Guvernul ROMÂNIEI- INSHR „Elie Wiesel” — Evreii in România (2015)

GUVERNUL ROMÂNIEI 
Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” 
Bucureşti, Bd. Dacia 89, sector 2 * Tel/Fax +40-21-318 09 39 
*http://www.inshr-ew.ro/* e-mail: office 2 inshr-ew.ro 


1. Iudaism, creştinism în antichitate, filiaţie, Biblia Ebraică şi Noul Testament. Răspândira 
evreilor în lume, în Imperiul Roman 


2. Primele prezenţe ale evreilor în Dacia Romană 

Cele mai vechi mărturii ale prezenţei unor evrei pe teritoriul de azi al României datează 
din sec. I-II. 

Documente epigrafice care atestă o prezenţă evreiască în Dacia romană (provincia 
romană care a urmat cuceririi Daciei de către Imperiul roman, în anul 106): 

- Inscripţii cu nume de persoane de origine iudaică. 

- O piatră de inel cu o inscripţie iudaică descoperită la Sarmisegetuza. 

- Obiecte cu simboluri iudaice. 

- Prezenţa cultelor orientale în Dacia romană. 

- Este atestată cantonarea în Dacia a unor unităţi militare aduse din Palestina. 


Alte mărturii: 

- Comparaţia pe care o face istoricul evreu Josephus Flavius (în Antichități iudaice) între 
modul de viaţă ascetic al esenienilor din deşertul ludeei şi acela practicat de membrii unei secte 
religioase dacice (Pleistoi). 

- Apostolul Andrei a răspândit evanghelia în ţara scițior/Scythia (Eusebiu din Cesarea, 
Historia ecclesiastica). Denumirea de „Scythia” în înţelesul ei general cuprinde nu doar părțile 
situate în nordul şi estul Pontului Euxin (Marea Neagră), ci şi Scythia Minor, adică Dobrogea. 
Apostolii au acţionat mai ales între evreii stabiliţi în diferite oraşe ale Imperiului roman. 

- 133-134. O monedă emisă în această perioadă de către Simon Bar Kochba (132-135), 
liderul mişcării de independenţă a evreilor față de Imperiul roman, a fost descoperită în anul 
1971 în săpăturile arheologice ale castrului de la Pojejena (în apropiere de Orşova). Moneda 
atestă cantonarea în provincia Dacia a unor legiuni romane în a căror componenţă se aflau şi 
evrei. 


3. Evreii în Evul Mediu în Ţările Române şi Transilvania 

Primele atestări ale evreilor în ţările române 

- 1300. cea mai veche menționare medievală a unei comunităţi evreieşti stabilite la 
Cetatea Albă. 

- 1473-1474. Evreul Isaac Beg, trimisul hanului/şahului Persiei Uzun Hassan (1453- 
1478) se găseşte la curtea lui Stefan cel Mare (1457-1504) pentru a negocia o alianţă între perși 
şi moldoveni împotriva turcilor. La curtea lui Stefan cel Mare se mai găsea şi medicul evreu al 
lui Mengli Ghirai (hanul Crimeei). 


Isaac-Beg. S-a aflat la curtea lui Ștefan cel Mare, în a doua jumătate a sec. XV, era trimisul 
lui Uzun Hassan, şahul Persiei; sub pretextul tratării domnului român, el făcea de fapt servicii 
de intermediere între Orient şi Occident în vederea organizării unei campanii antiotomane, 
derulând atât negocieri politice cât şi economice. În 1472 a plecat la Veneţia, unde a fost 
primit de doge, s-a întors în anul următor cu două scrisori adresate de şah lui Ştefan. A 
intermediat o corespondenţă similară şi cu Matia Corvinul. După unele surse, Isaac Beg a fost 
cel care a negociat ameliorarea relaţiilor dintre Ştefan cel Mare şi Matia Corvinul. 


- Sfârşitul sec. XV. Urmare a persecuțiilor din Spania şi Portugalia în partea de sud a 
României s-au stabilit evrei sefarzi. 

- 1550. Atestarea documentară a unei comunităţi sefarde la Bucureşti. Documentul 
menţionează 8 nume printre care şi al conducătorului comunităţii, David ibn Usa. 


In sec. XVII poate fi plasat începutul organizării moderne a comunităţii evreieşti 
din ţările române, cu rabini, hahami, sinagogi şi cimitire. 


Spre sfârşitul sec. XVII sunt amitite primele bresle ale evreilor. 

- 1656-1657. Preotul suedez Conrad Iacob Hildebrandt relatează despre existenţa unor 
comunităţi evreieşti la Iaşi, Soroca, Alba Iulia (Transilvania). 

- 1670. La Iaşi evreii ashkenazi veniţi din Polonia îşi construiesc propria sinagogă. 

- 1676-1677. În cimitirul evreiesc din Piatra Neamţ cea mai veche piatră de mormânt 
datează din aceşti ani. 


În 1646, domnitorul Matei Basarab donează o moşie în judeţul Teleorman lui Tanasie, 
despre care se spune că „au fost om străin, de altă ţeară şi de lege ovreiască” şi a fost botezat. A 
fost ridicat la rang de boier. Inainte de creştinare fusese haham, venit în Țara Românească cu 


treburi de negoţ. 


Pravilele (coduri de reglementări juridice şi eclesiastice) lui Matei Basarab (1632-1654) 
şi Vasile Lupu (1634-1653) — Pravila de la Govora (1640), Cartea românească de învăţătură 
(1646) şi Îndreptarea legii (1652) — au făcut o reglementare a situaţiei evreilor, după model 
bizantin; cu preocupări pentru convertirea evreilor. Evreu creştinat Anton Maria del Chiaro 
(Davide Taglia), secretatul de limbă latină al lui Constantin Brâncoveanu, menționează la 
începutul sec. XVIII restricțiile vestimentare pentru evreii valahi, comune cu cele otomane și ale 
convertiților (botezaților). 


Pravila de la Govora (1640), sub Matei Basarab în Valahia. Mai este cunoscută ca 
Pravila Bisericească sau Codul Mic, are prevederi antisemite: 


[...] Acela care se va mânji primind din mâna unui evreu fie vin, fie unt, pe care un creştin nu 
trebuie să le guste, are datoria să cheme preotul care să-l binecuvânteze, după care se va putea 
atinge de ele 

[...] Nu se cuvine să te ospătezi cu evrei şi cu eretici, nici să primeşti rămăşiţele ospeţelor lor. 
După cum nu se poate uni lumina cu întunericul, nu se cuvine să aşezi la aceeaşi masă creştini 
cu eretici sau cu evrei, nici să-ţi împarţi rămăşiţele care cad de la masa lor: azimă sau altceva. 
[...] Acela care se va ocupa cu treburi evreieşti şi care va posti sau se va ospăta cu ei, dacă este 
preot să fie interzis iar dacă e mirean să fie excomunicat. 

[...] Dacă evreul primeşte botezul şi dacă a făptuit greşeli de ruşine, toate nelegiuirile sale vor 
fi şterse prin această taină a botezului şi el va rămâne ca şi cum s-ar naşte a doua oară şi va 
putea deveni preot fără nici o greutate. 


4. Secolul al XVIII-lea drumul către modernitate 
Ţările române — loc de refugiu pentru evreii persecutați în Europa 


În ţările române evreii au putut să-şi ducă traiul tradiţional, fără închidere între zidurile 
ghetourilor şi fără măsuri restrictive împotriva lor. S-au bucurat de o libertate pe care au avut-o 
doar în Olanda. Nicio informaţie din sec. XVI-XVII nu descrie persecuții în masă contra 
evreilor sau pogromuri, în acest sens lumea medievală românească deosebindu-se net de cea 
vest-europeană. Până la 1700 nu au existat acţiuni represive în ţările române. Acestea au fost 
chiar locuri de refugiu pentru evrei, în faţa acţiunilor antievreieşti (printre care și pogromuri) 
care aveau loc atunci în regatul polono-lituanian. 


La începutul sec. XVIII evreii încep să fie acuzaţi şi în ţările române de omoruri rituale. 
Un exemplu este acuzaţia de omor ritual, din 1710, la Piatra Neamţ, judecată de Dimitrie 
Cantemir, care face dreptate evreilor acuzaţi fără temei. Acuzaţii similare şi incidente violente 
au avut loc la Roman (1714), Oniţcani (1783) sau Ploieşti (1815). 

- 1801. La Bucureşti acuzaţia de omor ritual a dus la descinderea mulţimii în cartierul 
evreiesc şi uciderea a zeci de evrei. 


Restricţii, vexaţiuni 

Statutul civic al evreilor din ţările române era marcat de calitatea lor de străini 
necreştini, supuşi privaţiunilor. Astfel, nu aveau acces la proprietatea funciară decât în cazul în 
care li se transfera o proprietate în schimbul unei datorii neachitate; mărturia lor în Justiţie — 
împotriva unui creştin ortodox — nu avea valabilitate; jurământul impus lor în justiţie prevedea 
deseori condiţii umilitoare; căsătoria mixtă cu un evreu nu era admisă, în schimb era admisă 
căsătoria cu un convertit la creştinism ş.a. 

În perioada fanariotă, evreii au avut parte de unele interdicții (între altele, ei nu aveau 
voie să cumpere imobile decât în anumite condiţii şi locuri), şicanări etc. Au existat cazuri de 
persecuții antievreieşti în Moldova (nu şi în Ţara Românească). Evreii au avut de înfruntat 
prejudecăţi religioase, care mergeau până la acuzaţiile de omor ritual aduse evreilor, acte de 
fanatism şi intoleranţă. 


5. Secolului al XIX-lea — revoluţia de la 1848 

Implicarea evreilor în marile momentele ale istoriei ţării 

O particularitate a instituţiei comunitare, a diferitelor instituţii religioase şi laice, a fost 
afirmarea sentimentelor patriotice faţă de statul român: binecuvântarea domnitorilor şi a regilor; 
respectarea sărbătorilor naţionale, ţinerea de slujbe religioase cu astfel de ocazii; implicarea, 
deşi nu erau cetăţeni, în războaiele României. 


Revoluţia de la 1848 

Primul eveniment de răsunet politic în care s-au implicat evreii din Moldova şi Țara 
Românească a fost revoluţia din 1848. Participarea a fost semnificativă prin personalitățile 
participante şi contribuţiile materiale acordate. 

Evreii au fost încurajați de revendicările programatice ale revoluţionarilor care promiteau 
acordarea de drepturi civice tuturor străinilor stabiliți în ţară. Proclamaţia de la Islaz (9/21 iunie 
1848), la articolul 21, prevedea „emancipaţia izraeliților şi drepturi politice pentru compatrioţii 
de altă credinţă”, iar Dorințele Partidei Naţionale în Moldova, programul apărut la Cernăuţi, în 
august 1848, elaborat de Mihail Kogălniceanu, la articolul 27 promitea încetăţenirea imediată a 
întregii populaţii evreieşti. 


27. Emancipaţia graduală a Israiliților Moldoveni 

Marele numer de Israeliţi străini veniţi in Moldova, ienoranța adăncă in care această stare se 
află, cere ca guvernul să se ocupe ne-adormit cu această chestie importantă pentru ţară; 
trebuie ca prin măsuri umane şi progresive, să se opereze cât mai in grabă fuzia Israeliţilor, şi 
prefacerea lor intr-o stare de cetăţeni folositori a statului. Articolul 27 din Dorinţele partidei 
naţionale în Moldova 


Pe scurt, poporul român, recapitulând, decretă: 
[...] 21. Emanciparea israeliților şi drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credinţă. 
Proclamaţia de la Islaz 


C. D. Rosenthal, participant activ la revoluţie. Născut la Pesta, în 1820. În 1842 s-a 
stabilit la Bucureşti. În iunie-septembrie 1848 a participat la revoluţia română din Bucureşti. A 
solicitat şi i s-a acordat cetățenia română, ca o recunoaştere a meritelor sale. După înfrângerea 
revoluţiei, a fost arestat împreună cu ceilalți conducători ai mişcării şi închis la Giurgiu şi 
Rusciuc. A plecat în misiune în Ardeal, pentru a sprijni mişcarea de unire a românilor. A fost 


arestat la Pesta, a fost torturat în închisoare şi a murit la 23 iulie 1851, ca martir al cauzei 
românești. 

Barbu Iscovescu (1816-1854), de asemenea participant la revoluţie alături de Rosenthal a 
contribuit la afirmarea funcției sociale a artei. Deşi au o tentă romantică, portretele pe care 
acesta le face personalităţilor politice exprimă angajarea sa în lupta pentru libertate şi identitate 
națională. După revoluţie s-a refugiat la Braşov, iar mai apoi la Belgrad unde a intrat în contact 
cu revoluționarii sârbi. În 1949 se găsea la Paris pentru studii. Aici a făcut mai multe copii ale 
portretelor domnitorilor români medievali. 


6. Secolul al XIX-lea tentative de emancipare: A.I. Cuza, Războiul de Independenţă (1877) 
şi participarea evreilor; Conferinţa de Pace de la Berlin 


Epoca Unirii 

Contextul: 

- 1849. După eşecul revoluţiei, a avut loc la Balta Liman o Convenţie prin care Rusia şi 
Turcia au stabilit statu quo de dinainte de revoluţie şi au numit domnitori pentru o perioada de 
şapte ani. 

În timpul Războiului Crimeei principatele sunt ocupate, mai întâi de către ruşi (1853- 
1854) şi apoi de către turci şi austrieci (1854-1856) 

Tratatul de la Paris (1856) şi Convenţia de la Paris (1858) consfinţesc sfârşitul 
protectoratului Rusiei asupra ţărilor române şi intrarea lor sub garanţia Marilor Puteri. Puterile 
garante au cerut stabilirea unor divanuri ad-hoc (adunări consultative) în care să fie reprezentate 
diferitele pături ale populaţiei, menirea lor fiind schiţarea organizării politice şi administrative a 
principatelor. 

- 16 martie 1857. Iuliu Barasch a elaborat Ruga israeliților pentru români, text ce urma 
a fi citit în sinagogile spaniole şi lehe în perioada când soarta principatelor române era în 
dezbaterea marilor puteri. 


- ianuarie- februarie 1859. Divanurile ad-hoc din ambele ţări aleg acelaşi domnitor, 
Alexandru loan Cuza. 


Acţiunile evreilor români pentru drepturi politice 


„Problema evreiască” în principatele române 

Evreii din România au fost ultimii din Europa care au obţinut drepturi de cetăţean, abia 
în 1919, la sfârşitul primului război mondial. Lupta pentru dobândirea egalităţii civice şi politice 
a fost purtată de evreii români înşişi, dar şi în străinătate, în Occident, de către personalităţi şi 
organizaţii evreieşti care au determinat propriile guverne să exercite presiuni asupra autorităţilor 
române. 

Adunările ad-hoc (1857) au discutat şi în legătură cu viitorul statut rezervat populaţiei 
evreieşti. 

În Țara Românească, Adunarea ad-hoc a acceptate principiile generale sugerate de marile 
puteri, ceea ce însemna o recunoaştere implicită a egalităţii în drepturi religioase, civile şi 
politice a populaţiei evreieşti cu românii. 

În Moldova, însă, în Adunarea ad-hoc au triumfat vederile potrivit cărora drepturile 
civile şi religioase trebuiau acordate doar creştinilor. 

Ca urmare, Convenţia de la Paris (19 august 1858), în art. 46, stabilea că doar riturile 
creştine beneficiază de drepturi politice. Ea lăsa, aşadar, la latitudinea românilor stabilirea de 
drepturi politice pentru populaţia necreştină din principate. Evreii au cerut drepturi egale cu 
ceilalți locuitori ai ţării. 


Politica domnitorului Alexandru loan Cuza în problema evreiască 

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a acordat evreilor, în anumite condiţii, 
drepturi comunale prin Legea comunală din 31 martie 1864, art. 26, iar Codul civil din 1864, în 
art. 9 şi 16, făcea posibilă naturalizarea unor categorii de evrei. A fost adoptată calea 
„emancipării treptate”, care însemna o naturalizare condiţionată. Prevederile legilor numite nu 
au fost însă aplicate. Fruntaşii evreilor s-au aflat în contact cu domnitorul în chestiunea 
emancipării coreligionarilor lor. 

- 3 iulie 1862. Guvernul încetează să se mai implice în organizarea comunităților 
israelite. Deşi aparent părea un câştig în privinţa autonomiei, consecinţa a fost diluarea statului 
legal pe care autoritatea statului îl oferea. 


Internaţionalizarea problemei evreieşti din România 

Chiar de la naşterea României moderne, la mijlocul sec. XIX, problema evreilor români 
a avut o dimensiune internațională. Ministrul de Externe al Franţei, contele Walewski, a 
intervenit pe lângă Conferinţa de Pace de la Paris din 1858, la cererea baronului Rotschild, 
pentru ca în viitoarea organizare internă a principatelor române toţi locuitorii să fie egali în faţa 
legii, fără deosebire de origine şi religie. 

Tratatul de pace de la Paris (martie 1856) prevedea, la articolul 23, asigurarea în 
principatele române a deplinei egalităţi a cultelor, lăsându-se viitoarelor Adunări ad-hoc misiune 
revizuirii în acest sens a Regulamentelor Organice, potrivit voinţei românilor. 

Principala organizație evreiască din străinătate angajată în sprijinirea evreilor din 
România, inclusiv pe calea protestelor adresate oficialităților româneşti sau a intervențiilor pe 
lângă cancelariile străine, a fost Alianţa Israelită Universală. Alte organizaţii evreieşti din 
străinătate: Anglo-Jewish Association, Israelitische Allianz din Viena, Board of Delegates of 
American Israelites. 

Personalități evreieşti care au intervenit în favoarea evreilor români: Adolphe Issac 
Cremieux (fost ministru al Justiţiei în guvernul provizoriu al celei de-a Doua Republici şi 
fondator al Alianţei Israelite Universalte), Moses Montefiori (cea mai prestigioasă personalitate 
a iudaismului englez), Gerson von Bleichrâder (bancher şi consilier al cancelarului Bismark), 
Benjamin Franklin Peixotto (consulul S.U.A. în România, 1870-1876). 


1866 

10 mai 1866. Prinţul Carol ajunge la Bucureşti şi îşi formează primul guvern. Un 
obiectiv imediat pentru viitorul rege a fost elaborarea unei Constituţii. În acest context evreii au 
sperat ca noua Constituţie să le ofere egalitatea în drepturi cu ceilalți locuitori ai ţării. 

În urma intervențiilor internaţionale guvernul a înaintat parlamentului un articol al 
viitoarei Constituţii favorabil dezideratelor evreilor: „Calitatea de român se capătă, se 
păstrează şi se pierde potrivit regulilor stabilite prin legile civile. Religia nu poate fi o piedică 
la dobândirea calităţii de cetățean”. 

16 iunie 1866. Comitetul responsabil cu redactarea Constituţiei modifică respectivul 
articol: „Religia nu poate fi un obstacol la împământenire în România. În ce priveşte pe evreii 
stabiliți mai înainte în România, o lege specială va reglementa admiterea lor treptată la 
împământenire”. 

18 iunie 1866. În timpul şedinţei Parlamentului care trebuia să se hotărească asupra 
variantei finale a respectivului articol s-a pornit o manifestaţie împotriva acordării de drepturi 
civile evreilor care s-a transformat într-u adevărat protest antisemit. Respectivul articole a fost 
retras. 

21 iunie 1866. A fost adoptat articolul 7 din viitoarea Constituţie care închidea practic 
drumul către emancipare al evreilor şi deschidea calea unui şir lung de discriminări: Calitatea de 
român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în conformitate cu regulile enunțate prin legile 
civile. Numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român. 


1877 

24 aprilie 1877. Izbucneşcte războiul ruso-turc. România, încă stat vasal Imperiului 
Otoman a permis trupelor ţariste trecerea pe teritoriul ei şi s-a alăturat chiar în confruntări. 

10 mai 1877. România şi-a declarat independenţa faţă de Imperiul otoman. În luptele din 
vara şi toamna anului 1877 contribuţia adusă de către armata română a fost de multe decisivă 
pentru înfrungerea turcilor. 

În 1877 în întreaga ţară s-au creat comitete evreieşti, s-au lansat chemări (de exemplu, 
Apelul femeilor israelite din Capitală), care îndemnau la sprijinirea materială a campaniei 
militare, în folosul răniților. 

În timpul campaniei din 1877-1878 au fost înrolați 883 de soldaţi evrei, unii dintre ei 
fiind decoraţi pentru merite ostăşeşti. În ţară, comunităţile şi societăţile evreieşti au contribuit la 
efortul de război, au organizat ambulanţe şi au sprijinit spitale. Bănci evreieşti au făcut donaţii 
pentru armată. 

3 martie 1878. A fost încheiat la San Stefano tratatul de pace între Rusia şi Turcia. 
România nu a fost invitată. Turcia recunoştea independenţa noului regat, în schimb, Rusia 
primea 3 judeţe din sudul Basarabiei, oferind drept despăgubire o parte din Dobrogea. 

Aranjamentul din urma păcii a nemulțumit Marile Puteri şi s-a ajuns ca în iunie 1878 să 
fie deschise lucrările Congresului de la Berlin care urma să stabilească modificările ce aveau să 
fie făcute hotărârilor luate la Paris în 1856. 

Organizațiile evreieşti internaționale (Aliance Israélite Universelle, Anglo-Jewish 
Association, Israelitiche Allianz) au început o adevărată campanie de susţinere a cauzei 
emancipării populaţiei evreieşti din România, în contextul mai larg al situaţiei evreilor din 
Balcani. Rezultatul a fost impunerea drept problemă centrală în lucrările congresului a egalităţii 
drepturilor tuturor locuitorilor unui stat, fără deosebire de apartenenţa religioasă. României îi era 
practic condiţionată recunoaşterea independenţei de către întreaga comunitate internațională de 
modificarea articolului 7 din Constituţia din 1866. 


În România, deosebirea de credinţe religioase şi de confesiuni nu va putea fi opusă nimănui 
ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi 
politice, admiterea în slujbe publice, funcţii şi onoruri sau exercitarea diferitelor industrii şi 
profesiuni în orice localitate. 

Libertatea şi practicile exterioare ale tuturor cultelor sunt asigurate tuturor supuşilor Statului 
român, precum şi străinilor, şi nu se va pune nici o piedică organizării ierarhice a diferitelor 
comuniuni şi nici raporturilor cu conducătorii lor spirituali. 

Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România pe picior de 
egalitate perfectă, fără deosebire de religie. Articolul 44 din Tratatul final al Congresului de 
la Berlin 


După turnee diplomatice de amploare şi nenumărate încercări de a obţine recunoaşterea 
independenţei fără introducerea principiului enunțat în articolul 44 în Constituţia României, 
precum şi după dezbateri şi rezistenţe crâncene ale multora dintre oamenii politici ai vremii, cu 
privire la formula care urma să înlocuiască articolul 7 din Constituţie, la 7 octombrie 1879 a 
fost adoptat noul articol. Deşi accepta principiul stabilit la Berlin în 1878 se enunţa că 
naturalizarea nu se poate acorda decât printr-o lege, deci votată de Parlament, iar naturalizarea 
urma să se acorde individual. 


7. Viaţa comunitară: aşchenazi, sefarzi, neologi, ortodocşi (secolele XVI-XIX) 

Sistemul de organizare a comunităţilor evreieşti 

Breasla 

Breasla era principala formă de organizare a evreilor din Moldova şi Țara Românească. 
(În Transilvania: compania.) Organizarea evreiască, fie că se numea breaslă, companie sau 
Kahal, avea la bază, în toată diaspora europeană, acelaşi principiu de constituire comunitară, 
religioasă şi etnică. Domnitorii români au tolerat şi chiar sancționat — prin hrisoave — existenţa 


breslei etnice evreieşti, cu structura ei organizatorică, cu hahambaşii şi staroştii din fruntea ei. 
Hrisoavele domneşti din sec. XVIII consfinţesc statutul de autonomie al breslei evreilor. 


Am dat evreilor pământeni din oraşul Bucureşti, după vechile obiceiuri pe care ei le-au 
respectat până acum şi după cererea pe care ne-au înfăţişat-o, autorizaţia de a tăia vitele de 
care au nevoie pentru consumul lor, autorizaţie dată numai lor, şi nu evreilor străini, care vor 
trebui să cumpere carne de la evreii pământeni; deci numai evreii pământeni au dreptul de a 
pregăti carne caşer şi a o vinde evreilor străini. (Hrisov dat de loan Caragea în 1817) 


Hahambaşia 

Viaţa comunitară a evreilor din Moldova şi Țara Românească era dominată, începând cu 
prima parte a sec. XVIII, în primul rând de Hahambaşie, instituţie comunitară având în 
frunte pe Hahambaşa, capul religios şi moral al obştii. Harambaşia reprezenta forul suprem 
de conducere civilă şi religioasă a obştii din principatele române. (Corespunzător, în 
Transilvania: Landesrabinatul.) 

- 1719. Poarta otomană instituie Hahambaşia, aceasta având un caracter ereditar. Titlul 
de Hahambaşa a fost conferit rabinului Naftali Cohen (1649-1719), mare erudit şi cabalist în 
acelaşi timp. Naftali Cohen nu a ajuns însă să fie instalat în calitate de Hahambaşa, fiindcă a 
decedat chiar în anul când i se dat această funcție. 

- Până în anul 1780, sediul Hahambaşiei se afla la Iaşi, având sub jurisdicţia sa şi 
comunitatea din Bucureşti, unde era reprezentat prin vechilul de Hahambaşa. 

Primul Hahambaşa atestat documentar este Marele Rabin Beţall din laşi, descendent din 
familia Naftulovici (nepotul lui Naftali Cohen). Rabinul Beţall a păstorit probabil în anii 1724- 
1743. Beţall a murit în octombrie 1743. Fiul său, I7hac, a fost investit cu titlul de Hahambaşa al 
Moldovei, având drept de jurisdicție şi asupra obştii din Țara Românească: „Başhaham a toată 
breasla jidovească din Moldova şi Muntenia” (hrisov domnesc, 1743). Hahambaşii judecau 
pricinile între evrei, iar dacă evreii nu se arătau mulţumiţi de judecată, puteau apela la Divan 
(adunare cu atribuţii politice, administrative şi juridice care funcţiona pe lângă tron). 

Mărturiile epocii pomenesc şi de existenţa unor rabini şi hahami locali. Documentele 
amintesc şi de tribunalul rabinic (Ber-Din), care rezolva pricinile de judecată între evrei. Dădea 
pedepse pentru încălcareaa normelor religioase, pentru datorii neonorate, pentru neachitarea 
unor taxe comunitare etc. 

- 1834. Instituţia Hahambaşiei a fost desfiinţată. 


Evreii sefarzi în Bucureşti 

- Prima mențiune despre prezența stabilă a unor comercianţi sefarzi la Bucureşti, 
provenind din responsele marelui rabin din Salonic, Samuel de Medina, datează din 1550 
(relatarea morţii unui negustor la Dridu), deși s-ar putea să fie vorba despre un negustor în 
tranzit. 

- 1559: Prima menţiune despre o comunitate sefardă stabilă în București se află în 
corespondenţa celebrului Iosef Caro, rabin la Nicopole. Numele a doi dintre martori apar şi în 
responsa lui Samuel de Medina, din 1550, deci martorii locuiau de cel puţin nouă ani la 
Bucureşti. 

- 1714 Din ordinul domnitorului Ştefan Cantacuzino a fost dărâmată sinagoga sefardă 
din Mahalaua Popescului (Jigniţa). Ceea ce înseamnă că exista o comunitate cu toate instituțiile 
sale: cimitir, sinagogă (cu atribuţii comunitare, religioase şi de învățământ confesional), baie 
rituală, societate de înmormântare, societăţi de binefacere pentru orfani, fete sărace, văduve şi 
bolnavi încă din sec. XVII. 

- 1716: cea mai veche piatră tombală din cimitirul de pe strada Sevastopol. Comunitatea 
se concentrase în zona Mavrogheni. 


Aici zace omul superior, conducătorul oraşului, renumitul B. Mordehai, fiul răposatului Rabbi 
Iehuda de fericită memorie. Decedat la 10 Kislev, anul 5476. Fie ţărâna-i uşoară. 
Odihnească-se în rai. Amin! (epitaful de pe piatra tombală a lui B Mordehai, conducătorul 
obştii evreieşti, fotografiată de către F. Dame la începutul secolului XX) 


7 


- 1730: Nicolae Mavrocordat recunoaște oficial Comunitatea Evreilor spanioli din 
Bucureşti 

- 1818: începe construcția Templului Mare Spaniol (Cahal Grande) în locul sinagogii 
demolate în sec. XVIII, pe strada Negru Vodă. Va fi distrus de legionari în 1941. 


Migraţia aschenazilor 

Aschenazii s-au stabilit nu doar în Moldova, ci şi în Țara Românească. Bucureştii de la 
sfârşitul sec. XVII „se reimpopulă mai cu seamă cu aşchenazim. Noii veniţi aduseră cu dânşii 
familiile lor şi organizară după sistemul polonez, alcătuind adică o corporaţiune autonomă în 
frunte cu un staroste ales şi confirmat de stăpânire. Breasla jidovilor a fost înregistrată şi la laşi 
fiind organizată cu staroşti aleşi de toată obştea alături de capul spiritual: rabinul” (Halevy). 

- 1694-1701. În Condica visteriei lui Constantin Brâncoveanu sunt înregistrate taxele 
plătite de breasla jidovilor. 

La sfârşitul sec. XVIII s-au înfiinţat de târguri pe unele moşii din Moldova cu 
participarea evreilor: Vlădeni (1792), Şoldăneşti (1780), Târgu-Frumos (1763), Fălticeni 
(1780). În baza unui contract încheiat între boierul proprietar de moşie şi particulari, 
comercianții şi meşteşugarii evrei populau noua localitate. 


Breşă în organizarea tradițională 

Regulamentele organice (din 1831-1832) au modificat starea juridică a evreilor din 
principate. Un articol stipula că pământeni nu mai puteau fi decât persoanele de religie creştină. 
Astfel, necreştinii (adică evreii) nu mai beneficiau de drepturile civice şi politice ale 
pământenilor. Prin această prevedere regulamentară, evreii, în bloc, chiar şi aceia care mai 
înainte se bucuraseră de indigenat, intrau automat în categoria „străinilor”. De asemenea, 
Regulamentul organic a introdus interdicția pentru locuitorii evrei de a poseda şi lucra pământ în 
principate. 

În perioada regulamentară (1831/1832-1856) au fost introduse unele restricţii la adresa 
evreilor. Au fost luate măsuri de limitare a imigrării evreilor în Moldova. 


Este netăgăduit că jidovii ce sânt împrăştieţi prin Moldova, al cărora număr creşte din zi în zi 
şi cea mai mare parte din ei trăiesc cu vătămarea interesurilor pământenilor, folosindu-să de 
toate mijloacile spiculaţiilor cu scăderea industriei şi fericirii obşteşti. Spre vindecarea, încât 
să poate, a aceştii neincuviinţării, comisiile vor însămna în foaia înscrierii: starea şi 
meşteşugul fieşcăruia jidov, pentru că acei ce nu vor avea vreo stare sau meşteşug şi carii, 
fără a urma vreun meşteşug folositori, ar trăi fără căpătâi, să fie depărtaţi din ţară şi nici 
alții aseminea să nu mai poată intra în Moldova. Articolul 94 din Regulamentul organic al 
Moldovei 


Regulamentele organice au făcut şi o reorganizare a comunităților evreieşti. Prin art. 57, 
comunitățile nu se mai intitulau, ca mai înainte, „breasla jidovilor” sau „breasla ovreilor”, ci 
„națiunea evreiască”, în acord cu noul ei statut de populaţie străină. Autoritatea fiscală şi juridică 
a vechilor bresle era anulată. Instituţia starostelui sau „hahambaşei” era înlocuită cu o comisie 
de 10 persoane alese de comunitate, denumită epitropie. Şeful spiritual al întregii comunități, 
Marele rabin, nu mai era nici el numit de domnitor, ci ales de comunitate. Aceste organe alese 
funcționau după prescripții inspirate de decizii guvernamentale. Aceste transformări s-au 


petrecut atât în Muntenia cât şi în Moldova. 


Organizarea evreilor, 1843-1918 

- 1843. S-a înfiinţat Obştea Evreilor Lehi Pământeni (O.E.L.P.), care, după tranformări 
organizatorice, a devenit principala comunitate a evreilor bucureşteni, fiind şi cea mai 
importantă organizaţie a evreimii din ţările române. Două sinagogi dintre cele mai importante au 


fost construite din inițiativa şi cu sprijinul O.E.L.P.: Sinagoga Mare şi Templul Coral, ambele în 
Bucureşti. 

- 1857. S-a fondat Templul Coral din Bucureşti, sub titulatura de „Comunitatea Cultului 
Israelit”. Scopul acestei instituţii era limitat la clădirea unui templu modern, a cărui piatră de 
temelie a fost pusă la 21 iulie 1857. În Templul Coral se oficia după ritul occidental, respectiv 
expresie a curentului modernizator în viaţa religioasă evreiască. 

- 1874. O.E.L.P. se autodizolvă încheindu-se astfel o perioadă din istoria comunității 
evreieşti din Bucureşti. 

- 1874. S-a constituit congregația Templului Coral care a înlocuit O.E.L.P. 

- 1895, cu aprobarea Ministerului Cultelor, congregația Templului Coral a căpătat 
titulatura de „Comunitate”. Comunitea Evreilor de Rit Occidental din Bucureşti care a 
funcționat până în 1919. 


Viaţa religioasă. Curentele spirituale (secolul XIX) 

Cele două curente spirituale care s-au manifestat în sec. XIX la evreii din estul Europei, 
inclusiv la evreii din România, au fost Haskala şi Hassidism, care ambele au contribuit la 
slăbirea societăţii tradiţionale evreieşti. Haskala a marcat începutul unor mutații în toate 
domeniile. Ea s-a manifestat cu puţină intensitate în comunitățile evreieşti din Moldova, mult 
mai ataşate de valorile şi tradițiile hassidice. 

Există teoria conform căreia hasidismul s-a născut în spaţiul Moldovei (Moshe Idel). 
Tot în acea epocă, la mănăstirea Neamţ s-a născut noul isihasm, fenomen înrudit cu hasidismul, 
iar în această provincie trăia un număr mare de evrei. Cu toate acestea, hasidismul este şi o 
mişcare contemporană importantă între evreii ortodocşi din întreaga lume, milioane de oameni 
fac pelerinaje anuale la Uman (Ucraina), loc sfânt al hassidismului. 


Convertiri la creştinism 

Convertirile la creştinism (mai ales la ortodoxie) ca expresie a mişcării modernizatoare 
în interiorul populaţiei evreieşti. 

Trebuie menţionaţi şi evreii mesianici, cei mai importanţi trăind în Basarabia, înainte şi 
după 1918: Iosif Rabinovici (Joseph Rabinowitz) (1837-1899) — care a întemeiat în 1884 
mişcarea religioasă numită „Israeliţii Noului Legământ” — şi Leon Averbuch — conducătorul 
Comunităţii Evreilor Creştini din Chişinău. 


Inceputurile vieţii comunitare evreieşti în Transilvania 


Încă înainte de 1623 apar evrei sporadic în spaţiul carpatic, mai precis în Transilvania, 
dar prezenţa lor de lungă durată nu este atestată de documentele vremii. Serviciile lor medicale 
au fost solicitate de principii Ardealului, ca Ştefan Bocskai, Băthoreştii sau mai târziu de 
Gheorghe Rákóczy I. Au făcut comerţ cu regiuni centro-europene, trecând prin teritoriul ţării, 
dar nu s-au stabilit aici. 


- 1552- 1718. Banatul ajunge sub dominație otomană. Se ştie că o parte dintre evreii 
sefarzi izgoniți din Spania au ajuns în spaţiul Mediteranei de Est şi au fost favorabil primiţi de 
către Constantinopol, de sultani. Ei au avut posibilitatea de a se mişca relativ liber pe teritoriul 
imperiului în creştere. Există mărturii despre prezenţa evreilor în teritoriile ocupate. Evreii 
însoțeau de multe ori trupele fie în calitate de medici, sfetnici, obuzieri, meşteşugari, oferind 
serviciile lor conducătorilor oştirilor. In aceasta perioadă Banatul are o prezenţa evreiască mult 
mai frecventă decât în Transilvania vremii. 


Evreii din Constantinopol, o colonie puternică şi larg populată, au ajutat ambasadele 
puterilor europene acreditate pe lângă sediul sultanilor în funcționarea şi menţinerea legăturilor 


diplomatice, financiare — schimb de bani, cumpărături, obiecte lux, mirodenii, pe seama 
principelui, a marii nobilimi sau al familiei princiare. 


Astfel un evreu, cu numele Iosif, a fost de mare ajutor pe lângă Casa ardelenească pe la 
mijlocul secolului al 17-lea, atunci când solii principelui Transilvaniei au ajuns la poarta 
otomană aducând impozitul datorat sultanului. (A ajutat la schimburile comerciale, la achiziţii, 
la aprovizionarea „ambasadei”, a mijlocit legături către funcționarii mai mici sau mai mari ai 
Porții Otomane, a indicat măsura bacşişului pentru coruperea dregătorilor, a servit drept 
interpret. etc.) 


Aşezarea primilor colonişti evrei pe teritoriul propriu-zis al Transilvaniei, mai precis la 
Alba Iulia, este în legătură cu evreii din capitala otomană. 


- 1623. Principele Gabriel Bethlen (1613-1629), la solicitarea doctorului Abraham Salsa 
din Istanbul, a emis o diplomă privilegială pentru nişte negustori evrei din Imperiul otoman. Cu 
siguranţă, aceştia făceau parte din categoria evreilor sefarzi (de rit spaniol). Nu ştim câţi s-au 
folosit de acest privilegiu de a face comerţ nestingherit în imperiul otoman şi în Ardeal, precum 
şi cu regiunile învecinate. Ştim însă că au primit dreptul de a se aşeza şi a construi locuinţe 
durabile pe teritoriul oraşului princiar. Nu au fost incluşi, separați într-un ghetou, după modelul 
vest-european, nici nu li s-a interzis purtarea hainelor „creştineşti”. Restricţia de vestimentaţie s- 
a referit mai mult, aşa cum rezultă din regulamentul oraşului Alba Iulia, la îmbrăcarea unor 
costume scumpe şi luxoase. Nu au purtat semne „jidoveşti” asemenea evreilor din Europa 
(pălărie specială sau haine de culoare stridentă). Au avut dreptul să construiască un lăcaş de cult, 
şi era liberă exercitarea cultului mozaic intra muros. 


Rezidenţa la Alba Iulia, odată cu creşterea comunităţii, a devenit un inconvenient spre 
sfârşitul secolului al XVII-lea. Evreii doreau să iasă din oraş şi şi-au căutat un trai decent pe o 
arie tot mai largă în Transilvania, în ciuda interdicţiilor. 


Secolul al XVIII-lea. Destrămarea regatului Poloniei a avut drept consecință emigrarea 
evreilor spre Moldova, Transilvania, Cehia sau Slovacia, spre teritoriile dominate de Habsburgi 
ale Ungariei. Noii veniţi erau aşkenazi, care întreceau cu mult numărul sefarzilor aflați deja pe 
teritoriul Transilvaniei. Acest val de imigrări a populat printre altele Maramureşul, părțile 
Sătmarului cu o populaţie iudaică destul de numeroasă. Au ajuns şi la Alba Iulia, unde au dublat 
sinagoga din localitate, astfel sub acelaşi acoperiş funcţiona un lăcaş de cult aşkenazi şi unul 
sefard. 


Pentru celelalte regiuni mărginaşe (aşa zisul Partium Regni Hungariae) aflate sub 
cârmuirea directă a Consiliului Regal Locumteneţial al Ungariei sau în cazul Banatului eliberat 
de sub turci sub cârmuire militară subordonată direct Vienei, situaţia a fost puţin diferită de cea 
din Transilvania. 


- 1790. Admiterea evreilor în oraşe s-a petrecut în ultimul an de domnie a lui Iosif al Il- 
lea. Anterior acestei date în unele oraşe ca Oradea sau Timişoara ei se aflau sub protecția 
comandantului militar al garnizoanei locale. Evreii din Banat au avut şi o organizaţie proprie în 
frunte cu un Judex Judaeorum — adică un jude al evreilor. 


Există date despre unele cazuri în care marii nobili au adus şi au fondat o întreagă 
colonie de evrei pe moşiile lor, cum este de exemplu cazul conților Károlyi din Carei (1724 şi în 
anii următori), au construit pentru evreii de curte o sinagogă de lemn. 


10 


Apropierea evreilor de nobilimea maghiară liberală a creat o „simbioză” unică în Europa 
Răsăriteană. Această nobilime şi păturile burgheze liberale, revoluționare în ajunul revoluţiei, au 
fost în favoarea emancipării într-o măsură mai mare sau mai redusă a evreilor. 


- august 1849. Dieta de la Seghedin hotăra recunoaşterea egalităţii în drepturi a evreilor 
din Ungaria şi Transilvania. Paşi asemănători, măsuri cvasi-identice au fost făcute cu decenii 
mai de vreme şi de Franţa sau Prusia, de unde s-au inspirat liberalii maghiari. 


Ideea lui Iosif al II-lea — o idee tipic iluministă, transformarea societăţii evreieşti într-o 
societate lucrativă, complexă din punct de vedere al ocupaţiilor, şi modernizarea concepţiei 
membrilor lor prin educație practică şi ştiinţifică — a prins rădăcini. Şcolirea evreilor a prins 
contururi, a fost organizată o întreagă reţea de instituţii educative, şcoli şi preparandii pentru 
formarea cadrelor didactice destinate şcolile israelite. Au fost tipărite manuale, s-a pus un 
accent pe învăţarea limbii germane, înlocuirea idişului, evreilor li s-a impus acceptarea de 
nume de familie germane. Acesta s-a făcut pe baza unei plăți modice, dintr-un set de nume 
eligibile. Măsura a întrat în vigoare de la 1 ianuarie 1787. Primii studenţi evrei au fost admişi 
la universităţile Imperiului la Viena (1785) şi apoi şi la Pesta (1802). Evreii s-au îndreptat cu 
precădere spre medicină şi mai apoi spre învăţământul superior mecanic, ingineresc, muzical 
şi spre Handels-Akademie din Viena (şcoala superioară de comerţ). Aceste instituţii au emis 
diplome valabile pentru tot imperiu, şi au asigurat posesorilor lor posibilitatea exercitării 
unor profesii bănoase aşa zise libere. 


Valul reformelor a atins şi miezul vieţii evreieşti de până atunci — cultul religios. Ideea 
provine din interiorul comunităţii din Arad. Rabinul Aron Chorin (1789-1844) a adus o serie de 
inovaţii în domeniul formal al cultului (de ex. predica în germană sau maghiară, chiar şi pentru 
unele rugăciuni, aşezarea femeilor în bănci separate dar la acelaşi nivel cu bărbaţii în sinagogă, 
invitarea creştinilor la slujbele evreieşti, introducerea orgii etc) fără să atingă miezul teoretic al 
cultului, şi a reuşit să convingă enoriaşii din Arad. 


S-a creat o întreagă mişcare care apoi s-a propagat spre vest în primul rând, atingând mai 
ales comunităţile aşkenaze care proveneau din Europa Centrală, adică din Cehia şi Austria. 
Ulterior după 1868 acest curent a contribuit la rândul său la divizarea evreilor în adepţi ai 
cultului neolog şi ortodox, adică conservator-tradiționalist. 


Un fenomen aparte îl reprezenta secta sabatarienilor din Secuime: ţărani secui care în urma 
reformei religioase au trecut la iudaism — fără evrei, chiar înaintea venirii evreilor în Ardeal. 
Ei au persistat în această stare de credinţă şi cult în limba maghiară în ciuda încercărilor de 
atragere forţată la aşa zisele religii recepte, acceptate de sistemul transilvănean de toleranță 
(catolică, protestantă-calvină, luterană sau unitariană). În 1868, ei optat pentru statutul de 
evrei şi au intrat în confesiunea mozaică recunoscută. Şi-au păstrat credinţă până în ajunul 
Holocaustului sau au preferat moartea camerelor de gazare. Centrul lor era Bezidul Nou şi la 
Sângeorzul de Pădure (azi în judeţul Mureş). Au fost descoperiţi de savantul rabin neolog 
Samuel Kohn în anii '80 ai secolului al 19-lea, şi redescoperiţi pentru lumea iudaică de către 
Moses Gaster la începutul anilor '20 ai secolului trecut. 


Evreii din Transilvania au fost organizaţi de către Guberniul Transilvaniei şi de 
cârmuirea vieneză într-un organism formal, dar puţin viabil al Marelui Rabinat de la Alba Iulia 


11 


în frunte cu un mare rabin (Ober-Rabbiner), care doar pe hârtie avea jurisdicție asupra tuturor 
evreilor stabiliţi în comitatele (unitate administrativă) din Ardeal. În realitate, fiecare comunitate 
s-a organizat de sine stătător, cvasi-independent, după modelul medieval, în frunte cu un 
conducător religios, alegând sau aducând rabini din localitățile Imperiului. 


O comunitate se putea considera pe deplin legală din punct de vedere iudaic, atunci când 
avea 10 bărbați maturi, dacă funcţiona o şcoală Talmud-Tora, dacă dispunea de baie rituală, 
lăcaş de cult şi cimitir şi dacă membrii săi respectau întru-totul legile caşeratului. De obicei, erau 
sub protecţia formală a puterii locale, căruia îi plăteau o taxă de apărare (schurz-geld). 


Cele mai populate comitate au fost în ajunul revoluţiei din 1848: Bihor, Satu Mare, 
Maramureş, Arad, Timiş, Solnocul de Mijloc şi Solnocul Interior, Dăbâca şi Mureşul. Cele mai 
puţin populate de către evrei se aflau în părţile locuite de saşi (Kânigsboden, Sachsenland) şi de 
secui. Motivele sunt diferite: pe când comitatele erau dominate de moşii relativ întinse unde 
prezenţa evreilor era benefică pentru circulația mărfurilor şi arendarea loturilor, până atunci în 
Sachsenland saşii se ocupau de secole de comerţ şi erau meşteşugari vestiți şi iscusiţi, evreii ar fi 
reprezentat pentru ei o concurență nedorită şi ar fi însemnat bulversarea status quo-ului 
economic conservator. Autoapărarea intereselor economice săseşti se îndrepta şi împotriva 
armenilor, aromânilor şi grecilor, începând din secolul al 18-lea. 


In ceea ce priveşte Ținutul Secuilor, scaunele (unitate administrativă secuiască) 
reprezentau o pondere neînsemnată în economia țării; ţinutul rămăsese mult în urmă şi nu 
prezenta — cu excepţia Scaunului Mureş — o atracţie prea mare pentru întreprinzătorii evrei. 


De la revoluţia paşoptistă până la compromisul austro-ungar 


Revoluţia din 1848-1849 a antrenat şi pe evreii din Transilvania şi Banat în evenimentele 
militare şi politice. Interesul lor era participarea alături de forțele progresiste maghiare care 
promiteau libertate personală, emancipare şi distrugerea constrângerilor economice feudale. 
Mulţi s-au înrolat în detaşamentele militare ca voluntari sau au făcut parte din gărzile naționale. 
În armata lui Lajos Kossuth (1802-1894, liderul revoluţionarilor maghiari în 1848-1849) evreii 
au fost prezenţi într-un număr mult mai mare decât ponderea lor în populaţia Ungariei. 


Sfârşitul elanului revoluţionar a însemnat o turnură majoră în viaţa evreilor din această 
provincie istorică. 


- 1850. Autorităţile austriece au procedat la reorganizarea vieţii economice a provinciilor 
dominate, evreilor li s-a permis mutarea în localități urbane, au liberalizat circulația 
pământurilor şi imobilelor în general, au început sprijinirea industrializării, au dat mult mai des 
permisiuni de fondare de întreprinderi meşteşugăreşti, manufacturi şi chiar de fabrici. 


Evreii din Transilvania şi Banat au început mai întâi să prelucreze produsele agricole: 
cereale şi fructe, plante textile şi industriale, au fondat fabrici de spirt, de amidon, de oţet, mori 
şi brutării, au arendat măcelării. Au fondat mici uzine pentru producerea uleiurilor vegetale, 
bere, ţesătorii, fabrici pentru prelucrarea lemnului. 


La oraşe, unde încă exista puterea — este adevărat tot mai slabă — a breslelor ei se ocupau 
de tot felul de meşteşuguri, mai ales cele care erau până atunci rare sau lipsiseră din peisajul 
atelierelor mici şi mijlocii. Astfel cizmarii confecţionau cizme speciale pentru portul festiv, 
croitorii — haine de modă, negustorii erau de galanterii şi de mirodenii. 


12 


Evrei au confecționat şi au comercializat toate mărfurile din care se putea spera la un 
câştig cât de cât profitabil. Acestea însă nu-i menajau pe ei de falimente şi crize. Astfel clasa 
celor bogaţi şi săraci a început să fie tot mai vizibilă şi accentuată. Pauperizarea maselor 
evreieşti era un fenomen obişnuit. Solidaritatea evreiască a născut însă organizaţii de caritate şi 
ajutor reciproc. 


Un mijloc de a scăpa de sărăcie şi de nevoi rămânea emigrarea spre America sau spre 
Europa de vest. Este adevărat, emigrarea nu a fost masivă ca în cazul Rusiei sau României, 
situaţia evreilor din Austro-Ungaria era incomparabil mai bună decât a confraţilor lor din ţările 
amintite. Nici sionismul nu a cucerit atâtea minţi şi inimi ca în alte state, deşi profeţii, părinţi 
sionismului s-au născut în Ungaria, ca de exemplu Theodor Herzl sau Max Nordau. 


În mediul rural evreii au continuat să aibă ocupaţii de cârciumari, negustori sau arendași, 
însă este specifică acestei perioade îndreptarea lor tot mai accentuată atât către oraşe. Ei ajung să 
reprezinte în majoritatea oraşelor mari aproape 20-30 % din populaţia localității (Sighetul 
Marmaţiei, Oradea, Timişoara, Arad, Lugoj, Cluj, Gherla, Târgu Mureş, Reghin, mai apoi 
Gheorgheni, Tulgheş, Alba Iulia, Beiuş, chiar Braşov şi Deva). 


În oraşe creşte numărul evreilor care sunt angajaţi ai unor firme, funcţionari privaţi şi 
publici, profesori, profesori universitari după fondarea universităţii din Cluj (1871). Au propriile 
lor prăvălii, magazine, ateliere. De obicei în fiecare oraş există un „cartier evreiesc”, adică în 
jurul sinagogii şi al instituţiilor comunitare, străzi frecventate şi preferate de negustori şi 
meseriaşi evrei. 


Se înmulţesc construcţiile, casele familiale ridicate în cartierele luxoase, pe strada 
principală sau pe la marginea oraşelor. Planurile caselor sunt executate de ingineri şi arhitecţi la 
modă, bine cotaţi, tineri, cu idei noi în materie de arhitectură, decoraţiune exterioară, mobilier. 
Se apelează la arhitecţi evrei din Pesta, Viena, Timişoara, Oradea, Cluj. Sinagogile construite la 
Timişoara, Cluj, Braşov, Târgu-Mureş, Satu-Mare sau Arad sunt atinse de curente înnoitoare în 
arhitectură, şi au grijă de a alege un stil aparte: clasicist, moresco-oriental şi apoi Jugendstil sau 
eclectic. Sunt monumente de arhitectură care reflectă starea şi gustul celor care le-au comandat. 
Aceleaşi trăsături sunt regăsite şi în cimitirele evreieşti. 


Participarea masivă la fondarea de stabilimente industriale a fost secondată de înviorarea 
vieţii financiare. Priceperea evreilor în tranzacţiile băneşti, simţul lor pentru socoteli 
abstracte i-au făcut indispensabili pentru viaţa bancară. Îi găsim printre casieri, contabili, 
bancheri, director de instituţii financiare şi controlori financiari din partea statului. Nu este de 
mirare că se înregistrează primele îmbogăţiri spectaculoase, acumulări de averi în bunuri 
mobiliare şi apoi imobiliare. Sistemul electoral ungar a permis intrarea celor mai bogaţi, ai 
celor mai puternici contribuabili în viaţa municipală şi judeţeană prin aşa zisul sistem de 
virilism. Astfel, la sfârşitul fiecărui an financiar se făcea o listă a celor mai mari 
contribuabili, care puteau să opteze pentru intrarea în consiliile locale şi aveau drept de vot. 
Evreii apar de la începutul sistemului electoral modern adică din deceniul al 8-lea al 
secolului al 19-lea şi până la 1918. Sistemul liberal a permis, asemenea Angliei, Germaniei 
sau Austriei, intrarea evreilor în marea politică statală. Ungaria a avut după, încheierea 
compromisului din 1867, câțiva miniştri evrei în guvernele liberale printre care la portofoliile 
de comerţ şi industrie, justiţie sau apărare. 


13 


Antisemitismul secolului al XIX-lea are o intensitate variabilă, în unele perioade este 
mai slab, dar se înteţeşte în ajunul emancipării religiei mozaice. Se formează chiar un partid 
antisemit, în frunte cu Győző Istóczy, care a reuşit să obţină voturi şi să intre în parlament. 
Antisemitismul şi prigonirea evreilor este interzisă prin lege, iar autorităţile apără evreii, astfel 
că ostilitatea populaţiei faţă de evrei este ţinută în frâu de întregul sistem liberal. 


Viaţa evreilor din Transilvania după compromisul austro-ungar 


Evreimea din Ungaria, incluzând-o pe cea transilvană a plătit un preţ foarte mare pentru 
aderarea la idealurile de independenţă națională ale revoluţiei paşoptiste ungare şi participarea 
activă la efortul de luptă al armatelor maghiare, drept pedeapsă majoritatea lor fiind înrolată 
ulterior în armata austriacă. 

În aşteptarea vremurilor mai bune comunitatea evreilor ardeleni nu a încetat să năzuiască 
spre scopul său de emancipare, promis de către revoluţie întregii evreimi ungare. Acest moment 
a sosit odată cu încheierea compromisului şi crearea Imperiului Austro-Ungar. 


Perioada Imperiului Austro-Ungar (1867-1918) 


Datorită acordării emancipării promise, precum şi recunoaşterii religiei izraelite drept 
religie receptată, dar şi urmare a perioadei propice creşterii economice, industrializării şi 
modernizării, favorabilă asimilării aproape totale la majoritatea maghiară, evreimea ungară (şi 
cea transilvană) a considerat că deceniile în care a trăit în Imperiul Austro-Ungar au constituit 
„epoca de aur”, o perioadă de un avânt nemaiîntâlnit a vieţii şi situaţiei sociale a evreimii din 
Ungaria. Această epocă a fost marcată de următoarele evenimente mai importante în viaţa 
evreimii din Ungaria şi Transilvania: 


- 28 decembrie 1867. Este promulgată legea XVII din 1867 care asigură emanciparea 
civilă a evreilor de pe teritoriul Ungariei. Astfel, şi evreii din Transilvania, primesc drepturi 
civile egale cu membrii celorlalte comunităţi creştine ale ţării. În urma emancipării civile se 
accelerează integrarea şi asimilarea culturală, lingvistică şi politică a evreilor din Ungaria în 
populația maghiară. 


- 10 decembrie 1868 — 23 februarie 1869. Congresul Israelit de la Pesta. În urma 
acestui Congres, cultul mozaic din Ungaria/Transilvania se scindează. Vor exista 3 orientări de 
acum încolo: neologi (congresişti/progresişti); ortodocşi (conservatori), adepţii status quo ante 
(cei care nu acceptă divizarea cultului mozaic din Ungaria şi militează pentru restabilirea 
situaţiei dinainte de 1868) 


Un fenomen aparte este secesiunea dintre şi din sânul comunităţilor evreieşti, datorată unei 
măsuri administrativ-organizatorice, adică aşa-zisului Congres al evreilor convocat de 
guvernul ungar la Budapesta în 1868. Ministrul liberal József Eötvös a convocat un congres 
al tuturor evreilor pentru a-i organiza, înregimenta într-o singură confesiune cu o ierarhie 
impusă de stat, asemenea confesiunilor creştine. Congresul s-a dovedit a fi un eşec din punct 
de vedere organizatoric, fiindcă nu s-a născut un singur organism confesional ci trei, care 
ulterior au fost recunoscute separat fiecare în parte. 


Curentul tradiționalist conservator refuza orice intervenţie în materie de exercitare de cult cât 
şi în organizarea interioară şi generală. Curentul neolog sau reformist a acceptat măsurile şi 
sugestiile oferite de statul liberal, pe când un al treilea curent sau grupare confesională a 
adoptat un punct de vedere intermediar, conservându-se stările, aducând un compromis între 


14 


reformă şi tradiţie, numit confesiunea status quo ante. 


În primul şi în al treilea, din punct de vedere social, s-au grupat pături mai bogate, 
întreprinzători deschişi la schimbări în materie de ideologie, curente economice şi de cultură 
laică. Dintre ei se recrutau oamenii de cultură sau politicienii, consilierii locali, ziarişti, 
formatori de curente de opinie, care ulterior în secolul al 20-lea s-au implicat şi în mişcările 
politico-culturale ale minorităţii maghiare şi germane, până la ivirea fascismului autohton. 
Neologii au dominat comunitatea din Oradea, Timişoara, Arad şi în general vestul 
Transilvaniei. Adepții status quo-ului îi întâlnim în oraşele mai mari din Ardeal. 


Majoritatea enoriaşilor izraeliți din Transilvania au rămas însă fideli tradiționalismului, 
cărora s-au adăugat şi mase de hasizi şi aşa-zişi evrei de rit sefard. Centrele lor mai 
importante erau la Carei, Sighet, Satu Mare, judeţele din nordul şi nord-vestul provinciei 
aflate sub influenţa coreligionarilor din Ucraina Subcarpatică, Polonia, Galiţia, Lituania, 
Belarus, de unde proveneau. Comunitățile lor au fost alimentate necontenit tot de acolo din 
punct de vedere demografic, într-un ritm mai mare sau mai mic în funcție de politica 
autorităţilor. La sfârşitul secolului al XIX-lea condiţia lor socială era în general mai modestă, 
dar s-au adaptat ulterior mult mai elastic noilor condiţii oferite de România Mare. 


- 1882/1883. Procesul de la Tiszaeszlăr este o ilustrare a antisemitismului modern din 
Ungaria. Evreii din localitate sunt acuzaţi de omor ritual. În urma procesului — care constată 
nevinovăția evreilor — ia fiinţă Partidul Antisemit (1883) al lui Győző Istóczy şi se naşte o 
literatură de natură antisemită a problemei. 


- 1895. Este adoptată legea XLII din 1895, care recunoaşte religia israelită. Astfel, religia 
iudaică devine egală în drepturi cu celelalte confesiuni. 


8. Istoria evreilor din Basarabia şi Bucovina (sfârşitul secolului al XVIII-lea — Primul 
Război Mondial) 


Istoria evreilor din Bucovina, 1775-1918 

După anexarea părţii de nord a principatului Moldovei la Imperiul habsburgic (1775), 
numărul evreilor de aici a crescut rapid. 

Imigrarea evreilor — veniţi cei mai mulţi din Galiţia, iar unii din Austria — a făcut parte 
din politica de colonizare întreprinsă de autoritățile austriece. Centrele evreieşti cele mai 
importante erau: Cernăuţi, Rădăuţi, Suceava, Sadagura şi Vijniţa. Cernăuţiul a fost un mare 
centru de cultură al evreilor din estul Europei, fiind supranumit „Ierusalimul austriac”. Evreii au 
avut un rol important în dezvoltarea economică şi socială a Bucovinei. 

Autorităţile austriece au reglementat organizarea şi modul de funcţionare a comunităţilor 
evreieşti din Bucovina. Conform unui ordin imperial din 1776, s-a admis existenţa unei singure 
comunităţi districtuale la Cernăuţi. Ulterior s-a permis însă funcționarea mai multor comunităţi. 
La sfârşitul deceniului nouă funcționau două comunități principale: una la Cernăuţi, având în 
subordine comunităţile din Vijniţa şi Sadagura, şi una la Suceava, căreia i se subordonau 
comunităţile din Siret şi Câmpulung. 

Organizarea comunităţilor evreieşti din Bucovina, cu eligibilitatea conducătorilor etc., 
era aproximativ la fel ca în Banat. În fruntea evreimii bucovinene se aflau, pe de o parte, un 
prim-jude (staroste) — ajutat de juzi ai comunităţilor locale mai importante, de casieri şi secretari 
obligaţi să ţină scriptele doar în limba germană —, iar pe de altă parte, un rabin districtual şi 
câţiva rabini locali. Rabinul districtual (Landesrabiner-ul) era şi preşedinte al Bed-Din-ului 
(tribunal religios). 


15 


Istoria evreilor din Basarabia, 1812-1918 

Prezenţa evreilor în teritoriul dintre Prut şi Nistru este mai veche de 1812, când 
Basarabia a fost anexată de Imperiul rus. Îndeosebi în oraşele din nord (Hotin, Soroca ş.a.) trăiau 
un număr relativ mare de evrei. 

După 1812, numărul evreilor a crescut foarte mult, în condiţiile în care decretele 
antievreieşti din Rusia din prima jumătate a sec. XIX nu au avut aplicabilitate decât parțial în 
provincia (gubernia) Basarabiei, care a devenit astfel un loc de refugiu pentru evreii din restul 
Imperiului țarist. 

Numărul evreilor din Basarabia — în 1812: circa 19.500; în 1856: circa 79.000; în 1889: 
180.918; în 1897: 228.668 (11,8% din populaţie). În 1918, când, în condiţiile destrămării 
Imperiului rus, Basarabia s-a unit cu România, aceasta era provincia românească cu cel mai 
mare număr de evrei. 

Au existat însă şi în Basarabia restricții de natură economică şi politică la adresa evreilor, 
iar către 1900 au apărut persecuțiile deschise şi violențele, inclusiv pogromuri, la fel ca în restul 
Imperiului rus. Cele mai cunoscute sunt cele două pogromuri care au avut loc în Chişinău: la 6-7 
aprilie 1903 (în zilele de Paşti), când au fost ucişi 49 de evrei, iar circa 500 au fost răniţi, fiind 
distruse sute de case şi prăvălii evreieşti; la 19-20 octombrie 1905, când au fost ucişi 19 evrei, 
iar alţii 56 au fost răniţi. 

O caracteristică a evreimii basarabene a fost condiția pauperă a imensei lor majorități, 
prezenţa lor în număr mare în sate, conservatorismul religios şi viaţa în comunități închise. 


9. Începuturile sionismului 


Începuturile mişcării sioniste în România. Primele emigrări în Palestina 

Sionismul s-a manifestat la populaţia evreiască din întregul spaţiu est şi central- 
european. Evreii din România au avut aici o contribuţie importantă. În sânul populaţiei evreieşti 
din România, ideile în stare să trezească o conştiinţă şi o mişcare naţională erau mai vechi, cum 
arată o intenţie, exprimată în 1867, de organizare a unei colonizări agricole în Palestina. În 1875, 
la Moineşti, a fost întemeiată Societatea „Ishub Eretz Israel” („Colonizarea Patriei Israel”), care 
propunea reconstrucţia statului evreu. Societăţi asemănătoare au fost înfiinţare şi în alte locuri. 

- 30 decembrie 1881 — 1 ianuarie 1882. A avut loc la Focşani prima conferintă sionistă. 
Au fost prezenţi membrii a peste 50 de societăţi de colonizare. 


Fondarea primelor colonii în Palestina, cu evrei români, 1882 

În august 1882 a plecat, din Galaţi, primul vas de colonizare (vasul „Tetis”), cu 228 de 
evrei din Moineşti, Focşani şi alte localităţi din Moldova. Ei au fondat primele colonii agricole 
din Palestina: Roş Pina şi Sichron Iacov (existene şi azi). La Sichron Iacov evreii români s-au 
organizată într-o cooperativă viticolă; au adus cu ei tehnologia folosită la Odobeşti. 


10. Statutul juridic al evreilor, antisemitism, elita românească pro şi contra, discriminare, 
expulzări şi emigrare (1878-1913) 


Naturalizarea (după 1878) 

Politica de naturalizare individuală nu a răspuns, până la urmă, aşteptărilor populaţiei 
evreieşti. În afara combatanţilor evrei din Războiul de Independenţă (1877-1878), naturalizarea 
individuală a fost acordată, după 1880 şi până în 1913, unui număr de 529 persoane, din zeci de 
mii de solicitanți. 

Partea covârşitoare a celor naturalizaţi era din rândul categoriilor foarte avute: bancheri, 
negustori şi industriaşi. Fuseseră admişi la naturalizare şi intelectuali de marcă, dar nu fără 
dificultăți, stârnind multă vâlvă; de exemplu, respingerea naturalizării savantului Lazăr 
Şăineanu. 


16 


Politicii de naturalizare i s-au imputat intenţii restrictive evidente, prin tergiversări şi 
formalism procedural excesiv, dezbateri parlamentare inutile şi agitate. Politica de naturalizare a 
creat o adevărată deziluzie în rândul evreilor. 

Între 1909-1919 principala organizaţie care s-a zbătut pentru emanciparea evreilor a fost 
Uniunea Evreilor Pământeni. 


Opţiuni ale populaţiei evreieşti, după 1879 

Opţiuni pe care le aveau şi pe care le-au urmat evreii din România după ce calea 
împământenirii colective le-a fost închisă în 1879: 

1) Asimilarea sau chiar integrarea în societatea românească. Această opţiune a fost 
îmbrăţişată de evreii bogaţi şi de unii intelectuali din elita populaţiei evreieşti atraşi de cultura 
română. Această opţiune a fost minoritară. 

2) Emigrarea. Emigrarea a luat proporţii de masă după anul 1900, în principal din cauza 
condiţiilor economice precare din ţară şi a discriminării în materie de drepturi cetăţeneşti. După 
unele aprecieri, până în 1914 au emigrat aproximativ 90.000 de persoane, reprezentând o treime 
din întreaga populaţie evreiască din România. 

3) Sionismul. Emigrarea organizată înspre Palestina. 


Emigrarea 

Emigrarea s-a făcut în ţările din vestul Europei şi S.U.A. (cei mai mulţi), dar şi în 
Palestina. Chestiunea emigrării evreilor din România în S.U.A. a fost ridicată de consulul 
american la Bucureşti, Benjamin Franklin Peixotto, 1870-1876, care a venit cu un plan de 
emigrare. 

Un fenomen specific a fost aşa-numita „mişcare a pietonilor”, din jurul anului 1900. Din 
cauza condiţiilor precare în care se aflau în special meseriaşii evrei, cât şi liber-profesioniştii, în 
urma legilor discriminatorii de la sfârşitul sec. XLX şi începutul sec. XX, sute de evrei au pornit 
pe jos spre alte meleaguri. 

În 1890 statisticile americane înregistrează imigrarea a 517 evrei din România, pe când 
în 1900 numărul total al acestora era de 15.041 şi avea să crească mereu, ajungând în 1914 la 
peste 60.000 de persoane. 


Antisemitismul în Vechiul Regat 

Antisemitismul în România a fost în primul rând reacția unor oameni aparținând unor 
categorii sociale care se simțeau amenințate de concurenţa economică pe care o reprezentau 
evreii: marii proprietari de moşii, clasa de mijloc românească în curs de constituire. Erau cei 
direct afectaţi de conflictul de interese generat inevitabil de situația existentă. Competiţia 
economică este principala explicaţie a antisemitismului, dar în epocă s-a manifestat şi un 
antisemitism religios etc., iar acuzele la adresa evreilor includeau: lipsa de loialitate a evreilor 
față de România, intenţia de constituire a unui stat în stat, de subminare a geniului creştin şi latin 
al românilor, de subminare a naționalităţii şi rasei, utilizarea forței oculte a banului şi 
francmasoneriei. Tipologia antisemitismului din principatele române/România, din intervalul 
1830-1918 este una complicată. 

Organizarea mişcării antisemite în România, momente importante: 

- organizarea de comitete antisemite în mai multe oraşe. 

- 1885. La Bucureşti ia ființă „Alianţa Antisemită”. 

- 7-9 septembrie 1886. Are loc la Bucureşti Congresul antisemit româno-european. 

- 1910. Se înfiinţează Partidul Naționalist Democrat, de către N. Iorga şi A. C. Cuza, care 
în programul său propunea o „soluţie naționalistă problemei evreieşti”, ce urmărea în final 
„eliminarea evreilor, înlocuirea lor gradată din toate ramurile de activitate”. 


17 


11. Evreii în Primul Război Mondial, conferințele de Pace şi statutul evreilor 


Participarea evreilor la Războiul de Reîntregire (1916-1919) 

- 15/28 august 1916. Uniunea Evreilor Pământeni a lansat un apel către populaţia 
evreiască, pentru mobilizare la război. Aproape 25.000 de evrei au fost înrolați în armata 
română. 

Populaţia evreiască a participat la efortul de război şi prin strângerea de fonduri pentru 
Crucea Roşie, prin voluntarii înrolați în serviciul sanitar, prin localurile şi mijloacele puse la 
dispoziţia autorităţilor române. 

Problema evreiască în anii primului război mondial. 

- mai 1917. Printr-un memoriu, Uniunea Evreilor Pământeni a propus oficialităților şi 
Parlamentului român să se acorde o emancipare mai grabnică. Eşec. 

-24 aprilie/7 mai 1918. În Tratatul de pace cu Germania, de la Bucureşti, a fost inclusă şi 
chestiunea încetăţenirii evreilor. 

- 28 iunie 1919 — Tratatul de pace de la Versailles. Sistemul de tratate Versailles a stabilit noua 
împărţire teritorială a Europei după încheierea războiului 

- 9 decembrie 1919. Tratatul minorităţilor, art. 2, 7, 8; se recunoaşte cetăţenia română tuturor 
evreilor României Mari 


Art. 2 Guvernul român se angajează a da tuturor locuitorilor săi întreagă şi deplină protecție 
pentru viaţa şi libertatea lor, fără deosebire de naştere, de naţionalitate, de limbă, de rasă sau de 
religiune. 


Art. 7 România se obligă a recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi fără o formalitate, pe 
evreii locuind în ţară pe teritoriile României şi care nu se pot prevala de nici o altă naționalitate. 


Art. 8 Toţi supuşii români vor fi egali în faţa legii şi se vor bucura de aceleaşi drepturi civile şi 
politice, fără deosebire de rasă, de limbă sau de religie. 


Distribuţia minorităţilor naţionale în România Mare în 1920; 


Origine etnică | Noua Românie | Vechea Românie Total Procentaj % 

Români 5005000 6800000 11805000 69,9 
Maghiari 1518000 50000 1569000 9,3 
Ucrainieni 792000 792000 4,7 
Germani 690000 35000 725000 4,3 
Evrei 600000 300000 900000 5,3 
Bulgari 140000 150000 290000 1,7 
Romi 60000 225000 285000 1,7 
Lipoveni 59000 40000 99000 0,6 
Polonezi 37000 37000 0,2 
Turci 170000 170000 1,0 
Diverşi 196000 30000 226000 1,3 


18 


Total 9097000 7800000 16897000 100,0 


C.G. Rommenhoeller, La grande Roumanie. La structure économique, sociale, financière, 
politique et particulerement ses reichesses, La Haye, Martinus Nijhoff, 1926, p. 70 apud Carol 
Iancu, Evreii din România — de la emancipare la marginalizare (1919-1938), Bucureşti, Hasefer, 
2000, p. 28 

- 28 martie 1923. Se promulgă Constituţia României. Se acordă naturalizarea evreilor României 
Mari. 


Art. 5. Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de 
libertatea conştiinţei, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea 
întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi. 
Art. 7. Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă, nu 
constituie în România o piedică spre a dobândi drepturi civile şi politice şi a le executa. 


Perioada de destrămare a Imperiului Austro-Ungar şi unirea Transilvaniei cu 
România 


- 1914-1918. Evreii din Ungaria iau parte în număr mare la luptele Primului Război 
Mondial. 

Odată trecută epoca de aur a evreimii ungare, comunitatea a fost nevoită să se confrunte 
cu o serie de reproşuri şi chiar cu numeroase atrocități din partea majorităţii maghiare. Evreimea 
trebuie să înţeleagă că nu mai este nevoie de procentele pe care le reprezenta în populaţia 
Ungariei pentru a asigura majoritatea elementului maghiar în ţară, mai mult de-atât, trebuie să se 
confrunte cu o nouă criză identitară prin perspectiva faptului că Ungaria va pierde Transilvania 
în favoarea României. Această situaţie a impus elaborarea unor noi strategii identitare şi în cazul 
evreimii din Transilvania, strategii care să răspundă noilor condiţii ilustrate şi de evenimentele 
acestei epoci: 

- octombrie — noiembrie 1918. Atrocităţi împotriva evreilor comise de către soldaţii 
reîntorşi de pe front (Năsăud, Aleşd, Sighetu Marmaţiei, Prundu Bârgăului etc.) 


- 20 noiembrie 1918. Adepții mişcării naţionale evreieşti din Transilvania organizează o 
adunare de constituire în sala mare a Cafenelei şi Cinematografului „Urania” din Cluj. Cu 
această ocazie este înfiinţată Uniunea Naţională a Evreilor din Transilvania. Liderul 
organizaţiei devine Theodor Fischer, un avocat de renume din oraş şi un adept vechi al 
sionismului. 


- 1-2 decembrie 1918. Marea Adunare Naţională a românilor în Alba Iulia. Este 
proclamată Unirea cu România. La adunare este înfiinţat Consiliul Dirigent cu sediul la Sibiu. 


- 19 decembrie 1918. În urma eforturilor lui Chaim Weissburg şi al altor sioniști locali 
apare primul număr al ziarului sionist Új Kelet (Noul Est) la Cluj. Între 1918-1920 apare 
săptămânal, între 1920-1940 apare zilnic. Este organul oficial al Uniunii Naţionale a Evreilor 
din Transilvania, iar mai apoi al Partidului Evreiesc din Transilvania. În cei mai buni ani ai 
perioadei interbelice, tirajul cotidianului a ajuns probabil la aproape 10.000 de exemplare. 


- 1919. Este înfiinţat primul liceu evreiesc din Banat, dar şi din fostele teritorii maghiare 
unite cu România în 1918 la Timişoara. Oficial, liceul are limba de predare română, dar, ca şi în 
cazul celorlalte două şcoli medii înfiinţate în aceşti ani (1920, Cluj şi Oradea) educaţia se 
desfăşoară atât în limba română, cât şi — mai ales — în maghiară, deoarece majoritatea 
profesorilor şi a elevilor nu cunoşteau limba română. 


- 4 iunie 1920. Ungaria semnează Tratatul de pace de la Trianon, prin care renunţă la 
Ungaria de Vest, Slovacia de Sud, Transcarpatia, Banat, Crişana, Maramureş, Transilvania 
istorică, Voivodina şi Croaţia. 


19 


- 1 iulie 1920. La iniţiativa lui Chaim Weissburg, Uniunea Naţională a Evreilor din 
Transilvania deschide primul ulpan (instituţie menită să ofere cursuri de ebraică) din 
Transilvania la Cluj. 


12. Contribuţia evreilor la modernizarea României (1830-1918) 
Aspecte demografice 


Datele referitoare la anul 1860, furnizate de statistica tipărită de C. Negruzzi, şeful 
Oficiului statistic al Moldovei, menţiona existenţa în cele 13 judeţe a 118.922 evrei, din care 
4.670 evrei supuşi străini, dintr-un total general al populaţiei din Moldova de 1.206.906 
locuitori. Datele oferite de Leonida Colescu, arată că în acelaşi an, în toată ţara trăiau 134.168 
de evrei; 

În Țara Românească numărul evreilor nu trecea de 20.000. Dan Berindei şi colaboratorii 
au calculat pe baza unor documente la 17.632 numărul evreilor din Țara Românească față de 
9.234 câţi indica bunăoară Radu Rosetti (Verax, 1903). 

În perioada 1859-1899 creşterea populaţiei României a fost de 54,1%. În peisajul general 
demografic românesc întâlnim însă o situație deosebită în ceea ce priveşte creşterea populaţiei 
alogene, a celei evreieşti în mod special. Gradul de credibilitate al statisticilor scade însă atunci 
când este vorba despre aceşti locuitori datorită faptului că o mare parte dintre ei, în special cei 
imigraţi curând, datorită mobilităţii şi a dorinţei de a nu fi expulzați în ţările de origine, se 
sustrăgeau recensămintelor şi autorităţii în general. Cu toate acestea, dispunem de unele date 
care ne permit să urmărim dinamica populaţiei evreieşti în perioada cuprinsă între 1860 şi 1919. 

Astfel, recensământul din 1859-1860 ne indică prezenţa a 134.168 de evrei, adică 3,5% 
din populaţia totală a ţării. Isidore Loeb, într-o lucrare tipărită în 1877 la Paris, apreciază că, 
în realitate, în anul 1866 în România trăiau între 300.000 şi 400.000 de evrei. Cifra este 
exagerată, dar aceasta era percepţia în unele medii ale epocii. 

În anul 1899, evreii reprezentau 4,5% din populaţia totală, numărul lor ridicându- 
se la 266.652. Ei reprezentau circa 28,6% din totalul populaţiei alogene din România. 

Sporul populaţiei evreieşti a fost deci în perioada 1860-1899 de 98,7%, faţă de circa 
50%, cât a fost sporul populaţiei autohtone. 

În condiţiile crizei economice de la sfârşitul sec. XIX şi a emigrării, populaţia evreiască a 
scăzut, în 1901-1902 ea fiind estimată la 261.000 locuitori, pentru ca mai apoi să crească lent la 
269.000 locuitori în 1908 şi, în fine, la circa 300.000 în 1916. O altă sursă ne indică prezenţa în 
România în 1915 a 320.000 de evrei. 

În a doua jumătate a sec. XIX numărul evreilor din Moldova a crescut cu cel puţin 
76.750 de persoane, în timp ce în Valahia numărul acestora a crescut cu 59.618 de persoane. Cu 
toate acestea, deşi erau cei mai importanți numeric după populația autohtonă, evreii nu au 
depăşit 5% din totalul populaţiei. În ceea ce priveşte proporţia evreilor la mia de locuitori, la 
începutul sec. XX ea se cifra la 45 în România, nefiind depăşită decât de Austria (46,8) şi 
urmată îndeaproape de Ungaria (44,2). 

La începutul sec. XX existau comunităţi evreieşti în 97 de centre urbane, lucru ce atestă 
prezenţa acestei populaţii în mai toate orașele din ţară. 


România / Provincii | Procentul evreilor în populaţia 
urbană 
România 19% 
Moldova 38,7% 
Muntenia 10,6% 
Oltenia 4,1% 
Dobrogea 5,6% 


20 


Evreii în viaţa economică a României, 1830-1918 


Industria 

Dacă în deceniul cinci al sec. XIX catagrafiile şi documentele vremii ne arată un 
„nomenclator” al meseriilor cu circa 100 de poziţii, meserii în care erau angrenate aproximativ 
25.000 de persoane în cele două principate, în preajma primului război mondial, industria 
furniza circa 22% din produsul social global şi 14% din venitul naţional, în această ramură a 
vieţii economice fiind angajate peste 200.000 de persoane. 

- 1902. În România funcționau 66.188 de stabilimente industriale, din care 45.963 
(73,9%) aveau proprietari români, 6.360 (10,2%) se aflau în proprietatea supuşilor străini şi 
9.865 (15,9%) aveau proprietari evrei (străini fără protecţiune, după documentele epocii). 
Relativ la industria mare — stabilimente industriale cu un capital social mai mare de 50.000 lei — 
notăm existenţa a 625 de unităţi, deţinute în proporție de 53,9% de români, 26,6% de supuşi 
străini şi 19,5% de evrei. 

În anul 1902 munceau în ateliere meşteşugăreşti 19.181 de evrei. Dintre aceştia 61,7% 
aveau ocupaţii în industria îmbrăcămintei, 12,5% în industria metalelor, 10% în industria 
lemnului şi mobilierului, 5,3% în industria alimentară. 

Tabelul cu privire la întreprinderile mari: 


Ramuri industriale Nr. total al Din care ale proprietarilor 
întreprinderilor evrei 
Ceramică 13 l 
Sticlărie 6 3 
Materii minerale 13 
Metale 75 9 
Lemn şi mobile 72 19 
Tăbăcărie, pielărie 25 6 
Alimentară 191 26 
Textilă 31 7 
Îmbrăcăminte 35 12 
Chimică 105 33 
Hârtie 13 3 
Arte grafice 26 2 
Diverse 20 l 
TOTAL 625 122 
Comerţul 


În Moldova, acolo unde era concentrată 75% din populaţia evreiască din România, şi în 
special în nord, comerţul era o activitate aproape exclusiv evreiască.O statistică întocmită de 
oficialități în anul 1892 releva faptul că în judeţul Botoşani situaţia caselor de comerţ se 
prezenta astfel: în oraşul Botoşani 92% din firme erau evreieşti, în restul comunelor urbane 
85,1% aparțineau proprietarilor evrei, iar în comunele rurale 75,6% aparţineau aceleiaşi 
categorii. În celelalte judeţe nordice situaţia se prezenta astfel: Suceava — 94,8% în oraşul 
reşedinţă, 70% în comunele rurale; Dorohoi — 91,8% în oraşul reşedinţă, 95,5% în alte comune 
urbane, 56,8% în comunele rurale; Roman — 86% în oraşul reşedinţă, 57,4% în comunele rurale; 
laşi — 82,2% în oraşul reşedinţă, 81,5% în alte comune urbane, 74,3% în comunele rurale; Vaslui 
— 89% în oraşul reşedinţă, 69% în comunele rurale; Bacău — 85,6% în oraşul reşedinţă, 62,5% în 
alte comune urbane, 42,5% în comunele rurale. În cele 13 judeţe ale Moldovei doar în trei 
reşedinţe de judeţ proporţia caselor comerciale evreieşti nu trecea de 50%. 

În ceea ce priveşte situaţia din Valahia, aici raportul este invers — cu excepţia orașului 
Bucureşti, Turnu Severin şi Brăila. Oraşe reşedinţă de judeţ precum Ploieşti, Slatina, 
Câmpulung, Craiova, Buzău au avut peste trei sferturi din firmele comerciale în proprietatea 


21 


comercianților români. Mai mult, în comunele rurale din această zonă, în 11 judeţe din totalul de 
17 proporţia firmelor comerciale româneşti depăşea 90%, iar în Olt proporţia era de 100%. 

Statisticile comerciale din 1902 menţionează că peste 21% dintre comercianţi — 
plătitori de patente — erau evrei. În cifre absolute, din 107.332 de comercianţi, 22.590 erau 
evrei. Cei mai mulți erau concentrați în judeţele Iaşi (75,3% din toţi negustorii), Botoşani 
(75%), Dorohoi (72,9%), Tecuci (65,9%), Neamţ (60,7%), Romanați (57,4%), Vaslui (56,5%), 
Fălciu (55,7%) şi Bacău (52,5%). Aşadar, o mare parte a comerţului din nordul Moldovei se afla 
în mâinile negustorilor şi comercianților evrei care dominau autoritar în această zonă. 


Antreprenoriatul 

Un domeniu nou de activitate care s-a afirmat spre sfârşitul sec. XIX a fost acela 
antreprenorial, domeniu în care evreii au fost bine reprezentaţi. Fără a presupune neapărat 
cunoştiințe de specialitate aprofundate, dar presupunând acces la finanțe şi cunoştinţe de 
management, munca antreprenorială a adus, în general, mari câştiguri. Dintre evreii implicaţi în 
acest domeniu am aminti pe Herşcu Rosenthal şi Ioseph Stoleriu, care la 1861 semnează 
contractul pentru repararea Academiei Mihăilene din Iaşi, pe Lupu Davidovici, activ în deceniul 
opt al sec. XIX în contractarea unor comenzi din partea statului, pe M. Weinberg şi M. Litman, 
care în 1869 contractează trasarea liniei ferate de la Giurgiu la Smârdan, pe Solomon Zaraful din 
Iaşi, care a contractat pavarea unor străzi, pe A. Braunstein, câştigătorul contractului construirii 
pieţei acoperite Traian din Bucureşti, şi pe A. Scherer şi L. Loebel, antreprenori importanţi în 
realizarea unor lucrări de feronerie. Lor li se alătură Emanoil Rosenthal care a organizat primele 
linii de diligenţe Braşov-Giurgiu şi Bucureşti-Brăila-Galaţi, precum şi inginerul Samuel Marcu, 
care a instalat linii de electricitate pe unele străzi din Bucureşti şi laşi. 


Sectorul bancar-financiar 

Exportul cerealelor în a doua jumătate a sec. XIX, principalul domeniu al exportului 
românesc (80% din valoarea totală a exporturilor anuale), era controlat, în bună parte, de către 
băncile având capital evreiesc. Dintre bancherii evrei celebri ai epocii menţionăm: Solomon 
Goldbaum, Michel Daniel — numit în epocă “un Rotschild al Moldovei” —, Leon Daniel, Leiba 
Cahane, Mayer Weisengrun, Joseph Unter, J. Olivenbaum, Haim Cahana, Janos Byck, Iacob 
Neuschotz, M. Predinger, A. Schartz, Solomon Cahan, Moritz Wachtel, Abram Halfon, Mauriciu 
Blank, Jaques Elias, ş.a. 

Financiarul Jaques M. Elias, împreună cu tatăl său, Menahem Elias şi cu fraţii săi a 
întemeiat Banca Generală a Țării Româneşti (a doua mare societate financiară a ţării după 
Banca României), care a contribuit la întemeierea şi susținerea unor ramuri industriale 
importante. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Casa Marmorosch Blank, reper important al 
lumii bancare româneşti până în perioada interbelică, bancă ce la începutul secolului controla 
aproape 40% din economia ţării. 

Odată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a României, a CEC-ului, a Creditului Funciar 
Rural şi Urban, a întăririi capitalului financiar românesc, ponderea capitalului financiar evreiesc 
se va diminua treptat, ca şi importanţa instituţiilor financiare controlate de aceştia, fără însă ca 
acestea să nu rămână importante în peisajul financiar general al țării. 

O dimensiune care trebuie relevată este aceea că mulţi dintre finanţiştii şi proprietarii de 
bănci evrei au făcut donaţii generoase în favoarea unor instituţii de cultură româneşti, în special 
Academiei Române. Dintre aceşti generoşi donatori se cuvin a fi amintiţi aici: Solomon Halfon, 
frații Daniel din laşi, lacob Neuschotz şi Jaques M. Elias, care şi-a lăsat întreaga avere (aproape 
un miliard de lei) Academiei, „ca să ajute la luminarea poporului”. 


Personalităţi evreieşti în domeniul vieţii economice, sec. XIX — începutul sec. XX 

- Hillel Manoah (sau Manoach) (1797-1862). Bancher şi filantrop. Descendent al unei 
familii de bancheri otomani. Consul onorific al imperiului Otoman la Bucureşti şi fondatorul 
uneia dintre primele bănci din Țara Românească. A avut legături profesionale şi de rudenie cu 
alți mari bancheri sefarzi. Președintele comunităţii sefarde. Participant la revoluţia de la 1848 


22 


din Ţara Românească, membru al Sfatului Orășenesc. A acordat împrumuturi statului în 
perioada 1833-1850 şi l-a creditat pe domnitorul Alexandru Ghica. A fondat Premiul Hillel al 
Universităţii din Bucureşti (270.000 lei aur), de care au beneficiat numeroşi bursieri, printre care 
şi Lazăr Şăineanu. 

- Solomon Halfon (1790-1862). Bancher şi filantrop. Fondatorul Băncii Halfon. Ca şi 
partenerul și ruda sa Hillel Manoah, a participat la revoluția de la 1848 şi a fost numit membru 
al Sfatului Orăşenesc al Capitalei. A fost fratele lui Avram Halfon (1800-1862), bancher și 
Consul General al Imperiului otoman. Solomon I. Halfon (1846-1913), nepotul lui Solomon 
Halfon, a fost fondatorul Băncii Comerciale Române şi cel care a acordat primul împrumut de 
stat al României. În 1880 i s-a acordat împământenirea în mod individual. A fost decorat cu 
ordinul Crucea Ofiţerilor în grad de Comandor. A donat sume mari de bani la diverse institute 
evreieşti precum şi Academiei Române, care a primit 50.000 de lei aur. 

- Davicion Bally (1809-1884). Bancher și filantrop. Lider al comunității sefarde din 
Bucureşti. Susținător al revoluției de la 1848 din Țara Românească. A fost nepotul lui Cilibi 
Mentăş Bally (Cellibi Mendes Bally), evreul sefard otoman care l-a susținut pe Nicolae 
Mavrocordat la venirea sa pe tron, în 1716. Davicion Bally s-a implicat în activități de 
modernizare a capitalei, a susținut financiar cauza revoluţionară şi organul de presă al acesteia, 
Pruncul Român. Ca lider al comunității sefarde a sprijinit activităţi filantropice şi de 
modernizare a învățământului confesional. 

- Jacques Menahem Elias (1844-1923). Industriaș, bancher și filantrop. Fondator şi 
președinte al Băncii Generale Române, fondator al fabricii de zahăr din Sascut, proprietar al 
hotelurilor Patria şi Continental din Bucureşti, deţinător de moşii în România, proprietăți 
imobiliare la Viena şi mine de mercur în Dalmația. Consilier al regelui Carol I, a primit 
cetățenia română în 1880. Prin testamentul său din 1914 şi-a lăsat aproape toată averea 
Academiei Române, care o gestionează prin Fundaţia Elias. Academia se angajează să 
construiască un spital cu numele Menahem Elias, care va îngriji populația nevoiaşă "fără 
deosebire de origine”. A acordat fonduri Universităţii din Bucureşti şi Facultăţii de Medicină. A 
acordat burse studenților evrei săraci. Fundaţia Elias funcționează şi azi după aceleași principii. 

- Mauriciu Blank (1848-1929). Bancher, cofondator alături de Jacob Marmorosch al 
Băncii Marmorosch Blank şi practic directorul ei. Provine din familia sefardă Durrera el Blanco. 
Fiul său, Aristide Blank, care i-a urmat la conducerea băncii, a înfiinţat în 1923 editura Cultura 
Naţională. 

Agricultura 

La cumpăna sec. XIX şi XX, 56,8% din suprafaţa latifundiilor mai mari de 500 ha şi 
72% din moşiile de peste 3.000 de ha era inclusă în sistemul arendăşesc. Astfel, arendaşii au 
ajuns să controleze judeţe întregi. 

În 1905, în patru judeţe din nordul Moldovei mai mult de 50% din totalul suprafeţelor 
arendate erau în mâna arendaşilor evrei. Trustul fraților Fischer controla 159.399 ha în 1905 
(circa 60% din moşiile arendate se găseau în trei judeţe nordice ale Moldovei: Dorohoi 37.459 
ha, Botoşani 32.260 ha, Iaşi 23.049 ha). Pentru a avea o imagine mai completă asupra acestui 
fenomen să subliniem că circa 30% din moşii la nivelul întregii ţări erau date în arendă, 
arendaşii străini deţinând 11% din totalul pământului cultivat, iar evreii 6% din total. 

Procentajul de pământ cultivat arendat evreilor pe judeţe: 

| Dorohoi | 30 | Bacău |8 Argeş |- | 
| Botoşani | 28 | Vaslui |8 |Buzău |- | 
Taşi |24 |Suceava |7 [Doj f- | 
[Neamt |18 [Tecuci |3 [Goji |- | 
Brăila |12 [Tutova [3 |Muscei |- | 


Covurlui | 11 [lov [2 [or f- | 
Ialomiţa | 11_| Dâmboviţa [1 [Prahova |- | 
[Putna |11 | Mehedinți |1 | Teleorman |- | 
[Roman |10 |Rm. Sărat [1 [Vlaşca |- | 
[Fălciu |9 | Romanați |1 | Vâlcea |- | 


23 


- februarie 1907. Izbucneşte răscoala țărănească, inițial în nordul Moldovei, a urmat apoi 
o reacţie în lanţ în întreaga ţară, în cursul căreia au fost semnalate atacuri împotriva populaţiei 
evreieşti, nu numai din mediul rural, dar şi in oraşe şi târguri, evreii fiind văzuţi în Moldova 
printre cauzele neajunsurilor din mediul rural. 


Profesii liberale 

- în 1899 din totalul celor 1.224 de profesori existenţi în ţară, 78 erau evrei. 

Factor important care a dus la proliferarea profesilor liberale în rândul evreilor a fost 
reprezentat de importanţa pe care comunitatea a acordat-o educaţiei. De altfel, procentul 
analfabeţilor în rândul masei evreieşti era mult mai redus (circa 10%), faţă de procentul 
analfabeţilor din toată ţara. În ciuda diverselor obstacole legislative şi administrative, în anul 
1899, din 68.000 de elevi care frecventau cursurile şcolilor primare urbane, 3.800 erau evrei, din 
cei 21.212 elevi ai cursurilor secundare, 1 585 erau evrei, iar din cei 3.840 de studenţi, 342 erau 
evrei. 

Un grup profesional numeros în raport cu ponderea din populația totală l-au constituit 
medicii şi lucrătorii din domeniul sanitar de origine evreiască, în ciuda existenței temporare a 
unor piedici în calea exercitării meseriei (mijlocul deceniului şapte al sec. XIX, mai precis 
perioada 1864-1868). În 1904 existau 221 de medici evrei din totalul celor 559 înregistrați în 
tară, iar în domeniul stomatologiei medicii evrei erau cvasimajoritari. 

În ceea ce priveşte inginerii şi arhitecții, aceştia erau în aceeaşi perioadă reprezentaţi 
astfel: 9 din cei 139 de ingineri erau evrei, respectiv 5 arhitecţi din totalul de 64 la nivel 
naţional. 


Curentul modernizator în rândul evreilor 

Către mijlocul sec. XIX au apărut în cadrul populaţiei evreieşti din principate semnele unei mai 
mari deschideri spre societatea românească. Un indiciu este şi apariţia, în 1857, la Bucureşti, a 
primul ziar evreiesc în limba română, /zraelitul român. Comunitatea sefarzilor din Bucureşti 
prezenta o tendință mai sesizabilă spre integrare, tendinţă ce contrasta cu atitudinea majorităţii 
populaţiei evreieşti aşezate în Moldova, care conserva multe din elementele vieţii tradiționale. 
Curentul de orientare modernizatoare a câştigat tot mai mult teren. Acest curent s-a angajat, prin 
reprezentanţii lui, în lupta pentru emanciparea politică a populaţiei evreieşti, dar şi în mişcarea 
pentru integrarea acesteia în societatea românească. Iniţiatorul curentului modernizator în 
principate a fost doctorul Iuliu Barash (1815-1863), imigrant din Austria, care avea să fie unul 
dintre principalii organizatori ai medicinei româneşti. În interiorul comunităţii evreieşti din 
Bucureşti, curentul modernizator a izbutit chiar să determine expulzarea, în 1864, a rabinului 
Meier Leibuş Malbim, fruntaşul tendinței conservatoare. 


Viaţa culturală evreiască, contribuţia evreilor români la cultura română şi 
universală 


Învăţământul 

În sec. XIX evreii au înregistrat un progres remarcabil în ce priveşte şcolile. Dar ei n-au 
fost analfabeți nici în secolele anterioare. „Căci binecuvântata viaţă religioasă care stăpânea 
inimile şi sufletele se întreținea tocmai din indispensabila cunoştinţă de carte.” (Halevy) Şcolile 
religioase evreieşti (Talmud-Tora). 

În anul 1877 evreii reprezentau 11% din numărul total al elevilor şcolilor publice primare 
din oraşe, în unele comune urbane ajungând la circa 50% din numărul total al elevilor. După 
proclamarea regatului numărul lor a crescut constant ajungând la circa 15% şi, în unele oraşe, la 
aproape 75%. În cinci ani numărul elevilor evrei în diferite şcoli de stat s-a dublat aproape, după 
cum o dovedeşte şi următorul tabel: 


24 


Tipul instituţiei de învăţământ Anul şcolar 1878- | Anul şcolar 1882- 
79 83 


Şcoli primare publice (băieţi) 1.432 2.950 


Fete 


Şcoli secundare şi profesionale 34 75 
(fete) 


În ceea ce priveşte o comparație numerică a numărului elevilor evrei înscrişi în 
învățământul privat: 
Înscrişi în anul şcolar 1895- 
1896 
Total: 19.232 elevi 
Din care evrei: 9.966 
La cursul primar: 9.376 
La cursul secundar: 590 


Înscrişi în anul şcolar 1906- 
1907 

Total: 32.740 elevi 

Din care evrei: 19.239 

La cursul primar: 18.472 

La cursul secundar: 767 


În învăţământul public numărul elevilor înscrişi la cursurile primare era următorul în 
întreaga ţară în anul şcolar 1906-1907: 


Confesiunea | Şcoli primare | Şcoli primare 
rurale urbane 

Ortodocşi 428.453 70.365 

Catolici 6.102 1.050 

Evrei 1.765 3.809 

Alte 2.489 598 

confesiune 


Alte instituţii culturale 
Teatrul de limbă idiş la Iaşi şi Bucureşti. Primele reprezentări au avut loc la Iaşi în anul 
1876. 


Societatea istorică „Iuliu Barasch”, constituită în 1886 în Bucureşti este prima instituție 
de cultură evreiască care şi-a propus să încurajeze studierea istoriei evreilor din România. 


Presa evreiască, gazetari evrei 

Presa evreiască a fost numeroasă (sute de titluri de ziare şi reviste) şi extrem de diversă, 
atât ca orientare generală cât şi din punctul de vedere al subiectelor abordate. Cele mai importate 
titluri: Israelitul român, Viitorul, Fraternitatea, Emanciparea, Revista israelită, Pământeanul, 
Aurora, Sionistul, Anuarul pentru israeliți, Asimilarea, Înfrăţirea, Egalitatea, Curierul israelit. 
Cele mai importate nume de publicişti evrei care au scris aici: Elias Schwarzfeld, A. S. Gold, M. 
Beck, I. Brociner, A. Stern, S. Grossman, C. Graur, E. Fagure, B. Brăniştean ş.a. Întreaga 
diversitate a vieţii evreilor de la noi a fost oglindită fidel în aceste publicaţii cu rol major în 
conturarea imaginii de sine şi a celuilalt. Publicaţiile evreieşti, cu orientări diverse, au 
reprezentat instrumentele de diseminare a mesajelor pentru dobândirea emancipării depline, 
pentru realizarea idealului sionist sau pentru a convinge coreligionarii şi opinia publică de 
propria dreptate în abordarea chestiunilor conexe problemei evreieşti de la noi. 

Multe din aceste publicaţii au văzut lumina tiparului în editurile şi tipografiile aparținând 
altor evrei precum cele ale fraţilor Samitca, Saraga sau ale lui Alcaly. 


25 


Dintre numele prestigioase implicate în presa “mare” a ţării amintim că la Adevărul lui 
Beldiman erau în redacție evreii Husar şi Bolocan; la Lupta lui G. Panu era S. Pauker; la Timpul 
lui Lascăr Catargiu erau S. Rosenthal şi Roth; la Constituționalul lui P. P. Carp erau Lupu 
Dichter şi Diamandescu; la L Independence Roumaine al lui G. Em. Lahovary erau Azra 
Bercovitz, Al. Rubin, Johnson şi Marcu; la Românul lui C. A. Rosetti erau M. Canianu ş.a.m.d. 


Creaţia literară, artele plastice 

Arhitectură: stilul neomaur (Bucureşti) — stil eclectic, cu elemente bizantine, orientale ş 
occidentale, o creaţie a unor arhitecţi evrei din spaţiul românesc, o expresie a Art Nouveau-ului, 
care se leagă de chestiunea emanicipării evreilor; Secession (Oradea şi alte oraşe din 
Transilvania). 


Personalităţi evreieşti în domeniul culturii 

Între personalităţile evreieşti din domeniul culturii din această perioadă: Hillel Kahane, 
H. M. Pineles, M. S. Robener, Benjamin Schwarzfeld, D. Wechsler, M. Braunstein — toţi scriitori 
ebraişti; Iacob Psantir, Wilhelm, Moses şi Elias Schwarzfeld, I. B. Brociner, Iosif Kaufman — cu 
preocupări în domeniul istoriei evreilor din România; Iuliu Barasch — medic preocupat şi de 
literatură; Tiktin, Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu — filologi şi folclorişti de marcă; Ronetti 
Roman, B. Lăzăreanu, B. Luca, B. Nemţeanu, C. Baltazar, I. Pribeagu, F. Aderca, E. Furtună, E. 
Dancu, H. Reinstein, I. Ionalescu, Z. Helman, E. Valdman, E. Relgis, A. Steuerman-Rodion — în 
domeniul literaturii; Karpel Lippe şi I. Niemirower — în apologetica iudaică şi iudaismul 
cultural; C. Dobrogeanu Gherea (Solomon Katz), Henric Sanielievici — în domeniul sociologiei 
şi criticii, Avram Goldfaden — întemeietorul teatrului în idiş; Ch. I. Bernstein, B. Segal — 
muzicieni. 

În domeniul artelor vizuale s-au distins în această perioadă: C. D. Rosenthal, N. 
Vermont, N. Gropeanu, Samuel Mutzner ş.a. 

- Ignat Samitca (1856-1925). A înființat împreună cu fratele său, Ralian, Stabilimentul 
Industrial de Arte Grafice Ralian şi Ignat Samitca (Craiova, 1886), tipografie şi editură. A 
publicat manuale școlare (carte şcolară pentru şcolile israelito-române și învățământul evreiesc), 
clasici români, beletristică, fiind una dintre cele mai importante edituri din ţară. A deschis o 
filială a tipografiei la Turnu Severin, care a tipărit publicaţia El Luzero de la Pasensia, primul 
ziar de factură Haskala al evreimii sefarde din România. Din 1922, odată cu retragerea lui Ignat 
Samitca din afaceri, editura a devenit Institutul de Editură şi Art Grafice „Scrisul Românesc”. 

- Leon Alcalay (1847-1920). Editor şi librar român. Întemeietorul librăriei editoare 
“Universal” - Alcalay & Co. Din 1899 a preluat publicarea colecției “Biblioteca pentru toţi”, 
iniţiată de Carol Müller în 1895. 

- Moses Gaster (1856-1939). Rabin, filolog, istoric literar, publicist şi folclorist, cu 
deosebire în domeniul limbii şi culturii române şi al studiilor iudaice, militant pentru 
emanciparea evreilor din România şi un important conducător sionist. La scurt timp după ce a 
fost ales membru în societatea Ateneul Român, în 1885, a fost expulzat din România, din 
ordinul guvernului liberal al lui Ion I. C. Brătianu şi s-a stabilit în Regatul Unit. În anul 1929 a 
fost ales Membru de Onoare al Academiei Române. Fondator al Folklore Society, membru al 
Royal Asiatic Society şi al Jewish Historical Society. Este figura cea mai complexă a 
iudaismului românesc, savant de renume mondial, numit de Mircea Eliade “poliglot şi 
polihistor”. În casa lui din Londra a fost concepută „Declaraţia Balfour”. 


13. Viaţă comunitară, antisemitismul interbelic și Holocaustul în România 

- 24 ianuarie 1919. Apare primul număr al cotidianului sionist în limba română Mântuirea, 
organul de presă al Federației Sioniste. Reprezentanţii Federației Sioniste urmăreau 
recunoaşterea naţionalităţii evreiesti în România prin acordarea unei complete autonomii 
politice, culturale şi religioase. Sediul Federaţiei Sioniste s-a mutat în 1919 de la Galaţi la 
Bucureşti. Săptămânalul Știri din lumea evreiască era o altă publicaţie oficială a Federaţiei 
Sioniste. 


26 


- 30 august 1919. Apare primul număr din Conştiinţa, organ al “Gărzii Conştiinţei Naţionale”. 
Mişcarea fusese inițiată de Constantin Pancu şi a atras atenţia prin utilizarea unor lozinci 
naţional-socialiste. În octombrie 1919, C.Z. Codreanu se înscrie în Garda Conştiinţei Naţionale. 
Organizaţia a fost repede dizolvată de către autorităţi. Pancu şi Condreanu au fondat în februarie 
1920 partidul Socialismul Naţional- Creştin. 


- aprilie 1920. A.C.Cuza - înfiinţează Partidul Naţional-Democrat Creştin; programul partidului: 
Apel către toţi românii, Bucureşti, 1922. 

- 22-26 noiembrie 1920. La Cluj are loc primul congres al Uniunii Naţionale a Evreilor din 
Transilvania. La congres este adoptat noul Statut al organizaţiei sioniste. Rezoluţiile adoptate 
declară că evreii din Transilvania doresc să se constituie ca minoritate națională în România. 
Theodor Fischer este ales preşedinte al Uniunii. 


- 1922. A.C.Cuza înfiinţează împreună cu N.C.Păulescu- Uniunea Naţional Creştină. Noua 
organizație adoptă zvastica drept simbol oficial. La 1 aprilie apare primul număr al revistei 
bilunare Apărarea Naţională, jurnalul Uniunii Naţional Creştine. 


- 20 mai 1922. Se înfiinţează Asociaţia Studenţilor Creştini (ASC) — va deveni un mediu 
propice pentru ideologia legionară. Preşedintele Asociaţiei este Corneliu Zelea Codreanu. 


- Octombrie 1922 — Marşul asupra Romei, Benito Mussolini formează guvernulltalian. 


- Numerus clausus; Incidentele antisemite provocate de studenţi se înmulţesc în vara şi toamna 
lui 1922. Studenţii cereau excluderea evreilor din universităţi sau limitarea numărului acestora 
în raport cu ponderea pe care o reprezintă în raport cu ansamblul populaţiei 


- 3 decembrie 1922. Începe o serie de tulburări antisemite la Cluj. Protestele au început la 
Facultatea de Medicină unde studenţii etnici români le-au cerut colegilor evrei să furnizeze 
cadavre evreieşti pentru disecţie. Protestele se extind şi continuă în toate universitățile din ţară 
pâna în vară, perioada noiembrie 1922 — vara 1923 nu este recunoscută ca an universitar; 


- 10 decembrie 1922. Studenţi delegaţi ai celor patru centre universitare (Bucureşti, Iaşi, Cluj, 
Cernăuţi) se adună la Bucureşti pentru a formula o listă unificată de cereri. Se declară grevă în 
universităţi. Printre cererile studenţilor s-au aflat: introducerea principiului numerus clausus, 
obligativitatea studenţilor evrei de la medicină de a furniza cadavre evreieşti pentru disecţie, 
expulzarea evreilor veniţi din provinciile anexate de România după august 1919. 


DISTRIBUȚIA STUDENȚILOR PE FACULTĂȚI, DUPĂ ETNIE, 1921-1933 
Facultate Români Evrei Alte etnii 
(%) (%) (%) 
Drept 77,0 16,5 6,5 
Litere 81,5 11,2 7,3 
Ştiinţe 81,3 11,8 6,9 
Medicină 67,9 26,8 5,3 
Teologie 96,3 - 3,7 
Farmacie 40,0 51,1 8,9 
Medicină 80,0 - 20,0 
veterinară 
Total 77,1 16,4 6,5 


Sursa: Enciclopedia României, vol. 1 (1938), p. 480. 


- ianuarie 1923. Sunt publicate în română Protocoalele Întelepților Sionului în traducerea lui 
Ion Moţa. 

- 19-20 februarie 1923. Uniunea Evreilor Pământeni se transformă în Uniunea Evreilor 
Români (U.E.R.). Wilhelm Filderman este ales preşedinte. Obiectivul principal al U.E.R — aşa 


21 


cum a fost acesta definit la congresul din 1923, a avut în vedere cucerirea drepturilor politice şi 
consolidarea acestora precum şi lupta împotriva antisemitismului. 


- 4 martie 1923. A.C.Cuza a constituit Liga Apărării Naţional Crestine (LANC); sigla Ligii a 
fost tricolorul românesc cu o zvastică neagră într-un cerc galben în mijlocul steagului. 


Platforma parlamentară a Ligii propunea: 

- eliminarea completă a evreilor din ţară; 

- retragerea drepturilor politice şi revocarea drepturilor de nativi acordate evreilor ca şi a 
schimbărilor de nume; 

- expulzarea evreilor intraţi în ţara după 1914; 

- expulzarea evreilor din zonele rurale şi cesionarea acestora etnicilor români; 

-excluderea evreilor din birouri sau posturi publice; 

- exproprierea graduală a proprietăților urbane; 

- introducerea numerus clausus în toate domeniile de educaţie şi activitate economică; 

- exproprierea de către stat a tuturor evreilor care deţin pământ si instalaţii petroliere; 


În 1923 apar alte două organizaţii de extremă dreapta: Fascia Naţională Română[ membrii 
acestei organizaţii sunt puternic influenţaţi de fascismul italian, se pronunţă pentru evacuarea în 
masa a străinilor; editează săptămânalul Fascismul] şi Acţiunea Română [urmează modelul 
impus de Charles Maurras şi L’ Action Française. Îi are printre fondatori pe Ion Mota; organul de 
presă poartă numele organizaţiei iar, mai târziu, devine /Fraternitatea română]. Ambele 
fuzionează cu Liga Apărării Naţional-Creştine în 1925. 


- octombrie 1923. C.Z.Codreanu, I.Moţa, etc. plănuiesc atentate împotriva miniştrilor, a 
rabinilor, a jurnaliştilor şi a bancherilor evrei. Sunt arestaţi, judecaţi şi achitaţi în martie 1924. 


- 24 februarie 1924. Este promulgată Legea asupra dobândirii şi pierderii naţionalităţii 
române (Legea Mârzescu). În conformitate cu reglementarile acestui act normativ, urmau să se 
creeze comisii care funcționau pe lângă Curtea de Apel şi care aveau menirea de a întocmi 
listele cu cetăţenii români. Un termen de 40 de zile era prevăzut pentru toţi locuitorii teritoriilor 
alipite care doreau să conteste decizia acestor comisii. În cazul acesta trebuiau aduse dovezi ale 
indigenatului, cu alte cuvinte, dovezi ale înscrierii lor in registrele primăriilor din localitațile de 
origine. În urma lucrărilor comisiilor însărcinate cu constatarea naţionalităţi, se estimează că 
între 16.000 şi 20.000 de familii evreieşti (80.000-100.000 de persoane) au rămas fără cetăţenia 
română. Marea majoritate a acestora trăia în Basarabia. 


În 1924 apare cercul sionist Renaşterea alcătuit din foşti membri ai Uniunii Studenților Sionişti 
Hasmonaea [înființată în 1914, editează revista Hasmonaea.Formaţiunea pleda pentru 
menţinerea identitătii naționale evreieşti]. Reprezentanţii cercului Renaşterea urmăreau un dublu 
obiectiv: crearea unui cămin naţional evreiesc în Palestina si implicarea în politica românească 
în vederea recunoaşterii drepturilor de minoritate naţională pentru evrei. În acelaşi an, apare 
săptămânalul Renaşterea noastră, cea mai importantă publicaţie sionistă din perioada 
interbelică. Publicaţia susţinea poziţia cercului Renaşterea. 


DISTRIBUȚIA POPULAȚIEI EVREIEȘTI ÎN ANUL 1924 


Provincie Nr. total | Rural Urban 
Basarabia 238000 | 109000 | 129000 
Transilvania 200000 | 108887 | 91113 


Bucovina 129256 | 64656 | 64600 
Vechiul Regat | 230000 | 44880 | 185120 
Total 797256 | 327423 | 469833 


Sursă: Carol Iancu, Evreii din România — de la emancipare la marginalizare (1919-1935), 
Bucureşti, Hasefer, 2000, p. 51. 


28 


- 25 octombrie 1924 . C.Z.Codreanu îl împuşcă pe C.Manciu, prefectul poliției din laşi 
deoarece acesta intervenise în forță împotriva manifestaţiilor antisemite. La 10 decembrie au loc 
manifestații de solidaritate ale studenţilor în favoarea lui Codreanu. Între 20 şi 26 mai 1925, se 
desfăşoară procesul lui Codreanu. Acesta este achitat. 


- 22 decembrie 1925. Este publicată Legea privind învăţământul particular care reglementa 

organizarea şi funcționarea şcolilor private şi a instituţiilor de învățământ gestionate de biserici 

sau asociaţii. Legea prevedea utilizarea limbii române ca limbă de predare în instituţiile de 

învățământ private în care originea etnică a elevilor era română. Conform prevederilor legii, în 

cazul şcolilor evreieşti limba de predare trebuia să fie limba statului (româna) sau limba 
x39 


„evreiască”. Aceste stipulări au dezavantajat mai ales evreii puternic maghiarizați din 
Transilvania care nu cunoşteau nici limba română, nici ebraica sau idiş. 


- iulie 1926. Nicolae Totu îl împuşcă pe David Fallik, un elev evreu, acuzându-l pe acesta că a 
jignit un membru LANC. În urma procesului, Nicolae Totu este achitat. 


- 1927. Octavian Goga publică colecţia de eseuri Mustul care fierbe. Goga îndeamnă la apărarea 
“purității sângelui” şi a “adevărurilor organice ale rasei”. Evreii reprezintă adevăratul pericol, 
“secrețiuni impure ale Galiției” care pun în pericol însăşi existenţa statului român. 


Actorii evrei sunt siliți să părăsească Teatrul Naţional din Chişinău. 


- 24 iunie 1927. Corneliu Zelea Codreanu şi adepţii săi părăsesc Liga Apărării Naţional Creştine 
şi pun bazele Mişcării Legionare organizând “Legiunea Arhanghelului Mihai”; publică revista 
bilunară Pământul strămoşesclprimul număr apare la 1 august 1927]. 


- 4 decembrie 1927. Congresul studenţilor români ale cărui lucrări s-au deschis la Oradea; 
dezbaterile s-au desfăşurat în jurul “problemei evreieşti”. Au fost agresaţi locuitorii evrei ai 
oraşului, au fost atacate şi jefuite magazinele evreieşti, au fost devastate sinagogile din oraş. 
Atacurile s-au repetat în Cluj, Huedin, Ciucea, Războieni, Braşov, Timişul de Jos, Predeal, 
Ghimeş, Târgu Ocna, Chişinău, laşi, Bucureşti. 


Ei au sfărâmat toată mobila cu lovituri de topor; au scos sulurile de Tora şi cărțile de 
rugăciuni, le-au rupt în bucăţi, le-au pângărit, le-au batjocorit într-o formă de nedescris, şi cu 
urlete de victorie le-au scos în piața publică. Acolo au ridicat un rug din pergamentele sfiintei 
Tora şi le-au dat foc, dansând în jurul lor, prinzându-se într-o horă bucuroasă în jurul rugului. 
(La situation de la minorité juive en Roumanie, Paris, 1928). 


- 22 aprilie 1928 — Legea cultelor [Monitorul Oficial nr. 89 din 22 aprilie 1928]. Legea 
reglementa statutul juridic al comunităţilor evreieşti din România. Legea permitea funcționarea 
unei singure comunităţi de cult într-o localitate. Legea nu se referea la comunităţile sefarde şi la 
comunitățile ortodoxe, adică aceste comunităţi şi-au menţinut dreptul de a se organiza 
independent. Astfel, în principiu, în Transilvania puteau funcţiona chiar şi trei comunităţi într-o 
localitate (neologă, sefardă şi ortodoxă). La 3 noiembrie 1928 este promulgat Regulamentul 
special privind organizarea cultului mozaic. 


29 


DISTRIBUŢIA STUDENȚILOR DUPĂ ETNIE, 1928-1929 


Număr studenţi Procent din 
total 
Români 24144 79,9 
Evrei 4295 14,2 
Maghiari 624 21 
Germani 433 1,4 
Ruşi 253 0,8 
Bulgari 219 0,7 
Alții 260 0,9 
Total 30228 100,0 


Sursa: Iosif. I. Gabrea, Statistica şi politica şcolară, p. 32 apud Irina Livezeanu, Cultură şi 
naționalism în România Mare, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 282. 


- aprilie 1929. Apare revista Adam, publicaţie emblematică în peisajul presei culturale evreieşti 


ASA 


de limbă română (continuă să apară până în aprilie 1940). 


- 13 aprilie 1930. C.Z.Codreanu înfiinţează Garda de Fier. 


- Iulie-August 1930. Incidente antisemite în Borşa — este incendiat cartierul evreiesc al oraşului, 
locuitorii evreii sunt obligaţi să se refugieze în pădurea din apropiere. Tot în iulie 1930, au loc 
tulburări antisemite în sudul Bucovinei, locuinţele evreieşti au fost atacate, campania este dusă 
de membrii Gărzii de Fier; Sinagoga din Suceava a fost distrusă. 


REPARTIȚIA PROFESIONALĂ A EVREILOR DIN ROMÂNIA ÎN 1930 


Sector economic Evrei (%) | Neevrei (9%) 
Agricultură 6,5 73,2 
Industrie-meşteşuguri 28 8,6 
Comert şi credit 40 4,2 
Transporturi 2,8 2,8 
Funcţii publice şi profesii liberale 5,1 4,8 
Diverse 17,6 6,4 


Sursa: Carol Iancu, Evreii din România — de la emancipare la marginalizare (1919-1938), 
Bucureşti, Hasefer, 2000, p. 63. 


- 29 decembrie 1930. Recensământul general al populației României 


Populație Evrei % Evrei % Evrei % 
Total Evrei din total din total arie din total arie rurală 
urbană 

România 18 057 028 | 756 930 4,0 13,6 1,6 

Oltenia 1 513 175 3 523 0,2 1,6 <0,1 
Muntenia 4 029 008 94 216 2,1 7,8 <0,1 
Dobrogea 815 475 4 031 0,5 1,8 <0,1 
Moldova 2 433 596 162 268 6,5 23,1 1,2 
Basarabia 2 864 402 206 958 T2 26,8 4,3 


30 


Bucovina 853 009 93 101 10,8 30,0 3,9 
Transilvania 3 217 988 81 503 2,4 8,6 1,3 
Banat 939 958 14 043 1,2 5,8 0,2 
Crişana- 1 390 417 97 287 6,4 16,7 3,8 
Maramureş 


Sursa: Institutul Central de Statistică, Recensământul general al populaţiei României din 29 
decemvrie 1930, 10 vol., Bucureşti, 1938-1940, vol IX, pp. 440-443. 


- Populaţia Bucovinei după etnie, 1930 


Total | Români | Ucrainieni | Evrei | Germani 
Total 853009 | 379691 248567 | 92492 | 75533 
% din populaţie 44,5 29,1 10,8 8,9 
Urban 228056 | 75171 31600 63349 | 33481 
% din urban 33,0 13,9 30,0 14,7 


Sursa: Irina Livezeanu, Cultură şi naționalism în România Mare, 1918-1930, Bucureşti, 
Humanitas, 1998, p. 68. 


- Populația Basarabiei după etnie, 1930 


Români | Ucrainieni | Ruşi Evrei Total 
Total 1610757 | 314211 | 351912 | 204858 | 2864402 
% din populație 56,2 11,0 12,3 72 
Urban 116736 19181 99500 | 98709 | 370971 
% din urban 31,5 5,2 26,8 26,6 


Sursa: Irina Livezeanu, Cultură şi naționalism în România Mare, 1918-1930, Bucureşti, 
Humanitas, 1998, p. 114 


- Populația Transilvaniei după etnie, 1930 


Români | Maghiari | Germani | Evrei Total 
Total 3208767 | 1353288 | 544278 | 178810 | 5549806 
% din populație 57,8 24,4 9,8 3,2 
Urban 336756 | 365008 | 126936 | 100413 | 963418 
% din urban 35,0 37,9 13,2 10,4 


Sursa: Irina Livezeanu, Cultură şi naționalism în România Mare, 1918-1930, Bucureşti, 
Humanitas, 1998, p. 164. 


- Populația vechiului Regat şi a Moldovei după etnie, 1930 


Vechiul Regat 

Total Români | Evrei | Bulgari | Turci Romi 
Total 8791254 | 7782996 | 252066 | 191125 | 153857 | 137663 
% din populație 88,5 2,9 2,2 1,8 1,6 
Urban 2088594 | 1610254 | 228904 | 31025 | 28441 | 28962 
% din urban 77,1 11,0 1,5 1,4 1,4 

Moldova 

Total 2433596 | 2185632 | 158421 - - 32194 
% din populație 89,8 6,5 3 - 1,3 
Urban 592127 | 419081 | 136643 - - - 
% din populație 70,8 23,1 - - - 


Sursa: Irina Livezeanu, Cultură şi naționalism în România Mare, 1918-1930, Bucureşti, 
Humanitas, 1998, p. 232. 


31 


De-a lungul anilor '30 se observă o creştere a manifestărilor antisemite la nivelul tuturor 
categoriilor sociale şi în cadrul principalelor forme instituţionale ale statului. Magazinele 
evreieşti sunt devastate, studenţii şi magistraţii evrei sunt agresaţi. 


La recensământul din 1930 262.501 persoane (1,5%) s-au declarat romi. 


- 3 ianuarie 1931. Garda de Fier este interzisă prin hotărâre guvernamentală. 


- 4 mai 1931. Partidul Evreiesc din Regat se transformă în Partidul Evreiesc din România. Noua 
formaţiune politică are primul congres la 7-8 noiembrie 1933. Aici sunt enunțate principiile 
fundamentale ale organizaţiei: solidaritatea cu națiunea română, apărarea drepturilor civile şi 
politice prevăzute de Constituţie şi asigurarea deplinei egalități civice pentru cetăţenii de origine 
evreiască. 

- 31 august 1931. Garda de Fier reînființată, la alegerile parțiale din Neamţ, obţine 11.301 


voturi, obținând o evidentă majoritate. Corneliu Zelea-Codreanu obține un loc în Camera 
Deputaţilor. 


D-lor deputaţi, generaţia aceasta a noastră trece drept ca o generaţie antisemită. Aş dori să ştiţi 
că eu nu am venit aici sa strig: jos jidanii, după cum cred că n-a făcut-o nimeni. [...] 

Eu nu întrebuinţez cuvântul jidan, pentru ca să insult pe cineva. Eu le spun jidani, pentru că eu 
aşa cred că se numesc ei şi de altfel — mi se pare curios — este singura nație care fuge de numele 
propriu, de numele pe care îl are. [...] 

Pentru mine această populaţie, pe pământul ţării mele — şi rog să mă creadă toată lumea — 
atunci când eu am conştiinţa fermă că atacă existența naţiei mele, atunci când şi ei au 
conştiinţa fermă că o atacă şi că îşi caută să-şi facă loc pe propriul nostru teritoriu, pentru 
mine, vă rog, să credeți, s-a deschis o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu-mi mai arde sa fac glume 
sau să insult pe cineva. Pentru mine este clar şi precis; inteligentă sau neinteligentă, parazitară 
sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aci pe 
pământul ţării mele, şi eu înţeleg să lupt împotriva ei prin toate mijloacele pe care mi le va pune 
la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc. 

(Extras din cuvântarea în Parlament a lui Corneliu Zelea-Codreanu rostită în numele Gărzii de 
Fier, 21 decembrie 1931) 


- 25 ianuarie 1932. Apare primul număr din Calendarul [publicaţie apropiată Mişcării 
Legionare]. Suspendat la 24 martie 1932 şi apoi reeditat. 


- martie 1932. Legiunea Arhanghelului Mihail — Garda de Fier este din nou desfiinţată. 


- 21 mai 1932. Fritz Fabritius înființează Mişcarea Naţional-Socialistă de Întrajutorare a 
Germanilor din România. 


- 20 octombrie 1932. Apare primul număr din Axa, revistă apropiată Legiunii. 


În 1932 asistăm la sciziunea Partidului Naţional-Țăranesc. În urma acesteia, este creat Frontul 
Românesc în fruntea căruia s-a aflat Alexandru Vaida-Voievod. Sloganurile noului partid au fost 
„România-românilor” şi numerus valahicus. Platforma Frontului, publicată la 12 mai 1935, 
stabilea că România trebuie să adopte o politică subordonată unui singur scop: asigurarea 
existenţei şi dezvoltarea naţiunii române prin impunerea principiului proporţionalităţii pentru ca 
elementul românesc să pună stăpânire pe toate ramurile economiei. 


- 30 ianuarie 1933. Adolf Hitler devine cancelar al Germaniei. 
- 9 mai 1933. Sub titlul Fascicula legionarului, C.Z.Codreanu publică Cărticica şefului de cuib. 
- mai — iunie 1933. Tulburări antisemite în mediul studenţesc. 


- 9-10 decembrie 1933. Este desfiinţată Legiunea. Mai multe mii de membri sunt arestați. 


32 


- 29 decembrie 1933. Primul-ministru lon G. Duca este asasinat de legionari pe peronul gării 
din Sinaia. 


În 1933 se organizează Uniunea Generală a Romilor; în perioada interbelică rasismul a fost 
prezent în publicaţii ca pretinse studii ştiinţifice (vezi Iordache Făcăoaru, Gheorghe Făcăoaru, 
Ion Chelcea, L Stan etc) 


În 1934 numărul periodicelor tipărite în România era de 2.253. Dintre acestea 1645 erau în 
română (940 ziare şi 705 reviste), 273 în maghiară (150 ziare şi 112 reviste), 170 în germană 
(131 ziare şi 45 reviste), 27 în idiş (18 ziare şi 9 reviste), 13 în ucraineană (11 ziare şi 2 
reviste), 12 în rusă (ziare), şase în bulgară (ziare), patru în polonă (ziare), trei în greacă (ziare), 
cinci in armeană (două ziare şi trei reviste), două în albaneză (ziare), unul în ruteană (ziar), două 
in turcă (un ziar şi o revistă), două în sârbă (un ziar şi o revistă), nouă în românâ-maghiară, şase 
în română-rusă, o revistă în română-idiş, o revista în germană-maghiară, trei reviste în 
germană-franceză, o revistă în rusă-franceză, două reviste în maghiară-franceză. 


- aprilie 1934. Apare romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani... cu o prefaţă semnată 
de Nae Ionescu. 


- iulie 1934. „Legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi” cerea ca minimum 
80% din personalul din economie, industrie, comerţ şi antreprize civile şi cel puţin jumătate din 
conducerea administrativă să fie de origine română. Restul de 20% puteau fi cetăţeni străini, de 
preferinţă căsătoriţi cu românce şi având copii). Preşedintele consiliului de administrație nu 
putea fi decât etnic român. Legea din 1934 este completată de un Regulament emis la 23 
ianuarie 1935. Conform acestui act oficial, sunt stabilite trei categorii de personal: a) cetăţeni 
români etnici; b) cetăţeni români de altă origine etnică; şi c) străinii. Legea şi regulamentul care 
i-a urmat au favorizat introducerea criteriului originii etnice în angajarea personalului în 
industrie. 


LEGEA PENTRU UTILIZAREA PERSONALULUI ROMÂNESC ÎN ÎNTREPRINDERI. 


Art 1: Întreprinderile economice, industriale, comerciale şi civile de toate felurile sunt obligate 
să aibă un personal românesc într-o proporţie de cel puţin 80 în fiecare din categoriile 
personalului pe care îl folosesc [...] şi cel puţin 50 din membrii Consiliului de administraţie, din 
comitetul de direcţie si de cenzori; preşedintele Consiliului de Administraţie va fi român. În 
procentajul de 20% rezervat personalului străin vor fi menținuţi în funcție de preferinţă străinii 
care la data promulgării legii erau căsătoriți cu românce şi aveau copii. 


În 1934, Grupul Etnic German din România se fracţionează în două grupări distincte: 
1. Asociaţia Germanilor din România — un grup naţional-socialist moderat constituit în 
jurul lui Fritz Fabritius; 
2. Partidul Popular German din România — fracțiune naţional-socialistă radicală, 
grupată în jurul lui Waldermar Gust. 
- 10 decembrie 1934. Garda de Fier este reconstituită sub denumirea Totul pentru Țară, partid 
politic care va participa la alegerile din 1937 şi va obţine 15,56% din voturi. 


- 10 februarie 1935. Formarea Partidului Popular German din România sub conducerea lui 
Alfred Bonfert. 


- 12 mai 1935. Este publicată platforma Frontului Românesc. Acest document stabiliea că 
România trebuie să adopte o politică subordonată unui scop unic: asigurarea existenţei şi 
dezvoltarea națiunii româneşti. Pentru aceasta trebuia introdus „principiul proporționalităţii”, 
pentru ca elementul românesc să poată pune stăpânire pe toate ramurile economiei. 


33 


- 14 iulie 1935. Partidul-Naţional Agrar şi Liga Apărării Naţional Creştine fuzionează şi se 
înființează Partidul Naţional Creştin (PNC) condus de Octavian Goga şi Alexandru C. Cuza; 
ziarul lui Goga, fara noastră(1907-1908, 1922-1938) devine oficiosul partidului. Platforma 
partidului identifică trei tipuri de minorități: 1. Minorităţi fidele, care au primit cu loialitate 
statul românesc. Acestea puteau primi funcţii publice proporţional cu numărul lor (minoritarii 
germani); 2. Minorităţi legate de state revizioniste (maghiari şi bulgari), puteau lucra încomerţ şi 
industrie proporţional cu numărul lor; 3. Cetăţenii evrei care fiind proaspăt cetăţeni se aflau sub 
influenţa evreilor străini şi a statelor cărora le-au aparţinut în trecut şi care „formează elementul 
dezagregator, dăunător consolidării statului român”. În viziunea membrilor noii formaţiuni, 
soluţia pentru rezolvarea acestor probleme, o reprezintă aplicarea principiului numerus nullus. 


România nouă, cea a politicii cuziste, va fi o Românie de eliminare a evreilor, întrucât această 
politică este politica lui Hitler, sau, mai precis, politica lui Hitler este politica lui Cuza, 
deoarece acesta l-a precedat pe Hitler. (Apărarea Naţională, 15 iulie 1935). 


- 15 septembrie 1935. Germania, Legile antisemite de la Nuremberg. 
-1936. CZ.Codreanu publică Pentru legionari, Sibiu, Editura Totul pentru ţară. 


- 29 ianuarie 1936. Partidul Evreiesc şi Uniunea Evreilor din România semnează un acord şi 
crează Consiliul Central al Evreilor din România. Noua formaţiune îl va avea ca preşedinte pe 
Wilhelm Filderman. În 2 februarie, membrii noii formaţiuni publică în Tribuna evreiască un 
apel adresat conaţionalilor lor români. În acelaşi an s-a creat şi Federaţia Uniunilor de 
Comunităţi Evreieşti din România. 


Nicolae Iorga publică Judaica, Bucovina E. Torouţiu, Bucureşti, 1937. 


[Evreii] lucrează ca să aibă pentru ei, ca nație năvălitoare, cât mai mult. Până şi în profesiunile 
libere, până şi în învăţământ, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca 
profesori, tot mai mulți, cu filologii, cu filosofii, cu ziariştii, cu poeţii, cu ctriticile lor, ei ne dau 
pur şi simplu afară din ţara noastră... [Ei] ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc prăvăliile, ne 
ocupă locurile şi, ce e mai pierzător, ne falsifică sufletul, ne degradează moralitatea prin opiul 
ziaristic şi literar cu care ne incită. 


Emil Cioran publică Schimbarea la față a României. 


Care sunt motivele mai adânci care ne determină a nu ne întâlni cu evreii decât prin ură şi 
dispreț? De ce nu există nici un om pe pământ care să iubească pe evrei în mod naiv, spontan 
fără să ştie? De unde infinitul dramatic al existentei lor? Teoria raselor pare a se fi născut 
numai pentru a da expresie sentimentului de separație prăpăstioasă ce deosebeşte pe orice 
neevreu de un evreu. Omeneşte nu ne putem apropia de el fiindcă evreul este întâi evreu şi apoi 
om... 


- 22 februarie 1937. Apare primul număr din Buna Vestire, publicație apropiată Mişcării 
Legionare. În decembrie, ziarul lansează o anchetă sub titlul „De ce cred în biruința Mişcării 
Legionare”. La întrebarea redacției răspund cu entuziasm Sextil Puşcariu, I. Găvănescul, colonel 
Emil Cristodulo, Nicolae Roşu, prof. Grigore Cristescu, Corneliu Şumuleanu, colonel V. 
Pipercescu, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, prof. Dan Rădulescu, generalul Mehedinţi. 


Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar 
Cunoaşte-o istoria, surpat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de străini, 
demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei? (Mircea Eliade, „De ce cred 
în biruința mişcării legionare?”, Buna Vestire, nr. 24, 17 decembrie 1937) 


34 


- 1937. Apare Sfarmă Piatră (1937-1938), revistă fondată de Nichifor Crainic şi care încă din 
primul număr anunţă a se dedica valorilor naţionalismului. 


Evreii sunt eliminaţi din Baroul Bucureşti şi din Asociaţia Naţională a Barourilor. Congresul 
naţional al avocaţilor întrunit la 9 mai 1937 decide eliminarea evreilor şi a reprezentanţilor 
celorlalte minorităţi din barourile ţării. 


- 16 mai 1937. Asociaţia tuturor uniunilor profesiunilor intelectuale solicită românizarea 
tuturor posturilor academice. 


- 20 decembrie 1937,rezultate alegeri: 


Camera Deputaţilor: 

Blocul guvernamental [liberalii conduşi de Tătărăscu] 35,92%/ 152 locuri 

Partidul Naţional- Țărănesc 20,40%/ 86 locuri 

Totul pentru ţară 15,58%/ 66 locuri [devine al treilea partid politic][rezultate anterioare: 1929 
— 0,4%; 1932 — 2,4%] 

Partidul Naţional Creştin 9,15%/ 39 de locuri 

Partidul Maghiar 4,43%/ 19 locuri 

Partidul Naţional Liberal (Gh. Brătianu) 3,89%/ 16 locuri 

Partidul Radical-Ţărănesc 2,25%/ 9 locuri 


În ciuda rezultatului slab obţinut la alegeri, Partidul Naţional-Creştin a început să guverneze 
oficial din 28 decembrie 1937. Carol al-II-lea îl desemnează pe Octavian Goga prim-ministru 
iar A.C.Cuza devine ministru fără portofoliu. 


Vrem România a românilor! Acesta este certificatul de naştere al noului Cabinet. Noi credem în 
renaşterea naţiunii române şi a Bisericii ei creştine. Noi credem că este o datorie sfântă să ne 
punem pecetea dominaţiei noastre etnice în toate domeniile vieţii politice. (Fragment din 
declaraţia inauguralăa lui Octavian Goga la investirea sa ca prim-ministru) 


Măsuri anti-democratice ale guvernului Goga-Cuza, decembrie 1937-februarie 1938: 


- începând cu 30 decembrie 1937 sunt interzise ziarele Dimineaţa, Adevărul, Lupta, precum şi 
ziarele evreieşti care apăreau în ţară în idiş sau ebraică. 

Alte măsuri anti-evreieşti luate de guvernul Goga-Cuza; 

- ministerul Cultelor ordonă expulzarea rabinilor care nu sunt cetățeni români iar ministrul 
Instrucțiunii publice interzice predarea religiei evreieşti în şcolile de stat. 

- decretul-lege privind anularea autorizaţiilor de vânzare de către evrei a alcoolului şi de a deţine 
cârciumi la sate. Legea anula şi autorizaţiile date evreilor pentru vânzarea produselor monopol 
de stat: tutun, ţigări, chibrituri, etc. 


- 14 ianuarie 1938. Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirei Sociale interzice evreilor angajarea 
servitoarelor creştine care nu au atins vârsta de 40 de ani, decizia este motivată în următorii 
termeni „patronii care angajează ca servitoare tinere românce, o fac pentru a le lua nevinovăția”. 


- 22 ianuarie 1938. Decretul-Lege nr. 169 — Legea privind revizuirea cetăţeniei. Noul act 
normativ anulează prevederile legale consființite prin Constituţia de la 1923 şi reintroduce 
chestiunea actelor justificative prin care evreii care obținuseră cetăţenia cu decenii în urmă 
trebuiau să dovedească, din nou, că au fost îndreptățiţi să o primească. Documentele cerute de 
autorităţile române includeau: actul de naştere; actul doveditor că părinţii celui ce a făcut 
declaraţia au locuit în ţară, în cazul în care naşterea acestuia a avut loc în străinătate; actul 


35 


doveditor că nu a fost supus al unui stat străin; actul doveditor al satisfacerii legii recrutării sau 
cel doveditor al mobilizării în una din campaniile de după 1913; alte acte doveditoare a uneia 
din situaţiile care,potrivit art. 1 din Decretul-Lege nr. 2085 din 1919, au îndrituit acordarea 
drepturilor cetăţeneşti. Termenul de depunere a acestor documente era de 20 de zile de la 
publicarea în Monitorul oficial a Legii nr. 169 [prin decretul Lege nr. 858 din 12 februarie 1938, 
acest termen a fost prelungit până la 10 martie 1938 pentru evreii din Vechiul Regat]. Noua lege 
a impus taxe diverse pentru eliberarea actelor necesare realizării dosarului. 

Consecința acestui act normativ: 73.253 familii — adică un total de 252.222 evrei (36,7%) şi-au 
pierdut cetăţenia română şi au devenit apatrizi. 


În afară de timpul scurt, de conjunctura politică şi de greutăţile obiective pentru obţinerea 
majorităţii evreilor. Statistica arată că în numeroase familii evreieşti locuiesc patru-cinci 
persoane într-o singură cameră şi dorm într-un singur pat. Este clar că oameni aşa de săraci nu 
vor putea să obţină actele necesare. Iată explicaţia pentru faptul că nu au depus documentele 
lor. (Memoriu W. Filderman către ministrul Justiţiei cu privire la aplicarea Legii revizuirii 
cetăţeniei, 4 iulie 1938) 


- 11 februarie 1938. Carol al II-lea invalidează Constituţia din 1923; 


- 15 februarie 1938. Sunt scoase în afara legii partidele politice. În locul acestora a fost înfiinţat 
un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale (16 decembrie 1938). 


- 20 februarie 1938. Este promulgată o nouă Constituţie şi se instalează dictatura regală. 
- 21 februarie 1938 — partidul Totul pentru țară se autodesfiinţază. 


- 9 martie 1938. Se publică Regulamentul privitor la revizuirea cetăţeniei. În Articolul 4 al 
acestui act normativ întâlnim prima definiție a calităţii de evreu în legislaţia românească: cei 
care la 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 erau de cult mozaic, chiar daca ulterior au schimbat 
religiunea. 36,5% din cei care au revizuiţi, adică 225.222 de persoanea şi-au pierdut cetăţenia 
română. 


REPARTIȚIA PROFESIONALĂ A EVREILOR DIN ROMÂNIA ÎN 1938 


Sector economic Evrei (%) | Neevrei (%) 
Agricultură 4,1 73,7 
Industrie-meşteşuguri 32,8 11,3 
Comert şi credit 48,3 4,2 
Transporturi 2,4 2,3 
Funcţii publice şi profesii liberale 4,6 6,0 
Diverse 7,8 2,5 


Sursa: Carol Iancu, Evreii din România — de la emancipare la marginalizare (1919-1935), 
Bucureşti, Hasefer, 2000, p. 63. 


- 16 decembrie 1938. Se înfiinţează Frontului Renaşterii Naţionale. Noul partid a primit în 
rândurile sale doar etnici români. Evreii sunt excluşi de la reprezentarea în Parlament, cu 
excepţia rabinului-şef căruia i s-a păstrat un loc în Senat. 


- 1 septembrie 1939. Germania declară război Poloniei. 


- 21 septembrie 1939. Primul-ministru Armand Călinescu este ucis de legionari. 


36 


Holocaustul săvârşit de către autorităţile române 


- 26 iunie 1940. Româniaa primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice printr-o notă 
remisă de către V.M. Molotov către şeful misiunii diplomatice la Moscova, Gheorghe 
Davidescu. Se cerea evacuarea administrației civile şi a armatei române de pe teritoriul 
dintre Prut şi Nistru cunoscut ca Basarabia și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în 
care retragerea administraţiei româneşti nu s-ar fi făcut în termenul impus (patru zile), România 
era amenințată cu războiul. 


- 28 iunie 1940. Guvernul român a transmis răspunsul său oficial la Moscova prin care a cedat 
Basarabia şi Bucovina de Nord. In contextual retragerii din Basarabia şi Bucovina au avut loc 
agresiuni fizice ale populaţiei evreieşti şi acţiuni pogromiste: 


30 iunie - Pogromul de la Galaţi. Armata română a deschis focul asupra unei mulțimi de civili, 
omorând astfel 300 de persoane (majoritatea evrei) motivul invocat fiind refuzul cetățenilor de a 
se supune dispoziţiilor, fuga de sub pază etc. Oraşul Galaţi era în acele vremuri unul dintre cele 
mai importante puncte de evacuare din Basarabia. 

1 iulie — Pogromul de la Dorohoi s-a soldat cu 53 de evrei ucişi de către Armata română în 
cimitirul Dorohoi. 

Numărul exact al evreilor uciși în Moldova în timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina și la 
începutul lui iulie nu se cunoaște cu precizie, oscilând între 136 şi câteva sute, dintre care doar 
99 au fost identificați. 


- 8 august 1940. Guvernul Gigurtu publică Decretul-lege nr. 2.650 prin care evreii nu mai 
beneficiază de aceleași drepturi cu ceilalți concetățeni. Practic, sunt retrase toate drepturile 
prevăzute de Constituţia din 1923. Astfel, evreii au fost excluşi din departamentele 
guvernamentale, din funcţiile publice sau comitetele de conducere a numeroase instituţii şi din 
numeroase profesii. 


Exemple de legi care îngrădeau drepturile evreilor (Decrete-lege, Decizii ministeriale, 
Instrucţiuni): 


1940, 8 august, Decretul-lege 2650 privitor la starea juridică a locuitorilor evrei. S-a formulat 
definiţia calităţii de evreu.Evreii sunt împărțiți în trei categorii şi se stabileşte distincţia juridică 
şi politică între românii de sânge şi cetăţenii români de etnie evreiască. 
Art. 2 din Decretul-lege 2650 se referă la definiția calității de evreu: 

e ceide religie mozaică, 

e ceinăscuţi din părinţi de religie mozaică, 

e creștinii născuţi din părinţi de religie mozaică nebotezați, 

e creștinii născuţi din mamă şi tată de religie mozaică, nebotezaţi, 

e ceinăscuți din mamă de religie mozaică, afară din căsătorie, 

e femeile intrând în alineatele premergătoare, căsătorite cu creștini, dacă au trecut la 

creștinism cel mai târziu un an înainte de înființarea Partidului Națiunii, 

e evreii de sânge, atei, sunt socotiți evrei în sensul acestui Decret cu putere de lege. 
Trecerea la creştinism a celor de religie mozaică, după punerea în aplicare a Decretului, nu 
schimbă calitatea de evreu, astfel cum este statornicită de acest Decret cu putere de lege. 


Cei ce făceau parte, la publicarea decretului, din comunitățile religioase evreieștisunt socotiți de 
religie mozaică. 


* Art. 7 din Decretul-lege 2650 se referă lascoaterea evreilor din funcțiuni publice, respectiv: 
e funcționarii publici de orice fel, cu şi fără salariu şi colaboratori direcţi la 


37 


activitatea serviciilor publice, 
e membri în profesiunile care au, prin natura lor, legătură directă cu autorităţile 

publice, avocaţi, experți și alte îndeletniciri asemămătoare, 
e membri în consiliile de administraţie ale întreprinderilor de orice natură, publice şi 
particulare, 
comercianţi în comunle rurale, 
comercianţi de băuturi alcoolice şi deținători de monopoluri, cu orice titlu, 
tutori sau curatori ai incapabililor care sunt de religie creştină, 
militari, 
exploratori sau închirietori de cinemarografe, editori de cărţi, ziare și reviste 
româneşţti, colăprtori de imprimate românești și deţinătoriioricăror mijloace de 
propagandă naţională românească, 

e conducători, membri și jucătoriîn asociaţiile sportive naţionale, 
e oameni de serviciu în instituţiile publice. 

Această lege era mai dură şi restrictivă decât legislaţia de la Nuremberg 
1940, 8 august, Decretul-lege 2651 cu privire la opririi căsătoriei între românii de sânge şi 
evrei. 
1940, 8 august, Decizia Ministerului Cultelor şi Artelor nr. 42181 privind înlăturarea 
personalului evreiesc din teatrele naţionale, operele române şi teatrele particulare. 
1940, 21 septembrie, Decizia Ministrului Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor nr. 44400, 
prin care se permite artiştilor evrei să joace pe scenele teatrelor particulare evreieşti. Teatrele 
respective sunt obligate să specifice pe firmelor lor „Teatru evreiesc”. 
1940, 2 octombrie, Decretul-lege nr. 3294 pentru interzicerea arendării farmaciilor către 
evrei 
1940, 4 octombrie, Decretul-lege nr 3347 pentru trecerea proprietăţilor rurale evreieşti în 
patrimoniul statului 
1940, 4 octombrie, Ministerului Economiei Naţionale transmite prefecţilor de 
judeţe,Instrucţiunile privind procedeul de luare în primire a bunurilor rurale expropriate de la 
evrei pe baza Decretul-lege nr 3347 din 4 octombrie 1940 
1940, 11 octombrie Decretul-lege nr. 3438 pentru reglementare situaţiei evreilor în 
învăţământ. Cei născuţi din ambii părinţi evrei sau numai din tată evreu nu pot activa în calitate 
de personal didactic sau administrativ şi nu sunt adminşi ca elevi sau studenţi în şcolile 
româneşti (principiul numerus nullus), 
1940, 12noiembrie, Decretul-lege nr 3789 pentru organizarea şi funcţionarea Colegiului 
medicilor. Capitolul VIII prevede excluderea medicilor evrei din Colegiu şi le interzice să 
trateze pacienţi creştini. Pe firmele medicilor se va scrie vizibil:,, Medic evreu” 
1940, noiembrie 12, Decretul- lege nr. 3825 pentru românizarea personalului din 
întreprideri 
1940, 4 decembrie Decretul-lege nr. 3984 cu privire la statutul militar al evreilor. Evreii 
sunt excluşi de la serviciul militar, obligaţi la muncă şi plată taxe 
1941, 18 martie Decretul-lege 711 pentru modificare regimului general al cultelor. Evreilor 
de religie mozaică li s-a interzis trecerea la alt cult 
1941, 2 mai Decretul-lege 1216 pentru înfiinţarea Centrului Naţional de Românizare, 
având scopul de a româniza bunurile intrate în patrimoniul statului şi de a sprijini românizarea 
vieţii economice 
1941, iunie 21 Ordinul nr. 4147 al generalului lon Antonescu transmis de Ministerul 
Afacerilor de Interne tuturor unităţilor locale şi centrale aflate în subordine privind evacuarea 
evreilor din toate satele şi localităţile semi-urbane, de pe întrgul teritoriu al ţării. Evreii vor fi 
concentrați în capitale de judeţe 
1942, 27 iunie, Instrucţiuni generale privitoare la munca obligatorie a evreilor comunicate 
de Marele Stat Major cu nr. 55500. 


38 


- 30 august 1940. S-a semnat Dictatul de la Viena prin care Ungaria a primit o suprafață de 
43.591 km pătraţi, cu aproximativ 2,5 milioane de locuitori. Această suprafață includea 
jumătatea de nord a Transilvaniei, cuprinzând judeţele Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Ciuc, Someș, cea 
mai mare parte a judeţelor Bihor, Trei Scaune, Mureş-Turda şi părți din județul Cluj. 
Concesiunile teritoriale dădeau Ungariei dreptul de a restabili în granițele lor de dinaintea 
Primului Război Mondial judeţele Maramureş, Satu Mare şi Ugocsa. 


Populaţia din partea Transilvaniei care a fost cedată Ungariei: 


Recensământul din 1910 Recensământul din 1930 | Recensământul din 

(unguresc, după limba | (românesc, după | 1941 (unguresc) 

maternă) naționalitate) 

Maghiară 1 125 732 Maghiari 911 550 Maghiară 1 347 012 

Română 926 268 Români 1 176 433 Română 1 066 353 

Germană Germani 68 694 Germană 47 501 

Idiş 90 195 Evrei 138 885 Idiş 45 593 

Rutenă 16 284 Alţii 99 585 Ruteană 20 609 

Slovacă 12 807 Slovacă 20 908 

Altele 22 968 Romany 24 729 
Alţii 4 586 

Total 2 194 254 Total 2 395 147 Total 2 577 291 


Sursă: C.A. Macartney, October Fifteenth. A History of Modern Hungary, 1929-1945, vol. I, 
Edinburgh University Press, Edinburgh, 1957, p. 423 


Evreimea din Transilvania şi Banat după Arbitrajul de la Viena 


2 august 1941. “A treia lege privind evreii”. Era interzisă căsătoria dintre evrei şi non-evrei. 
Conform legii, erau consideraţi evrei toţi cei care aveau doi din cei patru bunici născuţi evrei şi 
toţi cei care aparţineau comunităţii religioase evreieşti. 


În vara anului 1941mii de evrei refugiaţi în Ungaria au fost expulzați în zona Kameneţ-Podolski 
unde au avut loc execuţii în masă. Deportări au avut loc şi din Ardealul de Nord, mai ales din 
zona Ținutului Secuiesc; de acolo, pe baza unei norme cu putere de lege adoptate în Ungaria în 
1939, au fost trecute peste frontiera maghiaro-ucraineană, în zona Körösmező (azi laşinia, în 
Ucraina) din nordul Maramureşului, câteva mii de persoane. 


La 9 martie 1942 Horthy l-a numit premier pe Miklós Kállay. În timpul mandatului lui Kállay, în 
ciuda presiunilor extremei drepte şi insistențelor germane crescânde, nu s-au luat măsuri 
împotriva evreimii. Excepţie a făcut doar ordinul ca toţi evreii supuşi serviciului militar să fie 
duşi la muncă forţată, indiferent dacă erau apți sau nu. Kállay s-a declarat însă împotriva 
concentrării evreilor în detaşamente de muncă forțată sau în ghetouri; în decembrie 1942, a 
precizat şi în Parlament că asemenea măsuri ar fi în contradicţie cu legile în vigoare. Pe tema 
evreilor, Kállay l-a înfruntat şi pe Mussolini — în primăvara anului 1943, cu ocazia unei vizite la 
Roma, i-a spus Ducelui că în această privinţă „nu tolerează amestec din afară”. Mai mult, în 
ciuda dezaprobării germane, nu a oprit emigrarea evreilor în Palestina, iar pe evreii asimilați i-a 
tolerat şi în instanţe legislative. 


- 5 septembrie 1940. Generalul Ion Antonescu, prin Decretul-lege nr 3053, a fost investit 
având “puteri depline” 


- 14 septembrie 1940. Se înfiinţează Statului naţional Legionar. România devine stat totalitar 


- octombrie 1940. Înfiinţarea Comisiilor de Românizare prin Decretul-lege 3361. 


39 


- 23 noiembrie 1940. - Ion Antonescu, la Berlin, semnează Pactul Tripartit, deși atunci când a 
venit la putere nu era deloc evident faptul că va deveni favoritul Berlinului. Dar naziștii l-au 
identificat, prin Ambasada Germaniei de la Bucureşti ca pe un potenţial lider. 


- 27-28 noiembrie 1940. Poliţia legionară ucide 63 de foşti politicieni, ofițeri superiori, poliţişti, 
jandarmi şi intelectuali români acuzaţi de a fi fost implicaţi în arestarea şi executarea lui 
Corneliu Zelea Codreanu. La Ploieşti sunt asasinați şi 11 evrei. 


Aflând despre aceste asasinate pline de ferocitate, generalul Antonescu avea să declare 
generalului Petrovicescu: 


Nu-mi pare rău de nici unul dintre ei, pentru că au făcut prea mult rău ţării (citat la Radu 
Ioanid, Holocaustul în România) 


- 21-23 ianuarie 1941. La Bucureşti, în timpul Rebeliunii Legionare are loc Pogromul 
împotriva populației evreiești. Au fost ucişi cel puţin 125 evrei. Cele mai multe dintre asasinate 
au avut loc în pădurea Jilava, la Abator şi pe şoselele Fundeni şi Pantelimon. 


În ziua de 21 ianuarie 1941, la sediul legionar „Ing. Gheorghe Clime” din Calea Călăraşi nr. 
37 au fost aduşi aproximativ 200 de evrei, care au fost închişi în podul şi pivniţa casei. Întâi au 
fost jefuiţi de toate obiectele de valoare şi apoi obligaţi să circule pe scări între pod şi pivniţă, 
sub o ploaie de lovituri, pe fiecare treaptă aflându-se câte un legionar care lovea cu bâta sau cu 
ranga de fier. În dimineaţa zilei de 22 ianuarie, cei arestaţi au fost împărțiți în două grupuri, la 
întâmplare. Primul grup a fost dus la Străuleşti, o periferie a Bucureştiului, unde au fost bătuţi 
încă două zile. S-au tras gloanţe deasupra capului lor după care, jefuiţi de haine şi încălțări, au 
fost eliberaţi. Numai în cămaşă au mers 16 km pe jos până în oraş. Al doilea grup, compus din 
aproximativ 90 de evrei a fost încărcat în autocamioane şi dus pe şoseaua Giurgiului, unde în 
pădurea Jilava au fost împuşcaţi cu 1-3 gloanţe, trase mai ales în cap. Câteva dintre victime, 
aflate în primul camion, au fost împuşcate lângă podul peste râul Sabar. Li s-au furat 
îmbrăcămintea, încălțămintea şi dinţii de aur din gură. Au fost găsite în pădurea Jilava 86 de 
cadavre. (....) Câteva victime, doar rănite, au reuşit să scape. Printre ele şi rabinul Gutman, 
salvat ca prin minune, deşi de afla lângă fiii săi, care au fost împuşcaţi. (...) Reîntors în pădure, 
unde căutând trupurile fiilor săi morţi, a scris pe ele cu un creion chimic numele lor, pentru a 
putea fi identificaţi mai târziu. (Radu loanid, Holocaustul în România, pp. 87 — 88) 


Tot în această perioadă s-au devastat şi au fost jefuite 6 temple şi sinagogi: Templul evreilor de 
rit Spaniol, Sinagoga , Beith Hamidraş ” Vechiu, Templul „Podul Mogoşoaia”, Templul Coral, 
Templul , Fraterna”şi Sinagoga Mare. Au fost devastate sute de locuinţe şi magazine evreieşti. 


- ianuarie — februarie 1941. Convenţia încheiată după cedarea Basarabiei şi Bucovinei către 
URSS în 1940 stabilea posibilitatea celor originari din aceste teritorii să se întoarcă acolo. S- 
au înfiinţat comisii mixte de repatriere româno-sovietice. Pentru Bucovina o astfel de comisie 
a funcționat până în ianuarie 1941. Astfel,zeci de evrei au fost obligaţi de către grănicerii 
români, sub ameninţarea armelor, să meargă pe un câmp minat de lângă Burdujeni. Majoritatea 
au murit fiind ucişi de explozia minelor. 


- 14 februarie 1941. Se abrogă Decretul-lege prin care România a devenit Stat Naţional 
Legionar. 


- 21 iunie 1941. Prin ordinul nr. 4147, generalul Ion Antonescu dispunea: 


Evacuarea tuturor evreilor între 18 şi 60 ani din satele dintre Siret şi Prut în lagărul de la Târgu 
Jiu. (...) Era dat un termen de 48 de ore pentru realizarea acestei operaţii 


40 


- 22 iunie 1941. Operaţiunea „Barbarossa” — Ion Antonescu ordonă armatei române să treacă 
Prutul. S-au declanşat operaţiunile militare germano-române împotriva URSS. În aceeaşi zi mii 
de evrei din zonele rurale din nordul Moldovei au fost transportaţi cu trenuri şi internaţi în 
lagărele de la Tg Jiu, Craiova, Caracal, Turnu Severin. 


- 28 iunie-6 iulie 1941. Pogromul de la Iaşi: Prima fază a distrugerii fizice în masă a evreilor 
din România. La laşi la acea dată trăiau 45 mii de evrei. S-a desfăşurat la ordinul expres al lui 
Jon Antonescu, pentru ca oraşul să fie curăţat de toţi evreii şi ca orice evreu care va deschide 
focul împotriva soldaţilor români sau germani să fie eliminat fără milă. 


La 27 iunie 1941, Ion Antonescu a ordonat direct prin telefon coloneluluiConstantin Lupu, 
comandantul Garnizoanei lași, să evacueze evreii din oraş . Lupu a fost instruit să ia măsuri să 
„curețe Iagiul de populaţia sa evreiască”. În noaptea de 28/29 iunie, în timp ce armata, poliția şi 
jandarmeria lansau arestările şi execuțiile, Antonescu a telefonat din nou pentru a repeta ordinul 


de evacuare: 


Vei da o ordonanţă care o vei semna D-ta ca Comandant Militar al orașului laşi, bazată pe 
Înaltele Decrete existente și mai adăugând, având şi în vedere starea de războiu. La primirea de 
focuri de armă dintr-o locuinţă, se va încercui acea locuință cu armata, vor fi arestaţi toți 
locatarii (afară de copii) şi după o instrucție sumară, acei găsiți de vină vor fi executați. 
Aceleași sancţiuni se vor aplica și acelora care vor dosi persoanele care au săvârşit 
infracțiunile de mai sus. 

Evacuarea populației evreeşti din orașul laşi este necesară şi va fi făcută totală (inclusiv femei 
şi copii). Evacuarea se va face pe pachete, mai întâiu la Roman și apoi la Trg. Jiu. 

Pentru aceasta vei lua înţelegere cu Ministerul de Interne şi Prefectura de Judeţ, chestiunea 
trebuind bine studiată. 

Vei lua toate măsurile ca să se intre imediat în ordine şi pentru aceasta am dat ordin Marelui 
Cartier General să trimit la laşi un batalion de jandarmi şi două autocamioane. 


- 29 iunie 1941. Sunt împuşcaţi în curtea Chesturii poliţiei foarte mulţi evrei, iar în Trenurile 
Morţii urcați cu forţa şi asfixiaţi în masă. In total sunt ucişi circa 13.500 de evrei, dintre care 
2700 mor în Trenurile Morţii. Tot acum, sunt executați la Sculeni 311 evrei. 


Una dintre metodele de exterminare alese, sub pretextul deportării, a fost înghesuirea lor în 
„trenurile morții”. Astfel, în zorii zilei de 30 iunie 1941, două trenuri au plecat din laşi către 
Călăraşi şi Podu Iloaiei. 


De la Taşi la Podu Iloaiei, trenul a ajuns în opt ore, deşi distanta între aceste oraşe este de doar 
20 de km. Trenul mergea atât de încet încât escorta îl urma pe jos. Disperarea, setea și căldura au 
sporit numărul victimelor. Astfel, în cele 19 vagoane ale acestui tren, conform raportărilor 
autorităţilor române, din cei aproximativ 7 900 de evrei care au fost îmbarcați doar 706 au 
supraviețuit. Îngroparea celor morţi a avut loc la cimitirul evreiesc din Podu Iloaiei, iar cei 
rămaşi în viață au fost debarcaţi şi găzduiți de către evreii locului. 


Tot în aceași dimineaţă trenul care avea destinația finală la Călărași, a părăsit Iaşul. Aici au fost 
urcați circa 5.000 de evrei. Garnitura avea aproximativ 35 de vagoane marfare. Evreii au fost 
înghesuiți cu zecile în vagoanele ermetic închise, prin lovituri de baionetă sau cu patul puștii, 
neținându-se cont că unii erau grav răniți sau chiar muribunzi. Pe vagoane scria: “jidani 
comuniști”. Transportul a durat șase zile şi a avut un traseu aberant. În tot acest timp trenul a 
oprit în câteva staţii pentru debarcarea cadavrelor. Prima a fost cea de la Tg. Frumos, la 40 de 
km de laşi după un traseu lipsit de logică care a durat 17 ore. Aici a fost lăsat un număr de 650 
de morţi care se află înmormântați în gropile comune de la Cimitirul Evreiesc din Tg. Frumos. 
Doar 1.011 au ajuns la Călăraşi vii după cele şase zile de chin. 


41 


Cernăuţi 

- 5 iulie 1941. Armatele româno-germane, reunite, au intrat în Cernăuţi. Aici au măcelărit 
populaţia evreiescă timp de patru zile. 

- 30 iulie 1941. Se emite Ordonanţa 1344 privind restricțiile şi purtarea semnului distinctiv 
pentru evrei la Cernăuţi. 


Traian Popovici a fost un avocat român, doctor în drept şi primar al Cernăuţiului în anii 1941- 
1942, cunoscut mai ales pentru că a salvat de la deportare 20.000 de evrei din Bucovina. 

În anul 1970 a primit distincţia „Drept între Popoare” (titlu acordat ne-evreilor care, ignorând 
politicile antisemite, şi-au riscat viaţa, existența familiilor lor şi avutul personal pentru a salva de 
la moarte evrei prigoniți, fără a solicita vreo recompensă). 


Chişinău 

- 17 iulie 1941. Data la care a început exterminarea şi deportarea a zeci de mii de evrei din 
Chișinău. În doar o singură zi au fost ucişi cel puţin 10 mii de evrei. 

- 24 iulie 1941. Se înfiinţează primele lagăre şi ghetoul de la Chișinău. Armata română a 
concentrat aproape 25 mii de evrei lângă satul Coslav, situat pe Nistru. 


- 2 august 1941. Ion Antonescu devine Mareșal 


- 5 august 1941. Se introduce semnul distinctiv Steaua galbenă; printr-un ordin guvernamental, 
vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu solicită ministrului de interne „ca 
acest semn distinctiv să fie purtat în toată țara”. 


La 3 septembrie conducerea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti era înştiinţată că: 


toți evreii (bărbaţi, femei şi copii) din cuprinsul Capitalei sunt obligaţi a purta o stea cu 6 
colțuri — Steaua lui David-, care va fi plasată într-un cadru de forma unui pătrat, cu 
dimensiunile de 8,5 cm (...) Steaua, precum şi cadrul vor fi de culoare neagră, pe fond alb. 
| Semnul va fi purtat cusut pe haină în partea stângă a pieptului 

- 8 septembrie 1941. A început asediul Leningradului. A durat până la 27 ianuarie 1944. 


- 9 septembrie 1941. În urma intervenţiei lui W. Filderman, conducătorul Comunităţii Evreieşti, 
Antonescu a decis abrogarea ordinului privind purtarea de către evrei a unui semn distinctiv. 
Însă măsura a fost parţial ridicată. În unele oraşe moldoveneşti, dar şi la Cernăuţi şi în 
Transnistria, evreii au continuat să poarte semnul distinctiv în toţi anii războiului. 


- 19 august 1941. Transnistria ajunge sub administrație românească. Guvernatorul acestei 
zone este numit Gheorghe Alexianu. 


- 30 august 1941. Semnarea Acordului de la Tighina dintre Germania şi România. Transnistria 
devine teritoriu administrat de România, în conformitate cu promisiunea făcută de Hitler lui 
Antonescu. Paragraful 7 din Acord se referea în mod special la evreii din lagărele şi ghetourile 
din Basarabia și Bucovina şi la locuitorii evrei ai Transnistriei. Se confirma faptul că scopul 
final era curăţarea Basarabiei, Bucovonei şi a Transnistriei de evrei. 


Sunt răspunzători: 

În Transnistria: România, asupra siguranței, administraţiei şi exploatării economice; asupra 
transmisiunilor şi comunicațiilor. 

În teritoriul Bug-Nipru: Germania, de administraţie şi exploatare economică, România de 
siguranţă. 

AR, 

7/. Evacuarea evreilor 

Evacuarea evreilor peste Bug nu este posibilă în prezent. Ei trebuiesc deci concentrați în tabere 
de muncă şi întrebuinţaţi la lucru, până când după terminarea operațiunilor , evacuarea lor 
spre Est va fi posibilă. 

(Extras din textul Acordului de la Tighina) 


42 


- 15 septembrie 1941. Încep deportările în Transnistria. Peste 150 mii de evrei din Basarabia şi 
Bucovina sunt deportați de regimul Antonescu în Transnistria. Mai mult de 90 mii de persoane 
vor muri de foamete, boli şi execuţii sumare. 


- octombrie 1941 — ianuarie 1942 — Bătălia de la Moscova. 


- 9 octombrie 1941. W. Filderman, impresionat fiind de ceea ce a auzit că se întâmplă în 
Basarabia și Bucovina, a adresat mareșalului Ion Antonescuun memoriu în care accentua faptul 
că deportările echivalează cu moartea celor deportaţi şi implora să fie oprit acest exod. 


Mi se spune că unii evrei din Bucovina vor fi trimişi în Basarabia, că cei trimişi din Basarabia 
trebuie să fie trimiși în Ucraina și că această trimitere ar echivala cu moartea lor, date fiind 
împrejurările. 

Vă implor, dacă cumva este posibil, şi dacă nu s-au făcut vinovaţi cu nimic, să opriţi acest exod. 
(Extras din memoriul lui W. Filderman adresat lui Ion Antonescu în 9 octombrie 1941) 


- 9 octombrie 1941. Încep deportările din Bucovina de Sud către Transnistria. 


- 10 octombrie 1941. Se ordonă măsurile pentru înființarea ghetoului din Cernăuţi şi pentru 
deportarea tuturor evreilor ce se mai găsesc pe teritoriul Bucovinei de Nord; întreaga populaţie 
evreiască din Cernăuţi va fi adunată mai întâi într-un ghetou pe 11 octombrie. 


Am onoarea a face cunoscut că s-a hotărât evacuarea populaţiei evreieşti din Bucovina. 

Pentru aceasta, populaţia evreiască din Municipiului Cernăuţi, va fi mai întâi strânsă în ghetto- 
ul fixat de primărie, de unde apoi va fi transportată cu C.F.R., treptat. 

Operaţiunea strângerii, paza ghetoului, îmbarcarea și transportul până la punctele de frontieră, 
revine acelui Comandament și Inspectoratului de Jandarmi Cernăuţi. 

[...] Operaţiunea strângerii în ghetto se va face în ziua de 11 octombrie 1941, după programul 
anexat (anexa no.1). În această zi se vor lua din zori măsurile de siguranţă necesare spre a 
împiedica orice act dăunătorordinii sau păgubirii Statului, toate averile evreieşti devenind din 
acest moment proprietatea statului. 

(Extras din ordinul de înfiinţare a ghetoului din Cernăuţi, 10 Octombrie 1941) 


- 11 octombrie 1941. Al doilea memoriu al lui W. Filderman, preşedintele F.U.C.E., adresat lui 
Ion Antonescu. Se arată că deportarea înseamnă moarte, moarte, moartea, fără vină, fără altă 
vină decât aceea de a fi evreu. 


Am primit astăzi un apel disperat de la conducerea ghetoului din Chişinău. 

În dimineaţa zilei de 8 a.c. au plecat 1500 de oameni, în mare parte pe jos, luând cu sine 
numai ce puteau ţine în mână, deci aproape toți expuşi să se prăpădească, afară fiind frig, iar 
ei goi, fără alimente şi fără cea mai mică putinţă de aprovizionare, la un drum de cel puţin opt 
zile, pe ploaie, frig şi zăpadă. Numai bolnavii, bătrânii şi copiii au plecat în căruţe. Deci nici 
bolnavii n-au fost cruţaţi: deci şi femeile au plecat pe jos. 

Este moartea, moartea, fără vină, fără altă vină decât aceea de a fi evrei. 

Vă implor din nou, Domnule Mareşal, să nu lăsaşi ca o asemenea, zguduitoare tragedie să se 
săvârşească. 

(Extra din memoriul lui W. Filderman adresat lui Ion Antonescu, 11 octombrie 1941) 


- 13 octombrie 1941. Începe deportarea evreilor din ghetoul de la Cernăuţi. Evreii sunt duşi la 
gară unde sunt îmbarcaţi în vagoane de marfă, înghesuindu-se peste 100 de persoane într-un 
vagon. Mulţi evrei aleg să se sinucidă. 


43 


Odessa 


- 16 octombrie 1941. Odessa este ocupată de către trupele române, după un asediu prelungit. 
- 22 octombrie 1941. Comandamentul militar românesc din Odessa este aruncat în aer. Cu 
această ocazie au murit 61 de persoane. 


Masacrul de la Odessa a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, cu titlul de 
„pedepsire” (represalii asupra populației civile) în urma aruncării în aer a Comandamentul 
militar român din Odessa de către partizani sau militari sovietici din armata regulată. În explozie 
au fost omorâţi ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion 
Glogojanu, soldați şi subofiţeri, mai mulţi civili şi 4 ofițeri germani de marină. Militarii români 
nu au reuşit să-i prindă pe autorii atentatului și s-au răzbunat pe populația civilă locală. Au fost 
ucişi la întâmplare 5000 de localnici civili, majoritatea evrei. În urma raportului 
primit, mareșalul Antonescu i-a ordonat generalului Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major şi 
comandant al Armatei a 4-a române, să ia măsuri drastice de pedepsire. În aceeași noapte, 
Iacobici a telegrafiat cabinetului militar al lui Antonescu comunicând că a pornit acțiunea 
ordonată: „Ca represalii şi pentru a da un exemplu populaţiei, s-au luat măsuri pentru a 
spânzura în pieţele publice un număr de evrei şi comunişti suspecți”. În ziua următoare, la 23 
octombrie 1941, militari români au ucis alți 19 000 evrei civili, femei, bătrâni şi copii, familii 
întregi din oraşul Odessa, împușcați, spânzurați, explodaţi, sau arşi de vii. Alți aproximativ 45 
000 de evrei au fost trimişi de la Odessa în lagărul de concentrare Bogdanovca unde au fost 
asasinați aproximativ două luni mai târziu. 


- 24 octombrie 1941. Notă adresată generalului Macici prin care se transmite ordinul 
mareșalului Antonescuprivind represaliile ce urmează a fi luate la Odessași executarea tuturor 
evreilor din Basarabia refugiaţi în această localitate: 


Pentru general Macici 

Ca represalii DI. Mareşal Antonescu ordonă: 

1) Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiaţi la Odessa. 

2) Toți indivizii ce intră în prevederile ordinului Nr. 3161 din 23 oct. 1941, încă neexecutați și 
alții ce mai pot fi adăugați, vor fi băgaţi într-o clădire în prealabil minată şi care se va arunca 
pe urmă în aer. Aceasta se va face în ziua înmormântării victimelor noastre. 

Acest ordin se va distruge după citirea lui. [...] 


- 7 noiembrie 1941. Evreii din Dorohoi, Darabani şi Rădăuţi încep să fie îmbarcaţi şi deportaţi 
în Transnistria. 


- 16 decembrie 1941.Decretul-lege nr. 3415 hotărăşte dizolvarea Federaţiei Uniunilor de 
Comunităţi Evreieşti şi înfiinţarea Centralei Evreilor. 


- 17 decembrie 1941. Se încheie prima etapă a deportării evreilor din România. În această zi, 
trec Nistrul prin Atachi, ultimele convoaie de evrei sosite din Bucovina şi judeţul Dorohoi. 


- 21 decembrie 1941. Începe masacrarea evreilor din ghetoul Bogdanovca (Transnistria). Au 
fost ucişi circa 48 mii de evrei basarabeni şi localnici. Toate acestea se întâmplă sub conducerea 
prefectului judeţului Golta, lt.col. Modest Isopescu. 


- 30 ianuarie 1942. Este publicat Regulamentul de funcţionare a Centralei Evreilor din România 
(CER). După dizolvarea Federaţiei, Centrala a devenit singura organizaţie autorizată să 
reprezinte interesele colectivităţii evreieşti în faţa oficialităților, să organizeze viaţa evreiască în 
conformitate cu dispoziţiile guvernului antonescian. A fost, de fapt, o variantă locală a 


44 


Judenrat-ului german 


În conformitate cu prevederile Regulamentului, Centrala avea următoarele atribuţiuni: 

a) reprezentarea exclusivă a intereselor evreilor din România şi administrarea bunurilor fostei 
Uniuni a Comunităţilor Evreieşti din ţară; 

b) organizarea evreilor în conformitate cu dispoziţiunile guvernului român; 

c) reeducarea şi organizarea evreilor pentru munci şi meserii; 

d) pregătirea emigrării evreilor; 

e) organizarea activităţii culturale şi a şcolilor evreilor; 

f) organizarea asistenţei evreieşti; 

g) organizarea participării evreilor la munci conform legii pentru organizarea muncii naţionale; 
h) organizarea exercitării profesiunilor evreilor în condiţiile stabilite de guvern; 

i) editarea unui ziar al Centralei Evreilor din România; 

j) furnizarea tuturor datelor şi informaţiilor cerute de autorităţi în legătură cu problemele de 
românizare; 

k) înfiinţarea şi ţinerea la curent a fişierului şi a foilor matricole ale tuturor evreilor din 
România; 

1) primirea cererilor pe care evreii le adresează diverselor autorităţi şi înaintarea lor cu referințe 
autorităţilor competente; 

m) editarea carnetelor de identitate speciale pentru evrei, fiecare evreu fiind obligat a avea un 
carnet de identitate prevăzut cu fotografie; 

n) executarea tuturor dispoziţiunilor primite din partea guvernului, prin Împuternicitul 
Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor. 


- 24 februarie 1942. A fost scufundat vasul Struma cu emigranţi evrei. Au fost 769 morţi şi un 
singur supraviețuitor, un tânăr de 18 ani, David Stoliar. 


Cazul Struma 

La 7 decembrie 1941, au plecat din Gara de Est, Obor, pe ruta Bucureşti-Constanta, 769 de 
evrei. Toți aveau aceeaşi destinaţie: Palestina. Mai multe luni la rând în jurnalele și 
interiorul comunității evreieşti apăruse anunțuri despre plecare pe care o plănuiam către 
Orient, in ideea de a părăsi Europa unde carnagiul deja atinsese cote inimaginabile. 

În aceeaşi duminică, 7 decembrie 1941, în care trenul pleca din Gara Obor, japonezii atacă 
Pearl Harbor. O zi mai devreme, 6 decembrie, Marea Britanie a declarat război României. 
Pe 10 decembrie SUA primesc o declaraţie de război din partea Romaniei. 

Pasagerii care plecau din România pentru a se refugia în Palestina, veneau dintr-o “ţară 
inamică” Marii Britanii. Palestina, din 1928, era guvernată de Londra. După 70 de zile de 
şedere în Bosfor, Struma este remorcată. Fără motor, Struma este lăsată în derivă în Marea 
Neagră. În dimineaţa zilei de 24 februarie un submarin sovietic torpilează vasul. Struma 
face explozie si se scufundă. Odată ajunşi în apă, cu excepția unei persoane toţi ceilalți mor. 
Apele sunt extrem de reci. Rezultatul — un singur supravieţuitor, un tînăr de 18 ani, David 
Stoliar din Bucureşti. El reuşeşte să ajungă la mal, apoi este reţinut cîteva săptămîni de 
autorităţi. A fost anchetat, ţinut în carantină, iar într-un final lăsat să plece în Palestina. 


- februarie 1942. Evreii din lagărele Dumanovca şi Acmecetca (Transnistria) sunt asasinați. 


- 25 mai 1942. Recensământul romilor ordonat de I. Antonescu. S-au înregistrat romii nomazi și 
romii sedentari care aveau cazier. Din cele 41.000 persoane recenzate 25.000 au fost deportate, 
11.000 au murit în Transnistria. 


45 


- iunie-august 1942. Deportarea romilor nomazi. 


Deportările au început la 1 iunie 1942, cu romii nomazi. Începând cu acea zi, ei au fost strânşi 
de către organele de jandarmi în capitalele de judeţ şi apoi duşi în Transnistria. Ordinul de 
evacuare „a tuturor şatrelor de ţigani nomazi din întreaga ţară” a fost dat personal de mareşalul 
Ion Antonescu. Romii nomazi s-au deplasat pe jos sau cu căruțele, din post în post, astfel că 
transportul până la destinaţie a durat câteva săptămâni. Operaţiunea s-a încheiat oficial la 15 
august 1942. Cei care în momentul evacuării se aflau pe front sau mobilizați în ţară au fost scoşi 
din evidenţele militare, printr-un ordin al Marelui Stat-Major, trimişi acasă şi îndrumați pe urma 
familiilor în Transnistria. Până la 2 octombrie au fost evacuaţi în Transnistria în total 11 441 de 


nomazi (2 352 de bărbaţi, 2 375 de femei şi 6 714 copii). 


- 7 iunie 1942. Reîncepe deportarea evreilor din Cernăuţi la ordinul conducătorului statului. 
- 14 iunie 1942. Din Dorohoi sunt deportaţi 450 de evrei. 


- 27 iunie 1942. Marele Stat Major ordonă măsurile referitoare la organizarea deportărilor de 
evrei în Transnistria ca sancţiune pentru abaterile de la regimul muncii obligatorii. 


Instrucţiunile generale pentru reglementarea muncii prestate de evrei, comunicate de Marele 
Stat-Major cu nr. 55500 din 27 iunie 1942, prevedeau următoarele sancţiuni la paragraful D 8: 

fJ. Pentru abaterile de mică importanţă (întârziere la apel, atitudine nedisciplinată) efectuate în 
cadrul detaşamentelor de lucru comandanții respectivi le vor aplica evreilor pedeapsa 
corporală conform regulamentului. 

g. Vor fi sancţionaţi cu trimiterea în Transnistria la muncă grea sau în ghetouri împreună cu 
familiile lor (tatăl, mama, soţia şi copiii) toţi evreii care comit următoarele infracţiuni: 

- repetă abaterile arătate la punctul f de mai sus; 

- nu execută conştiincios serviciul la muncă sau se sustrag de la lucru prin 
înşelăciune,cumpărare, intervenţie, neprezentare la chemările făcute pentru munca obligatorie, 
părăsire fără voie a lucrului etc.; 

-nu anunţă Cercului de Recrutare schimbarea domiciliului, fie în oraş, fie dintr-un oraş în altul, 
chiar dacă au aprobarea Ministerului Afacerilor Interne. 


- 24 iulie 1942. Preşedinţia Consiliului de Miniştri ordonă Ministerului Afacerilor Interne să 
treacă la deportarea în Transnistria a tuturor evreilor suspectaţi ca luptători sau simpatizanți 
comunişti. 


- 31 iulie 1942. Ordinul Ministerului Afacerilor Interne pentru evacuarea şi internarea în lagărul 
Vapniarca a tuturor evreilor suspectaţi de comunism. 


Internaţii, care erau cazaţi în trei pavilioane ruinate, murdare, fără uşi, geamuri şi paturi ar fi 
avut suficiente motive să creadă în profețiile lui Murgescu. Dar la aceasta s-a adăugat 
contribuţia bestială a lui Murgescu, prin hrănirea continuă cu mazăre furajeră şi împiedicarea 
prin măsurile luate, ca ei să-şi poată procura alimente din afară prin mijloace proprii. 

[...]La 27 decembrie 1942 apare primul caz de parapareză spastică, la un intern din grupul 
celor veniţi în lagăr la 16 septembrie 1942. În zilele şi săptămânile următoare cazurile se 
înmulțesc în aşa fel, încât au fost atinşi de această boală aproximativ 611 internaţi. 

Deşi acuzatul I. Murgescu a fost înştiințat prin rapoarte medicale de pericolul ce ameninţa pe 
internaţi, el a refuzat categoric să schimbe hrana, iar pentru a-şi atinge cât mai repede scopul 
urmărit, adică exterminarea, împiedică introducerea în lagăr a medicamentelor şi a 
îimbrăcăminţii necesare bolnavilor. 

(Extras din actul de acuzare întocmit de acuzatorii publici A. Bunaciu şi D. Săracu în procesul 
primului lot de criminali de război, judecat de Tribunalul Poporului, 1945) Colonelul Murgescu 
a fost comandantul lagărului Vapniarca. 


46 


- 8 august 1942. În "Bukarester Tageblatt”, organul de presă al Ambasadei germane din 
Bucureşti, apare articolul ,, Rumanian wird Judenrein ” (România va fi curățată de evrei). Se 
pregătea planul de deporatre la Belsen a evreilor din Vechiul Regat. 

Tot acum are loc deportarea unui lot de peste 7500 de evrei din Vechiul Regat şi sudul 
Transilvaniei în Transnistria. 


- 13 septembrie 1942. Cordell Hull, ministrul Afacerilor Externe al Statelor Unite, transmite 
prin radio, cu prilejul Anului Nou evreiesc, un mesaj de simpatie către evreii de pretutindeni. 


- 22 septembrie 1942. Dr. W. Filderman adresează un nou memoriu guvernului în care cere să 
nu se dea curs insistențelor Germaniei naziste de a deporta evreii din România în lagărele 
naziste de exterminare. 


- Septembrie 1942. Deportarea romilor sedentari consideraţi „problemă”. 

În ceea ce priveşte romii stabili recenzați în mai 1942, într-o primă etapă autorităţile au 
procedat la o triere a lor. Pentru evacuarea în primul lot au fost aleşi romii “periculoşi 

şi indezirabili”, împreună cu familiile lor, în total 12 497 de persoane. 

Începutul “evacuării” pe calea ferată a fost fixat, iniţial, de Ion Antonescu la 1 august 

1942. Operaţiunea a fost însă amânată, astfel că deportarea romilor sedentari a fost 

făcută între 12 şi 20 septembrie 1942, cu nouă trenuri speciale, formate în diferite oraşe 

din ţară. Modificarea planului de deportare explică de ce “evacuarea” a fost făcută abia 

în septembrie 1942. 

În Transnistria au fost deportaţi, în septembrie 1942, 13 176 de romi sedentari. Numărul 
persoanelor deportate era mai mare decât fusese hotărât şi, în plus, listele celor evacuaţi nu 
coincideau cu listele celor propuşi pentru evacuare. Ancheta făcută în legătură cu această situaţie 
a stabilit că unele persoane trecute pentru evacuare erau dispărute şi au fost înlocuite cu altele 
care voiau să plece în Transnistria. 


- 16 octombrie 1942. În ziarul „Timpul” din 16.11.1942 apare comunicatul transmis de către 
Consiliul de Miniştri referitor la hotărârea de suspendare a deportărilor în Transnistria. Tot 
atunci este transmis şi faptul că se respinge planul german de deportare a evreilor în lagărele 
naziste de exterminare. 


- 30 octombrie 1942. Nota lui G. Richter, consilierul Ambasadei germane în problema 
evreiască, privind intervenția reginei-mamă Elena şi a regelui Mihai pentru sistarea deportării 
evreilor în Transnistria. 


[...] Ea [regina-mamă Elena] i-ar fi pus foarte în serios în vedere regelui, că dacă deportările 
nu Sunt imediat sistate, va părăsi țara.Drept urmare regele i-a telefonat numaidecât primului- 
ministru, Mihai Antonescu, şi în consecință a avut loc un Consiliu de Miniştri, în urma căruia 
nu numai că arestaţii au fost eliberaţi, dar s-a dat şi un comunicat al Președinției. 

Dintre evreii deportaţi în ultimul timp, câteva sute au fost împuşcaţi parte de germani, parte de 
români. 


- noiembrie-decembrie 1942. Bătălia de la Cotul Donului operaţiune militară de anvergură. În 
doar două luni de lupte, în bătălia de la Cotul Donului şi din stepa calmucă au fost pierduţi 
150.000 de soldaţi români, aproximativ jumătate dintre combatanții români angajaţi pe front. 


- 22 noiembrie 1942. pentru prima dată în cadrul şedinţei conducătorilor Centralei Evreilor din 
România (la care a participat şi W. Filderman) se comunică propunerea guvernului cu privire la 
posibilitatea de a emigra cei aproximativ 75.000 evrei supraviețuitori în Transnistria în schimbul 
unei taxe de câteva zeci de miliarde. Acesta a rămas însă un proiect nefinalizat. 


- 1 ianuarie 1943. Are loc prima deplasare a Comisiei Autonome de Ajutorare (CAA) şi a 
Centralei Evreilor din România (CER) în Transnistria pentru a da asistenţă deportaților care se 


47 


aflau acolo şi a controla distribuirea ajutoarelor trimise.Din raportul pe care l-a întocmit Fred 
Saraga, conducătorul delegaţiei în faţa activului Centralei s-au concluzionat următoarele: 


1). tot ce s-a trimis ca ajutor prin Centrală nu reprezintă nici o parte infimă din necesar, 

2). situaţia celor 5.000 de copii rămaşi orfani este dezastruoasă, 

3). întreaga populaţie este subnutrită, slăbită şi lipsită de îmbrăcăminte, 

4). deportații ar putea fi salvaţi numai prin folosirea lor la muncă productivă şi ajutaţi cu 
îmbrăcăminte, medicamente şi hrană. 


- 2 ianuarie 1943. W. Filderman trimite o notă lui Ion Antonescu şi lui Mihai Antonescu în care 
prezintă situaţia tuturor copiilor între 2 şi 16 ani rămași orfani în Transnistria. În opinia sa nu 
există decât o singură soluţie pentru salvarea lor: readucerea imediată în Cernăuţi. În caz contrar, 
zice Filderman, toți vor muri. 


"Cum acestora în nici un caz nu li se poate aduce nici o acuzare, nimic nu se opune la 
înapoierea lor. (...) emigrarea este imposibilă în starea fizică în care se află toţi copiii (...) Dacă 
nu se ia o hotărâre radicală ca toţi aceştia să fie readuşi la Cernăuţi, vor muri şi mai mulți între 
timp”. 


- 11 mai 1943. Guvernul a decis impunerea evreilor cu o nouă contribuţie excepțională de patru 
miliarde de lei. Hotărârea a fost comunicată Centralei de către Radu Lecca printr-o adresă: 


Vă rog să luaţi la cunoştinţă că guvernul, luând în considerare faptul că, în timp ce soldaţii 
români se jertfesc pe front, populaţia evreiască în marea ei majoritate continuă să se bucure de 
libertatea de a face comerț şi de a trăi la adăpost de primejdiile războiului, a hotărât ca această 
populaţie să contribuie la nevoile financiare ale țării cu suma de patru miliarde lei. [...] Vă rog să 
luaţi la cunoştinţă că guvernul a hotărât ca evreii recalcitranți la plata impunerii stabilite [...] să 
fie sancționaţi cu deportarea în Transnistria, urmând ca averile lor să fie lichidate în folosul 
statului.[...] Ținem să vă atragem atenţia asupra răspunderii pe care o are conducerea obștei 
evreieşti [...] pentru executarea întocmai a hotărârii de mai sus a guvernului. 


- 12 mai 1943. La cerere lui Gingold, Filderman și-a precizat în scris poziţia despre totalitatea 
măsurilor antievreiești adoptate de regim în perioada 1941-1943 şi la consecinţele lor asupra 
situației populației evreiești, demonstând că evreii nu vor putea achita suma cerută. De 
asemenea, el a respins poziţiile lui Lecca şi Gingold potrivit cărora evreii acumulează averi în 
timp ce românii luptă pe front: 


[...] dacă evreii nu luptă pe front [...] îndeplinesc muncă de folos obştesc, adică luptă pentru 
țară cu unealta; cu sângeroasa deosebire că în timp ce ostașii pe front sunt echipați, hrăniţi și 
plătiți, că în caz de invaliditate sau deces primesc pensii, evreii care îndeplinesc echivalentul 
serviciului militar nu sunt nici echipați, nici hrăniţi, nici plătiți, familiile lor nu sunt ajutate, iar 
dacă din cauza serviciului devin invalizi sau încetează din viaţă nu primesc nici o pensie. Dacă 
nu sunt pe front, nu este vina lor. Ei au fost excluşi din armată prin legi discriminatorii. 


- 26 mai 1943. În urma primirii textului scris de Filderman, Ion Antonescu îl consideră ca fiind 
ireverenţios şi astfel ordonă deportarea lui în Transnistria. Acolo W. Filderman avea să stea doar 
trei luni, revenind la începutul lunii august în urma unor intervenţii ale mai multor personalități 
ale epocii precum: Regele Mihai, regina Elena, Iuliu Maniu etc. 


- 2 octombrie 1943. Se ordonă readucerea în ţară a evreilor deportaţi ca presupuşi „infractori ai 
disciplinei la muncă obligatorie ”. 


- 3 octombrie 1943: Se emite primul ordin de repatriere a evreilor deportați în Transnistria: 


În conformitate cu ord. Președinției Consiliului de Miniștri, binevoiţi a cunoaşte că s-a aprobat 
readucerea în țară a tuturor evreilor infractori la munca obligatorie sancționaţi cu trimiterea în 


48 


Transnistria, precum şi a familiilor. 

Vor fi readuşi în ţară evreii din categoria de mai sus, aflați în Transnistria la data de 12 
octombrie 1942, precum şi cei trimişi ulterior acestei date, socotindu-se că au executat 
pedeapsa la care au fost sancţionați. 

Evreii vor fi trimişi în ţară, fiecare la locul de unde au fost ridicați. Nu se admite sub nici un 
motiv plecarea vreo unuia spre altă destinaţie decât aceea arătată mai sus. 


- 8 decembrie 1943. Se ordonă repatrierea evreilor deportaţi în Transnistria originari din județul 
Dorohoi, în număr de 6.430. 


- 20 decembrie 1943. Primul lot de circa 1.500 de repatriați originari din Dorohoi părăsește 
Transnistria pe la Moghilău-Atachi. 


- decembrie 1943. Un ultim lot de romi a fost deportat în Transnistria. 


- 27 ianuarie 1944. Jon Antonescu refuză continuarea repatrierii pretextând că ar fi un milion de 
români în Transnistria, Basarabia și Bucovina, care ar dori să intre în ţară. A primi pe evrei — 
declară el — ar însemna a provoca mari nemulțumiri. 


- februarie 1944. S-a decis repatrierea orfanilor, însă doar a acelora cărora le muriseră ambii 
părinți şi care nu depăşesc vârsta de 15 ani. 


S-a hotărât repatrierea orfanilor. D. Mareșal a avut în vedere cifra de 4 500. 
După statisticile cunoscute pe vârstă ale orfanilor de ambii părinţi sau de un părinte, situaţia 
este următoarea: 


- Orfani de ambii părinţi până la 15 ani 2000 
- Orfani de ambii părinţi până la 18 ani 950 
- Orfani de un părinte 2000 


Nota trimisă de W. Filderman cu privire la repatrierea orfanilor din Transnistria trimisă 
Subsecretarului de Stat al Poliţiei, generalul C.Z. Vasiliu) 


- 6 martie 1944. Sunt repatriați 1.846 de copii orfani, dintre care 1.400 trec Nistrul pe la 
Moghilău-Atachi, iar 446 prin Tiraspol- Tighina. Ambele grupuri s-au întâlnit la laşi, unde copii 
au fost repartizaţi comunităților evreieşti din Moldova şi Muntenia. 


- 10 martie 1944. Ofensiva sovietică pentru eliberarea teritoriului la sud-vest a început la Uman. 


- 14 martie 1944. Ion Antonescu ordonă repatrierea generală a evreilor care fuseseră deportaţi în 
Transnistria. Posturile de radio ale Naţiunilor Unite repetă mereu avertismentele, adresate 
vinovaţilor de crime împotriva umanității. 


- 20 martie 1944. Trupele sovietice au atins Nistrul, recucerind întreaga regiune din nordul 
Transnistriei. 


- 23 august 1944. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost acţiunea prin care regele Mihai a 
decis demiterea şi arestarea lui lon Antonescu. Regele a dispus încetarea imediată a colaborării 
României cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistițiu cu Aliaţii. 


Holocaustul în Transilvania de nord şi Maramureş, părţi ale Ungariei 


- 18 martie 1944. Are loc o întâlnire între Hitler şi Horthy. Horthy acceptă ultimatumul şi 
consimte ca Ungaria să predea câteva sute de mii de “muncitori evrei pentru a lucra în 
întreprinderile industriale şi agricole germane”. 


49 


- 19 martie 1944. Germania ocupă Ungaria. Premierul Kállay se refugiază la ambasada Turciei. 
La 22 martie 1944 era deja instalat un guvern-marionetă condus de Döme Sztójay, fost 
ambasador la Berlin. 


- 19 martie 1944. Ajung la Budapesta membrii Sondereinsatzkommando, condus de către Adolf 
Eichmann, format din aproximativ 100 de persoane. În majoritatea cazurilor, membrii 
Sonderkommandoului Eichmann, nu au participat personal la capturarea evreilor, ci au condus 
doar din culise acţiunea executată de jandarmeria şi poliția maghiară. Au existat însă şi excepţii 
— de exemplu, la Oradea şi la Ungvár (azi Ujgorod, în Ucraina). Sarcina nemților s-a dovedit a fi 
foarte uşoară după ce premierul Sztójay a convenit, în prezenţa lui Eichmann, cu ambasadorul 
german la Budapesta, Weesenmayer, să creeze în cel mai scurt timp bazele legale necesare 
acţiunii şi să pună la dispoziţia ocupantului mijloacele puterii de stat, în vederea îndeplinirii 
planului. 


Măsuri legislative luate împotriva evreilor în perioada martie-iunie 1944: 

- interzicerea angajării non-evreilor în gospodăriile evreieşti 

- concedierea funcţionarilor evrei 

- eliminarea definitivă a evreilor din presă, teatru şi cinematografie 

- obligativitatea evreilor de a declara autovehiculele 

- interzicerea deţinerii şi folosirii telefoanelor 

- obligativitatea purtării stelei galbene 

- interzicerea părăsirii domiciliului fără aprobări speciale 

- obligativitatea predării aparatelor de radio 

- obligativitatea declarării averii, urmată de confiscare (în cazul comercianților, aceştia au fost 
obligaţi să declare stocurile de mărfuri şi utilajele care se aflau în magazinele lor) 

- elevilor evrei li s-a interzis să poarte uniformă 

- s-au retras aprobările de funcţionare a şcolilor, internatelor şi cursurilor pentru evrei 

- li s-a interzis evreilor să frecventeze restaurante 

- s-a dispus concedierea celor ce erau angajaţi la comercianţi evrei 

- au fost scoase din circulaţie operele scriitorilor evrei din ţară şi din străinătate, şi s-a dispus 
distrugerea lor 


- 4 aprilie 1944. Un ordin secret le cerea primarilor, organelor jandarmeriei şi poliţiei să 
alcătuiască liste nominale cu populația evreiască. 


- 7 aprilie 1944. A fost adoptat un decret în care erau detaliate procedurile care trebuiau urmate 
în campania de realizare a Soluției Finale a chestiunii evreieşti. Decretul de ghetoizare a fost 
elaborat în 26 aprilie şi a intrat în vigoare la 28 aprilie 1944. 

In scopul ghetoizării şi deportării, Ungaria a fost împărțit în şase zone. Gruparea evreimii în 
ghetouri s-a bazat pe planuri temeinice. Astfel, în localitățile mici, evreii au fost adunaţi în 
sinagogi sau în clădiri aparţinând comunităţii religioase şi li s-au confiscat obiectele de valoare. 
De aici au fost dirijaţi spre oraşele mari cele mai apropiate, stabilite în prealabil. În oraşe au fost 
duşi în ghetouri amenajate, de regulă, în fabrici de cărămizi, de unde garnituri de tren cu 
evrei înghesuiți în vagoane de vite plecau încontinuu spre Polonia. În ghetouri, evreii deja jefuiţi 
erau supuşi altor controale. Cei consideraţi înstăriți erau bătuţi, schingiuiţi şi obligaţi să predea 
obiectele de valoare pe care le mai aveau asupra lor sau să mărturisească ascunzătorile în care ar 
fi putut să mai fie plasate altele. Aceste crâncene „instituţii de ghetou”, numite de evrei 
„monetărie”, erau adevărate locuri de tortură, unde până şi tinerele fete erau controlate intim de 
moaşe în căutarea eventualelor bijuterii ascunse. 


50 


- 3 mai 1944. Începe operaţiunea de ghetoizare a celor aproximativ 160.000 de evrei din 
Transilvania de Nord. A existat un cartierul general de dezevreizare cu sediul la Cluj care era 
condus de Lázló Ferenczy, asistat de membrii Sonderkommando. 


The ghettoization drive in Northern Transylvania was generally completed within one week. 
During the first day of the campaign close to 8.000 Jews were rounded up. By noon of May 5, 
their number increased to 16.144, by May 6 to 72.382, and by May 10 to 98.000. These figures 
do not include the Jews of Maramureş county and of some districts in the neighboring counties 
that were geographically parts of Northern Transylvania but administratively parts of 
Gendarmerie District VIII. These Jews fell victim to the drive conducted in Carpatho-Ruthenia 
and northeastern Hungary. 


Principalele ghetouri din Transilvania de Nord: 

Cluj. Înainte de deportare ghetoul ajunsese la aproximativ 18.000 de persoane. Evacuarea lui s-a 
produs între 25 mai şi 9 iunie 1944. 

Dej. A fost plasat într-o pădure din apropierea oraşului, era printre cele mai mizere din 
Transilvania de Nord. Numărul maxim al evreilor ajunşi acolo a fost de 7.800. Ghetoul a fost 
lichidat între 28 mai şi 8 iunie 1944. 

Şimleul Silvaniei. Situat într-o cărămidărie în localitatea Cehei, în apropiere de Șimleu, ghetoul 
a adăpostit aproape 8.500 de evrei. Deportarea a avut loc între 31 mai şi 6 iunie 1944. 

Satu Mare. În momentul de vârf ghetoul avea 18.000 de persoane. Lichidarea s-a petrecut între 
19 mai şi 1 iunie 1944 în şase transporturi. 

Baia Mare. Au existat două ghetouri. Cel de pe terenul fabricii de sticlă Kâning adăpostea 
aproximativ 3.500 de persoane, iar cel amenajat în grajdurile de la Valea Borcului avea în jur de 
2.000 de internaţi. Cei 5.916 evrei din cele două ghetouri au fost deportaţi în 2 transporturi între 
31 mai şi 5 iunie 1944. 

Bistriţa. Cei 6.000 de evrei au fost concentrați la ferma Stamboli în barăci sau adăposturi pentru 
porci. Deportarea a avut loc la 2 şi 6 iunie 1944. 

Oradea. Au existat 2 ghetouri. Cel din apropierea Marii Sinagogi ortodoxe avea aproximativ 
27.000 de internaţi, iar cel de la depozitul de lemne Mezey circa 8.000 de evrei. Deportarea s-a 
petrecut între 23 mai şi 27 iunie. 

Tîrgu-Mureş. Ghetoul a fost amplasat într-o cărămidărie dezafectată ce oferea acoperiş doar 
pentru aproximativ 2.500 dintre cei 7.380 de evrei ghetoizaţi. Deportarea s-a produs între 27 mai 
şi 8 iunie 1944. 

Sighetul Marmaţiei. Ghetoul a fost fixat la periferia oraşului, fiind extrem de aglomerat, cu o 
populaţie de peste 12.000 de suflete. Lichidarea lui s-a produs foarte rapid, între 16 şi 22 mai 
1944. 


Evreimea din Transilvania de Nord a fost deportată la Auschwitz-Birkenau, unde a funcţionat 
cel mai mare lagăr de exterminare din zona de ocupaţie germană. Trenurile care porneau din 
diferite oraşe ale Ardealului de nord ajungeau, de obicei, în trei-patru zile la Auschwitz. 
Garniturile erau formate din vagoane de marfă și transportau în medie 3.000-3.500 de evrei. În 
fiecare vagon erau înghesuiți 70-90 de oameni; fiecare vagon primea o găleată de apă şi o 
găleată goală pentru excremente, apoi uşile vagoanelor erau închise. Un număr semnificativ de 
bărbaţi evrei, membri ai detaşamentelor de muncă forţată, care călătoreau în interes de serviciu 
sau erau în concediu au fost daţi jos din trenuri şi urcați, în gările mai mari, în marfarele care 
transportau evreimea la Auschwitz. În Transilvania, cele mai multe cazuri de acest tip au fost 
raportate la Oradea. Această practică a condus ministerul apărării la a interzice printr-un ordin ca 
membrii ai detaşamentelor de muncă forţată să-şi părăsească unităţile fără escortă militară. 

Până la Kassa [azi Kosice], garniturile erau însoțite de jandarmi maghiari; acolo aceştia erau 
înlocuiţi de paznici SS. Din cauza înghesuielii şi a căldurii din acea vară timpurie, în vagoane 
abia se putea respira. Mulţi dintre cei slabi şi bătrâni mureau pe drum. Cei coborâţi din 


51 


garniturile sosite la Auschwitz erau separați de pe peron: cei mai tineri de 12-14 ani şi cei de 
peste 50 de ani, bolnavii şi cei cu antecedente penale erau dirijaţi de îndată spre camerele de 
gazare; ceilalți erau împărţiţi pe grupuri de lucru. 


- 7 iulie 1944. Horthy, sub presiunea occidentală crescândă, a ordonat oprirea deportărilor. 


- septembrie 1944. După atacarea României, armata ungară a comis mai multe crime împotriva 
evreilor la Arad, Luduş sau Sărmaş (toţi cei 126 de evrei au fost ucişi şi îngropaţi într-o groapă 
la marginea localităţii. 


Din totalul de circa 165.000 de evrei ai Transilvaniei de Nord, în timpul Holocaustului au pierit 
în jur de 130-135.000 de suflete. 


Cazul Kasztner 

Rudolf (Rezs6) Kasztner a fost şeful sioniştilor din Ungaria. Acesta a primit cel mai probabil 
protocoalele de la Auschwitz de la liderii evrei slovaci în aprilie 1944. Deci cunoştea ce urma să 
se întâmple cu cei deportaţi. 

După ocupaţie, Kasztner a luat legătura direct cu Eichmann şi a reuşit să obţină aprobarea 
nemților pentru ca membrii familiei sale şi câțiva lideri evrei de marcă să plece în Elveţia, contra 
unei sume însemnate (devize şi aur în valoare de circa 1 milion şi jumătate de dolari). 

Prin acţiunea sa nicidecum scutită de contradicții, avocatul de origine clujeană a reuşit să 
salveze 1684 de evrei, dintre care 388 proveniţi din ghetoul din Cluj. La 9 iunie 1944, după 
încheierea deportării tuturor celorlalți evrei din provincie, cei 388 de evrei din Cluj au fost 
transportaţi cu trenul la Budapesta. Acolo au fost cazaţi în lagărul special din strada Kolumbusz, 
în barăci de lemn construite — sub îndrumarea lui Zsigmond Lb, preşedintele Comunităţii 
Evreieşti Ortodoxe din Cluj — de către László Devecseri, pe cheltuiala acestuia din urmă. 
Lagărul era păzit de cinci soldaţi SS instruiți să-i trateze în mod civilizat pe cei internaţi, care 
practic puteau intra şi ieşi din lagăr ori de câte ori doreau. Protejaţii lui Kasztner au ajuns în 
Elveţia, via Germania, în două grupuri: primul a fost eliberat din Sonderlager-ul [lagărul special] 
de la Bergen-Belsen şi a trecut în Elveţia la 23 august, iar al doilea, la 7 decembrie 1944. 

În opinia multor supraviețuitori clujeni, Kasztner şi conducerea evreiască de la Cluj pot fi 
acuzaţi de complicitate la asasinarea comunităţii. Pe baza convenției încheiate cu Eichmann, 
Kasztner a trecut sub tăcere informaţiile exacte şi amănunțite de care dispunea în legătură cu 
masacrele de la Auschwitz; în fapt, le-a împărtăşit doar şefilor sionişti şi celor ai comunității 
religioase. Dându-i ascultare, liderii evrei clujeni nu numai că nu au informat evreimea cu 
privire la soarta ei probabilă, ci, răspândind „informaţii mincinoase, liniştitoare”, au sfătuit-o să 
renunţe la rezistenţă şi la ideea de a se ascunde. Liderii au făcut totul pentru ca evreimea să nu 
se refugieze în România, să nu manifeste opoziţie, ci să intre disciplinat în ghetoul care însemna 
anticamera morţii. 

Alţii — mai ales cei salvaţi de Kasztner — îl consideră şi azi pe fostul avocat clujean un erou „care 
şi-a băgat în repetate rânduri capul în gura leului” pentru a-şi salva coreligionarii, pe toţi cei care 
mai puteau fi salvaţi. 


14. Evreii în perioada comunistă, evreii şi comunismul, antisemitism în perioada 
comunistă, vânzarea şi emigrarea evreilor 


Context general 
1. Impactul Holocaustului. Trauma Holocaustului va fi determinantă pentru supraviețuitorii 
acestei perioade, le va influenţa deciziile fundamentale, le va schimba radical modul de a gândi. 
„Întoarcerea” la normalitate va fi doar parţială, dificilă şi dureroasă. Memoria colectivă a 
Holocaustului, a masacrelor, deportărilor şi umilinţelor au dus la o slăbire a încrederii în 


52 


societatea românească, au pus — ca şi în alte ţări ce au cunoscut tragedia Holocaustului — 


PAPE TIEL 


2. Statului Israel. Apariția sa în mai 1948 avea să sensibilizeze conştiinţa majorității 
covârșitoare a evreilor, indiferent de decizia de a face sau nu aliya în noua ţară. 

3. A treia coordonată este reprezentată de schimbările sociale şi economice din România pe 
drumul comunizării. 


Periodizare 
Ceea ce numim perioada comunistă este un interval istoric de mare complexitate şi cuprinde 
câteva subperioade distincte: 


a. O perioadă de tranziţie, ce cuprinde perioada de la căderea regimului fascist (23 august 
1944) şi care durează până la instaurarea regimului totalitar, pe care o fixăm la începutul anului 
1948. 

b. O perioadă a îngheţului, pe care o fixăm între 1948 şi până la sfârşitul anilor ‘50. 

c. O perioadă ce se deschide la începutul anilor "60, care cunoaşte o relativă relaxare a terorii, 
dar o accentuare a marginalizării populaţiei evreieşti. O normalizare a procesului de aliya, 
dar în acelaşi timp apariţia şi dezvoltarea unui intens antisemitism „tăcut”. Se încearcă şi se 
reuşeşte aruncarea unui val de uitare despre populaţia evreiască, despre existenţa şi civilizaţia sa. 
Sigur, există şi unele excepţii, precum funcţionarea Teatrului Evreiesc de Stat — singurul teatru 
evreiesc de stat din sistemul comunist (cu excepția U.R.S.S.), apariția unor traduceri din Shalom 
Alehem, difuzarea la intervale mari de timp a câte unei melodii populare evreieşti (la emisiunea 
radio „Din muzica popoarelor”). În rest, evreii şi Holocaustul devin subiecte tabu. 


Coordonate demografice şi sociale 
Un alt punct de plecare este analiza demografică şi socială a populaţiei evreieşti post-Holocaust. 
Holocaustul a însemnat scăderea numerică brutală a populației evreieşti din România, la aproape 
jumatate din ce a însemnat numeric această populaţie la sfârşitul anilor 30. De la 765.000 evrei, 
s-a ajuns la 375.000 evrei, scăderea fiind amplificată şi de pierderile teritoriale ale României: 
Basarabia şi Bucovina de Nord, ce rămân în componenţa U.R.S.S. 

O statistică din 1948, realizată de Federaţia Comunităţilor Evreiești din România, după criteriul 
aproximativ al solicitării de matzot, arăta existența a 350.000 evrei în România, din care în 
Bucureşti, 132.000 evrei. În Moldova trăiau 118.000 evrei, în Transilvania 62.000 evrei, în 
Bucovina de Sud 22.000 evrei, în Dobrogea 16.000 evrei. 

Tragedia Holocaustului nu se exprimă numai, şi nu în primul rând, prin numărul victimelor, ci 
mai ales prin urmările grave asupra sănătăţii, identităţii, dar şi asupra stării materiale a 
supravieţuitorilor. 

Cei 375.000 de evrei ce se regăsesc după război în România, supraviețuitori ai deportărilor, 
masacrelor şi ai jafului legal organizat de Ion Antonescu, formau o masă traumatizată, marcată 
pentru o lungă perioadă de timp de efectele şocului produs de politica statului, dominată de 
teama repetării tragediei, cu o sănătate zdruncinată, atât fizic, cât şi psihic, pauperizată, un grup 
uman ce îşi pierduse încrederea în societatea românească şi în statul român. În 1945, 68% din 
populația evreiască suferea de regim alimentar insuficient, iar 51% nu dispunea de 
îmbrăcămintea minimă necesară. 

Interesantă este şi structura socială a populației evreieşti, din România, în momentul 
ieşirii din Holocaust. Astfel, numai 27% dintre evrei erau activi. Dintre aceştia, 3% erau 
muncitori necalificaţi, 7% muncitori calificaţi, 32% meşteşugari, 22% clerici, 15% comercianţi 
şi proprietari de fabrici, 3% cadre didactice, 15% independenţi sau aveau meserii nedefinite. 


53 


Perioada de tranziţie (1944-948) 


Refacerea vieţii comunitare evreieşti: 

- Refacerea comunităţilor desfiinţate în perioada Antonescu, în special în zonele considerate „de 
securitate națională”, de unde evreii au fost mutaţi forţat în timpul Holocaustului. Refacerea 
reţelelor sociale tradiţionale evreieşti: şcolare, de sănătate, de ajutor social. 

- Încercarea de ajutorare a întregii populaţii evreieşti, puternic pauperizată, în anii regimului de 
dictatură fascistă. Cu ajutorul unor organizaţii evreieşti, în primul rând organizaţia American 
Jewish Joint Distribution Committee, în 1946, la nivelul întregii ţări funcționau 80 de cantine 
pentru adulți, cu 40.000 de asistați, 14 internate ce găzduiau 1.475 copii, 16 cantine pentru 
copii, 54 centre medicale pediatrice, un număr mare de cantine şi cămine comunitare locale. La 
Bucureşti funcționau 15 cantine comunitare cu 3.247 de asistați. S-a refăcut o importantă reţea 
de 23 de spitale (6 în Bucureşti). 


- În paralel s-a dezvoltat o reţea şcolară evreiască, care, în 1948, înaintea naţionalizării 
cuprindea în România 30 de grădiniţe cu 1.097 copii, 69 de şcoli primare cu 7.054 de elevi. În 
aceste unităţi lucrau 1.010 învăţători, educatori, profesori. În afara acestora funcționau şcoli 
profesionale, religioase şi rețeaua în limba ebraică Tarbuth. 


- O altă problemă ce ţinea de reconstrucția socială şi economică a lumii evreieşti post-Holocaust 
este promulgarea unei legislații reparatorie. La 19 decembrie 1944, guvernul român adopta o 
Lege pentru abrogarea măsurilor legislative antievreieşti. Aplicarea acesteia va fi înceată şi 
parțială, în special în domeniul locuinţelor (noii locatari, care ocupaseră abuziv locuinţele şi 
refuzau să le elibereze, erau greu de îndepărtat, iar autorităţile dovedeau o exagerată „înţelegere” 
față de aceştia). Situaţia fondului de locuinţe, mai ales în marile oraşe, a fost dezastruoasă în 
primul deceniu postbelic. 


- O problemă specială, de maximă dificultate, era situația disperată a unui număr mare de 
supraviețuitori evrei din deportații atât în Transnistria, cât şi în lagărele naziste. Prezenţa 
acestora, mulţi în tranzit spre Palestina (via Constanţa), complica situaţia socială a colectivităţii 
evreieşti. Comunitățile şi în special cea din Bucureşti au depus un efort uriaş pentru a găsi 
soluţii, de cele mai multe ori parţiale, dar urgente, problemelor dificile ridicate de nevoile 
acestora. 


În intervalul 1944-1948, se refac structurile comunitare şi în special Federaţia Uniunilor 
de Comunităţi Evreieşti (F.U.C.E.), desființată de Antonescu în 1942. Apar sau reapar 
importante ziare evreieşti precum Curierul Israelit, principalul ziar evreiesc interbelic, ce îşi 
încetase apariţia în 1940. Reapar în perioada 1944-1945, de asemenea, ziarele sioniste din care 
cel mai important Mântuirea, care cunoaşte o serie nouă, între 1944-1948. 


Tot în cursul aceastei perioade, organizațiile evreieşti din afara ţării îşi reiau activitatea în 
România. Dacă în perioada Holocaustului organizația americană Joint Distribution Committee 
(J.D.C.) nu a putut activa deschis în România, ci sub egida Crucii Roşii, după 23 august 1944 va 
opera alături de alte organizaţii evreiești de ajutorare, precum O.R.T. (Organization for 
Rehabilitation through Training) —, ce avea în grijă învăţământul profesional — şi O.S.E. (Oeuvre 
de Secours aux Enfants) —, care se ocupa de problemele medicale ale populaţiei evreieşti. 
Menţionăm că organizația JDC a acordat important sprijin populaţiei evreieşti din România, 
începând din 1916 şi până în anul 1949, când a fost dizolvată. De remarcat faptul că au existat 
cazuri când Joint a oferit ajutor şi neevreilor. 


54 


Mişcarea sionistă ocupă un rol important. Organizațiile sioniste îşi reiau activitatea 
legală imediat după 23 august 1944, fiind cunoscută o revigorare şi diversificare deosebită a 
activităţii sioniste. Reorganizarea structurilor sioniste a fost rapidă şi se poate vorbi de reapariţia 
tuturor grupărilor care au existat în perioada interbelică. Una dintre caracteristicile cele mai 
evidente ale mişcării sioniste a fost pluralismul ideologic şi organizatoric ce a determinat 
fragmentarea într-un număr mare de organizaţii. 


Interesantă este constituirea unei coaliţii a tuturor direcțiilor politice din viaţa evreiască, 
prezente în conducerea F.U.C.E: diversele organizaţii sioniste, partizani ai partidelor istorice 
(P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D.) şi comuniştii. 


Între octombrie 1944 şi decembrie 1947 preşedinţia organizaţiei a fost asigurată de către 
Wilhelm  Fielderman, liderul necontestat al vieţii evreieşti din interbelic şi perioada 
Holocaustului. El îşi va exercita acest mandat în condiţii dificile, permanent atacat de comunişti, 
părăsit de unii dintre apropiații săi. Comuniştii îl considerau ca principalul duşman, îl numesc 
„fascist” şi „susţinător al lui Antonescu”, îl arestează în august 1945 pentru 18 zile, i se 
confiscă o parte din arhivă etc. 


În ceea ce priveşte emigrarea, perioada de tranziție este marcată de emigrările ilegale. În 
prima fază post-Holocaust, până la proclamarea statului Israel, politica restrictivă britanică era 
principala piedică în calea emigrării. În conformitate cu Cartea Albă din 1939 emisă de către 
guvernul britanic, emigrarea evreilor în Palestina era limitată. 


Deţinând după cel de-al doilea război mondial cel mai mare număr de evrei din blocul 
sovietic — exceptând Uniunea Sovietică —, România a tolerat, dacă nu chiar a facilitat emigrarea 
evreilor până în anul 1947. Rapoartele poliţiei şi ale jandarmeriei indică pentru aceşti ani că 
trecerile ilegale ale frontierei erau aproape zilnice. Diverse organizaţii sioniste organizează 
emigrări spre diverse zone ale lumii, cum ar fi Franţa, Mexic, Costa Rica. 


În decembrie 1947, vapoarele Pan York şi Pan Crescent au plecat din portul Constanţa, 
având la bord peste 15.000 de evrei din România — era pentru prima dată în istoria emigrării 
când un număr atât de mare de evrei ieşea într-o singură călătorie. Aceştia au fost inițial internaţi 
în Cipru de către autoritățile britanice, iar după 14 mai 1948, au fost aduşi în nou-creatul stat. 
Înainte de înființarea statului Israel, în lagărele din Cipru se aflau cca. 53.000 evrei, dintre care 
aprox. 23.000 erau din România. 


Procesele criminalilor de război 


La punctul 14 din Convenţia de Armistiţiu cu România încheiată în 12 septembrie 1944, 
se prevedea că „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul 
Comandament Aliat la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război”. În timpul 
guvernelor Sănătescu şi Rădescu au fost purtate numeroase discuţii pentru formularea legislaţiei 
pentru penalizarea crimelor de război, dar, așa cum vedem din stenogramele şedinţelor de 
guvern, lipseau expertiza juridică, voinţa politică şi reprezentarea corectă a tragediei evreilor. 


În ianuarie 1945, au fost emise două Decrete-Lege (nr. 50 şi nr. 51) care dădeau o primă 
formulă juridică intenției de a aduce în justiție „criminalii şi profitorii de război” şi pe „cei 
vinovaţi de dezastrul țării”. Aceste acte normative nu au fost aplicate de facto, iar instanţele 
speciale prevăzute nu au fost înființate. 


55 


După instalarea guvernului Groza (martie 1945), cele două decrete au fost unificate şi 
reformulate în Decretul-Lege nr. 312 din 21 aprilie 1945 privind „urmărirea şi sancţionarea celor 
vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război”. Pe baza acestuia, au fost create două 
Tribunale ale Poporului, la Bucureşti și Cluj, primul ocupându-se de crimele comise în fostul 
Regat şi în teritoriile intrate sub controlul autorităților românești în spaţiul sovietic, iar cel de la 
Cluj de persoanele din Transilvania şi Banat implicate în abuzurile și atrocități. 


Decretul-Lege nr. 312 din 21 aprilie 1945: 

ART. 2. Sunt vinovaţi de dezastrul țării prin săvârşirea de crime de război cei care: 

a) Au hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste 
Sovietice şi Naţiunilor Unite; 

b) N-au respectat regulele internaţionale cu privire la conducerea războiului; 

c) Au supus la un tratament inuman pe prizonierii sau ostaticii de războiu; 

d) Au ordonat sau desăvârşit acte de teroare, cruzime sau de suprimare asupra populaţiei 
din teritoriile în care s-a purtat războiul; 

e) Au ordonat sau săvârşit represiuni colective sau individuale în scop de persecuție politică 
sau din motive rasiale asupra populaţiei civile; 

f) Au ordonat sau organizat munci excesive sau deplasări şi transporturi de persone în 
scopul exterminării acestora; 

g) Comandanții, directorii, supraveghetorii şi paznicii de închisori, de lagăre de prizonieri sau 
de internaţi politici, de deportaţi sau de deţinuţi politici, de lagăre sau detaşamente de muncă 
obligatorie, care au supus la tratamente neomenoase pe cei aflaţi sub puterea lor; 

h) Ofițerii de poliție judiciară sau anchetatorii cu orice titlu în chestiuni cu caracter politic sau 
rasial care au comis acte de violenta, torturi sau alte mijloace ilegale de constrângere; 

i) Procurorii sau judecătorii civili ori militari care au ajutat sau săvârşit - cu intenţie - acte 
de teroare sau violenţă; 

j) Au părăsit teritoriul naţional pentru a se pune în slujba hitlerismului sau fascismului şi au 
atacat ţara prin scris, prin graiu, sau în orice alt mod; 

k) Şi-au însuşit ilicit sau abuziv bunuri private sau politice din teritoriile în care s-a purtat 
războiul; 

1) Au realizat averi în mod ilicit, cu ocazia participării la conducerea războiului, în orice 
calitate, ori profitând de legătura lor cu asemenea persoane sau de legiuirile şi măsurile de 
fapt cu caracter hitlerist, legionar sau rasial; 

m) Au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghetouri, lagăre de internare ori deportari din 
motive de persecutie politică sau rasială; 

n) Au ordonat edictarea de legi sau măsuri nedrepte de concepţie hitleristă, legionară sau 
rasială, ori au practicat - cu intenţie - o execuţie excesivă a legilor derivate din starea de 
război sau a dispoziţiunilor cu caracter politic sau rasial; 

0) S-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului şi au contribuit prin fapte proprii la 
realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieţii economice a ţării în detrimentul 
intereselor poporului roman. 


Numărul „loturilor” judecate de Tribunalul Poporului Bucureşti nu este cunoscut cu 
exactitate, în stadiul actual al cercetărilor, dar au fost mai mult de 15. Conform unei statistici din 
arhive, în fața tribunalelor s-au găsit 2.732 de afaceri, referitoare la 3.954 de persoane. Dintre 
acestea, au fost condamnate 943 de persoane din 811 afaceri, cu o împărțire relativ egală între 
cele două Tribunale ale Poporului. 


La Tribunalul Poporului București, primul lot (Nicolae Macici și alții), adus în instanță 
în mai 1945, acoperea mai multe speţe: masacrul de la Odessa, deportările de evrei din 


56 


Bucovina, tratamentele neomenoase din lagărele de la Vapniarka, Vertujeni, Târgu Jiu, din 
județul Golta şi alte zone din Transnistria etc. Lotul 2 a cuprins nume precum Gheorghe Cuza, 
Visarion Puiu şi ai altor membri ai guvernului în exil făcut de Horia Sima. În loturile 3 și 4, 
acuzaţii principali erau comandanți din Jandarmerie în frunte cu Ion Topor care au ordonat sau 
tolerat masacre în Basarabia, Bucovina şi Transnistria. Procesul lotului 5 s-a concentrat asupra 
tratamentelor neomenoase în utilizarea muncii obligatorii. Lotul 6, în frunte cu generalul Mihail 
Iliescu, a cuprins militari și civili implicaţi în atrocități din Transnistria. Loturile 7 şi 8 au vizat 
în majoritate poliţişti şi militari implicaţi în torturi şi acte de teroare. Şi aşa mai departe, 
continuând cu procese împotriva membrilor Serviciului Special de Informaţii, ale ziariştilor care 
s-au pus în serviciul regimului Antonescu, ale lotului al doilea de miniştri din guvernele 
Antonescu, ai ale altor purtători de uniformă sau civili care au comis crime în timpul celui de-al 
doilea război mondial. Procesului lui Ion Antonescu și al colaboratorilor săi a fost al 16-lea lot. 
Din septembrie 1945, relatările din presă despre procese s-au împuţinat, iar după 1948 ai 
dispărut aproape în totalitate. 


La Tribunalul Poporului Cluj au fost judecate nouă loturi: Lotul 1 — crime în masă 
antiromâneşti din Ardealul de Nord; Lotul 2 — procesul unităţilor de muncă pentru evrei; Lotul 3 
— comandanţi militari şi consilierii lor; Lotul 4 — lucrători în Siguranţă și Serviciul de 
Contrainformaţii Ungar; Lotul 5 — procesul ziariştilor fascişti; Lotul 6 — conducători ai 
administraţiei maghiare din Ardealul de Nord; Lotul 7 — autori de acte de teroare din lagăre şi 
tabere de muncă; Lotul 8 — procesul ghetourilor din Ardeal; Lotul 9 — alte abuzuri comise de 
poliţişti, jandarmi, militari, comandanţi de lagăre, colaboratori evrei etc. Jumătate dintre cei 
judecaţi au fost acuzaţi de activități criminale împotriva evreilor. Au fost condamnate 490 de 
persoane. 


Tribunalele Poporului au fost desființate încă din 28 iunie 1946 însă procesele şi-au 
continuat cursul la Curtea de Apel. 


Procesul lotului principal de responsabili pentru pogromul de la Iaşi a fost amânat de mai 
multe ori şi abia în iunie 1948, după proteste interne şi internaţionale, Curtea București a dat 
sentinţa. Între timp, a fost schimbată legislaţia. Prin Legea nr. 291 din 15 august 1947 de 
urmărire şi sancționare a celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității se 
oferea și o nouă terminologie și încadrare juridică a celor implicaţi în crime antisemite. În 
definiția crimelor împotriva păcii şi umanității erau incluşi cei care „au ordonat sau săvârşit 
represiuni colective sau individuale, din motive politice sau rasiale, asupra populaţiei civile, ori 
au ordonat sau organizat trimiterea oamenilor la munci forțate sau deportări sau transporturi de 
persoane în scopul exterminării acestora sau au aprobat şi practicat metode neomenoase 
împotriva populaţiei”. Sute de procese au avut loc în cadrul prevederilor acestei legi, inclusiv 
procese legate de pogromul de la Iaşi. 


Dincolo de corectitudinea procedurilor judiciare, care a variat de la un caz la altul, 
documentaţia acestor procese constituie o sursă fundamentală pentru istoria Holocaustului. În 
dosare se găsesc mii de declaraţii ale victimelor şi criminalilor luate în primii ani după război, 
când memoria evenimentelor era încă vie, precum și documente originale sau fotografii extrase 
de organele de anchetă din diferite arhive. 


O parte dintre cei condamnaţi pentru crime de război au fost eliberaţi prin Decretul 421 
din 24 septembrie 1955. Unii dintre cei eliberaţi au fost rearestaţi pentru activitate împotriva 
clasei muncitoare. Oricum, ultimii criminali de război au ieşit din închisoare în 1964. În 1955, 
Uniunea Sovietică a trimis un lot de peste 200 de militari condamnaţi pentru crime de război pe 


57 


teritoriul sovietic. Statul român a recunoscut sentințele date de sovietici; unii dintre condamnați 
au fost eliberaţi, alții reîncarcerați până cel târziu în 1964. 


Perioada îngheţului 

Context: 

- 30 decembrie 1947. Regele abdică. Este proclamată Republica Populară România. Se 
instaurează deschis puterea comunistă, dispare complet multipartidismul. 

- 11 iunie 1948. Începe procesul de desființare a proprietăţii private în economie: 
naţionalizarea principalelor unităţi economice. 

- 3-5 martie 1949. Are loc plenara Comitetului Central al P.M.R. în care este lansat 
planul de colectivizare a agriculturii. 


Naţionalizarea va afecta puternic populația evreiască, care socioprofesional se baza pe 
proprietatea particulară, atât mare, cât mai ales mică și mijlocie: mii de mici ateliere și magazine 
erau sursa existenţei unei majorități a populaţiei evreieşti. 


Îngheţul avea şi cauze externe, ce ţineau de interesele geopolitice ale U.R.S.S. După ce 
aceasta va sprijini întemeierea statului Israel — în speranţa că îl va transforma într-un „cap de 
pod” al influenţei sale în Orientul Apropiat — şi după ce se va convinge de eşecul acestui proiect, 
avea să treacă la o violentă politică antiisraeliană şi se va apropia, în ciuda diferenţelor 
ideologice, de ţările arabe. Fireşte statele satelit, inclusiv România, vor urma aceiaşi direcție 
politică. 

La începutul anului 1948, noua putere comunistă a preluat controlul absolut asupra vieţii 
evreieşti. F.U.C.E. dispare, fiind înlocuită de un nou organism: Federaţia Comunităţilor Evreieşti 
din Romania. (F.C.E.R.) După o scurtă preşedinţie a doctorului Sandu Lieblich, comunist, care 
însă este sacrificat de tovarăşii săi, conducerea formală revine unui „tovarăş de drum”, un 
cunoscut medic, M. Popper, cu rol strict decorativ, conducerea efectivă fiind preluată de un trio 
de activişti: Bercu Feldman, Leibovici-Șerban şi Israel Bacal. Primul era şi preşedintele 
Comitetului Democratic Evreiesc, deci „primul între egali” în microcosmosul evreiesc. 


Noua Putere va iniţia un complex de măsuri, menite să golească de conţinut instituţia 
fundamentală, care este comunitatea. Rând pe rând, au fost confiscate, în numele „egalităţii”, 
funcţia educativă (prin desfiinţarea reţelei şcolare evreieşti) sau funcţia social-sanitară (prin 
naţionalizarea spitalelor, azilelor, cantinelor şi a altor instituţii similare). Comunitatea evreiscă 
era menită, în optica puterii comuniste, să fie „strict religioasă”, fară niciun fel de preocupări 
educative sau sociale. 


În perioada 1948-1960 în fruntea Comunităţii au fost promovați militanţi comunişti. Au 
fost aplicate practici comuniste cum ar fi lansarea în 1948 a unei „întreceri socialiste” între 
comunităţi. În aceeaşi direcţie este o directivă din 1951, în plină perioadă de „combatere a 
sionismului, ca agentură a imperialismului”, în care se cerea schimbarea denumirilor unor 
sinagogi, denumiri considerate sioniste: „Se vor scoate plăcile aplicate pe clădirile unor instituţii 
comunitare, sinagogi cu inscripţii sioniste. Se vor schimba numele unor sinagogi ca „Or Zion, 
Agudas Israel, Col Israel Haverim , Beth Israel”. 


Perioada inaugurată în 1948 este cea a unui îngheţ total, care se va exprima prin 
dizolvarea organizaţiilor sioniste, considerate de către comunişti organizaţii de tip fascist, 
suprimarea activităţii unor organizaţii filantropice evreieşti, cu o activitate bogată în România. 
Astfel, la 1 martie 1949, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri era interzisă activitatea 


58 


organizaţiilor J.D.C., O.R.T. şi O.S.E. Menţionăm că, în anul 1967, JDC îşi reia în mod oficial 
activitatea în România, prima ţară din blocul sovietic în care se întâmplă acest lucru. 


În 1949-1950, va începe urmărirea activiştilor sioniști, arestarea şi apoi, în 1954, 
judecarea câtorva sute de militanţi sionişti în 40 de mari procese. Cel mai important dintre 
acestea, din martie 1954, „procesulor celor 13”, viza o serie de lideri evrei importanţi, în frunte 
cu A. L. Zissu şi Mișu Benvenisti. Alte procese au fost îndreptate împotriva unor lideri de rang 
secund din organizaţiilor sioniste şi comunitare, din organizațiile de tineret, angajaţi ai Legaţiei 
Israelului sau evrei care au încercat să plece clandestin din România. 


Perioada marginalizării 


Perioada de după 1960 are pentru evrei unele caracteristici speciale, aparent 
contradictorii: propagandistic este o relaxare. Sionismul nu mai este amintit, în capul listei de 
„păcate capitale”, dar are în continuare o conotaţie negativă. Existau relaţii cu statul Israel, dar 
limitate şi fără a căpăta un caracter de normalitate, cei ce au legatură cu acest stat sau cei ce vin 
de acolo sunt „îndeaproape urmăriți”. 


Valorificarea tradiţiilor culturale este mult sub perioada anterioară, tinzând spre zero. 
Este adevarat că are loc o liberalizare a emigrației spre Israel, ceea ce fireşte este un fapt foarte 
important. 


O serie de factori şi în special mişcarea populară de aliya avea să convingă putera 
comunistă că evreii nu reprezintă un potenţial pentru construirea noii societăţi. Agresivitatea, 
culpabilizarea sunt inlocuite cu o tăcere grea. Evreii dispar din discursul public, devenind „o 
masă invizibilă”. 


Lazăr Rosenbaum. Intelectual evreu, a trimis mai multe scrisori anonime la Comitetul Centrul 
al PMR, la instituții de presă şi la câțiva academicieni, în care protesta față de discriminarea 
evreilor în statul comunist în anii '50 şi degradarea nivelului de trai. Acesta utiliza formula 
„antisemitism rece” pentru a descrie atmosfera din epocă. Rosenbaum a fost arestat şi 
condamnat, iar după eliberare a fost lăsat să plece în Israel, dar întreaga sa operă, aflată în 
manuscris, a fost confiscată (se află astăzi în Arhiva CNSAS). 


Ascensiunea național-comunismului a început încă în perioada Dej, dar a atins 
paroxismul în perioada Ceauşescu. S-a ajuns la o excaladare a naționalismului, xenofobiei şi 
antisemitismului. Minoritarii încep să nu se simtă confortabil în cadrul sistemului. 


Jaful de la Banca Naţională 

În iulie 1959, se produce un eveniment bizar: o filială din București a Băncii de Stat a fost 
jefuită de persoane înarmate şi mascate, fiind sustraşi peste 1.600.000 de lei, o sumă imensă 
pentru acea perioadă. Securitatea a mobilizat toate resursele pentru a prinde jefuitorii, dar a 
reușit să dea de urma lor abia în septembrie 1959. Atunci a avut surpriza să constate că toţi cei 
şase principali suspecți erau evrei şi dețineau sau deţinuseră poziţii în instituţiile statului 
comunist. Unii dintre ei activaseră în ilegalitate sau lucraseră pentru Securitate şi Serviciul 
Special de Informaţii după instalarea comunismului. 

Motivația jafului rămâne neclară. Unii au vorbit despre o diversiune pusă la cale de 
Securitate, dar nu există probe factuale în acest sens. Cei șase au declarat în anchetă că au 
dorit să strângă bani pentru a finanța ilicit ieşirea din ţară a evreilor şi că jaful a fost o acţiune 


59 


de frondă faţă de deriva regimului comunist în timpul lui Dej — mai precis față de cultul 
personalității, lipsurile din viața de zi cu zi şi față de excluderea evreilor din poziții de 
conducere sau concedierea celor care îşi exprimau dorința de a pleca în Israel. Securitatea a 
făcut un film cu reconstituirea jafului în care protagoniști au fost chiar acuzaţii şi care a fost 
prezentat în cinematografe ca material de propagandă. Cei şase au fost condamnaţi în 
noiembrie 1959 şi executaţi în februarie 1960, cu excepția unei femei, Monica Sevianu, care, 
după ce a stat în închisoare a fost lăsată să emigreze în Israel, păstrând până la moarte secretul 
mobilului jafului. 


De la Comitetul Democratic Evreiesc la „epoca Rosen” 

Iunie 1945, înfiinţarea Comitetului Democratic Evreiesc (C.D.E.), parte a unui efort 
general al noii puteri comuniste de a controla toate sectoarele sociale (Comitetul Democrat Elen, 
Comitetul Democrat Armean, Comitetul Democrat Bulgar etc.) Prin C.D.E. s-a încercat 
monitorizarea întregii vieţi evreieşti şi îndoctrinarea comunistă a maselor evreieşti. Propaganda 
C.D.E., în special în problema combaterii mişcării de Alyia, a fost deosebit de agresivă. 


Obiective politice ale C.D.E.: 

1. restratificarea, adică încercarea de modificare a structurii socioprofesionale a populaţiei 
evreieşti, prin orientarea spre activități productive, în special, în industrie. Ziarul C.D.E. 
„Unirea” populariza intens activitatea unor „mecanici de locomotivă” sau „tractorişti“ evrei. 
Dar, în fapt, această politică a eşuat, pentru că era neconformă cu tradițiile profesionale 
evreieşti. 


2. propaganda anti-alyia, combaterea valului de emigrare fiind una dintre direcţiile preferate 
ale C.D.E. 


3. activitatea culturală, destinată să îndoctrineze masele evreieşti. 


În 1953, C.DE. a fost desfiinţat. În aceste condiţii, comuniştii se vor orienta spre un alt 
tip de leadership. Aveau nevoie de un „tovarăş de drum”, necomunist, dar apropiat de partid, şi 
care să corespundă noii identități de comunitate religioasă. Acesta a fost rabinul Moses Rosen. 
La aceasta contribuie şi autoexilul şef-rabinului, dr. Alexandru Şafran, care decide să se 
stabilească în Elveţia în 1947. 


Investit mai intâi ca şef-rabin în mai 1948, Rosen îşi va consolida treptat poziţia, în 
special datorită declinului C.D.E. şi a grupului de activişti din conducerea Federaţiei. În 1962, 
preia conducerea Federaţiei, şi de fapt, din acel moment devine conducător absolut. Lui îi 
incredinţează partidul spre gestionare toate problemele legate de viaţa evreiască. O întrebare este 
cum a folosit rabinul poziţia sa. A devenit un conducător absolut, singura voce a lumii evreieşti, 
dar în acelaşi timp, folosindu-se de influenţa sa, de ambiguitatea în care puterea situa viaţa 
evreiască, Rosen a reuşit să menţină minime condiții pentru păstrarea vieţii evreieşti, pe plan 
religios, cultural, iar la un moment dat, a asigurat continuitatea normală a emigrării evreilor din 
România. 


Printr-o complicată echilibristică politică, rabinul Rosen a reuşit, mai mult decât oricare 
lider evreu din ţările comuniste în acel moment istoric, organizarea de cursuri Thalmud-Thora 
pentru tinerii evrei, menţinerea unor cantine casher pe lângă comunităţi, întreţinerea sinagogilor 
şi cimitirelor. A reuşit să editeze o revistă evreiască — un bilunar — care, în ciuda monitorizării 
continue, a reuşit să publice materiale specifice de cultură, religie, istorie evreiască. În acelaşi 
timp, Rosen s-a implicat în ajutorul unor evrei, care şi-au pierdut locul de muncă, a unor studenți 
evrei ce au fost exmatriculaţi pentru că ceruseră să emigreze în Israel. 


60 


Fireşte, Rosen a ştiut şi limitele sale şi a cedat în faţa unor cereri de situații „fără 


w37 


speranță”, demolări de sinagogi, dezafectări de cimitire, etc. 


Se poate spune că rabinul Rosen a fost „liderul potrivit pentru o situație anormală”. 


Aliya în perioada comunistă 


Primul val de aliya (1948-1952). Mişcarea de aliya a reprezentat o problemă importantă 
în România comunistă. O etapă nouă privind emigrarea evreilor din România începe odată cu 
proclamarea, la 14 mai 1948, a statului Israel, fapt care determină creşterea interesului pentru 
aliya. Problema emigrării evreilor din România a fost pusă în centrul relației cu România de 
către statul Israel. 


În perioada 1948-1952 are loc primul val de aliya din România care va ridica numărul 
populației evreieşti din Israel cu 18 procente. 


Principalii factorii care au determinat emigrarea în masă: 


- trauma suferită de către populația evreiască din România în timpul Holocaustului; 

- dificultățile reintegrării şi a refacerii situației din perioada interbelică; 

- idealul sionist, puternic revigorat prin acțiunea a zeci de partide, organizații de tineret etc., 
apărute sau reapărute în anii 1945-1948 şi militând pentru emigrarea în Palestina; 

- întemeierea statului Israel (fapt care a dus la o masivă exprimare a dorinței de emigrare); 

- instaurarea regimului comunist în România, care declanşează probleme de ordin economic, 
incompatibile cu modul de viaţă al evreilor; 

- antisemitismul, care în perioada comunistă s-a desfăşurat pe diverse planuri. 


În septembrie 1948 a sosit la Bucureşti trimisul special al statului Israel, Moshe Agami, 
cu scopul de a organiza o comisie pentru înregistrarea evreilor care doreau să plece în Israel. În 
tratativele cu autorităţile române privind emigrarea, partea israeliană lua în consideraţie situaţia 
economică grea a României şi se angaja să facă eforturi pentru a o ajuta să iasă din impas. 


Problema emigrației a fost pusă în mod amănunţit de către ministrul de Externe al 
Israelului, Moshe Sharett, într-o amplă scrisoare adresată Anei Pauker, în 11 martie 1949. 
Autoritățile române impun organizarea emigrărilor şi transportul pe mare la bordul unei nave 
românești. Singurul vas disponibil acestui scop era Transilvania, care putea transporta 
maximum 1.000 persoane. De menţionat și faptul că guvernul român a mărit taxele per capita 
pentru emigranţi, de la 55 dolari la 90 dolari. 


Comuniştii vor organiza propria emigrare, supranumită „aliya roşie”. Vor pleca spre Israel 
două vapoare, primul în decembrie 1948, iar al doilea în februarie 1949, cu 3.600 de evrei 
„instruţi politic”. Au fost transportate echipament tipografic şi materiale de care Partidul 
Comunist din Israel ar fi avut nevoie pentru a tipări ziarul în limba română Glasul poporului. 


De observat şi o accentuare a tendinței de plecare a evreilor religioşi şi îndeosebi a 
deservenţilor de cult. În interval de zece luni, din decembrie 1949 şi până în octombrie 1950, 
au plecat 75% dintre rabini şi aproape 50% dintre hahami. 


În problema emigrării evreilor, Partidul Comunist a avut o atitudine ambiguă şi oscilantă. 
După 1950, va continua linia ambivalentă faţă de aliya — pe de o parte, o furibundă propagandă 
anti, iar pe de alta, o tacită, dar insistentă presiune pentru aliya. Se dorea eliberarea locuințelor şi 
a locurilor de muncă, precum şi debarasarea României de un element ce nu se putea integra 


6l 


noului regim. Insă, în primul rând, era urmată îndeaproape linia trasată de către U.R.S.S., care a 
hotărât aprobarea şi chiar intensificarea plecărilor. 


Deşi se încuraja emigrarea, conducerea Partidului a fost surprinsă de amploarea acestui 
fenomen. 


În aprilie 1950, se simplifică formalitățile pentru plecare. Drept rezultat, la organele de miliţie 
s-a prezentat un număr mare de solicitanţi. Din cifre statistice se poate observa că în unele 
localități s-au înscris pentru emigrare până la 60-70%, iar în altele chiar 90% din totalul 
populaţiei evreiești. În acest context, serviciul de paşapoarte din Calea Victoriei este mutat în 
strada Sabinelor, pentru a nu se crea o stare de spirit „nefavorabilă” în rândurile populaţiei 
capitalei. 

De menţionat că au fost cazuri când organele miliției au făcut o publicitate exagerată acestor 
înştiințări, ca de exemplu la Fălticeni, unde formularele de cerere au fost afişate, nu numai la 
miliţie, dar şi în oraş, iar la Săveni, tot în Moldova, reprezentanţi ai autorităţilor au bătut toba 
pentru a anunţa evreii că pot ridica formularele. 

În rândurile populaţiei evreieşti s-a creat o stare de agitaţie, care a cuprins pături largi, luând 
unele forme serioase: demisii din servicii şi funcțiune, lichidări de gospodării, panică în 
legătură cu pericolul de război. 

Programările pentru plecare se făceau defectuos, evreii nu-şi puteau lichida lucrurile în timp 
util. În ceea ce priveşte bagajul fiecărui emigrant, greutatea maximă admisă era de 40 kg. 


Structura profesională a emigranților evrei în această perioadă cuprindea un număr 
ridicat de funcționari, comercianți, vânzători, muncitori şi meșteşugari. Procentul liber- 
profesioniştilor, al tehnicienilor și al agricultorilor era mai scăzut. 


Guvernul român a început să micşoreze ritmul emigrării în Israel, pe motiv că acest 
lucru dăuna „prestigiului construirii socialismului în R.P.R.” şi risca în acest fel să creeze 
României o imagine negativă în străinătate. Un alt motiv al „îngheţului” din 1952 a fost şi 
efectul pe care plecarea evreilor l-a avut asupra economiei româneşti. Trebuie, de asemenea, 
menţionată şi atmosfera internaţională determinată de Războiul Rece, care în 1952 atingea 
punctul culminant. 


În perioada 1948-1952, conform datelor statistice, au emigrat din România în Israel, 
aproximativ 120.000 evrei, 1/3 din totalul populației evreieşti din România. 


Între 1953-1957, porţile emigrării sunt aproape ermetic închise. Acelaşi lucru se întâmpla 
în toată Europa de Est. 


Al doilea val de aliya (1958-1965). La 24 noiembrie 1957, Ben-Gurion adresează o 
scrisoare Preşedintelui Consiliului de Miniştri al R.P.R., Chivu Stoica, cu privire la problema 
familiilor despărțite în urma valului de aliya din perioada 1948-1952. Autorităţile române nu au 
recunoscut emigrările ca fenomen general, astfel, această operaţiune s-a desfăşurat sub numele 
de „reîntregirea familiilor”, o formulă preferată de către comunişti, având o rezonanţă umanitară 
şi fiind folosită de-a lungul întregii perioade comuniste. Această ocultare a exodului masiv şi 
permanent al evreilor români era în primul rând de ordin ideologic. Statul comunist nu putea să 
recunoască realitatea eşecului politicii sale în problema naţională. Existau însă şi motive 
pragmatice, în sensul că această emigrare trezea nemulţumire noilor aliaţi ai lagărului comunist, 
statele arabe. 


Emigrarea a fost reluată în 1957 în proporţii modeste. 


62 


În mai 1958 emigrarea îşi redeschide porţile. La Miliția Capitalei se formează cozi 
interminabile şi se înregistrează 130.000 de cereri. 


Anul 1958 a produs o schimbare a politicii româneşti pe plan extern, odată cu retragerea 
trupelor sovietice din România. Rata ridicată a şomajului în rândul populaţiei evreieşti a 
reprezentat un factor determinant în reluarea emigrării. Relaxarea restricțiilor privind emigrarea 
era legată şi de faptul că România spera să dezvolte relaţiile economice cu lumea occidentală. 


În 1958 Gheorghiu Dej este sfătuit de către Nikita Hrusciov să primească marfă în 
schimbul emigranților. Schimbul s-a desfăşurat în produse între anii 1959-1965, statul Israel 
plătind cu abatoare automatizate, depozite frigorifice, linii de ambalare moderne, camioane 
frigorifice etc. Din 1965, la inițiativa lui Nicolae Ceauşescu, schimbul s-a făcut în dolari. 


Evreii care plecau din România puteau lua cu ei un bagaj de 25-30 kg, în comparaţie, 
evreiilor care plecau din Polonia sau din Iugoslavia le era permis să-şi ia toate bunurile ce le 
aparţineau). 


La acel moment România reprezenta marele rezervor de aliya, exceptând emigrarea din 
țările Magrebului (Maroc, Tunisia şi Algeria). 


În această perioadă, guvernul român nu a făcut cunoscut volumul, ritmul sau compoziţia 
emigrării în ceea ce priveşte vârsta şi profesiunea. Nu se ştia exact spre ce domenii trebuie să se 
îndrepte pregătirile. Toate acestea ridicau grave probleme financiare, care puteau să zdruncine 
bunul mers al treburilor în Israel. În acest sens, United Jewish Appeal a demarat o acţiune, cu 
scopul de a strânge 100 milioane dolari, în vederea construirii de locuinţe pentru emigranții din 
România. Cu cooperarea Agenţiei Evreieşti, la 15 februarie 1959, are loc la New York, o 
conferință fără precedent, destinată să mobilizeze comunitatea evreiască americană. Au 
participat 19 organizaţii evreieşti, ai căror lideri adunaţi laolaltă, încercau să găsească soluţii 
pentru evreii din România. 


De menționat dificultăţile pe care evreii le întâmpinau la plecarea din România. Ca să 
obţină banii necesari pentru taxe, emigranții erau nevoiţi să-şi vândă bunurile la preţuri derizorii, 
cumpărătorii profitând de pe urma acestei situaţii. 

Ulterior, problema emigrării evreilor din România va pierde din actualitate, iar plecările 


se vor desfăşura în linişte, fără întreruperi traumatizante, după parametrii stabiliți de ambele 
state, cu mijlocirea importantă a organizaţiei Joint Distribution Committee. 


1958-1965: au emigrat din România în Israel aproximativ 110.000 evrei. 
1966-1967: media anuală s-a redus la 550 emigranți. 
1969-1974: media anuală crește la 3.000. 


1975-1989: autorităţile comuniste stabilesc o plafonare, iar cota anuală este de 1.500 
emigranți. 


Operaţiunea “Recolta” — Evreii au reprezentat pentru regimul comunist din România o sursă 
de venit nu doar în relaţie cu statul Israel, ci şi cu Germania de Vest. Nicolae Ceauşescu dorea 
că despăgubirile de război pe care statul german le putea plătii pentru victimele Holocaustului 
de etnie evreiască sau roma care locuiau în România să fie achitate în valută, în conturile 
statului, urmând ca victimele să primească despăgubirile în lei, la o rată de schimb stabilită de 
el. 

În 1967 Departamentul Cultelor, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe şi Banca 


63 


Naţională au propus ca Federaţia Comunităţilor Evreieşti să-şi mobilizeze membrii pentru 
trimiterea unor cereri individuale de despăgubire Republicii Federale Germane. 

În 1971 ambasadorul român în RFG preda Ministerului Afacerilor Externe de la Bonn 31 de 
containere care conţineau 155.125 dosare de despăgubire. Cele mai multe dosare provin din 
judeţele Transilvaniei de Nord, dar şi din Bucureşti. Marea majoritate a petenţilor erau evrei, 
însă erau şi cazuri de cereri din partea romilor sau românilor. 

Cele mai multe dintre dosare erau reale, însă existau şi cazuri contrafăcute, care nu aveau 
dreptul la astfel de despăgubiri. Negocierile dintre cele părți eşuează, iar statul german nu 
acordă nici o compensație. 


1990-2015 

Numărul evreilor la recensăminte. În perioada postcomunistă comunitatea evreiască 
şi-a continuat declinul demografic din anii anteriori. La recensământul populației din 1992 
numărul celor care s-au declarat evrei a fost de 8.955 persoane. Marea majoritate a acestora 
locuiesc în mediul urban: Bucureşti (3.877); Iaşi (565); Timişoara (549); Cluj-Napoca (344); 
Oradea (284). 

La recensământul din 2002 cei care şi-au declarat etnia evreiască a fost de 5.785 
persoane, iar în 2011 de 3.271. În 2002 locuiau în Bucureşti 2.473 evrei, iar în 2011 numărul 
acestora era de 1.333. 


Structura comunitară în România postcomunistă 

Organismul care coordonează activitate comunitară este Federaţia Comunităţilor 
Evreieşti din România — Cultul Mozaic. Din 2008 (modificat în 2014) Federaţia are un nou 
statut care a înlocuit Statutul Cultului Mozaic din 1949. Federaţia are un preşedinte, 
vicepreşedinte, secretar, consiliul director, etc. Organul suprem de conducere este Congresul 
care se întruneşte o dată la 4 ani. Activitatea de cult este coordonată şi organizată de către 
Cancelaria Rabinică. Conducătorul Cancelariei este Şef Rabinul Cultului Mozaic din România. 


Manifestări culturale 

Un elemennt important al activității culturale și sociale evreieşti sunt Centrele Culturale 
Evreiesti (JCC). Este vorba de o instituție specifică, apărută din parteneriatul dintre 
comunităţile evreieşti și organizaţia Joint Distribution Committee. Acestea, pe lângă manifestări 
culturale, au programe de activităţi cu copii şi persoane de vârsta a treia. Astfel de centre sunt în 
Bucureşti (în tradiționalul sediu din Popa Soare nr. 18), Oradea, Iași, Timişoara. 


Preocuparea pentru cultivarea memoriei Holocaustului s-a dezvoltat cu precădere în anii 
2000 când mai mulţi paşi importanţi au fost făcuţi de către Statul român. În 2002 Guvernul a 
emis o Ordonanţă privind interzicerea organizaţiilor şi a simbolurilor cu caracter fascist, rasist 
sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracțiuni contra 
păcii şi omenirii. În 2003 se constituia Comisia internaţională pentru studierea Holocaustului în 
România, prezidată de Elie Wiesel, iar în noiembrie 2004 aceasta prezenta un raport final. În 
2004 a fost primul an în care Ziua Comemorării Holocaustului (9 octombrie) a fost marcată prin 
manifestări publice. În 2009 a fost inaugurat Memorialul Victimelor Holocaustului din România. 


64