoştinţă de ea însăşi, trebuie să 
pe ca Dedal iai a recunoaşte că profesiunea organizată 
ii p trebui să fie organismul esenţial al vieţii Dolunicea se va 
vedea în adevăr, cum pe niăsură ce se înaintează în istorie, organizaţia 
care are la bază grupările teritoriale (sate sau oraşe. district, Vague ), 
merg să se şteargă din ce în ce. Fără îndoială, fiecare din noi aparţine 
unei comune, unui departament, dar legăturile care ne ataşează devin 
din ce în ce mai fragile. Aceste diviziuni geografice sunt în mare parte 
artificiale şi nu mai deşteaptă în noi sentimente profunde, Spiritul 
provincial a dispărut fără reîntoarcere. : 

O naţiune nu se poate menţine decât dacă între Stat şi particulari 
se intercalează o întreagă serie de grupe secundare care să fie atât «e 
aproape de indivizi pentru a-i atrage puternic în sfera lor de acţiune, să- 
i antreneze astfel în curentul general al vieţii sociale. Grupul social este 
singurul apt să îndeplinească acest rol. El răspunde cu adevărat la două 
condiţii necesare: este prea mult interesat la viaţa economică pentru ca 
să nu-i simtă toate nevoile şi în acelaşi timp are o dhirată cel puțin egală 
cu a familiei”. 

Fixându-ne astfel cadrul cercetărilor noastre, vom păși la analiza structurii 
Statulei corporativ modern, care până acurn nu a fost realizat decât în alia, 
ca urmare a instalării la conducerea Statului a unui regim nou, provocat de 
către un partid extremist, care a dus lupta împotriva vechiului Stat, pe leren 
revoluţionar, Partidul Naţional Fascist. 


16 


CAP. 1 


Noua ordine corporativă 
Doctrina 


Părinții spirituali ai doctrinei fascismului trebuie căutați în bună parte 
în afară de hotarele Statului Italian. Îi vom întâlni îndeosebi în Germania, 
în seria strălucită a filozofilor, istoricilor şi juriştilor germani, apologeți 
ai Statului divinitate şi subtili constructori de teorii juridice adecvate. Ei 
se numesc: Hegel, Treitschke, Ihering, Giercke, Gerber. Iar dacă ne vom 
întoarce privirea şi către hotarele țării care a dat lumii tocmai formula 
antipodică celei fasciste, către Franța, vom găsi şi acolo unele nume cărora 
doctrina de stat a fascismului le datoreşte în largă măsură. Ei sunt: L&on 
Duguit şi Georges Sorel. 

Din fuzionarea într-o unitate perfectă a ideii de Stat absolut, inspirată 
din dialectica hegeliană ajustată juridiceşte, în ordinea constituțională, de 
conceptul organului juridic, cu ideea Statului organizator al serviciilor 
publice proclamată de înverşunatul critic al suveranității-ficțiune L. Duguit 
- grefat, la rândul său de sociologismul şcolii Durkheim -, amândouă 
integrate în conceptul organizării sindicaliste a societății, inspirate de G. 
Sorel, temerarul teoretician al cultului violenței, s-a născut doctrina 
fascismului italian. 

Într-adevăr; luând cuvântul în sensul său cel mai general - spune 
L. Duguit -, se poate spune că există un Stat ori de câte ori există într-o 
societate dată o diferență politică, cât de rudimentară sau cât de complicată 
şi dezvoltată ar fi. Cuvântul Stat înseamnă fie guvermnanți, sau putere 
politică, fie societatea însăşi, în care există această diferenţă între guvernanți 
şi guvernați şi unde există prin aceasta o putere politică. 

“În general, în terminologia modernă, cuvântul de Stat este rezervat 
pentru a designa societăţile în care diferenţierea politică a ajuns la un 
oarecare grad de dezvoltare şi de complexitate. În orice societate 
omenească, mare sau mică, se vede un om sau un grup de oameni, având 
o putere de constrângere pe care o impune celorlalți, trebuie să se spue 
că există o putere politică, un Stat. Pentru ca să existe un Stat, această 
putere de constrângere trebuie să fie irezistibilă”. Şi mai departe: “în 
toate grupările umane în care într-un mod sau altul se constată de fapt un 


17 


a 


o vice 
țiere între slabi şi cei ma! puter lucie p care 
e i pot de fapt să impuna voința 


Pa TATĂ 

enomen identic, O 
vernanți i ce 

acești gu fapt, cu un cuvânt tradițional, 


îi numesc guvernanți -, 


de co i e, și te numi acest 
trângere, și se poa SEA 

a SE (Leon Deguit, Droit Constitutionnel. Les ansformatio 

ap tr ns 


E 36 şi 539). 
3 ic. ed.II-eme,Vol. I, pag: 5 A 
= Dep ra lui Treitschke “Der Staat ist Mach 3 DE 
a ridicat împotriva acestei formule protestări energice. Ca 


spune: fapt, propozițiunea publicistului german este absolut 


constatare a unui 
exactă”. 

În ceea ce pri ACT 
l-a prezentat cu puternic relief într-un pasaj, 

im Recht: FOT 
el Statului, scrie Ihering, este de afi o putere superioară 
oricărei alte voințe care s-ar găsi pe un teritoriu determinat. Această 
putere este și trebuie să fie, pentru ca să existe un Stat, 2) putere materială 
(Macht) adică o putere de fapt superioară oricărei alte puteri existând pe 
teritoriul considerat. Toate celelalte condiţii ale Statului se reduc la această 
condiție ca să fie o putere materială supremă. Înainte ca această condiţie 
să fie împlinită, toate celelalte sunt anticipate; căci pentru a le îndeplini 
Statul trebuie să existe și el nu există decât când chestiunea de putere 
este rezolvată. Absența puterii materiale (Macht) este păcatul moral al 
Statului, acela pentru care nu există iertare, acela pe care societatea nici 
nu-l iartă, nici nu-l suportă. Un Stat fără o putere materială de 
constrângere este o contradicţie în sine. Popoarele au suportat cea mai 
rea utilizare a puterii etatice, biciul lui Attila, nebunia Cezarilor romani; 
ele au celebrat adesea ca pe nişte eroi pe tiranii la picioarele cărora se 
găseau în praf. Au suportat o atare putere umană, asemenea uraganului 
care răstoarnă totul înaintea lui, uitând că ele erau primele victime. Chiar 
în starea de delir, despotismul rămâne o formă de Stat; însă anarhia, 
adică absenţa puterii de constrângere, nu este o formă de Stat” (Vol 1, 
1880, pag. 311), 

Hegel, situat pe planul divinității Statului scrie: “Statul este mersul 
lui Dumnezeu în lume. Statul este spiritul care în lume prinde cunoştinţă 
de el însuşi, el realizează viitorul pe pământ, adică divinul. Și acel divin 
care se găsește în Stat este fundamentul puterii sale, fără limite asupra 
tu isi pina iar cut rara 

ă r divin aparține în întregime Statului; se 


18 


veşte caracterul primordial şi esențial al Statului, Ihering 
din celebra sa operă Der 


poate găsi un Stat bun ori rău, bine organizat sau rău organizat, puțin 
importă; dacă există un Stat, există totdeauna un element divin în el. 
Oricât de rău, oricât de corupt ar fi un Stat, el e totdeauna un Stat; el 
conservă totdeauna pozitivul ființei sale; el e totdeauna realitatea ideii 
morale; el e totdeauna divin” (Friederich Hegel, Grundlinien der 
Philosophie des Rechts, Vol. VIII, pag. 319-320, ). 

Cât priveşte pe juriştii școlii germane de la sfârşitul sec. al XIX- lea 
şi începutul celui al XX-lea, aceştia au edificat o teorie care se deosebeşte 
net de teoria clasică franceză. Pentru ei, nu națiunea este titulara primară 
a suveranităţii, ci Statul însuşi. Statul este considerat ca un tot, unul şi 
indivizibil, existând după formula lui Hegel, în sine şi pentru sine, Statul 
titular, primar al suveranităţii, ale cărui elemente subiective inseparabile, 
sunt națiunea, teritoriul şi guvernământul. 

Cu toată această structură complexă, el este unul şi indivizibil; el 
este un subiect de drept și dreptul său este puterea publică, Herrschaft, 
Statul fără organele sale nu este nimic și indivizii care sunt organe ale 
Statului, nu sunt organe decât în măsura în care fac parte din Stat. 

În concluzie, Statul este corporația națională fixată pe un teritoriu şi 
organizată în guvernământ, subiect de drept, unul şi complex, existând ca 
atare și învestit ca atare cu puterea comandantă, Herrschaft. 

Iniţiatorul acestei şcoli juridice germane este Gerber : “Într-un Stat, 
scrie el, un popor primește ordonanțarea juridică a vieţii sale colective. 
În Stat, poporul soseşte ca un tot moral la recunoaşterea și la noțiune 

juridică. În Stat, un popor caută şi găseşte mijlocul cel mai esenţial pentru 
protecţia și satisfacerea intereselor sale colective. În el primește o 
organizaţie care face posibilă întrebuinţarea tuturor forțelor sale morale 
pentru binele comun. Statul este forma juridică pentru viața colectivă a 
unui popor, și această formă juridică aparţine tipului originar și elementar 
al ordonanțării morale a umanităţii. Observaţia juridică a Statului, prinde 
mai întâi faptul că poporul ajunge prin el la conștiința colectivă sau 
juridică şi la capacitatea de a voi, în alţi termeni, că numai în Stat poporul 
ajunge la personalitatea juridică. Statul, în măsura în care protejează şi 
diriguiește toate forțele poporului către realizarea morală a binelui comun, 
este cea mai înaltă personalitate juridică, pe care o cunoaște ordinea 
Juridică. Capacitatea sa de a voi, a dobândit cel mai bogat domeniu pe 
care dreptul i-l poate da. Puterea de voinţa a Statului este puterea de a 
comanda, ea se cheamă putere etatică” (Gerber, Grundziige des deutschen 


19 


EEE 


= 1-3). ai ini, acest 
Staatsrecht, ed. a cale setul fascismului italian, dl. Mussolini, 
În ceea ce pri 


Ni i adept sârguitor al lui Sorel, care la ZA Sulac 
elev al lui Nietzsche şi â &, să definească Statul; înainte de a-l defini 
spunea: “i s-a Bia e F resul general fascist din 1925 spunea 
noi l-am cucerit”, iar la Seaca? despre violență; pentru mine ea este 
răspicat: “Șiţi ceea i fece sasi cristalizată concepția sa fascistă despre 
morală, profund morală ; eofEepis aotiie pentr Enciclopedia 
Stat, individ, şi națiune, într-un artic Baita BO Rana 2 
PIE IV, octombrie 1932 - şi pe care, p ne e te 
italiană - vol. XIV, oct - 1 reproducem aproape în întregime: 
netăgăduită, ne permitem să: să p dur mi deziune ese laie ehărgiile 
“Pascismul Îl Se geo cala care există pe lumea aceasta și 
Salca Vrea ui tu i luptă, socotind că îi incumbă 
sii i i pe Alea sarute ee este într-adevăr demnă de 
se IE tra în el însuși instrumentul - fizic, moral, intelectual 
sere se zidi. Astfel pentru individul izolat, astfel pentru naţiune, 

ire. 
pa scale o concepție istorică, în care omul nu st ceea = 
este decât în funcțiunea procesului spiritual la care colaborează în ai 
familial şi social, în naţiune și în istorie. De unde marea valoare a tra iției, 
în memorii, în grai, în moravuri, în datinile vieţii sociale. Izolat de istorie 
omul nu este nimic. De aceea fascismul este împotriva tuturor 
abstracțiunilor întemeiate pe materialism tip sec. al XVIII-lea; și este 
împotriva tuturor utopiilor şi inovaţiilor iacobine.El nu crede posibilă 
<-fericirea>> pe pământ, astfel cum năzuia literatura de esență economică 
a sec. al XVIII-lea şi ca urmare respinge toate concepțiile teologice după 
care la o anumită etapă a istoriei s-ar ajunge la o cristalizare definitivă â 
speței umane. Aceasta echivalează cu a te situa în afara istoriei şi a vieții 
care este o necontenită scurgere şi devenire. În domeniul politic, fascismul 
vrea să fie o doctrină realistă: practic, el tinde să rezolve numai problemele 
care se impun istoric de la sine și care de la sine își găsesc sau îşi indică 
propria lor soluţie. Pentru a activa printre oameni, ca şi în natură, trebuie 
să intri în procesul realităţii și să pui stăpânire pe forțele active. 
“Antiindividualistă, concepția fascistă este pentru Stat; Și este pentru 
individ întru atât cât el coincide cu Statul, conștiință și voinţă universală 
a omului în existența lui istorică. Este împotriva liberalismului clasic 
care a izvorât din necesitatea reacției împotriva absolutismului, şi și-a 


20 


a 


epuizat rostul istoric din clipa în care Statul s-a transformat în Însăși 
conștiința și voința obştească. Liberalismul nega Statul pentru a apăra 
interesul individului izolat; fascismul afirmă din nou Statul ca adevărata - 
realitate a individului. Şi dacă libertatea trebuie să fie arbitrul omului 
real şi nu a acelui manechin abstract, la care se gândea liberalismul 


individualist, fascismul este pentru libertate. EL este pentru singura 
libertate care poate fi un lucru serios - libertatea Statului și a individului 
în Stat. Căci pentru fascism, totul este în Stat, Și nimic uman Sau spiritual 
nu există, și cu atât mai mult nu are vreo valoare, în afara Statului. În 
acest sens fascismul este totalitar - iar Statul fascist, sinteză și unitate a 
tuturor valorilor, interpretează, dezvoltă și potențează întreaga viaţă a 
neamului. 

“Nici indivizi în afara Statului - nici grupuri (partide politice, 
asociaţii sindicale, clase). De aceea fascismul este împotriva socialismului, 
care înțepenește evoluţia istorică în lupta de clasă și ignoră unitatea 
Statului, care contopește clasele într-o unitate economică şi morală; și 
tot astfel, fascismul este împotriva sindicalismului de clasă. 

“Dar în orbita Statului coordonator, fascismul vrea să fie cunoscute 
nevoile reale din care s-a născut mișcarea socialistă și sindicalistă, şi le 
valorifică în sistemul corporativ al intereselor conciliate în unitatea 
Statului. 

“Indivizii sunt clase după categoriile intereselor lor; sunt sindicate, 
după diversele activităţi economice cointeresate; dar înainte de toate, şi 
mai presus de orice, ei sunt Stat. Statul acesta nu este număr, ca o sumă 
a unor indivizi formând majoritatea unui popor. Și de aceea fascismul 
este împotriva democraţiei, care confundă poporul cu numărul cel mai 
mare, coborându-l la nivelul celor mai mulți; dar el reprezintă cea mai 
sinceră formă de democraţie, dacă poporul este conceput calitativ, așa 
Cum trebuie să fie, iar nu cantitativ; ca ideea cea mai puternică, pentru 
Că este şi cea mai morală, mai coerentă, mai adevărată, care se elaborează 
într-un popor cu voinţă și conştiinţă a câtorva puţini, mai mult a unuia 
singur, ideal care năzuiește să se înfăptuiască în conștiința şi în voinţa 
tuturor. A tuturor celor care, din fire şi din istorie, etnic, îşi trag rațiunea 
de a alcătui o naţiune, îndrumați pe aceeaşi linie de dezvoltare şi de 

formaţiune spirituală, cu o conștiință şi cu o voință unică. Nu rasă, nici 
regiune identificată geografic, - ci neam perpetuat istoric, mulțime înfrățită 
de o idee, care este voință de existenţă și de putere: conştiinţă de sine, 


21 


ui 


personalitate. -ă este fireşte națiunea întru Cal 


tea aceasta Superioa! ă peri 
“Personalitatea ACeas ES e lupă perimata 
iai națiunea esie aceea care zămisleşte Sita A 4 E zile 
ste Stat. Nu nu! ; ză i eu 
oste ae "cparalistă. carea sertit drept bază ideologiei 
concepție ES 


„= ncăei nati este creată de Stat - 
în sec. al XIX-lea. Ci editia sd aa SA A ile dă 
care dă poporului, conștient de p! fa 3 s ae ră 
existență efectivă. De la je ep sn ce Se ara 
ș E air oaia şi inertă -, ci dintr-o conștiință 
ie A pe voință poli țică în acțiune, dispusă ed ctg e A 
său drept; adică dintr-un fel de Stat, care și există în stare de tdi 
Ca voinţă etică universală, prin urmare, Statul este deci creator a 
dreptului. FD d SI RA ez 

“Ca Stat, națiunea este O realitate etică, care există și traieşte intru 
atât cât propășește. Stagnarea ei îi înseamnă moartea. De aceea Statul 
nu este numai autoritatea care stăpâneşte şi dă formă de lege și valoare 
de viaţă spirituală voințelor individuale, ci este şi potenţă care îşi valorifică 
în afară de voința, făcându-şi-o recunoscută și respectată, adică 
demonstrându-i în fapt universalitatea, în toate determinările necesare 
ale dezvoltării sale. Cel puţin virtual, el este prin urmare organizaţiune și 
expansiune. Astfel se poate identifica şi cu natura voinţei umane, care, în 
dezvoltarea ei, nu cunouște hotare şi care se înfăptuieşte dovedindu-și 
infinitatea. 

“Statul fascist, forma cea mai înaltă şi cea mai puternică a 
personalităţii - este forţă, însă spirituală. Forţă care rezumă toate formele 
vieţii morale și intelectuale ale omului. El nu se poate deci mărgini la 
simple funcțiuni de ordine sau de tutelă, astfel cum cerea liberalismul. 
Nu este un simplu mecanism care limitează sfera presupuselor libertăți 
individuale. Este formă şi normă lăuntrică, este disciplină a întregii fiinţe: 
pătrunde voința ca și inteligenţa. Esenţa lui - inspiraţie centrală a 
personalităţii umane, care trăieşte în comunitate civilă - coboară în 
străfunzimi şi se împlântă în inima omului de acțiune, ca şi în aceea a 
cugetătorului, a artistului, ca și a savantului; suflet în suflet. 

să “Fascismul nu este deci numai dătător de legi și ctitor de aşezăminte, 
II, educator Și promotor de viaţă spirituală. EI nu vrea să refacă formele 
vieții umane, ci Cuprinsul, omul, caracterul, credința. Și în acest scop 
reclamă disciplină și autoritate care să coboare adânc în spirite şi să 


22 Ă 


domine neînfruntată. De aceea semnul lui este fasciul lictorilor - simbol 
ul unităţii, al forței și al dreptăţii. 

“Pentru fascism, Statul este o entitate absolută, în fața căreia indivizii 
şi grupările reprezintă relativul. Statul liberal nu călăuzeşte jocul şi nici 
dezvoltarea materială şi spirituală a colectivităţii, ci se mărginește să 
înregistreze rezultatele. Statul fascist posedă o conștiință proprie, o voinţă 
proprie. De aceea se numeşte un Stat <<etic>>. 

“Astfel cum îl concepe şi îl înfăptuieşte fascismul, Statul este un 
fenomen spiritual şi moral, întrucât concretizează organizaţia politică, 
juridică şi ecomonică a naţiunii: în obârşia şi în dezvoltarea sa, o asemenea 
organizație este o manifestare a spiritului. Statul este chezașul siguranţei 
interne şi externe, dar este și paznicul şi găzduitorul spiritului poporului, 
astfel cum a fost el elaborat de-a lungul secolelor în grai, în datină, în 
credinţă. Statul nu este numai prezent, ci este şi trecut și mai ales viitor. 
Este Statul care, depășind limitele precare ale vieţii individuale, reprezintă 
conștiința imanentă a națiunii. 

“În Statul fascist individul nu este anulat, ci este mai curând 
multiplicat, tot astfel cum într-un regiment un soldat nu este diminuat, ci 
sporit prin numărul camarazilor săi. Statul fascistorganizează națiunea, 
dar lasă apoi indivizilor suficient spaţiu: el a hotărnicit libertăţile inutile 
Sau funeste, dar le-a conservat pe cele esenţiale. Pe acest teren, cel care 
apreciază nu poate fi însă individul, ci numai Statul. 

“Statul fascist este o creaţie originală. Nu este reacționar, ci 
revoluționar - întru cât anticipează soluţiile unor anumite probleme 
universale, care aiurea sunt situate în țarcul politic al dezbinărilor de 
partide, al omnipotenței parlamentare, al iresponsabilităţii Adunărilor”. 

Am schiţat şi reprodus mai sus ideile de bază, parte împrumutate 
cugetătorilor străini, parte creaţii originale, care au servit fascismului 
să-şi făurească o doctrină pe care, încadrând-o realităţilor italieneşti, a 
reuşit să-i imprime o existență proprie. Aceasta în ordinea politico- 
constituțională; în acea economică fascismul şi-a dat una originală, prin 
crearea sistemului corporativ, de care ne vom ocupa ulterior. 

Este inutil, credem, să facem istoricul Loviturii de Stat a lui 
Mussolini, şi preluarea puterii de către partidul condus de el; faptele ni-s 
cunoscute şi nu e oportun de altfel să insistăm asupra unor date care n-ar 
aduce de altfel nici o contribuţie la cercetarea noastră. Nu e de prisos 
însă, ca să încercăm o schiță, din care să putem detaşa atmosfera şi stările 


23 


Se 


alia, dizolvarea Vechiului Stat Şi instaurarea regimului 


care au permis, în It 


ASCiSt. Si 
4 Noul Stat Italian se constituie sub fo 


Din nefericire, sistemul liberal nu pucă 

Cezarilor. Mai ales după război, ca ipikiea 
i î ia. atât în politic, cât și în economic. i , 

si ipilta UPS N otet fracționată, intrarea în masă pe scena 

Prodic pata iO ALE E E ă si mai mult situaţia, iar acordarea 
vieţii publice a muncitorilor complică şi mal mu 5 L făcea şi arai grea 
sufragiului universal, ie desi proporționa!, i 

i imului parlamentar. : 
a Colelia isa să se organizeze, în afară de Stat, pe i 
pentru apărarea specializată a intereselor lor particulare. Iar Parlamentu ; 
fractionat la infinit, nu servea decât să mărească confuzia şi dezordinea. 
Statul devenise impopular. i 

Aci intervine resurecția spiritului național al unei bune părți din 
foştii combatanți, în care ideea de Stat democrat era măcinată de mult. 
Mussolini canaliză către dânsul acest spirit, organiză fasciile de luptă şi 
confiscă puterea de conducere a Statului în numele şi pentru salvarea 
acestuia şi a Națiunii. 

Nu trebuie să trecem cu vederea poziția dificilă a acestor fascii, 
prinse între jocul de “parlamentizare” al lui Giolitti, reprezentantul 
vechiului regim, şahul de grevă generală al sindicatelor muncitorești și 
poziția integrată în care îl aşeza existența Statului de la Fiume, al lui 
D'Annunzio. 

Din pricina poziţiei sale dificile şi ținând seama de diversitatea de 
sentimente şi interese care agita în acea vreme colectivitatea italiană, 
fascismul n-a fost, la începuturile sale, decât un curent neprecis. Programul, 
străbătut de numeroase deziderate democrate, scris, în acea vreme, de dl. 
Mussolini însuşi, şi de care se folosesc la tot pasul adversarii regimului 
pentru a combate fascismul, n-a servit decât un scop tactic: acela de a 
ralia noii mişcări adeziuni cât mai numeroase, iar pe de altă parte, să 
provoace confuzie în spiritul unei societăți infectată de multiple curente 
anarhice, Faptul se verifică prin aceea că odată puterea preluată, fascismul 
substituie acelui program un altul, care, în cele mai multe puncte, se 
găsește exact la polul opus. 
Pe măsură ce acapara puterile Statului, fascismul prindea să-şi 
sea mai consistent doctrina; s-ar putea găsi chiar, în analiza dogmelor 


24 


rma unei monarhii parlamentare. 
functiona normal în Peninsula 
te părțile, lucrurile se schimbară 


făure 


fasciste, o serie de teorii născute din necesitățile experimentale. 

In locul fundamentelor democratice, abstracte, cantitative, numerice, 
se aşează un regim desprins din nevoia disciplinării forţelor sociale şi a 
voinţelor individuale. Națiunea nu mai este considerată ca un conglomerat 
de voințe individuale, disparate, juxtapuse. Ea este sinteza forțelor reale 
disciplinate, în cadrul intereselor fundamentale ale Statului; în perspectiva 
idealului de durată eternă a colectivității sociale. 

Societatea pentru Fascism, scrie Rocco în 1927, nu este suma 
indivizilor diferiți, ci este ceva mai mult şi mai distinct. Ea este seria 
infinită a generaţiilor trecute, prezente şi viitoare, care au făcut, fac Şi vor 
face parte din ea. În consecință, ea are scopuri și 0 viață care depăşesc 
scopurile şi viața indivizilor. 

O astfel de concepție este o concepție organică şi istorică, a societății, 
care se opune concepției tradiționale, atomistă şi materialistă, pentru că 
societatea este considerată în viața sa continuă care depăşeşte pe aceea a 
indivizilor. Indivizii nu sunt decât elemente intime şi trecătoare ale 
societății, ei [se] nasc, cresc, mor, sunt înlocuiți de către alții, în timp ce 
unitatea socială, de-a lungul vremurilor, rămâne mereu identică cu ea 
însăşi, cu patrimoniul său propriu, esențialmente spiritul de idei ŞI 
sentimente, pe care fiecare generaţie îl primeşte de la generaţiile anterioare 
şi îl transmite celor viitoare. 

Individul nu poate fi, după concepţia fascistă, considerat ca un scop 
al societății, el e numai un mijloc. Societatea îşi are propriile sale scopuri 
istorice de conservare, de expansiune, de perfecționare, care sunt totalmente 
distincte de scopurile indivizilor, din care ea este, la un moment dat, 
compusă. Pentru realizarea acestor scopuri, care îi sunt proprii, societatea 
trebuie să utilizeze ca mijloace pe indivizii care o compun Şi toată viața 
societății consistă în a face din individ instrumentul scopurilor sale sociale. 

De unde reiese că, pentru fascism, problema fundamentală nu este 
aceea a drepturilor individului sau a claselor, ci numai problema dreptului 
Statului căruia îi corespunde datoria individului. 

Or, aceasta nu este decât consacrarea oficială a doctrinei susținută 
de fostul decan al Facultăţii (de Drept) din Bordeaux, L.. Duguit, care 
neagă individului în societate orice drept şi nu îi recunoaşte decât o anumită 
funcție de îndeplinit, o oarecare nevoie de executat, funcție şi nevoie care 
constituie fundamentul regulii de drept. 

Fascismul înseamnă integrarea totală a națiunii în Star, individul 


25 


» aceasta regimul devine 


ivităţii izate. Prir 
eliminându-se în fața colectivităţi organizat 


im colectivist. pete că ă este o substanţă 
zi Ei tiunea este un element al Statului, nu în sensul că est ţ 
al 


ii ă iul social în 
onală care se transformă în Stat, ci în sensul că este ia ECE i 
Ss i 
se oduce şi se dezvoltă Statul. Al doilea element al Statui 
ace i şi guvernaţi, raport în care primii impun 


î nanți Rai 
diferenţierea între guvernan! si a 
prin constrângere voinţa lor guvernaţilor. Această putere se limitează în 


cadrul unui teritoriu, şi astfel acesta devine al treilea element al Statului. 

Concepţia clasică a națiunii persoane, făcea din aceasta o BeSUala 
distinctă de Stat, titulară a suveranității originare: De aceea Co studjia 
de la 1791 punea astfel principiul reprezentanței: Națiunea, de la care 
singură, emană toate puterile, nu poate să le exercite decât prin delegaţie 
(art. 2). În doctrina aceasta, națiunea nu deleagă decât prerogativele, 
atributele suveranităţii; conservă însă pentru ea substanța. i 

În fața acestei doctrine, se ridică teoria germană a organului juridic, 
pe care fascismul şi-a însuşit-o integral şi care afirmă că Statul singur este 
titularul suveranităţii, că Statul este o colectivitate corporativă teritorială 
învestită cu un drept de putere, că poporul, organizat în scopul de a forma 
un element constitutiv al Statului, nu are un drept distinct de acel al Statului 
şi anterior lui şi că este o eroare a se vorbi de suveranitatea originară a 
națiunii. 

Aceasta nu este decât un organ al Statului, şi nu o persoană distinctă 
de Stat, ea este un instrument de a voi şi a acţiona al Statului; ea exercită 
drepturile de putere al cărui singur titular e Statul. Națiunea, simplu or- 
gan al Statului, nu are altă competinţă decât aceea atribuită de Constituţie, 
şi această competență variază după ţări. 

Tot Rocco, comentând dogma suveranității naționale, scrie: 

"Masele nu sunt capabile prin ele înşile de a avea spontan o voinţă 
proprie, și încă mai puţin de a proceda spontan la o alegere de oameni. 
Printr-o lege fundamentală a vieții sociale, pe care Maine o califică de 
lege a imitaţiei, masa de oameni tinde să facă ceea ce voiesc câteva 
elemente dominatoare, numite spirite conducătoare. Problema 
pie nămânţului nu se rezolvă deci niciodată a se încredința unei iluzorii 
voințe a maselor, ci a organiza o bună alegere a spiritelor conducătoare”. 

Pentru a se vedea ce înseamnă exprimarea voinței naționale într-o 


țară cu sufragiu universal respectat, cum e Franța, citez din Duguit cazul 
următor: > 


26 


“Legea asupra separaţiei bisericilor de Stat, care a fost votată la 3 
iulie 1905 de către 341 Deputaţi, a fost votată de un număr de Deputaţi 
care reprezintă exact 2.467.315 electori, corpul electoral f-ancez numărând 
10.967.000 electori, iar națiunea întreagă 38.000.000 locuitori” (Op. cit., 
Vol. II, pag. 731). 

De aceea găsind regimul parlamentar degenerat în hipertrofie 
parlamentară, fapt care permitea organizaţii cu interese proprii împotriva 
Statului, printre primele sale măsuri, fascismul s-a grăbit de a organiza 
sufragiul universal. 

Asupra tipului individualist, elector, în jocul parlamentar al 
democraţiei, Mussolini se exprimă: “Consider ca absurd, ca un[ui] om, 
numai prin faptul că a ajuns la vârsta de 21 de ani, [să] i se confere 
dreptul de vot. Trebuie să participe la direcţia Statului numai aceia care 
lucrează, produc și aduc o colaborare oarecare Statului, prin opera lor 
individuală”. 

Preluând puterea în virtutea acestor idei şi sprijinit pe concursul 
fanatic al unui partid organizat perfect şi disciplinat milităreşte, Șeful 
Guvernului controlează şi comandă viața națiunii întregi cu o putere care 
nu cunoaște nici o alta deasupra ei. 

Dar, fiindcă trăim azi fără exagerare sub semnul sindical, fascismul 
îşi dă seama că trebuie să deschidă Statul grupărilor economice şi 
profesionale. Puterii sindicaliste născută ca formă economică, fascismul 
îi impune un caracter politic, transformând-o în forță de guvernământ. 

Însă această integrare a sindicalismului, dacă constituie fără îndoială 
operaţia pivot a reformei generale care se impune, ea este cu atât mai 
mult delicată și complexă. 

Şi, pentru a nu se ajunge la soluții care n-ar salva decât o categorie 
de interese pentru a le pune pe altele în pericol, a fost nevoie ca în primul 
plan să se aşeze controlul puterii politice. De aci, confiscarea acestui 
comandament de către partidul fascist. 

Toate acestea din considerentul de a raționaliza în sensul cel mai 
complet şi înalt al cuvântului producția națională în ansamblul său. Căci 
în domeniul economic ca şi în oricare altul, Statul, ordonatorul 
colectivității, poate şi trebuie să intervină când viitorul naţiunii este în 
joc; el poate şi trebuie, dacă e nevoie, să modifice geografia şi mişcarea 
producției. EI poate şi trebuie dacă e nevoie, spune Charles Albert, să 
derive de la o categorie la alta forțele productive. Aparține guvernanților 


27 


i 


ânt, să formuleze şi să impună aci câ A pasa Cca 
tine lucrătorilor organizaţi (lucrători, p 
e iarilor producției) să asigure execuția acestei 
țehbiceni ȘI Ea CE a: uri pot repartiza echitabil sarcinile 
Sa a A i cu fiindcă singurii care pot face azi 
e din acest fapt po , SI 
soliţia unei profesiuni suni aceia care o) exercită, pe ia eta 
" Trebuie ca delegații asociaţiilor corporative sa tic, E ini A j 
veritabilii responsabili ai profesiunilor. Statul este pus ast el în cita ii 
de a putea lua sancțiuni colective. Va lovi, dacă trebuie, nu în g 3 
individuale, ci în greșeli corporative; prin aceasta nu va conține în sânul 
lui reaua voință a unora sau a altora. Puterea politică în acest sistem dă 
direcţii generale şi veghează ca ele să fie urmărite. Ea poate totdeauna 
desista pe şeful administrației căruia îi revine întreaga direcţie şi întreaga 
responsabilitate a execuției tehnice. | 
De aceea, prima mare problemă pe care şi-o pune şi, s-o recunoaştem, 
reuşeşte s-o rezolve admirabil fascismul, este organizarea profesională a 
naţiunii pe baze sindicaliste şi corporatiste. Aceste organisme, 
împletindu-se, alcătuiesc coloana vertebrală însăşi a noului sistem. 


Statului, într-un CUY 
salvării publice. Dar apar 


Organizare 


Reorganizarea fundamentală a Statului începe: în ianuarie 1921, se 
constituie la Ferrara primul sindicat fascist. Organizațiile sindicale sporesc 
considerabil paralel cu succesele politice ale noii ordini şi având ca directivă 
organizarea pe clase de producători în scopul de a colabora pentru 
organizarea şi sporirea producției naționale. 

Sindicatele monopolizează interesele muncitoreşti prin acordul 
încheiat la 19 decembrie 1923, sub îndemnul Marelui Consiliu Fascist, 
între confederația sindicatelor fasciste şi aceea a industriei şi mult mai 
complet încă prin acordul din 2 octombrie 1925, încheiat între aceleaşi 
părți. 

In câteva trăsături, caracteristica principală a sindicalismului fascist 
constă, pe de o) parte în generalizarea lui, în sensul că tinde să înglobeze 
i i pet ei se aa i de altă parte, în integrarea întregii 
transformându-se astfel în Sasa AA imita siupiegie!e 

i elemente de drept public. 

Statul fascist, spune expunerea de motive a legii asupra sindicatelor, 


28 


pe care voim să-l realizăm și pe care suntem pe punctul de a-l realiza, 
este Statul într-adevăr suveran care domină toate forțele existente în ţară 
și le îndreaptă pe toate spre scopurile istorice ale vieții naţionale”. 

Iar în mesajul pe care îl adresa Națiunii, cu ocazia celei de a 4-a 
aniversări a regimului fascist, Mussolini se exprimă astfel despre legea 
din 1926, asupra sindicatelor: “Este o lege revoluționară destinată să 
rămână în istoria lumii; se disciplinează contractele colective de muncă. 
Prin această lege, Statul demo-liberal și agnostic în fața fenomenului 
sindical este îngropat. Noi am creat un Stat sindical corporativ. 
Treisprezece federaţii reunesc milioane de producători. Niciodată n-a 
existat în istorie un Stat cu o bază mai vastă. A fi văzut şi rezolvat una 
dintre problemele cele mai neliniştitoare ale societății contemporane este 
și va rămâne totdeauna meritul indiscutabil al revoluţiei fasciste. Dacă 
se înţelege prin revoluție înlocuirea oamenilor şi creaţia de noi instituţii, 
cum se va putea nega fascismului caracterul şi anvergura unei vaste și 
profunde revoluţii destinate să aibe influenţa sa asupra civilizaţiei? Statul 
corporativ este creaţia tipică și orgoliul legitim al revoluției fasciste”. 

În discursul său de la Cameră, în 27 mai 1927, Mussolini repeta: 
“Noi am creat un Stat corporativ, fapt care pune problema parlamentului... 
Camera de mâine nu se va mai putea asemăna cu Camera actuală. Astăzi, 
27 mai, înmorântăm solemn minciuna sufragiului universal democrat... 
Fascismul în cinci ani a realizat un fapt monumental, creând Statul 
unitar al Italiei”. 

Paralel cu sindicatele se creează corporaţiile, ambele instituții 
alcătuind Ministerul Corporaţiilor. | 

Schema acestei duble organizări, ar fi următoarea: pe de o parte, 
sindicate de patroni, de muncitori salariaţi şi de liberi profesionişti, care 
la rândul lor se pot constitui în federaţii, confederaţii şi confederaţii 
generale, confederația putând fi provincială, regională sau națională. 

Numărul confederațiilor naționale este limitat prin iege, la 
treisprezece: şase de patroni, şase de salariați şi una a profesiilor libere şi 
a artiștilor. De asemenea avem două confederații generale: una pentru 
patroni şi alta pentru muncitori şi profesiuni libere. 

La rândul lor, organizațiile sindicaliste naționale ale diferiților agenți 
dintr-o ramură de producție (patroni, muncitori, liberi profesionişti), se 
constituiesc în corporații, în urma unui decret al Ministerului respectiv. 
Avem astfel: Corporaţiile Generale ale Industriei, Agriculturii, 


29 


ui 


Î : iti CS, Dori rilor 
| i Băncilor ] ransporturi lo! M i i Ş A l 
Comer] ulul, Si [€i il IC 1 ] 7 


Terestre. 


indicali | | ată pe o dublă 
În rezumat structură sindicalismului fascist e baz p 
n ae 


CEIcA indicală, cu scop de a apăra interesele proprii fiecărei 
organizarea un PA BA SE ltă organizație corporativă însărcinată cu 
categorii şi fiecărei clase a sai e d Dioulucile sistat aaa 
apărarea intereselor comun '-nizării fortelor de producție sub 
de întreprinderi. Ambele în vederea org i 
coaicalui Su d SE în principal următoarele chestiuni: salariu, 
impunerea contractului colectiv, reglementarea prețului, ee ale 
importantă este aceea că rolul sindicatelor de lucrători creşte in ce în ce, 
fapt care imprimă Statului fascist O pronunțată nuanță de socialism. 
Caracteristică, în privinţa aceasta, este următoarea scenă povestită de dl. 
G. Roux, în cartea sa. Într-o zi, primind o delegație de patroni, veniți să 
expună Ducelui starea afacerilor lor şi obligația în care se vedeau de a nu 
mai putea conduce o exploatare insuficient remuneratorie, acesta le replică 
brutal: “Dacă închideti uzinele, eu deschid închisorile, ceea ce înseamnă 
că Italia nu mai trăieşte azi un regim pur. capitalist, ci că se află într-o 
fază de tranziţie către colectivism, fiind deocamdată o țară unde 
capitalismul este strict supravegheat. 

În evoluţia sa, fascismul începu să-şi dea seama că organizarea 
independentă a sindicatelor ar putea constitui la un moment dat un pericol 
pentru funcționarea normală a noului Sar. De aceea tendința cât mai 
accentuată spre o aşezare pur corporativă se străvede din toate preocupările 
factorilor deterninanți ai politicii de Stat fasciste. 

Însuşi dl. Giuseppe Bottai, în colecţia sa de dicursuri publicate sub 
titlul Esperienza Corporativa, spune: “ Tranziţie de la faza sindicalistă la 
cea corporativă, prezintă încă multe greutăți de învins. În primul rând se 
observă o oarecare ostilitate din partea multor asociaţii profesionale 
care se opun spiritului corporativ, păstrându-şi încă vechile concepții 
economice într-un antagonism cu directiva urmărită de Statul fascist. 
Pentru consolidarea noului sistem economic, se va proceda întâi cu 
organizarea micilor corporații şi ulterior cu cele mari... 

Reforma fascistă consistă deci în transformarea asociaţiei sindicaliste, 
i aa za caci gat i polemic într-o instituţie publică, 
Sir dop SP SI între di eritele categorii şi clase având un 

iunea. Prin legea din 3 aprilie 1926 s-a declarat 


30 


că numai o singură asociaţie poate să fie legalmente recunoscută, pentru 
fiecare categorie în parte, tutelată de Sta şi învestită cu proprii puteri. În 
acest mod s-a conceput sindicatul în funcţie de corporație. 

Din haosul sindicalismului de partid, revoluția fascistă caută a 
plăsmui adevăratul Stat corporativ, către care se vor concentra toate 
acțiunile şi toate responsabilitățile. 

Prin organizarea corporativă, fascismul vrea să pecetluiască principiul 
suveranității Satului asupra tuturor formațiunilor sindicaliste care înainte 
lucrau arbitrar și adeseori împotriva intereselor Statului. Statul fascist 
păşește de la analiza sindicalistă la sinteza corporativă, de la atomismul 
diferitelor categorii la unitatea intereselor generale ale națiunii, fiindcă 
numai în organizarea corpoartivă Statul îşi va stabili hegemonia asupra 
principiului politic, sub orice formă de aspirație particulară, de clasă, de 
monopol şi de stăpânire materialistă. 

Două elemente noi au intrat deci pe vechea scenă a vieţii sociale: 
dreptul corporativ şi economia corporativă. La baza acestui sistem stă 
autoritatea și colaborarea. Autoritatea implică unitate şi viceversa. În 
doctrina fascistă, dreptul identificându-se cu economia, se afirmă tendința 
la concentrare. 

Totul se sprijină pe grup și nu pe individ; principiul general al 
organizării fasciste nu reuneşte indivizi, ci cetăţeni, corpusculi sociali, 
politici ori economici. 

Asociaţiile legalmente recunoscute asigură egalitatea juridică între 
cei ce dau de lucru și lucrători, fixând disciplina producției şi a lucrului. 

Mitul libertăţii de inițiativă economică este respins de economia 
corporativă care recunoaşte această inițiativă numai atunci când poate 
deveni instrument util în interesul colectivități. Orice inițiativă poate fi 
substituită de intervenția Statului, oricând s-ar dovedi insuficientă sau ar 
fi în joc interese politice ale Statului. 

Din cele expuse până aci putem desprinde concluzia: că în vreme ce 
Statul tradiţional riscă să piară sub asaltul sindicalismului revoluţionar, 
Statul cel nou se fortifică prin intrarea unui sindicalism constituțional. 
| In noua ordine corporativă, politicul funcționează în acelaşi ritm 
impus de fascism, care instalat prin dictatura legală a unui partid se menţine 
prin adeziune voluntară şi organizată a națiunii. “Fascismul, nu se 
defineşte, spune dl. Barth&lemy, vacanța legalității. EI este o legalitate 
nouă ” (Le crise de la Democratie conteporaine, pag. 21). 


31 şi 


ie 


e se realizează forma reprezentativă a Statului 
ar 


dern își produce efectele sale în domeniului raportului eg 
modern îşi produce «i? le asociate. Or, tocmai în acest domeniu a 
dintre Stat, locuitor! ȘI die stituții şi organe noi şi adaptându-le pe 
9perz: SEA ae e dr i generale ale Statului şi Națiunii. 

cale pai n9gă SA d ae AR fascismului au știut să evite pericolul 

Încă de la început, conducători iascIsHi A se POL să 

pe  reoim. cursă întinsă de vechiul politicianism în 
parlamentizării noului regim, E Iane Eno 
scopul de a împăenjeni Şi paraliza o mişcare pro 
Ea are fascismul se instalează în cadrul Statutului, conservă 
pe Rege, Cameră şi Senat, dar crează şi inserează în dreptul public intern, 
transformându-le în organe constituționale ale Statului: Partidul Naţional 
Fascist; Miliția Voluntară pentru Securitatea Naţională; Marele Consiliu 
Fascist: Consiliul Naţional al Corporaţiilor. În modul acesta Statul italian, 
devenea “monarhic reprezentativ de tip corporativ”. 

Centrul Statului îl constituie Capul Guvernului. Acesta devine chiar 
nucleul concepției fasciste în ordinea constituțională. În privința aceasta, 
prof. Rocco, scrie în revista “Politica”, din februarie 1927, sub titlul 
Transformarea Statului, următoarele: “Fascismul restituie Statului plinul 
exercițiu al suveranităţii sale, adică întăreşte puterea executivă. Puterea 
executivă este efectiv expresia cea mai adecvată a Statului, organul esenţial 
şi suprem al acţiunii sale. În toate țările, dar mai ales în Italia, decadența 
Statului a avut ca manifestare exterioară creșterea nemăsurată a puterilor 
Parlamentului în detrimentul puterii executive”. 

Adăugat Șefului de Guvern, se află un alt organism caracteristic 
noului Star, Marele Consiliu Fascist. Acesta este pentru Capul Guvernului, 
care e în aceeaşi vreme şi Președintele Marelui Consiliu, un organ de 
aviz şi de consiliu. Și, s-ar putea spune că, de când Parlamentul este un 
Parlament corporativ, Marele Consiliu Fascist a rămas singura Adunare 


politică a Statului. În caz de vacanţă a funcțiunii Capului Guvernului, 
Marele Consiliu indică succesorul du 


- pă o listă de nume ținută la zi. 
In Statul corporativ fascistputerea politică își păstrează preeminența 


în Virtutea inebranlabilă a principiului unității de conducere; însă ea cheamă 

în ajutorul ei, în interesul naţional, toate forțele organizate ale naţiunii şi 

dă reprezentanţilor lor, sub un statut definit, un loc în Stat. | 

Aaa natal furpicază împreună cu Regele singurul rest al vechiului regim; 
unt numiți de Rege pe viață în urma recomandări Guvernului, 


32 


Fiecare regim prin c 


Camera Deputaţilor, recrutată printr-un sistem complicat, poate fi astfel 
schițată: principalii electori sunt organizațiile corporative fasciste, 
candidaţii fiind prezentaţi pe o listă designată de Marele Consiliu Fascist 
şi asupra cărora corpul electoral are să se pronunţe cu un “da” sau “nu”. 

Dar organul cel mai puternic, cel mai permanent al regimului, nucleul 
regimului însuși, îl formează partidul fascist care a confiscat puterea în 
numele națiunii şi guvernează exclusiv pentru ea. 

Prin această elită care este partidul, conducător al masei naţionale, 
se verifică pragmatic principiul lui Duguit, acela că, în sânul societăților, 
Statul nu apare decât în momentul în care se poate diferenţia o categorie 
numită guvernanți de o alta numită guvernați. Primejdia ruperii echilibrului 
nu poate veni decât atunci când guvernanţii îşi nesocotesc misiunea şi 
fundamentul existenţei lor, care nu e alta decât satisfacerea cât mai completă 
a intereselor materiale și aspirațiilor morale ale respectivei societății. Ceea 
ce, cu spiritul înalt şi în disciplina actuală care animă și întreține partidul 

fascist, se pare că în Italia, cel puţin, acest lucru nu pare de temut că se va 
întâmpla. 

În lumina obiectivă a cercetării, fascismul ne apare ca o tentativă 
amplă de organizare rațională a întregii vieți politice, economice şi sociale 
a națiunii în cadrul Statului. Corporatismul italian actual reprezintă faza 
tranzitorie, recunoaştem foarte înaintată, către veritabilul corporatism care 
nu poate funcționa perfect decât într-o societate pe de-a-ntregul colectivistă. 
Modul cum acționează și se integrează în viața de stat a U. R. S. S., 
faimoasele trusturi de stat, singurele forme organizate de producție, ni se 
par create mai în spirit corporativ decât actuala corporație italiană care, 
prin concesiile făcute capitalului, proprietății şi interesului personal, se 
opune într-o oarecare măsură spiritului de dezvoltare a unei societăți cor- 
porative desăvârşite. 

Rocco, analizând poziţia fascismului față de restul lumii, scrie: 
“Statul fascist este acela dintre state care realizează organizarea societăţii 
la maximum de putere şi de coeziune. În toate câmpurile vieții colective, 
el își are propria sa funcţiune şi propria voinţă. Statul fascist îşi are 
morala sa, religia sa, misiunea sa politică în lume, funcțiunea sa de justiţie 
socială, în fine, concepția sa economică”. 


33 


e 


CAP. Il 


Organizarea suveranității 
[ istă Suveranitate 
Conceptia fascistă despre V ses 
Statul, Forma de guvernământ şi Națiunea în Dreptul Constituţional 
Italian 


“Orice regim prin care se realizează forma reprezentativă a Statului 
modern, scrie d. P. Chimienti în Tratatul său de Drept Constituțional 
Italian, îşi produce efectele sale în domeniul raporturilor constituționale 
dintre suveranitate, locuitori şi forțele lor asociate; intre Șeful Statului, 
Guvernământ şi Camerele Parlamentului. 

“Or, tocmai în acest domeniu, cel mai important pentru securitatea 
și continuitatea Dreptului și a Politicii, a operat Regimul fascist, creând 
instituţii şi organe noi și adaptând pe cele vechi exigenţelor cerute de 
conjucţia finalmente realizată între interesele generale ale Statului și 
cele ale Națiunii (Op.cit., pag. 2). 

În acest domeniu, ca şi în cel economic şi social, fascismul pleacă 
de la transformările fundamentale. Dar, înainte de a ajunge la dezvoltarea 
concepţiei fasciste asupra suveranităţii, ne vom opri în câteva cuvinte 
asupra metodei de care înțelegem să ne servim în cercetarea noastră, şi 
care nu este decât o metodă pozitivă, desghiocată de orice prejudecăţi 
abstracte. 

Pentru oricine încearcă să se miște în vasta arenă a ştiinţei Dreptului 
Constituțional, există o serie de concepte generale abstracte, care au căpătat 
drept de cetate în dreptul public, prin caracterul lor însăși de categorii 
generale. Înţelegem prin aceste concepte abstracte, noţiunile: suveranitate, 
raport juridic între suveranitate, locuitori, forțele lor asociate şi teritoriu, 
puteri suverane şi organe suverane ale Statului, drepturi publice subiective 
ale indivizilor etc. 

Aceste abstracţiuni create de limbajul juridic al Dreptului 
Constituțional, “concepte care nu pot fi întrebuințate, după cum spunea 


Geny, decât ca procedee artificiale cu titlu de mijloace pur tehnice pentru 
Punerea în lucrare a realităților juridice” sunt absolut necesare. A spune 
că un concept este abstract, se 


rie cu drept cuvânt Chimienti u înseamnă 
a nega realitatea. i i era 


34 


| 


In orice proces de reconstituire tehnică a ştiinţei dreptului, trebuie 
să ne preocupăm de traducerea în limbaj juridic a realităţii care este viata 
şi relațiile oamenilor trăind în societate. Or, tot acest limbaj nu se poate 
forma, după cum am mai spus, decât prin concursul abstracţiunilor. De 
exemplu, când vorbim de persoana juridică “Stat” trebuie să ne gândim 
că aceasta cuprinde în ea realități vii, ca: popor, teritoriu, manifestări de 
comandament superior, pe care l-am abstractizat. În modul acesta vom 
concepe și interpreta și noi cuvântul “Suveranitate”. 


Concepția fascistă despre Suveranitate 


Statul fiind, prin caracterele sale specifice, o organizație socială 
superioară tuturor celorlalte, el se prezintă, în cercetarea Juridică, ca o 
persoană juridică suverană având scopuri proprii şi o forță de comandament 
superioară aceleia a tuturor celorlalte organizații care trăiesc în Stat. 

“Știința dreptului, scrie d. Chimienti, arată forța de comandament 
a Statului, forță care trăieşte, ea de asemenea, în raportul social comun, 
de fapt între acel care comandă şi acel care se opune, ca sursa tuturor 
activităților persoanei juridice suverane a Statului. Acestei surse, știința 
dreptului îi dă numele juridic de suveranitate. 

“În sistemul tehnicii Juridice, suveranitatea este calificată ca sursa 
capacității juridice a Statului” (Op.cit., pag. 27). 

In consecință, când vorbim de suveranitate, trebuie să vedem în ea 
sinteza tuturor elementelor esențiale ale organizației de Stat: popor, 
teritoriu, forță de comandament. 

Şi atunci, suveranitatea Statului italian - Stat unitar - este: 

1. Una, în manifestările sale toate egal suverane; 

2. Superioară şi coercitivă în raport cu toți cei ce se găsesc pe teritoriul 
Statului; 

3. Egală, după lege, pentru toți locuitorii şi forțele lor asociate; 

4. Exclusivă, de orice manifestaţie suverană a unui alt Star, atât în 
raport cu locuitorii, cât şi în raport cu teritoriul. 

Raportul fundamental de drept public între suveranitate, locuitori, 
forțele lor. asociate şi teritoriu, se pune în dreptul constituțional pozitiv 
italian, în termenii următori: 

În ceea ce priveşte locuitorii, raportul este: Star-cerățeni. Însă acest 


raport nu se stabileşte între suveranitate şi individul luat izolat, ci 


Es 


35 


e 


ăi nitatea națională 
t în funcția socială pe care O ocupă în comu : er 
a te Î dul acesta, individul nu mai este un adversar a 


Pai ine. n mo - 
căreia ARAFHA ată, ci un colaborator al acestuia. 
Lă 


alitate izol e i A zi 

Stagii 9) SE emana de drept public între suveranitate, în aceiaşi 
apo LĂ esti ; 

termeni A şi între suveranitate ŞI individ. Dreptul Statului nu recunoaşte 


decât asociaţiile voluntare caise constituiesc şi operează ca colaboratoare 

3 uri naționale. F 
ale Sarata aul za ctivităţile indivizilor, ca şi ale forțelor asociate, nasc 
şi trăiesc condiționate de interesele comunității naţionale. 

E interesant de citat în privința aceasta Gerber, care într-o monografie 
din 1852 asupra: “drepturilor publice”, susţine, în plin secol al XIX-lea, 
această idee, scriind: “individul are drepturi prin mijlocul şi în uniune cu 
totalitatea de care ele nu pot fi separate ca drepturi ale personalității 
sale izolate, şi totuși aceste drepturi nu pot fi exercitate cum vrea individul, 
ci numai după principiul obiectiv şi permanent al existenței lor, adică 
după nevoile acestei totalităţi”. 

Activităţile milenare suverane ale Statului se manifestă în trei direcții 
constante. Obiectul acestor drepturi suverane este actul de stăpânire pe 
care Statul, prin intermediul suveranității, îl exercită şi îl validează asupra 
locuitorilor, forţelor lor asociate și asupra teritoriului. 

Aceste drepturi suverane ale Statului sunt - cităm după Chimienti: 

a) declarația de norme generale și abstracte pentru reglementarea 
raporturilor sociale care intră în consideraţie în dreptul Statului; 

b) organizarea şi întrebuințarea forței de comandament prin mijloace 
apropiate, pentru ca voința Statului să fie executată erga omnes, pentru ca 
toate scopurile Statului să fie realizate şi ca interesele superioare ale 
comunității naționale să fie servite și protejate; 

c) aplicarea normelor generale şi abstracte la cazuri concrete în 
conflictele de interese ale particularilor între ei, şi, în regimul fascist, în 
conflictele colective între categoriile sociale întrebuințate la producție, 
circulație şi distribuția bogăției naţionale. 

Prin seria de legi relative la organizarea corporativă, încoronată prin 


legea din 1926 asu indi 
pra sindicatelor, Statul corporativ fascist e fi 
considerat constituit. i P fascist, poat 


Urmarea naturală 
oricărei adunări politic 
atare şi înlocuirea acest 


şi logică a constituirii acestui Star era suprimarea 
e aleasă prin sufragiile indivizilor considerați ca 
eta cuun Parlament corporativ. În această direcție, 


36 


E 


guvernământul fascist merge şi mai departe, şi înlăturând dogma 
suveranității populare îi substituie pe acea a suveranității Statului. 

Astfel Parlamentul încetează să mai fie emanaţia voinței naţionale, 
reprezentanța Națiunii, Și devine un organ creat de voința Statului. 

= Nu e fără interes să notăm aci influenţa directă a doctrinei germane, 

zisă a Naţiunii-organ Ia Parlamentului-organ, doctrină pe care o vom 
expune mai pe larg în capitolul al III-lea al lucrării noastre. 

Vom reda mai jos câteva pasaje împrumutate din rapoartele d-lui 
Mussolini la Senat, şi care nu vor lăsa nici o îndoială asupra sensului 
veritabil al acestei reforme parlamentare și unde se oglindeşte atât de bine 
influența doctrinelor germane de care am vorbit: “Sistemul electoral în 
vigoare până azi nu putea totuși să mai dureze multă vreme, pe de o parte 
fiindcă era fondat pe principii contrare esenței însăşi a fascismului, și pe 
de altă parte, pentru că era devansat de noile realităţi sociale şi politice, 
derivând din intrarea sindicatelor şi viaţa Statului... Combătând 
degenerescenţa parlamentarismului, afirmând necesitatea unui Stat forte, 

fascismul n-a gândit niciodată să instaureze din nou un oarecare regim 
absolutist și să reconstruiască pe ruinele Statului demo-liberal, un Stat 
de poliţie. Noi recunoaștem, e adevărat, că Parlamentul nu mai poate fi 
astăzi singurul mijloc prin care guvernământul se pune în contact cu 
masele, ia cunoștință de sentimentele care le agită și influențează asupra 
spiritului lor. Dar nu trebuie să ne îndoim că o adunare compusă din 
oameni care, prin origine dar şi modul lor de desemnare. sunt interpreții 
ideilor dominante ale grupărilor diverse din care se compune națiunea, 
și în același timp organele conștiente ale marilor interese istorice ale 
[ării trebuie să-și găsească loc printre organele constituționale ale 
Statului, în rol de cele mai utile coloboratoare ale guvernului. 

: “Doctrina fascistă neagă dogma suveranităţii populare şi proclamă 
în locul său pe aceea a suveranităţii Statului. organizaţie juridică a 
Națiunii şi instrument al necesităţilor sale istorice. În această doctrină, 
Parlamentul nu mai este în afară de Stat; el este dimpotrivă unul din 
organele sale fundamentale. Și deputaţii, în consecință, sunt simple organe 
de Stat”. 

__ Printre primele idei preconcepute peste care regimul fascist, născut 
din efortul vigoros al Națiunii, avea să şteargă cu buretele, dat fiind 
concepția sa temeinică, economică şi realistă despre Stat, era şi aceea că 
Sistemul reprezentativ trebuie să dea fotografia exactă a tuturor curentelor 


37 


„, beta ta 


a 


Ai : inorităţi, care toat 
iniilor, oglindind în el oricât de infime de e e 
şi tuturor Op E : orin modul de gândire ŞI i , 
la un loc, de cele mai aa SI a Statului şi Națiunii. Or, respectarea 
contrare structurii politice şi socia e ate fascismul a găsit Italia, la 
acestor sacrosancte dogme ae se artei de a guverna. 
degenerescența Bas OSEA A Si datarea pi OEIei puternică 

Şi atunci, după ce rezo vase, a ei Re basce ului 
a puterii executive, ate acte deget 

izărti suita : A e 

fu e ae papa scopuri şi mijloace MGE a 
fascistă îşi începu viața prin crearea unor instituții proprii drep ui său 
intern. Unele dintre ele au devenit organe constituționale ale Statului, dar 
prin aceste ele n-au pierdut din natura lor de organe proprii Şi ieptezenlauye, 
ale regimului. Şi când scriem acestea ne gândim la Miliția Voluntară 
pentru Securitatea Naţională, la Marele Consiliu Fascist şi la Consiliul 
Naţional al Corporaţiilor. 

Reformele de ordin constituţional, regimul fascist le-a întreprins pe 
baza unei concepții realiste a raportului fundamental în orice organizație 
de Stat; adică a raportului între suveranitate, locuitori şi forțele lor asociate 
şi teritoriu. 

Acest raport fundamental de drept public, priveşte relaţia organică, 
prin care cetățeanul nu e luat în considerație în politica Statului, în calitatea 
lui de individ izolat, ci cum spune Chimienti “în realitatea locului pe 
care îl ocupă în grupele conexe de muncă, solidare în unitatea vieții 
naționale şi după formele activității lor asociate şi specializate, morale şi 
economice” ( Op.cit., pag. 179). 

Definiţia naţiunii italiene, conținută în art. | al Chartei Muncii este 
formula reprezentativă a acestei fuziuni operată în domeniul Dreptului și 
al Politicii. “Națiunea italiană este un organism care are scopuri, o viaţă, 
mijloace de acțiune superioare acelor ale indivizilor divizați sau grupați, 
care o compun. Este o unitate morală, politică şi economică care se 
realizează integral în Statul Fascist”. 

Concepția doctrinei fasciste asupra raportului fundamental între 
uveranitate și locuitori, forțele lor asociate şi teritoriu, se relevează în 


aplicaţiile sale concrete în patru secţiuni ale ordinei juridice a Statului. 
Iată după Chimienti, care sunt aceste patru secțiuni: 

I) Aceea unde se face or 
exercițiul suveranităţii. 


S 


ganizarea şi în care se reglementează 


38 


E 


ID Aceea care reglementează apartenența şi exercițiul drepturilor 
publice ale cetățenilor şi forțelor lor asociate. 

III) Aceea a raportului suveranității cu teritoriul, mai ales în 
relație cu viața instituțiilor comunale şi provinciale. 

IV) Aceea în care se aşează politica Statului condus sub formă 
reprezentativă. 

Le vom analiza pe rând, în ordinea de mai sus: 

1. Organizarea şi exercițiul suveranității, mai ales în raport cu 
formarea organelor, reglementarea competințelor lor, raporturilor 
constituţionale între ele. 

Aci regimul a inovat radical, mai ales în ceea ce priveşte 
caracterul juridic şi politic al funcționării respectivelor raporturi 
constituționale între Șeful Statului şi organele puterii executive, între 
Șeful Statului şi şefii administraţiilor centrale, între Guvern şi Camere. 

Rezultatele acestei experienţe constituționale sunt următoarele: 
Că acordul constituțional între organele suverane pentru legislație nu 
este un contract între Guvern şi majoritatea Camerei elective; că un 
dezacord care ar reprezenta necesitatea urgentă a unei schimbări 
radicale în orientarea generală a politicii de Star se determină cu timpul; 
şi că recunoașterea urgenţei acestei schimbări şi luarea de dispoziții 
în concordanță aparține puterii supreme a Șefului Statului sub 
responsabilitatea primului ministru (P. Chimienti, Op. cit., pag. 182). 

2. În reglementarea apartenenţei şi exerciţiului drepturilor publice 
individuale, individul cade direct sub priza dreptului obiectiv; orice 
rămăşiţă de drepturi înnăscute ale individului este eliminată; el nu are 
decât pe acelea pe care legea i le recunoaşte şi după modurile în care 
ea îi reglementează exercițiul. 

Cât priveşte apartenenţa şi exercițiul drepturilor publice 
individuale, ele au drept corolar îndeplinirea datoriilor civice, pe 
care legea însăşi le-a sancționat. 

3. În ceea ce priveşte raporturile dintre suveranitate şi teritoriu, 
ele au suferit importante transformări, dat fiind caracterul Statului, 
modern unitar, care pentru a purta la periferie forța de comandament, 
trebuie să încredințeze organelor instituțiilor teritoriale scopuri de Stat. 
Aceasta desigur cu toate garanţiile de competință și responsabilitate a 
acestor organe. 

Sub presiunea fenomenului de slăbire a autorității Sfatului 


39 


it CN e Bel ai 


e 


i i trului. Acest fenomen 
dan, periferia IgagțIpAcAZĂ e i înaintat = uiti 
coman A P ul l-a găsit într-un proces destul de : : E 
ae A ru şi disciplinarea raporturilor 
SE Sea vieții suveranității în centru şi disciplin p 
restauraț ţ ; 


: iferie. Vă 
e E ase problemei politice, de a făcea tiyăă Orar de 


ânt reprezentativ, aceasta O găsim în noua legislație 
e în virtutea căreia, în afară de colaborarea 


amentul controlează şi administraţia prin 


guvernă Stă 
constituțională corporativă, 
sa la opera legislativă, Parli m 
mijlocul discutării şi aprobării bugetelor. it 

Această concepție, asupra modului de funcționare a suveranităţii; 
a permis ca acțiunea Guvernului să se desfăşoare esua she pentru 
a-şi executa atribuţiile şi a-şi asuma responsabilitățile; a organizat 
sufragiul universal; a sustras politica generală a Statului de sub 
influenta diferitelor grupări parlamentare fără răspundere; a dat 
consistenţă politicii naționale, prin acțiunea a două mari organizații: 
aceea a Parlamentului Naţional Fascist şi aceea a Corporaţiilor, şi 
prin activitatea a două organe constituționale de Stat: Oficiul de Șef 
de Guvern şi Marele Consiliu Fascist. 

Sintetizând realizările noului regim, prof. Chimienti scrie: 

“Acțiunea regimului îşi exercită influența sa, în afară de cutuma 
politică, în aceeași măsură asupra direcţiei activităţii legislative, 
asupra activității de guvernământ și activității administrative şi, sub 
oarecari aspecte, asupra activității judiciare. În mod permanent 
spiritul reformator al regimului este acela care dirijează realizarea 
practică a activităţii puterilor suverane ale Statului. 

“Dreptul trage liniile generale ale reglementării, ale formaţiei 
şi ale competinţei organelor acestor puteri, însă numai politica 
exprimată prin funcțiunea de guvernământ este aceea care face aceste 
Aare Active în scopul intereselor colectivității. 
şi ai a i a sa pe a e set it 
țiile duratei sale” (Op. cit., pag. 144). 


Statul, forme de guvernământ şi Națiunea 
în Dreptul Constituţional Italian 
Conce ec . » . . .. 
aa a af califică politicește oarecari organizații de popor 
eterminat. În dreptul pozitiv italian, cuvântul “Națiune” 


40 


PE PIE I EET DE DEE D ZI De REZ 


este întrebuințat în articolul 41 din Statur, acolo unde se spune că; 
reprezintă Națiunea în general şi nu 
titlurile hotărârilor de judecată și actel 
lui Dumnezeu și prin voinţa Nafiunii”, în jarământul Regelui: “în prezența 
lui Dumnezeu și în fața Națiunii”. În toate aceste cazuri, cuvântul Națiune 
este totdeauna întrebuințat în sensul colectivității de Star, şi sub aspectul 
politic al unei unități a intereselor generale superioare acelora ale indivizilor 
şi forțelor lor asociate. 

În dreptul public inaugurat de doctrina fascistă asupra Statului 
cuvântul “Nașiune” are o semnificaţie cu totul alta, decât conceptul 
“Națiune” în sensul interpretării revoluționarilor de la [17]89, care era cu 
mult mai cuprinzător, Națiunea fiind singura realitate de la care toate 
puterile emanau. Într-adevăr, Carta del Lavoro dă asupra Națiunii 
următoarea definiție: “Națiunea italiană este un organism care are scopuri, 
mijloace de acțiune superioare acelora ale indivizilor divizați sau grupați, 
care o compun. Ea este o unitate morală, politică şi economică care se 
realizează integral în Statul Fascist”. 

După cum reiese destul de clar, Națiunea este considerată ca un 
element al Statului, fiindcă nu-și poate găsi realizarea decât înăuntrul 
acestui Sat. 

Dintre toate elementele care sunt socotite ca necesare pentru 
organizarea formei de Stat, credem că numai trei intră în considerația 
juristului, ca date ale formațiunii fenomenului Stat, şi anume: poporul, 
teritoriul și forța de comandament. 

Este de la sine înțeles, că toate aceste elemente nu intră în considerația 
aceasta luate separat, ci printr-o fuziune organică. 

ş Considerăm ca dăunătoare orice alte considerații care ar milita întru 
Căutarea unei valori mai mult sau mai puțin preponderente în formațiunea 
Juridică a Statului. Şi astfel, suveranitatea ne apare ca expresie 
caracteristică și preeminentă a sintezei acestor trei elemente în fenomenul 
de organizație juridică, Statul. 

In concepția fascistă despre Stat, tendința caracteristică este de a-l 
considera ca turnat şi trăind în societate, în popor şi în Naziunea italiană. 
“Societate, popor şi Națiune, scrie Chimienti, nu sunt numai principii 
sociale, şi politice, date ale formaţiei istorice a Statului italian; ele sunt 
mai ales organisme totdeauna în dezvoltare progresivă şi în funcție 
dinamică de Stat, adică de legislația sa şi de politica sa”. 


“deputaţii 
provinciile unde au fost aleşi”; în 
or notariale în formula: “prin grația 


4l 


sei 


De 


rmenul de guvernământ este întrebuințat pentru 
utivă sau unul din organele centrale. În 
enul guvernământ cuprinde toate 


În limbajul comun, te 


a designa aşa -zisa putere exec a 
dreptul pozitiv constituțional italian, te 0, 
ivități lui, în exerciţi i 
ătile suverane ale Sratulut, i i aj 3 : 
ae cum nu e mai puţin adevărat că trebuie să renunțăm a căuta o 
u » 


formă de guvernământ tip, pe care apoi s-0 adaptăm i A ZA în 
orice loc, aşa cum voia concepția individualismului absolut. Cu rept 
cuvânt, Chimienti, spune: “Cea mai bună formă de Su ve namant seste 
aceea care se adaptează mai bine condițiunilor morale şi materiale ale 
unui popor şi care răspunde mai bine necesităţilor actuale şi intereselor 
structurii sale economice şi politice ? 

În Dreptul Constituțional Italian, raportul dintre Stat şi guvernământ, 
figurează în art. 2 al statutului care sancţionează forma de guvernământ 
monarhico-reprezentativ. 

Art. 5 din Statut spune că: Regele este Șeful Suprem al Statului, iar 
Codul Penal distinge delictele contra Constituției Statului de  delictele 
contra formei de guvernământ. 

Primul Ministru se cheamă Șef al Guvernului. Prin guvernământ 
trebuie să înțelegem toate activităţile suverane ale Statului în exerciţiul 
lor. Astfel, întocmai ca organele puterii executive, acelea ale puterii leg- 
islative şi ale puterii judecătoreşti sunt organe de guvernământ ale țării. 
Poziția constituțională dată funcției de_Șef de Guvern, prin noua lege 
asupra atribuțiilor şi prerogativelor titularului acestei funcții, ilustrează 
precis conceptul unitar al termenului guvernământ, în dreptul constituțional 
italian pozitiv. 

Prin modificările aduse formei de guvernământ s-a transformat adesea 
structura juridică a organizaţiei de Stat. Principiul corporativ a produs în 
Dreptul Constituţional Italian această transformare, în aşa fel încât art. 2 
din Statut, citat mai sus, a fost modificat în sensul că forma de guvernământ 
a Statului italian este monarhico-reprezentativă de tip corporativ. 


CAP. IU 


i Organizarea Suveranității (11) 
uncții, Organe, Instituţii, Acte, Separaţia puterilor 


De la înce | ă ăm că i 
put ținem să afirmăm că servindu-ne de cuvintele funcții 


42 


E 


PR Die ca 


şi organe, nu înţelegem să paralelizăm lumea socială cu cea organică, așa 
cum ar face-o adepții şcolii sociologice organiciste, ci urmând e Grei 
vom întrebuința această terminologie în măsura în ae ea ii Zi 
care se mişcă în cadrul problemei, pe care ne- 
sentimentul unei uniuni sociale cu legi prop 
voinţei sale personale. 


am propus să-o dezvoltăm, 
III ŞI superioare motivelor 


Imbibată de Spiritul clasic al marilor precursori Montesquieu şi 
Rousseau, pasionată de formule generale și abstracte, Adunarea Naţională 
de la [17]89-90-9 1, a văzut în separația puterilor o diviziune a suveranității 
în diferite elemente, suveranitate care totuşi trebuie să rămână una şi 
indivizibilă cu toată existența diverselor elemente care o constituiesc. 

să În Constituţia de la 1791, spune Leon Duguit, puterile nu sunt 
nici funcții, nici organe. Ele nu sunt funcții deoarece concepția funcţiei 
implică o manifestare a activității şi pentru că diferitele funcții nu se 
pot distinge unele de altele decât prin forma exterioară a acestei 
activităţi. Or, rezultă chiar din Constituția de la 1791 că diferitele 
puteri există şi se disting unele de altele în interioarul aceluiaşi Sat, 
fără a fi necesar, pentru a prinde diferențierea lor, de a presupune o 
manifestaţie exterioară a activităţii Statului. Puterile se concep ca 
elementele însăși ale voinței Statului, luată în sinc, şi ele sunt fiecare 
suverană, cu toate că nu există decât o singură şi indivizibilă 
suveranitate. 

“Dar puterile nu sunt nici organe. Organele sunt indivizii şi 
grupele de indivizi învestiţi cu exerciţiul unui element determinat al 
suveranităţii sau al întregii suveranităţi. Organele sunt: Parlamentul, 
reprezentând voința superioară legislativă; Regele, Șeful Statului, 
reprezentantul voinței suverane executive; ordinul judecătoresc, 
reprezentantul voinţei suverane judiciare. Voința națională fiind 
suverană, fiecare din elementele care o compun e suveran; fiecare 
din aceste elemente de suveranitate este delegat prin reprezentațiune 
unui organ, și fiecare organ exercită o funcţie diferită. 

"În sfârşit, o putere este un element fracționat al suveranităţii, 
încorporată într-un organ, care exercită o funcţie corespondentă. 
Suveranitatea fiind indivizibilă, fiecare din aceste puteri este suverană, 
Și suveranitatea fiind una, cu toate că există mai multe puteri suverane, 
hu există niciodată decât o suveranitate” (P. Chimenti, Op. cit., II, 
pag. 668). 


43 


De 


ă este teoria clasică a suveranității, teoria 

E e dana o numea ironic Duguit, pe care concepția 

e format-o fundamental, după cum am avut 

leul să vedem în capitolul anterior vorbind despre concepția 

Ir St pe cec aul pozitiv italian asupra suveranitații ŞI după 

setea continua să înfățişăm acelaşi punct de vedere, în 
subîmpărțirile respective ale acestui capitol. 


teologico-metafizică, si 
realistă despre Stat a trans 


Funcţii 


Statul modern cunoaşte trei activități suverane; fiecare din ele este 
egal suverană, Fiecare din aceste trei funcții suverane ale Statului esteo 
funcţie suverană şi nu funcția suverană; ca atare suveranitatea se realizează 
tripartit şi nu fracționată în trei funcții, ca în concepția Adunării Naţionale 
de la 1791. Fiecare dintre ele operează, ca fracțiune ca suveranității, în 
limitele competinței organelor; ca atare orice activitate a Statului, oricât 
de diversă ar fi, poate și trebuie să se grupeze într-una din cele trei 
funcții suverane ale Statului. 

A) Funcţia legislativă operează în domeniul raporturilor vieții sociale 
elaborând norme generale pe de o parte pentru reglementarea activităților 
particularilor şi forțelor lor asociate, pe de altă parte, pentru a răspunde 
necesităților de organizare a suveranităţii în exercițiul său asupra 
locuitorilor, forțelor lor asociate şi teritoriu. 

B) Funcţia judiciară operează prin aplicarea normelor generale la 
cazuri concrete, și 

C) Funcţia de guvernământ operează în întreg domeniul vast și 
complex alStatului, politic şi administrativ, în care “/rebuie să se garanteze 
ȘI Să se menţină în eficienţă continuă şi progresivă randamentul funcţiilor 
legislative Și judiciare”, făcând faţă în acelaşi timp necesităților ordinare 
ȘI extraordinare ale vieții de Star şi naționale înlăuntru şi în afară. 
= Modalităţile de exercitare ale activităţilor acestor funcţii se găsesc 
a STA de onaluoui organelor lor respective, Caracterul 
imediată şi directă a ae îl Se = au etate Ai 
își menţine propria sa Sa = i ii a. ă ia î. si 
aşa mod încât nici una nu se ua (fupională vis-a-vis de celelalte, în 

Asupra unui singur. fa i : S găsi superioară celeilalte, 

Pt ținem să insistăm: e general admis, ca un 


44 


SOS 


principiu al dreptului constituțional, că fiecare din aceste funcții suverane 
ale Statului îşi au respectiv o sferă de activitate închisă şi o sferă de 
activitate liberă. Ei bine, din cauza naturii vastelor sale scopuri şi a 
responsabilităţilor sale, funcţia de guvernământ, care prepară şi realizează 
această activitate importantă a Statului, care se cheamă Politica Naţională, 
sfera liberă a acestei funcții, este cu mult mai mare decât a celorlalte 
două. Dar prin aceasta nu înseamnă că funcţia de guvernământ este 
superioară celorlalte. Ci numai că fiind mai cu 
sale este cu mult mai vastă. 
Le vom analiza pe rând: 


prinzătoare, aria activităţii 


A. Funcţia Legislativă 


În forma de guvernământ reprezentativ, această funcţie a asigurat 
activității sale organe apropiate, adică organe instituționale pentru 
legislație. 

Prin Statutul Albertian italian, s-au consacrat norme generale în 
virtutea cărora anumite materii sunt rezervate funcției legislative. Aceste 
forme sunt conținute în art. 5, 19, 21, 24, 26, 27 - 30, 32, 39, 40, 70, 
72 - 76. 

Având în vedere nevoile vieţii naționale moderne, activitatea acestei 
funcții, spune profesorul Chimienti: “trebuie să fie totdeauna conformă 
cu orientarea politicii generale a țării”. Or, pentru a se ajunge la aceasta, 
o strictă colaborare trebuie să existe între funcția legislativă şi funcția de 
guvernare, care prin mijloace mai vaste şi prin însăşi rolul său se mișcă 
permanent, pe linia marilor interese naționale. În acest mod se ajunge, în 
urma unui proces lent de elaborare, la lege, care este fructul colaborării 
între Guvern şi Parlament. 

Dat fiind că politica legislativă a unei țări este o politică esențialmente 
experimentală, inițiativele acestei politici intră în atribuțiile funcției de 
guvernământ care are, după cum am mai spus, responsabilitatea întregii 
orientări a politicii generale a Națiunii. De aceea, Starul Fascist a căutat 
să lărgească sfera liberă a funcției normative a Statului, care merge de 
la activitatea legislativă a Parlamentului, la activitatea normativă a puterii 
executive, a Consiliului Naţional al Corporaţiilor şi a Magistraturii 
Muncii, toate funcționând, bineînţeles, după dreptul obiectiv al competinței 
proprii. 


45 


a e e 


E ie i 


B. Funcţia judiciară 


Asupra acestei funcții nu vom insista prea mult, pe aa 
că ar fi inferioară vreuneia dintre celelalte două, ci pei Mee 
că sfera ei liberă, singura care ne interesează in speţă, este 

însă ât a celorlalte. 
tă falie operând prin aplicarea normei generale şi abstracte 
la cazuri concrete trebuie să dea reguli sigure ŞI protecție: a) intereselor 
morale şi materiale care şi-au găsit localizarea lor în raporturile je 
ale particularilor sau colectivităţii; b) necesităților permanente ale ordinei 
juridice, pentru ca toate conflictele de competență, toate excesele de putere 
în violarea dreptului obiectiv al competinței, să fie rapid tranşate. 

Ca şi pentru funcţiile legislativă şi executivă, suveranitatea Statului 
își realizează manifestările sale, în ceea ce privește funcția judiciară, prin 
mijlocul organelor proprii. În ceea ce priveşte activitatea sa, actul suveran 
jurisdicțional este judecata. 


C. Funcţia de guvernământ 


Această funcție, devine prin rolul său atât de importantă în viața 
Statului, încât uneori numai existența sa însăşi imprimă caracterul de sine 
stătător al unui Stat, centrul de unificare şi de propulsare a tuturor 
manifestărilor activității suverane. Duguit nu consideră ca existent un 
Stat, ca şi toată şcoala germană de altfel, decât în momentul în care s-a 
stabilit o diferențiere între categoria numită: “guvernați”. Această funcţie 
exercitând puterea de convingere, asigură şi libera funcţionare a celorlalte 
activități suverane, funcţia legislativă şi funcţia judiciară. 

Primul caracter constituţional fundamental al acestei funcții, este 
responsabilitatea guvernanților. 

Sarcinile funcţiei de guvernământ se pot rezuma în următoarea sinteză 
aproximativă, după Chimienti: 

a) să asigure execuţia actelor de de voinţă ale Statului şi să asigure 
acestor acte forța coercitivă; 


b) să protejeze viaţa, bunurile şi libertatea personală a locuitorilor şi 
a forțelor lor asociate; 


C) să asigure ordinea publică şi să organizeze pacea socială în ceea 


46 


SEE 


EDS ce 


ce priveşte interesele localizate ale particularilor 
sociale; 

d) să facă față necesităților urgente față de 
găseşte, prin faptul evenimentelor neaştept 
imposibilitatea de a face față prin căile or 
administrației; 

e) să mențină active şi progresive ex 
direcția dezvoltării și apărării interes 
colectivității; 

£) să prepare inițiativele pentru activitatea legislativă a Statului şi să 
dirijeze funcţionarea Camerelor Parlamentului; 

8) să prepare şi să organizeze apărarea Statului contra inamicilor 
din afară şi a amenințărilor dinlăuntru; 

h) să încurajeze cultura, educația morală ŞI civilă şi să găsească 
mijloacele cele mai apte la menţinerea şi dezvoltarea lor; 

i) să stimuleze în toate domeniile vieții naționale toate inițiativele 
utile Națiunii, complectându-le prin acțiunea Statului; 

J) să organizeze, în limitele legii, toate serviciile publice ale Statului 
şi să asigure ordonata lor funcționare; 

k) să supravegheze şi să recunoască constituirea tuturor forțelor 
asociate ale locuitorilor, când scopul lor şi modul lor de activitate sunt 
conforme principiilor generale ale ordinei juridice şi ale necesităților 
politicii naţionale; 

I) să facă mereu mai activ şi mai vizibil prezent interesul Statului 
pentru toate manifestările ideale sau morale ale colectivității naționale, 
printre care şi sentimentul religios. 

Din lunga enumerare a atribuţiilor de mai sus, care cad în sarcina 
funcției de guvernământ, se poate vedea cât de vastă e sfera liberă a 
acesteia, și de aci importanța care se cuvine să fie dată acestei funcții 
suverane. Noua poziție constituțională făcută Șefului Guvernului de către 
legislaţia constituțională italiană este aceea a unui organ de Star, a cărui 
acțiune cuprinde şi se manifestă în toate domeniile a cărora enumărare 
am făcut-o mai sus. sere 

Întrucât activitatea complexă a funcției de guvernământ îşi găseşte 
alimentul directivelor sale în regimul politic care a adus la formarea acelui 
8uvernământ, Șeful regimului politic, care a preluat puterea în Stat, iara 
în mod automat Șeful de guvernământ al acelui Stat. Astfel s-a întâmplat 


din diversele categorii 
care ordinea juridică se 
ate și neprevăzute, în 


dinare ale legislației şi 


periențele politicii naționale în 
elor morale și materiale ale 


47 


EEE 


ceritatea care îl caracterizează, înțelege să 


i tot astfel, cu sin ae SEI) : 
totdeauna, şi tot a său, principalul agent al politicii regimului 


activeze regimul fascist şi șefu 
şi ca atare al Statului. 


Organe, Instituţii şi acte de Suveranitate 


În guvernământul reprezentativ, Națiunea e O persoană titulară a 
suveranității: “toate puterile emană de la Națiune , spun constituţiile 
tuturor țărilor care au adoptat acest regim. În consecință, Națiunea dă 
mandat unei alte persoane, Parlamentul ca să exercite această suveranitate 
în numele său: Parlamentul este mandatarul reprezentativ al Națiunii. 

Acest mandat reprezentativ se poate da unei adunări (Parlamentul), 
ca și unui singur individ - capul Statului. - Constituţia franceză de la 
1848, spune: “Poporul francez deleagă puterea executivă unui cetățean 
care primește titlul de Președinte al Republicii”. 

Pentru teoreticienii care au adaptat această teorie franceză a organelor 
de Stat, teorie care admite că Statul este națiunea suverană personificată 
şi organizată, s-a pus o grea problemă; anume aceea a raportului care 
trebuie să existe între persoana Stat şi organele Statului, care sunt indivizi 
sau grupe de indivizi, care voiesc şi acționează pentrupersoana suverană 
Stat. Şi atunci, pentru rezolvarea ei, s-a recurs la instituția teoriei 
mandatului din dreptul civil şi astfel s-a ajuns la ideea de a așeza teoria 
Statului - care e Națiunea suverană şi personificată - pe două idei conexe: 
de mandat şi de reprezentare. 

În acest regim, corpul electoral nu este un organ de Stat şi nici chiar 
un organ al Națiunii; el este Națiunea însăși. Atât timp cât își exprimă 
voința sa, el este interpretul voinţei suverane a Națiunii. Ar fi, după cum 
îl caracterizează Duguit, organul direct suprem. În sistemul acesta, 
reprezentanții sau organele de reprezentare sunt acei care voiesc în locul 
Națiunii şi a căror voinţă este ca şi cum ar emana direct de la Națiune. 
După Constituţia de la 1791 » (Tit. UI, pr. art. 2), reprezentanții erau: 
Corpul Legislativ şi Regele. lar în Constituţia de la 1848, în art. 20, se 
Bă evedea: “Poporul francez deleagă puterea legislativă unei adunări 
Miu GE, » lar în art. 43; “P oporul francez deleagă puterea executivă unui 
cetățean care primeşte titlul de President al Republicii”. 

După Duguit, teoria franceză a organelor de Star se rezumă în 
toarele trei puncte: a) Există un organ direct suprem care exprimă voința 


48 


urmă 


DE erai 


însăși a Națiunii, suport al suveranității o 
sau mai multe organe de reprezentare ca 
voință este ca şi voința însăși a Najiunii, c) există agenți ai Statului 
deloc caracter reprezentativ și exprimă o voi îi 
drept şi care pot face în numele Statului, 
execuție materială, cu condiţia ca ei să i ină în limi : SE 
le este dată după lege și pentru scopul p 
le această competință. 

Teoria germană a organului juridic. - Gierke, ] ellinek, Schlossmann 

În această teorie se pleacă de la postulatul că 
întruneşte oarecari condițiuni de fapt, este realme 
Orice persoană juridică trebuie să aibă o voință; 
pot avea voință propriu-zisă, voința persoanelo 
prin indivizi. 

Organul este un reprezentant al persoanei colective, el nu este un 
mandatar, fiindcă mandatul implică existența a două persoane distincte, 
mandatul și mandatarul, pe câtă vreme Națiunea organ implică numai 


existența unei singure persoane, persoana colectivă lucrând prin organele 
sale. 


orice colectivitate care 
nte o persoană juridică. 
dar cum numai indivizii 
r Juridice se va exprima 


Între colectivitate Și organ nu se crează raporturi de drept ca între 
mandant și mandatar, pentru că ele nu formează decât una şi aceeași 
persoană. Ca atare, nu există decât o entitate juridică, colectivitatea 
organizată, colectivitate gândind şi voind prin organele sale. 

Organul, în calitatea lui de organ, nu are o personalitate distinctă de 
aceea a colectivității; el este tocmai voința colectivității pe care o exprimă 
direct. 

În sistemul acesta al şcolii germane, Statul e conceput ca o corporație, 
în care vom distinge totuşi organe directe şi organe indirecte. Se numesc 
directe pentru că ele derivă din organizația constitutivă a Statului. Ele 
Sunt în realitate Statul însuşi. Printre aceste organe putem distinge: 
Monarhul, Parlamentul, Corpul electoral. Națiunea devine în acest sistem 
un simplu organ de Stat, care este singurul organ titular al puterii politice. 
Colegiul electoral - Națiunea - este un organ care alege Parlamentul, un 
Organ care decide. i 

Corporaţiile pot fi de asemenea organe ale Statului. Organele dir sa 
pot fi: primare sau secundare, fără ca acesta să implice strict o ierarhie. 
De ex: Parlamentul este un organ direct al Statului, însă un organ 


49 


în 


: alorează ca voinţa organului primar, în general 
ința sa V 1. al cărui organ este- Organele directe sunt 
Se ect. Activitatea lor este o activitate derivată. 

Duguit, sinteza acestei teorii gerinane a organului 
nd doctrina de Stat a fascismului italian, 


secundar: VO 
poporul, corpul ie lcele 
subordonate unui organ 

Reproducem, după 
juridic, care a influențat profu 
de care ne vom ocupa mal Jos: 

Statul este şi rămâne o pe 
titulară a puterii publice. Guvern 


rsoană corporativă şi indivizibilă, singura 
anții, funcționarii, Națiunea, Parlamentul, 
Şeful statului, sunt indivizi sau colectivități de indivizi care exprimă voința 
Statului: nu sunt ei acei care voiesc şi lucrează; ci Statul este acela care 
voieşte şi lucrează prin ei. Există între ei şi Stat o uniune intimă şi 
indisolubil, tot aşa de strânsă ca şi aceea dintre omul individual şi organele 
sale. 

În doctrina dreptului constituțional pozitiv italian, instituţiile sunt 
organe de care Statul are nevoie pentru a face activ exercițiul funcțiilor 
suverane; ele sunt, de cele mai multe ori, produsul evoluţiei istorice. 

“Caracterul propriu al unei instituţii, spune prof. Chimienti, rezidă 
în permanenţa continuă a nevoii şi în permanența mijloacelor. Instituţia 
constituie celula cea mai elementară şi cea mai rezistentă a țesutului care 
susține organizația socială. Ea îşi începe procesul de formaţie sub acțiunea 
idealităţii şi a necesităţilor practice ale vieţii sociale, se elaborează în 
experiența acumulată a tehnicii şi se întăreşte prin tradiţie şi cultură”. 

Instituţiile Statului italian sunt, în sens larg, politice: ele se împart 
însă în: a) reprezentative; b) de guvernământ (militare şi administrative); 
c) judiciare; d) corporative. 

În ceea ce priveşte caracterul intrinsec al acestor instituţii, noua 
ordine fascistă impune următoarele importante distincții: 

a) Nu orice instituție cuprinsă în Statut este necesarmente 
constituțională; 

b) Instituţiile constituționale ale Statului nu ocupă toate, în ordinea 
statului, o poziţie constituțională egală. 
pi oi o cra 
niciodată organe de Stat ci Ei za jap etnie Fii) pi 

Persoanele care reprezintă e ; a Su Se sa <onstie Hodal. 
jo ae Ru BD este instituții nu-s altceva decât agenți 


Poziti pie aă a 
ziția constituțională a organelor de Star se bazează pe următoarele 


50 


principii generale (după Chimienti): 

1) Organele de Stat sunt organe de Stat cu funcții de Star. 

2) Nici organele, nici persoanele fizice învestite cu 
nu sunt subiecte ale drepturilor pe care le exercită î 

3) Organele de Stat nu sunt reprezentanți 
juridic al reprezentanţei ca mandat. Când se spune 
Statului îl reprezintă, înlăuntrul sau în afară, se în 
de natură politică şi nu juridică. 

4) Organele de Stat au o competință preponderentă şi proprie funcției 
căreia ele sunt constituționalicește destinate, şi o competință subsidiară și 
improprie funcției însăşi. : 

5) Constituirea şi activitatea organelor sunt fixate prin dreptul obiectiv 
al formaţiei şi al competinței, adică, prin lege. 

6) Organele Statului nu pot delega atribuțiile lor constituționale decât 
în virtutea unei legi. 

7) Toate organele constituționale ale Statului participă totdeauna 
sub diferite forme și prin mijlocul diverselor institute, în mod imediat E 
suveranitatea Statului, în sensul că oarecare acte pe care le îndeplinesc 
după dreptul obiectiv al formaţiei şi competinței lor, sunt acte de 
suveranitate ale Statului. 

Din punct de vedere al Constituţiei formale, avem: a) organe 

singulare, şi b) organe colegiale. Între primele: oficiul de Rege, de 
Regent, de Locotenent, de Șef de Guvern, de Ministru. Între secundele: 
cele două Camere, Consiliul de Miniştri, Marele Consiliu Fascist, Consiliul 
Naţional al Corporaţiilor. Din punct de vedere al activităţii preponderente, 
organele constituționale ale Statului se distring în: legislative, de 
guvernământ, corporative şi judiciare. 
In concepția aceasta a organizării Statului, nu se mai poate pune 
ipoteze Statului - Parlament în conflict, de ex., cu Statul Coroană. Aceasta 
ar insemna că Statul se luptă cu el însăşi sub diferitele forme ale 
suveranităţii sale, specializată în organele sale. 

În partea a doua a lucrării noastre vom examina aceste organe 
constituționale din trei puncte de vedere: 1) sub raportul dreptului obiectiv 
al formaţiei lor; 2) sub raportul dreptului obiectiv al competinței lor şi, în 
fine; 3) din punctul de vedere al prerogativelor lor. 

După dreptul obiectiv al competinței, actele suveranității Statului 
decurg din organe. Aceste acte se cunosc şi se apreciază după formă şi 


u calitatea de organe, 
n numele Statului. 

ai Statului în sensul 
că oarecare organe ale 
trebuințează un limbaj 


Sl 


DEI Tepaereen 


e 


1 acte legislative (legea); actele puterii de 
i A pa puterii judiciare (judecata); actele organelor 
guvernământ ecretul); a ala 
fagure si isi duo 4 Al A zu priveşte competința organelor, o 
vom îi 3 principiile generale de drept; a) această GORipeuță este tă 
ş ; b) ea este reglementată, în așa mod, încât compe ința 
prin eat şi preponderentă a fiecărei activități suverane să nu fie 
e prin extensiunea și activitatea organelor unei alte funcții. 


conținut. Distingem 


Diviziunea puterilor 


Repartiția activităţii suverane a Statului este destul de veche, însă 
teoria completă a diviziunii puterilor este cu mult mai nouă; ea a fost 
formulată de către Montesquieu (1689 - 1755). | 

Plecând de la conceptul libertăţii politice, Montesquieu scrie: “La 
liberte politique, dans son rapport avec la constitution est forme par une 
certaine distribution des trois pouvoirs. (XI, 1). 

A conceput dar Montesquieu o separație netă a puterilor? Răspundem 
categoric, nu! Nici din spiritul în care a fost scrisă întreaga sa operă, nici 
din analiza cât de strictă a textului nu reiese aceasta. Adunările 
revoluționare ale Franţei (1791, 1793, 1795), proclamând principiul absolut 
al separaţiei funcţiilor suverane ale Statului, n-au făcut-o sub influența 
operei lui Montesquieu, ci sub sugestia altui teoretician; şi acela a fost. 
J. Rousseau, care a falsificat complet principiul. 

În această materie s-au confruntat două lucruri perfect distincte: 
separația puterilor și separația funcţiilor. Era viciul congenital al ideii de 
suveranitate națională, una indivizibilă şi imprescriptibilă. În Constituţia 
de la 1791, puterile nu sunt nici funcţii,nici organe. 

Separația puterilor consacrată prin Declaraţia de la 1789, art.16, şi 
prin Constituția de la 1791, rezultă direct din această concepţie a puterilor; 
nu era vorba nici de separația puterilor concepută de Montesquieu, nici 
de aceea proclamată de Constituţiile engleză şi americană. Puterile fiind 
elementele însăşi ale suveranității indivizibile, rezultă deci că fiecare or- 
san investit prin reprezentare cu un element a] suveranității este deplin 
„ooran în domeniul său; că Parlamentul trebuie să aibă tot legislativul. 
Sela, (pă Executivul Şi numai executivul, ordinul judecătoresc, tot 
Sislarul Şi numai judiciarul, ajungându-se în modul acesta ca fiecare 


52 


organ să rămână izolat și independent 

Or, prin această idee că toate 
suveranităţii, al cărui fiecare Organ este învestit 
organ ar avea în mod firesc o tendință inevita 
suveran Şi a căuta ca atare să distrugă pe cele 
poarta conflictelor în Stat, și se prepară absor 
acel organ, pe care circumstanțele sau oame 
Către acest fapt a împins democrația mode 
pricina hipertrofiei parlamentare. 

Sub impulsul revoluționarilor, primatul adunărilor populare se impune 
executivului. În ceea ce priveşte Italia dinainte de fascism, art. 6 din 
Statutul Albertian devenea un alibi pentru funcția legislativă şi un obstacol 
al exerciţiului facultăților reglementare ale Șefului Statului. Or, aceasta 
însemna tocmai negația teoriei lui Montesquieu, formulată precis pe bază 
de colaborare a funcțiilor suverane ale Statului. 

De altfel Statutul Albertian nu conține afirmații explicite asupra 
necesităţii separaţiei puterilor. În acest statut, principiul distincțiilor 
puterilor este implicit recunoscut în garanţiile constituționale pe care le 
obține, adică: 

a) Necesitatea acordului între Rege şi Cameră pentru formarea legii 
în toate materiile care îi sunt rezervate; 

b) Forma de lege imperativ asigurată unor materii. Or, tocmai în 
aceste garanții rezidă prima şi cea mai esențială realizare a principiului 
separaţiei puterilor în Stat. 

Aci apare intervenția categorică a regimului fascist care, examinând 
caracterele tehnice ale celor trei activități suverane, ia măsurile necesare 
ŞI crează posibilități pentru a le face active în ordinea juridică a Statului, 
în conformitate cu aceste caractere. 


, inapt oricărei colaborări. 
puterile sunt părți constitutive ale 


prin reprezentare, fiecare 
bilă de a se afirma singur 
lalte. Şi astfel se deschide 
bția întregii puteri de către 
nii l-au făcut cel mai forte. 
rnă care trage să moară din 


CAP. IV 


Regimul Constituţional din Italia în vigoare înainte de Fascism 
Izvoarele Dreptului Constituțional Italian 
Statutul de la 1848. Carta del Lavoro 


În prima parte a acestui capitol vom încerca să schițăm în linii largi 
procesul formaţiei istorice a Statului italian din punctul de vedere al 


53 


i 


inea constituţională, rămânând ca în restul 
i pe larg sursele dreptului alei na 
:"sistând mai ales asupra elaborării şi conţinutului Statutu stă at la 848 
insistân m BA Baci legea fundamentală a Statului italian, precum Şi 
= SI instrument constituțional, iso lare pa Căpitălă pensii 
uU : 
ee noii ordini corporative, Carta si dia sea Abia, 
- Dela început trebuie să recunoaştem, odată cup ele i 
că “formaţia juridică a Statului italian nu are prece Sci SA i ei Ș 
drept public pozitiv cărora ea îi poate fi atribuită în moa direct, adică 


precedente marcante, ca nişte verigi ale lanţului juridic, din care 


organizaţia noului Stat să fi luat legături de continuitate . Guvernele 


provizorii, adunările constituante precum şi voturile plebiscitare locale 
nu pot fi considerate ca manifestări reprezentative de drept public, Aceste 
manifestări ale dreptului de naționalitate şi ale voinței politice a poporului 
nu se încadrau încă în formele care necesarmente conduc la organizarea 


TIE 


organizației sale juridice in ord 


său să dezvoltăm ma 


Stat italian nu ia naştere decât în momentul în care s-au atins condiţiile 
necesare şi suficiente pentru a exista. 

Voința politică a populațiilor italiene, care se exprimă prin 
plebiscite, s-ar putea traduce într-o lege de drept pozitiv a noului Stat 
italian prin formula în care se încadrează monarhul “prin grația lui 
Dumnezeu și prin Voința Naţională, Rege al Italiei”. 

Diferitele legi de anexiune care au urmat, precum și toată legislatura 
care proclamă constituirea regatului italian, nu fac altceva decât să toarne 
în tiparele dreptului scris opera politică a revoluțiilor, războaielor şi 
plebiscitelor. 

Aşadar, s-ar putea spune cu drept cuvânt că, înainte încă de legea 
proclamării Regatului Italiei, faptul îndeplinit a fost acela al voinței 
poporului, din diferitele provincii, de a-și da o unitate naţională și 
teritorială. Acest fapt politic trebuie socotit ca principiul necesar, motiv 
al acțiunii care a determinat ulterior așezarea juridică a noului Stat, aşezare 
juridică care a fost, după cum am mai spus, legile de anexiune, şi în 
special legea constituantă a proclamării Regatului Italiei. 

Cele câteva legi de o importanță deosebită pentru existența juridico- 
constituțională a Statului italian, sunt: 


1) Legea din 17 martie 1861, care proclamă Regatul Italiei şi prin 


54 


. Interesant de 
prindea expresia “prin grația 
 € 21 aprilie 1861. 

2) Legea din 21 aprilie 1861, al cărui articol unic sună: “În numele 


Regelui... prin grația lui Dumnezeu și prin Voința Naţională, Rege al 
Italiei . 

3) Decretul regal al Regelui Italiei din 21 ap 
articol prescrie: “Prin legea cu data de astăzi, as 
va începe O nouă enumerare progresivă a actel 
acestor acte se va intitula: Colecţia oficia 
Regatului Italiei>>”. 

În privința chestiunii originare dacă noul Star italian este un Stat 
nou, născut din fuziunea tuturor Statelor în care era împărțită națiunea 
italiană, sau dacă nu cumva era un Stat născut din mărirea unuia dintre 
ele, Statul Sardiniei, noi nu putem lua, obiectiv, decât o atitudine 
intermediară, dat fiind că, în chiar lăuntrul cercului de constituționaliști 
italieni, chestiunea a fost privită din amândouă punctele de vedere. 

Într-adevăr: savantul constituționalist Anzillotti, printr-o monografie 
publicată în 1912, sub titlul: La Formazione del Regno D 'Italia in dritti 
internazionale, susținea prima teză; iar Santi Romano, în acelaşi an, 
publicând o monografie, intitulată: ] caratteri guiridici della formazione 
del Regno d'Italia, susținea cel de al doilea punct de vedere. 

În ceea ce ne priveşte, aşezându-ne în poziţia intermediară, nu în 
virtutea adagiului clasic: “în medio stat veritas”, ci pe bază de informaţii 
obiective, la care se adaugă simțul istoric al perspectivei, credem că Noul 
Stat Italian s-a născut exact în momentul în care Națiunea italiană, luând 
cunoştinţă de forța ei, a fost coaptă de evenimente pentru a se putea integra 
sub forma juridică numită Stat; aceasta însă, a făcut-o cu atât mai rapid, 
cu cât forma paroxistică a acestei conştiinţe era dezvoltată într-unul dintre 
State, Statul Sardiniei, care nu a făcut altceva decât să se aşeze în fruntea 
mişcării, pe care nu el o determinase, dar la a cărei realizare a contribuit 
în cea mai mare măsură. 


rilie 1861 al cărui prim 
upra intitulării actelor, 
Or guvernului; colecția 
lă a legilor şi decretelor 


55 


Da 


ă e noul Stat Italian fu recunoscut de către celelalte 
a A cae t internaţional, este diversă. Astfel: Anglia fu 
foi Stat, în februarie 1861. Recunoașterea de 
1. Urmează Prusia şi Rusia, şi numai în 
Austria, abia la 1866, în urma 


Data is 
State, ca persoană de dre 
ecunoască 
face în iunie 186 
t de Spania, iar de către 


prima care să ri 
către Franța se 
1865 fu recunoscu 


ăzboiului. i CATRE i itali 
războ rma că unitatea politică a poporului italian 


În concluzie, putem afi ă 
este uniunea populațiilor şa teritoriilor fostelor State, împreună cu Statul 


Sardiniei, într-un singur Stat, Regatul Italiei, proclamat prin legea de la 


1861. 


Izvoarele Dreptului Constituțional. italian 


Izvoarele dreptului constituţional pozitiv al Statului italian sunt: 

a) Legile şi regulamentele; 

b) Dreptul cutumiar; 

c) Principiile generale de drept. 

Asupra importanței legii ca sursă a dreptului constituțional nu credem 
că trebuie insistat prea mult. Cel mult, am putea ţine cont în această materie 
de faptul că în afară de legile fundamentale, cu caracter precis 
constituțional, multe alte legi conţin reguli care au, ele însele, o natură 
constituțională însemnată. 

Între aceste din urmă am avea: regulile conținute în dispoziţiile 
generale ale Codului Civil şi multe altele din Codul Penal, în ceea ce 
priveşte: aplicarea legii penale, amnistia și graţierea, delictele contra patriei, 
siguranța Statului, formei de guvernământ etc., contra abuzului de putere, 
libertăţii individuale etc., precum şi o serie de reguli conținute în procedura 
penală și civilă, asupra competinței judecătorilor, caracterul public al 
judecăților etc. 
ct A măsura în care regulamentele completează diferitele legi cu 

ter constituțional, devin şi ele, prin insăși natura lor, surse de drept 
constituțional. 

ii lea a aa Ale cutumele constituționale, nu avem decât să 

Deta Oe sli, ane da seama de deosebita lor importanţă. 
PI câ: numirea Miniștrilor şi a Subsecretarilor de Stat 

„ prezentarea 


noului Cabinet Parlam j ISI 
e entului, demisia Guvernului la moartea Regelui 


56 


Daca las elepiele ic/oraia constituțional, descrise mai sus, lenea 
regulamentul, cutuma, adăugăm: tratatele internati » legea, 


onale și jurisprudenţa 
vom avea tabloul complet al izvoarelor dreptului eri a pozitiv 
modern. | 


Statutul lui Carol Albert de la 1848, 
cu lege fundamentală a Statului italian 


Organizarea constituțională a Statului italian are ca punct de plecare, 
ca sursă esențială şi fundamentală, actul prin care micul Star al Piemontului 
a reușit să se elibereze de tirania monarhiei austriace. Origina acestui act 
nu trebuie căutată, după cum am mai spus, în lucrările unui Corp 
constituant, ci în circumstanţele ambiante care singure ne pot lămuri. 

Primele încercări, cu valoare de norme fundamentale în exercițiul 
suveranității, în diferite State, trebuiesc căutate în perioada napoleoniană, 
ca o rezultantă firească a influenței exercitată asupra tuturor popoarelor 
de ideile Marii revoluții. 

Şi astfel s-ar putea califica drept derivații ale acelor idei, Chartele, 
care guvernau de exemplu Republica Cispadană, Republica Cisalpiană 
şi Republica Ligurică (1797), cele care dădură un statut Republicii Romane 
(1798), Republicii Parthenopeene (1799), Republicii Italiene (1802), ca 
şi Regatului Italiei, care avu ca suveran chiar pe Napoleon I (1805), în 
sfârșit acea octroiată Regatului Neapoielui şi Siciliei în 1808. 

Dar toate aceste documente n-au decât o valoare pur istorică, ele 
trăiră o viață efemeră. Monarhiile de drept divin, care urmară, răsturnară 
toate aceste aşezări liberale, fructe ale Marii revoluții şi-ale cuceririlor 
napoleoniene. 

: Ca și celelalte State italiene, Regatul Piemontului nu se putu sustrage 
influenței contagioase a Franţei - exercitată mai întâi prin Declaraţia 
dn epturilor omului şi apoi prin mişcările insurecționale din 1830. 

Incă de pe vremea când rege al Piemontului era Victor Emanuel I, 
Carol Albert, din ramura Savoia-Carignan, care nu-şi ascundea 
sentimentele sale de simpatie pentru cercurile liberale, lăsa să se înțeleagă 
Că în curând Constituţia spaniolă din 1812 va fi adoptată şi de Regal. 
După abdicarea lui Victor Emanuel sub presiunea succesorului acestuia, 
Carol-Felix, promisiunile începură a fi uitate. Şi chiar, după suirea pe 
tron a lui Carol Albert însuşi, acesta nu arătă nici o grabă de a realiza 


5] 


eee Rai 


De 


vechile sale promisiuni. 


ilor luminaţi, Carol Albert se văzu nevoit să se plece 
sub imboldul patrioților lumi: 848, după o noapte petrecută în rugăciuni 
inevitabilului, și la 8 februarie 1845, : isa iasă proclA mată dat 
în asistența Apei Ap E at iminenta promulgare a Statutului. 
ua te pă Constituțională italiană, care poartă data de 
, a document nu cuprinde nici o originalițate: a fost 
redactat prin imitarea aproape identică a Constituției franceze de la 1830, 
a acelei belgiene de la 1831 şi celei spaniole de la 1845. se 

În sfârşit, Statutul de la 1848 fu aplicat şi celorlalte provincii ale 
peninsulei, prin acte plebiscitare succesive, pe măsură în Sate aceste State, 
renunțând la independenţa lor, se integrau în noul Star italian, a cărui 
iniţiativă de formaţiune juridică o luase Piemontul. Într-astfel rămase în 
vigoare în tot Regatul Italiei, până în zilele noastre. 

În virtutea Statutului de la 1848, Monarhia de Savoia, din absolută 
cum era, se transformă în reprezentativă. 

Organele constituționale, prevăzute în Statut erau: Coroana, 
Cabinetul, Corpul Electoral, Camera Deputaţilor, Senatul. 

Vom încerca să schițăm fizionomia şi rolul fiecăruia dintre ele, 
urmând ordinea indicată mai sus: 

1) Coroana. Acest organ constituțional complex, greu de definit, 
din pricina rostului său în ordinea constituțională, deși nu se bucura, în 
îndeplnirea funcțiunilor sale organice, de o autonomie proprie, era înzestrat 
de Statut cu situație singulară, având posibilitatea să influențeze asupra 
formării organelor cu care ea trebuie să împartă exercițiul suveranității. 
Într-adevăr, nu avem decât să ținem seama de dispoziţiile articolelor 9, 
33, 65 ale Statutului, care conferă Regelui prerogative de a dizolva 
Camera, de a numi pe Senatori, de a numi şi de a licenția pe Miniștri. 

Pe de altă parte, Charta constituțională asigura Coroanei un alt rost 
particular, acela de a colabora la exercițiul celor trei funcții fundamentale: 
executivul, legislativul și judiciarul, impunând-o prin aceasta însăși la 
rangul de organ suprem al Statului. 

In ceea ce privește modul cum se organizează şi cum se exercită 


activitatea acestei funcţii supreme a Statului, Coroana, vom urmări pas 
cu pas dispoziţiile principale ale Statutului. 


58 


e 


Înlăuntrul Constituţiei italiene, Tronul se dob 
ereditar. Art. 2 dispune astfel: “Tronul este ereditar după principiile stabilite 
prin Legea salică Intr-alţi termeni, în Italia, Tronul se transmite din 
prim născut în prim născut, excluzându-se femeile; iar atunci când linia 
masculină directă se întrerupe, dreptul acesta revine liniei colaterale, dar 
totdeauna cu excluderea femeilor. £ 

În momentul când își ia în primire funcția, Regele trebuie să depună 
jurământ de fidelitate Constituţiei (art. 22 din Statut). Jurământul Regelui 
constituie o formalitate juridiceşte obligatorie pentru perfecționarea oricărui 
efect al raportului de succesiune, 

În termeii art. 5 al Statutului, Regele are comandamentul forţelor de 
uscat şi apă. Acest comandament îl exercită în timp de pace sub 
responsabilitatea Ministrului de Război, şi în timp de război sub 
responsabilitatea organului special care era în mod special însărcinat cu 
aceasta. În legătură cu aceleaşi atribuţii, Statutul conferă Regelui facultatea 
de a proclama, sub aprobarea prealabilă a Parlamentului, starea de asediu 
în interior în caz de grave tulburări a ordinii publice. 

O altă funcțiune a monarhului era aceea de a conceda decorații şi de 
a creea titluri de nobleţe. 

Ne vom ocupa acum de mijloacele prin care Regele participă la 
exerciţiul funcțiie legislative. Intervenţia monarhului, în acest domeniu, 
se putea exercita în două direcții: una directă, în colaborarea prin voinţa 
sa proprie la crearea regulii de drept, obiectiv şi alta indirectă, prin 
facultăţile care îi permiteau să influențeze asupra compoziției adunărilor, 
Această influență asupra Camerelor putându-se exercita și ea în două 
moduri: prin exercițiul dreptului de numire a senatorilor şi prin exercițiul 
dreptului de dizolvare a Camerei Deputaţilor. 

In orice caz, această din urmă prerogativă nu se putea exercita 
pentru a împiedica funcționarea Parlamentului pe un timp nelimitat, 
fiindcă Regele era obli gat prin Statut (art. 9) de a convoca o nouă Cameră 
într-un spațiu de 4 luni de la data dizolvării ultimei Camere. 

Dar nu-s acestea singurele moduri în care Regele participă la 
exerciţiul funcției legislative; el colabora de o manieră directă, bucurându- 
se prin Statut, de dreptul de inițiativă, de dreptul de sancțiune şi de dreptul 
de promulgare. 

Vom schița, în rândurile care urmează, atribuțiile care aparțineau 
Coroanei după Statut, în calitatea sa de organ al guvemământului Stafului. 


ândeşte prin drept 


59 


o N 


E PDOT Teapa 


0 trebuie să fie privit ca Șeful Suprem 


; ă că Regel gris & 
Art. 5 al Statutului enunţă că 4e& orespund 4 ordine diferite de atribute 


al puterii executive. Acestui rol îi € 


je primul rând Regele € învestit cu puterea de a numi pe toţi 

functionarii Statului, de a-şi alege şi de a revoca pe miniştri, z | 
u b) Regelui, în calitatea lui de şef al puterii executive, îi aparține 
aexquator Bulelor Episcopilor şi Arhiepiscopilor 


rerogativa de a conced A ca 4 
a prerogative care, înainte, în vechiul Stat al Sardiniei, aparțineau 


puterii judiciare; sită A i td 
c) Regele mai participă la puterea executivă prin aceea că, prin grația 


sa, normele deliberate de organele funcției legislative capătă forţă 
obligatorie. Astfel, el ordona inserțiunea acestor legi în colecţia oficială 
şi publicarea lor în “Gazeta Oficială a Regatului ; 

d) În fine, Regelui îi aparținea dreptul de ordonanţă, care se exercita 
în cazul când era nevoie de măsuri particulare, în interesul bunului mers 
al Statului. 

În ceea ce priveşte atribuţiile care leagă pe Rege de funcţia judiciară, 
art, 68 din Statut spune: “Justiţia emană de la Rege; ea este administrată, 
în numele său, de către judecătorii pe care el îi instituie”. In acelaşi 
domeniu Regele exercită dreptul de grațiere, de comutare a pedepselor şi 
de amnistie. 

2) Cabinetul este considerat de Statut ca un alt organ constituţional, 
organ derivat, am putea adăuga noi, dat fiind că el lucrează în numele 
Regelui, ca şef suprem al funcţiei executive. 


Instituție caracteristică regimului parlamentar, Cabinetul este 


instrumentul de care se serveşte Statul modern întru realizarea scopurilor 
sale pe teren economic şi social, în cadrul cel mare al naționalismului. 
Prin însăşi funcția sa, Cabinetul devine conciliatorul principiului diviziunii 
puterilor, această situație indicându-i, prin ea însăși, o autonomie 
constituțională. 

E Acest organ se constituie prin reuniunea, sub preşedinţia unui şef 
învestit cu rol de reprezentare colegială, a tuturor miniştrilor responsabili 
ai Statului. In cadrul art. 68 din Statut se prevede, că miniştrii care compun 
a acoperă, cu responsabilitatea lor, iresponsabilitatea Șefului 

alului. 


Actele care antrenau responsabilitatea ministerială erau acelea pe 


care ministrii le î , - : pain 
e miniştrii le îndeplineau în calitatea lor de organe constituționale, 


60 


responsabilitate care putea fi politică sa ă o y 
a vfdual sau colegială. atata fspoasilţ E cazuri, 
se făcea în fața Senatului, constituit în Înaltă Curte de Justiţi E 

3) Corpul electoral, adică totalitatea cetățenilor care Se ă d 
prerogativa dea lua parte, prin exercitarea dreptului de vot, la fie , 
treburilor publice, trebuie considerat la rândul său ca Organ constituție i 
noi neputându-i acorda totuși preeminența în ordinea constituțională a 
cum 0 fac partizanii absoluți ai principiilor de la [17]89. zi: 

Organizarea şi modul de funcționare a acestui Organ s-au făcut prin 
diferite legi electorale, dintre care nu vom releva decât pe cele mai 
importante. Prima lege electorală fu aceea piemonteză din 17 martie 1848 
al cărui criteriu se baza pe cens. Această lege, întinsă întregului cal 
rămase în vigoare până la 1882, când sub presiunea curentelor democrate. 
prin Legea de 22 ianuarie 1882, baza sufragiului fu sensibil lărgită. AA 
în 1912 îşi găsi aplicarea sa practică principiul sufragiului universal, prin 
Legea de la 30 iunie a aceluiaşi an. 

Legea din 1912, rămase în vigoare până în 1919, când prin Legea 
de la 2 septembrie se promulgă un nou text unic a cărui principală 
caracteristică era introducerea în dreptul pozitiv italian a sistemului 
reprezentării proporţionale. Dispoziţiile acestei legi fură păstrate intacte, 
în ceea ce priveşte electoratul, şi în textul Legii din 13 decembrie 1923, 
precum şi al Legii din 15 februarie 1925. 

După aceste dispoziţii, exercițiul dreptului de electorat fu, pur şi 
simplu, subordonat faptului de a te bucura de drepturile civile și politice. 

4) Camera Deputaţilor, după Statut, Camera electivă, se compunea 
din deputați aleşi de colegiile electorale, în conformitate cu legea și era 
supusă unei reînnoiri periodice, pentru a putea permite Națiunii să-şi 
oglindească noile preferințe în viața sa politică. 

Prin art. 40 din Statut, se prevedea că “nici un Deputat nu poate fi 
admis în Cameră, dacă nu este supus al Regelui, nu are 30 de ani şi nu se 
bucură de toate drepturile civile şi politice”. 

In ceea ce priveşte sistemul de alegere a deputaţilor de către corpul 
electoral, de la 1848 până la 1919, legislaţia italiană conservă o predilecție 


„Vădită pentru colegiul uninominal cu scrutin majoritar. 


Intre prerogativele Camerei, enumărăm: prero gativa prin care 
Camera era învestită cu competința exclusivă de a judecata validitatea şi 
titlurile de admisibilitate ale membrilor săi (art. 60); art. 51, dispunea că 


6l 


Eee A ae a ca a paie e uca  aaaă 


De 


suntsupuși la nici un control în privinţa 


f: abili inu „n 
espons Dă date de Cameră = 


“Deputaţii suni ir i 
niilor şi voturilor EXP, Aaaa Cot dente reciproc între el 
Opinii că a divizată în sesiuni, independente recip ele. 


islatura er i, şi numai î 
ci islative aveau ca prim scop formarea legii, ŞE paiSin al 
Funcţiile leg u dreptul de a controla acțiunea guvernului 


ilea rând erau învestite cu a 
SE facultatea de întrebare, interpelare şi dreptul de anchetă. cz 
i 5) Senatul. În legătură indisolubilă cu Camera Deputaţilor şi cu 


Regele, Senatul participă la exercițiul puterii legislative. Art. E din Statut 
dispune că: “ puterea legislativă va fi colectiv executată prin Rege și cele 
două Camere: Senatul și Camera Deputaţilor . i 

În Italia, în temeiul art. 33 şi 34 din Statut, Senatul trebuie să fie 
compus în parte din membri numiţi de Rege şi în parte din membri de 
drept a căror funcție era ereditară. | 

Această ultimă categorie era foarte restrânsă; ea nu cuprindea decât 
pe principii familiei regale care intrau în Senat la 21 de ani şi căpătau 
drept de vot la 25 de ani. 

Senatorii numiţi de Rege trebuiau să fie, din contră, aleşi fără nicio 
restricție, în ceea ce priveşte numărul lor, din oarecare categorii riguros 
definite de Statut; ei trebuiau să aibe 40 de ani împliniţi şi să se bucure de 
naționalitatea italiană. Numirea lor se făcea totdeauna prin propunerea şi 
sub responsabilitatea Consiliului sau mai exact spus, prin inițiativa 
Ministrului de Interne, ca urmare a unei deliberări a Consiliului de Miniştri. 

Senatorii fiind numiţi pe viață, prin aceasta însăşi Regele, care avea 
dreptul de a dizolva oricând Camera Deputaţilor, era pus în imposibilitatea 
de a dizolva Senatul. 

Modul de organizare interioară a Senatului urma exact aceleaşi 
norme ca și cele privitoare la organizarea Camerei. De reținut este numai 
faptul că, în virtutea art. 35 din Statut, îi aparținea Coroanei dreptul de 
numire al preşedintelui şi celor 4 vice-preşedinți. 

În materie de prerogative parlamentare personale, Senatorii se 
bucurau de condiţii identice cu ale Deputaţilor, cu simpla deosebire că la 
ci aceste prerogative se întindeau pe întreg cursul vieții. În ceea ce priveşte 
atribuțiile legislative ele erau aceleași ca şi ale Camerei, cu singura excepție 
aere Se ri Si sl când era vorba de legi care antrenau 
ietulă a e ANNEI de. scale cetăţenilor, autoritatea Camerei elective 

pra autorității Senatului. 


În sfârșit, în virtutea articolului 35 şi următorii, Senatul se constituie 


62 


De: 


în Înaltă Curte de Justiţie, pentru a judeca fie crimele imputate membri! 
săi, fie crimele de înaltă trădare şi de atentat la Siguranţa Statului fc 
acuzările ridicate de Camera Deputaţilor împotriva Miniștrilor 25 


Charta Muncii 
(Carta del Lavoro) 


Faptul că ne ocupăm de Charta Muncii, imediat după Statutul 
Albertian de la 1848, socotit ca lege fundamentală a Statului italian. este 
o indicație a importanţei constituționale de care această nouă tă a 
regimului fascist se bucură în ordinea juridică pozitivă a Statului Italian 

Vom studia această chartă, mai puţin din punctul de vedere zi 
conţinutului său economic şi social - analiza instituțiilor moderne ne duce 
la concluzia că nu se mai pot detașa precis astăzi noţiunile de economie şi 
social de noțiunea juridică propriu-zisă -, cât mai ales din punctul de 
vedere al principiilor fundamentale pe care le are la bază. 

Ne luăm permisiunea să reproducem, după profesorul Chimienti, 
principiile după care regimul fascist a inovat în conținutul Dreptului şi al 
Politicii Constituţionale. lată-le: 

1) Statul nu este reprezentantul unei clase, ci el este organizația 
politică şi juridică superioară şi scopurile sale coincid cu interesele 
materiale şi morale ale vieții întregii Națiuni. 

2) Munca nu este numai munca materială, ci şi cea morală, în unitatea 
solidară şi inseparabilă a amândurora. 

3) Categoriile sociale diverse şi distincte ale acelor care sunt 
actualmente întrebuinţați în munca materială, nu sunt o clasă socială 
distinctă cu interesele sale proprii şi separate; celelalte categorii sociale, 
în posesia actuală a mijloacelor de producție şi propuse la direcțiunea 
tuturor activităților economice ale Națiunii, nu sunt nici ele un bloc social 
cu interesele economice şi exclusiv proprii; în consecință, aceste categorii 
nu constituiesc nici ele o clasă socială în ea însăși şi separată de prima. 

Cum conflictele intereselor individuale, pasiunile şi forțele 
antisociale, în contrast cu necesitățile păcii şi ale apărării vieții, bunurilor 
şi libertăţii personale ale particularilor şi uniunilor lor, au găsit, de secole, 
în Dreptul Statului, reglementarea şi represiunea lor; astfel Statul trebuie 
să facă să intre în raza dreptului său reglementarea conflictelor colective 
economice dintre toate categoriile sociale; sustrăgând soluția acestora 


63 


De 


imbătoare şi eficienți politice a părţilor în conflict şi a partidelor 
imba 


operei sch E 
P în afară. 


în gt ie privată, pe terenul economic, atât de strâns legată de 

4) niți liberul exerciţiu al dreptului de proprietate, trebuie respectată; 
cafe e i completată sau înlocuită, acolo unde trebuie prin opera 
e Ii sai mai ales pentru ca dreptul individual de proprietate să 
nu se epuizeze în consumarea individuală a utilităţilor sale, fiindcă nu 
pentru aceasta Statul îl garantează. Acest drept, Aa) ar exercițiul 
său, are o funcție socială pentru rațiunile însăşi ale vieții şi ale dezvoltării 
progresive ale întregii organizații sociale. Dreptul de RUDE a de-a 
lungul întregii istorii omeneşti cunoscută până aci, s-a arătat conform, 
de fapt, acestor două exigenţe ale vieții particularilor ŞI colectivității. 

5) Solidaritatea intereselor tuturor categoriilor se realizează în unitatea 
inseparabilă a intereselor superioare ale Națiunii. 

Şi astfel vom găsi la baza acestor principii caracterul şi conținutul 
raportului fundamental de drept public, între suveranitate, locuitori şi forțele 
lor asociate, după concepția doctrinei fasciste asupra Statului (Op. cit. 
pag. 245-247). 

Din cele expuse mai sus, începem să desprindem că ordinea 
corporativă a Statului nu cunoaşte individul izolat aşa cum el fusese creat 
de către metafizicienii revoluției de la (17]89, ori de către economiştii 
clasici, creatori ai tipului universal de homo economicus, ci numai individ 
încadrat în organizația socială de fapt, în care trăieşte şi activează. 

Pornind de la aceste considerente, orice ordine juridică consideră 
munca individuală, dar totdeauna o așează în funcție de munca colectivă. 

In modul acesta, orice politică s-ar inaugura pe terenul social, ea 
trebuie să țină neapărat seama de a servi următoarele necesități: necesitatea 
unei unități sindicale a fiecăreia dintre diferitele forţe ale muncii sociale; 
necesitate contractelor colective şi, în fine, necesitatea mijloacelor 
apropiate pentru aplanarea conflictelor ce se nasc. 

ȘI toate acestea din considerentul de a rezolva solidaritatea intereselor 
tuturor categoriilor în unitatea intereselor superioare ale unei organizații 
naționale, care este Statul, 
eee e al ja sale, regimul fascist îşi realizează UDela prin 
priteAui Oreaă Seat aa Data în Stat, toate ținute irmpreuaa 
Al colectivităţii ere e 25 Li ui, reprezentant al intereselor solidare 

ț : Consiliul Naţional al Corporaţiilor. Primelor 


64 


De 


e rămâne apărarea intereselor morale si i Z 
E uisiIE realizarea și apărarea ftârtzdlo gs sale categoriilor; 

Întreagă această organizare corporativă este diriată d 
Raporturile sociale de fapt, între lucrători ŞI cei ce dau de pa , : sec 
raporturi juridice, reglementate de dreptul corporativ. fă Sta 

Principiile care stau la baza acestui document 
este Charta Muncii, îşi găsiseră realizare 
înainte de promulgarea Chartei. Aceste legi sunt: legea asupra reglementării 
juridice a conflictelor de muncă din 1926, legile asupra organizării 
organelor teritoriale, comune şi provincii, legile asupra Oficiilor şi 
Consiliilor provinciale ale Economiei ŞI mai târziu, legile pentru reforma 
reprezentării politice, precum şi acelea ale instituirii Marelui Consiliu 
Fascist şi a Consiliului Naţional al Corporaţiilor. 

Carta del Lavoro este o formaţiune spontană a organizației naționale 
fasciste; ea a fost promulgată de către Marele Consiliu Fascist, înainte 
chiar ca însuşi acest organ să fie recunoscut prin dreptul scris ca organ 
constituțional al Stamului. Ea s-a inserat imediat în ordinea juridică a 
Statului, iar principiile sale au devenit principii generale de drept național 
atât pentru legislator, cât și pentru jurisprudență. 

privința procedurii urmată pentru conservarea ei, menționăm că 
legea recentă asupra Cărții Muncii, nu conţine aprobarea acestei Charte 
din partea Parlamentului. Legea se cheamă Delegaţia Guvernului Regelui 
în scopul de a promulga norme având forță de lege pentru executarea 
completă a Chartei Muncii, şi se compune dintr-un singur articol: 

“Guvernământul Regelui este autorizat, când trebuie, să emane 
dispoziții având forță de lege, pentru realizarea completă a Chartei 
Muncii, deliberată de Marele Consiliu Fascist la 21 aprilie 1927 şi 
publicată în <<Gazzetta Ufficiale del Regno->, la 30 aprilie 1927, Nr. 
100”. Legea poartă data din 13 ianuarie 1928, Nr. 2.883. 

Cu drept cuvânt, putem afirma, odată cu toți constituționaliştii italieni 
actuali, că în virtutea acestei legi, Carta dei Lavoro, este un statut 
constituțional al Statului Italian, alături de Statutul de la 1848. 

Charta Muncii este împărțită în patru părți şi conține treizeci de 
declarații. 

Cele patru părți sunt: 1) Statul corporativ şi organizația sa; 2) Despre 
contractul colectiv de muncă şi despre garanţiile muncii; 3) Desp ra 
birourile de plasare; 4) Despre prevedere, asistenţă, educație și instrucție. 


; constituțional care 
în legi şi reglementate, încă 


65 


Da 


il. 
e zece declaraț Stea rest 
n e Natiunea ca 0 unitate morală, politică ŞI 


că a căreia integrală realizare se face în Statul fascist; prin cea de 
ică XE 
cca II e oclamă datoria socială a munci, sub toate formele 
alo GE acterul unitar al producției din punct de 


i ice şi executive, car Eat 
organizatorice ş BE sub acest titlu, munca este protejată de 


vedere naţional, şi cum, numai 


Stat. i E natia a tree d ia 
A treia declarație sancţionează principiul libertății organizării 


sindicale și profesionale, conferind numai sindicatelor legalmente 
recunoscute reprezentanța tuturor muncitorilor ŞI patronilor, pentru care 
sindicatele sunt constituite, formarea contractelor colective obligatorii etc. 

A patra declarație pune caracterul contractului colectiv de muncă în 
solidaritatea tuturor factorilor producției. 

Prin declaraţia a cincea, magistratura muncii devine organul prin 
care Statul intervine pentru reglarea conflictelor de muncă. 

Declaraţia a șasea fixează principiile fundamentale şi competința 
asociaţiilor profesionale (sindicate, federații şi confederații), distinctă de 
aceea a corporațiilor. Aci, ne permitem o paranteză, pentru a insista încă 
o dată asupra faptului că corporaţiile sunt organele de Star şi ele sunt 
expresia, nu a intereselor opuse ale categoriilor, ca sindicatele, ci a tuturor 
intereselor întregite în Națiune. În acest sens, Charta Muncii conferă 
corporațiilor o putere constituţională care are un conţinut cu caracter 
normativ. 

Declaraţia a şaptea se ocupă de fixarea altor principii generale de 
drept şi de politică socială. 

Declarația a opta proclamă obligaţia asociaţiilor profesionale ale 
celor care dau de lucru, precum și datoriile profesionale, morale şi 
naționale, care incumbă acestor asociații. 

: Declaraţia a noua proclamă necesitatea intervenției Statului, numai 
în cazul când inițiativa privată lipseşte, sau e insuficientă, intervenţie 
care poate lua forma de control, încurajare sau gestiune directă. 


Prima parte conți 
Întâia declarație concep 


A 


In sfârșit, prin declaraţia a zecea, se fixează principiile generale 
pentru procedura de urmat în aplanarea conflictelor individuale sau 
colective, ieşite din interpretarea și aplicarea contractelor colective. 

: poa parte a Chartei Muncii conţine unsprezece declaraţii: 
iza Merele e, sancționează obligația din partea asociaţiilor 

gta, prin mijlocul contractelor colective, raporturile 


66 


N O 


de muncă între categoriile pe care ele le reprezintă. 

; “i £ ana zii : € Ocupă de determinarea salariului, care este 
încredințată acordului între părțile din contractul colectiv, sub i 
sindicatelor. pia 

Declaraţia a XIII-a completează pe precedenta. 

Declaraţia a XIV -a se ocupă de forma de retributie 
care se poate exercita munca. 

Declaraţia a XV-a fixează principiile de reglementare a muncii 

Declaraţia a XVI-a prevede dreptul pentru lucrător la un concediu 
anual retribuit. 

Declaraţia a XVII-a se ocupă de indemnizaţiile cuvenite lucrătorului 
pensionat, infirm sau concediat. 

Declaraţia a XVIII-a se ocupă de cazurile excepționale înlăuntrul 
prevederilor de mai sus. 

Declaraţia a XIX-a conţine elementele penale de care se poate servi 
cel ce dă de lucru. 

Declaraţia a XX-a se ocupă de lucrătorul nou angajat, iar 

Declaraţia a XXI-a întinde beneficiile contractului colectiv de muncă 
şi la alte categorii de lucrători. 

A treia parte conține patru declarații: 

In a XXII-a se prevede intervenția Statului pentru constatarea şi 
controlul ocupației şi al șomajului lucrătorului. 

Prin declarația a XXIII-a se crează birouri de plasare și se prevede 
obligația pentru patroni de a angaja lucrători prin aceste birouri, care se 
găsesc sub controlul organelor corporative ale Statului. 

| In fine, prin declaraţiile a XXIV-a şi a XXV-a se prescrie asociațiilor 
profesionale obligația de a exercita o acţiune salutară în vederea ridicării 
capacității tehnice şi morale a lucrătorului, precum şi organelor corpora- 
tve dea supraveghea executarea acestor dispoziții. 

A patra parte conține cinci declarații: 

Declaraţia a XXVI-a se ocupă de prevedere, care este o înaltă 
manifestare a principiului colaborării. 

Declaraţia a XXVII-a defineşte şi unifică încercările Statului 
Corporativ, în ceea ce priveşte perfecționarea şi amelionarea tuturor 
instituțiilor pentru asigurarea lucrărilor. 

„An fine, ultimele dec laraţii stabilesc datoriile de asistență, de educație 
ȘI de instrucţie ale asociaţiilor profesionale. 


şi de condiţiile în 


67 


Ea 


Acesta este, în rezumat, conținutul Chartei Muncii. Din cele expuse 
e clar că principiile generale de drept conținute în Charta 
Muncii sunt, în bună parte, reflectul doctrinei fasciste asupra Statului, în 
ceea ce priveşte raportul între suveranitate, locuitori şi forțele lor asociate, 
În virtutea acestor principii forma guvernământului reprezentativ, dublată 
cu organizația sindicală corporativă, şi-a lărgit cadrul de acțiune prin 
participarea organelor corporative la elaborarea normelor generale, și-a 
asigurat reglementarea raporturilor de muncă şi de producție. 

Încheiem acest capitol admițând în totul concluzia pe care profesorul 
Chimienti o trage în cartea sa, în urma analizei stricte a principiilor care 
au stat la baza alcătuirii Chartei Muncii, şi care spune: “Prin aplicarea 
acestor principii, articolul 2 din Statut a fost implicit modificat, în sensul 
că forma de guvernământ monarhică este, pentru dreptul nostru pozitiv 
public, de sistem reprezentativ corporativ” (Op.cit., pag. 272). 


mai sus, reies 


68 


PARTEA A DOUA 


Instituţii Constituționale. - Formarea şi Compeţi 
Organelor Constituţionale de Stat iapa 


CAP. V. 


Coroana 
Dreptul obiectiv al formaţiei sale 


Prin formația sa istorică, considerată ca un organism etni 
caracterele sale proprii, Coroana se poate defini c a 
constituțională complexă de drept public. 

Iisutuițiule Car 0 menţin activă pentru realizarea scopurilor sale în 
forma guvernământului monarhic-reprezentativ, de tip corporativ, sunt | 
rândul lor instituții constituționale de Stat. Ele sunt: i 

5 caca de succesiune la Tron, după Legea salică 

oștenitorul prezumtiv al Tronului, în cali 
i, în calita inci 
pe cai tea sa de Principe 

z Demnitatea deținută în Stat de către Regină. 

sea oate aceste instituții constituționale sunt, în această calitate, protejate 
prin diverse legi, prin garanții speciale. 

In ceea ce priveşte instituțiile: Coroană şi Regent, acestea din cauza 


C intei A 
celei lor constituționale, au calitatea de organe constituționale de 


a: o instituţie 


nai eeuile care guvernează viaţa celei mai cuprinzătoare dintre 
Sai ( Sa de guvernământ de felul acesta trebuiesc căutate în: 
350 370);4 7, 20, 34); în Codul Civil Italian (art. 68-65, 92, 99, 
din Sate sa Saca din 2 iulie 1890, dispoziții asupra statutului persoanelor 
lia regală; şi, în parte, în oarecare precedente de drept dinastic ale 

Tespectivei Case regale. 
sai Edlule care asigură în mod direct continuitatea existenței acestei 

ţii constituționale a formei monarhice, se găsesc: 

4) la Legea salică; 

b) la precedentele şi în cutumele de drept dinastic ale Casei 
domnitoare. 


69 


IO a piată aa ce a 


ea ee 


Principalele reguli după care Legea salică se aplică succesiunii la 
r 


Tron în Regatul Italiei, sunt: 
1. Femeile sunt excluse. E = 
2. Nu toţi descendenții bărbați din Regele defunct sunt admiși la 


succesiune. : Sg: ȘI Sare pe 
3. Succesiunea trece din fiu prim născut în fiu prim născut, în linie 


directă din Regele defunct. | Zteâuiă 

4. Numai în lipsa de fii primi născuți din prima linie directă din 
Rege şi de fii născuți primi din alţi fii, succesiunea trece la aceștia din 
urmă. 3 

5. În absenţa descendenței directe din Rege, succesiunea trece la 
fratele regelui. 

6. În lipsa descendenților bărbaţi din linia directă a Regelui, 
succesiunea trece la ruda masculină, cea mai apropiată în linie colaterală. 

1. Ordinea la succesiunea Tronului porneşte de la ultimul Rege care 
a încetat să domnească. 

Pentru a putea lua Coroana, se mai cer încă şi alte condiţii de drept 
comun, anume: a) Copilul conceput “jam pro natu habetur”; b) să fie 
născut viu şi viabil; c) să aibă starea de fiu legitim. În ceea ce priveşte 
dreptul dinastic, moștenitorul trebuie: a) să nu fie fiu legitimat sau adoptiv; 
b) să aibă 18 ani împliniți. Z 

Regele, suindu-se pe Tron, şi înainte de a intra în funcție, prestează 
jurământ înaintea Camerelor reunite, în temeiul art. 22 din Statut. Iar 
printr-un act de omagiu noului Suveran, senatorii şi deputaţii, prezenți la 
această şedinţă, repetă jurământul lor de credință Patriei, Regelui şi 
Instituţiilor (art. 49 din Statut). 

Regele poate renunța la dreptul public de a domni prin actul de 
abdicare. Acest act poate fi făcut şi semnat fără nici o rezervă sau condiție 
de către Regele care are vârsta de 18 ani împliniți. 


Regența și Locotenenţa 


„Regența este o instituţie de ordin constituțional propriu monarhiei 
ereditare, Ea se instituie atunci când, deși există Rege, acesta n-a împlinit 
încă | 8 ani, sau când Regele este în imposibilitatea fizică de a domni. În 
organizarea sa, Regența este reglementată în dreptul public de aceleaşi 
dispoziții care guvernează succesiunea la Tron. Calitatea de Regent s€ 


70 


Fe Sei cuie 


AI ae 


acordă persoanei care are acest drept, după legea ordini: 
Tron. Ai de succesiune la 
În Italia Regența se atribuie, în ordinea urma 
apropiate rude a Regelui (art. 12 din Statut), 2) pie I) Celei mai 
îndepărtate (art. 13); 3) În absența rudelor e „net rude mai 
(art. 14). ne Reginei Mamă 
În temeiul art. 23 din Statut, Regentul înaint 
jură credință Regelui și să observe loial Sarutul și celelalte legi ale ȘI ; 
Locotenența este de asemenea o instituţie monarhică = pe 
printr-un act autonom al Suveranului, care lipsind din Stat î 
pricina războiului prea îndepărtat de Capitala Statului, îşi alea i în 
la voia sa, şi aşezând-o alături de sine, îi dă calitatea de organ ar dia, 
pentru exercițiul tuturor sau numai a unora dintre atributiile sale n 
Deși Locotenenţa îşi găseşte fundamentul juridic în cutuma dinastică, 
acest act care comportă delegația unor anumite puteri proprii Coroanei 
unei persoane de încredere a Regelui, se face cu consiliul şi îi 
responsabilitatea guvernului. E de amintit formula Decretului Regal, de 
Locotenent General, numit la 25 mai 1915, în persoana lui Tia de 
Savoia, duce de Genua, decret contrasemnat numai de Presedintele 
Consiliului de atunci, Salandra: “În timpul absenței noastre din Capitală, 
în baza rapoartelor Miniştrilor responsabili, el va îngriji, în numele nostru, 
de afacerile administraţiei ordinare şi de toate celelalte acte cu caracter 
urgent, semnând decretele regale care vor fi contrasemnate şi publicate 
în formele uzuale. Ea va proceda în așa fel, încât afacerile de gravă 
importanţă să ne fie supuse nouă”. 


e de a intra în funcţie 


Dreptul obiectiv al competinței sale 


Prin natura puterilor şi a prerogativelor sale, prin drepturile sale 
publice proprii, şi mai ales prin poziţia constituțională a titularului 
Coroanei, Regele are calitatea de organ constituțional directal suveranității 
Statului. 

În această calitate, el participă direct şi prin mijlocul guvemnului 
său, la exercițiul suveranității, atât în ce priveşte funcțiile de guvemămant 
cât şi judiciară, încadrându-se ca atare perfect, în formula constituțională 
engleză: “The King in Parliament, the King în Council, the King in the 
Court”. Art, 5 din Statut afirmând că “lui singur îi aparține puterea 


7l 


o 


zi = orin aceasta eminenta să poziţie constituțională de 
executiva , proclamă p 


Șef pe a te funcţia legislativă, Regele participă direct: prin 
nc , 


IA e CR ine: si indirect: prin convocarea corpului 
aţa, SE Me [Sasa riza monlul de asemenea prin 
pe te prin dizolvarea Camerei Deputaţilor şi prin numirea 
E nul funcţiei executive, Regele participă: prin promulgarea 
legilor; prin comandamentul suprem al forțelor de uscat, apă şi aer; prin 
declaratia de război; prin Tratatele de pace, alianţă, &CineLt $. â.; prin 
numirea în toate funcţiile Statului; prin dreptul de ordonanță; prin mij locul 
regulamentelor și decretelor şi prin numirea şi revocarea Miniştrilor. 

În fine, în exerciţiul funcției judiciare, Regele intervine: prin numirea 
judecătorilor care administrează justiția ce emană de la Rese, în numele 
său, prin grațiere, amnistie şi comutare; prin constituirea prin decret re- 
gal, a Senatului în Înalta Curte de Justiţie. 

Cum practica acestor atribuţii ne este perfect cunoscută, ne vom 
permite să insistăm, mai pe larg, numai asupra unora dintre ele. 

În calitatea sa de Șef suprem al Statului şi de titular al puterii 
executive, Regele reprezintă în străinătate Statul, în toată plenitudinea 
lui. În art. 5, Statutul prescrie în general că Regele trebuie să aducă la 
cunoştinţa Camerelor toate tratatele încheiate, îndată ce interesul şi 
siguranța Statului permite aceasta, aducere la cunoştinţă care trebuie să 
fie întovărăşită de toate lămuririle necesare. Oportunitatea și momentul 
acestor prezentări Parlamentului sunt lăsate la completa discuţie a Șefului 
Statului. 

Singura condiţie pusă exerciţiului acestei funcții regale o găsim în 
acelaşi art. 5, în virtutea căreia “Tratatele care: 

a) comportă schimbări de teritoriu; 

b) sau sarcini pentru finanţele Statului, nu pot intra în vigoare fără 
asentimentul Camerelor”. 

In ceea ce privește competența regală, pentru durata Tratatelor, Regele 
E af abroga, stipulând un nou tratat; le poate proroga, şi le poate 

In afară de exerciţiul puterilor enumărate 
recunoaște Regelui o sferă 
Statului, precum i aparten 


mai sus, ordinea juridică 
personală autonomă a voinţei sale de Șef al 
enţa oarecăror drepturi publice individuale. 


72 


WES 


Pai 


Realizarea concretă a acestor acte de auton 
actele suverane pe care Regele le îndeplineşte î 
Familiei Regale, cât şi prin acelea de care vorbe 
relativ la calitatea Regelui de a putea conferi dec 
emanate prin Motu proprio. 

Am spus mai sus că Regele se bucură de oareca 
individuale, speciale; unele din ele îşi iau caracterul constituțional din 
calitatea sa de suveran; altele au un caracter de drept public patrimonial 
Printre primele avem: dreptul regelui la titlul de Rege al Italiei îs 
grația lui Dumnezeu și prin Voința Naţională” - legile de la 7 e 
1861 şi 21 aprilie 1861 - precum şi dreptul la titlul de “Majestate” - 
Decretul Regal din l ianuarie 1890; printre secundele găsim drepturile 
care revin Regelui în virtutea art. 19 din Statut - Dotaţiunea Coroanei şi 
Lista civilă. 

Dotaţia Coroanei, cuprinde: a) o alocaţia anuală din bugetul Statului, 
şi b) folosința tuturor bunurilor mobiliare şi imobiliare ale Coroanei. 

Credem că este oportum a aminti aci, în legătură cu drepturile 
Coroanei, şi faptul că principii familiei regale şi de sânge regal sunt şi ei 
de asemenea titulari ai următoarelor drepturi publice: dreptul la titlul de 
Alteță Regală, acela de a deveni de plin drept senator al Regelui, la vârsta 
de 21 ani, cu vot de la 25 ani; drept public patrimonial. 

Înainte de a încheia capitolul referitor la competența organului 
constituțional care e Coroana, vom spune câteva cuvinte despre caracterul 
de drept public al prerogativelor regale. 

Prerogativele sunt garanții constituționale, asigurate în interesul 
public unor organe de Stat, pentru a-şi putea îndeplini cu tot prestigiul 
necesar, atribuţiile ce le incumbă. Din pricina poziției sale eminente pe 
care o ocupă, Regele se bucură de cele mai multe şi mai largi prerogative. 

Între ele, mai importantă este aceea, prin care Regele, nefiind considerat 
ca un supus al Regatului, nu poate fi supus pentru toate actele sale, sancţiunilor 
legii comune. Într-astfel Regele nu poate fi citat ca martor înaintea juddecațu, 
nici citat personal şi nici să fie elector politic. Prerogativa regală, care ar 
putea sintetiza pe toate celelalte, e consacrată în art. Ada Statut, care 
proclamă că persoana Regelui “este sacră și inviolabilă 

Fiind inviolabil, Regele este juridiceşte şi politiceşte ires 
fața Camerelor, a legilor penale şi a jurisdict 
Penal se pedepsesc aceia care ar imputa Rege 


73 


Oimie se exprimă prin 
n calitatea sa de Șef al 
sc art. 78 - 80 din Statut, 
oraţii și titluri de noblețe, 


ri drepturi publice 


ponsabil în 


iilor. Prin art. 279 din Codul 
lui responsabilitatea actelor 


i 


6 - 278 din Codul Penal, se asigură Regelui Î 
lară. Aceleași articole se ocupă de prerogativele particul A 
culară. nei, Principelui Moștenitor ŞI Principilor familiei 
te protecția penală specială concedată persoanelor 


guvernului; iar prin art. 27 


protecție parti 
de drept penal ale Regi 
Regale, în ceea ce priveş 
lor. 

Regentul ar 
prescripții speciale, în ca 

Atribuţiile Locotenen 
prin decretul de numire. 


e aceleaşi atribuţii ca Şi Regele şi sunt cuprinse în 
drul art. 79 - 81 din Statut. 
tului sunt acelea pe care Regele i le deleagă 


CAP. VI. 
Guvernul Regelui: Şeful Guvernului, Miniştri, Consiliul de Miniştri 
Dreptul obiectiv al formaţiei sale 


Ca şi Coroana, în numele căreia de altfel activează, Guvernul este 
un organ complex al Statului. 

În dreptul constituțional pozitiv italian, în temeiul art. 5 din Statut, 
guvernul este Guvernul Regelui. Iar articolul 1 al legii din 1925, asupra 
atribuţiilor și prerogativelor Șefului Guvernului, Capo del governo, spune 
că “puterea executivă se exercită de Rege, prin intermediul Guvernului 
Său. Guvernul Regelui este constituit din Primul Ministru, Secretar de 
Stat și din Miniștri Secretari de Stat. Primul Ministru este şeful 
guvernului”. 

În ceea ce priveşte modul de alcătuire a Guvernului de către Rege, 
acesta numeşte mai întâi pe Primul Ministru, căruia i se conferă prin 
aceasta calitatea de Șef al Guvernului, responsabil în faţa Regelui de 
orientarea politică generală a Guvernului. Decretul de numire a Șefului 
Guvernului este contrasemnat de el; decretul de revocare este contrasemnat 
de succesorul său. 
eri ra de Stat sunt numiţi şi revocaţi de Rege, în urma 

uvernului, ei sunt responsabili față de Rege şi faţă de 


Sei ul Guvernului, de toate actele și de toate măsurile luate în exercitiul 
funcției lor. y 


In urma instaurării noii ordini i 
1N0i1 ordini corporative în Regat ei ă 
ul Italiei, de către 
Partidul Naţional F ascist, la nur “ | 


mirea Șefului de Guvern, Prim Ministru, 


74 


i ES 


ja 


ai 


ca şi aceea a Miniştrilor, trebuie să ţinem seam 
decembrie 1928, asupra Marelui Consiliu Pas 

1. Că Marele Consiliu, în urma propun 
tine la zi o listă de nume pentru a fi prezentat 
Primului Ministru, Șef de Guvern. 

2. Că menţinându-se toate atribuţiile şi prerogative] 
Guvernului, totuşi Marele Consiliu va ţine o listă de nume a A Șefului 
care în caz de vacanță pot asuma funcţii de guvernământ i ea 

Într-astfel, atribuţiile constituționale ale Coroanei, în că ce privest 
numirea și revocarea tuturor miniștrilor, care compun Guvernul i pr 
din acţiunea combinată a art. 65 din Statut cu art. 2 din legea din 1925 
mai sus citată. j 

Oficiul de Prim Ministru, în calitatea sa de Șef de Guvern, este 
organul constituțional direct şi imediat prin care Regele îşi Eee 
atribuțiile sale de Șef al funcției executive. Ceilalți miniştri sunt şefii 
administrațiilor centrale ale Statului. Fundamentul atribuţiilor lor se găseşte 


a de art. 13 din legea din 9 
CISt. Acest articol prescrie: 
erii Șefului de Guvern i 
ă Coroanei, în cazul lipsă) 


în Statut şi în diferitele legi organice. 


În ceea ce priveşte adunarea tuturor miniştrilor, care constituie astfel 
Consiliul de Miniştri în Statul italian nu se întâlneşte termenul acesta Și 
nici indicaţia că ar fi un organ constituțional al Statului: art. 65 - 67 nu 
vorbesc decât “despre miniștri”, nu-l întâlnim consacrat decât în art. 6 al 
Decretului Regal din 14 noiembrie 1901, asupra “determinării obiectelor 
de supus Consiliului de Miniştri”. 

_Subsecretarii de Stat sunt organe auxiliare ale Miniștrilor. Ei sunt 
numiți și revocați de Rege, în urma propunerii Șefului de Guvern, în acord 
Cu ministrul competent. Ei n-au atribuţii proprii, ci le exercită în marginea 
delegației ce li se dă de către ministrul respectiv. - Legea din 12 februarie 
1888 şi Decretul Regal din 1 martie 1888; art. 2 din Decretul Regal din 
10 iulie 1924. 


Dreptul obiectiv al competinței sale 
Atribuţiile şi prerogativele Şefului guvernului, 
Miniştrilor şi Consiliului de Miniștri 


Dreptul de ordonanță 


Coroana îşi exercită atribuţiile sale prin intermediul Guvernului 


75 


îi 


te compus, după cum ai văzut, din Șeful Guvernului, 
cr Miniştrii Secretari de Stat. iri 

Exercitându-se în aceleaşi domenii ca ŞI (capodă n ettio aţa Şefi lui 
de Guvern sunt şi ele diverse şi complexe. Rolul şi atribuţii Sasebo Șef 
de Guvern le vom examina în lumina noilor legi Saale e pe care i 
le-a datregimul fascist, care au făcut din vechiul Președinte al Consiliului 
de Miniştri organul central al guvernului Regelui. 

Prima şi cea mai importantă, dintre aceste noi legi, este aceea din 25 
decembrie 1925, asupra atribuţiilor şi prerogativelor Șefului de Guvern, 
Prim Ministru, Secretar de Stat. Prin această lege, oficiul de Șef al 


Guvernului capătă un caracter constituțional propriu, având atribuţii 
distincte de ale tuturor celorlalți mi 


iniştri. Aceasta în virtutea principiului 
constitutional că Șeful de Guvern este responsabil pentru politica generală 
a Guvernului său, în fața Regelui. Or, este echitabil ca cel ce îşi asumă 
răspunderile supreme să aibă şi puterile conforme. 

Prin art. 3 al legii, se precizează că Șeful Guvernului dirijează și 
coordonează opera Miniștrilor, decide asupra divergenţelor care se pot 
naşte între ei şi convoacă Consiliul de Miniştri, pe care tot el îl prezidează. 

Prin art. 4, Seful Guvernului are facultatea de a propune Regelui, 
constituirea şi atribuţiile noilor Ministere, măsura aceasta fiind tradusă în 
drept prin Decret Regal. Prin acelaşi articol, Regele poate să încredinţeze, 
tot prin Decret Regal, Șefului Guvernului, conducerea unuia sau mai multor 
ministere. Șeful Guvernului, la rândul său, poate ca printr-un decret să 
delege unui Subsecretar de Stat o parte din totalul atribuțiilor sale, în 
cadrul legii speciale de organizare a acelui minister. 

În virtutea art. 5 din aceeaşi lege, Șeful Guvernului face parte din 
Consiliul pentru protecţia și grija ce trebuie purtată persoanelor din familia 
regală. 

În ceea ce priveşte interdicția Guvernului în mersul lucrărilor 
Corpurilor legiuitoare, deja prin vechile regulamente ale Camerelor şi în 
baza art. 66 din Statut, îi era recunoscută Guvernului puterea de a interveni 
în momentul fixării ordinei de zi sau de a se opune la luarea în considerație 
a unui proiect de lege, venit din inițiativă parlamentară, de a refuza și 
răspunde imediat interpelărilor şi întrebărilor, de a cere ca propunerea 
unei moțiuni să fie trimisă la o epocă fixă, chiar îndepărtată. 

Prima parte a art. 6 din noua lege, dispune că nici o propunere nu 
poate fi înscrisă la ordinea de zi, a vreuneia dintre Camere, fără 


său, ca Ras 
Prim -Ministru ŞI din 


76 


E 19 


e RE 


consimțământul Șefului Guvernului. Aceas 
expune Guvernul la surprize care ar î 
responsabilității sale în ceea ce priveşte o 
Statului. 
Celelalte dispoziţii ale art. 6 constituiesc O inov 
art. 56 din Statut, în ceea ce priveşte intervenţia de a prezenta, î 
: » ÎN aceeaşi 


sesiune, un proiect de lege respins de către una din Cap 

aci conţinutul articolului, referitor la această materie: ere. Reproducem 
"1) Șeful Guvernului are facultatea de a cere c 
legi, respinsă de către una dintre Camere, să fie pusă la vot după 

a trei luni de la data primului vot. În acest caz, se Poe ca Sa 
la votarea propunerii de lege, prin scrutin secret Când Ca Sue 
avea de prezentat amendamente care cer reînnoirea votului, era EA 
discutarea propunerilor sunt limitate la zisele uri 
procedându-se apoi la votul legii propuse prin scrutin secret. e, 


"2) Șeful Guvernului are de altfel facultatea de a cere ca o propunere 


ta din considerația de a nu 

ie 

nu ae asupra rolului ŞI 
area generală Politică a 


ație față de conținutul 


a propunerea unei 


de lege respinsă de una din Camere, să fie transmisă celeilalte şi să fie - 


examinată şi pusă la vot de către aceasta din urmă. Când o propunere de 
lege, deja aprobată de către una din Camere, este aprobată de cealaltă 
Cameră cu amendamente, noul examen şi noua discuţie în fața Camerii, 
căreia propunerea a fost trimisă, sunt limitate de amendamente, după 
care se procedează, fără altceva, la votul prin scrutin secret, al legii 
propuse”. 

In concluzie, în baza art. 6, proiectul de lege, aprobat de către cealaltă 
Cameră, căreia i-a fost prezentat de către Șeful Guvernului, nu devine 
lege, decât când ea a fost în mod legal aprobată de către Camera care 
l-a respins prima. 

Legea din 25 decembrie 1925 atribuie Șefului Guvernului funcțiile 
de Notar al Coroanei. De asemenea el este, de drept, Secretar al Ordinului 
Suprem al Sfintei Anunţiata. lar în virtutea art. 8, Șeful Guvernului 
desemnează, rând pe rând, Ministrul care trebuie să-l înlocuiască în caz 
de absență sau de împiedicare. 

În afară de atribuţiile pe care i le dă Șefului Guvernului legea, mai 
Sus citată, el mai posedă încă multe altele, în era noilor leşi constituționale 
ale regimului, care au fost promulgate ulterior datei de 1925. Aceste 
legi sunt: legile militare; a) din 24 decembrie 1928, care instituie funcţia 
de Șefde Star Major General şi îi determină atribuțiile: d) asupra Comisiei 


77 


i 


ale ie 1928, modificată în 1930; c) asupra 
i 4 gin A Siguranța Naţională, legea asupra 
constituirii Miliiei li Fascist (decembrie 1928, modificată 
ordinii Şi aro o fiu 1929); legea Siguranei publice din 1926; 
prin legea din 14 « Si : Naţional al Corporaţiilor, din martie 1930; legea 
legea asupra Consiliului ae pt UT SE 
instituirii Academiei Regale a Italiei, din ma 26; legea din 
asue Sf (care modifică pe cea din iunie 1854) relativă la regulile 
EA i i legilor, în sensul că actul de promulgare regală trebuie 
să fie totdeauna contrasemnat, în afară de Ministrul Rropunatot; în mod 
egal şi de către Șeful Guvernului. Tot Șefului Guvernului îi sunt conferite 
atribuţiile Ministrului de Finanțe, asupra “A vocatura generală a Statului 
și asupra Curţii de Conturi, precum şi atribuţiile Ministrului de Interne, 
asupra Consiliului de Stat. Sub înalta supraveghere a Șefului Guvernului 
sunt plasate Institutul Central de Statistică, Opera Naţională a Orfanilor 
de Război, Opera Naţională Balilla, Comitetul permanent al Grâului, 
Consulta, Heraldica Regală. 

Vom insista, oarecum, în legătură cu legile de mai sus, în ceea ce 
priveşte legile militare şi importanţa constituțională pe care a înţeles să 
le-o atribuie nou! regim, politica militară fiind un alt câmp de activitate în 
care fascismul a înțeles să-şi imprime doctrina sa. 

Astfel, Șeful de Stat Major General nu mai este Șeful de Stat Major 
al legilor din 1908 şi nici al celei din 1925; el nu mai are atribuţiile 
prevăzute de diferite legi şi regulamente organice ale armatei. Șeful de 
Stat Major General este Înaltul Consilier al Șefului Guvernului în tot 
ceea ce se referă la organizația militară şi defensivă a țării, care la 
rându-i îl ține în curent cu politica sa în tot ceea ce îl poate interesa pe 
Șeful de Stat Major. În calitatea sa de Înalt Consilier al Șefului de Guvern, 
Seful de Stat Major propune aceluia liniile generale ale planului de 
ansamblu al războiului; la fel i se:supun Șefului Guvernului programul 
exerciţiilor militare de tot felul. Legea asupra Șefului de Stat Major 
General, spune: “în timp de război, Şeful de Stat Major General va 
exercita atribuţiile care îi vor fi stabilite în sarcina sa de către Guvern." 

In ceea ce priveşte prerogativele speciale ale Șefului de Guvern, ele 
sunt reglementate prin art. 5, 7 ŞI 9 ale legii din 1925. 

Art 7 precizează că Șeful Guvernului precede în funcțiile publice și 
emoniile oficiale pe Cavalerii Ordinului Suprem al Sfintei Anunţiate. 
“menea, prin buget, i se alocă anual pentru cheltuielile de reprezentare 


78 


Supreme a apară 


la cer 
De as 


SE Ss 


E a ER 


o sumă, care trebuie să fie determinată prin Decrer Re | 
Art. 9 din legea din 1925 şi art.9 din legea tipe ; 
Ul 1926, conții dispoziţii de garanţii penale speciale pers 
Șefului de Guvern. lar în noul Cod Penal, prin art. 280 
moartea atentatul contra vieții, integrității sau libertății î 
Guvernului. Art. 281 pedepsește de la 4 Ia 12 ani recl 
contra libertăţii sale; art. 80, pedepseşte cu sea! 
ofensa adusă onoarei şi prestigiului Șefului Guve 


părării Statului, 
Oanei şi funcțiilor 
se pedepseşte cu 
ersonale a Șefului 
“cluziunea, atentatul 
uziune de la 1 la 5 ani 
rnului, 


Miniştri și Consiliul de Miniştri 
Atribuţii şi prerogative 


În calitatea lor de conducători ai administrațiilor centrale ale Statului, 
exercițiul tuturor acestor atribuții își are fundamentul în art. 65 şi 67 ale 
Statutului. Ei exercită aceste atribuţii conform legii și sunt responsabili 
față de Rege şi Capul Guvernului. 

Prerogativele generale ale Miniştrilor sunt cele prevăzute în art. 66 
din Statut, de a avea liberă intrare în Camere, în calitatea lor de Miniştri, 
şi de a fi ascultați, dacă o cer; aceea de a nu putea fi acuzați pentru acte 
îndeplinite în atribuţiile lor, decât de Camera Deputaţilor (art. 47 din 
Statut); aceea de a fi judecaţi de Senat, constituit în Înaltă Curte de Justiţie, 
atunci când sunt acuzați. 

Atribuţiile Consiliului de Miniştri sunt cele prevăzute în regulamentul 
organic din 14 noiembrie 1901, iar prin legea 100 din 1926 s-a menținut 
în vigoare competința deliberativă a Consiliului de Miniştri, care trebuie 
să fie consultat la numirea Șefului de Stat Major General, pentru numirea 
Academicienilor Italiei şi în toate funcțiile Academiei, iar în virtutea art. 
5 al legii asupra Consiliului Naţional al Corporaţiilor, variațiile ȘI 
adăugirile în compoziția listei membrilor de drept ai acestui Consiliu 
trebuie deliberate de către Consiliul de Miniştri, în urma propunerii Șefului 
de Guvern. 

Art. 289 din Codul Penal acordă Consiliului de Miniștri protecția 
specială, reprezentată printr-o pedeapsă pentru orice act care ar put 
împiedice exercițiul atribuţiilor sale, considerând acest act ca un a 
la un organ constituțional de Stat. 


79 


De 


Dreptul de ordonanță 


are 6 din Statut și legea Nr. 100 ci E a 1926, asupra 
facultății puterii executive de a enara acaju i ide a: 

Art. 6 din Statut consacră principiului fundamental care activează 
exercițiul dreptului de ordonanță. Având în vedere că puterea executivă 
se exercită de către Rege, prin mijlocul Guver nului său, Guver nul Regelui 
va exercita puterea suverană a acestuia, pe baza art. 6 din Statut, prin 
ordonanţe şi regulamente. 

Pentru înțelegerea legii din 1926, care a rezolvat problema limitelor 
în cadrul cărora se desfăşoară dreptul de ordonanță al puterii executive, 
trebuie să ne mai servim de art. 6, 65 şi 67 din Statut, precum şi art. 5 din 
legea din 1865, asupra Contenciosului Administrativ, care prescrie: 
“Autorităţile judiciare vor aplica actele administrative şi regulamentele 
generale și locale, în măsura în care acestea vor fi conforme cu legea”. 

Legea din 1926, asupra facultății puterii executive: a) de a emana 
reguli juridice şi b) reguli, având forță de lege, a remediat o atare stare de 
lucruri păgubitoare pentru viața şi activitatea funcției de guvernământ. 

Legea se împarte în două: prima parte (art.1şi?), 
reglementează exercițiul dreptului de ordonanță, dând puterii 
executive facultatea de a emana, prin Decret Regal, reguli juridice 
relative la regulamentele de executare în uzajul facultăților funcției 
executive, la organizarea, la funcţionarea și la ordinul personalului 
administraţiunilor de Stat, chiar atunci când e vorba de materii, 
care până aci fuseseră reglementate de lege (art. 1). Prin art. 2 se 
prevede aprobarea prin decret a contractelor stipulate de Stat, în 
cazurile pentru care o lege este cerută. 

Partea a doua (art. 3) se referă: 1) la delegaţia dată de 
Parlament Guvernului de a emana reguli juridice, având forță de 
lege, și 2) la întrebuinţarea extraordinară a dreptului de ordonanță 
pentru cauză de necesitate (decrete-legi). 

N ag aa Ea că decretul-lege trebuie prevăzut i 
lege. Când una edu si aia a aid ie le 
ele două Camere aprobă proiectul de lege, 


preşedintele său îl transmite în ile P poa i 
în $ te 
Capa: zile Președinției celeilal 


80 


ȘI SiS 


RR 


“Dacă una dintre Camere refuză converși : 
Preşedintele dă o comunicare în << Gazeta ofiai în lege, 
încetează de a mai fi în vigoare, 
publicațiuni: 

“Dacă decretul este convertit în le 
eficacitatea amendamentelor ia dată cu în 
publicațiuni. 

“Dacă în doi ani de la publicarea sa 
convertit în lege, el încetează de a fi în vigoar 
ziua scadenţei acestui termen”. 

Prin garanţiile constituționale prevăzute, ac 
reformă constituțională nu înseamnă un abuz a] puterii executive 
ci cel mult o aşezare în veritabila sa lumină a principiului diviziunii 
puterilor în Sra; regula de drept, conținută în a doua parte a art. 6 
din Statut, a căpătat o interpretare autentică, mai conformă cu 
sarcinile şi responsabilitățile pe care le comportă funcția complexă 
a guvernământului. 


8€, cu amendamente 
cepere din ziua acestei 


Decretul n-a fost 
€, cu începere de la 


castă lege de 


CAP. VII. 
Parlamentul. Camera - Senatul 


Dreptul obiectiv al formației sale 
Despre Camera Deputaţilor 


Dintru început putem spune că dreptul obiectiv al formaţiei unei 
Camere elective este conținut în legea electorală politică. Această lege îşi 
Propune pe de o parte să facă mai organică legătura între diferitele probleme 
și soluții de drept constituțional şi societatea națională constituită în Star, 
1ar pe de altă parte ca funcționarea practică a electoralului să se miște în 
permanență pe liniile principale care stau la baza juridică a unui Sfat și a 
regimului său politic. Din această cauză, elaborarea unei leşi electorale 
suscită multiple şi dificile probleme, pe care fiecare regim politic înțelege 
să le rezolve, în conformitate cu doctrina şi tendințele sale. 

In lumina acestor considerații generale, vom păși la istori 
electorale italiene şi numai după aceea ne vom o 
principiilor care stau la baza noii legi electorale 


8l 


cul legislației 


pri asupra conținutului şi 
fasciste Nr. 1.993 din 2 


Da 


a ca aaa italiană fu promulgată în executarea art. 83 
nu la 13 zile după publicarea acestuia, printr-un Edict al Regelui 
Aa rtie 1848. Numărul deputaţilor era de 222; alegerile 


t, la 17 ma ; : Ș E 
Ce popa uninominal şi cu balotaj; sufragiul era restrâns, 
se Legea din 20 noiembrie 1859 mări numărul deputaților la 260, dar 


ispoziţii. Prin diferitele modificări succesiv 
ă intacte celelalte dispoziţii. Prin citei 4 rea 
“mărul deputaţilor trecu la 387 în 1860, apoi 443, 493 şi, în sfârşit, SOB, 


umărul su 2 
E 1, menţinând cele 508 locuri, introduse scrutinul 


Legea din 5 mai 189 


de liste cu vot limitat. E > S , 
Legile din 30 iunie 1912, Nr. 665 şi 666, introduseră sufragiul 


universal, conservând colegiul uninominal şi introducând votul cu buletinul 
imprimat în plicul Statului, şi cu prezentarea anticipată a candidaturii. 

Legea din 2 septmbrie 1919, prin Decretul Regal din 10 septembrie 
1919, introduse reprezentarea proporțională, constituind 54 colegii, 
compuse fiecare dintr-una sau mai multe provincii alăturate pentru a alege 
508 deputaţi. 

Decretele din 2 aprilie 1921 şi 20 martie 1921, măriră numărul 
deputaților la 555 şi pe al colegiilor îl reduseră la 40. 

Legea din 13 decembrie 1923 introduce sistemul majoritar, care 
asigura listei care obținea cel mai mare număr de voturi, cu condiția ca 
acest număr să nu fie inferior de 25% din votanţi, două treimi din 
mandate, adică 356, lăsând o treime, adică 179 mandate, minorităților. 
Colegiile erau fixate la un număr de 15. 

Legea din 15 februarie 1925, restabileşte scrutinul uninominalminal 
cu 500 colegii, declarând ales, prin scrutin secret, candidatul care ar fi 
obținut în circumscripția sa cel mai mare număr de voturi. 

Vine, în sfârşit, legea electorală în vigoare, text unic, aprobat prin 
Decretul Regal Nr. 1.993 din 2 septembrie 1928. 

Înainte de a intra în examinarea acestei legi, ne vom opri pentu 
scurt timp asupra dispoziţiilor fundamentale pe care Statutul le conţine în 
această materie. 

In virtutea art. 39 din Statut “Camera electivă este compusă din 
deputaţi aleşi de colegiile eletorale, în conformitate cu legea”, iar prin 
art. 41: “Deputaţii reprezintă națiunea, și nu provinciile în care au fos! 
aleşi. Nici un mandat imperativ nu li se poate da de către alegătorii lor. 
Articolele: 40 din Statut prevede condiţiile de eligibilitate, art. 42 durata 


82 


> 05 


=. 


Camerei elective, art. 60, competința Camerej 
țitlului electoral, art. 9 atribuţiile Regelui de 
incompatibilitatea funcției de Deputat cu ace 

Noua lege electorală a promovat două 
sufragiului electoral. Pe de o parte, a modifi 
constituirea Camerei elective, pe de altă part 
care se aflau până acum la baza electoratului. Sufragiul universal, co 
abstract, cantitativ, numeric și individualist, a fost înlocuit printr-un a. 
care îşi găsește fundamentul în activitatea productivă a fiecărui individ 
în spiritul principiilor conținute în Charta Muncii 4 

Prin această lege, care a păstrat exigenţele primordiale ale 
electoratului - sex, vârstă, naționalitate, situație penală - s-a stabilit 
următoarele categorii de electori: 1) acei care plătesc o contribuție sindicală 
în termenii legii Nr. 563, din 3 aprilie 1926; 2) administratorii şi membrii 
unei societăți sau a altui organ care plătesc o contribuție sindicală în 
termenii zisei legi; 3) cei care plătesc cel puţin 100 lire impozite directe 
anuale către Stat, provincie sau comună; 4) proprietarii şi uzufructuarii, 
de cel puţin un an, a titlurilor nominative ale Datoriei Publice a Statului 
sau titluri nominative lansate de provincii sau comune pentru o rentă de 
500 lire; 5) acei care încasează apuntamente sau salarii, o pensie sau orice 
alocaţie cu caracter continuu în sarcina bugetului Statului, provinciei, 
comunelor sau altor instituții supuse prin lege protecției şi supravegherii 
Statului, provinciilor sau comunelor; 6) membrii clerului catolic, seculari 
sau regulați, sau miniștrii cultelor admise de Stat. 

Dat fiind cultul pe care Fascismul înţelege să-l întrețină în jurul 
nucleului social primordial care este familia, s-a admis dreptul de vot 
tuturor bărbaţilor în vârstă de 18 ani, însurați sau văduvi cu copii, cu 
condiția ca ei să fie în posesia tuturor celorlalte exigențe cerute de lege 
prin art, 2. 

Prin art. 6 se prevede suspendarea temporară p Ss 
subofițerilor şi soldaţilor sub arme, cu excepția mareşalilor şi gradelor 
corespunzătoare. Art. 7 localizează exercițiul dreptului al î 
teritoriul comunelor, fapt pentru care electorul nu-şi poate €XEr pleda: 
său decât în comuna pe lista căreia a fost înscris. Art. 9 cuprinde principi 

i cae asa a r fi alcătuute 
8eneral al revizuirii anuale a listelor. Aceste liste însă nu E amară 
în întreaga lor unitate decât la fiecare 5 ani când Ministru 3 pe ste 
ordona birourilor municipale, prin aplicarea iulia i 


Pentru judecarea valid 
a dizolva Camera, a 
ea de Senator. 

mari reforme în Organizarea 
cat metoda de votare pentru 
e a schimbat radical criteriile 


ității 
rt. 64 


entru exercițiul votului 


83 


Sa 


stele electorale permanente nu pot fi modificate decâț 


încredințată. Li ă î i 
încredinț i anuale, la care se procedează în conformitate cy 


prin efectul revizuiri 
dispoziţiile legii. a 

Legea electorală italiană, 
colegiul unic național, acesta în v 
național fascist concepe raportu 


asociate. A a 
Numărul deputaților este de 400, întregul Regat formând un colegiu 


național. “Colegiul unic național este convocat de Rege”. 

Alegerea deputaţilor se face în trei faze succesive: a) propunerea 
candidaților de către asociaţiile sindicale; b) desemnarea celor 400 de 
candidaţi de către Marele Consiliu Fascist; c) votul corpului electoral. 
Regulile după care se realizează funcționarea colegiului unic național sunt 
conținute în art. 47-54, titlul 3, al legii. 

Propunerea candidaților aparţine, înaintea tuturor, Confederașiilor 
de muncă ale sindicatelor legalmente recunoscute. Aceste organe propun 
un număr total de candidaţi egal cu dublul numărului de deputaţi sortiți să 
fie aleşi, adică 800 candidaţi. Repartizarea acestui număr între diferitele 
Confederații este stabilită printr-un tablou anexat legii. Întrunirile 
organizate pentru a delibera asupra propunerii candidaților au loc la Roma. 
Votul are în vedere principiul majoritar. Un notar regal înscrie rezultatul 
votului într-un proces-verbal. 

În afară de Confederaţiile prevăzute de legea din 1926, facultatea 
de a propune candidați mai este conferită şi altor persoane morale, 
legalmente recunoscute, după o procedură specială. 

Propunerile odată făcute, sunt transmise Secretariatului Marelui 
Consiliu Fascist. 

După cum am spus mai sus, desemnarea pentru corpul electoral, a 


părăsind sistemul proporțional, a dopă 
irtutea criteriilor doctrinare în care regimuj 
| între suveranitate, locuitori şi forțele lor 


unic 


candidaților pentru cele 400 de locuri, se face de către Marele Consiliu 


Fascist, 

Marele Consiliu Fascist întocmeşte o listă de deputaţi, desemnaţi, 
luându-i din lista prezentată de secretariat în ordinea alfabetică, având 
însă libertatea de a-i lua şi din afară, când găseşte necesar, putând în 
modul acesta să introducă în Cameră o serie de personalităţi marcante ale 
vieţii publice. 

Lista astfel întocmită, prevăzută cu semnul fasciei-lictor, 
conform cu modelul prescris prin emblema Statului, se publică în " Gazeta 


84 


00 


DE ro ce 


Of cială" şi se afişează în toate comunele Regatului 
Li 


de Interne. 
Buletinul de vot al Statului este pre 


egale, care poartă amândouă, pe partea i 
formula: “Aprobați lista deputaţilor des 
al Fascismului ia 

Primul tip, de culoare albă în exterior, re 
toată suprafața sa culorile drapelului național şi p 
răspunsul “Da”; celălalt tip, de culoare albă, 
interior, poartă sub formulă, răspunsul “My”. 

Deci corpul electoral nu are a se pronunţa decât prin 
Votarea trebuie să rămână deschisă până la 7 seara. 

Curtea de A pel din Roma, formată din Preşedinte şi cei 4 Președinți 
de secţie, este constituită în Biroul Electoral Naţional. i 

În determinarea numărului sufragiilor, se vor socoti toate voturile 
cu excepția acelora a căror nulitate a fost declarată şi a acelora contestate 
şi neatribuite. Dacă jumătate plus unul din voturile valabil date e favorabilă 
listei, Curtea de Apel declară aprobată şi proclamă aleşi pe toți deputații 
desemnați pe această listă. 

Dacă jumătate plus unul din voturile valabil exprimate este contrară 
listei, Curtea de Apel declară că ea nu este aprobată. Paritatea echivalează 
cu aprobarea. 

În virtutea art. 60 din Starut şi 86 al legii electorale politice, îi aparține 
Camerei Deputaţilor dreptul de a se pronunța definitiv asupra eventualelor 
contestaţii. 

Prevăzând cazul când lista persoanelor desemnate de Marele Consiliu 
Fascist nu a fost aprobată, legea prevede reînnoirea alegerii şi modul cum 
se va proceda la această nouă consultare. A 

Când lista nu a fost aprobată, Curtea de Apel din Roma ordonă 
printr-un decret reînnoirea alegerii cu liste concurente și fixează data votării, 
nu mai înainte de 30 zile şi nici peste 45 de zile de la data decretului. 

La noua alegere, toate asociațiile şi organizațiile cae cuprind E, 
mult de 5.000 membri, toţi electori regulat înscrişi, au drept de a prezenta 
liste de candidați. 

Noile liste purtând numele şi prenumele cand 
cuprindă mai mult de trei pătrimi din numărul de 
Candidatul nu poate figura pe mai multe liste. 


Prin grija M inistrului 


ge i SS ien 
p rat în două tipuri de dimensiuni 
nterioară, semnul fe 


asciei-lictor şi 
e ă | 
mnaţi de către Consiliul Naţional 


produce în interior ȘI pe 
Oartă dedesubtul formulei, 


atât în exterior, cât ȘI în 


“Da” Sau Zei 


idatului nu pot Să 
putaților de ales. 


85 


ip aaae 


Ne mai fiind buletin de Stat tip unic, buletinul va fi preparat prin 
grija diferitelor asociații interesate; iar distribuirea lor se face prin grija şi 
responsabilitatea aceloraşi asociaţii. iata 

Odată votarea terminată, prezidentul o declară închisă i 
instrumentând un proces-verbal, trimite rezultatul Curţii de Apel din Roma, 
Curtea de Apel, constituită în Biroul Electoral Naţional, colectivizează 
voturile întrunite de fiecare listă şi proclamă rezultatul votului. Toţi 
candidaţii de pe liste care au obținut cel mai mare număr de voturi sunt 
declarați aleși. În acest sistem se face loc şi reprezentării proporționale. 

Oricine poate fi ales deputat, cu condiţia să îndeplinească condițiile 
prevăzute de art. 40 din Statut, afară de vârstă care a fost fixată la 25 ani 
şi sub rezerva dispoziţiilor legii Nr. 555, din 13 iunie 1912, asupra 
naționalități. 

Deputaţii care vor refuza să jure după formula art. 49 din Status, 
sunt considerați decăzuți din mandatul lor. 

O nouă incompatibilitate parlamentară înscrisă de noul regim a fost 
aceea prin care se declară ca incompatibili de a ocupa scaunul de deputat 
pentru înscrişii în Partidul Naţional Fascist care îndeplinesc funcții de 
consuli și miniştri de legație, acelea de secretari generali ale celor mai 
importante organizații sindicale, şi acelea de secretari provinciali. 

Ultima lege electorală italiană a inaugurat un nou sistem pentru 
organizarea funcției legislative în Star. Părăsindu-se alegerea individuală, 
acest sistem ține seama de noile condiții morale şi economice ale societății 
naționale integrată în Stat. Printr-o modernă organizare a sufragiului uni- 

Versal, fascismul a ținut să împletească elementul formal politic cu 
elementul economic din considerentul că, în structura morală şi materială 
a societății naționale încadrată în Stat, Dreptul, Politica şi Economia, 
trebuie să alcătuiască o unitate. Spiritul şi fundamentul noii legi electorale 
se cuprind perfect în formula: “Nu voturi pentru nume, ci voturi de 
programe şi orientare politică”. 


Despre Senat 
Reprezentanţa politică, în dreptul constituţional italian, este 


organizată în două Camere, în virtutea art. 3 din Statut, unul dintre aceste 


două corpuri îl alcătuieşte Senatul, despre a cărui drept obiect de formațiune 
ne ocupăm aci. 


86 


> 0 


DD a 


iti formarea Senatului, două tipuri mai Sunt răsnâ na: 
constituțională: a) prin mijlocul elecțiunii directe AA În practica 
b) prin sistemul mixt: formație prin ere ditate, iai e al d 

Senatul italian, neîncadrându-se exact fonica AS Viaţă 
are caracterul unei formaţiuni particulare: Ia realizare . i 
sub nici o formă principiile elecțiunii, nici directe nici di 
și 34 din Statut ne lămuresc asupra formării » DICI indir 


CAD: tt Senatului, 
În prima parte a art. 33 stă scris: “Senatul este compus di 

a E Pi ă US din membrii 

numiţi pe viață de Rege, într-un număr Care nu este limitat având or 

, arsta 


de 40 ani împliniţi şi aleşi printre Categoriile următoare” la 

precizează că Principii din familia regală fac parte, d i Fi u 
Senat. Ei intră în Senat la vârsta de 2] ani, cu drept de vot de în ze Fi 
Ei se aşează imediat după Președinte. Plinul dreptal Principilor din fi a 
regală coincide totdeuna cu demnitatea de Alteță Regală. ii 

Ca atare Senatul italian se compune din; 
persoana Principilor din familia regală, şi b) din 
de către Rege. 

Condiţiile necesare pentru acești din urmă, pentru a putea fi numiți 
senatori, sunt: vârsta, naționalitatea italiană şi folosința drepturilor politice, 

Alegerea senatorilor numiți de Rege, se face alegându-i din cele 21 
categorii, precizate de art. 33: 

1) Episcopii şi Arhiepiscopii Statului; 2) Președintele Camerei 
Deputaţilor; 3) Deputaţii, după trei legislaturi sau 6 ani de exercițiu; 4) 
Miniştri de Stat - demnitate onorifică fără funcție politică; 5) Miniștri 
Secretari de Stat, 6) Ambasadorii; 7) Trimişii extraordinari după trei ani 
de funcțiune; 8) Prim - Președinții şi Preşedinţii Magistraturii, Casaţiei 
şi ai Curţii de Conturi; 9) Prim - Preşedinţii Magistraturii de Apel; 10) 
Avocatul General pe lângă Magistratura Casaţiei şi Procurorul General, 
după 7 ani de funcțiune; 11) Președinții Secţiilor de Apel, după 3 ani de 
funcţiune; 12) Consilierii Curţii de Casaţie şi ai Curţii de Conturi, după 
3 ani de funcțiune; 13) Avocaţii Generali şi fiscali generali pe lângă 
Magistratura de Apel, după 5 ani de funcțiune; 14) Ofițerii Generali de 
Uscat şi mare; 15) Consilierii de Stat, după $ ani de funcțiune; 16) Membrii 
Consiliilor de provincie, după trei alegeri la preşedinţia ie 
17) Intendanţii Generali (actualmente Prefecţii Regatului), după an Să 
Serviciu; 18) Membrii Academiei Regale de Științe, după 7 ani piu 


o; Publice, după 
19) Membrii ordinari ai Consiliului Superior al Instrucție! Publice, Cup 


oilea grad; 
Şi alegere. 
este cazuri, 
Du participă 
ecte. Art. 33 


a) membri de drept, în 
membri numiți pe Viață 


87 


7 ani de exercițiu; 20) Cei care prin servicii sau merite eminente ar fi 
ilustrat Patria; 2 1) persoanele care de trei ani plătesc 3.000 lire impozite 
directe, din bunurile sau industriile lor. 

Numirea senatorului, ales dintr-una din categoriile enumărate mai Sus, 
comportă, două faze: 

Prima fază cuprinde Decretul Regal de numire. Acest decret este 
un act complex, care necesită concursul voinței Regelui şi aceea a 
Guvernului său, ca orice act de guvernământ făcut în temeiul art. 67 din 
Statut. Art. 2 din Regulamentul din 14 noiembrie 1901, prevede : “Consiliul 
de Miniştri deliberează numirea unui senator "; acesta trebuie interpretat 
în sensul că acesta deliberează numai propunerea de numire, care trebuie 
prezentată Regelui, nu însăşi numirea. 

Decretul de numire este, deci, un act suveran pe care un organ al 
Statului are competința constituțională de a-l emana; în litera şi spiritul 
art. 60 din Statut, nu-i aparţine Senatului sarcina de a reexamina în toate 
elementele sale Decretul Regal. 

A doua fază a numirii unui Senator este actul de validare din partea 
Senatului. Judecata Senatului nu atinge rațiunile pentru care s-a ajuns la 
numire. Art. 104 din Regulamentul Senatului interzice Comisiei de 
verificarea titlurilor să facă aluzii sau motivări asupra meritelor personale 
ale numitului. 

Actul de validare al Senatului comportă numai recunoașterea că 
numirea este conformă cu legea, fiindcă este de competința Senatului să 
judece dacă titlul pe baza căruia numirea a fost făcută intră în categoriile 
enumărate de art. 33 din Statut. Numai în cazul când indicația categoriei 
lipseşte, Comisia Senatului restituie decretul Guvernului, pentru ca acesta 
să facă cunoscut oficial titlul pe baza căruia numirea e fundată. 

Art. 1-11 din Regulamentul Senatului se ocupă de constituirea 
Președinției şi atribuţiile Președintelui. În urma dispoziţiilor statuate din 
1920, art. 3 din Regulament a căpătat o mai largă interpretare. Art. 3 
precizează: “odată constituit în mod provizoriu, Senatul procedează 
imediat, în aceeași ședință, prin voturi separate şi scrutin secret, la 
designarea respectuoasă către Coroană, a Senatorilor pe care Adunarea 
ar dori să-i vază numiţi de Rege, Preşedinte și Vicepreşedinţi." 

Designarea către Rege a Președintelui şi celor 4 Vicepreședinţi, este 
comunicată Șefului Guvernului prin Președintele provizoriu. Dacă regele 
acceptă, el semnează decretul de numire. 


88 


DD 


DD  — 


Având în vedere alcătuirea sa, pute spune că şi 
nare Naţională reprezentativă a Statului enatul Italian este o 


Adu 


Dreptul obiectiv al competinței sale 
Despre atribuțiile constituționale ale Camerel, 
Or 


«Doctrina constituțională italiană Consideră 
parlamentului ca două organe de guvernământ ale Statului și Natiunii 
în colaborare activă și solidară cu acţiunea Guvernului îi afiunii 
Parlament, în Administraţie, în Politică și în Justiţie” ezelu, în 
Chimienti (Op. cit., pag. 501). ii: DIOR 

În privința atribuțiilor, trebuie să remarcăm de la început că fiecare 
Cameră le exercită în mod izolat; fac excepție atribuțiile cu caracter 
constituant prevăzute de art. 15 din Statut, în virtutea căruia, în lipsă de 
descendent masculin și de mamă, Camerele convocate de către Consiliul 
de Miniștri procedează la numirea Regentului. De asemenea, în cazul art. 
22 din Statut cele două Camere se întrunesc împreună pentru a lua 
jurământul noului Rege şi a asculta Discursul Tronului la inaugurarea 
unei noi legislaturi. 

Atribuţiile Camerelor se disting în: A) atribuţii cu caracter normativ 
pentru legislație; B) atribuţii de colaborare și de control al anumitor acte 
ale Guvernului Regelui; C) atribuţii de puteri constituționale speciale. 

A) Este de la sine înţeles că cele mai importante dintre atribuțiile 
constituționale ale celor două Camere sunt cele cu caracter normativ în 
vederea legislației. Această activitate de preparare a normelor se mişcă în 
două direcții: 1) în vederea reglementării raporturilor sociale dintre 
particulari şi pentru formația şi funcționarea organelor constituționale de 
Stat, şi 2) pentru organizarea raporturilor economice între diferitele 
categorii sociale, precum și pentru constituirea organelor propri în Nes 
aducerii la îndeplinire şi rezolvarea acestor raporturi. Camerele participă 
la întocmirea legilor în baza art. 3, 10, 48, 52-56 din Statut. Ele cetei 
la elaborarea atât a legilor formale cât şi la aceea a legilor materia E 
impărțite la rândul lor în legi de drept public, au un caracter constituționa 
fiindcă se referă la materii esențiale, cum ar fi: 
monarhic al Statului, compunerea şi funcționarea orgă 
corporativă etc.; 


aceste două ramuri ale 


forma de guvernământ 
nelor de Stat, ordinea 


89 


B) În ceea ce priveşte atribuţiile de control şi de colaborare la oarecari 
acte de guvernământ ale funcţiei executive, Camerele exercită acest drept 
prin intermediul institutelor constituţionale care sunt: l) legile formale, şi 
2) întrebările, interpelările, moțiunile, anchetele şi ordinea de zi. 

Legea formală îşi ia caracterul din forma legislativă dată conținutului 
său. Formula generală a acestei legi este caracteristică. “Guvernul Regelui 
este autorizat ... “, "Se concede Guvernului Regelui facultatea de a ...”. 
Printre legile formale trebuie să socotim acelea de aprobarea bugetului, 
acelea de credite, adiționale, anchetele votate printr-o lege, legile pentru 
dotarea Coroanei, legile de delegaţie, legile de pensii privilegiate. 

Ne vom opri câte puţin asupra unora dintre ele. 

Legile financiare sunt discutate şi aprobate conform dispozițiilor 
generale din art. 52-55 şi 63 din Statutşi a dispoziţiilor speciale prevăzute 
în Regulamentele Camerelor. 

Formula legislativă prin care se aprobă proiectul de buget arată clar 
natura legii de finanțe. Pentru bugetul veniturilor: “Guvernul Regelui 
este autorizat să determine şi să perceapă, după legile în vigoare, 
impozitele şi taxele de orice specie, de a priveghea la repartizarea 
veniturilor monopolizate, după tarifele în vigoare, și de a face să intre în 
Casele Statului sumele şi rețetele care îi sunt datorate pentru exerciţiul 
financiar care merge de la ... până la ... conform prevederilor veniturilor 
conținute în prezenta lege. El mai este de asemenea autorizat să facă 
executive rolurile de impozite pentru exercițiul sus zis”. 

Pentru bugetul cheltuielilor, formula e următoarea: “Guvernul 
Regelui este autorizat să plătească cheltuielile ordinare şi extraordinare 
Ministerului ... conform cu prevederile prezentei legi. 

Legile de delegaţie conţin concesiunile de puteri făcute funcției 
executive care sunt proprii funcţiei legislative. Printre acestea deosebim: 
a) legi de pline puteri cu facultatea generală acordată Guvernului de a se 
substitui operei Parlamentului, în toate materiile care sunt de competința 
acestuia; b) legi de puteri extraordinare cu facultatea limitată de materiile 
imperativ indicate prin lege. 

Legile speciale de autorizare şi aprobare conțin în ele veritabile măsuri 
administrative. Între ele sunt: a) legile care aprobă anchetele propuse de 
Guvern, b) legile de aprobarea tratatelor, în special a acelora care comportă 
o sarcină pentru finanţele Statului sau schimbări de teritorii - art. 5 din 
Statut; c) legile asupra dotării Coroanei - art. 19 şi 21 din Statut. 


90 


Una dintre numeroasele atribuţii comune c 
! (3 


8ilor apa 
ita și de 


e E e Po lor două 
aceea relativă la dreptul de iniţiativă prevăzut de 4 Camere este și 
Deşi, în regulă generală, iniţiativa (e 
această inițiativă legislativă se poate exere 
membrilor respectivi. 


art. 10 din Statut. 
e Guvernului, totuși 
amere, prin intermediu] 


Dreptul de inițiativă parlamentară 


În ceea ce privește procedura de urmat la 
legea să fie autorizată la simpla lectură cel putin d 
apoi dezvoltată în şedinţă publică, în care Se 
trebuie să fie luată în considerare; şi în cazul afi 
normală. 
Pentru Camera Deputaţilor, autorizarea lecturi 
propunerile de legi sunt mai întâi dezvoltate pentru luare 
şi odată acestea obținute, se urmează procedura normală. 
În terogări le și interpelările sunt făcute Guvernului de unul sau mai 
mulți Deputaţi, în scopul de a obține lămuriri din partea acestuia asupra 
unor chestiuni speciale de politică generală sau de administratie. 
Pentru întrebare se poate cere un răspuns scris care, semnat de 
Ministrul sau Subsecretarul de Stat respectiv, se inserează în procesul- 
verbal al şedinţei Camerei. Se dezvoltă de obicei la începutul şedinţei. 
Interpelările referindu-se la chestiuni mai complexe, angajează o 
discuţie mai amplă. În Camera Deputaţilor, această discuție se limitează 
la interpelator şi Ministrul interpelat; la Senat, pot interveni în discuţie şi 
alți Senatori. 
Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede cazul când ca urmare a 
unei interpelări, interpelatorul sau alți Deputaţi pot prezenta o moțiune. 
Anchetele parlamentare se ordonă, respectiv, de către fiecare Cameră. 
Aceste anchete au drept scop să procure Adunării informații iaca 
legătură cu anumite chestiuni care ar interesa Adunarea respectivă. Ele 
au caracterul de propuneri din iniţiativă parlamentară şi ca atare urmeaza 
Procedura obișnuită; 
C) Exerciţiul atribuţiilor de puteri constituționale SE 
Camerelor cuprinde: a) reglementarea interioară şi validarea pr 
membri, şi b) atribuţiile judiciare ale celor două C 
Aceste atribuţii judiciare sunt speciale fiecărei 


91 


stituționale speciale conferite 


Senat, trebuie mai întâi ca 


e către patru birouri, și 
natul deliberează dacă ea 


rmatiy i se aplică procedura 


1 e suprimată şi 
a în considerație, 


opriilor 


Camere. 
dintre Camere. Pentru 


unu vaci eat 


Camera Deputaţilor: 1) concedarea autorizaţiei de a se intenta o acțiune 
împotriva unui membru al său; 2) acuzaţia Miniștrilor, şi 3) aplicarea 
sancţiunilor prevăzute de art. 120 al legii electorale. 

Pentru Senat: 1) judecarea propriilor săi membri; 2) judecarea 
Miniștrilor acuzaţi de către Camera Deputaților, şi 3) judecarea crimelor 
de înaltă trădare. 


Prerogativele parlamentare 


Ca şi atribuţiile parlamentare, prerogativele pot fi comune celor două 
Camere sau speciale fiecăreia dintre ele. 

Prerogativele comune sunt: a) puterea de reglementare în interior; 
b) puterea de a decide asupra chestiunii prerogativelor parlamentare; 
c) opinii emise şi voturi ale celor două Camere; d) puterea de poliţie 
conferită Președinţilor respectivi în interiorul Adunărilor; e) puterea 
disciplinară asupra propriilor membri;/) drept de apreciere suverană asupra 
actelor interioare şi cheltuielilor propriilor bugete, precum și asupra 
situației funcționarilor proprii. 

Prerogativele speciale, la Senat: a) necesitatea unui ordin al 
Senatului pentru a se putea proceda la arestarea unui Senator, în afară de 
cazul flagrantului delict; P) competența Senatului pentru a judeca delictele 
imputate membrilor săi. În ceea ce privește Camera: c) precăderea în 
examinarea şi aprobarea legilor fiscale şi cu caracter de finanțe; 
d) competența pentru a acorda autorizarea de a se proceda la arestarea 
unui Deputat pentru a putea fi tradus în faţa instanțelor judecătoreşti, în 
materie penală. 

Prerogativele parlamentare își găsesc sediul în articolele: 10, 37, 
45, 51 şi 61 din Statut. 


CAP. VIII. 


Partidul Naţional Fascist şi despre Miliția Voluntară pentru 
Siguranța Naţională 


Incepând cu acest capitol, ne vom ocupa de cele trei instituții 
constituționale, dintre cele mai reprezentative și specifice noului regim 


92 


constituțional, introduse în Italia de r 
Naţional Fascist, Marele Consiliu 
Corporaţiilor. Ne vom ocupa de ele, 

Orice regim politic, sub orice fo 
este un regim politic de partid. 

În Statul condus sub forma Teprezentativă funcți 
esenţială în viața Statului, operează sub Sugestia ce] Și (5 guvemământ, 
curentele vieţii naționale, reprezentat printr-un Ea Puternic dintre 
care există, din acest punct de vedere, între i Pica ra diferență 
regimuri, să le zicem democrate, stă în faptul că pe Su inelele 
din urmă, din pricina concepției lor despre suvecanitaţ c SEE acesiea 
compusă din indivizi nu-şi poate exercita veritabi] E a vAțiica 
suveranitate decât prin manifestarea liberă a tuturor Sia sii de 
viaţa socială a unei națiuni - curente reprezentate prin dei da i 
[pe când] regimul fascist, în virtutea doctrinei sale, care conce N = 
ca o entitate nediversificată în aspiraţiile ei morale Şi interesele za oc a, 
declară francamente că, în sânul unui Stat național, nu poate exista is, 
un singur partid, reprezentant al tuturor curentelor manifestate în cadrul 
națiunii Şi sinteză a tuturor aspirațiilor ei morale şi materiale. 

Este cazul Partidului Naţional Fascist. 

Din această cauză acest partid nu s-a oprit la faptul politic al cuceririi 
puterii, considerată ca un fruct al victoriei sale față de restul partidelor. El 
s-a afirmat ŞI s-a consolidat pe baza unor anumite principii, atât în domeniul 
economic, cât și în domeniul politic. 

Procedând astfel, Partidul Naţional Fascist a devenit punctul cen- 
tral al regimului, având o disciplină proprie şi o doctrină proprie. În modul 
acesta, partidul devine, în regimul fascist, elementul cel mai puternic, cel 
mai specific şi cel mai permanent al acestui regim. Este “coloana vertebrală 
a regimului”, cum l-a definit Mussolini însuși. Şi, după cum foarte bine 
remarcă dl. G. Roux în cartea sa L'Ifalie Fasciste, e de notat că dl. 
Mussolini este în acelaşi timp “Capo del Governo',- titlu civil- şi “Duce 
del Fascismo”, - titlu fascist. EL nu este “Duce del Fascismo” pentru că 
este “Capo del Governo”; dimpotrivă, Ducele Fascismului este de drept 
Șeful Guvernului. 

Prin numărul membrilor săi, destul de restrâns IE 
totalul aderenţilor era de 1.300.000, adică aproape Se e, Și forța 
totală a Peninsulei), Partidul Fascist apare ca o elită CE aa gre 


egimul fascist, E 
Fascist i Consili 
pe rând, în Ordinea 
rmă ar fi Organizat ş 


le sunt: Partidul 


ul Naţional al 
Stabilită aci, 
| S-ar manifesta, 


1 iunie 1931, 
din populaţia 


93 a 


ÎS 


acestei aristrocraţii stă tocmai în necontenita înălțime spirituală care o 
animă. Fapt pe care Mussolini îl consacră, spunând: “Opoziția nu este 
necesară la funcționarea unui regim politic sănătos... Opoziția, noi o 
avem în noi, noi ne controlăm sever pe noi înşine”. 

În raportul ministerial asupra proiectului de lege, cuprinzând regulile 
de organizare ale Partidului Naţional Fascist, prezentat la Senat în ședința 
din 6 noiembrie 1928, stă scris: “Și astfel Partidul Naţional Fascist, care, 
din vechile părtide cantonate în Stat și în lupte perpetue între ele, nu mai 
au de aci înainte decât numele, se îndreaptă cu hotărâre pentru a face 
parte din forțele organizate ale Statului și aceasta în poziția preponderentă, 
pe care înaltele sale merite trecute și marea sa misiune prezentă și viitoare 
i le-au asigurat deja de fapt”. 

Legea din 9 decembrie 1928 stabileşte regulile de organizare ale 
Partidului Naţional Fascist. Cea mai importantă dintre ele, pentru studiul 
nostru, este următoarea: “Statutul Partidului Naţional Fascist este aprobat 
prin Decret Regal, în urma propunerii Șefului Guvernului, după 
consultarea Marelui Consiliu al Fascismului şi Consiliului de Miniştri”. 

Enumerăm mai jos, celelalte reguli de organizare: 

Secretarul Partidului Naţional Fascist este numit prin Decret 
Regal, în urma propunerii Șefului Guvernului, Prim-Ministru, Secretar 
de Stat. El este membru de drept al Comisiei Supreme a Consiliului 
Apărării, al Consiliului Superior al Educaţiei Naţionale, al Consiliului 
Naţional al Corporaţiilor şi al Consiliului Central Corporativ. 

Prin Decret Regal, în urma propunerii Șefului Guvernului, Secretarul 
Partidului Naţional Fascist poate fi chemat să ia parte la ședințele 
Consiliului de Miniştri. 

Membrii Directoriului național al Partidului Fascist sunt numiţi 
prin decret de Șeful Guvernului, pe baza propunerii Secretarului Partidului. 
Secretarul şi membrii Directoriului rămân în funcţie timp de trei ani. 
Secretarii federali sunt numiţi prin decret al Șefului Guvernului, în urma 
propunerii Secretarului Partidului şi rămân în funcție timp de un an. 

Celelalte reguli care se referă la organizarea Partidului Naţional 
Fascistse găsesc în Statutul aprobat prin Decretul Regal din 20 decembrie 
1929. 

Partidul Naţional Fascist este constituit din “Fasci di 
Combattimento”, grupate în Federaţii provinciale. Șefii Partidului, 
“Gerarchi” sunt :“Ducele”, Secretarul Partidului, Membrii Directoriului 


94 


Naţional, Secretarul federal, Secretarul Fa 
Organele colegiale sunt: Directoriu] 
pirectoriul Federal, Directoriul Fasciiloy de Luptă 

Directoriul Naţional este prezidat de pei | Parti 
prezidat de “Duce”, iau parte: Ministrul de Inte m Partidului Cânde 
Voluntare pentru Siguranța Naţională Şi Minis 

Consiliul Naţional este compus din Sec 
Partidului urmează în acțiunile sale directive] 
al Fascismului. 

Secretarul Partidului colaborează cu or 
supravegherea activităţii politice a Confederațiilor naţionale fasei 
patronilor și lucrătorilor; el menţine legătura cu Președinția sa, ș 
Senatului, cu Comandamentul General al Militiei pete a 
Siguranța Naţională şi cu Direcţia generală a Italienilor din dei, A 

O lege specială, din 24 martie 1930, dispune că funcţionarul îi 

înscris în cadrele Partidului, nu poate îndeplini funcția de Secretar politic 
al unei Federaţii provinciale, fără consimțământul administrației de care 
depinde. 
e Legea din 14 iunie 1928 prescrie că organelor asociațiilor şi 
institutelor create de către Partidul Naţional Fascist le poate fi recunoscută, 
prin Decretul Șefului de Guvern şi al Miniștrilor de Interne şi de Finanţe, 
după consultarea Secretarului General al Partidului, capacitatea de a 
dobândi, de a poseda şi de a administra bunuri, de a primi legate și donații, 
de a reprezenta în justiţie şi de a îndeplini în general toate actele juridice 
necesare pentru a atinge propriile lor scopuri. Actele şi contractele stipu- 
late de către aceste organe, asociații sau institute, sunt supuse aceluiași 
tratament stabilit pentru actele stipulate de Star. Legatele şi donațiile, în 
favoarea lor, sunt scutite de orice taxe asupra afacerilor. 

În acelaşi raport ministerial, pe care l-am citat mai sus, în privința 
Partidului Naţional Fascist, stă scris: Ș: 

“Am spus încă de la început, că nu numai Marele Consiliu al 
Fascismului ia loc, prin prezentul proiect de lege, pr Iu & dresat A 
constituționale ale Statului, ci de asemenea și Partidul Nojiaeiă 
Fe ascist, care vine, într-un fel, să se încadreze în Stat, pentru a forma un 
din instituţiile fundamentale. 

Deja prin mai multe dispoziţii de legi $ 

ascist obținuse recunoașterea juridică, ca ună 


95 


Sciilor de Luptă 


Naţional, Consiliul Naţional 


trul Corporaţiilor, 
Telarii federali. Secretarul 
e trasate de Marele Consiliu 


ganele competente |a 


; decrete, Partidul Naţional 
dintre instituțiile Statului - 


rne, Comandantul Miliției - 


Die 


mai departe: iii : 
Iar ) a ] acesta se împlinește evoluția prin care Partidul Naţiona] 


Fascist, din simplă asociație particulară cu partidele vechiului regim, se 
transformă în o mare instituție de drept public, die ce fundamental 

“al Regimului, în acțiunea sa de propagandă și de educaţie politică şi 
socială a poporului italian . 

Iar într-un alt loc al Raportului: 

“Una din noutăţile esenţiale ale Statului fascist, noutate pe care el 
o are, din anumite puncte de vedere, în comun cu o altă mare instituţie a 
vieţii milenare, Biserica Catolică, este aceea de a poseda, alături de 
organizarea normală a puterilor publice, o altă organizare care cuprinde 
o infinitate de instituţii, care au drept scop să apropie Statul de mase, să 
pătrundă profund în ele, să le organizeze, să aibă cea mai mare grijă de 
viața lor economică și spirituală, să se facă intermediarul și interpretul 
nevoilor şi aspirațiilor lor. 

Este a întări forța de expansiune şi vigoarea acţiunii sale, prin 
așezarea Partidului Naţional Fascistprintre organele constituționale ale 
Statului. 

Organ politic de încredere şi reprezentativ al populaţiei italiene, 
adică a Națiunii, alături şi înlăuntrul organizației juridice a Statului”. 


Despre Miliția Voluntară pentru Siguranța Naţională 


Prin crearea acestei organizații cu caracter militar de către regimul 
fascist, o nouă forță armată s-a adăugat celor existente până acum în Italia. 

Ea s-a născut prin faptul însuși al revoluţiei naționale, extralegală, ca o 
creație spontană a dreptului Revoluției; pentru aceasta, nu mai puțin, ea a fost 
prima dintre creațiile noului regim care s-a introdus în ordinea juridică a 
Statului. 
Rostul său, dintru început, a fost acela de a proteja Şi conserva opera 
instaurată de către noul regim; după aceasta, ea s-a transformat într-o forță 
armată pentru apărarea ordinii publice, scoțând prin aceasta, armata 
propriu-zisă, din amestecul în chestiuni cu totul străine de misiunea sa. 
Era necesară creația și întreținerea pe mai departe a noii forțe armate, 
luăm în considerație învățământul de secole al istoriei lumii. 
Fiindcă nu este nici un pericol mai mare pentru viața interioară a 


unui Stat unitar, decât întrebuințarea trupelor în serviciul atât de divers al 


96 


dacă 


” înaltei misiuni care le-a fost încredințată, de a proteja integr laica 


apărării siguranţei publice. Din acest contac 
sociale, trupele sunt influențate ŞI din punctul de vedere al prestieiului 
cât şi acela al structurii lor morale. Intervenţia it = “lui lor 
ublic a deschis totdeauna porțile largi ale loviturii de Sy omeniul 
aventurierilor care au ştiut să profite de aceasta. eu turoe 
De aceea fascismul şi-a Propus, Şi a reuşit, să rezolve ace 
problemă a siguranţei publice, prin crearea Miliției Vol 
ei a fost imediat sancționată şi promulgată printr-o lege, a cărei inspirați 
ar putea fi căutată în tradiția statutară a Miliției Naţionale a lui gi 
Albert, care prin art. 76 ar fi voit s-o numească Miliția Comunală 
Această Miliție Voluntară pentru Siguranța Naţională, care zi mai 
poate fi considerată ca o Miliție de partid, ci ca o gardă a unui 
profund național, este condusă de ofițeri - cu dubla calitate de militari şi 
cetățeni - care întrețin disciplina și însuflețesc spiritul întregii formațiuni. 
Miliția Voluntară pentru Siguranţa Naţională, în calitatea ei de forță 
armată a Statului, este o instituţie constituțională de Stat. 
Curtea de Casaţie Supremă a Regatului (Secţia I-a), a afirmat 
într-o decizie: “că toate corpurile de armată trebuie considerate ca instituţii 
constituționale de Stat, şi că nu se poate adopta, în ceea ce privește 
corpurile armate ale Statului, calificări deosebite, când componenţii lor 
sunt supuși aceloraşi dispoziţii disciplinare şi penale, ca și cele care aparțin 
Armatei Regale. În particular, acest corp de Miliție Voluntară, prin 
funcţiile sale însăși, este un component necesar armatei, pentru că i s-a 
încredințat între altele (misiune într-adevăr extrem de demnă) instrucția 
premilitară pentru prepararea în serviciul lui Dumnezeu și al Patriei . 
Decretul lege din 1924, care constituie Miliția Voluntară, convertit 
în Legea Nr. 271, la 31 ianuarie 1926, răspunde la “necesitatea ca toate 
Jorțele armate ale Statului să fie armonizate și reglementate prin dispoziţii 
legislative și reglementare comună, pentru că numai într-un Singur 


. . : ; bine. să răspundă 
mânunchi de opere şi de sentimente ele pot, mereu mai bine, să sera 
a 


t cu grupurile Și curentele 


astă gravă 
niare. Constituirea 


regim 


Şi de a menţine solidaritatea instituțiilor sale . ioesi 

În virtutea art. 1 al legii, Miliția Voluntară pentru Steu anța jaf a) 
face parte din Forţele Armate ale Statului; membri săi sea Sei se SER 
de cr edință Regelui și sunt supuşi acelorași disp zi di, : aer că 
Ca şi acei care aparțin Armatei Regale”. lar prin art. a presati şi 
Seful Guvernului, de acord cu Miniștrii de Război, Marină, 


Să, 


a a a ai 


a 


Finanţe, şi Cu Comandamentul General al Miliției Voluntare Pentru 
Siguranța Naţională, se îngrijesc de a ordona organizarea ei pe baza 
rosturilor stabilite prin prezentul decret. E 

Militia Voluntară pentru Siguranța Naţională îşi are ierarhizată 
organizarea sa, ca şi celelalte Forțe Armate ale Statului. 

Comandamentul General şi Comandanții de Zonă, de grup autonom 
şi de legiune, ca şi ofițerii şi milițienii care le sunt ataşați, sunt în serviciul 
permanent; toți ceilalți ofițeri și milițieni trebuiesc normalmente considerați 
ca fiind în concediu. 

Milițienii sunt aleşi printre cetățenii Regatului, în urma cererii lor, 
şi ei trebuie să corespundă unor anumite condiţii de natură fizică, morală 
şi politică speciale, să aibă vârsta de 17 ani şi să nu fi depăşit 50 de ani. 
Ofițerii, în momentul încorporării lor, îşi păstrează gradul şi vechimea 
absolută, care le este atribuită în categoriile de concediu din Armata Regală, 
Marina Regală şi Aeronautica Regală, din care ei provin. 

Instrucţia premilitară a armatei a fost încredințată în mod 
permanent Miliției Voluntare pentru Siguranța Naţională, după regulile 
şi regulamentele întocmite de Ministerul de Război, în acord cu 
Comandantul General al Miliției. 

În ceea ce priveşte instrucția premilitară a armatei, Miliția Voluntară 
pentru Siguranţa Naţională a fost aşezată sub dependența directă a 
Ministerului de Război şi a Autorităţilor Militare teritoriale. Personalul 
Miliției Voluntare pentru Siguranţa Naţională, supus obligaţiei serviciului 
militar, în caz de chemare, sub arme, sau de instrucțiuni ordonate de către 
autoritățile militare, în caz de mobilizare, este încorporată în Armata 
Regală, la unităţile de care aparțin. 

Unităţile Miliției Voluntare pentru Siguranța Naţională, care sunt 
constituite din personal scutit de aceste obligaţiuni, concurează în timp 
de război la apărarea Statului, fie înlăuntrul Regatului şi al Coloniilor, fie 
pe lângă armata operantă, după misiunile particulare care le-au fost 
încredințate de Ministerul de Război. 


În cadrul Miliției Voluntare pentru Siguranța Naţională s-au instituit 


succesiv unități specializate cu reguli de recrutare, chemare şi funcționare, 
speciale. Aci se procedează gradat, făcându-se la început experiențele în 
anumite servicii de Stat, şi pe urmă, pe rând, aceste unități sunt constituite 
prin lege. 

Prima dintre unitățile constituite prin legea din iunie 1925, fu aceea 


98 


a Miliției feroviare, care se afla deja în func 

unui mare număr de împiegați ai căilor 
XIV-a, după capacităţile lor tehnice, s 
cu caracter militar, în scopul de a asi 
important serviciu public. 

Se constituiră apoi, tot prin lege, cele dou 
colonii, în 1924, iar apoi Decretul -lege din noiem 
Inspectoratele de grupe coloniale; Miliția forest 
forestiere domeniale, prin legea din 13 decembrie 1 
prin legea din noiembrie 1928; Miliția Poştală telegrafică din 18 marti 
1926; în sfârşit, un Decret - lege din 18 februarie 1930, a RE 
secțiune a Miliției Voluntare pentru Siguranța Naţională Ei se cl 
Miliția pentru Apărarea Aeriană Teritorială. es 


țlune, din 1923. Prin încadr 

ferate, Erupați în afisa Ș 
-a constituit un Puternic or i : 
gura buna funcționare a ii, 


ă Legiuni Libyene, în 
brie 1924, care institui 
ieră și a exploatăriloy 
928; Miliția drumurilor 


CAP. IX. 
Marele Consiliu al Fascismului 


Oaltă instituţie caracteristică noului regim, inserată și ea în ordinea 
constituțională pozitivă a Statului italian, este acest Mare Consiliu al 
Fascismului, care, în baza legii din 9 decembrie 1928, a fost “constituit 
imediat după venirea fascismului la putere în virtutea necesității neapărat 
resimțite a unui organ de coordonare şi de integrare a diverselor forțe ale 
Regimului și care devine de aci înainte, şi din punct de vedere juridic, un 
organ constituțional de Stat” (Raportul ministerial al legii). 

Compoziţia Marelui Consiliu este următoarea: 

Fac parte pe timp nelimitat “Ouadrumvirii” Marului asupra Romei. 

Sunt membri ai Marelui Consiliu în virtutea funcțiilor pe care le 
ocupă și pentru întreaga durată a acestora: 

1. Preşedinţii Senatului şi ai Camerei Deputaţilor. să 

2. Miniştrii Secretari de Stat ai Afacerilor Străine, Interne, Justiţie, 
Finanţe, Educaţia Naţională, Agricultură şi Păduri, Corporații- 

3. Președintele Academiei Regale a Italiei. | 

4. Secretarul şi cei doi Vicesecretari ai Partidului Naţional i aSCISt. 

5. Comandantul General al Miliției Voluntare pentu Siguranța 
Naţională. 

6. Președintele Tribunalului Special 


99 


pentru apărarea Statului. 


7. Preşedinţii Confederațiilor naţionale fasciste şi Confederaţiiloy 
naţionale a Sindicatelor Fasciste, ale Industriei şi Agriculturii. 

Mai pot fi numiţi ca membri ai Marelui Consiliu ŞI cu facultatea 
confirmării, prin decretul Șefului de Guvern, acei care, ca membri aj 
Guvernului sau ca Secretari ai Partidului Naţional Fascist după 1922, au 
binemeritat de la Națiune şi pentru cauza Revoluţiei fasciste; în aceleași 
condiții, aceste numiri trienale, pot fi în orice moment revocate, 

Șeful Guvernului, Prim - Ministru, Secretar de Stat, este de drept 
Preşedintele Marelui Consiliu al Fascismului. ELîl convoacă când găseşte 
necesar şi îi fixează ordinea de zi. 

Secretarul Partidului Naţional Fascist, este Secretarul Marelui 
Consiliu. Șeful Guvernului poate să-i delege puterile sale pentru a convoca 
şi prezida Marele Consiliu, în caz de absență sau de împiedicare. 

Atribuţiile Marelui Consiliu sunt deliberative şi consultative. De 
ele, în parte, se ocupă art. 11-13 ale legii de organizare. 

Art. 11 prescrie: “Marele Consiliu deliberează: 1) asupra listelor 
de deputaţi, în baza art. 5 din legea din 17 martie 1928 (art. 52 din legea 
electorală politică); 2) asupra Statutelor, ordinelor şi decretelor Partidului 
Naţional Fascist; 3) asupra numirii şi revocării Secretarului administrativ 
și a celorlalți membri ai Directoriului Partidului Naţional Fascist." 

Art. 12, care prevede atribuţiile consultative ale Consiliului, prescrie: 
“Opinia Marelui Consiliu trebuie ascultată asupra tuturor chestiunilor 
care au caracter constituţional." Şi mai departe: 

“Sunt considerate ca având totdeauna un caracter constituțional, 
propunerile de legi care privesc: 

1. Succesiunea la Tron, atribuţiile şi prerogativele Coroanei. 

2. Compunerea și funcționarea Marelui Consiliu, a Senatului și a 
Camerei Deputaţilor. 

3. Atribuţiile şi prerogativele Șefului Guvernului, Prim - Ministru, 
Secretar de Stat. 

4. Facultatea puterii executive de a emana norme juridice. 

5. Ordinea sindicală și corporativă. 

6. Raporturile între Stat și Sf. Scaun. 

7. Tratatele internaţionale care comportă schimbări de teritorii ale 
Statului sau coloniilor, sau renunţarea la achiziţionarea teritoriilor”. 

Prin art. 13 se dă de asemenea Marelui Consiliu o atribuţie cu caracter 
consultativ: “Marele Consiliu, în urma propunerii Șefului Guvernului, 


100 


ț Coroanei 


fo +mează și ține la zi numele de prezenta = 
pentru numirea Șefului de Guvern, Prim-- i Caz de vacanță 

“Sub rezerva atribuțiilor Coroanei, a Șeful Decretar de Stap 
Consiliului de Miniştri, Marele Consiliu formează i de Guvera și a 
lazi lista persoanelor care, în caz de vacanță, le soc 
pentru funcțiile de guvernământ”. 

Art. 8 prescrie: calitatea de membru a] 
compatibilă cu aceea de Senator sau Deputat. 

Prin art. 9 se asigură prerogativele personale 
Consiliu. Nici unul dintre membri Marelui Cons 
afară de cazul flagrantului delict, nici supus unei a 
măsurilor de poliție, fără autorizarea Marelui Consiliu. Nici o măsură 
disciplinară contra unui membru al Marelui Consiliu, ca Sări 
Partidului Naţional Fascist, nu poate fi adoptată fără deliberarea 
prealabilă a Marelui Consiliu”. 

Art. 10 prescrie: “Funcţiile de membru al Marelui Consiliu sunt 
gratuite. Nici o cheltuială nu este cerută Statului pentru funcţionarea 
Marelui Consiliu”. | 

Şedinţele Marelui Consiliu sunt secrete, sub rezerva comunicatelor 
presei redactate de către Preşedinţie. 

Pentru a ne da mai complet seama de caracterul şi importanța acestui 
organism constituțional, cu atâtea aderenţe în viața publică a Statului, ne 
luăm îngăduința să cităm câteva din pasajele mai interesante ale Raportului 
ministerial care a însoțit legea prin care a fost instituit: 

“Legea asupra Marelui Consiliu este un nou pas decisiv făcut înainte 
către absorbirea din partea Statului a marilor instituții născute din 
Revoluţia de la 1922”. Și mai departe: “Cât despre noul organ 
constituțional creat prin proiectul de lege și poziția sa față de celelalte 
organe constituționale ale Statului, nu vom întrebuința prea multe cuvinte 
Pentru a ilustra diferitele dispoziţii ale proiectului care îi reglementează 
constituirea și funcționarea. Cu toate că Marele Consiliu d devenit de 
aci înainte un organ constituțional de Stat, este drept cael e sari 
Se numi după numele pe care l-a purtat la naşterea sa și sub fi 0 
Şi acţionat timp de şase ani <-Marele Consiliu al je : 
Fascismul se identifică de aci înainte cu Națiunea și < îi Me 
urmare se poate spune că <<Marele Consiliu al Fascismului> e 
Cu <<Marele Consiliu al Națiunii şi al Statulub> - 


101 


Ministru, 
de asemenea Și ține 
olește recomandabile 


Marelui Consiliu este 


ale membrilor Marelui 
iliu nu poate fi arestat, 
Cțiuni penale, nici Supus 


Iar drept concluzie: 
“După cum am Spus mai Sus, poziția Marelui Consiliu reiese cla 


printre organele fundamentale și, de aci înainte, constituţionale ale 
Statului. Marele Consiliu se aşează printre celelalte organe constituționale 
ale Statului, într-o situaţie diferită de aceea a Guvernului, fie de aceea a 
Parlamentului, însă într-o poziţie tot atât de eminentă ca şi aceea F 
acestora două. Consiliul Suprem al Coroanei, Consiliul Ordinar a] 
Guvernului, în materie politică, participă în oarecare măsură la puterea 
legislativă; Marele Consiliu are de alifel după legislaţia în vigoare şi 
după prezentul proiect de lege, alte înalte funcțiuni, cum ar fi formarea 
listei deputaților desemnaţi să fie supuși aprobării corpului electoral şi 
direcţia supremă a activităţii Partidului Naţional Fascist și a organizaţiilor 
care depind de el. 

Din examinarea legii însăşi, ca şi din expunerea clară a raportului 
de mai sus, putem desprinde atât rolul constituțional al marelui organism, 
cât şi rostul său esenţial care nu poate fi altul decât acela de a menţine 


activă Orientarea Generală a Politicii Națiunii. Prin alcătuirea sa și prin | 


aşezarea sa în galeria celorlalte organe constituționale de Stat, Marele 
Consiliu este pivotul de bază al noii ordini juridice pe care fascismul a 
dat-o Statului. 

Centrul politicii noului regim, spune prof. Chimienti, “se găsește în 
Marele Consiliu al Fascismului, organ politic cu competință politică 
imediată alături de Guvernământul Regelui în Parlament. Partidul 
Naţional Fascist și organizația Corporativă operează la periferie în 
serviciul acestei activități (Op. cit.,pag. 568), 

lar mai departe, acelaşi autor scrie; “Marele Consiliu al Fascismului, 
fără responsabilitatea guvernării, însă cu o foarte mare responsabilitate 
față de Națiune, reprezintă şi constituie organul suprem al Statului pentru 
a concilia puterile suverane şi a indica Naţiunii orientarea politicii 
naţionale a Statului italian, a cărei realizare aparține Guvernului Regelui, 
sub responsabilitatea Șefului de Guvern şi Prim Ministru (Ibidem). 

Rostul acestui Mare Consiliu, nu trebuie luat şi analizat în sine, 
independent, ci numai în angrenajul normal al noii ordini în care intră 
toate legile asupra Șefului de Guvern, asupra facultăţilor puterii 
executive, asupra formării Camerei elective, şi în spiritul Chartei Muncii 
şi a tuturor legilor cu caracter corporativ, toate la un loc dinamizate de 
suflul şi activitatea Partidului Naţional Fascist. 


102 


Criteriile care s-au adus instituirii 
constituțional, de către militanții constitu 
mai ales la interpretarea articolului 12 din legea asupra Ma 
al Fascismului. Este vorba de dispoziţia generală prin c 
«caracterul obligatoriu al avizului Marelui Consiliu 
chestiunilor cu caracter constituțional” și că proiectele de 
materiile enumărate imperativ în zisul articol au totdea 
constituțional. 

De această problemă se leagă trei chestiuni ca 
puterea de a declara constituționalitatea unui proiect de lege privind 
materiile enumărate în art. 12; 2) dacă o propunere de lege cu caracter 
constituțional a fost votată de Parlament fără a se menţiona în promulgare 
că avizul Consiliului a fost luat; legea Îşi păstrează valabilitatea: 3) în 
ipoteza de mai sus, dacă puterea judecătorească poate declara că lee are 
un caracter constituțional. 

Cât priveşte prima chestiune se răspunde că aprecierea de a da unei 
legi caracterul de constituţională, aceasta aparține Guvernului Regelui şi 
în consecinţă Șefului de Guvern, fapt pentru care aceștia nu-s supuși nici 
unei injoncțiuni sau control. 

„Cât priveşte celelalte două chestiuni care se pun, rezolvarea lor se 
face prin răspunsul conținând motivarea de mai sus. 

Asupra procedurii de urmat, socotim că avizul Marelui Consiliu 
trebuie cerut înainte de a supune Regelui semnarea Decretului Regal pentru 
aducerea proiectului înaintea Parlamentului. 

Legea tace asupra faptului dacă avizul trebuie să fie comunicat 
Suveranului şi adus la cunoştinţa Camerelor. Credem totuși că aceasta ar 
trebui să se întâmple. 


ŞI funcționării a 


1 fun Cestui o 
Honalismului cla ia 


SIC, se referă 
relui Consiliu 
are se prevede 
QSupra tuturoy 
legi care privesc 
una un caracter 


pitale: 1) cui aparține 


CAP. X. 


Consiliul Naţional al Corporaţiilor 


ă de cea dea treia dintre 


În fine în capitolul de faţ i. 
» ne vom ocupa p ist, anunțate încă din al 


instituțiile constituționale create de regimul fas 
I-lea capitol al lucrării noastre, anume 
Corporaţiilor. 


de Consiliul Naţional al 


103 


„E d zale Mae aa 


Same onologică a legislaţiei, cea mai recentă creație 

El este și în alege ie am putea spune, odată cu autorii italieni 
a Regimului, dar în sa E ses Apis genetici Aa aci 
care s-au ocupa! e se ; ia Politicii de Stat italiene. 
reprezentativă a DrepH ri cu cât întreaga doctrină juridică fascistă 

aa rue păr ortului de suveranitate, cât şi conceptul Sat 
ua e Met reali de a natiunii, tind către o sintetizare care 
ECDL SI pată a în fundamentul regimului însuşi, Corporația. 

Du ga Ci Meta A că şi aci, ca şi în celelalte creații ale regimului, 
ha Va dat organul, în speță Consiliul Naţional al Corporaţiilor. 
Odată cu primele manifestări ale mişcării fasciste, s-a resimțit nevoia 
acestei noi activități de Stat. Conducătorii mișcării, primele asociații 
profesionale fasciste de lucrători şi funcționari ai serviciilor publice au 
vorbit, încă de prin 1919-1920, limbajul corporativ. SE 

În modul acesta, printr-un proces normal de evoluţie organică s-a 
ajuns la crearea instituției. Legea din 1926 asupra reglementării juridice a 
contractelor colective de muncă (art. 3) şi regulamentul pentru execuţia 
acestei legi (art. 42-46) declară solemn natura funcției şi dau schițele 
generale ale organului. 53 

Art. 3 din legea [din]1926 prescrie că: “asociaţiile de patroni și 
acelea de lucrători pot fi reunite prin organe centrale de legătură cu 2) 
ierarhie superioară comună”. lar art. 42 din Regulament prescrie că 
“organizaţiile astfel legate constituiesc o corporație”. 

La rândul ei, Charta Muncii, confirmă în a VI-a declarație, necesitatea 
funcţiunii organului corporativ: “Asociaţiile profesionale legalmente 
recunoscute asigură egalitatea juridică între cei ce dau de lucru și 

- muncitori, menţin disciplina producţiei şi a lucrului preconizând 
perfecțiunea. Corporaţiile constituie organizarea unitară a forțelor de 
producţie şi le reprezintă integral interesele. 

În virtutea acestei reprezentanţe integrale şi cum interesele producției 
sunt interesele naţionale, Corporaţiile sunt recunoscute prin lege ca Organe 
de Stat. 

Ca reprezentante ale intereselor unitare ale producţiei, Corporaţiile 
au: edicta reguli obligatorii asupra disciplinei raporturilor de muncă, 
ori de câte ori vor fi primit puteri necesare din partea asociaţiilor Cu 
care sunt legate”. 


Fundamentul social şi juridic pe care se întemeiază această instituție 


104 


corporativă, se găseşte în aceeași Chartă a Muncii SC 

spune: “ansamblul producției este unitar din pun 
obiectivele sale sunt unitare și ele se rezumă în bu 
şi în dezvoltarea puterii naţionale”. 

Prin Decretele Regale din 2 iulie 1926 şi 14 iulie 1927. se institui 
Consiliu Naţional al Corporaţiilor, dar nu intră în e Su 
considerentele expuse în raport: “funcționarea Însăși a Misterul 
Corporaţiilor, din momentul în care a fost instituit, Sfătuia să se Ea 
deocamdată la un organ a cărei funcţionare n-ar fi ieșit din sfera pt. 
facultă ți imprecise de a da consilii şi avize, ci dimpotrivă crede că trebuie 
expusă şi rezolvată, într-o reformă a structurii și a puterilor sale, problema 
legăturii între corporație și corporație”. (Raportul Guvernului la Senat 
asupra proiectului de lege Reforma Consiliului Naţional al Co 
Nr. 355, din 21 decembrie 1929). 

În sfârșit, legea din 20 martie 1930 instituie Consiliul Naţional al 
Corporaţiilor. 

Organizarea Consiliului Naţional al Corporaţiilor s-a făcut în: 
Secţiuni şi Subsecţiuni, Comisii Speciale permanente; Adunarea Generală 
şi Comitetul Corporativ Central. 

Preşedinţia Consiliului Naţional al Corporaţiilor aparține Șefului 
de Guvern, Prim - Ministru, Secretar de Stat, care convoacă Consiliul 
după necesităţi. 

Secţiunile Consiliului sunt: 

|. Secţiunile profesiunilor liberale și artelor, divizate în două 
subsecțiuni, una pentru profesiuni şi alta pentru arte. 

2. Secțiunea industriei şi a meseriilor, împărțită în două subdiviziuni, 
una pentru industrie, alta pentru meserii. 

3. Secţiunea agriculturii. 

4. Secţiunea comerțului. 

5. Secţiunea transporturilor terestre și a navigației interioare. 

6. Secțiunea transporturilor maritime şi aeriene, divizată în două 


subdiviziuni, una pentru transporturile maritime, cealaltă pentru cele 
aeriene. 


are in a doua declarație 
ct de vedere național; 
hastarea particularilor 


rporațiilor, 


7. Secţiunea băncilor. 

Subsecţiunile, în materia competinţei lor executive, au aceleaşi puteri 
Ca şi Secțiunile, şi pot funcționa separat de ele. 

Dacă obiectul deliberării este de interes comun pentru mai multe 


105 


Se iat Se Vale tra 


Aa N a 


din zisele Secţiuni şi Subsecţiuni, ele pot fi convocate laolaltă, în număr 
IN ZIS€ Sa , 
de două sau mai multe Secţiuni reunite. i ? Sie ri 
e a A obiectul deliberării interesează totalitatea ordinii sindicale Şi 
ân 


corporative ale Statului, Şi în cazurile pla a precare de lege, Secţiunile 
Consiliului sunt convocate în Adunarea 234 ă E zi 

Din Adunarea Generală fac parte: Minis trul orporaţiilor, Ministrul 
de Interne, Ministrul Agriculturii şi Pădurilor, Sec edakiul Partidului 
Naţional Fascist, Subsecretarii de Stat la Corporaţiile sindicale ale 
patronilor şi lucrătorilor, pentru Secțiunile GOE Spuizăigare: 

Mai fac de asemenea parte din Adunarea Generală: de 

1) Vicesecretarii şi o persoană competentă aDirectoriului Partidului 
Naţional Fascist, desemnată de Secretarul Partidului ă 2) Directorii 
Generali ai. Ministerului Corporaţiilor, 3) Directorii Generali ai 
Ministerului Agriculturii şi Pădurilor, 4) Preşedintele Operei Naţionale 
“Dopolavoro”, 5) Preşedintele Patronatului Naţional pentru Asistenţa 
Socială; 6) Preşedintele Asociației Naţionale a combatanților, 7) Un 
reprezentant al Asociaţiei Generale Fasciste a serviciilor publice, 
desemnat de către Asociaţie însăşi; 8) Doi reprezentanți ai altor asociații 
autorizate, în baza art. 92 al Decretului Regal din 1 iulie 1926, desemnați 
de acord de către însăși Asociaţii sau în lipsă de Ministrul Corporaţiilor, 
9) Zece persoane particulare competente în chestiuni de organizare 
sindicală, drept şi economie corporativă și a altor activități şi ştiinţe 
tehnico-juridice, interesând producția, desemnați de către Ministerul 
Corporaţiilor. 

Prin Decret Regal, în urma propunerii Șefului de Guvern şi după 
deliberarea Consiliului de Miniştri, se pot face adăugiri sau schimbări în 
lista membrilor de drept. : 

Pentru a trata diferitele materii cu caracter general și de ordin prin- 
cipal tehnic, se poate, prin decretul Șefului de Guvern Şi în urma propunerii 
Ministrului Corporaţiilor, să se instituie înlăuntrul Consiliului Naţional, 
Comisii Speciale permanente, compuse din persoane aparținând Adunări! 
Generale. Decretele fixează compoziţia ziselor Comisii şi limitele 
competinței lor, prin raport cu cele ale Secțiunilor şi Adunării Generale. 

Desemnarea reprezentanților în Consiliul Naţional al Corporaţiilor, 
din partea organelor sindicale și a altor asociații şi organizații, se face 
prin organele colegiale respective deliberante de grad superior, constituite 
ȘI convocate conform dispozițiilor Statutelor. 


106 


Calitatea de membru al Consiliului Na 
recunoscută prin Decret Regal, în urma prop 
este revocată prin aceeași procedură în c 
regulament. 

În momentul când își iau în primire func 
Naţional al Corporaţiilor depun jurământ du 
Regulament. 

Membrii Consiliului Naţional al Corporaţiilor, care sunt astfel în 
virtutea altor funcţii pe care ei le ocupă, rămân în funcție 
ani şi mandatul lor poate fi confirmat, 

Pentru a fi designat ca membru al Consiliului, este necesar a poseda 
toate calitățile prevăzute de legea electorală politică pentru eligibilitatea 
ca deputat. Dacă aceste calități lipsesc, mandatul e revocat. 

Consiliul Naţional al Corporaţiilor este chemat să-şi dea avizul său 
asupra următoarelor chestiuni: 

1. Realizarea şi integrarea principiilor conținute în Carza del Lavoro, 
urmând dezvoltarea sistemului corporativ şi exigenţele producției naționale. 

2. Propuneri de legi şi reguli în sensul Legii Nr. 100, din 31 ianuarie 
1926, când ele au drept obiect reglementarea producției şi a muncii. 

3. Protecţia intereselor de categorie din partea asociaţiilor sindicale 
şi exerciţiul funcţiilor de interes public ce li-s delegate de Stat, în baza 
Declaraţiei a III-a din Charta Muncii. 

4. Activitate de asistență a asociaţiilor sindicale, în sensul art. 4, 
paragraful ultim al Legii Nr. 563, din 3 aprilie 1926, şi al Declaraţiei a 
VIII-a din Charta Muncii, exercitată direct prin mijlocul organelor care 
operează sub supravegherea şi controlul lor, în special în ceea ce priveşte 
observarea principiilor conţinute în legislația sindicală şi în Carta del 
Lavoro în privinţa inițiativei private și a libertății de gestiune a 
întreprinderilor. a 

5. Activitatea organelor şi instituțiilor corporative în sensul măririi 
coordonării și perfecționării producției, culturii şi artei naționale, în sensul 
art. 44, litera b din Decretul Regal Nr. 1.130, din 1 iulie 1926, şi a 
Declaraţiilor a VI-a şi a VIII-a din Charta Muncii. 

6. Raporturile între diversele asociații sindicale, DALE = 
complementare şi organele şi instituțiile corporative, în EXCICII 
activităților indicate în precedentul paragraf. 
7. Coordonarea activității de asistență detentă 


fional al Corporaţiilor este 
unerii Șefului de Guvern. Ea 
azurile prevăzute de lege şi 


ţia, membrii Consiliului 
pă formele stabilite prin 


pe timp de trei 


asociaţiilor sindicale 


107 


lea ale Operelor Naţionale, în temeiul art. 19 al aceluiași decret, şi 
a tie e opere de asistență preconizate sau Sia st Oigane 
Xe îi să controlul Statului, de către Partidul Naţional Fascist sau de 
aşezate 


iculari. si LEI . 
E Chestiuni relative de încadrarea sindicală a diverselor categorii 


ea cura, asociaţiilor sindicale; E esarea ei 
delegaţiei dată, prin decretele de recunoaştere a n Cea Sin a de 
grad superior pentru exercițiul supravegherii şi protecției asociațiilor de 
zi eat de recunoaștere a noilor Confederații Naționale. 

11. Recursul prezentat în ultimă instanță de Ministerul Corporaţiilor, 
contra refuzului de admitere într-o asociație legalmente recunoscută sau 
contra expulzării sau altă formă de excludere, şi recurs contra refuzului 
de admitere a unei asociaţii de grad inferior într-o asociație de grad 
superior şi contra excluderii unei asociaţii de grad inferior de către o 
asociație de grad superior. eta ace 

12. Directive pentru formarea bugetelor asociațiilor sindicale. 

13. Coordonarea regională şi națională a plasării lucrătorilor pentru 
scopuri comune diverselor categorii de activitate şi în locul corporațiilor 
neconstituite. a 

14. Constituirea diferitelor corporații. 

15. Propaganda ştiinţifică și populară a principiilor informatoare de 
ordine corporativă. 

16. Reglementarea contribuţiilor sindicale. 

Deşi Consiliul Naţional al Corporaţiilor este chemat să-şi dea avizul 
său asupra tuturor chestiunilor interesând producţia națională, totuşi acest 
aviz nu poate înlocui pe acela al organelor consultative ale Statului, 
normalmente competinte, când acesta este obligat în baza legii. 

Avizul Consiliului Naţional al Corporaţiilor este obligatoriu: 

1) în materiile indicate de Nr. 9, înlocuind avizul Consiliului de 
Stat, prevăzut de dispoziţiile legii şi modificat. 

2) în materiile indicate mai sus la Nr. 10, 

3) în materiile indicate la Nr. 11, când e vorba de recursul contra 


refuzului de admitere sau contra excluderilor asociațiilor de grad inferior 
de către cele de grad superior. 


4) în materiile indicate sub Nr. 1]. 


108 


00 aaa 


dunarea Generală. 
Tea F ederaţiei Căreia 


E 


gatoriu pentru tot 


Cultatea d 


și de a emana 
ți cei ce aparțin 
Cării Ministrului 
"Gazeta Oficială 
Corporaţiilor”. 


nt supuse ratifi 
ublicarea lor în 
al Ministerului 


exercitată de asociaţiile sindicale legalmente recunosc 
complementare sau prin institute corporative, 

2. Formarea de reguli pentru coordona 
ale raporturilor de muncă stabilite în sensul 
1926, şi pentru coordonarea oricărei alte activi 

3. Formarea de reguli pentru reglemen 
colective între diversele categorii ale produc 
sindicale legalmente recunoscute. 


Comitetul Corporativ Central, instituit în sânul Consiliului Naţional 
al Corporatţiilor, are de sco 


p coordonarea activităţii Consiliului şi de a 
înlocui Adunarea Generală în intervalul reuniunilor sale. 

Cele șapte Secţiuni ale Consiliului sunt organe fundamentale ale 
acestuia, una pentru fiecare din marile ramuri ale 
prin Confederații Sindicale. 

S-a pus chestiunea de către unii constituționalişti dacă “activitatea 
corporativă a Statului nu este o funcţie suverană diferită de cele trei 
funcții cunoscute”. Prof. Chimienti, în cartea sa Dreptul Constituţional 
Italian, răspunde neted: “este oportun să declarăm în general că orice 
activitate nouă pe care şi-o asumă Statul, nu Compor tă jecesglnenie 
caracterele constituţionale ale unei noi funcţii suverane! (pag. 605). 

Activitatea corporativă care este de legislație, de politică, de 
administrație și de justiție corporativă, își găseşte mij locul de a se realiza 
Și dezvolta în cele trei funcții suverane ale Statului: legislativă, executivă 
ŞI judiciară, EA 

Ordinea juridică a asigurat politicii constituționale a pe 
Corporative o sferă de activitate liberă prin legea de d Cea Saca 
ianuarie 1928, prin care, Guvernul Regelui este autorizat, când e D 


ute, prin organele 


rea diverselor reglementări 
Legii Nr. 563, din 3 aprilie 
tăți normative a corporațiilor. 
tarea raporturilor economice 
ției reprezentate prin asociaţii 


producției reprezentate 


109 


piara ca tao 200 e au 


Înainte oi aa E INRRNIE 


să emane dispoziții având forță de lege pentru realizarea completă a Charte; 
e caatt priveşte caracterul normativ conferit Consiliului Naţional al 
Corporaţiilor, acest caracter nu este totuși suticient pentru a fi calificat 
de constituțional. Astfel, puterea normativă a Consiliului Naţional nu poate 
fi pusă pe acelaşi plan cu puterile Parlamentului sau Guvernului. 

Toate acestea, însă, nu pot lua Consiliului Naţional al Corporaţiiloy 
caracterul său de organ constituțional. Decretul Regal din 1 iulie 1926, 
art. 43, titlul III, conţine dispoziția următoare: “Corporaţia n-are 
personalitate juridică, însă este un organ al administraţiei de Stat”. 

În orice mod ar fi privit, prin compoziția şi prin funcționarea sa, 
Consiliul Naţional al Corporaţiilor se aşează între organele constituționale 
de Stat, în forma lui reprezentativă de tip corporativ. 


CAP. XI. 
Raporturile de Suveranitate dintre Italia şi Vatican 


În capitolul acesta vom încerca să descifrăm, pe cât ne va fi cu 
putință, spinoasa chestiune religioasă şi mai ales să căutăm a pune în 
lumină raporturile care există actualmente, din punct de vedere al 
Suveranităţii, între Statul italian, reorganizat fundamental de regimul fas- 
cist, şi Sfântul Scaun, cu reşedinţa în Vatican. 

Problema raporturilor dintre Statul Italian şi Papalitate este mult 
mai veche decât durata însăşi a acestui Stat italian. 

Italia a rămas multă vreme, aceea ce Metternich definise atât de 
sugestiv, “o simplă expresiune geografică”. Ea era împărțită într-o mulțime 
de principate independente, care erau tot atâtea Stare, cu atâtea suveranități 
şi cetățeni. Am putea spune că, politiceşte, Italia nu exista. 

În această situaţie Papa, stabilit la rândul său în Statul roman, cu 
capitala Roma, nu era stânjenit de nici un fel de piedică în exercitarea 
dominaţiei sale absolute, temporare, în Statul papal, spirituale, înlăuntrul 
Bisericii universale catolice. 

lată însă că, pe la mijlocul sec. al XIX-lea, unitatea italiană este un 
fapt îndeplinit, iar de la 1861 există chiar un Star italian organizat sub 
forma monarhiei reprezentative. Conflictul nu mai putea fi evitat. Mai 
ales că acest nou Stat înțelegea să se realizeze prin luarea în stăpânire â 


110 


„A IDR SE aaa 


00 RI tate 


i 
| 
| 
| 
| 


Romei, împotriva Papei, stăpân suver 
În urma expropierii sale forțate 


an până acum a| 


se închide într-o izolare voluntară. Și astfel se n 
care a fost numită “dissido”, a cărei durată trebui 
până la instalarea la conducerea Statului italian 

Raporturile dintre vechiul Stat italian şi Va 
legea de garanții promulgată la 13 mai 1871, uni 
italian şi prin care se defineau libertățile și gar 

Ea dispunea că persoana Pontifului este s 
că onoruri suverane îi sunt acordate în regat, 
suveranii catolici îi este conservată (art. 3); că 
apostolice (art. 5) etc. 

Din toate aceste dispoziţii ale legii însă nu reieşea de nicăieri 
caracterul de suveranitate al papalității însăși; din toate articolele se ridicau 
la suprafață doar ornamentele exterioare ale acestei suveranități fictive. 
Şi, mai ales, întreaga lege nu era decât un text impus de sus Papei învins 
şi redus la condiţia de simplu supus. 

În această situaţie găsi fascismul, la venirea sa la putere, raporturile 
de drept şi de fapt între Statul italian şi Papalitate. Or, un regim care îŞI 
făcuse întreg crezul său din reforma şi reorganizarea fundamentală a 
Statului, nu putea rămâne indiferent față de problema religioasă a acestui 
Stat, mai ales când această religie era aceea a catolicismului, universală 
prin întindere și supremaţia spirituală, fapt despre care fascismul este cel 
din urmă care să-i nege importanța. Şi astfel, regimul fascist își propuse 
să atace și această spinoasă chestiune şi s-o rezolve în spiritul nou pe care 
el îl aducea în scena lumii; fapt care s-a împlinit întocmai, după cum 
vom avea prilejul să constatăm mai departe. 

Problema nu era deloc uşoară. Conflictele dintre Biserică şi Statau 
marcat constant istoria tuturor națiunilor civilizate occidentale. Ea devine 
cu atât mai dificilă, cu cât de data aceasta Biserica se găseşte nu în fața 
unui Stat cu activitate limitată, ci în fața unui Stat totalitar, care înțelege 
să guverneze în același timp temporalul ca şi spiritualul. : abată 

Rocco, unul dintre cei mai reputați doctrinari al fascismului, aa 
“Statul fascist îşi are morala sa, religia sa și misiunea sa spiriiua sii 
lume”, Iar un scriitor al regimului, Missiroli, într-un jurnal de inspiraț 
oficială, proclamă preeminența caracterulu 


Il 


fican erau concretizate în 
lateral, de către Guvernul 
anțiile lăsate Papei. 

acră Și inviolabilă (art. 1), 
că preeminența admisă de 
va avea folosința palatelor 


i fascist al Statului “care este 


RET zener EC E 


. » 
catolic în măsura în care este fascist . | - | 
Statul fascist, înțelegând să păstreze pentru el singur întreaga direcție 


a vieţii Națiunii, înţelege să impună poporului propriile sale concepții în 
toate domeniile, intrând prin aceasta în conflict cu principiile de apostolat 
şi educație morală a catolicismului dirijat de Papă. Asupra raporturilor 
acestea, se citează de către dl. G. Roux (L'Italie Fasciste, pag. 160) 
următoarea declaraţie făcută de dl. Mussolini, însuşi: 

“Papa și noi, suntem făcuţi pentru colaborare. Eu mă ocup de vii, 
Regatul Papei este acela al sufletelor. Vedeţi, deci, cât de bine se aranjează 
toate. Eu îl iau pe om de la naștere şi nu-l părăsesc decât în momentul 
morții, moment în care îi aparţine Papei, să se ocupe de el”. 

Or, Biserica apostolică a catolicismului nu se putea resemna la rolul 
acesta, fără a-şi angaja, atât prestigiul, cât şi influența sa universală. 
Conflictul devenea deci insolubil în condiţiile acestea. 

Pe măsură ce fascismul se instala mai temeinic la conducere și, ca 
atare, asigurate fiindu-i poziţiile, începea să părăsească câte puțin din 
agresivitatea inițială, iar Papalitatea prindea să înțeleagă că noul regim 
nu are nicidecum caracter de provizorat şi că pasivitatea ei, ieşită din 
voluntară retragere, ar însemna o abdicare a rolului ce şi-a asumat, mai 
ales în urma progreselor morale obținute în masă, prin metodele fasciste, 
ambele forțe angajate într-o luptă surdă îşi dăduseră seama că o înțelegere 
ar fi mai folositoare, atât pentru unii, cât şi pentru alţii. 

Punţile de legătură nu lipsiră, mai ales în această Italie, ţară a 
diplomaţiei tranzacționale. La reluarea raporturilor, contribuiră în mare 
măsură eterna supleţe a Bisericii, fineţea diplomatică a spiritului italian, 
dorința autorităților italiene de a-şi conserva şi mări influența lor în 
străinătate, prin misiuni religioase, cât şi interesul însăşi al ambelor părți. 

Și astfel, după trei ani de tatonări reciproce, de conciliabule şi de 
tratative laborioase, în ziua de 11 februarie 1929, la amiază, în Palatul 
apostolic de la Latran, fură semnate de către Cardinalul Gasparri, 
plenipotențiar al Suveranului Pontif Pius al XI-lea şi dl. B. Mussolini, 
plenipotenţiar al Regelui Victor-Emanuel a] II-lea, acordurile care pun 
capăt “definitiv și irevocabil”, “chestiunii romane”. Sfântul Scaun se înclină 
în fața faptului împlinit de la 20 septembrie 1870. El constată că “fi este 
asigurat într-o modalitate adecvată tot ceea ce îi trebuie pentru a subveni 
guvernământului pastoral al Diocezei Romei şi Bisericii catolice în Italia 
și în lume”. El recunoaște “Regatul Italiei, sub dinastia de Savoia, cu 


112 


= O 


Roma drept capitală a Statului italian”. 

Prin tratativele de la Latran, în numă 
tratat politic, de care ne vom ocupa îndeose 
un concordat, se pune capăt formal unei stări de lucruri preluneite t; 
de douăsprezece secole. “Penrru Prima oară, spune dl. pesta a 


sa Le partage de Rome, pag. 8, 8uvernământul pontifical admitea că 

întru îndeplinirea operei sale, posesia Oraşului prin excelență ă 
> SD a, nu era 

indispensabilă . : 

Tratatul politic recunoaște suveranitatea Sfântului Scaun și declară 
regulată şi eliminată chestiunea romană. 

În preambulul acestui tratat se așează, în rezumat, toată problema 
menită să fie rezolvată prin articolele următoare, în acordul liber, intervenit 
între Statul italian şi Papalitate, şi pe care ne luăm perinisiunea să-l redăm 
în întregime, dat fund importanța sa deosebită: 

“În numele Prea Sfintei Treimi, 

“Având în vedere că Sfântul Scaun şi talia au recunoscut că e 
necesar să se îndepărteze orice cauză de diferend existent între ele şi să 
ajungă la o reglementare definitivă a raporturilor lor reciproce care să 
fie conformă justiției și demnității celor două înalte părţi și care, asigurând 
Sfântului Scaun într-o modalitate stabilă de fapt și de drept care să-i 
garanteze independenţa absolută pentru îndeplinirea înaltei sale misiuni 
în lume, să permită aceluiași Sf. Scaun de a recunoaște rezolvată în mod 
definitiv şi irevocabil <<chestiunea romană», născută la 1870 prin 
anexiunea Romei la Regatul Italiei, sub dinastia Casei de Savoia; 

Că trebuie, pentru a asigura Sfântului Scaun independența absolută 
și vizibilă, de a-i garanta o suveranitate indiscutabilă atât în domeniul 
internaţional şi ca urmare firească necesitatea de a constitui cu modalităţi 
particulare <<Cetatea Vaticanului>> recunoscând Sf. Scaun asupra acestui 
teritoriu plină proprietate, putere exclusivă şi absolută şi jurisdicție absolută. 

S. S. Suveranul Pontif Pius al XI-lea şi Majestatea Sa Victor 
Emmanuel al III-lea, Rege al Italiei, au hotărit de a stipula un “ 30 
numind în acest scop doi plenipotenţiari, adică din partea îi i ei 
Eminenţa Sa Reverendisimă Cardinalul Petre Gasparri, EAI spe 
de Stat, și din partea Maiestăţii Sale, pe Excelența Saca ai 
Mussolini, Prim-Ministru şi Șef al Guvernului . 

Chiar din primul articol al legii “talia recunoay și 
Principiul consacrat în articolul prim al Statutului rega 


SE trei, compuse dintr-un 
4, O convenţie financiară şi 


rtea 


e și afirmă din nou 
lui cu data de 


113 a: 


A. 


348, în virtutea căreia religia catolică, apostolică şi romană 
| j 
4 mar He ] lă EL) 


'ol e Stat > = 0 - Ale 
este singura! tat Scaun este declarată “inerentă naturii sale, 
yeranitaica 3 se în lume”(art. 2). 
at diției sale și exigențelor sale în lum (e : ). 
conformă în sc art. 3, tratatul se ocupă de creația “Cetății Vaticanului”. 
incepeti Sr “folosinţă exclusivă , “jur isdicție suverană”, îi 
“Plină prop pra Vaticanului Şi dependinţelor între care 


cute Papei asu ui şi en 
sunt pa otru. Nu e lipsit de interes ŞI notăm, că întreg acest Stat, în 
Biserica Sf. : esa ane de mai sus, nu are, ca întind 

E ită atribuţiile suver: = ze 
care Papa ÎŞI EXEIC 
mai mult de 44 hectare. 


E drept că la începutul conversaţiilor, dl. Mussolini era dispus să 


cedeze Papei în afară de Vatican, cu biserica sa, asul şi grădini, o 
zonă de şapte sau opt ori mai întinsă, peste lanicul: Villa Doria Pomphili 
Villa Gabrielli, pinedul Sachetti. E drept că în aceste porțiuni Papa trebuia 
să recunoască suveranitatea Statului italian prin plata anuală a unei lire. 
În această situaţie, Papa n-a acceptat. 

Nu e mai puţin adevărat, că Vaticanul nu se mărginește doar la aceste 
frontiere să le zicem liliputane. EI posedă în afară o serie de insule, nu în 
suveranitate integrală e drept, dar în proprietate privilegiată. 

E vorba mai întâi de parcelele prevăzute cu imunitate diplomatică, 
implicând scutiri fiscale şi sustrase exproprierii: basilicele patriarhale 
Sf. Ioan din Latran, Sf. Maria Mare, Sf. Paul, în afară de ziduri; palatul 
Sf Calixt; pe Ianicul imobilele Propagandei Fide etc. 

Urmează un alt grup de edificii, care nu au decât scutiri fiscale: 
Universitatea gregoriană, Institutul biblic, Institutul oriental, Institutul 
arheologic, Colegiul lombard etc. Toate acestea, din faptul că prin 
Concordatul semnat în acelaşi timp, basilicele patriarhale Sf. Joan din 
Latran, Sf. Maria Mare, Sf Paul beneficiază] de tratment de favoare 
pentru toate posesiunile pontificale în peninsulă. 3 

In ceea ce priveşte Cetatea însăşi a Vaticanului de care se ocupă 
Tratatul în articolele sale sub nr. 3 până la 8, ea este în plină proprietate, 
putere excesivă şi jurisdicție suverană a Sf. Scaun. “Nici o ingerință din 
partea Guvernului italian nu se va putea manifesta aci, și nu se va exercită 
o altă autoritate decât aceea a Sf. Scaun”, confirmă art. 4. A 
ru Panolitrnăoae Goi las angaja aie Co 
în comunicaţie cu Su A Eee o igoaţie alecvale dei apese pi în 

e ferate ale Statului, prin intermediul unei gări ! 


114 


„7 gi e 


Za 2 zei cu 


Cetatea Vaticanului, să-i facă acesteia legături telegrafice, telefonice, 
poştale și radiofonice etc.( art. 6). 

Iar art. 7, insistând prin prevederile sale asupra caracterului absolut 
de suveranitate a Cetăţii Vaticanului interzice “aeroplanele, de orice speță 
ar fi, să zboare deasupra teritoriului Vaticanului”. 

Persoana Suveranului Potif e declarată sacră şi inviolabilă: atentat, 
injurii, provocațiuni, ofense publice sunt pedepsite ca și cum ar fi îndreptate 
împotriva Regelui (art. 8). 

Art. 9 al Tratatului se ocupă de cetățenia vaticană. 

În conformitate cu regulile de drept internațional, sunt supuşi 
suveranității $/ Scaun toate persoanele având un domiciliu stabil în Cetatea 
Vaticanului. 

Aceste persoane, independent de circumstanțe, când nu se mai 
consideră ca atare, şi nu au altă naționalitate, se vor considera în Italia 


- fără altă formalitate ca cetățeni italieni. 


Cât timp aceşti cetățeni ai Vaticanului, se află pe teritoriul Regatului 
Italiei, li se aplică atât în ceea ce priveşte Statutul lor personal cât şi cel 
real, legislaţia italiană. 

Demnitarii bisericii şi persoanele aparținând Curţii pontificale 
- indicaţi într-un tablou - chiar dacă nu-s cetățeni ai Vaticanului, sunt 
totdeauna, faţă de /talia, scutiți de serviciul militar, juriu şi orice prestație 
cu caracter personal. În acelaşi condiţii se află şi funcționarii indispensabili 
serviciilor Sf. Scaun (art. 10). 

Italia recunoaşte Sf Scaun dreptul de legaţie activ şi pasiv, după 
regulile de drept internațional. Se va acredita un ambasador italian pe 
lângă Sf. Scaun, şi un Nunţiu pontifical pe lângă Italia, care va fi şi decanul 
Corpului Diplomatic (art. 12). 

Imobilele indicate în art. 13 și 14 de care am menționat mai sus, se 
bucură de dreptul de extrateritorialitate. De asemenea, prin art. 16, se 
prevăd scutirile de impozite ale unor institute, aflate în afara teritoriului 
Vaticanului şi de care la locul respectiv, am făcut mențiunea cuvenită (art. 
15). 

Agenţii diplomatici ai Sf. Scaun şi ai Statelor străine, prevăzuţi cu 
pașapoarte vizate de reprezentanții pontificali în străinătate, pot fără nici 
o formalitate să ajungă la Cetate, trecând prin teritoriul italian (art. 19). 

Cardinalii vor avea aceleaşi onoruri ca şi Prinții de sânge. Conclavele 
şi Conciliile vor fi libere şi protejate, atât cele care se țin la Roma, cât și 


Il5 


a ic pecete a aa e aaa ie II 


Da aa e 


c în Vatican (art. 21). te 
ses a aa priveşte pedepsirea delictelor comise în Cetatea 
n 


Vaticanului, la cererea Sf. Scaun şi printr-o delegaţie e el ae) 
în fiecare caz, fie în mod permanent, Italia va veghea pe teritoriul 
Pula «aie 'rea delictelor care vor fi comise în Cetatea Vaticanului, 
ua Da E. ] delictului s-a refugiat pe teritoriul italian 
afară de cazul când autorul delctult rieicae leii , 
când se va proceda fără o altă formalitate contra lui după regulile legilor 
itali It..22) a cache 
seen ie prevede formalitatea şi cazurile extrădării. 

Pentru executarea în Regat a sentințelor emanate de la tribunalele 
Cetăţii Vaticanului, se vor aplica regulile Dreptului internațional 
(art. 23). i A 

Art. 24 prevedea neutralizarea Cetăţii Vaticanului. Cetatea 
Vaticanului va fi totdeauna şi în toate cazurile considerată ca un 
teritoriu neutru și inviolabil. 

În sfârşit, prin art. 26, Biserica Catolică recunoaşte Regatul Italiei, 
sub Dinastia Casei de Savoia, cu Roma capitală a Statului Italian. La 
rândul său, Italia recunoaşte Statul Cetăţii Vaticanului, sub suveranitatea 
Pontifului Suveran. Prin acesta se abrogă Legea Nr. 214, din 13 mai 1871, 
şi orice altă dispoziţie contrară prezentului tratat. 

Avantaje financiare (cuprinse în convenţia specială financiară 
încheiată la aceeaşi dată), vor permite ca Statul pontifical să fie administrat 
în virtutea unui buget regulat. Acesta nu împiedică Sf. Scaun de a primi 
subsidii exterioare. 

Convenţia prevede în art. 1 că Italia să obligă se verse Sf. Scaun, 
la schimbarea ratificărilor Tratatului, suma de 750.000.000 (şapte 
sute cincizeci milioane) lire italiene și a remite în acelaşi timp Sf. Scaun 
din împrumutul consolidat italian 5% la purtător (cu cupon scadent la 
30 iunie următor), valoarea nominală a unui miliard de lire. 

Sf. Scaun declară că acceptă aceasta cu titlu de reglementare definitivă 
a raporturilor sale financiare cu/talia, care decurg din evenimentele de la 
1870 (art. 2). 

Toate actele de îndeplinit pentru executarea Tratatului, Convenţiei 
şi Concordatului, vor fi scutite de orice impozite. 

Prin aceste trei acte, de o importanță capitală, pentru armonizarea 
intereselor și drepturilor respective ale Papalității şi Statului Italian, fructe 
târzii ale unor îndelungate și laborioase tratative duse cu perseverență și 


116 


De ORICAT 50 ec, 20005000» 


dibăcie de către plenipotenţiarii Iscusiți aj ambelor tabere, s-ar putea spune 
că s-au așezat, dacă nu pentnu totdeauna, oricum pentru multă vreme, agitatele 
valuri ale faimoasei “chestiuni romane”. Meritul se împarte egal între cei 
doi protagoniști: Papa şi Ducele. Aşa încât acesta din urmă, poate scrie 
liniştit, la trei ani după parafarea tratatelor încheiate, rândurile următoare: 
“Statul fascist nu rămâne indiferent , în fața fenomenului religios, 
în general, și mai cu deosebire în faţa acelei religii pozitive, care este 
Catolicismul italian. Statul nu are o teologie, are însă o morală. În Statul 
fascist religia este socotită drept una din manifestaţiile cele mai profunde 
ale spiritului; de aceea, ea este nu numai respectată, ci și apărată şi 
ocrotită, Statul fascist nu crează un <-Dumnezeu> al său, astfel cum 
vroia să facă Robespierre la un anumit moment, în delirurile extreme ale 
Convenţiei, nici nu încearcă zadarnic să-l stârpească din suflete, astfel 
cum face bolşevismul: fascismul respectă pe Dumnezeul pustnicilor, al 
Sfinților, al eroilor - după cum respectă pe Dumnezeu astfel cum este el 
adorat și implorat de inima naivă şi primitivă a poporului” (Enciclopedia 
Italiană, Vol. XIV, oct. 1932). 


CAP. XII. 


Regimul datoriilor şi drepturilor publice individuale. 
Regimul presei. 


Vom căuta să examină în acest capitol raportul care există între 
individ şi forțele sale asociate față de Stat. Aceasta, atât în calitatea sa de 
supus al suveranității Statului, cât şi în acea de membru al comunității 
naționale organizată în Stat. 

În ceea ce priveşte datoriile fundamentale ale cetățeanului, două ni 
se par mai esenţiale şi cu caracter de generalitate în ceea ce priveşte 
aplicaţia lor. : 

Prima ar fi supunerea la conducerea legală, condiționată şi aceasta 
la rândul ei de validitatea constituțională a regulilor pe care se aşează, şi 
de competința persoanei fizice sau a organului de Star care asigură 
executarea acelor reguli. : spe A 

Aşadar, legea pedepseşte nesupunerea la ordinele autorităţii, ca şi 
rezistența activă împotriva acestora. 


117 


i 2 0 eat a aaa IRI III 


RISE 70 39 


ar fi datoria de fidelitate către Patrie, 


ei tfel, credința către Patyi 
atât înlăuntrul, cât şi în afara a a cbiieatitolieci sia 
este concretizată public prin ge aie pe Se 
pa a ai A Na it la 11 februarie 1929, între 
Sf. gt şi eee rue se pronunță şi de către Arhiepiscopii şi 

i ii religiei ice de Stat. 

Ea asa MA nerespectarea acestei Sina de credință către 
Patrie, o nouă lege din 31 ianuarie 1926 aduce modificări și adăugiri 
Legii Nr. 355, din 13 iunie 1912, asupra naționalități. Legea se compune 
dintr-un singur articol. 

De altfel, prin art. 8 al legii din 1912, se prevedea pierderea 
naţionalităţii ipso jure pentru cetățeanul care. ar accepta o funcție de la 
un Guvern străin. Noua lege, consideră ipoteza acelora care „ar comite 
sau concura să se comită în străinătate un act dirijat împotriva ordinii 
publice a Regatului; în cazul acesta pierderea naționalități este pronunțată 
de o Comisie, în care, în afară de doi funcționari ai Ministerului de 
Interne şi Afacerilor Străine, se găsesc un consilier de Stat şi doi 
Magistraţi. 

Se pot adăuga, după avizul conform al Comisiei, la pierderea 
naţionalității, sechestrul, şi în cazuri mai grave, confiscarea bunurilor. 
Sancţiunile pot fi aplicate gradat, în cazul sechestrului, în sensul că o 
parte din venit va putea fi afectat familiei ex-cetățeanului, când persoanele 
acestei familii sunt străine acțiunilor sale. 

Pentru a nu implica pe aceştia în măsura luată, s-a stabilit, de 
asemenea, că pierderea naționalităţii, pronunțată în virtutea legii, nu 
influențează asupra stării naționalității soțului şi fiului ex-cetăţeanului. 
De asemenea, pierderea titlurilor, alocaţiilor şi demnităților aparținând 
ex-cetățeanului, e prevăzută. 

Celelalte datorii juridice ale cetățeanului sunt: 

Obligaţia serviciului militar, care acum, prin legea din 1930, începe 
obligatoriu la vârsta de 18 ani, prin instrucția premilitară. 

Obligaţia de a contribui la sarcinile Statului. 

Obligaţia de a funcţiona ca jurat și aceea de a mărturisi în justiţie, 

În calitatea sa de cetățean, individul găseşte o sferă de activitate 
liberă, condiționată doar de situația juridică și politică, pe care o are. 

Condiţiunile generale de drept, care se găsesc la baza acestei activități, 


118 


A doua datorie a cetățeanului, 


PE DEE MD PP 


sunt; naționalitatea ȘI egalitatea tuturor cetățenilor înaintea legii, oricare 
ar fi gradul sau titlul lor (art. 24 Statut). Acelaşi articol prevede în paragraful 
întâi că “toți cetățenii se bucură în mod egal de drepturi civile şi politice, 
şi Sunt adimnisibili în funcțiile civile şi militare, sub rezerva excepțiilor 
prevăzute de lege”. 

În cadrul condiţiei juridice a egalităţii, se află implicit libera alegere 
a activității profesionale sau economice. 

Activitățile cetățeanului, cu caracter de drept public, pe care doctrina 
le-a calificat ca drepturi ale libertăţii civile, sunt cele proprii personalității 
umane a cetățeanului. 

Ele îşi găsesc sediul în art. 26 -32 din Statut, îşi au garanţiile în lege 
şi mai ales în Codul Penal. 

Cel mai important dintre aceste drepturi, este cel conținut în art. 26 
al Statutului: “libertatea individuală este garantată”. De ea se leagă 
cealaltă derivată: inviolabilitatea domiciliului ( art. 27 din Statut). 

Se consideră conexe libertăţii individuale: 1) libertatea de a-şi alege 
domiciliul şi de emigrare; 2) libertatea de corespondență; 3) dreptul la 
inviolabilitatea proprietății din partea Statului; 4) libertatea religioasă; 
5) libertatea exerciţiului profesional; 6) libertatea de muncă. 

Prin art. 26 se prescrie: “nimeni nu poate fi arestat sau citat în 
judecată în afară de cazurile prevăzute de lege şi în formele pe care 
aceasta le stabileşte”. Iar în primul art. al Codului Penal se spune: “nimeni 
nu poate fi pedepsit pentru un fapt care nu este expres prevăzut, ca un 
delict sau o crimă, de lege, nici prin pedepse care nu sunt stabilite prin 
aceasta". 

Art. 27 din Statut dispune că “nici o vizită domiciliară nu poate 
avea loc altfel decât în aplicarea legii şi în formele pe care ea le stabileşte”. 
Art. 29, “totuși, când interesul public o cere, poate fi ținut a ceda 
(proprietatea) în totul sau în parte, contra unei juste îndemnizări conform 
legii”. 

Codul Penal, în Cartea a II-a, Titlul II (cap. II-V), pedepseşte delictele 
în contra libertății religioase şi a cultelor, individuale, a domiciliului, muncii 
şi secretului scrisorilor. Et 

Libertatea de muncă găseşte de asemeni puternice garanții în legislația 
actuală care prin legea din 1926, pentru reglementarea juridică 
a contractelor de muncă, pedepseşte delictele de grevă şi Idu f Oua 

În aceeaşi categorie a drepturilor de libertate civilă, se pot considera: 


119 


maro 0 ali a at Mea 


Lt Dea Cea e eo 


: p sd 
e întrunire şi de asociaţie. 


ei Pie A n caracte 
> 9, = U r 
dere însă, că mal toate au preponderent 


le intră mai direct în legătură cu activitatea 
Statuluişi deci cu orientarea sa generală politică, aceste activităţi cetăţeneşti 
aie > se exercite decât în cadrul permis de lege. 

nu ji el ie gândire se exprimă în învățământ, prin presă, în 
î sai a sau prin mijlocul activităţii specifice a unei asociaţii, 
A E ce priveşte învăţământul, Concordatul intervenit între 
Sf, şi Italia, confirmă în articolele sale 35-40 principiul libertăţi de 
învățământ, sub rezerva obligaţiei examenului de Stat, în școlile ținute de 
organe eclesiastice. a o 

Cel mai important mod de a se exprima libertatea de gândire rămâne, 
în timpurile moderne, tot presa. În virtutea caracterului său, care este mi 
ales politic, a serviciilor pe care le aduce colectivităţi, cât şi a mijloacelor 
puternice de care dispune, presa trebuie să părăsească terenul sterp al 

ității i ndividuale şi să se aşeze în serviciul scopurilor colective, de 


libertatea de gândi 
Având în Ve 
politic, şi că prin aceasta € 


morală, economie şi naționalism. 
Presa astăzi nu mai poate servi scopuri individuale sau interese 


restrânse ale unor grupuri; ea trebuie să se aşeze în funcție de marile 
interese ale colectivități naţionale organizate în Star şi să joace rolul de 
educator al maselor, în serviciul patriei. 

De aceea, deşi Statutul prin art. 28 proclamă “presa este liberă”, 
totuşi o lege venea să reprime abuzurile; și Edictul asupra Presei din 26 
martie 1848, fixa sancţiunile pentru a pedepsi aceste abuzuri. În preambulul 
său, Edictul afirmă: “uzajul libertăţii încetează de a mai fi propice când 
degenerează în licenţă, când în loc de a servi la dezvoltarea generală a 
ideilor, el se supune influenţei relelor pasiunii”. 

Noile dispoziții asupra Presei se găsesc în Decretul Lege din 15 
iulie 1924, convertită în legea din 31 decembrie 1925 şi în regulamentul 
din 4 martie 1925. 

In virtutea acestor dispoziţii, orice jurnal sau o altă publicaţie 
periodică, trebuie să aibă un director responsabil. Acesta nu poate fi 
redactorul-şef, decât în cazul când Directorul este deputat sau senator. 
îi AS e VA condiţiilor necesare pentru publicarea jurnalului este 
5 SI cae asta, al Curţii de Apel din jurisdicția Carelă jurnalul 

Tibo E cunoașterea Doal ul refuzată sau revocată. 
pog ȘI editorul trebuie să prezinte în fiecare an Procurorului 


120 


> O 


General, 0 declaraţie scrisă şi semnată, cu indicaţi 
şi a periodicului. Proprietarul şi editorul sunt ci 
responsabili pentru plata sumelor datorate pen 
de pagube şi cheltueli de proces în cazul condamnării, pentru delictele 
comise prin mijlocul presei. Maşinile sau depozitul de cauțiune. st bili 
caz cu caz, constituiesc garanţia acestei obligaţii. sue a 

Jurnalistul care colaborează Ia un jurnal sau la u 
fie scris în Ordinul Jurnaliștilor. 

| Prefectul sauun funcționar delegat de el poate proceda la sechestrul 
administrativ al unui jurnal sau al unei publicații periodice în cazul când 
prin ştiri false sau tendențioase, ar împiedica acțiunea diplomatică i 
Giii ernului în TapOituri je sale cu străinătatea, ar purta prejudiciu creditului 
național în interior sau în afară; ar provoca alarme nejustificate în populație 
sau ar tulbura în orice mod ar fi ordinea publică; prin articole, comentarii, 
note, titluri, ilustraţii şi vignete; ar înscena să se comită delicte, de ură 
între clase sau de nesupunere legilor și ordinelor autorităţii; ar tulbura 
disciplina funcționarilor unui serviciu public, ar favoriza interesele Statelor, 
organelor sau particularilor străini, în prejudiciul intereselor italiene; ar 
ultragia Patria, Regele, Familia Regală, Suveranul Pontif, religia, 
instituțiile, puterile de Sta, sau puterile amice. 

Textul unic al legii de Siguranţă publică din 6 noiembrie 1926, cap. 
3, tit. II, prescrie regulile pentru exercițiul artei tipografice, expoziţia 
afișelor şi avis-elor publicului, inserţia de materii determinate în jurnalele 
scrise periodic. 

Între alte interdicții, legea opreşte şi pedepseşte divulgarea scrierilor, 
imprimatelor şi imaginilor care furnizează mijloace de a împiedica 
fecundarea sau a întrerupe sarcina, publicaţia de portrete a persoanelor 
care au comis crime ori au concurat, şi de asemenea a sinucigaşilor. 

Presa italiană, organizată de fascism, are caracterul unei organizații 
monopolizată de partid. “Opera presei, spune prof. Chimienti, nu este o 
operă izolată pusă în serviciul unei majorităţi de guvernământ, ci în 
acela al Națiunii; ea este în consecință necesarmente totalitară”. 

Ca atare, Regimul consideră acțiunea acestei prese ca un factor al 
politicii sale. 

Rămâne să mai insistăm oarecum şi asupra drep 
şi asociație. Art. 32 al Sratuatului prescrie: 
întruni pacific şi fără arme, conformându-se legilor, care pot 


121 


a proprietarului jurnalului 
vilmente şi solidarmente 
tru reparaţii, indemnitate 


n periodic trebuie să 


turilor de întrunire 


“aste recunoscut dreptul de a se 
regula 


1 i 


Pe i ice. 
exercițiul. în toate la e ME ie LA CATAN ceată 
: Lege E e A etate publice, adunări în locurile publice, 
e e a loa, în E de le, cortegii civile, reuniuni de 
i e în formă militară. 
arme aa fundamentale în această materie, sunt: 

Obligaţia preavizului întrunirii, trei zile înainte, de autoritatea 
Siguranţei publice din cartier; autoritatea poate, fie pentru omisiunea 
avizului, fie pentru alte rațiuni de ordin public, să interzică întrunirea, De 
asemenea, acestea pot fi împrăştiate pentru motive de manifestare sedițioasă 
sau atac la prestigiul autorității. 

Legea sindicală, din 1926, este, de asemenea, o lege asupra 
asociaţiilor. 

ÎN afară de aceasta trebuie amintită legea cunoscută sub numele de 
legea asupra “asociaţiilor secrete”. Ea se compune din două articole, Primul 
prescrie obligația de a comunica autorităților, Siguranței publice, actul 
constitutiv al sarcinilor sociale ale membrilor şi orice altă lămurire asupra 
organizării şi activităţii lor. Prefectul are facultatea de a dizolva asociațiile 
în cazul omisiunii declaraţiei, falsă sau incompletă. Al doilea articol 
interzice să aparțină societăților secrete tuturor funcţionarilor, agenţi civili 
şi militari, de orice ordin sau grad în Stat, comune sau provincii, şi a 
instituțiilor supuse tutelei acestora, precizând pedeapsa, destituiri şi 
pierderea gradului sau a funcției. 

În ceea ce priveşte reglementarea dreptului de asociaţie, trebuie 
amintit art. 43 din Concordantul de la Latran între Sf Scaun şi Italia. Se 
spune acolo: “Statul Italian, recunoaște organizațiile care depind de 
Acțiunea Catolică Italiană, cu condiția ca acestea, cum a stabilit Sf 
Scaun, să desfăşoare activitatea lor în afară de orice partid politic şi sub 
dependența imediată a ierarhiei bisericii, pentru difuzarea şi realizarea 
principiilor catolice. Sf. Scaun profită de prilejul stipulării prezentului 


Concordat pentru a reînnoi tuturor eclesiasticilor interdicția de a se 
inscrie Într-un partid politic”, 


122 


TEXTE DE LEGI 
I. 
Statutul fundamental din 4 martie 1848 


|. Religia catolică, apostolică şi romană este singura religie de Stat Cele! 
culte, actual existente, sunt tolerate conform legilor. a pa 

2. Statul e condus de un guvernământ mon 
ereditar, după principiile stabilite de Legea salică. 

3. Puterea legislativă va fi exersată colectiv de 
Camera Deputaţilor. 

4. Persoana Regelui e sacră și inviolabilă. 

5. Puterea executivă aparține numai Re 


comandă toate forțele de pe apă şi de pe uscat, 


de alianţă, de comerţ şi altele, aducându-le la Cunoştința Camerelor, în măsura în care 
o permite interesul şi siguranța Statului, adăugându-se comunicările oportune. Un 
tratat, care ar împovăra finanţele sau ar aduce o modificare teritorială Statului, nu va 
avea efect decât după ce va primi asentimentul Camerelor. 

6. Regele numește în toate funcțiile Statului: el face decretele şi regulamentele 
necesare pentru executarea legilor, fără a putea suspenda sau dispensa observ 

7. Numai Regele sancţionează şi promulgă legile. 

8. Regele poate grația şi comuta pedepsele. 

9. Regele convoacă în fiecare an Camerele; el poate proroga sesiunile şi dizolva 


Camera Deputaţilor, însă, în acest din urmă caz, el convoacă o alta în maximum patru 
luni. 


arhic şi reprezentativ. Tronul este 


Rege și două Camere: Senatul și 


gelui. El e şeful suveran al Statului, 
declară război, încheie tratate de pace, 


area lor. 


10. Iniţiativa legilor aparține Regelui şi fiecăreia din cele două Camere. Totuși, 
orice lege care stabileşte un impozit sau aprobă bugetele şi conturile Statului va fi 
prezentată mai întâi Camerei Deputaţilor. 

11. Regele devine major la vârsta de 18 ani împliniți. 

12. În timpul minoratului Regelui, prințul, cea mai apropiată rudă, în ordinea 
succesiunii tronului, va fi regentul regatului, dacă a împlinit vârsta de 21 de ani. 

13. Dacă, din cauza minoratului prințului chemat la regență, aceasta Stiri 
unei rude mai îndepărtate, regentul care va intra în funcțiune va păstra regența până la 
majoratul Regelui. : ş 

14. Lipsind rude masculine, regența va reveni reginei-mamă. OO 

15. În lipsă de regină-mamă, Camerele, convocate în zece zile de către miniştri, 
Vor numi regentul. PPE - 

16. Dispoziţile precedente, relative la regență, sunt ae dice pi 
Regele-major se găseşte în imposibilitatea fizică de a domni. Dar JEN di 
prezumtiv al tronului a împlinit cei 18 ani, el va fi în acest iza iese vârsta a şapte 

17. Regina-mamă e tutorele Regelui, până ce acesta punea 
ani, epocă la care tutela trece asupra regentului.. ie de benefica 

18. Drepturile aparținând puterii civile, în materie 


123 


sau privind 


E E 


e sp 


iii Ta e i, te ANI 


S » ând de | autoritatea străină + f 
» a autorit 
executarea | rovisioanclor de Orice natură, cman 


E de Rege. E at en 
ata Sa coroanei va fi păstrată în timpul domnici actuale, aşa cum va rezulta 


: dia ultimilor zece ani. Regele va continua să uzeze de palatele regale, de vile, 
din Ie dependințe, precum şi de toate bunurile mobile fără deosebire, aparținând 
de ag catei se Şi face inventar sub supravegherea unui ministru responsabil. 
caca e a sa dotaţiune va fi stabilită pentru toată durata domniei, în prima 
legislaţie care va urma venirii Regelui la tron. 

20. Celelalte bunuri pe care Regele le posedă actua mente, propriu, vor forma 
patrimoniul său privat, precum Şi cele dobândite în urmă, cu titlu onorific sau gratuit, 
în timpul domniei sale. Regele poate dispune de patrimoniul său privat, sau prin acte 
între vii, sau prin testament, fără a fi supuse dispozițiilor legilor civile care reglează 
cota disponibilă. Făcând abstracţie de acest caz, patrimoniul Regelui e supus legilor 
care guvernează celelalte proprietăţi. si | 

21. Va fi prevăzută de legi o cotă anuală de venituri, pentru prințul moştenitor, 
până la majoratul său, sau cu ocazia căsătoriei sale, apanajul principilor de familie sau 
de sânge regal, în aceleași condiţii, dotelor prințeselor şi bunurilor moştenite de regine. 

22. Regele, urcându-se pe tron, jură, în prezența Camerelor reunite, să observe 
loial prezentul statut. Să 

23. Regentul înainte de a intra în funcţie jură credință Regelui; jură de asemenea 
că va observa loial statutul şi legile statului. 


Despre drepturile și datoriile cetăţenilor 


24. Toţi cetăţenii, ori care ar fi titlurile sau rangul lor, sunt egali în fața legii. Toţi 
se bucură de aceleaşi drepturi civile şi militare, afară de excepţiile determinate de 
lege. 

25. Ei contribuie, fără deosebire, în proporția avutului lor, la Sarcinile Statului. 

26. Libertatea individuală e garantată. Nimeni nu poate fi arestat sau dat în 
judecată decât în cazurile prevăzute de lege şi în formele indicate de aceasta. 

27. Domiciliul e inviolabil. Nici o călcare de domiciliu nu poate avea loc, decât 
numai în virtutea legii şi în formele prevăzute de ea. 

28. Presa va fi liberă, o lepe, însă, va reprima abuzurile. Totuşi, bibliile, 
catehismele, cărțile liturgice şi de rugăciuni, nu vor putea fi publicate fără autorizația 
prealabilă a Episcopului. 

29. Toate proprietăţile, fără nici o excepție. sunt inviolabile. Totuşi, când interesul 
public, legal stabilit, o va cerc. putem fi forţaţi de a le ceda, în totul sau în parte, 
mijlocindu-se o indemnizaţie dreaptă, conform legilor. 


30. Nici un impozit nu poate fi stabilit sau perceput, fără a fi fost consimțit de 
Camere şi sancţionat de Rege. 


31, Datoria publică e 
săi e inviolabil. 

32. Se recunoaşte dreptul de 
arme,conformându-se legilor care pot reg 
dispoziţie nu e aplicabilă celor făcute în loc 
rămân în totul supuse legilor polițieneşti. 


124 


garantată. Orice angajament al Statului faţă de creditorii 


a face reuniuni liniștite şi fără 
la exerciţiul în interes public. Această 
urile publice sau deschise publicului, care 


Pai a i Aaa 


Despre Senat 


33. Senatul e compus din membri numiți, pe viață, de 
având vârsta de 40 de ani împliniţi, şi aleşi din categoriile 

1) arhiepiscopii şi episcopii de Stat; 2) preşedint 
3) deputaţi având trei legislații sau având Șase ani de fun 
5) miniştri secretari de Stat; 6) ambasadorii: 7) trimişii 
funcțiune: 8) primii-preşedinți şi preşedinţi ai Curţii de C 
9) primii-preşedinţi ai Curţilor de Apel; 10) avocatul general, de pe lângă Curt d 
Casaţie şi procurorul general, avân cinci ani de funcțiune; 11) preşedinţii de Cali “ 
de Curți de Apel, având trei ani de funcțiune; 12) generalii de uscat şi de apă n 
maiorii-generali şi contra-amiralii vor trebui să aibă cinci ani în grad, de sciivi 
13) consilierii de Stat, cu cinci ani de funcțiune; 14) membrii consiliilor de divizie, 
după trei elecțiuni ca președinte; 15) intendenții-generali, după şapte ani de Fnciuiez 
16) membrii Academiei Regale de ştiinţe, numiţi de șapte ani; 17) membrii ordinari E 
Consiliului superior al instrucţiunii publice, după şapte ani de funcţiune; 18) toţi acei 
care, prin servicii sau merite eminente, au făcut cinste Patriei; 19) persoanele care, de 
trei ani, plătesc trei mii de lire ca impozite directe pentru bunurile sau industriile lor. 

34. Principii casei regale fac parte, de drept, din Senat. Ei vin imediat, - în rang 
- după preşedinte. Ei pot intra în Senat, la 21 de ani şi au vot deliberativ la 25 ani. 

35. Preşedintele şi vicepreşedintele Senatului sunt numiți de Rege. Senatul îşi 
alege secretarii din sânul său. 

36. Senatul se constituie în Înaltă Curte de Justiţie, prin Decretul Regelui, pentru 
a judeca crimele de înaltă trădare şi de atentat la siguranța Statului şi pentru a judeca 
miniştri acuzați de Camera Deputaţilor. În acest caz Senatul nu e un corp politic. El nu 
se poate ocupa decât de afaceri judiciare, pentru care a fost convocat. sub pedeapsă 
de nulitate. 

37. Afară de cazurile de flagrant delict nici un senator nu poate fi arestat, fără 
un ordin al Senatului. Senatul e singurul competent să judece delictele imputate 
membrilor săi. 

38. Actele care constată legal naştenile, căsătoriile şi decesele membrilor familici 
regale vor fi prezentate Senatului, care va ordona depunerea în arhivele sale. 


Rege, în număr nelimitat, 
următoare: 

ele Camerei Deputaţilor; 
cțiune; 4) miniştri de Stat; 
extraordinari, de trei ani în 
asaţie şi ai Curţii de Conturi; 


Despre Camera Deputaţilor 


39. Camera electivă e compusă din deputații aleşi de colegiile electorale, 
conform legii. : 
40. Nici un deputat nu poate fi admis la Cameră dacă nu e supus Regelui, 
având 30 de ani împliniţi, bucurându-se de drepturile sale civile şi politice, şi dacă nu 
întruneşte celelalte condiții cerute de lege. | g SER A 
41. Deputaţii reprezintă națiunea, în general, şi nu numai provinciile în care 
au fost aleşi. Nici un mandat imperativ nu le poate fi dat de electori. 
42. Deputaţii sunt aleşi pe cinci ani; mandatul lor înceteaza - 
expirarea acestui termen. ŞI 
43. Președintele, vicepreşedintele şi secretarii Came 


125 


de drept - la 


rei Deputaţilor sunt numiți 


E a e ES 


7 ERE ERE IEEE SE Ea 


„E AN ceia e a De 


a cseii din sânul său, la începutul fiecărei sesiuni, pentru toată durata sa. 
de ea însăşi, tă eta Caiză oarecare un deputat încetează de a-și îndeplini funcțiunile, 

44. a e ales va fi imediat convocat pentru a proceda la o nouă alegere. 
ca N. i un deputat nu poate fi arestat, afară de cazul de flagrant delict, în 
săi AR nici dat în judecată în materie criminală, fără autorizația prealabilă a 
arate a Nu poate fi decernat nici un mandat de constrângere corporală pentru datorie, 
contra unui deputat, în timpul sesiunii Camerei, ci numai cu trei săptămâni înainte de 
deschidere, sau după trei săptămâni de la închiderea ei S3 

47. Camera Deputaţilor are drept de a acuza miniştri Regelui şi de a-i aduce 
înaintea Înaltei Curți de Justiţie. 


Dispoziţii comune celor două Camere 


48. Sesiunile Senatului și Camerei Deputaţilor încep şi sfârşesc în acelaşi timp. 
Orice reuniune a uneia din Camere în afară de timpul sesiunii celeilalte, este ilegală, 
actele sale fiind în întregime nule. 

49. Senatorii şi deputaţii, înainte de a fi admişi în exercițiul funcțiunii lor, 
prestează jurământul de fidelitate Regelui, de a observa cinstit Statutul şi legile Statului, 
şi de a-şi exercita funcţia numai în vederea binelui nestrămutat al Regelui şi al patriei. 

50. Funcţia de senator şi deputat nu dă loc la nici o retribuție sau indemnizaţie. 

51. Senatorii și deputaţii sunt iresponsabili şi nu pot fi supuşi nici unui control 
din punct de vedere al opiniilor emise de ei şi al voturilor date de ei în Camere. 

52. Şedinţele Camerelor sunt publice. Totuși, când zece membrii fac cerere în 
scris, deliberănle pot fi făcute secrete. 

53. Şedinţele şi deliberările Camerelor nu sunt legale şi valabile decât dacă e 
prezentă majoritatea absolută a membrilor. 

54. Deliberările nu se pot începe decât cu majoritate de voci. 

55. Orice proiect de lege trebuie examinat mai întâi de către Comisiile care vor 
fi numite, la fiecare Cameră, pentru lucrările preparatoare. Propunerea, discutată şi 
aprobată de o Cameră va fi trimisă celeilalte pentru a fi discutată şi aprobată, apoi va 
fi depusă Regelui spre sancționare. Discuţiile se vor face pe articole. 

56. Dacă un proiect de lege e respins de una din cele două puteri legislative, nu 
va mai putea fi prezentat din nou în aceeași sesiune, 

57. Orice persoană majoră are dreptul de a adresa petiţii Camerelor, care le vor 
examina într-o comisie; după raportul acesteia ele vor delibera asupra luării în 
considerare și dacă luarea în considerare e votată, ele vor ordona retrimiterea ministrului 
competent, sau depunerea ei la biroul de cercetări, dacă e cazul. 

58. Nimeni nu poate prezenta petiţii, personal, Camerelor. Autorităţile constituite 
au singure dreptul de a adresa petiții în nume colectiv. 


59. Camerele nu pot primi deputăţii, nici asculta alte persoane decât proprii lor 
membri, miniștri şi comisarii guvernului. 


60. Fiecare din Camere e singură competentă de a judeca validitatea titlurilor 
de admitere a propriilor săi membri, 
6], Senatul și Camera De 


Ş putaților, cu ajutorul unui regulament interior, determină 
forma după care își vor exerci ie.” E 


ta atribuţiile, 


126 


ÎN a_n SI 


62. Limba italiană este limba oficială a Camerelor. 
însă facultativ pentru membrii care aparțin țărilor unde ac 

63. Voturile se fac prin așezare și sculare în pici 
scrutin secret. Acest din urmă mod va fi totdeauna întreb 
legi, şi pentru hotărârile luate asupra unei persoane. 

64. Nimeni nu poate fi în acelaşi timp senator şi deputat. 


Uzajul limbii franceze este 
casta e în uzaj. 


oare, prin diviziune şi prin 
uințat asupra ansamblului de 


Despre Miniştri 


65. Regele numeşte şi revocă miniştri. 
66. Miniştrii nu au drept deliberativ în vreuna din Camere, decât dacă sunt 
membri. Ei pot însă totdeauna intra și trebuiesc ascultați ori de câte ori ei vor cere 


67. Miniştrii sunt responsabili. Legile şi actele de guvermământ nu au tărie decât 
dacă sunt contrasemnate de un ministru. 


Despre ordinea judiciară 


68. Justiţia emană de la Rege şi e administrată, în numele său, de către judecătorii 
pe care îi instituie. 

69. Judecătorii, numiţi de Rege, cu excepția celor de canton (mandamento) 
sunt inamovibili după trei ani de funcțiune. 

70. Curțile, tribunalele şi judecătoriile actual existente se păstrează. Organizația 
judiciară nu va putea fi modificată decât printr-o lege. 

71. Nimeni nu poate fi sustras judecătorilor săi naturali. În consecință, nu se 
vor putea crea tribunale sau comisii extraordinare. 

72. Audierea tribunalelor în materie civilă şi dezbaterile, în materie criminală, 
vor fi publice, conform legilor. 

73. Interpretarea legilor în formă obligatorie pentru toți, aparține exclusiv puterii 
legislative. 


Dispoziţii generale 


74. Instituţiile comunale şi provinciale şi circumscripțiile comunelor şi 
provinciilor sunt reglate de lege. 

75. Înrolarea militară e reglată de lege. 

76. Se instituie o armată comunală pe bazele fixate de lege. E AMR 

77. Statul îşi păstrează drapelul şi numai cocarda albastră &,cea nb e 

78. Ordinele cavalereşti, actual existente, se mențin împreună cu dotaţii i or, 
care nu vor putea fi utilizate decât pentru scopul fixat prin instituția lor particutară. 
Regele poate crea alte ordine şi edicta statutele. 

: 2, Titlurile de noblețe e menţin tuturor acelora care au dreptul, Regele poate 

conferi altele noi. : : 

80. Nimeni nu poate primi decorații, titluri sau pes! 
autorizația Regelui, i g 

81. Orice lege contrarie prezentului Statut, se abrogă. 


i de la o putere străină, fără 


127 


Dispoziţii tranzitorii 


82. Prezentul Statut va avea cfect pe deplin din ziua primei reuniuni a celor 
două Camere, care va avea loc după alegeri. 


II 
Reforma reprezentării politice 


Legea Nr. 1.019, din 17 mai 1928 
(din “Gazeta Ufficiale”, Nr. 118, din 20 mai 1928 ) 


Art. 1. - Numărul deputaţilor pentru tot regatul e de 400. Tot regatul formează 
un colegiu național unic. 

Art. 2. - Alegerea deputaților are loc: 

1) Prin propunerea Corpurilor indicate la art. 3 şi 4. 

2) Prin indicarea Marelui Consiliu Naţional al Fascismului. 

3) Cu aprobarea corpului electoral. 

Art. 3. - Facultatea de a propune candidați revine, înainte de toate, confederaţiilor 
naţionale alc sindicatelor legal recunoscute, în termenii art. 41 din Decrerul Regal 
Nr. 1.130, din 1 iulie 1926. 


Corpurile sus menţionate propun un număr total de candidați egal cu dublul 
deputaţilor ce se vor alege. 


Repartiția acestui număr între diferitele confederaţii e stabilită după tabela anexată 
la prezenta lege. 

Propunerea de candidaţi sc face, pentru fiecare confederație, de către consiliul 
naţional sau general respectiv, ales regulat şi convocat în termenii statutelor, 

Întrunirile făcute pentru a delibera asupra propunerilor de candidați se fac la 
Roma. În urma votului, vor fi consideraţi ca legitim propuşi, persoanele care vor 
întruni cel mai mare număr de voci. 

Un notar regal va alcătui procesul-verbal al întrunirii și al votului care a intervenit. 

Art. 4. - Pe de altă parte, stabilimentele morale, legal recunoscute, şi asociaţiile, 
chiar şi acelea care există numai în formă, dar care au o importanță naţională și urmăresc 


scopuri de cultură, de educaţie, de asistență şi de propagandă, pot de asemenea propune 
candidați. 


Facultatea de a propune candidați e recunoscută acestor aşezăminte şi acestor 


asociații, prin decret regal, în urma unui aviz conform unei comisii de cinci senatori Şi 


de cinci deputaţi numiţi de adunările respective. Decretul de recunoaștere e supus 
une! revizuiri din trei în trei ani. 


Corpurile sus numite pot propune un număr total de candidati egal cu jumătatea 
deputaților ce sc vor alege. i | 
Repartiția acestui num 
alegerii lor, sunt fixate prin 
Art. 5. - Timpul în ca 
propunerea candidaţilor, e 


âr între diferitele aşezăminte recunoscute, şi modalitatea 
decretul de recunoaştere. 

ș Corpurile indicate în art. 3 şi 4 trebuie să procedeze la 
stabilit prin decretul care fixează alegerile, şi nu poate fi 


128 


mai puţin de 20 nici mai mare de 40 de zile. 
Secretariatul Marelui Consiliu, odată ce a 


AL ul primit propunerile, alcătuiește o lisă 
unică de candidaţi, în ordinea alfabetică indicând pc eoistă 


„ alături de fiecare din ci izați 
: A d ! a CI, organizația 
care l-a propus. Nu se ţine seamă de propunerile venite în afară de termenul stabilit 
prin decretul care fixează alegerile. 


Marele Consiliu alcătuieşte lista deputaților desemnaţi, alcgându-i liber din listel 
candidaţilor și chiar din afară, dacă aceasta e necesar, i n listele 
cu mare reputaţie, în ştiinţe, litere, artă, politică s 
dinafara listei de candidaţi. 

Un proces-verbal asupra deliberărilor Marelui 
chiar a secretarului Marelui Consiliu. 


pentru a cuprinde în listă persoane 
au in armată care ar fi rămas pe 


Consiliu se va alcătui sub îngrijirea 


Lista deputaților indicaţi, înzestrată cu ştampila Fasciei Littorio, conformă cu 
modelul prescris pentru emblema Statului, se publică fără cheltucli în “Gazeita 
Ufjiciale” şi afişată în toate comunele regatului prin îngrijirea Ministrului de Interne. 

Art. 6. - Scrutinul pentru aprobarea listei deputaților desemnaţi are loc a treia 
duminică care urmează publicării listei în “Gazetra Ufjiciale” a regatului. 

Votul se face prin mijlocul buletinelor purtând emblema “Aprobaţi lista 
deputaţilor desemnați de Marele Consiliu Naţional al Fascismului >” 

Votul se exprimă dedesubtul formulei, prin da sau nu. 

Art. 7. - Curtea de Apel din Roma formată din Primul Preşedinte şi din patru 
preşedinţi de secţii, se constituie în oficiul electoral naţional. În caz de lipsă sau 
imposibilitate, Primul Preşedinte şi preşedinţii de secţii vor fi înlocuiți cu magistrații 
care-i înlocuiesc, în virtutea legii de organizare judecătorească. 

La Curtea de Apel din Roma se transmit, prin intermediul judecătorilor de pace, 
procescle-verbale ale birourilor diferitelor secţii unde a avut loc scrutinul. 

Curtea de Apel face totalul voturilor favorabile şi contrarii, aduse de lista 
deputaților desemnați. 

Dacă majoritatea plus unul din voturile valabil exprimate e favorabilă listei, 
Curtea de Apel o declară aprobată şi proclamă aleşi pe toți deputații ce sunt desemnați. 

Dacă jumătate plus unul din voturile valabil emise e contrară listei, Curtea o 
declară ncaprobată. 

Art. 8. - Când lista deputaţilor desemnați nu e aprobată, Curtea de Apel din 
Roma ordonă prin decretul său reînnoirea alegerilor, cu listele concurenţilor şi fixează 
data scrutinului nu înainte de 30 zile, dar nici după 45, începând de la data decretului. 

Decretul este imediat publicat în “Gazerta Ufficiale” şi afişat în toate comunele 
regatului prin grija Ministrului de Interne. Pentru alegerca reînnoită, toate asociaţiile 
şi organizaţiile care enumără 5.000 de membri alegători, regulat înscrişi în listele 
electorale, pot să prezinte liste de candidați. 2 ab ZI Ne, 

Listele de candidaţi nu pot cuprinde mai mult de trei pătrimi din deputații eligibili. 
Fiecare listă trebuie să fie însoțită de un contra semn chiar Agurat. 

Art. 9. - Noului scrutin îi sunt aplicabile dispozițiile primului alineat al art. 7 
asupra biroului central național. : Ş 

Listele candidaților, cu actele de acceptarea candidaţilor iu ala A da 
Pentru a proba regularitatea, trebuiesc prezentate Grefei Curţii de stai ea 
care face funcțiunea de birou central naţional, 15 zile înainte de ziua p 
alegeri. Curtea, după verificarea regularităţii listelor, le aămiie, la Voi 


129 


După scrutin, procesele-verbale ale birourilor diferitelor secții electorale ale 
regatului sunt transmise prin intermediul judecătorilor de pace - pretori - Curţii de 
Apel din Roma. 

Curtea de Apel face totalul voturilor obținute de fiecare listă şi proclamă rezultatul 
scrutinului. 


Sunt declaraţi aleşi toți candidaţii listei care a obținut cel mai mare număr de 
voturi. 

Locurile rezervate minorităţilor sunt repartizate printre celelalte liste, proporțional 
cu numărul de voturi obținute de fiecare. 

Pentru aceasta se împarte suma voturilor obținute de toate listele care concură 
la repartiţia locurilor rezervate minorităților pentru numărul total al acestor locuri. 

Cifta obținută este câtul minorităților. Se împarte apoi suma voturilor obținute 
de diferitele liste prin acest cât, şi rezultatul reprezintă numărul locurilor atribuite 
fiecărei liste. Din fiecare listă sunt proclamaţi aleşi primii înscrişi în limita locurilor 
atribuite listei. i 

Art. 10. - Au drept de vot la alegerile prevăzute la articolele 6 şi 9, cetățenii 
italieni, care sunt în vârstă de 21 de ani şi aceia care fiind mai mici de 21 de ani, au 
depășit 18, atunci când sunt căsătoriți şi părinți de familie; şi unii şi alții trebuiesc să se 
găsească într-una din următoarele situații: 

a) Să plătească o contribuţie sindicală în temeiul legii Nr.563, din 3 aprilie 
1926, sau să fie administratorii sau membri unei societăți sau ai unui alt stabiliment, 
având în sarcina sa plata unei contribuţii sindicale, în termenii aceleiași legi; în 
Societăţile în comandită, pe acțiuni sau anonime, numai acţiunile nominative, posedate 
de cel puțin un an, conform dreptului de vot; . 

b) Să plătească cel puțin 100 lire pe an ca impozite directe Statului, provinciilor 
sau comunelor, sau să fie de cel puţin un an proprietari sau uzufructari de titluri nomi- 
native ale datoriei publice a Statului sau de titluri nominative ale împrumuturile 
provinciale sau comunale pentru o rentă de 500 lire; 

C) Să aibă o indemnizaţie sau un salariu, sau o pensie, sau orice altă sumă, de 
un caracter continuu, în sarcina bugetelor Statului, provinciilor, comunelor sau al 
oricărui stabiliment, supus tutelei sau supravegherii Statului, provinciilor sau 
comunelor; 


d) Să fie membri ai clerului catolic, secular sau regulat, sau preot al altui cult, 
admis de către Stat. 


Guvernul Regelui are facultatea, cu avizul conform al unei Comisii compuse 
din 9 senatori și din 9 deputați numiţi de Adunările respective, să modifice legea 


electorală politică, pentru a o coordona cu dispoziţiile prezentei legi şi de a publica un 
nou text al legii electorale și politice. 


130 


|. Confederaţia Agricultorilor, 12. 

2. Confederaţia națională a lucrătorilor și sluibasila- +: : : 

3. Confederația națională a E ra Dă “319% din Agricultură, 12 

4. Confederaţia naţională a slujbaşilor şi funcționarilor din industrie, 10 

5. Confederaţia naţională a comercianților, 6, e, 

6. Confederaţia națională a funcţionarilor 

7. Confederaţia naţională a antreprenorilor 

8. Confederaţia națională a slujbașilor și | 
şi de navigaţie interioară, 4. 

9. Confederaţia naţională a slujbașilor 
maritime şi aeriene, 5. 

10. Confederaţia națională a antreprenorilor de trans 
interioară, 4. 

11. Confederația națională bancară, 3. 

12. Confederaţia națională a funcționarilor de bancă, 3. 

13. Confederaţia națională a profesiunilor libere şi artiştilor, 20. 


Și lucrătorilor din comerţ, 6. 
din transporturi maritime şi aeriene,5, 
ucrătorilor din transporturile pe uscat 


şi lucrătorilor din transporturile 


porturi pe uscat și navigație 


III 


Legea Nr. 2.263, din 24 decembrie 1925: Atribuţiile şi prerogativele Șefului 
Guvernului, Prim-Ministru, Secretar de Stat 
(din “Gazetta Ufficiale”, Nr. 30, din 29 decembrie 1925). 


Art. 1. - Puterea executivă este exercitată de Rege cu ajutorul guvernului său. 
Guvernul Regelui este constituit de Primul-Ministru, Secretar de Stat și de miniştri 
Secretari de Stat, Primul-Ministru este şeful guvernului. Ei 

Art. 2. - Şeful guvemului, Primul-Ministru, Secretar de Stat, este numit şi revocat 
de Rege și el este răspunzător, către Rege, de direcția politică generală a guvemului. 
Decretul de numire a Șefului Guvemului, Primul-Ministru, este contrasemnat de el, 
cel al revocării sale de către succesorul său. E 

Miniştri, Secretari de Stat sunt numiți şi revocaţi de Rege, după Sula n 
Șefului de Guvern, Primul-Ministru. Ei sunt respinsabili către Rege şi către Şe 
Guvernului de toate actele şi de toate măsurile luate în ministerele lor. a 

Subsecretarii de Stat sunt numiţi şi revocaţi de Rege, după propunere 
de Guvem, de acord cu ministrul competent. A ii sE S 

Art. 3. - Şeful Guvemului, Primul-Ministru, dirijează şi cect a de 

; idica îi i, convoacă Consili 
miniștrilor, decide în divergențele ce se pot ridica între e! 
Miniştri şi îl prezidă. sea 

Art. 4. - Numărul, crearea şi atribuțiile minis 


131 


fului 


terelor sunt fixate prin decret regal, 


Ș ca Sefului de Guvern. 
după propunerea Șefului de : ia Ea i 
E daia decretul regal, conducerea unuia sau mal multor ministere, poate fi 


încredinţată Șefului de Guvern. : e e 
i ateai caz acesta poate, prin decret, să delege o parte din atribuţiile ministerului, 


subsceretarului de Stat. i i 

Art. 5. - Şeful Guvernului face parte din consiliul pentru tutela Sau grija 
persoanelor familiei Regale, şi îndeplineşte funcțiile de notar ale Coroanei. 

Ari. 6. - Nici un proiect nu poate fi pus la ordinea zilei a uncia din cele două 
Camere, fără adeziunea Șefului de Guvern. 

Şeful Guvemului are facultatea de a cere ca un proiect de lege respins de una 
din cele două Camere, să fic repus la vot, când s-au scurs cel puţin trei luni de la 
primul vot. În acest caz, se procedează fără discuţie la votarea proiectului de lege, 
prin vot secret. În cazul în care Guvernul, cerând un nou vot, prezintă amendamente, 
examenul şi discuția proiectului sunt limitate la amendamente; se procedează apoi la 
votarea proiectului de lege, prin vot secret. 

Șeful Guvernului are de asemenea facultatea de a cere ca un proiect de lege 
respins de una din cele două Camere, să fie transmis celeilalte, pentru a fi examinat şi 
votat de ea. 

Când un proiect de lege deja aprobat de una din cele două Camere, este aprobat 
de cealaltă, cu amendamente, noul examen şi noua discuţie la Camera la care 
propunerea este trimisă, sunt limitate la amendamente; după care se procedează la 
votarea proiectului de lege prin vot secret. 

Art. 7. - În timpul cât durează funcţiile sale, Şeful Guvernului precedează, în 
funcţiile publice și ceemoniile oficiale, pe cavalerii Ordinului suprem al St. Anunţiata. 
I se atribuie din bugetul Statului o sumă anuală pentru cheltueli de reprezentare, fixate 
prin decret regal. 

Art. 8. - Şeful Guvernului desemnează pe ministrul care îl înlocuieşte în caz de 
absenţă sau de împiedicare,. 

Art. 9. - Oricine se face culpabil de un act direct, care atentează la viața, la 
integritatea sau la libertatea Șefului de Guvern, este pedepsit cu recluziunea de mai 
mult de 15 ani, şi dacă îşi atinge scopul este condamnat la muncă silnică pe Viaţă. 

Oricine ofensează pe Şeful de Guvern, prin cuvinte sau prin acte, este pedepsit 
cu recluziunea sau cu o detenţie de la şase la treizeci de luni, precum şi cu amendă de 
la 500 la 3.000 de lire. 


Art. 10. Sunt abrogate toate dispoziţiile contrarii prezentei legi. 


IV 


Legea Nr. 100, din 31 ianuarie 1926, asupra facultăţii puterii 
emite norme juridice 
(din “Gazerta Uficiale”, Nr. 25, din | febru 


executive de a 


arie 1926) 


Art. 1. - În urma unei deliberări a Consiliului de Mini 
Consiliului de Stat, pot fi edictate prin decret regal nor 
reglementa: 

1) Executarea legilor. 

2) Uzajul de facultățile puterii executive. 

3) Organizarea și funcționarea administraţiilor Statului, organizarea personalului 
care le este atașat, organizarea stabilimentelor şi instituțiilor publice, afară de comune, 
provincii, instituţiile publice de binefacere, universităţile şi institutele de studii 
superioare, care au o personalitate juridică, chiar dacă e vorba de materii reglementate 
până acum de lege. 

Întrebuințarea acestei facultăți nu poate să antreneze o derogare de la regula 
care cere ca orice cheltuială să fie aprobată după regula care o cere, şi în orice caz tot 
prin legi trebuiesc stabilite regulile ce privesc organizarea judiciară, competința 
judecătorilor, organizarea Consiliului de Stat şi a Curţii de Conturi, precum şi garanţiile 
magistraţilor și ale înalților funcționari inamovibili. 

Art. 2. - Aprobarea contractelor stipulate de către Stat, care ar cere o lege, va fi 
dată prin decret regal, după deliberarea Consiliului de Miniștri, după avizul consiliilor 
tehnice, instituite de către diferitele ministere şi Consiliul de Stat. 

Art. 3. - Prin decret regal, după deliberarea Consiliului de Miniştri, pot fi emise 
norme, având putere de lege: i 

1) Când Guvernul primeşte delegație, şi în limitele acestei delegații. 

2) În cazurile extraordinare în care rațiuni de urgență şi de absolută necesitate o 
cer. Aprecierea asupra necesității şi urgenței nu e supusă altui control decât controlului 
politic al Parlamentului. - 

În cazurile indicate la Nr. 2 al paragrafului precedent, decretul regal trebuic 
prevăzut cu clauza prezentării în fața Parlamentului pentru traducerea sa îsi 
sub pedeapsă de decădere, să fie prezentat pentru această traducere unei din cele 
două Camere, în una din cele trei şedinţe care urmează publicaţiei ia i Ma 
prezentării spre aprobare uneia din Camere, va apare imediat în pp Ec A E în 

Proiectul de lege pentru transformarea decretului este examinat pi A 
cazul închiderii unei sesiuni, proiectul de lege pentru Spa 
prezentat din nou Camerei, în fața căreia chestiunea i teciect sotie său îl 

Dacă una din cele două Camere aprobă proiectul de “8% această transmitere 
transmite într-un termen de cinci zile preşedintelui celeilalte Camere; 
echivalează cu prezentarea proiectului. 

Dacă ia din stai refuză transformarea si 
publică refuzul în “Gazerta Ulficiale” şi decretul încetează 
începând cu ziua publicării anunţului. 

Dacă decretul este tradus în lege, cu ame 


133 


ştri, şi ascultându-se avizul 
mele juridice pentru a se 


ului în lege, preşedintele 
de a avea putere de lege, 


ultime intră în vigoare, 


ndamente, aceste 


E ice Deea trece 


începând de la publicarea legii. Sa 
incep Dacă doi î de la publicarea sa, decretul n-a fost tradus încă în lege, el încetează 


de a avea forță de lege, începând din ziua scadenţei acestui termen. 
Art. 4. - Decretele-legi promulgate anterior publicării prezentei legi au forță de 
lege, în limitele fixate de articolul precedent, începând de la publicarea acestei legi. 
Lă 


V. 


Instituirea unei Miliţii Voluntare pentru Siguranța Naţională. Decretul regal Nr. 
31, din 14 ianuarie 1923 
(din “Gazerta Ufficiale”, Nr. 16, din 20 ianuarie 1923) 


An. 1. - Se instituie o Miliție Voluntară pentru Siguranța Naţională. 

Art. 2. - Armata pentru siguranța naţională este în serviciul lui Dumnezeu și al 
Patriei italiene, şi la ordinele Șefului Guvernului. 

Ea veghează cu concursul corpurilor armate pentru siguranța publică şi cu armata 
regală, la menținerea în interior a ordinii publice; ea prepară şi încadrează pe cetăţeni 
pentru apărarea intereselor Italiei în lume. 

Art. 3. - Recrutarea e voluntară şi se admite ca membru al miliției fasciste orice 
om în vârstă de la șaptesprezece la cincizeci de ani, care cere, și care, cu avizul 
preşedintelui Consiliului de Miniştri sau al autorităților ierarhice delegate de el, posedă 
calitățile de capacitate şi de moralitate. 

Art. 4. - Normele organice şi disciplinare vizând la constituirea şi funcționarea 
miliției, vor fi stabilite prin regulamente special redactate, în armonie cu legile în 
vigoare, de către preşedintele consiliului sau de către autoritățile delegate de el în 
acest scop. 

Art. 5. - Numirile ofițerilor și înaintarea lor sunt efectuate prin decret regal la 
propunerea miniştrilor de interne și de război. 

Art. 6. - Miliția pentru siguranța naţională prestează serviciul său gratuit. Când 
serviciul se face în afară de comuna reşedinţă a corpului, ea este întreținută prin spesele 
Statului. 

Art. 7. - În caz de mobilizare sau de chemare parțială a armatei sau a marinei, 
miliția fascistă este absorbită de armata şi marina sub arme, după obligaţiile şi gradele 
militare ale diferiților săi aderenți. 

Art. 8. - Cheltuielile pentru instituirea şi funcționarea miliției pentru siguranța 
națională sunt în sarcina bugetului Ministerului de Interne. 

Ari. 9. - Incepând de la intrarea în vigoare a prezentului decret, orice alte 
formaţiuni având caracter sau încadrare militară al oricărui partid nu mai sunt permise. 
Contravenienţii cad sub lovitura sancţiunilor legii. 


Art. 10, - Prezentul decret va fi prezentat Parlamentului pentru traducerea sa în 
lege şi va intra în Vigoare în ziua de | februarie 1923, 


134 


PPE IEEE aa 


VI. 


E Charta Muncii 
(din“Gazetta Ufficiale”, Nr. 100, din 29 aprilie 1927) 


În seara zilei de 21 aprilie, sub preşedin 
Duce al Fascismului, Marele Consiliu Fascist s 
în afară de toți membri Marelui Consiliu, preş 
şi de lucrători, 

Marele Consiliu a adoptat ordinea de zi următoare: 

Ordine de zi: 

Marele Consiliu, aprobând textul de mai jos al Chartei Muncii, exprimă votul: 

Că Guvernul, după inițiativa Şefului său, ministru a] corporațiilor, de acord cu 
ceilalți miniștri, interesați, ia măsurile legislative necesare de a promulga principiile 
afirmate astăzi, în scopul de a dezvolta legislaţia fascistă asupra disciplinei juridice a 
raporturilor colective de muncă și asupra organizării corporativă a Statului, şi 

Decide: 

Că în timpul anului 1927 să fie încheiate, reînnoite sau modificate, contractele 
colective de muncă, pe bazele clauzelor conținute în prezenta Chartă, şi că durata 
contractelor trebuie să fie astfel ca ea să dea întreprinderilor o bucată de timp suficientă 
pentru a se adapta noii situații financiare şi dificultăților concurenții internaționale. 

În momentul promulgării acestei Charte, care este un document fundamental 
al revoluţiei fasciste în măsura în care ea stabileşte datoriile şi drepturile tuturor forțelor 
de producție, şi judecă oportun de a trage asupra acestui punct atenția poporului italian 
şi a tuturor acelora care, în lume, se ocupă de problemele sociale ale timpului prezent, 
pentru că, prin acest act de voință şi de credință, regimul cămășilor negre, demonstrează 
că forțele producţiei sunt conciliabile între ele şi că ele nu sunt fecunde decât cu 
această condiție. A gi 

Regimul fascist demonstrează, pe lângă aceasta, că în afară ŞI pe deasupra 
teoriilor demagogiilor socialiste, absurde, dezastroase și de acum înainte Apa, 
discreditate şi neputincioase, şi contrar acestor teorii, el tinde a ridica nivelu ui a 
material, al claselor celor mai numeroase ale societăţii naționale, intrate conștient, 
drept şi în fapt, în orbita Statului fascist. 


ţia Excelenței sale Șeful Guvernului şi 
-a reunit în palatul Chiggi. Erau prezenți, 
edinții confederațiilor fasciste de patroni 


Textul Chartei Muncii 


Statul corporativ şi organizarea sa 


durata sa, este un organism, având o 
decât cele ale indivizilor divizați sau 
onomică, care, în Statul 


|. Națiunea italiană, prin putrerea sa şi 
existență, scopuri şi mijloace de acțiune altele litică şi ec 
reuniți ce o compun. Este o unitate morală, politică $ 
fascist, este integral realizată 

; gral realizată. : Ş 

II. Munca e sub toate formele - i pete 
traduce în organizare sau în execuție - este o 


€ apărată de către Stat. 135 


tehnică şi manuală, fie că se 
Ja. Numai sub acest titlu ea 


Ei 


| | producţiei, în ansamblul său, este unitar din punct de vedere național, 
roducţiei, : SIC, na | 
era i: sunt unitare Şi cle se identifică cu buna stare a producătorilor Și 
Obiectivele salc $ 
î ii naţionale. ÎL ei pia i 
re CE oa ală sau sindicală este liberă, însă, doar sindicatul 


izaţi esion 
1. Organizaţia profi 
i Sie 2 şi supus controlului Statului are dreptul de a reprezenta categoria 
e sia amploiaţilor şi lucrătorilor, pentru care s-a constituit; de a salva interesele 
întreagă a £ aț 


faţă de Stat şi faţă de alte asociații profesiopale; dea e e eatror ap, de 
muncă obligatorii, pentru toţi membrii acelei categokili ( 3 p ați! Şi de a 
se exercita faţă de ci funcțiunile delegate de interes public. iai | i 

IV. În contractul colectiv al muncii, solidaritatea între diferiții factori ai producției 
îşi găseşte expresia sa concretă, cu ajutorul împăcării intereselor opuse ale patronilor 
şi ale lucrătorilor, şi subordonarea lor intereselor superioare ale producției. 

V. Magistratura muncii este organul prin care intervine Statul în reglementarea 
diferendelor de muncă, fie că ele privesc aplicarea contractelor şi a altor reguli existente, 
fie că ele privesc elaborarea noilor condiții de muncă. 

VI. Asociaţiile profesionale legal recunoscute asigură egalitatea juridică între 
patroni şi salariaţi, menținând disciplina producției şi a muncii, favorizând 
perfecționarea. Corporațiile constituiesc organizarea unitară a forțelor de producție și 
| reprezintă integral interesele în virtutea acestei reprezentări integrale. 

Dat fiind că interesele producției sunt interese naționale, corporaţiile sunt 
recunoscute de lege ca organe de Stat. În această calitate, de organe de reprezentare a 
intereselor unitare ale producției, corporaţiile pot să emită reguli obligatorii, cu privire 
la reglementarea raporturilor de muncă sau coordonarea producției, ori de câte ori ele 
au primit în acest scop mandat de la asociaţiile afiliate. 

VII. Statul corporativ consideră iniţiativa privată în domeniul producţiei ca 
instrumentul cel mai eficace şi cel mai util al interesului Națiunii. Organizaţia privată 
a producției fiind o funcţiune de interes național, antreprenorul e responsabil de 
organizarea producţiei faţă de Stat. Din colaborarea forțelor productive, derivă o 
reciprocitate de drepturi şi de datorii. Salariatul, tehnicianul, amploiatul și lucrătorul, 
este un colaborator activ al întreprinderii economice, a cărei direcțiune aparține 
patronului, care arc responsabilitatea. 

VIII. Asociaţiile profesionale de patroni au datoria de a tinde prin toate mijloacele 
ca să mărească producția, să o perfecționeze și să obțină reducerea preţurilor. Asociaţiile 
de persoane exercitând o profesie liberă sau o artă și asociaţiile amploiaţilor sau 
salariaților serviciilor publice concurează la apărarea intereselor artei, ştiinţei, literelor, 
la perfecționarea producției și la realizarea scopurilor morale ale regimului corporativ. 
ic adie o în producţia economică are loc numai când inițiativa 

suficientă, sau când interesele politice ale Statului sunt în 


Se i ZI i i î ă i . . * 
Moti ceastă intervenție poate îmbrăca forma unui control, unei încurajări, sau une! 
gestiuni directe, 


X. În diferendele colective 
decât dacă organul corpor 
In conflictele individ 
de muncă, asociaţiile profes 
Competinţa pentru aceste 
concursul asesorilor desem 


i de muncă, acţiunea judiciară nu poate să fie pornită 
ativ a făcut în prealabil o tentativă de conciliere. 

uale privitoare la interpretarea şi aplicarea contractelor colective 
ionale au facultatea de a oferi bunele lor oficii pentru conciliere, 
Son flicte aparţine magistraturii ordinare care lucrează cu 
naţi de către asociaţiile profesionale interesate. 


136 


Contractul colectiv de muncă. Garanţiile muncii 


XI. Asociaţiile profesionale au obligația de a re 
contractelor colective raporturile de muncă între categoriile de patroni şi d lariați 
pe care-i reprezintă. Contractul colectiv de muncă este încheiat între ea SE 
primul grad sub direcțiunea și controlul organizațiilor centrale, sub en pie 
pe care o posedă asociaţia de grad superior de a sc substitui asociaţiei de primul : 
în cazurile prevăzute de lege şi statute. Orice contract colectiv de muncă, sub d[i, e 
nulității, trebuie să conțină reguli precise asupra disciplinei interioare alde 
stagiu, importanța şi modalitățile salariului, orarul de muncă. 

XII. Acţiunea sindicatului, opera impăciuitoare a organelor corporative şi sentința 
magistraturii muncii, garantează concordanța salariului cu exigenţele normale ale vieţii 
posibilitatea producţiei şi randamentul muncii. Determinarea salariului este sustrasă 
tuturor regulilor; ea e încredințată acordului părților în contractul colectiv. 

XIII. Datele statistice arătate de către administrațiile publice, institutul central 
de statistică și asociaţiile profesionale legalmente recunoscute. asupra condiţiilor 
producției și muncii, situația picții monctare și variațiile nivelului de trai al lucrătorilor 
coordonate și elaborate de către Ministerul Corporaţiilor, vor inspira regulile de (ani 
pentru concilierea intereselor diferitelor categorii şi diverselor clase între ele, cu interesul 
superior al producției. 

XIV. Retribuţia trebuie efectuată sub forma cea mai mult apreciată de exigenţele 
lucrătorilor şi întreprinderii. Când retribuția este stabilită în mod forfetar, iar lichidarea 
sumelor este efectuată într-o perioadă ce depășește cincisprezece zile, se vor da aconturi 
de două săptămâni sau de o săptămână. Munca de noapte, necuprinsă în aceea efectuată 
în mod rotativ este retribuită cu un coeficient mai ridicat decât munca din timpul zilei. 
Când munca este retribuită în mod forfetar, tarifele trebuiesc să fie determinate astfel 
ca un lucrător vrednic, de o capacitate normală de muncă, să poată conta pe un 
minimum deasupra salariului de bază. 

XV. Salariatul are dreptul la odihnă săptămânală, duminica. Contractele colective 
vor aplica acest principiu, ținând socoteală de legile existente, de exigenţele tehnice 
ale întreprinderii, și, în limitele exigențelor tehnice, vor veghea ca să se respecte 
sărbătorile civile şi religioase, conform tradițiilor locale. Orarul de lucru va trebui să 
fie observat în mod scrupulos de către lucrători. A 

XVI. După un an de lucru neîntrerupt, lucrătorul ataşat unei întreprinderi 
funcționând continuu, are drept la un concediu anual retribuit. 

XVII. În întreprinderile cu lucru continuu, lucrătorul are dreptul, în caz de 
încetare a raporturilor de muncă, în urma unei concedieri, fără culpă din partea sa, la 
o indemnitate proporțională anilor de serviciu. Această indemnitate este datorată de 
asemenea şi în caz de deces al lucrătorului. 

XVIII. În întreprinderile funcționând continuu, i 
întreprinderi nu realizează contractul de muncă şi personalul atașat int 
păstrează drepturile sale față de noul proprietar. 

De asemenea boala muncitorului, care nu eX ut 
reziliază contractul de muncă. Chemarea sub drapel sau în serviciu 
nu € 0 cauză de concediere. 


glementa prin mijlocul 


schimbarea proprietarului unei 
reprinderii 


clude o durată determinată, nu 
| miliției naționale 


137 


au NC 


le la disciplină şi actele de natură a tulbura mersul normal al 
crător sunt pedepsite după importanța culpei, fie cu sg 
porară din lucru şi în cazurile grave cu concedierea 


XIX. Infracțiuni 
întreprinderii, comise de către lu 
amendă, fie cu suspendarea tem 


imediată fără indemnitate. | 
im Cazurile în care patronul poate aplica amenda sau suspendarea sau concedierea 


imediată fără indemnitate vor trebui să ţie specificate. Bet 
XX. Muncitorul intrând într-o nouă întreprindere e supus unei perioade de stagiu 
în timpul căreia facultatea de a rezilia contractul aparține şi uneia şi celeilalte părți, cu 
ajutorul plăţii unei indemnizaţii reprezentând munca efectuată. = dee gi 
XXI. Contractul colectiv de muncă e aplicabil lucrătorilor la domiciliu. Dispoziţii 
speciale vor fi promulgate de către Stat pentru asigurarea poliției și igienei muncii la 
domiciliu. 


Birouri de plasare 


XXII. Statul controlează şi observă fenomenul de ocupaţie şi de șomaj al 
lucrătorilor, indicele general al producției şi muncii. 

XXII. Birourile de plasare sunt constituite pe o bază egală sub controlul 
organelor corporative. Patronii vor trebui să-și angajeze lucrătorii prin intermediul 
acestor birouri; ei sunt liberi de a alege de pe listele de persoane înscrise, dând preferință 
membrilor partidului și sindicatelor fasciste după vechimea înscrierii. 

XXIV. Asociaţiile profesionale de muncitori au datoria de a exercita o acțiune 
de selecţie printre lucrători spre a ridica totdeauna mai mult la aceştia din urmă 
capacitatea tehnică și valoarea morală. 

XXV. Organele corporative exercită o supraveghere spre a fi respectate legile 
relative la accidentele de muncă, și la poliția muncii din partea fiecărui individ care 
face parte dintr-o asociație afiliată. 


Prevedere, Asistenţă, Educaţie și Instrucție profesională 


XXVI. Prevederea fiind o înaltă manifestare” a principiului colaborării claselor, 
patronii și lucrătorii trebuiesc să concure în mod proporțional cu sarcinile sate. Siatul, 
prin ajutorul organelor corporative ŞI asociaţiile profesionale, va coordona şi unifica 
sistemul şi instituțiile de prevedere. 

XXVII. Statul fascist îşi propune de a proceda: 1) la perfecționarea asigurărilor 
asupra accidentelor de muncă; 2) Ja amelioararea şi la întinderea asigurărilor în caz de 
"ilie 3) la crearea de asigurări în contra maladiilor profesionale și tuberculozii, 
ca un prim început către asigurarea generală contra tuturor bolilor; 4) la perfecționarea 


asieurări pe neta i igurări 
gurărilor contra șomajului involuntar; 5) la adoptarea formelor speciale de asigurări 
totale pentru tinerii muncitori. 


XXVIIL. Asociaţiile de muncitori 
uncitori ă I9e să 
din punctul de vedere al rent Sani lt on 


contra accidentelor d practicilor administrative şi judiciare relative la asigurarea în 

se vor in “e Se muncă şi asigurările sociale. În contractul colectiv de muncă, 

d e i măsura n care în mod tehnic va fi posibil de a o face, casele 

fie administrate ii N contribuția patronilor şi a lucrătorilor; aceste case trebuiesc să 
Tepreze ii E, Ș : ERA 

Prezentanții uneia şi celeilalte părți, sub controlul organelor 


138 


pi a 


„2 Ie 2 


corporative. 

XXX. Asistenţa în favoarea membrilor asociați sau neasociați constituie 
drept şi o datorie din partea asociaţiilor profesionale. Acestea trebuiesc să E 
direct prin organe apropiate funcțiunile lor de asistență şi nu le pot delega altor instituții 
dacă nu o fac pentru scopuri cu carater general, exceptând interesele fiecărei categorii 
de producători. Za | 

XXX. Educaţia şi instrucția, mai ales instrucția profesională, 
sau neasociaţi, este una din principalele datorii ale asociaţiilor profe 
în acest scop să susțină operele naționale care privesc timpul liber 
iniţiative de educaţie. 

Prezentul text a fost semnat de Șeful Guvernului, de miniștrii și subsecretarii de 
Stat interesaţi, de membrii direcțiunii partidului, de ceilalți membri ai Marelui Consiliu 
şi de către preşedintele confederaţiilor profesionale a patronilor şi a lucrătorilor. 


a membrilor asociați 
sionale; ele trebuiesc 
al lucrătorilor şi alte 


139 


— Ea EEE Oa 


BIBLIOGRAFIE 


ALBERT, CHARLES, L Etat Moderne. 

ANZILLOTTI, La Formazione del Regno D'Italia in dritti 
internazionale 

BARTHELEMY, JOSEPH, La crise de la democratie conteporaine, 

BASILESCU, ARISTIDE, Principii de Economie Politică, Vol. 1]. 

BOTTAI, GIUSEPPE, Esperienza Corporativa. 

CHIMIENTI, P., Droit Constitutionnel Italien. L'organisation 
nationale fasciste dans le droit public italien. 

DJUVARA, MIRCEA, Teoria Suveranităţii. 

DUGUIT, LEON, Droit Constitutionnel. Les transformations du 
Droit public, ed. I]I-eme. 

DURKHEIM, DAVID EMIL, De la division du travail social. 

FERRERO, GUGLIEMO, Guerre et Paix. 

GERBER, Grundziige des deutschen Staatrecht, cd. a III-a 

HEGEL, FRIEDRICH,Grundlinien der Philosophie des Rechts, 
vol. VIII. 

IHERING, Der Zwek im Recht, Vol. 1, 1880. 

LUDWIG, EMIL, Entretiens avec Mussolini. 

MALAPARTE, C., La technique du Coup d'Etat. 

MEITANI, GEORGE, Drept internaţional public. 

MONTESQUIEU, CHARLES, L 'Esprit des Lois. 

NEGULESCU, PAUL, Curs de drept Constituţional Român. 

PERTINAX, Le partage de Rome. 

ROCCO, V., La crise de 'Etat. En Italie: la solution fasciste. 


ROMANI, SANTI, /caratteri giuridici della formazione del Regno 
d'Italia. 


ROUX, G., L Italie Fasciste. 

SOREL, GEORGES, Reflexions sur la violence. 

DON STURZO, LUIGI, L'Izalie et le Fascisme. 
TEODORESCU, ANIBAL, Tratat de drept administrativ. 
TRENTIN, S., Les transformations recents du Droit public italien. 


140 


| 


Ze ae aa A 


CUPRINSUL 


Cuvânt înainte, Prof. univ. dr. Ion Scurtu, 


Protaa, de Vasile Marne 
PARTEA ÎNTÂI 
INtTOdUCETeE.....n nn nanaeaeenaetnaererarezaa 12 
CAP. 1 - Noua ordine corporativă... 17 
CAP. II. - Organizarea Suveranității (D)........necaaaaa, 34 
CAP. III. - Organizarea Suveranităţii di SEE fe er daaa 42 
CAP. IV. - Regimul Constituțional din Italia 
în vigoare înainte de Fascism..........nna aaa 53 
PARTEA A DOUA 

CAR. V. > Coroana ea acei ae e eat eee tai 69 
CAP. VI. - Guvernul Regelui... 74 
CAP. VII. - Parlamentul: Camera - Senatul... 81 
CAP. VIII. - Partidul Naţional Fascist şi 

Miliția Voluntară pentru Siguranța Statului..........e a: 92 
CAP. IX. - Marele Consiliu al Fascismului................-..-- 99 

103 


CAP. X. - Consiliul Naţional al Corporaţiilor......-.mu+-e+- 


141 


Îi 


NR ca ai 


CAP. XI. - Raporturile de Suveranitate 
între Italia și VatiCan...ameenneenceneeeeaeeeeeeeeneneeneneneenanancuea 110 


CAP. XII. - Regimul datoriilor și drepturilor 
publice individuale. Regimul presei............mc nenea 117 
TEXTE DE LEGI 


I. Statutul fundamental din 4 martie 1848 


SUE DEE ii RR 123 
II. Reforma reprezentării politice. 
Legea Nr. 1.019, din 17 mai 1928... nenea, 128 
II. Legea asupra atribuțiilor şi prerogativelor 
Şefului Guvernului, din 24 decembrie 1925................... 131 
IV. Legea asupra facultății puterii executive 
de a emite norme juridice, din 31 ianuarie 1926. e 133 
V. Instituirea unei Miliţii Voluntare pentru 
Siguranța Naţională, Decretul Regal Nr. 31 
din 14 ianuarie 1923... 134 
a Charta Muncii (din “Gazzetta Ufficiale”, 

r. 100, din 30 septembrie 1927)... 135 
BIBLIOGRAFIE... 140 
CUPRINS............, 

ge tz raci Dea re la işi 


142 


Editura MAJADAHONDA 
CĂRȚI APĂRUTE 

Pr. Victor Moise & Horia Stamatu : Mişcarea Legionară şi 
credința strămoşească. Acatistul Moţa - Marin.* 

Stelian Popescu : Memorii* 

Gellu Caraza : Pe fluviu timpului* 

C. Oprişan & Șt. Vlădoianu: Doi poeţi damnați 

Horia Sima : Doctrina legionară* 

Costin Scorpan : Terminologie arheologică* 

An. Iordache : Ion Ghica. Diplomatul şi omul politic* 

George Anca : Haos,Temniţă,Exil. La Eminescu, 
Cotruş, Gyr şi Stamatu* 

Adi Călin : Poeme pentru Luceafărul poeziei* 

Ştefan Vlădoianu : Sângele lui Nessus* 

George Popescu : Un filozof al istoriei - Horia Sima* 

Vasile Scutăreanu : Prin gulagul valah* 

Nicolae Petrașcu : Din viața legionară* 

Traian Golea : În sprijinul Basarabiei* 

Petre Baciu : Cine ? Versuri din temnițe 

Gheorghe Buzatu : Aşa a început holocaustul 
împotriva poporului român* 

Corneliu Zelea Codreanu : Însemnări de la Jilava* 

Corneliu Georgescu : Pe drumul cu arhangheli* 

Radu Şutu : Carmen Silva - Aiud via Braşov* 

Nicolae C.Paulescu : Francmasoneria* 

Octavian Voinea : Masacrarea studențimii române“ 

Eugen Theodorescu : Mişcarea Legionară și 
Germania lui Hitler* 

Gheorghe Gavrilă Copil : Decebal 

George Anca:Manuscrisele de la Marea Viega sei 

Faust Brădescu : Scurtă analiză spectrală a Mişcării 
Legionare 

Vasiie Marin : Crez de generație 


TRE PAIE 


Editura MAJADAHONDA 
CĂRȚI ÎN CURS DE APARIȚIE 


An.lordache:Instituirea monarhiei constituționale și regimului 
parlamentar în România 


Mihai Rădulescu, -F Irincu Slătineanu : Preoţi în cătușe 


(în colaborare cu Editura Ramida) 
* * * Cântecele României Mari 
Mihai Rădulescu : Preliminariile “reeducării”. 
O biografie ipotetică a lui Alexandru (Șura) 


Bogdanovici (în colaborare cu Editura Ramida) 


loan Muntean : La pas, prin "reeducările" de la Piteşti, 
Gherla şi Aiud 


George Popescu : Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului 


Dulcin Morărcascu : România văzută de mari personalităţi 
străine. Dicţionar 


Faust Brădescu; Studii şi Articole despre Mişcarea Legionară 


lon Moța : Cranii de lemn 
Gheorghe - Gavrilă Copil : Apus de soare 
Radu - Dan Vlad : Vasile Marin 


Radu - Dan Vlad: Vasile Lascăr 


?** Mişcarea Legionară în Arhiva Siguranţei de la Chişinău 


" Vasile Marin nu a fost doar un teoretician, ci şi 
un practician, legându-şi numele de înființarea 
grupului << Axa > şi de organizaţia legionară din 
Bucureşti, al cărei comandant a fost. Pătruns de 
justeţea crezului său, Vasile Marin s-a înscris în 
echipa de legionari care a plecat în Spania, pentru a 
lupta împotriva comunismului şi pentru == crucea lui 
Christos >>. În ziua de 13 ianuarie 1937 a căzut în 
lupte, alături de prietenul său lon 1. Moţa, la 
Majadahonda; trupurile lor au fost aduse în ţară și 
înmormântate, cu mare fast, la Casa Verde, sediul 
Mişcării Legionare. La aflarea ştirii despre moartea 
celor doi legionari, Nicolae lorga a scris un 
impresionant articol, intitulat Doi băieţi viteji : Mota 
şi Marin, din care cităm : << Luptând pentru credinta 
lor creștină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce 
este etern, scump și curat în latinitatea nebolsevizată, 
doi tineri români, doi băieți viteji, Moța și Marin, au 
căzut înaintea Madridului apărat de Roşii >. Şi 
marele istoric conchide: << dacă vreodata vom vedea 
Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea 
spune la noi, cu înduioșată mândrie, că pentru aceasta 
au Curs căteva picături din sângele scump al 
tineretului nostru >>... 

„„. fascismul și legionarismul au fost o realitate 
istorică, ce se cuvine cunoscută şi judecată pe baza 
documentelor autentice.” lar teza de doctorat a lui 
Vasile Marin este un asemenea document." 


Prof.univ.dr.Joan Scurtu 


1.5.B.N.: 973 - 97965-0-8 13.000 LEI