Gabriel Constantinescu — Evreii in Romania (2000)

gabriel constantinescu 


“în românia Ẹ 


Din publicaţiile fundaţiei culturale ____ Gabriel Constantinescu __ 


FRONDE Evreii în România 


* * *: Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 
iunie 1946, 1994. 

Eugen Măgirescu, Moara dracilor, 1994. 
Lucian Blaga, Curs de filosofia religiilor, 1994. 
Mihail Sturza, România şi sfârșitul Europei, 
1994. 

Ana Selejan, Literatura în totalitarism (anul 
1954), 1996. 

Pamfil Șeicaru, DOTLA, 1996. 

Zaharia Bena, Cântece și hore culese din gura 
poporului, 1996. 

Israël Shahak, Povara a trei milenii de istorie și 
de religie iudaică, 1997. 


. Giovanni Papini, Cartea Neagră, 1997. 
. Radu Cărpinișianu, Suferinţă și speranţe, 1997 
. Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii 


israeliene, 1998. 


. Julius Evola, Naionalism și asceză, 1998. 
.Ilariu Dobridor, Decăderea dogmelor, 1999. 
. Dumitru Furdui, Teatrul în comunism, 1999 


În curs de apariţie 


. St. Chamberlain, Geneza secolului al XIX-lea. 


Pe copertă: | 
Nicolae Grigorescu, 
Evreu în caftan 


© FRONDE 2000 


pentru prezenta editie 
[S.B.N. 973 - 994661-3-1 


Gabriel Constantinescu 


evreii 
in 
românia 


(secolele XVI-XX) 


FRONDE 
Alba lulia - Paris 
2000 


În loc de prefață 


Problema evreiască 


` 


Publicarea unui studiu cu tema “Evreii în România” îşi 
găseşte justificarea în constatarea că, cel puțin în trecut, acolo unde 
îşi afirma prezența fie şi numai un singur evreu, automat îşi făcea 
apariţia o “problemă evreiască”. Or cum în spaţiul etnic românesc 
au existat perioade în care prezența evreilor a atins cote neegalate 
în celelalte țări europene, este firesc să fi existat o “problemă 
evreiască” endemică, manifestată sub forma unor stări conflictuale, 
adeseori grave, între populaţia autohtonă românească și evreii 
venetici. 

Reprezentanţii evreimii denumesc atitudinea de adversitate 
manifestată de “gentili” (neevrei) față de evrei - “antisemitism”. 
Termenul a fost creat în anul 1879 de scriitorul evreu de limbă 
germană Wilhelm Marr, autorul eseului Der Sieg des Judentums 
über das Germanentum (Victoria iudaismului asupra germanităţii). 
Sub aspect semantic termenul este însă impropriu, deoarece aria sa 
de cuprindere este limitată la poporul evreu, nu la toate seminţiile 
semite (în rândul cărora, cel puţin sub aspect numeric, arabii ocupă 
o poziţie predominată). Prin urmare, sensul propriu al termenului 
de antisemitism este cel de “antiiudaism” sau “antievreism”. Cum 
însă, într-un timp relativ scurt, termenul creat de W. Marr s-a 


5 


Evreii în România 


împământenit cu înțelesul de “antiiudaism”, ne vom alinia 
consensului actual, şi vom înţelege prin “antisemitism”, aşa cum 
precizează majoritatea dicţionarelor enciclopedice, doctrina 
adoptată de cei care se opun influenței specifice exercitate de 
evrei, cerând ca împotriva lor să fie luate măsuri discriminatorii. 
“Pentru mulți istorici - scrie François de Fontette, în 
Histoire de l'antisémitisme (P. U. F., Paris, 1982, p. 9) - 
antisemitismul este un fenomen permanent în spațiu şi, mai cu 
seamă, în timp. Theodor Mommsen îl consideră «la fel de vechi ca 
însuşi iudaismul», punct de vedere împărtăşit şi de Theodore 
Reinach. Renan constată îndelungata sa existență, iar Moise 
Engelsohn crede că antisemitismul s-a născut odată cu «naşterea 
iudaismului, în momentul încheierii pactului sacru între Dumnezeu 
şi Avraam». Numeroşi alți autori creştini, catolici şi protestanți, 
ajung la concluzii analoage, studiile loravândcatemăantisemitismul 
permanent, care a dominat, cu precădere, sfârşitul secolului trecut 
şi prima jumătate a secolului nostru”. 
În replică la punctul de vedere care consideră antisemitismul 
“Ja fel de vechi ca înşuşi iudaismul”, istoricii evrei se străduiesc 
să-i dateze actul de naştere mult mai recent: odată cu apariția 
creştinismului. În lucrările sale Jesus et Israël şi Genèse de 
l'antisémitisme (lisus şi Israel şi Geneza antisemitismului), istoricul 
evreu Jules Isaac încearcă să găsească originile antisemitismului în 
creştinism. Pe aceaşi linie se înscrie şi lucrarea în patru volume a 
lui Leon Poliakov, Istoria antisemitismului (lucrare tradusă şi în 
limba română, primele două volume fiind apărute la Editura 
Hasefer). Intenţia de a-i exonera pe antici de învinuirea de 
antisemitism şi de a pune în sarcina Bisericii creştine persecuția 
organizată şi sistematică a evreilor (antisemitismul fiind considerat 
unul dintre punctele doctrinare ale Bisericii întemeiate de Iisus 
Hristos) apare în modul în care a fost periodizată tema tratată. 
Primul volum al Istoriei antisemitismului poartă subtitlul “De la 


6 


Problema evreiască 


Hristos la evreii de curte ” ceea ce vrea să sugereze că antisemitismul 
şi Biserica creştină apar concomitent pe scena istoriei, ele fiind 
într-un anumit fel fenomene complementare. Cu toate acestea 

Poliakov nu poate scoate din cuprinsul tratatelor consacrate de 
istorie universală consemnarea existenţei unui antisemitism 
precreştin, pe care, înaintea istoricilor, îl menţionează, cu tot 
dramatismul în care s-a consumat, Biblia. Prin urmare, Tainte de 
a trece la analiza istorică a modului în care a evoluat corelația 

Biserică-antisemitism”, Poliakov inserează în ampla sa lucrare un 
capitol introductiv intitulat “Antisemitismul în antichitatea păgână” 
Din păcate, din acest capitol lipsesc mărturiile biblice şi egiptene 
despre existența unui antisemitism virulent, manifestat cu mult 
înaintea apariţiei antisemitismului de inspiraţie creştină după cum 
literatura cu conţinut antisemit din antichitatea elenistică şi romană 
este tratată numai fugar şi fragmentar. 

O poziţie ceva mai nuanțată în problema originii şi a 
formelor de manifestare ale antisemitismului este exprimată de 
Dai —_ în studiile sale asupra poblemei evreieşti. Autoarea 

or. studii atrage atenţia i i i 
“confundarea a două realităţi ulii sctiecnitla N iri 
laic din secolul al XIX-lea, i i denu ți 
A IX-lea, care apare sub această denumire după 

70, şi ura împotriva evreilor, de origine religioasă, inspirată de 
ostilitatea reciprocă a celor două credinţe religioase antagoniste” 
Un punct de vedere în care transpare rolul şi importanţa dobândite 
t evreime după cel de al doilea război mondial, pe care nu greşim 
Did că nu l-au câştigat nici democrațiile occidentale, nici 
nismul, ci fiii lui Israel, “poporul ales”. Prin victoria dobândită 

nu atât pe câmpurile de luptă, cât pe tărâm ideologic, evreii şi-au 
Văzut împlinită aspiraţia de stăpânire a lumii. Astăzi omenirea 
trăieşte momentul iudaic, iar faptul că cercetătorii evrei îşi 
concentrează atenţia asupra raporturilor dintre evrei şi “gentili” din 
perioada pe care Hannah Arendt o eticheta cu denumirea de 


7 


Evreii în România 


“antisemitismul ideologic laic” (secolul al XIX-lea), culminând cu 
Şoah-ul, este explicabil. Pe noi românii, însă, evoluţia raporturilor 
cu evreimea. ne interesează pe tot întinsul existenţei noastre ca 
naţiune, nu numai pe anumite porțiuni, aşa cum procedează 
majoritatea cercetătorilor evrei care abordează această problemă. 
Un argument care justifică apariția acestei lucrări. 
Pentru a ilustra punctul de vedere iudaic în problema 
relaţiilor dintre minoritatea evreiască din România şi populaţia 
majoritară autohtonă, din vasta bibliografie evreiască dedicată 
acestui subiect, am ales cartea publicistului evreu francez Bernard 
Lazare (1865-1903), intitulată L'Antisemitisme - son histoire el ses 
causes (Antisemitismul - istoria şi cauzele sale), publicată la Paris 
în 1894. Deşi rostul iniţial al cărții lui Bernard Lazare a fost de a 
răspunde publicaţiilor antisemite ale lui Edouard Drumont (1844- 
1917), ea s-a impus prin temeinicia documentaţiei, devenind 
studiul de referință în acest domeniu. O poziţie pe care o păstrează 
până în zilele noastre, la mai bine de o sută de ani de la apariţie, fapt 
confirmat prin reeditarea ei în colecția de prestigiu La vieille taupe- 
Organe critique et d'orientation postmess ianique (Bătrâna cârtiță 
- Organ de critică şi de orientare postmesianică). 

În capitolul VIII, intitulat “L'antijudaïsme legal modern” 
(“Antiiudaismul legal modern”), Bernard Lazare face următoarele 
precizări, de pe poziție iudaică, în problema “evreilorîn România”: 

“Evreii stabiliți în România, adică în tările moldo-valahe, 
după secolul XIV nu au sosit masiv ca la începutul acestui secol 
[sec. XIX- n.n.], când în urma emigrării din Ungaria [referire la 
Austro-Ungaria- n.n.] şi Rusia au atins numărul de trei sute de mii. 
O lungă perioadă de timp evreii au avut o existență liniştită. Ei 
depindeau de boierii care conduceau tara şi care le arendau 
vânzarea băuturilor spirtuase, domeniu în care boierimea deținea 
monopolul. Îndeplinind funcțiile de colectori de taxe, agenți fiscali 
şi intermediari de tot soiul, evreii au devenit utili şi necesari, boierii 


8 


Problema evreiască 
le-au acordat numeroase privilegii, astfel că nu aveau a se tem 
decât de excesele de superstiții şi de izbucnirile de mânie ale 
populaţiei. Persecuţia oficială împotriva evreilor nu a început decât 
în 1856, când României i s-a permis să aibă un regim reprezentativ 
şi ca urmare puterea politică a fost preluată de burghezie. Tratatul 
de la Paris din 1858, care a precedat unirea Moldovei cu Malul 
recunoștea moldo-valahilor, fără deosebire de religie miza în 
drepturile civile. Dar în pofida textului formal al tratatului evreii 
au fost excluși de la avantajele de care se bucura populaţia indi e " 
Şi, la obiecțiunile ridicate de evrei, guvernul român iza ci 
evreii erau străini. Cu timpul, măsurile restrictive s-au agravat 
Israeliții nu puteau deţine funcţii publice, li s-a retras dre i d 
avea domiciliu permanent la sate, nu le era îngăduit n cute 
imobile în mediul rural, precum nici terenuri agricole şi vii ia nt 
interzis să ia moşii în arendă, să deţină hoteluri şi cabarete să vândă 
alcool, să aibă servitori creştini şi să construiască noi aa ogi 
Unele dintre aceste decizii erau luate arbitrar de ery. 
a localități, dimpotrivă, evreii erau toleraţi. Această io la 
î“ a durat până în anul | 867. In acea perioadă, ministrul Ion 
2 . a publicat o circulară prin care se reamintea că evreii nu 
gs rimi = ae în mediul rural şi nici să arendeze 
P uar - În urma acestei circulare, evreii au fost izgoniți 
puna = ere rpm 2 i ama ca vagabonzi, abuzuri 
înă în anul 1877. În general, aceste expulzări erau 
mă m ăia izbucnite în Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Tecuci şi 
Fra sui SI care aveau drept consecințe profanarea 
tie N p incendierea sinagogilor. 
| sarea m E P încă sunt - cauzele acestei legislații şi 
bo ee F le români față de evrei? Ele nu sunt cauze 
ea e : A p persistă încă prejudecăți atavice, nu este 
hanarna ict con fesional. In momentul formării României, 
anı constituiau în țările moldo-valahe aglomerații complet 


9 


Evreii în România 


separate de majoritatea populației. Portul lor era specific, rar 
în cartiere separate şi vorbeau un jargon premia = 
deosebea derestul populației. Evreii trăiau sub PN " = 
talmudişti limitați, spirite mărginite, ignoranți m in pricina 
educaţiei primite în şcolile lor (Heder), contribuiau la perp 
înapoierii lor intelectuale. A 
app z devenit victimele acestei izolări, izolare care iu | 
făcut dependenți de rabbaniţii care îi îndrumau. In e pia a m 
tocmai se năştea, care îşi dobândea o identitate națională dm E 
spre unitate, pasiunile patriotice erau exacerbate cu prec = a i 
luat ființă un panromânism, asemănător cu se ei rom 
panslavismul; se discuta despre rasa românească, despre “i iy mei 
şi despre puritatea ei, despre primejdia de a fi miti S paor | 
asociații pentru a rezista invaziei străine şi în primu rân 


f 


iudaice. Corpul didactic, învățătorii, profe sorii rap pe | 
profesorii universitari au fost sufletul acestor societăţi; ei za a i | 
ca şi în Germania, cei mai activi antisemiţi. î. ri Ş 
evreilor că se constituie ca un Stat în Stat, ceea ce era adev si 
- eternă contradicţie a antiiudaismului - se făceau T iea 
mentină în această situație. Se afirma că educaţia iudaică eform om 
mintile celor careo primesc, că ea îi face pe evrei inapți pe ua 
socială, ceea ce era de fapt exact, 1ar consecință interzicerii e em 
de a beneficia de instrucția pe care o primeau creştinii îi împ 
să se ridice deasupra înapoierii în care se găseau. — i, 
Profesorii universitari nu au fost însă ae at = 
România; alături de motivația patriotică a antisemitismului, 


i ă ă iunea 
existat şi cauze economice. Acestea au apărut odată cu ascensiuni 


burgheziei, care generează antisemitism, deoarece mir: pan: 
formată din comercianți şi industriaşi, era in concurenţă c PREA 
care-şi desfăşurau activitatea, în exclusivitate, în ir şi k ele 
Prin urmare, burghezia autohtonă avea tot interesu să ! p sams 
legi protecționiste, legi care nu-l nominalizează pe evrei, 


10 


Problema evreiască 

Îi uta pa ein a a 72 i 
în realitate au rostul să pună piedici în calea dezvoltării economice 
a acestora, ei constituind cea mai gravă primejdie pentru economia 
românească. Burghezia autohtonă instigă populaţia la mişcări 
antisemite, după care reprezentanţii ei din Parlament propun 
reglementări în sensul dorit de agitatori. Astfel, putem reduce toate 
cauzele care conduc la antisemitism la una singură: protecționismul 
național. Un protecţionism gândit cu şiretenie, căci în timp ce 
evreilor le erau refuzate drepturile civile, ei erau obligați să 
presteze serviciul militar. O gravă contradicţie, căci o persoană 
care nu se bucură de cetățenie nu poate să facă parte dintr-o armată 
națională.” 

Remarcabil în analiza lui Bernard Lazare asupra 
manifestărilorantisemite este faptul că nu se limitează la depistarea 
focarelor de antisemitism şi a categoriilor sociale şi profesionale 
care întrețin un climat de adversitate față de evrei. În capitolul XIII 
al cărţii sale, intitulat “Les Juifs et les transformations de la société 
- Les causes politiques et religieuses de Pantis&mitisme (“Evreii şi 
transformările societăţii - Cauzele politice şi religioase ale 
antisemitismului”), el deschide “cutia Pandorei” - modul în care 
este percepută de antisemiți activitatea desfăşurată de evrei împotriva 
comunităților majoritare de “gentili”, cu precădere împotriva 
comunităților creştine (“ostilitatea reciprocă a celor două credinţe 
religioase”, de care vorbeşte Hannah Arendt). Dar iată cum sună 
cuvintele pe care Bernard Lazare le pune în gura antisemiţilor: 
“Deîndată ce evreul intră într-o comunitate, el devine agent 

perturbator, acţionând ca o cârtiţă la distrugerea temeliilor seculare 
pe care au fost clădite statele creştine. Astfel se explică 
decreptitudinea popoarelor, decadenţa şi degradarea lor intelectuală 
şi morală [...] Prin prezenţa sa, evreul acţionează ca un distrugător; 
el distruge, perturbă şi provoacă reacțiuni din cele mai teribile. 
Introducerea evreului în mijlocul unei naţiuni este funestă pentru 
acea naţiune; acceptându-l pe evreu, națiunile mor [...] Evreul nu 


11 


Evreii în România 

se mulţumeşte să descreştineze, el iudaizează; el distruge credința 
catolică sau pe cea protestantă [Bernard Lazare şi-a orientat studiul 
spre problemele occidentale; prin urmare, nu trebuie să surprindă 
faptul că ortodoxia nu este menţionată - n.n.]; el nu numai că 
provoacă indiferența religioasă, dar le impune celora căror credință 
a ruinat-o, concepţia sa despre lume, despre morală şi despre viață. 
EI lucrează la opera sa seculară: distrugerea credinței creştine”. 

Acţiunea de iudaizare a comunităţilor creştine, desfăşurată 
de evreimea mondială prin intermediul ideilor şi organizațiilor de 
inspiraţie iudaică (curentele filozofice ateiste, materialiste, 
pozitiviste etc., indiferentismul religios, lojile masonice, larg 
deschise neevreilor cu poziţii dominante în societate, sectele 
religioase care au misiunea să submineze dogma creştină despre 
Biserică- “Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, asociaţiile 
şi fundaţiile pseudo-culturale de inspirație iudaică, organizaţiile 
filantropice şi umanitare patronate de evrei, băncile transnaţionale 
cu capital evreiesc care stăpânesc finanțele lumii ş. a. m. d.), a 
constituit o permanenţă în evoluţia Europei după succesul repurtat 
de Revoluţia franceză, nu atât asupra regalității Franţei, cât asupra 
Bisericii creştine. Metodele folosite în scopul descreştinării şi 
iudaizării sunt de o varietate impresionantă. Cele mai perfide sunt 
însă acelea care urmăresc subminarea temeiurilor credinţei creştine, 
în primul rând negarea dumnezeirii Mântuitorului lisus Hristos, şi 
apoi a tuturor adevărurilor fundamentale ale creştinătăţii, aşa cum 
au fostele formulate de Biserică, pe baza Sfintei Scripturi şi Sfintei 
Tradiţii, de către Sfinţii Apostoli, Sinoadele ecumenice şi Sfinții 
Părinţi, atât cei ai Bisericii răsăritene, cât şi cei ai Bisericii apusene. 
(Hannah Arendt consideră că, în raporturile dintre creştini şi evrei, 
permanentă şi nealterată rămâne “ura împotriva evreilor, de origine 
religioasă, inspirată de ostilitatea reciprocă dintre cele două credințe”.) 

În faţa acestor dezolante constatări, se impune cu necesitate 
întrebarea: Care este cauza duşmăniei de veacuri dintre evrei şi 


12 


7 


Problema evreiască 


“gentili”, dar mai ales cauza duşmăniei de veacuri dintre evrei şi 
creştini? Studiile care tratează problema antisemitismului încearcă 
să găsească un răspuns convingător la această tulburătoare întrebare. 
Rezultatele investigaţiilor se reduc însă, din păcate, numai la 
constatarea faptelor, extrase din conţinutul istoriei universale, pentru 
care acțiunile cu caracter antisemit, situaţiile conflictuale dintre evrei şi 
creştini sunt evenimente comune evoluţiei istorice. Adevăratul răspuns 
transcende însă istoria. El are caracter metaistoric şi rabinul A. 
Cohen îl formulează astfel, în termeni lipsiţi de echivoc: “Populaţia 
pământului poate fi împărţită între Israel şi celelalte naţiuni luate 
în bloc. Israel este poporul ales: dogmă capitală” (A. Cohen, 
Talmudul, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 116). 

Cuvintele rabinului Cohen sintetizează spiritul care străbate 
textul Talmudului, una dintre cărțile sfinte ale evreilor, considerată 
uneori mai presus chiar decât însăşi Tora. Or Talmudul exprimă 
“Psyche-ul iudaic”, conţinutul său identificându-se cu ființa 
poporului evreu, pentru care împărțirea umanităţii “între Israel şi 
celelalte naţiuni luate în bloc” este într-adevăr “dogma capitală”. 
O dogmă pe care o altă personalitate ilustră a iudaismului, Rabbi 
Şneor Zalman (născut în 1887 la Moghilev şi decedat în 1959 la 
New York), reprezentant de seamă al hasidismului (curentul de 
resurecție spirituală apărut în secolul al XVIII-lea în Polonia şi 
Rusia), o readuce în conştiinţa lumii iudaice occidentale şi, totodată, 
pentru ca lucrurile să fie clare, o comunică, spre ştiinţă, “gentililor”, 
cu precădere creştinilor. Dar iată cum sună mărturisirea de credință 
a lui Rabbi $neor Zalman cu privire la deosebirile de substanță 
dintre sufletele evreilor şi “gentililor”: “Sufletele goim-ilor 
[neevreilor] sunt de o substanță inferioară şi total diferită [faţă de 
sufletele evreilor]. Toţi evreii sunt buni de la natură, toţi goim-ii 
Sunt de la natură răi. Evreii sunt încununarea creației, goim-ii sunt 
scursura ei” (text citat după Frankfurter Allgemeine Zeitung din 
11.03.94, p. 14). 


13 


Evreii în România 

Să-i lăsăm însă pe teologi şi pe filozofii istoriei să 
răscolească la rădăcini cauzele metaistorice ale antisemitismului. 
Pentru judecata omului de bun-simţ, preceptul Ex nihilo nihil (“Din 
nimic, nimic”), formulat de poetul latin Lucrețiu în poemul De 
natura rerum (Despre natura lucrurilor), este suficient pentru 
a-l feri de primejdia de a considera manifestările etichetate drept 
antisemite ca răbufniri bezmetice, fără motivaţie, ale tuturor 
“celorlalte naţiuni luate în bloc”, împotriva lui “Israel”. In istorie, 
în măsura în care istoria este o ştiinţă, evenimentele au cauze, iar 
datoria istoricului este să le scoată la iveală, explicând de ce faptele 
s-au produs într-un anumit fel, de ce au avut o anumită desfăşurare. 

Este poziţia pe care am adoptat-o la întocmirea acestui 
studiu. Pentru a obţine o înțelegere nedeformată a modului în care 
s-au consumat de-alungul timpului relaţiile dintre populația 
românească autohtonă şi evreii venetici, am recurs la lucrările 
istoricilor care abordează această temă. Bineînţeles că am recurs 
numai la acei istorici care se bucură de o necontestată autoritate 
ştiinţifică, dar şi de probitate morală, nefăcând concesii de la 
adevăr din motive care contrazic normele deontologice pe care 
trebuie să le respecte un adevărat om de ştiinţă. 

În acest context se impune o ultimă precizare. Pentru 
români, “Problema evreiască” este un capitol care face parte din 
Istoria românilor. Pentru evrei, însă, aceleaşi fapte şi personaje 
constituie un capitol care aparţine Istoriei evreilor în general şi 
Istoriei antisemitismului, în special. Faptul că între modul de 
tratare a aceluiaşi capitol de istorie există, în cele două “istorii”, 
flagrante neconcordanţe nu trebuie să surprindă. Explicaţia acestor 
neconcordanţe trebuie căutată în “metaistoria” poporului evreu, 
care subordonează “totul şi toate” destinului mesianic al lui Israel. 


G. C. 


Diaspora 


După victoria obținută în primul război iudaic (66-70 d. 
Chr.), represaliile dezlănțuite de Titus au fost cumplite. Ierusalimul 
a fost dărâmat, Templul a fost ars până în temelii şi peste un milion 
de evrei au fost luați în sclavie, au fost alungați ori s-au refugiat 
unde au văzut cu ochii, spre a scăpa de persecuții, mărind numărul 
conaționalilor lor stabiliți în afara Palestinei. Istoricii au denumit 
acest impresionant exod al populaţiei evreieşti diaspora (dispersare, 
împrăştiere). De fapt, însă, diaspora iudaică a început cu şase 
secole mai înainte, odată cu exilul babilonian (586 î.d.Chr.) şi a 
continuat neîntrerupt de-a lungul întregii perioade cât Iudeea s-a 
găsit sub diferite stăpâniri străine. Aşa se face că, de la distrugerea 
lenisalimului, în întregul bazin al Mării Mediterane, ca şi în Orien- 
tul Apropiat şi în Mesopotamia, existau numeroase comunități 
iudaice. În lucrarea sa Legatio ad Gaium (Ambasada la Caligula), în 
care descrie activitatea sa ca ambasador al comunității iudaice din 
Alexandria pe lângă împăratul Caligula, filosoful evreu Philon afirmă: 
“Continentele sunt pline cu aşezări iudaice... de asemenea insulele şi 
intreaga Babilonie”. Afirmația lui Philon este confirmată de Strabon 
care, cu cinci ani înainte de căderea Ierusalimului, relata cu un nedisi- 
mulat sentiment antiiudaic: “Evreii sunt răspândiți în aproape toate 
oraşele de pe suprafața pământului şi este cu neputinţă să găseşti un 
loc în lume unde, după ce s-au aşezat, să nu-şi fi impus autoritatea”. 

Cercetările istorice au stabilit că în jurul anului 70 d.Chr., 


15 


Evreii în România 


în Seleucia pe Tigru, ca şi în toate oraşele importante din Parţia, 
locuiau mii de evrei. Numeroşi evrei erau stabiliți în Arabia, de 
unde au pătruns în Etiopia. În Siria şi în Fenicia evreii se găseau în 
număr mare. Comunităţi iudaice puternice se găseau în Tarsos, 
Antiohia, Milet, Efes, Sardes, Smirna, Delos, Corint, Atena, Philippi, 
Patras şi Tesalonic. În Alexandria Egiptului, ca şi i în oraşele din 
Cirenaica, existau cartiere întregi locuite de evrei. În vest existau 
colonii evreieşti puternice în Cartagina, Siracuza, Pteoli, Capua, 
Pompei şi, în primul rând, la Roma. Odată cu pătrunderea legiunilor 
romane în Galia şi în regiunea Rinului, pe aceste teritorii anexate 
Imperiului s-au constituit nuclee ale unor viitoare comunități 
iudaice. Istoricii apreciază numărul evreilor din Imperiul Roman la 
peste şapte milioane. Această cifră reprezintă aproximativ şapte 
procente din întreaga populaţie a Imperiului, dublu faţă de procentul 
actual al evreilor în totalul populaţiei Statelor Unite ale Americii. 

În ciuda înfrângerilor politice şi a pierderii de vieţi omeneşti 
pe care evreii le-au suferit, puternica lor credință în destinul 
mesianic ce le-a fost hărăzit de Iahve a rămas neclintită. Credinţa 
că ei sunt “Poporul Ales” şi particularităţile de comportament care 
decurg din această credință îi vor pune inevitabil în conflict atât cu 
intolerantele autorităţi romane, cât şi cu popoarele în mijlocul 
cărora evenimentele istorice i-au obligat să trăiască. Nici unul 
dintre împărații ce i-au urmat lui Titus nu au manifestat o atitudine 
binevoitoare față de evrei, dar cel în timpul domniei căruia vor 
suferi din nou persecuții a fost Traian. 

Dupăcea cucerit Dacia, Traian şi-a îndreptat legiunile spre 
răsărit, spre a supune bogata regiune cuprinsă între Eufrat şi Tigru. 
Micile principate ale partilor şi armenilor i s-au supus fără lupte. În 
schimb, oraşele în čare locuiau puternice comunități iudaice i-au opus 
ocrâncenărezistenţă. Evreii babilonieni vedeau în Traian pe urmaşul 
celui care le distrusese Templul şi au refuzat să i se supună. Dar preţul 
pe care au trebuit să-l plătească a fost pe măsura rezistenţei opuse. 


16 


Diaspora 

Scânteia nesupunerii evreilor din Mesopotamia în fața 
legiunilor lui Traian s-a transmis cu repeziciune în toate colțurile 
Imperiului unde existau comunități iudaice puternice. Cu o vigoare 
care amintea de fanatismul zeloţilor, în anul 115 evreii din Cirenaica, 
Egipt şi Cipru s-au răsculat împotriva populațiilor băştinaşe, cu 
precădere greci, în mijlocul cărora trăiau. “Era un fapt la ordinea 
zilei ca păgânii să-i măcelărească pe evrei şi evreii pe păgâni”, scrie 
Will Durant în storia culturii omenirii, referindu-se la evenimentele 
din prima jumătate a secolului al II-lea al erei creştine. 

Evreii din Cirenaica, profitând de faptul că majoritatea 
trupelor din nordul Africii erau deplasate în Parţia, i-au măcelărit 
pe toți romanii şi grecii care le-au ieşit în cale. Istoricul grec 
Cassius Dio apreciază la peste 220.000 de oameni ucişi de evrei şi 
descrie cu lux de amănunte cruzimea de care răsculații au dat 
dovadă şi ororile pe care le-au comis. În a sa Istorie a evreilor, 
Hirsch Graetz contestă faptele oribile ce se pun în sarcina evreilor, 
dar acceptă că răsculații “ca răzbunare, i-au obligat pe prizonieri să 
lupte cu fiare sălbatice” şi că “au fost sfâşiaţi de acestea”. După ce 
au pus stăpânire pe oraşele din Cirenaica, evreii răsculați s-au 
năpustit asupra Alexandriei, unde, aşa cum relatează istoricul 
Appian, au ucis şi au distrus fără cruțare. 

În insula Cipru, unde trăia o numeroasă comunitate 
iudaică şi unde își construiseră numeroase sinagogi, evreii s-au 
răsculat împotriva romanilor şi a grecilor din aceleaşi motive ca şi 


"conaţionalii lor din nordul Africii. Şi aici răsculații s-au dovedit la 


fel de cruzi şi necruțători. Cassius Dio apreciază numărul celor 
uciși la 240.000 şi chiar dacă cifra este exagerată, ea sugerează 
dimensiunile vărsării de sânge. 

Represaliile romane împotriva focarelor de răscoală au 
fost cumplite. După ce generalul roman Martius Turbo, însărcinat 
de Traian să pună capăt răzmeriţelor, i-a înfrânt pe răsculații din 
nordul A fricii, s-a năpustit asupra răsculaților din Cipru. Întreaga 


17 


Evreii în România 


populație iudaică din insulă a fost exterminată, dar amintirea 
crimelor comise de evrei a rămas puternic întipărită în memoria 
ciprioţilor. Ca o lege nescrisă, perpetuată secole de-a rândul, 
evreilor le-a fost interzisă orice formă de acces pe insulă. 

Răscoalele din anii 115-116 au fost înecate în sânge de 
legiunile romane, dar credința că Mesia cel promis va veni în 
curând ca să reclădească Templul şi să-i conducă pe evreii de 
pretutindeni, în triumf, la lerusalim, a rămas vie. Şi cu cât această 
credință era mai puternică, cu atât ura împotriva romanilor şi a 
tuturor necredincioşilor era mai înverşunată. 

Urmaşul lui Traian, Hadrian, s-a dovedit animat de aceleaşi 
sentimente antiiudaice ca şi predecesorul său. În anul 130 ela făcut 
cunoscută intenţia de a construi în locul Templului lui Iahve un 
templu închinat lui Jupiter. În anul următor, pe linia adversității 
nedisimulate faţă de evrei, a emis un decret prin care se interzicea 
atât circumcizia, cât şi propovăduirea Legii. 

În fața acestui atentat la adresa supremului suport al 
existenţei lor - Legea -, evreii s-au răsculat din nou. În fruntea 
răsculaților a apărut o figură de erou legendar, Simon Bar-Kochba, 
care pretindea despre el că este Mesia cel aşteptat să mântuiască 
poporul evreu. Rabbi Akiba, conducătorul spiritual al iudeilor, în 
vârstă de peste nouăzeci de ani, care o viaţă întreagă predicase 
duhul păcii şi al înțelegerii, a binecuvântat răscoala şi l-a recunoscut 
pe Bar-Kochba ca adevăratul Mesia. 

Luptele dintre răsculați şi legiunile romane au durat timp 
de trei ani. În cele din urmă, lipsiţi de hrană şi de ajutoare, răsculații 
au fost învinşi. Bilanţul înfrângerii a fost tragic pentru evrei. 
Romanii au distrus 985 de localităţi din Palestina şi numărul celor 

căzuţi în lupte s-a ridicat la 580.000. Întreaga Iudee era un câmp de 
ruine. Bar-Kochba a căzut eroic în apărarea ultimului punct de 
rezistenţă, cetatea Bethar. Rabbi Akiba a fost judecat ca instigator, 
condamnat şi executat. Sute de mii de supraviețuitori ai răscoalei 


18 


Diaspora 


au fost vânduți pe preţuri de nimic, ca sclavi, în toate provinciile 
Imperiului. 

l Dupăzdrobirea răsculaților, Hadrian s-a hotărât să distrugă 
rădăcinile care hrăneau vitalitatea iudaică: credința evreilor în 
Iahve şi respectarea strictă a Legii. Orice formă de ritual iudaic a 
fost interzisă, nerespectarea interdicției fiind pedepsită cu moartea. 
Pe ruinele Ierusalimului a fost construit un oraş păgân, Aelia 
Capitolina, cu temple închinate lui Jupiter şi Venus, cu palate, 
teatre şi terme. Evreii au fost izgoniți din noul oraş şi nu li se 
permitea decât într-o anumită zi a anului să vină şi să plângă pe 
ruinele Templului. De acum înainte, secole de-a rândul, existența 
poporului evreu se va consuma în exil şi în peregrinări, în aşteptarea 
venirii lui Mesia cel adevărat şi a împlinirii prorociei: “Iar când te 
va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul acela pentru care 
s-a jurat părinților tăi: lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, ca să ţi-l 
dea cu cetăţi mari şi frumoase, pe care nu le-ai zidit tu, cu case pline 
de toate bunătăţile, pe care nu le-ai umplut tu, cu fântâni săpate în 
piatră, pe care nu le-ai săpat tu, cu vii şi măslini, pe care nu le-ai 
sădit tu, şi vei mânca şi te vei sătura, atunci, păzeşte-te să nu se 
ademenească inima ta, ca să uiţi pe Domnul Care te-a scos din 
pământul Egiptului şi din casa robiei” (Deuteronomul 6, 10-12). 

Prezenţa evreilor, atestată istoric, în toate provinciile 

Imperiului Roman justifică ipoteza că, după cucerirea Daciei de 
către Traian, reprezentanţi ai comunităţilor de limbă şi religie 
iudaică, atraşi de bogăţiile noii provincii, au pătruns şi în spaţiul 
carpato-dunărean unde, în secolele următoare, se va zămisli poporul 
român. Dacă însă investigaţiile pe marginea acestei ipoteze s-ar 
opri aici, ele s-ar înscrie pe linia cercetărilor ce urmăresc definirea 
conturului diasporei iudaice. În realitate, scopul nemărturisit, 
urmărit de autorii unor lucrări privind diaspora iudaică în Dacia, 
este cu totul altul. Într-o serie de studii, datând din cea de-a doua 

jumătate a secolului trecut şi din prima jumătate a acestui secol, 


19 


Evreii în România 


autorii lor îşi propun să fundamenteze, cu “rigurozitate ştiinţifică”, 
teza “continuității evreieşti în Dacia”. Cu alte cuvinte se urmăreşte 
acreditarea tezei că evreii nu numai că sunt pământeni pe 
meleagurile româneşti, dar ei s-au aşezat pe aceste meleaguri 
înainte de a exista poporul român! 

Unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei 
străveziu de tendenţioase teze este jurisconsultul elvețian Johan 
Kaspar Bluntschli (1808-1881), profesor de Teoria Statului, mai 
întâi la Ziirich, apoi la Miinchen şi Heidelberg. Un scurt citat din 
lucrarea sa intitulată Statul român şi situaţia juridică a Evreilor în 
România, apărută în anul 1879, este suficient pentru a deconspira 
adevăratele intenţii ale autorului: “Ca şi în celelalte țări ale Europei 
orientale, deşi mai puţin numeroşi ca în țările Europei occidentale, 
se găseau Evrei din timpurile cele mai vechi şi în Moldova şi în 
Muntenia. Fără îndoială că un număr mare de familii israelite au 
venit în provincia dunăreană Dacia, încă sub domnia vechilor 
împărați romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici 
şi sunt chiar cel puţin tot aşa de vechi pământene ca şi națiunea 
română, în mijlocul căreia trăiau. Ele formează şi sâmburele 
populaţiei evreieşti de astăzi din România”. 

Răspunsul la acest atentat la adresa Istoriei românilor a fost 
dat, de la înălțimea unanim acceptatului său prestigiu ca istoric, de 
Nicolae Iorga în lucrarea Istoria Evreilor în Țările noastre, 
prezentată în şedinţa Academiei Române din 13 septembrie 1913. 
(Înainte de a schiţa obiecţiunile marelui nostru istoric la pretenţiile 
unor anumite cercuri evreieşti, trebuie să atragem atenţia cititorilor 
să evite confuzia dintre adevărata Academie Română, înaltul for de 
cultură în fotoliile căruia au tronat personalități ca Nicolae Iorga și 
Vasile Pârvan, şi caricatura denumită astăzi tot “Academie” şi tot 
“Română”, pe băncile căreia îşi odihnesc ticăloşia politică şi 
puţinătatea intelectuală figuri care ilustrează procesul de degradare 
al actualei culturi româneşti.) 


20 


Diaspora 


Dar să-l ascultăm pe Nicolae Iorga (în citatele care urmează 
am simplificat, pe alocuri, ortografia greoaie a epocii): “În ultimele 
timpuri, în legătură cu o anume campanie politică a cărei legitimitate 
n-avem s-o discutăm aici, s-au tipărit în româneşte şi în franţuzeşte, 
osumă de scrieri, până la proporţii de volume cu pretenții ştiinţifice, 
în cari se înfăţişează trecutul Evreilor în România. Unele dintre ele, 
ca teza de doctorat din Paris a d-lui Bernard Stambler, care e şi 
diplomat al Şcolii de Ştiinţe Politice (L "histoire [sic] des Isra€lites 
roumains et le droit d 'intervention, Paris, Jouve, 1913), sunt aşa de 
superficiale, încât iau numerele de ordine ale unor documente, 
1164, 1292, 1293, 1327, ca probe că în Principate trăiau Evreii în anii 
1164, 1292, 1293, 1327, înainte chiar de înfiinţarea ţării respective... 

Să mi se dea voie a nu mă opri asupra Evreilor «idumeeni» 
şi «itureeni» din inscripții găsite în Dacia după cucerirea lui Traian. 
li cred îndoielnici şi, aşa cum s-a făcut menţionarea lor, deşi nu 
tăgăduiesc că în amestecul de Latini de limbă care a fost adus în 
noua provincie sau atras de dânsa, de minele de aur şi argint ale 
acestui Transvaal roman, că între aceşti uitlanderi au putut fi şi 
Evreii cei mai autentici. Dar contopirea lor cu poporaţia cealaltă era 
împiedecată de motive religioase, iar de menținerea ca naţiune a 
acelor aventurieri sporadici nici vorbă nu poate fi. Națiunea care 
s-a format la Dunăre nici n-a avut a face decât subsidiar cu 
coloniştii orăşeni cari se duceau şi veniau după câştig şi în 
marginile siguranței garantate de un Stat victorios; ea vine desigur 
dintr-un vechiu amestec făcut la sate între țăranii traci, străvechi 
locuitori ai pământului şi tovarăşi de ocupaţie, strecuraţi pe încetul, 
alături de cronici, decrete şi inscripții, din Italia rezervată oraşelor 
luxoase şi vilelor de bogătaşi şi hrănită din producțiile lumii întregi 
aduse pe corăbii. 

Tot aşa putem fi siguri că, după lichidarea oraşelor prin 
încetarea marelui negoț, strâns legat de siguranța publică, între 
sătenii cari, păstrându-şi numele şi amintirea de Romani, de partea 


21 


Evreii în România 


aceastălaltă a Dunării, au format trecerea la generaţii viitoare, ce 
erau să trăiască în forme politice proprii, Evreii târgoveți, legați 
totdeauna de gospodăria banului, nu se puteau păstra...” 

După ce, de-a lungul primului capitol al lucrării, Nicolae 
Iorga trece în revistă toate documentele în care este menţionată 
prezenţa unor evrei pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, 
formulează următoarea concluzie: “Astfel am ajuns la 1600 fără 
a găsi menţiunea unui element evreesc aşezat în părţile noastre”. 
Probitatea care îi caracterizează opera istorică îl obligă însă să 
adauge: “Totuşi, dacă e autentică ştirea şederii la laşi, pe la 1618, 
a rabinului, expert în cabală, Solomon ben Arayo, la care vine să 
înveţe şi un Evreu candiot, Iosif Solomon del Medigo, existența 
unui mic popas de Evrei spanioli, în necontenită prefacere - căci 
acei cari-l compuneau făceau continuu drumul de la Constantinopol 
în Polonia, ca del Medigo însuși, ar trebui să se admită. Între ei însă 
şi masele evreieşti de astăzi nu e nici o legătură”. 

Şi o ultimă precizare. Regretăm faptul că în explozia 
editorială ce a avut loc în România după evenimentele din decembrie 
'89, nici una dintre marile edituri, nici chiar Editura Humanitas, nu 
au socotit util să reediteze Istoria Evreilor în Țările noastre. În 
starea de dezinformare, confuzie şi dezorientare în care se găseşte 
întreaga populaţie a tării, fără a-i exclude, ci menţionându-i pe 
primul loc, pe posesorii de diplome de studii universitare, reeditarea 
lucrării lui Nicolae Iorga ar fi avut darul să limpezească multe 
dintre nedumeririle speculate de toate taberele care vor, cu orice 
preţ, să creeze o acută “problemă evreiască” în România. 


Antisemitismul 


“În ultimele decenii şi-a făcut apariţia un nou duşman de 
moarte al evreilor, de data aceasta nu sub semnul crucii, ci în 
numele superiorității rasiale. Un ticluitor de fraze a introdus în 
literatura curentă un cuvânt incendiar, prin care vrea să sublinieze 
că popoarele semite - descendenţii lui Sem - evreii, arabii şi alte 
grupuri etnice înrudite prin limbă, ar fi mult inferioare arienilor, 
popoare indo-europene, în ceea ce priveşte intelectul, capacitatea 
de muncă şi dotaţia cu resurse creatoare. Semiţii, în fapt fiii lui 
Israel, sunt cei care au dat lumii civilizate un Dumnezeu şi o 
orientare morală superioară, cu rădăcinile în permanent actuala 
Sfântă Scriptură. Dar aceste ofrande binecuvântate sunt preţuite 
mai puţin decât bunurile arienilor de cei care provăduiesc învrăjbirea 
dintre rase. Din astfel de idei dăunătoare şi nefundamentate îşi 
extrag duşmanii iudaismului - ei se denumesc «antisemiți» - 
argumentele pentru a justifica scoaterea evreilor în afara legii şi de 
a le acorda, în cel mai bun caz, statutul de toleranță cuvenit unor 
intruşi inferiori, căci pământul şi toate bogăţiile lui aparțin de drept 
numai arienilor. Această ură de rasă cu caracter antisemit, întreţinut 
artificial, s-a născut în Franţa, s-a maturizat în Germania, iar acum 
s-a răspândit pretutindeni în lume. Ea a reînviat acuzaţia adusă 
fiilor lui Jacob ca ucigaşi ai lui Christos, cu tot cortegiul de 
consecinţe triste legate de această acuzaţie. Ideile umanitare pe 

N 


Sa 


23 


Evreii în România 


care secolul trecut le sădise în conştiinţele oamenilor au fost date 
uitării.” 

Citatul de mai sus este extras din partea finală a lucrării lui 
Hirsch Heinrich Graetz, Volkstiimliche Geschichte der Juden, 
apărută la Leipzig în anul 1888. Ne-am referit la această lucrare 
pentru influența pe care a avut-o şi continuă să o aibă asupra vieții 
spirituale a comunităţilor de pretutindeni. In colecţia de studii The 
Great Jewish Books and their influence on history (Marile Cărți 
Iudaice şi influența lor asupra istoriei), editată de Samuel Caplan 
şi Harold U. Robalow în anul 1980 în Statele Unite, Istoria Evreilor 
redactată de Graetz este considerată, alături de Biblia ebraică şi de 
Talmud, ca fiind una dintre cele douăsprezece opere fundamentale 
create de geniul iudaic. 

Modul în care autorul Istoriei Evreilor prezintă relaţiile 
dintre evrei şi neevrei de-a lungul timpului este însă nesatisfăcător. 
În primul rând surprinde faptul că nu-l numește pe “ticluitorul de 
fraze” care a născocit termenul “antisemitism”. Or se ştie că acest 
termen “incendiar” a fost utilizat pentru prima dată în anul 1879 de 
Wilhelm Marr (probabil evreu), autorul lucrării Der Sieg des 
Judentums über das Germanentum (Victoria iudaismului asupra 
germănităţii). Creatorul lui i-a atribuit un sens precis, acela de 
opinie şi atitudine îndreptată împotriva evreilor, neînglobând în 
sfera acestui concept şi celelalte popoare semite, în special pe 
arabi. Aşadar, astăzi, eticheta de “antisemitism” se aplică, prin 
consens, tuturor curentelor de opinie şi acţiunilor cu caracter 
antiiudaic, indiferent de împrejurările istorice sau de perioada 
când ele au avut loc. 

În al doilea rând, ceea ce surprinde la autorul unei opere 
considerate ca făcând parte din cele douăsprezece cărţi fundamentale 
ale spiritualităţii iudaice este superficialitatea cu care tratează 
cauzele antisemitismului. Afirmația că, până în secolul al XIX-lea, 
la originea antisemitismului s-a găsit adversitatea manifestată de 


24 


Antisemitismul 


creştini faţă de evrei, lăsând astfel impresia că numai apartenența 
la religii diferite a alimentat această adversitate, este departe de a 
fi satisfăcătoare. După cum nesatisfăcătoare este şi explicarea 
acțiunilor cu caracter antisemit, ulterioare secolului XIX, prin 
curentele de opinie inspirate din teoriile care afirmă superioritatea 
arienilor faţă de semiţi. A descrie pe parcursul a două mii de pagini, 
cu lux de amănunte, persecuțiile la care au fost supuşi evreii din 
diaspora, ignorând cauzele care i-au determinat pe neevrei să-i 
prigonească pe evrei, nu înseamnă a face istorie, oricât de 
documentată ar fi descrierea. 

Realitatea istorică este una singură, dar unele vor fi 
concluziile rezultate din simpla relatare a faptelor şi altele, dacă 
aceleaşi fapte vor fi supuse unor investigaţii asupra cauzelor şi 
condiţiilor care au imprimat desfăşurării evenimentelor un anumit 
curs. În felul acesta, istoria încetează să mai fie cronică, simplă 
înregistrare a ceea ce se spune că s-a întâmplat în trecut. Ea devine 
înțelegere, act de cunoaştere autentic care trebuie să satisfacă 
rațiunea, fără însă ca prin concluziunile obținute să se deformeze 
realitatea din care au fost extrase. În raport cu acest mod de a 
înțelege istoria, este greu de spus dacă H. Graetz ocolește cauzele 
care explică antisemitismul intenţionat sau din incapacitatea de a 
trata istoria evreilor de pe o poziţie riguros ştiinţifică. Cum însă 
există istorici care nu se sfiesc să scormonească în subsolul 
faptelor, contribuind prin investigaţiile lor la o înţelegere cât mai 
obiectivă a antisemitismului, referirea la ei devine utilă. 

“Unde trebuie căutate cauzele duşmăniei dintre neevrei şi 
evrei?”. Cu această întrebare deschide Will Durant capitolul intitulat 
“Antisemitismul: 500-1306” din volumul 6 al Istoriei culturii 
omenirii. 

“În toate timpurile, cauzele principale au fost de natură 
economică, dar controversele religioase au ascuţit rivalități 
economice şi uneori au constituit un paravan pentruele. Musulmanii, 


25 


Evreii în România 


pentru care Mahomed este totul, nu le pot ierta evreilor că nu-l 
recunosc pe Profet. Creştinii, care recunosc divinitatea lui Christos, 
au fost cutremuraţi că propriul Său popor refuză să-l recunoască 
dumnezeirea... Ca urmare a duşmăniilor cu caracter economic Şi 
religios, multor creştini le provoacă oroare şi dezgust tot ce este 
evreiesc, după cum multor evrei le provoacă oroare şi dezgust tot 
ce este creştin... Ochiului creştinilor îi repugnau trăsăturile de 
caracter, limba, obiceiurile, alimentaţia şi ritualul evreilor. Evreii 
mănâncă atunci când creştinii postesc şi postesc atunci când 
creştinii mănâncă. Evreii ţin sâmbăta zi de odihnă şi de rugăciune, 
Sabbatul, aşa cum fusese rânduit în vechime, în timp ce creştinii au 
făcut Dumineca zi de odihnă şi de reculegere spirituală. Evreii 
sărbătoresc fericiţi eliberarea din robia egipteană într-o zi apropiată 
de Vinerea Mare, când creştinii plâng moartea lui Christos. Legea 
evreilor le interzice să se atingă de alimentele şi vinul preparate de 
creştini şi nu le permite să se folosească de vase şi ustensile de 
bucătărie care au fost atinse de neevrei. De asemenea, Legea 
iudaică nu îngăduie căsătoria iudeilor cu neiudei. Creștinii au 
interpretat aceste interdicții moştenite prin tradiție în sensul că 
evreii consideră impur tot ce este creștin. Izolarea reciprocă a dat 
naştere de ambele părți la o serie de fabulații tragice şi absurde... 
Creştinii din secolul XI îi învinuiau pe evrei că răpesc copii 
creştini pentru a-i aduce jertfă lui Iahve sau pentru a pregăti cu 
sângele lor azima, de Paştele evreiesc. Evreilor li se punea în 
sarcină otrăvirea fântânilor din care beau creştinii şi furtul de hostii 
din bisericile creştine, pentru a stoarce din ele sângele lui Christos. 
Dacă unii bogătaşi evrei îşi etalau bogăţia, apărând în public în 
veşminte prețioase, era acuzat tot poporul evreu că jefuieşte 
bogăţiile creştinilor. Evreicele erau bănuite că se îndeletnicesc cu 
vrăjitoria şi stăruia credința că mulți evrei întrețin legături cu 
diavolul. La rândul lor, evreii , pentru a nu rămâne datori, proferau 
blasfemii cu privire la naşterea lui Christos”. 


26 


Antisemitismul 


Deşi modul în care Will Durant tratează problema cauzelor 
antisemitismului nu excelează printr-o riguroasă sistematizare, el 
are totuşi meritul de a surprinde principalele elemente care au stat 
la baza antagonismului dintre evrei şi neevrei, într-o perioadă care 
se întinde de la începutul diasporei până în secolul XIX. Această 
perioadă este denumită în studiile recente care se ocupăcu problema 
antisemitismului “duşmănia tradițională faţă de evrei”, spre a o 
deosebi de “antisemitismul modern”, în care, aşa cum se va vedea 
mai târziu, pe lângă motivațiile tradiţionale, îşi fac apariția elemente 
noi, rezultat al evoluţiei istorice. 

“Duşmănia tradițională” manifestată de creştini faţă de 
evrei are la origine, în principal, deosebirile profunde dintre 
concepția despre lume şi viață creştină şi cea iudaică, cu toate 
consecinţele sociale şi politice care decurg din aceste deosebiri. 
Dacă Vechiul Testament, acceptat atât de evrei cât şi de creştini ca 
învăţătură de esenţă divină, ar fi putut constitui o punte de legătură 
între cele două religii, Talmudul, noul îndreptar de viață iudaic 
elaborat în primele secole ale erei creştine, a făcut cu neputinţă 
orice apropiere. Pentru evrei, chiar şi pentru evreii liberali, Talmudul 


„este “Psyche-ul iudaic” şi reglementările privind credinţa, 


moravurile şi relaţiile cu alte popoare conţinute în această operă 


„ monumentală sunt obligatorii, ele au valoare de lege, şi în fapt 


legea talmudică este Legea care guvernează viaţa comunităților 


iudaice de pretutindeni. Ca urmare, Talmudul trebuie privit ca un 


document fără a cărui cunoaştere nu este posibilă formularea unei 
aprecieri avizate asupra specificului iudaic. Cel care nu posedă 


„măcar o aproximativă cunoaştere a acestei ciudate învățături, care 
„ împrumută iudaismului caracterele sale fundamentale, este greu de 
„presupus că va înțelege vreodată ceva despre evrei. Şi se pare că 
„această înţelegere nici nu este dorită. 


Dacă izvoarele învățăturii creştine, Noul şi Vechiul 


„ Testament, sunt traduse în toate limbile pământului în ediţii 


27 


Evreii în România 


accesibile oricui dorește să cunoască de la sursă esența creştinis- 
mului, dacă scrierile Sfinţilor Părinţi sunt de asemenea accesibile 
celor care vor să aprofundeze creştinismul, nu tot acelaşi lucru se 
întâmplă cu Talmudul. Ceea ce se oferă cititorilor occidentali sub 
titlul de Talmud sunt volume de câteva sute de pagini care conțin 
extrase din opera completă, selecționate cu grijă, pentru ca cititorul 
să-şi formeze impresia dorită de autorii selecţiilor despre opera în 
sine. Cum însă obiecţiunile formulate mai sus au fost recepționate 
de cercurile iudaice, în ultimul timp au apărut traduceri ale 
Talmudului în limbile moderne despre care se pretinde a fi integrale. 
Astfel, Talmudul palestian a fost tradus în franceză de M. Schwab, 
iar Talmudul babilonian în germană de L. Goldschmidt şi în 
engleză de Dr. I. Epstein. iy nel 

În replică la eforturile contemporane dea reabilita literatura 
talmudică şi spiritul fariseic de care este străbătută această literatură, 
anumiţi cercetători au reluat acuzațiile mai vechi atât cu privire la 
principiile pe care este clădit edificiul Talmudului, cât şi cu privire 
la anumite texte din cuprinsul operei care explică prăpastia ce 
desparte creştinismul de iudaism. 

“Cum este omul, aşa este şi Dumnezeul său”, spunea 
Goethe. În Talmud se întâlneşte un concept despre Dumnezeu al 
cărui conţinut ar putea să apară de-a dreptul defăimător la adresa 
divinității. Dumnezeul talmudic este în toate privinţele antropomorf. : 
el iubeşte şi urăşte, se mânie, râde, plânge, are remuşcări de 
conştiinţă; studiază trei ore pe zi Legea iudaică, urlă ca un leu în 
fiecare noapte, exprimându-și astfel căința de a fi îngăduit 
distrugerea Templului din Ierusalim, dezleagă ploile când i se cere 
de către un rabin, dacă a făcut un legământ pripit şi-l retrage etc. etc. 


etc. Ce deosebire între acest Dumnezeu şi concepția creştină | 


despre divinitate! a E 
Dar ceea ce jigneşte grav sensibilitatea oricărui om cult de 
bună-credinţă şi îi revoltă profund pe creştini este ura fanatică a 


28 


Antisemitismul 


iudaismului împotriva lui Christos. Despre Dumnezeu-Fiul şi 
despre Sfânta Fecioară Maria, Talmudul proferează cele mai 
inimaginabile calomnii. 

Cât priveşte relaţiile dintre evrei şi neevrei, literatura 
antisemită abundă în citate din Talmud din care rezultă că izolarea 
evreilor față de toate celelalte popoare nu este un fenomen provocat 
de neevrei, ci consecinţa concepției talmudice despre caracterul 
impur şi inferioritatea tuturor celor care nu aparțin comunităţii 
iudaice. “Numai evreilor li se cuvine numele de oameni, neevreilor 
cuvenindu-li-se denumirea de vite” (Tratatul Baba bathra 114b din 
Talmudul babilonian). De aici caracterul particular al moralei 
talmudice în raport de universalitatea principiilor moralei creştine. 
Prescripțiile moralei prevăzute de Talmud au aria de aplicabilitate 
limitată la comunitatea iudaică. În relaţiile cu persoane din afara 
comunității, aceste prescripţii pot fi încălcate fără consecinţe, căci 
în accepțiunea talmudică “aproapele” nu este, ca în concepția 
creştină, oricare alt om, indiferent de naţionalitate şi religie, ci doar 
“un alt evreu”. 

Această morală specială explică comportamentul pe care 
evreii îl au în relaţiile cu neevreii, comportament care îi face odioşi 
în ochii celor de alte credințe cu care intră în contact. Până în 
secolul XIX, duşmănia față de evrei a fost o stare de spirit 
generalizată în întreaga Europă. Chiar şi în Moldova şi în Țara 
Românească, unde până spre anul 1700 prezenţa evreilor a fost 
sporadică, a fi evreu era echivalent cu a fi josnic şi ca urmare demn 
de disprețuit. “Sentimentele de repulsie față de Evrei — scrie N. 
Iorga în Istoria Evreilor în Țările noastre — le împărtăşiau 
Moldovenii, căci urmaşul lui Vasile, Gheorghe Ştefan, se blăstămă 
într-o scrisoare aşa: «să nu hiu creştin, să hiu jidov, şi de legea mea 
să hiu scăpaty”. 

În lumina celor schițate sumar mai sus, să ne fie îngăduit 
să ne îndoim că acţiunile întreprinse împotriva evreilor în lumea 


29 


Evreii în România 


creştină au fost, aşa cum le califică istoricii şi comentatorii evrei, 
acte de sălbăticie motivate doar de fanatismul antiiudaic de care au 
dat dovadă în Evul Mediu prelaţii creştini. Să ne fie îngăduit să ne 
îndoim că Sfântul loan Gură de Aur, Arhiepiscop al Constantino- 
polului şi Părinte al Bisericii, că Sfântul Ambrozie, Episcopul 
Milanului, unul din cei patru mari Părinţi ai Bisericii apusene, că 
Sfântul Ieronim, un alt Părinte al Bisericii latine, autorul traducerii 
Bibliei în versiunea denumită Vulgata, sau că Sfântul Augustin, 
Episcopul Hipponei, de asemenea Părinte al Bisericii apusene, au 
fost, toți patru, nişte huligani antisemiti, persecutori fanatici ai 
evreilor, aşa cum îi prezintă H. Graetz în paginile Istoriei Evreilor. 

De asemenea, să ne fie îngăduit să ne îndoim că regle- 
mentările prevăzute în Codul de legi al lui Theodosius (470), sau 
hotărârile adoptate de Conciliile de la Clermont (535) şi Toledo 
(589), prin care se interzicea evreilor să ocupe funcții publice care 
le dădeau dreptul de a pronunţa sentinţe de condamnare împotriva 
creştinilor, nu au avut un temei bine justificat în împrejurările 
istorice în care au fost legiferate. 

O altă măsură adoptată în Evul Mediu, şi considerată pe 
drept cuvânt de către evrei ca având caracter discriminatoriu, a fost 
obligativitatea ca membrii comunităților iudaice să poarte un semn 
distinctiv vizibil, bărbaţii la pălărie, iar femeile la voal, pentru a fi 
recunoscuţi ca atare. Măsura a fost hotărâtă în anul 1215, la cel de 
al patrulea Conciliu de la Lateran, convocat de Papa Inocenţiu III. 
Guvernele țărilor creştine s-au conformat deciziei papale şi ea a 
fost aplicată prin decrete regale în Anglia în 1218, în Franţa în 1219 
şi în Ungaria în 1279; în Italia, în Spania şi în Germania aplicarea 
ei s-a făcut în funcție de legăturile pe care guvernele locale le 
întrețineau cu comunităţile evreieşti. Remarcabil este însă faptul 
că, la peste două sute de ani de la adoptarea măsurilor cu privire la 
obligativitatea ca evreii să poarte un semn distinctiv după care să 
poată fi identificaţi, se porneşte împotriva lor o adevărată cruciadă 


30 


Antisemitismul 


pentru reactualizarea acestei măsuri şi aplicarea ei, în sensul acesta 


„ insistând două personalități ilustre ale secolului XV. Este vorba de 


călugărul franciscan San Giovanni di Capistrano, canonizat de 
Biserica apuseană în 1742 pentru meritele sale ca predicator în 
mijlocul husiților din Boemia, dar mai ales pentru participarea, în 
fruntea a 40000 de creştini, alături de Iancu de Hunedoara, la 
apărarea Belgradului în iulie 1456, şi de Nicolaus Cusanus, înalt 
prelat catolic, matematician şi filosof, unul dintre precursorii 


„ Renaşterii şi Epocii Moderne. 


Reforma nu a adus o schimbare esenţială în raporturile 
dintre creştini şi evrei, chiar dacă unii reformatori au pus la început 


„un accent mai pronunțat pe învățăturile Vechiului Testament, ceea 


ce le-a atras din partea reprezentanţilor Bisericilor tradiționale 
ocara de “semi-iudaei”. Mai mult decât atât, Martin Luther, în 


„tratatul Despre evrei şi minciunile lor (1542), reia toată avalanşa de 
„ acuzații cu care evreii au fost stigmatizaţi de-a lungul Evului 


Mediu: că refuză să creadă în dumnezeirea lui Christos, că în 
persecuțiile pe care le îndură de secole se vede ura lui Dumnezeu 
împotriva lor, că sunt intruși nedoriți în țările creştine, că bogăția 


„ lor provenită din cămătărie este o neruşinare, că Talmudul aprobă 


înşelarea, jefuirea şi uciderea creştinilor, că ucid copii creştini 
pentru a le bea sângele la sărbătorile rituale. Din relatările despre 
ultimii ani ai vieții sale se ştie că i-a îndemnat pe germani să dea foc 
caselor evreilor, să le închidă şcolile şi sinagogile, să le confişte 


„averile, să-i forțeze să presteze munci grele, să-i pună să aleagă 


între a se boteza şi a li se smulge limba. Într-una din predicile sale, 
el îi acuză pe medicii evrei că-i otrăvesc premeditat pe pacienţii 


„creştini. Toate aceste acuzaţii au avut darul să mențină starea de 


spirit antiiudaică moştenită din Evul Mediu, acuzaţii pe care 


„principii electori din Saxonia și Brandenburg le-au folosit pentru a 
_ motiva expulzarea evreilor din teritoriile de sub jurisdicţia lor. 


Vorbind despre participarea evreilor la viaţa economică a 


31 


Evreii în România 


Europei în Evul Mediu, în perioada în care începeau să prindă 
contur primele structuri capitaliste, Will Durant scrie în vol. 6 din 
Istoria culturii omenirii: “Precupeţul evreu era cunoscut în toate 
oraşele şi satele. Negustorii evrei erau prezenţi pe toate pieţele şi 
la toate târgurile. Comerţul internaţional era specialitatea lor, 
domeniu în care până în secolul XI au deţinut un adevărat monopol. 
Baloturile lor cu mărfuri treceau munții, caravanele lor străbăteau 
pustiul, corăbiile lor traversau mările. Şi de cele mai multe ori ei îşi 
însoțeau mărfurile pe aceste drumuri lungi. Ei constituiau puntea 
de legătură între Creştinătate şi Islam, între Europa şi Asia între 
statele slave şi cele occidentale. Comerţul cu sclavi era, în cea mai 
mare parte, în mâna lor. Şi în toate aceste activităţi erau favorizați 
de talentul şi răbdarea cu care învățau limbi străine. Cunoştinţele 
lor de ebraică îi ajutau să stabilească legături strânse cu comunitățile 
iudaice din întreaga lume, unde erau întâmpinați şi primiți cu 
ospitalitate. Aşa, de pildă, Benjamin de Tudelaa călătorit prin toată 
lumea, simțindu-se pretutindeni ca acasă. Ibn Chordadbeh, directorul 
poştei Califatului din Bagdad, relata în anul 870, în caietul său de 
rapoarte, despre negustori evrei că vorbeau persana, greaca, araba, 
franceza, spaniola şi limbile slave şi călătoreau din Spania şi Italia 
în Egipt, India şi China”. 

Cu privire la activitatea evreilor în domeniul financiar, 
acelaşi autor face următoarele precizări: “Într-un mediu ostil, în 
care bunurile lor imobiliare puteau să cadă oricând pradă lăcomiei 
celor puternici sau actelor de violență ale populaţiei care îi privea 
cu duşmănie, evreii au preferat să-şi transforme câştigurile în bani 
lichizi. La început s-au îndeletnicit cu schimbul de bani, zarafi, ca 
apoi să dea bani cu împrumut, cu camătă. Pentateuhul şi Talmudul 
le interzice a lua dobândă de la evrei, dar nu şi de la neevrei. Şi 
deoarece atât Coranul cât şi Biserica interzic a se lua camătă, până 
în secolul XIII cămătarii creştini erau rari. Ca urmare, creștinii Şi 
musulmanii care aveau nevoie de bani, chiar şi clerici, biserici şi 


32 


Antisemitismul 


mănăstiri, se adresau evreilor pentru a obţine împrumuturi. Aşa, de 
pildă, Aaron de Lincoln a oferit bani cu împrumut pentru construirea 
a nouă mănăstiri cisterciene, ca şi pentru marea abație de la St. 
Albans, în Anglia.” 

Deşi în sine activitatea de bancher şi cămătar este deosebit 
de profitabilă, ea are darul-să stârnească nemulțumiri în rândul 
celor care, după ce s-au bucurat când au luat bani împrumut, trebuie 
să-i restituie cu dobânda respectivă la sorocul stabilit. Cunoscând 
bine veniturile pe care cămătarii evrei le realizează din dobânzi, 
regii şi guvernele nu s-au sfiit să bage mâna până în fundul pungilor 
în care aceștia îşi țineau averea. In anul 1198, Papa Inocenţiu III, 
care pregătea cruciada a III-a, i-a împuternicit pe principii creştini 
să anuleze toate dobânzile pe care creştinii le datorau evreilor. 
Ludovic IX cel Sfânt, regele Franţei, a dat un edict prin care, pentru 
mântuirea sufletului său'şi al strămoşilor săi, se ierta creştinilor o 
treime din sumele datorate evreilor. În anul 1210, Regele Ioan a 
ordonat ca toți evreii din Anglia, bărbaţi, femei şi copii, să fie 
azvârliţi în temniţă, condiționând eliberarea lor de plata sumei de 


66.000 de mărci. Când Henric III a împrumutat 5000 de mărci de 
"la contele de Cornwall, i-a dat drept garanţie pe toți evreii din 


Anglia. 
Aplicarea, între anii 1252 şi 1255, a unor impozite 


_ ruinătoare, i-a adus pe evreii din Anglia într-o astfel de stare de 


disperare încât au cerut să li se îngăduie să părăsească în masă țara. 
Bineînţeles că cererea le-a fost respinsă. Regele Henric III nu era 


„dispus să scape din mână o adevărată comoară. În anul 1275, 
„ Regele Eduard I a interzis practicarea împrumuturilor cu dobândă. 
Cum această măsură mărea riscul celor dispuşi să o încalce, 
" valoarea dobânzilor a crescut simţitor. Lăcomia s-a dovedit a fi mai 
"puternică decât riscul. Pentru nerespectarea dispoziției regale, la 
Londra au fost spânzurați trei cămătari creştini şi 280 de cămătari 
- evrei. Sute de alţi evrei care se îndeletniceau cu cămătăria au fost 


33 


Evreii în România 


executați în restul țării, iar averea lor confiscată de stat. Cu toate 
restricţiile şi confiscările abuzive la care au fost supuşi, mulți dintre 
bancherii evrei din Anglia s-au îmbogăţit, etalându-şi adeseori cu 
ostentaţie bogăția. În acest sens, este suficient să spunem că într- 
un timp când numai castelele, catedralele şi mânăstirile erau 
construite din piatră, bancherii evrei au fost primii care au folosit 
piatra pentru a-şi construi casele de locuit. O lipsă de cumpătare 
care îi va costa scump. În anul 1290, Regele Eduard I a ordonat ca 
toţi evreii să părăsească Anglia, lăsându-și toată averea în proprie- 
tatea statului. Îmbarcaţi pe corăbii şubrede, vor fi transportaţi, 
peste Canalul Mânecii, în Franța. Mulţi vor pieri în valuri; alții vor 
fi jefuiţi, fără milă, de echipajele vaselor care îl transportau. Timp 
de aproape patru secole, evreilor li s-a interzis să pună piciorul pe 
pământul Angliei. Interdicţia va fi ridicată abia după preluarea 
puterii de către Cromwell (1649). Meg i 
În Spania, atât în regiunile de sub dominație musulmană, 
cât şi în regatele creştine Castilia, León, Aragón, Asturia şi 
Navarra, precum şi în Portugalia, evreii s-au bucurat de linişte şi 
bunăstare. Aptitudinile lor ca negustori, bancheri, dar şi ca medici, 
i-au pus în contact cu cercurile cele mai înalte ale puterii politice. 
Spaţiul nu ne permite să cităm toate personalitățile iudaice 
proeminente care au deținut demnități la curțile domnitoare, dar 
câteva exemple pot sugera această situaţie. Don Meir Malea (în jur 
de 1250), trezorier al regelui Castiliei, Alfonso X cel Inţelept; 
Tudoros Ben Joseph Halevi (în jur de 1280), ministru de finanțe şi 
medic personal al regelui Arag6nului, Sancho IV; Don Joseph 
Pichon (în jur de 1370), şeful încasărilor impozitelor la curtea 
regelui Castiliei, Henric II; Don Juda, trezorier, şi Don David 
Negro, supraveghetor al încasărilor impozitelor (în jur de 1380), la 
curtea Regelui Fernand al Portugaliei etc., etc., etc. 
Spre deosebire însă de pătura conducătoare, populaţia 
creştină din Spania era profund ostilă evreilor, în care vedea cauza 


34 


Antisemitismul 


tuturor relelor din țară. În această stare de spirit, nu este de mirare 
că predicile antiiudaice ale lui Ferrân Martinez, vicarul de Sevilla, 
au avut o puternică influență asupra mulțimilor. Pe lângă deosebirile 
de ordin religios, predicatorul îi acuza pe evrei de comportament 
arogant în raporturile cu populaţia creştină şi de acumulare de 
bogății dobândite pe căi necinstite. La îndemnul său, în ziua de 15 
martie 1391, creştinii din Sevilla au atacat cartierul locuit de evrei, 
incendiind clădirile şi măcelărind tot ce le-a ieşit în cale. Din cei 
peste 20.000 de evrei, cât număra comunitatea iudaică, peste 4000 
au fost ucişi. Mulţi, pentru a-şi salva viaţa, au trecut la creştinism. 
De la Sevilla, tăvălugul antisemit, aducător de moarte, se 
va rostogoli peste tot întinsul Spaniei, punând capăt epocii de 
strălucire a iudaismului în acest colţ al Europei. O parte din evreii 
spanioli - sefarzii - se vor refugia în Orient, în ţările musulmane, de 
unde unii, stabiliți inițial în Imperiul Otoman, vor ajunge pe 
meleagurile noastre. Altii îşi vor căuta salvarea în Olanda, întemeind 
o puternică comunitate iudaică la Amsterdam, pe care, din 
recunoştinţă pentru spiritul tolerant al acestui oraş, îl vor denumi 


- “Jerusalimul olandez”. 


Evreii rămaşi în Spania vor avea un destin trist. Pentru 


„a-şi salva viața, cei mai mulți dintre ei se vor încreştina formal. 


Populaţia creştină îi privea însă cu neîncredere, stigmatizându-i cu 


„ numele de marranos (blestemaţi) şi îi ura mai mult decât pe evreii 


rămaşi fideli iudaismului. Şi pentru ca paharul suferințelor să se 


umple, după ce tribunalele Inchiziției s-au instalat temeinic în 


Spania, la 31 martie 1492, Regii Catolici Ferdinand şi Isabela au 


„ semnat decretul de expulzare din țară a tuturor evreilor nebotezaţi. 


În celelalte țări ale Europei evreii s-au străduit să răzbată, 
navigând între niciodată sigura bunăvoință a prinților şi ostilitatea 
fățişă a populaţiei. În Franţa s-a renunţat la intenția de a fi expulzați, 
urmându-se exemplul Angliei. S-ar fi pierdut o categorie mănoasă 
de contribuabili pe care teama-i făcea să-şi dea obolul, fără 


35 


Evreii în România 


opoziţie, la visteria statului, mai tottimpul goală. In Italia atei 
aplicat evreilor a fost oarecum mai blând. Deşi evreii italieni ur n 
supuşi unor măsuri restrictive ŞI umilitoare, ei nu au kiga 
persecuții sângeroase precum cele suferite de evreli spanioli. n 
Germania situația a fost însă cu totul alta. Sentimentele antiiudaice 
ale populației germane au stat la originea unor acte de violență de 
o cruzime rar întâlnită, îndreptate împotriva evreilor. Inceputul 
l-au făcut cruciații primei cruciade, care, în drumul lor spre Țara 
Sfântă, au atacat comunitățile evreieşti din oraşele prin care au 
trecut. Dar în ciuda acestor silnicii, evreii au reuşit să se regrupeze, 
astfel că în anul 1564 sunt consemnate importante comunități 
iudaice la Frankfurt, Hamburg şi Worms. Trecerea timpului nu a 
avut însă darul să amelioreze raporturile dintre creştini şi evrel. 
Cronica antisemitismului german consemnează în anul 1614 o 
izbucnire de furie, urmată de jafuri şi distrugeri împotriva comunității 
evreieşti din Frankfurt. Şi acest scenariu, în care straturile de sus 
ale societăţii, ca şi clerul superior, dădeau dovadă de toleranţă, în 
timp ce clerul inferior şi masa populației se manifesta violent 
antisemit, se va repeta în Austria, Ungaria, Polonia şi Rusia, adică 
acolo unde evreii reușiseră să înjghebeze comunități şi să se afirme 
în viața economică a tărilor-gazdă. 


Primele aşezări de evrei în 
Tările Române 


“Astfel am ajuns la 1600 fără a găsi mențiunea unui - 
element evreiesc aşezat în părțile noastre”. Cu această afirmație 
începe Nicolae Iorga cel de-al II-lea capitol al lucrării sale Istoria 
Evreilor în Ţările noastre. Aşadar, de abia din secolul XVII 
documentele istorice consemnează pătrunderea și aşezarea 
elementului evreiesc pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. 
O parte, cea mai neînsemnată numeric, de evrei care se vor 
stabili în “Ţările noastre” provin din Imperiul Otoman. Este vorba 
de “evreii sefarzi” care, izgoniți din Spania şi Portugalia în secolul 
XVI, şi-au căutat refugiu în ţările islamice, mărind comunitățile 
deja existente, sau întemeind comunităţi noi în Africa de Nord, la 
Salonic, Cairo, Constantinopol, Adrianopol, Smirna şi Alep. Dar 
cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în părţile noastre 
provin din evreii din Europa Centrală, “evreii aschenazi”. 

Încă din secolul XII, evreii aschenazi vorbeau propriul lor 
dialect, idişul, un idiom alcătuit precumpănitor din cuvinte ger- 
mane, pigmentat cu termeni ebraici şi slavi şi scris cu caractere 


"ebraice. Deşi evreii aschenazi culți vor continua să înveţe limba 


ebraică, majoritatea publicaţiilor evreieşti din Europa vor firedactate 
în idiş. În anul 1544, la numai cincisprezece ani după traducerea 


Bibliei de către Luther în germană, apare o traducere a Pentateuhului 


37 


Evreii în România 


il i ii, vor prelua 
în idiş. Încetul cu încetul, evreii germani, aschenazii, vor p 
conducerea spirituală a aia e iat au aia 
in G ia, î colul X, 
Din Germania, in seco „unii e 
Polonia. Cu toate persecuțiile pe care eter pei = mpn pi SI 
is-aui it.Î 501 se găseau în Polonia 50. ei. 

i s-au înmulţit. In anul 15 găseau a a. 
În 1648. numărul lor depăşea un milion. arep ai a 
șleahta - îi va sprijini, considerându-i deose it | p mii pe n 
încasarea impozitelor și dărilor, precum şi la cet cr rpa a 
Înschi i ezăaavuttottimpulo ati - 
În schimb, populaţia polon a me 

i ŞI. în ci ete emise de reg 

ă faţă iuda repetatelor decr 
să faţă de evrei şi. în C c ] dia 
iară prin care li se acorda protecţie, periodic a 

7 . . 
i iri sâ acter antisemit. l 
bucniri sângeroase cu caracter i E 

iZ Anul 1648 le-aadusevreilor polonezi o îngroznoar® n 
dine cu privire la precara lor poziție în lumea pm e: 
răscoalei cazacilor, îndreptate e i ame 

i dl, ai sati 

ituanieni are aceşti nobili îi folos i tor 
mat idei i au bai să suporte tot greul răzmeriței. 

LÎ e im 
en Sl ideră căi te evenimente tragice au 

i ă consideră că în aceste i 

O apreciere prudentă con răi di A 

işi i şi 531 de comunități evreieşti a 

fostucişi 34.719 evrei şi 53 C tievre ee a 
tate Cu timpul însă, cu răbdare şi perseverenţă, în n pi 
aşezările şi, spre sfârşitul domniei lui Jan Sobies i y y ide 

numărul evreilor polonezi era la fel de mare ca şi s se ia 

Î ia, înai | 1772, nu exista A 
În Rusia, înainte de anu A st ` 
i ismund II, rege 
ile tării le i ccesul. În anul 1550, Sig , 
Legile țării le interzicea a : pia 
j scrisoare pri 
jei, i i Ivan cel Groaznic o are | re 
Poloniei, i-a adresat lui Ivan cel Groaznii prer 
solicita permisiunea ca evreii lituanieni an pe i. mezi 
i i ii ă un fragment di 
-şi exercita meseriile. Iată i et 
ret AN i i să item ca evreii să-şi aducă 
L” tem interesați să perm Ici 
arion i ttrage multe nenorociri. 
i î i arece de la ei se pot trag € 
bunurile lor în Rusia, deo ce de la om ge ro ia 
ăci ei ă spirituală în regatul nostru $ i 

Căci ei ar aduce otravă sp í Îr sorei 

pe ruşi să se îndepărteze de creştinism. De aceea, regele să 


ini 
amintească în scrisorile sale despre aceşti evrel - 


38 


Primele aşezări de evrei 


O atitudine similară va adopta şi Petru cel Mare, căruia în 
anul 1698 primarul Amsterdamului i-a adresat o cerere prin care 
solicita aprobarea de a permite accesul evreilor în Rusia. Răspunsul 
lui Petru sună astfel: “Dragul meu Witsen, Dumneavoastră 
cunoaşteţi evreii, le cunoaşteţi caracterul şi obiceiurile. De 
asemenea, îi cunoaşteţi şi pe ruşi. Şi eu îi cunosc şi pe unii, şi pe 
alții. Vă rog să mă credeţi că nu a venit încă timpul să aducem 
laolaltă aceste două caractere naţionale diferite. Spuneţi evreilorcă 
le mulțumesc pentru oferta lor şi, deşi sunt conştient cât de 
valoroase ar fi serviciile lor pentru mine, îmi dau seama că nu aş 
avea decât de regretat dacă evreii ar trebui să trăiască printre ruşi”. 

Această categorică poziţie adoptată de guvernul țarist i-a ținut pe 
evrei departe de Rusia până la împărţirea Poloniei (1772), când 
„Ecaterina cea Mare a trebuit ca, odată cu provinciile poloneze 
anexate, să-i accepte şi pe evreii care trăiau în acele provincii. 
Apariţia primilor evrei în Moldova constituie un fapt legat 
de răscoala cazacilor zaporojeni din anul 1648. În acest sens, 
Nicolae Iorga scrie în opera citată mai sus: “În adevăr, nici o 
constatare de Evreu în Moldova şi Țara Românească nu se întâlneşte 
până în epoca lui Vasile Lupu, când răsboiul de desrobire economică 
„a Cazacilor poloni aruncă în Moldova pe unii dintre exploatatorii 
lor evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o un călător sirian 
(Paul din Alep) din gura unuia din fugari, lancă!”. 
Unii dintre evreii refugiaţi în Moldova, din fața furiei 
dezlănțuite a cazacilor, vor avea neşansa de a se reîntâlni curând cu 
călăii lor. În anul 1653, la Iaşi, cu prilejul nunții lui Timuş 
Hmelnițki, fiul hatmanului, cu Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, 
relatează în continuare Nicolae Iorga, “Cazacii, veniţi în laşi, dau 
cu ochii de duşmanii lor ereditari şi îi pun pe fugă... «Pe Evrei», 
Scrie Paul din Alep, «Cazacii îi băgau în turnuri şi-i chinuiau acolo 
nopţi întregi, pentru ca să-i facă să spună averile lor: inimile ni se 
umpleau de amărăciune la plânsul atâtor femei şi copii”. 


39 


După anexarea Bucovinei 


Din lucrarea lui Nicolae Iorga, frecvent pie m pon 
studiu, se desprinde limpede constatarea că până i vă sosi 
i e “i pi ar ia Ued ippa de scaun 
consimțea să cedeze Austriei 4 ucovi a le a 
domnesc şi arhieresc Suceava şi cu mănăstirea Putna, poe o 
odihnesc moaştele lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, prezenţ iai 

ati cât şi în Țara Românească a fost nesemnificativă, 
pl Up A de A, izolate, atât de puţine la număr încât pe 
cele mai multe istoricul le citează nominal. ph F 

Pentru evoluția ulterioară a procesului Ă pene de 

evreilor pe teritoriul românesc, vom reproduce textul 4s Le 


Nicolae Iorga. Motivația adoptării acestei soluții este lesne de 


N AM e i îi aa 
înteles. Într-un climat politic şi pe alocuri chiar pp i 
eori, jÀ iS ate fi cons 
i, Si ea cuvântului “evreu po n í 
uneori, simpla pronunțar ev imaa 
ca atitudine antisemită, recursul la perseta MT si 
ă ă ăpost de 

istoric s- a să ne pună la adăpo i 
nostru istoric s-ar pute „pu Asii 

ste acuzat, 

i um Mihai Eminescu € fără 
tendenţioase. Dar aşa cun ed Ean 
să je de antisemitism, nu este exclus ca, într-o bună zi, 

i se pună acelaşi stigmat şi lui Nicolae lorga. EP 

“O mare schimbare năprasnică veni din anexarea poze 

i àumi „Ina 
Austria a părţilor Moldovei-de-Sus, aşa-numita yir pipe Jup 
Tinuturi ale Cernăuțului şi Câmpulungului, la care se a 


40 


După anexarea Bucovinei 


părți ale Hotinului şi Sucevei, nu erau, înaintea așezării stăpânirii 
împărăteşti, decât 206 familii, cu 986 capete, iar în timpul războiului 
ruso-turc din 1769-74 numărul crescu până la 298 familii cu 1.346 
capete. Statistica făcută după 1775 găseşte doar 526 de Evrei; în 
Siretiu erau de tot puţini, «câţiva», spun actele oficiale. La 1775 
însă ajunseseră a fi, prin scurgerea din Galiţia, 780-800 familii. Cel 
dintâiu guvernator al țării, generalul Enzenberg, constată că ei se 
îndeletnicesc în rândul întâiu cu cârciumăritul, cu vin, holercă şi 
bere, având şi velniţe, apoi cu arendarea de moşii, ca acel Moşco 
care, împotriva altui Evreu, tinu, venind din Hotin, la 1774, Crug- 
licul [proces - n. n.] din raia; de adevăraţi negustori, de meseriaşi, 
nu se vorbeşte nimic, ci numai că, «înmulțindu-se mai tare ca 
Tiganii», «au acaparat tot negoțul şi meşteşugul, mai ales în 
Suceava, Siretiu şi Cernăuţi», unde totuşi Boscovich, pe la 1770, 
deşi aminteşte de «mulţi Evrei» (molti Ebrei), recunoaşte «că cea 
mai mare parte din locuitori sunt creştini ortodocşi». De altfel, 
numărul total al meşteşugarilor la 1783 încă era numai de 103. 
Sunt, spune generalul, «neamul cel mai de-a-dreptul stricat, dedat 
trândăviei; se hrăneşte, fără a fi prea mult supărat, din sudoarea 
creştinilor muncitori». O comisiune, care funcţiona în 1781, arăta 
că «aici în ţară Evreii obişnuiesc a cumpăra ţăranului dinainte puiul 
în ou, mierea în floare şi mielul în pântecele mamei, pe un preţ mic, 
şi prin această camătă a suge cu totul pe locuitori şi a-i aduce la 
sărăcie, aşa încât țăranii împovăraţi astfel de datorii şi pentru viitor, 
nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din țară; cu acest chip 
Evreii dau aici prilej la emigrație şi sunt deci primejdioşi poporaţiei 
Şi agriculturii. Evreii de aici se hrănesc mai mult cu cârciumile şi 
dau prilej poporului să bea şi să se strice; prin expulzarea lor ar fi 
hrana mai ieftină, beţiile s-ar mai opri, înșelătoria în negoţul cu 
mărfurile ar înceta, preţul arenzilor ar scădea şi satele s-ar păstra». 
Săracii, «vagabonţi, cerşetori» (Miissiggenger, Beteljuden), pe 
Care Enzenberg îi expulzează de fapt, 365 de familii, aveau de 


41 


Evreii în România 


strâns de la țărani 6.000 de florini datorie de băutură, şi el adaugă: 
«îşi poate cineva închipui cât au de cerut Evreii cei bogați, ral: 
rămas, numai pe grâne, de la țărani». «Până acum n-am văzut vrei 
la plug, nici pe unul îndeplinind munca țărănească, dar ar văzut 
creştini arând pentru Evrei; şi anume pe câmpiile cele mai ro itoare, 
pe care Evreul arândar le ține pentru el, şi bietului țăran îi dă desigur 
cele mai rele». Totuşi stăteau «mai mult în colibe ticăloase» şi nu 
adăugeau nimic, deşi se lăudau a fi «oameni cinstiţi, mar 
ireproşabili, în parte aşezaţi», «hahami, belferi, cântăreți şi scriitori 
ai celor zece Porunci», nici la cultura țării, cum nu adăugeau nimic 
la bogăția ei; Consiliul de Război, la care se îndreptară, p pa 
cei păstraţi se dăduse prielnica patentă imperială din 13 Mai " , 
recunoștea specularea «rafinată» a poporației, acapararea negoti ui 
«cu camătă nemăsurată», stricarea prin holercă a «sănătății ŞI 
moravurilor nației», şi Împăratul luminat losifal II-lea, Cite 
respingea, la 7 Octombrie 1782, pe deputaţii comunității er- 
Kahalului, trimeşi la Viena, «pentru a se înlătura orice npe 
cari țintesc la egoism şi la apăsarea locuitorilor»: nach ihrer 
Bestimmung zu instradiren. Din Cernăuți, după o inspecpie 
personală, acelaşi suveran, destul de larg în ce priveşte deosebiri e 
confesionale, scrie, la 19 Iunie 1783: «Să se urmeze cu Evreii 
același sistem (de constrângere la agricultură; ei obiectau ja 
sărbătorile lor cad pe vremea celor mai însemnate munci ale 
câmpului); ori se fac negustori şi meşteşugari Dn ori = 
consacră plugăriei, ori trebuie scoşi din fară». Cârciumi P ry? 
oprite de Enzenberg însuşi; se hotări acum că aren a să p 
mărginită la 20 de ani şi dreptul de proprietate să se recunoasc 
i ilor botezați. i 
py pipi închipui care a fost efectul imediat al acestor 
măsuri. Expulzaţii, în parte supuşi turci şi ruşi, nu erau meta 
fireşte, în alte provincii ale monarhiei. Veniti din Galiţia şi Polonia, 
ei erau trimişi în Moldova. Aici găseau un tratament pe care 


42 


După anexarea Bucovinei 


guvernatorul Bucovinei îl califică aşa: «în nici o țară Evreul nu se 
bucură de atâtea privilegii şi drepturi şi nu plătește mai puţin. Cinci 
galbeni de familie, «o căpăţână de zahăr sau două ocă de cafea» la 
nuntă înlocuiau și capitaţia, şi petanta. Vedem pe Divanul acestei 
Ţări, apoi pe Domni, mai ales pe Constantin Moruzi, apărându-se 
cu disperare împotriva lor. «Divanul moldovenesc» (1774), scrie 
Enzenberg, «a luat Evreilor toate arenzile şi cârciumile». Grigore 
Alexandru Ghica de două ori şi Moruzi adăogiră pentru aceia care 
s-ar mai apuca de această speculă a viciului şi luxului absenteist 
pedeapsa «cu ştreangul». Ceilalţi fură puşi la dări nouă, 10 lei de 
ogeag, fumăritul, pe lângă cei 60 de lei dați anual pentru toți 
Marelui Cămăraş, care-i judeca, precum şi pe Armeni și pe 
«neguțătorii străini». Cum i se oferiseră lui Enzenberg, de cahaluri, 
în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de 
lucruri, se încearcă şi cumpărarea Domnului, dar acesta respinse 
banii «mai bine decât să expuie țara pieirii totale». Răspunzând 
tocmai lui Enzenberg la 1782, guvernul moldovenesc arată că 
Armenii şi Jidovii n-au avut după dreptate a cumpăra moşii la țară 
de veci, nici au; iar casă, dugheni la târguri au putut şi pot cumpăra, 
- însă Armenii numai pot cumpăra şi vii». Urmând hotărârile luate 
de înaintaşii săi, Alexandru Constantin Mavrocordat, după ce 


întreabă din nou Divanul, care-i semnalează abuzul ce fac Evreii 


prin sate cu datoriile pentru băuturi, hotărăşte, în interesul păcii şi 
dreptăţii, ca Evreii să nu mai poată fi cârciumari, ba chiar să nu mai 


„poată sta în sate, unde fac înşelătorii şi jafuri. 


Menţiunile Evreilor din Iaşi sunt pe la această dată mai 
rare, deşi se vede cum ei se aşează tot mai mult pe locurile de 
dugheană ale bisericilor şi pe ale bisericii catolice, plătind chiriile 
înainte, la Iunie şi la Decembrie, ba chiar şi pe locurile Mitropoliei, 
care e de la o bucată de vreme cu totul blocată de Evrei. Cei mai 
bogaţi ajung încă de pe la 1785 să împrumute şi Cămara domnească; 
se spune anume că aceşti Lupu şi Avram sunt Evrei poloni. Ca şi 


43 


Evreii în România 


înainte, meşterii de folos sunt prețuiţi, ca acel «Dănilă Jidovub, 
argintar care lucrează, în 1786, probabil, şi policandrele chioşcului 
domnesc de la Copou; dar astfel de cazuri sunt extrem de rare. 
Spionii agenţilor străini se recrutează dintre evrei, şi în litere 
Evreieşti sosesc şi informațiile serviciului de spionaj al Domnului 
Moldovei la Viena. Vedem chiar pe câte un Evreu, ca la 1811, 
făcând tovărăşie cu Români pentru negoţul de pescărie. Dar cei din 
Botoşani se înmulţesc foarte repede, ca şi cei din târguşoarele 
vecine - pe vremea lui Boscovich, Dorohoiul era numai un sat, - 
hrănite fiind toate aceste colonii prin astfel de expulzați bucovineni 
ca şi prin fugarii înaintea turburărilor pe care le provoacă în Polonia 
confederaţiile de partid. Să adăugăm că trimiterea în Moldova a 
galiţienilor poposiţi pentru scurt timp în Bucovina ajunse o măsură 
de uşurare pentru Guvernul imperial, puţin bucuros de asemenea 
oaspeți. 

La 1779 găsim pe «dascălul» din Botoşani, Avram sin 
Iosăp, cu case în Târgul-Nou, unde apare atunci un Evreu galițian, 
cu numele german, cel dintâiu pe care-l oferă documentele cunoscute 
până acum: Wigder; un Marcul sin Şămon, un Nusim zet (ginere) 
Şimon şi alţi Evrei iscălesc ca martori. La 1780, aflăm apoi pe unul 
din vechii membri ai comunităţii, căruia scriitorul moldovean îi 
zice Drăgan Jidovul. Pe atunci staroste e Cerbul şi Iosif, «vechiul 
haham». Mai târziu Evreii apar pe Uliţa Veche spre Sf. Gheorghe. 

În apropiatul Hârlău, se menţionează fabrica de sticlă a 
unui Evreu. La Folticeni hrisovul de întemeiere face loc şi imigrației 
jidoveşti, şi chiar boierii, ca lenachi Cantacuzino, când vor să-şi 
cumpere locuri, întrebuințează mij locitori evrei. Actul de fundaţie 
al acestui târg, zis întâiu Şoldăneşti, pe locul lui Ioniță Başotă 
(1780), prevede că Evreii îşi vor păstra ereditar locurile, că au voie 
a-şi face velniţe fără bezmen pentru proprietar, că ei pot «să tie o 
casă pentru închinăciunea lor de o parte, iar nu între creştini, care 
să fie asemenea ca şi celorlalte case, iar nu în alt chip»; 


44 


După anexarea Bucovinei 


«mormânturile» lor vor fi la «un loc afară», ales de ispravnici, lung 
de 6 stânjeni şi lat de 8. Dar ei nu se mulțumiră cu atâta: în curând 
răsăriră trei havre de piatră, dărâmând case vechi româneşti, şi 
Evreii se amestecă şi la turburări. «Jidovii târgoveţi», se mai spune 
«la adunările de iarmaroace, îndărătnicesc pe neguţătorii şi locuitorii 
străini ca să nu dea nimic pentru vitele ce pasc, nici pentru trăsuri 
nici pentru dugheni, ce dau cu chirie la zile de târg în Moldova». 
Principele de Ligne află pretutindeni «colibeley Evreilor şi secretarul 
lui Alexandru Mavrocordat, care-i scoase din sate, Contele de 
Hauterive, descriind «figura lor extraordinară», îi declară oameni 
fără cinste şi meşteri proşti de tâmplărie, croitorie şi ceasornice”. 


Perioada atotputerniciei Consulatelor 


După alungarea turcilor de sub zidurile Vienei ( 683), 
slăbiciunea Imperiului Otoman stimulează tendințele expansioniste 
atât ale Austriei, care în 1699 anexează Transilvania, cât şi ale 
Rusiei, care, sub domnia lui Petru I, se apropie de hotarele 
Moldovei. În faţa acestei duble ameninţări, nemaiavând încredere 
în domnii pământeni, Poarta numeşte domni din rândul aristocrației 
greceşti de la Istanbul, domnii fanarioți, care vor guverna timp de 
un“ secol cele două Principate româneşti. O perioadă în care 
ciocnirile de interese dintre Turcia, Austria şi Rusia vor degenera 
în războaie sângeroase (1735-39, 1768-74, 1787-92, 1806-12), 
operațunile militare desfășurându-se adeseori pe teritoriul românesc. 

Pentru a-și asigura interesele expansioniste, Rusia şi Austria 
constrâng Turcia să accepte înființarea de Consulate în Țara 
Românească şi Moldova. Exemplul lor va fi urmat, în curând, de 
Prusia şi, mai târziu, de Anglia şi Franţa. B 

Consulatele erau - după normele dreptului internațional - 
organe diplomatice care, pe lângă atribuțiunile politice, urmăreau 
aplicarea convențiilor comerciale încheiate cu Turcia şi asigurau 
protecția conaționalilor lor. Aceştia, denumiți în Principate suditi, 
se bucurau de un regim de favoare, care era cu atat mai sfidător față 
de autoritățile autohtone cu cât prestigiul Porții era mai scăzut în 
relațiile cu celelalte puteri europene. În perioada menționată mai 


46 


Perioada atotputerniciei Consulatelor 


sus, cu îngăduinta şi, pe alocuri, cu sprijinul Consulatelor străine, 
pe teritoriul celor două Principate române pătrunde un număr mare 
de evrei. “Cu aceasta - scrie Nicolae Iorga - am ajuns la o altă fază 
din istoria Evreilor la noi. Orândarii din veacul al XVII-lea, micii 
negustori acaparați din al XVII-lea, cuprinși în bresle de supuşi, de 
clienți ai Cămării Domnești, proprietate rentabilă a principilor, 
ajung a fi acum meşteșugari liberi, fără vreo asociaţie forțată de 
corporație, cari, pe o vreme când se schimba casa, mobila, haina, 
încălțămintea, acoperirea capului, concurează înverşunat pe meşterii 
noştri, pe cari breasla începea să-i încurce, şi ajung a-i înlocui 
aproape cu totul”. 

Printre factorii care au favorizat invazia evreilor în 
Principate trebuie menționate, în primul rând, războaiele duse de 
Rusia şi Austria pe pământul țărilor noastre. Un puternic aflux de 
evrei galiţieni are loc în perioada 1789-1791, când Austria a ţinut 
ocupată Moldova de vest, până la sud de Roman şi, mai târziu, toată 
Tara Românească. După aceşti imigranți austrieci, vin, spune 
Nicolae Iorga, evrei din Rusia, din Prusia şi chiar evrei francezi. 

Ocupaţia rusească din 1806-12 a favorizat de asemenea 
pătrunderea unui mare număr de evrei. Aceştia vin în calitate de 
furnizori ai armatei, aducând furnituri şi băutură pentru trupele de 
ocupaţie, în condiţii avantajoase, fiind scutiți de a plăti taxele 
vamale. De notat că în timpul acestei ocupaţii nu intră în țară decât 
marfă rusească, traficată de negustori evrei. Un alt factor important 
care a favorizat comerțul practicat de neguțători evrei a fost schim- 
barea mentalități boierimii faţă de modă. În această privință, 
Nicolae Iorga face următoarele afirmaţii în lucrarea sa Istoria 
comerțului românesc: “Dar încă de atunci aşa de mare era lăcomia 
boierimii mai bogate pentru articolele de lux occidentale, încât la 1796 
Alexandru-Vodă Moruzi trebui să împiedice importul butcelor de 
Viena, care se cumpărau pe un an pentru suma de peste 30.000 de 
lei şi cea mai de jos clasă a boierilor fiind mult prinsă de acest lux.” 


47 


Evreii în România 


“În legătură cu schimbarea de modă - afirmă Nicolae lorga 
mai departe - Moldova îşi creşte necontenit populaţia evreiască”. 
Nevoia de lux, de bijuterii, de haine şi de mobile, atât de adânc 
simțită de clasa boierească, era cel mai bun prilej pentru ne guțătorii 
evrei, importatori de astfel de mărfuri, să dețină un monopol în 
acest domeniu, eliminându-i de pe poziţii câştigate în trecut pe 
greci, pe armeni şi pe germani. 

Un alt factorcare a determinat invazia evreilor în Principate 
l-a constituit regimul la care erau supuşi în țările de unde se 
revărsau ca un torent nestăvilit. În anul 1816, consulul austriac de 
ja laşi raportează că în luna octombrie s-a comunicat Domnului 
tării că 20.000 de evrei pe care guvernul rus i-a scos din Polonia 
sunt în drum spre Moldova şi, zice mai departe consulul că 
Domnul, “departe de a voi să împovăreze această țară cu un aşa 
mare număr de vagabonzi, a dat cele mai aspre porunci pentru a fi 
oprită intrarea lor în țară”. Pe atunci în Moldova era domn Scarlat 
Calimah care, în iulie 1815, acordase evreilor zarafi dreptul de a se 
constitui în breaslă aparte. Aşa că este îndoielnic că această 
expediţie de 20.000 de evrei să se fi oprit la marginile țării. Aceasta 
cu atât mai mult cu cât domnii fanarioți erau încredințaţi că evreii 
aduc cu ei bani multi şi, ca atare, nu împiedicau, ba chiar favorizau 
intrarea lor în ţară. 

Un alt motiv care îi determină pe evrei să caute adăpost în 
Principate a fost regimul recrutărilor introdus în Basarabia, în 
1827. Pentru a nu fi recrutaţi în armată, evreii din această provincie 
răpită de ruşi în 1812 părăsesc locurile de baştină şi se stabilesc în 
Moldova. 

În Bucovina, ruptă din trupul Moldovei în 1775,are locunalt 
fenomen, care însă produce aceleaşi efecte. Ordonanța imperială din 20 
martie 1786, care cerea ca evreii să poată dovedi un capital, în bani sau 
imobil, de măcar 250 de florini, “a făcut”, scrie Nicolae Iorga, “ca să 
năvălească asupra Moldovei încă un stol de Evrei săraci”. 


48 


Perioada atotputermiciei Consulatelor 


În această perioadă, evreii se ocupă cu de toate, cu curaj şi 
impertinenţă. Evreii spanioli, cei veniți din Imperiul Otoman, se 
ocupau de preferință cu profesiunea de zarafi, erau toptangii 
cercelari și mărgelari, toptangii de manufactură, ceaprăzărie şi 
mărunțişuri, pe care le desfăceau în sate prin colportori ambulanți, 
numiți mămulari şi mărgelari. În anul 1817, acest gen de comerţ 
încăpuse, în întregime, în mâinile lor. Alţi evrei se ocupau cu 
misitia, samsarlâcul, telali de haine vechi, chibrituri, sticle, pahare, 
aţă, ace şi alte lucruri necesare menajului, comerţ care reclama un 
capital mic. 

Ca misiţi şi samsari, evreii şi grecii mişunau prin sate şi 
oraşe, ca şi prin porturile dunărene, cumpărând şi arvunind grâne, 
uneori chiar înainte de a fi culese, precum şi tot ce nu cumpărau 
turcii: orz, secară, poumb, porci, vite mari şi cai, legume, sare, piei, 
plante medicinale, tot ce se putea vinde apoi cu preţ bun negustorilor 
străini. 

Ocupau dughenile din Botoşani, ca şi pe acelea din laşi ale 
Mitropoliei, fapt imputat de populaţia ieşeană Mitropolitului 
Veniamin în versurile: 

Acolo unde-au şezutu Theotoke şi Evghene, 

Astăzi vând Jidovii marfă, făcându-se tot dughene... 

La Bucureşti, evreii se îndeletnicesc cu tinichigeria, 
fabricând ghiulele de tinichea umplute cu sticlă şi cuie pentru cele 
patru guri de tun româneşti rămase la Cotroceni după plecarea lui 
Tudor. Un alt domeniu unde deţin monopolul este argintăria. Un 
evreu numit Dănilă lucra în 1792 argintărie şi “sămnele boierilor”, 
adică toiegele dregătorilor. În această perioadă sunt amintiţi şi doi 
medici evrei care practică medicina clandestin în Bucureşti. 

Deşi, prin hotărârea adoptată în 1784, li se interzice 
evreilor să arendeze moşii şi să se ocupe cu cârciumăritul, lăcomia 
unor boieri şi chiar a unor domni face ca această hotărâre să nu fie 
respectată. Vistiernicul lenachi Cantacuzino vinde, în 1784, lui 


49 


Evreii în România 


“Solomon Moislăi Leiba Jidov ot Bălți” venitul satelor lui din 
Soroca: bezmenul pe case, dijma, moara de la heleşteu, moara cu 
cai, orânzile acestor sate şi crâşme cu pivnițe, pe 1250 lei aur. Tot 
un evreu a luat pe un an “orânda băuturii satului Căbujii, cu moara 
de acolo şi a părţilor din moşia Toleştii din ţinutul Sucevei, ale 
dumisale lonache Cantacuzino, biv Vel Vistier”. În anul 1827, 
Smil Focşeneanul, sudit austriac din Fălticeni, luase în arendă 
moşia Săveşti de la Aga Constantin Canta, pe şapte ani. 

Practic, nici un domeniu de activitate în care se puteau 
realiza câştiguri substanţiale cu cât mai puţine eforturi nu a fost 
ocolit de evrei. Documentele din anul 1784 îi menţionează ca 
spioni în serviciul agenţilor străini. La Braşov, în 1796, un bancher 
evreu înşeală cu bani falşi pe nişte ciobani ardeleni. În 1826, evreul 
Wolf Tetelbaum din Cernăuţi inaugurează în Bucureşti o casă 
publică de perdiţie, deschisă tuturor desfrânărilor. Dar îndeletnicirea 
cea mai profitabilă, în această perioadă, se dovedeşte a fi zărăfia şi 
camăta. Deţinători de capitaluri mari, evreii joacă un rol hotărât în 
domeniul financiar. Deja în anul 1817, evreii sunt socotiți în 
Moldova ca stăpâni în acest sector al economiei naţionale, numeroşi 
boieri şi chiar domni solicitându-le credite. 

Poziţiile şi avantajele câştigate de evrei în această relativ 
scurtă perioadă sunt incalculabile. Ei pătrund în bresle şi 
dezorganizează complet aceste instituții străvechi. Deja în 1820 
evreii câştigaseră toate drepturile pământenilor, fără însă a fi 
obligați şi la toate sarcinile acestora din urmă. Ei devin intermediarii 
indispensabili între țările noastre şi cele germane. Arenzile cad, în 
Moldova, încetul cu încetul, în mâinile evreiești. Cârciumile cresc 
îngrijorător în satele acestei provincii și rachiul distruge încet, dar 
sigur, ființa poporului, ducându-l spre ruină etnico-biologică. 
Camăta duce şi mai departe efectele distrugătoare ale rachiului. 
Zarafii evrei stăpânesc schimbul monetar şi devin marii depozitari 
de bani. Comerţul ambulant şi chiar marchitănia sunt monopolizate 


50 


Perioada atotputerniciei Consulatelor 


de evrei. Vechile datini şi pravile, ca şi moravurile negustorilor 
băştinaşi, încep a slăbi, după o concurenţă aprigă, desfăşurată în 
condiţii inegale. Datorită influenței pe care au dobândit-o, în 
scurtul răstimp de când au pătruns în Principate, reuşesc să-l 
determine pe Mihail Şuţu, în Moldova, şi pe loan Caragea, în 
Muntenia, să întemeieze o instituţie care face din evrei o naţiune 
distinctă sub aspect juridic: modul particular în care îşi plătesc 
impozitele către stat. Ei achită în bloc contribuţiile lor, rezultate din 
taxe asupra cărnii de vită şi de pasăre, ceea ce ajută mult la fraudă, 
dar mai ales la neputinţa de a li se cunoaşte exact numărul. 

Ultimul Domn cu care se încheie această perioadă, loan 
Sandu Sturdza al Moldovei (1822-1828), s-a străduit să uşureze 
starea mizeră a poporului peste care domnea. În acest scop, 
aminteşte Nicolae Iorga, înaintă Porții un memoriu prin care cerea 
“să împiedice pe suditi, între care pomeneşte pe Evrei, împotriva 
cărora se îndrepta, de fapt, cererea, următoarele: de a ţine prăvălii 
şi case de locuit cu chirie, trăind liber şi apăraţi întru toate de 
Consulate; de a cumpăra nu numai imobile orăşeneşti, dar şi 
grădini şi vii; de a lua în arendă moşiile pe viață şi «pentru tot 
neamul lor», de a face împrumuturi împovărătoare, speculând 
cursul schimbător al banilor, ceea ce le îngăduia să obţină pe nimic 
pământuri; să se ferească de toate sarcinile țării, scutind în acelaşi 
timp şi pe oamenii lor de serviciu; să provoace necontenite certuri 
cu negustorii şi meşterii pământeni şi cu agenţii guvernului”. 


Perioada Regulamentului Organic 
(Protectoratul rusesc: 1828 - 1856) 


Până spre finele secolului al XVII-lea, ţările noastre îşi 
duceau viaţa în forme predominant patriarhale. Totuşi, încă din 
această perioadă îşi fac apariția chemări şi îndemnuri către un nou 
stil de viaţă. Dar evenimentul istoric, de o deosebită importanță 
pentru evoluţia politică şi economică a Moldovei şi Țării Româneşti, 
cu profunde implicaţii în viaţa spirituală, a fost încheierea păcii de 
Adrianopol (1829). Prin tratatul încheiat cu acest prilej, cele două 
Țări Româneşti dobândesc independență de mişcare în viața 
economică, ieşind cu totul de sub regimul de “raia” şi de grânar sau 
“chelar” pentru capitala otomană, ceea ce le deschide perspective 
noi în activitatea economică, bogăţiile naţionale putând fi valorificate 
prin relaţii cu toate statele europene, nu numai cu Imperiul Otoman. 
Caun corolar firesc, rezultând din noua situaţie politico-economică, 
se va produce o nestăvilită invazie de elemente străine, cu precădere 
evrei, spre țările noastre. O invazie pe care memorialistul Radu 
Rosetti o compară cu acel veritabil goldrush (goana după aur) care 
atrăgea căutătorii de aur spre acele placers (zăcăminte aurifere) 
din California şi din Australia. Aşa cum s-a arătat în capitolele 
anterioare, până în preajma războiului ruso-turc din 1827, evreii au 
reuşit să fixeze, în tăcere, câteva capete de pod bine întărite, în 
nordul Moldovei şi apoi, fără zgomot, şi-au concentrat forțele spre 


52 


Perioada Regulamentului Organic 


sud. Centrele mari şi bogate, până atunci în întregime româneşti 
sub toate aspectele, au început să-şi piardă caracterul tradiţional şi 
etnic. Negustorii şi meşteşugarii autohtoni dispăreau, după o luptă 
înverşunată, locul lor fiind luat de noii veniţi. Confirmând acest 
punct de vedere, iată ce scrie Nicolae Iorga în lucrarea din care 
continuăm să cităm: “Şi în această epocă vedem însă pe Evrei 
dezvoltându-se, în dauna elementului creştin indigen, pe toate 
terenurile atacate până acum de dânşii. Un act oficial din Moldova 
arată că ei au toate prăvăliile stradelor principale din Iaşi: «Uliţa 
Mare, începând de la Curtea Veche, până la marginea Copoului, 
Uliţa Academiei, a Consulatului rusesc, a Curţii Domnești şi a 
Teatrului, până la Uliţa Golia, apoi uliţa care începe de la Sf. loan 
în faţă cu Paladi, ulița Hatmanului Alecu Roznovanu, ulița Sf. 
Spiridon, până la Cabinetul Natural»; la o mie de prăvălii, aparţineau 
în 1843 creştinilor numai 15 (Neugebauer, Die Donaufiirstentiimer, 
Breslau, 1859, pp. 93-94). La Botoşani breslele se desfac, din 
concurenţa lor, şi blănarii se plâng Domnului, Grigore Ghica, în 
cuvinte mişcătoare, că «de la o vreme naţia evreească, aceea ce cu 
semeţie se amestecă fără îndrituire în toate, s-au nărăvit a intra şi 
în acest meşteşugy», smomind calfele, nu pentru a le învăţa, ci 
pentru a ruina pe patronii lor, «împiedicând alişverişul», aducând 
pe breslaşi la cerşetorie. La laşi, unde ei formează pe la 1848 două 
treimi ale populaţiei, în mâna lore totul: camăta, misitia, comisionul, 
cărăuşia, zidăria, lemnăria, fierăria, tapiţeria, croitoria, pe cari «le 
fac rău pe toate, dar fac tot» (ils font tout mal, mais ils font tout - 
Raport al consulului francez din laşi, Gucroult, în anul 1848, în 
Principatele Române, I, Bucureşti 1902, pp. 212-214). În Bârlad 
erau pe la 1820 numai vreo zece case jidoveşti față de o mie 
creştine; acuma acestea din urmă pare că s-au topit. În Roman 
rezistența episcopiei, atacată şi cu acte false, e complect sfărâmată. 
Pretutindeni e aşa.” 

Regulamentul Organic, ca act constituțional din iulie 1831 


53 


Evreii în România 


în Muntenia şi din ianuarie 1832 în Moldova, document “care 
derivă în cea mai mare parte din desvoltarea proiectelor 
constituționale ale boierilor noştri, mai ales ale celor din Moldova, 
aşează pe Evrei între străinii pe cari numai Adunarea Obştească îi 
putea împământeni, pentru merite deosebite față de ţară. Ținând 
seama de aceea că «Jidovii sunt împrăștiați prin Moldova», că 
«numărul lor creşte din zi în zi», că «cea mai mare parte din ei 
trăiesc cu vătămarea interesurilor pământenilor, folosindu-se de 
toate mijloacele speculațiilor, cu scăderea industriei şi a fericirii 
obşteşti», se hotări catagrafia lor, păstrarea celor cu stare şi 
expulzarea pentru totdeauna a celor ce, neavând un meşteşug 
folositor, trăiesc fără căpătâi (Cap. III, art. 94).” 

Dar, în pofida acestor reglementări menite să stăvilească 
pătrunderea masivă a evreilor în Ţările Române, spre norocul 
nedoriţilor oaspeţi şi spre nenorocirea populaţiei băştinaşe, o serie de 
factori prielnici le-au favorizat pătrunderea, înlesnindu-le aşezarea 
temeinică în spaţiul locuit de români. În fond este vorba de aceiaşi 
factori care au acționat şi în perioadele anterioare, de data aceasta însă 
amplificaţi în intensitate, cât şi în extensie, dar mai ales în consecinţe, 
uneori de proporții catastrofale, pentru întreaga viață socială a poporului 
român, sub toate înfățişările: spirituală, economică și politică. 

O primă categorie de factori sunt factorii de natură externă. 
Enumerarea lor are darul să explice cauzele care i-au determinat pe 
evrei să emigreze. lată-i într-o prezentare succintă: 

1. Persecuţiile necontenite din Rusia şi Polonia, care se 
manifestau adeseori sub forma de pogromuri violente; 

2. Nemulţumirile autorităţilor austriece din Bucovina şi 
Galiţia, nemulțumiri care îi îndemnau să-și caute un sălaş mai 
primitor în alte ţinuturi. 

3. Retractari serviciului militar obligatoriu, ucazul imperial 
al Țarului Nicolae I din 1827 îi îndemna să fugă în ţările noastre, 
unde nu exista obligativitatea serviciului militar. 


54 


Perioada Regulamentului Organic 


4. Războiul ruso-turc din 1827-28 a adus Ţărilor Române 
ieşirea deplină de sub dependenţa economică şi, în parte, politică 
a Sultanului, adică începutul unei ere de libertate a comerțului cu 
lumea din afara Imperiului Otoman. 

5. Paralel cu invazia capitalurilor străine a avut loc - spune 
Şt. Zeletin - o invazie a evreilor. 

A doua categorie de factori o constituie factorii interni. 
Aceştia lămuresc de ce mulţi evrei, constrânşi să emigreze, au ales 
tocmai Ţările Române ca ţintă spre care să se îndrepte. 

1. La începutul secolului XIX, Ţările Române, în contact 
superficial cu viaţa şi valorile spirituale şi materiale ale Occidentului, 
erau atrase spre o civilizație de spoială, ca substitut pentru 
patriarhalismul în care dormitaseră până atunci. Evreii au înţeles 
aceste prefaceri de mentalitate şi s-au grăbit să-şi ofere serviciile. 

2. Clasa de sus şi, în măsură mai redusă, clasa de mijloc, 
îşi pierdea din importanță ca urmare a lipsei de interes împinse până 
la dispreţ pentru tot ce este activitate economică, îndeosebi pentru 
industrie şi comerț. Atât de departe mergea această lipsă de interes, 
încât ea se manifesta chiar şi în domeniul administrării propriei 
averi. Or, cum acest câmp de activitate nu putea rămâne gol, evreii 
s-au grăbit să-l umple. 

3. Atitudinea excesiv de binevoitoare a anumitor domni, pe 
care cronicile contemporane îi caracterizează, după faptele şi 
gândurile lor, într-o lumină foarte puţin favorabilă. Şi tot într-o 
lumină defavorabilă este prezentată activitatea în flagrantă 
contradicție cu datoria ce le revenea de a păstra fiinţa statului. 

4. Am păcătui însă prin lipsă de obiectivitate dacă, printre 
factorii interni care au favorizat exodul evreilor spre Ţările Române, 
am omite anumite caracteristici specifice ale sufletului poporului 
român. În primul rând, trebuie menţionată slaba lui rezistență la 
ispitele şi pericolele care îi pun în primejdie fiinţa. În al doilea rând, 
nu trebuie trecută cu vederea falsa lui concepție, după care străinii, 


55 


Evreii în România 


şi mai ales evreii, nu pot fi primejdioşi, ci, dimpotrivă, utili, ca unii 
care sunt pricepuţi în toate, concepție pe care falşii patrioți au 
trâmbiţat-o ca pe una dintre virtuțile naţionale, când ea, de fapt, este 
una dintre marile scăderi sufleteşti ale poporului român în lupta lui 
pentru existență. 

În legătură cu slaba rezistență pe care au întâmpinat-o 
evreii la pătrunderea lor în Ţările Române, atât din partea multor 
boieri, cât şi din partea autorităţilor, iată ce scrie Nicolae Iorga în 
Istoria evreilor...: 

“Şi arenzile, până la Regulamentul Organic, şi cu toată 
oprirea Regulamentului, cad cu încetul pe mâinile lor. La Botoşani 
ei se asociază şi cu Armenii pentru a le lua. Proprietarii sunt 
bucuroşi de câştig mare fără muncă; doar de-și asigură în contracte 
ocrotirea oamenilor Curţii şi ai Bisericii, unde le dorm înaintaşii. 

Apărarea țării se făcu în chipul cel mai stângaci de Guvernul 
lui Mihai Sturza, care avea şi temerile politice şi apetiturile sale 
personale. Se înviară în Moldova anilor 1840 vechile măsuri 
aplicate ceva mai bine în Austria lui losifal1i-lea, măsuri asemenea 
cu acelea pe cari le lua şi Rusia lui Nicolae I: acte de legitimare, 
«închezăşluire», cerere de a-şi arăta existenţa capitalului şi exercițiul 
profesiunii, supunerea călătoriilor dintr-un loc în altul la un permis 
administrativ, ameninţarea cu expulzarea. Se căuta, în 1847, a se 
aduce părăsirea vechiului port galițian cu perciuni, barbă, pălării de 
pâslă şi papuci. De aici nu rezultară Evrei mai puţini, dar fără 
îndoială funcționari mai bogați. 

Dimpotrivă, Mihai Sturza a fost învinuit, cum se ştie, că a 
favorizat imigrarea altor elemente fără de folos pentru țară. «Cine 
a fost acela», se spune într-un memoriu al tinerilor revoluționari, 
«care a dat proiectul obşteştii Adunări pentru a se hotărî luarea la 
oaste şi din naţia israelită şi care, ca să nu puie în lucrare această 
legiuire, a luat apoi mită de la Israeliți 40.000 de galbeni?y. Un 
gălăţean observă: «Înălțimea Sa a îmbrățișat pe Greci, și mai cu 


56 z 


Perioada Regulamentului Organic 


seamă pe Jidovi, de i-a pus asupra bietului Moldovan». În sfârșit, 
alt «memorar» semnalează că 30.000 de galbeni au fost daţi de «o 
tovărăşie de Jidani», «pentru ca să facă nepedepsit contrabandul 
rachiului». 

Căci e vremea clasică a aşezării pe moșiile boierilor, 
câştigaţi acum cu totul de luxul apusean, a unui număr de Jidovi 
pentru a face târgurile, cu caracterul absolut evreesc. Încă subt loan 
Sandu Sturza, loan Greceanu capătă voie a-şi face târg la Drăguşeni 
în Covurluiu. Din satul Totoieşti răsare astfel Podu-Iloaii, din 
Frumuşica Botoşanilor se face la 1845 cloaca de astăzi; din 
Negreştii Vasluiului, un popas de străini; pe locul de la hotar al 
Domnului însuşi se înființează Mihăilenii, al cărui act de fundaţie 
se păstrează la suditul Marcu Zaharia, prigonit pentru aceasta. Şi cu 
zecile se numără aceste aşezări de exploatare şi depravaţie, cârciumă 
lângă cârciumă, cu sticlele de rachiu de cartofi şi alte otrăvuri, în 
tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasă pentru hrănirea viciilor 
«civilizate» ale clasei dominante. 

Erau aceşti oameni, al căror număr se ridica, în 1848, după 
socotelile lui N. Şuţu, la 11056 familii - în laşi avem la 1845 
aproape 7000 de capi de familie, jumătate din poporaţia oraşului! 
- urmaşii lui Ursul, Cerbul! şi Drăgan de la 1700-50? Răspundem: 
cu siguranță nu; sau, ei îşi pierduseră vechiul caracter pentru a se 
face o apă cu năvălitorii, Evreii germani din Galiţia. La 1856 
consulul francez Place scrie: «În fiecare zi intră Evrei cu miile în 
Principate, şi mai ales în Moldova. Ştiu de la consulul general al 
Austriei chiar că are în acest moment sub protecția sa peste 35000 
de indivizi de această religie». 

Dar mai e un argument: Evreii lui Dimitrie Cantemir nu 
vorbiau limba ebraică, dar desigur cea spaniolă, ca şi cei din Țara 
Românească, şi o puteau părăsi numai pentru limba țării. Evreii lui 
Mihai Sturza, însă, ca şi imensa majoritate a Evreilor de azi, 
vorbesc acel jargon german, al cărui caracter arată timpul foarte 


57 


Evreii în România 


recent când unele elemente româneşti au pătruns în el. Evrei ca 
aceia cari în Bucureşti aclamară la 1848 steagul tricolor, pe care 
Eliad-Rădulescu scrisese «emanciparea Israeliţilor» - câteva mii în 
tot Principatul - şi colaborau la «Pruncul Român» al lui Rosetti, un 
Dr. Barasch, cunoscut scriitor, un Hillel B. Manoach, prezident al 
Municipalități revoluţionare, donator de burse Universităţii, un 
Iscovici şi Rosenthal, prieten al corifeilor mişcării, lipseau dincolo 
de Milcov cu desăvârşire”. 


-amatai 


Perioada invaziei nestăvilite 


În capitolele anterioare ale studiului Evreii în România au 
fost analizate efectele nefaste ale masivei penetrații evreieşti care 
a avut loc în Moldova, în secolul XVIII şi începutul secolului XIX. 
Dar în ciuda acestei realităţi îngrijorătoare, unii dintre reprezentanții 
generației de la 1648, generaţia care a pus bazele procesului de 
făurire a României moderne, au dat dovadă de o regretabilă lipsă de 
orientare în ceea ce priveşte problema evreiască şi primejdia pe care o 
reprezintă evreii pentru neamul românesc. În acest sens, iată ce scrie 
Nicolae Iorga în ultimul capitol al /storia Evreilor în Ţările noastre: 

“Tinerii ieşeni cari încercară la 1848 o revoluţie, cari 
aşezară pe unul din ei, Vodă Cuza, pe tronul amânduror Principate, 
realizând Unirea, şi cari avură în mâini de acum înainte soarta nouăi 
țări România, veniau cu ideologia romantică particulară, adusă fără 
critică din Apus. Ca «Junii Turci» din 1908, ei credeau că un Stat 
naţional se poate întemeia prin subita înfrățire festivă a tuturor 
elementelor aduse de vântul vremilor cu acel element indigen care, 
singur, are tradiţia şi dreptul de a imprima pecetea sa Patriei.” 

Ideea “libertăţii cultelor”, ca şi cererea de “emancipare a 
Izraeliţilor”, au fost explicit enunțate atât în cele 36 de puncte ale 


= declarației de principii formulate de Mihail Kogălniceanu în 
„Moldova, cât şi în Proclamaţia de la Izlaz, redactată de loan Heliade 
Rădulescu în Muntenia. Şi, deşi Revoluţia de la 1848 a fost 


59 


Evreii în România 


înăbuşită în fașă, în Moldova, și prin intervenţia ruso-turcă, în 
Muntenia, unele dintre ideile “umanitare” ale romanticilor paşoptişti 
“au fost prezente în timpul domniilor instituite prin Convenţia de la 
Balta-Liman. “Încă în vremea lui Grigore Ghica”, precizează în 
continuare Nicolae Iorga, “îndreptat de dânşii, se dăduse voie de a 
face cârciumi în sate, se redusese dreptul de expulzare la noii 
veniţi, se aplicase legea recrutării şi la Evrei (1852) - deşi doi ani 
după aceasta Evreii căpătau, pe căile ştiute, la sfârşitul anului 1854, 
dreptul de a se face înlocuiţi, plătind un Moldovean în loc”. 
Această stare de spirit creată de “ideologia romantică 
adusă fără critică din Apus”, ne spune mai departe Nicolae Iorga, 
s-a manifestat şi în perioada de pregătire a Unirii Principatelor. * În 
şedinţele Divanului ad-hoc al Moldovei, ca şi în consfătuirile de 
saloane, se ceru deci primirea la cetăţenie, fără deosebire, a tuturor 
străinilor. Cracti, în declaraţia sa de principii din 1858, cerea astfel 
împământenirea în masă a Evreilor născuți în țară, cari niciodată nu 
se vor fi bucurat de protecţia vreunei puteri străine... Nu odată 
Kogălniceanu însuşi a făcut declaraţii în acest sens, pe cari cu 
firească recunoştinţă le înseamnă aceia care, în vremea noastră, 
duc lupta pentru aceeaşi naţionalizare în bloc pe tema umanitaris- 
mului - neaplicată însă şi ţăranului, minor economic şi politic, 
exploatat până la stingere de mica burghezie evreească. 
Congresul de la Paris însă nu înțelese, cu toată predominarea 
ideilor «umanitare» în Franţa şi Anglia, a da unei țări nepregătite, 
pe care erau s-o ocupe şi s-o tulbure chestii interne şi externe aşa 
de grele, şi în rândul întâiu organizarea elementului național, un 
număr de câteva sute de mii de cetățeni, dintre cari cel din urmă 
avea mai multă independență economică decât marea majoritate a 
țăranilor. Ea mărgini la creştini exerciţiul drepturilor politice”. 
Cu totul alta este însă poziţia adoptată de deputaţii țărani 
la Divanul ad-hoc din Moldova. Subliniind această poziţie, A. D. 
Xenopol citează în volumul XII din Istoria Românilor din Dacia 


60 


Perioada invaziei nestăvilite 


Traiană textul integral al propunerilor făcute de săteni în şedinţa a 
27-a, din 16 decembrie, “propunere frumos concepută şi stilizată”, 
din care reproducem următorul pasaj: “...până astăzi toate sarcinile ` 
mai grele, numai asupra noastră au fost puse, şi noi mai nici de 
unele bunuri ale țării nu ne-am îndulcit; iar alţii, fără să fie supuși 
la nici o povară, de toată mana ei s-au bucurat... la Jidovul orândar, 
ca să ne sugă toată vlaga, numai noi am fost vânduți; băutură 
scumpă şi otrăvită numai noi am băut; pâne neagră și amară, udată 
cu lacrimi, numai noi am mâncat... Câtă-i Dunărea de mare şi de 
largă curge râul sudorilor noastre, se duce peste mări şi peste 
hotare, acolo se preface în râuri de aur şi argint şi curg iarăşi înapoi 
de se revarsă în țara noastră; ...iar noi de la ele nici că ne îndulcim.” 
Dacă până la Unirea Principatelor invazia evreilor a avut în 
principal o motivaţie economică - posibilitatea de a exploata 
nestingheriţi populația băştinaşă ca urmare a dezorganizării 
administrative, a repetatelor ocupaţii străine şi, nu în ultimul rând, 
a unui aparat de stat uşor coruptibil, începând cu cei mai înalți 
demnitari şi terminând cu slujbaşii mărunți, după Unire atracția 
către România dobândeşte pe lângă dimensiunea economică şi una 
politică, pe care A. D. Xenopol o explică astfel în volumul XIII al 
Istoriei... (Domnia lui Cuza Vodă: 1859-1866): “Evreii se convinseră 
însă în curând, față de schimbarea situaţiei Țărilor Române prin 
unirea lor într-un singur stat, că ar fi mai bine să renunţe la poziţia 
până acum atât de râvnită de ei, de Unterthan. De aceea îi vedem 


„pe Jidani dând primul asalt la cetăţenia română, bineînţeles pe cale 


teoretică, în o broşură scrisă de un Israelit român, intitulată 
Emanciparea Israeliților în România şi apărută la Paris în 1861”. 

În perioada în care evreii îşi propun să atingă acest nou 
obiectiv - dobândirea drepturilor politice - ei erau deja stăpâni pe 
economia Moldovei şi porniseră ofensiva spre sud, pentru a-şi 
extinde prezența şi dominaţia și în Muntenia. În acelaşi timp 
trebuie să consemnăm consolidarea comunității evreieşti din 


61 


Evreii în România 


România, ca organizaţie de coordonare a intereselor iudaice. 
Această organizație, pe lângă rolul de apărare a intereselor religioase, 
economice, politice şi culturale ale membrilor ei, întreținea strânse 
legături cu centrele iudaice din Occident, cu sprijinul cărora 
urmărea înlesnirea penetrării a noi valuri de evrei din Galiţia, 
Austro-Ungaria, Germania şi Rusia. Pe această cale, numărul 
evreilor din țara noastră, şi aşa în continuă creştere în raport de 
creşterea populaţiei româneşti, ca urmare a unei mortalități infantile 
mult mai scăzute decât mortalitatea infantilă înregistrată în mediul 
rural românesc, va spori în mod îngrijorător în fiecare an, fapt con- 
semnat de recensămintele populaţiei efectuate în această perioadă. 

Din complexul de factori care au favorizat invazia evreilor 
în secolul XIX, în România, se cuvine să accentuăm, în primul 
rând, slăbiciunile interne pe care aspiranții la imigrare au ştiut să le 
exploateze din plin, reuşind să-şi creeze porţi larg deschise prin 
care au pătruns, aproape nestingheriţi, pe teritoriul tânărului stat 
românesc. Din rândul acestor slăbiciuni inerente procesului de 
transformare a unei societăți profund fanariotizate într-un stat 
modern european, cele de natură spiritual-culturală au jucat un rol 
preponderent. Şi dacă multe dintre celelalte dificultăţi cu care 
România a fost confruntată la începutul existenţei ei, cele financiare, 
economice, politice şi administrative, deşi aparent mai grave decât 
înapoierea culturală, au fost depăşite în decursul timpului, starea 
culturală a majorităţii populaţiei autohtone, a boierilor, atârgoveţilor 
şi a țăranilor, s-a menţinut la un nivel îngrijorător de scăzut. lar dacă 
la această stare de înapoiere culturală se adaugă atitudinea majorităţii 
intelectualilor adepţi ai ideologiei pașoptiste, caracterizată printr- 
un romantism naiv şi printr-o grăbită însuşire a formelor exterioare 
ale civilizaţiei apusene, intelectuali care, la un moment dat, au 
căzut în eroarea de a-i considera pe evrei elemente indispensabile 
progresului țării, avem încă o explicaţie a dimensiunilor cu caracter 
de invazie pe care a luat-o imigrația evreilor. 


62 


Perioada invaziei nestăvilite 


Lucrurile se vor schimba însă odată cu apariţia noii generaţii 
de intelectuali, generaţia post-paşoptistă, caracterizată prin 
temeinicia pregătirii, profunzimea înţelegerii proceselor culturale, 
sociale, politice şi prin dragostea față de națiunea căreia îi aparţineau. 
Este meritul reprezentanţilor acestei generaţii de a fi înțeles şi de 


` a fi luat atitudine categorică față de acţiunile nocive care pun în 


primejdie existenţa unei naţiuni. În această ordine de idei, ei vor fi 
primii care vor trage clopotul de alarmă, atrăgând atenţia asupra 
pericolului pe care-l reprezintă invazia iudaică pentru ființa neamului 
românesc. 

Înainte de a trece în revistă marile personalități ale secolului 
al XIX-lea care au luat o atitudine fermă faţă de invazia evreilor în 
România, să subliniem transformarea pe care a suferit-o la maturitate 
Mihail Kogălniceanu, transformare despre care Nicolae Iorga scrie 
în Istoria... sa cu o abia reţinută ironie: “Urgenţa unor măsuri de 
prezervație era aşa de mare, încât acela care în 1868 dădu ordin să 
nu se lase aşezarea cârciumarilor evrei în sate fu Kogălniceanu 
însuşi, idealistul tovarăş al lui Vodă Cuza idealistul, şi el apără cu 
elocvenţă, față de amenințătoarea presiuune străină, dreptul 
României de a cruța micul avut şi sănătatea primejduită a sătenilor 
săi, puterea cea adevărată a Statului şi a naţiunii.” 

Şi pentru ca remarca făcută de Nicolae Iorga să nu fie 
singulară, o vom completa cu un citat din Istoria Românilor din 
Dacia Traiană a lui A. D. Xenopol referitor la dezbaterile parlamen- 
tare prilejuite de votarea legii comunale: “Cu prilejul votărei legei 
comunale, se iveşte o interesantă dezbatere privitoare la drepturile 
Jidanilor «pământeni» în comune. Boerescu, Manolache, Costache 
şi Costaforu sprijin pe Jidani, pe motivele cunoscute, că în secolul 
nostru de lumină şi de civilizație nu se cuvine a se mai face 
deosebire de religie, rămăşiţă a unor timpuri de fanatism şi de 
intoleranță. Vernescu însă și mai ales primul ministru Kogălniceanu 
combat aceste păreri şi întinderea drepturilor electorale comunale 


63 


Evreii în România 


la Jidani, spunând, că dacă se va vota articolul, cum o cere d. 
Boerescu, a doua zi va fi măcel în Moldova. Ce fel «acei oameni 
care se ţin depărtaţi de lumea noastră, care nu trimit copiii în 
şcoalele noastre, care nu se îmbracă ca noi şi nu-şi taie perciunii - 
acei oameni să aibă ţara în mâini»! Kogălniceanu punea deci 
chestia pe tărâmul că drepturi pot fi acordate numai străinilor ce 
voesc şi pot să se asimileze cu Românii. Kogălniceanu se referă, în 
combaterea Jidanilor, la Lipitorile satelor de V. Alecsandri, poate 
unicul caz, în viața parlamentară mai veche a Românilor, în care o 
lucrare literară fu invocată în susţinerea unui interes politic. 
Văsescu combate mai ales cu mult haz pe oratorii munteni, 
spunând că unirea, contopind viaţa ambelor țări, este drept ca să iee 
şi Muntenia ca zestre Jidanii pe jumătate, şi se bucură de împrejurarea 
că, între 1860-1864, mai bine de 6.000 de Jidani moldoveni se 
aşezase în Bucureşti. A dunarea respinge însă toate amendamentele 
favorabile Jidanilor şi hotăreşte ca, până ce ei se vor arăta că au 
simțăminte şi moravuri româneşti, să fie admişi la mica 
împământenire numai acei Jidani ce vor dobândi în armată rangul 
de subofițer, şi cei ce vor fi făcut studii universitare sau vor 
întemeia mari stabilimente industriale”. 

Masiva invazie a evreilor a avut multiple consecinţe, care 
vor tulbura viaţa politică, socială şi culturală a României în cea 
de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O primă reacţie la valul 
continuu al imigrației a fost apariţia unui curent de opinie potrivnic 
evreilor. Dar lucrurile nu se vor opri aici. Din pricina evidentului 
grad de periculozitate pe care-l reprezenta numărul din ce în ce mai 
mare al evreilor pe teritoriul țării, puterea de stat va încerca, la 
rândul ei, să stăvilească invazia prin măsuri legislative şi 
administrative. 

În faţa acestei situaţii, riposta evreilor nu a întârziat. Pentru 
a contracara măsurile adoptate de puterea de stat, ei vor face apel 
la sprijin din partea statelor occidentale, într-o mare măsură 


64 


Perioada invaziei nestăvilite 


— 


dominate de cercurile evreieşti. Pe plan intern, pentru a anihila 
curentul de opinie antiiudaic, vor folosi aceleași mijloace pe care 
le-au folosit, în astfel de împrejurări, de-a lungul întregii lor istorii: 
„corupţia şi infiltrarea în mediile care puteau influența opinia 
publică în direcția unui filoiudaism. Aşa se face că, în această 
perioadă, România va fi scena unui conflict deschis pe tărâm 
“politic şi cultural între români şi evrei, aceştia din urmă sprijiniți de 
un deloc neglijabil contingent de români filoiudaici. 


Articolul 7 


Eforturile depuse de evreii care au invadat România în 
secolul XIX de a obţine “împământenirea”, cu toate drepturile 
civile şi politice care decurg din calitatea de cetăţean român, au fost 
sprijinite de cele două mari organizații internaționale, Alianţa 
Israelită Universală şi Înaltul Ordin B nai B rith. 

Alianta Israelită Universală a fost înfiinţată în anul 1860 
de către Isaac Moise Crémieux, avocat şi om politic francez de 
origine iudaică, şi de bancherul englez, de asemenea evreu, Moses 
Haim Montefiore, înnobilat de regina Angliei cu titlul de baronet. 
Sediul Alianţei se găsea la Paris, preşedinte de onoare fiind Marele 
Rabin al Franţei. Scopul principal urmărit de această organizaţie 
era obţinerea pentru evreii din toate țările de egalitate deplină cu 
populaţia băştinaşă (drepturile civile şi politice). Un prim succes, 
răsunător, în această direcţie, a fost realizat de Alianţă în anul 1 870 
când, prin Decretul Crémieux, s-a acordat cetăţenie franceză 
tuturor evreilor din Algeria. napaan 

Cea de a doua organizație iudaică internațională, Inaltul 
Ordin B 'nai B'rith, a fost întemeiată la New York în anul 1 843. Ea 
are un caracter ocult, posedă ramificații în toate țările în care trăiesc 
evrei şi, împreună cu formațiunile secrete iudaice B nai Mosche, 
B'nai Israel şi B'nai Zioni, influenţează viaţa economică, politică 
şi culturală în întreaga lume. 


66 


Articolul 7 


Amândouă aceste organizaţii iudaice au intervenit în viața 
politică a Statului Român pentru a determina guvernele aflate la 
cârma țării să legifereze “împământenirea” evreilor. O astfel de 
intervenţie se pare că a primit răspuns favorabil de la Domnitorul 
Al. I. Cuza, care în mesajul din 6 decembrie 1864 declara solemn: 
“Ținând seama de împrejurările locale, guvernul va lua măsuri 
curente pentru emanciparea Românilor de rit israelit”. 

Dar declaraţia Domnitorului nu a fost urmată şi de 
reglementările legislative dorite de evrei, problema “împămân- 
tenirii” rămânând nerezolvată până la detronarea lui Al. I. Cuza, la. 
11 februarie 1866. Ea va fi însă reluată în cadrul lucrărilor de 
elaborare a Constituţiei de la 1866. De data aceasta, însă, partizanii 
ideii că “religia nu poate fi un obstacol la împământenire” se vor 
confrunta cu o grupare politică ieşită din şcoala lui Simion Bărnuţiu, 
care, la 2 mai 1848, în Biserica de la Blaj, rostise principiul: 
“Libertatea fiecărei națiuni nu poate fi decât naţională, deoarece 
libertatea este apărătoarea bunurilor vieţii şi cel mai mare este 
tocmai naționalitatea”. Membrii acestei grupări, denumite “frac- 
țiunea liberă şi independentă”, erau antisemiţi, exprimând prin 
poziţia lor nu numai un principiu, ci şi o stare de fapt care domnea 
atât în Moldova, cât şi în Muntenia. 

Relatând desfăşurarea acelor evenimente, istoricul I. Lupaş 
scrie în Istoria Unirii Românilor (apărută în anul 1937) următoarele: 

“La 16 Iunie s-a început desbaterea proiectului de 
constituție. Din cauză că proiectul (publicat în ziarul Românul din 
5 mai 1866), în forma ce i-o dăduse guvernul Locotenţei Domnești, 
prevedea la articolul 6 că religia nu poate fi un obstacol la 
împământenire, opinia publică s-a alarmat, mai ales în Moldova, pe 
chestia evreească. 

Moldovenii înaintară Adunării proteste, cerând să nu se 


dea drepturi politice Evreilor şi să nu fie împământeniţi. S-au pornit 


agitații antisemite în multe oraşe moldovene, participând şi studenții 


67 


Evreii în România 


crescuţi în ideile lui Bărnuţiu şi ale fracţioniştilor. Evreii plân- 
gându-se consulului austriac şi prefectului din laşi, acesta a intervenit 
stăruitor întru apărarea lor, arestând cu îvoirea guvernului pe 
antisemiţii D. Fătu şi profesorul Petru Suciu, cari au fost însă 
curând eliberați. 

Sub înrâuirea acestor mişcări antisemite, comitetul 
delegaților însărcinaţi cu cercetarea proiectului, păstrând principiul 
arătat în articolul 6, adaugă un aliniat nou, propunând să fie lăsată 
în grija viitoarei Adunări legiuitoare regularea felului cum să se dea 
drepturi politice Evreilor. Nu era în această propunere decât un 
mijloc potrivit pentru amânarea chestiunii. 

Agitaţia contra Evreilor spori după ce a sosit la Bucureşti 
coreligionarul lor Isac Adolf Crémieux, fost ministru de Justiţie al 
guvernului din Paris la 1848, cu scop să înduplece guvernul şi 
Adunarea să fie cu priință Evreilor. Crémieux a ţinut o consfătuire 
intimă cu un însemnat grup de deputați, chiar în localul Camerei, 
apărând cauza Evreilor şi făgăduind un împrumut de 25 milioane 
franci - făgăduială ademenitoare în împrejurările de atunci, când 
Țara lupta cu mari neajunsuri şi lipsuri băneşti. Această intervenție 
a îndemnat guvernul şi pe mulţi dintre deputați să păstreze principiul 
arătat în articolul 6, ceea ce a pricinuit tulburări antisemite şi în 

capitala țării. Locuitorii Bucureştilor au înconjurat localul Adunării, 
amenințând cu strigăte împotriva Evreilor. Brătianu, care la început 
sprijinise principiul admiterii Evreilor la împământenire, sub 
apăsarea acestui curent popular, cu simţul său de potrivire la 
împrejurări, s-a mlădiat repede, stăruind pentru retragerea articolului 
şi afirmând că «Evreii au devenit o plagă socială pentru Români şi, 
când națiunea este amenințată, se deşteaptă şi devine nu intolerantă, 

ci prevăzătoare». Mulțimea întărâtată a devastat atunci sinagoga 
evreească din București. 

Cei ce apărau pe faţă în Adunare ideile antisemite erau 
deputaţii moldoveni «fracţionişti», iar dintre Munteni cei grupaţi în 


68 


i _ Articolul 7 
by . . . | 
i urul : ui Tr : i 
' eriam Trompeta Carpaților (redactat de Cezar Bolliac) 
„ Antisemiţii nu erau grupați într-o singură tabără, ci ră 
i ură tabără, ci răspândiţi între 
„celelalte partide politi sua ue ua 
alte partide politice. Chestiunea evreească luâ 
pr reească luându-se a d 
oară în desbatere, textul arti i 6 di minte, 
re, textul articolului 6 din proiec ituți 
medeea l artic proiectul de constituţie a 
sti m: cu dispoziţia că «numai locuitorii de rit creştin pot 
primi dreptul de împământenire». 
AGHISIL prltacate SPP 
Mitte ien ; ere ea populară antisemită a avut atunci rezultat 
utaților s-a putut sprijini pe dori | 
oriti eputa{ s 1 orința maselor popu! 
potrivnice oricărei concesiuni î il Ra 
; oncesiuni în folosul Evreilor. Mai târziu însă 
cu prilejul revizuirii Constituţiei dnei an i 
j zuirii Constituției, la 1879,în chesti izării 
«Adei tuției, 9, în chestiunea naturalizării 
„, România a fost silită îndoi ăs itică di 
lee a se îndoi sub apăsarea politică din 
A i 1 . . . - | | 
i Pere - ap e a de Constituţie propus de guvern 
u articolul 7 al Constituţiei di juni 
ve i din 30 iunie 1866 ăî 
"tnt O ție votată în 
s re de toți deputații prezenţi (91), în următoarea formulare: 
„Mein derit creştin pot dobândi împământenirea”. Această 
Oziție, deşi se prezenta sub form i ibiti care îi 
| zitie, de; a unei prohibiţii care îi | 
E [ s i tii care îi lovea 
„dea ri de rit necreştin, ea îi avea însă în vedere numai pe 
„idei = pie ri pe linia unei mentalități tradiționale 
i elementul constitutiv ionalității redința 
Ei v al naţionalităţii este credinţa 
À Evreii di i să-si cata dai à 
cart m din România şi sprijinitorii lor din Occident nu s-au 
m ar cu gândul că o naţiune mică li se poate opune. Şi atunci 
ăzi, organizaţiile iudaic i schi 
tè t e aveau uşile larg deschi 
cancelar i i, pri iuni j Arek 
TR ran puteri, prin presiuni exercitate de marea finanță 
-şi impună punctul de vede ilej şi 
l ; re. Iar prilejul d ili şi 
ingenunchia Români i ist dota 
g a România le fu oferit de C i i 
unc! ongr j 
h Pam gresul de la Berlin, deschis 
) [i YA > . sii o 
ia r intrunire internațională, reprezentanții României 
EL) s . j 5 
„fa a pt „scrie Nicolae lorga în Geschichte des 
ischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen, apărută 


la Gotha ce ia ar 
tha în 1905, “trebuiau să ia parte numai ca informatori; puteau 


69 


Evreii în România 


să prezinte dorințele şi plângerile țării lor numai într-o singură 
şedinţă şi apoi trebuiau să părăsească sala”. Cum ceea ce urmăreau 
de fapt reprezentanții României era recunoaşterea independenţei 
Statului Român, puterile semnatare ale Tratatului semnat la 28 
iulie 1878 au statornicit, prin art. 44, că “naţionali tuturor puterilor, 
comercianți, sau alţii, vor fi tratați, în România, fără deosebire de 
religie, pe picior de perfectă egalitate”. Aşadar recunoaşterea 
independenţei era condiționată de modificarea articolului 7 din 
Constituţia țării în sensul dorit de evrei. 
Pentru ca să nu se strecoare însă impresia că mult contro- 
versatului articol 7 ar fi fost expresia unui antisemitism de stat, 
practicat în România Mică, să-l lăsăm pe Nicolae Iorga să prezinte 
adevărata față a lucrurilor, citând în continuare din opera menţionată 
mai sus. “De când fusese introdus în Constituţia din 1866 fatalul 
articol 7, condiţia de «supuşi» (Unterthanen) nu le mai apăru 
evreilor localnici fireşte de dorit, căci se înlăturase jurisdicția 
consulară şi tot aşa scutirea de «impozite» a unterthan-ilor, iar, de 
când se întemeiase acea Alliance israelite, care exercită o mare 
influenţă asupra statelor Apusului, în nevoie de capitaluri, plângerile 
împotriva Românilor intoleranți şi denunțarea persecuțiilor Evreilor 
şi a legilor antisemite din această țară nu mai conteniră. De fapt, nu 
se urmărea decât împiedicarea aşezării în sate a Evreilor, cari pe 
lângă celelalte plăgi mai aduceau ţăranului rachiul şi camăta; 
încolo, administraţia nepregătită nu se îngrijea cumva mai rău de 
evrei decât de adevărații fii ai țării. Numai rareori se ajungea la 
bătăi între Evrei şi plebea de jos, şi atunci Evreii dădeau de cele mai 
multe ori prilej, fiindcă, de pildă, într-un oraş moldovenesc ei 
provocară tulburări de stradă numai pentru că o femeie, opreoteasă, 
privise la înmormântarea unui rabin făcător de minuni. Privite din 
depărtare, aceste lucruri apăreau altfel, şi acolo se crezu că se aduce 
un mare serviciu Evreilor, Românilor înşişi, ba chiar omenirii, 
când se ceru să fie recunoscuţi drept cetăţeni cu drepturi egale toți 


70 


a IT e 000 DE d A 


Articolul 7 


«Evreii români», cari vorbeau o limbă străină şi aveau sentimente 
străine, se împotriveau oricăror măsuri sanitare şi culturale şi, pe 
deasupra, erau şi foarte săraci. În acest sens, după insistenţe mai 
ales ale Franciei, Congresul din Berlin puse ca o a doua condiție a 
recunoaşterii neatârnării pretenția ca pe viitor toți «fiii țării» fără 
deosebire de religie, să aibă drepturi egale. ea 
Această nouă umilință ar fi putut stârni foarte lesne primele 
persecuții evreieşti în România, dar guvernul se purtă foarte 
cuminte şi împiedecă astfel această nenorocire, cu toate că o parte 
"din deputaţii moldoveni, cari nu voiau să consimtă la nici o - 
concesie, făcură opoziţie. Puterile apusene, Anglia, Franţa şi 
Germania, e adevărat, lăsară chestia independenţei de fa t 
nehotărâtă; Anglia însă îşi rechemă îndărăt reprezentantul Prä 
acreditare, până se va regla chestia Evreilor. La început Camera 
hotărî că se vor lua în consideraţie cererile Congresului şi că totul 
afară de pe ni, se va regula pe cale constituţională”. l 
a lucrările Congresului rli 
“imparțialitate” de Aig ap Ea i ps at z 
à şti au fost susținute 
fără rezerve de plenipotenţiarul francez William Henry Waddington 
şi de reprezentantul Angliei. Singurul care a schiţat o palidă 
opoziție la pretenţiile iudaismului internaţional a fost reprezentantul 
Rusiei, Prinţul Gorceakoff, dar care a cedat în cele din urmă la 
insistenţele lui Bismarck, fiind mai interesat de “noua ordine” din 
„Balcani şi de câştigurile teritoriale obţinute în dauna României 
(cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei). Ca urmare, România 


„a fost obligată să se conformeze articolului 44 din Tratatul de la 


Berlin şi să revizuiască Constituţia, modificând articolul 7. Din 


ericire, la data când s-a pus problema revizuirii Constituţiei, 


dându-se astfel curs presiunilor occidentale, România a avut 


| oameni politici pe măsura gravităţii situaţiei. Ei au ştiut să facă față 
„Cu cinste acestui moment dificil din istoria țării, punând interesele 
naționale mai presus de orice. 


71 


Revizuirea Constituţiei 


Pentru a înţelege situaţia în care se găsea România mia 
urma obligaţiei de a respecta articolul 44 din Tratatul de la Ber m 
semnat la 28 iulie 1878, de către Marile Puteri, prin care CA eri 
român era obligat să modifice articolul 7 al Constituției în ae! 
de a acorda cetăţenie şi deci drepturi politice şi civile, egale cu * e 
ale românilor, tuturor veneticilor evrei care invadau în p tara, 
să-l ascultăm pe Nicolae Iorga, care serie următoarele greir 
capitolul final al Istoria Evreilor în Țările noastre: să : ş 
intervenţiile străine, hrănite de elementele evreeşti bogate n i 
nu se oprită. În anul 1878, ele puseră condiţii peer = 
independenței, câştigate cu jertfe de sânge, a țării ŞI grăm = 
umilințe asupra României independente, care nu sẹ er mr | 
dândpoliticeşte jumătatedineaînputerea Evreilormoldoveni, T si 
de capitaluri şi uniți printr-o admirabilă solidaritate AA” ar i AA 
de simțul ordinei de Stat, ca şi de respectul faţă de pre A 
populaţiei întemeietoare a Statului şi locuitoare, prin peste 5. Ai za 
de oameni, a tuturor satelor ei. Şi, precum Kogălniceanu apărase 
satele de alcoolul şi camăta evreească, D-1 Maiorescu ze 
demnitatea României de insulta primirii străinilor | Pa 
străinilor şi fără ca ei să fi cerut măcar acest privilegiu... Gigi 
că niciunul dintre aceşti bărbaţi de Stat nu poate fi taxat de pie 
la antisemitism, care ,cao concepție religioasă, n-a existat niciodată 


12 


Revizuirea Constituției 


în România, decât în legătură cu persoane fără însemnătate politică. 
Nu mai vorbim de atitudinea energică de împotrivire a marelui 
învăţat B. P. Haşdeu, adesea amestecat şi în viaţa politică”. 

Reacţiunea dârză împotriva revizuirii Constituţiei a pornit 

de la Iaşi, ea fiind organizată de marele patriot Alexandru D. 
Holban. Un nume care aparține galeriei marilor personalităţi 
politice din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, trecut 
astăzi, din păcate, sub tăcere, probabil tocmai din cauza neobositei 
activităţi pe care a desfăşurat-o pentru a semnala şi combate 
primejdia reprezentată de invazia evreilor în România. Citând 
scurta prezentare pe care i-o face acestui mare român Enciclopedia 
Română - publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiei 
pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român de Dr. C. 
Diaconovich, editată la Sibiu în anul 1900, la Editura W. Kraffi, 
săvârşim o modestă reparaţie în încercarea de a nu lăsa să se 
aştearnă colbul uitării peste unul din multele nume pe care 
“culturnicii” zilelor noastre ar dori să le facă să dispară din 
conştiinţa poporului român. 

“Holban Alexandru, n. 1836 în Iaşi, şi-a făcut studiile în 
Francia, dobândind diploma de inginer-agricol de la Grignon. 
Întors în tară la 1861, s-a semnalat în ziarele politice prin combaterea 
emancipării Ovreilor, şi când în proiectul Constituţiunii de la 1866 
liberalii Rosetti-Brătianu voiau să introducă naturalizarea lor 
colectivă, H., împreună cu Dr. Fătu, Suciu, Poni etc. (mai pe urmă 
“fracțiunea liberă şi independentă”), a compus o petiție de protestare 
a Moldovenilor cu vreo 35.000 iscălituri şi în locul emancipării 
s-a introdus prin art. 7 al Constituţiei măsura restrictivă în contra 
drepturilor politice ale Ovreilor. Adversar al liberalismului 
cosmopolit, H., după absolvirea fracționiştilor în Partidul Liberal, 
a trecut la conservatori şi este astăzi junimist. Adeseori ales deputat 
şi viceprezident al Camerei, H. a fost şi epitrop general al casei Sf. 
Spiridon din laşi. De la 1866-86 a redactat mai multe ziare”. 


75 


Evreii în România 


Poziţia adoptată de A. D. Holban în problema revizuirii 
articolului 7 din Constituţie este fermă şi intransigentă. El îi 
îndeamnă pe deputaţi “a avea răbdare, așteptând ca Europa, mai 
bine luminată asupra propriilor sale interese, să devină mai echitabilă 
către noi, care reprezentăm în Orient ideile, cultura, instituţiile şi 
interesele sale. Iar până atunci să ne inspirăm-de la istoria noastră, 
care ne arată cum bătrânii noştri domnitori, în epocile critice, au 
preferat să sacrifice formele vane ale politicii externe, pentru a 
conserva fondul real al independenței lor naţionale”. 

La lucrările Camerei de revizuire au luat parte cele mai 
proeminente personalităţi ale timpului: V. Alecsandri, V. Conta, T. 
Maiorescu, P. P. Carp, Mandache Kostachi, G. Mârzescu, I. C. 
Negruzzi etc., toți conştienţi de responsabilitatea pe care şi-o 
asumă în fața națiunii prin hotărârea pe care o vor adopta. 

În acele memorabile zile de grea luptă pentru apărarea 
intereselor naționale s-au conturat două curente, aparent contrare, 
dar care, în fond, urmăreau acelaşi țel. Primul dintre ele, susținut 
de Vasile Conta şi de o seamă de alți bărbați, din rândul cărora îi 
semnalăm pe C. Ghica, E. Ghica, I. C. Negruzzi, P. Cazimir, C. 
Ciupercescu, N. Blaremberg şi D. Rosetti-Teţcanu, respingea total 
ideea revizuirii. Cel de al doilea grup era pentru o revizuire 
condiţionată, în sensul propunerii făcute de A. D. Holban, propunere 
prin care se urmărea atingerea următoarelor două obiective: 
prezervarea intereselor naționale şi adoptarea unei atitudini de 
deferenţă faţă de Marile Puteri. 

Propunerea formulată de A. D. Holban a fost îmbrățişată 
de Cameră şi prezentată de G. Mârzescu, deputat de Iaşi, ales 
raportor al Comisiei însărcinate cu redactarea soluţiei de revizuire 
a articolului 7. Raportul a fost cetit în şedinţa Camerei din 26 iunie 
1879, membrii comisiei fiind cu toţii de acord în susținerea 
următoarelor patru principii care au stat la baza sa: 1. N-au existat 
şi nu există în țară israeliți români, ci israeliți indigeni, adică 


74 


Revizuirea Constituţiei 
născuţi neasimilaţi, nici prin limbă, nici prin moravuri şi nici prin 
aspiraţiuni, cu națiunea română. 2. Împământenirea să se dea 
fiecărui străin, fără deosebire de credința religioasă, în mod 
individual şi prin lege specială. 3. Formele de naturalizare să facă 
parte integrantă din Constituţie. 4. Dreptul de a dobândi imobile 
rurale să fie un drept politic şi nu civil. 

Articolul 7 revizuit a fost votat de Adunarea Deputaţilor în 
şedinţa din 6 octombrie 1879, nu după cum au cerut Marile Puteri, 
ci după cum a voit România Mică. Au votat pentru proiect 132 de 
deputați contra 9 şi s-au abținut 2. La Senat singurul care s-a 
pronunţat pentru nerevizuire a fost V. Alecsandri. Dar opoziția 
marelui poet era pur simbolică, deoarece toți senatorii erau de 
acord că singura soluţie viabilă nu putea fi alta decât cea votată de 
Cameră. Şi ca urmare proiectul de lege a fost votat fără nici o 
modificare şi de Senat, la 13 octombrie 1879. 

Legea de modificare a articolului 7 al Constituţiei a avut în 
vedere faptul că modificarea acestuia în sensul larg de a admite 
introducerea deodată, în masă, aşa cum se ceruse prin Tratatul de 
la Berlin, a unui numeros element străin în corpul naţiunii române, 
ar fi avut consecinţe nefaste. Ca urmare, această lege a inclus în 
prevederile ei o serie de dispoziţii restrictive, care făceau naturalizarea 
mai grea decât era în trecut, sub prevederile Codului Civil. 

În primul aliniat al legii se proclamă principiul că 
“Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în 
România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice, şi a 
le exercita”. Apoi continuă: 

I. Străinul, fără deosebire de religiune, supus sau nesupus 
unei protecțiuni străine, poate dobândi împământenirea cu condiţiile 
următoare: 

a) va adresa guvernului cererea de naturalizare, în care va 
arăta capitalul ce posedă, profesiunea sau meseria ce exercită, şi 
voinţa de a-şi stabili domiciliul în România; 


75 


eon Evreii în România 

b) va locui, în urma acestei cereri, zece ani în tară şi va dovedi 
prin faptele sale că este folositor ei. 

II. Pot fi scutiți de stagiu: 

a) acei care vor fi adus în tară industrii, invenţiuni utile, sau 
talente distinse, sau cari vor fi fondat aci stabilimente mari de 
comerţ sau de industrie; 

b) acei care, fiind născuţi şi crescuţi în România din părinți 
stabiliţi în ţară, nu s-au bucurat nici unii, nici alţii vreodată de vreo 
protecţie străină; 

c) acei care au servit sub drapel în timpul răsboiului pentru 
independenţă şi care vor putea fi naturalizaţi în mod colectiv, după 
propunerea guvernului, printr-o singură lege şi fără alte formalităţi. 

III. Naturalizarea nu se poate acorda decât prin lege şi în 
mod individual. 

Caun act de recunoaştere a meritelor celor care au participat 
la Războiul de Independenţă, 883 de evrei care serviseră în război, 
sub drapel, au fost, în mod excepţional, admişi în bloc ca cetăţeni 
români cu drepturi depline. 

Atitudinea demnă şi curajoasă a opiniei publice româneşti 
şi, îndeosebi, a făuritorilor Constituţiei de la 1866, dacă a adus un 
câştig mare ţării, i-a dăunat, în schimb, foarte mult pe plan extern, 
asmuţind toată presa occidentală, subordonată intereselor evreieşti, 
împotriva poporului român şi a conducătorilor săi. În rândurile 
acestei prese evreii erau prezentaţi drept victime ale violențelor şi 
fanatismului unui popor barbar, denaturând astfel, în mod 
intenționat, o problemă de ordin strict economic şi social într-una 
de persecuție religioasă. Fără a greşi, se poate spune că după 1866 
poporul român va fi ţinut, ca urmare a propagandei iudaice, într-o 
stare de continuă tensiune în relațiile sale cu Occidentul. Un cât de 
mic şi neînsemnat incident, în care una din părţi era un evreu, avea 
darul să pună în mişcare evreimea de pretutindeni şi să facă să 
zbârnâie telegraful peste tot întinsul globului! 


76 


Revizuirea Constituţiei 


ai 


În sprijinul celor afirmate mai sus, următorul exemplu este 
de natură să ilustreze capacitatea nelimitată de a calomnia de care 
au dat dovadă evreii în raporturile lor cu țara care îi adăpostea şi cu 
populaţia în mijlocul căreia trăiau. În primul număr al ziarului 
evreiesc Egalitatea din 1890, Elias Schwartzfeld, referindu-se la 
aplicarea ordonanţelor guvernului cu privire la vagabonzii evrei 
care bântuiau satele Moldovei, precum şi la expulzarea a 10 evrei 
în Turcia, prin Galaţi, seria: “Situaţia evreilor în țară este 
excepțională, monstruoasă. Fie că ne îndreptăm ochii spre poziția 
lor socială sau politică, fie că ne aruncăm privirea spre interiorul 
comunităţilor, spectacolul este searbăd şi dezgustător. Politiceşte, 
goana brutală din anii 60-70, nemiloasă şi barbară, condusă de nişte 
cinovnici neumani, cărora ocârmuirea le dase un harapnic în mână, 
izgoni bătrâni, femei şi copii în toiul iernii de la vetrele lor, care, cu 
sbirii săi sălbateci, prindea oamenii cu arcanul în mijlocul ulițelor 
sub pretexi de vagabondaj şi-i îneca fără milă în valurile Dunărei 
bătrâne, atâta revolte prin târguri spre a se arunca cu bătaie şi cnut 
asupra unor nevinovaţi dezarmaţi, spre a le sparge uşile şi geamurile, 
a le sfâşia sulurile legii, a răni de moarte pe unii şi spre a osândi mai 
apoi pe victime - a luat, ce e drept, sfârșit”. O înlănţuire de minciuni şi 
calomnii grosolane ce se puteau tipări şi difuza în țara noastră, unde, la 
acea dată, evreii îşi puteau permite totul! 

În fond, nimic deosebit faţă de atitudinea pe care o au astăzi 
atât evreii din țară, cât şi cei din Occident. De câte ori cineva îşi 
reamintește că ideologia comunistă a fost creată de evrei, dar nu 
pentru evrei, ci pentru creştini, de câte ori cineva amintește că 
mulţi, foarte mulţi dintre organizatorii şi conducătorii aparatului de 
represiune, care a terorizat poporul român timp de o jumătate de 
veac şi a săvârşit un adevărat genocid împotriva celor care s-au 
opus comunismului, au fost evrei, de câte ori cineva îşi ia inima în 
dinţi şi contestă cu indignare cifra pusă în sarcina poporului român 
din totalul victimelor holocaustului, de atâtea ori îndrăzneţul este 


77 


Evreii în România 


înfierat ca antisemit. Şi nu numai atât, dar Eminenţa Sa Şef- 
Rabinul Moses Rosen se supăra şi-l reclama pe imprudent 
preşedintelui Iliescu, neuitând totodată să atragă atenţia obştii 
româneşti că pentru astfel de pricini se poate să nu ni se acorde 
“clauza” şi să fim şterşi de pe lista cine ştie căror ajutoare şi 
binefaceri din Occident, care depind de cuminţenia noastră, dar şi 
de bunăvoința Domniei Sale, ca şi în trecut, când, în calitate de 
emisaral lui Nicolae Ceauşescu, pledase, cu succes, cauza României 
comuniste dincolo de Atlantic. Hotărât lucru, se pare că şi astăzi, 


>> 


ca ŞI în trecut, adevărului îi este sortit să fie “antisemit”! 


Vox clamantis in deserto 


Invazia masivă a evreilor în teritoriile locuite dintotdeauna 
de români, atât în provinciile României Mici, Moldova şi Muntenia, 
dar şi în Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat, i-a determinat 
pe numeroşi politicieni şi oameni de cultură din cea de a douaj jumătate 
a secolului trecut să adopte o atitudine fermă față de “problema 
evreiască”, dezvăluind, fără ocolişuri, ţelurile urmărite de această 
invazie și consecinţele ei nefaste pentru ființa neamului românesc. 

În acest sens, un document cu valoare istorică îl constituie 
răspunsul pe care, în iunie 1869, Mihail Kogălniceanu, în calitate 
de ministru de Interne, îl dă acuzațiilor aduse de guvernele 
occidentale şi de propaganda proiudaică despre persecuțiile cu 
caracter religios care ar avea loc în România, împotriva evreilor. 

“În România — afirmă Mihail Kogălniceanu — cestiunea 
evreilor nu este o cestiune religioasă; ea este o cestiune națională 
şi totodată o cestiune economică. 

În România jidovii nu constituiesc numai o comunitate 
religioasă deosebită; ei constituiesc în toată puterea cuvântului o 
naţionalitate, străină de români prin origină, prin limbă, prin port, 
prin moravuri şi chiar prin sentimente. 

Nu este, prin urmare, la mijloc persecuțiune religioasă; 
căci de ar fi aşa, israeliți ar întâmpina interdicțiunea în exercițiul 
cultului lor, ceea ce nu este. Sinagogele lor nu s-ar ridica libere 


79 


Evreii în România 


alăturea de bisericile creştine. Învățământul lor religios, publicarea 
lor de cult, asemenea nu ar fi învoite. 

Toţi acei care au vizitat Principatele, şi îndeosebi Moldova, 
s-au înspăimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l 
înfăţişează israeliții polonezi care împoporează oraşele noastre. 
Când ei au cercetat mai în fond comerţul, industria şi mediile de 
convieţuire a acestei mulţimi, aceşti călători s-au spăimântat şi mai 
mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără a fi producători. 


Şi că marea, şi pot zice, singura şi principala lor industrie, este - 


debitul băuturilor... 

„„.Eu nu am scos pe nici un evreu din domiciliul său pe 
simplul cuvânt că după toate legile țării israeliţii din România nu 
au dreptul la domiciliu la sate... 

„Eu am mărginit închirierea pe viitor de cârciumi şi 
accisuri la israeliți, şi mai în special, la cei ce se numesc Galiţiani 
şi Podoliani. Măsura aceasta este întemeiată pe Regulamentul 
Organic şi pe iegea votată de adunarea generală şi sancționată de 
Domnul Mihail Sturza şi pe care nici o lege posterioară n-a 
desființat-o până astăzi... 

„În această situaţiune nu un ministru, ci zece miniştri, 
succedându-se la putere, unul după altul, n-ar putea face altfel 
decât ceea ce am făcut eu şi predecesorii mei. 

Miniştri ai României, ai unei țări cuunregim constituțional, 
noi nu putem guverna decât conform cu voinţa naţiunii. Suntem 
datori a ţine seama de trebuinţele, de păsuriie, şi până la un oarecare 
punct şi chiar de prejudiţiile ei... j 

...Aceasta dovedeşte marea iritațiune din partea 
populatțiunilor române, provenită din grele suferințe şi din o 
legitimă îngrijire, căci este vocea unei naţiuni ce se simte amenințată 
în naționalitatea sa şi în interesele sale economice. Această voce o 
pot înăbuşi, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice 
partid ar fi, de a nu o asculta. 


80 


Vox clamantis in deserto 


De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub 
toate regimurile, toți Domnii, toți bărbaţii de stat ai României, toti 
„acei ce poartă un interes viu pentru țara lor, s-au preocupat de 


necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt 
popor străin lui, prin jidovi.” 


(Din comunicarea Ministrului de Interne, 
Mihail Kogălniceanu, 

către Ministrul de Externe, în Iunie ] 869, 
privitor la chestiunea jidovească) 


i Dar o adevărată explozie a sentimentului national. a 
dragostei de neam şi de țară, s-a produs în anul 1879, ca reacțiune” 
la obligația pe care Marile Puteri participante la Congresul de la 
p erlin au impus-o României Mici de a revizui articolul 7 din 
} constituție, deschizând porțile îmipământenirii evreilor. 

E... Dintre numeroasele manifestări de indignare față de această 
; ilnicie la care Țaraera supusă, am reţinut, îndeosebi pentru actualitatea 
ui în condițiile de azi ale României, discursul rostit, în şedinţa 
Senatului din 7 octombrie 1879, de poetul Unirii, Vasile Alecsandri: 
“Astăzi România se prezintă nouă cu istoria sa în mână 
i a noi să înscriem pe paginile sale sau umilirea şi pierderea 
neamului nostru, sau demnitatea şi salvarea lui... 

-In prezența acestei situații, fără seamăn în analele istorice 
ale lumii, trebuie să ştim a ne ridica cu inima şi cu cugetul la 
nălțimea datoriei noastre, fără patimi, fără violențe, dar cu spirit 
iştit, cu patriotism luminat şi cu nobilul curagiu ce se cere de la 
Oamenii chemați a decide de soarta țării lor... 

„„____„..Ce este această nouă cumpănă? Ce este această nouă 
năvălire? Cine sunt năvălitorii, de unde vin, ce vreau? Și cine este 

i oul Moisi, care-i conduce la noul pământ al făgăduinței, aşezat de 
ta aceasta pe malurile Dunării? 


pentru c 


81 


Evreii în România 


Ce sunt năvălitorii? Suntun popor activ, inteligent, neobosit 
întru îndeplinirea misiunii sale; sunt adepții celui mai orb fanatism 
religios; cei mai exclusivişti din toţi locuitorii pământului, cei mai 
neasimilabili cu celelalte popoare ale lumii... 

„..Ce vreau ei de la noi? 

Să devină proprietari ai pământului acestui popor, iar din 
vechii stăpâni ai țării să facă nişte iloți, precum sunt astăzi țăranii 
din Galiţia şi din o parte a Bucovinei. 

Țara e frumoasă, îmbelşugată; ea are oraşe mari, drumuri 
de fier, instituţii dezvoltate, şi un popor cam neprevăzător, ca toate 
popoarele de viţă latină... Ce este mai uşor decât a se substitui 
locuitorilor acestei țări şi de a face din țara întreagă o proprietate 
izraelită? 

Dacă este acesta planul năvălitorilor de astăzi, precum 
totul ne induce ao crede, el probează încă o dată spiritul întreprinzător 
a] neamului israelit şi, departe de a merita un blam, el e de natură 
a-i atrage lauda şi admirarea oamenilor practici. Blamul s-ar cuveni 
nouă, Românilor, dacă prin nepăsarea noastră sau prin aplicarea 
unor fatale şi absurde teorii umanitare, am da înşine o mână de 
ajutor la îndeplinirea acestui plan. 

Blamul ar cădea pe capul nostru dacă, înşelaţi de aceleaşi 
teorii înţelese pe dos, sau dominați de o spaimă imaginară sub 


influenţa unor amenințări imaginare, am uita că patria românească 


este un depozit sacru încredințat nouă de părinţii noştri, pentru ca 


să-l transmitem întreg şi nepătat copiilor noştri... 
„Ce ar zice ţara întreagă, dacă i-am crea o asemenea 


situaţie în istorie? Ce ar zice Românul care s-a luptat voios pentru 
independența moşiei strămoşeşti? 

Țara şi-ar întoarce ochii cu durere de la noi. Românul ar 
zice: Nu-mi mai cereţi de astăzi înainte sângele meu, dacă acel 
sânge vărsat nu slujeşte decât la truncherea țării şi la înjosirea 
demnității naționale! Pentru aceste considerente, când astăzi 


32 


Vox clamantis in deserto 


România vi istori în mână 
cinta te: cu istoria sa în mână pentru ca noi să înscriem pe 
sa : 
E tiu mei pie e eurup pagina destinată pentru înscrierea 
țării, e cealaltă pagină scriu cu ini 
` c : j 
babara. g u inima mea: demnitatea 
e acelaşi prilej, filosoful Vasile Conta a ținut în Camera 
utaților o amplă cuvântare, din care reproducem urmă 
Faje: rmătoarele 
“N = w 
oi dacă nu vom 1 î 
„ăi upta în contra e i ji 
e gilaitia mii lementului jidovesc, 
Es S ă i ; 
AA i de către chiar acei cari ne atacă azi, că cea 
A ae : le pentru ca un Stat să poată exista şi prospera este ca 
i fenil acelui Stat să fie din aceeași rasă, din acelaşi sânge, şi 
> 
pd 


= aceasta î i întâiu indi 
este uşor de înțeles. Mai întâiu indivizii de aceeaşi rasă se 


„ Căsăt işnui i Î ânşii 

D= Frei obişnuit numai între dânşii; căci numai prin căsătorie 
3 NŞII se menține unitate ă 

„între t a de rasă pentru toți acei indivizi 
„apoi căsătoria dă naşt i A neepa 
ere la sentimentele d ili t 
„ie la se e de familie, care sunt 
legăturile cele mai puternice şi cele mai durabile din câte leagă 


E rcodată ne indivizi i e a 
f aa Lite între dânşii; ŞI când ținem seama că aceste 
e familie se întind dela individ la individ până când 


cuprind î i 
„ cuprind întregul popor al unui Stat, sunt atraşi unul către altul prin 


un senti al de iubire, pri 
ment general de iubire, prin aceea ce se numeşte simpatia 


g 
F Ş > I ’ Ş 


= Senti Ji i i chi 
E nene, sr aceleaşi tendințe, şi chiar cam aceleaşi idei; aşa 
E reme de nevoie, la ocaziuni mari, inima tuturor va bate în 


$ 


acelaşi i 
şi fel, mintea tuturor va adopta aceeaşi opinie, acțiunea 


M ; ? ? > fi 
S S g 
8 > 1 


A 
în 


du ă . . . . . 
| pă cerințele chiarale ființei, cea dintâi conditiune pentru existenţa 


83 


Evreii în România 
unui Stat este ca poporul să fie din aceeaşi rasă. Ei bine, acest 
adevăr este acela pe care se bazează principiul naționalităților, de 
care se face atâta vorbă în lumea civilizată. Acest principiu al 
naționalităților, se înțelege că nu se raportă decât la rasă, şi 
nicidecum la ceea ce se numeşte «supuşii aceluiaşi Stat, fără 
deosebire de rasă», căci atunci principiul n-ar mai avea nici o 
aplicare. Ei bine, acest principiu este atât de adânc înrădăcinat 
astăzi în conştiinţa tuturor oamenilor, fie oameni de Stat, fie simpli 
cetăţeni, încât astăzi toate constituirile şi toate reconstituirile de 
State nu se mai fac în lumea civilizată decât după principiul 
naționalităților. Apoi să nu se mai zică atunci, de către publiciştii 
evrei sau evreofili, că baza Statului ar fi numai simplu interes 
material comun al cetatenilor, fiindcă vedem din contră că tocmai 
veacul nostru este acel care a dat naştere principiului naționalităților, 
tocmai principiul acesta prevalează astăzi din ce în ce mai mult... 

Este adevărat că aceasta nu împiedică admiterea străinilor 
la cetăţenia unui Stat, dar cu o condiţiune: ca acei străini să se 
contopească în națiunea dominantă; cu alte cuvinte, să se amestece 
cu totul, aşa încât, la urma urmei, să rămâie în Stattotunul şi acelaşi 
sânge. 

Aceastea sunt singurele principii ştiinţifice ale natura- 
lizaţiunii. Aşadar, pentru ca naturalizarea să fie folositoare, rațională 
şi conformă cu ştiinţa, ea nu trebuie acordată decât acelor străini 
care se contopesc, sau se dispun a se contopi, prin căsătorie cu 
indigeni. Altmintrelea, înţelegeți bine că dacă s-ar acorda cetățenia 
la indivizi cari nu au aplicarea, şi nici nu o pol avea, de a se contopi 
în sângele rasei dominante, atunci ar fi a expune acea tară la o luptă 
perpetuă între tendinţe contrare. 

Nu zic că nu se poate ca diferitele rase ce ar exista într-o 
ţară să aibă câteodată un sens comun, că tendinţele ereditare ale 
uneia să fie deopotrivă favorizate, ca şi tendinţele ereditare ale 
alteia, de aceleaşi împrejurări. Cât timp această stare de lucruri ar 


84 


Vox clamantis in deserto 


rr i 


i 


„dura, împământeniţi şi pământeni 

pura, impământeniți ŞI pământeni ar trăi negresit î 

“împrejurările se schimbă şi c a cron! 

„Tia se schim ă şi cu ele se poate schimba și interesul 
rase; şi dacă nu astăzi, mâne; dacă nu m 


E ie âne, poimâne, 


„Sile pia sn se vor găsi în conflict cu tendinţele 
pi á ? or, şi atunci interesul unora nu se va mai împăca 
arog A [e Pi i i i H ki 
p funia ŞI atunci interesele unora nu vor tdi fi 
E fierte EN 
k mm ia sacrificiile intereselor celorlalţi; şi atunci va fi lupta 
ic enţă între o rasă şi alta, vor fi înve 
teni i lupte înverşunate, ci 
F Tna S AT şunate, care nu vor 
pe bă cs decât sau prin disolvarea completă a Statului, sau 
Dn una + ase va fi zdrobită cu totul, pentru a rămâne iarăşi o 
| per amar ominantă în Stat... Ei bine, istoria noastră natională 
SI rienţe ată ziu it şi l y 
k sur e e pa Ziua ne-au dovedit şi ne dovedesc că, dintre 
tot are vin la noi, Turcii şi mai ă Jidanii sun i 
| mal cu seamă Jidanii i 
„AA A Fe, mal anil sunt aceia 
ee gri Cu noi prin căsătorie, pe când ceilalți 
1i: > Greci, Italieni, Germani ă 
ni: ka 3 1, se amestecă c i pri 
Căsătorie şi se c i ă aa 
Dore A i Venise cu noi, dacă nu la întâia generatiune A a 
porni a cap dar, în fine, vine un timp când nu mai sa nici 
e intre aceşti străini şi noi, nici în privi 
psebire noi, nici a sâ i, nici 
„aci erai şi noi, in privința sângelui, nici 
- patrie. Nu tot aşa este şi cu Jidanii 
inta Ă i j : q £ ... 
E. m s-ar pune chestiunea, oricum s-ar interpreta, noi 
d nu vom lupta în contra elementului ri ca 
națiune.” 
Re li și e af 
RE rile D ei ordine de idei, este momentul de 
eliade-Rădulescu care i 
i | cum menţionează Ni 
Orga în /storia Evreilor în Tări i pă ai 
i ilor în Tările noa i 
F Țări Sire, Scrises 
iai lu i ; se pe steagul 
a ae Revoluţiei de la 1848: “Emancipare Israeliţilor” Zece 
anı mai târziu, în capitolul inti > iii şi Jidanii 
ÎI! itulat “Israeliţii idanii” di 
Echilibrul între anti Se pe 
3 antitheze sau spiri j 
k j itul şi materia, lo i 
wd. intre ! 2 n Heliade- 
4 tate pt vedeţi Dumneavoastră că Târtanii din Englitera 
Ş nu cer drepturi de cetățeni î i 
i i ăáțeni în România, ci privilegii 
supremaţia, voind isto yi aii, 
ația, a fonda o aristocrați i j ; 
i ie a banilor, a V i 
p miy raf „a Vițelului de 
er ceea ce noi nu putem da până la ultimul Român... Pentru 


jidovesc, vom pieri ca 


85 


Evreii în România 


binele ce le dorim şi le-am dorit, în numele regenerării popoarelor 
şi însuşi a Evreilor pe pământul Palestinei, îi plângem de pietate şi 
le dăm tot sfatul ce le poate da un creştin, - gelos de mântuirea 
umanităţii întregi, prin rănile lui Christ, ce din înălțimea Crucii 
ieartă pe înşişi călăii săi, - să nu cumva să încerce la una ca aceasta 
şi nici să nu cuteze nici a cugeta, necum a pretinde ceva în această 
epocă de agitație provocată de îngerii Satanei ce i-a indus în 
tentaţiune, să nu cerce la una ca aceasta, că Dumnezeu ştie unde vor 
ajunge Românii în legitima lor şi cea mai sacră din toate urgiile, 
apărându-şi drepturile lor ca orice naţiune ce îşi are instinctul de 
conservare!”. | 
Dezvăluind adevărata faţă a raporturilor dintre intruşii 
evrei şi populația românească autohtonă, istoricul A. D. Xenopol 
scria în 1902, în studiul La question israclite en Roumanie, 
următoarele: 
“Dacă un Român s-ar hotărî să deschidă o prăvălie, nici un 
Jidan nu-i vatrece pragul, fiind astfel ocolit deo clientelă numeroasă, 
în timp ce Românii nu se opresc deloc de a cumpăra de la Jidani. 
Se înțelege dar că, chiar fără cartelarea preţurilor, rezistența 
negustorului și meseriaşului român poate fi înfrântă. 
Niciodată un Jidan nu va primi în întreprinderea sa un 
Român dacă acesta din urmă ar putea să înveţe de la el câte ceva; 
căci Românii nu sunt primiţi în casele jidoveşti decât ca slugi sau 
ca hamali. Acest sistem de exclusivism persistă cu toată puterea. 
Nu se află, în ateliere sau prăvălii ale Jidanilor, care au înțăsat 
Moldova de la un capăt la altul, nici un singur Creştin sau Român 
ca ucenic, lucrător, contramaistru, contabil, casier, vânzător. 
Jidanii practică deci faţă de Români exclusivismul economic 
cel mai riguros şi nu pot renunţa la el, căci le este prescris de însăşi 
religia lor”. 
Vom încheia această prezentare a stării de spirit de care 
erau animați intelectualii patrioţi din cea de a doua jumătate â 


86 


Vox clamantis in deserto 


secolului trecut cu cuvi i Mihai 
vintele lui Mihai Emi ivi 
| ; mine : 
“Chestiunea israelită”: MERS 
ce 
D = da : A . . 
E. ara: astăzi, când n-au plenitudinea drepturilor civile şi 
Bi p a î pus mâna pe tot negoţul şi pe toată industria 
ova, dacă astăzi se lăfăiesc înspăimântă 
i lin Mc sc înspăimântător asu 
_ şesului românesc, dacă astăzi se încuibă î ni 
se încuibă în vatra harnicil i 
ceva fi mâine, când vor i mega m 
f 3 avea drepturi egale, când i 
„de a-şi zice Români, câ i etil ai 
ni, când vor avea înscris î i ; 
: în legi dreptul formal că 
€ că 
patria DL este a lor deopotrivă cu noi! 
„9 ai peri sau sacrificii şi-au câştigat dreptul de a 
| itate cu cetăţenii români! Ei 
spira t i! Ei au luptat cu Turcii 
Tătarii, Polonii şi ji reia 
| şi Ungurii? Lor le-au pus Turcii, câ 
| urcii, când au înfrâ 
tratatele vechi, capul î id i ne 
, capul în poale? Prin munc idi 
le vi ? a lor s-a ridicat 
aces - in învăluiri bai) 
D= ra a dezgropat din învăluirile trecutului această limbă? 
E g din ei şi-a câştigat neamul românesc dreptul la soare? » 
EK r în POSEE e valas prestigiu ale personalităților 
care s- să atragă atenția asupra primejdiei 
„Sie Í : t pra primejdie! reprezentate 
€ eilor şi de pătrundere âtîn princi 
d a lor atât în principalele d ii 
economice, cât şi în viaţa spirituală te 
€ a spirituală, glasul acest 
e, Cât iaţ ora nu a avut ecoul 
“Scontat, răsunând ma î ia bili 
s imult în pustiu. Raporturil ili 
maaari pustiu. Raporturile care se vor stabili 
în somn perioadă, intre români şi evrei vor fi din cele mai ciudate. 
E Ht ee w T aici Națiunii şi a Statului cu atitudini 
4 inevoitoare față de evrei i i 
| t aceştia se vor 
metodic, ducând o luptă iată ste | i sa 
uptă pe viață şi pe mo j 
] ; i ț arte pentru a sub 
Populaţia băştinaşă. O luptă î î ilie 
] t . O luptă în care, în multe privi ânii 
„ere ; e privinte, românii au 
} 1, aşa cum ne vom strădui să i inci 
E frânţ să dovedim i 
in capitolul următor. ioio 


Situaţia în agricultură 
(fapte și cifre) 


Evreii au înţeles valoarea extraordinară a exploatării 
terenurilor agricole şi, deşi au disprețuit agricultura ca îndeletnicire 
pe care să o practice cu braţele, nu au pregetat să-şi întindă 
tentaculele şi în acest domeniu al economiei naţionale, prin 
intermediul arenzilor. Aia 3 

Legislația din România Mică interzicea evreilor să posede 
imobile rurale, dar nu le interzicea să devină arendaşi ai terenurilor 
agricole. Şi astfel, pe această cale indirectă, evreii au reuşit să 
devină, dacă nu proprietari de drept, proprietarii de fapt ai unor 
întinse suprafețe de terenuri agricole. j T 

Arendaşii evrei sau “cămătarii de pământ”, cum ii denumeş- 
te Dr. G. D. Creangă în lucrarea sa Situația arendaşilor Jară de 
chestiunea țărănească, erau organizaţi în trusturi, incurajate 
într-o mare măsură din afara ţării, de unde consorții iudaice le 
puneau la dispoziţie capitalul necesar pentru a putea pătrunde 
masiv în agricultură. Am fi însă nedrepți dacă am trece cu vederea 
contribuția pe care şi-au adus-o o parte din boierii autohtoni, 
proprietari de moşii, la reuşita arendaşilor evrei. Preterând o viață 
de trândăvie şi huzur la oraş sau în străinătate, aceşti boeri, ÎŞI 

arendau moşiile trusturilor evreieşti. Acestea le exploatau apoi 


88 


Situația în agricultură 


după cele mai neomenoase metode de exploatare capitalistă 
cunoscute la sfârşitul secolului trecut, utilizând ca mână de lucru 
țăranii lipsiți de pământ. Şi la această condamnabilă practică de 


"a-şi arenda proprietăţile agricole trusturilor evreieşti s-au pretat, 
din păcate, nu numai persoane particulare, ci şi aşezăminte de 


binefacere, ba chiar şi statul, aşa cum a procedat acesta de pe urmă 
cu cele 28.000 de pogoane ale domeniului Jegălia. Dar nu numai 
atât. Prin interpuşi, de obicei oameni politici veroşi sau proprietari 


- dornici de câştiguri uşoare, trusturile evreieşti cumpărau moşii pe 


care apoi le arendau de la proprietarii lor nominali pe o durată de 


„99 de ani. 


La începutul anului 1907, în România Mică, arendașii 


"evrei atingeau cifra de 915, având o suprafaţă arendată de 1.113.147 


ha, în afara pădurilor. Din rândul lor, câteva nume necunoscute 
până atunci, deveniseră deja celebre: Gostimer la Botoşani, Gutman 
la Roman, Juster şi Mendel la Brăila etc., în fruntea lor găsindu-se 


“dinastia Fischer” cu cei cinci membri ai ei: Marcu-Mochi, Calman, 
“Froim, Scholl şi Avram. 


Oferind preţuri mult mai mari decât cele practicate până 
atunci, trusturile evreieşti urmăreau un plan bine chibzuit - acela de 
a distruge inventarul de proprietate al boierului care arenda. Odată 
atins acest obiectiv, în cele mai multe cazuri, proprietarul nu mai 
era capabil să refacă inventarul necesar exploatării eficiente a pro- 
prietăţii şi, ca urmare, era nevoit să-şi arendeze mai departe moşia 


„trustului, de data aceasta, însă, la preţurile impuse de arendaş. 


Odată devenit stăpânul de fapt al moşiei, arendaşul evreu 
subarenda țăranilor din satele de pe moşie o parte din terenuri la 
preţuri de patru ori mai mari decât cele pe care trustul îl plătea 
boierului. Restul terenurilor le lucra direct, exploatând necruţător 


munca țăranilor nevoiaşi. “Când aceştia reacţionau — spune Dr. G. 


D. Creangă, în lucrarea citată mai sus — arendașul evreu, ca Mochi 


„Fischer, aducea muncitori manuali din Bucovina”. Şi tot în această 


> 


89 


Evreii în România 


ordine de idei, |. C. Atanasiu, în lucrarea Spovedania unui vlăstar 
al veacului XIX, descrie astfel situaţia țăranilor de pe moşiile 
arendate de evrei: “La toate aceste învoieli agricole lăsate la bunul 
plac al trustului se adăugau alte metode de spoliere. Țăranul, 
muncitor sau subarendaș, era obligat să-şi procure toate cele de 
` trebuinţă de la prăvăliile trustului, conduse de evrei şi vândute la 
preţuri samavolnice - brutării, măcelării, băcănii şi mărunțişuri, 
mori, grădini de zarzavat etc. Ba, pe feuda lui Fischer circula o 
monedă a seniorului şi nu moneda naţională... Pentru a adăpa vita 
la iazul evreului, ca şi pentru lut, se plătea evreului taxă...” Şi pentru 
ca să nu subziste bănuiala că citatele de mai sus fac parte din 
“arsenalul calomniilor antisemite”, să amintim că, în 1906, C. 
Stere, care numai de antisemitism nu poate fi suspectat, a publicat 
în Viaţa românească un articol intitulat “Fischerland”. Dar iată 
cum evocă Pamfil Șeicaru apariţia acelui articol în broşura Un 
singuratec: C. Stere, apărută în 1956 la Editură “Carpaţii” din 
Madrid: 

“În 1906 [C. Stere — n.n.] a publicat în Viaţa românească 
un articol care a avut un mare răsunet «Fischerlandy, denunțând 
trusturile arendăreşti. A ducea o documentare strivitoare, realitatea 
exploatării țăranilor prin învoieli agricole de tip colonial era 
prezentată în cifre a căror elocvenţă înlătura orice încercare de 
apărare a unui regim neomenos. «Siberianuly, «nihilistul» turbura 
digestia unei întregi clase de beati possidentes. Nu era nevoie de o 
mare imaginaţie ca să vezi conturându-se printre cifrele statisticilor 
chipurile crispate de ură ale țăranilor şi să întrezăreşti flăcările 
revoluţiei mistuind conacele marilor proprietari. Articolul apărea 
ca sborul unei păsări anunțătoare de furtună”. 

Situaţia cea mai tragică era în Moldova. In anul 1903 peste 
20% din suprafaţa cultivabilă a judeţului Dorohoi şi peste 25% din 
acea a județului Botoşani se găsea în mâinile trustului. În anul 
1904, 76 de moșii în întindere de 238.000 ha erau arendate de evrei. 


90 


Situaţia în agricultură 


| Singură familia Fischer stăpânea în 1905 - după interpelarea lui D. 


Sturza, adresată la 6 martie 1907 guvernului conservator - o 
întindere de 159.334 ha arendate de la particulari, de la Stat, Casa 
Şcoalelor, Eforia Sf. Spiridon şi de la societăţi de asigurare. “Acum 
trei ani (1904) - interpela şeful partidului liberal - trustul stăpânea 
suprafaţa unuia din cele trei judeţe mai mici. Astăzi (1907), el 
dispune de întinderea unuia dintre cele cinci judeţe mijlocii”. 
Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreieşti au 
trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în judeţele 


- Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le vor exploata după aceleaşi 
„practici pe care le experimentaseră în Moldova. 


In celelalte provincii din teritoriul românesc, Bucovina, 


Transilvania şi Basarabia, procesul de pătrundere al evreilor în 
"agricultură nu a fost mai puţin intens. 


In Bucovina, aflată sub stăpânire austriacă, evreii reuşiseră 


în 1867 să se bucure de dreptul civil de a cumpăra moşii. Dacă, în 
„virtutea acestui drept, în 1870 posedau numai 2,22% din pământuri, 
în 1880 stăpâneau deja 7,14% în 1890 14, 76% iar în 1900 18,40%. 
- În aceste cifre nu sunt însă cuprinse pământurile ipotecate la evrei 
- şi asupra cărora nu puteau deveni stăpâni decât ei, pe calea 


cumpărării. Ca urmare a marii suprafețe de pământ pe care o 


posedau, evreii au ajuns în 1890 să aibă 31 de electori dintre 


reprezentanţii marii proprietăți, adică 20% din totalul electorilor. 


„ Şipoate că lucrurile ar fi putut lua o întorsătură mai tragică dacă nu 
exista Fondul Bisericesc Bucovinean, care deţinea aproape 30% 


din totalul pământurilor, suprafaţă integral inalienabilă. În schimb, 


nu existau măsuri restrictive pentru ca țăranul bucovinean să nu-şi 
„poată înstrăina bucata de pământ pe care o poseda, aşa cum era 


prevăzut în articolul 7 din Legea Rurală din 1864 din Vechiul 
Regat. Până la decretarea legii contra cametei în Bucovina, evreul, 
prin camătă, putea cumpăra, pe nimic; pământurile ţăranului 
român şi rutean. 


91 


Pe Evreii în România 

În ultimele decenii ale secolului XIX se înregistrează o 
puternică pătrundere evreiască în satele Maramureşului, unde s-au 
putut vedea, în scurt timp, consecinţele cametei şi ale speculei. Ca 
o ciudăţenie față de modul de viaţă tradițional al evreilor, T. 
Moraru, în lucrarea Oieritul Evreilor Maramureşeni, apărută la 
Cluj în 1939, relatează că evreii au început să se ocupe cu 
păstoritul, au cumpărat munţi de la românii încurcaţi în socotelile 
birturilor şi prăvăliilor evreieşti, iar ceea ce nu au putut cumpăra, 
au arendat. 

Un fenomen asemănător s-a petrecut cu proprietatea 
agricolă. În Maramureş, din 80 de familii care înainte de 1848 
reprezentau nobilimea proprietară de pământ, au dispărut 51, iar în 
Bihor, din 152 au dispărut 105. proprietăţile tuturor acestora 
intrând în mâinile evreieşti. De altfel, această aviditate a evreilor de 
apune stăpânire pe cât mai multe proprietăți agricole s-a manifestat 
pe tot întinsul Imperiului Hasburgic. In Ungaria, celpuţin un milion 
de jugăre cadastraşe de cel mai Diit pământ a devenit evreiesc. În 
Austria, când după 1862 li s-a acordat evreilor dreptul de a deveni 
proprietari de pământ, numai familia Rothschild a cumpărat în 
Boemia o pătrime din terenurile aparținând celor 6 familii nobile 
mai vechi din țară, ajungând ca la 1890 să posede în această 
provincie de patru ori mai mult pământ decât familia imperială. De 
la 1870, evreii arendau în Ardeal tot ce se putea arenda şi nu tolerau 
nici o concurență în domeniul agricol. 

În Basarabia, evreii au început să fie colonizați la începutul 
deceniului al şaselea al secolului trecut. De altfel, Basarabia a 
devenit, sub stăpânirea rusească, un vast câmp de colonizări cu 
populaţii diferite. După monografia Basarabia, apărută la Moscova 
în 1903, evreii au fost colonizați în judeţele Hotin, Soroca, Bălţi, 
Orhei. Chişinău şi Tighina, formând 17 colonii. Conforra cercetărilor 
făcute de I. C. Băicoianu pentru perioada ulterioară, numărul 
coloniilor evreieşti a atins, spre 1918, cifra de două sute, colonizarea 


92 


Situaţia în agricultură 


m 


în Basarabia fiind încurajată cu credite cu dobândă mică, între 


1-2,5%, puse la dispoziţia evreilor de marea fundaţie evreiască J. 


C. A. Dar, deşi aceste credite avantajoase aveau rostul de a-i 


îndemna spre agricultură, evreii din Basarabia au preferat să se 
ocupe cu specula, comerțul şi camăta. În această postură vor intra 


în structura demografică a populaţiei României Mari în 1918. 


În încheiere, vom cita un document de o importanţă 
deosebită, referitor la motivaţia de profunzime care i-a determinat 
pe evrei să se angajeze cu toată energia în agricultură. În anul 1896, 


"rabinul savant Reichhorn din Praga recomandă conaţionalilor săi: 


“În numele justiţiei sociale şi a egalității, vom împărți marea 
proprietate la țărani, care, fiind lipsiţi de mijloacele de exploatare, 


"se vor adresa nouă, devenind datoinicii noştri, iar capitalurile 


noastre făcându-se stăpâne, noi vom fi marii proprietari şi puterea 
va fi a noastră” (documentul a fost descoperit de naționaliștii 


“spanioli în sinagoga din Madrid şi publicat în presa italiană din 8 


octombrie 1938). Şi astfel ajungem să înţelegem contribuţia 
trusturilor evreieşti la pregătirea răscoalei ţărăneşti izbucnite în 


februarie 1907 tocmai pe moşiile din nordul Moldovei arendate de 
evrei. de unde apoi s-a întins peste tot cuprinsul țării, turburări care 
ne-au costat atâtea distrugeri, dar mai ales pierderea vieții a mii de 


țărani, singurii rămaşi nepedepsiţi fiind adevărații provocatori. 
Dar vinovăția pentru Răscoala din 1907 nu trebuie pusă 
numai în seama evreilor. În poate mai mare măsură sunt vinovaţi 


„de tragicele evenimente de acum 90 de ani boierii desțăraţi, 


proprietari de moşii, care, din lăcomie, arendau evreilor totul, chiar 


şi bisericile din satele aflate pe moşiile arendate, drepteredincioşii 


români trebuind astfel să plătească arendaşului evreu nu numai 


- băutura otrăvită pe care i-o vindea în cârciumă, ci şi bucuria de a 
„se închina lui Dumnezeu. 


93 


Comerţul şi meşteșugurile 
(fapte şi cifre) 


In perioada pe care o analizăm — România Mică — evreii au 
reuşit să pătrundă în comerț şi în activitatea meşteşugărească 
într-o astfel de măsură încât amenințau, prin număr, dar şi prin 
concurență neloială, să-i înlăture din viaţa economică pe 
comercianții şi meseriaşii autohtoni. Încă din deceniul al şaptelea 
al secolului trecut, 78% din negustori şi meseriaşii din capitala 
Moldovei erau evrei. Toate măcelăriile şi brutăriile, precum şi o 
mare parte din băcăniile din Iaşi erau în mâini evreieşti, “încât - 
remarca un călător francez din acel timp - evreii ar putea, cu 
uşurinţă, să înfometeze oraşul, dacă ar declara grevă”. 

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, iudaizarea unor centre 
urbane şi rurale din Moldova era fapt împlinit. Existau în această 
provincie târguri unde, în afară de jandarmi şi reprezentanții 
administraţiei, toată populaţia era evreiască. 

Pentru o completă înțelegere a procesului de iudaizare a 
provinciilor românești, trebuie urmărite, în paralel, două aspecte. 
Mai întâi, continua invazie din afara hotarelor țării și apoi excendentul 
de naşteri față de morti la populaţia evreiască deja stabilită în România, 
acestal doilea aspect fiind la fel de primejdios pentru ființa neamului 

românesc ca şi primul, dacă nu chiar mai primejdios. 
| In cea de a doua jumătate a secolului XIX, se poate afirma 


94 


Comerţul şi meşteşugurile 


„fără exagerare că Iașii erau pe cale de completă iudaizare. Deja în 


1860, capitala Moldovei număra 3.212 negustori evrei faţă de 
numai 470 creştini, în timp ce cu treizeci de ani în urmă, pe Uliţa 
Mare a oraşului, nu exista decât un singur negustor evreu. În acelaşi 
an, 1860, în laşi erau 3.721 de meseriaşi evrei față de 1492 creştini, 
cifră în care, pe lângă români, în numărul creştinilor sunt incluşi şi 
278 de supuşi străini, precum şi 171 de ţigani. 

În anul 1900, conform datelor statistice publicate în 
Monitorul Oficial din 14 decembrie, la laşi trăiau 39.441 evrei - 
50,90% din totalul populaţiei, câtă vreme românii numărau numai 
35.645 de suflete, adică o proporţie de 45%, restul fiind străini de 


alte naţionalităţi. 


În anul 1912, după datele consemnate de L. Colescu în 


„studiul La population de religion mosaïque en Roumanie (1913), 


populaţia din patru târguri moldoveneşti era majoritar evreiască: 


= Herța (66,37%), Mihăileni (62,37%), Hârlău (56,40%) şi Fălticeni 


(53,34%); iar în nouă oraşe (Dorohoi, Botoşani, Panciu, Bacău, 


- Piatra, Tg. Frumos, Tg. Neamţ, Vaslui şi Roman) populaţia evreiască 
se apropia de 50%. 


Conform statisticilor publicate de scriitorul şi istoricul 


i Radu Rosetti, în lucrările semnate cu pseudonimul Verax, La 


roumanie et les juifs, Buc., 1903, şi Rumania and the Jews, Buc., 


1904, situaţia pietii comerciale din Moldova se oglindeşte în 
| următoarele cifre. În anul 1887, în această provincie existau de abia 
6.210 firme comerciale românești, faţă de 10.912 evreieşti. În anul 
următor, 1888, evreii patentari sunt în număr de 14.387, faţă de 


13.075 creştini, în această cifră fiind incluşi şi deţinătorii de 


| patente de alte naţionalităţi. În anul 1900 sunt înregistrate 17.820 


firme evreieşti, faţă de 15.039 firme deţinute de creştini. În anul 
1901, firmele evreieşti sunt în număr de 16.441, față de 14.393 


1 firme patronate de creștini. 


Situația în activitatea meşteşugărească nu este mult 


95 


Evreii în România 


deosebită de situația din comerţ. Aceeaşi sursă (Radu Rosetti) 
indică, pentru anul 1902, că în cele 13 capitale de județ ale 
Moldovei, din totalul de 27.273 de meşteşugari înregistraţi, 12.426 
erau evrei, adică 46%. 

Ca şi în agricultură, după ce au obţinut poziţiile dominante 
în comerţ şi meşteşuguri în Moldova, evreii încep asaltul asupra 
Munteniei, unde, în scurt timp, vor înregistra succese importante. 
Bineînţeles că obiectivul principal care le va polariza interesul a 
fost Bucureştiul, capitala Ţării, dar infiltrarea se va întinde în toate 
centrele urbane, până în cele mai îndepărtate colţuri ale Olteniei. 

Localizat în timp, momentul în care se declanşează invazia 
asupra Bucureştilor este anul 1862, când oraşul devine capitala 
Țării şi, ca urmare, centrul cultural, politic şi economic al 
Principatelor Unite. Moldova, sufocată de atâta evreime, devenise 
cu totul neîncăpătoare, aşa că iureşul spre provincia de dincolo de 
Milcov merita toate străduințele. 

La început, noilor veniți le-a fost destul de greu, întrucât se 
izbeau de elemente dârze, pricepute în negoț şi meserii. Dar greul 
a durat numai până când au reușit să pună mâna pe câteva capete 
de pod. La această acțiune le-au fost de mare ajutor micile colonii 
evreieşti, alcătuite din evrei sefarzi, sosiți în Țara Românească din 
Imperiul Otoman cu mult înaintea invaziei evreilor askenazi, 
proveniţi din Imperiul Hasburgic şi din Rusia. 

ŞI, în felul acesta, noii veniţi, în conlucrare cu cei vechi, au 
reuşit, înainte de 1878, să constituie aproape o treime din numărul 
breslaşilor din Bucureşti. Din cele 27.110 suflete cât numărau 
breslele (7.024 capi de familii şi membrii acestora), 16.299 erau 
ortodocşi şi 8.617 evrei. În opera sa cu caracter social şi politic, 
Mihai Eminescu remarcă prezența covârșitoare a evreilor în 
meseriile rentabile, pe când românilor le rămâneau meseriile 
ostenitoare şi puțin rentabile: muncitori cu ziua, dulgheri şi dogari, 
fierari şi poteovari, rotari, sacagii, zidari, cavafi etc. În comerţ, 


96 


Comerţul şi meşteşugurile 


dețineau, de asemenea, majorităţi zdrobitoare, ca bancheri şi 
zarafi, ca samsari şi comisionari, ca arendaşi şi antrepenori, bijutieri 
şi giuvaergii, ca hăinari, ca marchitani şi mănuşari, ca geamgii şi 


„ comercianţi de mobile. “S-a dus negoţul românesc de pe vremuri 
„- scria cu multă amărăciune marele istoric N. Iorga, vorbind de 
negustorii bucureşteni - care îşi făcea auzit glasul încă pe vremea 


lui Cuza Vodă, fiindcă s-au învârstat elementele de adunătură, în 
astfel de măsură, încât, în timpul marilor serbări jidoveşti din 
Septembrie, mai toate obloanele din Lipscani erau lăsate”. Şi ceva 


„mai departe: “Vechii noştri negustori arar mai vizitează teatrele cu 


locuri prea scumpe pentru punga lor şi sunt înlocuiţi de străini în- 
lesniţi cu bani, mai ales evrei” (Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor). 
Din Anuarul General al României pe 1896-97 desprindem 
următoarea situaţie pentru centrul comercial al Capitalei. Pe strada 
Lipscani, din 151 firme, 89 sunt evreieşti; pe Gabroveni, din 60 de 
prăvălii 32 sunt evreieşti; pe Calea Moşilor, din 1.102 de firme, 346 
sunt evreieşti; pe strada Șelari, din 68 de firme, 50 au proprietari 
evrei; pe Calea Victoriei, din 524 firme, 115 sunt evreieşti; pe 
strada Carol, din 263 de firme, 128 sunt evreieşti. 
Şi penetrarea evreilor în viața comercială a Munteniei nu 
se limitează numai la Bucureşti. În oraşele capitale de judeţ, acolo 
„unde până la 1852 prenţa unui negustor evreu era o raritate, în anul 
1899 statisticile consemnează existența a 1.167 firme evreieşti 
față de 5.181 româneşti şi 1.775 străine. 
În continuare, să dăm câteva date care lămuresc poziţia pe 
Care o ocupau evreii în Vechiul Regat, luat în totalitate. Conform 
datelor satistice din 1887, numărul patentarilor din România era de 
„86.292, dintre care 58.291 români, 9.865 străini şi 18.135 evrei. 
Pentru anul 1901 sunt înregistrate următoarele cifre: 68.802 firme 
“româneşti , faţă de 10.966 străine şi 20.515 evreieşti. În anul 1904, 
la un total de 96.937 comercianți şi meseriaşi, 21.194 erau evrei - 
13.955 în comunele urbane şi 7.239 în cele rurale; 13.685 erau 


i 


97 


Evreii în România 


străini - 8.142 în comunele urbane şi 4.543 în comunele rurale; 
62.058 erau români - 18.862 în oraşe şi 43.198 în sate. 

Aceeaşi masivă invazie evreiască în viaţa comercială se 
înregistrează şi în provinciile care în timpul României Mici se 
găseau sub stăpânire străină. 

În Basarabia invazia s-a produs pe două căi, una, cea 
obişnuită, prin scurgeri din Rusia, Polonia şi Podolia, iar a doua, 
organizată de autorităţile țariste, prin colonizări agricole evreieşti. 
Din păcate, pentru această provincie, nu posedăm date statistice 
din care să rezulte proporţia evreilor în comerț şi în activitatea 
__meşteşugărească. Putem însă deduce preponderența lor în aceste 
domenii de activitate, ţinând seama de proporția în care populau 
oraşele şi târgurile şi de refuzul lor de a se transforma în agricultori, 
aşa cum doreau autorităţile care i-au colonizat în această provincie, 
prezenţa lor aici având rostul de a dilua, ca şi colonizările masive 
cu rusofoni, covârşitoarea majoritate a populaţiei băştinaşe, la data 
când provincia lui Ștefan cel Mare a fost transformată în gubernie 
rusească. lată cifrele în acest context: 

e Oraşul Hotin, la un total de 31.800 locuitori, număra 
12.000 evrei şi de abia 4.500 români; 

e Oraşul Orhei, la un total de 14.800 locuitori, număra 
7.000 evrei şi de abia 5.000 români; 

e Oraşul Tighina, la un total de 35.400 locuitori, număra 


8.000 evrei şi 10.000 români; 
e Târgul Călăraşi, la un total de 2.345 locuitori, număra 


1.028 evrei; 
e Chişinăul, la un total de 131.000 locuitori, număra 


60.000 evrei şi 71.000 alte naționalități. 

Cât priveşte coloniile agricole, unde numai agricultură nu 
se făcea, acestea s-au dezmembrat la scurt timp după înființare, 
evreii aciuindu-se în oraşe şi târguri, pentru a se îndeletnici cu 


negoțul. 
98 


Comerțul şi meşteşugurile 


Situația din Bucovina i i 
Situaț este mai dramatică decât cea di 
ația « i in 
En cepe Sa furnizate de Statistische Monatschrifi 
4 „ în perioada 1868-1881, populaţia iască din 
Ş > îr s tla evreiască din 
această provincie a crescut cu 41,10%, pe când sporul celorlalt 
naționalități numai cu 7,84%. i 
PAN Conform datelor furnizate de I. E. Torouţiu în Poporația şi 
asele sociale din Bucovina, Buc. 1916, situaţia în anul 1910 era 
cum nu se poate mai întristătoare: j 


în M Evrei Români 

umorului număra i 

Radau ă in la Mi dintotalul de 5257 
Siret _ " AB oris n pet 
Storojineţ " 3453 " 3039 A d 
Suceava "4200 " 3667 "i yeh 
Câmpulung " 1577 " 5574 i > 
Sadagura " 3410 " 14 x u 


: Negustorii bucovineni atin 
| | Ice geau un total de 10.312. Di 
aceştia, 444 erau români, 1.226 străini şi 8.642 evrei. Aceşti 3.642 


 neguţători i 
| o evrei care se ocupau cu negoțul de lemne, bere, fier 
| erie, grâne, păcură, petrol lampant, piele, fructe, aveau la 


dispoziție o populaţie creştină 
t t ştină de 692.800 
i pentru bunăstarea a 102.919 evrei. iduri ta 


In Ardeal situaţia începe să devină dramatică odată cu anul 


1 4 inima se miez pactul dualist şi Ungaria autonomă devine în 
4 ua y asburgic. Aici, ca şi în Banat, în toate târgurile 
| Am ei acă rm până la această dată, câteva mii de evrei. 
DE i p~ a revoluția din 1848, în tot Ardealul, erau abia 
' E 3 ei. mediat însă după încheierea pactului dualist, când 
| i încep să se bucure de drepturi, în principal de dreptul de a se 
4 âşeza în oraşe, numărul lor creşte, ajungând în 1870 la 24.842 


99 


Evreii în România 


Oraşele, târgurile şi, în cele din urmă, satele încep să-i 
cunoască şi să prindă o tentă evreiască. Oradea Mare număra, sub 
domnia lui Iosif TI, foarte puţini evrei şi nu aveau voie să locuiască 
decât în cartierul Catanavaros şi să circule numai până la apusul 
soarelui. Odată cu 1848 ei câştigă deplină libertate de a se aşeza în 
oraş şi de a cumpăra proprietăți. Curând numărul lor va depăşi 
10.000, cucerind poziţii dominante în comerț, industria mare, 
finanțe - poziţii pe care, altădată, le aveau în mâinile lor macedo- 
românii. În 1880, în Făgăraş, apar firme evreieşti, iar în 1913 
rămăseseră acolo doar 90 de meseriaşi - patroni şi ajutoare - şi 5 
firme comerciale deţinute de români. Aradul număra în 1867, 
3.710 evrei, iar în tot comitatul erau 6.910. În 1871 numărul lor 
crescuse într-atât încât erau în stare să aleagă deputat pe fiul 
rabinului, iar în 1894 aveau deja 40 de consilieri. O situație 
asemănătoare este la Braşov. Tot negoțul mare este în mâinile lor, 
librăriile, tipografiile, băncile mari, birourile de avocatură, în toate 
aceste domenii devin majoritari. Alungaţi din Rusia, ei se aşază în 
valuri în cetate, negustorii români retrăgându-se de pe piaţă. 
Sprijiniţi de unguri, evreii vor participa la războiul de dez- 
naţionalizare pe care statul maghiar I-a dus, cu îndârjire, împotriva 
națiunii române. 


Presa evreiască 


Presa evreiască din România Mică prezintă o sumă de 
caracteristici care mai de care mai interesante. Ziarele evreieşti, 
mai toate, au avuto viață scurtă. Apar şi dispar repede, ca mai târziu 
să reapară cu o altă conducere. Unele sunt scrise în două limbi: în 
româneşte şi franțuzeşie, sau în româneşte şi idiş. Altele sunt scrise 
numai în româneşte, dar limba folosită este un jargon ciudat, o 
românească discutabilă, departe de limba literară. Titlurile acestor 
publicaţii oglindesc interesele şi obiectivele urmărite de evrei: 
Fraternitatea, Egalitatea, Dreptatea, Vocea dreptăţii, Lumina, 
Înainte, Răsăritul, Aurora etc. Subtitlurile lor le recomandă, de 
obicei, ca publicaţii enciclopedice, de pildă: “Organ politic, literar, 
artistic, financiar, industrial, comercial, eic.”. Unele din aceste ziare 
şi reviste sunt axate pe propaganda emigrării în Palestina, altele caută 
să-i convingă pe evrei să emigreze în America, iar câteva , aşa cum a 
fost Lumina de la laşi, condusă de Braunstein-Brănişteanu, îi îndeamnă 
să rămână pe loc în România, motivând acest îndemn prin prezența 
de veacuri a națiunii evreieşti pe plaiurile dacice, o prezență tot atât de 
veche, dacă nu şi mai veche, ca şi națiunea română! (În acest sens, a se 
vedea capitolul “Diaspora”, în care este reprodus un extras din lucra- 
rea lui Nicolae Iorga, Istoria Evreilor în Țările noastre, în care 
marele nostru istoric dovedeşte absurditatea unor astfel de pretenţii). 


101 


Evreii în România 


O prezentare a titlurilor publicaţiilor evreieşti dinainte de 
primul război mondial este făcută de Nicolae Iorga în partea finală 
a lucrării citate mai sus, din care reproducem următorul pasaj: 

“De când s-a format un tineret intelectual evreiesc la noi, 
o presă menită apărării intereselor nației apare în România. Ea 
n-a contribuit puţin la înăsprirea relaţiilor cu elementul dominant. 
Astfel, Fraternitatea, la care debutează d-l L. Şăineanu (ca L. 
Schein) (1879-90), Emanciparea (1883, din nou 1887-8), organul 
Asociaţiunii Generale a Evreilor pământeni (alta în 1891-2), 
Egalitatea fraţilor M. şi E. Schwarzfeld (de la 1890). 75 

De la un timp, şi propaganda naționalistă evreiască îşi 
are organele, publicate în româneşte, ca Revista israelită a d-lui 
Elias Schwarzfeld, Buletinul societății Zion (1875-95, 1897-8, 
1901, 1903-5), Revista israelită (1886 şi urm.), Pământeanul 
(Galaţi, 1897), Aurora sionistă din Bârlad (1899), Aurora (1898), 
Dorul Sionului (1899), Menora (laşi, 1903), Talpizzis (1908), 
Thikas Israel (1903), Sionistul (Galaţi-Brăila, 1906-7), Biblioteca 
israelită din Piatra (1900), Lumea israelită (1902-5), Binele 
omenirii a lui Rosenberg (1904-5), Ecoul zionist (1904), Curierul 
Zionului (1904), violenta Cronică israelită a lui Iosif Petreanu 
(Kaufmann) (1901 şi urm.), Curierul israelit (1 906 şi urm.), sau în 
româneşte şi evreieşte Ahawath Zion din Galaţi (1898), Degel 
Iehuda şi Degel Mahne lehuda (1902), ori în nemţeşte, ca Bukarester 
Israelit (1895), Judenland (1905), ori în sfârşit numai în jargon, ca 
Jiidischer Telegraph (1877-8), Judith (1883), Haghibor (Galaţi, 

1886-7), Galatzer Israelit (1887-8), Hajoetz (1874-96), 
Haor (două), Hatzope (1890), Adevărul (Galați, 1883-4), 
Jüdischer Volksfreund (laşi, 1887), Das Volksblatt (1888), 
Volksgarten (1888), Wecker (laşi, 1896), Compass (Brăila, 1897), 
Jiidischer Zeit (1898-9), Dorsche Sion (1902), Lumina (1901), 
Somer Israel (1901), Menasereth Zion (1904), Speranța 
(Piatra-Neamţ, 1880), Der Grager (1905), Jüdische Welt 


102 


Presa evreiască 


(Galaţi, 1905), Jüdische Morgenpost (1685) şi Jüdische Post 
(1895), Jüdische Zukunft (laşi, 1894), Das neue Volksblatt 
(Bucureşti, 1892), Palestina (1901). 

Societatea studențească «Kadimah» publică o foaie în 
1902. Învăţătorii evrei, organizați în societate, de la 1906 dau 


„ Institutorul evreu; ei sunt încă un factor de osebire națională. Se 
„ încearcă în 1906 şi revista literară Tânărul Evreu din Brăila. Evreii 


spanioli au scos o singură foaie, Luzero dela pasensia, în dialectul 


„lor special, la Severin, în 1885-9. O cercetare atentă a acestor foi, 
„ şi maiales a celor scrise în jargon, ar servi ca să arate adevăratul fel 
de a gândi al Evreilor din România.” 


Presa evreiască din Țările Române, pe care Nicolae Iorga 


o caracterizează în cuvinte puține, dar subliniind esentialul (“ea 
„ n-acontribuit puțin la înăsprirea relaţiilor cu elementul dominant”), 


a avut şi reprezentanţi care fac excepţie de la cursul ei pre- 


„ cumpănitor antiromânesc. Din rândul acestora se cuvine să amintim 
personalitatea medicului Iuliu Barasch, venit în România în anul 
„1849, din Galiţia. A funcţionat mai întâi ca medic de carantină la 


Călăraşi, apoi ca medic primar al judeţului Dolj şi, în cele din urmă, 
chemat în Bucureşti, a fost numit profesor de istorie naturală la 


"Gimnaziul Naţional şi, apoi, la Şcoala de Medicină. A publicat, pe 


lângă lucrări de popularizarea ştiinţei, un Curs de Zoologie şi 


_ Elementele de Istorie Naturală pentru uzul claselor superioare 
gimnaziale. În martie 1857 a redactat publicaţia Israelitul român, 
în colaborare cu Armand Levy, de fapt începutul presei evreieşti în 


România. 
Fărăa încerca să minimalizăm contribuţia adusă de doctorul 


“ Barasch la viaţa culturală românească de la începutul celei de a 
doua jumătăţi a secolului trecut, o anumită exagerare venită din 
„partea conaţionalilor săi pune în evidență una dintre trăsăturile 
„specifice ale acestei naţii: “prezentarea în dimensiuni nejustificat 
amplificate a valorii unor personalităţi iudaice, de multe ori 


103 


Evreii în România 


umbrindu-se intenţionat prin astfel de prezentări realizările şi 
creaţiile populaţiei în mijlocul căreia evreii trăiesc”. Iată, de pildă, 
cum îl prezintă pe d-rul Barasch, S. Podoleanu în lucrarea sa Istoria 
presei evreieşti din România: 1837-1900, apărută la Bucureşti în 
1938: “ilustrul om de ştiinţă... civilizatorul României... unul din 
întâii pionieri ai culturii europene, ai moravurilor europene, ai 
ştiinţei europene”! Să menţionăm însă că autorul acestor rânduri 
este şi el evreu galiţian, descălecat pe plaiurile româneşti în 1841. 
Şi tot pe acelaşi ton îl prezintă pe d-rul Barasch un alt conaţional 
alsău, E. E Braunstein, în articolul “La presse juive en Roumanie”, 
publicat la Paris în 1913, în Revue hebraique: “creatorul 
învâțământului superior român, precursorul științei române”! 
A firmaţii la care d-rul Barasch, suntem convinşi, nu ar subscrie! 

Mai apropiat de adevăr în caracterizarea presei evreieşti 
din România Mică pare a fi profesorul de la Universitatea din laşi, 
A.C. Cuza, care scria în anul 1905, în lucrarea sa Naţionalitatea 
în artă. Expunere a Doctrinei Naţionaliste - Principii, Fapte, 
Concluzii, Bucureşti, 1915: 

“În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul 
violent şi trivialitățile presei-revolver, prin care înjosesc orice 
discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii țărei. In frunte stă, 
fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacție se 
alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei «române», 
ale căror nume le reproducem după actele unui proces de calomnie, 
în care numiții figurează- se înţelege - ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi 
de Ilfov, Octombrie, 1905): 

B. Brdunstein - zis «Brănişteanu»; Albert Honigman - zis 
«A. Fagure»; A. Rosen - zis «Nora»; A. Fuchs - zis «G. Mihail»; 
Goldenberg - zis «Munteanu»; Lazăr Kästenbaum - zis «Castelan»; 
E. Feinsilber - zis «E. Emilian»; E. Honigman - zis «E. Fagure»; 
Weber zis «Adrian Verea» şi vor mai fi. | aty 

Aceştia sunt conducătorii «opiniunei publice» a țăre! 


104 


Presa evreiască 


"româneşti. Veniţi de ieri, alaltăieri, de prin prăpăstiile palestinice 
„ale Galiției, străini de noi şi potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută 
interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin gălăgie şi reclamă, şi le 
„desfac prin tăcere și calomnii; ei suie în slava cerului pe jidoviţi şi 
caută să înjosească pe adevărații români; ei terorizează pe 
_ funcționarii publici, care voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: 
„religia, coroana, armata, justiţia, învăţământul - din punctul de 
„vedere democratic, se înţelege, al democraţiei cu perciuni pe care 
o reprezintă”. 

Şi prin citatul de mai sus, făcând abstracţie de stilul 
sarcastic şi pe alocuri pasional al lui A. C. Cuza când scrie despre 
evrei, pătrundem în miezul uneia dintre problemele delicate care, 
prin natura ei, a contribuit la învrăjbirea relaţiilor dintre evrei şi 
români. 

Dacă publicaţiile inventariate de Nicolae Iorga alcătuiau, 
în cea mai mare parte, o presă scrisă de evrei pentru evrei, presa 
evreiască la care se referă A. C . Cuza este o presă evreiască scrisă 
„pentru români. Cunoscând influența pe care o exercită presa (a 
patra putere în stat ), evreii s-au constituit, din vreme, în acaparutori 
ai marilor cotidiene — ca redactori şi proprietari, sau conducători ai 
oficioaselor partidelor şi guvernelor. Adevărul şi Dimineața, ale 
Căror tiraje le întreceau pe acelea ale marilor cotidiene naţionale, 
erau în întregime în mâinile lor, ele fiind monitorul evreismului 
românesc - cum îl numeşte un scriitor - şi erau puse la mezat oricui 
da mai mult, dar numai cu condiția de a servi concomitent interesele 
evreieşti. 

Încă din deceniul al VIII-lea al secolului trecut, Eminescu 
constata că evreii au făcut din presa europeană otravă, cu misiunea 
dea asmuţi pe cei tari împotriva românilor de peste munţi, pe toți 
oamenii de stat străini împotriva tânărului nostru stat. 

Odată stăpâni pe presă, pe instrumentul de dirijare al 
Opiniei publice şi de judecare a actelor guvernului şi parlamentului, 


105 


Evreii în România 


evreii erau în măsură să emită certificate de capacitate pe măsura 
intereselor lor. Transformau în eroi ai zilei oameni ce ar fi trebuit 
să rămână pe vecie în întuneric, nulităţi inculte şi lipsite de scrupule 
şi, cu o diabolică dibăcie, reuşeau să ațintească atenţia opiniei 
publice numai asupra intrigilor, frământărilor şi dihoniilor politice, 
pentru a-i împiedica pe oameni să vadă sistematica şi stăruitoarea 
lor acaparare a comerțului şi industriei țării. | 

Îndrăzneala şi impertinenţa ziariştilor evrei a atins un 
asemenea grad de insuportabilitate, încât în anul 1885 guvernul, 
uzând de prevederile legii asupra străinilor, a azvârlit peste graniță 
un lot de “publicişti celebri”, aşa cum îi caracterizează istoricul 
presei evreieşti în România - S. Podoleanu - pentru faptul de a fi 
calomniat România în străinătate. Numele lor ne scuteşte de alte 
comentarii: Elias Schwartzfeld, dr. Gaster, dr. Brociner, |. 
Bettelheim, Iulius Schein, M. Rosenfeld, dr. I. Auerbach şi Michel 
Aziel. 

Din păcate, măsura luată de guvernul condus de Ion C. 
Brătianu nu a avut darul să stârpească din rădăcină răul făcut de 
presa evreiască. În curând, România va trăi într-o atmosferă 
pestilențială creată de ziare “naționale”, sau cu frontispiciu național, 
întemeiate sau conduse de evrei. Cu clarviziunea lor în domeniul 
economic şi în cel politic, evreii au înțeles cu un ceas mai devreme 
decât românii că ziaristica este un izvor de multiple avantaje, din 
care două au o deosebită impotanță pentru consolidarea poziției lor 
pe pământul românesc. Stăpânind presa, stăpânesc masele prin 
crearea unor anumite curente de opinie şi, totodată, au la dispoziţie 
o sursă de venituri importante, dobândite fără prea multă muncă. 
Cucerirea presei, a acestui important instrument de afirmare ŞI 
luptă, a constituit un mare câştig pentru evrei şi o mare pierdere 
pentru români. 

În acelaşi context, amintim poziția adoptată de Octavian 
Goga într-o serie de articole publicate în revista Tara Noastră şi 


106 


Presa evreiască 


ulterior reunite în capitolul intitulat «Presa de negustori» din 
volumul Mustul care fierbe (Bucureşti, 1927): 

“In ziua când o seamă de oameni călăuziți de un program 
politic am luat hotărârea de a ne răspândi credinţele la această 
revistă şi a trece la răvaş rătăcirile conducătorilor aşa-zisului 
«partid naţional» de aici, noi prevedeam avalanşa de protestări 
violente ce vom întâlni în cale. Scormoneam doar un vechi cuib de 
planuri și speranţe, scuturam o vastă reţea de combinaţii pentru 
ziua de mâine şi mai ales pătimea pe urma noastră o largă 
solidaritate de interese personale. Era firesc, deci, ca toate acestea 
să se înşiruie pe rând în linie de bătaie împotriva noastră, tresărind 
cu ultima energie. 

Prevederea nu ne-a înşelat. Organele adversarilor noştri, 
unele în plină erupțiune, ca Gazeta de la Braşov, altele încă într-o 
elaborare lentă, ca Patria de la Cluj, fiecare urmând temperamentul 
patronului, ne încolţesc din toate părțile. S-a inaugurat o perioadă 
de polemici acerbe, se vor spune adevăruri crude din amândouă 
taberele, se vor arunca judecăţi în cumpăna opiniei publice. Va fi 
o interesantă încrucişare de păreri potrivnice, luptă cu un cuvânt, 
pe urma căreia lumea va primi o serie de lămuriri şi la urma urmei, 
ca în toate bătăliile, unul va ieşi biruitor, celălalt învins. 

Foarte bine. 

Am înţeles de la început aceste adevăruri normale, ne-am 
făcut seama cu ele şi mi se pare le-am chiar prevestit din primul 
moment al apariţiei noastre. Ce se întâmplă însă? Revista Tara 
Noastră şi conducătorii ei trebuie să înregistreze de pe acum 
duşmănii îndrăzneţe într-o parte a presei de la București. Atacuri de 
flanc, insinuări perfide apar aproape zilnic la adresa noastră în 
coloanele unor gazete din Capitală. Cititorii de aici stau oarecum 
nelămuriți în faţa acestor atitudini ostile. Ei nu înțeleg de unde vine 


„ Supărarea şi ponosul. De aceea foarte des ni se întâmplă că prieteni 


de-ai noştri, câte un venerabil preot de pildă, din cutare sat de pe 


107 


Evreii în România 


câmpia Mureşului, ne întreabă cu multă nedumerire, dacă am cetit 
Dimineaţa, Adevărul sau Lupta, unde suntem trataţi cu foarte multă 
necuviință, în vreme ce oamenii d-lor Vaida - Maniu apar consec- 
vent ca o luminoasă galerie de bărbaţi providențiali?... Şi tot aşa 
înainte, întrebările ni se pun destul de des, cerându-ne oarecari 
explicaţii... 

Trebuie să mărturisim de la început că nu vedem tocmai 
limpede în tainele de laborator ale presei ilustrate de numitele ziare, 
care sunt şi rămân o pagină tenebroasă a publicisticii româneşti. 
Ce-or fi având oare de împărțit cu Ardealul domnii I. Rosenthal, C. 
Graur (Brauer), E. Fagure şi A. Honigmann, cunoscuțţii proprietari, 
directori şi redactori de la Adevărul, Dimineaţa şi Lupta? De unde 
această straşnică impetuozitate cu care se reped ei asupra stărilor 
de aici, de unde îşi iau entuziasmul şi supărarea, de unde revolta şi 
veninul care se toarnă zilnic la tiparul lor pe socoteala acestui colț 
de ţară? Să fie oare în dosul perpetuului lor sbucium anume 
frământări oarecum subiective, cum am zice motive ascunse de 
ordin sentimental? Nu cumva apără dânşii un patrimoniu sufletesc 
de veche moştenire, fiind la mijloc legături şi înrudiri necunoscute 
nouă? Nu putem afirma nimic pozitiv, fiindcă bănuielile noastre că 
d-l Iacob Rosenthal ar fi moţ de origine din munţii Abrudului şi 
d-l Albert Honigmann s-ar trage din strămoşi oieri de la Poiana 
Sibiului nu s-au confirmat încă... Atunci, de ce amestec cu vreme 
şi fără vreme în cele mai delicate chestiuni locale de aici, în trebile 
noastre de familie din Ardeal? De ce amorul nesăbuit pentru cei «o 
sută» din partidul d-lui Vaida, de ce luxul cu care etalează toate 
«pertractările» lor, de ce lecţiile de virtuți cetăţeneşti pe seama lui 
Octavian Goga şi canonizarea între sfinţi a d-lui luliu Maniu?... 

Iată un lung şir de întrebări la care greu am putea da vreun 
răspuns. Realitatea însă este că ne găsim în fața unei tovărăşii de 
arme, ofensive şi defensive. Recunoaştem că ne vine greu să 
cercetăm cum s-a născut şi în ce apă s-a botezat această admirabilă 


108 


Presa evreiască 


solidaritate de principii, pe urma căreia un fanatism intolerant s-a 
sălăşluit în sufletul d-lui Iacob Rosenthal împotriva noastră, în 
vreme ce d-l Honigmann Albert ne ameninţă zilnic cu «pactul» de 
la Alba-lulia. 

Nu cercetăm nimic, fiindcă refuzăm de la început protecția 
acestei «prese» şi-o dăruim întreagă adversarilor noştri. 

Obişnuiţi o viață întreagă să ne încălzim sufletul la razele 
unui ideal, oricât de mult am fi hotărâți să înfruntăm valurile vieții, 
atmosfera de cinism ne repugnă şi negustoria de vorbe ne scârbeşte. 
Scrisul şi-a avut pentru noi totdeauna sfințenia lui şi cultul cuvântului 
nu ne-a părăsit niciodată, impunându-ne un pronunțat scrupul 
estetic şi anume severităţi de ordin moral. De aceea şi în materie de 
gazetărie am dus cu noi aceste exigențe. Am văzut totdeauna în 
presă un mijloc de propagandă pentru un crez, o tribună de unde se 
răspândesc programe de luptă, un amvon, dacă vreţi, de la care se 
rostesc, cu un anumit ritual quasi-solemn, judecăţi pentru binele 
mulţimii. În faţa noastră, venind vorba de gazetărie românească, au 
planat în continuu figurile marilor chinuiți: un George Barițiu, 
semănător de credinţe politice şi apărător de neam; un Eminescu, 
gazetar şi el al marilor adevăruri naționale; un C. A. Rosetti, răs- 
pânditor de teorii generoase, sau, ca să ne oprim la trecutul 
apropiat, un Ilarie Chendi, reprezentantul vioi al criticismului de 
fiecare clipă la gazetele din Ardeal. Subt această îndrumare progra- 
matică s-a muiat şi condeiul nostru în frământările cotidiene şi cei 
mai mulţi am fost muncitori în presă. Ziarele din Ardeal, care până 
în zilele din urmă au păstrat o gravă seriozitate de templu, fiind cele 
mai temute cetăţui ale apărării naţionale şi organele oneste din 
România de ieri, au adăpostit adese scrisul nostru în slujba ideii. 

Fireşte, vechile îndeletniciri ne-au rămas intacte şi cu ele 
ni s-a păstrat arsenalul de credință de ieri. Presa ni se pare, cu 
deosebire astăzi, în vederea consolidării unui patrimoniu 
răscumpărat cu sânge, o tribună de îndrumare publică. De aceea un 


109 


Evreii în România 


RI N N 


ziar credem că are dreptul la viaţă din momentul ce o personalitate 
de seamă care-l diriguieşte reprezintă pe seama publicului cititor o 
dublă garanţie de ordin intelectual și moral. Oricât s-ar părea de 
rigide în dogmatismul lor aceste rânduri, ele spun adevărul întreg. 
Gândiţi-vă la ce s-a întâmplat ieri, la orgiile banilor nemţeşti în 
presa de la Bucureşti, din care jumătate cel puţin s-a găsit însemnată 
în dosarul lui Gunther, reamintiţi-vă infamiile tiparului asvârlite în 
tranşeele noastre de pe Siret, deodată cu bombele asfixiante ale lui 
Mackensen, şi atunci veți fi de acord cu noi, când cerem certificat 
de inteligenţă şi o serioasă garanţie morală conducătorului de ziar, 
chemat în complicatele împrejurări actuale să fie un punct de 
sprijin al ideii de Stat român. 

Ei bine, cititori din «fostul Ardeal» şi din toată țara, 
binevoiţi a vă opri două secunde şi a cerceta în lumina acestor 
consideraţii numitele gazete, cântăriţi personalităţile de la conducere 
şi trageţi-vă seama: este sau nu Iacob Rosenthal continuatorul lui 
George Barițiu şi este sau nu Albert Honigmann contravaloarea lui 
C. A. Rosetti? Au venit pe lume oare aceşti domni ca să se împie- 
dice de credințe şi idei, dincolo de raza unor largi aptitudini 
speculative? Cu dânşii și alți semeni s-a creat la noi presa de 
negustori, această serie de asociaţiuni de exploatare, care mai uşor 
s-ar putea îndeletnici cu întreprinderi de lemne sau petrol, nefiind 
aici vorba decât de o cât mai fantastică realizare de beneficii 
materiale. Aceşti potentaţi ai banului, înfipți până subțiori în 
subteranele finanţei internaţionale, îşi desfac marfa zilnică în 
numele «democraţiei», îi apucă frigurile de dragul «hotărârilor de 
la Alba-Iulia» şi, îmbinând naivitatea deaproapelui cu valorizarea 
muncii anonime a atâtor nenorociţi mucenici obscuri ai tiparului, 
îşi duc viaţa copleșiți de toate plăcerile unui rafinat hedonism 
oriental... 

Nu! Pe noi nu ne opreşte nimic să luminăm în misterele 
acestor tipafniţe şi fără nicio teamă să spunem adevărul întreg, câtă 


110 


Presa evreiască 


vreme vom avea un petec de hârtie încă în fața noastră. Din moment 
ce ne-am impus hotărârea de a ne război cu anumite formațiuni 
politice, luând deci în cercetare critică actele guvernului liberal, 
sau deplorând atitudinile d-lui Iuliu Maniu, nu înţelegem de ce am 
păstra menajamente speciale pentru presa de negustori care au 
trivializat o instituţie onorabilă şi au acoperit de banalitate rostul 
cuvântului tipărit în țara românească. 

Încă două vorbe şi, pentru un moment, am isprăvit. Să nu 
ni se arunce acuzațiunea de «antisemitism» pe urma acestor constatări, 
fiindcă este idioată. Nu am profesat niciodată această stupidă 
intoleranță, avem pentru activitatea intelectuală a lui Ronetti- 
Roman o reală venerație, în inima noastră a trezit un ecou de sinceră 
compătimire stingerea bietului Steuermann de la Iaşi şi nu ne vom 
permite niciodată să confundăm profilul de fin analist al ziaristului 
H. Streitmann cu vreunul din amnestiaţii de la Adevărul... 

Şi acum ar mai fi o singură îngrijorare: ce ne facem cu... 
popularitatea noastră de oameni politici, după ce, chipurile, ne-am 
pus rău cu «presa», într-un mod iremediabil, pe urma acestor 
rânduri de limpede şi netăgăduită sinceritate? Eo ipso, o respingem, 
cum s-ar spune la Blaj, sau întrucât ea purcede de la domnul Iacob 
Rosenthal, vorbind oarzăn româneşte, o dăm dracului...” 


Războiul pentru întregirea României 


În August 1916, după doi ani de încordată neutralitate, 
România intră în război alături de Antantă pentru înfăptuirea 
idealului de “Unire a românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”, 
aşa cum glăsuia manifestul regal adresat populaţiei. 

Pentru realizarea acestui țel măreț, toată armata română a 
fost mobilizată. Au fost chemaţi sub arme 833.758 oameni de 
trupă, comandaţi de peste 18.000 de ofițeri. Acest număr va creşte 
în scurt timp la 1.083.000 ostaşi, prin chemarea sub drapel a 
tinerilor de la 18 la 20 de ani. În felul acesta, 15% din populaţia țării, 
adică totalitatea bărbaţilor în vârstă de 18-45 de ani, a participat la 
efortul de război al României. Desigur că în acest număr sunt 
incluşi şi cetăţeni de naţionalitate israelită, dar câți evrei anume au 


îmbrăcat haina militară în noaptea de 27-28 august 1916, este greu ' 


de spus. O aproximaţie ar fi posibilă, aplicând proporţia de 15% 
totalului populaţiei evreieşti existente în România la data mobilizării, 
dar tocmai acest total este greu de precizat. 

Dacă luăm drept bune cifrele furnizate de Uniunea Evreilor 
Pământeni, în România Mică ar fi existat numai 300.000 de evrei. 
Cum însă este ştiut că evreii au avut întotdeauna interesul să-şi 
ascundă puterea numerică, vom face apel şi la alte surse. B. P. 
Haşdeu aprecia numărul evreilor la o cincime din populaţia totală, 


112 


Războiul pentru întregire 


C. Negri la a şaptea parte, iar M. Eminescu găsea 600.000 de 
“lipitori”. Jean Levy se fixa asupra cifrelor de 30.000 de evrei în 
Muntenia şi 370.000 în Moldova. În lucrarea sa La question juive 
en Roumanie au point de vue juridique et social (Paris, 1882), J. 
Tanoviceanu afirma că în România trăiau peste 400.000 de evrei. 
„A. C. Cuza crede că numărul lor este de 500.000, cifră cu care şi 
Nicolae Iorga este de acord şi pe care o considerăm ca exprimând 
realitatea. 

În raport cu numărul de 500.000 de evrei existenți în 
România la data mobilizării din 1916, ar însemna că 1 5% din acest 
“număr, adică 75.000 de evrei, au fost chemaţi sub drapel, participând, 
ca cetăţeni loiali, la războiul purtat de țara în care trăiau, țară pe care 
ar fi avut datoria să o considere drept patria lor. În realitate, 
lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Dar înainte de a prezenta 
faptele, să facem precizarea că afirmaţiile de mai jos nu se referă 
la totalitatea evreilor aflați sub arme ca ostaşi români, ci numai la 
marea lor majoritate. Printre ostaşii români de naţional itate evreiască 
“au existat elemente cu un comportament ireproşabil. Aceste 
elemente s-au achitat onorabil de sarcinile pe care le-au primit în 

cadrul oștirii şi sfârşitul războiului i-a găsit purtând pe piept 
decoraţii dobândite pentru “serviciul credincios” în slujba Ţării. 
Din păcate, această categorie de evrei reprezintă numai o minoritate, 
a cărei loialitate faţă de Statul Român este umbrită de incapacitatea 
funciară a israeliților de a se integra ca cetăţeni deplini în societatea 
în mijlocul căreia trăiesc. 

Din toate îndatoririle pe care evreii de pretutindeni aveau 
"obligaţia să le respecte, se pare că satisfacerea serviciului militar 
era cea mai apăsătoare. Să nu uităm că una dintre cauzele care i-a 
împins spre Principate din Polonia, Bucovina şi Rusia a fost tocmai 
fuga de recrutare. Toate mărturiile timpului ne arată că evreii nu 
s-au împăcat niciodată cu serviciul militar şi totodată armata a avut 
“oroare de ei fiindcă, dintotdeauna, ei au introdus coruperea 


113 


Evreii în România 


funcţionarilor, influenţele de tot felul, simularea bolilor, falsurile 
în acte de stare civilă, substituirea de persoane pentru a fi scutiţi de 
armată, iar dacă totuşi erau obligaţi să se prezinte în faţa comisiilor 
de recrutare, O făceau cu gândul de a fi respinşi şi dispensaţi ca 
inapți, pentru un motiv oarecare. 

O altă trăsătură care l-a caracterizat pe evreu în postura de 
soldat a fost “frica”, “laşitatea”, devenite proverbiale. În anecdotica 
populară, “Ițic” a fost prototipul demn de urmat, atât sub aspectul 
organizării, cât mai ales, al fricosului, ceea ce nu corespunde câtuşi 
de puţin adevăratului fond al sufletului iudaic. Istoria evreiască 
conţine nenumărate pagini în care evreii au dat dovadă de un 
eroism impresionant, iar armata actualului Stat Israel este un model 
desăvârşit al eroismului ostaşului evreu pe câmpul de luptă. O 
contradicție care pune încă o dată în evidenţă incapacitatea 
structurală a evreilor de a se pune în slujba oricărei alte cauze, în 
afara mesianismului iudaic, oricât de dreaptă şi de adevărată ar fi 
aceasta. 

După datele furnizate de Alianţa Israelită Universală, în 
august 1916 au fost mobilizați circa 32.000 de soldaţi, gradați şi 
ofiţeri auxiliari evrei. Aprecierile făcute la adresa comportamentului 
lor ca ostaşi nu sunt prea măgulitoare din punctul de vedere al 
valorilor civice şi ostăşeşti unanim recunoscute. Se pare însă că 
evreii se ghidează după îndreptarele unei scări de valori specific 
iudaice, în raport de care au acţionat consecvent. Din cei 32.000 de 
evrei mobilizați, 26.000 - adică 82% - au dezertat la inamic, au 
spionat, au comis acte de trădare sau au pactizat cu inamicul în 
teritoriul ocupat. 

De felul în care evreii s-au purtat în Războiul pentru 
întregire, generalul Panaitescu ne lasă o serie de însemnări cu 
valoare de certificat, din cuprinsul cărora cităm: “Prezenţa jidanilor 
în mijlocul trupei este o mare nenorocire. În primul rând, în loc să 
stăm cu ochii la inamic, trebuie să păzim pe incorigibilii dezertori. 


114 


Războiul pentru întregire 


Înca a a e N i 
- Al doilea, fuga lor ne demoralizează soldații. În fine, inamicul ştie 
i ; de la aceşti fugari care este situația trupelor noastre şi este la curent 
| cutoate mişcările pe care vrem să le facem”. Din arhivele statului 
_ majoral Diviziei VI, reiese că, în general, au dezertat la inamic, față 
de 0,18% români, 4,72% evrei sau, pentru un dezertor român, 26 
de dezertori evrei la inamic. Această situaţie i-a determinat pe toți 
- comandanții de unități de pe front să scoată evreii de pe liniile de 
- bătaie şi să-i verse la serviciile auxiliare sau sedentare. 


Darevreii nu s-au mulțumit numai să se sustragă obligaţiilor 


| ostăşeşti în timp de război. Despre tratamentul pe care l-au aplicat 
- inamicii noştri prizonierilor de război s-a scris destul de amănunțit 
- la vremea respectivă. Euforia victoriei a făcut însă ca suferințele de 
- atunci să fie uitate, iar odată cu ele şi făptaşii. Iată ce scrie Constan- 
_ tin Kirițescu, în Istoria războiului pentru întregirea României, în 
- legătură cu viaţa prizonierilor de război români în lagărele germane: 
“Tratamentul la care erau supuşi prizonierii români din lagărele 


germane era un tratament de epuizare fizică şi ucidere lentă... Pe 


" lângă maltratările suferite din partea duşmanului, se mai adăugau 


cele suferite din partea unor camarazi de arme. Unii dintre soldaţii 


evrei, prizonieri, mulțumită cunoşterii limbii germane pe care o 
"vorbeau în jargon, s-au impus ca tălmaci şi au ajuns repede să 
capete rolul de supraveghetori ai prizonierilor români. Unii dintre 
dânşii au abuzat în chip odios de acest rol”. 


Însă adevăratele sentimente nutrite de evrei față de populaţia 


- românească au ieşit la iveală în teritoriul ocupat de inamic în urma 
 înfrângerilor suferite de armata română în toamna lui 1916. Desigur, 


au fost şi mulţi români, chiar prea mulţi, care au pactizat cu 


- ocupanții, dar evreii, fără excepţii, după ce au dezertat din unitățile 
- lor care se retrăgeau în Moldova, s-au pus cu trup şi suflet la 
- dispoziţia germanilor. Constantin Kirițescu, în lucrarea citată mai 
sus, face următoarele menţiuni în acest sens: “O parte din populaţia 
- evreiască din teritoriul ocupat, neasimilată sufletește cu poporul 


115 


Evreii în România 
român, s-a pus deodată în serviciul ocupantului, devenind 
instrumentul său de exploatare, de împilare şi de batjocorire a 
populaţiei băştinaşe”. 

KR Pentru orice deplasare, fiecare locuitor, “bărbat sau femeie 
bătrân sau copil”, ne spune în continuare Constantin Kirițescu. 
trebuia să posede un bilet de legitimaţie, “celebrul ausweiss”. 
Pentru anumite ocupaţii deosebite, cum ar fi deplasările prin ţară sau 
introducerea de alimente în oraş, se cereau ausweiss-uri speciale. 

Acestea se eliberează aproape numai evreilor, şi ele determină o 
curioasă schimbare la față a -comerțului. Numeroase case de 
comerț, despuiate de stocul de mărfuri, condamnate la pieire din 
cauza stagnării complete a afacerilor, se închid şi în locul lor apar 
băcănii înființate de posesorii diferitelor ausweiss-uri, aproape toţi 
evrei”. | 

In domeniul relaţiilor dintre populaţia băştinaşă şi 
autoritățile de ocupaţie, evreii au fost omniprezenţi. Deoarece 
marea majoritate a românilor nu cunoşteau limba ocupantului, 
acest fapt “... impuse pe evrei ca mediatori. Aproape nu există 
ramură de activitate administrativă, poliţienească şi mai ales 
economică, în care evreul să nu apară ca mediator oficial, sau ca 
interpus clandestin”. 

i Incepând cu luna decembrie 1916 şi până în vara lui 1917, 
arestările s-au ținut lanț. “Inalți magistrați sau funcționari, profesori 
de universitate sau de liceu, ziarişti, oameni politici avocati, 
medici, proprietari agricoli, industriaşi, erau smulşi cu brutalitate 
din locuinţele sau birourile lor, sau chiar pe stradă, de polițistul 
german, însoțit de un inevitabil tălmaci evreu, şi încarcerat în 
beciurile Comandaturii germane”. 
| O situaţie similară se petrece şi în sânul Justiţiei. “Majoritatea 

avocaţilor români n-au recunoscut tribunalul de asediu şi s-au 

abținut de a pleda înaintea lui. A pledat totuşi un număr de avocaţi, 
în mare majoritate evrei, cărora cunoştinţa limbii germane le uşura 


116 


| Războiul pentru întregire 
împlinirea acestei sarcini, iar lipsa de scrupule naţionale nu le-o 
îngreuna”. 

În urma izbucnirii revoluţiei bolşevice, Rusia iese din 
război şi încheie, la 3 martie 1918, pacea de la Brest-Litovsk. 
 Rămasă singură în faţa forțelor copleşitoare ale Puterilor Centrale, 
România este nevoită să ceară mai întâi un armistițiu şi apoi să 
semneze, la 7 mai 1918, Tratatul de Pace de la Bucureşti. Să 
menţionăm, în acest context, că pe lângă înrobirea economică şi 
pierderile teritoriale, acest tratat impunea României ca toți dezertorii 
şi spionii să fie amnistiaţi, prin dispoziţia ruşinoasă şi imorală care 
suna astfel: “România acordă o amnistie completă supușilor săi 
pentru conduita lor politică în timpul războiului sau pentru conduita 
lor militară - bazată pe motive politice”. Iar pentru a produce ațâțări 
şi resentimente în sânul populaţiei, învingătorii impuneau rezolvarea 
chestiunii evreieşti prin naturalizarea în masă a evreilor români. 
Cât de ostili au fost evreii faţă de eforturile de a se înfăptui 
unirea tuturor provinciilor locuite de români într-un singur stat 
naţional se vede limpede din acțiunea de dezarmare și arestare a 
detaşamentului de voluntari ardeleni, acțiune care a avut loc în ziua 
de 6 ianuarie 1918 în gara Chişinău. (Faptele sunt relatate pe larg 
în lucrarea Basarabia 1918 - Testament pentru urmaşi, apărută în 
Germania în anul 1988, avându-i ca autori pe cunoscuții luptători 
basarabeni pentru Unire, Pantelimon Halippa şi Anatolie Moraru). 
În perioada de cristalizare a actului Unirii Basarabiei cu 
România, s-a înființat Regimentul I Infanterie moldovenesc. Din 
dorinţa de a se proceda cât mai democratic, s-a acceptat ca în cadrul 
acestui regiment să fie încadrată o companie alcătuită numai din 
evrei. La data amintită, în gara Chişinău a sosit de la Kiev, cu 
- destinaţia Iaşi, un detaşament de voluntari ardeleni. Din proprie 
iniţiativă, compania evreiască, sub comanda unui oarecare 
Levenzon, a luat, fără nici o aprobare, drapelul tricolor al Regimen- 
tului şi, la ora 2 după miezul nopții, s-a prezentat la gară, somând 


117 


Evreii în România 


detaşamentul de ardeleni să depună armele şi să se predea. 
“Ardelenii, văzând că pe peronul gării compania purta în fruntea 
unităţii sale un drapel tricolor, erau foarte nedumeriţi. Ei credeau 
că acea companie era moldovenească, deoarece avea drapelul 
nostru tricolor - relatează Pantelimon Halippa; după o scurtă 
discuţie cu comandantul gării, ofiţerii ardeleni au hotărât să nu 
tragă în tricolor şi să se dezarmeze... Bieţii ardeleni n-au ajuns la 
câmpul de luptă pentru a apăra patria comună, ci au fost închiși şi 
bătuţi pe teritoriul fraţilor moldoveni... După cum s-a constatat la 
oanchetă făcută de căpitanul Andronachi Gh., comandantul miliției 
din Chişinău, detaşamentul ardelenesc a avut asupra sa foarte 
puţine arme, iar compania lui Levenzon, în plină noapte, când toţi 
voluntarii dormeau, a tras rafale de focuri asupra vagoanelor unde 
dormeau ardelenii şi a rănit foarte grav o mulţime de ostaşi; pe 
podelele vagoanelor erau lacuri de sânge şi erau şi vagoane 
distruse”. 

Şi dacă la acest capitol este necesar un epilog, acesta nu 
poate fi decât menţionarea Decretului Lege No. 3902 din 29 
decembrie 1918, în virtutea căruia toţi evreii din Vechiul Regat 
născuți în țară, precum şi toți cei care au fost mobilizați în vreuna 
din campaniile de la 1913 încoace, erau naturalizați în bloc. 
Această măsură a fost însă numai începutul. Va urma tratatul de la 
St. Germain, din 1919, celcu umilitoarea clauză a minorităţilor, iar 
apoi Constituţia din 1923, cu articolul 133. 


Calvarul păcii 


Conferinţa de Pace, care avea să aşeze lumea pe temelii noi 
| după înfrângerea Puterilor Centrale, s-a deschis la Paris, la 18 
- ianuarie 1919. s 
Aşacum “Atentatul de la Sarajevo” -momentul dezlănțuirii 

primului război mondial - a fosto acțiune pusă la cale de organizațiile 
- subterane ale Franc-Masoneriei Universale, tot astfel şi actul de 
- încheiere a cumplitului măcel care a însângerat Europa timp de 
- patru ani va servi în întregime realizării unuia dintre scopurile 
“principale ale acestei organizaţii oculte: distrugerea monarhiilor 
de esenţă creştină. După abolirea Monarhiei franceze la 21 
septembrie 1792 de către Convenţia Naţională și proclamarea 
Republicii, acţiune pregătită de lojile masonice, Conferinţa de 
"Pace de la Paris consfințea pieirea celorlalte trei imperii din 
- Europa: Imperiul țarist, Imperiul habsburgic şi Imperiul german. 
= “Suntem aici - spunea Wilson, preşedintele Statelor Unite ale 
Americii - pentru a asigura pacea lumii, opera noastră trebuie să 
"mulţumească nu guvernele, ci popoarele”. In realitate, însă, nu 


= multumirea popoarelor a fost adevăratul ţel al celor care şi-au 


impus vederile la Conferinţă, ci atingerea unor obiective nemărtu- 
_risite, dar al căror contur şi conţinut începea să se întrevadă. 
- “Societatea Naţiunilor”, embrionul unui guvern mondial, va fi 
obiectivul principal avut în vedere de Declaraţia în 14 puncte 


119 


Evreii în România 
E e RI e 
elaborată de preşedintele Wilson şi impusă ca sistem de principii 
al Conferinţei. 

E Dacă moartea imperiilor multinaționale a constituit un fapt 
pozitiv pentru înfăptuirea idealului de unire a tuturor românilor 
într-un stat naţional, ipoteca impusă de Masonerie pentru ratificarea, 
după ezitări şi piedici, a actului Unirii ne-a împovărat peste măsură. 
Și efectele acestei ipoteci le vom simți din plin în perioada 
României Mari. | 

| La propunerea preşedintelui american Thomas Woodrow 
Wilson, primul-ministru al Franţei, Georges Clemenceau, a fost 
ales Preşedintele Conferinţei. Era un omagiu care se aducea 
sacrificiilor făcute de Franţa pentru obținerea victoriei, dar şi o 
recunoaştere a energiei de care semarcabilul om politic a dat 
dovadă în perioada în care s-a găsit la cârma ţării. 

Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei a fost instituit, 
ca autoritate supremă, un Consiliu “de Zece”. EI era alcătuit din 
câte doi reprezentanți - primul ministru şi ministrul de Externe -ai 
celor cinci mari puteri învingătoare: Franţa, Anglia, Statele Unite, 
Italia și Japonia. La sfârşitul lunii martie însă, din Consiliul “de 
Zece”, printr-un fenomen ciudat, pe care preşedintele Franţei 
Raymond Poincaré l-a denumit sugestiv drept “generaţie spontanee”, 
şi-a făcut apariţia un Consiliu Suprem, denumit Consiliul “celor 
Patru”, format din Georges Clemenceau, Woodrow Wilson, David 
Lloyd George (prim-ministrul Angliei) şi Emanuele Orlando (prim- 
ministrul Italiei). Ca un fapt nu lipsit de importanță, să notăm că toti 
“Cei Patru” făceau parte, cu grade înalte, din organizaţiile masonice 
ale ţărilor lor. i 

Din momentul formării acestui consiliu, toate hotărârile 
privind Pacea vor fi impuse de o manieră dictatorială de “Cei 
Patru”, şi aceasta nu numai în ceea ce-i privea pe învinşi, care nu 
vor fi chemaţi decât să ia cunoştinţă de aceste hotărâri, dar stilul 
dictatorial va fi folosit şi faţă de aliații mai mici, aşa cum a fost 


129 


Calvarul păcii 


= România. Privind lucrurile mai îndeaproape, vom constata că, de 

_ fapt, cei care au dictat Pacea, au trasat graniţele Europei şi au impus 
„sisteme şi practici politice pe măsura intereselor lor au fost 
"Clemenceau, Wilson şi Lloyd George, fiecare dintre ei fiind asistat 
de consilieri de taină, a căror contribuţie a fost hotărâtoare în 
deciziile impuse de “Cei Trei Mari”. 

În aparenţă, delegaţia americană era condusă de preşedintele 

Wilson, dar cel fără aprobarea căruia nu se lua nici o hotărâre era 
“colonelul” House, un personaj misterios, reprezentantul intereselor 
"organizaţiilor masonice americane. Un al doilea consilier al 
preşedintelui Wilson a fost Bernard Baruch, bancherul american 
care în timpul ostilităţilor avusese în subordine departamentul 
industriei de război, iar la alegerile din 1912 şi 1916 finanțase 
"campania electorală pentru alegerea preşedintelui. 
Consilierul de taină al lui Clemenceau a fost Georges 
Mandel, numele lui adevărat fiind însă Jeroboam Rothschild. În 
cartea sa Wer regiert die Weit? (Cine guvernează lumea?), Des 
Griffinîl caracterizează drept un superpolitician într-o ţară de politicieni. 
Lloyd George îl avea alături pe Sir Philip Sassoon, descendent în linie 
directă din Amschel Rothschild, întemeietorul binecunoscutei 
dinastii de bancheri evrei. La lucrările Conferinţei el purta titlul de 
secretar particular al primului ministru şi în această calitate lua 
parte la cele mai secrete consfătuiri ale “Consiliului Suprem”. 

România, care la data desfăşurării Conferinţei de la Paris 
„nu scăpase încă din suferințele războiului, campania împotriva 
Ungariei comuniste pentru eliberarea Transilvaniei fiind în curs de 
desfășurare, iar pe Nistru Armata Română înfruntându-se cu 
bandele comuniste care nu acceptau unirea Basarabiei, era 
reprezentată de primul ei ministru, Ion I. C. Brătianu, şi de ministrul 
plenipotenţiar, N. Mişu. Ulterior se vor alătura delegaţiei române 
ministrul transilvănean Al. Vaida-Voevod şi diplomaţii de carieră 
Victor Antonescu şi Diamandy. 


121 


Evreii în România 


De la început, delegaţia României a fost pusă într-o situaţie 
umilitoare. Pe de o parte, Statele Unite nu voiau să recunoască 
tratatul încheiat de Antantă în 1916 cu România, iar pe de o parte, 
pentru a nu fi obligate să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin 
acest tratat, Franţa şi Anglia susțineau că tratatul devenise caduc 
prin încheierea de către România a păcii separate cu Puterile 
Centrale. “Din fericire, țara noastră a avut în fruntea ei în aceste 
momente de o însemnătate crucială un mare patriot şi un mare om 
politic, pe Ion I. C. Brătianu”. 

Dificultăţile întâmpinate de delegația română în susţinerea 
cerințelor ei legitime se refereau la trei domenii distincte. 

În primul rând “Aliaţii” contestau legitimitatea pretențiilor 
noastre teritoriale. Ei nuerau dispuşi să recunoască unirea Basarabiei 
cu România, simpatiile şi sprijinul lor, îndeosebi cele ale 
americanilor, mergând spre proaspăt înființata Uniune Sovietică. 
De asemenea, nu erau dispuşi să recunoască apartenența Banatu’ 4i 
la România, iar recunoaşterea alipirii Bucovinei nu a survenit dec: 
în virtutea politicii faptului împlinit. Cât priveşte marşul Armatei 
Române în Transilvania, încheiat la Budapestaprinrăsturnarearegimului 
comunist al lui Bela Kun, el s-a înfăptuit în spiritul concepției magistral 
exprimate de Ion I. C. Brătianu prin cuvintele: “Nu putem concepe 
existența neamului românesc fără Nistru, cum nuo putem concepe fără 
Dunăre şi Tisa, ca să ne separe de elementul slav...” 

În al doilea rând, greutăţile cu care s-a confruntat delegaţia 
română au fost provocate, în general, de Statutul Minorităţilor care 
ne-a fost impus, şi în special de problema încetăţenirii evreilor. Iată 
ce scrie Gheorghe I. Brătianu în lucrarea sa Acțiunea politică şi 

militară a României în 1919 privitor la această problemă: “Aproape 
simultan, printr-o neplăcută coincidenţă, întâmpinăm primele 
dificultăţi în spinoasa chestiune a Evreilor. La 12 F ebruarie, 


Brătianu comunica lui Pherechide, la Bucureşti, aceste impresii 
puţin favorabile. 


122 


4 Calvarul păcii 
„RIN aa A E RI ERE 
, Evreii de aici, sub influența sugestiilor şi a documentării 
primite din România, consideră decretul nostru de naturalizare ca 
neîndestulător. Ei obiectează îndeosebi că naturalizarea rămâne 
individuală, pentru că e supusă la prea multe amânări și formalități 
“complicate, şi că impune pe deasupra dovada negativăanesupușeniei 
străine, ceea ce este opus tuturor principiilor juridice. În ce priveşte 
pe dezertori, ei nu admit decăderea decât în virtutea naşterii lor pe 
“pământul românesc. Această decădere nu s-ar putea aplica numai 
Evreilor, astfel că o amnistie ce ar acoperi faptele de dezerţiune ar 
trebui să folosească de asemenea Evreilor. n 

Í Am avut lungi convorbiri în această privință cu Edouard de 
Rotschild şi cu Israël Lévy, marele rabin al F ranței. Ar fi bine să 
examinați această chestiune cu dorința de a izbuti, dacă situația 
politică o permite, căci aci ne găsim în fața unor grave dificultăți. 
Chestiunea evreiască, problemă internațională prin 
definitie, cu multiplele şi variatele ei legături, care îngreuiase atât 
de mult situaţia României Mici la Congresul de la Berlin, se aşeza 
“ acum din nou în calea noastră la Conferinţa de Pace din Paris. In 
clipa în care aveam nevoie de ajutorul Aliaților pentru = 
însăşi a țării, fără să mai vorbim de. revendicările teritoria e 
înfățișate Conferinţei, ostilitatea acestor cercuri, atât de sar 
legate de marea finanță a Europei şi a Americii, puteau avea cele 
“mai grave consecinţe”. 
5 iii în sfârșit, cel de al treilea domeniu de dificultăți căruia 
delegaţia a trebuit să-i facă faţă a fost şantajul politic pentru 
"obţinerea de avantaje economice. lată cum descrie Constantin 
| Kirițescu, în Istoria războiului pentru întregirea României, această 
situație puţin onorabilă pentru un înalt for care şi-a propus, să 
| primul rând, să introducă normele etice în viaţa şi practica politică: 
'“Culoarele Conferinţei de Pace erau pline de oameni de afaceri 
care adulmecau în România o pradă bogată şi uşor de apucat, dacă 
se exploatau greutăţile politice în care se zbătea. Ei erau susținuți 


123 


au dk Fe a 
Evreii în România 


în prima linie de Hoower, dictatorul alimentaţiei, care nu se sfia să 
amenințe fățiş cu suprimarea ajutorului alimentar pe care Statele 


Unite îl acordă României - ca, de altfel, şi altor state aflate în 


suferință - dacă aceasta manifeștă intransigență la propunerile 
oamenilor de afaceri americani. În special petrolul român excită, în 
primul rând, interesul businessmen-ilor americani, în cap cu influenta 
societate «Standard Oil». În culisele Conferinţei, pluteşte un 
pronunțat miros de emanații de petrol”. 

In acelaşi sens se exprimă şi profesorul R. W. Seton 
Watson (Scotus Viator) de la Universitatea din Londra: “Misterioasa 
favoare de care s-a dat dovadă faţă de Bolşevici e una din tendințele 
încă nelămurite ale Conferinţei; nicăieri ea nu apare mai bine decât 
în tratativele cu România. Trebuie să adăugăm la aceasta încercarea 
de a smulge României concesiuni industriale foarte însemnate în 
folosul unui grup de financiari evrei americani, sub amenințarea de 
a pierde sprijinul Americii la Conferință”. 

În ziua de 2 iulie, la ora 4 după amiază, Brătianu a fost 
invitat să se prezinte în fața Consiliului Miniştrilor de Afaceri 
Străine la Quai d'Orsay, unde se găseau întruniţi, sub preşedinţia 
lui Tardieu, Balfour, Lansing şi Makino, spre a da socoteală de 
drepturile României asupra Basarabiei. “Cu o înverșunare fără de 
seamăn - scrie Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea citată mai sus - 
adversarii puneau în discuţie şi graniţa de răsărit, pe când mai 
bubuiau tunurile de-a lungul Nistrului”. Va fi ultima participare a 
marelui om politic la lucrările Conferinţei de Pace. Înainte de a 
părăsi şedinţa, el mai rosti următoarele cuvinte, ținând “să învedereze 
în termeni expresivi nenorocirile pe care România şi le-a atras din 
partea Rușilor şi să se mire că i se putea înfățișa o târguială, cu 
privire la o provincie răpită în întregime României de aceiaşi Ruşi, 
care după dreptate ar trebui să-i plătească astăzi mult mai scump 
dezastrele ce i le-au pricinuit”. În aceiaşi zi, cu un tren de seară, 
părăsea Parisul. 


124 


| Calvarul păcii 
PNI NIN RI II, i ad it RE RR E 
Dar adevăratele motive ale retragerii sale din fruntea 
delegaţiei române erau mult mai profunde. In momentul plecării, 
Ion I. C. Brătianu declara ziariştilor: “Sunt constrâns a părăsi 
puterea, nu din pricina problemelor Banatului şi Basarabiei, care 
sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că 
România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorităţi, care 
vor limita suveranitatea ei şi cari se vor introduce în tratatul cu 
Austria”. Şi într-adevăr, prin clauzele cu privire la minorități 
cuprinse în tratatul cu Austria, pe lângă caracterul lor jignitor la 
adresa autorităţilor româneşti, era pusă sub semnul întrebării chiar 


independenţa țării. 


Umilirea României la Paris 


Tantae molis erat, romanam condere gentem 


(“Atât de mare a fost truda pentru a întemeia neamul roman”) - 


Vergiliu - Eneida, I, 33 


In forma redactată de Consiliul Suprem, alcătuit din 
reprezentanții Franței, Angliei, Statelor Unite şi Italiei, Tratatul cu 
Austria conţinea prevederi care, în concepţia lui Ion I. C. Brătianu, 
conducătorul delegaţiei României, erau inacceptabile pentru un 
stat suveran şi independent. În acele momente de maximă încordare 
ŞI concentrare, rânduind de fapt viitorul politic al ţării, au existat 
însă şi oameni politici eminenţi dispuşi să accepte condiţiile 
impuse de Consiliul Suprem, Take Ionescu fiind purtătorul de 
cuvânt al poziţiei capitularde. Bineînţeles că lipsa de unitate în 
rândul personalităţilor noastre politice a fost exploatată din plin de 
către cei care doreau să impună României un sistem sever de 
obligaţii şi servituţi, în flagrantă contradicţie cu interesele noastre 
naționale. Dar iată cum descrie istoricul Gheorghe I. Brătianu 
această situaţie în lucrarea Acţiunea politică şi militară a României 
în 1919: 

“Conferinţa se întemeia deci pe convingerea că punctul de 
vedere intransigent al lui I. C. Brătianu nu era împărtăşit de alţi 
factori ai politicii românești şi că aceştia erau dispuşi să părăsească 


126 


Umilirea României la Paris 


politica de împotrivire. În socotelile Consiliului Suprem, ca şi acele 


- alealtor foruri diplomatice sau financiare, asemenea consideraţiuni 


nu erau lipsite de însemnătate. Ele determinau în special din partea 


Statelor Unite o reluare a ofensivei începute încă din primăvară de 


Hoover. Ziua de 4 septembrie aducea ştirile cele mai alarmante: 
primul delegat american la Paris declarase hotărât că ţara sa va 
părăsi conferința de pace, dacă nu se vor lua măsuri severe 
împotriva României, aflate în stare de rebeliune împotriva 
Consiliului Suprem, şi propunea nu mai puţin decât excluderea 


României din rândul Puterilor aliate şi asociate, ruperea legăturilor 


diplomatice, blocada economică şi financiară. 

În încordarea rezultată în urma acestor împrejurări, Mişu şi 
Victor Antonescu încearcă un ultim demers pe lângă Clemenceau. 
La 7 septembrie, erau primiţi de preşedintele Conferinței, căruia îi 


arătau din nou toată bunăvoința de a semna tratatul cu Austria, dar 


fără clauza minorităţilor”. 
Pentru a dovedi cât de justificate au fost temeiurile opoziţiei 


"române la conţinutul Tratatului cu Austria, este suficient să 


reproducem următorul pasaj din preambulul acestui document care 


“punea în discuţie, din nou, însăşi independenţa țării, făcând ca 
"recunoaşterea ei să atârne de împlinirea vechilor condiții impuse 
României de Tratatul de la Berlin din 1878: “Având în vedere că, 


în Tratatul de la Berlin, independenţa Regatului României n-a fost 


“recunoscută decât sub rezerva unor anumite condiţii; că, pe de altă 


parte, principalele Puteri aliate şi asociate doresc a recunoaşte fără 
condiţii independenţa Regatului României, atât asupra teritoriilor 


“sale cele vechi, cât şi asupra noilor sale teritorii; că, în fine, 


România doreşte a da din propria sa voință chezăşii sigure de 


- dreptate şi de libertate atât locuitorilor din vechiul regat al României, 


cât şi din teritoriile acum alipite, oricare ar fi neamul şi credința pe 
care o au - Puterile aliate şi asociate, semnatare ale Tratatului din 
Berlin de la 13 Iulie 1878, luând în vedere îndatoririle ce guvernul 


127 


Evreii în România 


român a primit pe temeiul tratatului de față, recunosc că România 
este desăvârşit dezrobită de condiţiile puse pentru recunoaşterea 
independenței prin art. 44 din Tratatul de la Berlin”, 

Textul propriu-zis al tratatului nu era cu nimic mai prejos 
decât preambulul. Din nou erau repetate o serie de dispoziții care, 
ca și Tratatul de la Berlin, condiționau recunoaşterea independenţei 
de recunoaşterea lor, ca de pildă textul articolului II al noului tratat: 
“Evreii nu vor fi ţinuţi a face nici un act care ar fi o călcare a 
Sabbatului lor şi nu vor fi loviți de nici o decădere dacă nu voiesc 
a merge în fața tribunalelor ori arată gândul lor de a nu face sau lăsa 
să se facă alegeri, fie generale, fie locale într-o zi de Sâmbătă, nici 
o înscriere electorală nu trebuie făcută Sâmbăta”. 

Comentând conţinutul acestui articol din Tratatul cu Austria, 
Constantin Kirițescu în lucrarea sa Istoria războiului pentru 
întregirea României, remarcă: “Era evident că, sub formula largă 
a «protecției minorităţilor», se readucea pe tapet chestiunea evreias- 
că, care dăduse loc la atâtea discuţii în timpul Congresului de la 
Berlin, şi după el, mobilizând toată puterea de care evreii dispuneau 
în lumea finanţelor, politică şi a presei din Occident. Dispoziţii 
excesive, ca aceea citată, însemnau însă o întrecere a măsurii”. 

Dar lucrurile nu se opresc aici, Consiliul Suprem, 
nemulțumindu-se cu privilegiile pe care România a trebuit să le 
acorde evreilor. În articolul 60, citat mai jos, din acelaşi tratat, 

marile puteri îşi rezervă dreptul de a interveni ori de câte ori 
socotesc necesar, prin tratate speciale, atât în problema minorităților, 


cât şi în problemele economice, tratate pe care România se obligă ` 


anticipat să le accepte: “România consimte la inserțiunea într-un 
tratat cu principalele puteri aliate şi asociate a unor dispoziţii, pe 
care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti interesele 
locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie, de majorita- 
tea populaţiei. [...] România consimte de asemenea la inserțiunea 
într-un tratat cu principalele Puteri aliate ŞI asociate a unor dispoziţii, 


128 


Umilirea României la Paris 


„pe care aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti libertatea 
_ tranzitului şi a aplica un regim echivalent celorlalte naţiuni”. 

Şi din nou comentariul lui Constantin Kirițescu: “Împotriva 
acestor dispoziții, Brătianu s-a ridicat cu toată puterea. Ele însemnau 
o atingere a drepturilor României de stat suveran. România a fost 
înainte de război o țară neatârnată şi nimic în atitudinea sa în timpul 
acestuirăzboi n-ar fi putut justifica o decădere a acestei independente 
„politice. Ea nu merită situaţia ce se încearcă a i se impune astăzi. 
“Puterile aliate şi asociate au luptat între altele pentru a aşeza dreptul 
de egalitate al statelor mici şi mari; prin aceste dispoziţii însă se 
tinde a se crea clase deosebite în ceea ce priveşte suveranitatea 
statelor. România nu poate primi acest principiu. Ea nu poate să 
 încuviințeze amestecul guvernelor străine în aplicarea legilor sale 
lăuntrice, dar e gata să primească toate dispoziţiile pe care toate 
statele care fac parte din Liga Naţiunilor le-ar admite pe propriul lor 

teritoriu în această materie. De fapt, această intervenţie străină nici 
“nu era necesară în România. Ea asigurase de la sine egalitatea 
deplină în drepturi şi libertăţi politice şi religioase tuturor cetățenilor 
săi, fără deosebire de rasă sau de religie, şi considera ca cetăţean 
"român pe orice persoană născută în România, care nu se bucura de 
o supuşenie străină, precum şi pe toţi locuitorii din teritoriile de 
„curând alipite, care erau supuşi ai statelor din care făcuseră parte 
aceste teritorii. Intervenția străină ar fi fost nu numai superfluă, dar 
„ar fi primejduit opera de înfrățire, care era scopul guvernului 
„român, căci pe de o parte unele minorităţi s-ar fi crezut eliberate de 
orice sentiment de recunoştinţă faţă de statul român, iar pe de altă 
parte, s-ar fi înfăptuit două categorii de cetăţeni în acelaşi stat: unii, 
încrezători în solicitudinea statului, ceilalți căutându-și apărători în 
afară de graniță. Era şi o umilire la care era supusă România, a doua 
Zi după victoria împotriva duşmanului comun, la care contribuise 
şi ea cu atâtea jertfe, să se acorde un regim de privilegii cu totul 
speciale pentru una din minorităţi, drepturi mai mari decât acelea 


129 


Evreii în România 


ce aparţineau celorlalți cetăţeni români. Deopotrivă de jignitoare şi 
dăunătoare erau dispoziţiile în privinţa comerțului extern al țării şi 
în privinţa tranzitului: ele anihilau independența ţării şi îi interziceau 
dreptul de a încheia tratate după libera sa chibzuinţă, şi-i deschideau 
teritoriul libertăţii desăvârşite a trecerii mărfurilor străine”. 

Criza relaţiilor dintre România şi Consiliul Suprem se 
accentuează când, la 23 august 1919, s-a primit la Bucureşti textul 
Tratatului Minorităţilor, elaborat la Paris, constatându-se că, în 
ciuda protestelor delegației române, toate dispoziţiile dușmănoase 
şi ofensatoare fuseseră menținute. Totodată, în Occident, se 
dezlănțuie o campanie calomnioasă la adresa României, în 
surprinzător contrast cu simpatia manifestată față de regimul 
bolşevic, proaspăt instalat în Rusia, şi chiar faţă de regimul 
comunist instalat la “/udapesta ”, aşa cum fusese denumită capitala 
Ungariei ca urmare a faptului că întreg guvernul condus de Bela 
Kun era alcătuit din evrei. 

La 10 septembrie, Tratatul cu Austria este iscălit la Saint- 
Germain-en Laye în absența delegaţiei române. La 12 septembrie, 
Ion I. C. Brătianu prezintă Regelui Ferdinand demisia cabinetului 
său, motivată de faptul că Consiliul Suprem a nesocotit Tratatul de 
alianță încheiat în 1916 cu Antanta şi a impus României condiţii 
incompatibile cu demnitatea, independenţa şi interesele sale politice 
şi economice. În urma acestei demisii, se formează un guvern 
condus de generalul Artur Văitoianu, care organizează primele 
alegeri după sistemul sufragiului universal. Deşi rezultatul alegerilor 
nu a fost concludent, Regele Ferdinand încredințează formarea 
guvernului fruntaşului ardelean Alexandru Vaida-Voevod. Noul 
şef de guvern s-a văzut nevoit, în proprii săi termeni, să facă “saltul 
în prăpastie” şi să accepte, cu mici îmbunătăţiri, clauzele Tratatului 
Minorităţilor, sub presiunile ultimatului trimis de Consiliul Suprem. 

“La 9 decembrie, în Salonul Orologiului de la Ministerul de Externe 
din Paris, generalul Coandă semna, în numele României, Tratatul 


130 


Umilirea României la Paris 


cu Austria şi Tratatul Minorităţilor. Prin semnarea acestor 
documente, România intra în “perioada interbelică”, un răstimp cu 
ridicări şi căderi ale căror efecte se resimt până în ziua de astăzi. 

În încheiere, redăm un fragment din cuvântarea rostită de 
Jon I. C. Brătianu în memorabila şedinţă a Adunării Deputaţilor din 
17 decembrie 1919, în care marele nostru om politic arăta Camerei 
şi Ţării temeiurile şi rosturile poziţiei sale în calitatea de conducător 


| al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris: 


“Cea mai bună definițiune pe care am găsit-o, de ceea ce 


înseamnă o naţiune, este aceea a conştiinţei morale. O naţiune este 
 oconştiință naţională. Cât valorează una, atât însemnează cealaltă. 


Conştiinţa a ceea ce eşti şi hotărârea fermă de a fi este 


„puterea cea dintâi a unui popor. Cum s-a manifestat el, astfel îşi 
"aşază rolul şi rostul în mijlocul neamurilor... 


Consiliul Suprem, cu hotărârile sale este o instituţie 


vremelnică. Peste el, pe deasupra lor, stă interesul superior şi 


permanent al popoarelor civilizate, care vor ca în aceste ţinuturi ale 


lumii să se aşeze şi să se dezvolte un Stat puternic, puternic prin 
„ceea ce reprezintă, puternic prin ceea ce este, puternic prin 
„constituirea sa internă, puternic mai presus de toate prin conştiinţa 
„pe care o are despre înalta lui misiune...” 


Cuvinte la fel de actuale ca şi atunci când au fost rostite! 


Perioada 1919 - 1940 


“Evident că aş fi foarte nenorocit dacă ar trebui să trăiesc 
într-o altă țară decăt în aceea a strămoşilor mei. Dar tocmai 
această nenorocire m-ar îndemna ca, cu orice preț, să mă adaptez 
ei, să mă identific loial cu ţara în care am găsit ospitalitate şi să mă 
fac iubit de aceia în a căror țară trăiesc, punându-mi toată 
nădejdea exclusiv în sentimentele de umanitate ale celor cu cari 
eu, sau înaintaşii mei, am venit să conviețuiesc ”. 


Generalul Averescu 


Citatul de mai sus, aparținând Mareşalului Alexandru 
Averescu, a fost pus de Octavian Goga, ca motto, pe frontispiciul 
lucrării sale Mustul care fierbe. Cuvinte rostite meşteșugit, care 
exprimă o înțelegere onestă cu privire la temeiul pe care ar trebui 
să fie aşezate raporturile dintre minoritățile etnice şi populația 
băştinaşă majoritară, în mijlocul căreia aceste minorități viețuiesc. 
Ele se referă însă, cu precădere, la relațiile dintre români şi 
minoritatea evreiască, relaţii care, începând din secolul al XVII- 
lea, au constituit un continuu prilej de tensiuni interne, cu nedorite 
ecouri pe plan internațional, ca urmare a pătrunderii pe teritoriul 
românesc a unui număr din ce în ce mai mare de evrei; o pătrundere 
care, aşa cum a fost caracterizată în capitolele precedente, a atins 
dimensiunile unei adevărate invazii, cu consecinţe nefaste pentru 


132 


Perioada 1919-1940 


liniştea şi evoluţia firească a populaţiei autohtone dinlăuntrul 
hotarelor României întregite. 

Caracterizând pericolul pe care îl reprezintă pătrunderea 
masivă a evreilor în România Mare, Octavian Goga scria în 
articolul intitulat “Primejdia străinilor”, inclus în volumul Mustul 
fierbe: 

“Ţara, în prima ei perioadă de consolidare, într-o vreme 
când, alături de-o grea criză economică pe urma războiului, resimte 
şi agitația permanentă a unor fricțiuni pricinuite de opera de 
nivelare a provinciilor care s-au unit, suportă tot mai greu procesul 
permanent de penetraţie străină pe teritoriul ei. De la începutul 
marelui război şi până astăzi, România actuală suferă consecințele 
fatale ale acestui proces. O imigrație continuă o amenință cu 
schimbarea radicală a raporturilor demografice de ieri de pe 
cuprinsul ei. Sub ochii noştri ne năpădeşte zi cu zi o populaţie nouă, 
pentru care țara noastră nu este patrie, ci un loc de popas şi-un prilej 
de exploatare mult mai rău decât muștele columbace care au 
invadat câteva judeţe, ca să se prăpădească la sfârşitul lunii Mai, 


sunt aceşti inoportuni oaspeţi cu sutele de mii. 


Ar fi un mare serviciu pentru lămurirea tuturora, dacă s-ar 


„publica o statistică precisă a recensământului şi dacă s-ar trage 


comparaţia cu cifrele de-acum cinci sau zece ani. Atunci s-ar vedea 
ce primejdios strat recent s-a suprapus cetăţenilor de baştină ai 
acestui pământ. Basarabia şi Bucovina ar da poate procentul cel 
mai mare al intruşilor indezirabili care s-au strecurat în masă peste 
Nistru, mărind confuzia de-acolo şi întreţinând în mod meşteşugit 
o surdă agitaţie şi-o atmosferă de nesiguranţă. Oraşele din Vechiul 


„Regat sufăr de-asemeni. La Bucureşti, după război, e un aspect nou 


de trecători care-ţi dau impresia unui centru cosmopolit. 
Ardealul nu s-a putut sustrage nici el penibilului flagel. Cel 

puţin două sute de mii de guri străine strigă zilnic aici. Se pot fixa 

uşor şi repede etapele acestei revărsări. Prima năvală a fost pe 


133 


Evreii în România 


vremea ofensivelor ruseşti din Galiţia, când, sub lovitura ciocanului 
lui Brusilov, chinuita provincie ne-a scuipat din măruntaiele ei 
secreţiuni impure. Până pe la linia Mureşului, prin oraşele de la 
nord şi prin satele noastre ne-am găsit în faţa unor călători care 
s-au ivit cu traista în băț, îndemnând de la Sighet mai la vale, ceea 
ce poporul nostru cheamă «larvă jidovească», ori voiajori suspecți 
în căutarea unor resurse de trai. A venit guvernarea lui Horthy, cu 
progromurile de la Budapesta, când pe linia Arad şi Oradea-Mare 
s-a deschis din nou drumul Canaanului. A fost a doua năvală. 
De-atunci imigrația continuă, nepotolită, metodică, ca dirijată 
de-un bine chibzuit plan strategic. 

Majoritatea absolută a acestor oameni-columbaci e 
evreiască. Fireşte, ei venind aici nu se mulțumesc să fie spectatori 
cu braţele încrucişate. Purtaţi de instinctul lor cunoscut după 
afaceri, şi-au pus în mişcare degrabă aparatul complicat. O mare 
parte au congestionat oraşele supraîncărcate cu populaţie. A început 
specula şi corupţia, ca o avalanşă, pretutindeni. A început o 
transformare pripită a relaţiilor de proprietate. Mi se spune că în 
oraşele din nordale Ardealului fiecare palmă de pământ e cumpărată 
de aceşti rătăcitori fii ai lui Israel, care peste noapte şi-au preschimbat 
prezenţa provizorie în cetățenie românească. La țară s-au prelins 
de-asemeni discret şi sigur, în toate colţurile. Țăranii noştri sunt 
dezarmaţi în fața lor şi şapte piei se trag zilnic de pe bietele sate 
copleşite de cârciumi şi tot felul de întreprinderi care le secătuiesc”. 

Şi aprofundând analiza primejdiei pe care a reprezentat-o, 
evreimea în perioada interbelică, pentru ființa neamului românesc, 
Octavian Goga îşi continuă, neobosit, eforturile de a atrage atenția 
opiniei publice asupra implicaţiilor, atât pe plan intern, cât şi pe 
plan extern, rezultate din “năvala iudaică”, un proces ce are loc nu 
numai sub privirile îngăduitoare ale autorităților, dar chiar cu 
sprijinul sau complicitatea acestora. În articolul “Răspuns unor 
provocări”, inclus în acelaşi volum, el scria: “Neastâmpărații 


134 


Perioada 1919-1940 


Ahasveri, a doua zi după ce şi-au pus hârtiile în regulă, se socot 
îndreptăţiți să-şi plimbe privirea indiscretă în toate părțile. Ei strigă 
când noi stăm muţi, cufundaţi în pioasă tăcere, ei scriu cu scuipat 
unde noi scriem cu sânge, ei scot limba în faţa altarelor noastre. Ei 
batjocoresc pe Dumnezeu, ei râd de aşezămintele străvechi ale 
autohtonilor, insultă pe Rege și aruncă cu noroi în fruntașii ţării. 
Când însă cineva îi ia fr umuşel de guler, ca să le potolească stupida 
clamoare de bâlci, atunci vin cu «Liga Drepturilor Omului» şi se 
constituie în descendenţi direcţi ai enciclopediştilor francezi. lar 
dacă întâmplarea vrea ca vreun indigen plictisit să ridice glasul şi 
să comprime în două vorbe rostul parazitar al cutărui honigman, 
atunci indigenul o pățeşte ca subsemnatul e declarat antisemit şi 
azvârlit oprobiului universal, ca un duşman al civilizaţiei! 

E incontestabil o stare de suflet îngrijorătoare acest sbucium 
pătimaş, care în această formă exagerată se iveşte pentru întâia oară 
la noi. Să fie oare un reflex al unei generale resurecţii semite pe 
urma marelui războiu, pe care s-ar părea că o anunță diverşi 
observatori ai transformărilor post-belice? Să fie o consecință a 
acordării drepturilor politice de-aici, saltul pripit de la situaţia de 


„ieri, care-a dezechilibrat în mod trecător anumite firi predestinate 


disarmoniei? Să fie un fenomen de suprafaţă, sau un preludiu 
numai al unui rău organic, care ne rezervă încă izbucniri vulcanice? 
În orice caz, ne găsim în faţa unor manifestații morbide, menite să 
fie înfrânte, şi sănătatea viguroasă a poporului nostru va găsi 
mijlocul, mai curând sau mai târziu, să remedieze răul. Întrebarea 
este, însă, dacă n-a sosit momentul ca din sânul evreimii înseşi să 
se ridice mintea ponderată a acelora care de mai multe generaţii 
s-au adăpostit pe primitorul pământ românesc şi să calmeze anumite 
porniri pernicioase, provăduind cumpăt şi cuviință pentru pacificarea 
atmosferei şi normalizarea raporturilor de viaţă?”. 

În cadrul problemei evreieşti, care a dominat într-o bună 
măsură viaţa politică, economică, socială şi culturală în România 


135 


Evreii în România 


interbelică, un prim aspect care trebuie elucidat este răspunsul la 
întrebarea: câţi evrei existau în ţară în acel timp? Dacă ar fi să luăm 
drept bune datele oficiale ale Recensământului din 1930, ar trebui 
să acceptăm cifra de 756.930, adică 4% evrei din populația totală 
a țării. Această cifră este însă contestată pe multiple temeiuri, iar 
motivele contestării nu pot fi trecute cu vederea. 

În primul rând, un recensământ este o operaţie de mare 
amploare, care necesită un personal calificat numeros, respectiv 
recenzori care, pe lângă pricepere, trebuie să dea dovadă şi de 
bună-credinţă, nedenaturând intenţionat datele înregistrate pe teren. 
Or sub acest aspect, Recensământul din 1930 a fost un eşec. Din cei 
60.000 de recenzori angrenaţi în această operațiune, mulți nu 
aveau pregătirea necesară pentru a-şi îndeplini corect sarcinile 
încredințate (unele publicaţii ale timpului nu se sfiau să-i numească 
chiar analfabeţi!), iar în noile provincii cea mai mare parte din acești 
recenzori erau minoritari şi din rândul lor nu puțini erau evrei. Aşa fiind 
lucrurile, declaraţia de recensământ devenea o formalitate filtrată 
prin sita intereselor minoritare. Cât priveşte populaţia evreiască 
recenzată, aceasta neavând interesul ca numărul ei real să fie 
cunoscut, mulți dintre membrii ei s-au declarat unguri în Ardeal, 
sau români în Vechiul Regat, sau ruși în Basarabia şi Bucovina. 

Dar temeiul principal al contestării cifrei de 760.000 de 
evrei este de ordin ştiinţific. În baza datelor statistice din anul 1912, 
în cuprinsul provinciilor din care s-a închegat România Mare 
viețuiau 718.173 evrei. Dacă, admițând că până în anul 1936 nu a 
mai pătruns din afara țării nici un evreu, numărul populaţiei 
evreieşti ar fi trebuit să crească cu sporul natural care, în perioada 
respectivă, a fost în medie de 11 la mie. Făcând calculele elementare 
de statistică demografică pentru perioada 1912-1936 (24 ani), 
rezultă că populaţia evreiască ar fi trebuit să crească la 947.000 de 
evrei în anul 1936, adică mult mai mult decât cifra oferită de 
Recensământul din 1930. 


136 


Perioada 1919-1940 


Cum însă este bine cunoscut faptul că după 1919 invazia 
evreiască spre România a continuat într-un ritm susținut, trebuie 
căutate alte baze de calcul pentru a stabili o cifră mai apropiată de 


realitate cu privire la numărul evreilor. Că o astfel de invazie a avut 


loc cu adevărat, pe lângă afirmaţiile lui Octavian Goga citate mai 
sus, să amintim şi alte mărturii în acest sens. În anul 1924 generalul 
Averescu declara: “În timpul guvernării mele, populaţia evreiască 
din Volhinia şi Podolia, gonită de bolşevici, s-a îngrămădit la 
Nistru şi mi-a cerut, prin coreligionarii din țară, să le dau permisiunea 
să intre în Basarabia. Călăuzit de un sentiment de umanitate, am dat 
învoirea cerută, cu condiţia că şederea la noi va fi vremelnică, până 
când împrejurări prielnice le vor permite să plece. Am constatat, 
însă, cu regret, că mulţi evrei, prin fraudă şi falsuri, au căutat şi 
caută încă să rămână în țară”. 

O altă categorie de evrei infiltraţi în România este cea a 
refugiaților politici ruşi, în cea mai mare parte evrei, care au intrat 
în ţară în 1922 şi cărora li s-au eliberat paşapoarte “Nansen” pentru 
şedere provizorie pe teritoriul României. Numărul lor a continuat 
însă să crească cu evrei veniţi de pretutindeni, cărora li s-au 
eliberat, fie de funcţionari de stat corupți, fie de organizații 


- evreieşti clandestine, din ţară şi din străinătate, paşapoarte de acest 


fel. Despre toţi aceşti “refugiaţi provizorii” spunea Nicolae Iorga, 
într-o conferință ţinută la radio şi publicată în cotidianul Universul 


- din 10 ianuarie 1938: “Şi n-au rămas acolo unde s-au aşezat iniţial, 


ci au năvălit în marile centre, ca Bucureștii, în care zeci de biserici 


au rămas fără parohii, iar când a devenit un mare centru de afaceri, 


acestea au adus Evrei din toată lumea, reprezentanţi de mari 
industrii, mânuitori de imense capitaluri”. 

Intr-o conferinţă ținută la Arad, în ziua de 18 martie 1935, 
Alexandru Vaida-Voevod recunoştea că şi el “a fabricat cetăţeni 


- români”. Din păcate, mulţi alţi oameni politici din acea perioadă nu 


au avut onestitatea şi curajul civic sărecunoască atribuirea cetăţeniei 


137 


Evreii în România 


româneşti, pe căi ilegale, veneticilor care invadau în număr din ce 
în ce mai mare ţara. Un proces care se va amplifica după februarie 
1933, când Hitler a preluat puterea în Germania. Inspăimântaţi de 
legile antievreiești intrate în vigoare în Germania naţional-socialistă, 
un număr din ce în ce mai mare de evrei vor emigra spre țări unde 
sperau să poată trăi în siguranță. Şi România a fost, cu precădere, 
una din țările spre care s-au îndreptat evreii persecutați de regimul 
nazist. 

În acest climat de efervescenţă şi prefaceri demografice, 
desigur că cifra de 760.000 de evrei rezultată din Recensământul 
din 1930 nu poate fi luată în considerare decât de cei ce doreau să 
nu se cunoască adevărul. 

Au existat însă şi studii şi cercetări - îndeosebi cele 
efectuate de “Liga pentru unitate culturală a tuturor românilor” - 
care ajung la cu totul alte estimări privind populația evreiască din 
România la sfârşitul deceniului 30. Estimări care explică multe, 
dacă nu toate frământările ce au avut loc în România în perioada 
1919-1940. 

Numărul evreilor din România în perioada 1919-1940 
rămâne până în zilele noastre o problemă controversată. Diferenţele 


între estimări cu privire la acest număr sunt atât de mari, încât o 


prezentare a cifrelor, cu indicarea surselor de provenienţă poate 
furniza o primă explicație a cauzelor care stau la baza acestor 
diferenţe. În acest scop, tabelul alăturat înfăţişează comparativ, pe 
provincii, următoarele surse de informații: l 

- recensămintele oficiale din perioada 1899-1910; 

- recensământul oficial din anul 1930; | 

- concluziile cercetărilor statistice efectuate de N. Popp în 
cadrul “Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor”; 

- concluziile cercetărilor statistice publicate de Hans 
Schuster în lucrarea Die Judenfiage im Rumänien (Leipzig, 
1939). 


138 


Perioada 1919-1940 


RECENSĂMINTE OFICIALE 


Provincii 1899-1910  1930după N. Popp H. Schuster 
neam religie 
Oltenia 4906 3305 3523 36931 36931 
Muntenia 68852 86545 94216 323875 323675 
Dobrogea 4276 3795 4031 35789 -35789 
Moldova 195887 158421 162268 394102 394102 
Basarabia 247200 204858 206958 499135 499135 
Bucovina 102919 92492 93101 189517 189517 
Maramureş 60878 57795 59459 92092 - 92092 
Ardeal 118179 109656 119331 269224 315313 
Banat 20643 11428 14043 135603 135606 
Total 823740 728115 756930 1986368 1966268 


Pe lângă cifrele pe provincii prezentate mai sus, există 
estimări care se referă la numărul total al etnicilor evrei aflați în 
România în perioada dintre cele două războaie mondiale. 
Enciclopedia italiană din 1921, fără a indica izvoarele pe care le 
foloseşte, dă cifra de 835.000 de evrei locuind în țările noastre. 
Profesorul Arthur Ruppert, de la Universitatea din Ierusalim, 
afirma în lucrarea Les Juifs dans le monde, citată de ziarul 
Curentul, că în anul 1930 trăiau în România 834.344 de evrei. 
Judisches Lexicon din anul 1930, citat de ziarul Universul din 16 
decembrie 1937, indică cifra de 1.130.000 de evrei. Şi, în sfârşit, 
istoricul german Andreas Hillgruber, în capitolul intitulat “Problema 
evreiască în cadrul relațiilor dintre Germania şi România” din 
lucrarea Hitler, Regele Carol şi Mareșalul Antonescu - Relaţiile 
germano-române: 1935-1944, publicată recent de Editura 
Humanitas şi în traducere românească, face următoarele afirmaţii: 
“Conform recensământului din 1930, în România existau 722.000 


139 


Evreii în România 


de evrei (4% din totalul populaţiei). Numărul lor real pare să fi fost 
ceva mai mare |s.n.] (circa 800.000), însă aprecierile grupărilor 
antisemite, care dădeau cifre de 2.000.000 până la 2.500.000, 
trebuie privite ca extrem de exagerate”. Un punct de vedere 
interesant, deoarece contestă recensământul din 1930, considerând 
că cifra de 722.000 de evrei nu corespunde realității. Cât priveşte 
afirmaţia că cifrele avansate de “grupările antisemite” ar fi “extrem 
de exagerate”, ea este lipsită de un argument credibil care să o 
justifice. 

Dacă totalul numeric al populaţiei evreieşti este, desigur, 
semnificativ, deoarece nu este tot una dacă în România, în perioada 
interbelică, au trăit 757.000 de evrei (4% din totalul populației) sau 
1.966.000 (10, 15% din acelaşi total), poate mai important este să 
aflăm repartizarea lor în teritoriul ţării (dacă trăiau în mediul urban 
sau în mediul rural) şi cu ce se îndeletniceau în localităţile în care 
erau aşezaţi. Spaţiul nu ne permite să reproducem integral Tabelele 
statistice pe naţionalităţi în comerț şi industrie publicate de “Liga 
pentru unitatea culturală a tuturor românilor” în anul 1937, dar 
câteva extrase din aceste Tabele sunt de natură să ne convingă de 
utilitatea adâncirii analizei datelor statistice, care, lipsite de o astfel 
de analiză, pot conduce la concluzii superficiale sau deformate. 

Pentru început ne vom concentra atenţia asupra Olteniei, 
provincia cu cel mai mic număr de evrei, doar 36.931, ceea ce 
reprezintă numai 2,3% din totalul populaţiei. Dar viaţa economică 
a unei provincii se desfăşoară, în principal, în oraşe, şi în primul 
rând în oraşele de reşedinţă. Or, sub acest aspect, situația din 
Oltenia se prezintă astfel: 

e Turnu-Severin - capitala jud. Mehedinţi avea o FIE 
de 24.812 locuitori, din care 1976 (8%) evrei. Cultul era reprezentat 
prin 6 biserici creştine şi 3 sinagogi. În comerţ evreii deţineau 5%, 
iar în profesiunile libere şi meserii 15%. 

e Tg. Jiu - capitala jud. Gorj avea o populaţie de 14.521 


140 


Perioada 1919-1940 


locuitori, din care 1951 (14%) evrei. La 6 biserici creştine, sunt 2 
sinagogi. In comerţ şi în profesiunile libere dețineau numai 4%. 

e Râmnicu Vâlcea - capitala jud. Vâicea avea o populaţie 
de 20.411 locuitori, din care 4.152 (20%) evrei. În oraş sunt 2 
sinagogi. În comerţ evreii deţineau 60%, românii 30% şi alţi 
minoritari creştini 10%. În profesiile libere evreii nu ajungeau 
decât la 15%, dar în industria forestieră deţineau 40%. 

e Caracal - capitala jud. Romanați avea o populaţie de 
12.858 locuitori, din care 2.769 (15%) evrei. În oraş sunt 2 sina- 
gogi. În comerț, ca şi în profesiile libere, evreii erau slab reprezentaţi. 

@ Craiova - capitala jud. Dolj şi a Olteniei avea o populaţie 
de 67.814 locuitori, din care 13.129 (20%) evrei. În Craiova sunt 
5 sinagogi. În ceea ce priveşte viaţa economică a Cetăţii Banilor, 
situația se prezintă astfel: cerealişti - 10 români, 17 evrei; agentură 
şi comision - 8 români, 20 evrei; garaje auto - 2 români, 4 evrei; 
depozite de băuturi spirtoase - 2 români, 2 evrei; depozite de bere 
- 5 români, 7 evrei; magazine de biciclete - 2 români, 3 evrei; 
bijutieri - 3 evrei, nici un român; blănari - 3 români, 5 evrei; brutari 
- 22 români, 4 evrei; cafenele - 7 români, 8 evrei; depozite de 
cherestea - 4 români, 9 evrei; fabrici de tuburi de ciment - 3 români, 
5 evrei; boiangerii - 3 români, 4 evrei; cinematografe - 2 români, 
4 evrei; confecţii de dame - 1 român, 6 evrei; magazine de haine - 
14 români, 15 evrei; ateliere şi magazine de încălțăminte - 68 
români, 35 evrei; depozite de lemne - 14români, 12 evrei; magazine 
de manufactură - 28 români, 35 evrei; mărunțişuri şi galanterie - 8 
români, 16 evrei; magazine de pielărie - 6 români, 9 evrei; sticlărie 
şi porţelanuri - 8 români, 14 evrei, tinichigii - 14 români, 17 evrei; 
tapiterie - 7 români, 9 evrei; zugravi - 19 români, 27 evrei; zugravi 
de firme - 3 români, 8 evrei. 

Pe măsură ce ieşim din Oltenia spre Răsărit şi spre Nord, 
prezența evreilor în centrele urbane se face din ce în ce mai simțită. 

În Muntenia populaţia totală a provinciei este de 4.243.405 


141 


Evreii în România 


locuitori, repartizați pe naţionalităţi astfel: 3.750.896 (88,47%) 
români, 323.675 (7,54%) evrei şi 168.634 (3,99%) alte naţionalităţi. 
Cum însă viața economică şi culturală a unei provincii se desfășoară, 
cu precădere, în centrele urbane, este important să adâncim analiza 
statistică, prezentând situaţia din principalele oraşe muntene. 

e Piteşti - capitala jud. Argeş număra o populaţie de 24.808 
locuitori, din care 3.046 (12%) erau evrei. În oraş funcționau două 
sinagogi. În industrie şi în profesiunile libere evreii reprezentau 30%. 

e Brăila - capitala judeţului cu acelaşi nume, cel de al 
doilea port la Dunăre al României, avea o populaţie de 76.315 
locuitori, din care 23.101 (30%) erau evrei. La 10biserici româneşti, 
evreii aveau 6 sinagogi şi un templu. Comerţul era în proporţie de 
48% în mâinile evreilor. 

e Buzău - reşedinţa judeţului cu acelaşi nume avea o 
populaţie de 39.832 locuitori, din care 8.409 erau evrei (26%), 
dispunând de două sinagogi. 

e Târgovişte - capitala jud. Dâmboviţa avea o populaţie de 
25.812 locuitori, din care 5.611 (23%) erau evrei, dispunând de 2 
sinagogi. 

e Călăraşi - capitala jud. Ialomiţa avea o populaţie de 
21.356 locuitori, din care 5.113 (25%) erau evrei, având ca locașuri 
de cult 3 sinagogi. 

e Ploieşti - capitala jud. Prahova avea o populaţie de 
86.575 locuitori, din care 20.304 (24%) erau evrei. În Ploieşti 
existau 6 sinagogi. Comerţul şi industria se găseau în proporţie de 
43% în mâinile evreilor. 

e Bucureşti - capitala României avea, după statistica 
oficială, 712.680 locuitori, din care 179.204 (25%) erau evrei. În 
Bucureşti evreii aveau 29 sinagogi şi 9 temple. 

In Dobrogea populaţia totală a provinciei este de 873.421 
locuitori, repartizați pe naţionalităţi astfel: 525.528 (60,20%) 
români, 35.789 (4,10%) evrei şi 312.104 (35,70%) alte naţionalităţi. 


142 


Perioada 1919-1940 


În capitala principalului judeţ dobrogean, judeţul Constanţa, din 
totalul de 65.712 locuitori, 19.681 (30%) erau evrei. În celelalte 
capitale de judeţ şi târguri din Dobrogea, evreii erau mai puţini 


„decât în oricare altă provincie a României. 


În Ardeal populaţia totală a provinciei era de 4.870.829 
locuitori, repartizaţi pe naţionalităţi astfel: 2.794.610 (57,38%) 
români, 351.316 (7,21%) evrei şi 1.724.903 (35,41%) alte naţio- 
nalități. În reședințele de judeţ situaţia se prezintă conform cifrelor 
de mai jos, suficient de grăitoare pentru a sublinia existența unui 
proces de deromânizare a principalelor centre urbane din Ardealul 


| de Nord: 


e Oradea Mare - capitala jud. Bihor număra o populaţie de 


91.719 locuitori, din care numai 20.174 erau români, restul fiind: 
„46.111 (51%) evrei şi 25.434 alte naţionalităţi. 


e Cluj - capitala judeţului cu acelaşi nume număra 107.283 


„ locuitori, din care 41.037 români, 26.893 (25%) evrei şi 39.353 alte 
naţionalităţi. 


e Satu Mare - capitala judeţului cu acelaşi nume avea o 


„populaţie de 57.829, din care 11.321 erau români, 39.914 (69%) 
erau evrei şi 6.594 alte naționalități. 


e Baia Mare - comună urbană în județul Satu Mare, 
număra 15.221 locuitori, din care 3.451 erau români, 7.728 (51%) 
erau evrei şi 4.142 alte naţionalităţi. 

e Sighet - capitala Maramureşului avea o populație de 
30.549 locuitori, din care 11.321 erau români, 18.524 (61%) erau 
evrei şi 5.317 alte naționalități. 

E Careii Mari - comună urbană în jud. Sălaj, cu o populaţie 
de 18.959 locuitori, din care 5.101 erau români, 9.852 (52%) erau 
evrei şi 4.033 alte naţionalităţi. 

e Arad- capitala judeţului cu acelaşi nume avea o populație 
de 82.449 locuitori, din care 28.779 erau români, 24.605 (30%) 
erau evrei şi 29.065 alte naționalități. 


143 


Evreii în România 


În celelalte judeţe ardelene, numărul evreilor era 
nesemnificativ. În tabelul de mai jos prezentăm situația minorității 
evreieşti în aceste judeţe, cu precizarea că majoritatea evreilor erau 
aşezaţi în localităţile urbane: 


Judeţ Total Români Evrei Alții 
Alba 224106 207286 4209 12611 
Braşov 166898 54610 20986 91311 
Ciuc 157209 26704 3529 126976 
Făgăraş 88419 82612 1896 3911 
Hunedoara 340304 281357 6232 52715 
Mureş 310611 109575 21613 179423 
Năsăud 156004 101406 13986 40612 
Odorhei 149231 10921 1381 136929 
Sibiu 201872 128859 6411 66602 
Someş 239717 178314 14449 46954 


Târnava Mare 158616 80834 3390 74392 
Târnava Mică 159202 82650 3664 72888 
Trei Scaune 140606 34967 1421 104218 
Turda 201306 148309 4665 48332 


In Banat, în cele trei judeţe, situația minorității evreieşti 
este prezentată în tabelul de mai jos: 


Judeţ Total Români Evrei Alții 
Caraş 227151 142821 24434 59897 
Severin 261227 185639 19817 S571 


Timiş-Torontal 519610 143731 91352 284527 


Dintre oraşele băñățene, cel mai populat cu populație 
evreiască era capitala provinciei, Timişoara, care avea o populație 
de 95.631 locuitori. 26.621 erau români, 35.419 (37%) erau evrei 
şi 33.591 alte naționalități. 


144 


Perioada 1919-1940 


În Moldova prezenţa evreilor în oraşele şi târgurile 


moldovene, aşa cum rezultă din cifrele de mai jos, este de-a dreptul 


îngrijorătoare. Nivelul acestor cifre, în raport cu numărul populației 
româneşti, ne scuteşte de orice alte comentarii. 
e Bacău - reşedinţa judeţului cu acelaşi nume avea o 


populaţie de 34.814 locuitori, din care 19.718 erau români, 11.352 


(32%) erau evrei şi 3.744 alte naționalități. În oraş funcționau, la 6 


biserici creştine, 13 sinagogi. 


e Botoşani - capitala judeţului cu acelaşi nume avea o 
populaţie de 38.789 locuitori, din care 22.724 erau români, 14.039 
(39%) erau evrei și 2.026 alte naționalități. În oraş existau 4 


sinagogi. 


e Galaţi - primul port la Dunăre şi reşedinţa jud. Covurlui 
avea o populaţie de 109.850 locuitori, din care 52.119 erau români, 


32.205 (30%) erau evrei şi 25.526 alte naţionalităţi. La 23 de 


biserici ortodoxe erau 21 de sinagogi. 
e Dorohoi - capitala județului cu acelaşi nume avea o 
populaţie de 22.879 locuitori, din care 10.421 erau români, 11.305 


(49,5%) erau evrei şi 1.153 alte naţionalităţi. La 3 biserici ortodoxe 
erau 8 sinagogi. 


e Huşi - capitala jud. Fălciu avea o populaţie totală de 


„19.325 locuitori, din care 11.823 erau români, 6.121 (32%) erau 
_ evrei şi 1381 alte naţionalităţi. In Huşi existau 7 biserici ortodoxe 
şi 7 sinagogi. 


e Iași - cetatea culturii româneşti şi capitala Moldovei avea 
o populaţie de 110.495 locuitori, din care 52.827 erau români, 
50.605 (46%) erau evrei şi 7.063 alte naţionalităţi. Sub aspect 
religios, Iașii puteau fi consideraţi capilală a cultului mozaic. În 
oraş funcționau 100 sinagogi, 3 temple mari şi 4 şcoli confesionale 
israelite Talmud-Thora. 

e Piatra Neamţ - capitala jud. Neamţ avea o populaţie de 


| 33.847 locuitori, din care 17.127 erau români, 15.506 (47%) erau 


145 


Evreii în România 


evrei şi 1.214 alte naţionalităţi. În oraş evreii aveau 8 sinagogi şi un 
templu mare, iar românii 6 biserici ortodoxe. 

e Focşani - capitala jud. Putna avea o populaţie de 36.106 
locuitori, din care 21.192 erau români, 12.206 (34%) erau evrei şi 
2.708 alte naţionalităţi. 

© Roman - reşedinţa județului cu acelaşi nume avea o 
populaţie de 32.872 locuitori, din care 17.557 erau români, 13.422 
(42%) erau evrei şi 1.893 alte naţionalităţi. La 8 biserici ortodoxe 
existau 9 sinagogi. 

e Tecuci - capitala judeţului cu același nume avea o 
populaţie de 22.149 locuitori, din care 13.611 erau români, 6.849 
(31%) erau evrei şi 1.689 alte naţionalităţi. În oraş funcționau 3 
sinagogi. 

e Bârlad - capitala jud. Tutova avea o populaţie de 31.657 
locuitori, din care 16.211 erau români, 14.224 (45%) erau evrei şi 
1.222 alte naționalități. 

e Vaslui - reşedinţa judeţului cu acelaşi nume avea o 
populație de 20.342 locuitori, din care 10.121 erau români, 9.594 
(47%) erau evrei şi 627 alte naţionalităţi. În oraş existau 4 biserici 
ortodoxe şi 7 sinagogi. 

Cotropirea pământului Bucovinei, care poartă cele mai 
frumoase tezaure ale istoriei noastre, a fost împinsă, în perioada 
dintre cele două războaie mondiale, dincolo de orice limită 
imaginabilă. lată cum arăta chipul oraşelor din Țara de Sus a lui 
Ştefan cel Mare: 

e Cernăuţi - capitala Bucovinei şi a judeţului cu acelaşi 
nume avea o populaţie de 117.415 locuitori, din care 26.980 erau 
români, 66.715 (57%) erau evrei şi 23.720 alte naţionalităţi. În 
Cernăuţi funcționau 25 de sinagogi. 

e Rădăuţi - capitala judeţului cu acelaşi nume avea o 
populație de 20.340 locuitori, din care 5.321 erau români, 10.715 
(53%) erau evrei şi 4.304 alte naţionalităţi. În Rădăuţi funcționau 


146 


Perioada 1919-1940 


16 sinagogi. Dar situaţia cea mai dramatică era în Siret, unde, din 


populaţia totală de 12.345 locuitori, numai 2.631 erau români. 
Restul număra 8.450 (70%) evrei şi 1.264 alte naționalități. 
e Storojineţ - capitala judeţului cu acelaşi nume avea o 


“populaţie de 12.450 locuitori, din care 4.195 erau români, 5.827 


(47%) erau evrei şi 2.428 alte naționalități. 
e Suceava- capitala judeţului cu acelaşi nume, fosta cetate 


de scaun a lui Ştefan cel Mare, avea o populaţie de 20.554 locuitori, 


din care numai 6.209 erau români. Restul populaţiei numărând 


10.100 (49%) evrei şi 4.245 alte naţionalităţi. Dar situaţia cea mai 


tragică era în Basarabia. Dacă la 1812, când Basarabia a fost ruptă 
de trupul Moldovei, populaţia ei era în totalitate românească, în 


1918, când silnicia istorică a fost îndreptată şi visul de totdeauna 
al românilor - o Românie “De la Nistru pân'la Tisa” - s-a împlinit, 


provincia dintre Prut şi Nistru s-a reîntors la Patria-Mumă puternic 
colonizată cu locuitori aduşi din toate părţile Rusiei, din care mulți 


"erau evrei. O politică perfidă de deznaționalizare a populaţiei 


băştinaşe. Să urmărim mai departe cifrele menţionate în Tabelele 
statistice... din1937 şi de “Liga pentru unitatea culturală a tuturor 


românilor”: 

Judeţ Total Români Evrei Alții 
Bălți 421817 311211 > 56300 54306 
Cahul 215311 164072 41366 9873 
Cetatea Albă 358737 267634 26191 64912 
Hotin 430101 363138 50341 16632 
Ismail 246602 189878 24915 31809 
Lăpuşna 442810 313556 92485 36768 
Orhei 296915 222900 59234 14691 
Soroca 339006 237780 81812 19414 
Tighina 326804 231404 66491 28909 
Total 3078103 2015653 499135 277315 
Procente 100% 74,97% 16,03% 9% 


147 


Evreii în România 


lată şi situaţia în principalele oraşe ale provinciei: 

e Bălți - capitala judeţului cu acelaşi nume avea o populaţie 
de 35.712 locuitori, din care 16.819 erau români, 14.520 (40%) 
erau evrei şi 4.373 alte naţionalităţi. În Bălţi erau numai 2 biserici 
ortodoxe față de 17 sinagogi! 

„0 Hotin - capitala judeţului cu acelaşi nume avea 20127 
locuitori, din care 5.612 erau români, 12.306 (61%) erau evrei şi 
2209 alte naţionalităţi. În Hotin erau 23 sinagogi şi numai 4 biserici 
ortodoxe! 

e Chişinău - capitala Basarabiei avea o populaţie de 
125.595 locuitori, din care 38.471 erau români, 73.215 (5 8%) erau 
evrei şi 13.909 alte naţionalităţi. În Chişinău funcționau 22 biserici 
creştine şi 23 sinagogi. 

e Soroca - capitala județului cu acelaşi nume avea o 
populaţie de 21.573 locuitori, din care 4.629 erau români, 12.921 
(60%) erau evrei şi 3.923 alte naţionalităţi. În Soroca, la 3 biserici 
ortodoxe erau 23 sinagogi! 


e Tighina - capitala judeţului cu acelaşi nume avea o 


populaţie de 35.691 locuitori, din care 12.514 erau români, 17.971 
(51%) erau evrei şi 5.206 alte naţionalităţi. La 7 biserici ortodoxe, 
în Tighina funcționau 20 sinagogi. 

| România s-a găsit, în perioada interbelică, în rândul țărilor 
din Europa cu cea mai mare procentualitate de evrei fată de 
populaţia autohtonă. Pe când în țările nordice, în Suedia şi Norvegia, 
se număra un evreu la 9.000 de locuitori, în Anglia un evreu la 
3.000 de locuitori, în Franţa şi în Italia un evreu la 400 de locuitori 
şi Chiar în Uniunea Sovietică abia un evreu la 65 de locuitori, în 
România, dacă luăm de bune cifrele Recensământului din anul 
1930, raportul era de un evreu la 17 români. Dacă însă ne orientăm 
după cifrele avansate în anul 1937 de “Liga pentru unitatea 
culturală a tuturor românilor”, adică un număr de 1.986.000 de 
evrei, proporţia este de-a dreptul catastrofală: un evreu la 7 români! 


148 


Perioada 1919-1940 


Desigur că problema numărului evreilor în România 
interbelică - mare sau mic - a făcut să existe o “problemă evreiască”. 
Dar ceea ce a făcut ca această problemă să dobândească o acuitate 
deosebită în perioada pe care o analizăm, nu este atât aspectul 
cantitativ, cât cel calitativ. Sub acest aspect, iată ce scria în anul 
1943 profesorul Atanase N. Hâciu în lucrarea Evreii în Ţările 
Româneşti apărută la Editura “Cartea Românească”: “Demult 
m-am gândit la teoria lui Hajdeu asupra circulaţiei cuvintelor - 
aplicând-o şi la Evrei şi la Românii din Macedonia. Şi aceeaşi 
impresie a avut-o şi colegul prof. I. Hurdubeţiu, despre Evrei. 
Problema evreiască - zice el - nu trebuie privită numai în funcţie de 
număr. Pericolul rezidă şi în număr, dar şi în funcţia lor socială, 
rolul ce îl îndeplinesc în viaţa noastră, nu numai economic, ci şi sub 
“toate raporturile. Aici stă primejdia. Fiindcă îi găseşti circulând 
fără astâmpăr; îi găseşti în toate sectoarele vieţii economice şi 
spirituale, îi găseşti peste tot şi la tot pasul, încheagă afaceri şi fac 
averi. lar milioanele de Români stau legaţi de coarnele plugului, de 
masa biroului. Sunt primejdioşi Evreii şi ca număr, dar mai ales ca 
funcție socială”. 

Reacţiunea la “funcţia socială” a evreilor în România Mare 
nu a întârziat să se producă. Se pare că naţiunile, ca şi indivizii, 
“posedă un puternic instinct de conservare, care se manifestă ori de 
câte ori existenţa le este pusă în primejdie, gradul de intensitate al 
“manifestării fiind direct proporţional cu dimensiunile primejdiei 
care le amenință. Aşa se explică “antisemitismul” care se va 
manifesta din ce în ce mai puternic în România în perioada 1918- 
1940. De altfel, ideea că la baza oricărei manifestări politice în 
viaţa unei naţiuni trebuie să existe o motivaţie o exprimă clar 
publicistul francez de origine evreu Bernard Lazare, în lucrarea 
L'Antisemitisme, apărută în anul 1894, unde afirmă: 

“Mi se pare că sentimentul care s-a dezvoltat în toate 
timpurile, înainte de era creştină şi după aceea, la Antiohia, la 
Alexandria şi la Roma, în Arabia şi în Persia, în Europa Evului 
149 


Evreii în România 


Mediu şi în Europa modernă, într-un cuvânt în toate părţile lumii 
unde au fost şi se află Evrei, mi se pare că o astfel de opinie nu putea 
să fie rezultatul unei fantezii continue, ci că trebuie să existe motive 
adânci, puternice, care să-i dea naştere”... 


Guvernarea Goga-Cuza 


La alegerile din anul 1937, Partidul Naţional Liberal 


“condus de Gh. Tătărăscu nu reuşeşte să obțină majoritatea necesară 
pentru a continua guvernarea începută în noiembrie 1933. In fața 


manifestărilor naţionaliste din ce în ce mai pronunţate, Regele 


" Carol II, pentru a evita o confruntare directă cu Partidul Național- 
“Ţărănesc condus de Iuliu Maniu şi cu Mişcarea Legionară condusă 


de Corneliu Codreanu, formaţiuni politice care înregistraseră 


„rezultate surprinzător de bune în alegeri, încredințează formarea 
- guvernului Partidului Naţional-Creştin, condus de A. C. Cuza şi de 
“Octavian Goga, acesta din urmă fiind numit Preşedinte al Consiliului 


de Miniştri. Astfel, pentru prima dată în istoria României, ţara era 
condusă de un partid naţionalist, care nu făcea nici un secret din 


orientarea sa pronunţat antisemită. 


Noul guvern va adopta, imediat după instalare, o serie de 


măsuri şi reglementări cu caracter antievreiesc, pe care le prezentăm 


aşa cum au fost ele sistematizate în lucrarea Martiriul evreilor din 


România: 1940-1944. Documente şi mărturii, elaborată de “Centrul 


22 


pentru studiul istoriei evreilor din România”, lucrare apărută la 
- Bucureşti în anul 1991, la Editura Hasefer, cu un “Cuvânt înainte” 


semnat de Dr. Moses Rosen. 
În capitolul I al mai sus amintitei lucrări, intitulat “Legi 


151 


Evreii în România 


rasiale”, Guvernului Goga îi sunt atribuite următoarele reglementări 
cu privire la “Situaţia juridică a evreilor în perioada | ianuarie 
1938-15 octombrie 1940”. 

f; Învățământ 

1. Se decide dea se modifica Legea învăţământului secundar 
în sensul de a se mai admite pe viitor decât candidaţi de origine 
etnică română la examenul de capacitate pentru limba, literatura şi 
istoria românilor, deci toți profesorii evrei aflați în învăţământ sunt 
lăsați mai departe profesori la stat la toate materiile, inclusiv cele 
naționale, iar pentru viitor vor putea fi admişi evrei la toate 
materiile, cu excluderea materiilor naţionale şi diriginţilor. Legea 
n-a fost modificată. 

2. În şcolile evreieşti dascălii români pot profesa mai 
departe. 

3. Accesul elevilor şi studenţilor evrei în învăţământul de 
Stat primar, secundar, teoretic şi practic şi superior de toate gradele 
n-a fost îngrădit. 

4. Dreptul la publicitate al şcolilor evreieşti este respectat. 

5. Dreptul elevilor pregătiţi în familie a rămas neatins. 

6. Evreii pot fi autori şi editori de cărţi didactice româneşti. 

7. Comerţul cu cărți didactice şi rechizite şcolare este liber 
pentru evrei. 

8. Firmele evreieşti pot continua să furnizeze Ministerului 
Educaţiei şi instituţiilor dependente. 

H. Culte şi arte 

1. Cultul mozaic este neatins, bucurându-se nestingherit de 
drepturile ce îi oferă Constituţia şi Legea pentru regimul cultelor. 

2. Nici o restricţie cu privire la respectul religiei. 

3. Primăria Vaslui interzice vânzarea la creştini a cărnii 
tăiate ritual, deci se respectă tăierea rituală pentru evrei în toată 
jara şi nu se opreşte vânzarea cărnii tăiate ritual nici creştinilor 
în restul țării. 


152 


Guvernarea Goga-Cuza 


4. Cimitirele sunt neatinse. 

5. Subvenţia Cultului Mozaic se achită conform Bugetului. 
6. Comerţul cu articole bisericeşti este neatins. 

7. Nu se răpeşte nici un drept artiștilor evrei. 

8. Evreii rămân membri ai Societăţii Scriitorilor Români, 


în societățile compozitorilor şi în Sindicatul Ziariştilor. 


III. Agricultura 
În agricultură Guvernul Goga nu a luat nici o măsură cu 


caracter antievreiesc |s.n.]. 


IV. Comerţ şi industrie 
In comerț şi industrie Guvernul Goga nu a luat nici o 


“măsură cu caracter antievreiesc. 


V. Muncă și sănătate 

1. S-au înlocuit circa una sută medici de la Asigurările 
Sociale. 

2. Se interzice evreilor să angajeze personal casnic feminin 


sub vârsta de 40 ani. 


VI. Justiție 

Guvernul Goga nu a introdus nici o măsură antievreiască. 

VII. Apărarea naţională 

Guvernul Goga nu a introdus nici o măsură antievreiască. 

VIII. Finanţe 

1. Se retrage evreilor dreptul de a vinde băuturi spirtoase. 

IX. Lucrările publice și comunicaţii 

Guvernul Goga nu a introdus nici o măsură antievreiască. 

Guvernul condus de Octavian Goga va avea însă o viaţă 
scurtă. După numai 42 de zile de guvernare, Partidul Național- 
Creştin este înlăturat de la guvernare şi Regele Carol II instituie 
“dictatura regală”, una din cele mai întunecate pagini din istoria 
României. Se pare că printre motivele care l-au determinat pe rege 
să-l oblige pe Octavian Goga să demisioneze, o pondere deosebită 
au avut-o presiunile organizațiilor evreieşti internaţionale, care nu 


153 


Evreii în România 

PO IN NINO. del cheia cc ERE, 
puteau să accepte pierderea României de sub controlul lor economic, 
politic şi spiritual. O situaţie care va dura până în iulie 1940, când, 
sub presiunea evenimentelor internaţionale, Regele Carol II va 
aduce la cârma țării un guvern favorabil Germaniei național- 
socialiste, Guvernul condus de Ion Giugurtu, care va adopta o serie 
de măsuri antievreieşti mult mai aspre decât cele adoptate de 
guvernarea naţional-creştină. 


Dictatura regală 


Determinat de interesele camarilei de la Palat, în fruntea 
căreia se găsea amanta sa, evreica Elena Lupescu-Wolf, Regele 
Carol II, la 10 februarie 1938, demite guvernul Goga-Cuza şi, prin 
lovitură de stat, instaurează “dictatura regală”. Prima măsură adoptată 
a fost instituirea unui “guvern consulativ” format din oamenii săi de 
încredere, sub conducerea Patriarhului Miron Cristea. Pentru a-i 
conferi o poleială de legitimitate, în acest guvern au fost cooptați 
Şi şapte foşti prim-miniştri, ca miniştri fără portofoliu. 

| La 11 februarie, regele a abrogat Constituţia din 1923; la 15 
februarie, prin decret regal, au fost interzise toate partidele politice; 
iar la 20 februarie a fost proclamată o nouă Constituţie, care 
conferea monarhului puteri dictatoriale. Această Constituţie 
conţinea o serie de dispoziţii care vizau, în primul rând, Mişcarea 
Legionară. Rostul lor era să pună bazele “legale” ale atrocităților 
care se pregăteau împotriva fruntaşilor legionari. 

Constituţia Carol II a fost “aprobată” de naţiune printr-un 
referendum strict controlat de forţele polițienești. Pentru prima 
dată în istoria României moderne, se cerea populaţiei să aprobe cu 
“entuziasm” o samavolnicie prin care se desfiinţau libertăţile 
cetăţeneşti! 

La21 februarie, Corneliu Codreanu, conducătorul Mişcării 
Legionare, hotărăşte auto-dizolvarea partidului Totul pentru Ţară 


155 


Evreii în România 


(expresia politică a Legiunii). Desprindem din cuprinsul circularei 
prin care se aducea la cunoştinţă legionarilor auto-dizolvarea: 
“Suntem aruncaţi din raportul de drept, în raportul de forţă. Pe 
acesta, însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul 
legii, manifestându-ne credinţele noastre. Lovitură de stat nu voim 
să dăm. Prin esenţa însăşi a concepției noastre, noi suntem contra 
acestui sistem. Ea înseamnă atitudine de bruscare, de natură 
exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea 
în sufletul naţiunii a unui proces de perfecționare omenească. Nu 
vom întrebuința aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi are 
prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale, pentru a face acte 
necugetate, care să transforme România într-o Spanie însângerată...” 

Totodată, Codreanu adresează lui Al. Vaida-Voevod, 
ministru fără portofoliu în guvernul prezidat de Patriarhul Miron 
Cristea, o scrisoare prin care dezvăluie adevăratele scopuri urmărite 
de noua Constituţie: “Întreaga luptă naţională, după 20 de ani, se 
termină printr-o constituţie care nu numai că nu rezolvă nimic din 
problema vitală a naţiei noastre, ci vine să pecetluiască pentru 
totdeauna drepturile şi poziţiile furate de la Români de năvălitorii 
jidani, împotriva cărora noua constituţie nu ne mai deschide nici o 
posibilitate de apărare. Actuala constituţie este o piatră de mormânt 
peste viața naţiei româneşti...” 

În perioada de consolidare a “dictaturii regale”, Nicolae 
Iorga a atacat în repetate rânduri Mișcarea Legionară, prin articole 
publicate în ziarul său Neamul Românesc, acuzând-o că, la adăpostul 
activităţii comerciale desfăşurate sub patronaj legionar, pregăteşte 
de fapt un complot împotriva statului. Acestor atacuri Corneliu 
Codreanu le răspunde printr-o scrisoare din al cărei conţinut 
reproducem următoarele pasaje: 

* „Când, acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta sgomotos 
împotriva cuceririi iudaice (nu mai sgomotos decât D-1 Iorga la 
1906), Domnii din guvernul de astăzi ne spuneau: 


156 


Dictatura regală 


«Nu aşa veţi rezolva problema evreiască. 
Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerț ca ei». 
Tată ne-am apucat. Cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de 


“muncă. 


Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecți, că suntem 


_ capabili, că munca noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot 


voi, şi distrugeţi acest început de comerț românesc, poate cel 
dintâiu început serios din vremea noastră, veniți și fără milă 
înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe... 

Sub guvernarea fericită şi creştină a Patriarhului Miron, nu 
mai există în România nici jidani, nici comerț jidănesc, nici 
problemă jidovească. 

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin 
orice mijloace... 

Eu nu mă pot bate cu D-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, 
nici condeiul şi nici situaţia D-tale... 

Dar din adâncul unui suflet lovit şi nedreptăţit îţi strig, şi îți 
voi striga din adâncul gropii: eşti un necinstit sufletește, care ţi-ai 
bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate...” 

În urma acestei scrisori, Nicolae Iorga îi intentează lui 
Corneliu Codreanu un proces de ultragiu. Procesul este judecat de 
Consiliul de Război al Capitalei şi, la 19 aprilie, Corneliu Codreanu 
este condamnat la 6 luni de închisoare. Concomitent, guvernul 
Miron Cristea înființează primele lagăre de concentrare în care 
sunt internați numeroşi fruntaşi legionari. 

Persecuţia împotriva conducătorului Mişcării Legionare 
nu se va limita însă numai la acest proces. La 23 mai, Corneliu 
Codreanu este judecat din nou, de data adeasta sub învinuirea de 


- “complot legionar”. Pe data de 27 mai, el va fi condamnat de 


Consiliul de Război al Corpului II Armată la 10 ani muncă silnică 
pentru “delictul de uneltire contra ordinii sociale şi crimă de 
răzvrătire”. 

157 


Evreii în România 


În ziua de 13 noiembrie, Regele Carol II vizitează Londra 
şi Parisul în căutarea unui sprijin occidental, dar primeşte numai 
promisiuni neconvingătoare. “Pe drumul de întoarcere - relatează 
în lucrarea sa Istoria românilor istoricul Vlad Georgescu, care 
numai de simpatie față de legionari nu poate fi suspectat - Carol 
s-a oprit şi la Berghof, în Bavaria, pentru o scurtă întâlnire cu 
Hitler, care nu a reuşit să înlăture neîncrederea reciprocă. Mai mult 
chiar, îndată după întâlnire, încă din tren, regele a poruncit executarea 
lui Codreanu şi a 13 dintre camarazii săi, un asasinat care a înăsprit 
şi mai mult relaţiile Bucureştiului cu Berlinul”. 

În dimineaţa zilei de 30 noiembrie, la ora 4, Corneliu 
Codreanu şi încă 13 legionari sunt ridicaţi de la închisoarea 
Râmnicu Sărat pentru a fi transportați la Jilava. In dreptul 
kilometrului 30 de pe șoseaua Bucureşti-Ploieşti (pădurea 
Tâncăbeşti), toţi cei 14 sunt asasinați prin strangulare. Trupurile 
neînsufleţite sunt aruncate într-o groapă comună la Jilava peste 
care se toarnă vitriol, iar deasupra mormântului, o placă uriașă de 
beton. Organizatorul executării criminalului ordin regal a fost 
ministrul de Interne de la acea dată, Armand Călinescu. Drept 
răsplată, la 7 martie 1939 va fi înscăunat prim-ministru al României. 

Politica României după asasinarea mişelească a 
conducătorului Mişcării Legionare, Corneliu Codreanu, nu va 
urmări decât un singur obiectiv: menţinerea regelui şi a camarilei 
-regale la conducerea țării, cu orice preț. 

La 16 decembrie 1938, Regele Carol II îşi înființează 
propriul său partid, Frontul Renaşterii Naţionale. Pentru prima 
oară în istoria ei, România era guvernată de un partid unic! O serie 
de politicieni “democrați” devin “consilieri regali”. Ei vor fi 
îmbrăcaţi, după modelul dictaturilor din Italia şi Germania, în 
uniforme. Un spectacol grotesc, la care, cu excepția lui Iuliu 
Maniu, toţi foştii prim-miniştri ai României Mari s-au pretat, 
aprobând docili planurile criminale urzite de rege şi de camarila sa. 


158 


Dictatura regală 


În ziua de 21 septembrie 1939, primul-ministru Armand 
Călinescu este asasinat de o echipă de 9 legionari, “Răzbunătorii”, 
condusă de Miti Dumitrescu. După săvârşirea asasinatului, echipa 
a ocupat postul naţional de radiodifuziune, anunțând ţării: “Am 
pedepsit pe acela cu a cărui învoire a fost omorât cel mai mare 
român, Corneliu Zelea Codreanu”. Apoi făptaşii s-au predat 
autorităţilor. Vor fi împuşcaţi, iar trupurile aruncate în stradă şi 
expuse privirilor îngrozite ale trecătorilor. 

În locul prim-ministrului asasinat, Regele Carol II îl numeşte 
pe generalul Gheorghe Argeşeanu, având ca ministru de Interne pe 
generalul Gavrilă Marinescu. Acesta a ordonat asasinarea tuturor 
fruntașilor legionari aflaţi în lagăre şi închisori, precum şi a câte 3- 
5 legionari din fiecare judeţ. În zilele de 2 1-22 septembrie 1939 au 
fost asasinați, în total, 252 de fruntaşi legionari. 

Guvernul prezidat de generalul Gheorghe Argeşeanu a 
durat numai o săptămână. Săptămâna decapitării conducerii 
Mişcării Legionare. Noul prim-ministru va fi Constantin 
Argetoianu, unul dintre fruntaşii masoneriei din România. Mandatul 
său va dura până la 29 noiembrie 1939, când va fi înlocuit de un alt 
om de încredere al Regelui Carol ÎI, Gheorghe Tătărăscu. 

În timp ce în România se consuma această cumplită 
tragedie, pe scena politică europeană se petreceau evenimentele 
grave, care vor culmina cu izbucnirea celui de al doilea război 
mondial... 

A La 12 martie 1938, Germania anexează Austria. La 6 
septembrie 1938 are loc Conferinţa de la Miinchen, la care Anglia 
şi Franţa acceptă ca Cehoslovacia să cedeze regiunea sudetă 
Germaniei. La 16 martie 1939, Germania ocupă toată Cehoslovacia, 
fără ca Anglia şi Franţa să-şi onoreze garanţiile. La 23 august 1939 
se semnează pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Germania dă 
Uniunii Sovietice mână liberă în părţile răsăritene ale Europei. La 
1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia. Ca urmare a acestei 


159 


Evreii în România 


agresiuni, Anglia şi Franţa declară război Germaniei, fără însă a 
întreprinde vreo acțiune militară. La 6 octombrie 1939 armata 
poloneză capitulează. Concomitent cu desfăşurarea ofensivei 
germane, la 17 septembrie 1939, Armata Roşie pătrunde în Polonia 
răsăriteană, pe care o ocupă. Prin această acţiune, Polonia este 
ştearsă de pe harta Europei, fiind împărțită între Germania şi 
Uniunea Sovietică. La 26 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică atacă 
Finlanda, întâmpinând o dârză rezistență din partea bravului popor 
finlandez. La 10 mai 1940, Germania dezlănţuie ofensiva din Vest, 
ocupând Belgia, Olanda şi Luxemburgul. La 16 iunie 1940, Franța 
capitulează, cerând armistițiu, iar rămăşiţele corpului expediționar 
englez se salvează cu greu prin portul Dunkerque, abandonând în 
mâinile inamicului tot armamentul. La începutul lunii iunie 1940, 
în baza prevederilor secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, 
Uniunea Sovietică ocupă Țările Baltice. 

Şi în virtutea aceleiaşi înțelegeri, la 26 iunie 1940, ruşii dau 
ultimatum României, cerând cedarea Basarabiei, Bucovinei de 
Nord, Ţinutului Herei. Regele Carol II acceptă cedarea. Trupul 
țării este sfâşiat în chip dezonorant, fără a se schiţa nici un gest de 
rezistență. 

În toată perioada “dictaturii regale”, evreii din România 
s-au bucurat de depline libertăţi. Firavele măsuri cu caracter 
antievreiesc adoptate de guvernarea Goga-Cuza, au căzut în 
desuctudine, ceea ce a făcut ca un contingent numeros de evrei din 
țările ocupate de Germania naţional-socialistă să-şi caute refugiu 
în România, cu acceptarea tacită a regimului carlist. 

Adevăratul chip al evreimii din România se va vedea însă 
cu prilejul retragerii armatei române din teritoriile cedate Uniunii 
Sovietice. În timp ce ostaşii români, demoralizaţi şi umiliți prin 
faptul că trebuiau să se retragă fără să lupte cu arma în mână, 
apărând pământul sfânt al ţării, erau huiduiţi şi batjocoriţi de evreii 
din târgurile şi oraşele basarabene pe care le părăseau, aceiaşi evrei 


160 


Dictatura regală 


îi întâmpinau pe invadatorii sovietici cu flori şi entuziasm, ca pe 
nişte adevărați eliberatori! Aceste scene dureroase au fost 
consemnate amănunțit în jurnalele de campanie ale unităţilor 


- armatei române, care au fost nevoite să se retragă din teritoriile 


cedate Uniunii Sovietice, şi este păcat că aceste consemnări nu au 
fost făcute publice până la această dată. Dezvăluirea lor ar avea 
darul să aducă în adevărata ei lumină mult trâmbiţata loialitate a 
minorității evreieşti față de țara în care trăia. Din puţinele mărturii 
publicate în acest sens, cităm mai jos un pasaj din volumul I al 


„lucrării lui George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul lon 
Antonescu: 


“...Din fericire, însă, în intreaga Moldovă domnea liniştea: 


„liniştea cu care primeşte o ființă nobilă o durere, o mare pierdere... 


Elementul care se dovedi şi acum nesigur era evreiesc. Evreii din 
Dorohoi şi din regiune erau gata, la cea mai mică ocazie, să 
pornească acţiuni ostile, demonstrative, pentru a da mâna cu 
armata sovietică de la Herţa. Erau nerăbdători să-i vadă pe ruşi la 


"Dorohoi. 


Ca şet al Inforimaţiilor diviziei, aveam zilnic prilejul să 
constat starea de efervescenţă în care trăia populaţia evreiască din 


„Dorohoi. Românii trăind toată ziua în nelinişte, răsuflau mai uşor 


seara, pentru ca în zori să se trezească iar cu teama că ar putea vedea 


„pe sovietici venind peste ei. Evreii însă, cu urechile ciulite la 
„ aparatele de radio, mişunând unii Îa alţii cu informaţii pe care şi le 
_ transmiteau neîncetat, fremătau de nerăbdare să-i vadă pe ruşi la 


Dorohoi. Seara se culcau cu această speranță şi dimineaţa se 


„ deşteptau cu decepţia că nu au venit, pentru ca din nou, în timpul 


zilei, să înceapă să spere...” 

Evoluţia evenimentelor politice din Europa va avea 
repercusiuni şi asupra scenei politice româneşti. După înfrângerea 
Franței, devenise evident că aliaţii noştri tradiţionali nu ne puteau 


„ajuta. Ca urmare, din aceeaşi dorinţă de a-şi păstra tronul cu orice 


161 


Evreii în România 


preţ, Regele Carol I încearcă, în disperare, o apropiere de Germania. 
In acest scop, la 4 iulie 1940, îl înlătură de la cârma țării pe Gh. 
Tătărăscu şi-l numeşte prim-ministru pe Ion Gigurtu, un adept al 


apropierii României de Puterile Axei. Totodată, “Frontul Renaşterii 


Naţionale” este rebotezat “Partidul Națiunii”, în speranţa că pe 
această cale va reuşi să şteargă urmele crimelor pe care le săvârşise, 
trezind un sentiment de solidaritate naţională în faţa primejdiilor 
care amenințau România din toate direcţiile. Dar guvernul Gigurtu 
va însemna şi o înăsprire a tratamentului pe care Statul român îl va 
aplica evreilor. 


Guvernul Gigurtu 


În vara anului 1940, într-o Europă dominată de Germania 
şi Italia, România se găsea într-o situaţie disperată. După ce la 26 
iunie, Regele Carol II acceptase cedarea Basarabiei, Nordul 
Bucovinei şi Ținutul Herţei, țara se găsea confruntată cu pretenţiile 
revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, sprijinite de Puterile Axei. 
În această situaţie, la 4 iulie, regele acceptă demisia 


l guvernului Gheorghe Tătărăscu şi-l numeşte prim-ministru pe Jon 


Gigurtu. Noul prim-ministru alcătuieşte un guvern din personalități 
politice de dreapta, din care fac parte şi legionarii, Horia Sima, 


ministrul Cultelor şi Artelor, Dr. Vasile Noveanu, ministrul 
- Inventarului şi Avuţiei Publice, şi Augustin Bidianu, subsecretar 


de stat la Ministerul de Finanţe. Din aceeaşi formaţiune 
guvernamentală mai făcea parte şi Nichifor Crainic, ca ministru al 
Propagandei Naţionale. 

Personalitatea noului prim-ministru este astfel caracterizată 


de Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine în noul guvern, 


în memoriile sale: “...Gigurtu, pe care lumea l-a socotit cu nedreptate 
totdeauna ca pe un mediocru, are multe calități de om de stat şi 


anume cel puţin una, care este hotărâtoare: nu este demagog şi, 


când este vorba de o linie politică socotită de el în interesul țării, nu 
pregetă să o urmeze cu hotărâre, fără a se gândi prea mult la dânsul. 


163 


Evreii în România 


În această privință, el pare să asculte vocea strămoşilor lui din 
acelaşi neam cu Nicolae Bălcescu”. 

Cât priveşte rațiunea politică a schimbării guvernamentale 
operate de Regele Carol II, acelaşi memorialist scrie: “Asupra 
înțelesului politic al guvernului nu era mult de discutat. Noi eram 
guvernul disperării regale, prin care Carol încerca să mai potolească 
puţin din ura hitleriştilor şi fasciştilor împotriva lui. Eram guvernul 
care trebuie să facă suprema încercare de a păstra graniţele cât mai 
rămăseseră şi - în gândul lui Carol - de a-i apăra tronul de 
amenințările care-l înconjurau din afară şi înăuntru. Eram, cu o 
expresie uzată, dar de data aceasta foarte nimerită, un guvern de 
sacrificiu”. 

Printre alte măsuri adoptate de guvernul Gigurtu, o 
importanță deosebită o reprezintă “reglementarea situaţiei juridice 
a evreilor din România”. Cadrul legal al acestei reglementări l-a 
constituit Decretul Lege Nr. 2650 publicat în Monitorul Oficial nr. 
183 din 9 august 1940. Ideile care au stat la baza acestei reglementări 
au fost sistematizate de autorul decretului, profesorul universitar I. 
V. Gruia, ministrul de Justiţie, în “expunerea de motive” care a 
însoţit documentul supus “Înaltei semnături a Majestății Sale 
Regelui”. 

Noul statut al minorităţii evreieşti începe prin a defini 
noțiunea de “evreu”. Decretul consideră evrei persoanele de 
religie mozaică, socotind “o incompatibilitate morală, spirituală şi 
organică între românul de sânge şi religia mozaică”. De la această 
delimitare nu sunt exceptaţi evreii care au trecut la creştinism după 
data publicării decretului, precum şi ateii care, la origine, au fost 
evrei. 

În interiorul comunității evreieşti din România, sunt 
deosebite următoarele trei categorii de evrei. Din prima categorie 
fac parte evreii rezidenţi, cetăţenii români, dar care nu obținuseră 
cetățenia română înainte de 1916. Cea de a doua categorie îi 


164 


Guvernul Gigurtu 


cuprindea pe evreii care dobândiseră cetăţenia înainte de 1916, şi 
care, ei sau ascendenţii lor, participaseră la războaiele României. 
Numărul lor se ridica, din surse iudaice, la aproximativ 10.000 de 
oameni; ei se bucurau de un regim privilegiat faţă de restul 
populaţiei evreieşti. Dar chiar şi evreii din această categorie nu sunt 
consideraţi ca făcând parte din Comunitatea Naţională, ei fiind 
supuşi la următoarele restricţii: 

a) nu au dreptul în viitor să dobândească funcţii publice; 

b) nu au dreptul să aibă şi să dobândească proprietăţi rurale 
de orice fel, în România; 

c) nu pot să participe la conducerea şi activitatea politică 
a ţării; 

d) nu pot fi militari de carieră. 

In sfârşit, statul statorniceşte o a treia grupă, alcătuită din 
evrei care nu fac parte din celelalte două categorii, şi anume evreii 
din provinciile anexate după primul război mondial, precum şi cei 
recent imigrați, Decretul Lege prevăzând pentru această categorie 
următoarele restricţii: 

a) de a ocupa funcțiuni publice de orice fel, cu şi fără 
salariu; 

b) de a colabora în mod direct la activitatea serviciilor 
publice; 

c) de a fi membri în profesiunile care au, prin structura lor, 
legătură directă cu autorităţile publice, decretul arătând cu titlu de 
exemplificare, profesiunea avocaţilor, notarilor publici, experţilor; 

d) de a fi membri în consiliile de administraţie ale 
întreprinderilor de orice natură, publice şi particulare; 

e) de a fi comercianți în comunele rurale; 

f) de a fi comercianţi de băuturi alcoolice şi deținători de 
monopoluri, cu orice titlu; 

g) de a fi tutore sau curator al incapabililor care sunt de 
religie creştină; 


165 


Evreii în România 


h) de a fi militari, 

1) de a fi deținători sau închirietori de cinematograf; 
deținători, editori de cărți şi reviste româneşti; colportori de 
imprimate româneşti şi deținătorii oricăror mijloace de propagandă 
națională românească; 

j) de a fi conducători, membri şi jucători în asociaţiile 
sportive naţionale; 

k) de a dobândi proprietăţi rurale, de orice fel, în România; 
dispoziția aceasta se referă la toate categoriile, decretul reglementând 
trecerea proprietăţilor de la evrei la românii de sânge, păstrând 
dreptul de preemţiune al statului şi expropierea evreilor proprietari 
de bunuri rurale în România; 

I) de a fi oameni de serviciu în instituţiile publice; 

m) de a exercita puterea părintească asupra unui copil creştin. 

Şi în încheierea “expunerii de motive”, ministrul Justiţiei, 
Ion Gruia, precizează: 

“România este țara numai a Românilor. Tăria şi structura 
Naţiei stă în întâietatea virtuţilor eroice, pentru care pământul, 
economia şi conducerea politică, pe scara întregii ierarhii, sunt 
puncte vitale de promoţiune. Naţia noastră este o Naţie de țărani - 
țărănimea este izvorul ei întreg; este noblețea noastră de sânge şi 
pământ; de aici apărarea ei în funcțiunile esenţiale; semnalul de 
alarmă al legii acesteia. 

Acest statut juridic, politic şi economic al Evreilor impune, 
prin discriminare, charta drepturilor Românilor. Statutul izvorăşte 
sub impulsul destinului istoric implacabil şi formulează legea de 
apărare a Naţiei. El înseamnă, mai mult, pentru cei ce poartă 
răspunderea politică a guvernării, singurul punct de plecare sigur, 
hotărât şi onest către o Românie legată de veșnicie. Timpurile de 
mâine îmi vor da dreptate”. 

În vara anului 1940, evenimentele politice se derulau cu o 


166 


Guvernul Gigurtu 

o i a ai a a a 
repeziciune mai mare decât ritmul de aplicare al legislaţiei 
antievreiești. Nefasta politică externă de inspiraţie titulesciană din 
perioada interbelică, după ce condusese la pierderea Basarabiei, 
Bucovinei de Nord şi Ținutului Herţei, punea România în situația 
de a face faţă pretențiilor teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei. 
Calculele politice ale lui Nicolae Titulescu nu numai că nu au ținut 
seama de influența dobândită de Germania şi Italia în deceniul al 
treilea, dar nici măcar simpatia Angliei, aliatul României în primul 
război mondial, nu a reuşit să o câştige. Să amintim numai faptul 
că, în anul 1935, 242 de deputaţi englezi au semnat o moţiune, 
cerând revizuirea graniţelor cu Ungaria, în favoarea acesteia. O 
consecință firească a propagandei maghiare inteligent conduse, 
căreia propaganda românească nu a reuşit să-i facă față în mod 
eficace (cum nu reuşeşte, din păcate, nici astăzi). 

În urma sfaturilor “binevoitoare” ale Germaniei şi Italiei, 
România a fost nevoită să înceapă tratative cu Ungaria şi Bulgaria. 
Tratativele cu Ungaria au început la 16 august, la Turnu Severin, 
tratative la care delegația maghiară cerea retrocedarea a peste 
două treimi din teritoriul Transilvaniei, cu o populaţie de 
2.200.000 de români. Cum era normal, pretenţiile maghiare 
nu au fost acceptate de delegația română, astfel că Italia şi 
Germania au rezolvat problema printr-un arbitraj, pe care 
cele două țări au fost obligate să-l accepte. În noaptea de 29 spre 
30 august 1940, Puterile Axei au hotărât cedarea Ardealului de 
Nord şi a Cadrilaterului. 

“În cazul în care România - declara contele Ciano în 
numele lui Mussolini - nu ar accepta arbitrajul, ar crea puterilor 
Axei dificultăți imense într-o situaţie foarte grea pentru ele. Acestea 
ar îndreptăţi Puterile Axei să considere că, prin refuzul arbitrajului, 
România a trecut de partea duşmanilor Axei!”. 

În acelaşi sens s-a exprimat şi ministrul de Externe al 


167 


Evreii în România 


Germaniei, Ribbentrop, spunând că “este autorizat de Fiihrer să 
declare că, în cazul când România nu va primi arbitrajul, Germania 
o consideră duşmană a Axei”. 

Şi din nou România Regelui Carol Ila ales calea dezonoarei. 
Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei şi Cadrilaterul Bulgariei. O 
lovitură pe care poporul român nu a mai suportat-o! 

De îndată ce Arbitrajul de la Viena a devenit cunoscut, 
populaţia a fost cuprinsă de indignare. În primul rând împotriva 
statelor participante, dar în special împotriva Italiei, considerată 
drept cea mai vehementă susținătoare a Ungariei. Populaţia iese în 
stradă şi manifestă împotriva Regelui Carol II. La sfatul ministrului 
plenipotenţiar Valer Pop, regele îl numeşte prim-ministru pe 
generalul lon Antonescu, care se găsea la Mănăstirea Bistriţa cu 
domiciliu obligatoriu. 

Generalul lon Antonescu încearcă să alcătuiasă un guvern, 
dar nici un partid politic nu vrea să colaboreze cu Carol II. În seara 
zilei de 5 septembrie, situaţia din Bucureşti devenise de-a-dreptul 

„explozivă, tineretul naționalist cerând abdicarea regelui, pe care-l 
socotea principalul vinovat de dezastrul țării. Generalul Coroamă, 
comandantul trupelor din Capitală, căruia i se cere să restabilească 
ordinea, declară că mai bine se lasă împuşcat decât să ordone 
deschiderea focului asupra tineretului. În această situaţie, generalul 
Antonescu cere regelui să abdice. 

În zorii zilei de 6 septembrie, Regele Carol II se hotărăşte 
să abdice. El îl cheamă la Palat pe generalul Antonescu, căruia îi 
declară că renunţă la tron în favoarea fiului său. În zorii zilei 
următoare, Carol, împreună cu suita sa şi, bineînţeles, cu Elena 
Lupescu, părăsesc ţara. La plecare Elena Lupescu încearcă să-l ia 
cu ei şi pe Mihai, moștenitorul tronului. Datorită unui aghiotant 
regal, tentativa nu reuşeşte. 

Încercările generalului Ion Antonescu de a forma un guvern 


168 


Guvernul Gigurtu 


din reprezentanţi ai partidelor Naţional Liberal şi Naţional Țărănesc 
se izbesc de refuzul acestora de a-şi asuma responsabilitatea 
guvernării în situația grea în care se găsea ţara. În această situaţie, 
generalul, devenit “Conducătorul Statului Român”, face apel la 
Mişcarea Legionară. În noul guvern, Horia Sima devine vice- 
președinte al Consiliului de Miniştri, prinţul Mihail Sturdza - 
ministru de Externe, iar generalul Constantin Petrovicescu- ministru 
de Interne. Noul guvern se instalează la 14 septembrie 1940. În 
aceeași zi, prin Decretul regal semnat de Regele Mihai I, România 
este proclamată “Stat Naţional-Legionar”. 

Odată cu aceste prefaceri, începe pentru România o perioadă 
nouă. O perioadă care îşi va pune puternic amprenta asupra 
tratamentului aplicat minorității evreieşti. 


Dictatura antonesciană 
(6 septembrie 1940-23 august 1944) 


Abdicând la 6 septembrie 1940, Regele Carol N lasă în 
urma sa o Românie mică rezultată din, cedarea Basarabiei, Bucovinei 
de Nord şi Ținutului Herţei, după ultimatumul rusesc, apoi din 
pierderea Ardealului de Nord prin dictatul de la Viena şi a 
Cadrilaterului prin tratatul de la Craiova; România avea, la preluarea 
puterii de către generalul Antonescu, cu 36.000 km pătrați şi cu 
peste 6 milioane de locuitori mai puţin decât România Mare! 

În politica externă, generalul Antone scu va urma ami 
de apropiere de Germania naţional-socialistă adoptată de muie 
Gigurtu în mai 1940. O orientare impusă de raportul de forțe = 
Europa anului 1940, cu repercusiuni în atitudinea guvernului 

ân față de problema evreiască. 
ii p een cu caracter antievreiesc adoptate de guvernul 
Gigurtu în august 1940 vor fi menținute şi chiar înăsprite prin 
„ legislația adoptată de guvernele conduse de generalul eter: 
atât în perioada de colaborare cu Mişcarea Legionară, cât şi 1 
încetarea acestei colaborări (în urma evenimentelor din 21-2 
i ie 1941). S 
gar a a la rădăcinile şi caracterul antisemitismului în 
România după primul război mondial, istoricul german aer 
Hillgruber face, în capitolul intitulat “Problema evreiască în cadru 


170 


Dictatura antonesciană 


relaţiilor dintre Germania și România” din lucrarea Hitler, Regele 
Carol și Mareșalul Antonescu, apărută în traducerea lui Stelian 
Neagoe la Editura Humanitas, următoarele precizări, de natură să 
traseze o linie de demarcaţie precisă între esența naționalismului 
românesc şi naţional-socialismului german: 

“Dupăprimul război mondial, în special după promulgarea 
Constituţiei liberale din 1923, care în articolul 8, în conformitate cu 
Tratatul de la Paris din 9 decembrie 1919 cu privire la ocrotirea 
minorităţilor, asigura tuturor cetăţenilor e galitate în drepturi civice 
şi politice şi care voia să-i facă şi pe evrei cetăţeni cu drepturi 
depline, mişcarea antisemită în România s-a intensificat. Se poate 
ca ea să fi avut un suport în rezerva pe care o avuseseră românii față 
de evrei mai înainte, când ei erau consideraţi străini. Organizaţia 
activă propriu-zisă era formată din intelectuali şi îşi avea centrul în 
universităţi, în primul rând la laşi, unde locuiau mulți evrei. Alături 
de curentul mai vechi, al profesorului A. C. Cuza, Legiunea 
Arhanghelului Mihail, condusă de C. Z. Codreanu, reprezenta 
aripa radicală a mişcării antisemite. Dar şi lupta dusă de Garda de 
Fier (de mai apoi) împotriva iudaismului era o luptă naţională şi 
religioasă şi nu o luptă întemeiată pe rasism, ca în Germania 
naţional-socialistă. Legionarii erau deci împotriva evreilor, deoarece 
îi considera un corp străin fără aderențe la caracteristicile naţionale 
româneşti, în timp ce în Germania naţional-socialismul considera 
că ei reprezintă un «pericol» foarte mare tocmai prin faptul că se 
integrau cu uşurinţă într-un specific naţional străin. Lupta Legiunii 
se îndrepta deci mai mult împotriva numărului mare de evrei veniţi 
din est şi care locuiau în oraşele din Basarabia şi Moldova, decât 
împotriva evreilor din Bucureşti, în cea mai mare parte asimilați”. 

Măsurile legislative, care au înăsprit legislaţia antievreiască 
anterioară, au fost adoptate la insistența guvernului național- 
legionar. Aceste măsuri le-au provocat evreilor, în principal, 
prejudicii materiale, urmărind mai întâi limitarea activităţii evreilor 


171 


Evreii în România 
în domeniul economic şi, ulterior, eliminarea lor totală din economie. 
Astfel, prin legea din 4 octombrie 1940, au fost expropriate marile 
proprietăți funciare rurale deţinute de evrei. Prin legea din 17 
noiembrie 1940 a fost expropriat patrimoniul forestier aflat în 
posesiunea evreilor, iar prin legea din 4 decembrie 1940 au fost 
expropriate vapoarele aparţinând evreilor. | 
Istoricul Andreas Hillgruber, în lucrarea citată mai sus, 
este de părere că măsurile cu caracter antievreiesc nu au fost luate 
în urma unor presiuni exercitate de Germania național-socialistă, 
ci ca urmare a orientării politice proprii Gărzii de Fier. Ele vor fi 
extinse şi după ruptura dintre General şi Mişcarea Legionară, 
guvernul Generalului trebuind să continue această politică “pentru 
a nu trezi bănuiala - crede Andreas Hillgruber - că este influențat 
de cercurile francmasonice şi de cercurile evreieşti”. Pe linia 
acestei politici, la 28 martie 1941 are loc exproprierea proprietăților 
funciare urbane ale evreilor. | 
Pentru administrarea averilor expropriate de la evrei, a fost 
înfiinţat, la 2 mai 1941, “Centrul Naţional de Românizare” care a 
numit în întreprinderile evreieşti expropriate “comisari de 
românizare”. Rostul acestei instituţii era de a închiria şi arenda 
fostele proprietăţi evreieşti din România, degrevând prin sumele 
încasate asistența pe care statul trebuia să o acorde celor peste 
250.000 de refugiaţi din teritoriile cedate. l 
În perioada dictaturii antonesciene, pe lângă îngrădirile cu 
caracter economic, populația evreiască a fost supusă unor persecuții 
care au avut drept urmare pierderi de vieţi omeneşti. Un reflex 
inevitabil al orientării impuse de Germania statelor aflate în zona 
sa de influenţă. Să remarcăm însă că, într-o lume în care milioane 
de oameni au dispărut masacrați în lagărele de concentrare şi de 
muncă forțată, atât în Răsărit, cât şi în Apus, România a dat dovadă 
de reţinere şi înțelepciune. Desigur, şi în România au fost săvârşite 
fapte reprobabile, dar numărul lor este infim faţă de pretențiile 


172 


Dictatura antonesciană 
2 E RER i di sa apa III 


propagandei iudaice, care ţine cu tot dinadinsul să facă din poporul 
român un popor de ucigaşi, punându-i în sarcină crime imaginare 
şi făcându-l părtaş la ceea ce astăzi s-a împământenit sub denumirea 
de holocaust - exterminarea evreilor în timpul celui de al doilea 
război mondial. 

In legătură cu acţiuni pe care evreii le consideră ca având 
caracter de “exterminare” a conaţionalilor lor, în România trebuie 
făcută următoarea precizare. Deportări de evrei în lagăre au avut 
loc numai după începerea războiului şi numai din rândul populaţiei 
evreieşti din provinciile eliberate de sub ocupaţia sovietică. În 
legătură cu aceste deportări, iată ce scrie Andreas Hillgruber în 
lucrarea citată mai înainte: 

“La scurt timp după ocuparea Transnistriei, autorităţile 
române au început să-i deporteze în masă pe evreii din Basarabia 
şi din nordul Bucovinei - spre a «ispăşi» pentru evenimentele din 
teritoriile respective... La 17 octombrie 1941, comisarul general 
român pentru problemele evreilor, Radu Lecca, i-a comunicat 
consilierului german pentru problemele evreilor că, în urma ordinului 
dat de Mareşalul Antonescu, 110.000 de evrei din Bucovina vor fi 
evacuaţi în regiunea Bugului”. 

Despre ce “ispăşire” este vorba aflăm din răspunsul pe care 
Mareşalul Ion Antonescu îl dă lui W. Filderman, şeful comunităţii 
evreieşti din România, la un memoriu al acestuia cu privire la soarta 
evreilor deportați în Transnistria. Iată câteva pasaje din acest 
răspuns: “Domnule Filderman, în două petiţii succesive îmi scrieţi 
«de tragedia zguduitoare» şi mă «imploraţi» în cuvinte impresio- 
nante, reamintind de «conştiinţă» şi de «omenie» şi subliniind că 
sunteți «dator» să apelaţi «la mine» şi «numai» la mine pentru evreii din 
România care sunt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei la Bug. 

i Pentru a amesteca şi tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi 
că această măsură «este moartea, moartea, moartea fără vină, fără 
altă vină decât aceea de a fi evrei». 


173 


Evreii în România 


Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca 
mine la suferința celor umili şi fără apărare. Înţeleg durerea Dvs., 
dar trebuie, mai ales trebuie, să înţelegeți şi Dvs., toţi, la timp, pe 
a mea, care era aceea a unui neam întreg. 

Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre 
anul trecut, la evacuarea Basarabiei, şi ce se petrece astăzi, când zi 
cu zi şi ceas cu ceas, plătim cu mărinimie şi cu sânge, cu foarte mult 
sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la 
retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au 
tratat de la Nistru până la Odesa şi pe meleagurile Mării de Azov? 

Dar potrivit unei tradiţii, voiți să vă transformați şi de astă 
dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinile care au 
determinat situaţiile de care vă plângeţi. Să-mi daţi voie să vă 
întreb, şi prin Dvs. să întreb pe toţi coreligionarii Dvs., care au 
aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferinţele şi loviturile primite 
de noi erau mai mari: Ce-aţi făcut Dvs. anul trecut, când aţi auzit 
cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, cum au scuipat 
ofiţerii noştri, le-au smuls epoleții, le-au rupt uniformele şi, când 

au putut, au omorât mişeleşte soldaţii cu bâte? Avem dovezi. 
Aceşti ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori 
şi au sărbătorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. 
În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşați 
astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunțat urgiei comuniste și 
au adus jalea şi doliul în multe familii româneşti. 
l Din pivnițele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, 
cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiți fiindcă 20 
de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate. 
Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi 
Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt. 
V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele 
înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce la înaintarea noastră 
am găsit copii evrei de 14-15 ani cu buzunarele pline de grenade? 


174 


Dictatura antonesciană 


V-aţi întrebat câţi din ai noştri au căzut omorâţi mişeleşte 
de coreligionarii Dys., câți dintre ei au fost îngropaţi înainte de a fi 
morți? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea. 

Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii 
Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier 
dar astăzi demn și conştient de drepturile lui...” | 

MAREŞAL ANTONESCU 
19 X 1941 


Menționăm că scrisoarea de răspuns a Mareşalului 
Antonescu se găseşte publicată integral în lucrarea Martiriul 
Evreilor din România, publicată de “Centrul pentru Studiul Istoriei 
Evreilor din România”, în 1991, la Editura Hasefer din București. 

i Studiile statistice privitoare la numărul evreilor din 
România, după pierderea Basarabiei, Bucovinei, Tinutului Herţei 
Ardealului de Nord şi Cadrilaterului, avansează cifra de 312.972 
de evrei. Această cifră este confirmată de studiul statistic intitulat 
Regional development ofthe Jewish population in Romania, apărut 
în anul 1957 sub semnătura Dr. Sabin Manuilă (fostul Director 
General al Institutului Central de Statistică din România) şi Dr. W 
Filderman (fostul Preşedinte al Comunităţii Evreieşti din România). 

| In raport de această cifră, propaganda evreiască pretinde că 
dictatura se face vinovată de 400.000 de evrei masacrați în România! 
Inadvertenţa este atât de flagrantă, încât orice comentariu devine de 
prisos. Din păcate, nici în trecut şi nici astăzi, nu s-a întreprins 
nimic pentru a se înfiera aşa cum se cuvine această calomnie la 


„ adresa poporului român. La inaugurarea Memorialului Holocaus- 


tului de la Washington, Ion Iliescu nu a schiţat nici un gest de 
protest faţă de grava acuzaţie ce se aduce poporului al cărui 
preşedinte era. O atitudine care nu-i face cinste şi care-l descalifică 
moral, dovedind încă o dată că România de azi nu se deosebeşte cu 
nimic de România comunistă de ieri. 


175 


Evreii — agenţi ai comunismului 


Capitolul precedent din acest studiu asupra evreilor în 
România se încheia cu un accent de nemulțumire față de afirmația 
nefondată, susţinută de comunitatea iudaică internaţională, că în 
timpul celui de al doilea război mondial în România au fost ucişi 
400.000 de evrei. 

Nu ştim dacă această cifră a fost necesară pentru ca, la 
socoteala finală, numărul evreilor exterminați de nazişti să poată fi 
rotunjit la 6 milioane, sau dacă includerea României printre 
protagoniste pe lista autorilor holocaustului face parte din acţiunea 
de culpabilizare a cât mai multor naţiuni față de fiii lui Israel. O 
acţiune despre care nu se poate spune că nu a dat roade. In primul 
rând, ea a creat în conştiinţa colectivă a popoarelor incriminate up 
sentiment de culpabilitate faţă de evrei şi, totodată faţă de iudaism 
în general, sentiment care mai stăruie şi astăzi, după ce s-au 
consumat două generații de la evenimentele care au avut loc în 
perioada dictaturii naţional-socialiste din Germania. În al doilea 
rând, menţinerea în actualitate, prin toate mij loacele de propagandă 
posibile, a sentimentului de vinovăţie faţă de evrei, se dovedeşte a 

fi nespus de profitabilă, cotele de despăgubire pentru victimele 
holocaustului, plătite cu regularitate de actualul stat german, 
atingând cifre de-a dreptul astronomice. 

În contextul responsabilităţilor pentru persecuția evreilor 


176 


Evreii — agenţi ai comunismului 
Dute i bea III 


în cel de al doilea război mondial, România 'se găseşte într-o 
situaţie care nu-i face cinste. Glasul celor care ar fi avut datoria să 
afirme puternic că “românii nu sunt un neam de ucigaşi” a tăcut în 
momentele în care eram stigmatizaţi cu învinuirea de a fi participat 
activ la holocaust. Faptul că preşedintele Ion Iliescu a tăcut la 
inaugurarea Memorialului Holocaustului de la Washington, că nu 
a protestat când a văzut cifra de 400.000 de victime puse în sarcina 
românilor, nu este surprinzător. Domnia Sa nu este român, este 
comunist, iar în această calitate nu se simte obiigat şi dator să ia 
apărarea unui neam cu care nu mai are nimic în comun. Pentru 
preşedintele postdecembrist al României, “idealurile nobile ale 
comunismului” sunt mai presus de măruntele noastre amărăciuni 
valahe. Surprinzător însă este faptul că, în faţa unei asemenea grave 
învinuiri, “intelighenția” română nu s-a solidarizat într-o acțiune 
de protest, alături de care ar fi trebuit să fie prezent corul perso- 
nalităților politice de toate culorile, personalități care altfel se 
întrec în a se recomanda ca apărătoare ale prestigiului, intereselor 
şi imaginii României în lume. i 

lată însă că în ciuda servilismului clasei noastre “de sus” 
față de opinia politică impusă de Occident în problema evreiască, 
ne vine în ajutor o conştiinţă în care flacăra respectului față de 
adevăr se dovedeşte a fi mai puternică decât interesele, deloc 
neglijabile, ale acestei lumi trecătoare. 

Recent, țara noastră a fost vizitată de Alexandru Şafran, 
rabinul-şef al Genevei. Eminenţa Sa, originar din România, a fost 
conducătorul spiritual al comunităţii evreiești din România în 
perioada celui de al doilea război mondial, adică tocmai în perioada 
în care românilor li se pune în sarcină participarea la genocidul 
împotriva evreilor. 

Din alocuţiunea ţinută în faţa Senatului, dincoloide apre- 
cierile măgulitoare la adresa poporului nostru, căruia îi scoate în 
evidență “spiritul de toleranță şi înțelegere”, reținem următoarea 


177 


Evreii în România 


frază (care ar fi trebuit înscrisă pe Memorialul Holocaustului în 
locul cifrei de 400.000 de evrei despre care se pretinde că ar fi fost 
exterminați în România): “România, din punct de vedere al 
deportărilor evreilor în Polonia, se situează în rândul puținelor 
țări europene cotropite de nazişti care nu şi-au trimis copiii să 
moară la Auschwitz”. 

Cuvinte cu o grea încărcătură de adevăr, pe care ne sfiim 
să le comentăm. Ele au darul să restabilească adevărul despre 
controversata perioadă a istoriei României sub dictatura antones- 
ciană, cu o putere de convingere superioară oricăror concluzii 
bazate pe declaraţii date cu rea-credință, cifre statistice măsluite, 
sau investigaţii conduse tendenţios, aşa cum au fost făcute toate 
investigaţiile întreprinse de forurile iudaice după terminarea celui 
de al doilea război mondial. 

23 august 1944, urmat de ocuparea României de Armata 
Roşie, a schimbat esențial raporturile de până atunci dintre români 
şi evrei, prin introducerea unei noi dimensiuni în structura acestor 
raporturi: comunismul. 

Dacă în 1916, după ocuparea unei părți din ţară de către 
germani, evreii, cu rare excepții, s-au pus în slujba trupelor străine 
de ocupaţie, îndeplinind funcţii mărunte de trepăduşi şi informatori 
pe lângă comandaturile germane, după 23 August 1944, ei au 
participat activ la procesul de comunizare a României. O participare 
care nu trebuie să surprindă, cunoscând faptul că paternitatea 
tuturor formelor de socialism aparține, în exclusivitate, evreilor. 
Evreii au inventat, prin Marx, şi forma lui evoluată, aceea de 
“socialism ştiinţific”, creându-i ca temei teoreiic o concepţie 
filozofică proprie, încropită artificial din materialismul lui Feuerbach 
şi dialectica hegeliană, filozofie denumită “materialismul dialectic 
şi istoric” - un hibrid de o valore îndoielnică, pe care intelighenţia 
europeană de stânga l-a ridicat la rangul de “evanghelie” a secolului 
XX. Semn de degenerescență spirituală care explică multe dintre 


178 


Evreii — agenţi ai comunismului 


convulsiile care au tulburat echilibrul politic, economic, social şi 
mai ales moral al lumii din ultimul timp. Şi tot evreii au fost aceia 
care au transpus această filozofie aberantă în forme politice reale, 
prin intermediul partidelor social-democrate şi socialiste, dar mai 
ales prin partidele comuniste, care au aplicat preceptele marxiste 
până la ultima consecinţă, proces ajuns la suprema împlinire prin 
crearea Uniunii Sovietice. 

Până la cel de al doilea război mondial, cine dorea să afle 
adevărul despre “socialismul real”, înfăptuit în URSS, avea la 
îndemână, pentru documentare, suficiente izvoare. (La noi, datorită 
studiilor publicate de către Dr. N. C. Paulescu, profesor la Facultatea 
de Medicină din Bucureşti, încă din anul 1921 erau dezvăluite 
ororile săvârşite de bolşevici dincolo de Nistru). Cât priveşte 
identitatea etnică a autorilor acestor orori, nu mai constituie nici un 
secret, pentru cei care nu suferă de fobia adevărului, că cei care au 
organizat, condus şi chiar executat crimele în proaspăt înființatul 
stat comunist au fost, într-o copleşitoare majoritate, evrei. 

Din păcate, odată cu trecerea timpului, românii au încetat 
să mai fie oripilați de ceea ce se petrecea, sub ochii lor, dincolo de 
Nistru. O stare de spirit inculcată populaţiei româneşti prin presa 
evreiască (“Presa din Sărindar”, denumită astfel după strada din 
centrul Capitalei unde îşi aveau sediile cele trei mari cotidiene 
evreieşti: Adevărul, Dimineața şi Lupta, precum şi săptămânalele 
anexă, avându-i ca proprietari, directori şi redactori pe I. Rosenthal, 
C. Graur-Brauer, E. Fagure şi A. Honigman). În paginile acestor 
publicaţii, comuniştii şi susţinătorii lor, în majoritate alogeni, au 
putut să propage nestingheriți ideologia marxistă, prezentând-o în 
ambalajul atrăgător al umanitarismului antifascist. La această 
flagrantă agresiune împotriva neamului românesc s-a asociat, fie 
din naivitate, fie din inconştiență, un numeros contingent de 
intelectuali cu vederi de stânga, “socialişti de salon”, care luând 
exemplu de la confrații lor din Occident, cu precădere din Franţa, 


179 


Evreii în România 


(Parisul era încă “Orașul-lumină”, iar valorile lui culturale, inclusiv 
implicaţiile politice, trebuiau transplantate şi pe malurile Dâm- 
boviţei), rețineau din ideologia marxistă numai promisiunea despre 
înfăptuirea, într-un viitor nedefinit, a “paradisului roşu”, omițând 
însă să ia act de crimele săvârşite în numele “luptei de clasă”, 
“purgatoriu” însângerat premergător, în mod obligatoriu, intrării în 
“raiul comunist”. 

Dar mult mai dăunătoare pentru starea de veghe, care ar fi 
trebuit să fie întreținută în conştiinţa unui popor ce avea în coasta 
sa amenințarea mortală a colosului bolşevic, a fost politica externă 
a României în perioada dintre cele două războaie mondiale, când 
la conducerea Ministerului de Externe s-a aflat Nicolae Titulescu. 
Fidel convingerilor sale de stânga şi dependent de interesele 
internaţionale ale Francmasoneriei (al cărui membru, cu grad înalt, 
era), Nicolae Titulescu a imprimat politicii externe o orientare 
ostilă oricărei forme de naționalism, căruia îi contrapunea apropierea 
de Uniunea Sovietică, adică de monstrul care nu făcea nici un 
secret din intenţia de a ne desființa ca naţiune, prin bolşevizare. 
Consecințele acestei politici au fost nefaste pentru ţara noastră. 
Subordonând politica externă altor interese decât celor naţionale, 
la sfârşitul deceniului al IV-lea România s-a găsit la un pas de a 
dispărea de pe harta Europei. 

Un prim eveniment internaţional care i-a trezit pe români 
din starea de indiferență în faţa primejdiei comuniste a fost 
izbucnirea războiului civil din Spania. Un război declanşat de 
comunism şi de evreimea internațională, care, dincolo de obiectivele 
politice pe care le-a urmărit, a fost purtat nu numai împotriva 
poporului spaniol, dar mai ales împotriva credinţei sale şi a 
Dumnezeului creştinătăţii. O caracterizare edificatoare a comunis- 
mului din Spania, care a provocat izbucnirea războiului civil, este 
făcută în Scrisoarea colectivă a episcopilor spanioli către cei din 
lumea întreagă, cu privire la Războiul din Spania: 


180 


Evreii — agenţi ai comunismului 


“Judecând excesele revoluţiei comuniste spaniole, se poate 


„afirma că, în istoria popoarelor apusene, nu se întâlneşte nici un 


fenomen asemănător de sălbăticie colectivă. Hecatomba săvârşită 


„de revoluţia comunistă a fost premeditată. Cu puţin timp înainte de 


izbucnirea revoluţiei, au sosit din Rusia 79 de agitatori specializaţi... 
Pentru înlăturarea persoanelor considerate duşmănoase revoluţiei 
se stabiliseră în prealabil «liste negre». În ele, pe primul loc figurau 
Episcopii... Cu toate că cifrele nu sunt încă definitive, putem socoti 
că aproape 20.000 de biserici au fost distruse sau prădate. Numărul 
preoților asasinați se ridică la aproape 16.000... Revoluţia aceasta 
a fost mai presus de toate crudă, masacrul a îmbrăcat forme de 
barbarie îngrozitoare... Revoluţia aceasta a fost barbară, ea a 
distrus operele unei civilizații seculare... Revoluţia aceasta a călcat 
cele mai elementare principii ale «drepturilor omului»... Revoluţia 
aceasta a fost esențialmente antispaniolă. Opera de distrugere a 
fost întovărăşită de strigătele «Traiască Rusia!». Apologia 
personajelor străine, conducerea militară în mâinile şefilor ruşi, 
jertfirea națiunii în folosul metecilor, imnul internaţional comunist, 
toate sunt dovezi ale noii orientări, contrare spiritului naţional şi 
sentimentului patriotic... Dar mai presus de orice, această revoluţie 
a fost anticreştină. Nu credem ca în istoria creştinismului, într-un 
răstimp de numai câteva săptămâni, să se mai fi produs o astfel de 
explozie de ură împotriva lui Iisus Christos şi a sfintei sale religii. 
Pustiirea atât de nelegiuită a fost confirmată de declaraţia făcută la 
Moscova de delegatul Roşilor spanioli trimis la congresul «celor 
fără Dumnezeu»: «Spania a întrecut cu mult opera Sovietelor, căci 
în Spania Biserica a fost total nimicităy”. 

Şi pentru ca imaginea apocaliptică oferită de războiul civil 
din Spania să fie completă, să mai cităm câteva pasaje din 
impresionantul poem-prefaţă scris de Paul Claudel pentru volumul 
Prigoana religioasă în Spania: “Unsprezece episcopi, şaisprezece 
mii de preoți măcelăriți şi nici o lepădare!... Trebuie făcut loc liber 


181 


Evreii în România 
pentru Marx şi pentru toate bibliile imbecilităţii şi urii!... Omoară, 
tovarăşe, distruge şi îmbată-te, fă dragoste, căci asta-i solidaritatea 
umană!... Aduceţi gazul! Să-l ardem şi pe Dumnezeu! Va fi cea mai 
frumoasă descotorosire!”. 

Evenimentele din Spania ar fi trebuit să fie un sever 
memento pentru noi, pentru români, care ne găseam în linia întâi în 
faţa unei posibile invazii sovietice. Cât priveşte adevărul despre 
identitatea “şefilor ruşi”, a “metecilor” care jefuiau națiunea, şi a 
delegatului “Roşilor”, care a participat la “congresul celor fără 
Dumnezeu de la Moscova”, unde a raportat patronilor săi că-şi 
îndeplinise misiunea (“în Spania Biserica a fost total nimicită”), 
aceştia erau cu toţii evrei. Ei plăteau creştinătăţii o poliţă veche de 
2000 de ani, reînnoită de regii catolici spanioli, Ferdinand şi 
Isabela, care decretau, la 2 august 1492, că “nici un evreu nu are 
dreptul de a se mai afla pe pământul spaniol după miezul nopţii”. 

Printre “metecii” importanţi de care vorbeşte Scrisoarea 
colectivă a episcopilor spanioli s-a aflat şi o figură nu lipsită de 
legături cu România. Este vorba de evreul Valter Roman, pe 
adevăratul sau nume Ernst Neulânder (fiul rabinului de la Oradea 
şi tatăl lui Petre Roman, preşedintele Partidului Democrat şi actua- 
lul ministru de Externe al României), care, după ce a colindat 
întreaga Europăca agental Cominternului, a fost trimis de Moscova 
în Spania, pentru a lupta în cadrul brigăzilor internaţionale (adică 
în rândurile comuniştilor evrei sau filoevrei de pretutindeni), împotriva 
forțelor naţionaliste spaniole, conduse de generalul Franco. (În legătură 
cu “metecul” Ernst Neuländer alias Valter Roman, să mai amintim 
faptul că, după eşecul suferit de comunism în Spania, Moscova 
i-a încredințat misiunea organizării unei divizii comuniste formate 
din prizonierii de război români aflați pe teritoriul URSS, Divizia 
“Horia, Cloşca şi Crişan”. Această divizie urma ca, alături de 
cealaltă divizie trădătoare, Divizia “Tudor Vladimirescu”, să 
constituie nucleul “Armatei poporului” într-o Românie comunistă.) 


182 


Evreii — agenți ai comunismului 


Curând, temerile în legătură cu spiritul agresiv al Rusiei 
bolşevice s-au adeverit. În iunie 1940, România a fost constrânsă 
ultimativ de Uniunea Sovietică să cedeze Basarabia, Bucovina de 
Nord şi Ținutul Herţei. Politica externă a lui Nicolae Titulescu 
culegea roadele otrăvite. Regimul dictatorial condus de becisnicul 
rege Carol II accepta umilitoarele condiţii ale ultimatului sovietic, 
cedând fără luptă o bună bucată din trupul țării. Armata română, 
trădată de regele ei, trebui să abandoneze poziţiile de pe Nistru, 
pentru a se regrupa pe Prut, devenit noul hotar răsăritean al 
României. Desfăşurarea retragerii ne-a arătat adevăratul chip al 
populaţiei evreieşti. La trecerea prin localități, evreii s-au dedat la 
acte de agresiune împotriva trupelor române în retragere. În rapoar- 
tele comandamentelor militare se puteau citi relatări asemenea 
acesteia: “Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine 
ostilă şi de sfidare, batjocorind pe funcționari, asasinând pe unii din 
ei, furând tezaurul instituţiilor statului... S-a atacat camionul cu 
tezaurul administraţiei Soroca, furându-se 157 milioane lei şi 
asasinându-se administratorul financiar. Avocatul Michel Flecsor 
din Soroca, conducând bandele de evrei, a ocupat poliţia şi primăria, 
unde s-au făcut percheziţii. Tot el i-a asasinat, în fața statuii 
Generalului Poetaș, pe avocatul Murafa şi pe Eustatie Gabriel... 
Evreii din Chişinau au arborat drapele roşii, manifestând pe stradă 
şi barând străzile spre gară, pentru a nu permite refugierea 
funcţionarilor români; au ocupat, de asemenea, localurile insti- 
tuţiilor, comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi 
Stol fiind executaţi de evrei în stradă... Ciocniri între populația 
evreiască şi refugiați şi trupe au avut loc la Ungheni în cursul nopții, 
sunt și victime. Au fost reţinuti de ruşi şeful stației CFR, precum 
şi ofiţeri... În oraşul Iași, populaţia evreiască, în majoritate 
simpatizantă comunistă, arată pe faţă bucuria vecinătății ruşilor pe 
Prut şi are o atitudine sfidătoare. Această atitudine nemulțumeşte 
populaţia românească, care vede o agravare a situaţiei în viitor.” 


183 


Evreii în România 


Evaluând adevăratele dimensiuni ale tragediei cauzate de 
cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Tinutului Hertei, în 
numărul din 6 iulie 1940 al ziarului său, Neamul Românesc, 
Nicolae Iorga publica articolul intitulat “De ce atâta ură?”, pe 
care-l reproducem în întregime. Cu acest prilej, marele istoric rupe 
îndelungata distanțare faţă de problema evreiască şi faptele îl 
obligă să constate că evreii din era comunistă nu se deosebeau cu 
nimic de cei din Istoria Evreilor în Ţările noastre: 

“Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi 
materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. 

Inalţi magistrați şi bravi ofiţeri şi-au riscat viaţa ca să apere 
cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor 
nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu 
pietre şi huiduieli. 

Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de 
evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o 
comandă nevăzută. E 

De ce atâta ură? 

Aşa ni se răsplăteşte bunăvoința şi toleranța noastră. Am 
acceptat acapararea şi stăpânirea judaică multe decenii şi evreimea 
se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o 
dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor 
ucigaşe de sectanţi sanguinari. Nebunia organizată împotriva noastră 
a cuprins târguri şi oraşe şi sate. 

Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, 
averi agonisite cu trudă... În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un 
cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin cald și un cuvânt 
înţelegător, fie numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. 
Li s-au servit numai gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui 
dintre ei şi-au dat sufletul. 

Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau cu dânşii, ca 
apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea 


184 


Evreii — agenţi ai comunismului 


aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, 
merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se 
lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul 
nostru în nenorocire”. 

Explozia de ură şi violență împotriva românilor, care a 
caracterizat comportamentul evreilor din provinciile româneşti 
cedate Uniunii Sovietice în iunie 1940, este explicabilă dacă ţinem 


„seama de sentimentele pe care “fiii lui Israel” le-au nutrit, în toate 
„timpurile, față de popoarele în mijlocul cărora destinul lor istoric 


i-a obligat să trăiască. Rabbi Stephen Samuel Wise (născut în 1874 
la Budapesta şi decedat în 1949 la New York, unul din autorii 
“Declaraţiei Balfour” din 1917, prin care a fost deschisă calea 
evreilor spre făurirea Statului Israel pe teritoriul Palestinei, şi 
întemeietorul Congresului Mondial Evreiesc) lămureşte tranşant 
problema relaţiilor dintre evrei şi popoarele în mijlocul cărora 
aceştia trăiesc, excluzând orice posibilitate de renunțare la identitatea 
etnico-religioasă prin asimilare în masa populaţiei majoritare. “Eu 
nu sunt cetăţean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. Sunt 
american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani”. O precizare 
lipsită de echivoc, prin care evreii din toată lumea se definesc, 
înainte de orice, ca fiind o “naţiune religioasă”. “Poporul nostru nu 
este un popor decât din cauza Torei [legea religioasă]”, întăreşte 
ideea de mai sus una dintre ceie mai înalte autorităţi ale iudaismului, 
Rabbi Sa'adia Hagga'on (secolul X). 

În această ipostază de “naţiune religioasă”, conştientă de 
destinul ei mesianic, ca şi de necesitatea unui desăvârşit spirit de 
unitate, garantul împlinirii legămâniului sacru dintre Dumnezeu şi 
Avraam, trebuie privită evreiinea din întreaga lume. O unitate care 
s-a afirmat ori de câte ori poporul evreu şi-a văzut amenințată exis- 
tenţa, aşa cum s-a întâmplat în veacul nostru, în preajma și în timpul 
celui de al doilea război mondial, când persecuția evreilor de către 
regimul naţional-socialist din Germania a pus în primejdie însăşi 


185 


Evreii în România 


fiinţa fizică a iudaismului. În faţa acestei amenințări, deşi fără 
statut formal de naţiune, evreii au participat la război cu toată 
energia şi cu toate resursele intelectuale, morale și materiale de 
care dispuneau. Conducerile politice ale Marilor Puteri din alianţa 
comunisto-democrată (Uniunea Sovietică, Statele Unite, Anglia şi 
Franța) erau deținute fie direct de evrei, fie de politicieni înfeudaţi 
iudaismului prin intermediul Francmasoneriei. Oamenii de ştiinţă 
evrei (mulţi distinşi cu Premiul Nobel) s-au pus, fără rezerve, în 
slujba efortului de război al “alianţei antifasciste”. Avuţia lumii, 
aflate într-o proporţie copleşitoare în mâna bancherilor evrei, a fost 
folosită pentru a finanța cheltuielile necesitate de un război total, 
de lungă durată, ştiindu-se că, după obţinerea victoriei, învinşii vor 
achita nota de plată întocmită de învingători, după reţeta galului 
Brennus: “Vae victis”. (Principalii beneficiari ai despăgubirilor de 
război sunt evreii, cărora germanii le plătesc de cincizeci de ani 
sume astronomice, preţul presupusului sânge vărsat de coreligionarii 
lor în Șoah — denumirea evreiască a holocaustului.) 

Dar cea mai redutabilă armă a evreimii, în acțiunile desfă- 
şurate pentru a se afirma şi a dobândi supremaţia mondială, a fost 
comunismul. Toți teoreticienii de bază ai comunismului, în frunte cu 
Karl Marx, au fost evrei. Şi tot evrei au fost mai toți conducătorii politici 
care au transpus teoria comunistă în instituţii de guvernare. O catagrafie 
completă a evreilor care, prin activitatea lor, au contribuit la amploarea 
luată de comunism, a fost inclusă în lucrarea intitulată, în versiunea 
germană, Verschwörung gegen die Kirche (Conjuraţie împotriva 
Bisericii), apărută pentru prima dată în august 1962, în versiune 
italiană. Autorii (un grup de teologi catolici care au semnat lucrarea 
cu pseudonimul “Maurice Pinay”) au intenţionat ca, prin documen- 
tatul studiu pe care l-au întocmit, să atragă atenţia prelaţilor partici- 
panți la Conciliul Vatican II asupra primejdii reprezentate de iudaismul 
mondial în plină ofensivă anticreştină, ca şi de internaţionalismul 
comunist ca instrument iudaic, pentru existenţa Bisericii Catolice. 


186 


Evreii — agenţi ai comunismului 


Listele conţinând numele personalităţilor comuniste care 
îşi desfăşoară pretutindeni în lume activitatea propagandistică, aşa 
cum au fost ele întocmite de “Maurice Pinay” şi publicate în cartea 
semnată astfel, pun în evidență un fapt demn de remarcat: evreii 
angrenaţi în “conjuraţia” comunistă nu se prezintă în faţa opiniei 
publice, în fața celor pe care caută să-i convertească la ideile 
marxiste, cu numele lor adevărat. Ei îşi ascund numele evreieşti, la 
fel ca răufăcătorii care-şi ascund chipul în spatele unei măşti. 
Explicaţia acestei travestiri onomastice nu este greu de desluşit. 
Evreii ştiu, dintr-o îndelungată experienţă, că populaţiile în mijlocul 
cărora îşi desfăşoară activitatea evită să stabilească legături cu ei, 
dând dovadă de suspiciune față de tot ce provine din surse evreieşti. 
Pentru a ocoli acest gen de dificultăţi, conducătorii evreimii inter- 
naționale îi îndeamnă pe coreligionarii lor să folosească nume 
false. Şi, cu puţine excepții, evreii comunişti, dar nu numai ei, s-au 
conformat recomandării superiorilor lor spirituali. Câteva exemple 
au darul să scoată în relief aptitudinile mimetice, în materie de 
onomastică, ale evreilor. Adevăratul nume al patriarhului comunis- 
mului , Karl Marx (evreu german), este Kissel Mordekay. Evreul 
rus Nuhăm Solomon Katz, urmărit de autorităţile ţariste pentru 
activitate conspirativă socialistă, s-a refugiat în România, în anul 
1875, unde se metamorfozează în Constantin Dobrogeanu-Gherea, 
devenind un activ propagandist al ideilor marxiste. Meritele sale, ca 
precursor al socialismului în România, au fost recunoscute de regimul 
comunist instaurat după 23 august 1944, iar “Academia R. P. R.” l-a 
ales “membru de onoare post-mortem”. Cazul Katz-Dobrogeanu 
este însă instructiv şi din alt punct de vedere: manevrele onomastice 
ale evreilor. Fiul lui Katz-Dobrogeanu, Alexandru, îşi va pierde 
numele originar de Katz, actele de stare civilă consemnându-i 
identitatea doar prin pseudonimul tatălui. Ceea ce însă Alexandru 
Dobrogeanu-Gherea nu şi-a schimbat a fost identitatea comunistă, 
devenind în 1924 membru în C. C. al P. C. R., participând la 


187 


Evreii în România 


acţiunile comuniste ilegale din perioada interbelică şi, pentru a 
evita urmărirea penală pentru unele acte cu iz de terorism, 
refugiindu-se în Uniunea Sovietică, unde și-a sfârşit zilele. Un caz 
similar, în care un evreu devine român neaoş prin inginerie 
onomastică, fără să-şi schimbe ADN-ul, este cazul Petre Roman. 
Ernst Neulănder, fiul rabinului din Oradea, îşi ia numele conspirativ 
Valter Roman, la adăpostul căruia participă la numeroase misiuni 
încredințate de Comintern. Fiul acestuia, Petre, abandonează 
patronimicul Neulănder şi, folosind pseudonimul tatălui, îşi 
creează o identitate nouă, devenind Petre Roman. Cu acest nume 
fraudulos, conduce România ca prim-ministru în perioada 1990- 
1991 și, în pragul anului 2000, pentru “competenţă şi merite 
patriotice deosebite”, i se încredințează portofoliul Externelor. 
Onomasticonul iudeo-comunist întocmit de “Maurice 
Pinay” impresionează atât prin aspectul cantitativ (numărul mare 
de evrei comuniști), dar mai ales prin aspectul calitativ (funcțiile 
înalte deţinute de evrei în structurile statelor comuniste). În faţa 
listelor cu evrei comunişti din Conjuraţie împotriva Bisericii, 
cititorul de bună-credință este constrâns de evidenţă să accepte 
ideea că comunismul este o creaţie evreiască şi că, pretutindeni 
unde s-a instaurat, cei care l-au impus au fost evrei. Cu toate 
acestea, relația evreime-comunism este afectată de o inadvertenţă, 
de un paradox. Unul dintre principiile marxismului, cu autoritate 
de dogmă, este “ateismul”. “Religia este opiu pentru popor”, sună 
sentința rostită de Marx cu privire la religie. Or, dacă lucrurile stau 
aşa, cum este cu putinţă ca reprezentanţii unei comunităţi care se 
defineşte ca “naţiune religioasă” să proclame ateismul ca normă de 
conduită în societatea pe care o conduc? Paradoxul este însă numai 
aparent. În primul rând, principiul ateismului are valabilitate doar 
pentru “uz extern”, nu şi pentru “uz intern”. El se aplică numai 
“gentililor”, nu şi evreilor. Toţi comuniştii feroci, când au intuit că 
sistemul pe care l-au creat nu este veşnic, au emigrat în Ereţ Israel, 


188 


Evreii — agenţi ai comunismului 


unde, odată ajunşi, înainte de a intra într-o sinagogă, şi-au scuturat 
de pe încălțări praful reminiscenţelor comuniste. În al doilea rând, 
înțelesul iudaic alateismului este cel de anticreştinism. Subminând 
Biserica lui Hristos, sub pretextul că îndeplinesc unul dintre 
comandamentele marxiste (ateismul), comuniştii evrei au contribuit 
la lupta pe care iudaismul o poartă de două mii de ani împotriva 
principalului său duşman, religia creştină. Cât priveşte poziţia şi 
rolul îndeplinit de comuniştii neevrei, comuniştii racolați din 
rândul “gentililor” creştini (sub aspect cantitativ, îngrijorător de 
numeroşi), aceştia greşesc grav de două ori. Întâi greşesc față de 
credința strămoşească în care s-au născut, pe care o repudiază 
pentru a fi în pas cu ideologia marxistă, şi apoi greşesc față de 
neamul căruia îi aparţin, acordând preponderență internaţio- 
nalismului de factură comunistă în dauna ataşamentului față de 
națiunea care le defineşte identitatea. 

În evoluţia procesului de afirmare a iudaismului, comunis- 
mul a constituit numai o etapă, cu unele similitudini în trecut. În 
secolul XVI, Rabbi Löwe Juda Ben Bezalel din Praga, creează din 
lut, prin magie şi mistica numerelor, un uriaş înzestrat cu puteri 
excepționale, Golemul, menirea sa fiind să-i apere pe evrei de 
persecutorii lor. După un timp, însă, creatura s-a răzvrătit împotriva 
celui care a creat-o, refuzând să-i mai asculte ordinele. Confruntat 
cu actele de nesupunere ale Golemului, Rabbi Löwe i-a luat puterile 
şi l-a transformat într-o grămadă de lut — lutul din care fusese creat. 

La sfârşitul celui de al doilea război mondial, în euforia 
provocată de victorie, ruşii sovietici şi-au închipuit că ei sunt 
învingătorii. Cuceririle teritoriale şi sovietizarea unei bune părți 
din Europa le-au alimentat iluzia că ei au câştigat războiul. O gravă 
eroare. Au uitat că şi Uniunea Sovietică este o creatură, un Golem 
— creatura iudaismului. Şi, în ciuda aparenţelor oferite de câmpurile 
de luptă, victoria nu a fost repurtată nici de ruşi, nici de aliații 
occidentali, ci de evrei. Evreii au provocat războiul, ei l-au întreținut 


189 


Evreii în România 


şi ei l-au câştigat. Ce consecinţe grave a avut această înțelegere ero- 
nată a realității, se ştie. În timp ce Occidentul a acceptat realitatea 
şi a făcut act de supunere în faţa iudaismului, comunismul sovietic 
nu a acceptat situaţia, şi-a închipuit că are identitate proprie şi că 
poate să obțină pe cont propriu supremaţia mondială. 

În această situație, ca şi în cazul Golemului de la Praga, 
creatorii comunismului au iniţiat un proces complex prin care 
monstrul sovietic să fie transformat în grămada de lut din care a fost 
creat. Fiind însă vorba de un imperiu dotat cu un uriaş potenţial 
militar, procesul de anihilare a colosului sovietic şi a sateliților săi 
a fost anevoios. O primă consecință a divorțului dintre iudaism şi 
creatura sa, Uniunea Sovietică, a fost izbucnirea unui conflict, 
parțial ideologic, parţial economic, cu Occidentul. Un conflict care 
a durat o jumătate de veac şi pe care istoria contemporană l-a 
înregistrat sub denumirea de “războiul rece”. În acest răstimp, 
comunismul sovietic, lipsit de sprijinul iudaic, a suferit o profundă 
alterare a fondului său ideologic. Internaţionalismul (care consti- 
tuise una dintre trăsăturile definitorii ale comunismului până la cel 
de al doilea război mondial) s-a transformat în Rusia în “mândrie 
națională”, iar raporturile cu aliaţii săi din Pactul de la Varşovia, 
până atunci “frățeşti”, s-au transformat în “doctrina suveranităţii 
limitate”. Aceste modificări de substanţă ale comunismului originar 
au avut drept urmare apariţia unui hibrid ideologic, “naţional- 
comunismul”. Şi în timp ce internaţionalismul comunist, aşa cum 
a fost gândit de clasicii marxismului, degenerează în național- 
comunism, evreii inventează un substitut, o nouă formă de interna- 
ționalism, “mondialismul” sau “globalismul”, care preia de la 
marxismul originar cele două obiective majore: desființarea 
națiunilor ca entităţi ontologice, prin amalgamarea lor într-un 
creuzet supranațional (asemănător melting-pot-ului în care a fost 
făurită “națiunea” americană) şi subminarea Bisericii creştine prin 
ecumenism, ofensiva sectelor şi apropierea de iudaism, prin 


190 


Evreii — agenţi ai comunismului 


acțiuni menite să transforme creştinismul apostolic în “iudeo- 
creştinism” (“Evreii sunt fraţii noştri, şi anume fraţii noştri mai 
mari”, declara Papa loan Paul II în aprilie 1984, în Sinagoga de la 
Roma) . 

Distanţarea evreimii de comunism nu a fost însă un proces 
desfăşurat fără să ridice o serie de întrebări stânjenitoare pentru 
autoritatea morală revendicată de iudaism în calitate de victimă a 
Soah-ului. Dezvăluirile lui Aleksandr Soljeniţîn despre “Arhipelagul 
Gulag”, ale lui Jean Pasqualini despre închisorile din China şi ale 
lui Pin Yathy despre genocidul din Cambodgia, au atras atenţia 
Occidentului asupra ororilor petrecute în lumea comunistă, 
provocând la vremea apariţiei lor o stare de tulburare în conştiințele 
multor oameni din lumea liberă. Conjunctura în care s-au produs 
aceste dezvăluiri nu a fost însă favorabilă unor reacțiuni pe măsura 
gravității faptelor relatate. Comunismul dispunea de largi enclave 
în țările occidentale (partide comuniste cu un număr mare de 
membri). Intelighenţia apuseană era încă fascinată de ideologia 
marxistă, în care vedea o continuare a ideilor lui Platon, Thomas 
Morus, dar mai ales a filozofiei “Secolului Luminilor”, considerând 
că bolşevismul rusesc era împlinirea concepţiei voltairiene ŞI a 
Revoluţiei franceze. 

Problema caracterului criminal al comunismului a revenit 
însă în actualitate odată cu publicarea în Franţa, în noiembrie 1997, 
la Editura Robert Laffont, a lucrării Le livre noir du communisme 
- Crimes, terreur, répression (Cartea neagră a comunismului - 
Crime, teroare, represiune). Acest bilanţ al ororilor săvârşite de 
regimurile comuniste, întocmit cu rigoare ştiinţifică de istorici de 
prestigiu (cu orientare de stânga), respectiv Stéphane Courtois, 
Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel 
Bartosek şi Jean-Louis Margolin, a provocat un adevărat cutremur 
ideologic în rândurile stângii europene şi totodată a lezat prestigiul 
iudaismului, cunoscut fiind faptul că teoreticienii comunismului, 


191 


Evreii în România 


cât şi cei care l-au pus în practică, au fost, cu nesemnificative 
excepții, evrei. 

Tentativa teoreticienilor contemporani, confruntați cu 
dovezile de necontestat despre ororile comunismului, de a găsi o 
cale de ieşire din cleştele evidenţei, este la fel de condamnabilă ca 
şi crimele pe care încearcă să le justifice. lată cum caracterizează 
Alain Besançon această tentativă în cartea sa Nenorocirea secolului 
- Despre comunism, nazism, şi unicitatea “Şoah”-lui (tradusă din 
franceză de Mona Antohi şi publicată în 1999 de Editura Humanitas): 
“În discuţiile care au urmat apariţiei Cărţii negre, un editorialist al 
ziarului L'Humanité a declarat la televizor că cele 85 de milioane 
de morţi nu afectau cu nimic idealul comunist. Nu reprezentau 
decâto regretabilă rătăcire. După Auschwitz, a continuat el, nu mai 
poti fi nazist; dar după lagărele sovietice, poţi rămâne comunist. 
Acest om, care vorbea cu sinceritate, nu-şi dădea câtuşi de puţin 
seama că tocmai formulase cea mai neiertătoare condamnare. Nu 
realiza că ideea comunistă pervertise într-atât principiul realității şi 
principiul moral, încât putea într-adevăr supravieţui celor 85 de 
milioane de cadavre, în vreme ce ideea nazistă se prăbuşise sub 
povara victimelor sale. Crezând că vorbeşte ca un om onest, idealist 
şi intransigent, rostise o frază monstruoasă. Comunismul este mai 
pervers decât nazismul, pentru că nu-i cere omului să facă în mod 
conştient pasul moral al criminalului şi pentru că se serveşte de 
spiritul de justiţie şi de bunătate, prezent pe întregul glob, ca să 
răspândească peste tot răul. Fiecare experienţă comunistă reîncepe 
cu inocentă”. 

Pentru evrei, dezvăluirile din Cartea neagră a comunismului 
sunt cu mult mai dăunătoare. În primul rând, sub aspect cantitativ. 
Este greu să pui în cumpănă cele 85 de milioane de victime ale 
comunismului cu cele 6 milioane de victime ale nazismului. Dar 
pentru iudaism, mult mai gravă decât disproporţia cantitativă este 
pierderea caracterului de unicitate a Şoah-ului. În conştiinţa evreimii, 


192 


Evreii — agenţi ai comunismului 


Șoah-ul (distrugere, catastrofă), vrea să ne convingă Alain Besancon 
în capitolul “Unicitatea Soah-ului” din cartea sa citată mai sus, are 
o semnificaţie metafizică, “cea a Slujitorului suferind din cartea lui 
Isaia, în care evreii văzuseră dintotdeauna chipul Israelului, iar 
creştinii - chipul lui Cristos. De acum înainte, analogia dintre cele 
două figuri era interpretată spre slava poporului ales. Mai mult, ea 
justifică unicitatea Șoah-ului prin luarea în considerare a unui 
singur criteriu, calitatea unică a victimei.” Aşadar, masacrarea 
evreilor este unică, datorită “calităţii unice a victimei”! O afirmație 
care reamintește spusele lui Rabbi Şneor Zalman, pe care l-am citat 
în capitolul introductiv al acestui studiu: “Evreii sunt încununarea 
creaţiei, goim-ii sunt scursura ei”. 

Confruntaţi cu perspectiva de a fi implicaţi atât ca autori 
morali, cât şi ca executanți, evreii au căutat o formulă de disociere 
nu numai de crimele comunismului, ci de comunism în totalitatea 
lui. Şi cum se pare că soluţiile paradoxale sunt specifice spiritului 
talmudic, aflăm din surse iudaice de prestigiu că toţi evreii care, 
într-o formă sau alta, au participat la afirmarea comunismului au 
fost “apostaţi” şi că acţiunile lor au avut caracter “antisemit”! 
Aşadar, începând cu Marx, toţi evreii membri ai partidelor comuniste 
au fost antisemiti, antisemitismul lor avându-și originea într-o 
trăsătură psihică, specifică acestui comportament paradoxal, pe 
care specialiştii o numesc “ura de sine”! 

Problema “evreilor antisemiţi” este analizată cu temeinicie 
de Paul Johnson în lucrarea sa O istorie a evreilor (tradusă din 
limba engleză de Irina Horea şi publicată în 1999 de Editura 
Hasefer). În legătură cu Marx, Paul Johnson face următoarele 
observaţii: “Marx nuera un gânditor evreu, ci un gânditor antievreu. 
In aceasta constă paradoxul, care a avut o consecinţă tragic de 
importantă atât asupra istoriei revoluției marxiste, cât şi asupra 
desăvârşirii sale în Uniunea Sovietică şi în progeniturile acesteia. 
Rădăcinile antisemitismului lui Marx erau adânci. Această tradiție 


193 


Evreii în România 


s-a continuat în două izvoare. Unul a fost acela al idealismului 
german, trecând prin Goethe, Fichte, Hegel şi Bauer, la fiecare 
dintre aceştia elementele antievreiești devenind tot mai pronunţate. 


Celălalt era acela al socialismului francez... Într-o carte publicată” 


în 1808, Frangois Fourier identifica comerţul ca sursa răului în 
totalitatea sa, iar pe evrei cu încarnarea comerțului”. În continuare, 
Paul Johnson îi descoperă printre maeştrii antisemiţi ai lui Marx pe 
Pierre-Joseph Proudhon, pentru care evreii erau o rasă “nesociabilă, 
încăpățânată, infernală... duşmanul omenirii”, şi pe Alphonse 
Toussenel, care edita publicaţia antisemită Phalange. lar în concluzia 
diagnosticului pe care îl pune, Paul Johnson scrie: “De fapt, ar fi 
corect să spunem că teoria lui Marx despre comunism era produsul 
finit al antisemitismului său”. 

Aceeaşi temă a antisemitismului evreiesc, de data aceasta 
în contextul Revoluţiei ruse, este tratată de Richard Pipes în 
lucrarea Scurtă istorie a revoluției ruse (traducere din engleză de 
Cătălin Pârcălabu, publicată de Editura Humanitas în 1998). Autorul, 
evreu de origine, profesor la Universitatea Harvard, se străduieşte 
să disocieze de comunism marea masă a evreilor din Rusia, intrată 
în zodia bolşevică. Citând un intelectual evreu din epocă, Richard 
Pipes explică eroarea pe care o comit ruşii, dar nu numai ei, 
considerându-i pe evrei vinovaţi de ororile Revoluţiei bolşevice: 

“Ruşii nu au mai văzut înainte evrei în poziții cu autoritate: 
nici ca guvernatori, nici ca poliţişti, nici măcar ca funcţionari 
poştali... Acum evreul e la fiecare colţ şi la toate eşaloanele 
puterii... Rusul îl vede astăzi ca judecător şi executor. Ii întâlneşte 
pe evrei la fiecare pas - nu comunişti, ci oameni la fel de nenorociţi 
ca el, care totuşi dau ordine şi lucrează pentru regimul sovietic... 
Regimul ăsta, chiar dacă ar fi ieşit din străfundurile iadului, tot nu 
putea fi mai rău şi mai neruşinat. Mai e de mirare că rusul, după ce 
compară trecutul cu prezentul, ajunge la concluzia că regimul 
actual e evreiesc şi tocmai din pricina asta diabolic?”. 


194 


Evreii — agenţi ai comunismului 


Cineva trebuie să fie totuşi vinovat de acest “regim diabolic”, 
şi Richard Pipes demască două figuri odioase ale Revoluţiei 
bolşevice ca prototipuri ale evreilor comuniști. “Troțki - satanicul 
Bronstein al antisemiţilor ruşi - reacționa cu o furie nestăpânită la 
orice aluzie despre originea lui. Când o delegaţie evreiască aflată 
în vizită în Rusia i-a cerut să ajute nişte evrei în numele apartenenței 
lor etnice, Troțki a replicat înfuriat: «Eu nu sunt evreu, ci 
internaționalist!» Cu altă ocazie afirma că evreii nu-l interesau mai 
mult decât bulgarii. În toamna lui 1919, când evreii din Ucraina 
piereau cu miile în pogromuri, liderul bolşevic nu părea să aibă 
cunoştinţă de asta, cu toate că fusese la fața locului. Un alt comunist 
evreu, Karl Radek, a mers până într-acolo încât să mărturisească 
unui jurnalist german că ar fi de dorit să extermine toți evreii”. 

Transpunând cele două partituri dedicate antisemitismului 
practicat de evreii comunişti (Paul Johnson şi Richard Pipes) în 
registrul românesc, ar trebui să-i stigmatizăm ca antisemiti notorii, 
de aceeaşi talie cu Troţki-Bronstein şi Radek-Sobelsohn, şi pe 
comuniştii noştri evrei, Ana Pauker, Chişinevschi - Broitman, 
Teohari Georgescu - Burăh Tescovici, Rădăceanu - Würzel, Avram 
Bunaciu - Abraham Gutman, ca să menţionăm numai câteva dintre 
numele agenților comunişti evrei inventariaţi de “Maurice Pinay” 
în Conjuraţie împotriva Bisericii (lista completă a fruntașilor 
comunişti evrei din România este reprodusă în lucrarea lui Traian 
Romanescu, Marea conspirație evreiască, Bucureşti, 1997). 
Bineînţeles că astfel de inventare sunt departe de a fi exhaustive. 
Ele sunt numai vârful vizibil al aisbergului, dar românii care au 
supravieţuit celor cincizeci de ani de dictatură comunistă nu au 
uitat că realitatea de la noi nu s-a deosebit cu nimic de situația 
descrisă de intelectualul evreu rus citat de Richard Pipes: “Pe evrei 
îi întâlneai la fiecare colţ şi la toate eşaloanele puterii”. 

Odată cu degenerarea comunismului în “naţional- 
comunism”, evreii nu şi-au mai găsit locul în societatea românească. 


195 


Evreii în România 


A urmat un proces masiv de emigrare şi evreii din România s-au 
împrăștiat în toate cele patru zări. Unii s-au oprit în Europa 
occidentală. Alţii au trecut peste mări şi țări şi au ajuns în America 
şi Australia. Cei mai mulţi însă s-au stabilit în Israel, punând astfel 
capăt îndelungatei peregrinări începute când Avraam, urmând 
chemarea lui Dumnezeu, a pornit, împreună cu familia sa, din 
cetatea Ur, din sudul Mesopotamiei, spre Pământul Făgăduinţei. 

Câţi evrei se mai găsesc astăzi în România, este greu de 
spus. Cifra de 17.000 (“cei mai mulți oameni de vârsta a treia”), 
vehiculată oficial în preajma lui 1990, este puţin credibilă. In toate 
timpurile, comunităţile evreieşti şi-au tăinuit efectivele. Dar şi mai 
greu de spus este în ce măsură activitatea desfăşurată de evreii 
rămaşi în România nu contravine cumva intereselor noastre 
naţionale. Promisiunile de loialitate nu lipsesc, dar experiența 
trecutului ne îndeamnă să fim prudenți. 


CC upRins 


In loc de prefață: Problema evreiască 


Diaspora 

Antisemitismul 

Primele aşezări de evrei în Ţările Române 
După anexarea Bucovinei 

Perioada atotputerniciei Consulatelor 
Perioada Regulamentului Organic 
Perioada invaziei nestăvilite 
Articolul 7 

Revizuirea Constituţiei 

Vox clamantis in deserto 

Situaţia în agricultură (fapte şi cifre) 
Comerţul şi meşteşugurile (fapte şi cifre) 
Presa evreiască 

Războiul pentru întregirea României 
Calvarul păcii 

Umilirea României la Paris 

Perioada 1919-1940 

Guvernarea Goga-Cuza 

Dictatura regală 

Guvernul Gigurtu 

Dictatura antonesciană 

Evreii — agenţi ai comunismului 


101 
112 
119 
126 
132 
151 
155 
163 
170 
176 


Tiparul executat sub comanda nr. 41/2000, 
la Imprimeria de Vest, Oradea, 


Redactor: str. Mareşal Ion Antonescu nr. 105. 
Răzvan Codrescu ROMANIA 
Tehnoredactor: 


Ligia Banea 


© 


Premiile FRONDE 


1993: Ana Selejan, 
Trădarea intelectualilor. 


1994: loan Gavrilă-Ogoranul, 
Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. 


1995: Marcel Petrişor, 
Secretul fortului 13. 


1996, 1997: Revista Puncte Cardinale. 


1998, 1999: Călugărul Vasile, 
Primatul papal și mitul suveranității 


infailibile. 


Publicarea unui studiu cu tema „Evreii în 
România“ îşi găseşte justificarea în constatarea 
că, cel puţin în trecut, acolo unde îşi afirma 
prezenţa fie şi numai un singur evreu, automat îşi 
făcea apariţia o „problemă evreiască“. Or cum în 
spaţiul etnic românesc au existat perioade în care 
prezenţa evreilor a atins cote neegalate în cele- 
lalte ţări europene, este firesc să fi existat o 
„problemă evreiască“ endemică, manifestată sub 
forma unor stări conflictuale, adeseori grave, 
între populaţia autohtonă românească şi evreii 
venetici. 

În faţa acestor dezolante constatări, se 
impune cu necesitate întrebarea: Care este cauza 
duşmăniei de veacuri dintre evrei şi „gentili“, dar 
mai ales dintre evrei şi creştini? Adevăratul 
răspuns transcende însă istoria. El are caracter 
metaistoric şi rabinul. A. Cohen îl formulează 
fără echivoc: „Populaţia pământului poate fi 
împărțită între Israel şi celelalte naţiuni luate în 
bloc. Israel este poporul ales: dogmă capitală“. 

Pentru omul de bun-simt, preceptul Ex nihilo 
nihil („Din nimic, nimic“) este suficient să-l 
ferească de primejdia de a considera manifes- 
tările etichetate drept „antisemite“ ca răbufniri 
bezmetice, fără motivaţie, ale tuturor „celorlalte 
naţiuni luate în bloc“, împotriva lui „Israel“. În 
istorie, în măsura în care aceasta este o ştiinţă, 
evenimentele au cauze, iar datoria istoricului este 
să le scoată la iveală, explicând de ce faptele s-au 
produs într-un anumit fel. 

Este poziţia pe care am adoptat-o în studiul 
de faţă. 


Gabriel CONSTANTINESCU 
e° N o 
z + 
ZAS 
AIN 
2000 


&